Boris Akunin — [Erast Fandorin] 04 Moartea Lui Ahile

>F 


H 


MOARTEA 
< LUI AHILE 


SERIA ERAST FANDORIN 


A de rusesc şi de interatlonal precum caviarul și vai 


Anne Peny 
5 La 
a m i ( 
DE El | 
= Ta - 
Pe MA 
E a e ata 
N lb “| | 4 Jar = : i ibi 
| f HUMANITAS 
A len F 
f E yi 


Boris Akunin 


Moartea lui Ahile 


Smert Ahilessa, 1998 
Roman poliţist despre un asasin plătit 


Traducere din limba rusă și note: 
DIANA IEPURE 
Titlu original: Cmeprre Axurmreca- 1998 
Volumul IV din seria Erast Fandorin 


e 
ez 
virtual-project.eu 


E S TU 3 4 
HUMANITAS 
icten 


HUMANITAS 
- 2008 - 


BORIS AKUNIN este pseudonimul literar al lui Grigori 
Şkartişvili (n. 1956, la Tbilisi), eminent editor, eseist şi 
traducător rus de origine georgiană. Sub acest nume, autorul a 
devenit un fenomen literar, mai întâi în Rusia, unde romanele 
sale au atins tiraje de milioane de exemplare, apoi în Europa, în 
America şi în restul lumii. Azi este tradus în peste treizeci şi cinci 
de limbi, iar cărţile lui s-au vândut în peste douăzeci de milioane 
de exemplare. Seria care a debutat cu Azazel şi a continuat cu 
Gambit turcesc şi Leviatan îl are drept protagonist pe atipicul şi 
carismaticul detectiv Erast Fandorin, ale cărui anchete 
nonconformiste rezolvă mistere ce zguduie Rusia ţaristă şi 
Europa la finele secolului al XIX-lea şi în primele două decenii 
ale secolului XX. Din 1998 încoace, Akunin a publicat peste 
douăzeci şi cinci de romane, în medie trei pe an. In anul 2000 a 
fost nominalizat la Premiul Smirnoff-Booker, a fost numit 
"Scriitorul rus al anului" şi a câştigat Premiul Antibooker. 


Partea întâi FANDORIN 


CAPITOLUL UNU, 
în care verigile întâmplărilor se împletesc într-un lanţ al sorții 


Imediat ce trenul de dimineaţă care venea de la 
Petersburg, abia ieşit din rotocoalele fumului de locomotivă, se 
opri în gara Nikolaievsk, iar însoțitorii de vagoane lăsară în jos 
scăriţele şi dădură onorul, din vagonul de clasa întâi sări pe 
peron un tânăr ce avea o înfăţişare cu totul şi cu totul deosebită. 
Părea coborât din paginile unei reviste pariziene de prezentare a 
modei pentru sezonul de vară al anului 1882: purta costum de 
şantung de culoarea nisipului, pălărie italiană de paie cu boruri 
mari, pantofi cu vârful ascuţit, jambiere albe cu butoni din 
argint, iar în mână ţinea un baston elegant, cu măciulia de 
asemenea din argint. Dar nu atât hainele pasagerului, foarte 
elegante de altfel, îţi atrăgeau pe dată atenţia, cât mai ales 
înfăţişarea lui impozantă, s-ar putea spune chiar impresionantă. 
Tânărul era înalt, zvelt, chipeş, bine făcut, privea lumea cu ochi 
albaştri şi i se potriveau de minune mustăţile subţiri, răsucite, 
iar părul lui negru, pieptănat cu grijă, te intriga cu o scilipire 
argintie la tâmple. 

Hamalii i-au descărcat destul de repede bagajele, bagaje ce 
merită si ele o descriere aparte. În afară de valize şi genţi de 
voiaj, pe peron au mai fost puse o bicicletă pliantă, nişte haltere 
şi câteva legături cu cărţi în diferite limbi. Ultimul ieşit din vagon 
a fost un asiatic scund, cu picioare strâmbe, cu trăsături aspre şi 
plin de importanţă. Era îmbrăcat într-o livrea verde care nu se 
asorta deloc cu sandalele de lemn, cu barete, şi cu evantaiul 
înflorat din hârtie care i se bălăngănea la gât, atârnat de un şnur 
de mătase. Piticania ţinea în mâini o oală emailată, cu cinci 
colţuri, în care creştea un arțar micuţ, adus parcă în gara 
moscovită direct din regatul liliputanilor. 

Aruncând o privire peste clădirile mohorâte ale gării, 
tânărul inspiră adânc, cu o emoție greu de înţeles, aerul plin de 
fum şi şopti: "Doamne, Dumnezeule, şase ani". Dar nu i s-a 
permis să se lase prea mult pradă amintirilor. Asupra 
pasagerilor coborâţi din trenul sosit din capitală se năpustiră 
vizitiii, cei mai mulţi dintre ei angajaţi ai hotelurilor moscovite. 
În luptă pentru frumosul bărbat brunet, ce se arăta a fi un client 


de zile mari, intrară patru dintre ei, cei mai aprigi, de la 
Metropol, Loskutnaia, Dresda şi Dusseau. 

— Poftiţi la Metropol! exclamă primul, e cel mai nou hotel, 
cu adevărate tradiţii europene! lar pentru chinezul 
dumneavoastră avem, chiar lângă camera în care veţi locui, o 
debara! 

— Nu este c-chinez, ci japonez, explică tânărul, dând la 
iveală că era puţin gângav, şi aş dori să fie cazat împreună cu 
mine. 

Al doilea birjar îşi împinse rivalul cu umărul: 

— Poate binevoiţi să veniţi la noi, la Loskutnaia! Dacă 
închiriaţi o cameră de la cinci ruble în sus, vă ducem gratis. 
Ajungem cât ai clipi din ochi. 

— Am stat cândva la Loskutnaia, spuse tânărul, bun hotel. 

— Ce-ţi trebuie, boierule, muşuroiul ăla de furnici? intră al 
treilea în luptă. La noi la Dresda e linişte şi ferestrele dau direct 
în Tverskaia, spre casa guvernatorului. 

Pasagerul deveni curios. 

— Adevărat? E foarte comod. Eu chiar voi lucra pentru 
Excelenţa Sa. Cred că... 

— Eh, domnule! exclamă ultimul dintre vizitii, un tânăr 
cochet, îmbrăcat cu o vestă de culoarea zmeurei. Era pieptănat 
cu cărare, iar părul îi lucea ca o oglindă lustruită. 

— La Dusseau au stat cei mai mari scriitori, Dostoievski, 
contele Tolstoi şi chiar Krestovski însuşi. 

intuiţia sa de psiholog îl ajută să-şi convingă clientul. 
Tânărul exclamă surprins: 

— Însuşi contele Tolstoi? 

— Cum să nu? Când vine la Moscova, trage la noi imediat. 
Birjarul înşfăcă două valize şi se răsti la japonez: 

— Mişcă. Hai, mişcă, urmează-mă. 

— Dusseau, zici? Dusseau să fie, dădu din umeri tânărul, 
fără să ştie că această decizie era prima verigă din lanţul fatal al 
evenimentelor ce aveau să urmeze. 

— Ah, Masa, cât de mult s-a schimbat Moscova! tot repeta 
el în japoneză, fără să-şi poată găsi locul pe bancheta din piele a 
trăsurii. E de nerecunoscut! Drumurile sunt toate pavate, nu ca 
la Tokio. Şi câtă lume bună! la uite tramvaiul acela cu cai, cu 
imperială, şi o doamnă la etajul de sus! Inainte, doamnelor nu le 
era permis să urce acolo. Era indecent. 


— De ce, domnule? întrebă Masa, al cărui nume complet 
era Masahiro Sibata. 

— Cum adică, de ce? Pentru ca pasagerii de jos să nu se 
uite pe furiş la doamnele care urcă scările. 

— Astea sunt prostii de-ale europenilor, mormăi Masa dând 
din umeri. Eu atât vă spun: când ajungem la hotel, ar trebui să 
chemăm cât mai repede o curtezană. Şi să fie neapărat dintre 
cele de lux. lar pentru mine putem chema şi una de calitatea a 
treia. Aici sunt multe femei frumoase. Înalte, cu forme, mult mai 
frumoase decât japonezele. 

— Lasă-mă în pace cu nimicurile tale, se supără tânărul. Mi- 
e silă să te ascult. 

Japonezul clătină din cap dezaprobator: 

— Oare cât timp o s-o regretaţi pe Midori San? Să oftezi 
atâta din cauza unei femei pe care nu o vei mai vedea niciodată. 
E inutil. 

Dar stăpânul său oftă totuşi o dată, apoi încă o dată şi, 
probabil pentru a scăpa de gândurile triste, îl întrebă pe vizitiu 
în momentul când treceau pe lângă mânăstirea Strasnaia: 

— Cui i-au ridicat acest monument de pe bulevard? Lordului 
Byron? | 

— Asta e Puşkin, Aleksandr Sergheici, îi explică birjarul cu 
reproş. 

Tânărul roşi şi începu iar să bâlbâie ceva în limba aceea 
străină, adresându-i-se piticaniei cu ochi saşii. Vizitiul pricepu 
doar cuvântul "Pusikin", pronunţat de trei ori. 

Hotelul Dusseau era asemenea celor mai bune hoteluri 
pariziene, cu portar în livrea, cu un hol spaţios împodobit cu 
azalee şi magnolii şi cu restaurant propriu. Pasagerul venit cu 
trenul de Petersburg închirie un apartament bun, de şase ruble, 
cu ferestrele spre stradela Teatralnaia, şi semnă în registru 
"Erast Petrovici Fandorin, asesor colegial". Apoi, se apropie 
curios de tabla mare, neagră, pe care, conform obiceiurilor 
europene, erau înscrise cu cretă numele oaspeţilor hotelului. 

Deasupra, cu litere mari, răsucite, data: 25 iunie, vineri — 7 
juillet, vendredi. Mai jos, la locul cel mai de cinste, era notat 
caligrafic: General-aghiotant de Cavalerie M.D. Sobolev - 
numărul 47. 


— Nu se poate! exclamă asesorul colegial. Ce noroc! Şi, 
întorcându-se spre portar, întrebă: înălţimea Sa este în cameră? 
Suntem vechi c-cunoscuţi! 

— Da, să trăiţi! se înclină portarul. Abia aseară a venit cu 
suita sa. Au ocupat toate camerele de pe colţ. În spatele acelei 
uşi, întreg coridorul este al lor. Deocamdată se odihnesc şi au 
poruncit să nu fie deranjaţi. 

— Michel? La opt şi jumătate? se miră Fandorin. Nu prea 
seamănă cu el. Dar oamenii se mai schimbă. Vreţi să-i 
transmiteţi g-generalului că stau la numărul 20? Va dori 
neapărat să mă vadă. 

Şi tânărul vru să plece, dar atunci avu iarăşi loc o 
întâmplare căreia îi era sortită să devină a doua verigă în 
complicatul lanţ al sorții. Uşa care ducea spre coridorul ocupat 
de înaltul oaspete se deschise pe neaşteptate şi de acolo se ivi 
un ofiţer cazac moţat, cu sprâncenele negre, nasul încovoiat şi 
faţa nebărbierită. 

—  Omule! strigă acesta cu voce puternică, fluturând 
nerăbdător o foaie de hârtie. Trimite pe cineva la telegraf să 
ducă o depeşă! lute! 

— Gukmasov, dumneavoastră sunteţi? Erast Petrovici vru 
să-l îmbrăţişeze. Nu v-am văzut de o mie de ani. Tot Patrocle la 
Ahile al nostru? Sunteţi deja esaul? F-felicitări! 

Însă această bucurie prietenească nu-l impresionă deloc pe 
ofiţer, iar dacă îl impresionă totuşi cumva, atunci doar în mod 
neplăcut. Ochii de ţigan ai esaulului îl fulgerară pe tânăr cu o 
privire răutăcioasă. Apoi, Gukmasov trânti uşa fără să-i adreseze 
nici un cuvânt. Fandorin încremeni cu braţele desfăcute, de 
parcă ar fi vrut să înceapă un dans, dar se răzgândise. 

— Într-adevăr, bombăni el ruşinat, cum s-au mai schimbat 
t-toate. Şi oraşul, şi oamenii. 

— Porunciţi să vi se aducă micul dejun în cameră? întrebă 
portarul prefăcându-se că nu observă penibilul situaţiei. 

— Nu e nevoie, răspunse asesorul. Aduceţi mai bine din 
pivniţă o găleată cu gheaţă, sau mai bine d-două. 

În camera spațioasă şi bogat mobilată, oaspetele hotelului 
începu să se comporte destul de neobişnuit. Se dezbrăcă până 
la piele, se întoarse cu capul în jos şi făcu zece flotări aproape 
fără a atinge peretele cu picioarele. Japonezul nu era deloc 
surprins de îndeletnicirile stăpânului său. Primind cele două 


găleți cu gheaţă, asiaticul vărsă cuburile drept în cadă, lăsă apa 
rece să curgă şi aşteptă până ce Fandorin îşi termină exerciţiile. 

Peste puţin timp, asesorul, roşu la faţă, intră în baie şi se 
băgă în cada plină cu gheaţă. 

— Masa, adu-mi uniforma şi decoraţiile din cutiuţele de 
catifea. Voi merge să mă prezint guvernatorului. 

Vorbea printre dinţi. Se vede că baia cu gheaţă îi solicita la 
maximum voinţa. 

— La însuşi trimisul ţarului? întrebă Masa. Atunci am să 
aduc şi spada. Nu puteţi merge fără spadă. Una e să mergi la 
ambasadorul Rusiei la Tokio, alta la guvernatorul Moscovei. ŞI 
nu mă contraziceţi. 

Dispăru şi în scurt timp se întoarse ducând cu venerație 
spada. 

Erast Petrovici înţelese că era inutil să se împotrivească şi 
doar oftă. 

— Şi de curtezană ce mai spuneţi? întrebă Masa privind cu 
îngrijorare faţa vânătă de frig a stăpânului său. Sănătatea 
înainte de toate. 

— Du-te dracului! Fandorin se ridică clănţănind din dinţi. P- 
prosopul şi îmbrăcarea! 

kk 


— Intră, dragul meu, intră, că noi te aşteptam! Cum s-ar 
spune, şedinţa tainică a marelui sinedriu în componenţă deplină. 

Cu aceste cuvinte îl salută guvernatorul Vladimir Andreevici 
Dolgorukoi, stăpânul Moscovei, pe asesorul colegial Fandorin. 

— De ce v-aţi oprit la uşă? Luaţi loc în fotoliu. Nu trebuia să 
veniţi în uniformă, cu spadă. La mine puteţi intra simplu, în 
redingotă. 

În cei şase ani pe care Erast Petrovici îi petrecuse peste 
hotare, guvernatorul îmbătrânise mult. Cârlionţii lui castanii, de 
provenienţă vădit artificială, nu se împăcau deloc cu faţa 
brăzdată de riduri adânci. Din mustăţile lungi şi favoriţii stufoşi 
lipseau firele cărunte, iar ţinuta din cale afară de tinerească te 
ducea cu gândul la corset. De 15 ani stătea la conducerea 
Moscovei şi o cârmuia cu blândeţe, dar ferm. Din această cauză 
duşmanii îl porecliseră luri Dolgorukoi şi Volodea Cuib Mare, iar 
binevoitorii Vladimir Soare Blând. 

— lată-l şi pe oaspetele nostru de peste mări şi ţări, se 
adresă guvernatorul celor doi domni, un militar şi un civil, 


aşezaţi în fotoliile de lângă biroul imens. Noul meu funcţionar cu 
împuterniciri speciale, asesorul colegial Fandorin. A fost numit 
de la Petersburg, iar înainte de asta a lucrat la ambasada 
noastră de la capătul lumii, în Japonia. 

— Faceţi cunoştinţă, domnule, se adresă guvernatorul lui 
Fandorin, cu şeful poliţiei din Moscova, Karacenţev Evgheni 
Osipovici. Sprijinul legii şi al ordinii. Îl arătă pe generalul roşcat, 
cu privire ageră şi ochi căprui un pic ieşiţi din orbite. Ăsta este 
Petruşa al meu. lar pentru dumneavoastră Piotr Parmenovici 
Hurtinski, consilier de curte şi şeful Secţiei Secrete a Cancelariei 
Guberniale. Orice s-ar întâmpla în Moscova, Petruşa află imediat 
şi-mi raportează. 

Un domn plinuţ, de vreo 40 de ani, cu tunsoarea aranjată 
cu precizie de bijutier pe capul un pic alungit, cu guleraşul 
scrobit, cu obrajii plini şi pleoapele întredeschise ca după somn, 
îl salută respectuos. 

— Ei, dragule, nu în zadar v-am chemat anume vineri, 
spuse însufleţit guvernatorul. Anume vinerea, la 11, obişnuiesc 
să discut tot felul de lucruri delicate şi secrete. lată şi-acum se 
vede că vom atinge o astfel de problemă. De unde oare să 
găsim bani pentru a termina de zugrăvit Catedrala? Sfânt lucru, 
crucea pe care o duc de mulţi ani. Işi făcu evlavios cruce. Există 
multe intrigi între pictori, dar şi se fură bine. Trebuie să ne 
gândim cum am putea să-i mai scuturăm pe bogătanii Moscovei 
de nişte bani pentru un lucru drag lui Dumnezeu. Aşadar, 
domnilor din poliţia secretă, aţi fost doi, acum veţi fi trei. Cum s- 
ar spune, să vă înţelegeţi şi să vă iubiţi. Domnule Fandorin, aţi 
fost numit anume pentru a dezlega dosare secrete, nu-i aşa? 
Aveţi nişte recomandări excelente pentru vârsta 
dumneavoastră. Aveţi şi experienţă, sunteţi un om umblat. 

Il fixă pe novice cu o privire iscoditoare, dar tânărul suportă 
privirea fără prea multe emoţii. 

— Eu vă ţin minte, se transformă Dolgorukoi într-un 
bătrânel bun la suflet. Am fost la cununia dumneavoastră, cum 
să nu. Ţin minte tot, tot... Aţi devenit mai matur, v-aţi schimbat 
mult. Dar nici noi nu întinerim. la loc, dragule, nu-mi plac 
ceremoniile... 

Şi, ca din întâmplare, trase mai aproape dosarul novicelui. 
Numele i-l ţinea minte, dar patronimul îi ieşise din cap, iar în 
asemenea cazuri, cum bine ştia experimentatul Vladimir 


Andreevici, n-ai voie să dai greş. Orice om se supără dacă i se 
schimonoseşte numele şi, cu atât mai mult, nu e bine să-ţi 
superi subalternii. 

Erast Petrovici, iată cum îl chema pe acest tânăr. Aruncând 
o privire în dosarul deschis, guvernatorul se încruntă, pentru că 
lista nu era prea bună. Simţi o adiere de primejdie. Nu o dată 
sau de două ori citise general-guvernatorul dosarul noului său 
colaborator, dar lucrurile rămâneau în ceaţă. Hârtiile erau 
învăluite în mister. Să zicem că are 26 de ani, e creştin-ortodox, 
de viţă nobilă, născut la Moscova. Asta mai treacă-meargă. La 
terminarea gimnaziului, printr-un ordin al poliţiei din Moscova, a 
fost numit registrator colegial şi repartizat pe post de curier în 
Direcţia Secretă. Şi asta e clar. După, încep adevăratele minuni. 
Cum se explică oare că numai peste două luni, "pentru serviciu 
excelent şi sârguincios este ridicat, prin mila Domnului şi peste 
rând, în rangul de consilier titular la Ministerul Afacerilor 
Externe"? Ceea ce urmează, la capitolul "decoraţii", e şi mai şi: 
"Ordinul Sfântului Vladimir de gradul IV pentru cazul Azazel" 
(fondul secret al corpului special de jandarmi); "Ordinul Sfântului 
Stanislav de gradul Ill pentru cazul Gambitul Turcesc" (fondul 
secret al Ministerului de Război); "Ordinul Sfintei Ana de gradul 
IV pentru cazul Carul de Diamant" (fondul secret al Ministerului 
Afacerilor Externe). Numai secrete! 

Erast Petrovici îl urmărea discret, dar cu mare atenţie, pe 
înaltul demnitar şi, în scurt timp, îşi făcu despre el o primă 
impresie, în mare favorabilă. E bătrân principele, dar nu şi-a 
pierdut discernământul şi se pare că este şi un pic actor. Nu 
scăpase atenţiei lui Fandorin expresia Excelenței Sale în timp 
ce-i citea dosarul. Fandorin oftă cu compătimire, deoarece, chiar 
dacă el nu-l citise, îşi închipuia ce putea fi scris acolo. 

Folosindu-se de pauza survenită, Erast Petrovici îi studie pe 
cei doi funcţionari care, conform îndatoririlor de serviciu, ţineau 
evidenţa tuturor secretelor din Moscova. Hurtinski avea o privire 
duioasă şi zâmbea aparent prietenos, dar în acelaşi timp părea 
absent. Erast Petrovici nu răspunse zâmbetului consilierului de 
curte. Acest soi de oameni îi era foarte cunoscut şi îi displăcea 
profund. Îi plăcu mai degrabă şeful Poliţiei, aşa că schiţă un 
surâs în direcţia lui. Generalul îi răspunse politicos, dar, 
surprinzător, îl privi cu compătimire. Erast Petrovici nu-şi mai 
bătu capul cu asta şi se întoarse spre principe. Acesta participa 


şi el la ritualul tăcut al schimbului de priviri, un ritual care nu 
trecea totuşi de limita bunului-simţ. 

Pe fruntea principelui apăru un rid adânc, dovadă că îi 
treceau prin minte cele mai negre gânduri. "Oare nu mi-ai fost 
trimis de camarilă, dragul meu, să mă sapi? De parcă nu-mi era 
de ajuns Karacenţev." 

Privirea compătimitoare a şefului Poliţiei ţinea însă de alte 
împrejurări. Evgheni Osipovici avea în buzunar o scrisoare de la 
şeful său direct, Plevako, directorul Departamentului Poliţiei de 
Stat. Vechi prieten şi protector, Veaceslav Constantinovici îi 
scria că Fandorin e un om de treabă, cu merite, care s-a bucurat 
de încrederea răposatului ţar şi îndeosebi a fostului şef al 
Poliţiei, dar, stând prea mult peste hotare, s-a îndepărtat de 
politică şi până la urmă a fost trimis la Moscova pentru că în 
capitală nu mai putea fi de folos. Tânărul i se păru lui Evgheni 
Osipovici simpatic, ager, un om cu demnitate. Nici nu-şi dă 
seama, sărmanul, că cei din sferele superioare i-au şi pus cruce. 
L-au trimis la bătrânul ăsta ramolit ce va ajunge în curând la 
groapa de gunoi. Acestea îi treceau prin cap generalului 
Karacenţev. 

La ce se gândea Piotr Parmenovici Hurtinski, Dumnezeu 
ştie. Prea încâlcite şi tainice îi erau gândurile. 

Scena mută a fost curmată de apariţia unui nou personaj, 
care se ivi fără zgomot din dormitorul guvernatorului. Era un 
moşneguţ slab şi înalt, într-o livrea roasă, cu chelie şi favoriţi 
lucioşi, îngrijiţi. Bătrânul ţinea în mâini un talger de argint cu 
păhărele şi sticluţe. 

— Excelenţă, spuse el pe un ton arţăgos, e timpul să beţi 
infuzia împotriva constipaţiei. De nu, o să vă plângeţi că Frol nu 
v-a zis. Aţi uitat deja că aseară vă văitaţi şi vă jeluiaţi. Aia e. la 
deschideţi guriţa! 

Un tiran, exact ca Masa al meu, gândi Fandorin, chiar dacă 
arată cu totul altfel. De unde o fi căzut specia asta pe capul 
nostru? 

— Da, da, Froluşka, capitulă îndată principele. Voi bea, voi 
bea. Dumnealui, Erast Petrovici, e majordomul meu, Vedişcev 
Frol  Grigorici. De multă vreme are grijă de mine. 
Dumneavoastră, domnilor, nu doriţi să încercaţi această 
miraculoasă infuzie? Are un gust îngrozitor, dar e un remediu 


perfect pentru indigestie şi stimulează din plin activitatea 
intestinelor. Frol, ia toarnă-le! 

Karacenţev şi Fandorin refuzară categoric infuzia, însă 
Hurtinski bău şi îi asigură că gustul e oarecum plăcut. 

După infuzie, Frol îi dădu principelui să bea un lichior 
dulceag şi să mănânce o tartină (fără să-i propună însă nimic lui 
Hurtinski) şi îi şterse buzele cu un şervet de pânză. 

— Deci, Erast Petrovici, ce misiuni secrete aş putea oare să 
vă încredinţez? N-am idee! zise Dolgorukoi ridicând din umeri, 
uşor ameţit de lichior. După cum vedeţi, am destui consilieri. 
Dar nu vă impacientaţi, aveţi timp să vă obişnuiţi, să vă 
acomodaţi... 

Dădu din mână a lehamite şi adăugă pentru sine: "lar noi, 
între timp, vom vedea ce soi de pasăre eşti". 

In clipa aceea, ceasul cu basorelief de pe vremea lui 
Pazvante bătu de unsprezece ori şi aşa se încheie cea de a treia 
verigă, care închise lanţul fatal al coincidenţelor. 

Uşa care dădea în anticameră se deschise fără nici un 
ciocănit şi în crăpătura ei apăru faţa schimonosită a 
secretarului. Cabinetul fu inundat de curentul invizibil, dar 
perceptibil al unui Eveniment Extraordinar. 

— Excelenţă, s-a întâmplat o nenorocire! strigă funcţionarul 
cu voce tremurândă. A murit generalul Sobolev! A sosit aici 
aghiotantul său, esaulul Gukmasov. 

Vestea avu asupra celor prezenţi efecte diferite, aşa cum 
diferită le era şi firea. General-guvernatorul flutură o mână în 
direcţia celui care adusese ştirea, de parcă voia să-i zică: 
"Dispari, nu vreau să cred!" Cu aceeaşi mână îşi făcu semnul 
crucii. Şeful direcţiei secrete căscă ochii o clipă şi îi închise 
imediat înapoi. Şeful roşcat al poliţiei secrete sări în picioare. Pe 
faţa asesorului colegial se citi o emoție puternică, după care 
tânărul căzu pe gânduri, stare în care rămase pe tot parcursul 
scenei următoare. 

— la invită-l tu pe esaul, Inokenti, îi ordonă Dolgorukoi cu 
blândeţe secretarului. Ce nenorocire! 

In pas cadenţat şi zornăind din pinteni, în cameră intră un 
fost brav ofiţer, cel care nu dorise să se arunce în braţele lui 
Erast Petrovici. Acum era frumos bărbierit, îmbrăcat în uniformă 
căzăcească de paradă şi purta pe piept un întreg iconostas de 
decoraţii. 


— Înălţimea Voastră, sunt aghiotantul generalului Mihail 
Dmitrici Sobolev, esaulul Gukmasov! se recomandă ofiţerul. Am 
o veste tristă... Pentru a continua, făcu un efort, mişcându-şi 
mustaţa de războinic: Domnul comandant al Corpului 4, sosit 
aseară de la Minsk, în trecere spre moşia sa din Riazan, s-a oprit 
la Dusseau. In dimineaţa asta, Mihail Dmitrici n-a ieşit din 
cameră. Ne-am alarmat şi am început să batem la uşă, dar tot 
nu răspundea. Atunci am îndrăznit să intrăm, iar el... Esaulul 
făcu iarăşi un efort titanic şi reuşi să continue fără să-i tremure 
vocea: lar domnul general zăcea în fotoliu. Era mort... Am 
chemat medicul. Ne-a zis că nu se mai poate face nimic. Era 
deja rece. 

— Vai de mine şi de mine! Generalul îşi propti obrazul. Cum 
oare s-a întâmplat aşa ceva? Doar Mihail Dmitrici era încă tânăr! 
N-avea nici patruzeci, nu? 

— Treizeci şi opt avea, spre treizeci şi nouă, răspunse 
Gukmasov cu aceeaşi voce tremurătoare, gata în orice clipă să 
cedeze de emoție, şi clipi des. 

— Şi care este cauza morţii? întrebă Karacenţev încruntat. 
A avut generalul vreo boală? 

— Nu, să trăiţi! Era sănătos, viguros şi vesel. Medicul 
presupune că l-a doborât un atac de cord sau o paralizie a 
inimii. 

— Hai, lasă, poţi pleca îi zise principele, zguduit de cele 
aflate. Voi face tot ce trebuie şi îi voi transmite ţarului vestea. 
Pleacă! 

Când uşa se închise în urma esaulului, principele oftă 
zdrobit: 

— Vai de mine, domnilor, să vedeţi ce-o să înceapă. Nu-i de 
glumă! Acest om e iubit de toată Rusia. Şi nu doar de Rusia, 
generalul e cunoscut în întreaga Europă... Şi eu care mă 
pregăteam să-i fac azi o vizită. Petruşa, trimite o depeşă 
împăratului, ştii tu cum s-o formulezi. Nu, mai bine să mi-o arăţi 
şi mie înainte de a o trimite. lar după, să dai dispoziţii cu privire 
la doliu, panihidă şi... Ştii tu. Dumneavoastră, Evgheni Osipovici, 
să-mi asiguraţi ordinea. Indată ce zvonul se va răspândi, toată 
Moscova va da năvală la Dusseau. Aveţi grijă ca oamenii, 
cuprinşi de emoție, să nu se calce în picioare. Îi cunosc eu pe 
moscoviți. Şi să fie totul decent, cum se cuvine. 


Şeful poliţiei încuviinţă şi luă din fotoliu mapa pentru 
raport. 

— Permiteţi-mi să mă retrag, Excelenţă. 

— Puteţi pleca. Vai de mine, o să fie mare zarvă. Principele 
tresări brusc: Ce spuneţi, domnilor, probabil va veni şi 
împăratul. Va veni neapărat! Că nu oricine, ci însuşi eroul 
Plevnei şi al Turkmenistanului şi-a dat sufletul! Cavalerul cel fără 
de frică şi reproş, supranumit pe bună dreptate Ahile. Ar trebui 
pregătit Kremlinul. De asta mă voi ocupa chiar eu... 

Hurtinski şi Karacenţev se îndreptară spre uşă, gata să 
îndeplinească poruncile primite de la guvernator, dar asesorul 
colegial rămase în fotoliu, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, şi 
îndreptă spre principe o privire oarecum nedumerită. 

— A, da, Erast Petrovici, dragule, îşi aminti Dolgorukoi de 
novice. Nu ne arde acum de dumneavoastră. Până una alta, 
obişnuiţi-vă şi rămâneţi pe-aproape. Poate vă voi încredința 
ceva, toată lumea va avea de lucru. Vai, ce nenorocire... 

— Dar, Excelenţă, nu se va face nici o anchetă? întrebă pe 
neaşteptate Fandorin. E o persoană importantă, iar moartea e 
suspectă. Ar trebui lămurite lucrurile. 

— Ce fel de anchetă? se încruntă principele. Vi s-a spus 
doar că va veni împăratul. 

— Eu însă am tot temeiul să presupun că e ceva în 
neregulă aici, declară cu un calm absolut surprinzător asesorul 
colegial. 

Cuvintele lui avură asupra celor prezenţi efectul exploziei 
unei grenade. 

— Ce fantezie stupidă! ţipă Karacenţev care îşi pierdu pe 
dată orice urmă de simpatie faţă de tânăr. 

— Temei? aruncă cu dispreţ Hurtinski. Oare puteţi avea 
vreun temei? De unde, în general, puteţi şti ceva? 

Erast Petrovici nici nu se uită spre consilierul de curte şi i se 
adresă direct guvernatorului: 

— Permiteţi-mi să vă comunic, înălţimea Voastră, că, din 
întâmplare, m-am oprit la hotelul Dusseau. Asta-i unu. Îl cunosc 
de mai mult timp pe Mihail Dmitrici. Se trezea întotdeauna dis- 
de-dimineaţă şi mi-e absolut imposibil să-mi închipui că putea 
dormi până la o oră atât de târzie. Suita lui s-ar fi impacientat de 
pe la ceasurile şase. Asta-i doi. Eu însumi l-am văzut pe esaulul 


Gukmasov, pe care îl cunosc la fel de bine, la ora opt şi 
jumătate. Şi era nebărbierit. Asta-i trei. 

Aici Fandorin făcu o pauză cu multe subiînţelesuri, de parcă 
cea din urmă constatare avea o importanţă deosebită. 

— Nebărbierit? Şi ce dacă? întrebă nedumerit şeful poliţiei. 

— Gukmasov nu putea fi nebărbierit la opt şi jumătate 
dimineaţa. Eu am trecut cu acest om prin campania din B- 
balcani. Era foarte îngrijit, aproape pedant şi nu ieşea niciodată 
din cort nebărbierit, nici chiar atunci când nu ne ajungea apa şi 
eram nevoiţi să topim zăpadă. Inclin să cred că Gukmasov ştia 
de la bun început că şeful lui e mort. Dacă ştia, de ce a tăcut 
atâta timp? Asta-i patru. Cred că ar trebui să limpezim lucrurile, 
mai ales că va veni şi îm-împăratul. 

Ultimul argument îl convinse pe guvernator. 

— Ce să zic, Erast Petrovici are dreptate. E o treabă de stat, 
iniţiez o anchetă secretă a circumstanțelor morţii general- 
aghiotantului Sobolev. Nu se va putea fără o autopsie, aşa că 
aveţi grijă, Evgheni Osipovici, să nu se divulge nimic. Şi aşa vor 
circula o grămadă de zvonuri. Petruşa, vei strânge zvonurile şi 
mi le vei raporta personal. Responsabil de anchetă va fi, 
desigur, Evgheni Osipovici. Da, şi să nu uitaţi să daţi ordin în 
privinţa îmbălsămării. Mulţi vor dori să-şi ia rămas-bun de la 
erou şi e arşiţă, ar începe să miroasă urât. În ce vă priveşte, 
Erast Petrovici, dacă tot v-a aruncat soarta la Dusseau şi dacă 
tot l-aţi cunoscut atât de bine pe decedat, încercaţi să descâlciţi 
itele, din punctul dumneavoastră de vedere, acţionând, cum s-ar 
spune, în mod particular. Cu atât mai mult cu cât nu prea vă 
cunoaşte lumea la Moscova. Dar, dacă tot sunteţi funcţionar cu 
împuterniciri speciale, poftiţi un caz special. Mai special nici că 


se poate. 
CAPITOLUL DOI, 
în care Fandorin începe ancheta 


Erast Petrovici începu destul de ciudat ancheta cu privire la 
circumstanţele morţii gloriosului conducător de oşti atât de 
adorat de popor. Strecurându-se cu mare greutate în hotelul 
înconjurat de un dublu cordon format din poliţişti şi din locuitorii 
îndureraţi ai Moscovei (veştile triste se răspândeau în oraş mult 
mai repede decât mistuitoarele incendii din august), tânărul 
urcă în apartamentul său fără a întoarce capul la dreapta sau la 
stânga, aruncă slugii şapca şi sabia, iar drept răspuns la ploaia 


de întrebări doar îşi duse degetul la buze. Obişnuit cu toate 
acestea, Masa dădu dovadă de înţelegere, făcu o plecăciune şi 
aşternu cu îndemânare pe podea o rogojină de paie. Inveli 
respectuos sabia într-o bucată de mătase şi o puse pe şifonier, 
iar apoi, fără a scoate vreun cuvânt, ieşi pe coridor şi se aşeză 
cu spatele la uşă, luând poziţia furiosului zeu Fudo Myo, 
stăpânul flăcărilor. Când cineva trecea pe lângă el, Masa ducea 
degetul la buze, plescăia din limbă dojenitor şi arăta ba spre 
uşă, ba spre propriu-i buric. In consecinţă, în tot etajul se 
răspândi într-o clipă zvonul că la numărul 20 s-ar fi aflat o 
prinţesă chinezoaică însărcinată, care, pare-se, deja năştea. 

Intre timp, Fandorin stătea pe rogojină şi nu făcea absolut 
nici o mişcare. Genunchii îi erau aşezaţi drept, corpul relaxat, iar 
mâinile întoarse cu palmele în sus. Privirea asesorului colegial 
era aţintită spre propriu-i abdomen, mai exact spre nasturele de 
jos al tunicii. Acolo, sub vulturul bicefal, se afla magicul punct 
tan den, izvorul şi centrul energiei spirituale. Erast Petrovici ştia 
că dacă te dezici de toate gândurile şi te dedici întru totul 
cunoaşterii de sine, sufletul ţi se luminează, iar cea mai 
complicată problemă ţi se înfăţişează în cel mai simplu, limpede 
şi rezolvabil mod. El se străduia din răsputeri să se elibereze şi 
să devină lucid, ceea ce nu e deloc uşor şi se poate obţine doar 
în urma unui lung antrenament. Gândirea lui ageră şi lipsa de 
răbdare, care nu era decât o consecinţă a acestui tip de gândire, 
făceau ca exerciţiile de autoconcentrare să fie deosebit de 
dificile. Dar, cum spunea Confucius, un bărbat nobil nu merge 
pe calea cea mai uşoară, ci o alege pe cea mai grea. De aceea 
Fandorin tot aştepta rezultatul privind ţintă şi cu mare îndârjire 
nasturele blestemat. 

La început, gândurile n-au vrut nicidecum să-l lase în pace, 
dimpotrivă, plescăiau şi se zbăteau ca peştii în ape mici. Treptat 
însă, toate sunetele din afară începură să se îndepărteze şi în 
cele din urmă dispărură, peştii plecară în adânc, iar în mintea lui 
ceața începu să se ridice în vârtejuri. Erast Petrovici privea 
cerculeţul de metal auriu, cu stemă, şi nu se gândea la nimic. 
După o secundă, un minut sau poate chiar un ceas, acvila 
imperială îşi clătină amândouă capetele, coroana începu să 
joace într-un roi de scântei şi pe Erast Petrovici îl trecură fiorii. 
Planul de acţiune se alcătuise cu de la sine putere. 


Fandorin îl chemă pe Masa, porunci să i se aducă redingota 
şi, în timp ce-şi schimba hainele, îi explică pe scurt servitorului 
său în ce consta esenţa problemei. Următoarele mişcări ale 
asesorului colegial se limitară la hotel şi se desfăşurară pe un 
singur traseu: holul de la intrare, camera paznicului, 
restaurantul. Tratativele cu personalul hotelului i-au luat destul 
timp, aşa că Erast Petrovici apăru la uşa coridorului care era 
numit la Dusseau "aripa lui Sobolev" mai spre seară, când 
umbrele se alungiseră, iar lumina era grea şi vâscoasă ca 
mierea de salcâm. 

Fandorin se prezentă jandarmului care stătea de pază la 
intrare şi fu imediat lăsat să păşească în împărăţia tristeţii, unde 
toţi vorbeau în şoaptă şi mergeau numai în vârful degetelor. 
Apartamentul 47, pe care îl ocupase în ajun gloriosul general, 
era compus dintr-un salon şi un dormitor. In prima cameră se 
adunase destul de multă lume: Karacenţev, funcţionari de la 
poliţie, aghiotanţii şi ordonanţele răposatului, administratorul 
hotelului, iar în colţ, cu nasul ascuns în portieră, plângea 
înfundat, cu sughiţuri Lukici, valetul lui Sobolev, pe care îl 
cunoştea întreaga Rusie. Toţi parcă aşteptau ceva şi îşi 
întorceau mereu capetele spre uşa închisă a dormitorului. 

— Profesorul de medicină judiciară Velling efectuează 
autopsia. Cam mult durează, totuşi. De-ar termina odată. 

Înţelegând parcă dorinţa generalului, uşa albă, pe care erau 
incrustate siluetele unor lei, se smuci şi se deschise scârţâind. 
Se făcu pe dată linişte. În prag apăru un domn cărunt, cu o 
figură pleoştită şi nemulțumită, încins cu un şorţ de piele 
deasupra căruia strălucea crucea emailată Anninsk. 

— Aşadar, Excelenţa Voastră, s-a sfârşit, zise posomorât 
domnul cu faţa pleoştită, care era, se pare, profesorul Velling. 
Vă pot prezenta... rezultatele. 

Generalul măsură odaia din priviri şi spuse cu o voce 
înveselită: 

— Cu mine vor intra  Fandorin, Gukmasov şi 
dumneavoastră, dădu el cu nepăsare din bărbie în direcţia 
administratorului. Pe ceilalţi îi rog să aştepte aici. 

Primul lucru pe care îl văzu Erast Petrovici intrând în lăcaşul 
morţii fu oglinda în ramă cochetă, acoperită cu o eşarfă neagră. 
Trupul mortului se afla nu pe pat, ci pe masa adusă probabil din 
salon. Aruncând o privire la trupul ce ieşea în relief sub 


cearşaful alb, Fandorin îşi făcu semnul crucii şi preţ de o clipă 
uită de anchetă: îşi amintea de bărbatul frumos, viteaz, 
inteligent, pe care îl cunoscuse cândva şi care între timp se 
transformase într-un obiect alungit, cu contururi neclare. 

— Evident, începu sec profesorul, n-am descoperit nimic 
suspect. Voi mai face nişte cercetări, dar sunt absolut convins 
că şi-a dat sufletul din cauza unei paralizii a muşchiului inimii. 
Este de asemenea evidentă paralizia plămânului drept, dar 
aceasta nu e o cauză, ci mai degrabă o consecinţă. Moartea a 
survenit într-o clipă. Chiar dacă ar fi avut alături un medic, 
acesta nu l-ar fi putut salva. 

— Dar era tânăr şi plin de viaţă, trecuse prin foc şi pară! 
Karacenţev se apropie de masă şi trase de un capăt al 
cearşafului. Oare chiar i-a venit aşa, pe nepusă masă, să moară? 

Gukmasov se întoarse pentru a nu vedea chipul livid al 
fostului său şef, dar Erast Petrovici şi administratorul, 
dimpotrivă, se dădură mai aproape. Faţa lui Sobolev era liniştită 
şi expresivă. Până şi celebrii favoriţi lipsiţi de fineţe, pe contul 
cărora glumeau liberalii şi se amuzau caricaturiştii străini, se 
dovedeau cât se poate de bine-veniţi acum, în moarte, căci 
încadrau frumos faţa de ceară a generalului şi îi dădeau un aer 
de măreție. 

— Doamne, ce erou, un adevărat Ahile, bombăni 
administratorul, graseind în manieră franţuzească. 

— Ora morţii? întrebă Karacenţev. 

— Între unu şi două noaptea, răspunse sigur de sine 
Velling. Nu mai devreme şi în nici un caz mai târziu. 

Generalul se întoarse către esaul: 

— Aşadar, acum, când cauza morţii a fost stabilită, ne 
putem ocupa de detalii. Povestiţi-ne, Gukmasov, cât mai 
amănunţit. 

Se vede că esaulul nu putea povesti amănunţit. Raportul lui 
fu scurt, dar limpede: 

— Am sosit de la gara Briansk pe la şase. Mihail Dmitrici s-a 
odihnit până seara. La nouă, am luat masa la restaurantul de 
aici, iar apoi am plecat să ne plimbăm prin oraş. N-am intrat pe 
nicăieri. Puțin după miezul nopţii, Mihail Dmitrici a spus că vrea 
să se întoarcă la hotel. Avea de făcut nişte însemnări, pentru că 
lucra la un nou regulament militar... 


Gukmasov aruncă o privire către biroul de lângă geam. Pe 
tăblia lui mobilă erau întinse hărtii, iar fotoliul era tras neglijent 
într-o parte. 

Evgheni Osipovici se apropie, luă o foaie şi dădu din cap cu 
respect. 

— Voi ordona ca toate să fie adunate şi trimise ţarului. 
Continuă, esaul. 

— Mihail Dmitrici le-a poruncit domnilor ofiţeri să-şi vadă de 
ale lor. Le-a spus că se va întoarce pe jos, căci dorea să se mai 
plimbe. 

Karacenţev deveni atent. 

— Şi voi l-aţi lăsat singur? Noaptea? Straniu, foarte straniu! 

ÎI privi cu subînţeles pe Fandorin, dar tânărul se pare că nu 
era câtuşi de puţin interesat de acest amănunt. Asesorul 
colegial se apropie de birou şi, nu se ştie din ce motiv, trase cu 
degetul câteva linii pe sfeşnicul din bronz. 

— Încearcă numai să te pui în poară cu el! exclamă 
Gukmasov zâmbind cu tristeţe. Eu chiar am încercat să mă bag, 
dar când mi-a aruncat o privire... Că el, Excelenţa Voastră, nu se 
plimba singur noaptea prin Moscova, ci prin munţii Turciei şi pe 
câmpiile tekineze... Esaulul îşi răsuci posomorât mustaţa lungă. 
Până la hotel, Mihail Dmitrici a ajuns. Până dimineaţa, iată că 
nu... 

— Unde era când l-aţi descoperit? întrebă şeful poliţiei. 

— Stătea uite-aici. Gukmasov arătă spre fotoliu, lăsat pe 
spate. Şi pana era jos... 

Karacenţev se aşeză pe vine şi atinse petele de cerneală de 
pe covor. Oftă. 

— Nebănuite sunt căile Domnului... Fandorin întrerupse 
fără nici o jenă trista pauză. 

Continuând să mângâie cu degetul nenorocitul de sfeşnic, 
el se întoarse către administrator şi întrebă în şoaptă, dar destul 
de tare cât să audă toată lumea: 

— De ce n-aveţi electricitate? E de mirare. Un hotel nou, 
dar nici măcar gaz nu are, luminaţi camerele cu lumânări. 

Francezul încercă să-i explice că lumânările sunt mai de 
bonton decât gazul, că restaurantul are deja lumină electrică, 
iar spre toamnă va apărea şi la etaj, dar Karacenţev îi întrerupse 
pălăvrăgeala printr-o tuse supărată. 


— Şi dumneavoastră, domnule esaul? îşi reîncepu el 
interogatoriul. 

— Am trecut pe la camaradul meu de arme, polcovnicul 
Dadaşev. Am stat o vreme, am discutat. La hotel m-am întors 
spre dimineaţă şi m-am culcat imediat. 

— Da-da, adăugă Erast Petrovici, paznicul de noapte mi-a 
spus că v-aţi întors când se lumina de ziuă. Şi l-aţi mai şi trimis 
după o sticlă de apă minerală Selters. 

— Aşa e. Sincer să fiu, am cam întrecut măsura la băutură. 
Îmi era gâtul uscat iască. Eu întotdeauna mă trezesc devreme, 
dar acum, păcatele mele, am dormit buştean. Când m-am dus 
să-i raportez domnului general, Lukici mi-a zis că încă doarme. 
M-am gândit că Mihail Dmitrici lucrase prea mult seara. Mai 
târziu, pe la opt şi jumătate, i-am spus: Hai, Lukici, să-l trezim, 
că se supără. El nu doarme niciodată atâta! Intrăm aici, dar el 
stătea uite-aşa (Gukmasov îşi lăsă capul pe spate, miji ochii şi îşi 
întredeschise gura). Era deja rece. Am chemat medicul, am 
trimis o depeşă la corpul armatei... Atunci m-ai văzut şi 
dumneata, Erast Petrovici. Să-mi fie cu iertare că nu mi-am 
salutat vechiul tovarăş, înţelegi că nu-mi ardea de asta. 

În loc să primească scuzele, care la drept vorbind nici nu-şi 
mai aveau rostul în asemenea circumstanţe, Erast Petrovici îşi 
înclină puţin capul şi, răsucindu-şi mâinile la spate, zise: 

— Mie însă mi s-a spus că aseară, la restaurant, o oarecare 
d-doamnă a cântat pentru Excelenţa Sa şi că acea doamnă ar fi 
stat chiar la masa dumneavoastră. Se pare că e un personaj 
cunoscut în Moscova. Dacă nu mă înşel, se numeşte Wanda. Mi 
s-a mai spus că voi toţi, inclusiv generalul, aţi fi p-plecat cu ea. 

— Da, a fost o cântăreaţă de cabaret, confirmă sec esaulul. 
Am condus-o, am lăsat-o, iar noi am mers mai departe. 

— Şi unde aţi lăsat-o, la Anglia, pe Stoleşnikov? Continuă 
asesorul colegial, dovedind astfel un minunat grad de informare. 
Mi s-a spus că doamna Wanda locuieşte chiar a-acolo. 

Gukmasov îşi ridică furios sprâncenele, iar vocea lui deveni 
uscată şi aproape că începu să scârţâie: 

— Eu nu cunosc prea bine Moscova. E pe-aici, pe-aproape, 
am ajuns în cinci minute. 

Fandorin clătină din cap şi probabil că îşi pierdu interesul 
faţă de esaul. Văzuse lângă pat uşiţa unui seif de perete. Se 
apropie şi răsuci mânerul, iar uşiţa se deschise. 


— Ce-i acolo? E gol? întrebă şeful poliţiei. Erast Petrovici 
dădu din cap: 

— Întocmai, Excelenţă! lată că şi cheia era pe-afară. 

— Ei bine... Karacenţev îşi scutură capul roşcat. Hărtiile, 
atâtea câte sunt, să fie sigilate. Mai târziu, ne vom lămuri noi 
care vor merge la rude, care la minister şi care la însuşi ţarul 
nostru. Dumneata, profesore, poţi să chemi nişte ajutoare şi să 
te ocupi de îmbălsămare. 

— Cum? Chiar aici? se revoltă Velling. Îmbălsămarea, 
domnule general, nu e acelaşi lucru cu punerea verzei la murat! 

— Dumneavoastră aţi vrea să duc cadavrul la Academie, 
să-l port prin tot oraşul? Uitaţi-vă pe geam! N-ai unde arunca un 
ac! Descurcaţi-vă aici cum puteţi. Vă mulţumesc, domnule 
esaul, sunteți liber. lar dumneata, se adresă el 
administratorului, vei îndeplini toate cerințele domnului 
profesor. 

Când Karacenţev şi Fandorin rămaseră singuri, generalul 
cel roşcat îl luă pe tânăr de braţ, îl trase ceva mai departe de 
corpul neînsufleţit şi îl întrebă încet, cu jumătate de gură, de 
parcă mortul ar fi putut trage cu urechea: 

— Ei, ce aveţi de spus? Din câte am înţeles urmărind 
întrebările şi expresia dumneavoastră, explicaţiile lui Gukmasov 
nu v-au satisfăcut. De ce aţi pus la îndoială sinceritatea lui? A 
explicat destul de convingător de ce nu era bărbierit dimineaţa, 
nu credeţi? A dormit prea mult după o noapte de beţie, e ceva 
obişnuit. 

— Gukmasov nu putea să nu se trezească la timp, zise 
Fandorin ridicând din umeri. E un bărbat zdravăn. Şi cu atât mai 
mult nu s-ar fi dus, aşa cum afirmă el, să-i dea lui Sobolev 
raportul înainte de a se pune în ordine. Esaulul minte, e clar. 
Cazul, Excelenţă... 

— Evgheni Osipovici, îl corectă generalul care asculta cu 
mare atenţie. 

— Cazul e şi mai serios decât mi-am închipuit. Sobolev n-a 
murit aici. 

— Cum adică n-a murit aici?! exclamă şeful poliţiei. Atunci 
unde? 

— Nu ştiu. Dar permiteţi-mi să vă întreb de ce paznicul de 
noapte - chiar eu am discutat cu el - nu l-a văzut pe Sobolev 
întorcându-se? 


— Pesemne că a plecat din post pentru puţin timp şi nu 
vrea să recunoască asta, îi răspunse Karacenţev mai mult 
pentru a întreţine polemica. 

— E imposibil şi vă voi explica mai târziu de ce. Dar iată o 
ghicitoare pe care, cu s-siguranţă, n-o să mi-o puteţi dezlega. 
Dacă Sobolev s-ar fi întors în apartament noaptea, iar după 
aceea ar mai fi stat la masă şi ar fi scris ceva, ar fi aprins 
neapărat lumânările. V-aş ruga să vă uitaţi la sfeşnic, lumânările 
sunt întregi-întreguţe! 

— la te uită! Generalul îşi plesni mânios şoldurile strânse în 
pantalonii de călărie. Dumneata, Erast Petrovici, eşti un băiat de 
ispravă, pe când din mine nu mai iese un detectiv. Schiţă un 
zâmbet dezarmant. Am fost numit la poliţie cu puţin timp în 
urmă, mai înainte am servit în cavaleria de gardă. Aşadar, ce s- 
ar fi putut întâmpla, din punctul dumitale de vedere? 

Fandorin îşi ridică sprâncenele de vultur. 

— Nu vreau să g-ghicesc, dar mi se pare limpede că, după 
cină, Mihail Dmitrievici nu a intrat în cameră, pentru că între 
timp se lăsase întunericul, iar lumânări, după cum ştim, n-a 
aprins. Avem şi mărturiile chelnerilor care au afirmat că Sobolev 
şi ofiţerii săi au plecat imediat după trapeză. Eu nu cred că 
paznicul de noapte, om serios care pune p-preţ pe locul său de 
muncă, şi-a părăsit postul şi astfel a scăpat din vedere 
întoarcerea generalului. 

— "Cred, nu cred", ăsta nu e un argument, îl aţâţă Evgheni 
Osipovici pe asesorul colegial. Eu am nevoie de fapte, 
prezentaţi-mi fapte. 

— Fie, am să vă fac pe plac, zise Fandorin zâmbind. După 
miezul nopţii, uşa hotelului se închide cu zăvorul. De ieşit poate 
ieşi oricine, dar, dacă doreşti să intri, trebuie să suni la clopoțel. 

— Ei, ăsta este deja un argument, recunoscu generalul. 
Continuaţi. 

— Unicul moment în care Sobolev s-ar fi putut întoarce este 
acela când bravul nostru esaul l-a trimis pe paznic după apă 
minerală. Dar noi ştim că asta s-a întâmplat când se lumina deja 
de ziuă, adică nicidecum înainte de ora patru. lar dacă ar fi să-l 
credem pe domnul Velling (şi chiar nu văd de ce ar trebui să 
punem la îndoială raţionamentul acestui distins p-profesor), 
Sobolev, la acea vreme, era mort de câteva ceasuri bune. Care 
este concluzia? Ochii lui Karacenţev sclipiră cu răutate. 


— Care e? 

— Gukmasov a trimis paznicul după apă pentru a putea 
aduce pe neobservate în hotel corpul neînsufleţit al generalului 
Sobolev. Presupun că, în tot acest timp, ceilalţi ofiţeri se aflau 
afară. 

— Păi, să fie interogaţi, mizerabilii, şi aşa cum trebuie! Urlă 
generalul atât de ameninţător, încât fu auzit şi în odaia de 
alături. Rumoarea care răzbătea de acolo încetă imediat. 

— N-are nici un rost, s-au sfătuit deja. De aceea au şi 
anunţat moartea cu atâta întârziere: se pregăteau. 

Erast Petrovici îi dădu interlocutorului său un pic de răgaz, 
cât să poată pricepe bine cele auzite, apoi cârmi discuţia pe alt 
făgaş. Cine e această Wanda pe care toată lumea o cunoaşte? 

— Ei, nu chiar toată lumea, dar în anumite cercuri e un 
personaj cunoscut. E o nemţoaică din Riga, o cântăreaţă foarte 
frumoasă. Nu e chiar o cocotă, dar nici departe nu-i. Un fel de 
damă cu camelii. 

Karacenţev încuviinţă energic: 

— Am prins ideea. Anume această Wanda ne va clarifica 
lucrurile. O să poruncesc să fie chemată imediat. 

Generalul se îndreptă hotărât spre uşă. 

— Nu v-aş sfătui, îl ajunseră din urmă cuvintele lui 
Fandorin. Dacă a fost ceva, doamna nu va da dovadă de exces 
de sinceritate. Mai mult ca sigur, are deja o înţelegere cu ofiţerii 
- bineînţeles, dacă e în vreun fel implicată în cele întâmplate. 
Lăsaţi, Evgheni Osipovici, o să discut chiar eu cu ea. O discuţie 
particulară, ce ziceţi? Unde e "Anglia" asta? Pe strada 
Stoleşnikov, colţ cu Petrovka? 

— Da, e la cinci minute de mers. Şeful poliţiei se uită la 
tânăr cu o vădită admiraţie. Voi aştepta veşti, Erast Petrovici! 
Mergeţi cu Dumnezeu. 

Şi asesorul colegial ieşi blagoslovit de înalta conducere cu 


semnul crucii. 
CAPITOLUL TREI, 
în care Fandorin joacă orleanka!: 


Totuşi, Erast Petrovici nu reuşi să ajungă la hotelul Anglia în 
cinci minute. Pe coridor, în spatele uşii  blestematului 
apartament 47, îl aştepta abătut Gukmasov. 


— Te poftesc să intri la mine pentru câteva cuvinte, îi zise 
el lui Fandorin şi, luându-i strâns de braţ, îl duse în odaia din 
vecinătatea apartamentului închiriat de general. 

Încăperea era aidoma celei în care locuia Fandorin. Erast 
Petrovici privi pe rând feţele celor prezenţi şi îi recunoscu îndată 
pe ofiţerii care făceau parte din suita decedatului şi pe care îi 
văzuse de curând în salon. Asesorul colegial salută cinstita 
adunare printr-o uşoară plecăciune, dar nu-i răspunse nimeni, 
iar în ochii aţintiţi asupra lui citi o duşmănie făţişă. Atunci 
Fandorin îşi încrucişă mâinile la piept, se sprijini de uşă, iar faţa 
lui îşi schimbă imediat expresia, din binevoitoare şi amabilă în 
rece şi antipatică. 

— Domnilor, spuse cu glas aspru, chiar solemn, esaulul, 
permiteţi-mi să vi-l prezint pe Erast Petrovici Fandorin, pe care 
am onoarea să-l cunosc încă de pe timpul războiului cu turcii. 
Acum se află în slujba general-guvernatorului. 

Şi iarăşi nici unul dintre ofiţeri nu-şi întoarse capul. Erast 
Petrovici se abţinu să mai facă plecăciuni. Aşteptă să vadă ce se 
va întâmpla mai departe. 

Gukmasov se întoarse spre el: 

— Aceştia, domnule Fandorin, sunt camarazii mei: 
locotenent-colonelul Baranov, aghiotant superior; cneazul Erdeli, 
aghiotant-porucic; cneazul Abadziev, aghiotant, ştabs-căpitan; 
căpitanul de cavalerie Uşakov, ordonanţă; cornet-baronul 
Eichgolz, ordonanţă; cornetul Gall, ordonanţă, sutaşul Markov, 
ordonanţă. 

— Nu cred că îi voi reţine pe toţi, spuse de această dată 
Erast Petrovici. 

— Nici nu va fi nevoie, i-o reteză Gukmasov. Vi i-am 
prezentat pe toţi aceşti domni pentru că le datoraţi o explicaţie. 

— Le d-datorez? repetă în bătaie de joc Fandorin. Ca să 
vezi! 

— Da, domnule. Fii atât de bun şi explică-mi, de faţă cu 
toată lumea, ce motiv a stat la baza ofensatorului interogatoriu 
la care am fost supus în prezenţa şefului poliţiei. 

Vocea esaulului suna ameninţător, dar asesorul colegial îşi 
păstră calmul, ba mai mult decât atât, îi dispăru pe neaşteptate 
şi obişnuita gângăveală. 

— Întrebările mele, domnule esaul, au fost motivate de 
faptul că moartea lui Mihail Dmitrievici Sobolev are o importanţă 


de stat, ba chiar, aş zice, una istorică. Asta-i unu. Fandorin 
schiţă un zâmbet  dojenitor. Dumneata însă, Prohor 
Ahrameievici, ne-ai tot dus cu minciuni şi ai făcut-o cu mare 
neîndemânare. Asta-i doi. Am primit împuternicire de la cneazul 
Dolgorukoi să cercetez acest caz. Asta-i trei. Şi poţi fi sigur că îl 
voi cerceta, doar mă cunoşti. Asta-i patru. Sau poate îmi vei 
povesti totuşi adevărul? 

Un cneaz caucazian, într-o tunică albă tradiţională de 
cerchez, cu gloanţe argintii, numai de şi-ar aminti care dintre cei 
doi, sări ca ars de pe canapea. 

— Unu-doi-trei-patru! Domnilor! Acest copoi, acest şoarece 
de cancelarie îşi bate joc de noi! Proşa, jur pe măicuţa mea, 
acuşica îl... 

— Stai jos, Erdeli! se răsti Gukmasov şi caucazianul se 
aşeză imediat, mişcându-şi nervos bărbia. 

— Aşa e, te cunosc, Erast Petrovici. Te cunosc şi te respect. 
Privirea esaulului era grea şi sumbră. Te respecta şi Mihail 
Dmitrici. Dacă ţii la memoria lui, nu te băga în treaba asta, vei 
face mai mult rău decât bine. 

Fandorin îi răspunse la fel de sincer şi serios: 

— Dacă aceasta ar fi avut legătură doar cu mine şi ar fi fost 
vorba doar de simpla mea curiozitate, ţi-aş fi îndeplinit pe dată 
rugămintea, dar aşa, să am iertare, nu pot - îmi fac datoria. 

Gukmasov îşi pocni degetele la spate şi făcu un tur al odăii, 
zăngănind din pinteni. Se opri iar în faţa asesorului colegial. 

— Să ştii că nici eu nu pot. Nu pot admite să-ţi urmezi 
cercetările. Să cerceteze poliţia, numai nu dumneata. Talentele 
dumitale, domnule Fandorin, sunt cu totul şi cu totul nepotrivite 
în acest caz. Fii convins că îţi voi sta în cale şi voi folosi orice 
metode, fără a ţine seama de trecut. 

— Ca de exemplu, Prohor Ahrameievici? se interesă cu 
răceală Erast Petrovici. 

— Păi, iată o metodă excelentă! interveni porucicul Erdeli, 
sărind de pe locul său. Dumneata, stimate domn, ai ofensat 
ofiţerii Corpului 4 şi eu te chem la duel! Să ne împuşcăm aici şi 
acum! Până la moarte, prin batistă! 

— Din câte ţin eu minte regulile, pronunţă sec Fandorin, 
condiţiile sunt alese de cel care este chemat la duel. Fie, voi 
intra în acest joc stupid, dar mai târziu, după ce voi termina 


ancheta. Îmi puteţi trimite martorii, mă găsiţi în apartamentul 
20. La revedere, domnilor. 

Era cât pe-aci să le întoarcă spatele, dar Erdeli se repezi la 
el urlând: 

— N-o să fugi de duel! 

Vru să-l pălmuiască, însă Erast Petrovici îi prinse cu o 
deosebită dexteritate mâna ridicată pentru lovitură şi îi strânse 
încheietura cu două degete. Parcă nu foarte tare, dar faţa 
porucicului se schimonosi de durere. 

— Canalie! strigă în falset cneazul, etalându-şi accentul 
caucazian şi ridicând ameninţător mâna stângă. 

Fandorin îl îmbrânci şi spuse dezgustat: 

— Nu vă mai obosiţi atâta, voi considera că m-aţi pălmuit. 
Eu sunt cel care vă cheamă la duel şi veţi plăti cu sânge această 
jignire. 

— Minunat, deschise pentru prima oară gura şi ştabs- 
ofiţerul cel flegmatic, pe care Gukmasov îl prezentase drept 
locotenent-colonelul Baranov. Spune-i condiţiile tale, Erdeli. 

Porucicul îşi frecă încheietura mâinii şi strecură cu ură 
printre dinţi: 

— Ne duelăm aici şi acum. Prin batistă. 

— Cum adică prin batistă? întrebă curios Fandorin. Am auzit 
despre acest obicei, dar, la drept vorbind, nu cunosc detaliile. 

— Foarte simplu, îi răspunse cu amabilitate locotenent- 
colonelul. Adversarii ţin cu mâna capătul unei batiste obişnuite. 
O puteţi lua chiar pe a mea, e curată. Şi Baranov scoase din 
buzunar o batistă mare, în careuri albe şi roşii. Se iau 
pistoalele... Gukmasov, unde sunt ale tale? 

Esaulul înşfăcă de pe masă o cutie lunguiaţă, pregătită se 
vede din timp, şi îi ridică iute capacul. Îndată sclipiră două ţevi 
lungi, incrustate. 

— Adversarii trag la sorţi pistolul, continuă Baranov, 
zâmbind blând, şi ţintesc. Deşi, de la o aşa distanţă, nici nu mai 
poate fi vorba să ocheşti. Apasă pe trăgaci la comandă. Asta e, 
la drept vorbind, toată procedura. 

— La sorţi? întrebă Fandorin. Adică un pistol e încărcat, iar 
celălalt nu? 

— Bineînţeles, zise locotenent-colonelul, altfel n-are sens. 
N-ar fi un duel, ci o dublă sinucidere. 


— Ei bine, ridică din umeri asesorul colegial, atunci îmi e 
milă de domnul porucic. Încă nu mi s-a întâmplat să pierd vreo 
tragere la sorţi. 

— Cum o vrea Dumnezeu, şi nu mai vorbiţi aşa, e semn 
rău. Nu de alta, dar nu e bine să cobiţi, îl povăţui Baranov, nu 
ştiţi când vă lasă norocul. 

Din câte se vede, el e aici căpetenia, nu Gukmasov, îi trecu 
prin minte lui Erast Petrovici. 

— Ai nevoie de un martor, spuse morocănos esaulul. Dacă 
îmi permiţi, te pot ajuta, ca pe un vechi cunoscut. Şi să nu ai 
îndoieli, tragerea la sorţi va fi cinstită. 

