Valentin Corban — foileton — Vulturul Mortii 05 fasciculele 121-150

VALENTIN CORBAN 


Thri morti 


Volumul 05 


(fasciculele 121-150) 


Editura Marton Hertz 1928-1932 


CAPITOLUL 78 
MOARTEA VULTURULUI MORȚII 


În vreme ce cazacii îl conduceau pe Stanislau Rimsky spre 
curtea închisorii, prinţul Trubetzkoi se duse în cancelaria 
fortăreței. 

— Aţi adus înapoi prizonierul, domnule maior? întrebă 
comandantul. 

— L-am adus! răspunse Dimitri. 

— A fost dus în celulă? 

— Nu! 

— Dar ce s-a întâmplat cu el? 

— Se găsește în curtea fortăreței, sub paza cazacilor. 

— Dar ce caută în curte? 

— Porunca forurilor superioare. 

— Nu înțeleg! 

Prințul Trubetzkoi scoase la iveală hârtia iscălită de ţar și i-o 
înmână comandantului. 

— Hârtia aceasta vă va face să înțelegeți totul! 

Comandantul fortăreței citi ucazul! țarului și rămase uluit. 

— Vulturul Morţii va fi executat acum... Îndată? 

Niciun singur mușchi nu se mișcă pe chipul prinţului 
Trubetzkoi. 

— Ucazul spune că sentința trebuie executată numaidecât! 
Maiestatea Sa m-a însărcinat ca execuţia să aibă loc sub 
supravegherea mea, ceea ce am onoare a vă aduce la 
cunoștință. 

— Ce va zice contele Gorciacov? se tângui comandantul 
închisorii. El nu știe nimic despre ceea ce se va întâmpla acum! 

— Este adevărat că contele Gorciacov nu știe nimic despre 
ceea ce se va întâmpla, răspunse prinţul Trubetzkoi. lar în ceea 
ce privește, ce va spune contele Gorciacov, asta nu-l privește 
nici pe ţar și nici pe noi, care nu facem decât să executăm 
porunca stăpânului nostru! 

— Dar de ce trebuie ca sentinţa aceasta să fie executată cu 
atâta grabă? 

— Dumneavoastră v-o pot mărturisi, domnule comandant, 
zise Dimitri, luând o înfățișare ca și când ar fi trădat cine știe ce 


1UCĂZ, ucazuri și (rar) ucaze, (învechit și arhaizant) Ordin, decret, 
ordonanţă, hotărîre care trebuie executată fără discuție. 


secret de stat. Maiestatea Sa a fost înștiințat că anumite cercuri 
se pregătesc să-l scape pe Vulturul Morţii din închisoare. O 
înfrigurare de nedescris domnește în toată ţara, mai ales în 
Polonia însă unde se așteaptă chiar ca populaţia să se 
răzvrătească și atunci Majestatea Sa a hotărât să răspundă la 
toate aceste pregătiri cu executarea Vulturului Morţii. Tot astfel 
suntem înștiințaţi că s-a organizat o adevărată răscoală, pentru 
timpul când ar urma ca contele Gorciacov să treacă spre 
Varșovia, cu prizonierii și scopul acestei răscoale ar fi eliberarea 
Vulturului Morţii și a tovarășilor săi și asasinarea contelui 
Gorciacov. 

— Groaznic! exclamă comandantul celebrei fortărețe. 

— Acum vă daţi seama și dumneavoastră domnule 
comandant, pentru ce dorește Majestatea Sa ca execuţia să 
aibă loc cât mai neîntârziat. 

Prinţul Trubetzkoi își luă rămas bun de la comandantul 
fortăreței și porni înspre curte. 

În curtea pustie la ora aceea, cazacii îl păzeau pe Stanislau 
Rimsky să nu fugă, cu toate că o fugă ar fi fost cu neputinţă, din 
pricina zidurilor înalte, care înconjurau fortăreaţa din toate 
părţile. 

Prințul Dimitri Trubetzkoi se adresă plutonierului cazacilor. 

— Toți patru sunteți aici? 

— Aici, domnule maior! 

— Armele sunt încărcate? 

— Da, domnule maior! 

— Scoateţi gloanţele din puști. 

Cazacii nu prea pricepeau la ce putea sluji aceasta, dar 
fiindcă porunca venea de la un superior atât de bine văzut la 
curtea ţarului, se supuseră, fără să crâcnească. 

Prinţul Trubetzkoi luă încărcăturile, de la fiecare, apoi scoase 
din buzunar cutia pe care i-o încredințase ţarul. 

— Gloanţele acestea sunt mult mai puternice... omoară și un 
elefant... Încărcaţi-vă armele cu ele! 

Cazacii luară noile încărcături și gloanţele dispărură în ţevile 
puștilor, în mai puţin de un minut. 

Atunci, prințul Trubetzkoi rosti următoarele, cu voce ridicată: 

— În numele Majestății Sale, Țarul tuturor Rușilor! Stanislau 
Rimsky pregătește-te de moarte, fiindcă pentru numeroasele 
tale păcate, pe care le-ai săvârșit în Varșovia și în împrejurimi, 


iar mai târziu, în ţinutul Dubroului, Majestatea Sa te-a osândit la 
moarte prin împușcare. Sentința va fi executată chiar acum! 

Aceia, care rămaseră uluiți în urma cuvintelor prinţului Dimitri 
Trubetzkoi, fură cazacii. 

S-ar fi așteptat la orice, numai la aceea nu, ca venirea lor 
acolo să fi avut ca scop executarea Vulturului Morţii. 

Dimitri Trubetzkoi se mai întoarse odată în spre Stanislau 
Rimsky și-l întrebă: 

— Ești gata, Stanislau Rimsky? 

— Sunt gata! se auzi răspunsul rostit cu o voce slabă. 

— Nu ai vreo ultimă dorinţă? Nu vrei să transmitem ceva 
familiei tale? 

— N-am nicio dorinţă! Mor mândru, fiindcă mor pentru Polonia 
mea! 

Atunci prinţul Trubetzkoi se întoarse în spre soldați. 

Două făclii luminau slab chipul Vulturului Morţii, care fusese 
așezat în fata unuia din zidurile fortăreței. 

— Sunteţi gata? îi întrebă prinţul Trubetzkoi pe cazaci. 

— Gata! răspunse unul din ostași. 

— Arma la ochi! răsună apoi din nou glasul lui Dimitri. 

Cazacii ridicară puștile. 

— Ochiţi! 

Încă o scurtă clipă do tăcere mormântală, apoi, sabia prinţului 
Trubetzkoi ieși din teacă, șuierând și în aceeași clipă răsună și 
comanda dătătoare de moarte: 

— FOCI 

Aproape în aceeași secundă se auzi și detunătura celor patru 
puști. 

Când fumul prafului de pușcă se împrăștie... Stanislau Rimsky 
zăcea nemișcat, pe pământ. 

Prințul Trubetzkoi se duse iute până lângă cel executat, se 
aplecă, îl cercetă, apoi zise: 

— A murit! 

Cazacii rămaseră uluiţi în faţa acestei scene, care se 
petrecuse cu o iuțeală, încât aproape nici nu puteau să-și dea 
seama dacă fusese realitate sau numai un vis. 

Prinţul Trubetzkoi îi făcu un semn unuia dintre cazaci și acesta 
se apropie. 

— Porunciţi, domnule maior. 

— Aduceţi o foaie de cort, să-l acoperim! 


Peste câteva minute sosi și foaia de cort, în care prințul 
Trubetzkoi învălui personal trupul neînsufleţit al Vulturului 
Morții. 

După aceea Dimitri le spuse celorlalţi doi cazaci: 

— Duceţi-l și așezaţi-l în trăsura închisă! 

Cazacii ridicară cadavrul și-l transportară până la trăsura lui 
Dimitri. 

Prinţul Trubetzkoi era mereu pe urmele lor. 

După ce-l așezară în trăsură, Dimitri le spuse din nou: 

— Acum puteţi să vă duceţi acasă! Și nu trebuie să tăinuiţi, ce 
s-a petrecut în noaptea aceasta. Puteţi spune oricui că, 
Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii nu mai este printre cei vii! 

Cazacii săriră pe cai și se îndepărtară. 

lar Dimitri îi strigă vizitiului: 

— La palatul Trubetzkoi! 

Trăsura porni, Dimitri sări și el pe cal și până la palatul 
Trubetzkoi călări în imediata apropiere a caleștii. 

Ajunși la palat, Dimitri încredință trupul bine înfășurat la doi 
servitori, care îl duseră în odaia desemnată de stăpânul lor. 

După plecarea servitorilor, prințul desfăcu foaia de cort cu 
înfrigurare. 

— Slavă Domnului! credeam că mă înăbuș! strigă Stanislau 
Rimsky, sărind în picioare. 

Dimitri se întoarse zâmbind spre Vulturul Morţii: 

— Cred că ești mulțumit cu moartea dumitale? Totul a mers 
de minune! 

— Nici nu-mi vine să cred că mai trăiesc, domnule maior... 
Execuţia a fost făcută cu atâta seriozitate, încât mi se părea că 
într-adevăr mi-a sosit ultima clipă, pe care o mai aveam de trăit 
pe lumea aceasta. lar când am auzit detunăturile puștilor, eram 
încredințat că gloanţe adevărate, plumburi ucigătoare vor veni 
să se înfigă în inima mea. 

— Dar după cât se pare, zise Dimitri, zâmbind, gloanţele nu 
prea l-au vătămat pe osândit! Cred însă că nu vei uita niciodată 
această dovadă de bunătate a ţarului! 

— Aş mai avea doar o rugăminte, domnule maior. 

— Anume! 

— AŞ vrea să mai scap și de aceste cătușe blestemate, care 
mă chinuiesc îngrozitor. 


— Îți voi îndeplini și această rugăminte! zise prinţul 
Trubetzkoi, care se și îndeletnici cu scoaterea cătușelor de pe 
mâinile voinicului. 

Peste câteva minute nimic nu-i mai amintea Vulturului Morţii 
că, cu un ceas mai înainte doar era încă prizonierul cel mai bine 
păzit al fortăreței Petropavlovsk. 

— Și acum, zise prințul Dimitri Trubetzkoi, că nu te mai 
împiedică blestematele cătușe, aș vrea sa-ţi strâng mâna 
Stanislau Rimsky. 

Vulturul Morţii întinse nedumerit mâna, după mâna ce-i 
fusese oferită. 

— Nu-ţi mai aduci aminte?... Insula Strigoilor?... M-ai rănit, 
pentru ca apoi să-mi sari în ajutor... Pe un vrăjmaș care se 
poartă astfel, nu pot decât să-l stimezi, zise prinţul Trubetzkoi și 
strânse cu căldură mâna voinicului. 

Scena aceasta îl mișcă adânc pe Vulturul Morții. 

— Ce însemnă ceea ce am făcut eu, faţă de ceea ce ai făcut 
dumneata astăzi pentru mine? Dumneata vorbești despre 
recunoștință, atunci despre ce să vorbesc eu? Cuvintele-mi sunt 
prea sărace, pentru a putea tălmăci ce simt clipa aceasta și 
prea sărace sunt, pentru a-ţi putea mulțumi marea, marea 
bunătate... Fiindcă sunt încredinţat că și ţarul numai de aceea 
m-a grațiat... fiindcă așa ai dorit dumneata... 

— Nu eu am fost acela, care a dorit aceasta! răspunse prinţul 
Dimitri Trubetzkoi, în șoaptă. 

— Dar cine? întrebă Vulturul Morţii, curios. 

— Soţia mea! răspunse Dimitri, după o scurtă răzgândire. 

Stanislau Rimsky se uită buimac la prinţul Trubetzkoi. Uimirea 
îl năucise.. 

Dimitri deschise ușa, care dădea în odaia vecină și strigă: 

— Mioara! 

— Da, Dimitri! 

— Vino puţin! 

In clipa următoare, în pragul ușii se ivi... Mioara Comăneanu. 

Ea se uită la Dimitri. 

— Ceea ce ai dorit s-a îndeplinit! zise Dimitri, arătând în spre 
Vulturul Morții. 

Mioara Comăneanu nu observă decât acum că în odaie mai 
era cineva și acest cineva era... Stanislau Rimsky. 


Ea ţipă de uimire, dar uimirea Vulturului Morţii o întrecu chiar 
și pe aceea a Mioarei și două strigăte consecutive se auziră: 

— Stanislau! 

— Mioara! 

Timp de o clipă ei se uitară muţi unul la altul. Surpriza 
amândurora era nemărginită și prin faţa ochilor lor se perindară 
toate aventurile și frământările prin care trecuseră în ultimii ani 
ai vieţii lor. 

Ei își amintiră de Varșovia... 

De cea dintâi întâlnire a lor... 

Apoi de cumplita aventură care era s-o coste viaţa pe Mioara 
Comăneanu... 

Scena de sub spânzurătoare, când se văzuseră pentru cea din 
urmă oară... 

Cât timp trecuse și câte se întâmplaseră de atunci!... 

Pe vremea aceea dragostea le stăpânea inimile. 

lar acum?... 

Dimitri rupse tăcerea. 

— lată, zise tânărul maior, arătând în spre Mioara, cui îi poţi 
mulțumi libertatea de care te bucuri astăzi! Soţia mea a fost 
aceea care m-a îndemnat să te scap. Eu am făcut tot ce mi-a 
stat în putinţă și, din fericire, străduințelor mele s-a adăugat și 
bunăvoința ţarului. 

Mioara Comăneanu sări atunci de gâtul lui Dimitri și-l sărută 
plină de fericire. 

— Dimitri, scumpul meu Dimitri, cât de mult te iubesc! 

Stanislau Rimsky văzu scena, auzi cuvintele și-și dădu seama 
că mărturisirea era sinceră. 

Dar dacă mărturisirea era sinceră, atunci de ce îl scăpase de 
la moarte, de ce îl implorase tocmai pe soţul său să facă tot ce-i 
va sta în putinţă pentru a-l salva? 

Purtarea Mioarei Comăneanu îi părea de neînțeles Vulturului 
Morţii. 

Clipa următoare însă îi aduse tălmăcirea pe care o dorea. 

— Stanislau, sună vocea caldă a Mioarei, nu trebuie să te mire 
ceea ce s-a întâmplat! Când am auzit ce soartă te-a ajuns și ce 
soartă te mai așteaptă de acum înainte, am socotit de datoria 
mea să-l ajut pe acela pe care l-am iubit atât de mult, pe 
vremuri... Dragostea s-a risipit din inimile noastre, dar prietenia 
a rămas. Și mi-am adus aminte de ziua în care Stanislau Rimsky 


m-a scăpat de la moarte... Acum mi se oferea prilejul să-mi arăt 
recunoștinţa... lar dacă planul nostru a izbutit de aceasta eu mă 
bucur cel mai mult. 

Vulturul Morţii luă mâna Mioarei și o sărută, cu recunoștință. 

— Mioara dragă Mioară... cum să-ţi mulţumesc!... 

— A fost o vreme, urmă Mioara, când nici n-aș fi visat să ne 
revedem în asemenea împrejurări... A fost o vreme, când eram 
încredințată că fericirea nu mi-o voi putea găsi, decât alături de 
dumneata... 

— Și eu credeam la fel! zise Stanislau Rimsky, profund mișcat. 

— Pe când trăiam în iadul acela din Siberia, singura mea ţintă 
în viaţă era să ne mai întâlnim odată... 

— Și? 

Un zâmbet ușor trecu pe chipul Mioarei Comăneanu. 

— Și?... Timpul trece și schimbă multe lucruri, de care mai 
înainte am fi jurat că nu se vor schimba niciodată, urmă 
frumoasa româncă. Scăpând din Siberia, m-am întâlnit la Tomsk 
cu un om, care a fost într-adevăr om cu mine. După iadul din 
Siberia, mi se părea că am ajuns în rai. Omul acesta a fost 
prinţul Trubetzkoi. 

Stanislau Rimsky aruncă o privire plină de recunoștință înspre 
Dimitri. 

— Când ne-am cunoscut, continuă Mioara, nu puteam să-mi 
dau seama, unde va sfârși prietenia noastră... Intr-o bună zi, mi- 
a cerut mâna... Situaţia era de așa natură, încât nu puteam 
spune „nu”, cu toate că atunci nu-l iubeam încă. Și eram 
încredințată că afară de stima pe care i-o purtam acestui om, 
niciodată un alt simțământ nu va încolţi în inima mea pentru el. 
Dimitri continuă să fie bun și blând cu mine. Mi-a făgăduit că 
până când nu voi vrea eu, vom trăi unul lângă altul, dar numai 
ca doi prieteni, nu ca soț și soție și făgăduinţa aceasta nu și-a 
călcat-o nici până în ziua de astăzi... Acum, acum am ajuns la 
cotitura cea mai mare, cea mai însemnată a vieții noastre... l- 
am făgăduit lui Dimitri că, dacă-mi îndeplinește o rugăminte, 
atunci... atunci voi fi soția lui... 

— Și rugămintea aceasta era pentru salvarea mea? întrebă 
Stanislau Rimsky. 

Mioara Comăneanu dădu din cap tăcută. 

Vulturul Morţii se aplecă și-i sărută mâna. 

— Îţi mulțumesc... Mioara... îți mulțumesc! 


— lar acum, zise Mioara, drumurile noastre se despart! În 
decursul anilor situaţia s-a schimbat, dumneata ai iubit o altă 
femeie, eu iubesc un alt bărbat! 

Cu aceste cuvinte Mioara se lipi de Dimitri, care o îmbrăţișă 
duios. 

— Nu găsesc cuvinte care să tălmăcească în chip fidel 
simțămintele mele! zise Vulturul Morții, adresându-se 
amândurora. Stau năuc în fața dumneavoastră și un fior de 
ciudată mulțumire îmi străbate trupul... A fost o vreme, când 
dacă m-aș fi gândit numai s-o văd la braţul altuia, pe aceea pe 
care o iubeam nespus, aș fi înnebunit de durere... Acum... acum 
văd lucrurile cu totul altfel... Acum sunt fericit că o știu 
mulțumită pe aceea pe care am iubit-o! 

O tăcere adâncă învălui odaia. Stanislau Rimsky era atât de 
mișcat... încât numai într-un târziu putu să urmeze: 

— Eu mă găsesc acum în faţa unui drum, în faţa unui destin 
nesigur...Voi pleca... fără a ști unde mă voi opri!... Voi pleca, 
fiindcă trebuie să părăsesc meleagurile acestea, trebuie să 
părăsesc chiar și ţara, care era totul pentru mine în viaţă și nu 
știu care va fi noua mea patrie! Trebuie să mă despart de cei 
mai credincioși prieteni ai mei, trebuie să-mi încep viața cea 
nouă în mijlocul străinilor... Aceasta este condiţia graţierii, care 
în asemenea împrejurări nu știu, dacă mai o pot numi grațiere. 
Nu știu, dacă nu era mai bine să fiu executat, fiindcă atunci n-aș 
mai fi fost frământat de gânduri, nu m-aș mai fi găsit în faţa 
grozavului semn de întrebare pe care-l alcătuiește nesiguranța 
soartei mele! Dar nu! Nu m-am înspăimântat eu de primejdiile 
care m-au pândit până acum, nu mă voi teme nici astăzi să 
merg cu fruntea sus înaintea viitorului misterios ce mă 
așteaptă! 

In orice caz, calea îmi va fi mai ușoară, când după atâta 
îndoială, am putut afla în sfârșit de soarta Mioarei și știu că nu 
trebuie să mai fiu îngrijorat din pricina ei, fiindcă este fericită... 
foarte fericită... 

Prinţul Dimitri Trubetzkoi se întoarse cu duioșie înspre 
Vulturul Morţii în ochii căruia străluceau două lacrimi: 

— Fii liniștit, Stanislau Rimsky... lar acum, te rog să primești 
invitaţia, pe care trebuie să ţi-o fac. O zi, sau două, până când 
vom putea porni înspre graniţă, va trebui să rămâi aici, firește, 


în cea mai mare taină, deoarece lumea știe că Vulturul Morţii a 
murit astă noapte. 

— Da, zise Stanislau Rimsky, încet, Vulturul Morţii nu mai 
există! 

— Voi pune să ţi se deschidă o odaie, unde să te poţi odihni, 
după zbuciumările prin care ai trecut, urmă Dimitri. 

— Și prietenii mei? întrebă Rimsky, îngrijorat. 

— Nu trebuie să te neliniștești nici din pricina lor. Țarul ţi-a 
făgaduit că-i va graţia! 

— Dar mi s-a îngăduit să mai vorbesc odată cu ei... 

— Aceasta se va și întâmpla într-una din zilele următoare. Mai 
înainte de a-ţi lua rămas bun de la pământul Rusiei, vei mai 
vorbi cu ei. 

Dimitri îl luă de braț pe Stanislau Rimsky și-l duse în una din 
odăile de mosafiri ale palatului. 

— Așa! zise tânărul prinţ. Cred că aici te vei simţi destul de 
bine! Mai înainte de a-ţi spune noapte bună însă, aș mai avea o 
rugăminte. 

— La ordinele dumitale, prinţe! 

— Dumneata nu mai ești prizonier, Stanislau Rimsky! zise 
prințul Dimitri Trubetzkoi. Nu voi pune să fi păzit, deoarece știu 
că și așa nu vrei să fugi... 

Vulturul Morţii înțelese teama lui Dimitri și se grăbi să-l 
liniștească: 

— Îți dau cuvântul meu, prinţe, că nu mă gândesc să fug! 
Totul se va întâmpla așa după cum a poruncit ţarul. Până acum 
Stanislau Rimsky nu și-a călcat cuvântul niciodată, nu și-l va 
călca nici de data aceasta... 

— Mulţumesc! zise prinţul Trubetzkoi, întinzându-i mâna... 

Ochii lor se întâlniră în aceeași privire caldă, prietenească. 

— Noapte bună, Stanislau Rimsky! urmă Dimitri. 

— Noapte bună, prinţe Trubetzkoi! răspunse Vulturul Morţii. 

Dimitri se îndepărtă. 

Stanislau Rimsky rămase singur în noaptea aceea care fusese 
atât de bogată în surprize pentru el. 

Aproape că se întreba, dacă totul nu fusese decât un vis. 

Fortăreaţa Petropavlovsk... 

Palatul de iarnă... 

Țarul... 

Înapoi, în fortăreață... 


Comedia execuţiei... 

Revederea Mioarei Comăneanu... 

Imaginile acestea se perindară pe dinaintea ochilor lui, ca o 
înșiruire nesfârșită de scene de vis și când răsună cel dintâi 
cântec de cocoș, Vulturul Morţii tot mai ședea la masă, doborât 
de atâtea surprize și întâmplări neobișnuite... 

CAPITOLUL 79 
RĂMAS BUN 

Zgomotul detunăturilor treziră din amorţeală pe locuitorii 
fortăreței Petropavlovsk și prizonierii alergară la ferestrele lor 
zăbrelite, fără însă de a-și da seama de ce se petrecuse. Pe de-o 
parte, fiindcă ferestrele erau atât de înalte, încât nu puteau 
ajunge până la ele, pe de-altă parte fiindcă noaptea era foarte 
întunecoasă. 

Așa că, toţi rămaseră cu îndoială în suflet, fiecare tălmăcindu- 
și în alt chip, rostul acelei singure salve de puști. 

Prizonierii de-abia așteptau venirea dimineţii, deoarece știau 
că atunci vor fi scoși la plimbare, în curtea fortăreței și 
nădăjduiau ca atunci să afle ceva despre cele petrecute. 

La această plimbare de dimineață, prizonierii se învârteau în 
jurul curţii unul câte unul și paznicii vegheau cu strășnicie ca 
deţinuţii să nu schimbe nicio singură vorbă între ei. 

Dan Dragomir, Micislav și doctorul Leonida, fură coborâţi 
deodată și ajungând în curtea fortăreței, se uitau că înfrigurare 
după căpitanul lor. 

Privirile lor alergau de la un prizonier la altul, îl cercetau cu 
amănunţime, pe fiecare, dar Stanislau Rimsky nu era niciunde. 

Ce să se fi întâmplat? 

Cei trei voinici, se uitară unul la altul și privirile lor reflectau 
aceeași întrebare: 

— Unde este căpitanul? 

Și așa cum se plimbau mereu în cerc, Dan Dragomir auzi 
convorbirea a doi cazaci. 

— Ce era cu împușcăturile acelea, astă noapte? întrebă unul 
din ei. 

— Nu știi? O execuție! 

— Execuţie? 

— Firește! 

— Și pe cine l-au executat? 

— Pe Vulturul Morţii! 


Dan Dragomir nu se mai putu stăpâni. Se repezi la cei doi 
cazaci și cu mâinile împreunate se rugă. 

— Te conjur pe numele lui Dumnezeu, pe tot ce-ţi este mai 
scump în lumea aceasta, spune-mi, este adevărat că Stanislau 
Rimsky a fost ucis? 

Strigatul lui fu auzit și de ceilalţi, inclusiv doctorul Leonida și 
Micislav și un murmur de nemulţumire se auzi din mulţime. 

Cazacul îl îmbrânci, brutal pe Dan Dragomir. 

— Firește! strigă el. Și mâine, poimâine vine și rândul nostru! 

Un hohot de plâns îl cuprinse pe Dan Dragomir, care începu 
să urle, ca un smintit: 

— Căpitanul a fost executat! Totul s-a sfârșit! 

Lacrimile năpădiră și ochii lui Micislav și ai doctorului Leonida. 
Picioarele li se tăiaseră din genunchi și trebuiau să facă sforţări 
supraomenești, spre a putea urma plimbarea chinuitoare. 

— Căpitanul a fost executat! răsuna încă și acum în urechile 
lor, strigătul deznădăjduit al lui Dan Dragomir și cuvintele 
acestea făceau să se audă parcă din nou salva de foc din 
noaptea trecută. 

Vai, încă de atunci inima lor tresărise, sub o presimţire 
funestă, totuși, nu îndrăzniseră să creadă că s-ar fi putut 
întâmpla asta. 

Când fuseseră porniţi din Dubro înspre Petrograd își dăduseră 
seama că nimic bun nu-i poate aștepta acolo și știau că 
Tribunalul Militar din Petrograd va fi neîndurător cu ei. Totuși, ei 
nu se așteptau deloc să-l piardă atât de iute și într-un chip atât 
de tragic pe acela pe care-l iubeau mai mult decât orice pe 
lume. 

Erau încredințaţi că se vor duce împreună la moarte și vor 
putea arăta mulţimii de gură-cască cum știu să moară voinicii 
Vulturului Morții. 

Și acum trebuiră să audă că, bunul lor căpitan nu mai era 
printre cei vii... 

Nici măcar rămas bun nu-și luaseră de la el, îl trimiseseră din 
lumea aceasta fără să-i fi putut strânge mâna măcar, fără să-l fi 
putut îmbrăţișa. Plânsul îi îneca pe cei trei voinici pentru care 
sfârșitul plimbării fu o adevărată mântuire, fiindcă acum puteau 
să plângă în voie în singurătatea celulelor lor. 

Niciunul din ei nu se atinse de mâncarea adusă de paznici. 
Care ar fi avut inima să se mai gândească la sine, când tragica 


soartă a Vulturului Morții flutura necontenit înaintea ochilor lor 
cu priviri năucite de durere? 

Fiecare din ei aștepta acum cu nerăbdare, să vină și rândul 
său. Până atunci inima li se strângea, dacă se gândeau la ziua 
când urmau să se ducă înaintea călăului, acum însă de-abia 
așteptau ziua aceea, clipa aceea, deoarece știau că după 
moarte, în viața de apoi, aveau să se întâlnească cu Stanislau 
Rimsky. 


* 
x x 


Nici nu trebuiră să aştepte prea mult. 

Broaştele uşilor de la celulele lui Dan Dragomir, doctorul 
Leonida și Micislav, scârțăiră una după alta. Pe coridor voinicii se 
întâlniră cu cele două fete, Ludovica și Minerva, cu care 
împreună fură luați la mijloc de cazaci. 

Nu-și puteau închipui ce-i aşteaptă. Stăteau tăcutți, 
nedumeriți, unul lângă altul și numai Micislav rosti o scurtă 
observaţie: 

— Mi se pare că e rândul nostru! 

— Cel puţin se va sfârși cu toate! îngână Dan Dragomir. 

Cele două fete auziseră cuvintele acestea dar amândouă 
ramaseră uluitor de liniștite. Nu se temeau de moarte și 
așteptau curajoase să înfrunte nouă încercare pe care le-o 
hărăzise soarta. 

Peste câteva minute veni și un tânăr ofițer de cazaci, la a 
cărui poruncă convoiul se puse în mișcare. Dan Dragomir și 
tovarășii săi înaintau nepăsători în mijlocul cazacilor. Gândul lor 
era dus tot la Vulturul Morţii, a cărui soartă erau fericiţi că o 
puteau împărtăși și ei. 

Poate că și pe ei îi duceau tot acolo unde îl executaseră pe 
Vulturul Morții, poate că aceleași arme se vor îndrepta împotriva 
lor, care au stins și viața lui Stanislau Rimsky. 

Dar când ajunseră la parter, observară cu mirare că nu erau 
duși spre curte, ci în spre poartă. 

Și fură chiar scoși pe poartă afară și merseră, merseră pe 
străzi și bulevarde, lumea uitându-se curioasă la ei. 


Mulțimea aceasta vorbea pe socoteala lor și bieţii voinici 
trebuiau să asculte neputincioși la cuvintele de ocară, care le 
erau aruncate: 

— Aceștia sunt tovarășii Vulturului Morții! 

— Acum vor fi executați și ei! 

— Moarte ticăloșilor! 

— În furci cu ei! 

— Să se ducă după Stanislau Rimsky! 

Fiecare cuvânt era asemenea unei lovituri de pumnal pentru 
voinici. 

În cele din urmă fură opriţi în fata unei mari clădiri a cărei 
poartă fu deschisă înaintea lor. 

Era clădirea tribunalului. 

Voinicii fură purtaţi printre cazaci pe scări și coridoare 
nenumărate până când în cele din urmă se opriră într-o sală. 

În mijlocul acestei săli se găsea o masă lunguiaţă, pe masă un 
crucifix. 

Acum își dădeau seama și voinicii că se găseau în fata 
Tribunalului Militar. 

La intrarea lor, masa era neocupată. În curând însă o ușă se 
deschise și prin ea intrară în sală membrii tribunalului Militar. 

Cinci bărbaţi cu chipurile întunecate, cu priviri aspre, luară loc 
în jurul mesei, iar cel din mijloc, rosti formula următoare: 

— În numele Majestății Sale, Ţarul Rusiei! Deschid dezbaterile 
procesului intentat pentru numeroase crime, tovarășilor lui 
Stanislau Rimsky. 

Prizonierii începură să se miște. 

— Acuzaţii să pășească înainte, pe rând! răsună glasul 
președintelui judecății. 

Cel dintâi păși în față Dan Dragomir. 

— Numele și pronumele? 

— Dan Dragomir! 

— Nu ești polonez? 

— Sunt român! 

— Ai doilea! 

— Doctorul Leonida Kipriotis. 

— Și tu? întrebă președintele, arătând în spre Micislav. 

— Micislav Strilinsky! 

— Dar fetele? 

Ludovica păși în fata mesei. 


— Ludovica Rimsky! zise ea. 

Președintele deschise ochii mari. 

— Ești sora lui Stanislau Rimsky, care a fost executat? 

— Nu. Am fost crescută doar de mama lui Stanislau Rimsky. 

— Care-ţi este numele adevărat? 

— Nu știu. Am fost găsită pe Vistula și fiindcă nimeni nu știa al 
cui copil sunt, lumea mi-a spus Rimsky. 

— Și cealaltă fată? 

— Minerva Kipriotis. 

— Cunoașteţi învinuirea ce vi se aduce! De altfel avem aici 
declaraţiile lui Stanislau Rimsky, ale căror părţi mai însemnate 
vi le voi citi. În decursul interogatorului, care i-a fost luat ieri 
Stanislau Rimsky și-a luat răspunderea pentru toate faptele de 
care a fost învinuit. El a recunoscut toate acuzaţiile, care i-au 
fost aduse și a mărturisit că toate faptele le-a pus la cale singur, 
singur a făurit planurile și că niciunul din tovarășii săi nu l-a 
ajutat într-o măsură mai însemnată la ducerea la îndeplinire a 
planurilor sale. 

Acuzaţii se uitară unul la altul. 

În ochii lor străluceau lacrimi și toţi se gândiră la neţărmurita 
dovadă de dragoste pe care căpitanul le-o dăduse chiar și în 
ultimele clipe ale vieții sale. 

El își luase răspunderea tuturor isprăvilor, numai spre a-și 
salva tovarășii. 

— Această mărturisire, urmă președintele, Stanislau Rimsky a 
întărit-o și prin jurământ, așa că Tribunalul Militar și-a dat 
sentinţa bizuindu-se pe declaraţiile lui. Asupra lui Stanislau 
Rimsky sentinţa de moarte a fost executată încă în decursul 
nopţii trecute. 

Pe fețele prizonierilor se putea observa mirarea pricinuită de 
aceste cuvinte. 

Chiar dacă în fundul sufletelor lor ar mai fi existat vreo 
îndoială cât de mică, ea era risipită acum de președintele 
tribunalului, care îi anunța în mod oficial că Stanislau Rimsky 
fusese executat în noaptea trecută. 

— Mai aveţi ceva de adăugat la marturisirea lui Stanislau 
Rimsky? întrebă președintele, cu glasul lui rece ca gheața. 

Prizonierii se uitară unul la altul și în cele din urmă, Dan 
Dragomir luă cuvântul, în numele lor: 


— Afară de cele două fete, noi suntem tot atât de vinovaţi, ca 
și Stanislau Rimsky. Așa că, dacă el a fost osândit la moarte, 
aceeași pedeapsă ni se cuvine și nouă. Noi nu ne temem de 
ceea ce ne așteaptă... 

Președintele răspunse, răstit: 

— Ce se va întâmpla cu voi, aceasta o va hotări tribunalul! 

— Dar și noi suntem vinovaţi! răspunse Dan Dragomir. 

— Stanislau Rimsky a declarat tocmai contrariul! zise 
președintele. 

— Numai pornirea sa nobilă l-a făcut pe căpitanul nostru să-și 
ia toată răspunderea asupra lui! 

— Dar a și jurat! 

— Numai pentru a ne scăpa pe noi! 

— Nu poate fi un om tocmai atât de prost, încât să se acuze 
singur... 

Dan Dragomir vru să mai răspundă ceva, dar președintele îl 
opri. 

— Orice mărturisire a voastră este de prisos, deoarece din 
cele spuse până acum, judecata a putut să-și dea seama că 
vreți s-o induceţi în eroare... 

Președintele schimbă apoi câteva cuvinte în șoaptă, cu ceilalți 
membri ai tribunalului, iar după aceea se întoarse din nou spre 
prizonieri. 

— Judecata socotește neîntemeiată mărturisirea făcută de voi 
în faţa ei și de aceea își sprijină sentinţa pe declaraţiile lui 
Stanislau Rimsky. De aceea, achită pe cei cinci acuzaţi și ordonă 
punerea lor în libertate. 

Un murmur de surpriză însufleţi micul grup al voinicilor din 
mijlocul cărora se ridică vocea pătimașă a lui Dan Dragomir: 

— Dacă bunul nostru căpitan a fost ucis, vrem să fim 
executați și noi! 

Președintele urmă, cu glasul lui nepăsător: 

— Judecata v-a achitat în nădejdea că, vă veți întoarce la 
viaţa de mai înainte și veţi renunţa la aventurile la care v-aţi 
dedat în anii din urmă. 

— Nu! Nu! strigă Dan Dragomir. Dacă ne daţi drumul de aici, 
vom continua cu viaţa de bandit, fiindcă ne așteaptă o chemare 
sfântă, să răzbunăm moartea căpitanului nostru. Și martor ne 
este Dumnezeu că-l vom răzbuna! 

Președintele se înfurie și răspunse, răstit: 


— Niciun cuvânt mai mult! Ţin să subliniez că judecata a fost 
binevoitoare cu voi. La darea sentinţei tribunalul a avut în 
vedere, întâi, mărturisirea Vulturului Morţii, al doilea, dorinţa de 
a reda societăţii cinci fiinţe omenești. Gândiţi-vă bine la ceea ce 
veţi face de acum înainte și daţi-vă seama cât mai mult 
preţuiește viaţa liniștită, de familie, decât viaţa aventuroasă și 
nesigură de bandit. lar dacă totuși veți alege această din urmă, 
atunci nu trebuie să vă pară rău că n-aţi fost osândiţi la moarte, 
fiindcă mai curând sau mai târziu tot aici veți ajunge și atunci nu 
veţi mai putea scăpa de mâinile călăului. 

După aceea președintele le spuse cazacilor să-i ducă pe 
prizonieri înapoi, în fortăreața Petropavlovsk, de unde apoi 
urmează să fie puși în libertate, cu toate formele necesare. 

Prizonierii părăsiră abătuţi clădirea tribunalului. Poate că, 
dacă ar fi fost osândiţi la moarte, ar fi fost mai veseli, decât în 
urma sentinţei de achitare... 

Ei intraseră în clădirea aceea, pe deplin încredinţaţi că vor fi 
osândiţi la moarte și... iată, ieșeau din ea, ca oameni liberi, ca 
oameni care nu mai aveau de ispășit nici măcar câţiva ani de 
închisoare. 

Ce să facă ei, de ce să se apuce? 

Fiecare din ei se gândi numai la aceasta tot timpul drumului 
până la fortăreață. 

Aici, ei fură duși deocamdată în celulele lor, iar ofițerul 
însoțitor se duse să raporteze comandantului închisorii. 

Hârtiile cu sentinţa tribunalului sosiră la fortăreață numai în 
decursul după-amiezii, așa că, numai atunci fură puși în 
libertate. 

Comandantul fortăreței le legă și el de suflet să se schimbe și 
să se facă oameni de treabă și voinicii părăsiră închisoarea 
urmaţi de acest sfat al ofițerului. 

Dar ei nu se puteau bucura de libertatea pe care n-o doriseră. 
leșind din fortăreață, se opriră nehotărâţi, neștiind ce să facă, 
de ce să se apuce, unde să se ducă. 

Erau liberi, absolut liberi, nimeni nu-i mai urmărea, nimeni nu 
le mai putea face vreun rău și totuși, niciodată nu se mai 
simţiseră atât de părăsiți ca de data aceasta. 

— Nu ne rămâne altceva de făcut, zise Dan Dragomir, decât 
să ne înapoiem la Rudin și să reîncepem viața, pe care am 
întrerupt-o! 


— Dacă e bine, sau nu, zise Dan Dragomir, asta se va vedea 
mai târziu. Deocamdată eu știu doar atât că mai avem o mare 
îndatorire de îndeplinit! Nu uitaţi că, în pădurea Rudinului au 
pierit doi buni prieteni de-ai noștri, precum și prinţesa Fedora 
Feodorovna. Nu uitaţi că, aici, în curtea acestei fortărețe și-a dat 
sfârșitul căpitanul nostru, Stanislau Rimsky, care și-a jertfit 
viața, pentru a ne da nouă libertatea! lar acela, căruia îi putem 
mulțumi toate acestea, contele Gorciacov, trăiește încă. 

Ochii voinicilor se aprinseră, la auzul numelui Călăului 
Varșoviei. 

— Nu trebuie să uitaţi că, urmă Dan Dragomir pătimaș, atâta 
timp cât inima noastră mai bate, cât creierul nostru mai poate 
judeca și mai suntem în stare să ținem o armă în mână, atâta 
timp fiecare gând al nostru trebuie să se îndrepte în spre 
razbunarea care ne așteaptă... 

În clipa aceea un bărbat se opri lângă grupul voinicilor. 

Bărbatul acesta purta uniformă ostășească și pe sub pelerină 
se putea observa uniforma strălucitoare a regimentului de gardă 
Semonov. Ofiţerul avea pe umeri tresele gradului de maior. 

Era prinţul Dimitri Trubetzkoi. 

El se oprise lângă voinici și se adresă lui Dan Dragomir: 

— Sunteţi tovarășii lui Stanislau Rimsky? 

Voinicii se uitară bănuitori la tânărul ofiţer. 

Se gândeau că, poate din nou îi aștepta închisoarea. 

Ofițerul observă îndoiala lor și căută să-i liniștească. 

— Răspundeţi fără teamă, căci nu vi se va întâmpla nimic! 

Dan Dragomir își ridică mândru capul și răspunse: 

— Da, noi suntem tovarășii credincioși ai Vulturului Morţii! 

— Atunci urmaţi-mă! 

Voinicii se uitară din nou unul la altul. Privirile lor trădau 
teamă, nedumerire. 

— Veniţi! Veniţi! îi îmbărbătă Dimitri din nou și porni încet, 
înainte. 

Voinicii șovăiră, nu știau ce să facă, până 
însă tot se hotărâră să-l urmeze. 

Nu știau unde se duc, nu știau dacă fac bine că se duc, daro 
voce lăuntrică le șoptea tuturor să urmeze pe necunoscutul 
ofițer. 

În aripa dinspre apus a fortăreței aștepta o căruţă 
soldăţească, un fel de furgon. 


A 


n cele din urmă 


Dimitri arătă în spre furgon și zise: 

— Urcaţi-vă! 

— Dar am vrea să știm unde mergem! zise doctorul Leonida. 

— Veţi afla la vremea sa! răspunse Dimitri. 

— Dar dacă nu vrem să mergem mai departe? zise atunci și 
Micislav. 

— Eu nu vă silesc să mergeţi! răspunse prinţul Trubetzkoi, 
nepăsător. Vă atrag atenţia însă că vă va părea foarte rău, dacă 
nu veți voi să mă urmați. 

Dan Dragomir le făcu un semn tovarășilor săi. 

— Să mergem, băieţi! 

Și porniră înspre furgon. 

— Mai rău decât ni s-a întâmplat până acum nu ni se poate 
întâmpla! zise doctorul Leonida, dând din umeri. 

Și unul după altul voinicii se suiră în furgon. 

Prinţul Trubetzkoi îi strigă vizitiului: 

— Mână! 

Furgonul porni încet, pe străzile Petrogradului, peste care 
începuse să se lase amurgul. Călătorii furgonului ședeau tăcuţi 
și se frământau să ghicească, oare unde ducea acest drum 
tainic și ce-i aștepta la capătul lui? 

Prinţul Trubetzkoi se afla și el printre ei, dar zadarnice 
rămaseră toate încercările lor de a-l face să vorbească. 

La fiecare întrebare a lor, Dimitri răspundea cu aceleași 
cuvinte: 

— Veţi afla totul la vremea sa! 

După un drum destul de îndelungat, furgonul se opri și 
maiorul le spuse să coboare. 

Tovarășii Vulturului Morţii se văzură în fața unui palat 
minunat. În depărtare străluceau valurile Nevei. Câteva din 
ferestrele dinspre stradă ale palatului erau luminate. 

— Ce să fie casa aceasta? întrebă Dan Dragomir, mai mult 
pentru el, deoarece nu se aștepta să primească vreun răspuns. 

— Palatul Trubetzkoi! răspunse Dimitri, de data aceasta. 

— Și ce căutăm noi aici? 

— Dacă mai ai putină răbdare, vei afla! 

Cu aceste cuvinte Dimitri porni înainte. 

— Urmaţi-mă! 

Voinicii porniră după el. 


Dar Dimitri nu se îndreptă spre intrarea principală, ci ocoli 
clădirea, înconjurată de un zid înalt și se apropie de o poartă 
dosnică, din vecinătatea Nevei. 

Drumul lor duse mai întâi printr-o grădină foarte mare, apoi 
ajunseră în fata unei mici uși. Dimitri scoase o cheie din buzunar 
și în clipa următoare voinicii urcau o scară îngustă, în spirală. 

Drumul acesta întortocheat era luminat de razele slabe ale 
unui felinar, ce arunca o lumina misterioasă asupra făpturilor 
care înaintau încet, cu băgare de seamă. 

Drumul acesta se termină însă în curând și ajunseră pe un 
coridor lat, în care dădeau numeroase uși înalte, cu două 
canaturi. 

Prințul Trubetzkoi îi conduse în una din odăile ce se găseau în 
dosul acestor uși. 

— Luaţi loc și așteptați până când mă voi înapoia. 

Voinicii se uitară miraţi în jurul lor. 

— Nu veți aștepta prea mult, mai zise Dimitri, deoarece mă 
voi înapoia îndată! 

Cu aceste cuvinte părăsi încăperea și se duse de-a dreptul 
spre odaia lui Stanislau Rimsky. 

Vulturul Morții nu ieșise din odaie, toată ziua. Prinţul 
Trubetzkoi se ferea ca nici măcar servitorii să nu-l zărească pe 
Stanislau Rimsky, deoarece, dacă vreunul din ei îl recunoștea, 
atunci îndată se răspândea vestea că Vulturul Morţii este în 
viaţă și că deci, executarea din curtea fortăreței Petropavlovsk 
nu fusese decât o comedie. 

Ori, aceasta nu trebuia să se întâmple, chiar și numai din 
consideraţie pentru ţar. 

Zbuciumul ultimelor zile îl istovise pe Rimsky cu totul. Afară 
de aceasta, noaptea trecută el nu dormise de loc. El nu se 
dusese să se culce decât în zorii zilei, dar chiar nici atunci 
somnul nu i se lăsă peste ochi. În noaptea aceea trecuse prin 
atâtea încât chiar dacă închidea ochii pentru o clipă, în clipa 
următoare îi deschidea din nou, o nouă vedenie a celor 
întâmplate ivindu-se pentru a suta oară înaintea ochilor săi 
înfriguraţi. 

Ceasuri întregi se zvârcolise în chipul acesta și nu aţipi decât 
numai când soarele răsărise pe cer. 


lar ziua ce urmă o petrecu într-o chinuitoare îndoială. Prințul 
Trubetzkoi veni la el în mai multe rânduri, îi adusese friptură 
rece și vin, pe Mioara Comăneanu însă, n-o mai văzuse de loc. 

Dimitri îi făgăduise că-i va da prilejul să vorbească cu 
tovarășii săi încă în decursul acelei zile și acum îl neliniștea 
această promisiune. În ce chip va izbuti oare maiorul să-i 
îndeplinească această dorință? 

În odaia ce-i fusese pusă la dispoziţie el găsi și cărţi de citit, 
dar povestirea cea mai senzaţională nu izbutea să-l pasioneze 
decât câteva minute. Mereu își aducea aminte de tovarășii săi, 
Dan Dragomir, doctorul Leonida, ceilalți, precum și aceia care își 
dormeau somnul de veci în pădurea Rudinului. 

Viitorul său îl preocupa și el. 

În Rusia nu putea rămâne, în Polonia nu se putea duce! Atunci 
unde să-și caute o nouă patrie? 

Se gândi la Germania. 

Își reaminti de trecerea sa prin Germania, ca prilejul fugii sale 
din Petrograd, pe bordul vaporului „Rheinland”. Cu acest prilej 
trăise timp mai îndelungat printre nemți și-și făcuse și câţiva 
prieteni. 

Se gândi și la Franţa, la Paris, despre care îl auzise odată 
vorbind pe prinţul Poniatowsky. Nu putea însă să se hotărască în 
care din aceste două ţări să se ducă. 

Tocmai se gândea la ceea ce urma să facă în viitor când, 
deodată, ușa se deschise și Dimitri intră în odaie. 

Chipul lui Stanislau Rimsky se însenină. 

— Ce bine îmi pare că te văd, prințe! 

Dimitri zâmbi: 

— Pesemne că ai simţit că-ţi aduc o veste bună! 

— Ce veste bună îmi mai poţi aduce mie! exclamă Vulturul 
Morții, îndurerat. 

— Oare ieri nu ţi-am procurat o bucurie, când ţi-am dat 
prilejul să o vezi pe aceea, care ţi-a fost dragă? 

— Da... da... însă... 

— Ei bine, m-am gândit să-ţi procur și pentru astăzi o 
surpriză! 

— Care, anume? 

— Urmează-mă și vei vedea! 

— Prietenii mei? 

— Nu-ţi voi spune încă! Nu-i bine să fi atât de nerăbdător. 


— Atunci să mergem! strigă Stanislau Rimsky cu înflăcărare și 
porni după Dimitri. 

Maiorul o luă cu pași grăbiţi pe coridor și în cele din urmă 
deschise o ușă. 

— Vino! îi zise el lui Stanislau Rimsky. 

Cei din odaie se uitau curioși în spre ușă. Oare cine avea să 
intre prin ea? 

Rimsky nu așteptă să i se spună de două ori. 

În clipa următoare era în pragul ușii. Lacrimile îi năpădiră ochii 
și deschizându-și braţele, strigă, în prada unei nespuse bucurii: 

— Prieteni... scumpii mei prieteni! 

Rimsky rămase uluit când intră în odaie. Dar cine ar putea să 
descrie simțământul ce năpădi inimile voinicilor când văzură că 
bunul lor căpitan, pe care-l credeau mort, venea înaintea lor 
râzând, sănătos, fericit. 

Vorba li se opri în gât. Ar fi vrut să izbucnească în urale, dar 
surpriza le fu atât de neașteptată încât nu numai că nu fură în 
stare să rostească vreun cuvânt, dar nici măcar să se miște din 
loc nu putură. 

Dimitri privi mulțumit la această scenă înduioșătoare. 

Într-un târziu voinicii își reveniră din uluire și strigăte de 
bucurie umplură încăperea: 

— Căpitane! 

— Eşti în viață? 

— Nu te-au executat? 

Ei se repeziră la Stanislau Rimsky, îl îmbrăţișară, îl sărutară. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Te-am crezut mort! 

— Ni s-a spus că ai fost împușcat astă-noapte. 

Vulturul Morţii de-abia mai apucă să vorbească. 

— Scumpi prieteni! Nu vi s-a spus nicio minciună când vi s-a 
istorisit că am fost executat, deoarece într-adevăr puștile, ale 
căror detunături le veţi fi auzit și voi ieri noapte, au fost 
îndreptate asupra inimii mele. 

— Dar atunci cum se face că tu totuși ești aici și în viață? 

— Vorbește! 

— Explică-ne! 

— Ce minune s-a întâmplat? 

Stanislau Rimsky zâmbi. 


— Nu s-a întâmplat nicio minune! Am fost salvat de omul 
acesta de treabă, prinţul Dimitri Trubetzkoi. 

Voinicii se uitară cu priviri pline de recunoștință la prințul 
Trubetzkoi, care căuta să se scuture de laudele pe care i le 
aducea Vulturul Morţii. 

— Eu n-am niciun merit! Țarul l-a grațiat pe Stanislau Rimsky 
și tot Țarul a luat toate măsurile necesare ca prietenii Vulturului 
Morții să nu fie osândiți. 

Dan Dragomir nu mai putea de curiozitate și se rugă, aproape 
implorător: 

— Căpitane, povestește-ne ce s-a întâmplat? Ne găsim în faţa 
unei enigme pe care în zadar ne-am trudi s-o dezlegăm căci fără 
ajutorul tău n-am izbuti niciodată. Până când nu ne vei povesti 
cele-petrecute în noaptea misterioasă din fortăreața 
Petropavlovsk, noi nu vom pricepe niciodată cum a fost cu 
putință ca Vulturul Morţii să fi fost executat și după un răstimp 
mai mic de douăzeci și patru de ceasuri să ne găsim faţă în faţă 
cu el. 

— Veniţi în jurul meu, copii, zise Vulturul Morţii, și ascultați 
povestea acestei nopţi care vi se pare atât de enigmatică. 

Și Stanislau Rimsky istorisi povestea miraculoasei sale salvări. 
El istorisi cum a ajuns în faţa Țarului care a recunoscut în el pe 
salvatorul său de acum un an de zile, istorisi povestea comediei 
cu executarea, după aceea transportarea în palatul Trubetzkoi 
unde se întâlnise cu Mioara Comăneanu. 

După aceea luă cuvântul Dan Dragomir care istorisi ciudatele 
dezbateri ale procesului lor în fața Tribunalului Militar. 

— Acum suntem iarăși împreună! strigă voinicul român, 
fericit. Înaintea noastră se deschide din nou calea vieţii libere și 
nimeni și niciodată nu ne va mai putea despărți! 

— Nu, Dane... zise Vulturul Morţii, abătut... 

— Ce-ai spus, căpitane? 

— Am spus că nu, adică, cum că trebuie să renunţțăm la 
asemenea planuri. 

— De ce? Sau oare nu vrei să mai rămâi alături de noi? 

— Aș rămâne cu dragă inimă alături de voi, dar nu se mai 
poate! 

— Nu se mai poate? Pentru ce? Cine se împotrivește? 

— Nu se poate, fiindcă, chiar dacă am rămas în viață, pentru 
lume însă sunt executat în noaptea de ieri! 


— Nu te înțeleg! 

— Vulturul Morţii nu mai există! Vulturul Morţii s-a prăbușit 
sub gloanţele cazacilor în curtea fortăreței Petropavlovsk... Nu 
mai există decât Stanislau Rimsky! Dar chiar și Rimsky trebuie 
să plece de aici, trebuie să plece departe, pe meleaguri străine! 

— Nu face nimic, căpitane! strigă Dan Dragomir cu o 
însuflețire de adevărat erou. Mergem și noi cu tine! 

Lui Stanislau Rimsky îi căzu foarte bine această dovadă de 
nemărginită dragoste și credinţă pe care i-o dădeau prietenii 
săi, dar fu silit s-o respingă. 

— E în zadar, dragii mei, nu se poate! De ce să ne apucăm noi 
într-o ţară necunoscută? Lăsaţi-mi numai mie soarta aceasta, 
mă voi lupta eu cumva cu ea. 

— Și noi? 

— Voi rămâneţi aici... Înapoiaţi-vă în Polonia! 

— Niciodată! 

— Nu te pripi cu răspunsurile, Dane! Aceasta este dorinţa 
țarului și condiţia lui pentru ca să putem rămâne în viaţă. 

— Mai bine mor decât să mă despart de tine! 

Glasul lui Stanislau Rimsky suna moale, mătăsos, așa cum nu- 
| mai auziseră voinicii niciodată. În ochi îi străluceau lacrimile și 
cu mare greutate putea să-și ascundă înduioșarea. 

De-abia acum se găsea în fața celei mai mari greutăţi, trebuia 
să se despartă de prietenii săi, trebuia să-i silească să se 
înapoieze în mijlocul societăţii, la viaţa liniștită. 

El se adresă trist tovarășilor care îl înconjurau: 

— Nu vă pripiţi, dragii mei prieteni! În trecut am dat destule 
dovezi cât de credincioși, cât de legați am fost unul de altul. In 
viitor însă, ne așteaptă alte îndatoriri și trebuie să ne căutăm un 
alt fel de viaţă, un alt destin. 

— Nu există în lumea aceasta o viaţă mai frumoasă, decât 
aceea pe care am trăit-o noi! zise Dan Dragomir, cu înflăcărare. 

— Frumoasă, dar primejdioasă! 

— Puțin ne pasă de primejdii! 

— Ai dreptate, Dane... Ceea ce spui tu însă nu stă în picioare 
decât pentru trecut, când într-adevăr, nu ne-am sinchisit de 
primejdii... Acum însă, trebuie să vă daţi seama că a fost 
îndeajuns viaţa de vagabonzi pe care am dus-o... Tu, Dane, ai 
plecat din patria ta și ai venit la Varșovia pentru a învăţa... Tu, 
Micislav, ai fost studentul cel mai sârguincios, ai fost plin de 


dorințe, de ambiţii, de planuri... Tu, Leonida, ești doctor și aveai 
o minunată carieră înaintea ta... lar voi, dragele mele, Minerva 
și Ludovica... aţi visat să vă trăiţi viaţa alături de un bărbat bun, 
liniștit, cinstit, stimat de lume... În locul unei vieţi fericite, 
tihnite, de ce ați alege un trai nesigur, plin de primejdii, în care 
nenorocirea să vă pândească la fiecare pas?... Nu, de o mie de 
ori, nu... Credeţi-mă că asta nu este o viaţă... 

O tăcere adâncă urmă cuvintelor lui Stanislau Rimsky. 

Toţi cei de față își dădeau seama că Vulturul Morţii avea 
dreptate și nu îndrăznea niciunul să se împotrivească. 

Dan Dragomir doar vru să mai spună ceva, să mai încerce o 
slabă împotrivire, însă Stanislau Rimsky i-o luă înainte. 

— Nu, nu vorbi, Dane... Orice vorbă de-a ta ar fi în zadar, 
deoarece, ceea ce v-am spus eu acum aici nu poate fi tăgăduit. 
Coborâţi-vă în sufletele voastre, gândiţi-vă bine la ceea ce v-am 
spus și veţi vedea că am dreptate. 

— Da, se amestecă atunci în vorbă și prințul Trubetzkoi. 
Gândiţi-vă că de data aceasta v-aţi înapoiat din gura morții... 
Face să vă mai jucaţi și în viitor cu moartea?... Face să vă 
primejduiţi cea mai mare comoară pe care Dumnezeu i-a lăsat-o 
omului, viața?... Ascultaţi-l pe căpitanul vostru... Dacă el și-a dat 
seama că aceasta este calea cea bună, ascultaţi-l, după cum l- 
aţi ascultat și până acum și viitorul vă va dovedi că el a grăit 
adevărul. 

— Căpitane, luă atunci cuvântul și doctorul Leonida, prințul 
Trubetzkoi are dreptate. Până acum am ascultat întotdeauna de 
sfatul tău. Te vom asculta și de astă dată. Te rugăm însă să te 
scobori și tu în sufletul tău, să te gândești și tu bine și să ne spui 
sincer dacă ceea ce ne sfătuiești acum pornește din 
convingerea ta personală sau ai fost silit să ne vorbești astfel? 

Stanislau Rimsky își dădu seama că totul atârna acum de 
răspunsul său. Doctorul Leonida dădu dovadă înc-odată că știa 
să cumpănească lucrurile, să citească în sufletele oamenilor și 
prin întrebarea lui îl pusese pe Vulturul Mortii în situația de a nu 
putea răspunde decât adevărul. 

Dar nici Stanislau Rimsky nu șovăi. 

Trebuia să aducă o jertfă mare, dureroasă, dar era hotărât s-o 
aducă, fiindcă îl lega cuvântul, pe care i-l dăduse ţarului. De 
aceea, el nu mărturisi că, sfatul acesta era voinţa ţarului, ci că 
ar fi într-adevăr dorinţa sa. 


Vulturul Morţii își ridică mândru capul și zise: 

— Știţi prea bine, cât de dragi îmi sunteţi. Este în zadar să 
mai subliniez lucrul acesta. Or, dacă știți aceasta, nu mai aveți 
dreptul să vă îndoiţi că nu v-aș dori decât binele... De aceea, îţi 
răspund ţie doctore Leonida și tuturor celorlalți prieteni că sunt 
pe deplin încredinţat că trebuie să ne despărțim unii de alţii și 
că voi trebuie să vă întoarceţi la vechea, fericita, liniștita viaţă 
de odinioară. 

O tăcere mormântală urmă cuvintelor lui Stanislau Rimsky. 

Acesta căuta să-și învingă înc-odată înduioșarea și pentru a-și 
convinge prietenii cât mai bine, urmă: 

— Graţia ţarului v-a dat tuturor putinţa de a vă înapoia în 
Varșovia... Micislav, fii sincer, n-ai vrea tu să-ţi revezi bătrânii tăi 
părinţi? 

Cel amintit își lăsă capul peste piept. 

El își aduse aminte de o cășcioară în care trăiau doi bătrâni și 
a căror singură nădejde era el. 

Și cuvintele căpitanului deșteptară în sufletul lui un 
nețărmurit dor de casă. Ar fi vrut să se vadă în micuța 
căscioară, să-și îmbrăţișeze bătrânul părinte și să-i sărute mâna 
bunei sale mame. 

— Căpitane... căpitane... exclamă el, cu lacrimile în ochi, tare 
aș mai vrea să mai dau o raită pe acasă! 

— Vezi? zise Stanislau Rimsky, binevoitor. Eram încredinţat că 
de îndată ce-ţi voi aduce aminte, vei voi să te mai vezi odată 
acasă... 

Micislav dădu din cap, fără să mai spună ceva. 

— Și tu, doctore Leonida, zise apoi Vulturul Morţii, adresându- 
se tânărului doctor, adu-ţi aminte cât de fericiţi trăiaţi pe 
vremuri, tu și cu Minerva!... Tu ești un om tăcut, ești un om de 
știință apreciat de lume, închină-ţi deci viața chemării tale, 
lecuiește-i pe semenii tăi de bolile cu care îi încearcă soarta. Nu 
ucide, ci redă-le bolnavilor viaţa. 

— Ai dreptate, căpitane, zise doctoral Leonida... 

— Minerva, Ludovica, înapoiaţi-vă și voi la viaţa liniștită de 
familie, căci numai acolo vă puteţi găsi fericirea. 

— Căpitane, zise atunci Micislav. Dacă, într-adevăr, se va 
hotărî să ne întoarcem toţi pe la căminurile noastre, atunci aș 
avea să-ți fac o rugăminte. 

— Vorbește, Micislav! 


— Ludovica a venit cu tine, tu ai adus-o în mijlocul nostru... 

— Așa este. 

— A crescut la voi în casă și a trăit ca și când ar fi fost sora ta. 

— Și aceasta este adevărat. 

— Ai putea să te desparți chiar și de ea? 

— Dacă mi-aş da seama că la Varșovia Ludovica ar putea fi 
mai fericită, decât alături de mine, atunci, da... Pe mine mă 
așteaptă un viitor nesigur, nu pot ști ce va aduce ziua de mâine 
și ar fi o mârșăvie din partea mea să târăsc în mizerie sau noi 
primejdii, pe o biată fată, care în altă parte ar putea trăi 
mulțumită. 

Micislav dădu din cap. 

— Ai dreptate, căpitane! 

— Parcă voiai să mai spui ceva, Micislav? zise Stanislau 
Rimsky, văzând că tovarășul său se codea să continue. 

Micislav se frământă, se pregăti câteva clipe, apoi își luă 
inima în dinţi și zise: 

— Căpitane, eu te scap de grija aceasta! 

— Cum? 

— O iau cu mine la părinţii mei, iar dacă vrea și Ludovica... ne 
cununăm! 

Vulturul Morţii se uită la fată. 

În ochii Ludovicăi străluci flacăra bucuriei. Rimsky mângâie 
părul fetei. 

— Ludovica, tu ce zici? 

— Stanislau... și eu... și eu îl iubesc de mult pe Micislav. 

Stanislau Rimsky o sărută, fericit. 

— Nici nu vă puteţi închipui, zise el, ce bucurie mi-aţi făcut 
prin cuvintele acestea! Mărturisesc, Micislav că îmi iei o mare 
piatră de pe inimă și sunt nespus de fericit s-o știu pe Ludovica 
alături de un bărbat de treabă ca tine. Mă voi gândi întotdeauna 
cu drag la voi și mă rog cerului să fiți fericiţi, cât se poate de 
fericiţi! 

Privirea căpitanului căzu apoi asupra lui Dan Dragomir care 
stătea într-un colț, abătut. 

— De ce stai trist, Dane? îl întrebă el. Oare și pentru tine nu 
va fi mai bine dacă te vei înapoia la ai tăi? 

— Nici eu n-am pe nimeni, răspunse românul, posomorât, nici 
pe mine nu mă așteaptă nimeni acasă, sunt un biet vagabond 
singuratic, un om fără rost, fără căpătâi... 


— Te vei înapoia la Varșovia. 

— Niciodată! Dacă contele Gorciacov mi-ar mai ieși în cale 
vreodată, l-aș sfâșia în bucăţi! 

— Atunci înapoiază-te în patria ta! 

— Ce să fac în sărmana mea patrie subjugată de turci? Am 
fugit de-acolo, fiindcă mă răzvrăteam în fiecare zi împotriva 
asupritorilor și fiindcă dacă mai rămâneam, sfârșeam în 
spânzurătoare... Așa că, vezi prea bine că și eu sunt tot atât de 
singur pe lumea aceasta ca și tine... Tocmai de aceea, te rog, te 
implor, ia-mă cu tine! Cele spuse de tine în privinţa tovarășilor 
noștri sunt adevărate... Cu mine însă lucrurile stau cu totul 
altfel... De aceea căpitane, te implor, lasă-mă să nu mă despart 
de tine, lasă-mă să te urmez ca un servitor, ca un câine 
credincios... Eu nu mai am patrie, tu nu mai ai patrie... Eunute 
mai am decât pe tine în lumea aceasta, tu mă vei avea pe 
mine... 

Stanislau Rimsky se apropie de credinciosul său tovarăș și-l 
îmbrățișă: 

— Bine, Dane! Vom merge împreună înspre nesiguranţă, 
înspre viaţa cea nouă... 

Chipul până atunci abătut al lui Dan Dragomir se însenină 
deodată. 

— Căpitane, Dumnezeu să te binecuvânteze! 

Clopotele bisericilor din Petrograd bătuseră miezul nopţii și 
Vulturul Morţii mai era încă tot împreună cu prietenii săi. Voinicii 
aveau mereu să-și spună câte ceva, erau doar pentru cea din 
urmă oară împreună. De îndată ce se vor ivi zorile, grupul de 
voinici care urma să se înapoieze la Varșovia, va porni la drum și 
din clipa aceea cine știe dacă se vor mai revedea vreodată. 

Prinţul Trubetzkoi luă masurile necesare pentru plecare și 
doctorul Leonida, Micislav și cele două fete se întristară. 

Bieţii oameni erau adânc emoţionaţi deoarece își dădeau 
seama că nu mai aveau decât doar câteva minute de petrecut 
împreună. In mintea lor reînviară frumoasele zile petrecute la 
Varșovia, Zlepitnak și Rudin și cu cât se apropia clipa despărțirii 
cu atât mai strânse le erau inimile, cu atât mai tremurător 
glasul, cu atât mai înlăcrimaţi ochii. 

Ar fi vrut să oprească timpul în loc, să facă ceasurile cât o 
lună, dar timpul trecea vertiginos, o oră părându-li-se un minut. 

Un orologiu din depărtare sună ceasurile două. 


Prințul Trubetzkoi se ridică de pe scaun. 

— A sosit timpul să plecaţi... Trebuie să părăsiţi Petrogradul 
încă în decursul acestei nopţi. 

Atunci, aceia care trebuiau să plece nu se mai putură stăpâni 
și izbucniră într-un sfâșietor hohot de plâns. 

Micislav, omul ce nu cunoștea frica, doctorul Leonida, 
înțeleptul, plângeau ca niște copii și plângea și Stanislau 
Rimsky, atât de temutul Vultur al Morţii. 

Împreună cu Dan Dragomir, el îşi luă rămas bun pe rând de la 
aceia cu a căror viaţă se contopise viaţa lui în timpul anilor din 
urmă. 

— Dumnezeu să vă aibă în paza lui, zicea Vulturul Morții, 
printre sughiţuri. Nu mă uitaţi niciodată, după cum nu vă voi 
uita nici eu. 

— Căpitane, căpitane, răsună glasul îndurerat al doctorului 
Leonida, cum să te uităm, când tu ne-ai fost totul în lumea 
aceasta! 

După doctorul Leonida, Stanislau Rimsky își luă rămas bun de 
la Minerva, apoi de la Micislav și în urmă de tot, de la Ludovica. 

Despărțirea de Ludovica îi căzu foarte greu lui Rimsky căci 
alături de fata aceasta își petrecuse doar toată tinereţea... iar 
când soarta hotărâse să-l facă vagabond, un urmărit al puterii 
publice, Ludovica îl urmase fără șovăire. 

Rimsky o îmbrăţișă deodată și pe fată și pe Micislav și zise: 

— Să dea Dumnezeu să fiți foarte, foarte fericiţi! 

Acest rămas bun atât de mișcător, îl impresionă până la 
lacrimi chiar și pe prinţul Dimitri Trubetzkoi. Acum, scena ce se 
desfășurase înaintea lui îl făcuse să înțeleagă în ce constase 
acea nemaiauzită putere cu care Stanislau Rimsky speriase 
întreaga Rusie și cu prilejul acestei scene pricepu și nemărginita 
dragoste pe care soţia lui i-o purtase pe vremuri lui Stanislau 
Rimsky. 

Dar trebuia să se sfârșească și cu această dureroasă și 
întristătoare scenă. Dimitri căută să-și învingă emoția și zise: 

— Plecaţi... plecaţi odată! 

Chiar și Vulturul Morţii ar fi vrut să se sfârșească odată cu 
luarea bunului rămas, deoarece simţea că dacă scena aceasta 
mai ţine nu va fi în stare să se mai stăpânească și cine știe ce se 
mai putea întâmpla. 


— Plecaţi... da... plecaţi! îngână și el, printre lacrimi. Cu cât 
ține mai mult, cu atât e mai dureros, cu atât e mai rău. 

Prințul Trubetzkoi trebui să-l smulgă cu sila din braţele 
doctorului Leonida și ale Ludovicăi. Micislav pleca și se înapoia 
mereu și el spre a-l îmbrăţișa pe Rimsky sau pe Dan Dragomir. 

Românul tinu piept cel mai mult năvalei simţămintelor. În cele 
din urmă însă se sfârși și cu tăria lui sufletească și trântindu-se 
la pământ, izbucni într-un plâns din care nu-l mai putură opri. 

Și Dan Dragomir mai plângea încă și după ce voinicii părăsiră 
odaia și nu se mai auzea decât zgomotul pașilor lor pe coridor. 

Cei ce plecau erau conduși de prinţul Trubetzkoi. 

Ei coborâră scara în spirală, străbătură grădina și ajunseră în 
stradă, unde la ora aceea nu era ţipenie de om. 

Prinţul Trubetzkoi îl luă puţin la o parte pe doctorul Leonida. 

— Doctore! îi zise el. Pe drum veți avea nevoie de multe. Ține 
aceasta să nu duceți lipsă de nimic! 

Și-i vâri în mână o pungă plină cu aur. 

Doctorul Leonida mulțumi înduioșat, pentru această dovadă 
de bunătate sufletească. 

Dar prinţul Trubetzkoi căută să se scuture de orice 
recunoștință. 

— N-am făcut nimic mai mult, decât ar fi făcut oricare alt om 
în locul meu, zise el. Mergeţi cu Dumnezeu, fiți fericiți și cerul să 
vă binecuvânteze... 

Voinicii plecară și micul lor grup se pierdu în ceața dimineții. 

Dimitri Trubetzkoi rămase timp îndelungat în poarta palatului 
și se uită în direcţia pe unde dispăruseră voinicii. 

După aceea își șterse lacrimile care tot îi mai umezeau ochii și 
în urmă închise poarta și se înapoie în palat, la Vulturul Morţii. 


* 
x x 


EIl îi regăsi pe cei doi bărbaţi tot plângând. 

Se duse de-a dreptul la Stanislau Rimsky și strângându-i 
mâna cu căldură, îi zise: 

— Stanislau Rimsky, de-abia după cele petrecute aici am 
învăţat să te stimez! Ceea ce ai făcut în noaptea aceasta este 
cea mai frumoasă faptă a vieţii dumitale și ea îţi răscumpără 
toate păcatele pe care le vei fi săvârșit până acum... Ai redat 


fericirii, vieţii, patru oameni... N-aș fi crezut niciodată că un om, 
în asemenea împrejurări, va izbuti să se arate atât de tare, după 
cum ai fost dumneata, stăpânindu-ţi lacrimile și inima... 

— Pentru fericirea lor eram dator să fac orice! răspunse 
Vulturul Morţii, în șoaptă. 

— Acum însă, sus capul! Acum este rândul vostru! Dacă ai 
știut să te gândești la fericirea altora, acum trebuie să ști să ţi-o 
găsești și pe a dumitale. 

Stanislau Rimsky clătină din cap, trist. 

— Fericire? 

— Nu trebuie să fi atât de deznădăjduit, zise prinţul 
Trubetzkoi, încercând să-l îmbărbăteze. Eşti tânăr încă, mai ai o 
viață întreagă înaintea dumitale! Sunteţi doi, vă veţi încuraja 
unul pe altul. 

Stanislau Rimsky se uită la Dan Dragomir și lacrimile îl 
podidiră din nou. 

— Am rămas doi, scumpul meu prieten, doi... Severin, 
Vlasovici, ei sunt fericiţi... Ceilalţi au plecat acum cu sufletul plin 
de nădejdi... Numai noi doi am rămas aici trişti, nehotărâţi, 
îndoiţi, fără să știm ce ne va aduce ziua de mâine. 

— Ne vom strecura și noi cumva prin viaţă, căpitane, zise 
voinicul român. Vom trece piedicile care se vor ivi în calea 
noastră cu puteri unite și poate că tot vom ieși învingători. 

— La ceasurile șase, dimineaţa pornește poștalionul, zise 
prinţul Trubetzkoi, trebuie să plecați cu el. 

— Așa este, răspunse Stanislau Rimsky, de altfel noi suntem 
gata de plecare. 

— Trebuie să plecăm și noi, chiar astăzi? întrebă Dan 
Dragomir, mirat! 

— Da! răspunse Stanislau. Porunca țarului este să părăsim 
pământul Rusiei cât mai iute. Și de altfel, ce rost am mai avea 
noi aici? Poate că va fi chiar mai bine să mergem, să mergem 
cât mai departe de aici... Zbuciumul unei călătorii mai lungi 
poate că ne va face să uitam durerile care ne sfâșie inimile 
acum. 

Prinţul Trubetzkoi părăsi odaia pentru câtva timp. Viaţa 
furtunoasă pe care o trăia de câteva zile nu-l lăsase să se 
odihnească nicio clipă, nici ziua, nici noaptea. Dar de aceea era 
gata să pornească la drum. Țarul îl însărcinase să-l conducă pe 
Vulturul Morţii până la graniță și prințul Dimitri Trubetzkoi nu 


cunoștea oboseala când era vorba să îndeplinească vreo 
poruncă a stăpânului său. 

El se retrăsese spre a face toate pregătirile pentru 
îndelungata călătorie. 

Cei doi tovarăși rămaseră singuri. 

— Când mi-aduc aminte de cuibul nostru din Rudin, zise Dan 
Dragomir, unde am fost cu toţii împreună... și astăzi câți și cum 
am rămas... 

Stanislau Rimsky nu răspunse. 

— Cine ar fi crezut atunci, când am nimicit închisoarea din 
Dubro și am doborât un vrăjmaș de cincizeci de ori mai tare 
decât noi, că vom ajunge aici? 

Vulturul Morţii stătea cu capul aplecat peste piept și nu 
spunea niciun cuvânt, ca și când nici n-ar fi auzit vorbele 
tovarășului său. 

— Ehei, căpitane, oftă Dan Dragomir, dacă am putea noi să 
reînviem aceste frumoase zile de aventură!... Eu cred că 
niciodată nu mă voi putea obişnui cu viaţa liniștită, cu viaţa de 
casă... Mie îmi trebuie împărăţia pădurii, îmi trebuie cântecul 
frunzelor de copaci, îmi trebuie furtuna fără de care nu pot 
înțelege viaţa. 

Rimsky nu răspunse nici de data aceasta. El stătea tot trist și 
tăcut, căzut pe gânduri, fără a auzi cuvintele tovarășului său de 
suferinţă, 

— Căpitane, ce este cu tine? întrebă Dan Dragomir, sărind la 
el. 

Vulturul Morţii tăcu. 

Dan Dragomir nu observă decât atunci că ochii căpitanului 
erau plini de lacrimi. 

— Căpitane, de ce plângi? 

— Scumpul meu prieten! zise el și-l îmbrățișă pe Dan. 

— Dar ce ai căpitane? 

— Nimic! 

— Nu este adevărat! De ce n-ai încredere în mine? 

— Ah... e prea greu... 

— Cum ai spus?... la spune-mi despre ce este vorba poate că 
te pot ajuta! 

— Nu poţi tu să mă ajuţi! 

— Totuși, spune-mi, ce te doare? 


— Mioara Comăneanu! mărturisi Stanislau Rimsky în cele din 
urmă. 

— Mioara?! 

— Da! N-o pot uita! 

— Bine, dar... 

— Da... Credeam că am uitat-o! 

— Și? 

— Dar nu... leri seară când am văzut-o nu mi-am dat seama 
încă... După aceea însă... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Flacăra vechii iubiri se aprinse din nou în sufletul meu... Ea 
veni furioasă, ca un vârtej și mă cuprinse pe mine, un biet fir de 
nisip pentru a mă duce, pentru a mă târî cu sine. 

— Căpitane! 

— Și de-atunci puterea acestei iubiri pune stăpânire pe mine, 
tot mai mult... Și cu cât se apropie clipa plecării, cu atât mai 
mult mă copleșește... 

— Poate că o vei uita, după ce vom pleca de aici... 

— Nu... nu... De-abia acum îmi dau seama că dragostea 
aceasta a fost totul pentru mine... Căci trebuie să știi Dane că 
cea dintâi dragostea este aceea care lasă urme de neșters în 
sufletul omului... Mioara Comăneanu a fost prima mea dragoste 
și în zadar mi-am spus eu că am uitat-o, iată că acum reiese că 
tot o mai iubesc... Da, o iubesc mai mult decât orișicând și în 
inimă cu această dragoste neţărmurită, stau nehotărât, nu știu 
ce să fac! 

— Te gândești la prinţul Trubetzkoi? 

— Ai ghicit! În ultimul timp prinţul Trubetzkoi a făcut pentru 
noi mai mult decât ar fi făcut un frate. Numai lui îi putem 
mulțumi că astăzi mai suntem în viaţă, așa că, nu ne putem 
arăta nerecunoscători... Și cu atât mai puţin cu cât Mioara îl 
iubește foarte mult. 

— Și ce crezi tu, Mioara este fericită? 

— Da! răspunse Vulturul Morţii fără șovăire, dar îndurerat. 
Când am revăzut-o, asta mi-au spus vorbele ei, dar tot asta se 
putea citi și în ochii ei, în mișcările ei, în întreaga ei purtare. 

— Dacă astfel stau lucrurile, zise Dan Dragomir, atunci într- 
adevăr că n-avem dreptul să tulburăm această liniște. Dorinţa ta 
este ca Mioara să fie fericită. 

— Da. 


— Atunci... trebuie să renunțţi la ea! 

Stanislau Rimsky își dădu seama că Dan Dragomir avea 
dreptate. 

— Așa este, Dane! 

— Fii tare, căpitane! 

— Voi încerca! 

— Cu timpul se vor schimba multe. 

— Voi încerca să-mi înmormântez în inimă, să-mi înăbuș 
simțămintele... Să dea Domnul să reușesc, căci dacă eu sunt un 
copil al nenorocului, măcar ea să fie fericită. 

Pe coridor se auzi zgomot de pași. 

În pragul ușii se ivi prinţul Dimitri Trubetzkoi, gata de drum. 

— Se apropie plecarea poștalionului! zise el. 

Stanislau Rimsky răspunse obosit: 

— Sunt la ordinele dumitale, prinţe! 

— Sunteţi gata? 

— Gata! 

— Atunci putem pleca! 

— Să mergem, Dane! 

Toţi trei porniră. 

Palatul Trubetzkoi era cufundat în întuneric. Coridoarele, 
grădina, erau tăcute, o singură fereastră mai era luminată în tot 
palatul. 

Stanislau Rimsky își aruncă privirea înspre această fereastră 
și i se păru că vede umbra Mioarei trecând prin dreptul ferestrei. 

După aceea merseră mai departe și după cel dintâi colţ de 
stradă palatul Trubetzkoi nu se mai zări... 

Mai aveau puţin până la staţia poștei. 

Cei trei bărbaţi înaintau tăcuți, fiecare cufundat în gândurile 
lui. 

Deodată se auzi glasul prinţului Trubetzkoi, care zise: 

— Am ajuns! 

În lumina slabă a zorilor se zăriră liniile unei mari diligenţe. 
Oamenii se învârteau în jurul poștalionului, vizitiul aduse caii și-i 
înhămă, apoi răsună cel dintâi sunet de bucium, care chema pe 
călători să se grăbească pentru a nu pierde poștalionul. 

Stanislau Rimsky se adresă atunci lui Dimitri cu următoarele 
cuvinte: 


— Prințe, oricât mi-ar fi de plăcută tovărășia dumitale, totuși, 
n-aş vrea să te ostenești mai mult din pricina noastră. ţi 
făgăduim în chip solemn că vom părăsi Rusia. 

Dimitri Trubetzkoi, zâmbi: 

— Nu că n-aș avea încredere în dumneata, dar i-am făgăduit 
țarului că vă voi însoţi până la graniţă și te rog nu-mi cere ca eu, 
ofițerul, să-mi calc cuvântul dat stăpânului meu. 

— Ai dreptate, prinţe... Însă eu am vrut să te cruţ de 
zbuciumul unei călătorii atât de lungi. 

Buciumul poștei răsună pentru a doua oară. 

— AȘ fi de părere să ne urcăm în poștalion, pentru a ne alege 
locuri mai bune, zise prințul Trubetzkoi și cei trei bărbați 
ocupară locurile cele mai bune ale poștalionului care, în curând, 
se umplu cu încă șapte călători. 

Apoi, când cel dintâi orologiu de biserică din Petrograd sună 
ceasurile șase, buciumul sună și pentru a treia oară și diligenţa 
porni încet la drum. 

Prin oraș poștalionul înaintă încet, dar când ajunse pe șosea, 
vizitiul dădu bice cailor și diligenţa porni iute pe drumul luminat 
din ce în ce mai mult de soarele care începuse să se ivească în 
zare. 

Dan Dragomir și cu Stanislau Rimsky aveau același gând. 

Ei își amintiseră de drumul făcut pentru a veni la Petrograd. Și 
atunci stăteau așa, unul lângă altul și nicio nădejde n-aveau în 
suflet. Ei se gândeau la moartea neîndoielnică ce-i aștepta la 
Petrograd și iată că... drumul ducea și înapoi. 

Acum însă, rămăseseră numai doi... 

Erau foarte obosiţi. 

Prinţul Trubetzkoi adormi cel dintâi. Încetul cu încetul somnul 
îi dobori și pe cei doi voinici și în curând cei trei bărbaţi dormeau 
duși, legănaţi de mișcarea necontenită a diligenţei ce-i ducea 
spre graniţă. 

CAPITOLUL 80 
SPRE O NOUĂ PATRIE 

Poștalionul înainta monoton pe drumu-i obișnuit. Vizitiul 
moțăia liniștit pe capră, nu trebuia să se teamă, deoarece caii 
cunoșteau drumul îndeajuns și nu aveau nevoie să mai fie 
supravegheați. 

Când soarele se ivi în toată splendoarea lui la orizont 
poștalionul era departe de Petrograd. El trecuse prin sate, 


câmpii și păduri, îndreptându-se spre alte sate, alte câmpii și 
alte păduri. 

Dar cu cât înaintau cu atât își dădeau seama mai bine 
Vulturul Morţii și cu Dan Dragomir ce însemnează să te desparți 
de meleagurile cu care te-ai obișnuit. 

Și până acum umblaseră numai pe pământ rusesc, dar cum le 
va mai sângera inima când vor trebui să lase în urma lor 
ținuturile dragi ale Poloniei... 

Cea dintâi zi de drum trecu și cei trei bărbaţi de-abia 
schimbaseră câteva vorbe unul cu altul. 

Când ajunseră la staţia unde trebuiau să fie schimbaţi caii, de- 
abia se atinseră de mâncare și aproape că le păru bine când se 
dădu semnalul de plecare, deoarece acum puteau să stea iarăși 
tăcuţi, cu privirea pierdută pe decorul firii ce se perinda prin faţa 
ferestrelor diligenței. 

Călătorii diligenţei încercară să intre în vorbă cu ei, dar toate 
încercările lor se izbiră de mutismul încăpățânat al Vulturului 
Morții și al voinicului român. Dimitri Trubetzkoi n-avea nici el 
prea mult chef de vorbă. 

Dimitri se supuse poruncii ţarului, fiindcă era un ostaș 
credincios și conștient de îndatoririle sale, dar mult mai bine ar 
fi vrut să fie acasă, lângă soţia sa, de care se despărțise cu 
atâta greutate. Acum o iubea și mai mult pe Mioara, așa că, 
despărţirea fusese și mai dureroasă. Inima i se strângea, când 
se gândea cât de lung este drumul pe care-l are înaintea sa și 
cât de lung mai era și acela de la înapoiere. 

Stanislau Rimsky se obișnui atât de mult cu călătoria încât 
nici nu mai ţinu socoteală de zilele pe care le petrecuse în 
diligenţă. Zilele treceau una după alta, toate la fel de triste, la 
fel de posomorâte. Deodată însă, Dan Dragomir își ridică mâna 
și îndreptând-o în spre fereastră, zise: 

— Priveşte căpitane! 

Stanislau Rimsky urmă cu privirea direcția arătată de 
prietenul său și exclamă: 

— Dubro! 

— Da... Dubro... Îţi mai aduci aminte de suferinţele noastre? 

— Da...da... zise Vulturul Morţii gânditor. 

— Mult ne-am mai învârtit prin ţinutul acesta!... Dubro!... 

Poștalionul intră în oraș și opri în faţa poștei. 

— Coborâţi! zise prinţul Dimitri Trubetzkoi. 


— Cu schimbul cailor se pierde aproape un ceas. 

Dar Stanislau Rimsky și cu Dan Dragomir nu se mișcară. 

— De ce nu coborâţi? 

— Nu coborâm, răspunse Vulturul Morții, fiindcă în Dubro ne 
cunoaște multă lume și n-ar fi plăcut nici pentru dumneata dacă 
am fi recunoscuţi! 

Peste un ceas diligența porni din nou la drum și se însera 
când ajunseră pe șoseaua Rudinului. Poștalionul trecu pe lângă 
mândrul castel al Rudinului în care pe vremuri locuise prinţesa 
Fedora Feodorovna și voinicii zăriră turnul vechii cetățui care le 
oferise adăpost și în care fuseseră fericiţi, timp atât de 
îndelungat 

— Cuibul Vulturilor! zise Dan Dragomir, cu ochii înecaţi în 
lacrimi. 

— Cuibul Vulturilor! repetă și Vulturul Morţii. 

— Cine știe, urmă Dan Dragomir, poate că totul se găsește 
încă întocmai ca în clipa când am pornit la cununie... 

— La cununia care s-a sfârșit printr-o baie de sânge... 

— Totul trebuie să fie așa după cum le-am lăsat noi... 
Paharele... cana cu vin... scaunele... masa... Nimeni nu le-a 
putut atinge... Toate ne așteaptă pe noi... 

— În zadar ne așteaptă! 

Poștalionul merse mai departe, încet. 

Voinicii cunoșteau fiecare copac, fiecare fir de iarbă din 
ținutul acesta. De câte ori nu umblaseră ei pe aici!... In fiecare 
zi, în fiecare ceas, ani de zile!... Mii de amintiri îi lega de ţinutul 
acesta, amintiri bune și rele care toate reînviară acum în 
sufletele celor doi urgisiți ai soartei. 

Amintirile acestea le pricinuiră noi dureri, iar când diligenţa 
trecu de meleagurile cunoscute, inimile li se strânseră și se 
uitară unul la altul cu ochii înlăcrimați. 

Ce-i așteapta oare? 

Nu știau și nici nu se sinchiseau prea mult. Dimitri îi întrebase 
în mai multe rânduri unde doresc să-și urmeze viața, însă 
Stanislau Rimsky se ferise întotdeauna să dea vreun răspuns 
hotărâtor. 

— N-are nicio însemnătate, unde ne vom așeza, zicea el. Pe 
Rusia n-o mai interesează persoanele noastre! 

— Pe Rusia, nu, răspunse prințul Trubetzkoi, pe mine însă, da. 


— Oricât de bine ne-ar cădea grija pe care ne-o porţi totuși, 
prinţe, te rog uită-ne! Nu face să-ți mai frămânți creierul din 
pricina noastră! 

Mai trecu o zi... 

Apoi alta... și altele... 

În curând se ivi înaintea lor apa sclipitoare a Vistulei și într-o 
bună zi, poștalionul intră în Varșovia. 

Varșovia! 

Inima ile voinicilor se strânseseră din nou. De-acolo începuse 
totul. 

Ei petrecură în Varșovia o noapte. Traseră la un han uitat de 
lume, în cea mai mare taină, pentru a nu fi văzuţi de nimeni. In 
noaptea aceasta însă nici Stanislau Rimsky și nici Dan Dragomir 
nu închiseră ochii. Zilele fericite, de demult, le reveniseră în 
minte... 

Își reamintiră de vremurile pe când se plimbau mândri pe 
străzile Varșoviei și Rimsky revăzu înaintea ochilor săi clipa în 
care o cunoscuse pe Mioara Comăneanu. 

lar dimineața când poștalionul plecă mai departe, voinicii 
trecură pe lângă toate locurile de care îi lega câte o amintire. 
Palatul guvernatorului, apoi casa în care locuise Mioara 
Comăneanu. 

Stanislau Rimsky nu se putu stăpâni ca arătând cu mâna pe 
fereastră să nu zică: 

— Uite, prinţe, aici a locuit... ea! 

— Mioara? 

Stanislau Rimsky dădu mut din cap. 

Amândoi se uitau cu priviri duioase la căsuţa în care trăise 
iubita comună a inimilor lor. 

După aceea apăru și închisoarea Varșoviei, de care era legată 
una din aventurile cele mai mărete ale Vulturului Morţii. In 
închisoarea aceasta o salvase el pe Mioara de la o moarte 
groaznică împreună cu tovarășii săi. Acolo avusese loc cea 
dintâi ciocnire dintre el și contele Gorciacov. 

Și de îndată ce-și aduse aminte de contele Gorciacov, mânia 
și amărăciunea îi puse stăpânire pe suflet. Și era amărât 
Stanislau Rimsky, deoarece trebuia să-și ia rămas bun pentru 
vecie de la pământul acesta pe care contele Gorciacov, 
nimicitorul vieţii sale, va continua să trăiască, fără ca 
răzbunarea lui să-l fi ajuns. 


Și Doamne, cum ar mai fi vrut să se răzbune pe Călăul 
Varșoviei, pe Vampirul Poloniei, care-i pricinuise atâta suferință, 
atâtea nenorociri! 

Soarta rânduise însă lucrurile astfel ca el să fie silit să renunţe 
la această răzbunare. Renunţarea lui însă nu era sinceră. Din 
fundul inimii sale sângerânde o voce tainică îi șoptea că ceasul 
răzbunării tot va veni odată și-odată... 

El nu voia să lase pe seama destinului aceasta răzbunare, 
deoarece în decursul vieţii sale zbuciumate avusese prilejul să 
se încredințeze că adeseori soarta avea toane foarte ciudate. 
Vulturul Morţii avea mult mai multă încredere în mâna sa decât 
în soartă. Și Lew Vlasovici, Severin, Fedora Feodorovna, cei 
căzuţi în pădurea Rudinului, contele Riminsky, împins la trădare 
de mârșăvia lui Gorciacov, toţi aceștia cereau răzbunare. 

Poștalionul înainta mereu lăsând acum în urma sa și ţinuturile 
Poloniei și apropiindu-se tot mai mult de graniță. 

Sosi și ultima noapte petrecută în Polonia iar a doua zi de 
dimineaţă... când porniră din nou la drum se și iviră în zare 
culmile Carpaților. 

Dan Dragomir arăta înspre piscurile acoperite de nori și zise: 

— Dincolo de vârfurile acestea, înspre soare răsare e sărmana 
mea ţară!... Țara Românească!... Căpitane, ce ar fi dacă ne-am 
așeza acolo? 

Stanislau Rimsky strânse cu căldură mâna tovarășului său: 

— Acolo ne așezăm, Dane! 

Ajunseră la staţia de la graniţă, un mic oficiu poștal, la poalele 
Carpaţilor. Dincolo se întindea Bucovina, căzută de curând sub 
stăpânire austriacă... 

Acum nu mai erau decât trei în poștalion. Coborâră și își 
urmară drumul pe jos, înaintând printr-o trecătoare îngustă. 

Trecătoarea aceasta ducea înspre Bucovina. 

Dan Dragomir și cu Stanislau Rimsky se opriră și se întoarseră 
înspre prinţul Trubetzkoi. 

— Mi se pare, zise Vulturul Morţii, că de aici drumurile noastre 
se despart! 

— Așa este! răspunse Dimitri Trubetzkoi. Și acum, în clipa 
despărțirii, vă doresc tot binele și cât de mult noroc... Când 
Majestatea Sa Țarul l-a grațiat pe Stanislau Rimsky, a spus că-i 
va da și putinţa de a-și începe o viaţă nouă, în ţară străină... 


Zicând acestea, prințul Trubetzkoi scoase din buzunar un 
portofel plin cu bancnote. 

— Te rog să iei aceasta. Veţi găsi în portofel bani îndeajuns 
pentru a putea începe viaţa liniștită și fără griji pe care v-o 
dorește și ţarul. 

Stanislau Rimsky nu prea voia să primească banii, dar Dimitri 
îi dădu cu sila. 

După aceea prinţul Trubetzkoi strânse mâna celor doi 
surghiuniți. 

— Dumnezeu să te aibă în paza lui. Vă doresc înc-odată să 
aveți parte de mult noroc. Și te rog, Stanislau Rimsky, să nu uiţi 
niciodată și în niciun fel de împrejurare că pentru dumneata nu 
mai există cale de întoarcere în Rusia 

Vulturul Morţii strânse cu căldură mâna tânărului prinţ. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, prinţe, pentru ceea ce ai 
făcut pentru noi. Acum, când îmi iau rămas bun de la dumneata, 
te rog, transmite-i Mioarei salutul meu cel mai călduros. 

Dan Dragomir își luă și el rămas bun de la tânărul maior, apoi 
cei doi drumeții se îndreptară înspre trecătoarea Carpaţilor. 
Multă vreme prințul Dimitri Trubetzkoi rămase nemișcat, ca o 
statuie, cu privirea îndreptată în spre cei doi voinici pe care îi 
însoțise până acolo. Numai după ce aceștia dispărură printre 
munți, numai atunci se hotărâse să pornească din loc și el, spre 
a se înapoia la micul oficiu poștal de unde urma să se întoarcă 
acasă. 

Inima i se umplu de amărăciune când se gândi cât de lung era 
drumul până înapoi la Petrograd. El îi făgădui vizitiului un bacșiș 
într-adevăr princiar dacă mână mai iute. Vizitiul nu se lăsă rugat 
de mai multe ori și biciul lui cădea necontenit pe spinarea 
bietelor animale... care alergau din răsputeri. Dimitri însă tot nu 
era multumit. 

| se părea că un melc merge mai iute decât diligenţa în care 
se găsea el. Ar fi vrut să zboare, să străbată în câteva clipe 
văile, munţii, câmpiile care îl despărţțeau de capitala Rusiei, spre 
a ajunge cât mai iute la Mioara lui. 

Și cum să nu se grăbească bietul om când se gândea la 
răsplata ce-l aștepta acasă! Era mulţumit că îndeplinise 
întocmai porunca ţarului, era mulțumit că scăpase Rusia pentru 
totdeauna de Vulturul Morţii, dar cea mai mare mulţumire i-o 


pricinuia totuși gândul că o câștigase pe Mioara și de data 
aceasta pentru totdeauna. 

| se păru o veșnicie drumul, chiar și numai până la Varșovia și 
doar aceasta era o mică parte din ceea ce mai avea de făcut. 

Unde era încă Petrogradul? 

Dimitri Trubetzkoi nu se odihni nicio singură clipă. De îndată 
ce se schimbară caii, el porni mai departe... A doua zi băgă de 
seamă că vizitiul era foarte obosit și de câteva ori era gata să 
cadă de pe capră. La cel dintâi popas fu nevoit deci să schimbe 
nu numai caii ci și vizitiul. 

Vizitiului celui nou îi făgădui același bacșiș ca și celui dintâi și 
caii porniră în goană nebună înspre ţinta îndepărtată. 

Ajungând la Dubro, Dimitri făcuse jumătate din drum, însă lui i 
se părea că Petrogradul se găsește încă la marginea 
pământului. 

Gândul lui nu se îndrepta decât înspre palatul său din 
capitală, unde îl aștepta tânăra și frumoasa sa soție de la care 
urma să primească de-abia acum cel dintâi sărut adevărat. 

Acum Dimitri nu se mai îndoia de dragostea Mioarei. Purtarea 
ei faţă de el, în prezenţa lui Stanislau Rimsky, făcea cu 
neputinţă orice îndoială în privinţa aceasta. 

Așa că nu era de mirat dacă lui i se păreau melci chiar și caii 
cei mai iuți și mai focoși. 

Drumul acesta, care ţinea acum de câteva săptămâni, l-ar fi 
slăbit chiar și pe omul cel mai tare. Constituţia voinică a lui 
Dimitri însă rezistă zbuciumului călătoriei. Nu simţea oboseala, 
cu toate că era mult de când nu mai dormise într-un pat 
așternut, deoarece chiar și nopţile și le petrecea prin 
poștalioane. 

La toate staţiile alegea caii cei mai buni și o diligenţă 
obișnuită ar fi avut nevoie de un timp de trei ori mai îndelungat 
pentru același drum, dar Dimitri tot nemulţumit era. 

Trecură zile după zile, poștalionul lăsă în urma lui sate, orașe, 
munţi, păduri, câmpii și cu cât se apropia mai mult de 
Petrograd, cu atât devenea mai nerăbdător. 

lar când zări în cele din urmă turnurile Petrogradului, îi venea 
să sară din diligenţă și să se ia la întrecere cu caii care i se 
părea lui că nu înaintau îndeajuns de iute. 

Inima îi bătea să-i spargă coșul pieptului. Înaintea ochilor săi 
n-o vedea decât pe Mioara cum își îndreaptă brațele în spre el, 


cum își întinde buzele roșii și rumene, spre a fi sărutate, 
sărutate și iar sărutate. 

Drumul ce-l făcu din clipa când zări turnurile Petrogradului și 
până când se văzu printre casele orașului i se păru mai lung, 
mai nesfârșit decât drumul de la graniţă și până în capitală. 

Mereu striga la vizitiu să mâne mai repede și caii simțind 
parcă nerăbdarea călătorului alergau mâncând pământul. 

Casele de pe o parte și alta a străzilor începură să-i fie 
cunoscute și peste câteva minute poștalionul trecu peste podul 
Alexandru. 

Coti apoi pe prima stradă, mai făcu câţiva pași și se opri în 
faţa palatului Trubetzkoi. 

Dimitri nici nu aşteptă ca diligenţa să oprească, ci sări din 
trăsură și urcând câte trei-patru trepte deodată o luă în sus pe 
scara principală. 

Aici se întâlni cu un vechi și bătrân servitor al casei 
Trubetzkoi. 

— Bine aţi venit, prea milostive stăpâne! zise servitorul, vădit 
îmbucurat de a-și vedea stăpânul. 

— Ce mai e nou pe aici, Alexe? întrebă Dimitri, în goană. Unde 
este soția mea? 

Bătrânul servitor se uită încurcat la stăpânul său... 

— Prea milostiva prinţesă... 

Dimitri prinsese această privire încurcată și se opri. 

— Nu cumva s-a întâmplat vreo nenorocire? întrebă el, cu 
strângere de inimă. 

— Nu... nu... 

— Dar atunci de ce ai o purtare atât de ciudată?... Soția mea 
este în odaia sa? 

— Nu! 

— Dar unde este? întrebă Dimitri, încă tot neliniștit. 

— A plecat! 

— A... ple... cat? 

— Două zile, după ce prea milostivul stăpân a pornit la drum. 

Dimitri urlă ca o fiară rănită. 

— Ce ai spus?... Ce s-a întâmplat? 

— Așa după cum v-am spus, prea milostive stăpâne! 

— Și unde sa dus! întrebă tânărul prinț Trubetzkoi, cu glasul 
tremurător. 

— Prea milostiva stăpână nu ne-a spus! 


— Sfinte Dumnezeule! urlă Dimitri, cu inima sfâșiată. Și nu mi- 
a lăsat nicio vorbă? 

— A lăsat o scrisoare. 

— O scrisoare? 

— Da. Este sus, în odaia prea milostivului stăpân. 

Fără a mai spune vreun cuvânt Dimitri se repezi pe scări în 
sus. Alerga ca un om beat, clătinându-se și fiind ameninţat în 
fiecare clipă să se prăbușească. 

Gândurile alergau nebune în creierul lui. 

Ce să se fi întâmplat? 

Ajungând în fata ușii odăii sale o smulse din țâțâni și 
repezindu-se la masa de scris luă de pe ea un plic pe care se 
vedea scrisul fin al Mioarei Comăneanu: 


„Pentru Dimitri” 


Prinţul Trubetzkoi se prăbuși pe un scaun. 

El învârtea scrisoarea în mâini, se uita la ea, se uita mereu, cu 
ochii înnegurați de lacrimi și nu îndrăznea s-o deschidă. 

Presimţea, știa că scrisoarea aceasta nu-i aducea nicio veste 
bună. Se temea s-o deschidă... Tremura la gândul că rândurile 
ei vor fi prea cumplite pentru a putea fi suportate de o inimă 
omenească. 

Mioara a plecat... 

Două zile după ce părăsise el Petrogradul... Groaznica 
întrebare îi chinuia mintea fără cruțare: 

— De ce? 

EIl își desfăcu degetele, spre a rupe marginea plicului, pentru 
a primi răspuns la acest chinuitor: „de ce”, dar în ultimul 
moment mâna îi căzu greoaie... Nu îndrăznea să rupă plicul. 

Deodată se trezi că lacrimile îi curg pe plic și observă că ele 
ștergeau scrisul fin al Mioarei. 

— Tot trebuie să știu ce s-a întâmplat! își zise el în cele din 
urmă și în clipa următoare scrisoarea îi tremura deschisă între 
degete. 


„Dragul meu Dimitri, 


Pana Îmi tremură în mână, ochii îmi sunt plini de lacrimi, 
creierul îmi zvâcnește și nu știu cum să încep cuvintele cu 
care trebuie să mă adresez tie. 

Dragă Dimitri, îmi vine atât de greu să-ți vorbesc de data 
aceasta, nespus de greu, deoarece trebuie să-ți îndurerez 
sufletul. 

