Valentin Corban — foileton — Vulturul Mortii 08 fasciculele 211-240

VALENTIN CORBAN 


Talard mortii 


Volumul 08 


(fasciculele 211-240) 


Editura Marton Hertz 1928-1932 


CAPITOLUL 126 
HATVANI 


Se înnoptase de mult când gardiștii unguri care 
capturaseră trăsura cu cele trei prizoniere ajunseseră la 
Aiud. 

Aici, ei se îndreptară îndată spre casa contelui Kemeny, 
unde era găzduit Hatvani, comandantul trupelor ungurești 
din regiunea aceasta. 

Hatvani acesta a fost una dintre figurile cele mai 
sângeroase ale revoluţiei din 1848. 

Avocat de meserie, el fusese numit de Kossuth 
comandantul trupelor ungurești de la Brad, iar mai apoi, 
comandantul armatei care avea însărcinarea să nimicească 
gloatele lui Iancu. 

Fire crudă, josnică, adeseori chiar lașă, de o îngâmfare de 
păun și animat de o ură de moarte împotriva românilor, 
Hatvani își pusese în gând să șteargă de pe suprafaţa 
pământului poporul românesc. 

Această dorinţă, precum și îngâmfarea lui reiese lămurit 
chiar din scrisoarea pe care Hatvani i-o adresează lui 
Kossuth după groaznica înfrângere de la Abrud, în ziua de 
19 mai 1849, scrisoare în care printre altele spune: 


„lată cum am devenit un comandant nenorocit, iată 
cum s-a făcut puzderie voința mea semeață”. 


Dar să trecem la istorisirea faptelor în ordinea în care s-au 
întâmplat. 

Când Hatvani auzi cu ce preţios transport se înapoiaseră 
gardiștii lui, porunci ca Imre să fie adus îndată înaintea sa, 
cu toate că era în toiul unei petreceri cu contele Kemeny și 
două unguroaice de moravuri ușoare din Aiud. 

Peste câteva minute Imre se prezentă în fața 
comandantului. Acum nu mai avea mâinile legate, nu mai era 


prizonier. Niciuna din femeile răpite nu era de față, deci nu 
mai avea pentru ce să joace comedia. 

El scoase din sân scrisoarea lui Schulze și o înmână lui 
Hatvani. 

Acesta o lua și o citi cu înfrigurare. 

După ce sfârși, Hatvani bătu cu pumnul în masă și strigă: 

— Asta știu și eu că-i treabă! Soţiile și fata a trei din cei 
mai buni prieteni ai lui Iancu, trimise plocon, ca trei 
mielușele! Al naibii om mai e și Schulze acesta! Ascultă-mă 
pe mine, dragă conte, urmă el adresându-se contelui 
Kemény, sasul acesta ne-o ia înainte la toţi! E deștept ca 
dracul și viclean ca douăzeci de diavoli laolaltă! Citește, te 
rog, scrisoarea aceasta și vei vedea în ce chip iscusit a 
plănuit el să scape de blestematul acela de Mihu și de 
oamenii săi care i-au furat pe Laurian și Bălășescu de la 
Sibiu și care au ucis garda lui Nemegyei la Zlatna. 

Contele Kemeny luă scrisoarea din mâna lui Hatvani și 
după ce o citi, exclamă: 

— Nici Satana n-ar fi fost în stare să întocmească un plan 
mai bun! Tare mă tem că-l vom vedea pe Schulze guvernator 
al Ardealului! 

— Asta vom vedea! zise Hatvani, zâmbind plin de înţeles. 
Eu cred că domnul Kossuth n-ar vedea cu ochi prea buni un 
sas ca guvernator al Ardealului unguresc. Pe urmă, mai sunt 
și alţii care pot avea în viitor merite cel puţin tot atât de 
mari ca și Schulze. 

Contele Kemeny observă că Hatvani se gândea la el însuși 
și schimbă vorba. 

— Şi acum ce ai de gând să faci cu prizonierele? întrebă 
Kemeny. 

— Dacă ar fi după mine, răspunse Hatvani, le-aș așeza în 
piaţa orașului, le-aș unge cu gaz și le-aș da foc. Schulze însă, 
are nevoie de ele pentru planurile sale, așa că va trebui să le 
ținem aici, undeva. 

— De asta să nu vă pară rău, zise Imre, căci toate trei sunt 
frumoase. 

— Atunci să le vedem! strigă Hatvani. Ce zici conte? 


— Să le aducă aici! zise și Kemeny. 

— Eu însă voi pleca, anunţă atunci Imre, căci pentru 
îndeplinirea planului meu, nu trebuie ca prizonierele să mă 
vadă cu dumneavoastră. Ele trebuie să creadă și de acum 
înainte că sunt român și că lupt pentru a le scăpa din 
captivitate! 

— Şi ce ai de gând să faci? întrebă Hatvani. 

— Nu știu încă! La noapte voi născoci eu ceva. 

— Bine, Imre, du-te de te odihnește. lar dumneata, 
Hegyesi, adu-ne prizonierele să vedem câte parale fac. 

Imre și gardistul ungur părăsiră odaia. 

Peste vreo zece minute Heghyesi se înapoie cu Mioara, 
Dochița și Pia, cărora le dezlegase picioarele, nu însă și 
mâinile. 

— Ah! exclamară deodată, atât Hatvani cât și contele 
Kemeny, când le zăriră pe încântătoarele românce. 

— Într-adevăr, ar fi fost păcat să le dai foc! zise Kemeny. 

— De unde să știu eu că avem de-a face cu păsărele atât 
de fermecătoare! răspunse Hatvani, ale cărui priviri 
pătimașe nu se mai săturau să se uite la cele trei femei. 

Hatvani îi strigă apoi gardistului: 

— Dezleagă-le, căci de aici și așa nu mai pot fugi! 

Hegyesi dezlegă pe rând frânghiile de la mâinile celor trei 
prizoniere. 

— Veniţi mai aproape, frumoaselor! le zise apoi Hatvani. 
Dacă sunteţi cuminţi, poate să vă meargă aici mai bine decât 
în tabăra sălbaticilor lui Iancu. 

Niciuna din fete însă nu se mișcă! Vorbele lui Hatvani le 
umpluseră sufletul de scârbă, în același timp însă erau 
pentru ele și o prevestire despre groaznica soartă ce le 
aștepta în mâinile acestor ticăloși. 

— V-am poftit mai aproape! zise Hatvani din nou, când 
văzu că fetele nu se mișcă. Luaţi loc la masă! Ah! Am uitat să 
fac prezentările! Domnișoara Kati și domnișoara Vilma, urmă 
el arătând spre cele două femei de la masă, bune prietene 
ale noastre. Cred că vă veţi înţelege de minune. Luaţi loc, 
frumoaselor. 


Dar cele trei românce nu se mișcară nici acum, ca și când 
nici n-ar fi auzit cuvintele ungurului. 

Acesta se înfurie, văzând că româncele se încăpăţânează 
în mutismul lor și lovind cu pumnul în masă de răsturnă 
câteva pahare, strigă: 

— Am spus să luaţi loc la masă! N-aţi auzit? 

— Am auzit, răspunse atunci Dochița. Trebuie să știți însă 
că dacă suntem prizonierele dumneavoastră nu înțelegem să 
fim și uneltele plăcerilor dumneavoastră. 

— Oho! strigă Hatvani. Dar sus vă mai purtaţi nasul! Nu 
vă e teamă că vi-l voi reteza puţin? 

— Ne așteptăm la orice din partea unor oameni care nu 
șovăie să ucidă pruncii la sânul mamelor lor, răspunse 
Dochița, cu mândrie. Ne puteţi ucide, ceea ce de altfel nici 
nu ne îndoim că o veţi face, dar cinstea nu ne-o veţi putea 
lua! 

— Ha, ha, ha! râse Hatvani, batjocoritor. 

— Crezi că nu găsim noi mijloace să vă îmblânzim? Eu vă 
sfătuiesc să înţelegeţi de vorbă bună, căci dacă ne supăraţi, 
n-o să vă meargă bine și scopul tot ni-l vom ajunge. Așadar, 
veniți la masă! Și ca să hotărâm mai dinainte, conte, 
dumitale care-ţi place? 

— Mie cea bălaie! răspunse contele Kemény, cu ochi 
pătimași. 

— Ei, drăcie, făcu Hatvani, și eu pusesem ochii pe ea! Dar 
nu-i nimic. Ne luăm fiecare câte una din celelalte două, iar 
cea bălaie ne va iubi pe amândoi. Nu-i bună ideea? 

— Bună, bună! răspunse Kemeny cu toate că în ascuns se 
gândea altfel. 

Mioara îi plăcuse grozav și nu prea îi convenea să împartă 
dragostea ei cu Hatvani, după cum îi propusese acesta. 
Hatvani era însă comandantul trupelor și nu voia să se certe 
cu el. 

— Ei, nu s-aude? strigă Hatvani, văzând încăpăţânarea 
româncelor. Vreţi să mă supăr? 


— Te poţi supăra cât vrei, răspunse Dochiţa, la masă însă, 
nu vom veni, căci nu suntem de teapa prietenelor 
dumneavoastră. 

— Ah, valahe spurcate! strigă atunci Kati, prietena lui 
Hatvani, aruncând fulgere din priviri. Credeţi la voi che noi 
nu suntem femei cinstite? Noi facem cinste la voi, dache 
primim aici! 

— Noi n-am cerut această cinste! zise Dochița, mândră. 

— Lăsaţi vorbele goale! strigă Hatvani. Vă întreb pentru 
ultima oară, veniţi la masă sau nu? 

— Nu! răspunseră fetele în cor. 

— Hagyesi, se adresă atunci Hatvani gardistului, le încui 
pe toate trei în odaia de lângă dormitorul meu. Până când nu 
vor veni să mănânce la masă cu noi, nu le dai nici apă nici de 
mâncare. Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnule comandant! 

— Așa! Să vedem până când vor mai face pe năzuroasele! 
Afară cu ele! 

Fetele nici n-așteptară să li se mai spună ci porniră 
singure spre ușă. Hegyesi după ele. 

Când deschiseră ușa, Kati mai strigă după ele: 

— Valahe cu păr pe limbă! 

Româncele n-o învredniciră însă de răspuns, ci-și văzură 
de drum, mergând fără nicio împotrivire după gardistul 
ungur. 

Erau bucuroase că scăpaseră din fața celor doi ticăloși și 
mai ales din fața lui Hatvani, de-a cărui cruzime auziseră 
vorbindu-se încă în tabăra lui Iancu. 

Erau pe deplin încredințate că vii nu vor scăpa din mâinile 
ungurului, dar chiar dacă trebuiau să moară cu fruntea sus 
și nu înțelegeau să-și pângărească trupul, chiar dacă prin 
aceasta și-ar fi putut salva viaţa. 

După plecarea româncelor, contele Kemeny plescăi din 
limbă și zise: 

— În viaţa mea n-am văzut atâta frumuseţe laolaltă! 


— Păcat că sunt așa de încăpăţânate! mormăi Hatvani, 
care era rău dispus din pricina nereușitei mârșăviei sale. Dar 
mâine se îmblânzesc ele!... 

— Ştii ceva dragă Hatvani, zise contele Kemeny, eu îţi las 
dumitale oacheșele pe amândouă, pentru cea bălaie! 

— La rândul meu, îţi fac aceeași propunere, dragă conte! 
răspunse Hatvani. 

— Ce vă bateti așa după spălăcita aia? strigă Kati. Părul ei 
n-are nicio culoare, ochii parcă sunt de gâscă și toată e așa 
de șubredă încât îmi închipui că se frânge dacă o apuci mai 
bine! 

— Mi se pare că ești geloasă Kati! zise Kemeny, râzând. 

— Eu geloasă? râse unguroaica silit. Înţeleg, dacă aș avea 
pe cine, dar pe ofticoasa asta? Vă spun drept că dacă aș fi în 
locul vostru, aș spânzura-o încă mâine de dimineaţă în piaţă, 
împreună cu celelalte două șerpoaice. 

— De spânzurătoare n-o să scape ele, zise Hatvani, dar 
mai întâi trebuie să fie ale noastre. 

— Şi într-adevăr ai de gând să mă înșeli? întrebă Kati. 

— Auzi colo, întrebare! făcu Hatvani. Crezi că sunt prost 
să las să treacă pe la mine niște femeiuști atât de nostime 
fără să văd ce gust au sărutările lor? 

— Şi eu? strigă Kati. Eu pentru ce sunt aici? 

— Tu ești aici pentru ca să-ţi ţii gura, căci de nu, pleci din 
casă chiar astăzi! 

Kati încremeni. Nu s-ar fi așteptat pentru nimic în lume la 
un răspuns atât de aspru. 

De când venise Hatvani la Aiud era ibovnica lui, trăia 
acolo, în casa contelui Kemeny și ducea o viaţă cum nici 
măcar nu visase vreodată. Hatvani îi dăduse rochii scumpe, 
giuvaeruri, podoabe femeiești luate fără bani de pe la 
negustorii români, și în câteva rânduri îi dăruise chiar și 
bani. Kati se gândea că dacă lucrurile merg astfel numai 
câteva luni, adună o avere din care poate trăi toată viața 
fără griji. 

Acum însă, iată că veniseră pe neașteptate cele trei 
românce care amenințau s-o scoată din inima lui Hatvani. 


— Dar asta nu se va întâmpla! își zise Kati în gând. Voi ști 
eu să împiedic lucrurile! Contelui Kemeny îi place spălăcita 
tot atât de mult ca și lui Hatvani. Ei bine, va fi a lui și numai 
a lui! 

Kati nu mai vorbi nimic în seara aceea despre cele trei 
prizoniere. 

Dar pe la miezul nopţii, când Hatvani se duse să se culce, 
fără a o chema și pe Kati, ca de obicei, aceasta îi șopti 
contelui că vrea să-i spună ceva între patru ochi. 

— Vilma, îi zise Kemény ibovnicei sale, du-te de te culcă! 
Voi veni și eu îndată. Mai am ceva porunci de dat slugilor. 

Vilma, fire rece, nepăsătoare, mai puţin calculată decât 
Kati, nu-și dăduse nici măcar osteneala să se gândească ce 
ar putea contele să mai aibă de făcut la un ceas atât de 
târziu și plecă spre odaia sa urmată de Kati. 

În dreptul ușii sale Kati o părăsi și intră în odaie. 

Dar de îndată ce auzi ușa dormitorului Vilmei închizându- 
se în urma prietenei sale, Kati își părăsi odaia și se strecură 
înapoi în sufragerie unde o aștepta contele Kemeny. 

— Ce s-a întâmplat, Kati? o întrebă acesta. 

— Domnule conte, răspunse unguroaica, aș vrea să va fac 
o mărturisire. Mai înainte însă, vă rog să-mi daţi cuvântul 
dumneavoastră că orice s-ar întâmpla, Hatvani nu va afla 
nimic din ceea ce v-am spus eu. 

— Dacă este nevoie, ai cuvântul meu, Kati, că Hatvani nu 
va afla nimic! 

— Bine, zise unguroaica. Uite atunci despre ce este vorba. 
Eu nu vreau nici în ruptul capului ca Hatvani să se încurce 
cu prizoniera blondă. Eu sunt o fire geloasă și nu mă pot 
împăca cu gândul ca bărbatul care este al meu să mai fie și 
al alteia. 

— În privinţa aceasta nu prea știu însă cum îl vei putea 
împiedica! răspunse Kemeny. 

— Eu am născocit un plan, zise Kati, pentru ducerea lui la 
îndeplinire însă am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Eu nu-ţi pot da niciun ajutor împotriva lui Hatvani, pe 
de-o parte fiindcă este oaspetele meu, pe de altă parte, 


fiindcă el este comandantul trapelor din această regiune și 
este stăpân pe viaţa și moartea tuturor. 

— Îţi este teamă de el? făcu Kati, mirată. 

— Teamă nu-mi poate fi, deoarece împotriva mea nu poate 
face nimic, răspunse contele Kemeny. Dar nu mi-ar fi pe plac 
să-i scrie lui Kossuth că lucrez împotriva măsurilor luate de 
el. 

— Am înţeles, zise unguroaica. Ajutorul pe care ţi-l cer 
însă, este de așa natură încât numele dumitale nu va fi 
amestecat întru nimic și de altfel, răsplata ar fi atât de mare, 
încât un altul n-ar șovăi nicio clipă. 

— Răsplata? exclamă contele, râzând ironic. Dar ce 
răsplată ai putea tu, Kati, să-mi dai mie? 

— Aș putea să ţi-o dau pe... prizoniera blondă! 

— Pe prizoniera blondă?... Ha, ha, ha, gelozia te face să 
nu-ţi mai dai seama de ceea ce vorbeşti, Kati! Prizoniera 
blondă este în puterea lui Hatvani și nimeni, afară de el, nu 
poate hotări asupra ei. 

— Şi totuși, eu cunosc un mijloc, mulțumită căruia 
prizoniera blondă ar putea fi prietena dumitale, și numai a 
dumitale fără ca Hatvani să știe! 

— Aș fi tare curios să cunosc și eu mijlocul acesta. 

— Mai întâi spune-mi, te rog, dacă ai aici în Aiud un om pe 
a cărui credinţă să te poţi bizui în orice împrejurări? 

Contele Kemeny rămase câteva clipe pe gânduri, apoi 
răspunse: 

— Da, am! 

— Atunci uite care este planul meu. Mâine, Hatvani se va 
duce până la Vinţul de Sus pentru a inspecta garda de acolo. 
În vreme ce el va fi plecat, ea voi intra în odaia prizonierelor 
și le voi spune că vreau să le scap... 

— Şi-ţi închipui că te vor crede? 

— De asta nu mă îndoiesc. Când este vorba de femei, știu 
eu cum trebuie să vorbesc. Așadar, le voi spune 
prizonierelor că vreau să le scap și anume în felul următor... 

Kati îi șopti contelui din fir în păr, tot planul său... 

După ce sfârși, adăugă: 


— Ce zici, conte? E bun planul meu? 

— Ești o fată foarte deșteaptă Kati, răspunse contele. 
Firește că în asemenea împrejurări primesc propunerea ta. 
Să știi însă că dacă cine știe din ce pricini isprava nu 
reușește, eu tăgăduiesc orice amestec. De altfel, pentru a 
îndepărta de la mine orice bănuială, mă voi duce și eu cu 
Hatvani la Vint. 

— Mai înainte însă, îi vei da instrucţiunile necesare omului 
dumitale de încredere. 

— Fireşte! Chiar acum îl voi chema la mine. 

— Atunci ne-am înţeles, zise Kati. Mâine noapte vei putea 
strânge în braţe, nestingherit de nimeni, pe prizoniera bălaie 
la conacul moșiei dumitale din Sâncrai. lar când te vei fi 
săturat de ea, îi legi o piatră de gât și-i dai drumul pe Mureș, 
ca să nu poată spune nimănui, niciodată, cum a ajuns la 
Sâncrai. 

— Bine, Kati, dacă reușești, vei mai primi și un dar frumos 
de la mine! 

După aceea, lașul conte Kemeny și geloasa Kati se 
despărţiră. 


* * 


Amândoi își frecau mâinile de bucurie că-și vor vedea 
scopul atins. 

A doua zi de dimineaţă, Hatvani și contele Kemény plecară spre 
Vinţul de Sus, urmaţi de o gardă ungurească de vreo cincizeci 
de oameni. 

Mai înainte de plecare însă Hatvani îl chemă la sine pe 
Hegyesi și-i spuse: 

— Nu uiţi ce ţi-am spus. Nici mâncare, nici băutură pentru 
prizoniere. În faţa ușii vei așeza o sentinelă înarmată pe care 
o schimbi din trei în trei ceasuri, pentru ca să nu cumva să 
se irosească păsărelele din colivie. 

— Fiţi fără nicio teamă, domnule comandant. Totul se va 
întâmpla după dorinţa dumneavoastră. 


Din fereastra odăii sale, Kati privea zâmbind batjocoritor 
la plecarea lui Hatvani. 

— Du-te numai, du-te, căci păsărica tot va zbura din 
colivie! 

După vreun sfert de ceas de la plecarea lui Hatvani apoi, 
Kati își îmbrăcă șuba, se împodobi pe cap, apoi ieși din odaie 
și trecu ca din întâmplare prin fața odăii în care se găseau 
prizonierele. 

Coridorul era foarte întunecos și sentinela nu băgă de 
seamă îndată cine era aceea care trecea prin faţa lui, așa că 
nici nu salută. 

Altădată, Kati ar fi făcut o gălăgie grozavă, căci, fire 
îngâmfată, ea cerea tuturor să fie respectată întocmai ca și 
când ar fi fost soţia și nu ibovnica lui Hatvani. 

Acum însă, când n-avea niciun interes să-l umilească pe 
gardistul ce le păzea pe prizoniere, de teamă ca acesta să 
nu-i pună bețe în roate, îi zise prietenos, așa într-o doară și 
făcând ca și când nici nu s-ar gândi să se oprească: 

— S-au mai îmblânzit prizonierele dumitale? 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, doamnă Kati! zise atunci 
sentinela, salutând. Dacă s-au îmblânzit nu știu, căci n-am 
fost înăuntru. Dar de ce mă întrebaţi? Fac pe sălbaticele? 

— N-au vrut să-și spună nici măcar numele! Sunt 
încăpăţânate ca niște catâri! Dar stai, am o idee! Dumneata 
știi românește? 

Cu aceste cuvinte, Kati se întoarse din drum și veni lângă 
gardistul care se simţea foarte onorat că prietena 
comandantului stătea de vorbă cu el. 

— Nu știu nicio boabă din limba asta sălbatică! răspunse 
ungurul. 

— Păcat! făcu atunci Kati și vru să plece iarăși. Mă 
gândeam că dacă știai românește trăgeai cu urechea și 
poate că puteai prinde ceva interesant pentru domnul 
comandant. Atunci, nu-i nimic de făcut! Păzește-le bine! 

— Fiţi fără teamă, doamnă Kati, răspunse gardistul după 
unguroaica care dispăru în una din odăile vecine. 


După vreo câteva minute, Kati ieși din odaie și trecu iarăși 
prin fața sentinelei, mormăind. 

— Aţi spus ceva, doamnă Kati? întrebă acesta. 

— Ticăloșii aceștia de grăjdari n-au pus caii la trăsură nici 
până acum! răspunse Kati. 

— Şi vă grăbiţi? întrebă gardistul. 

— Nu mă prea grăbesc, dar te plictisește să te îmbraci și 
pe urmă să stai cu mâinile în sân așteptând ca domniile lor 
să se îndure a înhăma caii. Nici nu i-au scos măcar din grajd! 

Kati măsura furioasă coridorul trecând mereu prin faţa lui. 

Deodată se opri în dreptul ușii și vorbi cu jumătate voce, 
ca și când și-ar vorbi sie-și: 

— Ce-ar fi?... Te pomenești că eu aș avea mai mult noroc! 

— Aţi spus ceva, doamnă Kati? întrebă sentinela. 

— Nu... dar mă gândeam, ce-ar fi dacă aș încerca eu să le 
dezleg limbile femeiuștilor dinăuntru? O femeie știe să 
pătrundă mai ușor decât un bărbat în sufletul unei alte 
femei. Şi unde mai pui că i-aș face o surpriză grozavă 
domnului comandant când s-ar înapoia deseară! Da, da, 
până înhamă caii îmi voi încerca norocul! Deschide te rog 
ușa. Dar stai! Nu cumva au vreo armă la ele? 

— După cât știu eu, armele le-au fost luate încă de aseară! 
răspunse ungurul. 

— Atunci deschide ușa! Să vedem, poate că voi fi mai 
iscusită decât domnul comandant. Dacă reușesc, îţi dau și 
dumitale douăzeci de florini. 

Sentinela scoase îndată cheia din buzunar și deschise ușa. 

Cum era să se împotrivească el unei dorinţi a prietenei 
comandantului! Şi pe urmă, Kati își jucase rolul atât de bine 
încât nici chiar omul cel mai prevăzător și mai iscusit n-ar fi 
putut bănui adevăratul gând al unguroaicei. 

Kati intră deci în odaie și sentinela închise ușa în urma ei. 

Mioara și Dochiţa erau întinse pe pat iar Pia pe o canapea. 

Bietele fete nu dormiseră toată noaptea cu gândul la 
soarta ce le aștepta. Smulse de lângă iubiții lor, Pia răpită de 
lângă părintele său iubitor, cele trei prizoniere erau lăsate la 
bunul plac al ungurilor ale căror simțăminte faţă de tot ceea 


ce este românesc am avut prilejul să le cunoaștem și până 
acum. 

Natura acestor simțăminte o știau și prizonierele și de 
aceea nu-și mai făceau nicio nădejde să mai scape cu viaţă. 

Știind că ajutor nu le poate veni de niciunde ele se 
resemnară și hotărâtă să aștepte moartea cu seninătate și să 
nu primească târgul rușinos pe care li-l propusese Hatvani. 

După o noapte plină de zbucium și de sfătuiri zadarnice, 
ele ajunseseră la această hotărâre și odată hotărârea luată 
se liniștiră și adormiră, cu toate că foamea și mai ales setea 
le chinuia grozav. 

Trecuseră doar aproape douăzeci și patru de ceasuri de 
când nu băgaseră nimic în gură. 

Când Kati intră deci în odaie le găsi dormind, Mioara și 
Dochiţa în pat, Pia pe canapea. 

Kati se apropie încet și privirile ei cătară pline de invidie 
de la una la alta. 

Oricât era ea de orbită de gelozie totuși trebui să 
recunoască cum că prizonierele erau foarte frumoase și că 
Mioara mai ales, întrecea tot ceea ce văzuse ea până atunci 
ca frumuseţe femeiască. 

Mioara simţi că cineva se afla în odaie și deschise ochii. 

Când o văzu pe Kati în mijlocul odăii, scoase un țipăt ușor, 
care le trezi din somn și pe celelalte două captive. 

— Ce cauţi dumneata aici? întrebă Mioara pe un ton care 
nu era de loc prietenos. 

— Vrei să dai ajutor la dumneavoastră, răspunse Kati, 
stăpânindu-și și ea cu greu mânia ce o resimțea, când le 
vedea pe cele trei prizoniere. 

— Dumneata să ne dai nouă ajutor? făcu Dochiţa, mirată și 
neîncrezătoare. Poate vrei să spui să ne trimiţi pe lumea 
cealaltă, asta o cred. Dacă ai venit ca să ne amărăști, ca să 
ne mai chinuiești și cele din urmă clipe ale vieţii, atunci 
începe. Să știi însă că noi suntem hotărâte să înfruntăm 
orice tortură și dacă crezi că ne vei vedea cerșind îndurare 
sau umilindu-ne în orice chip, te înșeli amar. 


Kati își mușcă buzele de mânie. Cel mai bine ar fi vrut să 
se repeadă la ele, să le pălmuiască, să le scoată ochii, să le 
ucidă, dar aceasta nu se putea, căci Hatvani ar fi ucis-o și el 
pe ea la rândul lui. Pentru a-și putea ajunge scopul, nu 
trebuia nici măcar să-și arate toată mânia și de aceea 
răspunse: 

— Eu vrei bine la dumneata și dumneata vorbești așa urât 
la mine! 

— Dumneata ne vrei binele nostru? întrebă Dochiţa, 
batjocoritoare. 

— Nu ride doamna, eu vrei sigur bine la dumneavoastră. 

Kati spusese aceasta cu atâta hotărâre încât prizonierele 
se uitară nedumerite una la alta. 

Era oare cu putinţă ca aceea care în ajun le aruncase 
vorbe de ocară, care le batjocorise, care nu-și ascunsese ura 
ei împotriva tuturor românilor, să se fi schimbat așa, peste 
noapte? 

Nu, nu se putea. De altfel privirile ei trădau chiar și acum 
ură și dezgust și nicidecum îndurare. 

Dar Kati nu era proastă și își dădea seama că după ieșirea 
din ajun, ar fi fost greu să se apropie de prizoniere ca 
prietenă și de aceea luase o altă tactică. 

— Eu nu iubești la dumneavoastră, urmă ea, fiindcă nu 
iubești pe rumun. Vrei însă să ajuţi să pleci de aici, fiindcă 
Hatvani iubești la voi și atunci Kati rămâi pe drumuri. 

Prizonierele se uitară iarăși una la alta. Ceea ce spusese 
Kati avea aerul să nu mai fie minciună. Unguroaica 
mărturisise că nu-i poate suferi pe români și mai puţin pe 
ele, dar voia să le scape, deoarece se temea că Hatvani o va 
părăsi pentru una din ele. 

— Dumneavoastră credeţi că puteţi împotrivi la Hatvani, 
urmă Kati. Vă înșelaţi. Hatvani chinuiește la dumneavoastră 
până când face cum vrea el. Kati cunoaște bine la Hatvani și 
de aceea vrei dumneavoastră pleci de aici. 

— Dar cum să plecăm când suntem păzite? întrebă 
Dochiţa. 


— Eu spui cum, Hatvani și conte Kemény plecat la Vinţ și 
înapoiază numai seara. Eu venit aici cu bunda și şal, ca 
pentru drum, căci afară zăpada. Dumneavoastră una 
îmbrăcată bunda și șal al meu, ascunzi bine faţa și ieși de 
aici precum Kati. Sentinela nu vezi, fiindcă afară, coridor, 
întuneric și crezi este Kati. La scara aștepți trăsura. Pe 
capra fratele de la mine și duci la dumneavoastră până la 
Rădești, sat  rumunesc, peste Mureş. Acolo faceţi 
dumneavoastră cu rumuni ca se ajungi la Avram Iancu. Kati 
nu poate mai mult. 

— Dar asta ar însemna ca numai una din noi să scape! zise 
Dochiţa. 

— Nu este adevărat! Sentinele schimbi tot la trei ceas. 
După ce plecat dumneavoastră una și sentinele schimbat, 
Kati ieși de aici, căci sentinele cel nou n-ai vezut pe Kati cel 
fals plecând din odaie. Peste un ceas Kati 'napoiase cu alt 
bunda și alt șal și plecă al doilea doamnă cu trăsură până la 
Rădești. Apoi la al treilea santinele faci la fel și pleci al 
treilea doamna. 

Prizonierele rămaseră pe gânduri. Acum, când văzură că 
unguroaica alcătuise cu atâtea amănunte un plan pentru 
evadarea lor, li se risipi și cea din urmă bănuială. Nu era 
nimic nefiresc în truda ibovnicei lui Hatvani care își vedea 
amenințată legătura cu puternicul comandant ai trupelor 
ungurești din împrejurimi și deci, prefera să le ajute să fugă, 
decât să piardă un prieten atât de preţios. 

— Şi unde este Rădești, satul de care ai vorbit mai 
adineauri? întrebă Dochiţa. 

— Jumătate ceas de aici, cu trăsura. 

— Dar e prea aproape, exclamă Dochiţa, care începuse să 
cântărească sorții de izbândă ai fugii. Când se va descoperi 
fuga noastră Hatvani va trimite garda după noi și la o 
jumătate de ceas de Aiud nu se poate să nu dea peste noi. 

— Nu este așa, doamna, răspunse Kati. Până atunci 
dumneavoastră ai tot timp fugi cu cal în munţi, unde ești 
numai rumun și unde gardiști ungur nu te duci. Eu vrei duci 


la dumneavoastră cât mai departe dar nu poţi, fiindcă 
trăsura n-ai timp se vii înapoi pentru celelalte doi doamne. 

Argumentul acesta era sortit să risipească și ultima urmă 
de bănuială din sufletul prizonierelor. Dacă unguroaica ar fi 
vrut să le atragă într-o cursă, le-ar fi spus că le ducă până la 
Avram Iancu, le-ar fi făgăduit marea și pământul, dar 
vicleană, ea nu le făgăduise decât ceea ce era omenește cu 
putinţă și aceasta fu hotărâtor pentru prizoniere. 

— Ce facem, fetelor? le întrebă Dochiţa, pe prietenele 
sale. 

— Părerea mea, zise Pia, este să încercăm, căci n-avem 
nimic de pierdut. 

— Şi ea cred același lucru! adăugă Mioara. 

— Atunci, cu Dumnezeu înainte! exclamă Dochița. Care 
pleacă mai întâi? 

Inima Katiei începu să bată cu putere. 

Prizonierele primiseră să fugă, dar acum mai era o 
chestiune îndeajuns de grea. 

Trebuia ca cea dintâi, și singura de altfel, după planul 
unguroaicei, să fie Mioara. Ea era cea mai primejdioasă, pe 
ea își pusese ochii Hatvani, deci ea trebuia să dispară. 

— Să tragem la sorți! propuse Pia. 

— Să tragem, zise și Dochiţa. 

Asta nu-i convenea însă Katiei, căci s-ar fi putut întâmpla 
să iasă Dochiţa sau Pia și atunci tot planul ei cădea baltă. 

De aceea zise: 

— Eu cred că doamna blonde se pleci întâi, fiindcă ea este 
mai ameninţat. Hatvani vrei la ea cu tot preţ. 

— Așa este! întări Dochiţa, fără să-și dea seama că prin 
îngrijorarea ei pentru Mioara îi dădea Katiei apă la moară 
pentru diabolicul său plan. Mioara trebuie să plece mai întâi. 

Mioara încerca să se împotrivească dar, la stăruinţele 
prietenelor sale, primi să plece cea dintâi. 

Ea îmbrăcă șuba Katiei, își îmbrobodi bine capul în șal, 
apoi se apropie de unguroaică și întinzându-i mâna, îi zise: 

— Îţi mulţumesc, domnişoară Kati, pentru ceea ce faci 
pentru noi. Dumnezeu te va răsplăti pentru fapta dumitale. 


— Eu nu vrei răsplata, eu vrei să scapi de dumneavoastră, 
răspunse Kati, căutând ca și prin aceste cuvinte să împrăștie 
neîncrederea prizonierelor. 

Mioara o sărută apoi pe Dochiţa, pe Pia și după ce-și făcu 
semnul crucii porni spre ușă. 

Ea apăsă pe clanţă cu inima tremurândă și ieși. 

Pe dinăuntru, Kati împinse ușa în urma ei. 

Sentinela se dădu respectuos la o parte din calea Mioarei 
și întrebă pe ungurește: 

— Am câștigat cei douăzeci de florini, doamnă Kati? 

Mioara tresări, căci nici nu înţelesese ceea ce-i spusese 
sentinela pe ungurește și nici n-ar fi putut să-i răspundă 
ceva. 

Nu întoarse însă capul ci merse iute înainte, întâmple-se 
ce se va întâmpla. 

— Se vede că nu i-a mers bine și de aceea nu mă 
învrednicește nici măcar de răspuns! mormăi sentinela, 
încuind ușa din nou. 

Mioara trecu coridorul și ajungând la scară o cobori în 
grabă. Spre norocul ei nu întâlni pe nimeni. 

În faţa casei aștepta într-adevăr o trăsură. 

Mioara deschise ușa și intră în trăsura care se puse îndată 
în mișcare. 

De la ușa casei și până la trăsură Mioara nu făcuse decât 
câţiva pași. Cu toate acestea, un om, după cât se părea un 
rândaș, se uitase foarte scrutător la pretinsa Kati și pesemne 
că i se păruse cam nefirească îmbrobodirea exagerată a 
acesteia, deoarece, după ce se uită ce drum apucă trăsura, 
se repezi la grajd, luă un cal, se aruncă în șa și porni după 
caleașcă. 

Trăsura cu Mioara străbătu orașul, ieși pe un drum de tară 
și peste o jumătate de ceas ajunse la ţintă. Dar nu la Rădești, 
ci la conacul moșiei Sâncrai. 

Când vizitiul, pretinsul frate al Katei, sări de pe capră și 
deschise ușa trăsurii, Mioara întrebă, mirată: 

— Dar unde suntem aici? 

— La Rădești, doamnă! răspunse vizitiul. 


— Dar al cui este conacul acesta? 

— Al unui moșier român care a fugit de teamă. La conac 
nu mai este decât un singur îngrijitor, care vă va găzdui 
până la venirea celorlalte doamne. Aici sunteţi în siguranţă. 

Mioara cobori cam neîncrezătoare. 

Dar conacul avea într-adevăr aerul să fie părăsit. 
Obloanele erau trase la ferestre, cerdacele goale, niciunde 
țipenie de om. 

— Niculaie! strigă vizitiul. Măi Niculaie, unde ești? 

Firește că acest Niculae era în realitate Mikloș, un om de 
încredere al contelui Kemény, care fusese încunoștinţat din 
vreme de stăpânul său asupra acelora se trebuia să facă. 

El se ivi morocănos de după un colţ și veni încet spre 
trăsură. 

— Ce doriţi? întrebă el, pe un ton neprietenos. Sau aţi 
venit să daţi foc casei? 

— De data aceasta vin ca prieten ai românilor, răspunse 
vizitiul, și îţi aduc o doamnă româncă. Găzduiește-o bine. Ea 
îti va spune cum stau lucrurile! 

— Să fie adevărat? exclamă Niculaie-Mikloș, cu prefăcută 
bucurie. Sunteţi româncă doamnă? 

— Da, bade, răspunse Mioara, sunt româncă și încă de 
dincolo de Carpaţi. 

— Atunci, doamnă, fiți bine-venită, zise Niculaie și luând 
mâna Mioarei, o sărută. Dar cum se face că vă aduce un 
ungur la mine? 

— Asta ţi-o va spune doamna în casă! îi tăie vorba vizitiul. 
Ascunde-o bine, să n-o găsească gardiștii. Eu plec, căci 
trebuie să mai fac două drumuri. 

Cu aceste cuvinte vizitiul se aruncă pe capră, dădu bice 
cailor și porni înapoi spre Aiud. 

Condusă de falsul Nicolae, Mioara intră în casă. Acesta o 
ascultă cu mult interes, firește prefăcut, căci el știa prea 
bine despre ce era vorba și-i povesti îngrijitorului toată 
păţania ei. Apoi zise: 

— Doamne, Doamne, ce bine îmi pare că aţi ajuns la mine! 
Aici nu vă va căuta nimeni, căci stăpânul a fugit și... 


— Cum se face însă că ungurii n-au prădat și casa aceasta, 
dacă era a unui român? întrebă Mioara, deodată. 

— N-au prădat-o, fiindcă soţia stăpânului nostru e 
unguroaică, răspunse Niculaie. 

— Așa! Acum te-aș ruga, bade Niculaie, să-mi dai un pahar 
cu apă, căci de ieri de la amiază n-am băgat nimic în gură. 
Ti-am spus că Hatvani... 

— Bătu-l-ar Dumnezeu! strigă falsul Niculaie. Auzi acolo, 
cum să chinuiască el pe-o doamnă! Aduc, aduc îndată și de 
mâncare și de băut, iar la noapte când vor fi aici și 
prietenele dumneavoastră pornim spre munţi, iar de acolo 
mergem la Craiul. 

Niculaie ieși și peste câteva minute se înapoie cu carne de 
porc afumată, cu ouă, brânză și cu o cană cu vin. 

Cam în același timp părăsi și Kati odaia prizonierelor, din 
casa contelui Kemeny, din Aiud. 

Sentinela se schimbase și când noul paznic o văzu pe 
ibovnica lui Hatvani ieșind din odaia prizonierelor rămase 
încremenit. 

— Dumneavoastră aici? bâigui el cu ochii holbaţi. 

— Ce te miri ca un dobitoc? se răsti Kati, care acum, după 
ce-și ajunsese scopul, începuse să-și dea din nou arama pe 
față. Nu ţi-a spus sentinela cealaltă că am intrat aici? 

— Ba mi-a spus, îngână gardistul, dar mi-a spus și că aţi 
plecat! 

— Se vede că a visat! zise Kati. Frumos mai păzește la ușa 
prizonierelor! Adoarme și pe urmă crede că e realitate ceea 
ce a visat. Voi îngriji eu ca domnul comandant să afle cum își 
face datoria. 

Kati se îndepărtă lăsând paznicul năuc. 

Unguroaica se înapoie în odaia sa, se îmbrăcă cu altă 
haină și când se întoarse trăsura din Sâncrai, așteptând-o la 
colţul străzii, fără să intre în curte, se duse cu ea la părinţii 
săi. 

Pe drum îl întrebă pe vizitiu dacă totul a mers bine, ceea 
ce firește, acesta întări. 


Ajunsă la părinţii săi, mici negustori de mărunţișuri, 
chemă pe toţi vecinii și le dădu o masă îmbelșugată la care 
vinul curse râu. 

Pe la două după amiază, toată lumea era beată. 

Kati îi îmbătase anume și iată cu ce scop. 

Pentru ca nicio urmă de bănuială să nu cadă asupra ei în 
dispariția Mioarei, ea voia să-i spună lui Hatvani că venise la 
părinţii săi îndată după plecarea lui la Vinţ și pentru aceasta 
îi trebuiau martori. Ori, vecinii aceștia beti, nu-și mai puteau 
aduce aminte bine când anume o văzuseră pe Kati la părinţii 
săi și aveau să spună așa după cum spunea ea. 

În ceea ce privește prima sentinelă, Kati era hotărâtă să 
tăgăduiască cum că ar fi intrat cu șubă și șal pe cap în odaia 
prizonierelor. Bizuindu-se pe mărturia celei de a doua 
sentinele, care o văzuse ieșind de acolo numai în rochie, ea 
hotărâse să facă să se creadă că prima sentinelă dormise 
într-adevăr și în timpul somnului va fi fugit Mioara, ajutată 
de cineva care-i furase șuba și șalul ei. 

De altfel vizitiul, omul de încredere al contelui, avea să 
depună mărturie că o adusese la părinţii săi îndată după 
plecarea lui Hatvani. 

În chipul acesta Kati nădăjduia să înlăture orice bănuială 
ce ar fi putut cădea asupra sa. 


Noaptea friguroasă a iernii timpurii se lăsase de mult când 
Hatvani și contele Kemény se înapoiară de la Vinţul de Sus. 

Erau îngheţaţi și contele porunci să se servească îndată 
masa, nu numai pentru a se încălzi, ci și fiindcă voia s-o 
șteargă cât mai iute la Sâncrai, unde știa că se găsește 
prizoniera cea cu părul de aur. 


Tot timpul nu se gândise decât la ea și când la venirea 
acasă, Kati îi făcuse un semn cu capul că totul a reușit, 
Kemeny, nu mai putea de bucurie. 

De altfel Kati venise și ea, de-abia atunci, de la părinţii săi. 

După sosire, atât Hatvani cât și Kemeny se retraseră în 
odăile lor pentru a se schimba în haine mai comode decât 
cele de călărie. 

Peste o jumătate de ceas, Hatvani, contele Kemeny, Kati și 
Vilma, ședeau în jurul mesei din sufragerie. 

Hatvani era foarte vesel și glumea necontenit. 

— Dar de ce aţi pus numai patru tacâmuri? întrebă 
Hatvani, după al doilea pahar de ţuică. 

— Fiindcă suntem patru! răspunse contele. Eu știu că era 
vorba să mai avem pe cineva la masă! zise Hatvani, din nou. 

— Pe cine? 

— Pe cele trei prizoniere! 

— Așaaa! făcu contele Kemény. Dar pentru a putea fi 
poftite la masă, ar fi trebuit să renunţe la încăpăţânarea lor, 
ceea ce nu cred că se va fi întâmplat. 

— Dimpotrivă, zise Hatvani, eu sunt încredințat că s-au 
mai înmuiat! Douăzeci și patru de ceasuri de post, chiar și 
de apă, înmoaie orice încăpățânare. Ín orice caz să 
încercăm. Du-te și-i spune lui Hegyesi, se adresă Hatvani 
unuia dintre feciorii care serveau la masă, să aducă 
prizonierele aici. 

Contele Kemeny și Kati schimbară o privire repede. 

Contele nu era încântat de loc că Hatvani chemase 
prizonierele, deoarece știa că acum se va descoperi 
dispariţia Mioarei și vor începe cercetările și urmăririle și el 
nu se va putea duce la Sâncrai. 

Hatvani observă schimbarea toanelor lui Kemeny și-i zise: 

— Ce-ai păţit, dragă conte? S-ar zice că nu te bucură 
faptul că vom cina în tovărășia frumoaselor prizoniere. 

Kemeny tresări, dar se reculese iute. 

— Dacă am cina cu ele, m-ar bucura, răspunse el, mă tem 
însă că nu vom avea plăcerea aceasta. 


— Eu te încredinţez că o vom avea! Și sunt atât de sigur 
de aceasta încât uite, îi și fac blondei loc aici, alături de 
mine! Nu te superi, dar prima seară vreau s-o am eu lângă 
mine. Am acest drept de întâietate, deoarece la drept 
vorbind, ele mi-au fost aduse mie. 

— Mă rog... mă rog, răspunse contele, aruncând o privire 
Katiei. Dar să ne înțelegem, dacă blondina nu va veni astă 
seară, adică, vreau să spun, dacă nu va primi să ia loc la 
masă, atunci, mâine seară, am eu dreptul s-o așez alături de 
mine? 

— Asta nu! răspunse Hatvani râzând. După prima seară, 
când va fi șezut lângă mine... a doua seară e a dumitale, 
firește... dacă nu mă va prefera tot pe mine! 

— Dar dacă nu va ședea niciodată lângă dumneata? 

— Asta nu se va întâmpla, căci mai curând sau mai târziu, 
tot îi voi înfrânge cerbicia! 

În clipa aceea ușa se deschise și prin ea intră Dochiţa, 
apoi Pia și pe urmă... Mioara! 

O stană de piatră n-ar fi fost mai nemișcată decât cum 
rămaseră contele Kemeny și Kati. 

Mirarea, uimirea lor fu atât de mare, încât nu erau în 
stare nici măcar să se uite unul la altul, pentru a se întreba 
din ochi, ce se întâmplase. 

Privirile lor, aţintite asupra Mioarei, nu scăpară nici lui 
Hatvani care zâmbi pe sub mustață ca și când s-ar fi așteptat 
la această înmărmurire a celor doi. 

Când prizonierele ajunseră în apropierea mesei, de-abia 
atunci își mai reveni în fire contele Kemeny și se uită 
întrebător la Kati. 

Aceasta însă era și mai nedumerită decât el. 

— V-am chemat doamnele mele, zise Hatvani galant, 
pentru a vă oferi un loc la masa noastră. Cred că trebuie să 
vă fie foame, căci dacă nu mă înșel, n-aţi mâncat de ieri de la 
amiază? 

— Ironia aceasta, faţă de trei femei care ţi-au căzut în 
mână, zise Dochiţa, nu este de loc spre cinstea dumitale 
domnule Hatvani. 


— Nici cuvintele dumitale, nu sunt un răspuns la invitaţia 
mea! răspunse comandantul ungur, care în felul acesta voia 
să scape de a răspunde la acuzarea Dochiţei. 

— Răspunsul la invitaţie ţi l-am dat ieri seară! zise 
Dochița. Dacă într-adevăr ne porţi de grijă, fiindcă n-am 
mâncat și n-am băut de ieri, atunci trimite-ne cele 
trebuincioase în odaia în care ne ţii închise. La masa 
dumitale însă nu ne putem așeza după cuvintele pe care le-ai 
rostit ieri seară. 

— Nasul de ceară este bun în salon, doamna mea, 
răspunse Hatvani batjocoritor, nu însă în captivitate la 
dușmani. 

— Sunt dușmani care știu să fie cavaleri și față de 
prizonieri. Se pare ca ungurii nu cunosc cavalerismul nici 
măcar față de femei, când acestea sunt prizonierele lor. 

— Ajunge! strigă Hatvani, pe care răspunsurile dârze ale 
Dochiţei îl întărâtaseră peste măsură. Nu sunt înclinat a mă 
lăsa insultat de niște femei de valahi. Pentru ultima oară vă 
întreb, vreţi să vă supuneţi de bună voie dorințelor mele și 
să luaţi loc la masă, aici, sau nu? 

— Nu! răspunse Dochiţa, cu neclintită hotărâre. 

— Hegyesi, tună atunci Hatvani, le vei turna pe gât, la 
fiecare din ele, câte un pumn de sare. Doi oameni le va ţine 
gura deschisă și dumneata le torni sarea. Nicio fărâmă de 
pâine, nicio picătură de apă! Să vedem mâine dimineaţă 
dacă vor mai fi tot atât de trufașe. Acum, înapoi cu ele și 
execută porunca mea! 

— Păcat că n-ai trăit acum două sute de ani, zise Dochiţa 
dispreţuitoare, ieșind din odaie, căci fără îndoială că ai fi fost 
proclamat regele călăilor Inchiziției! 

Hatvani puse mâna pe o sticlă cu vin de pe masă și o 
aruncă după  Dochiţa. Aceasta însă părăsise tocmai 
sufrageria și sticla îl lovi în umăr pe Hegyesi care se găsea 
în prag. 

Ungurul ţipă de durere. 


— N-a fost pentru dumneata, ci pentru valaha aceea 
colțoasă! se scuză Hatvani, care de necaz goli un pahar cu 
vin, apoi un al doilea, pe nerăsuflate. 

Să vedem cum se vor purta mâine, după aperitivul de 
sare! zise el, rânjind hidos. Ţin orice rămășag că mâine la 
amiază le avem la masă. 

Dar contelui Kemény, numai de rămășaguri nu-i ardea. 

El tot nu-și revenise încă de tot în fire și tot nu era în stare 
să înţeleagă ce se întâmplase cu Mioara. 

La rândul ei Kati era tot atât de nedumerită și își frământa 
creierul în fel și chip, fără a izbuti să dezlege taina. 


* 
x x 


Taina revenirii Mioarei la Aiud era foarte simplă. 

În clipa în care Mioara coborâse în curte, îmbrăcată în 
şuba Katiei și se urcă în trăsură, Imre, care pentru 
continuarea planului său, îmbrăcase haine de rândaș, dădea 
tocmai târcoale casei pentru a vedea în ce chip ar putea să 
ducă la îndeplinire însărcinarea dată de Schulze. 

Cu acest prilej, el zări femeia cu șubă urcând în trăsură, i 
se păruse însă ciudată graba acesteia de a ajunge la 
caleașcă, precum și împrejurarea că nu se zărea nimic din 
faţa misterioasei doamne. 

Bănuind ceva necurat, fără să știe însă ce anume, el hotări 
să urmărească trăsura, ceea ce și făcu. 

De după gardul conacului din Sâncrai apoi, în momentul 
când misterioasa femeie cobori din trăsură și nu-și mai 
ascundea faţa, Imre o recunoscu pe Mioara. 

Mirarea lui fu foarte mare și nu-și putea închipui ce se 
întâmplase. 

Hatvani s-o fi trimis acolo? Atunci nu se putea ca Hegyesi 
să nu știe, căci după cum văzuse el, acesta era omul de 
încredere al comandantului ungur. 

Incălecă deci din nou și se înapoie la Aiud unde se duse 
de-a dreptul la Hegyesi căruia îi istorisi cele descoperite. 


Hegyesi rămase ca trăsnit auzind că una din prizoniere 
era la Sâncrai. 

— Asta trebuie să fie numai fapta contelui Kemeny, zise 
gardistul ungur, care vrea să-și ţină prizoniera pentru sine. 

— Atunci trebuie s-o aducem înapoi - zise Imre - cu atât 
mai mult cu cât eu am nevoie de ea pentru o însărcinare ce 
mi-a fost încredinţată în interesul cauzei ungurești. 

— Dar cum naiba facem, se frământa Hegyesi, ca să nu-l 
supărăm pe conte? 

— Puțin îmi pasă mie de contele Kemény, strigă Imre, eu 
urmăresc izbânda cauzei noastre și nu să adun ibovnice 
pentru conți. 

— Mai încet, mai încet, prietene, căută Hegyesi să-l 
liniștească, nu trebuie să uiţi că contele Kemény este unul 
din conducătorii revoluţiei ungurești din Ardeal și apoi, el 
este și prieten cu domnul comandant. Eu nu zic să n-o 
aducem pe prizonieră înapoi, dar s-o aducem cumva ca să 
nu-l supărăm pe conte. 

— Atunci știi ce? urmă Imre. Vom pleca numai noi doi s-o 
aducem înapoi. Eu mă urc pe capră, dumneata stai în 
trăsură. După cât am prins eu de veste, la conac nu este 
decât un singur îngrijitor, care nu va îndrăzni să nu ne dea 
fata când îi vom spune cine suntem. La Sâncrai o așezăm 
frumos în trăsură și o aducem înapoi lângă prietenele sale și 
nu-i spunem nimănui nimic, decât deseară, domnului 
comandant, care să facă așa cum va crede de cuviinţă. 

Lui Hegyesi îi plăcu planul. În chipul acesta nu se făcea 
gălăgie iar față de contele Kemény urma să se descurce 
Hatvani. 

Zis și făcut. 

Peste un ceas Mioara era iarăși în trăsură lângă Hegyesi, 
în vreme ce pe capră ședea un ungur cu mustăţi mari, până 
după urechi, căci Imre își schimbase iarăși înfățișarea. 

Hegyesi căută s-o descoasă, cine o ajutase să fugă, dar 
Mioara tăcu cu încăpățânare. Incredinţată că ibovnica lui 
Hatvani fusese de bună credinţă și că numai din pricina unei 
întâmplări nenorocite aflase Hegyesi locul refugiului său, 


Mioara ar fi murit mai curând decât să-și trădeze 
binefăcătoarea. 

Așa ajunse Mioara înapoi la Aiud, lângă Dochiţa și Pia. 

Seara, când Hatvani se înapoie de la Vint, Hegyesi se duse 
îndată și raportă cele petrecute. 

— Al naibii mai este și contele acesta! exclamă Hatvani, 
bucuros că Mioara fusese readusă. A vrut să mi-o ia înainte 
și a pus oamenii săi s-o răpească pe prizonieră în vreme ce el 
era cu mine la Vint! Mă miram eu, ce i-a venit așa, deodată, 
azi dimineaţă, să mă însoţească! 

— Şi eu cred, domnule comandant, zise Hegyesi, că numai 
oamenii domnului conte au scos-o din casă. 

— Dar nu mai încape nicio îndoială! Uite ce este însă! 
urmă Hatvani. Să nu se facă gălăgie pe chestia aceasta, 
deoarece suntem oaspeţii contelui și n-aș vrea să mă cert cu 
el din pricina unei femei. Să nu spui nimănui nimic despre 
cele întâmplate. La rândul meu, mă voi face că nu știu nimic. 
Căci dacă l-aș întreba de ce și-a pus oamenii s-o răpească pe 
prizonieră, mi-ar răspunde că el nu știe nimic și ar mai fi în 
stare să se socotească jignit și să mă tragă la răspundere. 
Ori, știi bine că și el este membru în comitetul revoluţionar 
și nu-i bine să ne certăm din pricina unei femei, tocmai noi, 
care conducem destinele acestei ţări. 

— Firește, firește, domnule comandant! făcu Hegyesi. 

— Așadar, lucrurile vor rămâne baltă, urmă Hatvani. 
Kemény nu mă va întreba nimic, căci nu-i va da mâna să 
răscolească cenușa, iar noi vom tăcea. 

Așa s-a întâmplat că nici contele Kemeny, nici Kati și nici 
Mioara n-au aflat niciodată adevărul asupra dispariţiei și 
reapariţiei iubitei lui Mihu Inimă de Leu. 

Firește că adevărul tot nu l-a știut nici Hatvani, niciodată. 


Casa contelui Kemeny din Aiud, era cufundată în tăcerea 
cea mai desăvârșită. Cina se sfârșise mai de vreme ca de 
obicei și se culcase toată lumea. 

Obosiţi de marșul de peste zi, atât Hatvani, cât și contele 
Kemeny adormiră iute. 

Kati se mai zvârcoli și ea în pat, este adevărat, din pricina 
tainei pe care tot n-o dezlegase încă dar, în cele din urmă, 
somnul puse stăpânire și pe ea. 

Numai cele trei prizoniere nu puteau dormi. 

Hegyesi executase sălbatica poruncă a stăpânului său și 
pumnul de sare, turnat cu de-a sila pe gâtul lor, le înzecise 
setea arzătoare de mai înainte. 

Mioara mâncase și băuse la conacul din Sâncrai, așa că 
chinurile ei nu erau tocmai atât de nimicitoare ca ale 
prietenelor sale. 

Dochiţa și mai ales Pia însă sufereau îngrozitor. 

Pe stomacul gol un pumn de sare, când de aproape două 
zile n-ai înghiţit o picătură de apă, este o tortură ce nu poate 
fi închipuită decât de acela care a avut nenorocirea s-o 
trăiască. 

Buzele prizonierelor crăpaseră din pricina focului ce le 
ieșea din piept, limba li se înțepenise în gura uscată și Pia 
începuse chiar să aiureze. 

În frigurile setei ea se vedea din nou în tabăra ţiganilor 
vagabonzi unde voiau s-o mărite cu fiul bulibașei și striga 
deznădăjduită după ajutor. Din pricina gâtlejului uscat însă 
tipetele ei n-aveau putere și ieșeau ca niște horcăituri 
înfiorătoare de auzit. 

Mioara, singura, care se mai putea ţine pe picioare, își 
frângea mâinile de deznădejde, alerga ca nebună de colo 
până colo, dar scăparea nu era nicăieri. 

Ba da, scăparea era la Hatvani, dar acesta cerea un preţ 
pe care nici una din ele n-ar fi fost în stare să-l plătească. 

Decât să se supună dorințelor josnice ale acestei bestii cu 
chip de om mai bine voiau să moară în chinurile acestea ale 
setei, mai cumplite decât care nu sunt altele pe lume. 


Dochiţa, fiind mai voinică din fire, nu aiura încă. Zăcea 
însă nemișcată pe pat și nu mai era în stare nici măcar să-și 
mai șteargă sângele de pe buzele plesnite. 

— Doamne, exclamă Mioara în vreme ce alerga prin odaie, 
de ce ne încerci atât de greu? Oare n-au fost îndeajuns 
suferințele pe care le-am îndurat toate trei până acum? Cu 
ce am păcătuit Doamne, de ne pedepsești atât de greu? 
Îndură-te, Dumnezeule, îndură-te de noi și ia-ne la Tine, nu 
ne mai lăsa pradă acestor chinuri cumplite! Trimite-ne 
moartea, Doamne, căci moartea ne va fi o alinare și vom 
binecuvânta numele Tău! 

Dar moartea nu venea, căci altfel fusese scris în Cartea 
vieţii. 

Într-un timp, cuprinsă de o deznădejde fără margini, 
Mioara începu să bată cu pumnii în ușă. 

Sentinela deschise ușa și se răsti: 

— Ce vrei? De ce faci gălăgie în miez de noapte? 

— Apă... adu un pahar cu apă, căci prietenele mele mor! 
se rugă ea în genunchi. 

Dar sentinela îi întoarse spatele și închise ușa cu o 
înjurătură grosolană. 

Cum era să aibă el alt suflet decât stăpânul său? 

Mioara se ridică și își începu din nou plimbarea 
deznădăjduită prin casă. 

Deodată se repezi la fereastră și o deschise. 

Da, acolo era mântuirea. Ea se întindea albă, neprihănită în faţa 
sa. 

Mioara își înfipse amândouă mâinile și le duse apoi la 
gură, sorbind cu nesaţ mântuirea. 

Era zăpada groasă de o palmă care se așezase pe pervazul 
ferestrei. 

Mioara își umplu apoi pumnii din nou cu zăpadă și se duse 
la Pia, apoi la Dochiţa, pe urmă iarăși la Pia și iarăși la 
Dochiţa. 

Cu cât nesaţ sorbeau băutura salvatoare buzele crăpate 
de arsuri, cu câtă vigoare începea să alerge iarăși sângele 
îngroșat prin vine! 


Ochii Piei începură să-și recapete viaţa, Dochiţa începu să- 
și miște iarăși brațele, limba se putea mișca din nou în gură. 

Era puternic crudul, sângerosul Hatvani dar, cu toată 
puterea lui, cerului nu-i putea porunci. Ori, cerul nu voia ca 
bietele prizoniere ale ungurilor să-și dea sufletul în chinurile 
groaznice ale setei. 

După ce astâmpără setea nimicitoare a prietenelor sale, 
Mioara, adună într-un vas de flori care se găsea pe masă 
toată zăpada de pe pervaz, până la care putea ajunge, apoi 
închise fereastra. 

Vasul cu preţioasa băutură îl ascunse sub pat. 

Acum mai puteau rezista, acum puteau înfrunta din nou 
nemernicia lui Hatvani. 

Foamea le chinuia cumplit, este adevărat, dar când ai 
scăpat de tortura setei, aproape că nici nu mai simţi chinul 
foamei. 

Acela care veghează însă asupra oamenilor, acela care le 
scăpase pe prizoniere din ghearele de jăratic ale setei, 
dându-i Mioarei gândul salvator, nu se îndură numai pe 
jumătate de suferinţele jertfelor lui Hatvani. 

De-abia se așezase Mioara pe pat lângă Dochiţa, care 
adormise istovită, când deodată se auzi o ușoară bătaie în 
fereastră. 

Mioara sări din pat speriată și alergă la fereastră. 

Pe fuștelul cel mai de sus al unei scări care era rezemată 
de zid, ședea un om ce ţinea ceva în mână. 

Din pricina întunericului Mioara nu putea recunoaște 
chipul vizitatorului nocturn care-i făcea semne să deschidă 
fereastra. 

Dându-și seama că numai un prieten se putea apropia de 
ele pe calea aceasta puţin obișnuită, Mioara deschise 
fereastra și întrebă în șoaptă: 

— Cine ești și ce cauţi aici? 

— Sunt Onuţ, doamnă, răspunse omul din vârful scării, cel 
ce v-a scos din pivniţă la Abrud. 

— Nu se poate, zise Mioara, neîncrezătoare. Onuţ avea 
barbă și... 


— Aveam, doamnă, aveam, răspunse omul, dar vorbiţi mai 
încet căci dacă aude cineva sunt pierdut. După ce ne-au adus 
aici, ungurii mi-au tras o bătaie soră cu moartea și mi-au dat 
drumul. La început n-am știut cum să fug mai iute. Pe urmă 
însă mi-am adus aminte de dumneavoastră și nu m-am putut 
îndepărta fără să mai încerc a vă veni în ajutor. 

Mi-am ras barba, mi-am ras mustăţile, m-am tuns în cap și 
îmbrăcat în straie ungurești am venit aici unde am reușit să 
intru ca rândaș. Aseară am aflat la ce chin v-a supus Hatvani 
și m-am gândit că, orice s-ar întâmpla, să vă vin în ajutor. 
Am așteptat până când toată lumea s-a culcat, până când s- 
au schimbat sentinelele și acum iată, v-am adus niște carne 
afumată, o pâine și un ulcior cu apă. Mâncaţi și beţi ca să nu 
vă pierdeţi puterile. 

— Bade, bade, cum să-ți mulțumim! exclamă Mioara, 
adânc înduioșată. 

— Nu-i nevoie de mulțumiri! zise Onuţ. Dacă noi românii 
nu ne vom ajuta, atunci cine să ne ajute. Vă dau însă un sfat. 
Mâncaţi toată carnea și toată pâinea, să nu mai rămână 
nimic, căci s-ar putea să vă scotocească prin odaie și dacă 
dau peste rămășițe de merinde ne-am dus pe copcă. Apa 
aveţi în ce s-o turnati ca să iau ulciorul? 

— Am! răspunse Mioara și scoase de sub pat vasul de flori 
din care aruncă zăpada topită și îl umplu cu apă bună, din 
ulcior. 

— Asta e zăpadă, luată de pe fereastră. 

— Am văzut, am văzut, zise Onuț, când ați adunat neaua. 
Așa! Mâine noapte viu iar să vă aduc merinde și apă. Intre 
timp voi încerca să văd dacă nu-i chip să vă scot pe undeva 
din casă. Până în curte aţi putea ajunge pe aici, pe scară, dar 
toată casa e înconjurată de santinele, așa că mai departe n- 
am plutea străbate. Dar fiţi fără teamă, căci născocesc eu 
ceva. Acum rămâneţi cu bine. 

— Dumnezeu să te răsplătească, bade Onuţ! zise Mioara, 
cu adâncă recunoștință. 

— Încă ceva, mai zise Onuţ, înainte de a cobori. Mâine 
dimineaţă, când vor veni ungurii la dumneavoastră să faceţi 


pe bolnavele și să nu coborâţi din pat, căci altfel vor bănui 
că cineva vă aduce merinde și apă. 

— Bine, bade Onuţ. 

Onuţ cobori, iar Mioara închise fereastra. 

Ajuns jos, în curte, Onuţ luă scara pe umeri, se furișă cu 
ea pe lângă zid până sub un șopron, unde o așeză cu băgare 
de seamă, pentru a nu face zgomot, apoi se duse spre 
locuinţele servitorilor, unde intră în una din odăi. 

Aici aprinse o lumânare și începu să-și frece mâinile. 

— Merge de minune, de minune! exclamă el, pe 
ungurește. 'Torturile prescrise prizonierelor de Hatvani mi- 
au dat mie apă la moară. În chipul acesta nu mai încape 
nicio îndoială că le voi câștiga toată încrederea și apoi... apoi 
se va sfârși cu blestemaţii aceia de valahi, veniţi din Țara 
Românească pentru a ne pune nouă bete în roate! 

Dacă Mioara ar fi putut vedea chipul pretinsului Onuţ în 
clipa aceea, s-ar fi îngrozit și fără îndoială că n-ar mai fi 
primit ajutorul lui perfid. 

Căci Onuţ nu era nimeni altul decât Imre, omul lui 
Schulze, care-l atacase pe colonelul Ispirescu la Abrud, care 
le luase pe ele din pivniţa croitorului Fazakaș, nu pentru a le 
duce la Zlatna, ci pentru a le da pe mână lui Hatvani, Imre 
care acum se trudea să câștige încrederea prizonierelor 
pentru ca prin ele și cu ajutorul lor să-l piardă pe Mihu 
Inimă de Leu și pe tovarășii săi. 

Dar dacă Onuţ era Imre, deci un dușman neîmpăcat al 
românilor, atunci de ce le ajuta pe prizoniere și de ce călca 
el însuși poruncile lui Hatvani? 

Fiindcă Imre urmărea un scop și pentru ajungerea acestui 
scop el ar fi fost în stare să-l ucidă chiar și pe Hatvani, dacă 
ar fi fost nevoie. 

Imre îi urma pe români și se bucura când îi vedea că sunt 
chinuiți de unguri. Dar Imre voia să vadă Ardealul al 
ungurilor, voia să vadă înfrântă revoluţia lui Avram Iancu, 
ori, Schulze îi băgase în cap că mâna dreaptă a Craiului 
Munţilor, ajutorul lui cel mai preţios era Mihu și cu trupa sa 


de voinici căliți în lupte și de aceea voia cu orice preţ să-i 
pună pe aceștia de pe picioare. 

Pentru atingerea acestui scop Schulze făurise un plan, a 
cărui ducere la îndeplinire fusese încredinţată lui Imre. 

Imre trebuia să câștige încrederea Mioarei, ca aceasta să-i 
dea o scrisoare către Mihu, prin care să-l descrie pe el ca un 
om de încredere, care-l va conduce la eliberarea lor. 

În mână cu această scrisoare, Imre ar fi urmat să vină la 
Mihu și să-l atragă în cursa care trebuia să-i fie fatală. 

De aceea veghea Imre cu atâta sfințenie asupra 
prizonierelor, de aceea împiedicase răpirea Mioarei, de 
aceea le adusese merinde. Dacă se îmbolnăveau sau mureau 
și planul lui ar fi căzut baltă. 

După ce va avea scrisoarea la mână, puţin îi va păsa de 
soarta Mioarei și a celorlalte două prizoniere. N-avea decât 
Hatvani să le lase să moară de foame și de sete, n-avea decât 
contele Kemeny să le răpească pe toate trei, n-aveau decât 
ungurii să le sfâșie în bucăţi. 

Să-și ducă planul la îndeplinire, să scape pe unguri de 
primejdia ce însemna pentru ei istețimea și agerimea minţii 
lui Mihu, pe urmă să piară și prizonierele. 


x 
x x 


A doua zi de dimineață Hegyesi intră în odaia 
prizonierelor cerându-le să-l urmeze, deoarece Hatvani voia 
să le vorbească. 

Dar fetele, ţinându-se de sfatul dat de falsul Onuţ, au 
răspuns că n-au putere să părăsească patul. 

Atunci Hatvani veni el însuși la prizoniere. 

Cu toate că mâncaseră și băuseră, pe bietele fete tot se 
mai vedeau urmele chinurilor suferite. 

Chipurile le erau palide ca ceara, buzele crăpate erau 
numai răni, ochii lor luceau bolnăvicios. 

Dar priveliștea aceasta, care ar fi mișcat inima cea mai 
împietrită, îl făcu pe Hatvani să râdă mulţumit: 


— Ha, ha, ha, ei, frumoasele mele doamne tot nu vreţi să 
luaţi parte la mesele noastre? 

Niciuna din fete nu răspunse. 

— V-am întrebat dacă nu v-aţi răzgândit? repetă Hatvani, 
dar nici de data aceasta nu primi niciun răspuns. 

— Sunteţi mai încăpăţânate decât își poate închipui 
cineva, urmă comandantul ungurilor. Dacă nu răspundeţi, vă 
deschid gura cu cleștele înroșit în foc! 

— Răspunsul ţi l-am dat, încă din prima seară, zise atunci 
Dochița. Nu înţeleg de ce îţi mai pierzi timpul în zadar. Mai 
bine dă ordin să fim împușcate sau spânzurate și sfârșește 
odată! 

— Femeile valahilor nici nu se împușcă, nici nu se 
spânzură, ci se spintecă! răspunse Hatvani cu o drăcească 
plăcere. Pe voi însă, nu vă voi spinteca dacă vă vine mintea 
la cap. 

— Mintea care vrei dumneata să ne vină nu ne va veni 
niciodată! răspunse Dochiţa. 

— Asta vom vedea! Astăzi nu puteţi să vă mai mișcaţi din 
pat! Mâine nu veţi mai putea nici măcar vorbi. Unui alt om în 
locul vostru, limba i s-ar fi înțepenit în gură încă de astăzi, 
voi însă, românii, aveţi o alcătuire de drac și înduraţi orice 
chin, cu mai multă ușurință. Dar chiar și puterea aceasta de 
îndurare a voastră se va înfrânge! Așadar pe mâine 
frumoasele mele doamne. Dacă între timp vă răzgândiţi, 
trimiteţi vorbă prin sentinela de la ușă și veţi primi de 
mâncare și de băut la masa noastră și vă veţi odihni în 
braţele noastre. 

Cu aceste cuvinte Hatvani părăsi odaia prizonierelor. 

Dar în zadar așteptă el toată ziua să vină sentinela spre a-i 
spune că prizonierele se supun. Sentinela nu veni și seara 
Hatvani fu atât de rău dispus, încât nici nu veni la masă. 

Noaptea apoi, Onuţ-lmre le aduse din nou de mâncare și 
apă, precum și o bucată de hârtie și un creion. 

— Doamnă, îi zise el Mioarei, casa e prea păzită și nu e 
chip să vă scot de aici. M-am gândit însă să mă reped până 
la tabăra Craiului și să-i spun unde vă găsiţi, să vină el să vă 


scape. Am adus și hârtie, dacă vreţi să-i scrieţi ceva. Mâine 
noapte voi veni iar și vă aduc merinde și apă pentru câteva 
zile și pe urmă plec. Până atunci scrieţi ce aveţi de scris. 

— Dar de unde știi dumneata, bade Onuţ, unde se găsește 
tabăra Craiului? întrebă Mioara, îngrijată. Și dacă pleci, nu 
te vom mai avea nici pe dumneata aici. 

— Doamnă, răspunse Onuţ, starea asta nu se poate 
prelungi în veci. Într-o bună zi Hatvani se va plictisi să vă 
mai chinuiască în zadar și va porunci să vă ucidă. Cum nu e 
chip să fugiţi de aici, singura scăpare poate veni numai de la 
Craiul Munţilor. 

— Bine, bade Onuţ, atunci adu-ne mâine noapte apă și 
merinde pentru mai multe zile și du-te cu Dumnezeu. Să 
sperăm că ajutorul ce ni-l aduci nu va veni prea târziu. 

Mioara închise fereastra și Imre își văzu de drum. 

Se întâmplă însă că evenimentele încurcară puţin 
socotelile lui Imre. 

Spre zorii zilei sosi la Aiud în goana calului un curier 
ungur și ceru să vorbească îndată cu Hatvani. 

Comandantul ungurilor tuna și fulgera că nu este lăsat să 
se odihnească și porunci ca solul să fie introdus în 
dormitorul său. 

— Au năvălit tătarii, a venit împăratul Austriei cu toată 
oastea lui, sosește Kossuth, ce este de-mi tulburaţi somnul? 
se răsti el la curier. 

— N-au venit nici tătarii, nici oastea austriacă nu se 
apropie, domnule comandant, răspunse solul, gâfâind, dar 
vin românii. 

— Şi pentru atâta lucru mă  sculaţi din somn, 
blestemaţilor? tună Hatvani. Să-i măcelărească pe toţi! Unul 
să nu mai rămână! 

— Are să fie cam greu, domnule comandant! 

— Greu? De ce să fie greu? Sau vă temeti de coasele și 
topoarele românilor? Valahii n-au arme, voi aveţi, și-i 
împușcați din depărtare. 

— Au și arme și sunt și mulţi, domnule comandant! zise 
curierul din nou. 


— Mulţi? Câţi să fie? O sută, două? La Aiud am acum peste 
cinci sute de oameni. Trei pentru fiecare român. 

— Au românii trei pentru fiecare din noi, domnule 
comandant. 

— Ai înnebunit omule? De unde să aibă atâţia oameni? 
tună Hatvani. Nici blestematul acela de Iancu nu are mai 
mult de o mie de oameni înarmaţi! 

— Dar tocmai Iancu vine, domnule comandant! răspunse 
solul. 

— Ha, ha, ha! începu Hatvani să râdă, apoi deodată se 
înfurie. Firea-i al dracului să fii de dobitoc, te-ai îmbătat și-a 
bătut cineva joc de tine sau visezi? Avram Iancu este la Alba 
Iulia unde ţine sfat cu ofiţerii de paradă ai austriecilor. 

— A fost, domnule comandant, răspunse curierul. Dar a 
fost rugat de generalul Puchner să ocupe Aiudul, Vinţul și 
Turda, și acum este cu toată oastea lui la Teiuș, iar mâine va 
fi la porţile Aiudului. 

Hatvani îngălbeni la auzul acestor cuvinte. 

— La... la Teiuș? îngână el. 

— Da, domnule comandant. Când ieșeam eu pe poarta din 
spre miază-noapte, românii intrau pe la miazăzi. 

— Nenorocitule! strigă Hatvani, sărind ca un nebun din 
pat. Şi mă ţii aici de vorbă fără să-mi spui că Iancu e la 
Teiuș? Vrei să ne prindă pe toţi aici, în oraș? Ce facem noi, 
cinci sute de oameni, împotriva celor zece mii de valahi 
înarmaţi până în dinţi? 

Zece mii? Parcă adineaori spunea că Iancu n-are decât o 
mie de oameni înarmaţi? 

Nu trebuie să vă miraţi, iubiţi cititori, căci acesta era 
obiceiul ungurilor de a exagera fără nicio măsură. Când era 
vorba să-i disprețuiască pe români, să ridice moralul 
trupelor, comandanții spuneau că toţi românii laolaltă n-au 
nicio mie de puști iar când mâncau bătaie sau se apropia 
oastea lui Iancu, strigau în gura mare că românii vin cu 
zecile de mii și sunt înarmaţi până în dinţi de către austrieci. 

Ori, adevărul era că austriecii nu i-au dat lui Iancu decât o 
mie de puști, cu restul până la zece mii tot ţinându-l de 


vorbă până la sfârșitul revoluţiei din pricina intrigilor lui 
Schulze și Ivanovici. 

Cel mai mare număr de puști Avram Iancu l-a avut în mai 
1849, după înfrângerea lui Hatvani la Abrud când, cu armele 
luate de la armata învinsă, de-abia se ridica numărul puștilor 
lui la 2500. Tot atunci lancu a mai pus mâna și pe patru 
tunuri de aramă, căci până atunci Craiul Munţilor n-avusese 
decât două tunuri de lemn cu care însă românii au făcut acte 
de neînchipuit eroism, după cum vom vedea mai departe. 

Pentru a vedea exagerarea ungurilor care căutau să-și 
justifice înfrângerile, este îndeajuns să amintim că Hatvani, 
în raportul său după fuga din Abrud, spune că românii aveau 
40.000 de oameni, din care zece mii înarmaţi cu puști, iar 
colonelul Kemény, următorul comandant al trupelor 
ungurești după Hatvani, care mâncă și el bătaie, tot la 
Abrud, la 16 iunie, spune că oastea lui lancu era alcătuită 
din 70.000 de oameni. 

In realitate Iancu avea la Abrud vreo 6000 de oameni, din 
care 2500 de pușcași. 

De aceea, nu trebuie să ne mirăm deloc dacă și în ziua 
aceea de 8 noiembrie, Hatvani a spus mai întâi, când îl 
credea pe Iancu la Alba Iulia, că oastea lui nu numără decât 
o mie de oameni, iar o clipă mai târziu, când auzi că românii 
vin spre Aiud, că Avram lancu are cu sine zece mii de 
oameni înarmaţi până în dinţi. 

Trebuia omul să-și justifice cumva fuga rușinoasă. 

— Alarma! Să se sune alarma! tună el, deschizând 
fereastra. Toată lumea gata de drum! Să se ia prizonieri toţi 
românii care vor fi găsiţi în oraș. 

Când apoi se lumină de ziuă, cei cinci sute de gardiști 
unguri erau înșiraţi în fața contelui Kemény, târând după ei 
bărbaţii, femeile, copiii români pe care îi putuseră prinde în 
grabă. 

În curtea casei contelui Kemény, se înșirau, gata de 
plecare mai multe trăsuri. Toate erau pline cu lucrurile mai 
de preţ ale contelui sau cu prada luată de Hatvani. 


Numai două trăsuri erau goale dar și acestea fură ocupate 
în curând. 

Una de Kati și Vilma, ibovnicele lui Hatvani și Kemeny, 
cea de-a doua de cele trei prizoniere. 

Mai înainte de a fi silită să se urce în trăsură însă, Mioara 
izbuti să-i strecoare lui Onuţ-lmre bileţelul pentru Mihu 
Inimă de Leu, bileţelul cu care trădătorul urma să-l atragă în 
cursă pe căpetenia haiducilor. 

După aceea, Hatvani dădu semnalul de plecare și ungurii 
porniră spre Vint. 

Printre caii gardiștilor fugeau, căutând să se ţină la pas cu 
caii, zeci de români și românce luaţi prizonieri din Aiud și 
legaţi de căpestrele animalelor. 

Când vreunul din ei nu mai putea să fugă, ungurii îi loveau 
cu latul sabiei unde nimereau, iar când cădeau istoviţi, o 
împunsătură de spadă punea capăt vieţii lor nenorocite. 

Așa a fost retragerea vitejilor gardiști unguri din Aiud. 


CAPITOLUL 127 
BARBARIA DIN VINŢUL DE SUS 


Când Mihu Inimă de Leu primi la Aiud scrisoarea Mioarei 
adusă de falsul Onuţ, el nu mai stătu o clipă la îndoială și 
spunându-i lui Dan să adune voinicii, porni în căutarea 
Craiului Munţilor pentru a-i spune că pleacă la Vint pentru 
eliberarea celor trei prizoniere. 

— Nu te pripi, frate Mihule, îi zise Avram Iancu liniștit, 
căci graba strică treaba! Ce faci dumneata, cu treizeci de 
oameni, oricât de viteji ar fi ei, împotriva a cinci sute de 
unguri? 

— Am mai înfruntat și altădată oaste numeroasă, domnule 
comandant, răspunse Mihu, și nu am dat înapoi. Pe urmă, 
pot să vă liniștesc, căci eu nu mă duc să-i atac pe unguri ci 
numai să eliberez prizonierele. Aceasta o voi face la noapte, 


când gardiștii dorm și pentru ca să răpesc trei prizoniere nu- 
mi trebuiesc mai mult de treizeci de oameni. 

— Totuși, frate Mihule, eu zic să aștepți până mâine, când 
se vor fi odihnit glotașii! noștri și pornim cu toţi la eliberarea 
doamnelor a căror suferinţă te rog să crezi că mă doare în 
suflet și pe mine. 

Dar Mihu nu mai era de reţinut. 

Din clipa în care aflase unde să găsește scumpa lui 
Mioara, hotărâse să pornească îndată în căutarea ei și odată 
această hotărâre luată nicio putere din lume n-ar mai fi fost 
în stare să-i mute gândul. El ar fi alergat în ajutorul iubitei 
sale chiar dacă ar fi știut că trebuie să se măsoare cu toți 
diavolii din iad. 

De aceea, toate stăruinţele, toate sfaturile înțelepte ale lui 
Avram lancu rămaseră zadarnice. 

Mihu porni spre Vinţ, urmat de haiducii săi și călăuzit de 
spionul Onuţ-lmre. 

În vreme ce Mihu stătuse de vorbă cu Craiul Munţilor, am 
văzut că Onuţ se strecurase în cortul lui Schulze unde dădu 
raportul asupra celor petrecute la Abrud după plecarea 
oastei române și la Aiud. 

Schulze îi dădu noi instrucţiuni pentru Hatvani și acum 
Imre se găsea în fruntea cetei de voinici a lui Mihu Inimă de 
Leu pe care o ducea la pieire. 

Dar Avram lancu nu se putea împăca cu gândul primejdiei 
care știa că-l ameninţă pe voinic și după ce-și trecu trupele 
în revistă, le porunci tribunilor Axente și Popovici să se 
ridice cu oamenii lor și să pornească pe urmele lui Mihu, 
spre a-i putea veni în ajutor, în caz de nevoie. 

Dar în vreme ce oastea lui Axente și Popovici mergeau pe 
jos, încet, Mihu și cu oamenii săi înaintau ca săgeata spre 
marea comună ungurească, înfiptă în inima românismului, 
Vinţul de Sus. 

Așa s-a întâmplat că, nici nu se înserase bine și Mihu și 
ajunse la Inoc, ultimul sat, înainte de Vint. 


soldat pedestraș care făcea parte dintr-o gloată. 


Aici voinicii ţinură sfat cu Onut și la propunerea acestuia, 
hotărâră ca Onuţ să intre în Vint, spre a spiona unde au fost 
găzduite prizonierele și să vadă cum ar putea fi eliberate, iar 
la ceasurile zece să se întâlnească cu toţii la podul de peste 
Mureș, din faţa Vinţului. 

Onuţ plecă deci pe jos spre orășel, iar haiducii rămaseră la 
cârciuma din Inoc până când urmau să se îndrepte spre 
podul de peste Mureș. 

Așezaţi în jurul unei mese lungi, voinicii goleau pahar 
după pahar, unii din ei intonau chiar cântecele vechi de 
haiducie, toţi însă așteptau cu nerăbdare clipa când vor 
putea să mânuiască armele din nou. 

Cele câteva încăierări avute cu ungurii până atunci nu 
fuseseră tocmai pe placul lor. Ei voiau să lupte piept la piept, 
voiau să reînvie vechile isprăvi din Baltă care îi făcuseră 
temuti în toată ţara, voiau să le arate și ungurilor cine sunt 
voinicii lui Mihu Inimă de Leu. 

Lupta cu oamenii lui Nemegyei în piaţa Zlatnei fusese 
floare la ureche pe lângă ceea ce se simțeau ei în stare să 
facă. 

Aceeași nerăbdare îi stăpânea pe toţi și inimile tuturor 
erau însufleţite de aceeași înfrigurare. 

Dar în vreme ce voinicii ardeau de dorul luptei, Mihu și 
Dan ardeau de dorul de a-și elibera iubitele din ghearele 
ungurilor, unde știau că fiecare clipă le putea fi fatală, unde 
știau că o moarte groaznică le poate pândi în fiecare 
moment. 

Nici Mihu și nici Dan nu beau deloc, amândoi numărau 
doar minutele care mai aveau să treacă până când sosea 
clipa pornirii spre pod. 

Dar minutele acelea treceau nespus de greu, mai încet 
parcă decât oricând și împins de dor și teamă Mihu dădu 
porunca de plecare, cu o jumătate de ceas mai înainte decât 
ar fi trebuit. 

Haiducii nu cunoșteau ţinutul. Cu toate acestea nu le fu 
greu să găsească podul căutat, căci mergând pe marginea 
Mureșului, dădură îndată peste el. 


Cu toate că sosiseră cu o jumătate de ceas mai de vreme, 
Onuţ se găsea la locul întâlnirii. 

— Ai și venit, bade Onuţ? întrebă Mihu, mirat 

— Am venit, domnule Mihu, răspunse spionul, căci ce era 
să mai caut acolo după ce am aflat ceea ce am vrut să știu. 

— Așa, dar știi unde sunt ţinute prizonierele? întrebă și 
Mihu și Dan deodată. 

— Știu. 

— Unde? 

— În clădirea școlii ungurești! 

— Unde vine asta? 

— Pe o uliţă îngustă, în partea dinspre răsărit a comunei. 

— Şi putem ajunge acolo, fără să fim descoperiţi? întrebă 
Mihu. 

— Cu cea mai mare ușurință, răspunse Onuţ. Școala este 
așezată între două străzi înguste care ies până afară din 
comună. În jurul școlii sunt așezate mai multe santinele, 
deoarece în clădire sunt ţinuţi și ceilalți prizonieri români 
luaţi de unguri din Aiud și împrejurimi. 

— Câte santinele sunt postate în jurul școlii? întrebă Mihu. 

— Cred că patru! De fiecare parte a clădirii câte una. În 
partea dinspre marginea satului se întinde o grădină mare, 
cu pomi roditori. Eu cred că pe aici ar trebui să pătrundem 
în școală. Și pe partea aceasta păzeşte o sentinelă, firește, 
dar sub scutul pomilor ne putem apropia mai ușor de el spre 
a-l culca la pământ cu o lovitură de pumnal bine îndreptată. 

— Și gardiștii unguri unde își au tabăra? mai întrebă 
Mihu. 

— N-au tabără. Ei au fost găzduiţi toţi pe la ungurii din 
sat. Dar se vede că de teama unui atac neașteptat nu s-au 
răsfirat, ci au căutat să-și găsească gazdă toţi prin mijlocul 
satului. 

— Așadar, drumul până la școală pare să fie liber? întrebă 
căpetenia haiducilor. 

— Aș putea spune tot atât de liber ca și podul acesta! 
răspunse spionul arătând cu mâna spre podul de peste 
Mureș care la ora aceea era gol... 


— Atunci să pornim! strigă Dan Dragomir, care nu-și mai 
putea stăpâni nerăbdarea. 

— Încă ceva, zise Onuţ. Pentru ca zgomotul animalelor să 
nu trezească din somn populaţia care, fiind toată 
ungurească, ar fi împotriva noastră, aș fi de părere să lăsăm 
caii la marginea satului. 

— Ideea nu e rea! zise Mihu! 

— Pe urmă, continuă spionul, cred că ar fi mai bine să 
înaintăm pe amândouă străzile deodată, căci în felul acesta 
ne putem strecura mai neobservaţi decât dacă suntem mai 
mulţi laolaltă. Nu se știe care ungur nu poate dormi și dacă 
uitându-se pe fereastră vede treizeci de oameni înarmaţi, 
curiozitatea îl va împinge să se uite mai bine iar când va 
vedea că nu purtăm uniforma gardiștilor unguri și dă alarma 
suntem pierduţi. 

Lui Mihu nu prea îi plăcea să-și împartă în două oamenii 
într-o comună necunoscută, mai ales că nici casa care urma 
să fie atacată nu-i era știută și se împotrivi. 

Dar Dan Dragomir, vijelios și nerăbdător ca întotdeauna fu 
de părerea lui Onuţ, numai ca să nu se mai lungească vorba 
și să pornească mai iute și pentru întâia oară în viaţa lui 
Mihu Inimă de Leu primi sfatul altuia în chestiune de 
strategie, chiar dacă acest sfat i se părea lui că nu este 
tocmai bun. 

Voinicii se aruncară deci pe cai și porniră spre partea de 
răsărit a Vinţului. 

Onuţ îi călăuzea cu atâta dibăcie încât ai fi crezut că 
acolo, în Vinţ, a copilărit și a trăit. 

Lucrul acesta îl și miră pe Mihu care-l întrebă: 

— Dar de unde cunoşti Vinţul atât de bine, bade Onuţ? 

— Cum să nu-l cunosc, domnule Mihu, răspunse Onuţ fără 
șovăire. V-am spus doar că sunt rândaș la contele Kemeny 
din Aiud. 

— Dar contele Kemeny e la Aiud, zise Mihu, ori dumneata 
văd că și la Vinţ ești ca la dumneata acasă! 


— Firește că sunt, răspunse cel întrebat, tot atât de 
nestingherit, ca și mai înainte. Contele Kemeny are o casă și 
aici, în Vinţ și adeseori mă trimitea să slujesc aici. 

— Şi contele Kemeny e tras acum în casa lui? 

— Firește, împreună cu Hatvani! 

— Cu Hatvani? exclamă Mihu și la auzul acestui nume 
dinţii i se încleștară. Şi în care parte a comunei e casa 
contelui? 

— Tocmai în partea dinspre apus! N-aveţi nicio teamă căci 
din partea lor nu ne ameninţă nicio primejdie. 


x 
xX xX 


— Nu mi-e teamă, bade Onut, ci dimpotrivă, îmi pare rău 
că nu e mai aproape casa, căci după eliberarea prizonierelor 
tare aș fi vrut să le fac și lor și mai ales lui Hatvani o mică 
vizită. 

Onuţ nu răspunse nimic. 

Ochii lui însă rânjeau drăcește și voiau parcă să spună: 

— Vizita la Hatvani o vei face tu, dar nu te vei bucura prea 
mult de ea! 

Încetul cu încetul voinicii se apropiară de orășel și în 
curând, la un semn al lui Onuţ, descălecară. 

— Aici trebuie să lăsăm caii! zise spionul. Cred că un om 
ajunge pentru a-i păzi. 

— Caii noștri rămân și singuri, bade Onuţ! zise Mihu. Dar 
în orice caz, Gavrilă, rămâi tu aici să nu avem vreo surpriză. 

După ce descălecară toţi, porniră încet peste câmp, 
îndreptându-se spre cele două străzi de care amintise 
spionul și care se sfârșeau în câmp. 

Când ajunseră la capătul primei străzi, Onuţ se opri și zise 
în șoaptă: 

— Acum, domnule Mihu, împarte-ţi dumneaa oamenii în 
două. Jumătate merg cu noi pe aici, jumătate o iau pe strada 
cealaltă. Când ajung la grădina din dosul școlii, școala se 


cunoaște îndată căci e clădirea cea mai mare de pe stradă, 
să sară gardul încet și să se furișeze cu băgare de seamă 
înainte printre porni. Noi vom face la fel și ne întâlnim cu 
toţii în grădină 

— Dane, zise atunci Mihu, ia cu tine jumătate din oameni 
și pornește cu ei pe strada cealaltă. Te rog însă, nu te mai 
pripi, să nu stricăm totul. 

— Fii fără teamă, căpitane, răspunse voinicul român, știi 
prea bine că eu mă grăbesc până în pragul primejdiei, acolo 
însă, mă socotesc bine mai înainte de a o înfrunta, pentru a 
nu mă învinge ea pe mine, ci eu pe ea. 

Și într-adevăr așa era. 

Dan se grăbea, era nesocotit chiar atâta timp cât era 
vorba să alerge în întâmpinarea pericolului, îndată însă ce 
ajungea în faţa lui, cântărea fiecare mișcare, fiecare gest și 
aceasta cu o repeziciune uluitoare. 

Mihu cunoștea acest defect și această calitate a 
prietenului său și dacă-i spusese să fie prevăzător o făcuse 
numai fiindcă, după cum am mai arătat, el era împotriva 
împărţirii în două a oamenilor săi. 

Dan își luă oamenii și plecă. 

— Noi să mai așteptăm, zise atunci Onuţ, până când va 
ajunge și domnul Dan în capătul celeilalte străzi, pentru a 
înainta în același timp. 

— Eu nu sunt de aceeași părere zise Mihu. Dacă am 
hotărât să mergem resfiraţi, atunci să urmăm până la capăt 
tactica aceasta. Intrând în grădină toţi, deodată, vom face 
mai mult zgomot, decât dacă am intra în două rânduri. Deci 
să pornim! 

Mihu și apucă pe stradă. 

Onuţ însă i se așeză în cale și-i zise: 

— Domnule Mihu, dumneavoastră nu cunoașteţi nici 
Vinţul, nici locul ce urmează să fie atacat. Eu vă spun că este 
mai bine să așteptăm până când vor ajunge și ceilalţi în rând 
cu noi. 

— Pentru ce? întrebă Mihu. 


— Pentru că dacă se va ivi vreo primejdie s-o putem 
înfrunta împreună. 

— Atunci, cu atât mai mult ţin să înfrunt eu primejdia 
întâi, răspunse Mihu, deoarece,oricât de mult m-aș bizui pe 
iscusința lui Dan, totuși, ceea ce fac eu știu că este făcut. 
Așadar, înainte, băieţi! 

Imre-Onuţ scrâșni din dinţi. Hotărârea aceasta părea să 
nu fie tocmai pe placul lui. 

Totuși, nu îndrăzni să se mai împotrivească, de teamă să 
nu stârnească bănuieli. 

Se așeză deci în fruntea convoiului și porni înainte. 

Făcu însă tot ce-i stătu în putință, pentru a înainta cât mai 
încet. 

Truda lui însă nu putea să-i folosească prea mult, 
deoarece școala era aproape și clădirea ei și începuse să se 
vadă. 

Peste câteva minute, voinicii ajunseră la grădina despre 
care le vorbise Onuţ. 

— Dacă nu mă înșel, zise Mihu, aceasta este grădina în 
care trebuie să intrăm. 

— Da! răspunse Onuţ, uitându-se cercetător printre pomi, 
ca și când ar fi vrut să zărească ce se petrece pe strada 
cealaltă. 

— Atunci să intrăm! zise Mihu. 

— Staţi puţin, răspunse spionul, mai întâi să ne 
încredințăm că nimic nu s-a schimbat în ultimele ceasuri. Mă 
voi duce până la școală, să spionez și pe urmă mă întorc. 

Lui Mihu nu-i plăcu tărăgănarea lui Onuţ. 

Dar îl lăsă să pornească. 

Insă când spionul ajunse la o depărtare de vreo zece pași, 
Mihu le șopti tovarășilor săi: : 

— Noi nu mai așteptăm, băieţi. Inainte! Săriți gardul. 

Voinicii se apropiară de gard și Mihu, cel dintâi, îl 
încalecă. 

În aceeași clipă însă, un urlet înfiorător îi ieși din piept. 

— Trădare! strigă el și de-abia mai avu timp să sară înapoi 
în stradă. 


— Armele în mâini! tună Mihu, el însuși căutând să-și ia 
pușca de pe umeri. 

Era însă prea târziu. 

De după gardul grădinii, din curţile de peste drum ieșiră 
ca din pământ puzderie de gardiști unguri cu puștile 
îndreptate asupra voinicilor. 

În mai puţin de câteva secunde se formă un cerc în jurul 
lor un cerc viu de patru-cinci rânduri de unguri, ale căror 
puști erau la o depărtare numai de doi-trei pași de grupul 
strâns al românilor care nici nu apucaseră să pună mâna pe 
arme. 

— La cea mai mică mișcare, se auzi atunci o voce 
poruncitoare, din mijlocul ungurilor, comand foc și vă culc la 
pământ până la cel din urmă! 

O singură privire îi fu îndeajuns lui Mihu spre a-și da 
seama că orice împotrivire ar fi însemnat moartea 
neîndoielnică atât a lui cât și a tuturor tovarășilor săi. 

Cel puţin două sute de puști erau îndreptate asupra lor și 
până să ajungă să pună ei mâna pe arme într-adevăr ungurii 
i-ar fi culcat la pământ până la cel din urmă. 

Dându-și seama deci că era pierdut, se gândi să scape 
măcar cealaltă parte a oamenilor săi și strigă, cât îl ţinea 
gura: 

— Trădare, Dane, fugiţi! 

— Legaţi-i! răsună aproape în același timp porunca lui 
Hatvani, care conducea în persoană vitejeasca ispravă. 

Intr-o clipă voinicii se simţiră apucaţi de zece-douăzeci de 
mâini și cei mai slabi fură trântiți la pământ cât ai clipi din 
ochi. 

Cei mai mulţi însă și printre aceștia firește și Mihu Inimă 
de Leu, se cutremurară când simţiră atingerea ungurilor și 
cu toată prudenţa pe care le-o dicta împrejurarea nu se mai 
putură stăpâni și cum nu mai aveau vreme să pună mâna pe 
arme, începură să lovească cu pumnii în unguri care se 
îmbulzeau în jurul lor. 


O încăierare cumplită se încinse, care însă nu tinu decât 
câteva clipe deoarece față de numărul covârșitor al 
gardiștilor românii nu puteau face nimic. 

Rând pe rând fură trântiţi la pământ și ceilalți haiduci și în 
cele din urmă chiar și Mihu Inimă de Leu. 

Când mâinile și picioarele haiducilor fură legate cobză, 
unul din ungurii căruia pumnul groaznic al lui Mihu îi 
scosese ochiul drept, se repezi cu un urlet de fiară și cu un 
cuţit în mână spre căpetenia haiducilor. 

Hatvani, însă, care între timp se apropiase și el îl 
împiedică să înainteze strigându-i: 

— Ce faci, nenorocitule? Asta ar fi o moarte prea ușoară 
pentru un asemenea câine! 

— Dar mi-a scos ochiul, ticălosul! scrâșni ungurul. 

— Il vom scoate și noi pe-al lui! răspunse Hatvani. Ha, ha, 
ha, domnule Mihu, ţi-am pregătit o serbare cum nu s-a mai 
văzut de pe vremea lui Nerone! Înainte, băieţi! În beciurile 
primăriei cu ei. 

Câte doi, câte trei unguri, îi apucară pe haiduci și luându-i 
pe sus, convoiul porni spre primărie... 

În faţa primăriei Hatvani se opri. 

— Dar ceilalţi unde sunt? întrebă el. 

Printre gardiști își croi drum atunci, un om îmbrăcat în 
portul românesc. 

Era Onuţ-lmre. 

Dar spionul nu părea prea mulțumit de isprava sa căci 
lovea fără milă ca coatele în gardiștii din stânga și din 
dreapta lai și înjura necontenit. Când ajunse în faţa lui 
Hatvani, acesta repetă întrebarea. 

— Unde sunt ceilalţi, Imre? 

— Dracul să-l ia pe blestematul acesta de Mihu! Mi-a 
încurcat toată socoteala! 

— Ce s-a întâmplat? Ceilalţi ticăloși au scăpat? 

— De scăpat nu cred eu să scape, dar până una alta avem 
vreo zece morți și răniţi! 

— Cum se poate? tună Hatvani. Spune, ce s-a întâmplat? 


— Mai întâi, încurcătura vine de acolo că nemernicul 
acesta de Mihu n-a vrut să asculte de sfatul meu și a vrut să 
sară în grădină mai înainte de a fi dat eu gardiștilor 
semnalul de împresurare. Atunci gardiștii ascunși în dosul 
gardului au fost descoperiţi și după cum știți au fost siliți să 
iasă la iveală mai înainte de a primi semnalul meu. 

— Dar ce legătură are aceasta, cu prinderea celorlalţi 
valahi? întrebă Hatvani furios și nedumerit. 

— Are din păcate! răspunse Imre, întunecat. Ştiţi prea 
bine că pentru ca prinderea valahilor să fie mai ușoară am 
hotărât să-i atragem în două curse, una pe strada din stânga 
și cealaltă pe cea din dreapta școlii. În acest scop am ascuns 
gardiști în curţile din ambele străzi. Împresurarea românilor 
urma să aibă loc în aceeași clipă în amândouă străzile, la un 
semnal al meu. Ori, Mihu descoperind oamenii ascunși în 
grădină mai iute, aceștia au fost nevoiţi să iasă din 
ascunzătoare fără a mai aștepta semnalul meu. Mihu și cu 
oamenii săi din strada unde aţi fost și dumneavoastră sunt 
prinși. Cea de-a doua ceată a românilor însă, de pe cealaltă 
stradă, prevenită prin strigătul lui Mihu și prin gălăgia 
făcută cu prilejul prinderii lui, a făcut stânga împrejur mai 
înainte de a ajunge în dreptul locului unde erau ascunși 
oamenii noștri. Aceștia, prinzând de veste că românii se 
retrag, au început să-i urmărească, încercând să-i învăluie în 
câmp liber. Românii însă au ajuns la caii lor și sărind în șa 
au pornit în galop spre Decea, după ce mai înainte și-au 
descărcat armele în gardiști, omorând și rănind vreo zece 
din ei. 

— Şi oamenii noștri n-au tras? întrebă Hatvani. Să-i fi 
culcat la pământ, pe toţi? 

— Nu, fiindcă porunca suna ca românii să fie prinși de vii! 

— Tâmpiţii, dobitocii, turbă Hatvani de mânie, dar când au 
văzut că le scapă din mâini, de ce n-au tras? 

— Ordinul era categoric și nu puteau face altfel! 

— Şi au scăpat? 


— Nu cred! răspunse Imre. Oamenii noștri s-au întors iute 
în Vinţ și-au luat caii și au pornit în urmărirea fugarilor. Le- 
am spus să pună mâna pe ei, vii sau morţi! 

— Foarte bine! Aș fi vrut să le dau o lecţie să le treacă 
pofta tuturor valahilor de a mai ridica arma împotriva 
ungurilor. Dar dacă nu se poate altfel, să-i omoare pe aceia 
până la cel din urmă! Aceștia însă, care au căzut în mâinile 
noastre își vor blestema și ceasul în care s-au născut! Mâine 
dimineaţă, înainte de a porni spre Turda, va avea loc 
execuţia lor precum și a celorlalţi prizonieri. Și această 
execuţie va fi o pildă vie și grăitoare despre cum știu ungurii 
să răzbune necredinţa acestor sălbatici care au îndrăznit să 
se răscoale împotriva noastră. Dacă gardiștii care au pornit 
în urmărirea fugarilor vor aduce prizonieri să fie închiși tot 
în beciurile primăriei. Acum aruncaţi-i pe aceștia în pivniţă și 
șase oameni să vegheze mereu în jurul primăriei. 

— Am înţeles, domnule comandant! răspunse Imre. 

— Încă ceva! zise Hatvani, mai înainte de a se retrage. 
Scoateţi din închisoarea de la școală pe toţi bărbaţii valahi 
pe care i-am luat prizonieri și-i puneţi să sape o groapă cât 
mai mare, aici, în faţa primăriei. În groapa aceasta veţi 
aduna tot varul pe care-l veţi găsi în Vint, și-l veţi stinge. Ha, 
ha, ha, va fi o priveliște vrednică de văzut! 

Și bucurându-se mai dinainte de chinurile pe care le 
pregătea nenorociţilor români, plecă. 


A doua zi, pe la ceasurile zece de dimineaţă, toți ungurii 
din Vinţul de Sus erau gata de plecare. 

Aflând că Aiudul a căzut în mâinile lui Avram lancu, 
ungurii din Vinţ n-au știut cum să fugă mai iute, temându-se 
ca românii să nu răzbune groaznicele expediţii de jaf pe care 


locuitorii Vinţului le-au rânduit împotriva moţilor din jurul 
orășelului. 

In Vinţ nu mai rămăseseră decât vreo douăzeci de familii 
ungurești care acum erau și ele gata de plecare împreună cu 
garda lui Hatvani. 

Aceste douăzeci de familii, precum și toți gardiștii unguri, 
erau adunaţi acum în faţa primăriei unde își căsca gura albă 
o groapă imensă cu var stins. 

La doi-trei pași în jurul gropii, erau ridicaţi optsprezece 
stâlpi, de fiecare stâlp fiind legat câte un om. 

Erau Mihu Inimă de Leu și cu cei patrusprezece tovarăși 
ai săi pe care spionul Onuţ-lmre îi atrăsese în cursă cu 
scrisoarea smulsă Mioarei într-un chip atât de viclean. 

Dan Dragomir și cu ceilalţi haiduci scăpaseră după cum 
am văzut mai sus și nici gardiștii unguri nu i-au mai putut 
ajunge din urmă. Ungurii i-au urmărit până la Decea, mai 
departe însă n-au îndrăznit să meargă, deoarece se temeau 
că se vor întâlni cu avangarda lui Avram lancu. Așa că, 
gardiștii s-au înapoiat la Vint fără să fi putut ucide măcar un 
singur om din ceata lui Dan. 

Afară de cei cincisprezece voinici, mai erau legate de 
stâlpi și trei femei. 

Mioara, Dochiţa și Pia. 

Hatvani, în furia lui pe cele trei românce care se 
împotriviseră cu atâta îndârjire dorințelor lui bestiale, 
hotărâse la început să le ucidă și pe ele. 

Dar atunci se amestecă Imre, care primise noi porunci de 
la Schulze. 

— Domnule comandant, îi zise Imre lui Hatvani, domnul 
Schulze vă roagă să nu vă atingeţi de cele trei prizoniere 
aduse de mine de la Abrud! 

— De ce? tună Hatvani, pe care-l întărâta și mai mult 
veșnicele amestecuri ale lui Schulze. 

Dacă n-ar fi primit ordin să facă totul întocmai după cum 
cerea Schulze, dacă n-ar fi cunoscut rolul de nemărginită 
însemnătate pe care-l îndeplinea trădătorul pe lângă oastea 
lui Iancu ţinându-i pe unguri în curent cu tot ceea ce punea 


la cale Craiul Munţilor, Hatvani de mult n-ar mai fi ascultat 
de ordinele sasului și cu atât mai puţin acum când era vorba 
să se răzbune pe cele trei prizoniere care nu numai că 
respinseseră propunerile lui mârșave dar îl desconsiderară 
până într-atâta încât nici măcar la masă cu el nu voiseră să 
se așeze. 

— De ce să nu mă ating de ele? Oare nu au ieșit și ele din 
pântecele unor blestemate de românce? 

— Ba da! răspunse Imre. Domnul Schulze însă și cauza 
noastră mai are nevoie de cele trei prizoniere. 

— Nu văd pentru ce? 

— Se pare, urmă Imre, că pe una din ele a pus ochii Avram 
Iancu. Ori, dacă astfel stau lucrurile, atunci domnul Schulze 
nădăjduiește să tragă mari foloase pentru noi, din 
împrejurarea că iubita comandantului Românilor, se găsește 
în mâinile noastre. De aceea, vă roagă nu numai să nu vă 
atingeti de ele, dar deocamdată, să îngrijiţi să fie adăpostite 
în case ca lumea, să aibă de mâncare îndeajuns pentru ca nu 
cumva, îmbolnăvindu-se, să le pierdem. 

— Acum să mai fac și pe dădaca, cu aceste dobitoace de 
românce! spumegă Hatvani. 

— Este în interesul cauzei ungurești domnule comandant, 
zise șovinistul Imre, și pentru atingerea scopului final nu 
trebuie să ne dăm înlături de la nimic. 

Hatvani umbla furios prin odaie, dar nu mai răspunse 
nimic, căci împotriva argumentelor aduse de Imre nu mai 
avea ce spune. 

— Cred însă că sufletește le pot chinui! zise nemilosul 
Hatvani, într-un târziu. _ 

— În privinţa aceasta n-am primit nicio poruncă! În orice 
caz, îmi daţi voie să vă întreb ce aţi avea de gând să faceţi? 

— Le voi lega și pe ele la stâlp pentru a le sili să vadă cu 
ochii lor torturarea prizonierilor și mai ales Mioara să vadă 
moartea cumplită pe care i-am pregătit-o iubitului său. 

— Cum în privinţa aceasta n-am primit nicio instrucţiune, 
repetă Imre, faceţi cum credeţi de cuviinţă. 


Pe la ceasurile zece apoi, Hatvani ieși din primărie urmat 
de contele Kemeny și de câţiva ofiţeri din garda sa. 

Gardiștii și ungurii îl aclamară, prizonierii îl blestemară. 

Ungurii, care până atunci aruncaseră cu pietre în cei 
legaţi la stâlp, îi scuipaseră și-i pălmuiseră, se opriră din 
viteaza lor îndeletnicire, pentru a-l aclama pe marele meșter 
al torturilor. 

În rafinata lui cruzime, Hatvani poruncise ca Mioara să fie 
legată de stâlp drept în faţa lui Mihu, pentru a vedea fiecare 
fază a chinuirii acestuia. Cei doi nenorociţi nu erau 
despărțiți decât de groapa cu var, așa că la început, îndată 
după ce s-au văzut unul în faţa celuilalt au încercat să-și 
vorbească. 

— Mioara, scumpa mea Mioara, strigă Mihu, așa mi-a fost 
dat să te revăd? 

— Soarta n-a încetat să ne lovească, iubitule! răspunse 
Mioara cu lacrimi în ochi. Dar în urma atâtor încercări îţi 
mărturisesc sincer că mă gândesc la moarte ca la o 
mântuire! 

— Sărmana mea Mioara, ce mult trebuie să fi suferit 
pentru ca să ajungi să vorbești astfel! 

— O singură părere de rău am, urmă Mioara, aceea de a 
nu putea muri în braţele tale dragi. Totuși, te asigur că 
privirile tale îmi vor fi mângâiere, îmi vor fi balsam alinător 
în chinurile pe care ni le-a pregătit ticălosul de Hatvani și voi 
fi tare, scumpul meu Stanislau, voi fi tare, pentru ca 
drăceasca plăcere a ucigașilor să nu fie deplină. 

— Da, iubito, răspunse Mihu, să fii tare, să nu te umilești 
în faţa acestor fiare cu chip de om, să nu le cerșești 
îndurare, căci nu numai că n-ai găsi-o în sufletele lor 
împietrite, dar te-ai mai și expune la batjocura lor josnică. 
Ticăloși, lași și nemernici cum sunt nu merită decât disprețul 
nostru și acesta să li-l arătăm. 

Câţiva unguri, care știau românește și care auziră vorbele 
celor doi prizonieri se înfuriară și le tălmăciră celorlalţi 
cuvintele Mioarei și ale lui Mihu. 


— Auziţi, mai îndrăznesc încă să ne și batjocorească! 
strigară ei. 

— Nici chiar în pragul morții nu-și leapădă îngâmfarea. 

— Valahi cu păr pe limbă, iată răspunsul nostru! 

Și palmele, pietrele, scuipăturile începură să cadă din nou 
cu și mai mare furie asupra bieţilor prizonieri care nu se 
puteau apăra. 

Un ungur lovise cu toată puterea cu pumnul în faţa lui 
Mihu și sângele îl podidi pe voinic. 

— Lovește, ticălosule, răcni fostul căpitan de haiduci, căci 
multă vreme nu vei mai lovi! În curând vor veni românii și 
atunci va fi vai și amar de voi! 

— Îi vom îneca pe toți în groapa aceasta cu var cum te 
vom îneca și pe tine! răspunse ungurul și lovi din nou. 

Vitejia ungurilor faţă de voinicii legaţi de stâlpi ţinu până 
când Hatvani se ivi în pragul primăriei. 

Atunci, după cum am mai arătat, ei se opriră din lovirea 
acelora care nu se puteau apăra și începură să-și aclame 
comandantul. 

După ce se mai linişti avântul lor Hatvani ţinu următoarea 
cuvântare: 

— Unguri, ne-am adunat aici, pentru ca înainte de a porni 
spre Turda să le dăm o lecţie acestor sălbatici despre felul 
cum înțelegem noi să pedepsim îndrăzneala valahilor de a se 
ridica împotriva noastră. Ziua aceasta de 13 noiembrie să fie 
ziua de sânge a poporului valah, deoarece aceia care se 
găsesc în mâinile noastre vor trebui să îndure chinurile cele 
mai cumplite, fiindcă numai în felul acesta le vom tăia altora 
pofta de a mai ridica arma împotriva dreptăţii cauzei 
ungurești! 

— Ura! 

— Trăiască Hatvani! 

— Să piară tot ceea ce este românesc! strigă mulţimea 
setoasă de sânge. 

— Acești nemernici pe care îi vedeţi legaţi de stâlpi, urmă 
Hatvani, sunt aceia care au condus măcelul de la Zlatna. 
Printre ei se găsește și faimosul Mihu, prieten al capului 


tuturor răutăţilor, al lui Avram Iancu și deci acestuia trebuie 
să-i pregătim chinurile cele mai groaznice. În acest scop am 
adus-o aici și pe soţia sau iubita lui, pe șerpoaica aceea cu 
păr bălai, să vadă și ea cum va pătimi alesul inimii sale de 
sălbatică. 

— Așa-i trebuie! 

— Jos cu ei! 

— Să piară valahii! urlară ungurii din nou. 

— De aceea, continuă comandantul trupelor ungurești, îi 
vom executa mai întâi pe ceilalți prizonieri, ca să vadă și 
domnul Mihu cum pedepsim noi răscoala robilor împotriva 
stăpânilor și ca să-și dea seama ce soartă îl așteaptă și pe el 
și pe tovarășii săi. 

— Bravo! 

— Aduceţi robii! strigară ungurii. 

La un semn al lui Hatvani, Hagyesi porni cu o patrulă de 
gardiști înarmaţi spre școală. 

Peste vreun sfert de ceas, ungurii se înapoiară aducând în 
mijlocul lor vreo cincizeci de români, bărbaţi, femei și copii, 
singurii supraviețuitori ai sălbaticului marș de la Aiud la 
Vint. 

Erau printre aceștia orășeni din Aiud, ţărani de la sate și 
chiar și un preot, al cărui nume scapă istoriei, niciunul din 
istoricii revoluţiei neamintindu-i numele. 

O ploaie de pietre îi primi și pe acești nenorociţi care de- 
abia se mai puteau ţine pe picioare după fuga istovitoare, 
legaţi de căpăstrul cailor, de la Aiud și până la Vint. 

— Așezaţi-i pe două rânduri! porunci Hatvani, când 
prizonierii ajunseră în faţa lui. 

Ungurii îi așezară pe „robi”, cum îi numeau ei pe români și 
care toţi aveau mâinile legate la spate, pe două rânduri. 

Numai două femei nu fuseseră legate și aceasta nu din 
milă ci pentru a le da putinţa să-și poarte sugacii în braţe. 

Nefericitele mame izbutiseră să se ţină pe picioare de la 
Aiud și până la Vint, nu pentru a-și salva propria lor viaţă ci 
pentru a-și scăpa copiii de copitele cailor. 


Dar vai, dacă ar fi știut ele ce soartă îi aștepta pe bieţii lor 
copilași, fără îndoială că ar fi preferat să-i știe zdrobiţi într-o 
clipă de picioarele animalelor, mai îndurătoare decât bestia 
de pe pragul primăriei care își zicea om. 

— Văd că avem și doi copii aici! zise Hatvani, rânjind 
diabolic. Dacă nu mă înșel copiilor se obișnuiește să li se 
facă baie. Ei bine, nu vreau să-i lipsesc de această plăcere! 
Luaţi pruncii și aruncaţi-i în baia de var! 

— Bravo! 

— În var cu ei! 

— Faceţi-le baie pruncilor de valahi! urlară ungurii. 

Mai tare, mai îngrozitor însă decât urletul mulţimii de 
sălbatici răsunară ţipetele celor două mame care începură să 
alerge  deznădăjduite, căutând o scăpare la familiile 
ungurești care erau și ele de faţă cu copiii lor. 

— Scăpaţi-ne...  scăpaţi-ne copiii, se rugau cetei 
nefericitele mame. Aveţi și voi prunci, gândiţi-vă că și voi 
sunteţi mame! 

Dar ungurii și mamele unguroaice le respinseră cu ură și 
într-o clipă cei doi prunci fură smulși din braţele româncelor 
de gardiștii care alergaseră după ele și care acum se 
îndreptau cu cei doi sugaci spre groapa cu var. 

La marginea gropii româncele mai încercară odată să-și 
scape odraslele din ghearele fioroșilor ucigași dar truda lor 
rămase zadarnică. 

Cele două trupuri plăpânde fură azvârlite în aer apoi 
căzură în varul stins în mijlocul uratelor mulţimii. 

Una din mame își pierdu cunoștința, cealaltă însă, 
înnebunită de durere nu-și mai dădu seama ce face și se 
aruncă și ea în groapă cu gândul de a-și scăpa copilul. 

Prin varul gros însă nefericita se zbătea în zadar să 
înainteze și văzu cu ochii ei, la o depărtare de un pas de ea 
numai, cum micuțul ei este înghiţit, încetul cu încetul, de 
masa sfârâitoare a varului care peste câteva clipe o înghiţi și 
pe ea. 

— Așa! zise atunci Hatvani, mulțumit. Acum să trecem la 
femei. Toate femeile să fie așezate aici, în faţa mea! 


Zbirii ungurilor se repeziră la prizonieri și aleseră din 
mijlocul lor pe femei așezându-le în faţa lui Hatvani. 

— Smulgeţi-le cămașa de pe piept! răsună porunca 
comandantului ungur și gardiștii îndepliniră îndată ordinul. 

Opt piepturi goale de femei se iviră tremurând de frig 
înaintea ungurilor care așteptau cu nerăbdare să vadă ce 
nou chin mai născocise Hatvani pentru prizonieri. 

— Să vină opt gardiști, cu săbiile bine ascuţite! răsună 
noua poruncă. 

Ungurii se îmbulziră să se prezinte. 

Hatvani alese opt din ei, apoi urmă: 

— Așezaţi-vă în faţa roabelor! Așa! Acum retezaţi-le sânii, 
sânii aceia blestemaţi din care au supt lapte valahii care ne 
dau astăzi de lucru! 

Săbiile șuierară și izbiră apoi necruțătoare în sânii 
nenorocitelor românce. 

Urletele de durere ale victimelor cruzimii lui Hatvani fură 
întrecute de strigătele de bucurie ale gardiștilor. 

Câteva din prizoniere se prăbușiră la pământ scăldate în 
sânge, dar gardiștii le urmară și acolo pentru a le tăia și cel 
de-al doilea sân. 

— Acum aruncaţi-le în var! răsună glasul lui Hatvani. 

Și cele opt trupuri sângerânde fură aruncate în groapa cu 
var. 

Varul atingând sânii sfâșiaţi pricinui dureri și arsuri atât 
de cumplite încât le treziră la viaţă chiar și pe nenorocitele 
care își pierduseră cunoștința. Tipetele lor sfâșietoare, 
urletele lor de durere, ar fi mișcat orice inimă nu însă pe a 
ungurilor. 

Mihu Inimă de Leu se zbătea ca un nebun spre a-și rupe 
legăturile, mai mulţi din voinicii lui făcură la fel, dar în 
zadar. 

Legăturile erau făcute să reziste oricărei sforțări și bieţii 
oameni fură nevoiţi să privească neputincioși la barbaria 
nemaipomenită a lui Hatvani, barbarie care nu se sfârșise 
încă. 


— Voi, cei opt, care aveţi săbiile scoase, răsună iar vocea 
ticălosului, numărați din trei în trei și fiecărui al treilea valah 
tăiaţi-i limba cu care a cârtit împotriva stăpânirii ungurești 
și cu care a cerut libertate. 

— Bravo! 

— Așa le trebuie! 

— Să mai ceară libertate! strigară ungurii din nou. 

Cum această ticăloșie înfiorătoare nu putea fi executată 
numai de cei opt ucigași vreo cincizeci de gardiști tăbărâră 
asupra bieţilor prizonieri și în vreme ce câte doi-trei unguri 
îi ţineau, al patrulea reteza limbile nenorociţilor. 

După această ispravă urmă tăierea urechilor, a nasului, 
scoaterea ochilor și când toţi prizonierii fură groaznic 
ciopârțiţi, trupurile lor sângerânde fură aruncate în groapa 
cu var. 

— Staţi! strigă deodată Hatvani. Nu mai aruncaţi pe 
nimeni în groapă căci nu mai rămâne loc pentru domnul 
Mihu și tovarășii săi! Pe ceilalţi, care au mai rămas pe 
dinafară, ucideţi-i cu lovituri de sabie. Să nu stricaţi însă 
niciun glonţ pe ei, căci valahii aceștia nu sunt vrednici de un 
plumb! 

Atunci, săbiile gardiștilor unguri începură să lovească fără 
milă în trupurile schingiuiţilor, desăvârșind barbaria din 
Vinţul de Sus din ziua de 13 noiembrie 1848, zi care a înscris 
în istoria ungurilor pagina cea mai urâtă, cea mai neagră, de 
care se îngrozesc și se leapădă chiar și ungurii din ziua de 
astăzi. 

De altfel această barbarie a fost una din pricinile pentru 
care după revoluţie a deschis o anchetă împotriva lui 
Hatvani chiar și Ministerul de Război de la Budapesta care 
nu se putea asocia unor asemenea cruzimi. 