— Nu am nici o îndoială, Prohor Ahrameievici. În ce priveşte 
martorul, nu cred că eşti omul potrivit. Dacă nu-mi va surâde 
norocul, totul va semăna foarte bine cu un omor. 

Baranov interveni: 

— Are dreptate. E plăcut să ai de-a face cu un om 
inteligent. Ai şi tu dreptate, Prohor, e un om periculos. Ce 
propuneţi, domnule Fandorin? 

— V-ar conveni un japonez în calitate de martor? Vedeţi 
dumneavoastră, am sosit la Moscova abia azi şi încă n-am reuşit 
să-mi fac cunoştinţe. 

Asesorul colegial îşi desfăcu braţele, în semn de scuză. 

— Ba şi un papuaş, exclamă Erdeli, numai haideţi să 
începem odată! 

— Va fi prezent vreun medic? întrebă Erast Petrovici. 

— Nu vom avea nevoie de medic. De la aşa distanţă, 
împuşcătura e mortală. 

— Bine, bine. La drept vorbind, nu-mi pasă de mine, ci de 
cneaz... 

Erdeli exclamă revoltat ceva în georgiană şi se retrase în 
cel mai îndepărtat colţ al odăii. 

Erast Petrovici explică situaţia într-un mesaj scurt, scris cu 
nişte litere ciudate, de sus în jos şi de la dreapta la stânga, iar 
apoi rugă să fie trimis la numărul 20. 

Masa îşi făcu apariţia abia peste un sfert de ceas. Ofițerii 
începuseră deja să-şi piardă răbdarea şi să-l suspecteze pe 
asesorul colegial de joc murdar. Intrarea martorului părţii 
ofensate a fost de mare efect. De dragul duelului, pentru care 
avea o slăbiciune aparte, Masa îmbrăcase kimonoul de paradă 


cu umeri înalţi, scrobiţi, îşi pusese ciorapi albi şi se înfăşurase cu 
cel mai bun brâu, brodat cu mlădiţe de bambus. 

— Ce mai e şi cu maimuța asta? se miră fără pic de jenă 
Erdeli. Mă rog, puţin îmi pasă. Să începem odată. 

Masa făcu o plecăciune ceremonioasă în faţa celor prezenţi 
şi, cu braţele întinse, oferi stăpânului mica lui sabie de 
funcţionar. 

— Doamne, cât m-am săturat de tine şi de sabia ta, oftă 
Erast Petrovici. Mă duelez, uite, cu domnul acela. Duelul va fi cu 
pistoale. 

— lar cu pistoale? întrebă Masa dezamăgit. Ce obicei 
barbar! Şi pe cine veţi omorî? Pe omul acela bărbos? Seamănă 
tare mult cu o maimuţă. 

Martorii se aşezară de-a lungul peretelui, iar Gukmasov se 
întoarse cu spatele la ei, de-ai fi zis că face farmece. Zăbovi 
câteva clipe în faţa pistoalelor şi le spuse adversarilor să aleagă. 
Erast Petrovici aşteptă până când Erdeli îşi făcu semnul crucii şi 
luă o armă, după care, nepăsător, apucă cu două degete celălalt 
pistol. 

Urmând indicaţiile esaulului, adversarii au apucat câte o 
margine a batistei şi s-au îndepărtat cât au putut de mult, la o 
distanţă care, chiar şi cu braţele întinse, nu era mai mare de trei 
paşi. Cneazul ridică pistolul la nivelul umărului şi ţinti drept 
către fruntea adversarului. Fandorin ţinea arma la şold şi nici 
măcar nu ţintea. La o asemenea distanţă, de altfel, era absolut 
inutil. 

— Unu, doi, trei! numără repede esaulul şi făcu un pas 
înapoi. 

Pistolul cneazului clănţăni sec, în schimb arma lui Fandorin 
bubui şi scoase o limbă rea de foc. Porucicul se rostogoli 
gemând pe covor, ţinându-se de mâna stângă străpunsă de 
glonţ şi înjurând cu înverşunare. 

Când gemetele s-au transformat în icnete surde, Erast 
Petrovici spuse povăţuitor: 

— Cu această mână nu vei mai putea pălmui pe nimeni. 
Niciodată. 

De afară se auziră zgomote, apoi ţipete. Gukmasov 
întredeschise uşa şi spuse cuiva că se petrecuse un accident 
regretabil. Porucicul Erdeli îşi descărcase fără să vrea pistolul şi 
se rănise la mână. 


Rănitul a fost dus la profesorul Velling care, din fericire, 
încă nu apucase să plece după instrumentele de îmbălsămare. 
După toate acestea, se întoarseră în grup în camera lui 
Gukmasov. 

— Ce mai urmează? întrebă Fandorin. Sunteţi mulţumiţi? 
Gukmasov clătină din cap: 

— Urmează să te duelezi cu mine. Condiţiile rămân 
aceleaşi. 

— lar după? 

— După, dacă vei avea iarăşi, noroc, cu toţi ceilalţi pe rând, 
până vei fi ucis. Erast Petrovici, scuteşte-ne, pe mine şi pe 
camarazii mei, de această încercare. Esaulul se uită rugător în 
ochii tânărului. Dă-mi cuvântul dumitale de onoare că nu vei 
participa la anchetă şi ne vom despărţi prieteni. 

— Consider prietenia cu dumneata o onoare, dar îmi ceri 
imposibilul, spuse Fandorin cu tristeţe. 

Masa îi şopti la ureche: 

— Stăpâne, eu nu înţeleg ce zice acest domn cu mustăţi 
frumoase, dar presimt un pericol. N-ar fi oare mai cuminte să 
năvălim primii şi să-i nimicim samuraii, până nu se pregătesc şi 
ei de luptă? Am în mânecă pistolul dumitale cel mic şi boxul pe 
care mi l-am cumpărat la Paris. Tare mi-aş dori să-l încerc. 

— Masa, lasă-mă cu apucăturile tale de mare războinic, îi 
răspunse Erast Petrovici. Eu voi lupta cinstit, cu fiecare în parte, 
cum se cuvine. 

— O, atunci va dura, spuse ironic japonezul şi, retrăgându- 
se spre perete, se aşeză pe podea. 

— Domnilor, încercă Fandorin să-i îndemne la rațiune pe 
ofiţeri, Credeţi-mă, n-o să vă iasă nimic. O să pierdeţi timpul de 
pomană... 

— N-avem nevoie de vorbărie în plus, îl întrerupse 
Gukmasov. Japonezul dumitale poate încărca pistoale de duel? 
Nu? Atunci încarcă-le tu, Eichgolz. 

Adversarii şi-au ales iar pistoalele şi au întins batista. 
Esaulul era ursuz şi hotărât, Fandorin însă părea tulburat. La 
comandă (acum număra Bogdanov) pistolul lui Gukmasov ţăcăni 
în gol, iar Erast Petrovici nici nu se atinse de trăgaci. 

Esaulul se făcu alb ca varul şi strecură printre dinţi: 


— Trage, Fandorin, şi fii blestemat. lar dumneavoastră, 
domnilor, hotărâți cine e următorul. Încuiați uşa, să nu se bage 
nimeni! Nu îl lăsaţi să iasă viu de aici! 

— Degeaba nu doriţi să mă ascultați, spuse asesorul 
colegial, fluturând pistolul încărcat. Vă spun doar că n-o să vă 
iasă nimic. E un fenomen inexplicabil. M-am obişnuit de mult. 
După cum se vede, mi se trage de la tăicuţa, răposatul, căruia i 
se întâmpla foarte rar să nu-i meargă. Eu câştig mereu la 
diverse jocuri, de aceea nu le suport. Scrută cu o privire senină 
feţele  posomorâte ale ofiţerilor. Nu mă credeţi? Vedeţi 
imperialul? Erast Petrovici scoase din buzunar un ban de aur şi i- 
| întinse lui Eichgolz. Aruncă-l, baroane, şi eu voi ghici dacă e 
cap sau pajură. 

Privind peste umăr spre Gukmasov şi Baranov, baronul, un 
tânăr ofiţer căruia abia îi mijise mustaţa, ridică nedumerit din 
umeri şi aruncă moneda. 

Banul se mai rotea încă în aer când Fandorin spuse: 

— Nu ştiu... Ei, să zicem cap. 

— Cap, confirmă Eichgolz şi mai aruncă o dată. 

— lar cap, mormăi plictisit asesorul colegial. 

— Cap! exclamă baronul. Pe crucea mea, domnilor, uitaţi- 
vă! 

— Hai, Mitea, mai aruncă o dată, îl îndemnă Gukmasov. 

— Pajură, spuse Erast Petrovici, privind într-o parte. 

Se instală o tăcere de mormânt. Fandorin nici nu catadicsi 
să se uite la palma întinsă a baronului. 

— V-am zis. Rămâneţi cu bine, domnilor. Ofițerii se uitau 
îngroziţi şi cuprinși de superstiții la cinovnic şi la sluga acestuia 
niponă care se îndreptau spre uşă. 

Gukmasov, alb ca varul, spuse în urma lor: 

— Fandorin, promite-mi că nu vei folosi talentul de detectiv 
în detrimentul Patriei. Aici e în joc onoarea Rusiei. 

Erast Petrovici se eschivă de la un răspuns categoric. 

— Promit, Gukmasov, că nu voi face nimic împotriva 
onoarei mele şi cred că asta este de-ajuns. 

Asesorul colegial dispăru pe coridor, dar Masa se opri în 
prag, se întoarse şi făcu o plecăciune până la brâu în faţa 
ofiţerilor, apoi îşi urmă stăpânul. 


CAPITOLUL PATRU, 
în care este dovedită utilitatea exceselor arhitecturale 


Dacă le  judecai după splendoarea ornamentelor, 
apartamentele din hotelul Anglia nu erau cu nimic mai prejos 
decât cele din respectabilul Dusseau, iar din punctul de vedere 
al ingeniozităţii arhitecturale erau, se pare, chiar mai presus. Se 
simţea totuşi o oarecare nesiguranţă în fastul tavanelor aurite şi 
al volutelor de marmură sau, în orice caz, o superficialitate. In 
schimb, pe scară strălucea lumina electrică, la cele trei etaje de 
sus puteai ajunge cu liftul, iar în vestibul se auzea periodic 
sunetul strident al telefonului, una dintre cele mai noi minuni ale 
tehnicii. 

Făcând o plimbare prin salonul larg, cu oglinzi şi canapele 
de marochin, Erast Petrovici se opri la tăbliţa cu numele 
chiriaşilor. Aici locuia un public mult mai pestrit decât la 
Dusseau: comercianţi străini, agenţi de bursă, actori ai teatrelor 
de succes. Dar în toată această înşiruire nu descoperi nici o 
cântăreaţă Wanda. 

Fandorin îşi concentră atenţia asupra servitorilor care 
mişunau de la recepţie la lift şi înapoi şi alese un chelner mai 
sprinten decât ceilalţi, cu o fizionomie vioaie şi isteaţă. 

— Doamna Wanda nu mai stă aici? întrebă, mimând o 
uşoară intimidare, asesorul colegial. 

— Cum să nu, mai stă, răspunse cu plăcere băiatul şi, 
urmărind privirea domnului chipeş, îi arătă cu degetul pe tăbliță. 
lată: doamna Helga Ivanovna Tolle e chiar dumneaei. Wanda e 
porecla, că aşa sună mai bine. Domniile lor locuiesc în aripa 
aceea. Dumneavoastră, domnule, poftiţi pe uşă în curte, 
doamna Wanda are acolo un apartament cu intrare separată. 
Doar că domniile lor, la ora asta, nu sunt acasă. 

Şi ospătarul era cât pe-aci să o ia din loc, dar Erast Petrovici 
foşni în buzunar o bancnotă, aşa că băiatul încremeni. 

— Aveţi cumva nevoie de vreun serviciu? întrebă el, 
privindu-l pe tânăr cu nişte ochi blânzi şi credincioşi. 

— Când se întoarce? 

— Păi, când şi când. Dumnealor cântă în Roza Alpină în 
fiecare zi, numai lunea nu. Dumneavoastră, domnule, aţi face 
bine să vă aşezaţi la o masă, să beţi un ceai ori mai ştiu eu ce, 
iar eu o să vă dau de ştire când domnişoara va pofti să se 
întoarcă. 


— Şi doamna? Erast Petrovici îşi roti nesigur degetele. Cum 
e? E într-adevăr aşa de frumoasă cum se spune? 

— Ca o cadră! plescăi din buze chelnerul. Are la noi o 
trecere deosebită. Plăteşte trei sute pe lună şi e foarte 
generoasă la bacşişuri. 

Aici băiatul făcu o pauză psihologică şi Fandorin scoase 
încet din buzunar două bancnote de o rublă, dar le puse parcă 
într-o doară în buzunarul de la piept. 

— Să ştiţi că doamna Wanda nu primeşte chiar aşa, pe 
oricine. E severă, îi comunică plin de importanţă ospătarul, 
străpungând cu privirea buzunarul redingotei lui Fandorin. Dar 
eu îi voi transmite că vreţi s-o vedeţi, pentru că dumneaei are 
mare încredere în mine. 

— Uite, ţine. Erast Petrovici îi întinse o bancnotă. Pe-a doua 
o vei primi când se va întoarce mademoiselle Wanda. 
Deocamdată, mă duc să citesc ziarul. Unde zici că e bufetul? 

kk 


În 24 iunie 1882, Moskovskie gubernskie vedomosti? scria 
următoarele: 
Telegramă din Singapur 

Faimosul călător N.N. Mikluho-Maklai are intenția să se 
întoarcă în Rusia la bordul cliperului Jintaşul. Sănătatea 
domnului Mikluho-Maklai e destul de şubredă. E foarte 
slăbit, suferă mereu de friguri şi de nevralgie, iar starea lui 
de spirit este proastă. Călătorul a mărturisit 
corespondentului nostru că este sătul până în gât de 
pribegii şi visează să ajungă cât mai repede în locurile 
natale. 

Erast Petrovici clătină din cap, imaginându-şi pe dată 
faţa istovită şi chinuită de ticuri a exploratorului martir, 
apoi întoarse pagina. 

Profanările făcute de reclama americană 

"MOARTEA PREŞEDINTELUI" - o astfel de inscripţie cu 
litere de un arşin a apărut nu de mult deasupra Broadway- 
ului, principala stradă din New York. Trecătorii încremeneau 
uluiţi şi doar atunci aveau posibilitatea să citească ceea ce 
era scris în continuare, cu caractere mult mai mici: "ar 
surveni fără nici o îndoială dacă acesta n-ar purta, în 
condiţiile climei noastre schimbătoare, călduroasa lenjerie 
de lână a companiei Galend". Un reprezentant al Casei Albe 


a dat în judecată firma obraznică pentru folosirea înaltului 

titlu în scopuri comerciale. 

Slavă Domnului, la noi încă nu s-a ajuns până la asta şi mă 
îndoiesc că se va ajunge vreodată, se gândi cu satisfacţie 
asesorul colegial. Împăratul Rusiei nu e totuşi un preşedinte 
oarecare. 

Ca om cu înclinații spre literatură, Fandorin fu atras de 
titlul: 

Lecturi literare 

In marele salon al cneaghinei Trubeţkaia, profesorul 

ILN. Pavlov a ţinut un discurs despre literatura 

contemporană, la care a reuşit să adune mulţi ascultători. 

Discursul a fost dedicat analizei ultimelor lucrări ale lui I.S. 

Turgheniev. Domnul Pavlov a demonstrat cât de jos a putut 

să cadă acest om talentat, în goana sa după o falsă şi 

absolut tendenţioasă realitate. Următorul discurs va fi 
consacrat operelor lui Şcedrin, unul dintre principalii 
reprezentanţi ai realismului fals şi lipsit de fineţe. 


Fandorin citi şi se întristă. În cercul diplomaților ruşi din 
Japonia se socotea de bonton să-i lauzi pe domnii Turgheniev şi 
Şcedrin. la te uită cât de mult a rămas în urmă cu viaţa literară 
în aceşti şase ani de absenţă! 

Dar ce noutăţi or mai fi în domeniul tehnicii? 

Tunel sub La Manche 

Lungimea tunelului de cale ferată de sub La Manche a 
ajuns la 1200 de metri. Galeriile sunt săpate de către 
inginerul Brunton care foloseşte un spărgător de stânci cu 
burghiu pus în funcţiune cu ajutorul aerului comprimat. 

Conform proiectului, tunelul de sub mare trebuie să atingă 

lungimea de 30 de verste. Proiectul iniţial presupunea ca 

galeriile engleză şi franceză să se unească peste cinci ani, 
dar scepticii afirmă că, din cauza lucrărilor dificile de 
susţinere, căptuşire şi instalare a căii ferate, inaugurarea 

tunelului nu poate avea loc mai înainte de anul 1890... 

Sensibil la progres, Fandorin era foarte interesat de 
problema săpării tunelului anglo-francez, dar nu reuşi, din 
păcate, să citească articolul până la capăt. Din cauză că, lângă 
tejgheaua bufetului, se învârtea deja de câteva minute un domn 
ce purta un rând de haine gri, pe care Erast Petrovici îl 


observase încă mai înainte, în vestibul, lângă administrator. 
Frânturile de frază care ajungeau până la urechile asesorului 
colegial (şi el avea urechi bune, şi un auz excelent), i se părură 
lui Fandorin atât de curioase, încât abandonă imediat lectura, cu 
toate că ţinea în continuare ziarul în mâini. 

— Nu-mi umbla cu şmecherii, îl dojenea domnul în gri pe 
barman. Ai fost ieri de gardă sau nu? 

— Dormeam, dom'le, mormăi barmanul, un ins voinic, 
fălcos şi rumen, cu o barbă unsuroasă pieptănată în părţi. Dintre 
cei de noapte, aici e numai Senka. Şi făcu un semn cu barba-i 
deasă spre băiatul care ducea prăjiturile şi ceaiul. 

Omul în gri îi făcu lui Senka semn cu degetul. Un copoi, 
concluzionă Erast Petrovici, fără să se mire prea tare. E gelos 
Evgheni Osipovici, domnul şef al poliţiei. Nu doreşte ca toţi laurii 
să-i revină tânărului cinovnic cu împuterniciri speciale. 

— la, spune-mi tu, Senia, începu linguşitor domnul în gri, 
noaptea trecută a fost pe la mademoiselle Wanda un general 
însoţit de câţiva ofiţeri? 

Senia smiorcăi din nas, îşi flutură genele aproape albe şi 
repetă întrebarea: 

— Noaptea? Un heneral? 

— Da-da, heneral, încuviinţă polițistul. 

— Aicea? 

Băiatul îşi încreţi fruntea. 

— Aici, aici, unde în altă parte? 

— Da ce, heneralii umblă noaptea? îşi manifestă Senka 
îndoiala. 

— De ce nu? 

Băiatul răspunse foarte încrezător: 

— Heneralii noaptea dorm. De-aia şi sunt henerali. 

— la ai tu grijă, prostănacule! se supără omul în gri. 
Acuşica te iau la poliţie şi acolo îmi vei cânta altfel! 

— Sunt un biet orfan, nenicule, răspunse Senka, iar ochii lui 
care nu exprimau nimic se umplură pe dată de lacrimi. Da' la 
poliţie nu mă puteţi lua, la poliţie mă apucă bâţâiala. 

— V-aţi sfătuit cu toţii, sau ce? scuipă agentul. Lasă că vă 
fac eu să vă daţi arama pe faţă! se răsti el şi plecă trântind cu 
putere uşa. 

— E foarte serios domnul, spuse Senka, privindu-l din urmă. 


— Cei de seara trecută erau mai serioşi, şopti barmanul şi îi 
trase băiatului o palmă peste ceafa rasă. Atât de serioşi că şi 
fără poliţie îţi vor frânge gâtul. Ai grijă, Senka, ţine-ţi limba după 
dinţi. Doar ti-au şi împins ceva, nu? 

— Prov Semionici, în numele Domnului... Senka începu să 
clipească foarte des. Mă jur pe sfintele icoane! Mi-au dat doar 
cinşpe copeici, dar şi pe-alea le-am dus la paraclis şi am aprins o 
lumânărică de sufletul măicuţei. N 

— Cum să nu, cinşpe copeici! Spune asta altcuiva! In 
paraclis! Barmanul vru să-i mai tragă una, dar Senka reuşi să se 
ferească îndemânatic şi, înşfăcând un talger, se repezi la 
chemarea unui client. 

Erast Petrovici lăsă Moskovskie vedomosti şi se apropie de 
tejghea. 

— Domnul acela era de la p-poliţie? întrebă el cu un aer de 
profundă nemulţumire. Eu, stimabile, n-am venit aici de d-dragul 
ceaiului, o aştept pe domnişoara Wanda. De ce, mă rog, s-ar 
interesa poliţia de ea? 

Barmanul îl măsură cu privirea şi întrebă prudent: 

— Sunteţi cumva invitat? Vi s-a stabilit o anumită oră, 
domnule? 

— Cumva? Stabilit? Sigur că da! V-am şi spus că a-aştept. 
Ochii albaştri ai tânărului exprimau o mare nelinişte. Poliţia nu 
mi-ar fi de nici un folos. Mademoiselle Wanda mi-a fost 
recomandată drept o persoană cumsecade şi, când colo, p- 
poliţia! Bine că sunt în redingotă şi nu în uniformă. 

— Să n-aveţi îndoieli, Înălţimea Voastră, îl linişti barmanul 
pe vizitatorul nervos. Duduia nu e dintr-alea cu bilet galben, 
totul e la cel mai înalt nivel. Vin şi alţii în uniformă şi nu socot 
asta o ruşine. 

— În uniformă? se îndoi tânărul. Chiar şi ofiţerii? Barmanul 
şi Senka - acesta din urmă se apropiase între timp - izbucniră în 
râs. 

— Ridică ştacheta mai sus, pufni băiatul. Vin şi henerali. Şi 
aşa mai viiiin, de mai mare dragul să-i priveşti. Vin pe două 
picioare, iar după aia sunt scoşi pe braţe, într-atât de veselă e 
madmoazela! 

Prov Semionici îi lipi o palmă lui Senka: 

— Tu, Senka, nu mai îndruga verzi şi uscate. Doar ţi-am zis 
să-ţi pui lacăt la gură. 


Erast Petrovici se încruntă dezgustat şi se întoarse la masă, 
dar nu mai avea poftă să citească despre tunel. Ardea de 
nerăbdare să stea de vorbă cu domnişoara Helga Ivanovna 
Tolle. 

Îi rămăsese de aşteptat puţin de tot. Peste vreo cinci 
minute, în bar intră chelnerul de mai înainte şi, aplecându-se, îi 
şopti la ureche: 

— Domnişoara a sosit. Cum aţi dori să vă prezint? 

Fandorin scoase din portofelul din piele de broască ţestoasă 
o carte de vizită, stătu pe gânduri câteva clipe şi, cu un creion 
argintiu, scrise pe ea câteva cuvinte. 

— lată, t-transmite.-i. 

Chelnerul îndeplini pe dată misiunea şi raportă: 

— Sunteţi invitat. Poftiţi după mine, vă voi conduce. 

În curte se lăsa întunericul. Erast Petrovici examină aripa 
întregului etaj ocupat de misterioasa doamnă. Era clar de ce 
avea nevoie de o intrare separată. Oaspeţii ei ţineau, evident, la 
confidenţialitate. Deasupra ferestrelor înalte se întindea 
balconul etajului al doilea, sprijinit de umerii unui şir de 
cariatide. Fațada avea ornamente în exces, în concordanţă cu 
tendinţa lipsită de gust a anilor '60, când, după toate 
aparențele, fusese ridicată această clădire cochetă. 

Chelnerul apăsă pe butonul soneriei electrice, îşi luă rubla, 
făcu o plecăciune şi se retrase. Dădea dovadă de atâta 
delicateţe şi înţelegere, încât, la întoarcere, traversă curtea cu 
paşi mărunți, mergând în vârful picioarelor. 

Uşa se deschise şi Fandorin văzu în faţa lui o femeie firavă, 
subţirică, cu păr cărunt tapat şi cu ochi verzi, ironici. De fapt, în 
acel moment privirea ei exprima mai mult prudenţă decât 
ironie. 

— Intră, oaspete misterios, spuse femeia cu o voce joasă, o 
voce pentru care s-ar fi potrivit cum nu se poate mai bine 
epitetul poetic "fermecătoare". În pofida numelui nemtesc al 
chiriaşei, Fandorin observă că aceasta n-avea nici urmă de 
accent. 

Apartamentul ocupat de domnişoara Wanda era compus 
dintr-un salon încăpător care juca, se pare, şi rolul de budoar. 
Lui Erast Petrovici îi trecu prin cap că, la genul de ocupaţie pe 
care îl avea stăpâna lui, părea un lucru firesc, dar se simţi pe 
dată stânjenit de aceste gânduri, pentru că doamna Wanda nu 


semăna deloc cu o femeie de moravuri uşoare. După ce îşi 
conduse oaspetele în cameră, ea se aşeză picior peste picior pe 
un fotoliu turcesc şi privi ţintă la tânărul care încremenise lângă 
uşă. Acum, în lumina electrică, Fandorin avu posibilitatea s-o 
studieze mai atent şi pe Wanda, şi apartamentul ei. 

Nu era nici pe departe o frumuseţe - acesta fu primul lucru 
pe care îl remarcă Erast Petrovici. Avea nasul niţel cârn, gura 
prea mare, iar pomeţii îi ieşeau în evidenţă ceva mai mult decât 
admitea canonul clasic. Dar toate aceste imperfecţiuni, în mod 
ciudat, nu diminuau, ci dimpotrivă, sporeau impresia că femeia 
avea o uimitoare putere de atracţie. Faţa Wandei avea în ea 
atâta viaţă, pasiune şi mai ales farmec - unul irezistibil, care nu 
poate fi exprimat în cuvinte, dar care e prins fără greş de toţi 
bărbaţii şi care se numeşte feminitate -, încât îţi doreai s-o 
priveşti fără să te mai saturi. Aşadar, dacă madmoazela Wanda 
e atât de populară în Moscova, înseamnă că moscoviţii nu sunt 
lipsiţi de bun-gust, îşi spuse Erast Petrovici şi, cu regret, îşi mută 
privirea de la fermecătoarea faţă la interiorul odăii. Camera era 
decorată în stil parizian: o gamă coloristică dominată de 
purpuriu, covor pufos, mobilă comodă şi scumpă, o sumedenie 
de lămpi şi alte corpuri de iluminat cu abajururi multicolore, 
statuete din China, iar pe perete - ultimul şic - gravuri nipone cu 
gheişe şi actori ai teatrului Kabuki. In colţul cel mai îndepărtat, 
după două coloane, se afla alcovul, dar delicateţea nu îi permise 
lui Fandorin să privească prea mult în acea direcţie. 

— "Totul?" Stăpâna casei întrerupse pauza care se instalase 
deja de prea mult timp şi Erast Petrovici tresări, simțind aproape 
fizic cum vocea ei magică îi ciupea în suflet nişte strune tainice, 
altfel atât de greu de atins. 

Pe faţa asesorului colegial se citea, în acel moment, o 
nedumerire curtenitoare şi Wanda continuă cu nerăbdare: 

— Pe cartea dumneavoastră de vizită, domnule Fandorin, e 
scris: "Ştiu totul". Ce înseamnă "totul"? Şi, mă rog, cine sunteţi? 

— Sunt împuternicitul cu misiuni s-speciale în slujba 
general-guvernatorului cneazul Dolgorukoi, răspunse liniştit 
Erast Petrovici. Am fost numit să cercetez circumstanţele m- 
morţii general-aghiotantului Sobolev. 

Observând că sprâncenele gazdei s-au ridicat a mirare, 
Fandorin urmă: 


— Numai să nu vă prefaceţi, doamnă, că n-aţi ştiut de 
moartea generalului. În ce priveşte însemnarea de pe cartea 
mea de vizită, ţin să precizez că v-am minţit. Nu cunosc toate 
amănuntele, dar cele mai importante lucruri îmi sunt totuşi 
cunoscute. Mihail Dmitrievici Sobolev a murit în această 
încăpere, ieri, pe la ora unu noaptea. 

Wanda tresări şi îşi duse la gât mâinile fine, de parcă i se 
făcuse deodată frig, însă nu spuse nimic. 

Erast Petrovici dădu din cap mulţumit şi continuă: 

— Nu aţi trădat pe nimeni, d-domnişoară, v-aţi respectat 
promisiunea. Domnii ofiţeri sunt singurii vinovaţi, au acoperit 
neîndemânatic urmele. Voi fi s-sincer cu dumneavoastră, 
mizând că îmi veţi răspunde cu aceeaşi sinceritate. Am la 
dispoziţie următoarele informaţii. Fandorin îşi miji ochii, pentru a 
nu fi distras de jocul fin al nuanţelor de roz şi alb ce ieşeau la 
iveală pe faţa tulburată a interlocutoarei. Din restaurantul 
Dusseau, dumneata, Sobolev şi suita dumisale aţi venit aici. 
Asta s-a întâmplat cu puţin înainte de miezul nopţii. Un ceas mai 
târziu, generalul era mort. Ofițerii săi l-au scos de aici ca pe un 
om beat şi l-au dus înapoi la hotel. Completaţi dumneavoastră 
tabloul celor întâmplate şi eu voi încerca să vă scutesc de 
interogatoriile de la poliţie. De altfel, poliţia a fost deja aici şi 
slugile vă vor povesti asta cu siguranţă. Aşa că, vă asigur, e 
mult mai bine să-mi explicaţi mie totul, între patru ochi. 

Şi asesorul colegial tăcu, socotind că vorbise de ajuns. 

Wanda se ridică impulsiv şi luă de pe spătarul unui scaun 
un şal persan pe care şi-l aruncă pe umeri, cu toate că seara era 
caldă, chiar un pic sufocantă. Făcu de două ori ocolul camerei, 
privind, la fiecare pas, spre cinovnic. Se opri în sfârşit în faţa lui. 

— În fine, măcar nu semănaţi a poliţist. Aş zice să luaţi loc, 
povestea ar putea dura cam mult. 

Ea îi arătă o canapea moale, acoperită de la un capăt la 
celălalt cu perne brodate, dar Erast Petrovici preferă să se aşeze 
pe scaun. Deşteaptă femeie, trase el concluzia. Puternică şi cu 
sânge rece. Nu va spune tot adevărul, dar nici nu va minţi. 

— Cu eroul am făcut cunoştinţă aseară, la restaurantul de 
la Dusseau. Wanda luă un taburet de catifea şi se aşeză lângă 
Fandorin. În plus, îşi făcu loc destul de aproape, în aşa fel încât îl 
privea de jos în sus. În această poziţie, ea arăta seducător, 
lipsită de apărare precum o cadână la picioarele padişahului. 


Erast Petrovici se mişcă neliniştit pe scaun, dar ar fi fost ridicol 
să se îndepărteze. 

— Frumos bărbat. Desigur că auzisem despre el, dar nu-mi 
închipuiam că este atât de chipeş. Mai ales ochii de culoarea 
albăstrelelor... Wanda îşi trecu visătoare mâna peste frunte, de 
parcă încerca să-şi alunge amintirile. Am cântat pentru el. M-a 
invitat la masă. Nu ştiu ce vi s-a povestit despre mine, dar sunt 
sigură că multe au fost scorneli. Nu sunt făţarnică, sunt o femeie 
modernă, liberă, şi aleg singură pe cine iubesc. Îl privi 
provocator pe Fandorin şi acesta văzu că nemţoaica vorbea 
sincer, nu juca teatru. Dacă mi-a plăcut un bărbat şi am hotărât 
că trebuie să fie al meu, nu îl trag spre altar, cum fac femeile 
voastre "de bun-simt". Da, nu sunt o femeie de bun-simţ, în 
sensul că nu recunosc regulile voastre. 

De unde cadână, de unde neajutorată! se minună, în gând, 
Erast Petrovici, privind de sus în ochii sclipitori de smarald. E o 
regină a amazoanelor. Era destul de lesne să înţelegi cum îi 
scotea din minţi pe bărbaţi cu aceste fulgerătoare treceri de la 
aroganță la umilinţă şi înapoi. 

— V-aş ruga să rămâneţi mai a-aproape de subiect, spuse 
Fandorin sec, cu glas tare, pentru că nu dorea să se lase 
copleşit de sentimentele care-l învăluiau. 

— Mai a-aproape nici că se poate, îl ironiză amazoana. Nu 
voi mă cumpăraţi pe mine, ci eu vă aleg pe voi, şi încă vă mai şi 
oblig să plătiţi pentru asta! Câte dintre ale voastre "de bun- 
simţ" ar socoti o fericire să-şi înşele soţul cu însuşi Generalul 
Alb, dar numai în taină, ca tâlharii! Eu însă sunt liberă, nu am de 
ce să mă ascund. Da, mi-a plăcut Sobolev. Pe neaşteptate, 
schimbă iarăşi tonul, care din provocator deveni viclean. De ce 
aş ascunde că mi s-a părut destul de măgulitor să-l am în 
colecţie pe erou? lar mai departe... Wanda ridică din umeri. 
Toate s-au întâmplat ca de obicei. Am venit aici, am băut vin. Ce 
a fost apoi nu mai ţin bine minte, eram ameţită. În câteva clipe 
am ajuns uite colo, în alcov. Râse răguşit, dar râsul i se stinse 
imediat şi privirea i se stinse. Ce a urmat a fost groaznic, nici nu 
vreau să-mi amintesc. Scutiţi-mă, vă rog, de amănuntele 
anatomice, bine? Nu i-aş dori nimănui asta... Când amantul, în 
toiul mângâierilor, încremeneşte brusc şi cade fără suflare peste 
tine... 

Wanda suspină şi îşi şterse o lacrimă. 


Erast Petrovici îi urmărea atent mimica şi intonaţia. După 
toate probabilitățile, doamna spunea adevărul. Lăsând mai întâi 
să se scurgă câteva cuvenite clipe de tăcere, Fandorin întrebă: 

—  Intâlnirea dumneavoastră cu g-generalul a fost 
întâmplătoare? 

— Da. Adică, desigur, nu tocmai întâmplătoare. Auzisem că 
Generalul Alb se va opri la Dusseau. Eram curioasă să arunc o 
privire. 

— Şi Mihail Dmitrievici a băut la dumneavoastră mult vin? 

— Ba deloc. Jumătate de sticlă de Château d'Yquem. 

— El a adus vinul? se miră Erast Petrovici. 

— Nu, de unde până unde? se miră la rândul ei gazda. 

— Vedeţi dumneavoastră, mademoiselle, eu l-am cunoscut 
destul de bine pe răposat. Château d'Yquem era vinul lui 
preferat. De unde aţi fi putut şti? 

Wanda îşi lovi confuză degetele subţiri: 

— Nu ştiam asta, dar îmi place şi mie Château d'Yquem. Se 
pare că aveam multe în comun cu generalul. Din păcate, 
cunoştinţa noastră s-a dovedit a fi prea scurtă. 

Femeia surâse cu amărăciune şi se uită, ca din întâmplare, 
la ceasul de pe cămin. Această mişcare nu îi scăpă lui Fandorin 
şi el trase intenţionat de timp înainte de a-şi continua 
interogatoriul. 

— Mai departe totul e limpede. V-aţi speriat, probabil că aţi 
început să ţipaţi. Au venit într-un suflet ofiţerii, au încercat să îl 
salveze pe Sobolev. Aţi chemat medicul? 

— Nu, se vedea că e mort. Ofițerii mai că erau să mă 
linşeze, zâmbi ea, dar de această dată nu ironic, ci mai mult cu 
răutate. Cel mai furios era unul cu căciulă de cerchez. Tot 
repeta ceva despre dezonoare, despre un pericol pentru 
întreaga cauză şi despre moartea în patul unei curve. Wanda 
zâmbi dezagreabil, arătându-şi dinţii albi şi ideal de drepţi. Mai 
era şi un esaul groaznic. La început a plâns în hohote, după 
aceea a spus că mă va omori dacă scap un cuvânt. Mi-a propus 
bani. Banii, de altfel, i-am luat, dar amenințările m-au cam 
speriat. Mă amenințau destul de convingător, mai ales esaulul. 

— Da, da, ştiu, zise Fandorin. 

— Şi aşa, deci, au îmbrăcat mortul, l-au luat de subţiori de 
parcă ar fi fost beat şi l-au târât afară. A fost un erou, dar s-a 
dus. Aţi vrut adevărul, l-aţi primit. Aşadar îi puteţi raporta 


guvernatorului că acest cuceritor al străinilor şi speranţa întregii 
Rusii a căzut ca un erou în patul unei curve. Şi, mai ştii, poate că 
intru în istorie ca o nouă Dalilă. Ce credeţi, monsieur Fandorin, 
vor scrie despre mine în manualele de gimnaziu? Şi râse, vădit 
provocator. 

— Mă îndoiesc, spuse îngândurat Erast Petrovici. 

Tabloul se contura cât se poate de precis. Devenise 
limpede şi îndârjirea cu care ofiţerii îşi apărau taina. Un erou al 
poporului să aibă parte de aşa o moarte! Nu-i deloc frumos. 
Parcă nu e ruseşte. Francezii probabil că şi-ar fi iertat idolul, dar 
la noi o astfel de moarte va fi socotită o ruşine naţională. 

Aşadar, doamna Wanda n-are de ce să-şi facă griji. Soarta 
ei va fi hotărâtă, desigur, de guvernator, dar fireşte că 
autorităţile nu vor hărţui o cântăreaţă iubitoare de libertate şi 
nu vor începe o anchetă oficială. 

Părea că cercetarea cazului putea fi încheiată aici, dar pe 
Erast Petrovici, curios de fire, nu-l lăsa în pace un mic amănunt. 
Wanda se uitase deja de câteva ori pe ascuns la ceas şi 
asesorului colegial i se păru că în aceste priviri fugare se simţea 
o nelinişte crescândă. Intre timp, acele ceasornicului se 
apropiau încet de zece, unde aveau să ajungă peste cinci 
minute. Oare nu o fi aşteptând doamna Wanda pe cineva 
anume? Oare nu acestei circumstanţe i se datorau sinceritatea 
şi îngăduinţa ei? Fandorin ezita. Pe de-o parte, era curios să afle 
pe cine aştepta stăpâna apartamentului la o oră aşa de târzie. 
Pe de alta, învățase de mic să nu impună doamnelor compania 
sa. Intr-o asemenea situaţie, un bărbat educat îşi ia rămas-bun 
şi pleacă. Mai ales că primise deja nişte răspunsuri. Ce-i de 
făcut? 

Indoielile i-au fost curmate de următorul raţionament: dacă 
va zăbovi aici până la zece, în aşteptarea oaspetelui, poate că îl 
va vedea, dar discuţia dintre Wanda şi musafir cu siguranţă că 
nu va avea loc de faţă cu el. Fandorin îşi dorea tare mult să 
asculte această discuţie, de aceea se ridică, mulţumi gazdei 
pentru sinceritate, îşi luă rămas-bun şi aşa îi aduse domnişoarei 
Wanda o vădită uşurare. Dar, ieşind pe uşa aripii în care locuia 
mademoiselle, Fandorin nu se apucă să străbată curtea, ci se 
opri, chipurile pentru a-şi scutura o scamă de pe umăr, să 
verifice dacă nu cumva e urmărit. Nu era. Fireşte că orice 


femeie de la care tocmai a plecat un bărbat şi la care e pe cale 
să apară altul se va repezi nu la geam, ci la oglindă. 

Aruncând, pentru orice eventualitate, o privire spre 
ferestrele luminate, Erast Petrovici puse un picior pe bordura 
peretelui, după care se sprijini cu dibăcie de marginea 
pervazului, se întinse şi, într-o clipită, se pomeni deasupra 
ferestrei salonului-dormitor închiriat de Wanda. Aproape că se 
lungi sus, pe cornişa ferestrei. Îşi sprijini o parte a corpului de 
marginea îngustă, îşi propti piciorul în bustul unei cariatide, iar 
cu o mână apucă strâns gâtul alteia. Fandorin se mai mişcă un 
pic şi încremeni. Se transformă în piatră, apă, iarbă şi se dizolvă 
în peisaj, respectând astfel principiile Ninja, învăţătura celor 
care se furişează nevăzuţi. Strategic, poziţia era ideală: din 
curte nu putea fi văzut, fiindcă era întuneric, iar umbra 
balconului îi asigura o acoperire în plus; din casă, cu atât mai 
puţin. El însă vedea întreaga curte şi, prin fereastra deschisă (că 
doar era vară) putea lesne auzi toată conversaţia din salon. lar 
dacă şi-ar fi dorit neapărat, dând dovadă de abilităţi de 
contorsionist s-ar fi putut chiar întinde şi trage cu ochiul prin 
spaţiul dintre storuri. 

Poziţia incomodă era însă un dezavantaj serios. Un om 
normal n-ar fi rezistat prea mult într-o asemenea postură sucită, 
având ca punct de sprijin o cornişă din piatră cu lăţimea de 
patru țoli. Dar gradul suprem de măiestrie în străvechea artă a 
"celor care se furişează" nu constă nicidecum în iscusinţa de a 
ucide duşmanul cu mâinile goale sau a sări de pe zidul cetăţii - 
o, nu. Principala cucerire a luptătorilor Ninja constă în însuşirea 
ştiinţei de a sta neclintit. Numai un maestru desăvârşit ar putea 
rămâne încremenit şase sau opt ore fără să-i tremure măcar un 
muşchi. Erast Petrovici nu ajunsese un maestru desăvârşit. Din 
păcate, începuse să pătrundă tainele artei nobile şi de temut a 
luptătorilor Ninja destul de târziu, dar, în cazul dat, se putea 
mângâia cu gândul că această contopire a sa cu decorul avea să 
dureze destul de puţin. Secretul înfăptuirii oricărui lucru dificil e 
cât se poate de simplu: nu trebuie să priveşti dificultatea ca pe 
un rău, ci ca pe o fericire, căci principala delectare a unui spirit 
nobil constă în depăşirea propriei imperfecţiuni. lată la ce 
trebuie să te gândeşti când imperfecţiunile sunt peste măsură 
de chinuitoare - când, de exemplu, îţi intră cu un colţ de piatră 
în coaste. 


În cel de-al doilea minut de delectare, uşa din spate a 
hotelului Anglia se deschise şi apăru silueta unui bărbat îndesat, 
cu mers sigur şi iute., Fandorin îi văzu şi faţa, doar pentru 
câteva clipe, atunci când, aflându-se lângă uşă, bărbatul intră în 
pata dreptunghiulară de lumină ce cădea de la fereastră. Faţa 
ca faţa, fără trăsături particulare: ovală, ochii apropiaţi, părul de 
culoare deschisă, sprâncenele dese, mustăţile răsucite în 
manieră prusacă, nasul de mărime mijlocie, bărbia pătrată, cu 
gropiţă. 

Necunoscutul intră fără să bată la uşă. Un detaliu 
interesant. 

Erast Petrovici îşi ciuli urechile. Aproape imediat, din 
cameră se auziră voci şi acum se dovedi că nu era suficient doar 
să-şi forţeze urechile. Fandorin fu nevoit să îşi forţeze şi 
cunoştinţele de germană, întrucât discuţia era dusă în limba lui 
Schiller şi Goethe. La timpul său, elevul de gimnaziu Fandorin nu 
prea înregistrase succese la germană, aşa că cel mai mare truc 
în depăşirea imperfecţiunilor trecu în mod firesc de la 
suportarea poziţiei incomode la încordarea intelectuală. Şi nu 
există rău fără bine - colţul de piatră fu dat uitării. 

— Imi faceţi o slujbă proastă, Fräulein Tolle, spuse un 
bariton tăios. Desigur, e bine că v-a venit mintea la loc şi aţi 
făcut ce vi s-a poruncit. Dar de ce a trebuit să vă daţi în 
spectacol şi să mă enervaţi? Eu doar nu sunt maşină, sunt un 
om viu. 

— Chiar aşa? răspunse ironic Wanda. 

—  Inchipuiţi-vă că da. Aţi îndeplinit totuşi misiunea 
minunat. Totuşi, de ce a trebuit să aflu asta de la un jurnalist 
cunoscut şi nu de la dumneavoastră? Ţineţi neapărat să mă 
scoateţi din sărite? Nu v-aş sfătui. În vocea de bariton se făcură 
simţite note metalice. Aţi uitat ce aş putea face cu 
dumneavoastră? 

Vocea Wandei răspunse obosită: 

— N-am uitat, Herr Knabe, ţin minte. 

Aici, Erast Petrovici se aplecă cu atenţie şi privi în cameră, 
dar misteriosul Herr Knabe stătea cu spatele. Îşi scosese 
gambeta şi nu i se vedea decât părul pieptănat drept (blond de 
categoria a treia, uşor încărunţit, stabili în termeni polițienești 
Fandorin) şi gâtul roşu, gros (în nici un caz mai subţire de 
mărimea şase). 


— Bine, bine, vă iert. Haideţi, nu vă mai bosumflaţi. 

Vizitatorul o lovi uşurel peste obraz cu degetele sale scurte 
şi o sărută mai jos de ureche. Faţa Wandei era în bătaia luminii 
şi Erast Petrovici văzu cum pe trăsăturile ei fine trece o umbră 
de dezgust. 

Din păcate, Fandorin fu nevoit să întrerupă urmărirea 
vizuală. Încă puţin şi s-ar fi prăbuşit la pământ, ceea ce, în 
situaţia de faţă, era totalmente de nedorit. 

— Povestiţi-mi cum s-a întâmplat. Vocea bărbatului deveni 
linguşitoare. Cum aţi acţionat? Aţi folosit preparatul pe care vi l- 
am dat? Da sau nu? 

Tăcere. 

— Se vede că nu. La autopsie nu s-au găsit urme de otravă, 
ştiu asta. Cine s-ar fi gândit că se va ajunge la o autopsie? 
Spuneţi-mi totuşi, ce s-a întâmplat? V-a mers şi a murit singur? 
Atunci asta e mâna Providenţei, fără nici o îndoială. Dumnezeu 
are în pază Germania. Baritonul tresări emoţionat. Dar de ce 
tăceţi într-una? 

Wanda spuse surd: 

— Plecaţi. Nu sunt în stare să vă privesc azi. 

— larăşi mofturi femeieşti. Cât de mult mă obosesc! Bine, 
bine, nu mai fulgeraţi din ochi. S-a înfăptuit un lucru măreț şi 
asta e cel mai important. Sunteţi de lăudat, Fräulein Tolle. Acum 
plec, dar mâine îmi veţi povesti totul. Voi avea nevoie de 
amănunte pentru darea de seamă. 

Se auzi un sărut lung. Erast Petrovici se încruntă, 
amintindu-şi dezgustul de pe chipul Wandei. Apoi uşa se 
deschise şi se închise. 

Herr Knabe traversă în goană curtea şi dispăru. 

Fandorin sări fără zgomot jos, îşi întinse uşurat membrele 
amorţite şi porni în urma vizitatorului necunoscut al Wandei. 


Cazul începea să capete o cu totul altă culoare. 
CAPITOLUL CINCI, 
în care Moscova apare ca o junglă 


— lar p-propunerile mele se rezumă la următoarele, zise 
Fandorin la finele raportului său: să fie pus imediat sub urmărire 
supusul german Hans Georg Knabe şi să se afle cu cine are 
legături. 

— Evgheni Osipovici, dar n-ar fi oare mai bine să-l arestăm 
pe nemernic? interveni general-guvernatorul, încruntat. 


— Nu-l putem aresta fără dovezi, răspunse şeful poliţiei, dar 
nici nu are rost, e trecut prin ciur şi prin dârmon. Eu, Excelenţă, 
aş lua-o pe această Wanda şi aş scutura-o cum trebuie. Poate 
aşa se vor găsi şi dovezi. 

Cel de-al patrulea participant la consfătuirea secretă, Piotr 
Parmenovici Hurtinski, tăcea. 

Şedinţa durase mult, începuse de dimineaţă. Erast Petrovici 
raportase despre evenimentele din seara precedentă şi despre 
cum îl urmărise pe vizitatorul misterios, care se dovedise a fi 
comerciantul german Hans Georg Knabe, domiciliat în stradela 
Karetnaia şi reprezentant la Moscova al biroului bancar Kerbel 
und Schmidt. Când asesorul colegial relatase sinistra discuţie 
dintre Knabe şi Wanda, fusese nevoit să-şi întrerupă raportul din 
cauza cneazului Dolgorukoi, care se emoţionase foarte tare şi 
începuse să strige fluturând din mâini: 

— Ah, nemernicii, ah, ticăloşii! Oare chiar l-au ucis pe acest 
luptător neînfricat, fiu al pământului rusesc? Nemaipomenită 
ticăloşie! Un scandal mondial! Nemţii o să ne-o plătească! 

— Lăsaţi, Excelenţă, încercă să-l liniştească şeful secţiei 
secrete. E o ipoteză doar. Cum să fie otrăvit Generalul Alb? Ce 
aiureală! Nu cred că nemţii ar fi mers la un asemenea risc. 
Germania e o naţiune civilizată, nu o Persie oarecare! 

— Civilizată? rânji răutăcios Karacenţev. Mi-au trimis aici, 
de la Agenţia de Telegraf, nişte articolaşe din ziarele englezeşti 
şi nemţeşti de azi. După cum se ştie, Mihail Dmitrievici nu le 
avea la inimă nici pe unele, nici pe celelalte, şi nici nu făcea din 
asta o mare taină. Vă propun totuşi să comparaţi tonurile. Imi 
permiteti, Excelenţă? Şeful poliţiei îşi puse monoclul şi scoase 
din mapă o foaie de hârtie. Ziarul englezesc Standard scrie: 
"Compatrioţii săi nu-i vor putea găsi prea uşor un înlocuitor lui 
Sobolev. Doar o singură apariţie a sa, pe un armăsar alb, în 
prima linie a frontului era de ajuns pentru a trezi în soldaţi un 
entuziasm pe care cu greu l-ar fi atins până şi veteranii lui 
Napoleon |. Sfârşitul unui astfel de om în perioada critică actuală 
constituie o pierdere iremediabilă pentru Rusia. A fost duşmanul 
Angliei, dar aici faptele lui de vitejie erau urmărite cu un interes 
deloc mai mic decât în propria-i ţară". 

— Aşadar sinceritate şi nobleţe, încuviinţă cneazul. 

— Întocmai. lar acum voi citi din Börsen Kurier. Karacenţev 
luă altă foaie. M-m... Dar măcar şi de-aici: "Ursul rus nu mai 


constituie un pericol. Să plângă panslaviştii la căpătâiul lui 
Sobolev. În ce ne priveşte pe noi, germanii, noi vom fi sinceri şi 
vom recunoaşte că suntem mulţumiţi de moartea duşmanului 
nostru înverşunat. Nu avem nici un regret. A murit singurul 
bărbat din Rusia, care, într-adevăr, putea transforma cuvântul în 
faptă..." şi aşa mai departe, în acelaşi spirit. Ce mai civilizaţie, 
nu? Guvernatorul se revoltă: 

— Câtă neruşinare! Desigur, erau cunoscute sentimentele 
antigermane ale răposatului. Ţinem minte cu toţii că discursul 
lui de la Paris cu privire la problema slavă a stârnit furori şi mai 
că nu l-a învrăjbit pe ţar cu kaizerul. "Calea spre Constantinopol 
trece prin Berlin şi Viena!" Tare spus, fără pic de diplomaţie. Dar 
să ajungi la un asasinat! E nemaipomenit! Voi comunica imediat 
Maiestăţii Sale faptele! Lasă, şi fără Sobolev le vom da 
cârnăţarilor o... 

— Excelenţă... Evgheni Osipovici întrerupse cu blândeţe 
pornirile belicoase ale guvernatorului. Poate îl ascultăm mai 
întâi până la capăt pe domnul Fandorin? 

In continuare, Erast Petrovici fu ascultat fără întreruperi, 
însă concluzia lui - că era cazul să se limiteze la urmărirea lui 
Knabe - îi dezamăgi vădit pe cei prezenţi, fapt confirmat şi de 
replicile lor redate mai sus. 

Fandorin îi spuse şefului poliţiei: 

— Arestarea Wandei ar stârni un s-scandal. Mă îndoiesc că 
astfel vom putea obţine altceva decât ponegrirea amintirii 
răposatului. Doar îl vom speria pe Herr Knabe. Nu mai zic că, din 
cele auzite, mi-am creat impresia că mademoiselle Wanda nu l-a 
omorât pe Sobolev. Doar în urma autopsiei făcute de p- 
profesorul Velling nu s-a descoperit nici o otravă. 

— Exact, spuse Piotr Parmenovici, adresându-se exclusiv 
cneazului. O paralizie trivială a inimii, Excelenţă. Regretabil, dar 
se mai întâmplă chiar şi la o vârstă înfloritoare, ca cea a 
răposatului. Mă întreb dacă nu cumva l-a înşelat auzul pe 
domnul asesor colegial. Ori, poate, le-a mai alcătuit? Doar a 
recunoscut şi singur că nu prea ştie nemţeşte. 

Erast Petrovici îl privi pe vorbitor cu o deosebită atenţie, 
dar nu îi răspunse nimic. 

În schimb, se repezi să riposteze jandarmul roşcat: 

— Ei, vorbă, fantezii! Sobolev era un om cu o sănătate de 
fier! Mergea cu praştia la vânătoare de urs, se scălda în copcă! 


Adică, aşa iese că a trecut prin focul Plevnei şi prin pustiul 
Turkmenistanului, dar n-a rezistat unor jocuri de amor? Prostii! 
Dumneata, domnule Hurtinski, mai bine ai aduna bârfe de prin 
oraş şi nu te-ai mai băga la cazuri legate de spionaj. 

O confruntare atât de deschisă îl miră pe Fandorin, dar 
guvernatorul era, se pare, de mult obişnuit cu asemenea scene. 
El ridică mâinile a împăcare: 

— Domnilor, domnilor, nu vă mai certaţi, şi aşa mi se 
învârte capul. Am atâtea de rezolvat cu decesul ăsta: telegrame, 
condoleanţe, delegaţii, Stradela Teatrului acoperită de coroane - 
nici să treci, nici să te apropii. Persoane importante sosesc la 
înmormântare şi trebuie întâmpinate şi cazate. Diseară vor veni 
ministrul de război şi şeful Cartierului General. Mâine dimineaţă, 
direct la înmormântare - marele cneaz Kiril Aleksandrovici. 
Acum ar trebui să mă duc la ducele de Lichtenburg. Dumnealui 
cu soţia se află la Moscova din întâmplare. Consoarta sa, 
contesa Mirabeau, e soră dreaptă cu răposatul. Trebuie să merg 
cu condoleanţe, am şi trimis să fie preveniţi. Dumneata, Erast 
Petrovici, dragule, mergi cu mine şi, în trăsură, îmi vei povesti 
totul încă o dată. Ne vom gândi împreună cum să procedăm. 

lar pe dumneavoastră, Evgheni Osipovici, v-aş ruga să 
trudiţi şi să-i urmăriţi pe ăştia doi, pe neamt şi pe duduie. Ar fi 
bine să puneţi mâna pe darea aia de seamă despre care vorbea 
Knabe. Ştiţi ce? Lăsaţi-l să scrie raportul pentru şefii lui de la 
spionaj şi, în timpul ăsta, îl şi luaţi cu tot cu dovezi. lată, când ne 
vom întoarce cu Erast Petrovici, vom hotărî definitiv ce să 
facem. E important să nu călcăm în străchini, că şi aşa miroase 
a război. 

Generalul ieşi  pocnind din călcâie, iar de masa 
guvernatorului se apropie repede Hurtinski. 

— Excelenţă, am nişte documente urgente, spuse el 
aplecându-se spre urechea cneazului. 

— Să fie chiar atât de urgente? mormăi cneazul. Ai auzit 
doar, Petruşa, mă grăbesc, mă aşteaptă ducele. 

Consilierul de curte îşi duse mâna la pieptul scrobit pe care 
lucea o medalie. 

— Nu suportă amânare. Vladimir Andreici, uitaţi-vă aici, 
rogu-vă, un deviz de cheltuieli necesare pentru zugrăvirea 
catedralei. Propun să  încredinţăm comanda domnului 
Gegechkori, un cunoscut pictor care are un mod de gândire 


lăudabil. Cere bani mulţi, dar va termina lucrarea la timp. Se 
ţine mereu de cuvânt. Dacă semnaţi aici, puteţi fi sigur că 
lucrarea e pe mâini bune. 

Piotr Parmenovici îi strecură cu abilitate hârtia, deja 
trăgând din mapă o alta. 

— lar acesta, Vladimir Andreici, e proiectul unui 
metropolitan subteran, asemănător cu cel londonez. 
Antreprenor - consilierul comercial Zikov. Mare lucrare. Am avut 
onoarea să vă raportez. 

— Ţin minte, bombăni Dolgorukoi. Ce vă mai trecură prin 
cap? Aţi născocit şi voi nu ştiu ce metropolitan... Şi e nevoie de 
bani mulţi? 

— O nimica toată. Zikov cere, pentru lucrările de cercetare, 
doar jumătate de milion. Am văzut şi planul de cheltuieli - e bun. 

— "Numai", oftă cneazul. Dar din ce bogății ai ieşit tu, mă 
rog, Petka, de ţi se pare jumătate de milion o nimica toată? ŞI, 
observând privirea lui Fandorin, uimit de tonul atât de familiar al 
guvernatorului, explică: Eu cu Piotr Parmenovici vorbesc cum aş 
vorbi cu unul de-al meu, cu o rubedenie, adică. A crescut în casa 
mea, e fiul răposatului meu bucătar. Dacă ar trăi Parmen, fie-i 
ţărâna uşoară, să vadă cum tu, Petruşa, arunci milioane în 
stânga şi-n dreapta. 

Hurtinski se uită cruciş la Erast Petrovici, nemulţumit 
probabil că i se amintise de originea sa de plebeu. 

— Fie, dă-mi hârţoagele tale. Le voi citi în trăsură şi le voi 
semna. Dolgorukoi se ridică. E timpul să plecăm, da, da. Nu-i 
bine să facem o persoană atât de importantă să aştepte. 
Haideţi, Erast Petrovici, vom discuta pe drum. 

Pe coridor, Fandorin se interesă cu tot respectul: 

— Dar, Excelenţă, ţarul nu va veni? Totuşi n-a murit un 
oarecare, ci însuşi Sobolev. 

Dolgorukoi se uită supărat la asesorul colegial şi răspunse 
pe un ton semnificativ: 

— N-a avut posibilitatea să vină. Şi-a trimis fratele, pe Kiril 
Aleksandrovici. De ce a făcut asta - nu e treaba noastră. 

Fandorin tăcu şi făcu o plecăciune. 

Să discute pe drum nu le-a fost sortit. De îndată ce luară 
loc în trăsură - guvernatorul pe perne moi, iar Erast Petrovici 
vizavi, pe bancheta acoperită cu piele, uşiţa se deschise brusc şi 


urcă gâfâind valetul cneazului, Frol Vedişcev. Se aşeză fără pic 
de jenă alături de cneaz şi urlă la vizitiu: 

— Dă-i drumul, Mişka, dă-i drumul! 

lar după, fără să îi dea lui Erast Petrovici nici un strop de 
atenţie, se întoarse spre Dolgorukoi. 

— Vladimir Andreici, îl anunţă el pe guvernator pe un ton ce 
nu admitea obiecţii, vin cu dumneata. 

— Froluşka, îi vorbi cu blândeţe cneazul, mi-am luat 
medicamentele. Acum nu mă încurca, am o discuţie serioasă cu 
domnul Fandorin. 

— Nu-i nimic, discuţia dumneavoastră poate aştepta, sări 
supărat despotul. Ce hârţoage v-a strecurat Petka? 

— Păi iată-le, Frol. Vladimir Andreici deschise mapa. O 
comandă pictorului Gegechkori pentru terminarea picturii în 
catedrală. E alcătuit deja şi devizul de cheltuieli, vezi? lar asta e 
o lucrare pentru negustorul Zikov. Vom săpa pe sub Moscova o 
cale ferată, ca să se poată ajunge mai repede în orice direcţie. 
Şi mai era ceva despre scăderea preţului la gaze. 

Vedişcev se uită peste hârtii şi declară hotărât: 

— Nu face să i se dea Catedrala lui Gegechkori, toată 
lumea ştie că e un ticălos. Mai bine daţi-i-o unuia de-al nostru, 
din Moscova. Şi ăştia trebuie să trăiască. Va fi şi mai ieftin, şi cu 
nimic mai rău. De unde atâţia bani? Nu-s bani. lar Gegechkori i-a 
promis lui Petka al dumneavoastră că îi va picta vila din Alabin, 
şi Petka, iată, se străduieşte. 

— Deci tu crezi că nu face să îi dăm comanda lui 
Gegechkori? întrebă gânditor Dolgorukoi şi retrase hârţoaga. 

— Nici nu e de gândit, zise tăios Frol. Dar şi săpatul ăsta e o 
prostie. Ce rost are să sapi borţi în pământ şi să dai drumul 
trenului acolo? Numai banii statului în vânt să-i arunci. la uite ce 
le mai trecu prin cap! 

— Ei, aici n-ai dreptate, îl contrazise cneazul. Metropolitanul 
e un lucru bun. la uite la circulaţia asta, abia ne târâm. 

Şi într-adevăr, trăsura guvernatorului se împotmolise la 
răscrucea de la Neglinnaia. În zadar se tot zbăteau jandarmii din 
convoi, nu puteau nicicum să elibereze drumul înţesat (ca în 
orice zi de sâmbătă) cu căruțele şi cărucioarele negustorilor de 
la Ohotnii Riad. 

Vedişcev clătină din cap, de parcă stăpânul său ar fi trebuit 
să înţeleagă şi singur că se împotriveşte degeaba. 


— Ce vor spune consilierii Dumei? Şi-a ieşit cu totul din 
minţi Dolgorukoi. Dar şi duşmanii din Piter tot nu vă vor scăpa 
din vedere. Nu semnaţi, Vladimir Andreici. 

Guvernatorul oftă mâhnit şi puse deoparte şi cealaltă 
hârtie. 

— Şi cu gazul ce să fac? 

Vedişcev luă raportul şi, îndepărtându-l de ochi, începu să- 
şi mişte buzele. 

— Asta merge. Oraşul iese în câştig, iar oamenilor le va fi 
mai uşor. 

— Uite şi eu aşa mă gândeam, se lumină cneazul, apoi 
deschise pupitrul prins de uşă şi, luând serviciul de birou, puse 
pe foaie o semnătură lăbărţată. 

Mişcat de această incredibilă scenă, Erast Petrovici încercă 
din răsputeri să se prefacă că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic 
deosebit, aşa că privea cu un interes forţat pe geam. În acel 
moment, trăsura se apropia de casa cneaghinei Beloselskaia- 
Belozerskaia, unde se oprise ducele de Lichtenburg cu soţia, 
născută Zinaida Dmitrievna Soboleva, care primise prin 
căsătorie titlul de contesă de Mirabeau. 

Erast Petrovici ştia că Evgheni de Lichtenburg era general- 
maior al Gărzii ruse, şef al Cuirasierilor imperiali şi nepotul 
ţarului Nikolai Pavlovici. Însă acesta nu moştenise de la temutul 
său bunic celebra privire de culoarea albăstrelelor. În schimb, 
contesa semăna cu bine-cunoscutul său frate. Deşi nici 
înălţimea nu se potrivea, nici ţinuta nu era una de amazoană, 
avea ochii albaştri, de rasă, exact ca ai lui: era din neamul 
Sobolevilor, fără nici o îndoială. 

De la bun început, audiența n-a prea mers. 

— Am venit cu contesa la Moscova pentru alte treburi şi, 
când colo, ia uitaţi-vă ce nenorocire, începu ducele, graseind 
simpatic şi gesticulând cu mâna pe care purta, la degetul mic, 
un vechi safir. 

Zinaida Dmitrievna nu-şi lăsă soţul să-şi ducă vorba până la 
capăt: 

— Cum, cum oare s-a putut întâmpla una ca asta?! strigă 
ea şi pe chipul ei umflat de plâns, dar totuşi minunat, porni să 
curgă un potop de lacrimi mari. Vladimir Andreevici, ce 
nenorocire! 


Gura contesei se crispă, arcuindu-se ca o cumpănă, şi ea 
nu mai putu scoate nici un cuvânt. 

— Toate sunt în voia Domnului, murmură stins ducele şi, 
cuprins de panică, aruncă o privire spre Dolgorukoi şi Fandorin. 

— Evgheni  Maximilianovici, alteţă, vă asigur că 
circumstanţele morţii premature a rudei dumneavoastră sunt 
cercetate minuţios, îi comunică emoţionat guvernatorul. lată, 
domnul  Fandorin, împuternicitul meu pentru cele mai 
importante misiuni se ocupă de asta. 

Erast Petrovici îi salută şi ducele zăbovi cu privirea pe faţa 
tânărului cinovnic, iar contesa începu să plângă şi mai tare. 

— Zinaida Dmitrievna, sufleţelule, oftă cneazul. Erast 
Petrovici e camaradul de arme al fratelui dumneavoastră. Din 
voia întâmplării, s-a oprit în acelaşi hotel, la Dusseau. E un 
anchetator foarte experimentat şi priceput, va examina minuţios 
cazul şi va raporta. Şi nu mai plângeţi, nu-l mai putem 
întoarce... 

Monoclul lui Evgheni Maximilianovici sclipi rece şi autoritar. 

— Dacă domnul Fandorin va scoate la iveală ceva 
important, rog să mi se comunice personal. Până la venirea 
marelui cneaz Kiril Alexandrovici, eu îl reprezint aici pe ţarul 
Rusiei. 