Mi se pare însă că durerea aceasta mă rănește pe mine 
mai întâi! Vai, dacă ai putea străbate prin cuvintele acestea 
în inima mea spre a-ți da seama de ceea ce se petrece în 
sufletul meu, atunci poate că n-ai fi supărat pe mine, poate 
că m-ai înțelege! 

Trebuie să mă opresc din scris... 

Pana ameninţă să-mi cadă din mână și trebuie să bag de 
seamă ca lacrimile să nu șteargă rândurile prin care fti 
trimit salutul meu... 

Ultimul meu salut... 

Mă trudesc să găsesc cuvinte potrivite, pentru a-ti 
tălmăci hotărârea mea într-un fel care să nu doară, dar e 
așa de greu să găsesc cuvintele acestea! Imi dau bine 
seama că oricât aș căuta să te crut, ceea ce trebuie să-ți 
spun acum va fi pentru tine una din loviturile cele mai 
dureroase pe care le vei fi avut de îndurat în viață. 

lartă-mă, Dimitri, dar eu nu m-am gândit niciodată că 
lucrurile vor lua întorsătura de astăzi. lartă-mă, Dimitri, dar 
voința mea n-a fost aceasta de la început... Slaba-mi, 
firava-mi voință este stăpânită de puteri mult mai mari 
decât să le pot învinge prin simpla mea vrere...” 


Rândurile acestea îl năuciră cu totul pe prințul Trubetzkoi pe a 


cărui frunte nădușeala se adunase broboane. Acum își dădea 
seama de cuprinsul scrisorii și știa bine ce va mai urma. 
Rândurile de până acum erau îndeajuns de clare pentru a nu 
mai îngădui nicio îndoială. 


Dar paharul suferinţei trebuia golit până la fund și de aceea 


citi scrisoarea mai departe: 


„Acum, în clipele sincerei mărturisiri, îti jur Dimitri că 
niciodată n-aș fi crezut că se va întâmpla ceea ce urmează 
să se întâmple. Tu ai fost întotdeauna bun cu mine și-mi 
amintesc încă indeajuns de bine de zilele petrecute încă la 


Tomsk unde mi-a fost dat să cunosc pentru prima oară 
dragostea ta, la care, din nefericire, nu am putut răspunde 
cu același simțământ. Dar în schimb te-am stimat, te-am 
cinstit, te-am socotit drept un bun prieten și intotdeauna 
mă gândeam că va veni o zi, când și inima mea se va 
încălzi pentru tine, când te voi iubi și eu și atunci îti voi 
răsplăti toate drăgălășeniile, toate duioșiile cu care m-ai 
copleșit tu. 

Și acum, în timpul din urmă, începusem să calc pe 
drumul, pe care-l doreai tu. Eram mulțumită când puteam fi 
împreună, îmi era dor de tine, îmi plăcea să-ți aud vocea 
sonoră și fiori dulci îmi cutremurau trupul, de câte ori îmi 
sărutai mâinile. 

Și atunci Dimitri, mi-am dat seama că nu mă mai 
desparte decât un singur pas de dragoste. Și crede-mă că 
doream din suflet ca și acest pas să fie făcut odată. Atunci 
însă s-a întâmplat neașteptatul eveniment:  Stanislau 
Rimsky a venit la Petrograd. 

Voi fi sinceră, Dimitri. Eram încredințată că în inima mea 
nici urmă nu mai era din vechea dragoste. Se spune că 
timpul vindecă rănile și eu eram convinsă că acest mare 
magician, timpul, mă făcuse și pe mine să uit iubirea-mi 
cea mare, cea dintâi dragoste. Și dacă ajunsesem la 
această convingere meritul cel mare este numai al tău. 
Firea ta bună, purtarea ta aleasă, drăgălășenia ta, toate 
acestea mi-au întors inima spre tine. 

Auzind însă de situaţia în care se găsea Stanislau Rimsky 
și dându-mi seama de soarta ce-l aștepta, mi-am zis că 
este de datoria mea să încerc să-i vin în ajutor. Și datoria 
mea era cu atât mai mare cu cât îmi aduceam bine aminte 
de cele petrecute cu ani în urmă, la Varșovia, când 
Stanislau Rimsky m-a scăpat de la o moarte cumplită, 
primejduindu-și propria sa viață. Numai lui Stanislau 
Rimsky îi puteam mulțumi că am scăpat de răzbunarea 
contelui Gorciacov și el, sărmanul, bietul meu logodnic de 
atunci, cât de scump a trebuit să plătească salvarea mea! 

A fost silit să fugă... să-și lase căminul, să se ascundă 
prin păduri, să doarmă sub cerul liber, să se ascundă de 
sutele și miile de urmăritori care voiau să pună mâna pe el 


și din clipa aceea n-a mai avut odihnă, n-a mai avut un 
minut de multumire, n-a mai avut o secundă de siguranță. 

Și toate acestea de ce? 

De aceea fiindcă mă scăpase de la moarte pe mine, 
fiindcă nu îngăduise ca o fată nevinovată să fie dusă la 
spânzurătoare. 

Gândește-te bine la toate acestea, Dimitri și spune sincer 
dacă nu era de datoria mea să mă rog tie pentru salvarea 
lui Stanislau Rimsky! 

Tu te-ai purtat și de data aceasta așa cum trebuia să se 
poarte un adevărat bărbat. N-ai dat însemnătate 
împrejurării că bărbatul pe care-l scăpai fusese cea dintâi 
dragoste a mea, nu te-ai gândit prea mult că pe omul 
acesta îl iubisem pe vremuri mai mult decât orice pe lume, 
ci l-ai scăpat numai fiindcă te rugasem eu, l-ai scăpat 
fiindcă știai că prin aceasta îmi vei pricinui o bucurie. 

După aceea a urmat noaptea de neuitat când m-ai pus 
față în față cu Stanislau Rimsky. Acum îți pot mărturisi că 
mă temeam grozav de întâlnirea aceasta, mă temeam de 
clipa când îl voi revedea pe acela pe care-l iubisem și care 
mă iubise atâta. Îți închipui deci ce mirată am rămas când 
am văzut că această întâlnire nu-mi pricinuise nicio 
Zguduire sufletească mai însemnată. 

Tot mai eram încredințată că flacăra vechii iubiri nu se 
va mai putea reaprinde. Dar de îndată ce ati pornit la drum 
am fost cuprinsă de groaznice chinuri sufletești. Mereu îl 
vedeam în fața mea pe Stanislau Rimsky, pe vechiul, 
chinuitul meu Stanislau, care îndurase atâtea în decursul 
anilor. Mi-am adus aminte de fuga lui pe Vistula, de viata 
cumplită pe care a dus-o prin ascunzătorile înghețate ale 
pădurilor acoperite de zăpadă, suferințele lui din temnita 
Dubroului, dispariția-i misterioasă de pe Insula Strigoilor, 
prinderea lui de către contele Gorciacov și toate înjosirile la 
care a fost supus, până la întemnițarea sa la 
Petropavlovsk... 

Si toate acestea... pentru mine! 

Vai, Dimitri, dacă ai ști cât am suferit eu sub apăsarea 
acestor amintiri! 

Dar poate că aş fi trecut peste aceste gânduri 
chinuitoare dacă vechea dragoste nu reînvia în inima mea. 


Ea se ivi din nou, îndată după plecarea voastră, crescu 
clipă cu clipă, până când ajunse un puhoi, care avea să ia 
cu sine tot ce întâlnea în cale... 

Chiar și pe tine, dragul meu Dimitri. 

Nu mai simțeam decât dragostea ce-mi mistuia sufletul 
pentru el cu cea mai sălbatică dintre patimi... Nu mai 
simțeam decât că niciodată nu voi putea fi a altuia, decât a 
lui... 

Câtă durere mi-a pricinuit gândul acesta ar fi în zadar să 
încerc să-ți descriu, deoarece cuvintele omenești sunt prea 
sărace pentru a putea tălmăci toată nemărginirea ei. 

Dimitri, când îţi scriu aceste rânduri, mi se pare că te 
văd înaintea mea. Imi dau seama de amărăciunea ce-ti va 
fi cuprins sufletul când în loc să mă găsești pe mine, vei fi 
dat peste această scrisoare la înapoierea ta. 

Stiu însă și că inima ta bună nu te va lăsa să fii supărat 
pe mine și vei înțelege situația în care mă găsesc. Crede- 
mă, dragul meu, că am făcut tot ce mi-a stat în putință 
pentru a-mi stăpâni patima ce m-a cuprins, dar voința mea 
este mult prea slabă spre a se putea impotrivi talazurilor 
iubirii renăscute. 

In asemenea împrejurări am înteles că nu-mi rămâne 
altceva de făcut decât să-mi iau rămas bun de la palatul 
Trubetzkoi, de la Petrograd... de la tine! Inima îmi 
sângerează, dar a trebuit s-o fac, fiindcă n-aveam de ales. 
N-as fi putut să mă prefac, n-as fi putut să-ți mint tie că te 
iubesc, când într-adevăr iubesc pe altcineva. 

In Zadar m-am trudit să găsesc o portită de scăpare, n- 
am izbutit. Mă simțeam pierdută în furtuna sufletească ce 
mă cuprinsese și care amenința să mă nimicească cu 
desăvârșire. 

Crede-mă, Dimitri că eu n-am vrut asta! Se întâmplă 
uneori, ca omul să fie cuprins de dorințe nebune și atunci 
nu mai există scăpare... In aceeași situaţie sunt și eu... 
Trebuie să plec, ceva mă atrage cu o putere căreia nu mă 
pot împotrivi... Pesemne că așa a trebuit să fie, așa a fost 
scris în cartea destinului meu. 

Trebuie să-mi iau rămas bun de la bunăstarea, de la 
viața fără griji, de la bogăția, pe care mi le aducea 
dragostea ta... 


Rămâi cu bine, Dimitri! Lacrimile-mi curg șiroaie din ochi, 
inima-mi suspină... Rămâi cu bine... 

Mă duc spre necunoscut! 

Unde? Nici eu singură nu știu... Îmi dau seama însă că 
trebuie să plec! 

Doamne, ce bine ar fi fost să te pot aștepta aici, în casa 
ta... Ce bine ar fi fost să-mi fie îngăduită fericirea ṣi mie!... 
Dar nu se poate, soarta mi-a hărăzit alt destin! 

Nu mai avem de ales, dragă Dimitri, trebuie să ne 
resemnăm! Eu mă uit fără teamă în fața celor ce vor urma 
de acum înainte. Sunt hotărâtă să înfrunt orice încercare 
iar dacă-mi va fi scris să trec prin suferințe și mai mari 
decât acelea de care am avut parte din belșug și până 
acum, nu mă voi răzvrăti, ci le voi îndura cu resemnare, 
deoarece eu singură mi le voi fi căutat luându-mi rămas 
bun de la palatul Trubetzkoi, de la tine... 

Acum, când mă apropii de sfârșitul lungii mele scrisori, 
nu te supăra că ti-am scris atâta, dar e atât de greu să-ți iei 
rămas bun! nu mă gândesc la tine, dragul meu Dimitri, 
decât cu simțămintele cele mai curate și te încredințez că 
nu voi uita niciodată bunătatea de care mi-ai dat dovadă și 
dragostea pe care mi-ai purtat-o. 

lar acum, când peste câteva ceasuri palatul acesta va fi 
gol, inima mi se strânge și te implor din depărtare, Dimitri: 
lartă-mă și uită-mă pentru totdeauna! 

Nu fi supărat că nu m-am arătat vrednică de bunătatea 
și dragostea cu care m-ai copleșit și crede-mă că 
despărțirea aceasta este cât se poate de dureroasă și 
pentru mine, dar sinceritatea, simțământul meu de cinste, 
îmi cer să fac pasul acesta. 

Rămâi cu bine, Dimitri! Te implor înc-odată să nu fii 
supărat pe mine și înc-odată te rog s-o uiti pentru vecie pe 
nefericita ta, 


MIOARA.” 
Scrisoarea căzu din mâinile prințului Trubetzkoi. El se uita 


țintă înaintea sa cu ochii împăinjeniți de lacrimi, cu sufletul 
sfâșiat de durere. 


Nici nu-i venea să creadă că toate acestea erau adevărate. | 
se părea cu neputinţă ca buna, nobila sa Mioara să-l părăsească 
în felul acesta. _ 

Amărăciunea ameninţa să-i înăbușe inima. Işi aduse aminte 
de goana nebună în care se înapoiase la Petrograd. Nu se 
odihnise nici măcar un ceas, călătorise necontenit, fără 
popasuri, numai spre a ajunge cât mai iute acasă. 

Pentru ce? 

Pentru ca să găsească acasă groaznica, sfâșietoarea 
dezamăgire. 

Pentru asta se grăbise el atâta? Pentru a afla dureroasa știre 
avea timp oricând! 

Sau poate că era mai bine că trecuse peste ea? Vru să se 
ridice de pe scaun, dar nu putu. 

Trupul i se părea de plumb... Deodată îl cuprinse un hohot de 
plâns. Înaintea ochilor săi totul se întunecă, puterea de voinţă îl 
părăsi și nu se mai putu stăpâni. 

Nădușeala i se adună pe frunte, trupul îi fu cuprins de un 
tremurat nervos, lucrurile din odaie începură să se învârtească 
în jurul său, capul îi căzu pe speteaza scaunului și își pierdu 
cunoștința. 

Așa îl găsiră servitorii. 

Ei îl luară și-l așezară în pat. 

Tânărul prinț Trubetzkoi zăcu săptămâni de zile fără să-și 
revină în fire, zbătându-se între viaţă și moarte. 

Zguduirea nervoasă fusese atât de puternică, încât cei mai 
vestiți doctori ai Petrogradului stăteau neputincioși lângă patul 
lui. 

Dimitri nu recunoștea pe nimeni și avea fel de fel de viziuni. 

Și în aiurările acestea Mioara era amestecată întotdeauna. De 
cele mai multe ori Mioara se uita la el râzând, iar după aceea se 
ivea și Stanislau Rimsky, care-și lipea buzele pe gura ei și-i 
spunea parcă cu un zâmbet triumfător: 

— Vezi, tot a mea este! 

În asemenea ocazii prinţul Dimitri Trubetzkoi începea să se 
zvârcolească ca un șarpe în pat și striga, sfâșietor: 

— Nu... nu... este a mea... A mea va rămâne... 

Strigătele lui deznădăjduite răsunau lugubre prin odăile 
palatului Trubetzkoi. Prietenii lui veneau în fiecare zi și în fiecare 


noapte îngrijorarea lor creștea văzând că starea bolnavului nu 
se îmbunătățește de loc. 

Într-o zi, veni chiar și ţarul dar Dimitri nu-l recunoscu. 

Domnitorul rămase adânc mișcat de starea deznădăjduită a 
celui mai bun prieten al său și se interesa în fiecare zi la doctori 
dacă bolnavului îi merge mai bine. Doctorii însă nu-i dădeau 
vești prea îmbucurătoare. 

— Starea prinţului e grea, e foarte grea, spunea chiar doctorul 
palatului imperial, pe care ţarul îl trimisese la căpătâiul lui 
Dimitri. Totul atârnă, dacă constituția prinţului este îndeajuns de 
tare pentru a suporta cumplitul zbucium sufletesc prin care a 
trecut. 

Și tânărul prinţ Trubetzkoi zăcu săptămâni și luni întregi. Dar 
constituţia lui de fier îl ajută să învingă boala și într-un târziu 
starea lui începu să se îmbunătăţească, până când, într-o bună 
zi, se înzdrăveni într-atât încât putu părăsi chiar și patul. 

Însă Dimitri Trubetzkoi nu mai era ceea ce fusese. 
Îmbătrânise, în părul lui negru se iviseră multe fire albe, faţa i se 
zbârcise, expresia figurii îi devenise mult mai serioasă și privirea 
lui vioaie altădată, era acum obosită, tulbure... Ea purta pecetea 
amărăciunii sufletești. 

Încetul cu încetul se înzdrăveni pe deplin, dar glasul i se 
auzea foarte rar. Gândul lui era și acum preocupat numai de 
Mioara și în nopţile fără somn și în zilele însorite când stătea în 
grădină, altceva nu vedea înaintea ochilor săi decât chipul 
aceleia care fusese cea dintâi și singura lui iubire. 

În timpul convalescenţei ţarul îl vizită din nou. 

Dimitri Trubetzkoi şedea într-un fotoliu, în grădină, când 
deodată țarul se ivi pe aleea presărată cu nisip. 

De multă vreme acum era pentru cea dintâia oară că chipul 
prinţului Trubetzkoi se însenină. 

El îl recunoscu îndată și zâmbi fericit înspre augustul său 
prieten. 

Domnitorul se așeză lângă el, îi strânse mâna cu căldură și-l 
întrebă plin de duioșie: 

— Te simţi mai bine, Dimitri? 

Prințul Trubetzkoi dădu mut din cap. 

Țarul îl îmbărbătă: 


— Sus fruntea, Dimitri! Nu trebuie să deznădăjduiești! Eşti 
tânăr încă și la vârsta ta nu există lovitură căreia să nu i te poţi 
împotrivi. 

— Afară de aceasta care a căzut asupra mea, acum! 

O tristeţe fără margini se putea citi în vorbele lui. 

— Ce tot spui, Dimitri, continuă ţarul să-l încurajeze. Nu-ti 
este îngăduit să te dai bătut cu atâta ușurință! De altfel, arăţi 
foarte bine și în curând nici urmă nu se va mai vedea că ai fost 
bolnav. 

— Că am fost bolnav, poate că nu se va mai vedea, răspunse 
prințul Trubetzkoi, în șoaptă. Inima mea însă va purta veșnic 
urmele cumplitei dezamăgiri ce mi-a fost dat să trăiesc acum. 

— Fii bărbat, Dimitri! 

— N-o pot uita, Majestate! 

— Îți dau un sfat, dragă Dimitri. Pleacă într-o călătorie cât mai 
îndelungată. Lumea nouă care te va împrejmui îţi va vindeca 
rana și te vei înapoia ca și renăscut. 

Dimitri zâmbi îndurerat și răspunse: 

— În zadar aș căuta să mă încredinţez că rana se va 
vindeca... Îmi dau seama că nu se va întâmpla... Va sângera 
întotdeauna. 

Dar ţarul nu se lasă. 

Cu o duioșie de părinte, el îl îmbărbătă pe Dimitri, care era 
plictisit de viaţă și de tot ce-l înconjura și era hotărât să nu se 
lase până când nu-i va reda dorul de viață. 

— Ascultă-mă, Dimitri! Eu nu vorbesc decât în propriul tău 
interes, numai pentru binele tău. 

— Știu... știu aceasta, Majestate! 

— Dacă știi, atunci de ce nu vrei să primești sfatul meu?... 

— Nu mai pot avea nicio încredere în mine... Speranţa s-a 
irosit din inima mea. 

— Nu-ţi este îngăduit să vorbeşti în chipul acesta! 

— Lumea mi se pare goală, pustie! 

— Dimitri! 

— Viaţa mea nu mai are niciun rost. 

— Cum poți vorbi astfel? 

— E în zadar, Majestate, asta așa este și nu se mai poate 
schimba. 

— Vorbe nesăbuite! Eu îmi dau seama care este pricina 
tristeţii tale... În palatul acesta toate îţi amintesc numai de ea. 


Dimitri tresări. Cuvintele țarului îi atinseră coarda simţitoare și 
încet, ca și când și-ar fi vorbit sieși, zise: 

— Da... da... aici toate îmi amintesc de ea și e atât de bine să- 
ţi amintești de ea... Ea a umblat prin grădina aceasta, a trecut 
pe aleea de colo... Plopii aceștia i-au zărit adeseori minunatul 
trup și adeseori fotoliul acesta de grădină i-a cuprins mijlocul... 

— Dimitri, zise ţarul, nu te mai frământa din nou... 

Dar prinţul Trubetzkoi, ca și când nici n-ar fi auzit observaţia 
tarului, urmă: 

— Acolo sunt trandafirii aceia în mijlocul cărora îi plăcea mult 
să stea... Sus, prin palat, oriunde mă uit nu-mi amintesc decât 
de ea... Adeseori îi văd făptura alunecând prin încăperi și atunci 
strig: Mioaro!... Pe urmă îmi dau seama că totul n-a fost decât o 
nălucire, căci ea este departe, cine știe unde... 

Lacrimile îi năpădiră ochii și i se prelinseră pe faţă. 

— Vezi, vezi, Dimitri, zise ţarul, aici e toată buba și cele dintâi 
măsuri pentru a curma răul, trebuiesc luate în privinţa aceasta. 
Și eu vreau ca răul să-i fie curmat. Ai înțeles?... Vreau!... Tu mi- 
ai fost întotdeauna un prieten credincios, cel mai credincios, cel 
mai devotat... Atunci de ce mi te-ai împotrivi acum?... Ai înţeles, 
Dimitri? Îţi poruncesc să pleci! Palatul meu de vară de la 
Tsarskojeselo îţi stă la dispoziție... 

— Nu... 

— Ai dreptate, nu trebuie să te duci acolo, deoarece 
Tsarskojeselo e mult prea aproape de Petrograd... Dar du-te în 
Crimeea... Ai acolo o proprietate foarte frumoasă... Minunata 
priveliște a naturii te va face să uiţi de tristeţe și te vei înapoia 
oțelit, plin de dor de viaţă... 

Dimitri își lăsă capul peste piept, obosit. Soarele de primăvară 
îi împresură chipul. 

Țarul îi întinse mâna. 

— Așadar, Dimitri, dacă-mi mai porţi o scânteie din vechea 
prietenie, atunci îmi vei făgădui că te duci. 

Dimitri își întinse încet mâna slabă, lipsită de sânge. 

— Făgăduiesc... că mă voi duce. 

Țarul zâmbi multumit. 

— Va veni o zi, dragă Dimitri, când îmi vei fi recunoscător 
pentru sfatul pe care ţi l-am dat acum. Vreau însă să pleci cât 
mai neîntârziat. 

— De îndată ce mă voi simţi în stare, voi porni la drum. 


— Până atunci îţi urez tot binele, dragă Dimitri. Și înc-odată, 
sus fruntea! 

Țarul se îndepărtă. 

Dimitri rămase singur în grădina scăldată în soarele primăverii 
și se gândi la cuvintele domnitorului. 

Îi făgăduise și trebuia să se ţină de această făgăduinţă, așa 
după cum se ţinuse de toate promisiunile pe care le făcuse până 
atunci. 

Cine știe, poate chiar că era mai bine așa. 

Poate că țarul avea dreptate. Poate că acolo în îndepărtata 
Crimee nu-l vor mai urmări toate nălucirile, toate fantomele care 
îl urmăreau în palatul acesta unde nu putea avea o clipă 
liniștită. 

Aici totul și toate îi aminteau numai de Mioara. 

Trandafirii din grădină, scaunele din casă în care șezuse de 
atâtea ori, mobilele, tablourile, toate acestea îi reaminteau 
necontenit de iubita dispărută. 

Aproape în fiecare noapte sărea speriat din somn. 

Dacă auzea huruitul unei trăsuri pe stradă, alerga iute la 
fereastră să vadă cine șade în trăsură, deoarece în sufletul lui 
tot mai trăia speranţa ascunsă că poate se va înapoia. 

De fiecare dată însă nu avea decât o nouă dezamăgire și 
aceste repetate dezamăgiri nu făceau decât să deschidă 
necontenit rana inimii sale... 

Vai, dacă s-ar înapoia!... 

De câte ori nu-și spusese cuvintele acestea! 

Cu câtă fericire ar reprimi-o, cu câtă bucurie i-ar deschide 
porțile palatului. 

S-o mai vadă odată s-o simtă iarăși în jurul său, să-i mângâie 
mâinile din nou și din nou să-i audă glasul argintiu!... 

Ar uita totul, ar ierta totul, numai de s-ar înapoia! 

În timpul convalescentei credincioșii săi servitori erau mereu 
în jurul lui, temându-se să nu i se întâmple vreo nenorocire. 

Dar lui Dimitri îi plăcea să rămână singur și întotdeauna găsea 
câte o nouă pricină spre a-și îndepărta de lângă el pe oamenii 
devotați care îl înconjurau cu atâta grijă și dragoste 
neprefăcută. 

lar când rămânea singur, lua iarăși scrisoarea... scrisoarea de 
rămas bun a Mioarei. 


O citise poate de peste o sută de ori, dar tot nu se săturase 
de cuvintele acelea care, la drept vorbind, nu-i pricinuiau decât 
durere. 

Dar nu-i pasa. 

Ochii lui se odihneau cu duioșie și iertători pe literele care îi 
transmiteau cel din urmă salut din partea adoratei. 


„...Crede-mă, Dimitri, că eu n-am vrut aceasta! Se 
întâmplă însă uneori ca omul să fie cuprins de dorințe 
nebune și atunci nu mai există scăpare... In aceeași 
situație sunt și eu... Trebuie să plec, ceva mă atrage cu o 
putere căreia nu mă pot împotrivi... Pesemne că așa a 
trebuit să fie, așa a fost scris în cartea destinului meu..." 


Orice frânturi citea din scrisoare toate îi aduceau aminte 
numai de Mioara. 

Da, acestea erau cuvintele ei. 

Parcă nici nu erau tălmăcite de niște litere neînsuflețite ci le 
auzea parcă rostite de buzele ei mult iubite. 

Sinceritatea care se vedea din fiecare rând, din fiecare literă a 
scrisorii, era dovada firii blânde, cinstite, curate, a Mioarei 
Comăneanu. 

Ar fi putut pleca fără să lase vreo înştiinţare, fără să aștearnă 
atâtea rânduri pe hârtie, luându-și doar rămas bun, în câteva 
cuvinte reci, nesimţitoare... 

Dar Mioara era un suflet curat și ea își dezvălui fără nicio 
înfrumusețare lupta cumplită care se dăduse în inima ei. 

Paginile acelea cu rânduri dese erau oglinda cea mai fidelă a 
sufletului său și cu cât le citea mai mult cu atât mai multă 
sinceritate descoperea Dimitri în ele. 

Tocmai de aceea nu se mai sătura de scrisoarea aceasta și de 
câte ori putea o scotea la iveală și o citea din nou. 


„..„Nu te supăra că ti-am scris atâta, dar e atât de greu 
să-ți iei rămas bun! nu mă gândesc la tine, dragul meu 
Dimitri, decât cu simțămintele cele mai curate și te 
încredințez că, nu voi uita niciodată, bunătatea de care mi- 
ai dat dovadă și dragostea pe care mi-ai purtat-o. lar acum, 
când peste câteva ceasuri palatul acesta va fi gol, inima mi 


se strânge și te implor din depărtare, Dimitri: lartă-mă! și 
uită-mă, pentru totdeauna!" 


Erau părţi din scrisoare pe care nici nu trebuia să le mai 
citească, deoarece le știa pe dinafară. El învățase pe de rost 
această mărturisire zguduitoare și dureros de frumoasă. 

În scrisoarea aceasta Mioara implora iertare și Dimitri o 
iertase încă de la prima ei citire. 

Dar cu cât treceau zilele, durerea în loc să scadă, creștea 
necontenit. Erau clipe când ar fi vrut să urle de durere, atât de 
mult dorea s-o vadă pe Mioara. 

Într-o zi, Dimitri chemă în faţa sa pe unul din cei mai vechi 
servitori ai săi. Îi dădu o însărcinare tainică și servitorul părăsi 
palatul îndată, spre a duce la îndeplinire porunca stăpânului 
său. 

El se duse de-a dreptul la prefectura de poliţie, de unde se 
întoarse în curând cu cel mai iscusit om din Serviciul de 
Siguranţă al Rusiei, cu Grigore lamuchin. 

De ani de zile Grigore lamuchin era însărcinat cu chestiunile 
cele mai gingașe care erau aduse la cunoștința prefecturii de 
poliţie. Pe vremea când postul de prefect de poliţie al 
Petrogradului era ocupat de Marius Gersot, Grigore lamuchin 
repurtase multe succese pentru care, firește, că laudele erau 
culese de Marius Gersot. 

Cu toate acestea, cei de la ministerul de interne cunoșteau 
prea bine calităţile lui Grigore lamuchin și mai ales iscusinţa lui 
în urmăririle cele mai anevoioase, de aceea, când ministrul de 
interne se duse iarăși la ţar în chestiunea postului de prefect de 
poliţie, devenit vacant din nou, prin moartea lui Marius Gersot, 
ministrul se adresă, domnitorului, cu următoarele cuvinte: 

— Majestate, eu aș avea o idee, care ne-ar scăpa de grija 
numirii prefectului de poliţie în capitală. Pentru postul acesta nu 
avem decât un singur om, într-adevăr nimerit și omul acesta 
este Grigore lamuchin. 

— Din nenorocire însă, nu poate fi vorba de el pentru postul 
de prefect de poliție! răspunse ţarul. Gândește-te la înfățișarea 
lui! 

Într-adevăr, numai înfățișarea lui monstruoasă fu de vină că 
minunata lui carieră se oprise la un punct mort. In postul de 
prefect de poliţie fu așezat un om oarecare, a cărui singură 


îndatorire era să culeagă laurii activităţii geniale a lui Grigore 
lamuchin care, din pricina înfățișării sale nenorocite, era menit 
să rămână o viaţă întreagă un biet copoi de poliţie. 

Grigore lamuchin rămase foarte uimit când auzi că prinţul 
Dimitri Trubetzkoi îl cheamă până la el, dar nu se împotrivi și se 
duse îndată. 

Nu trecu nicio jumătate de ceas și se și prezentă la palatul 
Trubetzkoi unde fu condus îndată înaintea lui Dimitri. 

Ca toţi locuitorii Petrogradului, Grigore lamuchin cunoștea și 
el tragedia tânărului prinţ și era încredinţat că Dimitri Trubetzkoi 
îl chema în chestiunea aceasta. 

— Grigore lamuchin, îi zise Dimitri, încet, vreau să te rog 
ceva, într-o chestiune foarte însemnată. 

— Porunciţi, prea milostive stăpâne! 

— Te voi răsplăti împărătește, dacă îmi vei face treabă bună! 

— Despre ce este vorba? 

— Ştii doar și dumneata... soţia mea... 

Grigore lamuchin dădu din cap. 

Vorbind, glasul Prințului Trubetzkoi deveni implorator: 

— Trebuie s-o găsești... trebuie să-i dai de urmă...Vreau să 
știu unde este?... Ce s-a întâmplat cu ea?... 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, pentru a-l mulţumi pe 
prea milostivul stăpân! răspunse Grigore lamuchin. 

— Dacă truda-ţi va fi încununată de succes, îţi dau tot ce vrei! 
Te fac om bogat, îţi asigur viaţa pentru tot restul zilelor. Să afli 
însă ce s-a întâmplat cu dânsa. 

Grigore lamuchin se interesă... de împrejurările plecării. El 
interogă pe toţi servitorii care se găseau la palat în momentul 
plecării Mioarei, după aceea mai schimbă câteva cuvinte cu 
prinţul Trubetzkoi și în urmă se îndepărtă. 

Din ziua aceea Dimitri Trubetzkoi nu se mai gândi decât 
numai la însărcinarea pe care i-o dăduse lui Grigore lamuchin și 
se ruga necontenit ca truda poliţistului să fie încununată de 
succes. 

El aștepta zilnic întoarcerea poliţistului care trebuia să-i aducă 
o veste îmbucurătoare, însă zilele treceau una după alta, fără ca 
Grigore lamuchin să vină. 

Dimitri își trimise servitorul la prefectura de poliție, pentru a-i 
aduce vești. 

Servitorul se înapoie cu răspunsul nesatisfăcător: 


— Încă nu are niciun rezultat! 

După două zile îl trimise din nou. 

— Grigore lamuchin zice că, de îndată ce va avea vreo știre, 
vă înștiințează fără întârziere! 

Mai trecură încă câteva zile de chinuitoare așteptare. 

În cele din urmă servitorul îi anunţă într-o zi: 

— Grigore lamuchin! 

Speranţa încolţi în inima lui Dimitri și se uită cu priviri 
înflăcărate la polițistul care intră în odaie. Dar când văzu chipul 
acestuia, orice nădejde îi dispăru. 

Răspunsul, rezultatul era întipărit pe faţa lui lamuchin. 

— Toată truda mea a fost zadarnică, raportă polițistul. 

— N-ai găsit nicio urmă? 

— Din păcate, niciuna, prea milostive stăpâne... M-am 
interesat la staţiunile de poștă nu numai de la Petrograd dar și 
de prin împrejurimi, însă nimeni nu-și aduce aminte... Deoarece 
n-am găsit niciun singur om care să-mi poată da vreo lămurire, 
trebuie să cred că a părăsit Petrogradul sau cu vreo trăsură 
particulară sau pe jos. 

Prinţul Trubetzkoi rămase ca trăsnit. Chipul îi era alb ca varul. 

— S-a sfârșit... S-a sfârșit! îngână el, printre dinţi. 

Grigore lamuchin se mai scuză pentru neizbânda însărcinării 
sale apoi părăsi palatul. 

Vestea aceasta îl dobori pe Dimitri cu desăvârșire. 

Dispariţia atât de tainică a Mioarei i se părea de neînțeles și 
un gând cumplit se sălășlui în mintea sa, dacă Mioara va fi 
căutat ușurare în valurile Nevei?... 

Starea sănătăţii sale se înrăutăţi din nou. În zadar îl îngrijeau 
cei din jurul său, melancolia punea tot mai mare stăpânire pe 
sufletul tânărului prinţ. 

Într-o bună zi apoi, ţarul veni din nou la Dimitri și de data 
aceasta îi porunci să pornească în spre Crimeea chiar a doua zi. 
El îi mai porunci unuia din ofiţerii regimentului de gardă, 
locotenentului Kriguiev, care de altfel era un prieten al lui 
Dimitri, să-l însoţească pe bolnav în Crimeea și să stea mereu în 
apropierea lui. 

Țarul nădăjduia că tovărășia unui prieten va avea o înrâurire 
bună asupra nervilor zdruncinaţi ai lui Dimitri. 

Și a doua zi de dimineață, prințul Dimitri Trubetzkoi porni într- 
adevăr înspre Crimeea. 


Când Dimitri Trubetzkoi ajunse în Crimeea, unde avea un 
minunat castel în formă de cetățuie, așezat chiar pe malul mării, 
vara era în toi... 

Tânărului prinţ îi făcu o deosebită plăcere să revadă aceste 
locuri. Pe vremea copilăriei fusese adeseori pe acolo și câţiva 
ani de-a rândul se dusese în fiecare vară la castelul unchiului 
său, care cu prilejul nunţii i-l dăruise lui. 

Când primise acest castel, Dimitri nădăjduia să vină aici 
împreună cu Mioara spre a trăi zile fericite și iată că soarta voise 
să vină singur, zdrobit la trup și suflet și nu pentru a trăi clipe de 
multumire ci spre a căuta să-și vindece rana sângerândă a 
inimii. 

Locotenentul Kriguiev se ocupa de Dimitri, cu o grijă aproape 
părintească, se trudea să-l înveselească, să-i împrăștie 
gândurile negre, dar toată truda lui rămase zadarnică. 

Dimitri aproape că nici nu vorbea cu Kriguiev, cu toate că 
locotenentul era unul din cei mai buni prieteni ai săi. Tânărul 
prinţ ședea toată ziulica în odaia din turn și își plimba privirea 
rătăcită pe valurile ondulate ale mării. 

Locotenentul Kriguiev îl chema adeseori: 

— Vino, Dimitri să colindăm puţin prin munţi... sau să vâslim... 
sau să jucăm șah!... De ce ai chef? 

Dimitri răspundea obosit: 

— De nimic! 

— Ascultă-mă, Dimitri... 

— Lasă, Kriguiev... 

— În chipul acesta nu te vei lecui niciodată... 

— Îmi place să rătăcesc cu privirea pe mare... 

Și nu putea să-l miște din loc. 

Erau zile când stătea acolo de dimineaţă până seara și nu 
cobora decât pentru a mânca. Dar nici mâncarea nu-i lua decât 
câteva minute, deoarece de-abia gusta câte ceva. 

Peste câteva zile însă prinse poftă să se plimbe, dar numai 
singur. Când locotenentul Kriguiev voia să-l însoțească, prinţul 
Trubetzkoi îl ruga să rămână la castel, fiindcă vroia să se plimbe 
singur. 


Și așa colinda singur munţii stâncoși ai Crimeii. Se cățăra pe 
culmi, peste prăpăstii, prin văgăuni, spre a-și liniști sufletul 
tulburat, spre a-și uita durerea ce-i sfâșia inima. 

Și într-o zi prințul Dimitri Trubetzkoi își liniști sufletul, își uită 
durerea... 

Locotenentul Kriguiev îi găsise trupul zdrobit cu desăvârșire, 
în fundul unei prăpăstii... 

CAPITOLUL 81 
PESTE DOI ANI 

Trecură doi ani. 

Zilele se scurseseră aproape pe nesimţite, adunându-se în 
săptămâni, săptămânile în luni și lunile în ani. 

Stanislau Rimsky trăia de mult pe pământ românesc. El se 
ținuse cu sfinţenie de făgăduinţa făcută ţarului și de atunci nu 
mai trecuse granița Poloniei, de la care își luase rămas bun cu 
lacrimi în ochi în ziua memorabilă în care prinţul Dimitri 
Trubetzkoi îl însoţise până la poalele Carpaţilor. 

Vechile aventuri se pierduseră și ele în negura timpului. 
Încetul cu încetul își schimbă felul de viaţă, învăţă limba noii 
sale patrii, la ceea ce Dan Dragomir îi fu de mare folos și căută 
să fie cât mai de folos pământului care-l primise cu atâta drag. 

Cu banii primiți de la țar izbuti să ducă o viaţă lipsită de griji, 
ba mânuindu-i cu iscusinţă, ei se înmulţiră, în loc să scadă. In 
curând Stanislau Rimsky ajunse cunoscut în capitala Țării 
Românești și împreună cu Dan Dragomir era primit cu brațele 
deschise în toate cercurile boierești. 

Totuși, erau mulţi aceia care nu-l înțelegeau pe Rimsky. Cu 
toate că era tânăr, el fugea de petreceri, nu se ducea la baluri, 
la serate, ci trăia o viaţă retrasă, o viață de cărturar bătrân a 
cărui singură patimă sunt cărțile de știință. 

Adeseori se întâmpla să fie poftit la vreo petrecere dar el 
refuza întotdeauna, oricât de călduroasă era invitaţia ce i se 
făcea. 

Dar Stanislau Rimsky avea motive bine hotărâte pentru a 
duce viața retrasă, pe care și-o impusese. 

Din clipa în care părăsise pământul ţării sale, durerea nu 
încetase să-i sfâșie inima. Era amărât că nu putea să trăiască în 
patria sa, dar pricina de căpetenie a amărăciunii sale era alta. El 
găsi în români un popor bun, nobil și ospitalier, găsi chiar 
anumite trăsături comune românilor și polonilor și cu 


schimbarea de patrie s-ar fi împăcat el cumva dacă n-ar fi fost 
Mioara Comăneanu, de care se despărţise acum pentru veșnicie 
și pe care astăzi o iubea mai mult decât oricând. 

Cât de mare era dragostea lui pentru gingașa româncă, 
Rimsky nu-și dădu seama decât atunci când fusese nevoit să 
părăsească Petrogradul. 

Revederea, când prinţul Dimitri Trubetzkoi îl dusese înaintea 
soţiei sale, îl tulburase cu desăvârșire și din clipa aceea el nu-și 
mai regăsi liniștea sufletească. 

La început mai izbutise să-și stăpânească puţin simțămintele, 
cu timpul însă, ele deveniră tot mai furtunoase, pentru a sfârși 
prin a-i sfâșia inima în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare 
secundă. 

El trebui să-și dea seama că Mioara Comăneanu fusese 
singura femeie pe care o iubise sincer și din toată inima. 

Dar când își dădu seama de aceasta, o depărtare de zeci și 
sute de leghe îl despărțea de iubita sa și afară de asta mai era o 
piedică și mai de neînlăturat decât depărtarea, cuvântul dat 
tarului. Dar chiar dacă nu s-ar fi obligat către domnitorul Rusiei 
să nu se mai înapoieze niciodată acolo, tot nu și-ar fi putut duce 
la îndeplinire planul ce-i încolţise în minte în taină de a se 
întoarce la Petrograd. Nu se putea întoarce fiindcă era adânc 
îndatorat faţă de prinţul Trubetzkoi și ar fi fost cea mai josnică 
nerecunoștință din partea lui să spulbere fericirea 
binefăcătorului său. 

De aceea se hotărî să poarte cu resemnare calvarul durerii 
sale. 

La început avea nădejdea că lumea nouă, prin care se 
învârtea, îl va face să-și uite dragostea și durerea, cu timpul însă 
îi fu dat să constate că se înșelase amarnic, deoarece noii săi 
prieteni și cunoscuți în loc să-i scoată din minte vechea iubire i-o 
reîmprospătau mereu, prin vorba lor, prin felul lor de a fi, prin 
portul lor, care toate îi reaminteau de Mioara Comăneanu. 

O noapte nu putea să doarmă liniștit. Mereu sărea din somn în 
urma unui vis, veșnic același, prinţul Dimitri Trubetzkoi, la braţ 
cu... Mioara Comăneanu. 

Adeseori i se întâmpla ca trecând pe lângă o femeie pe 
stradă, să tresară, crezând că este Mioara. Se lua după ea, se 
pregătea să-i vorbească și atunci își dădea seama că era o 
străină, al cărei mers sau a cărei statură semăna doar cu a 


iubitei sale. Pe urmă își dădea seama cât de nesăbuită fusese 
bănuiala sa. Ce să caute Mioara la București, când ea trăiește în 
îndepărtata capitală a Rusiei... mulţumită și fericită, alături de 
Dimitri Trubetzkoi? 

Dacă se întâlnea cu Dan Dragomir, în timpul unei plimbări, în 
serile senine, își reaminteau de eroicele lor aventuri și atunci 
venea vorba întotdeauna și despre Mioara. 

Rimsky era fericit când putea să vorbească despre ea, să-i 
rostească numele, numele acela scump, care-l făcea să tresară 
de fericire și durere, de câte ori îl auzea. 

Dan Dragomir îl întreba adeseori: 

— Și n-o poţi uita? 

— Niciodată! 

— Dar vezi tu, asta nu e bine! Eu care am trăit alături de tine, 
ani de zile, îţi înțeleg durerea, îţi înțeleg dragostea, dar nu 
pricep de ce trebuie să fugi de oameni din pricina aceasta! 

— Dacă nu mă atrage nimic către ei! 

— Și vrei să-ţi trăieşti toată viaţa în acest soi de sihăstrie 
benevolă? Ce rost ar avea? Uită-te puţin în jurul tău. Bucureștii 
sunt plini de femei frumoase. Mai curând sau mai târziu tot va 
trebui să te gândești la însurătoare. 

— Nu! răspunse Stanislau Rimsky, scuturând din cap. 

— Și de ce, mă rog? 

— Fiindcă trecutul îmi este destulă învăţătură. 

— Nimic nu te poate îndreptăţi să crezi că și viitorul va fi cum 
a fost trecutul. Dimpotrivă! Tocmai de aceea avem viitorul 
înaintea noastră, pentru ca el să repare greșelile, amărăciunile, 
pe care ni le-a pricinuit trecutul. 

— Sunt un om blestemat de soartă! zise Rimsky, întunecat. 
Dacă mi-e dragă vreo femeie, îndată se întâmplă câte o 
nenorocire, care mă smulge de lângă ea... Gândește-te la 
Mioara Comăneanu, la Fedora Feodorovna. 

— Acesta nu este un motiv care să te facă să crezi că și de 
acum înainte se va întâmpla la fel. 

— Se poate, dar mie îmi este tot una! Eu o iubesc încă pe 
Mioara Comăneanu și o voi iubi până la ultima suflare. 

— Treaba ta... zise Dan Dragomir și nu mai zgândări 
chestiunea aceasta, fiind încredinţat că timpul va vindeca rana 
fostului său căpitan și-i vă schimba simţămintele. 


Tocmai de aceea se trudi din răsputeri să preocupe cu altceva 
mintea lui Stanislau Rimsky și cu mare greutate izbuti să-l facă 
să mai iasă din când în când și cu el. 

Acum se plimbau mai des împreună, intrau prin cârciumile de 
la mahala, se duceau la dare la semn și într-o duminică, fiind 
rânduit un mare concurs de dare la semn, Dan Dragomir izbuti 
să-l hotărască pe Rimsky să ia și el parte la concurs. Rezultatul 
a fost că Stanislau Rimsky a luat premiul întâi, deoarece toate 
gloanțele lui au nimerit ţinta. 

Țintașii cei mai de vază ai Bucureștilor veniră să-l felicite și 
Dan Dragomir era încântat că reușise să-și dezmorțească 
prietenul și să-l facă să se mai intereseze puţin și de viața 
socială. 

Într-o zi cei doi prieteni erau iarăși împreună la locuinţa lui 
Rimsky, care ședea aproape de Dan Dragomir. 

— Stanislau, zise Dan Dragomir, cu bucurie, am o idee 
minunată. 

— Să auzim! 

— Pentru mâine vom avea o petrecere de soi. 

— Ce anume? 

— Cred că ai auzit și tu că mâine are loc Sărbătorirea 
Primăverii. 

— Da, am auzit. 

— Trebuie să mergem și noi! 

— În privinţa aceasta, îmi cunoști hotărârea îndeajuns de 
bine! 

— O cunosc, dar asta nu însemnează că nu poţi să-mi faci și 
mie odată o plăcere. Petrecerea este rânduită afară, pe Lacul 
Tei și vei vedea ce bine te vei simţi. 

— lartă-mă, Dane, dar n-am niciun chef. 

— Cheful îţi va veni! Ascultă-mă pe mine! Și pe urmă ţi-am 
mai spus că este vorba să-mi faci și mie o plăcere. 

Stanislau Rimsky tăcu. Dan Dragomir îi pusese chestiunea în 
așa fel, încât nu se mai putea împotrivi. 

— Ei, ce zici? îl întrebă voinicul român. 

— Bine, fie! De data aceasta voi merge, dar numai de dragul 
tău! 

Dan Dragomir nu mai putea de bucurie. 


— Bravo, Stanislau... Dacă ai ști ce bucurie mi-ai făcut! 
Sărbătoarea Primăverii face adevărate minuni. Ea scoate din 
vizuină chiar și pe un urs morocânos ca tine. 

Stanislau Rimsky zâmbi. 

Dan Dragomir se bucură și mai mult. 

— Bine că te mai văd odată zâmbind și pe tine. Nădăjduiesc 
că în curând vei fi un om ca toţi oamenii! 

Rimsky nu putu să-și stăpânească un nou zâmbet și strânse 
cu căldură mâna prietenului său. 

— Cât de bun prieten ești tu, Dane!... Fără tine, Dumnezeu 
știe ce m-aș fi făcut! Mi se întâmplă destul de des să mă 
plictisesc de viața aceasta și nu odată m-am gândit să mă lepăd 
de ea, dar întotdeauna m-am gândit la tine și dragostea ta de 
viață îmi dădea noi puteri, îmi umplea inima da noi speranţe. 


* 
x x 


Pe drumul ce ducea în spre Lacul Tei domnea o forfoteală 
neobișnuită în ziua Sărbătorii Primăverii. Trăsurile și caleștile 
particulare se îndreptau în șiruri nesfârșite, spre lacul care, 
împreună cu lacurile de astăzi, Floreasca, Herăstrău și Băneasa, 
alcătuiau pe vremea aceea o singură suprafaţă de apă acoperită 
în mare parte cu păpuriș. Pe această întinsă suprafață de apă, 
bucureștenii de atunci se plimbau cu bărcile, apoi se adunau pe 
o mică insulă, așezată la vreo cinci-șase sute de pași de mal, 
unde un grec mai iscusit deschisese o cârciumă mai de mâna 
întâi. Pe lângă cârciumă el își rânduise și o grădină în care 
plantase tei. În umbra acestor tei sărbătoreau bucureştenii de 
ani de zile Sărbătoarea Primăverii și oricine își poate închipui că 
grecul făcea afaceri minunate. 

Pe malul lacului o mulţime foarte mare își așteaptă rândul să 
fie transportată pe mica insulă, care în asemenea ocazii era 
prea mică pentru a putea cuprinde pe toţi aceia care voiau să ia 
parte la Sărbătoarea Primăverii. 

În mijlocul mulţimii se găseau și Stanislau Rimsky și Dan 
Dragomir, așteptând cu nerăbdare să pună mâna pe un 
barcagiu care să-i ducă și pe ei, până la insulă. Amândoi erau ca 
scoși din cutie și trupurile lor voinice, cu înfățișarea lor chipeșă, 
atrăgeau privirile tuturor fetelor. 


Cerul parcă își dădea seama că populaţia Bucureștilor se 
pregătea de sărbătoare, căci nicio umbră de nor nu păta 
nesfârșitul său albastru, pe care soarele strălucea ca un bulgăr 
uriaș de aur încins. 

— Vom avea vreme frumoasă! ziceau cei ce așteptau bărcile. 

— Anul trecut ploaia ne-a stricat toată sărbătoarea! 

— Dar de-am apuca și noi un loc într-o barcă, fiindcă mă tem 
că n-o să mai avem loc pe insulă! 

Nădușeala curgea șiroaie de pe chipurile barcagiilor, care 
lucrau necontenit, încă de pe la amiază. Dar lucrau cu dragă 
inimă, deoarece nu aveau multe zile pe an când puteau câștiga 
atâtea parale deodată. Chiar și până atunci transportaseră 
foarte multă lume pe insulă, dar numărul doritorilor de 
petrecere, în loc să scadă, creștea necontenit. 

Bărcile porneau una după alta înspre insulă și în una din ele 
izbutiră și Dan și cu Stanislau Rimsky să ia loc. 

Stanislau Rimsky fu foarte impresionat de sălbatica frumuseţe 
a lacului, acoperit cu păpuriș, din care bărcile se iveau pe 
neașteptate, plutind pe canaluri întortocheate și speriind rațele 
sălbatice, care pe vremea aceea erau destul de numeroase pe 
Lacul Tei. 

Vâslele plescăiau necontenit în apă, barcagiii dădeau la rame 
din răsputeri și în curând barca ajunse la insulă. 

Dan Dragomir și cu Stanislau Rimsky coborâră pe țărm și se 
amestecară îndată în mijlocul mulţimii care forfotea ca într-un 
furnicar. Păsărelele cântau printre crengile acoperite de frunze 
ale copacilor și tinereţea râdea în natură și în oameni. 

Din loc în loc se vedeau grupuri de prieteni sau cunoscuţi care 
își omorau timpul cu jocuri de societate până când urma să 
înceapă sărbătorirea primăverii, care avea loc în fiecare an, cu 
mult alai. 

Mesele așezate de iscusitul cârciumar prin toate colturile 
grădinii, erau ocupate aproape toate de orășenii care chefuiau 
în muzica celor două-trei tarafuri de lăutari, ce veniseră încă de 
dis-de-dimineaţă. 

Stanislau Rimsky se uita cu strângere de inimă la perechile 
care treceau vesele pe lângă el. Nu le invidia, dar văzându-le, 
nu-și putea stăpâni amărăciunea ce-i năpădea sufletul 
gândindu-se la viaţa lui nefericită, la singurătatea în care trăia 


el, omul tânăr și plin de atâtea dorinţe la care fusese nevoit să 
renunţe. 

Dan Dragomir observă îndată norii negri care începuseră să 
brăzdeze fruntea prietenului său și căută să-l înveselească. 

— Nu fi trist, dragul meu, sunt în București destule fete 
frumoase, care ar fi fericite să se vadă curtate de un bărbat 
chipeș ca tine! 

Un zâmbet trist se înfiripă în jurul buzelor lui Rimsky. 

— Din păcate însă, toate fetele acestea nu-mi mai spun nimic 
mie... Crede-mă, dragă Dane, că eu aș fi cel mai fericit dacă 
dragostea ar înflori din nou în inima mea. Dar în zadar îmi dau 
toată osteneala... O pavăză de gheaţă îmi învăluiește parcă 
inima, care a uitat că a fost făcută pentru a iubi. 

— Va trece și asta, dragă Stanislau! Nu deznădăjdui. 

Cei doi prieteni se îndreptară din nou spre debarcader spre a 
privi sosirea acelora pe care bărcile îi aduceau necontenit. 

Târziu după amiază începu apoi și Sărbătoarea Primăverii cu 
defilarea a o sută de fete tinere. 

Una era mai frumoasă decât alta și din mijlocul lor fu aleasă 
Regina Primăverii. Odată regina aleasă, comitetul serbărilor îi 
așeză pe cap o coroană împletită din flori și în aceeași clipă o 
sută de porumbei albi își luară zborul în spre cer. 

Porumbeii se ridicară în văzduh ca un nor alb, ridicat printr-o 
minune din senin. În aceeași clipă începu și bătaia de flori și în 
mijlocul cântecelor vesele ale celor trei tarafuri de lăutari 
tinereţea sărbători Primăvara, anotimpul cel mai frumos. 

La Sărbătoarea Primăverii toată lumea se împrietenea și cei 
doi voinici intraseră și ei într-o societate. 

Și timpul trecu pe nesimţite și în mijlocul acestui puhoi de râs 
și veselie se mai risipi puţin și tristețea lui Stanislau Rimsky. Dan 
Dragomir era în culmea fericirii iar Stanislau Rimsky îi era 
recunoscător prietenului său că-l adusese acolo. 

Spre seară o bună parte din lume se înapoie pe mal, cu toate 
că sărbătoarea avea să se sfârșească cu jocuri de artificii. Cei ce 
părăseau insula însă se gândeau că focurile de artificii erau mai 
frumoase de văzut de pe mal. 

Stanislau Rimsky fu și el de aceeași părere și-i propuse lui 
Dan Dragomir să se întoarcă acasă. Cei doi voinici porniră înspre 
debarcader, dar aici trebuiră să aștepte din nou vreme 


îndelungată, deoarece numărul acelora care se înapoiau pe mal 
crescuse simțitor. 

O societate mai mare tocmai luase loc într-o barcă 
încăpătoare. Stanislau Rimsky nici nu-i băgă în seamă decât 
numai după ce barca se puse în mișcare. 

În aceeași clipă însă trupul îi fu străbătut de un fior care-l 
cutremură, atât fusese de puternic. 

El strigă, uitând aproape de sine: 

— Dane! 

Dan Dragomir, care se găsea la câţiva pași de el, alergă, 
speriat. După strigătul lui Rimsky, voinicul își dădu seama îndată 
că se petrecuse ceva neobișnuit. 

— Ce este? întrebă Dan Dragomir, când ajunse lângă Rimsky. 

Stanislau Rimsky își întinse mâna în spre barca ce se 
îndepărta. 

— Priveşte! 

Dan Dragomir se uită în direcția arătată. 

— Vezi? întrebă Stanislau Rimsky. 

— Ce să văd? 

— Pe cucoana aceea! 

— Care? 

— Aceea în rochie albastră! 

— Da... da... zise atunci și Dan Dragomir care-și dăduse 
seama acum de pricina înfrigurării prietenului sau. 

— Mioara Comăneanu! strigă Stanislau Rimsky. Nu-i așa că e 
ea? 

— Da, da... 

— Așadar nu m-am înșelat! 

— Dumnezeule, dar cum a ajuns aici? 

— E de neiînțeles!... Dar nu face nimic, strigă Stanislau 
Rimsky... După ea! 

— Da, dar cum? Nu este nicio singură barcă la debarcaderul 
insulei! 

Stanislau Rimsky își mușcă buzele de necaz. Ar fi vrut să sară 
în lac dar apa era prea mică pentru a putea înota și fundul era 
alcătuit din nămol prin care nu se putea umbla. 

— Trebuie s-o găsesc!... zise el, cu înfrigurare. Trebuie să-i 
vorbesc! 


— Liniștește-te, dragă Stanislau, răspunse Dan Dragomir. Îi 
vom da noi de urmă... Nu trebuie să uiţi însă că s-ar putea 
întâmpla să te fi înșelat! 

— Nu... nu... Nu se poate, Dane, să ne fi înșelat amândoi. 

— Ai dreptate! 

— Tocmai de aceea te-am strigat... Mie mi s-a întâmplat să 
mă iau după femei pe care le-am asemuit cu Mioara... Acum 
însă nu mai poate fi nicio asemuire, deoarece ai recunoscut-o și 
tu... 

— Fără îndoială! 

— Și pe urmă nu trebuie să uiţi că Mioara Comăneanu este 
româncă și că deci, este foarte firesc s-o găsim în capitala Ţării 
Românești!... Cine știe ce se va mai fi întâmplat în decursul 
celor doi ani din urmă! 

— Stai! zise Dan Dragomir. Vom ști cu certitudine, îndată! 

Și în clipa următoare se și repezi la un tânăr, care la câţiva 
pași de ei, făcea semne spre barca, ce se îndepărta. 

Voinicul așteptă până când tânărul sfârși cu semnele din 
pricină că barca se apropia de malul celălalt și atunci se adresă 
cuviincios: 

— Mă iertaţi, domnul meu... 

Necunoscutul se întoarse. 

— Ce doriți? 

— Nu vă supăraţi, dar v-aș rămâne îndatorat, dacă mi-aţi 
spune cine erau domnii cărora le-aţi făcut semne? 

— Era boierul Mircea Vulpescu și prietenii săi! fu răspunsul. 

— Și doamna aceea în rochie albastră face parte tot din 
societatea boierului? 

— Firește! 

Între timp ajunse și Stanislau Rimsky lângă Dan și auzi 
următoarea întrebare a prietenului său. 

— Și, dacă aţi mai fi atât de bun să-mi spuneţi, cine este 
doamna cu rochia albastră? 

— Mioara Comăneanu! 

— Nu ţi-am spus eu? strigă Stanislau Rimsky, triumfător. 

Necunoscutul se uită foarte mirat la cei doi voinici. 

— Domnii o cunosc cumva? 

— Da, firește! Și încă de ani de zile. 

Necunoscutul zâmbi ironic. 


— Atunci tot vă înșelaţi, deoarece acum câţiva ani Mioara 
Comăneanu se găsea în străinătate. 

— În Rusia! 

— Da. A fost soția unui prinţ rus. 

Rimsky rămase foarte mirat. 

— Ce spuneţi dumneavoastră? A fost soția unui prinţ rus, nu 
mai este? 

— Nu, nu mai este. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Mioara Comăneanu l-a părăsit pe prinţ încă de acum câţiva 
ani. Peste câteva luni prințul a murit apoi. 

— Prinţul Trubetzkoi a murit? 

— Da. S-a prăbușit de pe o stâncă la moșia lui din Crimeea și 
nu i s-a mai găsit decât trupul groaznic zdrobit. 

Pământul începu să se învârtească cu Stanislau Rimsky. 

In decurs de câteva clipe el aflase lucruri atât de neașteptate, 
lucruri care puteau să dea cu totul o altă întorsătură vieţii sale. 

Dan Dragomir băgă de seamă înfrigurarea prietenului său și 
de aceea căută să-l descoase și mai mult pe necunoscut. 

— Și ce s-a mai întâmplat? 

— Mioara Comăneanu s-a înapoiat atunci în Ţara Românească 
și de atunci locuiește la ruda sa, boierul Mircea Vulpescu. 

— La București? 

— Și la București și lângă Brateș, la moșia boierului. Și 
deoarece văd că vă interesaţi atât de mult, pot să vă mai spun 
că Mioara Comăneanu este logodită. 

— Ah! exclamă Stanislau Rimsky la auzul acestei știri, care-i 
străpunse inima, ca un vârf de pumnal. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Așa se vorbește în lume. 

— Și cine să fie logodnicul? 

— Boierul Panait Fotache. Trebuie să adaug însă că Mioara 
Comăneanu nu dorește această căsătorie, numai unchiul său, 
boierul Vulpescu vrea s-o mărite cu de-a sila. 

— Aha! 

— Căsătoria aceasta e pusă la cale de multă vreme, dar 
Mioara Comăneanu găsește întotdeauna câte o portiţă de 
scăpare. Acum iarăși o zoresc grozav și sfârșitul va fi că tot se 
va îndeplini dorinţa boierului Vulpescu și Mioara va fi silită să se 
mărite cu Panait Fotache care este un om violent și antipatic. 


— Vom vedea, dacă se va întâmpla așa! se gândi Stanislau 
Rimsky. 

Dan Dragomir îi mulţumi străinului, pentru lămuririle date, 
apoi o luă din loc împreună cu Stanislau Rimsky. 

După ce făcură câţiva pași se uitară unul la altul, miraţi. 

— Ei, ce zici de vestea aceasta? întrebă Stanislau Rimsky. 

— O surpriză, la care nu m-aș fi așteptat niciodată... 

— Parcă nici nu-mi vine să cred! urmă Rimsky. Dacă n-ai fi 
fost și tu de faţă aș fi crezut că totul n-a fost decât un vis. 

— Mioara Comăneanu la București... Și pe de asupra încă și 
văduvă... Și-a părăsit soţul și prințul Trubetzkoi a murit! 

— Cine poate ști, zise Stanislau Rimsky, încet, ca și când și-ar 
vorbi sieși, dacă soarta n-a rânduit lucrurile în așa fel ca până în 
cele din urmă tot să fiu și eu fericit alături de aceea pe care o 
iubesc atât de mult! 

— Insă nu trebuie să uiţi, dragă Stanislau, zise Dan Dragomir, 
că vor s-o mărite. 

— Lasă-i să vrea! Asta nu însemnează că o vor și mărita. 

— Dar ce vrei să faci? 

— Voi împiedica această căsătorie și le voi arăta, că Mioara 
Comăneanu tot numai a mea va fi! 

— iți iei o însărcinare grea, foarte grea, dragă Stanislau. 
Boierul Vulpescu este un om încăpățânat și violent, iar mirele 
este pur și simplu o brută. 

— Nu mă tem să mă măsor cu ei! 

— Dacă vei avea nevoie de un prieten credincios, te rog să nu 
mă uiţi... Voi sta alături de tine, cu același avânt, cu aceeași 
dragoste ca și altădată. 

Stanislau Rimsky strânse cu căldură mâna credinciosului 
prieten. 

— Îți mulţumesc, dragă Dane... îţi mulţumesc! De altfel voi 
avea chiar nevoie de ajutorul tău. Fiindcă sunt hotărât să recurg 
la orice mijloace pentru a-mi câștiga fericirea. 

CAPITOLUL 82 
ÎN CĂUTAREA IUBITEI 

Stanislau Rimsky și cu Dan Dragomir de-abia așteptau să 
pună mâna pe o barcă. In cele din urmă găsiră una liberă și 
Rimsky îi făgădui barcagiului un bacșiș foarte bun dacă ajunge 
cât mai iute la mal. Promisiunea nu rămase fără rezultat și 
barcagiul vâslea de parcă ar fi avut tătarii în urma sa. 


Stanislau Rimsky tot mai nădăjduia că va putea da de Mioara, 
fie pe mal, fie în apropierea malului și credea că va putea să 
stea de vorbă cu ea. Speranţa aceasta însă i se spulberă odată 
cu ajungerea la țărm, unde nici urmă nu era de boierul Vulpescu 
și prietenii săi. 

— Acum ce ne facem? întrebă Rimsky, nehotărât. 

— Deocamdată nu putem face nimic, răspunse Dan Dragomir, 
deoarece nu văd nicio modalitate de a ne pune în legătură cu 
ea. Nici idee n-am unde poate locui boierul Mircea Vulpescu. 
Mâine însă vom afla unde șade și vom găsi un mijloc de a ne 
apropia de Mioara. 

— AȘ vrea ca aceasta să se întâmple chiar acum! Nu mă voi 
putea liniști, până când nu voi afla în ce împrejurări a ajuns aici 
și până când nu-i voi spune că o iubesc, că numai pe ea o 
iubesc. 

In prada unor asemenea gânduri Stanislau Rimsky nu dormi 
toată noaptea. In zadar încerca să închidă ochii, chipul Mioarei 
Comăneanu nu-l mai părăsea nicio clipă. 

Mioara Comăneanu îi mai pricinuise lui multe nopţi de 
nesomn, dar niciodată nu-l tulburase atât de năprasnic ca de 
data aceasta. Nu știa ce va urma, ce-l așteaptă acum în viaţă, 
ce nouă întorsătură îi va pricinui întâlnirea aceasta atât de 
neașteptată. 

De-abia aștepta să se lumineze de ziuă și la cel dintâi cântat 
de cocoș sări în picioare. 

El se uită îndată la Dan Dragomir. 

Credinciosul prieten se sculase și el. Cele întâmplate în ajun îl 
împiedicaseră și pe Dan să închidă ochii. 

— Nu mai puteam să stau acasă, zise Stanislau Rimsky. A 
trebuit să vin la tine, fiindcă mă frământă grozav nerăbdarea de 
a da de urma Mioarei Comăneanu. 

— Poţi fi liniștit, răspunse Dan Dragomir. În privinţa aceasta 
nu mai poate încăpea nicio îndoială. 

In curând apoi, cei doi voinici treceau grăbiţi pe stradă. Ei se 
duceau la un prieten de al lui Dan Dragomir, de la care aveau de 
gând să afle adresa boierului Vulpescu. 

Prietenul lui Dan le și dădu lămuririle dorite și voinicii 
mergeau acum înspre casa în care locuia unchiul Mioarei. 

Stanislau Rimsky ardea de nerăbdare. 


Voia să știe cât mai iute ceva sigur despre iubita sa și 
începuse de acum să făurească planuri pentru viitorul fericit, 
când va ști că nimeni nu-l mai poate despărţi de aleasa inimii 
sale. 

În cele din urmă ajunseră la frumoasa locuinţă a boierului 
Mircea Vulpescu. 

— Să fim cu ochii în patru, sfătui Dan Dragomir. Nimeni nu 
trebuie să prindă de veste ce scop urmărim. 

— Cu ochii în patru, da... dar eu ard de nerăbdare... Așa că nu 
trebuie să pierdem niciun minut! 

Dan Dragomir zâmbi. 

— Dragă Stanislau, dacă ai așteptat ani de zile, atunci nu 
trebuie să-ţi pierzi cumpătul, pentru câteva minute! 

— Dar cum facem? 

— Lasă pe mine! Vezi cafeneaua aceea, acolo? 

— O văd. 

— Este așezată chiar în fața casei lui Vulpescu. De-acolo 
putem pândi în voie pe toţi care intră și ies din casă. 

— Și ce-am făcut cu asta? 

— Foarte simplu. Nu încape nicio îndoială că Mioara va ieși din 
casă în cursul zilei și atunci nu va fi nimic mai ușor decât s-o 
însoțești și să stai de vorbă cu ea. 

Chipul lui Stanislau Rimsky se însenină. 

— Ai dreptate! Planul tău este minunat! Hai să ne așezăm! 

Peste câteva clipe cei doi voinici luaseră loc la una din mesele 
din stradă ale cafenelei, în care, afară de ei nu mai erau decât 
câţiva boieri bătrâni care stăteau la taifas. 

De la masa lor se vedea toată casa boierului Vulpescu. 

— Ce clădire sumbră! zise Stanislau Rimsky... 

— Ca și stăpânul ei! răspunse Dan Dragomir. 

— După cât știu eu, boierul Vulpescu este un om foarte 
morocăânos. 

— Din partea mea n-are decât să fie. Eu știu că nu voi avea 
nici în clin nici în mânecă cu el! 

— Asta vezi, nu se poate ști. Nu uita că boierul Vulpescu, este 
acela care vrea s-o silească pe Mioara să se mărite cu Panait 
Fotache. 

— În zadar vrea el s-o silească dacă Mioara este de altă 
părere. Și în orice caz, voinţa ei va fi hotărâtoare și nu a lui 
Vulpescu. 


— Eu doresc din tot sufletul să fie astfel. 

— lar eu nădăjduiesc că în curând Mioara îi va și spune 
hotărârea ei. Sunt pe deplin încredinţat că Mioara tot mă mai 
iubește! Nu mi-a spus oare, la Petrograd, în ce împrejurări a 
devenit soţia prințului Trubetzkoi? Nu dragostea, ci recunoștinţa 
a împins-o să facă ceea ce a făcut! Care au fost simțămintele ei 
faţă de Dimitri, aceasta o dovedește îndeajuns ceea ce am auzit 
ieri. Anume că Mioara a părăsit casa prinţului Trubetzkoi. 

— Și eu cred, zise Dan Dragomir, că Mioara îţi poartă în inimă 
dragostea cea mai fierbinte. Aceia care v-au văzut împreună la 
Varșovia, își dau seama ce strânsă era legătura dintre voi. 

— Și te încredințez, Dane, strigă Stanislau Rimsky, cu 
înflăcărare, că această legătură mai există încă și astăzi! 

In timp ce vorbeau astfel, ei nu pierdeau din ochi casa lui 
Vulpescu, în care însă nu se vedea niciun semn de viaţă. Poarta 
grea de stejar rămase închisă tot timpul, nicio singură dată 
nedeschizându-se spre a lăsa pe cineva să iasă, sau să intre. 

— Ce să fie cu casa aceasta, de pare atât de părăsită? zise 
Stanislau Rimsky, nerăbdător. 

— Pesemne că am venit prea de timpuriu. 

— Dar ești sigur că suntem în loc bun? Nu cumva nu-i asta 
casa lui Vulpescu? 

— In privinţa aceasta nu mă îndoiesc de loc. 

— Atunci, mai curând sau mai târziu tot trebuie să iasă cineva 
din casă! 

Așteptarea lor însă rămase zadarnică. 

Ședeau deja de patru ceasuri la cafenea și poarta casei 
Vulpescu nu se deschise încă nicio singură dată. 

Stanislau Rimsky era foarte neliniștit și nici nu căuta să-și 
ascundă neliniștea. 

— Trebuie să vedem care e pricina acestei tăceri! îi zise el lui 
Dan Dragomir. 

— Atunci aș propune să trecem drumul și să ne interesăm. 

— Dar s-o facem îndată! zise Stanislau Rimsky și se și ridică 
de la masă. 

Plătiră și trecură drumul. 

Ajungând lângă marea poartă de stejar a casei Vulpescu, Dan 
Dragomir trase de mânerul clopoţelului care sună în depărtare. 

Timp îndelungat nu răspunse nimeni, ca și când toată lumea 
ar fi murit în casa Vulpescu. Dar când Dan Dragomir voi să tragă 


de mâner pentru a doua oară, din depărtare se auzi târâitul unor 
pași și în curând cineva umblă la partea dinăuntru a porţii. Apoi 
poarta grea se deschise puţin și în deschizătura ei se ivi chipul 
unui servitor bătrân. 

— Pe cine caută domnii? întrebă servitorul, cu glas răgușit. 

— Aici șade boierul Mircea Vulpescu? 

— Aici, firește! 

— Este acasă boierul? 

— Nu este! 

— Dar unde e? 

— A plecat! 

— Adevărat să fie? 

— Păi de ce să nu fie adevărat? 

— Fiindcă ieri mai era încă în București! 

— leri da, dar au plecat astăzi de dimineaţă. 

— Și nimeni n-a rămas aici din familia boierului? 

— Nimeni. 

— Și nepoata boierului, jupâneasa Mioara Comăneanu și 
dânsa a plecat? 

— Și ea. 

— Și unde s-au dus? 

— La moșia de lângă Brateș. Toată vara o petrec acolo. 

Dan Dragomir vâri un galben în mâna servitorului care-i 
dăduse aceste lămuriri, apoi se întoarse în spre Stanislau 
Rimsky care stătea lângă el cu capul aplecat și foarte amărât. 

— După cât se pare, zise Dan Dragomir, norocul nu ne prea 
surâde... 

— Mi se pare și mie! răspunse Stanislau Rimsky, trist. 

— leri am recunoscut-o pe Mioara în ultima clipă, iar acum, 
sosim aici după ce a plecat... Și când te gândești cu câtă 
încăpățânare am spionat casa timp de patru ceasuri încheiate! 

Rimsky rămase pe gânduri. 

Această nouă dezamăgire îl durea grozav. Pe de altă parte 
însă îi părea bine, deoarece din spusele bătrânului servitor se 
vedea lămurit că Mioara Comăneanu era într-adevăr oaspetele 
boierului Vulpescu, așa că în privinţa aceasta cel puţin nu mai 
putea avea nicio îndoială. 

Și încredințarea aceasta îi întări nădejdea că fericirea atât de 
mult dorită nu mai putea fi prea îndepărtată. 

— Acum ce este de făcut? întrebă Dan Dragomir. 


Stanislau Rimsky începu să râdă. 

— Ce?... Mă mai întrebi? 

— Nu-mi pare tocmai atât de simplu, ce să-ţi spun! 

— Și totuși, este foarte simplu! Fără a mai pierde vreun minut, 
vom porni spre Brateș! 


* 
x x 


Și într-adevăr așa se întâmplă, după cum spusese Stanislau 
Rimsky. 

Își rânduiră toate treburile în București, apoi cumpărară doi 
cai buni și-și făcură pregătirile pentru a putea pleca la drum a 
doua zi de dimineaţă. 

lar a doua zi în zori, cei doi prieteni porniră spre Galaţi. 

În decursul zilei din ajun Dan Dragomir se interesă mai de- 
aproape de moșia lui Vulpescu și astfel află exact în care parte a 
lacului Brateș se găsea aceasta, așa că acum mergeau înainte 
fără teamă. 

Călărind așa pe șosea, amândoi își aduseră aminte de 
timpurile vechi și Stanislau Rimsky zise, oftând: 

— De când n-am mai călărit noi așa, unul lângă altul! 

— De mult, zău! răspunse Dan Dragomir. Dar pe vremea 
aceea nu umblam pe pământ românesc, ci pe șoseaua 
Rudinului, mărginită pe amândouă părţile de păduri aproape 
virgine, în mijlocul cărora se ridica mândru Cuibul Vulturilor, 
minunata noastră ascunzătoare. 

— Oare cine va fi stăpân acolo acum? se întrebă Stanislau 
Rimsky. Cine să o fi moștenit pe Fedora Feodorovna? Biata 
prințesă!... Ce bună a fost cu noi!... Și-a jertfit chiar și viața 
pentru noi... Ehei, dacă rămânea în viaţă, multe ar fi fost altfel 
astăzi... Poate că atunci n-aş fi ajuns niciodată pe pământul ţării 
Românești... Și cine știe, dacă n-ar fi fost mai bine pentru noi 
toţi! 

— De ce vezi deodată lucrurile atât de întunecate? întrebă 
Dan Dragomir. Nu poţi ști ce bucurie, ce fericire îţi rezervă 
pământul acesta, această nouă patrie ata. 

— Așa este, răspunse Stanislau Rimsky, ai și tu dreptate... Dar 
nici nu pot ști ce amărăciuni, ce noi lovituri va trebui să îndur pe 
pământul acesta. 


— Nu trebuie să te gândești numai la rău. De ce să amintești 
numai de amărăciune, numai de lucruri triste? De când ești în 
tara Românească, soarta nu te-a încercat cu niciuna din 
vitregiile de care ai avut parte în Rusia. Ai trăit liniștit și fără 
supărări. 

— Numai de s-ar îndura Dumnezeu și să nu-mi retragă harul 
cu care m-a învrednicit în ultimul timp, pentru ca să pot gusta și 
eu puţină fericire. 

— Dacă este cineva în lumea aceasta, zise Dan Dragomir cu 
convingere, care merită să fie fericit, atunci acest cineva poţi fi 
numai tu, dragă Stanislau și vei vedea că răsplata pentru 
suferinţele îndurate nici nu va întârzia să vină. 

Făcură o bună bucată de drum, când se gândiră să 
poposească pentru prima oară, dar mai aveau încă destul de 
mers până la ţinta călătoriei lor. 

Dar popasul nu ţinu decât un ceas. După ce mâncară și 
oamenii și animalele, călăreţii porniră mai departe călărind până 
noaptea târziu. 

A doua zi de dimineață o luară iarăși la drum din zorii zilei și 
spre seară ajunseră la Galaţi, unde însă nu rămaseră nicio clipă 
ci merseră mai departe... 

De îndată ce intrară în cel dintâi sat după Galaţi, voinicii 
aflară multe amănunte, care nădăjduiau să le fie de folos pentru 
mai târziu. Așa de pildă ei aflară că boierul Vulpescu sosise într- 
adevăr pe conacul său, așezat pe malul Brateșului. Moșia 
Vulpeștilor era una dintre cele mai fertile moșii ale ţării 
Românești. Ea fusese irigată cu meșteri străini de unul din 
strămoșii lui Mircea Vulpescu, care ridicase și conacul, aproape 
un castel, chiar pe marginea lacului Brateș, pe care în partea 
aceasta robii ţigani îl curăţiseră cu totul de stuf. 

Dar ţăranii cu care vorbiră voinicii se gândeau cu groază la 
conacul lui Vulpescu, unde putea fi găsit veșnic și moșierul 
vecin, Panait Fotache. 

Mircea Vulpescu era un om rău și fără suflet, dar Panait 
Fotache întrecea orice închipuire prin cruzimea lui. Țăranii de pe 
moșia lui munceau din zori și până în noapte, iar dacă vreunul 
îndrăznea să se plângă era bătut îndată până la sânge. Chiar în 
ziua sosirii sale la moșie a pus să fie bătut un ţăran bătrân până 
când nenorocitul și-a dat sufletul. 


Stanislau Rimsky și cu Dan Dragomir ascultară cu groază 
povestirile țăranilor și din cele auzite puteau să-și facă o 
imagine despre cei doi moșieri fără inimă. 

Pumnul lui Stanislau Rimsky se încleștă când auzi vorbindu-se 
de cruzimile lui Panait Fotache și strigă: 

— Și pe mâna unui asemenea nemernic vor s-o dea pe biata 
Mioara! Sărmana fată, cum să trăiască alături de o asemenea 
fiară! 

Dincolo de sat, pe malul Brateșului, se ridica conacul în formă 
de castel al Vulpeștilor. 

— Acolo este Mioara, zise Stanislau Rimsky, întinzându-și 
mâna în spre conacul scăldat în ultimele raze ale soarelui. 

— Și ce ai de gând să faci? întrebă Dan Dragomir. 

— Să mă duc acolo! 

— Asta nu-ți poate pricinui decât neplăceri. 

— Cum? 

— N-ai auzit ce om morocănos și rău este boierul Vulpescu? 

— Și ce-mi pasă mie? 

— Apariţia unui bărbat străin, care ar veni să se intereseze de 
Mioara Comăneanu, n-ar face decât să-l învrăjbească împotriva 
noastră, ori, aceasta n-ar fi în folosul tău. 

— Atunci ai tu vreun plan? 

— Aici nu ne mai putem teme că vom avea aceeași surpriză 
ca la București. Ne așezăm undeva pe aici și nu se poate ca în 
vreuna din zilele următoare să nu ni se ofere un prilej de a sta 
de vorbă cu Mioara. 

— Dar eu aș vrea să stau de vorbă cu ea chiar acum! 

— Fi tare, Stanislau! Stăpânește-te și așteaptă răbdător până 
când soarta ţi-o va scoate în cale. 

Stanislau Rimsky își dădu seama că Dan Dragomir avea 
dreptate și vrând nevrând trebui să se împace cu situaţia. 

După aceea dădură o raită prin sat, pentru a se interesa de-o 
locuinţă și într-o casă izbutiră să închirieze o odaie în care se 
instalară destul de comod. 

În noaptea aceea se odihni și Stanislau Rimsky. Călăria 
neîntreruptă de două zile îl obosise grozav și cu toate că 
gândurile i se duceau necontenit la Mioara Comăneanu, de 
îndată ce simţi o pernă sub cap, adormi buștean, de nu l-ai mai 
fi trezit nici chiar cu tunul. 


A doua zi de dimineaţă se sculă apoi odihnit și după ce mâncă 
bine, porni împreună cu Dan Dragomir, spre conacul moșiei. 

Apropiindu-se de conac și observând în curte o mișcare 
înfrigurată, se retraseră și se ascunseră în desișul ce mărginea 
șoseaua. 

— Am văzut cai în curte, zise Dan Dragomir. După cât se pare 
vor ieși cu trăsura, sau călare. 

— La fel cred și eu. 

— Atunci trebuie să fim cu ochii în patru deoarece cred că a 
sosit momentul să poţi sta de vorbă cu Mioara Comăneanu. S-ar 
putea întâmpla ca numai bărbaţii să iasă la călărie... 

— Și? 

— Atunci îţi va fi mai ușor să intri în vorbă cu cei rămași la 
conac. 

— Dar la drept vorbind, câţi sunt aceia, care locuiesc aici? 

— Boierul Mircea Vulpescu, cu soţia și cele două nepoate ale 
sale. Una este Mioara Comăneanu, iar cealaltă, Cornelia 
Vulpescu, o fată sărăcită a familiei Vulpescu cu a cărei creștere 
s-a însărcinat bogatul moșier. 

— Și Mioara? 

— Mioara se înrudeşte cu Mircea Vulpescu, după mamă. 
Mama Mioarei a fost născută Vulpescu. 

— Și cine se mai află la conac? 

— Deocamdată numai Panait Fotache, care este un oaspete 
nelipsit la conac. 

— Sssssst... ssssst!... 

Se auzi un tropot de cai. 

Cei doi voinici ascunși în dosul tufișurilor de la marginea 
drumului zăriră ieșind trei călăreţi pe poarta conacului. 

Doi bărbaţi și o femeie. 

— Boierul Mircea Vulpescu, Cornelia Vulpescu și Panait 
Fotache! îl lămuri Dan Dragomir pe Rimsky. 

Din dosul tufișului Stanislau Rimsky urmărea cu priviri aprinse 
pe cei trei călăreţi. El își întipări bine în minte chipurile lor, cu 
toate că nu le putu zări decât timp de câteva clipe. 

Cei porniţi de la conac mergeau înainte pe șoseaua Galaţilor 
și când nu se mai văzu în urma lor decât un nor de praf, Dan 
Dragomir și cu Stanislau Rimsky ieșiră din tufiș. 

Pe fața amândurora era întipărită nedumerirea. 

— Unde a rămas Mioara? 


Dan Dragomir sări pe cal și Stanislau Rimsky îi urmă pilda. 

— Nu încape nicio îndoiala că Mioara a rămas la conac! zise 
Dan Dragomir. Să mergem și poate că ni se va oferi un prilej de 
a sta de vorbă cu ea. 

Tocmai voiau să iasă pe șosea, când se auzi un nou tropot de 
cai. 

Voinicii se retraseră îndată. 

— Bagă de seamă! zise Dan Dragomir. 

În clipa următoare se zări un nou călăreț, venind dinspre 
conac. 

Era Mioara Comăneanu. 

Stanislau Rimsky tremura da varga. El îl auzi pe Dan 
spunându-i ceva, dar înfrigurarea îi era atât de mare, încât nu 
pricepu nimic. 

— Înainte! strigă el și în clipa următoare calul lui și sări pe 
șosea. 

Dan Dragomir îl urmă. 

Stanislau Rimsky dădu pinteni calului, care cu trupul întins 
zbura ca o săgeată. Mioara Comăneanu auzi tropotul cailor, își 
întoarse capul, dar nu-l recunoscu pe Stanislau Rimsky deoarece 
acesta era aplecat cu totul pe gâtul calului. 

Simţi însă că este urmărită și bătându-și calul pe ceafă îl 
îndemnă să alerge mai iute. 

Dar gândul că peste câteva minute va sta de vorbă cu iubita 
inimii sale îi dădu aripi lui Rimsky care făcând apel la toată 
știința sa de bun călăreț, îl făcu să zboare, nu altceva și nu 
trecură nici cinci minute, că și ajunse calul Mioarei, pe care-l 
apucă de căpăstru. 

Mioara ţipă îngrozită, crezând că este vorba de un atac 
banditesc. 

Atunci însă Stanislau Rimsky își ridică iute capul și și-l 
întoarse înspre ea. 

Mioara scoase un al doilea țipăt. Acesta însă nu mai era de 
groază, nu mai era spaimă, ci de mirare, de uimire, poate de 
bucurie. 

La început amândoi se uitară uimiţi unul la altul. Niciunul nu 
era în stare să scoată vreun cuvânt... 

Într-un târziu, Stanislau Rimsky îngână: 

— Mioaro! 

— Stanislau! 


— Slavă Domnului că te-am găsit! 

— Cum ai ajuns aici? 

— Te-am urmat de la București. 

— Dar Stanislau... cum ajunseseși tu în Țara Românească, 
Stanislau? 

— Stau aici de ani de zile... Îţi mai amintești, Mioaro, de 
noaptea aceea memorabilă, când prinţul Trubetzkoi, la auzul 
acestui nume un nor de tristeţe trecu pe chipul Mioarei 
Comăneanu, m-a scăpat? În schimbul graţierii, ţarul mi-a cerut 
să părăsesc pentru totdeauna pământul Rusiei și Polonia și să 
încep o viață nouă într-o ţară străină. Am pornit atunci la drum 
cu Dan Dragomir... 

— Dane! zise Mioara, observând de-abia atunci că Rimsky nu 
era singur și întinzându-și mâna mulțumită înspre compatriotul 
său. 

— Așa am ajuns aici, urmă Stanislau Rimsky, și iată, sunt doi 
ani de când ne găsim pe pământ românesc. Și în timpul acestor 
doi ani nu numai că nu te-am uitat, dar te-am dorit din ce în ce 
mai mult, deoarece tu faci parte din femeile care nu pot fi 
uitate. 

Voinicul polonez  rostise aceste cuvinte cu o căldură 
nemărginită care o mișcase pe Mioara până la lacrimi. Oare nu 
se gândise și ea la fel, la Stanislau Rimsky? 

Ea își întinse mâna pe care Stanislau Rimsky o acoperi cu 
sărutări. 

Vru să spună ceva, dar în clipa aceea se auzi un tropot de cai 
și Mioara strigă speriată: 

— Vin! 

— Cine? 

— Societatea... cu care sunt... Se vede că, au pornit în 
căutarea mea... 

— Și? 

— Trebuie să plecaţi. Nu vreau să fiţi văzuţi. 

— De ce? 

— Îţi voi spune mai târziu! 

— Dar eu nu vreau să te mai părăsesc, Mioara mea. Acum, 
când te-am regăsit... 

— Dragă Stanislau, dacă mă iubeşti într-adevăr, atunci te rog 
fă ceea ce spun eu! 

— Dar ce te poate face să mă trimiţi de lângă tine? 


— Ți-am spus că vei afla mai târziu... Mai târziu îţi voi explica 
totul! 

— Dar când? 

— Când vrei tu! 

Stanislau se gândi puţin, apoi se învoi. 

— Bine, zise el. Astă seară însă trebuie să ne întâlnim! După 
ce se vor fi culcat cei de la conac, te voi aștepta aici. 

— Voi veni! răspunse Mioara. 

Stanislau Rimsky și cu prietenul său se ascunseră din nou în 
desiș, de altfel tocmai la timp, deoarece cei trei călăreţi se 
iviseră la cotitura șoselei și se apropiau în galop de Mioara care 
porni și ea spre ei. 

Panait Fotache venea în frunte și el ajunse cel dintâi lângă 
Mioara. De îndată ce ajunse lângă ea, o întrebă, îngrijorat: 

— Unde ai întârziat atâta, frumoasa mea domniță? Incepusem 
să mă tem că ţi se va fi întâmplat ceva. 

— De ce să te temi, răspunse Mioara, când v-am spus că voi 
veni după voi? 

— Fiindcă ai întârziat prea mult. 

— Am mai avut câte ceva de făcut la conac. 

Între timp ajunseră lângă boierul Vulpescu și Cornelia și 
urmară călăria în patru. 

Panait Fotache călărea lângă Mioara și căuta s-o distreze, ea 
însă îi răspundea foarte rece, ca întotdeauna și aproape că nici 
nu se sinchisea de bărbatul pe care voiau să i-l dea de soț cu 
sila. 

De-abia răspundea la întrebările lui Panait Fotache, cu câte un 
nu sau un da scurt și niciodată nu începea ea conversaţia. 

Panait Fotache nici nu se putu stăpâni de a o întreba: 

— Ce s-a întâmplat cu dumneata, domniţa mea? Niciodată n- 
ai fost atât de rece față de mine! Eu aştept cu nerăbdare să te 
aprinzi și dumneata te porți tot mai rece cu mine! 

Și în ochii boierului se aprinse focul bănuielii. 

Mioara nici nu-l învrednici cu un răspuns. Niciodată nu dorise 
mai mult ca atunci să rămână singură. De obicei nu prea putea 
spune ea că era liniștită, acum însă, întâlnirea cu Stanislau 
Rimsky o tulburase cu desăvârșire. 

Boierul Vulpescu îi vorbi și el nepoatei sale, dar aceasta se 
părea că nici nu aude cuvintele unchiului său. 


— Ce s-a întâmplat cu tine, Mioaro, de te porți atât de ciudat? 
întrebă el. 

— Nimic, nimic! răspunse Mioara. Mă simt foarte obosită. N- 
am nicio poftă de călărit... Aș fi preferat să rămân acasă! 

— Dacă vrei, n-ai decât să te întorci. Fotache te va însoți cu 
dragă inimă... 

— Mai încape îndoială! zise Panait Fotache. 

Fără să mai spună vreun cuvânt, Mioara își întoarse calul și 
porni înspre conac. 

Panait Fotache o urmă. 

Când ajunseră la poarta conacului, Mioara, care tot timpul 
drumului nu scosese nicio vorbă, se întoarse înspre însoţitorul 
său și-i zise: 

— Îţi mulțumesc că m-ai condus. 

— Nu dorești să te conduc și până sus? 

— E de prisos. Cunosc drumul îndeajuns de bine, pentru a mă 
putea duce și singură. Dumneata mai bine înapoiază-te la 
unchiul și la Cornelia. 

— După cum doriți! răspunse Panait Fotache, vădit 
nemultumit. 

EI își întoarse calul și porni în goană pe șosea înapoi. 

Mioara lăsă calul în curte, de unde îl luă unul din băieţii de 
grajd, iar ea intră în conac, ducându-se în odaia sa, unde putea 
rămâne singură numai cu gândurile sale. 

CAPITOLUL 83 
DE LA PETROGRAD LA BUCUREȘTI 

Mioara Comăneanu se așeză lângă fereastră, de unde se 
deschidea o minunată priveliște asupra lacului. Razele soarelui 
se reflectau în strălucire orbitoare pe apa Brateșului, pe care 
dăinuia ici colo câte o luntre. 

Frumoşii ochi ai Mioarei rătăceau pe apele line ale lacului, al 
cărui țărm opus încântătoarea femeie mai mult îl bănuia decât îl 
vedea. 

Și așa cum stătea acolo, cu privirea pierdută, i se păru că 
Brateșul își schimbă înfățișarea. | se păru că suprafaţa lină a 
lacului este întocmită de valurile furioase ale Nevei, pe care o 
văzuse de atâtea ori... 

Înaintea ochilor săi se ivi Neva, se ivi podul Alexandru și 
palatul Trubetzkoi, a cărei stăpână fusese și totuși, din care se 
furișase într-o noapte, ca un hoț... 


Întâlnirea cu Stanislau Rimsky îi reîmprospăta în minte drumul 
pe care-l făcuse de la palatul prințului Trubetzkoi, din Petrograd 
și până în capitala Ţării Românești... 


* 
x x 


Calea aceasta fusese grea și plină de suferințe. 

Suferința începuse chiar în clipa părăsirii palatului Trubetzkoi, 
când își dădu seama că prin fuga ei pricinuiește o nețărmurită 
durere soţului său. 

Cu toate acestea fugise, deoarece simţea că niciodată nu va 
putea fi fericită în palatul Trubetzkoi, fiindcă își dădea seama că 
mai curând sau mai târziu tot va trebui să plece. 

Ea porni pe jos, pentru ca nimeni să nu știe încotro o luase. Pe 
drum însă se întâlni cu o trăsură care o culese de pe șosea și cu 
care merse o bucată de drum. Mai târziu, într-un oraș îndepărtat 
luă poștalionul și așa își urmă calea. 

Era hotărâtă să se înapoieze în patria sa de unde plecase de 
atâta vreme și unde avea de gând să trăiască o viaţă retrasă, de 
pustnic. Dacă o mai reţinea ceva în lumea aceasta nu era decât 
amintirea lui Stanislau Rimsky. 

Știa că nu va mai putea fi niciodată a bărbatului adorat, pe 
care soarta îl aruncase spre meleaguri necunoscute, dar jură să 
nu-l uite niciodată și dragostea lui să fie un scut de oțel pentru 
orice alte simțăminte care ar mai căuta să-i pătrundă în suflet. 

După o călătorie lungă și obositoare ajunse pe pământul Ţării 
Românești, unde o aștepta o nouă amărăciune, o nouă durere. 
În vreme ce ea îndurase grozăviile surghiunului în Siberia, 
părinţii ei muriseră și în locul revederii atât de mult dorite nu 
găsi decât două morminte triste și mute. 

Părinţii ei lăsaseră prin testament ca în cazul înapoierii în ţară, 
Mioara să fie crescută de ruda cea mai apropiată, boierul Mircea 
Vulpescu, pe care îl și însărcinară cu administrarea averii 
Mioarei. lar în scrisoarea adresată Mioarei părinţii săi o sfătuiau 
să-și urmeze viaţa așa, după cum va crede de cuviinţă boierul 
Mircea Vulpescu. 

Așa a ajuns Mioara Comăneanu în casa lui Vulpescu, unde, 
peste câteva luni află că, soţul său, prințul Dimitri Trubetzkoi, 
murise pe moșia sa din Crimeea. 


Vestea aceasta o dobori și mai mult, o făcu și mai tristă. Nu 
cunoștea împrejurările morţii prinţului Trubetzkoi, știa însă că 
murise omul acela care o iubise atât de mult și atât de curat și 
nobil. 

Sufletul îi fu cuprins de o mare amărăciune și se gândea cu 
melancolie la propria ei soartă care nu era mai puţin tragică. 
Ajunsese văduvă, mai înainte de a fi devenit femeie. 

În casa din București a boierului Mircea Vulpescu se întâlneau 
familiile cele mai de seamă ale capitalei și în mod firesc și toți 
tinerii din buna societate. Aceștia nu întârziaseră să-și dea 
seama nu numai de frumusețea dar și de minunatele calități 
sufletești ale Mioarei Comăneanu. 

La început Mioara fugea de baluri și petreceri. Mai târziu însă 
unchiul său o sili să ia parte la aceste întruniri vesele ale 
societăţii alese și atunci se porni o adevărată întrecere între 
tinerii care toţi voiau să câștige inima frumoasei femei. 

Pe Mioara însă toate acestea o lăsau rece și dacă era drăguță 
față de toţi aceia care o curtau niciunul nu se putea făli însă că 
a izbutit să câștige încrederea sau inima nepoatei lui Vulpescu. 

Nici chiar curtea pe care i-o făcea boierul Panait Fotache nu 
schimbă purtarea Mioarei. Panait Fotache, care avea cam la 
vreo treizeci și cinci, treizeci și șase de ani se interesă foarte 
mult de Mioara de când o văzu pentru cea dintâia oară și din 
ziua când o întâlni, vizitele lui în casa lui Mircea Vulpescu 
deveniră tot mai numeroase. 

Toată lumea știa că vizitele acestea erau pentru Mioara, care 
însă nu făcu nimic ce să-l fi îndreptăţit pe boier să creadă că 
simțămintele lui ar fi împărtășite și de aceea care i le trezise în 
suflet. 

Dar Panait Fotache nu se lăsă descurajat de purtarea rece a 
tinerei femei, ba într-o zi îi vorbi chiar și boierului despre 
proiectul său de căsătorie. 

Mircea Vulpescu primi cu multă căldură propunerea lui Panait 
Fotache. Îl cunoștea de mult, știa că este foarte bogat, avea 
moșii întinse chiar lângă el, pe Brateș și își zicea că lângă 
Fotache, Mioara ar duce o viaţă nu numai lipsită de grija zilei de 
mâine ci chiar îmbelșugată. 

De aceea, când Panait Fotache îi vorbi despre căsătoria sa cu 
Mioara, Vulpescu nu se împotrivi. 


— Așadar, pot socoti că dumneata, zise Panait Fotache, vei 
pune o vorbă bună pe lângă Mioara? 

— Fără îndoială, răspunse boierul Vulpescu, cu hotărâre. Aș 
crede chiar că ar fi mai nimerit să vorbesc eu cu Mioara, spre a- 
mi da seama ce crede ea despre această căsătorie. 

— Aș fi încântat, dacă ţi-ai lua această însărcinare. 

— Voi vorbi chiar în decursul zilei de astăzi. 

Și într-adevăr, Mircea Vulpescu îi vorbi Mioarei chiar în 
aceeași zi. 

— Ce ai zice tu de boierul Panait Fotache? 

— Nu înțeleg! 

— Se interesează grozav de tine. 

— Pe mine mă interesează tot atât de puţin, ca și oricare alt 
boier care-ţi vizitează casa. 

— Mă mir, zise Mircea Vulpescu, fiindcă după câte am putut 
să observ eu, Panait Fotache are gânduri foarte serioase... 
Gânduri pe care de altfel nici nu-și dă osteneala să le ascundă. 

— Nici n-am băgat de seamă, îţi mărturisesc foarte sincer. 

Mioara nu spuse tocmai adevărul, dar ea voia ca prin 
cuvintele acestea să sublinieze și mai mult nepăsarea ei pentru 
acela de care-i vorbea unchiul său. 

Boierul Vulpescu rămase uimit auzind acestea și căută să-și 
hotărască nepoata pentru a-și schimba părerea. 

Dar Mioara respinse cu hotărâre orice încercare a unchiului 
său. 

— Nu înţeleg, unchiule, de ce susții planurile boierului Panait 
Fotache, când știi prea bine care este părerea mea! Tu știi bine 
prin câte am trecut în anii din urmă și crede-mă că mi-a trecut 
orice poftă de a încheia o nouă căsătorie. 

— Tocmai de aceea ar trebui să te măriți, îi explică Mircea 
Vulpescu, fiindcă ai avut de îndurat atâtea lovituri. Căsătoria te 
va ajuta să uiţi mai ușor... 

— Nu! Nu! Trebuie să treacă ani de zile până când mă voi mai 
putea gândi la măritiș. Dar chiar și dacă s-ar întâmpla să mă mai 
gândesc vreodată la măritiș, nu aș lua de bărbat decât un om pe 
care-l iubesc... Ori, pe boierul Panait Fotache nu-l iubesc. 

Boierul Vulpescu nu vru să forțeze lucrurile, cel puţin 
deocamdată și a doua zi, când se întâlni cu Fotache, îi comunică 
acestuia cu o înfățișare cât se poate de acră care erau părerile 
Mioarei despre căsătorie. 


Panait Fotache rămase uimit de cele auzite. 

Cu toate acestea nu se gândi nicio singură clipă să renunţe la 
planul său. 

Totuși, îi spuse el lui Mircea Vulpescu, cu hotărâre: 

— Eu nu mă voi astâmpăra, până când n-o voi ști pe Mioara 
soția mea. 

— Îmi pare bine să văd că nu descurajezi cu una, cu două, 
răspunse boierul Vulpescu. 

— Și voi fi cu atât mai sigur de izbândă, urmă Fotache, cu cât 
voi ști că dumneata îmi vei sta în ajutor. 

— Părerile Mioarei n-au reușit să le schimbe pe ale mele. Din 
partea mea îţi voi da tot ajutorul ce-mi va sta în putință și, repet 
că eu aș vedea cu ochi buni această căsătorie. 

Panait Fotache îi mulțumi boierului pentru ajutorul făgăduit. 

— Se prea poate ca astăzi Mioara să nu mă iubească. Poate și 
fiindcă nici nu mă cunoaște încă îndeajuns. Sunt încredinţat însă 
că dacă ne vom vedea mai des își va schimba simţămintele față 
de mine. 

— Și părerea mea este că, cu timpul se va schimba totul. 
Deocamdată are și ea dreptate. Prea a avut multe de îndurat! 
Trebuie să mai așteptăm până când va mai uita necazurile pe 
care i le-a hărăzit soarta. 

— Voi aștepta cu răbdare, răspunse Panait Fotache. 

Și din ziua aceea, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, 
continua să vină regulat în casa boierului Vulpescu, fără a aminti 
vreodată înaintea Mioarei, de planurile sale de căsătorie. El 
aștepta ca timpul să-și desăvârșească opera și își zicea că tot va 
sosi odată ziua când va putea rupe din pom fructul copt. 

Peste vreo șase luni apoi, îi aminti din nou boierului Vulpescu, 
care căută să afle de la Mioara, dacă între timp nu-și va mai fi 
schimbat părerea. 

Mircea Vulpescu fu foarte neplăcut impresionat de declaraţia 
și mai hotărâtă a Mioarei, de a nu vrea să fie soţia lui Panait 
Fotache. 

— Nu vreau să înrâuresc asupra hotărârii tale, zise el, 
mărturisesc însă că sunt mai mult decât nedumerit. La urma 
urmelor ești tânără și nu-mi pot închipui că ai avea de gând să 
rămâi singură până la capătul vieţii! 

— Ai dreptate, unchiule, dar eu socotesc că timpul n-a sosit 
încă. Inima mea nu dorește căsătoria, iar situaţia mea materială 


este de așa natură încât nu am nevoie de altcineva care să mă 
întreţină, deoarece averea ce mi-a rămas de la părinţi îmi 
ajunge spre a trăi fără griji, oricum s-ar întoarce împrejurările. 

Vulpescu nu fu mulțumit deloc de rezultatul convorbirii sale 
cu Mioara. Din ziua aceea însă el îi vorbi nepoatei sale tot mai 
des de proiectul de căsătorie, firește fiind împins la aceasta de 
către Panait Fotache. 

Acum chiar și Fotache îi vorbea adeseori Mioarei despre 
căsătorie, căutând să-i smulgă „da”-ul hotărâtor prin fel de fel 
de făgăduieli și descriindu-i viitorul în culorile cele mai 
frumoase. Soţia lui Mircea Vulpescu, ca și Cornelia, îi împuiau și 
ele capul Mioarei cu cele mai neînchipuite promisiuni de fericire. 