Dar acest Hatvani nu era cel din Vinţ. Căci acesta n-a 
scăpat de pedeapsa bine meritată după cum vom vedea mai 
târziu. 

După ce gardiștii uciseră și pe cel din urmă dintre 
prizonieri, Hatvani se apropie de Mihu și-i zise: 


— Ai văzut cum știm noi să pedepsim pe robii care 
îndrăznesc să se răzvrătească împotriva stăpânilor lor? 
Pedeapsa însă trebuie să fie mult mai mare pentru aceia 
care au venit din ţări străine să-și bage nasul unde nu le 
fierbe oala. De aceea, tu și cu tovarășii tăi, veţi îndura 
fiecare toate torturile pe care le-au îndurat ceilalţi robi, 
fiecare în parte. lar pentru a-i face o plăcere și doamnei 
Mioara, am invitat-o să privească la funeraliile puţin 
obișnuite ale soțului său. 

— Sfârșește odată cu vorbele-ţi blestemate, strigă Mihu, și 
poruncește-le ticăloșilor tai să mă ucidă odată. Cu cât voi 
închide ochii mai iute cu atât îmi va părea mai bine că am 
scăpat de a-ţi mai vedea chipul de monstru! 

— Oho! făcu Hatvani, rânjind. Dimpotrivă, vom merge 
încet, pentru a-ţi prelungi chinurile cât mai mult. Și fiindcă 
am auzit că ţii la oamenii tăi mult, voi începe cu ei și pe 
rând. Hegyesi, îi strigă Hatvani ajutorului său, începe cu cel 
din capăt! Taie-i limba! 

Hegyesi se apropie de Niculiţă și-i deschise gura cu forța, 
apoi îi apucă limba și i-o reteză. 

Voinicul îndură chinuri îngrozitoare dar nu scoase decât 
un geamăt și atât. Nu voia ca ungurii să se bucure de 
chinurile lui. Așa-i spusese căpitanul iubitei sale și așa voia 
să facă și el. 

— Dar dârz mai e! scrâșni Hatvani, văzându-se înșelat de 
urletul de durere la care se aștepta și care nu ieși de pe 
buzele însângerate ale voinicului. Taie-i nasul, Hegyesi! 

Gardistul execută și această poruncă dar afară de același 
geamăt înfundat pe care nu-l auzi decât Hegyesi, Hatvani nu 
prinse nimic. 

— Taie-i urechile! tună Hatvani, înfuriat pe îndârjirea 
voinicului. 

Urechile căzură, dar obișnuit cu durerea Niculiţă nu mai 
scoase nici măcar geamătul de până acum. 

— Ah, câine blestemat, turbă Hatvani, stai că te fac eu să 
tipi! Hegyesi, du-l lângă groapa cu var! 

— Să-l dezleg, domnule comandant? întrebă gardistul. 


— Nu-ţi mai pierde timpul cu asta, tună Hatvani, ia un 
topor și retează-i mâinile și picioarele! Merge mai iute! 

Cineva îi aruncă lui Hegyesi o secure cu care ungurul 
reteză membrele nenorocitului român. 

Trunchiul lui astfel ciopârţit căzu la pământ într-un lac de 
sânge. 

Bietul Mihu suferea poate chiar mai mult de cât tovarășul 
său atât de sălbatic chinuit. Se opintea, se smuncea, se 
zbătea, doar-doar vor plesni frânghiile, doar-doar va ieși 
stâlpul din pământ, dar frânghiile nu plesniră, stâlpul nu ieși 
din pământ... 

Intre timp, trupul, fără mâini fără picioare, fără nas, fără 
urechi și limbă, al bietului Niculiţă fu târât la marginea 
gropii cu var. 

— Înmoaie-i gleznele sângerânde în var, strigă Hatvani 
venind și el la marginea gropii, să vedem tot nu va urla de 
durere? 

Hegyesi luă trupul și-l scufundă pe jumătate în var. 

Dar lui Hatvani nu-i fu dat să-și îndeplinească și diabolica 
plăcere de a-l auzi pe voinic urlând de durere. 

Niculiţă tăcu și acum, fiindcă nefericitul tăcuse pentru 
totdeauna. 

Prin nenumăratele răni făcute de Hegyesi pe trupul său, 
voinicul pierduse o groază de sânge și din această pricină își 
pierduse și cunoștința încă mai înainte ca gardistul să-i fi 
retezat mâinile și picioarele. 

Dar dacă Niculiţă tăcu, se auzi un alt strigăt care-l umplu 
pe Hatvani, nu de bucurie, ci de neţărmurită groază. 

— Românii!... Vin românii! strigă cineva și într-o clipă 
acest strigăt fu prins din zbor de toţi ungurii transformându- 
l într-un urlet de spaimă nemărginită: 

— Fugiţi! Vin românii! 

Cât ai clipi din ochi se produse o învălmășeală de 
nedescris. Toată lumea se repezi spre partea de miază- 
noapte a străzii unde așteptau caii și trăsurile cu care 
ungurii urmau să plece la Turda. 


Bărbaţi, femei,  gardiști, copii, se  îmbulzeau, se 
îmbrânceau, se călcau în picioare, fiecare căutând să ajungă 
cât mai iute la cai, singura lor mântuire. 

Nimeni nu se mai sinchisi de prizonieri, tuturor le murise 
pe buze zâmbetul de crudă bucurie la vederea schingiuirii lui 
Niculiţă. 

Un singur om, un singur ungur nu se îndură să se 
despartă de Vinţ până când nu mai stingea încă o viaţă de 
român. 

Acesta era Hatvani. 

În clipa când comandantul ungurilor auzi că vin românii, 
cel dintâi gând al său fu să fugă. 

Atunci însă, privirea îi căzu asupra lui Mihu și ochii i se 
injectară de sânge. 

— Mai înainte vei pieri și tu, fiară valahă! urlă el și 
scoţându-și sabia din teacă se repezi spre voinic. 

Mihu îngălbeni. 

Cum, tocmai acum când veneau românii, când venea 
mântuirea, tocmai acum să trebuiască să moară? 

Nu, nu se putea ca Dumnezeu să-l fi ţinut în viață numai 
spre a-l lăsa să fie ucis mișelește de sângerosul ungur o clipă 
mai înainte de a putea fi salvat! 

Dar cum, cine să-l scape? Toţi tovarășii săi erau legaţi de 
stâlpi, niciunul nu se putea mișca să-i alerge în ajutor. 

Și Hatvani venea ca o furtună. 

Acum nu-l mai despărțea decât un pas. 

— Piei, câine de valah! strigă Hatvani și ridică sabia. 

În aceeași clipă, în partea cealaltă a gropii de var se auzi 
un țipăt înfiorător, un țipăt care dădu fiori chiar și voinicilor, 
chiar și lui Hatvani. 

Mioara scosese acest țipăt. 

Auzise și ea strigătul, apoi urletul că „vin românii”, 
nădăjduise și ea că va scăpa se și vedea în braţele iubitului 
său, când iată că ticălosul acesta nu se mulțumea încă cu 
sângele nevinovat pe care-l făcuse să curgă râuri în ziua 
aceea și mai înainte de a fugi rușinos voia să-i omoară 
iubitul. 


Speriat de acest țipăt, care nu mai avea parca în el nimic 
omenesc, Hatvani întoarse capul pentru o clipă, supunându- 
se mai mult instinctului decât voinţei sale. 

Și clipa aceasta fu mântuitoare pentru Mihu Inimă de Leu! 

Ceea ce nu putuse să săvârșească prin judecată, prin 
viclenie, săvârși acum sub puterea deznădejdii de a ști că 
Mioara va rămâne singură pe lume în mijlocul acestui iad, ce 
erau Munţii Apuseni în 1848. 

Este știut că deznădejdea, frica, mânia, dau omului 
deseori puteri pe care în stare normală nu le are. 

Mânia îi mai dăduse odată lui Mihu asemenea puteri 
uriașe, ajutându-l să  săvârșească o faptă aproape 
supraomenească, când smuci din pământ în curtea conacului 
lui Mircea Vulpescu stâlpul de care era legat și începu să-l 
învârtească în jurul său ca o măciucă de uriaș. 

Deznădejdea îi dădu acum aceleași puteri spre a săvârși 
aproape aceeași faptă. 

Când Hatvani întoarse capul, tresărind la ţipătul 
înfricoșător al Mioarei, Mihu făcu o ultimă și deznădăjduită 
sforţare și stâlpul de care era legat ieși din pământ. 

De data aceasta însă nu se mai putu sluji de el ca la 
conacul lui Vulpescu deoarece îi erau legate și picioarele. 
Mai mult încă, pentru a se putea mișca, trebuia să se 
încovoaie pentru ca partea care fusese în pământ a stâlpului 
să iasă din gaură. 

Dar așa cum putu, se prăvăli cu stâlp cu tot asupra lui 
Hatvani care își întorcea capul de la Mioara tocmai în clipa 
aceea. 

Comandantul ungurilor, în furia momentului şi 
impresionat și de împrejurarea că din celălalt capăt al străzii 
și începură să se audă strigătele românilor, nu văzu nimic 
altceva decât un stâlp mare și gros care cădea asupra sa. 

Acest atac mai mult decât neașteptat, însoţit de strigătele 
de război ale românilor, îl înspăimântară pe Hatvani într- 
atâta încât, după ce scăpă, printr-o săritură într-o parte, de 
stâlpul care se prăbușea împreună cu Mihu Inimă de Leu, o 
luă la goană cât îl ţineau picioarele spre locul unde erau caii. 


Aici era o învălmășeală de nedescris. 

Gardiștii unguri nu-și mai căutau caii ci se aruncau în șa, 
care pe ce cal apuca. 

La fel făcu și Hatvani și când se simţi în spinarea calului, 
porni într-o goană nebună spre Turda, în mijlocul celor cinci 
sute de gardiști ai săi. 


* * 


Cinci sute de gardiști unguri fugiseră mâncând pământul 
când auziră că vin românii. 

Ei nici nu căutaseră să vadă câţi români veneau și din 
aceștia, câţi erau înarmaţi cu puști. Numele de român era 
îndeajuns pentru a băga groaza în viteaza armată a lui 
Hatvani și a o pune pe fugă. 

Ori, dacă ungurii și mai ales gardiștii lui Hatvani n-ar fi 
fost atât de fricoși, ar fi văzut că românii de care se 
speriaseră ei nu erau decât vreo trei sute de oameni și din 
aceștia, numai vreo sută înarmaţi cu arme de foc, iar ceilalţi 
numai cu lănci. 

Mai mulţi nici nu aveau de unde să fie, căci atunci, în 
dimineaţa zilei de 13 noiembrie, grosul armatei lui lancu era 
de-abia la Decea, dincolo de Inoc. 

Românii, care intraseră în Vinţ atunci, dimineaţa, erau 
numai oamenii lui Marțian Popovici. Căci iată ce se 
întâmplase. 

Dan Dragomir și cu voinicii de sub comanda lui care 
scăpaseră de a fi prinși la Vinţ, ajungând în fuga lor la 
Decea, intrară în pădurea din dreapta satului pentru ca cei 
două sute de gardiști unguri care îi urmăreau să le piardă 
urma. 

Dan nu știa că în Decea poposeau în noaptea aceea 
tribunii Axente și Popovici, pe care Avram Iancu îi trimisese 
în urma lui Mihu spre a-i fi de ajutor în caz de nevoie. 


Dan și cu voinicii săi, rătăci deci toată noaptea prin 
pădure și numai dimineaţa îndrăzni să intre în sat. 

Care nu-i fu mirarea când găsi acolo pe Popovici și pe 
oamenii acestuia. 

Dan istorisi în grabă ce se petrecuse la Vinţ și-i spuse lui 
Popovici că Mihu și ceilalți voinici au căzut pe semne în 
mâinile lui Hatvani. 

Tribunul Axente trecuse Mureșul încă de cu seara cu 
oamenii săi, deoarece aflase că ungurii prădau și satele de 
dincolo de Mureș și vroia să le elibereze de sub teroarea 
gărzilor. 

În Decea deci nu mai rămăsese decât Popovici cu trei sute 
de oameni. 

Cu toate că tribunul știa că Hatvani are cinci sute de 
gardiști înarmaţi, totuși nu șovăi o clipă să alerge în ajutorul 
lui Mihu. 

Popovici n-avea însă decât vreo cincizeci de călăreţi, 
restul trupei fiind glotași, pe jos, așa că oastea lui porni în 
pas alergător din care nu se opri decât la porţile Vinţului. 

Aici, Dan Dragomir, voinicii lui și cei cincizeci de călăreţi 
în frunte cu Popovici, năvăliră ca o vijelie în orășel. 

Așa că, la drept vorbind, Hatvani și gardiștii lui fugiseră 
de vreo șaptezeci de români. 

Dar ajunși în faţa primăriei, românii își dădură seama că 
dacă ungurii erau ușori la fugă, cu atât mai cumpliţi, mai 
sângeroși, mai fiare erau cu populaţia neînarmată care nu se 
putea apăra. 

În faţa lor se desfășura groaznica priveliște a fioroaselor 
crime săvârșite de Hatvani. 

Zeci de cadavre, groaznic mutilate, zăceau unele peste 
altele la marginea gropii cu var, alte zeci de cadavre arse pe 
jumătate în baia de var stins, iar în jurul gropii cei 
optsprezece stâlpi cu voinicii lui Mihu, din care unul, 
Niculiţă, își dăduse sfârșitul într-un chip atât de înfiorător. 

Văzând această barbarie pe care istoria nu le-o va ierta 
ungurilor niciodată, mai este de mirare că românii își 
pierdură cumpătal, că pornirea bună a sufletului lor se lăsă 


cotropită de dorul de răzbunare și reeditară măcelul de la 
Zlatna? 

Ungurii care mai fură prinși în orășel fură măcelăriți până 
la cel din urmă, iar Vinţul arse până în temelii, ca o făclie 
uriașă la căpătâiul martirilor neamului românesc. 

În Vinţul de Sus, Mihu își pierduse un tovarăș, pe Niculiţă, 
mort în împrejurări atât de tragice, își regăsise însă iubita, 
ca și Dan Dragomir pe Dochiţa lui. 

Numai sărmana Pia nu-și regăsi părintele. 

La rugămintea Dochiţei i se tăinui și de-acum înainte 
groaznicul sfârșit ai colonelului Ispirescu, și i se spuse că 
acesta rămăsese la Alba Iulia spre a-și îngriji de reumatismul 
său și că, în curând, va veni după oastea lui Iancu. 

Pia începu să bănuiască ceva și când în ziua de 20 
noiembrie oastea lui Iancu intră triumfătoare în Turda, 
mârșavul, josnicul Schulze, rândui lucrurile astfel ca Pia să 
afle adevărul în privinţa tatălui său. 

Trădătorul voia să-și răzbune măcar în felul acesta 
neizbânda lui, în cele puse la cale cu Imre și Hatvani. 

Așa s-a întâmplat că în vreme ce toată lumea românească 
se bucura de marșul triumfal al oastei lui Avram lancu, Pia 
Ispirescu îmbrăcă vălul cernit și nimeni n-o mai vedea decât 
cu lacrimi în ochi... 


CAPITOLUL 128 
CAPITANUL SOLOVSKI 


De la Turda, lancu se duse la Cluj, pentru a lua noi 
instrucțiuni de la generalul austriac Wardener, care ocupase 
Ardealul încă din ziua de 13 noiembrie, iar din Cluj se 
înapoie la Câmpeni, deoarece oamenii săi nu erau echipați 
pentru o expediţie de iarnă în munti. 

Pe de altă parte, după primele izbânzi repurtate de armata 
austriacă, comandamentul din Sibiu și mai ales generalul 
Puchner, înveninat de rapoartele trădătorului Schulze și ale 


căpitanului Ivanovici, crezu că se poate lipsi de ajutorul lui 
Avram Iancu și începu să se poarte iarăși foarte rău cu 
românii. 

În decembrie, când revoluţia ungurească părea înfrântă 
pe toată linia, generalul Puchner, care luase asupra sa și 
conducerea civilă a Ardealului, numi comisari în fruntea 
comitatelor curat românești numai sași, iar fruntașilor 
români le dete numai roluri secundare. 

Atunci comitetul naţional din Sibiu se prezentă în plenul 
lui și sub conducerea lui Simion Bărnuţiu, la generalul 
Puchner ceru să se revină asupra acestor dispoziţii 
jignitoare pentru români. 

Drept răspuns, generalul Puchner i-a anunţat pe membrii 
comitetului că ţara fiind pacificată are de gând să-i 
dezarmeze și pe români. 

lar când Bărnuţiu i-a spus că aceasta nu se poate 
deoarece ungurii ar reîncepe cu jafurile și omorurile, 
generalul Puchner a răspuns: 

— Așa? Bine! De-acum jumătate din tunurile mele le voi 
îndrepta asupra dumneavoastră iar jumătate asupra 
rebelilor unguri. Aţi înţeles? 

Soarta însă l-a pedepsit urât pe Puchner pentru semeţia 
sa. 

Nu numai că n-a întors tunurile împotriva românilor, dar 
curând după aceea, a venit la ei implorându-i să salveze 
Ardealul de oastea ungurească reorganizată, care sub 
conducerea într-adevăr genială a generalului polonez Bem 
înainta victorioasă pe toată linia. 

Colonelul Urban fu aruncat în Bucovina cu toată armata 
lui, Clujul fu de asemenea recucerit de unguri, iar generalul 
Wardener, în retragerea grăbită, muri lovit de apoplexie. 
Colonelul Czetz ocupă Turda pentru a asigura linia de 
comunicaţie cu Târgu Mureș, unde cobori însuși Bem pentru 
a-și întări rândurile cu ostași noi recrutaţi din secuime, cu 
care apoi să năvălească asupra Sibiului. 


Nepriceperea, îngâmfarea și lipsa unui plan unitar de 
acțiune, pricinuiră astfel înfrângerea, ba chiar desfiinţarea 
armatei austriece din Ardeal. 

Avram lancu văzând invazia ungurilor, luă măsurile de 
apărare împotriva cotropirii dușmane. 

El făcu din Munţii Apuseni o cetate nebiruită, în care 
românii rezistară până la sfârșitul războiului civil. 

In acest scop, Craiul Munţilor închise îndată toate intrările 
în munti. 

Drumurile dinspre Aiud și Teiuș le păzea prefectul Simion 
Prodan Probu, iar Arieșul și valea lerii fură date în grija lui 
Popa Balint. Posturi mai mici erau așezate la Albac, Mărișel 
și către Someșul Rece, unde hărţuielile ţinură toată iarna. 
Către Apus își așeză tabăra prefectul Ion Buteanu, pentru a 
pune stavilă înaintării dușmanului dinspre Zărand. 

Acest renumit „Cordon al lui lancu” era perfect și într- 
adevăr, din ianuarie și până în aprilie 1849 taberele 
concentrate cu fața spre câmpii ţinură în loc pe ungurii care 
încercau să pătrundă în munti. 

Au fost și lupte mari, dintre care au rămas memorabile 
bătăliile de la Mărișel, Vârful Bătrâni și Muntele Grohotului. 

In tot acest răstimp Mihu Inimă de Leu și cu tovarășii săi 
au alergat prin munţi, de colo până colo, luând parte la 
luptele cele mai crâncene, venind la timp în ajutorul cetelor 
strâmtorate de români, hârţuind necontenit trupele 
ungurești de la poalele munţilor. 

Ceata lui Mihu venea ca vijelia și dispărea ca ceața, 
pentru a se ivi peste câteva ceasuri în alt punct, la alt 
defileu, unde le dădea ungurilor iarăși de lucru. 

Faima lui Mihu și a tovarășilor săi se răspândi ca fulgerul 
și printre unguri, care merseră până acolo, încât instituiră 
un premiu pentru prinderea lui. 

Comandamentul unguresc turba de mânie când auzea de 
vreo nouă ispravă a lui Mihu și când vedea că trupele 
ungurești sunt neputincioase față de această mână de 
oameni. 


Premiul pus pe capul lor îi întărâtă pe voinici și mai mult 
și Mihu începu să lovească în unguri cu o furie și o 
îndrăzneală ce întrecea orice închipuire. 

Ungurii se străduiau din răsputeri să le dea de urmă, să 
știe măcar unde își au tabăra principală, pentru ca, adunând 
o oaste mai însemnată, să atace tabăra aceasta cu orice 
sacrificiu, dar toată truda lor rămase zadarnică. 

Ceata lui Mihu se ivea când la Zlatna, când spre Aiud, 
când tocmai pe Valea Arieșului, așa că nimeni nu-i putea da 
de urmă. 

Cam aceasta era starea de spirit când la tabăra 
ungurească din Surduc sosi într-o zi o caleașcă plină de praf 
și noroi. Caleașca era însoţită de doi honvezi unguri?, iar 
călătorul ei era un ofițer ungur de vreo treizeci și șase sau 
treizeci și șapte de ani, care ceru îndată să fie condus în fața 
comandantului. 

Când îl conduseră la colonelul Somory, comandantul 
taberei ungurești din Surduc, ofiţerul nou sosit își lipi 
călcâiele militărește și se prezentă: 

— Am onoarea să mă prezint, căpitanul Vladislav Solovski 
din marele sat major al Excelenței Sale, generalul Bem. 

Colonelul îi întinse mâna și-i zise: 

— Bine ai venit! Socotind după nume și după felul cum 
vorbești ungurește, nu pari să fii ungur. 

Intr-adevăr ofițerul vorbea mai mult decât slab ungurește. 

— Nu, sunt polonez, răspunse ofițerul, și am venit chiar 
din Polonia cu Excelenţa Sa, generalul Bem, din al cărui stat 
major fac parte. 

— Şi mă rog, ce vânt te aduce pe la noi? 

— Excelenţa Sa m-a trimis. Vin din Banat și nu am avut 
nici măcar vreme să mă odihnesc. A trebuit să pornesc 
îndată la drum pentru a mă prezenta cât mai neîntârziat la 
dumneavoastră. 


honvezi, Nume purtat de soldaţii din infanteria maghiară în Evul 
Mediu și de soldaţii din armata pedestră austro-ungară. - Din honved 
„Militar teritorial” 


— Mărturisesc că nu-l înțeleg pe Excelenţa Sa. Suntem 
aici destui ofițeri, aproape tot atâţia ca și soldaţii, la ce mai 
era nevoie să ne sporească numărul? 

Căpitanul zâmbi. 

— Eu însă, domnule colonel, am o misiune specială! zise 
căpitanul Vladislav Solovski. 

— O misiune specială? făcu colonelul, mirat. 

— Da! 

— Mă rog și aș putea să știu și eu în ce constă această 
misiune? 

— De ce nu, domnule colonel! răspunse căpitanul. Și așa 
doar va trebui să vă înmânez ordinul de serviciu de îndată 
ce-mi voi fi desfăcut bagajele! 

— Așadar? 

— Având în vedere că în Banat am îndeplinit serviciu de 
recunoaștere și că cu acest prilej, lăsând la o parte orice 
modestie, am săvârșit câteva isprăvi de seamă, Excelenţa Sa 
mi-a încredinţat și de data aceasta o însărcinare 
asemănătoare. 

Colonelul Somory dădu din cap. 

— Mă rog și ce ar urma să recunoașteţi aici? Poate fuga 
armatelor austriece? 

— Nu! 

— Atunci? 

— Trebuie să pun capăt blestemăţiilor unei patrule volante 
de români! 

Ochii colonelului începură să strălucească ciudat. 

— Patrula lui Mihu? 

— Da, da, aceasta! răspunse căpitanul Solovski, zâmbind. 
Numai de nume nu-mi aduceam aminte, dar și când îmi aduc 
aminte de el nu-l pot rosti deoarece mi se rupe limba în el. 

Colonelul râse cu poftă, apoi bătându-l pe umăr pe 
căpitan, zise: p 

— Nu te teme, camarade, căci îi vei învăța numele! Iti va fi 
îndeajuns să te întâlneşti chiar și numai o singură dată cu el. 
Nici eu nu-i puteam rosti numele, dar de când m-a pus odată 
pe fugă și n-a lipsit mult să-mi las oasele pe acolo, de atunci 


știu să i-l rostesc chiar dacă m-ai trezi noaptea din somn și 
m-ai întreba. 

Zicând acestea, colonelul Somory, mai râse o dată cu 
poftă. 

Căpitanul zâmbi și el. 

— Dar eu tocmai asta vreau, să mă întâlnesc cu el... 

După o scurtă pauză adăugă apoi: 

— Şi vă rog să fiţi încredinţat, domnule colonel că nu voi 
fugi de el! 

Colonelul Somory se făcu roșu ca racul și prima lui pornire 
fu să-i dea o lecţie zdravănă căpitanului, pentru îndrăzneala 
lui. Pe urmă însă se răzgândi și hotărî să treacă fără a băga 
în seamă peste ironia căpitanului, căci cine știe ce bine era 
ofițerul acesta sfătos cu generalul Bem, mai ales că și venise 
cu el din Polonia și până la urma urmelor tot el ar fi cel care 
ar trage paiul scurt’. 

De aceea își schimbă iute mânia într-un zâmbet prietenos 
și-i zise căpitanului: 

— Ehei, camarade, și eu vorbeam la fel la început, când 
am venit pe aici! De atunci însă mi-am schimbat părerile. 

Solovski nu răspunse nimic, ci se mulțumi doar să 
zâmbească. 

Dar acest zâmbet spunea mai mult decât oricâte vorbe și 
spunea mai ales lucruri care nu erau menite să fie tocmai pe 
placul colonelului. 

Somory îl pofti pe căpitan mai înăuntru în tabără și 
Solovski, după ce dădu ordin să i se dea jos bagajele din 
trăsură se instală în cortul pe care i-l puse colonelul la 
dispoziţie. 

Intrând în cort, colonelul se ţinu după el, așa că fu și el 
martor la despachetarea bagajelor căpitanului. 

Cuprinsul unei lăzi voluminoase însă îl puse pe gânduri pe 
colonelul Somory. 


3a trage scurta, a trage paiul scurt - a suporta consecinţe neplăcute, a fi 
ghinionist. 


Din lada aceasta ieșiră la iveală, unul după altul, 
costumele cele mai felurite. 

Erau acolo haine de pădurar, de român de prin partea 
locului, de flașnetar italian și câte și mai câte, precum și o 
sumedenie de peruci, mustăţi și bărbi false. 

Colonelul Somory își împreună mâinile și exclamă: 

— Căpitane Solovski nu cumva ești comediant de meserie? 

— Nu, domnule colonel! răspunse cel întrebat. 

— Dar atunci spune-mi te rog și mie, ce nevoie poate avea 
un ofițer de honvezi de toate acestea? Sau poate că așa se 
obișnuiește la voi în Polonia? 

— Un ofițer de honvezi într-adevăr n-are nevoie de așa 
ceva și nici la noi în Polonia ofițerii nu umblă după ei cu 
asemenea calabalâc! 

— Dar atunci? 

— În schimb un ofiţer de recunoaștere poate să tragă mari 
foloase de pe urma unei asemenea garderobe. 

— Nu cumva vrei să porţi pe aici asemenea îmbrăcăminte? 
strigă colonelul în culmea uimirii. 

— De ce nu? zâmbi căpitanul, cu aceeași liniște 
netulburată. Dacă în Banat m-am putut transforma în 
flașnetar italian, în pădurar, în vânzător de bilete de noroc, 
de ce n-aş face-o și aici? 

Colonelul râse din toată inima. 

— Sunt tare curios să văd cum vei arăta, după uniforma de 
honved, în aceste zdrenţe multicolore? 

— Nu uniforma face pe om, domnule colonel, ci rezultatul 
pe care-l poate atinge mulțumită hainei pe care știe cum și 
când s-o poarte. Sunt destui oameni care poartă cele mai 
strălucitoare uniforme, dar nu aduc niciun folos semenilor 
lor. Sunt însă oameni care și în aceste zdrenţe multicolore 
știu să aducă servicii preţioase cauzei pe care o slujesc. 

Somory mai înghiţi odată în sec. 

Nu avea el cine știe ce putere spirituală, dar tot înţelese 
că vorbele acestea ale polonezului îi erau hărăzite lui și că 
deci, de-abia sosit de un ceas, totuși, căpitanul Solovski îi 
dădea lecţii pentru a doua oară. 


Așadar era adevărat că atât generalul Bem cât și 
Dembinsky și ceilalți polonezi veniţi cu ei, îi socoteau pe 
unguri prea puţin pricepuţi în cele ale milităriei și nu 
pierdeau niciun prilej de a le da lecţii. 

Dar generalul Bem era steaua norocului lui Kossuth, așa 
că Somory înghiţi din nou și nu răspunse nimic. În sinea sa 
se gândi însă astfel: 

— Se vor mai schimba lucrurile prietene, nu te teme, și 
atunci eu îţi voi da lecţii, iar tu vei tăcea chitic! 

Colonelul Somory mai rămase câteva minute în cortul 
căpitanului, pe urmă își luă rămas bun și plecă... 

La masă se întâlniră însă din nou și atunci colonelul îl 
prezentă pe noul sosit celorlalţi ofițeri ai taberei. 

Ofițerii de honvezi nu erau dușmani ai vinului și ca bun 
honved, căpitanul Solovski se uita și el cu dragă inimă, cât 
mai des, în fundul paharului. 

În decursul chefului, ofițerii vorbiră despre verzi și uscate, 
firește însă că și despre război, căci la urma urmelor pe 
ofițeri și mai ales în împrejurările de atunci, nu-i puteau 
interesa decât chestiunile războinice. 

Ori, astfel stând lucrurile, era firesc să vină vorba și 
despre Mihu despre care honvezii știau să istorisească 
isprăvile cele mai neînchipuite. 

Căpitanul  Solovski asculta zâmbind la  istorisirile 
camarazilor săi. 

— Dar la drept vorbind, ce fel de om este acest domn 
Mihu? întrebă el într-un târziu. 

Camarazii lui se întrecură în a-i răspunde, fiecare găsea 
ceva de spus, așa că se produse un adevărat iad în jurul 
polonezului. 

— E dracul gol! 

— Nimeni nu la putut observa mai de aproape... 

— Dispare tocmai atunci când crezi că ai pus mâna pe el... 

— Trebuie să fie un vrăjitor... 

— Se spune că sfâșie cu dinţii beregata acelora care îi cad 
în mâini... 

Vladislav Solovski zâmbea necontenit. 


Cu cât ofițerii îl descriau mai groaznic, mai înfiorător pe 
comandantul faimoasei patrule volante cu atât mai cu multă 
poftă râdea polonezul. 

Când în cele din urmă căpitanul Solovski se ridică de la 
masă, ofițerii ajunseră să povestească cum că mâncarea 
preferată a lui Mihu ar fi friptura de copil mic. 

Atunci căpitanul Solovski izbucni într-un hohot de râs, 
ceea ce nu fu de loc pe placul câtorva ofiţeri de honvezi. 

Unul din ei îl și întrebă: 

— Dar la drept vorbind de ce zâmbești atât de 
neîncrezător, domnule căpitan? 

Căpitanul se întoarse spre ofiţer cu același zâmbet 
neschimbat și răspunse: 

— Cum să nu râd când mâine trebuie să pornesc tocmai în 
căutarea acestui mâncător de oameni! Vă daţi seama ce 
visuri voi avea la noapte! Dar caut și eu să-mi fac curaj și 
zâmbesc, căci râsul este cel mai bun alungător de năluci. 

Împerecherea aceasta dintre primejdie și râs, stârni 
veselie și la ceilalţi ofiţeri, așa că Solovski fu însoţit de un 
hohot de râs la plecarea lui din cortul care le slujea 
camarazilor săi drept sufragerie. 


A doua zi, când se trezi din somn, căpitanul Solovski nu 
îmbrăcă uniforma albastră-neagră a honvezilor ci răscoli 
prin lada lui cu zdrenţe până când se hotărî la costumul unui 
ascuţitor de cuțite. 

Solovski era în toiul îmbrăcării când colonelul Somory 
intră în cort. 

— Bună dimineaţa, Solovski! 

— Să trăiţi, domnule colonel! 


Somory nu băgă de seamă decât acum ce costum 
îmbrăcase ofiţerul și izbucni într-un hohot de râs care parcă 
nu mai voia să se sfârșească. 

— Așadar, totuși, te-ai deghizat? zise el, când izbuti să-și 
mai stăpânească râsul. 

— Din păcate! răspunse căpitanul, cu un zâmbet acru, de 
data aceasta. Asta-i slujba, n-ai ce să-i faci! 

Nemulțumirea care se oglindea pe chipul polonezului făcu 
inima colonelului Somory să tresară de bucurie și simțind că 
a și început să-i vină apa la moară, zise răutăcios: 

— După câte văd eu, dragă Solovski, ţi-a cam pierit cheful 
să dai ochii cu Mihu, de când ai auzit ce se vorbește pe 
socoteala lui! 

Căpitanul Solovski se uită la colonel și răspunse, obosit: 

— La ce-mi folosește dacă într-adevăr mi-aş fi schimbat 
părerile? Ordinul se execută nu se discută! Așa că vrând- 
nevrând, trebuie să intru în horă... 

— În privinţa aceasta ai dreptate, zise colonelul Somory. 
Și la drept vorbind, mărturisesc sincer că nu te pizmuiesc 
deloc pentru misiunea dumitale specială! 

— Cred și eu! 

Între timp căpitanul Solovski îmbrăcase pe de-a-ntregul 
costumul de ascuţitor de cuțite. 

Din nenumăratele lui boarfe scoase acum la iveală și un 
cărucior pe care așeză o roată de ascuţit. Pe urmă își așeză 
și o barbă și o mustață falsă și în această travestire părăsi 
tabăra ungurească din Surduc. 

Ofițerii se uitară după el, compătimitori. 

Erau mulţi aceia însă care își băteau joc de el în loc să-l 
compătimească. 

Și mai ales colonelul Somory. 

— Ce să vă spun, zise el, nu mi-ar părea rău dacă Mihu l- 
ar scutura puţin pe polonezul nostru, căci prea face pe 
grozavul. 

— Fiţi fără grijă, domnule colonel, zise un ofițer mai în 
vârstă, de astăzi înainte prietenul nostru va deveni mai 
mititel. 


În ziua aceea tabăra din Surduc avu subiect de vorbă. 
Toată lumea vorbea numai despre căpitanul Solovski, fiecare 
vrând să ghicească pe unde umblă, ce face, cu cine se 
întâlnește prin munţi, căci spre munţi plecase. 

Spre seară apoi se înapoie și căpitanul Solovski. 

De-abia mai împingea înaintea sa căruciorul cu piatra de 
ascuţit, se vedea lămurit că umblase foarte mult în ziua 
aceea. 

Când ajunse în tabăra de la Surduc, ofițerii honvezilor îl 
înconjurară cu mult interes și nu-l lăsară nici măcar să 
răsufle că îl și asaltară cu întrebările lor. 

— Unde ai fost? 

— L-ai găsit? 

— Ce-ai făcut? 

— L-ai văzut pe Mihu? 

Colonelul Somory sosi și el în mare grabă și el era cel mai 
gălăgios. 

— Să auzim, să auzim, căpitane? Povestește-ne ce s-a 
întâmplat? Ia arătă-ne desagii, nu cumva l-ai ascuns acolo pe 
Mihu? 

Întrebarea aceasta fu urmată de un hohot grozav de râs. 
Colonelul  Somory, ca bun comandant, deţinea rolul 
conducător și cu acest prilej și râsul lui se auzea în toată 
tabăra. 

Numai căpitanul Solovski nu râdea. 

Stătea mut, nemișcat, lăsând să râdă de el tot corpul 
ofițeresc al taberei. 

El nu luă cuvântul decât atunci când ofițerii se liniștiră de 
bună voie. 

Atunci se întoarse spre colonelul Somory și răspunse pe 
un ton destul de înţepat: 

— Vă mulţumesc, domnule colonel, pentru interesul pe 
care mi-l purtaţi. Nu vreau să vă obosesc cu cercetarea 
desagilor mei și de aceea mai bine vă mărturisesc că Mihu 
nu este acolo. Aceasta nu însemnă însă că peste două-trei 
zile, temutul comandant al patrulei volante, nu va fi 
prizonierul nostru, adică prizonierul dumneavoastră, al 


acelora care v-aţi trudit în zadar o iarnă întreagă să puneţi 
mâna pe el. 

Cu aceste cuvinte căpitanul Solovski făcu stânga-mprejur 
și-i lăsă pe ofiţeri cu gura căscată. 

Uimirea ofițerilor fu atât de mare încât timp de câteva 
minute nu fură în stare să mai rostească niciun cuvânt. 

În cele din urmă tot colonelul Somory luă cuvântul cel 
dintâi, de altfel după cum se și cuvenea: 

— Dacă nu mă înșel, căpitanul Solovski a fost puţin cam... 
cum să-i spun... cam nepoliticos! 

— Nu puţin, adăugă unul dintre ofiţeri, ci foarte! 

— Foarte? 

— Mai mult nici n-ar fi putut să fie! Cuvintele lui au fost 
adevărate palme pentru noi!... N-a șovăit o clipă să ne spună 
în faţă ce părere are despre noi!... 

Colonelul Somory clătină din cap. 

— Mărturisesc că nu-l înţeleg pe căpitanul acesta! 
Pesemne că a avut parte de o creștere foarte proastă... Mă 
mir, căci polonezii sunt bine crescuţi... În schimb, trebuie să 
aibă mare trecere la generalul Bem... Pesemne fiindcă e de 
același sânge cu el! 

— Să vedem numai pe unde va scoate cămașa când își va 
da seama că nici el nu poate face mai mult decât am făcut 
noi? 

— Dar să-l ferească Dumnezeu să nu izbutească, zise unul 
din ofiţeri, căci cât e el de polonez, îl fac tocătură în duel! 

— Cred că nu vei avea prilejul să ni-l servești drept 
umplutură de sarmale, zise colonelul Somory, căci dacă nu 
izbutește, veţi vedea că polonezul nostru o șterge într-o bună 
zi de parcă niciodată n-ar fi călcat pe la Surduc. Ascultaţi-mă 
pe mine băieţi, dacă-i ostaș de meserie, să știți că Mihu îi 
distruge cariera și nu va ajunge niciodată maior! 

Ofițerii continuară să vorbească pe socoteala căpitanului 
Solovski care însă nu se mai arătă printre ei, nici chiar seara 
la cină, ci își odihni trupul într-un somn îndelungat pentru a 
putea rezista aventurilor care îl așteptau a doua zi. 


A doua zi de dimineaţă se sculă cu noaptea în cap și porni 
la drum mai înainte de răsăritul soarelui. 

Nu fu văzut decât de ofiţerul de serviciu care zâmbi 
văzându-l plecând cu plasa de prins pește pe umăr. Mai 
târziu, când se sculară și ceilalţi ofițeri, le povesti și acestora 
noua născocire a polonezului și tabăra ungurească din 
Surduc avu iarăși pentru ce să râdă toată ziua. 

Iar când se înseră, se așezară cu toţii la intrarea în tabără 
și acolo așteptară înapoierea lui Solovski. 

Nici nu trebuiră să aștepte prea mult. 

Făptura, de altfel voinică a căpitanului polonez se ivi în 
curând în zare, iar când ajunse la intrarea în tabără, ofițerii 
îl primiră din nou cu întrebări batjocoritoare. 

— Ei, întrebă colonelul Somory. Fân sau paie? Sau poate 
că numai coceni de porumb? 

Căpitanul Solovski răspunse numai așa din vârful limbii: 

— Când voi da peste Mihu, îmi voi face raportul, până 
atunci însă nu văd necesitatea de a da socoteală de 
observaţiile mele personale. Este tocmai în interesul acestor 
cercetări să nu spun nimic din ceea ce am aflat până acum... 
Știu cu siguranță că patrula volantă este foarte bine 
organizată, mai bine decât vrem noi să credem și că Mihu 
are spioni peste tot, chiar și acolo unde ne-am închipui mai 
puţin. De aceea îi ajunge la ureche tot ceea ce se pune la 
cale, chiar și în taberele noastre și de aceea tac asupra 
rezultatelor dobândite până acum. 

Zicând aceasta, își văzu de drum. 

Ofițerii se uitară unul la altul. 

— E foarte încrezut și vorbește ca și când n-ar trebui 
decât să întindă mâna spre a-l prinde pe Mihu, zise unul din 
ofițeri. Eu însă nu cred nimic din tot ceea ce spune. 

— Nu l-a prins nici acum pe Mihu? întrebă un alt ofiţer, 
care de-abia sosise la faţa locului și deci nu știa ce se vorbise 
acolo. 

— Firește că nu! îi răspunseră ceilalţi. De vină e numai 
năvodul, care era... găurit! 


A treia zi de dimineaţă căpitanul Solovski porni din nou la 
drum. 

Căruciorul de ascuţitor de cuțite și năvodul de pescar îl 
schimbă acum cu lădiţa unui negustor ambulant care vinde 
tot ceea ce-și poate închipui o minte omenească. 

Când străbătu tabăra ungurească din Surduc în această 
travestire, un hohot de râs homeric izbucni din piepturile nu 
numai ale ofițerilor dar și din ale soldaţilor. 

Polonezul însă nu-și făcu sânge rău. 

Este adevărat că îl durea puţin că toată lumea îl lua în 
bătaie de joc, dar până în cele din urmă îi lăsă să râdă de el, 
gândindu-se că cine râde la urmă, râde mai bine. 

Gândul acesta umbla prin creierul căpitanului Solovski 
chiar și după ce părăsi tabăra ungurească din Surduc și se 
îndreptă din nou spre munți. 

Orice senzaţie ţine trei zile. Cel puţin așa se spune. În 
orice caz, întâmplările din tabăra de la Surduc păreau să dea 
dreptate acestei zicători. A treia zi, ofițerii nu se mai prea 
ocupară de camaradul lor cu înclinări de comediant, ci 
vorbiră mai ales că ar fi mai bine să vină poruncă de plecare 
din Surduc deoarece viața începuse să devie plictisitoare. 

După amiază ofițerii jucau de zor cărți și zaruri, când 
deodată se auzi un tropot de cal. 

Ofițerii se uitară curioși spre intrarea în tabără unde 
sosise tocmai un călăreț. 

Era căpitanul Solovski. 

Nu mai avea cu el lădița de negustor ambulant și nici 
peruca perciunată de evreu nu-i mai era pe cap. 

La început nici nu-l recunoscură deoarece purta haine tare 
zdrenţuite și nu-și dădură seama că e el decât numai când 
sări de pe cal și se apropie de corturile ofițerești. 


Honvezii își părăsiră jocurile unul după altul și alergară 
afară din corturi. 

Nu-și puteau închipui ce se întâmplase cu căpitanul 
Solovski, care se înapoia la o vreme atât de neobișnuită și 
într-o asemenea stare. 

— Ce s-a întâmplat, camarade? îl întrebă unul din ofiţeri, 
pe lângă care Solovski trecu în goană. Te-a fugărit 
blestematul de Mihu? 

Polonezul nici nu-l învrednici de răspuns, ci alergă mai 
departe iar când ajunse pe la mijlocul taberei începu să 
întrebe de colonelul Somory. 

Peste câteva clipe era în faţa celui căutat. 

Colonelul Somory rămase și el foarte surprins de 
întoarcerea neașteptată a căpitanului Solovski. 

— Ce este? întrebă el. 

— Domnule colonel... răspunse polonezul, gâfâind. 

— Te pomenești că l-ai prins pe Mihu! 

— Încă nu, domnule colonel, dar în decursul zilei de astăzi 
se va întâmpla! 

Uimirea colonelului Somory crescu și mai mult. 

— Ce-ai spus? strigă el și faţa îi deveni când roșie, când 
albă ca varul. 

— N-am timp să dau amănunte acum, răspunse căpitanul 
Solovski, fiindcă clipa este prețioasă. 

— Dar totuși, ce este? Ce s-a întâmplat? Ce trebuie făcut? 
Unde este Mihu? îl asaltă deodată colonelul Somory cu o mie 
de întrebări pe Solovski. 

— Veţi afla toate acelea, domnule colonel! 

— Când? 

— Mai târziu! Acum spuneţi-mi vă rog din câţi oameni e 
alcătuită tabăra? 

— Cu ofițeri cu tot, din două sute nouăzeci de oameni. 
Dumneata ești al două sute nouăzeci și unulea. 

— Atunci, domnule colonel, porunciţi să se sune îndată 
alarma! 

Somory căscă ochii mari. 

— Dar de ce? Numai așa, pe vânt, nu pot alarma tabăra! 


— Să nu ne pierdem vremea cu întrebări de prisos, 
domnule colonel! V-am spus că fiecare minut este preţios! 
Trebuie să sunaţi alarma numaidecât, căci altfel va fi prea 
târziu. 

— Nu cumva vine Mihu? întrebă colonelul mai mult decât 
îngrijorat 

— Nu, răspunse căpitanul Solovski, dimpotrivă, noi pornim 
să punem mâna pe acest domn Mihu. 

— Unde să punem mâna pe el? 

— Vă voi spune totul pe drum, domnule colonel! Dar să 
plecăm odată, căci altfel pe dumneavoastră vă fac 
răspunzător de neizbândă, din pricina întârzierii. 

Cererea atât de hotărâtă a căpitanului Solovski îl făcu pe 
Somory să nu mai tărăgănească lucrurile și să se ducă spre a 
lua măsurile necesare. 

Peste câteva clipe apoi glasul strident al goarnei sună 
alarma și soldaţii plictisiți ai taberei din Surduc săriră la 
arme care cât putu mai iute. 

Nimeni nu știa unde și pentru ce se duc, care este 
dușmanul pe care urmau să-l înfrunte. Bănuiau doar că 
alarma aceasta nu putea fi în legătură decât cu întoarcerea 
neașteptată a căpitanului Solovski. 

În câteva clipe liniștita tabără din Surduc era asemenea 
unui mușuroi de furnici răscolit. Honvezii alergau de colo 
până colo, tobele sunau, goarnele trâmbițau, ofiţerii strigau 
cât îi ţinea gura pentru a se face auziti. 

Caii fură scoși la iveală și în vreme ce se făceau toate 
aceste pregătiri, căpitanul Solovski își lepădă zdrenţele de 
pe el și își îmbrăcă uniforma de ofițer de honvezi. 

Pregătirile se sfârșiră iute, ca în vreme de război și când 
trupa fu gata de plecare, căpitanul Solovski se duse la 
Somory și-l întrebă: 

— Domnule colonel, puteţi da semnalul de plecare? 

— Cred că totul este în ordine. Încotro? 

— Vă voi arăta eu drumul și între timp vă voi face și 
raportul! 


Goarnele sunară iarăși dând semnalul de plecare și 
colonelul Somory porni în fruntea coloanei însoţit de 
căpitanul Solovski. 

Colonelul și căpitanul călăreau la vreo douăzeci de pași în 
fruntea trupei și acum, după ce mai răsuflase puţin, 
polonezul își începu raportul. 

Vorbea cu înflăcărare, pătimaș chiar și adeseori cuvintele 
lui erau de natură să-l facă pe colonel să tresară. 

— Acum, domnule colonel, pot să vă raportez ce s-a 
întâmplat! începu polonezul. 

— Spune, vorbește! îl zori Somory, care ardea de 
nerăbdare de a afla ce se întâmplase, ce descoperise și unde 
îl ducea căpitanul Solovski. 

— Aţi râs de mine, m-aţi batjocorit, aţi făcut din mine 
nebunul taberei. Am îndurat toate aceste înjosiri așteptând 
cu răbdare clipa în care voi putea răspunde tuturor acestor 
batjocuri așa după cum se cuvine, așa după cum voiam eu. 
La batjocurile care mi s-au adus aș fi putut răspunde și 
printr-o provocare la duel a acelora care făceau pe grozavii 
în tabără, dar m-am gândit că aceia care, în loc să-mi dea o 
mână de ajutor în marea operă pe care o săvârșeam, mă 
batjocoreau și râdeau de mine, aceia nu merită să-i ridic la 
rangul de cavaleri printr-o provocare la duel. De altfel, 
atunci știam deja că în timpul cel mai scurt voi avea prilejul 
de a le da sfătoșilor un răspuns mult mai vrednic de ei, când 
făcând de râs toată tabăra, voi anunţa prinderea atât de mult 
căutatului căpitan al patrulei volante. 

Colonelul Somory ascultă cuvintele căpitanului, când 
încurcat, când furios, când amărât, cuvinte a căror greutate 
se restrângea în chip fatal și asupra lui. 

Dar superioritatea care se desprindea din fiecare vorbă, 
din toată purtarea polonezului, îl făcu pe Somory să se 
gândească, de altfel pentru a zecea oară poate, că Solovski, 
căpitanul Solovski, era o personalitate mult mai însemnată 
decât îl arăta numele lui. 

Un lucru era sigur: Căpitanul Solovski era favoritul 
generalului Bem și acesta era un motiv îndeajuns de 


puternic pentru a-i trece cu vederea multe din faptele și 
cuvintele sale a căror sinceritate era adeseori jignitoare. 

De aceea colonelul Somory nu răspunse niciun cuvânt nici 
atunci când căpitanul Solovski îndrăzni să critice atât de 
aspru trupa pe care o conducea el și de aceea înghiţi din nou 
lecţia pe care de mult își făgăduia să i-o dea acestui ofiţer 
obraznic care nu știa sau nu voia să știe nimic de respectul 
pe care subalternul îl datorează superiorului său. 

— Să auzim mai departe! 

Aceste patru scurte cuvinte fură tot răspunsul lui. 

Căpitanul Solovski nu trebui încurajat, căci acum avea 
mare chef de vorbă, pesemne fiindcă știa că în curând își va 
atinge ţinta. 

— În vreme ce ceilalţi ofiţeri jucau nepăsători cărţi și 
zaruri în tabără, urmă el, eu colindam câmpii și păduri, mă 
căţăram pe munţi, treceam șiroaie de apă și adeseori riscam 
să-mi las oasele prin prăpăstiile și văgăunile peste care 
săream. Dar în cele din urmă tot mi-am ajuns scopul și am 
descoperit ascunzătoarea faimosului Mihu. 

— Acolo mergem acum? întrebă colonelul, aproape 
tremurând. 

— Nu! 

— Dar unde? 

— La un alt loc, unde domnul Mihu se întâlnește cu 
oamenii săi astă seară, pentru ca de acolo să atace în cursul 
nopţii tabăra din Surduc. 

Colonelului Somory nu-i lipsi mult să cadă de pe cal când 
auzi aceste cuvinte. 

— Ce-ai spus, omule? strigă el. Vor să ne atace pe noi? 

— Da. Am izbutit să aud convorbirea pe care Mihu a avut- 
o cu unul din oamenii săi, unul... stai cum îl cheamă... da, 
Dan... Dan Dragomir, așa ceva! 

— Aha! făcu colonelul. Asta este nemaipomenit! Aproape 
că nici nu-mi vine să cred că Mihu să fi plănuit atacarea unei 
tabere de două sute nouăzeci de honvezi cu cei treizeci- 
patruzeci de oameni ai săi. 


— Dumneavoastră și ofițerii dumneavoastră au spus ei 
înșiși doar că acest domn Mihu este în stare de orice, 
răspunse căpitanul Solovski. 

— Dacă astfel stau lucrurile, dacă într-adevăr Mihu se 
pregătea să ne atace tabăra, atunci ar fi trebuit să rămânem 
la Surduc, să-i momim acolo și apoi să isprăvim cu ei. 

— M-am gândit și eu la asta, domnule colonel, zise 
polonezul, mai târziu însă mi-am dat seama că planul nu este 
bun, în anumite împrejurări. Mai înainte de toate v-am spus 
că Mihu are spioni peste tot și nu m-ar fi mirat să prindă de 
veste că i-am aflat gândul și că-l așteptăm cu două sute 
nouăzeci de ţevi de pușcă. În asemenea împrejurări el ar fi 
putut cere ajutoare de la prefecţii românilor care păzesc 
trecătorile în Munţii Apuseni și să ne atace cu forțe egale. Pe 
urmă, dacă lucrurile se desfășurau astfel încât ajungeam la 
luptă, nu încape nicio îndoială că chiar dacă izbânda ar fi 
fost de partea noastră, Mihu și cu oamenii săi ar fi 
înjumătăţit tabăra noastră. Ori, pentru ce să vărsăm sângele 
honvezilor când putem pune mâna pe vânat fără această 
jertfă? 

— Așa este! zise colonelul Somory și așteptă cu nerăbdare 
ca Solovski să-și urmeze raportul. 

— Mai este însă o pricină, urmă polonezul, pentru care nu 
am rămas la planul cel dintâi. În timpul încăierării se putea 
întâmpla prea ușor ca vreunul sau mai mulţi din cei căutaţi 
să ne scape și poate chiar acela pe care vrem să punem 
mâna mai ales. 

— Şi asta este adevărat! zise Somory. Și mă rog, după 
toate acestea, care este planul la care te-ai oprit? 

— În privinţa planului n-am niciun merit, deoarece planul 
a venit singur, și n-a trebuit să-mi frământ eu capul cu el! 

— Să auzim! 

— Din convorbirea lui Mihu cu tovarășul său Dan am 
înțeles că întâlnirea va avea loc în castelul părăsit de la 
poalele Dealului Şovarul. Acolo se vor aduna toţi oamenii 
patrulei volante și de acolo va porni Mihu pentru a ataca 
tabăra din Surduc. 


— Şi unde naiba mai este și castelul acesta? 

— Îndată vom fi acolo. Mai avem de mers numai câteva 
minute. 

— Așadar, vom împresura castelul! zise colonelul. Cred că 
asta este soluţia cea mai nimerită. 

— Eu m-am gândit altfel! 

— Cum? 

— Nu trebuie să uitaţi că trebuie să fim foarte prevăzători, 
căci dacă ne trădăm vor fugi mai înainte de a cădea în 
capcană. Știu bine că Mihu este foarte prevăzător și că 
niciodată nu uită să posteze sentinele în jurul locului unde își 
așează tabăra. Ori, santinelele lui Mihu au ochi de Argus și 
dacă unul din ei prinde de veste că ne apropiem cu gândul 
de a împresura castelul, praful se alege de tot planul nostru. 
După cum m-am încredinţat personal, castelul, ca toate 
castelele, are coridoare ascunse pe care românii le pot 
cunoaște tot atât de bine ca și noi și prin care pot fugi mai 
înainte ca noi să ne putem apropia îndeajuns. În asemenea 
împrejurări, ce ne folosește nouă dacă punem mâna pe doi- 
trei din patrula volantă? Noi trebuie să-i prindem pe toti, 
împreună cu conducătorul lor, căci numai astfel vom scăpa 
de isprăvile temutului Mihu care a făcut atâtea găuri în 
rândurile honvezilor. Dacă punem mâna pe toţi, împreună cu 
faimosul lor conducător, Mihu, atunci sunt încredinţat 
domnule colonel că și dumneata vei fi înaintat, căci voi ști să 
atrag atenţia Excelenței Sale asupra însemnătăţii prăzii, la 
capturarea căreia voi fi fost ajutat de colonelul Somory... 

Căpitanul Solovski vorbi iarăși cu atâta hotărâre încât de 
data aceasta Somory ar fi jurat că are în faţa sa nu un simplu 
căpitan, ci pe însuși șeful statului major al generalului Bem, 
sau pe cel puţin pe un bun prieten al acestuia. 

Aceasta fiind convingerea lui nu este de mirare că Somory 
hotări să facă întocmai după cum va crede de cuviință 
polonezul, mai ales că acesta cunoștea, sau părea să 
cunoască situaţia mai bine decât oricare altul. 

În curând și ajunseră în fața castelului de la poalele 
Dealului Şovarul. 


La porunca colonelului trupa de honvezi se opri și în urma 
sfatului căpitanului Solovski, soldaţii descălecară și se 
trântiră prin iarbă. 

După aceea, căpitanul Solovski se adresă cu următoarele 
cuvinte colonelului Somory: 

— Domnule colonel, cred că n-ar strica să dăm amândoi o 
raită prin castel, cu care prilej vă voi face cunoscut și restul 
planului meu. 

Colonelul Somory primi propunerea polonezului și porniră 
amândoi spre castel. 

În toată monumentala și scump mobilata clădire nu era 
țipenie de om. Stăpânul castelului, un magnat ungur, își 
părăsise locuinţa deoarece castelul se găsea chiar la poalele 
munţilor, pe linia de bătaie dintre unguri și români și-i era 
teama că știindu-i acolo, românii să nu năvălească peste el 
într-o bună zi și să-l ucidă, sau în cel mai fericit caz, să-l facă 
prizonier. De altfel veșnicele hărțuieli ale beligeranţilor 
aveau mereu loc în imediata apropiere a castelului, care o 
săptămână era în mâinile ungurilor, pentru ca săptămâna 
viitoare românii să fie stăpâni în el și pe urmă iarăși ungurii 
și așa mai departe. În asemenea împrejurări, stăpânul 
castelului își adună lucrurile mai de preţ, și ca toţi magnații 
unguri de prin împrejurimi, se refugie la Cluj, unde aștepta 
sfârșitul războiului, pentru a se putea înapoia acasă. 

Aceasta, firește, dacă până atunci mai rămânea ceva din 
castelul de la poalele Șovarului, căci ungurii, care erau mult 
mai bine înarmaţi decât românii, nu se sfiau să tragă în 
castel cu tunul, când castelul era în stăpânirea românilor. 

Dar judecând după starea vrednică de plâns în care se 
găsea acum clădirea, care era pe jumătate dărâmată de 
ghiulele, magnatul ungur nu mai avea mulţi sorţi de izbandă 
să mai locuiască vreodată în castelul acesta. 

Colonelul Somory și cu căpitanul Solovski străbătură tot 
castelul nelăsând necercetată nicio odaie. Niciunde însă, nu 
găsiră ţipenie de om. Atunci coborâră în pivniţă să vadă dacă 
nu cumva acolo se ascundea cineva. Dar nici aici nu era 
nimeni. Ori, dacă mai locuia cineva în castel, fără îndoială că 


aici s-ar fi refugiat, deoarece era locul cei mai adăpostit și pe 
urmă aici tot se mai găseau câteva butoaie cu vin care nu 
fuseseră golite nici de unguri, nici de români. 

După ce cercetară și întinsele despărțituri ale pivniţei, 
căpitanul Solovski se adresă lui Somory cu următoarele 
cuvinte: 

— Cred că lucrul cel mai bun pe care l-am avea de făcut ar 
fi să coborâm aici cu toată trupa și să așteptăm în pivniță 
până când sosește Mihu și cu patrula lui volantă. Aici, în 
despărțitura aceasta încap toţi cei două sute nouăzeci de 
oameni ai noștri și totodată, evităm de a fi descoperiţi de 
avangarda lai Mihu, care dacă am sta prin pădure ar putea 
să dea peste noi. De aici apoi, când toţi oamenii lui Mihu vor 
fi sosit, ieşim fără să fim observați și-i prindem pe toti, 
împreună cu faimosul lor căpitan. 

— Planul nu e rău! zise colonelul Somory. 

— Firește că trebuie să îngrijim să ascundem caii undeva, 
ca să nu ne trădeze. 

— Grajdurile, după cum am văzut, zise Somory, au fost 
dărâmate de ghiulele, așa că acolo nu-i putem băga. Dar nu 
se poate să nu găsim noi un loc prin pădure unde să-i 
ascundem. 

După aceea Somory și Solovski ieșiră din pivniţă, iar 
colonelul le spuse ofițerilor săi care era planul de bătaie. 

Ofițerii găsiră și ei că planul este bun, numai unul nu 
părea prea încântat. 

— Mi-e teamă să nu ne înăbușim atâţi oameni într-o 
pivniță! zise acesta. 

— De asta să nu te temi, dragă Dobay, fiindcă pivniţa e 
atât de mare, cum rareori mi s-a întâmplat să mai văd și 
afară de aceasta, mai are încă vreo trei-patru butoaie cu vin 
bun, așa că nici nu te vei plictisi prea mult cu prilejul celor 
câteva ceasuri pe care le vei petrece acolo. Unde mai pui că 
vinul îţi va mai mări și curajul pentru încăierarea care se 
poate întâmpla să aibă loc între noi și faimosul Mihu. 

— Vinul mă va ajuta să-mi omor urâtul, domnule colonel, 
răspunse locotenentul Dobay, curaj însă nu este nevoie să-mi 


mai dea, căci în ceea ce mă privește, ard de nerăbdare să 
dau ochi cu blestematul acesta! 

Solovski nu se putu stăpâni să nu-i răspundă: 

— Nu cred că ai vorbi la fel dacă ai fi singur aici, cum am 
fost eu și n-ai avea lângă dumneata două sute optzeci și nouă 
de puști care să te apere! 

Somory pentru a evita un nou duel de cuvinte între 
polonez și unul din ofițerii săi, dădu comanda pentru 
coborârea în pivniţă și ofiţeri și soldaţi porniră spre castel, 
după ce mai întâi ascunseră caii într-o văgăună așezată nu 
departe de castel. 

Colonelul lăsă acolo șase oameni care aveau să păzească 
animalele, iar restul honvezilor coborâră în marea pivniţă a 
castelului unde ungurii dădură iute cep butoaielor cu vinul 
fără de stăpân. 

Căpitanul Solovski umbla necontenit de colo până colo, 
din când în când își privea ceasul cu înfrigurare și atunci se 
răstea la soldați: 

— Mai încet! Se poate întâmpla ca vreunul din oamenii lui 
Mihu să vină în recunoaștere și dacă aude gălăgia voastră se 
duce naibii tot planul și toată truda mea! 

Honvezii se siliră deci să vorbească cât mai în șoaptă, 
ceea ce era nespus de greu pentru ei mai ales de când 
gustaseră cam fără măsură din vinurile minunate ale 
magnatului refugiat la Cluj. Vinul le înfierbântase sângele, le 
dezlegase limbile și nu numai că se puteau stăpâni cu greu 
de a vorbi încet, dar ar fi vrut să strige, să cânte, așa cum îi 
șade omului bine când bea un vin bun. 

În întinsa pivniță nu era tocmai ușor să urmărești pe 
fiecare om în parte, așa că nimeni nu băgă de seamă că în 
curând căpitanul Solovski dispăru de parcă l-ar fi înghiţit 
pământul. 

Dar dacă l-ar fi urmărit cineva ar fi văzut că polonezul se 
plimbă atâta dintr-o despărțitură a pivniţei în alta, până când 
în cele din urmă dispăru în dosul unui butoi uriaș. 

Când apoi Solovski se încredinţă că nimeni nu-l văzuse și 
că era singur în această despărțitură a pivniţei, apăsă pe un 


buton ascuns care se găsea în fundul din spre miazăzi al 
butoiului. 

În urma acestei apăsări pe butonul ascuns fundul butoiului 
se mișcă din loc, se deschise ca o ușă și căpitanul Solovski 
intră prin această deschizătură. 

O clipă mai târziu fundul butoiului se mișcă din nou și se 
închise la loc, nelăsând nicio urmă care să trădeze că acolo 
era intrarea într-un tunel subpământean. 

După ce văzu ciudata ușă închizându-se în urma sa 
căpitanul Solovski înaintă cât putu mai iute prin tunelul 
îngust și înăbușitor care pornea din butoi. Uniforma lui 
ofițerească se murdări din pricina prafului care zăcea în 
grosime de-o palmă pe jos și pe pereţi, dar polonezul nici nu 
se sinchisea de asta. 

În cele din urmă zări lumină. 

Dar lumina aceasta nu era firească, ci era lumina unui 
felinar. 

Dar căpitanul Solovski nu se sperie, ci merse mai departe, 
tot atât de grăbit. 

În curând apoi ajunse la locul de unde venea lumina și 
unde stătea chircit un român alături de el cu un felinar. 

Căpitanul Solovski se repezi la omul care aștepta, dar nu 
spre a-l ucide ci pentru a-l îmbrăţișa. 

Apoi, în cea mai curată limbă românească, îi zise: 

— E gata totul, Dane? 

— Gata, căpitane, răspunse cel întrebat. Dar tu ce-ai 
făcut? 

Căpitanul Solovski începu să râdă din toată inima. 

— Nu pot să-ţi răspund și eu decât că totul este gata! 

— Bravo, căpitane! 

— Unde sunt oamenii? 

— Aici, în pădure! 

— Atunci să mergem! 

Dan Dragomir porni înainte. 

— Acum poţi stinge felinarul, zise căpitanul de honvezi. 
Nu trebuie să-mi mai luminezi drumul! Șase soldaţi au fost 
lăsaţi să păzească cei două sute nouăzeci de cai și mi-e 


teamă ca vreunul din ei să nu cumva să vadă lumina 
felinarului. 

Dan Dragomir începu să râdă. 

— Ehei, căpitane, unde sunt acum cei șase soldaţi! 

— Aţi dat cumva, peste ei? 

— Firește! 

— Cum? 

— Calul nu este om și nu știe întotdeauna să tacă, mai ales 
când sunt mulţi laolaltă, se găsește întotdeauna câte unul 
căruia îi vine să necheze trădând astfel locul unde se 
găsește. 

— Şi ce-ati făcut cu ei? 

— Caii i-am îndreptat spre munţi. Două sute nouăzeci de 
cai e o pradă mai mult decât prețioasă pentru glotașii lui 
Avram lancu. 

— Şi soldaţii? 

— I-am făcut prizonieri! 

— Bine aţi făcut! 

— Este adevărat că bieţii honvezi au cam rămas gură 
cască văzându-ne deodată lângă ei, dar noi n-am stat mult pe 
gânduri, ci i-am trântit la pământ, i-am legat cobză și le-am 
vârât și câte un căluș în gură ca să nu poată striga spre a ne 
trăda. 

— Foarte bine! Acum însă unde sunt oamenii? 

— Am și ajuns la ei, căpitane! 

Într-adevăr, de după trunchiurile copacilor se iviră atunci 
toți haiducii lui Mihu Inimă de Leu și afară de ei încă o 
mulțime de moţi de-ai Părintelui Balint. 

Căpitanul de honvezi Solovski fu înconjurat cât ai clipi din 
ochi de mai mulţi ofiţeri din trupa părintelui Balint. 

— Ce vești ne aduci? întrebară aceștia nerăbdători. 

— Acelea pe care vi le-am făgăduit. Totul este gata! 

— Atunci putem pleca? 

Căpitanul Solovski clătină din cap, liniștit. 

— Putem! 


Văzduhul fu străbătut atunci de porunci rostite în șoaptă, 
printre copaci se produse o mișcare vie, haiduci și glotași se 
înșirară în coloană de marș. 

Unul dintre conducătorii românilor dădu apoi ordinul: 

— Gata! Inainte, marș! 

În fruntea coloanei mergea căpitanul Solovski. 

De obicei, patrula volantă a lui Mihu Inimă de Leu se 
năpustea asupra dușmanului cu strigăte de „ura”, acum însă 
haiducii se furișau în vârful picioarelor și la fel înaintau și 
glotașii moți. 

În curând apoi ajunseră la castel, intrară în el cu multă 
băgare de seamă, tiptil, ca niște șoareci, și străbătură pe 
rând toate încăperile răvășite prin care îi conducea 
„căpitanul Solovski”. 

Peste câteva minute începură să se apropie de pivniţă. 

Căpitanul Solovski deschise încet ușa și din pivniţă se auzi 
atunci toată gălăgia nestingherită a honvezilor. Vinul este 
mai puternic decât orice comandant și oricât se trudeau 
honvezii să fie liniștiți, totuși, sub puterea vinului, când unul 
când altul îi trăgea câte un chiot care se auzea în tot 
castelul. 

Căpitanul Solovski își întoarse capul și schimbă câteva 
cuvinte cu unul din conducătorii românilor care era în 
imediata lui apropiere. 

— Oamenii sunt așezați toţi, la locurile lor? 

— Toţi! 

— Chiar și la ieșirea din tunel? 

— Şi acolo! 

— Atunci, să mergem! 

În curând ajunseră la o altă ușă în dosul căreia se găseau 
honvezii ascunși în pivniţă. 

Gălăgia petrecerii lor se auzea acum și mai tare... 

Comandantul moţilor se întoarse spre oamenii săi și le 
zise: 

— Fiţi gata, copii! Căci acuma-i acuma! 

Cu aceste cuvinte deschise ușa pivniţei. 


Honvezii dinăuntru nici nu putură să-și dea seama îndată 
de ceea ce se petrecea în jurul lor. Puterea vinului și norii de 
fum de tutun îi împiedica să vadă și să judece lămurit. 

Până să se dezmeticească însă o nouă surpriză căzu 
asupra capului lor și mai uluitoare decât cea nu tocmai 
lămurită de la început. 

— Predaţi-vă! strigă conducătorul moţilor. Cine se 
împotrivește e un copil al morţii! Toată lumea să depună 
armele, căci la cea dintâi împușcătură, gloanţele noastre vă 
vor ciurui pe toţi! 

Uimirea, uluirea honvezilor fu atât de mare încât 
rămaseră încremeniţi, ca niște stane de piatră. 

Ei se uitau îngroziți spre ușa deschisă a pivniţei, prin care 
se vedea o mulțime nesfârșită de moti înarmați. 

Dar chiar dacă n-ar fi fost mai numeroși decât ei, cum să- 
și croiască drum prin mijlocul dușmanului care stătea la ușă 
și care i-ar fi culcat la pământ, unul după altul, pe toţi aceia 
care ar fi îndrăznit să iasă din pivniţă. 

Niciunul nu îndrăzni să răspundă, fiecare se uita 
întrebător la vecinul său și nu se auzea decât un murmur 
neînțeles. 

— Vă dau trei minute timp de gândire, zise iarăși 
comandantul moţilor. Dacă în acest răstimp nu depuneti 
armele și nu vă predati deschid focul asupra voastră. 

Ofițerii honvezilor îl căutară pe colonelul Somory, 
comandantul lor. 

— Unde este colonelul? 

— Căutaţi-l! El trebuie să hotărască. 

— Ce spune comandantul? 

În cele din urmă colonelul Somory ieși la iveală din dosul 
unui butoi. 

— Mi-a venit rău, deodată, din pricina vinului și de aceea 
m-am retras puţin mai la o parte! zise Somory, căutând să-și 
scuze lașitatea, în chipul acesta și făcând pe omul care 
habar n-are de ceea ce se petrece în jurul lui. 

Dan Dragomir lua măsurile necesare pentru cazul când 
ungurii n-ar vrea să se predea. 


Moţii însă erau nerăbdători și cineva strigă: 

— Ei, colonele Somory! Ce facem? Te predai, sau vă 
ciuruim pe toţi? 

Colonelul Somory ridică brusc capul. 

Vocea aceasta i se părea cunoscută! 

Foarte cunoscută! 

Când își ridică privirea, zări o uniformă de ofiţer și o șapcă 
roșie de honved printre moti. 

— Iată trădătorul! strigă el, cât îl ţinea gura. Căpitanul 
Solovski! 

Căpitanul Vladislav Solovski răspunse, râzând: 

— Te înșeli, colonele Somory! Eu nu sunt căpitanul 
Solovski, ci Mihu, comandantul patrulei volante pentru care 
îți ascuţeai dinţii! 

Cuvintele acestea căzură ca tot atâtea trăsnete asupra 
ungurilor. 

Colonelul Somory mai ales se clătină de uimire. Ar fi fost 
gata să primească orice lovitură, chiar și să fie făcut 
prizonier, numai în mâinile lui Mihu să nu cadă. 

Dumnezeule, ce rușine pentru el! În ce chip înjositor 
pentru faima lui de ofițer își bătuse joc de el Mihu? Cum îl 
dusese de nas ca pe un copil! Mihu, atât de mult căutatul 
Mihu, trăise zile întregi alături de el și el nu numai că nu-l 
făcuse prizonier, dar fusese chiar îndeajuns de prost ca să se 
supună poruncilor lui. 

Colonelul Somory era pe punctul să leșine, așa că în locul 
lui trebui să răspundă altcineva. 

Și acest altcineva fu locotenentul Dobay. 

Locotenentul Dobay se îmbătase complet, așa că nu-și mai 
dădea seama de ceea ce face, nu-și mai dădu seama de 
primejdia în braţele căruia se arunca în momentul în care își 
scoase pistolul de la brâu și-l aţinti asupra lui Mihu Inimă de 
Leu. 

— Dacă tu ești Mihu, atunci mori, câine! 

Și tocmai voia să-și descarce pistolul. 


Dan Dragomir însă fu mult mai iute. El apasă pe trăgaciul 
pistolului cu care intrase în mână în pivniţă, încă în zbor și 
locotenentul Dobay se prăbuși la pământ cu ţeasta găurită. 

În urma acestei întâmplări ungurii fură cuprinși de o 
panică și mai mare. 

Ofițerii ungurilor începură să strige, să dea ordine, 
zângănitul de arme umplu pivnița și era aproape 
neîndoielnic că cele două tabere se vor încăiera, când glasul 
conducătorului moţilor răsună din nou: 

— Vă atrag atenţiunea că nu vom cunoaște îndurare faţă 
de nimeni dacă nu vă predati fără condiţii. Daţi-vă seama că 
de aici nu puteţi scăpa, iar acela care încearcă să se 
împotrivească, va muri străpuns de gloanţele noastre... Aveţi 
libertatea să alegeţi între moarte și captivitate! 

Ofițerii honvezilor începură să se sfătuiască din nou cu 
înfrigurare și rezultatul consfătuirii fu că colonelul Somory 
făcu câţiva pași înainte, își descinse sabia și o înmână 
conducătorului moţilor. 

Pilda lui fu urmată și de ceilalţi. Săbiile, puștile, pistoalele 
se îngrămădiră în mormane în faţa moţilor care de-abia 
putură transporta numeroasele arme capturate de la unguri. 

Doi câte doi honvezii fură adunaţi apoi în curtea castelului 
de unde convoiul porni spre munti. 

Isprava aceasta a lui Mihu Inimă de Leu, care de unul 
singur capturase două sute nouăzeci de honvezi și adusese 
în tabăra moţilor tot atâtea puști și cai, mări faima eroului 
nostru, care după aceea era îndeajuns să se arate numai prin 
satele din munţi pentru a fi aclamat de populaţie care-l 
privea ca pe un adevărat erou. 

Printre unguri însă, isprava lui Mihu băgă și mai multă 
spaimă și mulţi din ei își făceau semnul crucii chiar și numai 
când auzeau rostindu-se numele comandantului patrulei 
volante. 


CAPITOLUL 129 
HATVANI OCUPĂ ABRUDUL 


Schulze, trădătorul, văzând că armatele ungurești sunt 
neputincioase faţă de vitejia moţilor și nu pot străpunge 
nicicum faimosul „Cordon al lui Iancu”, se gândi să se pună 
în legătură cu un alt trădător, cu Dragoș, un renegat, care se 
lingușea pe lângă Kossuth și cu ajutorul căruia nădăjduia să- 
și ducă la îndeplinire planul său mârșav. 

Acest loan Dragoș, de tristă memorie pentru poporul 
român, era român, dar fiind crescut în mijlocul ungurilor, la 
Oradea Mare, se maghiarizase aproape cu desăvârșire și 
chiar de la începutul revoluţiei căută să formeze un curent al 
său propriu printre români, curent al cărui scop era 
împăcarea românilor cu ungurii. 

Românii însă care în decurs de aproape o mie de ani, 
avuseseră destule prilejuri de a cunoaște sinceritatea 
ungurească, nu-l urmară pe Dragoș, mai ales că acesta, ca 
deputat de Beiuș în parlamentul din Pesta și apoi din 
Debrețin, nu izbutise să dobândească pentru români 
recunoașterea niciuneia măcar din cererile lor îndreptăţite. 

De aceea Dragoș rămase cu totul izolat în acţiunea lui și 
cum nici ungurilor nu le adusese prea mari servicii, 
deputatul de Beiuș nu se bucura de cine știe ce trecere nici 
pe lângă Kossuth. 

Pentru a-și câștiga merite în fața acestuia, pe care-l 
credea stăpânitorul de veci al Ungariei și Ardealului, Dragoș 
ar fi fost în stare sa facă orice, chiar și să-și trădeze neamul. 

Aceasta a și făcut-o, și a făcut-o îndemnat de celălalt 
trădător, de Schulze, care voia să scoată cu mâna lui, a lui 
Dragoș, castanele din foc. 

Pe la sfârșitul lunii martie, Dragoș primi la Debrețin pe un 
trimis al lui Schulze, care veni la deputatul de Beiuș cu un 
plan drăcesc. 

Planul acesta era următorul: 


Dragoș să ia împuternicirea lui Kossuth de a propune pace 
românilor și cu această împuternicire să vină în Munţii 
Apuseni. La Abrud apoi, să-l convoace pe Avram Iancu și pe 
toţi fruntașii românilor spre a discuta propunerile de pace și 
când căpeteniile vor fi astfel adunate într-un singur loc, 
Hatvani, care se găsea la Brad, să vină pe neștiute cu armata 
lui și să-i prindă pe toţi românii de seamă în Abrud. Cu 
prinderea fruntașilor români revoluţia se sfârșea, Schulze 
ajungea guvernator al Ardealului, iar Dragoș, care va fi jucat 
un rol atât de însemnat în înăbușirea revoluţiei românești, va 
primi un post sus pus binemeritat de la Kossuth. 

Oricât de josnic, oricât de mârșav era rolul ce i se 
propunea și pe care oricare alt român l-ar fi respins cu 
scârbă, loan Dragoș nu se sfii să-l primească și urmărind 
numai scopuri personale se făcu trădătorul propriului său 
neam, și vându națiunea din care făcea parte. 

Având înaintea sa numai răsplata la care se aștepta dacă 
planul reușea, Dragoș se duse la Kossuth chiar în aceeași zi 
și-i spuse ce avea de gând să facă, cerându-i împuternicirea 
pentru a trata pacea cu românii și totodată rugându-l pe 
Kossuth să scrie în această împuternicire că recunoaște 
toate dreptele cereri ale românilor, deoarece și așa, românii 
nu vor ajunge niciodată să guste binefacerile acestor 
recunoașteri. 

Om prevăzător însă, Kossuth nu-i dete lui Dragoș nimic în 
scris, deoarece cunoștea proverbul latinesc care spune că 
vorbele zboară, când sunt scrise însă, rămân. 

Atunci Dragoș porni spre Munţii Apuseni numai cu 
împuternicirea verbală a lui Kossuth și în ziua de 23 aprilie 
1849 avu loc prima întrevedere între Avram Iancu, Buteanu 
și alți câţiva fruntași români, pe de o parte și Dragoș, pe de 
altă parte. 

Întrevederea aceasta a avut loc la Mihăileni. 

Mai înainte de a da ochii cu Iancu însă, Dragoș s-a întâlnit 
în ascuns cu Schulze. 

— Căpeteniile românilor nu s-au adunat toate, îi zise 
Schulze lui Dragoș cu prilejul acestei întâlniri tainice, și pe 


de altă parte nici Hatvani n-are încă destulă armată pentru a 
putea duce planul nostru la îndeplinire. 

— Atunci ce este de făcut? se frământă Dragoș, care își 
vedea zădărnicit scopul lui josnic. 

— Trebuie să găsim o pricină pentru a amâna 
întrevederea. 

— Aceasta nu se poate, răspunse Dragoș, deoarece Iancu 
ar prinde bănuieli. 

— Atunci le vei spune românilor că ai venit numai pentru a 
vedea care sunt pretenţiile lor, pentru a i le comunica lui 
Kossuth și că recunoașterea cererilor lor le-o vei aduce la oa 
doua întrunire când te vei înapoia de la Kossuth. 

— Asta va fi foarte ușor, deoarece după cum ţi-am spus, 
Kossuth nici n-a vrut să-mi dea nimic în scris! 

— Asta este cu atât mai bine! zise Schulze. Trebuie să faci 
însă astfel ca această a doua întrevedere să aibă loc la Abrud 
și cam peste vreo zece zile. În timpul acesta Hatvani își va 
aduna oamenii de care are nevoie și atunci vom scăpa odată 
pentru totdeauna de ticăloșii aceștia care nu vor să înţeleagă 
că fericirea lor nu poate să fie decât alături de unguri. 

Cei doi nemernici își strânseră mâna și se despărţiră 

Peste vreo două ceasuri, întrevederea dintre Avram Iancu 
și Dragoș avu loc și trădătorul făcu întocmai după cum îl 
învățase Schulze. 

A doua întrevedere fu hotărâtă pentru ziua de 3 mai, tot la 
Mihăileni, de unde apoi urma să se ducă cu toţii la Abrud. 

La despărţire, mai înainte de a se înapoia la Debrețin, 
Dragoș îi zise lui Avram lancu: 

— Frate lancule, până atunci adună și dumneata pe toţi 
prefecţii și toţi tribunii din munţi, ca hotărârea pe care o 
vom lua să fie a tuturor și să nu se găsească pe urmă 
fruntași care să spună că ei nu recunosc înţelegerea 
încheiată! 

Frate lancule?!... 

Da, frate lancule îi spusese trădătorul aceluia pe care voia 
să-l vândă, să-l dea pe mâinile ungurilor pentru a-l sfâșia 
sau, în cel mai fericit caz, pentru a-l spânzura. 


Folosind cuvântul de „frate” voia să-l amăgească, să-l 
momească, folosind cuvântul de „frate” vroia să-l orbească 
spre a nu putea citi în sufletul lui mocirlos de vânzător de 
neam. 

Și bietul Avram Iancu, bunul, blândul, încrezătorul erou al 
revoluţiei din 1848, crezu în curăţenia gândurilor acestui 
nemernic, crezu în bunele lui simţăminte pentru români și 
pentru 3 mai convocă la Abrud pe toţi fruntașii aflători în 
munţi. 

Cum era să nu-l creadă? Oare Dragoș nu era și el român? 
Oare Dragoș nu vedea asuprirea naţiunii sale, nu cunoștea 
crimele săvârșite de unguri, nu văzuse satele pârjolite și 
jefuite de oamenii lui Hatvani? 

Bietul Buteanu îl sfătuise pe Iancu să n-aibă prea multă 
încredere în acest Dragoș, care în loc să vină în munţi, să ia 
sabia în mână, Dumnezeu știe ce făcea pe la Debrețin, dar 
Craiul Munţilor nu putea crede că un român ar fi în stare să- 
și vândă neamul și respinse ca neîntemeiată teama 
tribunului. 

Cât sânge nevinovat s-ar fi cruțat dacă Avram Iancu ar fi 
bănuit nemernicia lui Dragoș, cum o bănuise Buteanu! 

În noaptea de 2 spre 3 mai 1849, doi călăreţi așteptau în 
faţa satului Mihăileni pe drumul ce venea dinspre Brad. 

Ei stăteau acolo încă dinainte de miezul nopţii și nu se 
mișcară din loc nici chiar când zorile începură să se ivească. 

La cel de-al treilea cântat de cocoș, însă, cel mai înalt 
dintre cei doi călăreţi îi zise tovarășului său: 

— Dacă nu vine până se luminează, atunci se duce naibii 
tot planul nostru, căci nu-l mai putem aștepta. Dacă ne vede 
cineva vorbind cu el aici, se vor naște bănuieli care ne-ar 
putea fi fatale. 

— Dacă nu mă înșel, se aude huruitul unei trăsuri! zise 
celălalt. 

Amândoi ascultară cu luare aminte și într-adevăr, nu 
numai că se auzi, dar peste câteva clipe se și ivi la o cotitură 
a drumului o trăsură care venea în goana cailor spre 
Mihăileni. 


— El trebuie să fie! zise cel mai înalt dintre călăreţi și 
dădu pinteni calului. 

Când ajunse în dreptul trăsurii, călăreţul scoase un pistol 
și îndreptându-l asupra vizitiului strigă: 

— Stai! Pe cine ai în trăsură? 

În locul vizitiului răspunse chiar călătorul, care se dădu 
jos din trăsură: 

— Eu sunt, loan Dragoș, deputat de Beiuș. 

— Să-ţi vedem hârtiile! zise călărețul din nou, sărind din 
șa. Vino aici în dosul trăsurii, căci acolo ţi le smulge vântul 
din mână. Tu, se adresă apoi tovarășului său, vezi să nu fugă 
vizitiul până când nu mă încredinţez eu cu cine avem de a 
face. 

Celălalt călăreț se duse atunci lângă vizitiu și începu să 
vorbească cu el. Vorbea însă atât de tare, încât un om mai 
deștept ar fi băgat de seamă îndată că felul lui de a vorbi 
avea un scop anumit. 

Acest scop era ca vizitiul să nu prindă nimic din ceea ce 
vorbeau cei doi în dosul trăsurii. 

Și într-adevăr, bietul vizitiu, care nu bănuia nimic, nu auzi 
nicio vorbă din ceea ce discutară cei doi în spatele trăsurii 
timp de zece minute. 

— Mă iertaţi, dar trebuia să mă încredinţez cine sunteţi! 
zise deodată călăreţul cel înalt, cu voce tare, conducându-l 
pe călător până la ușa trăsurii. 

Dragoș, căci el era într-adevăr, se urcă din nou în trăsură 
care porni spre Mihăileni. 

— Totul este în bună regulă, domnule Schulze? îl întrebă 
călărețul care-l ţinuse de vorbă pe vizitiu pe omul care 
vorbise în șoaptă cu Dragoș. 

— Da, Damler, răspunse acesta. Duminică toţi ticăloșii de 
valahi vor fi prizonierii lui Hatvani și atunci se va sfârși cu 
revoluţia românească. 

— Să dea Dumnezeu! zise Damler, secretarul trădătorului 
Schulze și amândoi porniră în galop spre Abrud. 


* * 


Dragoș ajunse la Mihăileni în dimineaţa zilei de 3 mai. Aici 
îl aștepta șeful român Viţian, pe care Avram Iancu îl 
însărcinase să-l însoţească pe deputatul de Beiuș până la 
Abrud, unde erau adunaţi toţi fruntașii românilor din Munţii 
Apuseni după cum ceruse Dragoș. 

A doua zi, la 4 mai 1849, se ţinu o conferinţă în casa vice- 
prefectului loan Boeriu, primarul orașului. 

La această conferință Dragoș citi o scrisoare pe care 
Kossuth i-o adresase lui, încă de la 26 aprilie, în care 
scrisoare însă stăpânul Ungariei nu recunoștea niciuna din 
cererile românilor, făgăduind doar drepturi și libertăţi 
comune pentru toţi cetățenii Ungariei, fără însă a recunoaște 
națiunea română. 

Ori, pentru ca românii să se poată bucura de aceste 
drepturi și libertăţi comune, trebuia să fie mai întâi 
recunoscuţi ca naţiune, ceea ce Kossuth n-o făcuse. 

Fruntașii români nu fură mulţumiţi cu aceste condiţii și 
declarară că se vor înapoia la posturile lor de pe câmpul de 
luptă. 

— Dacă vă întoarceţi pe câmpul de luptă, zise Dragoș 
atunci, orice putinţă de înţelegere cu ungurii va fi spulberată 
iar eu voi fi spânzurat! 

— Spânzurat? exclamară căpeteniile românilor. Pentru ce? 

— Fiindcă eu i-am cerut lui Kossuth un armistițiu pentru 
tot timpul cât vor ţine tratativele de pace, răspunse Dragoș, 
și dacă voi vă întoarceţi acum la posturile voastre și reluaţi 
lupta, Kossuth va crede că am vrut să-l atrag într-o cursă și 
mă va spânzura. 

— Dar cine te-a împuternicit pe dumneata să ceri 
armistițiu? tună bătrânul Micaș, tatăl prefectului. 

— Eu mă jertfesc pentru voi și pentru națiunea român, 
răspunse trădătorul cu bine jucată tristeţe, și voi mă 
răsplătiți cu vorbe aspre, cu dușmănie. Bine, istoria vă va 
face răspunzători pentru moartea mea! 


Cu aceste cuvinte Dragoș își luă pălăria și se prefăcu că 
vrea să plece, amărât de nerecunoștința românilor. 

— Dacă într-adevăr ai lucrat în interesul nostru, zise 
Avram lancu, te rog spune-ne și nouă pentru ce ai cerut 
armistițiu când nimeni nu te-a rugat să faci aceasta? 

— Pentru că știam, răspunse Dragoș cu ton de imputare, 
că dacă toate căpeteniile glotașilor se vor aduna aici, oastea 
va rămâne pentru câteva zile fără conducători și ungurii se 
vor folosi de acest prilej pentru a ataca trecătorile și a 
pătrunde în munţi. Eu am vrut să vă scap și voi mă huliţi. 

Fruntașii se uitară nedumeriţi unul la altul. 

Dacă astfel stăteau lucrurile, atunci într-adevăr fuseseră 
nedrepţi cu Dragoș și atunci nu puteau reîncepe lupta, căci 
aceasta ar fi însemnat osândirea la moarte a aceluia care se 
gândise cu atâta dragoste la ei. 

— Şi Kossuth a primit armistițiul? întrebă Avram Iancu. 

— Firește că l-a primit, pentru tot timpul cât vor ţine 
tratativele de pace. 

— Ai adus aceasta în scris? strigă Buteanu. 

— Nu, fiindcă armistițiul mi-a venit în minte în ultimul 
moment și n-am mai avut timp să-l iau în scris, dacă voiam 
să fiu aici la 3 mai, după cum m-am înţeles cu fratele Iancu, 
minţi trădătorul. 

— Dar de unde știm noi că ceea ce spui este adevărat și că 
armistițiul va fi respectat? întrebă prefectul Moldovan. 

— Kossuth mi-a dat cuvântul lui și fiți liniștiți că în toată 
Ungaria nu se găsește un suflet de om care să îndrăznească 
a-l compromite pe Kossuth, răspunse trădătorul, minţind 
fără rușine. lar dacă n-aș fi eu sigur despre încetarea 
armelor pe timpul cât voi petrece la voi, nu aș intra în munţi 
atât de liniștit și nu m-aș da, așa zicând pe mâna voastră. 

Dragoș își îngăduia deci a face chiar și glume numai 
pentru a-i păcăli pe fruntașii noștri. 

— Dacă astfel stau lucrurile, răspunse Avram Iancu, atunci 
nu putem relua lupta pentru a nu le da ungurilor putinţa de 
a ne arăta omenirii ca pe niște nemernici care nu știu să 
respecte măcar un armistițiu. 


— Și am mai avut o pricină pentru care am cerut 
armistițiu, urmă Dragoș, văzând că viclenia lui reușise. Când 
am plecat din Mihăileni, rândul trecut, fratele Iancu mi-a 
spus că dacă primește să înceapă tratative de pace, o face 
numai de mila oamenilor care au stat o iarnă întreagă de 
pază la trecători și cărora ar vrea să le dea odată drumul 
acasă. Mi-ai spus asta, frate lancule? 

— Ti-am spus-o! răspunse Craiul Munţilor, și era nu numai 
gândul meu, ci ai tuturor acelora care se gândesc cu puţin 
suflet la atât de greu încercatul popor al moţilor. 

— Așa este! întăriră fruntașii, în cor. 

— Ei bine, continuă trădătorul, și eu m-am gândit cu suflet 
la acest popor. Mi-am zis că tratativele de pace pot ţine și o 
săptămână, și două și o lună și atunci, folosindu-ne de 
armistițiu, oamenii pot fi trimiși acasă pe rând, să-și mai 
vadă casa, nevasta, copiii, să-și mai uite necazurile avute în 
munţi o iarnă întreagă. Tratativele de pace pot ţine cât vrem 
noi. Hotărâm deci să nu le sfârșim înainte de începutul lui 
iunie și voi, căpeteniile, vă trimiteţi oamenii acasă în două 
sau trei rânduri, după cum credeţi. 

— Dar dacă ungurii prind de veste că am trimis oamenii 
acasă și denunţă armistițiul? zise Moldovan. 

— Hotărârea aceasta o luăm noi aici, răspunse Dragoș, 
ori, printre noi nu sunt decât români și nu cred că în mijlocul 
celor de faţă s-ar găsi cineva cine să ne trădeze! 

Câtă temeritate, câtă mârșăvie din partea acestui om! El 
să vorbească astfel, el care în clipa aceea vindea dușmanului 
pe cei mai buni fii ai neamului? 

Cum de nu se deschidea pământul pentru a-l înghiţi, cum 
de mai răbda pe suprafaţa lui un asemenea ticălos? 

— Pe urmă, cine spune ca să trimitem toţi oamenii acasă? 
urmă trădătorul, pentru a câștiga încrederea fruntașilor. li 
împărţim în patru loturi, fiecare lot lipsind de pe front câte o 
săptămână, lotul următor plecând numai la înapoierea celui 
dintâi. În chipul acesta trecătorile nu vor rămâne nepăzite. 
Firește că glotașii de aici, din Câmpeni, din locurile mai 
îndepărtate de front, pot rămâne mai mult acasă și pot pleca 


toţi odată deoarece aici nu este nicio primejdie de a fi 
cotropiţi de dușmani. 

Și bieţii români căzură în cursa întinsă de Schulze, prin 
Dragoș. 

Fiindu-le milă de moţii care stătuseră o iarnă întreagă în 
păsurile Munţilor Apuseni și nevrând nici să-l dea pradă pe 
Dragoș mâniei ungurilor, hotărâră să respecte armistițiul, 
care în realitate n-a fost acordat de Kossuth niciodată. 

De aceea Avram lancu trimise acasă, chiar în acea zi, 
aproape pe toţi oamenii care se găseau la Abrud, la 
Câmpeni, Mihăileni și împrejurimi, rămânând ca fiecare din 
tribuni și prefecţi să trimită curieri la oștile lor care să-i 
vestească pe locţiitorii lor de măsurile ce urmau să se ia în 
această privinţă. 

Așa s-a întâmplat că în ziua de 6 mai, care cădea într-o 
duminică, în Abrud nu mai era altă oștire românească decât 
patrula volantă a lui Mihu Inimă de Leu care venise de pe 
front de-abia în ajun. 

Mihu se miră mult de starea de lucruri pe care o găsi la 
Abrud și nu putea înţelege nicicum hotărârea luată de sfatul 
fruntașilor. 

Cum toate căpeteniile moţilor erau plecate la Câmpeni, de 
unde urmau să vină numai Duminică seara, Mihu îl întrebă 
pe prefectul Buteanu ce rost are trimiterea glotașilor acasă? 

— Întreabă-l pe Iancu, frate Mihule, diseară, când va veni 
din Câmpeni! răspunse furios Buteanu care de la început se 
împotrivise acestei hotărâri. 

Dar surprizele nu se sfârșiră pentru Mihu. 

Când ieși de la Buteanu, zări pe toate casele fâlfâind 
tricolorul unguresc, iar ungurii străbăteau străzile orașului 
cântând imnul lui Kossuth. 

La început Mihu crezu că visează. 

Alergă în goana calului în piaţă unde își lăsase voinicii. 

Aici altă surpriză. 

În biserica unitară, Dragoș adunase o mulţime de unguri 
cărora le vorbea preamărind revoluţia ungurească și pe 
Kossuth. 


Românii dispăruseră parcă din tot orașul ca prin farmec. 

De altfel nici nu este de mirare, deoarece ungurii 
deveniseră ameninţători și chiar și pe el, pe temutul 
comandant al patrulei volante nu se sfiau să-l huiduiască 
atunci când trecea pe stradă. 

— Băieți, se adresă el voinicilor săi când văzu toate 
acestea, fiți gata pentru orice eventualitate, deoarece aici se 
petrec lucruri necurate! Nu vă resfiraţi prin oraș și așteptaţi- 
mă aici. Dane, îţi las ţie conducerea oamenilor. Dacă ungurii 
nu se astâmpără, trage o salvă în aer, iar dacă tot nu le vine 
mintea la cap, trage în ei. În orice caz, nu-l pierde din ochi 
pe Dragoș. Omul acesta mi se pare că e un taler cu două 
feţe. 

— Dar tu unde te duci, căpitane? întrebă Dan Dragomir. 

— Mă duc să-i adun pe fruntașii care se mai găsesc în oraș 
ca să vedem ce este de făcut! 

Cu aceste cuvinte Mihu dădu pinteni calului și colindă pe 
rând pe la toţi fruntașii români, Buteanu, Dobra, loan 
Șuluţiu, Molnar, Simion Șuluţiu și alţii și le spuse ce se 
petrece în biserica unitară. 

Acestora nu le venea să-și creadă urechilor și se 
îndreptară rând pe rând spre biserica unitară unde Dragoș 
preamărea pe Kossuth. 

Intre timp se întâmplă să vină și Iancu de la Câmpeni, mai 
înainte decât se așteptau ungurii care știau că Craiul 
Munţilor va sosi numai seara. 

Prinzând de veste de ceea ce se petrecea în oraș Iancu 
alergă în goană la biserica unitară, unde auzindu-l pe Dragoș 
cum vorbește, încremeni. 

— Dragoș, tună Craiul Munţilor, când își mai reveni în fire 
din mirare, ce faci dumneata aici? 

Trădătorul se cutremură când îl văzu pe lancu. 

Şi el știa că Iancu și ceilalţi fruntași ai moţilor vor veni la 
Abrud numai seara. De altfel tot planul lui pus la cale de 
Schulze se rezema pe aceasta. 

Hatvani se apropia pe nesimţite de Abrud cu armata lui. El 
urma să înconjure orașul pe înserate, iar după ce va fi intrat 


Iancu și ceilalţi fruntași în Abrud, să năvălească cu toata 
oștirea în oraș și să-i prindă pe români ca într-un sac. 

De aceea, Dragoș știind că Iancu nu urma să vină decât 
seara nu se sfii să se dezvăluie în fața ungurilor abrudeni, 
știind că atunci când Craiul Munţilor își va da seama de 
trădare va fi prea târziu căci Hatvani va pătrunde în oraș. 

Văzându-l deci acum pe Iancu în fata sa trădătorul se 
cutremură. 

Dar încurcătura lui nu ţinu decât o clipă căci demonul 
răului îi șopti cum să scape din strâmtoarea în care căzuse 
pe neașteptate. 

Dragoș cobori în grabă de pe amvonul de unde vorbea 
mulțimii și apropiindu-se de Iancu, îi șopti la ureche: 

— Nu te speria, frate lancule, căci totul nu este decât 
teatru. 

— Ce fel de teatru, domnule Dragoș, tună Craiul Munţilor, 
când dumneata una îmi spui mie și alta le vorbești 
ungurilor? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vorbește mai încet, se 
rugă trădătorul. Să nu afle ungurii, căci suntem pierduţi 
amândoi! 

— Poate eu, nu și dumneata! 

— Nu vorbi astfel, până când nu știi ce s-a întâmplat! zise 
imputător, prefăcutul Dragoș. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ungurii din oraș văzând că aţi plecat toţi de aici și 
văzând că glotașii au fost trimiși acasă au crezut că s-a 
sfârșit cu revoluţia și că vin ungurii. Au arborat atunci 
drapelele ungurești pe case și au început să-i batjocorească 
pe români. Atunci, fiindu-mi teamă să nu se dedea la vărsări 
de sânge, i-am chemat pe toţi aici, în biserică și pentru a le 
lua pofta de jaf și răzbunare, am început să le spun că 
românii s-au împăcat cu ungurii, că românii au depus 
armele, deci nu trebuie să se mai teamă de război, că 
românii și ungurii vor trăi ca niște fraţi și că tot ceea ce s-a 
întâmplat până acum între ei trebuie dat uitării. 


— Minti, ticălosule! strigă Buteanu care se găsea lângă 
Iancu. Te-am auzit cu urechile mele când ai spus că Hatvani 
va ocupa Abrudul! 

Dar trădătorul găsi răspuns și la aceasta, cum găsește 
orice ticălos răspuns la învinuirile care i se aduc. 

— Ungurii au strigat „Să vină Hatvani!”, „Să vină 
Hatvani”! zise Dragoș. Și atunci eu, ca să-i liniștesc, le-am 
spus că Hatvani vine, dar cu ramura de măslin și nu cu 
gânduri războinice. 

— Craiul... Craiul e aici? se auzi atunci din ușa bisericii. 

— Aici sunt, cine mă caută? răspunse Avram Iancu și porni 
spre ușă. 

În pragul bisericii se ivise un român plin de praf, cu chipul 
acoperit de nădușeală. 

— Ce este omule? De ce mă cauţi? întrebă Iancu. 

— Craiule, răspunse omul gâfâind, vreau să-ți spun două 
vorbe, dar nu aici că-s prea mulţi unguri. 

Avram Iancu îl luă de braţ pe ţăran și se trase cu el mai la 
o parte. 

— Aici poţi vorbi, căci nu ne aude nimeni! zise el. 

— Craiule, începu atunci ţăranul, tu ai trimis oamenii 
acasă și ungurii se apropie de Abrud. 

— Ce vorbe sunt astea, omule? exclamă Iancu, mirat. 

— Vorbe rostite de un român, Craiule. Eu vin într-un suflet 
din Vulcanu. Oamenii își strâng ce brumă mai au și fug în 
munţi căci vine Hatvani cu o mare oaste ungurească. 

— Cine v-a spus că vine Hatvani? întrebă Craiul Munţilor, 
din ce în ce mai mirat. 

— Așa vorbește toată lumea! 

lancu rămase o clipă pe gânduri, apoi se repezi în ușa 
bisericii și-l strigă pe Dragoș. 

Trădătorul veni și Iancu luându-l de o parte, îl întrebă: 

— Dragoș, lumea vorbește că Hatvani se apropie într- 
adevăr cu mare oaste ungurească? Ce este adevărat din 
toate acestea? 

Dragoș dădu din umeri, zâmbi și răspunse: 


— Doamne, frate lancule, dar cum nu-ţi dai dumneata 
seama, ce însemnează asta? Oare nu ţi-am spus, acum 
câteva minute că pentru a liniști spiritele, când ungurii 
strigau că „Să vină Hatvani”, eu le-am spus că Hatvani vine? 
Se vede că vorba s-a întins și acum lumea crede într-adevăr 
că Hatvani vine. 

Dragoș găsise un răspuns nimerit pe care Avram lancu ar 
fi fost înclinat să-l creadă, dacă în clipa aceea n-ar fi venit în 
goana calului și Mihu Inimă de Leu. 

— Domnule comandant zise voinicul, adresându-se lui 
lancu, ce se petrece pe-aici? De astă noapte, de când am 
venit de la trecători, o duc din surpriză în surpriză! Ultima, 
care mă urnește cu desăvârșire este vestea apropierii lui 
Hatvani în fruntea unei armate de câteva mii de oameni. 

— Cine ţi-a spus gluma aceasta? întrebă Dragoș, râzând. 

— Nu este nicio glumă, domnule! răspunse Mihu, tăios. 
Vestea a fost adusă de un curier care vine din Mihăileni. 
Satul a fost ocupat de Hatvani și cei câţiva glotași găsiţi 
acolo au fost măcelăriți! 

Avram Iancu își încreţi fruntea și se uită scrutător la 
trădător. 

— Dragoș, tună Craiul Munţilor, acesta este armistițiul lui 
Kossuth? 

— Nu se poate... nu se poate, îngână trădătorul. Hatvani 
nu poate călca cuvântul lui Kossuth. 

— Dar dacă tocmai domnul Kossuth a fost acela care i-a 
spus lui Hatvani să se folosească de lăsarea la vatră a 
moţilor pentru a pătrunde în munţi? întrebă Mihu. 

— Asta este cu neputinţă! Kossuth e un om cinstit! 
răspunse Dragoș. 

— Acum nu avem vreme să ne sfădim! zise Craiul 
Munţilor. Dacă este adevărat că Hatvani vine cu armată 
asupra Abrudului și deci a călcat armistițiul, cu sau fără voia 
lui Kossuth, atunci rup orice tratative de pace și armele să 
hotărască de partea cui este dreptatea. 


— Domnule comandant, zise Mihu, în privinţa apropierii 
lui Hatvani nu mai încape nicio îndoială. De aceea, v-aș ruga 
să luaţi măsurile de rigoare. 

Între timp se adunară în jurul lui Iancu și ceilalţi fruntași 
ai românilor, care toţi veneau alarmaţi din pricina veștilor 
care umblau prin oraș. Românii se uitau furioși la Dragoș și 
Buteanu îi aruncă chiar în faţă, următoarele, cuvinte: 

— Domnule Dragoș, să te ferească Dumnezeu să fi umblat 
pe două cărări, în același timp. 

Dragoș îngălbeni. Trădătorul simţi că pământul începe să 
se înfierbânte sub picioarele lui. 

Își dădea seama că dacă românii aceștia se convingeau de 
trădarea lui, atunci îl sfâșiau în bucăţi. 

De aceea se gândi cum să scape, unde să se ascundă, până 
la venirea lui Hatvani. 

Dar era oare cu putinţă să se irosească dinaintea acestor 
oameni, care se uitau toţi ţintă la el... care așteptau de la el 
explicaţii asupra celor ce se petreceau? 

Nu, orice dispariţie ar fi fost cu neputinţă și atunci 
ticălosul născoci un alt plan. 

— Uite ce este, zise el deodată, dacă într-adevăr Hatvani a 
îndrăznit să rupă armistițiul, atunci mă voi duce înaintea lui, 
îi voi spune că domnul Kossuth și-a dat cuvântul în fața mea, 
îi voi arăta că nu poate terfeli în noroi numele cinstit al 
stăpânului său pentru ambiţii personale și fiţi încredinţaţi că 
nu va pătrunde în Abrud, ci se va înapoia la Brad. 

Nici Avram lancu și nici ceilalţi fruntași nu se împotriviră 
acestei propuneri. 

De unde să știe ei că Dragoș nu urmărea altceva decât să 
fugă de lângă ei, de teamă să nu fie ucis mai înainte de 
sosirea lui Hatvani? 

Se înhămară deci caii iute la o trăsură și Dragoș, însoţit de 
primarul orașului, loan Boeriu, porni în întâmpinarea lui 
Hatvani. 

După plecarea lui Dragoș, Mihu se adresă astfel Craiului 
Munţilor: 


— Domnule comandant, îngăduiţi-mi să urmez și eu 
trăsura lui Dragoș! 

— Ce-ţi vine în minte, frate Mihule? exclamă Iancu. Când 
vor da ungurii cu ochii de dumneata, te sfâșie în bucăţi! 

— Nu mă vor vedea, domnule comandant, căci nu voi 
urma trăsura în văzul lumii, ci în ascuns. 

— Pentru ce? Nu cumva te îndoiești de buna credinţă a lui 
Dragoș? 

— S-au petrecut aici, astăzi, lucruri care îndreptăţesc pe 
oricine să creadă ceea ce vrea! 

— Frate Mihule, răspunse Iancu aproape supărat, îmi ești 
tare drag, ne-ai dat nenumărate dovezi din dragostea 
dumitale pentru neamul nostru, nu-ţi îngădui însă se te 
îndoiești de buna credinţă a lui Dragoș. El este român ca și 
noi și un român nu este în stare să-și vândă neamul! 

Cât de curat la suflet, cât de cinstit era gândul lui Avram 
Iancu! Aproape că nici chiar în faţa evidenţei el nu putea 
crede că un român ar putea deveni trădător. 

— Domnule comandant, eu n-am învinuit pe nimeni, 
răspunse Mihu. Nu uitaţi însă că orice pădure are vreascuri. 
Eu vă rog, lăsaţi-mă să mă ţin după trăsura lui Dragoș. 

— Nu te las, frate Mihule și aceasta din două pricini, întâi 
fiindcă nu pot împărtăși bănuiala dumitale și al doilea, 
fiindcă nu te pot lăsa să alergi în ghearele pieirii. 

— Gândiţi-vă, reluă Mihu fără se dezarmeze, că dacă 
Hatvani nu se lasă convins de Dragoș, nu avem pe nimeni 
cine să ne vestească despre aceasta și cum s-a întunecat, ne 
vom trezi deodată cu armata ungurească pe cap, vom cădea 
toți prizonieri și atunci s-a sfârșit cu revoluţia românească. 

— Așa este, încuviinţară și ceilalţi fruntași 

— Cine să ne anunţe dacă Hatvani nu renunţă la ocuparea 
Abrudului? 

Craiul Munţilor rămase pe gânduri. 

Mihu și fruntașii aveau dreptate. 

— Bine, frate Mihule! zise el într-un târziu. Ia-ţi voinicii și 
du-te. Națiunea îţi va fi recunoscătoare pentru primejdiile pe 
care le înfrunţi neîncetat. 


— Ceea ce fac, fac pentru izbânda dreptăţii sub steagul 
căreia am luptat întotdeauna, domnule comandant, și nu 
aştept nicio recunoștință! răspunse Mihu. În ceea ce-i 
privește pe oamenii mei, mai multă nevoie va fi de ei aici, să 
vă apere de furia populaţiei ungurești. 

— Cum? făcu Iancu. Vrei să pleci singur? 

— Voi lua un singur om cu mine. Dacă am fi mai mulţi, nu 
ne-am putea strecura neobservaţi. Şi acum, rămâneţi cu 
bine! 

Mihu nu mai așteptă niciun răspuns, ci sărind pe cal, 
dispăru în noapte. 

El se duse mai întâi la oamenii săi și luându-l de o parte pe 
Dan Dragomir îi spuse unde și cu ce scop pleacă, apoi sfârși 
astfel: 

— Dane, ochii tăi și Avram lancu. Mă tem că suntem 
victimele unei groaznice trădări. Dacă până în două ceasuri 
nu m-am înapoiat, aduni pe toţi fruntașii români și pleci cu ei 
spre Câmpeni. Dacă va fi nevoie, pe Avram lancu mai ales, 
care e prea încrezător în oameni, îl vei smulge chiar și cu 
forţa din Abrud. M-ai înţeles? Chiar și cu forţa! 

— Am înţeles căpitane! răspunse Dan. 

— Acum rămâi cu Dumnezeu! 

Mihu se înapoie la oamenii săi, îi spuse lui Gavrilă din 
Măcin să-l urmeze și porni spre Mihăileni ca o furtună. 


Presimţirea, instinctul, nu-l înșelară pe Mihu nici de data 
aceasta. 

Trăind o viaţă întreagă ca un vânat încolţit, la el se 
dezvoltase un al șaselea simt, acela al primejdiei. El simţea, 
el „mirosea” primejdia de la depărtare întocmai cum miroase 
vulpea praful de pușcă. 


De altfel numai acestui simţ al primejdiei putea el să-i 
mulțumească dacă mai era în viaţă, după toate prin câte 
trecuse și câte înfruntase. 

În ziua aceea de 6 mai 1849, el simţise apropierea 
primejdiei mai mult chiar decât cel mai pesimist dintre 
fruntașii moților și ceea ce era mai ciudat, era că el ar fi 
putut jura că această primejdie venea numai de la Dragoș. 

Fără să-l cunoască, fără să-l fi văzut măcar odată în viaţa 
lui, fără să-l fi auzit măcar vorbindu-se de el, o singură 
privire aruncată asupra lui Dragoș în ziua aceea de duminică 
și Mihu își zise că omul acesta este un taler cu două feţe, 
este un luda. 

De aceea puse atâta preţ, ca Iancu să-i îngăduie să-l 
urmărească. 

Și dacă Mihu Inimă de Leu n-ar fi presimţit trădarea, dacă 
nu ar fi pornit cu Gavrilă din Măcin pe urmele lui Dragoș, 
Avram lancu ar fi împărtășit și el soarta nefericitului Dobra, 
care a fost sfâșiat de ungurii lui Hatvani, în ziua de 6 mai 
1849. 

Dragoș fiind cu trăsura și Mihu călare, voinicul îl ajunse 
pe trădător, încă între Abrud-Sat și Ciurileasa. 

Folosindu-se de faptul că drumul ducea numai printre 
păduri, Mihu și Gavrilă din Măcin îl putură urmări pe 
trădător fără a fi observați, până când Dragoș ajunse la 
armata lui Hatvani în dreptul satului Vulcanu. 

Și de acolo, din marginea pădurii Vulcanu, Mihu își dădu 
seama că presimţirea, că bănuiala lui fusese îndreptăţită. 

Pumnii lui Mihu se încleștară ochii lui aruncară fulgere și 
dacă n-ar fi fost acolo miile de soldaţi ai lui Hatvani, fără 
îndoială că Dragoș n-ar mai fi apucat să vadă răsăritul 
soarelui. 

— Gavrilă, îi zise Mihu însoţitorului său, te vei întoarce la 
Abrud, cât vei putea mai iute, mergând pe același drum pe 
care am venit împreună. Îl cauţi pe Avram Iancu și-i spui că 
Hatvani nu s-a oprit, ci înaintează cu oaste multă și tunuri 
spre Abrud. Lui Dan să-i spui să se ţină întocmai de 
poruncile mele. Acum pleacă! 


— Dar tu nu vii, căpitane? întrebă haiducul. 

— Eu voi veni de-a dreptul la Câmpeni! Deocamdată îi mai 
urmăresc pe unguri, să văd dacă nu cumva au de gând să 
meargă mai departe, poate chiar până la Câmpeni. Du-te! 

Dragoș, deputatul român din Beiuș, acela care-i zicea 
„frate” lui Avram Iancu, se îmbrăţișă cu Hatvani, ucigașul 
atâtor zeci și sute de români, se urcă pe un cal și fără a 
încerca prin o vorbă măcar de a-l îndupleca pe ungur de a nu 
mai înainta, porni spre Abrud în tactul imnului lui Kossuth, 
cântat de armata lui Hatvani. 

Gavrilă porni prin pădure, pe unde venise, iar Mihu, 
ținându-se pas cu pas de armata lui Hatvani, se furișă prin 
marginea pădurilor ocrotit de copaci și de întunericul nopții. 


Pe la nouă jumătate seara armata lui Hatvani ajunse în 
faţa Abrudului unde se opri. 

Mihu observă că ungurii fac oarecari mișcări, dar din 
pricina întunericului nu le putu desluși rostul și crezu că 
este vorba de pregătirile pentru ocuparea orașului. 

În realitate însă, Hatvani făcea manevrele necesare pentru 
ca armata lui să pătrundă în oraș pe la miază-noapte pentru 
a-i prinde pe fruntașii români tăindu-le calea de retragere 
spre Câmpeni. 

Mihu prevăzuse ceea ce avea să se întâmple, adică ceea 
ce pusese la cale Dragoș. 

Fruntașii moţilor îl așteptau pe el să se înapoieze cu 
răspunsul lui Hatvani. El însă nu se înapoiase așa că 
nădăjduia ca armata lui Hatvani să-l mai prindă pe Iancu și 
tovarășii săi în Abrud. 

Trădătorul n-avea de unde să știe că Mihu îl urmărise și că 
Gavrilă din Măcin îl anunţase pe Craiul Munţilor din vreme 
despre înaintarea lui Hatvani, așa că Iancu putuse să scape 
la timp din Abrud. 


Ceea ce nu prevăzuse Mihu însă, era planul de bătaie al 
lui Hatvani, plan pus la cale de Schulze. 

Mihu anume nu știa că o parte din armata lui Hatvani va 
intra în oraș pe la miază-noapte și de aceea rămase cam 
nedumerit când văzu că ungurii se opresc și nu mai 
înaintează. 

Cum am spus, din pricina întunericului și din pricina că 
între Abrud Sat și Abrud păduricea era departe de șosea, 
Mihu nu văzu că armata dușmană se împărţise în două și că 
jumătate din ea învăluise orașul, în partea dinspre apus. 

El văzuse doar că ungurii se opriseră și rămase și el 
locului, spre a vedea care era pricina acestei opriri. 

Peste vreo jumătate de ceas apoi, el văzu coloana de marș 
a ungurilor pornind din nou, dar nu iute, cu avânt și strigăte 
războinice, cum se merge la asalt, ci încet, de parcă ar fi 
pornit la plimbare. 

— Să fie din prevedere că merg așa de încet? se întrebă 
Mihu. N-are niciun rost, deoarece fără îndoială că Dragoș le 
va fi spus că în Abrud nu sunt decât treizeci de oameni 
înarmaţi. În orice caz, ungurii vor ocupa orașul înainte deci 
să vedem dacă românii au plecat într-adevăr. 

Mihu avea dreptate să se îndoiască. Îi cunoștea îndeajuns 
pe fruntașii Moților și știa că aceștia ar fi fost în stare, în 
furia lor, să primească ei singuri lupta cu Hatvani. 

Dar ce puteau face cei douăzeci de șefi români și cei 
treizeci de oameni ai săi împotriva miilor de unguri aduși în 
Abrud de Hatvani? 

N-ar fi fost o sacrificare zadarnică? N-ar fi însemnat o 
sinucidere cu bună știință? 

De aceea voia Mihu să mai dea o raită prin oraș, înainte 
de a se îndrepta și el spre Câmpeni. 

Socotind după felul cum înaintau ungurii, aceștia nu 
puteau pătrunde în oraș mai înainte de o jumătate de ceas. 
În timpul acesta el putea străbate orașul. 

Mihu dădu pinteni calului și se repezi ca o nălucă spre 
Abrud în care intră pe o stradă lăturalnică din spre răsărit. 

El se îndreptă mai întâi spre piaţă. 


Piaţa era goală. Ungarii porniseră în întâmpinarea lui 
Hatvani, ceea ce dovedea și îndeletnicirea femeilor de a 
scoate covoare la ferestrele iluminate cu lămpi și lumânări. 

Din piaţă Mihu mai colindă în goana calului câteva străzi, 
apoi, după ce văzu că nu întâlnește niciun român, dovadă că 
plecaseră toţi, se îndreptă spre drumul Câmpenilor. 

Dar ce însemna aceasta? De unde veneau strigătele, 
urletele, uralele acestea?... Oare nu din spre drumul 
Câmpenilor?... 

Mihu își opri calul și trase cu urechea. 

Da, din spre miază-noapte se auzeau zgomote infernale, 
strigăte asurzitoare, din mijlocul cărora se mai deslușea din 
când în când și imnul lui Kossuth. 

— Ungurii! exclamă Mihu și o clipă rămase încremenit. 

De-abia acum înţelese el rostul mișcărilor armatei 
ungurești. De-abia acum își dădu el seama că jumătate din 
armata lui Hatvani ocolise orașul și intrase pe la miază- 
noapte pentru a-i prinde pe românii din Abrud între două 
focuri și a le face cu neputinţă fuga. 

— Ha ha ha, ticăloșilor! exclamă Mihu. V-am încurcat eu 
socotelile și de data aceasta! Iancu a plecat la timp, fruntașii 
români s-au refugiat și chiar dacă veţi ocupa orașul, scopul 
tot nu vi-l veţi ajunge, căci nu veţi pune mâna pe cei căutați. 
Tu însă, domnule Dragoș, tremură! Nu mai încape nicio 
îndoială că aceasta este opera ta și groaznic îţi va fi sfârșitul, 
infam trădător de neam! 

Între timp, gălăgia se apropia tot mai mult și Mihu se 
gândi că ar fi vremea să fugă și el, dacă nu voia să cadă în 
mâinile ungurilor. 

Tocmai se pregătea să vâre pintenii în coastele calului, 
când deodată se auzi strigat pe nume. 

Întoarse iute capul și se văzu în faţa lui Ion Șuluţiu, care 
venea în goană din spre partea de miază-noapte a orașului. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, striga  Șuluţiu 
înspăimântat, dumneata mai ești aici? Nu știi că ungurii au 
pătruns în Abrud? 


— Știu și tocmai mă pregătesc să părăsesc orașul! 
răspunse Mihu liniștit. 

— Să-l părăsești? Dar pe unde, când ungurii l-au 
împresurat și au și așezat posturi în toate punctele, parcă 
anume pentru ca nimeni să nu mai poată ieși din Abrud! 

— Au împresurat orașul? exclamă Mihu. Atunci... atunci 
nu mai pot ieși de aici? 

— Nici gând! răspunse Ion Șuluţiu, oriunde te-ai îndrepta, 
ai da peste unguri care te-ar sfâșia în bucăţi. Ştii doar ce 
preţ pun ei pe prinderea dumitale! 

— Da, îngână Mihu, gânditor. Ei bine, dacă nu mai este 
nicio scăpare, atunci îmi voi vinde măcar viaţa, cât mai 
scump! 

— Ce vrei să faci, frate Mihule? 

— Mă duc să trimit pe lumea cealaltă câţiva din oamenii 
lui Hatvani, mai înainte de a porni și eu pe același drum. 

— Nebunie! 

— Oare nu tot mă vor ucide, dacă pun mâna pe mine? 
Atunci de ce să nu-mi caut măcar câţiva tovarăși pentru 
drumul cel mare? _ 

— Nebunie, de două ori nebunie! strigă Ion Șuluţiu. Întâi, 
fiindcă jertfa dumitale n-ar folosi cu nimic cauza românească 
și al doilea, fiindcă îndârjirea dumitale i-ar îndârji și pe 
unguri și s-ar răzbuna cumplit pe românii care mai se găsesc 
în Abrud. 

— Cum, n-au plecat toţi? întrebă Mihu, adânc mirat. 