Erast Petrovici se mai înclină o dată. 

— Da, ţarul... Cu mâinile tremurânde, Zinaida Dmitrievna 
scoase din poşetă o telegramă boţită. Au adus o depeşă 
imperială. "Sunt uimit şi întristat de moartea subită a general- 
aghiotantului Sobolev." Suspină, îşi suflă nasul şi citi mai 
departe. "E o pierdere greu de înlocuit pentru armata rusă şi de 
aceea e deplânsă de toţi militarii adevăraţi. E trist să pierzi un 
asemenea slujitor devotat cauzei sale. Alexandru." 

Fandorin îşi ridică un pic sprâncenele. Cam rece telegrama. 
"Greu de înlocuit"? Adică de aici reiese că poate fi totuşi 
înlocuit? "Trist" şi doar atât? 

— Mâine va avea loc ceremonia de rămas-bun şi 
parastasul, spuse Dolgorukoi. Locuitorii Moscovei doresc să-i 
aducă ultimul omagiu. După aceea, probabil că trupul 
neînsufleţit va fi dus cu trenul în capitală. Sunt sigur că 
Maiestatea Sa va ordona ca înmormântarea să fie organizată la 
nivel de stat. Mulţi vor dori să-şi ia rămas-bun de la Sobolev. 
Guvernatorul îşi luă un aer plin de importanţă. Alteță, toate 


măsurile au fost luate. Trupul a fost îmbălsămat, aşa că nu vom 
întâmpina piedici. 

Ducele se uită cu coada ochiului la soţia sa, care îşi ştergea 
lacrimile ce curgeau într-una şi spuse cu jumătate de glas: 

— Vedeţi dumneavoastră, ţarul a hotărât să meargă în 
întâmpinarea dorinţei rudelor şi a permis ca Michel să fie 
înmormântat în familie, pe moşia sa din Riazan. 

Vladimir Andreevici se repezi imediat, după cum i se păru 
lui Fandorin, să susţină această idee: 

— Şi e foarte bine, e mai omeneşte aşa, fără pompă. Ce om 
a fost, un suflet mare! 

Ei, astea chiar nu trebuiau spuse. Contesa, care între timp 
se mai liniştise, porni iar să plângă în hohote, mai tare decât la 
început. Guvernatorul clipi des, scoase din buzunar o imensă 
batistă şi şterse, ca un tată, obrajii Zinaidei Dmitrievna, după 
care, înduioşat, îşi suflă nasul în aceeaşi batistă. Evgheni 
Maximilianovici urmărea nestăpânita sensibilitate slavă cu o 
oarecare confuzie. 

— Ce mai e şi asta, Vladi... Vladimir Andre... evici? Contesa 
căzu la pieptul bombat şi strâns în corset al cneazului. Era doar 
cu şase ani mai mare decât mine... O-o-of, izbucni ea într-un 
urlet deloc aristocratic, ci mai degrabă simplu, muieresc, iar 
Dolgorukoi se amări de tot. 

— Drăguţule, îi spuse el lui Fandorin cu o voce fonfăită din 
cauza emoţiei, privind pe deasupra capului de un castaniu 
deschis al Zinaidei Dmitrievna. Dumneata... dumneata poţi să 
pleci. Eu voi mai sta aici. Pleacă cu Frol, plecaţi. Trăsura să vină 
după mine mai târziu. Vorbeşte singur cu Evgheni Osipovici şi 
hotărâți. Vezi doar ce e aici... 

La întoarcere, tot drumul, Frol Grigorievici se plânse de răul 
intriganţilor (pe care îi numea "antreganţi") şi de cel al hoţilor de 
vistierii. 

— Uitaţi-vă numai ce fac ei, irozii! Fiecare păduche încearcă 
să-şi rupă câte o bucăţică! Vrea un negustor să deschidă o 
prăvălie, să vândă nădragi plisaţi, de exemplu. Nimic mai 
simplu, s-ar părea! Plăteşte taxa orăşenească de cincisprezece 
ruble şi vinde sănătos. Dar nu! Poliţistului dă-i, ăluia cu accizele 
- dă-i, medicului sanitar - dă-i! Şi nimic în vistieria statului! Dar 
nădragii care nu fac mai mult de o rublă jumătate iată că au 
ajuns la trei. Parcă n-ar fi Moscova, ci junglă curată. 


— Ce e Moscova? nu înţelese Fandorin. 

— Junglă, zic. Fiară peste fiară! Sau să luăm vodca. Ei, 
domnul meu, cu vodca e o întreagă tragedie. Staţi să vă 
povestesc... 

Şi urmă o istorie dramatică despre cum negustorii, sfidând 
orice legi dumnezeieşti şi umane, cumpără de la cinovnicii 
corupți timbre fiscale de-o copeică, le lipesc pe sticlele cu 
basamac, pe care le vând apoi ca pe un produs înregistrat. Erast 
Petrovici nu ştia ce să-i răspundă, dar, din fericire, nu se cerea şi 
participarea sa la această discuţie. 

Când trăsura se apropie de intrarea principală a reşedinţei 
guvernatorului, făcând zgomot pe strada pavată cu piatră 
cubică, Vedişcev îşi întrerupse filipicele sale la jumătate de 
frază: 

— Dumneavoastră puteţi merge direct în cabinet, şeful 
poliţiei cred că deja vă aşteaptă. Eu mă voi ocupa de-ale mele. 
Şi o zbughi, surprinzător de iute pentru vârsta lui şi pentru 
favoriţii plini de importanţă, undeva pe un coridor lateral. 

Discuţia între patru ochi se dovedi reuşită, profesională. 
Fandorin şi Karacenţev se înțelegeau din jumătăţi de cuvinte şi 
asta le încălzea amândurora sufletul. 

Generalul se făcuse comod pe fotoliul à /a Voltaire de lângă 
geam, iar Erast Petrovici stătea vizavi, pe un scaun de catifea. 

— Haideţi să vă povestesc, mai întâi despre Herr Knabe, 
începu Evgheni Osipovici ţinând mapa la îndemână, dar 
deocamdată fără să tragă cu ochiul în ea. Personajul îmi e bine 
cunoscut, doar că n-am vrut să vorbesc în aglomeraţia aceea. Îşi 
strâmbă expresiv buzele, iar Fandorin înţelese că îl avea în 
vedere pe Hurtinski. Generalul bătu cu palma în mapă. Am aici o 
circulară secretă încă de anul trecut. Biroul trei de gestiune al 
departamentului, care, după cum ştiţi, ţine sub supraveghere 
toate cazurile politice, care recomanda să fie urmărit Hans- 
Georg Knabe, ca nu cumva să se lase la fund pe neprins de 
veste. 

Erast Petrovici îşi plecă întrebător capul într-o parte. 

— Spion, explică şeful poliţiei, căpitan al Statului-Major 
German, conform datelor noastre. Rezidentul serviciilor de 
informaţii şi de spionaj ale kaizerului la Moscova. Ştiind astea, 
eu am dat crezare povestirii dumneavoastră imediat şi fără 
rezerve. 


— Şi nu-l înhăţaţi pentru că un rezident pe care îl cunoşti 
este mai bun decât unul necunoscut? mai mult afirmă decât 
întrebă asesorul colegial. 

— Anume aşa. Plus că mai sunt şi nişte legi ale bunului-simţ 
diplomatic. Să zicem că îl arestez eu. Şi ce-i cu asta? Nemţii vor 
trimite imediat altul. Cui îi trebuie aşa ceva? Noi nu ne atingem 
de rezidenţi fără un ordin special. Cazul acesta însă depăşeşte 
orice limită a regulilor de gentleman. 

Auzind acest understatement, Erast Petrovici zâmbi 
involuntar: 

— Delicat vorbind, da. Zâmbi şi generalul. 

— Aşa că îl vom înhăţa pe Herr Knabe. intrebarea e unde şi 
când. Evgheni Osipovici zâmbi şi mai larg. Mă gândesc s-o 
facem în seara asta, la restaurantul Roza alpină. Conform 
informaţiilor mele (lovi iarăşi cu palma în mapă) Knabe trece 
destul de des pe acolo. Azi a telefonat şi a rezervat o masă 
pentru ora şapte, pe numele Rosenberg. Nu înţeleg din ce 
considerente. După cum vă daţi seama, cei de la restaurant îl 
cunosc destul de bine. _ 

— Interesant, observă Fandorin. Intr-adevăr trebuie ridicat. 

Generalul dădu din cap. 

— Avem gata şi ordinul de arestare semnat de general- 
guvernator. Eu sunt soldat. Şefii îmi ordonă şi eu execut. 

— De unde ştiţi că anume Knabe a comandat la telefon 
acea masă sub un nume străin? întrebă Fandorin, după ce se 
gândi un pic. 

— Progresul tehnic. Ochii şefului poliţiei sclipiră şiret. 
Convorbirile telefonice pot fi ascultate de la staţia de telefoane. 
Dar asta să rămână strict între noi, dacă se află, voi pierde 
jumătate din informaţie. Printre altele, la Roză va cânta în seara 
asta şi "prietena" dumneavoastră Wanda. A poruncit uşierului 
să-i cheme o trăsură la şase. Se prevede o întâlnire interesantă. 
lată, aşa, împreună, o să-i săltăm pe "porumbei". Intrebarea e 
cum s-o facem mai bine. 

— Cu hotărâre, dar fără a călca în străchini. Karacenţev 
oftă. 

— Ce să zic, de hotărâți, sunt hotărâți vulturii mei. Cu 
călcatul prin străchini stau mai prost. 

— Dar dacă aş încerca eu s-singur? Ca persoană 
particulară. Dacă nu iese ceva, suntem scutiţi de conflicte 


diplomatice. Ai dumneavoastră filează acolo, nu? Numai că, Ex- 
excelenţă, fără dubluri ca ieri, în hotelul Anglia. 

La naiba, e o plăcere să lucreze omul cu tine, gândi 
generalul, iar cu voce tare spuse: 

— Îmi cer scuze pentru cele de ieri. Nu se va mai întâmpla. 
lar în ceea ce priveşte ziua de azi... Doi sunt afară, doi în sală. 
Ce ziceţi? 

— În sală nu e nevoie, un profesionist îi va observa imediat, 
spuse cu fermitate asesorul colegial. lar cât îi priveşte pe cei de- 
afară, unul să stea la intrare, pe locul de sosire a trăsurilor, iar 
celălalt - la uşa din spate. Aşa, pentru orice eventualitate. Cred 
că va fi de-ajuns. Nu e terorist totuşi, e doar rezident. 

— Şi cum vă gândiţi să acţionaţi? 

— Nu ştiu, asta chiar nu ştiu. Depinde de circumstanţe. Voi 
fi atent, voi urmări. Nu-mi place să fac presupuneri. 

— Înţeleg, încuviinţă generalul, şi mă bazez întru totul pe 
raţionamentele dumneavoastră. Aveţi armă? Domnul Knabe e 
într-o situaţie disperată. Nu va scăpa doar cu o expulzarea, mai 
ales că, în caz de ceva, şefii se vor dezice de el cu siguranţă. 
Chiar dacă nu e terorist, ar putea fi foarte nervos. 

Erast Petrovici îşi băgă mâna sub redingotă şi, în clipa 
următoare, în palma lui apăru un revolver micuţ, cu mânerul 
crestat, care era ros de atâta folosire. 

— "Herstal-agent'? întrebă cu respect Evgheni Osipovici. 
Grozav bibelou. Îmi permiteţi? 

Generalul luă revolverul, îi dădu, cu o mişcare dibace, 
butoiaşul la o parte şi plescăi din limbă: 

— N-are piedică? O frumuseţe! Trage chiar şi şase gloanţe, 
unul după altul. Trăgaciul nu e prea slăbuţ? 

— Are aici un b-butonaş, o piedică de siguranţă, îi arătă 
Fandorin. Aşa că nu va împuşca în buzunar. Precizia nu-i prea 
bună, desigur, dar în munca noastră mai importantă e ra- 
rapiditatea. Noi n-avem de nimerit în ochiul veveriţei. 

— E purul adevăr, căzu de acord Evgheni Osipovici, 
înapoindu-i arma. Dar dacă vă va recunoaşte ea, Wanda? 

— N-are rost să vă n-neliniştiţi, Excelenţă. Am cu mine o 
întreagă cabină de machiat. Nu mă va recunoaşte. 

Satisfăcut pe deplin, Karacenţev se lăsă pe speteaza 
scaunului şi, cu toate că discuţia lor constructivă luase sfârşit, 
nu se grăbi să-şi ia rămas-bun. Generalul îi propuse 


interlocutorului său o ţigară, dar asesorul le scoase pe-ale lui, 
într-o elegantă cutie din piele de antilopă. 

— Adevărate Batavia, Evgheni Osipovici. Nu doriţi? 

Şeful poliţiei luă un beţişor subţire de culoarea ciocolatei, îl 
aprinse şi scoase, cu delectare, un inel de fum. Fără îndoială, 
generalului îi plăcea Fandorin şi de aceea se hotărî în sfârşit să 
conducă discuţia pe un făgaş delicat. 

— Dumneata eşti nou în jungla asta a Moscovei... începu el 
cu precauţie. 

Şi ăsta despre junglă, se miră în gând Erast Petrovici, dar 
nu arătă. Spuse doar: 

— Şi în cele ruseşti de asemenea. 

— Aşa, aşa... Multe s-au schimbat pe-aici de când ai plecat 
în pelerinaj. 

Fandorin aştepta atent şi cu zâmbetul pe buze continuarea. 
Discuţia care avea să urmeze se arăta a fi serioasă. _ 

— Cum vi se pare Volodea al nostru, Cuib de Aur? Intrebă 
brusc şeful poliţiei. 

Erast Petrovici răspunse după o scurtă ezitare: 

— După mine, Excelenţa Sa nu e atât de naiv precum pare. 
Generalul lansă spre tavan un nor de fum gros. 

— Au fost timpuri când cneazul nu era un naiv, ba chiar aş 
spune că nu era deloc naiv. Nu-i o glumă să ţii 16 ani într-un 
pumn de oţel prima capitală a ţării. Dar lupului bătrân au cam 
început să i se clatine colții. Şi nu e de mirare, a trecut de 
optzeci. A îmbătrânit, nu mai e aşa ager. Evgheni Osipovici se 
aplecă şi îşi cobori vocea, în semn de încredere. Işi trăieşte 
ultimele zile. Nu vedeţi că birocraţii ăştia de Hurtinski şi 
Vedişcev fac din el ce vor? Dar renumita catedrală! A stors 
oraşul de vlagă. Cu ce scop, mă întreb? Câte aziluri şi spitale s- 
ar fi putut construi pe banii ăştia! Nu, acest Keops al nostru 
doreşte să-şi ridice neapărat o piramidă. 

Erast Petrovici asculta cu atenţie şi nu scotea nici un 
cuvânt. 

— Înţeleg, dumneavoastră nu vă permiteţi să discutaţi 
aceste lucruri. Karacenţev se rezemă iar de spătarul scaunului. 
Cel puţin ascultaţi-l pe unul care vă simpatizează sincer. Nu o să 
ascund de dumneavoastră că la Curte nu sunt mulţumiţi de 
Dolgorukoi. O mică greşeală din partea lui şi gata, va pleca la 
odihnă, la Nisa. lar atunci, Erast Petrovici, toată hunta asta 


moscovită se va împrăştia. Va veni un om nou, un altfel de om. 
Işi va aduce oamenii lui. Cică oamenii lui sunt deja aici. Aşa 
vorbeşte lumea. 

— Dumneavoastră, de exemplu. Evgheni Osipovici clipi 
aprobator. 

— Le înţelegeţi pe toate din jumătate de cuvânt, iar asta 
înseamnă că pot să nu continui. Esenţa vă este clară. 

Intr-adevăr junglă, nu primă capitală, îşi spuse Erast 
Petrovici, uitându-se în ochii binevoitori ai roşcovanului şef de 
poliţie, care, după toate, se vedea că e un om onest şi deştept. 
Asesorul colegial zâmbi cu plăcere şi îşi desfăcu braţele: 

— Apreciez sinceritatea dumneavoastră şi chiar mă simt 
măgulit. Cred că Moscova se va simţi mai bine cu noul 
guvernator. De altfel, nu mă apuc să judec, pentru că nu ştiu ce 
se întâmplă aici. Insă eu, Excelenţă, am slujit patru ani în 
Japonia şi, ştiţi dumneavoastră, m-am niponizat şi eu, aşa încât 
uneori mă mir şi singur. La japonezi, samuraiul - iar 
dumneavoastră şi cu mine suntem nişte samurai - trebuie să-i 
fie credincios suzeranului său, oricât de prost ar fi acela. Altfel 
nu se poate. Altfel, întreg sistemul s-ar prăbuşi. Vladimir 
Andreevici nu îmi e tocmai un suzeran, dar nu pot să mă simt 
liber de obligaţiile faţă de el. Nu mi-o luaţi în nume de rău. 

— Ce să spun, păcat, oftă generalul, înțelegând că era inutil 
să-l mai convingă, aţi fi putut avea un mare viitor. Dar nu-i 
nimic. Poate îl aveţi încă. Vă puteţi bizui oricând pe sprijinul 
meu. Pot să sper că discuţia aceasta va rămâne între noi? 

— Da, răspunse scurt asesorul colegial, şi Karacenţev îl 
crezu pe dată. 

— E timpul, spuse el ridicându-se. Voi da indicaţii cu privire 
la "Roză". Voi alege nişte ajutoare  pricepute, iar 
dumneavoastră... 

leşi din cabinetul guvernatorului înşirând din mers ultimele 
detalii ale viitoarei operaţiuni. O clipă mai târziu, se deschise 
micuța uşă din colţ, acolo unde era camera de odihnă în care 
bătrânului cneaz îi plăcea să mai tragă câte un pui de somn 
după-amiază. Din spatele uşiţei apăru, fără a face vreun zgomot 
cu cipicii săi de pâslă, Frol Grigorievici Vedişcev. Sprâncenele lui 
dese şi cărunte erau aprig încruntate. Valetul se apropie de 
fotoliul în care, cu un minut în urmă, stătuse şeful poliţiei, şi 


aruncă furios un scuipat cafeniu de mahorcă direct pe pielea 
fină. 

CAPITOLUL ŞASE, 

în care apare o femeie în negru 

La hotel, pe Erast Petrovici îl aştepta o surpriză. Când 
tânărul se apropie de apartamentul său, uşa se deschise pe 
neaşteptate şi în întâmpinarea chiriaşului ieşi alergând o 
cameristă durdulie. Fandorin nu îi desluşi faţa, pentru că o avea 
întoarsă într-o parte, dar gratie ascuţitului său spirit de 
observaţie, asesorului colegial nu îi scăpară câteva detalii 
grăitoare: şorţul îmbrăcat pe dos, guleraşul de dantelă strâmb şi 
rochia încheiată greşit. In pragul uşii stătea foarte mulţumit de 
sine Masa, care nu părea defel intimidat din cauză că stăpânul îl 
luase prin surprindere. 

— Rusoaicele sunt foarte bune, spuse el convingător. 
Bănuiam asta şi înainte, dar acum ştiu cu siguranţă. 

— Cu siguranţă? întrebă curios Fandorin, studiind chipul 
radios al japonezului. 

— Da, stăpâne. Sunt înfocate şi nu cer pentru dragostea lor 
nici un cadou. Nu ca locuitoarele oraşului francez Paris. 

— Tu nici nu vorbeşti ruseşte, clătină din cap Erast 
Petrovici. Cum de te-ai făcut înţeles? 

— Dar nu ştiam nici franţuzeşte. Pentru a te face înţeles nu 
ai nevoie de cuvinte, îi explică, umflându-se în pene, Masa. 
Importante sunt respiraţia şi privirea. Dacă respiri des şi tare, 
femeia înţelege că eşti îndrăgostit de ea. lar cu ochii trebuie să 
faci uite-aşa. Îşi miji ochii şi aşa înguşti, care, uimitor, începură 
să sclipească. 

— Hm, se îndoi Fandorin. 

— După asta, îţi rămâne doar să-i faci un pic de curte şi 
femeia nu îţi mai poate rezista. 

— Şi cum i-ai făcut tu curte? 

— Depinde de femeie, stăpâne. Celor slăbuţe le plac 
dulciurile, iar celor durdulii - florile. Acestei femei minunate, care 
a fugit când a auzit paşii dumneavoastră, i-am dăruit o crenguţă 
de magnolie, apoi i-am făcut un masaj la gât. 

— De unde ai luat magnolia? 

— De-acolo. Masa arătă undeva în jos. Cresc în ghivece. 

— Şi masajul gâtului? 

Sluga îşi privi cu regret stăpânul. 


— Masajul gâtului continuă cu masajul umerilor, apoi al 
spatelui, iar după... 

— Clar, oftă Erast Petrovici. Poţi să te opreşti. Dă-mi mai 
bine trusa pentru machiaj. 

Masa se însufleţi: 

— Ne aşteaptă o aventură? 

— Nu "ne aşteaptă", pe mine mă aşteaptă o aventură. ŞI 
încă ceva, dimineaţa n-am făcut exerciţiile de înviorare şi ar 
trebui să fiu într-o formă bună. 

Japonezul începu să-şi scoată halatul de bumbac pe care îl 
purta de obicei prin casă. 

— Stăpâne, vom alerga pe tavan sau ne vom bate din nou? 
Poate mai bine ar fi să alegem alergatul pe tavan. Avem un 
perete foarte potrivit. 

Fandorin examină peretele acoperit cu tapet şi tavanul 
ornamentat şi îşi exprimă îndoiala: 

— E prea înalt, nu mai puţin de doisprezece shakuf. Bine, 
hai, încercăm şi aşa. 

Masa se dezbrăcase deja şi purta acum numai un brâu bine 
strâns pe mijloc. Îşi legase fruntea cu o pânză albă, pe care, cu 
vopsea roşie, scrisese ideograma ce însemna "sârguinţă". In 
schimb, Erast Petrovici îşi puse un tricou vărgat, mulat pe corp, 
încălţă cizmele de cauciuc, iar apoi sări un pic, făcu nişte 
genuflexiuni şi strigă: 

— Ichi, ni, san”! 

O zbughiră din loc concomitent, se urcară pe perete şi, 
când aproape atinseră tavanul, făcură un salt în aer şi aterizară 
în picioare. 

— Eu m-am urcat mai sus, stăpâne, am ajuns până la 
trandafiraşul ăla, iar dumneata cu doi trandafiraşi mai jos, se 
lăudă Masa arătând spre tapet. 

In loc de răspuns, Fandorin strigă iar: 

— Ichi, ni, san! 

Trucul ameţitor fu repetat şi, de această dată, în timpul 
saltului sluga atinse tavanul cu piciorul. 

— Eu l-am atins, dar dumneavoastră, nu! îi comunică el lui 
Erast Petrovici. Şi, stăpâne, să nu uităm că ai picioarele mai 
lungi decât ale mele. 

— Tu eşti făcut din cauciuc, gâfâi Fandorin. Ei bine, acum 
ne putem lupta. 


Japonezul făcu o plecăciune şi, fără o prea mare tragere de 
inimă, luă poziţia de luptă: îşi îndoi picioarele de la genunchi, îşi 
relaxă braţele. 

Erast Petrovici sări, se roti în aer şi atinse destul de tare, cu 
vârful pantofilor de gimnastică, creştetul partenerului, care nu 
reuşi să evite lovitura. 

— Te-am nimerit o dată! strigă asesorul. Hai! Masa făcu o 
mişcare de distragere a atenţiei - îşi smulse de pe frunte 
brasarda şi o aruncă într-o parte, iar când privirea lui Fandorin 
se îndreptă involuntar către obiectul din aer, sluga urlă gutural, 
se rostogoli ca o minge pe podea şi, cu piciorul, încercă să îşi 
lovească stăpânul în gleznă. Dar, în ultimul moment, Erast 
Petrovici reuşi să facă un pas înapoi şi să atingă piticania cu 
tăişul palmei la ureche. 

— A doua lovitură! 

Japonezul sări cu dibăcie în picioare şi, cu paşi mărunți şi 
repezi, începu să deseneze semicercuri prin odaie. Fandorin se 
rotea pe loc ţinând mâinile la nivelul taliei. 

— A, da, stăpâne, am uitat cu desăvârşire, spuse Masa fără 
a înceta să se mişte. Nu am nici o scuză. Cu o oră în urmă, v-a 
căutat o femeie. Toată în negru. 

Erast Petrovici lăsă braţele să-i cadă pe lângă corp. 

— Ce femeie? 

Şi primi imediat o lovitură de picior în piept. Zbură spre 
perete, iar Masa exclamă triumfător. 

— Nimerire unu! Bătrână şi urâtă. Cu hainele negre de tot. 
N-am înţeles ce dorea şi a plecat. 

Fandorin îşi freca pieptul lovit. 

— E timpul să înveţi ruseşte. Cât voi lipsi, ia dicţionarul pe 
care ţi l-am dăruit şi învaţă optzeci de cuvinte. 

— Mi-ajung şi patruzeci! se revoltă Masa. Cred că pur şi 
simplu vă răzbunaţi! Eu deja am învăţat azi două cuvinte: 
"iubiţel", ceea ce înseamnă "stimabile domn" şi "chinezoi", ceea 
ce, în ruseşte, înseamnă "japonez". 

— Îmi cam dau eu seama cine ţi-a fost profesor. Numai să 
nu-ţi treacă prin cap să mi te adresezi cu "iubițel". Optzeci de 
cuvinte, am spus. Altă dată să lupţi cinstit. 

Erast Petrovici se aşeză în faţa oglinzii şi începu să se 
machieze. După câteva încercări, alese o perucă de un castaniu 
închis, în formă de paranteză, cu cărare dreaptă la mijloc. Işi 


lăsă în jos mustăţile subţiri, răsucite, iar deasupra lipi altele mai 
deschise la culoare și mai stufoase. De bărbie îşi prinse o barbă 
deasă ca o mătură. Işi vopsi sprâncenele într-o culoare potrivită. 
Făcu câteva mişcări din sprâncene, îşi umflă buzele, îşi mai 
stinse sclipirea din ochi, îşi frecă un pic obrajii, se trânti pe 
scaun şi, ca prin minune, se transformă într-un negustoraş 
obraznic de la Ohotnii Riad. 
kk 


Pe la opt seara, la restaurantul german Alpenrose, cel care 
se află pe Sofiiska, se opri o trăsură de lux: lăcuită, pe arcuri de 
oţel, cu spiţe vopsite în ocru, iar cei doi cai negri ca pana 
corbului aveau împletite în coamă nişte panglici purpurii. Trrrrrr! 
urlă din toţi bojocii vizitiul, dar nu i se păru de ajuns, aşa că mai 
şi pocni voiniceşte din bici. 

— Trezeşte-te şi să fii sănătos, te-am adus cum nu se putea 
mai bine! 

In spate, sprijinit de scaunul de catifea, sforăia pasagerul, 
un negustor tânăr, ce purta o livrea lungă, albastră, vestă de 
culoarea zmeurei şi cizme în formă de carafă. Pe cap, 
petrecăreţul avea un cilindru sclipitor ce îi aluneca îndrăzneţ pe- 
o parte. Negustorul întredeschise ochii buimaci de somn şi icni: 

— Un-d-de? 

— Unde mi-ai poruncit, jupâne! Asta e Roza, chiar ea. 

Lângă restaurantul cunoscut în întreaga Moscovă, trăsurile 
stăteau aşezate în rând. Ceilalţi birjari îl priveau cu nemulţumire 
pe confratele lor care urla, fluturând biciul deasupra capului şi 
speriind caii. Un vizitiu mai tânăr, cu faţa rasă şi nervoasă, 
îmbrăcat într-un palton lucios de piele, se apropie de zurbagiu şi 
se năpusti asupra lui: 

— Ce fâlfâi în halul ăsta? Unde crezi că te afli, la un târg 
ţigănesc? Stai ca toată lumea, dacă ai ajuns! iar cu jumătate de 
voce adăugă: Pleacă, Sinelnikov. L-ai adus şi pleacă, nu te mai 
afişa. Am şi eu aici o trăsură. Transmite-i lui Evgheni Osipovici 
că totul merge conform planului. 

Negustoraşul sări pe trotuar, se clătină şi făcu din mână 
birjarului: 

— Şterge-o! O să-mi petrec noaptea aici. Vizitiul pocni din 
bici şi, şuierând ca un adevărat războinic, plecă, iar petrecăreţul 
de la Ohotnii Riad făcu câţiva paşi şi se clătină. Rasul era pe 
fază şi îl susţinu de braţ. 


— Hai să te ajut, jupâne. Nu dă doamne să calci strâmb. 

Îl luă cu grijă de braţ şi începu să-i şoptească cu 
repeziciune: 

— Sunt agentul Kliuev, Înălţimea Voastră. Uitaţi-vă, 
caleaşca mea e aia cu căluţul roşcat. Vă voi aştepta pe capră. La 
intrarea din spate e agentul Neznamov. O face pe ascuţitorul de 
scule, e într-un şort de muşama. Obiectul a sosit de zece 
minute. Şi-a agăţat o barbă roşcată. E cam smucit. Şi are armă, 
se vede o umflătură sub braţ. lar asta e de la Excelenţa Sa. 

Deja aproape de uşă, "vizitiul" îi băgă în buzunar 
negustoraşului o hârtie împăturită şi, scoţându-şi şapca, făcu o 
plecăciune până la pământ, dar nu primi nici un bacşiş şi măcăi 
cu regret când i se închise uşa în nas. Şi, însoţit de bătăile de joc 
ale celorlalţi vizitii (“la zi, voinicule, ai smuls două ruble?") se 
împletici înapoi la caleaşcă şi urcă posomorât pe capră. 

Restaurantul Roza Alpină era considerat, de fapt, un local 
onorabil, european. În orice caz, în ultimul timp. La dejun şi la 
prânz veneau aici nemţii din Moscova, atât comercianții, cât şi 
funcţionarii. Mâncau cotlet de porc cu varză acră, beau 
adevărată bere bavareză, citeau ziare scoase la Berlin, Viena şi 
Riga. Dar, spre seară, plicticoşii amatori de bere plecau pe la 
casele lor, să încheie socotelile în registre, să cineze sau să se 
afunde în perne până dimineaţa, iar spre Roză începea să se 
îndrepte un public mai vesel şi mai generos. Predominau totuşi 
străinii, dintre cei cu fire mai libertină, care preferă să se 
distreze în manieră europeană, nu rusească, fără urlete de beţie 
şi dezordine. Ruşii, dacă intrau, o făceau mai mult din 
curiozitate, iar de la un timp încoace, doar să asculte cum cântă 
mademoiselle Wanaa. 

Negustorul de la Ohotnii Riad se opri în foaierul placat cu 
marmură albă, icni, studie coloanele şi scara acoperită cu un 
covor gros, aruncă lacheului cilindrul său lucitor şi îl chemă pe 
ospătarul-şef. 

În primul rând îi dădu o monedă, apoi îi porunci, emanând 
un iz de coniac: 

— Tu, ăsta, neamţ-ardei-cârnat, dă-mi o masă bună. Nu 
una din aia care stă la voi mereu goală, ci una pe care s-o aleg 
eu. 


— E lume multă... Ospătarul-şef, care, chiar dacă era 
neamţ, vorbea ruseşte cu accent moscovit, îşi desfăcu braţele a 
neputinţă. 

—  Asigură-mi o masă bună, îl ameninţă negustorul cu 
degetul, de nu, o să-ţi fac vreo boroboaţă. Dar unde e latrina 
aici? 

Ospătarul-şef îi făcu lacheului semn să se apropie şi 
oaspetele arţăgos fu petrecut cu tot onorul la toaletă, 
amenajată după ultimul strigăt al tehnicii europene: scaune de 
faianţă, canalizare şi lavoare cu oglinzi. Dar Tit Titici nu se arătă 
interesat de aceste noutăţi, ci porunci lacheului să-l aştepte 
afară. Scoase din buzunar hârtia împăturită şi, încruntându-se 
începu să citească cu atenţie. 

Era transcrierea convorbirii telefonice. 


Ora 2 şi 17 minute după masă. Abonatul 1 - de gen 
masculin, abonatul 2 - de gen feminin. 


Al: Duduie, aş dori să-mi faceți legătura cu numărul 
762... "Anglia"? Aici Georg Knabe. Vă rog s-o chemați pe 
doamna Wanda. O voce (genul nu a fost identificat): Imediat. 

A2: Wanda e la aparat. Cu cine vorbesc? 

Al: (O însemnare pe margine: "De aici totul e în 
germană"). Eu. O misiune urgentă. E foarte important. 
Spuneti-mi un singur lucru, i-ati făcut ceva, ori nu? Ințelegeți 
despre ce vorbesc. L-aţi făcut, ori nu? Spuneti-mi adevărul, 
vă implor! 

A2: (după o lungă pauză): N-am făcut lucrul la care vă 
referiti. Totul s-a întâmplat de la sine. Dar ce-i cu 
dumneavoastră? Aveti o voce stranie. 

A1: Da? N-aţi făcut într-adevăr nimic? O, mulțumesc lui 
Dumnezeu! Nici nu vă puteţi închipui în ce situaţie am 
nimerit. E un coşmar. 

A2: Sunt foarte bucuroasă. (O frază indescifrabilă). 

A1: Nu glumiti. Toţi mi-au întors spatele! În loc de laude 
pentru iniţiativa mea - o neagră nemulțumire, ba chiar mai 
rău. Se poate întâmpla aşa ca evenimentul pe care îl 
cunoaşteţi să nu îndepărteze conflictul, ci, dimpotrivă, să-l 
apropie - asta mi-a fost transmis. Dar dumneavoastră n-aţi 
făcut nimic, nu? 


A2: V-am spus doar că nu. 

A1: Şi unde e sticluța? 

AZ: E la mine în apartament. Şi e încă sigilată. 

A1: Trebuie s-o iau de la dumneavoastră chiar azi. 

A2: Azi cânt la restaurant. Nu voi putea pleca, şi aşa am 
lipsit două seri. 

A1: Ştiu. Voi fi şi eu acolo. Deja am rezervat o masă 
pentru ora şapte. Nu vă mirati. O să fiumascat. Aşa trebuie 
pentru conspirație. Şi incă ceva, Fräulein Wanda, în ultimul 
timp ati început să vă permiteti cam multe. Aveti grijă, nu 
sunt omul cu care vă puteti îngădui să glumiti. 

(A2 închide fără să răspundă.) 


A stenografiat şi a tradus din germană agentul 
luli Schmidt. 
Mai jos, cu un scris strâmb de soldat: "Să nu cumva s-o 
lichideze, de frică. E.O." 
kk 


De la toaletă, negustoraşul ieşi vădit împrospătat. Însoţit de 
ospătarul-şef, se duse în sala de mese. Aruncă o privire la feţele 
de masă incredibil de imaculate şi se minună de sclipirea 
argintăriei şi a cristalului. Scuipă pe parchetul strălucitor 
(ospătarul-şef se strâmbă dezgustat) şi, în sfârşit, îşi înfipse 
degetul în masa liberă (slavă Domnului) de lângă perete. In 
stânga, doi studenţi bogaţi în compania unor modiste care 
râdeau molipsitor în hohote, în dreapta - un domn cu barbă 
roşcată. Stătea, se uita spre scenă şi mai trăgea câte o duşcă. 

Dacă nu îl anunţa agentul Kliuev, Fandorin nu l-ar fi 
cunoscut pe Herr Knabe. Un maestru al transformărilor de acest 
gen. La o adică, nici nu e de mirare, dacă ţinem cont de profesia 
lui de bază. 

Cei din sală au aplaudat cu entuziasm. Pe scena înaltă 
apăru Wanda: subţire, tumultuoasă, semăna, îmbrăcată în 
rochia sclipitoare cu paiete, cu un şarpe fermecat. 

— O slăbănoagă, nici n-ai la ce te uita, fârnâi la masa de 
alături o modistă plinuţă, supărată că ambii studenţi nu scăpau 
cântăreaţa din ochi. 

Wanda cuprinse sala cu ochii ei strălucitori, larg deschişi şi, 
fără nici o introducere, începu să cânte încet. Pianistul care o 


acompania prinse din zbor melodia şi improviză dantele diafane 
de acorduri învăluind acest glas care pătrundea în inimă. 

La o răscruce-ndepărtată 

Trupul sinucigaşului e îngropat în nisip 

Şi creşte pe el o floare albastră 

Floarea celor ce se sinucid. 

Acolo am stat şi-am oftat... 

Învăluită în somn şi 

răcoare, Luminată de lună, 

Se legăna încetişor 

Floarea celor ce se sinucid. 

Straniu repertoriu pentru restaurant, se gândi Fandorin, 
ascultând versurile nemţeşti ale cântecului. Parcă ar fi din 
Heine. 

In sală se făcuse foarte linişte, apoi toţi aplaudară, iar 
modista geloasă chiar strigă: "Bravo!" Erast Petrovici îşi dădu 
seama că ieşise din rol, dar se pare că nimeni nu observase 
expresia serioasă care se aşternuse pe faţa negustorului de la 
Ohotnii Riad. In orice caz, insul cu barbă roşcată, cel care stătea 
la masa din dreapta, privea doar spre scenă. 

Incă mai sunau ultimele acorduri ale baladei triste, iar 
Wanda deja indica, pocnind din degete, un ritm mai vioi. 
Pianistul fâlfăi din capul pletos şi improviză un sfârşit de 
melodie, iar după, îşi afundă toate cele zece degete în 
claviatură. Publicul începu să se clatine pe scaune în tactul unei 
şansonete pariziene obraznice. 

Un domn rus, care părea a fi un proprietar de uzină, făcu 
nişte manipulaţii stranii: chemă florăreasa, luă din coş un 
bucheţel de panseluţe şi învelindu-l într-o bancnotă de o sută de 
ruble, i-l trimise Wandei. Aceasta îl mirosi fără să-şi întrerupă 
cântecul, după care îl trimise înapoi, cu tot cu bancnotă. 
Industriaşul, care avusese până atunci un aer de rege, se 
tulbură vădit şi bău, pe nerăsuflate, două pahare pline ochi cu 
vodcă. Nu se ştie de ce, lumea îl privea ironic. . 

Erast Petrovici nu mai uită de rolul său. Işi făcu un pic de 
cap: turnă şampania în ceaşca de ceai, iar după aia în 
farfurioară. Sorbi de acolo, umflându-şi obrajii, dar puţin, să nu 
ameţească, în schimb, plescăi tare. Chelnerului îi porunci să 
aducă şampanie ("Dar nu de cea latină, ci una adevărată"), să 
prăjească un purceluş de lapte, dar să fie unul viu şi să i-l arate, 


mai întâi "că vă ştiu eu pe voi, nemţoteilor, îmi veţi strecura 
unul deja tăiat, din gheţărie". Fandorin calculase că vor avea de 
căutat mult timp un purceluş viu, iar, între timp, situaţia se va 
rezolva. 

Deghizat şi el, Knabe se uita cu coada ochiului la vecinul 
său petrecăreţ cu nemulţumire, dar nu arăta prea mult interes 
faţă de el. Rezidentul scosese deja de trei ori Breguetul şi se 
vedea că e nervos. La ora opt fără cinci minute, Wanda anunţă 
că va interpreta ultimul cântec înainte de pauză şi începu să 
cânte o sentimentală baladă irlandeză despre Molly, care şi-a 
pierdut iubitul în război. Câţiva din sală îşi ştergeau lacrimile. 

După cântec, se va aşeza la masa lui Knabe, presupuse 
Fandorin şi se pregăti: căzu cu fruntea pe cot, chipurile moleşit, 
dar îşi înlătură părul de pe urechea dreaptă şi, conform ştiinţei 
despre concentrare, îşi deconectă toate organele de simţ, în 
afara auzului. Adică, era tot numai o ureche dreaptă. Cântecul 
Wandei răsuna acum undeva în depărtare, în schimb cea mai 
mică mişcare a lui Knabe se auzea cu o claritate deosebită. 
Neamţul era neliniştit: scârţâia din scaun, dădea din picioare, iar 
după, începu brusc să bată din călcâie. Erast Petrovici întoarse 
pentru orice eventualitate capul şi întredeschise un ochi. A făcut 
toate astea la timp: reuşi să vadă cum clientul cu barbă roşcată 
iese fără zgomot pe uşa laterală. 

In sală răsunară aplauzele. 

— E o zeiţă! strigă mişcat un student. Modistele aplaudau 
frenetic. 

Retragerea tacită a lui Herr Knabe nu-i plăcu de loc 
asesorului colegial. In combinaţie cu mascarada şi numele fals, 
retragerea era alarmantă. 

Negustoraşul se ridică brusc, răsturnă scaunul şi mărturisi 
confidenţial clienţilor de la masa vecină: 

— Mi-a venit să mă uşurez. 

Şi porni, clătinându-se uşor, spre uşa laterală. 

— Domnule! îl ajunse din urmă chelnerul. Toaleta nu e 
acolo. 

— Pleacă de-aici, îl împinse barbarul fără să se întoarcă. 
Unde vrem, acolo ne uşurăm. 

Chelnerul încremeni oripilat, iar negustorul porni cu paşi 
mari mai departe. Nu e bine. Trebuie să mă grăbesc. Wanda 
zburase deja de pe scenă în culise. 


În faţa uşii apăru un nou obstacol. În întâmpinarea 
clientului era adus un purcel care ţipa disperat. 

— lată, cum ne-aţi comandat! Plin de suflet, bucătarul îşi 
arătă cu mândrie trofeul. Porunciţi să fie fript? 

Erast Petrovici se uită în ochii roz şi plini de groază ai 
purcelului şi, dintr-odată, i se făcu milă de sărmanul animal, 
care apăruse pe lume doar pentru a ajunge în burdihanul 
vreunui mâncăcios. 

Negustorul zbieră: 

— E prea mic, să se mai plimbe, să adune grăsime! 

Bucătarul strânse descurajat la piept paracopitatul, iar 
măscăriciul ieşi în coridor, lovindu-se cu umărul de tocul uşii. 

g Aşa, gândi Fandorin agitat. La dreapta e vestibulul. 
Inseamnă că serviciile şi cabina Wandei sunt la dreapta. 

Alergă pe coridor. Din odăiţa de după colţ, unde era forfotă, 
se auzi un țipăt. 

Erast Petrovici se repezi spre zgomot şi văzu cum cel cu 
barba roşcată, înşfăcând-o pe Wanda de la spate şi astupându-i 
gura cu mâna, îndreaptă spre gâtul cântăreţei un tăiş subţire de 
oţel. Wanda îşi încleştase ambele mâini pe braţul acoperit cu 
păr roşcat, dar distanţa între tăiş şi gâtul ei se micşora rapid. 

— Stai! Poliţia! strigă din răsputeri Fandorin, cu vocea 
răguşită de emoție şi aici Herr Knabe dădu dovadă de o 
formidabilă reacţie: o împinse pe Wanda direct peste Erast 
Petrovici. 

Acesta o apucă involuntar pe Wanda de umerii slabi şi ea, 
tremurând toată, se agăţă cu toată puterea de salvatorul său. 
Din două sărituri, neamţul îi ocoli şi se repezi pe coridor, 
căutând din mers ceva sub braţ. Fandorin observă că mâna 
fugarului ieşi ţinând ceva negru şi greu şi abia reuşi s-o culce pe 
Wanda la podea, acoperind-o cu trupul său. Dacă întârzia o 
secundă, glonţul i-ar fi străpuns pe amândoi. Preţ de câteva 
clipe, asesorul colegial îşi pierdu auzul din cauza zgomotului 
care umplea coridorul strâmt. Wanda ţipă cu disperare şi începu 
să se zbată. 

— Sunt eu, Fandorin! gâfâi tânărul, ridicându-se. Daţi-mi 
drumul. 

Încercă să se ridice, dar Wanda, întinsă pe podea, îl ţinea 
strâns de gleznă şi plângea isteric, cu sughiţuri. 

— De ce, de ce? Of, nu mă lăsaţi! 


Era inutil să mai încerce să-şi elibereze piciorul - cântăreaţa 
îl ţinea strâns ca într-un cleşte. Atunci Erast Petrovici spuse 
calm: 

— Ştiţi prea bine de ce. Dar Dumnezeu e milostiv, aţi 
scăpat. 

Îi descleştă cu delicateţe, dar ferm, degetele şi porni în 
urma rezidentului. 

— Nu-i nimic, la scară e Kliuev. E un agent priceput, nu-l va 
scăpa. În orice caz, îl va reţine. 

Dar când Fandorin ieşi din restaurant pe chei, se dovedi că 
treburile mergeau din cale-afară de prost. Knabe stătea deja 
într-o caleaşcă englezească cu un singur loc, aşa numita 
"egoistă", şi strunea căluţul şarg şi vânos. Căluţul se ridică în 
două picioare şi o luă din loc atât de brusc, încât neamţul se izbi 
de speteaza banchetei. 

Priceputul agent Kliuev stătea pe trotuar, strângându-şi 
capul în mâini. Printre degetele lui se scurgeau dâre de sânge. 

— Sunt vinovat, l-am scăpat, gemu el surd. l-am strigat 
"Stai!", iar el mi-a dat cu patul pistolului în frunte... 

— Scoală! Erast Petrovici îl smuci de umăr şi îl obligă să se 
ridice. Va reuşi să fugă! 

Făcând un efort, Kliuev porni împleticindu-se spre trăsură, 
cu faţa şiroind de sânge. 

— Eu merg, dar îmi pluteşte totul în faţa ochilor, bombăni el 
urcând pe capră. 

Dintr-o săritură, Fandorin ocupă locul din spate. Kliuev 
trase de hamuri şi căluţul roşcat începu să tropăie pe caldarâm, 
luându-şi treptat avânt. Dar încet, prea încet. Egoista se 
desprinsese deja la o sută de paşi. 

— Mână! îi strigă Erast Petrovici lui Kliuev, care era cuprins 
de moleşeală. Mână! 

Ambele echipaje goneau într-o viteză nebună. Pe lângă ele 
doar licăreau case, firme de magazine, trecători încremeniţi. 
leşiră de pe Sofiiska şi ajunseră pe Lubianka, care era mai largă, 
şi aici urmărirea începu cu adevărat. Gardianul de vizavi de 
atelierul fotografic Moebius fluieră supărat, le arătă pumnul, dar 
cam atât. Ah, dacă aş avea un aparat telefonic în caleaşcă, îi 
trecu prin minte lui Fandorin, să-l sun pe Karacenţev să-i zic să 
trimită, de la jandarmerie, câteva trăsuri în întâmpinare. O 
fantezie prostească şi nu prea la locul ei. Toată speranţa lui era 


acum în căluţul roşcat. lar drăguţul de el se străduia din 
răsputeri: îşi arunca cu disperare picioarele puternice, îşi fâlfâia 
coama, trăgea cu coada ochiului holbat în urmă, să se convingă 
dacă e bine ori ba sau, poate, s-o ia şi mai repede. Haide, 
drăguţule, haide, se rugă Erast Petrovici. Kliuev se mai 
dezmeticise un pic şi, stând în picioare, pocnea din bici şi făcea 
atâta tărăboi, încât aveai impresia că, pe strada tihnită peste 
care se lăsa noaptea, trecea în galop întreaga hoardă a tătarilor 
lui Mamai. 

Distanţa până la egoistă se micşora puţin câte puţin. Knabe 
se uită în urmă o dată, apoi încă o dată şi înţelese că nu seva 
putea desprinde de urmăritori. Când rămăseseră între trăsuri 
vreo treizeci de paşi, rezidentul se întoarse, întinse braţul stâng 
în care ţinea revolverul şi trase. Kliuev se aplecă. 

— Ţinteşte bine, jigodia! Mi-a şuierat pe deasupra urechii! 
Reichsrevolverul! Trageţi, Înălţimea Voastră! împuşcaţi-i calul! O 
să ne scape! 

— Dar calul ce vină are? mormăi Fandorin, aducându-şi 
aminte şi de purceluşul de la restaurant. In realitate, nu l-ar fi 
cruțat pe căluţ în detrimentul intereselor Patriei, dar nenorocirea 
era alta: revolverul Herstal nu fusese gândit pentru a ochi cu el 
de la o asemenea distanţă. Să nu dea naiba să-l nimereşti în loc 
de cal pe Herr Knabe, că întreaga operaţiune e compromisă. 

La intersecţia cu bulevardul Sretenski, neamţul se întoarse 
iar şi, ţintind mai atent, trase iar. În aceeaşi clipă, Kliuev căzu pe 
spate, direct peste Erast Petrovici. Un ochi îl privea speriat pe 
asesorul colegial, iar în locul celuilalt se formase o gaură roşie. 

— Înălţimea V... 

Buzele se mişcară, dar nu duseră vorba până la capăt. 

Trăsura trăgea într-o parte şi Fandorin fu nevoit să-l 
împingă pe cel căzut. Luă hăţurile, le întinse şi făcu toate 
acestea la momentul potrivit, altfel trăsura s-ar fi sfărâmat de 
stâlpii de fontă de pe bulevard. Calul, înfierbântat, tot voia să 
alerge, dar roata dinainte a trăsurii se agăţase de un stâlp de pe 
marginea drumului. 

Erast Petrovici se aplecă deasupra agentului şi observă că 
unicul ochi al acestuia nu mai e speriat, ci încremenit, de parcă 
Kliuev urmărea ceva pe sus, mai interesant chiar decât cerul 
sau norii. 


Din reflex, Fandorin vru să-şi scoată pălăria, dar nici măcar 
n-o avea. Minunatul lui cilindru rămăsese în garderoba de la 
"Roza Alpină". 

Rezultatul era grozav: agentul mort, iar Knabe reuşise să 
fugă. Dar unde, mă rog, să fugă? Rezidentul nu avea alt refugiu 
decât casa din Karetnaia. 

— Ar trebui să trec pe acolo, măcar cinci minute - să iau din 
mers documentele de rezervă, banii, iar lucrurile 
compromiţătoare să le distrug. 

Nu avea timp să-l jelească pe Kliuev. Erast Petrovici ridică 
mortul de subsuori, îl târî jos din trăsură şi îl sprijini cu spatele 
de zăbrele. 

— Tu, Kliuev, stai aici un pic, bombăni asesorul colegial şi, 
fără să dea vreo atenţie trecătorilor încremeniţi de groază şi 
curiozitate, urcă pe capră. 

La scara unei case frumoase (o bună sursă de câştig), unde 
stătea cu chirie reprezentantul casei bancare Krebel und 
Schmidt, se afla cunoscuta trăsură, zisă şi "egoistă". Şargul era 
numai spume, tropăia nervos şi scutura din căpăţâna asudată. 

Fandorin se repezi spre scară. 

— Stai, încotro? 

Mai că nu-l apucă de mână un ugşier cu faţă lătăreaţă, dar 
omul primi imediat, fără nici o explicaţie, un pumn în falcă şi 
zbură într-o parte. 

Sus se auzi o uşă. Se pare că la trei! Erast Petrovici sărea 
câte două-trei trepte deodată şi ţinea revolverul Herstal 
pregătit. Să tragă de două ori, în mâna dreaptă şi în cea stângă. 
Pe Wanda rezidentul încercase s-o înjunghie cu dreapta, de tras 
trăsese cu stânga. Înseamnă că îşi putea folosi la fel de bine 
ambele mâini. 

lată şi uşa cu tăbliţa de cupru: "Hans-Georg Knabe". 
Fandorin smuci mânerul din bronz - nu era încuiată. Mâna cu 
revolverul era întinsă înainte, iar piedica scoasă. 

In coridorul lung - beznă: lumina pătrundea doar prin 
fereastra deschisă, de la capăt. lată de ce Erast Petrovici, care 
aştepta pericolul dintr-o parte şi nicidecum de jos, nu observă 
sub picioarele sale un obiect lunguieţ, se împiedică şi era cât pe 
ce să se întindă pe podea. Întorcându-se prompt, se pregăti să 
tragă, dar nu fu nevoie. 


Cu faţa în jos, cu o mână aruncată înainte, pe podea era 
întinsă silueta familiară îmbrăcată într-un sacou în carouri, cu 
poalele ridicate. Erast Petrovici o întoarse şi văzu imediat 
mânerul unui cuţit ce ieşea dintre coaste, din partea stângă a 
pieptului. Din aceasta reieşea că mistica nu are aici nici o 
atribuţie. Rezidentul fusese omorât, şi judecând după sângele 
care curgea din rană, abia fusese omorât. 

Fandorin îşi miji cu frenezie ochii şi făcu un tur rapid al 
camerelor. Totul era devastat, întors cu susul în jos, cărţile 
aruncate pe podea, în dormitor o ninsoare de puf din perna ce 
fusese spintecată. Şi nici un suflet. 

Erast Petrovici aruncă o privire pe fereastra destinată 
luminării coridorului şi văzu că direct sub geam era acoperişul 
unei anexe. Aha, iată cum stă treaba! Sări şi acoperişul de tablă 
bubui sub picioarele lui. 

Priveliştea ce se deschidea de acolo era minunată: asfinţitul 
purpuriu deasupra clopotniţelor şi turnurilor din Moscova, cerul 
împestriţat de ciori. Dar asesorul colegial, care în mod obişnuit 
era sensibil la frumuseţe, ignoră această minunată panoramă. 

Ciudat. Asasinul dispăruse, cu toate că de pe acoperiş nu 
avea realmente încotro s-o apuce. 

Doar n-a zburat spre înaltul cerului? 

Două ore mai târziu, apartamentul de pe strada Karetnaia 
era de nerecunoscut. Prin cămăruţele strâmte forfoteau agenţi 
din poliţia secretă, colaboratorii din secţia de cifrare numerotau 
şi repartizau în mape de carton toate hârtiile descoperite, 
fotograful jandarmeriei făcea poze ale cadavrului din diverse 
poziţii. Şefii - şeful poliţiei, şeful Secţiei secrete a cancelariei 
guberniale şi cinovnicul cu împuterniciri speciale se instalară la 
bucătărie, pentru că acolo percheziţia deja luase sfârşit. 

— Care sunt raţionamentele domnilor detectivi? Întrebă 
Hurtinski, luând o priză de tutun. 

— Tabloul e clar, zise Karacenţev ridicând din umeri. Au 
imitat un furt. Totul a fost gândit ca pentru proşti. Au devastat 
tot, dar nu au luat nimic de preţ. Nici ascunzătorile nu-s atinse: 
armele, cartea cu cifruri, sculele sunt la locul lor. Se vede că 
sperau să nu dăm de ele. 

— Hap-ciu! strănută asurzitor consilierul de curte, dar nu 
urmară urări de sănătate. 


Generalul îi întoarse spatele şi continuă, adresându-i-se lui 
Fandorin: 

— Un detaliu deosebit de "credibil" - arma crimei. E luată, 
uite, de colo - arătă spre cârligele în care atârnau cuțite de 
diferite mărimi. Unul dintre cârlige era gol. Adică, hoţul ia prima 
armă care îi cade în mână. E un şiretlic pur nemtesc, ca din 
topor. Lovitura în ficat a fost aplicată cu o precizie uimitoare. 
Cineva îl aştepta pe muşteriul nostru în coridorul întunecos. 

— Cine oare? întrebă Piotr Parmenovici, încărcându-şi 
îndemânatic cealaltă nară cu o priză de tutun. 

Şeful poliţiei nu se cobori până la a-i explica şi Erast 
Petrovici se văzu obligat să-i răspundă: 

— Probabil că ai săi. M-mai mult n-a avut cine. 

— S-au speriat cârnăţarii, le e frică de un conflict 
diplomatic, clătină din cap Evgheni Osipovici. Furtul e desigur o 
ficţiune. De ce au trebuit să spintece perna? Nu, ei aşa au vrut 
să şteargă urmele. Nu-i bine, Meinen Herren, nu e creştineşte 
să-l hăcuieşti pe propriul rezident ca pe un porc la abator. Dar 
înţeleg care e cauza acestei stări de panică. Aici, în caz de 
descoperire, nu miroase doar a scandal, ci chiar a război. 
Căpitanul statului-major a sărit calul, cum s-ar zice mai binele e 
duşmanul binelui şi e o chestiune periculoasă. Aşa-i trebuie 
carieristului. Aşa că, domnilor, noi ne-am îndeplinit misiunea. 
Tabloul morţii generalului Sobolev s-a conturat clar. Mai departe 
să hotărască şefii de sus. Cu Wanda ce facem? 

— Ea nu are nici o t-treabă cu moartea lui Sobolev, spuse 
Fandorin, iar pentru contactele sale cu rezidentul german a fost 
pedepsită cu vârf şi îndesat. Era mai-mai să-şi p-piardă viaţa. 

— Să n-o atingem pe cântăreaţa de cabaret, îl susţinu 
Hurtinski, altfel vor ieşi la suprafaţă şi altele, şi nu e de dorit. 

— Aşadar, conchise şeful poliţiei, chibzuind, probabil, cum 
va arăta raportul cu privire la această misiune, ancheta a 
restabilit, în numai două zile, lanţul evenimentelor. Rezidentul 
german Knabe, dorind să se evidenţieze în faţa superiorilor săi, 
a hotărât, pe risc propriu, să-l lichideze pe cel mai celebru 
comandant de oşti rus, ale cărui pronunţate concepţii 
antigermane erau bine cunoscute şi care era totodată 
conducătorul Partidului Naționalist. Aflând că Sobolev vrea să 
facă o vizită la Moscova, Knabe i-a strecurat o duduie din lumea 
femeilor uşoare, căreia i-a dat o sticluţă cu o otravă puternică. 


Agenta n-a reuşit sau n-a dorit să folosească otrava. 
Actualmente, sticluţa i-a fost luată şi se află la Direcţia 
gubernială de poliţie din Moscova. Moartea generalului a 
survenit din cauze naturale, dar Knabe, fără a cunoaşte acest 
detaliu, s-a grăbit să înştiinţeze Berlinul despre reuşita acţiunii, 
aşteptând să fie decorat. Şefii de la Berlin au fost îngroziţi şi, 
intuind urmările nefaste ale acestui asasinat politic, au hotărât 
că e mai bine să scape de agentul lor deosebit de zelos. Şi au 
scăpat. Motive directe pentru un demers diplomatic la adresa 
guvernului german nu există, mai ales că fapta asasinării 
lipseşte. Şi Evgheni Osipovici îşi termină discursul pe tonul său 
obişnuit: Hauptman-ului ager îi fusese sortit să fie învins de 
circumstanţe nefaste. Aşa îi şi trebuie ticălosului! Hurtinski se 
ridică: 

— Amin. Ei, domnilor, terminati aici, iar eu, cu permisiunea 
dumneavoastră, îmi iau rămas-bun. Excelenţa Sa aşteaptă 
raportul. 

Trecuse deja de miezul nopţii când Erast Petrovici ajunse la 
hotel. Pe coridor, în faţa uşii, stătea nemişcat Masa. 

— Stăpâne, ea este din nou aici, îi comunică laconic 
japonezul. 

— Cine? 

— Femeia în negru. A venit şi nu mai pleacă. Eu m-am uitat 
în dicţionar şi i-am spus că nu ştiu când o să vă întoarceţi: 
"Stăpânul nu este aisi. După fie aisi." Ea s-a aşezat şi stă. De trei 
ore stă. lar eu aici stau. 

Erast Petrovici oftă, întredeschise uşa şi privi prin 
crăpătură. La masă, ţinându-şi mâinile pe genunchi, stătea o 
fată cu păr auriu, ce purta rochie de doliu, pălărie cu boruri mari 
şi voal negru. Avea gene lungi arcuite, nas subţire, uşor acvilin, 
faţă ovală şi armonioasă. Auzind scârţâitul uşii, necunoscuta 
ridică privirea şi Fandorin înmărmuri, într-atât erau de frumoşi 
ochii ei. 

Indepărtându-se instinctiv de uşă, asesorul colegial şuieră: 

— Parcă spuneai că nu e tânără. N-are mai mult de 
douăzeci şi cinci! 

— Femeile europene arată ca nişte babe, clătină din cap 
Masa. Stăpâne, dacă are douăzeci şi cinci de ani, e tânără? 

— Spuneai că nu e frumoasă! 


— Păi e urâţică, sărmana. Păr galben, nas mare, ochi 
spălăciţi, exact ca ai dumneavoastră, stăpâne. 

— Ei, ce să zic, şopti Erast Petrovici rănit în amorul propriu, 
nici tu nu eşti frumos la noi. 

Şi oftă adânc încă o dată, dar deja în alt sens, apoi intră în 
cameră. 

— Domnul Fandorin? întrebă fata ridicându-se brusc. 
Dumneavoastră conduceţi ancheta cu privire la moartea lui 
Mihail Dmitrievici Sobolev? Aşa mi-a spus Gukmasov. 

Erast Petrovici făcu o plecăciune şi privi cu băgare de 
seamă faţa necunoscutei. O îmbinare de voinţă şi fragilitate, de 
inteligenţă şi feminitate, rareori găseşti aceste lucruri în 
trăsăturile unei fete. Domnişoara îi amintea într-o oarecare 
măsură de Wanda, numai că liniile gurii nu aveau acele semne 
ale ironiei cinice şi ale asprimii. 

Vizitatoarea nocturnă se apropie de tânăr, îl privi în ochi şi, 
cu o voce tremurândă din cauza lacrimilor sau a furiei, îl întrebă: 

— Ştiţi oare că Mihail Dmitrievici a fost omorât? Fandorin se 
posomori. 

— Da, da, l-au omorât, ochii fetei sclipeau cu înfrigurare, 


din cauza servietei ăleia blestemate! 
CAPITOLUL ŞAPTE, 
în care toată lumea e îndurerată, iar Fandorin pierde timpul 


Duminică, dis-de-dimineaţă, pe cerul Moscovei, altfel liniştit 
şi aproape albicios de la soarele strălucitor, plutea un dangăt 
necontenit de clopote. Şi ziua era frumoasă, cupolele bombate 
şi aurii ale nenumăratelor catedrale luceau de îţi venea să 
mijeşti ochii, dar sufletul oraşului întins pe colinele nu prea 
înalte era posomorât şi rece. Trist şi plicticos sunau renumitele 
clopote, Moscova se ruga mâhnită pentru adormirea robului lui 
Dumnezeu Mihail. 

Cel care îşi dormea somnul de veci locuia la Petersburg, iar 
în străvechea capitală venea doar în vizită, însă Moscova îl 
iubea mai mult decât Piterul cel rece şi trufaş. Il iubea cu uitare 
de sine, ca o femeie, fără să se gândească prea mult la meritele 
idolului său. Era de ajuns că arăta bine şi era slăvit prin victoriile 
sale, dar şi mai mult îl iubeau pe Sobolev locuitorii Moscovei 
pentru că simțeau în el un rus adevărat, care n-are apucături 
străine, echivocuri şi îngâmfări. De aceea, litografiile cu 
Generalul Alb cu barba lăbărţată şi sabia ascuţită scoasă din 


teacă aproape în fiecare casă din Moscova, şi la micii cinovnici, 
şi la marii negustori, şi la micii burghezi. 

O asemenea tristeţe nu fusese în oraş nici în luna martie a 
anului trecut, când se slujise parastasul pentru ţarul Alexandru 
Eliberatorul, asasinat mişeleşte, în amintirea căruia oamenii 
purtaseră doliu un an de zile: nu se mai găteau, nu organizau 
petreceri, nu-şi făceau coafuri elegante şi nu se mai jucau 
comedii. 

Cu mult înainte, când prin tot centrul defilase procesiunea 
funerară ce se îndrepta spre Porţile Roşii, unde la Catedrala 
Sfinţilor Trei lerarhi trebuia să se ţină slujba, trotuarele, 
ferestrele, balcoanele şi chiar acoperişurile din pasajul 
Teatralnii, Lubianka şi Miasniţkaia erau înţesate de spectatori. 
Copiii îşi găsiseră loc prin copaci, iar cei mai curajoşi se 
căţăraseră pe burlanele caselor. Pe ambele părţi ale drumului 
pe care urma să fie dus catafalcul se aliniaseră ostaşii 
garnizoanei şi elevii Colegiului de cadeți şi ai Colegiului 
Aleksandrovsk. La gara Riazan aştepta deja trenul de doliu cu 
cincisprezece vagoane, împodobite cu steaguri, cruci ale 
Sfântului Gheorghe şi frunze de stejar. Dacă Petersburgul nu 
vrea să îşi ia rămas-bun de la erou, lui i se va închina mămuca 
Rusie, a cărei inimă se află între Moscova şi Riazan, unde, în 
satul Spasski din regiunea Ranenburg, Generalului Alb îi era 
sortit să-şi găsească odihna veşnică. 

Procesiunea se întindea pe o verstă: numai pernuţe cu 
ordinele şi medaliile celui decedat erau vreo douăzeci. Steaua 
Sfântului Gheorghe de gradul întâi era purtată de comandantul 
districtului militar Petersburg, generalul de infanterie Ganeţki. 
Dar coroane, câte coroane! Una uriaşă, de la negustorii de la 
Ohotnii Riad, şi altele de la clubul Englez, de la consiliul micilor 
burghezi din Moscova, de la cavalerii Ordinului Sfântului 
Gheorghe. Nici nu puteai să le enumeri pe toate. In faţa 
catafalcului - un afet acoperit cu catifea de culoarea zmeurei, cu 
baldachin aurit - mergeau crainicii ce ţineau torţe aplecate în 
jos. După ei veneau organizatorii  procesiunii: general- 
guvernatorul şi ministrul de război. În spatele sicriului mergea 
singur, călare pe o iapă arăbească, fratele şi reprezentantul 
ţarului, marele cneaz Kiril Aleksandrovici. În urma lui, aghiotanţii 
îl duceau de căpăstru, sub o pătură de doliu, pe Baiazet, 
renumitul armăsar de rasă alhatechină de un alb imaculat al lui 


Sobolev. În spate mărşăluia cu pas încet garda de onoare, erau 
duse coroanele mai modeste şi păşeau, cu capetele dezgolite, 
oaspeţi importanţi - înalţi demnitari, generali, consilieri ai 
Dumei, persoane influente. Era o privelişte măreață, 
incomparabilă. 