Și într-o zi, sărmana Mioara Comăneanu băgă de seamă că nu 
mai există om în jurul ei care să nu i-l laude pe Panait Fotache. 
Toată lumea o zorea să nu mai amâne și toată ziua nu se mai 
vorbea decât de această căsătorie. 

Mioara răbda ea cât rabdă, dar veni o zi când se plictisi și, 
nemaigăsind altă scăpare, declară că se învoiește la căsătorie. 

— Bine, zise ea, de față fiind Mircea Vulpescu și Fotache, mă 
învoiesc. Însă cu o singură condiţie. 

— Care, anume? întrebă Panait Fotache, arzând de 
curiozitate. 

— Eu voi hotărî ziua cununiei! Vă învoiţi? 

Panait Fotache, se învoi, vrând nevrând. 

— Bine, răspunse el, n-am nimic de zis, dacă vom ţine nunta 
cât mai curând. 

— Nu voi întârzia nicio singură zi, din clipa când voi crede că a 
sosit timpul! răspunse Mioara. 

— Totuși, cam pe când aș putea nădăjdui? 

— Poate, foarte curând... poate foarte târziu... Deocamdată 
nu pot spune nimic hotărât. Așteptaţi și veți vedea. 

Mioara  rezolvase chestiunea într-un chip cu adevărat 
diplomatic. Din ziua aceea n-o mai plictisiră cu Panait Fotache, 
iar dacă totuși, se mai vorbea despre nuntă, putea să răspundă 
liniștită: 

— V-am făgăduit că se va face. Deocamdată însă n-a sosit 
încă timpul. 

Și răspunsul acesta îl dădea mereu. Boierul Panait Fotache 
trecea drept logodnicul ei, este adevărat, dar ea nu se sinchisea 


prea mult de ceea ce credea lumea, deoarece așa zisul ei 
logodnic n-o interesa câtuși de puţin. 

Aceasta era situaţia când capricioasa soartă îi adusese din 
nou laolaltă pe cei doi îndrăgostiţi, pe Mioara Comăneanu și pe 
Stanislau Rimsky. 

CAPITOLUL 84 
IDILE TAINICE 

Mioara Comăneanu de-abia aștepta să se întunece, spre a se 
putea întâlni cu iubitul ei cu care, în cursul dimineţii, nu putuse 
să schimbe decât câteva cuvinte, în grabă. 

Mii de întrebări se ridicaseră în mintea ei la care aștepta 
răspunsul cu nerăbdare. Mărturisirea lui Stanislau Rimsky, cum 
că dragostea lui pentru ea este tot atât de mare ca și în trecut, îi 
umpluse sufletul de bucurie, deoarece aceasta însemna că 
legătura pe care voinicul o avusese cu prinţesa Fedora 
Feodorovna și despre care Mioara aflase încă pe când se găsea 
la Petrograd, nu avusese la temelie una din acele iubiri care nu 
pot fi uitate niciodată... 

Amurgul se lăsă și globul roșu al soarelui cobori în spre 
orizont, aruncând vâlvătăi de culoarea sângelui pe suprafaţa 
Brateșului. 

— Când se va întuneca odată? oftă Mioara, gândindu-se că 
undeva la fel ofta și Stanislau Rimsky, așteptând cu nerăbdare 
scurgerea timpului. 

Mircea Vulpescu și cu Panait Fotache se interesară de mai 
multe ori în cursul zilei de starea sănătăţii ei. Dar Mioara, 
nevoind să stea în societatea lor tocmai atunci când se 
desfășuraseră clipele cele mai hotărâtoare ale vieţii sale, le 
trimise vorbă că încă tot nu se simte bine. 

Chiar și după cină, la care nu putu să nu vină spre a nu stârni 
îngrijorări care ar fi putut-o împiedica să părăsească noaptea 
conacul, ea se retrase îndată în odaia sa, spunând că vrea să se 
odihnească. În realitate însă ea se pregătea pentru a se duce la 
întâlnire și pândea cu nerăbdare ca lumea din conac să se ducă 
la culcare pentru a se putea strecura apoi neobservată din 
castel. 

Ea coborâse în mai multe rânduri până la odaia unde stăteau 
de vorbă cei ai casei și spre ceasurile nouă răsuflă ușurată 
deoarece auzise că rudele sale se pregăteau să se ducă la 
odihnă. 


Ea mai așteptă încă un ceas, iar pe la zece, când într-adevăr 
nimeni nu mai era treaz la conac, Mioara își părăsi odaia. 

Ea trecu prin curte ca o umbră. Câinii n-o lătrară, deoarece o 
cunoșteau îndeajuns de bine și prin poarta deschisă ea ieși din 
curte, apoi o luă pe șosea, îndreptându-se în spre locul unde se 
întâlnise cu Stanislau Rimsky înainte de amiază. 

Razele lunii luminau șoseaua în mijlocul căreia Mioara zări în 
curând statura unui bărbat. 

Era Stanislau Rimsky care o aștepta. 

Mioara își grăbi pașii iar Rimsky care o zărise acum porni și el 
în spre iubita inimii sale. 

— Mioaro, scumpa mea Mioară! 

— Stanislau! 

Se sărutară adânc mișcați. Și în sărutul acesta ardea focul 
vechii lor iubiri, care rămăsese întreagă cu toate încercările la 
care îi supusese soarta. 

— Cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să te 
mai revăd, Mioara mea? 

— Ce bine e lângă tine, Stanislau! 

Cine ar putea descrie bucuria celor două inimi atât de crunt 
lovite până atunci? 

În clipele acelea ei uitară de tot ceea ce avuseră de îndurat în 
viață. Mioara uită de tot, chiar și de zilele de groază petrecute în 
Siberia... lar Stanislau Rimsky nu se mai gândi la zilele acelea 
pline de primejdii, pe care le petrecuse în pădurile de la 
Zlepitnak și Rudin, nu se mai gândi la captivitatea din Dubro și 
la suferințele din temniţa din Petropavlovsk, ci se bucura din 
suflet, se bucura din toată inima că trecând prin toate 
primejdiile și înlăturând toate piedicile, Mioara rămăsese tot a 
lui și numai a lui. 

Ei pășeau încet unul lângă altul, îndreptându-se spre malul 
Brateșului a cărui apă strălucea feeric sub razele argintii ale 
lunii. 

Stanislau Rimsky îi povesti tot ce se întâmplase cu el, de la 
despărțirea de prinţul Trubetzkoi la graniţa Bucovinei, iar Mioara 
îi _istorisi cum ajunsese la boierul Mircea Vulpescu, 
neascunzându-i nimic din ultimele lovituri cu care o încercase 
soarta. Firește că-i spuse și că toată lumea o socotea drept 
logodnica lui Panait Fotache. 


Stanislau Rimsky ascultă în tăcere povestirea Mioarei 
Comăneanu. Era fericit că putea auzi din nou glasul acesta atât 
de drag lui. Chipul i se întunecă însă de îndată ce veni vorba 
despre Panait Fotache. 

— Ce mult mă doare că din nou trebuie să-mi dai o asemenea 
veste! 

— Dar nu te speria, dragul meu, căci din căsătoria aceasta nu 
se va alege nimic. 

— Nici nu aș putea supravieţui acestei noi lovituri! Să te pierd 
iarăși acum, când am izbutit să te regăsesc după atâta trudă? 

— Aceasta nu se va întâmpla! 

— Dar ce va fi? 

— Vom găsi noi vreun mijloc oarecare de a zădărnici această 
căsătorie pentru a putea fi unul al altuia. 

Stanislau Rimsky exclamă fericit: 

— L-am și găsit! 

— Să auzim! 

— Fugim, atât și nimic mai mult! 

— Asta n-o pot face! zise Mioara, tristă. 

— De ce te temi? 

— Nu mă tem, dar n-o pot face, deoarece regretaţii mei 
părinţi mi-au încredinţat soarta în mâinile lui Mircea Vulpescu. 

— Nu cred însă că boierul Vulpescu s-ar învoi la căsătoria 
noastră. 

— Tocmai problema aceasta trebuie s-o dezlegăm! 

— Îți mărturisesc sincer că, în privinţa aceasta nu-mi fac prea 
mari iluzii. 

Mioara îl sărută pe Rimsky spre a-i alunga descurajarea care 
vedea că pusese stăpânire pe el. 

— Unde este Stanislau al meu de altă dată? Ce s-a întâmplat 
de a devenit atât de neîncrezător? Nu mai ai nici în mine 
încredere că voi face totul pentru dragostea, pentru fericirea 
mea? 

Sărutării îi răspunse un alt sărut. Buzele lui Stanislau Rimsky 
se apăsară fierbinţi pe gura iubitei sale și apoi zise. 

— lartă-mă, iubito, iartâă-mă că m-am putut descuraja chiar și 
numai o singură clipă! Pricina este însă prea marea dragoste pe 
care ţi-o port și aș vrea ca vieţile noastre să fie înlănţuite una de 
alta cât mai curând cu putință. 


— Tocmai de aceea, fiindcă mă iubeşti, scumpul meu 
Stanislau, trebuie să ai răbdare. Dacă am izbutit să ne păstrăm 
dragostea întreagă chiar și în mijlocul crudelor încercări, la care 
ne-a supus soarta, atunci nu trebuie să ne pripim pentru a strica 
poate o înțelegere la care ar subscrie toată lumea. 

— Aştept, draga mea, aştept! 

— Să nădăjduim că nu va trebui să așteptăm prea mult. Voi 
face tot ce-mi va sta în putinţă spre a-l hotărî pe unchiul să-și 
dea învoirea. Și atunci, nu va fi pereche mai fericită în lumea 
aceasta ca noi! 

— Câtă încredere, câtă nădejde ai tu, iubita mea! Și dacă ai 
ști, ce fericit sunt să te știu astfel! Eu am și început să 
întrezăresc viitorul care ne așteaptă în culorile cele mai 
trandafirii. Doi porumbei care se iubesc nu vor fi mai fericiți 
decât noi! 

— Trebuie să-ţi mărturisesc însă, zise Mioara, că nu va fi 
tocmai atât de ușor să schimb părerea unchiului, deoarece îl 
leagă o veche prietenie de Panait Fotache, prietenie care, în 
cazul reușitei planului nostru, ar trebui să înceteze. De aceea 
poate ca voi avea nevoie de săptămâni, poate chiar de luni 
întregi, pentru a duce planul nostru la îndeplinire. Iți jur însă 
iubitule că nu voi fi decât a ta și a nimănui altuia! 

Stanislau Rimsky o îmbrăţișă pe Mioara și zise adânc mișcat: 

— lau eu te voi aștepta, Mioara mea, deoarece simt că o voce 
lăuntrică îmi șoptește că va veni o zi când vom fi unul al altuia și 
când soarta ne va despăgubi de toate amărăciunile pe care ni 
le-a pricinuit până acum! 


* 
x x 


Prima întâlnire fu urmată de altele. 

Când luna apărea pe cerul împodobit cu miliarde de stele, 
Mioara Comăneanu se furișa veșnic din conac pentru a se întâlni 
cu alesul inimii sale. 

Luna argintie, Brateșul sclipitor și cerul plin de stele erau 
singurii martori ai dragostei lor ce creștea necontenit în 
intensitate. 

Întocmai după cum Mioara Comăneanu nu se putea gândi la 
nimic fără de a-l amesteca și pe Rimsky în gândurile sale, tot 


astfel nici voinicul polonez nu făcea nimic fără a se întreba dacă 
fapta lui este sau nu în vederile iubitei sale. Și marea bucurie a 
lui Stanislau Rimsky era împărtășită și de credinciosul său 
prieten, de Dan Dragomir. 

Ziua erau veșnic împreună, numai seara se despărţeau pentru 
câteva ceasuri, atunci când Stanislau Rimsky se ducea la 
întâlnirea pe care o aștepta cu atâta înfrigurare. Ziua însă, după 
cum am mai spus, erau mereu împreună. Când se plimbau cu 
barca pe Brateș, când călăreau, când se pierdeau în pădurea 
dinspre Tecuci unde se simțeau că în pădurea Rudinului. 

lar când se cobora seara, se înapoiau în sat, mâncau bine, 
Dan Dragomir se culca, iar Stanislau Rimsky pleca la locul 
întâlnirii. 

Când îndrăgostiţii se întâlneau uitau de toţi și de toate. 
Fiecare întâlnire le pricinuia noi bucurii și amândoi așteptau cu 
nerăbdare viitorul când nu vor mai fi siliţi să se ascundă de lume 
spre a putea fi împreună. 

Stanislau Rimsky o întrebă de mai multe ori pe Mioara, dacă 
n-are să-i dea vreo veste. Mioara însă nu putea încă să-i dea 
niciun răspuns multumitor. 

— Am căutat să văd ce ar zice unchiul dacă s-ar întâmpla să- 
mi fie drag un alt bărbat și aș vrea să rup logodna cu Panait 
Fotache, dar el mi-a râs în faţă. Nu-i venea să creadă că s-ar 
putea întâmpla așa ceva și m-a luat în glumă. 

— Totuși, trebuie să se hotărască odată! zise Stanislau 
Rimsky. Crede-mă, iubita mea că e păcat de fiecare clipă pe 
care n-o petrecem împreună. Nu-ţi dai seama oare că va veni o 
vreme când ne va părea rău de zilele, de săptămânile acestea 
pe care le trăim departe unul de altul? 

— Dacă ar depinde de mine, răspunse Mioara, atunci chiar și 
mâine am putea fi unul al altuia. Cunoști însă prea bine situaţia, 
așa că trebuie să ne acomodăm ei. 

— Cu toate acestea, eu îţi spun, Mioara mea că sfârșitul va fi 
că tot va trebui să te fur într-o bună zi și să te duc cu mine acolo 
unde vom putea fi fericiţi și fără învoirea boierului Mircea 
Vulpescu. 

— Crede-mă, dragă Stanislau, zise Mioara atunci, că, dacă voi 
vedea că nu merge altfel, eu însumi îţi voi spune să fugim. 

Stanislau Rimsky își îmbrăţișă iubita și-i zise: 


— Eu te cred, Mioara mea și voi aștepta și de astăzi înainte 
așa după cum am așteptat și până acum. 

După aceea porniră înspre conac în poarta căruia își luară 
rămas bun. 

Mioara se furișă încet în casă și se îndreptă spre odaia sa cu 
cea mai mare băgare de seamă. Cineva însă tot îi auzi pașii. 

Boierul Panait Fotache. 

El auzise pașii ușori ai Mioarei și în clipa următoare și sări la 
ușă, pe care o deschise cu băgare de seamă. 

Tocmai atunci se deschise și ușa odăii Mioarei și Panait 
Fotache văzu cu uimire cum Mioara se furișează în odaie. 

— Mioara?!... Ce căuta ea la ceasul acesta? se întrebă el. 

Această plimbare nocturnă i se păru foarte ciudată, dar se feri 
să tragă concluzii mai înainte de a-și da seama ce scop o făcea 
pe logodnica sa să părăsească conacul în miez de noapte. 

El închise ușa, se înapoie în odaie și gândindu-se asupra celor 
întâmplate își aduse aminte că mai auzise și altădată zgomote 
asemănătoare pe coridor, dar nu le dăduse nicio însemnătate 
mai deosebită. Acum însă înţelese rostul acelor zgomote și 
hotărî să nu spună nimănui nimic despre descoperirea sa, în 
schimb să pândească prilejul pentru a prinde rostul plimbărilor 
nocturne ale Mioarei. 

De aceea, a doua zi așteptă cu înfrigurare înseratul. De data 
aceasta se despărți de boierul Vulpescu foarte devreme, nu mai 
jucă nici obișnuita partidă de cărţi, ci se retrase în odaia sa, 
spunând că are dureri de cap. 

El lăsă ușa ușor întredeschisă, pentru a auzi cât mai bine 
zgomotul pașilor, iar lampa o stinse prevăzător, pentru ca 
lumina ei să nu cumva să se strecoare prin crăpătura ușii. 

Trecu un sfert de ceas după altul și Panait Fotache stătea 
nemișcat, ca o statuie în dosul ușii, așteptând cu înfrigurare să 
audă zgomotul pașilor. 

Și deodată, în liniștea desăvârșită a nopţii se auzi scârțâitul 
unei uși. Ochii lui Panait Fotache începură să strălucească 
ciudat. 

— Ea este! 

El auzi apoi cum ușa se închide ușor, apoi auzi cunoscutul 
zgomot al pașilor care treceau pe furiș pe coridor. 

După tăria zgomotului acestor pași, Panait Fotache își dădu 
seama când ajunse Mioara la treptele care coborau de la etaj și 


atunci deschise ușa iute și se furișă după ea, urmând-o ca o 
umbră. 

În curte o văzu pe Mioara ieșind pe poartă și se luă după ea. 

Chestiunea începu să-l intereseze tot mai mult. Ardea de 
nerăbdare să vadă unde duce drumul logodnicei sale. judecând 
după aparenţe s-ar fi zis că Mioara se ducea la o întâlnire de 
dragoste, aceasta însă i se părea lui Panait Fotache cu 
neputinţă, deoarece logodnica lui trăise retrasă de lume și 
niciodată nu se sinchisise de bărbaţi. 

Realitatea însă era cu totul contrară părerii lui Panait Fotache. 

În curând ajunseră în dreptul tufișurilor care mărgineau 
șoseaua și ceea ce văzu atunci îl umplu de cea mai neînchipuită 
uimire, de groază aproape. 

În mijlocul șoselei aștepta un bărbat care de îndată ce o zări 
pe Mioara apropiindu-se, veni înaintea ei și o sărută îndelung. 

Uimirea lui Panait Fotache fu atât de mare, încât nu lipsi mult 
să strige. După aceea vru să se repeadă la ei pentru a tulbura 
întâlnirea amoroasă a celor doi îndrăgostiţi, prin prezența sa 
neașteptată, dar se răzgândi, zicându-și că are altceva mai bun 
de făcut. 

Înainte de toate ar fi vrut să știe cine era bărbatul acesta. De 
aceea se furișă cât mai aproape, pentru a-și da seama de 
identitatea necunoscutului din convorbirea celor doi îndrăgostiți. 
După câţiva pași însă, trebui să se oprească deoarece tufișul se 
rărea atât de mult, încât, dacă mai înainta, nu se putea să nu fie 
observat. 

Ori, el voia să se ferească de a fi descoperit, deoarece între 
timp își făcuse planul, pe care-l avea de urmat. 

Pumnii i se încleștară, ochii lui aruncau scântei de mânie și 
sufletul îi era dornic de răzbunare împotriva aceluia care-i răpise 
logodnica. 

El nu era obișnuit să cunoască piedici în calea scopurilor ce-și 
propunea. Mergea drept la ţintă, folosindu-se de orice mijloace 
pentru a o atinge. Pentru îndeplinirea planurilor sale era în stare 
de orice. 

La fel fusese și în planul căsătoriei sale cu Mioara. Scena pe 
care o văzuse desfășurându-se înaintea sa pe șosea, în loc să-l 
readucă la realitate, îl întărâtă, îl îndârji și mai mult. Un alt 
bărbat dacă ar fi văzut că logodnica sa, care de altfel nu i-a dat 
nicio dovadă de dragoste nici până atunci, iubește pe un altul, 


și-ar fi dat seama că dragostea cu sila nu se poate, și s-ar fi 
retras, atât pentru a nu se mai frământa pe sine însuși, cât și 
pentru a-i da putinţa ființei iubite să fie fericită. 

Insă Panait Fotache nu era omul acesta. 

Acum Mioara îi trebuia cu atât mai mult și era hotărât la orice, 
pentru a-i arăta că, până la urmă, tota lui va fi. 

Văzând că un altul vrea să i-o fure, se îndărji și mai mult și se 
gândea cu o ură neîmpăcată la necunoscutul care pusese ochii 
pe comoara lui. 

— Imi vei plăti scump sărutările Mioarei! se gândi el, furios. 

Panait Fotache se înapoie la conac și se așeză iarăși la pândă 
în dosul ușii pentru a vedea când se întoarce Mioara. Peste 
vreun ceas apoi, auzi zgomot de pași și Mioara trecu pe coridor. 

Panait Fotache trebui să facă apel la toată puterea sa de 
voinţă, pentru a se stăpâni și a nu ieși din odaie, spre a se ivi pe 
neașteptate înaintea logodnicei sale. Dându-și însă seama că 
aceasta nu i-ar folosi la nimic, se stăpâni și renunţă la pofta ce-o 
avea de a vedea încurcătura Mioarei când aceasta și-ar fi dat 
seama că este descoperită. 

De aceea o lăsă pe Mioara să se înapoieze în odaia sa iar el se 
dezbrăcă și se lungi în pat. De dormit însă nu putu adormi, 
decât foarte târziu. 


* 


A doua zi de dimineață, la cafeaua cu lapte, îl făcu pe boierul 
Vulpescu să înțeleagă că ar avea ceva foarte interesant să-i 
spună, iar mai târziu, când porniră amândoi călare la câmp, 
pentru a supraveghea lucrul țăranilor, îi comunică descoperirea 
sa din noaptea trecută. 

Boierul Mircea Vulpescu era să cadă de pe cal de uimire. 

— Ce tot spui, boier Panait? Să fie adevărat? 

— Cuvânt, cu cuvânt, după cum ţi-am spus! 

— Nu cumva ai visat toate acestea? 

— Cum poți să-ţi închipui așa ceva? Am văzut cu ochii mei! 

— Totuși, pare așa de imposibil! 

— Cu toate acestea este adevărat! 

— Nu... nu se poate... Nu se poate... Mioara nu este în stare 
să facă așa ceva! 


— La fel credeam și eu. Însă ceea ce am văzut cu proprii mei 
ochi nu mai poate fi tăgăduit. 

Boierul Vulpescu își opri calul și vru să se înapoieze. Panait 
Fotache îl întrebă mirat: 

— Ce vrei să faci? 

— Mă înapoiez la conac. 

— De ce? 

— Vreau să-i cer socoteală Mioarei. 

— Nu e bine... 

— Pentru ce să nu fie bine?... Eu nu pot accepta ca Mioara să 
facă asemenea lucruri. La urma urmelor și în vinele ei curge 
sângele Vulpeștilor și o membră a familiei mele nu poate avea 
întâlniri de dragoste în miez de noapte. 

Zicând acestea, boierul își și întoarse calul. 

Panait Fotache însă, se repezi după el. 

— Stai puţin, boier Mircea! 

— Nu, nu se poate! Trebuie să-i cer socoteală! 

— Dar ascultă-mă, mai întâi! 

— Orice mi-ai spune nu mă mai poţi abate de la hotărârea pe 
care am luat-o! 

— Dar eu am făcut un alt plan! Ascultă-mă! 

În cele din urmă Mircea Vulpescu se opri și se întoarse curios 
în spre prietenul său. 

— Ce plan ai? 

— La noapte ne așezăm la pândă și atunci vei avea prilejul să- 
ți dai seama și dumneata că Mioara umblă după întâlniri 
nocturne. 

— Și punem mâna pe ei? 

— Nu! 

— Atunci? 

— Aşteptăm până când întâlnirea amoroasă va lua sfârșit. 

— Și? 

Panait Fotache se aplecă mai aproape de Vulpescu și-i vorbi 
cu înfrigurare. Trecu un sfert de ceas, până când își explică 
planul, în amănunţime... plan care fu cu totul pe placul lui 
Vulpescu. 

Pe chipul lui Panait Fotache se ivi un rânjet diabolic, când 
boierul Vulpescu îi întinse mâna, încântat. 

— Planul este foarte bun! Felicitările mele! 

— Vreau să mă răzbun, cum nu s-a mai văzut! 


— Dorinţa ţi se va îndeplini! 

— Cred că necunoscutului cavaler îi va pieri odată pentru 
totdeauna cheful de a mai iubi. 

După aceea își urmară mulţumiţi drumul spre arături, unde 
sute de ţărani munceau din greu. Lucrul la câmp ţinea din zorii 
zilei și până se întuneca. 

Vulpescu și cu Panait Fotache nu se înapoiară la conac decât 
la ora mesei. Aici se întâlniră cu Mioara care, la drăgălășeniile 
silite ale lui Panait Fotache, răspundea cu obișnuita-i răceală. 
Boierul Vulpescu se uita pe furiș la Mioara, se ferea însă ca prin 
vreun gest nesăbuit să nu cumva să trădeze taina pe care i-o 
încredințase acela pe care îl alesese de soț nepoatei sale. 

În ziua aceea timpul trecu foarte încet pentru amândoi boierii. 
Altădată ei s-ar fi dus și după-amiază la câmp. De data aceasta 
însă rămaseră acasă, deoarece aveau unele pregătiri de făcut 
pentru aventura din noaptea aceea. 

După cină cei doi bărbaţi se așezară la obișnuitul lor joc de 
cărți. Mioara rămase și ea câtva timp acolo urmărind jocul, în 
curând însă se ridică, ură noapte bună și se retrase în odaia sa. 

Atât așteptau boierul Vulpescu și cu Panait Fotache. 

Sfârșiră îndată jocul de cărți și se duseră în odăile lor spre a 
se odihni. Ei trecură pe coridor cu pași apăsaţi, pentru a-i da de 
știre Mioarei că s-au dus să se odihnească. Peste câteva clipe 
însă coborâră din nou și părăsiră conacul, pe portiţa de din dos. 
CAPITOLUL 85 

PECETEA RUȘINII 

Mioara auzi pașii lui Vulpescu și ai lui Panait Fotache și inima 
îi tresări, deoarece știa că în curând va putea să plece. 

Cu toate că trecuse atâta timp de când se regăsise cu iubitul 
inimii sale, totuși, ea mai tremura încă și acum chiar și numai 
când se gândea că se va întâlni cu Stanislau Rimsky. Ceasul 
acesta din noapte însemna pentru ea o bucurie nemărginită, 
fiind singura oră în care putea spune și ea că este fericită. 

Dar un singur ceas era prea puţin pentru inima ei dornică de o 
veșnică fericire și începu să-și dea seama că Stanislau Rimsky 
avea dreptate. Hotărârea de a fugi cu iubitul său, în cazul când 
boierul Vulpescu nu s-ar îmblânzi, se înrădăcinase și în mintea 
ei. Da, chiar și Mioara era decisă să fugă pentru a pune capăt 
odată acestei stări de lucruri care nu mai putea dăinui. 


Ea așteptă cam la vreo jumătate de ceas, apoi își aruncă un 
șal pe spate și fugi înfrigurată înspre locul întâlnirii. Niciodată 
nu-i fusese așa dor de Stanislau Rimsky ca în seara aceea. Ea se 
strecură prin curte tremurând de fericire, apoi ieși pe șosea. 

Stanislau Rimsky o aștepta sub un plop. De îndată ce o zări 
apropiindu-se se grăbi înaintea ei și ajungând lângă ea o sărută 
fierbinte. 

— Scumpa mea! 

— Stanislau! 

Și obișnuita lor plimbare pe malul Brateșului începu din nou. 
Ei își spuneau dulci cuvinte de dragoste și inima le era plină de 
nespusă bucurie. 

Din când în când câte un nor negru venea să le umbrească 
seninătatea fericirii. Și norii aceștia se iveau ori de câte ori își 
aduceau aminte de ciudata lor situaţie. 

— Doamne, când voi putea să te știu cu totul a mea?... oftă 
Stanislau Rimsky. 

— Nu mai poate fi vorba, decât de câteva zile! răspunse 
Mioara. 

Bucuria ilumină ochii lui Stanislau Rimsky. 

— Într-adevăr, iubita mea? Doamne, ce fericit aș fi! 

— Vei vedea! M-am săturat și eu de viaţa aceasta cu două 
fețe... 

— Nici nu-mi vine să cred în ceea ce aud!... Dar ce te-a făcut 
să-ți schimbi părerea? 

— Ce m-a făcut? Mi-am dat seama că cu unchiul n-o pot 
scoate la capăt. Acum îmi cere mai îndârjit decât oricând să mă 
mărit cu boierul Panait Fotache. Dacă astfel stau lucrurile, 
atunci le voi arăta că eu sunt stăpână pe mine și nimeni altul. 

— Slavă Domnului că te aud vorbind astfel! Vei vedea tu ce 
fericiţi vom fi! Vom pleca departe de aci și nimeni nu ne va mai 
tulbura fericirea... 

Mioara mângâie duios buclele negre ale lui Stanislau Rimsky. 

— Mâine îl voi mai întreba odată pe unchiul dacă se învoiește 
să desfac logodna cu Panait Fotache și să mă mărit după placul 
inimii mele... 

— Și dacă se va împotrivi din nou? 

— Atunci voi face așa după cum cred eu că este bine! Chiar în 
decursul zilei de mâine îmi voi face toate pregătirile pentru a 


părăsi pentru totdeauna casa unchiului meu... Și atunci 
întâmple-se ce se va întâmpla! 

Stanislau Rimsky o îmbrăţișă pe Mioara cu tot dragul. 

— Nu te teme, draga mea... Vei vedea tu că vom învinge 
toate piedicile și tot vom fi fericiţi. 

Acum se îndreptară înspre conac. Vremea era liniștită. Nu se 
auzea decât murmurul monoton al Brateșului. In poarta 
conacului își mai luară odată rămas bun, printr-un sărut 
fierbinte, apoi Mioara intră în curte, iar Stanislau Rimsky porni 
înapoi. 

Stanislau Rimsky fluiera vesel. 

De altfel în tot timpul din urmă... de când soarta îl adusese 
iarăși împreună cu Mioara Comăneanu, era atât cu voie bună, 
încât nici n-ai mai fi recunoscut în el pe omul posomorât și trist 
de altădată. În seara aceea însă cele spuse de Mioara îl 
înveseliră într-atâta încât îi venea să joace de bucurie. 

Așadar, în cele din urmă visul vieţii sale avea să se 
îndeplinească. 

Ceea ce crezuse că nu-i va fi dat să ajungă niciodată iată că 
se îndeplinea acum, poate chiar a doua zi. 

Gândul acesta de fericire îl preocupă tot timpul cât se 
îndreptă în spre locuinţa sa. Viitorul i se părea acum cât se 
poate de surâzător. Durerile și suferinţele vor rămâne numai 
amintiri ale trecutului și prinși în vraja fericirii ce-i aștepta nici 
nu-și vor mai aduce aminte de grelele încercări la care îi 
supusese soarta. 

— Mâine va fi ziua cea mare! își zicea el. 

Era pe deplin încredinţat că boierul Vulpescu va rămâne și pe 
mai departe la părerea sa, despre necesitatea căsătoriei Mioarei 
cu Panait Fotache, așa că, nu numai Mioara, dar și el trebuia să- 
și facă pregătirile de plecare. De aceea hotărî ca în ziua 
următoare să închirieze sau să cumpere o trăsură cu care urmau 
să facă drumul până la București, unde apoi aveau să hotărască 
asupra viitorului. 

El se aștepta și la aceea ca boierul Vulpescu să pornească în 
urmărirea nepoatei sale. În asemenea împrejurări trebuiau să 
plece noaptea pentru ca fuga să nu fie observată decât 
dimineaţa când ei vor fi departe. 

Dar chiar dacă i-ar ajunge din urmă, tot nu avea de ce să se 
teamă, fiindcă-l avea alături de el pe Dan Dragomir, împreună 


cu care dăduse el lupte mult mai crâncene și care fără îndoială 
că nu avea să-l părăsească nici de data aceasta, mai ales că 
acum era vorba să lupte pentru fericirea vieţii sale. 

In vreme ce mergea așa în spre locuința sa cufundat în 
gânduri, nici nu băgă de seamă că șoseaua se populă deodată 
pe ambele părți, ca și când oamenii ar fi crescut din pământ. 
Curând băgă de seamă oamenii aceștia se și repeziseră la el. 
Atacul acesta venise atât de pe neașteptate încât la început nici 
nu se gândi să se apere. 

In mijlocul șoselei se găseau doi bărbaţi care îi îmbărbătau pe 
agresori. 

— Puneţi mâna pe el! 

— Nu vă temeti! 

— Trebuie făcut inofensiv! 

— Legatţi-l! 

Stanislau Rimsky nici nu-și putu da seama câţi erau aceia 
care îl atacaseră, opt, zece, doisprezece, nu știa. El se apără 
însă acum cu deznădejde. Mâinile îi umblau ca o împletitoare. 
Luptele date în pădurea Rudinului îi oţeliseră mușchii și 
mulțumită lor lovea în stânga și în dreapta, zvârlind cât colo pe 
agresorii care se rostogoleau văicărindu-se. In locul celor căzuți 
însă se iveau alţii și Stanislau Rimsky începu să-și dea seama că 
nu se va mai putea împotrivi vreme îndelungată. 

Intre timp, cei doi bărbaţi din mijlocul șoselei urlau 
necontenit: 

— Nu vă temeti! 

— Puneţi mâna pe el! 

— Legatţi-l! 

— La naiba, doar sunteți destui! 

— Prindeţi-l! 

Stanislau Rimsky nu putea înţelege pricina acestui atac. Nu 
știa de ce se năpustiseră oamenii aceștia asupra lui, nu știa ce 
voiau de la el dar fiindcă îl atacaseră, se apăra. 

Lovea cu pumnii, cu picioarele, mușca, zgâria, se apăra și el 
așa cum putea. Loviturile lui erau îngrozitoare. Pe cine-l atingea 
pumnul său de fier se și rostogolea la pământ. Dar agresorii 
erau atât de numeroși încât ar fi fost cu neputinţă ca un singur 
om să li se poată împotrivi cu succes și pe Stanislau Rimsky îl 
aștepta soarta tristă a învinșilor. 

La urma urmelor nici el nu era mai mult decât un om. 


Puterea covârșitoare trebuia să-l doboare. 

El zăcea obosit, istovit, în mijlocul șoselei unde-l trântiseră 
țăranii și îndura neputincios să fie legat. 

Din când în când mai făcea câte o încercare deznădăjduită să 
se smulgă din braţele lor, dar până în cele din urmă văzu că 
totul era în zadar și atunci se resemnă. 

Simţea cum i se înfășură în jurul trapului frânghia care-l 
împiedica să mai facă vreo mișcare. El striga deznădăjduit, dar 
nu-i răspunse decât un hohot de râs batjocoritor. 

— Ce vreți de la mine? întrebă el. 

— Vei vedea tu! 

— Dar acum vreau să știu! Numai bandiții au obiceiul de a 
ataca atât de josnic pe un om pașnic. 

Unul din cei doi bărbaţi care îi încurajaseră pe agresori se 
apropie atunci de el și-i zise: 

— Eşti foarte îndrăzneţ! Vom îngriji noi să te învăţăm să 
vorbești cum se cuvine! 

La lumina lunii Stanislau Rimsky zări atunci chipul acestui 
bărbat. Îi era cu totul necunoscut. 

— Eu cred că nu poate fi vorba decât de o greșeală! 

— Nu este nicio greșeală! 

— Ascultaţi-mă! 

Un nou hohot de râs batjocoritor îi răspunse: 

— Nu suntem curioși să știm ce vrei să spui! 

— Dar dumneata nu m-ai văzut niciodată! Ce vrei de la mine? 

— Este adevărat că nu te-am văzut niciodată, dar nici nu te- 
am prins fără nicio pricină! 

— Mă rog și care este pricina? Să știu și eu măcar! 

— O vei afla, nu te teme! 

După aceea necunoscutul se întoarse în spre oamenii săi și le 
porunci: 

— Înainte! Duceţi-l! 

Convoiul porni. 

Stanislau Rimsky era dus ca un trunchi de copac neînsuflețit. 

El era în culmea nedumeririi. În jurul său numai oameni pe 
care nu-i mai văzuse niciodată. 

Nu-și putea închipui decât că era vorba de o greșeală fatală. 
Nu-și putea da seama ce vor oamenii aceștia cu el. Era doar cu 
desăvârșire necunoscut în ţinutul acela, nu avusese cu nimeni 


nimic de împărțit și nimeni nici nu știa măcar că există și el pe 
lume. 

Peste câteva minute însă începu să bănuiască pentru ce-l 
prinseseră. Și bănuiala aceasta îi veni când la razele lunii zări 
conacul Vulpeștilor. 

Ce capricioasă mai era și soarta! 

Cu o jumătate de ceas mai înainte, umblând pe drumul acesta 
fusese fericit, se despărțise de Mioara Comăneanu cu un sărut 
înduioșător și iată că acum era purtat pe același drum, legat 
cobză, ca prizonier neputincios. 

Deodată îi mai veni în minte încă un nume. 

Panait Fotache! 

De-abia acum își aduse aminte că mai zărise undeva chipul 
bărbatului cu care avusese violentul schimb de cuvinte de mai 
înainte. 

Da, îl văzuse și știa chiar și unde. 

Cu prilejul Serbării Primăverii, pe Lacul Tei, la București, când 
aștepta pe insulă o barcă și când o zărise pentru prima oară pe 
Mioara Comăneanu. Bărbatul acesta se găsea și el în barca în 
care luase loc Mioara. 

Și bărbatul acesta era boierul Panait Fotache, logodnicul 
Mioarei. 

lar când descoperi identitatea conducătorului atacului își dădu 
seama și care putea fi pricina acestui atac neașteptat. 

Acum nu se mai îndoi că răpirea aceasta fusese pusă la cale 
din pricina Mioarei Comăneanu și cunoscând din auzite 
îndeajuns de bine cruzimea lui Panait Fotache știa că nu se 
poate aștepta la nimic bun. 

Dar Stanislau Rimsky nu știa în ce chip aflase Panait Fotache 
de existenţa lui, în ce chip prinsese de veste despre legătura 
dintre el și Mioara Comăneanu. 

Și de ce avusese loc atacul acesta tocmai atunci, tocmai în 
ziua, când Mioara se hotărâse să fugă? 

să fi spus ceva Mioara? 

Sau poate că au pândit-o și au spionat convorbirea lor? 

Toate acestea însă erau numai presupuneri la care aveau să 
răspundă ceasurile care urmau. 

Convoiul ajunse la conac. Poarta se deschise și oamenii 
intrară în curte. 


În fruntea convoiului se găsea Panait Fotache. Logodnicul 
Mioarei Comăneanu se duse la un șopron de lemne, din curte, îi 
deschise ușa, apoi le zise oamenilor săi: 

— Aruncaţi-l aici! 

În clipa următoare trupul lui Stanislau Rimsky căzu pe 
pământul șopronului cu un zgomot surd. 

După aceea auzi cum ușa este încuiată peste el. 

— Așa! se auzi vocea lui Panait Fotache. Acum doi din voi să 
rămână aici, de sentinelă. Veţi păzi prizonierul cu schimbul, 
toată noaptea. Să știți însă că-mi veți plăti cu viaţa voastră dacă 
ar izbuti cumva să fugă! 

— Fii fără grijă, boierule! Îl păzim ca pe ochii din cap! fu 
răspunsul lor. 

După aceea se auzi zgomotul pașilor care se îndepărtau și 
liniștea tainică a nopţii cobori peste Stanislau Rimsky, care se 
zbătea neputincios în șopronul îngust și întunecos. 

În vremea aceasta boierul Mircea Vulpescu și cu Panait 
Fotache se înapoiară la conac, mulțumiți de isprava lor. 

— Asta ne-a reușit foarte bine! zise boierul Vulpescu, mândru. 
Într-adevăr meriţi toate felicitările că ai izbutit să-l faci 
inofensiv! 

— A fost greu, dar am izbutit! răspunse Panait Fotache, cu un 
zâmbet batjocoritor. 

— Un vlăjgan foarte primejdios! Și de-o putere de necrezut! S- 
a luptat ca un leu! îi scutura pe ţărani de pe el ca pe niște fulgi! 
La un moment dat mă temeam că cei doisprezece oameni vor fi 
prea puţini, pentru a-i înfrânge împotrivirea. 

Pe chipul lui Panait Fotache se ivi din nou un zâmbet 
batjocoritor. 

— Mâine dimineaţă cred că nu va mai fi la fel! Până atunci se 
va mai îmblânzi el, prietenul nostru! 

Boierul Mircea Vulpescu zâmbi și el, tainic. 

— Mai ales mâine dimineaţă! 

— Până atunci însă, sunt de părere să tragem un pui de 
somn! 

Cei doi bărbaţi tocmai se despărţiseră pe coridor, când 
deodată se deschise ușa odăii Mioarei. 

Amândoi se uitară uimiţi la tânăra femeie. 

— Cum, Mioara, tu nu dormi încă? întrebă boierul Vulpescu, 
mirat. 


— Zgomotul din curte m-a trezit din somn. Ce s-a întâmplat, 
unchiule? 

În locul boierului Vulpescu răspunse Panait Fotache. 

— Nu trebuie să fii neliniștită, domnița mea! 

— Totuși aș vrea să știu ce s-a întâmplat? 

— Nimic deosebit... Am pus mâna pe un hoţ... Acum hoţul e la 
loc bun și mâine vom îngriji noi să-i tăiem pofta de a mai 
cotrobăi prin bunurile altora! 

Cuvintele acestea din urmă le însoţi cu un zâmbet misterios. 
Mioara însă nu băgă nimic de seamă. 

Se mulțumi cu explicaţia primită și se retrase în odaia sa. 
Boierul Vulpescu și cu Panait Fotache mai schimbară câte o 
privire plină de înţeles, apoi se retraseră în odăile lor. 


* 
x x 


A doua zi de dimineaţă se sculară amândoi mai devreme ca 
de obicei. 

Și cel dintâi drum al lui Panait Fotache fu la șopronul de 
lemne din curte. 

Oamenii săi stăteau de veghe. 

— Mai exeste aici prizonierul? 

— Este, boierule! 

Panait Fotache deschise ușa șopronului. Stanislau Rimsky 
zăcea într-adevăr la pământ, legat cobză și uitându-se cu priviri 
pline de ură la boierul care intră în șopron. 

— Aici ești, pasăre rară? 

Stanislau Rimsky se răsti furios: 

— Cine ești dumneata și ce vrei cu mine? 

— Tot atât de limbut ai rămas? 

— Îţi cer să-mi dai drumul îndată! Cu ce drept mă ţii prizonier? 

— Ha, ha, ha! Mai îndrăznești să mă întrebi cu ce drept? Află 
că eu sunt stăpân în ţinutul acesta. Aici poruncește moșierul și 
în consecință se întâmplă ceea ce vreau eu! 

— Și ce urmărești prin prinderea mea? 

— Vei primi răspunsul îndată. Mai înainte însă, vreau să-ți 
cunosc numele! Cine ești? 


— La aceasta nu voi răspunde, atâta timp cât eu însumi nu 
voi primi răspuns la întrebarea pe care ţi-am pus-o mai 
adineauri. 

— Îţi cer să-mi spui cum te numești! 

Ochii lui Stanislau Rimsky aruncară scântei. 

— Ce-ţi poate folosi numele meu? |n orice caz însă, te 
încredințez că vei mai auzi despre mine! Căci nu cumva să-ți 
închipui că voi lăsa nerăzbunată mișelia săvârșită asupra mea! 

— Mai îndrăznești încă să mă ameninţi? 

— Nu sunt omul cuvintelor ci al faptelor! Nu obișnuiesc să 
ameninț numai. Poţi fi pe deplin încredinţat că mă voi și 
răzbuna! 

— Sunt tare curios să văd cum vei face aceasta! 

— Când vei vedea îţi va părea tare rău că ai fost atât de 
curios! 

— Te mai întreb înc-odată, îmi spui cum te numești? 

— Nu! 

Atunci Panait Fotache se întoarse în spre servitori. 

— Luaţi-l și duceţi-l la Stâlpul Infamiei! 

Cei doi servitori ridicară trupul neputincios al lui Stanislau 
Rimsky și-l duseră în mijlocul curții. 

— Legaţi-l de stâlp, tună Panait Fotache, și rupeţi-i hainele de 
pe el! 

Stanislau Rimsky se uită furios la aceste pregătiri. 

În mijlocul curţii se găsea un stâlp spre care-l așezară cu faţa, 
apoi îi legară de el mâinile și picioarele, ca și când l-ar fi 
îmbrățișat. 

Groaznic era locul acesta. Câtă jale, câte gemete, câte lacrimi 
erau legate de el! Aici își băteau moșierii, ţăranii. 

— Te voi pedepsi așa, după cum se cuvine unui hoț! urlă 
Panait Fotache. 

— N-am furat nimic! N-am păcătuit cu nimic! 

— Taci! strigă Panait Fotache, înfuriat. Te-ai atins de bun 
străin! 

— Nu este adevărat! 

— Nu?... Dar sărutările pe care le-ai furat de pe buzele 
logodnicei mele? 

— Mioara Comăneanu este iubita mea... Pe mine mă iubește 
și nu va fi niciodată soţia ta, câine! 


Un zâmbet prevestitor de rele trecu peste chipul lui Panait 
Fotache. 

— Cum?... Îndrăznești să vorbești astfel? Ei, bine, atunci nu-ți 
voi cruța pecetea rușinii! 

Cu aceste cuvinte se întoarse din nou în spre slugi și le zise: 

— Pregatiţi totul! 

Servitorii știau ce au de făcut. 

Ei se îndepărtară grăbiţi, iar Panait Fotache chemă alţi doi 
servitori cărora le strigă: 

— Nuielele! 

Și acești doi servitori dispărură, dar peste câteva clipe se 
înapoiară din nou, fiecare ţinând în mână câte o nuia de alun. 

— Rupeţi-i hainele! tună Panait Fotache. 

Mâinile grosolane ale slugilor îndepliniră porunca. 

Ei sfâșiară surtucul și cămașa lui Stanislau Rimsky care 
rămase acum cu trupul gol până la brâu. 

— Și acum, daţi-i drumul! 

Unul din servitori se așeză la stânga, celălalt la dreapta 
stâlpului. 

Și la porunca boierului Panait Fotache nuielele de alun 
șuierară prin aer, apoi căzură pe trupul gol al nenorocitului. 

Odată... de două ori... de zece ori. 

Servitorii loveau cu schimbul, când unul, când celălalt. După 
fiecare lovitură se ivea o nouă dungă roșie, pe spinarea 
nenorocitului iar când nuiaua lovea pentru a doua oară același 
loc, sângele ţâșnea din carne. Dar Stanislau Rimsky îndura 
această crâncenă pedeapsă fără să scoată vreun vaiet. Işi 
mușca buzele și își strângea dinţii cât putea pentru a nu-i scăpa 
niciun singur cuvânt de durere. 

Panait Fotache urla necontenit: 

— Daţi-i!... încă... încă... 

Și loviturile cădeau necontenit. 

— Mai departe... Fără milă! 

Nuielele loviră din nou. 

— Câinilor, pun să vă bată pe voi, dacă nu daţi mai cu 
nădejde! 

Spatele lui Stanislau Rimsky era numai sânge. 

Îndura dureri îngrozitoare, dar suferința tot nu-l doborâse încă 
și nu scosese niciun singur vaiet. 

— Încă! Încă! 


Între timp curtea se populase. Venise la faţa locului și boierul 
Mircea Vulpescu, care, se uita nepăsător la această scenă 
înfiorătoare. 

Deodată însă se auzi un țipăt ascuțit. 

— Rimsky! 

In ușa care dădea din conac în curte se ivise Mioara 
Comăneanu. 

Nu lipsise mult să-și piardă cunoștința la vederea acestei 
grozăvii. Dându-și seama însă că salvarea iubitului stătea în 
mâinile sale își adună toate puterile și învinse slăbiciunea care o 
cuprinse. 

Alergă la Panait Fotache și se răsti mânioasă: 

— Ce-ai făcut? Ce-ai făcut? 

Groaza sărmanei femei era nețărmurită. Nu-și putea închipui 
că un om care avea o inimă în piept să poată fi atât de crud. 

După aceea privirea îi căzu asupra lui Stanislau Rimsky, 
asupra bietului om care suferise dureri atât de nemărginite. 

Se apropie de el. Lacrimile îi năpădiră ochii și exclamă cu 
nespusă durere: 

— Stanislau! Stanislau! 

Și privind la Mioara Comăneanu, o tristețe nemărginită se 
oglindi și în ochii voinicului polonez. 

Numai ieri încă, ce fericiți erau! 

Și acum? 

Ce tristă revedere! 

Scena aceasta neașteptată îi zăpăcise și pe servitorii care îl 
loveau cu nuielele de alun pe Stanislau Rimsky și se opriră din 
trista lor îndeletnicire. 

Boierul Vulpescu se amestecă și el atunci și o trase la o parte 
pe Mioara. 

— Intră în casă! Aceasta nu este o priveliște pentru tine! 

Mioara ţipă deznădăjduită. 

— Dar Panait... omul acesta... este... este... 

— Daţi-i!... șuieră Panait Fotache. 

Nuielele căzură din nou pe spinarea plină de sânge a lui 
Stanislau Rimsky. 

Mioara își pierdu cunoștința. 

— Duceţi-o în casă! tună boierul Vulpescu și doi servitori 
săriră îndată spre a ridica trupul nemișcat al fetei. 


Priveliștea aceasta îngrozitoare o doborâse cu totul pe 
sărmana Mioara Comăneanu. Ea nu impresionase însă mai puţin 
pe o altă spectatoare a acestei oribile scene, Cornelia Vulpescu. 

Încercă și ea să se roage de unchiul său, dar fără de folos. 

Boierul Vulpescu o respinse cu răceală. 

— Niciun cuvânt! Să-și primească pedeapsa pe care o merită. 

Loviturile cădeau necontenit. În curând însă, Panait Fotache 
găsi că felul acesta de tortură ajunge acum și-i opri pe servitori 
să mai lovească. Aceasta însă nu din milă, ci pentru a schimba 
tortura cu una și mai neomenoasă. 

Cei doi servitori pe care Panait Fotache îi trimisese încă 
înainte de începerea bătăii cu nuielele de alun, se înapoiaseră. 
Unul din ei avea în mână un drug scurt de fier. Unul din capetele 
acestui drug era învăluit în cârpe, spre a putea fi ţinut în mână, 
iar celălalt era înroșit în foc. 

Panait Fotache se apropie atunci de Stanislau Rimsky și-i zise 
cu un zâmbet batjocoritor. 

— Așa! Cu asta am terminat! Dar pentru ca să nu uiţi 
niciodată în viața ta ziua aceasta, îţi voi mai da o mică amintire. 

Stanislau Rimsky se uită plin de dezgust la această ființă 
dezbrăcată de orice simţământ omenesc. 

— Este cu putinţă oare să-mi mai pregătești o nouă tortură? 
Nu-ţi ajung chinurile la care m-ai supus până acum? se gândi el. 

Panait Fotache își urmă vorbirea plină de cruzime: 

— Îţi vei aduce întotdeauna aminte de ziua aceasta, deoarece 
vei purta veșnic pecetea isprăvii tale! Spatele tău va purta în 
vecii vecilor pecetea rușinii care se aplică hoţilor! 

Stanislau Rimsky se cutremură și scrâșni din dinţi. Acesta era 
cel dintâi sunet, pe care-l scoase, din clipa, când fusese legat de 
stâlpul infamiei. Dar chiar și acest sunet de mânie fu pentru 
Panait Fotache un prilej de a-l batjocori pe nenorocit și mai 
departe: 

— Ți-e teamă, nu-i așa? Tremuri? Dar în zadar! Nu există 
îndurare! 

Stanislau Rimsky își înăbuși durerea și mândru plin de 
demnitate aruncă în fata chinuitorului său: 

— Nici nu-mi trebuie îndurarea ta! Mi-e nu-mi trebuie decât 
răzbunarea și jur că va veni vremea când îţi voi răsplăti cu vârf 
și îndesat tot ceea ce mi-ai făcut acum! 


Dar Panait Fotache nu se sinchisi prea mult de această 
amenințare, ci-i făcu semn servitorului. 

— La lucru! Puneţi-i pecetea infamiei! i 

Stanislau Rimsky își adună toată puterea de voință. Işi dădea 
seama că de-abia acum venea încercarea cea mare și în gândul 
lui adresă următoarea rugă: 

— Doamne, dă-mi putere să îndur și tortura aceasta! 

Fierul înroșit se apropie de trupul lui sângerând și în clipa 
următoare servitorul apăsă cu toată puterea fierul pe spinarea 
lui Rimsky. 

Fierul înroșit se lipi sfârâind de spatele voinicului, care îndura 
dureri supraomenești. 

Acum însă nu-și mai putu stăpâni nervii. 

Groaznica durere îi înzecise puterile de uriaș. În neputinţa lui 
începu să zgâlţâie stâlpul infamiei de care fusese legat și urla de 
se auzea cât colo. 

Adunându-și toate puterile, încercă să-și rupă legăturile, 
pentru a-și dobori chinuitorul, cu o singură lovitură, dar 
frânghiile erau foarte tari și nici nu se slăbiră. 

Oamenii din curte se uitau curioși la omul acesta, care se 
zbătea în jurul stâlpului infamiei. Rădeau de el, își băteau joc, se 
uitau râzând la sforțările lui supraomenești. In clipa următoare 
însă le trecu pofta de râs și se împrăștiară ca potârnichile. 

Sforţările uriașe ale lui Stanislau Rimsky fuseseră încununate 
de succes. El nu putuse să rupă frânghiile, dar mulţumită puterii 
lui neobișnuite smulsese din pământ stâlpul infamiei pe care-l 
legăna acum de colo până colo. 

Dar nehotărârea lui nu ţinu decât o clipă deoarece, când 
Panait Fotache asmuţi servitorii din nou împotriva lui, Stanislau 
Rimsky știa ce are de făcut. 

El începu să se învârtească, la început mai încet, apoi din ce 
în ce mai repede. Stâlpul infamiei se ridică de la pământ și ca o 
coasă uriașă dobori tot ce întâlnea în cale. 

Stanislau Rimsky se îndreptă într-acolo unde mulţimea era 
mai deasă, mulţimea acelora care se adunaseră pentru a se 
bucura de chinurile sale. Stâlpul infamiei șuiera prin văzduh iar 
hoarda servitorilor și a țăranilor se împrăștie ţipând ca din gură 
de șarpe. 


Aceia pe care îi atingea stâlpul zburător, se prăbușeau la 
pământ, fără a mai scoate vreo vorbă, cu ţestele despicate sau 
cu oasele frânte. 

Și în vreme ce Stanislau Rimsky băga spaima în oamenii lui 
Panait Fotache, în faţa porţii se auzi tropot de cal. 

În curând apoi se ivi și un călăreț. 

Sărind de pe cal călărețul se îndreptă grăbit în spre poarta 
care era deschisă. lar când zări priveliștea ce se desfășura în 
curte, urlă înspăimântător. 

— Ce se întâmplă aici? 

Era Dan Dragomir. 


* 
x x 


Văzând că Stanislau Rimsky nu se înapoiase acasă în cursul 
nopţii, credinciosul prieten fu foarte neliniștit. Până atunci 
Rimsky se înapoiase întotdeauna acasă după întâlnirea cu 
Mioara Comăneanu. Aceasta era pentru cea dintâia oară că nu 
venise. 

Dan Dragomir se temea să nu i se fi întâmplat vreo 
nenorocire prietenului său. Știa că Rimsky avea obiceiul să se 
plimbe cu barca cu Mioara Comăneanu și se temea ca nu cumva 
să-i fi apucat vreun vânt, să fi răsturnat barca și bunul său 
prieten să-și fi găsit moartea, împreună cu iubita sa în apele 
Brateșului. 

El își alungă însă presimţirile rele spunându-și că până 
dimineaţa trebuie să se înapoieze. Dar nici nădejdea aceasta nu 
i se îndeplini, deoarece zorile se iviră fără ca Stanislau Rimsky 
să se fi înapoiat. 

Atunci Dan Dragomir se hotărî să pornească în căutarea lui. 

Încălecă în grabă și porni de-a lungul Brateșului, pe drumul pe 
care știa că Rimsky obișnuiește să se plimbe cu Mioara. 

Nu dădu însă peste nicio urmă. 

Se duse mai departe deznădăjduit. 

Începu să se apropie de conacul Vulpeștilor. 

Atunci îi veni în minte să caute un mijloc de a sta de vorbă cu 
Mioara Comăneanu și s-o întrebe pe ea despre soarta 
prietenului său. 


Dacă era cineva care trebuia să știe despre soarta lui 
Stanislau Rimsky, atunci acest cineva nu putea fi decât Mioara 
Comăneanu. 

Dacă Mioara nu era la conac, atunci nu mai încăpea nicio 
îndoială că nenorocirea îi ajunsese pe amândoi, pe când se 
găseau împreună, sau că... vor fi fugit. 

Dar această din urmă idee nu i se părea prea verosimila. Și nu 
i se părea cu putinţă deoarece n-avea niciun rost ca Stanislau 
Rimsky să pregătească singur fuga fără să-l avertizeze și pe el. 
Așa că, toate aparentele păreau să dovedească cum că 
Stanislau Rimsky căzuse jertfă vreunei nenorociri. 

Chinuit de această neagră presimţire el se apropia tot mai 
mult de conacul Vulpeștilor din curtea căruia se auzea un 
murmur neînțeles. 

Deodată apoi văzduhul fu străbătut de un urlet sălbatic. 

Era urletul, pe care-l scosese Stanislau Rimsky când servitorul 
îi apăsase pe spate pecetea infamiei... 

Dan Dragomir recunoscu îndată glasul prietenului său. 

Nu văzuse încă nimic, cu toate acestea bănuia pricina acelui 
urlet înfiorător care ieșise din pieptul lui Stanislau Rimsky. 

Dan Dragomir sări de pe cal și se năpusti cu pași de uriaș în 
curtea conacului, unde adevărul i se înfățișă în toată cruzimea 
lui. 


* 
x x 


Cu toată gălăgia din curte Rimsky tot auzise strigătul lui Dan 
Dragomir. Se uită în dosul său și zărindu-și credinciosul tovarăș 
încetă de a mai învârti stâlpul infamiei. 

Dar în clipa în care Rimsky lăsă din mâini această armă 
prețioasă vocea lui Panait Fotache răsună din nou: 

— Puneţi mâna pe el! Ne-a rănit grav doi oameni! Trebuie să- 
și ia pedeapsa pentru fapta aceasta! 

In același timp însă Dan Dragomir își scoase pistolul și-l 
îndreptă asupra lui Panait Fotache. 

— La cea dintâi mișcare a oricăruia din voi apăs pe trăgaci și 
stăpânul vostru este un copil al morții! 

Panait Fotache se uită înmărmurit la acest ajutor care-i venise 
lui Rimsky pe neașteptate. 


— Nicio mișcare! strigă din nou Dan Dragomir și cutezanţa lui 
nu întârzie să-și facă efectul! 

Și atunci, folosindu-se de spaima slugilor de la conac se ocupă 
de eliberarea lui Stanislau Rimsky. 

Dar tot atunci zări și dungile pline de sânge de pe spinarea lui 
Stanislau Rimsky, precum și rana înfiorătoare pricinuită de fierul 
înroșit care imprimase pecetea infamiei în carnea prietenului 
său. 

Dan Dragomir se apropie de nefericitul său prieten. 

În ochii chinuitului ardea lucirea frigurilor. Pe faţă, pe frunte, 
nădușeala i se adunase în broboane, iar în trăsăturile lui erau 
întipărite torturile pe care le îndurase. 

— Nu te teme căpitane, strigă voinicul român, te eliberez eu! 

Și fără a-și lăsa în jos mâna dreaptă, în care ţinea pistolul 
îndreptat asupra lui Panait Fotache, el smulse de la brâu stiletul, 
pe care-l avea întotdeauna cu sine și dintr-o singură mișcare 
tăie legăturile de la mâinile lui Stanislau Rimsky. 

Stâlpul infamiei se prăbuși la pământ iar Stanislau Rimsky își 
prinse îndurerat mâinile chinuite pline de sânge. 

Apoi își deschise larg braţele spre a și le desmorţi. 

Atunci Dan Dragomir îi zise în șoaptă: 

— Te simţi îndeajuns de tare pentru a putea fugi? 

— Da! 

— Grajdurile se găsesc în spatele tău. Alege un cal bun și fugi 
fără zăbavă! Calul meu se găsește în faţa porţii, de unde te voi 
urma și eu îndată. Până atunci îi voi ţine nemișcaţi pe ticăloșii 
aceștia. 

Stanislau Rimsky se supuse. 

El își târî trupul încet, obosit. Chinurile îndurate îl doborâseră 
cu totul. 

Văzând că Stanislau Rimsky se pregătește să fugă Panait 
Fotache strigă: 

— Fuge! 

Dar glasul tunător al lui Dan Dragomir îi tăie orice avânt. 

— Tăcere! Ți-am spus că te joci cu viaţa! 

Panait Fotache tăcu. In schimb slugile începură să se miște. 
Văzând aceasta Dan Dragomir le zise următoarele: 

— La cea mai mică împotrivire, trag! Și pentru ca să vă dați 
seama, cum stă pistolul în mâna mea, vă voi da o dovadă. 

Cu aceste cuvinte se întoarse înspre boierul Mircea Vulpescu. 


— Ei, boier Vulpescu, nu ţi-ai pus bine căciula pe cap! Ți-o voi 
îndrepta eu! 

În aceeași clipă pistolul și luă foc și glontele zbură căciula de 
pe capul boierului Vulpescu. 

Toată lumea rămase cu gura căscată uitându-se uimită la 
acest ţintaș neobișnuit care chiar de la o depărtare atât de mare 
știa să ochească cu atâta siguranţă. 

Boierul Vulpescu se sperie atât de tare încât nu fu în stare să 
scoată niciun singur cuvânt. Mai simţea încă parcă și acum 
șuieratul glontelui care-i maturase căciula de pe cap. Era gata 
să leșine și se uita la Dan Dragomir cu o teamă superstițioasă 
neștiind dacă are de-a face cu un om sau chiar cu dracul. 

Atunci Dan Dragomir mai luă un pistol și în mâna stângă și 
ținându-le pe amândouă gata de tras, începu să se retragă în 
spre poartă. 

Când ajunse la poartă rosti cu voce tunătoare următoarele: 

— Aţi merita, câinilor, ca drept rămas bun să vă zbor creierii 
la amândoi. Dar aceasta ar însemna o moarte prea ușoară și 
prea frumoasă pentru niște ticăloși ca voi cărora le-am hărăzit o 
pedeapsă mult mai pilduitoare. Să știți cu toţii că Stanislau 
Rimsky v-a jurat o cumplită răzbunare și în acţiunea lui de 
răzbunare îl voi ajuta și eu din toate puterile mele. Să nu mai 
aveți nicio clipă de odihnă, mereu să aveți înaintea ochilor voştri 
priveliștea la care vă delectarăţi mai adineaori și să știți că o 
soartă asemănătoare vă așteaptă și pe voi, ba încă mult mai 
cumplită, mult mai îngrozitoare, când veţi încăpea pe mâna lui 
Stanislau Rimsky... Și vă jur că de răzbunarea aceasta nu veți 
scăpa! 

Apoi mai aruncă o privire pe șosea. 

În urma calului lui Stanislau Rimsky se ridica departe un nor 
de praf. Așadar căpitanul era destul de înaintat spre a nu mai 
putea fi ajuns din urmă. 

Se mai răsti odată la hoarda de ţărani și slujitori. 

— Să tremuraţi, câinilor, căci va sosi ceasul răzbunării! 

Apoi se repezi afară pe poartă, se aruncă pe calul ce-l aștepta 
acolo și zbură ca vântul după Stanislau Rimsky. 

Furia lui Mircea Vulpescu și a lui Panait Fotache nu mai 
cunoștea margini acum. Amândoi înjurau, blestemau, făceau o 
gălăgie diabolică: 

— Lașilor! 


— Nu vă e rușine! Un singur om să sperie o ciurdă întreagă de 
dobitoci! 

— După el! 

— Trebuie să puneţi mâna pe amândoi! 

— După ei! 

— Îndreptaţi-vă greșeala! 

Servitorii însă nu erau prea dispuși să pornească în urmărirea 
celor doi oameni primejdioși. 

Cutezanţa lui Dan Dragomir îi zăpăcise cu totul și nu 
îndrăzneau să pornească în urmărirea acestui om care nu s-a 
temut să sară singur împotriva lor, a tuturor. 

Dar Panait Fotache nu știa ce însemnează să nu te supui la 
poruncile sale. 

— După ei! 

— Porniţi odată, câinilor! 

— Ce staţi ca niște dobitoace? 

— Vreţi să pun să vă lege pe toți, pe rând, la stâlpul infamiei? 

— La cai! lute, că vă ia dracul! 

Servitorii se repeziră atunci la grajd, săriră pe cai, dar până să 
ajungă afară pe poartă nici urmă nu se mai vedea din Dan 
Dragomir și Stanislau Rimsky. 

Nici măcar norii de praf nu se mai vedeau, așa că nu puteau 
ști nici măcar încotro o luaseră fugarii. 

Boierul Vulpescu și cu Panait Fotache săriră și ei pe cai și 
veniră iute în fața porții unde slugile stăteau nehotărâte. 

— Încotro au luat-o? 

— Nu știm! 

— Nicio urmă? 

— Nimic! 

Panait Fotache proferă o groaznică înjurătură, apoi zise: 

— Atunci trebuie să scotociţi tot ţinutul. Ne vom împărți în trei 
cete, fiecare luând-o în altă parte. Veţi întreba pe toţi aceia pe 
care îi veţi întâlni în cale dacă nu i-au văzut pe fugari. In orice 
caz, trebuie să punem mâna pe ei, căci obrăznicia lor nu poate 
rămâne nepedepsită. Înainte! 

Călăreţii porniră în toate direcţiile, mânându-și caii ca niște 
nebuni. 


* 
x x 


Ei cutreierară tot ţinutul, dar niciunde nu dădură de urma 
fugarilor. Două din cete se înapoiară până în prânz. Boierul 
Vulpescu și cu Panait Fotache nădăjduiau că cea de a treia 
ceată de urmăritori să fi fost mai norocoasă decât ei. Peste vreo 
jumătate de ceas, când pe șosea se ivi un nor de praf și apoi din 
nor se desprinseră pe rând oamenii de la conac cei doi boieri 
erau încredinţaţi că slugile aduceau cu ei și pe fugari. 

Dar nădejdea aceasta le fusese zadarnică. 

Urmăritorii celei de a treia cete se întoarseră și ei cu mâna 
goală. 

— N-aţi dat de urma lor? 

— Nu! 

Așadar trebuia să se resemneze la gândul că izbutiseră să 
fugă. 

Mircea Vulpescu și cu Panait Fotache intrară furioși în conac. 

Soţia boierului Vulpescu îi primi tânguindu-se. 

— Slavă Domnului că vă văd înapoindu-vă! 

— Dar ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Închipuiţi-vă... 

— Ce? 

— Mioara a dispărut! 

Cei doi bărbaţi rămaseră uluiţi auzind vestea aceasta. Panait 
Fotache mai ales rămase încremenit. 

— A dispărut? repetă el. 

— Nu se poate! zise boierul Vulpescu... Trebuie să fie pe aici 
pe undeva! 

— Nu... nu este... Am scotocit tot conacul și nu e niciunde! 

— Ciudat! 

— De neînțeles! 

— Vă mărturisesc că pe mine m-a doborât cu totul dispariţia 
aceasta... Vedeţi, n-ar fi trebuit să-l chinuiţi în halul acela pe... 

— Ține-ţi gura, femeie! se răsti boierul Vulpescu. Din pricina 
ticălosului acela mi-au împușcat căciula și dacă glontele trecea 
numai cu două degete mai jos, acum nu mai stăteai de vorbă cu 
mine. 

— Sfinte Dumnezeule! 

— Nu te mai văita atâta și mai bine spune-ne cum a dispărut 
Mioara? 


— Este un adevărat mister și pentru mine. Când și-a pierdut 
cunoștința în curte, doi oameni au ridicat-o și au dus-o în odaia 
ei unde au așezat-o pe divan... Când am intrat în odaie, după 
plecarea voastră nu mai era nicăieri. Am căutat-o peste tot, n- 
am lăsat niciun colțișor necercetat, dar n-a fost chip să dăm de 
ea. 

— Asta este foarte neplăcut! zise boierul Vulpescu. 

— Trebuie s-o scoatem din pământ, din iarbă verde! strigă 
Panait Fotache. 

— Eu cred, zise soţia lui Vulpescu, că a părăsit conacul în 
vreme ce gălăgia din curte era în toi. 

— Și eu sunt de aceeași părere, zise Panait Fotache. Dar la ce 
ne folosește că știm când a plecat? Trebuie să aflăm unde s-a 
dus! 

— Este foarte ciudat, reluă boierul Vulpescu, că în timpul 
urmăririi, când am cutreierat tot ţinutul, nimeni să n-o fi văzut 
pe Mioara. 

— Asta dovedește că trebuie să fie undeva tot pe aici, prin 
apropiere, zise Panait Fotache. 

— Atunci trebuie să pornim îndată după ea. 

— Firește! 

Peste câteva clipe cei doi boieri erau din nou în curte. 

Slugile erau moarte de oboseală din pricina urmăririi de mai 
înainte, dar stăpânii lor le porunciră din nou să încalece. 

Noua urmărire începu, dar și ea rămase fără rezultat, ca și 
cea de mai înainte. 

Târziu după amiază urmăritorii se înapoiară unul după altul la 
conac, dar nici unul nu aflase nimic. 

Care cum venea, spunea: 

— N-am văzut-o! 

— Nu-i nicăieri! 

— Nimeni n-a zărit-o! 

— Am cutreierat tot ţinutul în zadar! 

— Nici-o urmă n-am găsit! 

Panait Fotache înjura ca la ușa cortului.. Ochii lui aruncau 
scântei, pumnii i se încleștară. 

— Așadar tot ne-a fugit păsărica din colivie! se gândi el. Daro 
voi găsi eu și-i voi arăta că tota mea va fi! 

Dispariţia fără urmă a fugarei impresionase adânc pe toţi 
membri familiei Vulpescu. Soţia boierului și cu Cornelia 


plângeau, deoarece se gândeau cu groază că poate de aceea nu 
puteau să dea de Mioara, deoarece... se înecase în Brateș. 

Când îi împărtășiră și lui Vulpescu bănuiala lor boierul se 
cutremură. 

Îl mustra conștiința. 

Și porunci ca lacul să fie cercetat încă chiar în după amiaza 
acelei zile. O barcă pornea după alta, mergea până aproape de 
celălalt țărm, dar niciuna nu putu să dea de trupul dispărutei. 

Așadar nici această presupunere nu era întemeiată. 

Dar atunci unde să fie? 

Ce să se fi întâmplat cu ea? 

In ziua aceea Mioara Comăneanu dispăruse fără urmă din 
conacul moșiei Vulpeștilor. 

CAPITOLUL 86 
FUGARII 


Calul lui Dan Dragomir fugea ca o săgeată și în curând îl și 
ajunse pe Stanislau Rimsky care pornise înainte. 

Ingrozitoarele chinuri prin care trecuse nu-și arătau efectul 
decât acum când voinicul polonez de-abia se mai putea ţine pe 
cal, fiind ameninţat în fiecare clipă să se prăbușească. 

Dan Dragomir îl ajunse din urmă tocmai la timp. Înainte de 
toate Dan își scoase surtucul și-l așeză pe spatele însângerat al 
lui Stanislau Rimsky iar pe urmă scoase la iveală plosca. 
Băutura întăritoare turnă noi puteri în trupul istovit al voinicului 
așa că acum mâna mai departe cu puteri renăscute. Cei doi 
călăreţi nu schimbară decât câteva vorbe răzlețe. 

— Suntem urmăriţi? întrebă Stanislau Rimsky... 

Dan Dragomir se întoarse în șea și se uită în urmă. 

— Nu zăresc ţipenie de om! 

— Atunci să mergem înainte! 

— Mai poţi? 

— Pot, fiindcă am nevoie de viaţă pentru a mă răzbuna! 

— Atunci înainte! 

Și își îmbărbătară caii care alergau ca vântul. 

Dan Dragomir se uita mereu înapoi, dar spre bucuria lui nu 
văzu nimic ceea ce să-l fi făcut să creadă că sunt urmăriți, nici 
chiar când cotiră pe drumul ce ducea în sat. 

Curând după aceea ajunseră acasă. 


Dan Dragomir îl luă în braţe pe Rimsky pe care durerile îl 
chinuiau acum atât de cumplit încât era aproape să-și piardă 
cunoștința. Ajuns însă în odaie se mai linişti și își redobândi 
chiar și puterea de viaţă. 

Amândoi se întrebară aproape în același timp: 

— Cum ai dat de mine? 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

Stanislau Rimsky își povesti păţania, apoi istorisi și Dan 
Dragomir în ce împrejurări ajunsese la conacul Vulpeștilor. 

Stanislau Rimsky îi mulțumi vechiului prieten prin cuvinte 
pline de recunoștință pentru grija pe care i-o purtase. 

— Ai sosit tocmai la timp! 

— Mă îngrozesc când mă gândesc la ceea ce ai îndurat! 

Stanislau Rimsky dădu din cap, obosit. 

— Se pare că așa mi-a fost scris! Pesemne că m-am născut 
într-o zodie nenorocoasă dacă până și într-o ţară străină trebuie 
să trec prin asemenea grozăvii. 

În timpul acesta Dan Dragomir pregăti patul pentru prietenul 
său. 

— Culcă-te, căpitane! Trebuie să te-odihnești după suferinţele 
pe care a trebuit să le înduri. 

— Rănile mă ustură grozav. 

— Tu culcă-te și eu mă voi duce să fac rost de o alifie 
vindecătoare. Cunosc eu câteva plante care au darul de a lecui 
și vei vedea că în curând vei fi iarăși pe picioare. 

— Dar la urma urmelor nu este vorba de mine, zise Stanislau 
Rimsky, îndurerat, ci de Mioara! 

— Dar ce s-a întâmplat cu ea? 

— Tocmai asta aș vrea să știu și eu! 

— Fii fără grijă căpitane, vom afla și asta! 

— Cum? 

— Lasă pe mine! 

— Vrei să te duci la conac? 

— Poate! 

— Dar te vor recunoaște și atunci... 

Dan Dragomir zâmbi. 

— Nu sunt eu atât de prost să mă duc astfel încât să pot fi 
recunoscut. Nu te neliniști, căci nu le voi pricinui bucuria de a 
mă lăsa prins. 

— Bine, am încredere în tine... du-te! 


— Tu odihnește-te, căpitane! 

— Aș mai avea o rugaminte! 

— Spune! 

— Fă astfel ca să poţi să-i trimiţi o vorbă Mioarei. 

— Ce anume? 

— Că deocamdată, până când mă voi vindeca, să rămână la 
conac. După aceea o voi vesti eu când va sosi timpul să fugim. 

— Bine, căpitane! 

Dan Dragomir mai rândui câte ceva prin casă, apoi plecă. 


* 
x x 


Voinicul nu se înapoie acasă decât pe înserat. Stanislau 
Rimsky dormea adânc. Zbuciumul prin care trecuse îl istovise cu 
totul și somnul era o adevărată binefacere pentru trupul lui 
zdrobit. Dan Dragomir se învârti în vârful picioarelor prin casă 
spre a nu-și trezi din somn prietenul. 

De îndată ce văzu că Dan se înapoiase, chipul i se însenină. 

— Ei, ce ai făcut? 

— Tot cu ce m-am însărcinat. 

Dan Dragomir așeză pe masă un braţ de frunze verzi. 

— Cu astea te vei vindeca. 

— Dar Mioara... ce este cu Mioara? 

Dan Dragomir nu răspunse îndată. 

Stanislau Rimsky îi văzu încurcătura și întrebă, speriat: 

— S-a întâmplat vreo nenorocire? 

— Nu te speria căpitane, dar... 

— Dar? 

— Nu știu dacă vestea pe care ţi-o aduc este bună, sau rea. 

— Vorbește! 

— Mioara a dispărut de la conac, în vreme ce tu îndurai 
chinurile pe stâlpul infamiei. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă Stanislau Rimsky. 

— Boierul Mircea Vulpescu și cu Panait Fotache au cutreierat 
ținutul toată după amiaza, dar n-au dat de ea niciunde. 

— Unde să fie? 

— E de neînțeles! 


— Sărmana mea Mioara, zise Stanislau Rimsky, adânc mișcat, 
n-a vrut să mai stea sub același acoperiș cu aceia care m-au 
chinuit... 

— Cei de la conac sunt fierți. 

— Dar oare unde să se fi dus mititica, așa, singură? Și cum să- 
i dau de urmă, cum s-o întâlnesc? 

— Ai încredere în Domnul, dragă Stanislau. Va rândui el 
lucrurile astfel încât să vă întâlniți din nou. Nu se poate ca 
Mioara să nu se fi gândit să-ţi trimită vreo știre într-un chip 
oarecare. 

— Dar unde să-mi trimită când nu știe unde locuiesc? 

— Deocamdată tu fă-te bine! După aceea îi vom da noi de 
urmă! Nu știi tu că nu există problemă pe care noi să n-o putem 
rezolva? 

Vrând-nevrând Stanislau Rimsky fu silit să se liniștească în 
urma cuvintelor lui Dan Dragomir. Într-adevăr și el de-abia 
aștepta să fie iarăși sănătos, deoarece dorul răzbunării îi ardea 
inima. Voia să plătească cu vârf și îndesat chinurile și înjosirea 
la care fusese supus. 

Dar soarta Mioarei îl neliniștea grozav. Nu-și putea închipui, 
unde să se fi refugiat iubita lui și nici nu bănuia măcar, cum va 
face să se întâlnească din nou cu ea. 


* 
x x 


Stanislau Rimsky zăcu zile întregi, având dureri îngrozitoare. 
Rana pricinuită de fierul înroșit îl ustura mai ales, atât de 
cumplit încât adeseori îi storcea lacrimi din ochi. Îngrijirea lui 
Dan Dragomir însă îi mai alină durerile și încetul cu încetul rănile 
începură să se închidă. Voinicul polonez și începuse să 
nădăjduiască cum că peste câteva zile va fi sănătos pe deplin. 

Dar în vremea cât stătu țintuit de pat, dorul răzbunării nu-l 
părăsi nicio singură clipă. Acum se gândea la Panait Fotache cu 
aceeași ură de moarte cu care se gândea pe vremuri la contele 
Gorciacov, guvernatorul Varșoviei. 

Toată ziua nu făcea altceva decât să se gândească la chipul 
cum se va răzbuna pe bărbatul care a vrut să-l nenorocească nu 
numai pe el, ci și pe Mioara Comăneanu. 


În vreme ce Stanislau Rimsky zăcea neputincios în patul său 
de suferință, Dan Dragomir umbla necontenit prin împrejurimi 
și-o căuta pe Mioara Comăneanu. Bietul om nădâjduia mereu că 
într-o bună zi va putea veni la Rimsky cu vestea că a dat de 
urma iubitei căpitanului, dar nădejdea aceasta nu i se îndeplini. 

Zadarnică îi fu toată truda, zadarnice cercetările zilnice. 
Întocmai după cum nici boierul Vulpescu nu izbutise să dea de 
urma Mioarei Comăneanu, tot astfel nu reuși s-o găsească nici 
Dan Dragomir. 

Dar nici cei de la conac nu renunțaseră să dea de urma celei 
dispărute. După neizbânda cercetărilor din prima zi, a doua zi ei 
le reluară, iar mai târziu, se mângâiară cu gândul că într-o bună 
zi Mioara se va înapoia la conac de bună voie. Dar zadarnică le 
fu și această nădejde. Mioara Comăneanu nu era de găsit 
niciunde și nici de bună voie nu se înapoiase la conac. 

În timpul acesta boierul Vulpescu și cu Panait Fotache se 
gândeau cu o ură neîmpăcată la Stanislau Rimsky și Dan 
Dragomir, care dispăruseră și ei fără urmă. Și ura lor crescu și 
mai mult în ziua când unul din servitorii loviți de Stanislau 
Rimsky cu stâlpul infamiei, muri în urma loviturii primite. 

Când Panait Fotache află că servitorul a murit, „Boierul Inimă 
Neagră” așa-i ziceau ţăranii lui Panait Fotache, se duse îndată la 
Mircea Vulpescu. 

— A sosit timpul, îi zise el lui Vulpescu, să pornim o urmărire 
cât mai strașnică împotriva celor doi bandiți. 

— De ce? 

— Servitorul rănit a murit, așa că îl putem trage la răspundere 
pentru omucidere. 

Îndată după aceea „Inimă Neagră” trimise un om la 
comandamentul pandurilor din Galaţi și comandantul pandurilor 
veni la conac încă în după-amiaza aceleași zile. 

Cei doi boieri îl vestiră că unul din servitorii lor a fost asasinat 
și că asasinul este omul care fusese prins pe moșia Vulpeștilor 
asupra furtului. 

— Cine este omul acela? întrebă comandantul pandurilor. 

— Cum îl cheamă, Doamne? se frământă boierul Mircea 
Vulpescu. 

— Stanislau Rimsky! anunţă Panait Fotache. 

Comandantul pandurilor ciuli urechile. 

— Stanislau Rimsky? 


— Da. 

— Vă aduceţi aminte cu siguranță, boierule? 

— Fără îndoială! Dar de ce ţi se pare așa de curios? Cunoști 
numele acesta sau poate că ai mai avut de a face cu acest 
bandit? 

Comandantul pandurilor răspunse foarte serios: 

— Mă întrebaţi dacă îmi este cunoscut numele acesta? Cred și 
eu, când Stanislau Rimsky este cel mai mare răufăcător al 
secolului nostru. 

Boierul Vulpescu râmase cu gura căscată. 

— Ce ai spus? 

— Am spus că, Stanislau Rimsky este cel mai mare răufăcător 
al veacului nostru, răspunse comandantul pandurilor. Mă miră 
că n-aţi auzit de numele lui care nu de mult era pe buzele 
tuturor. 

— Dar cine este omul acesta? 

— E de origină poloneză, dacă nu mă înșel, de fel din 
Varșovia. Acolo și-a alcătuit el o bandă cu care a băgat în 
sperieţi ani de zile toată populaţia Rusiei și a Poloniei. 

Un zâmbet dispreţuitor se înfiripă în jurul buzelor lui Panait 
Fotache. El se apropie de Mircea Vulpescu și-i zise: 

— Acum înțeleg de unde o cunoaște pe Mioara! 

Comandantul pandurilor urmă: 

— Pe vremuri toată Europa nu vorbea decât despre grozăviile 
săvârșite de el. Deodată însă fărădelegile lui încetară de a mai 
pasiona lumea, fiindcă încetă și activitatea banditului. Pe 
vremea aceea se răspândise vestea că banditul a fost prins și 
executat. Se pare însă că nu acesta este adevărul, din moment 
ce boierii spun că s-a ivit pe aici! 

— De necrezut! 

— Și totuși, așa trebuie să fie! zise comandantul pandurilor. 
Pesemne că va fi izbutit să fugă din temniţă și fiindcă în Rusia îi 
ardea prea tare pământul sub picioare s-a mutat în Țara 
Românească. 

— Trebuie împiedicat să facă și la noi, ceea ce a făcut în ţara 
lui, strigă Panait Fotache, care acum începu să se teamă de 
amenințările pe care i le aruncase Stanislau Rimsky după ce-l 
chinuise la stâlpul infamiei. 

Comandantul pandurilor răspunse, încrezut: 


— Nu trebuie să vă faceți griji din pricina aceasta, boierule! 
Din moment ce ne-aţi adus faptul la cunoștință puteti fi 
încredințat că vom pune mâna pe el. 

— Foarte bine! 

— De data aceasta și-a găsit nașul! Voi lua toate măsurile 
pentru a pune mâna pe el. 

Panait Fotache era foarte mulțumit. 

— Eu, personal, ofer un premiu de o sută de galbeni aceluia 
care-l va prinde pe Stanislau Rimsky, viu sau mort. 

Comandantul pandurilor se ridică de pe scaun și salută. 

— Mulţumesc boierului cu adâncă recunoștință și-l încredințez 
că și fără acest premiu noi tot ne-am fi făcut datoria cu aceeași 
râvnă. Fiindcă este datoria noastră să punem mâna pe 
asemenea bandiți îndrăzneţi. Nu ne-ar mai lipsi, decât să 
înceapă și aici cu aceleași isprăvi cu care s-a făcut cunoscut în 
Rusia. 

Comandantul pandurilor mai salută odată, își luă rămas bun, 
apoi încălecă și porni pe șoseaua Galaţilor. 


* 
x x 


La câteva zile după această vizită, Dan Dragomir veni foarte 
grăbit acasă. Stanislau Rimsky se mai înzdrăvenise puțin, îi mai 
trecuseră rănile și durerile și ieșea chiar la plimbări mai scurte. 

Și în ziua aceea voinicul se plimba la marginea păduricii în 
arșița soarelui când veni Dan Dragomir. De îndată ce-și zări 
prietenul el își dădu seama că se petrecuse ceva neobișnuit de 
serios fiindcă Dan Dragomir care, de obicei, era vesel și bine 
dispus, se apropia acum cu o faţă foarte posomorâtă. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Rimsky pe prietenul său. 

— Căpitane, răspunse Dan Dragomir, ne pândește o mare 
primejdie. 

— Ce anume? 

— Ne-au pus sub urmărire. 

— Au aflat unde locuim? 

— Incă nu. Insă se prea poate ca în curând s-o afle. 

— Vorbește mai lămurit. 


— Unul din servitorii pe care i-ai atins cu stâlpul a murit din 
pricina loviturii primite și-acum suntem urmăriţi amândoi pentru 
omucidere. 

— Ah! 

— Pandurii au și fost puși pe urma noastră. 

— Ciudat! 

— Dar adevărata surpriză nici nu ţi-am spus-o încă! 

— Să auzim! 

— Au aflat trecutul nostru și în circularele care sunt 
răspândite prin ţinut, se vorbește de toate isprăvile noastre, 
adevărate și închipuite. 

— Nu se poate! 

— Nu crezi? răspunde Dan Dragomir, zâmbind, trist. lată, te 
poţi încredința cu proprii tăi ochi. 

Acestea zicând vâri mâna în buzunar și scoase de-acolo o 
foaie de hârtie tipărită cu litere groase. 

Dan Dragomir o întinse în fata lui Stanislau Rimsky și-i zise: 

— Citește! 

Privirea lui Stanislau Rimsky alunecă pe hârtia tipărită, care 
avea următorul cuprins: 


CIRCULARĂ 


„Se aduce la cunoștința tuturor că de câteva zile și-a 
început isprăvile prin ținutul nostru, banditul polonez: 


STANISLAU RIMSKY 


care impreună cu banda sa a terorizat luni de zile 
Polonia și Rusia. Activitatea lui Stanislau Rimsky în Polonia 
și Rusia este legată de nenumărate spargeri și asasinate. 
De aceea atragem luarea aminte a locuitorilor asupra 
tâlharului care s-a sălășluit în jurul Brateșului. 

În tovărășia prietenului său Dan Dragomir, Stanislau 
Rimsky a săvârșit o crimă, zilele acestea, în curtea 
conacului boierului Mircea Vulpescu, faptă pentru care 
bandiții sunt urmăriți în conformitate cu legile și 
obiceiurile pământului. 

De aceea toată populația este rugată să vină în ajutorul 
panaurilor, pentru a le înlesni să pună mâna pe numiții 


Stanislau Rimsky și Dan Dragomir. Boierul Panait Fotache, 
al cărui servitor a fost ucis de Stanislau Rimsky, oferă un 
premiu de 


UNA SUTĂ GALBENI 
aceluia, care-l va prinde pe vestitul căpitan de banditi. 
Comandantul Pandurilor. ” 


Stanislau Rimsky rămase uluit după ce citi această circulară. 
Uimirea lui fu atât de mare încât numai după trecere de câteva 
minute fu în stare să vorbească. 

— E de neînțeles, de unde au aflat toate acestea! 

— Cum, tu credeai, zise Dan Dragomir, că faima isprăvilor 
noastre din pădurea Rudinului n-a trecut dincolo de hotarele 
Rusiei? 

— Ai dreptate! 

— Cel mult ne poate uimi faptul că faima aceasta a străbătut 
chiar și până aici, pe malurile Brateșului. 

— Și cum ai ajuns la această circulară? 

Dan Dragomir începu să râdă. 

— Cum am ajuns la ea? Foarte simplu! Au lipit una și pe 
poarta conacului lui Vulpescu... 

— Și? 

— Eu am luat-o de-acolo și ţi-am adus-o ca o amintire. 

Stanislau Rimsky zâmbi și el. 

— Foarte bine... Dar n-au băgat de seamă? 

— Stai, încă n-am sfârșit! 

— Dar ce mai este? 

— În locul ei am așezat pe poartă o altă hârtie, pe care am 
scris: 


„Am preluat circulara - Stanislau Rimsky” 


— Minunat! strigă voinicul polonez. Ai fost foarte iscusit, dar 
prin aceasta i-ai întărâtat și mai mult împotriva noastră. 

Dan Dragomir arătă în spre circulară. 

— Dar după cele cuprinse în hârtia aceasta nu este totuna? 

— Ai dreptate! răspunse Stanislau Rimsky, dând trist din cap. 


Chipul i se întunecase și stătea acolo palid și nemișcat, fără a 
mai scoate vreo vorbă. Se vedea prea bine că gânduri negre îl 
chinuiau. 

— Ce ai, Stanislau? întrebă Dan Dragomir. 

Rimsky oftă din adâncul sufletului. 

— Ceva nelămurit îmi strânge inima... Mă tem de viitor!... Și 
oare n-am dreptate?... Acum, după ce am trăit pașnic timp de 
doi ani, iată că vin să ne taie din nou drumul ce duce la o viață 
cumsecade. 

— Nu trebuie să te îngrijorezi! 

— Nu mă mai pot stăpâni! De ce răscolesc trecutul cu atâta 
cruzime? Noi nu suntem criminali și chiar dacă am fi, ţarul ne-a 
grațiat... Acum vor să ne arunce iarăși în braţele pieirii? 

Dan Dragomir încercă să-l liniștească: 

— Nu-ţi pierde cumpătul, căpitane, căci toate se mai pot 
întoarce spre bine. 

— Asta nu se mai poate! 

— De ce? 

— Cum Dane, tu nu-ţi dai seama că, noi nu ne mai putem 
întoarce printre oameni?... Toată lumea ne cunoaște ca niște 
răufăcători, niște ucigași. Oriunde am căuta să ne adresăm și să 
ne spunem numele, îndată ne-ar da pe mâinile pandurilor. 

Acum se întunecă și chipul lui Dan Dragomir, care răspunse 
posomorât: 

— Așa este, căpitane... larăşi suntem niște bieţi urmăriți, 
întocmai ca atunci, când am fugit pe gheaţa Vistulei. 

Amândoi tăcură. 

Și așa tăcuțţi se înapoiară în casă. 

Dar chiar și în mica lor odăiţă tăcerea era atât de desăvârșită 
încât se auzea zbârnăitul muștelor... 

Cei doi voinici se uitau trişti, îndureraţi, muţi, unul la celălalt. 

După o tăcere grea și apăsătoare, Dan Dragomir zise: 

— Acum ce ne facem? 

— Mă întreb și eu! 

— În orice caz, aici primejdia este prea mare. 

— Poate că dacă n-au dat peste noi până acum, nu vor da nici 
în viitor! 

— Poate! zise Dan Dragomir. Așadar, deocamdată rămânem 
pe loc! 

— Și după aceea? 


— Aşteptăm până când se va mai potoli goana pornită după 
noi și pe urmă ne retragem în cealaltă parte a ţării, spre Carpaţi, 
sau poate trecem în Ardeal și ne reîncepem viaţa acolo sub alt 
nume. 

Stanislau Rimsky vru să vorbească, dar atunci cineva bătu în 
ușă. 

Cei doi bărbaţi tresăriră. 

— Cine să fie? 

Dar ușa se și deschise. 

îngrijorarea lor se risipi, deoarece cel ce intrase în odaie era 
bătrânul ţăran care le închiriase odăița. 

— Bună seara, boierilor! zise ţăranul. 

— Bună, moșule! răspunse Dan Dragomir. Ce vești mai ai? 

— Vești sunt ele, boierule... 

— Anume? întrebă Dan Dragomir, fără a-și trăda neliniștea ce 
i se încuibase în suflet. 

Bătrânul ţăran își căuta cuvintele, nu-i venea să spună ce 
avea pe suflet și până în cele din urmă strigă speriat: 

— Fugiţi, boierilor! 

Amândoi săriră de pe scaune. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Fugiţi! repetă bătrânul ţăran. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Nu știți că... 

În clipa aceea observă pe masă circulara pe care Dan 
Dragomir o luase de pe poarta conacului. 

Glasul îi tăcu, privirea îi rămase aţintită pe coala de hârtie 
tipărită. 

Acum Dan Dragomir și cu Stanislau Rimsky își dădură seama 
că bătrânul ţăran știa totul. 

Dan Dragomir se răsti la el: 

— Vorbește! 

— Vin din satul vecin! 

— Și? 

— Pandurii au năvălit în sat... și peste tot nu se pot vedea 
decât înștiinţări de acestea... 

— Mai departe, ce ai mai văzut? 

— Toate casele au fost cercetate! lar când am auzit cum îi 
descriau pe cei căutaţi mi-am dat seama cine sunt urmăriţii și 
am fugit iute acasă. 


— Și? 

— Trebuie să fugiţi, fiindcă mâine e rândul satului nostru... și 
vor intra în fiecare casă... Se poate însă, să vină încă și la 
noapte... De aceea, fugiţi, până nu va fi prea târziu. 

Stanislau Rimsky se apropie de bătrânul ţăran. 

— Moșule, nu cumva ne-ai trădat? 

Ochii voinicului căutară cercetător în ochii ţăranului. Ochii 
bătrânului însă îl priveau fără să clipească și ţăranul răspunse cu 
neţărmurit dispreț: 

— Să vă trădez?... Dar ce sunt eu, grec sau turc? 

— Bine, dar un singur cuvânt ti-ar fi adus o sută de galbeni, 
răspunse Stanislau Rimsky. N-ar fi trebuit, decât să spui: Veniţi 
să vă arăt unde se ascund aceia pe care îi căutați! 

— Și? 

— O sută de galbeni sunt mulţi bani, ţi-ar fi ajuns pentru toată 
viaţa. 

— Asta cam așa este! Aș fi putut avea o casă mai ca lumea, o 
vacă, un cal, poate chiar și puţin pământ... toate acestea le-aș 
fu putut avea... 

— Și cu toate acestea nu te-ai lăsat ispitit? 

Bătrânul ţăran își clătină capul cărunt. 

— Cu preţul acesta n-am nevoie de bani! Chiar dacă mi-ar 
făgădui de o sută de ori pe atâta și tot nu m-aș lăsa ispitit. 

Stanislau Rimsky luă mâna bătrânului ţăran și o strânse cu 
căldură: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze pentru sufletul tău bun și 
curat... 

In clipa următoare își vâri mâna în buzunar, scoase portofelul 
și luă de-acolo douăzeci de hârtii de câte o sută de lei, pe care 
le așeză pe masă. 

— Ţine... două mii de lei... Atâta a oferit boierul Panait 
Fotache aceluia care ne va trăda... Eu îți dau această sumă 
fiindcă nu ne-ai trădat. 

Bătrânul ţăran nu voia să-și creadă ochilor. 

— Spuneţi adevărat?... Banii aceștia sunt ai mei?... Chiar ai 
mei? 

— Pune-i bine moșule și-ţi doresc din tot sufletul ca banii 
aceștia să-ţi aducă bucurie și fericire. În schimb nu-ţi cer decât 
să crezi că suntem oameni cumsecade și nicidecum ceea ce 
spune despre noi hârtia aceasta! 


— Dar eu eram încredinţat de asta... încă din clipa cea 
dintâi... Un om necinstit nu calcă pragul casei mele... Și dacă nu 
eram încredinţat de cinstea dumneavoastră atunci n-aş fi 
alergat iute acasă, de îndată ce am prins de veste despre 
apropierea pandurilor. 

Stanislau Rimsky mai strânse odată mâna ţăranului. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! 

Țăranul răspunse cu aceeași caldă strângere de mână. 

— Acum însă, vă rog, fugiţi... În curând se va însera și, după 
cum v-am spus s-ar putea întâmpla ca pandurii să vină încă în 
noaptea aceasta. 

— Dar unde să ne ducem? exclamă Stanislau Rimsky, 
uitându-se la Dan care și începuse să împacheteze puţinele 
boarfe pe care le aveau cu ei. 

— Unde? zise bătrânul ţăran. Bălţile Dunării sunt îndeajuns de 
mari, pentru ca doi oameni să găsească adăpost acolo. 

— Bălţile Dunării sunt îndeajuns de mari! repetă Stanislau 
Rimsky și înaintea ochilor săi se ivi desișul nemărginit al pădurii 
Rudinului. 

Da. Bălţile Dunării îi ofereau un adăpost cel puţin tot atât de 
bun ca și pădurea Rudinului. 

După aceea se uită la Dan Dragomir ca și când ar fi așteptat 
un răspuns. 

Credinciosul prieten dădu din cap. 

— Să mergem! 

— Eşti gata, cu toate? 

— Gata! 

— N-ai uitat nimic aici, ce ne-ar putea trăda și l-ar băga în 
bucluc pe omul acesta care a fost atât de cumsecade? 

— Nimic! 

— Atunci, să mergem! 

Mai strânseră odată mâna bătrânului ţăran, îl îmbrăţișară 
chiar, apoi părăsiră casa. 

Ţăranului îi veniseră lacrimile în ochi. 

— Dumnezeu să vă lumineze calea! 

Luna tocmai răsărea pe cer. 

Noaptea era cufundată într-o liniște desăvârșită. 

De departe se auzea doar murmurul Brateșului, ca un fel de 
cânt înăbușit. 


Cei doi voinici călăreau unul lângă altul, tăcuţi, amărăciunea 
nelăsându-i să vorbească. 

Sufletele lor erau copleșite de apăsătorul simțământ ce 
năpădește inimile celor fără patrie, fără cămin. 

Viitorul lor era pentru ei iarăși o enigmă. 

Ce se va întâmpla acum? 

Unde să se ducă? 

Unde să-și găsească un nou cămin? 

Tot atâtea întrebări, la care nimeni nu le putea da răspuns. 

În cele din urmă Stanislau Rimsky rupse tăcerea. 

— Mi se strânge inima de durere, când mă gândesc că trebuie 
să plec, fără să știu ce s-a întâmplat cu Mioara! 

— Mărturisesc că la fel aș simţi și eu în locul tău, zise Dan 
Dragomir, fiindcă acum ne va fi cu atât mai greu să aflăm 
ceva... 

— Puțin mi-ar păsa de această nouă surghiunire, aș fi gata să 
mă împotrivesc oricăror noi încercări ale soartei, răspunse 
Stanislau Rimsky numai dacă aș ști măcar atât, dacă-mi va fi dat 
să mă mai întâlnesc vreodată cu ea... Fiindcă, dacă n-aș mai 
putea avea nici măcar nădejdea aceasta, atunci nu mi-ar mai 
trebui viaţa, nu mi-ar mai trebui nimic. 

Glasul lui suna dureros, o tristeţe adâncă îi apăsa sufletul. 

Dan Dragomir își pierdu și el toată veselia. Își dădea seama și 
el, îndeajuns, cât de tragică era situaţia. 

Luna strălucea acum sus pe cer, iar stelele sclipeau ca mii de 
felinare menite să lumineze văzduhul. 

Stanislau Rimsky se uită trist la acest cer înstelat. 

Își aminti că numai cu câteva zile mai înainte, stelele acestea 
fuseseră martorele fericirii sale. 

Vai, cât de aproape stă fericirea de nefericire. 

Nu de mult credea că inima îi va plesni de fericire și n-ar fi 
schimbat-o cu nimeni în lumea aceasta. Acum soarta lui era 
aceeași ca a unui câine părăsit. 

Voinicul oftă adânc, ca și când ar fi vrut să-și sufle din piept 
nemărginita amărăciune ce-i apăsa inima. 

Și în noaptea aceea liniștită, fermecătoare, el își ridică ochii 
din nou spre stele și glasul lui sună sfâșietor când zise 
următoarele: 

— Dumnezeule, Tu care vezi și ști toate, Tu îmi vezi și viaţa și 
soarta mea... Doamne, Tu știi prin câte am trecut, Tu știi că, 


întotdeauna am vrut numai binele... Pe săraci i-am ajutat, 
niciodată nu m-am atins de cei nevinovați și de pedepsit nu i-am 
pedepsit decât pe cei care meritau. Acesta este singurul meu 
păcat! Pentru el trebuie să sufăr atâta?... 

Doamne, Tu știi ce planuri nutream în suflet, chiar și în zilele 
din urmă... Credeam că, în sfârșit, nenumăratele-mi suferinţe 
vor fi răsplătite și voi putea fi fericit alături de aceea care a 
suferit tot atât ca și mine... Credeam că sunt cel mai fericit om 
de pe lume, când o mână răutăcioasă m-a smuls de pe pragul 
fericirii... Trăsnetul m-a lovit din cer senin... A trebuit să sufăr 
din nou și am suferit... Nu m-am răzvrătit, mi-am îndurat soarta 
cu resemnare, fiindcă îmi ziceam că toate acestea sunt pentru 
fericirea mea... 

Acum mă găsesc iarăși la începutul drumului, pe care nu 
credeam că voi mai fi silit să apuc vreodată... Acum va trebui să 
reîncep viaţa cu care nădăjduiam că s-a sfârșit... Doamne, Tu 
știi că nu eu am vrut aceasta, ci am fost împins s-o fac... Tu știi 
prea bine că eu nu sunt un păcătos, fiindcă nu poate fi păcat să 
iubești pe cineva care și el te iubește... Din această pricină am 
suferit în trecut, din această pricină va trebui să sufăr și de 
acum înainte... ” 

Glasul îndurerat, umil, începu să devină mai tare, mai 
impetuos. 

— Bine! Să vină, ceea ce trebuie să urmeze! Stăpâne 
Atotputernic, Tu știi că eu nu mi-am dorit viaţa aceasta!... Alţii 
au vrut-o, facă-se deci voia lor!... M-au silit să încep din nou cu 
acest fel de viață, ei singuri vor fi răspunzători de ceea ce vai 
urma... Vechiul Stanislau Rimsky va reînvia... va reînvia, pentru 
a continua aici, în Bălţile Dunării Românești opera începută în 
pădurea Rudinului... Să tremure lașii și răii, să tremure 
asupritorii, fiindcă Stanislau Rimsky își va reîncepe activitatea... 