— Iancu și fruntașii au plecat, dar tot au mai rămas aici 
câţiva dintre conducători, pentru a apăra, pe cât le va sta în 
putinţă, populaţia românească, ce n-a putut părăsi orașul 
așa în pripă. 

— Şi cine mai este în Abrud? 

— Este Buteanu, Molnar, Dobra, tata, Simion Șuluţiu... 

— Toţi aceștia mai sunt în Abrud? Pentru numele lui 
Dumnezeu, dar de ce n-au plecat când am trimis vorbă să 
părăsească orașul? Nu știau că ungurii vor pune mâna pe ei? 


— Dragoș va avea măcar atâta trecere pe lângă Hatvani, 
zise Ion Șuluţiu, să împiedice arestarea lor, căci doar suntem 
în armistițiu! 

— Dragoș?! strigă Mihu, râzând amarnic. Să nu fie chiar 
Dragoș acela care să-i trimită pe unguri să-i aresteze! 

La o cotitură a străzii se iviră cei dintâi unguri, care 
veneau cântând imnul lui Kossuth. 

— Iute... iute, strigă Ion Șuluţiu, vino cu mine, căci altfel 
ești pierdut! 

— Unde? 

— Vino să te ascund! Lasă-ţi calul, căci te poate trăda! 
Pentru Dumnezeu, vino mai iute, până nu-i prea târziu. 

— E în zadar! Mă vor găsi!... Mai bine... și își scoase sabia 
din teacă. 

— Mihule, strigă Șuluţiu deznădăjduit, gândește-te la 
Buteanu și la ceilalți români! 

— Da, ai dreptate! zise Mihu și sări de pe cal. Să mergem! 

Dispărură tocmai la timp, într-o stradă dosnică pentru a 
nu fi surprinși de unguri. 

Ion Șuluţiu îl duse la el acasă și-l ascunse în pivniţă. 

Mai bine, căci dacă ar fi fost liber n-ar fi putut privi cu 
mâinile în sân la sălbăticia ungurilor și fără îndoială că ar fi 
căzut și el pradă cruzimilor la care s-au dedat ostașii lui 
Hatvani. 

Furioși că nu l-au mai găsit pe Iancu, ungurii îi atacau pe 
români pe stradă, pătrundeau în casele lor, pângăreau, 
jefuiau și ucideau fără deosebire de vârstă și sex, iar Hatvani 
străpunse el însuși, cu sabia, în piaţa Abrudului, pe Crișănuţ, 
un român din Roșia. 

Tribunul Molnar a fost ucis tot în piaţă de honvezi, iar 
Dobra a avut o soartă și mai înfiorătoare. 

Văzând uciderea fără judecată a tribunului Molnar în piața 
orașului, Dobra s-a temut că aceeași soartă îl așteaptă și pe 
el și căută refugiu în casa bătrânului Simion Șuluţiu. 

Aici însă, în locul stăpânului casei, îl găsi pe Schulze. 


Atașatul civil al generalului Puchner, pe lângă Avram 
Iancu, venise în ascuns, încă de dimineaţă în Abrud, voind să 
fie de faţă la prinderea plănuită a fruntașilor români. 

Nemernicul voia să fie spectatorul mârșăviei sale, voia să 
se bucure o clipă mai curând de izbânda josnicei sale 
trădări. 

Cum însă, ca delegat austriac, el făcea pe supăratul față 
de români pentru tratativele de pace începute cu Dragoș, nu 
se putea arăta la Abrud, locul unde se urmau aceste tratative 
și rămase toată ziua ascuns în casa unui ungur, vecin cu 
Simion Șuluţiu. 

Aici veni Dragoș să-l viziteze, de câteva ori, în decursul 
acelei zile, spre a-i raporta ce se petrece prin oraș și spre a 
lua noi instrucţiuni, aici aștepta trădătorul sosirea armatei 
lui Hatvani. 

Ultima oară fusese Dragoș acolo, pe la ceasurile șase după 
amiază. De atunci nu-l mai văzuse. 

Dragoș îi trimisese însă un curier din biserica unitară, 
anunţându-l că Iancu și cu fruntașii români au venit și că 
deci, totul este în cea mai bună ordine, să aștepte mai 
departe, liniștit acolo, până când va veni Hatvani. 

Schulze așteptă deci și nu se miră că Dragoș nu mai venea 
pe la el, crezându-l în consfătuire cu Iancu și cu ceilalţi 
conducători ai românilor. 

Era fericit, căci fiecare clipă ce se scurgea, însemna un 
pas mai înainte spre scaunul de guvernator al Ardealului. 

În asemenea împrejurări, Schulze nu știa nimic din ceea 
ce se petrecuse în fata bisericii unitare, nu știa că Dragoș 
plecase în întâmpinarea lui Hatvani și nici nu știa că Iancu și 
marea parte a fruntașilor părăsiseră Abrudul. 

Târziu, seara, când zări pe străzi honvezii, înţelese că 
ungurii au intrat în oraș și atunci își părăsi și el 
ascunzătoarea. 

Schulze era în culmea fericirii. Honvezii intraseră în oraș, 
aceasta însemna că lancu era prins împreună cu toți 
prietenii săi, aceasta însemna că se sfârșise cu revoluţia 


românească, însemna că el, Schulze, va fi stăpânul 
Transilvaniei. 

Cu ochii strălucind de bucurie și îngâmfare, Schulze se 
îndreptă spre piaţă. 

Dar nu făcu decât vreo douăzeci de pași și găleata de apă 
rece veni să-i spulbere bucuria și să-i înfrângă îngâmfarea. 

Pe când mergea semet pe stradă, aproape nebăgând în 
seamă pe nimeni, vezi Doamne se și vedea guvernator,- auzi 
deodată pe cineva, strigând dintr-o trăsură. 

— Schulze, domnule Schulze! 

Cine îndrăznea să strige așa după el, pe stradă, cum se 
strigă după un muritor de rând? 

Din trăsură coborâse un om scund, gras, care se apropie 
de el. 

— Dumneata ești, Dragoș? zise Schulze, așa, peste umăr. 
l-aţi legat bine pe toţi? 

— Pe cine? întrebă celălalt trădător. 

— Pe Iancu și pe ceilalți nemernici! răspunse Schulze. 

Dragoș dădu din cap trist și oftă: 

— Au fugit... au fugit, aproape toţii, îngână el. 

O stâncă, un munte întreg dacă s-ar fi prăbușit asupra lui 
Schulze, nu l-ar fi doborât mai cumplit decât îl doborâră 
acestei trei cuvinte. Lovitura fu atât de grozavă, încât sasul 
trebui să se rezeme de zidul unei case pentru a nu cădea la 
pământ. 

— Au... au... fugit? bâlbâi el. 

Dragoș dădu din cap mut. 

Trebuiră să treacă mai multe minute până când Schulze își 
reveni în fire într-atâta încât să poată lega câteva cuvinte. 

— Dar cum... cum este... cu putință? strigă el. Erau aici... 
înconjurați de honvezi... singuri... fără apărare... 

— Nu... nu erau aici! răspunse Dragoș. De-abia acum am 
aflat că Mihu s-a ţinut după mine când am plecat în 
întâmpinarea lui Hatvani... 

— Ai fost... 

— Da, răspunse Dragoș, explicându-i cu ce scop plecase 
înaintea lui Hatvani, apoi urmă. 


— S-a ţinut după mine și apoi, s-a înapoiat în ascuns, la 
Abrud și l-a anunţat pe Iancu și pe ceilalţi că Hatvani nu s-a 
înapoiat, ci înaintează spre oraș. Atunci românii au fugit, mai 
înainte ca honvezii să fi intrat în oraș! 

— Mihu... așadar iarăși Mihu! strigă Schulze și ochii lui 
aruncau fulgere de ură. Ah, ticălosule, când vei cădea în 
mâinile mele îţi voi smulge carnea de pe tine, bucăţică cu 
bucăţică, iar inima ţi-o voi arunca la câini! 

— Ce ne facem acum, domnule Schulze? întrebă Dragoș. 

Schulze se uită la el, ca și când nu l-ar fi priceput. 

Și într-adevăr, nici nu-l pricepuse. 

Lovitura primită era prea grea, pentru a se putea 
dezmetici curând. 

În apropiere răsună o detunătură. 

Fără îndoială încă un român împușcat. 

— Să-i omoare, să-i măcelărească pe toţi câinii aceștia! 
spumegă Schulze. 

Și Dragoș, românul, nu găsi niciun cuvânt de revoltă, de 
împotrivire. El nu se gândea la soarta fiilor de același neam 
cu el, nu se gândea să oprească sălbăticia ungurilor, el se 
gândea numai la scopul mârșav urmărit de el, se gândea 
numai la ambiția lui de a ajunge cineva în Ungaria. 

— Ce facem, domnule Schulze? întrebă el, pentru a doua 
oară. Mai putem nădăjdui să facem ceva pentru Kossuth sau 
trebuie să renunțăm la planul nostru? 

— Să renunţțăm? exclamă celălalt trădător. Niciodată! 

— Atunci? 

— Atunci, deocamdată, eu mă voi refugia în casa vreunui 
român, spunând că am fost prins pe neașteptate aici și-l voi 
ruga să mă ascundă de unguri. In chipul acesta Iancu nu va 
prinde nicio bănuială. Între timp vom vedea ce este de făcut. 
Cred că mă voi înapoia la Câmpeni și voi căuta să le întind 
valahilor o noua cursă. 

— Şi unde ai de gând să te refugiezi de ochii lumii, ca să 
știu unde te pot găsi? întrebă Dragoș. 

— Nu știu nici eu! Mă gândesc să mă duc la bătrânul 
Simion Șuluţiu, care stă aici, alături. 


— Atunci acolo te pot găsi, pentru a-ţi spune ce s-a mai 
întâmplat și pentru a ne înţelege asupra viitorului? 

— Da. 

— Când ai de gând să pleci la Câmpeni? 

— Nu știu încă! În orice caz, noaptea aceasta o voi mai 
petrece aici, deoarece vreau să mai am o întrevedere în 
ascuns și cu Hatvani. 

— Atunci eu mă duc să pun la cale această întrevedere, 
zise Dragoș. Voi căuta să fac astfel ca nimeni să nu știe de 
această întâlnire. 

— Firește că așa trebuie! răspunse Schulze. Și pentru a 
vedea cât mai puţini martori care să mă poată trăda, puneţi 
pe honvezi să-i ucidă pe toţi românii care se mai găsesc la 
Abrud. 

— Chiar și pe fruntași? întrebă Dragoș, cu sânge rece. 

— Mai ales pe ei! 

— Am înţeles! răspunse josnicul deputat român de Beiuș și 
porni să dea poruncă, pentru uciderea fraţilor săi. 

Schulze se duse la Simion Șuluţiu, pe care negăsindu-l 
acasă, se instală în locuinţa lui, deoarece slugile îl văzuseră 
în tovărășia lui Avram Iancu și-l lăsară să pătrundă în casă. 

Peste vreo jumătate de ceas sosi și tribunul Petru Dobra, 
care după cum am văzut, căuta să se ascundă de unguri, de 
teamă să nu fie ucis și el, ca Molnar. 

— Dumneata aici? exclamă Dobra adânc mirat, când îl 
văzu pe Schulze în casa lui Simion Șuluţiu. Eu te știam la 
Câmpeni, domnule Schulze, cum ai ajuns dumneata la 
Abrud? 

— Am venit să-mi cumpăr niște haine mai subţiri, căci vine 
vara, răspunse Schulze, netulburat și m-au prins ungurii în 
oraș. 

— Dar cam se face că nimeni nu știa de prezenta dumitale 
în Abrud? întrebă Dobra, bănuitor. 

Dar bănuiala aceasta însemnă propria lui pieire. 

Schulze înţelese că românul începuse să pună la îndoială 
buna lui credinţă și dacă Dobra își împărtășea bănuiala și lui 
Iancu, atunci românii vor începe să se ferească de el și-i va fi 


mult mai greu să-și îndeplinească josnica misiune de spion și 
trădător. 

— Dar nu vei mai ajunge tu să mă dezvălui! își zise sasul, 
în gând. Voi îngriji eu să-ţi dai sufletul de câine, încă în 
noaptea aceasta! Să apuc eu numai să vorbesc cu Hatvani! 

Prezența lui Dobra însă în casa bătrânului Șuluţiu, îl 
împiedica și să se pună în legătură cu comandantul trupelor 
ungurești. Trebuia deci să scape de el. 

— Te înșeli, domnule Dobra! îi răspunse el tribunului. 
Iancu știa că viu la Abrud. Dar decât să ne pierdem vremea 
cu vorbării zadarnice, ar fi mai bine să ne gândim unde să ne 
ascundem, căci mai curând sau mai târziu, ungurii tot vor 
pătrunde și aici și atunci s-a sfârșit cu noi! 

— Nu vor îndrăzni să spargă casa bătrânului Șuluţiu, 
fiindcă... 

Dobra nu apucă să sfârșească ceea ce voia să spună 
deoarece afară se auzi deodată o gălăgie infernală. 

Erau vreo douăzeci de unguri abrudeni, însoţiţi de tot 
atâţia honvezi, care se adunaseră în faţa casei lui Simion 
Șuluţiu. 

— Aici a intrat valahul! strigă unul din unguri. L-am văzut 
cu ochii mei! 

— Intraţi în casă! 

— Ucideţi-l! 

— Să piară Dobra! 

— Sfâșiaţi-l în bucăţi! strigau ungurii din stradă. 

În casă, Dobra îngălbenise. 

Pe el îl voiau! Îi adulmecaseră deci urma și voiau acum să- 
i pregătească același sfârșit ca și bietului Molnar! 

Ei bine, dacă-i vorba tot să moară, atunci să moară măcar 
vitejește. 

— Domnule Schulze, zise el scoţându-și pistolul de la brâu, 
dacă într-adevăr ești aliatul românilor, atunci pune mâna pe 
armă și urmează-mă! Ceasul nostru cel din urmă a sunat! 
Dar mai înainte de a muri, să mai găurim câteva căpăţâni de 
ale ungurilor acestora blestemaţi! 


— Cred că nu e bine ceea ce faci, domnule Dobra! zise 
sasul, liniștit. De fapt, noi suntem în armistițiu cu ungurii și 
trebuie să ne ţinem de acest armistițiu! 

— Să ne ţinem când ei l-au călcat într-un chip atât de 
mișelesc? Când Dragoș ne-a trădat atât de josnic? 

— Ah, se gândi Schulze, așadar știi că Dragoș v-a trădat! 
Ei bine, cu atât mai mult nu trebuie să scapi! 

Apoi urmă, cu voce tare: 

— Nu știu ce a făcut Dragoș! Știu însă că Iancu va câștiga 
în ochii lumii foarte mult când va putea dovedi în ce chip laș 
au călcat ungurii acest armistițiu și noi n-avem dreptul să-i 
spulberăm acest avantaj. Dacă pornim cu arma împotriva 
ungurilor aceștia vor putea spune că ne-am revoltat și de 
aceea au măcelărit populaţia românească a orașului, ba mai 
mult chiar, că au fost siliți să pătrundă în oraș spre a-i apăra 
pe ungurii pe care noi îi împușcam pe capete! 

— Cunosc îndeajuns ticăloșia ungurilor, pentru a-mi da 
seama că sunt în stare să spună aceasta! răspunse tribunul 
român, dar ce vrei, să așteptăm cu mâinile în sân ca să ne 
măcelărească? 

— N-am spus asta! zise Schulze. Cred însă că, cu vorba 
bună îi putem liniști. 

— Pe unguri? 

— Chiar și pe ei! Trebuie să le amintim că suntem în 
armistițiu, că vrem să facem pace tocmai pentru a pune 
capăt vărsărilor de sânge pentru a opri sălbăticiile, să le 
spunem că și ei au fii sau fraţi sub arme care nu vor mai 
cădea pe câmpul de luptă dacă ne vom putea înţelege! 

— Dar cine să le spună toate acestea? 

— Eu, ca reprezentantul guvernului austriac n-o pot face! 
zise Schulze cu viclenie. Pacea o faceţi dumneavoastră 
românii, deci numai dumneata le poţi vorbi! 

— Eu? strigă Dobra, revoltat. Ungurii au lua-o drept 
lașitate. 

— Gândește-te că este vorba să ușurăm sarcina lui Avram 
Iancu! zise ticălosul. Deschide fereastra și vorbește-le 
ungurilor cum ţi-am spus. Nu este vorba numai de viaţa 


noastră, ci în primul rând de izbânda cauzei, pe care o 
slujim! 

Izbânda cauzei pe care o slujea Schulze?!... Ticălosul! 

Dobra se frământă câteva clipe, apoi înfruntând primejdia 
de a fi împușcat de îndată ce va apare la fereastră se duse și 
o deschise. 

Vicleanul Schulze știuse cum să-i vorbească pentru a-l 
determina să facă ceea ce voia el. 

Îi vorbise de Avram Iancu, ori, pentru Craiul Munţilor, 
pentru ideea pe care o simboliza acesta, oricare român ar fi 
înfruntat orice primejdie. 

Văzându-l pe tribun, ivindu-se la fereastra deschisă, 
ungurii rămaseră o clipă nedumeriţi. Nu se așteptau la atâta 
îndrăzneală. 

— Vreau să vă vorbesc! zise Dobra. 

— Vrea să ne vorbească! 

— Lăsaţi-l să-și spună ultima dorinţă! 

— Va fi și așa cea din urmă oară că vorbește! se auzi din 
mijlocul ungurilor. 

Totuși, Dobra nu se sperie și își începu cuvântarea de 
împăciuire, cuvântare întretăiată la fiecare vorbă aproape de 
strigătele mulțimii batjocoritoare. 

Lor nu le trebuia pace, ei nu știu de niciun armistițiu, ei 
voiau să piară toţi românii din Ardeal. 

Deodată apoi, în mijlocul vorbirii lui Dobra, se auzi un 
strigăt urmat de urlete sălbatice de bucurie, de zăngănit de 
arme, de înjurături, de blesteme la adresa românilor. 

Când tribunul deschise fereastra, ochii lui Schulze 
începură să lucească deodată, aprinși de un foc drăcesc. 

Trădătorul îl îndemnase pe Dobra să le vorbească 
ungurilor, nu pentru că și-ar fi temut viaţa, deoarece lui 
ungurii nu-i făceau nimic și nici fiindcă era îngrijorat de 
izbânda cauzei pentru care lupta Avram Iancu. 

Nu, el urmărea un alt scop. Voia să scape de tribunul 
român care cunoștea trădarea lui Dragoș, care-l bănuia chiar 
și pe el, voia să-l dea pradă urmăritorilor pe fugarul care 
căutase azil în casa în care se refugiase și el, de ochii lumii. 


De aceea, când Dobra deschise fereastra, nemernicul se 
ridică de pe scaunul pe care ședea, se apropie încet de 
tribun, o îmbrâncitură și Dobra zbură prin fereastră, căzând 
în mijlocul ungurilor. 

Într-o clipă, trupul nefericitului tribun fu sfâșiat în bucăţi 
de ungurii care în bucuria lor sângeroasă urlau, strigau, 
înjurau, blestemau. 

În mijlocul odăii, Schulze își freca mâinile, mulţumit, 
zicând: 

— Acum, mai du-te de-i spune lui lancu că Dragoș l-a 
trădat și că Schulze pare să aibă și el un amestec în această 
trădare! 

Știţi cum justifică Hatvani această groaznică sălbăticie? 

Vom reproduce chiar rândurile lui, din raportul către 
Kossuth: 

„Unul din căpeteniile rebelilor prinși, cu numele de 
Petru Dobra, care a vrut să fugă sărind pe fereastră, a 
fost măcelărit pe stradă”. 


CAPITOLUL 130 | 
MOARTEA TRĂDĂTORILOR SCHULZE ȘI 
DRAGOȘ 


Avram lancu se înapoiase la Câmpeni cu sufletul doborât 
de durere. 

Acum bănuia și el că Dragoș era un trădător și că toate 
tratativele de pace fuseseră numai un pretext pentru a-l 
atrage în cursă. Spiritul de dreptate al Craiului Munţilor 
mergea însă atât de departe încât nici chiar după ocuparea 
Abrudului de către Hatvani, în împrejurările cunoscute, 
lancu nu se simţi îndreptăţit de a-l declara pe Dragoș 
trădător, mai înainte de a-i fi dat acestuia putinţa de a se 
dezvinovăţi. 

De aceea, el îi opri chiar și pe prietenii săi de a-l huli pe 
deputatul de Beiuș. 


— Mai înainte de a-l asculta, n-avem voie să-l osândim! 
zicea Craiul Munţilor. Cine știe cum s-au petrecut lucrurile, 
cine știe, dacă Dragoș nu este un martir și nu un trădător! 

Câtă bunătate, câte blândeţe, câtă indulgență! 

Și cât de murdar, de josnic trădase Dragoș acest suflet 
nobil, acest erou al naţiunii sale! 

Dar dacă Iancu tot mai nădăjduia că Dragoș se va putea 
dezvinovăţi pentru a nu înscrie în istoria românilor o pagină 
atât de tristă, în schimb nu se mai îndoia câtuși de puţin de 
perfidia, de lașitatea ungurească. 

Ocuparea Abrudului de către Hatvani în plin armistițiu, îi 
luase vălul de pe ochi și-i descoperise adevărata fire a 
acelora care conduceau destinele Ungariei pe vremea aceea. 

Din ziua aceea de 6 mai 1849, Avram Iancu hotărî sau să 
învingă cu sabia în mână, sau să piară până la cel din urmă. 

De tratativele de pace nici nu mai voia să audă. 

Tulnicul lui sună din nou, chemând la arme pe motii 
împrăștiați prin satele din munţi și moţii veniră din nou cu 
însufleţire ca și altădată. 

Dar prin spionii săi, Hatvani află încă din 7 mai că Iancu 
adună mari mase de oameni la Câmpeni și că unindu-se cu 
prefecţii Balint și Axente pregătește atacul împotriva 
Abrudului. El porunci deci să se sape șanțuri în jurul 
orașului și își făcu planul de bătaie al apărării bizuindu-se pe 
cele patru turnuri ale sale, știind că Iancu n-avea decât două 
tunuri de lemn. 

Hatvani mai trimisese, încă din zorii zilei de 7 mai, un 
detașament de soldaţi la Roșia, pentru a-i aduce de acolo pe 
unguri și Dan Dragomir, care în căutarea sa după Mihu, 
prinsese de veste de această expediţie o aduse îndată la 
cunoștința lui lancu. 

Atunci Craiul Munţilor ocupă îndată înălțimile care 
stăpânesc șoseaua dintre Câmpeni și Abrud, primejduind 
comunicaţia dintre Hatvani și detașamentul de soldaţi din 
Roșia. 

Înflăcărarea cu care moţii răspunseră la chemarea lui 
Iancu fu atât de mare încât la 8 mai Craiul Munţilor își avea 


adunată din nou aproape întreaga sa armată lăsată la vatră 
în urma propunerilor trădătoare ale lui Dragoș. 

Cum veștile despre cruzimile ungurilor în Abrud erau tot 
mai rele și cum bănuia că și Mihu trebuie să fi fost făcut 
prizonier, Iancu hotărî să pornească la atac. 

El le tinu moţilor săi iubiți o cuvântare înflăcărată și-i 
împărţi în șase coloane, arătând fiecăruia locul pe care avea 
să-l ocupe. 

Trei coloane au fost așezate în dreapta, trei în stânga 
drumului mare, care duce de la Câmpeni, prin Abrud, la 
Zlatna. 

În partea dreaptă, la Știurţ, s-a postat bravul preot și 
subprefect Simion Groza din Rovina, mai încolo, la Cerniţa, 
au luat loc tribunul Nicolae Corcheș și prim-decurionul 
Jambor, iar și mai departe, către drumul mare, deasupra 
morilor, au ocupat înălțimile tribunii Clemente Aiudeanu și 
Rusu. 

Pe partea stângă coloanele au fost așezate în chipul 
următor: 

Înălțimile dinspre Roșia le-a ocupat tribunul Mihail 
Andreica, mai încolo în faţa Abrudului, la Surupostu, s-a 
postat tribunul Faur cu buciumanii, celelalte înălțimi din 
apropierea șoselei către Câmpeni și în faţa tribunilor 
Aiudeanu și Rusu, au fost ocupate de trupa principală care 
stătea sub comanda fostului prefect de la Câmpie, preotul 
Vlăduţ. 

În sfârșit, Axente Sever, care se afla cu tabăra sa în 
apropierea Zlatnei, fu desemnat să ocupe la Dealul Mare 
drumul către Abrud. 

Dan Dragomir și cu oamenii săi, în urma cererii voinicului, 
fu lăsat să facă legătura dintre coloane și să dea mereu o 
mână de ajutor acolo unde ar fi nevoie. 

Însărcinarea aceasta atât de grea, nici nu putea fi 
îndeplinită mai bine decât de foștii haiduci ai lui Mihu, care, 
de-abia mai puteau aștepta să pornească la atac pentru a-și 
elibera căpitanul dacă mai era în viaţă, pentru a-l răzbuna 
dacă ungurii îl vor fi ucis. 


În chipul acesta, printr-un plan pe cât de simplu pe atât de 
genial, dușmanul era închis ca într-o cușcă. 

Când Hatvani și-a dat seama că este încercuit a făcut o 
încercare să-și deschidă calea spre Brad. În acest scop el 
trimise în grabă faimoasa companie Revitzki să ocupe 
defileul de la Bucești și în aceeași vreme atacă în direcţia 
Cerniţei aripa dreaptă a coloanei de sub comanda lui 
Aiudeanu și Jambor. 

Dar Ungurii fură respinși și alungaţi până în oraș, cu toate 
că fuseseră sprijiniți în operaţiunile lor de focul celor patru 
tunuri. 

La aripa stângă, spre Roșia, lupta a fost mai sângeroasă. 

Spre a-și scăpa detașamentul de honvezi din Roșia, 
Hatvani mai trimise o companie de ajutor care se uni cu încă 
un nou corp de vreo șase sute de oameni constituit din 
ungurii din Roșia și împrejurimi. 

Dar aceștia, dându-și seama că sunt încercuiți, trimiseră 
curier după curier la Abrud spre a cere noi ajutoare. 

Dan Dragomir însă și cu voinicii săi, care se găseau pe 
acest front, îi prinseră sau îi împușcară pe rând, așa că 
niciunul n-ajunse până la Abrud. 

Atunci, în după amiaza zilei de 8 mai, ungurii din Roșia îl 
atacară pe tribunul Andreica socotind că ar putea să-și facă 
drum până la Abrud. 

Dar tribunul Andreica stătea neclintit ca o stâncă. 

Atacurile fură repetate de cinci ori cu o deznădejde 
crescândă. Dar în zadar. 

Atunci, după cel de-al cincelea atac, în care oamenii lui 
Mihu făcuseră minuni de vitejie, Dan Dragomir veni la 
Andreica și-i zise: 

— Frate Andreica, noaptea se lasă și sub scutul ei mi-e 
teamă că ungurii vor izbuti să se strecoare în Abrud. 

— La asta m-am gândit și eu! răspunse tribunul... 

— Atunci, ce hotărâre ai luat? 

— Încă nici una! Dar bine că ai venit să-mi spui și părerea 
dumitale. 


— Eu, răspunse Dan Dragomir, sunt de părere să-i atacăm 
în Roșia și să sfârșim cu ei! 

— Te-ai gândit însă că sunt aproape înc-odată atâţia cât 
noi? 

— Dacă vor izbuti însă să se strecoare în Abrud, vor mări 
oastea lui Hatvani cu aproape încă o mie de oameni! 

— Atunci? 

— Atunci, învingem sau murim! strigă Dan Dragomir. 

Peste vreun sfert de ceas, coloana tribunului Andreica se 
aruncă cu toată puterea asupra dușmanului și îl puse pe 
fugă. 

Compania honvezilor, trimisă ulterior de Hatvani la Roșia, 
fu împresurată de voinicii lui Dan Dragomir și încă câţiva 
călăreţi și măcelărită până la cel din urmă om. 

Mulţi dintre voinici luaseră lăncile glotașilor și luptau într- 
o mână cu sabia, în cealaltă cu lancea, conducându-și caii 
numai cu genunchii. 

În fierbinţeala luptei, Dan Dragomir se avântă prea vijelios 
împotriva dușmanului și la un moment dat se văzu singur în 
mijlocul honvezilor. 

— Pe acesta... pe acesta căutaţi să-l prindeţi de viu! auzi 
el pe cineva strigând. 

Dan își întoarse capul spre dreapta și zări un ofițer ungur 
care i se părea foarte cunoscut. 

Unde mai văzuse el ochii aceștia falși, care aveau un joc 
atât de ciudat? 

— Onuţ! strigă deodată voinicul și se repezi asupra 
spionului, care acum purta uniforma de ofițer ungur. 

— La mine, băieţi! tună Dan. Aici am pus mâna pe unul din 
trădători! 

Câţiva haiduci care se găseau mai aproape își croiră drum 
cu sabia, până la Dan. 

Ungurii însă, văzându-și ofițerul în primejdie, îl luară la 
mijloc. 

Cât ai clipi din ochi lupta încetă aproape cu desăvârșire, 
românii așezându-se lângă Dan, ungurii lângă Onuţ-lmre. 


Ungurii însă erau mai numeroși și bizuindu-se pe numărul 
lor, bucuria izbânzii li se și citea în priviri. 

Grosul trupei lui Andreica îi urmărea pe ceilalți unguri 
care se retrăgeau spre Roșia, așa că Dan nu se putea aștepta 
la un ajutor din partea tribunului. 

Dar voinicul nu deznădăjdui. 

El îi șopti ceva haiducului de lângă el, acesta trecu 
porunca mai departe și în vreme ce ungurii se pregăteau de 
atac, siguri de izbândă, ordinul scurt al lui Dan făcu ocolul 
călăreţilor români. 

— Înapoi! tună deodată glasul voinicului și românii 
întorcându-și caii, începură să fugă în galop nebun. 

— Înainte, unguri! strigă Imre, văzând fuga românilor. 
Sunt ai noștri!... Nu ne mai pot scăpa!... 

Ungurii dădură pinteni cailor și se repeziră ca o furtună 
pe armele fugarilor. 

Românii păreau pierduţi. Ungurii erau înc-odată atât de 
numeroși ca ei, deci, când îi ajungeau, îi măcelăreau pe toti, 
fără îndoială. 

Dar când ungurii păreau mai siguri de izbândă Dan 
Dragomir strigă cât î] ținu gura: 

— Acum! 

Cât ai clipi din ochi, trupa voinicilor se împărţi în două, 
jumătate luând-o la dreapta, jumătate la stânga. 

Despărţindu-se în două însă, românii nu mai fugiră, ci se 
desfășurară în front, prinzând între două focuri pe ungurii ai 
căror cai neînvăţaţi nu se putură opri pe loc. 

În timpul retragerii prefăcute ei își încărcaseră armele și 
acum o ploaie de gloanţe îi izbise pe unguri în plin. Apoi, mai 
înainte ca honvezii să se fi dezmeticit și să-și fi dat seama de 
ceea ce se petrecuse, românii îi învăluiră și începură să-i 
ucidă cu lăncile și săbiile. 

În câteva minute toată compania fu măcelărită, împreună 
cu spionul Imre. 

Indârjiți, mai ales că și dintre români căzuseră câţiva, 
voinicii intrară în sat după glotașii lui Andreica și urmară cu 
omorârea acelora care nu scăpaseră încă ca fuga. Aceia însă 


care se refugiaseră în minele sau casele din Roșia fură uciși 
fără cruţare. 

Spre miezul nopţii, când Hatvani văzu cerul înroșit 
deasupra Roșiei, care ardea, în neputinţa lui îl cuprinse așa 
o furie, încât porunci să fie împușcați în piaţă toţi românii 
care fură găsiţi pe străzile Abrudului. 

Aceasta a fost lașa răzbunare a lui Hatvani, pentru cei 
peste trei sute de soldaţi unguri care au pierit în lupta de pe 
deal, în minele și casele din Roșia. 

A doua zi de dimineaţă, la 9 mai, Avram Iancu tinu sfat de 
război cu prefecţii Balint și Vlăduţ și cu tribunul Nicolae 
Corcheș și hotări ca în aceeași zi, la ceasurile 3 după amiază, 
să se dea atacul general. 

Planul era ca atacul să-l înceapă Iancu, în aripa stângă, cu 
coloana lui Andreica, atac care să fie urmat de un asalt 
înfricoșător, în toate punctele frontului. 

La ceasurile 3, după cum povestește însuși Iancu, aripa 
stângă a început atacul. 

Bravul tribun Andreica, ajutat și de data aceasta de Dan 
Dragomir, s-a aruncat cu atâta furie asupra dușmanului 
încât în mai puţin de un ceas, l-a fugărit până la porţile 
orașului. 

Tribunul ajunse astfel pe o înălțime din faţa Abrudului, de 
mare însemnătate strategică. 

Cele trei coloane din dreapta, care au atacat deodată, se 
apropiau și ele de Abrud, deoarece Hatvani fusese pus pe 
fugă în toate punctele. 

Avram lancu comanda bătălia, alerga în punctele unde 
focul era cel mai ucigător, îmbărbăta și împărțea porunci. 

Dar cu toată bărbăţia românilor și curajul lor mai mult 
decât eroic, a fost un moment, când izbânda părea să cadă 
de partea ungurilor. 

Căpitanul Ivanovici, ca atașat militar al austriecilor, se 
găsea cu grosul trupei lângă Popa Vlăduţ. Printr-un curier 
secret, care a pătruns în oastea română în straie țărănești, 
Schulze, care se găsea după cum știm în Abrud, îi trimisese 


vorbă lui Ivanovici să facă tot ce-i va sta în putinţă ca grosul 
oștirii lui Iancu să nu pornească la atac în ziua aceea. 

Influențat ca întotdeauna de Schulze, Ivanovici îl sfătui 
deci pe popa Vlăduţ să nu pornească la atac, deoarece el, 
care era soldat de meserie, se pricepea mai bine în ale 
războiului decât Iancu. 

— Ar fi o prostie să aruncăm toată oastea în foc, îi zise el 
lui Vlăduţ. Dacă, Doamne fereşte, atacul general nu 
reușește, atunci nu mai avem nici măcar o trupă odihnită cu 
care să acoperim retragerea. 

— Dar nu se poate ca tocmai grosul oastei să fie ţinută de 
rezervă! ripostă Popa Vlăduţ. 

— Așa este! Dar cum toate celelalte coloane au și pornit la 
atac, de rezervă nu mai putem rămâne decât noi. 

— Eu am primit poruncă de la Iancu și eu pornesc la 
luptă! răspunse fostul prefect de Câmpie. 

Dar Ivanovici nu se lăsă. El avea un ordin de la Schulze și 
trebuia să-l îndeplinească, altfel, când acesta ajungea 
guvernator al Ardealului, nu-i dădea niciun ciolan de ros. 

Începu deci să-i ţină cu dibăcie un întreg curs de război 
Părintelui Vlăduţ, făcând ca timpul să treacă pe nesimţite și 
românii să nu pornească la atac. 

Dan Dragomir, care făcea legătura între trupa lui 
Andreica și coloana lui Vlăduţ, văzând că acesta din urmă 
întârzie cu atacul primejduind izbânda alergă într-un suflet 
la Avram Iancu și-l întrebă dacă a schimbat cumva planul de 
luptă, în ultimul moment. 

Când auzi Craiul Munţilor de întârzierea lui Vlăduţ, se 
repezi în goana calului în tabăra acestuia... 

— Frate Vlăduţ, strigă Iancu, gâfâind. Vrei să ne 
nenorocești? De ce n-ai pornit la atac? Toată oastea 
înaintează, numai tu stai pe loc, lăsând parcă anume 
dușmanului o portiță pe unde să poată fugi! 

Popa Vlăduţ îi explica în donă cuvinte lui Iancu, spusele 
căpitanului Ivanovici. 

— Așa este! E mult mai bine... încercă Ivanovici să se 
amestece în vorbă. 


Dar Avram lancu se înfurie și-i tăie vorba, scurt: 

— La Trăiniș am mai pierdut o luptă din pricina dumitale. 
Te rog să-ţi ţii sfaturile pentru ostașii dumitale și nu pentru 
ai mei. 

— Domnule Iancu, răspunse Ivanovici făcând pe jignitul, 
eu sunt reprezentantul Majestății Sale și nu îngădui nimănui 
să vorbească astfel cu mine! 

— Dacă nu-ţi place, drumul e liber! Te poţi înapoia la 
Sibiu! tună lancu înfuriat. Te anunţ însă că dacă mai dai 
odată oamenilor mei sfaturi care par menite să 
zădărnicească poruncile mele, te pun în lanţuri și așa te 
trimit comandantului dumitale! 

Ivanovici nu se așteptase la o ieșire atât de violentă. Cum 
se știa însă cu musca pe căciulă, nu mai răspunse nimic și fu 
încântat că Iancu plecă, după ce-i porunci lui Vlăduţ să 
pornească de îndată la atac. 

Mai întâi au pornit vânătorii care, cu focurile lor bine 
ţintite, au respins pe tiraliorii* dușmanului. 

Atunci, trupa de căpetenie a lui Hatvani, care se părea că 
se adunase anume în această parte, pentru ca folosindu-se 
de neactivitatea oastei lui Vlăduţ să-și croiască un drum 
pentru fugă, își luă inima în dinţi și porni un contraatac 
repede și bine susţinut de cele patru tunuri, asupra centrului 
românesc. 

Dar vânătorii au ţinut piept atacului și nu s-au urnit din 
loc. Iar popa Vlăduţ, înfuriat peste măsură că lăsându-se 
înrâurit de Ivanovici era gata să-i scape pe unguri din mână, 
porni cu sabia în mână în fruntea a două coloane de lănceri 
și izbi ca o vijelie în grosul armatei dușmane. 

Acest asalt a fost hotărâtor. 

Frontul lui Hatvani se clătina. Încordările făcute de cele 
patru tunuri nu mai aveau niciun efect și respins de 
pretutindeni, Hatvani fu silit să se retragă în oraș, strâns 
blocat de oastea română. 


“Tiralior - soldat din infanterie însărcinat cu misiuni de cercetare. 


Lăncierii lui Vlăduţ însă și glotașii lui Andreica și oamenii 
lui Mihu, se ţinură după el în oraș unde lupta dăinui toată 
noaptea. 


* * 


În Abrud, Schulze turba de mânie. 

Ivanovici nu fusese în stare să împiedice atacul lui Vlăduţ 
așa că Hatvani nu putuse fugi, ba chiar mâncase o bătaie 
crâncenă de la români. 

Când văzu apoi oastea ungurească înapoindu-se în oraș și 
mai auzi și că românii vin după ea ca o furtună, Schulze se 
gândi la început să fugă cu armata lui Hatvani. 

Pe urmă însă, se gândi că era îndoielnic că Hatvani va 
izbuti să fugă și dacă românii îl prindeau lângă comandantul 
ungur, atunci toată trădarea lui ieșea la iveală și era pierdut. 

De aceea își zise că tot mai bine era să facă faţă de români 
pe nenorocitul care stătuse ascuns de unguri prin pivnițe și 
fugi până la Ion Șuluţiu. 

— Frate  Șuluţiu... ascunde-mă... ascunde-mă! strigă 
perfidul sas, gâfâind. 

— Domnule Schulze, dar ce cauţi dumneata în Abrud? 
întrebă românul, nedumerit. 

— M-au prins ungurii aici, duminică, răspunse trădătorul, 
și de trei zile mă ascund din pivniţă în pivniţă. Acum 
honvezii lui Hatvani au dat foc casei în pivniţa căreia mă 
găseam și am fost silit să fug și de acolo. Te rog ascunde-mă, 
căci dacă dau ungurii peste mine mă sfâșie. 

Bietul Șuluţiu, care nu cunoștea activitatea trădătoare a 
sasului, cobori iute în pivniţă cu el și încuie ușa. 

În aceeași pivniță stătea ascuns de trei zile și Mihu Inimă 
de Leu. Din pricina desfășurării evenimentelor, voinicul nu 
se mai putuse strecura afară din oraș și fiind mai mult decât 
sigur că ungurii l-ar tăia în bucăţi dacă ar pune mâna pe el, 
fu nevoit să tânjească trei zile, acolo, în pivniţă, unde îl 
ascunsese Ion Șuluţiu. 


Când Mihu văzu deci acum deschizându-se ușa pivniţei, 
era încredinţat că se sfârșise cu captivitatea lui și Șuluţiu 
venea să-i aducă vestea bună că ungurii au fost bătuţi și 
Iancu a intrat în oraș. 

Care nu-i fu deci dezamăgirea, când în locul știrii bune la 
care se aștepta, Șuluţiu i-l dădea acum de tovarăș pe 
Schulze, pe sasul acesta ai cărui ochi nu-i plăcuseră 
niciodată. Șuluţiu, de teamă pesemne de a nu fi descoperit 
că ascunde doi fugari, închise ușa iute și plecă fără a-i spune 
lui Mihu măcar o vorbă. Dar dacă lui Mihu îi păru rău că 
Șuluţiu nu-i mai spusese ce vești are de pe front, pe de altă 
parte se bucură că în chipul acesta Schulze nu știa că și el 
este în pivniţă și deci nu era silit să stea de vorbă cu el. 

Amărât că trebuia să stea cu mâinile în sân, în vreme ce 
oamenii săi luptau împotriva blestemaţilor de unguri, 
îndurerat că nu știa nimic despre Mioara lui Mihu numai să 
stea de vorbă cu un om pe care nu-l putea suferi nu-i ardea. 

De aceea se retrase tiptil în dosul unui butoi și rămase 
nemișcat acolo. 

Schulze în schimb se plimba furios de colo până colo, 
mormăind cuvinte neînţelese și adeseori înjura, mai ales 
când zgomotul luptelor de pe stradă pătrundeau până în 
pivniţă. 

Când se lumină de ziuă apoi, ușa pivniţei se deschise 
pentru a doua oară și un nou venit se ascunse în ea. 

Acest nou venit era... Dragoș. 

În noaptea aceea de groază, Dragoş încercase și el să fugă 
din Abrud, dar îngrozit de ploaia de gloanţe a românilor 
alergă iarăși, înapoi, în oraș. 

El fugi la bătrânul Simion Șuluţiu, pe care însă nu-l găsi 
acasă, căci era la feciorul său loan încă de când intrase 
Hatvani în Abrud. 

Alergă deci la tânărul Șuluţiu și ceru să-l ascundă, căci se 
temea ca romanii să nu-l ucidă: 

— Dacă ești vinovat, nu-ţi vei primi decât răsplata, îi 
răspunse Ioan Șuluţiu, iar dacă n-ai nicio vină, atunci nici n- 
ai de ce să te temi! 


— Nu mă tem de oamenii cărora le pot spune martiriul 
meu, răspunse ticălosul, mă tem însă de poporul care te 
osândește fără a te asculta! 

— Are dreptate, zise și bătrânul Șuluţiu. Poporul e iute la 
mânie și poate să greșească. Du-l în pivniţă fiule și Dragoș va 
răspunde de faptele sale înaintea sfatului fruntașilor care îl 
vor judeca după dreptate. 

Împotriva dorinţei tatălui său, Ion Șuluţiu nu se mai ridică 
și-l duse și pe Dragoș în pivniţă, 

Văzându-l pe Dragoș, Schulze se încruntă. Prezenţa 
trădătorului alături de el nu-i era de loc pe plac. Văzându-i 
împreună românii puteau bănui cu ușurință adevărul și 
atunci era pierdut. 

— Ce cauţi aici, domnule Dragoș? întrebă sasul pe un ton 
foarte neprietenos. 

— Dumneata ești domnule Schulze?... Ce ne facem, ce ne 
facem, suntem pierduţi! se tângui lașul deputat de Beiuș. 

— De ce vorbești „suntem”? întrebă sasul. Eu voi ști să mă 
descurc! N-ai decât să născocești și dumneata ceva! În orice 
caz, ai făcut foarte rău că ai venit aici, deoarece mă 
compromiți și pe mine. 

Dragoș tresări. Cum îi vorbea omul acesta care-l 
împinsese la nenorocire? 

— Domnule Schulze, zise el mirat, s-ar zice că vrei să te 
lepezi de mine. 

— Între dumneata și mine totul s-a sfârșit! răspunse sasul. 
Am încercat o afacere împreună, n-a reușit, ne vedem fiecare 
de drumul nostru. Repet însă, ai face mult mai bine dacă ai 
părăsi pivniţa aceasta, căci eu nu-ţi voi lua apărarea faţă de 
români, ba mai mult chiar, dacă va fi nevoie... 

— Ah! strigă Dragoș. Acum recunosc în dumneata toată 
lașitatea săsească! Ai văzut că planul pus la cale de 
dumneata pentru prinderea fruntașilor români a căzut baltă 
și acum vrei să mă acuzi pe mine spre a scăpa dumneata? 
Dar te înșeli, domnule Schulze! Dacă nu mă iei sub scutul 
dumitale, dacă nu mă aperi cum trebuie să-ți aperi tovarășul 


de nenorocire, atunci voi da totul pe față și vom merge la 
spânzurătoare împreună. 

Dar Schulze, în loc să se sperie, începu să râdă. 

— Ce naiv ești! zise el. Cu ce vei putea dovedi că spusele 
dumitale sunt adevărate? 

Dragoș tresări. Dar numai o clipă ţinu încurcătura lui, căci 
apoi răspunse triumfător: 

— Cu ce?... Cu loan Boeriu, cu care am ieșit în 
întâmpinarea lui Hatvani, care a auzit când comandantul 
ungurilor, luându-l gura pe dinainte, m-a întrebat dacă 
domnul Schulze, care a născocit minunatul plan al prinderii 
în Abrud a tuturor fruntașilor români, este în oraș. 

Schulze îngălbeni. 

Așadar Dragoș tot avea dovada vinovăţiei sale. 

Atunci Dragoș nu trebuia să mai iasă viu din pivniţă. 

Ticălosul se apropie de tovarășul său de infamie și-i zise 
cu tonul schimbat, mieros: 

— Ce prostie să ne certăm tocmai noi, care mai putem 
avea nevoie unul de altul! Mai bine să punem la cale 
împreună planul cum să scăpăm de răzbunarea acestor 
blestemaţi de români. Uite ce zic eu... 

În clipa aceea ajunsese chiar lângă Dragoș și își trecu 
mâna stângă, pe după braţul drept al acestuia, luându-l ca 
pe un bun prieten. 

În mâna dreaptă însă, pe care și-o scoase în ascuns din 
sutana îmbrăcăminţii lui săsești, luci tăișul unui pumnal pe 
care-l ridica încet, cu băgare de seamă. 

Apoi, ridică deodată mâna și lovi. 

Dragoș scoase un țipăt, pe care-l repetă și Schulze. 

Deputatul de Beiuș ţipase de spaimă, nu de durere, 
deoarece pumnalul nu-i străpunsese inima și tot de spaimă 
țţipase și Schulze. 

Amândoi trădătorii se simţiseră apucaţi pe neașteptate de 
ceafă de o mână vânjoasă care-i ţinea ca într-un clește de 
fier. 

— Nemernici trădători! tună vocea lui Mihu, care din 
dosul butoiului auzise tot ceea ce vorbiseră ticăloșii și care 


interveni la timp pentru a-l împiedica pe Schulze de a-l ucide 
pe tovarășul său de fărădelegi. Așadar voi sunteţi pricina 
nenorocirii? Voi ne-aţi spionat, ne-aţi batjocorit, ne-aţi 
trădat? Tot mai este un Dumnezeu în ceruri, care nu lasă 
nepedepsită ticăloșia omenească! 

Dragoș murise pe jumătate de spaimă. Schulze însă se 
zbătea în deznădejde căutând să scape din strânsoarea lui 
Mihu. 

Dar din mâinile de fier ale voinicului nu exista scăpare. 

În aceeași clipă, ușa pivniţei fu smulsă din ţâţâni și în 
pragul ei se iviră Teodor Teoc și Ion Corcheș, urmaţi de o 
ceată de lănceri. 

— Aici trebuie să fie ticălosul! strigă Corcheș. 

— L-a văzut Nedelcu, când a fugit aici. 

— Pe cine căutaţi? întrebă Mihu din pivniţă. 

— Pe trădătorul Dragoș! Acolo e? 

— Aici! Împreună cu tovarășul său de trădare. 

Corcheș, Teoc și lăncerii năvăliră atunci în pivniţă și într-o 
clipă îl înconjurară pe Mihu, care tot îi mai ţinea în mâinile 
sale pe cei doi ticăloși. 

— Dumneata ești frate Mihule? strigă Corcheș, mirat. Dar 
de ce îl ţii atât de strâns pe domnul Schulze? El este doar 
prietenul nostru! 

— Prietenul nostru? Ha, ha, ha! râse Mihu. Este năpârca 
cea mai veninoasă, este fiara cea mai nerecunoscătoare pe 
care a purtat-o vreodată pământul în spinarea sa. 

Și Mihu le istorisi lăncerilor tot ceea ce i-a auzit pe cei doi 
nemernici vorbind, din dosul butoiului. 

Moţii rămaseră o clipă încremeniţi. Apoi, un murmur se 
născu în mijlocul lor, un murmur care crescu tot mai tare, 
tot mai tare, până când ajunse un urlet înfiorător din care se 
desprindeau cu greu, cuvintele: 

— Moarte lor! 

— Să piară trădătorii! 

— Moarte lui Dragoș! 

— Moarte lui Schulze! 

Mihu simţi deodată că ticăloșii îi sunt smulși din mâini. 


Nu fugiră însă, ci fuseseră luaţi de lăncerii, care într-o 
clipă îi scoaseră din pivniţă. 

Aici, în apropierea casei din care Schulze îl aruncase pe 
tribunul Dobra ungurilor pentru a-l spinteca, cei doi 
trădători fură supuși justiţiei poporului pe care l-au trădat 
într-un chip atât de groaznic. 

Toţi martorii care au fost de față la această scenă, 
povestesc cu groază despre ea... 

Doi albăceni le-au străpuns mai întâi capetele cu lăncile. 
Apoi, ajutaţi de tovarășii lor, i-au turtit „ca pe niște 
plăcinte”. Cadavrele lor goale, dezbrăcate până la piele, fură 
aruncate pe o grămadă de gunoi, la poarta casei. 

Fioros sfârșit! Trădarea de neam însă, de care se făcuse 
vinovat Dragoș și trădarea josnică a lui Schulze, nu puteau 
să rămână nerăzbunate într-un chip mai puţin sângeros 
decât fuseseră faptele lor. 

Cu toate acestea, când peste puţin timp după executarea 
sentinței poporului, Iancu sosi acolo, cu lacrimi în ochi a 
rostit către lănceri cuvintele: 

— V-aţi luptat cu honvezii atât de vitejește că îmi vine să 
vă sărut pe toţi, dar că i-aţi omorât pe Dragoș și pe Schulze, 
mi-aţi amărât sufletul! 

Iancu, întocmai ca și unii buni români bihoreni de atunci 
credeau că vinovaţi pentru această catastrofă erau Hatvani 
și Kossuth. Sufletul mare și nobil al eroului nu putea 
concepe o crimă atât de înfricoșătoare ca trădarea de neam. 


Retragerea lui Hatvani pe ploaie și negură fu 
deznădăjduită. 

El își abandonă în voia soartei chiar și tiraliorii care luptau 
încă în jurul orașului și se îndreptă cu rămășițele oștirii sale 
spre defileul ocupat de la început de compania Ravitzki. 


Trecând însă prin coloanele tribunilor Corcheș și Olteanu 
și ale prim-decurionului Jambor, de-o parte, iar de altă parte 
printre cele ale tribunilor Aiudeanu și Rusu, aceștia îi 
înjumătăţiră și rămășița de armată, ajungând la Brad numai 
cu câteva sute de oameni din cele câteva mii cu care venise. 

Honvezii care au rămas în Abrud și s-au refugiat prin 
biserici, case și pivnițe, au fost uciși până la cel din urmă de 
către armata victorioasă. 

Meritau oare altă soartă, nelegiuiții ucigași ai pruncilor și 
femeilor române din Zlatna, Vinţ și Abrud? Pedeapsa a fost 
încă prea mică pentru cruzimea și sălbăticia de care se 
făcuseră vinovaţi. 


CAPITOLUL 131 
ÎNFRÂNGEREA ȘI MOARTEA LUI HATVANI 


„Mă odihnesc puțin și pe urmă pornesc îndată, 
pentru ca ori o să murim cu toții prin văile moților, ori, 
cum stau să cred mai cu dinadinsul, nu va mai rămâne 
viu niciun Suflet de om în a cărui mână voi fi găsit vreo 
armă împotriva ungurilor”... 


Aceste cuvinte la scria Hatvani lui Kossuth, la 11 mai 
1849, o zi după sosirea sa la Brad, cu armata zdrobită de 
moţii lui Iancu. 

El voia să-și refacă rândurile rărite și întărit cu ajutoare 
noi să pornească iarăși spre Abrud. 

Trebuie să recunoaștem că această refacere o execută 
într-un timp relativ foarte scurt. 

La 14 mai deja, el îi scria lui Kossuth că a primit „puţintel” 
ajutor din Deva și că e gata de plecare. 

De fapt din Deva primise două companii de secui, 
patrusprezece husari și un tun de trei funţi?. lar din Oradea 


SFunt / funţi s.m. Unitate de măsură engleză și americană 
pentru masă, egală cu 0,453592 kg. (Var. pfund, fund s.m. / germ. 


mai veniră două companii din legiunea germană a celor cu 
cap de mort pe șapcă. 

După însăși mărturia lui, Hatvani avea acum o mie o sută 
de oameni și patru tunuri. 

Și cu această putere credea el că-l va învinge pe Iancu. 

„Sunt încredinţat că voi călca în picioare miile de oameni 
ai acestui popor netrebnic”, îi scria el lui Kossuth în aceeași 
scrisoare. 

Hatvani plecă din Brad, în ziua de 15 mai, dis-de- 
dimineaţă. 

La Mihăileni nu întâmpină împotrivire prea mare deoarece 
cea mai mare parte a trupelor romane se împrăștiase prin 
satele învecinate ca să se odihnească și să se prevadă cu 
cele de trebuinţă. 

De la Mihăileni o apucă spre Blăjeni, după ce aflase că 
defileul de la Bucești este puternic apărat de români. Peste 
noapte mersese în tabăra întinsă la poalele Vulcanului, de 
unde apoi, la 16 mai ocupă Abrudul negăsind nicio 
împotrivire. 

In aceeași zi trimise o companie de honvezi la Roșia, 
pentru a aduce familiile ungurești, câte mai erau. De 
asemenea patrule tari fură îndreptate către Corna și 
Buciumani. 

Mai multe familii din Roșia se învoiră să-i urmeze pe 
honvezi. 

Spre nenorocul lor însă, la dealul Popa Zachei îl întâlniră 
pe Mihu Inimă de Leu cu voinicii săi, pe care ungurii îl 
cunoșteau după calul lui alb și după sabia-i aproape înc- 
odată de lungă faţă de o sabie obișnuită. 

Apariţia voinicilor vâri așa de mult spaima în honvezi încât 
aceștia uitară de familiile ungurești pe care le însoțeau și se 
repeziră în ruptul capului spre Abrud. 

Voinicii însă, cu caii lor repezi, îi ajunseră din urmă și 
secerară vreo douăzeci dintre ei. 


Pfund, cf. engl. found). 


Ducându-se vestea de ivirea din nou a lui Hatvani la 
Abrud, moţii se adunară în pripă, fără a mai aștepta 
chemarea lui Iancu și fără comandant, așa de capul lor, 
dădură o bătaie zdravănă la Pădurea Popii patrulelor pornite 
spre Cornea și Buciumani. 

Când Iancu află de înapoierea lui Hatvani, puse tulnicul să 
sune din nou prin văile și munţii moţilor și trupele 
împrăștiate se adunară în cea mai mare grabă. 

Linia de bătaie fu alcătuită ca și la prima bătălie, cu 
deosebirea că acum Iancu ţinea la Câmpeni, pentru a fi 
întrebuințat după împrejurări, un corp de rezervă și că în 
fruntea haiducilor se găsea chiar Mihu Inimă de Leu. 

La 17 mai Hatvani trimise două sute de oameni și un tun, 
cu câţiva husari, la Roșia, iar alţi două sute cu tun și husari, 
la Bucium. 

Pe la amiază, lupta începu, nu numai la aripa dreaptă, ci și 
la cea stângă, către Cerniţa. 

Izvoarele ungurești spun că lupta cea mai înverșunată în 
ziua aceea a fost la Bucium, unde printre cei patruzeci de 
morți ai românilor a fost găsită și o femeie îmbrăcată în 
haine bărbătești. 

Într-adevăr, buciumanii, după o rezistenţă eroică au 
izbutit să-l respingă pe inamic. 

La 18 mai lupta a început îndată după răsăritul soarelui și 
la ceasurile 8 era generală. 

În toiul luptei Iancu băgă de seamă că dușmanul lovește 
cu mai multă furie mai ales asupra aripii din stânga, către 
Roșia și Corna. 

— Frate Mihule, îi zise atunci Iancu eroului nostru, care 
tocmai venise de pe frontul de la aripa dreaptă, mi se pare 
că Hatvani vrea să-și asigure calea spre Zlatna. Ce crezi că e 
de făcut? Să chem corpul de rezervă din Câmpeni? 

— Pentru atâta lucru, domnule comandant? zise Mihu. 

— Dar atunci ce e de făcut? 

— Lăsaţi pe mine, căci le port eu de grijă! și cu aceste 
cuvinte sări iarăși în șa și fără a mai spune un cuvânt își luă 
oamenii și porni spre Roșia unde lupta tribunul Andreica. 


Aici se găsea și unul din tunurile de lemn cu care luptau 
românii. Nefiind însă niciunul din ei artilerist nu se puteau 
folosi bine nici măcar de acest tun de lemn și trăgeau la 
întâmplare. 

Mihu văzând aceasta, se suci, se învârti, până când îi veni 
o idee minunată. 

— Ia stai bade, îi zise el omului care mânuia tunul. Așa 
cum tragi dumneata, din zece ghiulele numai una își 
nimerește ţinta. Dacă am face noi, uite așa, n-ar merge mai 
bine? 

Cu aceste cuvinte Mihu își așeză pușca pe gura tunului, 
ochi cu ea în mijlocul armatei dușmane, aducând moarte în 
mijlocul ungurilor. 

— No, domnule că aiasta nu mi-o trecut prin cap! exclamă 
moțţul cu dialectul lui și în două minute trase și el o ghiulea 
după felul arătat de Mihu. 

Ghiuleaua nimeri în plin rărind rândurile dușmanului. 

După vreo cinci-șase ghiulele trase în chipul acesta 
ungurii crezură că au de a face cu un regiment întreg de 
artilerie și începură să se retragă. 

Atunci Mihu cobori iute în vale cu oamenii săi și printr-o 
șarjă fulgerătoare îi băgă pe unguri și mai mult în sperieţi, 
punându-i pe fugă. 

După amiază, Hatvani bănuind toată artileria românească 
adunată spre Roșia, își concentră toate puterile în contra 
aripii drepte și mai ales în contra Cerniţei. 

Mihu observă aceasta și alergând într-un suflet la tunarul 
coloanei lui Aiudeanu îl învăţă și pe acesta cum să tragă. 

Focul nimicitor al tunului de lemn îl înspăimântă din nou 
pe Hatvani, care la început se gândi să se retragă. Pe urmă 
însă se răzgândi și își încercă norocul în lupta corp la corp, 
știind că în chipul acesta va scăpa măcar de focul tunurilor 
românești care, în realitate, nu era decât unul singur. 

Preotul Groza însă ţinu piept dușmanului și-i „cășună o 
înfrângere amarnică” după cum spune cronicarul. 

În jurul Cerniţei lupta tinu toată noaptea, deoarece 
Hatvani se încăpăţâna să dobândească măcar o victorie, 


pentru a-i putea raporta lui Kossuth „marea izbândă a 
armatei maghiare”. 

Nenorocul lui fu însă că românii se încăpăţânaseră tot atât 
de mult să nu dea înapoi niciun pas măcar și ţinură piept 
năvălirilor repetate ale dușmanului. 

În ziua de 19 mai, Iancu hotărî să izbească cu toată 
puterea asupra dușmanului. 

Popa Balint, care sosise în cartierul de la Câmpeni, îl 
vestise că în acea zi va veni și legiunea sa așa că Iancu 
aruncă în luptă și corpul de rezervă care era odihnit. 

„Între orele 8 și 9, povestește chiar Iancu, începuse la 
toate punctele atacul asupra dușmanului. În curând 
împușcăturile către Cerniţa deveniră tot mai rare, dușmanul 
obosit trebuind să se retragă din partea aceasta”. 

Chiar și Hatvani își mărturisește înfrângerea când îi arată 
lui Kossuth că din pricina numărului prea mare al 
dușmanului a fost silit să se retragă spre Alba-lulia. 

Astfel Avram Iancu biruise din nou și după bătălia de 30 
de ceasuri, înfrângerea Hătvăneagului, cum îi ziceau moţii, 
fiind de data aceasta definitivă. Nu-i mai rămânea decât 
retragerea, care avea să-i fie catastrofală. 

Ca să-și acopere retragerea, Hatvani porni o companie de 
honvezi către Cerniţa, o a doua către Știurț, ca să dea de 
lucru preotului Groza, iar o a treia companie se întoarse spre 
stânga, pe așa numitul deal al Brăeșilor, către Roșia. 

Mai înainte de a porni în marșul de retragere însă, pentru 
ca numărul jertfelor sale să fie cu vârf și îndesat, porunci să 
fie împușcați toți românii pe care i-a prins, în frunte cu 
tribunul Morariu. 

Dar pe când trupele românești se băteau cu cele trei 
companii de honvezi, lancu băgă de seamă că Hatvani 
încearcă să fugă 

Atunci Craiul Munţilor trimise iute două diviziuni să-l 
urmărească, iar alte detașamente, apucând pe căi mai 
scurte, să-i iasă în faţă. 

În chipul acesta, strâmtorat dinapoi, dușmanul a înaintat 
până la gura Cornei. Aici, românii veniţi pe căi cunoscute 


numai de ei, îl atacară de ambele părţi, rărind cumplit 
rândurile fugarilor. 

Apoi, deodată, se ivi de după dealurile de la Corna Mihu 
Inimă de Leu și cu oamenii săi, urmat de aproape de trupele 
proaspete ale prefectului Balint. 

O șarjă fulgerătoare, cum numai Mihu știa să organizeze, 
stârni panica în rândurile secuilor care se speriară atât de 
groaznic, încât au început să arunce din trăsuri pe refugiaţi, 
copii și femei și s-au urcat ei ca să poată scăpa mai ușor. 

Compania a șasea a legiunii germane alcătuise un cerc în 
jurul celor patru tunuri. 

Mihu voia să pună mâna neapărat pe tunurile acestea. De 
aceea, el luă cu sine vânătorii și o parte din lăncieri și pe 
poteci ascunse ajunseră din vreme la Cerbu. 

Aici Mihu așeză pe lănceri de-o parte a drumului, pe 
vânători de alta, el însuși luând loc ceva mai înainte, pentru 
a împiedica cu călăreţii săi o eventuală fugă a acelora care 
ar izbuti să scape cu tunurile. 

Dar când compania celor cu capul de mort pe șepci ajunse 
în dreptul moţilor aceștia se înfuriară atât de tare pe nemţii 
care purtau ca însemn capul de mort, încât uitară de tunuri 
și căutară să se răzbune doar pe netrebnicii aceștia care 
după ei profanau osemintele omenești. 

Moţii își aruncară la pământ sumanele și pălăriile și se 
repeziră ca niște furii asupra dușmanului fără a mai ţine 
seama de ordinea de bătaie hotărâtă de Mihu. 

Nemţii cădeau unul după altul sub loviturile furioase ale 
moțţilor dar, din pricina lipsei de disciplină, vreo treizeci de 
nemți își aruncară șepcile și izbutiră să scape luând cu ei și 
tunurile. 

Moţii nici nu se sinchiseau de tunuri. Ei șepci cu cap de 
mort nu mai voiau să vadă. In goana lor după aceste șepci 
nici nu băgaseră de seamă că tunurile se irosiseră. 

De-abia atunci se dovedi cât de bine pusese la cale Mihu 
planul său. 

Nemţii se credeau scăpaţi și se bucurau că au izbutit să 
fugă cu cele patru guri de foc preţioase când, deodată, de 


după un deal se ivi Mihu cu oamenii săi care veneau ca 
furtuna cu suliţele într-o mână, în cealaltă cu săbiile. 

Văzând nemţii pe voinicii aceștia care călăreau fără a ţine 
în mână frâul cailor și în fruntea cărora înainta un viteaz cu 
o spadă de uriaș, ca în povești, mai mulţi din ei s-au omorât 
ei înșiși, atât de tare s-au speriat. 

Ceilalţi au fost trecuţi prin suliță și sabie iar tunurile au 
fost capturate. 

Dar Mihu nu sfârșise încă cu isprăvile în ziua aceea. El 
mai avea de îndeplinit ceva la care ţinea poate chiar mai 
mult decât la cele patru tunuri. 

Călărind înainte, pentru a lua locul de pe dealul de unde îi 
aștepta pe nemţii cu cap de mort, el văzuse înainte pe drum 
o ceată de husari care fugea mâncând pământul. Voinicul 
înţelese îndată că acolo trebuia să se găsească și Hatvani și 
hotări ca îndată după ce va isprăvi cu nemţii să pornească în 
urmărirea lui. 

Așa și făcu. El lăsă tunurile în păstrarea lăncierilor și mai 
încălecând pe caii luaţi de la nemți încă vreo douăzeci de 
oameni, porni cu aceștia și cu voinicii săi după Hatvani. 

Se pare însă că ungurul câștigase o depărtare mai mare în 
timpul cât cuceri Mihu tunurile, deoarece ajungând la Bolf, 
unde buciumanele îi bombardaseră pe fugari cu pietre, 
voinicul află că trupa de husari trecuse ca o nălucă pe acolo 
încă acum vreo jumătate de ceas. 

— Avem vreun drum, vreo potecă prin pădure pe care să-i 
mai putem tăia drumul? își întrebă atunci Mihu oamenii care 
erau de prin partea locului. 

— Ar fi unul, care ne-ar scoate lângă După-Piatră, zise 
unul din lănceri, dar trebuie să ne grăbim tare ca să mai 
punem mâna pe Hătvăneag... 

— Înainte atunci! porunci Mihu și voinicii porniră din nou 
la drum, de astă dată însă din nou printre dealuri și munţi, 
pe cărări cunoscute numai moțţilor. 

Dar cu toată graba lor românii îl scăpaseră pe Hatvani și 
de data aceasta. 


Ungurii trecuseră pe acolo cu vreun sfert de ceas mai 
înainte, în aceeași goană deznădăjduită. 

Mihu scrâșni din dinţi, dar nu renunţă la planul său de a-l 
prinde pe Hatvani. 

Șoseaua mergea aici îi jurul unui pisc pleșuv, ocolindu-l 
aproape în întregime. 

Deci, dacă Mihu izbutea să treacă iute piscul îi mai putea 
ieși în cale ungurului. 

Călare însă nici nu se putea gândi să treacă muntele. Dar 
Mihu nu stătu mult pe gânduri și porunca lui răsună: 

— Jos de pe cai, băieţi! Vom trece piscul pe jos! 

Într-o clipă haiducii și lăncierii săriră din șei și începură să 
urce muntele. 

Nu trecură nici zece minute și ajunseră în vârf. 

De acolo văzură o coloană de refugiaţi la care ajunseseră 
tocmai atunci husarii, în frunte cu Hatvani... 

Acesta fu nenorocul lui Hatvani. 

De-o parte a drumului se căsca prăpastia, de cealaltă se 
ridica muntele pleșuv, așa că nu putea ocoli coloana 
refugiaților pentru a fugi mai departe. 

Dar puţin îi păsa lui Hatvani de refugiaţi! El să scape! 
Porunci deci coloanei să se oprească și își croi drum printre 
trăsuri, cai și oameni, lovind în stânga și în dreapta. 

Hatvani  înaintase cam până la mijlocul coloanei 
refugiaților când, deodată, privirea îi căzu întâmplător 
asupra muntelui din dreapta. 

Comandantul ungurilor scoase un strigăt de groază. 

Visa, închipuirea își bătea joc de el sau într-adevăr pe 
munte la vale venea o ceată de vrăjitori zburând pe cozi de 
mătură? 

Nu, Hatvani nu visa, dar Mihu și cu oamenii săi, văzând că 
dacă nu se grăbesc îl scapă pe Hatvani din nou s-au așezat 
călare pe lănci și sulițe și și-au dat drumul la vale pe muntele 
pleșuv, coborând astfel de trei ori mai iute decât ar fi putut 
cobori cu picioarele. 

Hatvani recunoscu cu groaza în oase căciulile ţuguiate ale 
voinicilor lui Mihu și dădu pinteni calului. 


Dar printre trăsuri și căruţe calul nu mai putu înainta așa 
ușor și atunci ungurul se gândi la o înșelăciune. 

El îl chemă iute la sine pe Hegyesi și-i zise: 

— Hegyesi, trebuie să-i păcălim pe valahi. Dezbracă-ţi 
tunica și dă-mi-o mie. Aici, ţine tunica și șapca mea. De aici 
și până la Brad dumneata vei fi Hatvani iar eu Hegyesi. 

Cei doi unguri își schimbară iute hainele și șepcile, iar cu 
tăișul sabiei Hatvani îi reteză lui Hegyesi și mustăţile 
deoarece el purta mustăţi scurte iar Hegyesi mustăţi lungi, 
ungurești, până după urechi. 

După ce se făcu această schimbare la față, Hatvani porni 
mai departe croindu-și drum cu sabia printre oamenii săi și 
refugiaţi. 

Chiar după izvoarele ungurești, Hatvani a tăiat șapte 
oameni dintre ai săi și cam tot atâţia refugiaţi pentru a putea 
străbate până în fruntea convoiului unde drumul era liber. 

Intre timp însă românii ajunseră la șosea și lui Mihu nu-i 
scăpă cruzimea cu care călăreţul din față își măcelărea 
oamenii pentru a putea scăpa el. 

— Dacă n-aș vedea tunica albastră a lui Hatvani mai în 
fund, printre refugiaţi, le zise Mihu oamenilor săi, după 
această sălbăticie aș jura că ticălosul acesta este Hatvani! 
Totuși, mi se pare ciudat... 

Hatvani scăpase tocmai de convoi și acum își gonea calul 
nebunește, nădăjduind să treacă ca fulgerul pe lângă 
românii care așteptau în marginea dinspre munte a 
drumului. 

Dar când ajunse în dreptul locului unde erau românii 
răsună o detunătură, calul lui Hatvani mai făcu doi-trei pași, 
se ridică apoi în două picioare și se prăbuși la pământ. 

Oricât de iute alerga nobilul armăsar al ticălosului 
glontele ucigător din pistolul lui Mihu tot îl nimeri. 

Până să se ridice comandantul ungurilor de sub cal 
românii îl și înconjurară. 

— Cine ești? tună Mihu. 


— Sunt Hegyesi, domnule, răspunse Hatvani, tremurând și 
cu ochii în pământ. Eu n-am ucis niciun român... Hatvani e în 
urmă... el e vinovat, domnule! 

Mihu tresări când auzi această voce. Își amintea bine că o 
mai auzise undeva, dar unde?... 

— Minti! se răsti el deodată. Pe Hegyesi l-am văzut și eu în 
ziua aceea blestemată la Vinţ când l-ai chinuit pe bietul 
Niculiţă, până și-a dat sufletul! 

— Nu-i Hegyesi acesta, domnule Mihu, cum nu sunt eu 
popă! zise unul din lănceri. Pe Hegyesi îl cunosc bine căci e 
din Vint, iar eu sunt din Decea. Mai curând aș zice că e... 

— ...Hatvani! Nu-i așa? îi tăie Mihu vorba. 

— Da, domnule Mihu! încuviinţă lăncerul. 

— Eşti descoperit ticălosule! tună atunci Mihu. Și a sosit 
ora în care va trebui să-ţi ispășești crimele săvârșite cu atâta 
cruzime. Mă gândeam să te duc lui Avram lancu să te 
judece. Dar după cruzimea cu care am văzut că ţi-ai ucis 
proprii tăi oameni pentru a-ţi salva viaţa-ţi mizerabilă socot 
că orice judecată e de prisos. 

— Îndurare! îngână atunci Hatvani, căzând în genunchi. Ai 
milă de mine! 

— Tu ai avut oare milă de pruncii pe care i-ai aruncat de 
vii în groapa cu var, din Vint? Ai avut milă de femeile cărora 
ai poruncit să li se taie sânii, de bărbaţii cărora le-ai scos 
ochii, le-ai tăiat limba, urechile, mâinile și picioarele, pe 
rând, pentru a le prelungi chinurile și a le desfăta la urletele 
lor de durere? Cum mai îndrăznești să ceri îndurare bestie 
cu chip de om? 

Vestitul comandant al ungurilor zăcea doborât în praful 
drumului, ne mai îndrăznind să ceară nici milă. 

Poate că în clipa aceea se căia de toate cruzimile fioroase 
săvârșite de el și din porunca lui, dar era prea târziu. 

Zecile, sutele de jertfe al căror sânge nevinovat udase 
pământul din porunca lui strigau răzbunare și pedeapsa nu 
mai putea întârzia de a-l lovi pe acest monstru. 

— Băieți, le zise Mihu oamenilor săi, duceţi-vă și aduceţi-l 
aici pe falsul Hatvani. 


Voinicii plecară spre convoi și peste zece minute Hegyesi 
stătea dârdâind de teamă în faţa lui Mihu. 

— Cine ești tu? întrebă voinicul. 

— Sunt... sunt comandantul... sunt Hatvani! îngână 
Hegyesi. 

— Nu minţi! se răsti Mihu. Hatvani e acesta din praf! 
Spune adevărul, cine ești? 

— Sunt Hegyesi! răspunse ungurul, văzând că totul era 
descoperit. 

— Acum înțeleg! Lui Hatvani îi era atât de dragă viața 
încât n-a șovăit să îmbrace hainele tale, să se facă de râsul 
lumii prin lașitatea lui, numai să scape. Dar cu atât mai grea 
îi va fi pedeapsa pe care i-am hotărât-o. Hatvani! 

Comandantul ungurilor își ridică încet capul. În câteva 
clipe îmbătrânise cu zece ani. 

Privirile lui obosite nu mai aveau nimic din strălucirea 
drăcească a ochilor săi din Vint. 

— Hatvani! zise Mihu. Ascultă, care-ţi este pedeapsa! Noi 
nu suntem călăi ca să chinuim pe osândiţi după cum ai făcut 
tu. Vreau să-ţi arăt și prin aceasta deosebirea dintre tine și 
un român. Vei muri iute, fără chinuri prea mari. Cum însă nu 
te socotesc vrednic de un glonte, nici de tăișul unei săbii, te 
voi arunca în prăpastia aceea! 

Hatvani se cutremură și capul îi căzu peste piept. 

— Ştiu că este o moarte prea ușoară pentru tine, urmă 
Mihu, dar ţi-am spus că noi nu suntem călăi. În schimb, află 
că pentru lume vei continua să trăiești! 

Hatvani își ridică deodată capul și ochii lui trădau o 
nădejde nețărmurită. 

— Se pare că m-ai înţeles! continuă Mihu. Mă voi explica. 
Tu vei muri iar Hatvani va trăi. Cel care va rămâne în viaţă 
va fi acela pe care ai îmbrăcat tu însuţi tunica de comandant. 

— Hegyesi? îngână Hatvani, îngrozit 

— Da, Hegyesi. Lui îi dăruiesc viaţa cu condiţia să se dea 
de astăzi înainte drept Hatvani, să intre în stăpânirea 
bunurilor tale să conducă armata ungurească în locul și în 
numele tău. 


— Nu se poate... nu se poate! izbucni atunci din Hatvani 
îngâmfarea care nu-l părăsi nici chiar în cea din urmă clipă a 
vieţii sale. Hegyesi a fost un biet conţopist la mine în 
cancelarie... tatăl lui e cizmar... un fiu de cizmar să intre în 
familia nobilă a Hatvanilor?... Nu se poate... 

— Ştiam că îngâmfarea voastră, a nobililor unguri, vă este 
mai prețioasă chiar decât viaţa și tocmai de aceea ţi-am ales 
această pedeapsă care te va urma și după moarte. Hegyesi 
îți cunoaște casa, obiceiurile, felul de viaţă, așa că te va 
putea imita foarte bine. 

— Ha, ha, ha, începu Hatvani deodată să râdă. Numai că 
răzbunarea dumitale nu va ţine decât câteva ceasuri, până 
când vor ajunge refugiații la Brad. Ei au văzut când mi-am 
schimbat tunica cu Hegyesi și vor dezvălui înșelăciunea. 

— Refugiații? răspunse Mihu. Uită-te înapoi și vei vedea că 
refugiații dumitale nu vor mai apuca să dezvăluie nimănui 
cine se ascunde sub numele de Hatvani! 

Comandantul ungur întoarse capul și un țipăt de groază îi 
ieși de pe buze. 

O parte din oamenii lui Simion Groza coborâseră și ei pe 
drumul de peste piscul pleșuv și întărâtaţi de masacrele 
ungurilor din Abrud omorau tot ce le ieșea în cale, husari, 
honvezi, refugiaţi, fără deosebire. 

Mulţi din acești nenorociţi se aruncau în prăpastie pentru 
a scăpa de lăncile moţilor. 

— Acum îţi dai seama că pedeapsa mea nu va ţine câteva 
ceasuri, ci o viaţă întreagă, o veșnicie. Nobilul sânge al 
Hatvanilor se va amesteca cu sângele cizmarului Hegyesi iar 
sălbatica armată ungurească va fi condusă de un fost 
conţopist! 

— Asta nu se va întâmpla niciodată! strigă Hatvani și 
scoțându-și pistolul de la brâu îl îndreptă asupra lui Hegyesi. 

În aceeași clipă însă, Drăgan care stătea în spatele 
comandantului ungur, îl lovi peste mână și glontele pătrunse 
în pământ. 

— Cred că acum vei avea un motiv mai mult să te răzbuni 
și tu pe acela, îi zise Mihu lui Hegyesi, care te-a îmbrăcat în 


uniforma de comandant numai pentru ca să scape el cu viață 
și să mori tu în locul lui! 

Hegyesi nu răspunse nimic. Dar privirile lui pline de ură și 
dispreţ pentru fostul său stăpân dovedeau îndeajuns că 
pedeapsa neobișnuită a lui Mihu Inimă de Leu va fi dusă la 
îndeplinire. 

— Şi acum să sfârșim cu Hegyesi, zise Mihu, ai înţeles? De 
astăzi înainte ești Hatvani, comandantul armatei ungurești 
care a luptat împotriva lui Avram Iancu. Urcă-te pe cal și 
pleacă la Brad să vadă acest nemernic că ceea ce am hotărât 
se va întâmpla. 

Hegyesi n-așteptă să i se spună de două ori. N-ar fi visat 
niciodată măcar că războiul împotriva românilor îl va face 
comandantul armatei ungurești, îl va face stăpânul averii 
fostului său stăpân. 

Fericit pe de-o parte că scăpase cu viaţă, pe de altă parte 
că lucrurile se întorseseră atât de norocos pentru el, împins 
de imboldul său de slugă, căzu în genunchi și vru să sărute 
mâna lui Mihu, dar acesta îl împiedică: 

— Nu mă atinge, căci și atingerea ta este veninoasă. Cu 
sufletul tău de slugoi te-ai făcut unealta unei bestii cu chip 
de om și ai ucis fără milă când ţi s-a poruncit. Dacă n-aş 
preţui pedepsirea acestui nemernic mai mult decât viaţa ta, 
fii încredinţat că de mult n-ai mai fi fost printre cei vii. 
Pleacă! 

Hegyesi scrâșni din dinţi, dar nu îndrăzni să răspundă 
acestei batjocuri. 

Se aruncă în șa și porni ca vântul spre Brad. 

Drăgan și cu un alt haiduc trebuiră să-l ţină din răsputeri 
pe Hatvani, care urla, tipa, blestema și voia să fugă după 
acela care-i luase numele și rangul în societate. 

Când apoi Hegyesi dispăru după munte Hatvani căzu ca 
un sac și începu să plângă: 

— Vai mie! Vai mie! Mi-aţi batjocorit numele... mi-aţi 
batjocorit familia... aţi batjocorit toate generaţiile care vor 
purta numele de Hatvani! 


— Sfânta Scriptură spune că blestemul cel mai groaznic 
este până în a șaptea generaţie, zise Mihu. Pedeapsa mea nu 
este decât blestemul pruncilor, al copiilor, al femeilor 
nevinovate care au murit pentru a-ţi sătura pofta ta de 
sânge! Acum, Drăgane și tu, Vișane, faceţi-vă datoria! 

Cei doi haiduci îl luară pe Hatvani pe sus și se apropiară 
de gura prăpastiei. 

Hatvani ţipa ca din gură de șarpe și se zbătea 
deznădăjduit. 

Dar în zadar. 

O îmbrâncitură și trupul lui zbură prin aer, apoi porni ca o 
săgeată spre fundul prăpastiei. Doi vulturi se iviră îndată de 
printre stânci făcând cercuri tot mai strânse deasupra 
locului unde să prăbușise fostul comandant al armatei 
ungurești din Munţii Apuseni. 


CAPITOLUL 132 i 
O REVEDERE NEASTEPTATA 


După groaznica înfrângere a lui Hatvani care le-a adus 
românilor patru tunuri și aproape o mie de puști, Kossuth se 
înfurie atât de tare încât scrise câte o scrisoare generalilor 
Bem și Getz, cerându-le să zdrobească cu orice preţ și 
sacrificii revoluţia românească. 

Kossuth avea dreptate să fie înfuriat. El tăinuise lumii 
cumplita înfrângere ungurească din Munţii Apuseni, dar 
honvezii care mai scăpaseră cu viață ajunseseră chiar și 
până la Debrețin, așa goi, rupti, fără arme, cum fugiseră din 
faţa armatei lui Iancu. 

Honvezii aceștia povestiră lucrurile cele mai neînchipuite 
despre oastea lui Iancu și atunci lumea se înfurie și pe 
străzile  Debreţinului treceau nenumărate convoaie de 
manifestanți care cereau stârpirea naţiunii române de pe 
suprafaţa pământului. 


În asemenea împrejurări nu mai este de mirare că, chiar 
Kossuth a spus că unitatea Ungariei nu este ameninţată nici 
de austrieci, nici de ruși, ci de mâna de români din Munţii 
Apuseni. 

Primind scrisoarea lui Kossuth, generalul Bem chemă la 
sine pe colonelul Farkaș Kemeny, unul din cei mai buni 
ofițeri ai armatei ungurești și-i spuse: 

— Te numesc comandantul noii expediţii care va porni în 
Munţii Apuseni. Insărcinarea dumitale va fi de a sparge 
taberele acestor cete de hoţi și a-i alunga în ţinutul neroditor 
din spatele Câmpenilor, pe urmă, a-i strâmtora în așa chip 
încât să nu li se poată aduce niciun fel de alimente, nici 
dinspre Baia de Criș, nici dinspre Ardeal, nici dinspre 
Câmpeni și nici de la Gilău peste munţi. Vei îngriji mai 
vârtos să iei de la acești tâlhari, întrucât îţi va sta în putinţă, 
toate turmele de vite. 

De la talentul strategic al colonelului Farkaș Kemeny 
așteptau acum ungurii izbânda cea mare asupra românilor. 

Dar ca și de celelalte două ori, oastea ungurească 
alcătuită de astă dată din șase mii de honvezi, un escadron 
de cavalerie, nouăsprezece tunuri de calibre deosebite și 
patru baterii de rachete, fu bătută crunt. Moţii au făcut și de 
astă dată minuni de vitejie hârţuindu-l pe Kemény zi și 
noapte, încât acesta nici n-apuca să mănânce ca lumea. 

— Obraznicii, nu-mi dau pace nici să prânzesc în liniște! 
exclamă Kemeny, la Abrud. 

Românii aveau acum însă și ei patru tunuri ca lumea, cele 
luate de la Hatvani și cu acestea împrăștiau moartea în 
unguri. 

Cum nu erau artileriști, românii ţinteau și cu tunurile 
acestea tot cu ajutorul puștii, după cum îi învățase Mihu 
Inimă de Leu, dar cât ţinteau de bine ne-o spune chiar 
mărturia ungurească: 

— Odată, un glonte de șase funţi a nimerit frâul de la calul 
colonelului care, cu gândul să încalece alt cal, îl dădea pe al 
său unui husar, altă dată o ghiulea de doisprezece funţi a 


zburat abia de-o palmă peste capul meu și al colonelului 
Kemeny! 

În ziua de 16 mai, Kemeny, prinzând de veste că a doua zi 
Avram lancu are de gând să pornească un atac general, 
hotări să fugă. 

— Dracul să se mai bată cu popii! exclamă el și fugi spre 
Zlatna unde paza românească fiind mai slabă putu să se 
retragă cu pierderi mai mici decât Hatvani. 

Când a auzit generalul Bem de înfrângerea colonelului 
Kemeny, s-a înfuriat grozav și i-a poruncit să se înapoieze 
îndată în munţi și, sau să învingă, sau să nu se mai întoarcă 
din munţi. Dar bietul colonel avu noroc, căci rușii, chemaţi în 
ajutor de austrieci, pătrunseră în Ardeal și Kemeny fu 
chemat comandant în altă parte. 

Cu înfrângerea lui Kemeny, războiul cu ungurii din Munţii 
Apuseni se poate socoti ca sfârșit. De atunci încolo, trupele 
dușmane postate la câteva puncte mai însemnate ale 
Cordonului lui Iancu, se mulțumesc a-i hărțui doar pe motii 
care păzeau intrările în munți. 

O singură excepţie se produce pe la începutul lui iulie, 
când Nicolaie Corcheș, însoţit de Mihu Inimă de Leu, câștigă 
strălucita victorie de la Fântânele, unde a pierit o armată 
întreagă de trei mii de unguri împreună cu comandantul lor, 
Paul Vasoăry. 

Victoria aceasta a mai potolit puţin setea de răzbunare a 
lui Mihu, ai cărui voinici au fost toți măcelăriți mișelește la 
poalele munţilor Bihorului unde plecaseră după vite. 

Kemeny, omorând toate vitele pe care le găsise în calea sa 
în munţii Apuseni până la adunarea oștirii lui Iancu, motii 
rămăseseră fără carne și atunci după înfrângerea ungurilor, 
Craiul Munţilor trimise mai multe cete de voinici în diferite 
regiuni nebântuite de război pentru a cumpăra vite. 

Spre Hălmagiu porniră voinicii lui Mihu sub conducerea 
lui Drăgan, deoarece pentru cumpărarea de vite nu era 
nevoie de comandant. 

Ei cumpăraseră de pe la poalele munţilor Bihorului vreo 
două sute de vite și se înapoiau spre Câmpeni. Într-o noapte 


au rămas în satul Juncu, sat jumătate românesc, jumătate 
unguresc și după ce au așezat vitele în curtea cârciumii, 
voinicii s-au dus să se culce în șură, urmând ca dimineaţa să 
pornească mai departe. 

Cârciumarul însă, un ungur cu numele Kormoș, se gândi 
că ar putea să se aleagă și el cu câteva vite dacă ar chema 
honvezii din Baia de Criș peste capul românilor și îndată 
după ce haiducii se duseră să se culce, Kormoș își puse 
șeaua pe cal și porni la Baia de Criș de unde, pe la miezul 
nopţii, veni cu o companie de honvezi. 

Ungurii, fără a mai băga în seamă  văicărelile 
cârciumarului, înconjurară șura din toate părţile, apoi îi 
dădură foc. 

Haiducii, trezindu-se din somn, când văzură că arde șura 
peste ei, năvăliră spre ușă. 

Dar când deschiseră ușa fură primiţi de o ploaie de 
gloanţe care culcă îndată la pământ o parte din ei. 

Atunci încercară de mai multe ori să-și croiască drum cu 
arma în mână, dar faţă de numărul mare al honvezilor era 
normal ca toate încercările lor să fie zadarnice. 

Bieţii oameni căzură până la cel din urmă sub gloanţele 
ungurilor, iar răniții fură mistuiţi de flăcări. 

Dar Dumnezeu nu-i ajută lui Kormoș, care din lăcomie a 
dat morţii aţâţia oameni care nu-i făcuseră nimic, deoarece 
nu numai că honvezii nu-i dădură ca răsplată niciun cap de 
vită, dar focul de la șură se întinsese la casă, la grajduri și 
Kormoș a rămas muritor de foame. 

Săptămâni întregi după ce primi vestea măcelăririi 
oamenilor săi, Mihu Inimă de Leu nu mai era de recunoscut. 

Alerga ca un nebun de colo până colo, nimeni nu se mai 
putea înţelege cu el și chiar mângâierea Mioarei și a lui 
Avram lancu nu folosea la nimic. 

Când apoi Avram lancu îi porunci lui Nicolae Corcheș să 
atace oastea lui Paul Vasvàry pentru a-i opri înaintarea, 
Mihu se gândi îndată că acesta era momentul pentru a-și 
răzbuna moartea voinicilor și însoţit de Dan Dragomir porni 
îndată în tabăra lui Corcheș. 


Ajuns acolo, Mihu îi adună pe oșteni, le povesti cele 
întâmplate la Juncu, îi îndârji cât putu împotriva ungurilor și 
când porniră la atac moţii nu mai erau oameni, erau lei, erau 
tigri, care voiau să răzbune sângele tovarășilor lor uciși 
mișelește. 

De aceea a fost atacul de la Fântânele atât de fulgerător, 
de aceea n-a scăpat din lupta aceea niciun suflet de honved. 

După această cumplită răzbunare, când trei mii de unguri 
au plătit cu sângele lor moartea celor douăzeci și doi de 
haiduci care mai rămăseseră în viață după luptele cu 
ungurii, Mihu se mai liniști, își mai reveni în fire. 

Intre timp, rușii chemaţi în ajutor de austrieci înaintau 
victorioși pe toate fronturile. 

Generalul Lüders intrase și el în Ardeal cu armata rusă de 
ocupaţie din Muntenia și pe la mijlocul lui august 1849 se 
apropia de Alba Iulia. 

Nicolae Bălășescu îi scrise lui Iancu că Luders vrea să-l 
cunoască și să-i dea niște daruri pentru moţii care s-au 
luptat atât de vitejește și-l rugă să se prezinte înaltului ofiţer 
rus, împreună cu câţiva voinici care s-au distins în lupte. 

Iancu porni deci spre Alba-Iulia și fiind vorba de voinici 
care s-au distins în lupte, firește că-l luă și pe Mihu cu el. 

Iancu sosi la Alba-Iulia cam pe la mijlocul lui august și se 
prezentă generalului Luders care aprecie în cuvinte 
elogioase serviciile aduse cauzei de către românii din Munţii 
Apuseni, distribui pentru legiunea lui lancu un număr 
însemnat de arme și muniții și îi dete suma de trei mii de 
galbeni pentru cheltuielile legiunii. 

După amiază, Mihu, Dan, Mioara, Dochiţa și Pia făcură o 
plimbare prin oraș voind să vadă cetatea în care Mihai 
Viteazu înfăptuise pentru prima oară unitatea tuturor 
românilor. 

Se înapoiau tocmai de la zidurile vechii cetăți când 
deodată cineva strigă: 

— Rimsky! 

Mihu își întoarse capul și tresări. 

In faţa lui stătea un ofițer rus. 


Lui Mihu nu-i era tocmai la îndemână, deoarece dacă 
ofițerul acesta îl strigase pe numele său adevărat însemna că 
îl cunoștea încă din Polonia sau Rusia și acolo el n-avea 
prieteni în armata rusă, ci numai dușmani de moarte. 

— Pe cine căutaţi, domnule? întrebă Mihu, cu voce 
nesigură. 

— Nu ești dumneata Stanislau Rimsky? întrebă ofițerul în 
limba poloneză. 

Mihu se gândi la început să tăgăduiască, deoarece nu-i 
convenea să fie descoperit acolo în orașul ocupat atunci de 
ruși. Dar o tăgadă ar fi putut să-i înrăutățească situaţia dacă 
rusul era sigur că el e Rimsky și de aceea îi răspunse în doi 
peri: 

— Şi dacă eu aș fi Rimsky? 

— Dacă ai fi Rimsky, Stanislau Rimsky, cum cred că ești, 
răspunse ofițerul, atunci mi-ai pricinui o bucurie, cum n-am 
mai simţit de mulţi, mulţi ani de zile! 

Atât Mihu, cât și Dan și fetele rămaseră foarte mirate. 

— Dar cine ești dumneata? întrebă Mihu, intrigat. 

— Eu? făcu ofițerul. Eu sunt un vechi și bun prieten al lui 
Rimsky și mă mir că nici Stanislau, nici Dan și nici Mioara 
nu-l mai recunosc pe... doctorul Leonida. 

— Leonida?!... Doctorul Leonida! strigară ca un singur om 
Rimsky, Dan și Mioara. Să fie cu putință?... 

— Da, Stanislau, eu sunt și... mai mult n-apucă să spună 
ofiţerul rus, căci atât Mihu, cât și Dan Dragomir îi săriră de 
gât și începură să-l sărute, să-l îmbrăţișeze, spre uimirea nu 
numai a Dochiţei și Piei, ci și a celorlalţi trecători de pe 
stradă care se opriseră în loc. 

— Leonida, scumpul meu prieten! 

— Stanislau! În sfârșit, te-am regăsit! 

— Dane, băiatule, cât te-ai schimbat! 

— Au trecut atâţia ani! 

Timp de câteva minute nu se schimbară decât asemenea 
exclamări, urmate de noi și repetate îmbrăţișări între cei trei 
bărbaţi. 


— Liniștiţi-vă odată! zise Mioara în cele din urmă. Nu 
vedeţi că s-a strâns lumea în jurul nostru? 

— Ce vrei, Mioară, zise Stanislau Rimsky cu lacrimi în 
ochi, când îţi revezi un prieten, cum ne-a fost nouă doctorul 
Leonida după aţâţia amar de ani, uiţi de buna-cuviinţă, uiţi și 
unde te găsești și-ţi dai frâu liber bucuriei care te 
copleșește. Dar Mioara are dreptate. Să mergem undeva! 
Până în tabără, care-i afară din oraș, e cam departe... 

— Veniţi la mine, zise atunci doctorul Leonida, eu am fost 
încartiruit a patra casă de aici! 

— Da, să mergem la el! E mai aproape! zise Dan. Avem 
atâtea să ne spunem! 

Mihu îl prezentă pe vechiul său prieten Dochiţei și Piei și 
apoi intrară cu toţi în casa în care locuia Leonida. 

— Mai înainte de toate să ne spui, zise Mihu așezându-se 
pe divan lângă Leonida, ce cauţi tu aici, ce rost are uniforma 
de ofițer rus pe tine? 

Doctorul Leonida zâmbi. 

— Povestea este foarte simplă! răspunse el. Știam că după 
ultima noastră întâlnire în palatul din Petrograd al prințului 
Trubetzkoi, ai plecat, împreună cu Dan Dragomir spre ţara 
Românească. Ani de zile am căutat să dau de urma voastră 
dar n-a fost chip. Nimeni nu-l cunoștea pe Stanislau Rimsky, 
nici în Moldova nici în Muntenia. Renunţasem la nădejdea de 
a te mai găsi vreodată, când, acum un an și jumătate, rușii 
au hotărât să ocupe din nou ţările românești. M-am gândit 
atunci că poate eu voi avea mai mult noroc decât oamenii pe 
care îi trimisesem în căutarea ta și m-am angajat ca doctor 
în armata rusă care urma să ocupe ţările românești. Ca 
ofițer rus am colindat toată Moldova și toată Muntenia dar n- 
am dat de tine nicăieri! 

— Firește, de vreme ce noi eram în Ardeal! zise Dan. 

— Acum o lună, generalul Luders a primit ordin de a 
pătrunde în Ardeal și așa am ajuns la Alba-lulia, unde 
Dumnezeu tot m-a ajutat să dau peste tine! 

— Dragul, dragul meu Leonida, exclamă Stanislau Rimsky 
cu ochii umezi, știam că mi-ai fost un bun și credincios 


prieten, nu mi-aş fi închipuit însă niciodată că-ţi vei jertfi ani 
de zile pentru a mă căuta prin ţări străine! 

— Te-am căutat, nu numai fiindcă voiam să te revăd, zise 
doctorul Leonida, ci și fiindcă aveam o însărcinare de mare 
însemnătate pentru tine... 

— O însărcinare pentru mine? exclamă Mihu, adânc mirat. 
De la cine? Cu ce scop? 

— De la prinţul Adam Poniatowsky și cu scopul de a-ți 
pricinui, cred, o mare bucurie. 

Rimsky se uită mirat la vechiul său prieten. 

— O mare bucurie de la prinţul Poniatowsky? întrebă el, 
nedumerit. 

— Da! răspunse Leonida. Îţi mai aduci aminte că pe 
vremuri, în pădurea de la Zlepitnak, ne-ai povestit de o soră 
a ta a cărei taină maică-ta ţi-a dezvăluit-o cu limbă de 
moarte? 

— Da, știu! zise Mihu, întristându-se deodată. Biata maică- 
mea a închis ochii mai înainte de a-mi fi putut spune cui își 
încredinţase copilul și cine era tatăl sărmanei mele surori 
despre care nici nu știu măcar dacă mai este în viaţă. 

— Sora ta trăiește, Stanislau! 

— Trăiește? strigă Mihu, cu lacrimi de bucurie în ochi. 
Unde este? Ai văzut-o? Vorbește... vorbește, Leonida! 

— Ai văzut-o și tu, dragă Stanislau! răspunse doctorul, 
zâmbind. 

— Eu?!... Am văzut-o eu?... Leonida, te-ai schimbat, 
Leonida şi-ţi baţi joc de durerea unui frate! Anii te-au 
schimbat și nu mai ești prietenul pe care l-am lăsat la 
Petrograd! 

În cuvintele lui Rimsky era atâta amărăciune, atâta 
dezamăgire, încât Leonida se întristă și el. 

— Mi-am schimbat înfățișarea, dragă Stanislau, răspunse 
el, dar sufletul nu! Ti-am spus că sora ta trăiește și așa este! 
Ti-am supus că ai văzut-o chiar și tu, și ai văzut-o! 

— Am văzut-0?!... Într-adevăr?!... Dar unde?... Unde! 

— În ruinele cetăţuii de la Zlepitnak, pe urmă în Cuibul 
Vulturilor din Rudin, pe urmă... 


— Leonida strigă atunci Rimsky, sărind de pe canapea, nu 
cumva... sora mea... este... 

— ...Minerva! întregi doctorul Leonida. Minerva, pe care o 
credeam sora mea! La moartea tatălui meu s-a găsit alături 
de testament o scrisoare în care Iani Kipriotis recunoștea că 
prințul Adam Poniatowsky îi încredinţase spre creștere o 
copilă, fructul unei idile de dragoste pe care prinţul a avut-o 
cu doamna Rimsky și că această copilă este Minerva, pe care 
el a crescut-o ca pe propriul său copil. 

— Așadar... îngână Rimsky. Minerva e sora mea și... și 
prințul Poniatowsky i-a fost tată? 

— Da! răspunse Leonida. | 

— Şi Poniatowsky știe aceasta? 

— Da. L-am chemat și i-am arătat scrisoarea tatii. Bucuria 
lui a fost nespusă și a vrut să mi-o ia pe Minerva. Eu însă m- 
am împotrivit, știind că prinţul este mereu în primejdie din 
pricina urii cu care-l urmăresc rușii și deci, în casa mea e 
mai în siguranţă. Poniatowsky și-a dat seama că așa este și 
mi-a lăsat-o pe Minerva și pe mai departe. 

— Şi unde este Minerva acum? 

— La moșia ei de lângă Grodno pe care i-a dăruit-o prinţul. 

— S-a măritat? întrebă Mihu. 

— Nu! A spus că nu se mărită niciodată și că singura ei 
dorință este să poată trăi lângă tine. Vezi deci, dragă 
Stanislau că cercetările pe care le-am întreprins pentru 
găsirea ta sunt expresia mai întâi a dorinţei ei și numai în al 
doilea rând a dorului meu de a te revedea! 

— Bunul, bunul meu prieten! exclamă Rimsky, strângând 
mâna lui Leonida. Cum să-ţi mulțumesc că ai îngrijit o viaţă 
întreagă de surioara mea? 

— Nu trebuie să-mi mulțumești cu nimic, căci chiar dacă 
n-aş fi crezut-o sora mea, tot aș fi apărat-o împotriva răutăţii 
unui părinte prea aspru! 

— Ai dreptate, Iani Kipriotis n-a fost un tată tocmai bun! 
Dar a murit, Dumnezeu să-l ierte! 

— Amin! zise doctorul Leonida și își șterse o lacrimă din 
ochi. 


— Când mă gândesc că am stat luni de zile unul lângă 
altul în Cuibul Vulturilor din Rudin și: n-am știut că este sora 
mea! zise Mihu. 

— Fiindcă veni vorba de Rudin, mai am o noutate să-ţi 
dau! zise doctorul Leonida. Vă mai aduceţi aminte de 
scrisorile care au ajuns într-un chip atât de tainic pe masa 
noastră din Cuibul Vulturilor, scrisori cu ajutorul cărora te- 
am scăpat pe tine, Stanislau, din ghearele lui Verșeghin, 
comandantul închisorii din Dubro? 

— Îmi aduc aminte! Era dovada crimei lui Verșeghin 
asupra unui mare duce și niciodată n-am putut afla cine v-a 
pus în noaptea aceea pe masă prețioasele documente. 

— Intocmai! zise Leonida. Ei bine, într-o zi, la Cracovia, 
am primit vizita unui moșneag pe care nu l-am recunoscut 
îndată. Știi cine era? 

— Cine? întrebă Mihu. 

— Era bătrânul servitor al prințesei Fedora Feodorovna, 
singurul care cunoștea ascunzătoarea noastră. lar scrisorile 
cu dovada crimei lui Verșeghin ni le pusese el pe masă. 

— Şi de unde le avea? întrebă Dan. 

— Le găsise de mult, în Siberia, în soba unei case în care 
trăsese cu decedatul său stăpân, prințul Feodorov, care avea 
obiceiul să călătorească mult. 

— Şi de ce nu l-a denunţat pe Verșeghin? întrebă Dan. 

— La început le-a ascuns cu gândul să tragă folos din ele. 
Când s-a înapoiat la Moscova după doi ani de călătorii cu 
prinţul Feodorov, câtva timp a uitat de ele. Pe urmă, când a 
dat iarăși peste scrisori, într-o zi, i-a fost teamă să se ducă la 
politie cu ele, să nu-și aprindă paiele în cap din pricină că le 
tăinuise atâta vreme. În curând a plecat iar în călătorii cu 
stăpânul său și cu vremea, umblând tot prin străinătăţi, a și 
uitat de ele, nemaiaducându-și aminte decât când isprăvile 
noastre din Rudin au scos la iveală numele lui Verșeghin. 
Atunci s-a dus odată la Dubro, dar pesemne că Verșeghin era 
atât de furios din pricina noastră că nici nu l-a primit. Pe 
urmă apoi a venit arestarea ta, Stanislau și bietul bătrân a 
renunțat să mai tragă foloase din scrisori și ni le-a dat nouă, 


ca să te scăpăm, știind că prin această îi va face o bucurie 
Fedorei Feodorovna pe care o iubea mult, căci era bună cu 
el. 

— Bietul bătrân! exclamă Mihu. Şi l-ai răsplătit pentru 
fapta sa? 

— Am vrut să-l răsplătesc, dar a refuzat să primească 
ceva, spunând că prinţesa i-a lăsat prin testament cu ce să 
trăiască în belșug, până la capătul zilelor sale. 

Dar acum, dragii mei, urmă doctorul Leonida, eu v-am 
spus atâtea și voi nu mi-aţi destăinuit încă nimic din ceea ce 
s-a petrecut cu voi. 

Mihu îi povesti toate peripeţiile din Baltă, apoi din Ardeal, 
alături de Avram lancu și până să sfârșească romanul atât de 
aventuros al vieţii lui de haiducie se înseră. 

Revederea, istorisirea atâtor lucruri, pe care vechii 
prieteni aveau să și le comunice unui altuia făcură ca timpul 
să treacă pe negândite și înserarea să se lase fără ca vreunul 
din ei să fi băgat de seamă. 

Prietenii nu-și dădură seama cât timp trecuse decât când 
nu se mai vedea în odaie și trebuiră să aprindă lampa. 

— Vai de mine, exclamă atunci doctorul Leonida, ne-am 
luat cu vorba și eu trebuia să mai dau o raită pe la spitalul 
de campanie căci comandantul suprem al armatelor rusești a 
sosit astăzi în Alba Iulia și mâine ne face inspecţie! 

— Cine e comandant suprem? întrebă Mihu, așa, într-o 
doară. 

— E... începu doctorul Leonida să spună, dar deodată se 
opri, faţa i se întunecă și se întoarse de la Mihu. 

— De ce te-ai oprit, Leonida? întrebă Rimsky mirat. 

Doctorul nu răspunse și era vădit că ar fi preferat să tacă, 
dar Rimsky îl zori: 

— Mă faci curios, Leonida! De ce nu vrei să-mi spui cine e 
comandantul suprem al armatelor rusești? Sau poate că 
aceasta este o taină de război a armatei în care te-ai înrolat? 

— Nu este, răspunse doctorul Leonida, întunecat. Nu este 
nicio taină! Dar n-aș vrea să tulbur seninătatea revederii 


noastre cu rostirea unui nume de care ne-a fost silă 
amândurora o viaţă întreagă. 

Mihu se uită nedumerit la prietenul său. Cine putea să fie 
acest comandant suprem al rușilor de care doctorul Leonida 
vorbea cu atât dispreţ, cu atâta ură chiar? 

— Leonida, tăcerea ta mă face din ce în ce mai curios! zise 
Stanislau Rimsky. În ceea ce privește seninătatea revederii 
noastre, nu cred că este în lumea aceasta un om care să ne-o 
poată tulbura! 

— Te înșeli! răspunse vechiul tovarăș al Vulturului Morţii. 
Este un om a cărui amintire ne-ar reîmprospăta în minte 
întâmplări de care e mai bine să nu ne mai aducem aminte și 
să le lăsăm în negura uitării. De aceea, te rog nu-mi mai cere 
să-ţi spun! 

— Pentru a-ţi face ţie o plăcere, nu voi mai insista! zise 
Stanislau Rimsky. Totuși, îţi atrag atenţia că va fi îndeajuns 
să ies în stradă și să-l întreb pe cel dintâi soldat rus cine este 
comandantul suprem și voi afla ceea ce tu nu vrei să-mi spui 
din motive pe care nu le pot înţelege. 

— Ai dreptate! Mai curând sau mai târziu tot vei afla! 
răspunse doctorul Leonida. Atunci află că... Comandantul 
suprem al armatelor rusești care operează în Ungaria și 
Ardeal este... Gorciacov! 

O stâncă dacă s-ar fi rostogolit la picioarele lui Mihu, un 
trăsnet dacă ar fi căzut lângă el, o ghiulea de douăzeci de 
funţi dacă i-ar fi smuls sabia din mână, nu l-ar fi făcut pe 
Stanislau Rimsky să sară mai brusc de pe canapea decât l-a 
făcut acest singur cuvânt: Gorciacov! 

— Gor... Gorciacov ai zis? bâlbâi el. Am auzit bine oare?... 
Călăul Varșoviei să fie aici, la Alba-Iulia? 

— Da, răspunse doctorul Leonida. Prinţul Gorciacov, 
Călăul Varșoviei, comandantul suprem al armatelor rusești, 
se găsește de astăzi după amiază aici, în oraș! 

Uimirea, ura, indignarea lui Mihu fu atât de mare încât 
chibzuitul Vultur al Morţii, cumpătatul Mihu Inimă de Leu, 
nu mai fu în stare să rostească niciun cuvânt timp de câteva 
minute. 


Voia să spună ceva, voia să vorbească, dar niciun cuvânt 
nu-i venise pe buze, dădea din mâini, se înăbușea, ochii 
păreau că-i vor ieși din orbite și vestea aceasta îl impresionă 
atât de cumplit încât Dochiţa și Pia, care nu cunoșteau 
îndeajuns suferințele fostului student al Universităţii din 
Varșovia, se temeau că Mihu a înnebunit. : 

Dar Mihu, Stanislau Rimsky nu înnebunise. Însă vestea că 
ticălosul, nemernicul care-i zdruncinase toată viața, vestea 
că asupritorul nemilos al Poloniei și ucigașul atâtor frați de 
același sânge cu el era acolo, în același oraș, poate la câțiva 
paşi de el, căzu asupra lui Stanislau Rimsky cu atâta putere 
încât nu lipsise mult să-i oprească inima din mers. 

Sângele i se suise la cap amenințând să-i spargă vinele de 
la tâmple și cine știe dacă doctorul Leonida nu era acolo ce 
s-ar fi putut întâmpla. 

Doctorul însă își dădu seama ce se întâmplase. El udă iute 
un prosop în apă rece și-l așeză pe capul și fruntea 
prietenului său iar cu un briceag crestă pielea de la ceafă. 

Peste cinci minute apoi Mihu își reveni în fire, sângele își 
reluase cursul normal și voinicul putu să vorbească. 

— A trecut... a trecut! îngână el. 

— Nu era mai bine dacă nu-ţi spuneam? zise doctorul 
Leonida, făcându-și sieși imputări. 

— Nu! zise Mihu. Gândește-te ce s-ar fi întâmplat dacă 
vestea aceasta o aflam de la un rus pe stradă. 

— Așa este! Atunci tot mai bine că ţi-am spus! zise 
Leonida. 

— Mai bine, prietene! urmă Stanislau Rimsky. Şi crede-mă 
că dintre toate veștile pe care mi le-ai adus nu știu dacă nu 
aceasta este cea care mă bucură mai mult! 

Doctorul Leonida se uită nedumerit la Dan, care la rândul 
lui oglindea aceeași mirare. 

— Te bucură?! exclamă Leonida. Stanislau, am auzit bine? 

— Ai auzit foarte bine, dragă Leonida - zise Rimsky, 
ridicându-se de pe canapea și aruncându-și prosopul ud de 
pe cap, căci firea lui voinică învinse în câteva minute răul 
care pe altul l-ar fi ţinut două zile în pat. Îmi pare bine că 


Gorciacov este la Alba Iulia, căci acum, în sfârșit, va veni și 
răfuiala cea mare, va suna ceasul răzbunării! 


CAPITOLUL 133 
RĂFUIALA CEA MARE 


Doctoral Leonida se dădu un pas înapoi, îngrozit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Stanislau, dar ce ai de 
gând să faci? strigă el. 

— Să mă răzbun, să mă răzbun pe acela care ne-a 
nenorocit pe toţi, pe ticălosul care a îngrășat pământul 
Rusiei cu sânge polonez, pe diavolul cu chip de om căreia i-a 
căzut pradă tata, oamenii căruia au adus-o la sapă de lemn 
pe mama lovind-o mișelește, chiar și pe patul de moarte! 
Lângă trupul neînsufleţit al sărmanei mele mame am jurat să 
nu mă odihnesc până când nu voi răzbuna înjosirea la care a 
împins-o Gorciacov. Astăzi a sunat ceasul când îmi voi putea 
împlini această făgăduinţă! 

— Dar bine, Stanislau, nu-ţi dai seama oare că nici nu te 
vei putea apropia de comandantul suprem al armatei? zise 
Leonida. 

— M-am apropiat eu de temutul guvernator al Varșoviei 
chiar în palatul lui și într-o vreme când eram căutat de o 
armată întreagă de cazaci și nu voi putea face același lucru 
acum, într-un oraș unde nimeni, afară de voi, nu știe cine 
sunt cu adevărat? zise Stanislau Rimsky. 

— Chiar dacă ai izbuti să ajungi la el și te-ai răzbuna, 
gândește-te la primejdia ce te pândește după aceea! 

— Chiar dacă ar fi să înfrunt o mie de primejdii nu una și 
tot nu m-aș da înapoi! zise Rimsky, cu hotărâre. Dar fiți fără 
teamă, căci nu mi se va întâmpla nimic! Lângă trupul 
ticălosului voi lăsa cartea de vizită a lui Stanislau Rimsky, 
pentru ca acolo, în Polonia și Rusia, să se știe că Vulturul 
Morţii și-a ţinut cuvântul și să tremure aceia care ar mai voi 
să-l imite pe Gorciacov. Aici, nimeni nu știe cine este 
Stanislau Rimsky, așa că nu mă ameninţă nicio primejdie! 


— În schimb, se amestecă atunci în vorbă și Mioara, care 
tremura la gândul pericolului căruia se expunea iubitul său, 
îl bagi în bucluc pe doctorul Leonida. Nu se poate ca printre 
rușii de aici să nu se găsească unul măcar care să nu știe că 
doctorul Leonida a fost tovarășul Vulturului Morţii și când în 
cursul cercetărilor se va afla aceasta, Leonida va fi arestat, 
va fi chinuit, pentru a stoarce de la el destăinuirea 
ascunzătorii tale. A 

Cuvintele Mioarei îl cam încurcară pe Mihu. Într-adevăr, 
ea avea dreptate. Dacă lăsa o dovadă că răzbunătorul a fost 
Stanislau Rimsky, fără îndoială că Leonida va fi luat sub 
aspră cercetare și cunoștea îndeajuns metodele rușilor 
pentru a-și da seama că anchetatorii nu se vor sfii chiar și 
să-l chinuiască pe prietenul său pentru a-i dezlega limba. 

Avea el oare dreptul să arunce nenorocirea pe capul 
bunului și credinciosului său prieten? 

Fără îndoială că nu. 

Dar nici la răzbunare nu putea renunţa. Jurase aceasta la 
mormântul mamei sale, jurase aceasta la fiecare nouă urgie 
a lui Gorciacov. 

— Ascultă, Leonida, zise el deodată. Cu ce scop te-ai 
înrolat tu în armata rusească? 

— Ţi-am spus doar, răspunse Leonida, că m-am înrolat cu 
nădejdea că venind în ţările românești voi putea da de urma 
ta. 

— Așadar, acum, după ce m-ai găsit, însemnă că ţi-ai atins 
scopul? urmă Rimsky. 

— Firește! 

— Deci, nimic nu te mai leagă de uniforma pe care o porţi? 

— Nimic! 

— Atunci, te rog să lepezi această uniformă și să vii cu noi 
în Munţii Apuseni, pentru a nu sta în calea răzbunării mele! 

Doctorul Leonida tresări. Așadar nici chiar încercarea 
Mioarei nu reușise de a-l hotărî pe Rimsky să renunţe la 
gândul său! 

— Gândește-te, Stanislau, mai zise el ca o ultimă 
încercare, că chiar dacă aș lepăda uniforma aceasta și aș 


fugi, numele meu ar fi amestecat cu atât mai vârtos în 
uciderea lui Gorciacov și atunci nu m-aș mai putea înapoia 
niciodată în Polonia, unde am reușit să-mi creez un renume 
de doctor bun, unde se găsește mult-puţinul meu avut! 

În jurul buzelor lui Stanislau Rimsky se înfiripă un surâs 
amar. 

— Până să facă anchetatorii legătura între doctorul 
Leonida și Stanislau Rimsky, răspunse el, un împuternicit al 
tău ar putea vinde avutul tău și l-ar putea aduce aici, sau în 
altă parte unde am hotărî să ne stabilim. De altfel același 
gând îl am și cu Minerva. Dar iartă-mă că în dorul meu de 
răzbunare am uitat să mă gândesc la renumele pe care-l ai 
ca doctor în Polonia și în nesocotința mea ţi-am cerut să-l 
jertfești pentru prietenia noastră, pentru răfuiala, la care de 
altfel și tu ai avea dreptul. 

— Stanislau! strigă Leonida jignit, văzând că Rimsky 
înţelesese greșit gândul lui. N 

— Nu, Leonida, lasă, urmă Rimsky îndurerat. Imi voi 
amâna răzbunarea, îl voi urmări pe Gorciacov pas cu pas și 
mă voi răfui cu el atunci când tu nu vei mai fi prin apropiere 
pentru ca să poţi fi bănuit. 

— Stanislau! strigă Leonida, pentru a doua oară. Dacă ti- 
am reamintit de renumele meu de doctor, am făcut-o numai 
fiindcă nădăjduiam ca astfel să te împiedic de a te arunca 
într-o primejdie atât de mare. Dar dacă văd că m-ai înţeles 
altfel, dacă văd că pui la îndoială prietenia mea, atunci află 
că din clipa aceasta am încetat de a mai fi ofiţer în armata 
rusească, află că renunţ la tot ceea ce am în Polonia și nu 
numai că nu voi mai încerca să te opresc din calea 
răzbunării tale, dar te voi ajuta eu însumi și te rog, 
poruncește-mi ce trebuie să fac și mă voi supune orbește și 
cu drag, așa după cum m-am supus ani de-a rândul, la 
Zlepitnak, la Rudin, sau la Petrograd. 

În faţa acestui spirit de sacrificiu, în faţa acestei dovezi de 
nețărmurită prietenie, ochii celor trei femei se umplură de 
lacrimi și privirile Piei mai ales, cătau ca la un erou din alte 
lumi, la doctorul Leonida. 


Rimsky își îmbrăţișă vechiul tovarăș și adânc mișcat, îi 
zise: 

— lartă-mă, Leonida, dacă am pus o clipă la îndoială 
vechile tale simțăminte! În ceea ce privește mâna de ajutor 
pe care mi-o întinzi, nu pot decât s-o primesc cu bucurie, mai 
ales că în situaţia de faţă îmi va fi de mult folos. Și pentru a 
nu mai pierde timpul, deoarece răfuiala trebuie să aibă loc 
încă în noaptea aceasta, fiindcă mâine, în zori, Avram lancu 
se înapoiază în Munţii Apuseni, vino să ne sfătuim asupra 
celor ce avem de făcut! 

Stanislau Rimsky îl luă pe Leonida de braţ și vru să intre 
cu el în odaia alăturată: 

— Dar pe mine... pe mine nu mă luaţi? strigă Dan 
Dragomir. Oare n-am dreptul să-mi am și eu partea mea de 
răzbunare? 

— Ai dreptate Dane, zise Rimsky, destule suferinţe, 
destule necazuri ţi-a pricinuit și ţie Călăul Varșoviei, vino, 
deci, să ne sfătuim toţi trei. 

Cei trei prieteni intrară în odaia alăturată, pentru a pune 
la cale răfuiala cu prinţul Gorciacov. 


Pe la ceasurile nouă și jumătate seara trei ofițeri intrau pe 
poarta comandamentului rus din Alba-lulia, așezat în fostul 
local al comandamentului unguresc. 

Din pricină că în clădire locuia de la amiază comandantul 
suprem al armatelor rusești, prinţul Gorciacov, o sumedenie 
de ofiţeri intrau și ieșeau din comandament în fiecare clipă, 
aducând rapoarte sau ducând ordinele comandantului. 

Santinelele de la poartă cât și cele de la intrarea în 
clădire, prezentară deci armele, după regulament, fără a-i 
mai întreba pe cei trei ofiţeri ce căutau la o oră atât de 
înaintată în localul comandamentului. 


Căci dacă i-ar fi întrebat și i-ar mai fi dus și la ofițerul de 
serviciu, s-ar fi descoperit, spre marea uimire a rușilor, că 
din cei trei noi veniţi, numai unul era într-adevăr ofiţer, iar 
ceilalți doi n-aveau nicio legătură cu uniforma pe care o 
purtau. 

Așa însă, atât adevăratul cât și falșii ofiţeri, intrară în 
clădire și se pierdură printre ceilalţi ofiţeri care forfoteau pe 
coridoare. 

Încetul cu încetul, apoi, rușii din comandament se răriră 
tot mai mult iar la ceasurile zece și jumătate ofițerul de 
serviciu dădu ordin să se închidă porțile, Excelenţa Sa fiind 
obosit și nemaiprimind pe nimeni. 

După ce se încredinţă că toate sentinelele erau la postul 
lor, atât în jurul cât și înlăuntrul comandamentului, ofițerul 
de serviciu se înapoie în odaia lui și se lungi pe canapea cu 
conștiința împăcată a omului care și-a îndeplinit datoria. 

Santinelele se schimbau la miezul nopţii, până atunci mai 
avea vreme deci să tragă un pui de somn... 

Cam pe la unsprezece și jumătate însă, pe când ofiţerul de 
serviciu dormea dus, gândindu-se poate la logodnica lui din 
cine știe ce oraș îndepărtat al Rusiei, trei umbre se 
strecurară tiptil din pod și coborâră în vârful degetelor spre 
coridorul pe care se găsea odaia în care dormea prinţul 
Gorciacov. 