Soarele de iunie, ruşinându-se parcă de strălucirea sa 
inoportună, se ascunse în spatele norilor. Ziua deveni mai 
sumbră şi, când procesiunea ajunse la Porţile Roşii, lângă care 
suspina şi îşi făcea cruce o mulţime de o sută de mii de oameni, 
începu să bureze mărunt, plângăcios. Natura era acum în 
armonie cu starea de spirit a societăţii. 

Fandorin se strecura prin mulţime încercând să-l găsească 
pe şeful poliţiei. Pe la ora opt, cu noaptea în cap, se înfăţişase 
acasă la general, pe bulevardul Tverskoi, dar, încă la intrare, 
aflase că Excelenţa Sa plecase deja la Dusseau. O zi deosebită, 
responsabilităţi, nu glumă. Şi toate cădeau pe capul lui Evgheni 
Osipovici. 

După aceea, ghinioanele s-au ţinut lanţ. La intrarea în 
hotelul Dusseau, un căpitan de poliţie îi spuse lui Erast Petrovici 
că generalul plecase cu câteva clipe mai devreme spre 
direcţiune. Acolo, pe Malaia Nikiţkaia, nu era nici măcar 
Karacenţev - se dusese de urgenţă să facă ordine în faţa 
catedralei, unde mulţimea mai că se călca în picioare. 

Doar general-guvernatorul putea rezolva problema vitală şi 
de neamânat. Acesta nici nu trebuia căutat - era la vedere, 
putea fi admirat din toate unghiurile: ţanţoş în ţinuta sa de 
cavalerist, mergea, pe un mânz cenuşiu rotat, în fruntea 
procesiunii. Dar cum să ajungi la el? 

În biserica Sfinţilor Trei lerarhi, în care Fandorin reuşise să 
pătrundă numai datorită secretarului cneazului, de care se 
ciocnise întâmplător, lucrurile nu mergeau mai bine. Folosind 
ştiinţa "celor care se furişează", Erast Petrovici se strecură până 
când ajunse aproape lângă sicriu, dar mai departe dădu de un 
zid de spinări peste care nu mai reuşi să treacă. Vladimir 
Andreevici stătea solemn, dat cu pomadă, cu o lacrimă 
bătrânească în colţul ochiului, alături de cneaz şi de ducele de 
Lichtenburg. Să discuţi cu el în acest moment era imposibil, şi 
chiar dacă ar fi fost posibil, existau puţine şanse ca el să-şi dea 
seama de urgenţa lucrurilor. 


Aproape plângând de neputinţă,  Fandorin ascultă 
cuvântarea impresionantă a preafericitului Ambrosie, care 
vorbea despre cât de nebănuite sunt căile Domnului. Un cadet 
palid de emoție declamă cu voce răsunătoare un lung epitaf în 
versuri, care se încheia aşa: 

Oare nu de el vrăjmaşul 

Se temea ca de urgie? 

Chiar de s-a făcut cenuşă, 

Slava lui e veşnic vie! 

Toţi cei din jur au lăcrimat, apoi şi-au scos batistele. 
Ceremonia se desfăşura cum se cuvine în asemenea momente 
solemne, fără grabă. 

lar timpul se scurgea nemilos. 

kk 


În noaptea trecută, Fandorin află circumstanţe noi care 
schimbară cu desăvârşire tabloul deja reconstituit. Musafira care 
îl vizitase noaptea şi pe care sluga lui japoneză o catalogase din 
ignoranță drept bătrână şi urâtă, şi care stăpânului i se păruse 
minunată şi îi stârnise curiozitatea, se dovedi a fi Ekaterina 
Aleksandrovna Golovina, profesoară la gimnaziul de fete din 
Minsk. În pofida constituţiei sale firave şi a sentimentelor care îi 
dădeau pe dinafară, Ecaterina Aleksandrovna se exprima cu o 
francheţe şi o hotărâre improprii unei profesoare de gimnaziu: 
poate firea îi era aşa sau durerea îşi pusese amprenta. 

— Domnule Fandorin, începu ea, pronunţând intenţionat 
foarte clar fiecare silabă, trebuie să vă explic din capul locului ce 
fel de relaţii mă legau pe mine cu... cu... decedatul. Acest 
cuvânt nu îi venea cu nici un chip pe limbă. Pe fruntea ei înaltă 
şi curată apăru o umbră de durere, dar glasul îi rămase 
neschimbat. 

E o spartană, îşi spuse Erast Petrovici. O adevărată 
spartană. 

— Altfel, nu veţi putea înţelege de ce eu cunosc lucruri pe 
care nu le mai cunoaşte nimeni, nici cei mai apropiaţi consilieri 
ai lui Mihail Dmitrievici. Eu şi Michel ne-am iubit. Doamna 
Golovina îl privi iscoditor pe Fandorin şi, pesemne nefiind 
satisfăcută de expresia sa atentă şi amabilă, socoti de cuviinţă 
să accentueze: Am fost iubita lui. 

Ecaterina Aleksandrovna îşi strânse la piept pumnii şi în 
acel moment lui Fandorin i se păru iarăşi că seamănă foarte 


mult cu Wanda. Când cea din urmă vorbea despre dragostea 
liberă, avea aceeaşi expresie provocatoare şi aceeaşi 
predispoziţie de a jigni. Asesorul colegial o privea la fel, cu 
amabilitate şi fără să o condamne câtuşi de puţin. Ea oftă şi îi 
explică încă o dată, de parcă vorbea cu un idiot: 

— Eram ca soţ şi soţie, înţelegeţi? De aceea era mai sincer 
cu mine decât cu alţii. 

— Am înţeles asta, doamnă, c-continuaţi, deschise în sfârşit 
gura şi Erast Petrovici. 

— Dar probabil ştiţi că Michel era căsătorit, socoti totuşi de 
cuviinţă să spună Ekaterina Aleksandrovna, arătând cu toată 
făptura că doreşte să elimine orice reticenţă şi că nu se jenează 
deloc de statutul său. 

— Ştiu, cu cneaghina Titova. Dar Mihail Dmitrievici s-a 
despărţit de ea de mult. Cneaghina nici la înmormântare n-a v- 
venit. Povestiţi-mi despre servietă. 

— Da, da, se fâstâci Golovina, dar aş dori să povestesc într- 
o anumită ordine. Pentru că trebuie să explic mai întâi... Cu o 
lună în urmă, eu şi Michel ne-am certat, izbucni ea, ne-am 
despărţit şi nu l-am mai văzut de atunci. El a plecat la manevre, 
apoi s-a întors pentru o singură zi la Minsk şi imediat... 

— Îmi sunt cunoscute traseele lui Mihail Dmitrievici din 
ultima lună. 

Fandorin întorsese cu amabilitate, dar ferm discuţia spre ce 
era mai important. Femeia făcu o scurtă pauză, apoi spuse 
răspicat: 

— Domnule, ştiţi oare că, în mai, Michel a transformat în 
bani lichizi toate acţiunile şi hârtiile sale de valoare, şi-a ridicat 
banii din conturi, şi-a ipotecat moşia de la Riazan şi a luat un 
împrumut de la bancă? 

— De ce? se interesă posomorât Erast Petrovici. Ecaterina 
Aleksandrovna îşi plecă privirea. 

— Nu ştiu. Avea de făcut ceva foarte important, un secret 
pe care n-a dorit să-l dezvăluie. Eu mă supăram, ne certam... n- 
am împărtăşit niciodată viziunile lui politice. Rusia pentru ruşi, 
unificarea slavilor, propria cale diferită de cea europeană şi alte 
sălbăticii. Ultima noastră ceartă, cea definitivă, a fost legată de 
aceste subiecte. Dar au fost şi altele... Simţeam că am încetat 
să mai joc rolul principal în viaţa lui. Apăruse ceva mult mai 
important decât mine... Profesoara roşi. Dar poate nu atât ceva, 


cât cineva... Mă rog, esenţial este altceva. Golovina îşi cobori 
vocea. Toţi banii erau într-o servietă pe care Michel o 
cumpărase de la Paris, în timpul călătoriei din februarie. O 
servietă maro, de piele, cu două lacăte mici din argint, care se 
încuiau cu nişte cheiţe. Fandorin miji ochii, încercând să-şi 
amintească dacă se găsise o asemenea servietă printre lucrurile 
decedatului, atunci când percheziţionaseră apartamentul 47. Cu 
siguranţă, nu era. 

— Imi spunea că banii îi vor trebui pentru o călătorie la 
Moscova sau Petersburg, continuă profesoara. Călătoria trebuia 
să aibă loc la sfârşitul lui iunie, imediat după încheierea 
manevrelor. N-aţi găsit servieta printre lucrurile lui, nu? 

Erast Petrovici clătină din cap. 

— Şi Gukmasov spune că servieta a dispărut. Michel n-o 
lăsa niciodată din mâini, iar în apartamentul de la hotel o încuia 
într-un seif. Gukmasov a văzut asta. Dar mai târziu... Deja 
după... când Prohor Ahrameevici a deschis seiful, acolo erau 
doar nişte hârtii, servieta lipsea. Gukmasov n-a dat prea mare 
importanţă acestui fapt, pentru că era foarte afectat, dar nici nu 
ştia ce sumă se afla în servietă. 

— C-ce sumă, totuşi? întrebă Fandorin. 

— Din câte ştiu, mai mult de un milion de ruble, spuse încet 
Ecaterina Aleksandrovna. 

Erast Petrovici şuieră uluit, grosolănie pentru care îşi ceru 
imediat scuze. Cu siguranţă, toate aceste noutăţi nu-i plăceau 
deloc. O activitate secretă? Ce mare activitate secretă poate 
avea un general-aghiotant, ofiţer de infanterie şi comandant al 
unui corp de armată? Şi ce era cu hârtiile care se dovedise că au 
existat totuşi în seif? Când Fandorin, în prezenţa şefului poliţiei, 
se uitase în seif, acesta era cu desăvârşire gol. De ce hotărâse 
Gukmasov să ascundă hârtiile, pentru ca acestea să nu 
nimerească pe mâna anchetatorilor? Astea doar nu sunt nişte 
glume. Şi, mai important, era vorba de o sumă enormă, pur şi 
simplu incredibilă! De ce i-or fi trebuit lui Sobolev atâţia bani? 
lar întrebarea e: unde au dispărut? 

Privind la faţa îngrijorată a asesorului colegial, Ecaterina 
Aleksandrovna începu să vorbească repede, cu patimă: 

— El a fost ucis, ştiu asta. Pentru milionul ăla nenorocit. Mai 
apoi i-au înscenat o moarte chipurile naturală. Michel era 


puternic, un adevărat taur, inima lui ar fi făcut faţă şi la o sută 
de lupte şi emoţii puternice. El era creat pentru astfel de emoţii! 

— Da, încuviinţă compătimitor Erast Petrovici, toţi spun 
asta. 

— De aceea nici nu am insistat să ne căsătorim, continuă 
fără să îl asculte Golovina, cu faţa rumenă din cauza trăirilor 
tumultuoase, simţeam că nu am dreptul, că el are altă misiune, 
că nici nu poate fi doar al unei singure femei, iar de resturi de la 
mesele altora eu nu am nevoie... Doamne, despre ce vorbesc! 
Mă scuzati... Îşi acoperi ochii cu mâinile şi, în continuare, vorbi 
mai rar, cu efort. Când a venit ieri telegrama de la Gukmasov, 
am alergat imediat la gară. Nici atunci nu credeam că l-a lăsat 
inima, iar când am mai aflat şi despre dispariţia servietei... A 
fost omorât, fără îndoială. Îl apucă deodată de mână pe 
Fandorin şi acesta se miră câtă putere aveau acele degete 
subţiri. Găsiţi-l pe ucigaş! Prohor Ahrameevici zice că sunteţi un 
geniu, că le puteţi rezolva pe toate. Rezolvaţi-o şi pe asta. 
Michel nu putea să moară de inimă. Nu l-aţi cunoscut aşa cum l- 
am cunoscut eu! Şi aici ea izbucni în sfârşit în hohote, 
ascunzându-şi ca un copil faţa în pieptul asesorului colegial. 
Cuprinzând-o neîndemânatic de umeri, Erast Petrovici îşi aminti 
cum, cu puţin timp în urmă, în cu totul alte circumstanţe, o 
cuprindea pe Wanda, aceiaşi umeri firavi şi fără apărare, acelaşi 
miros al părului. Era clar de ce Sobolev făcuse o pasiune pentru 
cântăreaţă: ea nu putea să nu-i amintească generalului de iubita 
sa de la Minsk. 

— Bineînţeles că nu l-am cunoscut atât de bine ca 
dumneavoastră, spuse cu blândeţe Fandorin, dar l-am cunoscut 
destul pentru a pune la îndoială circumstanţele morţii lui. 
Oamenii de felul lui nu mor aşa. 

Erast Petrovici o aşeză pe tânăra care plângea în hohote în 
fotoliu, iar el traversă camera şi, dintr-odată, bătu din palme de 
opt ori la rând. 

Ecaterina Aleksandrovna tresări şi se uită speriată la el, cu 
ochii strălucind de lacrimi. 

— Nu mă băgaţi în seamă, se grăbi Fandorin să o 
liniştească. Este un exerciţiu oriental pentru c-concentrare. Mă 
ajută să înlătur gândurile secundare şi să mă concentrez asupra 
celor importante. Să mergem. 


El ieşi cu hotărâre în coridor, iar Golovina se repezi năucită 
şi surprinsă în urma lui. Erast Petrovici îi aruncă în treacăt lui 
Masa, care îl aştepta lângă uşă: 

— la sacul de voiaj cu instrumente şi vino după mine. 

O jumătate de minut mai târziu, când Fandorin şi 
însoţitoarea lui coborau scara, japonezul sufla deja în ceafa 
stăpânului său. În mână, acesta ţinea un sac de voiaj, în care 
erau păstrate toate instrumentele necesare desfăşurării unei 
anchete, o mulţime de obiecte utile şi chiar indispensabile unui 
detectiv. 

Ajuns în vestibul, Erast Petrovici chemă paznicul de noapte 
şi îi porunci să deschidă numărul 47. 

— Nu e posibil, acesta desfăcu cu neputinţă mâinile. Domnii 
poliţişti au sigilat uşa, iar cheile le-au luat, spuse el cu voce 
scăzută. Acolo e decedatul, fie-i ţărâna uşoară. Va fi luat când se 
va lumina de ziuă, că dimineaţa e înmormântarea. 

— Sigiliu? Bine că n-au pus şi gardă de onoare, mormăi 
Fandorin. Ce prostie ar mai fi fost, gardă de onoare în dormitor. 
Lasă, o să deschid şi singur. Vino cu mine, să aprinzi lumânările. 

Intrând în coridorul aripii "ocupate" de Sobolev, asesorul 
colegial smulse cu o mână hotărâtă sigiliul, scoase din sacul de 
voiaj un mănunchi de şperacle, iar după un minut era deja în 
apartament. 

Paznicul aruncă o privire temătoare spre dormitor, îşi făcu 
semnul crucii şi aprinse lumânările. Ecaterina Aleksandrovna se 
uită şi ea la dreptunghiul alb, în spatele căruia zăcea corpul încă 
neîmbălsămat. Privirea ei încremeni de parcă i se făcuse o vrajă, 
buzele i se mişcară mut, dar Fandorin n-avea timp acum pentru 
profesoară şi sentimentele ei. Erast Petrovici lucra. Celui de al 
doilea sigiliu îi veni de hac aşa cum îi venise şi primului, dar de 
şperaclu nu avu nevoie, pentru că dormitorul nu era încuiat. 

— De ce stai? îl dojeni Fandorin nerăbdător pe servitor. Adu 
lumânările. 

Şi intră în împărăţia morţii. 

— Doamnă, strigă Erast Petrovici cu faţa spre salon, v-aş 
ruga să nu intraţi aici. O să mă încurcaţi. Şi, în japoneză, către 
Masa: Repede, un felinar! 

Înarmându-se cu un felinar electric englezesc, se duse 
imediat la seif. Lumină gaura cheii şi strigă peste umăr: 


— Lupa numărul patru. Aşa, aşa. Mulţi au ţinut de uşiţa 
asta, ia te uită câte amprente. 

Cu doi ani în urmă, în Japonia, Erast Petrovici cercetase şi 
rezolvase cu succes, cu ajutorul profesorului Garding, cazul unui 
dublu asasinat, folosind metoda amprentelor. Noua metodă 
stârnise adevărate furori. 

— A, ce păcat, sunt nişte amprente atât de clare. Şi chiar 
lângă gaura cheii. la să vedem ce avem înăuntru? Lupa numărul 
şase. 

Sub lupă se vedeau zgârieturi proaspete, aşadar seiful nu 
fusese deschis cu cheia, ci cu şperaclul. Şi, încă mai straniu, în 
gaura cheii rămăseseră urmele unei substanţe albicioase. 
Fandorin luă o pensetă miniaturală şi cercetă substanţa. Părea a 
fi ceară. Curios. 

— El stătea acolo? se auzi o voce subţire, încordată. 

Erast Petrovici se întoarse nemulţumit. În pragul uşii stătea 
Ecaterina Aleksandrovna, care se ţinea de coate. Femeia nu se 
uita la sicriu, se străduia chiar să îl evite: privea spre fotoliul în 
care se spunea că ar fi murit Sobolev. Chiar n-are de ce să afle 
unde a murit, îşi spuse Fandorin. 

— V-am rugat doar să nu intraţi aici! strigă el profesoarei 
pe un ton sever, pentru că, în asemenea cazuri, severitatea 
acţionează mai bine decât compătimirea. Era bine ca iubita 
generalului să-şi amintească de ce au intrat ei aici în toiul nopţii, 
să-şi amintească şi să nu-şi piardă cumpătul. 

Golovina se întoarse cu spatele şi intră în salon. 

— Luaţi loc! spuse tare Fandorin. Toate astea ar putea să 
dureze. 

Percheziţia minuțioasă a apartamentului a durat mai mult 
de două ore. Paznicul nu se mai temea de sicriu. Işi făcu loc într- 
un colţ, se linişti şi începu să picotească. Masa umbla ca o 
umbră în urma stăpânului său, miorlăind o melodie şi, din când 
în când, îi întindea instrumentele necesare. Ecaterina 
Aleksandrovna nu se mai arătă în dormitor. Fandorin se uită o 
dată şi o văzu cum stă la masă, cu capul lăsat pe braţele 
încrucişate. Parcă simțind privirea lui, se ridică brusc, îl săgetă 
cu privirea, dar nu îl întrebă nimic. 

Abia spre dimineaţă, când felinarul devenise inutil, 
Fandorin găsi o verigă. Pe pervazul geamului din stânga observă 
o amprentă abia vizibilă de talpă îngustă, parcă de femeie, dar 


botina care o lăsase era fără îndoială a unui bărbat. Cu ajutorul 
lupei, reuşi chiar să observe un desen abia perceptibil format 
din crud şi steluțe. Erast Petrovici ridică capul. Gemuleţul era 
deschis. Dacă n-ar fi fost urma, nici n-ar fi dat prea mare 
importanţă acestui fapt, pentru că gemuleţul era prea îngust. 

— Ei, stimabile, ia trezeşte-te, îl chemă el pe uşierul 
adormit, s-a făcut curăţenie în acest apartament? 

— Nu, să trăiţi, răspunse omul frecându-se la ochi. Ce fel de 
curăţenie? Vedeţi şi singur, clătină el din cap în direcţia sicriului. 

— Dar geamurile le-aţi deschis? 

— Nu ştiu, dar nu-mi vine să cred. Acolo unde stă un mort, 
geamurile nu se deschid. 

Erast Petrovici cercetă şi celelalte două ferestre, dar nu 
observă nimic demn de luat în seamă. La patru şi jumătate, fu 
nevoit să încheie percheziţia. 

Apăruse grimeur-ul cu ajutoarele sale pentru a-l pregăti pe 
Ahile de ultimul drum. 

Asesorul colegial îl lăsă pe uşier să plece şi îşi luă rămas- 
bun de le Ecaterina Aleksandrovna, căreia nu-i mai spuse nimic. 
Ea îi strânse cu putere mâna, îl privi iscoditor în ochi şi reuşi 
astfel să vorbească fără cuvinte. Am spus deja, o adevărată 
spartană. 

Erast Petrovici ardea de nerăbdare să rămână singur pentru 
a analiza rezultatele percheziţiei şi pentru a întocmi un plan de 
acţiune. Cu toate că avusese o noapte albă, nu îi era deloc somn 
şi nu se simţea câtuşi de puţin obosit. Întorcându-se în camera 
sa, începu să analizeze situaţia. 

Cu toate că nu ieşiseră prea multe la suprafaţă în urma 
percheziţionării apartamentului 47, tabloul se înfăţişa destul de 
clar. 

La drept vorbind, la început, versiunea cum că eroul 
naţional ar fi fost omorât din cauza banilor nu i se păruse lui 
Erast Petrovici plauzibilă, ci mai degrabă primitivă. Totuşi, 
cineva a intrat prin ferestruică în noaptea aceea, a deschis seiful 
şi a furat servieta. lar politica nu are vreun amestec aici. Hoţul 
nu luase documentele păstrate în lădiţa ignifugă, cu toate că 
hârtiile acelea erau atât de importante, încât Gukmasov 
socotise de cuviinţă să le ia de acolo înaintea venirii 
autorităţilor. Reiese că hoţul era interesat doar de servietă? 


Ce e de reţinut: hoţul ştia că Sobolev nu se va afla în 
noaptea aceea în apartament şi că nu va veni pe neaşteptate, 
pentru că seiful fusese deschis cu migală, fără grabă. E curios că 
seiful furat nu a fost lăsat vraişte, ci închis cu grijă, acţiune 
pentru care este necesară o şi mai mare abilitate şi mai mult 
timp decât pentru deschiderea lui. De ce a fost nevoie să rişte în 
plus dacă lipsa servietei avea să fie oricum descoperită de 
proprietar? Şi de ce să intre pe ferestruică, dacă poţi intra direct 
pe fereastră? 

Concluzii... 

Fandorin se ridică şi începu să umble prin cameră. 

Hoţul ştia că Sobolev nu se va mai întoarce. In orice caz, că 
nu se va mai întoarce viu. Asta-i unu. 

Ştia şi că, în afară de general, nimeni n-ar fi observat lipsa 
servietei, pentru că despre milion ştia doar Sobolev. Asta-i doi. 

Toate acestea presupun un nivel fantastic de documentare 
a celui care a furat. Asta-i trei. 

Şi, bineînţeles, patru: hoţul trebuie căutat. Măcar şi pentru 
simplul fapt că el, posibil, nu e doar hoţ, ci şi criminal. Milionul e 
un stimulent serios. 

Uşor de zis: trebuie găsit. Dar cum? 

Erast Petrovici se aşeză la masă şi trase mai aproape un 
top de hârtie de scris. 

— Pana şi călimara? sări Masa, care până în acel moment 
stătuse nemişcat lângă perete şi chiar sforăise, mai încet ca de 
obicei, pentru a nu-şi împiedica stăpânul să atingă sensul 
Măreţei Spirale, de care depind toate cauzele şi urmările, atât 
cele mari, cât şi cele minuscule. 

Fandorin dădu din cap, continuând să gândească. 

Timpul e scump. Cineva s-a îmbogăţit aseară cu un milion. 
Pesemne că hoţul şi prada lui sunt deja departe. Dar, dacă e 
inteligent - iar după toate semnele se vede că e -, acest hoţ nu 
face mişcări nechibzuite şi s-a dat la fund. 

Cine oare îi cunoaşte pe hoţii profesionişti? Excelenţa sa 
Evgheni Osipovici. Să-i fac o vizită? Dar el doarme, prinde puteri 
înaintea unei zile dificile. Şi nici nu păstrează cartoteca 
criminalilor acasă. lar la poliţie nu e nimeni aşa devreme. Să 
aştept până îşi încep serviciul? 


Of, dar oare au o cartotecă? Înainte, pe când lucra Fandorin 
la Criminalistică, nu erau atâtea subtilităţi. Nu, n-are rost să 
aştepte până dimineaţă. 

Intre timp, Masa fărâmiţase într-un castronaş un beţişor de 
tuş, picurase apă, înmuie pensula şi i-o întinse cu respect lui 
Fandorin, iar el se aşeză în spate, pentru a nu-şi sustrage 
stăpânul de la exerciţiul de caligrafie. 

Erast Petrovici ridică încetişor pensula, aşteptă o clipă şi 
scrise cu mare grijă "răbdare", străduindu-se să se gândească 
doar la un singur lucru: semnul să iasă perfect. Dar ieşi naiba 
ştie ce: linii nefireşti, elemente fără nici o armonie, plus o pată 
de cerneală într-o parte. Foaia boţită zbură pe podea. După ea 
urmară a doua, a treia, a patra. Periuţa se mişca mai repede, cu 
o tot mai mare încredere. La a optsprezecea încercare, 
ideograma ieşi impecabil. 

— Uite, păstreaz-o. Fandorin îi dădu lui Masa capodopera 
sa. 

Acela o admiră, plescăi încuviinţător şi puse foaia într-o 
mapă specială din hârtie de orez. 

Acum Erast Petrovici ştia ce trebuie să facă. Dar faptul că 
găsise o soluţie simplă şi justă, îi uşură sufletul. Soluţiile bune 
sunt întotdeauna simple. S-a spus doar: un bărbat virtuos nu se 
va apuca de un lucru necunoscut până când nu va primi 
înţelepciune de la un învăţător. 

— Pregăteşte-te, Masa, spuse Fandorin, mergem în vizită la 
bătrânul învăţător. 

Ksaferi Feofilaktovici Gruşin, fostul şef al Departamentului 
de Criminalistică, iată cine era mai preţios decât orice cartotecă. 
Sub îndrumarea lui paternă îşi începuse tânărul Erast Petrovici 
cariera de agent secret. Nu le-a fost dat să lucreze prea mult 
împreună, dar Fandorin învățase multe de la el. E bătrân Gruşin 
şi e de mult în rezervă, dar cunoaşte toate cuiburile tâlharilor 
din Moscova, le-a bătut în timpul slujbei în lung şi în lat. Se 
întâmplase că Fandorin, tinerelul de numai douăzeci de ani, să 
meargă împreună cu el prin Hitrovka ori, să zicem, prin 
Graciovka cea plină de tâlhari şi să se minuneze. Lume de pe 
lume se apropia de Gruşin: mutre de bandiți, rufoşi, filfizoni daţi 
cu pomadă şi cu privirea alunecoasă, şi toţi îşi scoteau pălăriile, 
se închinau, îl salutau. Cu unul Ksaferi Feofilaktovici şuşotea, 
altuia îi dădea fără răutate o palmă peste ureche, iar altuia îi 


strângea mâna. Şi tot acolo, dându-se puţin într-o parte, îi 
explica curierului neexperimentat: "Asta e Tişca Molâul, hoţ de 
trenuri, îşi duce veacul în gări, smulge din fugă valizele din 
vagoane. lar ăsta e Gulia, muncitor de schimb de prima clasă". 
"Muncitor de schimb?" întreba timid Erast Petrovici, uitându-se 
la cel care părea a fi un domn cumsecade, fiindcă purta cilindru 
şi baston. "Da, vinde aur pe sub mână. Schimbă foarte abil un 
inel adevărat pe o făcătură. Arată unul de aur, iar când să-l 
vândă, îl schimbă cu un fleac de cupru aurit. Respectabilă 
meserie, cere o mare dexteritate." Se oprea Gruşin lângă nişte 
"jucători" dintre cei care îi amăgeau pe prostălăi "la trei 
degetare" şi-i arăta: "Vezi, tinere, cum Stiopka a pus biluţa de 
pâine sub degetar? Nu crede ochilor, biluţa e lipită de unghia lui, 
ea nu va rămâne nici o clipă sub degetar." "Şi de ce nu îi 
arestăm pe şarlatani?" exclama impresionat Fandorin, iar Gruşin 
doar zâmbea: "Toţi trebuie să trăiască, hulubaşule. Eu doar una 
le cer - să ştie de ruşine şi să nu dezbrace pe nimeni până la 
piele". 

Şeful poliţiei se bucura de o mare autoritate în lumea 
hotilor din Moscova şi pe bună dreptate, pentru că le permitea 
tuturor să câştige o bucăţică de pâine şi, mai ales, pentru că nu 
se căpătuia pe seama lor. Ksaferi Feofilaktovici nu aduna biruri, 
nu era ca alţii din poliţie şi de aceea nu îşi clădise palate, iar 
după ce ieşi la pensie, se retrăsese într-o căsuţă modestă, cu 
grădină, undeva lângă Moscova. În timp ce slujea în îndepărtata 
Japonie, în serviciul diplomatic, Erast Petrovici primea din când 
în când veşti de la fostul său şef. lar când fu transferat la 
Moscova, se gândi să-l viziteze, dar după ce avea să se 
stabilească cât de cât. Dar uite că trebuie să îl viziteze chiar 
acum. 

În timp ce birja trecea cu zgomot pe podul Moskvoretk, 
inundat de primele raze ale soarelui, Masa întrebă îngrijorat: 

— Stăpâne, dar Gulusin sensei e un simplu sensei sau e 
onsi? Şi îşi explică îndoielile clătinând acuzator din cap: E prea 
dimineaţă pentru a-i face o vizită unui sensei, iar pentru a-i face 
o vizită unui onsi, cu atât mai mult. 

Sensei e simplu învăţător, iar onsi e ceva mai mult decât un 
învăţător, pentru el nutreşti o recunoştinţă sinceră şi profundă. 

— Cred că e onsi. Erast Petrovici se uită la linia roşie a 
răsăritului, întinsă pe jumătate de cer, şi recunoscu fără 


fasoane: E cam devreme, desigur, dar Gruşin probabil că are 
insomnie. 

Într-adevăr, Ksaferi Feofilaktovici nu dormea. Stătea la 
geamul căsuţei sale, într-un labirint de străduţe, pe Ordînka, şi 
cugeta la particularităţile stranii ale somnului. Faptul că la 
bătrâneţe omul doarme mai puţin decât în tinereţe e, pe de-o 
parte, logic şi drept. De ce să pierzi timpul aiurea dacă, foarte 
curând, te vei sătura oricum de somn? Pe de altă parte, când 
eşti tânăr, parcă ai nevoie de mai mult timp. Altădată se 
întâmpla să alerge de dimineaţă până noaptea târziu, de cădea 
din picioare, încă o oră, două şi toate treburile ar fi fost puse la 
punct, iar 8 ore trebuiau totuşi jertfite pentru somn. Uneori îi era 
şi milă să piardă timpul preţios, dar nu putea face nimic, natura 
îşi cerea drepturile. Acum însă, dacă dormi o oră, două în 
grădiniţa din faţa casei, după aceea nu mai poţi închide un ochi 
toată noaptea şi nici nu ai cu ce să te ocupi. S-au schimbat 
timpurile, s-au schimbat şi regulile. Căluţul bătrân fusese lăsat 
să-şi ducă zilele în grajdul călduţ. Desigur că e păcat să se 
plângă. Soţia, fie-i ţărâna uşoară, s-a dus de trei ani. Unica lui 
fiică, Saşenka, s-a măritat cu un miciman, un fluieră-vânt, şi a 
plecat cu el tocmai la capătul lumii, la Vladivostok. E adevărat 
că bucătăreasa Nastasia şi spală, şi găteşte, dar vrei totuşi să 
mai ai cu cine schimba o vorbă. Ce să vorbeşti cu o proastă? 
Despre preţul gazului şi seminţelor? 

Dar Gruşin încă mai putea fi de folos, ei, încă mai putea. 
Nici forţele nu l-au lăsat încă, nici mintea, slavă Domului, nu i-a 
ruginit. O să calci şi tu greşit, domnule şef al poliţiei. Ai prins 
mulţi răufăcători prin metodele dumitale prosteşti? In Moscova a 
devenit primejdios să te plimbi, portofelul îţi poate fi şterpelit în 
doi timpi şi trei mişcări, iar noaptea te poţi lesne pomeni şi cu 
un glonţ în cap. 

După o ceartă imaginară cu fosta conducere, pe Ksaferi 
Feofilaktovici îl apuca de obicei plictiseala. 

Şeful trecut în rezervă era foarte sincer cu sine însuşi: 
poliţia se descurca de bine de rău şi fără el, însă îl apăsa o mare 
tristeţe. Eh, pe timpuri, când ieşeai de dimineaţă la vreo 
anchetă, înăuntrul tău totul suna, de parcă cineva strânsese 
acolo nişte arcuri până la refuz. Capul, după cafea şi prima pipă, 
îi era limpede, iar mintea alcătuia fără greş planul de acţiune. 
Reiese că aceea a fost fericirea, a fost viaţa adevărată. Doamne, 


n-am trăit puţin, dar aş mai vrea, oftă Gruşin, uitându-se cu 
dezaprobare la soarele ce ieşea de după acoperişuri. II aştepta 
iar o zi lungă şi pustie. 

Şi Dumnezeu parcă îl auzi. Îşi miji Ksaferi Feofilaktovici 
ochii ce sufereau de prezbitism spre strada nepietruită şi i se 
păru că vede o trăsură ce venea, într-un nor de praf, dinspre 
Piatniţkaia. În trăsură erau doi inşi: unul cu cravată, iar celălalt 
scund, îmbrăcat în ceva verde. Cine vine oare atât de 
dimineaţă? 

După îmbrăţişările, sărutările şi întrebările obligatorii, la 
care Gruşin răspundea foarte pe larg, iar Fandorin extrem de 
concis, trecură la treabă. Erast Petrovici nu intră în amănuntele 
istoriei, cu atât mai mult nu suflă o vorbă despre Sobolev, ci 
prezentă numai circumstanţele problemei. 

Într-un hotel oarecare a fost prădat un seif. Hoţul a operat 
în felul următor: lacătul a fost deschis fără prea mare grijă şi, 
judecând după zgârieturi, tâlharul se chinuise destul de mult. O 
particularitate: în gaura cheii au rămas urme de ceară. 
infractorul are o constituţie firavă, pentru că a reuşit să se 
strecoare printr-o ferestruică de şapte țoli pe paisprezece. Era 
încălţat în cizme sau pantofi bărbăteşti cu desen în formă de 
cruciuliţe şi steluțe pe talpă. Talpa are lungimea de aproximativ 
nouă țoli şi lăţimea ceva mai mică de trei... Fandorin nu reuşi să 
termine enumerarea datelor problemei pentru că fu întrerupt de 
Ksaferi Feofilaktovici: 

— Cizme. 

Asesorul colegial se uită speriat la japonezul care picotea 
într-un colţ. Oare n-au venit degeaba, nu şi-o fi ieşit din minţi 
bătrânul? 

— C-ce? 

— Cizme, repetă Ksaferi Feofilaktovici, nu pantofi. Cizme de 
box, care lucesc ca oglinda. Nu poartă altceva. _ 

Fandorin simţi că îi îngheaţă măruntaiele. Intrebă încet, de 
parcă se temea să nu-l sperie: 

— Oare într-adevăr e cunoscut individul? 

— E foarte cunoscut. Gruşin zâmbi satisfăcut cu toată faţa 
brăzdată de riduri, care parcă avea mult mai multă piele decât i- 
ar fi trebuit ţestei sale. Ăsta e Mişa Mititelul, n-are cum să fie 
altul. Un singur lucru e ciudat, că s-a chinuit mult cu seiful. 
Pentru el e o joacă să deschidă un seif de hotel. Numai Mişa 


poate intra pe ferestruică, iar şperaclurile lui sunt mereu unse 
cu ceară. E foarte sensibil, nu suportă scârţâitul. 

— Mişa Mititelul? C-cine e? 

— Cum adică? Ksaferi Feofilaktovici deschise chiseta cu 
tutun şi, fără să se grăbească, îşi umplu pipa. E regele 
"afaceriştilor" din Moscova. E cel mai bun spărgător de seifuri, şi 
nici de la omoruri nu se dă în lături. E un fel de "motan", 
cumpără şi vinde obiecte furate şi e căpetenia unei bande. E un 
maestru cu profil larg, un Benvenuto Cellini penal. E micuţ, doi 
arşini şi doi verşocif, şi firav. Se îmbracă şic. E şmecher, 
descurcăreţ şi nemilos ca un animal. O persoană destul de 
cunoscută pe Hitrovka. 

— O asemenea persoană nu e încă la ocnă? se miră 
Fandorin. 

— Hm... Şeful poliţiei trase cu satisfacţie din pipă - primul 
fum e cel mai dulce. 

— Incearcă dumneata! Eu n-am reuşit şi mă îndoiesc că vor 
reuşi cei de acum. El, ticălosul, are oamenii lui la poliţie, de asta 
sunt sigur. De câte ori am încercat să-i trag clapa! Nimic! 
Reuşeşte să scape de orice razie. Îl previn cei care îi vor binele. 
Dar se şi tem de Mişa, o, ce se mai tem. Are o bandă alcătuită 
numai din ucigaşi. Chiar dacă toţi cei de la Hitrovka mă 
respectă, despre Mişa Mititelul nu mi-au spus nimic niciodată, nu 
poţi scoate ceva de la ei nici cu cleştele. Că eu nu le voi scoate 
nimic cu cârligul, în cel mai rău caz, le voi da un pumn în dinţi, 
iar Mişa nu cu cârligul, ci cu cleştele încins în jăratic îi va scotoci. 
O dată, acum vreo patru ani, aproape că îi dădusem de urmă. O 
prelucrasem pe una dintre iubitele lui, bună fată, încă nu era 
pierdută de tot. Şi chiar înainte de operaţie, înainte să-l ridicăm 
pe Mişa din vizuină, în faţa Departamentului a fost aruncat un 
sac, iar în el era informatoarea mea tăiată în douăsprezece 
bucăţi... Ei, Erast Petrovici, dragule, eu ţi-aş povesti multe 
despre trăsnăile făcute de el, dar înţeleg că nu ai timp. Altfel n- 
ai fi venit aici la cinci şi jumătate. 

Şi Ksaferi Feofilaktovici, mândru de mintea sa ageră, îşi miji 
şmecher ochii. 

— Tare am nevoie de Mişa Mititelul, spuse Fandorin 
încruntându-se. E greu de crezut, dar el este într-un fel legat 
de... Din păcate, nu am dreptul... dar vă asigur că acest caz are 
o importanţă de s-stat şi trebuie rezolvat de urgenţă. Ce-ar fi să 


mergem chiar acum să-l înhăţăm pe acest Benvenuto al 
dumneavoastră? 

Gruşin îşi desfăcu agitat braţele: 

— Multe vreţi. Eu, pe Hitrovka, cunosc toate intrările şi 
ieșirile, dar unde înnoptează Mişa nu ştiu. E nevoie de o razie 
generală. Şi să meargă totul de sus, fără şefuleţi de poliţie şi 
poliţişti de sector, altfel va fi prevenit. Trebuie încercuită toată 
Hitrovka şi lucrul acesta trebuie făcut cu migală, fără grabă. 
Dacă nu pe Mişka, poate îi prindem pe alţii din banda lui sau alţi 
criminali. Dar pentru această operaţiune avem nevoie de vreo 
cinci sute de oameni, nu mai puţin. Şi care nici până în ultimul 
minut să nu ştie pe cine şi pentru ce. Asta cu siguranţă. 


XXX 


Şi iată că Erast Petrovici cutreiera de dimineaţă oraşul 
cuprins de durere şi alerga între Bulevardul Tverskoi şi Porţile 
Roşii, în căutarea celor mai suspuşi şefi. lar timpul preţios se 
scurgea fără milă. Cu atâta bănet, Mişa Mititelul putea să o 
zbughească spre Odessa cea veselă, spre Rostov ori spre 
Varşovia. Imperiul e mare, un om norocos are unde se distra. De 
două nopţi deja, Mişa are în mâini o pradă la care nici nu visase. 
Logic ar fi să aştepte un pic, să se dea la fund, să vadă ce şi 
cum, dacă va fi tărăboi sau nu. Mişa e trecut prin ciur şi dârmon, 
ştie ce trebuie să facă, numai că banii îi ard inima. Nu va rezista 
mult, va apărea el. Dacă nu cumva a şi apărut deja. Vai, cât de 
rău pică ceremonia funerară. 

La un moment dat, când de sicriu se apropie Kiril 
Aleksandrovici şi în biserică se lăsă o linişte plină de respect, 
Fandorin prinse privirea general-guvernatorului şi începu să-i 
facă disperat semne pentru a-i atrage atenţia Excelenței Sale, 
dar cneazul îi răspunse printr-o înclinare a capului, oftă şi îşi 
îndreptă cu tristeţe privirea spre candelabrul în care toate 
lumânările erau aprinse. În schimb, gesticulaţia asesorului 
colegial a fost observată de lnălţimea Sa ducele de Lichtenburg, 
care stătea în mijlocul acelui lux bizantin cu un aer un pic confuz 
şi nu îşi făcea cruce ca toţi ceilalţi, ci invers, de la stânga la 
dreapta. Se vedea că nu se simte în apele lui. Ridicând un pic 
sprâncenele, Evgheni Maximilianovici îşi opri un pic privirea 
asupra cinovnicului care făcea nişte semne şi, zăbovind un pic, 
atinse cu un deget umărul lui Hurtinski, a cărui pieptănătură 
bine netezită se ivea peste epoleţii de guvernator. Piotr 
Parmenovici se dovedi a fi mai ager decât şeful său: înţelese 
imediat că se petrecuse ceva ieşit din comun şi, arătând cu 
bărbia intrarea laterală, îl invită acolo pe Fandorin la o discuţie. 

Erast Petrovici se strecură iar prin mulţimea deasă, dar, de 
această dată, în altă direcţie, nu spre centru, ci în diagonală, 
aşa ieşea mai repede. Şi tot timpul cât asesorul colegial îşi făcu 
loc printre cei îndoliaţi, sub cupola catedralei răsună vocea 
profundă şi plină de bărbăţie a marelui cneaz, pe care îl 
ascultau toţi cu mare atenţie. Şi nu doar pentru că Kiril 
Aleksandrovici era fratele iubit al ţarului. Mulţi dintre cei care 
asistau la slujba de pomenire ştiau prea bine că acest general 
chipeş, cu faţa cam sălbatică, de uliu, nu conduce doar armata, 


ci se poate spune chiar că e adevăratul cârmuitor al imperiului. 
Tot el conduce şi Ministerul de Război, şi Departamentul de 
Poliţie şi, foarte important, Corpul Special de Jandarmi. lar cel 
mai important e că ţarul, se zvoneşte, nu ia nici o hotărâre cât 
de cât serioasă fără să se sfătuiască mai întâi cu fratele său. 
Făcându-şi loc spre ieşire, Erast Petrovici trăgea cu urechea la 
cuvântarea marelui cneaz şi se gândea că natura a făcut o 
glumă proastă cu Rusia: dacă s-ar fi născut un frate cu doi ani 
mai devreme, iar altul cu doi ani mai târziu, atunci ţar al întregii 
Rusii devenea nu Alexandru - încet, nepăsător, ursuz -, ci Kiril - 
inteligent, perspicace şi hotărât. O, cum s-ar fi schimbat viaţa 
adormită a Rusiei! Cum ar mai fi strălucit puterea ei pe arena 
mondială! Dar degeaba te superi pe natură. Dacă e să-i 
reproşezi ceva cuiva, atunci trebuie să-i reproşezi nu mamei 
natură, ci Providenţei. Providența însă nu face nici un pas fără 
voinţa divină şi, dacă nu îi e sortit imperiului să renască sub 
cârma unui împărat precum Petru, înseamnă că Domnul nu are 
nevoie de asta. El pregăteşte pentru cea de a treia Romă o altă 
soartă, neştiută şi nebănuită de nimeni. Ar fi bine să 
pregătească una luminoasă şi plină de bucurii. La gândul acesta, 
Fandorin îşi făcu semnul crucii, ceea ce făcea extrem de rar, dar 
această mişcare nu atrase atenţia nimănui, pentru că în jurul 
său toţi îşi făceau semnul crucii la fiecare minut. Poate că se 
gândeau la acelaşi lucru? 

Vorbele lui Kiril aveau greutate şi nobleţe, erau spuse din 
suflet: 

— Multă lume regretă că acest brav erou, speranţa Rusiei, 
a plecat dintre noi atât de brusc şi, de ce să nu recunoaştem, 
atât de stupid. Cel care, datorită legendarelor sale succese 
militare, era supranumit Ahile, pe care norocul l-a salvat de 
atâtea ori de la pierzanie, n-a căzut pe câmpul de luptă, ci a 
avut o moarte tihnită, de civil. Dar oare chiar aşa stau lucrurile? 
Vocea lui răsuna ca bronzul vechi. Inima lui Sobolev a încetat să 
mai bată pentru că a fost slăbită de anii grei de trudă în numele 
Patriei, a fost slăbită de numeroasele răni pe care duşmanii 
noştri i le-au făcut pe câmpul de luptă. Nu trebuia să fi fost 
supranumit Ahile, o, nu! Protejat cu siguranţă de apa Stixului 
cea dătătoare de nemurire, Ahile era păzit de săgeți şi de 
tăişurile spadelor şi, până în ultima zi a vieţii sale, nu a vărsat 
nici o picătură din sângele său. Dar Mihail Dmitrievici avea pe 


trup urmele a paisprezece răni, fiecare dintre ele apropiindu-i pe 
ascuns sfârşitul. Nu, nu cu norocosul Ahile trebuia să fie 
comparat Sobolev, ci mai degrabă cu Hector - un simplu muritor 
ce şi-a riscat viaţa luptând cot la cot cu ostașii săi! 

Erast Petrovici nu auzi sfârşitul acestei cuvântări pline de 
patimă, pentru că în acel moment ajunse în sfârşit la uşa mult- 
râvnită, unde îl aştepta şeful secţiei secrete a cancelariei 
guberniale. 

— Ei, ce s-a mai întâmplat? întrebă consilierul, încreţindu-şi 
fruntea înaltă şi palidă, şi îl târî pe Fandorin în curte, departe de 
urechile curioşilor. 

Erast Petrovici îi explică succint esenţa problemei, cu 
obişnuita lui exactitate matematică, şi încheie cu cuvintele: 

— Razia trebuie făcută imediat, nu mai târziu de această 
noapte. Asta-i cinci. 

Hurtinski ascultase încordat, exclamase de două ori, iar, 
spre sfârşit, chiar îşi descheiase gulerul strâmt. 

— M-aţi omorât, Erast Petrovici, pur şi simplu m-aţi omorât, 
murmură el. Asta e un scandal mai rău decât unul cu spioni. 
Dacă eroul Plevnei a fost omorât din cauza nenorociţilor de bani, 
ne facem de ruşine în faţa întregii lumi. Chiar dacă un milion eo 
sumă destul de impunătoare... Piotr Parmenovici îşi pocnea 
degetele în timp ce căuta soluţii. Doamne, oare ce e de făcut, ce 
e de făcut? La Vladimir Andreevici nu ne putem băga, n-are nici 
un rost, luând în considerare starea lui de acum. Nici Karacenţev 
nu ne poate fi de folos, nu are nici un om liber. Spre seară se 
aşteaptă o mare agitaţie, mai ales că au venit şi multe persoane 
sus-puse, iar fiecare dintre ele trebuie păzită de anarhişti. Nu, 
stimabile domn, azi nu va ieşi nimic cu razia, nici nu vă gândiţi. 

— Îl vom scăpa, aproape că suspină Fandorin. Va fugi. 

— Probabil că a şi fugit deja, zise sumbru Hurtinski. 

— Dacă a fugit, atunci urmele lui sunt încă proaspete. Aşa 
vom putea să descoperim vreun fir de legătură. 

Piotr Parmenovici îşi luă foarte delicat interlocutorul de 
braţ: 

— Aveţi dreptate, e o crimă să pierdem timpul. Sunt la 
curent cu tainele Moscovei nu de un an sau doi. Il cunosc şi pe 
Mişa Mititelul. De mult îi caut urmele, dar e foarte abil, bestia. Şi 
iată ce îţi pot spune, dragă Erast Petrovici. Vocea consilierului 
de curte suna tandru, cu încredere, ochii lui mai mereu mijiţi se 


deschiseră larg şi se dovediră a fi deştepţi şi ageri. La drept 
vorbind, nu mi-ai prea plăcut la început. Adică nu mi-ai plăcut 
deloc. M-am gândit că eşti un vântură-lume, un şobolan de 
birou. Ai venit aici la totul de-a gata, pe tot ce a fost dobândit cu 
sânge şi sudoare. Dar Hurtinski e gata mereu să recunoască 
dacă n-a avut dreptate. Am greşit în privinţa dumitale, iar 
evenimentele din ultimele două zile au fost destul de grăitoare 
din acest punct de vedere. Văd că sunteţi un om deştept, cu 
experienţă şi un detectiv de primă mână. 

Fandorin făcu o plecăciune, aşteptând ce va urma. 

— Şi iată ce v-aş propune. Asta numai dacă nu o să vă fie 
frică... Piotr Parmenovici se dădu mai aproape şi începu să îi 
şoptească la ureche. Ca seara de azi să nu treacă în zadar, oare 
n-ar fi bine să faceţi o plimbare prin cuiburile de hoţi din 
Hitrovka, aşa o mică cercetare? Ştiu că sunteţi un neîntrecut 
maestru al deghizării, aşa că pentru dumneavoastră e floare la 
ureche să te prefaci în băiat de gaşcă. lar eu vă voi spune unde 
aţi putea da de urma lui Mişa. Deţin unele informaţii. lar eu îţi 
voi face rost şi de nişte însoțitori, cei mai buni agenţi ai mei. Ce 
spuneţi, nu v-ar fi silă să faceţi o astfel de muncă? Sau poate 
teamă? 

— Nu mi-e nici silă, nici teamă, răspunse Erast Petrovici, 
căruia "mica propunere" din partea consilierului de curte i se 
părea destul de inteligentă. Într-adevăr, dacă organizarea unei 
operaţii este azi imposibilă, de ce să nu încerce singur? 

— lar dacă vă agăţaţi de ceva, continuă Hurtinski, atunci, 
spre dimineaţă, putem organiza şi o razie. Numai să-mi trimiteţi 
de veste. Desigur, nu vă voi putea trimite cinci sute de oameni, 
dar nici nu va fi nevoie de atâţia, pentru că, presupun, spre 
dimineaţă, cercul căutărilor se strânge. Imi veţi trimite unul 
dintre oamenii mei, iar restul voi face singur. Ne vom descurca 
şi fără Excelenţa Sa Evgheni Osipovici. 

Erast Petrovici se încruntă, prinzând în aceste cuvinte 
ecourile intrigilor din Moscova, pe care în acest moment trebuia 
să le uite. 

— M-mulţumesc pentru ajutorul propus, dar nu voi avea 
nevoie de oamenii dumneavoastră, spuse el. Sunt obişnuit să 
mă descurc singur. Am un ajutor foarte p-priceput. 


— Japonezul dumneavoastră? se arătă destul de informat 
Hurtinski. Deşi nici nu era de mirare, doar asta îi era meseria - 
să ştie totul despre toţi. 

— Da. Imi e de-ajuns d-doar el. De la dumneavoastră aş 
vrea să aflu un singur lucru: unde l-aş putea găsi pe Mişa 
Mititelul? 

Consilierul de curte îşi făcu evlavios semnul crucii când 
răsună pe neaşteptate un dangăt de clopot. 

— Pe Hitrovka e un locşor mizerabil, o cârciumă. "Ocnă" i 
se spune. Ziua arată ca un birt obişnuit, dar noaptea se adună 
acolo tot felul de "afacerişti" - aşa li se zice bandiţilor din 
Moscova. Şi Mişa Mititelul îşi face deseori apariţia pe-acolo. 
Dacă nu el, atunci vine neapărat vreunul dintre ciracii săi. Să fiţi 
atent şi la stăpân, e un adevărat tâlhar. 

Hurtinski clătină dezaprobator din cap: 

— Nu e prudent să-i refuzaţi pe agenţii mei, e un loc 
periculos. Astea nu-s secretele Parisului, ci Hitrovka. Te-a 
străpuns cu cuțitul şi caută-i urma. Acceptaţi măcar să vă 
conducă unul dintre ai mei până la Ocnă şi să stea de pază 
afară. Nu vă mai opuneţi. 

— Vă mulţumesc din suflet, dar mă voi descurca şi singur, 


răspunse Fandorin cu o prea mare încredere în sine. 
CAPITOLUL OPT, 
în care are loc o catastrofă 


— Nastasia, ce urli aşa, de parcă te-ar tăia cineva? spuse 
supărat Ksaferi Feofilaktovici năpustindu-se pe coridor, de unde 
venea gălăgia. 

Bucătăreasa era o muiere proastă, bună de gură şi fără pic 
de respect faţă de stăpân. Dacă totuşi Gruşin o ţinea, era numai 
din obişnuinţă şi pentru că proasta cocea nişte plăcinte 
delicioase cu ficăţei şi revent. Numai că vocea ei tunătoare, pe 
care Nastasia nu şi-o cruța defel în veşnicele ei bătălii cu vecina 
Palaşa, cu sergentul de stradă Silici sau cu cerşetorii, îl 
sustrăgea pe Ksaferi Feofilaktovici de la citirea "Noutăţilor 
poliţiei din Moscova", de la reflecţiile lui filozofice şi chiar de la 
dulcele somn de după-amiază. 

lată, şi acum blestemata asta de babă făcea atâta zarvă, 
încât Gruşin fu nevoit să renunţe la plăcuta sa moţăială. Şi îi 
părea rău, pentru că visa că e o căpăţână de varză care creşte 
în grădină, nu şef de poliţie în rezervă. In vis, capul lui ieşea din 


pământ direct în rândul de zarzavat, iar alături stătea un corb 
care îl ciupea de tâmpla stângă, dar pe el nu-l durea deloc, ci 
dimpotrivă, i se părea plăcut şi liniştitor. Nu trebuia să meargă 
nicăieri, nici să se grăbească sau să se impacienteze. O 
adevărată fericire. Dar apoi, corbul începuse să se poarte ca un 
huligan: ciocănea tare, nu glumă, adevărate pocnituri şi cârâia 
asurzitor, mârşavul. Gruşin se trezi cu o durere de cap şi auzi 
imediat ţipetele Nastasiei. 

— Să dea Domnul să te cocoşezi şi mai tare! urla de dincolo 
de perete bucătăreasa. Şi tu, necuratule, ce caşti ochii? Că 
acuşica te plesnesc cu cârpa asta peste capul tău de bostan! 

Ksaferi Feofilaktovici ascultă răcnetele ei şi se întrebă: Cine 
s-a cocoşat acolo, Doamne iartă-mă? Se ridică mormâind şi 
plecă să facă ordine. 

Sensul cuvintelor Nastasiei deveni limpede când Grugşin ieşi 
în pridvor. 

Clar, iar cerşetorii. Ăştia umblă de colo până colo pe 
străduţele sărăcăcioase, de dimineaţa până seara. Unul dintre ei 
era un cocoşat bătrân ce aproape că atingea pământul cu nasul 
şi se sprijinea în două bețe. Altul, un kirghiz negricios, purta un 
caftan unsuros şi o căciulă roasă. Doamne, când te gândeşti 
numai pe cine aruncă soarta în bătrâna Moscovă. 

— Ajunge, Nastasia, că surzesc de răul tău! se răsti Gruşin 
la ea. Dă-le câte o copeică şi să-şi vadă de drum. 

— Păi, pe dumneata te caută! se întoarse foarte supărată 
bătrâna. Aista, uite-l (şi făcu semn cu capul în direcţia 
cocoşatului) zice: "Trezeşte-ţi stăpânul, că avem o treabă cu el". 
Ţi-oi arăta eu "trezeşte-l'! Nu vezi că am şi zbughit-o să-l 
trezesc? Nici să doarmă nu poate omul de răul vostru! 

Ksaferi Feofilaktovici se uită mai atent la calici. la stai aşa! 
Kirghizul parcă îmi e cunoscut, dar ăsta nici nu e kirghiz. Şeful 
poliţiei îşi duse mâna la inimă: 

— A păţit ceva Erast Petrovici? Unde e? Ei, da, el nu prea ne 
înţelege limba. 

— Tu, moşule, vii din partea lui Fandorin? zise Gruşin 
aplecându-se spre cocoşat. Ce s-a mai întâmplat? 

Invalidul se ridică şi se dovedi că era cu două capete mai 
înalt decât agentul în rezervă. 


— Ei, dacă nici dumneata, Ksaferi Feofilaktovici, nu m-ai re- 
c-cunoscut, înseamnă că deghizarea e bună, spuse el cu glasul 
lui Erast Petrovici. 

Gruşin se minună: 

— Păi, cum să te recunosc? Ai făcut totul cu atâta dibăcie. 
Dacă nu era servitorul dumitale, nici nu-mi trecea prin cap. Dar 
nu e prea obositor să umbli aşa cocoşat? 

— Nu-i nimic. Depăşirea obstacolelor este una dintre 
plăcerile vieţii. 

— Sunt gata să discutăm pe această temă, spuse Grugşin, 
lăsând oaspeţii să intre în casă. Nu chiar acum, desigur, ci la un 
ceai în jurul samovarului. Din câte înţeleg, sunteţi gata de 
expediţie? 

— Da. Vreau să dau o raită prin Hitrovka, la crâşma care 
poartă romanticul nume "La ocnă". S-se spune că Mişa Mititelul 
are acolo un fel de stat-major. 

— Cine spune? 

— Piotr Parmenovici Hurtinski, şeful secţiei secrete a 
cancelariei general-guvernatorului. 

Ksaferi Feofilaktovici îşi desfăcu larg braţele. 

— Ei, asta mult înseamnă. El are peste tot ochi şi urechi. 
Vasăzică mergeţi la Ocnă? 

— Exact. Povestiţi-mi ce e cu cârciuma asta, ce obiceiuri 
sunt şi mai ales cum să ajung acolo, îl rugă Fandorin. 

— la loc, dragule. Mai bine pe scaunul ăla, nu în fotoliu, că 
aveţi nişte haine... Ksaferi Feofilaktovici se aşeză şi el şi îşi 
răsuci o ţigară. S-o luăm de la capăt. Intrebarea numărul unu: ce 
e cu cârciuma asta? Răspuns: e proprietatea consilierului de stat 
Eropkin. 

— Cum aşa? se miră Fandorin. Eu credeam că e un c-cuib 
de hoţi, o speluncă. 

— Aşa e, dar casa aparţine generalului şi îi aduce 
Excelenței Sale un venit considerabil. Generalul fireşte că nu 
calcă pe-acolo, ci închiriază odăile. Banii, după cum bine ştiţi, nu 
au miros. La etaj sunt camere libere, cu femei ieftine de-o rublă 
şi jumătate, iar în subsol e un birt. Dar nu acestea sunt lucrurile 
cele mai de preţ din casa generalului. Acolo, pe timpul ţarului 
loan Vasilievici, era o închisoare subterană, cu camere de 
tortură. Inchisoarea a fost demult dărâmată, dar labirintul 
subteran a rămas. Timp de trei sute de ani au mai fost săpate si 


altele, aşa că acolo însuşi necuratul s-ar rătăci. Încearcă numai 
să-l găseşti acolo pe Mişa Mititelul. Acum a doua întrebare: care 
sunt obiceiurile la Ocnă? Ksaferi Feofilaktovici plescăi din buze. 
De mult nu se mai simţise atât de bine, nici capul nu-l mai 
durea. Păi, sunt obiceiuri sinistre, banditeşti. Nici poliţia, nici 
legea nu pătrund la Ocnă. Pe Hitrovka rezistă doar două soiuri 
de oameni: cel care se culcă sub cel puternic şi cel care îl calcă 
pe cel slab. Cale de mijloc nu există. lar Ocna e un fel de scenă 
deschisă: acolo intră în circuit marfa furată, banii grei. Ocnei îi 
dau târcoale toţi hoţii cu notorietate. Are dreptate Hurtinski, 
doar aşa se poate ajunge şi la Mişa Mititelul. Întrebarea e: cum? 
Direct nu e bine să te bagi. 

— A treia întrebare n-a fost despre asta, îi aminti amabil, 
dar ferm Fandorin, ci despre unde se află Ocna. 

— Ei, asta n-am să vă spun, zâmbi Ksaferi Feofilaktovici, 
rezemându-se de speteaza fotoliului. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că eu vă voi duce acolo. Şi nu mă contraziceţi, 
nici nu vreau să aud. Observând gestul de protest al 
interlocutorului său, şeful poliţiei se prefăcu că îşi astupă 
urechile. În primul rând, fără mine nu o veţi găsi niciodată. În al 
doilea, dacă o găsiţi, înăuntru nu aveţi cum să intraţi. Şi dacă 
intraţi cumva, nu mai ieşiţi vii. 

Văzând că argumentele lui nu aveau nici un efect asupra lui 
Erast Petrovici, Gruşin se rugă: 

— Nu mă omori, dragule! În amintirea vechii noastre 
prietenii! Fie-ţi milă de un biet bătrân, că m-am uscat stând aici 
fără nici o treabă. Aşa, ne-am mai plimba puţin împreună! 

— Ksaferi Feofilaktovici, spuse cu multă răbdare Fandorin, 
de parcă s-ar fi adresat unui copil mic, pe Hitrovka vă cunosc 
până şi câinii vagabonzi. 

Gruşin zâmbi şmechereşte. 

— Ei, asta nu e grija dumitale. Chiar crezi că numai 
dumneata te poţi deghiza ca un maestru? 

Şi începu o discuţie lungă şi plicticoasă. 

Când se apropiară de casa lui Eropkin, se lăsase deja seara. 
Fandorin nu mai avusese ocazia să se plimbe prin rău-famata 
Hitrovka după lăsarea serii. Sinistre locuri, o împărăție 
subterană unde locuiesc umbre, nu oameni. Pe străzile 
întortocheate nu ardea nici un felinar, căsuţele urâte se lăsau 


când pe stânga, când pe dreapta, iar movilele de gunoi 
răspândeau o duhoare greu de suportat. Pe aici nu mergeau pur 
şi simplu, ci alunecau, treceau şontâc-şontâc pe lângă pereţi. 
Dintr-un gang ori din spatele unei uşi obscure ieşea câte o 
umbră sură. Făcea câţiva paşi şi se topea iar în vreo gaură. O 
ţară de  şobolani, gândi Erast Petrovici, şchiopătând şi 
sprijinindu-se în cârjele sale. Numai că şobolanii nu cântă din 
toţi bojocii cu voci de beţivi, nu înjură şi nu plâng, nu mormăie 
din urmă ameninţări nedesluşite. 

— lată şi Ocna. Gruşin îi arătă o casă sumbră, cu un singur 
etaj, cu ferestre ce împrăştiau o lumină chioară, lugubră, şi îşi 
făcu semnul crucii. Dă, Doamne, să ne facem treaba şi să ne 
putem lua cu bine tălpăşiţa. 

Intrară după cum se  înţeleseseră, întâi  Ksaferi 
Feofilaktovici, apoi, după o vreme, Fandorin. Aceasta a fost 
condiţia pusă de asesorul colegial. "Să nu luaţi în seamă că 
japonezul meu nu vorbeşte rusa", explică Erast Petrovici, "a 
trecut prin atâtea încurcături, încât simte instinctiv pericolul. 
Reacţia lui e fulgerătoare, şi mânuieşte cuțitul precum Pirogov 
bisturiul. Dacă eşti cu Masa, poţi fi sigur că spatele îţi este 
asigurat. lar dacă dăm buzna toţi trei, vom trezi suspiciuni, vom 
arăta ca o întreagă echipă de arest." 

Până la urmă îl convinsese pe Ksaferi Feofilaktovici. 

E cam întuneric la Ocnă. Populaţiei de aici nu-i prea place 
lumina. Doar pe tejghea arde o lampă cu gaz, ca să se poată 
număra banii, iar pe mesele butucănoase de lemn câte o 
lumânare grosolană făcută din untură. Când flacăra pâlpâie, pe 
bolta de piatră se perindă umbre schimonosite. Dar ochiul ager 
nu se teme de semiîntuneric. Dacă stai un pic şi te obişnuieşti, 
observi tot ce trebuie să observi. lată, într-un colţ, la o masă 
bogată şi chiar acoperită cu un şervet, stă un grup cam taciturn 
de "afacerişti". Se bea cu măsură, se mănâncă puţin, se 
schimbă replici scurte, care nu sunt pe înţelesul celor străini de 
grup. Se vede că aşteaptă ceva băieţii ăştia: fie au de făcut vreo 
escapadă, fie urmează o discuţie serioasă. In rest, public 
mărunt, neinteresant. Fete de moravuri uşoare, cerşetori beţi 
criţă şi bineînţeles clienţii fideli, hoţii de buzunare şi tâlharii 
mărunți. Aceştia, cum se şi cuvine, împart prada adunată în 
timpul zilei, se apucă de piept, socotesc în cele mai mici 
amănunte care şi ce a luat, cine şi cât merită. Unul dintre ei a 


fost deja aruncat sub masă şi este pisat cu picioarele. El urlă, 
încearcă să scape, dar este împins înapoi şi i se strigă în faţă: 
"Să nu mai şterpeleşti de la ai tăi, auzi? Să nu mai şterpeleşti!" 