Dan Dragomir se uită cu extaz la Stanislau Rimsky. 

— Căpitane!... 

Mai mult nu fu în stare să spună, atât de mult îl extaziase 
clipa aceea în care îl văzuse reînviind pe Vulturul Morţii! 

— Ce este, Dane? 

— Capitane... tu iarăși ai devenit cel vechi... iarăși ai devenit 
Vulturul Morții! 


— Nu... nu Vulturul Morţii! Până acum nu mi-am călcat 
cuvântul niciodată, nu vreau să mi-l calc nici de acum înainte. |- 
am făgăduit țarului că Vulturul Morţii a murit... 

Dan Dragomir strigă cu înflăcărare: 

— Dar nu numele este lucrul de căpetenie ci omul care se 
ascunde în dosul numelui! lar eu văd cu bucurie că omul acesta 
este Stanislau Rimsky, cel de odinioară. 

— Dane... tu vrei să mă urmezi și de data aceasta? 

— Cum ai putea să te mai îndoiești, căpitane? 

— Scumpul meu prieten! 

— Dar acum trebuie să se sfârșească și cu slăbiciunea care 
ne-a stăpânit în timpul din urmă, strigă Dan Dragomir. Eu nu mă 
tem de nimeni și de nimic! Vechile noastre aventuri din pădurea 
Rudinului vor reînvia... Acum știu că în curând va suna și ceasul 
când ne vom putea răzbuna pe Panait Fotache! 

— Da, clipa răzbunării se apropie! strigă și Stanislau Rimsky 
cu ochi scânteietori. 

— Trăiască libertatea! exclamă Dan Dragomir. Priveşte, 
Dunărea! Dincolo începe Balta... Balta? misterioasă și de 
nepătruns unde pandurii nu ne vor putea da de urmă niciodată. 

Stanislau Rimsky se uită ţintă înaintea sa. 

La lumina lunii privirea-i mângâie sclipirile argintii ale Dunării, 
iar mai departe, pe ţărmul celălalt se pierdu pe o întindere 
nelămurită, care se contopea în depărtare cu orizontul întunecat 
al nopţii. 

— Balta! exclamă Stanislau Rimsky, cu privirea aţintită asupra 
acestui ținut misterios, a cărui faimă ajunsese chiar și până la 
Varșovia. 

— Balta, noua noastră patrie! adăugă Dan Dragomir. 

— Oare ce ne așteaptă acolo? urmă Stanislau Rimsky. 
Bucurie, fericire, sau noi dezamăgiri, noi amărăciuni? Dar la 
urma urmelor tot una îmi este! Să mergem înainte, Dane! 
Destinul nostru trebuie să se împlinească. 

Peste câteva minute cei doi călăreți bătură la ușa celei dintâi 
cocioabe de pescar lipovean, care urma să-i treacă Dunărea. 


2 Acum o sută de ani, când se petrece acțiunea romanului, vestita 


Baltă a Dunării era și mai puţin cunoscută decât astăzi și era și mai mare, ea 
începând de la Galaţi și întinzându-se până departe în jos de Brăila. 


CAPITOLUL 87 
MIHU INIMĂ DE LEU 

Doi cobzari cântau de mama focului în grădină, iar flăcăii și 
fetele ziceau după ei cântecul de dor și jale. Indată însă cobzarii 
o dădură într-o sârbă veselă, deoarece la veselie omul bea mai 
mult decât la necaz și cârciumarul, care voia să-și umple 
tejgheaua cu bani și în duminica aceea, le poruncise să cânte 
mai mult cântece vesele. La auzul sârbei, flăcăii săriră de pe 
bănci, fetele îi urmară și se încinse un joc de ţi-era mai mare 
dragul să-l privești. 

O singură fată şedea singură într-un colț și părea tristă de 
moarte. 

Era Florica, fata adoptivă a cârciumarului. 

Flăcăii îi dădeau târcoale dar fata nu părea făcută pentru a se 
bucura de tinereţea vieţii, căci nu cânta, nu juca, nu glumea 
cum făceau celelalte fete... 

Cârciumarul băgă de seamă și el jalea fiicei sale și se apropie 
de ea. 

— De ce nu joci? 

— Fiindcă n-am poftă! 

— Și de ce n-ai poftă? 

— Ştii prea bine, de ce mă mai întrebi? 

— Ai înnebunit de-a binelea, fată! În loc să-ţi pară bine că ți- 
am găsit un bărbat de treabă, îmi faci nazuri! 

— Dar dacă nu-mi place! 

— Ce-are a face! 

— Nu voi putea trăi alături de un om pe care nu-l iubesc! 

— Te vei obişnui! 

— Niciodată! 

— Mofturi! 

— Crede tu ce-i vrea, eu însă îţi spun că nu se va alege nimic 
din căsătoria asta! 

— Te și frâng în două atunci! 

Cuvintele din urmă fură rostite cu destulă violenţă pentru a 
atrage atenţia celor dimprejur. 

— Cârciumarul iar se ceartă cu Florica. 

— Are dreptate! 

— N-are nicio dreptate! 

Și se încinse și aici un mic schimb de cuvinte. 


— Firește că n-are dreptate, cârciumarul! se amestecă în 
vorbă o fată. Auzi colo, o frumusețe ca Florica să se mărite cu 
un bătrânog! 

— E bătrân, așa este, dar e și bogat! 

— Și Florica e bogată. 

— Ce tot spui tu prostii! De unde să fie bogată! N-are un 
capăt de aţă! 

— Oho, mai încet! Eu știu de la tata că Mitică Promoroacă 
numai Floricăi îi poate mulţumi că ajuns atât de înstărit. 

— Năzbătii! Atât și nimic mai mult! 

— Nu sunt năzbâtii, ci adevăruri. 

— Dimpotrivă! Promoroacă o ţine de milă pe Florica. Tocmai 
de aceea vrea s-o mărite, pentru a scăpa odată de o gură care 
mănâncă pe degeaba. 

Dar fata se împotrivi din nou. 

— Eu știu că adevărul este cu totul altul. Că Florica nu e fata 
cârciumarului asta o știe toată lumea. Ea a fost adusă aici, pe 
când era mică de tot și Mitică Promoroacă, pe vremea aceea 
sărac lipit pământului, a primit o mare sumă de bani pentru 
creșterea fetei. Cu banii aceștia și-a deschis cârciuma, cu ei s-a 
îmbogățit. 

Între timp cobzarii îi ziceau mereu și flăcăii jucau necontenit. 
În faţa Floricăi se opri din nou un flăcău. 

— Nu, nu joc! 

— Ți-e teamă de logodnicul tău? fu întrebarea batjocoritoare a 
flăcăului. N-ai de ce să te temi, căci el nu joacă. 

Fata îi întoarse spatele, fără a-l învrednici de vreun răspuns. 

O parte din cei ce petreceau se uitară atunci cu mult interes 
la un bărbat mai în vârstă, care intrase în grădină și care se 
duse de-a dreptul la Mitică Promoroacă. 

Omul acesta era Vasile Toboc, logodnicul Floricăi... 

Anii trecuseră mulţi peste el, dar și avea parale multe. Despre 
chipul cu care adunase banii aceștia, se povesteau foarte multe 
prin Galaţi și dacă judecai după lucirea bănuitoare, piezișă a 
ochilor săi, calea urmată de Țoboc, pentru a face avere, nu 
părea de loc să fie dreaptă. 

— Unde este frumoasa mea logodnică? întrebă el, cu un 
rânjet hidos. 

— Florica! Florica! strigă cârciumarul. 

Fata însă se făcu că n-aude chemarea tatălui său. 


Sărmana fată știa prea bine ce-o așteaptă, știa că va trebui să 
asculte ceasuri întregi vorbele fără miez ale lui Vasile Ţoboc. 

Ce fericită ar fi fost dacă ar fi putut fugi undeva pentru a nu fi 
silită să se supună poruncii tatălui său. 

În clipa aceea un flăcău care până atunci stătuse singur, de-o 
parte, simțind parcă ce gânduri frământau creierul fetei se 
apropie de ea și-i zise: 

— Nu vrei să joci, frumoasă Florica? 

Spre uimirea tuturor celor de față fata se ridică și se prinse în 
joc alături de flăcău. Toată lumea se uita înmărmurită după ei. 
Pe flăcău nu-l cunoștea nimeni, deoarece nimeni nu-l mai zărise 
prin partea locului. Purta scurteică cu șireturi de mătase și 
pantaloni de catifea, ca polonezii și rușii, așa că, nu putea să fie 
un om de rând. 

Dar cine să fi fost? 

Cobzarii își ascuţiră glasul și mai tare și în vreme ce jucau, 
flăcăul o întrebă pe Florica: 

— De ce ești atât de tristă, frumoasă Florica? 

— Jalea mi-e mare și pricina întemeiată! 

— Căsătoria? 

— Da! 

— Și n-ai chef de ea? 

— Uită-te și dumneata la omul acela... Nu vezi ce rău pare să 
fie? Cu un asemenea bărbat să pășesc în fata altarului? Mai bine 
mor... 

— Nu trebuie să vorbești astfel! Un om tânăr n-are voie să se 
gândească la moarte! 

— Atunci îmi voi lua lumea în cap! 

— Să pornești singură în lume? 

— Dumnezeu e mare și nu mă va lăsa! 

— Nu trebuie să uiţi însă că o fată tânără este pândită de 
nenumărate primejdii! 

— Mai bine înfrunt aceste primejdii decât să rămân și pe mai 
departe aici. Promoroacă nu este tatăl meu, nu mă leagă nimic 
de nimeni, așa că pot pleca cu inima liniștită. 

— Dacă ai încredere în mine, te voi ajuta cu dragă inimă. 

Fata se uită cu priviri implorătoare la chipeșul flăcău. 

— Ajută-mă... ajută-mă! 

— Bine, Florico! Fii liniștită, căci te voi lua de aci chiar astăzi. 


Cârciumarul și cu Țoboc se uitau furioși la străinul cu care 
juca Florica. Ţoboc mai ales tremura de mânie și se vedea prea 
bine că-l rodea gelozia. Tânăra pereche însă nu se prea 
sinchisea de cei doi bătrâni. 

Cârciumarul însă socoti că purtarea Floricăi era de neîngăduit 
și-i făcu un semn să vină la el. 

Fata însă se prefăcu că nu vede chemarea tatălui său adoptiv. 
Atunci Promoroacă se amestecă printre cei ce jucau și-i strigă 
fetei: 

— Florica, lasă jocul și vino cu mine căci avem ceva de vorbit. 

— Mai târziu, tată! răspunse fata. Acum petrec prea bine! 

— N-ai auzit ce ţi-am spus? se răsti cârciumarul atunci. 

Dar atunci se amestecă în vorbă și dănţuitorul fetei. 

— Mai puţină gălăgie, hangiule! Ai auzit? Fata joacă acum cu 
mine și va juca până când voi crede eu de cuviință! Ai înţeles? 

— Dar cine ești tu de îndrăznești că vorbești astfel cu mine? 
întrebă cârciumarul, furios. 

— Treaba mea cine sunt! lar în ceea ce privește felul meu de 
a vorbi, află că eu vorbesc cu fiecare după cum merită. Ai 
înțeles? 

Cârciumarul se făcu roșu de mânie. 

— Ei, bine, eu totuși vă voi arăta că nu veți juca mai mult! 

— Aş vrea să văd și eu! zise străinul râzând. 

— Vei vedea îndată! 

Cârciumarul se duse la cobzari, le șopti ceva la ureche și 
aceștia încetară de a mai cânta. 

Perechile prinse în joc se opriră. 

— Vino și șezi lângă mine! îi zise necunoscutul fetei, care 
aștepta cu inimă tremurândă să vadă ce va urma. 

Se așezară la una din mesele mai mărginașe ale grădinii. 
Promoroacă se apropie amenințător de ei. Florica se ghemui 
sfioasă, în vreme ce flăcăul de lângă ea nici nu-l băgă în seamă 
pe cârciumar. 

Ajungând lângă masă, cârciumarul o prinse pe fată de braţ și 
o smulse cu putere, strigând: 

— Vei veni cu mine îndată! 

Florica ţipă de durere. 

Ea își aţinti ochii ei mari, albaștri, asupra flăcăului și ochii 
aceștia implorau ajutor. Flăcăul se ridică. În toată înfățișarea lui 


era atâta bărbăţie atâta curaj, încât toată lumea rămase uimită 
văzându-l. Flăcăul îl prinse de mână pe cârciumar și-l strânse. 

Promoroacă suspină și-i dădu drumul fetei. 

În schimb se răsti și mai tare la flăcău: 

— Acum însă, ajunge! Cine ești tu mă, vântură-ţară și cu ce 
drept te amesteci în chestiunile mele de familie? 

— Ti-am mai spus că e treaba mea cine sunt! Iți cer însă, să 
nu te atingi de fata aceasta! strigă flăcăul cu ochii scânteietori. 

— Ce-ţi pasă ţie? 

— De ce vrei s-o nefericești pe această fată? Nu te temi de 
Dumnezeu? De ce vrei s-o silești la o căsătorie care pentru ea n- 
ar însemna decât nenorocire? Te-ai uitat vreodată mai bine la 
slăbănogul acela bătrân?... O păstaie de fasole uscată e mai 
plină decât el!... Ți-e scârbă chiar și numai să te uiţi la el!... Și 
omul acesta să fie bărbatul unei fete tinere și frumoase ca 
Florica? 

Între timp se apropie și Vasile Ţoboc care acum se năpusti și 
el cu vorba asupra flăcăului. 

— Ce-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, măi derbedeule! 

Ochii tânărului aruncară scântei. 

— Dacă mai scoţi o vorbă îţi sucesc gâtul ca la o găină, ai 
înțeles? 

La auzul acestei ameninţări un murmur de mânie trecu prin 
mulțime. Murmurul acesta îl încuraja pe Promoroacă și mai mult 
și întorcându-se înspre flăcăi, le strigă: 

— Auziţi cum vorbește? Îngăduiţi voi ca un târâie-brâu ca ăsta 
să vină printre noi și să vrea să ne cârmuiască după pofta lui? 
Pe voi v-a refuzat mofturoasa asta, dar cu el a jucat! Și acum 
veneticul își închipuie că el este împăratul turcilor! 

Cuvintele cârciumarului nu rămaseră fără rezultat. Murmurul 
flăcăilor se înteţi mai ales atunci când Promoroacă le aduse 
aminte că Florica nu venise să joace cu niciunul din ei. 

Asta îi înfurie și un glas din mulţime strigă: 

— Lasă fata în pace! 

Cel dintâi strigăt fu îndeajuns pentru a-i stârni și pe ceilalți. 

— Ce te amesteci? 

— Cară-te de aici! 

— Și iute, dacă vrei să-ţi meargă bine! 


Dar străinul nu se sperie. El păși în faţa acelora ce strigau și o 
acoperi pe Florica cu trupul său pentru ca Promoroacă să nu 
poată ajunge până la ea. 

— Gura! tună el. 

Dar mulţimea începu să strige și mai tare. 

— Ajunge! 

— Bagă de seamă! 

— Avem noi ac de cojocul tău! 

— Să plece! 

— Daţi-l afară! 

Și porniră ameninţători în spre el. 

Dar străinul nu se sperie nici de asta. El puse mâna pe flăcăul 
cel mai apropiat, îl ridică în aer ca pe un fulg și zvârlindu-l în 
mulțime dobori cu el alţi șase oameni. 

Promoroacă urla ca un nebun. 

— Ce mai așteptaţi?... Daţi-i în cap! 

Situaţia devenea tot mai primejdioasă. Flăcăii vrură să se 
năpustească asupra lui, dar la primul lor pas necunoscutul 
scoase la iveală câte un pistol în fiecare mână și le îndreptă 
ţevile asupra lor. 

— Care îndrăznește să mai facă un pas, îl împușc ca pe un 
câine. 

Drept răspuns se făcu o liniște de moarte. 

Promoroacă și Vasile Toboc începură să se răstească furioși la 
flăcăii îngroziţi. 

— Vă e teamă? 

— Puneţi mâna pe el! 

— Nu vă e rușine, ca un singur om să-și bată joc de atâţia 
flăcăi zdraveni? 

În rândurile flăcăilor se ivi o nouă mișcare, dar atunci glasul 
străinului tună din nou: 

— Nimeni să nu îndrăznească să se apropie!... Eu sunt Mihu 
Inimă de Leu! 

La auzul acestui nume flăcăii se speriară și mai mult decât de 
pistoale. Numele lui Mihu Inimă de Leu băgase în sperieţi ţinutul 
și de câteva luni toată lumea îl rostea cu groază. Flăcăii, care 
mai înainte erau gata să se năpustească asupra lui, acum 
dădeau înapoi îngroziţi, iar Promoroacă și cu Țoboc se făcură 
albi ca varul de îndată ce văzură că au de-a face cu temutul 
Mihu Inimă de Leu... 


În vreme ce cu cele două pistoale îi ţinea pe loc pe flăcăi, el 
începu să se retragă împreună cu Florica înspre poarta grădinii, 
unde îl aștepta calul înșeuat. Dintr-o singură mișcare sări pe cal 
și în clipa următoare o ridică și pe Florica în șa. 

— Acum veniţi după mine, dacă vă dă mâna! strigă spre 
oamenii din grădină și în clipa următoare și dădu pinteni calului. 

Cârciumarul, logodnicul rămas fără mireasă și ceilalți oameni 
se uitară năuci după el. 

Cel dintâi care se dezmetici fu Țoboc. El începu să strige cât îl 
ţinea gura: 

— După el! Puneţi mâna pe el! Trebuie s-o luăm înapoi pe 
Florica! 

Dar niciunul dintre flăcăi nu se oferi. 

— Vă dau o sută de lei dacă puneţi mâna pe el... 

Dar tot nu se oferi nimeni. 

— Două sute de lei. 

— Cinci sute... 

Un flăcău îi răspunse: 

— Chiar dacă mi-ai da toate comorile pământului, nici atunci 
n-aș porni după el... N-am nicio poftă să-l înfurii împotriva mea 
pe Mihu Inimă de Leu așa că nu pornesc în urmărirea lui... 
Gloanţele lui nu dau greș, ori, n-am niciun chef să mă duc de pe 
acum pe lumea cealaltă! 

— Lașilor!... Păcătoșilor!... urlă înfuriatul Ţoboc. 

— De ce nu te duci tu după el? La urma urmelor pe logodnica 
ta a furat-o, nu pe a noastră! 


Mihu Inimă de Leu merse până la o pădurice de la marginea 
Dunării. Aici se opri, descălecă și ţipă de trei ori ca bufnița. 

Peste câteva clipe ţipătul de bufniţță reveni din mijlocul 
păduricii și în curând apoi se ivi un flăcău care veni de-a dreptul 
la Mihu. 

— Tu ești, căpitane? întrebă flăcăul care avea hainele unse cu 
untură de pește, cum obișnuiau pescarii lipoveni. 

— Eu, Leonte! răspunse Mihu. Du calul în grajd și pregătește- 
mi barca! 

— Barca e pregătită, căpitane și te așteaptă ca întotdeauna! 

— Ceva vești ai să-mi dai? întrebă Mihu Inimă de Leu. 

— Nimic, căpitane! Zilele trecute au fost pandurii și m-au 
întrebat de unde am doisprezece cai, eu, un biet pescar. Le-am 


arătat hârtia pe care mi-ai dat-o tu și în care se spune că cei 
doisprezece cai mi-au fost lăsaţi în păstrare de hatmanul 
cazacilor. Pandurii au crezut fiindcă nu le dă mâna să se 
îndoiască de o hârtie venită de la ruși și au plecat. 

— Bine, Leonte! Dacă mai revin, ameninţă-i că te plângi la 
comandamentul rusesc din Galaţi și cum astăzi rușii sunt aici ca 
la ei acasă, nu va îndrăzni nimeni să se atingă de ei sau de tine. 
Acum du calul și întoarce-te, căci vreau să trec în baltă. 

Leonte dispăru cu calul și peste câteva minute se ivi din nou. 

În tovărășia lui, Mihu Inimă de Leu și cu Florica se îndreptară 
apoi în spre ţărmul Dunării, unde o barcă era săltată de valurile 
fluviului. 

Mihu și cu Florica luară loc în barcă și Mihu îi făcu vânt, 
împingând-o în mijlocul curentului. 

Mihu puse mâna pe vâsle și cu lovituri puternice îndreptă 
barca spre celălalt țărm unde începea balta. 

Aici, în baltă, era ascunzătoarea lui Mihu Inimă de Leu, care 
pe vremuri își ţesuse visuri de fericire și iubire sub numele de 
Stanislau Rimsky și Vulturul Morții. 

Soarta însă îi încurcă socotelile și-i rupse cu o mână 
nemiloasă firul frumoaselor visuri pe care și le făurise. 

După pierderea aceleia pe care o iubise mai mult decât orice 
pe lume, atât el cât și credinciosul său prieten, Dan Dragomir, 
fură din nou puși sub urmărire și amândoi se retraseră în Balta 
Dunării. 

De data aceasta răutatea omenească îl aruncase în ghearele 
unei vieți pe care n-o dorea și de care ar fi fost bun bucuros să 
se poată lepăda. Dar din moment ce fusese împins la această 
viaţă, nu se sperie, ci porni cu hotărâre pe drumul pe care i-l 
impuseseră alţii. În chipul acesta avea măcar prilejul să se 
răzbune pe toţi aceia care îl nenorociseră pentru a doua oară, 
care îl chinuiseră și-l înjosiseră. 

Ei porniseră numai doi spre Baltă, acolo însă găsiseră 
numeroși alți izgoniți ai soartei, care li se alăturară cu dragă 
inimă, deoarece până atunci nu avuseseră un căpitan care să-i 
adune laolaltă și care să-i conducă la îndeplinirea cât mai 
desăvârșită a planurilor lor de răzbunare. 

Toţi oamenii aceștia nici nu bânuiau măcar că Stanislau 
Rimsky este străin de neamul lor. Dan Dragomir îi căută un 


nume curat românesc și-i dădu o poreclă care ea singură să fie 
o sperietoare pentru dușmani. 

Așa a ajuns Stanislau Rimsky regele Bălţilor, sub numele de 
Mihu Inimă de Leu. 

Și Mihu Inimă de Leu era un căpitan cum urgisiţii soartei nu-și 
puteau dori mai bun. 

Cu ajutorul lui Dan Dragomir el ţinu rânduială printre noii săi 
voinici, iar prin curajul și deșteptăciunea sa, precum și cu 
priceperea sa la luptă, dobândi nu numai încrederea, dar și 
admiraţia acelora care de bună voie se puseseră sub porunca 
lui. 

Toţi tovarășii i se supuneau fără crâcnire și-i îndeplineau orice 
poruncă, deoarece știau că bine nu poate fi decât numai cum 
poruncește căpitanul. 

Faima lui Mihu Inimă de Leu se răspândi ca fulgerul, nu numai 
în Baltă, ci chiar și dincolo de Dunăre. 

Nu trecea săptămână să nu vină noi nenorociţi, noi asupriţi ai 
turcilor, sau ai rușilor, care stăpâneau atunci ţara pe din două, 
nenorociti care se rugau în genunchi să fie primiţi în bandă. Dar 
faima lui Mihu Inimă de Leu trecu și dincolo de Galaţi și Brăila și 
peste tot numele lui era rostit cu teamă. 

Firește însă că teamă n-aveau decât aceia care se știau cu 
musca pe căciulă. 

Mihu Inimă de Leu era foarte bine informat. Știa tot ce se 
petrecea prin împrejurimi și întotdeauna se ivea acolo unde se 
simțea cel mai mult nevoie de el. Adeseori se întâmpla ca o 
biată familie de țărani să fie deznădăjduită, neștiind de unde să 
plătească dijma boierului, când cineva, în miez de noapte, bătea 
la ușă pe neașteptate și lăsa o pungă cu galbeni în pragul ei. 

Cine o adusese? 

Mihu Inimă de Leu, prietenul săracilor. 

Legendele nu întârziară să se nască în jurul lui și numele său 
era cunoscut din zi în zi de tot mai multă lume. 

În Bălţile Dunării, Mihu Inimă de Leu era tocmai ceea ce 
Vulturul Morţii fusese în Rusia. 

Numele lui trecea din gură în gură și seara, la clacă, flăcăii și 
fetele nu povesteau decât despre isprăvile lui. 

În curând toată lumea îl cunoștea și moșierii de prin 
împrejurimi, care luau și pielea de pe bieţii ţărani, începură să 
ceară ajutoare deznădăjduite de la comandamentul pandurilor, 


pentru a-i apăra împotriva temutului bandit cum îi ziceau ei, 
haiduc cum îl numeau cei săraci și asupriți. 

Acţiunea împotriva lui Mihu era condusă de boierii Panait 
Fotache și Mircea Vulpescu, care se îndârjiseră împotriva 
voinicului, de când găsiră pe poarta conacului de lângă Brateș, 
trei zile de-a rândul, câte o bucată de hârtie, pe care era scris 
doar atât: 


„Tremurați! 
Fiindcă Mihu Inimă de Leu va veni când vă va fi lumea 
mai dragă să-l răzbune pe Stanislau Rimsky!” 


Nimeni nu putea să-și dea seama în ce chip ajunsese bilețelul 
acela pe poarta conacului. Cel dintâi, hai, mai treacă-meargă! 
De atunci însă, argaţi anume însărcinaţi urmăreau pe toţi aceia 
care treceau pe lângă conac și nu numai ziua, ci chiar și 
noaptea. 

Oameni înarmaţi păzeau din toate părțile așteptând apariţia 
vestitului căpitan de haiduci, pe care voiau să-l ciuruiască cu 
gloanțele puștilor lor. Dar toată paza lor era zadarnică deoarece 
a doua zi de dimineaţă bileţelul iar era pe poartă. 

Asta le întrecea pe toate. 

Boierii Panait Fotache și Mircea Vulpescu, care erau socotiți ca 
moșierii cei mai cu vază prin împrejurime, trimiseră îndată 
înștiințare la Galaţi, vestind despre nemaiauzita îndrăzneală a 
lui Mihu. 

Ispravnicul din Galaţi veni el însuși la conac, urmat de o mare 
ceată de panduri și dorobanţi, pentru a lua el însuși măsurile 
necesare pentru prinderea celui urmărit. 

De-abia ajuns la conacul lui Vulpescu află ispravnicul despre 
toate isprăvile lui Mihu Inimă de Leu. Într-un răstimp foarte 
scurt, banda lui prădase cinci conacuri, două diligente, fără a 
mai vorbi de numeroasele alte aventuri mai mici, despre care 
păgubașii de multe ori nici nu îndrăzneau să se plângă la 
autorități, de teamă să nu-l înfurie pe Mihu și mai rău. 

Ispravnicul își dădu seama cu groază că faptele lui Mihu Inimă 
de Leu primejduiesc siguranţa întregului ţinut și de aceea hotărî 
ca îndată după înapoierea sa la Galaţi să ia toate măsurile 
necesare pentru prinderea temutului căpitan de bandiți. 

Ispravnicul se și ţinu de cuvânt. 


Îndată după înapoierea sa la Galaţi rândui patrule de panduri 
care să colinde zi și noapte ţinutul primejduit, iar peste câteva 
zile trimise și dorobanţi pe urmele lui Mihu. 

Dar puterea lui Mihu Inimă de Leu n-o putură înfrânge nici 
chiar dorobanţii. 

Voinicii își continuară isprăvile ca și mai înainte, poate chiar 
cu mai multă îndrăzneală și adeseori își făceau apariţia chiar în 
satul în care se găsea oștirea. Nu făceau nimănui niciun rău, 
veneau doar spre a dovedi că nu era putere în lume de care să 
se teamă. 

Adeseori dorobanţii porneau pe urmele lor, dar în zadar. 

Caii voinicilor zburau ca niște zmei, iar când apucau să ajungă 
în Baltă, nimeni nu le mai putea da de urmă. 

Voinicii aveau acolo nenumărate ascunzători peste care era 
cu neputinţă să dea, deoarece prin canalurile întortocheate ale 
Bălții nici nu prea îndrăzneau dorobanţii să se avânte, pentru că 
știau că acolo îi așteaptă o moarte sigură. 

Canalele acestea, cu miile la număr, erau atât de 
întortocheate, încât era cu neputinţă să te orientezi prin ele și 
dacă te avântai prea adânc în labirintul lor, era aproape sigur că 
nu vei mai ști să te înapoiezi și vei pieri acolo, dându-ţi ultima 
suflare în căutarea zadarnică a drumului ce ducea înapoi. De 
aceea, de obicei dorobanţii încetau urmărirea de îndată ce 
ajungeau la malul Dunării. 

Mihu Inimă de Leu avea tăinuitori pe tot ţărmul de la Galaţi și 
până dincolo de Brăila și oriunde ajungea, găsea îndată bărci 
care îl așteptau spre a-l transporta în împărăţia sa, în Baltă. 

Dacă se întâmpla vreodată ca vreun pandur sau vreun 
dorobanţ mai îndrăzneţ să se încumete să pătrundă cu barca în 
Baltă, spre a spiona, cu siguranţă că nu se mai întorcea să-și 
dea raportul, căci, pe când nici nu se aștepta, deodată răsuna o 
detunătură de armă din mijlocul stufului și îndrăzneţul plătea cu 
viaţa cutezanța sa. 

Arcadie Costescu, ispravnicul din Galaţi era cunoscut în toată 
ţara pentru liniștea sa din care nu-l putea scoate nimeni. Ani de 
zile nu se petrecuse în ţinutul său sau chiar și în ţară vreun 
eveniment care să-l fi făcut să-și piardă cumpătul. Războiul 
ruso-turc, pacea de la Adrianopol, regulamentul organic, 
stăpânirea rusească, nimic nu-l scosese din liniștea-i devenită 
proverbială. Acum însă, când faima isprăvilor lui Mihu Inimă de 


Leu se răspândise în toată ţara și când văzu că nici chiar 
dorobanţii nu sunt în stare să pună mâna pe primejdiosul bandit 
ce neliniștea ţinutul a cărui supraveghere îi fusese încredinţată 
își pierdu chiar și el cumpătul și deveni nervos. 

— Cum, nu se poate pune mâna odată pe acest bandit? strigă 
el, furios, într-o bună zi. Se vede că eu însumi trebuie să 
pornesc în urmărirea acestui Mihu Inimă de Leu. 

In aceeași noapte ispravnicul avu o aventură neobișnuită. 

Arcadie Costescu locuia într-o casă foarte frumoasă la Galaţi. 
Era burlac, dar de aceea se îngrijea foarte mult de casa sa pe 
care și-o aranjase cu mobilele cele mai frumoase și mai de preţ, 
comandate anume pe la meșterii din Ardeal. Avea o gospodină 
care-i conducea treburile casei și își luase chiar și lachei. 

Pe lângă ocupaţia lui de ispravnic, mai avea o mare slăbiciune 
pentru științele naturale. Intr-una din odăile casei sale cărțile de 
știință acopereau toţi pereții și din aceste cărţi Arcadie Costescu 
căuta să pătrundă în cât mai multe taine ale naturii. 

Cea mai mare plăcere a ispravnicului de Galaţi era ca după o 
cină îmbelșugată să se poată tolăni într-un fotoliu din biblioteca 
sa spre a se cufunda în citirea unei cărți de știință. 

Acum, când fusese nevoit să conducă operaţiunile împotriva 
lui Mihu Inimă de Leu, își părăsise obișnuitul fel de viaţă de 
câteva zile ceea ce-l amărâse peste măsură. 

Trecuseră zile întregi fără să mai fi răsfoit vreo carte, fără să 
se mai fi tolănit în fotoliu și în asemenea împrejurări oricine își 
poate închipui cât de mare-i fu bucuria când înapoindu-se din 
inspecția făcută de-a lungul Brateșului, se putu întinde din nou 
în fotoliul favorit, în mână cu una din cărţile preferate. 

De-abia mai putea aștepta sfârșitul cinei, după consumarea 
căreia alergă iute în bibliotecă unde se cufundă în lectura-i 
obișnuită. Cu pipa în colţul gurii, cu ochii pierduţi în nesfârșitele 
rânduri de litere, Arcadie Costescu părea mai curând un 
cărturar, decât un ispravnic. 

Arcadie Costescu era atât de cufundat în lectură încât nici nu 
băgă de seamă un mic zgomot care venise din dreptul ferestrei. 
In fața ferestrei deschise se ivise un cap cu doi ochi scânteietori 
care se uitau ţintă la ispravnicul care habar n-avea de ceea ce 
se petrecea în jurul său. 

Neașteptatul vizitator nocturn se ridică atunci, după cap 
ieșindu-i la iveală și trupul. Voia parcă să intre în odaie. Pe urmă 


se răzgândi însă și se așeză doar pe pervazul ferestrei, unde 
începu să fluiere ca și când ar fi fost la el acasă. 

Auzind acest fluierat, Arcadie Costescu își ridică curios capul 
și se uită în jurul său. 

Dar când zări chipul aceluia care luase loc pe pervazul 
ferestrei, pipa îi căzu din colțul gurii, iar el însuși sări de pe 
scaun, tulburat. 

— Ce cauţi aici? 

Străinul se întoarse zâmbind înspre ispravnic. 

— Șezi liniștit, domnule ispravnic! răspunse el foarte calm. 

Cuprins de o mânie fără margini, Arcadie Costescu vru să se 
năpustească asupra necunoscutului său vizitator care însă nu-și 
pierdu  cumpătul nici chiar în urma gestului grăbit al 
ispravnicului. 

— N-ai auzit că ţi-am spus să stai liniștit? sună glasul puternic 
al necunoscutului, care, pentru a-și sublinia cuvintele, scoase și 
un pistol de la brâu îndreptându-l asupra ispravnicului. 

Arcadie Costescu se uită uluit la străinul al cărui glas tună din 
nou: 

— la loc pe scaun, dar îndată! 

Arcadie Costescu se supuse în mod mecanic. 

— Dar cine... cine ești? îngână el, încurcat și speriat. 

— Cine sunt? fu răspunsul. Cine poate fi acela care știe să 
pătrundă cu aţțâța ușurință chiar și într-o casă atât de bine 
păzită ca aceasta? 

Ispravnicul se uită nedumerit. 

— Ei, domnule ispravnic, dumneata ar trebui să știi mai bine 
decât oricine că ai onoarea să saluți în casa dumitale pe Mihu 
Inimă de Leu! 

— Mihu... Inimă de Leu? 

— Da... da... Te-ai speriat oare? 

— Dar cum ai ajuns aici? 

— După informaţiile mele în ultimele zile mi-ai amintit numele 
de nenumărate ori și atunci mi-am zis că s-ar cuveni să-ţi fac o 
vizită! 

— Voi pune să te prindă... 

Mihu râse din toată inima. 

— Ușor de zis, dar greu de făcut! 

— Voi striga după ajutor! 

— Poţi striga cât vrei! 


— Cum, nu ţi-e teamă? 

— De ce? De cine? 

— De oamenii mei! De panduri! 

— De ce să-mi fie teamă? În clipa, în care îndrăznești să strigi, 
te împușc, iar mie tot îmi va mai rămâne timp să fug. 

— Și mă rog, ce vrei de la mine? 

— Vreau să-mi făgăduiești că vei înceta cu urmărirea pornită 
împotriva mea! 

Arcadie Costescu începu să zâmbească. 

— La ce ţi-ar folosi dacă ţi-aș făgădui? Nu sunt singurul care 
am pornit împotriva lui Mihu Inimă de Leu. Însărcinarea aceasta 
ne-a fost dată la mai mulţi deodată. Dacă m-aș retrage eu, cu 
asta n-ai folosi nimic. Aceasta este una din feţele medaliei... 

— Și cealaltă? 

— Cealaltă, dragul meu este aceea că pe mine nici prin 
rugăminţi și nici prin ameninţări nu mă poate îndepărta nimeni 
de la îndeplinirea datoriei... Mărturisesc că aș prefera să citesc 
toată ziua, decât să-mi frământ creierul cu urmărirea bandiţilor, 
dar dacă datoria îmi cere aceasta, nu mă voi da înlături... 

Era vădit că mărturisirea aceasta atât de sinceră îl 
impresionase adânc pe Mihu Inimă de Leu care nici nu căută să 
ascundă ceea ce simţea. 

— Domnule ispravnic, dumneata pari să fii un vrăjmaș 
primejdios și mare în același timp. Nu mi-ar fi prea greu să scap 
acum odată pentru totdeauna de dumneata, dușmanul meu cel 
mai de seamă, dar asemenea fapte nu sunt vrednice de mine, 
nu sunt vrednice de Mihu Inimă de Leu. Altădată, dacă se va 
întâmpla să ne găsim faţă în faţă în toiul luptei, amândoi 
bătându-ne cu arme egale, atunci voi fi fără cruțare... Atunci se 
va hotărî care din noi doi este mai tare. 

Ispravnicul Galaţilor se uită uluit la căpetenia de bandiți care 
urmă liniștit: 

— Dar fiindcă nu sunt încredinţat că și dumneata te-ai purta 
la fel cu mine și nu ţi-ai asmuţi asupra mea copoii în clipa când 
aș pleca de aici, trebuie să-mi iau măsurile de prevedere... 
Nădăjduiesc că nu vei căuta să te împotrivești... 

În clipa următoare o frânghie zbură din mâna voinicului, 
frânghie în formă de „lasso”, care se încolăci în jurul spetezei 
fotoliului și a trupului lui Arcadie Costescu. Mihu Inimă de Leu 
sări atunci de pe pervazul ferestrei și apropiindu-se de ispravnic 


îi mai înfășură frânghia de câteva ori în jurul trupului, așa că 
Arcadie Costescu nici nu se mai putea mișca. După aceea 
scoase o batistă cu care legă gura ispravnicului spre a-l 
împiedica să strige ajutor. Și apoi spre a da de știre a cui ispravă 
era aceasta, luă o foaie de hârtie de pe masă și scrise pe ea: 


„Mihu Inimă de Leu a trecut pe aici!” 


Apoi se înclină înaintea ispravnicului și pe urmă sări pervazul 
ferestrei, făptura lui dispărând în întunericul nopții. 


* 
x x 


Noua îndrăzneală a căpitanului de haiduci, pe care-l urmăreau 
cu atâta îndârjire, atât pandurii, cât și dorobanţii, stârni o 
adevărată panică în ţinutul Galaţilor. Din ziua aceea însă Arcadie 
Costescu porni și mai înverșunat în urmărirea lui Mihu și pentru 
ca să nu mai aibă și a doua oară surpriza unei vizite 
asemănătoare, porunci ca panduri înarmaţi să-i păzească 
locuinţa zi și noapte. 

Numărul urmăritorilor se înmulţi și mai mult. Ispravnicul luase 
hotărârea ca dorobanţii să lucreze mână în mână cu pandurii, nu 
răzleți ca până atunci. Dar nici această măsură nu fu de vreun 
folos, deoarece în faţa urmăritorilor se ridica aceeași piedică de 
neînvins: Balta, cu nemărginirea ei, în care nu se putea 
pătrunde fără primejdia unei morţi sigure. 

CAPITOLUL 88 
MOARA DE PE MALUL DUNĂRII 


Puțin mai sus de Galaţi, spre Brăila, pe vremea aceea 
Dunărea se despărţea în două, prinzând la mijloc o mică fâșie de 
pământ, ca o insulă. Cele două braţe ale Dunării însă erau 
neegale. Pe când pe braţul stâng trecea aproape toată Dunărea, 
braţul drept semăna mai mult ca un pârâiaș, putând fi trecut cu 
piciorul. 

Astăzi Dunărea este împreunată la locul acela. Apele au 
mâncat mica insulă, an de an și într-o bună zi, după o inundație, 
fâșia de pământ n-a mai ieșit la suprafaţă. 


Pe acest braț drept al Dunării, pe vremea aceea exista o 
moară al cărei zgomot monoton se auzea până departe. 
Socotind după mersul roţilor, care nu se opreau mai niciodată, ai 
fi zis că morarului acesta trebuia să-i meargă foarte bine, dacă 
lucrul se ţinea lanţ la moara lui. În realitate însă, roţile se 
învârteau nu pentru a măcina, ci pentru a păcăli pe străinii care 
s-ar fi rătăcit prin partea locului. 

De săptămâni de zile își așezase tabăra în moara aceasta, 
Mihu Inimă de Leu. Înainte de vreme, morarul locuia în moară 
numai cu fata lui Smaranda și veșnic se plângea deoarece n- 
avea de lucru. 

El își ridicase moara acolo, pe braţul drept al Dunării, cu 
speranţa că toţi pescarii din Baltă vor veni să macine la el, 
pentru a nu mai trece Dunărea cu bucatele. Bietul om însă se 
înșelase amarnic în socotelile lui. Pescarii din Baltă îi aduceau lui 
bucatele spre măcinat, este adevărat, dar bucatele acestea erau 
atât de puţine încât din zeciuiala lor morarul n-ar fi avut ce să 
mănânce nici două luni din cele douăsprezece ale anului. 

De unde să fie bucate multe, când pământul uscat ce exista 
ici și colo în baltă, de-abia le ajungea oamenilor spre a-și ridica o 
colibă, în care să se poată adăposti? 

În asemenea împrejurări era firesc ca morarului să-i meargă 
treaba foarte prost. 

În schimb, de când își făcuse Mihu Inimă de Leu apariţia în 
Baltă, pe morar nu-l mai durea capul. El se dădu cu trup și suflet 
lui Mihu Inimă de Leu și din clipa aceea avu din belșug tot ce-i 
trebuia și pe deasupra nici nu mai trebuia să muncească. 

Smarandei îi plăcea și ei grozav de mult viața aceasta, 
deoarece acum putea să umble în rochii care mai de care mai 
frumoase și nici nu era silită să mai asude cărând sacii și 
deșertând bucatele aduse la moară, din an în Paști. 

Amândoi nu știau cum să-i mai mulțumească lui Dumnezeu că 
i-l scosese în cale pe Mihu. Teamă nu le era că-și vor aprinde 
paiele în cap, deoarece urmăritorii nu îndrăzneau să treacă în 
Baltă, spre a căuta să pună mâna pe voinici. De altfel, voinicii 
erau foarte prevăzători, așa că morarul și cu fiica să nu trebuiau 
să se teamă că se va găsi cineva care să descopere taina morii 
de pe malul drept al Dunării. 

Dar oricât de mare ar fi fost siguranţa, Mihu Inimă de Leu tot 
luă măsurile de pază pe care le crezu necesare. 


Pe sub sălciile care înconjurau moara stătea veșnic de pază 
câte un voinic care scruta Dunărea spre a observa din timp dacă 
se apropie vreo barcă. Dacă se întâmpla așa ceva, voinicul de 
pază fluiera într-un chip mai dinainte hotărât și prietenii săi se 
ascundeau îndată în magazia morii. lar dacă veneau pescarii cu 
ceva bucate de măcinat, morarul le și măcina pentru a nu stârni 
bănuieli. 

Asta însă se întâmpla destul de rar. 

Printre oamenii săi Mihu Inimă de Leu ţinea o rânduială foarte 
aspră. Acum situaţia era cu totul alta decât cu ani înainte în 
Pădurea Rudinului, când Mihu Inimă de Leu și Stanislau Rimsky 
fusese poreclit Vulturul Morţii. Pe vremea aceea își avea alături 
de el pe cei mai credincioși prieteni ai săi, de a căror fidelitate 
nu se putea îndoi nicio singură clipă. Acum însă, dintre vechii 
tovarăși nu-l avea alături de el, decât pe Dan Dragomir, toți 
ceilalți complici îi erau străini. 

Cu toate acestea, atât de mult temuta ceată de haiduci a lui 
Mihu Inimă de Leu se alcătuise numai în decurs de câteva zile. 

In clipa când porniseră în doi spre Baltă nici prin minte nu le 
trecuse că peste câteva zile vor avea alături de ei o adevărată 
armată de oameni credincioși, gata la orice. 

La început se alăturară de ei numai doi urgisiţi ai soartei, 
fugiți în Baltă dinaintea nedreptăţii oamenilor. 

După aceea urmară ceilalţi și în curând banda lui Mihu Inimă 
de Leu era alcătuită din doisprezece oameni. În curând însă 
numărul voinicilor se înmulţi cu încă șase tovarăși, oamenii lui 
Grigore Muscan, un alt căpitan de bandiți, care se așezase mai 
de mult în Baltă, de unde dădea lovituri mai mici prin satele din 
jurul Galaţilor și Brăilei. 

Mihu Inimă de Leu îi primi cu dragă inimă și astfel numărul 
voinicilor săi se ridică la optsprezece. Căpitan al bandei fu ales 
Mihu Inimă de Leu, care veghea ca disciplina cea mai 
desăvârșită să domnească printre oamenii săi, deoarece știa că 
altfel nu poate ajunge la niciun rezultat. 

În privinţa isprăvilor bandei însă, felul lor rămase același ca și 
pe vremea când Rimsky stăpânea pădurile din jurul Rudinului. 
De nevinovați, de săraci, de oropsiți nimeni n-avea voie să se 
atingă. Este adevărat că Grigore Muscan și cu oamenii săi erau 
obișnuiți să se poarte cu toată lumea la fel, prădând pe toţi 


aceia care le ieșeau în cale, fără nicio deosebire, dar Mihu Inimă 
de Leu nici nu voi să audă despre așa ceva. 

Hotărârea lui Mihu stârni oarecare murmure de nemulțumire, 
dar până în cele din urmă căpitanul tot izbuti să înăbușe aceste 
murmure. 

— Cui nu-i place, n-are decât să plece! Eu n-am chemat pe 
nimeni la mine și nici nu voi sili pe nimeni să rămână... Acela 
care nu se poate obișnui cu felul de viaţă pe care-l cer eu, să 
plece chiar acum, nimeni nu-l va împiedica... 

Mihu Inimă de Leu nu și-ar fi schimbat aceste vederi pentru 
nimic în lume și oamenii lui Grigore Muscan fură nevoiţi să se 
supună poruncilor lui. Este adevărat că nemulțumirea nu se 
împrăștie cu totul din sufletele oamenilor lui Grigore Muscan 
care se gândeau adeseori la vremurile când totul le era îngăduit, 
dar simțământul de nemulţumire nu izbucnea decât numai 
atunci când Mihu Inimă de Leu nu era alături de ei. 

Când căpitanul era acasă, disciplina de fier era observată de 
toată lumea și toate se întâmplau după prescripţiile lui Mihu. 


* 
x x 


După cum am mai amintit, tabăra și adăpostul voinicilor era 
acum moara de pe braţul drept al Dunării. De aici porneau la 
aventuri și aici se înapoiau după terminarea isprăvilor. Isprăvile 
erau puse la cale mai dinainte, întotdeauna. Când porneau să 
pedepsească pe câte un vătaf care se purta rău cu ţăranii, când 
venea câte un voinic cu vestea că, două-trei lăzi cu bani de 
argint sunt în drum în spre isprăvnicie. 

Asemenea vești erau cele mai pe placul bandiţilor. Puțin le 
păsa că dorobanţi înarmați însoțeau transportul. Ei ar fi fost gata 
să se măsoare chiar și cu o armată întreagă de draci, numai să 
pună mâna pe bani. 

Cunoșteau nenumărate locuri propice pentru a da atacul și 
adeseori se întâmpla ca lăzile cu bani să le cadă în mână după 
încăierări scurte, de câteva minute, după care, punând ostașii 
pe fugă, se urcau în bărcile care îi așteptau și trecând Dunărea, 
dispăreau în Baltă. 

lar dacă apucau să ajungă la Baltă, atunci puteau să-i 
urmărească armate întregi, căci nu le-ar mai fi dat de urmă. 


În asemenea împrejurări populaţia de prin împrejurimi nu 
întârzie să rostească cu teamă numele lui Mihu Inimă de Leu. 
Orice se întâmpla prin ţinut, oamenii erau gata să spună: 

— Mihu Inimă de Leu a făcut-o! 

S-au găsit oameni, care folosindu-se de împrejurarea că 
pentru orice ispravă bănuiala cădea asupra lui Mihu, se 
răzbunau pe aceia cu care nu se înțelegeau apoi ei erau cei ce 
strigau mai tare: 

— Mihu Inimă de Leu a făcut-o! 

Firește că, vestea acestor isprăvi nu întârzia să ajungă și până 
la moara de pe malul Dunării și ea umplea de amărăciune inima 
căpitanului de bandiți... 

Așa s-a întâmplat odată că, auzind despre o asasinare 
mârșavă, care fusese pusă tot în socoteala lui, Mihu se înfurie 
grozav și luându-și barca se duse îndată în satul cu pricina. 

El se amestecă printre săteni, îi spionă să vadă ce vorbeau și 
în curând își dădu seama cam cine putea fi dușmanul celui ucis. 
Și atunci, întocmai ca un agent de poliţie, el făcu cercetări până 
când descoperi pe adevăratul ucigaș. lar când află adevărul se 
duse la cel mai apropiat post de panduri și le spuse să stea de 
pândă în noaptea aceea în jurul casei ucigașului, deoarece vor 
avea prilejul să vadă lucruri foarte puţin obișnuite. 

lar când se înnoptă, în odaia în care dormea ucigașul se auzi 
deodată o voce, spunând: 

— Scoală-te! 

Ucigașul se trezi și observă cu groază că o făptură înfășurată 
într-un cearceaf alb stătea în faţa sa, făcându-i semne curioase. 

— Cine e?... Ce este?... 

— N-am liniște în mormânt, de când m-ai ucis... De ce nu-ți 
maărturisești păcatul, spre a te pocăi?... De ce dai vina pe Mihu 
Inimă de Leu, când tu ești acela care mi-ai împlântat cuțitul în 
inimă?... Până când nu-ţi vei mărturisi fapta, eu nu voi avea 
liniște în mormânt și voi veni în fiecare noapte spre a-ţi aminti 
de datoria pe care o ai faţă de sufletul tău... 

Făptura învăluită în cearceaf alb se strecură atunci din odaie, 
cu pași lungi, nefirești, iar ucigașul se luă după ea, cu inima 
tremurândă, cu fruntea plină de broboane de sudoare rece. 

El se năpusti în curte, spre a respira aer curat, un aer mai 
puțin înăbușitor ca acela din odaie, în care se ivise stafia, dar 


când făcu primul pas în curte, deodată, îi ieșiră în cale doi 
panduri, iar ucigașul, prins pe neașteptate, strigă: 
— Eu... eu l-am ucis! 


* 
x x 


Scăpând-o pe Florica din mâinile tatălui său adoptiv, Mihu o 
aduse la moara de pe malul Dunării. 

Pe drum Florica îi istorisi toată viața nefericită pe care o 
dusese în casa cârciumarului Promoroacă și Mihu simți și mai 
multă compătimire pentru nenorocita copilă. 

Și în vreme ce Florica își istorisea viața trudită, Mihu Inimă de 
Leu se transformă din nou în Stanislau Rimsky. 

Se revăzuse pe malul Brateșului, așteptând-o pe Mioara... pe 
Mioara Comăneanu, pe care tutorele ei voia s-o căsătorească cu 
un bărbat pe care fata nu-l iubea. 

Oare nu aceeași soartă o avusese și această nefericită fată? 
Și pe ea voiau s-o silească să se mărite cu un om pe care nu-l 
iubea. Gândul că o scăpase de la o soartă asemănătoare cu 
aceea pe care i-o pregătiseră iubitei sale, îi umplu inima de 
bucurie. 

Pe Mioara el tot n-o uitase încă, se gândea necontenit la ea și 
mereu trăia cu nădejdea că poate cerul va fi îndurător și-l va 
ajuta s-o reîntâlnească. 

De îndată ce barca lui se apropie de moară, voinicul de pază îl 
observă și un fluierat întreit străbătu văzduhul. 

Fluieratul întreit fu auzit și de cei din moară care pricepură 
îndată că venea căpitanul. Voinicii se îngrămădiră în curte, spre 
a-l vedea și a-l saluta cât mai iute. 

Dar când Mihu Inimă de Leu intră în curtea morii împreună cu 
Florica, voinicii rămaseră cu gura căscată. 

Unul din oamenii lui Grigore Muscan nu-și putu stăpâni 
bucuria și strigă, vesel: 

— Ura! Căpitanul și-a adus ibovnica! Acum vom putea face la 
fel și noi! 

Dan Dragomir însă se răsti la el, mânios: 

— Nu vorbi până când nu știi cine este fata aceasta și în ce 
împrejurări a ajuns la căpitanul nostru! 

Banditul ridică din umeri și răspunse, pe un ton ironic: 


— la nu te mai făli atâta cu el... căci doar nu mai încape nicio 
îndoială... 

Dan Dragomir nu-i mai răspunse, ci se grăbi în întâmpinarea 
căpitanului. 

Bandiţii îl salutară pe Mihu cu strigăte înflăcărare: 

— Trăiască! 

— Ura! 

— Trăiască căpitanul! 

Florica se uită speriată la oamenii aceștia cu înfățișări atât de 
războinice, dar Mihu Inimă de Leu o linişti: 

— Nu te teme, căci nu ţi se va întâmpla nimic! 

Bandiţii se uitau cu priviri aprinse la fata al cărei farmec și 
frumuseţe tinerească îi subjugase de la cea dintâi privire. 

Mihu Inimă de Leu se duse cu ea de-a dreptul la tovarășii săi. 

— Fraţilor, zise el, cu voce sonoră, pe această biată copilă au 
vrut s-o nenorocească pentru toată viața căutând s-o împingă la 
o căsătorie în care numai de nefericire ar fi avut parte. Eu am 
scăpat-o de această crudă soartă și până când îi voi găsi vreun 
rost, va rămâne aici, la noi. Fetei nu trebuie să i se întâmple 
nicio neplăcere. O pun sub scutul meu! Aţi înțeles? 

Un murmur înăbușit fu răspunsul. 

Mihu Inimă de Leu se uită cu ochi cercetători în jurul său ca și 
când ar fi căutat pe cineva. 

În cele din urmă o zări pe fata morarului stând în apropierea 
fântânii. 

— Smarando! strigă el. 

Fata se apropie cu pași grăbiţi. 

— Poruncește, Mihule! 

— Uite fata aceasta, Smărăndiţo! zise el, arătând în spre 
Florica. Ai grijă de ea și iubește-o ca și când ar fi sora ta. 

Ochii mari ai Smarandei se uitau ascultător la căpitanul de 
bandiți. În clipa în care îl zărise pe Mihu venind la braţ cu 
Florica, gelozia începu să-i roadă inima. Fiindcă din cea dintâi 
clipă când îl zărise, o dragoste nețărmurită încolţi în sufletul 
Smarandei pentru căpitanul de bandiți. 

Toată ziua nu făcea altceva decât să se gândească în ce chip 
ar putea stârni aceleași simţăminte și în sufletul lui Mihu. Dar în 
zadar se îmbrăca în veștminte scumpe și frumoase, în zadar se 
trudea să fie cât mai mult pe placul voinicului, Mihu Inimă de 
Leu rămase cu inima de gheaţă, față de toate încercările 


Smarandei de a-l atrage și afară de o dragoste prietenească nu 
simți nimic pentru fata morarului. 

Inima lui era inima lui Stanislau Rimsky și inima lui Stanislau 
Rimsky aparținea Mioarei Comăneanu. 

Orice furtună să fi dat peste el, inima aceasta nu-și schimba 
simțămintele. El n-o uitase pe Mioara și n-avea s-o uite 
vreodată. 

De aceea nici n-o băgă în seamă pe Smaranda, oricât îi 
arunca priviri pătimașe chipeșa fată a morarului. Dar chiar dacă 
simţurile i-ar fi tresărit la apropierea fetei, el tot trebuia să și le 
stăpânească, deoarece în calitatea lui de căpitan nu putea călca 
el, cel dintâi, regulile pe care singur le impusese tovarășilor săi. 
Oamenii lui Mihu Inimă de Leu trebuiau să-și alunge din suflet 
orice simțăminte de dragoste pentru o femeie, deoarece acela 
care este prea stăpânit de acest simţământ nu mai poate fi un 
adevărat bandit. 

Acela a cărui inimă bate prea tare pentru o femeie nu poate fi 
îndeajuns de bărbat, nu poate avea destulă liberate de acţiune. 
Afară de aceasta o femeie trădează mai ușor o taină decât un 
bărbat. Femeia știe cum să-l descoasă, chiar și pe bărbatul cel 
mai iscusit, iar când bărbatul acesta o părăsește, ea nu mai are 
niciun fel de consideraţie, ea nu se mai gândește că a fosto 
vreme când l-a iubit orbește, când i s-a supus ca o sclavă, și-l 
trădează numai pentru a-și potoli setea de răzbunare. 

Florica rămase cam zăpăcită în mijlocul acestor oameni, pe 
care îi vedea pentru cea dinâia oară în viaţa sa. Smaranda o luă 
de braț și o duse din mijlocul bandiţilor. Grigore Muscan o 
urmări cu priviri pătimașe și mormăi, mulțumit: 

— Pe Dumnezeul meu... tare-i frumoasă! 

După plecarea fetelor bandiții îl încercuiră pe Mihu Inimă de 
Leu. Căpitanul lipsise mai multe zile și erau curioși să știe pe 
unde fusese și ce făcuse în timpul acesta. 

Intrebările cădeau ploaie: 

— Unde ai fost, căpitane? 

— Ce-ai făcut? 

— Ce vești ne aduci? 

Mihu de-abia mai apucă să vorbească. 

— Urmărirea împotriva noastră este dusă cu aceeași îndârjire. 

— N-au decât să vină, strigă Mișu Drăgan, unul din bandiți. 
Vom vedea noi cine este mai tare!... 


— Nici nu trebuie să vă temeţi, răspunse căpitanul, căci aici și 
așa nu vor ajunge ei. Trebuie să fim însă ceva mai prevăzători, 
când pornim la aventuri. 

— Și cel dintâi drum unde ne va duce, căpitane? întrebă Dan 
Dragomir. La conacul Vulpeștilor? 

Mihu Inimă de Leu dădu din cap. 

— Din păcate n-a sosit încă timpul să mergem acolo. 

— De ce? 

— Fiindcă tot mai este păzit de panduri și dorobanţi și încă 
atât de numeroși, încât nu putem avea nicio speranţă să ieșim 
învingători. 

— Trăsni-i-ar Dumnezeu, dar nu se mai cotorosesc odată de- 
acolo? strigă cineva, mânios. 

— Știe el Mircea Vulpescu, de ce își păzește conacul cu atâta 
teamă! zise Mihu Inimă de Leu. 

— Știe, zău! strigă și Dan Dragomir. 

— Dar nu-i nimic! zise Mihu din nou. Mai curând sau mai 
târziu tot își va primi pedeapsa! 

— De ne-am vedea odată acolo! strigă Grigore Muscan. Zău, 
căpitane, ai putea să ne și duci odată la conacul Vulpeștilor și nu 
numai să ne făgăduiești doar. Acolo știu că am avea ce prăda! 

Mihu Inimă de Leu se întoarse în spre Muscan și-l privi ţintă în 
ochi, timp de câteva clipe, apoi zise: 

— Ai dreptate să fii nerăbdător, Muscane. Vă daţi seama însă 
cu toţii că nu eu sunt vinovat de această repetată amânare. 
Părerea ta este să mergem cât mai iute la conacul Vulpeștilor. 
Eu însă mă împotrivesc acestei păreri, deoarece nu m-aș putea 
împăca cu gândul să pierd pe niciunul din oamenii mei. Este 
adevărat că nu se poate luptă fără pierderi și că fiecare suntem 
pregătiţi și ne așteptăm oricând să fim doborâţi. Ar fi însă o 
prostie să alergăm în brațele unei pieiri sigure. Mie îmi sunt 
dragi toți oameni mei, deopotrivă... Ai înțeles, Muscane? 

Grigore Muscan se uită în ochii căpitanului, fără să răspundă. 
Ceilalţi însă erau de aceeași părere cu Mihu. 

— Căpitanul are dreptate! 

— Așa este! 

— De ce să mergem la o moarte sigură? 

Mihu Inimă de Leu se uită mulțumit la tovarășii care îl 
înconjurau. Dan Dragomir zise, apoi: 


— Dacă nu mergem încă la conacul Vulpeștilor, care este 
planul tău pentru viitorul cel mai apropiat, căpitane? 

Mihu Inimă de Leu se gândi o clipă, pe urmă răspunse: 

— Părerea mea este că deocamdată, cel mai bine ar fi să 
stăm liniștiți, aici la moară. Trebuie să renunţăm la aventuri 
pentru câteva zile, poate chiar pentru câteva săptămâni. Este 
de mare însemnătate să nu ne arătăm, să nu ne vadă nimeni, 
pentru ca cine știe prin ce împrejurare să nu cumva să ne 
descopere cineva ascunzătoarea. Ar fi păcat să fim siliţi să 
părăsim această moară, care ne adăpostește mult mai bine, 
decât colibele umede și nesănătoase din interiorul Bălții. 

— Ai dreptate, căpitane! zise Dan Dragomir... 

Vorbele lui Mihu fură hotărâtoare și pentru ceilalți bandiți. 
Chiar și Mișu Drăgan, unul din bandiții cei mai dornici de 
aventuri, dădu din cap, în semn că și el este de aceeași părere. 

— Vom face așa după cum vrea căpitanul! 

Grigore Muscan voia să se împotrivească iarăși însă în urma 
acestei aprobări unanime a tovarășilor săi, nu mai îndrăzni să 
spună ceea ce-i stătea pe limbă. 

După aceea bandiții se risipiră, care încotro. Mihu Inimă de 
Leu se duse să se odihnească, deoarece în cele câteva zile 
petrecute departe de moară dormise foarte puţin și oboseala îl 
dobora. El se retrase în odaia sa, unde se trânti pe pat și în 
curând adormi. 

Bandiţii se răspândiră prin curte de unde în curând se auzi 
cântecul lor, când de dor și jale, când de bucurie. 

Și în vreme ce cântau, bandiții pregătiră focul, așezând 
deasupra ceaunul cel mare în care urmau să-și fiarbă vestitul 
borș pescăresc. 

Grigore Muscan se despărți și de acei membri ai bandei de 
care știa că sunt cu trup și suflet alături de Mihu Inimă de Leu. El 
nu se simţea bine decât în mijlocul vechilor săi tovarăși, cu care 
se cunoștea de pe vremea când prădau de capul lor, mai înainte 
de a se fi întovărășit cu Mihu Inimă de Leu. Cu oamenii aceștia 
cu care în majoritate era din același sat, Muscan era prieten 
adevărat. 

— larăși trebuie să stăm săptămâni întregi cu mâinile în sân! 
mormăi el, nemulţumit. 


— Și ce te supără? răspunse unul dintre bandiți, în timpul 
acesta știu măcar că niciun glonte de pandur nu-mi va șuiera pe 
lângă urechi. 

— Dar nici nu prădăm nimic! 

— Parcă și așa mult putem prăda sub conducerea lui Mihu! 

Grigore Muscan se făcu roșu de mânie. 

— Așa este! Ai dreptate! De ce credeţi că mă lovește 
damblaua pe mine? 

— O fi, dar n-avem ce face! Știi prea bine că în privinţa 
aceasta căpitanul este neîndurător. Nimeni nu este în stare să-l 
facă să-și schimbe părerea. 

Grigore Muscan rosti atunci câteva cuvinte pline de înţeles. 

— Lăsaţi că se vor schimba lucrurile! Fiţi fără grijă! Vor mai 
reveni vremurile acelea fericite când ne simţeam atât de bine! 

Cu aceste cuvinte se duse de lângă tovarășii săi. 

El se îndreptă în spre iazul morii, pe lângă care începu să se 
plimbe. Spre această parte dădeau ferestrele morii, ferestre, 
care în seara aceea de vară erau toate deschise. Grigore 
Muscan își aruncă privirile prin aceste ferestre deschise. 

În una din odăi o zări pe Florica, noua locatară a morii. 

Frumoasa copilă stătea pe marginea patului, cu capul lăsat 
între mâini, gânditoare. 

Muscan o măsură cu priviri pătimașe. 

— De-abia acum îmi pot da seama într-adevăr, cât este de 
chipeșă. După cât se pare Mihu n-are gusturi proaste... 

Și se uită mai departe la frumoasa fată care nici nu băgase de 
seamă că cineva o privește prin fereastra deschisă cu atâta 
încăpățânare. 

Și cu cât se uita mai mult la ea, cu atât mai mult îi plăcea fata 
lui Grigore Muscan. O dorinţă arzătoare îl cuprinse de a fi acolo 
lângă ea spre ao putea săruta. 

În clipa următoare își făcu vânt și trupul lui mlădios fu în odaie 
dintr-o singură săritură. 

Florica ţipă. 

Dar Grigore Muscan o cuprinse în braţe și cu un sărut îi 
înăbuși ţipătul mai înainte de a fi ieșit din piept cu toată puterea 
lui. 

— Încet, frumoasa mea, zise el. La naiba, eu n-am văzut încă 
nicio fată frumoasă care să se sperie de sărutarea flăcăului! 

— Lasă-mă!... Dă-mi drumul... 


Muscan râse batjocoritor. 

— Să-ţi dau drumul când eu ardeam de nerăbdare să mă văd 
odată singur cu tine? 

Florica își adună toate puterile, spre a se smulge din braţele 
banditului, însă mâinile de fier ale lui Muscan o ţineau strâns. 

— Nu te temi de Mihu Inimă de Leu care v-a poruncit să nu vă 
atingeţi de mine? 

— De ce să mă tem, porumbiţo? Ceea ce-i este îngăduit lui 
Mihu Inimă de Leu îmi este îngăduit și mie... Și nu mai face pe 
năzuroasa... Dă-mi odată o guriță! 

Drept răspuns la această cerere, Florica îşi înfipse unghiile în 
obrajii lui Muscan și trase cu toată puterea. In urma unghiilor se 
iviră dâre roșii de sânge. 

Banditul urlă de durere. 

— Stai tu numai pisicuţă sălbatică!... Numai de necaz și nu te 
voi mai lăsa acum... 

Și  adunându-și toate puterile, se pregăti să învingă 
îndărătnicia fetei prin forța sa mult mai mare decât aceea a 
plăpândei copile. Florica se apăra, se stătea, ţipa deznădăjduită. 

— Lasă-mă... Pleacă de aici... 

Între bandit și fată se încinse o luptă deznădăjduită. Banditul 
era mult mai puternic însă primejdia înzecise forțele fetei. 

Din când în când izbutea să se strecoare din mâinile lui 
Muscan și atunci se repezea în spre ușă spre a fugi afară. Dar 
banditul o ajungea dintr-o săritură și atunci lupta reîncepea și 
mai deznădăjduită. 

În vreme ce Florica se apăra din toate puterile ușa se 
deschise încet. 

În pragul ei se ivi Mihu Inimă de Leu, care rămase îngrozit, 
văzând scena ce se desfășura înaintea ochilor săi. 

În clipa următoare un strigăt înfiorător răsună în mica odăiţă: 

— Muscane! 

Mihu nici nu mai așteptă să primească răspuns la această 
strigare, dintr-o săritură el fu lângă tovarășul său și cu o singură 
smucitură o eliberă pe Florica din braţele agresorului. 

În urma energicei intervenţii a lui Mihu, Grigore Muscan zbură 
tocmai în celălalt capăt al odăii, unde își pipăi, gemând 
îndurerat, oasele crunt lovite în urma grozavei căderi. 

— Nu ţi-am spus că fata aceasta este sub scutul meu? 
continuă Mihu Inimă de Leu, furios. Tu, tocmai tu, Grigore 


Muscan, care mai înainte ai fost căpitan de bandiți, tocmai tu 
nesocotești disciplina? Piei din ochii mei și află că dacă te mai 
atingi o singură dată de fata aceasta, te fac una cu pământul! Ai 
înțeles? 

Grigore Muscan nu îndrăzni să se împotrivească. Știa prea 
bine că dacă s-ar măsura cu Mihu Inimă de Leu, el ar fi cel care 
ar trage paiul scurt. Mihu avea o putere de taur și dacă s-ar fi 
luat la luptă cu el fără îndoială că acesta i-ar fi zdrobit oasele. 

De aceea găsi că era mai nimerit să dispară cât mai iute din 
odaie. 

În sinea lui însă fierbea ca o oală pe foc. O mânie nemărginită 
îl cuprinse și jură să se răzbune pe Mihu. 

În timpul acesta Mihu Inimă de Leu se apropie de Florica și-i 
zise, blând: 

— Nu te teme, Florica! Dacă cineva va mai îndrăzni să se 
atingă de tine, eu voi fi aici și te voi apăra oricând și de oricine! 

Florica își ridică ochii și se uită plină de recunoștință la Mihu 
Inimă de Leu. 

După această aventură sfârșită într-un chip atât de puţin 
plăcut, Grigore Muscan se furișă din odaie, cu obrajii zgăriaţi și 
pipăindu-și oasele care îl dureau grozav din pricina căzăturii. 

Bandiţilor nu le fu greu să ghicească ce se întâmplase cu el, 
cu toate acestea ei îl întrebară: 

— Cine ţi-a dăruit aceste amintiri Muscane? 

— M-am împiedicat și am căzut! răspunse banditul. 

Ici-colo răsunară râsete batjocoritoare. 

Muscan se uită furios la aceia care râdeau de el, le aruncă 
priviri fulgerătoare, dar pe urmă se duse mai departe, fără a 
răspunde ceva deoarece n-avea poftă de nimic. Fu fericit când 
se putu întinde în culcușul său. Locul unde se lovise în cădere îl 
durea încă grozav, de parcă și-ar fi rupt toate oasele. 

După plecarea lui Muscan bandiții nu mai vorbiră decât de el. 

— Nu încape nicio îndoială că numai căpitanului îi poate 
mulţumi pentru aceste amintiri, zise Dan Dragomir. Se vede că 
iar a căutat să se împotrivească la ceva. De data aceasta însă, a 
cam păţit-o! 

— Nu-i strică! zise Mișu Drăgan. Muscan este un răzvrătit 
încăpățânat, care caută să-i aţâţe pe oameni. Părerea mea este 
că, el ar vrea să fie căpitan în locul lui Mihu. 

Dan Dragomir începu să râdă. 


— În privinţa aceasta își va pune pofta în cui, căci nu se va 
alege nimic din toate planurile lui. 

— Mă tem însă că oamenii cu care a venit aici Muscan, nu 
sunt tocmai potrivnici acestei idei. 

Ochii lui Dan Dragomir aruncară fulgere. 

— Și cu toate acestea nu va fi nimic din dorinţa lor nesăbuită! 
Singurul lucru ce se poate întâmpla este ca, într-o bună zi să-l 
rugăm pe Muscan să-și strângă catrafusele și să spele putina. 
Deoarece noi, toţi care suntem aici, am jurat credinţă 
nestrămutată lui Mihu Inimă de Leu... 

— Așa este! întări Mișu Drăgan. 

— lar în ceea ce mă privește pe mine, sunt gata oricând să-mi 
jertfesc chiar și viața pentru căpitanul meu! adăugă Dan 
Dragomir, cu înflăcărare. 

Un bandit mai în vârstă se amestecă și el în vorbă. 

— Oricât de tânăr ar fi Mihu, totuși, el este cel mai nimerit și 
cel mai vrednic de a fi căpitanul nostru, fiindcă el este cel mai 
curajos dintre noi și cel mai deștept. 

Dan Dragomir se uită recunoscător la bătrânul bandit. 

— Orice aţi spune voi, Nea Mitache știe să pună punctul pei. 
Acum ne dăm seama cu toţii, pentru ce-i suntem atât de 
credincioși lui Mihu Inimă de Leu... Nea Mitache a uitat însă un 
lucru, Mihu are o inimă de om, o inimă cum nu se mai găsește 
printre bandiți și din această pricină ne simţim atât de legaţi de 
el. 

CAPITOLUL 89 
TAINA SCHITULUI SFÂNTA TREIME 


Trecură două săptămâni. 

În tot acest răstimp, aproape niciunul din membrii bandei lui 
Mihu Inimă de Leu nu părăsise moara de pe malul Dunării, 
deoarece nu voiau ca dorobanțţii să le dea de urmă spre a-i sili 
să părăsească minunatul adăpost pe care li-l oferea moara. 

Peste două săptămâni însă, Mihu Inimă de Leu socoti că a 
sosit timpul să mai iasă din vizuină. 

Mai întâi îl chemă la sine pe Dan Dragomir, vechiul lui prieten 
și-i spuse: 

— Repede-te până pe lângă Brateș și vezi ce mai e pe acolo! 

Dan Dragomir porni îndată la drum, neluându-și decât 
lucrurile cele mai trebuincioase. 


Dar Mihu mai trimise spioni și prin alte părți și de rapoartele 
acestor soli atârna noua lovitură ce trebuia pusă la cale. 

Dan Dragomir fu cel dintâi care se înapoie. 

De îndată ce santinela de pe mal dădu de știre că voinicul se 
apropie, Mihu îi și ieși în întâmpinare și peste câteva minute cei 
doi vechi prieteni își strânseră mâna cu căldură. 

— Ei, ce vești ne aduci? întrebă Mihu Inimă de Leu. 

— Situaţia nu s-a schimbat cu nimic! răspunse Dan Dragomir, 
abătut. 

— Tot mai sunt ostași la conac? 

— Și încă atâţia, de-ţi face impresia că conacul s-a 
transformat într-o cazarmă. 

— Ce ai mai aflat despre Mioara? 

— Din nenorocire nimic nou! 

— Nu s-a înapoiat la conac? 

— Nu! Nimeni n-a mai văzut-o din ziua aceea. 

Lacrimile îl năpădiră pe Mihu, care îngână, abătut de moarte: 

— Sărmana... sărmana mea Mioara... Atunci se pare că, tot va 
fi murit! 

Dan Dragomir se uita neîncrezător la Mihu Inimă de Leu. 

— Și tu ai început să te gândești astfel? Te-ai schimbat cu 
totul!... Eu îmi amintesc că am avut un prieten care-mi era tare 
drag, îl chema Stanislau Rimsky și era un om care nu 
deznădăjduia nici chiar în situaţiile cele mai deznădăjduite. 

Mihu Inimă de Leu îl îmbrăţișă pe Dan Dragomir și răspunse, 
adânc mișcat: 

— Ai dreptate, dragă Dane!... Ai dreptate! Îmi aduc aminte și 
eu de speranțele pe care le avea acest Stanislau Rimsky. Și îți 
mulțumesc pentru aceste cuvinte, deoarece ele mi-au redat 
vechea putere de a nădăjdui... Așadar, tu crezi că mai este cu 
putință ca Mioara să fie în viaţă? 

— N-aș putea să afirm cu certitudine... Nu-mi pot închipui însă 
ca ea să-și fi pus capăt zilelor. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Ce? Cum îţi închipui tu că o femeie se desparte de viață 
tocmai atunci când se găsește în fața celei mai mari fericiri? 
Adu-ţi aminte că tocmai atunci plănuiserăți să fugiţi și că Mioara 
Comăneanu era mai fericită decât oricând, gândindu-se că se 
apropie clipa în care-și va putea vedea realizat visul vieţii sale. 


— Ai dreptate... Așa este!... Tu uiţi însă ce s-a petrecut între 
timp și că această Mioară Comăneanu a fost martoră la tot ce s- 
a întâmplat în curtea conacului Vulpeștilor. 

— Cele petrecute în curtea conacului, răspunse Dan 
Dragomir, nu puteau decât să-i mărească dragostea, fiindcă își 
dădea seama că toate aceste suferințe le îndurai numai din 
pricina ei, fiindcă își dădea seama că numai din pricina ei ai fost 
legat de stâlpul infamiei. 

— Dar atunci ce s-a întâmplat cu ea? Unde să fie? S-o fi ajuns 
vreo nenorocire? 

— Nu cred! Dacă o ajungea vreo nenorocire, nu se putea să 
nu se afle. Mai curând înclin a crede că se va fi rătăcit și acum 
colindă cine știe pe unde, printre străini. 

Un fior de fericire străbătu trupul lui Mihu Inimă de Leu. 

— Poate că Dumnezeu tot va fi îndurător cu mine și mi-o va 
scoate în cale pe aceea pe care o iubesc mai mult decât orice 
pe lume! Crede-mă, dragă Dane, că zi și noapte nu mă gândesc 
decât la ea!... 

— Nu trebuie să cauţi să mă convingi pe mine, căpitane, căci 
eu cunosc îndeajuns de bine marea dragoste care vă leagă pe 
voi doi. Și te rog să mai crezi că eu aș fi cel mai fericit dacă s-ar 
adeveri că nu în zadar ţi-am reînnoit nădejdea ce ameninţa să te 
părăsească. 

Cei doi voinici mai stătură de vorbă multă vreme. 

Incetul cu încetul se întunecă, pe lângă moară focurile se 
aprinseră și bandiții se așezară în jurul lor. 

Cântecele începură, vechi cântece haiducești, care pe vremea 
aceea erau în fiecare gură. 

— Căpitane, zise Dan Dragomir, de câte ori mă uit la fetele 
acestea, îmi aduc aminte de timpurile de demult... Ludovica... 
Minerva... pădurea Rodinului... Cuibul Vulturilor... 

— Da! Da! răspunse și căpitanul, melancolic. Năluca trecutului 
reînvie adeseori și în sufletul meu. Severin, Vlasovici, bunii 
prieteni care își dorm somnul de veci în pădurea Rudinului. 
Doctorul Leonida... Micislav... 

— Oare ce să mai fie cu ei? 

— Fără îndoială că trăiesc o viaţă mai liniștită decât noi. 
Doctorul Leonida va fi devenit un doctor căutat prin Cracovia, 
Lemberg, sau Varșovia... Micislav... 


— Trăiește fericit alaturi de Ludovica... Și poate că e chiar 
tată... 

— Îți vine să râzi când te gândești, Micislav legănându-și 
copilul care domnește ca un mic tiran și peste el și peste 
Ludovica! 

Dan Dragomir zâmbi, mișcat: 

— Și dacă Micislav are un copil, cum crezi tu că-l cheamă? 

— Cum? 

— Stanislau! 

— Stanislau? 

— Firește... Pe Stanislau Rimsky nu-l uiţi cu una cu două. 

La lumina focului Dan Dragomir observă două lacrimi 
prelingându-se din ochii căpitanului. 

Erau lacrimile aducerii aminte. 

După aceea rămaseră amândoi, multă vreme tăcuți. 

Năluca timpurilor trecute, a vieţii petrecute la Rudin, se 
coborâse în sufletele lor. 


* 
x x 


În liniştea nopții se auzi un fluierat prelung. 

Bandiții aşezați în jurul focului se uitară unul la altul. 

— Se înapoiază unul din tovarășii noștri plecați... 

Fluieratul se auzi din nou. Acesta era semnalul aceluia care se 
apropia cu barca de țărm. 

Peste câteva minute apoi, în curtea morii își făcu apariţia 
Grigore Muscan. Și pe el îl trimisese Mihu Inimă de Leu pentru a 
spiona prin împrejurimi. 

Banditul se înapoie plin de praf, rupt de oboseală. 

— Bună, fraţilor! 

— Bună, Muscane! îi strigară din toate părţile... 

Grigore Muscan se duse de-a dreptul la Mihu. 

— Ce vești aduci Muscane? întrebă căpitanul. 

— Am fost prin jurul Schitului Sfintei Treimi! răspunse Muscan. 

— Nu cumva pandurii au pătruns și acolo? 

— Chiar în schit nu, dar prin împrejurimi sunt câţi vrei. Pot să- 
ți spun însă că chiar și populaţia a început să-i urască. 

— Și ce ai făcut? 

— Îţi aduc o veste care cred că te va bucura. 


Mihu Inimă de Leu se uită curios la banditul ce stătea în fata 
lui. 

— Mă faci curios! la spune, ce-ai descoperit? 

Muscan tăcu o clipă. Apoi, încet, măsurându-și fiecare cuvânt, 
întrebă: 

— Dacă nu mă înșel, boierul Panait Fotache este omul de care 
ne-ai vorbit întotdeauna cu atâta ură. 

— El este! Dar de ce mă întrebi asta? 

— Te interesează? 

— Mai mult decât îți poţi închipui! 

— De câteva zile boierul Panait Fotache se găsește în 
apropierea Schitului Sfintei Treimi. 

Mihu Inimă de Leu sări deodată în picioare. 

— Să fie cu putinţă? 

— Este... fiindcă Panait Fotache își are conacul în apropierea 
Schitului Sfintei Treimi. Lângă Brateș el a fost numai musafirul 
boierului Vulpescu. 

— Și ce știi despre el? 

— Tot ce vrei, căpitane! 

La auzul acestei știri îmbucurătoare Mihu Inimă de Leu se uită 
atât de mulţumit la Muscan, de-ai fi jurat că niciodată n-au avut 
nici măcar un schimb de cuvinte mai violent. 

— Vorbește! Vorbește! îl rugă el. 

— După câte am aflat, boierul Panait Fotache nu rămâne 
decât câteva săptămâni la conac. 

— Și după aceea? 

— Pleacă la București. De altfel pregătirile de plecare au și 
început. 

Ochii lui Mihu Inimă de Leu aruncară fulgere de mânie. 

— Din călătoria aceasta nu se va alege nimic! exclamă el cu 
ură și pumnii i se încleștară. Mai curând va face o călătorie până 
în lumea cealaltă, decât până la București. 

— Ce vrei să faci? 

— O vizită la conac... spre a mă răfui cu el! 

— Ar fi cam primejdios. Aici lucrurile stau la fel ca și la 
conacul Vulpeștilor. Și conacul lui este ocupat de dorobanţi și 
panduri. 

Pe chipul lui Mihu Inimă de Leu se putea citi o mânie 
neîmpăcată. 


— Este de necrezut cât mă urmărește nenorocul!... Atunci îl 
voi aștepta până când va porni în spre București și-l voi ataca pe 
drum. Poate că așa va fi chiar mai ușor. 

— Nu trebuie să aștepți până atunci. 

— De ce? 

— Fiindcă planul tău poate fi dus la îndeplinire și mai curând! 
zise Grigore Muscan. 

— Cum? 

— Am eu modalitatea! răspunse Muscan misterios. 

— Vorbește! zise Mihu Inimă de Leu, nerăbdător. 

— Conacul boierului Panait Fotache este așezat în imediata 
apropiere a Schitului Sfintei Treimi. 

— Asa. 

— De la Schitul Sfintei Treimi și până la conacul lui Panait 
Fotache duce un coridor subteran de existenţa căruia știu foarte 
puţini oameni. 

— Într-adevăr? 

— Eu știam de mult despre acest tunel. Acum însă, dându-mi 
seama că pe tine te interesează, am căutat atâta, până când am 
descoperit unde este intrarea în acest tunel. 

— Ai găsit-o? întrebă Mihu Inimă de Leu. 

— Da! răspunse Grigore Muscan triumfător. 

Mihu se întoarse recunoscător spre bandit. 

— Bravo, Muscane! Sunt foarte mulțumit de tine! De-abia 
acum am putut să-mi dau seama ce om de ispravă ești! 

Grigore  Muscan zâmbi  bațjocoritor, dar într-un chip 
imperceptibil și cuvintele lui mai ales nu trădau întru nimic 
adevăratele simțăminte care îi sălășluiau în suflet. 

El nu răspunse decât atât: 

— Imi pare bine căpitane că, în sfârșit ești mulțumit de mine! 

Mihu Inimă de Leu îl zori: 

— Vorbește, vorbește, vreau să știu totul! 

— Tunelul acesta pornește din păduricea de lângă schit, urmă 
Grigore Muscan, este foarte lung și se vede că de mult nu s-a 
mai umblat la el. 

— Și ești sigur că duce la conacul lui Panait Fotache? 

— N-am ajuns până la capătul lui. Am mers pe el numai până 
la schit. Acolo am fost oprit de o ușă de fier... 

— Și n-ai putut pătrunde mai departe? 


— Ușa aceasta este atât de ruginită, încât mi-a fost cu 
neputinţă s-o deschid. Poate să fie veacuri de când nu s-a mai 
umblat la ea. Neavând la mine nici uneltele trebuincioase am 
fost silit să mă înapoiez. 

Mihu Inimă de Leu umbla înfrigurat de colo până colo. 

Trecură câteva minute, până când Mihu zise: 

— Nici nu-ţi poţi da seama, Muscane, ce veste bună mi-ai 
adus! În sfârșit, acum voi putea răsplăti cruzimea cu care s-a 
purtat cu mine Panait Fotache! Nu voi mai sta o clipă la 
îndoială... Ești gata să pornești la drum cu mine chiar acum? 

— În orice clipă! răspunse Grigore Muscan. 

— Dar ești obosit! 

— Nu face nimic! De altfel, unuia de teapa noastră nu-i este 
îngăduit să fie obosit niciodată. 

Lui Mihu îi plăcu acest răspuns. 

— Așadar putem pleca... Mâine seară aș vrea să dăm atacul! 

— Atunci într-adevăr trebuie să plecăm pentru a putea fi gata 
cu toate până mâine seară. 

Dan Dragomir zise încet: 

— Căpitane, să merg și eu cu voi? 

— E de prisos. Ajunge dacă suntem doi. Adică, sau vom fi 
îndeajuns doi pentru a sfârși cu Panait Fotache, sau dacă nu, ne 
vom înapoia pentru a porni la atac cu toată trupa. 

Dan Dragomir se înclină în fața voinţei căpitanului. 

— Bine căpitane, cum crezi tu! 

Între timp Grigore Muscan se așeză să mănânce, deoarece în 
timpul cât lipsise de la moară cam flămânzise, căci nu 
îndrăznise să se arate printre oameni spre a nu fi recunoscut. 
Tocmai de aceea, auzind că Mihu pornește la drum Smaranda îi 
pregăti merinde pentru ca să nu flămânzească și el. 

Peste vreun ceas cei doi bărbați și porniră la drum. 

— Băgaţi bine de seamă! îi zise Mihu Inimă de Leu lui Dan 
Dragomir, luându-și rămas bun de la el. Pe tine te las în locul 
meu. Peste trei-patru zile mă înapoiez. Până atunci să 
nădăjduim că nu se va întâmpla nimic. 

Dan Dragomir strânse călduros mâna lui Mihu. 

— Mergi cu bine, căpitane! Dumnezeu să te ajute! 

Ochii lui Mihu Inimă de Leu aruncară scântei. 


— Îți mulţumesc, Dane... Mărturisesc că niciodată nu mi-am 
dorit nici eu mai mult noroc la drum ca de data aceasta... Panait 
Fotache merită o pedeapsă pilduitoare. 

După aceea se întoarse înspre bandiți: 

— Rămâneți cu bine! 

In clipa următoare ieși pe poartă în tovărășia lui Grigore 
Muscan. Peste câteva minute se auzi plescăitul regulat al 
lopeţilor care loveau apa Dunării. 


* 
x x 


Cei doi bărbați călătoriră aproape toată ziua. 

Conacul lui Panait Fotache era așezat dincolo de Brateș, la o 
depărtare destul de mare de Galaţi. 

Cu toate acestea cei doi călăreţi făcură drumul îndeajuns de 
iute. Ei se așteptau să ajungă numai spre seară la locul dorit și 
când colo turnul Schitului Sfintei Treimi se ivi înaintea lor încă pe 
la ceasurile patru după-amiază. 

— Am ajuns! zise Grigore Muscan. 

— Prea devreme! răspunse Mihu Inimă de Leu. Mai bine însă, 
căci în chipul acesta mai avem vreme să ne odihnim puţin 
înainte de a ne așeza la lucru. 

Grigore Muscan se bucură, deoarece era istovit de drumul pe 
care-l făcuse după atâtea zile de zbucium. 

El se trânti obosit pe iarbă și în câteva clipe adormi. Mihu 
Inimă de Leu făcu și el același lucru, după ce împiedică amândoi 
caii să nu se poată îndepărta prea tare. 

Când se deșteptară soarele dispăruse de pe cer și amurgul se 
lăsa încet, încet peste ținut. 

— Cred că putem merge mai departe! zise Grigore Muscan. 

— Sunt gata! Arată-mi drumul, căci tu îl cunoști... 

Muscan o luă înainte, iar Mihu Inimă de Leu porni după el. 

In pieptul lui Mihu dorul de răzbunare ardea ca un foc 
mistuitor și de-abia aștepta să se vadă fată în faţă cu acela 
care-l înjosise într-un chip atât de neomenesc în curtea 
conacului Vulpeștilor. 

— Mai avem mult de mers? întrebă el, cu nerăbdare. 


— Nu fi prea zorit, căpitane! răspunse Grigore Muscan. N-am 
făcut nici jumătate din drum. De-abia de acum înainte avem de 
mers. 

— Cum înţelegi tu asta? 

— Mă gândesc la tunel... Acolo nu putem merge așa, drepți, 
ca aici. Va trebui să ne obișnuim să mergem încovoiaţi deoarece 
coridorul subpământean nu este înalt de loc. 

— Dacă va trebui voi merge și în mâini, numai să știu că la 
sfârșitul drumului mă așteaptă răsplata: Să pot trosni puţin 
oasele lui Panait Fotache! 

— Cred că vei avea prilejul să-ţi satisfaci această dorinţă. 

— Măcar de m-aș vedea odată acolo! 

Merseră mai departe. 

Peste vreun sfert de ceas ajunseră la păduricea la marginea 
căreia era așezat schitul. 

Intrară în ea și deodată Muscan zise: 

— Am ajuns! 

Mihu Inimă de Leu se opri și se uită curios în jurul său. 

În faţa lor se găsea un copac foarte gros, mult mai gros, decât 
toţi ceilalţi copaci din pădure, dar niciunde nici un semn care să 
fi arătat începutul tunelului de care-i vorbise Muscan. 

Grigore Muscan băgă de seamă nedumerirea căpitanului și 
zise: 

— Privește copacul acesta, căpitane! Frumos copac, nu-i așa? 
Acum urcă-te puţin în el și vezi ce gaură se deschide acolo unde 
trunchiul se desparte în patru craci. 

— Văd! Văd! 

— Nu-i așa că chiar și doi oameni pot încăpea deodată prin 
scorbura aceasta? 

— Firește că încap! Dar asta să fie intrarea? 

— Asta, căpitane! Din scorbura aceasta începe lungul tunel 
care se sfârșește în conacul lui Panait Fotache. 

— Să mergem atunci!  Condu-mă! exclamă Mihu cu 
înfrigurare. 

— Mai înainte trebuie să ne pregătim făcliile, deoarece jos 
este un întuneric beznă. 

— lată făclia! zise Mihu Inimă de Leu, scoțând făclia de sub 
haină. 

Grigore Muscan și-o scoase și el pe a lui, luă apoi 
scăpărătoarea și peste câteva minute amândouă făcliile erau 


aprinse. La lumina lor Grigore Muscan începu să coboare în 
scorbură. 

El ţinea într-o mână făclia, iar cu cealaltă se sprijinea la 
coborâre, explicându-i căpitanului întortocheturile drumului. 

— Coboară cu băgare de seamă, căpitane! 

— Cât e de adâncă scorbura? 

— Vreo zece-doisprezece coţi. Pe părți vei găsi rădăcini 
groase, în care te vei putea sprijini. 

Glasul lui Muscan se auzea tot mai slab. 

In cele din urmă picioarele lui atinseră pământul și atunci 
strigă: 

— Eu am ajuns! Acum poţi porni și tu, căpitane! Îţi luminez eu 
drumul. 

Și el ridică făclia, cât putu mai sus. 

Mihu Inimă de Leu începu să coboare și el, cu băgare de 
seamă. În mâna stângă ţinea făclia, cu dreapta se sprijinea în 
rădăcini. Cobori și el, fără nicio neplăcere și peste câteva minute 
ajunse lângă Muscan. 

— Acum vine partea cea mai grea a lucrului! îi explică Grigore 
Muscan. Poate să fie și un veac, poate chiar și mai mult, de când 
s-a umblat prin tunelul acesta pentru ultima oară. Aerul era 
înăbușitor și când am fost aici zilele trecute, adeseori mi se 
părea că-mi voi da sfârșitul. 

— Cu voinţă și cu hotărâre nu se poate să nu învingem și 
această greutate! răspunse Mihu Inimă de Leu. Apoi, nu trebuie 
să uităm că în ploscă avem ţuică veche de zece ani. Asta te 
trezește și din morţi! Ea nu ne va lăsa să cădem! 

— Pe urmă, trebuie să bagi bine de seamă, urmă Grigore 
Muscan, căci sunt locuri pe unde tunelul este foarte strâmt. 

— Să mergem... să mergem! îl zori Mihu. 

— Atunci, cu Dumnezeu înainte! strigă Muscan, care 
ridicându-și făclia porni înainte prin tunel. 

Mihu Inimă de Leu după el. 

In tunel era într-adevăr un aer înăbușitor. La început îl mai 
suportară ei cumva, mai târziu însă, când se îndepărtau tot mai 
mult de intrare, unde aerul, de bine de rău mai era puţin 
schimbat de acela care pătrundea de afară, atmosfera deveni 
atât de apăsătoare încât de-abia mai puteau respira. 

Mai ales când ajungeau la locurile unde tunelul se strâmta, îi 
apuca tusea și numai după ce treceau mai departe și coridorul 


subpământean se mai lărgea, numai atunci mai dădeau de puţin 
aer ce era mai ușor de respirat. 

Dar chiar și aerul acesta era atât de stricat, încât dacă îl 
trăgeau mai adânc în piept, erau din nou ameninţaţi să se 
înăbușe. 

La un moment dat Mihu Inimă de Leu se simţi atât de rău 
încât era gata să strige: 

— Să ne înapoiem! 

Îndată însă el își aduse aminte de cele petrecute în curtea 
conacului Vulpeștilor, el simţi din nou cumplita durere a 
loviturilor cu nuiaua de alun și mai ales pe aceea a peceții 
infamiei. 

Amintirile acestea îi dădură noi puteri. El revăzu înaintea 
ochilor săi chipul schimonosit de un rânjet diabolic al lui Panait 
Fotache și își zise că chiar dacă ar trebui să înfrunte piedici de o 
sută de ori mai grele și tot nu trebuie să se oprească mai înainte 
de a ajunge la ţintă. 

— Mai departe... mai departe... îngână el încet, dar în glasul 
său se putea citi o hotărâre nestrămutată. 

Și merseră mai departe. 

Merseră încă vreo zece minute când Grigore Muscan se opri 
deodată. 

— Am ajuns la ușa de fier! 

Într-adevăr, înaintea lor se ivi o ușă veche, ruginită. 

— La drept vorbind, unde suntem noi acum? întrebă Mihu 
Inimă de Leu. 

— Dacă nu mă înșeală socotelile, atunci tocmai sub Schitul 
Sfintei Treimi, răspunse Grigore Muscan. 

— Atunci la lucru! Să deschidem ușa aceasta! ` 

— Va fi o muncă cam grea! zise Grigore Muscan. In rândul 
trecut m-am proptit cu umărul în ea, dar nici n-a scârţâit măcar! 

— Dar oare unde va fi ducând ușa aceasta? întrebă Mihu 
Inimă de Leu. Dacă au așezat o ușă aici, atunci ceva trebuie să 
fie în dosul ei. 

— Vom afla atunci când o vom deschide! 

— Așa este! Dă-mi drugul de fier pe care l-am luat cu noi. 

Din traista bandiţilor ieșiră la iveală două fiare. 

După aceea Mihu Inimă de Leu se apropie cu făclia de ușă și o 
cercetă cu de-amănuntul. După o cercetare destul de 


îndelungată izbuti să găsească locul cam unde putea să fie 
deschizătura ușii. 

Pe urmă amândoi se așezară la lucru cu cele două druguri. 
Dar cea dintâi neizbândă nu-i descurajă. Ei continuară să se 
lupte din răsputeri cu ușa care însă rezista cu îndărătnicie. 

Toată puterea lor uriașă părea zadarnică și nădușeala curgea 
șiroaie de pe ei. 

— Ce n-aş da, zise Grigore Muscan, să mă ude cineva cu o 
găleată cu apă rece! Ce bine mi-ar prinde! 

— Te cred! Nici eu nu m-aș da înapoi! zise Mihu Inimă de Leu. 
Dar să nu pierdem timpul în zadar! 

Și amândoi se așezară la lucru cu puteri noi. Niciodată nu și-ar 
fi închipuit Mihu că odată îi va fi dat să lucreze din răsputeri 
alături de Grigore Muscan, tocmai alături de Muscan pe care 
niciodată nu-l avusese la suflet. Acum rămase foarte plăcut 
impresionat de îndârjirea și hotărârea cu care Grigore Muscan 
se așezase pe lucru. Se părea că tot se înșelase în aprecierea 
calităților acestui om. Din cea dintâi clipă în care Muscan intrase 
în banda lui, Mihu își zise că niciodată nu va putea avea prea 
mare încredere în omul acesta! 

Acum însă, în timpul acestei lupte pe care o dădeau cu puteri 
unite împotriva unei uși de fier simţămintele lui față de Muscan 
se schimbară din clipă în clipă. 

— Mi se pare că ușa a început să slăbească! zise deodată 
Mihu. 

— Da... da... Încă puţin și vom fi gata! 

— Atunci să continuăm! 

Un scârțâit dureros, lugubru, în locul acela neprietenos și ușa 
se întredeschise. 

— Am izbutit! strigă Mihu Inimă de Leu, triumfător. 

Ei aruncară drugii de fier din mână și apucară ușa cu mâinile 
spre a o deschide de tot. ` 

Dar nici aceasta nu era ușor. In decursul veacurilor ușa grea 
de fier se lăsase mai jos decât suprafaţa pământului, așa că era 
nevoie de sforțări uriașe spre a o putea deschide. 

— Mai întâi trebuie să săpăm puţin pământul aici, jos! zise 
Mihu Inimă de Leu. 

În clipa următoare amândoi se trântiră cu burta la pământ și 
săpară de zor pământul în jurul ușii spre a-i face acesteia loc să 
se deschidă. 


Lucrau de zor, când Mihu exclamă deodată plin de bucurie: 

— Simţi? 

— Ce? 

— Aerul curat care pătrunde prin deschizătura ușii? 

— Ai dreptate! 

— Acum nu mai încape nicio îndoială că ușa dă într-un loc 
unde trebuie să fie aer mai bun decât în tunelul acesta! S-ar 
putea ca tunelul să se sfârșească aici? 

— Nu-mi vine să cred, răspunse Muscan, fiindcă sunt 
încredințat că sfârșitul tunelului se găsește în conacul lui Panait 
Fotache. 

— Vom afla îndată totul! zise Mihu Inimă de Leu. la încearcă 
să deschizi ușa acum! 

Grigore Muscan își adună toate puterile și trase de ușă care 
într-adevăr se deschise atâta încât trupul unui om să poată 
pătrunde prin deschizătura ei. 

— Drumul e liber! strigă el, cu bucurie. 

Și în clipa următoare și dispăru dinaintea ochilor lui Mihu 
Inimă de Leu. Căpitanul însă se ţinu după el. 

Trecând prin ușă rămaseră cu gura căscată. 

Un loc foarte mare se întindea înaintea ochilor lor, un loc în 
care domnea o liniște desăvârșită. 

— Nu mai încape nicio îndoială, zise Mihu Inimă de Leu, că 
aceasta este pivniţa schitului. 

— Și eu cred la fel, zise Grigore Muscan și se întoarse. la 
privește! De aici nici nu se poate vedea ușa de fier. Aceia care 
coboară în pivniţa aceasta poate că habar n-au de existenţa 
unui tunel care trece prin pivniţa lor. 

— Cred că nu strică, zise Mihu, să închidem ușa în urma 
noastră. Nu se poate ști, te pomenești că cineva coboară în 
pivniţă și observă taina. 

— Ai dreptate! zise și Grigore Muscan și îndeplini dorința 
căpitanului. 

— Acum, zise Mihu Inimă de Leu uitându-se în jurul său cu 
priviri cercetătoare, aș mai fi curios să știu unde este 
continuarea acestui tunel? 

— Undeva trebuie să fie! 

— Și eu cred la fel. Fiindcă, dacă acum ne găsim în pivnita 
Schitului, și părerea mea este că acolo ne găsim, atunci de aici 


și până la conacul lui Panait Fotache trebuie să mai fie un tunel 
cel puţin tot atât de lung ca și acela pe care am venit până aici. 

— Fii fără grijă căpitane, că vom da noi de el! răspunse 
Muscan. 

Cu aceste cuvinte banditul o luă înainte și Mihu Inimă de Leu 
îl urmă. 

Ei merseră de-a lungul zidului pipăind necontenit în semi- 
întunericul care îi înconjura misterios. 

Prin pivniţă zaceau fel de fel de mobile vechi aruncate claie 
peste grămadă. 

— După cât se pare, asta este magazia de vechituri a 
schitului, zise Mihu Inimă de Leu. Și mobilele acestea ne 
dovedesc că pe aici au mai umblat oameni. De aceea trebuie să 
înaintăm cu multă băgare de seamă, deoarece se prea poate să 
ne mai trezim faţă în fată cu cineva. 

— Dacă ne întâlnim cu cineva vom ști noi să-i astupăm gura! 
zise Grigore Muscan, ducându-și mâna la pumnal, în vreme ce 
ochii începură să-i lucească diabolic. 

— Nu trebuie să ne pripim și nici să vărsăm sânge, fără a fi 
nevoiţi s-o facem! Știi prea bine care sunt vederile mele. Acelora 
care nu ne fac nouă niciun rău nu trebuie să le facem nici noi! 

— Să nădăjduim că nu vom fi siliţi să ne folosim de arme! 
răspunse Muscan și porni mai departe, încet. 

— Nici urmă de o continuare a tunelului. Să ne uităm unde 
duc treptele acestea. 

Porniră mai departe, mergând încet și trudindu-se să nu facă 
nici cel mai mic zgomot. Merseră vreo douăzeci-treizeci de 
trepte în sus, când ajunseră în fata unei mici uși. 

Ușa aceasta nu era încuiată. 

Mihu apăsă pe clanţă și ușa se deschise, încet. El își vâri capul 
prin deschizătură și se uită cu băgare de seamă să vadă unde 
da ușa aceasta. 