Erau cei trei ofițeri care intraseră în comandament pe la 
ceasurile nouă și jumătate și care până atunci stătuseră 
ascunși în pod. 

Ajunși în capătul coridorului pe care se găsea dormitorul 
comandantului suprem, cei trei ofiţeri se opriră și se uitară 
pe furiș pe coridor. 

— Doi sunt, așa după cum am bănuit! zise unul din ei în 
șoaptă. 

— Cu atât mai bine! răspunse tot în șoaptă cel mai spătos 
din ei. Acum du-te și Dumnezeu să fie cu noi! 

Celălalt ofițer, care purta barbă scurtă, rusească și 
ochelari, se îndreptă și porni pe coridor cu pași hotărâți și 
apăsaţi! 


Tovarășii săi se ascunseră, unul de-o parte, altul de 
cealaltă parte a ușii coridorului. 

Când santinelele care păzeau în faţa ușii lui Gorciacov 
auziră zgomot de pași, întoarseră capul și luară îndată 
armele în mână gata de a trage. 

Îl lăsară pe ofiţer să se apropie până la trei pași apoi 
exclamară în șoaptă: 

— Cine-i? Stai! 

Ofiţerul se opri. 

— Ce dracu, nu mă cunoașteţi? zise el, vorbind tare. Aţi fi 
în stare să-mi mai găuriţi pielea! 

— Dumneata ești, tătucă doctore? zise atunci unul dintre 
cazaci. Vorbește mai molcom tătucă, fiindcă doarme tătuca 
cel mare. 

— Aoleo, s-a și culcat? zise atunci ofițerul în șoaptă, dar 
mare ghinion mai am! 

— Ce s-a întâmplat tătucă? întrebă sentinela din nou. 

— Dracul s-o ia de treabă! răspunse ofițerul necăjit. 
Românii ăștia mi-au dat o ladă plină cu daruri scumpe 
pentru Excelenţa Sa, prințul Gorciacov și acum nu știu ce să 
mă fac cu ea! 

— Păi de ce n-ai lăsat-o la ofiţerul de serviciu, tătucă? 
întrebă cazacul. 

— Dar unde-i ofițerul de serviciu? zise ofiţerul, furios. Şi-a 
găsit o femeiușcă prin oraș și s-a dus dracului la ea. Dacă nu 
mi-ar fi prieten, aș face raport mâine, să se înveţe minte ce 
însemnă să părăsești postul! 

— Nu fi supărat, tătucă! zise santinela, împăciuitor. E 
băiat tânăr, sângele fierbe, femeile pe aici sunt cu lipici, ce 
să-i faci! 

— Dar ce să fac eu cu lada? se frământă ofițerul. 

— Păi s-o aducă aici, uite în odaia din faţă și nu se atinge 
nici naiba de ea. 

— Cine s-o aducă? Plutonierul și cu un cazac au cărat-o 
până la scară, dar pe scară în sus n-o mai pot ridica fiindcă e 
grea. Afară doar... Da, da, aţi putea să vă duceţi voi să le 
ajutați. 


— Ne-am duce noi, tătucă, răspunse sentinela, dar vezi 
dumneata, cum să părăsim postul? 

— De asta să nu vă pese, căci stau eu în locul vostru, până 
veniţi cu lada! 

— Da, da, zise cazacul, dar noi avem poruncă, orice s-ar 
întâmpla, să nu părăsim postul. 

— Mii de draci, se supără ofiţerul, dar nu v-ajunge când 
stau eu în locul vostru? 

— Stai, stai, tătucă, dar reglementul... 

— Să te ia dracul, cu reglementul tău cu tot! șuieră 
ofițerul. Din cauza încăpățânării voastre, va trebui să stau la 
capătul scării și să păzesc lada toată noaptea! Dar să vă 
ferească Dumnezeu să veniţi pe la spital, căci pentru cea mai 
mică zgârietură, vă tai amândouă picioarele! 

Santinela începu să se scarpine după ureche. El știa că nu 
era bine să te strici cu doctorii în timp de război, căci viața 
îți este de multe ori în mâinile lor și nu dau nimănui 
socoteală pentru ce ţi-au tăiat o mână sau un picior, când 
rana nu era gravă și se putea vindeca fără să te lase schilod 
o viaţă întreagă. 

De aceea, când văzu că ofițerul doctor vrea să plece 
furios, alergă după el și-i spuse: 

— Stai, tătucă, stai! Uite că ne ducem să aducem lada, 
numai să nu afle nimeni că am părăsit postul. 

— Nu află nimeni, nu vă temeti! răspunse ofiţerul. 
Plutonierul e și el foarte bucuros să-i ajutaţi la urcarea lăzii 
aici, căci dacă nu, ar trebui s-o păzească și el toată noaptea. 

— Bine, tătucă! zise sentinela, rezemându-și pușca de 
perete, apoi, întorcându-se spre tovarășul său, îi zise: 

— Hai, Ioane! Trebuie să facem asta pentru tătuca 
doctorul! 

— Firește, firește! încuviinţă și celălalt cazac și însoţit de 
tovarășul său se îndreptă spre ușa coridorului. 

Dar când să iasă pe ușă simţiră deodată o durere cumplită 
în moalele capului, lumea se întunecă înaintea ochilor lor și- 
și pierdură cunoștința în braţele celor doi falși ofiţeri care 


pândeau la ușă și care îi ameţiseră cu câte o lovitură 
zdravănă de pumn în moalele capului. 

Ei legară apoi cobză sentinelele, le vârâră câte un căluș în 
gură și le așezară în prima odaie de pe coridor care era 
goală. 

Pe urmă se apropiară în grabă de tovarășul lor care-i 
aștepta în locul santinelelor. 

— Totul a mers de minune! acum să intrăm, zise cel mai 
voinic dintre ei și apasă pe clanţă, cu multă băgare de 
seamă. 

Clanţa cedă și ușa se deschise. 

Ofițerii se strecurară unul după altul înăuntru și ajunseră 
într-un fel de anticameră neiluminată. 

Prin draperiile care ţineau loc de ușă se strecura o dâră 
ușoară de lumină. 

Ofiţerul cel mai spătos, o luă înainte și privi cu băgare de 
seamă prin crăpătura draperiei. 

Privirile lui căzură într-o odaie de lucru, plină cu 
nenumărate hărţi întinse pe pereţi. O lampă ce atârna din 
tavan lumina odaia în care nu se găsea nimeni. 

La stânga însă, cum intrai în această odaie, mai era o ușă 
deschisă care dădea într-o a treia încăpere tot luminată. 

Cei trei ofiţeri se apropiară în vârful degetelor de această 
ușă și se uitară pe furiș în odaie. 

Un pat, două scrinuri, o oglindă de toaletă, dovedeau că 
această încăpere slujea drept dormitor. 

În faţa măsuţei de noapte, un bărbat înalt, puţin adus de 
spate își așeza ceva acolo. 

Era prințul Gorciacov, atotputernicul comandant al 
armatelor rusești, care tocmai se pregătea să se culce, după 
ce mai lucrase singur, aproape un ceas, de la plecarea celui 
din urmă ofiţer. 

Cei trei ofițeri intrară în odaie și mulțumită covorului 
moale și gros înaintară chiar până lângă Gorciacov, fără ca 
acesta să fi prins de veste, mai ales că într-adevăr, era tare 
obosit. 

— Gorciacov! zise atunci cel mai înalt dintre ofiţeri. 


Călăul Varșoviei se cutremură și se întoarse. 

Chipul lui era alb ca varul, genunchii îi tremurau, spaima 
îi înăbușise ţipătul în gât. 

De altfel nici n-ar fi fost bine pentru el să ţipe căci ţeava 
pistolului aceluia care-l strigase pe nume îi atingea tâmpla. 

— Un singur cuvânt, Gorciacov, zise ofițerul cel înalt, și te 
prăbușești la pământ cu ţeasta găurită. 

— Rimsky... Rimsky... putu în cele din urmă să îngâne, 
Gorciacov. 

— Da, Rimsky, răspunse Mihu căci el era, Stanislau 
Rimsky, Vulturul Morţii. 

— Dar nu... nu se poate... Rimsky, a fost executat... 

— A fost executat și totuși e aici! lar aceștia doi sunt 
tovarășii Vulturului Morţii, Dan Dragomir și doctorul 
Leonida! Mă mir doar că Excelenţa Voastră nu se bucură de 
această revedere căci eu știu că oamenii au obiceiul să se 
bucure când întâlnesc pe neașteptate un vechi cunoscut! 

— Stafii... stafii! bâlbâi prinţul Gorciacov cu vocea 
sugrumată. 

Stanislau Rimsky continuă să zâmbească, batjocoritor. 

— Fie, n-ai decât să crezi că sunt o stafie! Asta n-are mare 
însemnătate! Lucrul de căpetenie este că am venit să 
încheiem o veche socoteală... Da, să-ţi cer socoteală pentru 
chinuirea Mioarei Comăneanu, pentru vânătoarea sălbatică 
pe care ai condus-o ani de zile împotriva mea și a tovarășilor 
mei, pentru moartea Fedorei Feodorovna și a celor doi 
prieteni ai mei, uciși în pădurea Rudin, am venit să-ţi cer 
socoteală pentru tot sângele nevinovat al polonezilor care au 
fost spânzurați, împușcați sau surghiuniţi în Siberia din 
porunca ta! 

Comandantul suprem al armatelor rusești era de 
nerecunoscut. El stătea în faţa celor trei voinici, cu faţa ca 
de var, ochii i se umflaseră, amenințând să-i iasă din orbite 
și din când în când ridica mâna ca și când ar fi vrut să 
alunge niște stafii. 

— Nu... nu... nu se poate! bâlbâi el abia perceptibil! 


Stanislau Rimsky trecu pistolul în mâna stângă iar în 
dreapta apucă plăselele de fildeș ale pumnalului său. 

— Acum să ne răfuim, prințe Gorciacov, zise Vulturul 
Morţii. Ştiam prea bine că Dumnezeu va fi milostiv cu mine 
și mi te va scoate cândva în cale pentru a-ţi plăti toate 
amărăciunile pe care mi le-ai pricinuit... lată că ziua cea 
mare, ziua răfuielii a sosit, căci soarta a rânduit astfel 
împrejurările, încât să vii aici, în ţară străină, pentru ca să-ţi 
primești pedeapsa de care ai putut scăpa atâta amar de 
vreme. 

Prințul Gorciacov vru să strige, dar în aceeași clipă 
pumnalul lui Rimsky lovi și sângele atotputernicului 
comandant al armatelor rusești ţâșni furios din pieptul lovit. 

Destinul se împlinise... Zeul răzbunării își desăvârșise 
opera. 

Horcăitul de moarte al guvernatorului Varșoviei fu 
înăbușit de plapuma pe care Rimsky o aruncă iute peste 
capul celui căzut pe pat. 

Iar când Vulturul Morţii ridică plapuma peste câteva clipe, 
prinţul Gorciacov nu mai era... 

Trupul lui neînsufleţit zăcea întins pe spate, în pat, având 
în piept pumnalul aducător de moarte pe ale cărui plasele de 
fildeș era săpat numele aceluia care i-l dăruise, Stanislau 
Rimsky. 

Vulturul Morţii nu întinse mâna după pumnal. El îl lăsă 
acolo, deoarece voia să se afle în Polonia și Rusia cine fusese 
acela care-i dăduse lovitura de moarte guvernatorului 
Varșoviei, voia să se știe că Stanislau Rimsky nu rămânea 
dator nimănui și că învia chiar din morţi pentru a-și împlini 
răzbunarea. 

— Dreptate s-a făcut! mai zise Stanislau Rimsky și ceilalți 
doi tovarăși ai săi, repetară: 

— Dreptate s-a făcut! 

Pe urmă se întoarseră toţi trei de la acela care-i aruncase 
pe drumuri, care-i făcuse să ia calea codrilor, care asuprise 
zeci de ani Polonia și ieșiră din nou în coridorul pustiu. 


Își aranjară uniformele de ofițeri ruși și porniră spre scara 
la ușa căreia Mihu și cu Dan Dragomir doborâseră cele două 
sentinele. 

Pentru a se încredința că isprava lor nu fusese băgată de 
seamă de nimeni doctorul Leonida deschise ușa și aruncă o 
privire în odaie. Cele două sentinele zăceau și acum legate 
cobză și cu călușul în gură. 

Unul din ruși, cel care stătuse de vorbă cu Leonida se 
trezise însă și se zbătea, se frământa, încercând să-și scoată 
măcar călușul din gură, ceea ce însă nu-i izbuti căci Mihu îl 
legase bine și cazacul nu putea să-și miște nici măcar un 
deget. 

— De aceștia nu trebuie să ne temem! zise Leonida, 
trăgând ușa după ei. 

— Numai la poartă de nu ni s-ar face greutăţi, adăugă Dan 
Dragomir. 

— Nu cred, căci nu e încă miezul nopţii, răspunse doctorul 
Leonida, și numai atunci ar fi ceva mai greu să ne strecurăm 
deoarece se schimbă garda și ofițerul de serviciu ar putea să 
ne întrebe ce rost avem în miez de noapte în comandament. 

— Atunci să ne grăbim, zise Mihu și o și luă pe scări, în 
jos, urmat de cei doi prieteni ai săi. 

Ei coborâră treptele, fără a fi împiedicaţi de cineva și în 
curând ajunseră în curte unde nu era ţipenie de om. 

Cei trei prieteni răsuflară ușuraţi și se îndreptară în grabă 
spre poartă unde  santinelele făceau cei trei pași 
reglementari în fața posturilor lor. 

Pentru a nu stârni bănuiala acestora, apropiindu-se de 
poartă voinicii își încetiniră mersul și începură să vorbească 
pe rusește despre izbânda pe care armata rusă o repurta 
peste tot împotriva ungurilor. 

Cu ochii aţintiţi numai asupra porţii, voinicii nici nu 
băgaseră de seamă că ușa camerei de gardă se deschisese în 
urma lor și un ofițer, urmat de opt cazaci, ieșise din odaie. 

— Cine-i acolo? Stai! auziră deodată voinicii pe cineva 
strigând în urma lor. 


Cei trei răzbunători ai cruzimilor lui Gorciacov se 
cutremurară. Cel dintâi gând al lor fu s-o ia la fugă, dar 
poarta înaltă și încuiată a comandamentului îi făcu să-și dea 
seama că o încercare de fugă ar fi fost cu totul zadarnică. De 
altfel, toţi trei cunoșteau prea bine obiceiurile din armată și 
știau că nesupunerea în timp de noapte la comanda: „Cine-i? 
Stai!”, este urmată de o ploaie de gloanţe și de aceea, toți 
trei se opriră, ca și când s-ar fi înțeles mai dinainte ce să 
facă într-o asemenea împrejurare. 

Intre timp, ofițerul de serviciu, căci el era cel care ieșise 
în fruntea soldaţilor din camera de gardă, se apropie de cei 
trei voinici și întinzând pistolul asupra lor, strigă: 

— Cine sunteţi? Parola! 

— La naiba, Zaburow, răspunse atunci doctorul Leonida, 
pe ton glumet, lasă în jos pistolul acela sau vrei să nu mai ai 
cine să-ţi îngrijească vătămătura! 

— Tu ești, doctore? strigă atunci căpitanul. Bată-te 
norocul, dar ce cauţi în miez de noapte la comandament? Și 
cine sunt camarazii? 

— Căpitanul Sipsky răspunse Leonida, arătând spre Mihu 
Inimă de Leu, apoi întinzându-și mâna spre Dan Dragomir, 
urmă cu prezentarea: 

— Căpitanul Molotov, amândoi de la comandamentul 
diviziei 24 cu tabăra în Cluj. 

— Îmi pare bine, răspunse Zaburow, strângând pe rând 
mâna lui Mihu și a lui Dan Dragomir. Dar ce caută camarazii 
la ora aceasta în comandament? 

— Ar trebui să întrebi, de ce pleacă la ora aceasta din 
comandament? zise Leonida în grabă ca nu cumva Mihu sau 
Dan să răspundă vreo prostie. 

— Nu te înţeleg! răspunse ofiţerul de serviciu, nedumerit. 

— Uite, dragă Zaburow ce este, urmă doctorul Leonida. 
Căpitanul Sipsky, care-mi este prieten din copilărie, a venit 
împreună cu căpitanul Marilov... 

— Parcă spuseși Molotov? îi tăie vorba ofiţerul. 

— Molotov, Marilov, îi cam încurc numele, căci pe el l-am 
cunoscut de-abia astă seară, răspunse Leonida fără șovăire, 


a venit împreună cu Sipsky spre a lua noi ordine de la 
Excelenţa Sa, comandantul suprem, pentru divizia a XXIV-a, 
care și-a atins obiectivul ocupând Clujul. Bieţii oameni au 
sosit însă cam târziu, aproape de zece seara și n-au mai fost 
primiţi în audiență de Excelenţa Sa, care fiind obosit, a 
amânat restul audienţelor pentru mâine dimineaţă. 

— Știu! zise ofițerul de serviciu. 

— Tocmai, urmă doctorul Leonida. Bieţii oameni, de teamă 
de a nu pierde și audiența de mâine de dimineaţă, au hotărât 
să rămână în comandament, pentru ca mâine să fie printre 
cei dintâi care vor pătrunde la Excelenţa Sa. Eu ieșeam 
tocmai de la prinţul Gorciacov, căruia i-am pus niște 
ventuze, căci e răcit, când dau nas în nas cu Sipsky, care 
căuta o odaie unde să se întindă până mâine. 

Cum nu-l mai văzusem de ani de zile, ne-am așezat la 
taifas și din vorbă în vorbă ne-a apucat miezul nopţii. Între 
timp, foamea răzbindu-i pe prietenii noștri, i-am poftit până 
la mine să îmbuce ceva și acum mergem toţi trei spre 
locuinţa mea. Nădăjduiesc că n-ai nimic împotrivă dacă ieșim 
pe poartă fără să cunoaștem parola! 

— E cam încurcată treaba, dragă doctore, răspunse 
ofiţerul, scărpinându-se după ureche. Prinţul Gorciacov în 
comandament... să dai drumul la doi ofiţeri străini de 
comandament să plece când nu cunosc parola... 

— Dar nu vei fi vrând să moară de foame bieţii oameni! 

— Nu... dar am putea face altceva, răspunse Zaburow. 
Veniţi toţi trei la mine, în camera de gardă, trimitem un 
cazac să ne aducă mâncare și băutură la cârciuma de peste 
drum și-i tragem un pui de chef până la ziuă. De altfel, 
Dumnezeu te-a trimis, doctore, căci mi s-a desfăcut bandajul 
de la vătămătură și de-abia mai pot umbla. 

— Bandajul ţi-l leg eu mâine, zise Leonida, care tremura la 
gândul că Zaburow îl va ruga să i-l lege acum, căci aceasta i- 
ar fi luat cel puţin o jumătate de ceas și în timpul acesta 
uciderea lui Gorciacov putea fi descoperită. În ceea ce-i 
privește pe prietenii mei, invitaţia ta este foarte drăguță, dar 
ei nu o vor primi, deoarece după mâncare vor să se culce 


căci sunt foarte obosiţi. S-au poate că nu, Sipsky? îl întrebă 
doctorul Leonida pe Mihu. 

— Avem două zile de călărie în urma noastră, răspunse 
Mihu, fără șovăire, și dacă am primit găzduirea doctorului 
mărturisesc că am făcut-o mai mult cu gândul că vom putea 
dormi într-un pat ca lumea decât pentru mâncare. 

— Îmi pare foarte rău și vă rog să nu vă supăraţi, 
camarazi, zise Zaburow, dar afară din comandament nu vă 
pot lăsa. Gândiţi-vă că e în joc cariera mea! 

— La naiba, Zaburow, strigă Leonida, dar ești mai 
încăpățânat ca un catâr. Sau poate crezi că prietenii mei au 
furat niscaiva planuri de război? 

— Nu cred nimic, doctore, răspunse ofițerul de serviciu, 
dar ordinu-i ordin și nu pot risca să mă văd la Consiliul de 
Război. Dacă vreţi, poftiţi în camera de gardă... 

— Lasă, Leonida, se amestecă atunci în vorbă și Mihu, 
care văzând încăpăţânarea ofițerului, nu voi să lungească 
vorba și mai mult, dacă-i așa ne întoarcem la comandament 
și vom dormi pe podea. Dacă vrei, ţine-ne și tu tovărășie. 

Cu aceste cuvinte, Mihu îl salută pe ofițerul de serviciu și 
făcând stânga-mprejur porni înapoi pe drumul pe care 
venise, urmat de Dan și apoi și de Leonida, care furios, nici 
măcar nu-l salută pe Zaburow. 

Văzând încăpăţânarea ofițerului de serviciu, Mihu se 
gândi să se înapoieze în clădire, de unde mai târziu, după ce 
Zaburow se va fi culcat din nou să încerce să sară zidul 
pentru a ajunge în oraș. 

Cei trei prieteni făcuseră câţiva pași, când auziră în urma 
lor pe Zaburow, strigând: 

— Doctore, dar bandajul nu mi-l faci? 

— Ordinul spune că vizita medicală se face dimineaţa de la 
zece la douăsprezece! răspunse Leonida, tăios, fără a 
întoarce capul măcar. 

— Bine doctore, dar de-abia mai umblu! se tângui 
Zaburow, venind după el. 

— Şi prietenii mei pică de oboseală și vor trebui să 
doarmă pe scânduri, răspunse Leonida. Te ţii tu de litera 


regulamentului, mă ţiu și eu. Mâine, de la zece la 
douăsprezece, la ambulanţă. Noapte bună, Zaburow. 

— Ascultă, doctore... Stai puţin, la naiba, nu fugi așa căci 
nu mă pot ţine după tine cu blestemata asta de vătămătură... 

Voinicii se opriră și așteptară să fie ajunși de ofițerul de 
serviciu. 

— Uite ce este, doctore, zise ofițerul, să facem târg. Eu vă 
las să ieșiţi din comandament, dacă-mi faci bandajul acum. 

— Mărturisesc că aș avea mare poftă să te pedepsesc 
pentru lipsa de prietenie de care ai dat dovadă, răspunse 
doctorul Leonida, dar fiindcă mi-e milă de bietul Sipsky și 
tovarășul său primesc. 

Cu aceste cuvinte Leonida se întoarse și porni spre 
camera de gardă urmat de căpitanul Zaburow și de cei doi 
voinici. 

Mihu începuse să se neliniștească însă. Prea multă vreme 
rămâneau în comandament, cineva putea să observe lipsa 
sentinelelor din fața apartamentului lui Gorciacov și atunci 
erau pierduţi. 

N-avea încotro și trebuia să fie bucuros că ofițerul de 
serviciu le oferise acest târg căci altfel cine știe dacă mai 
puteau părăsi clădirea. 

La rândul lui Leonida era și el îngrijorat. Mihu și Dan 
Dragomir erau îmbrăcaţi numai pe deasupra în uniformă 
căzăcească. Sub mantie ei își purtau hainele obișnuite și se 
putea întâmpla prea ușor ca în timpul cât el îl bandaja pe 
căpitanul Zaburow, acesta, la lumina lămpii din camera de 
gardă să observe deghizarea. De aceea se gândi la un mijloc 
să-i îndepărteze măcar pe cei doi prieteni din comandament 
Și zise: 

— Ascultă, Sipsky, luaţi-o voi înainte, căci eu am de lucru 
cu Zaburow cel puţin o jumătate de ceas. Eu stau în Strada 
Mare, la numărul 149. Spuneţi-i lui Grișa, vistavoiul meu să 
vă pregătească ceva de mâncare și culcaţi-vă, nu mă mai 
așteptați pe mine, căci mâine trebuie să vă sculaţi cu 
noaptea în cap. 


Mihu vru să răspundă ceva, pesemne să se împotrivească 
rămânerii acolo singur a lui Leonida, dar doctorul se și 
întoarse spre ofițerul de serviciu și-i zise: 

— Zaburow, dă ordin ca prietenii noștri să fie lăsaţi să 
plece. 

Ofiţerul se întoarse spre plutonierul care-l aștepta în 
fruntea celor opt soldaţi, în fata camerei de gardă și-i zise: 

— Kornicek, însoțește-i pe domnii ofițeri până la poartă! 

— Am înţeles, tătucă! 

Mihu și Dan Dragomir își luară rămas bun de la Zaburow 
și porniră spre poartă însoţiţi de plutonier, în vreme ce 
Leonida intră cu Zaburow în camera de gardă unde începu 
să desfacă bandajul ofițerului. 

Peste câteva minute se întoarse și plutonierul de la poartă 
și văzându-l pe Zaburow dezbrăcat, întrebă: 

— Tătucă, dar ce facem cu garda? Miezul nopţii a trecut și 
noi n-am schimbat-o încă! 

— Să aștepte! răspunse Zaburow. 

— Așteaptă ea, tătucă, zise plutonierul, dar să nu ne 
pomenim cu un control, căci vezi dumneata, e tătuca ăl mare 
aici. 

— Ai și tu dreptate! zise ofiţerul de serviciu, plictisit. Uite 
ce e măi Kornicek, du-te și schimbă tu santinelele și după ce 
termin cu doctorul fac eu rondul. 

— Am înţeles, tătucă! răspunse plutonierul și ieși. 

Doctorul Leonida scăpă bandajul din mână și o clipă se 
părea că se va repezi pe ușă, afară... 


CAPITOLUL 134 E 
CLIPE DE GROAZA 


— Mare copilărie a mai făcut și Leonida, îi zise Mihu lui 
Dan, mergând spre locuința doctorului, după ce ieșiră din 
comandament. Acum a rămas acolo singur și ferească 
Dumnezeu să se descopere isprava noastră căci atunci... 


Voinicul nici nu îndrăzni să-și exprime gândul în cuvinte. 

— Leonida s-a gândit, răspunse Dan Dragomir, că 
prezenţa noastră acolo putea fi primejdioasă și de aceea ne-a 
trimis înainte. 

— Știu, zise Mihu Inimă de Leu, dar ce se face el singur, 
dacă, Doamne fereşte, uciderea lui  Gorciacov este 
descoperită mai înainte de a fi părăsit el comandamentul? 

— Trebuie să recunoști, căpitane, căci, cu noi sau fără noi, 
în cazul acesta tot nu s-ar fi putut face nimic. Dar nu trebuie 
să ni-l închipuim pe satana mai negru decât este în realitate. 
Leonida se va grăbi cu bandajarea ofițerului și vei vedea că 
nici nu vom ajunge bine acasă și va veni și el. 

— Să dea Dumnezeu, răspunse Mihu clătinând din cap, să 
nu se adeverească presimţirea pe care o am! 

Voinicii nu mai schimbară niciun cuvânt tot drumul până 
acasă, unde fetele-i primiră cu nespusă bucurie, cu o bucurie 
atât de mare, de a-i vedea reîntorcându-se încât la început și 
uitară să întrebe dacă-și îndepliniseră misiunea. 

Numai când Pia întrebă unde a rămas doctorul Leonida, 
numai atunci zise și Mioara, îngrijorată: 

— Mihule, dar prietenul nostru unde este? Nu cumva... i s- 
a întâmplat ceva? 

— Nu i s-a întâmplat nimic, răspunse Mihu, adresându-se 
mai ales Piei, care vedea că se interesează mai mult de 
soarta doctorului. 

Apoi, în câteva cuvinte, istorisi cele petrecute la 
comandament. 

— Acum însă, să ne pregătim de fugă, încheie Mihu, căci 
îndată după venirea lui Leonida, trebuie să ne înapoiem în 
munţi, deoarece rămânerea noastră aici nu va mai fi cu 
putinţă. 

Toţi cinci se apucară să scotocească în grabă prin casă și 
adunară toate lucrurile doctorului pentru ca la sosirea 
acestuia să nu mai piardă vreme cu împachetatul. 

Trecu astfel o jumătate de ceas fără însă ca Leonida să se 
înapoieze. Mihu se uita necontenit la ceas și de fiecare dată 
chipul lui devenea mai întunecat, privirile lui mai neliniștite. 


Întârzierea doctorului nu era semn bun și ea nu făcea 
decât să-l întărească pe fostul căpitan al haiducilor și mai 
mult în presimţirea sa rea. 

Și neliniștea lui era împărtășită și de ceilalţi care dacă nu- 
și tălmăceau îngrijorarea în cuvinte era numai pentru că 
fiecare căuta să nu mărească temerea prietenilor săi. 

În cele din urmă însă, Dan Dragomir, cel mai nerăbdător 
din fire, nu se mai putu stăpâni și zise: 

— Căpitane, nu-i lucru curat cu Leonida. Iată, a trecut un 
ceas de când am părăsit comandamentul și el tot n-a venit 
încă. Eu aș fi de părere să dăm o raită până acolo, să vedem 
ce s-a întâmplat. 

— Şi eu m-am gândit! răspunse Mihu, îngândurat. Se pune 
însă o altă întrebare. Ce facem cu fetele? Căci în situaţia de 
faţă nu le mai putem lăsa singure aici. După descoperirea 
morții lui Gorciacov, când santinelele vor spune că doctorul 
Leonida i-a amăgit să-și părăsească postul, fără îndoială că 
cel dintâi drum al cazacilor va duce aici, la locuința 
prietenului nostru. 

— Mergem și noi, cu voi! zise Pia fără șovăire. 

— Nu se poate, răspunse Mihu cu hotărâre. 

— Nu putem ști la ce trebuie să ne așteptăm și prezenţa 
voastră n-ar putea decât să ne încurce. 

— Dar ce facem atunci? întrebă și Mioara. Tu însuţi spui 
că aici nu putem rămâne. 

— Firește că nu! răspunse Mihu. lată însă, ce vom face. 
Dan vă va însoţi până în tabăra lui Avram lancu de la 
marginea orașului și vă va lăsa acolo unde ne veţi aștepta 
până când vom veni și noi. 

— Şi tu? întrebă Mioara, cu teamă. Tu rămâi aici? 

— Nu! Eu mă voi strecura până la comandament și voi 
căuta să văd care este pricina întârzierii prietenului nostru. 
Dacă nu i s-a întâmplat nimic, îl iau și vin cu el în tabără, de 
unde vom porni îndată în munţi fără a-l mai aștepta pe 
Iancu. 

— Dar dacă, Doamne fereşte... zise Pia, vădit abătută. 


— Atunci... atunci sau plecăm cu Leonida din Alba-Iulia 
sau dacă nu, această cetate istorică ne va fi mormânt 
tuturor! 

— Cum? strigă Mioara, speriată, crezi că s-ar putea 
întâmpla... 

— Nu cred nimic! răspunse Mihu, fără a o lăsa să 
sfârșească. Nici nu pot crede nimic până nu știu cum stau 
lucrurile. 

— Vezi, dragă Stanislau, îngână atunci Mioara lipindu-se 
de pieptul iubitului său, cât te-am rugat toţi să renunțţi la 
pedepsirea lui Gorciacov! Dacă ne ascultai, acum nu trebuia 
să trecem din nou prin cine știe ce primejdii! 

— Nu mai vorbi așa, Mioara mea, căci ceea ce s-a 
întâmplat trebuia să se întâmple. Și chiar dacă ar trebui să 
plătim toţi cu sângele nostru moartea Călăului Varșoviei, 
jertfa tot n-ar fi prea mare căci prin sacrificarea noastră am 
scăpa zeci și sute de vieţi care ar mai fi căzut pradă de acum 
înainte poftei de sânge a lui Gorciacov. 

— Fiţi fără teamă însă căci Dumnezeu ni l-a trimis aici pe 
Gorciacov pentru a-și primi pedeapsa și Dumnezeu ne va și 
scăpa dacă ne-ar amenința noi primejdii. 

Inainte, deci! Dane, iei fetele și le duci în tabără, iar pe 
urmă vei veni să ne întâlnim în cârciuma din faţa 
comandamentului care după cum am văzut e deschisă toată 
noaptea. 

— Stanislau, zise Mioara rugătoare, nu te gândești că ai 
putea fi recunoscut, tocmai acolo, în faţa comandamentului? 

— Fii fără teamă, Mioara mea, răspunse voinicul, căci nu 
ne va recunoaște nimeni. Acum, după ce am lepădat mantiile 
de ofiţeri ruși nimeni nu va bănui în noi pe aceia care au 
curmat viaţa ticăloasă a lui Gorciacov și despre care rușii 
știu că purtau uniformă căzăcească. 

Dar să nu mai pierdem timpul! La revedere, iubito, urmă 
voinicul sărutând-o pe frunte. Fiţi fără teamă căci Domnul 
nu-i va lăsa pe acela pe care El însuși i-a hotărât să fie 
pedepsitorul Călăului Varșoviei! După ce voi fi dat de 
doctorul Leonida, mă voi înapoia și eu îndată lângă voi. 


Cei cinci prieteni ieșiră în stradă și aici, Dan Dragomir și 
cele trei fete o luară spre dreapta spre poarta orașului, iar 
Mihu Inimă de Leu se îndreptă spre comandament. 


Când doctorul Leonida, care-l bandaja pe Zaburow, 
ofițerul de serviciu în noaptea aceea la comandament, auzi 
că acesta îi porunci plutonierului să schimbe santinelele, 
emoția lui fu atât de mare încât scăpă bandajul din mână. 

— Ce-ai doctore? întrebă ofițerul, mirat. Ai îngălbenit de 
parcă ai fi văzut moartea cu ochii! 

— Moartea cu ochii?... 

Da, fără să-și dea seama, Zaburow pusese în cuvinte 
tocmai ceea ce trecuse prin fața doctorului Leonida. 

În clipa în care Zaburow îi porunci plutonierului Kornicek 
să schimbe garda, Leonida avu impresia că vede înaintea sa 
scheletul hidos al morţii, care cu un rânjet fioros își ridica 
coasa asupra lui. 

Și era oare de mirare că moartea se înfăţișă înaintea 
bietului Leonida în clipa aceea? 

Schimbarea gărzii însemna descoperirea morții lui 
Gorciacov, însemna găsirea celor două sentinele care 
fuseseră aruncate într-o odaie de pe coridor, însemna 
arestarea lui, acolo, în comandament chiar și apoi... 
moartea. 

— Doctore, pentru Dumnezeu, mă sperii! urmă Zaburow, 
când văzu că Leonida nu-i răspunde, ci stă cu ochii aţintiţi în 
gol, ca lovit de un trăsnet. Ce-ai, doctore? Ţi-a venit rău? 

Leonida își ridică încet capul, se uită la ofițer, cu priviri 
năuce, apoi, deodată, ridică bandajul, îl înfășură cu o iuțeală 
uluitoare și începu să-l așeze în jurul pântecului lui Zaburow 
cu atâta grabă, încât ai fi crezut că toţi tătarii din lume sunt 
pe urmele lui. 


— Mai încet, doctore... mai încet, scrâșni ofiţerul. Mă 
doare, omule... De ce mă legi așa de jos?... vătămătura e mai 
sus... La naiba, doctore ai înnebunit, sau ce ai? și cu o 
mișcare bruscă, îi prinse mâna, care tocmai se pregătea să 
rupă bandajul la jumătate. 

— Lasă-mă... lasă-mă să termin mai repede, îngână 
Leonida, gâfâind, de parcă ar fi alergat zece poște pe jos. 

— Dar de ce să te temi? întrebă ofiţerul nedumerit. Ai tot 
timpul să ajungi acasă! Nu vezi că m-ai legat prost? 

— Te voi lega mâine, mai bine, zise Leonida, smulgând 
bandajul din mâna lui Zaburow, rupându-l și înnodându-l cât 
ai clipi din ochi. Acum n-am timp... n-am timp! 

Zaburow, care era o brută, trânti o înjurătură grosolană și 
urmă: 

— Îţi baţi joc de mine, doctore! Cu bandajul acesta nu pot 
face doi pași. 

— Mâine... mâine ţi-l fac mai bine... Acum n-am timp! 
răspunse Leonida și se pregăti să plece. 

— Doctore, purtarea ta mi se pare foarte ciudată... Te 
grăbești de parcă ai avea ceva pe conștiință! Sau poate că 
ofiţerii aceia cu care te-am văzut ieșind din comandament... 

— Da... zise repede Leonida, agăţându-se de cuvintele lui 
Zaburow. Ei sunt de vină. I-am trimis acasă la mine și am 
uitat că la plecare am lăsat pe masă o sumă mare de bani, 
daţi de comandament, pentru plata unor medicamente. 

— Dar de ce să te temi, răspunse ofițerul. Spuneai doar că 
unul din ei îţi este prieten din copilărie? 

— Unul din ei da, îngână Leonida, încurcat. Dar celălalt... 
pe celălalt l-am cunoscut de-abia astă seară! Gândește-te... 
nu sunt banii mei... o sumă foarte mare... La revedere 
Zaburow... Mâine îţi refac bandajul! 

Se repezi la ușă, o deschise, vru să iasă, dar... 

Din curte, cu părul vâlvoi, cu ochii ieșiți din orbite, dând 
din mâini ca un nebun, plutonierul Kornicek se năpusti în 
camera de gardă urmat de câţiva cazaci, tot atât de speriaţi 
ca și el și strigă, gâfâind: 


— Tătucă... tătucă... Prinţul... comandantul... asasinat... 
Tătucă doctorul... ucigașul! 

Leonida, încremeni, dar încremeni și Zaburow. 

Leonida aruncă o privire repede spre ușă, dar ea era 
ocupată de cazacii veniţi cu plutonierul care, cu armele în 
mâini, se uitau la el ca la o fiară sălbatică, gata să-l culce la 
pământ, la cea mai mică mișcare. 

Voinicul își dădu seama că cu forţa nu putea scăpa. Numai 
sângele rece și viclenia îl mai puteau mântui. 

De aceea, renunţă să mai încerce de a fugi din odaie și 
încruntându-se îi zise plutonierului: 

— Care doctor, omule? Nu cumva vorbești de mine? 

— Da... dumneata... dumneata  tătucă! răspunse 
plutonierul. 

— Kornicek, ai înnebunit? strigă Zaburow, care de-abia 
acum se dezmeticise. Ce tot vorbești de asasinat... de prinţ... 
de doctor? 

— Tătucă... prinţul, tătuca cel mare, zise plutonierul, zace 
în pat... într-un lac de sânge... cu un pumnal în inimă! 

— Kornicek, ţi-ai băut minţile, dobitocule! răcni Zaburow. 

— N-am băut nimic, tătucă! răspunse plutonierul. 

— Atunci vorbește lămurit, ce s-a întâmplat? 

— M-am dus să schimb garda... Cum mi-ai poruncit, 
tătucă, povesti plutonierul. Când am ajuns pe coridorul unde 
dormea Excelenţa Sa... santinelele niciunde! 

— Ce spui? răcni ofiţerul de serviciu. Sentinelele nu erau 
la postul lor? 

— Nu erau, tătucă... Erau într-o odaie, legaţi cobză și cu 
căluș în gură. 

— Le... legaţi cobză? bâigui Zaburow, care de-abia acum 
începea să dea crezare spuselor subalternului său. 

— Da, tătucă... Și Marușev mi-a spus că... tătuca doctorul 
l-a amăgit... să-și părăsească postul... și că doi necunoscuţi l- 
au culcat la pământ și pe el și pe tovarășul său, mai înainte 
de a se putea apăra, căci i-au lovit cu ceva în cap... 

— Mai departe... mai departe! răcni Zaburow. 


— Am intrat atunci în odăile Excelenței Sale, urmă 
plutonierul, și l-am găsit, cum ţi-am spus, într-un lac de 
sânge cu inima străpunsă de un pumnal. 

— Nu se poate... nu se poate, urlă Zaburow, care nu putea 
crede că așa ceva s-a putut întâmpla, tocmai în noaptea când 
făcea el de serviciu. Îţi baţi joc de mine, Kornicek... te-ai 
îmbătat ca un porc, Kornicek... Voi pune să ţi se dea 
cincizeci de cnuturi, Kornicek. 

— Pune tătucă, să mi se dea o sută dacă nu-i adevărat! 
răspunse plutonierul. Și dacă nu mă crezi, du-te până sus și 
vei vedea cu ochii tăi! 

— Așa e... mă duc! strigă ofiţerul. Să știi însă că nici 
dracul nu te scapă de cele cincizeci de cnuturi, dacă m-ai 
minţit! 

Cu aceste cuvinte Zaburow se repezi ca o furtună spre 
ușă. 

Kornicek strigă după el: 

— Tătucă, poruncește-mi să-l păzesc pe tătuca doctorul 
căci el e vinovat! 

Ofiţerul de serviciu se întoarse, îl măsură pe Leonida din 
creștet până în tălpi, dar liniștea netulburată a acestuia îl 
încurcă. 

— Doctore, îngână el. 

— Fii fără teamă, căci nu voi fugi! zise Leonida, zâmbind. 
Totuși, pentru ca să nu-ţi faci griji, poruncește să fiu păzit. li 
făgăduiesc însă și eu cincizeci de cnuturi ticălosului care și-a 
îngăduit gluma aceasta cu noi. 

— Eu însumi i le voi trage! zise Zaburow și porni în goană 
cu toată vătămătura lui. 

Kornicek își așeză cazacii la ușă, apoi se întoarse spre 
Leonida și-i zise, rugător: 

— Tătucă doctore, nu te supăra... Marușev te învinuiește! 
Eu nu-s de vină, păcatele mele, și dacă a minţit, lui să-i dai 
cele cincizeci de cnuturi. 

— Vă veţi lua fiecare partea voastră, ticăloșilor, răspunse 
Leonida. Ca să vă învăţaţi minte să-i jigniți pe mai marii 
voștri. Vă voi duce pe toţi la Consiliul de Război. 


Doctorul Leonida își dădea seama că în situaţia în care se 
găsea, pentru a mai putea scăpa trebuia să ia o atitudine 
dârză și amenințătoare chiar. De aceea, el se hotări să 
tăgăduiască cu încăpățânare afirmatiile  santinelelor, 
acuzatorii săi. 

De altfel, se bizuia puţin și pe prietenia sa cu Zaburow, 
căruia îi făcuse multe servicii, mai ales de când fusese 
aruncat de pe cal într-o luptă cu ungurii și se alesese cu 
vătămătura și nădăjduia că acesta nu-l va aresta îndată și 
deci va mai putea să fugă din Alba-lulia. 

Nădejdea aceasta însă îi fu spulberată în curând când 
ofițerul se înapoie, peste vreo zece minute, întovărășit de 
cele două sentinele care fuseseră legate de Mihu și Dan 
Dragomir. 

Zaburow, furios, tremurând de enervare, arătă spre 
doctorul Leonida și-i întrebă, pe cei doi cazaci: 

— Marușev și tu Odgovici, recunoașteţi în căpitanul doctor 
Leonida pe acela care v-a îndemnat, sub ameninţare, să vă 
părăsiţi posturile, pentru a aduce o ladă cu lucruri scumpe 
de pe scări? 

— Da, tătucă, el este! răspunseră cazacii, deodată. 

— Nu încape nicio îndoială? urmă Zaburow, cu 
interogatoriul. Gândiţi-vă bine! El este și nimeni altul? 

— El este, tătucă! zise Marușev. Cu mine a vorbit doar și 
m-a ameninţat că să mă ferească Dumnezeu să ajung vreo 
dată pe la spital. 

Ofiţerul de serviciu se întoarse atunci spre Leonida și-i 
zise pe un ton aspru, în care nu se mai găsea nici armă din 
prietenia pe care i-o arătase până atunci: 

— Căpitane doctor Kipriotis, ești învinuit de a-l fi ucis pe 
Excelenţa Sa, prinţul Gorciacov, comandantul suprem al 
armatelor Ţarului. Este adevărat? 

— Mă mira, dragă Zaburow, răspunse Leonida zâmbind, 
că tocmai tu vii să-mi pui o asemenea întrebare! 

— Căpitane doctor Kipriotis, reluă ofițerul de serviciu 
tăios. Eu nu mai sunt pentru dumneata „dragă Zaburow”. 
Te-am întrebat dacă este adevărat că l-ai ucis pe Excelenţa 


Sa, prinţul Gorciacov. În calitatea mea de ofițer de serviciu 
am dreptul să-ţi pun această întrebare și te somez să-mi 
răspunzi. 

— Dacă-mi vorbeşti pe tonul acesta, nu-ţi voi răspunde! 
zise Leonida, dârz. 

— Pentru un asasin găsesc că vorbesc încă prea frumos! 
se răsti Zaburow. 

Leonida se gândi că nu-i poate strica să facă pe jignitul și 
de altfel, se mai gândi că poate în chipul acesta ar izbuti să- 
și croiască drum din camera de gardă și cu o singură 
mișcare își trase sabia din teacă. 

În aceeași clipă însă, doi cazaci care stăteau în spatele lui 
îi prinseră mâna, i-o întoarseră pe neașteptate la spate și 
sabia căzu la pământ. 

In orice caz, gestul voinicului nu rămase fără rezultat. 

In faţa acestei izbucniri neașteptate, Zaburow, care nu era 
nici prea deștept, nici tocmai lipsit de lașitate, schimbă 
tactica și pe un ton mai prietenos, zise: 

— N trebuie să fii supărat pe mine, căpitane Kipriotis, dar 
mărturiile a doi cazaci, precum și împrejurarea că ai fost 
găsit în curtea comandamentului cu doi ofiţeri, care apar ca 
complicii dumitale, te învinuiesc a fi asasinul Excelenței 
Sale, comandantul suprem. 

— Dacă nălucirea a doi mujici, răspunse Leonida cu 
demnitate, poate servi unui ofițer drept bază pentru a-și 
acuza de o asemenea faptă un camarad, atunci nu mai am 
nimic de zis. Arestează-mă și trimite-mă legat la închisoare. 
Vom vedea, când cercetările vor da la iveală adevărul, cine 
va avea să se căiască de abuzul de putere pe care-l 
săvârșești acum! 

Siguranţa cu care vorbi Leonida fu pentru el un nou 
succes. 

Zaburow șovăi și mai tare, se înmuie și mai mult. 

— Dragă doctore, zise el acum, nu eu sunt acela care te 
învinuiesc, ci mărturia acestor santinele precum și 
împrejurările. Santinelele au fost lovite în cap și apoi legate 
cobză de doi necunoscuţi care le-au pândit la ușa 


coridorului. Ori, dumneata ai coborât în curtea 
comandamentului pe la miezul nopţii, când s-a petrecut 
crima, însoţit de doi ofițeri străini de comandament. 

— Pe acești doi ofiţeri i-ai văzut și dumneata. Aveau ei 
aerul să fie niște ucigași? 

— În curte era întuneric și nu puteam nici măcar să le 
deslușesc fața, răspunse ofițerul de serviciu. Dar stai, am o 
idee. Ofițerii aceștia sunt acasă la dumneata. Ei ne vor putea 
lămuri, mărturia lor va cumpăni cel puţin tot atât cât și a 
acestor cazaci. Dacă ei vor întări că au fost necontenit cu 
dumneata, până când aţi coborât în curte și afirmaţiile lor 
vor putea fi controlate, atunci fără îndoială că nimeni nu se 
va mai gândi să te acuze și cazacii își vor primi pedeapsa 
cuvenită. Te rog deci, dă-mi adresa dumitale și-l voi trimite 
pe Kornicek să-i poftească până aici. 

Leonida tresări. Dacă Mihu și Dan erau aduși acolo se 
dovedea că nu erau ofițeri adevăraţi și atunci totul era 
pierdut și atunci nenorocirea ar fi fost și mai mare căci 
Zaburow i-ar fi arestat și pe Mihu și Dan. 

De aceea Leonida încercă să-l abată pe căpitan de la 
hotărârea aceasta. 

— N-are niciun rost, zise el, să scoli acum din somn doi 
oameni care au fost două zile pe drum. Dacă n-ai încredere 
în spusele mele, atunci, poftim, voi rămâne aici, la dispoziția 
dumitale și mâine dimineaţă îţi vei continua cercetările 
luând și interogatoriul celor doi ofițeri. 

— Pentru a descoperi pe ucigașul comandantului suprem 
nu este nicio crimă dacă voi tulbura somnul a doi căpitani, 
doctore Leonida, răspunse Zaburow. Prinţul Gorciacov n-a 
fost oricine și nu trebuie să pierd nicio clipă pentru a pune 
mâna pe asasin. Te rog deci dă-mi adresa dumitale! 

Bietul doctor se găsea în mare încurcătură. 

Dacă spunea adresa, ofiţerul îi aresta și pe Mihu și Dan și 
atunci situaţia devenea și mai tragică, deoarece se dovedea 
că aceștia nu erau ofițeri. Dacă refuza să-și dea adresa, 
atunci Zaburow putea crede, și pe drept cuvânt, că el și cu 
cei doi voinici erau făptașii. 


Situaţia lui, însă, era în orice caz, deznădăjduită. Numai o 
minune îl mai putea scăpa. Ori, dacă astfel stau lucrurile 
pentru ce să-și mai bage în bucluc și cei doi prieteni? 

Hotări deci, să nu-și dea adresa orice s-ar întâmpla. 

— Văd că avem păreri cu totul deosebite, căpitane 
Zaburow, răspunse el, și mai ales văd că pui la îndoială 
cuvântul meu, ori, în asemenea împrejurări refuz nu numai 
să-ţi dau adresa dar și să mai răspund la vreuna din 
întrebările dumitale. 

— Faci foarte rău, căpitane Kipriotis, zise Zaburow, prin 
încăpăţțânarea dumitale îmi întărești bănuielile, mai ales că 
dacă îmi mai aduc bine aminte acum câteva minute numai, 
te grăbeai grozav să ajungi acasă, deoarece, lăsaseși pe 
masă o mare sumă de bani și-ţi era teamă să nu dispară. 
Cum se face că acum nu te mai grăbești să-ți pui banii la 
adăpost? 

Leonida păli. Minciuna prin care căutase mai înainte să 
scape se întorcea acum împotriva lui și putea să-i fie fatală. 

— Nu răspunzi, căpitane Kipriotis? întrebă batjocoritor 
Zaburow, care acum începuse să prindă curaj din nou. Te 
grăbeai atât de tare încât n-ai avut timp nici măcar să-mi 
faci bandajul ca lumea. Ce-ai de zis? 

— Am spus că nu voi mai răspunde la nicio întrebare! zise 
doctorul Leonida, adăpostindu-se în mutismul pe care i-l 
făgăduise lui Zaburow! 

— Aceasta însemnă că mărturia celor două sentinele este 
adevărată, urmă Zaburow, însemnă că dumneata și cu 
ceilalţi doi ofiţeri aţi săvârșit crima. În asemenea împrejurări 
încep să pricep care era rostul dumneavoastră în 
comandament la miezul nopţii, pricep pricina grabei cu care 
voiaţi să părăsiţi comandamentul, pricep pentru ce n-aţi 
primit invitația mea de a lua masa în camera de gardă. 
Trebuia să vă îndepărtați cât mai repede de locul crimei, de 
teamă să nu fiţi bănuiţi. Întâmplarea a făcut însă, ca eu să vă 
încurc puţin socoteala. 

Căpitane doctor Kipriotis, urmă ofițerul de serviciu, pe un 
ton poruncitor, ești arestat! 


Apoi se întoarse spre soldaţi și le zise: 

— Cazaci, puneţi mâna pe arme! În faţa voastră se găsește 
ucigașul Excelenței Sale, comandantul nostru suprem. Fiţi 
gata în orice clipă căci un asemenea criminal este în stare de 
orice! 

Kornicek, urmă apoi adresându-se plutonierului, ia armele 
ucigașului. 

Plutonierul se apropie de Leonida, îi scoase pistolul de la 
brâu și ridică sabia de la pământ. 

— Patru oameni vor rămâne aici și-l vor păzi. Marușev, 
Odgovici, Balaunov și Calughin, voi îl veţi păzi și răspundeţi 
cu viaţa voastră pentru el. 

Tu Kornicek, îi zise apoi din nou plutonierului, pregătește- 
mi opt oameni și vei merge cu mine să-i arestăm și pe 
complicii doctorului. 

Căci, urmă Zaburow zâmbind batjocoritor spre Leonida, îţi 
fac cunoscut, căpitane Kipriotis că-ţi cunosc adresa! Dacă 
totuși ţi-am cerut-o era numai fiindcă vroiam să mă 
încredinţez de vinovăția dumitale. Ai aerul să nu mă crezi! Ei 
bine, locuiești în Strada Mare la numărul 149. Ha, ha, ha! De 
ce-ai îngălbenit așa? Doar singur ţi-ai spus adresa celor doi 
complici când aceștia au părăsit comandamentul. Pesemne 
că nu știau unde stai. Poate chiar că v-aţi cunoscut de-abia 
aici! 

Da, Leonida își spusese singur adresa și făcuse aceasta 
din două motive. Mai întâi, pentru a-i da căpitanului 
Zaburow într-adevăr impresia că acolo, în comandament se 
întâlnise cu cei doi ofiţeri, care după spusele lui, erau în oraș 
numai din seara aceea, în al doilea rând, fiindcă se temea ca 
Mihu și Dan, care nu fuseseră decât o singură dată la el, să 
nu se rătăcească. 

De unde să se gândească el atunci că va veni o clipă și 
încă atât de curând, în care se va căi amarnic că-și dăduse 
strada și numărul casei unde locuia? 

— Vezi, căpitane Kipriotis, zise Zaburow pe același ton 
disprețuitor. Mai sunt oameni cel puţin tot atât de deștepţi 


ca ucigașii! Acum însă vei plăti amar de scump bandajul 
acela prost pe care mi l-ai făcut! 

— Ticălosul, se gândi Leonida, aceasta este răsplata 
pentru îngrijirea pe care i-am dat-o, aceasta este 
recunoștința pentru că l-am scutit de a se duce pe front! 

— Cazaci, urmă apoi ofiţerul de serviciu, întorcându-se 
spre cei patru soldaţi, care cu arma în mână se și așezaseră 
în jurul lui Leonida ca în jurul unei fiare turbate, ochii voștri 
și arestatul. Nu-l veţi lăsa să facă nicio mișcare, nici chiar să 
șadă. Nu vreau ca un ucigaș ca el să murdărească scaunul 
pe care vom sta noi. Ha, ha, ha, profită de putinul timp ce ți- 
a mai rămas să stai drept, căpitane Kipriotis, căci în curând 
trupul ţi se va chirci grozav în spânzurătoare! 

Cu aceste cuvinte îi făcu semn lui Kornicek și ieși cu el din 
camera de gardă. 


CAPITOLUL 135 . 
O VECHE CUNOSTINTA 


La cârciuma de peste drum de comandament câţiva cazaci 
chefuiau de zor, cu toată ora înaintată. Dăduseră peste un 
vin bun și-i făcuseră cinste cam prea mult căci niciunul nu se 
mai putea ţine drept pe picioare și cuvintele le ieșeau din 
gură cum dădea Dumnezeu, fără șir, fără rost. 

Cârciumarul moţăia în dosul tejghelei, de unde tresărea la 
fiecare cinci minute, când trebuia să pună o nouă cană cu 
vin pe masa cazacilor. 

Cârciumarul tresări din nou căci din nou se auzise strigat. 

Fără a mai întreba, se îndreptă spre masa cazacilor și 
puse mâna pe cană spre a o umple din nou. 

Unul din ruși însă îi dădu un brânci de se duse cât colo și 
strigă: 

— Măi, crezi că suntem beti și vrei să ne iei cana plină?... 
Pentru îndrăzneala asta... îţi vom plăti o cană mai puţin! 


Ceilalţi cazaci începură să râdă făcând mare haz de 
minunata idee a tovarășului lor. 

Cârciumarul, convins că visase că fusese strigat se 
întoarse mormăind spre tejghea, când auzi din nou: 

— Ei, cârciumar, vino până aici! 

Bietul om întoarse iarăși capul, nu se mișcă din loc, 
temându-se să nu păţească la fel ca și întâia oară. 

Rușii însă chefuiau mai departe fără să se sinchisească de 
el. 

Cârciumarul așteptă ce așteptă, apoi intră după tejghea, 
mormăind. 

— Ei, cârciumar, ce vrei să trimit caleașca să te aducă? se 
auzi din nou o voce supărată. 

Hangiul se uită la ruși, dar niciunul nu era întors spre el, 
se uită la un alt mușteriu singuratic, care se așezase de 
vreun sfert de ceas la o masă de lângă fereastră și se uita 
necontenit peste drum, la comandament, dar nici acesta nu 
părea să-l fi strigat deoarece cu capul în mâini el era așezat 
și acum, așa cum fusese de la început, cu privirile aţintite 
afară, prin fereastră. 

— Dar cine naiba mă tot strigă? tună cârciumarul când, în 
sfârșit, privirile-i zăriră în pragul ușii un om plin de praf cu 
un bici în mână. 

— Mișcă omule odată! strigă străinul, mânios. Se vede că 
suntem în orient, unde nu se cunoaște buna cuviinţă! 

Cârciumarul alergă gâfâind de după tejghea de oarece 
recunoscuse în omul din pragul ușii pe un vizitiu de casă 
mare și nădăjduia să prindă un mușteriu bun. 

— Cu plecăciune, domnule, cu ce vă putem servi? întrebă 
el, făcând temeneli, în vreme ce cu coada ochiului se uită în 
stradă unde oprise o caleașcă al cărei acoperiș nu se mai 
vedea de geamantane și cufere. 

— Bine că te-ai îndurat să te miști! răspunse străinul. Aș 
vrea să știu care este cel mai bun hotel aici, în Alba-lulia 
voastră? 

— Mă rog frumos, așa, hoteluri sunt multe, zise 
cârciumarul, dar un pat curat se găsește mai rar. La mine 


însă, te simţi ca acasă. Şi dacă sunt mai mulţi boieri, patul e 
mare și încap și trei în el! 

— Eu am întrebat de hotel, nu de cârciumă, răspunse 
vizitiul mânios. Cum îţi închipui că stăpâna mea, care 
locuiește în palate, va trage într-o cocioabă ca a dumitale? 

— A, ești cu o doamnă? exclamă cârciumarul, care nu voia 
cu niciun preţ să-i scape un mușteriu atât de ales, mai ales 
că era vorba de o femeie și femeile pot fi înșelate la 
socoteală mai ușor. Îmi pare rău că vorbii astfel de casa 
mea, dar hanul meu „La Cocoșul Roșu” este cunoscut în tot 
ţinutul. Numai aici trag boierii cei mari când vin de pe la 
Cluj, de pe la Brașov! 

Vizitiul se uită mirat prin cârciumă și strâmbă din nas. 

— Mai bine doarme în caleașcă stăpâna mea decât să intre 
aici. Dar se poate ca într-un oraș atât de mare să nu fie 
niciun hotel? 

— Am spus, domnule, că acesta este cel mai bun! repetă 
cârciumarul. 

— De ce minţi omule? strigă atunci mușteriul de la 
fereastră, care vrând-nevrând, fiind aproape de ușă, auzise 
convorbirea dintre cârciumar și vizitiu. Du-te băiete la 
Hotelul Panonia, acesta este cel mai bun. 

— Vă mulțumesc domnule, răspunse vizitiul, dacă aţi fi 
bun însă să-mi spuneţi și unde este căci nu cunosc orașul. 

— Înainte spre dreapta, răspunse mușteriul, chiar în piaţă. 
Dar se vede și de-aici. Stai să-ţi arăt, căci cârciumarul 
acesta, în dorinţa lui de câștig, te-a minţit într-un chip 
nerușinat. 

Cu aceste cuvinte mușteriul se ridică de la masă, trecu pe 
lângă cârciumarul care se uita la el să-l înghită de necaz și 
ieși în stradă urmat de vizitiu. 

— Uite, vezi, zise el apoi întinzând mâna. Casa aceea mare 
cu două caturi pe dreapta e Hotel Panonia. Nu este cine știe 
ce, dar în orice caz, este mai bun decât hanul acesta. 

— Mulţumesc domnule! răspunse vizitiul și se îndreptă 
spre căleașcă. 


În clipa aceea însă ușa trăsurii se deschise și un glas de 
femeie întrebă în franţuzește: 

— Ce este, Jean? Ai aflat? 

Mușteriul, care tocmai vroia să reintre în cârciumă, se 
întoarse deodată mirat poate de a auzi vorbindu-se 
franțuzește: 

În aceeași clipă însă, vocea din trăsură strigă: 

— Dumnezeule... să fie cu putinţă?... Stanislau... Stanislau 
Rimsky... dumneata ești? 

Căpetenia haiducilor, căci el era mușteriul care se așezase 
lângă fereastră cârciumii pentru a putea observa ce se 
petrece peste drum, la comandament, se cutremură. 

Şi se cutremură, nu atâta de vocea aceasta care i se părea 
cunoscută, nu atâta că fusese descoperit, pesemne de vreo 
veche cunoștință, cât de faptul că femeia aceasta strigase 
tare „Stanislau Rimsky”, acolo, în fața comandamentului 
armatei rusești în care prințul Gorciacov zăcea mort, în 
inimă cu un pumnal pe ale cărui plăsele stătea scris tot 
„Stanislau Rimsky”. 

Pentru a o împiedica pe călătoare de a-i mai rosti odată 
numele adevărat, numele acesta atât de temut, dar în același 
timp și atât de primejdios pentru el, în clipele acelea voinicul 
alergă la trăsură și... 

— Juliette... Juliette Mauras... prezicătoarea! exclamă el în 
prada unei uimiri de nedescris. 

— Da, Stanislau, eu sunt, răspunse franţuzoaica, și îţi 
mărturisesc sincer că nu m-aș fi așteptat la o surpriză atât 
de plăcută în sălbăticiunea aceasta! 

— Dar ce cauţi dumneata aici? întrebă Rimsky, după ce se 
mai dezmetici. Cum ajungi dumneata, care colinzi numai 
capitalele Apusului, în acest oraș îndepărtat unde nimeni nu 
te poate plăti așa cum ești obișnuită? 

— "Te  înșeli, dragă  Stanislau, răspunse vestita 
prezicătoare, sunt și aici oameni care jertfesc adevărate 
averi pentru a ști ce-i așteaptă mâine. 

— Eu cred că te înșeli dumneata, Juliette Mauras, pe 
aceste meleaguri nu-i ca la Petrograd, unde ţi-au încaput pe 


mâinile dumitale regi sau prinți care te-au răsplătit cu 
dărnicie. 

— Impărați și regi, nu, răspunse Juliette Mauras, prinți 
însă, da! Și încă un prinţ foarte darnic, care mi-a trimis un 
inel de peste o sută de mii de franci, numai să vin să-l 
întâlnesc aici, deoarece vrea să știe ce-l așteaptă. Pentru un 
asemenea dar îţi închipui că n-am șovăit să fac drumul de la 
Arad, unde sunt invitata unui magnat ungur. 

— Mărturisesc că nu cunosc niciun asemenea prinţ! zise 
voinicul. 

— Oh, pe acesta îl cunoști foarte bine! N-aș putea spune 
că sunteţi prieteni dar, în orice caz, vă ţineţi unul de altul 
cum se ţine umbra de om. 

— Juliette... nu cumva e... 

— Gorciacov! Da! El vrea să-și cunoască viitorul și pentru 
el am venit. 

Stanislau Rimsky, se cutremură. Îndată însă pe chipul lui 
apăru un zâmbet ciudat și zise: 

— Ai venit prea târziu, Juliette Mauras! 

— Cum se poate? Să fi plecat? Mi-a trimis vorbă că 
rămâne în Alba-lulia până la sfârșitul lunii! 

— Prinţul Gorciacov a plecat într-o călătorie lungă, Juliette 
Mauras, zise voinicul cu același zâmbet enigmatic, într-o 
călătorie din care nu s-a întors nimeni până acum. 

— Rimsky, strigă prezicătoarea, dar n-apucă să sfârșească, 
deoarece prin cealaltă fereastră a trăsurii voinicul zărise 
poarta comandamentului deschizându-se larg și prin ea 
ieșiră zeci și sute de cazaci care se împrăștiară în mici 
patrule în tot orașul. 

Una din aceste patrule veni de-a dreptul spre caleașcă. 

— Juliette, zise atunci Stanislau Rimsky în grabă. Niciun 
cuvânt căci altfel sunt pierdut. Să nu cumva să-mi zici 
Rimsky. Mă cheamă Mihu! Nu mă cunoști... M-ai oprit să mă 
întrebi de hotel! 

Juliette Mauras vru să mai întrebe ceva dar nu mai avu 
când deoarece patrula și ajunse la caleașcă și ofiţerul se 
adresă răstit vizitiului: 


— Cu cine ești? 

— Cu doamna Juliette Mauras, cea mai mare prezicătoare 
din lume! răspunse omul mândru de a fi vizitiul unei 
asemenea celebrităţi 

Din păcate, ofițerul nu auzise niciodată de ea așa că strigă 
batjocoritor: 

— Ah, vreuna dinaia care dă în bobi? Dar cu o asemenea 
caleașcă?... Nu-i lucru curat! 

— La o parte, îi zise el lui Rimsky, împingându-l din ușa 
trăsurii. 

— Așa ai învăţat să te porţi, domnule ofițer? Nu te 
gândești că faci de râs uniforma de pe dumneata? strigă 
Rimsky furios. 

— Gura! răspunse ofițerul, răstit. Cazaci, vedeţi să nu 
plece! 

Cazacii îl și încercuiră pe Mihu, care-și duse amândouă 
mâinile la pistoalele pe care le purta la brâu gata să se 
folosească de ele dacă ar fi fost nevoie. 

De recunoscut, nu se temea că va fi recunoscut, la 
comandament nu-l văzuse decât căpitanul Zaburow și acesta 
pe întuneric așa că nu-i putuse desluși trăsăturile. 

Se temea însă de ceea ce va spune prezicătoarea. Viaţa lui 
era în mâinile acesteia. Un singur cuvânt al ei îl putea 
pierde. 

Vai, dacă ar fi știut bietul Rimsky că femeia aceasta, 
Juliette Mauras, fusese aceea care-l trădase la Petrograd, 
care-l dăduse pe mâinile lui Gersot fiindcă Stanislau nu voise 
să răspundă la dragostea ei! 

Dacă ar fi știut aceasta fără îndoială că o clipă n-ar fi 
șovăit să-și descarce pistoalele acolo, în mijlocul cazacilor, 
pentru a o împiedica de a-l mai trăda înc-odată. 

Voinicul nu cunoștea încă josnica faptă a aceleia a cărei 
dragoste o respinsese și de aceea el nu se temea că Juliette 
l-ar putea trăda cu voință, ci numai din greșeală, din 
încurcătură, din lipsă de sânge rece. 

— Cine ești cucoană, de unde vii și unde te duci? întrebă 
ofițerul obraznic când ajunse lângă ușa trăsurii. 


Juliette Mauras nu-l învrednici de răspuns, ci scoase din 
sacul de mână o hârtie pe care i-o întinse ofițerului... 

Acesta i-o luă din mână, dar când o deschise și își aruncă 
ochii pe ea, îngălbeni. 

Hârtia era iscălită chiar de prinţul Gorciacov și în ea se 
spunea că doamna Juliette Mauras are dreptul să 
călătorească pe tot teritoriul ocupat de armatele rusești, că 
la cerere i se va pune la dispoziţie cai, trăsură, tot de ce ar 
putea avea nevoie și că, fraza aceasta îl făcu pe ofițer să se 
clatine, doamna Juliette Mauras era oaspetele lui, al 
prințului Gorciacov. 

— Mă iertaţi, doamnă, bâigui el, dar... nu știam că am 
cinstea de a mă găsi în fața unei prietene a Excelenței Sale. 

— Un ofițer trebuie să fie bine crescut cu toată lumea, 
domnule, răspunse Juliette Mauras, și nu numai cu prietenii 
superiorilor săi. 

— Vă cer mii de scuze, doamnă, îngână ofiţerul, dar 
suntem zăpăciţi cu toţii de nenorocirea care s-a întâmplat și 
care, de-abia acum îmi dau seama că vă interesează și pe 
dumneavoastră. 

— Ce nenorocire? întrebă prezicătoarea, mirată. 

— Excelenţa Sa, prinţul Gorciacov, comandantul suprem 
al armatelor rusești din Ungaria a fost ucis astă noapte cu o 
lovitură de pumnal. 

— Cum? strigă Juliette, uluită, dar privirile ei nu mai cătau 
la ofițerul de cazaci, ci la Stanislau Rimsky, a cărui față era 
nemișcată întocmai ca piatra unei statui. 

— Da, doamnă, urmă ofițerul. Excelenţa Sa a fost ucis cu 
un pumnal pe ale cărui plăsele era scris „Stanislau Rimsky”. 

— Stanislau... Rimsky... îngână prezicătoarea și ochii ei, 
care amenințau parcă să iasă din orbite se aţintiră și mai 
încăpăţânaţi pe chipul voinicului care tremura ca zăpăceala, 
încurcătura, uimirea  Juliettei, să nu-i dea de bănuit 
ofițerului. 

— L-aţi cunoscut poate, doamnă? întrebă ofițerul. Dar nu, 
ce prostii vorbesc... Nu se poate! Se spune că acest 
Stanislau Rimsky a fost pe vremuri un bandit care a făcut să 


tremure toată Rusia, căruia însă până la sfârșit tot i s-a 
înfundat deoarece a fost prins și împușcat în curtea 
închisorii Petropavlovsk. 

— Prins și împușcat? exclamă prezicătoarea, din ce în ce 
mai uluită. Domnule, dumneata îţi baţi joc de mine? 

— Mă iertaţi doamnă, dar nu mi-aş putea îngădui așa ceva 
niciodată. 

— Atunci cum îmi spui mie că Stanislau Rimsky a fost 
împușcat în curtea închisorii Petropavlovsk? întrebă Juliette, 
furioasă. 

— Așa este, doamnă! Dar de ce vă miră? Sau poate că 
dumneavoastră credeţi în zvonurile care străbat Rusia și 
care vor ca faimosul Vultur al Morţii să mai trăiască încă și 
acum, undeva, prin străinătate? 

— În orice caz, pumnalul care spui că a fost găsit în 
pieptul prințului Gorciacov poartă numele lui Stanislau 
Rimsky. 

— Da. Stanislau Rimsky îi purta o ură neîmpăcată 
prințului  Gorciacov care-l urmărea peste tot și în 
nenumărate rânduri a jurat să se răzbune pe guvernatorul 
Varșoviei. Firește că aceasta nu i-a reușit cât timp a fost în 
viață. După moartea lui însă, foștii lui complici se pare că au 
continuat să pândească un moment propice pentru a-și 
răzbuna căpitanul și în noaptea aceasta și-au dus la 
îndeplinire planul. 

— Așadar, zise Juliette Mauras zâmbind, dumneavoastră 
credeţi că nu Stanislau Rimsky l-a ucis pe Gorciacov? 

— Morţii nu pot ucide, doamnă! răspunse ofiţerul. De 
altfel ucigașul a și fost prins, fiind identificat în persoana 
unui doctor rus despre care se crede că este un tovarăș de-al 
lui Rimsky și care anume s-a folosit de pumnalul fostului său 
căpitan pentru ca lumea să știe că aceasta este răzbunarea 
Vulturului Morţii. 

Auzind aceste cuvinte Stanislau Rimsky încremeni. 

Așadar bietul Leonida n-avusese timp să părăsească 
comandamentul mai înainte de descoperirea crimei. 


Dumnezeule, dar aceasta era îngrozitor! Tocmai el, 
Leonida, care reintrase în rândul oamenilor, care se lăsase 
de ani de zile de haiducie, care avea un renume și o meserie 
onorată de lume, el, care se împotrivise cu atâta îndârjire 
pedepsirii lui Gorciacov și care avea cea mai puţină vină, 
tocmai el să pătimească? 

Nu, aceasta nu se putea. Nu putea el lăsa ca Leonida să 
fie osândit. Trebuia să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a- 
și salva prietenul, trebuia să aducă orice jertfă pentru a-l 
împiedica să cada pradă mâniei rușilor, și aceasta cât mai 
curând. 

De-ar scăpa numai odată de patrula aceasta! 

— Acum însă, mă iertați doamnă, zise ofițerul, dar trebuie 
să-mi urmez cercetările pentru prinderea a doi ofițeri care 
au fost părtași la crimă. Vă rog numai să-mi spuneţi dacă 
domnul acesta cu care v-am găsind vorbind este cu 
dumneavoastră. 

În ochii prezicătoarei, care cu toate că trecuse acum de 
vârsta tinereţii tot știuse să-și păstreze frumuseţea, se ivi o 
lumină ciudată. 

În mintea ei reînvie scena vizitei pe care Rimsky i-o făcuse 
în vila pe care ea o locuia la Petrograd. 

Se revăzu în genunchi în fața chipeșului voinic, se revăzu 
implorându-l să-i primească dragostea, să fugă cu ea în 
străinătate unde să trăiască în bogăţie și fericire și se 
revăzu... refuzată crud de voinicul care nu șovăise s-o 
împingă de la sine, chiar cu brutalitate. 

Retrăind această scenă, tot sângele frumoasei 
franţuzoaice începu să fiarbă și dorul de a răzbuna 
nesocotirea dragostei ei de către Stanislau Rimsky, îi încolţi 
din nou în suflet. 

Atunci, la Petrograd, îl trădase prin scrisoarea anonimă 
trimisă prefectului de poliţie, dar, după cum dovedea clipa 
de față, Rimsky știuse să scape și atunci de urmăritorii săi și 
deci de răzbunarea ei. 

Acum însă, acela care-i refuzase dragostea, acela care 
jignise vanitatea ei de femeie frumoasă era iarăși în mâinile 


sale. Un singur cuvânt, o singură mișcare ar fi fost îndeajuns 
pentru ca toată taina uciderii prințului Gorciacov să fie 
dezvăluită şi  Stanislau  Rimsky să sfârșească în 
spânzurătoare chiar a doua zi. 

Și mânia femeii a cărei dragoste fusese nesocotită fu atât 
de mare, dorul ei de răzbunare atât de puternic, încât acum 
nu se mai gândi nici măcar să se ascundă în dosul 
anonimatului, ca la Petrograd, ci cu inima tresărind de 
bucuria de a-și vedea răzbunarea împlinită începu să râdă și 
întinzându-și mâna spre Rimsky, strigă: 

— Ştii dumneata cine este domnul acesta?... El este... 

Mai departe însă nu mai urmă căci fără ca soldaţii să bage 
de seamă, Stanislau Rimsky își scosese de la brâu unul din 
pistoale a cărui ţeavă Juliette Mauras o văzu îndreptată 
asupra sa, cu toate că voinicul ţinea pistolul la înălțimea 
brâului pentru a nu fi observat de ofiţer. 

Prezicătoarea înţelesese atunci că, dacă urma, dacă 
spunea așa cum avea de gând, că: El este Stanislau Rimsky, 
ucigașul prințului Gorciacov! ...în aceeași clipă glontele 
voinicului îi străpungea inima. 

Ori, frumoasa prezicătoare era încă dornică de viaţă, 
dornică de plăceri, de dragoste, era încă dornică de 
dragostea... lui Stanislau Rimsky. 

Da, în clipa aceea, în care ea se pregătea să-l trădeze 
pentru a doua oară, în clipa aceea în care voinicul își ţinea 
țeava pistolului îndreptată asupra inimii ei, Stanislau Rimsky 
îi apăru din nou în toată bărbăteasca lui frumuseţe și din nou 
ura se transformă în sufletul ei într-o dragoste pătimașă. 

Și atunci... atunci Juliette Mauras se răzgândi, poate nu 
atât de teama morţii, cât de dorul de a stăpâni inima acestui 
voinic care pe vremuri nu mai voise să fie al ei. 

Dacă Rimsky îi refuza din nou dragostea, dacă nici acum 
nu voia să primească viaţa fără de griji și nevoi pe care ea 
era gata să i-o ofere din nou, atunci... atunci mai avea tot 
timpul să-l trădeze și să-l dea pe mâinile rușilor chiar fără ca 
voinicul să-i mai poată deveni primejdios. 

— De ce v-aţi oprit, doamnă? întrebă ofiţerul, nedumerit. 


Juliette Mauras tresări. Își reveni însă îndată și cu 
prefăcătoria pe care sunt stăpâne toate ghicitoarele, 
răspunse: 

— M-am oprit, fiindcă domnul acesta mi-a spus cum se 
numeşte, dar am uitat. 

— Așadar nu-l cunoașteţi? întrebă ofițerul. 

— Nu! răspunse Juliette Mauras, cu hotărâre. L-am oprit 
pe stradă pentru a-l întreba unde se găseşte hotelul cel mai 
bun de aici și tocmai atunci ai venit și dumneata. 

— Așa?! făcu ofițerul, întorcându-se spre Stanislau 
Rimsky, bucuros că va putea duce la comandament măcar un 
arestat, pentru a-și dovedi sârguința depusă în căutarea 
celor doi ofițeri dispăruţi. Cine ești și ce căutai la o oră atât 
de târzie prin fața comandamentului? se răsti el la Rimsky. 

Acesta, care între timp își vârâse pistolul înapoi, în brâu, 
răspunse tot atât de răstit: 

— Sunt Mihu, unul din aghiotanțţii lui Avram Iancu cu care 
am fost astăzi de dimineaţă la Excelenţa Sa, generalul 
Lüders. Și dacă ţi-ai fi dat puţin mai multă osteneală ai fi 
văzut că port pe piept ordinul Sfântului Gheorghe, decorație 
pe care mi-a înmânat-o chiar generalul Liiders și deci, ţi-ai fi 
ales cuvintele, vorbindu-mi. 

Fără îndoială că ofițerul care comanda patrula avea 
ghinion în noaptea aceea. 

Întâi primise un duș rece de la Juliette Mauras, invitata 
prințului Gorciacov, iar acum îl punea la punct unul din 
aghiotanţii lui Avram Iancu, care fusese chiar decorat de 
generalul Luders și deci însemna că omul acesta se bucura 
oricând de trecere la comandantul său. 

După un asemenea ghinion, ofițerul îngână câteva cuvinte 
de scuză și luându-și oamenii, se îndepărtă plouat. 

După aceea Stanislau Rimsky se apropie din nou de 
caleașcă, luă mâna prezicătoarei, o sărută cavalerește și 
zise: 

— Îţi mulţumesc, Juliette, pentru serviciul pe care mi l-ai 
făcut. Nădăjduiesc că nu vei mai spune nimănui că l-ai văzut 


pe Stanislau Rimsky, pe care lumea îl crede de mult plecat 
din rândurile celor vii. 

— La rândul meu însă, răspunse prezicătoarea zâmbind, 
nădăjduiesc că Stanislau Rimsky îmi va face plăcerea de a 
mă vizita în hotelul pe care mi l-a recomandat și unde ne 
vom mai putea aminti un mic sfert de ceas despre trecut! 

— Trecutul a murit, Juliette, răspunse voinicul, ţi-am spus 
aceasta și când soarta a vrut să ne întâlnim ultima oară, la 
Petrograd. Și e mai bine să nu răscolim ceea ce a fost dacă 
vrem să rămânem prieteni. 

Prezicătoarea zâmbi. 

— Atunci în numele acestei prietenii, zise ea, sau în 
numele serviciului pe care ţi l-am făcut acum, ascunzându-te 
de urmăritori, cred că nu-mi vei refuza invitaţia de a veni 
mâine să iei ceaiul cu mine. 

— Îmi pare rău, Juliette, dar mâine mi-e teamă că voi avea 
foarte mult de lucru și chiar dacă aș avea câteva clipe libere, 
nu voi fi de loc în toane pentru a amuza o femeie ca 
dumneata! 

— Pricep! răspunse frumoasa franțuzoaică. Doctorul care 
a fost arestat și în care se bănuiește un complice al dumitale, 
este într-adevăr unul din tovarășii dumitale și soarta lui te 
neliniștește. Cu atât mai mult te sfătuiesc să vii la mine, căci, 
cu toate că nu-l cunosc pe generalul Lüders despre care te- 
am auzit vorbind, totuși, o carte de vizită de-a mea poate 
face minuni, poate chiar scăpa și pe osândiţi de la moarte. 

— Știu, Juliette, răspunse voinicul, că puterea dumitale 
este mare, deoarece faima de care te bucuri în întreaga lume 
îți deschide orice ușă. Cu toate acestea, cred că știi 
îndeajuns de bine că eu nu sunt omul care să-mi precupeţesc 
simțămintele. De aceea, în caz de nevoie, nu voi primi să mă 
folosesc de trecerea dumitale și deci nu voi veni să te caut 
decât numai dacă-mi făgăduiești că nu vei aminti de ceea ce 
ne-a despărțit la Petrograd. 

Juliette Mauras rămase pe gânduri o clipă, apoi răspunse: 

— Îţi făgăduiesc! Atunci mâine vii să luăm ceaiul 
împreună? 


— Voi veni, Juliette! 

Stanislau Rimsky sărută din nou mâna prezicătoarei, apoi 
închise ușa trăsurii care porni încet spre hotel Panonia. 

Stanislau Rimsky, abătut, îndurerat de moarte, își reluă 
locul lângă fereastră, în cârciuma la „Cocoșul Roșu” pentru 
a-l aștepta pe Dan Dragomir. 

Voinicul și veni peste câteva minute și lacrimile îl podidiră 
când auzi că doctorul Leonida fusese arestat. 

Multă vreme cei doi prieteni rămaseră tăcuţi, doborâţi de 
durere, fiecare gândindu-se numai și numai la posibilitatea 
de a-și scăpa prietenul. 

Să-l scape?... Dar era oare cu putinţă așa ceva, acolo, în 
orașul care gemea de armată rusească, unde cazacii 
mișunau ca furnicile și unde mai ales acum, după uciderea 
lui Gorciacov, patrulele vor circula zi și noapte pe străzi? 

Cum să ajungă ei până la închisoarea unde va fi aruncat 
bietul Leonida și pe urmă, chiar dacă ar ajunge, cum să-l 
scoată pe tovarășul lor de acolo? 

Și cu cât se frământau mai mult, cu atât se risipeau și 
speranţele lor, una câte una, cu atât își dădeau mai bine 
seama că prietenul lor era pierdut, fără nicio nădejde de 
scăpare... 

În vreme ce Stanislau Rimsky și Dan Dragomir ședeau 
astfel în cârciuma la „Cocoșul Roșu” pradă celui mai 
chinuitor zbucium, Juliette Mauras, prezicătoarea, se plimba 
prin fața oglinzii din odaia sa de la hotel Panonia, îmbrăcată 
numai cu o subțire cămașă de mătase și privindu-se în 
oglindă, își zicea: 

— Tot mai sunt încă îndeajuns de frumoasă, pentru a 
putea place, chiar și unui Stanislau Rimsky!... Ha, ha, ha, ți- 
am făgăduit să nu-ţi vorbesc de dragoste, frumos Vultur al 
Morţii!... Ce copil ai fost să crezi că numai simțământul 
prieteniei îmi ajunge mie! Inima mea, trupul meu, sângele 
meu, e dornic după îmbrăţișările braţelor tale voinice și sau 
vei fi al meu, frumos Vultur al Morţii, sau de nu... în locul 
braţelor mele, în jurul gâtului tău se va încolăci laţul 
spânzurătoarei! 


CAPITOLUL 136 
CONDAMNAT LA MOARTE 


A doua zi de dimineaţă, Alba-lulia era cufundată în doliu. 
Din ordinul autorităţilor rusești, toate prăvăliile fuseseră 
închise, nicio muzică nu mai cânta și fiecare casă era 
obligată să aibă arborat câte un steag negru. 

Uciderea comandantului suprem al armatelor rusești chiar 
în cea dintâi noapte pe care acesta o petrecea în Alba-lulia, 
îi uluise nu numai pe ruși dar chiar și pe români și mai ales 
pe Avram lancu, care tocmai în dimineaţa acelei zile se 
pregătea să-și ridice tabăra și să se înapoieze la Câmpeni. 
Firește însă că în urma celor întâmplate Craiul Munţilor își 
amână plecarea, voind să cunoască și el dezlegarea 
misterului ce mai plutea încă asupra uciderii prinţului 
Gorciacov. Căci nu se știa încă lămurit dacă uciderea lui 
Gorciacov fusese pusă la cale de unguri, după cum de altfel 
ar fi fost mai firesc, sau dacă ea nu era decât răzbunarea 
unuia din foștii tovarăși ai Vulturului Morţii, căci, ca 
Stanislau Rimsky însuși să fi săvârșit fapta, la aceasta nu se 
gândea nimeni, deoarece toţi rușii care auziseră pe vremuri 
despre isprăvile Vulturului Morţii erau încredinţaţi că acesta 
fusese împușcat în curtea închisorii Petropavlovsk. 

Și se părea că acest mister nici nu va fi lămurit vreodată, 
deoarece arestatul, doctorul Leonida Kipriotis, care după 
părerea rușilor săvârșise fapta în tovărășia a altor doi ofiţeri 
ruși dispăruţi, refuza să dea orice amănunt, încăpățânându- 
se într-un mutism din care nicio ameninţare și nicio vorbă 
bună nu-l puteau scoate. 

Din noaptea trecută, când căpitanul Zaburow se înapoie la 
comandament fără a fi găsit la locuinţa doctorului Leonida 
pe cei doi ofiţeri, care noi știm că nu erau ofițeri ruși, ci 
Mihu Inimă de Leu și Dan Dragomir, arestatul nu mai rostise 
niciun singur cuvânt la toate întrebările pe care i le puse 


ofițerul de gardă, iar mai târziu însuși generalul Liuders, 
fiind înștiințat de cele petrecute, alergă îngrozit la 
comandament. 

Generalul Liiders îl luă pe Leonida cu vorbe bune, îl luă cu 
ameninţări, îi făgădui chiar că va îndupleca Consiliul de 
Război să nu fie prea aspru cu el și să-l condamne la moartea 
degradatoare prin spânzurătoare, dacă-i va spune cine l-a 
îndemnat să săvârșească fapta și unde pot fi găsiţi complicii 
săi, dar în zadar, Leonida nu dădu nicio lămurire. 

Atunci generalul porni patrule prin tot orașul și aceste 
patrule adunară în curtea comandamentului pe toţi ofițerii 
care nu făceau parte din comandament. 

Căpitanul Zaburow trecu prin faţa fiecăruia, îl cercetă, îl 
scrută, dar în nici unul nu recunoscu se cei doi ofițeri în 
tovărășia cărora îl găsise pe Leonida în curtea 
comandamentului. 

Ofiţerul de serviciu nu-și putea aduce aminte de chipurile 
celor doi tovarăși ai doctorului deoarece nu le putuse vedea 
din pricina întunericului. După statură, după voce, după 
mers însă nădăjduia că-i va putea recunoaște pe vinovați. 

Niciunul din ofițerii adunaţi însă nu se asemăna cu cei 
căutați. 

Căci dacă vocea unuia i se părea lui Zaburow cunoscută, 
în schimb statura era sau mică și groasă, sau subţire și 
înaltă, sau dacă statura s-ar fi potrivit oarecum, nu mai 
semăna vocea. 

Și cercetările ţinură toată noaptea, fără ca anchetatorii să 
poată ajunge la vreun rezultat. 

Pe la ceasurile șapte dimineaţa, generalul Lüders, mânios 
peste măsură de neizbânda cercetărilor, ceru ca arestatul să 
fie adus din nou înaintea sa. 

Patru cazaci cu arma în mână, conduși de un ofiţer, îl 
aduseră pe doctorul Leonida în cabinetul de lucru al 
generalului. 

— Lăsaţi-mă singur cu arestatul! porunci generalul 
Luders. 


Ofiţerul încremeni când auzi că generalul voia să rămână 
singur cu primejdiosul ucigaș și nu se mișcă din loc. 

— Mă iertati, Excelenţă, îngână el, dar gândiţi-vă... 

— Locotenent, tună generalul Luders, cine poruncește 
aici, eu sau dumneata? Am spus că vreau să rămân singur cu 
arestatul! 

Ofiţerul își lipi călcâiele, salută și ieși. 

Generalul Lüders se așeză în fotoliul din faţa biroului său, 
pe care se găsea un pistol cu două ţevi și uitându-se ţintă în 
ochii doctorului Leonida, zise: 

— Doctore Kipriotis, știi foarte bine că am avut pentru 
dumneata întotdeauna un simțământ de prietenie, precum și 
o deosebită stimă când m-am îmbolnăvit de friguri, la 
București și când cu toţi doctorii pe care îi aveam acolo, tot 
pe dumneata te-am chemat să mă îngrijești. 

— Cred că Excelenţa Voastră nu s-a căit! răspunse 
arestatul. 

— Nu, zise generalul, căci în vreme ce ceilalți doctori, atât 
militari, cât și civili, îmi spuneau că nu voi putea părăsi patul 
înainte de șase săptămâni, dumneata m-ai pus pe picioare 
numai în cincisprezece zile. Îţi spun aceasta, pentru a-ţi da 
seama că stima pe care o păstrez științei dumitale este 
sinceră. 

— Vă mulțumesc, Excelenţă! zise prizonierul. 

— Mânat deci de această stimă și de prietenia, pe care ţi-o 
păstrez, urmă comandantul, ași vrea să-ţi viu într-ajutor în 
situaţia cumplită în care te găsești. Căci cred că-ţi dai seama 
că apărând în faţa Consiliului de Război, acesta te va 
condamna cu siguranţă la moarte prin spânzurătoare. 

— Nu mă tem de moarte, Excelenţă! răspunse prizonierul 
cu demnitate. 

— Simţământul de care dai dovadă te onorează, zise 
generalul Lüders, dar el nu-ţi va fi de niciun folos în faţa 
Consiliului de Război. 

— Nici nu vreau să-mi fie de folos, Excelenţă! ripostă 
Leonida cu încăpățânare. 


— Dumneata nu vrei, răspunse generalul fără a-și pierde 
cumpătul, dar eu vreau să te scap de la moarte, pentru 
binele omenirii căreia știința dumitale poate să-i fie de mare 
folos. 

Pentru a putea face aceasta însă, sau măcar pentru a 
putea încerca s-o fac, trebuie să mă ajuţi și dumneata și să 
renunţi la mutismul în care te-ai cufundat. Nu, nu mă 
întrerupe, lasă-mă să sfârșesc. Eu te cunosc îndeajuns, te-am 
văzut cu câtă milă, cu câtă dragoste îngrijeai de răniţi și-mi 
dau seama că dumneata nu poti fi vinovatul de căpetenie în 
această odioasă faptă. Numai o împrejurare nenorocită, 
numai un amănunt misterios te-a putut sili să dai sprijinul 
dumitale complotului urzit împotriva prințului Gorciacov. 

De aceea, te rog, doctore Kipriotis, dă-mi putinţa să te 
scap, istorisindu-mi cine te-a îndemnat la faptă, cine sunt 
tovarășii dumitale care au dispărut de parcă i-ar fi înghiţit 
pământul, spune-mi împrejurarea, dezvăluie-mi amănuntul 
care te-a împins să pășești pe această cale nenorocită. 
Spune-mi din fir în păr, cum s-a petrecut totul pentru ca să 
pot găsi portița prin care să-ţi salvez viaţa. 

Generalul Luders tăcu. Cuvintele lui calde, cu adevărat 
prietenești, înduioșaseră inima fostului haiduc, care ar fi dat 
mult să poată răsplăti bunătatea generalului printr-o 
mărturisire amănunţită. 

Dar cum putea el să mărturisească cine erau tovarășii săi, 
cum putea el să-și trădeze prietenul și fostul căpitan, cum 
putea el să arunce nenorocirea asupra Mioarei, a Dochiţei, 
asupra Piei... da, asupra Piei la ai cărei ochi se gândea cu 
atâta drag? 

Inţelegea prea bine ceea ce vroia generalul Lüders. Lui îi 
trebuia un cap care să cadă pentru asasinarea prinţului 
Gorciacov și ar fi preferat ca acest cap să fie al altuia decât 
al doctorului Leonida. Ce ușor putea ancheta întreprinsă de 
însuși generalul Lüders să arunce toată vina asupra 
complicilor și să-l scoată pe el basma curată! 


Dar atunci, atunci și Stanislau și Dan Dragomir, Mioara, 
Dochița, Pia, toţi ar fi sfârșit în spânzurătoare și numai el ar 
fi scăpat! 

Ori, sufletul nobil și credincios al doctorului Leonida nu 
putea primi jertfirea celor mai buni prieteni ai săi numai 
pentru mântuirea lui. 

Căci la drept vorbind, Stanislau era vinovatul de căpetenie 
deoarece numai el îl silise să ia parte la complot. 

Da, dar oare Gorciacov nu-i distrusese și viaţa lui, oare 
Gorciacov nu-l urmărise și pe el ca pe un vânat, ani și ani de- 
a rândul? 

Nu, Leonida se scutură cu groază de gândul unei 
mărturisiri și răspunse, cu hotărâre: 

— Excelenţă, mă doare că la bunătatea pe care mi-o 
dovediţi nu pot răspunde așa după cum ar trebui. Singurul 
lucru pe care vi-l pot spune este că ceea ce s-a întâmplat 
trebuia să se întâmple. În ceea ce-i privește pe complicii mei, 
nu-i căutaţi, căci ei sunt de mult departe de Alba-lulia și în 
afară de hotarele înăuntrul cărora puterea Excelenței 
Voastre i-ar putea urmări. 

— Doctor Kipriotis, zise generalul, gândește-te că este în 
joc viaţa dumitale. Nu te încăpăţâna. Consiliul de Război se 
va întruni chiar în cursul acestei dimineţi și dacă până la 
ceasurile zece nu-mi dai putinţa să găsesc portița de scăpare 
despre care ţi-am vorbit, pe urmă va fi prea târziu, căci în 
faţa consiliului, cu toate că-l voi prezida eu, va trebui să 
pășesc cu un plan bine hotărât pentru a putea ajunge la un 
rezultat. 

— În zadar Excelenţă, nu vă pot spune nimic! repetă 
prizonierul. 

— Nici măcar ce te-a îndemnat să săvârșești crima? 
întrebă generalul văzând că toate sforțările sale erau 
zadarnice. Spune-mi măcar cine și pentru ce te-a împins să 
răpui viaţa prinţului Gorciacov? Poate că în motivul care te-a 
hotărât voi putea găsi ceva care să-ţi ușureze vina și deci, 
să-ţi facă judecătorii mai îndurători. 


— Motivul faptei mele îl veţi afla la Consiliul de Război, 
Excelenţă. Este singura mărturisire pe care o voi face! 

— Dar nu-l pot cunoaște și eu mai înainte acest motiv? 

— Nu, Excelenţă! Vă încredinţez însă că motivul acesta nu 
este de natură de a-mi ușura vina, ci dimpotrivă, de a o 
îngreuna. 

— Nenorocitule, strigă generalul Luders, găsești că vina 
dumitale nu este îndeajuns de mare, îndeajuns de grea? Vrei 
să-ţi agravezi situaţia și mai mult printr-o mărturisire care-ţi 
va tăia orice putinţă de scăpare? 

— Soarta mea este pecetluită, Excelenţă! răspunse 
voinicul cu un curaj vrednic de admirat. Sentința Consiliului 
de Război nu poate fi alta decât moartea. 

— Da, dacă nu vrei să mă ajuţi să încercăm o salvare. 

— Ar fi în zadar. Pricina pentru care am făcut ceea ce am 
făcut îmi taie orice putinţă de a mai putea nădăjdui. 

— Şi care este această pricină? 

Voinicul zâmbi, căci vedea că generalul nădăjduia să-i 
smulgă o cât de vagă mărturisire, printr-o întrebare pusă în 
fel și chip, repetată sub diferite forme. 

— V-am spus, Excelenţă, că aceasta o veţi afla la Consiliul 
de Război. 

— Şi de ce nu vrei să-mi spui acum? 

— Fiindcă mărturisirea mea trebuie să fie trecută în 
procesul verbal al ședinței de judecată, trebuie să fie scrisă 
negru pe alb în hârtii oficiale, căci altfel lumea n-ar crede în 
adevărul ei. 

Generalul Lüders se uită la doctorul Leonida crezând că a 
înnebunit deodată și nu-și mai dă seama de ceea ce vorbește. 

Ce motiv putea să se ascundă în dosul uciderii 
comandantului suprem al armatelor rusești, motiv pe care 
ucigașul voia să-l știe trecut în documente oficiale pentru ca 
existenţa lui să nu poată fi tăgăduită niciodată? 

— Doctore Kipriotis... nu cumva... nu cumva ești... nihilist? 
îngână generalul. 

— Nu, Excelenţă, aveţi cuvântul meu că nu sunt nihilist. 

— Atunci nu mai înțeleg nimic! 


— Peste două ceasuri veţi înțelege multe, Excelenţă. 

Generalul Lüders rămase pe gânduri. 

Apoi, după o îndelungată tăcere, își ridică mâinile aproape 
deznădăjduit și exclamă: 

— Doctore Kipriotis, am făcut tot ce omenește mi-a fost cu 
putinţă, pentru a te scăpa, dar încăpăţânarea dumitale se 
pune de-a curmezișul tuturor încercărilor mele. Voi încerca, 
totuși, să nu fii condamnat la moartea dezonorantă, prin 
ștreang, ci la o moarte mai demnă de un ofițer. 

— Vă mulțumesc, Excelenţă! 

— Mai ai vreo ultimă rugăminte pe care ţi-aș putea-o 
îndeplini? 

Leonida rămase o clipă pe gânduri. Îi veni în minte 
Minerva, pe care o socotise atâta vreme sora sa și pe care o 
iubise o viaţă întreagă cu dragoste de adevărat frate. 

Ar fi vrut să-i scrie ei câteva rânduri, dar se gândi că 
Rimsky tot o va aduce din Polonia și atunci va afla de 
sfârșitul tragic pe care l-a avut. 

Era chiar mai bine să nu afle rușii că mai avea o soră, căci 
îi cunoștea îndeajuns de bine pentru a-și da seama că ei n-ar 
fi pregetat s-o urmărească și pe ea în nădejdea descoperirii 
celorlalți doi complici misterioși ai săi. 

— Nu, Excelenţă, nu mai am nicio dorinţă! răspunse el, 
deci. 

— Înainte de a te lăsa să pleci, reluă generalul Liiders, îţi 
mai atrag încă odată atenţia că până la zece, când vor începe 
dezbaterile Consiliului de Război, mai sunt două ceasuri, 
deci mai ai vreme să te răzgândești. 

Cu aceste cuvinte sună din clopoțel și ofițerul cu cei patru 
cazaci intrară în odaie. 

— Locotenent, îi zise generalul Lüders ofițerului, vei duce 
prizonierul înapoi în închisoare. Spune-i însă comandantului 
închisorii că în cazul când prizonierul și-ar exprima dorinţa 
să-mi vorbească, să fie adus îndată înaintea mea. 

— Am înţeles, Excelenţă! răspunse ofiţerul, lipindu-și 
călcâiele, apoi îl așeză pe doctorul Leonida în mijlocul celor 
patru cazaci înarmaţi și porni cu el înapoi la închisoare. 


În piaţa prin care trebuia să treacă prizonierul se adunase 
o mare mulțime de oameni care discuta cu înflăcărare 
despre cele petrecute. 

Ungurii erau tăcuţi, în fundul sufletului lor jubilând de 
bucurie că, comandantul suprem al armatelor care le 
înăbușea revoluția fusese ucis, românii, necunoscând 
sufletul negru al prinţului Gorciacov, fiind furioși, deoarece 
în răpunerea prințului Gorciacov nu vedeau decât un 
complot al ungurilor. 

De aceea, când prizonierul trecea acum între baionete pe 
lângă un grup de unguri aceștia se uitau compătimitor la el 
și în limba lor și șopteau cuvinte de încurajare, de laudă, 
când ajungea însă în dreptul românilor, aceștia îl huiduiau, 
aruncau în el cu pietre și ouă clocite și dacă ar fi putut l-ar fi 
sfâșiat în bucăţi. 

În capătul pieţii chiar, unde era un grup de vreo treizeci 
de bărbaţi și femei, toți români, aceștia se repeziră la 
prizonier cu toată împotrivirea cazacilor și doi vlăjgani, după 
port, flăcăi din partea locului, începură să lovească cu 
pumnii în capul, în pieptul, în pântecele prizonierului, unde-l 
nimereau. 

Ofiţerul văzând că numai cu patru soldaţi nu pot birui 
mulțimea și risca să i se omoare prizonierul, scoase fluierul 
și suflă în el îndelung. 

Îndată, toţi cazacii care se găseau prin piaţă alergară la 
faţa locului și în câteva minute făcură ordine smulgând 
prizonierul din ghearele mulţimii înfuriate care acum nu mai 
sfârșea cu uralele pentru ţar și armata rusă. 

Prizonierul, luat apoi la mijloc de soldaţi, fu condus la 
închisoare și încuiat în celula lui. 

Dar ciudat! În loc să cadă istovit pe patul de scânduri 
după groaznica bătaie pe care o mâncase, doctorul Leonida 
începu să se plimbe prin celulă și pe faţa lui se putea citi 
orice, numai durere nu. 

Da, faţa doctorului Leonida trăda mai curând mirare, o 
nețărmurită mirare și fruntea lui îngândurată dovedea parcă 


truda minţii sale care se muncea să înţeleagă ceva ce nu 
voia să-i intre în cap. 

Deodată se opri și începu să se uite la hainele de pe el. 

Acestea erau numai zdrenţe, mânecile, tunica, pantalonii, 
rupți praf. 

Incepu apoi să-și pipăie braţele, mâinile, picioarele, 
coastele, capul... 

— Am înnebunit eu, sau într-adevăr s-a petrecut o 
minune? exclamă el în culmea nedumeririi. Mulțimea s-a 
repezit la mine de parcă ar fi vrut să mă sfâșie și vlăjganii 
aceia doi mai ales, cu cușmele lor până peste ochi, m-au 
bătut de mi-au făcut praf hainele de pe mine și totuși... 
totuși nimic nu mă doare... n-am nicio coastă ruptă... n-am 
niciun deget scrântit măcar! 

Și iarăși se pipăi și iarăși își mișcă tot trupul în toate 
chipurile, dar afară de usturimea câtorva zgârieturi pe faţă, 
nu simţea nimic, nicio durere. 

— S-ar zice că am fost îmbrăcat în zale pe dedesubt, urmă 
el. Și totuși, un singur pumn al celui mai înalt dintre 
vlăjgani, mai ales, mi-ar fi fost îndeajuns să-mi rupă trei 
coaste! 

Nu înţeleg, nu înţeleg nimic!... 

Și parcă... da, acum îmi aduc aminte, unul din cei doi 
bătăuși, văzând că nu-i pricep limba a început să mă înjure 
pe rusește și să-mi strige: 

— Cer un popă, cer un popă ucigașule, căci ţi-a sunat 
ceasul cel de pe urmă! 

Mi-a sunat ceasul cel de pe urmă și nu m-am ales nici 
măcar cu capul spart!... 

Ciudat... foarte ciudat!... 

Și bietul doctor Leonida se frământă ceasuri întregi să 
deslușească taina acestei bătăi pe care o mâncase și după 
care totuși nu-l durea nimic. 


Erau ceasurile zece și un sfert. 

În sala de consiliu a comandamentului, Consiliul de Război 
se întrunise pentru judecarea căpitanului doctor Leonida 
Kipriotis, învinuit de asasinarea prințului Gorciacov. 

Consiliul de Război era alcătuit din generalul Luders, 
președinte și șase ofițeri superiori, membri. 

În urma ordinului generalului Liders, ședința Consiliului 
de Război fusese declarată secretă, nimeni neavând voie să 
ia parte la ea... nici chiar ofiţerii din garnizoana orașului. 

Acuzatul este introdus printr-o ușă lăturalnică, însoţit de 
doi cazaci cu baioneta la armă, care se așeză la dreapta și la 
stânga lui. 

După luarea  interogatoriului pentru constatarea 
identităţii, președintele, generalul Luders îi întreabă pe 
acuzat: 

— Căpitane doctor Kipriotis, ești învinuit de a fi ucis 
printr-o lovitură de pumnal pe prințul  Gorciacov, 
comandantul suprem al armatelor rusești din Ungaria. Ce-ai 
de zis? 

— Am de zis că nu eu l-am ucis, ci am fost doar părtaș la 
faptă. Mărturisesc însă că vina mea este tot atât de mare ca 
și a adevăratului ucigaș și sunt gata să-mi iau pedeapsa și 
pentru el, deoarece el nu poate fi atins de judecata 
dumneavoastră. 

— Vorbește lămurit! se  răsti atunci ofițerul care 
îndeplinea funcțiunea de comisar imperial, deci de acuzator. 
Dacă nu dumneata l-ai ucis, atunci cine a lovit cu pumnalul 
pe ale cărui plasele e săpat numele lui Stanislau Rimsky? 

— Acela care a făcut aceasta, a făcut-o în numele lui 
Stanislau Rimsky! răspunse acuzatul. 

— N-am întrebat în numele cui s-a săvârșit crima, ci, cine 
a săvârșit-o? ripostă comisarul imperial. 

— Cel însărcinat de Stanislau Rimsky! 

— Ai înnebunit, omule! strigă atunci comisarul imperial 
pierzându-și cumpătul. Stanislau Rimsky e mort de ani de 


zile, cum era să însărcineze el pe cineva să săvârșească 
crima? 

— Stanislau Rimsky e mort, dar e viu! răspunse doctorul 
Leonida, spre uluirea membrilor Consiliului de Război. E 
mort pentru aceia care vor să-l creadă mort, e viu însă 
pentru aceia pe care trebuie să-i lovească răzbunarea lui 
sfântă, pentru aceia care au păcătuit împotriva lui și a 
numelui de „om”. Gorciacov, Călăul Varșoviei, a avut pe 
conștiința lui viața și sângele a sute și mii de oameni și 
sângele acesta nevinovat trebuia să fie răzbunat. Ori, nimeni 
nu era mai îndreptăţit la această răzbunare ca Stanislau 
Rimsky, Vulturul Morţii, din care Gorciacov a făcut un fugar, 
un urgisit, un vânat urmărit zi și noapte. Dacă Gorciacov a 
scăpat de răsplata bine meritată până acum, aceasta s-a 
întâmplat numai fiindcă soarta hotărâse ca această răsplată 
să și-o primească atunci când se va aștepta mai puţin și de la 
acela care a avut de îndurat cel mai mult din pricina 
sufletului său negru. 

Aflaţi deci, că pumnalul împlântat în inima Călăului 
Varșoviei nu poartă numai din întâmplare numele lui 
Stanislau Rimsky, el vine chiar de la Vulturul Morţii, care 
mort sau viu, se răzbună pe toţi aceia care trebuiesc 
pedepsiţi pentru nedreptate, asuprire sau samavolnicie. 

Membrii Consiliului de Război se uitară uluiţi unul la altul. 
În privirea fiecăruia însă se putea citi aceeași întrebare: „E 
nebun omul acesta?” 

Cei mai mulți din ei își mai aduceau aminte încă de 
numele și isprăvile lui Stanislau Rimsky, toţi știau însă că 
faimosul Vultur al Morţii fusese executat în curtea fortăreței 
Petropavlovsk și deci, vorbind în chipul acesta despre 
vestitul haiduc, membrii Consiliului nu-și puteau închipui 
decât că au de-a face cu un nenorocit care-și pierduse 
minţile. 

Numai comisarul imperial, obișnuit și dornic de a da 
întorsăturile cele mai senzaţionale proceselor în care apărea 
ca acuzator nu era parcă de aceeași părere, căci adresându- 
se doctorului Leonida, îi zise: 


— Acuzat, vorbeşti despre Stanislau Rimsky în așa chip 
încât ne vine să credem că l-ai cunoscut foarte bine pe 
vremea când mai era încă în viaţă, că erai prieten cu el, că 
erai chiar poate... 

— Tovarășul lui! întregi doctorul Leonida, fără a mai 
aștepta încheierea ofițerului. Da, nu mă sfiesc să mărturisesc 
că am fost tovarășul lui Stanislau Rimsky, că am colindat 
Polonia și Rusia alături de el, că am pus capăt nedreptăţilor 
acolo unde le găseam, că am pedepsit pe aceia care trebuiau 
să fie pedepsiţi și, pentru a vă încredința de spusele mele, 
poate că vă mai aduceţi aminte că Vulturul Morţii avea 
printre tovarășii lui și un doctor. Ei bine, doctorul acela sunt 
eu și nu m-am angajat în armata rusească decât numai 
pentru a înlesni calea pentru pedepsirea aceluia care ne-a 
nenorocit pe toţi și pentru a îngriji ca Vulturul Morţii, și eu, 
și tovarășii mei de odinioară și sutele și miile de polonezi să 
poată fi răzbunaţi! 

— Ajunge, Consiliul este luminat! strigă generalul Luders, 
care nu mai putea auzi cum omul acesta, pe care voia să-l 
scape, se acuza el însuși de crimele cele mai grozave. 

Membrii Consiliului se retraseră într-o încăpere alăturată 
pentru a delibera. 

Doctorul Leonida însă își ajunsese ţinta. 

Toate cele spuse de el fuseseră consemnate în procesul 
verbal al ședinței și cum era firesc ca moartea unui înalt 
demnitar, ca prinţul Gorciacov, să stârnească mare vâlvă în 
Rusia, gazetarii vor veni să răsfoiască dosarele, vor da acolo 
peste mărturisirile acuzatului, le vor publica în gazete și 
scopul lui și al lui Stanislau Rimsky va fi atins, toată lumea 
va ști că Vulturul Morţii s-a răzbunat și că deci el se ţine de 
cuvânt, chiar și atunci când, după părerea celor mai mulţi, 
nu mai este printre cei vii. 

Deliberarea Consiliului de Război fu foarte scurtă. 

Peste zece minute membrii consiliului își reluară locurile, 
iar președintele, generalul Luders, citi: 

— Căpitane doctor Leonida Kipriotis, Consiliul de Război 
te găsește vinovat de uciderea comandantului suprem al 


armatelor rusești din Ungaria, prinţul Gorciacov și te 
condamnă la moarte prin împușcare. Sentința este dată fără 
drept de apel, fără drept de a cere grațiere. 

Niciun mușchi, nicio cută de pe faţa osânditului nu se 
mișcă. Uitându-se la el după citirea sentinţei, generalul 
Lüders avu impresia că observă chiar oarecare bucurie pe 
chipul doctorului Leonida... 

Generalul clătină din cap și oftă. 

Bietului om îi părea rău de Leonida, dar după cele 
mărturisite în ședință de acesta, nimeni în lumea aceasta nu 
l-ar mai fi putut scăpa și chiar nici ţarul însuși n-ar mai fi 
îndrăznit să-l graţieze. 

Sub cuvânt că doctorul Leonida a înnebunit din pricina 
groazei ce l-a cuprins când și-a dat seama de fapta sa, bunul 
general a izbutit să hotărască consiliul să nu-l osândească la 
moarte prin spânzurătoare, ci prin împușcare. 

Peste un sfert de ceas, osânditul la moarte fu condus în 
celula sa. 

Când paznicul vru să închidă ușa Leonida îl opri și-i zise: 

— Fii bun te rog și spune să-mi se trimită un preot pentru 
a mă spovedi! 


CAPITOLUL 137 
CEAIUL DE LA JULIETTE MAURAS 


Pe la ceasurile cinci după amiază, Juliette Mauras, vestita 
prezicătoare, era încă tot în fața oglinzii cu toate că se 
așezase acolo încă de pe la trei. 

Franțuzoaica era foarte nervoasă în ziua aceea și pudra de 
orez nu i se prindea de obraz, buclele ca noaptea de negre 
nu-i stăteau unde voia ea, sulimanul nu-i încondeia buzele 
cum ar fi dorit și parcă nici ochii ei n-aveau veșnic 
tinereasca strălucire de altă dată. 

De zece ori își spălase poate fardurile de pe obraz și de 
zece ori reîncepuse cu repararea urmelor lăsate de ani și de 


viaţa de plăceri pe care o dusese și tot nu era mulţumită cum 
arăta. 

— Îngeri ai infernului, exclamă ea, lovind nervos cu 
picioarele-i ca de copil în podea. De ce mă părăsiţi tocmai 
astăzi când mi-am pus în gând să recuceresc dragostea lui? 
Și tu, măiestria mea neîntrecută de a înfrumuseţa 
frumuseţea, unde ești tu astăzi? Mâna îmi tremură, o 
sprânceană iese mai groasă decât cealaltă, obrazul drept e 
mai roșu decât cel stâng, culoarea de cireș a buzelor se vede 
că nu este firească... Belzebut, prinţ al întunericului, ce ți- 
am făcut de mă pedepsești atât de greu? 

Şi de pe mica masă de toaletă zburară perii, sulimanuri, 
piepteni, împrăștiindu-se prin toate colţurile odăii, pentru ca 
după cinci minute să se înșire din nou, unele lângă altele și 
să fie întrebuințate din nou de stăpâna lor. 

Dar nu era nicio mirare că Juliette Mauras era atât de 
nervoasă în ziua aceea încât nu mai era stăpână nici chiar pe 
măiestria sa de a se face mai frumoasă decât era într-adevăr. 
În ziua aceea i se întâmplase ceva ce nu se mai petrecuse cu 
ea din timpurile cele mai îndepărtate, pe când nu era încă 
decât o mică ghicitoare în cărţi dintr-o mahala a Parisului. 
Un bărbat refuzase să-i îndeplinească o rugăminte! 

Așa ceva Juliette Mauras nu-și putea închipui că ar fi cu 
putinţă. 

Stăpână pe arta de a citi în viitor, în această privinţă atât 
de renumită, încât regi și Împărați se aplecau înaintea ei, 
ascultându-i sfaturile, pentru a se feri pe ei sau ţara ce o 
stăpâneau de nenorocirile care îi pândeau, pe lângă aceasta 
și deșteaptă și foarte frumoasă, Juliette Mauras era obișnuită 
ca dorinţele ei să fie porunci pentru aceia cărora se adresa. 

Nu odată dobândise graţierea unui osândit, nu odată 
vorba ei căpătuise oameni care nu puteau ajunge singuri, nu 
odată cuvântul ei hotărâse chiar soarta mai multor ţări... 

Oamenii, mai ales aceia de pe la mijlocul veacului trecut, 
aveau încă prea multă încredere în puterile supraomenești 
ale prezicătoarelor vestite, pentru a îndrăzni să se opună 
dorințelor lor. 


Prezicătoarea vede în viitor, ea știe ce te așteaptă, ea știe 
ce ţi se va întâmpla. Dacă ţi-o faci dușmană, ea nu-ţi va 
spune adevărul și deci nu vei cunoaște primejdiile de care 
urmează să te ferești, iar sfaturile ei nu vor fi pentru a te 
scăpa de nenoroc, ci tocmai pentru a te duce mai iute în 
calea lui. 

Afară de aceasta, fiinţele înzestrate de natură cu darul de 
a vedea în viitor mai au și alte daruri supraomenești, daruri 
vrăjitorești și deci cu atât mai puţin bine e să te pui rău cu 
ele. 

Aceasta era mentalitatea oamenilor de pe vremea când 
romanul nostru se apropie de sfârșit și Juliette Mauras știuse 
să speculeze cu prisosință această slăbiciune a semenilor 
săi. 

Tocmai de aceea neizbânda din acea zi, cea dintâi în viaţa 
ei de mare prezicătoare, o zăpăci, o enervă pe Juliette 
Mauras în chipul cel mai cumplit. 

lată cum s-au petrecut lucrurile. 

Pentru a-i face o surpriză lui Stanislau Rimsky care urma 
să vină după masă la ea la ceai, surpriză ce ar fi fost menită 
să netezească drumul ce ducea la inima voinicului, Juliette 
Mauras se gândi să obţină de la generalul Luders graţierea 
bănuitului asasin al prințului Gorciacov, asasin despre care 
ea știa că era tovarășul și prietenul lui Stanislau Rimsky. 

De aceea, Juliette Mauras se sculă mai de dimineaţă ca de 
obicei, se făcu cât putu mai seducătoare și se duse la 
comandament, unde ceru să fie lăsată să rostească o 
rugăciune la căpătâiul mortului. 

Hârtiile pe care le avea de la Gorciacov, îi deschiseră 
îndată drumul la camera mortuară. 

După o scurtă rugăciune părăsi încăperea în care zăceau 
rămășițele pământești ale fostului Călău al Varșoviei și se 
îndreptă spre cabinetul generalului Lüders, care o și primi 
îndată. 

După ce spuse cine este și pentru ce venise la Alba Iulia, 
Juliette Mauras trecu fără multă introducere la adevăratul 
scop al vizitei sale. 


— Domnule general, zise ea, mi-e milă de acest nenorocit, 
era vorba de doctorul Leonida, căci din cele spuse de el la 
proces reiese clar că și-a pierdut minţile. De aceea, eu, care 
din pricina lui am făcut în zadar drumul de la Arad și până 
aici, te-aș ruga, dacă vrei să-mi faci o plăcere, graţiază-l, 
căci dacă e nebun, Dumnezeu l-a bătut îndeajuns. 

Generalul Lüders se uită foarte mirat, dar om de lume, nu- 
și tălmăci în cuvinte această mirare, ci răspunse politicos: 

— Doamnă, îmi pare rău, dar nu vă pot îndeplini dorinţa. 

Prezicătoarea tresări. 

S-ar fi așteptat la orice în lumea aceasta dar nu la un refuz 
atât de scurt, atât de categoric! 

Tocmai de aceea, mirarea ei o întrecu pe a generalului. 

— De ce... Excelenţă? îngână ea. 

— Fiindcă, dacă pot graţia pe un dezertor, pe un trădător 
chiar, nu pot face același lucru cu ucigașul prinţului 
Gorciacov, omul de încredere al ţarului. 

— Dar te asigur că dacă l-aș ruga eu pe ţar, Majestatea Sa 
l-ar graţia! răspunse Juliette Mauras încrezătoare în puterea 
ei. 

— Mă îndoiesc, doamnă! răspunse generalul scurt. 

Prezicătoare se înroși până după urechi și ar fi vrut să 
izbucnească în ameninţări la adresa aceluia care îndrăznise 
să-i spună în faţă că se îndoiește de puterea ei, dar se gândi 
că o asemenea ieșire n-ar putea decât să strice scopului pe 
care-l urmărea și de aceea se mulțumi să zică: 

— Atunci sunteţi hotărât să-mi refuzaţi rugămintea? 

— Nu pot altfel, doamnă! 

Juliette Mauras își mușcă buzele, se gândi să plece, dar pe 
urmă se răzgândi și zise: 

— Atunci v-aș ruga să amânaţi măcar executarea sentinţei 
timp de o lună de zile, până când mă voi duce eu însumi la 
ţar, care-l va graţia pe osândit. 

— V-am spus doamnă că mă îndoiesc, în orice caz, nici 
această rugăminte nu v-o pot îndeplinii 

— Nu?! făcu prezicătoarea, aproape furioasă. Și mă rog, 
ași putea ști și eu de ce nu? 


— Fiindcă președintele Consiliului de Război am fost chiar 
eu, și eu însumi am iscălit sentința de moarte, dată fără 
drept de apel, fără drept de a cere graţierea. 

— Aceasta nu înseamnă că nu puteţi reveni. Calitatea de 
comandant de armată vă dă dreptul de a suspenda 
executarea sentinţei. 

— Se poate, doamnă! Eu însă sunt un om care nu revin 
asupra hotărârilor mele, deoarece nu-mi  necinstesc 
iscălitura. 

— Excelenţă, zise atunci Juliette Mauras jucând ultima 
carte, osânditul va rămâne în viaţă, am citit aceasta în viitor 
mulțumită puterii supranaturale pe care știți că o am. Nu 
căutaţi să vă împotriviţi destinului dacă nu voiţi să fiţi lovit 
de el! 

— În privinţa darurilor supranaturale eu am părerile mele 
personale, doamnă, răspunse generalul Liiders ironic, și deci 
nu mă tem de destinul pe care l-aţi putea conduce 
dumneavoastră împotriva mea, și în urma acestei 
ameninţări, vă refuz și această rugăminte ca și oricare alta 
care ar veni din partea dumneavoastră. 

Un munte de gheaţă dacă ar fi acoperit-o pe Juliette 
Mauras n-ar fi buimăcit-o mai mult decât acest răspuns. 

Camera începu parcă să se învârtească în jurul ei, 
picioarele i se tăiară și trebui să se sprijine de masă pentru a 
nu cădea la pământ. 

Uluirea prezicătoarei însă nu ţinu decât câteva clipe. 

Ea se reculese iute, se îndreptă și uitându-se ţintă în ochii 
generalului Luders, în vreme ce privirile-i trădau o ură fără 
margini zise: 

— Bine, domnule general! Sper însă că ne vom mai întâlni, 
poate chiar în palatul ţarului și atunci vei avea prilejul să-ţi 
dai seama că nu e bine să nesocotești o rugăminte a Juliettei 
Mauras. 

Cu aceste cuvinte, fără a mai aștepta vreun răspuns, făcu 
stânga împrejur și ieși din odaie asemenea unei furii. 

Generalul Luders însă, sună din clopoțel și-i spuse 
aghiotantului care intră următoarele: 


— Maiorul lagnov să vină îndată până la mine. 