Deodată intră un bătrânel cocoşat. Stătu un pic la uşă, îşi 
roti cocoaşa în toate direcţiile, privi în jur şi porni şchiopătând 
către un colţ, mânuindu-şi cu abilitate cârjele. Pocitania avea la 
gât o cruce grea care atârna de un lanţ cocilit, cu nişte verigi 
ciudate în formă de stele. Cocoşatul fornăi şi se aşeză la o masă. 
Bun locşor: în spate are peretele, iar vecinii sunt liniştiţi. In 
dreapta, un cerşetor orb: îşi holbează albeaţa tulbure şi îşi mişcă 
ritmic maxilarele, ia cina. În stânga, cu capul picat şi părul negru 
împrăştiat pe masă, doarme cu somn de mort o fată care ţine 
strâns o butelcă pe jumătate goală - se vede că e fata vreunui 
"afacerist". E îmbrăcată mai curat decât celelalte, are cercei de 
peruzea şi, mai cu seamă, nimeni nu încearcă s-o agaţe. Se 
vede că nu se cade. 

Se apropie ospătarul şi întrebă cu suspiciune: 

— De pe unde eşti, bătrânelule? Nu te-am mai văzut pe- 
aici. Cocoşatul îşi arătă dinţii putrezi şi începu să turuie: 

— De unde? De peste tot, din cele patru zări, când urc în 
deal, când cobor la vale ca o gogoaşă. Tu adă-mi, hulubaşule, o 
vodcă. Am mers mult azi, am obosit să tot umblu aşa cocoşat. 
Să nu crezi că n-am bani, spuse el zornăind câteva monede. Le 
e milă de mine pravoslavnicilor, că-s un calic schilod. 

Bătrânelul îi făcu cu ochiul, îşi scoase de sub haină sulul de 
vată, îşi îndreptă umerii şi se întinse. Cocoaşa, ia-o de unde nu-i. 

— Of, sărmanele mele oscioare oropsite de muncă grea. 
Acum nu mi-ar strica o masă bună şi-o femeie caldă. 

Aplecându-se spre dreapta, vorbăreţul o împunse pe fata 
care dormea: 

— Ei, matroană! A cui eşti? N-ai chef să mângâi un 
moşneguţ? 

Şi mai departe începu să înşire atâtea, încât ospătarul 
mormăi: 

— Vesel moşneguţ. Apoi îl sfătui: Nu te băga la Fiska, nu e 
de nasul tău. lar dacă vrei să te tăvăleşti cu o muiere, du-te pe 
scara aia. la cu tine o rublă jumate şi o jumate de vodcă. 

Bătrânelul primi o butelcă, dar nu se grăbi pe scară în sus. 
Se vede că şi aici îi era bine. Dădu peste cap paharul, mieună cu 
glas subţirel un cântec şi începu să arunce în jur priviri agere. 


Ochii îi sclipeau tinereşte. Cuprinse dintr-o privire întreaga 
societate, îşi opri ochii asupra "afaceriştilor" şi se întoarse la 
tejghea, unde cârciumarul Abdul, un tătar liniştit şi musculos, pe 
care îl cunoştea şi de care se temea întreaga Hitrovkă, discuta 
ceva cu jumătate de gură cu un vânzător ambulant de vechituri. 
Vorbea mai mult acesta, iar cârciumarul răspundea monosilabic, 
fără prea mare chef, ştergând agale, cu o cârpă slinoasă, un 
pahar cu fațete. Dar vânzătorul de vechituri, un ins cu barbă 
sură, îmbrăcat într-un palton bun de nanchin şi cu galoşi 
deasupra cizmelor, nu-l lăsa în pace, îi tot şoptea ceva, 
aplecându-se peste tejghea şi, din când în când, împungea cu 
degetul cutia de pe umărul însoţitorului său, un kirghiz scund, 
care se uita în jur cu ochi mici şi neastâmpăraţi. 

Deocamdată, totul mergea conform planului. Erast Petrovici 
ştia că Gruşin joacă rolul unui speculant care a cumpărat la preţ 
de chilipir un set de scule pentru hoţi şi caută un cumpărător 
bun, care ştie meserie. Ideea nu era rea, dar lui Fandorin nu-i 
plăcea atenţia cu care îl urmăreau "afaceriştii" pe vânzătorul de 
vechituri. Oare chiar l-or fi mirosit? Dar cum? Ksaferi 
Feofilaktovici se deghizase iscusit. N-aveai cum să-l recunoşti. 

lată, şi Masa presimţise un pericol, căci se ridicase, îşi 
băgase mâinile în buzunare şi îşi deschisese pe jumătate 
pleoapele groase. În mânecă avea un pumnal, iar poziţia lui 
însemna că e gata oricând să respingă orice lovitură, indiferent 
din ce parte ar fi venit. 

— Ei, tu, ăla saşiu! strigă unul dintre "afacerişti" ridicându- 
se. Tu din ce neam te tragi? 

Vânzătorul de vechituri se întoarse iute ca fulgerul. 

— E kirghiz, om bun, spuse el amabil, dar fără timiditate. E 
un orfan schilod. Basurmanii i-au tăiat limba, pentru mine însă e 
numai bun. Ksaferi Feofilaktovici făcu un semn şiret cu degetele. 
Cioca-boca-trandaloca, aşa că nu prea am nevoie de vorbăreţi. 

Masa se întoarse şi el cu spatele la tejghea, intuind de unde 
putea veni primejdia. Işi închisese iar ochii, dar, din când în 
când, îi mai trecea câte o scânteie printre pleoape. 

"Afaceriştii" schimbară priviri. Cuvintele enigmatice ale 
vânzătorului de vechituri avură, din considerente inexplicabile, 
un efect liniştitor asupra lor. Erast Petrovici se linişti. E 
dezgheţat Gruşin, ştie cum să se apere. Răsuflă uşurat şi îşi 


scoase de sub masă mâna care stătea deja pe patul revolverului 
Herstal. 

Dar nu era cazul s-o scoată. 

Folosindu-se de momentul când amândoi se întorseseră cu 
spatele, cârciumarul înşfăcă pe neaşteptate de pe tejghea o 
greutate de doi pfunzi şi, cu o mişcare aparent uşoară, dar 
înspăimântător de puternică, îl lovi pe kirghiz în ceafă. Se auzi o 
bufnitură şi Masa căzu ca un sac la podea, iar ticălosul de tătar îl 
lovi în tâmpla stângă pe Grugşin care încercă să se întoarcă, dar 
nu mai reuşi. 

Neînţelegând nimic, Erast Petrovici răsturnă masa şi scoase 
revolverul de sub haină. 

— Nici o mişcare! urlă el cu o voce nebună. Poliţia! Unul 
dintre "afacerişti" îşi vâri mâna sub masă şi Fandorin trase fără 
să stea pe gânduri. Tânărul ţipă, apucându-se cu ambele mâini 
de piept, căzu şi începu să se zbată convulsiv. Ceilalţi 
încremeniră. 

— Dacă se mişcă cineva, îl împuşc! 

Erast Petrovici îndrepta ţeava revolverului când spre 
afacerişti, când spre cârciumar şi se întreba ce să facă mai 
departe şi dacă îi vor ajunge gloanţele pentru toţi. Un medic, au 
nevoie de un medic! Deşi loviturile fuseseră atât de puternice, 
încât medicul n-ar mai fi avut ce să facă... Fandorin aruncă o 
privire prin încăpere. În spate avea un perete, flancurile erau în 
regulă, orbul stătea la locul lui, fata se trezise din cauza 
împuşcăturii şi îşi ridicase faţa drăgălaşă, dar schimonosită de 
băutură. Avea ochii negri, lucioşi, se vedea că e ţigancă. 

— lar ţie, nemernicule, primul glonţ! îi strigă Fandorin 
tătarului. Nu voi aştepta judecata, te... 

Dar nu apucă să-şi termine vorba, pentru că ţiganca se 
ridică tăcută ca o pisică şi îl lovi cu o sticlă în cap. Erast Petrovici 
nu mai văzu asta. Doar i se făcu negru înaintea ochilor, aşa, 
dintr-odată, fără nici un motiv. 

CAPITOLUL NOUĂ, 

în care pe Fandorin îl aşteaptă noi zguduiri 


Erast Petrovici îşi venea în fire treptat, simţurile i se trezeau 
pe rând. Primul îşi reveni mirosul. În jur duhnea a acru, a praf şi 
a vechi. Apoi îşi reveni simţul tactil: obrazul îi era lipit de o 
suprafaţă din lemn zgrunţuros, iar încheieturile mâinilor îl 
frigeau. În gură simţea gust sărat de sânge. Şi în sfârşit îşi 


reveniră auzul şi văzul, iar odată cu ele începu să lucreze şi 
creierul. 

Fandorin înţelese că stătea culcat pe podea, cu faţa în jos, 
iar mâinile îi erau legate la spate. Asesorul colegial 
întredeschise un ochi şi văzu o duşumea acoperită cu scuipat, 
un gândac roşcat care o zbughi într-o parte şi câteva perechi de 
cizme. Una dintre ele era foarte elegantă: cizme de box, cu 
ferecătură de argint la bot şi parcă prea mici, de copil. Un pic 
mai încolo, în spatele cizmelor, Erast Petrovici văzu ceva ce îl 
făcu pe dată să-şi amintească tot: la el se uita ochiul mort al lui 
Ksaferi Feofilaktovici. 

Şeful poliţiei era şi el întins pe jos şi avea o faţă 
nemulțumită, chiar supărată, de parcă voia să zică: "A ieşit o 
mare prostie". Alături se vedea ceafa acoperită cu păr negru şi 
stropită cu sânge a lui Masa. Erast Petrovici închise ochii, de 
parcă voia să se afunde în beznă, să nu mai vadă şi să nu mai 
audă nimic, dar vocile stridente care îi străpungeau dureros 
creierul nu îi permiteau s-o facă. 

— Şi Abdul, voinic, nu glumă! spuse un tip agitat, cu faţă de 
sifilitic. Ce-a mai luat-o şi ăsta pe coajă, chiar mă gândeam că 
nu e ăla care ne trebuia, iar când Abdul l-a pocnit o dată cu 
greutatea, vai de steaua lui! 

O voce domoală, joasă, care mânca ultima silabă a 
cuvintelor în manieră tătară, spuse: 

— Cum nu e ăla, cap sec! S-a spus doar: să fie pocnit cel 
care e împreună cu chinezoiul saşiu. 

— Păi ăsta nu e chinezoi, e kirghiz. 

— Kirghiz eşti tu! Ai văzut oare mulţi din ăştia cu ochi 
înguşti să se plimbe prin Hitrovka? Şi dacă ai fi încurcat tu ceva, 
mare brânză, i-am fi aruncat în râu şi cu asta, basta. 

— Da' Fiska! Cât de bine s-a descurcat, începu a treia voce, 
una un pic mai curioasă, dar isterică. Dacă nu era ea, bătrânelul 
ăsta ne-ar fi terminat pe toţi. Tu, Mişa, ziceai că vor fi doi, dar 
uite că au venit trei. Şi pe Felioară l-au găurit. S-a dus Felioară, 
Mişa. l-a pârjolit bătrânelul cu un glonţ toate măruntaiele. 

Auzind numele "Mişa", Fandorin renunţă definitiv să se 
afunde în beznă. Îl durea ceafa lovită, dar alungă durerea, o 
goni în neant, în acel întuneric din care ieşise nu demult... Nu îi 
ardea acum de durere. 


— Tu, Fiska, ar trebui s-o încasezi cu biciul peste bot, să nu 
mai bei atâta, pronunţă, obosită şi lungită, vocea cu falset, dar 
te iert cu prilejul acestui caz. Foarte frumos l-ai mai pocnit pe 
prepelicarul ăsta. 

Două cizmuliţe roşii de marochin se apropiară şi se opriră în 
faţă cizmelor de box: 

— Poţi să-mi dai şi peste bot, Mişenka, scânci melodios 
vocea răguşită a femeii, numai nu mă alunga. Nu te-am văzut 
de trei zile, vulturaşul meu. Mor de dorul tău. Vino să te mai 
mângâi. 

— După ne vom mângâia. (Cizmele elegante de box se 
apropiară de Fandorin.) lar până una-alta, să vedem ce fraier 
ne-a făcut această vizită. Hai, întoarce-l cu faţa, Şura. la te uită 
ce-i mai luceşte ochiul. 

Erast Petrovici fu întors cu faţa în sus. 

lată deci cum e Mişa Mititelul. Trece doar un pic de umărul 
ţigăncii, iar în comparaţie cu "afaceriştii" e chiar un pitic. Are o 
faţă îngustă, o expresie alarmată, iar gura îi tremură. 

Are ochi răi şi, când se uită la tine, parcă nu te-ar privi un 
om, ci un peşte. Dar, în linii mari, e un bărbat frumuşel. Părul îi 
este pieptănat cu cărare la mijloc, la vârfuri e ondulat. Un 
detaliu neplăcut: mustăţile lui negre sunt exact ca ale lui Erast 
Petrovici şi sunt răsucite la fel. Fandorin îşi jură că nu îşi va mai 
răsuci niciodată aşa mustăţile, însă îi trecu prin minte în aceeaşi 
clipă că nici nu va mai avea o astfel de ocazie. 

Şeful bandiţilor ţinea într-o mână revolverul Herstal, iar în 
cealaltă stiletul pe care Fandorin îl purta la gleznă. Asta 
înseamnă că l-au percheziţionat. 

— Ei şi cine, mă rog, eşti? întrebă printre dinţi Mişa 
Mititelul. 

Dacă te uitai la el de jos, nu părea deloc mititel, din contră, 
parcă era Guliver. 

— De prin ce unitate o fi? De pe Miasniţkaia oare? Se vede 
că de-acolo. Toţi prigonitorii mei s-au adunat acolo, vampiri 
nesătui. 

În primul rând, Erast Petrovici se miră de "prigonitori" şi 
"vampiri", iar în al doilea reţinu pentru viitor că cei de la 
Miasniţkaia nu iau, pare-se, mită. Informaţie utilă dacă, desigur, 
va mai avea ocazia s-o folosească. 


— De ce aţi venit trei? îi puse Mişa o întrebare care nu se 
dovedi prea clară. Ori tu eşti singur, iar ceilalţi sunt de capul lor? 

Erast Petrovici era cât pe ce să răspundă, dar hotărî că mai 
bine ar fi să tacă şi să vadă ce va urma. 

Urmă ceva prost. Mişa îşi făcu vânt şi îl lovi cu piciorul în 
regiunea inghinală. Erast Petrovici văzu mişcarea şi se pregăti 
să primească lovitura. Îşi închipui că sare într-o copcă. Apa 
îngheţată îl tăie la oase atât de puternic, încât, în comparaţie cu 
ea, lovitura cu cizma potcovită i se păru o nimica toată. Nici nu 
crâcni. 

— E tare moşul, se miră Mişa. Se vede că ne va da bătaie 
de cap. Dar nu-i nimic, e mai interesant aşa, că timp avem 
destul. Până una-alta aruncaţi-l în beci, băieţi. Să mai îmbucăm 
şi noi ce ne-a trimis Dumnezeu până să ne facem de cap. M-oi 
încinge, m-oi juca, iar după, Fiska mă va răcori. 

Pe fundalul unor hohote stridente de femeie, asesorul 
colegial fu târât de picioare după tejghea. Scârţâi capacul uşii 
care ducea în beci, iar în clipa următoare Erast Petrovici căzu în 
beznă şi se lovi la umăr şi la şold. 

— Ţine-ţi şi cârjele, cocoşatule! îi strigară cei de sus râzând. 
Mai plimbă-te pe-acolo, mai adună pomană! 

Peste Fandorin căzură, una după alta, cele două cârje 
scurte. Pătratul palid de deasupra dispăru cu zgomot, iar Erast 
Petrovici închise ochii, pentru că oricum nu se vedea nimic. 

Îndoindu-şi degetele, pipăi legătura care îi strângea 
încheieturile mâinilor. Un fleac, o simplă frânghie. Are nevoie de 
o suprafaţă colţuroasă, cât de cât tare, şi de o anumită răbdare. 
Ce o fi acolo? A, e scăriţa de care s-a lovit adineauri. Fandorin se 
întoarse cu spatele la scăriţă şi începu să frece repede şi ritmic 
frânghia de stâlpul de lemn cu muchii ascuţite. Avea de lucru 
vreo jumătate de ceas. 

Numără în minte până la o mie opt sute, dar nu pentru a-şi 
trece aşa timpul, ci pentru a nu se mai gândi la grozăvii. 
Gândurile negre se înfigeau însă ca nişte ace în biata inimă a 
asesorului colegial şi nici o numărătoare nu le putea opri. 

Ce boacănă ai făcut tu, domnule Fandorin! Nu ai iertare şi 
nu o vei avea niciodată. 

Cum ai putut să-l aduci pe bătrânul tău învăţător în această 
menajerie! Bunul Ksaferi Feofilaktovici l-a crezut pe tânărul său 
prieten, s-a bucurat că încă mai poate fi de folos patriei şi uite 


ce-a ieşit. Şi nu soarta e de vină, nu providenţa, ci neatenţia şi 
incompetenţa celui în care bătrânul şef de poliţie avea atâta 
încredere. Şacalii din Hitrovka îl aşteptau pe Fandorin, 31 
aşteptau mai bine zis pe cel care avea să vină cu "chinezoiul”. 
Fandorin, un detectiv de nimic, îi ducea pe cei mai apropiaţi lui 
la pierzanie sigură. Şi doar l-a prevenit Gruşin că Mişa Mititelul a 
cumpărat toată poliţia. S-a scăpat Hurtinski către cineva şi acel 
cineva a trimis veste la Hitrovka. Nici că se poate mai simplu. 
Vor scoate la iveală cine e luda în Departamentul Secret, dar 
Masa şi Gruşin nu vor mai putea fi aduşi înapoi. O gafă de 
neiertat! Nu, nu e gafă, e crimă! 

Erast Petrovici gemu din cauza unei dureri sufleteşti de 
nesuportat, începu să-şi mişte şi mai iute mâinile şi frânghia, 
mai repede decât s-ar fi aşteptat, se rupse. Dar asesorul colegial 
nu se bucură, ci doar îşi luă faţa în mâini şi începu să plângă. 
Ah, Masa, Masa... 

Cu patru ani în urmă, la Yokohama, pe când era al doilea 
secretar al ambasadei ruse, Fandorin îi salvase viaţa unui tânăr 
yakuza. De atunci, Masahiro îi era prieten devotat, ba chiar mai 
mult, devenise unicul său prieten şi îi salvase nu o dată viaţa 
diplomatului amator de aventuri, dar tot credea că îi e veşnic 
dator. În numele cărei cauze, domnule Fandorin, l-ai cărat 
încoace, peste mări şi ţări, într-o lume absolut străină, pe acest 
bun şi onest japonez? Ca să moară stupid, din vina ta? 

Erast Petrovici era amărât, nespus de amărât, şi dacă nu şi- 
a spart capul de peretele umed al pivniţei a fost numai datorită 
intuiţiei şi credinţei că în cele din urmă se va răzbuna. Ah, cât de 
neîndurător va fi cu criminalii! Lui Ksaferi Feofilaktovici, că e 
creştin, poate îi e totuna, dar sufletul de japonez al lui Masa, 
care aşteaptă o nouă viaţă, se ba bucura negreşit. 

Lui Fandorin nu-i mai era teamă pentru propria-i viaţă. Mişa 
Mititelul avusese o şansă bună de a termina cu asesorul 
colegial, acolo sus, când acesta era culcat la podea, legat şi fără 
armă. lar acum, să am iertare, Înălţimea Voastră banditească. 
Cum zic jucătorii, ai tras o carte proastă. 

Crucea de aramă şi verigile ciudate în formă de steluțe se 
bălăbăneau în continuare la gâtul fostului cocoşat. Şi tâmpiţii 
ăştia îi mai aruncaseră ceva de ajutor, cârjele. Asta însemna că 
Erast Petrovici avea la dispoziţie un adevărat arsenal japonez. 


Îşi scoase lanţul de la gât şi îl desfăcu steluţă cu steluţă. Le 
pipăi vârfurile şi laturile. Erau tăioase ca briciul. Steluţele se 
numeau shuriken, iar îndemânarea de a le arunca fără a da greş 
ţinea de prima treaptă a pregătirii unui Ninja. In cazuri serioase, 
colţurile steluţelor erau unse cu otravă, dar Fandorin se gândise 
că se va descurca şi fără ea. Acum îi rămăsese doar să monteze 
din verigile pe care le avea o armă mai cumplită decât orice 
spadă. 

Erast Petrovici îşi scoase de la gât crucea şi lanţul. Puse 
crucea deoparte, desfăcu lanţul şi legă la capetele lui cârjele 
sale micuţe. Se dovedi că acestea aveau nişte cârlige speciale 
anume pentru lanţ. Fără a se ridica de jos, tânărul flutură 
deasupra capului arma gata pregătită, descrise în aer un opt şi 
rămase pe deplin satisfăcut de realizare. Avea cu ce să îşi 
servească oaspeţii, doar să vină. 

Pipăi în beznă până găsi prima treaptă şi urcă scara. 
Împinse trapa cu capul, dar era încuiată. Ei, n-avem ce face, 
aşteptăm. Nu merge fânul la capră. 

Sări jos, se aşeză pe vine şi începu să măture podeaua cu 
mâinile. După un minut, dădu de o rogojină putredă, care 
trăsnea insuportabil a mucegai. Dar nu-i nimic, nu-i ardea lui de 
astfel de sensibilităţi. 

Erast Petrovici îşi sprijini capul de perna improvizată. Era 
destul de linişte, doar că se mai auzeau foşnind în întuneric 
nişte animăluţe, probabil şoareci ori chiar şobolani. O, de-ar veni 
mai repede, reuşi să îşi mai spună Fandorin înainte de a fi 
doborât de somn - doar nu închisese un ochi noaptea trecută. 

Se trezi la scârţâitul uşiţei care se deschidea şi îşi aminti 
imediat unde se afla şi cu ce ocazie. Nu îi era clar doar cât timp 
trecuse. 

Pe scăriţă cobora clătinându-se un ins îmbrăcat într-un 
palton cu creţuri în talie şi încălţat cu cizme de iuft. În mână 
ţinea o lumânare. Erast Petrovici îl recunoscu pe unul dintre 
acoliţii lui Mişa. Apoi se arătară cunoscutele cizme de box, cu 
ferecături de argint. 

În total erau cinci, Mişa Mititelul în persoană şi încă patru 
din cei de ieri. Pentru deplina lui plăcere mai lipsea doar 
Abdulah, iar din cauza asta Fandorin se agită un pic, ba chiar 
oftă. 


— Da, da, copoiule, oftează, zise Mişa. Zâmbi crispat, 
arătându-şi dinţii albi. Acuşica vei începe să urli aşa de tare, 
încât până şi şobolanii se vor ascunde în găurile lor. Ce faci? 
Îmbrăţişezi un hoit? Frumos, n-am ce zice! Curând şi tu vei 
ajunge aşa. 

Fandorin se uită la rogojina care îi servise drept pernă şi 
tresări înspăimântat. De pe podea se holba la el un trup în stare 
de descompunere. "Afaceriştii' începură să râdă. Fiecare, în 
afară de Mişa Mititelul, ţinea câte o lumânare, iar unul avea şi 
un cleşte. 

— la te uită, se pare că nu ţi-a plăcut! aruncă în bătaie de 
joc piticul. Toamna trecută am prins un copoi, tot de pe 
Miasniţkaia. Îl cunoşti au ba? Şi iar hohote, apoi glasul lui Mişka 
deveni blând, tărăgănat: Mult s-a chinuit, dragul de el. lar când 
am început să-i scoatem maţele, şi-a amintit şi de mămuca, şi 
de tătucu. 

Erast Petrovici l-ar fi putut omori chiar atunci: în mâinile 
ţinute la spate strângea câte o stea. Dar un bărbat nobil nu se 
lasă prea uşor pradă emoţiilor. Trebuia să mai discute cu Mişa. 
Vorba lui Aleksandr Ivanovici Pelikan, consulul rus din 
Yokohama: "acumulase" nişte întrebări. Fireşte că mai întâi 
putea anihila fără probleme suita măriei sale din Hitrovka. Parcă 
prea bine erau plasați toţi în spaţiu, anume pentru asta: doi pe 
stânga, doi pe dreapta. Arme de foc n-aveau, doar Mişa se juca 
rotind butoiaşul bijuteriei de Herstal. Dar asta nu e grav. Mişa nu 
ştie de buton, aşa că nu va putea trage cu piedica pusă. 

Mai bine să încerce să scoată ceva de la Mişa, cât timp 
acesta se mai simte stăpân pe situaţie, căci nu se ştie dacă va 
mai dori să vorbească după. Se vede că piticul are nerv, aşa că 
s-ar putea împotrivi. 

— Eu caut o servietă, Mişutka. În servieta aia sunt mulţi 
bani, sunt mii şi mii, începu Fandorin cu vocea melodioasă a 
cerşetorului cocoşat. Unde ai dosit-o, ai? 

Mişa se schimbă la faţă, iar unul dintre tovarăşii lui întrebă 
fonfăit: 

— Ce meliţează ăsta, Mişa? Ce mii? 

— Bagă minciuni, căţeaua! mârâi "regele". Vrea să 
strecoare zâzanie între noi. Dar acuşica îmi vei tuşi cu sânge, 
mârşavule. 


Mititelul scoase din cizmă un cuţit lung şi îngust şi făcu un 
pas înainte. 

Erast Petrovici trase concluziile. Mişa este cel care a luat 
servieta. Asta-i unu. Cei din bandă nu ştiu nimic, aşadar Mişa nu 
are de gând să împartă prada. Asta-i doi. S-a speriat să nu fie 
demascat şi de aceea acuşica îi va închide prizonierului gura. 
Asta-i trei. 

Trebuia să-şi schimbe tactica. 

— Tu nu te grăbi, Mişenka, eu nu-s un simplu moşneguţ, 
turui Fandorin, tu îmi dai cu ghiontul, eu îmi înghit limba. Dacă 
mă iei cu blândeţe, poate o să-ţi mai spun câte ceva. 

— Nu te grăbi să-l termini, Mişa, îl apucă de mânecă 
fonfăitul. Lasă-l să trâncănească. 

— De la Piotr Parmenovici Hurtinski plecăciuni, Fandorin îi 
făcu Mititelului cu ochiul şi îl fixă cu privirea. De această dată, 
Mişa nici nu clipi. 

— Moşneguţul vrea să pară prostănac. L-a târât aici pe nu 
ştiu care Parmenici. Dar nu-i nimic, acuşica îi punem creierii la 
loc. Kuş, tu aşază-te pe picioarele lui. lar tu, Pronea, dă cleştele. 
Acuşica va cânta ca un cocoşel, cioara spurcată. 

Şi Erast Petrovici înţelese că nu va afla nimic interesant de 
la monarhul din Hitrovka, prea se păzea de ai săi. 

Fandorin inspiră adânc şi închise pentru o clipă ochii. Unul 
dintre cele mai periculoase sentimente este bucuria care te 
copleşeşte atunci când arzi de nerăbdare. Din cauza acestui 
sentiment, multe dintre misiunile importante se duc pe apa 
sâmbetei. 

Erast Petrovici deschise ochii, îi zâmbi lui Mişa şi aruncă de 
după spate întâi palma dreaptă, apoi, pe cea stângă. Şih-şih, 
şuierară două umbre rotunde. Prima intră în gâtul lui Kuş, iar a 
doua în cel al lui Pronea. Aia încă mai horcăiau împroşcând cu 
sânge, încă se mai clătinau fără să înţeleagă că mor, când 
asesorul colegial luă de jos nunceak-ul şi sări în picioare. Mişa 
Mititelul nu numai că nu reuşi să tragă piedica revolverului, nu 
reuşi nici măcar să ridice mâna, că lemnul îl lovi la tâmplă, dar 
nu foarte tare. Doar cât să-l ameţească. Tânărul roşcat pe care 
acesta îl numise acum o clipă Şuha nici nu apucă să caşte bine 
gura, că primi o puternică lovitură în cap, se prăbuşi pe spate şi 
nu se mai mişcă. Ultimul dintre "afacerişti", a cărui poreclă 
Fandorin n-o ştia, se dovedi a fi cel mai abil dintre tovarăşii săi: 


se feri de nunceak, scoase din tureatcă un cuţit finlandez şi 
scăpă şi de cea de a doua lovitură. Dar nunceakul necruţător îl 
izbi în cele din urmă peste mâna care ţinea cuțitul, iar apoi îi 
crăpă banditului capul. Erast Petrovici încremeni şi îşi reglă 
respiraţia. Doi bandiți se zvârcoleau la pământ şi zadarnic 
încercau să oprească sângele ce ţâşnea şuvoi din gâtlejurile lor 
tăiate. Doi zăceau nemişcaţi. Mişa Mititelul bâţâia din cap ca un 
prost. Oţelul revolverului Herstal lucea într-un colţ. 

Fandorin îşi spuse: Am omorât adineauri patru oameni şi nu 
regret deloc. In această noapte de groază, sufletul asesorului 
colegial devenise mai aspru. 

Pentru început, Erast Petrovici îl luă pe cel năucit de după 
guler, îl scutură binişor şi îi dădu câteva palme, nu pentru a se 
răzbuna, ci pentru a-l aduce mai repede în simţiri. Dar palmele 
avură un efect magic. Mişa Mititelul îşi strânse capul între umeri 
şi scânci: 

— Bunicuţule, nu mă bate! O să-ţi spun totul! Nu mă omori! 
Nu-mi lua viaţa, sunt prea tânăr! 

Fandorin privea mutrişoara simpatică, acum plângăreaţă şi 
neajutorată, şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Imprevizibilitatea 
naturii umane nu înceta să-l uimească pe Erast Petrovici. Cine 
şi-ar fi închipuit că ţarul bandiţilor, spaima poliţiei din Moscova 
se va înmuia aşa de la câteva palme. Pentru a experimenta, 
Fandorin învârti de câteva ori nunceak-ul şi Mişa încetă ca prin 
farmec să mai scâncească. Cu capul vârât între umeri, se uită 
vrăjit la bucata însângerată de lemn şi începu să tremure. la 
uite, şi-a făcut efectul! Excesul de cruzime e cealaltă faţă a fricii, 
gândi filozofic Erast Petrovici. Ceea ce nu e de mirare, pentru că 
acestea două sunt cele mai rele trăsături ale oamenilor. 

— Dacă vrei să te duc la poliţie şi să nu-ţi pun capăt zilelor 
chiar aici, atunci ar fi bine să răspunzi la întrebări, spuse cu 
vocea sa naturală asesorul colegial. 

— Dacă răspund, nu mă vei ucide? întrebă speriat Mişa şi 
smiorcăi din nas. 

Fandorin se încruntă. Era ceva în neregulă. Smiorcăitul n- 
avea cum să înspăimânte întreaga lume criminală a unui oraş 
atât de mare. Pentru asta trebuia să ai o voinţă de fier şi un 
caracter foarte puternic. Sau ceva ce ar putea substitui cu 
succes aceste calităţi. Ce oare? 

— Unde e milionul? întrebă sumbru Erast Petrovici. 


— Unde a fost, acolo a şi rămas, răspunse repede Mititelul. 

Nunceak-ul începu să şuiere iar ameninţător. 

— Adio, Mişa, eu te-am prevenit. Cred că e şi mai bine aşa. 
O să fim chit dacă răzbun moartea prietenilor mei. 

— Eu spun adevărul! Şi omuleţul acela pipernicit şi speriat 
îşi acoperi capul cu mâinile, iar lui Fandorin i se făcu o scârbă 
cumplită la vederea acestei scene. 

— Eu, tătucule, spun drept. Uite, mă jur pe Dumnezeu. 
Banii cum au fost în servietă, aşa şi sunt. 

— Şi servieta unde e? 

Mişa înghiţi în sec, îşi mişcă buzele şi răspunse abia auzit: 

— Aici, într-o debara secretă. 

Erast Petrovici aruncă nunceak-ul cât colo, nu mai avea 
nevoie de el. Ridică revolverul şi, dintr-o mişcare, îl săltă pe 
Mişa pe picioare. 

— Hai să-mi arăţi. 

În timp ce Mititelul urca scările, Fandorin îi propti în fund 
teava revolverului şi continuă să-i pună întrebări. 

— De "chinezoi" de la cine ai aflat? 

— De la dumnealor, de la Piotr Parmenovici. Mişa se 
întoarse şi îşi ridică mâinile. Că noi, de, suntem oameni 
neînsemnaţi. El e stăpânul nostru, el e ocrotitorul. Drept că e şi 
aspru cu noi, ne ia aproape jumătate. 

Nemaipomenit, scrâşni din dinţi Erast Petrovici. Şeful 
Direcţiei Secrete, mâna dreaptă a guvernatorului e căpetenia şi 
protectorul criminalilor din Moscova. Acum e limpede de ce 
acest prăpădit de Mişka nu poate fi prins şi de ce are atâta 
putere în Hitrovka. Bravo, Hurtinski, bravo, consilierule de stat. 

leşiră într-un coridor întunecat, apoi merseră printr-un 
labirint de coridoare înguste, cu miros stătut. Cotiră de două ori 
la stânga şi o dată la dreapta. Mişa se opri la o uşă joasă, care 
nu îţi atrăgea prin nimic atenţia şi ciocăni în ea într-un fel 
complicat, anume stabilit. Deschise Fiska. Era doar în cămaşă, 
avea părul despletit şi faţa somnoroasă, umflată de băutură. Nu 
se miră deloc când îl văzu pe Mişa, la Fandorin nici nu se uită. Işi 
târî picioarele până la pat, se trânti şi începu imediat să sforăie. 
Într-un colţ se găsea o măsuţă elegantă de toaletă, ajunsă aici, 
fără îndoială, direct din budoarul unei doamne. Pe măsuţă 
fumega o lampă cu ulei. 


— La ea îi ascund, zise Mititelul. E o proastă, nu mă va 
trăda. 

Erast Petrovici îl înşfăcă pe prăpădit de gâtul subţire, îl 
trase spre el şi, privindu-l direct în ochii rotunzi, ca de peşte, îl 
întrebă accentuând fiecare silabă: 

— Ce ai făcut cu generalul Sobolev? 

— Nimic, Mişa îşi făcu de trei ori, iute, semnul crucii. Nimic, 
să mă zbat în ştreang dacă i-am făcut eu ceva. Nu ştiu nimic 
despre general. Piotr Parmenici mi-a spus să scot servieta din 
seif şi să lucrez ca lumea. Mi-a spus că acolo nu va fi nimeni şi 
n-o să bage nimeni de seamă şi nici nu se vor apuca de căutat. 
Ei, eu am scos-o, a fost un fleac. Mi-a mai zis că atunci când se 
vor mai aşeza lucrurile, vom împărţi banii pe jumătate, iar pe 
mine, cu documente curate, mă va scoate din Moscova. lar dacă 
se-ntâmplă ceva, mă vor găsi şi sub pământ. Piotr Parmenici te 
poate găbji oriunde, aşa-i el. 

Mişa smulse de pe perete covoraşul care îl înfăţişa pe 
Stenka Razin, deschise o uşiţă şi pipăi cu mâna. Fandorin stătea 
lângă el, scăldat într-o sudoare rece şi încercând să înţeleagă 
sensul sinistru al celor auzite. 

Nu va fi nimeni acolo şi nimeni nu îşi va da seama, aşa îi 
spusese Hurtinski ajutorului său? înseamnă că ştia consilierul de 
curte că Sobolev nu se va întoarce viu! 

Erast Petrovici îl subapreciase pe acest "rege" din Hitrovka. 
Mişa nu era prost şi nici smiorcăit nu era, cum încerca să pară. 
Uitându-se peste umăr şi văzând că detectivul, uluit de cele 
aflate, îşi lăsase în jos mâna în care ţinea revolverul, omuleţul 
se întoarse brusc. Erast Petrovici văzu aţintită asupra lui ţeava 
tăiată a unei carabine şi abia reuşi s-o abată într-o parte. 
Carabina bubui asurzitor şi glonţul îi trecu pe lângă ureche ca un 
vânt fierbinte. Din tavan se scurse tencuială. Degetul asesorului 
colegial apăsă involuntar pe trăgaci şi revolverul lui, care avea 
siguranţa ridicată, trase ascultător. Mişa Mititelul se apucă cu 
mâinile de burtă, se aşeză pe podea şi începu să geamă 
încetişor. Ţinând minte întâmplarea cu sticla, Erast Petrovici 
aruncă o privire spre Fiska. Dar femeia nici măcar nu-şi ridicase 
capul, ci se mulţumise să-şi tragă perna peste ureche. 

lată, aşa se explică docilitatea lui Mişa. Bine jucat, a distras 
totuşi atenţia detectivului şi l-a adus acolo unde şi-a dorit. De 
unde putea să ştie Erast Petrovici că omuleţul era renumit 


pentru reacţia lui fulgerătoare chiar şi în rândurile "celor ce se 
furişează"? 

Dar servieta o fi aici? Erast Petrovici împinse cu piciorul 
corpul care se zvârcolea de durere şi băgă mâna în nişa din 
perete. Degetele lui pipăiră o suprafaţă denivelată, din piele. 
Este! 

Fandorin se aplecă spre Mişa, care clipea des şi îşi lingea 
spasmodic buzele palide. Pe frunte îi sticleau broboane de 
sudoare. 

— Vai! gemu rănitul. Spun totul, nu mai ascund nimic! 

Rana e adâncă, observă Erast Petrovici, dar Herstal e de 
calibru mic, aşa că, dacă va fi dus repede la spital, s-ar putea să 
scape cu viaţă. Şi e musai să rămână în viaţă, pentru că e un 
martor important. 

— Stai aici şi nu te zvârcoli, spuse cu voce tare Fandorin. O 
să chem o trăsură. lar dacă încerci să fugi, o să fugă şi viaţa din 
tine. 

În cârciumă era pustiu. Prin ferestruicile mohorâte 
pătrundea lumina slabă a dimineţii. Chiar în mijlocul încăperii, 
pe podeaua slinoasă dormeau un bărbat şi o femeie. Femeia 
avea rochia ridicată. Erast Petrovici îşi întoarse privirea. În rest, 
parcă nu mai era nimeni. Ba nu, în colţ, pe un scaun, dormea 
orbul de ieri: sub cap avea o traistă, iar la picioare un toiag. 
Hangiul Abdulah, cel pe care tare mai dorea Erast Petrovici să-l 
întâlnească, nu se vedea nicăieri. Dar ce se aude, parcă sforăie 
cineva încetişor în magazie? 

Erast Petrovici dădu foarte încet perdeaua la o parte şi 
sufletul îi tresări de bucurie: acolo era, mârşavul. Stătea întins 
pe o ladă, avea barba ridicată în sus, iar gura mare şi cărnoasă îi 
era întredeschisă. 

Asesorul colegial îi băgă ţeava armei între dinţi şi îi spuse 
vesel: 

— Scoală, Abdulah. Dimineaţa e un sfetnic bun. Tătarul 
deschise ochii. Erau negri, mati, lipsiţi de orice expresie. 

— Încearcă numai să fugi, îl rugă Fandorin, iar eu te voi 
omori ca pe un câine. 

— Ce să mai fugit, răspunse liniştit ucigaşul şi căscă. Nu 
sunt copil să fugit. 

— Ştreangul te-aşteaptă, îi spuse Erast Petrovici privindu-l 
cu ură în ochii mici şi indiferenți. 


— Asta cum a vrut legea, încuviinţă hangiul, toată e în voia 
lui Allah. 

Asesorul colegial se lupta din răsputeri cu mâncărimea de 
la degetul arătător. 

— De Allah îţi aminteşti tu acum, lepădătură! Unde sunt cei 
pe care i-aţi ucis? 

— În cămăruţ i-a dus, comunică cu plăcere bestia. 
Gândeam să le dau în râu. Uite unde-i cămăruţul, şi arătă spre o 
uşă din scânduri. Era zăvorâtă. 

Erast Petrovici legă mâinile tătarului cu o curea de piele şi, 
cu inima frântă, trase zăvorul. Înăuntru era întuneric beznă. 

Aşteptând un pic, asesorul colegial făcu un pas, apoi încă 
unul şi primi din spate o lovitură cu muchia palmei peste gât. 
Fără să înţeleagă nimic, căzu secerat. Zăcea cu faţa la podea, 
iar cineva se urcase pe el şi îi sufla fierbinte în ureche: 

— Unde stăpânul? Omorât câinele! 

Cu chiu cu vai, cu poticneli, pentru că lovitura fusese 
puternică şi se nimerise chiar în locul unde fusese lovit în ajun 
cu sticla, Fandorin bălmăji în japoneză: 

— Ai învăţat totuşi câteva cuvinte, netrebnicule? Erast 
Petrovici nu se mai putu abţine şi izbucni în plâns. 

Dar zguduirile sale nu se sfârşiră aici. Când, după ce îi 
pansă lui Masa rana de la cap şi chemă o trăsură, se întoarse 
după Mişa Mititelul în cămăruţa Fiskăi, ţiganca nu mai era acolo, 
iar Mişa nu mai şedea rezemat de perete, ci lungit pe podea. Era 
mort. Şi nu murise de la rana de glonţ. Cineva îi tăiase cu mare 
măiestrie gâtul. 

Cu revolverul pregătit, Erast Petrovici o zbughi pe coridorul 
umed, dar de-acolo porneau alte coridoare care se pierdeau în 
întuneric. Aici nu numai că nu poţi găsi un om, ci, Doamne 
fereşte, te poţi rătăci şi singur. 

leşind din Ocnă, Erast Petrovici îşi miji ochii, orbit de 
soarele care se ridicase deasupra acoperişurilor. Masa stătea în 
trăsură, strângând într-o mână servieta care îi fusese 
încredinţată, iar în cealaltă gâtul lui Abdulah, care avea mâinile 
legate fedeleş. Alături zăcea o legătură voluminoasă: corpul lui 
Ksaferi Feofilaktovici, înfăşurat într-o rogojină. 

— Mână! strigă Erast Petrovici, sărind pe capră alături de 
vizitiu. Să ieşim mai repede din locul ăsta blestemat. Mână spre 
Malaia Nikiţkaia, la poliţie! 


CAPITOLUL ZECE, 
în care general-guvernatorul bea cafea cu cozonac 


Vagmistrul care era de gardă la uşa Secţiei guberniale de 
poliţie din Moscova (Malaia Nikiţkaia 20) se uită curios, dar fără 
prea mare mirare, la cele trei personaje ciudate care coborau 
din trăsură. Multe îţi e dat să vezi când ai o asemenea slujbă. 
Mai întâi, împiedicându-se de scăriţă, cobori, cu mâinile legate 
la spate, un tătar cu barbă neagră. După el, împingând 
prizonierul din urmă, cobori un omuleţ cu ochii înguşti, îmbrăcat 
într-un palton lung, jerpelit şi care purta pe cap un turban alb, 
iar în mâini ţinea o servietă scumpă de piele. Ultimul, de pe 
capra trăsurii sări un bătrânel rufos şi parcă prea sprinten 
pentru vârsta lui. Privind un pic mai atent, vagmistrul observă 
că bătrânelul avea în mână un revolver, iar omuleţul cu ochi 
înguşti nu purta turban, ci avea capul înfăşurat într-un şervet 
pătat de sânge. Lucrurile sunt cât se poate de clare, câţiva 
agenţi secreţi s-au întors din misiune. 

— Evgheni Osipovici este? întrebă bătrânul cu o voce de 
boier tânăr, iar polițistul, om cu experienţă, nu întrebă nimic, ci 
doar îl salută: 

— Da, să trăiţi, de juma' de oră e venit. 

— la cheamă-l tu, f-frăţioare, pe ofiţerul de serviciu, spuse 
gângăvind deghizatul. Să-l ia în p-primire pe arestat. lar acolo - 
şi arătă cu tristeţe spre trăsura în care rămăsese rogojina - e 
mortul nostru. El trebuie să fie pus deocamdată la gheaţă. E 
Gruşin, fostul şef al Penalului. 

— Cum să nu, Înălţimea Voastră, îl ţinem bine minte pe 
Ksaferi Feofilaktovici, am mâncat împreună un pud de sare. 

Vagmistrul îşi scoase chipiul şi îşi făcu semnul crucii. 

Erast Petrovici traversă iute holul larg, atât de iute, încât 
Masa abia reuşea să se ţină pe urmele lui, bălăbănind servieta 
umflată, a cărei burtă de piele stătea gata să crape din cauza 
numeroaselor pachete cu bancnote. La o oră atât de matinală, 
în secţie era cam pustiu, dar în acest loc vizitatorii oricum nu s- 
ar călca în picioare. Din capătul îndepărtat al coridorului, de 
după uşa închisă pe care sclipea tăbliţa cu inscripţia "Sala de 
gimnastică a ofiţerilor", se auzeau strigăte şi sunete metalice. 
Fandorin clătină sceptic din cap: de ce oare ar avea nevoie un 
ofiţer de poliţie să poată mânui spada? Cu cine s-ar putea 
încăieră? Cu anarhiştii care pun bombe? Asta nu e decât o 


reminiscență a trecutului. Mai bine i-ar învăţa tehnici de luptă 
orientale ori, în cel mai rău caz, box englezesc. 

Inainte de a intra în anticamera şefului poliţiei, Erast 
Petrovici îi spuse lui Masa: 

— Stai aici până vei fi chemat. Păzeşte servieta. Te mai 
doare capul? 

— Eu am un cap tare, răspunse cu mândrie japonezul. 

— Slavă Domnului. Ai grijă să nu te mişti din loc. Masa îşi 
umflă supărat obrajii. Probabil socotise că această remarcă nu-şi 
avea rostul. 

Anticamera se dovedi a fi în spatele uşii duble. Din 
anticameră, dacă era să judeci după tăblițe, poţi nimeri sau în 
cabinetul şefului de poliţie, sau, dacă o iei la stânga, în aripa 
secretă a clădirii. De fapt, Evgheni Osipovici avea o cancelarie 
specială, pe bulevardul Tverskoi, dar prefera cabinetul de pe 
Malaia Nikiţkaia, asta ca să fie mai aproape de mecanismele 
maşinăriei de stat. 

— Incotro? se interesă aghiotantul de serviciu ridicându-se 
în întâmpinarea zdrenţărosului. 

— Sunt asesorul colegial Fandorin, cinovnic împuternicit cu 
misiuni speciale aflat în subordinea general-guvernatorului. Am 
o chestiune care nu suferă amânare. 

Aghiotantul dădu din cap şi se repezi să anunţe. După o 
jumătate de minut, în anticameră apăru însuşi Karacenţev şi 
încremeni când dădu cu ochii de cerşetor. 

— Erast Petrovici! Chiar dumneata? Doamne, ce tipic! Ce s- 
a întâmplat? 

— S-au întâmplat multe. 

Fandorin intră în cabinet şi închise uşa în urma lui. 

După ce privi curios în urma neobişnuitului vizitator, 
aghiotantul se ridică de la masă şi aruncă o privire pe coridor. 
Nimeni, doar că vizavi de uşă stătea un kirghiz. Atunci ofiţerul 
se apropie în vârful picioarelor de uşa şefului şi îşi lipi urechea 
de ea. De dincolo se auzea vocea echilibrată a cinovnicului cu 
împuterniciri speciale, care din când în când era întreruptă de 
exclamaţiile de bas ale generalului. Din păcate, doar acestea 
puteau fi desluşite. 

Replicile sunau aşa: 

— Ce servietă? 


— Şi cum aţi putut face asta? 
— Şi el? 
— Doamne! 


— La Hitrovka?! 
XXX 


În acest moment, uşa care dădea spre coridor se deschise 
şi aghiotantul abia apucă să sară într-o parte. Se prefăcu că 
tocmai se pregătea să bată la uşa generalului şi se întoarse 
nemulţumit spre intrus, un ofiţer necunoscut care ducea sub 
braţ o servietă. Ofiţerul ridică palma în semn că nu vrea să 
deranjeze şi arătă spre uşa laterală, cea care ducea în aripa 
secretă a clădirii. Parcă ar fi vrut să spună: Nu vă faceţi griji, eu 
încolo merg. Străbătu repede camera spațioasă şi dispăru. 

— Groaznic! exclamă Evgheni Osipovici cuprins de emoție. 
Şi un minut mai târziu: 

— Hurtinski? Incredibil! 

Aghiotantul se lipi cu tot corpul de uşă, în speranţa că va 
descifra barem câteva cuvinte din povestea asesorului colegial, 
dar tocmai atunci dădu buzna peste el curierul cu un colet şi fu 
nevoit să-l primească şi să-l înregistreze. 

Peste două minute, din cabinet ieşi generalul, roşu la faţă şi 
emoţionat. Insă, judecând după sclipirile din ochii lui, veştile nu 
erau totuşi proaste. In spatele lui Evgheni Osipovici venea 
misteriosul cinovnic. 

— Trebuie să terminăm treaba cu servieta, iar apoi ne vom 
ocupa de Vaniuşa Kain, spuse şeful poliţiei frecându-şi mâinile. 
Unde e japonezul dumitale? 

— Aşteaptă pe c-coridor. 

Aghiotantul se ivi de după canatul uşii şi văzu că generalul 
şi cinovnicul se opriseră în faţa kirghizului. 

Acesta se ridică şi făcu o plecăciune ceremonioasă, lipindu- 
şi palmele de şolduri. 

Asesorul colegial îl întrebă foarte neliniştit ceva, într-o 
limbă necunoscută. 

Asiaticul se închină iar şi spuse ceva încercând să-l 
calmeze. 

Cinovnicul ridică glasul, vădit nemulţumit. 


Generalul se uita când la unul, când la celălalt. Sprâncenele 
lui roşcate se încruntară întrebător. 

Apucându-se cu mâna de frunte, asesorul colegial se 
întoarse spre aghiotant: 

— A trecut pe aici vreun ofiţer cu o servietă? 

— Întocmai. S-a dus în aripa secretă. Cinovnicul îl împinse 
destul de grosolan pe şeful poliţiei, apoi pe aghiotant şi se 
repezi din anticameră spre uşa laterală. Ceilalţi îl urmară. După 
uşa cu tăbliță începea un coridor îngust, ale cărui ferestre 
dădeau în curte. Una dintre ele era deschisă. Asesorul colegial 
se aplecă peste pervaz. 

— Pe pământ sunt urme de cizme! A sărit! suspină 
cinovnicul emoţionat şi lovi din răsputeri cerceveaua geamului 
cu pumnul. Lovitura fu atât de puternică, încât sticla se 
împrăştie afară cu zgomot. 

— Erast Petrovici, ce s-a întâmplat? se impacientă 
generalul. 

— Nu înţeleg nimic, îşi desfăcu braţele a neputinţă asesorul 
colegial. Masa îmi spune că s-a apropiat de el un ofiţer, i s-a 
adresat pe nume, i-a înmânat un colet sigilat, a luat servieta şi 
chipurile mi-a adus-o mie. Ofiţerul într-adevăr a fost, numai că a 
sărit în curte prin această fereastră, luând cu el servieta. E un 
coşmar! 

— Colet? Unde e coletul? întrebă Karacenţev. Cinovnicul 
bombăni iar ceva în japoneză. 

Bărbatul în palton jerpelit, care dădea semne de mare 
nelinişte, scoase de sub haină un pachet şi, făcând o plecăciune, 
i-l întinse generalului. 

— Hm. "Pentru Direcţia gubernială de poliţie a oraşului 
Moscova. Din partea secţiei de supraveghere a ordinii şi 
securităţii publice a oraşului Petersburg." Deschise plicul şi 
începu să citească. "Strict secret. Domnului şef al poliţiei 
oraşului Moscova. Pe baza articolului 16 al Regulamentului 
despre măsurile de supraveghere a ordinii de stat şi a liniştii 
publice şi în acord cu general-guvernatorul Petersburgului, îi 
este interzis moaşei Maria Ivanovna Ivanova să locuiască în 
oraşele Sankt-Petersburg şi Moscova, din cauză că e bănuită de 
atitudine politică ostilă, fapt despre care am onoarea să vă 
înştiinţez. Adjunctul şefului Secţiei, rotmistrul Şipov." Ce prostii 
mai sunt şi astea? 


Generalul roti hârtia pe toate părţile. 

— Este o circulară obişnuită. Ce amestec are aici servieta? 

— C-ce e d-de înţeles? spuse abătut asesorul colegial, care 
de necaz începuse iar să se bâlbâie. Cineva s-a folosit foarte 
bine de faptul că Masa nu prea înţelege ruseşte şi are un mare 
respect faţă de oamenii în uniformă, mai ales dacă vede şi o 
sabie la şold. 

—  Întrebaţi-l cum arată ofiţerul, ordonă generalul. 
Cinovnicul ascultă nerăbdător explicaţia confuză a asiaticului şi 
dădu din mâini a lehamite. 

— Spune că avea părul galben şi ochii inexpresivi... Pentru 
el, noi toţi avem aceeaşi faţă. 

Fandorin se adresă aghiotantului: 

— Dar dumneata ce ne poţi spune despre a-acest ins? Cum 
arăta? 

— Să am iertare, desfăcu a neputinţă mâinile aghiotantul şi 
roşi un pic, nu prea l-am studiat. Era blond. Înalt. Avea uniformă 
obişnuită de poliţist. Epoleţi de căpitan. 

— Pe dumneata nu te-au învăţat să fii atent şi să poţi face 
verbal un p-portret? întrebă furios cinovnicul. De la masă până 
la uşă sunt doar zece paşi! 

Aghiotantul tăcea. Roşise şi mai tare. 

— E o catastrofă, E-excelenţă, constată deghizatul. A 
dispărut un milion. Dar cum, în ce fel? E un adevărat mister! Ce 
ne facem acum? 

— Fleacuri, dădu din mână Karacenţev, parcă în milionul 
ăsta stă problema? Va fi găsit, cum altfel? Sunt aici lucruri mai 
importante. Trebuie să-i facem o vizită scumpului Piotr 
Parmenovici. Ce figură! Evgheni Osipovici zâmbi cu răutate. El 
ne va da explicaţii şi va limpezi lucrurile. la uite cât de 
interesant s-au aşezat toate. Ei, iată că a venit şi sfârşitul 
dragului de luri Dolgorukoi. Am încălzit la sân un şarpe, şi încă 
cu atâta dragoste! 

Asesorul colegial tresări. 

— Da-da, să mergem la Hurtinski. Numai să nu fie prea 
târziu. 

— Întâi o să fim nevoiţi să mergem la cneaz, oftă şeful 
poliţiei. Fără aprobarea lui e imposibil să facem ceva. Nu-i nimic, 
o să urmăresc cu satisfacţie cum va încerca să iasă din 
încurcătură această vulpe bătrână. Nici vorbă, Luminăţia 


Voastră, nu veţi reuşi. Svercinski! generalul se întoarse spre 
aghiotant. Să-mi fie adusă cât mai repede trăsura. O trăsură cu 
o echipă de arest să meargă în spatele meu spre casa general- 
guvernatorului. Să fie în civil. Cred că trei sunt de-ajuns. Sper 
că, în acest caz, ne vom lipsi de Împuşcături, încheie zâmbind 
veninos. 

Aghiotantul petrecu cortegiul cu ochii, ridică receptorul 
telefonului şi învârti manivela. Spuse numărul şi, uitându-se 
neliniştit spre uşă, întrebă cu jumătate de gură: 

— Domnul Vedişcev? Svercinski la telefon. 

xk 


Fură nevoiţi să aştepte în anticameră. Secretarul 
guvernatorului se scuză cu amabilitate față de şeful poliției, dar 
declară cu fermitate că Luminăţia Sa e foarte ocupat şi a 
poruncit să nu fie lăsat nimeni să intre, ba chiar nici să nu i se 
raporteze cine îl caută. Karacenţev se uită la Erast Petrovici şi 
zâmbi într-un fel aparte, adică lasă-l pe bătrân să-şi mai facă de 
cap, ca la sfârşit. După ce trecu nu mai puţin de un sfert de 
ceas, în spatele uşii monumentale cu desene aurite se auzi 
sunetul unui clopoțel. 

— lată, Înălţimea Voastră, acum îi voi raporta, zise 
secretarul ridicându-se de la masă. 

Când intrară în cabinet, văzură ce muncă serioasă şi de 
neamânat avea cneazul: lua micul dejun. De fapt, dejunul era 
deja luat şi Vladimir Andreici trecuse la cafea. Şedea într-un 
fotoliu, cu un şerveţel moale de in legat cu precizie la gât, şi 
muia în ceaşcă un dumicat de cozonac de la Filippov. Avea o 
căutătură destul de blajină. 

— Bună dimineaţa, domnilor, zâmbi cu blândeţe cneazul, 
înghițind o bucăţică. Nu vă supăraţi că v-am făcut să aşteptaţi. 
Frol al meu e foarte sever. Nu mă lasă să mă întrerup atunci 
când încep să mănânc. Nu doriţi o cafea? Cozonacul este 
excelent, ţi se topeşte în gură. Aici guvernatorul se uită mai 
atent la însoţitorul generalului şi clipi mirat. In drum spre 
Tverskaia, Erast Petrovici îşi scosese barba sură şi peruca, dar la 
zdrenţe nu avea cum să renunţe, aşa că arăta într-adevăr cam 
neobişnuit. 

Vladimir Andreevici clătină din cap dojenitor şi tuşi. 

— Erast Petrovici, eu v-am zis că puteţi intra la mine fără 
uniformă, dar chiar aşa, dragule, parcă e prea de tot. Aţi pierdut 


la cărţi? În vocea cneazului se simţea o neobişnuită severitate. 
Fireşte că sunt un om fără prejudecăţi, dar v-aş ruga să nu mai 
apăreţi în faţa mea în asemenea hal. Nu e bine. 

Clătină din cap cu reproş şi se apucă iarăşi să molfăie 
cozonac. Dar expresiile şefului poliţiei şi asesorului colegial erau 
atât de stranii, încât Dolgorukoi încetă să mestece şi întrebă: 

— S-a întâmplat ceva domnilor? Nu cumva un incendiu? 

— Mai rău, Înălţimea Voastră. Mult mai rău, zise cu 
voluptate Karacenţev şi, fără să aştepte vreo invitaţie, se aşeză 
în alt fotoliu. Fandorin rămase în picioare. Şeful cancelariei 
dumneavoastră secrete este hoţ, criminal şi protector al tuturor 
infractorilor din Moscova. Domnul asesor colegial are toate 
dovezile. Suntem într-o mare încurcătură, domnule general, într- 
o mare încurcătură. Nici nu ştiu cum o să ieşim din asta. Făcu o 
scurtă pauză ca bătrânul să înţeleagă mai bine mesajul şi 
continuă insinuant: Eu am avut onoarea să raportez deseori 
Înălţimii Voastre despre comportamentul neadecvat al domnului 
Hurtinski, dar dumneavoastră nu aţi dat prea multă atenţie 
acestor rapoarte. Bineînţeles, mie nici nu mi-a trecut prin cap că 
ocupațiile lui Piotr Parmenovici sunt atât de criminale. 

General-guvernatorul ascultă cu gura întredeschisă această 
cuvântare emoţionantă şi de efect. Erast Petrovici aştepta 
strigăte de revoltă, întrebări şi probe, dar cneazul nu-şi pierdu 
nici un pic liniştea. Când şeful poliţiei tăcu, aşteptând reacţia 
cneazului, acesta sfârşi de mestecat şi sorbi gânditor o gură de 
cafea. Într-un târziu, oftă cu reproş. 

— E foarte rău, Evgheni Osipovici că nu v-a trecut prin cap. 
Doar sunteţi, cum-necum, şeful poliţiei din Moscova, stâlpul legii 
şi al ordinii. Eu nu sunt poliţist şi duc în spate nu mai puţine 
treburi decât ale dumitale, pentru că am luat asupra mea toată 
administrarea oraşului. lar pe Petruşa Hurtinski de mult îi 
suspectez. 

— Oare? întrebă ironic şeful poliţiei. Şi de când asta? 

— Cam de multişor, răspunse tărăgănat cneazul. Petruşa 
de mult a încetat să-mi mai placă. Hăt, cu trei luni în urmă, am 
scris ministrului dumneavoastră, contelui Tolstoi, că, după 
informaţiile pe care le deţin, consilierul de stat Hurtinski nu 
numai că e un mare amator de mită, ci e şi tâlhar şi răufăcător. 
Cneazul începu să foşnească hârtiile de pe masă. Era pe undeva 
şi o copie a scrisorii mele... A, iată. Ridică o hârtie, o fâlfâi şi o 


aruncă la loc. Unde e oare? Aha. Luă altă hârtie, cu monogramă. 
să vă citesc? Ministrul m-a liniştit şi mi-a indicat să nu mă mai 
impacientez din cauza lui Hurtinski. 

Guvernatorul îşi puse monoclul. 

— la ascultați. "Cu privire la îndoielile care pot apărea în 
legătură cu activitatea consilierului de curte Hurtinski, mă 
grăbesc să vă anunţ că acest cinovnic, chiar dacă se comportă 
uneori într-un mod greu de explicat, nu o face din considerente 
criminale, ci doar îndeplineşte o misiune secretă de stat, despre 
care ştiu şi eu, şi înălţimea Sa ţarul. De aceea, aş vrea să vă 
liniştesc, scumpul meu Vladimir Andreevici, şi să vă spun încă o 
dată că misiunea pe care o îndeplineşte Hurtinski nu e 
îndreptată împotriva..." Hm, da, astea deja nu mai au legătură 
cu cazul nostru. Aşa că, domnilor, vedeţi şi singuri, aici nu e 
ceva ce mă priveşte pe mine, Evgheni Osipovici. Oare am avut 
eu vreun motiv să nu cred ce-mi spune Ministerul Afacerilor 
Interne? 

De emotie, şeful poliţiei îşi pierdu răbdarea. Se ridică brusc 
şi întinse mâna după scrisoare - un gest destul de prostesc, 
pentru că în astfel de cazuri serioase mistificările sunt excluse, e 
foarte uşor să verifici tot. Cneazul întinse cu bunăvoință hârtia 
generalului roşcovan. 

— Da, bolborosi acesta. E semnătura lui Dmitri Andreevici. 
Nu încape nici o îndoială. 

Cneazul întrebă pe un ton compătimitor: 

— Oare şefii dumneavoastră n-au găsit de cuviinţă să vă 
informeze? Vai, vai, vai, nu e bine. E chiar lipsă de respect. 
Aşadar nu ştiţi ce misiune secretă îndeplinea Hurtinski? 

Karacenţev tăcea, absolut răpus. 

Fandorin se gândea însă la o circumstanţă care îl intriga: 
cum de nişte hârtii vechi de trei luni se aflau chiar sub mâna 
cneazului, printre documentele curente? Dar cu voce tare 
asesorul colegial spuse altceva: 

— Nici eu nu ştiu în ce a constat misiunea secretă a d- 
domnului Hurtinski, dar, de această dată, el cu siguranţă a 
trecut peste hotarele ei. Legătura lui cu bandiții de pe Hitrovka 
este in- incontestabilă şi nu poate fi îndreptăţită de nici un 
interes de stat. Şi ce e mai important: Hurtinski este direct 
implicat în moartea generalului Sobolev. 

Şi Fandorin explică clar, pe puncte, istoria milionului furat. 


Guvernatorul ascultă cu atenţie, iar la sfârşit spuse hotărât: 

— Canalie, e o canalie, fără doar şi poate. Trebuie să-l 
arestăm şi să-l interogăm. 

— Pentru aceasta am şi v-venit la dumneavoastră, Vladimir 
Andreevici. 

Pe un ton absolut diferit de cel cu care i se adresase la 
început, şeful poliţiei se interesă cu respect şi vioiciune: 

— Îmi permiteţi să execut, Înălţimea Voastră? 

— Desigur, dragule, aprobă Dolgorukoi. Lasă că nemernicul 
va răspunde pentru toate. 

Străbătură în viteză coridoarele lungi, iar în urma lor 
tropăiau agenţii în civil. 

Erast Petrovici nu scotea nici un cuvânt şi în general se 
străduia să nu privească spre Karacenţev. Înţelegea cât de greu 
îi era acestuia să îşi recunoască înfrângerea, iar cel mai 
neplăcut şi neliniştitor era că s-a dovedit că există nişte lucruri 
secrete, pe care şefii nu le-au încredinţat şefului poliţiei din 
Moscova, ci veşnicului său rival, şefului Direcţiei secrete a 
Cancelariei Guberniale. 

Urcară la etajul doi, unde erau autorităţile. Erast Petrovici îl 
întrebă pe ofiţerul de gardă dacă domnul Hurtinski era acolo. Se 
dovedi că era acolo chiar de la prima oră. 

Karacenţev se însufleţi şi grăbi pasul, zburând parcă pe 
coridor ca o ghiulea de tun, de-i zăngăneau pintenii şi îi 
păcăneau eghileţii. 

In anticamera şefului secţiei secrete aşteptau mulţi oameni. 

— E aici? îl întrebă sacadat generalul pe secretar. 

—  Întocmai, Excelenţă, dar a rugat să nu fie deranjat. 
Porunciţi să-i raportez? 

Şeful poliţiei dădu a lehamite din mână, se uită la Fandorin, 
zâmbi pe sub mustață şi deschise uşa. 