— Ei? răsună întrebarea nerăbdătoare a lui Grigore Muscan. 

— Un coridor! răspunse Mihu Inimă de Leu, în șoaptă. Nici 
ţipenie de om! 

— Atunci, înainte! 

Amândoi se furișară prin ușă în vârful picioarelor... 

— Oare unde ajungem acum? se întrebă Mihu Inimă de Leu 
mergând înainte la întâmplare. 


— Privește acolo! șopti deodată Grigore Muscan, arătând cu 
mâna înainte. 

— Ce este? 

— Nu vezi? O ușă! 

Într-adevăr, Mihu nu observă decât de-abia atunci o mică ușă 
așezată într-o adâncitură de zid. 

Se îndreptară spre ușa aceasta, pe care, nefiind încuiată, o 
deschiseră. 

În faţa lor se ivi biserica schitului. 

Tăcerea majestoasă a bisericii, liniștea ei sfântă îi impresionă 
chiar și pe cei doi bărbaţi cu inima oțelită de loviturile soartei. 

Cei doi bandiți se uitară unul la altul. 

Biserica era goală. 

— Acum ce facem? întrebă Mihu Inimă de Leu. 

— După mine, răspunse Grigore Muscan, biserica trebuie să 
mai aibă și o altă ieșire în pivniță. Poate că mergând pe acolo 
vom putea da de tunelul care duce la conacul lui Panait Fotache. 

— Cine știe dacă suntem în loc bun! Ar fi trebuit să ciocănim 
pereţii jos, în pivniţă, căci se prea poate ca ușa prin care se 
continuă tunelul să fie și ea ascunsă în perete, cum a fost și 
aceea prin care am intrat noi. 

— Asta o mai putem face și acum! 

— Atunci să ne înapoiem! 

Și porniră îndată pe drumul pe care veniseră. 

leșiră din biserică și o luară pe coridor când deodată urechea 
le fu izbită de un zgomot de pași. 

Mihu Inimă de Leu și cu Grigore Muscan se uitară speriaţi unul 
la altul, neștiind unde să se ascundă în grabă. 

— Dacă suntem văzuţi praf se alege de tot planul nostru. 

Muscan arătă în spre o adâncitură în zid. 

— Acolo nu putem fi văzuţi! 

În clipa următoare amândoi se aflau în adâncitura zidului lipiţi 
de perete și de-abia îndrăznind chiar și să răsufle. 

Zgomotul pașilor se auzea tot mai apropiat iar când cei doi 
voinici se uitară cu coada ochiului zăriră două călugăriţe care 
vorbeau între ele. 

Cele două călugăriţe se plimbau liniștite în sus și în jos. Dar 
liniștea din biserică era atât de desăvârșită încât convorbirea 
maicilor ajunse și până la Mihu Inimă de Leu și tovarășul său, cu 
toate că era urmată aproape în șoaptă. Astfel că cei doi oameni, 


ascunși în firidă, ascultară fără să vrea tot ceea ce vorbeau 
călugărițele. 

— Cum merge cu novicea, Maică Pelaghia? întrebă una din 
ele. Dacă nu mă înșel, dumneata o pregătești pentru călugărie! 

— Da, Maică Evghenia, eu mă ocup de ea și pe câte de 
frumoasă, pe atât e și de silitoare. 

— Cum se numește novicea? 

— Mioara. 

— Și când se va călugări? 

— Cred că, peste vreo lună. 

— Ce tânără vrea să intre la călugărie! Pesemne că va fi avut 
o mare dezamăgire în viață! 

— Așa este, Maică Evghenia! Cât o vezi de tânără, soarta n-a 
cruțat-o câtuși de puţin și i-a făcut parte de suferinţe aproape 
supra-omenești. 

— Se vede de pe faţa ei că a suferit mult! Tocmai de aceea 
mă și interesează atât de mult. Din prima clipă când am zărit-o 
mi-a fost foarte dragă. 

— Este o făptură vrednică să fie iubită de toată lumea. 

La început, în cele dintâi zile pe care le-a petrecut în schit, am 
întrebat-o ce a mânat-o să vină la noi unde trebuie să renunțţi la 
toate bucuriile lumești. Răspuns însă nu mi-a dat nici chiar până 
acum. 

— Nici nu este de mirat, zise Maica Pelaghia. Nu-ţi aduci 
aminte cât era de tulburată, când a venit aici? Și eu am întrebat- 
o pe vremea aceea, dar nu mi-a răspuns nimic și se uita doar 
țintă înaintea sa. De atunci însă, mai ales de când Maica Stariţă 
m-a însărcinat pe mine s-o pregătesc pentru depunerea 
jurământului, inima novicei a început să mi se deschidă. 
Întâlnindu-ne adeseori, stând de vorbă împreună ceasuri întregi 
și pesemne și liniștea cucernică a mănăstirii au făcut-o să-și 
redobândească liniștea sufletească. Cu timpul a început să fie 
mai vorbăreață și mi-a povestit toată trista ei viață de până 
acum... 

— AȘ fi grozav de curioasă s-o cunosc și eu viaţa aceasta! 

— Ți-o pot spune, Maică Evghenia. Sărmana noastră novice a 
avut mult, foarte mult de îndurat și a trecut prin suferinţe cum 
nu se întâmplă adeseori în lumea aceasta. 

— Sărmana de ea! 


— La Varșovia a fost osândită la moarte, fiindcă și-a apărat 
cinstea. Au vrut s-o spânzure, când un bărbat curajos, pe care-l 
iubea mult și care la rândul lui și el o iubea a scăpat-o de la 
groaznica moarte ce-i fusese pregătită. Dar salvarea aceasta nu 
însemnă, decât reîntoarcerea la viaţă, nu și la libertate. 

— Dar ce s-a întâmplat cu ea? 

— Închipuiește-ţi Maică Evghenia, au trimis-o în Siberia! 

— Îngrozitor! 

— Aproape un an a petrecut în locul acela înfiorător! 

— Și cum a scăpat de acolo? 

— Prin niște împrejurări pline de aventuri, în decursul cărora a 
ajuns în casa guvernatorului din Tomsk. Guvernatorul, un om cu 
suflet de aur, a primit-o în casa lui, unde s-a petrecut una din 
întâmplările cele mai de seamă ale vieţii ei. 

— Ce, anume? 

— Fiul guvernatorului din Tomsk a luat-o de soţie! 

— Oh! făcu Maica Evghenia, foarte mirată. Cine ar fi crezut că 
tânăra noastră novice este femeie? 

— Numai cu numele! Ea nu s-a căsătorit decât numai fiindcă a 
fost nevoită de împrejurări să facă aceasta. Ea însă a fost 
cinstită până la urmă și i-a mărturisit soţului său că iubește pe 
altcineva, pe omul care-i salvase viaţa la Varșovia și care de 
atunci este un nenorocit, un om pus în afară de lege. Soțul își 
înțelese nevasta, dar a trăit mereu în nădejdea că odată și odată 
tot se va întoarce inima acesteia în spre el. 

— Într-adevăr, o întâmplare ca în romane! 

— Mai târziu s-a întâlnit ea cu bărbatul care o scăpase de la 
moarte, dar și-a închipuit că începuse să-și iubească soţul. Ea 
nu-și dădu seama de adevăratele sale simțăminte decât numai 
după plecarea iubitului. Și atunci, într-o bună zi își luă rămas 
bun de la viața fără de griji, de la soţul său și părăsi Petrogradul. 
Se înapoie în ţara Românească, unde apoi află că soţul său 
murise. 

— Și din această pricină vrea să se călugărească? 

— Nu, nu! De atunci au trecut doi ani. 

— Și ce s-a întâmplat în răstimpul acestor doi ani? 

Convorbirea lor fu întreruptă de sunetele unui clopot. 

Glasul clopotului pătrunse până în biserică și Maica Pelaghia 
se îndreptă atunci în spre coridor. 


— A sunat ora odihnei! zise ea. Îţi voi povesti mâine ce a mai 
urmat. 

Cele două călugărițe porniră mai departe și zgomotul pașilor 
lor se pierdu încetul cu încetul. 

Mihu Inimă de Leu ieși din ascunzătoare, dar era atât de 
schimbat încât aproape că nu l-ai mai fi putut recunoaște. 

Chipul îi era alb ca varul, pe frunte avea broboane de 
sudoare, iar buzele-i tremurau ca și când ar fi vrut să spună 
ceva, dar nu putea. 

— Căpitane, ce-i cu tine? întrebă Grigore Muscan, mirat la 
culme. 

Mihu Inimă de Leu de-abia izbuti să prindă câteva cuvinte 
între buze. 

— Nimic... nimic... îngână el. 

— Ești într-un hal fără de hal! Nu se poate! Trebuie că s-a 
întâmplat ceva! Nu cumva convorbirea celor două călugăriţe... 
Dar nu se poate, căci toată povestea aceea mi se pare atât de 
născocită, încât nu pot crede să fie adevărată... 

— Nu... nu... 

— Atunci? Ce este cu tine?... De-abia te ţii pe picioare! 

— Nimic... Să ne urmăm drumul... 

Și voi să pornească mai departe, dar după primul pas se 
clătină și dacă nu era Muscan acolo să-l prindă în braţe, fără 
îndoială că se prăbușea la pământ. 

— Vezi cât ești de ușuratic? îi zise Muscan căpitanului. 

— Pământul... se învârtește cu mine! zise Mihu Inimă de Leu, 
încet. 

— Șezi puţin! Uite o bancă aici lângă perete. la loc pe ea. Bea 
puţin din ploscă. Țuica îţi va reda puterile. Până atunci voi da o 
raită primprejur, să vedem pe unde o luăm. 

— Bine Muscane, du-te... du-te... 

Mihu Inimă de Leu se lăsă pe bancă și rămase cu privirea 
aiurită. 

| se părea că este în prada unui vis. Dar după aceea, uitându- 
se în jurul său și văzând altarul, icoanele, candelele din biserică 
și aducându-și aminte de firida de pe coridor, în care se 
ascunsese mai adineaori împreună cu Muscan, își dădu seama 
că tot ce se petrecuse cu el era realitate, numai că, cele auzite îi 
zdruncinaseră nervii într-atâta, încât era gata să-și piardă 
cunoștința. 


Cuvintele celor două maici îi mai răsunau încă și acum în 
urechi. 

El auzi parcă din nou cum una din călugărițe rostește numele 
atât de scump lui: 

— Mioara! 

Un fior îi cutremură tot trupul. 

Era un fior de fericire, urmat de zbuciumul nesiguranței. 

Pe cât îl îmbucurase știrea că Mioara era în viaţă, pe atâta îl 
chinuia gândul că ea își căutase adăpost în mijlocul acelor ziduri 
sfinte, de unde nu se mai prea putea înapoia la viaţa lumească. 

Dar ce s-o fi hotărât pe Mioara să vină la mănăstire? 

Gândul acesta îi frământa creierul și sufletul. 

In clipa următoare însă un alt gând pusese stăpânire pe 
mintea sa: 

— Trebuie scăpată de aici! 

Nu știa cum să-i mai mulţumească lui Dumnezeu că-l 
îndreptase înspre acest schit, unde aflase că aceea pe care 
adeseori o crezuse moartă, era în viaţă. 

Mihu Inimă de Leu se gândise la toate, tocmai la Schitul 
Sfintei Treimi însă nu se gândise. Până în cele din urmă însă, el 
trebui să-și dea seama că venind la Mănăstire, Mioara 
Comăneanu dăduse dovadă de multă deșteptăciune, deoarece 
aici n-o mai putea ajunge mâna lui Panait Fotache și era apărată 
de orice uneltire a ticălosului boier. 

Dar acum cum să-i dea de știre Mioarei că este în viață? La 
întrebarea aceasta, Mihu nu putea să-și dea niciun răspuns, cel 
puţin deocamdată. De la Grigore Muscan nu voia să ceară niciun 
sfat, deoarece nu voia să-l amestece în marea taină a vieţii sale. 

Pentru bandiți el era Mihu Inimă de Leu și nu Stanislau 
Rimsky. 

Ori, romanul de dragoste al Mioarei Comăneanu era legat de 
Stanislau Rimsky. 

Bandiţii, sau haiducii, cum își ziceau ei, habar n-aveau de 
împrejurările în care venise căpitanul lor în Baltă, Dan Dragomir 
era singurul, care, ca vechi prieten al lui Stanislau Rimsky îi 
cunoștea trecutul. Dan însă nu spuse nimănui nicio vorbă, 
deoarece știa că prietenul său voia să-și ascundă trecutul de 
tovarășii săi cei noi. 

In vreme ce Mihu ședea așa, dus pe gânduri, pe bancă, 
deodată auzi zgomot de pași. 


Mihu Inimă de Leu își ciuli urechile și se pregătea tocmai să se 
ascundă, când recunoscu zgomotul caracteristic al cizmelor lui 
Muscan. 

Într-adevăr, Grigore Muscan era. 

În clipa următoare făptura lui se și ivi la cotitura coridorului. 

Chipul lui Muscan strălucea de bucurie. 

— Te simţi mai bine, căpitane? întrebă el, îndată ce ajunse 
acolo. 

— Da. 

— Putem porni? 

— Când vrei! 

— Atunci, înainte! 

— Ai făcut ceva? 

— Firește! 

— Ai găsit continuarea tunelului? 

— Găsit! 

— Și ești sigur că duce acolo unde vrem noi să ducă? 

— Sigur de tot! 

— Încotro vine? 

— Vino cu mine! Te conduc eu! 

Porniră amândoi, în vârful picioarelor, spre a nu fi auziţi 
cumva de vreo călugăriţă întârziată prin partea locului. 

Dorul de răzbunare clocotea în sufletul lui Mihu Inimă de Leu. 
Alături de această dorinţă arzătoare însă, acum se mai zbătea în 
mintea lui și întrebarea, în ce chip s-o scape pe Mioara din 
Schitul Sfintei Treimi, unde iubita sa intrase cu gândul să se 
călugărească, după cum reieșea din vorbele celor două maici. 

Pe coridor, Grigore Muscan găsise o altă ușă, care ducea în 
pivniţă, așa după cum își închipuise el de la început. Acum el îl 
ducea pe Mihu pe acest drum, pe care ajunseră apoi în pivniţă, 
unde dădură din colț în colţ. 

După cât se părea, de multă vreme nu mai umblase om prin 
locurile acelea, și poate că maicile care erau adăpostite astăzi în 
schit nici nu știau de existenţa lor. 

Praful era gros de o palmă peste tot, și aerul era tot atât de 
greu ca și cel de la începutul tunelului, ceea ce dovedea că de 
multă vreme nu mai călcase pe acolo picior de om. 

Mihu Inimă de Leu nu se mai putea orienta prin aceste locuri 
întortocheate. 

— Nu se mai sfârșește odată? întrebă el. 


— Răbdare, căpitane. Tu ia-o drept înainte pe drumul acesta. 
Până atunci eu voi înconjura moviliţele acestea, să văd ce este 
în dosul lor... Se prea poate ca și acolo să fie vreo ușă ascunsă. 

Cei doi bandiți se desparțiră. 

Grigore Muscan se îndreptă în spre niște movilițe de piatră 
îngrămădită cine știe de când acolo, dar când ajunse la ele nu le 
înconjură, după cum spusese, ci se pitulă după ele, uitându-se în 
urma lui Mihu Inimă de Leu. 

În timpul acesta Mihu mergea înainte, curajos. 

Nici nu se uita bine unde călca, deoarece dorul de răzbunare 
și dragostea îi absorbeau toate gândurile. El se frământa 
necontenit în ce chip să o scape pe Mioara din Mănăstire. 

Știa prea bine că, dacă ar scrie o scrisoare, ea n-ar ajunge 
niciodată în mâinile Mioarei, deoarece toate scrisorile trec mai 
întâi pe la Maica Stariţă, care apoi hotărăște dacă ele să fie sau 
nu predate adresantelor. 

Și oare chiar dacă ar primi scrisoarea, Mioara ar crede că vine 
de la el, sau mai curând s-ar teme că este vreo uneltire de-a lui 
Panait Fotache? 

Oare nu mai fusese păcălită odată la Petrograd, când 
lamuchin, secretarul prefecturii de poliţie o invitase pe prinţesa 
Trubetzkoi pe Insula Strigoilor în numele lui Stanislau Rimsky? 

Așa cum umbla îngândurat, deodată simţi că pământul îi fuge 
de sub picioare. 

Fu un simțământ îngrozitor pentru voinic. 

Vru să sară la o parte, dar era prea târziu... Strigă cât îl ţinu 
gura... 

Pereţii retrimiseră ecoul strigătului său: 

— Ajutor! 

După aceea trupul lui voinic se prăbuși. 

CAPITOLUL 90 
MORTUL ÎNVIAT 


Grigore Muscan se repezi înspre locul de unde venise strigătul 
de ajutor. 

Acum totul reintrase în liniște. 

Mihu Inimă de Leu dispăruse fără urmă și Grigore Muscan se 
uita înspre misterioasa gaură care îl înghiţise pe căpitanul său. 

Pe chipul lui Grigore Muscan se întipări un zâmbet de 
diabolică bucurie. 


— Așa... așa... mormăi el, acum am scăpat de tine și eu voi fi 
căpitanul bandei... 

Apoi se aplecă deasupra prăpastiei ce se deschidea la 
picioarele sale și strigă: 

— Căpitane... căpitane! 

Nu primi niciun răspuns. 

Zâmbetul diabolic se sălășlui din nou pe chipul lui. 

— Se pare că s-a sfârșit cu el... Dar chiar dacă n-a murit încă, 
tot va muri el în curând de foame și de sete... Tot a fost bine că 
am venit înainte și am descoperit această prăpastie 
misterioasă... Acum am scăpat, odată pentru totdeauna, de un 
vrăjmaș care-mi stătea în cale! 

După aceea părăsi această a doua pivniţă cu mulțumirea 
omului care a săvârșit o faptă bună. 

Pe urmă se furișă pe coridorul bisericii, după aceea trecu prin 
a doua ușă, cobori în pivniţa dintâi și ieși în tunelul prin care 
venise cu un ceas mai înainte în tovărășia lui Mihu Inimă de Leu. 

Și în vreme ce mergea pe acest tunel gândul lui se întorcea 
mereu la Mihu Inimă de Leu. 

— Ți-am plătit cu vârf și îndesat amărăciunile, pe care mi le-ai 
pricinuit! mormăia el mulţumit. M-am răfuit pentru vecie cu 
faimosul Mihu Inimă de Leu... De astăzi înainte eu voi fi 
căpitanul bandei și se va întâmpla ceea ce voi vrea eul!... 


* 
x x 


Trecură câteva ceasuri până când în cele din urmă Mihu Inimă 
de Leu își reveni din buimăceala în care căzuse după prăbușire. 

Când își reveni, căută să-și adune gândurile. 

Își ridică obosit capul. Avea dureri neînchipuite. Își trecu mâna 
peste frunte. 

Fruntea îi era plină de sânge. 

În timpul căderii se rănise și rana sângera acum. 

Se ridică cu greu de la pământ și începu să se uite în jurul său 
spre a și da seama unde căzuse. i 

Un întuneric beznă îl înconjura din toate părțile. Intr-un colț 
zări ceva alb și se târî până acolo însă se cutremură. 

Era un schelet omenesc. 


Se uită în altă parte și atunci văzu alte oase, alte schelete 
omenești, care se rânjeau la el hidos cu albeața lor înfiorătoare. 

Căzuse în vechea criptă părăsită a mănăstirii. 

Un gând cumplit îi trecu prin minte: Acesta să-i fie oare 
sfârșitul? De aceea îl mânase soarta aici, pentru ca să dispară 
fără urmă de pe suprafaţa pământului, așa după cum dorise 
tarul Alexandru al Rusiei? 

Cuprins de o neliniște înfiorătoare, începu să caute, să 
cerceteze împrejurul său, spre a-și putea da seama mai bine ce 
era groapa aceasta în care căzuse. Dar întunericul ce-l înconjura 
era atât de desăvârșit încât nu putu să-și dea seama de nimic. 

Singura lui nădejde era că, poate Muscan se mai găsea prin 
apropiere și-i auzea strigătele de ajutor. 

— Muscane! Muscane! strigă el din răsputeri, deoarece nicio 
clipă nu și ar fi închipuit că chiar Muscan fusese acela care-i 
pregătise această cursă. El era încredinţat că, căzuse pradă unei 
întâmplări nenorocite. Nu-și putea închipui atâta mârșăvie la 
tovarășul său încât să-l creadă în stare de a-i fi pregătit 
moartea. 

Cu cât trecea timpul, cu atâta se simţea mai rău. Înconjură 
toată temnita în care căzuse în căutarea unei portiţe salvatoare, 
dar în zadar. Nicăieri nici urmă de o cale care să ducă afară din 
fioroasa închisoare. 

Işi dădu seama că dacă într-un chip oarecare nu izbutește să 
scape de-acolo, îl așteaptă cea mai cumplită dintre morți, 
moartea de foame! 

Işi vâri mâna în traistă, în mod instinctiv. Florica și cu 
Smaranda i-o umpluseră cu merinde. Mai era și acum câte ceva 
de-ale mâncării în ea, dar din merindele acestea trebuia să 
mănânce cu multă economie pentru a-i ajunge pentru trei sau 
patru zile. Dar ce se va întâmpla după aceea? 

Soarta ce-l aștepta era îngrozitoare chiar numai când te 
gândeai la ea. 

Pumnii i se încleștară de mânie. 

Gândul că atunci, tocmai atunci i se întâmplase această 
nenorocire când avea o datorie atât de mare de îndeplinit, 
salvarea Mioarei, îl chinuia nespus. În loc să alerge în ajutorul 
iubitei sale, era silit să stea acolo, cu mâinile în sân, el însuși 
așteptând un ajutor care nu știa de unde i-ar putea veni. 


— Doamne Dumnezeule de ce mă pedepsești atât de greu? 
îngână el, deznădăjduit. 

Apoi mai încercă odată, poate că Muscan tot mai era prin 
apropiere: 

— Ajutor!... Ajutor!... 

Dar în zadar! Niciun răspuns! 

Strigătul lui de ajutor nu trecu dincolo de acest ochi de pivniţă 
și Mihu Inimă de Leu își dădu seama că, așa cum era despărţit 
de restul lumii, nu se putea aștepta decât la o moarte sigură. 

Rana îl ustura, trupul îl durea, deoarece se lovise, se zgâriase 
în nenumărate locuri, dar puţin îi păsa de toate acestea 
deoarece în mintea lui nu mai umbla de cât un singur gând, să 
scape de-acolo. 

Işi stăpâni scârba și se înapoie la scheletele care erau 
rezemate de-a lungul pereţilor. 

Mihu Inimă de Leu își propuse să cerceteze cu luare aminte 
toți pereţii, deoarece singura lui nădejde mai era să găsească 
vreo poartă ascunsă în unul din acele ziduri. 

El ciocăni zidul peste tot, dar mereu îi răspundea sunetul 
înăbușit ce trăda un perete gros, foarte gros. 

Și cu cât căuta mai mult, cu atât mai tare i se strângea inima, 
deoarece cu atât mai îndepărtată, mai cu neputinţă îi apărea 
scăparea din acest loc. 

Mișcându-se acolo, printre acele schelete fioroase, i se păru 
că simte suflarea rece a morții. 

Fiecare clipă însemna pentru el o nouă deziluzie. Voinicul 
neînfricoșat, cu inimă de fier, care învinsese în viață atâtea 
piedici, își dădea seama din ce în ce mai bine că situaţia era din 
cele mai deznădăjduite și că nici măcar o licărire de speranţă nu 
exista să scape de-acolo. 

Deodată însă bucuria îi lumină fața. 

Ciocănind mereu în perete, deodată i se păru că zgomotul nu 
mai era tot atât de înăbușit ca până atunci. Lovitura revenea, 
sunetul era mai ușor, ca și când în locul acela peretele n-ar mai 
fi fost atât de gros și în spatele lui s-ar afla o altă încăpere. 

Căpitanul haiducilor nu mai simţi nicio durere, deoarece toată 
firea lui fu stăpânită de gândul că poate tot va mai găsi un 
mijloc de scăpare. 

Nu știa încă unde duce calea, care eventual s-ar deschide 
înaintea lui, dar speranţa libertăţii încolţise în inima lui. 


— Trebuie să sparg zidul în locul acesta! hotărî el, după ce 
cercetă zidul mai bine. 

Spre norocul lui, drugul de fier, cu ajutorul căruia deschisese 
ușa din tunel mai era la el, așa că avea măcar o unealtă cu care 
să se așeze la lucru, căci altfel ar fi fost silit să zgârie peretele 
cu unghiile. 

Nu-și dădea seama cât timp să se fi scurs de când căzuse 
acolo, nu-și putea aminti de vreme, nu se sinchisi de rănile pe 
care le avea pe trup, ci se așeză pe lucru cu îndârjire și cu o 
hotărâre nestrămutată. 


* 
x x 


În moara de pe malul drept al Dunării bandiții își duceau viața 
lor obişnuită, plină de monotonie. 

Ziua mai ieșeau la pescuit sau la vânătoare de rate și gâște 
sălbatice, seara însă se adunau cu toții în curtea morii, în jurul 
focului. 

Intre timp toţi se gândeau la căpitanul care era departe de ei 
și mai ales Dan Dragomir, care aștepta cu nerăbdare înapoierea 
prietenului său. 

Trecură două zile, fără să primească vreo veste de la cei 
plecaţi în spre Schitul Sfintei Treimi. 

Seara se lăsase din nou și din nou bandiții erau adunaţi în 
jurul focului când deodată văzduhul fu străbătut de un fluierat 
prelung. 

Dan Dragomir sări de lângă foc. 

— Vine căpitanul! strigă el, în vreme ce ochii începură să-i 
strălucească de bucurie. 

Ceilalţi se întoarseră și ei curioși, în spre poarta curții. 

— Sunt curios, zise Dan Dragomir, să vedem ce ispravă au 
făcut! 

Cu aceste cuvinte porni în spre poartă, spre a fi cel dintâi, 
care să-l salute pe căpitan. Dar de-abia făcu câţiva pași că se și 
dădu înapoi, speriat. 

In curtea morii Grigore Muscan intră singur. 

Dan Dragomir strigă, îngrozit: 

— Unde este căpitanul? 


Grigore Muscan se apropie de Dan Dragomir și răspunse 
scurt: 

— Nu mai avem căpitan! 

— Ce s-a întâmplat? urlă Dan Dragomir, scos din fire. 

— Mihu Inimă de Leu a murit! răspunse Grigore Muscan. 

Atunci ceilalți bandiți săriră și ei de pe locurile lor și în clipa 
următoare o ploaie de întrebări căzu asupra lui Muscan. 

— Unde este? 

— Ce i s-a întâmplat? 

— L-au ucis? 

— Vorbește! 

Muscan de-abia apucă să vorbească. 

Cele două fete ieșiră și ele din moară și când auziră despre ce 
este vorba, începură să plângă deznădăjduite. 

Curtea morii se asemăna cu un furnicar răvășit. Bandiţii 
alergau de colo până colo, strigând și ţipând, ca niște oameni 
care își pierduseră judecata. 

Din toată gălăgia aceasta se auzea numai glasul rugător al lui 
Dan Dragomir: 

— Vorbește, Muscane, vorbește... Vestea aceasta îngrozitoare 
nu poate fi adevărată... Nu se poate ca Mihu Inimă de Leu să nu 
mai fie printre cei vii. 

Grigore Muscan se uită la el și răspunse, încet: 

— L-am văzut cu ochii mei, când a murit! 

— E prea îngrozitor! 

— Unde s-a întâmplat? 

— Cum s-a întâmplat? 

— Vorbește! 

— Povestește-ne! 

— Spune-ne odată! 

Grigore Muscan așteptă până când gălăgia se mai potoli puţin 
apoi, începu cu povestirea fioroasei aventuri. 

— Știţi cu toţii că am plecat spre a pătrunde în tunelul de pe 
sub Schitul Sfintei Treimi. După ce am ajuns la gura tunelului, 
am pornit pe el, până când am intrat în pivniţa schitului. Aici am 
căutat continuarea tunelului, care trebuia să ne ducă în conacul 
boierului Panait Fotache și în vreme ce căutam s-a întâmplat 
nenorocirea... 

— Așadar o nenorocire? 


— Mihu Inimă de Leu mergea înainte, eu după el. Mergeam 
liniștiți, stând de vorbă, fără să ne gândim la groaznica 
primejdie care ne pândea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Deodată aud strigătul căpitanului și văd că începe să se 
prăbușească, să cadă mai jos, tot mai jos. Imi dau seama că la 
picioarele noastre, se află o prăpastie, întind mâna pentru a-l 
prinde, dar era prea târziu... Peste câteva secunde i-am auzit 
trupul, cum se izbește de ceva. Socotind după trecerea timpului, 
prăpastia în care căzuse trebuie să fie foarte adâncă, deoarece 
zgomotul căderii nu veni la mine, decât târziu de tot... 

— Dar cum s-a putut întâmpla una ca asta? întrebă Dan 
Dragomir, mirat. Cum se poate ca într-o pivniţă să se găsească 
o prăpastie atât de adâncă? 

Grigore Muscan dădu din umeri. 

— Ar trebui să știi și tu cât de ciudate sunt clădirile de 
vechimea Schitului Sfintei Treimi... Omul nu poate ști niciodată 
de unde și când îl pândește primejdia. Dacă din întâmplare 
mergeam eu înainte, atunci pe mine mă aștepta soarta aceasta! 

— Mai bine spune, ce s-a întâmplat cu căpitanul! îl zori Dan 
Dragomir. 

— Vă închipuiţi, zise Grigore Muscan, cu prefăcătorie, cum m- 
am speriat, când am văzut că bunul nostru căpitan dispare așa 
dinaintea ochilor mei! 

— Și n-ai făcut nimic să-l scapi? 

— Dimpotrivă, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. 

— Dar atunci cum se face că, tot n-ai izbutit să-l scapi? 
întrebă Dan Dragomir mai departe, în vreme ce Florica și cu 
Smaranda suspinau amarnic. 

— Se vede că nu cunoști situaţia! strigă Muscan, mânios. 
Neavând nimic la îndemână, a trebuit să renunţ la planul pe 
care mi-l făurisem la început, de a mă cobori în prăpastie. M-am 
oprit deci la gura abisului și am strigat de mai multe ori. 

— Şi? 

— În zadar... Niciun răspuns. 

— Dar poate că se zăpăcise în prima clipă, sau leșinase chiar, 
strigă Dan Dragomir, tot mai enervat, nu trebuia să pleci îndată 
de-acolo! Să fi așteptat, poate că-și mai venea în fire! 

Dar Grigore Muscan nu era omul care să se încurce cu una cu 
două. Se pricepea el să răspundă la orice întrebare, mai ales că 


se așteptase la această descoasere din partea lui Dan Dragomir, 
pe care-l știa mâna dreaptă a lui Mihu Inimă de Leu. 

— Dar cine-ţi spune că am plecat îndată? Am mai stat multă 
vreme acolo, așteptând să văd dacă nu cumva mai dă vreun 
semn de viaţă... Cu făclia pe care o aveam am luminat în 
prăpastie, dar lumina nu pătrunse până în fundul văgăunii, așa 
că n-a fost chip să zăresc trupul căpitanului... Nu mai încape 
însă nicio îndoială că, în urma cumplitei prăbușiri, bietul nostru 
căpitan se va fi zdrobit cu desăvârșire. Și această bănuială a 
mea, îmi fu întărită în curând de gemetele de moarte, care 
veniră din fundul prăpastiei... Am început să strig din nou, să-l 
implor să dea un semn de viaţă, dar toate rugăminţile mele 
rămaseră zadarnice... Niciun răspuns... Într-un târziu am mai 
auzit un horcăit înfiorător și pe urmă nimic... Căpitanul își 
dăduse sufletul! 

Dan Dragomir se apropie și mai mult de Muscan și strigă, 
răstit: 

— Și tu ai plecat de-acolo, fără să fi încercat să-l scapi, fără să 
te fi încredinţat într-un chip neîndoios că a murit? 

— Dar când îţi spun că sunt încredințat că a murit!... 

— lar eu îţi spun, tot atât de încredințat, că mai trăiește încă. 
Nici tu, nici eu, nu i-am văzut încă trupul neînsufleţit. 

Cuvintele acestea rostite cu o hotărâre uluitoare, îl cam 
încurcară pe Grigore Muscan care nu știa ce să răspundă în 
grabă. 

— Crede-mă, îngână el, în cele din urmă, că este cu neputinţă 
ca cineva să mai scape viu de-acolo. 

— Se poate, răspunse Dan Dragomir, răstit, dar de asta 
trebuia să te încredințezi, mai înainte de a veni aici! Și fiindcă tu 
n-ai făcut-o, voi fi nevoit s-o fac eu! 

— Incercare zadarnică! 

— Nu cred că va fi zadarnică! Poate că-l mai găsesc în viaţă și 
atunci eu voi ști să-l scot de unde nu l-ai scos tu! 

— Planul tău este îndrăzneţ și nu poate fi dus la îndeplinire... 
Mihu Inimă de Leu a murit și morții nu mai pot fi înviați... 

In clipa aceea rândurile bandiţilor adunaţi în jurul lui Muscan 
și a lui Dan Dragomir fură rupte de o mână vânjoasă și o voce 
tunătoare rosti: 

— Nici nu trebuie înviaţi, fiindcă au și înviat! 

Toţi se uitară încremeniţi la cel ce sosise pe neașteptate. 


Era Mihu Inimă de Leu. 

Nu le venea să-și creadă ochilor și mai ales Grigore Muscan 
nu putea să creadă în ceea ce vedea în faţa sa. 

Dan Dragomir fu cel dintâi care-și veni în fire și se repezi la 
Mihu în prada unei bucurii de nedescris. El își îmbrăţișă prietenul 
și strigă: 

— Capitane... căpitane... Așadar tot trăiești!... Slava Domnului 
că ești iarăşi aici! 

De-abia atunci văzu Dan Dragomir că fruntea lui Mihu era 
plină de sânge, că lângă tâmplă avea o rană deschisă, că faţa și 
mâinile îi erau pline de zgârieturi. 

— Ce ţi s-a întâmplat, căpitane? Ești rănit rău? 

Mihu Inimă de Leu răspunse nepăsător: 

— Câteva zgârieturi, fără nicio însemnătate! 

Smaranda, de îndată ce văzu că Mihu e rănit, alergă în casă și 
se înapoie cu apă caldă și cu pânză de in, cu care legă rănile 
căpitanului. 

Grigore Muscan se uită tremurând și zăpăcit la Mihu Inimă de 
Leu, care de-abia îl zărise pe banditul care-i fusese însoțitor în 
acest drum îndrăzneţ. 

— Căpitane! strigă Grigore Muscan, cu prefăcută bucurie. 
Slavă Domnului că te vedem din nou în mijlocul nostru. Eu mă 
temeam, ce spun, eram încredinţat că ai pierit acolo! 

— Mihu Inimă de Leu nu piere atât de ușor! răspunse 
căpitanul, pe un ton nu tocmai prietenos... 

— Am așteptat multă vreme la gura prăpastiei, dar n-ai dat 
niciun semn de viaţă. 

Dan Dragomir se uitase necontenit la Grigore Muscan. 
Niciodată n-avusese încredere în omul acesta, acum însă, când 
îl văzuse înapoindu-se fără căpitanul neîncrederea lui crescu 
până la bănuială. De aceea, el se aștepta acum ca Mihu Inimă 
de Leu să-l demaște, arătând că Muscan nu spusese adevărul. 
Care nu-i fu însă uimirea, când văzu că răspunsul căpitanului nu 
făcea decât să întărească spusele banditului. 

— Se poate, zise Mihu Inimă de Leu, deoarece multă vreme 
am stat acolo fără cunoștință. Nu-mi pot da seama cât a durat... 
Când mi-am revenit în simţiri, am strigat după tine, dar n-am 
mai primit niciun răspuns. 


— Da, fiindcă atunci nu mai eram acolo, zise Grigore Muscan, 
care de bucurie că Mihu leșinase într-adevăr și deci, nu-l putea 
demasca, își recăpătă siguranţa de sine. 

— Groaznică mi-a fost deșteptarea, urmă Mihu Inimă de Leu, 
deoarece ajunsesem în cripta Schitului Sfintei Treimi. In jurul 
meu nu erau decât schelete și căpăţâni hidoase, care se zgâiau 
fioros la mine. Ce să vă spun, mi-aș fi dorit o societate ceva mai 
plăcută... 

— Și cum ai scăpat de-acolo? întrebă Muscan. 

— Cu multă greutate! 

— Ai căzut de la mare înălţime, așa că nu-mi vine să cred că 
te vei fi înapoiat pe aceeași cale. 

— Nici n-am venit pe unde am căzut! 

— Ci? 

— Am reușit să dau peste o ușă zidită a criptei. Adunându-mi 
toate puterile am izbutit s-o sparg. Ușa aceasta dădea într-un 
tunel. Nu în acela prin care am mers noi, ci în altul mult mai 
scurt, care ducea tot la pădurice. Prin tunelul acesta am fi putut 
pătrunde mult mai ușor în schit și nu am fi avut de îndurat toate 
neplăcerile tunelului înăbușitor pe care l-a descoperit Muscan. 

— Dar de tunelul care duce la conacul lui Panait Fotache n-ai 
dat? 

— Nu! De altfel nici nu l-am căutat, deoarece am vrut să 
ajung cât mai iute înapoi la voi... Aceasta însă nu însemnează că 
Panait Fotache va scăpa de răzbunarea mea! Dimpotrivă, de- 
abia aștept clipa în care voi putea pedepsi umilirea la care am 
fost supus de acest ticălos. 

— In orice caz, căpitane, zise Grigore Muscan, deocamdată 
trebuie să renunţi de a-ţi satisface dorul de răzbunare! 

— De ce? 

— Deoarece, după cum am aflat, boierul Panait Fotache a și 
plecat la București! 

— Așa!?... Când? 

— Încă mai înainte de a fi ajuns noi la Schitul Sfintei Treimi. 
Așa că, chiar dacă am fi pătruns în conacul boierului, drumul 
nostru tot fără rezultat ar fi rămas. 

Știrea aceasta îi fu foarte neplăcută lui Mihu Inimă de Leu. 

— Acum mi-a scăpat el printre degete, exclamă el, amărât. Vă 
jur însă că răzbunarea mea tot îl va ajunge! Se va înapoia el de 


la București și atunci va sosi și ceasul răfuielii... Cu cât trece 
timpul, cu atât mai puternic devine dorul meu de răzbunare. 

— După cât se pare, boierul Panait Fotache s-a dus la 
București pentru a primi o însărcinare cu totul specială! urmă 
Grigore Muscan. 

— Ce anume? 

— N-aș putea să spun cu siguranţă, mi se pară însă că e vorba 
ca Panait Fotache să fie numit un fel de caimacan: al acestei 
părţi a ţării. 

— Ce-ai spus? strigă Mihu Inimă de Leu, nevenindu-i să-și 
creadă urechilor. 

— V-am spus de la început că, nu sunt sigur de temeinicia 
veștii pe care v-am adus-o. Cu toate acestea lumea vorbește că 
s-au pus stăruințe pe lângă domnitor, ca lui Panait Fotache să i 
se dea puteri desăvârșite în acest ţinut, adică, după cum v-am 
mai spus, să fie numit un fel de caimacan. 

— Dacă știrea este adevărată, exclamă Mihu Inimă de Leu, 
ameninţător, atunci voi avea un motiv mai mult pentru a sfârși 
cu el. 

— Cel mai cumplit prăpăd s-ar dezlănţui asupra acestui ţinut, 
se amestecă în vorbă și Dan Dragomir, dacă Panait Fotache ar fi 
numit caimacan. 

— Prăpădul acesta însă, îl vom împiedica cu orice preţ, 
declară Mihu Inimă de Leu, cu hotărâre. 

Grigore Muscan se apropie de Mihu și-i zise, cu ochi 
scânteietori: 

— Chiar dacă boierul Panait Fotache ne-a scăpat pentru câtva 
timp asta nu însemnează că nu vom avea de lucru. Inapoindu- 
mă acasă, am mai cules și o altă veste, foarte însemnată. 

— Care? 

— Boierul Petrache Bănuţț... 

— Moșierul de la Piatra Seacă? 

— EI! 

— Ce este cu dânsul? 

— Mâine noapte trece cu fata lui, pe aici, adică, pe șoseaua 
de pe celălalt țărm... 

— Asta într-adevăr este o veste bună! 

— Dar știți voi cine este boierul Petrache Bănuţ? Este un al 
doilea Panait Fotache! Tot atât de crud și fără suflet ca și 


3 Caimacan - În Muntenia și Moldova, locţiitor al domnitorului. 


moșierul de lângă Schitul Sfintei Treimi, e de o zgârcenie 
nemaipomenită și a ajuns spaima bieţilor ţărani. E atât de 
zgârcit, încât îi pare rău de fiecare gologan care stă în punga 
altuia și nu într-a lui. E fără milă cu argaţii și ţăranii săi, bătaia 
cu nuiaua de alun se vede pe moșia lui în fiecare zi și nu se 
sfiește să pună la stâlp nici chiar pe bătrâni și pe femei. Acum 
câţiva ani cruzimile lui au fost atât de neomenești, încât ţăranii 
nu le-au mai putut îndura și s-au răzvrătit. Îngâmfatul boier a 
trebuit să fugă de la conac în miez de noapte cu ceea ce se 
găsea pe el. După aceea însă s-a înapoiat pe moșie cu o ceată 
de panduri, a înăbușit răscoala și s-a răzbunat înfiorător pe 
țărani. De atunci se poartă într-un chip și mai barbar cu oamenii 
săi. 

Bandiţii ascultară cu priviri scânteietoare povestirea lui 
Grigore Muscan. Mihu Inimă de Leu îi învățase să simtă o ură 
fără de margini faţă de aceia care se purtau atât de câinește cu 
bieții ţărani... 

Mihu ascultase el însuși cu multă luare aminte cele istorisite 
de Grigore Muscan, iar când acesta sfârși ce avea de spus, zise: 
— Mâine seară vom pune mâna pe boierul Petrache Bănuţ! 

Toată lumea primi vestea aceasta cu multă bucurie. Toţi 
bandiții aprobau această expediţie și bătrânele sălcii din jurul 
morii se cutremurară auzind murmurul ameninţător al bandiţilor 
care pe urmă se duseră să se odihnească. 

Cei rămași în jurul focului se împuţinau necontenit, până când 
în cele din urmă nu mai rămase decât Dan Dragomir și cu Mihu 
Inimă de Leu. 

lar când rămaseră numai în doi, Mihu Inimă de Leu exclamă: 

— Dane... Dane... Am găsit-o pe Mioara Comăneanu! 

Uimirea lui Dan Dragomir fu atât de mare încât nici nu putu să 
vorbească. 

În schimb Mihu Inimă de Leu era cu atât mai vorbăreţ. 

— Isprava aceasta era să mă coste viaţa, zise el, dar merita, 
deoarece am dat peste aceea care-mi este atât de dragă. 

— Ai văzut-o0?... Ai vorbit cu ea?.. 

— Nu! 

— Atunci? 

— Am aflat unde se găsește! 

— La conacul lui Panait Fotache? 

— Nu, Doamne ferește! 


— Atunci? 

— La Schitul Sfintei Treimi. 

— Nu ţi-am spus eu, strigă atunci Dan Dragomir, că nu trebuie 
să deznădăjduiești? Vezi, soarta tot n-a fost tocmai atât de 
crudă cu tine și ţi-a deschis calea care duce la iubita inimii tale! 

— Dar încă nu știu cum s-o scap de acolo! 

Dan Dragomir căută să-și liniștească prietenul și căpitanul. 

— In privinţa aceasta, dragă Stanislau, cred că n-ai niciun 
motiv să fii neliniștit! Lucrul de căpetenie este că știi unde se 
găsește. Restul vine de la sine. Nu se poate să nu găsim noi 
vreun mijloc de a o scăpa de-acolo! 

— De m-aș vedea odată pornit pe calea ce trebuie să ducă la 
salvarea ei! Ard de nerăbdare s-o pot strânge în braţe din nou. 
Și atunci se va sfârși și cu viaţa mea de bandit... Vom porni în 
spre alte meleaguri pentru ca în sfârșit să mă pot bucura și eu 
de o viaţă tihnită, de o viaţă de familie. 

Dan Dragomir își îmbrăţișă vechiul prieten și zise, adânc 
mișcat: 

— iți doresc din tot sufletul ca totul să se întâmple așa, după 
cum vrei tu! 

CAPITOLUL 91 
BOIERUL PETRACHE BĂNUȚ 


Era o noapte de vară liniștită. 

Vântul adia ușor, abia mișcând frunzele sălciilor de pe țărmul 
apei, luna strălucea majestoasă și afară de murmurul monoton 
și uniform al bătrânei Dunăre, niciun alt zgomot nu tulbura 
ținutul. 

Pe țărmul stâng al Dunării șerpuia o șosea largă. Cu toate că 
șoseaua era dintre cele mai bune, totuși, trăsurile se rătăceau 
foarte rar pe drumul acesta, mai ales în timpul nopţii, deoarece 
drumul era prea aproape de Baltă, unde mișunau cetele de 
bandiți care aveau obiceiul să iasă după pradă mai ales pe 
această șosea, atât de apropiată de ascunzătoarea lor. 

Mai ales de când se dusese faima lui Mihu Inimă de Leu, 
călătorii preferau să facă ocoluri de poște, numai spre a fi siguri 
că nu riscă să se întâlnească față în față cu temutul căpitan de 
bandiți. Negustorii n-ar fi trecut pe șoseaua aceasta chiar dacă li 
s-ar fi faăgăduit comorile din o mie și una de nopți. Pentru ei Mihu 


Inimă de Leu era o sperietoare mai plină de efect, chiar și decât 
holera sau ciuma... 

Boierului Petrache Bănuţ însă, puţin îi păsa despre legendele 
ce se povesteau pe socoteala bandiţilor din Baltă și tocmai de 
aceea își alesese drumul pe această șosea, atât de ocolită de 
alţii. Dar ceea ce-l îmbărbăta erau mai ales cei opt servitori 
înarmaţi până în dinţi, pe care îi luase cu sine spre a-l însoți și în 
mijlocul cărora se simţea mai mult decât sigur. În asemenea 
împrejurări el era încredinţat că nu există ceată de bandiți care 
să îndrăznească să-l atace. 

Fata lui, Dochiţța, era și ea cu el. Dochiţa era o fată 
înfumurată, îngâmfată, tot atât de nesimţitoare ca și tatăl său. 
Singurul ei gând era cum să se împopoţoneze mai mult, cum să 
se îmbrace mai arătos pentru a place cât mai mult. 

Moșierul de la Piatra Seacă și cu fiică-sa se duceau la o rudă 
îndepărtată a lor, boierul Tudorache Bănuţ. Boierul Tudorache 
Bănuţ își avea și el moșia tot pe lângă Dunăre și cu toate că era 
mult mai tânăr decât boierul Petrache, în felul de a înţelege 
viața nu se deosebea întru nimic de acesta. Ai fi zis că tot 
neamul Bănuţilor era plămădit din același aluat. Le plăceau 
petrecerile și bucuriile ușoare, iar de oamenii de pe moșia lor 
nici nu se sinchiseau și puţin le păsa dacă nenorociţii care le 
munceau pământul tânjeau în cea mai neagră mizerie. 

Boierul Petrache Bănuţ avea un vis mare. Adunându-se nu de 
mult la Galaţi toți membrii familiei Bănuţ, cineva făcuse 
propunerea ca Dochiţa să se mărite cu boierul Tudorache Bănuţ 
pentru ca în chipul acesta două din cele mai frumoase moșii din 
ținutul Galaţilor să se unească într-o singură mână, pentru ca 
astfel faima neamului Bănuţilor să crească și mai mult. 

Socoteala aceasta fu pe placul tuturor, chiar și pe acela al 
celui mai interesat în cauză, boierul Tudorache Bănuţ, care nu 
vedea cu ochi răi căsătoria sa cu Dochiţa. 

Este adevărat că pe Dochiţa n-o mai văzuse din frageda-i 
copilărie, dar după cât își mai aducea aminte, fata avea o 
înfățișare care putea să placă. De altfel, pentru Tudorache 
Bănuţ n-avea prea mare însemnătate faptul dacă își iubea soția 
sau nu. Și el, ca și toţi ceilalți membrii ai familiei, nu căuta în 
această căsătorie decât putinţa de a uni cele două mari moșii. 

După căsătorie el avea de gând să-și urmeze felul de viață de 
până atunci, fel de viață care făcea din numele său o 


sperietoare pentru  nefericiţii ţărani. Fetele frumoase ale 
ţăranilor ocoleau cu groază conacul lui Tudorache Bănuţ, 
deoarece știau că dacă boierul punea ochii pe ele, atunci nu mai 
aveau scăpare. Vrerea lui Tudorache Bânuţ trebuia să se 
îndeplinească, puţin păsându-i de vieţile pe care le nenorocea. 

Așadar, la consiliul de familie ţinut la Galaţi, Bănuții 
hotărâseră căsătoria Dochiţei cu Tudorache Bănuţ și boierul 
Petrache îi și spuse vărului său de-al doilea că în una din 
săptămânile următoare îi va face o vizită la conac, împreună cu 
Dochiţa. 

Acesta era scopul călătoriei lui Petrache Bănuț și acum tatăl și 
fiica ședeau unul lângă altul în caleașca ce înainta pe șoseaua 
de lângă Dunăre. 

— Dacă nu mă înșel, Balta a și început dincolo de Dunăre? 
zise fata, vorbind din vârful limbii, cum îi era obiceiul. 

— Da, fata mea, dincolo de apă se întinde Balta! 

— Și nu trebuie să ne temem că vom fi atacați de bandiții 
care își au ascunzătoarea prin Baltă? Cum îl cheamă pe acela... 
Mihu Inimă de Leu... 

Boierul Petrache Bănuţ începu să râdă din tot sufletul. 

— La ce te gândești, Dochiţo? Cine ar îndrăzni să se atingă de 
trăsura boierului Petrache Bănuţ? Numele meu este prea temut 
prin partea locului pentru ca cineva să se încumete să-mi facă 
vreun rău... Toată lumea știe că o asemenea îndrăzneală aș 
înăbuși-o în sânge! 

— Da, vezi tu, dar despre bandiții aceștia din Baltă am auzit 
povestindu-se lucruri atât de înfiorătoare... Este adevărat că au 
obiceiul să-i tragă în ţeapă pe oameni? 

Boierul Petrache Bănuţ râse din nou. 

— Dochiţa mea, dar de unde ai mai scos și năzbătiile acestea? 

— Mai înainte de a mă culca, doica îmi povestește în fiecare 
seară grozăvii despre isprăvile lor și și-a luat obiceiul de a se 
uita în fiecare zi de câteva ori sub patul meu, pentru a vedea 
dacă nu cumva s-a ascuns cineva acolo! 

— Baba aceea vede întotdeauna strigoi! Dar când ne vom 
înapoia îi trag eu o săpuneală de-i va trece pofta să-ţi mai vâre 
în cap asemenea prostii! Fii liniștită, Dochiţa mea! Ti-am spus că 
n-ai niciun motiv să te temi. Se vede că nu-i cunoști pe acești 
faimoși bandiți! Ei nu-i atacă decât pe oamenii care nu sunt 


înarmaţi. De îndată ce zăresc o pușcă fug de mănâncă 
pământul... 

In clipa aceea tăcerea nopții fu spintecată de o detunătură de 
armă. 

Dochiţa se uită speriată la tatăl său. 

— Ce este asta? 

In secunda următoare o nouă detunătură spintecă văzduhul, 
apoi se auziră strigăte sălbatice. 

Boierul Petrache Bănuţ își duse mâna la pistol. 

— Trebuie să vedem ce s-a întâmplat! zise el și își întinse 
mâna în spre ușa trăsurii. Dochiţa însă îl împiedică. 

— Ce vrei să faci, tată? N-auzi ce încăierare s-a încins în jurul 
nostru? 

— Bandiţii din Baltă! îngână boierul Petrache Bănutț, 
tremurând ca varga și acum renunţă și el la gândul de a mai 
părăsi caleașca. 

Avea însă deplina încredere că servitorii săi vor respinge 
atacul bandiţilor și atunci va putea să-și continue călătoria. Până 
atunci însă, el se retrase prevăzător în fundul trăsurii și în 
înfățișarea acestui om, care tremura ca o trestie și pe a cărui 
faţă era întipărită groaza cea mai înspăimântătoare, nu se mai 
putea vedea nici urmă din mândrul moșier de mai înainte care 
vorbise cu atâta dispreţ despre bandiții Bălții. 

Dochiţa era tot atât de îngrozită ca și tatăl său. Ea își reaminti 
de toate poveștile înfiorătoare pe care i le povestise doica și se 
întrebă îngrozită, ce se va întâmpla cu ea dacă va cădea în 
mâinile bandiţilor. 

Până atunci, îngâmfata copilă a moșierului de la Piatra Seacă 
nu simţise niciodată nevoia să se roage lui Dumnezeu, acum 
însă, în mijlocul primejdiei neașteptate ce căzuse asupra capului 
său și când nu mai era sigură de viaţa sa, își aduse aminte de 
Dumnezeu și începu să se roage, implorând cerul să înlăture 
primejdia în care se găsea împreună cu tatăl său. 

Dar în loc să treacă, primejdia devenea tot mai mare, tot mai 
amenințătoare. Impușcăturile nu mai erau atât de dese, dar în 
schimb gălăgia devenise parcă și mai infernală. Din mijlocul 
vacarmului se auzea glasul metalic al unui om care striga pe un 
ton care, după cât se părea, nu cunoștea împotrivirea: 

— Legaţi-i cobză! Cine se împotrivește culcați-l la pământ, 
fără milă! 


Amenințarea aceasta rostită cu voce tunătoare nu întârzie să- 
și facă efectul și servitorii boierului Petrache Bănuţ se predară 
unul după altul, lăsându-se să fie legaţi de bandiți. 

De altfel se făcuse mai multă gălăgie decât merita lupta. 

Atacul neașteptat îi zăpăcise pe servitori atât de tare, încât, 
mai înainte ca aceștia să se fi putut gândi la apărare, bandiții și 
ajunseră lângă ei și începură să-i smulgă de pe cai. De altfel ar fi 
fost și greu să se apere, deoarece pentru fiecare servitor erau 
câte doi bandiți și apoi agresorii erau oameni mult mai curajoși 
și mai obișnuiți cu luptele, decât servitorii boierului Petrache 
Bănuţ. 

Așa că, servitorii se văzură foarte iute prizonierii lui Mihu 
Inimă de Leu care, după ce sfârși cu ei, se apropie de caleașcă 
spre a face cunoștință și cu călătorii ei. 

Dintr-o singură smucitură voinicul deschise ușa trăsurii și în 
vreme ce Dan Dragomir lumină cu un felinar interiorul caleștii, 
Mihu Inimă de Leu zise: 

— Cine călătorește în trăsura aceasta? 

Boierul Petrache Bănuţ ar fi dat orice, numai să nu fie silit să 
răspundă la această întrebare, dar ar fi dat chiar un sfert din 
averea sa, dacă ar fi putut să dispară dinaintea omului care se 
ivise în faţa ușii trăsurii. Dar el își dădu seama că, în situaţia în 
care se găsea, ar fi fost cu neputinţă să nu răspundă nimic și se 
gândi că poate fiind energic, va izbuti să scape cu pielea 
întreagă. Crezând că poate bandiții se vor speria la auzul 
numelui său își adună tot curajul ce se mai ascundea prin 
sufletul său și strigă: 

— Cu trăsura aceasta călătorește boierul Petrache Bănuţ! Ce 
însemnează această îndrăzneală?... Nu vă temeţi că veți fi aspru 
pedepsiți pentru curajul pe care l-aţi avut de a opri trăsura în 
care călătoresc eu? 

Mihu Inimă de Leu zâmbi dispreţuitor. 

— Nu prea îmi vine să cred că vei mai avea prilejul să ne 
pedepsești, boier Petrache Bănuţ! zise voinicul nepăsător. 

— Ce... ce spui?... îngână moșierul de la Piatra Seacă. Dar 
cine ești tu de îndrăznești să-mi vorbești cu atâta obrăznicie, 
cine ești tu că nu te temi de mânia mea? 

— Sunt Mihu Inimă de Leu! fu răspunsul și chiar și numai 
auzul acestui nume fu îndeajuns spre a face ca vorba să moară 
pe buzele îngrozitului boier. Un fior de groază trecu și prin trupul 


îngâmfatei Dochiţa la auzul acestui nume atât de bine cunoscut 
prin ţinutul acela. 

— Poate că numele meu nu-i este necunoscut boierului. 

Boierul Petrache Bănuţ se răsti, furios: 

— Mă mir cum de mai îndrăznești să vorbești în clipa aceasta! 
Îţi cer să le dai drumul oamenilor mei de îndată și să ne lași să 
ne urmăm călătoria, căci altfel te vei căi amar de îndrăzneala pe 
care ţi-ai luat-o! 

— Ce tot spui? făcu voinicul, batjocoritor. 

— După cât se pare, nu știi cine este boierul Petrache Bănuţ și 
nici nu știi cât de mare este puterea lui! 

Acum Mihu Inimă de Leu începu să râdă din tot sufletul. 

— Eu să nu știu?... 

— Atunci, cu atât mai mult mă miră că îndrăznești să te porți 
astfel cu mine! 

— Îl cunosc îndeajuns, poate chiar prea bine pe boierul 
Petrache Bănuţ, moșierul de la Piatra Seacă... Am auzit 
vorbindu-se destule despre inima lui de piatră, știu cât de 
nemilos este cu ţăranii, și știu că nu face nicio deosebire între 
bătrâni, femei și copii, când e vorba să-i pună la stâlp, spre a-i 
bate cu nuiaua de alun... Cunosc chipul în care acest boier a 
izbutit să-și adune averea pe care o stăpânește astăzi, precum 
și felul cu care el înţelege să-și mărească această avere, an cu 
an... Așadar, îţi poţi da seama, cinstite boier Petrache Bănuţ, că 
te cunosc până în cele mai mici amănunte. 

Boierul Petrache Bănuţ ascultă îngrozit învinuirile pe care i le 
aducea voinicul. Până atunci nimeni nu îndrăznise încă să-i 
arunce așa în faţă toate păcatele de care se făcuse vinovat în 
viaţă, deoarece n-ar fi șovăit o clipă să se răzbune în chipul cel 
mai nemilos. Acum însă situaţia era de așa natură încât 
deocamdată cel puţin, nici nu se putea gândi la răzbunare. De 
aceea își zise că cel mai bun lucru ce avea de făcut era să tacă 
spre a nu-l întărâta și mai mult pe acest om atât de temut. El nu 
îndrăzni să-l contrazică decât cu următoarele cuvinte: 

— Nu știu de unde vei fi scos toate acestea, când eu... 

— Gura! tună atunci Mihu Inimă de Leu și la auzul acestui glas 
de oțel, boierul Petrache Bănuţ nu mai zise nimic. 

După aceea Mihu Inimă de Leu schimbă câteva cuvinte cu 
Dan Dragomir, apoi se întoarse din nou în spre cei doi din 
caleașcă și le zise: 


— Coborâţi din trăsură! 

Dochiţa, care până atunci stătuse nemișcată în colţul ei 
începu să tipe ca din gură de șarpe: 

— Nu ne ucideţi! Nu ne ucideți! 

Mihu Inimă de Leu se uită dispreţuitor la ea, apoi zise: 

— Noi nu suntem ucigași de rând care omoară tot ce le iese în 
cale... Pe cei care nu se pot apăra, pe femei, noi nu le ucidem... 
Gloria aceasta le-o lăsăm boierilor Bănuţ, care nu se sfiesc să-și 
arate puterea față de cei lipsiţi de apărare, față de femei, 
bătrâni și copii. 

Dochiţa se roși până peste urechi la auzul acestor cuvinte și în 
adâncul sufletului său își dădu seama câtă dreptate avea 
capitanul bandiţilor. 

Mihu Inimă de Leu se răsti din nou: 

— Coborâţi îndată din caleașcă! 

Boierul Petrache Bănuţ se ridică greoi de pe locul său și se 
târî afară din trăsură. 

— Jupâniţă, zise atunci Mihu, coboară și dumneata! 

Dochiţa fu nevoită să se supună poruncii. Ea cobori încet din 
caleașcă și un fior de neţărmurită groază îi străbătu trupul când 
zări chipurile înfiorătoare ale bandiţilor. 

Unul avea o înfățișare mai fioroasă decât celălalt sau cel puţin 
așa îi vedea jupâniţă Dochiţa în mintea căreia reînviaseră 
povestirile doicii sale, povestiri care ar fi îngrozit chiar și firea 
cea mai curajoasă. 

Mihu Inimă de Leu le făcu un semn tovarășilor săi. 

— Luatţi-i la mijloc! 

Patru bandiți îndepliniră îndată porunca. 

După aceea Mihu Inimă de Leu se uită printre oamenii săi și 
apoi se adresă unuia din ei: 

— Drăgane! 

— Poruncește, căpitane! 

— Vei îmbrăca straiele surugiului! 

— Am înţeles căpitane! 

— lar voi doi, aici arătă în spre alţi doi bandiți, veţi îmbrăca 
hainele servitorilor! 

Cei arătaţi se retraseră ceva mai la o parte spre a îndeplini 
ordinul căpitanului. 

In timpul acesta Mihu Inimă de Leu schimbă câteva cuvinte cu 
Dan Dragomir. 


— Pentru câteva zile vei lua tu conducerea oamenilor noștri... 

— Dar unde te duci, căpitane? 

— Mă duc spre Brăila, unde și-au așezat tabăra niște ţigani 
polonezi, deoarece am ceva pentru ei! 

— Și cum te duci, căci după cât am auzit eu, bulibașa ţiganilor 
polonezi și-a așezat tabăra departe, în jos de Brăila? 

— Mă duc cu trăsura aceasta! 

— Cum te gândești la așa ceva căpitane? răspunse Dan 
Dragomir vădit îngrijorat. Oare nu-ţi dai seama că alergi în 
ghearele pieirii? 

— Ce tot vorbești? 

— Nu te gândești cât de lung este drumul de aici și până 
acolo? Nu te gândești că toate satele sunt ocupate de panduri și 
că, dacă vreunul are curiozitatea să se uite în caleașcă, ești 
pierdut? 

— Nu te îngrijora Dane! Nu sunt eu tocmai atât de prost să 
nu-mi dau seama de toate primejdiile care mă pot pândi într-o 
asemenea călătorie! Spre a te liniști însă, află că în trăsura 
aceasta va călători și de aici înainte, tot boierul Petrache 
Bănut... 

— Cu toate acestea, îndrăzneala este mult prea mare! 

Mihu Inimă de Leu începu să râdă. 

— Dane, Dane, văd eu că ţie îţi pare rău că mi se oferă și mie 
odată prilejul de a călători ca un adevărat boier! 

— Nu-mi pare de loc rău, căpitane! Mă tem însă să nu te coste 
prea scump îndrăzneţul tău plan! 

— Nu trebuie să te temi, căci slavă Domnului, mă cunoști 
îndeajuns de bine! 

— Și ce îndrumări ai să-mi dai pentru timpul cât vei lipsi din 
mijlocul nostru? 

— Pe prizonieri îi vei trece Dunărea și-i vei ascunde în moară, 
firește, având de grijă să nu cumva să ne scape. Vei pune să fie 
păziţi zi și noapte... De îndată ce-i veţi cobori în barcă, le vei 
lega ochii pentru ca în cazul când vor fi vreodată puși în 
libertate să nu-și poată da seama unde au fost ţinuţi prizonieri și 
deci, să nu ne poată trăda ascunzătoarea. 

— Voi face întocmai după cum mi-ai poruncit! 

— Mai departe, pe servitorii boierului îi vei duce în mijlocul 
Bălții și-i vei lăsa acolo, bine legaţi de mâini și de picioare, 
pentru ca să nu poată scăpa prea repede. 


— Voi face și asta! 

— Mai multe îndrumări nici nu am a-ţi da, căci tu însuţi vei ști 
cum să conduci trupa în timpul lipsei mele! S-a mai întâmplat și 
pe vremuri să lipsesc timp chiar mai îndelungat din mijlocul 
tovarășilor mei și niciodată aceștia nu m-au făcut de râs. 

— În privinţa celor rămași aici, nu trebuie să ai nicio grijă, în 
schimb te rog cu atât mai mult să bagi bine de seamă de tine 
însuți. 

— Fii fără teamă, căci peste câteva zile mă vei revedea tot 
atât de întreg ca și acum! 

Între timp avu loc și schimbarea la faţă a bandiţilor, care 
fuseseră însărcinaţi să îmbrace hainele surugiului și ale 
servitorilor. 

Mihu Inimă de Leu se întoarse înspre Mișu Drăgan și-i zise: 

— Pe capră, Drăgane! 

Mișu Drăgan n-așteptă să i se spună de două ori și în clipa 
următoare și sări pe capră și luă hăţurile în mână. Nu prea putea 
e| să-și dea seama ce planuri avea căpitanul, dar fiind unul din 
aceia care erau obișnuiți să se supună fără întrebare la toate 
poruncile lui Mihu, nu se codi nici acum să îndeplinească fără 
crâcnire dorinţa căpitanului. 

Mihu Inimă de Leu însă îi dădu câteva amănunte din care 
Drăgan putea să bănuiască cam ce scop avusese toată această 
schimbare la faţă a lor. 

— Vom merge dincolo de Brăila, acolo, unde și-au așezat 
șatrele țiganii polonezi. Dacă s-ar întâmpla ca pe drum să te 
întrebe cineva, cine călătorește în caleașcă tu vei răspunde că 
boierul Petrache Bănuţ! 

— Am înţeles, căpitane! răspunse Drăgan. 

Dar moșierul de la Piatra Seacă se împotrivi, furios: 

— Nu se poate!... Nu pot îngădui una ca asta! 

Mihu Inimă de Leu se uită la el, cu un zâmbet nepăsător. 

— Împotrivirea dumitale este caraghioasă! Dacă te-ai fi gândit 
mai înainte de a da drumul gurii ţi-ai fi putut da seama că 
împotrivirea aceasta nu mă poate hotărî, dar încă sili să renunţ 
la plăcerea de a călători în caleașcă și sub numele dumiale! Te 
încredinţez însă că, dacă trăsura îmi place, numele dumitale, pe 
care-l voi purta acum, nu-mi face cinste de loc! 

Și fără a mai privi la mânia neputincioasă a boierului, Mihu 
Inimă de Leu se întoarse înspre tovarășii săi: 


— Acum, rămâneţi cu bine, băieţi! Vedeţi-vă de treabă 
cumsecade, ca și când aș fi în mijlocul vostru! 

Cu aceste cuvinte sări în trăsură, se așeză comod în jilţul 
moale apoi închise ușa. 

Mișu Drăgan dădu bice cailor, iar bandiții îmbrăcaţi în hainele 
servitorilor o luară după trăsură. 

Mihu Inimă de Leu își rezemă capul de perna jilţului și peste 
câteva clipe adormi adânc. 
CAPITOLUL 92 

FLORICA DISPARE 


În vreme ce bandiții erau duși dincolo de Dunăre spre a pune 
mâna pe boierul Petrache Bănuţț și fiica lui, Dochiţa, la moară se 
petrecură întâmplări foarte ciudate. La moară nu rămăseseră 
decât morarul și cele două fete. Toţi bandiții trecuseră apa, 
deoarece Mihu Inimă de Leu se aștepta ca boierul Petrache 
Bănuţ să călătorească însoţit de o pază mult mai numeroasă. 
Nu-l putea crede atât de neprevăzător cum se dovedise ulterior. 

Când bandiții porniră la drum, încă înainte de amiază, spre a-l 
putea urmări pe boier pas cu pas, până noaptea, când urma să 
albă loc atacul, cele două fete se învârteau prin curte fiecare 
văzându-și de treaba sa. 

Înspre amiază, Smaranda intră în moară, pentru a pregăti 
prânzul. Florica însă, rămase și pe mai departe în curte, ba mai 
târziu se îndepărtă chiar de moară, pentru a se plimba pe sub 
sălciile de la marginea braţului drept al Dunării. 

Ea se apucă să culeagă flori pentru a împodobi odăile 
bandiţilor, pentru a le face o bucurie la înapoiere. Tot strângând 
la flori, Florica se îndepărtă binișor de moară, dar nu-i fu frică, 
deoarece știa că prin partea locului n-o poate pândi nicio 
primejdie. 

Care nu-i fu însă uimirea, când deodată, într-o clipă când 
Dunărea murmură mai încet, auzi parcă zgomotul unor pași. 
Încetă de a mai culege flori și se uită curioasă în jurul său. Era 
încredințată că vreunul din bandiți se înapoiase și de aceea nu 
se neliniști de loc. Cine să și umble prin Baltă, unde nu existau 
decât bandiți și pescari, care trăiau însă în cea mai desăvârșită 
bună înţelegere unii cu alții! 

De altfel părerea Floricăi era îndreptăţită deoarece se mai 
întâmplase adeseori ca vreunul din bandiți să se înapoieze, fie 


fiindcă uitase să ia ceva, fie din însărcinarea lui Mihu. Şi de data 
aceasta ea crezu la fel și aștepta să vadă chipul cărui bandit se 
va ivi înaintea sa. 

Dar Floricăi îi fusese dat să aibă o mare dezamăgire în 
privinţa aceasta. 

Zgomotul pașilor se apropia tot mai mult și în curând se ivi și 
acela care pricinuise acest zgomot. Era un vânător de gâște și 
rațe sălbatice, bine îmbrăcat, elegant chiar, ca vârstă să fi tot 
avut vreo treizeci-treizeci și cinci de ani. De îndată ce o zări pe 
Florica, străinul începu să zâmbească și se apropie grăbit de ea. 

Biata fată îl privi încurcată. Ea se gândea că omul acesta vâna 
prea aproape de moara de pe malul Dunării, așa că se putea 
întâmpla foarte ușor ca el să dea peste ascunzătoarea lui Mihu 
Inimă de Leu... 

Ori, Florica era hotărâtă să-l împiedice pe străin cu orice preţ 
de a se apropia prea mult de locul care ascundea taina 
salvatorului său. 

Necunoscutul se opri în fata Floricăi și-i zise, foarte curtenitor: 

— Bună ziua, frumoasă jupâniţă. 

„Bună ziua” acesta fusese rostit într-un chip foarte distins, 
așa că Florica răspunse tot atât de politicoasă: 

— Bună ziua, domnul meu! 

— Balta aceasta nu mai are margini, reluă vânătorul, mi se 
pare că m-am îndepărtat prea mult și m-am rătăcit. Dar nu-mi 
pare rău, mărturisesc foarte sincer, deoarece, după cât văd, 
tocmai în inima Bălții înfloresc florile cele mai frumoase. 

Florica arătă înspre florile, pe care le ţinea în braţe. 

— De florile acestea vorbești, domnul meu? întrebă ea. 

— Nici prin minte nu-mi trece! răspunse vânătorul, zâmbind. 

— Atunci? 

— De tine, porumbiţa mea, de tine! Îţi mărturisesc sincer că 
am văzut multe fete frumoase în viața mea, dar niciuna nu se 
poate lua la întrecere cu tine! 

La auzul acestor cuvinte tot atât de neașteptate, ca și apariţia 
străinului, Florica se înroși până peste urechi și începu să se 
retragă, sfioasă, fiindcă străinul se apropia tot mai mult de ea. 

— Dar ce s-a întâmplat, păsărică mea? zise atunci vânătorul, 
râzând. Nu cumva ţi-e frică de mine? 

— Nu... nu... dar... răspunse fata, încurcată. 

— Ei, dă-i drumul!... Ce vrei să spui?... 


— De ce te uiţi la mine, într-un chip atât de ciudat? 

— Ei, drăcie! Nu cumva nu-mi dai voie nici măcar să mă uit la 
tine? Pentru ce te-a făcut Dumnezeu, dacă nu spre a fi admirată 
de aceia care se rătăcesc în calea ochilor tăi frumoși? 

În clipa următoare, vânătorul făcu o săritură și o prinse pe 
fată de braţ. 

Florica ţipă, speriată. 

Vânătorul însă nu se lăsă intimidat, ci își dădu toată silința s-o 
cuprindă în braţe. 

— O guriță, păpușica mea! Numai una! zicea el cu glas 
pătimaș. 

Fata însă se împotrivea din răsputeri. 

— Nu... nu... Lasă-mă! Dă-mi pace! 

Dar vânătorul era cu atât mai îndârjit. 

— Dar nu mai fi atât de îndărătnică! Sau poate că n-ai mai 
fost sărutată niciodată?... Nu-i nimic, te învăţ eu cum se sărută! 

— De sărutat nu mă poate săruta decât numai acela pe care-l 
aleg eu!... răspunse fata, furioasă. 

— lar eu, răspunse vânătorul, mândru, sărut pe cine vreau... 

Și în clipa următoare, cu toată împotrivirea fetei, 
necunoscutul își lipi buzele înfierbântate de patimă, pe obrazul 
Floricăi. 

În timpul încăierării florile îi căzuseră din braţe și acum 
zăceau triste, împrăștiate pe pământ. 

În cele din urmă izbuti să se smulgă din braţele vânătorului și 
căută scăpare în fugă. Din câteva sărituri însă, necunoscutul o 
ajunse și o cuprinse iarăși în braţele sale, mult mai voinice, 
decât ale sărmanei copile. 

— O fată atât de frumoasă ca tine și să se sperie așa de 
grozav, de sărutat! strigă străinul. 

— Lasă-mă! se răsti Florica, cu voce înăbușită de sforţarea 
făcută. 

Dar vânătorului nici prin gând nu-i trecea să renunţe la atac și 
o acoperi din nou cu sărutările sale și din nou fata fu biruită de 
puterea mult mai superioară a vânătorului. 

Biata Florica se frământa, se zbătea, dădea din mâini, din 
picioare, mușca, zgâria, dar totul era în zadar. Ba împotrivirea ei 
nu făcu decât să aţâţe și mai mult patima necunoscutului. 

— Ci sfârșește odată cu împotrivirea aceasta... pisicuţă 
sălbatică, ce ești! îi zise el. 


— Dă-mi drumul! 

— Nici nu mă gândesc! 

— Ajutor! 

— Poţi să strigi până mâine dimineaţă, căci nimeni nu te va 
auzi! 

— Nu ti-e rușine să ataci o fată care nu se poate apăra? 

Vânătorul răspunse, zeflemisind: 

— Să-mi fie rușine? Când o fată frumoasă ca tine nu-mi dă 
sărutări de bună voie, atunci i le fur! Așa suntem noi obișnuiți! 

— Ticălosule! 

Un râs batjocoritor răspunse la această ieșire a Floricăi. 

— Împotrivește-te cât vrei! Te asigur însă că până în cele din 
urmă, nu eu voi fi acela care se va da bătut! 

— Dă-mi drumul! 

— Prea mă crezi prost! 

Florica mai făcu o încercare eroică să scape, dar totul fu în 
zadar. Braţele voinice ale vânătorului o ţineau ca într-un cleşte 
de fier. 

— Te vei căi amar, de purtarea dumitale de acum! 

— Ha, ha, ha. N-aș putea să știu și eu cu cine mă ameninţi? 

— Când vei afla, mi-e tare teamă că-ţi va trece pofta de a 
râde! 

— Ascultă, nu mai fi proastă și dă-ţi seama că orice 
împotrivire este în zadar! 

— Nu, nu, niciodată! Dă-mi pace! 

— Ascultă-mă! 

— Nu mă interesează ce spui! 

— Dar nici nu știi încă... 

— Nici nu vreau să știu... Dă-mi drumul! 

— Vino cu mine și nu-ți va părea rău niciodată. 

— Mulţumesc, nu-mi trebuie! 

— Vei locui la conacul Bănutților din... 

— Nu vreau să locuiesc în niciun conac. 

— Îţi voi cumpăra rochii scumpe... 

— Ţineţi-le, mie nu-mi trebuiesc... 

— Îţi voi da aur, mult... mult... 

— Cu prețul acesta nu-mi trebuie nicio comoară din lume! 

— Dar tare mai ești încăpăţânată! strigă vânătorul și începu s- 
o sărute din nou, cu patimă sălbatică. 


Sărmana fată se lupta cu deznădejde și căuta mereu să scape 
din strânsoarea braţelor necunoscutului. Acesta o ţinea însă cu 
îndârjire și până în cele din urmă puterile ei slabe puse lao 
încercare prea grea începură s-o lase și deodată simţurile o 
părăsiră și căzu leșinată în braţele străinului. 

Acesta se uită mulţumit la frumoasa fată, care nu i se mai 
putea împotrivi și murmură zâmbind diabolic: 

— Așa, porumbiţa mea, acum știu că nu te vei mai împotrivi! 

Acum se putea uita mai în voie la prada sa și se delectă 
multumit la vederea formelor desăvârșite ale frumoasei copile. 

— Lasă că te vei îmblânzi tu, la conacul din Gura Dracului! 
zise el pe urmă. 

După aceea o luă pe Florica în brațe și porni cu ea înspre 
malul Dunării. Aici o așeză într-o barcă și luând vâslele în mână 
se îndreptă în spre celălalt țărm. 


* 
x x 


Florica nu-și putea da seama cât timp stătuse în nesimtire. 
Deșteptându-se se văzu într-o încăpere mare, cu totul 
necunoscută ochilor săi, de altfel ca şi toate lucrurile care 
împodobeau această încăpere. _ 

Nu-și putu închipui, cum și când ajunsese acolo. Încetul cu 
încetul însă, amintirile începură să bată la poarta minţii sale și 
își aduse aminte pe rând, de tot ceea ce se întâmplase cu ea, 
plecarea bandiţilor, culesul florilor, apariţia necunoscutului, 
lupta deznădăjduită pe care o dăduse cu acesta și în urma 
căreia căzuse în nesimţire, rămânând pradă vânătorului care nu 
se sfiise să atace o fată ce nu se putea apăra. 

După ce-i trecură prin minte toate aceste întâmplări și se mai 
dezmetici, Florica sări de pe divanul pe care fusese așezată și se 
repezi înspre ușă... 

să fugă!... Să fugă!... 

Dar planul ei de evadare fu zădărnicit din pricina măsurilor de 
prevedere, pe care le luase acela care o adusese acolo. Ușa prin 
care Florica voia să fugă era încuiată. In zadar apăsa ea pe 
clanţă, în zadar zgâlțâia ușa, în zadar bătea cu pumnii în ea, 
toată truda ei rămase fără niciun rezultat. Nimeni nu răspunse la 
zgomotul făcut de ea, nimeni nu-i venea în ajutor. 


Nu mai încăpea nicio îndoială că era ţinută prizonieră și biata 
fată își dădu seama de situaţia ei deznădăjduită. Aici, despărțită 
cu desăvârșire de restul lumii și cine știe la ce depărtare de 
aceia care ar fi putut să-i vină în ajutor, ea era lăsată cu totul la 
bunul plac al vânătorului care o atacase în Baltă. 

Dar cu toate că sufletul îi fusese cuprins de o groază fără 
margini, totuși ea nu încetă de a se gândi la cele mai 
neînchipuite mijloace de evadare. De la ușă ea alergă la 
fereastră, nădăjduind să găsească acolo putinţa de a fugi. Dar la 
fereastră o aștepta o nouă dezamăgire. Ticălosul său răpitor n-o 
încuiase într-o încăpere din catul de jos, ci într-o odaie de la etaj, 
de unde fuga ar fi fost cu neputinţă, deoarece etajul era înalt și 
prizoniera nu s-ar fi putut cobori de-acolo, fără a nu se zdrobi de 
pietrele curții. Așadar, orice putinţă de a scăpa din captivitatea 
în care căzuse îi era tăiată. 

Privind însă în curte, își dădu seama că se găsește în conacul 
de pe moșia Gura Dracului, care era proprietatea boierului 
Tudorache Bănut. 

Atunci Florica înţelese că răpitorul ei, vânătorul care se ivise 
pe neașteptate înaintea sa în apropierea morii de pe malul 
Dunării, era moșierul din Gura Dracului. Faima boierului 
Tudorache Bănuţ ajunsese chiar și până în satul unde crescuse 
Florica și biata fată se gândi cu groază la soarta ce o aștepta în 
casa moșierului. 

Vai, cum se căia acum că se îndepărtase prea mult de moară 
și că nu luase în seamă sfatul lui Mihu Inimă de Leu, care-i 
spusese atât ei, cât și Smarandei, să nu părăsească 
ascunzătoarea cât timp el nu este acolo! 

Ce se va întâmpla acum cu ea? 

Să fugă nu putea avea nicio nădejde și nici nu putea spera 
măcar că Mihu Inimă de Leu va porni în căutarea ei, deoarece 
bietului om nici prin minte nu-i putea trece unde se găsea ea și 
în ce împrejurări fusese răpită. Incotro să pornească Mihu după 
ea când se va înapoia la moară? 

O amărăciune fără margini îi cuprinse sufletul când își dădu 
seama de situaţia deznădăjduită în care se găsea și când se 
gândi la ceea ce avea să urmeze. 

Pe când se găsea în prada acestor gânduri chinuitoare, 
deodată auzi un zgomot ușor în jurul ușii. Pe urmă văzu cum 
clanța începe să se învârtească, cum ușa se deschise și cum 


apare în pragul ei boierul Tudorache Bănuţ, ticălosul care o 
răpise. 

Florica ţipă speriată. 

Dar boierului puţin îi păsa de ţipătul fetei. Ca și când nici nu l- 
ar fi auzit, el scoase cheia din ușă, o vâri în broască pe 
dinăuntru, o învârti de două ori, apoi se întoarse înspre biata 
fată care tremura ca varga. 

— Ei, păsărică mea, tot mai ești supărată? întrebă el, cu un 
zâmbet diabolic. 

— Purtarea dumitale mă silește să fiu chiar mai supărată 
decât la început. 

— Faci foarte rău și drept să-ţi spun asta nu dovedește deloc 
că ai fi o fată deşteaptă! Trebuie să-ţi dai seama că fetele 
frumoase n-au fost zămislite pe lumea aceasta decât spre a fi 
bucuria bărbaţilor! 

— Cuvintele dumitale mă fac să te urăsc și mai mult! 

— În schimb mie îmi placi mai mult! 

— Pleacă de aici! strigă Florica din toate puterile, văzând că 
boierul se apropie tot mai mult de ea. 

Tudorache Bănuț începu să râdă batjocoritor, ceea ce o 
întărâtă și mai mult pe fată. 

— Mai încet, porumbiţa mea, în casa aceasta eu poruncesc! 
Aici toată lumea joacă după cum cânt eu! 

Florica începu să se retragă speriată din faţa boierului, care se 
apropia de ea cu priviri pătimașe și se așeză în așa chip ca masa 
mare ce se găsea în mijlocul încăperii să fie întotdeauna între ea 
și Tudorache Bănuţ. Astfel stând lucrurile, boierul nu putu să 
pună mâna pe prada pe care o urmărea pas cu pas. 

— Te implor, lasă-mă să-mi văd de drum! se rugă sărmana 
fată, pe care picioarele de-abia o mai ţineau de groază. 

— Te voi lăsa să pleci, dar mai întâi vei fi a mea, frumoasă 
floare a Dunării! răspunse boierul. 

— Niciodată!... Niciodată! strigă Florica, cu hotărâre. 

— Vom vedea noi a cui dorinţă se va îndeplini! 

— Mai bine ucide-mă! 

— N-ar fi păcat de tine? 

— Mai bine moartea, decât rușinea pe care mi-o pregătești! 

— Ce prostuţță ești, fetițo! 

Și boierul Tudorache Bănuţ începu din nou goana după 
Florica, goană, care devenea din ce în ce mai îndârjită. In jurul 


mesei avu loc o fugă sălbatică, Florica alergând îngrozită din 
fața boierului ce ameninţa s-o prindă în fiecare clipă. 

— Nesocotito! strigă boierul Tudorache Bănuţ, începând să se 
înfurie și să-și piardă cumpătul. Nu-ţi dai seama că ar fi 
îndeajuns să-mi strig servitorii, pentru a înfrânge prosteasca ta 
încăpățânare? 

— Cheamă-i!... Strigă-i! răspunse Florida, dârză. Să vadă și ei 
ce ticălos, ce netrebnic stăpân au! 

Răspunsul acesta ațâţă și mai mult furia și patima boierului 
care strigă: 

— Îţi vei mușca buzele pentru cuvintele acestea! 

— Se poate! Dar în clipa în care te vei atinge de mine va suna 
și sfârșitul tău! 

Mânia boierului Tudorache Bănuț nu mai cunoștea margini. 
Spumega de furie și urlă, nu mai strigă: 

— Îţi voi arăta eu ţie, blestemato!... Îţi voi arăta eu! 

Și în clipa următoare își și făcu planul diabolic care trebuia să 
ducă la înfrângerea fetei, fără a mai fi nevoie să cheme 
servitorii. Deoarece, la urma urmelor i-ar fi fost rușine ca 
servitorii să vadă că stăpânul lor nu era în stare să biruiască o 
fată slăbuţă și avea nevoie de ajutorul lor. 

Tudorache Bănuţ se năpusti cu toată puterea asupra mesei 
din mijlocul odăii și izbuti chiar s-o răstoarne. În urma răsturnării 
mesei, Florica sări la o parte, ţipând de groază, deoarece văzu 
că și acest mijloc de apărare îi fusese luat. După aceea însă se 
refugie din nou în spatele mesei răsturnate, căci alt refugiu nu-i 
oferea camera aceea. 

Boierul Tudorache Bănuţ turba de mânie. 

— Nu-mi scapi tu mie, blestemato! Îţi voi dovedi că chiar și 
numai în ciuda ta și tot vei fi a mea! 

Zicând acestea, se repezi din nou în masă, odată, de două ori, 
de cinci ori, împingând o mereu, până când o lipi de perete. In 
chipul acesta ticălosul spulberă și ultima nădejde de scăpare a 
Floricăi. 

Atunci Florica își dădu seama că totul era în zadar, că toată 
împotrivirea ei de aici înainte n-ar mai avea niciun rezultai 

Hohotul strident de râs al boierului răsuna prin odaie lugubru, 
prevestitor de rău. 

Tudorache Bănuţ avea înfățișarea unui om care înnebunise de 
bucurie. El se apropie cu ochi scânteietori și nările umflate de 


patimă de fata care părea că-și va pierde cunoștința pentru a 
doua oară. Dar Florica își adună cele din urmă puteri și cu o 
hotărâre eroică își zise că dacă nu se poate altfel atunci își va 
apăra cinstea chiar cu prețul vieţii sale... 

Se uită în jurul său și în clipa următoare glasul ei sună 
ameninţător: 

— Incă un pas și te omor! 

Boierul Tudorache Bănuţ văzu că nu mai este glumă, 
deoarece fata aceasta părea hotărâtă să-și ducă ameninţarea la 
îndeplinire. Ea luase de pe perete un vechi iatagan turcesc pe 
care acum îl învârtea războinic deasupra capului. 

Arma aceasta turnase noi puteri în trupul istovit de zbucium 
al Floricăi și ea strângea mânerul iataganului cu îndârjire, fiind 
într-adevăr gata chiar și să-și ucidă agresorul dacă acesta ar fi 
continuat s-o atace. 

Și nici nu era de mirat dacă Florica ar fi fost în stare să 
despice în două țeasta boierului căci era doar vorba de cinstea 
ei! 

Așa cum învârtea iataganul deasupra capului, gata în fiecare 
clipă să-l lase să cadă pe tigva lui Tudorache Bănuţ, Florica 
părea una din acele fecioare din basme care nu se sfiesc să 
încingă spada spre a răzbuna moartea iubitului, sau spre a se 
măsura cu oricare bărbat de neam străin, pentru a salva cinstea 
țării sale. 

La început boierul se dădu înapoi, pe urmă încercă s-o 
liniștească cu vorbe blânde: 

— Lasă arma aceea, fetiţo! Nu este făcută pentru mâini 
nepricepute de femeie!... Pune-o la loc, să nu-ţi mai faci vreun 
rău cu ea! 

— Poate vrei să zici, să nu-ţi fac dumitale vreun rău, boier 
Tudorache! strigă fata batjocoritoare. Eu nu mă tem și sunt gata 
să mor în orice clipă dacă mi-am salvat cinstea! Să știi însă că, 
voi muri cu atât mai fericită, cu cât voi ști că m-am răzbunat pe 
nemernicul care nu s-a sfiit să răpească o fată fără apărare și 
care n-a șovăit să o atace în urmă spre a o necinsti, după ce-a 
închis-o în casa sa, într-un chip atât de josnic! 

— Taci! 

— Nu tac! Trebuie să-ţi mai spun că, niciodată n-aş fi crezut 
că va veni o zi când voi deveni o ucigașă... astăzi însă, în urma 


nemerniciei tale fără seamăn, sunt gata să te ucid și n-aș avea 
nici cea mai mică mustrare de cuget. 

Și, îmbătându-se pesemne de propriile sale cuvinte, Florica 
simţi deodată necesitatea imperioasă de a-l ataca pe boierul 
Tudorache Bănut. 

Gândul fu urmat de faptă. 

În mână cu iataganul gata de a lovi, Florica se năpusti asupra 
agresorului său căruia într-o clipă îi dispăru curajul de mai 
înainte. El începu să fugă speriat și era caraghios să-l vezi cum 
caută să scape de fata care era mereu pe urmele lui. Odată, 
când iataganul șuieră chiar pe lângă capul lui, își zise că nu era 
înţelept să continue a se mai expune primejdiei ce-l ameninţa și 
folosindu-se de un moment când fata era destul de departe de 
el descuie ușa, o deschise iute, apoi o trânti fulgerător în urma 
sa. 

Florica se gândi să se repeadă după el, să facă gălăgie, să 
pună în picioare toată lumea de la conac și se repezi chiar spre 
ușă. Atunci însă privirea îi căzu asupra cheii din broască. 

Cum o zări, renunţă la planul său de mai înainte și fără a mai 
sta o clipă la îndoială, răsuci cheia în ușă. 

Un oftat de ușurare îi ieși din piept. 

— Așa! Acum am scăpat de el, măcar deocamdată! 

Deocamdată! 

Cât de dureros suna acest cuvânt, câte primejdii se puteau 
ascunde în dosul lui! 

Florica știa prea bine că boierul Tudorache Bănuț nu va 
întârzia să se înapoieze și mai știa că de data aceasta nu va mai 
veni singur. El va veni însoţit de argaţi spre a-și atinge cu orice 
preț josnicul său scop. 

Florica își dădea seama că soarta ei fusese pecetluită. Orice 
împotrivire ar fi fost în zadar. Singurul lucru ce-i mai rămânea de 
făcut era să îngreuneze cât mai mult ducerea la îndeplinire a 
planului mârșav al boierului. 

Tocmai de aceea se pregăti din răsputeri pentru atacul la care 
se aștepta. 

Mai întâi se duse la ușă și o cercetă. 

Ușa era croită din stejar, era foarte solidă și numai cu multă 
greutate putea fi spartă. 

Spre a fi însă și mai sigură, luă toate mobilele pe care le putu 
mișca și le împinse în faţa ușii, ridicând o adevărată baricadă. 


Fu o muncă grea pentru slabele sale puteri, dar până în cele 
din urmă tot izbuti să-și ducă gândul la îndeplinire. 

După aceea se uită mulțumită în jurul său. 

Nu trecură însă decât câteva minute și zgomotul pașilor 
cunoscuţi se auzi din nou pe coridor. 

Acela care se apropia era boierul Tudorache Bănuţ. 

El bătu în ușă, mânios, apoi glasul lui antipatic se auzi din 
dosul baricadei: 

— Florico, deschide ușa numaidecât! 

Dar Florica se făcu că n-aude nimic și se lipi tăcută de 
baricada de mobile. 

— N-auzi? răsună din nou strigătul sălbatic al boierului. 

Dar Florica nu răspunse nici de data aceasta. 

Tudorache Bănuţ lovi furios cu pumnul în scândura de stejar a 
ușii. 

— Sfârșește odată și nu te mai juca cu mine de-a v-aţi 
ascunselea! tună el. 

O tăcere mormântală îi răspunse și de data aceasta. 

— Fată, tot nu-ţi dai seama că orice împotrivire este 
zadarnică? Nu-ţi dai seama că, nu-mi mai poţi scăpa? 

— Îndurare! strigă atunci Florica, deznădăjduită. 

— Așa, vezi! Ţi-a venit graiul? 

— Nu te atinge de mine! 

— Vei fi a mea! 

— Dacă nu pleci mă omor! 

Un hohot de râs batjocoritor răsună pe coridor... 

— N-ai decât! Eu știu că nu voi simţi nimic! 

În urma unei cruzimi atât de neînchipuite Florica tresări. O 
scârbă fără margini îi umplu sufletul pentru boierul Tudorache 
Bănuţ. Acestea nu mai erau cuvintele unui om, ci ale unui 
diavol, ale unui spirit al răului. 

Între timp ticălosul bătea mereu în ușă și mereu ameninţa. 

— Deschide, n-auzi? 

— M-am plictisit cu comedia asta! 

— Dacă nu deschizi, chem servitorii! 

Florica răspunse cu hotărâre: 

— Adu-i! Eu ţi-am spus ce fac! 

— Lua-te-ar dracu de fată îndărătnică! Îți voi arăta eu ţie că 
aici tot aceea se întâmplă ceea ce vreau eu! 

Loviturile în ușă amuţiră ca și cuvintele amenințătoare. 


Florica își dădu seama că Tudorache Bănuţ plecase spre a-și 
aduce servitorii, pentru a-și duce ameninţarea la îndeplinire. 

Ea începu să alerge înfuriată de colo până colo, prin odaie, se 
duse din nou la fereastră, măsură din ochi înălțimea și se dădu 
înapoi, îngrozită. 

Moarte sigură. 

Atunci, dacă era vorba să moară, tot mai bun era iataganul. 
Sfârșea mai ușor, mai demn. 

O singură împunsătură și totul se termina... 

Și cu o hotărâre plină de demnitate, așa cum se cuvine unui 
adevărat erou, ea aștepta curajoasă să vadă ce va urma. 

Dacă spărgeau ușa, într-adevăr, atunci își va înfige vârful 
iataganului sub sânul stâng. 

Nu-i lipsea curajul s-o facă. Ea își duse chiar mâna dreaptă 
sub sânul stâng, spre a simţi mai bine unde bate inima. Nu se 
îngrozi de loc la gândul că se va lepăda de viaţă. 

De ce să se fi îngrozit? 

Nici până atunci viaţa nu-i rezervase prea multe bucurii, ci 
dimpotrivă, îi făcuse parte numai de amărăciuni și suferințe. 
Destinul n-o lăsase nici măcar să știe al cui copil era, iar în casa 
omului care o crescuse, nu avusese parte decât de umiliri și 
batjocuri, iar ca o încoronare a acestor înjosiri, tatăl său adoptiv 
voia s-o mărite cu un bătrân, pe care ea nu-l putea iubi. 

În asemenea împrejurări, de ce să-i pară rău că pleacă din 
lumea aceasta? Ce pierde dacă se leapădă de viaţă? 

O gălăgie infernală o trezi din prada acestor dureroase 
gânduri. 

Era boierul Tudorache Bănuţ, care venise împreună cu 
oamenii săi. 

Florica tresări speriată. 

Așadar... totuși! 

O clipă fu cuprinsă de o tristeţe fără seamăn. 

Slăbiciunea însă nu ţinu decât o secundă, căci mâna-i se 
încleștă îndată și mai puternic pe mânerul iataganului. 

— Întâmple-se, dacă nu se poate altfel! exclamă ea, în glas cu 
o hotărâre uluitoare. 

În ușă se auziră câteva lovituri furioase. Florica rămase 
locului, cu chipul ca de ceară, așteptând cu înfrigurare să vadă 
ce va urma. 


— Fată, tună vocea boierului Tudorache Băânuţ, te-ai 
răzgândit? Ţi-a venit mintea la cap? 

— Pleacă de aici, lașule! răspunse Florica, cu scârbă. 

— Spargeţi ușa peste ea! se adresă boierul oamenilor săi, 
drept răspuns. Aduceţi cazmale, topoare, drugi de fier, ce vă 
cade în mână, să spargem ușa peste blestemata aceasta!... 

Florica își dădu seama că acum totul se sfârșise. 

De aceea, își îndreptă cel din urmă gând înspre Dumnezeu și 
își închină sufletul Lui, rugându-l să fie îndurător cu ea. Pe urmă, 
pipăi vârful iataganului, spre a vedea dacă era îndeajuns de 
ascuţit pentru a o ajuta să treacă în lumea cealaltă fără prea 
mari suferințe trupești. 

Atunci, deodată, cineva îi rosti numele, parcă dintr-o 
depărtare nemărginită, din altă lume parcă. 

O voce dulce, blândă, de femeie, rostise: „Florica”, dar în 
zadar se uita fata în jurul său, nu vedea niciunde vreo fiinţă 
omenească, care să o fi strigat pe nume. 

Era însă neîndoielnic că acel cineva nu se găsea afară din 
odaie. 

Dar atunci, cine, când acolo nu era nicăieri, nimeni cine să-i fi 
putut rosti numele? 

Vocea aceea blândă, misterioasă se auzi din nou: 

— Florica! 

De data aceasta însă mai tare și cu mai multă duioșie în glas. 

In clipa următoare apoi, Florica își dădu seama de unde venea 
vocea tainică. 

Ea văzu uimită, cum unul din tablourile de pe pereţi, tablou ce 
înfățișa pe unul din strămoșii lui Tudorache Bănuț, se mișcă din 
loc, cu ramă cu tot, se dă la o parte și în locul lui se ivește chipul 
unei femei cu părul cărunt. 

Florica rămase  încremenită văzând scena aceasta 
neașteptată. Adevăratul motiv al uimirii sale fără margini însă, 
era faptul că doamna aceasta cu părul de zăpadă, semăna cu ea 
într-un chip uluitor. 

Înfăţișarea, trăsăturile feţei erau aceleași ca ale ei, numai că 
chipul brăzdat de timp și suferinţe era înconjurat de un păr alb 
ca neaua. 

— Florico! se auzi din nou glasul bătrânei. Vino la mine! 

Chemarea aceasta sună atât de blând, atât de dulce, atât de 
rugător, încât iataganul căzu la pământ din mâna fetei, cu 


zgomotul lui caracteristic de metal. După aceea fata porni încet, 
dar fără șovăire, spre înfățișarea ivită într-un chip atât de 
miraculos, din dosul tabloului. 

În curând Florica ajunse în faţa bătrânei, care o privea cu ochi 
înlăcrimaţi, în care se putea citi un ciudat amestec de tristeţe și 
bucurie. 

— Vino la mine... copila mea... 

Și în vreme ce de afară loviturile de cazmale și topoare se 
repetau cu furie crescândă, Florica se apropie și mai mult de 
bătrână și un strigăt înăbușit îi ieși din piept: 

— Mamă!... Mamă! 

Chipul acesta încoronat cu cununa albă a timpului o privea 
zâmbind prin ceața trecutului. 

De mult, de mult de tot, cu nenumărați ani în urmă, mai 
zărise ea cândva chipul acesta blând, amintirea n-o înșela, dar 
trecutul prea îndepărtat era învăluit încă într-o ceață prea 
neguroasă pentru a o lăsa să vadă mai lămurit. Cu toate acestea 
însă și chiar dacă asemănarea izbitoare nu i-ar fi bătut la ochi, 
Florica tot ar fi simţit că femeia aceasta blândă și duioasă, care 
se ivise în clipele cele mai grele ale vieţii sale, nu putea să fie 
decât... mama sa. 

Vocea plină de bunătate o zori din nou: 

— Vino, Florica mea... la un scaun... Urcă-te pe el... Eu te voi 
ajuta să ajungi până aici! 

Florica se supuse, dar mai mult în mod mecanic decât ca o 
urmare a judecății sale. 

Peste câteva minute ea se și căţără până la deschizătura al 
cărei tablou își reveni în poziţia lui normală în urma unei simple 
apăsări pe un buton aflător în perete. 

Bătrâna o luă de mână pe Florica și o conduse pentru ca 
peste câteva clipe să ajungă cu ea în odaia vecină, unde 
intrarea era mascată într-un chip asemănător, tot printr-un 
tablou. 

— Florico... Florico, zise atunci bătrâna, știi tu cine sunt eu? 

Florica se aplecă și-i sărută mâna. 

— Mamă! îngână ea și bătrâna simţi lacrimile fetei pe mâinile 
sale. 

CAPITOLUL 93 
CĂLĂTORIA LUI MIHU INIMĂ DE LEU 


Mihu Inimă de Leu dormi dus în trăsura boierului Petrache 
Bănuţ, ca și când într-adevăr el ar fi fost vestitul moșier din 
Piatra Seacă. Caleașca boierească nu scutura așa cum era el 
obișnuit să-l scuture calul. Afară de aceasta se pare că lui 
Petrache Bănuţ îi plăcea grozav să se simtă bine în călătorii, 
deoarece trăsura era construită cu atâta măiestrie încât nu 
simţeai în ea nici cea mai mică zdruncinătură, oricât de rău ar fi 
fost drumul. Ori, pe vremea aceea mai ales, drumurile erau mai 
mult decât rele în ţara Românească, deoarece domnii fanarioți, 
care stăpâniseră ţara timp de mai bine de un veac, se gândiseră 
numai cum să-și umple punga mai bine, până la plecare, nu însă 
și să facă ceva pentru birurile grele pe care le luau de la 
populaţie. 

Deci, în minunata caleașcă a lui Petrache Bănuț, Mihu Inimă 
de Leu putu să doarmă după voia inimii. Când se deșteptă, nici 
el singur neștiind după câte ceasuri, afară era dimineaţă, iar 
când deschise fereastra trăsurii aerul rece al dimineții îl izbi în 
față, înviorându-l. 

Tocmai voia să se aplece pe fereastră, spre a-l întreba pe 
Drăgan, pe unde erau, deoarece priveliștea monotonă a 
ținutului nu-l putea lămuri, când trăsura se opri. 