Aghiotantul ieși și peste câteva minute șeful serviciului de 
spionaj al comandamentului, maiorul lagnov, intră în 
cabinetul generalului Luders. 

— lagnov, îi zise generalul celui ce intră, vei căuta să 
descoperi unde locuiește prezicătoarea Juliette Mauras care 
de ieri se găsește în oraș. Vei rândui apoi ca locuinţa ei să fie 
supravegheată. 

— În ce scop Excelenţă? întrebă maiorul. 

— Juliette Mauras a fost la mine punând mare insistență 
ca doctorul Leonida Kipriotis să fie grațiat. Mi se pare 
ciudat. Va trebui să descoperi ce legătură poate fi între 
Juliette Mauras și osânditul la moarte. Acesta însă, cât se 
poate mai repede. 

— Am înţeles, Excelenţă. 

Maiorul salută și peste un ceas hotelul Panonia angaja un 
nou om de serviciu pentru etajul la care locuia vestita 
prezicătoare, om de serviciu care în realitate era unul din 
ofițerii serviciului de spionaj al comandamentului rusesc... 

Juliette Mauras avea deci toate motivele să fie enervată în 
ziua aceea. 

Un bărbat, primul în viaţa ei, îndrăznise să-i refuze un 
serviciu! 

Ce se întâmplase? Își pierduse ea oare puterea asupra 
semenilor săi? Ochii săi nu mai porunceau supunere acelor 
pe care îi priveau? Chipul său, înfățișarea sa, nu mai 
fermecau? Îmbătrânise oare cu adevărat? 

Tot atâtea întrebări la care vestita prezicătoare se trudea 
în zadar să răspundă și care nu făceau decât să-i biciuiască 
nervii și mai mult. 

Frământată de chinul celei dintâi înfrângeri în viaţă, 
torturată de gândul că poate și-a pierdut puterea pe care 
oamenii o credeau supranaturală, temându-se grozav ca 
farmecele cu care o înzestrase natura într-adevăr, să nu fi 
început să pălească, Juliette Mauras se găti cu chiu cu vai. 
Dar, uitându-se în oglindă, își dădu seama că tocmai în ziua 
aceea în care voia să câștige inima chipeșului Stanislau 


Rimsky, tocmai atunci măiestria ei de a repara pe ici pe 
acolo urmele lăsate de ani, dădu greș. 

Juliette Mauras voia tocmai să reînceapă cu chinuitoarea 
și nespus de enervată când cineva bătu în ușă. 

Prezicătoarea mai aruncă o privire în oglindă, apoi strigă: 

— Intră! 

Ușa se deschise și în pragul ei se ivi feciorul hotelului. 

— Doamnă, domnul căpitan Mihu, din oastea lui Avram 
Iancu este aici! zise feciorul, înclinându-se supus. 

Inima prezicătoarei tresări. 

Așadar tot venise! 

— Să poftească! îi zise ea feciorului. 

Apoi își vrăji pe buze cel mai seducător surâs al său și 
porni ea însăși spre ușă pentru a-l primi pe voinic. 

Feciorul se dădu la o parte din ușă, rămase însă în odaie 
iar Stanislau Rimsky intră. 

— Bine ai venit, căpitane! îi zise seducătoarea. 

— Bine te-am găsit, Juliette! răspunse voinicul, sărutând 
mâna franţuzoaicei care-l conduse până lângă un divan pe 
care îl pofti să ia loc, ea însăși așezându-se lângă el. 

— Mă temeam că având în vedere cele întâmplate, nu vei 
veni sau că în orice caz, vei întârzia. Văd însă că ai rămas om 
de cuvânt! 

— Am obiceiul să mă ţin de cuvânt chiar și atunci când 
lumea... 

Stanislau se opri din vorbă, deoarece, prevăzător ca 
întotdeauna, își aruncase ochii prin odaie și-l zărise pe fecior 
care tot mai aștepta încă la ușă. 

— Mai ai nevoie de fecior? o întrebă el pe Juliette Mauras. 

Aceasta, care de bucurie și emoție nici nu băgase de 
seamă prezenţa servitorului, zise răstit: 

— Ce mai aștepți aici? 

— Mă iertati, doamnă, răspunse feciorul, plecat, voiam să 
știu numai când să vă servesc ceaiul? 

— Te voi chema eu, acum lasă-ne! răspunse prezicătoarea. 

Feciorul se înclină și ieși, închizând ușa în urma sa. 


— Spuneai că ai obiceiul să te ţii de cuvânt chiar și atunci 
când?... reluă prezicătoarea. 

— Da, chiar și atunci când lumea crede că am murit! 
răspunse voinicul. 

— Într-adevăr, am avut prilejul să mă încredinţez despre 
prinţul Gorciacov. În orice caz însă, răzbunarea dumitale mi- 
a cam încurcat socotelile, deoarece nu l-am mai putut găsi 
pe acela pentru care am făcut drumul de la Arad până aici. 

— Îmi pare foarte rău, Juliette, dar chiar dacă aș fi știut că 
vii, tot nu aș fi șovăit să împlânt pumnalul în inima Călăului 
Varșoviei, deoarece prilejul era prea prielnic pentru a risca 
să-l scap. 

— Așadar, dumneata l-ai ucis pe prinţ, într-adevăr? făcu 
Juliette Mauras. 

— Te mai îndoiai? 

— Nu. Voiam doar să aud confirmarea din gura dumitale. 
În ceea ce mă privește însă, zădărnicirea întrevederii dintre 
mine și prințul Gorciacov nu mă supără prea mult, deoarece 
în schimb te-am regăsit pe dumneata. 

Ştii, Stanislau Rimsky, urmă frumoasa prezicătoare cu 
același zâmbet seducător în jurul buzelor, că te găsesc tot 
atât de bine, tot atât de vrednic de invidiat ca și pe vremuri 
la Varșovia când toate femeile alergau după dumneata și 
când numai eu puteam spune că ești al meu! 

— E atât de mult de atunci încât aproape că nici nu-mi mai 
aduc aminte! răspunse voinicul, căutând să împiedice o 
discuţie de care voia să se ferească. 

Prezicătoarea însă voia să aducă vorba anume în jurul 
acestui punct și zise: 

— Eu însă îmi aduc foarte bine aminte de timpurile acelea. 
Adeseori mă gândesc cu drag la ceasurile petrecute 
împreună și atunci mă cuprinde un dor grozav de a retrăi 
fericirea de atunci și mă întreb, oare într-adevăr nu mai pot 
reveni vremurile acelea? 

— Nu, Juliette, răspunse voinicul cu hotărâre, ele nu mai 
pot reveni fiindcă nici noi nu mai avem tinereţea 
copilărească de atunci, nu mai avem zburdălnicia celor 


optsprezece ani. A trecut prea mult de atunci, firea noastră a 
devenit mai liniștită, mai așezată, întâmplările ne-au slăbit 
unele simțăminte, pentru a da loc altora să încolţească în 
inimile noastre. 

— În inima mea, însă, simţămintele au rămas aceleași, 
continuă să spună Juliette Mauras pentru a-și pregăti calea 
spre ţinta ce o urmărea. Dorinţele mele, plăcerile, bucuriile 
mele, dragostea mea a rămas aceeași, Stanislau... 

Seducătoarea se apropiase pe nesimţite de voinic și acum 
mâna ei mângâie duios mâna lui. 

Rimsky însă și-o retrase și răspunse: 

— Nu este același lucru pentru mine, Juliette. 

Apoi, pentru a schimba vorba, urmă: 

— Dar acum îmi amintesc că te-am zărit astăzi de 
dimineaţă pe la comandament. Ce căutai acolo? 

— M-ai văzut? exclamă prezicătoarea, mirată. Dar unde 
erai, că eu nu te-am zărit? 

— Eram în cârciuma de peste drum unde aşteptam să văd 
ce se mai întâmplă cu nefericitul meu prieten. 

— Așa este! Bietul om a fost osândit la moarte. 

— Şi când te gândești că numai eu sunt de vină! oftă 
voinicul, întristându-se deodată. M-am gândit, un moment, 
să mă predau și să mărturisesc că eu sunt vinovatul, mi-am 
dat seama însă că prin aceasta n-aș ajunge la nici un 
rezultat, afară doar că aș cădea și eu. Leonida, mulţumită 
situaţiei lui, ne-a dat un ajutor prea preţios pentru ca, chiar 
dacă aș lua întreaga răspundere asupra mea, să nu fie și el 
osândit la moarte. 

Urmă o tăcere adâncă, în care timp prezicătoarea era 
foarte nemulțumită din pricina întorsăturii triste pe care o 
luase convorbirea ei cu voinicul. 

Simţindu-l acolo, lângă ea pe acela pe care-l dorea cu 
toată ardoarea firii sale pătimașe, sângele începuse să-i 
alerge nebunește prin vine, braţele sale tremurau de dorul 
de a se încolăci în jurul gâtului lui Rimsky ori, o convorbire 
tristă nu era deloc propice pentru a seduce un bărbat. 


De aceea, se munci să găsească ceva care să împrăștie 
tristeţea din sufletul bărbatului iubit. Își dădea seama însă 
că acest ceva trebuia să fie foarte puternic, foarte 
îmbucurător, trebuia să fie aproape o minune căci numai așa 
ceva îl putea face să uite nenorocirea prietenului său. 

Pe când Rimsky stătea abătut și Juliette Mauras se gândea 
la. mijlocul de a alunga tristeţea voinicului, ușa se deschise 
deodată, încet, fără a scârțăi măcar și rămase astfel 
întredeschisă timp de câteva clipe, fără ca cineva să intre 
prin ea. 

Rimsky, care observase aceasta, rămase cu ochii ațintiţi 
asupra ușii, fără a spune vreun cuvânt. În curând apoi, ușa 
se dădu de perete și în pragul ei se ivi feciorul de la hotel. 

— Ce însemnează obrăznicia aceasta, se răsti Stanislau 
Rimsky, să intri în odaie fără a bate la ușă? 

— Mă iertați domnule, răspunse servitorul fără a se 
încurca, dar am bătut de două ori și cum nu mi-a răspuns 
nimeni, am intrat, crezând că doamna a plecat de acasă. 

— Şi ce dorești? întrebă Juliette Mauras. 

— Pentru ce-ai bătut în ușă? 

— Voiam s-o întreb pe doamna, dacă dorește ceaiul cu 
rom, cu lămâie sau cu lapte? zise servitorul. 

— Se vede că sunteţi un hotel de mâna zecea, căci altfel 
aţi ști că toate acestea trebuiesc servite odată cu ceaiul, 
lăsând la alegerea oaspetelui alegerea gustului pe care 
dorește să-l dea ceaiului! răspunse Juliette Mauras. 

— Ne iertaţi, doamnă, dar în Albă-lulia se rătăcesc rareori 
oaspeţi atât de distinși, ca dumneavoastră pentru ca 
stăpânul să fie obișnuit a servi ceaiul după cum aţi spus. În 
orice caz, pentru dumneavoastră îl voi servi după cum doriţi. 
Il pot aduce? 

— Da. 

Feciorul se îndepărtă, Rimsky însă clătină din cap... 

— Nu știu de ce, dar mie nu-mi place feciorul acesta! zise 
el. Mi-e teamă că e un spion! 

— Un spion?! exclamă Juliette Mauras. 

Dar ce te face să crezi aceasta? 


— Mai întâi, răspunse voinicul, este în afară de orice 
îndoială că n-a bătut în ușă, în clipa aceea tăceam amândoi 
și deci ar fi fost cu neputinţă să nu auzim, al doilea, din 
întâmplare, eu mă uitam tocmai la ușă, când am văzut clanța 
aplecându-se încet, foarte încet, întocmai ca și când cineva 
ar fi vrut să deschidă ușa fără ca cei dinăuntru să prindă de 
veste, în al treilea rând, după deschiderea ușii, au trecut 
câteva secunde, până când feciorul a intrat, timp pe care 
fără îndoială că acesta l-a întrebuințat pentru a trage cu 
urechea la ceea ce nădăjduia că vorbim noi. Din fericire însă, 
tocmai în clipa aceea tăceam amândoi. 

— Dumnezeule... dar cine să fi pus spioni pe urma mea? 
strigă prezicătoarea, speriată. 

— Nu trebuie să uiţi că suntem într-o ţară, care se găsește 
în război cu rușii, răspunse Stanislau Rimsky, ori, știi și 
dumneata foarte bine că rușii nu fac un pas, fără a împăna 
cu spioni ţinutul, în care se găsesc. 

Incepusem însă adineaori să vorbim despre vizita la 
comandament. Spune-mi ce-ai căutat acolo, căci atunci s-ar 
putea întâmpla să descoperim misterul... 

— Am fost să vorbesc cu generalul Luders, răspunse 
prezicătoarea, pentru prietenul dumitale. 

— Pentru prietenul meu?! strigă Rimsky și ochii i se 
umplură deodată de bucurie. 

Dar bucuria lui nu ţinu decât o clipă, deoarece în privirile 
prezicătoarei el citi că aceasta nu reușise să facă nimic 
pentru Leonida. 

— Dar te-ai dus în zadar! urmă el, dând din cap și lăsându- 
și trist privirile în jos. 

Juliette Mauras se pregătea tocmai să povestească cum a 
decurs audienta ei la generalul Luders când deodată un 
gând îi străbătu mintea, ca un fulger. 

Ce-ar fi dacă i-ar spune lui Rimsky, că generalul i-a 
făgăduit graţierea osânditului, sau că măcar a lăsat-o să 
spere că-l va gratia? Vestea aceasta nu numai că ar alunga 
tristeţea voinicului, dar l-ar face și să se simtă adânc 
recunoscătoare faţă de ea și atunci... ah, atunci calea spre 


inima lui s-ar deschide mult mai ușor, atunci Rimsky nu se 
va mai putea împotrivi dorințelor sale. 

Dar ce se va întâmpla după ce Rimsky își va da seama că l- 
a minţit?Îl cunoștea îndeajuns, pentru a ști că chipeșul 
polonez s-ar răzbuna cumplit și nu numai că l-ar pierde 
pentru totdeauna, dar înscrisă odată printre dușmanii lui, 
viaţa ei n-ar mai fi fost în siguranţă! 

— Ce copilă sunt! se gândi ea însă, îndată. De unde să știe 
el că l-am minţit? Dacă-i voi spune acum că generalul Luders 
mi-a dat să înţeleg numai că-l va graţia, ulterior, mâine, 
poimâine, după executarea condamnatului, voi găsi eu o 
minciună, care să explice schimbarea gândurilor 
generalului. Da, aşa voi face! 

Și fără a mai sta mult pe gânduri, trecu îndată la 
realizarea acestei idei, care-i apărea ca mântuitoare pentru 
scopul, pe care-l urmărea. 

— Juliette Mauras nu prea este obișnuită să bată la uși, 
care nu i se deschid! răspunse ea, cu bine jucată 
prefăcătorie. 

Rimsky își ridică deodată capul și privirile lui înfrigurate 
se îndreptară spre seducătoarea de lângă el. 

— Juliette, exclamă el aproape gâfâind de emoție. Juliette, 
să fie cu putinţă?... 

— Ti-am spus că Juliette Mauras nu cunoaște ce 
însemnează: „nu se poate”! De altfel trebuia să-ţi închipui 
aceasta. 

— M-am gândit, îngână Rimsky întretăiat, dar când ai 
plecat de la comandament... erai aproape furioasă... așa că 
îmi închipuiam că n-ai fost mulţumită acolo... Apoi, când am 
venit aici și nu mi-ai spus îndată vestea îmbucurătoare, mi- 
am zis că n-ai făcut nimic... 

— Voiam să-ți pregătesc o surpriză! răspunse 
prezicătoarea, minţind fără șovăire. Dar de unde știai că la 
comandament voi vorbi pentru prietenul dumitale? 

— Ştiam că-mi ești prietenă, răspunse voinicul, și văzându- 
te acolo, mi-am închipuit că vei pune o vorbă bună și pentru 
el. Dar te rog, nu mă mai chinui... spune-mi, ce-ai făcut?... 


Ce ţi-a spus generalul Liuiders?... Ţi-a dat măcar o speranţă 
că prietenul meu nu va fi executat? 

— Tocmai așa este, minţi seducătoarea. Lüders este un om 
de treabă, care are o mare stimă pentru mine și care s-a 
arătat gata să-mi îndeplinească rugămintea. 

— Juliette... e adevărat? 

— Cred că nu te îndoiești de spusele mele! făcu ea, ca și 
când ar fi fost oarecum jignită. Firește însă că lucrurile nu 
merg tocmai atât de ușor, după cum ne închipuim noi. 

Sentința de condamnare la moarte a fost dată fără drept 
de apel, fără drept de a cere grațiere, așa că generalul 
trebuie să găsească mai întâi formula de a-l scăpa pe 
prietenul dumitale. 

De aceea, mi-a spus să am toată încrederea în el și m-a 
rugat să mai trec spre seară pe la comandament pentru ca 
să-mi spună în ce chip și sub ce pretext îl va graţia sau, în 
sfârșit, îl va scăpa de la moarte. 

— Juliette... Juliette, ești un înger, strigă Stanislau 
Rimsky, cu ochii plini de lacrimi de bucurie. Toată viaţa îţi 
voi fi recunoscător... Nu voi înceta o clipă de a mă gândi la 
dumneata, cu simțămintele cele mai curate... Dacă ai ști, 
Juliette, ce chin, ce tortură îndură sufletul meu, de ieri 
noapte, de când bietul Leonida a fost arestat! Gândește-te, 
omul acesta, care mi-a fost tovarăș pe vremuri, reintrase în 
rândul oamenilor, redevenise un om cinstit, un doctor 
căutat, omul acesta s-a înrolat în armata rusească numai 
pentru a mă căuta pe mine în tara Românească, unde știa că 
mă refugiasem, deoarece avea să-mi comunice o veste bună. 

— O veste bună? întreba Juliette Mauras, mișcată. 

— Da. Eu aveam o surioară, al cărei nume nu-l știam, 
despre care nici nu bănuiam măcar unde se găsește și pe 
care Leonida a descoperit-o. Bunul meu prieten a pornit el 
însuși în căutarea mea și în sfârșit, ieri m-a găsit și cu 
lacrimi în ochi mi-a spus că surioara mea trăiește, că se 
găsește pe moșia ei de lângă Grodno și că fata aceasta 
crescuse alături de el, ca sora lui. 

— Un adevărat roman! exclamă prezicătoarea. 


— Da. Şi vezi dumneata, pe omul acesta, care pe lângă că 
mi-a fost prieten și tovarăș, pe lângă că a îngrijit de surioara 
mea o viaţă întreagă, pe lângă faptul că a pornit prin lume, 
în căutarea mea, dar nici măcar n-a pregetat, când l-am 
rugat să mă ajute să-l pedepsesc pe Gorciacov, cu toate că 
era o ispravă nespus de primejdioasă, pe omul acesta, care 
mi-a fost mai mult decât frate, eu l-am aruncat în ghearele 
pieirii. 

Îți dai seama deci, Juliette, pentru ce inima-mi este 
sfâșiată de durere, pentru ce speranţa pe care mi-au trezit-o 
în suflet cuvintele dumitale, este speranţa de viaţă, pe care 
doctorul i-o dă muribundului, pe care știe că l-a scăpat. 

— Acum însă, alungă-ţi tristeţea, dragă Stanislau, zise 
prezicătoarea, care se temea ca voinicul să nu recadă în 
melancolie, căci prietenul dumitale este ca și salvat. 

O bătaie în ușă le vesti că feciorul venise cu ceaiul. 

El intră, așeză ceainicul, chiseaua și celelalte, făcându-și 
de lucru prin odaie, mai mult decât ar fi avut nevoie. 

Dar Stanislau Rimsky, era stăpânit atât de mult de 
nădejdea pe care i-o treziseră în suflet cuvintele Juliettei 
Mauras, încât aproape că nici nu băgă de seamă prezenta 
lui. 

Cu atât mai atentă era însă prezicătoarea, care-i urmărea 
fiecare mișcare, fiecare gest și care sub înrâurirea celor 
spuse de Rimsky, găsea acum că într-adevăr felul de a se 
purta, privirile, întârzierea feciorului în odaie, erau tot 
atâtea dovezi că avea de a face cu un spion. 

Dar al cui?... 

Când în sfârșit servitorul părăsi odaia, Juliette se ridică de 
pe divan și încuie ușa în urma lui. 

— Ce faci? întrebă Rimsky, mirat. 

— Am încuiat ușa, pentru ca spionul acesta, căci un spion 
trebuie să fie, m-am încredinţat și eu, să nu ne mai poată 
pândi convorbirea. 

Dar de ce mă priveşti așa? Sau poate că ţi-e teamă să 
rămâi singur cu mine, într-o odaie încuiată? 


— Vai, Juliette, răspunse voinicul sincer, cum ar putea să- 
mi fie teamă de o prietenă care fără să fi fost rugată măcar 
vrea să-mi procure o bucurie atât de mare ca aceea a salvării 
prietenului meu de la moarte! 

— Dar o prietenă care este în stare să procure o asemenea 
bucurie, are și ea dreptul la o răsplată, nu-i așa, Stanislau? 
zise seducătoarea, reașezându-se pe divan și întinzându-și 
din nou mâna după mâna voinicului. 

Fruntea lui Stanislau Rimsky se întunecă deodată. 
Voinicul presimţea că acum va veni atacul cel mare, atac 
împotriva căruia armele îi erau mult împuţinate acum, când 
știa că viaţa prietenului său era în mâinile prezicătoarei. 

— Îţi spuneam  adineaori, dragă Stanislau, urmă 
seducătoarea, cu cât drag, cu cât dor mă gândesc adeseori 
la vremea când erai al meu... 

— Juliette, o întrerupse voinicul, uiţi că mi-ai făgăduit 
aseară să nu mai dai prilej să se repete scena de la 
Petrograd? 

— Nu, Stanislau, nu uit, răspunse Juliette Mauras. Dar 
aseară mă credeam în stare să mă împotrivesc ispitei, astăzi 
însă îmi dau seama că ești singurul bărbat, pe care l-am iubit 
în viaţa mea și singurul pe care-l voi mai iubi vreodată. 

— Juliette, te rog, nu primejdui prietenia noastră! o 
imploră voinicul. 

— Dimpotrivă, vreau s-o întăresc, s-o prind în legături, 
care nu se vor mai desface niciodată! 

— Ceea ce vrei dumneata, nu ne poate decât despărţi! zise 
voinicul, care tremura tot mai mult că va trebui să se 
folosească întocmai ca și pe vremuri, de forţă, pentru a 
scăpa de Juliette Mauras. 

— Nimic nu ne mai poate despărţi! răspunse însă 
prezicătoarea, cu încăpățânare. Nu vreau să-ţi spun că-ţi 
cunosc taina, nu vreau să-ţi spun că viaţa prietenului tău 
este în mâinile mele, că pe tine însuţi te-aș putea pierde, cu 
un singur cuvânt, deoarece știu sub ce nume te ascunzi și 
știu unde poţi fi găsit, nu vreau sa te ameninţ, deoarece sunt 


încredinţată că tu însuţi îţi vei da seama că suntem făcuţi 
unul pentru altul. 

— Nu, Juliette... 

— Ba da, Stanislau. Tu ești chipeș, ești voinic, ești curajos, 
eu sunt bogată, foarte bogată, am trecere în orice ţară și... 
nu sunt nici eu urâtă! Uită-te la mine, Stanislau... Trupul îmi 
este tot atât de mlădios, ca și al unei fecioare, în ochii mei 
lucește încă tinereţea, buzele-mi sunt dorite de sute și mii de 
oameni, numai tu, a căruia vreau să fiu din toată inima, 
numai tu nu mă găsești frumoasă, numai tu nu mă dorești! 
De ce, Stanislau? 

— Eşti frumoasă, Juliette, răspunse voinicul, și nu mă mir 
că bărbaţii te doresc, deoarece mai ai încă toate farmecele 
femeii care poate să placă. Între noi însă este un obstacol 
care nu poate fi înlăturat. 

— Un obstacol, care nu poate fi înlăturat? exclamă 
seducătoarea, mirată. Care? 

— Mioara Comăneanu! 

— Mioara Comăneanu? strigă Juliette Mauras și ochii ei 
începură să lucească deodată, ca focul iadului. O femeie? 

— Da, Juliette, răspunse Stanislau Rimsky, care crezând 
că a găsit mijlocul de a potoli patima franțuzoaicei, urmă cu 
înflăcărare: 

— O femeie pe care am cunoscut-o încă la Varșovia, îndată 
după dispariția ta din capitala Poloniei, o fiinţă în care 
natura a îngrămădit toate darurile ei și pe care o iubesc mai 
mult... 

— Ajunge! strigă Juliette Mauras și începu să alerge 
furioasă prin odaie. Mă mir că ai așa de puţin bun simţ, încât 
nu șovăi s-o ridici în slava cerului pe femeia, care mi te-a 
furat! 

— Fii dreaptă Juliette, zise voinicul, căutând s-o liniștească 
pe furioasa franțuzoaică. Ea n-a putut să mă fure dragostei 
tale, deoarece când am cunoscut-o pe Mioara Comăneanu, tu 
nu mai erai în Varșovia, dispăruseși și legătura noastră se 
sfârșise. 


— Nu-mi pasă! strigă prezicătoarea, care nu-și mai putea 
stăpâni mânia. O urăsc pe femeia aceasta, fiindcă a știut să 
câștige inima ta, o urăsc, fiindcă stă în calea fericirii mele! Şi 
să știi Stanislau că, sau te desparţi de femeia aceasta și vii 
cu mine, sau dacă nu... 

— Sau dacă nu? întrebă Rimsky, tremurând de enervare și 
de emoție, totodată, deoarece bănuia ce va urma. 

— Sau dacă nu, urmă Juliette Mauras, cu ochii scânteietori 
de ură, capul prietenului tău va cădea, mâine în zori! 

Rimsky se cutremură. 

Nu se înșelase. Juliette Mauras îl ameninţa cu retragerea 
preţiosului său sprijin, dacă nu-i ceda, dacă nu renunţa la 
Mioara, dacă nu fugea cu ea. 

Să fugă cu ea?... Dar era oare cu putință așa ceva? S-o 
părăsească pe Mioara, care era bucuria, fericirea lui pe 
pământ, pe Mioara, care însemna pentru el soarele, viaţa, pe 
Mioara, pe care de-abia o regăsise și a cărei toată nădejde, 
după a viaţă plină de chinuri și grele încercări, era numai el? 

Nu, această jertfă nu i-o putea cere nimeni, nici chiar 
Leonida. 

Chiar dacă n-ar fi fost vorba de singura lui bucurie în viața 
aceasta, pentru Mioara, care îndurase atât amar și atâtea 
suferinţe, pentru sufletul ei chinuit și n-avea voie să se 
jertfească. 

Juliette Mauras îl privea cu încordare, îl vedea cum se 
frământă și aștepta înfrigurată, să vadă care-i va fi 
răspunsul. 

Stanislau Rimsky rămase câteva minute cu ochii închiși și 
se vedea lămurit ce cumplită era lupta, care se dădea în 
sufletul lui. 

Deodată însă se cutremură, ca și când s-ar fi scuturat de 
un gând groaznic, apoi se ridică încet de pe divan, își luă 
căciula și porni spre ușă. 

— Pleci? strigă atunci Juliette Mauras și în glasul ei era 
adunată toată teama, toată deznădejdea clipei, în care vedea 
că-l pierde pe bărbatul, pe care-l dorea cu atâta patimă. 


— Ce rost aș mai avea aici, răspunse Rimsky cu tristeţe, 
când femeia care credeam că-mi este prietenă, jertfește cu 
atâta ușurință viaţa celui mai scump tovarăș al meu, pentru 
a se răzbuna pe acela, care ca om cinstit, nu poate răspunde 
la dragostea ei. Credeam că sufletul Juliettei Mauras este 
animat de simţăminte mult mai nobile. Văd însă că m-am 
înșelat și în privinţa aceasta. Plăcerea de o clipă preţuiește 
pentru ea mai mult decât viața unui om. 

— Nu, nu este adevărat! strigă prezicătoarea și lacrimile o 
podidiră. Nu este vorba de plăcerea unei clipe, ci de 
fericirea întregii mele vieţi. De când m-am despărțit de tine, 
n-am mai fost fericită și chiar faptului că tot te mai iubesc, 
după o despărţire atât de îndelungată, ar trebui să-ţi fie 
chezășie pentru puterea dragostei mele. Da, Stanislau, urmă 
frumoasa franțuzoaică și căzând în genunchi înlănţui 
picioarele voinicului, te iubesc cum nu se poate iubi mai 
pătimaș, fără tine viaţa îmi este goală, fără tine ea nu este 
viață. Rămâi, vino cu mine, departe de aici, departe de aceea 
pe care zici că o iubești și te voi face cel mai fericit om din 
lume. 

— Fără Mioara nu pot fi fericit! răspunse voinicul. Să 
sfârșim, Juliette, căci totul este în zadar. 

— Nu, nu te las să pleci, strigă franţuzoaica agăţându-se 
cu deznădejde de pulpele voinicului, nu te las să pleci, până 
când nu-mi vei făgădui că vei mai veni, măcar noaptea 
aceasta la mine. 

— Nu se poate, Juliette, e în zadar, ţi-am spus. 

— Nu vorbi, ascultă-mă! urmă Juliette Mauras și izvorul 
lacrimilor sale secă deodată. Ceea ce-ţi voi cere acum, nu 
este o jertfă, pe care să n-o poţi aduce. 

Cu aceste cuvinte se ridică din genunchi și îndreptându-și 
ochii înroșiţi de plâns asupra voinicului, urmă: 

— Ascultă-mă, Stanislau. lți voi scăpa prietenul de la 
moarte, dacă... dacă-mi mai dăruiești măcar noaptea 
aceasta. O singură noapte vreau să mai fiu fericită, o singură 
noapte vreau să mă mai îmbăt de tine, de bărbăţia ta. 


Cealaltă te va avea toată viaţa, cu mine nu vei fi decât câteva 
ceasuri. 

În schimbul acestor ceasuri, ţi-am spus că-ţi dau viaţa 
prietenului tău, care tu însuţi ai recunoscut că suferă pe 
nedrept, pentru tine. 

— Juliette... 

— Nu spune nu, nu șovăi. Nimeni nu va ști că ai petrecut 
noaptea aceasta la mine, mâine în zori, când prietenul tău va 
fi pus în libertate, tu te vei înapoia a aceea pe care o iubești, 
iar eu... eu îmi voi urma cu colindatul meu prin lume, 
căutând să uit de dragostea lui Stanislau Rimsky. 

Voinicul rămase pe gânduri și cumplita luptă între 
dragostea lui pentru Mioara și datoria pentru prietenul în 
primejdie reîncepu cu toată puterea în sufletul său. 

Cumpăna în care atârnau aceste două simţăminte se 
legăna necontenit, când dragostea, când datoria atârnând 
mai greu. 

Deodată, Rimsky, își ridică cu hotărâre capul și zise: 

— Bine, Juliette! Noaptea aceasta o voi petrece alături de 
tine. În schimb însă, îmi garantezi că prietenul meu va fi 
grațiat! Te vei duce îndată după plecarea mea la generalul 
Luders și-i vei lua decretul de grațiere, pe care mi-l vei 
înmâna deseară, mie!... 

Prezicătoarea își aplecă ochii, pentru ca Rimsky să nu-i 
poată citi gândurile. 

Ea știa prea bine că acest decret nu va fi iscălit niciodată 
de generalul Liiders, mai mult chiar, știa că nici măcar nu se 
mai poate duce la comandament, după felul cum se 
despărțţise înainte de amiază de Luders. 

Ea avea însă planurile ei, știa că în decursul meseriei sale 
de prezicătoare învățase să mintă cu o măiestrie neîntrecută 
și bizuindu-se pe această măiestrie diabolică, răspunse: 

— Deseară vei avea decretul de grațiere al prietenului tău, 
cu care apoi în zori, te vei duce la închisoare, pentru a-l 
pune în libertate pe acela care suferă pentru tine. 


Până în revărsatul zorilor însă, îmi făgăduiești că nu vei 
părăsi această cameră? Sunt numai câteva ceasuri pe care ţi 
le cer! 

— Ne-am înţeles! răspunse Rimsky, sărutându-i mâna. 
Deseară la nouă sunt aici și nu voi mai pleca până în zori. La 
revedere Juliette și nu uita de decret, căci fără el, târgul 
nostru cade. 

— Îl vei avea, răspunse seducătoarea. 

Rimsky plecă. 

Dar după ce închise ușa în urma lui, Juliette Mauras 
începu să râdă, cu o bucurie drăcească. 

— Ha, ha, ha, crezi tu, frumos Stanislau Rimsky, că 
Juliette Mauras se mulțumește cu câteva clipe de dragoste 
pe care i le arunci din milă sau din interes? Te înșeli, 
prietene! Vei fi al meu pentru toată viaţa, vei fi numai al 
meu, iar cealaltă, Mioara ta, pe care zici că o iubești atât de 
mult, își va căuta un alt amant căci ea nu este făcută pentru 
tine! 

Demoni ai infernului veniţi-mi în ajutor, căci în noaptea 
aceasta voi încerca puterea tainelor pe care le-am învăţat de 
la ucenicii voștri, misterioșii preoţi ai Indiei... 


CAPITOLUL 138 
UN PREOT ȘI UN SPION 


Amurgul se lăsase asupra închisorii militare din Alba Iulia 
în care zăceau numeroși soldaţi ruși osândiţi pentru 
nesupunere, întârziere la apel, bătaie, beţie, lipsă de respect 
faţă de superiori și alte greșeli pedepsite cu câteva zile de 
închisoare. 

Mai erau în temniţa militară și câţiva unguri a căror 
înfățișare nu plăcuse autorităţilor rusești și printre toţi 
aceștia un singur prizonier era întemnițat pentru o vină mai 
gravă, căpitanul doctor Leonida Kipriotis, condamnat la 
moarte pentru uciderea prinţului Gorciacov. 


De-aceea și toată atenţia paznicilor nu era îndreptată 
decât asupra celulei osânditului la moarte, celulă în fața 
căreia stăteau patru cazaci cu armele încărcate. 

De când se aflase după declaraţiile făcute în fața 
Consiliului de Război de doctorul Leonida, că osânditul a 
făcut cândva parte din banda Vulturului Morţii, comandantul 
închisorii  rânduise o pază foarte severă în jurul 
prizonierului, deoarece în mintea lui mai erau proaspete încă 
isprăvile din Rusia ale bandei lui Stanislau Rimsky despre 
care știa că pe vremuri izbutise să evadeze chiar și din 
vestita închisoare a Dubroului, deoarece se temea ca 
eventualii tovarăși ai doctorului Leonida să nu cumva să 
încerce o răpire a osânditului. 

Cei patru cazaci așezați ca sentinele în faţa celulei 
condamnatului la moarte fuseseră tocmai schimbaţi și noii 
sosiți se așezară la taifas, vorba lor învârtindu-se, după cum 
era și firesc, în jurul prizonierului pe care-l păzeau. 

— Să fiți cu ochii în patru, băieţi, zicea căprarul căci eu 
știu de la tata care a luptat împotriva Vulturului Morţii în 
pădurea Rudinului, de ce sunt în stare tovarășii lui Stanislau 
Rimsky. Nici nu te gândești prin ce viclenie, prin ce șiretlic 
izbutesc să te zăpăcească și când deschizi ochii mai bine, 
numai vezi că prizonierul a dispărut. 

— Asta nu mai are când să dispară, zise unul din cazaci, 
căci mâine, în revărsatul zorilor va fi împușcat și până atunci 
nu vom închide ochii. 

— Ehei, urmă căprarul, eu cunosc o întâmplare când o 
garnizoană întreagă n-a închis ochii și Vulturul Morţii, numai 
cu câţiva tovarăși, a izbutit să-și scoată din vestita temniţă a 
Dubroului pe unul din tovarășii săi, un conte Riminsky și 
apoi să nimicească întreaga închisoare care a ars până la 
pământ. 

— Ce tot spui? 

— Așa putere avea Vulturul Morţii? 

— Să știi că tot era adevărat ceea ce se spunea, că Rimsky 
era în legătură cu necuratul! se minunară ceilalţi. 


— Se prea poate, și să-i mulţumim lui Dumnezeu că 
Stanislau Rimsky a murit, împușcat la Petrograd în cetățuia 
Petropavlovsk, căci altfel ne-ar mai da de furcă și nouă în 
noaptea aceasta! zise căprarul. 

— Dar ia spune-ne și nouă, don căprar, zise unul din 
cazaci, cum s-au petrecut lucrurile cu dărâmarea închisorii 
Dubroului? 

Căprarul tuși odată, își ascuţi glasul, apoi începu să 
povestească despre dărâmarea vestitei închisori a Dubroului, 
înflorind ceea ce știa de la tatăl său care, la rândul lui, 
înflorise și el mult adevărul. 

Pe când căprarul ajunse pe la jumătatea istorisirii sale 
menită să-i bage în sperieţi pe bieţii cazaci care îl ascultau, 
deodată se auzi o ușoară bătaie pe dinăuntru în ușa celulei 
osânditului la moarte. 

— Mi se pare că a bătut în ușă! zise unul din cazaci. 

— Să nu cumva să deschideţi! strigă un altul speriat, sub 
înrâurirea celor povestite de căprar. Cine știe ce pune la 
cale! 

— Nu-i vom deschide, răspunse căprarul, dar să ne uităm 
pe ferestruică să vedem ce vrea, căci e poruncă de la domnul 
comandant că dacă prizonierul cere să fie dus în faţa 
Excelenței Sale, generalul Luders, să-i dăm de știre chiar 
dacă ar fi miezul nopţii. 

Zicând acestea, căprarul se apropie de ușă și ridicând 
capacul de deasupra ochiului zăbrelit, întrebă: 

— Ce vrei? De ce ai bătut în ușă? 

Câtă deosebire între tonul răstit cu care-i vorbea căprarul 
acesta acum și slugarnica lui umilinţă de ieri, de pildă! 

Ieri n-ar fi îndrăznit nici măcar să se apropie mai mult de 
trei pași de doctorul Leonida, acum se răstea la el ca la un 
servitor. 

Dar cine mai are vreun respect, vreo stimă, față de un 
osândit la moarte care peste câteva ceasuri va cădea sub 
gloanţele ucigătoare ale plutonului de execuţie? Și mai ales, 
care cazac se mai poartă cumsecade cu fostul său ofiţer când 


știe că acesta nu va mai fi niciodată în situaţia de a-i 
porunci? 

Cu zâmbet amarnic, dar resemnat, doctorul Leonida 
răspunse: 

— Să mi se trimită un preot ca să mă spovedesc! 

Căprarul rămase cam încurcat. 

Lui i se poruncise să-l anunţe pe comandant numai dacă 
prizonierul cerea să fie dus înaintea generalului Lüders. 
Despre preot nu i se spusese nimic. 

De aceea și răspunse, după o scurtă răzgândire: 

— Nu se poate. Am ordin numai dacă vrei să vorbești cu 
Excelenţa Sa! 

— Vrei oare să mă duc la Excelenţa Sa pentru a cere un 
preot? răspunse Leonida. Şi pe urmă, preotul în orice caz 
trebuie să vină. Vreau numai să-l am mai de vreme aici, 
deoarece spovedania mea e lungă și altfel n-aș avea timp să 
sfârșesc până când urmează să plec pe drumul cel mare. 

Căprarul lăsă capacul peste ochiul zăbrelit al ușii, apoi se 
întoarse înspre tovarășii săi și se sfătui cu aceștia asupra 
celor ce trebuia să facă. 

Ceilalţi trei bigoţi, ca toți rușii, mai ales de pe vremea 
aceea, găsiră că osânditului nu i se putea refuza cererea de 
a se împăca cu Dumnezeu și-l sfătuiră pe căprar să se ducă 
la comandantul închisorii să-i spună despre ce era vorba și 
să hotărască acesta. 

Căprarul așa făcu. 

El îl găsi pe comandant chiar în biroul său și-i spuse 
dorinţa prizonierului. 

— Trebuie să-i trimitem popa, răspunse comandantul 
închisorii, căci altfel este în stare să ceară să vorbească cu 
Excelenţa Sa numai pentru asta. 

De altfel părintele Mașuchin tot trebuia să vină la osândit 
în zorii zilei și cred că-i va părea bine să scape acum, ca să 
nu-și mai tulbure somnul mâine dimineaţă. 

Comandantul sună dintr-un clopoțel și un cazac intră în 
birou. 


— Vlasi, îi zise comandantul temniţei cazacului, dă o fugă 
până la părintele Mașuchin. Ştii unde stă? 

— Știu, tătucă. Lângă poarta cetăţii, în casa preotului 
ungur care a fugit. 

— Așa! Du-te până la el și spune-i să vină să-l spovedească 
pe doctorul Kipriotis care va fi împușcat mâine. Dacă nu vrea 
să-și părăsească sticluța, spune-i că e mai bine să vină acum, 
căci scapă și nu trebuie să se mai scoale mâine cu noaptea în 
cap. 

— Am înţeles, tătucă! răspunse cazacul, ieșind pe ușă 
urmat de caporalul care se înapoie la postul său. 

Părintele Mașuchin era un om foarte vesel din fire. Râdea 
și glumea toată ziua și de aceea îl iubeau și cazacii. 

Chiar când se întâmpla să-i dojenească pentru vreo 
neghiobie, o făcea în pilde și parabole glumeţe, așa că 
soldaţii mai mult se amuzau decât să fie amărâţi în urma 
dojenilor lui. 

Părintele Mașuchin avea însă și două metehne de care 
nimeni în lumea aceasta n-a fost în stare să-l dezveţe, nici 
chiar generalul Luders, care era cunoscut în toată armata 
rusească de pe atunci ca un om care avea darul de a-i 
dezbăra de rele pe toţi aceia care erau sub comanda lui. 

Metehnele părintelui  Mașuchin erau vinul şi.. 
franțuzeasca! 

Nimeni nu-și aducea aminte să-l fi văzut vreodată pe 
părintele Mașuchin bând apă. Era un dușman atât de 
neîmpăcat al apei încât nici chiar dimineaţa, când se clătea 
în gură, nu se folosea de apă ci devin. 

De altfel părintele Mașuchin nu bea decât vin. Vodca, 
rachiul, lichiorurile n-aveau trecere la el. 

Vin, atât și nimic mai mult! 

Când se întâmpla de descoperea undeva vreun butoiaș de 
vin de soi, ar fi fost în stare să nu mai iasă din casă zile 
întregi și de dimineață până seara să nu facă altceva decât 
să bea. 


Nu se îmbăta însă niciodată, poate tocmai fiindcă era 
obișnuit cu băutura, ci se făcea doar „cum îi stă omului 
bine”, după cum spune vorba românească. 

De altfel, poate chiar că numai vinul era taina veșnicei lui 
veselii. 

A doua meteahnă a părintelui Mașuchin, după cum am mai 
arătat, era franțuzeasca. 

În războiul din 1812, când Napoleon a fost înfrânt în 
Rusia, părintele Mașuchin, popit de-abia de câteva luni, era 
preot într-un sat de la graniţă, sat care a stat o toamnă 
întreagă sub ocupaţie franţuzească. 

Atunci părintele Mașuchin învățase „s-o rupă franţuzește” 
și dragostea lui de limba marelui Napoleon fu atât de 
puternică încât tot câștigul lui de popă îl băga numai în cărți 
franțuzești. 

În chipul acesta el a învăţat să vorbească destul de bine 
franţuzește, firește însă că, lipsindu-i conversaţia, avea 
accente caraghioase care îi făceau să se tăvălească de râs pe 
aceia care îl auzeau. 

De atunci, părintele Mașuchin a rămas cu boala limbii 
franţuzești și toată vorba lui era împănată de cuvinte 
franţuzești, chiar când se adresa soldaţilor. 

Cea mai mare bucurie a lui era să stea de vorbă cu oameni 
care știau franţuzește. Când îl prindea pe câte unul, apoi nu- 
l mai lăsa. Îi dădea să mănânce, să bea, îl lua la el și dacă s- 
ar fi putut, nu s-ar mai fi despărţit de el o viaţă întreagă. 

În ziua aceea părintele Mașuchin dăduse peste doi 
negustori ruși din Nijni Novgorod care, folosindu-se de 
ocupaţia rusească în Ungaria, veniseră să cumpere ieftin 
câteva butoaie din renumitul vin de Tokay. 

Spre nenorocirea lor, intrând în vorbă cu părintele 
Mașuchin, acesta descoperi că negustorii vorbeau 
franțuzeşte și din clipa aceea bieții oameni nu mai putură 
scăpa de el. 

Neputând refuza invitația lui la masă, căci se întâlniseră 
cam în jurul amiezii, negustorii intraseră în locuința 
părintelui Maşuchin la ceasurile douăsprezece din zi şi 


acum, pe înserat, mai erau încă tot acolo, stând în faţa a 
câtorva duzini de sticle cu vin de Tokay golite și vorbind 
franțuzește. 

Cum să se fi și despărțit părintele de așa oameni? Ei aveau 
cu ei, ca probe, câteva zeci de sticle din vinul cel mai bun 
din lume și mai vorbeau și franţuzește! 

Când deci, cazacul trimis de comandantul închisorii la 
părintele Mașuchin ajunse la acesta, îl găsi pe popă în fața 
paharului și vorbind franţuzește cu unul din negustori. 

Celălalt mai scăpase câte puţin, în decursul după amiezii, 
având felurite treburi prin oraș. 

Acum era pesemne iarăși dus, căci popa avea ca tovarăș 
de vin numai pe unul din ei. 

Cazacul îi spuse preotului pentru ce a venit dar părintele 
Mașuchin nici nu voia să audă de așa ceva. 

Cum era să-și lase el vinul de Tokay și omul care vorbea 
franțuzește? 

— Spune-i lui „Monsieur le commandant”, îi zise el 
soldatului, că-mi este „impossible” să vin acum. 

— Sfinţia Ta, răspunse cazacul, de-abia putându-și stăpâni 
râsul, gândiţi-vă că venind acum nu trebuie să vă mai sculaţi 
cu noaptea în cap pentru a-l spovedi pe osândit! 

— Oui, oui, făcu popa din nou, „mais” îl pierd pe 
„Monsieur” de colea, care o șterge englezește când eu n-oi 
mai fi „ici”. 

— În privinţa aceasta, fii liniștit, părinte, zise negustorul. 
Acum nu mai am nicio poftă să plec deoarece s-a înserat și 
nu mai pot face nimic prin oraș. De altfel tot trebuie să-mi 
aștept tovarășul care, dacă aș pleca, n-ar ști unde să mă mai 
găsească. Ori el, după cum l-ai auzit spunând când a plecat, 
nu se poate întoarce înainte de un ceas. 

— „C'est vrai”? zise popa. „Alors” te găsesc tot aici? „Vous 
save” este mai bine să mă duc „maitenant” căci așa nu mai 
sunt silit să mă scol „avec les coqs”! 

— Du-te liniștit, părinte, căci mă găsești tot aici! zise 
negustorul. 


Părintele Mașuchin se ridică de la masă, întrecând cu un 
cap pe cazacul care nu era nici el scund. 

Își luă potcapul și-l așeză pe părul cărunt, zbârlit grozav, îl 
sărută zgomotos pe negustor, asigurându-l că se va înapoia 
îndată și porni urmat de cazac. 

Cu toate nenumăratele ocale de vin pe care le dăduse pe 
gât, părintele Mașuchin mergea drept ca lumânarea și afară 
de ochii care îi luceau grozav, nimic nu dovedea că era după 
beţie. 

Din când în când se mai oprea doar pentru a răsufla, căci 
burta lui, într-adevăr de popă, părea să tragă jumătate din 
greutatea corpului său. 

— De ce sfântul nu născocesc „les savants” gâfâia el 
„quelque chose” pentru a scăpa de burtă? Dacă n-aş avea 
burta asta, aș fi cu „vingt ans” mai tânăr. 

Cazacul se gândi: 

— Dacă n-ai bea atâta n-ai avea nici burta asta, nici nasul 
ăla roșu ca o pătlăgică! 

Firește însă că nu îndrăzni să-și tălmăcească gândul în 
cuvinte. 

Tot drumul părintele Mașuchin îl năuci pe bietul cazac cu 
franțuzismele lui, îl făcu însă și să râdă cu glumele sale, 
adeseori poate prea piperate. 

Dar acesta era părintele Mașuchin! 

După numeroase opriri, pentru odihnirea burţii, popa și 
cazacul ajunseră în sfârșit la închisoare. 

— Nu treci pe la domnul comandant, să-i dai bună ziua, 
Sfinţia Ta? întrebă cazacul, văzând că popa se oprește în 
mijlocul curţii ca și când n-ar ști pe unde s-o ia. 

— „Tu es fou?” strigă popa. Vrei să-mi plece negustorul de 
acasă? Arată-mi iute unde este celula „du prisonier?” 

— Pe-aici Sfinţia Ta! răspunse cazacul râzând și o luă 
înainte, intrând pe coridorul unde se găsea celula doctorului 
Leonida. 

Cei patru cazaci care îl păzeau pe condamnat îl salutară 
pe preot cu zgomotoase sărut-mâna, iar părintele Mașuchin, 


conform obiceiului său, ridică două degete de la mâna 
dreaptă și făcu cu ele semnul crucii, binecuvântându-i. 

— „Mais pourquoi” patru oameni pentru a-l păzi pe 
osândit? întrebă popa, mirat. 

— Sfinţia Ta nu știe ce primejdios este omul acesta! 
răspunse căprarul... dându-și importantă. E unul din foștii 
tovarăși ai Vulturului Morții. 

— Vulturul Morţii? făcu preotul și mai mirat. „Tiens, 
tiens!” Cine ar fi zis că „le bon docteur” este „un bandit” 
atât de primejdios! Dar eu stau la taifas și „mon ami” din 
Nijni Novgorod se plictisește acasă! 

Deschide-mi, căprar! 

Căprarul vâri cheia în broască, învârti de două ori, mai 
dădu la o parte și drugii de fier care erau puși de-a 
curmezișul ușii și deschise. 

Părintele Mașuchin își ridică iarăși cele două degete de la 
mâna dreaptă și făcu semnul crucii. 

De data aceasta însă, binecuvântarea lui era adresată 
prizonierului care stătea cu capul în mâini abătut pe 
marginea patului său de scânduri. 

— Binecuvântat fie numele Domnului, „mon fils”! zise 
preotul, intrând în celula a cărei ușă se închise în urma lui. 
M-ai chemat „docteur, me voilà”! 

— Îţi mulțumesc părinte, răspunse doctorul Leonida 
ridicându-se de pe pat, că ai venit. Spovedania mea va fi cam 
lungă și de aceea te rog să mă ierți că te-am rugat să vii 
acum, dar viaţa mi-a fost prea zbuciumată pentru a mă putea 
împăca cu Domnul în cele câteva minute pe care le-ai fi 
petrecut la mine, înainte de execuţie. 

— Am și eu însă o rugăminte „docteur” zise părintele 
Mașuchin. Dumneata vorbești limba lui Voltaire, te rog fă-mi 
plăcerea și spovedește-te în franţuzește. Va fi cea dintâi 
spovedanie pe care o primesc în franţuzește și drept răsplată 
te voi pomeni la toate slujbele, timp de un an. 

— Cum dorești, Sfinţia Ta! răspunse osânditul și din clipa 
aceea, conversaţia dintre preot și osândit urmă în 
franțuzește, spre marele necaz al cazacilor care își lipiseră 


urechile de ușă și ascultau cu înfrigurare, să audă povestea 
vieții de bandit a doctorului Leonida. 

Doamne și dacă ar fi înţeles cazacii ceea ce se discuta în 
celulă! 

Într-o clipă tot orașul ar fi fost în picioare, curieri speciali 
ar fi pornit în goana calului la Petrograd și întâmplarea ar fi 
întrecut poate în însemnătate chiar și izbânda armatelor 
ţapului asupra ungurilor. 

Dar să ne întoarcem la preot și la acela care voia să se 
spovedească. 

— Părinte Mașuchin, zise doctorul Leonida în franțuzește, 
te-am chemat... 

— Știu, fiule, răspunse popa în aceeași limbă, fără a-l lăsa 
să sfârșească. M-ai chemat să-mi mărturisești că nu 
dumneata l-ai ucis pe prinţul Gorciacov... 

— Părinte, exclamă doctorul Leonida nemulțumit, nu 
trebuie să fii ironic cu un om care nu mai are decât câteva 
ceasuri de trăit în lumea aceasta! 

— Departe de mine gândul ironiei, fiule! zise părintele 
Mașuchin. Știu însă că nu dumneata ai înfipt pumnalul în 
inima Călăului Varșoviei, ci... 

— Ci? întrebă prizonierul nerăbdător, văzând că preotul se 
uită cercetător, în jurul său. 

— Ci... eu! 

Doctorul Leonida se dădu un pas înapoi și căută să 
scruteze privirea popii pentru a vedea dacă nu cumva găsea 
acolo lucirea nebuniei. 

Dar amurgul fiind înaintat și noaptea lăsându-se aproape, 
doctorul Leonida nu putu să zărească dacă privirile popii 
erau ale unui om întreg sau ale unui nebun. 

— Pari foarte mirat, fiule, urmă părintele Mașuchin, și 
totuși, așa este, după cum ţi-am spus. Eu l-am ucis pe prinţul 
Gorciacov. 

— Părinte, nu-ţi bate joc de mine! strigă Leonida. 

— Nici nu mă gândesc, răspunse preotul. Dar să-ţi dau 
câteva amănunte pentru ca să vezi că nu mint. Pe Călăul 
Varșoviei l-am ucis ajutat de dumneata și de un prieten al 


dumitale, Dan Dragomir... Ne-am furișat toţi trei în clădirea 
comandamentului pe la ceasurile nouă și jumătate seara, ne- 
am ascuns în pod, apoi, pe la unsprezece jumătate, am 
coborât până lângă ușa unui coridor unde Dan Dragomir și 
cu mine ne-am ascuns, iar dumneata te-ai dus înainte să 
momești cele două sentinele ca noi să-i putem face 
inofensivi... 

Leonida se clătină și căzu ca o bucată de plumb pe 
marginea patului. 

Asta era prea mult pentru ca mintea să nu i se tulbure, 
pentru ca temniţa și popa să nu înceapă să se învârtă în jurul 
lui. 

Trecură câteva clipe de chinuitoare tăcere până când 
creierul lui Leonida se mai liniști și bietul prizonier, doborât, 
sfârșit, putu să îngâne: 

— Pricep... pricep... Totul a fost descoperit... și acum te-au 
trimis pe dumneata... ca să-mi storci cele din urmă 
amănunte... Este destul de trist că un slujitor al Bisericii 
primește un asemenea rol. 

— Te  înșeli, doctore Leonida, răspunse părintele 
Mașuchin, cu o liniște deznădăjduitoare. Eu nu mai am 
nevoie de niciun amănunt, fiindcă le cunosc pe toate, până în 
clipa în care împreună cu Dan Dragomir am părăsit 
comandamentul lăsându-te să faci bandajul căpitanului 
Zaburow, ceea ce de altfel a fost și pieirea ta! Cred însă că 
nu mai ai nevoie de alte amănunte, pentru a recunoaște în 
mine tovarășul dumitale de răzbunare. Sau poate că vrei să- 
ți mai vorbesc și de Mioara Comăneanu, de Dochiţa Bănuţ, 
de Pia Ispirescu?... 

Doctorul Leonida sări deodată în picioare, se clătină o 
clipă ca și când ar fi fost gata să cadă din nou, apoi, cu pași 
șovăielnici, se apropie de preot, îngânând: 

— Părinte... părinte Mașuchin... cine ești dumneata? 

— În sfârșit! exclamă preotul. Începi să-ţi dai seama că 
sunt acela din pricina căruia ai ajuns aici! 

— Dumnezeule, strigă Leonida, să fie cu putință?... Tu 
ești... 


Dar n-apucă să sfârșească deoarece popa îi și așezase 
mana pe gură. 

— Nu rosti numele acesta! îi șopti el. El ne poate pierde 
pe amândoi. 

În clipa următoare însă doctorul Leonida și pretinsul preot 
erau strâns îmbrăţișaţi și lacrimile e umeziră ochii 
amândurora. 

— Sărmanul, sărmanul meu prieten, îngână preotul, care 
nu era nimeni altul decât Stanislau Rimsky, în ce primejdie 
ai căzut din pricina mea! Reintraseși în rândul oamenilor, 
lumea te cinstea, semenii tăi se simțeau fericiţi să se poată 
făli cu prietenia ta și iată că nenorocul te-a adus în calea 
mea pentru ca să te pierd. 

— Nu vorbi astfel, dragă... nu, nu-ţi voi rosti numele, făcu 
Leonida, văzând că Rimsky voia să-i astupe gura din nou. Nu 
vorbi astfel, căci la urma urmelor răzbunarea aceasta era și 
a mea! Gorciacov păcătuise și împotriva mea și deci era cea 
mai sfântă datorie a mea să fac ceea ce am făcut. Dar să 
lăsăm acestea! Mai bine spune-mi, istorisește-mi cum ai 
ajuns să pătrunzi la mine în locul preotului Mașuchin? 

— Nu-ţi dai seama? întrebă Rimsky. 

— Nu pe deplin! zise Leonida, luându-și prietenul și 
așezându-se cu el pe marginea patului. 

— Bănuiesc însă că prezenţa ta aici trebuie să fie în 
legătură cu... cu bătaia pe care am mâncat-o azi dimineaţă în 
piaţă. 

— Întocmai! răspunse Rimsky, râzând. Nădăjduiesc însă 
că nu te dor prea tare locurile unde ai fost lovit? 

— Tocmai asta a fost ceea ce mi se părea de neînțeles și 
ceea ce m-a pus pe gânduri. Așadar, voi aţi fost? 

— Da, răspunse fostul căpitan de haiduci. Dan și cu mine. 
Am adunat în jurul nostru câţiva români și românce și am 
început să te înjurăm, să te blestemăm și nu ne-a fost greu 
să-i înfuriem împotriva ta, deoarece bieţii oameni cred că în 
Gorciacov a pierit un mare prieten al lor și nu știu că această 
năpârcă a Poloniei era întruchiparea asupririi celor slabi și 
oropsiţi de soartă. 


Când deci, ai ajuns în dreptul nostru, mulţimea furioasă și 
îmbărbătată de noi, s-a repezit la tine, te-a smuls din 
mijlocul cazacilor și a început să te bată. Noi însă, Dan și cu 
mine, făcând pe cei mai furioși, ne am croit drum până la 
tine și am început să te lovim din răsputeri. După cum ai 
văzut însă loviturile noastre păreau numai cumplite. In 
realitate, când pumnul meu te atingea, el de-abia te 
mângâia, cu mâna cealaltă însă îţi făceam vânt, ca lumea să 
creadă că te clatini sub puterea loviturii. 

În orice caz, mascarada a reușit de minune, căci văzându- 
ne atât de voinici și de furioși, ceilalţi de-abia dacă îl mai 
atingeau cu câte un ghiont. 

Mă mir însă că nu ne-ai recunoscut! 

— Era greu să vă recunosc în straie țărănești, cu căciula 
până în gură, cu înfățișarea schimbată. Afară de aceasta, 
totul a venit așa pe neașteptate, încât îţi mărturisesc că nici 
nu mi-am dat bine seama ce se întâmplă cu mine, fiind 
năucit și de loviturile care vedeam că plouă asupra mea, 
totuși, fără să mă doară prea simţitor. 

De altfel, urmă Leonida, dacă n-ar fi fost aceste cumplite 
lovituri nedureroase, poate că nici nu mi-aș fi dat seama că 
vorbele rostite de tine, dacă nu mă înșel, în privinţa popii pe 
care să-l chem aveau un tâlc. Căci aveau un tâlc, nu-i așa? 

— Firește! răspunse voinicul. Trebuia să-ţi dau de știre 
într-un chip oarecare să ceri să ţi se trimită popa, deoarece 
eu aveam de gând să mă strecor la tine deghizat în părintele 
Mașuchin, singurul care știam că mai poate pătrunde la un 
osândit la moarte. 

— Dar spune-mi cum ai reușit să-l hotărâți pe Mașuchin să 
se lase înlocuit, cum de ai reușit să-l imiţi atât de bine? 

— ÎI imit bine, nu-i așa? exclamă Stanislau Rimsky, cu 
mândrie. Să vezi cum s-a întâmplat. 

Odată ce m-am hotărât să pătrund aici în straie bisericești 
și anume sub înfățișarea confesorului comandamentului și al 
închisorii, am pornit pe urmele părintelui Mașuchin, 
întrebând în dreapta și în stânga despre felul lui de viaţă, 
despre obiceiurile și slăbiciunile lui. 


— Asta nu v-a fost greu să aflaţi, zise doctorul Leonida 
zâmbind, deoarece părintele Mașuchin este un om cu totul 
special, pe care îl cunosc până și copiii din Alba Iulia. 

— Așa este! urmă Stanislau Rimsky. Când i-am aflat cele 
două metehne, vinul și franţuzeasca, Dan și cu mine ne-am 
îmbrăcat ca niște negustori din Nijni Novgorod, am scotocit 
tot orașul, până când am găsit vreo treizeci de sticle de vin 
de Tokay și pe urmă ne-am așezat în calea lui Mașuchin. 

Pe la amiază l-am zărit apoi apropiindu-se de casă gâfâind 
și ștergându-și nădușeala de pe frunte, deoarece toate 
buzunarele anteriului erau pline cu sticle de vin. 

Noi i-am ieșit în cale și l-am întrebat respectuos, pe 
rusește, unde este comandamentul, deoarece trebuie să ne 
vizăm pașapoartele ca să putem trece cu marfa cumpărată 
înapoi în Rusia. 

Părintele Mașuchin ne îndreptă spre comandament, dar 
cum e guraliv din fire, ne întrebă: 

— Dar ce sfântă de marfă aţi putut cumpăra 
dumneavoastră din ţara asta, de care să nu fie la noi, în 
Rusia? 

— Vin, Sfinţia Ta! i-am răspuns eu. 

Părintele făcu ochi mari, dar apoi întrebă iar: 

— Şi pentru vin aţi venit așa de departe? 

— Oh, Sfinţia Ta, i-am răspuns eu atunci, dar noi am 
colindat toată Europa, pentru a cumpăra vinuri de soi. La 
Paris, mai ales, ne ducem la fiecare doi-trei ani pentru a ne 
reîmprospăta depozitul de șampanie. 

Când am rostit aceste cuvinte, credeam că bietul 
Mașuchin a fost lovit de dambla, de o dambla îndată însă, un 
fel de dambla a bucuriei. 

— La Paris... aţi fost la Paris? îngână el, mestecând în 
fălci, ca și când ar fi mâncat cuvântul de „Paris”. Doamne, ce 
fericiți trebuie să fiţi!... Și atunci... atunci vorbiţi și 
franțuzește? 

— Firește, Sfinţia Ta, i-am răspuns eu. 

Atâta ne-a trebuit. 


Mașuchin ne apucă de braţ pe amândoi și începu să ne 
târască de-a binelea, spre casa lui. 

— Părinte, dar ce faci? întrebai eu, cu toate că din cele 
auzite, știam ce va urma. 

— Sunteţi oaspeţii mei! răspunse preotul, fără a se opri 
din mers. Nicio vorbă! Doi oameni care știu franțuzește, care 
pe deasupra au mai fost și la Paris, să treacă pe lângă casa 
mea și să nu intre înăuntru? Dar unde s-a mai pomenit una 
ca asta? 

— Îţi mulţumim, Sfinţia Ta, i-am răspuns eu, dar noi avem 
treburi în oraș, nu ne putem pierde vremea. 

— Numai cinci minute, fiule! răspunse Mașuchin, și ne 
vâri în curte. Să luăm o gustare, să bem un păhărel, ca între 
oamenii care cunosc la vin și pe urmă Dumnezeu să vă 
binecuvânteze treburile. 

Ce să-ţi mai spun, dragă Leonida, urmă Stanislau Rimsky, 
îti închipui și tu ce s-a întâmplat. Am mâncat și am băut cât 
șapte și în timpul acesta l-am studiat pe popă până în cele 
mai mici amănunte, i-am învăţat felul de a vorbi, mi-am 
însușit glumele lui, cuvintele lui, iar când am crezut că-l voi 
putea imita perfect, m-am dus și am adus cele treizeci de 
sticle de vin de Tokay. 

— Îmi închipui că una n-a mai rămas! zise doctorul 
Leonida. 

— Niciuna! răspunse Rimsky. Îţi mărturisesc încă că m-a 
speriat cât bea. Oricare altul ar fi căzut sub masă, la a patra, 
a cincea sticlă de Tokay. După treizeci de sticle Mașuchin 
vorbea cum vorbesc eu cu tine acum și dacă nu eram 
prevăzător, să iau cu mine un narcotic pe care i l-am turnat 
fără să bage de seamă în ultimul pahar și acum ar mai bea. 

— Așadar l-aţi adormit? întrebă Leonida, curios. 

— Da. După ce a dat pe gât și paharul în care-i 
amestecasem praful de somn, Mașuchin a început să caște, 
să se întindă și peste cinci minute dormea dus. 

— Şi pe urmă? întrebă doctorul Leonida, cu înfrigurare. 

— Pe urmă, Dan îi ţinea capul drept ca să-l pot vedea, iar 
eu, cu ajutorul perucilor și mustăţilor false luate cu mine, 


mi-am făcut o mască asemănătoare cu aceea a popii. Apoi, l- 
am dezbrăcat pe Mașuchin de anteriu și m-am îmbrăcat eu 
în el. Pe popă l-am ascuns sub pat, unde va dormi încă până 
mâine la amiază, deoarece cantitatea de narcotic pe care i- 
am dat-o e pentru un somn de douăzeci și patru de ceasuri. 

— Ştiu că se va mira când se va trezi gol și sub pat! 
exclamă Leonida, zâmbind. Bietul Părinte Mașuchin! 

— Nu trebuie să-l plângi zise Rimsky, deoarece serviciul 
pe care mi l-a făcut, împrumutându-mi pentru astă seară 
hainele și înfățișarea lui, i-a fost destul de bine răsplătit prin 
cele treizeci de sticle de Tokay care i-au pricinuit o bucurie 
nespusă. 

— Şi nu te-a recunoscut nimeni când ai intrat aici? întrebă 
Leonida mai departe. 

— Nu, căci după cum vezi, l-am imitat foarte bine pe popă, 
dintr-o pernă făcându-mi chiar și burta lui cunoscută de toţi 
cazacii. Firește că la travestire m-a ajutat mult și anteriul, 
care este o haină în care te poţi deghiza foarte bine. 

— Dar cum ţi-ai schimbat vocea? 

— Cu o lingură de sare și vreo zece ţigări fumate una după 
alta, răspunse fostul căpitan de haiduci, am dobândit o voce 
tot atât de răgușită ca și aceea de beţiv a părintelui 
Mașuchin. 

Când am fost gata și cu asta, m-am așezat la masă în fața 
lui Dan, care tot mai făcea pe negustorul de vinuri din Nijni 
Novgorod și am așteptat să mă chemi tu. 

— Slavă Domnului că totul ţi-a reușit, zise Leonida, și 
chiar dacă mâine pe vremea asta nu voi mai fi printre cei vii, 
îmi pare bine că am putut să-ţi mai strâng odată mâna 
căpitane și să te rog să le spui prietenilor noștri că mor 
liniștit, fără părere de rău de ceea ce am făcut, ca un om 
bucuros că a putut să dea o mână de ajutor la pedepsirea 
celui mai mare și mai crud ticălos care a făcut vreodată 
umbră pământului. 

Dacă regret ceva, urmă osânditul la moarte, este că n-o 
voi mai putea revedea pe surioara ta, Minerva, pe care atâţia 


ani am crezut-o sora mea și mai regret că nu mi-a fost dat s- 
o cunosc mai bine pe... 

— Pe? întrebă Stanislau Rimsky, curios. 

Leonida făcu un semn cu mâna și zise, abătut: 

— Să nu mai vorbim de asta! 

— Nici nu e nevoie, căci știu de cine este vorba! răspunse 
Stanislau Rimsky. Fii fără teamă însă, scumpul meu prieten, 
căci vei avea prilejul s-o cunoști și sunt încredinţat că nu vei 
avea nicio dezamăgire. 

Doctorul Leonida se uită la prietenul său și zâmbi 
amarnic: 

— Poate în lumea cealaltă! 

— Nu, dragă Leonida, nu în lumea cealaltă, ci aici, pe 
pământ. Crezi tu oare că eu stau cu mâinile în sân și nu mă 
gândesc necontenit la putinţa de a te scăpa? 

— Nu mă îndoiesc de loc, drag prieten, răspunse Leonida. 
Dar pentru mine, în situaţia de astăzi, nu mai există scăpare. 

— Te înșeli! Scăparea este mai aproape decât crezi tu. 

— Nu te supăra, dar nu văd cum și de unde ar putea să 
mai vină! 

— De acolo de unde nici nu te gândești! 

Și Stanislau Rimsky îi istorisi lui Leonida neașteptata lui 
întâlnire cu Juliette Mauras, precum și făgăduiala acesteia 
de a-l scăpa, mulțumită trecerii pe care vestita prezicătoare 
pretindea că o are la generalul Lüders. 

— M-ar mira foarte mult ca Juliette Mauras să aibă vreo 
trecere la  Luders! răspunse Leonida,  neîncrezător. 
Generalul este un om foarte bun, dar pe căi lăturalnice nu se 
poate face nimic cu el. 

— De obicei! zise  Rimsky, încrezător în puterea 
prezicătoarei. Nu în fiecare zi se întâmplă însă ca o persoană 
cu renumele unei Juliette Mauras să vină pentru a cere o 
favoare. 

— Pe Luders nu-l impresionează niciun renume. Și, urmă 
osânditul la moarte oarecum dezamăgit, mărturisesc sincer 
că dacă ar fi fost vorba despre ceva pus la cale de tine și de 
Dan, poate că aș mai fi avut oarecare nădejde. Așa însă... 


— Şi crezi tu că eu mă bizui numai pe Juliette Mauras? 
zise Stanislau. Oare nu mă cunoști îndeajuns pentru a-ţi da 
seama că sunt omul care nu am încredere decât numai în 
ceea ce fac eu? 

— Cum... te mai gândești și la vreun alt mijloc? exclamă 
Leonida și ochii lui luară deodată o lucire ciudată. 

— Firește! Dacă Juliette Mauras nu va fi în stare să-ţi 
dobândească graţierea... 

— Ceea ce e sigur că nu se va întâmpla! îl întrerupse 
Leonida. 

— Atunci voi intra eu în joc! 

Doctorul Leonida ar fi râs în faţa oricui i-ar fi vorbit astfel 
în situaţia în care se găsea și pe care el o socotea ca 
deznădăjduită. 

Era însă vorba de Stanislau Rimsky și el știa că Vulturul 
Morţii n-avea obiceiul să vorbească dacă nu era încredinţat 
de ceva și nici n-avea obiceiul să promită dacă știa că nu va 
fi în stare să se ţină de promisiune. 

De aceea se și ivi în ochii lui strălucirea pe care unui 
osândit la moarte nu i-o mai poate da decât neașteptata 
veste a graţierii și de aceea îl și întrebă pe Rimsky, cu 
nespusă înfrigurare: 

— Căpitane... ai pus ceva la cale?... Ai vreun plan? 

— Am! răspunse Stanislau Rimsky, scurt. 

— Care? Spune-mi-l și mie, să știu dacă într-adevăr mai 
pot nădăjdui? 

— Nu-ţi pot spune nimic, zise Rimsky. Am ideea, dar nu 
știu încă în ce chip o voi executa. În orice caz pentru ca să- 
mi pot pune planul în aplicare, în cazul cârd Juliette Mauras 
n-ar obține graţierea, ar fi bine ca executarea ta să aibă loc 
în faţa a cât mai puţini spectatori. A mai fost vreo execuţie 
aici în Alba Iulia? 

— Da, două! De amândouă ori au fost împușcați niște 
spioni unguri, răspunse Leonida. 

— Şi unde au avut loc execuțiile? întrebă Rimsky. 


— Amândouă în fața porţii cetăţii, dincolo de ziduri, în 
apropierea locului unde se găsește acum tabăra lui Avram 
Iancu. 

— Atunci și execuția ta ar urma să aibă loc tot acolo? 

— Fără îndoială! 

— Asta n-ar fi rău! 

— Dar de ce spui că ar fi bine să fie cât mai putini de față 
la împușcarea mea? întrebă Leonida, curios... 

— Mi-ar fi mai ușor să-mi pun planul în aplicare! răspunse 
Rimsky. Cred că măcar asta va putea să-mi facă Juliette 
Mauras, sub cuvânt de a te feri de privirile batjocoritoare ale 
lumii și ale camarazilor. 

— Pentru asta nu este nevoie s-o rogi pe prezicătoare! zise 
osânditul. 

— Dar pe cine? Eu nu mă pot duce la generalul Luders și 
de altfel, chiar dacă m-ar primi ar putea să i se pară ciudat 
să viu eu, unul din aghiotanţii lui Avram Iancu pentru a-i 
cere o favoare pentru tine. 

— Tu nu, răspunse Leonida, dar o pot face eu! 

— Tu? exclamă Rimsky, nedumerit. Dar cum vrei să ajungi 
tu, un biet prizonier, un biet osândit la moarte, în fața 
generalului? 

— Nimic mai ușor! răspunse Leonida și-i povesti toată 
scena interogatoriului pe care Luders i-l luase de dimineaţă 
în cabinetul său. 

— Generalul a și lăsat ordin la comandantul închisorii, ca 
în cazul când aș vrea să vorbesc cu el, să fiu adus în fata lui, 
la orice oră din zi și din noapte, sfârși Leonida. 

— Şi crezi că-ţi va îndeplini rugămintea? 

— Fără îndoială. De altfel, venind de la mine, va fi chiar 
mult mai firesc, decât dacă s-ar duce pentru mine Juliette 
Mauras pe care de altfel nici n-o cunosc și nici nu mă 
cunoaște. 

— Leonida, gândește-te bine, zise Rimsky stăruitor, mă pot 
bizui că generalul îţi va face aceasta? Căci dacă nu, tot 
planul meu se poate răsturna! 


— Fii fără teamă, căpitane, căci este vorba doar de 
propria-mi viaţă și dacă aș avea cea mai mică îndoială nu ti- 
aș ascunde. 

— Așadar pot socoti că la execuţia ta nu va fi de faţă prea 
multă lume? 

— Nu va fi! răspunse osânditul. Dar de ce nu vrei să-mi 
spui și mie ce-ai de gând să faci? Nu e mai bine să fiu și eu 
pregătit? 

— Nu-ţi pot spune, deoarece nici eu nu știu exact încă, 
răspunse Stanislau Rimsky. S-ar putea să-ţi spun una, 
împrejurările să mă silească să fac alta și numai te-aș 
încurca. Acum însă te las, drag prieten. Mai am mult de 
alergat până în zori și mai ales, mai am un hop mare de 
trecut, cu Juliette Mauras, care cunoaște adevărul și pe care 
dacă n-o liniștesc, ne poate pierde pe toţi! 

La revedere, Leonida! Dumnezeu să te ajute și să mă 
ajute! Nu uita de general! 

— Fii fără teamă! Peste o jumătate de ceas voi vorbi cu el! 
La revedere prietene și dacă Dumnezeu nu va voi să mă 
scape, dacă toată truda ta va fi fost zadarnică, atunci 
transmite-le tuturor celor ai noștri cel din urmă salut al meu, 
iar „ei” spune-i că cel din urmă gând al meu, va fi la ea! 

Voinicii se îmbrăţișară și ochii li se umeziră de lacrimi. 

— Fii fără grijă, Leonida, mai zise Rimsky, înainte de a 
părăsi celula, sau te scăpăm, sau murim cu toţii alături de 
tine! 

Ușa se deschise, se închise din nou și cei patru cazaci se 
uitară curioși la acela în care-l credeau pe părintele 
Mașuchin. 

— Dar lungă a mai fost spovedania, Sfinţia Ta, zise 
căprarul, vrând să-l tragă de limbă pe popă. Se vede că tare 
multe păcate are osânditul... 

— Păcătoși suntem toţi „mon fils”, răspunse părintele 
Mașuchin. 

— Dar nu ca el, Sfinţia Ta! se lăudă căprarul. Auzi 
dumneata, să ucizi pe comandantul suprem? Mă rog, Prea 


Sfinte, dar dumneavoastră v-a mărturisit măcar cine au fost 
tovarășii lui? 

— Asta e taina spovedaniei „mon fils” răspunse Mașuchin 
cel fals. Ceea ce aude un preot la spovedanie, rămâne 
îngropat în sufletul lui pentru vecii vecilor. „Mais”, eu l-am 
sfătuit să se destăinuie Excelenței Sale, „parce que alors” și 
Dumnezeu îi va fi mai îndurător. 

— Şi Sfinţia Ta crede că o va face? întrebă căprarul, care 
voia cu orice chip să afle ceva. 

— „Chi lo sa?” răspunse preotul, de data aceasta 
întrebuinţând atât de cunoscuta expresie italienească. În 
orice caz, păcat de el, „parce que” vorbește foarte bine 
franțuzește. 

După ce mai dădu și acest neîndoielnic certificat al 
identităţii sale,  Stanislau  Rimsky părăsi închisoarea, 
lăsându-i pe cei patru cazaci care îl păzeau pe osânditul la 
moarte încredinţaţi că au stat de vorbă cu Părintele 
Mașuchin, confesorul comandamentului și al închisorii, care 
se grăbea acasă unde-l aștepta un negustor de vinuri din 
Nijni Novgorod. 


x 
xX xX 


— Aşadar, nici acum, când pentru dumneata totul este 
pierdut, când nu mai poți nădăjdui la nimic și când nimic nu 
te mai poate lega de viața aceasta, nici acum nu vrei să-mi 
destăinuiești cine au fost ceilalți doi tovarăși ai dumitale? îl 
întrebă generalul Lüders pe doctorul Leonida, când după o 
jumătate de ceas de la plecarea lui Stanislau Rimsky, 
doctorul Leonida fu condus în fața generalului, după cererea 
osânditului. 

— Excelenţă, răspunse Leonida, ceea ce am avut de spus, 
ceea ce am putut spune, am declarat în fața Consiliului de 
Război. Iertați-mă, dar mai mult nu pot să mărturisesc. 


— Atunci, spune-mi măcar mie, personal și ai cuvântul 
meu că nimeni nu-ţi va afla taina, zise generalul. 
Mărturisirea dumitale va fi înmormântată în mine ca într-un 
mormânt. Şi dacă-ţi cer aceasta, nu o fac din curiozitate ci 
pentru liniștirea conștiinței mele, deoarece îţi mărturisesc că 
mie nu-mi vine să cred în adevărul celor declarate de 
dumneata în faţa Consiliului de Război. 

— Şi totuși n-am spus decât adevărul adevărat, Excelenţă! 
răspunse osânditul, cu hotărâre. In ceea ce privește 
dezvăluirea tainei mele, dumneavoastră personal, Excelenţa 
Voastră va vedea singur că nu am dreptul s-o fac când va ști 
că sunt legat prin jurământ de a nu dezvălui nimănui, în 
nicio împrejurare și sub niciun cuvânt, nimic din ceea ce 
știu. Excelenţa Voastră, care este cunoscut ca un om de 
onoare, nădăjduiesc că înțelege pentru ce gura trebuie să-mi 
rămână închisă. 

Generalul Lüders dădu de câteva ori din cap apoi ridică 
amândouă mâinile în semn de deznădejde și exclamă: 

— Atunci... nu mai insist, căci într-adevăr, este în zadar. 
Omul trebuie să se ţină chiar și numai de un cuvânt dat, dar 
încă de un jurământ. 

Urmară câteva minute de tăcere în care timp generalul 
Lüders rămase cufundat în gânduri cu privirea pierdută în 
gol. 

După aceea își ridică încet capul și întrebă: 

— Ai cerut să-mi vorbeşti. Dacă n-ai făcut aceasta pentru a 
te destăinui, după cum nădăjduiam, atunci cred că va fi 
referitor la ultima dumitale dorinţă. Vorbește, doctore 
Kipriotis și dorinţa îţi va fi îndeplinită. 

— Da, Excelenţă, despre ultima-mi dorinţă este vorba, 
răspunse Leonida. V-aș ruga, dacă se poate, să daţi ordin ca 
executarea mea să aibă loc cât mai fără de gălăgie, cât mai 
în taină. Cred că și Excelenţa Voastră a aflat că astăzi de 
dimineaţă, pe când eram recondus la închisoare, mulţimea a 
tăbărât asupra mea și dacă întâmplător nu se aflau câţiva 
cazaci în piaţă fără îndoială că acum n-aş mai fi în fața 
Excelenței Voastre. 


— Știu! De altfel eu însumi m-am gândit să te cruţ de 
privirile batjocoritoare ale foștilor dumitale camarazi și în 
acest scop am consemnat la cazarmă și ofițerii și trupa până 
mâine la ceasurile șase dimineaţa. Așa că dorinţa îţi era 
îndeplinită încă înainte de a mi-o spune. Trista ceremonie se 
va desfășura numai în fata plutonului de execuţie, alcătuit și 
el, în mod special, numai din șase cazaci și un singur ofițer, 
căruia i-am dat și delegaţia pentru a proceda la degradare. 
Este chiar comandantul închisorii. 

— Vă mulțumesc, Excelenţă, răspunse Leonida, adânc 
mișcat de bunătatea generalului. Regret din suflet că nu-mi 
mai stă în putință de a vă dovedi măcar o parte din 
recunoștinţa pe care v-o port! 

— Am făcut aceasta, zise generalul, fiindcă sunt 
încredințat că nu ești tocmai atât de vinovat după cum vrei 
singur să pari. În urma declaraţiilor dumitale însă, în faţa 
Consiliului de Război, mi-ai tăiat orice putinţă de a te scăpa. 

Dar să nu mai vorbim despre aceasta, fiindcă totul e în 
zadar. 

— Așa este, Excelenţă! 

— Aș vrea însă să fac ceva pentru dumneata, urmă 
generalul, care după cum am mai văzut, avea o stimă 
deosebită pentru știința medicală a doctorului Leonida. 
Spune-mi o altă dorinţă a dumiale, căci pe aceasta n-o socot 
ca atare, fiind îndeplinită mai dinainte de mine, spune-mi, cu 
ce-aș mai putea să-ţi fiu de folos față de ai dumitale, de 
pildă? 

— Mulţumesc, Excelenţă, dar sunt singur pe lume, 
răspunse voinicul. 

— Ce să fac cu lucrurile dumitale, cui să le dau? 

Doctorul Leonida rămase o clipă pe gânduri, apoi zise: 

— Lucrurile și banii care îmi aparțin, să fie împărțiți 
printre ajutoarele mele de la ambulanţă. În locuinţa mea din 
Strada Mare însă, în saltarul din dreapta al biroului, se 
găsesc numeroase observaţiuni și însemnări referitoare la 
știința medicală și la anumite leacuri, însemnări care pot fi 
de mare folos unui om de meserie. Cum știu că fiul 


Excelenței Voastre studiază medicina, v-aș ruga să primiţi 
pentru el acest dar, care-i va da putinţa să scurteze durata 
multor boli. 

Generalul Luders își aduse aminte de frigurile de care 
suferise la București și de care Leonida îl scăpase în două 
săptămâni, pe când doctori cu renume pretindeau că va 
trebui să stea în pat patruzeci de zile și își dădu seama de 
toată însemnătatea acestui dar. 

De aceea răspunse adânc mișcat: 

— Îţi mulţumesc, doctore, în numele meu și al fiului meu, 
care cred că se va arăta demn de preţiosul dar pe care i-l 
faci. 

Leonida se înclină. 

Generalul sună din clopoțel și comandantul închisorii, care 
venise în persoană cu Leonida la comandament, intră în 
odaie: 

— Dumnezeu să fie îndurător sufletului dumitale, doctore 
Kipriotis, zise generalul Lüders și ieșind de după masa sa de 
lucru, strânse mâna osânditului. Dacă singur n-ai fi dorit să 
mori, aceasta nu ti-ar fi fost cea din urmă noapte, căci eu 
sunt încredințat că vina nu-ţi este atât de mare după cum ai 
arătat-o. A 

Comandantul închisorii rămase încremenit. În viaţa lui nu 
mai văzuse ca un comandant de armată să strângă mâna 
unui om care pornea să fie împușcat. 

Uluirea bietului ofiţer fu atât de mare, încât se cutremură 
ca trezit din vis când generalul i se adresă cu următoarele 
cuvinte: 

— Domnule maior, vei îngriji ca totul să se întâmple după 
cum am poruncit. Vei alege pe cei mai buni șase trăgaci 
pentru ca doctorul să nu aibă mult de suferit. Afară de 
dumneata și plutonul de execuţie, nimeni nu va fi de faţă la 
trista ceremonie. 

— Am înţeles, Excelenţă. 

— Încă ceva, urmă generalul. Doctoral Kipriotis va fi dus 
la locul execuţiei într-o caleașcă închisă pentru ca lumea să 
nu prindă de veste și deci, să nu se poată lua după el. Tot în 


acest scop, plutonul de execuţie, care va fi călare, va merge 
astfel rânduit, încât să se creadă că este o trupă de cazaci 
care escortează pe un călător oarecare. 

— Am înţeles, Excelenţă! 

— Acum puteţi pleca! zise generalul Luders și Leonida, 
după ce salută militărește, ieși din odaie, urmat de 
comandantul închisorii, care nu-și mai putea reveni din 
uimire văzând însemnătatea ce i se dădea osânditului la 
moarte. 

Doctorul Leonida era mai mult decât mulţumit de felul 
cum rânduise lucrurile generalul Lüders care în bunătatea și 
stima lui pentru el îi îndeplinise dorința mai bine decât s-ar 
fi putut aștepta. 

Un lucru însă îl neliniștea pe voinic. 

Oare împrejurarea că va fi dus la execuţie cu o caleașcă 
nu va încurca planurile lui Rimsky care n-avea de unde să 
mai afle acest amănunt? 


* * 


Îndată după plecarea lui Leonida din comandament, 
aghiotantul intră da generalul Luders și-l anunţă: 

— Excelenţă, maiorul lagnov și locotenentul Pavlovici vă 
roagă să-i primiți având știri foarte însemnate. 

— Să intre! răspunse generalul. 

Aghiotantul salută, deschise ușa și făcu loc celor doi ofiţeri 
care rămaseră lângă ușă, lipindu-și călcâiele. 

După ce aghiotantul ieși, generalul le făcu semn celor doi 
ofițeri și le zise: 

— Veniţi mai aproape! Ei, ce vești aveţi să-mi daţi? Dar ce 
este cu dumneata, lagnov, de ești așa de agitat? S-ar zice că 
ai descoperit firul unui complot împotriva ţarului! 

— Descoperirea noastră, Excelenţă, răspunse maiorul 
lagnov, într-adevăr, tremurând de înfrigurare, are aproape 


aceeași însemnătate ca și un complot împotriva Maiestăţii 
Sale. 

— Mă faci curios, lagnov! zise generalul Liders. 
Povestește-mi ce s-a întâmplat? Despre ce este vorba? 

— Excelenţă, începu maiorul, mi-aţi poruncit s-o pun sub 
supraveghere pe vestita prezicătoare, Juliette Mauras. 

— Da! 

— În acest scop, l-am însărcinat pe locotenentul Pavlovici, 
care este aici, cu mine, să-i descopere locuința. Intr-un sfert 
de ceas am aflat că prezicătoarea locuieşte la hotelul 
Panonia. L-am chemat atunci la mine pe proprietarul 
hotelului și i-am spus că-l va angaja pe locotenentul Pavlovici 
ca fecior, la etajul întâi, unde locuieşte Juliette Mauras. 
Hotelierul a înțeles, mai ales când i-am atras atenția că 
nesupunerea, sau cea mai neînsemnată indiscreție, va fi 
socotită ca trădare a secretelor armatei şi locotenentul 
Pavlovici și-a luat în primirea slujba de fecior de hotel. 

— Foarte bine! Pe urmă? 

— Pe urmă, zise maiorul lagnov, locotenentul Pavlovici i-a 
pândit pe toți aceia care au intrat şi au ieşit de la 
prezicătoare, sau mai bine zis, „pe acela”, deoarece un 
singur om a călcat pragul odăii Juliettei Mauras în tot 
decursul zilei de astăzi. 

— Cine era omul acesta? întrebă generalul Lüders, fără să 
dea prea mare însemnătate spuselor maiorului. 

— Era Mihu, unul din aghiotanții lui Avram Iancu! 

— Ah, mi se pare că-l cunosc... Da, da, făcu generalul. A 
fost chiar ieri la mine și pentru faptele lui vitejești, împotriva 
ungurilor, l-am și decorat. Mi se pare însă ciudat ca un 
voinic ca el, să creadă în proorocirile unei ghicitoare, chiar 
dacă aceasta este renumită și atât de mult căutata Juliette 
Mauras. 

— Nu pentru a-și cunoaşte viitorul s-a dus el acolo, 
Excelență! zise maiorul lagnov. 

— Hm! făcu generalul, mirat. Dar pentru ce? 

— Pentru o aventură de dragoste, la care l-a chemat chiar 
prezicătoarea! 


— Așa! Ei, dar trebuie să recunoaștem că un flăcău ca 
acest Mihu, poate stârni chiar și poftele unei Juliette 
Mauras! zise generalul Lüders. Rareori mi s-a întâmplat să 
văd un om atât de bine făcut și după cât se pare și foarte 
deștept și curajos. 

— Așa este, Excelenţă, răspunse maiorul. 

— Ştie însă Excelenţa Voastră, cine este acest Mihu? 

— Cum să nu știu! răspunse generalul, zâmbind. Unul din 
aghiotanţii lui Avram Iancu. 

— Acum! zise maiorul. Înainte însă cu mulţi ani în urmă, 
acest domn Mihu se numea altfel și numele lui era cunoscut 
în toată Rusia. 

— Ce tot spui, maior lagnov? se minună generalul Luders. 
Ia spune-mi și mie numele acesta? 

Maiorul înghiți odată, își drese glasul, apoi răspunse ca și 
când s-ar fi temut chiar și numai să rostească numele: 

— „Stanislau Rimsky!” 

Generalul Liders făcu o mișcare ca și când ar fi vrut să 
sară de pe scaun. 

Insă îndată se potoli și răspunse, zâmbind: 

— Ciudată asemănare de nume! 

— Cum, Excelenţa Voastră crede... îngână maiorul. 

— Cred că la mijloc nu este altceva, decât o simplă 
potrivire de nume! zise generalul Luders. Dar de ce vă uitaţi 
amândoi atât de curios? Sau poate că voi aţi crezut altfel? 

— Nu credem, ci suntem încredinţaţi, Excelenţă, răspunse 
maiorul lagnov, că acest Stanislau Rimsky este una și 
aceeași persoană cu faimosul Vultur al Morţii care a îngrozit 
Rusia timp de atâţia ani de zile. 

— Glumești, maior lagnov, răspunse generalul. Cum poţi 
crede așa ceva, când Stanislau Rimsky, banditul, a fost 
executat în curtea fortăreței Petropavlovsk? 

— Mă iertaţi, Excelenţă, zise atunci și locotenentul 
Pavlovici, și eu am auzit că Stanislau Rimsky, banditul, ar fi 
fost executat... 

— A fost, nu ar fi fost! îl îndreptă generalul. 


— Să zicem că a fost executat, în curtea fortăreței 
Petropavlovsk, reluă locotenentul. Eu însă am văzut în multe 
case din Polonia chipul pictat al Vulturului Morţii, ori, acest 
chip este întocmai cu acela al căpitanului Mihu, din oastea 
lui Avram lancu. 

— Ciudat... foarte ciudat! zise generalul. Eu cred totuși că 
la mijloc trebuie să fie numai o asemănare. 

— Şi la înfățișare și la nume, Excelenţă? 

— Tocmai de aceea spun că este ciudat. Dar să vedem ce- 
ai aflat dumneata despre legătura dintre Juliette Mauras și 
acest nou Stanislau Rimsky? Poate că vom găsi vreun punct 
de plecare spre a lămuri taina. 

Locotenentul Pavlovici îi povesti generalului, cum a 
încercat la început să spioneze, fără a reuși, convorbirea 
dintre Mihu și prezicătoare. Apoi urmă astfel: 

— Când am văzut că în chipul acesta nu ajung la niciun 
rezultat m-am gândit să găsesc altceva. 

Am coborât în stradă și atunci am văzut că din cauza 
căldurii, Juliette Mauras lăsase ferestrele de la odăile sale 
deschise. Dacă găseam un mijloc de a ajunge până sub 
aceste ferestre, puteam asculta tot ceea ce se vorbea 
înăuntru. Era însă în plină zi, oamenii mișunau în piaţă și 
pânda mea ar fi fost observată numai decât. 

— Firește! zise generalul. Şi ce-ai făcut? 

— Prezicătoarea, care trăiește într-un lux foarte mare, 
urmă locotenentul, și-a luat pentru ea singură trei odăi, una 
lângă alta, așezate chiar în piaţă. Sub ferestrele acestor odăi 
însă este așezată și firma hotelului, o tablă lungă de vreo 
zece metri, pe care e scris „Hotel Panonia”. M-am dus deci 
iute la proprietar și i-am cerut o scară, un lighean cu apă și 
cârpe, să șterg firma, care din pricina prafului aproape că 
nici nu se mai cunoaște. 

Hotelierul, speriat de domnul maior lagnov, n-a îndrăznit 
să se împotrivească, cu toate ca își dădea seama prea bine 
care era rostul adevărat al curâţirii firmei. 

Am luat deci scara, ligheanul cu apă și cârpele și m-am 
urcat până la firma hotelului pe care am început s-o spăl. 


— Foarte bine! Și? 

— În vreme ce spălam firma însă, trăgeam cu urechea la 
tot ceea ce se vorbea înăuntru. 

— Şi ce-au vorbit cei doi? întrebă generalul curios. 

— Convorbirea lor, zise locotenentul Pavlovici, a fost de 
natură să-mi risipească din suflet orice îndoială asupra 
adevăratei identități a căpitanului Mihu, sau mai bine zis, 
asupra lui Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii. 

După aceea, locotenentul Pavlovici îi istorisi generalului 
tot ceea ce vorbise Stanislau Rimsky ca Juliette Mauras, 
deoarece într-adevăr, el ascultase aproape toată această 
convorbire. 

Când ajunse însă la scena când prezicătoarea îi povestise 
lui Rimsky, cum că generalul Luders i-a făgăduit să-l 
graţieze pe osândit și că până sub seară urma doar să 
născocească pretextul acestei graţieri, generalul sări de pe 
scaun ca mușcat de șarpe și strigă revoltat: 

— Nu-i adevărat! Nu i-am făgăduit nimic! Este o 
mincinoasă! Dimpotrivă, am refuzat-o categoric! 

— Din cele ce au urmat, reluă locotenentul Pavlovici, mi- 
am dat seama că prezicătoarea s-a folosit de această 
minciună numai pentru a și-l face pe Rimsky recunoscător, 
nădăjduind astfel să înfrângă încăpăţânarea bărbatului, care 
nu voia să răspundă la dragostea ei. 

— Așa se mai schimbă chestia! zise generalul Luders, 
reașezându-se pe scaun, ceva mai liniștit. Totuși, minciuna 
este o dovadă a micimii caracterului acestei faimoase 
prezicătoare cu care aș vrea să am de a face cât mai puţin. 

— După plecarea căpitanului Mihu, urmă locotenentul 
Pavlovici, care, după cele ce am istorisit Excelenței Voastre, 
reiese lămurit că nu este altul decât adevăratul Stanislau 
Rimsky, Vulturul Morţii și fostul căpitan de bandă al 
doctorului Kipriotis, din exclamațţiile, din mișcările, din 
faptele Juliettei Mauras, am înţeles că are de gând să-l 
răpească pe Stanislau Rimsky pentru a-i face să se supună 
dorințelor sale, mulțumită unei arte diabolice. 


— Locotenente Pavlovici, încep să mă îndoiesc de 
seriozitatea dumitale! zise generalul, aproape supărat. Dacă 
într-adevăr omul dumitale este Stanislau Rimsky, ceea ce eu 
încă tot mă mai îndoiesc, cum crezi dumneata că o femeie, 
fie ea chiar Juliette Mauras, va izbuti să răpească pe un 
bărbat, care a semănat groaza în ţinuturi întregi din Rusia 
timp de ani de zile? 

— Mă iertati, Excelenţă, răspunse locotenentul, la început 
și eu am râs de planul prezicătoarei și începusem să mă 
întreb dacă nu cumva am de-a face cu o nebună. Mai târziu 
însă, mi-am dat seama nu numai că Juliette Mauras nu este 
nebună, dar și că e o femeie care la mânie poate deveni 
foarte primejdioasă. 

— Pavlovici, dacă dumneata ești naiv, te rog să nu crezi 
același lucru și despre noi! zise generalul, mânios. 

— Excelenţă, îngăduiţi-mi să vă povestesc totul, până la 
sfârșit și veţi vedea că am dreptate, se rugă locotenentul. 

— Bine! Urmează! 

— După plecarea lui Mihu-Rimsky, reluă Pavlovici, Juliette 
Mauras și-a scos lădiţa în care îţi ţine giuvaericalele, a căror 
valoare în paranteză fie zis, preţuiesc câteva milioane, și din 
această lădiță a luat un sul de hârtii legat cu îngrijire, cu 
panglicuţe albastre. Desfăcând sulul, ea a început să 
răsfoiască printre hârtii până când s-a oprit la una pe care a 
început s-o citească, spre norocul meu, cu voce tare. 

— Şi ce era scris în acea hârtie?... întrebă generalul 
Luders. 

— N-aș putea să vă repet cuvânt cu cuvânt, înţelesul însă 
era cam următorul: 


„Dacă bolnavul este o fire îndărătnică, dârză, cu 
multă voință, deci greu de inrâurit, i se va da să bea un 
vârf de cuțit din planta, numele i l-am uitat căci era un 
cuvânt  întortocheat, pe semne hindus, zise 
locotenentul, bine măcinată. Planta aceasta îi va 
înfrânge îndărătnicia, îl va face lipsit de voinţă și de 


putere, îl va îndobitoci chiar, și atunci bolnavului îi va fi 
lene, se va simţi obosit, ochii lui se vor ține numai cu 
greu deschiși și va fi asemenea unui om care a luat 
opium, sau hasis. Atunci bolnavul va fi așezat pe un 
scaun cu capul rezemat de spetează, căci singur nu va 
mai fi în stare să și-l țină în sus. Pe urmă ne așezăm în 
fața lui, ridicăm amândouă mâinile în dreptul capului 
său cu degetele îndrepiate spre frunte și vom zice, 
încet, cu multa hotărâre însă, pe un ton poruncitor 
căruia parcă nimeni să nu fie în stare să i se 
împotrivească: Dormi... adormi... Vreau să cazi într-un 
somn adânc... Iti poruncesc să dormi... 

Vom repeta aceste cuvinte, până când pleoapele 
bolnavului se vor închide. Atunci îi vom întreba dacă 
doarme. Dacă ne răspunde da, ne vom încredința că nu 
minte, înțepându-l cu un ac, zicând: Este o floare cu 
care te-am atins. Simti ce frumos miroase? 

Dacă bolnavul nu tresare de loc în urma acestei 
înțepături însemnă că a adormit și atunci îi vom porunci 
ca din clipa aceea să nu mai asculte de nimeni, decât de 
noi, să se supună orbește poruncilor noastre, să nu 
simtă, să nu vadă, să nu audă, să nu miroasă, să nu 
guste, decât ceea ce-i vom porunci noi. În chipul acesta 
îl putem vindeca pe bolnav de orice boală, de dureri de 
pântece, de cap, de dinţi, de dragoste, de închipuiri 
bolnăvicioase, etc... etc.... afară de lepră, ciumă și 
holeră. Dacă bolnavul ne este dușman și-i poruncim să 
se ucidă atunci va face așa cum voim noi. Dacă vrem să- 
l pedepsim mai ușor, îi vom spune că e atins de friguri 
sau altă boală, și el va suferi până când nu-l vom 
dezlega noi. Tot astfel îi putem spune că ne este sclav și 
el se va simti sclav, sau animal, sau orice vom vrea noi. 

Pentru a-l deștepta pe bolnav din somn îi vom trece 
mâna peste frunte și-i vom spune: Trezește-te! Somnul 
s-a sfârșit! Bolnavul se va trezi și nu va ști nimic din 
ceea ce s-a petrecut cu el, rămânând sub stăpânirea 


noastră până când printr-un nou somn, nu-l vom 
dezlega definitiv de a ni se mai supune. 

Pe aceia cărora le dăm să bea din praful plantei e 
bine să nu-i trezim înainte de o zi și o noapte, căci atâta 
ține efectul ei. 

Aceasta este taina somnului poruncit pe care Yezida, 
marele preot al înțelepților yoghini din India, i-o 
dezvăluie sorei sale întru înțelepciune, Juliette Mauras, 
blestemând-o să moară în decurs de un an de moartea 
de care se teme mai mult, dacă vreodată ar dezvălui 
această taină, fie prin scris, fie prin viu grai, fie prin 
nebăgare de seamă sau uitare de sine. Trimurti, care i-a 
învățat pe yoghini taina somnului poruncit va asculta 
blestemul marelui său preot, Yezida”. 


După ce locotenentul Pavlovici sfârși cu această repetare 
a celor citite de Juliette Mauras pe sulul de hârtie scos din 
lădiţa cu giuvaeruri, o tăcere adâncă se lăsă asupra 
cabinetului comandantului. 

Generalul Luders era foarte impresionat. Din citite și din 
auzite, cunoștea și el puterea misterioasă pe care erau 
stăpâni preoţii Indiei, care adeseori săvârșeau adevărate 
minuni și acum, când auzise că și prezicătoarea era stăpână 
pe această taină, un fior de groază îi străbătu trupul, 
gândindu-se că trebuia să-i mulțumească lui Dumnezeu că 
nu stătuse prea mult în apropierea Juliettei Mauras, care la 
urma urmelor ar fi putut întrebuința și faţă de el asemenea 
mijloace de care nu s-ar fi putut apăra. 

Generalul Liiders era un adevărat militar, curajos, fără 
teamă de dușman și mai puţin de femei. 

Era însă mai înainte de toate, rus, și ca toți rușii, chiar 
dacă nu se temea de mistere și de puteri supraomenești, 
totuși, era foarte bucuros dacă nu era nevoit să aibă de-a 
face cu persoane și lucruri pe care nu le putea înțelege, 
tocmai din pricina misterului în care erau învăluite și din 


pricină că necunoscând armele lor de atac, nu știa nici el 
cum să se apere. 

Până atunci, până la destăinuirile locotenentului Pavlovici, 
o socotise pe Juliette Mauras ca pe o simplă ghicitoare care 
mulțumită iscusinţei sale de a vorbi, știa să-i îmbrobodească 
pe oameni, făcându-i să creadă că este înzestrată cu cine 
știe ce daruri supraomenești și care nu era vrednică decât 
de disprețul unui om cult. 

Acum însă, Juliette Mauras apărea înaintea ochilor săi cu 
totul într-o altă lumină. Acum înțelegea pentru ce regi și 
împărați o căutau, pentru ce Europa și America se băteau 
pentru ea. 

Poate că Juliette Mauras era o _ mincinoasă în ceea ce 
privea prezicerea viitorului. Poate! În schimb însă, acum era 
sigur că franţuzoaica era stăpâna unei puteri pe care numai 
puţini oameni o cunosc, era stăpâna unei arte de a-i subjuga 
pe oameni, de a-i face să se supună chiar și împotriva voinţei 
lor. 

O asemenea fiinţă lua cu totul o altă înfățișare înaintea 
ochilor generalului Luders și de aceea comandantul de 
atunci al rușilor din Ungaria nu se mai gândea cu atât 
dispreţ la Juliette Mauras. 

Din gândurile în prada cărora căzuse, îl trezi glasul 
locotenentului Pavlovici: 

— Vedeţi, Excelenţă, zise el, că am avut dreptate când am 
spus că Juliette Mauras este o femeie primejdioasă. 

— Da, fiindcă eu nu știam ceea ce știi dumneata! răspunse 
generalul. Dar mă întreb, în asemenea împrejurări, ce este 
de făcut? 

— Lucrul este foarte simplu, Excelenţă, dacă-mi îngăduiţi 
să vă spun și părerea mea, se amestecă în vorbă și maiorul 
lagnov. 

— Să auzim! răspunse generalul, uitându-se cu oarecare 
nerăbdare la subalternul său. 

— Vom aștepta până când Stanislau Rimsky va intra 
deseară în hotel, zise maiorul, înconjurăm clădirea cu 
armată și-i arestăm pe amândoi. Pe Rimsky îl trimitem 


înaintea Consiliului de Război, iar pe Juliette Mauras, fiindcă 
la drept vorbind nu-i putem găsi nicio vină, o expulzăm, ca 
indezirabilă, pentru a o împiedica de la cine știe ce uneltiri. 

— Astăzi ești cam pripit în păreri, dragă lagnov, răspunse 
generalul Luders, dojenitor. Dumneata uiţi că avem de a face 
cu o cetăţțeană a Franţei și cu un aghiotant al lui Avram 
Iancu, omul socotit de români ca un fel de zeu al lor și dacă, 
ferească Domnul, la mijloc nu este decât tot numai o 
asemuire, pe de o parte, Juliette Mauras cu trecerea ei, pe 
care acum o înţeleg, ne poate târi într-un conflict diplomatic, 
iar pe de altă parte, l-am jigni adânc pe Avram Iancu, care 
ne-a dat o atât de prețioasă mână de ajutor în înăbușirea 
revoluţiei ungurești. 

— Excelenţă, zise atunci locotenentul Pavlovici, dar vă 
garantez eu că nu este vorba de nicio asemuire că nu mai 
poate încăpea nicio îndoială. 

— Cu garanţia dumitale nu se poate stinge un conflict 
diplomatic și nici nu se poate repara jignirea adusă unui 
comandant aliat! răspunse generalul. Căci dacă nu mă 
îndoiesc de cele spuse de dumneata în privinţa Juliettei 
Mauras, cu atât mai puţin sigur sunt că avem de a face cu 
adevăratul Stanislau Rimsky. Gândiţi-vă că executarea lui 
Rimsky a fost condusă de maiorul prinț Dimitri Trubetzkoi, 
aghiotantul și prietenul ţarului Alexandru I. Ori, a pune la 
îndoială buna credință a maiorului Trubetzkoi, cum pretind 
unele zvonuri ar însemna să ne îndoim chiar de ţarul 
Alexandru, din a cărui poruncă Rimsky a fost executat. Avem 
voie noi, ca ofițeri, să îngăduim o asemenea îndoială 
sufletului nostru? Gândiţi-vă că în aţâţia amar de ani, câţi s- 
au scurs de atunci, nimeni n-a mai auzit și nu l-a mai văzut 
pe Vulturul Morţii. Cum credeţi că ar fi fost cu putință ca 
faimosul bandit să fi fost liber și să nu se fi apucat iarăși de 
îndeletnicirea lui dăunătoare societăţii? Apoi, gândiţi-vă că 
Stanislau Rimsky era polonez, iar Mihu, aghiotantul lui 
Avram Iancu este român, venit anume de peste munţi pentru 
a lupta împotriva ungurilor. 


Punând în cumpănă toate acestea ele vor atârna mult mai 
greu decât ceea ce putem înţelege din conversaţia spionată, 
mai ales că se prea poate ca prezicătoarea, în fantezia ei 
bogată, să-și fi poreclit bărbatul iubit „Stanislau” și poate 
chiar și „Rimsky”, tocmai fiindcă voinicul seamănă atât de 
mult cu Vulturul Morţii. 

Locotenentul Pavlovici ar fi putut răspunde că nimic nu 
dovedește că Mihu este român, că dacă în răstimp de atâţia 
ani nimeni n-a mai auzit vorbindu-se de Vulturul Morţii, 
aceasta nu însemna că el nu și-a putut continua isprăvile în 
altă ţară și sub alt nume. 

N-ar fi putut răspunde însă nimic referitor la buna 
credință a ţarului Alexandru I deoarece de această bună 
credință n-avea voie să se îndoiască, mai ales el, ofiţer al 
armatei rusești. 

De aceea, își aplecă ochii în pământ și nu răspunse nimic. 

In schimb, maiorul lagnov, dornic de a șterge din mintea 
generalului impresia de om pripit pe care i-o făcuse și 
pentru a se arăta demn de postul de șef al biroului de 
contraspionaj, fu cu totul de părerea comandantului său și 
zise: 

— Înţeleptele cuvinte ale Excelenței Voastre mi-au deschis 
ochii și mi-au arătat calea care cred că trebuie s-o urmăm. 

— Să auzim! zise generalul. 

— Aș fi de părere, urmă maiorul lagnov, s-o lăsăm pe 
Juliette Mauras să-și ducă planul la îndeplinire, măcar în 
parte. Mulțumită misterioasei băuturi din India, Stanislau 
Rimsky, dacă el este cu adevărat, va fi făcut inofensiv, 
rămânând cu totul supus prezicătoarei. În chipul acesta am 
putea spune chiar că banditul este mai sigur în mâinile 
prezicătoarei decât în oricare închisoare din lume. 

Când apoi Juliette Mauras își va pune în aplicare și cea de 
a doua parte a diabolicului său plan, adică răpirea, avem 
motive întemeiate s-o arestăm pentru răpirea unui ofițer 
aliat și deci, în urma acestora, expulzarea ei nu va mai putea 
da loc la niciun fel de conflict diplomatic. În același timp, îl 
vom avea la îndemână și pe pretinsul Mihu sau Stanislau 


Rimsky și-l vom putea cerceta nestânjeniţi și fără teamă de a 
jigni pe cineva. 

Generalul Luders rămase câteva clipe pe gânduri apoi 
răspunse: 

— Ideea nu este rea, ba aș putea spune chiar că e foarte 
bună! Ai uitat însă un singur lucru, dragă lagnov, pentru ca 
arestarea prezicătoarei să fie îndreptăţită, ar trebui s-o 
prindem oarecum în „flagrant delict”, s-o prindem asupra 
faptului. Ori, dacă ea îl adoarme pe omul nostru mulțumită 
științei sale misterioase, căpitanul Mihu se va supune 
poruncilor ei și o va urma ca un sclav, orbește, așa că 
delictul de răpire nu va putea fi constatat. 

— Mă iertati, Excelenţă, zise maiorul lagnov. Dar 
Excelenţa Voastră nu cunoaște încă un amănunt pe care 
locotenentul Pavlovici n-a avut când să vi-l mai comunice. 
Fie că vrea să fie mai sigură de reușită, fie că se teme ca 
tovarășul său de drum să nu fie recunoscut de vreunul din 
oamenii noștri dacă într-adevăr e Stanislau Rimsky, Juliette 
Mauras are de gând să-și ducă prada ascunsă într-un cufăr 
lung de vreo doi metri pe care, anume în acest scop, l-a și 
golit astăzi după amiază de toaletele care erau în el și în 
care a și făcut câteva găuri, pentru ca iubitul său răpit să nu 
se înăbușe din lipsă de aer. 

— Dar atunci nici nu se poate mai bine! exclamă generalul 
Lüders, cu ochii strălucitori de bucurie. Flagrantul delict de 
răpire va fi constatat și atunci avem tot dreptul s-o arestăm, 
s-o judecăm chiar și nimeni nu va putea să ne ceară 
socoteală. În ceea ce-l privește pe căpitanul Mihu, îl putem 
cerceta după plac, iar dacă nu e la mijloc decât o asemuire, 
cum cred eu, Avram lancu ne va fi recunoscător că i-am 
scăpat pe unul din cei mai preţioși oameni ai săi. Bravo, 
maior lagnov. Ai avut o idee care dovedește că nu m-am 
înșelat când ţi-am încredinţat serviciul de contraspionaj. 
Vezi că ideile bune vin încet, cu chibzuială, fără pripire! 

Maiorul se înclină, mulţumit de laudele pe care i le aducea 
superiorul său, apoi zise: 


— Atunci, Excelenţă, îmi daţi mână liberă să iau măsurile 
necesare? 

— Firește! răspunse generalul. Totuși, aș vrea să punem la 
punct acum planul de bătaie. 

Așadar, Juliette Mauras va fi lăsată să-și ducă planul la 
îndeplinire, să-și adoarmă iubitul care nu vrea să se supună 
dorințelor sale, să-l împacheteze într-un cufăr ca pe o marfă 
și să plece cu el. La poarta orașului însă o va aștepta o 
patrulă de cazaci care va cere revizuirea bagajelor, ceea ce 
se va face fără a lua în seamă ordinul de liberă trecere pe 
care prezicătoarea îl are încă de la răposatul prinţ 
Gorciacov. I se va spune că în urma nenorocirii întâmplate 
ieri noapte s-a dat ordin pentru cercetarea tuturor 
călătorilor și a tuturor bagajelor care intră în oraș fără 
niciun fel de deosebire. 

Când flagrantul delict de răpire va fi constatat și omul 
nostru va fi găsit ascuns în cufăr, patrula o va aresta pe 
prezicătoare și o va aduce sub strictă pază la comandament, 
împreună cu cel răpit. Mâine apoi vom începe cercetările și 
vom vedea care este adevărul. 

— Am înţeles Excelenţă! zise maiorul lagnov, lipindu-și 
călcâiele, ceea ce făcu și locotenentul Pavlovici. 

— Încă ceva! mai adăugă generalul Liiders. Dumneata, 
locotenente Pavlovici, te vei înapoia la hotel unde-ţi vei relua 
postul de fecior spre a nu o pierde din ochi pe prezicătoare. 
Nu se știe ce întorsături mai pot surveni și tocmai de aceea 
îți vei ascunde undeva, prin curtea hotelului, zece cazaci 
înarmaţi, pe care să-i poţi avea la îndemână în caz de nevoie. 
Dacă-ţi este cu putinţă, n-ar strica să cercetezi puţin lădiţa 
cu giuvaericale a Julietei Mauras, pentru a-ţi însemna 
numele acelei plante misterioase care ne-ar putea aduce 
adeseori mari servicii și nouă. 

— Am înţeles, Excelenţă! răspunse locotenentul. 

— Mai departe, urmă generalul, când prezicătoarea va 
părăsi hotelul cu prada sa, o vei urmări pas cu pas, cu cei 
zece cazaci, până când va fi arestată, pentru a preveni orice 
surpriză. 


— Am înţeles, Excelenţă! 

— Acum puteţi pleca! mai zise generalul Luders. Vă 
recomand însă mult sânge rece și multă chibzuială! Nu vă 
pripiţi, căci nimic nu este mai adevărat ca zicătoarea care 
spune că graba strică treaba! 

— Am înţeles, Excelenţă! răspunseră cei doi ofiţeri, care 
după ce salutară, părăsiră încăperea. 

Rămas singur, generalul Lüders căzu pe gânduri... 

Într-un târziu se sculă de la masă, clătină din cap și 
exclamă: 

— Dumnezeu să mă ierte, dar parcă era un făcut ca acolo 
unde punea piciorul răposatul Gorciacov, să se întâmple 
încurcături! 

Noi știm câtă dreptate avea generalul Luders rostind 
aceste cuvinte... 


CAPITOLUL 139 
SURPRIZA JULIETTEI MAURAS 


Credinciosul prieten al lui Rimsky umbla nerăbdător de 
colo până colo prin odaia presărată cu sticle goale de vin. 

Voinicul se uita la ceas necontenit și cu cât trecea vremea, 
cu atâta creștea și înfrigurarea lui și îngrijorarea pentru 
tovarășul pe care-l știa în cușca leului. 

În cele din urmă, un zgomot de pași apăsaţi se auzi din 
curte și cu inima tremurândă de teamă și nădejde, Dan 
Dragomir se repezi la ușă pe care o deschise dintr-o singură 
mișcare. 

— Slavă Domnului că te-ai întors! strigă Dan, în vreme ce 
ochii lui străluceau de o bucurie nespusă. Ai stat atâta încât 
începusem să mă tem că ai fost descoperit. 

— Am purtat prea bine burta popii Mașuchin pentru ca să 
fiu ameninţat de descoperire! răspunse Stanislau Rimsky, 
intrând în odaie. 

— Așadar, totul a mers bine? întrebă Dan, nerăbdător. 


— Mai bine decât m-aș fi așteptat! răspunse fostul căpitan 
de haiduci. Îţi mărturisesc că la un moment dat începusem 
să cred eu însumi că sunt părintele Mașuchin. 

— Dar spune-mi... spune-mi cum ai intrat în închisoare?... 
Ce face Leonida?... E abătut?... Mai nădăjduiește, bietul om? 
o ploaie de întrebări, care căzură una după alta pe capul lui 
Rimsky. 

— Mai încet, mai încet Dane, zise Stanislau Rimsky, căci 
chiar și Napoleon asculta deodată numai șapte rapoarte, de 
răspuns însă, nici el nu răspundea decât pe rând. Vrei să știi 
ce-am făcut și ce-am văzut? Iţi voi povesti totul, dar pentru a 
nu pierde vremea care ne este foarte prețioasă, voi face 
aceasta în timpul cât mă voi descotorosi de aceste plete și 
veștminte pentru a-mi relua adevărata înfățișare. 

Și ca ajutorul lui Dan, Stanislau Rimsky își scoase pe rând, 
anteriul, perna care-i ţinuse loc de burtă, peruca și mustăţile 
și barba falsă, iar pe urmă se spălă pe obraz și se îmbrăcă în 
hainele lui, în care lumea îl cunoștea ca Mihu Inimă de Leu, 
unul din aghiotanțţii lui Avram Iancu. 

În timpul acesta voinicul îi povesti prietenului său ceea ce 
făcuse și vorbise în celula doctorului Leonida. 

Pe Dan Dragomir îl podidiră lacrimile când auzi cu câtă 
resemnare își aștepta sfârșitul bunul lor prieten și cum n-a 
avut nici cel mai mic cuvânt de reproș pentru acela care-i 
pricinuise pieirea. Dimpotrivă, el socotea ca o adevărată 
bunăvoința pe care i-o arăta cerul, împrejurarea că îi fusese 
dat să-și mai vadă odată fostul căpitan din Polonia și Rusia. 

— Bietul Leonida, exclamă Dan Dragomir ștergându-și 
lacrimile, el a fost cel mai bun dintre noi, cel mai milostiv, 
cel mai blând și tocmai el să plătească cu sângele său 
moartea lui Gorciacov. 

— Dar cine-ţi spune că va plăti? strigă Rimsky... 

— Tot mai nădăjduiești, căpitane? întrebă voinicul, cu 
amărăciune. 

— Mai mult decât oricând! răspunse Stanislau Rimsky cu 
hotărâre. N-am putut să-ţi spun până acum că după amiază, 


când te-am lăsat singur cu popa Mașuchin, am fost la Juliette 
Mauras... 

— Eu n-am încredere în franţuzoaica aceasta! zise Dan. 

— Nici nădejdea mea nu se bizuie numai pe ea! răspunse 
Stanislau Rimsky. 

— Ai pus la cale ceva? întrebă Dan, făcând ochi mari, 
deodată. 

— Firește! 

— Şi mie nu mi-ai spus nimic! urmă Dan, oarecum cu 
imputare. 

— Nu, fiindcă nici eu nu știu încă ce voi hotări! zise 
Rimsky. Mai întâi trebuie să mă reped până în tabără și 
numai pe urmă voi putea spune: „acesta este planul!” 
Deocamdată însă, ajută-mă să-l îmbrăcăm pe popă și să-l 
așezăm în pat! 

— Dar așa gol, cum este și sub pat, nu poate rămâne? 

— Pentru orice eventualitate e mai bine să-l îmbrăcăm și 
să-l așezăm în pat! răspunse Rimsky. Poate-l caută cineva, 
nu se știe, și atunci e mai bine să-l creadă numai beat decât 
sa vadă că s-a petrecut ceva nefiresc cu el. 

Voinicii îl scoaseră deci de sub pat, îl îmbrăcară în anteriu 
și-l așezară apoi în pat cu fața spre perete. 

Pe urmă mai aruncară o privire prin odaie, spre a vedea 
dacă nu uitaseră nimic și apoi Stanislau Rimsky îi spuse lui 
Dan Dragomir: 

— Dragă Dane, tu te vei duce acum și te vei plimba puţin 
între comandament și închisoare. Leonida va cere să 
vorbească cu generalul Luders pentru a-l ruga să nu fie 
împușcat în faţa mulţimii. Când se va înapoia, încearcă să te 
apropii de el, dar așa ca să te recunoască, pentru a-ţi putea 
face un semn dacă generalul i-a îndeplinit rugămintea. 

— Parcă spuneai că e sigur de asta! răspunse Dan. 

— Așa crede el! În orice caz nu strică să știm precis care 
va fi situaţia. 