La început, lui Erast Petrovici i se păru că Piotr Parmenovici 
stă pe pervaz şi priveşte pe geam. Dar în clipa următoarea 


deveni clar: nu stătea, ci atârna. 
CAPITOLUL UNSPREZECE, 
în care situaţia ia o întorsătură neaşteptată 


Incruntându-se, Vladimir Andreevici Dolgorukoi citea, deja a 
treia oară, rândurile înşirate în grabă de o mână care îi era 
foarte cunoscută: "Eu, Piotr Hurtinski, sunt vinovat că, din 
lăcomie, am săvârşit o crimă împotriva datoriei mele sfinte şi l- 


am trădat pe cel căruia trebuia să-i slujesc cu credinţă şi să îl 
sprijin în misiunea sa atât de grea. Dumnezeu să mă judece". 
Rândurile erau strâmbe, se atingeau, ca şi cum autorul obosise 
la un moment dat de atâta căinţă. 

— Aşadar, ce a mărturisit secretarul? întrebă rar 
guvernatorul. Povestiţi-mi încă o dată şi te rog, Evgheni 
Osipovici, dragule, fă-o mai detaliat. 

A doua oară, Karacenţev prezentă mai liniştit şi mai 
închegat un întreg şir de amănunte: 

— Hurtinski a venit la slujbă ca de obicei, la ora zece. Arăta 
obişnuit, secretarul nu a observat nici un semn de tulburare sau 
exaltare. După ce a citit corespondenţa, Hurtinski a început să 
primească vizitatori. Pe la 10 şi 55, de secretar s-a apropiat un 
ofiţer de poliţie şi s-a prezentat drept căpitanul Pevţov, curier 
din Petersburg, venit la consilierul de curte cu o chestiune 
urgentă. Căpitanul ducea o servietă maro, care, conform 
descrierii, semăna leit cu cea furată. Pevţov a fost lăsat să intre 
imediat, iar primirea celorlalţi vizitatori a fost amânată. În scurt 
timp, a sosit Hurtinski şi a poruncit să nu fie lăsat nimeni să 
intre până când nu va da el o indicație specială şi, în general, să 
nu fie deranjat nici cu, nici fără motiv. Conform spuselor 
secretarului, şeful lui părea extrem de agitat. Peste zece 
minute, căpitanul a ieşit şi a confirmat că domnul consilier este 
ocupat şi a interzis cu stricteţe să fie deranjat, pentru că are de 
studiat nişte hârtii secrete. lar peste un sfert de ceas, la 11 şi 
20, am apărut eu cu Erast Petrovici. 

— Ce zice doctorul? Nu e omor? 

— Spune că tabloul e tipic. S-a spânzurat singur: şi-a legat 
de gât frânghia de la galerie şi a sărit. E o ruptură caracteristică 
a vertebrelor cervicale. Şi scrisoarea, vedeţi dumneavoastră, nu 
ne mai lasă motiv de îndoială. Varianta unei imitări a scrisului 
este exclusă. 

General-guvernatorul îşi făcu semnul crucii şi conchise: 

— "Şi aruncând argintii în templu, el ieşi, plecă şi se 
sugrumă." Acum soarta criminalului e în mâinile unui judecător 
cu mult mai drept decât noi, domnilor. 

Erast Petrovici îşi spuse că un asemenea deznodământ îi 
convine cum nu se poate mai bine cneazului. În schimb şeful 
poliţiei îşi pierdu vizibil dispoziţia: se gândea că numai ce 


prinseseră un fir preţios care duce la lâna de aur şi firul hop! s-a 
şi rupt. 

Asesorul colegial nu se gândea însă la secretele de stat şi la 
intrigile între departamente, ci la misteriosul căpitan Pevţov. E 
absolut clar că anume acest om, cu patruzeci de minute înainte 
de a apărea în anticamera lui Hurtinski, a luat de la Masa, printr- 
un şiretlic, servieta cu milionul lui Sobolev. De pe Malaia 
Nikiţkaia, căpitanul (sau, cum presupunea Fandorin, cineva 
îmbrăcat în uniformă albastră) s-a dus direct pe Tverskaia. 
Secretarul l-a studiat mai bine decât aghiotantul generalului şi l- 
a descris aşa: înălţimea doi arşini, şapte verşoace, umeri laţi, 
părul de culoarea paiului. O trăsătură particulară: ochii foarte 
deschişi, aproape străvezii. La acest detaliu lui Erast Petrovici i 
se făcuse pielea de găină. În tinereţe, avusese prilejul să 
întâlnească un om cu asemenea ochi, dar nu-i plăcea să-şi 
amintească acea veche poveste care îl costase prea scump. 
Neplăcuta amintire nu avea însă nici o legătură cu acest caz şi 
Fandorin se strădui să alunge umbra ei lugubră cât mai departe. 

Întrebările se ordonau după cum urmează. Este într-adevăr 
acest necunoscut poliţist sau nu? Dacă da (şi cu atât mai mult 
dacă nu), care este rolul său în afacerea Sobolev? Şi, foarte 
important, de unde această cunoaştere diabolică, această 
omniprezenţă fantastică? Formulase astfel întrebările care îl 
interesau şi pe general-guvernator. Ce-i drept, în versiunea lui 
Dolgorukoi ele sunau un pic altfel: 

— Ce vom face, domnilor detectivi? Ce propuneţi să 
comunicăm sferelor înalte? Sobolev a fost ucis sau a murit de 
moarte bună? Cu ce se ocupa sub nasul nostru sau, mai bine- 
zis, al dumneavoastră, Evgheni Osipovici? Unde a dispărut 
milionul? Cine mai e şi acest Pevţov? In vocea cneazului care 
afişa o bunătate falsă se făcea simțită o ameninţare. Ce aveţi de 
spus, Excelenţă, apărătorul nostru scump? 

Emoţionat, generalul îşi şterse cu batista fruntea 
transpirată: 

— În direcţia mea nu există nici un Pevţov. E posibil ca 
acesta să fi venit, într-adevăr, de la Petersburg şi să fi luat 
legătura direct cu Hurtinski, ocolind autoritatea gubernială. 
Karacenţev se trase nervos de unul dintre favoriţii roşcaţi. 
Hurtinski îndeplinea, ţinând secret de dumneavoastră şi de 
mine... Şeful poliţiei înghiţi în sec. Îndeplinea misiuni 


confidenţiale venite de sus. Printre ele intra, se vede, şi 
urmărirea vizitei lui Sobolev. De ce a fost nevoie de asta, nu 
ştiu. După cum se vede, Hurtinski a aflat de undeva că Sobolev 
are la el o mare sumă de bani şi că suita lui nu e la curent cu 
aceasta. În noaptea de joi spre vineri, lui Hurtinski i se anunţă 
moartea subită a lui Sobolev. Se prea poate că vestea i-a fost 
adusă de agenţii secreţi care îl urmăreau pe Sobolev şi... După 
cum ştim, consilierul era hapsân şi nu avea mare talent la 
metode. S-a lăsat învins de tentaţia de a pune mâna pe o sumă 
frumuşică şi l-a trimis pe slugoiul său, "ursarul" Mişa Mititelul, să 
ridice servieta din seif. Dar acţiunea gândită de Hurtinski a fost 
descoperită de căpitanul Pevţov, care probabil primise ordin să-l 
urmărească, fapt deseori întâlnit la noi în direcţie. Pevţov a luat 
servieta şi, înfăţişându-se la Hurtinski, l-a acuzat de joc dublu şi 
tâlhărie. Imediat după plecarea căpitanului, consilierul de stat a 
înţeles că situaţia lui e fără ieşire şi, după ce a scris o scrisoare 
în care îşi recunoştea vina, s-a spânzurat... lată singura 
explicaţie care îmi vine acum în minte. 

— E foarte verosimil, recunoscu Dolgorukoi. Şi ce propuneţi 
să întreprindem? 

— Să trimitem imediat o interpelare la Petersburg 
referitoare la persoana şi împuternicirile căpitanului Pevţov. lar 
eu cu Erast Petrovici ne vom ocupa deocamdată de cercetarea 
hârtiilor sinucigaşului. Voi lua cu mine conţinutul seifului, iar 
domnul Fandorin se va apuca să studieze agenda lui Hurtinski. 

Asesorul colegial schiţă un zâmbet involuntar, gândindu-se 
cât de şmechereşte a împărţit generalul prada: el şi-a oprit 
conţinutul unui seif, iar lui i-a lăsat doar o simplă agendă care 
stătea în ochii tuturor, pe masa de scris a decedatului. 

Dolgorukoi bătu darabana pe masă, iar apoi, cu un gest 
devenit tic, îşi îndreptă peruca. 

— Aşadar, Evgheni Osipovici, concluziile dumneavoastră se 
reduc la următoarele: Sobolev nu a fost ucis, ci a murit de 
moarte bună. Hurtinski este o victimă a lăcomiei, iar Pevţov e un 
om al Petersburgului. Sunteţi de acord cu acestea, Erast 
Petrovici? 

Fandorin răspunse scurt: 

— Nu. 

— Curios, se învioră guvernatorul. la să vedem ce o să ne 
mai spuneţi: "asta-i unu", "asta-i doi"... 


— Cu plăcere, Luminăţia Voastră. 

Tânărul făcu o pauză, dorind pesemne să-şi impresioneze 
cât mai mult asistenţa, şi începu cu hotărâre: 

— Generalul Sobolev participa la organizarea unei acţiuni 
secrete, al cărei scop nu ne este deocamdată cunoscut. D- 
dovezi? A adunat în taină o sumă uriaşă. Asta-i unu. În seiful de 
la hotel erau păstrate documente secrete pe care ofiţerii g- 
generalului le-au ascuns de autorităţi. Asta-i doi. Faptul că 
Sobolev era urmărit - iar eu cred că Evgheni Osipovici are 
dreptate, Sobolev era într-adevăr urmărit. Asta-i trei. 

Erast Petrovici adăugă în gând: "Mărturiile duduiei 
Golovina, asta-i patru", dar nu vru să pomenească aici şi numele 
profesoarei de la Minsk. 

— Nu sunt încă pregătit să trag concluzii, însă voi îndrăzni 
să-mi împărtăşesc p-presupunerile. Sobolev a fost ucis. Printr-o 
metodă foarte abilă, care imită moartea naturală. Hurtinski e o 
victimă a lăcomiei scăpate de sub control, un om care şi-a 
pierdut capul pentru că nu a fost pedepsit la timp. Aici sunt 
iarăşi de acord cu Evgheni Osipovici. lar criminalul adevărat, 
actorul principal din spatele scenei e cel pe care îl cunoaştem 
drept "căpitanul Pevţov'". Acesta l-a speriat de moarte pe 
vicleanul şi t-tâlharul de Hurtinski. El are servieta. Pevţov le ştie 
pe toate şi reuşeşte să ajungă la timp peste tot. Mie nu-mi prea 
place abilitatea aceasta a lui ieşită din comun. Trebuie căutat cu 
orice preţ acest blond cu ochi spălăciţi, care a apărut de două 
ori purtând uniformă de poliţist. 

Şeful poliţiei îşi frecă obosit pleoapele: 

— Nu exclud că Erast Petrovici are dreptate, iar eu mă 
înşel. În privinţa deducţiei, asesorul colegial e mult mai bun 
decât mine. 

Cneazul se ridică gâfâind, se duse la fereastră şi privi timp 
de cinci minute trăsurile care curgeau ca un râu pe bulevardul 
Tverskoi. 

Se întoarse şi spuse pe un ton de afaceri care nu îi era 
caracteristic: 

— Voi raporta şefilor imediat, printr-o depeşă cifrată. Vă voi 
chema cum primesc răspunsul. Să nu plecaţi nicăieri. Evgheni 
Osipovici, unde staţi acum? 

— Voi fi la sediul de pe Tverskoi. Mă ocup de hârtiile lui 
Hurtinski. 


— Eu voi fi la Dusseau, raportă Fandorin. La drept vorbind, 
cad din picioare, n-am mai dormit de două nopţi. 

— Duceţi-vă, hulubaşule, mai dormiţi un ceas, două. Veniţi- 
vă, în sfârşit, în fire. Voi trimite după dumneavoastră. 

Erast Petrovici nu avea de gând să doarmă, dar intenţiona 
să se mai împrospăteze, să se afunde într-o cadă cu gheaţă, iar 
după aceea nu i-ar fi stricat un masaj. De somn nici nu poate fi 
vorba când aici se întâmplă atâtea. Oare poţi adormi în aceste 
condiţii? 

— Stăpâne, eu nu am iertare, nu am iertare, nu am iertare. 
Nu l-am ocrotit pe onsi al dumitale, n-am putut păstra servieta 
de piele. Dar păcatele mele nu s-au sfârşit aici. Nemaiputând 
îndura ruşinea, am decis să-mi curm zilele şi am îndrăznit să mă 
folosesc, în acest scop, de sabia dumitale, dar sabia s-a rupt şi 
astfel am mai săvârşit încă o crimă groaznică. 

Frântă la jumătate, sabia de paradă a lui Fandorin zăcea pe 
masă. 

Erast Petrovici se aşeză pe podea alături de suferind. Îl 
mângâie cu atenţie pe cap, dar chiar şi prin prosop simţea 
umflătura unui cucui uriaş. 

— Masa, tu nu eşti vinovat de nimic. Pe sensei Gruşin eu l- 
am nenorocit şi nu-mi voi ierta asta niciodată. Şi nici în ce 
priveşte servieta tu nu ai nici o vină. Nu ţi-a fost frică, n-ai dat 
dovadă de slăbiciune. Pur şi simplu viaţa aici e altfel, are alte 
reguli cu care tu încă nu eşti obişnuit. lar sabia asta e un nimic. 
E ca o andrea de împletit ciorapi, nu te poţi împunge cu ea. O să 
cumpărăm alta, nu costă mai mult de cinci ruble. Nu e o sabie 
de familie. 

Masa îşi îndreptă spatele. Pe faţa lui schimonosită curgeau 
lacrimi mari. 

— Şi totuşi eu insist, stăpâne. Nu pot trăi după ce v-am 
dezonorat în halul ăsta. Eu merit o pedeapsă. 

— Bine, oftă Fandorin. Vei învăţa pe de rost următoarele 
zece file din dicţionar. 

— Nu, douăzeci! 

— Cum vrei. Dar nu acum, mai târziu, după ce ţi se vindecă 
rana de la cap. Pregăteşte-mi deocamdată o cadă cu gheaţă. 

Masa se repezi jos cu o găleată goală, iar Erast Petrovici se 
aşeză la masă şi deschise agenda lui Hurtinski. La drept vorbind, 
nici nu era o agendă, ci un schedule-book englezesc, un caiet cu 


calendar, care avea rezervată câte o filă pentru fiecare zi a 
anului. Era o găselniţă comodă, Erast Petrovici mai văzuse aşa 
ceva. Începu să o răsfoiască, fără speranţa că va găsi acolo ceva 
important. Consilierul de curte ţinea informaţiile cât de cât 
secrete în seif, iar în agendă îşi nota diverse mărunţişuri, aşa, 
pentru a nu le uita - orele întâlnirilor de afaceri, ale audienţelor 
şi rapoartelor. Multe nume erau notate cu o singură literă sau cu 
două. Ar trebui să le clarifice pe toate. Pentru 4 July, Tuesday 
(cum ar fi 22 iunie, marţi, conform calendarului nostru) privirea 
asesorului colegial fu atrasă de o pată de cerneală lunguiaţă, 
destul de ciudată. Până la ea, nu mai întâlnise în agendă vreo 
pată sau vreo ştersătură. Se vedea că Hurtinski fusese un om 
deosebit de îngrijit. Şi forma petei era stranie, de parcă cerneala 
nu picurase de pe peniță, ci fusese turnată dinadins. Fandorin 
privi foia la lumină. Nu, era imposibil să descifreze ceva. Trecu 
cu atenţie vârful degetului peste hârtie. Se pare că acolo fusese 
scris ceva. 

Răposatul folosise o peniță de oţel, care apăsa mai tare 
hârtia, însă Fandorin nu reuşi să desluşească ce fusese scris 
acolo. 

A Masa se întoarse cu gheaţă şi o turnă cu zgomot în cadă. 
Incepu să curgă apa. 

Erast Petrovici deschise sacul de voiaj şi scoase 
instrumentele necesare. Întoarse foaia cu pata, lipi pe cealaltă 
parte a ei o coală foarte subţire din hârtie de orez şi trecu de 
câteva ori peste ea cu un rulou de cauciuc. Hârtia de orez nu era 
obişnuită, ci una îmbibată cu o soluţie specială care reacţiona la 
cea mai mică denivelare a suprafeţei. Cu degetele tremurând de 
nerăbdare, asesorul colegial ridică foiţa. Pe suprafaţa ei mată 
ieşeau în evidenţă slab, dar foarte clar cuvintele: Metropol N19 
Klonov. 

Însemnarea e făcută pe 22 iunie. Ce zi a fost asta? 
Comandantul corpului 4, generalul de infanterie Sobolev a 
încheiat manevrele şi a cerut superiorilor un concediu. lar la 
hotelul Metropol, în apartamentul nr. 19 se afla un oarecare 
domn Klonov. Ce legătură o fi între aceste două însemnări? 
Probabil nici una. Dar ce-i trebuia lui Hurtinski să mâzgălească 
numele şi adresa? Foarte interesant. 

Erast Petrovici se dezbrăcă şi intră în apa rece ca gheaţa, 
ceea ce îl făcu să uite pentru o clipă de orice altceva. Baia rece 


îi solicită ca de obicei mobilizarea tuturor forţelor fizice şi 
sufleteşti. Fandorin se scufundă cu totul şi numără până la o 
sută douăzeci, iar când ieşi la suprafaţă şi deschise ochii se făcu 
roşu ca racul şi scoase un strigăt de uimire: în tocul uşii stătea 
încremenită contesa Mirabeau, soţia morganatică a alteţei sale 
Evgheni Maximilianovici, duce de Lichtenburg. Era la fel de 
roşie. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Fandorin, susură contesa 
în franceză. Sluga dumneavoastră m-a lăsat să intru şi mi-a 
arătat această uşă. Am crezut că aici se află cabinetul 
dumneavoastră de lucru. 

Instinctul de om educat, care nu-i permitea să stea aşezat 
în prezenţa unei doamne, îl împinse pe Erast Petrovici, cuprins 
în acele momente de panică, să sară în picioare, dar în clipa 
următoare se aruncă înapoi în cadă, cuprins de o panică şi mai 
mare. Contesa, roşie toată, se retrase după uşă. 

— Masa! urlă Fandorin cu glas turbat. Masa!!! Ticălosul şi 
călăul apăru cu halatul în mână şi făcu o plecăciune. 

— Mai doriţi ceva, stăpâne? 

— Acuşica îţi arăt eu "mai doriţi" urlă în neştire Erast 
Petrovici, desfigurat de supărare. lată pentru asta voi porunci să 
îţi spinteci burdihanul! Şi nu cu o andrea de împletit, ci cu un 
beţişor pentru orez! Ţi-am explicat nu o dată, bursuc fără creier, 
că în Europa baia e o chestiune intimă! M-ai pus într-o situaţie 
ridicolă, iar pe doamnă ai făcut-o să ardă de ruşine! Şi, trecând 
la rusă, asesorul colegial strigă: Vă rog să mă iertaţi! Luaţi loc, 
contesă, vin imediat! Şi în japoneză: Adu-mi pantalonii, 
redingota şi cămaşa, caracatiţă nesuferită! 

Fandorin intră în cameră complet îmbrăcat. Îşi făcuse o 
cărare impecabilă, dar era încă roşu la faţă. După cele 
întâmplate, nu-şi imagina cum o va putea privi în ochi pe 
contesă. Totuşi, surprinzător, musafira lui se liniştise şi studia cu 
interes gravurile japoneze de pe perete. Scrută faţa confuză a 
cinovnicului şi ochii ei, atât de caracteristici pentru neamul 
Sobolevilor, se luminară într-un zâmbet, apoi, imediat, deveniră 
extrem de serioşi. 

— Domnule Fandorin, am îndrăznit să vă fac o vizită pentru 
că sunteţi un vechi prieten de-al lui Michel şi cercetaţi 
circumstanţele morţii sale. Soţul meu a plecat ieri împreună cu 
marele cneaz, avea de rezolvat nişte chestiuni importante. Eu 


voi însoţi corpul fratelui meu la moşie. Zinaida Dmitrievna se 
poticni, de parcă se întreba dacă merită să continue. În cele din 
urmă, foarte hotărâtă, ca şi cum s-ar fi aruncat într-o prăpastie, 
spuse: Soţul meu a plecat la repezeală, iar servitoarea a găsit 
asta într-una din redingotele sale. Ejen e atât de împrăştiat! 

Contesa îi întinse o coală împăturită, iar Fandorin observă 
că în mâna ei mai era o hârtie. Pe un formular al Corpului 4 de 
armată era scris lăbărţat, în franceză: "Ejen, să fii în 25 
dimineaţa la Moscova pentru lămurirea definitivă a cazului 
despre care ştii tu. A sosit timpul. Mă voi opri la Dusseau. Te 
îmbrăţişez cordial. Al tău, Michel." 

Erast Petrovici se uită întrebător la contesă, aşteptând 
explicaţii. 

— E foarte ciudat, zise ea, nu se ştie de ce, în şoaptă. Soţul 
meu nu mi-a spus că trebuie să se întâlnească cu Michel la 
Moscova. Eu nici nu ştiam că fratele meu e la Moscova. Ejen mi- 
a zis doar că trebuie să facem nişte vizite, iar după aceea ne 
vom întoarce la Petersburg. 

— Într-adevăr, ciudat, fu de acord Fandorin, observând că 
depeşa fusese trimisă de la Minsk, în data de 16, cu un curier 
special. Dar de ce nu l-aţi întrebat pe Alteța Sa despre asta? 

Muşcându-şi buza de jos, contesa îi întinse cea de a doua 
foaie. 

— Pentru că Ejen mi-a ascuns-o. 

— Ce anume? 

— O scrisorică de la Michel, care îmi era adresată. Probabil 
că a fost trimisă împreună cu depeşa, de aceea Ejen nu mi-a 
transmis-o. 

Erast Petrovici luă scrisorica. Se vedea că fusese scrisă în 
ultimul moment, în mare grabă. 

"Dragă Zizi, să vii neapărat cu Ejen la Moscova. E foarte 
important. Acum nu pot să-ţi povestesc nimic, dar se poate 
întâmpla (mai departe e şters jumătate de rând) să nu ne mai 
vedem mult timp." 

— Nu trebuie să vă chinuiţi, am descifrat-o deja, spuse 
Zinaida Dmitrievna, şi vocea îi tremură. Acolo e scris: "ca 
această întâlnire să fie ultima". 

Asesorul colegial îşi trecu mâinile prin părul ud. Reiese că 
Sobolev era la curent cu pericolul care îl păştea? Ştia şi ducele 
despre aceasta? lată, deci, cum stau lucrurile... 


Se întoarse cu faţa spre contesă: 

— Nu vă pot spune nimic acum, d-doamnă, dar vă promit 
că voi cerceta toate circumstanţele. Şi, privind în ochii plini de 
panică ai Zinaidei Dmitrievna, adăugă: Voi fi cât se poate de 
delicat. 

kk 


De îndată ce contesa plecă, Erast Petrovici se aşeză la 
masă şi, ca de obicei când voia să se concentreze, se apucă să 
facă exerciţii de caligrafie. Incepu să scrie "linişte", dar când 
ajunse la a treia încercare, iar până la perfecţiune era încă mult, 
cineva bătu la uşă cu insistenţă. 

Masa se uită cu teamă la stăpânul său care avea de făcut 
ceva sacru şi porni cu paşi mărunți, în vârful degetelor, să 
deschidă uşa. 

Acolo stătea Ecaterina Aleksandrovna Golovina, iubita cu 
păr auriu a răposatului Ahile. Ardea de mânie şi de aceea părea 
şi mai frumoasă. 

— Aţi dispărut! exclamă ea în loc de bineţe. Eu aştept, îmi 
ies din minţi că nu ştiu nimic! Ce aţi mai descoperit, Fandorin? 
V-am comunicat nişte lucruri atât de importante, iar 
dumneavoastră staţi aici şi desenaţi! Vă cer explicaţii! 

— Cucoană, o întrerupse brusc asesorul colegial, eu vă cer 
explicaţii. Vă rog să luaţi loc. 

O luă de mână, o duse până la fotoliu şi o aşeză, apoi îşi 
trase un scaun. 

— Mi-aţi comunicat mai puţine decât ştiaţi. Ce plănuia 
Sobolev? De ce îi era teamă pentru viaţa lui? Ce era a-atât de 
periculos în călătoria pe care intenţiona s-o facă? De ce a avut 
nevoie de atâţia bani? Şi de ce atâta m-mister? Şi, în sfârşit, de 
ce v-aţi c-certat? Din cauza informaţiilor dumneavoastră 
incomplete, Ecaterina Aleksandrovna, eu n-am evaluat cum 
trebuie situaţia şi, în consecinţă, a murit un om foarte bun. Și 
câţiva răi, dar care, deşi nu ştiau asta, aveau şi ei suflet. 

— Da, am minţit că nu ştiu în ce era implicat Michel. El 
credea că Rusia moare şi dorea fierbinte s-o salveze. In ultima 
vreme vorbea doar despre Ţarigrad şi ameninţarea germană, 
despre o Rusie măreaţă... lar cu o lună în urmă, în timpul ultimei 
noastre întâlniri, a început deodată să vorbească despre 
Bonaparte şi mi-a propus să fiu Josefina lui... M-am îngrozit. Am 
avut mereu păreri diferite. El credea în misiunea istorică a 


slavilor şi într-o cale deosebită, rusească, iar eu credeam şi cred 
că Rusia nu are nevoie de Dardanele, ci de învăţământ şi 
constituţie. Elena Aleksandrovna nu-şi mai putu stăpâni vocea şi 
ridică pumnul. Când a amintit de Josefina, m-am speriat. M-am 
speriat căMichel, asemeni unui fluture viteaz, va arde în flăcările 
spre care îl poartă propria lui vanitate... lar cel mai mult mă 
temeam că va obţine, până la urmă, ce vrea. Ar fi reuşit. E atât 
de cutezător, de puternic, de norocos... A fost. În ce s-ar fi putut 
transforma dacă ar fi avut posibilitatea să decidă soarta a 
milioane de oameni? Imi e groază să mă gândesc. Nu mai era 
Michel, era cu totul alt om. 

A — Şi dumneata l-ai denunţat? întrebă brusc Erast Petrovici. 
Inspăimântată, Golovina făcu un pas înapoi. 

— Cum vă poate trece prin minte asemenea lucru? Eu doar 
i-am zis: alege - ori eu, ori ceea ce pregăteşti. Ştiam care va fi 
răspunsul... Işi şterse cu răutate lacrimile. Dar n-aş fi putut 
bănui că toate se vor sfârşi printr-o farsă atât de proastă şi de 
banală. Că viitorul Bonaparte va fi omorât pentru un pumn de 
bani... Doar se spune în Biblie: "Şi cei mândri vor fi umiliţi”. 

Ecaterina Aleksandrovna flutură din mâini, ceea ce voia să 
însemne că gata, puterile au părăsit-o. Incapabilă să se mai 
abţină, izbucni în hohote de plâns. 

Fandorin aşteptă să treacă punctul culminant şi spuse cu 
jumătate de glas: 

— După cum se vede, aici e vorba de bani. 

— Dar de ce? suspină Ecaterina Aleksandrovna. Michel a 
fost totuşi omorât, nu-i aşa? Eu cred, nu ştiu de ce, că 
dumneavoastră veţi descoperi adevărul. Juraţi că îmi veţi spune 
tot adevărul despre moartea lui. 

Erast Petrovici se întoarse tulburat cu spatele, gândindu-se 
că femeile sunt mult mai bune decât bărbaţii, mai devotate, mai 
sincere, mai dintr-o bucată. Bineînţeles, dacă iubesc cu 
adevărat. 

— Da, da, neapărat, bombăni el, ştiind că nu-i va povesti 
niciodată şi pentru nimic în lume cum a murit iubitul ei. 

Aici discuţia fu întreruptă, pentru că după Fandorin fusese 
trimis un agent de legătură de la cancelaria general- 
guvernatorului. 


XXX 


— Ce spuneţi despre conţinutul seifului, Excelenţă? Întrebă 
asesorul colegial. Aţi descoperit ceva interesant? 

— O mulţime de lucruri, răspunse cu un aer mulţumit şeful 
poliţiei. Tabloul afacerilor dubioase ale răposatului a devenit 
mult mai limpede. Trebuie să mai lucrăm la descifrarea 
însemnărilor referitoare la bani. Albinuţa noastră aduna nectar 
de la multe flori, nu doar de la Mişa Mititelul. Dumneavoastră ce 
aveţi? 

— Am şi eu câte ceva, răspunse Fandorin cu modestie. 

Discuţia avea loc în cabinetul general-guvernatorului. 
Dolgorukoi nu era, deocamdată, de faţă. Excelenţa Sa, conform 
spuselor secretarului, termina de luat prânzul. 

Apăru în sfârşit şi Vladimir Andreevici. Intră cu un aer 
misterios şi plin de importanţă, se aşeză şi tuşi oficial. 

— Domnilor, am primit un răspuns telegrafic de la 
Petersburg referitor la raportul meu minuţios. După cum vedeţi, 
lucrurile au fost considerate de mare importanţă, aşa că ne-am 
descurcat şi fără a mai trage sfori. In cazul dat, eu sunt doar o 
verigă. lată ce scrie contele Tolstov: “Stimate domnule Vladimir 
Andreevici, ca răspuns la depeşa dumneavoastră, ţin să vă aduc 
la cunoştinţă următoarele: căpitanul Pevţov este, într-adevăr, în 
subordinea şefului Corpului de poliţie şi actualmente se află la 
Moscova, într-o misiune specială. Căpitanul are misiunea de a 
sustrage o servietă în care se presupune că se află documente 
de stat de o mare importanţă. Ancheta referitoare la moartea 
general-aghiotantului M.D. Sobolev se declară, conform 
ordinului imperial, încheiată, fapt care va fi confirmat printr-o 
depeşă ce va fi trimisă lui Evgheni Osipovici. Conform aceluiaşi 
ordin imperial, pentru samavolnicie şi implicarea în cercetarea 
secretă a unei persoane particulare, ce a dus la moartea 
acesteia, cinovnicul cu împuterniciri speciale Fandorin să fie tras 
la răspundere, să fie înlăturat de la anchetă şi pus în arest la 
domiciliu. Ministrul afacerilor interne D.A. Tolstov". 

Cneazul îşi desfăcu dezolat braţele şi îi spuse lui Fandorin, 
care stătea împietrit: 

— la te uită, dragule, cum s-au întors toate. Ei, dar şefii ştiu 
mai bine. 

Pălind, Erast Petrovici se ridică încet. Nu această pedeapsă, 
care nici nu e prea gravă, ci mai degrabă îndreptăţită, îi 


îngheaţă inima. Mai rău e că a picat atât de ruşinos versiunea 
lui, pe care a înaintat-o cu atâta aplomb. A luat un agent 
guvernamental secret drept răufăcător principal! Ce greşeală 
ruşinoasă! 

— Eu şi Evgheni Osipovici vom mai discuta, iar dumneata, 
nu te supăra, du-te la hotel şi odihneşte-te, spuse compătimitor 
Dolgorukoi. Şi nu fi abătut. Mi-ai ajuns aşa aproape de inimă, 
încât voi interveni pentru dumneata la Petersburg. 

Asesorul colegial se îndreptă morocănos spre ieşire. Când 
ajunse aproape de uşă, fu strigat de Karacenţev: 

— Ce aţi găsit acolo, în agendă? întrebă generalul şi îi făcu 
complice cu ochiul. Adică, lasă, nu-i nimic, se va rezolva. 

Erast Petrovici ezită o clipă, apoi spuse: 

— Nimic demn de luat în seamă, Excelenţă. 

kk 


La hotel, Fandorin declară din pragul uşii: 

— Masa, sunt dezonorat şi pus sub arest. Unu: din cauza 
mea, a murit Gruşin. Doi: nu mai am nici o idee. Şi trei: viaţa 
mea s-a terminat. 

Erast Petrovici ajunse până la pat, căzu secerat fără să se 


dezbrace şi adormi imediat. 
CAPITOLUL DOISPREZECE, 
în care se închide capcana 


Primul lucru pe care îl zări Fandorin când deschise ochii fu 
geamul roz, inundat de razele unui minunat apus de soare. 

Pe podea, lângă pat, stătea Masa, cu mâinile aşezate 
ceremonios pe genunchi. Purta un kimono de sărbătoare, avea o 
expresie gravă, iar capul îi era legat cu o basma curată. 

— Ce mi te-ai împopoţonat aşa, mă rog? întrebă curios 
Erast Petrovici. 

— Stăpâne, ai spus că ai fost dezonorat şi că nu mai ai idei. 

— Da, şi ce-i cu asta? 

— Am eu o idee. M-am gândit şi propun o ieşire demnă din 
situaţia complicată în care am nimerit amândoi. La numeroasele 
mele năzdrăvănii am mai adăugat una, am încălcat eticheta 
europeană, care interzice femeii să intre în camera de baie. 
Faptul că eu nu înţeleg obiceiul acesta straniu, nu mă 
îndreptăţeşte. Am învăţat 26 de file din dicţionar, începând cu 
un cuvânt uşor - "putulos", adică "om care miroase urât" - şi 


terminând cu imposibilul "întrazutolale", care înseamnă să te 


ajuţi reciproc, dar nici această grea încercare n-a putut să-mi 
ridice greutatea de pe suflet. lar în ce te priveşte, stăpâne, chiar 
tu ai spus că viaţa ta s-a terminat. Hai dar să ieşim din viaţa 
asta împreună. Am pregătit totul, până şi tuşul şi pensula pentru 
poemul de rămas-bun. Fandorin se întinse şi simţi nişte dureri 
ciudate în articulaţii. 

— la mai lasă-mă în pace, Masa, spuse el căscând, am o 
idee mai bună. Ce miroase aşa frumos? 

— Am cumpărat covligi proaspeţi, care, după femei, sunt 
cel mai bun lucru din Rusia, răspunse trist servitorul. Supa din 
varză acră de care mănâncă toată lumea aici e groaznică, dar 
covligii sunt o invenţie minunată. Eu doresc să-mi răsfăţ burta 
înainte de a o tăia cu pumnalul. 

— Ba eu am să te tai, îl ameninţă asesorul colegial. la dă-mi 
un covrig, sunt foarte flămând. Să mâncăm ceva şi să ne 
apucăm de lucru. 

kk 


— Domnul Klonov, de la 19? întrebă încă o dată chelnerul 
(aşa erau numiţi, în manieră germană, ospătarii de la Metropol). 
Cum să nu, îl ţinem foarte bine minte. A fost pe-aici un domn 
aşa, era dintre negustori. lar dumneavoastră, sir, îl cunoaşteţi? 

Spre seară, asfinţitul idilic se retrăsese deodată, alungat de 
un vânt rece şi de norii care se adunau. Cerul se posomorâse şi 
începuse o ploaie deasă, care ameninţa să se transforme într-un 
potop. Observând condiţiile atmosferice, Fandorin se îmbrăcase 
în aşa fel încât să poată ţine piept stihiei: un chipiu cu cozoroc 
de muşama, o haină suedeză impermeabilă din piele de 
căprioară, mănuşi, galoşi de cauciuc. Arăta ca un străin şi asta 
explica de ce chelnerul i se adresase într-o manieră neobişnuită. 
Fie ce-o fi, hotărî asesorul colegial, tot era el arestatul fugit din 
arestul de la domiciliu. Aplecându-se peste tejghea, şopti: 

— Nu-i sunt nici un cunoscut, stimabile. Eu sunt căpitanul 
de cavalerie Pevţov, iar cazul acesta este foarte important şi 
secret. 

— Am înţeles, răspunse chelnerul tot în şoaptă. Vă voi 
raporta imediat - şi începu să frunzărească registrul. lată. 
Negustorul de prima ghildie Nikolai Nikolaevici Klonov. Au sosit 
în dimineaţa de 22 de la Riazan. Au binevoit să părăsească 
hotelul în noaptea de joi spre vineri. 

— Ce-ai spus? exclamă Fandorin. În 24 spre 25? Noaptea?! 


— Întocmai. Eu n-am fost prezent când a plecat, dar e aici o 
însemnare, dacă binevoiţi să aruncaţi o privire. Plata a fost 
făcută la ora patru şi jumătate, în schimbul de noapte. 

Inima lui Erast Petrovici se strânse cu o patimă cunoscută 
doar de vânătorii înrăiţi şi el întrebă cu o indiferenţă prefăcută: 

— Cum arăta Klonov ăsta? 

— Un domn serios, solid. Intr-un cuvânt, negustor de prima 
ghildie. 

— La ce te referi? Barbă? Burtă mare? Descrie-mi-l. Avea 
nişte trăsături deosebite? 

— Nu, n-are barbă şi nici nu e gras. Nu e din categoria 
burtoşilor, mai degrabă dintre noii comercianţi. Se îmbracă în 
stil european. Arată... Chelnerul se gândi un pic. Arată obişnuit. 
E bălai. Particularităţi... Poate doar ochii. Parcă prea deschişi. 
Asemenea ochi au doar finlandezii. 

Fandorin lovi puternic tejgheaua cu palma. Direct la ţintă! 
lată şi personajul principal. A sosit marţi, cu două zile înaintea 
venirii lui Sobolev, şi a plecat fix la ora când ofiţerii aduceau 
corpul neînsufleţit al lui Sobolev în apartamentul 47, care era 
deja prădat. Fierbinte, foarte fierbinte! 

— Zici că e om serios? Cred că veneau să-l viziteze 
parteneri de afaceri. 

— Nu, deloc. Doar de câteva ori l-au căutat curieri cu 
depeşe. Se vedea că omul n-a venit la Moscova cu afaceri, ci 
mai degrabă să se distreze. 

— De ce "se vedea"? 

— Cum a ajuns, a şi început să se intereseze de femei şi să 
întrebe care sunt cele mai elegante dudui din Moscova. Zicea că 
vrea una blondă, zveltă şi neapărat cu talie. Domnul avea 
gusturi fine. 

Erast Petrovici se posomori. Ciudat lucru. Căpitanul Pevţov 
n-avea de ce să se intereseze de "blonde". 

— A discutat asta cu dumneata? 

— Nu, dar mi-a povestit Timofei Spiridonici. Era chelner la 
noi, chiar aici. Oftă cu o prefăcută părere de rău. Sâmbătă şi-a 
dat duhul, Dumnezeu să-l ierte. Mâine e slujba de pomenire. 

— Cum adică "şi-a dat duhul"? întrebă Fandorin. Din ce 
cauză? 

— Obişnuită. Mergea seara spre casă, a alunecat şi s-a lovit 
cu capul de-o piatră. Aici, nu departe, într-o curte interioară. A 


fost omul şi nu mai e. Totul e în voia Domnului. Chelnerul îşi 
făcu semnul crucii. Eram ajutorul lui, iar acum am fost avansat. 
Ei, ce milă îmi e de Timofei Spiridonici... 

— Deci Klonov a vorbit cu el despre femei? întrebă asesorul 
colegial, simțind acut că ceața de pe ochi stătea să i se 
destrame şi că, în scurt timp, tabloul celor întâmplate avea să 
se contureze clar şi logic. Dar Timofei Spiridonici n-a povestit 
nimic mai amănunţit? 

— Cum să nu, răposatului îi plăcea să-şi scarpine limba. 
Spunea că i-a dat numărului 19 (aşa numim noi oaspeţii, după 
numărul camerei) o listă cu numele tuturor blondelor de clasă 
din Moscova. 

Cel mai mult numărul 19 era interesat de mamzela Wanda, 
din Roza Alpină. 

Erast Petrovici închise o clipă ochii. Se deapănă, se 
deapănă ghemul şi uite că se arată şi capătul firului. 

kk 


— Dumneata? 

Wanda stătea în pragul uşii, înfăşurată într-o mantie, şi se 
uita speriată la asesorul colegial, a cărui scurtă de piele udă 
leoarcă reflecta lumina lămpii şi părea încadrată de un nimb 
strălucitor. În spatele vizitatorului ei întârziat cădea zgomotos 
peretele de sticlă al ploii, iar dincolo de el era întuneric beznă. 
De pe scurta lui Erast Petrovici se scurgeau pe podea pârâiaşe. 

— Intraţi, domnule Fandorin, sunteţi ud până la piele. 

— Ce mă miră cel mai mult, spuse Erast Petrovici în loc de 
salut, e că dumneavoastră, mademoiselle, mai sunteţi în viaţă. 

— Datorită dumitale, spuse duduia, ridicând din umeri. Am 
mereu în faţa ochilor cuțitul care se apropie, se tot apropie de 
gâtul meu... De atunci, nu mai pot dormi noaptea. Şi nici nu mai 
pot cânta. 

— Nu-l aveam în vedere pe herr Knabe, ci pe Klonov. 
Fandorin se uită direct în ochii ei mari şi verzi. Povestiţi-mi 
despre acest domn interesant. 

Wanda se miră sau poate doar se prefăcu mirată. 

— Klonov? Nikolai Klonov? Ce amestec are el aici? 

— Păi, asta vom încerca să c-clarificăm acum. Intrară în 
salon, se aşezară. Ardea numai o lampă de masă, acoperită cu 
un şal verde, şi de aceea întreaga cameră semăna cu o lume 
subacvatică. Impărăţia unei vrăjitoare marine, îi trecu prin cap 


lui Erast Petrovici, dar gândurile străine fură alungate repede şi 
cu fermitate. 

—  Povestiţi-mi despre n-negustorul Klonov. Wanda luă 
scurta lui şi o puse pe podea, fără să-i pese că udă covorul 
persan pufos. 

— Un bărbat foarte atrăgător, spuse ea visătoare şi Erast 
Petrovici simţi împunsătura unui ghimpe de gelozie, la care el, 
cinstit vorbind, nu avea nici un drept. Liniştit, sigur de sine. Om 
bun. Da, un bărbat dintre cei mai buni, rar îţi e dat să-i 
întâlneşti. Seamănă întru câtva cu dumneavoastră. Ea schiţă un 
zâmbet şi Fandorin nu se simţi în apele sale gândindu-se că vrea 
să-l vrăjească. Dar nu înţeleg de ce vă interesează persoana lui? 

— Acest om nu este cine spune că este. Nu e n-negustor. 
Wanda se întoarse, iar privirea ei deveni absentă. 

— Nimic nu mă mai miră, deja m-am obişnuit. Lumea e 
plină de taine. Mă străduiesc să nu mă amestec în treburi care 
nu mă privesc. 

— Sunteţi o femeie perspicace, mademoiselle, fără această 
calitate mă îndoiesc că aţi fi reuşit în... profesia dumneavoastră. 
Erast Petrovici se ruşină, înțelegând că nu se exprimase tocmai 
potrivit. Chiar nu aţi simţit pericolul care venea de la acest om? 

Cântăreaţa se întoarse repede spre el: 

— Ba da. Uneori. Dar de unde le ştiţi pe toate? 

— Am toate temeiurile să presupun că acest Klonov e un 
om foarte periculos. Şi imediat, fără să facă vreo legătură: 
Spuneţi-mi, el v-a făcut cunoştinţă cu Sobolev? 

— Nu, nici gând, răspunse Wanda la fel de repede. 

Oare nu prea repede? 

Se pare că şi ei i se păru că negase prea repede, aşa că 
socoti de cuviinţă să se corecteze: 

— În orice caz, nu e implicat în nici un fel în moartea 
generalului, vă jur! Totul s-a petrecut exact aşa cum v-am 
povestit. 

Acum spunea adevărul sau credea că spune adevărul. 
Toate indiciile: modularea vocii, gesturile, mişcările muşchilor 
faciali erau aşa cum trebuie să fie. De altfel, nu poate fi exclus 
faptul că doamna Tolle are talent de actriţă. 

Erast Petrovici schimbă tactica. Maeştrii psihologiei ne 
învaţă: dacă există o suspiciune că persoana interogată nu e 
sinceră, ci doar se joacă de-a sinceritatea, trebuie să verşi 


asupra ei un potop de întrebări rapide, neaşteptate, care cer un 
răspuns monosilabic. 

— Klonov ştia despre Knabe? 

— Da. Dar ce... 

— Vorbea despre servietă? 

— Despre ce servietă? 

— L-a pomenit pe Hurtinski? 

— Cine e ăsta? 

— Poartă armă? 

— Se pare că da, dar oare legea inter... 

— V-aţi întâlnit? 

— Da, adică... 

Wanda păli şi îşi muşcă buzele. Erast Petrovici înţelese că 
acuşi va începe să mintă şi, iute, înainte ca ea să apuce, i se 
adresă altfel: serios, sincer, chiar cordial: 

— Trebuie să-mi spuneţi unde e. Dacă greşesc şi el nu e cel 
care cred eu că este, trebuie să eliminăm bănuielile chiar acum. 
lar dacă nu greşesc, atunci este un om sinistru, nu cine îl 
credeţi. Din câte îi înţeleg eu logica, nu vă va lăsa în viaţă, nue 
conform regulilor sale. Mă mir cum de încă nu aţi ajuns în morga 
secţiei de poliţie de pe Tverskaia. Spune-ţi-mi odată cum să-l 
găsesc pe acest Klonov al dumneavoastră! 

Ea tăcea. 

— Vorbiţi-mi. Fandorin îi luă mâna. Era rece, dar pulsul 
zvâcnea tare, tare. V-am salvat o dată şi sunt gata să vă salvez 
iar. Vă jur că dacă nu-i el ucigaşul, nu-l voi atinge. 

Wanda îl privea cu pupilele lărgite. In ea se dădea acum o 
luptă grea şi Fandorin nu ştia cum să încline balanţa de partea 
lui. În timp ce el cugeta frenetic, privirea Wandei căpăta 
fermitate. Unul dintre gândurile ei trăgea mai greu şi Erast 
Petrovici nu ştia care. 

— Nu ştiu unde e, spuse în sfârşit Wanda. Fandorin se 
ridică, făcu o plecăciune şi ieşi fără a spune nici un cuvânt. Avea 
oare vreun rost? 

Important e că ea se va mai întâlni cu acest Klonov-Pevţov. 
Petru a ajunge la ţintă e destul să fie urmărită cum trebuie. 
Asesorul colegial se opri în mijlocul Petrovkăi, fără să-i pese de 
ploaia care curgea mereu, ce-i drept nu atât de năvalnic ca mai 
devreme. 


Ce urmărire, la dracu! El e în arest la domiciliu şi nu trebuie 
să-şi scoată nasul din hotel. Nu va avea ajutoare, iar de unul 
sigur e imposibil să organizezi o urmărire de calitate, aici ai 
avea nevoie de minimum cinci, şase agenţi experimentați. 

Pentru a-şi concentra gândurile, Fandorin bătu zgomotos 
din palme de opt ori. Trecătorii ascunşi sub umbrele se feriră 
speriaţi din calea nebunului, iar pe buzele asesorului colegial 
apăru un zâmbet de mulţumire. Îi venise o idee originală. 

Intrând în foaierul spaţios de la Dusseau, Erast Petrovici se 
întoarse imediat spre tejghea şi i se adresă funcţionarului cu o 
voce gravă: 

— Fii amabil, fă-mi legătura cu apartamentele Anglia de pe 
Petrovka, iar apoi poţi pleca, voi avea o discuţie c-confidenţială. 

Omul, obişnuit cu comportamentul misterios al locatarului 
de la 20, făcu o plecăciune, urmări cu degetul lista abonaților 
atârnată pe perete, găsi numărul şi luă cornetul telefonului. 

— "Anglia", domnule Fandorin, spuse el şi îi întinse 
aparatul. Din receptor se auzi un glas piţigăiat: 

— Cine sună? 

Erast Petrovici se uită cu subinţeles la paznic şi acesta se 
retrase delicat în cel mai îndepărtat colţ al încăperii. 

Abia atunci Fandorin spuse, lipindu-şi buzele de cornet: 

— Vă rog să o chemaţi pe doamna Wanda. Spuneţi-i că o 
cheamă urgent domnul Klonov. Da, da, Klonov! 

Inima tânărului începu să bată năvalnic. Ideea care îi venise 
era nouă şi neruşinat de simplă. Totul se reducea la faptul că 
legătura telefonică care devenise atât de populară în rândurile 
locuitorilor Moscovei, chiar dacă era comodă, mai avea mult 
până la perfecţiune. Sensul cuvintelor rostite putea fi mai mereu 
desluşit, dar timbrul şi nuanțele glasului nu puteau încă fi 
transmise de membrana aparatului. În cel mai bun caz, reuşeai 
să deosebeşti o voce de femeie de una de bărbat, dar nu mai 
mult. Ziarele scriau că marele inventator, domnul Bell, lucrează 
la un nou model, care va transmite sunetul mult mai bine. Însă, 
conform înțelepciunii chineze, şi lucrurile imperfecte au 
farmecul lor. Erast Petrovici încă nu auzise ca cineva să se dea 
drept altcineva la telefon. De ce să nu încerce el asta? 

In cornetul acustic răsună un glas subţirel, întrerupt de 
păcănituri, care nu semăna nicidecum cu vocea de contralto a 
Wandei: 


— Kolea, tu eşti? Ce fericire că ţi-a trecut prin gând să-mi 
telefonezi! 

"Kolea"? "Tu"? Hm! 

Wanda strigă în receptor, înghițind silabele: 

— Kolea, eşti în pericol! Tocmai a fost la mine unul care te 
caută! 

— Cine? întrebă Fandorin şi înmărmuri. Acuşica îl va 
deconspira. 

Dar Wanda îi răspunse în doi peri: 

— Un detectiv. E foarte deştept şi abil. Kolea, mi-a spus 
despre tine nişte lucruri sinistre! 

— Prostii, răspunse scurt Erast Petrovici, gândindu-se că 
femeia fatală e îndrăgostită, nu glumă, de căpitanul de poliție- 
negustor. 

— Într-adevăr! Ştiu, dar tot m-am speriat. Kolea, de ce mă 
cauţi? S-a schimbat ceva? 

Fandorin tăcea, gândindu-se cu înfrigurare ce să răspundă. 

— Nu ne mai întâlnim mâine? Pe fir se auzi un ecou şi 
asesorul colegial îşi astupă urechea liberă, pentru că îi era tot 
mai greu să descifreze discursul rapid al Wandei. Doar tu mi-ai 
promis că nu vei pleca fără să-ţi iei rămas-bun! Să nu 
îndrăzneşti-eşti! Kolea de ce taci-aci? Întâlnirea noastră se 
amână-ână? 

— Nu. 

Adunându-şi curajul, Fandorin spuse o frază mai lungă: 

— Am vrut doar să verific dacă ai reţinut totul cum trebuie. 

— Ce? Ce să verifici? 

Se vede că şi Wanda auzea destul de greu, dar aceste 
circumstanţe erau cât se poate de oportune. 

— Ai reţinut totul cum se cuvine? strigă Fandorin. 

— Da, da, sigur-igur! La şase, la hanul Troiţki, camera 7, 
intrarea din curte. Să bat de două ori, apoi de trei, apoi iarăşi de 
două ori. Poate mai bine nu la şase, ci mai târziu-iu? Nu m-am 
trezit de o sută de ani aşa, cu noaptea în cap-ap. 

— Bine, la şapte, spuse asesorul colegial, care prinsese 
curaj şi îşi repeta în gând: şase, şapte, dinspre curte, doi-trei- 
doi. Dar nu mai târziu. Am treabă. 

— Bine, la şapte! strigă Wanda. Ecoul şi pocniturile 
dispăruseră, iar vocea ei răsună atât de clar, încât era uşor de 


recunoscut. Şi cu atâta bucurie, încât lui Fandorin i se făcu 
ruşine. 

— Închid, spuse el. 

— De unde telefonezi? Unde eşti? 

Erast Petrovici puse cornetul acustic înapoi şi roti manivela. 

lată, a fost foarte simplu să se dea drept altcineva la 
telefon şi să fie crezut. Pe viitor, trebuie să ţină cont de această 
experienţă, ca să nu fie prins chiar el cu asemenea şiretlicuri. Să 
gândească pentru fiecare interlocutor o parolă? Ei, nu chiar 
pentru fiecare, măcar pentru agenţi sau pentru cazuri 
confidenţiale. 

Dar nu avea timp să le pună la punct pe toate acum. 

De arestul la domiciliu poate uita. Acum are ce le prezenta 
şefilor. Klonov-Pevţov cel imposibil de capturat, cel imaterial, 
poate fi găsit mâine, la şase dimineaţa, la hanul Troiţki. Naiba 
ştie pe unde o fi asta, dar fără Karacenţev sigur nu o va scoate 
la capăt. Trebuie să-l aresteze neapărat, conform legii. Să nu 
cumva să fugă, e destul de abil. 

kk 


Casa şefului poliţiei de pe Bulevardul Tverskoi era 
considerată una dintre cele mai frumoase clădiri din Moscova. 
Cu faţada ei care dădea spre un bulevard respectabil, de-a 
lungul căruia, în zilele frumoase, se plimba spuma societăţii 
moscovite, clădirea cu trei etaje, vopsită într-un galben banal, 
părea că ocroteşte, ba chiar, s-ar putea spune, blagosloveşte 
publicul bine-crescut pentru o petrecere elegantă şi tihnită a 
timpului liber. Plimbaţi-vă, adică, doamnelor şi domnilor din 
înalta societate, pe acest bulevard îngust, european, trageţi în 
piept aroma teilor în floare şi să nu vă neliniştească sforăitul 
acestui imens oraş semiasiatic, populat cu precădere de oameni 
inculţi, needucaţi. Puterea e aici, iat-o, stă de strajă, apără 
civilizaţia şi ordinea. Puterea nu doarme niciodată. 

Erast Petrovici se convinse de justeţea ultimei sale afirmaţii 
când, cu puţin înainte de miezul nopţii, sună la uşa celebrei 
clădiri. Nu îi deschise valetul, ci un poliţist echipat cu sabie şi 
revolver, care ascultă cu severitate explicaţiile vizitatorului 
nocturn şi, fără să-i spună un cuvânt, îl lăsă să aştepte la uşă. 
Atâta doar, că apăsă butonul unei sonerii şi chemă aghiotantul 
de serviciu. Din fericire, aghiotantul se dovedi a fi un cunoscut, 
căpitanul Svercinski. El îl recunoscu fără efort în englezul 


ferchezuit pe cerşetorul zdrenţăros care stârnise dimineaţa 
atâta panică în direcţie şi, într-o clipită, deveni amabilitatea 
întruchipată. Se dovedi că, înainte de somn, Evgheni Osipovici 
obişnuia să facă o mică promenadă pe bulevard. li plăcea să se 
plimbe noaptea pe jos şi nu renunţa la plimbarea asta nici pe 
vreme urâtă sau ploaie. 

Erast Petrovici ieşi, merse un pic în direcţia statuii din bronz 
a lui Puşkin şi se convinse de justeţea celor spuse de Svercinski. 
În întâmpinarea lui venea, păşind agale, bine-cunoscută siluetă 
înfăşurată într-o manta lungă de cavalerie, cu gluga trasă peste 
frunte. Dar fu de ajuns ca asesorul colegial să o zbughească în 
întâmpinarea generalului, că de undeva, parcă din pământ, 
răsăriră două umbre care se postară în stânga şi în dreapta lui, 
iar în spatele şefului poliţiei apărură alte două, la fel de 
hotărâte. Erast Petrovici clătină din cap: iată cum arată 
singurătatea iluzorie a omului de stat într-o epocă a atentatelor. 
Nici un pas fără pază. Doamne, încotro se îndreaptă Rusia... 

lar umbrele îl luaseră deja de subsuori, blând, dar destul de 
strâns. 

— Erast Petrovici, v-a adus Dumnezeu! se bucură 
Karacenţev şi se răsti la agenţi: Plecaţi de-aici! la uite, dar eu 
mă plimb pe aici şi mă gândesc la dumneata. N-ai rezistat prea 
mult în arest? 

— N-nu, Excelenţă. Evgheni Osipovici, să intrăm în casă, 
lucrurile nu suportă amânare. 

Generalul nu-i mai puse întrebări, ci porni imediat spre 
casă. Mergea cu paşi mari, uitându-se cu coada ochiului la 
însoţitorul său. 

Intrară în cabinetul mare, oval şi se aşezară unul în faţa 
altuia la o masă lungă acoperită cu postav verde. Şeful poliţiei 
strigă: 

— Svercinski, să stai pe-aproape! S-ar putea să am nevoie 
de dumneata. 

Când uşa capitonată cu piele se închise fără zgomot, 
Karacenţev întrebă nerăbdător: 

— Ce-i? Ai dat de vreo urmă? 

— Mai mult decât atât, spuse Fandorin, am dat de criminal 
în persoană. Îmi p-permiteţi să fumez? 

Pufăind din ţigară, asesorul colegial prezentă rezultatele 
cercetărilor sale. 


Karacenţev se încrunta tot mai tare şi mai tare. Ascultă 
până la capăt, îşi scărpină contrariat fruntea bombată şi dădu la 
o parte o şuviţă roşcată. 

— Şi cum explicaţi şarada asta? Erast Petrovici scutură 
scrumul. 

— Sobolev punea la cale o acţiune foarte îndrăzneață. 
Posibil o rebeliune în spiritul secolului al XVIII-lea. In linii mari, 
ceva ce nemţii ar numi "puci". Ştiţi bine cât de p-popular era 
Mihail Dmitrievici în rândurile armatei şi în popor. Autoritatea 
puterii supreme însă a căzut atât de mult... Nici nu are rost să 
vă explic, aveţi în subordine o întreagă direcţie de poliţie care 
culege zvonuri. 

Şeful poliţiei încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Despre rebeliune nu ştiu nimic. Fie Sobolev şi-a închipuit 
că e Bonaparte, fie - ceea ce pare a fi mai verosimil - voia să 
ridice pe tron una dintre rudele ţarului. Nu ştiu şi nu vreau să g- 
ghicesc. Oricum, pentru misiunea noastră nu e un lucru esenţial. 

La auzul acestor cuvinte, Karacenţev îşi înălţă brusc capul 
şi îşi descheie gulerul brodat cu aur. Deasupra rădăcinii nasului 
îi apăruseră broboane se sudoare. 

— Aşadar, Ahile al nostru punea la cale ceva important, nu 
glumă, continuă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, asesorul 
colegial şi scoase un inel de fum de toată frumuseţea. Dar 
Sobolev avea duşmani t-tainici, foarte influenţi, care ştiau 
despre p-planurile lui. Klonov, alias Pevţov, e unul dintre 
oamenii lor. Cu ajutorul acestuia, partida anti-Sobolev a hotărât 
să-l înlăture pe noul Bonaparte, înscenându-i, fără prea multă 
zarvă, o moarte naturală. Zis şi făcut. Executorul a fost ajutat şi 
de cunoscutul nostru Hurtinski, care are legătură cu p-partida 
anti-Sobolev şi care reprezintă, după cum se vede, interesele ei 
la Moscova. 

— Erast Petrovici, mai rar, se rugă şeful poliţiei, şi aşa mi se 
învârte capul. Ce partidă? Unde? La noi, în Ministerul de Interne? 

Fandorin ridică din umeri: 

— Tot ce-i p-posibil. În orice caz, şeful dumneavoastră, 
contele Tolstov sigur e implicat. Amintiţi-vă de scrisoarea care îl 
îndreptăţea pe Hurtinski şi depeşa ce acoperea acţiunile lui 
Pevţov. Hurtinski s-a dovedit a fi un prost executant. De lacom 
ce era, consilierul de curte a fost ispitit de m-milionul lui Sobolev 
şi s-a hotărât să îmbine utilul cu plăcutul. Dar figura centrală în 


toată această istorie este cea a blondului cu ochii foarte 
deschişi. 

Aici asesorul colegial se învioră, înseninat de o nouă idee. 

— Staţi un pic... Lucrurile pot fi şi mai c-complicate! 
Desigur! 

Sări în picioare şi începu să măsoare cabinetul în lung şi-n 
lat. Generalul doar îl urmărea cum se zbuciumă, fiindu-i probabil 
teamă să nu-i distragă atenţia. 

— Nu putea ministrul de interne să organizeze asasinatul 
general-aghiotantului Sobolev, orice n-ar fi pus la cale acesta 
din urmă. E un non-sens! 

De emoție, Erast Petrovici încetă să se mai bâlbâie. 

— Klonov al nostru mai degrabă nu e acel căpitan Pevţov 
despre care scrie contele. Pevţov cel adevărat probabil că nu 
mai e în viaţă. Aici miroase a intrigă, o intrigă foarte şireată, 
gândită în aşa fel încât, în caz de eşec, vina să cadă pe direcţia 
dumneavoastră! 

Asesorul colegial se deda năvalnic fanteziilor. 

— Aşa, aşa, aşa! Să presupunem că ministrul ştie despre 
complotul lui Sobolev şi organizează o urmărire secretă. Asta-i 
unu. Despre complot mai ştie cineva şi acest cineva vrea să-l 
omoare pe Sobolev. Asta-i doi. Spre deosebire de ministru, acest 
cineva - mai bine-zis aceşti oameni pe care îi vom numi 
contracomplotişti, nu sunt legaţi de lege şi îşi urmăresc 
scopurile. 

— Ce scopuri? întrebă în sfârşit, cu voce stinsă, şeful 
poliţiei, zăpăcit de-a binelea de scenariile lui Fandorin. 

— Probabil să ia puterea, răspunse Erast Petrovici. Ce alte 
scopuri mai pot avea când intrigile se desfăşoară la un 
asemenea nivel? Contracomplotiştii au avut la îndemână un 
executant neobişnuit de inventiv şi de întreprinzător, care ne 
este cunoscut sub numele de Klonov. Nu încape îndoială că 
acest Klonov nu e negustor. E un om neobişnuit, cu capacităţi 
extraordinare. E invizibil, imposibil de prins, invulnerabil. E 
omniprezent. Şi-a făcut apariţia peste tot înaintea noastră şi a 
dat lovitura primul. Cu toate că şi noi am fost destul de rapizi, 
ne-a lăsat mereu cu buza umflată. 

— Dar dacă totuşi e căpitan de poliţie şi acţionează la 
ordinul ministrului? întrebă Karacenţev. Dacă... Înghiţi în sec. 
Dacă înlăturarea lui Sobolev e sancţionată de sus? Scuzaţi-mă, 


Erast Petrovici, dar suntem profesionişti şi ştim că pentru a 
apăra interesele statului uneori eşti nevoit să recurgi la metode 
netradiţionale. 

— Şi atunci de ce să fure servieta, şi încă de la Direcţie? 
zise Fandorin ridicând din umeri. Doar servieta ajunsese deja la 
poliţie şi dumneavoastră aţi fi trimis-o, conform regulamentului, 
la Petersburg, aceluiaşi conte Tolstov. De ce trebuia să se 
ajungă aici pe la Vladivostok? Nu, ministerul nu are nici un 
amestec. lar a omori un erou naţional nu e tot una cu a strânge 
de gât în temniţă pe un oarecare general Pişegria. Să ridici 
mâna asupra lui Mihail Dmitrievici Sobolev? Fără judecată, fără 
anchetă? Nu, Evgheni Osipovici, chiar luând în calcul 
imperfecţiunile puterii noastre, e prea de tot. Nu cred. 

— Da, aveţi dreptate, recunoscu Karacenţev. 

— Şi apoi, uşurinţa cu care ucide Klonov nu pare a fi ceaa 
unui ins aflat în serviciul statului. 

Şeful poliţiei ridică mâna: 

— Staţi un pic, staţi un pic, vă ia valul. Despre ce crime 
vorbiţi? Noi n-am aflat încă dacă Sobolev a fost omorât sau a 
murit de moarte bună. Potrivit rezultatelor examinării post 
mortem, a murit din cauze naturale. 

— Nu, a fost omorât, îl contrazise Erast Petrovici tăios, chiar 
dacă nu e clar cum au fost şterse urmele. Dacă am fi ştiut atunci 
ceea ce ştim acum, poate i-am fi cerut profesorului Velling să 
facă autopsia mai minuţios. El doar era sigur de la bun început 
că moartea survenise pe cale naturală, iar această siguranţă a 
avut o mare importanţă. Asesorul colegial se opri în faţa 
generalului. Şi, la urma urmelor, n-avem de furcă doar cu 
moartea lui Sobolev. Klonov a lichidat toate verigile. Eu sunt 
sigur că moartea misterioasă a lui Herr Knabe e opera lui. 
Gândiţi-vă şi singur, oare şi-ar fi eliminat nemţii un ofiţer din 
propriul lor stat-major, chiar dacă s-ar fi speriat destul de tare? 
În ţările civilizate nu se procedează aşa. În cel mai rău caz, l-ar fi 
obligat să se împuşte. Dar să-i înfigă un satâr de măcelar între 
coaste? E incredibil! Lui Klonov însă i-ar fi convenit toate 
acestea. Noi eram convinşi că acest caz e rezolvat. Dacă nu 
apărea servieta cu milionul, l-am fi clasat deja. E foarte suspectă 
şi moartea chelnerului de la Metropol. Acest nenorocit, Timofei 
Spiridonici, s-a făcut vinovat doar de faptul că i-a ajutat lui 
Klonov să o găsească pe Wanda. Ah, Evgheni Osipovici, acum 


totul mi se pare suspect! exclamă Fandorin. Chiar şi moartea lui 
Mişa Mititelul, chiar şi sinuciderea lui Hurtinski! 

— Ei, asta e prea de tot, se strâmbă şeful poliţiei. Există 
bileţelul scris înainte de moarte. 

— Spuneţi-mi cu mâna pe inimă, îşi punea oare Piotr 
Parmenovici laţul de gât doar pentru că era în prag de a fi 
deconspirat. Era el un om de aşa mare onoare? 