Mihu Inimă de Leu crezu că se întâmplase vreo nenorocire și 
sări iute din caleașcă, în același timp cu coborârea de pe capră 
a lui Mișu Drăgan. 

— Cum, căpitane, nu dormi? întrebă banditul, mirat. 

— După cum vezi! 

— Eu credeam că dormi dus! 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu! Nu! 

— Atunci de ce-ai oprit caii? 

Chipul lui Mișu Drăgan se întunecă. 

— Până acum nu s-a întâmplat nimic, dar... s-ar putea 
întâmpla de acum înainte! 

— Nu te înțeleg! 

— Nu trebuie să uiţi, căpitane, că s-a luminat de ziuă. 

— Ei și? 

— Ar fi primejdios să călătorim mai departe! Ne-ar putea 
descoperi foarte ușor! 

— Ce tot vorbești! Până la sfârșit vom ajunge să ne temem de 
propriile noastre umbre dacă vom fi atât de fricoși! 


— Eu am crezut că este de datoria mea să-ţi atrag atenţia 
asupra acestui lucru, căpitane! g 

— Te credeam mai curajos, Drăgane! Imi pare rău că m-am 
înșelat în unul din oamenii mei cei mai de încredere! 

— A fi prevăzător nu însemnează a fi lipsit de curaj! 

Mihu Inimă de Leu își bătu pe umăr credinciosul tovarăș și-i 
zise, îngăduitor: 

— Știu, știu, Dragane! Am avut prilej să te cunosc cât 
prețuiești, și-mi dau seama că nu te-ai gândit decât să ocolești o 
eventuală primejdie ce ne-ar fi putut ameninţa. 

Mișu Drăgan zâmbi fericit. Era mulţumit că Mihu Inimă de Leu 
nu pusese la îndoială curajul lui. 

— Acum, zise pe urmă Mihu, urcă-te din nou pe capră și fă 
întocmai după cum ţi-am spus eu. Fii fără grijă, căci nu ni se va 
întâmpla nimic. 

Banditul se supuse, ca întotdeauna și în curând trăsura porni 
din loc din nou. 

Mai merseră câtva timp, apoi în curând văzură în zare mai 
multe turnuri, când ascuţite, de minaret, când greoaie, de 
biserici creștinești. 

— Ne apropiem de Brăila! murmură Mihu Inimă de Leu, zărind 
clădirile orașului care începuse să se profileze în zare. 

Voinicul știa prea bine că și Brăila făcea parte din localităţile 
ce gemeau de pandurii și dorobanţii adunaţi spre a pune mâna 
pe el, dar împrejurarea aceasta îl lăsă foarte rece. Intocmai 
după cum Stanislau Rimsky nu-și pierdea cumpătul nici chiar în 
mijlocul celei mai mari primejdii, tot astfel nu-și pierdea nici 
Mihu Inimă de Leu prezenţa de spirit. 

Trăsura și intrase în oraș, iar casele mărunte de la margine 
rămâneau în urmă, când Mihu se aplecă pe fereastră și-i strigă 
lui Drăgan: 

— Oprește la un han mai răsărit și schimbă caii! 

Mișu Drăgan tresări. 

Ştia că Mihu Inimă de Leu era un om foarte curajos, atâta 
îndrăzneală însă nu-și putea închipui că poate avea un om. 

Aceasta însemna să se arunce de bună voie în ghearele 
pieirii. Dar deoarece nu putuse să-și convingă căpitanul nici mai 
înainte, se hotări să nu mai zică nici un cuvânt, ci să facă totul 
așa după cum i se părea lui Mihu că este bine. La urma urmelor 
ce era scris în cartea destinului tot trebuia să se întâmple. Și 


dacă în cartea aceea tainică era scris ca Mihu Inimă de Leu și 
Mișu Drăgan să moară ca niște dobitoci, alergând singuri în gura 
lupului, atunci împlinească-se vrerea soartei. Viaţa însă era 
hotărât să și-o vândă cât mai scump și pentru acest scop știa că 
se poate bizui pe pumnalul și pistoalele pe care le avea la brâu. 

El mână caii, încet, pentru ca drumul să fie cât mai lung și 
primejdia să sosească cât mai târziu. 

Totuși, el nu putu mâna tocmai atât de încet, încât sosirea la 
han să nu mai aibă loc. Peste câteva minute hanul cel mai de 
seamă al Brăilei se și ivi pe partea dreaptă a drumului. 

La auzul trăsurii care s-a oprit în faţa curții sale, hangiul fugi 
iute afară să vadă ce călător de seamă îi sosește. Trăsura nici 
nu se opri bine și hangiul îl și întrebă pe Mișu Drăgan care ședea 
pe capră: 

— Cine călătorește în caleașca aceasta? 

Banditul nu se încurcă. El răspunse cu curaj ca și când într- 
adevăr așa ar fi fost: 

— Boierul Petrache Bănuţ, moșierul din Piatra Seacă! 

— Ah, boierul Petrache Bănuţ! repetă hangiul, cu umilință. 

— Îngrijește să ne schimbe caii, dar de îndată, deoarece mai 
avem cale lungă înaintea noastră! 

Hangiul răspunse cu aceeași voce mieroasă: 

— Voi îngriji... chiar acum... Dar poate că până atunci n-ar 
strica dacă boierul și-ar da osteneala sa coboare puţin. Vinul 
meu de Cotnari e cunoscut în toată Brăila! 

La auzul acestor cuvinte Mișu Drăgan se încurcă grozav și 
negăsind altă scăpare se gândi să dea bice cailor și s-o ia razna 
prin orașul acesta blestemat, unde simţise el că li se va înfunda. 
Tocmai se pregătea să-și ducă planul la îndeplinire, când din 
trăsură răsună o voce, întocmai ca aceea a bătrânului moșier 
din Piatra Seacă. _ 

— Nu pot cobori, deoarece mă grăbesc... Ingrijește să se 
schimbe caii cât mai iute. Ține prețul! 

Prin perdeaua de la fereastră se ivi atunci o mână, spre care 
hangiul își întinse propria sa mână, în chip cu totul automat și 
primi cei doi galbeni pe care i-i dădu pretinsul boier. 

— Am înţeles, boierule! răspunse hangiul, umil. 

După aceea alergă să îndeplinească porunca... cu toate că nu 
prea era încântat că boierul Petrache Bănuţ nu-l învrednicise să 
coboare, măcar pentru un ceas, în hanul lui. Până atunci 


moșierul din Piatra Seacă nu-i făcuse niciodată una ca asta. Pe 
semne însă că avea într-adevăr vreo chestiune prea grabnică de 
nu putea să piardă nici măcar un ceas lângă un păhărel de 
Cotnari. 

Oamenii lui deshămară iute caii obosiţi și înhămară în locul lor 
alţii, proaspeţi, iar ei însuși intrară în han, spre a se plânge celor 
de acolo că pierduseră un mușteriu de seamă. 

Printre mușterii hanului se găsea și ispravnicul Brăilei, care 
ascultă foarte mirat cele istorisite de hangiu. lar când acesta 
sfârși, ispravnicul exclamă: 

— Ce tot spui acolo? Cumătru Petrache trece prin Brăila? Ce 
bine cade, tot aveam eu să vorbesc ceva cu el! 

Și se și sculă de la masă și ieși în stradă. 

In faţa trăsurii servitorii tocmai se trudeau să înhame caii de 
schimb. 

— Unde ești dragă cumetre Petrache? strigă ispravnicul 
Brăilei, pe când se apropia de trăsură. leși la iveală, Petrache, 
băiete! Nu cumva vrei să treci pe aici, fără să vii să ciocnim un 
păhărel? Pe urmă, mai am și ceva de vorbit cu tine! Hei, dar te 
pomenești că nici nu știi cu cine vorbeşti! Aici e Enăchiţă, 
Petrache băiete! 

Cei doi bandiți îmbrăcaţi în argaţi și cu Mișu Drăgan 
încremeniseră aproape. Ei se îngrozeau gândindu-se la ceea ce 
avea să urmeze. Numai Mihu Inimă de Leu era liniștit și sângele 
rece nu și-l pierdu nici de data aceasta. 

Din trăsură se auzi din nou glasul bătrânului boier Petrache 
Băânuţ. 

— Nu te supăra cumetre Enăchiţă, dar mă grăbesc grozav. Pe 
urmă, poate că pentru tine tot aș cobori oleacă, dar guta mi-a 
înţepenit piciorul din nou și nu e chip să mă mișc. 

— Atunci voi veni eu la tine! strigă ispravnicul Brăilei. 

Groaza lui Mișu Drăgan și a tovarășilor săi crescu și mai mult. 

Oare ce se va întâmpla acum? 

Clipa următoare însă le risipi și această nedumerire. 

— Vino, vino, cumetre Enăchiţă! zise Mihu Inimă de Leu, cu 
glasul boierului Petrache Bănuţ. Ba fu chiar atât de prietenos, 
făcând această invitație, încât deschise și ușa caleștii, ca și când 
s-ar fi temut ca ispravnicul să nu se răzgândească. 

Prin ușa deschisă a trăsurii nu se putea vedea altceva, decât 
piciorul învăluit în pături groase al lui Mihu Inimă de Leu. 


Ispravnicul Brăilei puse piciorul pe scară și de îndată ce-și vâri 
capul prin ușă, Mihu Inimă de Leu îl cuprinse cu o mișcare 
fulgerătoare și-l trase la sine. 

— Bine te-am găsit, dragă cumetre, scumpul meu Enăchiţă! 
zise el. 

Și cumătrul Enăchiţă n-avu vreme nici măcar să-și vină în fire 
când și simţi ţeava rece a unui pistol, apăsându-i tâmpla. 

De-abia atunci se uită el să vadă lângă cine se găsea și care 
nu-i fu uimirea, când, în loc de bătrânul boier Petrache Bănuţ se 
văzu în tovărășia unui om tânăr încă și cu desăvârșire 
necunoscut lui. 

Vru să strige, dar mai înainte ca vreun cuvânt să-i fi ieșit pe 
buze, Mihu Inimă de Leu își așeză mâna liberă pe gura lui și-i 
șopti la ureche pe un ton care nu semăna de loc a fi glumă: 

— La cel dintâi cuvânt sau strigăt de ajutor, îţi zbor creierii... 
Află că eu sunt Mihu Inimă de Leu și știi prea bine că n-am 
obiceiul să mă joc de-a amenințările! 

La auzul acestor cuvinte bietul ispravnic se sperie atât de tare 
încât nu-i lipsi mult să leșine. 

Mihu Inimă de Leu îi șopti mai departe la ureche: 

— M-ai înțeles, nu-i așa? Nădăjduiesc, căci altfel nu ţi-ar 
merge tocmai bine! lar acum vei face ceea ce-ţi voi porunci eu... 
În clipa în care vei încerca să mă trădezi, să știi că ai și plecat 
din lumea aceasta! 

Cumătrul Enăchiţă se uită tot mai îngrozit la acest om 
primejdios în mâinile căruia îl aruncase soarta. 

— Acum îţi voi da drumul la gură și-ţi dau și voie să vorbești, 
ba îţi poruncesc chiar să vorbești cât mai tare, spre a fi auzit de 
cei din jurul trăsurii. Vei vorbi însă astfel, ca și când ai sta alături 
de bătrânul boier Petrache Bănuț. Ai înţeles? 

Ispravnicul Brăilei dădu din cap. 

În urma acestei, acceptări, Mihu își luă mâna de pe gura 
cumătrului Enăchiţă, țeava pistolului însă continuă s-o ţină lipită 
de tâmpla prizonierului său. 

În clipa următoare vorbi tot Mihu Inimă de Leu, dar cu glasul 
boierului Petrache Bănuţț. Pretinsul boier părea să fie în voie 
bună căci zise râzând: 

— Nici nu-ţi poţi închipui ce bine-mi pare că te văd iarăși! 
Arăți foarte bine, măi Enăchiţă, se vede că nu-ţi merge tocmai 
prost aici la isprăvnicie! 


Zicând acestea îi dădu un ghiont ispravnicului care se făcuse 
alb ca o coală de hârtie, dându-i să înţeleagă, cum că era rândul 
lui să vorbească. 

— Ce să facem... ce să facem și noi... Uite, facem ce putem! 
îngână, cu mare greu ispravnicul Brăilei. Dar tu ce mai faci, 
Petrache băiete? 

— N-aș putea spune că fac rău, dacă nu m-ar chinui guta asta. 
Blestemata de boală s-a cuibărit în piciorul meu și parcă mi-ar fi 
plătit arenda pe treizeci de ani, nu vrea să mai iasă de-acolo! 

Un nou ghiont și ispravnicul Brăilei mai îngână ceva. 

— Ar trebui să te cauţi cu vreun doctor... 

— Ai dreptate. Am început să-mi dau seama și eu că trebuie 
să le mai dau și doctorilor câţiva galbeni. Mai înainte însă, aș 
vrea să-mi văd fata la casa ei. 

— Ai găsit ceva potrivit? 

— Cum să nu! În curând facem și nunta. Nădăjduiesc că vei 
veni și tu, Enăchiţă băiete! zise Mihu Inimă de Leu, imitând felul 
de a vorbi al ispravnicului. 

— Te... Te felicit! 

— Tare aș vrea să te pot felicita și eu pe tine, cumetre 
Enăchiţă! urmă Mihu Inimă de Leu. Dar știi pentru ce? 

— De unde să știu? 

— Pentru prinderea lui Mihu Inimă de Leu, banditul acela care 
taie și spânzură prin ţinutul acesta! 

Ispravnicul Brăilei se cutremură văzând atâta îndrăzneală la 
banditul ce-l făcuse prizonier într-un chip atât de ciudat și iscusit 
în același timp. Până atunci nu-l cunoscuse pe Mihu Inimă de 
Leu decât din auzite. Multe se vorbeau despre curajul și 
îndrăzneala lui, dar ispravnicul, de altfel ca și cei mai mulţi de 
tagma lui, socoteau drept povești și basme toate câte circulau 
pe seama vestitului bandit. lată însă că acum avusese prilejul să 
se încredinţeze singur că toate istorisirile care treceau din gură 
în gură erau încă departe de a-l înfățișa în adevărata lui culoare 
pe Mihu. 

Întrebarea cea din urmă a banditului întrecea tot ce se putea 
născoci pe seama curajului unui om. Până acum nu mai auzise 
de nimeni să fi îndrăznit să se joace cu focul de atât de aproape. 

Ispravnicul Brăilei rămase o clipă pe gânduri, ca și când ar fi 
vrut să cântărească dacă să spună, sau nu, ceea ce gândea, în 


cele din urmă el răspunse cu o îndrăzneală tot atât de mare ca 
și aceea a banditului: 

— Fi liniștit, Petrache băiete, căci mai curând sau mai târziu 
tot punem noi mâna pe ticălosul acela de bandit! Cred însă că 
aceasta se va întâmpla destul de iute, deoarece ulciorul nu 
merge la fântână prea de multe ori! lar când vom pune mâna pe 
el, poţi fi sigur că-l vom aranja atât de bine, încât să-i treacă 
pofta de a se mai îndeletnici cu isprăvi ca acelea cu care se 
poate mândri acum!. 

Mihu Inimă de Leu rămase uimit în faţa îndrăznelii acestui om 
care tremura ca varga până mai înainte cu câteva clipe. 
Răspunsul ispravnicului însă îi plăcu... deoarece era sincer. 

Exprimarea sinceră a părerii sale în asemenea împrejurări, 
era o notă de laudă pentru cumâătrul Enăchiţă. 

Curajul și îndrăzneală i-au plăcut întotdeauna lui Mihu Inimă 
de Leu, chiar și atunci când ele erau îndreptate împotriva lui. 

Râzând cu vocea boierului Petrache Bănuţ, el răspunse doar 
atât: 

— Vom vedea! 

În clipa aceea ușa trăsurii se deschise. 

Mihu Inimă de Leu crezu că are de-a face cu vreun nepottit și 
își și duse mâna spre al doilea pistol, în clipa următoare însă 
teama lui se risipi, deoarece prin deschizătura ușii se ivise capul 
lui Mișu Drăgan. 

Ar fi foarte greu să descriem uimirea, uluirea mai bine zis, ce 
se oglindi, pe chipul lui Drăgan, când zări pe cei doi bărbaţi, 
care stăteau pe jilțul trăsurii în poziţia știută. O privire plină de 
înțeles a căpitanului însă, îl dezmetici și apoi falsul vizitiu zise: 

— Caii au fost schimbaţi, boierule! Dacă doriţi, putem pleca! 

— Bine, băiete! Vom și pleca, fiindcă e timpul! 

După aceea se întoarse din nou spre prizonier. 

— Îmi pare foarte rău că trebuie să ne despărțim, căci aş mai 
avea multe de vorbit cu tine, scumpul și dragul meu Enăchiţă! 
Dar stai! Mi-a venit o idee! Însoţește-mă până la cel dintâi sat! 
Pe drum vom putea sta de vorbă mai liniștiți! 

Cumâătrul Enăchiţă se uită tare nedumerit la Mihu Inimă de 
Leu. Până în clipa aceea el nădăjduise mereu că după ce va 
scăpa din ghearele acestui om primejdios, va da alarma și va 
pune pandurii pe urmele lui. În cazul acesta prinderea banditului 


ar fi fost neîndoielnică și faima preţioasei capturi ar fi revenit 
numelui său. 

Îndată însă văzu că blestematul acesta îi strica și planul 
întocmit cu atâta nădejde de izbândă. Ai fi zis că vestitul bandit 
știe chiar să citească în gândurile oamenilor. 

Mult timp de gândit nu-i prea rămase deoarece Mihu Inimă de 
Leu îi gâdili din nou tâmpla cu ţeava pistolului, ceea ce însemna 
că voia să audă răspunsul cât mai neîntârziat. 

— Învoiește-te! îi suflă el la ureche, cu voce poruncitoare. 

Și ce putea să facă cumătrul Enăchiţă? 

— Cu dragă inimă, cumetre Petrache! răspunse el cu bună 
voie silită, în vreme ce în fundul sufletului său turba de mânie. 

— Spune-i și hangiului că mergi cu mine! șopti atunci Mihu 
Inimă de Leu și ispravnicul Brăilei fu silit să se supună și acestei 
noi porunci. 

Își scoase deci capul pe fereastră și strigă după cum îl învăţa 
Mihu Inimă de Leu: 

— ÎI însoțesc pe prietenul meu Petrache până mai încolo. 
Dacă mă caută cineva, spune-i că după-amiază voi fi acasă! 

Mai mult n-apucă să zică, deoarece Mihu Inimă de Leu îl 
smuci înapoi în trăsură, iar Mișu Drăgan, ca și când ar fi simţit 
parcă ce trebuie să facă, dădu bice cailor. 

Trăsura porni, dar Mihu Inimă de Leu tot nu luă țeava 
pistolului de pe fruntea deznădăjduitului ispravnic. Cumătrul 
Enăchiţă crezu că i-a sosit ceasul cel din urmă și se rugă 
disperat: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă ucide! Gândește-te că 
va veni o zi când va trebui să dai socoteală de faptele dumitale 
în faţa Judecătorului nostru al tuturor și nu vei putea justifica 
uciderea unui om care nu ți-a făcut niciun rău! 

Mihu Inimă de Leu se grăbi să-l liniștească pe înspăimântatul 
ispravnic. 

— Nu-ţi fie frică! Mihu Inimă de Leu n-are obiceiul să ia viaţa 
acelora care nu-i fac nimic și nu sunt în situaţia de a se putea 
apăra. Pe de altă parte, te-ai purtat bine, ai îndeplinit toate 
poruncile mele așa că, n-aș avea niciun motiv să te pedepsesc. 
Dimpotrivă, de-abia aștept să te pot pune în libertate, fiindcă 
sunt foarte curios să văd cum vei face spre a te ţine de 
făgăduiala de mai adineaori, adică de a-l prinde pe Mihu Inimă 
de Leu. 


Cumătrul Enăchiţă păli, temându-se ca nu cumva Mihu să-l 
ducă cu vorba și până în cele din urmă tot să se răzbune pentru 
îndrăznețele lui cuvinte de mai înainte. Dar căpitanul bandiţilor 
zâmbea atât de binevoitor, încât nimeni din aceia care îl 
cunoșteau nu s-ar mai fi îndoit de bunele lui intenţii în ceea ce-l 
privea pe ispravnicul Brăilei. 

— Dacă te porţi bine și asculţi de toate poruncile mele, poți fi 
încredințat că nu ţi se vă întâmpla niciun rău! mai zise Mihu, în 
vreme ce caleașca înainta tot mai iute pe șosea. 

Ispravnicul Brăilei ar fi vrut să afle multe, mai ales însă chipul 
în care Mihu Inimă de Leu ajunsese în stăpânirea trăsurii 
boierului Petrache Bănuț. Având însă în vedere situația critică în 
care se găsea, nu îndrăzni să pună întrebarea care-i rodea 
inima. judecând despre cele ce se vorbeau pe socoteala 
vestitului bandit, cumătrul Enăchiţă era încredințat că prietenul 
său Petrache Bănuţ fusese tras în țeapă și se întreba dacă nu 
cumva îl aștepta și pe el aceeași soartă. 

Fiindcă în zadar zâmbea el Mihu Inimă de Leu, nu se poate ști 
niciodată ce se ascunde în dosul zâmbetului unui căpitan de 
bandiți. 

Trăsura trecu prin cel dintâi sat ce venea după Brăila și 
cumătrul Enăchiţă se uită cu o privire plină de înţeles la voinic. 
Privirea aceasta întreba parcă, dacă n-a sosit timpul ca banditul 
să se țină de cuvânt. 

Mihu Inimă de Leu înțelese prea bine întrebarea ochilor 
ispravnicului și răspunse: 

— Îndată... Indată, cumetre Enăchiţă! Să ne mai îndepărtăm 
doar puţin de sat și-ţi voi reda libertatea fără să mă ating fie 
chiar și numai de un fir de păr al dumitale. 

Și într-adevăr, după ce se mai îndepărtară de sat, Mihu Inimă 
de Leu strigă lui Drăgan să oprească. Falsul vizitiu îndeplini 
îndată porunca căpitanului său. 

Ispravnicul Brăilei avu atunci un simţământ care mai curând 
semăna cu groaza decât cu bucuria, cum ar fi fost firesc. Se 
temea bietul om, deoarece nu știa ce-l așteaptă, libertatea 
sau... moartea!... 

De aceea nici nu-i venea să se miște din loc. 

Mihu Inimă de Leu îi zise atunci: 

— Binevoiește de coboară, jupân ispravnic! 


Ispravnicul Brăilei își luă inima în dinţi, deschise ușa trăsurii și 
cobori. 

Privirea lui oglindea o teamă fără margini și se uita plin de 
așteptare la căpitanul de bandiți. 

O bănuială cumplită începu să-l cuprindă, și încredințarea că 
punerea lui în libertate nu se va desfășura în condițiuni prea 
plăcute pentru el se întări tot mai mult în mintea lui. 

Îi era frică de cine știe ce încurcături și presimţirea nu-l înșelă 
căci încurcăturile veniră într-adevăr. 

Mihu Inimă de Leu se întoarse spre el și-i spuse pe un ton care 
cumătrului Enăchiţă nu i se păru îmbărbătător de loc: 

— Încă două-trei minute și-ţi voi reda libertatea, jupan 
ispravnic! 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, se tângui ispravnicul 
Brăilei, începând să tremure, de ce nu mă lași să plec chiar 
acum? Ce vrei să mai faci cu mine de nu-mi dai drumul? 

— Nu te speria, cumetre Enăchiţă, căci nu ţi se va întâmpla 
nimic, după cum ţi-am făgăduit, firește însă, dacă te vei supune 
poruncilor mele, cu aceeași bună credinţă ca și până acum. Așa 
de pildă te-aș ruga să-mi spui ce gânduri ai pentru viitor? 

— Ce gânduri aș putea să am? 

— Nu știu! Tocmai de aceea te întreb, ce vrei să faci în viitorul 
cel mai apropiat? 

— Întrebarea mi se pare fără rost, deoarece oricine își poate 
închipui că mă voi înapoia la Brăila, la casa mea, la familia mea. 

— Și firește că vei bate toba atât în sat, cât mai ales la Brăila 
că Mihu Inimă de Leu a trecut pe aici și acum e momentul 
propice pentru a pune mâna pe el! 

Ispravnicul îngână ceva, dar ar fi fost cu neputinţă să se 
înţeleagă ce spune. Rostind cuvintele buzele îi tremurau ca 
varga, deoarece teama că Mihu își va scoate pistolul și-l va 
trimite pe lumea cealaltă prindea rădăcini tot mai adânci în 
creierul său. 

Mihu Inimă de Leu începu să râdă, batjocoritor. 

— Te miri, nu-i așa? că știu atât de bine totul, chiar și ceea ce 
nu s-a întâmplat încă, ci va urma de-abia de acum înainte! Nu 
trebuie să te miri, cumetre Enăchiţă, fiindcă de aceea sunt eu 
Mihu Inimă de Leu, ca să nu existe taine înaintea mea... Știu 
chiar și aceea, dragă jupâne ispravnice, că de-abia aștepți să te 
înapoiezi însă, pentru a da alarma printre pandurii și dorobanţii 


care se găsesc pe acolo, cum că Mihu Inimă de Leu călătorește 
în trăsura boierului Petrache Bănuţ și că dacă se grăbesc nu se 
poate să nu-l ajungă din urmă, deoarece călare se poate merge 
mult mai iute decât în caleașcă. Nu-i așa că acestea sunt 
gândurile care îţi frământă creierul în clipele acestea, cumetre 
Enăchiţă? 

Ispravnicul Brăilei se îngălbeni și mai tare. 

Acum nu se mai îndoia că Mihu Inimă de Leu îl va ucide, 
tocmai pentru a-l împiedica de a trimite pandurii în urma lui. De 
aceea nu șovăi să recurgă la ultimul mijloc de scăpare și căzând 
în genunchi umil, înaintea căpitanului de bandiți, el, puternicul 
ispravnic al Brăilei, se rugă: 

— Îndurare! Îndurare!... Nu mă ucide... Nu te voitrăda!... 

Mihu Inimă de Leu zâmbi binevoitor și se grăbi să-l ridice de la 
pământ. 

— Jupâne ispravnice, dar cum îţi vine să îngenunchezi 
dumneata în faţa mea?... Dacă se întâmplă să afle cineva, s-a 
dus pe gârlă toată consideraţia pe care o mai are astăzi poporul 
pentru dumneata. 

— Ai milă de mine! 

— Cumetre Enăchiţă, dar dumneata nu știi că milă și îndurare 
nu poate cere decât acela a cărui viaţă este în primejdie? 

— Ba știu, dar crezi că eu nu-mi dau seama că vrei să mă 
omori? 

— Nici prin minte nu-mi trece! Trebuie să-ţi intre odată în cap 
că Mihu Inimă de Leu își ține cuvântul întotdeauna și în orice 
împrejurări. Ti-am făgăduit că nu ţi se va întâmpla niciun rău și 
de această făgăduială mă voi și ţine. Afară de aceasta pentru ce 
să te omor? Tot timpul drumului te-ai purtat așa după cum ţi-am 
cerut eu și apoi, nici nu vreau să te împiedic de a-ţi îndeplini 
datoria. În zadar ţi-aș porunci să n-o faci, în zadar mi-ai făgădui 
cu mii de jurăminte, sunt încredinţat că îndată ce ai ajunge 
înapoi în sat, ai pune pandurii pe urmele mele. Dar nu face 
nimic, jupane ispravnice, du-te cu Dumnezeu! Eu îţi doresc 
petrecere frumoasă și drum bun! 

Ispravnicul Brăilei rămase împietrit. Nu-i venea să-și creadă 
urechilor, nu-i venea să-și creadă ochilor. 

Acesta să fie oare temutul Mihu Inimă de Leu, căpitanul de 
bandiți pentru prinderea căruia fuseseră mobilizați sute de 
panduri și dorobanţi? 


Mihu Inimă de Leu observă uimirea ispravnicului și curtenitor, 
arătă drumul ce ducea înapoi spre sat. 

— Drumul este liber, jupâne ispravnice! Dumneata te vei 
înapoia la Brăila, iar noi ne vom urma drumul... 

Cu aceste cuvinte se și sui în trăsură. Mișu Drăgan sări pe 
capră și însoţită de cei doi bandiți îmbrăcaţi în veștmintele 
argaţilor lui Petrache Bănuţ, caleașca porni mai departe. 

Timp destul de îndelungat ispravnicul Brăilei rămase 
nedumirit în mijlocul drumului. Toată aventura această i se 
părea atât de puţin adevărată, atât de puţin cu putință, încât îi 
venea să creadă că s-a deșteptat dintr-un vis urât. 

In zare însă se mai vedea încă norul de praf ridicat de trăsura 
care se îndepărta, așa că nu mai încăpea nicio îndoială că nu 
visase, ci că totul se întâmplase aievea. Într-adevăr el trăise 
această aventură cu Mihu Inimă de Leu, clipă cu clipă și fără 
îndoială că dacă povestea i-ar fi fost istorisită de altcineva, cu 
greu i-ar fi venit s-o creadă. 

Dar de îndată ce se dezmetici din aiureala primelor clipe, își 
schimbă și felul de a gândi. 

Până atunci, până când se văzuse faţă în fată cu temutul 
bandit, curajul și iscusinţa acestuia îl înmărmuriseră, inspirându- 
i chiar o deosebită stimă. Acum însă, când Mihu Inimă de Leu se 
îndepărtase și nu mai însemna pentru el o primejdie prea 
apropiată, singurul lui gând era în ce chip ar putea să-l prindă 
pe căpitanul de bandiți pe care o armată întreagă îl urmărea în 
zadar. 

La gândul că poate ar izbuti să pună mâna pe bandit, o 
licărire de nespusă fericire se ivi în ochii lui. Toată lumea n-ar 
mai vorbi decât despre el, faima numelui său s-ar răspândi în 
întreaga ţară și în faţa cârmuitorilor de la București el ar fi 
socotit printre cei mai de seamă ispravnici din ţară. 

Gândul măririlor care l-ar fi putut aștepta în caz de izbândă 
nu-i dădea pace. 

Niciodată nu se mai ivise un prilej mai bun pentru prinderea 
temutului căpitan de bandiți. Acum știa unde se găsește, știa pe 
ce drum apucase, știa că Mihu nu era însoţit decât de trei 
tovarăși și că, deci, nu era niciun risc de a-l ataca cu o mână de 
panduri. 

Gândindu-se la toate acestea, alergă cât putu mai iute spre 
satul prin care trecuse mai înainte. 


Nădușeala curgea pârâu de pe capul lui chel, picioarele de- 
abia îl mai ţineau, ameninţându-l în fiecare clipă să nu-l mai 
slujească, dar de aceea nu se lăsă, ci fugi înainte. 

De îndată ce ajunse la cea dintâi casă din capul satului, strigă 
în curte: 

— lute, daţi-mi un cal! 

— Oho, mai încet nu se poate? răspunse o voce negrăbită. 

— Lasă gura și dă calul mai iute, căci trebuie să pornesc în 
urmărirea lui Mihu Inimă de Leul, strigă ispravnicul. 

— Mihu Inimă de Leu? răspunse ţăranul, care de-abia acum își 
dădu seama că avea de a face cu un boier. Asta-i altceva! lată 
calul, boierule! 

Nu trecură decât câteva clipe și cumătrul Enăchiţă se și 
azvârli pe spinarea calului, pe care i-l adusese ţăranul în grabă 
și porni în goană spre primărie unde știa că trebuie să dea de 
urma pandurilor împărţiţi satului acela. 

Spre norocul lui sergentul pandurilor se afla chiar în faţa 
primăriei. 

— Mihu Inimă de Leu a părăsit satul tocmai acum și 
călătorește în caleașca pe care a luat-o de la boierul Petrache 
Bănut... 

— Mii de draci! strigă sergentul înfuriat peste măsură. Cum se 
poate una ca asta?... Am văzut și eu cu ochii mei trăsura aceea 
trecând prin sat. 

— Și unde mai pui că, eram și eu în ea! 

— Și dumneavoastră?... Dumneavoastră în trăsura în care 
călătorea Mihu Inimă de Leu? se minună sergentul pandurilor. 
Fulgere și trăsnete! Acum ce este de făcut? 

— Trebuie să pornești după el neîntârziat. Niciodată nu vom 
avea un prilej mai bun de a pune mâna pe el! 

— Dar eu nu am aici decât opt panduri și nu prea îmi vine să 
cred că mă voi putea măsura cu succes cu banda lui Mihu Inimă 
de Leu. 

— Ba vei putea grozav, fiindcă bandiții sunt numai în număr 
de patru! 

La auzul acestor cuvinte curajul sergentului de panduri crescu 
ca prin minune. 

— Atunci după ei! 

Peste câteva clipe trâmbiţa sună alarma. 


Cei opt panduri se adunară cât ai bate din palmă. Sergentul 
dădu porunca: 

— Pe cai!... E vorba să punem mâna pe Mihu Inimă de Leu! 

Nu trecu niciun minut și pandurii și porniră la drum, mânând 
caii într-un galop nebun. Câţiva săteni auzind despre ce este 
vorba se alăturară și ei pandurilor. 

Ispravnicul Brăilei călărea în frunte arătându-le drumul 
celorlalți. 

Toţi erau cuprinși de mare înfrigurare. Își dădeau bine seama 
că dacă le reușea lovitura, se făceau cunoscuți în toată ţara, 
deoarece prinderea lui Mihu Inimă de Leu, care ajunsese un fel 
de erou legendar al ținutului și de care nimeni nu se putea 
apropia, ar fi fost socotită la fel ca cel mai îndrăzneţ act de 
eroism. 

Cumătrul Enăchiţă mai ales, punea mari nădejdi în izbânda 
aceasta, de care nici nu se mai îndoia. 

— Ar fi o lovitură grozavă dacă am izbuti să punem mâna pe 
el. Boierul Panait Fotache a fost chemat la București tocmai 
săptămânile trecute. Fotache a și plecat și nu este om în ţinutul 
nostru care să nu știe în ce scop... Este vorba să-l numească un 
fel de caimacan peste ţinutul Bălții și împrejurimi. Dacă Fotache 
se întoarce de la București cu zapisul* de numire, atunci toţi 
pandurii și dorobanţii din ţinutul Brăilei și Galaţilor vor trece sub 
comanda lui supremă. 

— Se poate, dar boierul Panait Fotache nu prea e iubit de 
popor prin partea locului! zise sergentul pandurilor. 

— Tocmai de aceea prinderea lui Mihu Inimă de Leu ar fi o 
lovitură minunată. Noi am pune mâna pe el, iar boierul Panait 
Fotache ar veni cu numirea lui de caimacan, sau guvernator, 
cum i se mai zice, după moda rusească, atunci când n-ar mai 
avea nimic de făcut! 

— Asta zic și eu că ar fi ceva! Să dăm drumul mai iute la cai! 

— Trebuie să-i ajungem din urmă! 

— Firește că-i vom ajunge! Caii noștri aleargă mult mai iute 
decât caii lui care trebuiesc să tragă după ei harabaua aceea de 
caleașcă boierească în care încape o familie întreagă cu căţel și 
purcel. 


1zâpis [ ( 1600) CUV. D. BĂTR. |, 100/30 / ~pes, () ~ă , () ~t / zapís / 
~e și ~uri / 3annc»Þ] 1 () Dovadă scrisă act (4), nee a (1), document 
(1), () zapiscă (1). 2 (; ) ~ de frăție, Contract. 3 () Testament (1). 


Pandurii ajunseră la un sătuleţ. Ispravnicul întrebă țăranii care 
se uitau cu gura căscată la trupa ce alerga nebunește: 

— Aţi văzut trecând pe aici o caleașcă mare trasă de patru 
cai? 

— Văzut, boierule! 

— Când a trecut pe aici? 

— Să tot fie vreo zece minute! 

Ochii  cumătrului Enăchiţă începură să strălucească de 
bucurie. El se întoarse mulţumit spre sergentul pandurilor. 

— Suntem pe urmă bună! 

Sergentul însă răspunse cam îngândurat. 

— Dacă sunt cu douăzeci de minute înaintea noastră, atunci 
ne trebuiesc cel puţin douăzeci, ca să-i ajungem! 

— Atunci să mânăm mai iute! strigă ispravnicul Brăilei, care 
era atât de înfrigurat încât ai fi zis că a și pus mâna pe Mihu 
Inimă de Leu, cel mult căutat. 

Caii pandurilor alergau acum atât de iute pe șosea, încât 
multă vreme norul de praf stârnit de copitele lor nu se putea 
risipi. Cumătrul Enăchiţă mergea în fruntea pandurilor, alături de 
sergentul care peste vreo jumătate de ceas strigă în prada unei 
bucurii fără margini: 

— Trăsnete și fulgere! Uite-i unde sunt! 

— Unde? 

— Acolo, în zare, se mișcă ceva! Nu poate fi decât caleașca 
banditului! 

Cumătrul Enăchiţă se uită și el mai bine și peste câteva clipe 
exclamă în prada aceleiași bucurii: 

— Într-adevăr!... Într-adevăr ei trebuie să fie! 

Sergentul se întoarse spre panduri și strigă: 

— Mânaţi cât puteţi mai iute! Bandliţii sunt înaintea noastră! 

Pandurii, mânaţi și ei de dorul de a se distinge ca și de 
simțământul războinic, dădură pinteni cailor, care, nesimţind 
parcă drumul făcut până atunci, porniră într-o goană 
deznădăjduită. 

Urmăritorii se apropiau tot mai mult de trăsura care înainta 
destul de încet, ca și când bandiții nici n-ar fi băgat de seamă 
apropierea pandurilor, sau ca și când nici nu s-ar fi sinchisit de 
ei. 

Cumâătrul Enăchiţă nu scăpă prilejul de a spune pe un ton 
batjocoritor: 


— Tare încrezut trebuie să mai fie și acest Mihu Inimă de Leu, 
de merge atât de încet. Un melc își duce casa în spinare mai 
iute decât înaintează caleașca banditului. 

— Se prea poate, răspunse sergentul pandurilor, că merg 
anume atât de încet pentru a odihni caii, ca mai târziu, dacă vor 
avea nevoie să fugă, să nu fie obosite animalele. 

— Oricât de odihniţi ar fi caii lor, zise ispravnicul Brăilei și 
oricât de obosiţi ai noștri, tot vom pune mâna pe ei! Chiar dacă 
le-ar veni în ajutor tot iadul și tot nu ne mai scapă de data 
aceasta! 

— Așa este! încuviinţă și sergentul pandurilor. 

— Bagă de seamă numai că nici chiar cei doi bandiți, de care 
îți spuneam că însoțesc caleașca, nici chiar ei nu mai merg după 
trăsură. 

— Se vede că au luat-o înainte spre a spiona drumul! 

— Să ne grăbim și vom vedea! 

Trupa se apropia în fiecare clipă tot mai mult de caleașcă și 
următorii începură să facă pregătirile pentru atac. 

— Puștile sunt încărcate? întrebă sergentul. 

— Încărcate! 

— Atunci băgaţi bine de seamă, urmă el, e timpul să mergem 
cu mai multă precauție. Uruitul trăsurii înăbușă tropotul cailor 
așa că nu vor putea prinde de veste prea iute de apropierea 
noastră. Trebuie să ne apropiem cu cât mai mare băgare de 
seamă și pe urmă să atacăm printr-o mișcare fulgerătoare, 
încercuind trăsura, ca nimeni să nu mai poată fugi. 

— Așa trebuie să facem! încuviință și cumătrul Enăchiţă. Nu 
uitaţi însă că lucrul de căpetenie este să prindem toată banda, 
fără ca vreunul din membri ei să cadă. Sunt multe păcatele de 
care trebuie să ne dea socoteală și dacă-l amuţim pe vecie pe 
Mihu Inimă de Leu, atunci multe taine vor rămâne înmormântate 
pentru totdeauna. 

— Așadar, nu vă veți folosi de arme decât numai dacă nu se 
poate altfel! zise și sergentul. 

— Nu uitaţi aceasta! 

Peste câteva secunde sergentul se adresă din nou pandurilor 
săi: 

— Pregătiţi-vă pentru atac! Împresurarea trebuie să aibă loc 
într-un chip fulgerător. Sunteţi gata? 

— Gata! 


— Atunci, fiţi cu luare aminte! 

Caii se mișcau neliniștiţi sub panduri, ca și când ar fi presimţit 
încercarea grea ce-i aștepta. 

În clipa următoare răsună glasul tunător al sergentului: 

— La atac! Înainte! 

Și atunci pandurii se repeziră după trăsură într-o goană atât 
de sălbatică, încât ai fi zis că sunt niște diavoli scăpaţi din iad. 

Din precauţie, ei își aplecaseră capetele cu totul pe gâtul 
cailor, pentru ca eventualele gloanţe trase de urmăriţi să nu-i 
nimerească. Dar călătorii caleștii așteptară atacul cu o liniște 
uluitoare și nu făcură nicio încercare de împotrivire sau de 
apărare. 

Trăsura doar mergea acum ceva mai repede ca înainte. Cu 
toate acestea, nu atât de iute ca pandurii să n-o ajungă foarte 
curând. 

În fruntea trupei călărea sergentul și îndată după el mai 
veneau doi-trei panduri din cei mai curajoși. Când ajunseră toți 
trei lângă caleașcă... sergentul strigă deodată de ai fi zis că se 
prăpădește pământul: 

— Predaţi-vă! 

În clipa următoare sosiră și ceilalţi, înconjurând trăsura, cât ai 
clipi din ochi și... erau gata să cadă de pe cai de uimire. 

În caleașcă nu era ţipenie de om, nici urmă de vizitiu sau 
bandiți îmbrăcaţi în straiele argaţilor boierului Petrache Bănuț. 

Ceea ce se întâmplase era clar ca lumina zilei. 

Din cei patru cai înhămați la trăsură desprinseseră doi și pe 
aceștia fugiseră Mihu Inimă de Leu și cu tovarășul său care 
făcea pe vizitiul. Mai înainte de a pleca însă, ei legaseră hăţurile 
de capră și dăduseră bice cailor, care porniră liniștiți la drum, 
trăgând după ei caleașca lui Petrache Bănuţ. 

Sergentul pandurilor turba de mânie. 

— Fulgere și trăsnete! urla el în mânia-i neputincioasă. Au 
fugit ticăloșii și pe deasupra ne-au mai și dus de nas ca pe niște 
copii! 

Mult mai furios era însă ispravnicul Brăilei. 

De-abia acum își dădu el seama ce viclean era Mihu Inimă de 
Leu. Cum credea el că va putea pune mâna cu atâta ușurință pe 
un om de seama vestitului căpitan de bandiți? 

Sergentul pandurilor era deznădăjduit din pricina rușinii ce-o 
păţise. 


— Dacă se află, zise el, toată ţara Românească va râde de noi 
de se va tăvăli! În halul acesta Mihu Inimă de Leu nu și-a bătut 
joc încă de nimeni! 

Ca să-și descarce mânia dădu un picior ușii trăsurii, de se 
deschise zbârnăind. Pe jilţ se afla o foaie de hârtie. 

— Dacă nu mă înșel, ne-a mai lăsat și un răvaș! zise el 
întinzând mâna după petecul de hârtie dinăuntrul trăsurii. 

După ce luă foaia de hârtie citi cu voce tare răvașul lui Mihu 
Inimă de Leu, care avea următorul cuprins: 


„Dragă jupâne ispravnice, altă dată se te deștepți mai 
devreme dacă vrei să pui mâna pe mine. Te rog predă 
salutările mele panaurilor pe care i-ai adus cu dumneata, 
pentru a fi mai sigur că nu vei scăpa prilejul de a face o 
țară întreagă să rostească cu admiraţie numele dumitale. 
Imi pare bine că ai făcut întocmai după cum ti-am prevestit 
eu că vei face, 

Mihu Inimă de Leu” 


Ispravnicul Brăilei își smulgea părul de mânie, adică și l-ar fi 
smuls dacă ar fi avut. Neavând însă, se mulţumi să se lovească 
peste chelie și să strige disperat: 

— Ce să spun, dar știu că și-au bătut joc de noi! 

Sergentul era și el amărât de tot. 

— Cine știe pe unde umblă ei acum și râd de se prăpădesc, 
gândindu-se la furia care ne-a cuprins pe noi când am găsit 
caleașca goală! Nu înțeleg însă, cum a fost cu putinţă ca 
dumneavoastră boierule, să staţi ceasuri întregi alături de Mihu 
Inimă de Leu și să nu găsiţi vreun mijloc oarecare de a da de 
știre în tovărășia cui călătoriți în trăsura cuconului Petrache 
Bănuț? Când aţi trecut prin sat de ce n-aţi strigat, căci atunci nu 
ne-ar mai fi scăpat ticăloșii? 

Ispravnicul Brăilei răspunse foarte amărât: 

— Sunt curios să știu care ar fi fost acela care ar fi strigat în 
locul meu, când banditul nu și-a luat o clipă măcar ţeava 
pistolului de pe tâmpla mea. La fiecare hop al trăsurii mă 
așteptam ca degetul să apese fără voie pe trăgaci și atunci 
eram gata. Ar fi trebuit să fiu nebun de-a binelea să strig, numai 
de dragul de a mă lăsa împușcat de către un căpitan de bandiți, 
fie el chiar și Mihu Inimă de Leu. 


— După cât îl cunosc eu pe Mihu Inimă de Leu răspunse 
sergentul pandurilor, râzând plin de înţeles, banditul a fost în 
stare să vă îngrozească și cu un pistol pe care dumneavoastră îl 
credeaţi încărcat, care însă într-devăr nu mai văzuse plumb pe 
țeava lui de pe vremea Eteriei! 

Cumâătrul Enăchiţă se răsti supărat: 

— Cum a fost, cum n-a fost, asta n-are însemnătate! Chestia 
este că a fost și că din pământ, din iarbă verde, trebuie să-l 
scoatem la iveală pe acest ticălos, căci de nu va râde toată țara 
de noi! 

— Să punem mâna pe el? întrebă sergentul pandurilor, 
zâmbind ironic. Asta va fi foarte, dar foarte greu! 

— Atunci, singurul lucru ce ne mai rămâne de făcut cred că 
este să tăcem amândoi asupra acestei aventuri, deoarece ne-ar 
fi foarte neplăcut să ne întrebe lumea mereu: la spune sergent, 
băiete, cum a fost chestia aceea cu Mihu Inimă de Leu și trăsura 
goală? 

— In privința aceasta sunt cu totul de părerea 
dumneavoastră, boierule! răspunse sergentul pandurilor, și vă 
încredințez că niciunul din oamenii mei nu va deschide gura, 
deoarece nici lor nu le-ar fi tocmai la îndemână să se spună că 
au pornit la război împotriva unei trăsuri! 

— Și acum? Acum ce facem? 

— Acum?... Acum cred că cel mai bun lucru ar fi să ne 
înapoiem. 

— Cum, și să renunţțăm la urmărire? 

— Boierul a spus mai adineaori doar că n-are nicio poftă să se 
lase împușcat numai de dragul de a fi trimis pe lumea cealaltă 
de un căpitan de bandiți. Ori, acum nu mai încape nicio îndoială 
că aceasta ne-ar fi soarta noastră a tuturor acelora care ne 
găsim aici... 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă cumătrul Enăchiţă, speriat. 

— İn cazul, când am merge mai departe cu urmărirea, își 
sfârși fraza sergentul pandurilor. Căci nu trebuie să uitaţi 
boierule că bandiții aceștia au tovarăși la fiecare pas și sunt 
încredințat că dacă acum două ceasuri erau numai patru, acum 
vor fi douăzeci. Ascunși pe după sălcii sau pitiţi la cotituri, ei ne 
pot dobori unul câte unul, mai înainte ca noi să apucăm să ne 
facem cruce! Nu trebuie să uitaţi că bandiții aceștia cunosc 


toate colțurile din ţinutul acesta și că au ascunzători la fiecare 
pas. 

Cumâătrul Enăchiţă dădu din cap. 

— Ai dreptate... ai dreptate... Văd și eu că nu ne rămâne 
altceva de făcut decât să ne întoarcem acasă. 

Cu aceste cuvinte întoarseră trăsura pentru a o înapoia 
boierului Petrache Bănuţ. Pandurii se întoarseră și ei luând-o 
posomorâţi spre Brăila. 


* 
x x 


În timpul acesta Mihu Inimă de Leu ajunsese într-adevăr 
departe de-acolo. După ce deshămaseră doi cai de la trăsura 
boierului Petrache Bănuţ și lăsaseră caleașca în voia soartei ei 
părăsiră șoseaua și o luară de-a curmezișul peste câmp. 

Acum erau aproape de ţinta călătoriei lor, de locul unde își 
așezaseră șatra ţiganii polonezi. În noaptea aceea ei și ajunseră 
la tabăra ale cărei focuri de strajă se zăreau de departe. 

Țiganii cei străini, pe care boierii n-aveau dreptul să-i ia ca 
robi, erau întotdeauna veseli. 

Poporul acesta nomad are veselia în sânge. Și acum ei 
cântau, jucau în jurul focului, dădeau în cărți, sau jucau zaruri. 

Deodată însă toţi își părăsiseră locurile, speriaţi. Tufișul din 
apropierea șatrei bulibașei se mișcă și Mihu Inimă de Leu se ivi 
în fruntea oamenilor săi. 

Căpetenia bandiţilor le dăduse adeseori felurite însărcinări 
acestor țigani, însărcinări pe care Mihu le răsplătise întotdeauna 
cu dărnicie. Așa că el se bucura de multă stimă în mijlocul 
țiganilor polonezi, care în același timp se și temeau grozav de 
el. 

Ei știau prea bine că Mihu Inimă de Leu plătește bine pentru 
serviciile care i se aduceau, dar mai știau și că se răzbuna 
grozav pe aceia care nu se supuneau poruncilor lui. 

Bulibașa se înclină respectuos înaintea lui și la fel făcură și 
ceilalţi ţigani. 

— Să trăieşti, căpitane! strigară cei cu fețele tuciurii. 

Mihu Inimă de Leu se adresă mai întâi oamenilor săi: 

— Acum odihniţi-vă, căci vă va ajunge și vouă după drumul 
obositor pe care l-aţi făcut! 


După aceea se întoarse spre Nuta, bulibașa ţiganilor, cu 
următoarele cuvinte: 

— Ei, Nuta, ce noutăţi mai sunt pe la voi? Aţi aflat ceva pe 
unde ar fi nevoie de mine? 

— Sărut mâna, Mihule Inimă de Leu, în timpul din urmă nu 
prea s-a întâmplat nimic mai de seamă. 

Atunci se ivi și Stanca, fata bulibașei și Mihu Inimă de Leu se 
uită îndelung la ea. Fata era de o frumusețe răpitoare. Părea o 
statuie de pe vremea faraonilor. 

— la te uită, Stanca! Dar tare ai mai crescut de când nu te-am 
mai văzut! Și te-ai făcut frumoasă încât la soare te poţi uita, dar 
la tine, ba! Parcă văd azi mâine că te măriţi și tu! 

Bulibașa dădu din cap. 

— Apăi, cam așa e, sărut mâna. Se mărită cu fiul meu! 

Mihu Inimă de Leu nu se miră de răspunsul acesta deoarece 
știa că Stanca nu era fata lui, ci că ajunsese în tabăra ţiganilor 
încă din frageda ei copilărie. 

Poate că se rătăcise, poate că o găsiseră undeva. Era însă 
mult mai probabil că o furaseră de undeva. 

De altfel se și vedea că Stanca nu era ţigancă adevărată, cu 
toate că viața în aer liber îi bronzase faţa, făcându-i-o aproape 
la fel ca aceea a tovarășilor săi de viaţă. Mihu mângâie părul 
fetei. 

— Așadar ești fericită, Stăncuţo? întrebă el, încredinţat că va 
auzi un „da”. 

Fata însă clătină din cap, cu îndârjire. 

Din căsătoria aceasta nu se va alege nimic! 

— Îţi rup șalele de mai vorbeşti așa! se răsti bulibașa atunci. 
Ti-am spus de o sută de ori să nu te mai împotrivești, căci totul 
este în zadar!Proastă ce ești! În loc să-ţi pară bine că băiatul 
meu se uită la tine, tu te-ai găsit să faci pe năzuroasa! 

— Nuta, de ce te porţi astfel cu fata aceasta? întrebă Mihu 
Inimă de Leu, nemulțumit. Te anunț că Stanca este sub scutul 
meu apărător și să nu aud că mai îndrăznești s-o silești la o 
căsătorie pe care ea n-o dorește, căci pe urmă vei avea de-a 
face cu mine! Ai înţeles? 

— Căpitane, răspunse bulibașa, umil, dar eu nu-i vreau decât 
binele! 

— Ține-ți gura! 


— Întreabă, sărut mâna, pe celelalte fete de ţigan, dacă n-ar fi 
fericite, oricare din ele, să se mărite cu fiul meu care cu timpul 
mă va moșteni la avere și bulibășie? 

— Celelalte fete nu mă interesează! răspunse Mihu Inimă de 
Leu, aspru. Acelea sunt fete de ţigan, Stanca însă nu este! 

— Ce are a face! făcu bulibașa Nuta, cu un curaj neobișnuit. 
Când ne-am trudit s-o creștem, să-i dăm de mâncare, întrebatu- 
s-a cineva dacă-i fată de ţigan, sau nu? Acum, iată că deodată... 

Mihu Inimă de Leu îi tăie vorba, scurt: 

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt!... De când ai devenit 
atât de îndrăzneț? Până acum nu prea am fost obișnuit să 
îndrăznești să mi te împotrivești... Ce s-a întâmplat cu tine, 
Nuta, de te-ai schimbat în așa fel, de nu te mai recunosc?... Mai 
înainte de vreme n-ai fi îndrăznit să ridici o vorbă împotriva 
dorinței mele! 

— Da, răspunse bulibașa, dar atunci nu era vorba de fată! 

Mihu Inimă de Leu sări de lângă foc, ochii lui aruncară scântei 
și în prada unei mânii de nedescris, strigă: 

— Acum ajunge! Nu vreau să mai aud niciun cuvânt! lar 
pentru purtarea-ţi nesăbuită te voi pedepsi și nu-ți voi mai da 
însărcinarea pe care ţi-o hărăzisem. Or, trebuie să știi că de 
data aceasta ai fi câștigat atâta, încât o iarnă întreagă ai fi putut 
sta cu mâinile în sân, fără să mai ai nevoie să lucrezi și nu ţi-ar fi 
lipsit nimic. 

La auzul acestor cuvinte, bulibașa se făcu deodată mic de tot 
și glasul lui, mai înainte semet, deveni și mai umil ca de obicei. 

— Dar căpitane, sărutu-ți mâinile amândouă, știi prea bine că 
eu nu mă gândeam decât... 

— Taci! Chestiunea nu mă mai interesează! 

Apoi se întoarse spre Stanca. 

— lar tu, gândește-te că stai sub scutul meu apărător. Oricine 
ar îndrăzni să se atingă de tine, vino la mine, spune-mi cine 
îndrăznește să-ţi facă vreun rău și te voi răzbuna în chipul cel 
mai cumplit... Aţi înţeles? În chipul cel mai cumplit! 

După aceea se tolăni lângă foc. 

Ce bine era să te întinzi așa, după o călărie îndelungată ca 
aceea din ziua care se scursese! De altfel, în timpul din urmă nu 
prea avusese el parte de-o odihnă mai ca lumea, așa că, 
împrejurarea că avea înaintea sa o noapte întreagă pentru a 
dormi fără grijă, însemna pentru el o adevărată fericire. 


Soarta însă nu-l lăsă în pace nici de data aceasta! 

Nici nu aţipise încă, de-abia își închisese ochii, când deodată, 
văzduhul fu străbătut de un fluierat ascuţit. 

Mihu Inimă de Leu își ridică speriat capul. 

Ştia că, fluieratul acela ascuţit era semn că un străin sosise în 
tabăra ţiganilor. 

Se cutremură și duse iute mâna la pușcă, deoarece se gândi 
că poate că ispravnicul Brăilei tot izbutise să-i dea de urmă și 
acum venea cu toată armata lui de panduri și dorobanţi să pună 
mâna pe el. 

Un ţigan venea fugind în goana mare. Tiganul veni de-a 
dreptul la el. 

— Pe tine te caută, căpitane! zise el. 

Mihu Inimă de Leu tresări. 

— Cum, tot să fi dat de mine? îi trecu ca un fulger prin minte. 

— Cine mă caută? îl întrebă el apoi pe ţigan. 

— O fată. 

Cuvântul acesta avu darul să-l mai liniștească puţin. 

— O fată? 

— Da. Spune că vine de la moara de pe malul Dunării! 

— Aduceţi-o îndată înaintea mea! porunci Mihu atunci. 

Neliniștea de mai înainte fu înlocuită acum de una nouă, 
deoarece nu-și putea închipui ce să se fi întâmplat la moară, ca 
Smaranda să se fi hotărât să pornească în căutarea lui. 

să fi dat oare oamenii lui Arcadie Costescu peste 
ascunzătoarea bandiţilor? 

Intre timp Smaranda se apropie cu pași grăbiţi. 

— Slavă Domnului că te-am găsit căpitane! zise fata, de 
îndată ce-l zări pe Mihu Inimă de Leu. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă voinicul cu înfrigurare. 

— Închipuiește-ţi... 

— Ei? Ce? Vreo nenorocire? 

— Florica a dispărut! 

— Cum? 

— Nici eu nu pot să-mi dau seama... A pornit prin Baltă să 
culeagă flori și de atunci nu s-a mai înapoiat. Când flăcăii s-au 
întors acasă cu boierul Petrache Bănuţ și cu fata lui și am aflat 
unde te-ai dus, am pornit îndată la drum și am venit călare, zi și 
noapte, numai spre a te putea anunţa cât mai iute, 


— Florica a dispărut... murmură Mihu Inimă de Leu. Tocmai 
acum când aș fi avut așa nevoie de ea! 

Câteva clipe rămase dus pe gânduri, apoi se întoarse din nou 
spre Smaranda. 

— Îți mulţumesc, Smărăndiţo! Eşti o fată și jumătate! Bine ai 
făcut că ai venit! Meriţi însă toată lauda că ai făcut drumul într- 
un timp atât de scurt. Nici chiar un bărbat n-ar fi putut ajunge 
mai iute! 

Smaranda era în culmea fericirii. 

Câtă vreme nu-și bătuse ea capul cum să facă să atragă 
asupra sa luarea aminte a căpitanului și totul fusese în zadar! Ea 
nu se gândea decât la Mihu Inimă de Leu, nu-l visa decât pe 
Mihu, în toate planurile sale nu era amestecat decât Mihu și cu 
toate acestea, Mihu Inimă de Leu nici n-o băgase în seamă 
aproape. 

lată însă că, acum i se ivise un prilej minunat de a se face 
observată de bărbatul iubit și de acum înainte putea nădăjdui că 
lucrurile se vor schimba. 

— Odihnește-te,  Smărăndiţo! îi zise apoi, căpitanul. 
Deocamdată nu putem face nimic. Mâine dimineaţă vom hotărî. 

Pe urmă se întoarse spre ţigani și le zise: 

— Pregătiţi un culcuș pentru fata aceasta. Călărește de zile 
întregi și după o asemenea ispravă se cuvine să se odihnească 
mai ca lumea! 

În curând focurile se stinseră și noaptea se lăsă peste tabăra 
țiganilor. 


* 
x x 


A doua zi de dimineață Mihu Inimă de Leu fu printre cei dintâi 
care se treziră din somn. Odihna de câteva ceasuri îi 
reîmprospătase forțele, mai ales după ce se mai și spălă în apa 
rece a Dunării. 

Încetul cu încetul apoi, viaţa începu să se ivească în tabăra 
țiganilor. Locuitorii șatrelor se sculară pe rând și în curând toţi 
supușii bulibașei Nuta erau în picioare. 

De îndată ce se trezi, Smaranda îl căută pe Mihu și-l întrebă: 

— Ai hotărât ceva, căpitane, în privinţa Floricăi? 

— Hotărât, Smărăndiţo! 


— Anume? 

— Ne vom înapoia la moară! 

— Și Florica? 

— O voi căută eu și pe Florica, fii fără grijă!... Nădăjduiesc că 
o voi și găsi... Deocamdată însă am ceva mult mai însemnat de 
făcut! 

— Ce, căpitane? 

— Trebuie să scap o femeie, din Schitul Sfintei Treimi! 

— O femeie? 

— Da? O femeie, Smărăndiţo! Femeia pe care o iubesc, care 
însemnează totul pentru mine în lumea aceasta! 

O umbră neagră întunecă privirea Smarandei. De-abia acum 
își dădu ea seama, care era pricina răcelii cu care se purtase 
Mihu Inimă de Leu față de ea. Așadar, căpitanul iubea o altă 
femeie? 

Descoperirea aceasta umplu de o neţărmurită amărăciune 
sufletul Smarandei. Voia să știe însă cine era fericita care se 
pricepuse să câștige dragostea lui Mihu Inimă de Leu. 

Nu știa încă cine era femeia aceasta, nu știa încă ce legături o 
înlănţuiau de căpitanul bandiţilor, cu toate acestea o ura de 
moarte. 

Din prima clipă când îl zărise pe căpitanul bandiţilor, 
Smaranda își băgase în cap că fericirea ei în lumea aceasta nu 
ar putea fi decât numai alături de Mihu Inimă de Leu. Până 
atunci zi și noapte nu făcuse altceva decât să se gândească în 
ce chip ar putea câștiga dragostea alesului inimii sale. Toată 
truda ei însă rămăsese zadarnică. 

Acum măcar știa pentru ce. 

Și în clipa aceasta, când află pricina pentru care inima 
căpitanului nu se deschisese pentru a primi dragostea ei, 
Smaranda hotărî să înlăture din calea sa pe toate acelea care ar 
împiedica-o de a-și câștiga iubirea lui Mihu Inimă de Leu. 

Oricine ar fi aleasa căpitanului, era hotărâtă s-o nimicească, 
deoarece după concepţia ei, Mihu nu trebuia s-o iubească decât 
numai pe ea. 

Fata morarului din Baltă știa să se prefacă de minune. Un 
zbucium cumplit îi frământase sufletul în decurs de câteva clipe, 
Mihu însă nu putu observa nimic din ceea ce se petrecuse 
înlăuntrul Smarandei, deoarece aceasta era o adevărată 
maestră a prefăcătoriei. 


De altfel gândul eliberării Mioarei îl preocupa într-atâta încât 
nici nu-și mai dădu osteneala să observe ca de obicei ce se 
petrece în sufletul acelora care îl înconjurau, spre a ști pe cine 
se putea bizui și pe cine nu. 

În schimb pe Smaranda o rodea curiozitatea să afle cât mai 
multe amănunte, despre necunoscuta sa rivală. 

Pentru a-și satisface această curiozitate ea începu să pună 
căpitanului o ploaie de întrebări. 

— Unde se găsește femeia, de care mi-ai vorbit? Cum ai de 
gând s-o eliberezi de unde se află? 

— Ea s-a refugiat în Schitul Sfintei Treimi, deoarece era 
încredințată că eu nu mai sunt printre cei vii și vroia să-și 
îngroape durerea printre zidurile sfinte ale unei mănăstiri. Până 
acum însă n-a fost călugărită încă așa că o mai pot scăpa de 
acolo, mai înainte de a fi prea târziu. 

— Și cum ai de gând să faci aceasta? întrebă Smaranda cu 
priviri scânteietoare. 

— Pentru ducerea la îndeplinire a planului meu, voi avea 
nevoie de ajutorul tău! răspunse Mihu Inimă de Leu. ţi voi da 
însă, încă pe cineva, pe Stanca, pentru ca însărcinarea să-ţi fie 
mai ușoară. 

O altă femeie în locul ei ar fi fost foarte mulţumită să audă că 
i se mai da un ajutor pentru ducerea la îndeplinire a unei 
însărcinări atât de grele. Smaranda însă se împotrivi din 
răsputeri, deoarece se temea ca nu cumva această fată s-o 
împiedice eventual în propriile sale planuri. 

Tocmai de aceea căută să-l hotărască pe Mihu Inimă de Leu 
să renunțe la gândul de a o mai amesteca și pe Stanca în 
această chestiune. 

— Nu-mi trebuie mie niciun ajutor, zise ea. Voi rândui eu 
lucrurile așa cum trebuie și singură. Dimpotrivă, sunt 
încredințată că singură mi-aș putea vedea de treabă chiar mai 
bine decât dacă aș mai avea pe cineva lângă mine. Poate că 
Stanca este mai greoaie, mai puţin iscusită decât mine și mi-ar 
îngreuna sarcina... 

Mihu Inimă de Leu însă nu renunţă la hotărârea sa. 

— Nu! Nu! zise el. Eu am mai multă experiență decât tine în 
aventuri asemănătoare și mi-am dobândit încrederea că doi 
oameni pot face mai mult decât unul singur. De altfel și 


zicătoarea spune că: „Unde-i unu, nu-i putere, unde-s doi, 
puterea crește!” 

— Cu toate acestea, căpitane, să-mi dai voie să-ţi spun că eu 
mă cunosc mai bine decât mă poate cunoaște altcineva și deci 
îmi pot da seama ce pot! răspunse Smaranda, nevoind să se 
dea bătută. 

Dar Mihu Inimă de Leu nu era omul care să renunțe cu atâta 
ușurință la o hotărâre luată. 

— N-am pus niciodată la îndoială calităţile tale, Smărăndiţo. 
De data aceasta însă, chestiunea este de prea mare 
însemnătate pentru a nu-mi lua toate măsurile de precauţie. Vei 
vedea tu ce fată îndemânatică este Stanca și ce bine vă veţi 
înțelege! 

Smaranda își dădu seama că aici nu mai era nimic de făcut și 
de aceea se resemnă, zicând: 

— Bine, căpitane, fie cum vrei tu! 

— E mai bine așa! O luăm și pe Stanca cu noi. Pe drum vă voi 
spune cum stau lucrurile și ce aveţi de făcut. Vă anunţ însă de 
pe acum să știți că chestiunea nu este prea ușoară! 

— Nu mă tem eu, căpitane! Vei vedea că voi face întocmai 
după dorinţa inimii tale! 

După aceea Mihu Inimă de Leu se întoarse printre ţigani, unde 
își găsi și oamenii săi. 

— Băieți, pregatiţi-vă de drum! le strigă el, căci peste un ceas 
o luăm din loc. 

— Noi suntem gata, căpitane! răspunse Mișu Drăgan. 

După aceea Mihu se întoarse spre bulibașa. 

— Stanca va veni și ea cu mine! zise el, calm. 

Nuta se uită înspăimântat la căpitanul de banditi. 

— Dar ce gânduri ai cu Stanca, căpitane? întrebă el aproape 
îngrozit. 

— Nu-ţi pierde firea, Nuta, căci nu ţi-o fur și nici n-o duc la 
tăiere! Nu i se va întâmpla niciun rău. Am doar nevoie de 
ajutorul ei pentru ducerea la îndeplinire al unui plan de-al meu. 

— Mă duc și eu cu ea! zise Raşa, fiul cel mai mare al 
bulibașei, acela căruia i-o hărăzise pe Stanca. 

Mihu Inimă de Leu se uită la el cu ochi atât de scânteietori 
încât Rașa crezu că i-a și sosit ceasul cel de pe urmă. 


— Eu poruncesc și nu tu! tună căpetenia bandiţilor. Ori, eu am 
spus că Stanca va merge cu mine, de tine însă n-am amintit cu 
niciun cuvânt! 

Tiganul își văzu de drum, deoarece știa că nu era bine să te 
împotrivești lui Mihu Inimă de Leu, fiindcă acesta nu știa ce-i 
gluma când era vorbă de cineva care încerca să i se 
împotrivească. 

In câteva clipe, să fi dat oricât, și nu l-ai mai fi putut aduce pe 
Rașa în apropierea lui Mihu. 

Mișu Drăgan și cu tovarășii săi puseră șeile pe cai, făcură rost 
de un cal și pentru Stanca și în curând putură vesti: 

— Căpitane, noi suntem gata de plecare. 

Nu trecu niciun sfert de ceas și caii celor patru bandiți și ai 
celor două fete înaintau în trap liniștit pe șoseaua plină de praf. 
Mihu Inimă de Leu călărea între cele două fete, cărora le descria 
cum arăta aceea pe care aveau s-o scape din Schitul Sfintei 
Treimi. 

— La început, zise el, mă gândeam să atac schitul cu toată 
tabăra țigănească. Pe urmă însă m-am răzgândit, deoarece mi- 
am dat seama că două fete isteţe pot avea același rezultat, fără 
a mai face vâlvă. Or, cred că voi sunteţi mai mult decât isteţe, 
amândouă! 

— Cred că nu te-ai înșelat! răspunse Stanca, zâmbind. 

— Afară de aceasta, vă voi răsplăti împărătește, pe 
amândouă, adăugă Mihu Inimă de Leu. Numai să vedeți să vă 
purtaţi cum trebuie și cum sper eu! 

— Și cum vezi tu eliberarea acelei femei, căpitane? întrebă 
Smaranda. 

— Poate să meargă foarte ușor, poate însă și foarte greu! Vă 
voi da o scrisoare pe care o veţi arăta Mioarei și la vederea ei, 
ea vă va urma îndată. 

Gelozia lucea în ochii Smarandei. Ea se gândea din ce în ce 
mai amărâtă, mai înfuriată la această femeie necunoscută ei. 

— Lucrul de căpetenie este, urmă căpetenia bandiţilor, să 
găsiţi vreun motiv iscusit, pentru a putea pătrunde în mănăstire. 

— Vom născoci noi ceva! răspunse Smaranda. 

După aceea merseră mai departe și Mihu Inimă de Leu le 
dădu toate instrucţiunile necesare celor două fete, care se 
pregăteau de zor pentru drumul pe care-l aveau de făcut până 
la schit. 


Mai înainte însă, se mai abătură pe la moara de pe malul 
Dunării, unde bandiții îi primiră cu mare bucurie. 

— A mers totul fără nicio încurcătură, căpitane? întrebă Dan 
Dragomir. 

Mihu Inimă de Leu zâmbi. 

— Dacă ai ști ce aventuri nostime am avut! răspunse 
căpetenia bandiţilor. 

— Nostime? se miră Dan Dragomir. În orice caz vestea este 
îmbucurătoare, deoarece este de preferat o aventură nostimă 
uneia primejdioase. 

— Dar ce s-a întâmplat cu Florica? întrebă apoi Mihu Inimă de 
Leu. 

— Nu știm nici noi, căpitane! Auzind despre cele petrecute, 
am pornit în căutarea ei îndată după înapoierea noastră acasă. 
Am cercetat tot ţinutul, aproape toată Balta, dar n-a fost chip să 
dăm măcar de o urmă. Nu-mi pot închipui unde să fi dispărut. 

— Și prizonierii noștri? 

— Boierul Petrache Bănuț și fata lui? 

— Da. 

— Au sosit! 

— l-aţi încuiat bine? 

— Fii fără grijă căci nu vor putea fugi! Este adevărat că 
boierul Petrache Bănuţ ne-a înjurat groaznic și ne-a ameninţat 
necontenit, dar nu i-am făcut nimic, deoarece n-am vrut să luăm 
nicio hotărâre fără tine. 

— Bine! Îndată după plecarea celor două fete să-i aduceţi în 
faţa mea. 

Smaranda și cu Stanca erau gata de drum. Mihu Inimă de Leu 
le chemă în odaia lui și-i dădu Smarandei o pungă plină cu 
galbeni. 

— Ţine, zise el, dacă veţi avea nevoie de bani să nu duceți 
lipsă. 

— Bine căpitane, dar asta este o adevărată avere! zise fata, 
mirată. 


— Nu trebuie să uiţi, Smărăndiţo că pentru a putea pătrunde 
în schit, trebuie să faci o ofrandă” însemnată pentru mănăstire... 
Din banii aceștia vei putea face orice ofrandă. 

Fata ascunse banii. Mihu Inimă de Leu le mai spuse înc-odată 
ce aveau de făcut, apoi le lăsă să plece... 


* 
x x 


Smaranda și cu Stanca trecuseră Dunărea, când Mihu Inimă 
de Leu se ivi din nou în mijlocul oamenilor săi. 

— Aduceţi prizonierii! porunci el. 

Peste câteva minute căpetenia bandiţilor îi zări venind pe 
boierul Petrache Bănuț, fata lui și doi servitori. 

— Dar aceștia cum au ajuns aici? întrebă Mihu Inimă de Leu, 
arătând spre cei doi servitori. După cât îmi aduc aminte, eu v- 
am spus să-i duceți în Baltă pe servitori și să-i lăsaţi acolo. 

— Așa este, căpitane, răspunse Dan Dragomir, numai că 
peste aceștia doi am dat mai târziu, pe când ne îndreptam spre 
casă. Se vede că au izbutit să fugă în timpul luptei și atunci mi- 
am zis că este mai bine să-i iau cu mine! 

— Foarte bine ai făcut! Cred că ne vor fi de folos îndată. 

Boierul Petrache Bănuţ nu-l zărise pe Mihu decât acum și se 
năpusti la el, furios: 

— ţi cer să-mi dai drumul și încă numaidecât! Dacă voi scăpa 
de aici, te trag în ţeapă, te rup în roată, te... 

Mihu Inimă de Leu îl opri, zâmbitor: 

— Dragă boierule și ce s-ar întâmpla, de pildă, dacă mi-ar veni 
mie pofta să te împărtășesc acum din toate acele bunătăţi, pe 
care ai de gând să mi le pregătești mie? 

Dochiţa ţipă, îngrozită. 

— Să nu îndrăznești să te atingi de tata! 

— Nici tatăl dumitale nu s-a atins de nimeni în viaţa lui, 

jupâniţă? 
2 Ofrandă - 1 Jertfă adusă unei divinităţi prinos. 2 Dar făcut bisericii. 3 
Cadou oferit unei persoane în semn de recunoștință, de devotament, de 
respect. 4 Contribuţie la o operă de binefacere. 5 Ajutor material oferit 
săracilor pomană. 


— În primul rând nu s-a atins de nimeni. În al doilea rând, ce 
amestec ai dumneata... 

— Ajunge! Așadar, nu s-a atins nimeni, zise Mihu Inimă de 
Leu, apoi se uită în jurul său... 

Pe urmă făcu un semn spre cei doi argaţi făcuţi prizonieri. 

— la veniţi mai aproape! 

Cei doi servitori se apropiară. Amândoi erau îngroziţi de 
moarte, deoarece știau că se găsesc în faţa temutului căpitan 
de bandiți despre care lumea spunea că are obiceiul să-i 
jupuiască de vii pe aceia care cădeau în mâinile lui. 

— Voi sunteţi argaţii boierului Petrache Băânuţ? 

— Da. 

— Bine. Acum să-mi spuneţi cum s-a purtat cu voi în timpul 
cât l-aţi slujit? 

Cei doi argaţi se uitară unul la altul. 

Intrebarea aceasta avea două tăișuri și nu puteau răspunde 
nicicum, fără să nu li se întâmple vreo neplăcere. 

Dacă răspundeau așa cum le poruncea inima și spuneau că 
boierul Petrache Bănuţ se purta întocmai ca și cu niște animale, 
nu numai cu ei, dar și cu toţi aceia pe care soarta îi pusese sub 
stăpânirea lui, era neîndoielnic că moșierul din Piatra Seacă se 
va răzbuna pe ei în chipul cel mai cumplit. Își cunoșteau 
stăpânul prea bine pentru ca să se mai îndoiască de aceasta. 

lar dacă spuneau neadevăruri și-l descriau pe boier ca pe un 
om bun și iubitor de semenii săi, atunci își aprindeau paiele în 
cap cu Mihu Inimă de Leu, deoarece erau încredințaţi că acesta 
cunoștea prea bine toate ticăloșiile și cruzimile lui Petrache 
Bănut. 

Mihu Inimă de Leu observă teama lor și căută să-i liniștească. 

— Nu trebuie să vă lăsaţi înrâuriți de nicio împrejurare. De 
răzbunarea boierului Petrache Bănuț nu trebuie să vă temeți 
căci nu prea va mai avea prilej și nici poftă să se răzbune pe voi! 

La auzul acestor cuvinte argații mai prinseră puțin curaj și 
când unul, când celălalt începură să înșire calitățile nemilosului 
boier. 

— Ce să spun, începu cel dintâi, boierul nu s-a purtat prea 
bine cu noi! 

— Dimpotrivă, prea rău! 

— A fost un stăpân aspru și neîndurător... 

— Un om rău... 


— Pentru cel mai mic lucru, își lega oamenii la stâlp! 

— Și pe mine a pus să mă bată cu nuiaua de alun... 

— Niciunul n-am scăpat de această pedeapsă, de cele mai 
multe ori nemeritată. 

Mihu Inimă de Leu se întoarse atunci spre boierul Petrache 
Bănuţ, care asculta palid ca ceara la învinuirile pe care i le 
aduceau proprii săi servitori. 

— Ei, boier Petrache, ce zici la toate acestea? 

— Minciuni!... Nu-i adevărat!... Nu-i adevărat. 

— Proprii dumitale argați îţi aruncă în faţă aceste învinuiri! 

— Îi pun eu să-i bată, până când vor rămâne laţi, să ajung 
numai acasă! strigă moșierul din Piatra Seacă, cuprins de o 
mânie sălbatică. 

— lată că te trădezi chiar și dumneata însuţi! zise atunci Mihu 
Inimă de Leu prinzându-l cu propriile sale cuvinte. Dar pentru a- 
ţi lua pofta de a-ţi duce la îndeplinire această ameninţare dacă 
vreodată te vei mai înapoia la conacul din Piatra Seacă, voi 
îngriji să-ţi dau o mică lecţie, pe care cred că n-o vei uita tocmai 
atât de curând. 

După aceea Mihu Inimă de Leu Se întoarse spre oamenii săi. 

— Aduceţi o bancă, băieți! 

Peste câteva minute porunca lui Mihu fu adusă la îndeplinire. 

Căpetenia  bandiţilor se adresă atunci boierului cu 
următoarele cuvinte: 

— Boier Petrache, binevoiește te rog de a te așeza pe banca 
aceea, dar cu pântecele în jos! 

Boierul Petrache Bănuţ tresări, speriat. 

— Dar ce vrei să faci? 

— Vei vedea îndată! 

Boierul presimţi însă ce avea să urmeze și se împotrivi cu 
încăpățânare: 

— Să nu îndrăznești să te atingi de mine, nici măcar cu un 
deget, căci mă voi răzbuna în chipul cel mai cumplit! 

— Culcă-te! tună căpetenia bandiţilor. 

— Pe tine mă voi răzbuna mai întâi, câine de bandit! Voi îngriji 
eu... 
Un urlet îngrozitor, ieșit din pieptul lui Mihu Inimă de Leu, tăie 
ca un cuțit cuvintele boierului. 

— Culcaţi-l! strigă el. 


În clipa următoare patru banditi îl apucară pe boierul Petrache 
Bănuț și în mijlocul ţipetelor deznădăjduite ale Dochiţei îl târâră 
până la bancă. 

În zadar se zbătea boierul, în zadar urla, în zadar se frământa. 
Cei patru bandiți erau însă mult prea puternici pentru ca 
frământările boierului să-i împiedice de a-l culca pe bancă. Ei îl 
lungiră pe scândură și pe urmă, fără să mai aștepte vreun nou 
ordin de la căpitanul lor, ca și când ar fi ghicit ce gânduri avea 
acesta îl legară pe boier de nici nu se mai putea mișca. 

Dar cu toate că era legat de mâini și de picioare și cu toate că 
situația lui nu era de loc de invidiat, Petrache Bănuţ nu încetă de 
a-i ameninţa: 

— Voi pune să vă bată, până când vă veţi da sufletul... când 
voi scăpa de aici!... Vă arăt eu vouă, câini blestemaţi ce sunteţi, 
cum trebuie să vă purtaţi cu boierul Petrache Bănuţ. 

Dochiţa se repezi la Mihu Inimă de Leu și trufașă ca 
întotdeauna, strigă: 

— Îţi cer să-i dai drumul tatii, numaidecât, căci altfel... 

Mai departe nu urmă, cu toate că Mihu îi lăsă timp să 
sfârșească, fiind curios să audă cu ce-l mai ameninţa și ea. 

Văzând însă că fata tace, căpetenia bandiţilor răspunse: 

— Dumneata, jupâniţă, ai uitat pesemne că nu te găsești în 
conacul din Piatra Seacă, unde ești obișnuită să poruncești, ci pe 
teritoriul unde se întâmplă ceea ce vrea Mihu Inimă da Leu! 

— Scapă-mă, Dochiţo! strigă între timp și boierul legat de 
bancă. Scapă-mă! 

— Nu-l ucidetți! strigă atunci fata. 

Mihu Inimă de Leu zâmbi. 

— Ce crezi, jupâniță, răspunse căpitanul  bandiţilor, 
disprețuitor, că noi avem nevoie să legăm pe cineva când vrem 
să-l ucidem? Noi nu avem obiceiul să omorâm oamenii numai 
pentru a ne satisface o plăcere drăcească. Cu aceea care ne 
atacă cu armele în mână, ne luptăm și învinge acela care este 
mai tare... Boierul Petrache Bănuţ nu este un vrăjmaș tocmai 
atât de primejdios încât să trebuiască să hotărască armele între 
noi. De altfel arma lui nu este nici sabia și nici pușca, arma lui 
este nuiaua de alun, cu ea îi vom răspunde și noi! 

După aceea se întoarse spre argaţii din Piatra Seacă. 

— Luaţi aceste nuiele. Aveţi fiecare câte una. Așezaţi-vă de 
cele două părţi ale băncii și faceţi-l pe boierul Petrache Bănuţ să 


simtă și el puţin, ce simțământ are omul când este mângâiat pe 
spinare cu niște nuiele bune de alun! 

Cuvintele acestea ale lui Mihu Inimă de Leu stârniră mare 
gălăgie în mijlocul celor de faţă. Bandiţii începură să râdă 
zgomotos, boierul Petrache Bănuţ, gemu deznădăjduit, jupânița 
Dochiţa începu să se tânguie, iar pe urmă alergă iute în moară, 
ca și când ar fi venit tătarii în urma ei. 

— Jupâniţa are o fire foarte simţitoare, zise Mihu Inimă de Leu, 
dar numai acum și aici. Acasă, la conacul din Piatra Seacă 
privește cu cea mai desăvârșită seninătate cum sunt bătuţi 
până la sânge ţărani bătrâni, copii și femei... Dar s-o lăsăm în 
pace! Sunteţi gata? 

Cei doi argaţi se uitară nedumeriţi când la Mihu Inimă de Leu, 
când la boierul Petrache Bănuţ care zăcea neputincios înaintea 
lor. La orice s-ar fi așteptat, numai la așa ceva nu! Și pe urmă, 
cum puteau ei să lovească în propriul lor stăpân, în acela, care 
hotăra de viaţa și de moartea lor? 

— De ce șovăiţi? întrebă Mihu Inimă de Leu. 

— Să nu îndrăzniţi să daţi în mine, strigă moșierul din Piatra 
Seacă, peste măsură de furios, căci vă rup în bucăţi când voi 
scăpa de aici! 

— Dacă nu începeți peste un minut, atunci vom scoate la 
iveala pistoalele! tună Mihu Inimă de Leu. Ce mai așteptați, 
proștilor? Amintiţi-vă de câte ori a pus ticălosul acesta să vă 
lege la stâlp și de câte ori va bătut până la sânge, 
nesinchisindu-se dacă vă dădeaţi sufletul sub loviturile slugoilor 
lui... Loviţi-l, ca propriile lui dureri să-l facă să-și dea seama de 
mârșăviile lui de până acum, ca propria-i umilire să-l 
dezmeticească și să-i arate cât de groaznic este să înduri 
neputincios loviturile semenilor tăi. 

— Voi pune să vă tragă în ţeapă dacă vă atingeţi de mine! 
urlă boierul Petrache Bănuţ din nou, dar de data aceasta orice 
ameninţare era în zadar. 

Cei doi argaţi își dădură seama că Mihu Inimă de Leu avea 
dreptate. Ei își aduseră aminte pe rând de toate cruzimile 
boierului și începură să prindă poftă de a îndeplini porunca 
căpitanului de bandiți. 

După ce își învinseră și cea din urmă teamă, nuielele începură 
să cadă pe spinarea boierului care urla ca o fiară sălbatică. 


Argaţii se răzbunau cu vârf și îndesat pentru toate loviturile de 
care avuseseră parte la conacul din Piatra Seacă. 

Mihu Inimă de Leu îi îmbărbătă. 

— Mai departe! Mai departe! Fără îndurare căci nici el n-a 
avut milă de voi! 

După aceea se apropie de bancă și se răsti la boierul care a 
avut în viaţa lui clipe când s-a simţit și mai bine decât acum. 

De îndată ce-l zări pe Mihu Inimă de Leu, moșierul din Piatra 
Seacă turbă de mânie. 

— Îţi voi răsplăti eu aceasta, tâlharule! strigă el. 

— Vom vedea noi, boier Petrache! 

După aceea le făcu semn argaţilor să înceteze. Aceștia însă 
de-abia se înfierbântaseră și simțământul răzbunării de-abia se 
încinse în sufletele lor, așa că chiar după ce văzură semnul 
căpeteniei de bandiți, ei tot îi mai dădură boierului câteva 
lovituri zdravene, acestea ca rămas bun. 

După aceea bandiții îl dezlegară pe boier de pe banca unde 
avusese prilejul să guste și el din plăcerea de a fi bătut cu 
nuiaua de alun. Petrache Bănuţ de-abia se mai ţinea pe picioare. 

— Acum, boier Petrache, ai avut prilejul să vezi cum 
pedepsește Mihu Inimă de Leu. Când te vei mai gândi să-ţi legi 
vreun om la stâlp pentru a-l bate cum făceai până acum, 
amintește-ţi de ziua aceasta! 

— Ține-ţi gura, câine! urlă boierul. 

Dar Mihu Inimă de Leu nu-și pierdu cumpătul. 

— După cât văd, zise el, nepăsător vrei să guști și partea a 
doua. Nu ţi-o voi refuza dacă mai îndrăznești să spui fie chiar și 
numai un singur cuvânt jignitor! 

Cei doi argațţi își și suflecaseră mânecile și se întoarseră spre 
Mihu Inimă de Leu: 

— Să începem din nou? 

Argaţii se dăduseră pe făgaș. Pe cât de greu le fusese să 
înceapă, pe atât de dornici erau acum să continue cu 
pedepsirea crudului boier, deoarece între timp își aduseseră 
aminte de toate înjosirile, de toate suferinţele pe care li le 
pricinuise Petrache Bănuţ. 

Ei își ziseră că cel mult nu se vor mai înapoia niciodată, nici 
măcar prin apropierea Pietrei Seci, acum însă, când aveau un 
prilej atât de unic, voiau să se răzbune pe acela care nu-i lăsase 
să aibă o zi liniștită în viaţa lor de până atunci. 


Și fără a mai aștepta porunca lui Mihu Inimă de Leu, începură 
să lovească din nou în îngrozitul boier, care nici n-apucă să se 
mai apere, atât de des și cu atâta putere cădeau nuielele pe 
trupul lui. 

Sub loviturile argaţilor, pielea de pe corpul lui Petrache Bănuţ 
începu să crape și până în cele din urmă, trufașul boier, nu 
numai că sfârși cu amenințările, dar începu să se vaiete ca o 
bocitoare, de ţi-era milă să te uiţi la el. 

— Așa! zise atunci Mihu Inimă de Leu. lar acum, boier 
Petrache Bănuţ, îţi jur aici, în liniștea Bălții că dacă mai aud 
vreodată că ai îndrăznit să-ţi baţi vreun ţăran, sau vreun 
servitor, te voi prinde din nou cu oamenii mei și te voi bate și 
mai crunt decât ai fost bătut astăzi! Și acum, înapoi cu el în 
închisoare. 

— Cum?... Tot nu mă lași să plec? îngână boierul, pe buzele 
căruia de-abia mai veneau cuvintele. 

— Despre plecare nu poate fi vorba, răspunse Mihu Inimă de 
Leu, decât numai după ce vom fi rânduit și chestiunea prețului 
de răscumpărare. 

Doi bandiți îl luară pe boier de braţe și-l târâră spre moară, 
deoarece el nu mai era în stare nici măcar să meargă singur. 

Bandiţii îl duseră acolo, unde fusese păzit și până atunci. 

Dochiţa se uită îngrozită la tatăl său, pe a cărui faţă se 
vedeau urmele suferinţei îndurate. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, tată? întrebă ea. 

— Tâlharul acesta de Mihu a pus să mă bată cu nuiaua de 
alun. Dar îi voi răsplăti eu aceasta, îndoit și înzecit!... Se va căi 
amar ticălosul pentru ceea ce a făcut!... Auzi dumneata, eu, 
boierul Petrache Bănutț să fiu bătut ca cel din urmă dintre argați! 
... De m-aş vedea numai scăpat odată din acest iad pământesc! 

— Cum, nu ne lasă să plecăm nici acum? 

— Îmi cere preţ de răscumpărare diavolul acela băgat în piele 
de om! 

— Dă.-i-l, tată! Trebuie să-i dat tot, tot ce-ţi cere, numai să 
scăpăm odată de aici! Pe urmă te vei putea răzbuna pe ei... 
Atâta timp însă cât suntem ţinuţi prizonieri aici, nu putem face 
nimic și te mai pomenești că într-o bună zi, Mihu Inimă de Leu 
se plictisește de a ne mai păzi și ne leagă câte un bolovan de 
gât și ne aruncă în Dunăre! Pe urmă, nu trebuie să uiţi că, 
boierul Panait Fotache este plecat la București, pentru a fi numit 


caimacan, sau guvernator, cum se zice acum, al acestui ţinut. El 
va veni cu o întreagă armată de dorobanţi, va înconjura toată 
balta și atunci se va alege praful și pulberea de toţi bandiții în 
frunte cu Mihu Inimă de Leu. 

— De-aș mai trăi s-o văd și p-asta! oftă boierul Petrache 
Bănuţ, așezându-se abătut, alături de fiica sa. 

In aceeași clipă însă, sări ca ars de pe laviţă. 

Dochiţa înţelese pricina și-l întrebă: 

— Te doare tare, tată? 

— Cumplit!... Dar îi voi plăti eu aceasta lui Mihu Inimă de Leu! 
CAPITOLUL 94 

O DRAMĂ ÎN SCHITUL MAICILOR 


Zilele Mioarei Comăneanu se scurgeau la schit într-o 
uniformitate plină de monotonie. 

Pe vremuri, când luase drumul Schitului Sfintei Treimi, pornise 
cu convingerea că înlăuntrul zidurilor sfinte ale mănăstirii își va 
găsi liniștea sufletească pe care o căuta. 

În privinţa aceasta nici nu se înșelă. 

Când se desfășurase în curtea conacului de pe marginea 
Brateșului, cumplitul spectacol al torturii lui Stanislau Rimsky, 
biata fată nu mai fu în stare să-și stăpânească nervii. Își 
pierduse cunoștința și nu-și mai putea aduce aminte nici de 
cine, nici în ce împrejurări a fost luată și dusă de la locul 
supliciului. 

Ea își reveni în fire, sus, în odăița ei din conac. Când își 
recăpătă simţirea, își aminti de neomeneasca tortură la care 
fusese supus alesul inimii sale. 

Atunci se repezi la fereastră, o deschise cu înfrigurare și se 
uită în curte. 

Acolo torturarea lui Stanislau Rimsky nu luase încă sfârșit. 
Mioara Comăneanu se cutremură de groază și oricât de blândă 
era ea din fire, în clipa aceea simţi că ar fi putut înfige un 
pumnal, fără nicio mustrare de cuget, în inima lui Panait 
Fotache, omul care era în stare să chinuiască pe un semen de-al 
său într-un chip atât de sălbatic. 

Privind de-acolo de sus și din depărtare, Mioarei i se păru că 
viaţa părăsise trupul iubitului său. De altfel nici nu era de mirare 
că sărmana fată avu această impresie când ne gândim cu câtă 


neîndurare loveau argaţii în bietul Stanislau Rimsky, care era 
legat de stâlp de nici nu se putea mișca. 

Mioara scoase un țipăt de groază. 

Își dădu seama că soarta o lovise din nou, tot atât de crud, tot 
atât de nemilos ca și până atunci. 

Încă o lovitură a acestui destin neîndurător!... Și doar avusese 
parte de destule alte lovituri și până atunci. 

Și în clipele acelea de deznădejde, în sufletul zbuciumat al 
nefericitei făpturi, se născu o hotărâre mare. 

O mânie și o ură de nedescris o cuprinse împotriva boierului 
Panait Fotache, pe care acum avusese prilejul să-l cunoască în 
adevărata lui fire și aceeași mânie o simţi și pentru unchiul său, 
Mircea Vulpescu, care îngăduia ca o asemenea sălbăticie să aibă 
loc în curtea conacului său și sub proprii săi ochi. 

Atunci simţi că nu s-ar mai putea întâlni nici cu boierul Panait 
Fotache și nici cu unchiul său fără a nu le arunca în față în 
fiecare clipă, tot disprețul, toată scârba pe care le-o inspirau, ba 
simţi că nici măcar n-ar mai fi în stare să stea sub același 
acoperiș cu acești doi oameni care dăduseră dovadă că sunt mai 
sălbatici, mai cruzi chiar decât fiarele pădurilor. 

Inima îi șoptea să fugă, să fugă cât mai departe de conacul 
atâtor cruzimi, unde nu avusese parte decât de amărăciuni și 
lacrimi. 

Ea se năpusti în odaia alăturată, cu pieptul în prada unei 
furtuni de nedescris. 

În odaia aceasta își avea ea lucrurile, hainele, giuvaerurile, 
banii! 

O clipă rămase pe gânduri, neștiind ce să ia cu dânsa. 

Rochiile scumpe?... Giuvaerurile sclipitoare?... 

Până în cele din urmă nu întinse mâna decât spre o mică 
lădiţă în care își ţinea banii. 

După aceea, fugi din conac, departe, cât mai departe de locul 
acela blestemat, unde i se răpise iubitul tocmai în clipa când se 
aștepta să fie și ea fericită după atâtea vitregii ale soartei. 

În ajun visase încă, despre dragoste, o viaţă liniștită, veselă, 
fericită și iată că nu trecuseră nici douăzeci și patru de ceasuri și 
nenorocul se năpustise din nou asupra ei cu toată furia. 

Departe, cât mai departe de-acolo! 

Ea alerga pe scări în jos ca și când ar fi fugărit-o turcii. 


Nu se îndreptă spre curte, unde erau aceia care după părerea 
ei îi uciseseră iubitul în bătăi, deoarece nici Panait Fotache și 
nici unchiul său n-ar fi lăsat-o să plece. Mioara se furișă pe 
portita din dos, fără să se mai sinchisească de ceea ce se 
petrecea în curtea conacului. 

Nici nu voia să se mai uite înapoi, căci dacă vedea trupul 
însângerat, neînsufleţit al iubitului său, cine știe ce se mai 
întâmpla. 

Era mai bine nici măcar să nu se gândească la toate acestea. 

Intre timp, alergând din ce în ce mai iute, ajunse pe șosea și 
fugi mai departe. 

Deodată se opri. 

Incotro să apuce? Unde să se ducă? 

Işi dădea seama că, dacă îi vor băga de seamă dispariţia o vor 
căuta peste tot locul și că Panait Fotache va porni pe urmele 
sale toţi argaţii de la conac, numai spre a o găsi, pentru a o 
aduce înapoi. Tocmai din această pricină se gândi să aleagă un 
drum unde să i se piardă urma, unde să nu rămână niciun 
amănunt, niciun semn, care să trădeze că a trecut pe acolo. 

Deodată ochii începură să-i strălucească. 

Pe marginea Brateșului, o barcă era legănată ușor și ritmic de 
valurile line ale apei. 

Mioara Comăneanu își zise că dacă fugea cu barca, argații 
boierului Panait Fotache nu puteau să-i dea de urmă. 

Ea nu stătu mult pe gânduri, ci porni îndată spre Brateș, iar 
peste câteva minute și puse piciorul în barca ce se legăna pe 
apă. 

După aceea dezlegă barca de la țărușul de care era legată, 
luă vâslele în mână și porni fără șovăire spre mijlocul lacului. 

Oboseala n-o sperie, de primejdii nu se temea. Ea vâsli 
curajoasă, mereu înainte, iar când soarele începu să apună 
ajunse și barca Mioarei la țărm. 

Sufletul și gândurile ei erau în prada unui zbucium atât de 
puternic, încât nici nu se gândi să se uite, spre a vedea unde 
ieșise la țărm. 

După ce trase barca pe mal, porni pe jos, mai departe. În 
curând ajunse la niște colibe de pescari lipoveni care o găzduiră 
cu dragă inimă peste noapte. 

Era atât de obosită, atât de istovită, încât, când îi arătară 
patul în care avea să-și petreacă noaptea, se prăbuși în el, nu 


altceva. Nervii îi erau atât de zdruncinaţi, atât de obosiţi și ei, 
încât nici nu mai ceru de mâncare, ci rămase întinsă pe patul 
simplu de scânduri, acoperit cu păpuriș, unde adormi îndată, 
pentru a nu se mai deștepta decât a doua zi de dimineaţă. 

Și atunci, a doua zi de dimineaţă, bătrânul pescar, care o 
găzduise în coliba lui îi povesti ceea ce se petrecuse cât timp 
dormise ea. 

— Jupâniţă, argaţii boierului Vulpescu au fost pe aici! 

— Și?... întrebă Mioara, îngrozită de moarte. 

— Căutau o doamnă tânără... 

— Ce le-ai spus? 

— Că n-am văzut pe nimeni! 

Mioara Comăneanu îi mulţumi cu lacrimi în ochi bătrânului 
pescar: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, pentru ceea ce ai făcut! 

— Și doar știam, urmă bătrânul lipovean, că jupâniţa vine de 
la conacul boierului Vulpescu. 

Mioara deschise ochii mari de uimire. 

— Dar dacă știai aceasta, de ce nu m-ai trădat? întrebă ea, 
foarte mirată. 

— Fiindcă eu știu ce însemnează să trăieşti la conacul 
boierului Mircea Vulpescu și știu și ce însemnează să fugi de- 
acolo... Eu nu sunt omul care să mă bucur de nefericirea altora 
și de aceea am tăcut, cum tace peștele din Brateș. 

— Dumnezeu să te răsplătească! exclamă Mioara 
Comăneanu, cu adâncă recunoștință. Mulţumesc Tatălui Ceresc 
că mi-a îndreptat pașii spre casa unui om cumsecade ca 
dumneata! 

După aceea Mioara Comăneanu își luă rămas bun de la 
pescar, deoarece, voia să ajungă cât mai iute departe de locul 
nenorocirii sale. Plecând, ea lăsă pe masă câţiva galbeni și 
mulțumi  înc-odată bătrânului pescar pentru simțămintele 
omenești de care dăduse dovadă fată de ea. 

Pe urmă porni la drum, mergând spre o ţintă nehotărâtă. 

Nici ea singură nu știa unde duce drumul pe care apucase. 

Ce o aștepta oare la capătul acestui drum? 

Cu toate acestea ea mergea, mergea necontenit. 

Nu se temea de nimic. 

Nu se temea de primejdii, nu se temea că s-ar putea întâmpla 
să cadă în mâinile unor bandiți. Oriunde ar fi ajuns, în mâinile 


oricui ar fi căzut, ar fi așteptat-o o soartă mai bună decât aceea 
pe care i-o pregătiseră unchiul său și cu Panait Fotache. 

Gândul ei se ducea mereu la Stanislau Rimsky și când trupul 
însângerat și chinuit al iubitului se ivi din nou înaintea ochilor 
săi, se gândi că cel mai bun lucru ar fi să se lepede de viaţă. 

Și din prima clipă, când îi veni în minte acest gând, elnuo 
mai părăsi și îi revenea mereu în minte. N-avea însă curajul să 
treacă la fapte, deoarece era o fiinţă cu frica lui Dumnezeu și 
cum știa că viața le este dată oamenilor de Domnul, își zicea că 
ar fi un păcat prea mare să renunţi la un dar pe care ţi-l dă Cel 
de Sus. Când Domnul va crede de cuviință s-o cheme la EIl, 
atunci va avea loc sfârșitul. Până atunci însă, ea n-avea dreptul 
să-și curme firul zilelor de care trebuia să dea socoteală 
Judecătorului de Apoi. 

Făcându-și această judecată, deznădejdea o cuprinse parcă și 
mai mult și ea se traduse prin următoarele cuvinte pline de 
amărăciune: 

— Doamne Dumnezeul meu, de ce nu mă chemi la tine și mă 
lași să sufăr atâta în lumea aceasta unde tot omul îmi este 
dușman? 

Sărmana fată era încredințată că nimeni în lumea aceasta nu 
suferise mai mult decât ea. Își aminti de grozăviile prin care 
trecuse la Varșovia, apoi în Rusia, grozăvii care îi puseseră 
răbdarea la cea mai grea încercare, de sute, poate de mii de ori. 
Dar Mioara Comăneanu răbdase și îndurase totul, fără să se 
răzvrătească împotriva soartei. 

Ca oricare din noi, așa și ea, căută și acum să întrezărească 
un liman al suferințelor și își zise că pe semne Dumnezeu o mai 
punea la cele din urmă încercări, pentru ca în urmă s-o 
răsplătească pentru ceea ce îndurase, poate pentru păcatele ei, 
de care nu-și dădea seama, poate pentru păcatele vreunui 
strămoș. 

Dar oare ce răsplată o mai putea aștepta pe ea, când acela 
care fusese totul pentru ea în lumea aceasta nu mai era în 
viaţă? 

Și în vreme ce-și frământa creierul cu asemenea gânduri, 
deodată își aduse aminte de zidurile înspăimântătoare și 
pașnice ale Schitului Sfintei Treimi, ziduri pe care le văzuse 
pentru cea dintâia oară atunci când venise la conacul de lângă 
Brateș împreună cu Mircea Vulpescu și Panait Fotache. 