— Şi pe urmă ce să fac? 


— Pe urmă vei veni în tabără și dacă nu mă găsești în 
cortul nostru, caută-mă la tribunul Nicolae Corcheș, căci 
acolo voi fi. 

— Bine, căpitane! 

Voinicii își luară rămas bun și ieșiră în strada, unde unul 
porni spre piaţă, iar celălalt spre tabăra lui Avram Iancu. 


Dan Dragomir ajunse tocmai la timp în piaţă deoarece din 
strada pe care se găsea comandamentul venea tocmai 
patrula care-l însoțea pe Leonida, la înapoierea sa de la 
generalul Luders. 

De data aceasta însă, cu toate că se înserase de-a binelea, 
patrula nu mai era alcătuită din patru cazaci, ci din zece. 

Aceasta, pentru a preîntâmpina un nou atac al mulţimii 
asupra osânditului așa cum se petrecuse de dimineaţă. 

Lucrul acesta îl cam nemulțumi puţin pe Dan Dragomir, 
deoarece el socotise să se apropie de prietenul său tot 
mulțumită unei îmbulzeli pe care ar fi pricinuit-o sub pretext 
că își manifestă furia împotriva ucigașului. 

Acum însă, nu prea erau nici oameni pe stradă și pe 
deasupra și patrula era mai numeroasă. 

Ce să facă? 

De unul singur nu se putea apropia deoarece cazacii l-ar fi 
îmbrâncit cât colo și pe urmă poate că mai riscă și să-l 
aresteze. 

Nehotărât, el se luă după patrulă, încă cu vreo doi-trei 
gură cască din care se găsesc întotdeauna și pretutindeni, 
pentru a însoţi o muzică militară, o companie în marș, o 
patrulă care duce un arestat. 

Pe la mijlocul pieţei, Dan Dragomir trecu deodată mai în 
faţa patrulei și începu să fluiere un vechi cântec popular 


care știa că pe vremuri fusese cântecul favorit al doctorului 
Leonida. 

La început prizonierul se uită la el, deoarece își 
recunoscuse îndată cântecul ce-i era drag, nu-și recunoscuse 
însă și prietenul în negustorul din Nijni Novgorod. 

Leonida își aplecă trist capul și se gândi la vremurile 
îndepărtate, pe când cântase el cântecul acesta la Varșovia, 
apoi în pădurea de la Zlepitnak, în Cuibul Vulturilor din 
Rudin. 

Fluieratul  trecătorului nu mai contenea însă și 
încăpăţânarea lui de a intona mereu aceeași melodie, îl făcu 
să se uite mai bine la acela care prin cântecul lui îi 
reamintea un trecut atât de îndepărtat, dar atât de drag 
amintirii sale. 

Și tot uitându-se la el și trecătorul la rândul lui privindu-l 
țintă inima lui Leonida tresări deodată. 

El recunoscuse în străinul în aparenţă nepăsător pe Dan 
Dragomir. 

Bucuria osânditului fu atât de mare încât nu lipsi mult să-l 
strige pe nume. Din fericire însă, se stăpâni la timp, așa că 
nu se trădă nici pe sine și nu-l vâri în bucluc nici pe Dan. 

În schimb, doctorul Leonida se opri în loc și din pricina lui 
se opriră și cazacii care îl păzeau. 

— Înainte! Ce te oprești! se răsti unul din ei la prizonier. 

Comandantul închisorii auzind cuvintele cazacului se 
întoarse și văzându-și patrula oprită în loc alergă în grabă 
acolo. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? întrebă el, oarecum 
îngrijorat. 

— Prizonierul nu vrea să mai meargă, tătucă! zise cazacul 
guraliv, care se răstise mai înainte la Leonida. 

— M-am oprit o singură clipă, domnule comandant, 
răspunse Leonida cu glas tare, să mai văd pentru ultima 
oară piaţa aceasta prin care am trecut liber de atâtea ori, 
deoarece mâine, din caleașcă, n-o voi mai putea vedea. 

— Ha, ha, ha, râse cazacul guraliv, își închipuie că va fi 
dus cu trăsura la împușcare! 


— Tăcere! se  răsti comandantul la soldat, apoi, 
întorcându-se spre Leonida, îi zise: 

— Trebuia să te gândești mult mai înainte de a săvârși 
fapta, doctore Kipriotis și atunci ai fi putut vedea piaţa 
aceasta nestânjenit, de câte ori ai fi voit. Acum însă, te rog, 
mergi înainte pentru a nu da prilej lumii să repete scenele de 
azi dimineaţă. 

— Am înţeles, domnule comandant, zise Leonida și porni 
îndată mai departe, în mijlocul patrulei. 

Scopul lui era ajuns. 

Din cuvintele pe care le rostise cu voce tare Dan Dragomir 
înțelese că Leonida va fi dus la execuţie într-o trăsură, iar 
dintr-un semn, pe care prizonierul i-l făcu în ascuns 
prietenului său, acesta pricepu și că totul era aranjat așa 
după cum dorise Stanislau Rimsky. 

Peste câteva minute patrula intră pe poarta închisorii iar 
Dan Dragomir, care o însoţise până acolo, se întoarse și 
porni grăbit spre tabără. 

Despărţindu-se de Dan, Stanislau Rimsky, trecu pe la 
hotel, unde lăsă o vorbă pentru Juliette Mauras, că nu va 
putea veni decât la ceasurile zece, apoi se dusese de-a 
dreptul spre tabăra lui Avram lancu care era așezată afară 
din oraș, în apropiere de poarta cetăţii. 

Avram Iancu venise la Alba Iulia cu toţi tribunii și prefecţii 
români care mai rămăseseră în viaţă, precum și cu o ceată 
de vreo trei sute de voinici. 

Craiul Munţilor venise însoţit de această puternică gardă, 
nu numai fiindcă voia să-i prezinte generalului Luders, 
pentru a restabili adevărul, o probă de felul primitiv și 
neîndestulător cum erau înarmaţi și echipați oamenii săi, dar 
și fiindcă cete de unguri înarmaţi tot mai colindau pe ici pe 
colo atacând satele românești și omorând, drept răzbunare, 
tot ceea ce găseau viu înaintea lor și nu era unguresc. 

Din această pricină, drumul lui Avram Iancu spre Alba 
Iulia, n-a fost numai o călătorie protocolară pentru a se 
prezenta comandantului trupelor rusești, ci și o expediţie de 
purificare, de curăţire a satelor românești de ultimele 


rămășițe ale armatelor ungurești învinse. De aceea Iancu 
venise cu trupa înarmată și de aceea luase cu el chiar și 
două din tunurile capturate de la armatele lui Hatvani și 
Kemeny. 

Când Stanislau Rimsky ajunse în seara aceea în tabără cei 
mai mulţi dintre români stăteau de vorbă în jurul focurilor, 
iar căpeteniile, în frunte cu Avram lancu, discutau despre 
desfășurarea evenimentelor în cortul cel mare al Craiului. 

Aflând că toţi conducătorii sunt adunaţi la Iancu, Stanislau 
Rimsky se duse și el acolo. 


* * 


Când intră în cort, tineri și bătrâni îl ovaţionară, deoarece 
prin curajul său, prin faptele sale cu adevărat eroice, Mihu 
știuse să se facă iubit și stimat de toţi fruntașii românilor. 

— Dar pe unde umbli, frate Mihule? îl întrebă Avram 
Iancu. De două zile nimeni nu te-a mai văzut. 

— M-am învârtit și eu prin oraș, domnule comandant, 
răspunse Rimsky, așezându-se lângă Nicolae Corcheș cu 
care era foarte bun prieten încă de la cumplita bătălie de la 
Fântânele, unde românii, sub conducerea lui Corcheș și 
Mihu, nimiciseră pe cei trei mii de unguri ai lui Vasoar. M- 
am folosit de aceste două zile de repaus pentru a mai gusta 
puţin din viaţa de oraș pe care am cam uitat-o în răstimp de 
un an și jumătate de când ne tot hărțuim cu ungurii. 

— Hărţuială, care nici acum nu s-a sfârșit încă, zise Craiul 
Munţilor. Tocmai vorbeam cu prietenii noștri, în ce măsură 
trebuie să luăm noi parte la acţiunea trupelor rusești. 

Și discuţia se învârti în jurul acestui punct încă timp de 
vreo jumătate de ceas, după care căpeteniile se împrăștiară, 
fiecare ducându-se spre cortul lui pentru a se odihni. 

Mihu se îndreptă cu Nicolae Corcheș spre cortul acestuia, 
unde intrară amândoi voinicii și unde ei rămaseră până pe la 
ceasurile nouă fără un sfert. 


Când ieșiră, atunci, Mihu avea ochii înlăcrimaţi și o vădită 
emoție îi stăpânea sufletul. 

— Frate Corcheș, zicea fostul Vultur ai Morţii, zece vieţi 
dacă aș avea și tot n-aş trăi îndeajuns pentru a-ţi putea 
mulțumi pentru ceea ce-ai făcut pentru mine. Ne cunoaștem 
doar de un an și jumătate, dar dovada de prietenie pe care 
mi-ai dat-o astăzi, este mai mult decât fapta unui frate. 

— Nu trebuie să-mi mulțumești nimic, frate Mihule, 
răspunse Nicolae Corcheș. Eu pricep durerea sufletului 
omenesc și sunt fericit că-ți pot răsplăti măcar în parte ceea 
ce ai făcut dumneata, care astăzi știu că ești străin pentru 
națiunea românească. De altfel, acum văd lucrurile în 
adevărata lor lumină și îmi dau seama că ceea ce vrei să 
întreprinzi este mai mult decât o faptă nobilă și de aceea, 
chiar dacă n-ai fi fost preţiosul nostru Mihu care a băgat 
spaima în unguri, eu tot ţi-aș fi dat ajutorul de care ai 
nevoie. 

Dar iată că am ajuns, urmă tribunul. Uite-l și pe Jurca 
Todoruţ, vajnicul nostru tunar. Cu el trebuie să vorbim. 

Cei doi bărbaţi ajunseră între timp la locul unde erau 
adăpostite cele două tunuri ale lui Iancu, pe care le păzea zi 
și noapte Jurca Todoruţ, un fost vânător din Roșia, care din 
necesitate se făcuse tunar și care era cel mai bun ochitor al 
oastei lui Iancu. 

Acest Jurca 'Todoruţ n-avea nimic mai sfânt pe lume ca 
tunurile lui. Lângă ele dormea, lângă ele mânca și dacă 
vreodată treburile îl sileau să se îndepărteze pentru câteva 
ceasuri, tot timpul nu se gândea decât la tunurile lui, 
întocmai cum se gândește mirele la mireasa sa. 

Acum era tot lângă tunuri, între ele, întins pe spate și 
uitându-se la cerul înstelat. 

— Ce-ţi fac tunurile, Todoruţ, flăcăule? îl întrebă Nicolae 
Corcheș. 

Todoruţ sări în picioare și cât ai clipi din ochi în mâinile 
lui se ivi o pușcă îndreptată ameninţător spre cei doi bărbaţi. 


— Liniștește-te, măi Todoruţ, căci noi suntem Corcheș și 
fratele Mihu! strigă tribunul și zelosul tunar își lăsă pușca 
jos. 

— Așa se schimbă treaba! zise Todoruţ, apropiindu-se de 
voinici. „Sara bună” căpitanii mei. Mă întrebarăţi ce-mi fac 
tunurile? Apăi prost, căpitanii mei! 

— De ce, Todoruţ? 

— Păi treabă-i asta? zise Todoruţ, amărât. De un veac nu 
și-a mai deschis gura nici Veta, nici Păunaf. Mă tem că dacă 
va mai merge așa, vor uita amândouă să-i mai suduie pe 
unguri. 

— Lasă, Todoruţ, zise Nicolae Corcheș, poimâine plecăm 
de aici și mai dăm o raită prin munţi pentru a stârpi și cele 
din urmă cuiburi de unguri înarmaţi. Atunci poate că va mai 
avea ceva de spus și Veta și Păuna ta. 

— Fi-ţi-ar gura aurită, căpitane! răspunse tunarul, cu 
sinceră dorinţă. 

— Acum însă, am avea ceva treabă cu tine, Todoruţ, 
flăcăule! urmă tribunul. 

— Spune, căpitane! Numai să nu mă trimiți de lângă 
tunuri. 

— Fii fără teamă! reluă Corcheș. Uite despre ce este 
vorba. Mâine e ziua de naștere a ţarului Nicolae I, împăratul 
rușilor, care ne-au ajutat să-i înfrângem pe unguri. 

— Dumnezeu să-l ţină în sănătate și bucurie că bine a 
făcut! răspunse tunarul. 

— Tocmai de aceea, trebuie să sărbătorim și noi ziua 
aceasta așa după cum se cuvine. Rușii pregătesc o mare 
paradă pentru mâine și în zorii zilei vor trage douăzeci și 
una de lovituri de tunuri spre a saluta ziua de naștere a 
țarului. 

— Păi cum, căpitane? se minună fostul vânător din Roșia, 
care nu se prea pricepea în asemenea sărbători. Să omori 
lumea pentru că-i ziua împăratului? 

— Dar cine o omoară? 


6 Așa își botezase Jurca Todoruţ tunurile. 


— Păi rogu-te frumos, căpitane, zise Jurca Todoruţ foarte 
serios, din douăzeci și una de ghiulele oriunde le-ai trage, 
una tot va cădea lângă niscaiva oameni. Pentru ce să-i 
ciopârțească, numai spre a-l saluta pe împărat cu tunul? 

Nicolae Corcheș începu să râdă și râse și Mihu. 

— Nu-i așa, Todoruţ, flăcăule! zise Corcheș, loviturile 
acestea sunt oarbe fără încărcătură, numai cu pulbere, ca să 
bubuie! Așa se salută zilele mari, sărbătorile naţionale. 

Jurca 'Todoruţ se scarpină după ureche și exclamă: 

— Multe mai învaţă omul, cât trăiește! Niciodată nu mi-ar 
fi trecut nici măcar prin gând că Veta și Păuna mea ar putea 
deschide gura, numai așa de paradă, fără a lăsa câţiva 
unguri fără cap. 

— Apoi asta așa este, Todoruţ, flăcăule! urmă Nicolae 
Corcheș. Și atunci uite la ce ne am gândit noi. De ce să 
creadă rușii că noi nu știm cum trebuie sărbătorită ziua unui 
împărat care ne este prieten? 

— Păi cum să creadă una ca asta, căpitane! răspunse 
Jurca Todoruţ. Noi știm doar cum trebuie! Douăzeci și una 
de lovituri fără ghiulea. 

— Nu așa, Todoruţ, flăcăule! zise tribunul iarăși. Noi 
suntem un popor mai mic și nu trebuie să ne asemuim cu 
puternicii noștri aliaţi. Noi nu vom trage decât unsprezece 
lovituri. 

— Mai bine! răspunse Todoruţ, care avea răspuns la toate. 
Mai crut puţin pulberea. 

— Așa e! urmă tribunul. Acum mai este încă ceva. Dacă nu 
putem trage douăzeci și una de lovituri de tun, pentru a nu-i 
supăra pe ruși, asta nu însemnează să nu putem fi noi cei 
dintâi care să-l salutăm pe ţar. Afară de asta, chiar e mai 
bine să începem noi, pentru ca rușii să nu poată spune că noi 
nici nu ne-am gândit să-i trimitem ţarului salutul nostru și că 
numai după ce i-am auzit pe ei ne-am adus aminte că e ziua 
împăratului. 

— Să le tragem atunci îndată după miezul nopţii, căpitane! 
zise iute, tunarul. 


— Nici așa nu se poate, Todoruţ, flăcăule, căci de obicei 
este ca bubuiturile să înceapă în zorii zilei. 

— Păi dacă ne-o iau rușii înainte? 

— Tocmai asupra acestui punct vreau să ne înţelegem! 
urmă Nicolae Corcheș. Căpitanul Mihu știe unde sunt 
bateriile rusești care vor trage mâine cele douăzeci și una de 
salve. Înainte de revărsatul zorilor el va fi acolo și când va 
vedea că rușii se pregătesc, va trage cu pușca de trei ori în 
aer. În liniștea revărsatului zorilor detunăturile nu se poate 
să n-ajungă până la tine. 

— Firește că nu! 

— Așadar, îţi pregătești totul, mai dinainte și când auzi 
cele trei detunături, îi și dai drumul! 

— Las’ pe mine, căpitane! răspunse tunarul umflându-și 
pieptul. Să-mi mai spui doar cum să trag? Iute s-au încet, eu 
n-am mai lucrat cu fetele mele pentru paradă. 

— De obicei bubuiturile urmează la răstimpuri de două- 
trei minute una de alta. Tu însă poţi trage și mai iute, ca 
loviturile noastre să nu se amestece cu ale rușilor și să se 
cunoască de unde vin. N 

— Am înţeles! răspunse Jurca Todoruţ. Îl iau cu mine și pe 
Vasile Itu și în cinci minute n-am ce face din unsprezece 
lovituri! 

— Acum încă ceva! mai zise tribunul. Ai noștri nu știu 
nimic de ziua ţarului, deoarece comandantul rusesc 
pregătește parada în ascuns, de teamă să nu se pună la cale 
vreun nou atentat ca acela care l-a răpus pe prinţul 
Gorciacov. De aceea să nu spui nici tu nici un cuvânt, 
nimănui, să le tragem o păcăleală. Mâine, când vor fi treziţi 
din somn de bubuiturile fetelor tale, vor crede că a sunat 
ziua de apoi și vor alerga zăpăciţi care încotro. 

— Asta-i bună căpitane! zise Todoruţ și începu să râdă cu 
poftă. Onuţ Draghină mai ales, care-i fricos ca un șoarece, 
parcă-l văd că va fugi în cămașă și izmene, așa cum s-ar 
găsi! 


— Așadar, ne-am înţeles, Todoruţ flăcăule? zise Corcheș. 
Nimănui niciun cuvânt și când auzi trei detunături, deschizi 
gura fetelor tale. 

— Las’ pe mine căpitane! Mai ales când e vorba să râdem 
puţin de ai noștri! 

— Atunci noapte bună, Todoruţ și vezi să nu te fure 
somnul! mai zise tribunul și se îndepărtă la braţ cu Stanislau 
Rimsky. 

— Dar cine naiba se mai culcă? exclamă Jurca Todoruţ. De 
două săptămâni altceva nu fac decât dorm! Parcă nici n-ar fi 
război! 

Și într-adevăr, în noaptea aceea, Jurca Todoruţ nu mai 
închise ochii, găsind mereu câte ceva de făcut, când la Veta, 
când la Păuna. 


La biserica Episcopiei, clopotul sunase ceasurile zece. 

Orașul era cufundat în întuneric și tăcere, câte un rar 
trecător întârziat mai grăbindu-se doar spre casă. 

Alba Iulia nu este nici astăzi un oraș cu o viață prea 
zgomotoasă, pe vremea când se petrec cele istorisite de noi 
însă, lumea se culca într-adevăr odată cu găinile și după 
apusul soarelui aproape nimeni nu mai colinda străzile. 

De la venirea rușilor obiceiul acesta este adevărat că se 
cam pierduse. Cei care cutreierau străzile însă, umblând 
dintr-o cârciumă în alta, sau prin cafenele, erau numai rușii. 

Dar în seara aceea, nici măcar rușii nu mai puteau fi zăriţi 
pe străzi, deoarece, după cum am văzut mai înainte, 
generalul Lüders consemnase în cazărmi atât trupa, cât și pe 
ofiţeri, până a doua zi de dimineaţă. 

De aceea era orașul mai liniștit chiar ca de obicei, luminile 
de prin case și chiar de prin localuri, stingându-se rând pe 
rând. 


În piaţa Alba Iuliei, afară de felinarul de la hotel Panonia, 
nu se mai vedea lumină decât la o singură fereastră așezată 
chiar deasupra firmei proaspăt spălată a hotelului. 

Era fereastra de la una din cele trei odăi ale prezicătoarei. 

Juliette Mauras își plătise tocmai nota de hotel și spre 
marea deznădejde a hotelierului, anunţase că va părăsi 
orașul în zorii zilei. 

Acum frumoasa franțuzoaică umbla de colo până colo prin 
odaie și privirile-i înfrigurate alunecau necontenit asupra 
unui cufăr uriaș care era așezat lângă perete, în apropierea 
ușii de legătură cu odaia din dreapta. 

Pe masă erau fripturi reci, brânzeturi, prăjituri, fructe, 
două tacâmuri și două sticle din cel mai bun vin de Tokay. 

— Zece și cinci, își șopti ea, aruncând o privire 
nerăbdătoare asupra ceasului de aur, încrustat cu diamante 
pe care-l purta atârnat de gât de un lanţ gros. De ce va fi 
întârziind? După amiază a venit exact la ora convenită! Să i 
se fi întâmplat ceva?... Să se fi răzgândit?... 

Prezicătoarea își reluă plimbarea prin odaie și peste cinci 
minute se uită iarăși la ceas. 

— Nu mai înțeleg nimic! exclamă ea din nou. Zece minute 
întârziere... Dar ce însemnează asta?... Eu știu că mi-am 
încuiat geamantanul acesta când am coborât în restaurant 
pentru a cina... De altfel, cum era să-l las deschis tocmai pe 
el, când aici îmi ţin lădiţa cu giuvaericale?... 

Prezicătoarea păli și cu mâini tremurânde își scoase din 
geamantanul găsit deschis  lădiţa în care-și ţinea 
nestematele. Deschise apoi lădiţa și cu mâinile înfrigurate 
începu să umble printre giuvaeruri. 

— Şi totuși, nu pare să-mi lipsească nimic!... Dar eu știu 
sigur că am încuiat geamantanul!... Ciudat!... Mă voi plânge 
hotelierului... Asta este prea de tot! 

Juliette Mauras își aruncă lădița cu nestemate înapoi în 
geamantan, închise geamantanul și porni spre ușă pentru a 
cere ca hotelierul să vină până la ea. 


În aceeași clipă însă cineva bătu în ușă și la strigătul ei de 
„intră”, ușa se deschise și în pragul ei se ivi o servitoare care 
zise: 

— Domnul căpitan Mihu... 

Cât ai clipi din ochi, Juliettei Mauras îi trecu toată 
supărarea. 

— Să poftească! îi răspunse ea servitoarei, apoi alergă 
până la oglindă, pentru a vedea dacă mânia de adineauri nu-i 
împrăștiase cumva vreo buclă de păr sau dacă firele 
sprâncenelor nu i se zbârliseră. 

Un pieptene și-o periuţă intrară în joc, apoi prezicătoarea 
se întoarse, surâzătoare, cu amândouă mâinile întinse 
pentru a-l saluta pe acela pe care-l dorea cu toată ardoarea 
firii sale pătimașe. 

Braţele întinse însă, căzură greoaie, de-a lungul trupului 
ca lovite de o putere nevăzută, iar surâsul se transformă 
deodată într-o schimonositură, cum numai o surpriză uluitor 
de neplăcută poate întipări pe chipul unui om. 

Stanislau Rimsky era acolo în mijlocul odăii, voinic, 
chipeș, mai frumos parcă decât oricând, zâmbind curtenitor, 
mai mult chiar, plin de o veselie, pe care voia parcă s-o 
împărtășească și prezicătoarei. 

Dar atunci... atunci de ce îngheţase zâmbetul pe buzele 
Juliettei Mauras, de ce sprâncenele i se încruntaseră, de ce 
ochii ei aruncau fulgere? 

Ochii aceștia, plini de o mânie ucigătoare, nici nu se mai 
uitau la Rimsky, ci alături de el, la o făptură gingașă, 
fermecătoare, cu ochi ca seninul cerului de mai, cu păr ca 
aurul curgător. 

Juliette Mauras n-o văzuse niciodată în viaţa ei pe femeia 
aceasta, nimeni nu i-o descrisese și nici ea nu-și dăduse 
osteneală să și-o închipuie. Totuși, instinctul îi spunea cine 
este și ar fi putut jura pe capul ei că încântătoarea blondă de 
lângă Stanislau Rimsky, nu era nimeni alta decât aceea care 
știuse să farmece inima fostului Vultur al Morţii, nu era 
nimeni alta decât acea Mioara Comăneanu, de care voinicul 
îi vorbise după amiază cu atâta neţărmurită dragoste. 


— După cum vezi, dragă prietenă, zise Stanislau Rimsky 
cu același zâmbet nezdruncinat, m-am ţinut de cuvânt și de 
data aceasta și am venit pentru a-ţi ţine de urât până în zori, 
când vei părăsi orașul. M-am gândit însă că venind singur aș 
putea fi dăunător bunului dumitale renume și de aceea am 
rugat-o pe Mioara să mă însoţească și ea, ceea ce a făcut cu 
dragă inimă, mai ales când i-am spus că cea mai învățată 
urmașă a Pythiei, îmi este o prietenă din tinereţe. 

Chiar fără această explicaţie, pe care voinicul o dăduse 
numai pentru a împăca regulile bunei cuviinţe, Juliette 
Mauras înţelesese îndată rostul Mioarei acolo. 

Stanislau Rimsky îi făgăduise să petreacă noaptea aceea 
alături de ea, deoarece numai cu această condiţie îi 
făgăduise ea că va face ca doctorul Leonida să fie grațiat. 

Voinicul se ţinuse de cuvânt și venise. Dar pentru a pune o 
piedică de neînlăturat oricărei încercări amoroase, oricărui 
nou atac de dragoste din partea prezicătoarei, el își adusese 
cu sine și iubita. 

Franțuzoaica era destul de deşteaptă pentru a-și da seama 
că acesta fusese gândul voinicului. 

Recursese deci la o viclenie pentru a se ţine de cuvânt, 
silind-o și pe ea să-și îndeplinească făgăduiala de a-l scăpa 
pe osândit! Ei bine, la viclenie va răspunde și ea cu aceeași 
monedă și se va vedea până la urmă cine era mai mare 
meșter în viclenii! 

Cu prefăcătoria-i în care într-adevăr Juliette Mauras era 
mare meșteriţă, ea își porunci liniște sângelui său revoltat, 
își porunci tăcere sufletului său biciuit de patima dragostei 
și vrăjindu-și din nou zâmbetul ispititor pe buze, se apropie 
de Mioara cu mâinile întinse. 

— Fii bine venită în locuinţa-mi trecătoare, doamnă, îi zise 
ea, și primește te rog expresiunea celei mai adânci 
mulțumiri pentru jertfa pe care ai făcut-o, primind să-mi ţii 
de urât până la plecare. 

— Nu este nicio jertfă ci numai o plăcere, doamnă! 
răspunse Mioara, așezându-se pe canapea, lângă 
prezicătoare, pe locul pe care i-l îmbia aceasta. Mihu mi-a 


vorbit atât de frumos despre dumneata, încât am primit 
îndată să-l însoțesc. 

— Să fie adevărat? se gândi franțuzoaica. Să-i fi vorbit 
frumos de mine?... Să nu-i fi spus nimic referitor la 
adevăratul scop pentru care l-am chemat în noaptea aceasta 
la mine? Dar de ce îmi mai frământ eu creierul cu asemenea 
întrebări! Mi-e totuna! Ori cunoaște adevărul, ori nu! Un 
singur lucru nu mă lasă nepăsătoare. Acela ca Stanislau 
Rimsky să fie al meu și numai al meu și chiar dacă și-a adus 
un paznic cum nu se putea mai bun pentru virtutea sa, 
totuși, îi voi dejuca planul și-i voi arăta că poate fi Vulturul 
Morţii mai tare pe câmpul de bătaie, în diplomaţie însă, e 
mai tare Juliette Mauras. 

În adevăr, Stanislau Rimsky nu-i spusese nimic iubitei sale 
despre adevăratele gânduri ale prezicătoarei. Atât din 
cavalerism, cât și din dorinţa de a nu pune poate la o grea 
încercare inima Mioarei când aceasta ar fi aflat că este 
vorba de o femeie care i-a fost mai mult decât o prietenă pe 
vremuri și care-l mai asaltează încă și acum cu dragostea ei, 
voinicul îi spusese iubitei sale că este vorba de o prietenă 
care mulțumită faimei de care se bucură în toată lumea, 
nădăjduiește să-l scape pe doctorul Leonida de la moarte. 
Cum generalul Luders urma să-i dea răspunsul de-abia 
seara, sub cuvânt de a nu face lumea să bârfească pe 
socoteala prezicătoarei, Rimsky o rugase pe Mioara să-l 
însoțească și ea, ceea ce într-adevăr ea primise cu plăcere, 
mai ales fiindcă era vorba de o persoană în mâinile căreia 
stătea viaţa bunului doctor Leonida, 

Firește însă că, prevăzător, Stanislau Rimsky își prevenise 
iubita, spunându-i că s-ar putea întâmpla să se petreacă 
lucruri ciudate, deoarece el bănuiește că prezicătoarea este 
spionată. În orice caz, voinicul o rugă pe Mioara să rămână 
liniștită și să nu-și piardă cumpătul, orice s-ar întâmpla și 
orice întorsătură ar putea lua lucrurile. 

Așadar, Mioara nici nu bănuia măcar cine era într-adevăr 
Juliette Mauras și care era adevăratul scop pentru care 
iubitul său o luase cu dânsul. 


— De altfel, urmă Mioara, văzând că prezicătoarea nu-i 
răspunde, am venit și cu gândul ca să-ţi mulțumesc și eu 
pentru osteneala pe care ţi-o dai pentru a ne scăpa prietenul 
de la groaznica soartă care-l așteaptă. 

— Am făcut aceasta, doamnă, răspunse Juliette Mauras, 
nu numai în numele vechii și bunei prietenii care mă leagă 
de Stanislau Rimsky, care astăzi se cheamă căpitanul Mihu, 
ci și pentru că știu ce a însemnat Gorciacov în viața 
dumneavoastră... și a aceluia care zace astăzi în închisoare 
și deci am putut să-mi dau seama că Gorciacov n-a primit 
decât ceea ce a meritat. 

— L-ai văzut pe generalul Lüders? întrebă atunci Stanislau 
Rimsky. Ce-ai făcut? Ţi-a dat decretul de grațiere? 

Juliette Mauras tresări o clipă. Încurcătura ei însă nu ţinu 
decât o singură secundă. Ea își avea planul bine hotărât și 
acest plan și-l putea pune în aplicare chiar și acum, când 
situația se schimbase puţin prin prezența neașteptată a 
Mioarei. 

— Firește că am fost! minţi ea, cu o îndrăzneală fără 
seamăn. Sau îţi închipui oare că pun atât de puţin preţ pe 
viața unui om încât să mă dezinteresez de soarta lui când nu 
mai sunt decât câteva ceasuri până când urmează să fie 
împușcat? 

— Şi ce-ai făcut? întrebă Mihu, cu nerăbdare. L-a grațiat? 
... Ţi-a dat decretul? 

— De grațiat, l-a grațiat! urmă  prezicătoarea cu 
minciunile. Decretul însă nu mi l-a dat încă. 

— Nu ţi l-a dat? îngână Rimsky și toată bucuria lui de mai 
înainte, se spulberă ca sub vraja unei baghete magice. Dar 
atunci... atunci n-am făcut nimic! 

— Te înșeli, dragă Stanislau! răspunse Juliette Mauras, 
zâmbind cu nerușinare, fără să-i pese că prin această nouă 
minciună criminală îl împiedica pe Stanislau Rimsky să 
încerce el măcar să-și scape prietenul, dacă ea nu putuse să 
facă nimic, dacă nici măcar nu mai încercase să vorbească 
cu generalul Liiders știind că acesta poate că nici n-ar mai fi 
primit-o. 


— Cum să mă înșel? ripostă voinicul. Dacă l-a grațiat într- 
adevăr, de ce nu ţi-a dat decretul? 

— Fiindcă, răspunse  prezicătoarea cu uluitoare 
seninătate, pe de-o parte nu este hotărât încă asupra 
motivelor cu care să-și însoțească raportul către Ministerul 
de Război din Petrograd, iar pe de altă parte, vrea să dea 
hârtia din mână cât mai târziu, pentru ca nici măcar 
aghiotantul său care va întocmi decretul să nu afle prea 
devreme despre grațiere. 

Stanislau Rimsky clătină din cap și din privirile lui se 
putea citi lămurit că neîncrederea începuse să i se strecoare 
în suflet. 

— Ciudat... foarte ciudat, îngână voinicul. Mi-e teamă... 

— Să nu-ţi fie nicio teamă, îi tăie vorba prezicătoarea, care 
nu voia să-l lase să urmeze, pentru a nu veni cu noi întrebări 
la care răspunsul nu era pregătit. Mă miră însă că 
dumneata, mai ales dumneata, care știi ce însemnează o 
asemenea grațiere, nu-ţi dai seama de marea, de 
nețărmurita răspundere pe care și-o ia generalul Luders, 
când îl graţiază pe ucigașul prinţului  Gorciacov, 
comandantul suprem al armatelor rusești din Ungaria și 
prietenul țarului Nicolae I. 

— Tocmai de aceea mă tem că și-a dat seama de 
gravitatea unei asemenea îndrăzneli și te amână până mâine 
dimineaţă, când, după executarea lui Leonida, îţi va spune 
să-l ierţi, dar gândindu-se mai bine, a văzut că nu poate, că 
n-are voie să-l graţieze pe acela care l-a răpus pe Gorciacov. 

De altfel, urmă voinicul îndată, cum să mai și ajungi la 
decretul de grațiere, acum, în miez de noapte? 

— Generalul Luders mi-a spus să fiu fără grijă și să nu mă 
neliniștesc, răspunse Juliette Mauras, chiar dacă-mi va 
trimite decretul prin aghiotantul său, după miezul nopţii, 
căci de trimis, mi-l va trimite cu siguranţă. 

— Așadar, zise Rimsky cam dezamăgit, nu ne rămâne 
altceva de făcut decât să așteptăm sosirea aghiotantului? 

— Firește! 


— Şi dacă acest aghiotant nu va veni niciodată, sau va 
veni numai după ce vor fi răsunat detunăturile puștilor care 
sunt menite să pună capăt vieţii prietenului meu? 

— Prea ai gânduri rele dragă Stanislau, răspunse 
prezicătoarea, care nu se așteptase la o asemenea 
dezamăgire a voinicului. De ce să punem la îndoială buna 
credință a generalului, de ce să credem că astăzi, pentru 
întâia oară în viaţa ei, Juliette Mauras nu va reuși să facă să i 
se împlinească dorința? 

— Doamna are dreptate, zise și Mioara, nebănuitoare. 
Trebuie să așteptăm, căci în orice caz n-avem altceva mai 
bun de făcut. 

Rimsky se uită la iubita sa, dar nu răspunse. 

N-avea altceva mai bun de făcut decât să aștepte așa, cu 
mâinile în sân? 

Ba da, avea el ce să facă, dar pentru asta nu sosise încă 
vremea. 

Hotări deci să aștepte sosirea aghiotantului cu decretul de 
grațiere atât timp cât îi va fi cu putinţă, fără a primejdui 
ducerea la îndeplinire a planului său. Dacă până atunci 
decretul nu sosea, pornea să încerce el marea lovitură, care, 
sau reușea sau dacă nu, murea și el și Dan Dragomir. 

Pentru a omori urâtul se așezară la taifas și vorbiră despre 
ruși, despre Paris, despre trecut, moda femeiască, politică și 
câte în lună și în soare. 

Între timp gazda îi îmbia mereu, ba cu prăjituri, ba cu 
fructe, ba cu câte un pahar de vin. 

Mioara, nebănuitoare și nebăgând de seamă nici măcar că 
masa aceasta fusese pusă parcă anume pentru doi 
îndrăgostiţi, se servi din toate, lăudând după meritul lui 
minunatul vin de Tokay. 

Rimsky însă n-avea poftă de nimic. El nu mânca și de-abia 
gusta din vin. 

Gândul lui era necontenit la bietul tovarăș din închisoare 
care poate că deznădăjduit, își număra minutele pe care le 
mai avea de petrecut printre cei vii, până când urma să-și 
dea sfârșitul pentru el. 


La cel mai mic zgomot de pe coridor tresărea și mereu se 
uita spre ușa pe care aștepta să intre aghiotantul cu decretul 
de grațiere. 

Dar cu cât trecea timpul, fără ca aghiotantul mult așteptat 
să se ivească, cu atât mai mult se întărea și în mintea lui 
convingerea că generalul Luders o dusese numai cu vorba pe 
franțuzoaică și că nici nu se gândea să semneze graţierea, 
deoarece însăși cariera lui ar fi fost primejduită prin aceasta. 

De unde să știe el, bietul om, că generalul Luders nu-i 
făgăduise niciodată Juliettei Mauras graţierea lui Leonida, 
de unde să bănuiască el că toate spusele prezicătoarei erau 
numai minciuni menite să-l ademenească acolo pentru 
noaptea aceea, pentru ca apoi să-și poată pune în aplicare 
planul său diabolic, fără să-i pese de osânditul care urma să 
cadă sub gloanţele cazacilor, în vreme ce ea va fugi cu 
voinicul supus orbește poruncilor sale prin blestematul somn 
poruncit al yoghinul Yezida? 

Este adevărat că prezenţa neașteptată a Mioarei încurcase 
puţin socotelile prezicătoarei, dar încurcătura ei nu ţinuse 
decât numai câteva clipe după cum am văzut. 

Juliette Mauras născocise îndată un alt plan, sau mai bine 
zis, și-l modifică pe cel dintâi, după împrejurare. 

Stanislau Rimsky venise acolo cu iubita lui pentru a o 
împiedica pe ea de a-i mai vorbi de dragoste? Ei bine, o va 
adormi și pe ea, îi va da și ei să bea din misterioasa plantă a 
Indiei și când apoi va fi stăpână pe voința Mioarei, îi va 
porunci să-l uite pe Stanislau Rimsky, să nu-l mai iubească, 
nici măcar să nu-și mai aducă aminte că l-a cunoscut 
vreodată. După aceea, îi va porunci să doarmă și să nu se 
trezească decât a doua zi, iar în timpul acesta ea va fugi cu 
prada sa așa după cum plănuise de la început. 

Ha, ha, ha, ea nu mai era supărată pe Stanislau pentru că 
o adusese cu sine și pe Mioara. Dimpotrivă, acum îi părea 
bine, căci avea prilejul să se scape pentru totdeauna și de ea 
și deci, în viitor, nu trebuia să-i mai fie teamă că-l va urmări 
pe Rimsky și că cine știe prin ce întâmplare va da de el. 


După miezul nopţii, văzând că Stanislau Rimsky devine din 
ce în ce mai nerăbdător, se hotări să treacă la punerea în 
aplicare a planului său. 

Praful misterioasei plante îl avea într-un inel vechi din 
evul mediu, în care vreun cavaler de pe vremea aceea 
purtase otravă, după cum se obișnuia atunci. 

În inelul acesta își ascunsese prezicătoarea praful dăruit 
de Yezida, iar inelul și-l așezase astfel pe deget, încât o 
simplă apăsare cu degetul alăturat asupra lui făcea să se 
deschidă capacul și praful putea fi vărsat într-un pahar de 
pildă, fără ca cineva să observe. 

Cu un zâmbet diabolic în jurul buzelor, bucurându-se mai 
înainte de izbândă, Juliette Mauras se ridică de pe canapea, 
de lângă Mioara și îndreptându-se spre mescioară, zise: 

— Dar nu-i păcat de vinul acesta, să rămână aici? N-aţi 
băut nimic! Dumneata mai ales, Stanislau, nici nu l-ai gustat! 

Cu aceste cuvinte ea luă paharul lui Rimsky îl umplu cu 
vin, apoi apăsă pe inel și capacul acestuia sări... 

Din întâmplare, voinicul se uita tocmai la mâinile 
franţuzoaicei. Dar fiindcă mâna dreaptă a acesteia era 
acoperită de sticlă nu observă nimic. 

În schimb, el văzu un nouraș alb care se cobori în fundul 
paharului său. 

Se miră dar nu zise nimic. Poate că i se va fi părut numai. 

Urmări însă cu încordare mâna Juliettei Mauras care 
umplea acum paharul Mioarei. 

Nourașul cel alb străbătu și paharul iubitei sale, mult mai 
slab însă, aproape invizibil. El îl văzuse însă, deoarece se 
uitase anume la aceasta. 

Uimirea voinicului crescu. 

Ce însemna nourașul acesta? Numai șampania sau vinul 
spumos care fermentează poate avea asemenea răbufnitori, 
dar vinul de Tokay nu le are niciodată. Afară de aceasta, 
răbufniturile șampaniei și ale vinului spumos au loc de jos în 
sus și nu de sus în jos, cum coborâseră cele două nourașe în 
paharul lui și al iubitei sale. 

Juliette Mauras își umplea acum paharul său. 


Rimsky urmări cu înfrigurare vinul din pahar și spre 
marea lui uimire băgă de seamă că în paharul prezicătoarei 
vinul rămăsese limpede ca o lacrimă și că nici urmă de 
nouraș nu se vedea. 

Tocmai voia să se adreseze gazdei spre a-i cere lămuriri 
asupra acestei ciudăţenii, fără a bănui nimic însă și crezând 
că totul nu vine decât de la vin, când prezicătoarea se 
apropie de el cu paharul în mână și i-l întinse. 

— Ce inel ciudat! exclamă voinicul, rămânând cu privirea 
aţintită asupra inelului pe care de-abia atunci îl zărise pe 
degetul Juliettei Mauras. 

— Da, răspunse prezicătoarea, zâmbind. Este un inel 
foarte vechi, din evul mediu încă. 

Rimsky luă paharul cu vin din mâna Juliettei Mauras, îl 
așeză pe masă și ţinând degetele franţuzoaicei se uită mai de 
aproape la inel. 

— Dacă nu mă înșel, este unul din acele inele vechi în care 
nobilii purtau întotdeauna otravă pentru ca să se poată 
sinucide când cădeau în mâinile dușmanului și acesta îi 
chinuia sau îi tortura pentru a afla secrete necunoscute lor! 
zise Rimsky. Se deschide, nu-i așa? 

Prezicătoarea avu o ușoară tresărire la auzul acestei 
întrebări. 

Cât de mică, cât de neînsemnată fusese însă această 
tresărire, Rimsky care ţinea în mâna sa degetele 
franţuzoaicei o simți și un fulger îi trecu prin creier. 

— Nu știu! N-am fost niciodată curioasă să-l cercetez mai 
de aproape! răspunse Juliette Mauras. 

— Nu? făcu voinicul, mirat. Îmi dai voie să încerc eu? 

O nouă tresărire care nu-i scăpă nici ea lui Stanislau 
Rimsky și care-i întări și mai mult bănuiala ce-i încolţise în 
minte. 

Juliette Mauras n-ar fi vrut să-i dea voinicului inelul dar 
cum să-l refuze? Ce motiv să găsească la repezeală fără a-i 
stârni bănuiala? 

Neavând încotro, trase inelul de pe deget și i-l întinse lui 
Stanislau Rimsky. 


Acesta îl luă, îl suci, îl învârti și numai iată că deodată, 
capacul se deschise și sub el apăru o adâncitură lunguiaţă. 

— Da, mi-am închipuit eu! exclamă Rimsky cu un zâmbet 
ciudat în jurul buzelor. 

— Ce ţi-ai închipuit? întrebă Juliette Mauras nerăbdătoare 
să vadă dacă voinicul prinsese vreo bănuială sau nu. 

— Mi-am închipuit eu că trebuie să fi fost vreodată otravă 
în inelul acesta! răspunse el. Şi încă nu tocmai așa de mult, 
deoarece iată că și acum mai are pe fund un fel de praf alb! 
Da... da! 

Prezicătoarea se întoarse spre canapea pentru ca voinicul 
să nu-i vadă paloarea care-i năvălise în faţă, deodată. 

— Se prea poate! zise ea, așezându-se pe canapea. Eu îl 
am de-abia de vreo două luni și l-am cumpărat de la un 
negustor de antichităţi din Veneţia. 

— În orice caz este un inel pe care dacă l-aș fi văzut în alte 
mâini decât ale dumitale, Juliette care știu că-mi ești 
prietenă, zise  voinicul, ridicându-se de pe scaun și 
apropiindu-se de prezicătoare căreia îi înapoie inelul, n-aș fi 
fost tocmai atât de liniștit cum sunt acum. Dar de dumneata 
n-am dreptul să mă îndoiesc de aceea, îţi doresc să-l 
stăpânești sănătoasă. 

Acum însă să bem, căci e păcat de vinul acesta dacă se 
încălzește. 

— Nu, acela e paharul meu! strigă Juliette Mauras văzând 
că Stanislau Rimsky luase paharul ei de pe masă. 

Dar voinicul îl și dusese la gură și gustase din el. 

— Al dumitale? exclamă el. Vai de mine, dar am și băut din 
el! Dar... nu-i nimic, așa buni prieteni ca noi, pot bea unul 
după altul fără să se teamă că celălalt îi va afla gândurile 
ascunse. De aceea, poftim, bea dumneata din paharul meu! 

Cu aceste cuvinte își așeză paharul din mână pe masă și îl 
luă pe celălalt în care văzuse ciudatul nouraș alb. 

Juliette Mauras se făcu galbenă ca ceara și nici măcar nu 
întinse mâna după pahar. 

— Cum te gândești la așa ceva, dragă Stanislau? îngână 
ea, vădit încurcată. Numai îndrăgostiţii beau din același 


pahar! Nu ţi-e teamă că doamna Mioara ar putea deveni 
geloasă? 

— Oh, Mioara mea nu poate fi geloasă de o prietenă atât 
de veche ca dumneata! Nu-i așa, Mioaro? 

Mioarei, la drept vorbind nu prea îi plăcea această 
intimitate care, după cum bine spusese prezicătoarea, se 
obișnuia numai între îndrăgostiţi. 

Dar întorcându-se spre ea Mihu îi făcu un semn cu ochiul 
și ea înțelese că iubitul urmărea un anumit scop și de aceea, 
cu toate că nu bucuros, dar pentru a nu pune bete în roate 
scopului urmărit de Stanislau, răspunse: 

— Dar firește că nu pot fi geloasă! Dacă Mihu n-ar fi venit 
aici cu gânduri curate atunci nu m-ar fi luat și pe mine cu el. 

Cuvintele acestea erau adresate lui Stanislau Rimsky, ca 
un fel de imputare, ceea ce voinicul și înţelese. 

Aceasta însă nu-l împiedică să continue de a-și oferi 
paharul Juliettei, în gândul său râzând de gelozia iubitei 
sale. 

— Vezi, Juliette că Mioara nu este geloasă, deci poţi bea 
fără teamă din paharul meu! zise el, întinzând paharul din 
nou. 

Dar prezicătoarea se retrase mai spre fundul canapelei cu 
o mișcare de greu contenită groază și răspunse: 

— Eu însă, care cunosc îndeajuns sufletul femeii, nu pot 
primi. Știu că doamna Mioara spune acum că nu-i geloasă, 
deoarece este în joc vanitatea ei, acasă însă, după ce veţi 
pleca de aici, îţi va face imputări și nu vreau ca tocmai eu să 
fiu aceea care să arunc mărul neînţelegerii între 
dumneavoastră. 

Stanislau Rimsky însă nu se lăsă și o strângea tot mai mult 
cu ușa pe aceea care acum era încredinţat că-i turnase ceva 
în pahar. 

— În decurs de atât amar de ani de când ne cunoaștem, 
zise el zâmbind, au fost zeci și sute de femei între noi, dar 
niciuna n-a izbutit s-o facă geloasă pe Mioara mea care este 
totul pentru mine în lumea aceasta. Cred că ţi-am spus asta 
și dumitale, după amiază, Juliette? 


Prezicătoarea simţi ironia voinicului, dar în clipa aceea, în 
faţa sa cu paharul care conţinea acum blestemata plantă a 
lui Yezida, ea n-avu tăria să răspundă. 

Ridică doar din umeri și se retrase și mai în fund pe 
canapea. 

— Vezi deci că teama dumitale nu este întemeiată! urmă 
Stanislau Rimsky. Poftim, bea Juliette! 

— Nu, nu beau! se împotrivi prezicătoarea, pentru care 
începuse să apară ca neîndoielnic că voinicul bănuise ceva. 
De altfel, nici nu mi-e sete! adăugă ea, nădăjduind că astfel 
va scăpa. 

— Totuși, adineauri, dumneata însăţi ne-ai îndemnat să 
bem, răspunse Stanislau Rimsky. Nu-i păcat de vinul acesta 
minunat? Pe urmă, fiindcă văd că te încăpăţânezi să mă 
refuzi, mă faci să fiu cu atât mai stăruitor în rugămintea 
mea, căci altfel... 

Juliette Mauras deschise ochii mari, inima-i bătea cu atâta 
putere încât bătăile se vedeau pe sub veștmântu-i subţire de 
seară și tremurând din tot trupul îngână: 

— Căci altfel? 

Stanislau Rimsky se uită ţintă în ochii prezicătoarei, se 
uită cu o privire care voia parcă să-i răscolească sufletul, 
pentru a dezvălui chiar și taina ascunsă în cel mai îndepărtat 
colț al lui și zise: 

— Altfel aș putea crede că este oarecare legătură între 
praful care se pare că a ieșit nu de mult din inelul de pe 
degetul dumitale și vinul din acest pahar! 

Un fior de gheaţă străbătu trucul prezicătoarei, un fior 
care o cutremură atât de tare, încât chiar și Mioara, care 
şedea pe aceeași canapea, îl simţise... 

Cu o mișcare bruscă și neașteptată apoi, Juliette Mauras 
se ridică de pe canapea, în ridicare capul ei îndreptându-se 
parcă anume, spre paharul pe care Rimsky îl ţinea întins, 
pentru a-l răsturna. 

Voinicul fu însă mai repede în mișcări și își retrase mâna 
fulgerător împiedicând astfel răsturnarea paharului. 


Juliette Mauras începu să se plimbe de colo până colo prin 
odaie furioasă și zicea: 

— Astăzi ai niște idei foarte ciudate, dragă Stanislau! Dacă 
te-am înţeles bine, vrei să spui că de nu beau din paharul 
dumitale, vei fi îndreptăţit să crezi că am vrut să te otrăvesc. 
Bravo! Așadar, te îndoiești de mine care am făcut tot ce mi-a 
stat în putinţă pentru a-ţi scăpa prietenul de la moarte, care 
m-am umilit rugându-mă de generalul Luders pentru viaţa 
unui ucigaș? Frumos, dragă Stanislau! Iți mărturisesc că 
după toate acestea aș dori ca prietenul dumitale să nu mai 
fie grațiat și să ispășească prin sângele și viaţa lui 
nerecunoștinţa dumitale! 

Juliette Mauras rostise cuvintele acestea cu o iuţeală 
uluitoare, le rostise cu glas tare, supărată, căutând să-și 
ascundă sub masca furiei, tulburarea ce i-o pricinuise 
dezvăluirea aproape neîndoielnică acum a uneltirilor sale. 

Într-adevăr, Stanislau Rimsky nu se mai îndoia că 
prezicătoarea pusese ceva la cale împotriva lui și a Mioarei. 

Cu toată revolta-i atât de bine jucată, cu toată mânia ei, 
care ar fi păcălit pe oricare altul, Stanislau Rimsky își dădu 
seama de adevăr. 

Firește că el nu bănuia nici măcar de departe adevăratul 
plan drăcesc al prezicătoarei. 

Cu toate acestea, voinicul nu părea supărat de cursa pe 
care voise să i-o întindă ghicitoarea căci urmă pe un ton 
aproape glumet: 

— Doamne, Juliette, ce repede te superi și dumneata! Dar 
omul nu are voie să mai facă și el o glumă? Și pentru a-ţi 
dovedi că din parte-mi totul n-a fost decât o glumă și că nici 
prin minte nu mi-a trecut să mă gândesc într-adevăr că vinul 
ar fi fost otrăvit, sau mai știu eu, poate fermecat, uite că voi 
bea paharul pe nerăsuflate! 

Juliette Mauras se opri brusc și rămase cu privirile aţintite 
asupra lui Stanislau Rimsky care se găsea chiar lângă 
fereastră. 

Inima prezicătoarei începu să bată cu putere și toată fiinţa 
ei căzu iarăși pradă unei înfrigurări de nedescris. 


Oare să fi izbutit ea să risipească bănuielile voinicului? 
Oare într-adevăr acesta va goli paharul? 

Vai, dacă l-ar bea... Atunci... atunci totul ar fi salvat, 
atunci planul ei, la care mai înainte ar fi fost bună bucuroasă 
să renunţe, numai Rimsky să nu afle adevărul, tot se va 
împlini, atunci chinurile clipelor de mai înainte vor fi din 
belșug răsplătite de izbânda finală. 

Cu privirile aţintite asupra prezicătoarei, Rimsky ridică 
încet paharul spre gură îl apropie de buze... încă o mișcare... 
și vinul în care Juliette Mauras amestecase misterioasa 
plantă a hindusului Yezedi ar fi alunecat pe gâtul voinicului, 
dându-l cu totul în mâinile franțuzoaicei. 

Deodată însă, mâna voinicului, în loc să răstoarne paharul 
pe gât, se lăsă iarăși în jos și Juliette Mauras îl auzi zicând în 
vreme ce Rimsky, se întoarse încet, ca într-o doară, spre 
fereastră: 

— Sau... de ce să fim egoiști și să nu le dăm și altora din 
acest minunat nectar! 

Cu aceste cuvinte, cât ai clipi din ochi își scoase pistolul 
de la brâu și dădu la o parte draperia din faţa ferestrei. 

Un țipăt de uimire și de groază ieși deodată atât de pe 
buzele Juliettei Mauras cât și de pe ale Mioarei! 

În dosul draperiei apăruse chipul palid, tremurând ca 
varga, al feciorului de la hotel, sau, după cum știm noi, al 
locotenentului Pavlovici. 

Bietul om, pentru a îndeplini porunca generalului Lüders, 
se strecurase, în vreme ce prezicătoarea coborâse în 
restaurant pentru a cina, în odaia acesteia pentru a-și 
însemna numele misterioasei plante a lui Yezida. 

Din nefericire pentru el însă, broasca geamantanului, în 
care știa că se găsește lădiţa cu giuvaeruri a prezicătoarei, 
nu era o broască simplă ci adevărată operă de artă de 
lăcătușerie care nu voia să se deschidă, cu toate iscusitele 
încercări ale locotenentului Pavlovici, deghizat în fecior. 

Trecu un sfert de ceas, trecu o jumătate și broasca tot nu 
se deschidea. 


Când după nenumărate încercări, clapa sări, Pavlovici auzi 
pe coridor glasul prezicătoarei, care se și înapoia din 
restaurant, mânată pesemne de înfrigurarea gândului că în 
curând bărbatul iubit va fi al ei. 

Să fugă, nu mai avea cum și nu mai avea timp nici măcar 
să se ascundă în vreuna din odăile alăturate. 

În disperare se ascunse atunci după draperia ferestrei de 
unde nădăjduia că se va putea strecura afară pe coridor, 
într-un moment când Juliette Mauras va trece în vreuna din 
celelalte odăi. 

Prezicătoarea intră într-adevăr în odaie, spre ghinionul 
falsului fecior însă ea nu mai părăsi de loc încăperea aceea 
până la sosirea lui Stanislau Rimsky și a Mioarei. 

Atunci, nu-i mai rămase altceva de făcut decât să se 
resemneze, să stea nemișcat acolo după perdea, până când 
franţuzoaica își va duce planul a îndeplinire și va părăsi 
hotelul cu prada sa. 

Ușor de zis, dar greu de făcut! 

Căci nu este de loc ușor să stai ceasuri întregi în picioare, 
în dosul unei perdele, să nu îndrăznești nici măcar să răsufli 
mai tare, de teamă să nu fii descoperit. 

Ne mai vorbind de un acces de tuse, de sughiţuri, căci 
acestea sunt o adevărată catastrofă într-o asemenea situaţie. 

Totuși, locotenentul Pavlovici se ţinu eroic și timp de patru 
ceasuri își înăbușise tusea, când îl apucase, își stăpânise 
răsuflarea pentru a nu se trăda, stătuse nemișcat de parcă n- 
ar fi fost din carne și oase, ci din piatră, sau din oţel. 

Dar, împotriva naturii nu poate lupta un biet ofiţeraș, 
chiar dacă el este oarecum oţelit prin meseria-i de spion. 

Un ceas-două, Pavlovici rezistă oboselii și se ţinu drept. Pe 
urmă însă, picioarele-i înțepenite la început, se slăbiră din 
încheieturi și din când în când genunchii i se îndoiau, 
amenințând să refuze de a mai purta greutatea trupului său. 

De câte ori i se îndoiau genunchii însă, ei atingeau 
draperia care, la rândul ei, se mișca ușor. 

Stanislau Rimsky, care se așezase pe scaun tocmai cu faţa 
la fereastră cu lampa scăzută, pentru ca ţânţarii să nu fie 


atrași de lumină, observase de mult aceste ondulări ale 
draperiei. 

La început crezuse că este vorba de vreo crăpătură în ușă 
pe unde pătrundea vreo ușoară adiere și aceasta mișca 
draperia. 

Ondulările draperiei repetându-se însă mereu, Rimsky se 
uită cu mai multă luare aminte și atunci își dădu seama că 
felul brusc în care se mișca draperia nu putea să fie urmarea 
unei adieri. 

Atunci, fără să vrea, se gândi la apariţia neașteptată a 
feciorului în odaie, pe când stătea de vorbă cu prezicătoarea 
după amiază și își aminti că înfățișarea acestui om nu-i 
inspira nicio încredere. 

— Te pomenești că ticălosul este și acum în dosul 
draperiei! își zise voinicul. 

Celor două femei nu le spuse însă nimic, deoarece dacă 
bănuiala lui era îndreptăţită, știa că mai curând sau mai 
târziu spionul va fi învins de oboseală și va cădea, iar atunci, 
în starea de istovire în care se va găsi, va putea să-i stoarcă 
mai ușor mărturisirea pentru a afla pe seama cui o spiona pe 
Juliette Mauras. 

Când însă veni chestiunea cu vinul, în care prezicătoarea 
îi turnase ceva și când Juliette Mauras refuză cu 
încăpățânare să bea paharul oferit de ea, Rimsky hotărî să i-l 
dea pe gât spionului, în chipul acesta pedepsindu-l și pe el 
pentru josnica-i îndeletnicire și totodată având prilejul de a 
se încredința și el însuși, fără putinţă de îndoială dacă 
Juliette Mauras îi amestecase într-adevăr ceva în vin sau nu. 

De aceea, când prezicătoarea se sculă de pe canapea și 
începu să alerge prin odaie, în prada unei mânii cumplite, 
Rimsky se apropie de fereastră așa, într-o doară și la 
momentul prielnic îl dezvălui pe spion. 

Acum voinicul stătea râzând, într-o mână cu paharul, în 
cealaltă cu pistolul îndreptat asupra pieptului locotenentului 
Pavlovici. 


— Ieși puţin mai la iveală, prietene! zise Rimsky, făcându-i 
semn cu ţeava pistolului. Așa! Și acum închină în sănătatea 
frumoasei gazde pe care ai spionat-o o noapte întreagă! 

Locotenentul Pavlovici de-abia se mai putea ţine pe 
picioare de oboseală. Genunchii îi tremurau, mușchii îi erau 
străbătuţi de mii și milioane de furnici și când vru să 
răspundă, gâtu-i uscat refuză să-i lase cuvintele să alunece 
prin el. 

— E greu să stai în picioare și nemișcat patru sau cinci 
ceasuri! urmă Rimsky, când își dădu seama că spionul nu 
mai era în stare nici să vorbească. Uite, șezi pe scaunul 
acesta și dă pe gât paharul ca să-ţi recapeţi puterile. 

Locotenentul Pavlovici căzu pe scaun ca o bucată de 
plumb. 

Oricât de uscat îi era însă gâtul, după pahar el nu întinse 
mâna. 

— Bea! se răsti Rimsky, văzând că spionul refuză paharul. 

— Daţi-mi alt... alt pahar! izbuti el să îngâne în cele din 
urmă. 

Așadar spionul știe că vinul nu este curat! se gândi 
Rimsky. Cu atât mai bine! În chipul acesta voi ști măcar ce 
efect are băutura pe care mi-a pregătit-o Juliette Mauras. 

— Sau bei, sau de nu, îţi găuresc ţeasta! zise el apoi și își 
așeză pistolul pe tâmpla locotenentului. 

— Domnule... vinul acesta... strigă el, dar nu-și sfârși 
vorba căci Rimsky își și vârâse pistolul înapoi, la brâu, 
apucase fălcile spionului, le strânse cu mâna-i de fier până 
când gura se deschise, apoi goli paharul între buzele lui 
Pavlovici și își așeză palma pe gura lui. 

Spionul vru să sară de pe scaun, dar genunchiul lui 
Stanislau Rimsky îl ţinea ca bătut în cuie, se zvârcoli, se 
smunci, dar în zadar, mâna fostului Vultur al Morţii stătea 
nemișcată pe gura lui ţinându-i-o închisă cu atâta tărie încât 
nici măcar să i-o muște nu putea. 

Văzând că spionul se încăpăţânează și nu vrea să înghită 
vinul, Rimsky îi prinse atunci cu două degete și nările. 

Aceasta folosi. 


Locotenentul Pavlovici se mai zbătu câteva clipe, dar cum 
nicio moarte nu este mai cumplită ca moartea prin înăbușire, 
când ochii începuseră să i se umfle amenințând să-i iasă din 
orbite, când sângele începu să-i aducă bătăile neregulate ale 
inimii în urechi, când tâmplele începură să-i zvâcnească, 
vrând parcă să se spargă, pentru a face loc sângelui 
supraîncărcat cu carbon, nu se mai putu împotrivi, toată 
voința lui se irosi și cu toate că-și dădea seama că prin 
aceasta va înceta de a mai fi om și se va transforma într-o 
cârpă care se va îndoi după cum i se va porunci, înghiţi 
vinul. 

În aceeași clipă își luă și Rimsky mâna de pe gura și nările 
lui. 

Locotenentul Pavlovici răsuflă de câteva ori adânc, apoi, 
crezându-se neobservat își duse repede mâna la gură. 

Mai înainte însă ca degetul lui întins să-i fi ajuns la buze, 
simţi iarăși pe tâmplele-i zvâcninde încă ţeava rece a 
pistolului. 

— Încă o încercare de-a te face să verși și îţi zbor creierii! 
strigă Rimsky. 

Apoi își scoase și celălalt pistol de la brâu și îndreptându-l 
asupra Juliettei Mauras, zise: 

— Juliette, ai abuzat de încrederea mea și mi-ai pregătit o 
cursă, care nu știu încă în ce chip urma să se sfârșească! Voi 
vedea pe ticălosul acesta ce mi-ai pregătit și te voi pedepsi 
cu propriile tale arme! Dacă ai vrut să mă ucizi, atunci 
tremură Juliette Mauras, căci vie nu vei mai părăsi odaia 
aceasta! Dacă planul tău a fost însă mai puţin diabolic, 
atunci fii liniștită, căci pedeapsa mea nu va întrece în 
asprime uneltirile tale! 

— N-a vrut... să te ucidă, bâlbâi atunci locotenentul 
Pavlovici, care voia să împiedice uciderea Juliettei Mauras, 
de care avea nevoie ca martoră spre a dovedi identitatea lui 
Stanislau Rimsky. A vrut numai... să te facă... inofensiv... 
pentru... pentru... 

Misterioasa plantă a Indiei începuse să-și facă efectul 
asupra lui Pavlovici, deoarece trupul lui istovit se putea 


împotrivi mult mai puţin decât trupul unui om în stare 
normală acțiunii ei zdrobitoare. De aceea, el vorbea 
întretăiat, din ce în ce mai slab și până la sfârșit nu mai fu în 
stare nici măcar să sfârșească vorba începută. 

— Pentru ce? strigă Stanislau Rimsky, zgâlțâindu-l pe 
spionul ai cărui ochi se închideau tot mai mult. Pentru ce 
omule, vorbește, n-auzi? 

— Stanislau! strigă atunci Juliette Mauras, care văzând că 
spionul îi cunoaște taina, se temea să nu i-o dezvăluie și lui 
Rimsky, căci știa că atunci era pierdută. Lasă-l în pace, nu-l 
mai chinui, căci în starea în cam se găsește acum cea mai 
mică sforțare îl poate ucide. Este spion, e adevărat, dar 
moartea lui aici, ne-ar băga în bucluc pe amândoi și dumitale 
mai ales, numai o cercetare din partea autorităţilor rusești 
îți mai lipsește. Mai bine ajută-mă să-l așezăm aici pe 
canapea... unde va dormi până mâine pe vremea aceasta, 
căci asta voia el să spună, că am vrut să te fac inofensiv 
pentru douăzeci și patru de ceasuri. 

— Să mă faci inofensiv pentru douăzeci și patru de 
ceasuri? întrebă voinicul mirat. Dar pentru ce? 

— Îţi voi mărturisi totul, deoarece văd că truda mea a fost 
zadarnică! răspunse prezicătoarea cu prefăcută pocăință. 
Deocamdată însă, ajută-mă să-l așezăm pe canapea, căci de 
pe scaunul acesta mai poate cădea și ţi-am spus că cea mai 
neînsemnată emoție, cea mai mică sforţare, ar putea să-i fie 
fatală. 

Fără a mai sta pe gânduri, Stanislau Rimsky, îl luă în braţe 
pe locotenentul Pavlovici și-l așeză pe canapea. 

Juliette Mauras aduse o pernă și o așeză sub capul 
spionului. Apoi, îi deschise puţin pleoapele, ca și când ar fi 
vrut să se încredinţeze că mai trăia încă și zise: 

— Sper să nu fie nimic... Așa... Acum dormi... adormi... 
trebuie să dormi! 

Pleoapele spionului se închiseră greoaie, fără cea mai 
mică împotrivire. 

Locotenentul Pavlovici căzuse în somnul poruncit, ceea ce 
înștiința medicală de astăzi se numește „hipnoză”. 


Juliette Mauras răsuflă ușurată. 

Acum scăpase de acela care după cât se părea îi cunoștea 
taina, fără îndoială, fiindcă o spionase și nu trebuia să se mai 
teamă că o va da de gol. 

Fără martorul acesta care-i putea trăda adevăratele 
gânduri, îi putea spune lui Rimsky orice minciună căci 
voinicul n-o putea controla. 

— Acum aș vrea să știu, zise Stanislau Rimsky, ce era 
praful alb pe care mi l-ai turnat în vin și ce scopuri 
urmăreai? Îţi atrag însă luarea aminte să nu minţi, căci dacă 
mai târziu voi afla adevărul, nu există colț pe suprafața 
pământului unde să te ascunzi de mine și unde să nu te 
găsesc, pentru a te pedepsi. 

— Îmi făgăduiești însă, zise prezicătoarea vicleană, că 
oricare ar fi adevărul, că oricât ar putea să te supere gândul 
ce l-am avut, nu mă vei ucide? 

— Aceasta nu ţi-o pot făgădui, deoarece ţi-am spus că te 
voi pedepsi cu propriile tale arme. Iti făgăduiesc însă să fiu 
milostiv și dacă vei merita moartea, să-ți fac parte de o 
moarte mai ușoară, fără chinuri. 

Juliette Mauras rămase o clipă pe gânduri, apoi zise: 

— Fie! Te rog însă, ca la hotărârea pe care o vei lua să te 
sfătuiești și cu doamna Mioara, deoarece o femeie poate 
pricepe mai ușor faptele unei semene a ei. 

— Femeile nu sunt făcute pentru a fi judecători, răspunse 
Stanislau Rimsky, totuși, îţi făgăduiesc că o voi întreba și pe 
Mioara, dacă te socotește vinovată sau nu. Aceasta nu 
însemnă însă că îmi iau obligaţia de a asculta de sfatul ei în 
această chestiune. Și acum, spune ce gânduri te-au mânat să 
vrei să mă face inofensiv, pentru douăzeci și patru de 
ceasuri, după cum spui? 

— Că acesta este adevărul, ţi-o dovedește spionul de pe 
canapea, începu prezicătoarea. Vezi bine că nu este vorba 
decât de un narcotic, de un praf adormitor, căci dacă vinul 
ar fi conţinut otravă falsul fecior n-ar mai fi fost de mult 
printre cei vii. 


— Dar de ce-ai vrut să mă adormi, tocmai atunci când știai 
că viața aceluia care suferă pentru mine este în primejdie? 
strigă Rimsky mânios. 

— Tocmai din acest motiv! răspunse franțuzoaica. Când 
am fost spre seară la generatul Luders, am băgat de seamă 
că se cam teme să-și ia asupra sa graţierea ucigașului 
prințului Gorciacov și din vorbele lui, din purtarea lui, cu 
toate că mi-a făgăduit solemn că-l va scăpa pe doctorul 
Kipriotis, am priceput că s-ar putea întâmpla ca până la 
sfârșit să nu iscălească decretul, sau, să-l iscălească atunci 
când ar fi prea târziu. 

— Şi cu toate acestea, zise Rimsky, strângând cu furie 
mânerul pistolului, mie nu mi-ai spus nimic, m-ai lăsat să 
cred orbește că aghiotantul trebuia să sosească cu decretul 
de grațiere din moment în moment făcându-mă să 
nădăjduiesc în ceva ce nu avea să se întâmple niciodată. M- 
ai minţit Juliette și aceasta într-un moment când minciuna ta 
putea să coste viaţa prietenului meu. 

— Dacă nu mă lași să urmez nu vei sfârși niciodată! zise 
prezicătoarea. 

— Vorbește! 

— Nu te-am minţit, reluă Juliette Mauras cu hotărâre, ca și 
când ar fi fost în stare să jure că spune adevărul. Generalul 
Luders mi-a făgăduit că-l va gratia pe osândit și că 
aghiotantul lui va veni să-mi aducă decretul de grațiere la 
orice oră din noapte. Dacă a ascuns ceva, a fost numai 
impresia mea care se putea prea bine să nu fie întemeiată. 

— Care însă a fost! o întrerupse Stanislau Rimsky. 

— Stanislau, las-o pe doamna să sfârșească odată! se rugă 
Mioara. 

— Ai dreptate! Spune mai departe! se adresă ei 
prezicătoarei. 

— Temându-mă deci, urmă franțuzoaica cu minciunile 
sale, că aghiotantul nu-mi va aduce decretul sau că mi-l va 
aduce prea târziu, mi-am dat seama că în deznădejde vei 
recurge la orice și nu te vei da înlături de a ataca chiar 
plutonul de execuţie pentru a-ţi scăpa prietenul. Ori, aceasta 


n-ar fi putut însemna decât pieirea dumitale, deoarece chiar 
dacă ai fi avut o sută, o mie de oameni la îndemână, ce ar fi 
putut face ei împotriva întregii armate rusești care se 
găsește în Alba Iulia? Pentru a te împiedica de la această 
faptă nesocotită, pentru a-ţi salva viaţa pe care ţi-ai fi jertfit- 
o fără rost pentru aceasta am vrut să-ţi dau narcoticul care 
te-ar fi făcut inofensiv pentru douăzeci și patru de ceasuri. 
Acesta este gândul ce l-am urmărit, acesta este păcatul meu! 

Stanislau Rimsky rămase mut. 

Mioara însă, al cărei suflet curat fusese mult mai 
impresionat de gândul nobil ce părea că alcătuise baza 
faptelor prezicătoarei, fu mult mai puternic înrâurită de 
cuvintele Juliettei Mauras și într-un elan de recunoștință faţă 
de aceea care se arătase gata să recurgă la orice mijloace 
numai pentru a-și scăpa iubitul, se duse la ea, o sărută și cu 
lacrimi în ochi, zise: 

— Îţi mulţumesc doamnă că te-ai trudit atâta pentru 
siguranța lui Stanislau. Şi dacă a fost nedrept faţă de 
dumneata, te rog să-l ierţi, căci numai teama de viaţa 
prietenului său l-a făcut să-și piardă capul. 

Mioara se întoarse apoi înspre iubitul său, și-i zise: 

— Nu-i așa, Stanislau, că-ţi pare rău de purtarea ta prea 
violentă? 

Dar Stanislau Rimsky nu răspunse la întrebarea iubitei 
sale, ci se adresă prezicătoarei cu următoarele cuvinte: 

— Ce-mi poate dovedi mie, că tot ceea ce ai spus este 
adevărat? 

Juliette Mauras tăcu o clipă, apoi răspunse: 

— Întrebarea dumitale este jignitoare, Stanislau! Îmi dau 
seama însă că doamna are dreptate și că ţi-ai pierdut capul 
de teamă pentru prietenul dumitale. De aceea, îţi voi spune 
și ce-ţi poate dovedi adevărul celor spuse de mine. Dacă aș fi 
urmărit alte scopuri, atunci ţi-aș fi amestecat narcoticul în 
vin de la cel dintâi pahar. Nădăjduind însă că aghiotantul tot 
va veni din moment în moment, am așteptat, poate cu mai 
multă înfrigurare chiar decât dumneata. Văzând însă că a 
trecut de miezul nopţii, fără ca decretul de grațiere să 


sosească, mi-am dat seama că bănuiala mea a fost 
întemeiată și atunci de-abia m-am hotărât să-ţi dau 
narcoticul, știind că acesta era cel din urmă mijloc de a te 
scăpa. 

Minciuna fusese ţesută cu atâta dibăcie încât ea l-ar fi 
convins pe oricare alt om. Stanislau Rimsky însă, avea darul 
acela al intuiţiei de care am mai vorbit și altă dată și vocea-i 
lăuntrică îi șopti și acum că Juliette Mauras nu spunea 
adevărul și că altul, cu totul altul, fusese scopul urmărit de 
ea. 

Afară de aceasta, mai era acolo și Mioara, care cu toate că 
avusese de suferit atât în viaţă din pricina răutăţii omenești, 
totuși, tot mai avea încredere în oameni și felul de a se purta 
al iubitei sale îi paraliza orice nouă încercare de a o sili pe 
franțuzoaică să spună adevărul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Stanislau, zise Mioara, 
nici acum nu ești convins? Gândește-te că purtarea ta este 
într-adevăr jignitoare pentru o ființă care tot ceea ce a făcut, 
n-a făcut decât numai pentru binele tău. 

Juliette Mauras simţise că găsise în Mioara o aliată foarte 
prețioasă și dându-și seama că viaţa ei nu mai era în 
primejdie atâta timp cât iubita voinicului era de faţă, prinse 
curaj și se hotări să joace o carte și mai îndrăzneață. 

— Doamnă, zise ea cu prefăcută amărăciune, viaţa pe care 
a dus-o a împietrit inima lui Stanislau Rimsky și 
simțămintele sale nobile de pe vremuri au fost înlocuite cu 
alte simțăminte, mai crude, mai sângeroase. Pesemne că 
moartea prietenului care nu mai poate fi salvat, îi biciuiește 
pofta de răzbunare și trebuie să vadă pe cineva căzând, căci 
până atunci nu se va liniști. Ei bine, fiindcă văd că nu vrea să 
dea crezare cuvintelor mele, fiindcă văd că chiar dacă nu 
spune aceasta, totuși în mintea lui mă crede vinovată de alt 
păcat, poftim, și zicând acestea se duse în fața lui Rimsky 
rupându-și rochia de pe piept, omoară-mă și potolește-ţi 
setea! Ucide-mă, fiindcă am vrut să te salvez! 


Ochii frumoasei franțuzoaice trădau o resemnare de 
sfântă, trădau o exaltare de martiră și totuși, în privirile lui 
Stanislau Rimsky citi minciună, comedie, citi ură și dispreţ. 

Și această impresie a sa fu atât de puternică încât crezu 
că se află în faţa celei mai diabolice făpturi pe care a purtat- 
o vreodată pământul în spinare și încet... încet de tot... dar 
cu o ură de moarte în priviri, ridică mâna în care ţinea 
pistolul. 

În clipa însă când ţeava rece atinse pieptul de marmură al 
prezicătoarei, un țipăt de groază răsună în odaie, Juliette 
Mauras zbură cât colo și în faţa pistolului se ivi pieptul 
Mioarei. 

— Ţi-ai pierdut minţile, Stanislau? strigă sărmana femeie, 
îngrozită. Dumnezeu ţi-a întunecat judecata? Vrei s-o ucizi 
pe aceea care a încercat să te salveze? Stanislau ce e cu 
tine, Stanislau?... Trebuie oare acum, după atâţia ani, să-mi 
fie rușine cu tine? 

Voinicul se scutură, ca și când ar fi vrut să scape de un 
gând, de o pornire rea. 

Apoi, fără a mai spune vreun cuvânt, își vâri pistolul la 
brâu, își luă iubita pe braţe și porni spre ușă ca urmărit de 
duhuri necurate. 

În pragul ușii însă, se întoarse și cu glas tunător, strigă: 

— Juliette Mauras, ne vom mai întâlni, fii fără teamă! Și 
atunci te voi pedepsi sau te voi răsplăti, după cum astăzi ai 
spus adevărul sau ai minţit! Apoi, dispăru pe coridorul 
hotelului. 


* * 


Un minut, două, trei, Juliette Mauras rămase încremenită, 
cu privirea aţintită asupra ușii prin care dispăruse voinicul și 
cu iubita sa. 

Pe urmă, își întoarse încet capul, ochii săi căutară parcă 
un punct de sprijin în rătăcirea lor fără ţintă, înconjurară 


odaia cu privirile lor nehotărâte, pe urmă se închiseră ca sub 
puterea unei nețărmurite dureri sufletești. 

— S-a dus... s-a dus pentru totdeauna! îngână ea și căzu 
pe scaunul lângă care stătea asemenea unui sac, asemenea 
unei stânci desprinse din munți. 

Două lacrimi i se prelinseră de printre genele-i lungi și 
negre, două lacrimi care trădau toată deznădejdea sufletului 
său, toată patima ei arzătoare pentru Stanislau Rimsky, 
toată fericirea ei spulberată. 

Deodată însă, ochii ei se deschiseră larg, lacrimile secară 
și privirile îndurerate mai înainte deveniră acum de o 
cruzime neînchipuită. 

Aceia care o cunoșteau pe franţuzoaică, s-ar fi mirat 
nespus să vadă în ochii vestitei prezicătoare oglindită o ură, 
o furie atât de nemărginită. 

Ca o fiară rănită sări de pe scaun, începu să alerge de colo 
până colo prin odaie, să lovească mobilele, să trântească ce-i 
ieșea în cale, de parcă ai fi avut de gând să nu mai lase nimic 
întreg nici din mobilierul hotelului și nici din lucrurile sale. 

Pe urmă, rămase brusc înţepenită în faţa canapelei pe 
care dormea spionul și cu fulgere de mânie în ochi, strigă: 

— Ticălosule... tu vei plăti această înfrângere!... Capul tău 
să cadă dacă n-a fost cu putinţă ca frumosul cap al lui 
Stanislau Rimsky să se odihnească pe sânul meu... viaţa ta 
să se stingă, dacă vieţii mele nu-i va mai fi dat să cunoască 
fericirea pe pământ! Să mori, nemernic spion pentru a ispăși 
vina pe care o ai și tu în această neizbândă! 

Prezicătoarea se apropie și mai mult de canapea și 
privirile-i îmbătate de ură și dorul răzbunării cătau sălbatic 
la acela care în realitate n-avea chiar nicio vină că socotelile 
ei se încurcaseră și că Stanislau Rimsky în loc să zacă acum 
în cufărul care aștepta să-l transporte spre raiul ce și-l 
făgăduia Juliette Mauras pe pământ, își bătuse joc de ea, 
venind la întâlnire cu iubita sa. 

— Să mori, ticălosule, urmă franțuzoaica, în prada unei 
mânii de nedescris. Căci numai sângele tău poate spăla 


rușinea ce mi s-a făcut în noaptea aceasta, numai viaţa unui 
om poate răscumpăra umilinţa la care am fost supusă. 

Mai înainte de a te trimite din lumea aceasta vreau să știu 
cine ești, pentru cine mă spionai și ce gânduri aveai cu mine. 

Ascultă-mă deci! Imi vei răspunde cine ești? 

Juliette Mauras se uită cu încordare la chipul spionului 
care însă rămase nemișcat. 

— Răspunde! Îţi poruncesc să-mi răspunzi! urmă ea, cu 
glas poruncitor când văzu că spionul nu se supunea. Ești în 
puterea mea, nu cunoști alt stăpân afară de mine și dacă în 
clipa aceasta ar veni aici mama ta, nu pe ea ai avea s-o 
asculţi, ci pe mine. Ai înţeles? 

Buzele spionului se deschiseră puţin și murmurară un 
cuvânt care părea să fie „da”. 

— Așa! continuă Juliette Mauras. Prin urmare, cine ești? 
Să răspunzi adevărul, numai adevărul! 

Spionul avu o ușoară tresărire, ca și când o parte ascunsă 
a eului său s-ar fi împotrivit ascultării acestei porunci, dar 
puterea hipnotică a acesteia, care-l aruncase în blestematul 
somn poruncit îl stăpânea tiranic și după o scurtă șovăire, 
spionul răspunse, fără să deschidă ochii, încet, ca și când 
fiecare cuvânt ar fi însemnat pentru el un șir întreg de ani 
mai puţin de trăit: 

— Sunt... locotenentul... Pavlovici... 

— Locotenentul Pavlovici? repetă franțuzoaica, foarte 
nedumerită. Ce fel de locotenent?... Rus? 

— Rus! fu răspunsul celui hipnotizat. 

— Şi pentru ce mă spionai pe mine? urmă prezicătoarea 
cu interogatoriul. Cine, pentru cine mă spionai? 

— Pentru... pentru Excelenţa Sa, generalul Luders. 

Prezicătoarea devenea din ce în ce mai nedumerită. 

Generalul Lüders îl trimisese pe locotenentul acesta s-o 
spioneze?... Dar în ce scop? Ce avea de gând, de ce o bănuia 
generalul că pusese spioni pe urma sa? 

— Şi pentru ce mă spionai? întrebă Juliette Mauras, cu 
înfrigurare. 


— Pentru a vedea... ce legături sunt... între dumneata... și 
osânditul la moarte! sună răspunsul întretăiat și foarte șoptit 
al falsului fecior. 

— Şi știi acum care sunt aceste legături? 

— Da! 

— Spune-mi-le și mie! 

— Osânditul, răspunse locotenentul Pavlovici, este 
prietenul lui Stanislau Rimsky, a cărui dragoste dumneata ai 
vrut s-o câștigi. I-ai făgăduit fostului Vultur al Morţii să obţii 
de la Excelenţa Sa graţierea doctorului Kipriotis, numai spre 
a-l ademeni pe Stanislau Rimsky aici, pentru ca apoi, 
mulțumită somnului poruncit să-l poţi răpi, iar mai târziu, să 
faci din el sclavul patimii dumitale. 

Prezicătoarea scrâșni din dinţi. 

Așadar, omul acesta îi aflase într-adevăr, până și 
gândurile? 

— Şi afară de tine, urmă ea după o oarecare pauză, mai 
cunoaște cineva, taina aceasta? 

— Da! 

— Cine? 

— Excelenţa Sa generalul Luders și domnul maior lagnov. 

— Mizerabile! strigă prezicătoarea, strângând din pumni, 
m-ai spus și lor! 

— Sunt ostaș și trebuie să mă supun poruncilor primite de 
la mai marii mei. 

Prezicătoarea își dădu seama că locotenentul Pavlovici nu 
își făcuse decât datoria și se mai liniști, adică își mai liniști 
pornirea împotriva lui. 

— Şi ce porunci ai mai primit de la mai marii tăi? întrebă 
ea după o scurtă răzgândire. 

— Să te las să-l supui voinţei tale prin taina ce ţi-a fost 
dezvăluită de Yezida, pe Stanislau Rimsky... 

Juliette Mauras îngălbeni. 

Ea își aduse aminte de blestemul preotului Micedus, în 
cazul când ar trăda taina încredinţată ei. 

— Tu cunoşti această taină? întrebă franţuzoaica 
tremurând de enervare și teamă. 


— Da! 

Juliette Mauras avu o mișcare, ca și când ar fi vrut să-l 
strângă de gât pe locotenent. 

Se stăpâni însă și cu un zâmbet diabolic, îngână: 

— Nu, blestemul lui Yezida nu mă va ajunge, căci vei muri 
mai înainte de a putea dezvălui taina și altcuiva. Spune mai 
departe, ce ţi-a poruncit generalul Luders? 

— Să te las să-l adormi pe Stanislau Rimsky. Să-l ascunzi 
în cufărul anume pregătit și să fugi cu el. La poarta cetăţii 
însă, ţi s-ar fi făcut revizuirea bagajelor și ai fi fost arestată. 

— Ha, ha, ha, râse prezicătoarea, așadar domnul general 
voia să se răzbune pentru felul cum m-am purtat cu el azi de 
dimineaţă? Sărmanul de el! Îndrăznește să se măsoare cu 
Julietta Mauras? Îndrăznește el să vrea s-o aresteze pe 
Juliette Mauras? Ei bine, îi voi arăta și lui, ca și mândrului 
Stanislau Rimsky că Juliette Mauras este mai puternică 
decât își închipuie ei și că până la urma urmelor tot dorința 
ei va triumfa! 

Da, prietene Stanislau, vei fi al meu, cu toată șiretenia de 
care te-ai folosit astăzi, vei fi al meu și numai al meu așa 
cum vreau eu! 

Cu aceste cuvinte Juliette Mauras începu să se plimbe 
iarăși prin odaie, de data aceasta însă nu mai era furioasă, ci 
era cufundată adânc în gânduri. 

După vreo cinci minute de chibzuială, veni iarăși în fața 
victimei sale și zise poruncitor: 

— Locotenente Pavlovici, ascultă bine ceea ce-ţi spun și 
vei face în tocmai după cum îţi poruncesc eu. Ai înţeles? 

— Da, răspunse bietul om, care nu mai era stăpân pe 
voinţa lui. 

— Peste o jumătate de ceas, urmă prezicătoarea, eu voi 
părăsi hotelul și voi ieși din oraș pe la Apus. Tu te vei duce 
înainte la patrula care mă așteaptă pentru a-mi cerceta 
cuferele și-i vei spune că generalul Luders a revenit asupra 
ordinului dat și că voi fi lăsată să-mi văd de drum fără să mi 
se pună piedică în cale. Ai înţeles? 

— Am înţeles!... îngână spionul. 


— După aceea, reluă franţuzoaica, nu te vei mai întoarce 
la comandament, nu te vei mai întoarce în oastea rusească. 
Îl vei uita pe generalul Liiders, îl vei uita pe maiorul lagnov, 
îti vei uita rudele, prietenii și nu-ţi vei mai aduce aminte de 
mine din ceea ce s-a petrecut în viaţa ta de până acum. De 
astăzi înainte nu mă vei mai cunoaște decât pe mine care 
sunt singura ta stăpână și pe aceia pe care ţi-i voi spune eu. 
Ai înţeles? 

— Poruncește, stăpână! răspunse nenorocitul. 

— Așa! urmă prezicătoarea. Prin urmare, după plecarea 
mea din Alba Iulia vei dezerta din armată și te vei ţine ca o 
umbră după Stanislau Rimsky, care după cum știi se 
ascunde sub numele de Mihu. Îl vei găsi, chiar dacă a 
dispărut, căci eu îţi poruncesc să-l găsești. Nimănui însă, dar 
nimănui, nu-i vei mai destăinui cine este în adevăr căpitanul 
Mihu din oastea lui Avram Iancu. 

— Nimănui! repetă spionul. 

— De astăzi în zece zile apoi, reluă Juliette Mauras, ţine 
bine minte, de astăzi în zece zile, nicio zi mai de vreme, nicio 
zi mai târziu, te vei prezenta lui Stanislau Rimsky și-i vei 
spune să alerge cât va putea mai iute la Grodno, căci sora lui 
se găsește în mare primejdie. După ce i-ai spus asta, vei 
dispare, ca să nu te poată întreba mai mult. 

— Voi dispare! îngână locotenentul Pavlovici, care nu mai 
era om, ci o simplă unealtă în mâinile diabolicei franţuzoaice. 

— După ce-i vei fi spus asta, continuă Juliette Mauras, 
Stanislau Rimsky se va îndrepta spre Grodno și tu îl vei 
urmări din nou, pas cu pas, zi cu zi. A doua zi după sosirea 
lui Stanislau Rimsky la Grodno, schimbându-ţi înfățișarea 
pentru a nu fi recunoscut, te vei duce iarăși la el. 

Juliette Mauras se opri, deoarece observase că somnul 
hipnotic îl obosise grozav pe locotenentul Pavlovici. 

— Mai ești în stare să ţii minte ceea ce-ţi spun, întrebă ea, 
sau mai bine să-ţi scriu pe o hârtie ceea ce ai de făcut după 
aceea? 

— Mai bine scrie, stăpână! 


Prezicătoarea se așeză la masă, luă hârtie și o pană și 
umplu cu litere mărunte și dese pagina întâi și trecu chiar și 
pe a doua. 

După aceea băgă hârtia într-un plic, lipi plicul și se înapoie 
la Pavlovici. 

— Ţine plicul acesta! zise ea. Viaţa ta să nu-ţi fie mai 
scumpă decât el și mai curând să-ţi pierzi lumina ochilor 
decât să lași pe cineva să pună stăpânire pe el! 

— Am înţeles, stăpână! 

— Ajungând la Grodno, urmă franțuzoaica, vei deschide 
plicul și vei face întocmai după cum este scris în el! 

— Așa voi face! 

— După ce vei fi îndeplinit până în cele mai mici amănunte 
poruncile mele, zise Juliette Mauras, te vei sinucide! Ai aflat 
taina lui Yezida și trebuie să mori căci altfel blestemul 
marelui preot hindus mă va ajunge pe mine. 

— Stăpână... încercă simțământul de conservare al lui 
Pavlovici să se împotrivească, nu-mi cere asta... 

— Am poruncit și așa vei face! Așa vreau eu! Ai înţeles? 
Trebuie să te supui, căci eu și numai eu sunt stăpâna ta! 

Locotenentul Pavlovici se cutremură, pleoapele începură 
să-i tremure, buzele lui se frământau ca în prada unor 
spasmuri, dar până în cele din urmă ele tot murmurară: 

— Mă voi sinucide! 

Ce cumplită era taina lui Yezida! 

— Așa! reluă Juliette Mauras. Acum te poţi duce spre a 
începe să îndeplinești poruncile mele. Te vei supune orbește 
la tot ceea ce ţi-am spus și nimeni nu te va putea împiedica 
de a duce la îndeplinire voinţa mea. 

Prezicătoarea îi trecu mâna peste frunte și zise cu voce 
mai tare: 

— Acum... trezește-te!... Vei fi iarăși ca toţi oamenii... nu-ţi 
vei aduce însă aminte de ceea ce s-a petrecut cu tine decât 
numai când va trebui să îndeplinești poruncile mele și când 
vei recădea de fiecare dată în somnul poruncit... Trezește-te, 
locotenente Pavlovici... trezește-te! 


Spionul începu să clipească, ochii i se deschiseră încet, 
încet, apoi se ridică de pe canapea. Privirile îi erau tulburi și 
se uita uluit în jurul său ca și când pentru prima oară s-ar fi 
văzut în odaia aceea. 

— Pleacă! porunci Juliette Mauras. 

Și sărmanul locotenent Pavlovici porni să-și împlinească 
destinul cumplit pe care i-l hărăzise soarta nemiloasă, porni 
să se supună groaznicei puteri pe care Juliette Mauras o 
dobândise asupra lui, mulțumită destăinuirilor marelui preot 
hindus, Yezida... 


CAPITOLUL 140 
SCĂPAT DE LA MOARTE! 


Închisoarea militară din Alba lulia era cufundată într-o 
tăcere adâncă. 

Dormea comandantul, dormeau prizonierii, dormeau și 
paznicii, afară de cei patru care îl păzeau pe osânditul la 
moarte, doctorul Leonida Kipriotis, ucigașul prinţului 
Gorciacov. 

Patru cazaci, schimbaţi din două în două ceasuri, făceau 
de santinelă în fața celulei tovarăşului lui Stanislau Rimsky 
și aceștia nu închideau ochii nicio clipă, deoarece îl păzeau 
pe unul din complicii faimosului Vultur al Morţii și nu exista 
rus pe vremea aceea care să nu cunoască nu una, ci zece 
legende, despre iscusința, despre viclenia, despre puterea 
supraomenească pe care o aveau tovarășii lui Stanislau 
Rimsky. 

În Rusia, cea mai mare parte a populaţiei știa că Vulturul 
Morţii fusese executat în curtea cetăţii Petropavlovsk. 

Totuși, atât de mare fusese spaima pe cărei Stanislau 
Rimsky o băgase în ruși pe vremuri, încât aceștia se 
cutremurau și își făceau semnul crucii chiar și când venea 
numai vorba despre el. 


În asemenea împrejurări, nu este deci de mirare că 
doctorul Leonida Kipriotis, care recunoscuse singur că 
fusese tovarășul Vulturului Morţii, era acum păzit ca cel mai 
mare și mai primejdios răufăcător, cu toate că, până cu două 
zile mai înainte, el fusese doar ofiţer în armata rusească. 

— De s-ar face odată ziuă, zicea unul din cei patru cazaci 
care îl păzeau pe osânditul la moarte, căci mie tot nu-mi vine 
să cred că lucrurile se vor sfârși tocmai atât de neted! 

— De ce te temi, Vlasi? întrebă un altul. 

Cazacul se scarpină după urechi și răspunse: 

— Mi-e teamă că tocmai acum, la sfârșit, să nu cumva să 
vedem că, sau închisoarea sare în aer, sau zidul celulei se 
prăbușește și osânditul scapă sau Dumnezeu mai știe ce 
minune se întâmplă! 

— Tare mai ești fricos, Vlasi! zise căprarul. S-au dus 
vremurile când se mai puteau petrece asemenea lucruri. Așa 
ceva numai Stanislau Rimsky putea face, ori, Vulturul Morţii 
a putrezit de mult, undeva prin fundul Nevei. 

— Eu nu știu dacă a putrezit sau nu, răspunse cazacul. 
Știu însă că tare aș fi vrut să nu fac parte tocmai din cea din 
urmă gardă. 

— Prostii! zise căprarul. Peste câteva minute se vor ivi 
zorile, plutonul de execuţie va veni să-și ia osânditul în 
primire, iar noi ne vom duce să ne culcăm, fără să-l fi văzut 
pe Vulturul Morţii înviind din morţi pentru a-și scăpa 
tovarășul. 

În clipa aceea trei sunete prelungi de clopot răsunară în 
curtea închisorii. 

— Auzi! urmă căprarul. A și sunat clopotul pentru 
deșteptarea plutonului de execuţie! Peste zece minute 
prizonierul ne va fi luat, iar peste o jumătate de ceas, 
doctorul Kipriotis se va întâlni cu fostul lui căpitan, cu 
Stanislau Rimsky, pe lumea cealaltă. 

Într-adevăr cele trei sunete prelungi de clopot erau menite 
să deștepte soldaţii desemnaţi cu o seară mai înainte să 
alcătuiască plutonul de execuţie. 


Ele sunau însă deșteptarea, sinistra și cea din urmă 
deșteptare și pentru osânditul la moarte, vestindu-l că acum 
nu ceasurile, ci clipele pe care le mai avea de petrecut în 
lumea aceasta, îi erau numărate. 

Ce crud, ce sălbatic este omul cu semenii săi! 

Pentru ce această prevestire cu o jumătate de ceas mai 
înainte? Pentru ce această deșteptare, poate dintr-un vis 
frumos, cel din urmă vis? Pentru ce această rechemare la o 
viaţă care peste treizeci de minute o vom stinge? 

N-ar fi oare mai omenesc ca osândiţii la moarte să fie 
suprimaţi în somn, fără ca ei să știe când, fără să li se mai 
pregătească aceste cumplite, groaznice clipe dinainte de 
moarte, când tot trecutul, când toată viaţa lor de până atunci 
li se perindă pe dinaintea ochilor, când cei rămași în urmă 
însemnează tot atâtea torturi, tot atâtea chinuri fioroase 
pentru cela ce se duce, la oră fixă, la un timp mai dinainte 
hotărât? 

Aceia, care au trista însărcinare de a fi de faţă la această 
ultimă jumătate de ceas a unui condamnat, spun că mintea 
omenească nu-și poate închipui un mai groaznic chin 
sufletesc decât acela încercat de osândit în acest răstimp. 

Chiar  voinicii, curajoșii, aceia care au dovedit de 
nenumărate ori că nu se tem de moarte și de veșnicia ei, 
chiar și în privirile acestora se poate citi tortura cumplită a 
celor treizeci de minute de pe urmă care scad, se 
împuţinează, cu cât soarele se ridică sus pe cer. 

Căci una este să înfrunţi moartea în luptă, unde chiar și în 
situația cea mai deznădăjduită tot mai poţi spera să scapi 
prin voinicie, vitejie, sau iscusinţă și alta e să fii dus legat, ca 
o vită la tăiere, spre zidul în faţa căruia știi hotărât că peste 
douăzeci, peste zece, peste două minute, vei muri răpus de o 
ploaie de gloanţe împotriva cărora nu te poţi apăra. 

De aceea și doctorul Leonida, auzind cele trei sunete de 
clopot avu o strângere de inimă, o tresărire neplăcută, simţi 
un fior de gheaţă, cu toate că noi știm prea bine că în viaţă a 
înfruntat moartea de mii de ori fără cea mai mică șovăire, 
fără să se teamă de ea. 


Când sună clopotul închisorii Leonida dormea și visa. 

Visa un vis ireal, din pricina frumuseţii lui neputând fi 
realizabil. 

Se vedea undeva, înconjurat de toţi prietenii săi, în faţa 
ușii unei biserici. Alături de el, se găsea Pia Ispirescu și 
lumea dimprejur arunca flori, flori multe și frumoase și 
florile acestea îi erau aruncate lui și Piei. Prietenii, 
cunoscutii îl aclamau, ropotele de urale nu mai conteneau și 
nu se mai aștepta decât sunetul clopotului pentru ca ușa 
bisericii să se deschidă ca tânăra pereche să primească și 
binecuvântarea Cerului, după ce o primise pe aceea a 
oamenilor. 

În sfârșit... bang... bang... bang... 

Clopotul sunase. 

Miri și nuntași începură să se înghesuie spre biserică, 
fiecare căutând să-și asigure un loc cât mai bun, când 
deodată... mulţimea rămase încremenită. 

Clopotul sunase, dar numai de trei ori și apoi tăcu. 

Leonida se înfurie crezând că cineva își îngăduie să facă 
glume și strigă: 

— Trage clopotul, băiete! De ce ne lași așa, la jumătatea 
drumului? 

Dar clopotul nu mai sună. 

Leonida strigă iarăși și iarăși, dar în zadar. 

Furios peste măsură, își lăsă mireasa și croindu-și loc prin 
mulțime, se apucă cu amândouă mâinile de frânghia 
clopotului și începu să tragă. 

Și trase odată, trase de două ori, trase de zece ori, dar... 
clopotul nu mai suna. 

Și în furie și deznădejde, tot trăgând de frânghia 
clopotului, care nu mai voia să sune, se trezi. 

Și atunci se văzu agăţat de una din gratiile de la fereastra 
zăbrelită a celulei sale. 

Când deci după un asemenea vis se trezi la o atât de crudă 
realitate, era de mirare că doctorul Leonida, vajnicul și 
netemătorul tovarăș al lui Stanislau Rimsky simţi o 


strângere de inimă știind că mai are numai o jumătate de 
ceas de trăit? 

Nu, după cum nu era de mirare nici că peste câteva 
minute, când comandantul închisorii intră în celulă, doctorul 
Leonida se uită la el cu un oarecare simțământ de ură, cu 
toate că-și dădea seama prea bine că omul acesta nu era cu 
nimic vinovat de spulberarea frumosului său vis, deoarece el 
nu-și făcea decât datoria. 

— Căpitane doctor Leonida Kipriotis, zise comandantul, 
ceasul dumitale cel din urmă a sunat! Cunoști poruncile 
Excelenței Sale, deci, în numele Majestății Sale Țarului, 
urmează-mă! 

Leonida închise ochii pentru o clipă ca și când ar fi vrut să 
poată pătrunde mai bine înţelesul acestor cuvinte spre a 
vedea dacă nu cumva tot visează, apoi, când își dădu seama 
că este treaz, că ofițerul rostise într-adevăr cuvintele de mai 
sus și că ușa bisericii în faţa căreia ar fi dorit să se știe era în 
realitate ușa celulei sale de temniță, un zâmbet amar i se 
înfiripă pe buze. 

— Așadar și puterile nevăzute sunt tot atât de nemiloase 
ca și oamenii! se gândi el. Te amăgesc cu năluciri care te 
îmbată de fericire, numai pentru a-ţi face deșteptarea și mai 
dureroasă! 

Zâmbetul amar îi dispăru de pe buze și ridicându-și capul 
cu toată mândria lui de fost haiduc și tovarăș al Vulturului 
Morţii răspunse: 

— Sunt gata, domnule comandant! Putem merge! 

Comandantul închisorii ieși apoi din celulă și doctorul 
Leonida făcu la fel. 

Pe coridorul slab luminat de un felinar afumat, osânditul 
fu luat la mijloc de plutonul de execuţie. 

În cap mergea comandantul închisorii, apoi trei cazaci, 
osânditul și alţi trei cazaci. 

Tristul și tăcutul convoi străbătu coridorul, urcă vreo zece 
trepte și ieși în curte. 


Aici, conform poruncilor generalului Luders, aștepta o 
trăsură închisă în care doctorul Leonida se urcă fără a mai 
aștepta să i se spună ceva. 

Din precauţie, pentru a împiedica pe eventualii curioși de 
a pătrunde cu privirea în caleașcă, comandantul închisorii 
poruncise ca cele două ferestre ale trăsurii să fie acoperite 
cu perdele groase. 

După ce osânditul luă loc în trăsură, comandantul încuie 
amândouă ușile cu cheia, încălecă, soldaţii din plutonul de 
execuţie făcură la fel și convoiul ieși pe poarta închisorii în 
aceeași ordine în care fuseseră și pe coridor, comandantul în 
frunte, trei cazaci călări, trăsura cu osânditul și alţi trei 
cazaci. 

Cu toate că zorile nici nu se iviseră încă bine, la poarta 
închisorii așteptau câteva zeci, poate chiar sute de oameni 
mânaţi de curiozitatea de a vedea executarea ucigașului 
prințului Gorciacov. 

Generalul Luiders consemnase trupa și ofiţerii în cazărmi 
pentru a-i împiedica de a lua parte la executarea doctorului 
Leonida. Populaţia civilă însă el n-o putea împiedica de a-și 
satisface curiozitatea, așa că cetăţenii orașului, români și 
unguri, veniseră în mare număr în fața închisorii pentru a 
conduce pe condamnat pe ultimul său drum. 

Şi pentru a nu scăpa prilejul de a fi de faţă la această 
sălbatică și lugubră ceremonie, curioșii se adunaseră în faţa 
închisorii încă înainte de revărsatul zorilor. 

Când poarta grea a temniţei se deschise, mulțimea începu 
să se miște, fiecare căutând să fie cât mai aproape de calea 
pe care avea să treacă convoiul. 

Dezamăgirea se întipări însă pe chipurile tuturor acestor 
curioși când, în locul plutonului de execuţie în mijlocul 
căruia se așteptau să-l zărească pe condamnat, văzură ieșind 
pe poartă o caleașcă cu perdelele lăsate și însoţită de șase 
cazaci călări și un ofițer. 

La început mulțimea credea că este vorba de vreun ofițer 
de seamă care inspectase închisoarea și acum pleca mai 
departe. Cineva însă aruncă părerea că în caleașcă ar putea 


fi osânditul la moarte, pe care-l duceau astfel, pentru a evita 
un nou atac al populaţiei împotriva lui, cum se întâmplase în 
ajun și în câteva clipe părerea aceasta trecu din gură în 
gură, împărțind mulţimea în două tabere, una, cea mai 
numeroasă, alcătuită din aceia care refuzau să creadă în 
această posibilitate și rămase mai departe pe loc, așteptând 
ca osânditul să apară pe poarta închisorii așa cum își 
închipuiseră ei, pe jos, în mijlocul plutonului de execuţie și a 
doua tabără, cei mai puţini, totuși câţiva zeci de oameni, 
care erau încredinţaţi că osânditul se găsea în trăsura cu 
perdelele lăsate, după care începură să alerge spre anu o 
scăpa din ochi. 

Comandantul închisorii era destul de nemulțumit de 
împrejurarea că o parte din mulţime bănuise adevărul și 
pentru a scăpa de ea le porunci oamenilor săi să înainteze în 
trap iute. 

Măsura aceasta însă întări în curioși și mai mult bănuiala 
că au ghicit adevărul și bărbaţi și femei începură să alerge 
din răsputeri după cazaci și caleașcă. Câteva trăsuri de 
piaţă, care atunci ieșeau de acasă, fură luate cu asalt și câte 
șapte-opt oameni într-o birjă continuară astfel urmărirea 
ciudatului convoi, curiozitatea mulțimii fiind stârnită și mai 
mult tocmai prin neobișnuinţa unui asemenea procedeu. 

Pe străzile Albă-luliei se porni deci o adevărată goană a 
câtorva birje după plutonul de execuţie, urmăritorii 
înflăcărându-se tot mai mult de noutatea spectacolului la 
care luau parte cu strigăte și chiote, de parcă ar fi fost vorba 
de o întrecere. 

Firește că gălăgia aceasta scoase lumea de prin case, îi 
trezi din somn pe cei ce mai dormeau și neobișnuita cursă se 
desfășura acum între două ziduri de oameni așezați de o 
parte și de alta a străzilor pe unde trecea convoiul. 

Comandantul turba de mânie și își îndemna soldaţii să 
mâne caii cât mai iute. Dar dacă sprintenii cai ai călăreţilor 
ar fi putut semăna pe drum cu ușurință birjele neobișnuiţilor 
urmăritori, nu era același lucru cu cei doi cai de la trăsura în 
care se găsea osânditul. 


Caleașca mare și greoaie, nu putea înainta decât la trap, 
căci după o scurtă bucată de drum parcursă în galop, 
bietelor animale le ieși limba din gură și comandantul 
închisorii își dădu seama că a continua galopul ar fi însemnat 
să rămână în mijlocul drumului, deoarece caii de la caleașcă 
n-ar mai fi putut înainta multă vreme. 

In chipul acesta, neobișnuitul pluton de execuţie nu putea 
scăpa de curioșii care veneau după el și comandantul 
închisorii își dădu seama cu neputincioasă mânie, că-i va fi 
imposibil să execute sentința în împrejurările poruncite de 
generalul Luders. 

Pe când bietul ofiţer își muncea creierul să născocească 
ceva pentru a scăpa de ceata curioșilor, mai ales că se 
apropia de locul execuţiei, deodată se auziră niște detunături 
de armă care îi făcură să tresară chiar și pe cei din trăsurile 
de piaţă. 

— Ticăloșii, mormăi comandantul închisorii, încredințat că 
mulțimea înflăcărată de neobișnuinţa spectacolului, începuse 
acum să-şi manifesteze această  înflăcărare și prin 
împușcături în aer, prin detunăturile lor vor pune pe urma 
mea tot orașul! 

Câteva clipe după aceea, nu lipsi mult ca ofiţerul să se 
răstoarne de pe cal de uimire, de nedumerire. 

O bubuitură grozavă spintecă văzduhul, făcând să tremure 
geamurile caselor, bubuitură urmată în curând de alta și de 
alta! 

Comandantul închisorii își opri calul, cazacii se opriră și ei 
și se opri și caleașca. 

Mulțimea însă, sub puterea avântului pe care și-l luase nu 
se opri decât când ajunse lângă caleașcă, prin ale cărei 
perdele, cei mai cutezători, încercară să zărească chipul 
celui dinăuntru, cu toată împotrivirea celor șase cazaci călări 
care fuseseră blocaţi de rândurile dese ale curioșilor. 

Caleașca rămăsese acum înţepenită în mijlocul mulţimii și 
bietul ofiţer trebuia să se gândească nu numai la 
proveniența acestor bubuituri de tun, ci și la chipul cum ar 
putea să-și deblocheze caleașca, deoarece se temea ca până 


la urmă mulţimea să nu spargă ușile trăsurii și să-i linșeze 
prizonierul. 

Tocmai se pregătea să le poruncească soldaţilor săi să-și 
încarce armele pentru a-i speria pe cetăţeni când deodată se 
petrecu ceva care îngheţă sângele nu numai în vinele lui, dar 
chiar și în vinele înflăcăraţilor urmăritori. 

Dintr-o stradă lăturalnică se auziră chiote, strigăte, 
împușcături, întretăiate doar din când în când de bubuiturile 
tunurilor. 

Până ca cei din faţă să se dezmeticească din strada 
lăturalnică năvăli deodată spre locul unde era mulţimea și 
caleașca cu osânditul, un puhoi de oameni pe jos și călări, 
care alergau cât îi ţineau picioarele și strigau din răsputeri: 

— Ungurii... Vin ungurii... Dușmanul e la porţile orașului... 
Vin ungurii! 

Bubuiturile de tun, împușcăturile, strigătele acestea, 
tipetele femeilor care ieșeau de prin case îngrozite cu 
pruncii în braţe, îi încremeniră pentru o clipă, atât pe cazaci, 
cât și pe curioși. 

Încremenirea aceasta însă, nu ţinu decât o singură clipă, 
căci pe urmă, conștiința primejdiei care se apropia, dezlănțui 
o panică ce nu poate fi descrisă. 

Mulțimea, care mai înainte alerga plină de avânt după 
plutonul de execuţie, căuta acum să fugă înapoi, înapoi, spre 
centrul orașului. Dar drumul îi era baricadat de birjele care 
ocupau strada și puhoiul nu se putea scurge decât prin 
îngustele locuri rămase libere printre trăsurile care și ele 
încercau zadarnic să întoarcă. 

De aici înghesuială, îmbulzeală, ţipete, înjurături, oameni 
călcaţi în picioare, femei leșinate, într-un cuvânt un adevărat 
infern în care fiecare căuta să treacă peste cel dinaintea sa, 
pentru a scăpa cu o clipă mai de vreme de primejdie. 

Și strigătele deznădăjduite de „Fugiţi... vin ungurii!” ale 
puhoiului care se revărsase din strada lăturalnică și care 
acum se amestecase ca o mare ca să înainteze furioasă, 
distrugând tot ceea ce i se ivea în cale, nu făceau decât să 
mărească și mai mult spaima, să înteţească panica. 


Și deznădăjduita îmbulzeală era cu atât mai cumplită cu 
cât, în mijlocul mulţimii apărute din strada lăturalnică se 
găseau și vreo trei călăreţi care căutau să-și croiască drum 
printre rândurile celor ce se înghesuiau, ei părând cei mai 
îngroziţi de vestea apropierii ungurilor. 

Comandantul închisorii căuta să-și adune cazacii 
împrăștiați și luaţi de vâltoarea mulțimii, vrând-nevrând, dar 
chiar dacă strigătele lui ar fi fost mai puternice decât 
urletele mulțimii și bubuiturile tunurilor, totuși, soldaţilor le- 
ar fi fost cu neputinţă să se supună deoarece ei erau luaţi de 
puhoi și duși cu cai cu tot spre baricada alcătuită de birjele 
din care unele fuseseră  răsturnate de mulţimea 
înspăimântată, care căuta să fugă. 

La un moment dat, caleașca dispăru chiar din faţa ochilor 
săi, ascunsă fiind de zidul celor vreo treizeci de călăreţi care 
în masă compactă izbutiseră să-și croiască drum cu pieptul 
cailor până aproape de trăsurile de piaţă. 

Câţiva voinici mai cu inimă, care ajunseră până la trăsuri, 
luară trei din acestea și le traseră din drum astfel încât acum 
mulţimea putea să se scurgă mai ușor spre centru. 

Pe strada astfel deblocată întrucâtva, puhoiul de oameni 
alerga acum nebunește spre piaţă, ducând cu sine chiar și pe 
ungurii care ar fi vrut să rămână locului, pentru a-și primi 
fraţii de neam. 

Chiotele și strigătele nu încetaseră însă nici acum, panica 
continuând să fie aceeași. 

Cei care locuiau prin împrejurimi se luptau din răsputeri 
să iasă din curentul puhoiului pentru a se înapoia pe la 
casele lor, spre a-și salva soţia, copiii, rudele, cei care 
fugeau înainte strigând din răsputeri: 

— Români, fugiţi!... Vin ungurii! 

Încetul cu încetul însă, locul unde se petreceau aceste 
scene de groază se mai goli. Populaţia izbutise să fugă, 
puhoiul venit de pe strada lăturalnică se scursese și el spre 
centru cu călăreţi cu tot și în sfârșit, comandantul închisorii 
izbuti să adune trei din cei șase cazaci care alcătuiau 


plutonul de execuţie. Ceilalţi trei sau fugiseră și ei de teamă, 
sau fuseseră luaţi cu de-a sila de curentul mulţimii. 

Tunurile nu mai bubuiau, nici împușcături nu se mai 
auzeau. 

Cu toate acestea, situația comandantului închisorii era 
acum mai critică decât fusese înainte. 

La fața locului izbutiseră să rămână vreo cincisprezece- 
douăzeci de locuitori unguri care acum intonară imnul lui 
Kossuth și luară o poziţie foarte dușmănoasă faţă de ofițer și 
cei trei cazaci. 

În vreme ce unii cântau, ceilalţi îi huiduiau și-i înjurau pe 
ruși, câţiva din ei punând chiar mâna pe pietre pentru a 
arunca în cazaci. 

Comandantul închisorii văzând că gluma se îngroașă, 
porunci încărcarea armelor și cele trei puști ale cazacilor se 
îndreptară asupra manifestanţilor. 

Pentru o clipă, ungurii se uluiră. Îndată după aceea însă 
unul din ei strigă: 

— Nu vă temeţi, ungurilor, fraţii noștri sunt la porţile 
orașului! N-aţi auzit ce aproape au bătut tunurile lor? Jos cu 
rușii! Jos cu valahii! Jos cu austriecii! 

Comandantul închisorii, pentru a-i speria pe manifestanți, 
porunci să se tragă o salvă în aer, ceea ce nu rămase fără de 
efect. 

Ungurii se împrăștiară îndată, fiecare ascunzându-se prin 
casele de prin apropiere pe după colţuri de stradă. 

În același timp, din spre piaţă se ivi în goană nebună un 
detașament de cazaci care trecu ca vântul pe lângă caleașca 
cu prizonierul îndreptându-se spre marginea orașului. 

Pesemne că la comandament se prinsese de veste despre 
apropierea ungurilor și acum trupa era îndreptată spre 
periferiile Alba Iuliei, pentru a întâmpina dușmanul, care 
fără îndoială că nu izbutise să se apropie atât de pe 
neașteptate decât numai în urma vreunei trădări. 

În câteva minute toate regimentele rusești din Alba Iulia 
își părăsiră cazărmile și se așezară în jurul orașului pentru a 
întâmpina dușmanul. 


Comandantul închisorii nu se mai putea gândi să-și 
urmeze drumul. Plutonul de execuţie îi fusese înjumătăţit și 
de altfel, nici nu mai putea îndrăzni să iasă din oraș spre a 
executa sentința, deoarece la poarta cetăţii se putea prea 
bine să dea de unguri. 

După o scurtă chibzuinţă, hotărî să se înapoieze cu 
prizonierul la închisoare și apoi să se ducă să ia noi ordine 
de la generalul Luders asupra celor ce avea de făcut. 

Cum vizitiul dispăruse și el de pe capră, pesemne că 
fugise de teama ungurilor, ofițerul îi porunci unuia din cei 
trei cazaci să ia hăţurile în mână și pe cât putură caii de 
iute, se înapoie la închisoare. 

În curtea temniţei, comandantul închisorii coborî de pe cal 
și apropiindu-se de caleașcă spre a descuia ușa, le zise 
cazacilor: 

— Veţi duce prizonierul înapoi în celulă și veţi sta acolo de 
gardă până când mă înapoiez eu de la comandant. 

Cu aceste cuvinte vâri cheiţa în mica broască a ușii dar 
spre marea lui mirare băgă de seamă că ușa nu mai era 
încuiată. 

— S-o fi uitat eu descuiată? se întrebă ofițerul, nedumerit. 
Nu se poate! Mi-aduc bine aminte că am încuiat amândouă 
ușile! 

Cu vădită neliniște, comandantul închisorii deschise iute 
ușa trăsurii și... scoase un strigăt de groază. 

Trăsura, în care îl încuiase pe prizonier cu o jumătate de 
ceas mai înainte era... goală. 

Doctorul Leonida  Kipriotis, condamnat la moarte, 
dispăruse. 

Pământul începu să se învârtească în jurul bietului ofiţer, 
un nod i se așeză în gât, amenințând să-l înăbușe și ameteala 
ce-l cuprinse fu atât de mare încât trebui să se sprijine cu 
mâna de trăsură spre a nu cădea jos. 

— Ce ai, tătucă? îl întrebă unul din cazaci, apropiindu-se 
de el. Ţi-e rău? 


— Prizonierul... osânditul la moarte... a dispărut! îngână 
ofițerul, doborât cu totul de această întâmplare care putea 
să-i năruiască toată cariera. 

Un alt strigăt de groază, scos de data aceasta de cazac, 
răsună în curtea închisorii unde soldaţii, care se pregăteau 
și ei de luptă împotriva ungurilor, se adunaseră curioși în 
jurul camarazilor lor veniţi cu caleașca. 

Firește că acolo în oraș, ea stârni mai puţină senzaţie 
decât în închisoare, deoarece lumea era preocupată de 
apropierea ungurilor a căror venire era trâmbițată cu groază 
pe toate străzile. 

După ce-și mai reveni puţin în fire, comandantul închisorii 
sări pe cai și alergă la generalul Luders spre a-i raporta 
nenorocirea. 

Cu toate că soarele nici nu răsărise încă bine pe cer, 
generalul Lüders era în cabinetul său. Bubuiturile tunurilor 
îl făcuseră să sară din pat înainte de vreme iar vestea 
apropierii ungurilor îl înfuriase peste măsură. 

El porunci îndată ca toate punctele strategice din jurul 
orașului să fie ocupate, apoi trimise numeroase iscoade, să 
vadă de unde venea armata aceasta ungurească și cât de 
puternică era. 

Când comandantul închisorii intră în cabinetul generalului 
Lüders, acesta se plimba enervat prin încăpere, așteptând 
întoarcerea celor dintâi iscoditori... 

— Ce este, maiorule? îl întrebă Luders pe comandantul 
închisorii. Ai executat sentința? 

— Nu Excelenţă! răspunse ofițerul, lăsându-și ochii în jos. 

— De ce? 

— Fiindcă prizonierul a fugit!! 

— Ce spui?... A fugit prizonierul? întrebă generalul 
Lüders, la care, dacă comandantul închisorii ar fi avut 
curajul să se uite, ar fi văzut cu nespusă mirare că vestea 
aceasta n-avea de loc aerul să-l supere pe general, 
dimpotrivă, parcă-i pricinuia o bucurie ascunsă. 

— Da, Excelenţă, a fugit! îngână maiorul, care se și vedea 
trimis în fața Consiliului de Război. 


— Dar cum a putut fugi de sub o pază atât de severă ca 
aceea pe care ai rânduit-o dumneata în jurul lui la 
închisoare? 

— N-a fugit din închisoare, Excelenţă! răspunse maiorul și 
în câteva cuvinte îi explică generalului cele petrecute. 

— Așadar, prizonierul s-a strecurat din trăsură în timpul 
panicii pricinuite de venirea ungurilor? întrebă generalul. Ei 
bine, dar atunci nu trebuie să fii atât de amărât, căci nu e 
vina dumitale. A fost un caz de forță majoră. 

De-abia acum îndrăzni comandantul închisorii să-și ridice 
ochii din pământ spre a se uita nedumerit la superiorul său. 

— Da, da, repetă generalul, fără urmă de mânie. Nici eu în 
locul dumitale n-aș fi putut face altceva, decât să constat 
fuga. 

— Atunci... atunci ce este de făcut? îngână maiorul. 

— Deocamdată, vezi bine și dumneata că avem buclucuri 
mai mari decât fuga unui prizonier. Să vedem ce este cu 
ungurii aceștia care ne-au căzut peste cap, Dumnezeu știe 
cum și de unde, căci ieri încă, nu era picior de ungur 
înarmat cale de-o poștă în jurul Alba Iuliei. Dacă n-aș fi auzit 
cu urechile mele bubuiturile tunurilor, aș fi zis că totul nu 
este decât o poveste. 

— Una din patrulele de recunoaștere s-a întors Excelenţă! 
anunţă atunci aghiotantul, din pragul ușii. 

— Să vină ofițerul! răspunse generalul cu înfrigurare. 

O clipă mai târziu intră în cabinet un tânăr sublocotenent 
de cazaci, plin de praf, numai o nădușeală, gâfâind. 