— La drept vorbind, nu prea. Acum îi venise rândul lui 
Karacenţev să sară de pe scaun şi să se plimbe prin odaie. Mai 
degrabă ar fi încercat să fugă. judecând după hârtiile găsite în 
seiful lui, răposatul avea un cont într-o bancă din Zurich. Dacă 
nu reuşea să fugă, cerşea milă, dădea mită judecătorilor. 
Cunosc bine soiul ăsta. Astfel de oameni sunt foarte greu de 
stârpit. Hurtinski ar fi preferat mai degrabă ocna decât 
ştreangul, fără nici o îndoială. Totuşi scrisoarea a fost scrisă cu 
mâna lui. Nu există dubii... 

— Cel mai mult mă înspăimântă că, în toate cazurile, nu e 
suspectat nimeni de omor sau, ca în cazul lui Knabe şi Mişa 
Mititelul, bănuiala cade pe altcineva. In primul caz, pe agenţii 
germani, iar în al doilea, pe Fiska. Acesta e un semn de mare 
profesionalism. Erast Petrovici îşi miji ochii: Eu unul nu înţeleg 
cum de a lăsat-o în viaţă pe Wanda... Apropo, Evgheni Osipovici, 
trebuie să trimiteţi imediat o echipă s-o ridice din hotelul Anglia. 
Dacă îi telefonează Klonov cel adevărat? Sau, şi mai rău, Klonov 
hotărăşte să-şi repare greşeala? 

— Svercinski! strigă generalul şi ieşi în anticameră să dea 
ordin. 

Când se întoarse, asesorul colegial stătea lângă harta 
oraşului şi trasa pe ea linii cu degetul. 

— Unde e hanul Troiţki? întrebă el. 

— "Hanul Troiţki" sunt numite camerele mobilate de pe 
Pokrovka, nu departe de biserica Trei lerarhi. lată, arătă 
generalul, străduţa Hohlovsk. Acolo a fost cândva curtea unei 
mănăstiri, iar acum e un labirint alcătuit din cocioabe, anexe, 
magazii, barăci. De obicei, camerele închiriate sunt numite 
simplu "Troiţa". Un loc tare rău-famat, de acolo până pe 
Hitrovka sunt doi paşi. Totuşi, Troiţa adună un public format din 
oameni care încă nu sunt pierduţi definitiv: actoraşi, manechine, 
comercianţi ruinaţi. Locatarii nu rămân mult timp acolo: fie 


reuşesc să revină în lumea bună, fie se scufundă în abisul de pe 
Hitrovka. 

Răspunzând pe larg la întrebarea pusă de Fandorin, şeful 
poliţiei se gândea la altceva şi se vedea că nu găsea prea uşor 
un răspuns la frământările sale. Când generalul termină de 
explicat, se instală o pauză. Erast Petrovici înţelese că discuţia 
lor intră în faza finală. 

— Bineînţeles că acesta este un pas foarte riscant, Evgheni 
Osipovici, spuse încet asesorul colegial. Dacă p-presupunerile 
mele sunt greşite, vă puteţi ruina cariera, iar dumneavoastră 
sunteţi un om ambițios. Tocmai din acest motiv am venit la 
dumneavoastră şi nu m-am dus la Vladimir Andreevici, care 
desigur că n-ar fi mers la risc. E prea prudent, vârsta îşi spune 
cuvântul. Pe de altă parte, şi poziţia lui e mai delicată decât a 
dumneavoastră. În orice caz, ministerul a ţesut în spatele 
dumneavoastră o intrigă în care, scuzaţi-mi sinceritatea, v-a fost 
rezervat rolul de... mazetă. Contele Tolstov n-a socotit de 
cuviinţă să vă informeze, ca pe un şef al poliţiei din Moscova, 
despre cazul Sobolev, ci a preferat să îi încredinţeze informaţia 
lui Hurtinski, un om de nimic, ba chiar mai mult decât atât, un 
criminal. Cineva şi mai şiret decât ministrul a organizat o 
operaţiune proprie. N-aţi fost implicat în toate aceste afaceri, 
dar, în cele din urmă, răspunderea va cădea pe umerii 
dumneavoastră. Prin urmare mă tem că tocmai dumneavoastră 
veţi plăti pentru oalele sparte, iar cel mai neplăcut e că nu veţi 
afla niciodată cine le-a spart şi de ce. Pentru a afla scopul 
adevărat al acestei intrigi, trebuie să-l prindeţi pe Klonov. Atunci 
veţi avea asul în mână. 

— Şi dacă e totuşi un agent guvernamental şi voi zbura cu 
surle şi trâmbiţe în rezervă? Asta în cel mai bun caz, îi răspunse 
posomorât Karacenţev. 

— Evgheni Osipovici, mă îndoiesc că acest caz ar putea fi 
muşamalizat, dar chiar ar fi păcat, şi nu atât din cauza lui 
Sobolev, cât din teamă. Ce forţe se joacă oare cu soarta Rusiei? 
Cu ce drept? Şi ce vor mai născoci aceste forţe mâine? 

— Faceţi aluzie la masoni? se miră generalul. Contele 
Tolstov e într-adevăr membru al Lojei şi Viaceslav 
Konstantinovici Plevako, directorul Departamentului de Poliţie, 
la fel. Aproape jumătate din oamenii influenţi din Petersburg 


sunt masoni. Numai că ei n-au nevoie de asasinate politice, ei şi 
fără asasinate pot face praf pe oricine. Legal. 

— Ei, masonii. Fandorin îşi încreţi necăjit fruntea netedă. 
Despre ei ştie toată lumea. Aici însă se întrevede un complot 
adevărat, nu unul de operetă. lar în caz de succes, Excelenţă, 
dumneavoastră aţi putea primi cheia de la peştera a lui Aladdin. 

Evgheni Osipovici îşi ridică sprâncenele roşcate. Tentant, 
foarte tentant. N-ar fi rău să fie traşi binişor în ţeapă şi luda de 
Viaceslav Konstantinovici (tovarăş se numeşte), şi contele 
Tolstov însuşi. Să nu mai glumească pe seama lui Karacenţev, 
să nu mai facă din el un măscărici. V-aţi întrecut cu joaca, 
domnilor, şi o s-o păţiţi! Să zicem că, în ceea ce priveşte 
urmărirea secretă a complotistului, treburile sunt clare. In 
asemenea circumstanţe e nevoie de delicateţe. Dar când, sub 
nasul vostru, e omorât un erou naţional, situaţia a scăpat de-a 
binelea de sub control, deştepţilor de la Petersburg. Acum 
probabil vă smulgeţi părul din cap, tremuraţi în fotoliile voastre. 
Evgheni Osipovici va aduce capul infractorului pe tavă: iată-l pe 
răufăcător! Hm, dar poate să ducă tava asta cuiva mai de sus? 
Cazul este de mare amploare, he-he. 

Şi în mintea şefului poliţiei începură să se deschidă 
perspective atât de largi şi de înălţătoare, încât i se tăie 
răsuflarea. Dar, în acelaşi timp, începu să-l apese ceva la 
lingurică. De teamă. 

— Bine, spuse precaut Karacenţev. Să zicem că îl arestăm 
pe Klonov, dar el îşi pune lacăt la gură şi tace mizând pe 
protectorii săi. Ce facem în acest caz? 

— Rezonabilă întrebare, admise asesorul colegial, fără să 
arate că era satisfăcut de trecerea discuţiei de la stadiul teoretic 
la cel practic. Şi eu m-am gândit la asta. Nu va fi uşor să-l 
prindem pe Klonov, iar să-l punem să vorbească va fi de o sută 
de ori mai greu. De aceea am o propunere. 

Evgheni Osipovici îşi ciuli urechile, ştiind din experienţă că 
tânărul acesta dezgheţat nu va propune prostii şi va lua tot 
greul asupra lui. 

— Oamenii dumneavoastră vor înconjura Troiţa, în aşa fel 
încât să nu se poată strecura de acolo nici un gândac. Fandorin 
se apropie cu patimă de hartă. Aici ar trebui amplasat un 
cordon, şi aici. Curțile de t-trecere să fie blocate în toată 
vecinătatea - bine că va fi dimineaţa devreme, mulţi vor dormi. 


În jurul Troiţei trebuie puşi câţiva dintre cei mai buni agenţi, 
vreo trei-patru oameni, nu mai mulţi. Ei trebuie să acţioneze cu 
mare precizie şi să fie deghizați cu iscusinţă. Să nu dea Domnul 
să-l speriem. Oamenii noştri vor trebui să aştepte semnalul 
meu. Eu voi intra în camera închiriată de Klonov singur şi voi 
încerca să mă joc cu el de-a sinceritatea. Nu mă va omori 
imediat, pentru că va dori să afle cât de multe ştiu, de unde m- 
am luat şi ce interese urmăresc. Vom interpreta un grațios pas 
de deux: eu îi voi deschide un pic cortina, iar el, la rândul lui, va 
fi sincer cu mine. Voi urma iar eu, apoi, iar el. Sigur că m-ar 
putea lichida în orice clipă, dar trag speranţa că va fi vorbăreţ. 
Nu găsesc o metodă mai bună. 

— Dar e un mare risc, obiectă Karacenţev. Dacă aveţi 
dreptate şi e un mare maestru în ale crimei, se poate întâmpla, 
Doamne fereşte... 

Erast Petrovici ridică din umeri nepăsător. 

— Cum a spus Confucius, bărbatul virtuos trebuie să poarte 
răspunderea greşelilor sale. 

— Atunci, să ne ajute Dumnezeu. E un lucru mare. Ori 
pieptul plin de medalii, ori capul în nisip. Vocea şefului poliţiei 
tremura de emoție. Generalul strânse mâna lui Fandorin. Duceţi- 
vă la hotel, Erast Petrovici, şi trageţi un pui de somn. Nu vă 
faceţi griji, eu personal voi pregăti operaţiunea şi voi face totul 
cum se poate mai bine. Dimineaţa duceţi-vă la Troiţa să vă 
convingeţi că oamenii mei sunt deghizați ca la carte. 

— Parcă aţi fi Vasilisa cea Înţeleaptă, Excelenţă, râse 
asesorul colegial arătându-şi dinţii albi şi frumoşi. Dormi, 
lvanuşka, dimineaţa e un sfetnic bun. Ce să zic, eu sunt într- 
adevăr cam obosit, iar mâine mă aşteaptă o treabă serioasă. La 
şase fix voi fi la Troiță. Semnalul la care oamenii dumneavoastră 
vor trebui sa alerge la mine va fi un fluierat. Până la fluierat să 
nu se amestece în nici un caz... lar dacă se întâmplă ceva, nu-l 
lăsaţi să fugă. Asta e rugămintea mea p-personală, Evgheni 
Osipovici. 

— Nu vă faceţi griji, spuse generalul cu seriozitate, încă 
strângând mâna tânărului. Vom executa o lucrare de bijutier. Îi 
voi deghiza pe agenţii mei cei mai buni, vor fi prezenţi acolo 
într-un număr mai mult decât suficient. Dar dumneata, 
înverşunat cum eşti, nu te lăsa dus de val, fii mai atent. 


XXX 


Erast Petrovici era obişnuit să se trezească la ora la care îşi 
propunea. Exact la cinci dimineaţa, el deschise ochii şi zâmbi, 
pentru că tocmai îşi făcea apariţia un soare care semăna cu un 
om chel, cu capul rotund, care se uita prin geam. 

Fredonând aria din Elixirul dragostei, Fandorin se bărbieri şi 
îşi admiră cu satisfacţie în oglindă frumoasa şi minunata sa faţă. 
Unui samurai nu i se cuvine să ia micul dejun înainte de bătălie, 
de aceea, în loc de cafeaua de dimineaţă, asesorul colegial făcu 
nişte exerciţii cu halterele şi se ocupă minuţios de echipare. Se 
înarmă până în dinţi, pentru că şi duşmanul era unul pe potrivă. 

Masa îşi ajută stăpânul să se pregătească, manifestând o 
nelinişte crescândă. In cele din urmă nu mai rezistă: 

— Stăpâne, de obicei, aveţi o astfel de faţă atunci, când 
moartea e pe undeva pe aproape. 

— Doar ştii că un adevărat samurai trebuie să se trezească 
în fiecare dimineaţă fiind pe deplin pregătit să moară, glumi 
Erast Petrovici, îmbrăcând sacoul de şantung. 

— In Japonia mă luaţi mereu cu dumneavoastră, se plânse 
japonezul. Ştiu că deja de două ori v-am dat de sminteală, dar 
nu se va mai repeta. Jur! Dacă nu, să mă nasc în cealaltă viaţă 
meduză! Luaţi-mă, stăpâne. Vă rog mult. 

Fandorin îi dădu cu blândeţe un bobârnac peste vârful 
nasului: 

— De această dată chiar nu mi-ai putea fi de folos. Trebuie 
să fiu singur. De fapt, nu voi fi deloc singur, voi avea în jurul 
meu o armată de poliţişti, iar duşmanul meu va fi singur, 
singurel. 

— E primejdios? 

— Foarte. E cel care a putut să ia din mâinile tale, printr-un 
şiretlic, servieta cu bani. 

Masa începu să smiorcăie, îşi ridică sprâncenele rare şi nu 
mai spuse nimic. 

kk 


Erast Petrovici se hotărî să ajungă la Pokrovka pe jos. O, şi 
cât de frumoasă era Moscova după ploaie. Prospeţimea, cerul 
roz al zilei care se instala, liniştea. Dacă o fi să mor, atunci să 
mor într-o aşa dimineaţă dumnezeiască, îşi spuse asesorul 
colegial şi se apostrofă imediat pentru slăbiciunea de a cădea în 


melodramă. În pas de plimbare, fluierând, ieşi pe Lubianka, 
unde, la o fântână, birjarii îşi adăpau caii. Coti spre Solianka şi 
trase fericit în piept aroma de pâine caldă ce se ridica de la 
ferestrele deschise ale unei brutării aflate la demisol. 

lată şi mahalaua cu pricina. Casele deveniră mai 
sărăcăcioase, trotuarul mai îngust, iar la intrarea în Troiță 
peisajul îşi pierdu cu totul aerul idilic: băltoace pe caldarâm, 
garduri prăbuşite, pereţi coşcoviţi. Necătând la dezvoltatul său 
spirit de observaţie, Erast Petrovici nu văzu nici un cordon de 
poliţişti şi acest fapt îl bucură nespus. 

La intrarea pe străduţă, se uită la ceas: şase fără cinci. E 
timpul. Porţi de lemn, iar pe ele o tăbliță lăsată un pic pe-o 
parte: "Hanul Troiţki". Casele sunt toate cu un singur etaj, iar 
fiecare număr are intrare separată. Numărul 7 părea a fi după 
colţ, la stânga. 

Numai să nu înceapă Klonov să tragă imediat, fără nici o 
vorbă. Trebuie să pregătesc o introducere cu care îl voi deruta. 
De exemplu: "“Salutări de la doamna Wanda". Sau ceva mai 
subtil: "Ştiţi oare că Sobolev de fapt trăieşte?" Numai să nu 
pierd iniţiativa. Mai departe voi merge după intuiţie. 

Greutatea liniştitoare a revolverului Herstal îi trăgea în jos 
buzunarul. 

Erast Petrovici intră hotărât pe poartă. Un ins într-un şort 
murdar dădea leneş cu mătura printre băltoace. Se uită pe sub 
sprâncene la domnul elegant şi Erast Petrovici îi făcu, pe 
neobservate, cu ochiul. Convingător măturător, n-ai ce zice. 

La poartă mai stătea un agent care o făcea pe beatul: 
sforăia cu şapca trasă peste ochi. Nu-i rău nici ăsta. Fandorin 
aruncă o privire în urmă şi văzu cum pe stradă merge cu paşi 
mărunți o muiere grasă, îmbrăcată într-un palton, cu basmaua 
trasă peste ochi. Ei asta e prea de tot. Miroase deja a farsă. 

Numărul 7 era într-adevăr primul de după colţ, în curtea 
interioară. Pe uşă, cu vopsea, era scris "k 7". 

Erast Petrovici se opri, trase din răsputeri aer în piept şi îl 
suflă înapoi în câteva expiraţii de intensitate egală. 

Ridică mâna şi ciocăni încet. 

De două ori, de trei, apoi iar de două. 


Partea a doua AHIMAS 
Skirovsk 
1 


Tatălui îi spuneau Pelef, ceea ce în ebraica veche înseamnă 
"fugă". În anul naşterii lui, "fraţii întru Hristos" care trăiau în 
Moravia de două sute de ani fuseseră loviți de o nenorocire. In 
acel an, împăratul anulase privilegiul care scutea comunitatea 
de serviciul militar, pentru că începuse un mare război cu alt 
împărat şi avea nevoie de cât mai mulţi ostaşi. 

Comunitatea a purces la drum într-o noapte, părăsindu-şi 
pământurile şi casele. S-a strămutat în Prusia. "Fraţilor întru 
Hristos" nu le păsa dacă împărații aveau ceva de împărţit sau 
nu, credinţa le interzicea să slujească suveranilor de pe pământ, 
să poarte armă şi uniforme şi nasturi cu stemă care, în viziunea 
lor, reprezentau amprenta de pe sigiliul Satanei. De aceea, 
cămăşile lungi şi cafenii, a căror croială nu se schimbase nici un 
pic în două sute de ani, nu se încheiau cu nasturi. "Fraţii" 
foloseau doar şnururi. 

In Prusia trăiau coreligionarii lor. Cândva, cu mult, mult 
timp în urmă, ei veniseră aici salvându-se de Antihrist. Regele i- 
a împroprietărit pe vecie cu pământ şi i-a scutit de serviciul 
militar, cu condiţia ca ei să sece nemărginitele mlaştini ale 
Prusiei. Două generaţii de fraţi s-au luptat cu mlaştinile, iar cea 
de a treia a reuşit să le înfrângă şi să înceapă un trai îmbelşugat 
şi liber pe pământurile bogate. Fraţii prusaci i-au primit cordial 
pe coreligionarii din Moravia, au împărţit cu ei tot ce aveau şi au 
continuat să trăiască în pace şi bună înţelegere. 

Când a împlinit douăzeci şi unu de ani, Pelef s-a căsătorit. 
Domnul i-a dat o femeie bună, care i-a născut, la timpul cuvenit, 
un băiat. Dar, după aceasta, Mântuitorul hotărî să îşi supună 
credincioşii slujitori la grele încercări. La început, a venit o 
molimă şi mulţi au murit, iar printre ei, soţia şi fiul lui Pelef. 

Pelef nu-şi blestemă soarta, cu toate că viaţa lui îşi 
schimbase culoarea: din albă se făcuse neagră. Dar Celui de Sus 
i se păru puţin şi hotărî să le arate celor aleşi cât de severă şi 
crudă poate fi dragostea Sa. Un rege care venise la cârma ţării 
hotărî că toţi trebuie să fie egali şi amână decizia altui rege 
care, demult, tare demult îi eliberase pe "frați" de armată. 
Acum, şi evreii, şi menoniţii, şi Fraţii întru Hristos erau obligaţi 


să slujească în oaste şi să-şi apere patria cu arma în mână. Dar 
patria fraţilor nu era în mijlocul mlaştinilor desecate, ci în ceruri. 
De aceea, conventul stareţilor duhovniceşti se sfătui şi hotărî că 
trebuie să plece spre răsărit, la ţarul Rusiei. Era şi acolo o 
comunitate, iar de acolo veneau uneori veşti care ajungeau 
greu, cu ajutorul unor oameni de nădejde, pentru că poşta de 
stat era în slujba Necuratului. În acele scrisori, coreligionarii lor 
le spuneau că pământul e gras, iar autorităţile sunt îngăduitoare 
şi se mulţumesc cu biruri mici. 

Şi-au adunat lucrurile, au vândut ce-au putut, iar restul au 
aruncat. Au mers cu căruțele de şapte ori câte şapte zile şi au 
poposit în ţara cu un nume greu de pronunţat, Me/itopolstşcina. 
Pământul era într-adevăr gras, dar cele douăsprezece tinere 
familii şi, împreună cu ele, văduvul Pelef au vrut să meargă mai 
departe, pentru că nu văzuseră niciodată munţii, doar citiseră 
despre ei în Cărţile Sfinte. Era de neînchipuit cum de suprafaţa 
tare a pământului se ridică spre cer la o înălţime de mii de coţi 
şi ajunge în nori. Cei tineri voiau să vadă asta, iar lui Pelef îi era 
totuna. Lui începuse să-i placă să meargă în căruțele trase de 
boi prin păduri şi peste câmpii, pentru că astfel scăpa de 
gândurile despre Rahila şi micul Ahave care rămăseseră pentru 
vecie în pământul umed al Prusiei. 

Munţii s-au dovedit a fi exact aşa cum erau descriși în cărţi. 
Ei se numeau Caucaz şi se întindeau în toate cele patru zări, cât 
vedeai cu ochii. Pelef a uitat de Rahila şi Ahave, pentru că aici 
totul era altfel şi chiar mersul era altul, de sus în jos şi de jos în 
sus. Chiar în primul an, el se căsători. 

S-a întâmplat aşa: Fraţii întru Hristos tăiau pădurea de pe 
singura pantă blândă, pregătind terenul pentru păşune. Fetele 
din partea locului se uitau cum bărbaţii străini, îmbrăcaţi în 
haine lungi şi caraghioase, tăiau cu spor pinii seculari şi scoteau 
din pământ buturugile. Fetişcanele îşi dădeau coate şi mâncau 
nuci. Una dintre ele, Fatima, care avea cincisprezece ani, îl 
sorbea din ochi pe voinicul cu părul şi barba bălaie. Era puternic, 
dar liniştit şi bun, cu totul altfel decât bărbaţii din aulul ei, răi şi 
foarte aprigi. 

Fatima fu nevoită să se boteze şi să poarte altfel de haine: 
o rochie neagră şi o scufie albă. Fu nevoită să-şi schimbe şi 
numele, să nu mai fie Fatima, ci Bătrâna, să lucreze în 
gospodărie din zori până în noapte, să înveţe o limbă străină, iar 


duminica trebuia să se roage şi să cânte în casa de rugăciuni, 
care a fost ridicată înainte de a fi ridicate casele de locuit. Dar 
pe Fatima n-o speriau toate acestea, pentru că ei îi era bine cu 
Pelef cel cu părul alb şi pentru că ştia că Allah nu le hărăzise 
femeilor o viaţă uşoară. 

În vara următoare, când Sara-Fatima se chinuia să nască, 
din munţi au coborât războinicii ceceni, au ars grâul şi le-au luat 
vitele. Pelef privea cum i se duc calul, doi boi, trei vaci şi se ruga 
la Dumnezeu să nu îl lase şi să nu dea voie mâniei să iasă din el. 
De aceea, fiul său, al cărui prim strigăt se auzi în clipa când pe 
pereţii ciopliţi ai casei de rugăciuni începură să şerpuiască limbi 
lacome de foc, primi numele Ahimas, ceea ce înseamnă "fratele 
mâniei". 

În cel de-al doilea an, arbecii veniră iar după pradă, dar 
plecară fără nimic, pentru că la marginea satului nou construit 
se înălța un Blockhaus, iar în el locuiau un plutonier-major şi 
zece soldaţi. Pentru aceasta, fraţii plăteau şefului militar cinci 
sute de ruble. 

Băieţelul se născuse voinic. Sara-Fatima mai că n-a murit 
atunci când el ieşea la lumina zilei. Mai mulţi ea nu mai putea 
naşte, dar nici nu-şi dorea, pentru că nu putea să-i ierte soţului 
că stătea şi se uita cum tâlharii le iau calul, boii şi vacile. 

Ahimas a avut în copilărie doi Dumnezei şi trei limbi. 
Dumnezeul tatălui, sever şi răzbunător îl învăţa aşa: dacă te vor 
lovi peste un obraz, întinde-l şi pe celălalt; cine se bucură în 
viaţa asta va plânge în cealaltă; nu trebuie să te temi de tristeţe 
şi suferinţă, pentru că ele sunt un semn al iubirii Celui de Sus. 
Dumnezeul mamei, despre care nu se cădea să vorbeşti cu glas 
tare, era bun: îţi dădea voie să te bucuri şi să te joci şi nu-ți 
permitea să-i ierţi pe cei care te-au supărat. Despre Dumnezeul 
bun putea vorbi doar în şoaptă, dar şi atunci când, în afară de 
mama, nu mai era nimeni lângă el, iar asta însemna că 
Dumnezeul tatălui era cel mai important. El vorbea în limba care 
se numea Die Sprache, care era un fel de amestec de olandeză 
şi germană. Dumnezeul mamei vorbea în cecenă. Mai era şi 
limba rusă, pe care o învățase de la soldaţii din Blockhaus. 
Băiatul era foarte atras de armele şi baionetele lor, care îi erau 
interzise, deplin interzise, pentru că Dumnezeul cel mai 
important nu îi dădea voie să se atingă de arme. lar mama îi 
şoptea că nu-i nimic, se poate. Ea îşi ducea fiul în pădure, îi 


povestea despre luptătorii viteji ai neamului ei, îl învăţa să pună 
piedică si să lovească cu pumnul. 

Când Ahimas avea şapte ani, Melhisedek, fiul de şapte ani 
al fierarului, îi mânji intenţionat abecedarul cu cerneală. Ahimas 
îi puse piedică şi îi dădu un pumn după ureche. Melhisedek fugi 
plângând să-l pârască la părinţii săi. 

A avut loc o discuţie grea şi apăsătoare cu tata. Ochii lui 
Pelef, tot atât de albaştri ca ai fiului, erau supăraţi şi trişti. După 
aceea, Ahimas fu pedepsit să stea toată seara în genunchi şi să 
citească psalmi. Dar gândurile lui nu erau îndreptate spre 
Dumnezeul tatălui, ci spre Dumnezeul mamei. Băieţelul se ruga 
ca, din albi, ochii lui să se facă negri, ca ai mamei şi fratelui ei 
vitreg, Hasan. Ahimas nu-l văzuse niciodată pe unchiul său 
Hasan, dar ştia că e puternic, viteaz, norocos şi că nu-i iartă 
niciodată pe duşmani. Strecurându-se pe cărările tainice din 
munţi, unchiul aducea covoare groase din Persia şi baloturi de 
tutun din Turcia, iar înapoi ducea arme. Ahimas se gândea 
deseori la Hasan. Îşi închipuia cum stă Hasan în şa privind cu 
atenţie spre trecătoarea din pantă, să vadă dacă nu e ascunsă 
pe undeva paza de graniţă. În închipuirea lui Ahimas, unchiul 
Hasan purta o papahă miţoasă, o pelerină caucaziană, iar pe 
umăr o carabină cu patul gravat. 

2 


În ziua când Ahimas a împlinit zece ani, a stat, chiar de 
dimineaţă, încuiat în cămara din curte. Din vina lui. Mama îi 
dăruise pe ascuns un pumnal mic, dar adevărat, cu tăiş lustruit 
şi mâner de corn şi îi spuse să îl ascundă, dar Ahimas nu se 
putuse abţine şi fugise în curte să-l încerce. Acolo a fost surprins 
de tatăl său. Pelef întrebă de unde are arma, iar când înţelese 
că nu va primi nici un răspuns, îşi pedepsi fiul. _ 

Aşa că Ahimas stătu o jumătate de zi în cămară. li era 
foarte milă de pumnalul pe care tata i-l confiscase şi, în plus, îi 
era urât. lar după-amiază, când i se făcu foame şi sete, se auziră 
împuşcături şi strigăte. 

Abrecul Mahoma, însoţit de patru cunaci, i-a atacat pe 
soldaţii care îşi spălau cămăşile în pârâu, pentru că aveau zi de 
baie. Bandiţii au tras de după tufişuri, au omorât doi soldaţi, iar 
alţi doi au fost răniţi. Ceilalţi o luară la fugă spre Blockhaus, dar 
abrecii au urcat pe cai, i-au ajuns din urmă şi i-au tăiat pe toţi cu 
săbiile. Plutonierul-major care nu se dusese la pârâu s-a încuiat 


în casa din bârne, cu geamuri mici şi bine întărită, şi a tot tras 
cu arma. Mahoma aşteptă până când rusul îşi încărcă arma şi se 
ivi iar din ascunzătoare. Atunci l-a ochit. Glonţul mare şi greu a 
nimerit fix în fruntea plutonierului-major. 

Ahimas nu văzu toate astea. În schimb, cu faţa lipită de 
crăpăturile dintre scânduri, el a văzut cum în curte intră un 
bărbos cu un singur ochi. Bărbosul purta pe cap o căciulă albă, 
flocoasă şi ţinea în mână o armă lungă (acesta era chiar 
Mahoma). Se opri în faţa părinţilor lui Ahimas care ieşiseră 
repede în curte şi le spuse ceva - băiatul nu desluşi ce anume. 
După, o luă pe mama cu o mână de umăr, iar cu alta de bărbie 
şi îi ridică faţa spre el. Pelef stătea împietrit, plecându-şi capul 
său de leu, şi îşi mişca buzele. Se roagă, înţelese Ahimas. Sara- 
Fatima nu se rugă, ci rânji şi îl zgârie pe cel cu un singur ochi. 

Femeia n-are voie să se atingă de faţa bărbatului, de aceea 
Mahoma îşi şterse sângele de pe obraz şi o omori pe ghiaură cu 
o lovitură de pumn la tâmplă. Apoi, îi omori soţul, pentru că, 
după toate astea, nu se cădea să îl lase în viaţă. Trebui să-i 
omoare şi pe ceilalţi săteni. Se vede că aşa avu să fie acea zi. 

Abrecii au adunat toate vitele, au încărcat în două căruţe 
cele mai folositoare şi preţioase lucruri, au dat foc sătucului din 
patru părţi şi au plecat. 

Cât timp cecenii îi omorau pe cei din sat, Ahimas a stat în 
debara fără să scoată un sunet. El nu voia să fie ucis ca toţi 
ceilalţi. Dar, când bătăile copitelor şi scârţâitul roţilor se 
îndepărtară în direcţia trecătorii Karamiksk, băiatul a rupt cu 
umărul o scândură şi a ieşit în curte. Oricum trebuia să iasă din 
cămară. Peretele din spate luase foc şi prin crăpături începuse 
să pătrundă un fum înecăcios. 

Mama era culcată pe spate. Ahimas se aşeză pe vine şi îi 
atinse pata vânătă dintre ochi şi ureche. Mama era ca vie, dar 
nu se uita la Ahimas, ci la cer. Cerul o atrăgea acum mai mult 
decât fiul ei. Cum să nu o atragă, dacă acolo trăia Dumnezeu? 
Ahimas se aplecă spre tatăl său, dar ochii lui erau închişi, iar 
barba albă se făcuse roşie de tot. Băieţelul îşi trecu degetele 
prin ea, şi degetele lui se făcură la fel de roşii. 

Ahimas intră în toate curţile. Acolo văzu mulţi morţi: femei, 
bărbaţi, copii. Ahimas îi cunoştea pe toţi foarte bine, dar ei nu-l 
mai recunoşteau. De fapt, cei pe care îi ştia nu mai erau aici. 


Ahimas întrebă întâi un Dumnezeu, pe urmă îl întrebă pe celălalt 
ce să facă. Aşteptă, dar nu primi nici un răspuns. 

Totul în jur ardea. Casa de rugăciuni care era şi şcoală 
scoase un geamăt şi aruncă spre cer un nor de fum când îi căzu 
acoperişul. 

Ahimas privi în jur. Văzu munţii, cerul, pământul în flăcări şi 
nici un suflet. În acea clipă, el înţelese că aşa va fi mereu. Era 
singur şi doar el putea hotărî dacă merită să rămână sau să 
plece, să moară sau să trăiască. 

Îşi ascultă propriul glas, trase în piept aerul încins şi fugi pe 
drum, care îl duse mai întâi în sus, printre munţi, iar apoi în jos, 
spre o colină mare. 

A mers atât cât a mai durat ziua, şi toată noaptea. Spre 
dimineaţă, a căzut la marginea drumului. Îi era foarte foame, 
dar şi mai mult îi era somn şi Ahimas adormi. Se trezi de foame. 
Soarele stătea exact la mijlocul cerului. Băiatul merse mai 
departe şi, spre seară, ajunse la o staniţă de cazaci. 

La marginea ei se întindeau straturi lungi de castraveti. 
Ahimas privi în jur. Nici ţipenie. Mai înainte nici nu i-ar fi trecut 
prin cap să ia ceva de la alţii, pentru că Dumnezeul tatălui i-ar fi 
spus "Nu fura!", dar aici nu era nici tata, nici Dumnezeul lui şi 
Ahimas se lăsă în patru labe şi începu să mănânce din 
castraveţii tari şi buboşi. Pământul îi scrâşnea între dinţi şi nu 
auzi cum din spate se furişase stăpânul, un cazac voinic, încălţat 
în cizme moi. El îl înşfăcă pe Ahimas de după gât şi îl arse de 
câteva ori cu cravaşa repetând într-una: "Nu fura, nu fura, nu 
fura". Băieţelul nu plângea şi nici nu cerea îndurare, doar se uita 
de jos în sus cu ochii lui spălăciţi, de lup. Asta îl înfurie şi mai 
mult pe cazac, care începu să-l lovească pe lupişor cu toată 
puterea, până când acestuia îi ieşi printre dinţi o pastă verde de 
castraveți. Atunci cazacul îl luă pe Ahimas de ureche, îl târî în 
drum şi îi dădu un şut. 

Ahimas mergea şi se gândea că tata a murit, dar 
Dumnezeu e viu şi legile Lui sunt de asemenea vii. Spatele şi 
umerii îi ardeau încă mai tare decât îi ardeau măruntaiele. 

Lângă un râu mic şi repede, lui Ahimas îi ieşi în cale un 
băiat mai mare, de vreo 14 ani. Căzăcelul ducea o pâine sură şi 
un urcior cu lapte. 

— Dă-mi, spuse Ahimas şi îi smulse pâinea. 


Băiatul mai mare puse urciorul jos şi îl lovi cu pumnul în 
nas. Din ochi îi ieşiră scântei şi Ahimas căzu, iar băiatul mai 
mare, care era şi mai puternic, se aşeză deasupra şi începu să îl 
lovească în cap. Atunci Ahimas luă o piatră şi îl izbi pe căzăcel în 
sprânceană. Acesta se rostogoli într-o parte, îşi acoperi faţa cu 
mâinile şi începu să scâncească. Ahimas ridică piatra să-l 
lovească încă o dată, dar îşi aminti că legea Domnului spune "Să 
nu ucizi!" şi nu-l mai lovi. În timpul bătăii, urciorul se răsturnase 
şi laptele se vărsase, dar pâinea rămase la Ahimas şi asta îi era 
de ajuns. Plecă pe drum şi mâncă, mâncă, mâncă până termină 
şi ultima firimitură. 

Nu trebuia să-l asculte pe Dumnezeu, trebuia să-l omoare 
pe băiat. Ahimas înţelese asta când, pe la amurg, l-au ajuns din 
urmă doi călăreţi. Unul purta pe cap un chipiu cu bor albastru, 
iar în spatele lui stătea căzăcelul cu faţa umflată de vânătăi. 

— Uite-l, nene Kondrat! urlă căzăcelul. E el, ucigaşul! 

Noaptea, Ahimas a stat în beci şi a ascultat cum uriadnikul 
Kondrat şi străjerul Kovalciuk îi hotărau soarta. Ahimas nu le-a 
spus nici un cuvânt, chiar dacă ei au încercat să afle cine e şi de 
unde vine, chiar dacă l-au tras de urechi şi l-au plesnit peste 
faţă. Într-un târziu, l-au crezut surdomut şi l-au lăsat în pace. 

— Ce să facem cu el, Kondrat Panteleici? întrebă străjerul, 
care stătea cu spatele la Ahimas, mânca ceva şi bea din urcior. 
Chiar să-l ducem în oraş? Poate îl ţinem până dimineaţa şi îl 
trimitem încotro îl vor duce ochii? 

— Eu te-oi trimite, răspunse şeful, care stătea faţă în faţă 
cu el şi scria ceva cu o pană de gâscă într-un catastif. Fiul 
atamanului mai că n-a rămas cu mutra pocită. Ar trebui trimis la 
Kizlyar, animalul, la închisoare. 

— Nu vă e milă, tocmai la Kizlyar, la închisoare? Ştiţi bine, 
Kondrat Panteleici, ce păţesc băieţeii acolo. 

— În altă parte n-avem unde, iar aici nu-l putem ţine, n- 
avem nici un azil. 

— Parcă în Skirovsk măicuţele primesc orfani, nu? 

— Numai fete. La închisoare cu el, Kovalciuk, la închisoare. 
Mâine de dimineaţă o să-l şi duci. Numai să întocmesc eu toate 
hârtiile. 

Dar a doua zi dimineaţă, Ahimas era deja departe. Când 
uriadnikul plecă, iar străjerul adormi şi începu să sforăie, Ahimas 


se căţără până la fereastră, reuşi să se strecoare printre două 
zăbrele groase de fier şi sări pe pământul moale. 

Despre Skirovsk mai auzise, era cam la 40 de verste spre 
asfinţit. 

Din toate acestea reieşea că Dumnezeu totuşi nu există. 

3 

La azilul de la Skirovsk Ahimas a ajuns deghizat în fetiţă: 
furase de pe o sfoară de rufe o rochiţă de cit şi o basma. Maicii 
stareţe, căreia trebuia să i te adresezi cu "maică Pelaghia", îi 
spuse că se numeşte Lia Velde, refugiată din localitatea 
Hoyesvelt, distrusă de munteni. Velde era numele lui de familie 
adevărat, iar Lia era numele verişoarei lui de-a treia, o fetiţă cu 
pistrui şi voce piţigăiată. Ultima oară Ahimas o văzuse culcată 
pe spate, cu faţa despicată în două. 

Maica Pelaghia o mângâie pe mica nemţoaică cu păr blond, 
tuns scurt, şi întrebă: "Vei trece la ortodoxie?" 

Şi Ahimas deveni rus, pentru că acum ştia sigur că 
Dumnezeu nu există, că rugăciunile sunt o prostie, iar asta 
însemna că noua credinţă, a ruşilor, nu era cu nimic mai rea 
decât cea a tatălui său. 

li plăcea la azil. Erau hrăniţi de două ori pe zi, dormeau în 
paturi adevărate, doar că se rugau prea mult şi poalele rochiei i 
se adunau mereu între picioare. 

A doua zi, de Ahimas se apropie o fetiţă cu faţă ascuţită şi 
cu ochi mari şi verzi. O chema Jenia, iar părinţii ei fuseseră 
omorâţi de bandiți, doar că mai înainte, toamna trecută. 

— Ce ochi străvezii ai tu, Lia, parcă sunt de apă, spuse ea. 

Ahimas se miră. De obicei, ochii lui prea spălăciţi li se 
păreau oamenilor respingători. Chiar şi uriadnikul, când îl bătea, 
îi zicea "finlandez cu ochii albi". 

Fetiţa Jenia se ţinea scai de Ahimas: unde se ducea el, 
venea şi ea. In cea de a patra zi, îl surprinse pe Ahimas când el, 
ridicându-şi poalele, urina după o magazie. 

larăşi deveni limpede că va trebui să fugă, numai că nu era 
la fel de limpede încotro. Se hotărî să aştepte până-l vor alunga, 
dar nu l-au alungat. Jenia n-a spus nimănui nimic. 

In cea de a şasea zi, sâmbătă, trebuia să meargă la baie. 
Dimineaţa, Jenia se apropie şi îi şopti: 

— Nu te duce. Spune-le că ai... 

— Ce să am...? nu înţelese Ahimas. 


— Asta e când nu poţi să mergi la baie pentru că din tine 
curge sânge şi nu e curat. Unele fete de-ale noastre au deja 
asta. Katia, Sonia, îi explică ea, numindu-le pe două dintre cele 
mai mari. Maica Pelaghia nu va sta să controleze, pentru că îi e 
scârbă. 

Ahimas aşa şi făcu. Măicuţele s-au mirat că i s-a întâmplat 
atât de repede, dar i-au permis să nu meargă la baie. Seara, el îi 
spuse Jeniei: 

— Sâmbăta următoare voi pleca. Pe faţa ei începură să 
curgă lacrimi. 

— Vei avea nevoie de pâine pentru drum, zis ea. Acum 
Jenia nu-şi mai mânca pâinea, ci i-o dădea pe ascuns lui Ahimas 
şi el aduna bucăţelele într-un sac. Dar băiatul nu mai avu nevoie 
să fugă, pentru că în ajunul următoarei zile de baie, vineri seara, 
la azil sosi unchiul Hasan. Unchiul se duse la maica Pelaghia şi o 
întrebă dacă fetiţa din sătucul ars de abrecul Mahoma era acolo. 
Hasan îi spuse că vrea să vorbească cu ea şi să afle cum au 
murit sora şi nepotul lui. Maica Pelaghia o chemă pe Lia Velde în 
chilie, iar ea plecă pentru a nu fi nevoită să asculte despre 
grozăviile întâmplate. 

Hasan se dovedi a fi cu totul altfel decât şi-l închipuia 
Ahimas. Avea faţa rotunjoară, nasul roşu, barba neagră şi 
deasă, iar ochii îi erau şireţi şi mici. Ahimas îl privea cu ură, 
pentru că unchiul arăta exact aşa cum arătau cecenii care 
incendiaseră satul Neues Welt. 

Discuţia nu se lega. Orfana nu răspundea la întrebări sau, 
dacă răspundea, o făcea monosilabic, iar privirea ei care sticlea 
de sub sprâncenele albe era îndărătnică şi înţepătoare. 

— Nepotul meu nu a fost găsit, spuse Hasan gutural, în 
rusă. Poate Mahoma l-a luat cu el? 

Fetiţa ridică din umeri. 

Atunci Hasan căzu pe gânduri şi scoase din geantă o salbă 
de argint. 

— E un dar pentru tine. E frumoasă, am adus-o tocmai din 
Şemaha. Poţi să te joci cu ea, iar eu deocamdată mă duc s-o rog 
pe egumenă să mă lase să rămân aici peste noapte. Am mers 
mult şi am obosit. Doar n-oi dormi sub cerul liber. 

Bărbatul ieşi, dar arma şi-o lăsă pe scaun. Abia se închise 
uşa în urma unchiului, că Ahimas lăsă baltă salba şi înşfăcă 
sabia cu teacă neagră încrustată cu argint. Trase de mâner şi 


din teacă ieşi o fâşie de oţel care strălucea cu scântei de gheaţă 
în lumina lămpii. O adevărată Gurda, se gândi Ahimas, 
trecându-şi degetul peste ornamentele arăbeşti. 

Uşa scârțâi încet, iar Ahimas tresări şi văzu cum prin 
crăpătura ei se uitau la el ochii zâmbitori ai lui Hasan. 

— Eşti din sângele nostru, spuse unchiul în cecenă, 
dezgolindu-şi dinţii albi. Sângele nostru e mai puternic decât cel 
nemţesc. Hai să plecăm de-aici, Ahimas. O să dormim în munţi. 
Sub cerul înalt se doarme mai bine. 

Mai târziu, când Skirovsk dispăru după deal, Hasan îi puse 
lui Ahimas mâna pe umăr. 

— Te voi da la învăţătură, dar mai întâi voi face bărbat din 
tine. Trebuie să te răzbuni pentru mamă-cta şi tată-tu. N-ai ce 
face. Aşa e legea. 


Ahimas înţelese: era o lege dreaptă. 
4 


Dormeau pe unde se nimerea: în saklii părăsite, în 
duhanele de pe marginea drumurilor, la prietenii unchiului sau 
pur şi simplu în pădure, înfăşuraţi în pelerine de blană. "Bărbatul 
trebuie să-şi poată găsi hrana, apa şi calea în munţi", îl învăţa 
Hasan legile sale. Şi încă: "Bărbatul trebuie să se apere pe sine 
şi onoarea neamului său". Ahimas nu ştia ce înseamnă "onoarea 
neamului". El nu avea neam, dar îşi dorea foarte mult să se 
poată apăra şi era gata să înveţe zi şi noapte. 

"Ține-ţi răsuflarea şi închipuie-ţi că din ţeavă iese o rază 
subţire. Pipăie mai întâi ţinta cu această rază", îl învăţa Hasan, 
suflându-i în ceafă şi îndreptându-i degetele de copil încleştate 
pe armă. "Nu-ţi trebuie forţă aici. Arma e ca o femeie sau ca un 
cal, are nevoie de mângâiere şi înţelegere." Ahimas se străduia 
să înţeleagă arma, asculta vocea ei nervoasă şi metalică, iar 
metalul începea să-i susure în ureche: "Mai la dreapta, iar acum 
trage". "Ha!" Unchiul ţocăia din limbă şi dădea din mâini. "Ai 
ochi de vultur! De la o sută de paşi ai nimerit sticla! Uite-aşa se 
va împrăştia şi capul lui Mahoma!" 

Ahimas nu dorea să tragă în bărbatul cu un singur ochi de 
la o sută de paşi. El voia să-l omoare pe Mahoma tot aşa cum 
acesta o omorâse pe Fatima, printr-o lovitură în tâmplă. Şi mai 
mult îşi dorea să-i taie gâtul, aşa cum Mahoma i-l tăiase lui 
Pelef. 


Cu pistolul se trăgea şi mai uşor. "Să nu ţinteşti niciodată", 
îi zicea unchiul. "Ţeava pistolului e o continuare a mâinii tale. 
Când arăţi spre ceva cu degetul, doar nu ţinteşti, ci arăţi o 
anumită direcţie. Gândeşte-te că pistolul e cel de-al şaselea 
deget al tău." Ahimas arătă cu degetul lung din metal spre o 
nucă ce stătea pe o buturugă, iar nuca se făcu pe dată fărâme. 

Hasan nu-i dădea nepotului său sabia, spunea că trebuie 
să-i crească mai întâi mâna şi umărul, dar îi dărui chiar din 
prima zi un pumnal şi-i porunci să nu se despartă niciodată de 
el. "Chiar şi-atunci când te scalzi în râu, leagă-l la gât." Timpul a 
trecut şi pumnalul a devenit pentru Ahimas o parte din propriul 
său corp, cum este acul pentru viespe. Cu el putea tăia lemne 
de foc, putea spinteca un cerb împuşcat, putea ascuţi un 
beţigaş pentru a se scobi cu el în dinţi după ce mânca carne de 
cerb. La popasuri, când nu avea ce face, Ahimas arunca 
pumnalul în copaci din diferite poziţii, ba culcat, ba şezând, ba 
stând în picioare. Această îndeletnicire nu-l plictisea niciodată. 
La început nimeri doar pinii, apoi şi fagii tineri, iar apoi orice 
creangă de fag, oricât de subţire. 

"Arma e un lucru bun", spunea Hasan, "dar bărbatul trebuie 
să ştie să-i vină de hac duşmanului şi fără armă: cu pumnii, cu 
picioarele, cu dinţii, nu contează. Important e ca în inima ta să 
ardă focul sfânt al mâniei. El te va apăra de durere, îl va îngrozi 
pe duşman şi îţi va aduce victoria. Lasă sângele să ţi se adune 
în cap, lasă lumea să se înfăşoare într-o ceaţă roşie şi atunci 
toate ţi se vor da uşor. Nici nu vei simţi dacă vei fi rănit sau ucis. 
lată ce înseamnă mânie sfântă." 

Ahimas nu-şi contrazicea pe faţă unchiul, dar nu era de 
acord cu el. El nu voia să fie rănit sau omorât. Pentru a rămâne 
în viaţă trebuie să vezi bine totul în jurul tău, iar mânia şi ceața 
roşie nu îţi sunt de folos. Băieţelul ştia că se poate descurca şi 
fără ele. 

Intr-o zi, când era deja iarnă, unchiul se întoarse bucuros 
din duhan. Un om de încredere îi spusese că Mahoma s-a întors 
din Georgia cu pradă şi benchetuieşte acum în Cianaha. Era 
destul de aproape, două zile de drum. 

In Cianaha, un aul mare şi agitat, se opriră la un kunak de- 
al unchiului. Hasan se duse să afle una, alta, lipsi mult timp şi se 
întoarse târziu, destul de mâhnit. li spuse băiatului că va fi greu. 
Mahoma e şiret şi puternic. Trei dintre cei patru care au fost cu 


el în satul nemtesc sunt aici, benchetuiesc împreună cu el. Pe 
cel de al patrulea, cu picioare strâmbe, l-au omorât svanii. 
Acum, în locul lui e Giafar din Nazran. Înseamnă că sunt cinci. 

Seara, unchiul mâncă bine, se rugă şi se culcă. Inainte de a 
adormi, îi spuse lui Ahimas: "La răsăritul soarelui, când Mahoma 
va muri, îţi vei muia degetele în sângele celui care a omorât-o 
pe mama ta". 

Hasan se întoarse cu faţa la perete şi adormi imediat, iar 
băieţelul îi luă cu mare grijă de la gât săculeţul de mătase 
verde. In el era rădăcină pisată de ciupercă otrăvitoare. Unchiul 
spunea că, dacă te prind străjerii de la graniţă şi te închid într- 
un beci de piatră, de unde nu poţi vedea nici munţii, nici cerul, 
n-ai decât să-ţi pui pe limbă praf din acesta, să aduni salivă şi să 
înghiţi. Nu vei apuca să rosteşti de cinci ori numele lui Allah şi în 
temniţă va rămâne doar trupul tău fără suflare. 

Ahimas luă şalvarii, rochia şi basmaua fiicei stăpânului. Mai 
luă din beci un urcior cu vin şi turnă în el praful din săculeţ. 

In duhan şedeau bărbaţi care discutau, beau vin şi jucau 
narde, dar Mahoma şi tovarăşii lui nu erau acolo. Ahimas se 
puse pe aşteptat. In scurt timp, văzu că fiul duhanului duce 
brânză şi lipii într-o cameră alăturată şi înţelese că Mahoma e 
acolo. 

Când băiatul duhanului plecă, Ahimas intră cu ochii plecaţi 
şi, fără să spună nimic, puse urciorul pe masă. 

— E bun vinul, fetiţo? întrebă bărbosul cu un singur ochi, pe 
care îl ţinea atât de bine minte. 

Ahimas dădu din cap, se retrase într-un ungher mai 
îndepărtat şi se aşeză pe vine. Nu ştia ce să facă cu Giafar din 
Nazran. Giafar era foarte tânăr, de vreo şaptesprezece ani. 
Poate să-l trimită să-şi vadă calul, să-i spună că e nervos şi 
roade funia? Dar Ahimas îşi aminti de căzăcel şi înţelese că nu 
poate face asta. Giafar nu îi e dator cu nimic, dar tot va muri, 
pentru că asta este soarta lui. 

Şi Giafar muri primul. Bău din urcior împreună cu ceilalţi şi 
aproape că imediat căzu cu faţa pe masă. Cel de-al doilea abrec 
începu să râdă, dar râsul lui se transformă în şuierat. Al treilea 
spuse doar: "Nu-i aer", se apucă de piept şi căzu. "Ce se 
întâmplă oare cu mine, Mahoma?" întrebă al patrulea cu limba 
încâlcită, alunecă de pe scaun, căzu grămadă şi înţepeni. 


Mahoma tăcea şi faţa lui era tot atât de purpurie ca vinul vărsat 
pe masă. 

El se uită la tovarăşii săi care mureau, apoi îl privi ţintă pe 
Ahimas. 

— Tu a cui eşti, fetiţo? întrebă Mahoma, articulând cu greu 
cuvintele. De ce ai ochii atât de albi? 

— Nu sunt fetiţă, răspunse băiatul. Sunt Ahimas, fiul 
Fatimei. lar tu eşti mort. 

Mahoma îşi arătă dinţii galbeni, de parcă tare se bucura la 
auzul acestor cuvinte, şi încercă să tragă din teacă sabia cu 
mâner aurit. Dar nu mai reuşi, ci începu să horcăie şi se prăbuşi 
pe podeaua din pământ bătătorit. Ahimas se ridică, scoase de 
sub rochie pumnalul şi, privindu-l pe Mahoma în singurul lui ochi 
înţepenit, trase iute, dintr-o singură mişcare, o linie pe gâtul 
tâlharului, aşa cum îl învățase unchiul Hasan. 

Işi muie degetele în sângele fierbinte care ţâşni de acolo. 


Evghenia 
1 


La douăzeci de ani, Ahimas Velde era un tânăr amabil şi 
tăcut şi arăta mult mai în vârstă. Atât pentru publicul care 
venea să se trateze la celebrele izvoare de la Solenovodsk, cât 
şi pentru spuma societăţii autohtone, el era doar un băiat bine- 
crescut dintr-o bogată familie de negustori, student al 
Universităţii din Harkov, care îşi luase o vacanţă mai lungă 
pentru a-şi întrema sănătatea. lar în cercul îngust şi discret al 
cunoscătorilor care nu prea împărtăşeau cu alţii informaţiile pe 
care le ştiau, Ahimas Velde avea faimă de om de încredere, 
serios, care duce întotdeauna până la capăt treburile de care se 
apucă. Cei care-l cunoşteau îl numeau pe la spate Aksahir, ceea 
ce înseamnă "Vrăjitorul Alb". Ahimas lua porecla ca atare: dacă 
e vrăjitor, vrăjitor să fie, cu toate că vrăjitoria nu avea nici un 
amestec aici. Totul ţinea de calcule, sânge rece şi psihologie. 

Biletul de student al Universităţii Imperiale din Harkov îl 
costase pe unchiul său doar cincizeci de ruble. Atestatul de 
absolvire a gimnaziului, cu ştampilă timbrată şi semnături 
adevărate, fusese însă mai scump. 

După întâmplarea de la Cianah, Hasan îşi dădu nepotul la 
învăţătură în tihnitul orăşel Solenovodsk, plăti pe doi ani înainte 
şi se întoarse în munţi. Ahimas stătea la pension împreună cu 
alţi băieţi, ai căror taţi slujeau în garnizoane îndepărtate ori 


însoțeau caravane care mergeau de la vest spre est, de la 
Marea Neagră la cea Caspică, ori de la nord la sud, de la Rostov 
la Erzerum. Ahimas nu se prea împăca cu semenii săi, nu avea 
nimic în comun cu ei. El ştia lucruri pe care ei nu le ştiau şi era 
puţin probabil că le va fi dat să le afle vreodată. Din cauza 
aceasta, chiar în primul an de pension, când Ahimas învăţa în 
clasa pregătitoare pentru gimnaziu, apăru o dificultate. Un 
băieţel puternic şi lat în spate, cu numele de familie Kikin, căruia 
îi ştia de frică şi i se supunea întregul pension, a prins pică pe 
"finlandez", iar după el s-au luat şi ceilalţi. Ahimas încercă să 
rabde, pentru că nu-i putea învinge pe toţi de unul singur, dar 
situaţia se înrăutăţea pe zi ce trece. Intr-o seară, descoperi că 
toată faţa lui de pernă era murdară de bălegar de vacă şi 
înţelese că trebuie să facă ceva. 

Ahimas cântări cu grijă toate variantele posibile. 

Putea cere ajutorul unchiului, dar nu ştia când se va 
întoarce acesta. Cel mai important însă era faptul că Ahimas nu 
dorea ca interesul şi respectul care apăruseră în ochii lui Hasan 
după cele întâmplate la Cianah să se stingă. 

Putea încerca să-i ardă o mamă de bătaie lui Kikin, dar nu 
prea avea şanse de izbândă, pentru că băiatul era mai înalt şi 
mai puternic. 

Putea să se plângă curatorului, dar tatăl lui Kikin era 
colonel, iar Ahimas nu se ştie de-al cui e. Era doar ruda unui 
muntean sălbatic, care plătise pentru pension şi gimnaziu cu 
monede de aur turceşti, pe care le scosese dintr-un chimir de 
piele. 

Cel mai simplu era să facă în aşa fel încât acest Kikin să 
dispară pur şi simplu. Ahimas îşi puse mintea în mişcare şi se 
gândi cum să facă treaba asta cu acuratețe. 

Kikin îi dădea "finlandezului" coate, îi strecura după gât 
piuneze şi scuipa spre el dintr-o ţeavă hârtie mestecată în gură, 
iar Ahimas a răbdat până în luna mai, când elevii gimnaziului au 
fost lăsaţi să se scalde în Kumka. Incă de la începutul lui aprilie, 
când apa era foarte rece, Ahimas începuse să înveţe să se 
scufunde. În mai, el ştia deja să înoate pe sub apă cu ochii 
deschişi, studiase fundul râului şi putea să-şi ţină fără efort 
respiraţia cam un minut. Totul era gata. 

Lucrurile s-au întâmplat tot atât de simplu precum au fost 
gândite. Plecară cu toţii la râu. Ahimas se scufundă, îl apucă pe 


Kikin de picior şi îl trase sub apă. În cealaltă mână, Ahimas ţinea 
un capăt de funie, celălalt capăt era strâns legat de o bucată de 
lemn înecat. Cândva, Hasan îşi învățase nepotul să lege laţuri 
kabardine, care par simple, dar cine nu le ştie secretul nu le mai 
poate desface în veci. 

Printr-o singură mişcare, Ahimas strânse laţul de glezna 
duşmanului său, ieşi la suprafaţă, iar apoi la mal. Numără până 
la cinci sute şi se scufundă din nou. Kikin zăcea pe fundul râului. 
Gura îi era larg deschisă, la fel şi ochii. Ahimas îşi ascultă glasul 
interior şi nu simţi nimic altceva decât satisfacția calmă a 
lucrului bine făcut. Dezlegă funia şi ieşi la suprafaţă. Băieţii 
strigau şi se stropeau cu apă. Dispariţia lui Kikin a fost 
observată destul de târziu. 

După ce problema a fost rezolvată, viaţa în pension i-a 
devenit mult mai uşoară. Fără instigările lui Kikin, ceilalţi l-au 
lăsat în pace pe "finlandez". Ahimas trecea clasa, dar nu învăţa 
nici rău, nici bine. Simţea că dintre toate cunoştinţele dobândite, 
puţine îi vor fi de folos în viaţă. Hasan venea rar şi de fiecare 
dată îşi lua nepotul o săptămână, două, în munţi, la vânătoare 
sau doar să doarmă sub cerul înstelat. 

kk 


Când Ahimas termină clasa a şasea, apăru o nouă 
problemă. În afara oraşului, la trei verste pe drumul spre 
Stavropol, era o casă veselă în care se adunau seara bărbaţii 
veniţi să se odihnească la staţiune. De ceva vreme, la casa 
respectivă se ducea şi Ahimas, care, la cei şaisprezece ani ai 
săi, era înalt, bine făcut şi putea fi luat uşor drept un tânăr de 
douăzeci. Acolo, în casă, se întâmpla ceva "adevărat" şi era mult 
mai interesant să-ţi petreci timpul aşa decât să înveţi pe de rost, 
în greaca veche, pagini întregi din //iaga. 

Dar se întâmplă o dată să nu-i meargă bine. Jos, în sala 
comună, unde fete machiate strident beau limonadă şi aşteptau 
până le va duce cineva sus, se întâlni cu inspectorul gimnaziului, 
consilierul colegial Tenetov, care purta redingotă şi barbă falsă. 
Tenetov înţelese dintr-o privire că fusese recunoscut, însă nu-i 
spuse nimic lui Ahimas, dar, din ziua aceea, începu să-l urască 
pe albiciosul dintr-a şasea cu cea mai cumplită ură. Curând, 
deveni foarte clar unde voia inspectorul să ajungă. Ahimas 
înţelese că urma să fie picat neapărat la examenele din vară. 


să repete anul era ruşinos şi plictisitor, prin urmare Ahimas 
începu să se gândească la o soluţie. 

Dacă n-ar fi fost Tenetov, ci vreunul dintre profesori, Hasan 
i-ar fi dat mită. Însă Tenetov nu lua mită şi era foarte mândru de 
asta. Nici nu avea nevoie, pentru că, cu doi ani în urmă, se 
căsătorise cu văduva unui negustor care primise zestre o sută 
patruzeci de mii şi cea mai bună casă din oraş. 

Schimbarea relaţiilor cu Tenetov era imposibilă: la o simplă 
privire către Ahimas, inspectorul începea să tremure de furie. 

Analizând toate variantele posibile, Ahimas se opri la cea 
mai sigură. 

În primăvara aceea, în Solenovodsk se întâmplau diverse 
nebunii: trecătorii întârziaţi erau atacați, înjunghiaţi cu pumnalul 
în inimă, după care erau prădaţi. Li se luau ceasul, portofelul şi, 
dacă aveau, inelele. Se zvonea că din Rostov venise în turneu 
celebra bandă a "Măcelarilor". 

Într-o seară, când inspectorul se întorcea acasă de la 
restaurantul lui Petrosov, pe o stradă întunecată şi pustie 
Ahimas se apropie de el şi îl lovi cu pumnalul în inimă. După ce 
bărbatul căzu, îi scoase ceasul cu lanţ de aur şi îi luă portofelul. 
Aruncă ceasul şi portofelul în râu, iar banii, douăzeci şi şapte de 
ruble în bancnote, îi păstră. 

Crezuse că problema e rezolvată, dar până la urmă ieşi rău. 

O slujnică din casa de vizavi îl văzuse pe Ahimas cum se 
îndepărta repede de locul crimei ştergându-şi pumnalul cu un 
smoc de iarbă. Slujnica îl denunţă la poliţie şi Ahimas fu arestat. 

Noroc că Hasan era în oraş. 

Unchiul o ameninţă pe slujnică, iar aceasta, speriată că 
cineva ar putea să-i taie urechile şi nasul, se duse la ispravnic şi 
afirmă că n-a fost decât o confuzie. După aceea, Hasan se 
înfăţişă şi el la ispravnic şi îi plăti cinci mii în argint, toţi banii pe 
care îi adunase prin contrabandă. Arestatul fu eliberat. 

Lui Ahimas i se făcu ruşine. Când unchiul îl aşeză în faţa sa, 
Ahimas nu îl putu privi în ochi. Îi spuse tot adevărul, şi despre 
Kikin, şi despre inspector. 

După o lungă tăcere, Hasan oftă şi zise: 

— Allah îi găseşte fiecărei fiinţe un rost. Ţi-ajunge atâta 
învăţătură, băiete, ne vom apuca de treabă. Şi Ahimas începu o 
altă viaţă. 


2 

Mai înainte, Hasan aducea din Turcia şi Persia marfă de 
contrabandă şi o vindea precupeţilor. Acum începu s-o vândă 
singur la Ekaterinodar, Stavropol, Rostov şi la bâlciul de la Nijnii- 
Novgorod. Vindea bine, pentru că nici nu ţinea la preţ. Bătea 
palma, bea adălmaşul. Pe urmă, Ahimas îl ajungea din urmă pe 
cumpărător, îl omora, iar marfa o aducea înapoi, pentru 
următoarea afacere. 

Cel mai bine le-a mers la Nijnii, în '59. Au vândut una şi 
aceeaşi partidă de blăniţe de miel, zece baloturi, de trei ori. 
Prima oară, pentru o mie trei sute de ruble (Ahimas îl ajunse din 
urmă pe negustorul însoţit de băiatul de la prăvălie pe un drum 
de pădure şi îi înjunghie pe amândoi cu pumnalul); a doua oară, 
pentru o mie o sută (precupeţul reuşi doar să strige de mirare, 
când tovarăşul său de drum, un student amabil şi vesel, îi 
înfipse tăişul în ficat); a treia oară - cu o mie cinci sute (şi ce 
noroc: în brâul armeanului mai găsi pe deasupra încă cel puţin 
trei mii). 

Ahimas era liniştit şi se întrista doar dacă victima nu murea 
imediat. Dar asta se întâmpla rar, pentru că el avea o mână 
sigură. 

Aşa a continuat trei ani. Între timp, cneazul Bariatinski îl 
făcuse prizonier pe imamul Şamil şi războiul din Caucaz luă 
sfârşit. Unchiul Hasan se însură cu o fată dintr-o familie bună din 
oraş, apoi îşi mai luă o soţie, dintr-un neam mai sărac, pe care, 
conform actelor, o tutela. Cumpără în Solenovodsk o casă cu 
grădină mare, iar prin grădină se plimbau păuni care scoteau 
ţipete stridente. Hasan se îngrăşă şi tare mult îi plăcea acum să 
stea în pridvor şi să filozofeze la un pahar de şampanie 
spumoasă. Îi era lene să meargă în munţi după marfă de 
contrabandă. Cunoscătorii veneau şi singuri la el cu marfa. Dacă 
tratativele mergeau greu, Hasan trimitea după Ahimas. Acesta 
intra, îşi atingea delicat fruntea cu mâna şi se uita ţintă, cu ochii 
lui aproape albi, la cel care se încăpăţâna. Privirea lui avea 
întotdeauna efect. 

O dată, toamna, la un an după ce în Rusia fuseseră eliberaţi 
mujicii, la Hasan veni un kunak bătrân, Abilgazi, şi îi povesti că 
la Semigorsk a apărut un om nou, din cei convertiți la 
creştinism, pe nume Lazăr Medvedev. A venit omul anul trecut 
să se trateze de burtă, i-a plăcut acolo şi a rămas. S-a căsătorit 


cu o fată frumoasă, dar care nu avea zestre, şi-a construit pe 
deal o casă cu coloane şi a cumpărat trei izvoare. Acum toţi vin 
să bea apă minerală şi să facă băi doar la Medvedev. Şi mai 
vorbeşte lumea că, în fiecare săptămână, Medvedev trimite la 
Moscova şi Petersburg câte zece sticle de apă minerală. Dar nici 
asta nu e cel mai interesant, ci faptul că Lazăr are o cameră 
metalică. i 

Convertitul nu crede în bănci, şi bine face. E înţelept. Işi 
păstrează grămada de bani într-un beci, sub casă. Acolo are o 
magazie cu pereţii din fier, iar uşa e foarte groasă, nici gloanţele 
n-o pot străpunge. E greu să pătrunzi într-o asemenea cameră, 
spuse Abilgazi, de aceea, pentru această informaţie el nu cere 
banii dinainte, ci e gata să aştepte cât trebuie. Şi nici nu cere 
mult, doar câte zece copeici pentru fiecare rublă ajunsă la 
Hasan. 