Aducându-și aminte de sfântul lăcaș, Mioara se gândi că 
numai în mijlocul acestor ziduri liniștite s-ar putea refugia odată 
pentru totdeauna de lumea de afară, pentru a nu mai ști 
niciodată ce se petrece la ceilalți oameni, care până atunci nu-i 
pricinuiseră decât durere și amărăciune. 

Și gândul acesta puse stăpânire tot mai mult pe mintea sa 
subjugându-i sufletul și inima. 

Numai între zidurile sfinte ale unei mănăstiri putea găsi un 
cămin pașnic, plin de fericire spirituală, mai mult decât 
omenească. 

Sfântul lăcaș va fi pentru rana ei sângerândă astăzi un balsam 
alinător și îi va alunga din suflet toate amărăciunile și toate 
durerile pământești. lar când va sosi ziua, când va trebui să-și ia 
rămas bun de la viaţa aceasta, va putea pleca din lume cu 
sufletul liniștit, împăcată cu cugetul său și cu cerul. 

A treia zi după fuga sa din conacul Vulpeștilor, Mioara 
Comăneanu bătu cucernică la poarta Schitului Sfintei Treimi. 

Cei rămași la conacul de pe malul Brateșului o căutară în 
zadar pe dispărută. Toate cercetările rămânând fără niciun 
rezultat ei ajunseră la convingerea că Mioara nici nu mai era în 
rândurile celor vii. În urma evenimentelor petrecute în curtea 
conacului, ei erau încredințaţi că Mioara își pusese capăt zilelor 
și pesemne că acum zăcea în fundul Brateșului... 


* 
x x 


Pe vremea aceea, în jurul fiecărei mănăstiri era obiceiul să se 
țină cel puțin câte două târguri pe an. Veneau negustori, veneau 
locuitorii de prin împrejurimi și la zile bine știute, de obicei zile 
de sărbătoare, își dădeau cu toții întâlnire, în fata mănăstirilor 
care mai întotdeauna erau așezate în apropiere de câte un sat 
mai răsărit, sau mai drept zis, satele din jurul mănăstirilor se 
măreau, creșteau în însemnătate tocmai din pricina lăcașurilor 
sfinte. Mănăstirile cuprindeau aproape întotdeauna atâtea 
suflete câte avea și satul cel mai apropiat. Călugării și 
călugărițele aveau nevoie de multe brațe, pentru muncirea 
întinselor moșii de care dispuneau mănăstirile pe acele vremuri 
și de aceea satele învecinate se măreau și numărul populaţiei 
creștea. 


Același lucru s-a întâmplat și cu Schitul Sfintei Treimi. Satul 
cel mai apropiat deveni în scurtă vreme după zidirea sfântului 
lăcaș, un sat de seamă și ca în toate localităţile mai răsărite, se 
țineau și în el mai multe bâlciuri pe an. 

În ziua aceea o lume numeroasă și pestriță se adunase în 
ocolul de la marginea satului, unde se ţineau bâlciurile. 
Negustorii își lăudau marfa cu glas tare, cumpărătorii se 
tocmeau și mai zgomotos, oricât de mic fiind preţul cerut pentru 
marfă, ei găsindu-l tot exagerat. 

Era zi de târg. 

Cele două fete venite de departe, Smaranda și Stanca, se 
amestecară și ele în lumea pestriță a bâlciului. 

Stanca observase de departe clădirea impunătoare a 
schitului, așezată în vârf de colină, așa cum se așezau de obicei 
mânăstirile, pentru a putea fi apărate, la caz de nevoie, de aceia 
cărora le-ar fi venit pofta să le prade. 

Tot timpul drumului ea fusese foarte vorbăreaţă, găsind 
mereu câte ceva de spus. Smaranda însă era foarte închisă, de- 
abia îi răspundea și părea necontenit cufundată în gânduri. 

Să o fi preocupat într-atâta însărcinarea pe care i-o dăduse 
căpitanul? 

Nicidecum. Ea își frământa creierul cu totul cu alte gânduri. 

Mihu Inimă de Leu i-o dăduse pe Stăncutța, ca însoțitoare, 
pentru a-i fi de ajutor, la caz de nevoie. Ea însă hotărâse să 
scape de Stanca, cu orice preţ. In ce chip va izbuti să-și ducă la 
îndeplinire planul acesta, nici ea singură nu știa. Dar că și-l va 
duce la îndeplinire de asta ar fi fost în stare să jure. 

Smaranda era o fiinţă care când își propunea să facă un lucru, 
îl și făcea, orice s-ar fi întâmplat. Mai ales însă, când de acest 
ceva atârna fericirea vieţii sale, este ușor de închipuit cu câtă 
râvnă și încăpățânare se așeza pe lucru, cu câtă îndârjire îl 
urmărea, până când își vedea scopul atins. 

Ceea ce-și punea ea în gând trebuia să se întâmple. Or, având 
neapărată nevoie să se descotorosească de Stanca, tot timpul 
drumului nu făcu altceva, decât să facă fel de fel de planuri, 
cum să scape de însoţitoarea pe care i-o dăduse pe cap 
căpitanul. 

In prada acestor gânduri era și când ajunseră la bâlciul unde 
se amestecară iute printre ceilalți oameni, veniţi să vândă sau 
să cumpere. 


Gălăgia aceea uriașă din târg o inspiră pe Smaranda, în 
născocirea unui plan într-adevăr diabolic... 

Acum știa, în ce chip va putea scăpa de însoţitoarea sa care 
era o povară pentru ea. 

Cele două fete se uitau curioase în dreapta și în stânga, 
Smaranda atrăgând mereu atenţia Stancăi, asupra feluritelor 
obiecte expuse spre vânzare. Stanca, fata găsită, sau furată a 
bulibașei Nuta, care-și trăise aproape toată viața în pustiul 
Bărăganului se uita uluită la tot ceea ce vedea desfășurându-se 
înaintea ochilor săi. 

Sărmana fată, aproape tot ce vedea acolo, erau noutăţi 
pentru ea și adeseori rămânea cu gura căscată în faţa câte 
vreunei șatre, de unde Smaranda de-abia mai era în stare s-o 
facă să se miște. 

Fata morarului însă era în culmea fericirii, deoarece își dădea 
seama că planul ei îi va reuși mai ușor decât își închipuise la 
început. 

Dându-și seama că totul se întâmpla după dorinţa inimii sale 
nu întârzie cu ducerea la îndeplinire a planului său drăcesc. 

Tocmai se opriseră în faţa șatrei unui negustor de basmale. 
Nenumărate năframe erau agăţate în faţa șatrei și Stanca se 
uita minunându-se la toate podoabele acestea femeiești care se 
găseau înaintea sa. Cu multă băgare de seamă, așa ca nimeni 
să n-o observe, Smaranda luă din cui o basma roșie și o strecură 
pe nesimţite în desagii Stancăi. 

După aceea porni mai departe, spre a se ascunde în dosul 
unui grup de țărani, care stăteau de vorbă în mijlocul drumului. 
De acolo apoi, ea se uită pe furiș să vadă ce va urma. 

Nu trecură decât câteva clipe și ceea ce Smaranda aștepta cu 
atâta înfrigurare se și întâmplă. 

Negustorul băgă de seamă că una din basmalele agăţate în 
fața șatrei dispăruse și începu săi strige, ca un smintit: 

— Ajutor!... Hoţii!... Ajutor! 

Intr-o clipă se adună acolo o mulţime de lume. 

— Ce este? 

— Cine strigă după ajutor? 

— Ce s-a întâmplat? 

Negustorul începu să îngâne, furios peste măsură: 

— Adineaori mai era agățată acolo, o minune de năframă cu 
flori roșii, dar în vreme ce eu mă tocmeam cu unul din 


cumpărători, cineva mi-a furat-o!... Nu este nicăieri!... Nu este! 
... Mi-au furat-o! 

— Trebuie prins hoţul! 

— După el! 

— Chemaţi pandurii! 

— Cine s-o fi furat? 

— Ce îndrăzneală! 

— Să i-o fure dinaintea nasului! 

Se făcuse o gălăgie ca la Turnul Babel. De mult nu se mai 
văzuse un asemenea scandal la bâlciul Schitului Sfintei Treimi. 
Stanca se uită și eu curioasă, la toată această frământare și vru 
să o întrebe ceva pe Smaranda. Când se întoarse însă, fata 
morarului nu mai era lângă ea. Atunci porni în căutarea 
tovarășei sale. 

Dar cum se întoarse și vru să-și croiască drum printre oamenii 
adunaţi în jurul șatrei negustorului păgubit, cineva zări basmaua 
cu flori roșii în desagii ei. 

În clipa următoare se auzi un strigăt triumfător: 

— Uite hoțul! 

La auzul acestor cuvinte se întoarse și Stanca. 

Nici prin minte nu-i trecea că strigătul acela îi fusese adresat 
ei. Auzind însă că hoțul fusese găsit, se întoarse curioasă să 
vadă cine era acela care furase basmaua cu flori roșii. 

Nu trecu însă nicio secundă și Stanca tresări, speriată. 

Oamenii se uitau cu toţii la ea, mâini se îndreptară spre 
braţele ei, o prinseră, o zgâlţâiră. Biata Stanca stătea 
nedumerită și nu-și putea închipui ce se întâmplase. 

— Hoaţol! 

— A fost prinsă! 

— Puneţi mâna pe ea! 

— Chemaţi pandurii! 

— Daţi-i câteva să se înveţe minte! 

— Nerușinata! 

— Hoaţa! 

Stanca se uită speriată în jurul sau și nu înţelegea ce voia 
mulțimea aceasta înfuriată de la ea. Dar cum se întoarse, spre a 
găsi undeva, la cineva o tălmăcire pentru purtarea sălbatică a 
acestor oameni, zări și ea basmaua cu flori roșii care îi atârna pe 
jumătate din desagi. 


La vederea obiectului furat se cutremură. Nu putea înţelege în 
ce chip ajunsese basmaua în desagii ei. Dar acum nu era timp 
de gândit, deoarece mulțimea zbiera tot mai ameninţător: 

— Hoaţol! 

— Chemaţi pandurii! 

— Daţi-i o bătaie bună! 

— La închisoare cu ea! 

— Puneţi mâna pe ea, să nu fugă! 

Văzând basmaua în desagii săi și auzind strigătele mulţimii, 
biata Stanca se gândi să fugă. 

Smucindu-se din mâinile acelora care o ţineau o luă la fugă, 
spre partea unde cercul viu al celor veniţi la târg părea mai 
puţin des. 

Fuga ei însă nu fu decât de câţiva pași, deoarece cercul se 
strânse și se întări iute, așa că orice evadare era cu neputinţă. 

Nenumărate braţe o prinseră din nou și iarăși începu să fie 
zgâlțăită, când de unul, când de altul, ba din când în când acum 
mai primea și câte un ghiont în coaste sau câte un pumn în cap. 

Stanca se uită în jurul său cu ochi înlăcrămaţi, căutând-o pe 
Smaranda, care se ascunsese în dosul unei femei grase, de 
unde asculta nepăsătoare la strigătele deznădăjduite ale 
Stancăi: 

— Smarando!... Smarando!! 

Strigătul Stancăi însă nu se auzi decât câteva momente, 
fiindcă urletul mulţimii sălbăticite înăbuși ţipetele ei slabe. 

— Țineţi-o să nu mai fugă! 

— Uite hoata! 

— Legaţi-o! 

— Aduceți iute pandurii! 

— Alergaţi! 

Lacrimile curgeau șiroaie din ochii sărmanei fete. Nu putea 
să-și dea seama nici în ruptul capului ce se întâmplase cu 
năframa care fusese găsită în desagii ei. 

— Eu nu știu nimic... eu n-am furat-o! striga ea, 
deznădăjduită. 

Drept răspuns auzi râsete batjocoritoare și un murmur 
ameninţător. 

— Ha, ha, ha! 

— Mai tăgăduiește! 

— Cu năframa în desagi și zice că nu ea a furat-o! 


— Sfântul Duh i-a pus-o acolo! 

Intre timp sosi și negustorul la fața locului. Până atunci fusese 
ocupat să trimită pe cineva după panduri. Acum se repezi și el la 
Stanca și o apucă de păr cu atâta sălbătăcie, încât sărmana fată 
căzu în genunchi de durere. 

— Blestemato, cum de ai îndrăznit să pui mâna pe ceea ce nu 
este al tău? Ţi-a trebuit basma scumpă, hai? Stai că te învăţ eu 
pe tine să știi să faci deosebire între ceea ce este al tău și ceea 
ce e bunul altuia! 

Stanca tăgăduia din răsputeri, în vreme ce lacrimile o 
înăbușeau: 

— Jur... că nu eu am luat-o! 

Negustorul smulse atunci basmaua din desagi. 

— Dacă n-ai luat-o tu, atunci cum de a ajuns aici? 

— Nu știu... nu știu nici eu! 

— Nu știi, blestemato? Nu-ţi dai seama ce prostii vorbești?... 
Nu-ţi ajunge că ai furat, acum mai vrei și să tăgăduiești? 

— Se prea poate ca cineva s-o fi furat? spuse Stanca, cu 
ultima nădejde, și când a văzut că furtul a fost băgat de seamă, 
mi-o fi vârât-o mie în desagi, pentru ca să scape el. 

Negustorul îi râse în fată, batjocoritor. 

— Se prea poate ca cineva s-o fi furat? repetă el. Firește că 
cineva a furat-o, căci singură n-a zburat basmaua în desagii tăi, 
dar acest cineva ai fost tu! 

— N-am fost eu! Nu... 

— Nu minţi! 

— Nu mint... 

— Gura! Te-am văzut eu ochii mei cum dădeai târcoale șatrei 
și cum îţi lăsa gura apă după o basma. Pe semne că te-ai folosit 
de o clipă de nebăgare de seamă din partea mea, pe când eram 
prins de vreun cumpărător, ai tras-o iute din cui și ai ghemuit-o 
în desagi! Așa a fost? 

— Nu... nu! 

— Firește că nu vei mărturisi! Dar vei vorbi tu! lată că a și 
venit pandurul! Îţi dezleagă el limba! 

Un pandur cu mustaţa răsucită sparse atunci cercul curioșilor 
adunaţi în jurul negustorului și al Stancăi. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă el, cu glasul semeţ al omului, 
care reprezintă autoritatea. 

Negustorul povesti faptele, pe scurt. 


Pandurul dădu din cap, apoi se întoarse spre fată, care 
tremura ca varga. 

— Înainte! strigă el, poruncitor. 

— Nu eu am furat-o! mai încercă odată Stanca să se 
dezvinovăţească. Jur pe tot ce am sfânt în lumea aceasta că nu 
eu am luat-o! 

Dar pandurul era neîndurător. 

Puțin îi păsa lui de ţipetele, de vaietele, de jurămintele ei de 
nevinovăție. El o prinse de braţ și o târî fără milă după sine. 

Pământul începu să se învârtească cu Stanca. 

Era înfiorător ceea ce se întâmplase cu ea, dar și mai de 
neînțeles i se părea că n-o vede pe Smaranda niciunde, spre ao 
putea vesti despre nenorocirea ce căzuse pe capul ei din senin. 

— De unde să afle Smaranda ce i s-a întâmplat? gândul 
acesta o frământă chiar și atunci când ușa temniţei se închise 
peste ea. 


* 
x x 


La bâlci multă vreme lumea nu mai vorbi decât despre 
această întâmplare care puse o notă de noutate în convorbirile 
ce se învârteau până atunci numai în jurul scumpetei mărfurilor. 
Smaranda era și ea printre aceia care se mai învârteau prin târg 
și pe chipul ei se putea citi o bucurie diabolică. 

Puțin îi păsa de nenorocirea pe care o aruncase pe capul 
bietei fete, nu simțea nici cea mai mică mustrare de cuget, 
deoarece singura ei dorinţă se împlinise, avea să se ducă 
singură, fără Stanca, la Schitul Sfintei Treimi unde urma să ducă 
la îndeplinire însărcinarea pe care și-o luase. Firește că felul 
cum avea ea de gând să îndeplinească această însărcinare se 
deosebea cu desăvârșire de chipul cum îi făgăduise lui Mihu 
Inimă de Leu, dar aceasta n-o supăra pe ea. 

Prima parte a scopului său era atinsă, scăpase de însoţitoarea 
care o încurca în planurile sale, așa că acum putea lua liniștită 
drumul mănăstirii... 

Smaranda se apropia cu o înfrigurare crescândă de zidurile 
sfântului lăcaș, unde urma să-și îndeplinească a doua parte a 
planurilor sale, parte mult mai grea și mai primejdioasă decât 
cea dintâi. 


În curând ea ajunse la Schitul Sfintei Treimi, care era 
înconjurat de un zid înalt, de culoare cenușie. 

O liniște desăvârșită, o pace plină de cucernicie domnea în 
jurul acestor ziduri. Smaranda se opri impresionată în faţa marii 
porţi a mănăstirii. 

După câteva clipe în care căuta parcă să-și facă curaj, întinse 
mâna și trase de mânerul clopoțelului al cărui ecou răsună 
vreme îndelungată prin coridorul schitului. 

Smaranda pândea nerăbdătoare să vadă poarta deschizându- 
se înaintea sa. Trecură câteva minute până când se auzi 
zgomotul unor pași tărăgănați. 

Dar nici acum nu se deschise poarta ei, numai o mică 
ferestruică a ei, în cadrul căreia se ivi chipul cercetător al unei 
călugărițe mai în vârstă. 

— Cine este acolo? întrebă călugărița. 

Smaranda răspunse, în glas cu toată stima cuvenită: 

— Aș dori să vorbesc cu Maica Stareţă! 

— La Maica Stareţă nu se poate pătrunde. 

— Dar eu am ceva de mare însemnătate de vorbit cu ea! 

Smaranda luă un galben din punga pe care i-o încredinţase 
Mihu Inimă de Leu și-l întinse prin ferestruică, lăsându-l să cadă 
în mâna bătrânei portărese. 

Mihu Inimă de Leu o învățase la aceasta și aurul nu întârzie 
să-și facă efectul așteptat. 

— Așteaptă puţin, copila mea, zise atunci bătrâna portăreasă, 
voi încerca! Poate că voi izbuti s-o fac pe Maica Stanţă să te 
primească. 

Cu aceste cuvinte câlugăriţța deschise poarta mănăstirii și o 
lăsă pe Smaranda să intre. 

— Așteaptă-mă aici! mai zise portăreasa, pe urmă se întoarse 
și se îndreptă spre clădirea propriu zisă a schitului. Smaranda 
rămase locului, așteptând nerăbdătoare și între timp uitându-se 
cercetătoare prin curtea mănăstirii unde domnea cea mai 
desăvârșită curăţenie și bună rânduială. 

Bătrâna călugăriţă se înapoie în curând și pe chipul ei se 
putea citi expresia mulţumirii. Smaranda își dădu seama îndată 
că Stareța primise s-o asculte. 

— Ai noroc, copila mea, zise portăreasa, Maica Stareţă își face 
tocmai plimbarea de dimineaţă prin grădina mănăstirii și în 
timpul acesta a spus că este dispusă să te asculte. 


— Îţi mulțumesc, îţi mulţumesc din tot sufletul, maică! 
răspunse Smaranda, vădit fericită de răspunsul pe care i-l 
adusese portăreasa. 

— Vino după mine, te voi conduce la Maica Stareţă! zise apoi 
bătrâna călugăriţă și porni înainte. 

Peste câteva minute ajunseră în minunat îngrijita grădină a 
mănăstirii, pe una din aleile căreia se plimba o călugăriţă care 
inspira respect, chiar și numai prin înfățișarea ei. Era Maica 
Stareţă a Schitului Sfintei Treimi. 

Bătrâna portăreasă i-o arătă Smarandei. 

— Uite-o pe Maica Stanţă! Du-te fără teamă la ea și spune-i ce 
ai pe suflet și ce te aduce aici! 

Smaranda îi mai mulţumi odată portăresei, pe urmă porni 
spre Maica Stanţă care o observă și o salută de departe: 

— Fii bine-venită în Casa Domnului, copila mea! 

Smaranda se aplecă și sărută cucernică, mâna ca de 
alabastru a Maicii Starețe. 

— Ce te aduce la noi, copila mea? 

Smaranda începu atunci cu prefăcătoria și își îndeplini rolul cu 
atâta măiestrie, încât ai fi jurat că tot ce spune este adevărul 
adevărat și nu numai născociri. 

— O mare dezamăgire mi-a îndreptat pașii spre zidurile 
acestui sfânt lăcaș, Maică Stareţă! zise ea, aplecându-și ochii în 
pământ și oftând îndurerată. 

— Ce ţi s-a întâmplat, copila mea? 

— Durerea mea este mare, Maică Stanţă și de aceea aș vrea 
să fiu primită și eu în sânul acestei Sfinte Mănăstiri, deoarece 
afară, în viaţă, n-am avut parte decât de dezamăgiri și suferințe. 

— Și ce crezi, copila mea, zise stanţa cu blândeţe, că aici, 
între zidurile mănăstirii vei putea găsi bucuria și fericirea, pe 
care viața lumească ţi-a refuzat-o până acum? 

— Nu, Maică Stareţă, nu m-am gândit la așa ceva! Știu prea 
bine că acela care se hotărăște să intre în sânul acestui sfânt 
ordin, trebuie să renunțe la toate deșertăciunile și la toate 
placerile lumești. 

— Și tu copila mea, ai fi gata să renunţi la toate acestea? 

— Da, Maică Stareţă. 

— Dar te-ai gândit bine, la ceea ce vrei să faci? Ești încă atât 
de tânără! 


— Sunt tânără, Maică Stareță și cu toate acestea am avut de 
suferit nespus de mult în viaţă. 

— Nu trebuie să uiţi, copila mea că mai ai timp să uiţi tot ceea 
ce ai suferit până acum și că nu este prea târziu pentru ca viaţa 
să-ţi mai facă parte de multe bucurii lumești. Dacă n-ai fost 
fericită de la început, aceasta nu însemnează că fericirea te va 
ocoli până la sfârșit. Pe când, dacă intri aici, între aceste ziduri 
sfinte, atunci s-a sfârșit cu orice nădejde la o fericire pe acest 
pământ, deoarece de aici nu mai există întoarcere la viață. 

— Știu, Maică Stariţă. 

— Și cu toate acestea ești hotărâtă să te călugărești? 

— Da. 

— Astea toate ar fi bune, copila mea! Mai este însă, încă o 
piedică. Schitul Sfintei Treimi, a fost zidit pentru a primi în sânul 
său numai odraslele familiilor boierești, or, după cât văd eu, tu 
ești din popor. 

Nici chiar cuvintele acestea n-o puseseră 
Smaranda. 

— Maică Stareţă, răspunse fata cu desăvârșită prefăcătorie, 
nu trebuie să vă lăsaţi înrâurită de veștmintele care îmi acoperă 
trupul. Veștmintele acestea n-au avut alt scop, decât să-mi 
îngăduie să plec nebăgată în seamă, din mijlocul acelora care 
m-au înconjurat până acum... Nu-mi cereţi, Maică Stareţă să vă 
spun cine sunt și mulțumiţi-vă să știți că aveți de a face cu o 
fată nenorocită, greu încercată de soartă, cu toată vârsta ei 
tânără. 

— Bine, copila mea! Dacă hotărârea ta este nezdruncinată, 
atunci te voi primi în mijlocul novicelor mănăstirii. Dacă te tragi 
dintr-o familie boierească, nu se poate să nu știi ce trebuie să 
facă aceea care vrea să fie primită în Schitul Sfintei Treimi. 

Smaranda dădu din cap, deoarece Mihu Inimă de Leu o 
învățase la toate. 

— Da, Maică Stareţă, știu că este obiceiul să se dăruiască 
ceva pentru mănăstire. 

— Și tu, copila mea, ai putinţa să faci aceasta? 

Smaranda scoase punga cu galbeni și i-o întinse stareţei. 

— lată, Maică Stareţă, aceștia sunt toţi banii pe care i-am luat 
cu mine de acasă. Îi dau cu dragă inimă pentru nevoile Schitului 
Sfintei Treimi. 

— Și pe ce nume să trecem dania? întrebă Stareța. 


A 


n încurcătură pe 


— V-aș ruga că nu scrieți nici un nume, ci să puneţi numai 
literele începătoare. 

— Și care sunt aceste litere? 

— ML. 

— Bine, copila mea! răspunse Stareţa, care luând-o de braţ pe 
Smaranda porni cu ea spre clădirea mânăstirii. 

Smaranda își jucase rolul ca o adevărată artistă. Împrejurarea 
că trecuse cu atâta ușurință peste cea dintâi piedică, îi dădu și 
mai mult curaj, o făcu și mai încrezătoare în izbânda finală. 

— Cât sunt de fericită că mi s-a îndeplinit dorința! exclamă 
ea, părând adânc impresionată. 

— Doresc din tot sufletul, zise Maica Stareţă, cu demnitate, să 
nu-ţi pară rău niciodată de pasul pe care l-ai făcut și să găsești 
într-adevăr înlăuntrul acestor ziduri, pacea și liniștea pe care le 
cauţi. 

— Sunt încredințată că așa se va întâmpla, Maică Stareţă. 

— Aceasta ne-o va dovedi viitorul, copila mea! Eu trăiesc de 
patru decenii în slujba Domnului și îţi dai seama că, în atâta 
vreme am avut prilejul să văd și să cunosc multe! Am văzut 
nenorocite ale vieţii care au venit și au cerut să fie primite, 
pentru ca după ani de zile, să vrea să se înapoieze în lume! De 
aceea copila mea, îţi mai spun înc-odată: Mai bine gândește-te 
acum, cât mai ai timp, decât să te răzgândești atunci când va fi 
prea târziu. 

— Nu trebuie să mă mai răzgândesc, Maică Stareţă! 

— Bine, copila mea. Acum te voi da în grija Maicii Paraschiva, 
care te va pregăti pentru sfânta călugărie. 

Așa a ajuns Smaranda în Schitul Sfintei Treimi, unde chiar în 
după amiaza aceleiași zile, Maica Paraschiva începu să-i 
vorbească despre fericirea de apoi, despre frumuseţile spirituale 
pe care le-am căuta în zadar în lumea pământească. 

Dar Smaranda n-ascultă decât pe jumătate, la ceea ce-i 
spunea călugăriţa. Ea căuta mereu din ochi pe cealaltă novice, 
pe Mioara Comăneanu, pentru care o trimisese acolo căpitanul. 

După ce pregătirea sufletească luă sfârșit și o convorbire 
liniștită se legă între ea și buna călugăriţă, Smaranda căuta s-o 
tragă de limbă pe maică, pentru a afla ceea ce o interesa, 
anume, care era Mioara Comăneanu. Numai după descrierea lui 
Mihu Inimă de Leu, îi era foarte greu s-o recunoască, deoarece 


toate călugărițele purtau același fel de îmbrăcăminte, care nu 
lăsa să se vadă de cât o parte foarte neînsemnată din figură. 

— In clipa de față sunt multe novice la schit? o întrebă ea pe 
maica Paraschiva, care, nebănuind gândurile Smarandei, îi dădu 
toate lămuririle dorite, lămuriri de foarte mare însemnătate 
pentru fata morarului. 

— Afară de tine, nu mai avem decât numai încă o singură 
novice, copila mea! 

Smarandei nu-i fu greu să ghicească, cum că cealaltă novice 
nu putea fi decât Mioara Comăneanu. 

Nu mult după aceea avu și prilejul s-o vadă pe cea căutată, 
deoarece pe una din aleile grădinii zări apropiindu-se trei maici, 
dintre care una purta veștminte de novice. 

Maica Paraschiva se întoarse atunci spre Smaranda și-i zise: 

— Uite, copila mea, acolo trece cealaltă novice, Mioara, 
însoţită de Maicile Pelaghia și Evghenia. 

Smaranda se uită scrutătoare la tânăra femeie, a cărei 
frumusețe reieșea parcă și mai mult în evidenţă de sub 
îmbrăcămintea sobră de călugăriţă. 

Așadar, aceasta era femeia pe care o iubea Mihu Inimă de Leu 
cu atâta ardoare! 

Ea se uită cu priviri fulgerătoare la albeaţa acelor obraji ca de 
alabastru, împodobiţi de doi ochi senini și blânzi, ca ochii unei 
icoane. Frumuseţea acestui chip era atât de desăvârșită, încât o 
uimi chiar și pe Smaranda. 

— Cât este de frumoasă! exclamă ea, fără voie... 

— Și vezi tu, copila mea, se auzi atunci glasul blând al Maicii 
Paraschiva, la ce folosește o asemenea frumusețe, când ea nu 
pricinuiește decât nefericire? Și Mioara a fost condusă aici, de 
nefericirea, de multele amărăciuni, de numeroasele dezamăgiri 
pe care le-a întâmpinat în viaţă! A căutat să uite cu totul viața 
lumească cu care era obișnuită și de când trăiește înlăuntrul 
acestor ziduri sfinte și-a regăsit liniștea sufletească, pe care cei 
de afară n-au fost în stare să i-o dea. 

Smaranda urmări cu privirea vreme îndelungată pe tânăra și 
fermecătoarea novice și se mai uită după ea chiar și când 
făptura îi dispăruse în dosul copacilor grădinii. 

— Și când va fi călugărită Mioara? întrebă Smaranda, într-un 
târziu. 


— Ea este de mult aici, răspunse Maica Paraschiva, și dacă nu 
mă înșel, n-o mai despart, decât câteva săptămâni de ziua când 
va intra pentru totdeauna în ordinul nostru. 

După aceea Smaranda continuă să se plimbe cu Maica 
Paraschiva prin grădină, dar gândurile ei nu erau deloc la ceea 
ce-i spunea pregătitoarea ei întru cele sfinte, ci se îndreptau 
necontenit spre Mioara pe care o văzuse atunci, pentru cea 
dintâia oară. Acum, după ce avusese prilejul s-o vadă, înțelegea 
și ea, dragostea cea mare pe care stăpânul Bălții o avea pentru 
această încântătoare făptură. Ar fi fost cu neputinţă ca văzând- 
o, un bărbat să nu se îndrăgostească de ea. 

Smaranda își dădea seama de asta și își mai dădea seama 
că... nici măcar pe departe ea nu se putea asemui cu Mioara 
Comăneanu. De obicei, femeile nu prea recunosc frumuseţea 
semenelor lor, deoarece invidia le împiedică de a fi drepte în 
judecată. Smaranda însă, își dădu seama îndată că Mioara era 
una din cele mai frumoase femei pe care le văzuse în viaţa ei, 
poate chiar cea mai frumoasă. 

Astfel stând lucrurile, ce trebuia ea să facă pentru ca totuși, 
această femeie uluitor de frumoasă să nu fie niciodată a lui Mihu 
Inimă de Leu, la a cărui dragoste aspira ea? 

Chestiunea era foarte încurcată, mai ales că Mihu o 
însărcinase tocmai cu contrariul! 

Dar oricât de încurcate erau lucrurile și oricât de grea i se 
părea ducerea la îndeplinire a planului său, Smaranda era 
hotărâtă să-și îndeplinească dorinţa cu orice preț și pentru 
ajungerea scopului pe care-l urmărea, nu s-ar fi dat înapoi de la 
nimic. 

Ea se gândi că mijlocul cel mai bun ar fi să tărăgănească 
lucrurile până la călugărirea Mioarei, căci odată călugărită, fără 
îndoială că iubita căpeteniei de bandiți n-ar mai fi primit sub 
niciun cuvânt să părăsească mănăstirea, pentru a nu deveni 
sperjură jurământului făcut Domnului. 

Dar, după cum aflase de la Maica Paraschiva, timpul acesta 
era încă îndeajuns de îndepărtat și Smaranda știa că Mihu Inimă 
de Leu nu va mai aștepta săptămâni întregi. Dacă ea nu izbutea 
s-o elibereze pe Mioara, în decurs de câteva zile, atunci fără 
îndoială că Mihu Inimă de Leu, pus pe gânduri și de lipsa ei 
îndelungată va ataca Schitul Sfintei Treimi cu toată banda și o 
va răpi pe Mioara. 


Așa că planul trebuia dus la îndeplinire mai iute și în alt chip, 
pentru ca chiar dacă ar veni Mihu Inimă de Leu cu ceata lui de 
bandiți, el să n-o mai poată redobândi pe Mioara Comăneanu și 
atenţia căpitanului să se îndrepte asupra ei. 

In chipul acesta Smaranda nădăjduia că va putea câștiga 
dragostea mult dorită a lui Mihu și gândul acesta îi dădea curajul 
să se hotărască la săvârșirea unor fapte, la plănuirea unor 
isprăvi, de care nu s-ar fi crezut în stare niciodată până atunci. 

Și atunci, acolo, în acel sfânt lăcaș, între zidurile căruia nu s- 
au născut niciodată decât gânduri cucernice și unde n-au 
răsunat decât cântece și rugăciuni pentru slăvirea dumnezeirii și 
a frumuseţii nevinovăţiei sufletești, Smaranda, fata morarului de 
la moara de pe malul Dunării puse la cale un plan dintre cele 
mai drăcești. 

Planul acesta avea ca scop... nimicirea Mioarei Comăneanu. 

După părerea ei, acesta era singurul mijloc neîndoielnic, de a 
scăpa odată pentru totdeauna, de primejdioasa sa rivală. 

Trebuia să se întâmple! 

Și cu cât se gândea la această unică posibilitate de a-și 
deschide calea spre inima căpeteniei de bandiți, cu atât mai 
strașnice rădăcini prindea planul diabolic în mintea, în sufletul 
ei. 

Nu mai șovăia, nu mai simţea nicio mustrare de cuget, nu se 
sinchisea de nimic, ci mergea orbește înainte, spre ţinta pe care 
și-o hotărâse și din care își făcuse scopul vieţii sale. 

Că era păcat, un păcat strigător la cer, ceea ce voia să facă? 

Ce-i păsa ei că păcătuia, dacă acest păcat îi asigura 
dragostea lui Mihu Inimă de Leu! 

Trăindu-și toată viaţa în mijlocul sălbăticiei Bălții, în 
apropierea bandiţilor sângeroși și fără suflet, Smaranda aproape 
că nici nu înțelegea bine ce însemnă să te temi de păcat. 
Datorită acestui fel de a vedea, de a nu se teme de pedepsirea 
păcatului săvârșit, Smaranda era hotărâtă să nu se dea înlături 
de la nimic, nici chiar de la o crimă, dacă numai cu preţul acesta 
își putea asigura fericirea la care râvnea. Patima dragostei o 
orbise cu desăvârșire. 

— Acum, copila mea, o auzi ea deodată spunând pe blânda 
Maică Paraschiva, să mergem la cină. După aceea ne vom mai 
duce odată la biserică, spre a ne face rugăciunea de seară și în 


urmă, ne vom retrage să ne odihnim, cu gândul la stăpânul 
nostru al tuturor. 

Cu aceste cuvinte, Maica Paraschiva intră în mănăstire, iar 
Smaranda o urmă supusă. 

În tot timpul cinei, precum și în timpul rugăciunii de seară, 
fata morarului n-o scăpă o clipă din ochi pe cealaltă novice. 

După terminarea rugăciunii, călugărițele se retraseră spre 
chiliile lor. Maica Paraschiva desemnă patul în care avea să se 
odihnească noua novice și Smaranda se lungi îndată pe 
cearceaful alb. Era ruptă de oboseală, după ziua aceea plină de 
peripeții. 

Cu toate acestea, nu se gândi nicio singură clipă să închidă 
ochii. Ea nu aștepta decât ca celelalte călugăriţe din jurul său să 
adoarmă. 

Mintea ei era frământată de gânduri sălbatice, de planuri 
diabolice, care toate așteptau să fie duse la îndeplinire. 
Hotărârea de a sfârși cu Mioara Comăneanu pusese stăpânire nu 
numai pe minte, ci și pe toată fiinţa fetei de morar. Nu știa însă, 
în ce chip își va putea ajunge scopul. Era prea nouă încă în 
mănăstire, nu cunoștea bine nici locul, nici pe călugărițe și mai 
puţin pe Mioara Comăneanu. 

De aceea, gândul la mijlocul prin care și-ar fi putut ajunge 
ținta o frământa necontenit. 

Lucrul ar fi fost foarte simplu și ușor, dacă nu s-ar fi temut de 
urmări. Ce ar fi fost mai ușor decât să se furișeze până la patul 
Mioarei Comăneanu și să-i străpungă inima cu pumnalul pe 
care-l luase cu sine de la moară? 

În chipul acesta însă, nu și-ar fi ajuns scopul. 

Fiindcă, ce-i folosea, dacă reușea s-o înlăture din calea sa pe 
Mioara, pentru totdeauna, omorând-o fără să se gândească la 
urmările care ar fi fost foarte rele pentru ea. Dacă o 
descopereau, fără îndoială că ar fi fost spânzurată sau sfâșiată 
în bucăţi de Mihu Inimă de Leu, când acesta ar fi prins de veste 
că în loc să-i elibereze iubita, ea i-a ucis-o, mișelește. Tocmai de 
aceea, planul nu era prea ușor de dus la îndeplinire. Ea trebuia 
să rânduiască lucrurile astfel ca nici cea mai mică bănuială să 
nu cadă asupra ei. 

Și așa, cum ședea ea lungită în pat, fără să poată închide 
ochii, își aduse aminte de cele povestite de Mihu Inimă de Leu, 
când acesta se înapoiase de la Schitul Sfintei Treimi, unde 


Grigore Muscan spusese că pierise căpitanul într-un chip atât de 
tragic și misterios. 

Smaranda își aminti că Mihu vorbise despre niște coridoare 
tainice, ascunse undeva pe acolo, prin mănăstire, coridoare pe 
care umblaseră căpitanul și cu Muscan, până când deodată, 
pământul se deschise sub picioarele lui Mihu Inimă de Leu și 
căpetenia bandiţilor se prăbuși într-un abis necunoscut, unde 
era să-și dea sfârșitul. 

Smaranda se gândi tot mai mult la acest chepeng, la această 
capcană misterioasă a mănăstirii maicilor. Vai, dacă ar izbuti ea 
să dea peste acest chepeng! Acolo ar trebui să sfârșească ea cu 
Mioara Comăneanu, care ar dispărea fără urmă, într-un chip 
care n-ar da nimănui de bănuit, deoarece moartea ei ar rămâne 
o taină pe care nimeni și niciodată n-ar putea-o dezlega. 

Drama petrecută în pivnițele Schitului Sfintei Treimi ar fi 
numai secretul ei, or ea, n-avea niciun interes să-l dezvăluie 
vreodată cuiva. 

Gândul acesta puse stăpânire pe mintea ei cu atâta putere, 
încât deodată, Smaranda se ridică în pat în capul oaselor și 
începu să tragă cu urechea, spre a vedea dacă celelalte 
călugăriţe dormeau. Urechile ei fură izbite de peste tot, de 
respiraţii liniștite, egale, ceea ce dovedea că... toate maicile din 
dormitorul acela dormeau adânc. 

Și atunci Smaranda își zise că, sosise vremea să nu se 
mărginească la gânduri, ci să treacă la fapte. 

Ea luă un şal pe spate și desculță, așa cum era, se furișă afară 
din dormitor. 

Fata morarului se strecură pe coridoare, trecu prin fața 
chiliilor maicilor, căci călugărițele dormeau în chilii separate și 
nu era decât un singur dormitor comun, în care erau așezate 
novicele, împreună cu călugărițele pregătitoare și alte câteva 
maici, desemnate de Stareţă, să se intereseze de candidatele la 
călugărie, și se îndreptă spre capela mănăstirii. Ea cunoștea 
drumul, deoarece în decursul zilei se uitase bine unde ducea 
fiecare coridor. 

Ajunsă în capelă, nu-i fu greu să dea peste treptele despre 
care îi auzise vorbind atât pe Mihu Inimă de Leu cât și pe 
Muscan. Luând unul din felinarele care erau așezate din loc în 
loc pe coridoare, ea porni fără șovăire să cerceteze tainele 
pivniţei Schitului Sfintei Treimi. 


Smaranda cobora cu înfrigurare treptele drepte care mergeau 
spre pivniţă, care părea că se găsește în fundul pământului, atât 
era de departe. 

Până în cele din urmă însă, ea tot ajunse în pivniţa părăsită, 
plină de miros de mucegai, a cărei liniște mormântală tot o mai 
făcea din când în când să se cutremure, oricât de curajoasă era 
ea. 

Atmosfera din pivniţța unei mănăstiri, mai ales în miez de 
noapte, este atât de fantomatică, încât la fiecare pas te aștepți 
să te vezi în faţa unui strigoi, care vine spre tine, cu brațele-i 
osoase și rânjetu-i hidos. Același simțământ apăsător stăpâni și 
acum sufletul fetei morarului. Dar scopul pe care-l urmărea 
Smaranda avea pentru ea o însemnătate atât de covârșitoare 
încât, chiar dacă ar fi fost încredințată că va trebui să dea față 
cu toate stafiile din iad, ea tot n-ar fi șovăit să meargă înainte, 
pe drumul pe care pornise. 

De aceea, stăpânindu-și frica și alungându-și gândurile 
fioroase din minte, Smaranda începu să umble prin pivniță, 
cercetând și scrutând tot ce i se ivea în cale. 

Ea mergea însă cu foarte multă băgare de seamă, deoarece 
își mai aducea bine aminte de povestirea lui Grigore Muscan, 
care spusese că Mihu Inimă de Leu înainta nebănuitor, printr-un 
coridor, când deodată pământul îi fugi de sub picioare. 

Nici prin minte nu-i trecea unde putea să fie acest loc 
primejdios și tocmai de aceea, înainte de a face vreun pas ea își 
lumina mai întâi calea cu felinarul pe care-l ţinea în mână. În 
curând apoi, Smaranda și dădu peste prăpastia în care se 
prăbușise căpetenia bandiţilor și de unde Mihu Inimă de Leu 
scăpase numai printr-o adevărată minune. 

Smaranda tresări speriată. Groaza ei însă nu crescu cu 
adevărat, decât numai când lăsă felinarul în jos în prăpastie și la 
razele lui zări oasele și căpăţânile albicioase ale scheletelor 
celor ce pesemne fuseseră înmormântați acolo. 

Văzând acestea, nu lipsi mult să cadă ea însăși în groapă, atât 
de neţărmurită-i fu spaima. 

Fioroasa priveliște n-o impresionă însă decât numai câteva 
clipe. După aceea, Smaranda se reculese iute și porni mai 
departe, ocolind, firește groapa, cu multă băgare de seamă. Pe 
unde umbla, peste tot praful era așezat de-o palmă de gros, 
dovadă că trecură mulţi, foarte mulţi ani, de când nicio fiinţă 


omenească nu mai călcase prin locurile acelea. Pânze de 
păianjeni îi stăteau în cale, se încolăceau pe picioarele, pe 
mâinile, pe fața ei, din când în când mai zbura și câte un liliac 
speriat de razele felinarului, iar când se împiedică deodată într-o 
grămadă de pietre, era gata să ţipe de groază, deoarece 
crezuse că-i ieșise în cale vreun strigoi... 

După aceea porni mai departe, în căutarea unor noi taine, 
unor noi ciudățenii, în care pivniţa Schitului Sfintei Treimi într- 
adevăr era foarte bogată. 

Razele felinarului aruncau o dâră de lumină roșiatică pe 
pereţi, însemnând calea pe care umbla fata morarului. 
Smaranda ar fi vrut să se coboare și în gropile ca niște mine, 
care se puteau observa sub pivnita mănăstirii pentru a-și 
multumi curiozitatea de a ști ce taine ascund aceste locuri 
misterioase și fără îndoială că ar fi făcut-o dacă avea la 
îndemână vreo frânghie sau vreo scară pe care să se poată 
scobori. 

Lipsindu-i însă și una și alta, trebui să-și înăbușe curiozitatea 
și să se resemneze de a cerceta numai partea de deasupra a 
pivniţei. 

De aceea, porni mai departe, prin tainicul coridor subteran și 
în curând avu parte să dea peste o nouă surpriză. 

Auzul îi fu izbit de zgomotul unei căderi de apă, ceea ce o 
miră nespus, deoarece nu-și putea închipui cum ajungea o 
cădere de apă acolo, în pivniţă, sub pământ. 

Pe urmă însă ea își aduse aminte de un mic pârâu, care trece 
prin păduricea ce mărginește movila pe care era ridicată 
mănăstirea maicilor. Pârâul acesta se prelingea pe lângă movilă 
și pesemne că, o parte din el, își croise drum prin pământ și se 
scurgea pe sub movilă, reapărând cine știe unde, mai încolo. 

Smaranda făcu iute câţiva pași și pe urmă își dădu seama, de 
ce auzea atât de clar plescăitul apei. Luminând cu felinarul 
înainte, văzu, nu departe de ea, o nouă prăpastie, mai mare 
încă decât aceea în care căzuse Mihu Inimă de Leu când 
cercetase subteranele mănăstirii împreună cu Muscan. 

Smaranda se aplecă și luminând prăpastia mai de aproape o 
cercetă cu amănunţime. În fundul ei curgea într-adevăr un 
pârâu, care nu putea să fie decât o ramură ascunsă a pârâului 
din păduricea de lângă schit. 

Pe chipul Smarandei se ivi un zâmbet diabolic. 


Acum știa ce avea de făcut. 

Cu aceasta își și sfârși călătoria de studii făcută prin 
catacombele Schitului Sfintei Treimi și se pregăti să se 
înapoieze. Ea își însemnă bine în minte drumul pe care venise, 
deoarece se prea putea, ba era chiar încredinţată că în curând 
va fi silită să mai treacă odată pe acolo. 

Smaranda porni înapoi încet, cu multă băgare de seamă, 
deoarece știa că moartea o pândește la cea dintâi prăpastie, în 
care era să piară și Mihu Inimă de Leu. Când trecu însă de 
aceasta, fata morarului își grăbi pașii și luând-o pe treptele care 
duceau în capelă se înapoie în dormitor, unde celelalte 
călugărițe dormeau liniștite, nebănuind nimic din diabolica 
uneltire a noii lor novice. 

Ajunsă în dormitor, Smaranda se lungi din nou în pat, somnul 
însă n-o cuprinse nici de data aceasta, deoarece gândurile ei 
înfrigurate se duceau necontenit la ceea ce avea de făcut de 
acum înainte. 


* 
x x 


Maica Paraschiva se ocupă cu multă râvnă și a doua zi, de 
novicea ce-i fusese încredințată. Ca și în ziua din ajun însă, 
Smaranda n-o prea asculta nici de data aceasta, deoarece 
creierul ei era prins de gânduri foarte îndepărtate de cele sfinte 
despre care îi vorbea pregătitoarea. Fata morarului se gândea 
necontenit în ce chip ar putea-o atrage pe Mioara în capcană 
spre a o face s-o urmeze în pivnita mănăstirii. 

A doua zi, Smaranda izbuti să afle că în fiecare după amiază, 
când celelalte călugărite obișnuiesc să se odihnească puţin, 
Mioara Comăneanu se duce în capelă, unde îngenunchind în fata 
altarului, se roagă lui Dumnezeu. Aflând aceasta, Smaranda își 
spuse că numai după amiază ar putea să-și ducă planul la 
îndeplinire. 

Și într-adevăr, după amiază, când Mioara se duse în capelă și 
începu să se roage, cucernică, Smaranda o urmă ca o umbră și 
născoci și cel din urmă amănunt al drăcescului său plan prin 
care nădăjduia să-și croiască drumul până la inima lui Mihu 
Inimă de Leu. 

Fata morarului tremura din tot trupul. 


Își dădea seama că începuse un joc îndrăzneţ, foarte 
primejdios, care se putea să reușească, dar care tot atât de bine 
se putea sfârși printr-o neizbândă și în acest caz ar fi plătit 
foarte scump îndrăzneala ei. 

Dârză însă, ca întotdeauna, ea își strânse pumnii și ridicându- 
și fruntea, își zise cu o hotărâre, aproape bărbătească: 

— Trebuie să izbutesc! 

Toată fiinţa ei nu era decât voinţă și dorul de izbândă ardea în 
ea cu atâta putere, încât pentru nimic în lume n-ar fi crezut că 
nu va izbuti. 

În vreme ce Mioara Comăneanu era cufundată în rugăciuni, 
Smaranda se strecură binișor prin capelă și se furișă pe treptele 
care duceau în pivniţă. De acolo se așeză la pândă și rămase 
câtva timp pe gânduri, ca și când ar fi căutat să măsoare în 
minte, depărtarea de la ea și până la Mioara, care era 
îngenunchiată în faţa altarului. După aceea, cobori câteva trepte 
mai în jos și cu o voce înăbușită ca și când ar fi venit de lao 
mare depărtare, ea strigă: 

— Ajutor! 

Peste câteva clipe repetă strigătul: 

— Ajutor! 

După aceea trase cu urechea, spre a-și da seama dacă 
strigătul ei ajunsese până acolo unde fusese menit să ajungă. 

Mioara Comăneanu îi auzise strigătul de ajutor și încetând de 
a se mai ruga, se ridică de lângă altar, uitându-se nedumerită să 
vadă de unde venea glasul acela ce părea atât de îndepărtat. 

Smaranda, neauzind zgomotul pașilor novicei pe treptele care 
duceau în pivniţă mai strigă odată: 

— Ajutor! 

Atunci Mioara recunoscu direcţia de unde venea glasul, alergă 
iute spre ușa care stătea deschisă și după ce făcu câţiva pași în 
jos pe trepte, întrebă: 

— Cine este acolo? 

Smaranda își înăbuși glasul și mai mult și răspunse cu aceeași 
voce plângătoare, de mai înainte: 

— Ajutor! 

Mioara Comăneanu nu se sperie ci porni curajoasă în jos pe 
trepte, spre partea de unde se auzea vocea aceea 
înspăimântată care cerea ajutor și întrebă din nou: 

— Cine este acolo... 


— Aglaia... Maica Aglaia! răspunse Smaranda. 

Între timp Mioara ajunsese în pivniţă și rămase foarte 
neplăcut surprinsă când auzi răspunsul îndurerat al pretinsei 
Maici Aglaia. 

— Dumnezeule! strigă sărmana Mioara Comăneanu, îngrozită. 
Maică Aglaia, dar cum ai ajuns dumneata aici?... Unde ești?... Ce 
s-a întâmplat? 

Între timp Smaranda se retrăgea mereu, înșelând-o tot mai 
adânc pe novice, în catacombele Schitului Sfintei Treimi. 

— M-am rătăcit!... Vino, ajută-mă!... De trei zile orbecăiesc pe 
aici, fără să pot da de drumul care duce afară. 

— Dar unde ești?... E atât de întuneric pe aici încât îmi este cu 
neputinţă să te zăresc! 

— Mergi înainte... mereu înainte! 

Mioara, cu sufletu-i curat, nu se putea gândi la nicio primejdie 
și din moment ce cineva avea nevoie de ajutorul ei nu șovăi o 
clipă să alerge în direcţia de unde se auzea glasul îndurerat al 
pretinsei călugărițe. 

Pentru a înlătura orice surpriză, Smaranda acoperise cea 
dintâi prăpastie cu niște scânduri care erau așezate în 
apropierea gropii, parcă tocmai anume pentru a servi de ușă 
sau de pod peste abis. Trecând acum peste prăpastia în care 
căzuse Mihu Inimă de Leu, ea înaintă tot mai adânc pe coridorul 
subteran,  înșelând-o necontenit după sine pe Mioara 
Comăneanu, care mergea orbecăind nesigură de niciun pas pe 
care-l făcea. 

Când ajunse apoi la cea de a doua groapă, la aceea în fundul 
căreia curgea pârâul subpământean Smaranda se opri. Pe urmă 
se strecură până pe cealaltă margine a prăpastiei și aici se 
așeză pe o piatră. După aceea începu să strige din nou cu glas 
suferind: 

— Vino... vino!! 

— Unde ești? 

— Aici... aproape de tot. 

— Îmi face impresia că te îndepărtezi mereu... 

— i se pare... Acum îți aud glasul mult mai bine, dovadă că 
te-ai apropiat simţitor. 

— Vino şi dumneata spre mine, Maică Aglaie, strigă Mioara. În 
felul acesta ne vom întâlni mai curând... 


— AȘ veni eu, răspunse Smaranda, cu glas și mai plângător, 
dacă aș putea! Dar sunt atât de istovită din pricina orbecăielii 
timp de trei zile în care vreme n-am mâncat o coajă de pâine și 
pe deasupra mi-am mai lovit și piciorul, așa că, nici să mă mai 
mișc nu sunt în stare. 

— Atunci așteaptă-mă, aici, răspunse Mioara Comăneanu, mă 
reped până la mănăstire și mă înapoiez cu ajutoare, deoarece 
singură tot nu-ţi voi putea fi de prea mare folos! 

— Nu! Nu! strigă atunci Smaranda, speriată și sinceră de data 
aceasta, deoarece se temea grozav ca jertfa pe care o credea 
cu siguranţă căzută în mâinile sale să nu cumva să-i scape 
tocmai acum când trebuia să îndeplinească și cea din urmă 
parte a drăcescului său plan. 

— Nu te mai înapoia la mănăstire, strigă ea cu deznădejde în 
voce, căci nu mă mai simt în stare să aștept mai mult... Vino 
lângă mine, maică și sprijinindu-mă de braţul dumitale vom 
ajunge noi cumva până sus... 

Și Mioara merse mai departe, deoarece își dădea seama că 
într-adevăr, groaznic trebuia să fie simțământul să bâjbâi trei 
zile printr-un întuneric și printr-o atmosferă atât de înăbușitoare 
ca aceea din catacombele unei mănăstiri. Când, după trei zile de 
fioroasă singurătate, auzi în sfârșit o voce omenească și simţi 
apropiindu-se de tine o făptură umană, nu-ţi mai vine să te 
desparți de ea nici măcar pentru o singură clipă. 

Pe de altă parte, vocea Maicii Aglaia se auzea acum mult mai 
de aproape și împrejurarea aceasta o făcu pe Mioara să-și 
urmeze drumul pentru a o scăpa pe nenorocită cât mai iute din 
neplăcuta situație în care se afla. 

— De-aș avea măcar un felinar la îndemână, zise ea. Nu văd 
niciun pas înaintea mea... Trebuie să bâjbâi ca un orb pentru a 
putea înainta. 

— Vai, ţipă atunci Smaranda, cu glas pierdut ca al unui om, 
care nu mai are de trăit, decât câteva clipe. Vino... grăbește- 
te... deoarece mă simt foarte rău... Mi-e teamă că nu voi apuca 
să mai văd soarele niciodată... Vino... vino... 

Mioara auzi acum de foarte aproape vocea aceleia care o 
implora să-i vină în ajutor. lar când auzi ţipătul deznădăjduit și 
vocea aceea stinsă, ca de muribund, uită de orice precauţie și 
nemaigândindu-se decât să ajungă cât mai iute la nenorocita 
maică, o luă la fugă și alergă, alergă, până când deodată... 


Simţi că pământul îi fuge de sub picioare, în loc să pășească 
pe teren solid, calcă în aer și începe să cadă... să cadă... 

Un țipăt înfiorător îi ieși de pe buze, după aceea continuă să 
se prăbușească, să cadă, pentru ca apoi trupul ei să se 
izbească, cu un plescăit lugubru de apa repede a pârâului 
subpământean. 

Într-o clipă pârâul, adânc acolo, sub pământ, înghiţi corpul 
copilei nevinovate care alergase în ajutorul unei semen de-al 
său pe care-l credea în primejdie. 

Un zâmbet triumfător încolţi în jurul buzelor Smarandei. 

Ea sări sprintenă de pe piatra pe care se așezase și alergă la 
gura prăpastiei. 

În fundul abisului apa curgea nepăsătoare, ca și când nimic 
nu s-ar fi întâmplat. 

Nepăsătoare și tainică... 

Smaranda așteptă. Un minut trecu după celălalt. Ea tot 
aștepta să vadă dacă nu cumva va auzi vreun strigăt de ajutor... 

Dar în zadar trăgea ea cu urechea. In afară de murmurul 
monoton al pârâului nu se auzea nimic, nici urmă de voce 
omenească sau măcar ceva asemănător. 

Nu mai încăpea nicio îndoială... Mioara Comăneanu încetase 
de a mai fi printre cei vii. 

lar Smaranda se gândea fericită că acum reușise să înlăture 
din calea sa pe o rivală foarte primejdioasă pentru dragostea ei. 

Vestea morţii frumoasei călugărițe va ajunge și până la 

căpetenia bandiţilor și Mihu Inimă de Leu o va plânge pe Mioara, 
fără îndoială, dar pe urmă va căuta să se mângâie și 
mângâierea o va găsi în fata care va fi mai aproape de el, în 
ea... 
Încercase ea și până atunci să câștige dragostea căpeteniei 
bandiţilor dar toată truda îi fusese zadarnică. Smaranda nu 
putea înţelege de ce nu se uită Mihu Inimă de Leu la ea căci la 
urma urmelor era o fată frumoasă, vrednică de a fi dorită și 
oricare din ceilalți bandiți ar fi fost încântat să se știe iubit de 
chipeșa fată a morarului. 

Dar Smarandei nu-i trebuia altul afară de Mihu Inimă de Leu, 
deoarece în ochii ei căpitanul prețuia mai mult decât toţi ceilalţi 
bandiți laolaltă. 

Mihu Inimă de Leu nu-i spusese nimănui, niciodată că există 
undeva o fiinţă pentru care bătea inima lui și poate că dacă nu 


avea de gând s-o însărcineze pe ea cu eliberarea acestei femei, 
poate că niciodată Smaranda n-ar fi știut pricina pentru care 
toată truda ei de a se face iubită de voinic rămânea fără 
rezultat. 

Soarta voise ca Mihu s-o însărcineze tocmai pe ea cu 
eliberarea Mioarei Comăneanu și ea își îndeplinise această 
însărcinare, însă... așa după cum îi porunciseră interesele și 
planurile ei. 

Acum drumul la inima căpeteniei bandiţilor era liber și era cu 
neputinţă ca Mihu să n-o bage în seamă, nici de acum înainte. 

Acum, după ce-și duse la îndeplinire acest plan pus la cale în 
nopţi de nesomn se gândi cum să iasă ea din Schitul Sfintei 
Treimi unde nu mai avea ce căuta. 

Ea voia să se înapoieze în Baltă, cât mai neîntârziat pentru a-i 
duce lui Mihu Inimă de Leu trista veste și pentru a reîncepe 
atacul împotriva inimii căpeteniei bandiţilor. 

În vederea acestei fugi ea se pregătise mai dinainte. 
Veștmintele cu care venise la schit și le adusese mai dinainte 
acolo, jos, în catacombele mănăstirii. Ea se îmbrăcă deci iute, în 
hainele-i obișnuite și ardea de dorinţa de a se vedea cât mai 
repede la moara de pe malul Dunării cu toate că nu știa încă pe 
unde va ieși din catacombele acelea. 

La început se gândi să aștepte până când se va înnopta și 
atunci să se furișeze afară din catacombe. Işi aduse aminte însă 
că poarta grea de stejar era foarte bine încuiată și că nici peste 
zid nu putea sări deoarece era foarte înalt și ca să se arunce din 
vârful lui ar fi însemnat o moarte sigură sau în cazul cel mai 
fericit, vreo mână sau vreun picior rupt. 

Tot gândindu-se la diferitele chipuri de a ajunge dincolo de 
zidurile Schitului Sfintei Treimi, Smaranda își aminti de calea pe 
care o urmase Mihu Inimă de Leu, pentru a scăpa din această 
pivniţă. Da, cel mai bun lucru era să se coboare în prăpastia în 
care se prăbușise Mihu Inimă de Leu și să fugă din mănăstire pe 
drumul pe care fugise și căpetenia bandiţilor. 

De îndată ce-i veni în minte acest gând nu mai șovăi nicio 
clipă, ci porni spre gura prăpastiei. Ajunsă acolo, ridică 
scândurile cu care acoperise groapa pentru a nu cădea înăuntru 
nici ea și nici Mioara Comăneanu, apoi porni în căutarea unui 
mijloc de a cobori în fundul prăpastiei. 


Mai întâi încercă cu scândurile care slujeau de acoperiș pentru 
gura gropii. Scândurile acestea însă erau mult prea scurte 
pentru scopul pe care-l urmărea ea. Atunci răscoli toate 
vechiturile din pivniță și până în cele din urmă izbuti să dea 
peste o prăjină cu care apoi reuși să atingă fundul prăpastiei. 

Cu aceeași grabă cu care lucrase și până atunci, încălecă pe 
prăjină și se lăsă să alunece pe ea până când picioarele-i 
atinseră pământul. 

Încercarea era destul de primejdioasă deoarece prăjina era 
prea subțire pentru lungimea ei și dacă se rupea Smaranda 
putea să-și rupă gâtul cu multă ușurință. Voinţa-i încăpățânată 
însă birui chiar și asupra lucrurilor neînsufleţite, căci prăjina se 
îndoi, este adevărat, dar nu se rupse. Aceasta nu se întâmplă și 
mulțumită faptului că Smaranda se lăsă să alunece foarte 
repede, dându-și seamă că cu cât greutatea trupului său apăsa 
timp mai puţin îndelungat pe prăjină, cu atât mai redusă era și 
primejdia ca prăjina să se rupă. 

Așa că fata morarului ajunse întreagă și nevătămată în fundul 
prăpastiei, unde zăceau într-o lugubră neorânduială, oseminte, 
schelete și căpățâni omenești. 

Priveliștea aceasta fioroasă îl îngrozise chiar și pe Mihu Inimă 
de Leu, cum era deci să n-o înspăimânte de moarte pe 
Smaranda care credea că-și va pierde cunoștința de groază. 

Și sub înrâurirea acestei priveliști fioroase, Smaranda începu 
să aibă năluciri sălbatice. Așa de pildă i se păru că ţeasta unui 
schelet începe să crească, să se mărească necontenit. Capul 
acesta părea să fie al Mioarei Comăneanu pe care ea o ucisese 
și care acum își întindea spre ea braţele de oase, pentru a o 
strânge în ele și pentru a o lua cu sine în împărăţia morții. 

Năluciri asemănătoare o urmăriră necontenit și numai cu 
multă greutate și tot numai datorită voinței sale putu să și le 
alunge dinaintea ochilor. 

Dar căutarea aceasta îi rezervase noi grozăvii. Trebuia să 
atingă cu mâinile scheletele, căpăţțânile, oasele acelea pentru a 
le da la o parte spre a putea căuta ieșirea și fiori de groază îi 
străbăteau trupul, de câte ori punea mâna pe oseminte. și 
stăpâni însă simţământul de cumplită scârbă și groază pe care i- 
| insufla atingerea acelor rămășițe ale unor fiinţe omenești, 
dispărute poate cu veacuri înainte și își urmă îndeletnicirea 
lugubră, deoarece numai așa putea nădăjdui să scape de acolo. 


Ea pipăi pereţii cu o ardoare neobosită, căută cu înfrigurare 
cercetând groapa groazei pas cu pas și în cele din urmă izbuti să 
dea peste intrarea în tunelul despre care îl auzise vorbind pe 
Mihu Inimă de Leu. 

Atunci se împrăștiară, se spulberară și nălucirile care îi 
pricinuiseră mai înainte clipe atât de grele. 

Voi să ajungă cât mai iute afară, în păduricea de lângă schit, 
să fugă cât mai repede de locurile acestea unde se lăsase târâtă 
într-un păcat atât de greu, unde mânată de o patimă oarbă 
stinsese viața nevinovată a unei femei blânde și frumoase care 
nu păcătuise față de ea decât prin dragostea pe care i-o 
insuflase lui Mihu Inimă de Leu, dragoste pe care Smaranda voia 
s-o stârpească cu orice preţ. Nu-i plăcea să se gândească la 
acestea, nu-i plăcea să-și reamintească de grozăvia clipei când 
o auzise pe Mioara Comăneanu prăbușindu-se în prăpastie și 
apoi dispărând în apa pârâului subpământean. Și nu-i plăcea să 
se gândească la toate acestea deoarece se înspăimânta când își 
dădea seama ce o aștepta dacă planul nu-i reușea întocmai 
după cum îl întrezărise ea. 

Pentru atingerea acestui scop criminal își primejduise și ea 
viaţa, fiindcă, dacă fapta ei era descoperită, atunci nu mai 
încăpea nicio îndoială că ar fi sfârșit în spânzurătoare sau ar fi 
pierit sub mâna răzbunătoare a lui Mihu Inimă de Leu. Și încă, 
parcă tot mai bine ar fi vrut să se vadă în spânzurătoare decât 
să fie pedepsită de căpetenia bandiţilor deoarece răzbunarea 
acestuia ar fi fost cumplită. 

Dar la ce bun să se mai gândească la toate acestea când își 
dusese planul la îndeplinire cu ațâța iscusinţă, când nu exista 
niciun martor care să poată dezvălui chipul în care o înlăturase 
din calea sa pe Mioara Comăneanu și deci, nimeni și niciodată 
nu putea afla cum dispăruse frumoasa călugăriţă din Schitul 
Sfintei Treimi, iubita lui Mihu Inimă de Leu? 

Fără îndoială că maicile din schit le vor căuta pe amândouă 
peste tot locul. De această căutare însă Smaranda nu se temea 
de loc, deoarece nu exista niciun semn, niciun amănunt care să 
le pună pe urma acestei îndoite dispariţii. 

Dar fata morarului era atât de nerăbdătoare cum nu mai 
fusese niciodată. Tunelul i se părea nespus de lung și credea că 
nu se va mai sfârși niciodată. 


Nu cumva se va fi rătăcit și va fi pornit pe vreo ramură 
laterală a tunelului, ramură care nu ducea niciunde și era poate 
făcută numai spre a-i zăpăci pe aceia care eventual ar fi dat 
peste taina acestor catacombe? 

Nu, nu putea să fie acesta adevărul, deoarece peste câteva 
minute Smaranda zări o slabă dâră de lumină, ceea ce însemna 
că gura tunelului nu mai putea fi departe. 

In curând ea și ajunse la gura tunelului și respiră cu nesat 
aerul curat de afară. 

Atunci nu mai simți nici foame, nici oboseală, nici mustrare de 
cuget. Veselă și fericită, Smaranda porni prin pădurice, singurul 
ei gând fiind să ajungă cât mai iute la moara de pe malul 
Dunării. 

În curând se înnoptă, dar nici chiar întunericul n-o putu 
împiedica de a merge înainte. Ea merse mereu, aproape toată 
noaptea și nu se odihni decât puţin, spre revărsatul zorilor. A 
doua zi apoi, ajunse la moara tatălui său. 

Când ajunse ea acasă, căpetenia bandiţilor nu era la moară, ci 
era dus să facă o raită prin Baltă. Mai târziu însă, când 
înapoindu-se, banditul de la postul de observaţie îi spuse că 
Smaranda se întorsese, Mihu Inimă de Leu alergă vesel spre 
moară, deoarece era încredinţat că fata îi aducea o veste bună. 

Nu trecură nici cinci minute de când auzise vestea înapoierii 
Smarandei și Mihu Inimii de Leu se și găsea în faţa ei. 

— Ce vești îmi aduci? o întrebă el, cu înfrigurare. Ai scăpat-o 
de-acolo? 

— Nu! răspunse Smaranda, cu ochii în pământ. 

— Dar ce s-a întâmplat? exclamă căpetenia bandiţilor, cuprins 
deodată de bănuieli. 

— Povestea este foarte lungă! răspunse Smaranda, căreia nu- 
i venea să treacă de-a dreptul la vestirea „nenorocirii”, 
deoarece își dădea seama că vestea pe care o aducea ea avea 
să cadă ca un trăsnet pe capul lui Mihu. 

— Unde este Stanca? întrebă deodată Mihu Inimă de Leu. 

— Stanca? repetă Smaranda, clătinând din cap. N-aș putea 
să-ți spun, deoarece n-am mai văzut-o încă dinainte de a 
pătrunde în mănăstire. 

— Cum se poate una ca aceasta? Oare nu v-am spus să 
rămâneți împreună tot timpul? 


— Nu știu căpitane ce s-a întâmplat cu ea. În sat era tocmai zi 
de târg și i-am pierdut urma prin bâlci, toate căutările mele de a 
o regăsi rămânând zadarnice. Poate că se va fi răzgândit și s-a 
înapoiat la ţiganii ei. 

— Nu se poate! Stanca nu face una ca asta! Dar tu? Tu ai 
reușit să pătrunzi în mănăstire? 

— Da. 

— Ai văzut-o? 

— Am văzut-o! 

Un suspin de ușurare ieși din pieptul căpeteniei bandiţilor. 

— Așadar tot acolo este!... Doamne, cât sunt de fericit că știu 
că mai trăiește! 

Această sinceră bucurie a lui Mihu Inimă de Leu îi pricinui 
Smarandei o crudă mustrare de cuget. De-abia acum își dădea 
ea seama de toată grozăvia păcatului pe care-l săvârșise și 
înțelese și mai mult cât de cumplit s-ar răzbuna omul acesta, 
dacă vreodată ar afla cine și în ce chip îi ucisese iubita. 

Intrebările căzură ploaie asupra ei. 

— Ai vorbit cu ea?... l-ai spus că, eu te-am trimis?... Ce știre 
ţi-a spus să-mi dai? 

Frumoasa fată de morar era în mare încurcătură. Nu știa cum 
să înceapă, pentru a-i spune căpitanului că iubita lui nu mai era 
în viaţă. 

Căpetenia bandiţilor deveni tot mai bănuitor și din încurcătura 
crescândă a fetei el înțelese că lucrurile nu merseseră tocmai 
așa după cum ar fi dorit el. 

Tremurând de teamă, cuprins de o bănuială chinuitoare, el 
strigă, aproape răstit: 

— Vorbește, fată!... De ce nu vorbești! 

— Căpitane... începu Smaranda, dar îndată tăcu din nou. 

— Ce este?... S-a întâmplat cumva ceva rău? 

— Da! 

— Ce? 

Smaranda nu răspunse. 

— Vorbește, pentru numele lui Dumnezeu! Răspunde! Sau mi- 
a trimis cumva vorbă că nu mă mai iubește?... Nu se poate... Nu 
se poate... 

— Nu! Ti-am spus doar că n-am vorbit cu ea! 

— Atunci? 

— Nu știu... 


— Ce nu știi? Spune odată, căci simt că înnebunesc! 

— Căpitane... 

— Vorbește odată, fată! 

— Mioara... a murit! 

La auzul acestei știri Mihu Inimă de Leu se clătină. Ochii i se 
umflară, amenințând parcă să-i iasă din orbite, bărbia îi tremura 
și de-abia putu îngâna cuvintele: 

— Ce... ce-ai spus? 

— Căpitane, Mioara s-a înecat în pârâul ce trece pe lângă 
schit. Maicile au primit vestea aceasta cu multă îndurerare. 

— Să fie cu putință?... Nu te înșeli, Smarando? 

— Din nefericire nu mai încape nicio îndoială! 

— Dumnezeule! 

— E groaznic, căpitane, e groaznic! zise fata morarului, cu 
voce plângătoare. 

— Dar spune-mi, cum s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? se 
rugă Mihu Inimă de leu, cu lacrimile în ochi. 

— Cu toate cercetările făcute, nu s-a putut hotărî dacă este 
vorba numai despre o nenorocire sau dacă e la mijloc o 
sinucidere... 

— Și trupul ei neînsufleţit... l-ai văzut? 

— Cât timp am fost eu acolo, la schit, n-au putut da peste 
cadavrul Mioarei. Poate însă că de atunci va fi fost găsit. 

Pământul începu sa se învârtească cu căpetenia bandiţilor. 
Sufletul lui era chinuit de dureri nespuse și aproape nu-i venea 
să creadă că ar fi cu putință ca soarta să fie tocmai atât de 
crudă cu el încât să-l urmărească tocmai în așa fel, pas cu pas, 
clipă cu clipă. 

Durerea lui era atât de nemărginită încât nici nu fu în stare să 
mai spună ceva, ci îngâna doar necontenit, ca un om care era 
pe punctul de a-și pierde judecata: 

— Mioaro... Mioaro... 

După aceea îl cuprinse o amețeală cumplită și se prăbuși la 
pământ, cât era de lung. 

CAPITOLUL 95 
RĂZVRĂTIREA LUI GRIGORE MUSCAN 


Zile întregi Mihu Inimă de Leu nu-și putu reveni din lovitura 
primită cu prilejul știrii pe care i-o adusese Smaranda. Auzind 
despre ce este vorba, Dan Dragomir se grăbi să alerge lângă 


căpitanul său, ca întotdeauna când soarta îl punea pe acesta la 
vreo grea încercare, căutând să-l mângâie, să-l îmbărbăteze. De 
data aceasta însă se părea că toate cuvintele blânde și duioase 
ale credinciosului prieten erau zadarnice, deoarece Mihu Inimă 
de Leu nu-și mai putea reveni din cumplita lovitură cu care-l 
încercase soarta din nou. 

Lui Dan Dragomir începu să-i fie teamă că prietenul și 
căpitanul său își va pierde minţile, ceea ce de altfel nici n-ar fi 
fost de mirare dacă ne gândim la toate nenorocirile care se 
abătuseră în timpul din urmă pe capul acestui biet om, atât de 
greu încercat. 

Trecuseră trei zile de la înapoierea Smarandei de la 
mănăstire, dar afară de Dan Dragomir nimeni nu-l văzuse pe 
căpetenia bandiţilor. Nu mânca, nu bea, nu voia să vadă pe 
nimeni. Trăia amărât, doborât în cea mai desăvârșită 
singurătate. 

— Revino-ţi în fire, odată, dragă Stanislau! îi zise Dan 
Dragomir. Gândește-te că nu poate să meargă așa până în ziua 
de apoi... 

— Dragă Dane, pentru mine nimic nu mai are vreo 
însemnătate... Îmi este totuna, orice s-ar întâmpla. ţi 
mărturisesc sincer că mă gândesc foarte serios să sfârșesc 
odată cu viaţa aceasta care pentru mine a fost un chin prea fără 
de sfârșit! 

— Căpitane, cum îţi vine să vorbeşti astfel? exclamă Dan 
Dragomir, speriat. Tocmai tu, acela care ne-ai îmbărbătat 
întotdeauna, tocmai tu să te lași doborât cu atâta ușurință? 

Mihu Inimă de Leu, răspunse, aproape plângând: 

— Nu pot... nu mai pot îndura mai mult!... Inima mi-e prea 
grea și nu voi mai putea îndura și această nouă lovitură! 

— Sus fruntea, căpitane! Tu, mai puţin decât oricare altul, n-ai 
dreptul să te lași doborât de încercările soartei. 

— Mioara nu mai poate învia din morţi... Atunci în ce să mai 
nădăjduiesc? 

— Gândește-te căpitane, zise Dan Dragomir, de câte ori nu s- 
a întâmplat să se repete între noi scene asemănătoare cu 
aceasta! Gândește-te, de câte ori nu credeai că ţi-ai pierdut 
iubita pentru totdeauna, dar eu n-am deznădăjduit și nu te-am 
lăsat nici pe tine să disperi. Până acum, dreptatea a fost 
întotdeauna de partea mea, căci întotdeauna ai regăsit-o pe 


aceea pe care o credeai pierdută pentru vecie! judecând după 
ceea ce s-a întâmplat până acum, cine poate ști, ce se va mai 
întâmpla! 

Dan Dragomir nu era nici el încredințat de ceea ce spunea dar 
trebuia să alunge cu ceva gândurile negre ale căpitanului și 
atunci reîncepu cu aceleași cuvinte cu care îl mai îmbărbătase 
de atâtea ori. 

Dar Mihu Inimă de Leu nu mai putea fi înrâurit de cuvinte 
goale, deoarece de data aceasta lucrurile erau mai tragice decât 
oricând. 

— Acum însă, e moartă! răspunse Mihu Inimă de Leu cu glasul 
tremurând de suferință. Acum nu se mai poate întâmpla nimic! 
„„.„ lar eu nu am o putere făcătoare de minuni pentru a-i reda 
viaţa... pentru a-i face ochii să strălucească din nou, pentru a-i 
reda zâmbetul pe buze! 

— l-ai văzut trupul neînsufleţit? întrebă Dan Dragomir 
deodată, sub stăpânirea unui gând ciudat. 

— Nu! 

— Dar atunci, ce te face să crezi că totul s-a întâmplat așa 
după cum ţi s-a povestit? Din mine viaţa a făcut un fel de Toma 
necredinciosul și nu mai cred decât ceea ce văd cu proprii mei 
ochi. 

— Smaranda a văzut și n-are niciun motiv să nu spună 
adevărul. 

— Eu nu caut motivul și nici nu mă îndoiesc de spusele ei... 

— Atunci? 

— Cu toate acestea, eu îţi spun că nu cred decât ceea ce văd 
cu proprii mei ochi. 

Mihu Inimă de Leu își ridică fruntea, deodată. 

— Dane! zise el și în ochi îi strălucea un foc ciudat. 

— Ce este, căpitane? 

— Eu aș fi de părere să ne repezim până la Schitul Sfintei 
Treimi! 

— Cu dragă inimă, căpitane. Și eu cred că acesta este lucrul 
cel mai bun! 

— Ai dreptate, Dane. Trebuie să ne încredinţăm cu proprii 
noștri ochi despre adevărata stare a lucrurilor. 

După trei zile de viaţă de pustnic, Mihu Inimă de Leu ieși din 
moară, atunci, pentru cea dintâia oară. Bandiţii se uitară uimiţi 
la căpitanul lor. Lovitura fusese atât de grea pentru Mihu Inimă 


de Leu încât aproape că nici măcar proprii săi tovarăși nu-l mai 
recunoșteau. 

Mihu Inimă de Leu se așeză tăcut la masa în jurul căreia erau 
adunaţi tovarășii săi. Niciunul din bandiți nu îndrăzni să-i 
adreseze cuvântul de teamă să nu-i mărească durerea. Fiecare 
aștepta ca Mihu să vorbească întâi. 

După trei zile de post, căpetenia bandiţilor acum înghiţi ceva 
pentru prima oară. 

După masă, se adresă tovarășilor săi cu următoarele cuvinte: 

— Băieți, eu mă voi repezi până la Schitul Sfintei Treimi, 
împreună cu Dan Dragomir... În timpul cât voi lipsi de la moară, 
n-ar strica, dacă Drăgan și-ar lua câţiva oameni și ar mai da o 
raită pe lângă Brateș. 

— Mă duc, căpitane! răspunse Mișu Drăgan. Să iau toți 
oamenii cu mine? 

— Nu! Să mai rămână din voi și acasă! 

— Eu rămân cu dragă inimă aici! mormăi Grigore Muscan. 

Peste vreun sfert de ceas tabăra bandiţilor se împrăștie. O 
ceată sub conducerea lui Mișu Drăgan porni spre Brateș, Mihu 
Inimă de Leu și cu Dan Dragomir o luară spre Schitul Sfintei 
Treimi iar Grigore Muscan rămase la moară, împreună cu cei opt 
oameni ai săi. 

Acești opt oameni erau foștii tovarăși ai lui Muscan și în 
același timp aceia care îl îndemnaseră pe Grigore Muscan să 
renunţe de a mai fi el căpitan de bandiți și să se alăture la ceata 
lui Mihu Inimă de Leu. 

Prinzând de veste că ceata lui Mihu Inimă de Leu dă lovituri 
mai mari, că noul căpitan de bandiți își cruța oamenii și-i 
conducea la atac cu atâta chibzuinţă și istețime încât niciodată 
nu se întâmplase încă să cadă vreunul din ei, bandiții lui Grigore 
Muscan îl sfătuiră să se asocieze cu Mihu Inimă de Leu, ba îl 
făcură chiar să înțeleagă că dacă el nu vrea să se înscrie în 
banda lui Mihu Inimă de Leu, îl vor părăsi și se vor duce fără el 
la noul căpitan, a cărui faimă se și răspândise în Baltă. 

Acum însă Muscan observase că nici oamenilor săi nu prea le 
era pe plac viaţa pe care erau siliţi s-o ducă sub conducerea lui 
Mihu Inimă de Leu. Ei nădăjduiseră cu totul altceva decât ceea 
ce găsiseră în tabăra lui Mihu și de aceea începuseră să 
murmure împotriva stăpânirii acestuia. 


Grigore Muscan, mai ales, era nespus de amărât că după 
alipirea la ceata lui Mihu Inimă de Leu, din căpitan se înjosise la 
un simplu bandit, care trebuia să se supună cu totul poruncilor 
noului stăpân, care n-avea niciun cuvânt de spus în nicio 
chestiune, căruia nu i se cerea nici măcar sfatul în niciun plan ce 
era pus la cale. În asemenea împrejurări, nimic din ceea ce voia 
Muscan nu se mai întâmpla. 

Alăturându-se la o ceată mai mare, Grigore Muscan 
nădăjduise și el, ca și oamenii săi că și prada va fi mai mare, 
deoarece era firesc ca o trupă mai puternică să dea lovituri mai 
însemnate, care fatal, trebuiau să aducă și o pradă mai bogată. 
În curând însă Muscan trebui să-și dea seama că Mihu Inimă de 
Leu nu conducea o ceată de bandiți așa după cum crezuseră ei, 
ci într-adevăr o asociaţie de haiduci care pedepseau pe 
asupritori și ajutau pe oropsiţi, neprădând decât rare ori și 
atunci numai pe cei bogaţi și zgârciţi. Muscan fusese obișnuit să 
prade tot ce-i ieșea în cale, bogat, sărac, femei și nu se 
sinchisea dacă lua cel din urmă ban de la o văduvă sau ultima 
zeghe* de pe umerii unui nenorocit de ţăran. 

Mihu Inimă de Leu era un judecător drept, Muscan era un 
tâlhar de rând al cărui singur scop în viaţă era prada. 

Cu asemenea vederi deosebite era firesc ca cei doi oameni să 
nu se poată împăca. 

Și în ziua aceea, când rămase la moară numai cu oamenii săi, 
Grigore Muscan îi adună în jurul său și le zise: 

— Aţi văzut, Mihu își vede iarăși numai de treburile lui și pe 
noi nici nu ne mai bagă în seamă! 

— Așa este! Așa este! murmurară ceilalți. 

— Și n-aş zice nimic, dacă asta ar fi numai o întâmplare, dacă 
Mihu n-ar fi făcut-o anume, ca întotdeauna... Dar, după cum aţi 
putut vedea și voi, el ne nesocotește pe noi pentru a-și îngriji de 
vechii lui oameni. 

— Are dreptate! strigară ceilalţi în cor. 

— Tot timpul nu face altceva, decât să se sfătuiască în taină 
cu Dan Dragomir, iar acum, când poate că ar fi fost rost deo 
pradă, l-a trimis pe celălalt om al său, pe Mișu Drăgan. 


€ ZÉGHE, zeghi, 1. Haină ţărănească lungă, împodobită uneori cu 


găitane negre, care se poartă în ținuturile muntoase. ¢ Haină făcută din piele 
de oaie cu care se îmbracă ciobanii; șubă. 2. Postav gros din care se fac 
unele haine țărănești; dimie. 


Muscan nici nu trebui să-și dea prea multă osteneală pentru 
a-și ațâța oamenii, deoarece aceștia erau și așa nemulţumiţi de 
conducerea lui Mihu Inimă de Leu și mânia fierbea în sufletele 
lor negre, ca și sufletul fostului lor căpitan. 

Unul după altul începură atunci să înșire păcatele lui Mihu 
Inimă de Leu: 

— Nici nu se sinchisește de noi! 

— Parcă am fi servitorii lui! 

— Ce fel de bandiți suntem noi care n-avem voie să prădăm? 

— Nu ne îngăduie să avem ibovnice! 

— Ajunge! 

— Ne-am săturat! 

Văzând patimile oamenilor săi dându-se la iveală, Grigore 
Muscan socoti că sosise timpul să-și ducă la îndeplinire marele 
lui plan, pe care-l cocea de vreme îndelungată. El se repezi ca 
un tigru și strigă: 

— Aveţi dreptate! Ne-am săturat! 

— Așa este! 

— Trăiască Muscan! 

— Prieteni, reluă atunci Grigore Muscan, vreţi să duceţi din 
nou viaţa cu care aţi fost obișnuiți pe vremuri? Vreţi să aveţi 
iarăși dreptul de a prăda, fără să facem deosebire între aceia pe 
care îi atacăm? Vreţi să aveţi din nou dreptul de a strânge fetele 
în braţe și mai ales pe acelea pe care le găsim pe drum și care 
nesilite și-ar ține nasul în sus și nici nu s-ar uita la noi? 

— Vrem! 

— Trăiască! 

— Ura! Muscan. 

— Vrem! 

— Asta ne trebuie nouă! 

— Pentru asta ne-am făcut bandiți! 

Ochii lui Muscan începură să lucească sălbatic. 

— Atunci nu trebuie să mai șovăim nicio singură clipă! Ne 
vom întoarce la traiul nostru de odinioară! Dracul să-l ia pe Mihu 
Inimă de Leu! Nu este el căpitan de bandiți ci un îndrăgostit 
înfumurat! Nu-i așa, prieteni? 

— Așa este! răspunseră bandiții în cor. 

— Nu ne trebuie nouă un asemenea căpitan de lapte acru, ci 
unul cu inima de oţel, cu braţ de otel, unul care să nu se lase 
înrâurit de lacrimile unei femei... 


— Vreţi, strigă atunci Grigore Muscan, să fiu eu iarăși 
căpitanul vostru? 

Bandiţii ațâțați și nemulţumiţi, începură să strige sălbatic: 

— Vrem! 

— Asta ne trebuie nouă! 

— Trăiască Muscan! 

— Ne-am săturat de Mihu Inimă de Leu! 

— Mihu Inimă de Gâscă! 

— Trăiască Muscan! 

— Trăiască viaţa liberă de odinioară! 

Grigore Muscan se îmbătase de bucurie. Acesta era vechiul lui 
plan, vechiul lui vis, gândul care-i frământa mintea de vreme 
îndelungată, să dezbine ceata lui Mihu Inimă de Leu. Atâta 
vreme însă cât Mihu Inimă de Leu sau oamenii credincioși lui se 
aflau la moară, el nu îndrăznise să-și dea planul în vileag, nu 
îndrăznise să-și mărturisească gândul. El așteptă liniștit până 
când se ivi cel dintâi prilej, când la moară nu mai rămâneau 
decât oamenii din vechea sa bandă, pe care știa că se poate 
bizui și al căror fel de a vedea îl cunoștea îndeajuns de bine. 

Cei opt bandiți îl încurajară mulțumiți pe Grigore Muscan și 
strigară: 

— Tu să ne fii căpitan! 

— Te vom urma orbește! 

— Să ne căutăm altă ascunzătoare! 

— Să plecăm de aici! 

Grigore Muscan se întoarse fericit spre oamenii săi: 

— Vă mulțumesc, prieteni, pentru vechea încredere de care- 
mi daţi dovadă. In ceea ce mă privește, vă făgăduiesc că nu vă 
voi da prilej să vă înșelaţi în mine și veţi vedea că veţi fi mândri 
de căpitanul vostru! 

— Trăiască Muscan! 

— Trăiască noul nostru căpitan! 

— Incepând de astăzi, vom duce din nou, vechiul fel de viață! 
urmă Grigore Muscan. Eu nu vă pun nicio îngrădire la nimic. Veţi 
face tot ceea ce voiţi, veţi prăda acolo unde veţi vrea și veţi răpi 
pe acea fată care vă va place mai mult!... Vedeți voi, Mihu Inimă 
de Leu nu s-ar fi învoit niciodată la aceasta! Eu însă vă spun mai 
dinainte ce veţi avea atât timp cât voi conduce eu ceata, 
deoarece eu îmi dau seama care este adevărata viaţă de bandit! 
Banditul nu-și găsește fericirea în a sta cu burta la soare sau în 


a număra stelele de pe cer, nefăcând nimic cât e ziulica de 
mare. Bucuria banditului este să vină acasă cu pradă cât mai 
îmbelșugată unde să-l aștepte vinul și femeia... 

— Așa este! 

— Trăiască Muscan! 

— Trăiască viaţa de odinioară! 

— Asemenea căpitan ne trebuie nouă, nu un papă-lapte ca 
Mihu! 

Grigore Muscan își ridică dârz capul. 

— Vom pleca de aici, chiar astăzi, zise el, mândru, ca la 
înapoierea lui Mihu Inimă de Leu să nu ne mai găsească nici 
urma măcar. 

— Așa este! 

— Așa trebuie să facem! 

— Cunosc un loc minunat pentru noi! zise Grigore Muscan. 
Acolo vom avea o ascunzătoare atât de minunată încât chiar și 
Mihu Inimă de Leu ne va invidia. 

— Și unde este asta, căpitane? întrebă unul din bandiți. 

— La Iglița”! 

Bandliţii se uitară nedumeriţi unul la altul. 

— Voi nu știți, strigă Grigore Muscan, triumfător, dar eu știu și 
vedeți, chiar și numai de aceea sunt vrednic de a fi căpitanul 
vostru. 

— Și unde, anume? întrebă alt bandit. 

— Sub ruinele romane de lângă Iglița se găsesc numeroase 
încăperi, despre care nimeni nu știe. 

— Într-adevăr? 

— Întocmai după cum vă spun! Eu l-am auzit pe tata vorbind 
despre aceste încăperi subpământene și n-am uitat de ele nici 
până acum. Veţi vedea voi ce minunată ascunzătoare vom avea 
acolo! Va trebui însă să facem rost de ceva boarfe, deoarece 
viitoarea noastră cetățuie e goală pușcă. 


? Localitate dispărută în prezent, situată pe amplasamentul actual al 


localităţii Turcoaia, jud. Tulcea. Ruinele rămase după distrugerea 
sistematică din perioada 1860-1870, au aparţinut vestitei cetăţi Troemis în 
care și-a avut sediul Legiunea a V-a Macedonica, care a asigurat paza cetăţii 
timp de 160 de ani (cca. 100-271 d.H.) până la părăsirea Daciei de către 
romani (271-274 d.H.). 


— Dar pentru ce am devenit bandiți liberi, strigă un bandit, ca 
să nu ne pricepem nici măcar să facem rost de câteva lucruri, 
care ne trebuiesc în casă? 

— Așa este! Le vom fura!, strigă îndată, un altul. 

— Și cu furatul putem începe chiar acum! strigă Grigore 
Muscan, spre nedumerirea tovarășilor săi. 

— Unde? 

— Aici la moară! 

— Bună idee! 

— Puteți lua cu voi tot ce vă place! urmă Grigore Muscan. Nu 
vreau să duceţi lipsă de aceea cu ce v-aţi obișnuit prea mult 
aici! 

— Dar ce va zice Mihu Inimă de Leu, când va veni și va vedea 
că i-am prădat moara? exclamă unul din bandiți. 

Muscan începu să râdă batjocoritor. 

— Ha, ha, ha! Ce va zice Mihu Inimă de Leu? Dar ce-mi pasă 
mie de ceea ce va zice el? Este o binemeritată lecţie pe care i-o 
dăm, prădându-l întâi tocmai pe el, pe acela care nu ne-a lăsat 
să prădăm. Și pe urmă, cine este acest Mihu Inimă de Leu? Tăria 
și faima cetei lui de bandiți i-am făcut-o noi, cei obișnuiți cu 
lupta și cu primejdiile. Oamenii lui? Nişte lași, niște mămăligi, 
care îl vor lăsa baltă de îndată ce vor vedea că se îngroașă 
gluma! Așa că puneţi mâna pe tot ceea ce vă place prieteni și 
pregătiţi-vă de plecare. 

— Trăiască Muscan! 

— Veţi vedea voi în ce adevărat rai vă duc eu! Nu vă veți mai 
sătura de frumuseţile Tulcei. Și afară de aceasta, locul care va fi 
de acum înainte cetățuia noastră este atât de fermecător încât 
nici nu se poate asemui cu moara aceasta. Pe urmă, el va fi atât 
de bine ascuns, sub pământ, încât nimeni și niciodată nu va 
putea da peste el. 

— Să mergem, căpitane! strigă unul din bandiți. 

— Aţi luat tot ce ne trebuie? 

— Am luat tot. Am și adunat lucruri cu care să încărcăm o 
barcă întreagă. 

— Bine! răspunse Grigore Muscan. Așadar n-aţi lăsat aici 
nimic din ceea ce ne poate trebui în noua noastră locuinţă? 

— Nimic! 

— Sunteţi încredințaţi? 

— Firește! 


— l-aţi luat și pe boierul Petrache Bănuţ și pe fiică-sa? 

Bandliţii se uitară uimiţi unul la altul. 

— Ce vrei cu boierul Petrache Bănuţ, Muscane? întrebă unul 
dintre bandiți. Ce să mai târâm după noi un om gras ca moșierul 
din Piatra Seacă? Mai bine îl lăsăm aici! 

Muscan râse din nou batjocoritor. 

— Văd că tot eu sunt cel mai vrednic printre voi de a purta 
gradul de căpitan, fiindcă voi nu prea vedeţi mai departe de 
vârful nasului! 

— Ce vrei să spui, căpitane? 

— Voi nu vedeţi în boierul Petrache Bănuţ decât un om gras, 
eu însă văd că mulțumită lui putem pune mâna și pe un destul 
de gras preţ de răscumpărare! 

Ochii bandiţilor începură să sclipească, deodată... 

— Ai dreptate, Muscane! ziseră ei plini de admiraţie. 

— Ei, vedeţi, zise noul căpitan de bandă, zâmbind triumfător, 
eu m-am gândit că e mai bine ca aurul ce se va plăti pentru 
răscumpărarea boierului Petrache Bănuţ să intre în buzunarele 
noastre decât în ale lui Mihu Inimă de Leu! 

— Așa este! 

— Bine te-ai gândit! 

— Trăiască Muscan! 

— Puneţi mâna pe boier! 

Doi bandiți se îndreptară îndată spre odaia în care erau ţinuţi 
prizonieri boierul Petrache Bănutț și cu fiica sa, Dochiţa. 

Boierul Petrache Bănuț încă tot nu se simţea prea bine, 
deoarece împărţirea de dreptate a lui Mihu Inimă de Leu tot îl 
mai durea, mai ales când ședea. 

Acum, când îi văzu pe cei doi bandiți năpustindu-se în odaia 
lui începu să tremure din nou, deoarece se temea că i se va 
servi o nouă porțţie din bătaia cu nuielele de alun. Bietul boier se 
îngrozea chiar și numai când se gândea la lecţia pe care o 
primise. 

— Ce mai vreţi de la mine? se răsti el la bandiții care intraseră 
în odaie. 

— Îți aducem o veste bună! răspunse unul din bandiți. 

— Mă lăsaţi să plec de aici? 

Pentru boierul Petrache Bănuţ într-adevăr că și aceasta era o 
veste bună. Este adevărat că s-ar fi putut spune că a căzut din 


lac în puț, dar el își zicea că totuși, este o adevărată fericire să 
te simţi scăpat din ghearele lui Mihu Inimă de Leu. 

— Încă nu, dar în curând se va întâmpla și aceasta. 

— Atunci ce vreţi de la mine? 

— Te scăpăm din ghearele lui Mihu Inimă de Leu și te ducem 
într-un loc mai sigur. 

Pe Mihu Inimă de Leu îl ura de moarte și tremura grozav de el, 
mai ales de când îi făcuse cunoștință cu nuielele de alun, cu 
aceleași nuiele pe care nu se sfia să le servească zilnic 
oamenilor de pe moșia sa. 

— Să mergem! Să mergem! îi zori banditul și-i și îmbrânci pe 
boier și pe fata lui afară pe ușă. 

Prizonierii fură duși spre locul unde se adunaseră bandiții în 
curte. 

Când ajunseră acolo, Grigore Muscan îi salută cu o veselie 
zgomotoasă. 

— Ei, boierule, ce zici de schimbul acesta? Să nădăjduim că la 
mine te vei simţi mai bine decât cum te-ai simţit la Mihu Inimă 
de Leu! 

— Sfârșește cu glumele tale nesărate, strigă boierul, mult mai 
curajos acum, când văzu că nu mai are de-a face cu temutul 
Mihu Inimă de Leu, și mai bine lăsaţi-mă să-mi văd de drum! 

— Cu dragă inimă... de îndată ce ne vom fi înțeles asupra 
prețului de răscumpărare! zise Grigore Muscan. 

— Și cât vreţi? 

— Acum n-am timp să stau de vorbă! În schimb, de îndată ce 
vom ajunge la noul nostru cămin, te voi asculta cu dragă inimă 
și cred că ne vom putea înţelege. Până atunci nădăjduiesc că nu 
te vei împotrivi ca să te găzduiesc, atât pe tine, cât și pe fiica 
ta! 

Zicând acestea, Muscan îl lovi pe boier peste burtă ca și când 
ar fi fost prieteni de când e lumea. 

Muscan nu zări decât acum pe Dochiţța, care stătea în 
apropierea lui Petrache Bănuţ. El își ascuțea colții asupra 
Dochiţei încă de când o prinseseră împreună cu tatăl său. Din 
pricina lui Mihu Inimă de Leu însă el nici nu îndrăznise să aducă 
vorba despre dorinţa ce-i rodea sufletul și-i biciuia simţurile. 

Acum însă, împrejurările se schimbară. 


Acum putea să facă ce-i plăcea deoarece acum era și el 
căpitan de bandiți și nu mai avea pe nimeni peste el care să-l fi 
împiedicat de a face totul după bunul său plac. 

De aceea, se apropie de Dochiţa și dintr-o singură smucitură o 
trase lângă el. 

— la fă-te mai încoace, frumuseţeo! zise el, răsucindu-și 
mustata cu o mână. 

Dochiţa însă îl împinse cât colo și se răsti la el. 

— Pleacă de aici ticălosule! Ce-ţi închipui oare? 

Grigore Muscan începu să râdă la această împotrivire și 
încăpățânat, acum voia s-o sărute chiar și numai în ciudă pe 
mofturoasa fată a boierului Petrache Bănut. 

— Ei, las-o dracului! zise el, glumet. Cum, într-adevăr n-ai de 
gând să-mi dai o guriță? 

— Ai înnebunit? 

— Ascultă, eu te-aș ruga să vorbești mai frumos cu mine căci 
pe urmă întorc și eu foaia! lute! Dă-mi o guriță! 

— Obraznicule, cum îndrăznești să-mi vorbeşti cu tonul 
acesta? Ai uitat că eu sunt fata boierului Petrache Bânuţ? Nu te 
gândești că mă voi răzbuna cumplit pentru jignirea pe care mi-o 
aduci? 

Muscan râse ironic. 

— Eu te întreb înc-odată, ai de gând sau nu, să-mi îndeplinești 
dorința? 

— Nu! răspunse Dochiţa, cu încăpățânare. 

Muscan le făcu un semn tovarășilor săi. 

— la pregătiţi-l pe boier! F 

Porunca sibilică? fu urmată îndată de faptă. In decurs de 
câteva clipe, boierul care se zbătea și țipa ca din gură de șarpe 
fu întins pe un trunchi de copac. Bandiţii tocmai se pregăteau 
să-l lege și să aducă nuielele de alun, când se amestecă 
Dochiţa, strigând: 

— Poruncește-le acestor oameni să-i dea drumul tatii 
numaidecât! 

— Mai înainte însă, îmi vei da tu o guriță! 

— Ține! 

Și înăbușindu-și revolta și scârba, îl sărută pe noul căpitan de 
bandiți. 


SSIBILIC, -Ă, sibilici, -ce, (Adesea adverbial) De sibilă, profetic; 
enigmatic, vag, neclar; sibilin. 


Muscan le făcu un semn oamenilor săi. 

— Acum lăsaţi-l! Însă la prima ocazie, dacă fiică-sa nu va voi 
să se supună poruncilor mele, bătrânul își va căpăta porția. 

De pe fruntea boierului Petrache Bănuț nădușeala curgea 
pârâu și începuse să-și dea seama cu părere de rău că, la drept 
vorbind, nu făcuse o afacere tocmai atât de strălucită cu 
schimbul de stăpân. Omul acesta părea să fie de o mie de ori 
mai rău și mai fără milă decât Mihu Inimă de Leu. 

Mihu Inimă de Leu era cavaler cel puţin, adevărat bărbat, care 
nu se atingea de cinstea fetei ce-i cădea în mâini. Muscan 
acesta însă nu părea să cunoască legile cavalerismului. 

Boierul Petrache Bănuţ se îngrozea chiar și numai dacă se 
gândea la ceea ce se va întâmpla dacă va rămâne vreme mai 
îndelungată în ghearele acestui sălbatic. 

Muscan se întoarse la oamenii săi. 

— Gata! Luaţi-l și pe boier și pe fiica lui și să pornim. Cu barca 
vom putea merge chiar până la Iglița. 

Porunca fu îndeplinită îndată și bandiții porniră spre țărm 
ducând cu ei pe cei doi prizonieri, precum și tot ceea ce le 
plăcuse din moară. 

Din clipa aceea, drumul lui Grigore Muscan se despărți pentru 
totdeauna de acela al lui Mihu Inimă de Leu. Morarul, care 
fusese martorul răzvrătirii și plecării lui Muscan se uită năuc 
după bandiți și se întrebă, îngrijat, ce va mai fi dacă chiar și 
bandiții se întorceau unul împotriva celuilalt... 


* 
x x 


În timpul acesta Mihu Inimă de Leu ajunse la Schitul Sfintei 
Treimi, întovărăşit de Dan Dragomir. Ei își schimbaseră 
înfățișarea cu desăvârșire, pentru ca nu cumva să recunoască 
cineva în ei pe atât de mult căutaţii haiduci din Baltă și așa se 
duseră mai întâi în sat, unde, interesându-se izbutiră să afle 
câteva amănunte despre misterioasa moarte a Mioarei 
Comăneanu. 

La cea dintâi întrebare, când li se spuse că cu câteva zile mai 
înainte, într-adevăr oamenii pescuiseră în pârâu o femeie 
îmbrăcată în haine de călugăriță, Mihu Inimă de Leu se întoarse 


spre credinciosul său prieten Dan Dragomir și-i zise, aproape 
plângând: 

— Vezi tu, Dane... vezi că tot era adevărat! 