— Excelenţă, raportă ofițerul, am fost până dincolo de 
Șard, dar nici urmă de armata ungurească n-am văzut. 

— Ciudat, răspunse generalul, căci de acolo se părea că 
vin bubuiturile. 

— Şi noi așa am crezut! zise ofițerul. Dar posturile noastre 
nu știu nici ele nimic. Detașamentul din Şard a auzit 
bubuiturile tunurilor dar spuneau că vin dinspre Alba Iulia. 

— Au înnebunit... 

— A doua patrulă a sosit, Excelenţă! anunţă aghiotantul 
din nou. 


Generalul făcu un semn cu mâna și un alt ofițer, tot atât 
de obosit și plin de praf ca și cel dintâi, intră în odaie și 
raportă: 

— Excelenţă, am cercetat malul Mureșului de la Oarda 
până la Sântimbru, dar n-am dat peste nicio armată 
ungurească! Populaţia și posturile noastre sunt liniștite, 
bubuiturile tunurilor i-au cam pus doar în nedumerire. 

— Şi pe ei? exclamă generalul. La naiba, dar dacă nici 
dinspre Mureș nu vin ungurii, atunci pesemne că sunt 
ascunși prin pădurile Măgurei! 

Peste câteva minute veni însă și patrula care cercetase 
Pădurea Măgurei, dar nici aceasta nu descoperise picior de 
ungur. 

— Am înnebunit oare cu toţii? strigă generalul Lüders în 
culmea nedumeririi. Toţi am auzit tunurile atât de aproape 
încât ai fi zis că bătălia se desfășoară colea, în piaţa orașului, 
populaţia fugea înspăimântată strigând că vin ungurii și 
acum nimeni nu găsește dușmanul. Ce să mai fie și asta? 
Dacă aș trăi în evul mediu aș zice că la mijloc este o 
vrăjitorie! 

— E numai o greșeală deplorabilă, Excelenţă! zise atunci 
cineva din pragul ușii. 

— A, domnul Avram lancu! exclamă generalul Liiders care 
ieși în întâmpinarea Craiului Munţilor, care într-adevăr se 
ivise în odaie alături de tribunul Nicolae Corcheș. 
Dumneavoastră aţi auzit tunurile? 

— Cum să nu le aud, când erau chiar ale mele? răspunse 
Craiul Munţilor. 

Generalul Lüders făcu un pas înapoi și exclamă: 

— Pentru Dumnezeu, dar unde v-aţi bătut cu ungurii, căci 
tot ţinutul a fost curăţit de ei? 

— Nu ne-am bătut cu nimeni, Excelenţă, răspunse Iancu, 
zâmbind. Să vedeţi însă ce s-a întâmplat. Prietenul meu, 
tribunul Nicolae Corcheș, aici de faţă, intrând ieri în vorbă 
cu un ofițer de-al dumneavoastră, acesta i-a spus că astăzi 
este ziua de naștere a Majestății Sale Ţarul Rusiei și că 
această zi însemnată pentru poporul rusesc va fi salutată în 


zori cu douăzeci și una de lovituri de tun, îndemnându-l 
chiar pe Corcheș să tragem și noi românii câteva lovituri în 
sănătatea marelui nostru aliat. Chiar fără sfatul ofițerului 
dumneavoastră, aflând despre însemnătatea zilei, fiți 
încredinţaţi Excelenţă că am fi sărbătorit-o după cum se 
cuvenea. 

— Dar astăzi nu este ziua ţarului, domnule Iancu! zise 
generalul Lüders, încă tot nedumerit. 

— Acum știu și eu acest lucru, Excelenţă, răspunse Avram 
Iancu. Prietenul meu Corcheș însă, nu putea pune la îndoială 
buna credinţă a unui ofiţer din armata rusească și nici nu-și 
putea închipui că acesta își va îngădui să facă cu el o glumă 
atât de nelalocul ei. Având deci încredere în cuvântul 
ofițerului rus și neputând bănui că totul nu era, după cum se 
pare acum, decât o glumă de prost gust, fără a mă mai 
întreba pe mine, i-a poruncit artileristului nostru să tragă în 
zorii zilei unsprezece lovituri oarbe de tun pentru a saluta 
ziua de naștere a ţarului. 

— Așadar... așadar tunurile dumneavoastră.... exclamă 
generalul Luders, mirat. 

— Da. Excelenţă, întregi Craiul Munţilor, tunurile noastre 
au tras cele unsprezece lovituri. 

— Dar atunci, reluă generalul, atunci de unde zvonul cu 
venirea ungurilor? 

— În privinţa aceasta, răspunse Avram Iancu, n-aş putea 
să vă dau lămuriri precise. Cred însă că lucrurile s-au 
petrecut astfel. Cineva, auzind tunurile, va fi spus, să nu fie 
ungurii! Un altul mai fricos va fi spus, să știți că ei sunt, iar 
al treilea a spus hotărât, vin ungurii! Așa se întâmplă de 
obicei și mai ales teama îl face pe om să exagereze. 
Bănuiala, o vorbă aruncată într-o doară, ajunge într-a treia 
gură certitudine și dacă astfel s-au petrecut lucrurile nu 
trebuie să ne mirăm că panica a luat proporţiile pe care le 
cunoaștem. De altfel, chiar câţiva oameni de-ai mei care se 
găseau în oraș, au venit în tabără, alergând în ruptul capului 
și strigând cât îi ţinea gura că vin ungurii! Vedeţi ce 
înrâurire are panica asupra spiritelor oamenilor. 


— Ce încurcătură! Ce încurcătură! exclamă generalul 
Luders, clătinând din cap cam nemulțumit. Să alarmezi un 
oraș întreg, o armată întreagă! 

— Şi, mă iertaţi, Excelenţă, se amestecă atunci în vorbă și 
comandantul închisorii, uitându-se furios la tribunul Nicolae 
Corcheș, să dai și prilej unui osândit la moarte să fugă! 

— Așa este! zise generalul. Dumneavoastră nu știți, 
domnule Iancu, că folosindu-se de această panică, ucigașul 
prinţului Gorciacov, care tocmai era dus spre locul execuţiei, 
a dispărut fără urmă. 

Avram Iancu fu vădit mâhnit de această știre care-l 
surprinse în cel mai mare grad. 

— Prietenul Corcheș m-a rugat să-l însoțesc la Excelenţa 
Voastră, zise Avram lancu, spre a-și cere scuze pentru 
ușurința cu care a dat ascultare sfaturilor unui ofiţer. l-am 
îndeplinit rugămintea și am venit. Acum, când văd ce urmări 
a avut gluma proastă pe care și-a îngăduit-o ofițerul, mă simt 
dator să atrag atenţia Excelenței Voastre asupra faptului că 
dacă este un vinovat de cele petrecute, acesta nu poate fi 
decât ofițerul care trebuia să-și dea seama de urmările pe 
care le putea avea gluma lui. 

Generalul Lüders văzu îndată că Avram Iancu avea 
dreptate. Dacă astfel stăteau lucrurile, vinovat nu putea fi 
decât ofițerul. 

— Aveţi dreptate, domnule Iancu! Şi l-aș ruga pe domnul 
Corcheș să-mi spună numele ofițerului, spre a-l pedepsi după 
cum merită, spre a-i lua pofta de a-și mai îngădui și altădată 
o asemenea glumă nepotrivită. 

Tribunul Corcheș se cam încurcă la întrebarea generalului 
și tăcu câteva clipe. 

Pe urmă însă, răspunse: 

— N-aș putea să vă dau numele lui, Excelenţă, deoarece 
numai ieri l-am cunoscut într-o cârciumă și cum toată 
convorbirea noastră n-a ţinut decât câteva minute, nu i-am 
ținut minte numele. 

— Asta e destul de supărător! zise generalul. Nădăjduiesc 
însă că dacă l-ai vedea, l-ai recunoaște! Căci atunci voi 


aduna toţi ofiţerii din garnizoană și ni-l vei putea arăta. Ce 
grad avea? 

Tribunul tresări, dar răspunse: 

— Nu știu sigur, cred însă că locotenent sau căpitan! 

Generalul Luders se pregătea tocmai să-și exprime 
mirarea faţă de răspunsurile șovăielnice pe care le dădea 
tribunul, când maiorul lagnov, care intrase de mult, gâfâind, 
în cabinetul comandantului, dar care tăcuse până atunci, 
deoarece nu îndrăznea să-l întrerupă pe generalul Lüders, 
nu se mai putu stăpâni și adresându-se tribunului îi zise cu 
înfrigurare: 

— Domnule Corcheș, te rog, gândește-te bine, nu cumva 
era locotenent? 

Nicolae Corcheș se întoarse spre maiorul lagnov, spre a 
vedea cine se mai amesteca în acest interogator care-i era 
vădit neplăcut. 

Faţa șefului secţiei de contra-spionaj îi trăda o enervare 
grozavă, ceea ce mări și mai mult încurcătura tribunului. 

— Se poate, răspunse el nehotărât, se poate da... cred 
chiar că era locotenent! 

— Da, da, reluă Iagnov cu înfrigurare, un locotenent de 
statură mijlocie, blond, cu ochii foarte vii și cu urma unei 
tăieturi vechi în partea stângă a obrazului, nu-i așa? 

— Ba da, așa este! răspunse Corcheș la întâmplare. 

— Aha, bănuiam eu! strigă maiorul lagnov, care 
întorcându-se spre generalul Lüders, zise: 

— Excelenţă, am onoarea să vă raportez că ne găsim în 
faţa unei josnice și mizerabile trădări! 

Nicolae Corcheș îngălbeni și instinctiv făcu un pas mai 
spre ușă. 

— Ce trădare, maior lagnov? întrebă generalul Lüders, 
încruntat. 

Apoi, văzând că maiorul nu vrea să vorbească din pricina 
persoanelor de față, urmă: 

— Vorbește, fără teamă, lagnov. Toţi cei de aici sunt 
oameni a căror bună-credinţă n-o putem pune la îndoială. 


— La ordinele Excelenței Voastre! răspunse lagnov, 
lipindu-și călcâiele. Excelenţa Voastră își mai amintește de 
ordinul ce i-a fost dat ieri locotenentului Pavlovici în privința 
prezicătoarei Juliette Mauras, a urmăririi ei și a 
percheziționării bagajelor sale la poarta orașului, unde urma 
să fie arestată. 

— Firește că-mi amintesc! răspunse generalul. Şi 
nădăjduiesc că ordinul meu a fost executat iar franțuzoaica 
noastră se găsește acum sub pază sigură. 

— Nu, Excelenţă, răspunse lagnov, franțuzoaica a plecat, 
pesemne cu prada ei, deoarece locotenentul Pavlovici a 
poruncit patrulei s-o lase să părăsească orașul, sub cuvânt 
că Excelenţa Voastră a revenit asupra ordinului dat. 

— Cum? strigă generalul Lüders înfuriat, locotenentul 
Pavlovici a îndrăznit să spună una ca asta? A îndrăznit să 
dea porunci împotriva ordinelor mele? 

— A făcut-o... Excelenţă! răspunse Iagnov. 

— Şi... și prezicătoarea a fugit, cu prada sa? întrebă 
generalul, care parcă nici nu îndrăznea să se uite spre 
Avram lancu, ca și când ar fi vrut să-i ascundă ceva. 

— Da, Excelență, răspunse şeful serviciului de 
contraspionaj, prezicătoarea a fugit, cu prada sa și cu... 
locotenentul Pavlovici. 

Toţi cei de față, chiar și Nicolae Corcheș, scoaseră un 
strigăt de uimire. 

Strigătul generalului Lüders nu mai era însă o simplă 
exclamațţie, ci un urlet sălbatic de mânie, așa cum se poate 
auzi la fiarele înfuriate de prin menajerii când li se dă de 
mâncare și li se pare că tovarășul de alături vrea să le-o ia. 

— Cum, maior lagnov, strigă el ca ieșit din fire, 
locotenentul Pavlovici, omul dumitale de încredere, cel mai 
iscusit ofiţer al serviciului dumitale, pe care zilele acestea l- 
am decorat de-abia cu ordinul Catherinei cea Mare, a fugit 
cu... femeia aceea? 

Bietului general nu-i venea să creadă că un ofițer rus și 
încă din cei mai buni, fusese în stare de o asemenea faptă. 


Om de o cinste neprihănită, sclav al datoriei și al 
cuvântului, generalul Lüders nu-și putea închipui că un ofiţer 
și-ar putea călca într-un chip atât de josnic jurământul făcut 
și vestea aceasta îl ului, îl năuci cu totul, căzu ca un trăsnet 
asupra lui. 

— Da, Excelenţă, răspunse lagnov cu toată importanţa pe 
care credea că trebuie să i-o dea întâmplării. Și acum, după 
fuga lui mișelească încep să înțeleg anumite lucruri, care la 
început mi se păreau nelămurite, pe care nu le puteam 
înțelege. Acum îmi dau seama că tot ceea ce ne-a povestit 
despre cele petrecute în camera hotelului Panonia erau 
minciuni, menite să ne încurce, să ne îndepărteze cât mai 
mult de adevăr, pentru a avea mână liberă, pentru a putea 
lucra în liniște la ticăloșia pe care o punea la cale. Minciună 
a fost reînvierea lui Stanislau Rimsky, minciună a fost 
misterioasa putere pe care prezicătoarea părea că o are de 
la Yezedi sau cum îl mai chema pe pretinsul preot din Indii, 
minciună a fost gândul franţuzoaicei de a-l răpi pe căpitanul 
Mihu. 

— De a-l răpi pe căpitanul Mihu? exclamă Avram Iancu în 
culmea uimirii. 

Generalul Lüders păli. 

De ceea ce se temuse, se întâmplase. 

Maiorul lagnov spusese de faţă cu Avram Iancu jumătate 
din taina pe care Craiul Munţilor nu trebuia s-o afle, sau 
măcar nu deocamdată. 

Generalul avusese prilejul să se încredințeze că Avram 
Iancu ţinea foarte mult la căpitanul Mihu și știa că vestea 
răpirii acestuia îl va amări grozav pe căpetenia românilor. 
De aceea, Luders voia să-i ascundă Craiului Munţilor 
adevărul cât s-ar fi putut mai mult, cu atât mai vârtos cu cât 
chiar unul din ofițerii săi dăduse o mână de ajutor la această 
răpire și nădăjduind că tot va izbuti să pună mâna pe fugară, 
pentru a-i smulge prada din gheare. 

Stăpânit de această temere, generalul Lüders, nici nu 
înţelese bine rostul cuvintelor lui Iagnov, și încurcat, îi zise 
următoarele lui Avram Iancu: 


— Da, domnule Iancu. O prezicătoare, cu numele de 
Juliette Mauras, l-ar fi răpit pe căpitanul Mihu deoarece 
acesta nu voia să dea ascultare rugăminţilor sale de 
dragoste. 

— Excelenţă, asta nu se poate! strigă Craiul Munţilor, vădit 
enervat. 

— Totuși, oricât ar fi de dureros și de neplăcut, mai ales 
pentru noi, așa este. Căpitanul Mihu a fost răpit de Juliette 
Mauras. 

— Nu-i adevărat, Excelenţă! se amestecă maiorul lagnov. 
Căpitanul Mihu n-a fost răpit de prezicătoare. 

— Iagnov, cum îndrăznești... tună generalul. 

Dar maiorul, sigur pe ceea ce spune, nici nu-l lăsă măcar 
să sfârșească, ci zise: 

— Excelenţa Voastră n-a fost atent la ceea ce am spus mai 
adineaori. Toată povestea cu hotărârea franțuzoaicei de a-l 
răpi pe căpitanul Mihu, este numai o născocire a 
locotenentului Pavlovici, care pesemne că alcătuise un plan 
drăcesc, pe care încă nu-l cunosc în amănunţime, pentru a-și 
pune în practică un alt gând. 

— Ilagnov, vorbește mai lămurit, căci simt că înnebunesc! 
exclamă bietul general Lüders, căzând pe un scaun. 

— Excelenţă, reluă șeful serviciului de contraspionaj, după 
cum am putut lega eu feluritele fire ale acestei josnice 
trădări, lucrurile s-au petrecut în chipul următor: 

Locotenentul Pavlovici, fire cinstită, harnică și conștient 
de datoria sa, s-a dus s-o pândească pe prezicătoare așa 
după cum i s-a poruncit. Frumuseţea Juliettei Mauras, însă, 
căci e bine să recunoaștem că franțuzoaica este foarte 
frumoasă, l-a orbit și căzut pradă patimii, și-a uitat de 
datorie și-a călcat onoarea de om, de ofițer, și-a călcat 
jurământul. Juliette Mauras i-a sucit capul lui Pavlovici care 
a ajuns astfel o jucărie, o unealtă în mâinile prezicătoarei. 

— Să fie cu putință? exclamă generalul Luders, uluit. 
Pavlovici, un ofițer atât de bun? 


— Da, Excelenţă, a fost cu putinţă, urmă maiorul lagnov. 
Patima ne face adeseori să fim martori la întâmplări pe care 
niciodată nu le-am fi crezut cu putinţă. 

Dar să urmez cu explicarea faptelor, așa cum cred eu ca s- 
au întâmplat, judecând după cele petrecute și aflate până 
acum. 

Juliette Mauras, din motive care îmi scapă încă, voia cu 
orice preţ să-l salveze pe asasinul prințului Gorciacov, ceea 
ce de altfel reiese chiar din rugămintea de grațiere pe care 
v-a făcut-o ieri. 

— Da, da! îngână generalul, îngândurat. 

— Pentru ajungerea acestui scop, continuă maiorul, 
locotenentul Pavlovici putea să-i fie de un ajutor nespus de 
preţios. A pus deci ochii pe el și l-a subjugat. După ce l-a 
prins în mrejele sale, după ce și l-a făcut un sclav fără voință 
proprie, au alcătuit un plan diabolic, pentru salvarea 
osânditului de la moarte. Nu știu ce rol urma să joace figura 
lui Stanislau Rimsky în acest plan. Poate că după cum am 
mai spus, născocirea prezenţei lui în hotel n-avea alt scop 
decât să vă silească pe Excelenţa Voastră să-l însărcinaţi pe 
Pavlovici și pe mai departe cu supravegherea prezicătoarei, 
care se temea să nu se trimită altcineva pe urmele ei. 

Spun poate, fiindcă asupra acestui punct nu sunt încă 
lămurit. 

— Mai departe, mai departe! îl zori generalul Luders. 

— După ce Excelenţa Voastră i-a reînnoit însărcinarea de 
a o spiona pe Juliette Mauras, urmă maiorul lagnov, conform 
planului mai dinainte hotărât, locotenentul Pavlovici a căutat 
să-l întâlnească pe unul din căpeteniile românilor și 
întâmplarea a vrut să-i scoată în cale pe domnul Corcheș. 
Trădătorul a născocit atunci povestea, cum că astăzi ar fi 
ziua Majestății Sale Țarului și l-a sfătuit pe căpitanul român 
să se tragă și din tabăra românilor câteva lovituri de tun, 
pentru cinstirea aniversării marelui aliat. 

Neputând pune la îndoială, după cum bine a spus domnul 
Iancu, buna credinţă a unui ofiţer rus, mai ales că nimeni n- 
ar fi putut bănui ce scop se urmărea, domnul Corcheș i-a 


poruncit tunarului său să tragă în zori, tocmai când 
osânditul la moarte urma să fie dus spre locul de execuţie, 
unsprezece lovituri de tun. 

Tunarul s-a supus ordinului primit și odată cu ivirea 
zorilor a făcut să vorbească gurile tunurilor sale, încredinţat 
și el, bietul om, că prin aceasta preamărește ziua de naștere 
a Majestății Sale Ţarul Rusiei. 

Într-adevăr însă bubuiturile de tun erau menite de 
trădător să slujească josnicul său scop. 

La adăpostul lor, el a răspândit zvonul că vin ungurii, iar 
lumea sculată din somn mai devreme ca de obicei pentru a fi 
de faţă la execuţie, a fost cuprinsă de panică și s-a produs o 
învălmășeală de neînchipuit. În mijlocul acestei învălmășeli, 
nu i-a putut fi greu trădătorului să-l ajute pe osândit să 
dispară din trăsură. 

Tot sub scutul învălmășelii, trădătorul și fugarul s-au făcut 
nevăzuţi, fugind până undeva la marginea orașului, unde îi 
aștepta Juliette Mauras, despre care v-am spus cum a putut 
părăsi Alba Iulia, tot cu ajutorul locotenentului Pavlovici. 

Aceasta este, Excelenţă, mizerabila faptă a aceluia în care 
și Excelenţa Voastră și eu am avut atâta încredere! 

O tăcere adâncă urmă istorisirii maiorului lagnov. 

Toată lumea, dar mai ales generalul Luders era mai mult 
decât impresionat de cele auzite. 

Este adevărat că doctorul Leonida fiindu-i foarte drag și 
având mare stimă pentru priceperea lui în cele ale medicinii, 
nu se supărase prea mult, ba, în adâncul nemărturisit al 
sufletului său poate că-i păruse chiar bine că osânditul 
izbutise să evadeze. Cunoscând însă acum amănuntele 
acestei evadări, înțelegând că la mijloc era o josnică trădare 
a unui ofițer de-al său, pe care-l mai și copleșise cu onoruri, 
sufletul lui de om drept și cinstit se revoltă și revolta aceasta 
îl paraliză aproape, așa că timp de câteva minute nu fu în 
stare să rostească niciun cuvânt. 

Intr-un târziu, când cei din jurul său începură să 
vorbească în șoaptă între ei, generalul Liders îngână: 


— Așadar nici glumă n-a fost, ci mai rău, mult mai rău, o 
trădare a unui ofiţer rus? 

— Din nefericire, așa este Excelenţă! răspunse maiorul 
lagnov. 

— Dar Mihu... ce este cu căpitanul Mihu? întrebă 
generalul Lüders. L-a văzut cineva? Sunteţi încredințaţi că 
nu i s-a întâmplat nimic? Că n-a avut nicio legătură cu 
prezicătoarea? 

— Excelenţă, pot să vă dau amănunte și în privința 
aceasta! răspunse maiorul lagnov, cu importanţă. Căpitanul 
Mihu, prinzând de veste pesemne că vestita prezicătoare 
este în Alba Iulia, s-a dus și el, poate din credinţă, poate din 
curiozitate, să audă ce-i va spune oracolul. Aceasta s-a 
întâmplat după amiază. 

Acum, pesemne că vicleana prezicătoare, care a știut să 
momească regi și împărați, îi va fi spus și căpitanului Mihu 
lucruri care l-au uimit și care l-au făcut apoi ca seara să vină 
și cu soţia sa să o consulte asupra viitorului. Căci veţi 
recunoaște și dumneavoastră, Excelenţă, că dacă era vorba 
de propuneri de dragoste, așa cum locotenentul Pavlovici ne- 
a făcut pe noi să credem, atunci căpitanul Mihu nu s-ar fi 
dus seara la ea, cu soţia sa cu tot! 

Ori, este neîndoielnic că domnul Mihu a fost aseară, până 
târziu la prezicătoare. Aceasta mi-a fost confirmat și de 
portarul hotelului și de proprietar. 

Afară de aceasta, servitoarea de la etaj, mi-a mărturisit că 
locotenentul Pavlovici, în care ea credea un simplu fecior, a 
intrat în apartamentul Juliettei Mauras pe la ceasurile nouă 
seara și n-a mai ieșit de acolo decât în zori, când apoi a și 
părăsit hotelul. 

Reiese deci clar că între prezicătoare și locotenentul 
Pavlovici interveniseră legături de complicitate, pecetluite, 
fără îndoială și de legături mai intime, răsplata firească a 
trădării ofițerului. 

— Dar Mihu, căpitanul Mihu unde este? A fost văzut astăzi 
de dimineaţă? întrebă generalul Lüders care voia să fie sigur 
că voinicului nu i se întâmplase nimic. 


— Căpitanul Mihu a fost astăzi de dimineaţă pe la mine, 
zise Avram lancu, spre a-și lua rămas bun, deoarece afaceri 
personale îl chemau să fie pe duminică la Câmpeni. 

— Așadar l-aţi văzut, domnule lancu, nu încape nicio 
îndoială? 

— Firește! răspunse Craiul Munţilor. 

— De altfel, se amestecă în vorbă și Nicolae Corcheș, care 
acum părea forte mulţumit, eu însumi i-am dat ca însoțitori 
treizeci de oameni, ca nu cumva să fie atacat pe drum de 
vreo ceată de unguri din aceia care mai colindă ţinutul. 

— Vă mulțumesc domnilor, răspunse generalul Luders, că 
m-ati liniștit măcar în această privinţă, deoarece eram foarte 
îngrijorat de soarta voinicului dumneavoastră tovarăș și 
prieten. Un ticălos, un nemernic, din păcate un ofiţer al 
armatei rusești, a încercat să-l ponegrească, pe semne cu 
scopul de a-l aresta, pentru că știa că seara va veni din nou 
la prezicătoare cu soţia sa și deci, îi stătea poate în calea 
uneltirilor sale sau îl împiedica să-și primească josnica 
răsplată a trădării sale. 

— Aveţi dreptate, Excelenţă, zise maiorul lagnov. Acesta 
trebuie să fie motivul pentru care Pavlovici ni l-a înfățișat pe 
domnul Mihu ca pe Stanislau Rimsky. 

— Da, urmă generalul Luders, închipuiţi-vă domnilor că 
nemernicul acesta a venit să ne spună că domnul Mihu n-ar fi 
nimeni altul decât Stanislau Rimsky, unul din cei mai vestiți 
bandiți pe care i-a cunoscut vreodată Rusia și care se poreclise 
singur, Vulturul Morţii. Vă mărturisesc însă și vă rog să mă 
credeţi că, chiar dacă n-aș fi știut cu siguranţă că Stanislau 
Rimsky a fost executat cu mulţi ani în urmă în curtea închisorii 
Petropavlovsk, tot n-aș fi pus o clipă la îndoială adevărata 
persoană a căpitanului Mihu, care mi-a fost recomandat de 
dumneavoastră domnule Iancu, ca cel mai viteaz dintre viteji. 

— Așa și este, Excelenţă, confirmă Craiul Munţilor. De altfel, 
cum ar putea să fie căpitanul Mihu, român neaoș din ţara 
Românească, una și aceeași persoană cu vestitul bandit din 
Rusia? Tocmai asta mi-am zis și eu, răspunse generalul, și tocmai 
de aceea nici n-am dat ascultare cererii trădătorului care voia să- 


mi stoarcă ordinul de arestare al voinicului, pesemne, după cum 
am spus, fiindcă domnul Mihu îi cam încurca socotelile prin 
venirea lui la prezicătoare. 

— Acum însă, urmă Lüders după o scurtă pauză, trebuie 
să luăm măsurile necesare pentru prinderea trădătorului și a 
complicei sale. Maior lagnov, vei trimite câte o patrulă 
alcătuită din douăzeci de cazaci și un ofiţer pe toate 
drumurile care ies din Alba lulia și le vei porunci să-i 
urmărească în goana calului pe fugarii care trebuiesc să fie 
prinși, vii sau morți. 

După câte se pare, prezicătoarea, trădătorul și osânditul 
au fugit cu trăsura proprie a Juliettei Mauras. O trăsură, mai 
ales atât de încărcată cu bagaje, cum spuneţi că era caleașca 
prezicătoarei, nu poate înainta prea repede. De aceea, mai 
putem nădăjdui că oamenii noștri îi vor ajunge din urmă mai 
înainte ca fugarii să apuce să treacă dincolo de linia pe care 
se întinde frontul. 

— Maior lagnov, mai zise generalul, dumitale personal, îţi 
mulțumesc pentru destoinicia cu care ai descoperit această 
trădare la care nimeni nu ne-am fi gândit. Voi îngriji ca 
ministerul de război din Petrograd și chiar Majestatea Sa să 
afle despre meritele dumitale. Acum te rog însă, ia toate 
măsurile ca truda dumitale să nu rămână răsplătită numai pe 
jumătate și să putem pune mâna pe fugari. 

— Am înţeles, Excelenţă, răspunse maiorul lagnov, 
înclinându-se. Puteţi fi fără grijă, căci și în urmărirea 
fugarilor voi depune același zel ca și în descoperirea acestei 
trădări și nădăjduiesc că truda mea va fi încoronată de 
același succes pe care l-am dobândit și în afacerea unde 
Juliette Mauras a fost ajutată de locotenentul Pavlovici! 

Cu aceste cuvinte, șeful secţiei de contraspionaj își lipi 
călcâiele și părăsi cabinetul comandantului. 

Generalul mai stătu câtva timp de vorbă cu Avram lancu, 
apoi se îndepărtă și Craiul Munţilor, întovărășit de tribunul 
Nicolae Corcheș cu care venise la comandament. 


„Excelenţă, puteţi fi fără grijă, căci și în urmărirea 
fugarilor voi depune același zel, ca și în descoperirea acestei 
trădări și nădăjduiesc că truda mea va fi încordată de același 
succes pe care l-am dobândit și în afacerea unde Juliette 
Mauras a fost ajutată de locotenentul Pavlovici!”. 

Acesta a fost răspunsul maiorului lagnov, șeful secţiei de 
contraspionaj al armatei rusești din Ardeal la îndemnul 
generalului Luders de a lua toate măsurile necesare pentru 
prinderea fugarilor. 

Bietul om! Dacă ar fi știut el că acest „succes” în realitate 
însemna înfrângerea cea mai desăvârșită pe care el putea s- 
o sufere în toată cariera lui de șef al secţiei de 
contraspionaj! 

Noi știm că întâmplările s-au desfășurat cu totul altfel 
decât le închipuise mintea veșnic frământată de senzaţional 
a maiorului lagnov. El însă, ca un adevărat spion, de îndată 
ce prinse de veste că locotenentul Pavlovici o ajutase pe 
prezicătoare să părăsească orașul, se gândi la trădare, fără 
să caute să afle dacă nu cumva se întâmplase ceva ce ar fi 
putut să-l silească pe ofițer de-a face ceea ce a făcut. 

Intâmplarea voi ca el să sosească în cabinetul generalului 
Lüders tocmai când acesta îl interoga pe tribunul Nicolae 
Corcheș asupra ofițerului rus, despre care căpetenia 
românilor spunea că l-ar fi îndemnat să tragă loviturile de 
tun în cinstea pretinsei zile de naștere a ţarului. 

Creierul înfierbântat ai maiorului Ilagnov văzu îndată și în 
această „glumă” o uneltire a aceluia pe care mintea lui nu-l 
mai vedea decât ca pe un trădător și în câteva clipe fantezia 
lui născoci toată acea poveste diabolică pe care am văzut că 
i-a raportat-o generalului Luders cu siguranța omului care 
poate jura oricând de adevărul spuselor sale. 

Totuși, ce departe de adevăr era maiorul lagnov... 


CAPITOLUL 141 
ADEVĂRUL ÎN POVESTEA CU “VIN 
UNGURII!” 


Am văzut că, plecând de la închisoare, unde pătrunsese 
până la doctorul Leonida sub înfățișarea părintelui 
Mașuchin,  Stanislau  Rimsky se întorsese la locuința 
preotului căci acolo îl aștepta Dan Dragomir. 

De acolo, după ce-și reluă adevărata sa înfățișare și după 
ce se despărţi de Dan Dragomir care plecase să prindă vreun 
semn din partea osânditului, voinicul s-a dus de-a dreptul la 
tabăra lui Avram Iancu, pe care-l găsise tocmai sfătuindu-se 
cu prietenii săi. 

După sfat, Stanislau Rimsky îl luă deoparte pe tribunul 
Nicolae Corcheș, care-i era cel mai bun prieten în tabără și-i 
zise: 

— Frate Nicolae, aș vrea să stăm puţin de vorbă, numai 
între patru ochi, deoarece am o mare taină care-mi apasă 
sufletul și taina aceasta nu mă încumet să ţi-o dezvălui decât 
numai ţie, fiindcă într-un an și mai bine de când ne 
cunoaștem am avut prilejul să mă încredinţez de 
simțămintele pe care mi le porti. 

— Frate Mihule, răspunse  tribunul vădit mişcat, 
încrederea ta este o cinste pentru mine și-ţi mulţumesc 
pentru dovada de prietenie pe care mi-o dai. Dacă taina ta 
nu trebuie să fie auzită decât de mine, atunci să mergem în 
cortul meu, care este așezat la marginea taberei și unde 
nimeni nu ne poate auzi. 

Voinicii se îndreptară deci spre cortul tribunului unde 
intrară amândoi. 

Stanislau Rimsky se așeză pe un scaun la măsuţa din 
mijlocul cortului, iar Nicolae Corcheș, după ce aduse două 
pahare și o sticlă cu vin, luă loc în faţa voinicului și zise: 


— Acum, frate Mihule, descarcă-ţi inima și dacă trebuie să 

tac fii încredinţat că taina ta mă va urma în mormânt. 
Stanislau Rimsky dădu pe gât paharul de vin, apoi începu 
astfel: 

— Frate Nicolae, pentru a-ţi da putinţa să pricepi ceea ce- 
ți voi spune, trebuie să-ţi istorisesc toată viața mea. i-o voi 
spune cât mai pe scurt, pe de-o parte pentru a nu te plictisi, 
pe de altă parte, pentru că nici timpul nu-mi îngăduie o 
istorisire prea îndelungată. 

— Dacă viaţa ta a fost zbuciumată ca în aceste din urmă 
douăsprezece luni, răspunse căpetenia românilor, ceea ce eu 
bănuiesc că așa este, atunci istorisirea ei mă poate pasiona 
dar nu mă poate plictisi. 

— De zbuciumată, a fost foarte zbuciumată sărmana mea 
viață! 

_ — Cu atât mai interesantă deci și vrednică de a fi auzită. 
Incepe, frate Mihule! zise căpetenia românilor. 

— Mai înainte de toate, începu fostul Vultur al Morţii, 
trebuie să încep prin a-ţi destăinui că eu nu sunt român. 

— Nu ești român? exclamă Nicolae Corcheș neîncrezător. 
Glumești frate Mihule! Şi vorba și numele... 

— Şi totuși așa este! urmă Stanislau Rimsky. 

În cuvinte scurte, amintind numai despre întâmplările cele 
mai de seamă, își povesti viaţa, începând cu traiul liniștit de 
student la Universitatea din Varșovia și sfârșind cu uciderea 
prințului Gorciacov, la Alba Iulia. 

Nicolae Corcheș, ascultă cu interes crescând povestea 
aventuroasei vieţi a prietenului său, care adeseori trebuia să 
repete și chiar să-și dea cuvântul de cinste că totul era 
adevărat, atât de romantică i se părea această viaţă. 

Când Stanislau Rimsky sfârși, tribunul Nicolae Corcheș se 
ridică de pe scaun, veni la Rimsky și-l îmbrăţișă cu lacrimi în 
ochi spunându-i: 

— Ai fost un adevărat martir al libertăţii neamului tău, 
frate Mihule, ai fost un erou în luptele pentru dreptul la 
viaţă a poporului român și ai ajutat deci, două neamuri. 


Acesta este răspunsul pe care eu, tribunul Nicolae Corcheș, 
ţi-l dă la destăinuirea ta. 

Până acum o jumătate de ceas, îl blestemam pe acela care 
a tăiat firul vieţii prinţului Gorciacov, deoarece eu nu 
vedeam în el decât pe comandantul suprem al unei armate 
aliate, nu vedeam în el decât pe omul care cu trup și suflet 
era alături de cei asupriţi, pentru care sărise în foc. 

Acum însă, când știu că el însuși, acolo, în ţara lui, era un 
asupritor, când cunosc câteva din nemerniciile lui, când văd 
ce a fost în stare să facă omul acesta, acum binecuvântez 
mâna ce l-a lovit și în loc ca fapta ta să mă scârbească, să mă 
îndepărteze de tine, mă apropie și mai mult și întinzându-ţi 
mâna, mă face să-ţi spun: Frate Mihule, bine ai făcut! 

— Îţi mulțumesc, Nicolae! răspunse Stanislau Rimsky, 
adânc mișcat de simțămintele prietenului său. Numai că 
ceea ce vroiam să-ţi spun nu s-a sfârșit cu asta. 

Este vorba de prietenul meu, de doctorul Leonida 
Kipriotis, care mâine în zori va fi executat de ruși, fără să fie 
vinovat, sau în orice caz fără să fie vinovatul de căpetenie. 

— Înţeleg! răspunse românul, rămânând dus pe gânduri. 
Ai vrea să faci ceva pentru el, ai vrea, dacă s-ar putea, să 
împiedici executarea sentinţei... Iti mărturisesc însă că nu 
văd cum ai putea face aceasta! 

— Eu aș avea un plan, răspunse Stanislau Rimsky, dar 
pentru ducerea la îndeplinire al lui am nevoie de ajutorul 
tău, frate Nicolae și tare mie teamă că-mi vei refuza acest 
ajutor! A 

Tribunul nu răspunse îndată. Işi dădea seama că 
rugămintea pe care avea să i-o facă Mihu, urma să pună în 
grea cumpănă, pe de-o parte simțământul său de datorie, pe 
de altă parte simţământul de prietenie față de Mihu. 

— În orice caz, vorbește frate Mihule, zise el totuși, și fii 
încredinţat că tot ceea ce-mi va sta în putinţă, voi face. 

Stanislau Rimsky mai goli un pahar de vin, apoi zise: 

— Uite care este planul meu, frate Nicolae: 


În zorii zilei, când prietenul meu va fi dus spre locul 
execuției, să năvălesc cu vreo sută de oameni în oraș, 
strigând că „vin ungurii”. 

Populaţia se va înspăimânta, oamenii vor ieși de prin case 
și vor începe să fugă spre centrul orașului. Eu, cu oamenii 
mei în frunte, voi conduce puhoiul de oameni cuprinși de 
panică încât să ies în calea plutonului de execuţie. In 
învălmășeala care se va produce, voi izbuti să-i îndepărtez 
pe cazaci de comandant și la un moment dat, aruncându-i în 
spate o pelerină care să-l facă de nerecunoscut, îl voi 
împinge pe doctorul Leonida în mijlocul mulţimii cu care 
apoi va fugi și el spre piaţă, de unde pe urmă, cu un cal mai 
dinainte pregătit va părăsi orașul împreună cu mine, cu Dan 
Dragomir și cele trei doamne. 

— Planul nu este rău, răspunse românul, numai că de 
unde iei cei o sută de oameni pe care să te poţi bizui și care 
să știi că nu te vor trăda? 

— Bizuindu-mă pe prietenia ta, pe spiritul și dragostea ta 
de dreptate, răspunse Stanislau Rimsky, știind că și tu ești 
un apărător al celor oropsiți, m-am gândit să ţi-i cer ţie frate 
Nicolae. 

— Mie? exclamă tribunul, aproape speriat. Frate Mihule, 
dar nu te gândești că asta ar însemna o trădare? Oamenii 
mei, aliaţii rușilor, să pornească împotriva lor pentru a le 
smulge din mâini pe acela despre care ei cred că l-a ucis pe 
comandantul lor suprem? Frate Mihule, nădăjduiesc că nu 
te-ai gândit serios să-mi ceri asta! 

— Dacă mi-aş mai avea voinicii mei, răspunse Stanislau 
Rimsky, dacă cei treizeci de viteji ai mei n-ar fi pierit 
măcelăriți de unguri într-un chip atât de mișelesc, atunci nu 
m-aș fi gândit serios să-ţi cer aceasta, căci cu ei mi-aș fi 
putut duce planul la îndeplinire. Așa însă, sunt nevoit să 
apelez la sufletul tău bun, la dragostea ta pentru dreptate și 
să-ţi cer să mă ajuţi să-mi scap prietenul de la o soartă pe 
care n-o merită. 


Cuvintele fostului Vultur al Morţii, avură o adâncă 
înrâurire asupra tribunului și schimbară deodată, ca prin 
farmec, felul lui de a se gândi. 

— Da, voinicii săi, se gândi Nicolae Corcheș, treizeci la 
număr, s-au jertfit pentru cauza românismului și au murit de 
o moarte groaznică. Mai înainte de a aduce acest suprem 
sacrificiu pentru izbânda noastră, oamenii aceștia ne-au dat 
un ajutor pe care nu l-am putea răsplăti cu saci de aur pe 
care nu l-ar fi putut egala sute și mii de ostași. Timp de un 
an și mai bine, ei i-au hărțuit pe unguri zi și noapte, pe toate 
fronturile, i-au oprit în înaintări, i-au fugărit când erau de 
zece ori mai numeroși decât noi și au înfruntat moartea cu 
un dispreţ care a făcut din ei toţi câte un erou. 

Apoi, se gândi tribunul mai departe, omul acesta, 
căpitanul lor, a sărit în ajutorul nostru, cu toate că naţia 
noastră nu era a lui, și-a jertfit liniștea, averea, dându-ne 
chiar și bani când nu mai aveam. In lupta împotriva 
ungurilor a făcut adevărate minuni, la Sibiu i-a scăpat pe 
Laurian și Bălășescu, la Dealul $ovarului ne-a adus, prin 
destoinicia și curajul lui fără seamăn, două sute nouăzeci de 
cai, tot atâtea puști și tot atâţi prizonieri, el, de unul singur, 
de la Hatvani ne-a adus patru tunuri mari. Dumnezeule, dar 
ce n-a făcut omul acesta pentru noi și noi să-i refuzăm o 
mână de ajutor când ne roagă să-i scăpăm un prieten de la 
moarte? 

Tribunul, vrednicul și dreptul Nicolae Corcheș, se scutură 
ca de un gând rău de părerea avută mai înainte și zise: 

— Frate Mihule, meritele tale sunt prea mari pentru a-ţi 
putea refuza cererea. 

— Nu, frate Nicolae, răspunse voinicul cu hotărâre, așa nu 
primesc. Eu nu cer nicio răsplată pentru ceea ce am făcut, 
căci pornind spre plaiurile Ardealului spre a lupta cot la cot 
cu voi împotriva asupritorilor, eu nu m-am gândit să fiu 
răsplătit pentru aceasta. Nu, eu mă adresez sufletului tău 
drept, mă adresez inimii tale nobile și dacă ele îţi vor spune 
că trebuie să mă ajuţi, o vei face, dacă însă judecata ta îţi va 
șopti că n-ai dreptul s-o faci, că doctorul Leonida este un 


vinovat și trebuie să-și primească pedeapsa, atunci să nu mai 
pierdem vremea și mă voi duce singur, cu Dan, cu Mioara, 
Dochiţa și Pia și, sau îl vom scăpa pe prietenul nostru sau 
vom muri cu toţii! 

În faţa acestui om cu un suflet atât de mărinimos, în faţa 
acestei inimi atât de largi, tribunul Nicolae Corcheș se simţi 
ca un muritor de rând în faţa unui semizeu. 

— Frate Mihule, răspunse tribunul cu lacrimi în ochi, ești 
un munte, iar eu nu sunt decât o pietricică și cum se uită 
pietricica la măreţul munte cu râvnă, cu stimă, cu 
religiozitate, așa mă uit eu la tine. Sunt al tău, Mihule, cu 
trup și suflet, spune-mi ce să fac și mă voi executa! 

Mâinile celor doi voinici se împreunară peste masă și 
câteva clipe în cortul tribunului domni o linişte 
impresionantă. 

— Totuși, zise Nicolae Corcheș într-un târziu, îngăduie-mi 
să-mi spun și eu părerea. Planul nu e rău. Aș vrea însă, pe 
cât se va putea, să-l ducem la îndeplinire în așa chip încât 
nici unul din noi să n-aibă neplăceri și rușii să nu cunoască 
adevărul niciodată. 

— Cred că asta va fi foarte greu! zise Stanislau Rimsky. 

— Eu sunt de altă părere, urmă tribunul. Pentru a-i 
încurca pe ruși, pentru a-i păcăli în privinţa scopului și a 
planului nostru, eu mă gândesc că n-ar strica să ne folosim și 
de tunuri. Câteva bubuituri, trase sub un motiv oarecare, ar 
mări și mai mult panica pe care vrei s-o pricinuiești și ar 
îndreptăţi oarecum zvonul cu venirea ungurilor. În chipul 
acesta, poate că am putea să rânduim lucrurile astfel încât 
niciodată să nu se poată afla cine a fost acela care a strigat 
cei dintâi: „Vin ungurii!” 

Stanislau Rimsky își încruntase sprâncenele și căzuse pe 
gânduri. Ideea tribunului îi plăcuse, fără îndoială și acum se 
gândea, pesemne, cum ar putea fi dusă la îndeplinire. 

Trecu un minut, trecură două, trecură cinci, fără ca 
vreunul din ei să mai fi rostit vreo vorbă. 

În cele din urmă, Stanislau Rimsky își ridică deodată 
capul, lovi cu pumnul în masă și strigă: 


— Am găsit! Ideea ta, frate Nicolae a fost într-adevăr 
genială. 

— Să auzim! zise tribunul scurt, stăpânit de o curiozitate 
atât de mare, încât nu voia parcă să-și piardă timpul nici 
măcar cu o întrebare mai lungă. 

— Iată planul meu, modificat după ideea ta: 

Dan Dragomir se va îmbrăca în portul naţional de prin 
partea locului și cu noaptea în cap, va începe să colinde 
străzile din jurul locului de execuţie, căutând să găsească 
doi trei oameni cu care să stea de vorbă. În timpul acesta, 
eu, cu câţiva oameni de încredere, pe care mi-i vei da tu, 
acum nu-mi trebuiesc mai mulţi, voi fi mereu pe urmele lui. 
Când, în zorii zilei, osânditul va ajunge în apropierea noastră 
cu plutonul de execuţie, eu voi trage trei focuri în armă, iar 
atunci tu, care vei avea tunurile pregătite, dai drumul la 
unsprezece lovituri oarbe. 

— Bine, omule, zise tribunul, dar se va face anchetă, ce 
spun eu pentru ce am tras cele unsprezece lovituri? 

— Lasă-mă să sfârșesc și vei afla! răspunse fostul căpitan 
de haiduci. La cea dintâi bubuitură de tun, Dan Dragomir, 
care va fi reușit el să strângă sub un motiv oarecare câţiva 
oameni în jurul lui, va arunca o vorbă, în vânt: „Ce să mai fie 
și cu tunurile astea? Nu cumva vin ungurii?” 

Eu, cu călăreţii ascunși într-o altă stradă, încep la rândul 
meu să trag în aer, ceea ce-i va speria pe oamenii din jurul 
lui Dan, care atunci va spune speriat: „Să știți că ungurii 
sunt! Nu degeaba am văzut eu ieri la Cut tricolorul unguresc 
pe primărie!” 

A doua bubuitură de tun și împușcăturile noastre vor 
stârni panica, oamenii vor începe să iasă iar atunci, în 
învălmășeală, Dan va începe să fugă și să strige: „Vin 
ungurii!... Vin ungurii!” 

Când cei dintâi cetăţeni speriaţi vor începe să fugă și ei, 
venim și noi, călăreţii, ca o volbură și vom striga, mirati: 
„Cum? Vin ungurii? Atunci înainte, oameni buni... fugiţi... să 
mergem la comandamentul rușilor, să ne apere”. 


Cum este firesc mulţimea va crește mereu, panica la fel și 
la momentul oportun, noi, călăreţii, care vom apărea ca un 
fel de apărători ai mulțimii împotriva ungurilor, care ne 
temem să nu năvălească în oraș, ieșim cu tot puhoiul de 
oameni îngroziți în fața plutonului de execuţie și în 
învălmășeala ce se va produce vom găsi un moment prielnic 
pentru a-l elibera pe prizonierul cu care ne vom face 
nevăzuți. 

— Toate bune, frate Mihule, zise Nicolae Corcheș, planul 
este minunat. Numai că ce mă fac eu când va veni ancheta și 
voi fi întrebat pentru ce am poruncit să se tragă tunurile? 

Stanislau Rimsky zâmbi și răspunse: 

— Dar tocmai asta îţi spuneam adineaori că am găsit, frate 
Nicolae. Bubuiturile vor trezi toată tabăra noastră și oamenii 
vor alerga speriaţi care încotro. Cel dintâi care va veni să 
vadă ce s-a întâmplat va fi Avram Iancu. 

— Şi ce-i spun eu lui, întrebă Corcheș, căci adevărul nu i-l 
pot mărturisi deoarece, oricât de mult ar ţine la tine, după 
cât îl cunosc de încrezător în oameni, nu va aproba planul 
nostru, ci mai curând s-ar duce în persoană la generalul 
Lüders pentru a cere graţierea osânditului ceea ce firește că 
acesta nu va putea face. 

— Ai dreptate! zise Stanislau Rimsky. Și eu m-am gândit la 
fel. Tocmai de aceea, când Avram lancu te va întreba de ce 
ai pus să se tragă tunurile, vei răspunde: 

— Cum, frate lancule, dumneata nu știi? 

— Ce să știu? te va întreba el, mirat. 

— Nu știi că astăzi este ziua de naștere a ţarului Rusiei? 
vei răspunde tu. 

— Frate Nicolae, visezi! va zice comandantul nostru. Ziua 
ţarului e cândva prin iarnă sau prin primăvară. 

— Nu e, frate lancule! Astăzi este! Mi-a spus-o ieri un 
ofițer rus. De altfel astăzi, după cum mi-a spus ofiţerul acela, 
va fi paradă mare și tocmai de aceea l-am trimis și pe Mihu 
cu treizeci de călăreţi să ia parte la paradă. 

— Dar dacă ai știut de ieri, toate acestea, va zice lancu 
imputător, de ce nu mi-ai spus și mie? 


— Fiindcă, vei răspunde tu, am vrut să vă fac o surpriză. 

Cam aceleași răspunsuri le vei da și rușilor când vor veni 
în anchetă și în chipul acesta nimeni nu va bănui adevărul. 

— Fain, frate Mihule, tare fain! răspunse tribunul, în 
ardelenismul lui. Într-adevăr, în chipul acesta nimeni nu va 
ști adevărul, iar rușii vor crede că chestia cu ziua de naștere 
a ţarului, va fi fost o glumă de prost gust a unui ofițer de-al 
lor, pe care firește că dacă-l vor căuta spre a-l pedepsi nu-l 
vor găsi niciodată. Mai rămâne încă ceva însă, urmă 
tribunul. Ce te faci tu cu prizonierul eliberat? Cum și unde îl 
ascunzi? 

— De asta să nu te doară capul! răspunse fostul căpitan de 
haiduci. Până mâine îi voi găsi eu și lui un adăpost. 


* 
x x 


În chipul acesta tribunul Nicolae Corcheș și cu Stanislau 
Rimsky puseră la cale răpirea condamnatului la moarte, 
răpire care, după cum am văzut a fost imaginată cu totul 
altfel de maiorul Iagnov, şeful secției de contra-spionaj a 
armatei rusești. 

Planul celor doi voinici a fost dus la îndeplinire punct cu 
punct, întocmai după cum îl hotărâseră Corcheș și Rimsky. 

Încă înainte de răsăritul soarelui, Dan Dragomir, travestit 
într-un om de la ţară care venea la oraș cu pui și ouă, se ivi 
pe străzile din apropierea drumului ce ducea la locul de 
execuţie, deșteptând lumea din somn cu strigătele lui de: 

— Pui... pui mari... pui ieftini!... Ouă frumoase! 

De când cu revoluţia, sătenii veneau foarte rar la oraș cu 
mărfurile lor, și de aceea gospodinele săriră care mai de 
care din pat pentru a pune mâna pe una măcar din aceste 
rarități. 

Unele gospodine, mai leneșe sau mai coconoase, își 
trimiseseră bărbaţii să se târguiască la sătean. 

Astfel că în câteva minute în jurul lui Dan Dragomir se 
adunaseră vreo douăzeci de femei și vreo zece bărbaţi, care, 


în loc să se târguiască cu pretinsul sătean începură să ţină o 
adevărată licitaţie asupra celor patru găini și celor vreo 
douăzeci de ouă ale omului. 

Pe când bieţii oameni se certau de zor urcând mereu, 
fiecare, preţul oferit pentru găini sau ouă, deodată se auziră 
trei împușcături, una după alta. 

Mai înainte ca cetăţenii să-și fi putut da seama despre 
ceea ce se petrecuse, o bubuitură groaznică cutremură 
văzduhul, făcând să tremure geamurile caselor. 

— Asta-i tun, oameni buni! strigă atunci săteanul. Dar ce 
naiba să fie cu el? Nu cumva vin ungurii? 

Falsul ţăran nici n-apucă să-și sfârșească vorba că dinspre 
poarta orașului se și auzi un ropot de detunături, urmate de 
o a doua bubuitură. 

Dan Dragomir nici n-avu nevoie să mai repete lecţia 
învățată căci oamenii din jurul lui, speriaţi de moarte și 
începură să strige cât îi ţinea gura: 

— Ăştia sunt ungurii, oameni buni... Fugiţi... N-auziţi ce 
aproape sunt?... În câteva clipe, strada fu plină de bărbaţi, 
femei, copii, care în mână cu ceea ce putuseră lua în grabă, 
se repeziră spre strada principală care ducea în piaţă, 
strigând ca din gură de șarpe: 

— Ungurii... vin ungurii... fugiţi... vin ungurii! Mihu, 
năvălind cu cei treizeci de călăreţi, mări și mai mult panica. 
Lucrurile se desfășurară apoi, după cum știm. 

La un moment dat, când învălmășeala era în toi, când 
fiecare ar fi fost în stare să-și calce în picioare vecinul numai 
să poată ajunge o clipă mai devreme, un pas mai înainte, 
Dan Dragomir își făcu drum cu coatele până la caleașca 
rămasă fără cazaci și fără vizitiu și dintr-o singură smucitură 
deschise ușa, a cărei broască slabă, cu toate că era încuiată, 
nu putu rezista puterii lui de fier. Odată ușa deschisă, Dan 
aruncă în trăsură o legătură pe care o avea în coșul lui de 
găini, care firește, dispăruseră și strigă: 

— Iute... pune-le pe tine și coboară! 

Dan Dragomir închise ușa din nou, dar trebui să se ţină 
din răsputeri pentru a nu fi luat de valul mulţimii care se 


înghesuia îngrozită înainte, mereu înainte. Nu trecu niciun 
minut apoi și ușa trăsurii se deschise din nou și din ea cobori 
un domn învăluit într-o pelerină neagră, cu barbă ascuţită, 
rusească și mustață mare, cu pălăria trasă tare peste urechi. 

Cetăţenii care erau mai aproape de trăsură îl văzură dar 
nimeni nu-i dădu atenţie, fiecare fiind încredinţat că 
necunoscutul era un călător oarecare, care de teama 
ungurilor, fugea acum și el pe jos, trăsura nemaiputând fi 
întoarsă. 

Cetăţenii veniţi din strada lăturalnică nu bănuiau, ca cei 
care urmăriseră plutonul de execuţie, că în trăsură se găsea 
condamnatul la moarte așa că nimănui nu-i trecu prin minte 
că acest călător, care își croia acum drum speriat grozav 
prin mijlocul mulţimii, era osânditul, era ucigașul prinţului 
Gorciacov. 

În chipul acesta, urmat de Dan Dragomir, doctorul 
Leonida înaintă cu mulțimea până la o străduţă care se făcea 
pe dreapta și unde se strecură împreună cu prietenul său. 

— Dane, dragă Dane, cum să-ți mulțumesc? exclamă 
doctorul Leonida strângându-i mâna adânc mișcat. 

— Lasă mulţumirile acum, îi răspunse Dan Dragomir, 
trăgându-l după sine. Încă n-ai scăpat și mai avem multe 
hopuri de trecut. Voinicii începură să fugă și la o cotitură de 
stradă dispărură în vreme ce mulţimea fugea înainte... 


* * 


Peste un sfert de ceas, Stanislau Rimsky se înapoie 
mânios, furios chiar în tabără, în fruntea celor treizeci de 
călăreţi. 

Zărindu-l pe Nicolae Corcheș stând de vorbă cu Avram 
Iancu, voinicul se duse de-a dreptul la ei. 

— Bună dimineaţa, domnule comandant! Noroc, frate 
Nicolae! Dar frumoasă păcăleală am mai mâncat! 


— Dar ce s-a întâmplat? De ce te-ai întors? întrebă 
Corcheș, făcând pe miratul. 

— De ce m-am întors? repetă voinicul. Fiindcă ofițerul tău 
și-a bătut joc de tine, ca de un copil! 

— Ce tot vorbeşti, frate Mihule? întrebă Corcheș, 
prefăcându-se din ce în ce mai mirat. De ce și-a bătut joc de 
mine? 

— Fiindcă astăzi nu este ziua de naștere a ţarului! 

— Nu ţi-am spus eu, frate Nicolae? zise atunci și Avram 
Iancu, râzând. Te-a legat la gard cum nu se putea mai bine. 

— Nu râdeţi, domnule comandant, căci nu-i de râs! zise 
Mihu foarte serios. Bubuiturile de tun au speriat populaţia în 
care a intrat groaza și care crede că vin ungurii. Panica e 
atât de mare în oraș încât, încât chiar și armata e convinsă 
că ungurii se apropie și toate regimentele au fost așezate în 
jurul cetăţii. De colo, de pe colină, se poate vedea. 

Fruntea lui Avram Iancu se întunecă. 

La început, Craiul Munţilor luase lucrurile în glumă, acum 
însă, văzând ce urmări avuseră bubuiturile tunurilor sale se 
întoarse spre Nicolae Corcheș și-i zise pe un ton de 
imputare: 

— Ai văzut, frate Niculae, ce poate face un om când se 
pripește? 

— Fratele Corcheș nu este de vină, domnule comandant, 
zise Mihu. Vinovat nu este decât ofițerul care și-a îngăduit o 
asemenea glumă și eu aș fi de părere să se ducă îndată la 
generalul Luders spre a-i cere scuze și a-i spune cum s-au 
petrecut lucrurile, căci altfel cine știe ce vor mai crede rușii. 

— Ideea lui Mihu nu este rea, zise Avram Iancu. Și ca nu 
cumva să ai neplăceri, voi merge chiar eu cu tine. Du-te de-ţi 
ia calul, frate Nicolae, căci nu trebuie să mai pierdem nicio 
clipă. 

Nicolae Corcheș tocmai voia să pornească după cal când 
deodată cineva începu să strige: 

— Căpitane... căpitane, bine că te găsesc! 

— Ce este Dane, de ce ești atât de speriat și cu cine vii 
acolo? întrebă Stanislau Rimsky. 


Dan Dragomir, tot în straiele țărănești în care era din zorii 
zilei, se apropia grăbit, în tovărășia unui alt bărbat care 
purta o pelerină lungă, neagră, o pălărie mare, trasă peste 
ochi și avea barbă ascuţită, cum purtau rușii. 

— După cum mi-ai poruncit, răspunse Dan Dragomir, m- 
am dus în recunoaștere până dincolo de Mureș să văd ce se 
mai aude prin satele românești, dacă nu cumva ungurii au 
mai săvârșit vreo cruzime. La Totoiu am dat peste creștinul 
acesta care te caută de două luni de zile prin tot Ardealul. 

— Mă căuta pe mine? exclamă Mihu, mirat. 

Apoi întorcându-se spre necunoscut îl întrebă: 

— Dar de ce mă cauţi, domnule! 

— Nu știe românește, căpitane, răspunse Dan Dragomir, 
în locul străinului, căci e neamt, dintre aceia care au luptat 
alături de Hatvani împotriva noastră. 

— Şi ce vrei cu mine? zise atunci Mihu, pe nemţește. Vrei 
neapărat să te fac eu prizonier? 

— Nu, domnule Mihu, răspunse străinul, pe limba care 
zicea că e a lui, n-am venit să mă luaţi prizonier, căci încă de 
la înfrângerea lui Hatvani eu am depus armele când am 
văzut la ce cruzimi se dedau ungurii. 

— Foarte frumos din partea dumitale, răspunse Mihu, dar 
tot nu văd pentru ce ţi-ai tocit călcâiele timp de două luni 
spre a mă căuta pe mine. 

— Vă voi spune îndată, domnule Mihu, răspunse 
necunoscutul. Vă mai amintiți poate că atunci când aţi 
capturat cele patru tunuri de la Hatvani aţi făcut prizonieri 
douăzeci și unu de cavaleriști germani, din aceia cu cap de 
mort pe șapcă. 

— Da, știu. Dacă-mi amintesc însă, zise Mihu, l-am rugat 
pe domnul comandant să vă pună în libertate... ceea ce a și 
făcut după ce voi v-aţi dat cuvântul că nu veţi mai lupta 
împotriva noastră. 

— Așa este și nici n-am mai luptat. Toţi douăzeci și unu am 
pornit spre Boemia de unde suntem de fel, trecând din sat în 
sat, pe jos, căci n-aveam bani pentru a merge cu poștalionul. 
Așa am ajuns până la Juncu... 


— La Juncu? strigă Stanislau Rimsky, încruntându-și 
sprâncenele. 

— Da, domnule Mihu, la Juncu, răspunse străinul, unde 
neavând nicio armă asupra noastră, am fost nevoiţi să ne 
uităm cu mâinile în sân cum o companie ungurească v-a 
măcelărit toţi voinicii... 

— Şi pentru a-mi mai aminti de această ticăloșie alergi 
după mine de două luni de zile? se răsti Mihu, furios. 

—Nu, domnule Mihu, răspunse străinul, ci pentru a vă 
aduce la cunoștință un amănunt pe care dumneavoastră n- 
aveţi de unde să-l cunoașteţi. 

— Ce amănunt? Poate asupra josniciei, a sălbăticiei, a 
cruzimii, cu care au fost omorâţi bieţii mei tovarăși? 

— Nu, dimpotrivă, reluă  neamţul. După plecarea 
ungurilor, eu și cu tovarășii mei am început să cercetăm 
cadavrele oamenilor dumneavoastră spre a vedea dacă nu 
cumva va mai fi rămas vreunul în viaţă, ca să-l putem scăpa. 
Speranţa noastră nu ne-a fost zadarnică, fiindcă într-adevăr 
am mai găsit trei voinici în viaţă foarte grav răniţi însă. l-am 
ridicat de acolo, le-am legat rănile și am coborât până la 
Ribicioara, care știam că e sat curat românesc. 

Acolo, cu ajutorul sătenilor, le-am dat răniților toată 
îngrijirea ce ne-a fost cu putinţă, căci simțeam că era de 
datoria noastră să ne arătăm măcar în felul acesta 
recunoștinţa față de acela care în loc să ne ucidă ne-a redat 
libertatea. 

— Şi ce s-a făcut cu bieţii oameni? Au scăpat? întrebă 
Mihu cu înfrigurare. 

— Doi au scăpat, răspunse străinul, unul însă, care avea 
trei gloanţe în piept, a murit după câteva zile de chinuri 
cumplite. 

— Sărmanul băiat! exclamă Rimsky, ducându-și mâna la 
ochi. Dar ceilalţi doi, unde sunt? De ce nu s-au dus la 
Câmpeni unde știa că se găsește tabăra noastră principală? 

— S-ar fi dus ei săracii, dacă ar fi putut! răspunse străinul. 
Dar unuia, din pricină că tot piciorul drept îi era ciuntit de 
gloanţe, a trebuit să i-l tăiem noi, cum ne-am priceput, căci 


doctor n-aveam, iar celălalt e atât de slab încă, încât când 
am plecat eu nici nu se putea ţine pe picioare. 

— Și nu s-a găsit un om de inimă care să-i aducă cu căruţa 
până la Câmpeni? 

— De unde cai, domnule Mihu, răspunse străinul, când 
ungurii le-au luat toate vitele bieţilor oameni. Tocmai de 
aceea ne-am sfătuit să vedem ce este de făcut și până în cele 
din urmă am tras la sorți între noi hotărând ca acela care va 
ieși, să pornească în căutarea dumneavoastră spre a vă 
spune că doi din voinicii care i-aţi avut vă așteaptă să-i 
scoateţi din mijlocul ungurismului. 

Adânc mișcat, Mihu strânse mâna străinului și-i zise: 

— Îţi mulțumesc domnul meu și Dumnezeu să te 
binecuvânteze pentru jertfa pe care ar făcut-o umblând pe 
jos două luni pentru a mă găsi. În ceea ce-i privește pe cei 
doi tovarăși de arme, voi porni îndată pentru a-i scăpa pe 
bieţii oameni, care au avut atât de suferit, de pe urma 
cruzimii ungurești. 

— De ce nu aștepți până mâine, frate Mihule, zise Avram 
Iancu. Mâine în zori, după ce astăzi vom lua parte la 
înmormântarea prințului Gorciacov, vom porni și noi și 
mergem împreună. 

— Domnule comandant, zise Mihu, afară de Dan Dragomir 
aceștia doi sunt singurii tovarăși care mi-au mai rămas din 
treizeci câți am fost la început. Datoria mea de om și de 
căpitan al lor, nu-mi îngăduie să mai zăbovesc o clipă, nu o 
zi, sau chiar mai multe, deoarece tabăra va înainta mult mai 
încet decât voi alerga eu cu Dan și cele trei doamne. Gândiţi- 
vă că bieţii oameni, acolo, în satul acela aruncat în mijlocul 
ungurimii, pot fi descoperiţi în fiecare clipă și tocmai de 
aceea n-am voie să întârzii nici un minut. 

— Bine, omule, dar cum vrei să pleci singur, cu trei femei 
după tine, pe vremuri ca acestea? strigă Corcheș. Ia-ţi măcar 
câțiva oameni cu tine! Ia-i pe cei treizeci de călăreţi cu care 
era să te duci la paradă! 

— Așa este! zise și Craiul Munţilor ia cu dumneata 
oamenii cu care ai fost în oraș. Acum însă, pe noi iartă-ne, 


căci trebuie să ne ducem la generalul Lüders. La revedere, 
frate Mihule și Dumnezeu să te ferească de rele. Ne întâlnim 
la Câmpeni. 

— La Câmpeni, domnule comandant! răspunse Mihu 
strângând mâna întinsă a lui Avram Iancu, care după aceea 
se duse în cortul său spre a se pregăti pentru a merge la 
generalul Luders. 

— Mi-ai făcut-o! îi zise Stanislau Rimsky lui Corcheș, încet. 

— De ce? întrebă acesta, mirat. 

— Nimic nu este adevărat! răspunse fostul căpitan de 
haiduci. Neamţul pe care-l vezi în faţa ta, e osânditul la 
moarte. Acum mi-ai mai dat pe cap și treizeci de oameni. În 
sfârșit, nu face nimic! Mă voi aranja eu și așa. La revedere, 
frate Nicolae și îți mulţumesc din tot sufletul pentru tot ceea 
ce ai făcut pentru mine. Ne vedem la Câmpeni. 

Și mai înainte ca tribunul să-și fi revenit din uimire, Mihu, 
Dan și falsul neamt dispărură în cortul celui dintâi. 

Peste vreun sfert de ceas, în fruntea unei trupe de 
călăreţi, Mihu Inimă de Leu, Dan Dragomir cele trei femei 
și... doctorul Leonida, travestit încă tot în neamt, se 
îndreptară spre Abrud, în goana calului. 


CAPITOLUL 142 
MINERVA IN MARE PRIMEJDIE 


Mihu Inimă de Leu era de zece zile la Câmpeni, împreună 
cu ai săi și cu doctorul Leonida, care mulțumită destoiniciei 
și vicleniei fostului său căpitan de haiduci, scăpase de 
moartea prin împușcare la care-l osândise Consiliul de 
Război al armatei rusești din Alba Iulia. 

Bunul doctor era liber, acolo în mijlocul inexpugnabil al 
cetăţii românismului se putea plimba fără teamă că va fi 
recunoscut de cineva și afară de aceasta, mai avea și 
mulțumirea sufletească de a se fi răzbunat pe acela care-l 


pusese pe drumuri, care făcuse din el un urgisit, un alungat 
al societăţii omenești. 

Prinţul Gorciacov, călăul Varșoviei, asupritorul poporului 
polonez, își primise pedeapsa bine-meritată și zăcea acum la 
trei metri sub pământ cu inima străpunsă de pumnalul 
Vulturului Morţii. 

Plecând din Alba lulia în împrejurările pe care le 
cunoaștem, Mihu hotărâse cu doctorul Leonida ca după o zi 
de odihnă, acesta din urmă să pornească spre Grodno, unde 
îl aștepta Minerva, sora fostului căpitan de haiduci. 

Dar, cu toate că Leonida ţinea la Minerva tot atât de mult 
și după ce aflase că fata era sora lui Stanislau Rimsky și nu a 
sa, totuși el amâna plecarea spre Grodno zi de zi, găsind 
mereu alte pretexte. 

Însă, cu toate că doctorul Leonida nu spunea încă nimănui 
nicio vorbă, cu toate că nu-și dezvăluise încă inima, cu toate 
că nici chiar persoanei interesate nu-i amintise încă măcar 
ceva, totuși, toată lumea știa că dacă doctorul Leonida își 
amâna mereu plecarea, de vină era numai frumoasa și 
drăgălașa Pia Ispirescu. 

Într-adevăr, fostul tovarăș al Vulturului Morţii era 
îndrăgostit până peste urechi de fata bunului colonel 
Alexandru Ispirescu care murise în împrejurări atât de 
tragice, încă la începutul revoluţiei românești, la Abrud și 
din purtarea drăgălașei Pia se putea vedea lămurit că nici 
inimii sale nu-i era tocmai străin doctorul Leonida. 

Bunul și cinstitul doctor însă socotea că ar fi fost o lipsă de 
cuviință să-și dezvăluie inima în faţa aceleia pe care o iubea 
atât de mult, deoarece o cunoștea abia de două săptămâni și 
se temea ca fata să nu înţeleagă greșit simțămintele sale. 

De aceea, era ca o bucată de fier între ciocan și nicovală, 
fără să poată ieși din strâmtoare. 

Nu se simţea îndeajuns de tare nici să plece și s-o lase pe 
Pia fără a-și fi mărturisit focul inimii, nu putea nici să 
rămână, deoarece Mihu îl zorea mereu să se ducă la 
Minerva, să vândă moșia și apoi să pornească cu ea în Ţara 
Românească, la Dragomiri, moșia ce-i revenise ca moștenire 


lui Dan Dragomir și unde după sfârșitul revoluţiei din Ardeal 
urmau să vină și Stanislau cu Mioara și Dan cu Dochiţa. 

În aceste împrejurări, doctorul Leonida își amâna plecarea 
de pe-o zi pe alta, în fiecare zi hotărând că în zori va porni la 
drum și la fiecare răsărit de soare schimbându-și gândul. 

Situaţia aceasta îl exaspera pe Stanislau Rimsky, pe de-o 
parte fiindcă ardea de nerăbdare s-o știe odată pe Minerva 
în siguranţă, la Dragomiri, deoarece după asasinarea lui 
Gorciacov, numele doctorului Leonida fiind deochiat în Rusia 
și Minerva purtând tot numele de Kipriotis pe care i-l dăduse 
bătrânul cămătar, rușii o puteau persecuta oricând, pe de 
altă parte, fiindcă se temea ca Avram Iancu, care trebuia să 
se înapoieze la Câmpeni de pe o zi pe alta, să nu cumva să-l 
recunoască. 

Primejdia aceasta era destul de mare, deoarece bănuitul 
asasin al prinţului Gorciacov fusese văzut în mai multe 
rânduri de câţiva dintre fruntașii românilor care fuseseră cu 
Craiul Munţilor la Alba Iulia. 

Recunoașterea doctorului Leonida i-ar fi pricinuit mari 
încurcături, nu numai lui, ci și lui Nicolae Corcheș, căci 
pentru a împiedica arestarea și predarea lui rușilor, 
Stanislau Rimsky ar fi trebuit să-i spună lui Avram Iancu tot 
adevărul. 

Ori, voinicul nu voia aceasta cu nici un preţ, deoarece se 
temea și pe drept cuvânt, ca lancu să nu se supere, fiindcă 
împreună cu Nicolae Corcheș a uneltit împotriva rușilor, pe 
care Craiul Munţilor, tot din pricina prea marii sale încrederi 
în oameni, îi socotea ca buni și adevăraţi prieteni, pe care te 
poţi bizui la caz de nevoie. 

Istoria a dovedit cât de mult s-a înșelat Avram Iancu și în 
ruși, ca și în austriecii, care, după ce s-au folosit de oastea 
lui timp de aproape doi ani, când a fost ca jertfele românilor 
să fie răsplătite, toți mai marii dregători ai Ardealului au fost 
numiți din rândurile sașilor și ale ungurilor chiar, numai 
românii rămânând pe dinafară. 

Dar până ce evenimentele să-i dea Craiului Munţilor 
această crudă și nespus de dureroasă dezamăgire, Stanislau 


Rimsky știa că Avram lancu era un mare prieten și admirator 
al rușilor și de aceea, în după amiaza celei de a zecea zi de 
la sosirea lor în Câmpeni, el îi spuse Mioarei, pe când erau 
singuri: 

— Nu știu ce să mă mai fac cu Leonida acesta! Trebuia să 
plece de-o săptămână la Grodno și încă tot aici e! Și tare mi- 
e teamă că și duminica viitoare îl va apuca tot aici. 

— Trebuia să fii și tu mai înţelegător, dragă Stanislau, 
răspunse blânda și buna Mioara, și să-ţi dai seama că dacă ai 
fi tu în locul lui și ai iubi-o pe Pia așa cum o iubește el, nici 
tu nu te-ai îndura să pleci de lângă ea așa cu una, cu două. 

— Bine frate, dar să-i spună odată că o iubește, să se 
aleagă, albă sau neagră? Și, după cât am băgat eu de seamă, 
cum și Pia ţine la el, n-au decât să se logodească, să se 
căsătorească chiar dacă vor, dar să dispară odată de aici, 
căci tremur în fiecare clipă că se întoarce Avram Iancu și-l 
recunoaște. 

— Nici eu nu înţeleg de ce șovăie atâta! răspunse Mioara. 
Trebuie că are el vreun motiv pe care noi nu-l cunoaștem. 

— Dar n-are niciunul, exclamă Stanislau Rimsky, toată 
buba e că doctorul Leonida, pe cât de curajos este în fața 
primejdiei și a dușmanului, pe atât de fricos și nehotărât e 
cu femeile. Dar m-am gândit eu de mult să i-o fac și cum văd 
că lucrurile se tărăgănează în vecii vecilor, mă voi hotărî să 
trec la fapte! 

— Pentru Dumnezeu, Stanislau, strigă Mioara speriată. Nu 
cumva ai de gând... A 

— Nu, nu te teme, nu-i fac nimic rău! li voi da doar o lecţie 
cum trebuie să se poarte cu femeile! răspunse voinicul, 
râzând. 

— Dar, spune-mi și mie, ce ai de gând să faci? întrebă 
drăgălașa Mioara și curioasă și îngrijată în același timp. 

— Nu te supăra, draga mea, dacă nu-ţi spun, răspunse 
Stanislau, sărutând-o pe frunte, dar va fi o surpriză și pentru 
tine. Ai puţină răbdare, până diseară. 


Æx 


* * 


Seara, prietenii se duseseră cu toţii la cel mai bun birt din 
Câmpeni, deoarece doctorul Leonida își dăduse cuvântul că 
a doua zi de dimineaţă va pleca la Grodno și prietenii voiau 
să-și ia rămas bun cu câteva sticluţe de vin de la acela care 
se despărţea de ei pentru un timp mai îndelungat. 

În timpul cinei toată lumea fu veselă și bine dispusă afară 
de doctorul Leonida. 

Fiul lui Iani Kipriotis fusese întotdeauna o fire mai închisă, 
mai tăcută. Liniștea lui din seara aceea însă, felul lui de a nu 
vorbi nimic și de a răspunde la întrebări numai prin „nu” și 
prin „da”, îngândurarea în care căzuse, îi întristă, încetul cu 
încetul și pe ceilalți. Căci veselia și tristeţea sunt 
molipsitoare, ca și boala. 

După friptură apoi, Stanislau Rimsky se sculă în picioare 
Și zise: 

— Scumpi prieteni și dragi prietene, ne-am adunat aici, în 
astă seară, pentru a ne lua un rămas bun vesel și plăcut de 
la doctorul Leonida care mâie în zori va pleca spre Grodno. 
Nădăjduiam ca acest rămas bun să fie atât de vesel, încât 
seara aceasta să alcătuiască pentru noi un fel de rezervă de 
veselie până când ne vom aduna iarăși cu toţii laolaltă, 
nădăjduiam ca bucuria noastră să fie atât de mare încât la 
un moment dat birtașul să trebuiască să trimită în vecini 
după vin. 

Din păcate însă, socotelile noastre de acasă, nu prea s-au 
potrivit cu cele de la birt. Am venit veseli, am venit bine 
dispuși, am venit porniţi să ne bucurăm și acum, iată-ne, 
fiecare stăm cu nasul în farfurie, cu privirile întristate, ne 
uităm mereu la ceas, ca și când am vrea ca vecinul să ne 
înțeleagă gândul și să dea el semnalul de plecare, iar în fața 
noastră sticlele sunt pline, parcă deodată am fi trecut toţi la 
religia turcilor, pe care Coranul îi oprește să bea vin. 

Şi care-i pricina? De ce suntem așa de abătuţi? 

Fiindcă unul din noi, acela care pleacă pentru câtva timp e 
trist și abătut, ca și când despărțirea aceasta ar fi veșnică. 


Ei bine, scumpi prieteni, urmă Stanislau Rimsky după o 
scurtă pauză, în care cercetă cu coada ochiului chipul lui 
Leonida, cred că și voi sunteţi de aceeași părere cu mine, 
anume că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a 
alunga neîndreptăţita tristeţe din inima prietenului nostru și 
că pentru a întipări bucuria în ochii lui, pentru a-i repune 
zâmbetul pe buze, pentru a-i înveseli sufletul nu trebuie să 
ne dăm înlături de la nimic nici chiar de la rolul cel mai puţin 
plăcut. 

— Așa este! 

— Bine ai grăit! 

— Bravo, Mihule! strigară Dan și cucoanele în cor. 

— Așadar, nu mă veţi judeca prea aspru, urmă Rimsky 
zâmbind, dacă de dragul prietenului nostru îmi voi lua în 
seara aceasta un rol nu tocmai vrednic de un războinic, un 
rol pe care de obicei îl împlinesc numai femeile bătrâne? 

— Nu! 

— Zi-i înainte! 

— Spune, Mihule! se auzi din nou din jurul mesei. 

Doctoral Leonida își ridică și el capul și se uită nedumerit 
la fostul său căpitan. 

Ce voia el oare să spună? Despre ce rol era vorba? 

Curiozitatea doctorului Leonida și a celorlalţi conmeseni 
fu satisfăcută de următoarele cuvinte ale voinicului: 

— În viaţa-mi atât de zbuciumată, mi-a fost dat să cunosc 
fel de fel de oameni, mi-a fost dat să întâlnesc caracterele 
cele mai deosebite. Am cunoscut oameni buni și răi, proști și 
deștepţi, curajoși și fricoși și m-am purtat cu fiecare după 
cum merita. La fel voi face și cu prietenul nostru, doctorul 
Leonida, care este bun cu alţii și rău cu sine însuși, deștept 
în meseria sa și prost în interesele sale, care este curajos în 
fața primejdiei și fricos ca un șoarece în fața femeilor. 

Toţi cei din jurul mesei începură să râdă, doctorul Leonida 
vru să protesteze, dar Stanislau Rimsky, urmă, mai înainte 
ca el să poată începe: 


— Aceste scăderi, aceste defecte ale prietenului nostru, 
sunt acelea care vrând-nevrând mă vor sili s-o fac în seara 
aceasta pe... peţitoarea! 

Doctorul Leonida sări ca ars de la masă și cu faţa înroșită 
până peste urechi, strigă: 

— Căpitane... te rog... nu-ţi dau voie... 

— E în zadar toată truda ta, răspunse Stanislau Rimsky, 
întinzându-se peste masă și așezându-l cu sila înapoi pe 
scaun, prietenii noștri mi-au dat însărcinarea de a face pe 
peţitoarea ta în seara aceasta, și de aceea o întreb pe buna 
noastră prietenă Pia, dacă primește să-și petreacă viaţa 
alături de un voinic în luptă dar un fricos în dragoste? 

Pia Ispirescu se făcu roșie ca racul, nu îndrăznea nici 
măcar să-și ridice ochii din poală și cu capul astfel aplecat, 
răspunse: 

— Căpitane Mihule, cred că totul nu este decât o glumă! 

— Dar firește... firește că nu-i decât o glumă, se amestecă 
doctorul Leonida iute în vorbă, și încă o glumă nu tocmai 
reușită. 

— Dar de când ţi-ai schimbat numele? îl întrebă Stanislau 
Rimsky pe Leonida. După cât știu, eu sunt căpitanul Mihu și 
deci, mie mi se cuvine să-i răspund Piei că nu, nu este o 
glumă ceea ce am spus și că o întreb foarte serios dacă 
primește să-ţi fie soţie. Cred că acesta este felul de a vorbi al 
peţitoarelor. Dacă nu sunt la înălţime, iertaţi-mă și 
mulțumiţi-vă și voi cu o peţitoare mai de mâna a treia. 

— Dar eu nu te-am însărcinat cu un asemenea rol! strigă 
doctorul Leonida care în clipa aceasta ar fi vrut să fie la o 
sută de poște dincolo de Grodno, numai acolo, alături de Pia 
să nu se știe. 

El nu îndrăznise să-și dezvăluie inima, nici măcar fiind 
între patru ochi cu Pia și iată că acum Stanislau Rimsky îi 
dădea dragostea în vileag de faţă cu toată lumea, în mijlocul 
unui birt. 

— Tu nu m-ai însărcinat, răspunse fostul Vultur al Morţii, 
dar mi l-am luat eu, deoarece m-am plictisit să te văd 


amânându-ţi plecarea mereu și să te văd trist de parcă ţi-ai fi 
uitat numele. 

După aceea, Stanislau Rimsky se întoarse din nou spre 
fiica colonelului Ispirescu și o întrebă: 

— Dragă Pia, întrebarea mea este în afară de orice glumă 
și te rog să-mi răspunzi. 

— Bine, căpitane... dar cum... așa... îngână fata, care și ea 
se rușina grozav de această întorsătură pe care o luaseră 
lucrurile. 

— Niciun bine, niciun așa! răspunse Stanislau Rimsky, cu 
autoritatea pe care o avea de întotdeauna asupra prietenilor 
săi. Aici nu încape alt răspuns decât „da” sau „nu”. 

Mioara se aplecă la urechea prietenei sale, îi șopti ceva și 
Pia, cu ochii în poală, roșie ca jăratecul, îngână un „da”, care 
se înțelegea mai mult din mișcarea capului decât din vorbă. 

Atâta îi trebui lui Rimsky și lui Dan Dragomir. 

Amândoi izbucniră în strigăte de „ura”, Mihu îl luă pe sus 
pe Leonida, Dan pe Pia și-i așezară unul lângă altul. 

După aceea fostul căpitan îi spuse lui Leonida să-și sărute 
logodnica și cum acesta șovăia, Mihu le luă capetele, le 
apropie și-i ţinu așa câteva clipe. 

Când își retrase mâinile însă, capetele lor nu-și mai 
reveniră la loc, căci cei doi îndrăgostiţi, se îmbrăţișaseră și 
se sărutau așa cum numai doi oameni care se iubesc mult 
știu să se sărute. 

După aceea, se încinse apoi un chef așa cum îl dorise 
Stanislau Rimsky. Paharele se goleau necontenit, birtașul nu 
mai prididea cu aducerea sticlelor de vin vechi și Dumnezeu 
știe de unde se ivi și un lăutar, care cu cântecele lui, însoţite 
de chiote și strigături, îţi dădea impresia că te găsești la o 
nuntă nu la o logodnă. 

Și râdeau acum voinicii, râdeau cucoanele și râdea chiar și 
doctorul Leonida cel trist și abătut până atunci. 


Ceasurile zburară pe aripi de vânt, se făcu unu, se făcură 
două, trei și petrecerea tot nu se sfârșise încă. Dimpotrivă, 
veselia și mulțumirea creștea cu cât trecea vremea și se 
părea că pentru vesela societate timpul se oprise în loc. 

Toată lumea din birt plecase, afară de un singur mușteriu 
care ședea la o masă învecinată cu aceea a voinicilor încă de 
la început. 

Și el cinase și el băuse o sticlă de vin, două, patru, dar pe 
când vinul turnase veselie în inimile prietenilor lui Stanislau 
Rimsky, mușteriului singuratic nectarul lui Bacchus nu-i 
alungase tristețea de pe chip nicio singură clipă. 

Era atât de abătut acest necunoscut cu trupul zvelt, cu 
ochi pierduţi, cu barbă scurtă, neagră, încât cine l-ar fi 
observat mai de aproape, ai fi putut crede că de acolo, din 
birt, se va duce de-a dreptul la moarte. 

Nu se uita la nimeni, nu-l interesa nimic, vinul și-l bea în 
chip mecanic, parcă ar fi fost o păpușă care se supunea unei 
sârme ce-i poruncea mișcările... 

Singurul lucru care părea că există pentru el în birt era 
ceasul său. În răstimpuri regulate îl scotea, se uita la el, apoi 
îl vâra iarăși în buzunar, cu o expresie ca și când n-ar fi sosit 
încă momentul în care urma să-și pună capăt vieţii. 

Intr-un târziu, cam pe la ceasurile trei din noapte, 
necunoscutul se uită iarăși la ceas și atunci ochii lui șterși, 
melancolici se înviorară deodată, un fior îi zgudui trupul 
străbătut parcă de o descărcare electrică și din clipa aceea 
totul în jurul său părea să-l intereseze. 

Se uita la birtaș urmărindu-i mișcările, vorbele, se uita la 
ajutoarele acestuia, se uita spre bucătărie de unde din când 
în când ajungeau până în birt strigăte și înjurături. 

Ceea ce părea că-l interesează însă mai mult decât orice 
era masa acelora care petreceau alături de el și pe care până 
atunci aproape că nici nu-i băgase în seamă. 

Acum însă, de când se uitase ultima oară la ceasornic, 
privirea lui nu se mai desprindea de la prietenii fostului 


căpitan de haiduci și mai ales de la Stanislau Rimsky, ale 
cărui mișcări, ale cărui vorbe le urmărea cu o înfrigurare 
crescândă. 

La un moment dat Stanislau Rimsky își ridică paharul și 
zise următoarele: 

— Acum, scumpi prieteni, să golim acest ultim pahar în 
astă seară în cinstea și sănătatea bunului nostru Leonida, 
fericitul logodnic, urându-i să călătorească cu bine până la 
Grodno și să-și îndeplinească cu ușurință sarcina ce i-am 
dat-o. 

Mai înainte ca voinicii și doamnele să fi apucat să ridice 
paharul în sănătatea doctorului Leonida, mușteriul 
singuratic se ridică de la masa vecină și apropiindu-se de 
voinici zise: 

— Mă iertaţi, doamnelor și domnilor, dar v-am auzit 
rostind de mai multe ori numele localităţii Grodno. Sunteţi 
cumva de prin partea locului? 

Voinicii se uitară miraţi unul la altul și nu puteau pricepe 
ce căuta omul acesta să se amestece în petrecerea lor și 
înțelegeau aceasta cu atât mai puţin cu cât consumaseră 
foarte mult vin și mintea nu le era prea limpede. 

Vinul vechi de Tokay dezlegase mai mult ca de obicei chiar 
și limba doctorului Leonida care acum se întoarse spre 
străin și-i zise: 

— Numai eu sunt de pe acolo! Dar de ce te interesează 
asta pe dumneata? 

— Fiindcă eu sunt din Ușaghin, de lângă Grodno. Mă mir 
însă că nu-mi pot aminti de înfățișarea dumneavoastră căci 
am fost adeseori la Grodno, mai ales la moșie, unde vând în 
fiecare primăvară uneltele de câmp. 

— La care moșie? întrebă doctorul Leonida foarte mirat. 

— Ce întrebare ciudată, domnul meu? făcu necunoscutul. 
Dar la Grodno nu este decât o singură moșie, aceea a 
Minervei Kipriotis, fata cămătarului, care a murit acum 
câţiva ani. Dacă sunteţi de pe-acolo nu se poate să n-o 
cunoașteţi! 


— Firește că o cunosc, răspunse doctorul Leonida, cam 
încurcat. Sunt chiar puţin rudă cu ea. Mamele noastre au 
fost verișoare bune. Dar dumneata când ai fost ultima oară 
prin Grodno? 

— Eu vin chiar de acolo! răspunse necunoscutul. Făcând o 
călătorie mai lungă prin străinătate pentru a studia pieţele, 
am trecut mai întâi pe la toţi mușterii mei ca să-i întreb de 
ce au nevoie pentru primăvară și firește că am fost și la 
Grodno. 

— Atunci ai văzut-o și pe Minerva, pe verișoara mea! 
exclamă Leonida bucuros că poate avea vești de la aceea pe 
care o iubea cu adevărată dragoste frăţească. 

— Firește că am văzut-o! răspunse străinul. 

— Ce face? E bine, sănătoasă, mulțumită? cercetă doctorul 
Leonida, luând vorbele din gura lui Stanislau Rimsky care 
asculta cu nerăbdare crescândă schimbul de vorbe dintre cei 
doi. 

Necunoscutul tăcu, ca și când n-ar fi vrut să răspundă la 
această întrebare. 

— De ce taci? De ce nu răspunzi? strigă Stanislau Rimsky, 
pe care tăcerea străinului îl neliniștea în cel mai mare grad. 

— O cunoașteţi și dumneavoastră pe Minerva Kipriotis? 
întrebă necunoscutul. 

— Da, o cunosc! răspunse Stanislau Rimsky, scurt, 
deoarece nu-i dădea mâna să intre în amănunte. 

— Şi e mult de când n-aţi mai văzut-o? urmă străinul. 

— Eu n-am văzut-o de câţiva ani! zise Rimsky. Dar de ce 
mă întrebi aceasta? 

Străinul nu-i răspunse lui Rimsky, ci se întoarse spre 
doctorul Leonida și-l întrebă pe acesta: 

— Nici dumneavoastră n-aţi văzut-o de mult pe jupânița 
Minerva Kipriotis? 

— De vreo doi ani, zise Leonida, căci atâta trecuse, de 
când se înrolase în armata rusească, pentru a veni în 
România. Dar ce rost au toate întrebările acestea? 

— Au rostul de a mă lămuri pe mine, răspunse vecinul de 
masă, pentru ce dumneavoastră care sunteţi chiar înrudit cu 


jupânița Minerva, nu știți ce se petrece la Grodno în timpul 
din urmă. 

— Dar ce se petrece? exclamă doctorul Leonida, speriat și 
spaima lui, poate chiar mai mare, se putea citi și pe chipul 
lui Stanislau Rimsky. 

— Este o chestiune cam delicată, răspunse necunoscutul, 
uitându-se la cei de la masa Vulturului Morţii, ca și când 
prezenţa lor nu i-ar fi plăcut, și cred c-ar fi mai bine dacă aș 
putea sta de vorbă cu dumneavoastră între patru ochi. 

— Doamnele și domnii aceștia sunt cei mai buni prieteni ai 
mei, fu răspunsul lui Leonida, și n-am nimic de ascuns de ei, 
chiar în chestiunile so... chiar în chestiunile verișoarei mele. 
Te rog deci, nu te simţi stingherit de prezenţa lor și spune- 
mi despre ce este vorba? 

— Cum doriți dumneavoastră, răspunse străinul. Cum 
povestea este cam lungă însă, v-aș ruga să-mi îngăduiţi să... 

— Dar firește! zise chiar Stanislau Rimsky. 

— Te rog ia loc! Poftim! 

Mai înainte de a se așeza pe scaunul oferit de Stanislau 
Rimsky, necunoscutul se înclină și zise: 

— Îmi dai voie să mă prezint: Numele meu este lașek 
Palughin, mare negustor de unelte agricole din Kiev. 

Voinicii își spuseră și ei numele, doctorul Leonida 
bolborosi ceva neînțeles și apoi necunoscutul luă loc la 
masă. 

— Doamnelor și domnii mei, începu el, acum vreun an și 
mai bine, moșia Ușaghin a fost cumpărată de un anume 
Vasia Demsky, un om cam la vreo cincizeci de ani, poate 
chiar și mai bine. Chiar din primele luni ale noii stăpâniri în 
Ușaghin, ţăranii, negustorii, slujbașii și-au dat seama că 
viaţa sub noul stăpân va fi mult mai grea, mult mai aspră, 
decât fusese până atunci. 

Vasia Demsky este un om de o zgârcenie nemaivăzută, 
mândru, îngâmfat chiar din fire și foarte iute la mânie. Chiar 
în prima săptămână de la venirea lui a culcat la pământ cu 
un glonte de pistol pe un biet țăran bătrân care a îndrăznit 


să-i spună că nu mai poate ieși la câmp, deoarece nu-l mai 
țin picioarele. 

— Ticălosul! 

— Nemernicul! 

— Mizerabilul! exclamară voinicii, pe rând, dezgustaţi de 
atâta cruzime. 

— Da, domnii mei, urmă acela care-și zisese lașek 
Palughin, cruzimea, zgârcenia, neîndurarea lui  Vasia 
Demsky întrece orice închipuire. Și unde mai pui că la toate 
aceste părţi rele ale firii sale se mai adaugă și o patimă 
bolnăvicioasă pentru femei. Oricare ar fi femeia ce-i iese în 
cale, ţărancă, fată de negustor, sau soţie de boier, Vasia 
Demsky o și asaltează cu propunerile lui nerușinate și dacă 
femeia nu se supune dorințelor sale devine grosolan, 
ameninţător și nu se lasă până când nu-și ajunge josnicele 
scopuri. 

— Şi nu s-a găsit nimeni, întrebă Stanislau Rimsky 
revoltat, să-i ceară socoteală pentru purtarea lui? 

— La început, reluă Palughin, câţiva soţi jigniţi, câţiva 
părinţi ale căror fete erau amenințate de acest monstru, i-au 
trimis martori, să se bată în duel cu el. Dar în loc de alţi 
martori, cum se obișnuiește, Vasia Demsky, trimitea o trupă 
de cazaci la locuinţa celui jignit și soţul sau părintele erau 
ridicaţi noaptea din pat și aruncaţi în temniţă la Kiev, sub 
cine știe ce învinuire. 

— Dar cum e cu putinţă așa ceva? strigă doctoral Leonida. 
De unde avea cazacii nemernicul acesta? 

— Aceeași întrebare mi-am pus-o și eu, la început, domnii 
mei! răspunse negustorul de unelte agricole. Când însă m- 
am interesat mai de aproape, am aflat că Vasia Demsky este 
cumnatul guvernatorului din Kiev, cu care și-a măritat sora, 
cu toate că fata n-avea decât douăzeci de ani iar 
guvernatorul șaizeci. Drept răsplată pentru a fi desăvârșit 
această căsătorie, guvernatorul din Kiev îi face toate 
gusturile cumnatului său, care astfel a ajuns un fel de tiran 
al ținutului. 


— Şi nu cumva... nu cumva nemernicul acesta, exclamă 
Stanislau Rimsky îngrozit, a îndrăznit să-și ridice ochii și 
asupra Minervei? 

— Din nefericire domnul meu, urmă Palughin, nici 
jupânița Minerva n-a putut scăpa de ochii acestui satir, care 
văzând că asalturile lui se izbesc de o cetate inexpugnabilă, 
a început cu celelalte josnice mijloace ale sale, ameninţări, 
terorizări, persecutări de tot soiul. 

— Ah, mizerabilul, ce amar se va căi! scrâșni Vulturul 
Morţii și pumnii lui se încleștară. Dar spune... spune mai 
departe, domnule Palughin, vrem să știm până unde a mers 
ticăloșia moșierului? 

— La început, domnii mei, reluă străinul, Demsky, prin 
oamenii săi, a dat foc bucatelor de pe moșia jupâniţei 
Minerva, noaptea tăia vinele de la picioarele cailor, înțepa 
stomacul vitelor din grajduri și în scurtă vreme tânăra 
moșieriță îndură pagube foarte mari. 

Toate plângerile sale la autorităţi au rămas fără răsunet, 
deoarece nimeni nu îndrăznea să se ridice împotriva 
atotputernicului cumnat al guvernatorului din Kiev. Când a 
văzut că pagubele materiale pe care i le pricinuise jupâniţei 
nu erau de natură să îmblânzească simţămintele ei față de 
el, Vasia Demsky se gândi la o altă stratagemă. 

Își îmbrăcă hainele cele mai scumpe, se ferchezui cât putu 
mai bine, porunci să se pună patru cai la trăsură și porni 
spre Grodno. 

— La ce va mai fi recurs ticălosul, exclamă doctorul 
Leonida, care ca și Stanislau Rimsky și ceilalți prieteni, 
ascultau cu încordare crescândă cele istorisite de străin. 

— Să vă spun eu la ce, domnii mei, urmă Palughin. La 
căsătorie. Da, burtosul, bătrânul, hodorogitul Vasia Demsky 
i-a cerut mâna jupâniţei Minerva, căutând s-a momească cu 
făgăduielile cele mai neînchipuite. 

— Şi ce i-a spus Minerva? întrebă Leonida, în arzândă 
curiozitate. 

— Firește că i-a râs în nas, răspunse necunoscutul, ceea 
ce l-a înfuriat pe moșier și mai mult. 


Peste o săptămână, jupâniţa Minerva s-a trezit apoi cu o 
patrulă de cazaci care au venit să tragă la sorţi oamenii 
pentru oaste. Ei bine, domnii mei, ce au făcut, ce au învârtit 
cazacii aceștia nu știu. Știu însă că din patru sute douăzeci și 
patru de oameni, trei sute opt au ieșit la sorţi să plece la 
ostășie. De când se trage la sorţi pentru oaste în Rusia nu s- 
a mai pomenit așa ceva. Oameni de patruzeci de ani, care 
nici nu mai trăgeau cine știe de când la sorti, au fost luaţi și 
duși la armată. 

Biata jupânița Minerva a trebuit să aducă alţi oameni cu 
bani scumpi, de pe alte moșii, ceea ce pentru ea însemna o 
nouă și simţitoare pagubă. 

— Domnule, spune-mi te rog, strigă Stanislau Rimsky în 
prada unei enervări de nedescris. Când s-au întâmplat toate 
acestea? Când ai plecat dumneata din Grodno? 

— Acestea s-au întâmplat acum vreo patru-cinci luni, 
răspunse Palughin. Iar din Grodno sunt vreo trei săptămâni 
de când am plecat și când Demsky a născocit ultima și cea 
mai murdară ticăloșie. 

— Ce-a mai făcut, nemernicul? întrebă Stanislau Rimsky, 
tremurând de mânie. 

— De unde, de unde nu, urmă străinul, Vasia Demsky a 
descoperit că fratele jupâniței Minerva, un oarecare doctor 
Leonida Kipriotis, care acum se află în armata rusească pe 
aici prin Ardeal, ar fi fost unul din tovarășii lui Stanislau 
Rimsky, faimosul căpitan de bandiți care, sub numele de 
Vulturul Morţii, a băgat spaima în Rusia acum câţiva ani în 
urmă. 

Nu numai Leonida și Rimsky dar și Dan și cele trei 
cucoane tresăriră la auzul acestor cuvinte. 

— Dar chiar dacă ar fi fost astfel, strigă doctorul Leonida 
mânios, găsea mizerabilul acesta de Demsky că faptele unui 
bandit sunt mai vrednice de disprețuit ca uneltirile lui? 
Prefer de o mie de ori să fiu un tâlhar la drumul mare, decât 
să terorizez o fată lipsită de apărare prin mijloacele cele mai 
neînchipuite. 


— Şi eu sunt de aceeași părere, domnul meu, răspunse 
străinul. Aici este vorba însă despre o altă latură a 
chestiunii. 

Anume, dacă fratele jupâniţei Minerva a făcut într-adevăr 
parte pe vremuri din armata rusească, atunci lucrurile ar 
putea lua o întorsătură neplăcută, chiar foarte neplăcută. 

Gândiţi-vă, un fost bandit, unul din cei mai temuţi bandiți 
pe care i-a avut vreodată Rusia, ofițer în armata ţarului. Vă 
daţi seama că vestea aceasta ar stârni o vâlvă grozavă în 
toată Rusia, că pe acela care a îndrăznit să se înscrie în 
armata rusească când știa ce trecut avea, îl va aștepta o 
soartă dintre cele mai triste, căci, sau se ved surghiunit în 
Siberia pentru toată viaţa, sau într-o bună noapte, la un colț 
de stradă, cineva îi va străpunge inima cu un pumnal. O atât 
de mare jignire adusă armatei țarului nu se poate pedepsi 
mai blând. 

Fără să vrea, cele trei doamne se uitară la Leonida și 
inima lor se făcu cât un purice. 

Stanislau Rimsky și cu Dan Dragomir în schimb scrâșniră 
din dinţi și pumnii lor se încleștară de mânie. 

Străinul, însă, părea că nu bagă de seamă nimic și urmă 
nestingherit: 

— Firește că Vasia Demsky i-a spus jupâniței Minerva 
toate acestea și sărmana fată a căzut la pat, atât de mult au 
îngrozit-o spusele ticălosului său vecin. 

Când Demsky și-a dat seama că a găsit punctul slab al 
fetei a pornit din nou la atac cu toată furia și a ameninţat-o 
că dacă nu primește să-i fie soţie, atunci dă în vileag tot ceea 
ce știe despre fratele său, doctorul Leonida. 

— Nemernicul! 

— Mizerabilul! exclamară voinicii. 

— Şi ce i-a răspuns Minerva? întrebă Rimsky, cu 
înfrigurare. 

— La început era gata să cedeze, fu răspunsul străinului, 
pe urmă însă, se gândi să mai câștige măcar câtva timp și-i 
ceru  nemernicului, timp de gândire șase săptămâni, 
chipurile ca să-și vestească o mătușă din Petrograd și ca 


aceasta să aibă timp să vină până la Grodno. Într-adevăr 
însă, jupâniţa Minerva trimise doi oameni de încredere pe 
urmele armatelor rusești pentru a-l căuta pe fratele său și a-i 
spune ce se petrece acasă. 

— Şi... și oamenii aceștia l-au găsit pe doctorul Leonida 
Kipriotis? întrebă Leonida, uitându-se ţintă în ochii 
străinului. 

— Asta nu mai știu! răspunse Palughin. După câte am 
auzit însă astăzi pe aici, tare mi-e teamă că, chiar dacă 
oamenii l-au găsit pe doctorul Kipriotis, acesta nu mai este 
în măsură de-a face nimic pentru sora lui deoarece se pare 
că Leonida Kipriotis l-a ucis pe prințul Gorciacov și atunci, 
fără îndoială că va fi spânzurat. 

O tăcere mormântală urmă acestor cuvinte al străinului. 
Parcă nici cele trei femei și nici voinicii nu îndrăzneau să se 
uite în ochii lui Palughin. 

În cele din urmă... neplăcuta liniște fu ruptă de Stanislau 
Rimsky care adresându-se străinului, îl întrebă: 

— Şi cam cât timp să fie de când au plecat din Grodno cei 
doi oameni trimiși de Minerva Kipriotis pe urmele fratelui 
său? 

— Trei săptămâni, fu răspunsul lui Palughin. Știu aceasta 
deoarece am părăsit Grodno în aceeași zi. Eu am plecat însă 
cu poștalionul, iar ei călare, așa că trebuie să fie cu câteva 
zile înaintea mea. 

— Așadar, trei săptămâni ar mai fi, zise Rimsky după o 
scurtă gândire, până când Minerva ar fi silită să se mărite cu 
nemernicul acela de moșier! Trei săptămâni, tocmai timpul 
necesar pentru a ajunge la Grodno. 

— Călătorind aproape zi și noapte, cum am făcut eu, zise 
străinul, și fără a întâmpina vreo piedică. Altfel drumul ţine 
și patru săptămâni. 

Din nou urmă o tăcere în răstimpul căreia cineva dacă ar 
fi observat mai de aproape chipurile celor din jurul mesei, ar 
fi văzut că sufletele tuturor, chiar și al străinului, erau 
chinuite de frământări grozave. 

Cel mai zbuciumat însă părea să fie Stanislau Rimsky. 


Voinicul, curajosul, îndrăzneţul Vultur al Morţii era 
doborât cu desăvârșire. Vestea aceasta îi umpluse sufletul de 
amărăciune, mai mult chiar, i-l sfâșiase cu o cruzime cum de 
mult nu mai fusese el chinuit. 

Era oare de mirare, când la mijloc era propria lui soră, 
surioara lui atât de mult căutată, despre care-i vorbise pe 
jumătate mama sa pe patul de moarte și pe care doctorul 
Leonida o descoperise în cele din urmă, în aceea pe care ani 
de-a rândul o crezuse sora sa? 

— Plata! strigă Stanislau Rimsky deodată și strigătul lui îi 
făcu pe toţi ceilalți să tresară atât de cufundaţi erau în 
gânduri. 

După ce plăti și birtașul se îndepărtă mulţumit de 
vânzarea făcută, Stanislau Rimsky se adresă străinului cu 
următoarele cuvinte: 

— Domnul meu, îți mulţumim din tot sufletul pentru vestea 
pe care ne-ai dat-o despre primejdia ce o ameninţă pe 
Minerva Kipriotis, chiar dacă această veste nu este bună. In 
orice caz trebuie să știi că te-ai adresat singurilor oameni de 
pe acest pământ care o mai pot salva pe nefericita fată. 

Îți spun aceasta, fiindcă din felul de a ne povesti 
nenorocirea am înțeles că și dumitale ţi-ar părea rău s-o știi 
pe Minerva Kipriotis căzută pradă acelui ticălos de Vasia 
Demsky, despre care ne-ai vorbit. 

— Chiar dacă n-ar fi vorba de o răzbunare, răspunse 
străinul, fiindcă Demsky nu cumpără unelte de câmp de la 
mine, dar datoria mea de om m-ar îndemna să fiu alături de 
nefericita jupâniţă pe care căută s-o prindă în ghearele sale 
de monstru, cumnatul guvernatorului din Kiev. 

Îmi iertaţi însă o întrebare, urmă Palughin. Aveţi cumva de 
gând să vă repeziți până la Grodno? 

Rimsky șovăi o clipă să răspundă, mai ales că privirile 
tuturor prietenilor săi erau aţintite asupra lui. 

Pe urmă însă zise: 

— Nu știu încă! În orice caz vom încerca tot ce ne va sta în 
putință pentru a o scăpa pe sărmana fată de primejdia ce o 
ameninţă. 


Dacă Rimsky și ceilalţi voinici n-ar fi fost prea abătuțţi din 
pricina acestei vești, fără îndoială că s-ar fi întrebat de ce 
răspunsul voinicului avea aerul să nu fi fost de loc pe placul 
lui Palughin? 

Durerea lor era însă prea mare pentru a mai cerceta și 
înfățișarea de fiecare clipă a aceluia ce le vorbise despre 
Minerva și acel ticălos de Vasia Demsky. 

— Acum să mergem, copii, căci e târziu! zise Stanislau 
Rimsky. 

Apoi, ridicându-se de la masă, îi întinse mâna lui Palughin 
şi-i zise: 

— Domnul meu, primește înc-odată, toate mulţumirile 
noastre! 

Străinul strânse mâna întinsă dar și-o retrase tresărind, ca 
și când l-ar fi ars mâna aceasta a voinicului, sau ca și când se 
îngrozea de atingerea ei cum te îngrozești de atingerea 
mâinii unui criminal. 

Dar nici această ciudată tresărire nu fusese observată de 
Stanislau Rimsky. 

După ce-și luară rămas bun de la Palughin și ceilalţi 
voinici și cele trei femei, prietenii fostului Vultur al Morţii 
părăsiră cârciuma, îndreptându-se în grabă spre locuinţa 
acestuia. 

Și mergeau atât de iute și atât de cufundaţi în gânduri 
încât niciunul din ei nu băgă de seamă o umbră care se 
furișă după ei, până la locuinţa lui Stanislau Rimsky, umbră 
care, după intrarea voinicilor în casă, își lipi urechea de una 
din ferestre și rămase astfel până târziu spre zori... 


CAPITOLUL 143 NI 
DEZLEGAT DE JURAMANT 


Fiindcă, cu toate nenumăratele ceasuri petrecute la birt, 
zorile tot nu se iviseră încă în creierul munţilor unde erau 
așezați Câmpenii, intrând în locuința sa, Stanislau Rimsky 


aprinse lumânările și la lumina lor, cele trei femei și voinicii 
își căutară fiecare câte un scaun sau un colţ de canapea pe 
care să se așeze, deoarece primejdia ce plutea deasupra 
capului Minervei apăsa asupra lor cu o greutate prea mare 
pentru a-i putea duce povara. 

Numai Rimsky nu se așeză deloc, ci umbla cu înfrigurare 
de colo până colo prin odaie, negăsindu-și locul, negăsindu-și 
astâmpăr. 

Fruntea lui înaltă era brăzdată de gânduri. Amărăciunea i 
se citea în ochi, zbuciumul în pieptul ce i se ridica și se lăsa 
furtunos. 

Deodată se opri în faţa lui Dan Dragomir și-i zise: 

— Dane, tu știi unde locuiește părintele Ifrim? 

— Ştiu, căpitane! răspunse credinciosul prieten. 

— Vrei tu să-mi faci un mare serviciu? urmă fostul căpitan 
de haiduci. 

— Ce vorbă mai e și asta? făcu Dan Dragomir. Poruncește 
și voi fi încântat să-ţi pot fi pe plac! 

— Îţi mulțumesc, Dane, răspunse Stanislau Rimsky. Atunci 
dă o fugă, te rog, până la părintele Ifrim și roagă-l să vină 
aici. Spune-i să te ierte că-l trezești din somn în miez de 
noapte, dar este vorba de o chestiune de foarte mare 
însemnătate. 

Atât Dan Dragomir cât și ceilalți din odaie se uitară cu 
totul nedumeriţi la prietenul și căpitanul lor... 

Ce voia Rimsky cu popa? De ce-l chema pe preot acolo la o 
oră atât de neobișnuită? Și pe urmă, chiar dacă avea nevoie 
de un reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, de ce graba 
aceasta, de ce nu putea aștepta încă două-trei ceasuri până 
când se lumina de ziuă? 

Stanislau Rimsky citi toate aceste întrebări pe chipurile 
prietenilor săi și zise: 

— Înţeleg nedumerirea voastră. Aveţi puţină răbdare însă 
și veţi vedea despre ce este vorba. 

Apoi se întoarse către Dan Dragomir și urmă: 

— Dane, du-te, te rog, căci fiecare clipă este prețioasă! 


— Mă duc, căpitane! răspunse voinicul și într-adevăr 
luându-și cușma părăsi odaia. 

Un sfert de ceas cât lipsi Dan, nimeni nu mai scoase o 
vorbă. 

Cei de faţă ardeau de nerăbdare de a cunoaște pricina 
acestei ciudate dorinţi a lui Rimsky, dar nici unul din ei nu-i 
adresă vreo întrebare deoarece știau că nu vor primi 
răspuns. 

Când peste un sfert de ceas, părintele Ifrim intră în odaie, 
încet, obosit, târându-și pașii din pricina anilor pe care îi 
purta în spinare și care erau trădațţi de pletele albe ca neaua 
de pe capul său, Stanislau Rimsky alergă înaintea lui și 
ajutându-l să se așeze pe un fotoliu îi zise: 

— Mă iartă, te rog, Sfinţia Ta, ca am îndrăznit să-ţi tulbur 
somnul, dar chestiunea pentru care te-am chemat e de mare 
importanţă, de ea putând să atârne viaţa unui om. 

— Atunci, fiule, răspunse bătrânul preot, nu mai poate fi 
vorba de niciun fel de scuză, căci nicio jertfă nu poate fi prea 
mare când este vorba de viaţa unui semen al nostru. 

— Cunoaștem această părere a Sfinţiei Tale, răspunse 
Stanislau Rimsky, și tocmai de aceea am îndrăznit să te 
chem. De altfel, motivul pentru care m-am adresat Sfinţiei 
Tale mai e și că Sfinţia Ta e cel mai în vârstă și cei mai 
învăţat dintre slujitorii Domnului din ţinutul acesta și numai 
luminile Sfinţiei Tale îmi pot alunga greaua îndoială din 
suflet. 

— Întru ale Domnului învăţaţi sunt toţi preoţii, fiule, zise 
bătrânul. Numai că mulţi din ei nu se folosesc de această 
învăţătură pentru a fi de folos semenilor lor. Vorbește 
voinice și dacă Domnul mă va lumina îndeajuns, îţi voi da 
sfatul de care cred că ai nevoie... 

— Așa este, Prea Sfinte! răspunse voinicul. De un sfat am 
nevoie, căci o mare îndoială sălășluiește în sufletul meu, 
îndoială care, după cum am spus, ar putea fi fatală unui om. 

Uite despre ce este vorba, Sfinţia Ta. 

Era odată un mare moșier, om bun și drept, care însă avea 
în jurul său o sumedenie de lingușitori, josnici la suflet, care 


prin sfaturile și uneltirile lor îl făceau pe boier să nu 
cunoască niciodată adevărul în cele ce se petrecea pe moșia 
sa și deci, să ia hotărâri nedrepte, adeseori chiar crude, 
sălbatice. 

Pe moșia acestui boier, trăia și un tânăr pe care 
nedreptăţile acestea îl revoltau, cu atât mal mult cu cât 
lingușitorii sfetnici ai strămoșilor boierului au luat și petecul 
de pământ al familiei tânărului, alipindu-l samavolnic la 
moșia boierului. 

Impotriva tuturor acestor nedreptăţi tânărul se ridică cu 
toată ardoarea tinereţii sale. Strigătele lui de nedreptate n- 
ajungeau însă până la urechile boierului deoarece sfetnicii 
aveau grijă să împiedice aceasta. 

Atunci tânărul își luă lumea în cap și jură răzbunare 
tuturor asupritorilor de pe moșie, tuturor acelora care, în 
numele boierului, săvârșeau sălbăticiile și samavolniciile 
cele mai neînchipuite. 

Pe câţiva din ei i-a pedepsit, mai înainte însă ca 
răzbunarea lui să-l fi ajuns și pe cel mai rău, cel mai crud 
dintre sfetnici, acesta izbuti să pună mâna pe tânăr și-l 
aruncă în închisoare. 

După legile ţării, tânărul urma să fie spânzurat. 

S-a întâmplat însă ca tânărul acesta să fi salvat odată viaţa 
boierului și drept recunoștință moșierul era gata să-l ierte. 
N-o putea face însă fățiș aceasta, deoarece s-ar fi ridicat 
toată șleahta de sfetnici din rândurile cărora câţiva fuseseră 
pedepsiţi și atunci boierul îl aduse pe prizonier înaintea sa 
și-i spuse: 

— Îţi redau viaţa, îţi redau libertatea, ţie și tovarășilor tăi, 
pe de-o parte fiindcă la rândul tău mi-ai salvat mie viața 
odată, pe de altă parte, fiindcă cred că nu ești tocmai atât de 
rău după cum te arată lumea. Voi face aceasta însă cu o 
singură condiţie. Anume, să-mi juri că te vei duce pe altă 
moșie și niciodată nu vei mai călca pe moșia mea unde ești 
atât de cunoscut. Foștii tăi tovarăși pot rămâne aici, dacă 
făgăduiesc să se lase de îndeletnicirea lor de până acum, tu 
însă trebuie să dispari, să fii mort pentru cei care te cunosc. 


Pentru a-și salva prietenii și numai pentru aceasta, 
deoarece pentru el însuși viaţa nu mai avea niciun rost, dacă 
nu-și putea duce mai departe lupta de răzbunare, tânărul 
primi condiţia pusă de boier și dispăru de pe moșie. 

Au trecut ani mulţi de atunci și tânărul a dispărut de pe 
moșie fără să se mai înapoieze vreodată acolo, cu tot dorul 
ce-i rodea sufletul de a mai revedea odată meleagurile pe 
care copilărise. 

Între timp, boierul a murit și un urmaș de al său luă moșia 
în stăpânire. 

Într-o bună zi, împrejurările s-au alcătuit de așa natură 
încât tânărul, acum om în toată firea, să vrea, să trebuiască 
să se înapoieze pe moșia unde a jurat să nu mai calce. 

Te întreb, Sfinţia Ta și pentru aceasta te-am și rugat să vii 
până aici, dacă boierul căruia tânărul i-a făcut jurământul a 
murit, mai este tânărul legat de acest jurământ sau prin 
moartea boierului jurământul a căzut și omul se poate 
întoarce pe moșie fără nicio mustrare de cuget? 

Părintele Ifrim, rămase dus pe gânduri, de altfel ca și 
ceilalți din odaie care nu prea înțelegeau ce urmărea 
Stanislau Rimsky. 

Într-un târziu, apoi, bătrânul preot își ridică încet capul 
împodobit de plete albe și zise cu hotărâre: 

— Nu, fiule, tânărul despre care mi-ai vorbit nu se mai 
poate întoarce niciodată pe moșie, chiar dacă a murit acela 
căruia i-a făcut jurământul, căci ar deveni un sperjur. Căci 
jurământul n-a fost luat de boier numai în scopul de a-l 
îndepărta pe tânăr de pe moșia sa, cât timp va trăi el, ci 
pentru totdeauna. Şi dacă bine te-am înţeles, boierul a făcut 
aceasta pentru ca sfetnicii săi să fie încredințaţi că tânărul 
și-a primit pedeapsa pentru jignirea ce le-a fost adusă. 

Poate, urmă preotul după o scurtă pauză, că boierul n-a 
fost drept faţă de tânăr dacă l-a silit să dispară de pe moșia 
sa, cu toate că se îndoia de vinovăția sa chiar și în parte 
numai. Trebuie să înţelegi însă fiule, că o moșie mare nu 
poate fi condusă de un singur om, că adeseori stăpânul 
trebuie să fie nedrept faţă de unul mai mic pentru a mulțumi 


pe cel mai mare, de care are mai multă nevoie pentru 
prosperitatea moșiei. 

Vei înţelege aceasta mai bine dacă te vei gândi la o ţară. 
Adeseori un rege este silit să fie nedrept cu supușii săi 
deoarece împrejurările cer aceasta. 

Oricum însă, în cazul pe care mi l-ai istorisit, tânărul nu se 
mai poate întoarce pe moșie numai fiindcă aceluia căruia i-a 
făcut jurământul a murit! 

Stanislau Rimsky tăcu. 

Pe chipul lui se putea citi o mare dezamăgire. După cât se 
părea el se aștepta cu totul la alt răspuns din partea 
preotului, care acum își luă cârja pregătindu-se de plecare. 

— Pentru aceasta m-ai chemat, fiule? întrebă el. 

— Da, Sfinţia Ta! răspunse voinicul, abătut. 

— Atunci știi drumul pe care trebuie să-l urmeze tânărul, 
mai zise părintele, ridicându-se greoi de pe scaun. Rămâi cu 
bine voinice și Dumnezeu să te aibă în paza sa, atât pe 
dumneata, cât și pe prietenii dumitale. 

Părintele Ifrim porni încet spre ușă în vreme ce cei din 
odaie se uitau nedumeriţi la Stanislau Rimsky. 

În pragul ușii preotul se mai întoarse odată și zise: 

— Spuneai însă, fiule, că e vorba de viaţa unui om. Nu mi- 
ai povestit nimic despre așa ceva. 

Stanislau  Rimsky tresări. Își ridică încet fruntea 
îngândurată și zise cu amărăciune: 

— Da, Sfinţia Ta, fericirea, liniștea, poate chiar viaţa cuiva 
este în primejdie, dar ce folos, când numai tânărul de care ți- 
am vorbit ar fi în stare să-l scape, ori, acest tânăr nu mai are 
voie să se întoarcă niciodată pe moșie. 

Preotul rămase o clipă pe gânduri, apoi întrebă: 

— Şi omul, a cărui viaţă e în primejdie, e un om bun, 
drept, cu frica lui Dumnezeu? 

— E toate acestea părinte și pe deasupra omul acesta mai 
e și femeie, deci o făptură care se poate apăra și mai puţin 
împotriva răutăţii omenești. 


— Așa... așa! făcu părintele Ifrim și fără a spune vreo 
vorbă se întoarse și se așeză din nou pe scaun unde rămase 
cufundat în gânduri. 

— Fiule,- zise el într-un târziu fără a-și ridica ochii din 
pământ, ar fi un mijloc de a înlătura jurământul. Pentru asta 
însă trebuie să știu cine este tânărul, pentru a-mi da seama, 
dacă pot avea încredere în cuvântul lui. 

Ochii lui Stanislau Rimsky începură să strălucească 
deodată ca luminaţi de un foc supraomenesc. 

— Părinte... Sfinţia Ta, îngână el plin de nădejde, nu-ţi pot 
spune numele lui, însă, îţi voi spune că tânărul de care am 
vorbit, se află aici, de faţă. Pe mine mă cunoști, pe prietenul 
Dan Dragomir îl cunoști și știi că pentru fiecare din noi 
cuvântul dat este sfânt. Numai pe al treilea dintre noi nu-l 
cunoști, iar de cinstea lui garantez eu, Dan Dragomir și chiar 
și cele trei doamne. 

— Așa este prieteni? întrebă  Stanislau  Rimsky, 
îndreptându-se spre prietenii săi. 

— Garantăm cu mărturia sufletului nostru! răspunse Pia și 
ceilalţi încuviințară în cor. 

Doctorul Leonida aruncă o privire plină de recunoștință 
spre logodnica sa, iar în ochii bătrânului preot se putea citi o 
vădită mulţumire. Avântul, însufleţirea cu care răspunseră 
cei de faţă era o dovadă că Mihu nu minţise, garantând 
pentru cinstea prietenului său. 

— Bine, voinice, făcu părintele Ifrim. Am încredere în 
cuvântul dumitale și nu-ţi mai cer numele tânărului. 

Iată cum stau lucrurile: 

Eu, ca, locţiitorul Domnului pe pământ, am puterea să-l 
dezleg pe tânărul de care mi-ai vorbit de jurământul lui și 
fiindcă în joc este viața unei femei slabe și cu frica lui 
Dumnezeu, o voi face, însă numai cu anumite condiţii. 

— Spune-le,  Sfinția Ta, zise Stanislau Rimsky cu 
înfrigurare. Înţelepciunea Sfinţiei Taie ne este chezășie că 
aceste condiţii nu vor face ca dezlegarea de jurământ să nu 
poată fi de niciun folos aceleia ce se găsește în mare 
primejdie. 


— Firește că nu, căci atunci, nu l-aș mai dezlega! răspunse 
bătrânul preot. Iată care sunt condiţiile mele: 

Îl dezleg pe tânăr de jurământul său, dar numai pentru a 
veni în ajutorul aceleia ce se găsește în primejdie. El se va 
putea întoarce pe moșie, însă sub alt nume, pentru a nu 
aduce pagube numelui fostului său stăpân și odată reîntors 
acasă, nu va sta acolo decât numai atât cât va fi trebuincios 
să înlăture primejdia. Odată aceasta făcută va părăsi iarăși 
pământul copilăriei sale și nu se va mai întoarce niciodată 
acolo. 

A doua condiţie este ca tânărul, sau oamenii săi să nu 
verse sânge decât numai dacă o viaţă de om ar fi în 
primejdie. Ei se va întoarce pe moșie asemenea unui înger 
păzitor care apară, dar nu răzbună. 

Sunteţi gata să-mi juraţi că tânărul se va ţine de aceste 
condiţii? 

Bărbaţi și femei se ridicară în picioare și cu mâna pe inimă 
strigară în cor: 

— Jurăm! Așa să ne ajute Dumnezeul 

— Atunci, reluă preotul ridicându-se de pe scaun, mai 
înalt, mai impunător parcă decât oricând, cu puterea pe care 
o am de la Acela al cărui umil locţiitor sunt pe acest pământ, 
îl dezleg pe tânărul de care mi-ai vorbit de jurământul său. 
El se va putea înapoia pe meleagurile de unde a fost 
surghiunit, fără a cădea în păcatul sperjurilor, fără a-și 
necinsti cuvântul. 

Dacă însă tânărul va nesocoti vreuna din îngrădirile puse 
de mine, atunci blestemat să fie până în a treia generaţie. 
Cerul să nu-l primească, iar iadul să se folosească de el ca de 
piatră de încercare pentru chinurile sale. Amin! 

Stanislau Rimsky se înclină și sărută mâna bătrânului 
preot. 

— Îţi mulţumesc, Sfinţia Ta! zise el, adânc emoţionat. Fii 
încredinţat însă că niciunul din noi nu ne vom face vrednici 
de a fi loviți de blestemul, de cumplitul blestem, pe care l-ai 
rostit. 


Acum, te mai rog Prea Sfinte, să primești aceasta pungă 
cu aur, pentru a putea ajuta mai simţitor pe văduvele și 
orfanii celor căzuţi în luptă cu ungurii, văduve și orfani 
pentru care Sfinţia Ta știu că ești un adevărat înger păzitor. 

— Îţi mulţumesc, fiule. Dumnezeu să-ți răsplătească fapta! 
răspunse bătrânul preot, scurt, fără vorbe de lingușire căci 
nu intrau în obiceiul lui. 

După aceea, părintele Ifrim își luă rămas bun și plecă, 
mergând încet și greoi sub povara anilor care îl apăsau. 

În urma sa, Leonida, Dan, cele trei femei, se repeziră la 
Stanislau Rimsky care stătea încă tot în genunchi. 

Când ajunseră lângă el însă, însufleţirea lor se risipi 
deodată și rămaseră încremeniţi. Cu privirile aţintite asupra 
voinicilor, pe obrajii lui Rimsky se prelingeau două lacrimi... 

— Stanislau... plângi? îngână Mioara, apropiindu-se și 
ștergându-i lacrimile de pe faţă. 

— De bucurie, iubito! fu răspunsul lui. De bucurie că-mi 
voi putea scăpa surioara din ghearele acelui ticălos de Vasia 
Demsky, de bucurie că Dumnezeu îmi dă acest prilej de a 
mai săruta odată pământul Poloniei, înainte de a muri. 

— Așadar... 

— Da, urmă Stanislau Rimsky care înţelese gândul 
Mioarei, ceea ce i-am spus părintelui Ifrim, era cazul meu. 
Moșia era Rusia, petecul meu de pământ, Polonia, moșierul 
îndurător, ţarul Alexandru I, iar tânărul eu însumi. 

Nu-i puteam spune adevărul, deoarece aceasta ar fi 
însemnat să le pricinuiesc lor, românilor o dezamăgire când 
ar fi aflat că eu nu eram dintr-ai lor. În chipul acesta însă, 
am fost dezlegat de jurământul pe care i l-am făcut 
răposatului ţar Alexandru I și mă pot înapoia în Polonia. 

Sus, deci fraţilor! urmă fostul Vultur al Morţii, sărind în 
picioare, soarta a vrut să ne mai dea o însărcinare asemenea 
acelora pe care ni le-a încredinţat în trecut, însărcinare care 
este cu atât mai scumpă sufletului meu, cu cât de data 
aceasta este vorba de propria mea surioară. 

— Dar ce vrei să faci, Stanislau? întrebă Mioara, 
îngrijorată. 


— Ce vreau să fac? repetă voinicul și ochii lui străluciră 
luminaţi ca de un foc supraomenesc. Ceea ce datoria de om 
și de frate îmi poruncește! Mă voi duce la Grodno, o voi 
scăpa pe Minerva din ghearele acestui monstru pe care... 
fruntea lui Rimsky se întunecă deodată, apoi urmă, 
scrâșnind din dinţi: 

— ...pe care însă nu-l voi putea pedepsi după cum merită, 
deoarece i-am jurat aceasta părintelui Ifrim! 

— Stanislau iubitule, reluă Mioara, lipindu-se de pieptul 
bărbatului adorat, dar gândește-te la primejdiile care te voi 
pândi în Polonia! Să se ducă altcineva, doctorul Leonida, 
care tot urma să plece... 

— Nu, Mioaro, o întrerupse voinicul, nu se poate! 
Chestiunea este mult prea gravă pentru ca Leonida singur s- 
o poată duce la bun sfârșit. Și apoi, la mijloc este sora mea, 
nu alui! 

— Căpitane, zise atunci doctorul Leonida. Minerva îmi 
este tot atât de dragă ca și când ar fi sângele meu și deci 
dacă ai încredere în mine... 

— Am cea mai desăvârșită încredere în tine, dragă 
Leonida, îi tăie vorba Rimsky, dar ţi-am spus, mi-e teamă că 
singur nu vei putea face nimic. Nu mai insistaţi căci 
hotărârea mea este nezdruncinată. Voi pleca la Grodno chiar 
astăzi. Dacă vreunul din voi vrea să mă urmeze primesc cu 
dragă inimă ajutorul lui. 

— Dar te urmăm toţi! strigară și voinicii și femeile. 

— Am fost împreună până acum, strigă Dochiţa cu 
însufleţire, împreună vrem să rămânem. Soarta noastră este 
legată una de alta pentru veșnicie! 

— Așa este! Nimeni și niciodată nu ne va mai putea 
despărţi! fu răsunetul pe care cuvintele înflăcărate ale 
Dochiţei îl stârni din gura celor de față. Toţi te vom însoţi, 
căpitane! 

— Vă mulțumesc, dragi prieteni, răspunse Stanislau 
Rimsky, adânc mișcat. Cred însă că cerul ne va ajuta ca 
aceasta să fie cea din urmă piedică ce ne mai stă în calea 
odihnei pe care toţi o merităm cu prisosinţă. 


Dar să nu mai pierdem vremea, căci fiecare clipă este 
prețioasă. Trebuie să plecăm chiar astăzi. 

La lucru, deci. Fiecare din voi să-și strângă mult putinul 
pe care-l are, căci nu se știe daca ne vom mai înapoia 
vreodată pe frumoasele plaiuri ale Munţilor Apuseni... 


* * 


Peste două ceasuri o caleașcă ce dispărea aproape sub 
sumedenia bagajelor, înainta în trap grăbit pe șoseaua ce 
ducea de la Câmpeni la Turda. 

In caleașcă erau Mioara, Dochiţa și Pia, pe lângă trăsură 
călare mergeau Stanislau Rimsky, Dan Dragomir și doctorul 
Leonida. 

Soarele care se ivea de după coline, săruta cu razele lui 
aurii acest convoi în care domnea însufleţirea, îngrijorarea, 
dorul, acest convoi de șase ființe omenești în inima cărora 
pâlpâia la fel dorinţa ca proorocirea lui Stanislau Rimsky să 
se împlinească și aceasta să fie cea din urmă aventură ce le 
va fi hărăzit soarta. 

Dar oare așa era scris în cartea destinului? 

Caleașca și voinicii înaintau din sat în sat, treceau prin 
falnice păduri și răcoroase văi și gândul tuturor era 
îndreptat înainte spre ţinta îndelungatei călătorii. 

Niciunul din voinici nu se mai gândea la ce-a fost, nu se 
mai gândea la trecut, nu se mai gândea înapoi. 

Ori, și de data aceasta se dovedi că niciodată nu e bine să 
priveşti numai înainte ci că, din când în când, nu strică să-ţi 
mai întorci puţin capul și înapoi. 

Dacă vreunul din cei șase ar fi făcut aceasta ar fi observat 
cu uimire un călăreț care apărea și dispărea mereu în 
pădurile care mărgineau șoseaua, ţinându-se ca o umbră de 
convoi. 

Călărețul acesta era... umbra Juliettei Mauras. 


CAPITOLUL 144 
RAZBUNAREA JULIETTEI MAURAS 


În zorii celei de-a șasea zi de călătorie, călătorie făcută 
fără întrerupere, zi și noapte, cu cai de schimb, caleașca se 
apropia de culmile Carpaţilor de miazănoapte. 

Drumul era pustiu, ca și ţinutul în care, cât cuprindea 
privirea, nu se zăreau decât stânci pleșuve, prăpăstii 
fioroase, pereţi nesfârșiţi de piatră presăraţi doar ici colo de 
câte un arbust ce își dăinuise rădăcina în cele câteva firicele 
de praf pe care un vânt capricios le lipise de o adâncitură de 
stâncă pe vreme de ploaie. 

Când însă trăsura coti pe după o stâncă uriașă, în faţa 
călătorilor obosiţi se ivi o priveliște dintre cele mai 
minunate. 

La vreo câteva sute de pași mai la vale începeau iar 
pădurile, păduri nesfârșite de brazi, care se întindeau până 
în zare, unde se îmbinau parcă cu cerul. 

Și printre aceste păduri șerpuiau pârâiașe argintii, văi 
pline de păsări, șerpuia drumul pe care aveau să-l parcurgă 
voinicii. 

Și uitându-se la această minunată panoramă a naturii, 
călătorii își simţiră inimile tresărind de bucurie, întocmai 
cum tresare inima unui beduin când zărește la orizont oaza 
mult așteptată. 

Dar în vreme ce inimile prietenilor fostului Vultur al Morţii 
erau impresionate numai de frumuseţea priveliștii, sufletul 
lui Stanislau Rimsky tresărea din pricina unor simțţăminte cu 
totul deosebite de acelea ale prietenilor săi. 

Acolo în vale, dincolo de faimosul pas Vereczke, acolo 
unde se întindeau pădurile verzi de brazi cu tainele lor de 
veacuri, acolo unde păsărelele își cântau cântecele lor 
fermecătoare, acolo era... Polonia! 


Cuvânt dulce, cuvânt magic, cuvânt atât de scump 
sufletului voinicului. 

Câţi ani, câte necazuri, câte încercări ale destinului de 
când văzuse pentru cea din urmă oară pământul scump al 
patriei sale, de când își luase ultimul rămas bun de la ţara sa 
pe care o iubea atât de mult! 

Atunci când părăsise Polonia, însoţit până la graniţă de 
răposatul prinț Dimitri Trubetzkoi, Stanislau Rimsky nu 
spera că-i va mai fi dat vreodată să-și revadă meleagurile 
sfinte ale patriei. 

Toanele soartei nu le cunoaște însă nimeni și iată că acum 
împrejurările îl duceau iarăși spre aceste meleaguri. 

Inima voinicului tresări de bucurie, sufletul îi fu năpădit 
de un vijelios simţământ de recunoștință pentru destin și sub 
stăpânirea acestor sentimente dădu pinteni calului care 
porni în galop spre pădurile din vale. 

Caleașca și ceilalţi voinici rămaseră departe în urmă și 
când peste câteva minute ajunseseră și ei la fermecătorul 
pas Vereczke, îl găsiră pe Stanislau Rimsky cu faţa la 
pământ, cu lacrimi în ochi, sărutând cu patimă sfânta glie a 
patriei sale. 

Voinicii se opriră și ei și rămaseră tăcuţi în fața acestei 
măreţe pilde a iubirii de ţară, neîndrăznind să tulbure 
extazul prietenului lor. 

Intr-un târziu, după lungi clipe de înălțătoare tăcere, se 
auzi un glas răstit, care strigă pe rusește: 

— Ei, cine-i acolo? Aveţi zapise de trecere? 

Era unul din cazacii care stăteau de sentinelă aici, la 
graniță și care dormise pesemne până atunci la adăpostul 
brazilor. 

Era însă în același timp și tristul deșteptător la realitate al 
lui  Stanislau Rimsky, era fantoma care trebuia să-i 
reamintească cum că pământul acela al Poloniei era sub 
jugul rușilor. 

Rimsky se ridică în picioare, scoase din buzunar hârtiile 
pe care le luase cu sine de la comandamentul rusesc din Cluj 
și le întinse cazacului. 


Acesta răsfoi prin ele și văzând că are de-a face cu un 
căpitan al unei armate aliate, salută cu respect și zise: 

— E în ordine, tătucă! Vă puteţi urma drumul! 

Și convoiul porni mai departe pătrunzând tot mai adânc 
spre inima Poloniei. 

Trecură alte șase zile. 

Caleașca și călăreţii străbătuseră ţinuturile păduroase, 
trecuseră peste câmpii întinse și acum înaintau din nou prin 
regiuni deluroase, acoperite cu întinse păduri de fag. 

Călătorii picau de oboseală și femeile mai ales, cu toate că 
făcuseră drumul cu trăsura, erau atât de istovite încât la 
popasuri de-abia se mai puteau ridica de pe jilţ. 

Indurau însă cu resemnare această grozavă încordare, 
această sforţare care întrecea aproape puterile lor, deoarece 
era vorba de salvarea vieţii surioarei căpitanului lor, ori, 
pentru căpitan fiecare se simţea îndatorată să aducă această 
jertfă, căci pentru fiecare din ele Stanislau Rimsky făcuse 
câte ceva. 

Pe Mioara o scăpase de la moarte, pe Dochiţa din ghearele 
lui Muscan, pe Pia o dăruise familiei sale de la care fusese 
răpită de o ceată de ţigani vagabonzi. 

Bărbaţii, doctorul Leonida și Dan Dragomir, mai obișnuiți 
să stea în șa zile întregi, se resimţeau mai puţin decât 
femeile de pe urma acestei călătorii, dar în orice caz, după 
ochii lor duși în fundul capului, după încovoierea spinării, 
după glasul lor tărăgănat, se putea vedea că oboseala nu-i 
cruţase cu totul nici pe ei. 

Stanislau Rimsky, care îndurase mai bine decât oricare 
din prietenii săi această călătorie neobișnuită, își dădea 
seama de sforțarea pe care o făceau tovarășii săi, dar nu 
spuse nimic, deoarece știa că la cuvintele lui de îmbărbătare 
fiecare va protesta spunând că simte oboseala mai puţin 
decât în cea dintâi zi de drum. 

A douăsprezecea zi, cam pe la amiază, doctorul Leonida 
strigă: 

— Am ajuns, dragii mei! lată castelul din Grodno, colo în 
zare, pe dealul acela. 


Toate privirile se îndreptară spre punctul arătat de fostul 
condamnat la moarte și toţi răsuflară ușuraţi că, în sfârșit, se 
apropiau de ţinta călătoriei lor, de locul unde își vor putea 
odihni în sfârșit trupurile istovite. 

Dar, tocmai Stanislau Rimsky, pe care ar fi trebuit să-l 
bucure mai mult vestea aceasta, tocmai el încruntă din 
sprâncene și privirile sale se îndreptară furioase spre 
falnicul castel ce se ridica pe o muche de deal. 

— Leonida, zise el cu glasul tremurând, spune-mi Leonida, 
acesta nu este castelul răposatului tău părinte, Iani 
Kipriotis? 

— Ba da, căpitane! fu răspunsul doctorului. 

— Dar atunci... atunci ce caută Minerva în acest castel? 
întrebă Rimsky și mai mânios. Mi-ai spus parcă cum că 
prințul Poniatowsky i-a dăruit surioarei mele moșia sa din 
Grodno! 

— Așa și este, dragă Stanislau! 

— Nu mai înţeleg nimic! făcu voinicul, nedumerit. 

— Nici nu mă miră! răspunse doctorul Leonida. Îţi voi 
istorisi însă câteva amănunte pe care nu le cunoști și care te 
vor face să pricepi ceea ce nu înţelegi acum. 

După fuga Minervei din casa lui Iani Kipriotis, care voia s- 
o mărite împotriva voinţei sale cu fiul unui alt moșier zgârcit, 
tatăl meu a căzut la pat de necaz și ani de-a rândul a fost 
bolnav. 

În tot timpul acesta, prinţul Poniatowsky venea la el și-l 
ruga cu lacrimi în ochi să-i spună unde este copila sa pe care 
i-o încredinţase pe vremuri. 

lani Kipriotis însă refuză cu încăpățânare dezvăluirea 
tainei. Toate amenințările, toate făgăduielile prinţului, 
rămaseră fără rezultat. 

Într-o zi însă, tata simţi că sfârșitul i se apropie și cum 
prinţul Poniatowsky era iarăși la el îi zise: 

— Prinţe Adam, o viaţă întreagă m-ai implorat să-ți spun 
unde este copila pe care mi-ai încredinţat-o pe vremuri dar 
eu am refuzat mereu să-ți dau vreo lămurire deoarece în 
chipul acesta voiam să mă răzbun pe Stanislau Rimsky a 


cărui soră este fata și care mi-a ademenit feciorul în banda 
lui făcându-mi numele de râsul lumii. 

Astăzi, când Stanislau Rimsky a murit, răzbunarea mea 
vreau să-l ajungă pe Leonida, fiul meu rătăcit, pe banditul 
care Dumnezeu știe prin ce minune a putut reintra în rândul 
oamenilor și sunt gata să-ţi dezvălui locul unde se găsește 
copila dumitale dacă mă ajuţi în această răzbunare. 

La început, nobilul prinţ refuză cu indignare amestecul 
său într-o faptă atât de josnică ca aceea a răzbunării 
neîndreptăţite a unui părinte asupra propriului său copil. 

Iani Kipriotis știu însă să-l convingă pe prinţ spunându-i că 
dacă n-o face el, o va face altul și atunci odrasla 
Poniatowskylor va rămâne pe veci pierdută și prințul Adam 
se declară gata să împlinească rugămintea muribundului cu 
condiţia ca această rugăminte să nu fie în legătură cu nicio 
vărsare de sânge sau ceva necinstit. 

— Nu, prinţe Adam, răspunse atunci tata, nu-ţi cer să-l 
ucizi pe Leonida, căci moartea trece într-o clipă și 
răzbunarea nu durează atunci decât tot atât. Nu, răzbunarea 
mea vreau să fie de lungă durată, să ţină ani, zeci de ani, o 
viaţă întreagă cât va trăi ticălosul meu copil. 

— Vorbește, Iani Kipriotis, îl zori prinţul, care nu putea 
suporta răutatea tatălui meu. 

— Da, prinţe Adam, să vorbesc, căci nu e timp de pierdut 
dacă vreau să-mi duc planul la îndeplinire, răspunse 
Kipriotis. lată despre ce este vorba: 

În curând, poate chiar peste câteva zile, îmi voi da 
sfârșitul. După moartea mea, conform legilor rusești, toată 
averea adunată de mine timp de o viaţă întreagă o vor 
moșteni Leonida și Minerva, ei fiind copiii mei. Ori, eu nu 
vreau ca aceasta să se întâmple, nu vreau să le rămână 
niciun ban de pe urma mea căci nici ei nu m-au ascultat 
niciodată. 

De aceea, vreau să vând tot ceea ce am, case, moșii, 
păduri, poliţe, ipoteci și să le transform în bani gheaţă. 

— Dar dacă acesta îţi este gândul, răspunse prinţul 
Poniatowsky, dacă nu vrei să le rămână copiilor dumitale 


nimic, cu toate că aceasta este nedrept, dar în orice caz, 
dacă nu vrei, atunci n-ai decât să-ţi dăruiești toată averea 
săracilor... A 

— Săracilor? strigă bătrânul avar. În viaţa mea n-am dat 
un ban săracilor și acum să le las întreaga mea avere? Nu, 
prinţe, nu le dau nimic săracilor și nici altora nu le dăruiesc 
avutul meu căci am mai văzut eu cazuri când copii 
dezmoșteniţi, după moartea părinţilor, au pornit judecată, s- 
au dus până la ţar și chiar dacă n-au luat tot, dar măcar cu o 
parte din averea pe care părintele o dăruise altora tot se 
făceau. Ori, eu nu vreau ca urmașii mei legitimi și mai ales 
Leonida să se înfrupte, fie chiar și numai cu o singură 
copeică din averea mea. 

— Şi ce ai de gând să faci cu banii? întrebă prinţul. 

— Ha, ha, ha, am un plan bun, foarte bun, prinţe Adam, 
răspunse lani Kipriotis, râzând. Când toată averea mea va fi 
transformată în aur, numai în aur, căci aurul nu putrezește 
ca hârtia, o voi ascunde în lăzi de fier într-un loc mai 
dinainte pregătit, unde nimeni și niciodată nu va da peste 
comoara lui Iani Kipriotis 

Ha, ha, ha, ce dezamăgire va fi pentru ticălosul de Leonida 
când va veni după aflarea știrii morţii mele să-și ia în primire 
moștenirea și va vedea că totul, până la cel din urmă capăt 
de aţă, a fost vândut. 

— Așadar, ce ceri de la mine? întrebă el, fără ca măcar să 
se uite la tata. 

— Îţi cer să vinzi tot ceea ce am și prețul vânzării, în aur, 
numai în aur, să-l aduci aici. Vreau să îngrămădesc un munte 
de aur în ascunzătoarea pe care am pregătit-o, ca să mă pot 
bucura de strălucirea lui chiar și din lumea cealaltă. 

— Şi dacă îţi împlinesc această dorinţă îmi spui unde-mi 
pot găsi copila? întrebă prinţul. 

— Numai pentru atâta, nu! răspunse Iani Kipriotis. Eu nu 
mă mai pot cobori din pat și deci nu-mi pot duce aurul în 
ascunzătoare. Va trebui deci să duci dumneata comoara 
unde-ţi voi spune eu și să-mi juri, pe fericirea copilei pe care 
o vei regăsi, că nu vei dezvălui niciodată, nici cu viu grai, 


nici în scris, și nimănui, locul unde se găsește comoara lui 
Iani Kipriotis. 

Dacă vei face aceasta, îţi jur și eu, pe răzbunarea mea, îţi 
jur pe dorul de a-mi vedea copilul mușcându-și mâinile de 
necaz și furie că-ţi voi spune unde-ţi poţi regăsi copila. 

Peste o săptămână Iani Kipriotis nu mai avea moșii, nici 
păduri, nici poliţe. Avea în schimb șase lăzi mari de fier pline 
cu aur, șase lăzi în care îngrămădise tot rodul muncii sale de 
o viaţă întreagă, șase lăzi care laolaltă alcătuiau o comoară 
ca din basme. 

Și într-o noapte, când bătrânul simţi că-și va da sfârșitul, îl 
puse pe bietul prinţ să care cele șase lăzi grele până la 
ascunzătoarea care va rămâne în veci necunoscută lumii. 

— Dar cum a putut Adam Poniatowsky să ducă singur 
această greutate? întrebă Stanislau Rimsky, mirat. 

— L-am întrebat și eu, răspunse Leonida, dar nu mi-a 
răspuns, spunându-mi că nu-mi poate dezvălui taina 
deoarece aceasta ar însemna să-mi dezvăluie şi 
ascunzătoarea. 

— Nu mi-ai spus însă ce s-a întâmplat cu Grodno? întrebă 
Rimsky. 

— Da, zise Leonida. După ascunderea celor șase lăzi cu 
aur, lani Kipriotis își aduse deodată aminte că moșia și 
castelul din Grodno nu fuseseră vândute. 

Numai gândul că aceste două bunuri ar putea să-mi 
rămână mie erau pe punctul să-i pună capăt zilelor atunci, 
pe loc. Bietul prinţ Poniatowsky se îngrozi la gândul că 
bătrânul ar putea muri fără să-i spună unde se găsea copila 
sa și atunci, de deznădejde, se oferi să cumpere el castelul și 
moșia din Grodno cu toate că n-avea ce face cu ele, deoarece 
destule castele și moșii avea el. 

Asupra preţului căzură iute de acord, dar la plată se iviră 
alte încurcături. 

Prințul n-avea asupra lui întreaga sumă de bani a 
cumpărării și pe urmă chiar dacă ar fi avut-o, n-o putea avea 
în aur. 


Ori, Iani Kipriotis era pe moarte și orice întârziere putea fi 
fatală. 

Disperat, Adam Poniatowsky sări pe cal și colindă pe la 
toți moșierii din împrejurimi de la care, cu chiu cu vai, adună 
suma ce-i trebuia, firește, plătind pentru un împrumut de 
câteva zile dobânzi fantastice. 

Toată suma însă era în bancnote și nu în aur, după cum 
ceruse tata, căci lumea prefera să-și aibă avutul în hârtii, 
care erau mai ușor de ţinut și de transportat decât aurul. 

Dar chiar dacă ar fi fost în aur, nu mai era timp să se 
deschidă iar ascunzătoarea pentru a-i pune lângă ceilalţi, 
căci tata de-abia mai răsufla și moartea trebuia să vină dintr- 
o clipă în afla. 

Ei bine, dragă Stanislau, ce crezi tu că a făcut tata atunci 
când nu mai avea decât câteva secunde de trăit? 

— Nu știu, Leonida, răspunse voinicul. Nimic nu m-ar mira 
însă, căci, iartă-mă, lani Kipriotis a fost tatăl tău, dar de la el 
mă aștept la orice. 

— Ai dreptate, răspunse Leonida dând din cap amărât, și 
ultima lui faptă nu vine decât să întărească spusele tale. 
Văzând că prinţul n-a adus aur și că nici nu mai era timp să 
ascundă hârtiile în vreuna din lăzile în care își îngropase 
comoara, în același timp temându-se că mi-ar putea rămâne 
mie ceva și nevoind nici ca prințul Poniatowsky să aibă 
vreun câștig de pe urma lui, luă bancnotele aduse de prinţ și 
le arse. 

Așa a ajuns prinţul Adam Poniatowsky în stăpânirea 
moșiei Grodno, pe care apoi i-a dăruit-o fiicei sale regăsite, 
Minerva. 

Stanislau Rimsky rămase uluit în urma acestei povestiri a 
prietenului său. 

Câtă răutate, câtă josnicie, câtă cruzime în inima unui 
părinte! 

— Şi prințul nu ţi-a spus unde este ascunsă comoara? 
întrebă Rimsky, într-un târziu. 


— Nu! M-a rugat să-l iert, dar Iani Kipriotis l-a pus să jure 
pe fericirea copilei sale, ori, un asemenea jurământ nici eu 
însumi nu i-aș fi putut îngădui să calce. 

— Mi se pare însă ciudat, urmă Stanislau Rimsky, ca 
prințul Adam să-i dăruiască Minervei tocmai moșia și 
castelul Grodno unde sărmana mea surioară a avut de 
îndurat atâtea de la zgârcitul și nemilosul său tată adoptiv. 

— La început și mie mi s-a părut, răspunse doctorul 
Leonida, pe urmă însă am înţeles că prințul Poniatowsky 
urmărea un scop anumit cu aceasta. 

— Ce scop? întrebă Stanislau Rimsky, mirat. 

— Fără îndoială că preţioasa comoară a lui Iani Kipriotis a 
fost ascunsă undeva prin apropierea castelului, căci singur 
Adam Poniatowsky n-ar fi putut duce prea departe greutatea 
aceea de bani. Ori, cum jurământul făcut tatălui meu îl 
împiedica să-mi dezvăluie ascunzătoarea comorii, fie prin viu 
grai, fie prin scris, nobilul prinţ s-a gândit pe semne că 
dăruindu-i Minervei moșia și castelul Grodno, poate că odată 
și odată întâmplarea ne va favoriza și vom da peste comoara 
ascunsă. Că acesta a fost gândul lui Adam Poniatowsky 
reiese și din cuvintele pe care le-a rostit când și-a luat rămas 
bun de la mine și de la Minerva. 

— Ce a spus prinţul? întrebă fostul Vultur al Morţii. 

— Mi-a spus întocmai, următoarele: 

„Pe dumneata, dragă doctore, te rog să n-o părăsești pe 
Minerva niciodată, să îngrijești de ea și de acum înainte ca și 
când ar fi propria dumitale soră. Și te mai rog să n-o lași să 
vândă moșia și castelul acesta până când soarta nu vă va fi 
scos în cale un mare noroc, căci eu sunt încredințat că 
norocul dumitale mai ales, se ascunde în casa aceasta.” 

— Dar mai lămurit nici nu se putea să-ţi vorbească! 
exclamă Stanislau Rimsky. Comoara lui Iani Kipriotis este 
ascunsă undeva pe moșie sau poate chiar în castel și 
cuvintele prințului însemnă ca Minerva să nu vândă 
proprietatea până când întâmplarea nu-ţi va scoate în cale 
ascunzătoarea. 


— La fel m-am gândit și eu, răspunse doctorul Leonida, și 
tocmai de aceea mă bucur că aţi venit și voi aici, deoarece în 
chipul acesta, poate că împreună vom izbuti să dăm de urma 
ei. 

Stanislau Rimsky vru să mai spună ceva dar nu mai apucă, 
deoarece între timp, se apropiară de castelul care acum, 
după o cotitură a pădurii, se ivi drept în faţa lor. 

Inima lui Stanislau Rimsky începu să bată furtunos. 

Acolo, după zidurile vechi ale castelului, se găsea aceea pe 
care o căutase și el o viaţă întreagă, se găsea Minerva, 
scumpa lui surioară, pe care o văzuse atât de mult aproape 
de el în Cuibul Vulturilor din Rudin și despre care totuși nici 
nu bănuise măcar că-i este soră. 

Caleașca cu cele trei femei se oprise în faţa podului ce 
ducea la poarta castelului, doctorul Leonida fluieră de 
câteva ori într-un chip deosebit, dat nimeni nu veni să 
deschidă. 

Castelul era tăcut, mort, parcă lipsit cu totul de viaţă. 

Leonida cobori de pe cal și ducându-se la poartă, începu 
să bată cu pumnii în ea. 

— Vladimir... Alexi... unde naiba sunteţi? strigă el. 

In cele din urmă în dosul porții se auzi zgomotul unor pași 
târâți și o voce plictisită întrebă: 

— Cine-i acolo și ce vrea? 

— Deschide odată, Vladimir! răspunse Leonida. Eu sunt, 
Leonida Kipriotis. 

— Dumneata, stăpâne? se auzi glasul aproape speriat al 
servitorului. Dumnezeule... bine că ai venit... lată că 
deschid... 

O cheie se învârti în broasca uriașă a porții, odată, de 
două ori, apoi cu un scârţăit supărător poarta se deschise. 

— Stăpâne... bunul meu stăpân, îngână servitorul 
sărutând mâna doctorului, cu lacrimi în ochi. Dumnezeu să 
te binecuvânteze că ai venit căci pe aici e jale mare. 

— Știu, Vladimir, răspunse doctorul Leonida, și tocmai de 
aceea am venit cu toţii și cu acești prieteni ai mei ca să 
punem capăt ticăloșiilor acestui Vasia Demsky. 


Servitorul căscă ochii mari și se uită nedumerit atât la 
Leonida cât și la Stanislau Rimsky, care nerăbdător de a-și 
vedea sora, coborâse și el de pe cal și venise la poartă. 

— Stăpâne dar despre ce ticăloșii vorbiţi? întrebă bătrânul 
servitor mirat. 

— Despre aceleași din pricina cărora, după cât văd, doreai 
să fiu aici, despre uneltirile mizerabilului de Vasia Demsky. 

În loc să-l lămurească, vorbele acestea păreau să-l încurce 
și mai mult pe Vladimir. 

— Vasia Demsky? făcu el, mirat. Cine este acesta stăpâne? 

— Cum Vladimir, se poate să nu-i cunoști pe noul moșier 
din Ușaghin? fu rândul lui Leonida să se mire. 

— Ilartă-mă stăpâne dar la Ușaghin nu s-a schimbat 
stăpânul. Tot bătrâna doamnă Socolov a rămas. 

Doctorul Leonida tresări și privirile lui nedumerite se 
întoarseră spre Stanislau Rimsky, care la rândul său se uita 
și el întrebător la Leonida. 

— Vladimir, exclamă doctorul, sau tu ești... 

Leonida se opri deodată. 

Să-l fi păcălit oare necunoscutul din birtul de la Alba Iulia? 

Dar în ce scop? 

— Unde este sora mea? întrebă el deodată, grăbit. 

Bătrânul servitor își lăsă ochii în pământ și îngână: 

— Stăpâne... stăpâne... tocmai asta e... dacă aș ști eu... 

Un fior de groază străbătu trupul celor doi voinici care 
rămaseră încremeniţi. 

Apoi, Stanislau Rimsky șovăi, ca și când ar fi fost 
ameninţat să se prăbușească, buzele lui murmurară ceva, 
dar niciun cuvânt nu se putu înţelege din acest murmur. 

În schimb Leonida îl apucă de umeri pe Vladimir și 
zgâlţâindu-l de credeai că bietului bătrân îi va zbura capul de 
pe umeri, strigă: 

— Vladimir, ai înnebunit?... Ce vorbe sunt acestea?... 
Unde este sora mea?... unde e Minerva?... Vorbește odată, 
omule? 

Între timp, văzând că Leonida şi cu Rimsky stau să 
parlamenteze în fața porţii, Dan Dragomir și cu cele trei 


femei se apropiară și ei și acum toţi îl înconjurau înfriguraţi, 
nerăbdători, îngrijoraţi pe bietul servitor care părea cu totul 
aiurit. 

— Stăpâne... lasă-mă, îngână el, dacă mă zgâlţâi... nu pot 
vorbi! 

Leonida îi dădu drumul și strigă în prada unei înfrigurări 
de nedescris: 

— Dar acum vorbește... vorbește Vladimir... Căci 
nesiguranța mă ucide! 

Bătrânul Vladimir își așeză puţin hainele și zise: 

— Stăpâne, astăzi, da, tocmai astăzi se împlinesc zece zile 
de când a venit la castel o doamnă, o străină, care vorbea 
prost rusește. Jupâniţa Minerva a primit-o și a stat de vorbă 
cu ea vreo două ceasuri în salon. După aceea a ieșit veselă 
de acolo și ne-a spus că dumneavoastră veţi sosi zilele 
acestea acasă, ceea ce ne-a bucurat pe toți grozav. 

— Că voi sosi eu acasă? repetă doctorul Leonida, mirat la 
culme. 

— Da, stăpâne, răspunse servitorul. Doamna aceea era în 
trecere prin Grodno și se ducea la Varșovia. Ea i-a spus 
jupâniţei că s-a întâlnit cu dumneavoastră undeva, prin ţara 
Austriecilor, că i-aţi bătut pe unguri, că războiul s-a sfârșit și 
că peste câteva zile chiar vei veni acasă. 

Nedumerirea tuturor celor de faţă întrecea orice 
închipuire. Spusele servitorului erau pentru ei tot atâtea 
semne de întrebare la care niciunul nu se simţea în stare să 
răspundă. 

— Dar Minerva... Minerva unde este? întrebă Rimsky, a 
cărui faţă plină de viaţă, devenise mai albă decât o coală de 
hârtie. 

— Să vedeţi domnule, reluă servitorul, doamna aceea a 
rămas peste noapte la noi și dacă ar fi fost după jupâniţa 
Minerva, poate că ar fi și acum aici, căci vestea pe care i-o 
adusese o bucurase atât de mult pe sărmana mea stăpână 
încât o pofti să șadă la noi cât va voi. Străina însă n-a vrut să 
rămână, căci avea treburi pe la Varșovia și spre seară a 
pornit din nou la drum cu caleașca cu care venise. 


Jupâniţa Minerva se simţi pe semne datoare s-o însoţească 
o bucată de drum și porunci să punem șeaua pe cal, că vrea 
să-și întovărășească oaspetele până la Ușaghin. 

Dar când calul a fost gata l-a legat la urma trăsurii și ea 
însăși a luat loc lângă străină în caleașcă. Așa au pornit... 

— Şi? întrebară Leonida și Rimsky în același timp. 

— Şi... de atunci jupânița Minerva... nu s-a mai întors! 

O stâncă, un trăsnet, un munte dacă ar fi căzut pe capul 
prietenilor lui Stanislau Rimsky nu i-ar fi încremenit mai 
cumplit decât această veste a servitorului. 

Cu ochii mari deschiși, cu răsuflarea reţinută, cu gurile 
căscate, cu creierul refuzând de a mai judeca, așa rămaseră 
toţi cei de faţă în urma acestei știri. 

Dintre toţi însă, Stanislau Rimsky și cu doctorul Leonida 
erau cei mai de nerecunoscut. 

După ce trecu prima clipă a încremenirii, mâinile, 
picioarele începură să le tremure, buzele se mișcau fără a 
prinde cuvinte între ele, ochii lor rătăceau fără ţintă de colo 
până colo, întocmai ca privirile unor nebuni. 

Mioara se apropie, îngrijată de iubitul său și încercă să-l 
îmbărbăteze. Dar acesta o împinse, aproape cu brutalitate. 

— Şi... n-aţi căutat... n-aţi cercetat? îngână el, înăbușindu- 
se. 

— În prima seară nu ne-am neliniștit, răspunse bătrânul 
Vladimir, deoarece jupânița Minerva avea obiceiul să 
rămână peste noapte la bătrâna doamnă Socolov, pe care o 
știa singură și căreia, cu inima ei bună, se ducea să-i mai 
ţină de urât. Când însă veni și a doua seară și stăpâna nu se 
înapoie, l-am trimis pe Alexi până la Ușaghin să întrebe ce e 
cu jupânița noastră. 

— Şi? făcu Leonida, arzând de nerăbdare. 

— La Ușaghin nimeni n-o văzuse pe stăpâna din Grodno. 

— Dumnezeule! strigă Rimsky și pentru a nu cădea, se 
rezemă de poartă. 

— Atunci, urmă servitorul, când Alexi se înapoie cu vestea 
aceasta pe la miezul nopţii, am început să ne îngrijorăm. Am 
scos toată lumea de la castel, i-am urcat pe cai și i-am pornit 


pe toate drumurile și la dreapta și la stânga și la 
miazănoapte și la miazăzi. 

Niciunul însă nu dădu peste urma stăpânei noastre. 

Atunci am început să cutreierăm câmpurile, podurile, să 
scotocim văgăunele, dar în zadar. 

După trei zile de cercetări fără de folos m-am dus la 
comandantul cazacilor din Borostevsk și i-am povestit cele 
petrecute. Acesta a început și el cercetările îndată, dar nici 
până astăzi n-a fost chip să se dea peste vreo urmă. 

lată, stăpâne, pentru ce te așteptam ca pe un Dumnezeu 
să vii! 

Cuvintelor servitorului le urmă o tăcere adâncă. 

Fiecare din cei de faţă se trudea să găsească o dezlegare a 
enigmei, dar nici anul nu putea prinde un fir care să-l poată 
pune pe o urmă. Totul se petrecuse prea nedeslușit, prea 
misterios, pentru a putea bănui măcar ceva. 

Servitorul se uita și el buimac la oamenii aceștia pe care 
durerea îi amuţise parcă și în cele din urmă, văzând că 
niciunul nu spune o vorbă, își luă inima în dinţi și zise: 

— Stăpâne, dar de ce nu intraţi în casă, căci trebuie să fiți 
tare obosiţi. Doamnele mai ales, văd că nici nu se mai pot 
ține pe picioare. 

Fără a răspunde vreun cuvânt, uitând chiar și să-și mai 
poftească oaspeţii, doctorul Leonida porni înainte. Și după el 
intrară pe poarta castelului, unul după altul, tăcuţi, cu capul 
plecat, doborâţi de durere și ceilalţi. 


Răzbunarea Juliettei Mauras se împlinise. 

După noaptea furtunoasă petrecută la hotelul Panonia din 
Alba Iulia, după ce mulţumită tainei lui Yezida izbutise să 
facă din locotenentul Pavlovici o simplă unealtă a sa, vestita 


prezicătoare porni la drum, îndreptându-se în toată graba, 
spre... Grodno, prima ţintă din planul răzbunării sale. 

Ajunsă aici, după o călătorie neîntreruptă de zi și noapte, 
Juliette Mauras se vâri sub pielea Minervei, aducându-i vești 
bune de la Leonida. 

Bună cunoscătoare a sufletului omenesc, ea se feri de a-i 
spune ceva Minervei despre condamnarea la moarte a 
doctorului, deoarece știa că durerea și tristeţea victimei sale 
nu erau propice planului ce-l pusese ea la cale. De aceea, îi 
spusese dimpotrivă că doctorul Leonida se va înapoia la 
Grodno chiar peste câteva zile, convinsă că vestea aceasta o 
va pune pe Minerva în starea sufletească de care avea ea 
nevoie pentru izbânda diabolicului său plan. 

După ce porni apoi din Grodno întovărășită de Minerva, 
care se simţi obligată de a-și conduce oaspetele o bucată de 
drum, la un moment dat scoase la iveală o cutiuță cu 
bomboane și-i oferi fetei. 

Minerva luă o bomboană fără să poată bănui ceva. 

Peste câteva minute însă, capul începu să-i fie greu, ochii 
de-abia i se mai ţineau deschiși și o moleșeală atât de 
covârșitoare puse stăpânire pe întreaga sa ființă încât nici să 
mai vorbească nu mai putu. 

Bomboana pe care o mâncase conţinea blestematul praf 
din Indii care-i răpise voinţa și puterea de judecată proprie 
și locotenentului Pavlovici. 

Când praful lui Yazida își făcu efectul, Juliette Mauras o 
adormi și pe Minerva, întocmai ca pe Pavlovici cu două 
săptămâni mai înainte și-i porunci să nu mai asculte de 
nimeni în lumea aceasta în afară de ea. 

Când făcu apoi și din Minerva o simpla unealtă a puterii 
sale hipnotice, nu-i fu greu să-și urmeze drumul, 
nestânjenită cu prada sa. 

Și așa, cea dintâi parte a drăcescului său plan izbutise pe 
deplin. 

La rândul său, locotenentul Pavlovici își îndeplini și el 
însărcinarea, întocmai după cum i se poruncise, supunându- 


se orbește, mai bine decât cel mai credincios servitor la 
ordinele prezicătoarei. 

După ce o ajută pe Juliette Mauras să părăsească Alba 
Iulia, porni pe urmele lui Stanislau Rimsky ţinându-se de el 
ca o umbră, fără ca acesta să bănuiască ceva. Când apoi se 
împliniră cele zece zile de care îi vorbise prezicătoarea că 
trebuie să le lase să se scurgă, se înfățișă lui Rimsky și 
prietenilor săi în birtul din Câmpeni sub masca negustorului 
de unelte agricole Iaşek Palugin și istorisi povestea cu Vasia 
Demsky, poveste care trebuia să-l facă pe Stanislau să 
pornească neîntârziat spre Grodno. 

Și astfel, răzbunarea Juliettei Mauras se îndeplinea punct 
cu punct, după planul hotărât de ea. 


CAPITOLUL 145 
COMOARA LUI IANI KIPRIOTIS 


Jalea și mâhnirea intrase în sufletul lui Stanislau Rimsky și 
al prietenilor săi odată cu așezarea lor în castelul din 
Grodno. 

Câtă speranţă, câtă bucurie nu erau legate de acest castel 
în inima voinicilor și de câtă dezamăgire, de câtă 
amărăciune n-avură ei parte când pășiră pragul acestui 
castel. 

Ei nădăjduiau s-o găsească acolo pe Minerva amărâtă, 
îndurerată, este adevărat, dar s-o găsească și nădăjduiau că 
numai cu puţină viclenie vor izbuti să se facă nevăzuţi cu 
Minerva cu tot, lăsându-l pe ticălosul de Vasia Demsky cu 
buzele umflate. 

lată însă că nu numai că Vasia Demsky nu exista, dar nici 
măcar Minerva nu mai era la castel ci dispăruse fără urmă 
de mai bine de zece zile. 

— Ce scop, ce scop, a putut urmări negustorul acela, se 
frământa Stanislau Rimsky necontenit, să născocească toată 
povestea aceea cu Vasia Demsky? Cine era el, ce interes 


putea să aibă, spre a-i face pe voinici să alerge într-un suflet 
la Grodno? Să fi știut el de primejdia adevărată care o 
pândea pe Minerva și cine știe din ce motiv să nu fi vrut să 
spună adevărul, născocind acea poveste pentru ca voinicii să 
alerge în ajutorul ei cât mai neîntârziat? 

Tot atâtea întrebări pe care și le punea nu numai Rimsky, 
dar și toţi ceilalţi prieteni ai săi, la care însă niciunul nu 
putea să răspundă, după cum nu puteau să răspundă nici la 
întrebarea, ce se întâmplase cu Minerva, unde dispăruse? 

— Așadar, zise Stanislau, îţi poţi aduce aminte cum se 
numea străina? 

— Avea un nume curios, răspunse servitorul. Ceva așa... 
Julieta... Julieta... 

— Mauras, strigă Stanislau sărind ca ars de pe scaun. 

— Așa, așa! răspunse servitorul. 

— Ah, ticăloasa, exclamă Stanislau alergând furios prin 
odaie, așadar tot ea este. Bănuiam eu, bănuiam eu că numai 
ea putea să fie străina necunoscută. Vladimir aleargă iute și 
cheamă-l aici pe stăpânul dumitale. 

Servitorul părăsi camera dar nu trecură nici cinci minute 
și doctorul Leonida intră în odaie întovărășit de un ţăran. 

— Dragă Stanislau, zise doctorul, omul acesta are o 
scrisoare pentru tine. 

— O scrisoare pentru mine? întrebă Stanislau foarte mirat. 
Dar cine mă cunoaște pe mine aici ca să-mi trimeată 
scrisori? Unde este scrisoarea? 

— Uite-o boierule, zise ţăranul scoțând un plic din sân și 
întinzându-l lui Stanislau. 

Acesta luă iute plicul, îl rupse, scoase din el o foaie de 
hârtie și citi cu glas tare: 


„Stanislau, când vei primi aceste rânduri sora ta va fi 
în mâinile mele și viața ei va atârna numai de hotărârea 
pe care o vei lua tu. Dacă de azi în două luni nu vei veni 
singur și neurmat de nimeni acolo unde te va conduce 
aducătorul prezentei, sora ta va muri de o moarte 


îngrozitoare. Dacă îti este dragă viața ei, urmează-l pe 
aducătorul acestei scrisori și nu vei regreta niciodată. 
Juliette Mauras” 


După citirea acestor rânduri Stanislau rămase încremenit. 
Doctorul Leonida care auzise și el fiecare cuvânt, 
îngălbenise și se trudea în zadar să rostească câteva vorbe, 
atât de mare îi era emoția. 

— Cine, cum, când ţi-a dat scrisoarea aceasta? strigă 
Stanislau apucându-l de piept pe ţăran. 

— Boierule eu nu sunt de vină... o cucoană mi-a dat-o... 
acum vre-o două săptămâni. 

— Şi unde... ţi-a spus să mă duci? 

— Asta nu ţi-o pot spune, răspunse ţăranul, fiindcă am 
jurat pe evanghelie să nu spun nimănui locul unde trebuie să 
te duc pe dumneata și nici chiar dumitale să nu-ți 
destăinuiesc mai înainte unde te poţi întâlni cu cucoana... 

— Sfinte Dumnezeule, strigă doctorul Leonida, oare ce 
soartă o mai așteaptă și pe biata Minerva? Oare unde o fi ea 
acum și ce chinuri cumplite va fi îndurând. 

— Leonida, scumpul și credinciosul meu prieten, zise 
Stanislau, fii fără teamă căci soarta Minervei îmi este mai 
scumpă mie decât ţie și poţi să fi asigurat că chiar cu preţul 
vieţii mele o voi scăpa din ghearele acelei ticăloase. 


* 
x x 


După ce Stanislau îi mai ceru câteva lămuriri țăranul 
părăsi odaia întovărășit de doctorul Leonida. În loc de a se 
duce însă cu el spre poarta castelului, Leonida intră cu 
ţăranul într-o odaie din fundul unui coridor lung și întunecos 
de unde cei doi bărbați nu mai ieșiră decât peste vreo două 
ceasuri. 

Dar în vreme ce intrând în odaie ţăranul avea privirile 
nesigure, mișcările sacadate și era stăpânit de o curioasă 


neliniște, acum mergea cu capul sus, cu faţa odihnită ca și 
când atunci s-ar fi trezit dintr-un somn odihnitor. 

Ce se petrecuse cu el în decursul celor două ore cât a stat 
în odaie cu doctorul Leonida? Ce gânduri îi străbătuse 
mintea în acele clipe și care era zbuciumul ce-i stăpânise 
sufletul? 

Rămas singur în odaie, Stanislau se plimbă îngândurat de 
colo până colo și în creierul lui se concepeau gândurile cele 
mai îndrăzneţe, planurile cele mai neînchipuite. Era în joc 
salvarea surorii sale. Viaţa ei. Deodată se lăsă în genunchi în 
faţa unei icoane a Maicii Domnului care atârna în peretele 
dinspre răsărit a odăii și cu glas îndurerat se rugă: 

— Prea sfântă Maică Precistă, Tu, ocrotitoarea fecioarelor, 
ai milă de sora mea Minerva și scap-o din ghearele acelei 
nerușinate care vroind să se răzbune pe mine, o chinuiește 
pe ea. Îndură-te prea bună Maică a lui Dumnezeu și... și... 

Cuvintele se opriră în gâtul lui Stanislau și privirile lui 
aproape speriate rămaseră fixate asupra unei zgârieturi ce 
se găsea pe perete sub icoană. 

Examinând mai de aproape această zgârietură, el observă 
cu mirare că dânsa avea forma unei săgeți, al cărei cap era 
îndreptat spre podea. 

Stanislau dădu la o parte cu înfrigurare o laviţă ce era 
așezată sub icoană dar spre necazul lui nu găsi nimic 
neobișnuit. 

Totuși el nu se lăsă și începu să caute prin toată odaia, 
apoi reveni iar la icoană și îngenunchind ciocăni în mai 
multe locuri podeaua în dreptul vârfului săgeţii. 

Şi... Dumnezeule!... sub degetele lui podeaua suna a gol. 

Cu o emoție de nedescris Stanislau își scoase pumnalul de 
la brâu și vârându-l în crăpăturile scândurilor încercă să le 
desprindă din cuie. 

O trudă ce parcă ameninţă să se prelungească peste 
puterile lui. Din nou câteva lovituri pe podea și se încredință 
și mai mult că sub scândurile ce răsunau a gol era închisă o 
taină pe care el o va dezvălui chiar dacă pentru asta ar 
însemna să se istovească de puteri. 


Cuiele podelei erau parcă făcute dintr-un oţel rar căci 
numai așa se putea explica nemaipomenita împotrivire la 
desprinderea unei scânduri. Chiar lemnul podelii părea făcut 
dintr-o substanţă necunoscută atât de cumplite erau 
sforțările lui Stanislau ca să dea la o parte, fie cât de puţin 
măcar, o așchie din scândura podelii. 

Lama pumnalului se îndoia neputincioasă sub toate 
apăsările din ce în ce mai îndârjite ale lui Stanislau. Dar iată 
că tocmai în clipa când oţelul se îndoia până aproape de 
rupere un cui păru că cedează și ieși puţin la iveală. Cu 
puteri supraomenești, trăgându-l, Stanislau izbuti să-l mai 
scoată în afară cu câţiva milimetri. Cam puţin, dar totuși de 
ajuns ca o licărire de speranţă să se poată citi în ochii lui 
Stanislau, o speranţă ce-l îndârji și mai mult și care, ca prin 
farmec, îi spori puterile. Incă o smucitură și prima scândură 
pârâi și se desfăcu, nu însă suficient ca să facă loc unui trup 
omenesc să treacă. Dar de-aci înainte pentru Stanislau lucrul 
devenea un joc de copil. Cu sforţări mai puţin uriașe, a doua 
scândură a podelii trosni și ea și Stanislau putu în sfârșit 
pătrunde misterul. 

Căci ce se putea ascunde sub această podea? Care era 
taina?... 

Soarta a vrut ca truda lui să fie răsplătită din belșug. 

Acolo, sub scânduri, erau înșirate una lângă alta, șase lăzi. 
Erau înșirate cu grijă și această așezare ordonată părea că 
fusese aproape mângâiată cu mâinile și privirile unui om ce- 
și legase soarta și de lăzi și de această înșiruire ordonată cu 
nespusă grijă. 

Lui Stanislau nu i-a fost greu să se încredinţeze de tot ce 
conţineau aceste șase lăzi. 

Erau pline cu aur, aur masiv, în monedele diferitelor ţări 
și chiar aur în lingouri. Și fără mare greutate Stanislau și-a 
dat seama că în aceste lăzi tăinuite era închisă comoara lui 
Iani Kipriotis. 

Fericit de a fi avut norocul să descopere printr-o simplă 
întâmplare faimoasele bogății ale avarului Stanislau își 
adună prietenii în jurul său. 


Lipsea firește doctorul Leonida care nu a fost chemat. 
Stanislau le zise: 

— Priviţi fapta unui părinte denaturat. A preferat să-și 
îngroape aici toată averea decât să o lase copilului său pe 
care îl ura fiindcă n-a vrut să se întovărășească cu el în 
spolierea săracilor, a văduvelor și a orfanilor. Dar Dumnezeu 
nu-l ajută niciodată pe omul zgârcit și de aceea nu l-a ajutat 
nici pe Iani Kipriotis în fapta lui mârșavă. Bătrânul avar a 
murit cu gândul ca din averea lui prietenul nostru Leonida 
să nu se poată înfrupta. lată însă că providenţa mi-a arătat 
locul unde zgârcitul și-a ascuns comoara și de astăzi înainte 
tovarășul nostru de odinioară se va putea bucura de ceea ce 
tatăl său a vrut să-i răpească. Căutaţi-l deci dragii mei pe 
Leonida și aduceţi-l să se bucure și el de neizbânda ultimului 
gând rău al părintelui său. 


CAPITOLUL 146 . 
RAZBUNAREA CELUI TRADAT 


Era pentru Stanislau o bucurie doar de-o clipă căci în 
acest răstimp sora lui era departe, pradă desigur a 
răzbunării nesăbuite, fără îndoială sechestrată și, poate, 
supusă chinurilor. Gândul lui se îndreptă spre acel loc 
necunoscut pe care va trebui chiar cu preţul vieţii să-l 
descopere, la Minerva pe care va trebui s-o elibereze. 

Peste vreun ceas, doi călăreţi ieșeau pe poarta castelului 
din Grodno îndreptându-se în goana mare spre miazăzi. 

Erau Stanislau Rimsky și ţăranul care avea să-l conducă la 
locul unde se găsea răpitoarea surorii sale. 

În urma rugăminţilor lui Stanislau, prietenii săi primiră să 
nu-l întovărășească în acest drum, fiindcă astfel cerea 
Juliette Mauras în scrisoarea sa. 

Dar doctorul Leonida acceptase propunerea prietenului 
său numai în aparenţă. În realitate el avea planurile sale 


bine stabilite despre care nu vorbise nimănui, nici chiar lui 
Stanislau. 

Şi planurile doctorului Leonida se bazau pe un fapt 
necunoscut prietenilor săi, planuri bine statornicite și menite 
să nu precupeţească nicio jertfă dar care vor duce la 
rezultatul dorit căci și pentru doctorul Leonida ca și pentru 
prietenul său Stanislau eliberarea cât mai grabnică a 
Minervei din ghearele  îndrăgostitei și  primejdioasei 
răpitoare deveneau o problemă vitală. 

Da, doctorul Leonida avea planurile sale bine hotărâte pe 
care ţinea să le tăinuiască și prietenilor lui, chiar și lui 
Stanislau care-i ceruse insistent să nu-l întovărășească și 
căruia, mai mult de formă îi făgăduise cu siguranța că 
această făgăduială el nu o va respecta în niciun caz. Ştia că 
acest lucru înseamnă o călcare de cuvânt dar scrupulele i-au 
fost lesne și iute biruite prin faptul că știa că dincolo de 
cuvânt e fapta și fapta era în întregime închinată dragostei 
ce-o purta prietenului Stanislau și gândului bun pentru sora 
acestuia, Minerva. 

Doctorul Leonida vorbise îndelung cu ţăranul aducător al 
scrisorii și acest lucru era de mare preț pentru el. 

În decursul celor două ore pe care el le petrecuse cu 
ţăranul în odaia din capătul coridorului, Leonida descoperise 
adevărul în toată povestea cu imaginarul moșier Vasia 
Demsky și cu răpirea Minervei. Lui anume i se păruse foarte 
cunoscut glasul ţăranului, dar nu-și putea aduce aminte 
unde mai auzise acest glas. Pentru a dezvălui misterul, el 
intrase cu ţăranul în odaia despre care am vorbit și unde știa 
că nu va fi deranjat de nimeni. 

Odată acolo, începu să-l descoase pe ţăran, dar toată 
truda lui rămase zadarnică fiindcă ţăranul refuza cu 
încăpățânare să dea amănunte asupra satului din care era 
precum și asupra familiei sale. 

Leonida însă era un bun cunoscător de oameni și observă 
că în purtarea ţăranului erau unele lucruri nenaturale iar în 
răspunsurile lui ezitări care îi stârniră bănuiala. Privirea 
săteanului mai ales i se păru ciudată. 


Privirile lui se scrutau, pe nevăzute, din cap până-n 
picioare și ca fulgerul pătrundeau parcă până în cele mai 
tăinuite cute ale sufletului lui. Această atentă examinare avu 
darul să tulbure pe sătean, o tulburare ușoară dar pe care 
doctorul Leonida a putut-o lesne întrevedea și pe care nu 
știa c-o poate folosi. 

Deodată îl privi ţintă în ochi ca și când ar fi voit să-l 
pironească locului și să-l fixeze ca pe o insectă pe perete cu 
vârful unui ac. 

— Uită-te în ochii mei! îi spuse el fără șovăire pe un ton 
poruncitor. 

Și parcă se petrecu o adevărată minune. 

În aceeași clipă săteanul începu să tremure ca o trestie, 
tot sângele îi fugi din obraz și ochii lui speriaţi cătară înspre 
ușă ca și când ar fi vrut să fugă. 

Leonida observă intenţia omului din fața sa și un zâmbet 
de mulțumire începu să-i fluture împrejurul buzelor. 

Cu mișcări hotărâte apoi luă în mâini capul ţăranului 
ținându-l ca un cleşte de fier și zise pe același ton 
poruncitor: 

— Nenorocitule acum pricep toată taina ta. Voința ta a 
fost supusă unei voințe străine și tot ceea ce faci nu pornește 
din judecata ta ci te supui ca un sclav celor ce ţi-au fost 
poruncite. Să știi însă că eu stăpânesc mai bine taina a cărei 
victimă ai căzut și meseria mea de doctor îmi permite să te 
scot de sub puterea magică care te stăpânește astăzi. De 
aceea îți poruncesc să dormi... dormi, auzi tu... închide-ţi 
ochii... așa, dormi... adormi... uiţi de tot ceea ce s-a petrecut 
vreodată cu tine și nu-ţi vei mai aduce aminte decât de ceea 
ce te voi întreba eu. 

Ochii ţăranului se închiseră într-adevăr, capul îi căzu pe 
spate și sprijinit de doctorul Leonida căzu ca un butuc pe 
scaun. 

Urmă o tăcere ce se prelungea la nesfârșit. Ochii 
doctorului fixau pe aceia ai săteanului ce păreau 
întredeschiși de pleoapele căzute, ca ai unui mort. Pe chipul 
solid al ţăranului nici un strop de sânge nu se mai ivea. 


Parcă era un om pradă agoniei chemând la el cu disperare, 
viaţa. 

Doctorul Leonida îl mai privi câteva clipe ţintă în ochii ce 
păreau rătăciţi în orbite. Pleoapele făcură o mișcare dar se 
abătură din nou ca o perdea asupra privirilor lui întunecate. 

În aceeași clipă doctorul Leonida tresări. De bună seamă 
că omul care-l avea în faţă nu îi era necunoscut. li auzise 
cândva graiul. Cel puţin așa credea el, chipul, de asemenea, 
stârnea parcă amintiri. Nu! Hotărât nu! Acest om, cu 
vestmintele celui mai autentic sătean de prin părțile locului, 
era cineva pe care îl mai văzuse. Dar cine să fie? Ce scopuri 
a urmărit deghizându-se astfel? Ce taină poartă în sufletul 
lui? A venit doar cu un scop bine determinat și judecând 
după scrisoarea adusă de el ca și după faptul că-și ascundea 
înfățișarea lui adevărată, doctorul Leonida avea toate 
motivele să se teamă de viaţa prietenului lui care se va duce 
în ascunzișurile prezicătoarei întovărășit fiind de acest 
misterios personaj. Un personaj misterios, slujbaș plătit al 
unei cauze nevrednice sau, așa cum bănuia, o unealtă 
inconștientă, pradă a unei stări hipnotice exercitată de 
prezicătoare în pofta ei de răzbunare. 

Toate aceste gânduri trecură prin mintea doctorului 
Leonida și viziunea primejdiei prin care trece, sau putea să 
treacă,- Stanislau îl făcu să tresară. 

Vedea cum vor porni acești doi oameni, prietenul lui 
întovărășit de acest om încărcat de mister, spre o ţintă 
necunoscută, poate spre o cursă ce i se va întinde fără milă, 
fără cruţare. 

Îl știa pe Stanislau destul de isteţ, netemător de nimeni și 
de nimic, gata să înfrunte victorios primejdia cât de mare. 
Aceasta o știa el foarte bine și avea, din acest punct de 
vedere, motive serioase să fie liniștit. Dar, pe de altă parte, 
mai știa că primejdia vine din partea unei femei și că 
șiretenia ei e neîntrecută, ca a oricărei femei îndrăgostită, 
umilită în dragostea ei și dornică de răzbunarea menită să-i 
îndulcească durerea pricinuită prin rănirea unui amor 
propriu. 


Da! Din gura acestui om deghizat în sătean el trebuia să 
afle adevărul. Întregul adevăr. 

În starea lui de letargie în care-l aruncaseră privirile 
medicului, misteriosul ţăran devenise parcă o jucărie făcută 
din plămadă omenească în mâinile lui Leonida. 

Doctorul Leonida se așeză cât mai aproape în faţa lui și-i 
făcu câteva masaje pe frunte. Erau niște masaje anume 
făcute parcă și cu mult meșteșug căci o clipă după aceasta 
ochii ţăranului se deschiseră brusc privind nemișcaţi în ochii 
doctorului, așteptând parcă rostirea unei porunci de care 
depindea propria lui viaţă. 

Jocul continuă mai multe secunde și ochii doctorului se 
aţinteau și mai mult, în măsura în care aceia ai ţăranului 
deveneau mai ficși. 

Deodată, fără ocol, după ce-i luă capul în mâini, doctorul 
Leonida dădu o poruncă ce avea parcă un sunet venit din 
altă lume. 

— Mai înainte de toate îmi vei spune cine ești cu 
adevărat? 

O clipă după aceasta se auzi glasul omului din faţa lui, un 
glas ce nu mai avea nimic omenesc și iscat parcă din adâncul 
pământului. 

— Sunt, șopti ţăranul cu multă greutate ciocănind 
cuvintele și despicând silabele, sunt locotenentul Pavlovici 
din armata de ocupaţie din Ardeal. 

— Să-mi istorisești acum, de la început până la sfârșit, 
urmă doctorul Leonida în ce împrejurări și când ai căzut în 
puterea prezicătoarei Juliette Mauras? 

Și atunci ţăranul, care nu era altul decât sărmanul 
locotenent Pavlovici și victima Juliettei Mauras, istorisi din 
fir în păr toată aventura lui din Alba-lulia și-i destăinui tot 
planul pe care și-l făurise prezicătoarea pentru a se răzbuna 
împotriva lui Stanislau. 

Aflase adevărul salvator. De aici înainte va ști el să 
înnoade firele. 

Uimirea doctorului Leonida creștea cu cât locotenentul 
înainta în povestirea sa. 


Acum înţelegea atâtea lucruri care până atunci i se 
păruseră misterioase, acum pricepea toate uneltirile josnicei 
creaturi care se numea Juliette Mauras. 

Odată în stăpânirea tainei, nu mai șezu o clipă pe gânduri 
de a lua toate măsurile care ar fi putut să-l scape nu numai 
pe Stanislau dar și pe Minerva. 

Săteanul de mai adineauri, adică locotenentul Pavlovici, se 
afla dintr-odată în absoluta putere a doctorului Leonida. 
Principalul era ca aceasta stare de hipnoză să dăinuiască și 
astfel, planul medicului să fie cu desăvârșire realizat. 

Fiind acum el stăpân pe voinţa locotenentului Pavlovici îi 
porunci ca de astăzi înainte să se supună numai ordinelor lui 
și din ceea ce îi poruncise prezicătoarea să nu mai execute 
decât ceea ce-i va spune el. După ce-i dete ordinele necesare 
în privinţa celor ce avea de făcut, îl lăsă pe falsul ţăran să 
plece pentru a se pregăti de drum, fiindcă Stanislau hotărâse 
să dea ascultare scrisorii lui Juliette Mauras. 

După cum am spus mai înainte Stanislau hotărâse să plece 
singur cu aducătorul scrisorii pentru că așa îi cerea 
prezicătoarea. După planul lui Leonida, cele trei cucoane și 
Dan urmau să pornească la drum, împreună cu comoara lui 
Iani, spre Dragomirești, moșia lui Dan, unde aveau să 
aștepte venirea lui Stanislau și a Minervei, după ce Rimsky o 
va fi scăpat pe sora sa din ghearele Juliettei. 

În sufletul doctorului Leonida vechea luptă sufletească se 
încinse din nou. Făgăduise lui Stanislau că nu-l va urma. Cu 
aceasta însă el își dădea seama că se abate de la o sfântă 
datorie de prieten, de la datoria impusă de conștiința sa, 
aceea de a nu ocoli nici el primejdia ce-l pândește pe bunul 
lui prieten. 

A-l urma totuși, în ciuda cuvântului dat, pe Stanislau fără 
ca acesta măcar să bage de seamă dar cu intenţia vădită de 
a sări în ajutor în clipa ivirii pericolului i se părea, desigur, o 
vinovată călcare de cuvânt. Se scuză el însuși știind că ar 
prefera rușinea călcării de cuvânt în locui temerii ce-l 
chinuia de a ști că Stanislau trece, poate, prin cea mai 


cumplită dintre primejdii. Căci pentru doctorul Leonida nu 
era nici urmă de îndoială că prietenului lui s-a întins o cursă. 

Leonida primi de formă propunerea lui Stanislau. Îndată 
după plecarea acestuia însă el își adună prietenii. Aceștia 
bănuiră numaidecât că ceva straniu se petrece. Lucrul era 
lesne de ghicit chiar din atitudinea doctorului, de obicei 
cumpănit în gesturi ca și în vorbă. De data aceasta ochii lui 
Leonida aveau sclipiri ce dădeau de gândit. Iar vorba lui, 
întotdeauna măsurată, era de data aceasta mai aspră, 
ascunzând parcă un zbucium lăuntric ce-i mistuia până și 
gândul. 

Prietenii săi făcând cerc în jurul lui îl întrebară, fără 
zăbavă, pentru ce i-a chemat. Și din primele cuvinte au 
înţeles rostul. Doctorul Leonida rotindu-și privirile le spuse: 

— Dragii mei, vă rog să nu crâcniţi, să nu vă împotriviţi, să 
nu-mi cereţi prea multe explicaţii, fiindcă timpul este foarte 
preţios și nu ne permite să pierdem nici o clipă. Dane, vei 
lua pe cele trei cucoane, vei lua comoara și vei pleca chiar 
mâine spre Dragomirești... 

— Dar tu? întrebă Dan mirat. Tu nu vii cu noi? 

— Nu, răspunse Leonida, lui Stanislau i-am spus că vă voi 
întovărăși, dar atât interesul lui, cât și al Minervei, îmi cere 
ca de data aceasta să nu mă supun poruncii căpitanului 
nostru. 

O clipă Dan rămase pe gânduri și își îngădui să pună 
doctorului Leonida o întrebare. 

— Dar ce-ai de gând să faci? întrebă el mirat. 

Fără zăbavă Leonida răspunse și graiul lui își recăpătă 
accentul său obișnuit de sfătoasă prietenie. 

— Mă voi ţine ca o umbră de Stanislau, îl voi urma pas cu 
pas, fără ca el să știe ceva, fiindcă vreau să-l scap de 
primejdia care-l ameninţă. Fiţi fără teamă însă, căci nici lui 
și nici Minervei nu li se va întâmpla nimic, atâta vreme cât 
voi veghea eu. Acum însă mă duc, fiindcă dacă nu, risc să le 
pierd urma. La revedere dragii mei, să sperăm că în curând, 
ne vom revedea cu toţii la moșia lui Dan. 


Ca în preajma unui eveniment de seamă se putea citi pe 
chipul doctorului Leonida o tulburare ce dădea graiului său 
o sonoritate blândă. Şi acest eveniment pe care doctorul 
Leonida îl trăia în acele clipe era viziunea limpede a 
primejdiei, a unei primejdii nelămurite încă dar cu atât mai 
de temut, pe al cărei drum se află acum prietenul său 
Stanislau. 

Hotărârea însă el a luat-o și acum el o va duce la 
îndeplinire. 

Peste câteva minute apoi, un al treilea călăreț ieși pe 
poarta castelului din Grodno și se îndreptă în goană mare pe 
urmele lui Stanislau și ale falsului țăran, în care a fost 
recunoscut locotenentul Pavlovici. 


Trecuse mai bine de o lună de la cele întâmplate în 
castelul din Grodno. Pentru a-l urmări pe eroul romanului 
nostru, trebuie să coborâm acum departe spre miazăzi, în 
prea frumoasă ţară a Italiei. 

Pe bariera orașului Milano, într-o dimineaţă plină de soare 
ieșeau doi călăreţi al căror port nu semăna deloc cu acela al 
locuitorilor din partea locului. Unul mai ales avea pe cap o 
căciulă mare și grea, cum nici nu mai văzuseră bieţii italieni 
în ţara lor călduroasă. De aceea lumea se și uita foarte 
mirată după ei. Călăreţilor însă nici nu le păsa de strigătele 
vesele ale locuitorilor ci se îndreptară în grabă spre partea 
de apus a orașului unde locuiau oamenii bogaţi, în 
frumoasele lor vile. 

— Uite-o! zise deodată călărețul cu căciula pe cap. 
Aceasta este vila Lydia. Scrie lămurit pe frontispiciu. 


Era fără îndoială casa pe care cei doi călăreţi o căutaseră 
îndelungă vreme și după felul cum au tresărit la 
descoperirea vilei se putea vedea că această căutare fusese 
anevoioasă. 

Era o vilă pe care soarele o bătea din toate părțile, cu 
ghirlande de flori de-a lungul zidurilor și pe care orice suflet 
omenesc și-ar fi dorit-o ca un refugiu binefăcător împotriva 
zbuciumului de care-i stăpânit. Citiră cu luare aminte fiecare 
literă în parte ca și când ar fi vrut să se încredinţeze că 
ochiul nu-i înșeală și că au poposit, cu adevărat, în locul 
căutat de atâta amar de vreme. 

Câte gânduri nu le treceau prin minte în clipele acelea?! 
În sfârșit, iată-i ajunși la locul unde urmau să găsească ceea 
ce căutau. 

— Da! Aici e vila Lydia! strigă din nou unul din ei cu 
nespusă voioșie, de-abia putându-și ascunde bucuria ce i se 
citea pe faţă și în grai. 

— Şi aici... aici se găsește sora mea? întrebă celălalt, care 
părea foarte enervat. 

— Da! Aici! răspunse primul. 

Niște priviri atente ar fi recunoscut imediat pe acela care 
rostise cea dintâi exclamațţie. Era însuși locotenentul 
Pavlovici care, prin veghea doctorului Leonida devenise un 
auxiliar de nepreţuit pentru prietenul lui. 

Cel de-al doilea călăreț, care era Stanislau Rimsky, și 
lucrul era ușor de observat, nu mai zise niciun cuvânt, ci sări 
iute de pe cal, îl legă de un copac de pe marginea drumului 
și se repezi în casă. 

Un lacheu galonat îi aținu calea. 

În faţa acestei împotriviri neașteptate, Stanislau se gândi 
o clipă să-l înlăture. Chibzuind însă bine își dădu seama că 
săvârșirea acestui lucru i-ar îngreuna situaţia. Asta ar fi 
însemnat să se pună rău de la început cu aceia de la care ar 
fi așteptat un ajutor pentru îndeplinirea scopului ce-i stătea 
la inimă. 

Aţinându-i calea, servitorul îl întrebă pe un ton răstit: 

— Pe cine cauţi dumneata? 


— Pe doamna Juliette Mauras, răspunse scurt Stanislau, 
voind să-și continue drumul. 

Dar servitorul, văzându-l atât de hotărât îl opri din nou, de 
data aceasta cu oarecare blândeţe și cu o politeţe ce se 
vedea fabricată pe moment, punându-i iar o întrebare: 

— Dumneavoastră sunteți domnul care trebuia să 
sosească din Rusia? 

Stanislau Rimsky stătu o clipă pe gânduri, ca și cum ar fi 
vrut să chibzuiască bine ce avea să răspundă, apoi spuse: 

— Eu sunt și nu mă mai întreba atâta, ci du-mă la stăpâna 
ta, strigă Stanislau care ardea de nerăbdare să se vadă 
odată în faţa aceleia care o răpise pe Minerva, a femeii care 
nu se dăduse înapoi de la nicio manoperă pentru a-și 
satisface dorinţele ei înfierbântate. 

Tonul cu care fostul Vultur al Morţii rostise această frază 
nu mai îngăduia replică. Era o poruncă ce trebuia executată 
și acest lucru valetul îl înţelesese. 

Servitorul îl luă apoi pe Stanislau și-l conduse în salonul 
vilei, iar el dispăru pentru a-și vesti stăpâna. 

În prada unei înfrigurări neînchipuite Stanislau alerga ca 
un leu prin odaie, încercând cu greu să-și stăpânească 
sângele care-i clocotea în vine. 

Ştia că, dintr-o clipă într-alta, se va găsi în fața aceleia 
care din dorința unei nesăbuite răzbunării, voia să-i 
nimicească viaţa exercitând asupra lui un șantaj pe care nu-l 
putea primi și mai știa că sufletul și voinţa lui vor birui până 
la urmă. Gândindu-se la Juliette Mauras pumnii i se 
încleștară și totuși, cugetând bine, își dădea seama că și ea e 
o victimă a ei înșiși, o victimă a pasiunii ei. Îl iubise doar. Îl 
iubise cu adevărat, cu patima de care era capabil sufletul ei 
exaltat. Acest lucru avu darul să-i măgulească pentru o clipă 
orgoliul lui de bărbat. Un zâmbet satisfăcut îi flutură pe 
buze, dar se stinse repede. Nu se mai îndoia de geniul rău ce 
zace în trapul acestei femei căreia frumuseţea i-a fost 
dăruită ca o primejdioasă armă în plus. Recapitulă toate 
faptele și se încredință că Juliette nu merita cruţare nici 


milă, cu atât mai puţin cea mai neînsemnată urmă de 
afecțiune. 

Căci ea îi primejduise viaţa în două rânduri de-acum, și 
voinicul nu putea să-și scoată din gând felul cum 
prezicătoarea îl trădase la Petrograd, când îl descoperise, 
întâmplător, după trecere de atâţia amar de ani. 

Deodată se auzi un zgomot nelămurit într-o odaie 
învecinată și un glas răsună: 

— Stanislau... dragă Stanislau, așadar tot ai venit! se auzi 
deodată din dosul unei portiere. 

Rimsky se întoarse brusc și pumnii i se încleștară din nou, 
cu furie. 

În faţa lui, îmbrăcată într-o rochie scumpă de mătase, 
apăruse Juliette Mauras, femeia a cărei dragoste el o 
respinsese și care din acest motiv o răpise pe Minerva, sora 
lui, amenințând-o chiar cu moartea. 

O privi mai atent și o examină pe această femeie ce-i sta în 
față și căreia anii și viața ei frământată îi devastaseră un 
chip ce fusese, fără îndoială, nespus de frumos și mai presus 
de orice, ispititor. 

O măsură din creștet până în tălpi și sentimente diferite 
începură să i se întortocheze în minte. 

O clipă doar, îi reînviară și amintirile zilelor de demult, 
când la Varșovia, în focul tinereţii orbitoare, petrecuse 
ceasuri pline de voluptate în tovărășia seducătoarei 
franțuzoaice... 

Era gata-gata să-și lase sufletul înmuiat de aceste 
sentimente dar reculegându-se repede, el își înălță frumosu-i 
cap și chipul său exprima o furie nestăpânită. 

Femeia lăsă ochii în jos cu prefăcută nevinovăție ceea ce-i 
spori îndârjirea lui Stanislau, o îndârjire nestăpânită dar pe 
care Rimsky, izbuti s-o ascundă privirilor. 

Juliette Mauras repetă: 

— Așadar tot ai venit!... Ştiam eu că vei veni!... Inima îmi 
spunea aceasta scumpul meu Stanislau. Aveam presimţirea 
că în cele din urmă tot vei ceda și te vei lăsa înduplecat. Căci 
nu se putea altfel... 


— Da, am venit, răspunse Stanislau, de-abia stăpânindu-și 
furia, am venit să te întreb pentru ce ai răpit-o pe Minerva, 
pentru ce te amesteci ca o piază rea în viața mea atât de 
nenorocită? Sau poate că găsești că soarta nu m-a lovit 
destul și cauţi acum să mai contribui și dumneata cu noi 
ticăloșii la calvarul vieţii mele? 

Femeia păru înduioșată la auzul acestor cuvinte. Erau 
doar rostite de acela căruia, în viaţa ei aventuroasă îi 
dăruise, poate, sentimente curate. 

— Din contră, dragă Stanislau, răspunse prezicătoarea 
surâzând, vreau să te fac fericit, atât de fericit cum nu te 
mai poate face nici o altă femeie în lumea aceasta. Eu te-am 
iubit cu toată curăţenia sufletului meu și a fost o vreme când 
aș fi fost în stare să-mi sacrific totul, avere, situaţie, cămin, 
și să te urmez până la capătul pământului ca să trăim 
împreună fericiţi. 

— Îţi mulţumesc. Cunosc condiţiile fericirii pe care vrei să 
mi-o oferi și fiindcă ţii neapărat îţi voi repeta ceea ce ţi-am 
mai spus de atâtea ori, că nu-mi trebuie fericirea pe care 
vrei să mi-o dai fiindcă pentru mine aceasta nu este o 
fericire. 

— Găsești că este mai bine să alergi din ţară în ţară 
urmărit ca un răufăcător, seara neputând fi sigur că a doua 
zi te vei mai bucura de libertatea din ajun? Gândește-te 
Stanislau că eu îţi ofer o viaţă mult mai liniștită, o viaţă plină 
de bucurii și de plăceri... Eu sunt la adăpost de grija zilei de 
mâine, am agonisit destul ca să putem duce un trai 
îmbelșugat și respectul de care mă bucur pretutindeni te 
poate scuti de orice eventuale neplăceri pe viitor. 

— Termină te rog, strigă Stanislau scârbit, cunosc toate 
cuvintele pe care vrei să mi le spui fiindcă le-am auzit de 
atâtea ori. Răspunsul meu însă rămâne neschimbat. Resping 
dragostea dumitale fiindcă nu te mai pot iubi, fiindcă 
fericirea pentru mine nu mai poate fi decât numai alături de 
Mioara Comăneanu, femeia pe care am iubit-o și o iubesc cu 
toată pasiunea și alături de care nădăjduiesc să-mi petrec 
restul zilelor. 


— Şi îmi respingi dragostea, zise prezicătoarea, chiar când 
de hotărârea ta atârnă viaţa aceleia care-ţi este soră, sânge 
din sângele tău? 

Stanislau se cutremură și instinctiv mâna i se duse la 
pumnalul pe care îl purta la brâu. După o scurtă răzgândire 
însă îşi  desfăcu degetele cramponate pe  plăselele 
pumnalului. 

O luptă năprasnică se dădea în sufletul lui. Ar fi putut în 
acea clipă s-o ucidă fără să-și încarce conștiința cu niciun fel 
de remușcare. Acest act ar fi adus însă cu sine zădărnicirea 
oricărei putinţe de salvare. Dorul lui de pedepsire dreaptă ar 
fi fost potolit dar sora lui va continua să zacă în cine știe ce 
încăpere umedă, supusă torturilor acestei femei care nu-și 
alegea mijloacele întru ajungerea scopului. 

Dacă totul e un joc de diplomaţie, isteţimea lui Stanislau îl 
va ajuta și pe el să fie diplomat și să desprindă firele 
iscusitei intrigi ţesută de Juliette Mauras. 

Glasul lui Stanislau Rimsky deveni dintr-odată blând, 
aproape rugător, tânguitor. El își dădea seama că în felul 
acesta o va putea îmblânzi, poate, pe aceea care îi devenise 
dușmană neîmpăcată și în mâna căreia se afla acum biata lui 
soră. 

— Juliette, te rog, te implor, nu fi atât de rea. În numele 
dragostei noastre din trecut te rog revino la sentimente mai 
demne de tine și nu mă sili să cred că într-adevăr ai fi în 
stare să comiţi o nelegiuire. Eşti femeie și în sufletul tău ar 
trebui să mai licărească o scânteie de milă pentru soarta 
unei nefericite fete care nu s-a făcut vinovată cu nimic. 

O clipă, ea rămase pe gânduri ca și când în inima ei 
dădeau o luptă pe viaţă și pe moarte, două suflete potrivnice, 
două genii ce se înfruntau cu vrăjmășie, geniul binelui ce nu 
i-a răscolit aproape niciodată sufletul și acel al răului care-i 
călăuzea permanent pașii în viaţă. Ar fi voit în acel moment 
să-i dăruiască tot restul zilelor pentru dragostea ce-o avea pentru 
el și, în același timp, să se răzbune crâncen pentru ofensele 
îndurate în viaţa ei de femeie îndrăgostită dar care nu 
întâmpinase dragostea... Cuvintele lui Stanislau, așa rugător 


cum erau rostite, îi făceau o nespusă plăcere, îi dădeau, fie 
măcar vremelnic, o vagă satisfacţie și-i îndulcea oarecum 
amărăciunea dar, în același timp, vorbele rostite de acel pe 
care cu adevărat îl iubise și pe care încă îl mai iubește, 
aceste vorbe rostite cu tonul omului îngenunchiat, oricâtă 
bucurie îi pricinuiau, o loveau totuși ca niște vârfuri de bice 
nevăzute. 

Dar dincolo de această luptă dată în viaţă ei lăuntrică era 
firea ei care-i porunci să dea răspunsul: 

— Dragostea nu cunoaște margini, dar nu cunoaște nici 
piedici, răspunse Juliette Mauras. Dacă astăzi încă, acum 
chiar, nu-mi juri că vei fi al meu pentru totdeauna și că nu te 
vei mai întoarce niciodată la Mioara ta, atunci peste un ceas 
Minerva își va da sfârșitul în chinurile cele mai groaznice. Eu 
nu am uitat, dragă Stanislau, rușinea pe care mi-a făcut-o la 
Alba-lulia, unde la întâlnirea pe care mi-ai dat-o mie ai venit 
cu iubita ta. Sunt gata însă să te iert și să-i redau chiar și 
sorei tale libertatea dacă vrei să mă urmezi, dacă primești să 
fii... soţul meu. 

— Soţul tău? strigă Stanislau râzând cu poftă. Mai curând 
cade soarele din cer, mai curând pământul se prăbușește în 
neant, dar soţul tău eu nu voi fi niciodată! Cum aș putea 
deveni eu soţul unei femei care n-a precupeţit niciun mijloc 
criminal pentru a-și atinge scopurile egoiste? Nu! Niciodată! 
Să-ţi iasă cu totul din minte gândul acesta și să nu-ţi închipui 
că vei izbuti vreodată să mă convingi! 

— Atunci... atunci, scrâșni Juliette Mauras, eu mă spăl pe 
mâini. Tu singur ai rostit condamnarea la moarte a surorii 
tale. 

— Ticăloaso, unde este Minerva? răcni Stanislau și se 
repezi ca un tigru la prezicătoare. 

Mai înainte însă de a ajunge până la ea portiera se desfăcu 
și din dosul ei apăru ţăranul care-l condusese pe Stanislau 
până acolo. 

— Oprește! strigă el, dumneata nu ai dreptul să te atingi 
de doamna! 


Stanislau se clătină o clipă, dar numai o clipă, fiindcă apoi 
își scoase pumnalul de la brâu și ca o fiară se repezi la 
locotenentul Pavlovici. 

Cu siguranţă că în faţa acestei duble primejdii nebănuită, 
brațul lui Stanislau s-ar fi abătut necruţător asupra 
oamenilor ce i s-au ivit ameninţători. A trecut el doar prin 
pericole mult mai mari și a știut că atunci când e atacat 
mișelește să plătească scump și la nevoie, moartea lui să fie 
deopotrivă scump plătită cu zeci de vieți omenești, cu vieți 
pe care conștiința lui le socotea nevrednice. Se pare însă că 
destinul nu voia ca mâna răzbunătoare a lui Stanislau să-i 
lovească pe cei doi păcătoși, fiindcă o altă portieră se mișcă 
încet, dar, în înfrigurarea care-l stăpânea, Stanislau de-abia 
deslușise zgomotul. Auzise doar un scârţâit ușor care avu 
însă darul de a-i îndepărta gândul crimei. Ochii i se 
împăienjeniseră și-și simţea sufletul parcă biciuit. Ajuns-a el, 
oare, să cerșească o eliberare de la o femeie? A săvârșit de-a 
lungul vieţii sale zbuciumate drepte eliberări prin luptă, nu 
prin implorări. I-a plăcut să înfrunte vrăjmașul faţă în faţă, 
cu pieptul înainte și cu riscul vieţii sale pe care nu o socotea 
de preţ decât în măsura în care ea putea sluji o faptă bună. 
Și iată-l acum, în faţa unei femei pe care o ura, și totuși fără 
putere de a se împotrivi cum se cuvine. I se părea că-i 
nevrednic de el însuși și acest lucru îl făcu să simtă o adâncă 
amărăciune. A procedat el bine când intrase în această vilă 
cu ghirlande de flori pe ziduri? Nu-și dăduse el seama că i s- 
a întins o cursă pe care mintea lui ar fi putut-o lesne ghici 
dacă s-ar fi gândit mai bine și nu s-ar fi lăsat pradă 
momentului? Nu ar fi fost de mai mult folos să nu intre ca un 
musafir, ziua-n amiaza mare, pe care-l așteaptă o dulceaţă și 
o cafea... O! Ce imprudenţă a comis el, tocmai el care 
învățase să-și cumpănească fiecare vorbă și fiecare gest. Ar 
fi fost fără urmă de îndoială, mult mai de folos, cu adevărat 
de folos ca înainte să pășească pragul acestei case să se 
încredinţeze de tot ce se petrece înăuntru și afară, să 
pândească zi și noapte ca fiecare colţișor, fie el cât de 
ascuns, să nu-i fie necunoscut, să descopere toate 


ascunzătorile oricât de tăinuite ale oamenilor. Lucrul ar fi 
cerut, desigur, o oarecare pierdere de vreme dar în schimb 
ar fi fost mult mai înţelept. Ar fi trebuit ca pentru ajungerea 
țintei, să aștepte complicitatea întunericului noptii și și-ar fi 
dorit o noapte cu ploaie năvalnică, o noapte cu tunete și 
trăsnete, ca zgomotul văzduhului dezlănțuit să acopere 
zbuciumul din sufletul lui și să mai acopere zgomotul ce s-ar 
fi putut isca între zidurile casei! 

Cum își pierduse el minţile? Se învinuia el însuși cu 
cruzime și această proprie învinuire îl îndurera și-l potolea 
totodată. Această nesocotinţă îl va putea costa viaţa. Dar ce 
mai prețuia ea în această clipă? Și chiar dacă și-ar pierde-o, 
așa prostește, într-un chip nevrednic de trecutul lui și de tot 
ce se nădăjduia de la el. Dar, în definitiv, o viață mai mult 
sau mai puţin pe lume ce însemnătate poate avea!? Și-ar fi 
dăruit-o cu voie bună dar care ar fi fost folosul? Sora lui va 
continua sa zacă în vreun ungher al acestei case misterioase 
și în ghearele nemiloase ale acestui diavol cu chip de femeie, 
Minerva își va trăi ultimele zile în chinuri năprasnice, în 
torturi pe care numai Juliette Mauras le putea imagina și 
care puteau întrece chiar și acelea ale călăilor chinezi. 

Gândurile i se răsuceau, se pierdeau ca să revină iar mai 
apăsătoare ca la început, ca din nou să dispară din cuvinte și 
să revină iar. 

A, nu! Hotărât nu!... Va trebui, totuși, să înfrunte femeia 
aceasta care-i sta în cale și care a fost ca o piază rea de-a 
lungul vieţii lui. Cu o lovitură de pumnal va sfârși odată cu 
zbuciumul ce-i macină sufletul. Degetele lui simțeau răceala 
plăselelor pumnalului. Un singur gest ar fi de-ajuns ca 
această sinistră creatură să treacă în lumea celor drepţi și 
odată cu ea să ia sfârșit un capitol, cel din urmă și cel mai 
urâcios, din viaţa lui. 

— Da! Firește că da! Lucrul i-ar fi lesnicios cu toată 
împotrivirea vrăjmașă a celor doi bărbaţi care i s-au ivit, pe 
neașteptate în faţă, în atitudini amenințătoare. 

Dar Minerva?... 


Ca o dureroasă aducere aminte chipul surorii lui i se ivi, 
ascuns parcă în dosul unui văl gros, în faţa ochilor. 

Nu! Pentru ea va îngenunchea dacă va fi nevoie, va îndura 
rușinea acestei îngenunchieri și a oricărei umiliri! 

Dar dacă, în ciuda tuturor, Juliette Mauras, după ce-l va 
vedea înfrânt la picioarele ei, va voi să aibă un supliment de 
răzbunare, umilindu-l și în același timp omorându-i sora? O 
știa doar capabilă de orice, de fapta cea mai cumplită, de 
cea mai crâncenă răzbunare. 

Cu cât se gândea mai mult la asta cu atât i se înrădăcina 
în minte și această răzbunare la care ar recurge 
prezicătoarea. 

Mângâindu-și pumnalul simţea o ușoară liniștire. Cu 
ajutorul lui va curma viaţa femeii fatale care-i nimicise în 
acea clipă orice nădejde bună în ziua de mâine. 

Ochii îi sclipiră cu o furie pe care nu a mai putut-o 
ascunde. Pumnalul i se încleștă în mână. 

Dar iată că tot destinul pesemne nu a voit ca braţul lui 
Stanislau Rimsky să se abată pentru săvârșirea unor crime. 
Zgomotul unei uși, aidoma celui de adineauri, se auzi de 
data aceasta mai deslușit. Voinicul îl auzi lămurit și gestul se 
opri în nemișcare. Privirile i se îndreptaseră spre locul de 
unde auzise zgomotul. Şi rămase pironit locului, înlemnit. Nu 
mai înțelegea nimic și lucrurile din juru-i erau vedenii? 

Nu! 

Din dosul unei portiere apărură două chipuri ce-i erau 
cunoscute și dragi. 

Dar erau ele cu adevărat? Oare nu-și pierduse minţile și 
cele ce i se arătau ochilor nu erau năluciri? 

Incepuse să se îndoiască de judecata lui. Ce să mai facă? 
Să ucidă sau să aștepte? Dar chipurile ce se despicau din 
dosul portierei și înaintau acum spre el erau ale unor oameni 
scumpi, nespus de scumpi, pentru care și-ar fi dat viaţa. 

Ce căutau ei aici? Și mai ales, ce căutau și cum au ajuns 
aici în această clipă? Numai aceste întrebări îl chinuiau și 
mai mult. 


...Şi chipurile înaintau spre el... doctorul Leonida la braţ 
cu... Minerva... 

Auzi chiar rostindu-i-se numele: 

— Stanislau! 

Își adună parcă într-o supremă sforţare puterile și scoase 
un strigăt care era mai mult un răcnet ca și când ar fi voit să 
se încredinţeze de propriul lui glas că mai trăiește, că nu se 
înșeală și că frâul vieţii nu s-a rupt în el. 

— Minerva! 

Chipurile lor înaintau spre el și prietenul lui îi apăru 
deslușit în față. Nu se mai îndoia. Era el. Chiar el. În carne și 
în oase. Își mai adună iar, într-o dureroasă încordare, 
puterile și gândurile. Răcni din nou: 

— Leonida! Tu?... 

Auzi ca prin vis, un răspuns scurt dar nespus de blând în 
care recunoscu graiul bunului său prieten. 

— Da! 

Din nou gândurile chinuitoare îi veniseră năvalnice. 

Cum a ajuns doctorul Leonida aici. Cum? Prin ce mijloace? 
Taina ascunzătoarei pe care o deţinea prezicătoarea nu o 
aflase decât el și asta prin mijlocirea tovarășului său de 
drum. Cum o aflase și prietenul lui? Pentru că el era omul 
care-i stătea în faţă. De acest lucru nu se mai îndoia. 
Doctoral Leonida e lângă el, la un pas departe de el, gata să- 
l îmbrăţișeze. Hotărât lucru, doar o minune i-a putut călăuzi 
pașii până aici. Da! E o întrebare la care ar fi vrut să aibă 
fără zăbavă răspunsul ca să nu-l mai tortureze atât. Să știe 
cum a ajuns până la el în clipa când tocmai putea săvârși 
crime, oprindu-i braţul răzbunător. 

— Leonida, tu aici?! 

Prietenul ajunsese lângă el și-i simţea de-acum respiraţia. 
Și iarăși îi fulgeră prin minte întrebarea, cum a ajuns aici și 
mai ales, cum a izbutit el să o descopere pe sora lui, 
Minerva? 

Nu mai avu timp să se gândească. 


În clipa următoare frate și soră se ţineau strâns 
îmbrăţișaţi, dar uimirea de a-l vedea acolo pe doctorul 
Leonida întrecu chiar si bucuria revederii Minervei. 

Nu se mai chinuia întrebându-se pe sine. Ştia că va avea 
lămuriri prin viu grai. 

— Leonida, pentru numele lui Dumnezeu, strigă Stanislau, 
dar cum ai ajuns tu aici? 

— Pe aceeași cale ca și tine dragă Stanislau, răspunse 
doctorul. Anume, condus de acest vrednic om care și el este 
o victimă a faimoasei prezicătoare, a acestei prea frumoase 
și cuceritoare creaturi care se pare că și-a schimbat meseria 
de ghicitoare în aceea de călău. 

Cine ar fi privit atent în clipa aceea pe Juliette Mauras ar 
fi văzut cum dintr-odată chipul ei a luat o paloare de mort. 
Prin nicio vână părea că nu mai curge un singur strop de 
sânge. Pentru ochiul încercat al doctorului Leonida, lucrul 
firește, nu trecu neobservat. Și, ca și când ar fi voit să se 
joace cu această nenorocire ce se abătuse de-asupra capului 
femeii încărcată de păcate, doctorul Leonida apăsă cu bună 
știință asupra ultimelor vorbe: 

— Da, Stanislau! Am ajuns la tine, cum vezi, și iată-mă 
alături de sora ta dragă, cu ajutorul acestui vrednic om, 
locotenentul Pavlovici, care, încă o dată ţi-o spun e șielo 
biată victimă căzută în ghearele faimoasei prezicătoare pe 
care o vezi și pe care o poţi ucide fără milă, fără remușcare, 
cu conștiința de a săvârși o faptă bună. Da! fără cruţare poţi 
ridica viaţa acestei femei care după cât se pare, și-a 
schimbat meseria de ghicitoare în aceea de călău! 

La auzul acestor cuvinte Julieta Mauras se făcu feţe-feţe și 
se uita aiurită când la Stanislau, când la locotenentul 
Pavlovici, când la Leonida. 

Dacă cineva s-ar fi uitat atunci la locotenentul Pavlovici ar 
fi deslușit în ochii lui priviri stranii. Era în același timp ceva 
potolit și ameninţător totodată, un calm neobișnuit și, alături 
de această liniște tulburătoare și aparentă mijea o revoltă 
surdă ce se citea doar într-o slabă încruntare de sprâncene. 
La adăpostul unei atitudini de nesfârșită moleșeală se părea 


că se ascunde cea mai năprasnică voinţă de nebănuită 
răzbunare. Sub masca celei mai hotărâte liniști lăuntrice se 
ascundea o îndârjire ce nu se lăsa văzută decât prin doi 
pumni încleștaţi. 

Acuzările pe care doctorul Leonida le aducea prezicătoarei 
treziseră în sufletul locotenentului Pavlovici un dor de 
răzbunare, și acest lucru îi dăruia o potolire pe care de mult 
sărmanul om n-o mai simţise! 

Privirile  Julietei Mauras  întâlniră pe acelea ale 
locotenentului Pavlovici. Cu darul ei de a pătrunde sufletele 
care îi cădeau pradă ghicise că nu mai stăpânea cu puterea 
ei voința sărmanului locotenent. Și, pentru prima oară 
Juliette Mauras, care înfrunta privirile oricui, lăsă pleoapele 
jos. Ea, care în fața celui mai temut adversar stătea 
neînfricoșată, de data aceasta se simţi la început stânjenită 
și, pe măsură ce trecea timpul, o stare de spirit neînțeleasă 
pentru ea, de spaimă, simţi c-o năpădește. Această stare de 
spirit se transformă în cumplită groază când auzi un strigăt 
ieșit din pieptul locotenentului Pavlovici. 

— Da, frumoasă scorpie, strigă atunci și locotenentul 
Pavlovici, uită-te cât mai bine la fiecare din noi, căci ne vezi 
pentru ultima dată, după cum pentru ultima dată mai vezi și 
soarele. Ţi-a sunat ceasul din urmă în care vei avea de 
ispășit toate păcatele cu care ţi-ai încărcat conștiința. 

Juliette Mauras vru să spună ceva dar cuvintele i se opriră 
în gât. Locotenentul Pavlovici, sclavul său, omul care îi era 
supus ca un servitor fără voinţă, el îi vorbise astfel? 

Nu-i venea să-și creadă auzului. Dar cum a fost posibil 
acest lucru, această eliberare de sub puterea ei? Cum, ea, 
frumoasa Juliette Mauras să decadă până într-atâta ca să 
simtă umilirea de a cere, parcă, iertare pentru tot ce 
făptuise în tot trecutul ei aventuros? Atât erau de 
înfiorătoare privirile locotenentului Pavlovici și atât era de 
precisă primejdia ce-o citea ea în ochii lui!... 

Și, stăpânită de groaza ce sporea, voia să înţeleagă cum 
de a ajuns locotenentul Pavlovici să-i vorbească astfel. El pe 


care-l știa la poruncile ei gata să se arunce în foc la un 
singur ordin. Cum, el, tocmai el, locotenentul Pavlovici? 

Da, el, fiindcă doctorul Leonida îl scăpase de sub puterea 
drăcească a prezicătoarei și acum își dădea seama bine ce 
făcuse Juliette din el. Un trădător al neamului său, un 
sperjur, o canalie. N 

Își dădea seama și acest lucru îl cutremură. Işi recăpătase 
luciditatea ceea ce-i îngăduia să măsoare prăpastia în care 
căzuse. Ce însemnătate mai poate avea acum viaţa pentru 
el? Ce preţ mai poate să aibă o asemenea existență? Va 
sfârși cu ea! E mai bine! Dar înainte de a se răpune va trebui 
să o pedepsească pe aceea care i-a nimicit această viaţă și 
care, prin ticăloșia ei, a făcut-o nevrednică de a mai fi trăită. 

— Te miri că mă auzi vorbind astfel, urmă locotenentul 
adresându-se Juliettei Mauras și ai cărui ochi începură să 
sclipească și mai ameninţător, fiindcă mă crezi încă sub 
stăpânirea puterii tale diabolice. Află, blestemato, că un om 
de bine m-a sustras puterii tale, că-mi aduc aminte de tot 
ceea ce mi-ai poruncit să uit și că am venit aici nu pentru a 
mă sinucide, după cum îmi porunciseși tu, pentru ca să nu 
mai existe martori ai ticăloșiei tale, ci pentru a mă răzbuna, 
pentru a te pedepsi pentru mârșăvia cu care ţi-ai bătut joc 
de mine! 

Se simțea în atmosferă  dezlănțuirea celor mai 
înfricoșătoare patimi. Ce va face ea la auzul acestor cuvinte? 
Din palidă cum era mai adineauri devenise roșie. Sângele îi 
năvăli în obraji și, fără îndoială că va reacţiona la aceasta cu 
îndârjirea de care era capabilă, cu viclenia de care știa să se 
folosească, de toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână. 

Dar, înainte de a-și fi putut reveni pe de-a-ntregul din 
stupoarea în care o adânciseră cuvintele locotenentului 
Pavlovici, acesta din urmă nu-i dădu răgazul și continuă: 

— Da, blestemato, un om de bine m-a sustras puterii tale 
și acest om e aici și ţin să-i mulţumesc din tot sufletul. El m-a 
sustras puterii tale diavolești și iată, acum, mi-aduc aminte 
de tot ce-mi porunciseși să fac, lucruri care, din ordinul 
doctorului Leonida le-am uitat. lată-mă dar venit aici nu ca 


să mă sinucid, oh, nu! cum îmi porunciseși tu ca să dispară 
odată cu mine ultimul martor al ticăloșiei tale. Imi voi sfârși 
eu viața mea nedemnă azi din vina ta. Dar înainte de orice, 
mai presus de orice mă voi răzbuna și te voi pedepsi pentru 
mârșăvia cu care mi-ai batjocorit viața. 

Puţini sunt oamenii care pot judeca în asemenea clipe cu 
limpezime. Ori,  limpezimea de cuget îi devenise 
locotenentului Pavlovici sporită ca și când o forță 
dumnezeiască voise să-l răsplătească, dintr-odată, de tot ce-i 
îndurase mintea, de tot ce pierduse ca putere de analiză în 
trecut. Ca prin farmec sau ca o binecuvântare cerească el nu 
mai putea trece în revistă tot ce se petrecuse în urmă, ci 
putea, cu nemărginită luciditate, să chibzuiască asupra 
însemnătății momentului. 

Și momentul îi poruncea să săvârșească, poate, cea mai 
îngrozitoare faptă ce i se înfăţișase conștiinței sale, până 
acum. 

Simţea în el un gust amar ce-i trecea ca un fior de-a lungul 
trupului, o senzaţie dureroasă și liniștitoare totodată și 
mângâind inconștient lama cuţitului ascuns în buzunar, mai 
simțea o crâncenă nevoie de a-și elibera suflatul de o 
apăsătoare povară. 

Era gustul crimei. 

I se părea că în acea clipă reîncepe o viaţă nonă, că 
doborând o viaţă și răpunându-și-o pe a sa, renaşte, 
înmormântându-și trecutul care renaște din propriile lui 
ruine. 

O bucurie lăuntrică îl năpădi și acest lucru îi făcu un bine 
nespus ce-i dăruia o căldură dulce prin fiecare arteră a 
trupului său istovit. 

O mai privi din nou pe Juliette Mauras cu blândeţe, cu 
priviri aproape mângâietoare, cu aerul omului care așteaptă 
o spovedanie după care va veni ispășirea, cu înfățișarea 
duhovnicului care ascultă ultimele vorbe sau e pe punctul de 
a asculta ultimele dorinţe ale unui condamnat la moarte... 

Încă o privire aruncată prezicătoarei, dar în care se putea 
citi și o vagă dorinţă de răzbunare, o privire ce nu dăinui 


decât o clipă dar care avea înţelesuri pe care nici mintea cea 
mai iute nu le putea prinde într-o clipită... 

„„.Și, mai înainte ca cineva să-l fi putut împiedica, 
locotenentul Pavlovici trase un pumnal din sân și în clipa 
următoare îl împlântă până la plăsele în inima prezicătoarei. 

Cât ai clipi din ochi prezicătoarea zăcea la pământ și din 
rană curgeau șiroaie de sânge sub privirile încremenite ale 
lui Stanislau Rimsky, ale doctorului Leonida și ale Minervei, 
care îngrozită, se sprijinea cu putere, ca și când i-ar fi fost 
teamă să nu se prăbușească și ea la pământ, de braţul 
fratelui său. 


Locotenentul Pavlovici, Stanislau Rimsky, Minerva, toţi 
aveau dreptul să se socoată răzbunați. 

Cei trei din urmă se puteau bucura de această răzbunare 
neașteptată, și totuși, la vederea lacului de sânge în care 
zăcea Juliette Mauras un fior de groază le trecu prin tot 
trupul. 

Îl priveau pe locotenentul Pavlovici care se pregătea să 
mai lovească odată cu pumnalul pe care cu cruzime îl scoase 
din carnea Juliettei Mauras și voiau să-i oprească gestul. 

A fost prea târziu! 

Arma tăioasă nu se mai îndreptă asupra corpului 
prezicătoarei ci spre pieptul lui. 

Locotenentul Pavlovici se prăbuși sub lovitura dată de el 
însuși, alături de aceea care i-a dat cei mai primejdioși fiori 
ai dragostei dar care i-au nimicit viața... 


Stanislau Rimsky rămase țintuit locului, cu privirea 
pierdută în gol, cu buzele strânse. 

I se părea că acum se încheiase un capitol însemnat din 
viaţa lui, simţea ca și cum o greutate apăsătoare i se luase 
de pe inimă. 

Și gândurile lui se afundară atunci în trecut, în acel trecut 
îndepărtat de la care pornea romanul vieţii sale, acel roman 
scris cu sânge. 

A fost o vreme când Stanislau Rimsky nu era studentul 
sărac de astăzi. Părinţii lui aveau un mândru palat în 
Varșovia și duceau o viaţă plină de belșug, până când, într-o 
zi, se întâmplase tragedia. 

În urma unui denunţ tatăl lui Rimsky fusese arestat și 
trimis în Siberia, unde, după opt ani de zile de muncă 
istovitoare în minele otrăvitoare de plumb, își dăduse 
sfârșitul. 

Dar o nenorocire nu vine nici odată singură! 

Mama lui Rimsky, nepricepându-se la mânuirea banilor, 
ajunse pe mâna unui cămătar grec, lani Kipriotis, care o 
încurcase în datorii și îi scoase averea la mezat. 

Pe vremea aceea Stanislau avea șase ani. 

Biata mamă a lui Rimsky murise cu vreo săptămână mai 
înainte de arestarea Mioarei Comăneanu și de aceea 
întâmplările din urmă îi copleșiră sufletul cu o îndoită 
durere. 

În vreme ce Stanislau se găsea în oraș, o trupă de cazaci 
oprise în faţa căscioarei de pe ţărmul Vistulei. Ofiţerul intră 
în casă și dând cu ochii de bătrâna care zăcea bolnavă în 
pat, îi ceru să-i predea pe un nobil polonez, despre care 
guvernatorul aflase că s-ar găsi acolo. Cel urmărit petrecuse 
într-adevăr o noapte în casa doamnei Rimsky, dar plecase 
mai departe. 

Ofiţerul însă nu voi să creadă și o bătu crunt. 

Seara, când Stanislau se înapoie, mama lui era pe moarte. 


— Numai dorul după tine, fiul meu, îngână muribunda și 
nevoia de a-ţi dezvălui o taină ce-mi apasă sufletul, m-au mai 
ţinut în viaţă până acum. Simt că nu mai am mult de trăit... 
ascultă... A sosit timpul... să-ţi fac o mare mărturisire... 
despre un punct negru al vieţii mele... 

— Ce este mamă? Despre ce vrei să-mi vorbești?, 

— Nu mă judeca prea aspru, copilul meu... Tu... tu ai o 
soră... despre existenţa căreia nu știe... decât un singur 
om... un bărbat... La el sunt documentele și din ele vei afla... 
cine este tatăl surorii tale... E un boier mare... om de inimă... ne- 
am cunoscut odată... pe când tatăl tău a lipsit un an de acasă. Mă 
iubea ca și tatăl tău... Nu te supăra și iubește-l și tu... căci merită! 

— Pe cine? Cine este omul acesta? Cum se numește? 

— Cine  este?... Ascultă fiule drag, omul acesta se 
numește... 

Buzele bietei bătrâne se mă frământară de câteva ori, dar 
fără a prinde vreo vorbă între ele. 

Se vedea prea bine că muribunda făcea sforțări uriașe 
pentru a mai vorbi, dar nu mai avea putere. 

Ceasornicul vieţii sale se oprise! Mama lui Stanislau 
murise fără a-i fi putut spune unde se găsește sora lui, fără 
a-i fi putut destăinui numele bărbatului care era tatăl surorii 
sale. 


lată-l apoi student tânăr la Varșovia, idealist plin de 
gânduri nobile, ahtiat după viaţa ușoară a categoriei din 
care făcea parte. 

Apoi, de-odată, furtuna se dezlănţuie odată cu apariţia 
contelui Gorciacov. Crimele făptuite de acesta împotriva 
poporului polonez, teroarea dezlănţuită zi cu zi, îl făcură să 
părăsească drumul drept al legalităţii și să se dedice cauzei 
mari a răzbunării fraţilor săi. 


Și încetul cu încetul, studentul plin de visuri, sufletul acela 
sensibil și care tresărea la durerile aproapelui, deveni 
căpitan de bandiți și mâna lui puternică se abătuse de 
nenumărate ori asupra vrăjmașului făcând să tremure de 
groază întreaga Rusie. 

Trecuse de zeci de ori prin primejdii de moarte și scăpase 
ca prin urechile acului, izbutind să facă dreptate acolo unde 
răutatea altora îngrămădise nedreptăţi... 


* * 


Era pentru Stanislau Rimsky, fostul „Vultur al Morţii”, o 
dureroasă aducere aminte. Își dădea seama că viaţa lui, în 
ciuda zbuciumului ce a străbătut-o, n-a fost trăită decât în 
dureri ca și când un blestem se abătuse asupra lui... 

Să se înduioșeze asupra lui însuși?... Asta nu... Dar nu se 
putea opri de a nu se gândi că o viaţa e nimicită când nu a 
cunoscut tinereţea. 

Şi tinerețea lui care a fost? 

Inchinată doar agitaţiilor de fiecare clipă, ostenelilor, 
fugăririlor de tot soiul, lupta aprigă împotriva nedreptăţii, e 
bine ce-a făcut el dar oare a cunoscut el căldura dragostei de 
mamă, bucuria aplecării asupra cuvântului ei, închinarea zi 
de zi la lumina acestei dragoste dătătoare de toate 
binefacerile pământului? 

Nu! 

A cunoscut, în schimb, prigoana, loviturile soartei 
nedrepte și a unei lumi vitrege pe care ar fi voit s-o îndrepte. 

Și în această luptă ce i se părea sfântă, a avut doar 
satisfacția datoriei împlinite. 

E desigur, mult! 

Dar e de-ajuns? 

Nu i-a fost furată zburdălnicia tinereţii și nepăsarea ei... 
cu tot cortegiul de senzaţii pe care el nu le-a cunoscut? Și 
chiar dragostea lui, da, chiar dragostea i-a fost pătată de 
suferinţe... 


Poate că acum se vor ivi și pentru el zorii unor zile mai 
bune. 

Și la lumina acestor zile pe care le visa cu toată puterea 
sufletului său nădăjduia să dobândească o binefăcătoare 
liniștire... 

li era teamă să stăruie în acest gând. Da, îi era teamă! Ce 
surprize îi mai poate rezerva soarta? 

Și totuși, își făcea o bucurie din a-și mângâia acest vis ca 
pe o supremă dorinţă... 


— Stanislau!... 

Fostul Vultur al morţii tresări. 

Deschise ochii mari și o văzu alături de dânsul pe Minerva 
stând aplecată deasupra lui și privindu-l fix cu o expresie 
plină de duioșie. 

Sora lui!... 

Din nou gândurile îl năpădiră. A trecut acum prin clipe în 
care stările de suflet se încrucișau năvalnice și, din când în 
când, ca un luminiș într-un codru, ca o poiană într-o pădure 
nemărginită, îi apărea un gând ce-l stăpânea. 

Şi acest gând, din clipa aceasta, era îndreptat în întregime 
către sora lui, Minerva, care, ca și el, a cunoscut pe nedrept 
și din vina oamenilor săi, o soartă vitregă. 

Astăzi ea e alături de el. Cu preţul unor primejdii 
nenumărate și chiar cu preţul a două vieţi omenești, ei se 
găsesc, frate și soră, laolaltă. 

Și, în această clipă, pentru el acesta era lucrul principal. 

Prin urmare nu va mai fi singur pe lume de-aci înainte, sau 
nu se va mai socoti ca atare. Va mai fi un suflet lângă el, și 
va cunoaște, poate, în liniștea unui cămin pe care viitorul 
mai blând i-l va hărăzi cândva, pe lângă dragostea unei 
familii și aceea a unui frate, a unui om prin vinele căruia 
curge sânge aidoma a celuia ce-i străbate și lui trupul. 


— Minerva! Minerva! izbuti să îngâne Rimsky și căzu în 
braţele surorii sale. 

Alături de dânșii zăceau cadavrele Juliettei Mauras și a 
locotenentului Pavlovici. Cuţitul stătea împlântat în pieptul 
acestuia din urmă și sângele se închegase în jurul lamei 
strălucitoare. 

Frate și soră rămaseră mult timp îmbrăţișaţi astfel fără să 
spună un cuvânt. În cele din urmă, Stanislau fu acela care 
rupse tăcerea: 

— Minerva, spuse el cu tremur în glas, acum când ne-am 
regăsit, se pune pentru noi chestiunea să ne asigurăm 
viitorul. Am trecut amândoi prin destule nenorociri ca să 
avem dreptul de a jindui după o viaţă tihnită, la adăpostul 
amenințărilor. 

Vom pleca de aici, Minerva, vom pleca spre ţara care mi-a 
devenit o a doua patrie. Acolo, în România, unde am trăit 
câţiva ani plini de zbucium, în România pe care am izbutit s- 
o iubesc după cum îmi iubesc propria mea patrie, ne vom 
întocmi viaţa și vom căuta să uităm trecutul. 

— Facă-se voia ta, scumpul meu Stanislau, spuse Minerva. 
Te urmez oriunde și singura mea dorinţă este să fiu 
necontenit alături de tine. 

O sărutare fierbinte apropie buzele celor doi fraţi... 

Și apoi, în tăcere, părăsiră odaia aceea în care își plătiseră 
liniștea viitoare cu preţul a două vieţi omenești. 


EPILOG 


Eră primăvară... 

Natura reînviată părea că zvâcnește în ramurile copacilor, 
în ierburile și floricelele câmpului, în oglinda apelor. 

Pretutindeni izvora o viaţă nouă, apărea un zâmbet de 
fericire... Dragostea pentru viaţă ciripea în cântecul 
păsărelelor, adia ca zefirul, ușurel, se topea în culorile de 
catifea ale florilor... 

Pe cărarea ce șerpuia prin pădure treceau două trăsuri. 


Într-însele se aflau eroii noștri, Stanislau Rimsky și Mioara 
Comăneanu, Dan Dragomir și Dochița Bănuţ, doctorul 
Leonida și Pia Ispirescu. 

Numai Minerva nu avea tovarăș... 

Dar ea era fericită totuși, și nu se gândea în clipele 
acestea decât să ajungă cât mai curând în noua ei patrie. 

Trăsurile ajunseră la frontieră spre miezul zilei și peste un 
ceas se aflau pe pământ românesc. 

Merseseră astfel zile și nopţi de-a rândul, merseseră 
necontenit până ajunseseră pe plaiurile Munteniei. 


La moșia Dragomirești. 

O zi însorită pe care Dumnezeirea o dăruiește oamenilor 
parcă pentru uitarea întregului zbucium ce le-a frământat 
viaţa. 

Conacul, pe pereţii căruia șiraguri de zorele înviorau 
priveliștea se părea că este în așteptare de oaspeţi. Lucrul 
se deslușea și din felul cum oamenii alergau voioși, din curte 
în casă și din casă în curte, punând ordine pretutindeni și 
transportând tacâmuri ce vesteau sindrofia. 

lată că pe poarta conacului începură să se ivească trăsuri 
încărcate cu oameni învesmântaţi cu haine de sărbătoare și 
urmaţi de servitori purtători de daruri. 

Căci în seara asta, spunea lumea, va fi la conacul lui Dan o 
sărbătoare despre care se va vorbi multă vreme. 

La moșia Dragomirești a lui Dan toată lumea era în 
fierbere. 

În curtea conacului erau întinse mese mari în jurul cărora 
erau așezați zeci și sute de ţărani, veniţi să prăznuiască 
după datină, nunta boierului lor. 

Dar nu era o nuntă ca orice nuntă, fie ea chiar boierească. 


Ziua aceea nu însemna numai bucuria stăpânului moșiei, 
întors din străinătățuri după o lipsă de mai mulţi ani, ci 
însemna bucuria și a doi buni prieteni ai moșierului, cu care 
el se înapoiase din străinătate. 

Chiote de veselie se puteau auzi din depărtări. 

Oaspeţii veneau din împrejurimi și chiar din orașele mai 
îndepărtate. 

Căci această zi însemna ziua cea mai fericită și pentru 
Stanislau Rimsky și pentru doctorul Leonida, care își serbau 
atunci ziua cununiei lor, primul cu Mioara Comăneanu, iar al 
doilea cu Pia Ispirescu. 

Mesele întinse sclipeau de argintării și cristaluri. O 
mulțime imensă era adunată în curtea conacului și uralele 
pentru cei care își legau acum viaţa împreună nu mai 
conteneau. 

In sunetele tarafurilor de lăutari paharele fură ridicate și 
toţi închinară în sănătatea noilor căsătoriţi. 

Petrecerea ţinu până la ziuă când mirii și nuntașii se 
retraseră. 

In sfârşit, soarta hotărâse să încheie capitolul 
zbuciumărilor pentru acești oameni atât de greu încercaţi și 
de acum înainte un viitor liniștit și fericit urma să fie 
răsplata binemeritată pentru cele îndurate de ei din cauza 
răutății omenești. 


SFÂRȘIT 


Valentin Corban 
Vulturul mortii 


* 


<<< roman interbelic publicat în fascicule în ziarul “Ora 
literară”, de editura Marton Hertz, București, în perioada 
anilor 1928-1932 >>> 


* * 


Contribuţii aduse acestui proiect: 


Scanare (Gcuculean 
Prelucrare (GSeven 
Corectură @Hunyade | @RedBraker 
Formatare & coperţi (OGRedBraker 


* 


02020 Romania inedit 
www.romania-inedit.3xforum.ro 
Toate drepturile rezervate.