Dan Dragomir se întunecă și el, văzându-și căpitanul atât de 
trist, atât de doborât din pricina acestei știri care venea să se 
confirme moartea acum neîndoielnică a Mioarei Comăneanu, îl 
durea și pe el, aproape tot atât de mult, ca și pe prietenul său. 

Dar oare, într-adevăr să fi murit? 

O voce lăuntrică parcă tot îi mai șoptea lui Dan Dragomir că 
nu era adevărat. Mioara nu murise... 

El căută să alunge acest gând, care nu i se mai părea cu 
putinţă să fie adevărat, căută să se încredinţeze pe sine însuși 
că era o prostie, să mai creadă în ceea ce-i șoptea această voce 
lăuntrică. Dar tainicul glas revenea cu încăpățânare: 

— Nu-i adevărat... Mioara Comăneanu n-a murit! 

Lui Dan Dragomir i se mai întâmplase adeseori să audă 
șoapta acestui glas misterios, ce nu venea din minte, ci de 
undeva din sufletul său și adeseori se întâmplase să prevadă 
ceea ce avea să urmeze. Tocmai de aceea, nici de data aceasta 
nu crezu că este vorba numai de o idee fixă, cum ar fi crezut 
oricare altul în locul lui și lăsă vocea să-i șoptească necontenit 
tainicul ei mesaj care avu ca rezultat că Dan Dragomir ajunse la 
convingerea nezdruncinată că Mioara Comăneanu nu părăsise 
încă viața aceasta, cu toate cele spuse de oamenii din sat. 

În schimb, Mihu Inimă de Leu era pe deplin încredinţat de 
moartea iubitei sale. 

— Totul este în zadar! exclamă el, îndurerat de moarte. Totul 
s-a sfârșit! Aceea pe care am iubit-o mai mult decât mi-am iubit 
propria viaţă, nu mai este printre cei vii. 

Atunci Dan Dragomir își așeză mâna pe umărul prietenului: 

— Bine, dragă Stanislau! zise voinicul. Dacă n-o mai poți 
saluta pe Mioara în viaţa aceasta atunci îndeplinește-ţi măcar 
datoria față de o moartă și să ducem un mănunchi de flori pe 
mormântul sărmanei Mioara Comăneanu. 

— Ai dreptate, Dane! Vezi tu, durerea mea este atât de mare, 
încât stăpânit fiind de ea, nici nu m-am mai gândit la aceasta! 

— Atunci să mergem, căpitane! 

— Să mergem, dar unde?... Oare unde va fi fost 
înmormântată? 


— Acela care ne-a spus mai adineauri că Mioara a pierit în 
pârâul care trece pe lângă schit, trebuie să știe și unde a fost 
înmormântată! 

— Firește că trebuie să știe! Astăzi sunt năuc cu totul și nu 
mai sunt în stare să mă gândesc la nimic. 

— Lasă, dragă Stanislau, căci astăzi mă voi gândi eu și pentru 
tine. Și de aceea, îţi voi spune că, dacă într-adevăr cineva a 
murit, trebuie să fie și înmormântat, căci așa se obișnuiește în 
lumea aceasta. 

— Firește că da! 

Ei se înapoiară din drum și în curând îl regăsiră pe omul care 
le dăduse lămurirea de mai înainte despre moartea femeii 
îmbrăcată în haine de călugăriţă. 

Mihu Inimă de Leu îl opri și-l întrebă: 

— Mai adineauri ai avut bunăvoința să ne vorbeşti despre 
groaznica nenorocire ce a ajuns-o pe tânăra maică de la Schitul 
Sfintei Treimi care era ruda noastră! N-ai fi bun să ne mai spui 
acum și unde au înmormântat-o pe nefericita noastră 
rubedenie? 

Omul rămase pe gânduri. 

— Asta n-aş mai putea să v-o spun! Dacă nu mă înșel, 
înmormântarea nici n-a avut loc aici. 

— Dacă aici i-au pescuit din apă trupul neînsufleţit, atunci tot 
aici trebuiau s-o și înmormânteze! răspunse Mihu Inimă de Leu, 
cam nedumerit. 

— Așa este, cu toate acestea eu n-aș putea să vă dau nicio 
lămurire în privința aceasta! 

Atunci deodată se amestecă în vorbă și Dan Dragomir și-l 
întrebă pe ţăran: 

— Te-aș mai ruga numai să-mi spui dacă dumneata ai văzut 
trupul neînsufleţit al celei înecate? 

— De văzut, nu l-am văzut. De altfel, toată povestea aceasta 
o știu numai din auzite. În schimb mai știu că, în aceeași zi a 
mai dispărut de la mănăstire încă o tânără călugăriţă și de 
aceea Maica Stareţă bănuiește că ar fi vorba despre o îndoită 
sinucidere. 

— Așadar, cine ar putea să ne dea lămuriri mai amănunțite? 
întrebă Dan Dragomir din nou. 

— Poate că pescarii care au scos-o din apă. 


Dan Dragomir mulțumi pentru lămuririle date, apoi merse mai 
departe împreună cu Mihu Inimă de Leu. 

Indată ce se îndepărtă puţin de străin, Dan se întoarse 
triumfător spre prietenul său. 

— Ai văzut? Încă un om care vorbea cu cea mai sfântă 
convingere despre moartea Mioarei Comăneanu, dar care nu i-a 
văzut nici el trupul neînsuflețit. 

— Cum, Dane, făcu fostul Vultur al Morţii, foarte mirat, tu tot 
te mai îndoiești de moartea Mioarei? 

— Mă îndoiesc și mă voi îndoi neîncetat până atunci până 
când nu-i voi fi văzut trupul neînsufleţit! 

— Unde nu dă Dumnezeu să ai dreptate? suspină Mihu Inimă 
de Leu, o scânteie de bucurie trecându-i prin inimă. Aș fi omul 
cel mai fericit de pe pământ! Inima îmi este stăpânită însă de o 
presimţire neagră și de aceea nu mai pot nădăjdui. 

— In schimb, răspunse Dan Dragomir, în inima mea nu este 
nici urmă de asemenea presimţire și de aceea pot nădăjdui! 

— Vom vedea de partea cui va fi dreptatea! Rog cerul să mă fi 
înșelat eu! zise Mihu Inimă de Leu, îndreptându-și privirea către 
cer. 

Intre timp cei doi voinici ajunseră pe malul pârâului. 

In depărtare se zărea Schitul Sfintei Treimi și privirea 
căpeteniei de bandiți mângâie blând zidurile acelea cenușii, 
înlăuntrul cărora trăise câtva timp aceea a cărei dispariţie îi 
umpluse sufletul de atâta amărăciune. Privirea-i blândă dispăru 
însă deodată din ochii lui care aruncau acum fulgere de mânie. 
Nu departe de zidurile cenușii ale mănăstirii, căpetenia 
bandiţilor zări turnul mândru al conacului boierului Panait 
Fotache, turn care se ridica provocator spre cerul de un albastru 
neprihănit. 

Nici chiar în această clipă de nemărginită durere el nu uitase 
de răzbunarea pe care i-o jurase îngâmfatului stăpân al acestui 
conac pentru umilirea pe care i-o adusese în curtea moșierului 
de lângă Brateș. Mihu nu-și uitase răzbunarea și aștepta cu 
nerăbdare să sosească ziua când va putea să-i plătească cu vârf 
și îndesat lui Panait Fotache nuielele de alun pe care argaţii le 
lăsaseră să cadă pe spinarea voinicului din ordinul trufașului și 
crudului boier. 

Intocmai după cum îi nimicise viața pe vremuri contele 
Gorciacov, nemilosul guvernator al Varșoviei, întocmai astfel 


rupsese și boierul Panait Fotache firele de fericire pe care 
voinicul și Mioara Comăneanu le împletiseră, numai cu câteva 
ceasuri mai înainte de întâmplarea catastrofei. 

Pumnul puternic al lui Mihu Inimă de Leu se ridică 
ameninţător în direcția conacului lui Panait Fotache. 

— Tremură, ticălos boier! Timpul care a trecut n-a slăbit dorul 
meu de răzbunare, ci dimpotrivă, l-a întărit și poţi fi încredințat 
că va suna și ceasul când îţi voi putea plăti cruzimea purtării 
tale față de mine și nenorocirea pe care ai dezlănțuit-o pe capul 
nefericitei mele Mioara! 

Dan Dragomir îl trase la o parte făcându-i blânde imputări. 

— Nu te gândi acum la răzbunare, zise credinciosul prieten, 
nu-ți frământa creierul cu boierul Panait Fotache, ci mai curând 
caută să fii sigur despre soarta pe care a avut-o Mioara 
Comăneanu. 

— Doamne, exclamă voinicul, dar cine ar putea să ne 
lămurească cu siguranţă în această privință? 

— Cine? zise Dan Dragomir, întinzându-și braţul și arătând 
spre un punct anumit. Uite pescarul acela! Poate că el va putea 
să ne dea lămuririle pe care le căutăm. 

— Bine, să mergem până la el! 

Peste câteva minute cei doi voinici ajunseră în faţa pescarului 
care-și ridică umil pălăria înaintea lor. 

Dan Dragomir îi și spuse îndată în ce scop umblau prin partea 
locului. 

— Cum să nu-mi aduc aminte, răspunse pescarul, binevoitor, 
când nu se întâmplă decât odată într-o viaţă de om sau poate și 
mai rar, ca apa să ne aducă un trup îmbrăcat în veștminte 
călugărești! Nu v-aș putea spune anume în ce zi s-a petrecut 
asta dar că s-a petrecut, de asta îmi aduc tot atât de bine 
aminte ca și când s-ar fi întâmplat astăzi. 

Mihu Inimă de Leu îi vâri un galben în mână. 

— Povestește-ne, moșule, tot ce știi! Dumneata ai scos-o din 
apă? 

— Nu eu! 

— Dar cine? 

— Nici n-au scos-o aici, ci pe ţărmul celălalt și dacă-mi aduc 
bine aminte, doi ţigani, dar nu de-ai noștri... 

— Ce ai spus? Țigani?... 

— Da, da! Doi ţigani! 


— Îți aduci bine aminte?... Nu cumva te înșeală memoria? 

— Nu mă înșeală nimic, boierule!... Îţi spun eu că au fost doi 
țigani! 

— Și ce au făcut cu ea? 

— Au luat-o cu ei! 

— Au luat cu ei un trup neînsuflețit? 

— Dar cine spune că era un trup neînsufleţit? exclamă 
pescarul. 

Dan Dragomir se apropie mirat de bătrân: 

— Ce-ai spus? întrebă el, cuprins de o neobișnuită înfrigurare. 

— Păi am spus că după cât am văzut eu, călugăriţa aceea nu 
prea era moartă! 

Privirea lui Dan Dragomir se întoarse triumfătoare spre Mihu 
Inimă de Leu, care se răsti la bătrânul pescar, de credeai că-l va 
face una cu pământul: 

— Omule, îţi dai seama ce spui?... Să fie adevărat? 

— Așa să-mi ajute Dumnezeu, boierule, dacă nu-i adevărat! 

— Într-adevăr să nu fi fost moartă? 

— Când valurile au dus-o pe aici, eu am văzut că mai dădea 
din mâini. Mai târziu s-a mai dat la fund de câteva ori, dar pe 
urmă a ieșit iar la suprafaţă... Tocmai mă pregăteam să-i viu în 
ajutor, când am văzut că doi ţigani se și aruncară în apă de pe 
țărmul celălalt și se apropiau din răsputeri de călugăriţă. Ei 
izbutiseră apoi să tragă trupul la țărm și după cât am văzut eu 
de aici chiar și atunci mai era viață în ea. Dacă aș fi știut că mai 
târziu vor veni rudele ei să mă întrebe ce s-a întâmplat cu ea 
firește că aș fi căutat să aflu. Așa însă n-am vrut să mă mai duc 
până la podul care este îndeajuns de îndepărtat de aici pentru a 
trece pe celălalt țărm și am privit de aici la ceea ce se întâmpla 
acolo. 

Mihu Inimă de Leu suspină amărât: 

— Păcat, căci te-aș fi răsplătit împărătește dacă puteai să-mi 
dai vreo lămurire mai temeinică! 

— Vă spun, zise bătrânul pescar înc-odată, eu cred că mai era 
încă în viaţă când au scos-o din apă. Cei doi ţigani au ridicat-o 
apoi în braţe și au pornit cu ea prin pădurice. 

Dan Dragomir dădu din cap. 

— Chiar și împrejurarea aceasta, zise el, dovedește că Mioara 
mai era încă în viaţă. Fiindcă, dacă era moartă, ţiganii n-ar mai fi 


luat-o în braţe s-o ducă cu ei, ci ar fi lăsat-o pe țărm în voia 
soartei. 

— Doamne, dar cum să le dăm de urmă acum, acestor țigani? 
exclamă Mihu Inimă de Leu. 

— Nimic mai ușor decât asta, boierule! zise bătrânul pescar. 
După cum v-am mai spus, nu erau ţigani de ai noștri, deoarece 
ai noștri sunt robi și nu se pot plimba așa în voie. Or, dacă sunt 
țigani străini, atunci fără îndoială că tabăra lor trebuie să fie din 
jos de Brăila, deoarece numai pe acolo au voie să se așeze, 
fiindcă pe aici nu le dă voie să stea mai mult de două zile într-un 
sat. Așa că nu mai încape nicio îndoială că ţiganii se vor fi 
înapoiat la tabăra lor și o vor fi luat și pe călugăriță cu ei. 

Mihu Inimă de Leu își dădu seama că bătrânul pescar avea 
dreptate. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să pornească în 
căutarea taberei ţiganilor și să se intereseze pe acolo dacă nu 
auziseră cumva de o călugăriţă pescuită în pârâul ce curge pe 
lângă Schitul Sfintei Treimi. 

După, ce îl răsplăti pe pescar, Mihu Inimă de Leu porni mai 
departe, întovărășit de Dan Dragomir. 

Ei se înapoiară în pădurice unde își lăsaseră caii. 

Între timp, Dan Dragomir observase cu multă bucurie că 
bunul său prieten era acum în toane mai bune și că expresia 
nădejdii se întipărise din nou pe chipul lui. 

— Dane... Dane, zise căpitanul bandiţilor, întorcându-se spre 
prietenul său. De ce n-am dat eu crezare încrederii tale căci 
atunci aș fi scăpat de multe din zbuciumările care mi-au 
frământat sufletul în decursul ultimelor zile! 

— Vezi tu, că tot eu am avut dreptate! 

— Da, da, ai avut dreptate, Dane și acum îmi dau seama și eu 
că noi mai ales, după toate câte am avut de îndurat în viața 
aceasta, n-avem dreptul să mai credem în ceea ce spune lumea 
decât numai după ce am văzut cu proprii noștri ochi. Acum nu 
mai sunt deznădăjduit nici eu, acum speranţa trăiește și în inima 
mea și sunt încredinţat, pe deplin încredințat că Mioara trăiește 
și că în curând o voi găsi iar! 

— Să dea Dumnezeu să se întâmple întocmai după dorința 
inimii tale! zise Dan Dragomir, adânc impresionat și dorind din 
suflet, ceea ce spunea. i 

Între timp ajunseră la locul unde își lăsaseră caii. În câteva 
clipe săriră în șa, pe urmă porniră mai departe în galop grăbit. 


CAPITOLUL 96 
MAMA ȘI FIICA 


Boierul Tudorache Bănuț turba de mânie. El își îndemna 
necontenit servitorii să spargă cât mai iute ușa baricadată pe 
dinăuntru. Loviturile cădeau chiar una după alta, dar ușa grea 
de stejar se împotrivi multă vreme atacului dat împotriva ei. 

— Mai departe! Mai departe! striga moșierul din Gura 
Dracului, furios. Nu vă opriţi nicio singură clipă! Trebuie să 
spargem ușa cu orice preţ și chiar dacă ar trebui ca să nu mai 
rămână piatră pe piatră din tot ceea ce este clădit în jurul 
conacului și tot va fi a mea, fata aceasta atât de încăpățânată. 

Loviturile începură să cadă atunci cu puteri înzecite, una după 
alta, ca și când nu ar mai fi urmat să se sfârșească niciodată cu 
acest atac. Ușa trosnea, scârțâia și boierul Tudorache Bănuț nu 
mai putea de bucurie, deoarece vedea că nu mai putea să fie 
vorba decât numai de câteva minute până când ușa se va 
prăbuși și atunci drumul va fi liber. 

Ochii începură să-i lucească... 

Omul nu se bucură într-adevăr decât numai de aceea la ce 
poate ajunge cu preţul unor mari greutăţi. Când îţi poţi satisface 
o dorinţă ușor, bătând din palme, cum zice vorba românului, nu 
simţi bucuria intensă, mare, pe care o simți atunci când îţi vezi 
dorinţa îndeplinită numai după mari zbuciumări. 

Boierul Tudorache Bănuţ se gândi la acest adevăr și își zise că 
bucuria lui de a o putea avea pe Florica, va fi foarte mare, 
deoarece destul se frământase până când avea să-i vadă 
îndărătnicia înfrântă. 

Un zgomot asurzitor și Tudorache Băânuţ observă cu nespusă 
mulțumire că ușa grea de stejar începe să se aplece înăuntru. 

— Puneţi umerii în ea! Așa! împingeți! urlă el ca scos din fire 
și argaţii se supuseră poruncii stăpânului lor. 

Dar ușa tot nu voia să se dea la o parte și drumul tot nu era 
liber încă. 

— Ce însemnează, aceasta, câinilor? strigă moșierul din Gura 
Dracului, peste măsură de furios. O ușă să fie mai tare decât o 
șleahtă de dobitoci ca voi? Să vă fie rușine, porcilor, mâncaţi 
pâinea mea de pomană! 

— Ușa a fost baricadată pe dinăuntru, boierule! îndrăzni unul 
din argaţi să răspundă. 


— Și ce-i dacă a fost baricadată? se răsti Tudorache Bănuț. O 
armată întreagă de mâncăcioși nu sunt în stare să dărâme o ușă 
pe care a baricadat-o o fată slabă?... 

Nădușeala curgea șiroaie de pe bieţii argaţi, dar de aceea nu 
încetară de a îndeplini porunca stăpânului lor, fiindcă știau că o 
clipă de odihnă le-ar fi adus douăzeci și cinci de nuiele de alun 
pe spatele gol. Umerii se opintiră din nou, câteva scaune căzură 
zgomotos din vârful baricadei. După aceea argaţii se mai 
opintiră odată cu pateri unite și deodată se auzi un zgomot 
asurzitor. Ușa se prăbuși, argaţii căzură înăuntru și trecând 
triumfător peste trupuri, mobile și scânduri din ușă, boierul 
Tudorache Bănuţ pătrunse în odaie. 

Ochii lui lucind drăcește, o căutară pe Florica... dar Florica nu 
era nicăieri! 

La început, crezând că se va fi ascuns pe undeva, o căută 
peste tot, însă nu dădu de ea niciunde. 

Argaţii se mirau și ei, neînțelegând pentru ce a fost nevoie să 
asedieze această cetate în care nu era nici urmă de dușman. 

Trebuind să-și descarce mânia pe cineva boierul Tudorache 
Bănuț se năpusti asupra bieţilor argaţi care de-abia mai puteau 
răsufla de oboseală și se răsti: 

— Ce vă zgâiţi la mine ca niște dobitoci în loc să porniţi în 
căutarea, fetei? Înainte, leneșilor! Să mi-o scoateţi din pământ 
din iarbă verde! 

Unul dintre argaţi îndrăzni să răspundă: 

— Boierule, dar... 

Acest cuvânt avu darul să-l ațâțe și mai mult pe înfuriatul 
moșier care urla de ai fi crezut că-și pierduse minţile. 

— Ce tot dai din gură, în loc să te așezi pe lucru?... Minuni nu 
se mai văd în zilele noastre și fata n-a putut dispărea sub 
pământ! Trebuie să fie pe aici pe undeva! 

Servitorii scotociră toată încăperea dar fără de niciun rezultat. 

— Boierule, afară de noi nu mai este nicio făptură viețuitoare 
în odaia aceasta! zise cel mai curajos dintre argaţi. 

— Dar atunci unde să fie fata? urlă ca scos din fire moșierul. 

— Fereastra este deschisă, să nu cumva să fi fugit pe acolo! 
zise un alt argat. 

Boierul Tudorache Bănuţ se repezi la fereastră și se uită jos în 
curte. 


— Dacă sărea pe fereastră praful se alegea de ea și atunci ar 
trebui ca stârvul ei să fie acolo, în curte! strigă Tudorache 
Bănuț, văzând că Florica nu se aruncase nici pe fereastră, ceea 
ce, cu inima lui haină ar fi preferat, decât să știe că i-a scăpat 
din gheare. 

— Nu se poate ști boierule, zise atunci un argat mai în vârstă, 
multe lucruri ciudate mai vede omul cât trăiește! Te pomenești 
că a sărit pe fereastră și cu toate acestea, nu i se va fi întâmplat 
nimic. 

Negăsind niciunde nicio urmă despre Florica, boierul 
Tudorache Bănuţ se văzu silit să primească și el această teorie, 
oricât de imposibilă îi părea ea. 

— Dacă într-adevăr s-a putut întâmpla una ca aceasta, strigă 
moșierul, atunci nu poate fi departe și vom mai pune mâna pe 
ea prin împrejurimi. După ea! 

Cu aceste cuvinte se repezi cel dintâi pe ușă și servitorii după 
el. Conacul lui Tudorache Bănuţț avea înfățișarea unui stup de 
albine la gura căruia așezase cineva un tăciune aprins. 
Alergând, boierul își strigă pe rând toată servitorimea, iar când 
ajunse în fata porţii conacului se opri și începu să împartă la 
porunci arătând fiecăruia încotro trebuia s-o ia pentru a o căuta 
pe fugară. 

După ce sfârși cu instrucţiunile, le mai zise: 

— Să nu îndrăzniţi să veniţi în faţa mea fără fată căci vă așez 
la stâlp pe toți. 

Pe urmă porni și el printre urmăritori, crezând că poate tot el 
va avea norocul să dea peste fata care dispăruse în condiţii atât 
de misterioase. 

Dar ceasurile se scurgeau unul după altul, argaţii cercetaseră 
toată împrejurimea de pe moșia Gura Dracului fără însă ca 
vreunul din ei să fi dat peste cea căutată. 

Servitorii începură să se înapoieze unul câte unul, fiecare 
nădăjduind că poate celălalt va fi dat peste fugară. Când se 
înapoiară toţi, și toți fără Florica, de-abia atunci își dădură ei 
seama că nădejdea în iscusinţa celorlalţi tovarăși le fusese 
neîntemeiată. 

Niciunul nu dăduse nici măcar peste urma Floricăi. 

Boierul Tudorache Bănuț turba de mânie. Chipul lui devenise 
un fel de cameleon. Când era roșu ca racul, când alb ca varul, 
când galben ca ceara. În timpul acesta înjura și blestema ca la 


ușa cortului și firește că toată mânia și-o descărca pe bieţii 
argaţi care stăteau neputincioși și umili în faţa furiei stăpânului 
lor. 

— Numai voi sunteţi de vină, câinilor, urla el, ca un nebun, 
fără îndoială că aţi găsit-o, dar de dragul ochilor ei frumoși ați 
lăsat-o să fugă mai departe! 

El se înapoie la conac și curiozitatea îl mâna în odaia de unde 
fata dispăruse în împrejurări atât de neînțelese și unde mobilele 
scumpe, preţioase lucruri ale familiei Bănuţilor, zăceau sparte, 
stricate sau, în cel mai fericit caz, răsturnate și aruncate care 
încotro. 

Dar în zadar se uită el cu de-amănuntul peste tot, prin toate 
unghiurile. Niciunde, nici cea mai mică urmă despre Florica... 


* 
x x 


În timpul acesta Florica era acolo, la câțiva pași numai de 
acela care o căuta cu atâta îndârjire. Ea auzi tot ceea ce se 
petrecuse în odaia alăturată, spargerea ușii, înlăturarea 
baricadei, înjurăturile și blestemele lui Tudorache Bănuţ și 
sfioasă și speriată, biata fată se ascunse la sânul femeii cu părul 
cărunt care o scăpase tocmai în clipa cea mai grea a vieţii sale. 

Femeia aceasta o îmbărbătă și acum, căuta s-o liniștească cu 
vorbe blânde, mângâietoare: 

— Nu te teme, copila mea! Aici nu pot veni, deoarece 
coridorul acesta secret nu-i este cunoscut nici chiar boierului 
Tudorache, așa că n-are de unde să bănuiască cum că te găsești 
la mine. 

După aceea, doamna cu părul ca de zăpadă își lipi urechea de 
tabloul care ascundea coridorul secret și ascultă cu luare aminte 
la tot ce se petrecea în odaia alăturată. 

Intr-un târziu ea se îndepărtă din nou de tablou și-i zise 
Floricăi cu un zâmbet de fericire: 

— Vezi, ei cred că te-ai aruncat pe fereastră... Lasă-i să 
creadă... lasă... să creadă! E mai bine așa! 

Florica se uita înmărmurită la această ciudată femeie, care 
era... mama ei! În privinţa aceasta nu mai încăpea nicio 
îndoială, deoarece inima unei mame nu se înșeală niciodată, ori, 
femeia aceasta o recunoscuse îndată, întocmai cum de la prima 


vedere își dăduse seama și ea că doamna aceasta cu părul ca 
neaua care venise s-o scape din ghearele unui destin înfiorător 
în ultimul moment, trebuia să fie o persoană foarte aproape de 
inima ei. 

Mii de întrebări și de nedumeriri năvăliră atunci în sufletul și 
în creierul sărmanei copile. 

Cum ajungea mama ei acolo, în conacul boierului Tudorache 
Bănut? 

De ce se despărțise de ea, copila ei? 

Ce căuta ea acolo? 

Și ce însemna purtarea aceasta a ei, atât de ciudată? 

La această ultimă întrebare găsi Florica cel dintâi răspuns dar 
răspunsul pe care-l găsi o amări peste măsură. 

Știa, simţea că, femeia aceasta, mama ei, era... nebună! 

Acum își aduse aminte și despre legendele care vorbeau 
despre „femeia albă” a conacului moșiei Gura Dracului. Oamenii 
din popor, care cred în existența strigoilor, povestesc că 
adeseori în miez de noapte o stafie albă colindă prin încăperile 
conacului boierului Tudorache Bănuţ și cei mai fricoși, dacă 
treceau noaptea prin fața conacului își făceau cruce 
înspăimântați și căutau să ajungă cât mai iute mai departe de 
împrejurimile conacului necurat. 

Legendele acestea ajunseseră și la urechile Floricăi, încă de 
pe vremea când ea fusese la doică în satul lui Tudorache Bănuţ, 
unde femeia în grija căreia fusese dată nu pierdu ocazia de a-i 
vorbi printre alte basme pentru copii și de stafia de la conac. 

lată că întâmplarea rânduise lucrurile astfel ca acum Florica 
să descopere că „femeia albă” a conacului lui Tudorache Bănuţ 
nu era nimeni alta decât propria ei mamă. 

Sărmana fată nu știa dacă să râdă sau să plângă în urma 
acestei revederi. Să se bucure că după atâţia ani de tristă și 
îndurerată despărţire își regăsise mama care-i dăduse viaţă, sau 
să se întristeze din pricina stării în care o regăsea pe aceasta 
femeie cu părul cărunt. 

Cine își poate da seama ce simţământ este acela de a știi că 
mama ta este nebună? 

Tocmai gândul acesta îi trecu prin minte când în ochii 
bătrânei se ivi deodată o lumină ciudată. 

— Florico, zise ea, liniștită, fără umbră de zbucium, eu știu la 
ce te gândești tu acum. 


Florica se uita surprinsă, încurcată, la mama ei. 

— Da... da... în zadar te miri, urmă bătrâna. Ştiu că mă 
compătimești, că te doare sufletul când te gândești că judecata 
îmi este tulburată, că nu sunt în toate minţile, că sunt nebună!... 
Te rog însă să nu crezi una ca aceasta... Am fost... da... îmi aduc 
foarte bine aminte că am avut de îndurat o groaznică 
nenorocire, cândva, trebuie să fie foarte mult de atunci... Astăzi 
însă, adineauri chiar, când ţi-am auzit glasul, când te-am văzut 
pe urmă, ceața ce-mi acoperea mintea și sufletul s-a împrăștiat 
ca prin minune și acum mă pot gândi din nou deoarece 
nețărmurita durere care mi-a apăsat inima o viață întreagă a 
încetat de a mai fi... 

— Mamă, mamă! strigă atunci Florica. Dar ce s-a întâmplat cu 
tine? 

— Ce s-a întâmplat cu mine? răspunse bătrâna, gânditoare. 
Doamne, cine i-ar putea descrie tot trecutul vieţii mele? 

— Dar la drept vorbind, cine ești tu? 

— Sunt Catinca Palade, răspunse bătrâna, ridicându-și 
mândră capul. Soţia boierului Ștefăniță Palade. 

— Catinca Palade? 

— Da, fata mea! 

— Și tata... Ce este cu el? 

— Tatăl tău, copila mea, a murit mai înainte ca tu să fi venit 
pe lume! 

— Doamne, ce crudă soartă, exclamă Florica. Și tu, mamă, tu 
cum ai ajuns aici? Vorbește, spune-mi mamă, căci vreau să știu 
totul! 

— Sărmana mea copilă, ce bucurie poate fi pentru tine să-ţi 
depăn tot firul nespus de lung al suferințelor mele? răspunse 
bătrâna doamnă, vădit îndurerată. 

— Mamă, nu uita că sunt copila ta și că durerile tale sunt și 
ale mele! Vreau să știu cine ești, cine sunt, vreau să știu 
acestea deoarece de astăzi înainte nu te voi mai părăsi, vom sta 
mereu împreună și vei vedea că nu vei mai cunoaște suferinţa, 
nu vei mai ști ce însemnează tristeţea. 

Lacrimile năpădiră ochii sărmanei bătrâne. 

— Florica, fetița mea dragă! Vezi tu, chiar și după această 
bunătate a sufletului te-aș fi recunoscut... Cât de mângâietor 
sună glasul tău! 

— Mamă, măicuţa mea scumpă! 


— Spuneai că nu vom mai cunoaște suferința și tristețea, că 
vom fi fericite?... Doamne, dar cine ar mai putea înlocui 
nenumăraţii ani pe care i-am pierdut, pe care i-am trăit sub 
apăsătoarea povară a nebuniei? Eu, copila mea, nu mai pot fi 
fericită niciodată! 

— Nu crede, mamă! Toate pot fi uitate în lumea aceasta! Te 
rog mamă, te implor, împarte-ţi durerea cu mine și spune-mi tot 
ce ai pe suflet! 

— Bine, copila mea! Fie, dacă ţii atât de mult! Voi căuta să nu 
te plictisesc prea mult povestindu-ţi lungi amănunte, ci-ţi voi 
spune totul pe scurt, descriindu-ţi doar părţile cele mai 
însemnate ale vieţii mele. 

— Te ascult, mamă! 

— Rămasă singură în viaţă după moartea tatălui tău, m-am 
simţit nespus de părăsită și atunci l-am cunoscut pe boierul 
Șerban Bănuţ, tatăl lui Tudorache, care credeam că va ști să mă 
consoleze de cruda lovitură cu care mă încercase soarta. Eu m- 
am încrezut în făgăduielile lui, măcar de nu m-aș fi încrezut! L- 
am ascultat și am venit aici, în conacul din Gura Dracului, 
vrednic nume de stăpânii moșiei, și aici, nu-mi cere să-ţi dau 
prea multe amănunte, deoarece nenorocirea a căzut asupra 
capului meu. Boierul Șerban Bănuţ, de îndată ce m-a văzut în 
puterea lui, a început să se poarte tot mai urât cu mine, până 
când, într-o bună zi, ca și când ar fi vrut să-și încoroneze 
mârșăviile, mi te răpi și te trimise printre străini. Tu ai fost totul 
pentru mine, și conștiința de a te știi îndepărtată de lângă mine, 
pentru vecie, îmi tulbură judecata... In noaptea aceea de 
groază, mă cuprinse un simţământ îngrozitor, am vrut să-l omor 
pe boierul Șerban Bănuţ și atunci... de atunci... n-am mai știut 
nimic despre mine. 

Florica ascultă înspăimântată povestirea tristă a mamei sale. 
Lacrimile îi năpădiră ochii și mângâind îndurerată mâna 
bătrânei, îngână: 

— Mamă... sărmana mea mamă! 

— Acum, urmă bătrâna, cu glas șoptit, când amintirile îmi 
revin, îmi aduc aminte cu groază de ceea ce s-a întâmplat. Da, 
așa este... m-au ţinut aici, departe de lume, departe de orice 
ființă vieţuitoare, timp de peste un deceniu și jumătate... Îţi dai 
tu seama... copila mea ce însemnează să nu schimbi o vorbă cu 
nimeni vreme de peste cincisprezece ani?... Da, Florica mea, m- 


au încuiat aici, în odaia aceasta, de unde nu se deschide niciun 
drum, care n-are nicio ușă pentru mine! Totuși, eu am dat peste 
ușa coridorului secret prin care te-am scăpat pe tine și în fiecare 
noapte colindam prin conac, căutându-te pe tine, căutându-te 
mereu... 

— Mamă, strigă atunci Florica, îngrozită. Așadar tu ai fost 
stafia conacului Bănuţilor?... Tu ai fost „femeia albă”? 

— Stafia  conacului?... Femeia albă? repetă bătrâna, 
îndurerată. Așa am fost poreclită?... Se poate!... Eu trebuie că 
am fost stafia conacului... femeia albă... Șerban Bănuț a făcut 
din mine un strigoi! 

— Dumnezeule! 

— Dar Dumnezeu nu l-a lăsat nepedepsit! 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Într-o noapte m-am rătăcit în odaia în care dormea el și 
când m-am oprit lângă patul lui, cu felinarul în mână, s-a 
speriat. Nu s-a uitat la mine decât o singură clipă... căci pe 
urmă, capul i-a căzut înapoi pe pernă și a rămas nemișcat, cu 
ochii sticloși holbaţi în tavan. Groaza îl ucisese. 

Florica își duse mâna la frunte, ca și când ar fi vrut să 
scotocească prin amintiri îndepărtate, apoi zise: 

— Da, da, îmi aduc aminte, cu toate că pe vremea aceea 
eram încă foarte mică... Oamenii din sat au vorbit vreme 
îndelungată că pe boierul Șerban Bănuţ îl ucisese Femeia Albă... 

— L-a ucis propria lui mustrare de cuget! 

— Şi după moartea lui ce s-a mai întâmplat? g 

— În ceea ce mă priveşte pe mine nu s-a schimbat nimic! În 
locul bătrânului a rămas fiul său, care mă ține închisă, cu 
aceeași strășnicie ca și tatăl său și cine știe până când aș mai fi 
rămas aici, tăcută, părăsită și uitată, dacă nu veneai tu, sau mai 
bine zis, dacă soarta nu te arunca în acest conac blestemat. 

Lacrimile curgeau șiroaie din ochii Floricăi. Ea ridică mâna 
mamei sale, o duse la buze și o sărută aproape cu evlavie. 

— Mamă, scumpa și buna mea mamă! 

Afară, pe coridor, se auzi zgomotul unor pași. 

Bătrâna sări speriată de pe scaun. 

— Îmi aduc mâncarea! zise ea în șoaptă. Acum, copila mea, 
trebuie să te ascund, să nu te găsească aici! 

În clipa următoare ușa secretă se deschise și Catinca Palade 
își ascunse fata în coridor. 


Tocmai la timp, deoarece nici n-apucă să se așeze pe un 
scaun, că cheia se și învârti în broască și boierul Tudorache 
Bănuţ intră în odaie însoţit de unul din argaţii săi. 

— Pune-i mâncarea pe masă, să se sature coropișniţa aceasta 
bătrână! se auzi glasul grosolan al lui Tudorache Bănuţ. 

Până atunci, din pricină că judecata nu-i era tocmai clară, 
Catinca Palade rămăsese întotdeauna nesimţitoare la jignirile 
care i se aduceau. Acum însă, redobândindu-și facultăţile 
mintale, se ridică de pe scaun înfuriată și se repezi la Tudorache 
Bănut. 

Moșierul din Gura Dracului se retrase, înspăimântat. 

— Piei dinaintea ochilor mei, ticălosule! strigă bătrâna. 

— Ce?... Cum?... îngână boierul, speriat de moarte. Ti-ai 
recăpătat glasul?... Până acum nu te-am auzit rostind niciun 
singur cuvânt... 

Argatul așeză mâncarea pe masă, apoi dispăru, împreună cu 
stăpânul său. 

Ușa se închise din nou peste nenorocita bătrână. Catinca 
Palade trase cu urechea câteva clipe și când se încredinţă că 
Tudorache Bănuţ se îndepărtase într-adevăr, deschise din nou 
așa secretă și o chemă pe Florica să intre din nou în odaie. 

Florica se adresă mamei sale, îngrijorată: 

— Mamă, ce se va întâmpla acum? 

— Vei rămâne aici, copila mea! 

— Aici? În închisoarea aceasta? 

Catinca Palade zâmbi cu blândeţe: 

— Numai până atunci, Florico, până se va deschide înaintea 
noastră drumul libertăţii! 

— Dar dacă până atunci vor da peste mine, aici? 

— Nu te teme, fetița mea dragă, deoarece nu vor avea când 
să mai dea peste tine! 

— De ce, mamă? 

— Fiindcă vom fugi de aici, încă în decursul nopţii care vine. 

Florica se uita nedumerită la mama sa. 

— Vom fugi? întrebă ea, mirată și abătută în același timp. Dar 
încotro? Și pe urmă, tu uiţi că nu putem părăsi nu numai 
conacul, dar nici măcar odaia aceasta? 

— N-am uitat, copila mea. Amintește-ţi însă de coridorul 
secret, pe care afară de mine și de tine nu-l cunoaște nimeni în 
casa aceasta. Prin el vom ajunge în odaia alăturată care nu este 


încuiată niciodată. Noaptea, toată lumea de la conac doarme, 
așa că nu ne va fi greu să fugim, mai ales că nimeni nu 
bănuiește că tu ești la mine, iar de mine nimeni nu se teme că 
aș încerca o evadare deoarece o cred cu neputinţă. 

— Bine, mamă, să zicem că toate merg bine și izbutim să ne 
furișăm neobservate din această casă blestemată. Dar unde ne 
ducem, încotro o apucăm, noi, două femei lipsite de mijloace și 
de un scut apărător? 

— Nu te teme, copila mea, răspunse bătrâna, liniștită. 
Dumnezeu este bun și nu ne va lăsa pe noi care am suferit atâta 
în viață! Pe urmă oriunde ne-ar duce destinul, am avea o soartă 
mai bună decât aceea care ne-ar aștepta dacă am rămâne aici. 

Planul Catincăi Palade fu dus la îndeplinire încă în decursul 
acelei nopţi. La miezul nopții, la ora stafiilor, două umbre albe se 
furișară afară, pe poarta conacului boierului Tudorache Bănuţ. 


* 
x x 


A doua zi de dimineață, când unul din servitori intră în odaia 
de tristă amintire, spre a-i duce Catincăi Palade, cafeaua cu 
lapte, el nu mai găsi nici urmă din nebuna care fusese ținută 
prizonieră acolo timp de cincisprezece ani. 

Servitorul alergă îngrozit la boierul Tudorache Bănuț și 
tremurând de spaimă superstițioasă, îi anunţă: 

— Boierule, boierule, s-a întâmplat ceva de necrezut! 

— Ce este omule? 

— Coana Catinca, nebuna, a dispărut fără urmă... 

Boierul Tudorache Bănuț se răsti furios la servitor: 

— Se vede că ai înnebunit tu în locul ei! Cum vrei să fugă din 
odaia aceia când nu era nicio ieșire liberă pentru ea? 

— Știu, boierule... și tocmai de aceea mă îngrozesc când mă 
gândesc că totuși, coana Catinca a dispărut! 

— Ești beat, câine și pe semne de aceea n-ai văzut-o! 

— Nu sunt beat boierule! Veniţi și dumneavoastră să vă 
încredințați! 

— Bine, voi veni! Dar să știi că șapte piei trag de pe tine dacă 
ai minţit sau n-ai văzut bine! 


Zicând acestea, Tudorache Bănuţ o și luă înaintea 
servitorului, furios de a nu fi fost lăsat să-și sfârșească trândăvia 
de dimineaţă. 

Peste câteva minute însă, trebui să recunoască și el, cu 
groază, că fiecare cuvânt al servitorului corespundea 
adevărului. 

Boierul Tudorache Bănuţ își duse îngrozit mâna la frunte și 
exclamă: 

— Am înnebunit și eu sau conacul din Gura Dracului a ajuns 
un loc de întâlnire pentru strigoi?... leri a dispărut fata, astăzi 
dispare coropișnița aceea bătrână și amândouă, fără urmă... 
Fereastra e zăbrelită, pe acolo n-a putut fugi, ușa zăvorâtă și 
încuiată și totuși nebuna nu este nicăieri)... 

Servitorul își făcu cruce, îngrozit. 

— Boierule, boierule, asta nu poate fi decât isprava strigoilor! 
Ei au umblat pe aici și au dus-o pe „femeia albă”... 

CAPITOLUL 97 
MIREASA LUI MIRKO 


Cei din tabara ţiganilor erau foarte veseli. Tiganii erau așezați 
în cerc. Unul din ei cânta din scripcă, un altul bătea toba într-o 
căldare de aramă și toţi cântau în cor un cântec monoton. 

Cei mai tineri jucau chiar, spre a-i face plăcere bulibașei Nuia, 
care ședea turcește în mijlocul cercului și privea nepăsător la 
petrecerea supușilor săi. 

— Păcat că nu e și Raşa aici! zise cineva. 

— Când se înapoiază oare? întrebă un altul. 

Bulibașa răspunse, numai așa, din vârful limbii: 

— Ar fi trebuit să fie de mult aici. De nu i s-ar fi întâmplat vreo 
nenorocire! 

Un flăcău cu faţa tuciurie răspunse, nepăsător: 

— Nu te îngriji de Raşa, bulibașă, căci e isteţ el! Afară de 
aceasta și Mirko e cu el. Nu încape nicio îndoială că fiind doi vor 
izbuti s-o aducă înapoi pe Stanca. 

— Cine știe dacă vor izbuti s-o smulgă din ghearele lui Mihu 
Inimă de Leu! zise bulibașa, dând din cap, trist. Din păcate, știm 
cu toţii îndeajuns de bine ce om primejdios este căpetenia 
bandiților! 


— Primejdios! adăugă un alt ţigan. Și pe deasupra acum îl mai 
și înfuriem pe noi deoarece Rașa vrea să și-o ia înapoi pe 
Stanca... 

Bulibașa tocmai vroia să răspundă când un fluierat ascuţit 
spintecă văzduhul. 

— Te pomenești că ei sunt! zise Nuta, atunci. 

Ceilalţi încetară de a mai cânta, lăutarul își lăsă scripca de 
sub bărbie, cel cu căldarea de aramă trânti căldarea la pământ 
și din spre focurile de strajă, un tânăr ţigan alergă de-a dreptul 
la bulibașa Nuta. 

— Ei, ce vești ne aduci? 

— Au venit! gâfâi tiganul. 

— Au adus-o cu ei și pe Stanca? 

— Da, am văzut cu ei și o femeie! 

Fruntea bulibașei se încruntă. El se gândi că prin purtarea lui, 
Raşa atrăsese mânia lui Mihu Inimă de Leu asupra întregii naţii 
țigănești și Nuta știa ce însemna să-ţi atragi mânia bandiţilor. 

Până atunci, ţiganii de sub conducerea lui fuseseră oameni 
supuși și de încredere ai lui Mihu Inimă de Leu, care îi 
însărcinase adeseori cu felurite treburi, pentru care Mihu îi 
răsplătise împărătește întotdeauna. Acum însă, dacă bandiții 
începeau să se dușmănească cu ţiganii, vrăjmășia aceasta nu 
putea să ducă la niciun rezultat bun pentru tuciurii, deoarece 
Nuta cunoștea îndeajuns de bine îndârjirea și puterea lui Mihu 
Inimă de Leu. 

Între timp, din depărtare se vedeau venind cei trei așteptați. 

Unul din ei o luă mai iute la picior și ajunse cel dintâi lângă 
bulibașa. 

Era Rașa, fiul lui Nuta. 

— Ai făcut ceva, Rașa? întrebă bulibașa. 

— Nu, dare-ar benga în ticălosul ăla de Mihu Inimă de Leu! 
răspunse amărât tânărul ţigan. 

— Ce tot vorbeşti acolo, Raşa? Eu știu că aţi adus-o cu voi pe 
Stanca! 

— Pe Stanca? întrebă Rașa, foarte mirat. 

— Da, da! întări bulibașa. Doar n-am orbit încă și văd că vine, 
uite, acolo, cu Mirko! 

— Așa? făcu atunci flăcăul. Vine, tată, ai dreptate, dar nu e 
Stanca! 

— Nu e Stanca? Dar cine e atunci? 


— Am pescuit-o din pârâul ce curge pe lângă Schitul Sfintei 
Treimi și fiindcă fata i-a plăcut lui Mirko, am adus-o cu noi. 

— Și Stanca? 

— Nu știu ce s-a întâmplat cu ea, nu știu unde a dus-o Mihu 
Inimă de Leu! N-a fost chip să-i dăm de urmă, oricât am căutat- 
o! 

Între timp ajunseră și ceilalți doi lângă cortul bulibașei. Unul 
din aceștia doi era... Mioara Comăneanu. 

Chiar și ochii bătrânului Nuta începură să strălucească 
tinerește, când zăriră desăvârșita frumuseţe a acestei femei. 

Cu un zâmbet aproape pătimaș, bulibașa întrebă: 

— De unde aţi făcut rost de această floare încântătoare? 

Mirko răspunse, cu un zâmbet plin de înţeles: 

— Este mireasa mea, bulibașă! 

Zicând acestea, Mirko vru s-o îmbrăţișeze, dar Mioara 
Comăneanu îl îmbrânci cu atâta mânie, încât tiganul se rostogoli 
până la focul din faţa șatrei lui Nuta. 

— Lăsaţi-mă să plec! strigă Mioara, peste măsură de furioasă. 
Mă târâţi de câteva zile după voi! M-am săturat, vreau să plec! 

— Pentru a pleca de aici, trebuie să se învoiască două părți, tu 
ca să pleci și noi, ca să te lăsăm! 

— De asta nici vorbă nu poate fi! strigă Mirko. 

— Firește că, nici vorbă nu poate fi! repetă și bulibașa. Noi 
avem nevoie de o floare atât de frumoasă cum ești tu! Pe de 
altă parte, ar trebui să fi mândră că a pus ochii pe tine unul din 
cei mai vrednici flăcăi ai neamului ţigănesc. 

Mioara Comăneanu fu cuprinsă de o teamă și o scârbă tot mai 
mare. 

— Daţi-mi drumul! strigă ea și vru să fugă. 

Mirko însă o ajunse dintr-o săritură și o cuprinse în brațe. 

— Oho, trandafirul meu, de aici nu se scapă atât de ușor! 

Sărmana Mioara Comăneanu se zbătea neputincioasă în 
brațele grosolane ale ţiganului. lar bulibașa se răsti, supărat: 

— Te sfătuiesc să nu mai încerci să fugi, căci va fi vai de tine! 
După câte am aflat, Mirko ţi-a scăpat viaţa, de aceea, vei fi a lui! 

— Mai bine mă înecam! suspină Mioara. 

— Ar fi fost păcat pentru o floare atât de frumoasă, ca tine! 
De altfel, zise bulibașa, râzând, n-ai de ce să te temi, căci la noi 
o vei duce foarte bine! Mâine vom și face nunta, fără popă, fără 
biserică, o nuntă în legea noastră, țigănească. Eu vă voi 


binecuvânta. Când Mirko se va plictisi de tine, atunci te va 
schimba de soţie. Își va lua alta, iar pe tine te va da altui flăcău, 
după obiceiul țigănesc. 

Mioara Comăneanu continua să se zbată și să ţipe. 

— Lăsaţi-mă să plec! se ruga ea. Lăsaţi-mă să plec și vă voi 
da preţ de răscumpărare... 

— Crezi că ar putea cineva să plătească preţul de 
răscumpărare, pentru care te-aș lăsa să pleci? zise Mirko, 
râzând pătimaș. Toate bogăţiile pământului n-ar fi îndeajuns 
pentru a te putea plăti pe tine!Nu, rozmarinul meu, nu te dau 
pentru nimic în lume, iar mâine, când vor răsări stelele pe cer, 
vei fi a mea, vei face parte dintre femeile cortului meu! 

— Niciodată, auzi tu? Niciodată! Mai bine mor, decât să fiu a 
ta! 

— Până mâine mai ai timp să te răzgândești. lar dacă nu te 
vei răzgândi, n-are nicio însemnătate, căci tot a mea vei fi! 

Bulibașa le făcu un semn ţiganilor. 

— Duceţi-o într-un cort, dar păziţi-o bine, să nu cumva să ne 
scape! zise el, poruncitor. Și eu cred că până mâine nu va mai fi 
atât de încăpățânată. 

Și râse batjocoritor. 

În inima păduricii, la marginea căreia își așezaseră tabăra, era 
ridicat un cort. Acolo socotiră ţiganii că ar fi mai bine să o ducă 
pe prizonieră. Biata fată se împotrivi din răsputeri, dar în zadar, 
căci ce putea ea, o femeie slabă, față de aţâţia ţigani? Ei o 
duseră în cortul din pădurice și apoi se așezară în jurul cortului 
pentru a tăia orice putinţă de fugă a prizonierei. 

Sărmana de ea căzu plângând amarnic, pe paiele care ţineau 
loc de pat. 

Ar fi vrut să doarmă, pentru a uita, dar gândul la noua 
răspântie la care o dusese soarta nemiloasă nu lăsă somnul să 
se apropie de ochii ei. Ea se gândea înfiorându-se la ziua de 
mâine și se întreba cu teamă, oare ce noi grozăvii îi mai 
pregătește destinul care nu voia s-o cruțe de loc? 

Doamne, prin câte suferințe nu trecuse ea până atunci și cu 
toate acestea, încercările soartei tot nu luaseră încă sfârșit. 

— Dumnezeule, suspină nenorocita femeie, ce am făcut eu să 
mă pedepsești atât de cumplit? De ce nu te înduri de mine, de 
ce nu mă chemi la tine, dacă mi l-ai luat pe acela pe care l-am 
iubit mai mult în lumea aceasta? 


Mioara se gândea la Stanislau. 

Vai, dacă Stanislau Rimsky ar fi fost acum lângă ea spre a-i 
veni în ajutor, spre a o lua sub scutul său! 

Dar nu mai avea pe nimeni în lumea aceasta, se zbătea 
singură și părăsită în vâltoarea vieţii, aruncată de colo până colo 
de toanele destinului. 

— Ce mă așteaptă din nou, Doamne, ce mă mai așteaptă 
oare? oftă ea, îndurerată și ar fi preferat de o mie de ori să fi 
pierit în valurile apei de lângă schit, decât să mai înfrunte cine 
știe ce înjosiri, cine știe ce grozăvii. Ar fi fost de o mie de ori mai 
bine să zacă în fundul pârâiașului decât să se știe prizoniera 
acestor țigani nomazi, despre a căror neîndurare auzise 
vorbindu-se atâtea grozăvii. 

Este adevărat că o scăpaseră de la moarte, dar la ce-i folosea 
viața? Când au plecat cu ea de lângă Schitul Sfintei Treimi se 
rugase necontenit s-o lase să-și vadă de drum, dar toate 
rugăminţile ei rămăseseră zadarnice. Noaptea când se 
așezaseră să se odihnească, încercase să fugă, dar și această 
încercare îi fusese zadarnică. 

Ea se prefăcuse că doarme, nădăjduind că-i va înșela pe 
țigani. Dar aceștia nu se culcau decât cu schimbul, unul din ei 
păzind-o întotdeauna, astfel că, i-ar fi fost cu neputinţă să fugă. 
Și Doamne, cum ar fi vrut să se înapoieze la mănăstire, între 
zidurile pașnice și liniștite ale schitului unde n-o tulbura nimeni, 
unde nimeni nu se atingea de ea. 

În mijlocul acelor sfinte ziduri rănile i se vindecaseră aproape 
de tot și aștepta cu nerăbdare ziua când urma să fie călugărită, 
ziua din care gândurile lumești nu-i mai puteau frământa mintea 
și de când toată făptura ei nu se mai putea dedica decât 
dumnezeirii. 

Se pare însă că în cartea destinului era altfel scris. Și acum, în 
cortul din tabăra ţiganilor, Mioara Comăneanu plânse, plânse 
amarnic și până în cele din urmă se resemnă, dându-și seama 
că împotriva destinului, ea, cea atât de greu încercată, nu mai 
avea putere să lupte. 

— Doamne, ţie îţi închin sufletul meu! Întâmplă-se după cum 
vrei Tu, căci eu, grăunte de nisip, ce aș putea face împotriva 
soartei pe care în atotputernicia Ta mi-ai hotărât-o? 

Noaptea aceea o petrecu zvârcolindu-se pe paiele umede ce-i 
țineau loc de așternut și fără a putea închide ochii, fie chiar și 


numai o singură clipă. A doua zi de dimineaţă, când păsărelele 
începură să cânte prin pădurice și când aerul proaspăt pătrunse 
până în cort, foaia șatrei se dădu la o parte și în deschizătura ei 
se ivi trista realitate: chipul rânjit al lui Mirko. 

— Cum ai dormit, frumoasa mea mireasă? întrebă ţiganul. 

Mioara Comăneanu nici nu se uită măcar la chipul drăcesc din 
deschizătura cortului, dar încă să-i răspundă. 

— Dar încăpățânată mai ești, lămâița mea! strigă atunci 
Mirko. Se vede că ai uitat că deseară ţinem nunta! De-abia 
aștept să văd stelele pe cer, pentru ca să te pot duce în cortul 
meu! 

Mioara se întoarse cu scârbă de la ţiganul care o privea cu 
ochii injectaţi de patimă. 

— Și cu toată încăpăţțânarea ta, tot a mea vei fi! strigă el 
îndepărtându-se. El se duse de-a dreptul la bulibașă lăsând paza 
cortului cu Mioara... în grija unui alt ţigan. De altfel... acum ar fi 
fost și mai greu ca Mioara să poată fugi, deoarece odată cu 
răsăritul soarelui se populase și tabăra ţiganilor, așa că i-ar fi 
fost cu neputinţă să fugă neobservată. 

Nuta îl primi pe Mirko și stătu multă vreme de vorbă cu el, pe 
urmă îl chemă și pe Rașa, pe fiul său, pentru a pune la cale 
împreună nunta din seara aceea. 

Ceasurile treceau unul după altul și odată cu scurgerea 
timpului, creștea și bucuria lui Mirko și groaza Mioarei. 

Soarele era aproape de asfinţit când fluieratul ascuţit al 
paznicului străbătu tabăra. 

Bulibașa se uită mirat la Rașa. 

— Cine să fie? întrebă el. 

Nu trecu mult și curiozitatea-i fu satisfăcută. 

Unul din ţigani veni în goană și-i vesti: 

— Se apropie Mihu Inimă de Leu, împreună cu un om ăl său! 

Nuta, bulibașa, dădu din cap, vădit nemulţumit. 

— Mihu Inimă de Leu? exclamă el. Dar ce caută iarăși pe aici? 

— Nu mai putem avea odihnă din pricina lui, zise cu necaz 
Rașa, fiul bulibașei, ne tiranizează, de parcă el ar fi voievodul 
țiganilor și nu tu, tată! 

Nuta zâmbi viclean și răspunse: 

— Dar nu ne va tiraniza decât până când i se va înfunda și lui 
odată. Dar să vedem ce vânt îl aduce iarăși pe la noi. Poate că 
ne va da ceva vești despre Stanca. In orice caz, băgaţi bine de 


seamă și vegheaţi asupra fetei pe care aţi adus-o ieri cu voi. Să 
n-o lăsaţi să iasă din cort, fiindcă dacă Mihu Inimă de Leu bagă 
de seamă că ţinem prizonieră o fată albă, o scapă, fără nicio 
îndoială! 

Mirko însă zise, încrezut, de parcă el ar fi fost ispravnicul 
ținutului: 

— Fii pe pace, căci nu va avea prilejul s-o scape! Voi fi eu cu 
ochii în patru! 

— lar eu, sună glasul ameninţător al lui Raşa, îi voi cere 
socoteală, să vedem ce a făcut cu Stanca mea! 

Chiar și ochii ţiganului scânteiau ameninţător. 

Bulibașa Nuta, se uita mirat la cei doi flăcăi care deveniseră 
deodată atât de războinici. 

— Cum, băieţi, nu vă temeţi de Mihu Inimă de Leu? întrebă el, 
ca și când ar fi vrut să-și dea seama, dacă la caz de nevoie, se 
putea bizui pe voinicia ţiganilor. 

— De ce să ne temem, răspunse Mirko, oare nu este și el tot 
numai un om, ca și noi? 

— Ba da, dar Mihu Inimă de Leu este mai tare și mai curajos 
decât ceilalți oameni! 

— Se poate, dar chiar și omul cel mai tare poate fi învins! 

— Bine, băieţi! Acum însă, plecaţi de aici și vegheaţi asupra 
fetei, căci căpetenia bandiţilor trebuie să sosească în fiecare 
clipă. 

Mirko se retrase iute, pe din dos. Rașa însă, rămase acolo, 
lângă tatăl său. 

— Uite-l că vine! zise Nuta, bulibașa și arătă cu mâna spre 
Mihu Inimă de Leu și Dan Dragomir, care se apropiau, într- 
adevăr. 

Rașa nici n-așteptă ca cei doi voinici să ajungă lângă șatra 
tatălui său, ci le ieși înainte. 

— Unde este Stanca? strigă el, pe un ton cu care voinicul nu 
prea era obișnuit. Să mi-o dai înapoi pe Stanca! 

— Pleacă de aici! răspunse Mihu Inimă de Leu și o singură 
mișcare a braţului său puternic fu îndeajuns pentru ca tânărul 
țigan să zboare cât colo. 

Rașa însă nu se lăsă, ci strigă mai departe, pe un ton și mai 
ameninţător: 

— Mi-ai răpit logodnica! Dacă nu mi-o dai înapoi să știi că mă 
voi răzbuna cumplit! 


Mihu Inimă de Leu se întoarse foarte mirat. El fusese obișnuit 
până atunci ca ţiganii aceștia să se poarte cu el cu o curtenire și 
o stimă de robi și iată că acum, deodată, unul din ei, și încă fiul 
bulibașei chiar îndrăznea să-l amenințe. 

O mânie de nedescris îl cuprinse și când se răsti odată la 
Rașa, vocea lui tunătoare se auzi la mari depărtări. 

— Ce ai spus? Îndrăznești să mă ameninţi tu pe mine? 

Zicând acestea, el porni spre Raşa, cu o înfățișare atât de 
prevestitoare de rău, încât fiul bulibașei se sperie grozav și 
uitând cu totul de făgăduiala făcută tatălui său cu câteva clipe 
mai înainte, o luă la fugă, mâncând pământul. Bietul Rașa 
tremura ca varga și credea că i-a și sosit ceasul din urmă, 
deoarece Mihu Inimă de Leu îi va sfărâma capul cu o singură 
lovitură și tocmai de aceea se gândi că cel mai bun lucru ce 
avea de făcut era să dispară cât mai iute cu putință în păduricea 
la marginea căreia era așezată tabăra ţiganilor. 

După aceea Mihu Inimă de Leu se duse la bulibașa Nuta și cu 
ochii scânteietori de mânie, îi zise: 

— Nuta, bagă bine de seamă la ceea ce-ţi spun acum și 
însemnează-ţi cuvintele mele în cap, căci a doua oară nu le voi 
mai repeta. Să știi că dacă îndrăzniţi să vă răzvrătiți împotriva 
mea, sau poate chiar să vă ridicaţi împotriva mea, îmi iau 
oamenii, vin peste voi și unul nu va mai rămâne viu în tabăra 
țigănească. Tu știi că eu nu glumesc, așa că să vă băgatți minţile 
în cap! 

Bătrânul ţigan era un om viclean. El nu voia să-l întărâte pe 
Mihu Inimă de Leu și mai mult, deoarece știa că Mihu este 
groaznic la mânie. Dimpotrivă, el căută să-l liniștească, luându-l 
ca binișorul. 

— Bine, căpitane, zise el zâmbind, dar cum ai crede tu că, ne- 
ar trece nouă prin cap să ne ridicăm împotriva ta, când știm 
prea bine, cât de puternic ești? Dimpotrivă, căpitane, noi 
suntem gata oricând, să facem tot ce vrei tu și să-ți îndeplinim 
orice dorinţă. 

— Bine! Află că și de data aceasta vin la voi tot pentru ca să- 
mi îndepliniţi o dorință. 

— Despre ce este vorba, căpitane? 

— Să-mi daţi și numaidecăât pe fata aceea pe care au pescuit- 
o ţiganii din pârâul de lângă Schitul Sfintei Treimi. 

Bătrânul bulibașă se uită foarte mirat la Mihu Inimă de Leu. 


— Nu te înțeleg, căpitane! 

— Nuta, strigă Mihu Inimă de Leu, supărat, nu te face că nu 
înţelegi! 

— Cu toate acestea, nu te înțeleg, căpitane! Nu știu ce vrei să 
spui! zise bulibașa Nuta cu atâta seninătate că ai fi băgat mâna 
în foc că spune adevărul. 

— Nu? întrebă Mihu Inimă de Leu, privindu-l ţintă în ochi. 
Așadar, vrei să spui că n-au fost doi ţigani din tabăra ta prin 
apropierea Schitului Sfintei Treimi? 

— Eu nu știu nimic despre așa ceva! 

— Și nici nu știi că acești țigani să fi adus aici o fată îmbrăcată 
în veșminte de călugăriță pe care au pescuit-o în pârâul ce 
curge pe lângă mănăstirea de care ţi-am amintit? 

Bulibașa Nuta era un mare artist al prefăcătoriei. El nu-și 
pierdu cumpătul nicio clipă și tăgădui cu încăpățânare totul, fără 
să clipească din ochi măcar. 

— Te-a îndreptat rău, cine te-a îndreptat la noi, căpitane, 
fiindcă aici n-a fost adusă nicio fată. Dimpotrivă, suntem 
deznădăjduiţi, deoarece Stanca a dispărut fără urmă și nu e chip 
să dăm de ea! 

— Din pricina Stancăi nu trebuie să vă îngrijoraţi. Din moment 
ce eu am luat-o cu mine, tot eu mă voi îngriji și s-o aduc înapoi. 
În ceea ce o privește pe cealaltă fată însă, în zadar căutaţi să 
mă duceți de nas, fiindcă știu cu siguranţă că ţigani de-ai tăi au 
răpit-o! 

— Te înșeli, căpitane! Și te-aș ruga chiar să nu asemuiești 
țiganii mei cu ţiganii unui alt bulibașă. 

— Chiar dacă aș vrea să-i asemuiesc și n-aș putea deoarece 
prin împrejurimi nu mai sunt alţi ţigani nomazi. 

— Asta nu însemnează însă că cei doi țigani, de care vorbești 
tu, nu puteau veni și de mai departe... Pe urmă, cine-ţi spune că 
țiganii care au furat fata despre care vorbești, nu erau ţigani 
robi de-ai vreunui boier de prin partea locului? Cercetat-ai pe 
acolo să vezi dacă nu cumva răpitorii erau robi?... Și pe urmă, 
căpitane, nu ne cunoști de ieri, de alaltăieri și știi că noi nu 
avem obiceiul de a răpi femei pentru a stoarce preț de 
răscumpărare... 

Mihu Inimă de Leu rămase pe gânduri. Bulibașa îi vorbise cu 
atâta seninătate, cu atâta hotărâre, încât începu să creadă și el 
că Nuta putea să aibă dreptate. Tocmai voia să se întoarcă spre 


Dan Dragomir, pentru a se sfătui cu el asupra celor ce aveau de 
făcut, când deodată, liniștea ce urmă fu spintecată de un țipăt 
înăbușit. 

Mihu Inimă de Leu auzi ţipătul acesta și își ridică iute capul. 
Pe urmă se întoarse spre Dan Dragomir. 

— Ai auzit? 

— Țipătul? Firește că l-am auzit! 

— De unde să fi venit? 

Zicând acestea se uită la bulibașa Nuta al cărui chip însă nu 
trăda nici cea mai mică teamă sau uimire. 

— Țipătul acela? întrebă Nuta, nepăsător. 

— Da. Cineva a strigat ajutor! 

— Vezi-ţi de treabă, căpitane, răspunse bulibașa, zâmbind. 
Sunt fete care se joacă cu flăcăii. 

Atunci însă ţipătul se auzi din nou, de data aceasta, ceva mai 
ascuțit și mai deznădăjduit. 

Mihu Inimă de Leu sări în sus și strigă: 

— Asta nu mai e glumă! Vreţi să mă amăgiţi, să mă înșelaţi pe 
mine, dar nu se poate!... Nuta, voi ţineţi pe cineva prizonier aici! 

— Vai de mine, căpitane! Se poate? 

— Nu minţi! tună atunci și Dan Dragomir. Înainte, căpitane! 
Trebuie să cercetăm tabăra ţiganilor și vei vedea că vom da 
peste cine căutăm! 

— Să mergem, Dane! 

Și fără a mai spune vreun cuvânt, porniră. 

Bulibașa însă, li se așeză în cale. 

— Căpitane, nu te duce, căci și așa te duci în zadar! 

— Piei din faţa mea! strigă Mihu Inimă de Leu și un singur 
ghiont fu îndeajuns pentru ca bulibașa să se rostogolească la 
pământ. 

Bătrânul Nuta însă sări de la pământ, cu o vioiciune de 
necrezut, pentru vârsta sa și chemă iute la sine pe un copil de 
țigan care se juca prin apropiere. 

— Aleargă cât te ţin picioarele la cortul lui Mirko și spune-i să 
fugă deoarece Mihu Inimă de Leu cercetează toate șatrele. 

Copilul de ţigan începu să alerge spre cortul lui Mirko iar 
bulibașa Nuta porni și el după Mihu Inimă de Leu și Dan 
Dragomir. 

Dar cum mergea după cei doi bandiți deodată se mișcă un 
tufiș pe lângă care trecuse. 


Nuta făcu speriat un pas înapoi. Credea că are de-a face cu 
vreun nou dușman neașteptat, dar se liniști îndată căci văzu 
capul lui Rașa, fiul său. 

— Mihu Inimă de Leu vrea să cerceteze toată tabăra! șopti 
bulibașa, speriat. 

— Știu! răspunse Rașa. Am auzit tot ce s-a petrecut, deoarece 
m-am furișat prin tufiș până la cortul tău... Fii fără grijă însă, 
tată, căci nu-și va ajunge scopul... 

— Fără îndoială că vrea să ne-o răpească și pe această fată 
albă... Însă asta nu o vom mai răbda... 

Raşa ridică atunci mâna și într-însa lui strălucea un cuţit. 

— Mai curând va pleca Mihu Inimă de Leu pe lumea cealaltă 
decât să ne mai ducă pe cineva din tabără! 

Tata și fiul porniră după căpetenia bandiţilor și tovarășul său, 
care se uitau pe rând, dintr-o șatră într-alta, urmaţi de privirile 
pline de ură ale ţiganilor. 

— Pe aici trebuie să fie! zise Dan Dragomir, arătând spre 
pădurice. Sunt pe deplin încredinţat că de aici a venit strigătul 
de ajutor. 

— Ai dreptate și mie mi s-a părut la fel. Numai că după cât 
poți vedea și tu de aici încolo nu se mai vede nicio șatră iar în 
acelea pe care le-am cercetat n-a fost chip să dăm peste 
nimeni. 

— Să nu cumva să fie în pădurice! 

— În orice caz, nu strică să aruncăm o privire și acolo. 

Tocmai atunci îi ajunseră din urmă și bulibașa și cu fiul său. 
Raşa însă, după păţania de mai înainte, se gândi că ar fi mai 
bine să rămână ceva mai la urmă pentru a nu avea prilejul de-a 
face cunoștință cu pumnii lui Mihu Inimă de Leu. 

Zărindu-l pe Nuta, căpetenia bandiţilor se răsti la el: 

— Nuta, te sfătuiesc să-mi spui unde aţi ascuns fata mai 
înainte de a o găsi noi căci atunci va fi vai și amar de tine! 

Bulibașa se înclină, supus, în faţa căpeteniei bandiţilor. El voia 
cu orice preţ să-i dea timp lui Mirko să fugă și pentru a-și atinge 
acest scop făcu tot ce-i stătu în putinţă să-l împiedice pe Mihu 
Inimă de Leu din cercetările sale, fie chiar și numai pentru 
câteva minute. 

— Ti-am spus, căpitane, sărut mâna, zise el, lingușitor, că eu 
nu știu despre niciun fel de fată... S-ar putea însă ca, vreunul din 
oamenii mei s-o fi adus aici pe fata aceea îmbrăcată în 


veștminte de călugăriţă, dar fără știrea mea. De aceea, poate n- 
ar strica să-i întrebăm. 

Mihu Inimă de Leu se uită scrutător în ochii bulibașei și nu 
răspunse nimic, deoarece nu putea să-și dea seama, dacă Nuta 
spune adevărul sau minte. 

Bulibașa se întoarse spre ţiganii care se luaseră după ei și-i 
întrebă: 

— Știţi voi ceva, despre o fată cu veștminte de călugăriţă care 
ar fi fost adusă în tabăra noastră? 

Țiganii tăgăduiră toți, ca unul. 

Această negare generală îl făcu pe Mihu Inimă de Leu să se 
îndoiască pentru a doua oară. El se gândi din nou că poate 
umblă pe urme greșite, dar în clipa aceea ţipătul înăbușit se 
arizi din nou: 

— Ajutor!... aju... 

Și deodată, ca și când cineva ar fi vârât un căluș în gura 
aceluia ce striga, ţipătul muri. 

Cei doi prieteni se uitară unul la altul. Țipătul venise de 
undeva de prin apropiere. 

Țiganii tresăriră înspăimântați. Mihu Inimă de Leu se răsti 
furios peste măsură, la bulibașa, care stătea lângă el: 

— lar ai vrut să mă înșeli, câine de ţigan! Dar pentru asta îţi 
vei mușca tu buzele! 

Acum nu era momentul oportun, pentru a se socoti cu Nuta. 

Dan Dragomir o și luase la goană în direcţia de unde auzise 
glasul și Mihu Inimă de Leu fugi după prietenul său. 

Atunci însă, auzi deodată în urma sa un urlet plin de patimă: 

— A sosit clipa să ne răfuim, Mihule Inimă de Leu. 

Căpetenia bandiţilor se opri și se întoarse cu o mișcare 
fulgerătoare. 

În spatele lui îl zări pe Rașa. În ochii lui negri ardea o lumină 
plină de ură iar în mâna lui ridicată lucea lama unui pumnal. 

Încă o clipă și pumnalul lovi. Mihu Inimă de Leu de-abia mai 
avu vreme să sară la o parte în ultimul moment. 

Rașa urlă ca o fiară sălbatică văzând că planul nu-i reușise și 
sub stăpânirea urii care-l orbea ridică pumnalul din nou pentru a 
lovi și a doua oară. Mai înainte însă ca pumnalul să se fi coborât 
din nou, groaznicul pumn al lui Mihu Inimă de Leu și lovi tâmpla 
ţiganului care se prăbuși la pământ fără a mai scoate vreo 


vorbă. Lovitura data în frunte, cu o putere cum numai la Mihu 
Inimă de Leu se putea întâlni, îl omori pe loc pe ţigan. 

Bulibașa și ceilalţi ţigani rămaseră încremeniţi. Peste o clipă 
însă toţi se repeziră la trupul neînsufleţit al lui Rașa și căutară 
să-l readucă la viaţă pe fiul bulibașei. Dar pumnul lui Mihu Inimă 
de Leu nu prea avea obiceiul să mângâie, când lovea și toate 
încercările ţiganilor de a-l deștepta pe Rașa rămaseră fără de 
rezultat. 

Nuta începu să urle ca o fiară rănită când își văzu fiul ucis și 
ceilalți ţigani începură și ei să murmure din ce în ce mai 
ameninţător. 

— Asta n-o mai putem răbda! 

— Jos cu Mihu Inimă de Leu! 

— Raşa trebuie răzbunat! 

— Să piară ucigașul! 

Între timp Mihu Inimă de Leu și intrase în pădurice. Dan 
Dragomir fugea mai înainte dar căpetenia bandiţilor îl ajunse din 
urmă, deoarece îndată după doborârea lui Rașa, pornise și el 
după prietenul său. 

Peste câteva clipe, cei doi prieteni zăriră aici, în mijlocul 
păduricii, încă un cort așezat cu totul în afară de tabăra 
țiganilor. 

— Acolo trebuie să fie! strigă Dan Dragomir.. 

Alergară mai departe și în curând dădură la o parte foaia de 
cort care ţinea loc de ușă. 

— E gol! strigă Mihu Inimă de Leu dezamăgit., 

— Acum un minut însă, nu era gol! zise Dan Dragomir. 

— Ce te face să crezi aceasta? 

Dan Dragomir ridică de la pământ o bucată de stofă cafenie. 

— Priveşte! îi zise el căpitanului, arătându-i bucăţica de ștofă. 

— Ce este asta? 

— Călugărițele poartă veștminte făcute din ștofă de culoarea 
aceasta. Acum nu mai încape nicio îndoială că Mioara a fost pe 
aici și fără îndoială că bucata aceasta de ștofă i s-a rupt din 
veșmânt în timpul luptei care pesemne că s-a dat aici în cort. 

— Sfinte Dumnezeule! 

Dan Dragomir însă, nu disperă, ci strigă, cu înfrigurare: 

— Să mergem... să mergem... fiindcă trebuie sa fie încă pe 
aici, prin apropiere! 

Cei doi prieteni se puseră din nou pe fugă. 


— Adineauri i-am mai auzit strigătul de ajutor, zise Dan 
Dragomir, în vreme ce fugea, alături de căpitan, pesemne că, 
atunci au scos o din cort! 

— După ei! 

Alergară mai departe și peste câteva minute Mihu Inimă de 
Leu strigă, triumfător: 

— Uite-i! 

La o depărtare de vreo douăzeci de pași îl zăriră pe Mirko care 
ducea în braţe trupul căzut în nesimţire al unei femei. 

— Stai! strigă Dan Dragomir după el căci dacă nu te culc la 
pământ! 

Dar ţiganul nici nu se gândi să se oprească. Fugea din 
răsputeri, cu toate că nu prea putea înainta iute deoarece 
trebuia să o ducă în braţe și pe Mioara, care-și pierduse 
cunoștința. 

Depărtarea între urmărit și urmăritori scădea văzând cu ochii 
și nu mai putea să treacă decât câteva clipe până când Mirko 
avea să fie ajuns. Deodată însă în spatele urmăritorilor răsună 
un urlet sălbatic, urmat de alte strigăte războinice. Uitându-se 
îndărăt, cei doi voinici văzură că toată tabăra ţiganilor pornise 
pe urmele lor. 

Urlete sălbatice tăiară liniștea solemnă a pădurii și din 
strigătele îndrăcite Dan Dragomir desprinse cu groază o frază 
care se repeta necontenit. Și această frază era următoarea: 

— Moarte lui Mihu Inimă de Leu! 

Dan Dragomir se întoarse spre prietenul său. 

— O nouă primejdie! zise el, fugind înainte. Tiganii s-au 
răzvrătit împotriva noastră! 

— Da, răspunse Mihu Inimă de Leu, fiindcă l-am trimis pe 
lumea cealaltă pe Rașa, care a sărit la mine cu un pumnal. 

— Atunci, ce ne facem, căpitane? 

— Nu te îngriji, Dane! Cu hoarda aceasta lașă terminăm noi, 
iute. Trebuie însă s-o scăpăm și pe Mioara. 

Între timp depărtarea dintre voinici și Mirko se redusese la 
câţiva păși și atunci își dădu seamă și ţiganul că orice încercare 
de fugă ar fi fost zadarnică. Nu mai puteau să treacă decât 
câteva clipe până când urmăritorii îl ajungeau și își dădea 
seama că nu mai putea să nădăjduiască la nicio îndurare din 
partea lui Mihu Inimă de Leu. 


De aceea, se gândi să rezolve problema în chipul cel mai 
puţin primejdios pentru el. Oricât de greu îi venea, totuși își 
dădu seama că trebuia să renunțe la Mioara, care-și pierduse 
cunoștința din pricina zbuciumului sufletesc prin care trecuse. 
De aceea, se opri o clipă, o așeză pe fată pe pământ și apoi, 
scăpat de povara trupului ce-l purtase în braţe până atunci, fugi 
mult mai ușor spre inima pădurii. 

Socoteala lui Mirko fusese întemeiată. De îndată ce văzu că 
aceea pe care o căuta nu mai era în primejdie, nu se mai 
sinchisi de răpitorul ei ci se gândi numai la fată. 

Dintr-o singură săritură el fu lângă fata îmbrăcată în 
veștminte de călugăriţă, se aplecă, o privi... O singură privire îi 
fu îndeajuns pentru a o recunoaște pe femeia adorată, pe 
femeia, de care îl lega dragostea cea mai fierbinte și mai curată, 
ce s-a prins vreodată în vreo inimă omenească. 

— Mioaro! exclamă el, în prada unei bucurii de nedescris. 

— Ea este! strigă și Dan Dragomir, cu aceeași bucurie. Ți-am 
spus eu căpitane, că trăiește! 

— Slavă Tie, Doamne! exclamă Mihu Inimă de Leu, că mi-ai 
îngăduit s-o mai regăsesc în viață! 

După aceea se întoarse din nou spre fata care zăcea 
nemișcată în faţa sa. 

— Mioaro!... Mioara mea! 

Aplecându-se îi acoperi obrajii cu sărutări. Mioara Comăneanu 
își deschise ochii încet și ochii aceștia minunaţi se uitară 
nedumeriți, miraţi, uluiţi la chipul aceluia, care se apleca peste 
ea. 

— Stanislau... îngână ea. 

— Da, eu sunt, Mioara mea dragă! 

— Să fie cu putință?... 

Nenorocita fată, căreia soarta îi făcuse parte de atâtea grele 
încercări, nu-și mai putu stăpâni nervii și își pierdu cunoștința 
din nou. 

Între timp însă ţiganii se apropiau tot mai mult și mai 
ameninţător. 

Mihu Inimă de Leu se uită în urmă și văzu apropierea hoardei 
sălbaticite a ţiganilor. 

— Căpitane, suntem pierduţi! strigă Dan Dragomir, 
deznădăjduit. 


Căpetenia bandiţilor își întoarse capul foarte liniștit și 
răspunse, fără cea mai neînsemnată îngrijorare: 

— Nu suntem pierduţi de loc! 

— Căpitane, dar nu vezi că au și ajuns lângă noi? 

— Lăsă-i pe seama mea! 

— Ce vrei să faci? 

— Ascultă! la-o în braţe pe Mioara și fugi cu ea! Du-te la caii 
noștri, fă un ocol, ieși cu ei la șosea și așteptaţi-mă acolo! Până 
atunci îi voi împiedica eu pe acești ticăloși să mai înainteze. 

— Singur? 

— Singur! răspunse Mihu Inimă de Leu atât de liniștit, ca și 
când ar fi fost vorba de lucrul cel mai simplu din lume. 

Dan Dragomir o luă în braţe pe Mioara care nu-și revenise 
încă în fire. 

— Dar grăbește-te, Dane! îl zori căpetenia bandiţilor al cărui 
singur gând era salvarea Mioarei. 

În clipa următoare Dan Dragomir și dispăru printre copacii 
pădurii ducând-o cu sine și pe Mioara Comăneanu. 

lar Mihu Inimă de Leu se întoarse spre hoarda răzvrătiţilor, 
hoardă care se apropia cu o furie sălbatică de locul unde se 
găsea căpitanul de bandiți. 

— Dacă mai îndrăzniţi să faceţi un pas, strigă el, peste 
măsură de furios, îl culc la pământ pe cel dintâi care se apropie 
de mine! 

Căpetenia bandiţilor avea câte un pistol în fiecare mână. 

Din mijlocul ţiganilor se auzi o detunătură de pistol și glontele 
trecu prin imediata apropiere a urechii lui Mihu. 

De-abia acum își dădu seama Stanislau Rimsky, cum că 
gluma se îngroașe mai mult decât și-ar fi putut el închipui. Dacă 
i-ar fi spus cineva vreodată că va veni o zi când acest popor laș 
se va răzvrăti împotriva lui și-l va ataca chiar, Mihu Inimă de Leu 
i-ar fi spus fără nicio îndoială că este nebun. Chiar și acum când 
îi vedea apropiindu-se, atât de războinici, atât de ameninţători, 
parcă tot nu-i venea să creadă că era o realitate răzvrătirea lor. 

Și totuși, cu câteva minute mai înainte, unul din ei îl atacase 
cu cuțitul, iar acum toată tabăra se ridicase împotriva lui. 

La detunătura de pistol, Mihu Inimă de Leu răspunse și el din 
dosul unui puternic trunchi de copac în spatele căruia se 
ascunsese. Glontele lui însă nu-și greși ţinta ca glontele tras din 


rândurile tuciuriilor și unul din ţiganii mai războinici din frunte se 
prăbuși la pământ cu un țipăt de durere. 

La vederea cadavrului însângerat, hoarda ţiganilor se opri o 
clipă, însă Nuta, bulibașa, îi ațâţă din nou. 

— Nu vă temeti! strigă el! Nu e nici el decât tot un om ca noi! 
Multă vreme nu se va putea împotrivi. 

Ceilalţi începură să strige și ei, văzând că războinicii se 
opriseră și fetele mai ales strigau de răsuna pădurea de ţipetele 
lor fioroase: 

— E singur! 

— Nu vă temeti! 

— Trebuie să cadă! 

— Să piară Mihu Inimă de Leu! 

Drept răspuns la aceste ațâțări se auzi o nouă detunătură de 
pistol și în aceeași clipă aproape se prăbuși la pământ, scăldat 
în sânge, un al doilea ţigan din cei mai gălăgioși. 

Gloanţele lui Stanislau Rimsky nu dădeau greș. Și în vreme ce 
trăgea cu unul din pistoale, cu cealaltă mână și-l încărca pe al 
doilea, pentru a nu rămâne dezarmat nicio singură clipă. 

Gloanţele lui porneau fără întrerupere, în vreme ce el însuși 
se ascundea mereu după copaci spre a nu servi de ţintă armelor 
țiganilor. 

În urma pierderilor suferite ţiganii fugiră îngroziţi din luminișul 
unde nu aveau niciun scut apărător și la propunerea lui Nuta 
hotărâră să facă un ocol mai mare pentru a-l înconjura astfel pe 
Mihu Inimă de Leu, care în chipul acesta n-ar mai fi putut scăpa, 
tot astfel ca și Mioara Comăneanu și Dan Dragomir pe care 
țiganii îi credeau prin apropierea căpitanului bandiţilor. 

Țiganii începură deci să se retragă, cu multă băgare de 
seamă, dar și în timpul retragerii gloanţele lui Mihu Inimă de Leu 
săvârșiră o adevărată pustiire în rândurile lor. O împușcătură o 
urma pe cealaltă și fiecare din gloanţele lui dobora la pământ 
câte un tuciuriu. 

Stanislau Rimsky cunoștea îndeajuns viclenia ţiganilor și-și 
dădea seama că în dosul acestei retrageri trebuia să se ascundă 
vreun șiretlic. De aceea se gândi îndată să facă ceva pentru a 
răsturna planul răzvrătiţilor. 

Ascuns în dosul puternicului trunchi de copac el urmări cu 
multă luare aminte fiecare mișcare a ţiganilor. Văzând direcţia 
spre care se retrăgeau el înțelese îndată că planul ţiganilor era 


să-l înconjoare din toate părțile, pentru ca în chipul acesta să nu 
se mai poată apăra. 

De la plecarea lui Dan Dragomir cu Mioara Comăneanu 
trecuse aproape o jumătate de ceas și în acest răstimp Mihu 
Inimă de Leu își zise că prietenul său va fi ajuns la șosea. De 
aceea el se gândi cam să facă spre a se îndrepta și el spre locul 
de întâlnire, spre locul unde îl aștepta Mioara, scumpa lui 
Mioara, pe care de-abia o regăsise. 

Gândul la iubita sa îi întări și mai mult dorinţa de a se ști în 
afară de lanţul viu ce se forma tot mai mult în jurul său și-l 
îndemnă și mai mult să fugă, oricât de îndrăzneață ar fi fost 
evadarea din mijlocul cercului ce se strângea aproape cu 
desăvârșire. 

Din când în când tăcerea pădurii era străbătută de fluierături 
ascuţite. Acestea erau semnalele prin care se înțelegeau între ei 
țiganii care se pregăteau de atac. Prin aceste fluierături fiecare 
tuciuriu arăta tovarășului său locul unde se afla pentru ca cercul 
ce se strângea în jurul căpeteniei bandiţilor să fie cât mai 
complet. 

Stanislau Rimsky mai așteptă câteva clipe, apoi deodată porni 
cu multă băgare de seamă înainte. 

El merse înainte spre locul unde cu o jumătate de ceas mai în 
urma se găsea încă tabăra ţiganilor și de unde tuciuriii se 
răspândiseră în toate părţile. O singură privire fu îndeajuns 
pentru căpitanul de bandiți pentru a-și putea da seama care era 
situaţia. 

Își dăduse seama că dacă se retrăgea înapoi atunci nu va 
putea scăpa, deoarece ţiganii îl vor ajunge și-l vor înconjura. 
Singurul mijloc de scăpare părea să fie numai să se arunce de 
bună voie în groapa leilor, adică să caute să ajungă la șosea 
trecând prin tabăra ţiganilor, adică pe acolo pe unde tuciuriii se 
așteptau mai puţin ca vrăjmașul să se retragă. 

Mijlocul acesta de scăpare era cam primejdios dar în orice caz 
părea singurul. 

De aceea el înainta mereu, pas cu pas, până când ajunse la 
luminiș, unde se trânti deodată pe burtă pentru a nu fi văzut de 
vreunul din ţiganii care se pregăteau de atac. 

Și în vreme ce ţiganii, orbiţi de dorul de răzbunare, se 
îndepărtau tot mai mult de el, bănuindu-l tocmai în partea 
opusă a pădurii, Mihu Inimă de Leu izbuti să treacă cu bine și 


cea mai primejdioasă parte a retragerii sale, luminișul din 
pădure... 

Ajungând din nou între copaci... se ridică în picioare deoarece 
trunchiurile groase ale arborilor îl fereau de privirile 
urmăritorilor. 

Acum, chiar și cel mai apropiat ţigan era la o depărtare de cel 
puţin cincizeci de pași de el. 

Mihu Inimă de Leu râse cu poftă când se gândi cum îi păcălise 
pe ţiganii care voiau să-l prindă la mijloc, după aceea trecu cu 
pași grăbiţi prin tabăra unde nu mai erau decât câteva femei, 
câţiva bătrâni și copii. 

Dar când aceștia îl zăriră pe căpitanul bandiţilor alergând din 
răsputeri prin tabără începură să strige, cât îi ţinea gura: 

— Aici este Mihu Inimă de Leu! 

— Săriţi, căpitanul bandiţilor fuge! 

— Ajutor! 

— Veniti înapoi! 

Dar Stanislau Rimsky nu se sinchisi prea mult de aceste țipete 
deznădăjduite, deoarece știa că dacă reușește să pună mâna pe 
vreun cal atunci niciun ţigan nu mai era în stare să-l ajungă. 

Într-o clipă el ajunse la locul unde ţiganii își ţineau caii 
deshămaţi. El mai avu chiar și timp să-și aleagă calul cel mai 
bun, pe care, după ce-l găsi, se avântă dintr-o singură săritură și 
dându-i pinteni îl făcu să zboare nu altceva. Nu trecură nici trei 
minute și căpitanul bandiţilor alerga pe șosea. 

În timpul acesta ţiganii cercetau furioși locul unde-l lăsaseră 
cu câteva minute mai înainte pe Mihu Inimă de Leu. Spre 
nemărginita lor uimire însă căpetenia bandiţilor dispăruse de 
parcă l-ar fi înghiţit pământul. 

Tuciuriii căutau deznădăjduiţi prin pădure când deodată unul 
din copiii rămași în tabără apăru gâfâind din pricina sforțării 
făcute de a fugi cât mai iute. 

— Mihu Inimă de Leu... Mihu Inimă de Leu! 

— Ce s-a întâmplat cu Mihu Inimă de Leu? se răsti bulibașa la 
copilul trimis de bătrânii din tabără. 

— A fugit... trecând prin tabără! 

— Dare-ar benga în el, strigă bulibașa, furios, dar atunci îl 
putem noi căuta pe aici până în ziua de apoi!... Măi, băieţi! le 
strigă el supușilor săi care se adunară în grabă în jurul lui. 


Nuta, bulibașa ţiganilor, le povesti tuciuriilor felul în care 
căpetenia bandiţilor se pricepuse să-i tragă pe sfoară, fugind 
tocmai pe acolo pe unde nimeni nu s-ar fi așteptat. 

La auzul acestei știri, ţiganii începură să înjure și să blesteme 
și se înapoiară în tabără deoarece orice căutare prin pădure nu 
mai avea niciun rost. In tabără apoi aflară că Mihu Inimă de Leu 
fugise cu cel mai bun cal și atunci ţiganii începură să blesteme 
și mai furioși deoarece își dădură seama că dușmanul le scăpase 
cu desăvârșire deoarece ar fi fost cu neputinţă să-l mai poată 
ajunge. 

Nuta bulibașa mai ales, turba de mânie. 

— De-abia acum va începe nenorocirea noastră! striga el, 
deznădăjduit. Nu mai încape nicio îndoială că Mihu Inimă de Leu 
nu va lăsa lucrurile baltă ci se va înapoia cu ceata lui de bandiți 
și se va răzbuna cumplit... Dacă izbuteam să-l trimitem pe 
lumea cealaltă atunci habar n-aveau și nu trebuia să ne mai 
temem de mânia lui!... Acum însă, n-ajunge că mi l-a ucis pe fiul 
meu, pe sărmanul Rașa și încă vreo alţi șase-șapte voinici, dar 
trebuie să ne mai și temem necontenit de mânia lui, de 
răzbunarea lui, care poate să cadă pe capul nostru în orice 
clipă... 

— Așa este! zise și un alt ţigan mai în vârstă. 

— Ce este de făcut? se frământă bulibașa Nuta. Dacă vine aici 
cu oamenii lui, ne va pustii toată tabăra și ne trage în ţeapă pe 
toţi!... Dracul ne-a pus să ne luăm la harţă cu Mihu Inimă de 
Leu! 

— Nu ne rămâne altceva de făcut, urmă bătrânul ţigan, decât 
să plecăm de prin ţinutul acesta cât mai departe, ca să nu mai 
poată da de urma noastră. 

— Ai dreptate, încuviinţă și bulibașa. Ne vom îngropa morții și 
pe urmă ne vom duce mai departe pentru ca Mihu inimă de Leu 
să nu ne mai poată da de urmă niciodată... Pregătiţi-vă de drum 
băieți! Strângeţi corturile, adunaţi tot ce avem aici și să pornim 
cât mai iute din acest loc unde s-a dezlănţuit asupra noastră o 
nenorocire atât de mare. 


Mihu Inimă de Leu nu cruţă calul care alerga pe șoseaua 
prăfuită de parcă ar fi avut aripi. Pe voinic îl mâna, îl gonea 
dorul de neînvins de a se întâlni cât mai iute cu Mioara 
Comăneanu. Inima îi bătea să-i spargă coșul pieptului și în 
câteva clipe uitase cu desăvârșire de primejdiile prin care 
trecuse mai adineauri în tabăra ţiganilor. Mintea lui nu mai 
putea să primească alt gând decât pe acela că în curând își va 
revedea iubita și că, de acum înainte, o va putea apăra 
împotriva oricărei primejdii și în sfârșit vor putea fi unul al altuia. 

În vreme ce căpetenia bandiţilor nu pregetase să se măsoare 
el singur cu întreaga tabăra a ţiganilor răzvrătiți, Dan Dragomir 
și cu Mioara Comăneanu făcuseră o bună bucată de drum. Mihu 
Inimă de Leu trebui deci să-și mâne calul din răsputeri dacă voia 
să-și ajungă prietenul și iubita. 

Privirea lui scruta mereu orizontul, așteptând să vadă când se 
vor ivi în zare făpturile celor căutaţi. Făcuse și el o bună bucată 
de drum și văzând că tot nu poate să dea peste Dan Dragomir și 
Mioara, începuse să se neliniștească. 

Îngrijorarea lui însă nu tinu decât doar câteva clipe deoarece 
îndată chipul i se însenină și ochii lui trădară o bucurie fără 
margini. În depărtare se iviseră doi călăreți. 

— Ei sunt! exclamă Mihu Inimă de Leu, dând pinteni calului. 

Roibul, simțind parcă dorul călărețului, pe care-l ducea în 
spinare, alerga ca vântul. 

Depărtarea scădea mereu și Mihu Inimă de Leu se aștepta din 
moment în moment să vadă că cei doi îi observaseră 
apropierea. De altfel nici nu trebui să aștepte prea mult pentru 
aceasta deoarece urechea deprinsă a lui Dan Dragomir auzi 
îndată tropotul unui cal care venea în urma lui și întorcându-și 
capul se adresă apoi, fericit, Mioarei Comăneanu: 

— Vine, uite că vine și Stanislau! 

Mioara își întoarse capul și ea și cine ar putea descrie bucuria 
pe care o simţi sufletul său când îl zări pe călăreţul care se 
apropia ca vântul. 

O fericire fără margini îi cuprinse sufletul, inima era parcă pe 
punctul să-i crape din pricina prea marii bucurii care o năpădise. 
De-abia după ce-și revenise în fire din leșin, de-abia atunci putu 
Mioara să-și dea seama într-adevăr ce fericire însemnează 
pentru ea revederea cu Stanislau Rimsky. 


Ea își reaminti de clipa din pădure când zărise chipul lui 
Rimsky aplecat asupra sa, atunci însă nu-și revenise în simţiri 
decât numai pentru câteva secunde și când zări înaintea sa 
chipul drag al aceluia pe care nu-l mai văzuse de vreme 
îndelungată, Mioara crezuse că visează. 

Nu-i venea să creadă că era realitate și până când să se 
încredințeze că nu visează își pierdu din nou cunoștința. 

Ea nu se încredință de adevăr decât numai când își reveni în 
fire pentru a doua oară și când îl zări alături de ea pe Dan 
Dragomir, vechiul și credinciosul prieten. Dar de-abia apucară să 
schimbe câteva vorbe că și trebuiră să fugă mai departe. Dan 
Dragomir o zorea grozav, deoarece el își dădea seama că 
fiecare minut de întârziere putea să le fie fatal. 

Când Mioara îl întrebă unde este Stanislau Rimsky, Dan nu voi 
să-i spună ce însărcinare primejdioasă își luase căpitanul, 
deoarece prin aceasta n-ar fi făcut decât s-o înspăimânte și mai 
tare pe fata care și așa nu prea era ea stăpână pe nervii săi. 

Era oare de mirare când trecuse prin atâtea nenorociri în 
decurs numai de câţiva ani? 

Dar dacă nu-i spusese adevărul, era și pentru că Dan 
Dragomir era încredinţat că Stanislau Rimsky o va scoate la 
capăt cu ţiganii răzvrătiți. Cunoștea îndeajuns de bine curajul lui 
fără margini, puterea-i de neînvins, gândirea-i repede, care se 
valorifica mai ales în grabnica pricepere a situaţiilor, așa că, nu 
s-ar fi îngrijorat de prietenul său nici chiar dacă ar fi avut de 
luptat cu o trupă și mai numeroasă de ţigani. 

Amândoi descălecară și așa așteptară sosirea lui Rimsky a 
cărui făptură se desprindea tot mai bine din volbura de praf ce 
stârnea în jurul său calul care alerga într-un galop nebun. 

Peste câteva minute Rimsky îi și ajunse și sări de pe cal pe 
când acesta nici nu se oprise încă. 

În clipa următoare cei doi îndrăgostiți pe care soarta îi 
încercase atât de greu, căzură unul în braţele celuilalt, în prada 
unei fericiri, ce nu poate fi descrisă de nicio pană omenească. 

Dan Dragomir, puternicul și dârzul Dan Dragomir, fu chiar și el 
adânc impresionat când văzu scena aceasta. El își aminti că nu 
de mult chiar el fusese martorul unei scene asemănătoare în 
apropierea conacului de pe Brateș și atunci cei doi îndrăgostiți 
căzuseră unul în brațele celuilalt cu aceeași uitare de sine ca și 
acum. 


El fusese și atunci martorul bucuriei lor. Atunci crezuse că 
aceste două făpturi, atât de greu încercate de soartă, s-au 
regăsit pentru a nu mai fi despărțite niciodată, pentru a putea 
gusta în sfârșit din atât de mult dorita cupă a fericirii și iată 
câte, dar câte nu s-au mai întâmplat într-un timp relativ atât de 
scurt! 

Dar din noile lovituri, din noile amărăciuni crescuseră pentru 
ei noi fructe ale bucuriei, noi roade ale fericirii. 

— Mioaro! 

— Stanislau! 

— Scumpa mea! 

— Slavă Domnului că te-am regăsit! 

— Doamne, cum să-ţi mulţumesc că m-ai ajutat să ne mai 
revedem! 

— lubirea mea! 

— Fericirea mea! Acum vei fi a mea, nimeni nu mi te va mai 
putea lua, vei fi a mea... 

— Pentru vecie! 

Și iarăși se sărutară. 

Dan Dragomir ar fi vrut să-i spună lui Rimsky că ar fi timpul să 
pornească mai departe dar nu-l lăsă inima să le tulbure fericirea. 

— Dar cum ai dat de mine? întrebă Mioara, foarte mirată. 

— Te-am căutat peste tot. M-am strecurat chiar și în Schitul 
Sfintei Treimi. Aflând unde te găsești am căutat să te scap de- 
acolo și atunci mi-au adus zguduitoarea veste că, te-ai înecat în 
pârâul care trece pe lângă mănăstire. 

— N-a lipsit mult să mă înec, într-adevăr! 

— ţi închipui, iubita mea, cum am primit eu vestea aceasta. 
Mi se părea că nu voi mai putea îndura și această nouă lovitură 
a soartei. Dan însă care nu m-a părăsit nicio clipă, a venit să mă 
mângâie, să mă îmbărbăteze, să caute să mă încredințeze că n- 
ai murit și cuvintele lui bune și frățești, au stârnit în sufletul meu 
noi nădejdi. Dumnezeu să-l binecuvânteze pentru ceea ce a 
făcut, căci fără el, cine știe ce s-ar mai fi întâmplat cu mine. 

Mioara îi întinse mâna lui Dan. 

— Dragă Dane, zise ea, mișcată, toate comorile pământului n- 
ar fi îndeajuns pentru a răsplăti credinţa prieteniei tale, 
bunătatea sufletului tău... De aceea, neputându-ţi răsplăti ceea 
ce ai tăcut pentru Stanislau și pentru mine, îngăduie-mi să-ți 


mulțumesc, dar din suflet, pentru toate acestea și să te socotesc 
și de acum înainte ca pe un adevărat frate al meu. 

Dan Dragomir sărută mâna Mioarei și cuvintele ei sincere, 
calde, îl impresionară atât de mult, încât nu fu în stare să 
răspundă niciun cuvânt. 

— Și dacă ai ști, zise atunci Stanislau Rimsky, cum te-am 
căutat peste tot locul când ai dispărut din conacul Vulpeștilor! 

— Cum aţi aflat? 

— Încă în aceeași zi! 

— Vai, nici nu vreau să mă mai gândesc la ceea ce s-a 
petrecut atunci... exclamă Mioara, ţipând aproape de durere. 

— Nici nu te mai gândi tu, dragă Mioaro, zise Stanislau 
Rimsky, căci mă gândesc eu îndeajuns și în locul tău! 

— Stanislau! 

— Pecetea infamiei mă arde și mă va mai arde și în viitor, 
atâta timp cât nu mă voi fi răzbunat pe boierul Panait Fotache... 
Până acum n-am izbutit să mă răzbun... În clipa de faţă de altfel 
nici nu este prin partea locului... Dar se va înapoia el și atunci... 

Ochii voinicului aruncau scântei de ură, pumnii i se încleștară 
și vocea lui răsuna amenințătoare: 

— Boierul Panait Fotache trebuie să plătească cu viaţa 
cruzimea faptei sale. 

— Stanislau! strigă Mioara, când îl văzu pe Rimsky asemenea 
unei statui a răzbunării. larăși ai devenit Vulturul Morţii? 

— Nu! Nu! răspunse Stanislau Rimsky. Vulturul Morţii a rămas 
acolo, în îndepărtata pădure a Rudinului. În Balta românească 
însă s-a născut... Mihu Inimă de Leu! 

Mioara se uită mirată ia iubitul său. 

— Ce-ai spus? îngână ea, neputându-și crede urechilor. 

— Mioara mea, trebuie să știi că eu nu mai sunt Stanislau 
Rimsky, ci... 

— Mihu Inimă de Leu? 

— Da, Mihu Inimă de Leu! 

— Dumnezeule Sfinte! 

— De ce te terni, Mioara mea? De ce ai pălit atât de tare? 

— Doamne... răspunse Mioara Comăneanu, numele Mihu 
Inimă de Leu a pătruns până și în Schitul Sfintei Treimi și se 
povestesc lucruri atât de îngrozitoare pe socoteala lui! 

— Și tu le-ai dat crezare? 


— Nu știam că este vorba de tine... și în singurătatea 
mănăstirii, îl uram pe Mihu Inimă de Leu. 

— Dar acum? 

Mioara se lipi de pieptul lui Stanislau Rimsky și zise: 

— Acum... îl iubesc... îl iubesc... îl iubesc... 


Continuarea aventurilor o veți afla în capitolul următor: 
Noul căpitan. 


KKK