— Da, e complicat, nu glumă. Cameră metalică, încuviinţă 
plin de importanţă Hasan, care n-auzise până atunci despre 
astfel de camere. De aceea, dacă mă va ajuta Allah, vei primi, 
onorabile, câte cinci copeici la fiecare rublă. 

Apoi îşi chemă nepotul, îi transmise cuvintele bătrânului 
Abilgazi şi îi spuse: 

— Du-te la Semigorsk şi vezi ce e cu camera aia. 

3 

Ahimas reuşi să vadă camera metalică mult mai uşor decât 
se aştepta. 

Se înfiinţă la Medvedev îmbrăcat într-o haină cenuşie şi 
purtând un cilindru de asemenea cenuşiu. La început, încă de la 
hotel, îi trimisese o carte de vizită pe care era scris cu litere de 
aur: 

Casa de comerţ Hasan Radaev 
Afanasii Petrovici Velde, asociat 

Medvedev îi răspunsese printr-o scrisoare că auzise multe 
lucruri bune despre casa de comerţ a stimabilului Hasan Radaev 
şi că îl invită imediat pe asociatul acestuia la o discuţie. Ahimas 
porni spre marginea oraşului, unde se înălța frumoasa casă, 
împrejmuită de un zid înalt de piatră. Nu casă, ci adevărată 
cetate ce ar fi putut rezista şi unui asediu, îi trecu prin cap lui 
Ahimas care, după ce intră pe porţile de stejar, se minună şi mai 
mult. Prin curte patrulau două santinele ce purtau carabine, iar 
alte două purtau uniformă militară, dar fără epoleţi. 


Stăpânul era chel, cu burtică, cu frunte lată şi ochi negri şi 
ageri. Îl pofti pe tânăr la masă şi îl servi cu o cafea şi un trabuc. 
După zece minute de discuţii convenţionale despre politică şi 
preţul lânii, Medvedev întrebă cu ce i-ar putea fi de folos 
domnului Radaev. 

Atunci Ahimas îi prezentă propunerea sa de afacere, pe 
care o ticluise ca pretext. Spuse că e necesar să se facă un 
schimb de apă minerală între Solenovodsk şi Semigorsk. 

— La dumneavoastră se tratează de stomac, la noi de 
rinichi. Mulţi dintre cei veniţi vor să-şi trateze şi una, şi alta. 
Pentru ca oamenii să nu îşi piardă timpul urcând şi coborând 
munţii de la un izvor la altul, ar fi bine să deschidem la 
Solenovodsk un magazin al firmei Medvedev, iar la Semigorsk 
un magazin al casei de comerţ Radaev. Şi noi vom avea câştig, 
şi dumneavoastră. 

— Bună idee, încuviinţă convertitul, foarte bună. Doar că 
drumurile sunt împânzite de hoţi. Cum îmi voi aduce banii de la 
Solenovodsk? g 

— De ce să-i aduceți? li puteți depune la bancă. Medvedev 
îşi mângâie măturică de păr cârlionțat din jurul cheliei şi zâmbi: 

— Nu cred eu în bănci, Afanasii Petrovici. Prefer să ţin banii 
acasă. 

— Da e periculos, puteți fi prădat, dădu din cap Ahimas. 

— Nu mă vor prăda niciodată! Medvedev îi făcu şiret cu 
ochiul. În primul rând, ţin în casă soldaţi dintre cei trecuţi în 
rezervă de la canton. Îmi păzesc curtea cu schimbul, şi ziua, şi 
noaptea. lar mai mult decât pe ei mizez pe camera mea 
blindată. Acolo nu poate intra nimeni în afară de mine. 

Ahimas vru să îl întrebe ce mai e şi asta, dar nu reuşi, 
pentru că stăpânul îi propuse şi singur: 

— Nu doriţi să aruncaţi o privire? 

În timp ce coborau la subsol (care avea o intrare specială, 
din curte), Medvedev îi povesti că acest depozit, cu uşă din oţel 
groasă de opt țoli, i-a fost construit de un inginer din Stuttgart. 
Uşa are un lacăt special, cu o combinaţie din opt cifre pe care o 
ştie numai Medvedev şi o schimbă în fiecare zi. 

Intrară în subsol, unde ardea un felinar roşu. Ahimas văzu 
un perete de oţel şi o uşă ferecată cu butoane rotunde. 

— Această uşă nu poate fi deschisă şi nici nu poate fi 
aruncată în aer, se lăudă stăpânul. La mine îşi păstrează banii 


însuşi primarul, şeful poliţiei şi negustorii locali. Cer mult pentru 
depozitare, dar oamenilor le convine. Aici banii lor sunt mai în 
siguranţă decât ar fi în oricare bancă. 

Ahimas îl aprobă respectuos, arătându-se interesat de 
faptul că în camera blindată nu doar Medvedev îşi păstrează 
banii. 

Însă acum convertitul spuse ceva surprinzător: 

— Aşa că transmiteţi-i unchiului dumneavoastră, să-i dea 
Dumnezeu sănătate şi succes în afaceri, să nu-şi facă griji. Eu 
sunt un om nou în Caucaz, dar sunt bine informat. Plecăciuni din 
partea mea lui Hasan Muradovici şi mulţumiri pentru atenţia 
faţă de persoana mea. Ideea cu privire la schimbul de ape 
minerale e bună. E a dumneavoastră? 

ÎI bătu protector pe spate şi îl invită să-l viziteze din nou joi, 
când se va aduna toată lumea bună din Semigorsk. 

Că acest convertit se dovedea a fi un om abil şi bine 
informat încă nu constituia o dificultate. Dificultatea cea mare a 
fost descoperită joi, când Ahimas, dând curs invitaţiei, s-a 
prezentat la casa de deasupra prăpastiei pentru a studia 
amplasarea camerelor. 

Deocamdată planul arăta aşa: noaptea, după ce omoară 
paza, îi pune un pumnal la gât stăpânului şi atunci se va vedea 
dacă Medvedev ţine mai mult la viaţă sau la camera blindată. 
Planul era extrem de simplu şi nu-i prea plăcea lui Ahimas. In 
primul rând, nu se vor descurca fără ajutoare. In al doilea rând, 
sunt şi oameni care ţin mai mult la bani decât la propria lor 
viaţă, iar intuiţia îi spunea tânărului că Lazăr Medvedev e unul 
dintre aceştia. 

În joia aceea se adunară mulţi oaspeţi şi Ahimas trăgea 
speranţă ca mai târziu, când lumea se va aşeza la masă şi va 
începe să bea, va putea ieşi pe neobservate pentru a studia 
casa. Dar nu s-a ajuns până la asta, pentru că la începutul serii 
apăru dificultatea pomenită mai sus. 

Când Medvedev îl prezentă soţiei sale, Ahimas observă că 
bătrânul Abilgazi nu minţise: femeia era tânără şi frumoasă, 
avea păr auriu-cenuşiu şi ochi mari. O chema Evghenia 
Alekseevna. Dar nurii doamnei Medvedeva nu aveau nici o 
legătură cu planul lui, de aceea, după ce îşi apropie buzele de 
mâna subţire şi albă, Ahimas trecu în salon şi se aşeză într-un 


colţ mai ferit, de unde îi putea vedea foarte bine pe toţi musafirii 
şi supraveghea uşa care dădea spre dormitor. 

Acolo îl găsi stăpâna casei. Femeia se apropie şi îl întrebă 
încet: 

— Tu eşti, Lia? Apoi, tot ea răspunse: Tu. Nimeni nu mai are 
asemenea ochi. 

Ahimas tăcea, cuprins de o înţepeneală de care nu mai 
avusese parte până atunci, iar Evghenia Alekseevna îi spuse 
grăbită, aproape în şoaptă: 

— De ce ai venit aici? Soţul meu zice că eşti un hoţ şi un 
criminal, că vrei să-l tâlhăreşti. E adevărat? Nu-mi răspunde. Îmi 
e totuna. Te-am aşteptat atâta vreme, iar apoi am încetat să te 
mai aştept şi m-am măritat, iar tu ai venit tocmai acum. Mă vei 
lua de aici? N-are importanţă că nu te-am aşteptat, nu te superi, 
nu-i aşa? Doar mă ţii minte! Eu sunt Jenia, de la azilul din 
Skirovsk. 

Atunci Ahimas văzu deodată în faţa ochilor un tablou de 
care nu îşi mai amintise niciodată în toţi aceşti ani: Hasan 
luându-i de la azil şi o fetiţă slăbuţă alergând în urma calului şi 
strigând: "Te voi aştepta, Lia!" 

Această dificultate nu putea fi rezolvată printr-o metodă 
obişnuită. Ahimas nu ştia cum să-şi explice purtarea soţiei lui 
Medvedev. Poate asta e dragostea despre care se scrie în 
romane? Dar el nu credea în romane şi, după gimnaziu, nu se 
mai atinsese de nici unul. Era alarmat şi nu se simţea în apele 
sale. 

Ahimas plecă de la serată fără să-i spună nimic Evgheniei 
Alekseevna. Sări pe cal şi se întoarse la Solenovodsk. li povesti 
unchiului despre camera metalică şi despre dificultatea ivită. 
Hasan se gândi şi în cele din urmă spuse: 

— E rău când o soţie îşi trădează soţul. Dar nu noi vom 
despleti itele încâlcite ale sorții, trebuie doar să facem ce ne 
arată ea. lar soarta ne cere să intrăm în camera ferecată cu 
ajutorul soţiei lui Medvedev. Asta e limpede. 

4 


Hasan şi Ahimas urcară spre casa lui Medvedev pe jos, 
pentru a nu atrage atenţia santinelelor. Lăsaseră caii într-un 
crâng, la poalele povârnişului. Jos se vedea ici-colo câte o 
luminiţă. Semigorskul deja dormea. Pe cerul negru-verzui 


alunecau nori străvezii şi, din cauza lor, noaptea îşi schimba faţa 
de la o clipă la alta: ba era luminoasă, ba întunecoasă. 

Ahimas avea un plan. 

Evghenia va deschide poarta când ei vor ciocăni într-un 
anume fel. Se vor furişa prin grădină spre casă, vor neutraliza 
santinela şi vor cobori în subsol. Evghenia va deschide uşa 
blindată, pentru că soţul ei i-a arătat cum se face, iar cifrul este 
scris pe o hârtie pe care Medvedev o ascunde în dormitor, în 
spatele icoanei. Se teme să nu uite combinaţia, căci atunci ar fi 
nevoit să spargă podeaua din piatră, pentru că altfel i-ar fi 
imposibil să pătrundă în camera metalică. Vor căra doar atât cât 
vor putea duce. Ahimas o va lua pe Evghenia cu el. 

În timp ce puneau totul la cale, ea se uită brusc în ochii lui 
şi întrebă: 

— Lia, n-o să mă minţi? 

Ahimas nu ştia ce să facă. Unchiul nu-i dăduse nici un sfat. 
"Când va sosi clipa hotărâtoare, inima îţi va şopti ce să faci", 
spusese Hasan, dar luase doar trei cai. Unul era pentru el, altul 
pentru Ahimas, iar cel de al treilea pentru pradă. Ahimas se 
uitase tăcut la unchiul său care scotea din grajd iapa roşcată, 
calul roib şi pe cel negru, dar tăcuse. 

Furişându-se pe lângă zidul alb, Ahimas se întrebă ce 
înseamnă să îţi şoptească inima. Inima nu îi şoptea deocamdată 
nimic. 

Portiţa se deschise imediat, balamalele ei unse nici nu se 
auziră. În deschizătură stătea Evghenia. Purta papahă şi 
pelerină, era gata de drum. 

— Mergi în urma noastră, femeie, şopti Hasan şi ea se dădu 
într-o parte şi le făcu loc. 

Medvedev angajase şase soldaţi în rezervă, care făceau de 
gardă câte doi, schimbându-se la fiecare patru ore. 

Ahimas se lipi de trunchiul unui măr şi începu să 
urmărească ce se petrecea în curte. Una dintre santinele moţăia 
cu arma în mâini, aşezată pe un scaun lângă poartă. A doua 
făcea curse de la poartă până la casă şi înapoi: treizeci de paşi 
într-un sens, treizeci în celălalt. _ 

Trebuia, bineînţeles, să omoare paznicii. In discuţia cu 
Evghenia, atunci când căzuseră de acord că doar îi va ameti şi îi 
va lega, el ştia că nu se va putea ţine de cuvânt. 


Ahimas aşteptă până când santinela care era trează se opri 
să îşi aprindă pipa, se furişă din spate, încălţat în cipici care nu 
făceau nici un zgomot, şi o lovi cu boxul mai sus de ureche. 
Boxul e de neînlocuit când trebuie să omori foarte repede. E mai 
bun decât cuțitul, pentru că tăişul trebuie scos din rană şi 
pentru asta ai nevoie de o secundă în plus. 

Soldatul nu ţipă, iar Ahimas luă în braţe corpul ce căzu 
moale. Cel de-al doilea dormea iepureşte, se trezi din cauza 
zgomotului produs de ruperea unei coaste şi întoarse capul. 

Atunci Ahimas împinse trupul mort şi din trei salturi mari 
ajunse lângă poartă. Soldatul căscă o gură întunecată, dar nu 
reuşi să strige. După o lovitură în tâmplă, capul lui se clătină şi 
se lovi surd de scândurile de stejar. 

Pe unul dintre morţi Ahimas îl cără la întuneric, iar pe al 
doilea îl puse să stea ca mai înainte. 

Făcu un semn şi în curtea luminată de lună se iviră Hasan şi 
Evghenia. Femeia se uită la cadavrul care stătea aşezat pe 
scaun şi îşi cuprinse umerii cu mâinile. Dinţii ei clănţăneau 
mărunt. Acum, la lumina lunii, Ahimas observă că sub pelerina 
din piei de miel purta o haină de cerchez cu tubuşoare pentru 
păstrarea cartuşelor. 

— Du-te, femeie, deschide camera de fier, o împinse din 
urmă Hasan. 

Coborâră treptele ce duceau în pivniţă. Evghenia deschise 
uşa cu cheia. Jos, într-o încăpere pătrată, cu unul dintre pereţi 
tot din oţel, Evghenia aprinse lampa. Apucă roata de pe uşa 
blindată şi începu să o rotească ba la stânga, ba la dreapta, 
trăgând cu ochiul într-o hârtie. Hasan privea curios şi clătina din 
cap. In uşă se auzi o pocnitură şi Evghenia trase spre ea, dar 
oţelul se dovedi prea greu pentru slabele ei puteri. 

Hasan o dădu la o parte, scoase o icnitură şi lespedea 
începu să se deschidă, întâi mai greu, apoi tot mai uşor. 

Ahimas luă lampa şi intră. Camera era mai mică decât îşi 
închipuise: vreo zece paşi în lăţime şi vreo cincisprezece în 
lungime. In ea erau lăzi, saci, mape de cancelarie. 

Hasan deschise o ladă şi o închise imediat la loc. Era plină 
cu lingouri de argint. Din astea nu poţi să cari prea multe, sunt 
grele. In schimb, în săculeţi zornăiau monede de aur şi unchiul 
plescăi mulţumit din buze. Incepu să vâre săculeţi în sân, iar 
apoi să îi arunce pe pelerină. 


Ahimas era mai interesat de mape, în care se aflau acţiuni 
şi obligaţiuni. Începu să le aleagă pe cele cu tiraj şi cu nominal 
mai mare. Acţiunile Rothschild, Krupp şi ale manufacturilor de la 
Hludov preţuiau mai mult decât aurul, dar Hasan era un om cu 
mentalitate învechită şi nu ar fi crezut niciodată că aşa ceva e 
cu putinţă. 

Îşi ridică gâfâind legătura grea în spate şi aruncă, cu părere 
de rău, o privire în urmă. Rămâneau o mulţime de săculeţi. Oftă 
şi se îndreptă spre ieşire. 

Ahimas ascunsese la piept un pachet voluminos cu hârtii de 
valoare. Evghenia nu luă nimic. 

Când unchiul începu să urce treptele ce dădeau spre ieşirea 
în curte, se auzi o împuşcătură. Hasan zbură înapoi şi căzu pe 
scară cu capul în jos. Faţa lui semăna leit cu faţa unui om răpus 
de o moarte fulgerătoare. Din pelerina care se desfăcuse curgea 
zornăind un râuleţ de aur. 

Ahimas se aplecă, iar apoi urcă încetişor pe scară şi încercă 
să privească afară. În mână avea un revolver american Colt, 
încărcat cu patru gloanţe. 

În curte nu era nimeni. Vrăjmaşii se instalaseră pe veranda 
casei şi nu puteau fi văzuţi de jos. Dar nici ei nu-l puteau vedea 
pe Ahimas, pentru că treptele erau cufundate în beznă. 

— Unul dintre voi e mort! se auzi vocea lui Lazar Medvedev. 
Cine, Hasan sau Ahimas? 

Ahimas ochi în direcţia vocii, dar nu trase, nu-i plăcea să 
dea greş. 

— Hasan, a fost Hasan, strigă cu încredere convertitul. 
Dumneata, domnule Velde, eşti mai zvelt. leşi, tinere. Nu ai 
unde să te ascunzi. Ştii oare ce înseamnă curent electric? Când 
uşa depozitului se deschide, la mine în dormitor se pune în 
funcţiune un semnal. Suntem aici patru, eu şi trei soldaţi de-ai 
mei. Pe cel de-al patrulea l-am trimis după şeful poliţiei. leşiţi, să 
nu mai pierdem timpul, că e oră târzie! 

Au mai tras câteva focuri, se vede pentru intimidare. 
Gloanţele loviră pereţii de piatră. Evghenia şopti din spate: 

— Voi ieşi eu. E întuneric, port pelerină şi nu vor desluşi 
nimic. Vor crede că eşti tu, vor ieşi din ascunziş şi tu îi vei 
împuşca pe toţi. 


Ahimas analiză propunerea ei. Acum ar fi putut să o ia pe 
Evghenia cu el, se eliberase un cal - doar că nu mai aveau cum 
să ajungă în crâng. 

— Nu, spuse el. Prea se tem de mine şi vor începe imediat 
să tragă. 

— Nu cred, răspunse Evghenia. Voi ieşi cu mâinile ridicate. 

Ea sări cu uşurinţă peste Ahimas, care era culcat, şi păşi în 
curte cu mâinile ridicate deasupra capului. Merse aşa vreo cinci 
paşi, după care se auziră Împuşcături. 

Evghenia se prăbuşi înapoi. Dinspre galeria întunecată 
coborâră patru umbre care se îndreptară repede spre corpul 
neînsufleţit. Am avut dreptate, îşi spuse Ahimas, au deschis 
totuşi focul - şi îi ucise pe toţi patru. 

În anii care au urmat nu s-a gândit prea des la Evghenia. 
Doar dacă din întâmplare ceva îi amintea de ea. 

Ori în vis. 


Maestrul Likol 
1 


La treizeci de ani, lui Ahimas Velde îi plăcea să joace la 
ruletă. Şi nu era vorba de bani, banii îi câştiga prin alte metode 
şi avea mulţi, mult mai mulţi decât ar fi putut cheltui. Lui îi 
plăcea să domine stihia cifrelor, să iasă câştigător în faţa 
întâmplării oarbe. Ruleta se rotea scârţâind plăcut şi sclipind din 
lemnul ei roşu, poleit, iar rotirea avea loc după nişte legi proprii 
pe care se pare că le cunoştea doar ea. Dar calculele corecte, 
stăpânirea de sine şi controlul emoţiilor aveau aici acelaşi rol ca 
şi în celelalte situaţii atât de bine cunoscute lui Ahimas. Aşadar 
legea era aceeaşi, ştiută din copilărie. Unicitatea vieţii în toată 
diversitatea formelor ei, iată ce îl preocupa cel mai mult pe 
Ahimas. Fiecare nouă confirmare a acestui adevăr îi făcea inima 
să bată într-un ritm din ce în ce mai iute. 

In viaţa lui apăreau uneori şi perioade binefăcătoare de 
trândăvie, când trebuia să-şi omoare timpul cu ceva. Englezii 
inventaseră ceva foarte potrivit pentru asemenea cazuri. Acest 
ceva se numea hobby. lar Ahimas avea două asemenea hobby- 
uri: ruleta şi femeile. Prefera femeile cele mai pricepute, cele 
mai adevărate, profesionistele. Ele erau previzibile şi nu cereau 
prea multe, înțelegeau că există reguli care trebuie respectate. 
Femeile erau foarte diferite şi alcătuiau, în viziunea lui, o 
singură Femeie, una care nu se schimbă niciodată. Ahimas 


apela la agenţiile pariziene şi, de obicei, comanda femei pentru 
o lună. Dacă nimerea una foarte bună, prelungea contractul cu 
încă un termen, dar niciodată mai mult, asta era regula. 

În ultimii doi ani, Ahimas locuia în staţiunea germană 
Ruletenburg, pentru că aici, în cel mai vesel oraş din Europa, 
ambele lui pasiuni puteau fi practicate fără nici o reţinere. 
Ruletenburgul semăna cu Solenovodskul: aceleaşi ape minerale, 
aceleaşi mulţimi de oameni leneşi, petrecăreţi, un loc unde 
nimeni nu se interesează de nimeni şi nimeni nu cunoaşte pe 
nimeni. Lipseau doar munţii, dar impresia generală de stare 
momentană, de ireal era exact aceeaşi. Lui Ahimas i se părea că 
staţiunea e o machetă exactă şi curăţică a vieţii, executată la 
scara 1:500 sau 1:1000. Omul trăieşte pe pământ cinci sute de 
luni - dacă e foarte norocos, o mie -, iar în Ruletenburg vine 
pentru o lună. Înseamnă că existenţa unui locuitor al staţiunii 
durează în medie treizeci de zile, aşadar cu această 
periodicitate se schimbau aici generaţiile. În acest termen 
încăpea tot: bucuria sosirii, acomodarea, primele semne de 
plictiseală, tristeţea legată de întoarcerea într-o altă lume, mai 
mare. Aici se desfăşurau scurte idile, izbucneau patimi 
tumultuoase, dar efemere, existau celebrităţi şi senzaţii 
fulgerătoare. lar Ahimas era un spectator constant al acestui 
teatru de păpuşi. El îşi fixase singur un termen de existenţă, 
diferit de al celorlalţi. 

Locuia în unul dintre cele mai bune apartamente ale 
hotelului Kaiser, unde trăgeau nababii indieni, proprietarii de 
mine de aur americani şi marii cneji ruşi care călătoreau 
incognito. Intermediarii ştiau unde poate fi găsit. Când Ahimas 
se angaja în vreo afacere, apartamentul rămânea închiriat şi 
stătea pustiu săptămâni întregi, ba, uneori, chiar luni, în funcţie 
de dificultatea misiunii. 

Viaţa era plăcută. După perioadele de încordare urmau 
perioade de odihnă, când ochiul se bucura de stofa verde, iar 
urechea de păcănitul ritmic al roții de ruletă. In jur clocoteau 
patimi concentrate pe scara timpului: domnii solizi păleau sau 
se înroşeau la faţă, doamnele cădeau în leşin, iar unii scoteau 
din portofel, cu mâini tremurânde, ultima bancnotă. Ahimas nu 
se plictisea niciodată să urmărească acest spectacol care îţi tăia 
răsuflarea. El însă nu pierdea niciodată, pentru că avea un 
sistem. 


Sistemul era atât de simplu şi de clar, încât e de mirare că 
nu-l mai foloseau şi alţii. Ceilalţi n-aveau pur şi simplu răbdare, 
stăpânire de sine şi puterea de a-şi ţine sub control emoţiile, 
calităţi de care Ahimas se bucura cu prisosinţă. Trebuia doar să 
mizezi pe unul şi acelaşi sector, mărind permanent miza din doi 
în doi. Dacă ai bani mulţi, mai devreme sau mai târziu ţi-i vei 
recupera şi vei câştiga şi ceva în plus. Acesta e tot secretul. 
Numai că nu trebuie să mizezi pe o cifră oarecare, ci pe un 
sector mai mare. Ahimas miza pe o treime din masă. 

Se apropia de masa unde nu era impusă o limită a mizelor, 
aştepta până când câştigul ocolea unul dintre sectoare de şase 
ori consecutiv şi abia atunci intra în joc. La început, miza pe unu 
galben. Dacă treimea nu pica, miza pe doi, apoi pe patru, apoi 
pe opt şi tot aşa, până când biluţa cădea acolo unde trebuie. 

Ahimas putea ridica miza cât de sus dorea. Avea destui 
bani. O dată, în ajunul ultimului Crăciun, cea de a doua treime a 
mesei pe care mizase el nu căzuse de douăzeci şi două de ori 
consecutiv - şase aruncări de pregătire şi şaisprezece pe miză. 
Dar Ahimas nu se îndoia de succes, pentru că fiecare eşec 
mărea şansa câştigului. 

Aruncând pe masă cecurile pe care tot creştea numărul 
zerourilor, el îşi aminti un caz din perioada americană. 

Se întâmplase în '66. Atunci primise o comandă serioasă 
din Louisiana: trebuia să lichideze un comisar al guvernului 
federal, care îi împiedica pe  cametbaggeri să împartă 
concesiunile. "Carpetbaggeri", adică “sacvoiajnici" erau numiţi 
afaceriştii aventurieri din Nord care veneau în Sudul înfrânt cu 
un sac mic de voiaj şi se întorceau cu trăsuri proprii. 

Vremurile erau tulburi, iar viaţa omului nu preţuia mult în 
Louisiana. Însă pe capul comisarului dădeau bani buni, pentru 
că era foarte greu să ajungi la el. Comisarul ştia că este vânat şi 
se comporta ca un om înţelept nu ieşea deloc din reşedinţa lui. 
Dormea, mânca şi semna acte între patru pereţi. Casa era 
păzită zi şi noapte de soldaţi în uniforme albastre. 

Ahimas, care trăsese la un hotel aflat la trei sute de paşi de 
reşedinţă, nu reuşi cu nici un chip să se strecoare mai aproape. 
Din camera lui se vedea fereastra de la cabinetul comisarului. 
Dimineaţa, fix la şapte şi jumătate, obiectivul ridica storurile. 
Această activitate dura exact trei secunde. De la o asemenea 
distanţă, în trei secunde nu poţi nici măcar să ocheşti cum se 


cade. Geamul era despărţit în două de o ramă destul de lată. 
Atunci când dădea într-o parte perdelele, comisarul se poziţiona 
ba un pic mai la dreapta de ramă, ba un pic mai la stânga. Se 
putea trage doar o singură dată. Ai dat greş, eşti pierdut, altă 
ocazie nu se mai iveşte. De aceea Ahimas trebuia să acţioneze 
la sigur. 

Variante erau doar două: ţinta se putea plasa ori în stânga, 
ori în dreapta. Dreapta să fie, hotărî Ahimas. Nu contează. Arma 
cu ţeavă lungă şi cu patul fixat într-o menghină era aţintită la 
şase țoli în dreapta ramei, chiar la nivelul pieptului. Mai sigur ar 
fi fost să instaleze două arme, şi în stânga, şi în dreapta. Pentru 
asta i-ar fi trebuit un asistent, însă pe-atunci (ba şi acum, cu 
excepţia unor cazuri deosebite) prefera să se descurce fără 
ajutoare. 

Glonţul era deosebit, exploziv, se deschidea ca o floare. 
înăuntru avea esenţă de ptomaină. Era destul să ajungă în 
sânge o cantitate infimă de otravă pentru ca până şi cea mai 
mică rană sa devină mortală. 

Totul era gata. În prima dimineaţă, comisarul se apropie din 
stânga. În a doua, la fel. Ahimas nu se grăbea, el ştia că a treia 
zi sau a patra zi perdelele se vor mişca din dreapta şi atunci el 
va apăsa pe trăgaci. 

Dar comisarul parcă se schimbase. Din ziua în care fusese 
instalată arma cu lunetă, şase zile la rând trăsese storurile nu 
din dreapta, ci din stânga. 

Ahimas hotărî că în viaţa subiectului se instalase rutina şi 
mută luneta cu şase țoli mai la stânga. Atunci, în cea de-a şasea 
dimineaţă, comisarul se apropie din dreapta! Şi în a opta 
dimineaţă, şi în a noua. 

Când e vorba să te laşi în voia oarbă a întâmplării, 
important e să nu te agiţi şi Ahimas ştia asta. El aştepta 
răbdător. În cea de a unsprezecea dimineaţă, comisarul apăru 
de unde trebuia şi misiunea fu îndeplinită. 

Aşa se întâmplase şi de Crăciunul trecut, abia a 
şaptesprezecea oară, când miza urcase până la şaizeci şi cinci 
de mii: bila căzuse în sfârşit unde trebuia şi Ahimas câştigase 
aproape două sute de mii. Suma acoperea tot ce jucase până 
atunci şi îi mai rămăsese şi ceva în plus. 


2 

Acea dimineaţă de septembrie 1872 începuse obişnuit. 
Ahimas luase micul dejun împreună cu Azalia, o chinezoaică 
finuţă, suplă, cu glas de clopoțel. De fapt, o chema altfel, dar, 
tradus din chineză, numele ei însemna "azalee". Toate acestea 
le aflase la agenţie. l-o trimiseseră de probă, un exemplar dintr- 
o marfă nouă, apărută de curând pe piaţa europeană. Preţul era 
de două ori mai mic decât cel obişnuit, iar dacă domnul Velde ar 
fi dorit să înapoieze fata înainte de termen, banii i-ar fi fost 
restituiţi. In schimbul acestor înlesniri, agenţia ruga expertul şi 
clientul său permanent să-şi spună părerea atât referitor la 
aptitudinile Azaliei, cât şi la perspectivele mărfii galbene în 
general. 

Ahimas era înclinat să îi dea notă maximă. Dimineţile, când 
Azalia cânta aşezată în faţa oglinzii venețiene, în pieptul lui 
Ahimas se strângea ceva şi asta nu-i plăcea deloc. Chinezoaica 
era prea frumoasă, deosebită. Şi dacă te obişnuieşti şi nu mai 
vrei să te desparţi de ea? Aşadar Ahimas hotărî să o trimită 
înapoi înainte de termen. Dar nu va cere banii şi îi va da o 
recomandare excelentă, pentru a nu-i strica fetei cariera. 

La două şi un sfert, ca de obicei, Ahimas intră în sala de joc. 
Purta un sacou de culoarea cafelei cu lapte, pantaloni în carouri 
şi mănuşi galbene. In întâmpinarea clientului fidel se năpustiră 
pe dată slujitorii, care îi luară din mâini bastonul şi cilindrul. Cei 
din localurile cu jocuri de noroc din Ruletenburg erau obişnuiţi 
cu Herr Velde. La început, priviseră maniera lui de joc ca pe un 
rău inevitabil, dar mai târziu, observaseră şi ei că dublarea 
permanentă a mizelor practicată de blondul taciturn cu ochi reci 
şi deschişi la culoare îi aţâţa pe vecinii lui de masă. Aşa că 
Ahimas deveni un oaspete prețuit. 

Işi bău obişnuita cafea cu lichior, frunzări ziarele. Anglia şi 
Rusia nu se puteau înţelege cu privire la graniţa Afghanistanului. 
Franţa întârzia plata reparațiilor de război şi Bismark trimisese 
la Paris o notă ultimativă. In Belgia trebuia să înceapă procesul 
Deratizatorului din Bruxelles. 

După ce îşi fumă ţigara, Ahimas se apropie de masa 12, 
unde mizele erau mari. 

Jucau trei, iar un domn cărunt stătea pur şi simplu acolo şi 
clămpănea capacul unui ceas de aur. Văzându-l pe Ahimas, îşi 
înfipse în el privirea. Experienţa şi intuiţia îl făcură să înţeleagă 


că e un client şi nu ajunsese aici din întâmplare: îl aştepta. Dar 
Ahimas nu arătă nimic. Să se apropie singur, dacă are nevoie. 

Peste opt minute şi jumătate, căzu treimea: de la 24 la 26. 
Miză un friedrichsdor/. Câştigă trei. Bărbatul cărunt îl urmărea, 
era palid. Ahimas aşteptă încă unsprezece minute, până căzu şi 
cel de al treilea sector. A doua oară, a pus doi galbeni. A căzut 
zero. A pus patru galbeni. A picat 8. Câştigul a fost de 12 
friedrichsdori. Cinci monede de aur în plus. Totul decurgea 
normal, fără surprize. 

Aici bărbatul cărunt se ridică în sfârşit. Se apropie şi întrebă 
cu jumătate de glas: 

— Domnul Velde? 

Ahimas dădu din cap, continuând să urmărească rotirea 
discului. 

— Am venit la recomandarea baronului de... (căruntul 
spuse numele unui intermediar din Bruxelles). Avea emoţii din 
ce în ce mai mari. Explică în şoaptă: Am o treabă foarte 
importantă pentru dumneavoastră... 

— N-aţi dori să ne plimbăm un pic? îl întrerupse Ahimas, 
îndesând în portmoneu monedele câştigate. 

Domnul cărunt se dovedi a fi Leon Fehtel, proprietarul 
celebrei bănci belgiene Fehtel & Fehtel. Bancherul avea o 
problemă serioasă. 

— Aţi citit cumva despre Deratizatorul din Bruxelles? 
Întrebă el după ce se aşezară pe o bancă în parc. 

Toate ziarele scriau că în sfârşit a fost prins maniacul care 
răpea fetiţe. Le Petit Parisien scria că poliţia l-a arestat pe 
"domnul F.", proprietar al unei vile de lângă Bruxelles. Il 
denunţase grădinarul care auzise noaptea, din beci, scâncete 
înăbuşite de copii. 

Poliţia a intrat pe ascuns în casă, a făcut percheziţie şi a 
descoperit o uşă care dădea în subsol. lar în spatele ei, după 
cum afirmau cei de la ziar, fusese găsit "un tablou atât de 
îngrozitor, încât nici hârtia nu ar rezista la descrierea lui". Cu 
toate acestea, tabloul era descris chiar în alineatul următor, cu 
lux de amănunte. În butoaie de stejar, poliţia descoperise părţi 
marinate din trupurile a şapte fetiţe dispărute din Bruxelles şi 
din împrejurimi în ultimii doi ani. Unul dintre cadavre s-a dovedit 
a fi destul de proaspăt, cu urme de tortură nemaipomenită. In 
total, în ultimii doi ani, au dispărut fără urmă paisprezece fetiţe 


cu vârstele cuprinse între şase şi paisprezece ani. De câteva ori 
fu observat un domn bine îmbrăcat, cu favoriţi negri şi deşi, care 
lua la el în trăsură micile târgoveţe de flori şi ţigări. O dată un 
martor auzi cum omul cu favoriţi o îndupleca pe dispăruta 
Lucille Lanoux, o florăreasă de unsprezece ani, să ducă întreg 
coşul cu flori la el acasă, iar pentru aceasta îi promitea să-i arate 
o frumoasă pianină mecanică, care cânta singură melodii 
minunate. După acest caz, ziarele au încetat să-l mai numească 
pe monstru "Barbă albastră" şi l-au botezat "Deratizatorul din 
Bruxelles", făcând o analogie cu Deratizatorul din poveste care îi 
ademenea pe copii prin sunete fermecate. 

Despre arestat se spunea că este din înalta societate, 
dintre copiii de bani gata. Avea într-adevăr favoriţi negri şi lungi, 
iar la vila sa exista o pianină mecanică. Motivul crimei este clar, 
scria "Evening Standard", plăcerea de a provoca durere, în 
spiritul marchizului de Sade. Data şi locul procesului fuseseră 
deja stabilite: 24 septembrie, oraşul Merlen, care se afla la o 
jumătate de oră de mers din capitala Belgiei. 

"Am citit despre Deratizatorul din Bruxelles", spuse Ahimas 
şi îl grăbi cu privirea pe interlocutorul său care tăcea de ceva 
vreme. Acesta din urmă exclamă frângându-şi degetele 
împovărate de inele scumpe: "Domnul F. este singurul meu fiu, 
Pierre Fehtel! Îl aşteaptă eşafodul! Salvaţi-l!" 

"Aţi fost informat greşit despre genul meu de activitate. Eu 
nu salvez vieţi, eu le pun capăt", zâmbi cu buzele lui subţiri 
Ahimas. Bancherul începu să şoptească înflăcărat: "Mi s-a spus 
că faceţi minuni. Dacă dumneavoastră nu vă veţi apuca de asta, 
înseamnă că nu mai am nici o speranţă. Vă implor. Voi plăti. 
Sunt un om foarte bogat, domnule Velde, foarte". 

După o pauză, Ahimas întrebă: "Sunteţi sigur că aveţi 
nevoie de un astfel de fiu?" Fehtel senior răspunse fără ezitare, 
se vedea că aceeaşi întrebare şi-o pusese şi singur: "Alt fiu nu 
am şi nici nu voi avea. Întotdeauna a fost un băieţel fluşturatic, 
dar are o inimă bună. M-am văzut cu el la închisoare. E atât de 
speriat!" 

Atunci Ahimas îl rugă să povestească despre procesul ce 
urma să aibă loc. 

Moştenitorul "fluşturatic" trebuia să fie apărat de doi dintre 
cei mai scumpi avocaţi. Linia apărării era construită pe 
dovedirea  nevinovăţiei acuzatului. Dar, conform cuvintelor 


bancherului, şansele pentru un verdict favorabil din partea 
medicilor, care erau atât de porniţi împotriva băieţelului că nici 
n-au vrut să accepte un onorariu "fără precedent de mare", erau 
minime. Ultima circumstanţă se vede că îl zguduise pe Fehtel 
senior cel mai tare. 

În ultima zi a procesului, avocaţii trebuiau să declare dacă 
cel apărat de ei îşi recunoaşte vinovăția. Dacă da, verdictul avea 
să fie dat de judecător, dacă nu, hotărârea trebuia să fie luată 
de juraţi. În caz că expertiza psihiatrică îl va socoti pe Pierre 
Fehtel răspunzător de faptele sale, apărarea recomanda să se 
meargă pe cea de a doua cale. 

lar călăii de la minister, explica părintele neconsolat, n-au 
ales întâmplător localitatea Merlen. Trei dintre fetiţele dispărute 
locuiau în acel orăşel. "În Merlen nu va fi o judecată cinstită", îşi 
dădu cu părerea bancherul. Locuitorii orăşelului sunt foarte 
iritaţi. În jurul clădirii unde va avea loc procesul ard toată 
noaptea ruguri. Alaltăieri în închisoare era cât pe ce să intre o 
gloată pentru a-l linşa pe arestat. Fură nevoiţi să mărească de 
trei ori numărul celor de la pază. 

Domnul Fehtel a dus tratative secrete cu judecătorul şi 
acesta se dovedi a fi un om înţelegător. Dacă hotărârea va 
depinde de el, băieţelul va fi închis pe viaţă. Dar asta nu va 
rezolva nimic. Preconcepţiile publicului faţă de Deratizatorul din 
Bruxelles sunt atât de puternice, încât procurorul va contesta cu 
siguranţă această decizie şi va cere o reaudiere a cazului. 

Toată speranţa e în dumneavoastră, domnule Velde, spuse 
în încheiere bancherul. Eu m-am crezut întotdeauna un om 
pentru care nu există lucruri imposibil de înfăptuit. Dar, în acest 
caz, sunt neputincios şi e vorba de viaţa unicului meu fiu. 

Ahimas privi curios la faţa roşie a milionarului. Se vedea că 
acesta nu este obişnuit să se lase cuprins de emoție. De 
exemplu, în acest moment de mare durere, buzele lui groase 
schiţau un zâmbet prostesc, iar pe obraz îi curgea o lacrimă. 
Foarte interesant: faţa care nu era obişnuită cu o mimică 
expresivă era incapabilă să înfăţişeze o grimasă de adâncă 
durere. "Cât?" întrebă Ahimas. Fehtel înghiţi spasmodic. "Dacă 
băieţelul va rămâne în viaţă, jumătate de milion de franci. Nu 
belgieni, ci francezi", adăugă el în grabă, văzând că 
interlocutorul său nu zice nimic. 


Ahimas  încuviinţă şi în ochii bancherului se aprinse o 
luminiţă de nebunie. Aşa începeau să sclipească şi ochii 
demenţilor care îşi mizau pe zero, la ruletă, toţi banii. Această 
luminiţă însemna "Şi dacă?...", cu o singură deosebire: banii 
promişi de domnul Fehtel cu siguranţă nu erau ultimii lui bani. 
"Dar dacă veţi reuşi nu doar să îi salvaţi lui Pierre viaţa, ci să îi şi 
redaţi libertatea, veţi primi un milion". 

Lui Ahimas încă nu îi propusese nimeni un asemenea 
onorariu. El transformă, din obişnuinţă, suma în lire sterline (nu 
mai puţin de treizeci de mii), în dolari americani (şaptezeci şi 
cinci de mii) şi în ruble (îi ieşise mai mult de trei sute de mii). 
Mult, foarte mult. 

Mijind un pic ochii, Ahimas spuse: "Fiul dumneavoastră 
trebuie să refuze analiza psihiatrică, să se declare nevinovat şi 
să ceară verdictul juraţilor. lar avocaţii dumneavoastră scumpi 


pot fi concediaţi. Eu singur voi găsi un avocat". 
3 


Etienne Likol regreta un singur lucru: că măicuţa lui n-a 
ajuns să vadă zilele astea. Cât de mult a visat ea ca băiatul ei să 
devină avocat, să îmbrace în sfârşit mantia neagră şi să-şi pună 
cravată albă, dreptunghiulară. Plata pentru învăţătură îi mânca 
toată pensia ei de văduvă. Măicuţa se zgârcea să cheltuiască 
banii pe medicamente şi doctori şi de aceea a murit în 
primăvara trecută. Etienne a strâns din dinţi şi a încercat să 
treacă peste această tragedie. Ziua alerga la ore, iar noaptea 
mânca manualele şi termină până la urmă facultatea, primind 
mult râvnita diplomă cu ştampilă regală. Măicuţa putea fi 
mândră de fiul ei. 

Ceilalţi absolvenţi îl chemau pe Etienne să meargă cu ei la 
un restaurant din afara oraşului pentru a "uda" mantia de 
avocat, dar acesta refuză. Nu avea bani pentru petreceri, iar ce 
era mai important, îşi dorea să fie singur în această zi. Cobora 
încet scara de marmură a Palatului Justiţiei, unde avusese loc 
ceremonia festivă. Întreg oraşul, cu turnurile, cabestanele şi 
statuile sale de pe acoperişuri, se întindea la poalele dealului. 
Etienne se opri să admire peisajul, care i se părea prietenos şi 
primitor. Bruxelles îşi deschidea parcă braţele în întâmpinarea 
maestrului Likol şi îi promitea o mulţime de surprize, cele mai 
multe dintre ele plăcute. 


Diploma e numai jumătate de treabă, nu poate fi nici o 
discuţie. Fără legături şi cunoştinţe utile nu vei găsi un client 
potrivit. Dar nici bani să îşi deschidă un cabinet propriu nu are. 
Va fi nevoit să meargă să îl ajute pe profesorul Wiener sau pe 
profesorul Van Helen. Dar nu-i nimic, oricum îi vor plăti un 
salariu. 

Etienne Likol strânse la piept mapa în care se afla diploma 
cu ştampilă roşie, îşi expuse chipul soarelui cald de septembrie 
şi îşi miji ochii din cauza sentimentelor care îl copleşeau. 

În această stare îl găsi Ahimas Velde. 

Ahimas remarcă băiatul încă din sală, când asculta 
discursurile plicticoase şi pompoase. După tip, tânărul se 
potrivea de minune: drăguţ, dar nu foarte arătos. Subţirel, cu 
umerii mici. Cu ochii sinceri, larg deschişi. Când ieşi să spună 
cuvintele jurământului, Ahimas văzu că şi vocea este una 
potrivită: răsunătoare, băieţească, tremurând de emoție. Se 
vedea că nu e un boiernaş oarecare, ci e un om muncitor, cu os 
de plebeu. 

Cât a durat ceremonia care părea că nu se va mai sfârşi, 
Ahimas se documentă. Aşa că reuşi să îşi spulbere şi ultimele 
îndoieli. E un material ideal. Rămâneau de rezolvat nişte lucruri 
de nimic. 

Se apropie pe nesimţite de tânărul slăbuţ şi tuşi. . 

Etienne tresări, deschise ochii şi se întoarse. În faţa lui 
stătea, apărut nu se ştie de unde, un domn cu baston, îmbrăcat 
într-o redingotă de călătorie. Ochii necunoscutului erau serioşi, 
atenţi. Şi aveau o culoare cam neobişnuită, parcă prea deschişi. 
"Maestrul Likol?", întrebă omul, cu un uşor accent. Pentru prima 
oară cineva îl numea pe Etienne "maestru" şi asta îi provocă 
plăcere. 

Cum şi era de aşteptat, faţa băiatului se lumină, aflând că i 
se propune să rezolve un caz, dar când sună numele clientului, 
tânărul se înspăimântă. Cât timp se revolta, mătăhăia din mâini 
şi afirma că nu-l va apăra niciodată pe acest nemernic, pe acest 
monstru, Ahimas tăcea. Vorbi doar atunci când Likol, epuizându- 
şi rezerva de furie, murmură: "Şi nici nu îmi este pe puteri acest 
caz. Vedeţi dumneavoastră, deocamdată nu am experienţa 
necesară, abia mi-am luat diploma". 

Aici veni rândul lui Ahimas. El spuse: "Vreţi să lucraţi 
douăzeci sau chiar treizeci de ani pentru nimic, câştigând bani şi 


slavă pentru alţi avocaţi? Da, până în anul 1900 o să adunaţi, 
într-un sfârşit, câţiva bănuţi pentru un cabinet propriu, dar veţi fi 
deja un ghinionist chel, fără dinţi şi cu ficatul bolnav şi ce e mai 
important, din dumneavoastră va fi stoarsă şi ultima picătură de 
vlagă. Viaţa o să vi se scurgă printre degete, scumpule maestru, 
picătură cu picătură, în schimbul unor bănuţi nenorociţi. Eu însă 
vă propun mai mult chiar acum. Deja la douăzeci şi trei de ani 
veţi obţine mulţi bani şi veţi avea un nume. Chiar şi dacă 
procesul va fi pierdut. Numele, în profesiunea dumneavoastră e 
chiar mai important decât banii. Da, adevărat, slava 
dumneavoastră va avea un iz de scandal, dar asta e mai bine 
decât să fii ogarul cuiva întreaga viaţă. Veţi primi bani destui 
pentru a vă deschide un cabinet propriu. Mulţi vă vor urî, dar vor 
fi şi dintr-acei care vor aprecia bărbăţia tânărului avocat care nu 
s-a temut să meargă împotriva întregii societăţi". 

Ahimas aşteptă un minut, ca băiatul să aibă timp să 
conştientizeze cele auzite, şi trecu la cea de a doua parte, care, 
în viziunea lui, trebuia să aibă asupra băiatului un efect 
hotărâtor. 

"Sau poate pur şi simplu vă este frică? Am auzit adineaori 
cum juraţi "să apăraţi dreptatea şi drepturile omului la apărare 
judiciară, în pofida oricăror presiuni şi obstacole". Ştiţi de ce, 
dintre toţi, v-am ales anume pe dumneavoastră? Pentru că aţi 
fost singurul care a pronunţat aceste cuvinte cu suflet. In orice 
caz, aşa mi s-a părut." 

Etienne tăcea simțind cu groază că este luat de un şuvoi 
puternic, căruia nu i se poate împotrivi. "Şi ce e mai important, 
necunoscutul îşi cobori simţitor glasul, Pierre Fehtel e nevinovat. 
Nu e nici un fel de Deratizator, ci o jertfă a circumstanțelor 
nefaste şi a râvnei poliţieneşti. Dacă nu vă veţi implica, un om 
nevinovat va merge la eşafod. Da, vă va fi nespus de greu. 
Peste dumneavoastră vor cădea avalanşe de insulte, nimeni nu 
va dori să mărturisească în favoarea "monstrului", dar nu veţi fi 
singur. Vă voi ajuta eu. Rămânând în umbră, eu voi deveni ochii 
şi urechile dumneavoastră. Eu am deja câteva probe, care, chiar 
dacă nu dovedesc pe deplin nevinovăția lui Pierre Fehtel, măcar 
pun la îndoială dovezile acuzării. Şi eu voi mai găsi altele”. 

"Ce dovezi?", întrebă cu voce stinsă Etienne. 


4 

În mica sală a judecătoriei oraşului Merlen, care avea doar 
o sută de locuri, se înghesuiau cel puţin trei sute de oameni. Şi 
mai multă lume aştepta afară. 

Apariţia procurorului Renan a fost întâmpinată cu o 
explozie de ovaţii. lar când fu adus criminalul, un bărbat palid, 
cu buze subţiri, ochi negri, apropiaţi şi favoriţi altădată îngrijiţi, 
dar acum încâlciţi şi crescuţi alandala, în sală se instală o linişte 
mormântală. Apoi, porni o asemenea furtună, încât judecătorul, 
maestrul Wicksen, rupse clopoţelul cu care încerca să facă 
ordine în sală. 

Judecătorul îl chemă pe avocatul apărării şi abia acum fu 
observat tânărul slăbuţ, căruia mantia de avocat îi era vizibil 
prea mare. Ba pălind, ba roşind, maestrul Likol bălmăji ceva 
abia auzit, iar la întrebarea nerăbdătoare a judecătorului dacă 
inculpatul îşi recunoaşte vinovăția, strigă deodată cu o voce 
piţigăiată: 

— Nu, Înălţimea Voastră! Sala explodă iar, revoltată. 

— Şi pare un tânăr cumsecade! strigă o femeie. 

kk 


Procesul dură trei zile. 

În prima zi au luat cuvântul martorii acuzării. La început, 
poliţiştii care descoperiseră sinistra cameră şi îl interogaseră pe 
inculpat. Din cuvintele comisarului, Pierre Fehtel tremura, se 
încurca în declaraţii, nu putea explica nimic şi promitea sume 
fabuloase, dacă va fi lăsat în pace. 

Grădinarul care anunţase poliţia despre ţipetele suspecte 
nu apăru la proces, dar nici nu era nevoie de el. Procurorul a 
chemat martori care au descris cu lux de amănunte desfrânarea 
lui Fehtel care cerea întotdeauna, în bordeluri, să i se aducă cele 
mai tinere şi mai fine fete. Proprietara unei case de toleranţă a 
povestit cum acuzatul le chinuia pe fete cu cleştele de păr 
înfierbântat şi cum bietele de ele răbdau, pentru că le plătea 
pentru asta câte un galben. 

Sala a aplaudat cu frenezie, când omul care a văzut cum a 
plecat cu trăsura florăreasa Lucille Lanoux, al cărei cap cu ochii 
scoşi şi nasul tăiat fu găsit după aceasta în butoi, îl recunoscu în 
Fehtel pe domnul care îi explicase fetei posibilităţile minunate 
ale pianinei mecanice. 


Juraţilor le-au fost prezentate dovezile: armele de tortură, 
un aparat de fotografiat cu plăci, găsit în camera ascunsă. A luat 
cuvântul şi fotograful Brul, care, cu trei ani în urmă, îl învățase 
pe Pierre Fehtel arta fotografică. 

La sfârşit, juraţilor le-a fost prezentat un album cu poze 
găsit în beciul groazei. Albumul n-a fost arătat publicului şi 
jurnaliştilor, dar unul dintre juraţi a leşinat, iar altul a început să 
vomite. 

Avocatul Likol stătea cu capul plecat, ca un elev, şi scria 
sârguincios toate mărturiile într-un caiet. Când i-au fost 
prezentate pozele, s-a făcut alb ca varul şi s-a clătinat. 
"Priveşte, priveşte, deşteptule!" strigă cineva din sală. 

Seara, după şedinţă, avu loc un incident: când Likol ieşea 
din sală, de el se apropie mama unei fetiţe moarte şi îl scuipă în 
faţă. 

kk 

În cea de a doua zi, martorii au fost interogaţi de apărător. 
Acesta îi întrebă pe poliţişti dacă au strigat la inculpat. ("Nu, noi 
ne-am pupat cu el, răspunse sarcastic comisarul de poliţie, 
susţinut de hohotele aprobatoare ale sălii"). 

Pe martorul care a văzut cum a fost răpită Lucille Lanousx l- 
a întrebat dacă l-a văzut pe răpitor "en face". Martorul a răspuns 
că nu, nu l-a văzut, dar îi ţine foarte bine minte favoriţii. 

Apoi, maestrul Likol a dorit să ştie ce fel de fotografii făcea 
Pierre Fehtel, când învăţa să fotografieze. (Această informaţie a 
fost întâmpinată cu fluierături şi strigăte de dezaprobare, după 
care judecătorul a poruncit să fie scoşi afară din sală jumătate 
din spectatori). 

În încheiere, avocatul ceru să fie adus cu forţa martorul 
principal, grădinarul, iar şedinţa fu întreruptă pentru o jumătate 
de oră. 

În pauză, de Likol s-a apropiat preotul din localitate şi l-a 
întrebat dacă crede în Dumnezeul nostru lisus Hristos. Likol a 
răspuns că da şi că lisus ne învaţă să fim milostivi cu cei care au 
păcătuit. 

După ce şedinţa a fost reluată, şeful poliţiei a declarat că 
grădinarul nu e de găsit şi că nimeni nu l-a mai văzut de trei 
zile. Avocatul îi mulţumi şi declară că nu mai are întrebări 
pentru martori. 


Urmă clipa astrală a procurorului, care îl interogă într-un 
mod strălucit pe inculpat. Pierre Fehtel nu putu să răspundă 
satisfăcător la nici o întrebare. lar la pozele care îi erau 
prezentate privi lung, înghițind în sec, după care spuse că le 
vede pentru prima oară. La întrebarea dacă lui îi aparţine 
aparatul fotografic Weber & Sons răspunse abia după ce se 
sfătui cu avocatul: da, dar interesul faţă de arta fotografică şi l-a 
pierdut cu un an în urmă, a pus aparatul undeva în podul casei 
şi de atunci nu l-a mai văzut. Intrebarea dacă poate inculpatul 
să se uite în ochii părinţilor a stârnit ovaţiile sălii, însă, la 
cererea apărării, a fost retrasă. 

Seara, întorcându-se la hotel, Etienne văzu că hainele lui 
sunt aruncate afară, pe jos. Roşind la faţă se chinui, stând în 
patru labe, să îşi adune izmenele cârpite şi plastroanele cu 
guleraşe de hârtie, murdare de noroi. 

O gloată întreagă se adună să admire scena, acoperindu-l 
cu înjurături pe acest “animal vândut". Când Etienne îşi adună în 
sfârşit lucrurile în sacul de voiaj cumpărat special pentru 
această călătorie, de el se apropie proprietarul unui birt din 
localitate şi îi trase îndârjit două palme, declarând cu glas 
răsunător: "Astea sunt pe deasupra onorariului". 

Pentru că nici unul dintre cele trei hoteluri nu a vrut să-l 
cazeze pe Likol, primăria i-a pus la dispoziţie casa căpitanului de 
poştă, care murise luna trecută şi care încă nu fusese ocupată 
de un chiriaş nou. 

Dimineaţa, pe zidul alb al casei apăruse o inscripţie în 
cărbune: "Vei muri ca un câine!" 

kk 


În cea de a treia zi, procurorul Renan se întrecu pe sine 
însuşi. Ţinu o excelentă pledoarie de acuzare, de la zece 
dimineaţa până la trei după amiaza. În sală lumea plângea şi 
blestema. Juraţii, bărbaţi solizi, care plăteau fiecare nu mai puţin 
de cinci sute de franci pe an impozit, erau furioşi şi încrâncenaţi. 

Avocatul era palid şi asistenţa observă că, de câteva ori, 
privise întrebător spre clientul său. Dar acesta stătea cu capul 
între umeri, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Când procurorul ceru 
pedeapsa cu moartea, publicul se ridică dintr-un singur imbold 
şi începu să scandeze "E-şa-fod, e-şa-fod!" Umerii lui Fehtel 
începură să tremure convulsiv, fură nevoiţi să îi dea pe la nas cu 
săruri. 


Apărării i-a fost dat cuvântul după-amiază, la ora patru. 

Mult timp lui Likol nu i-a fost permis să vorbească, oamenii 
făceau intenţionat zgomot cu picioarele, scârţâiau din scaune, 
îşi suflau zgomotos nasul. Avocatul, roşu de emoție, aştepta 
mototolind în mâini o foaie scrisă citeţ, cu litere rotunde de 
premiant. , 

După ce începu să vorbească, Etienne nu se mai uită pe 
hârtie. lată discursul lui, cuvânt cu cuvânt, publicat în toate 
edițiile de seară ale ziarelor, însoțit de cele mai distrugătoare 
comentarii. 

Înălțimea Voastră, domnule judecător, domnilor juraţi. 
Clientul meu este un om slab, stricat şi chiar vicios. Dar nu ÎI 
judecați pentru aceasta... Un singur lucru e clar: în casa 
inculpatului, mai exact într-o cameră ascunsă la subsol, despre 
existența căreia Pierre Fehtel putea să nu ştie, a avut loc o 
crimă monstruoasă. Un şir de crime. Intrebarea este cine le-a 
săvârşit. (O voce din sală: «Da, ce să zic, complicată întrebare.» 
Râsete). Apărarea are o altă versiune. Eu cred că omorurile au 
fost săvârşite de grădinarul Jean Voiture, cel care a comunicat 
poliţiei despre strigătele suspecte. El îşi ura stăpânul pentru că 
acesta îi micşorase salariul din cauza beţiilor repetate. Există 
martori care, în caz de nevoie, pot fi chemaţi şi ei vor confirma 
acest lucru. Grădinarul are un caracter ciudat, e nesociabil. Cu 
cinci ani în urmă, l-a părăsit nevasta care a luat şi copiii. Este 
cunoscut faptul că la oamenii de soiul lui Voiture se poate 
dezvolta o sensibilitate bolnăvicioasă asociată cu agresivitatea. 
El ştia foarte bine planul casei şi ar fi putut amenaja acea 
cameră fără ştirea stăpânului său. Putea şi să ia din pod 
aparatul de fotografiat de care se plictisise domnul Fehtel şi să 
înveţe să-l folosească. Putea chiar să îmbrace hainele 
stăpânului, când acesta era deseori plecat. Putea să-şi lipească 
favoriţi falşi, care i-ar imita pe cei ai stăpânului şi care pot fi atât 
de lesne recunoscuţi. Fiţi de acord că dacă Pierre Fehtel ar fi 
săvârşit aceste odioase crime, ar fi scăpat de mult de trăsătura 
aceasta atât de lesne recognoscibilă. Înţelegeţi-mă corect, 
domnilor juraţi. Eu nu afirm că grădinarul ar fi făcut asta, ci doar 
că ar fi putut-o face. lar principala întrebare este de ce 
grădinarul care a dat impuls anchetei a dispărut atât de brusc? 
Răspunsul poate fi doar unul: s-a speriat că, în timpul 
procesului, implicarea lui în acest caz va fi descoperită şi atunci 


va trebui să primească pedeapsa ce i se cuvine..." Până în acest 
moment, maestrul Likol a vorbit închegat şi chiar vioi, dar aici se 
poticni brusc. "...Şi iată ce mai doresc să vă spun. In această 
istorie sunt multe lucruri neclare. Dacă e să fiu sincer, nu ştiu 
dacă inculpatul e vinovat sau nu. Dar dacă rămâne măcar o 
umbră de îndoială, omul nu poate fi condamnat. La universitate 
m-au învăţat că e mai bine să îi dai dreptate unui vinovat decât 
să nedreptăţeşti un nevinovat... Cam atâta am avut de spus, 
domnilor." 

La patru şi zece, cuvântare era deja încheiată. Avocatul se 
aşeză la locul său, ştergându-şi fruntea transpirată. In sală se 
auziră ici-colo râsete, dar impresia generală era una de 
confuzie. Un reporter al ziarului Le Soir auzi (şi scrise după 
aceea în ziar) că celebrul avocat lan Van Brevern îi spusese 
vecinului său, de asemenea jurist: "Băiatul are, în esenţă, 
dreptate. Din punctul de vedere al sensului înalt al 
jurisprudenţei. Dar în acest caz, asta nu schimbă nimic". 

Judecătorul sună din clopoțel şi clătină dojenitor din cap, 
uitându-se la apărătorul pipernicit: "Credeam că discursul 
maestrului Likol va dura până la sfârşitul şedinţei de azi şi toată 
dimineaţa de mâine. lar acum sunt în dificultate... Declar 
şedinţa de azi închisă. Indemnul meu pentru juraţi îl voi spune 
mâine-dimineaţă. După care, domnilor, vă veţi retrage pentru a 
da verdictul". 

Dimineaţa şedinţa nu avu loc. 

Noaptea avusese loc un incendiu. Fusese incendiată căsuţa 
căpitanului de poştă. Maestrul Likol arsese de viu, pentru că uşa 
fusese blocată de afară. Pe peretele ars a rămas inscripţia: "Vei 
muri ca un câine". Nimeni nu s-a grăbit s-o şteargă. Martori nu 
s-au găsit. ` 

Procesul fu întrerupt pentru câteva zile. In opinia publică se 
produseră schimbări mici, dar incontestabile. Ziarele au publicat 
cuvântarea maestrului Likol încă o dată, dar fără comentarii în 
bătaie de joc, ci cu compasiune din partea unor cunoscuți jurişti. 
Au apărut reportaje înduioşătoare despre viaţa scurtă şi grea a 
băiatului, care provenea dintr-o familie nevoiaşă şi care a 
învăţat cinci ani la facultate pentru a deveni avocat pentru mai 
puţin de o săptămână. 

Din paginile ziarelor priveau către cititori ochii mari şi 
sinceri ai băiatului. 


Ghilda avocaţilor a publicat o declaraţie în apărarea unei 
proceduri judiciare libere şi obiective, care nu trebuie să se lase 
dominată de emoţiile unei societăţi gata oricând pentru o 
răfuială rapidă. 

Ultima şedinţă a avut loc a doua zi după înmormântare. 

La început, la propunerea judecătorului, i-a fost cinstită 
memoria lui Etienne Likol printr-un minut de reculegere. În 
picioare s-au ridicat toţi, chiar şi părinţii fetiţelor moarte. În 
cuvântul său de îndrumare, judecătorul Wicksen a recomandat 
juraţilor să nu cedeze influențelor din afară şi le-a amintit că, 
atunci când e vorba de pedeapsa cu moartea, verdictul 
"vinovat" se consideră validat, dacă pentru el au votat cel puţin 
două treimi dintre juraţi. 

Juraţii au dezbătut trei ore şi jumătate. Şapte din 
doisprezece au spus "nevinovat" şi au cerut eliberarea lui Pierre 
Fehtel pentru că nu erau suficiente dovezi pentru acuzare. 

kk 


Cazul acesta extrem de dificil fusese rezolvat impecabil. 
Cadavrul grădinarului zăcea într-o groapă cu var nestins. lar în 
ce-l priveşte pe tânărul avocat, acesta muri fără să se chinuie. 
Ahimas îl ucise în somn, înainte să dea foc căsuţei căpitanului 
de poştă. 


Troiţa 
1 


Când împlini patruzeci de ani, lui Ahimas Velde îi trecu prin 
minte că venise timpul să se lase de treburi. 

Nu, nu se săturase de muncă, ea îi aducea în continuare 
satisfacţii şi făcea ca inima lui liniştită să bată un pic mai tare. 
Ahimas era încă în formă, ba mai mult decât atât, ajunsese la 
apogeu. 

Dar munca sa nu mai avea nici un sens. 

Insuşi procesul omorului nu îi aducea satisfacţii, excluzând 
acele rare cazuri, de implicare personală. 

Cu omorurile era simplu. Ahimas se simţea singur în întreg 
Universul, înconjurat din toate părţile de diverse forme de viaţă 
străină: plante, animale, oameni. Această viaţă era într-o 
continuă mişcare: se năştea, se transforma, se sfârşea. Îi 
urmărea cu interes metamorfozele şi încerca să o influenţeze 
prin acţiunile sale. O făcea cu pasiune. Dacă striveşti sub tălpi o 
vietate, puţine se schimbă din cauza asta, iar viaţa, cu o 
admirabilă tenacitate, completează veriga lipsă. Uneori, viaţa i 
se părea lui Ahimas o pajişte deasă pe care el îşi desena linia 
vieţii. Trebuia să dea dovadă de precizie şi logică: să nu lase 
firicele în plus, dar nici să nu cosească prea multe, pentru a nu 
distruge conturul curat. Aruncând o privire în urmă, Ahimas 
vedea nu iarba cosită, ci traiectoria ideală a trecerii sale prin 
lume. 

Până în prezent, avusese două imbolduri în munca sa: să 
găsească soluţii şi să câştige bani. 

Primul nu îl mai pasiona atât de mult ca înainte. Existau 
puţine probleme cu adevărat dificile a căror rezolvare îi putea 
aduce satisfacţii. 

Incet, încet îşi pierdea sensul şi cel de-al doilea imbold. 

In contul său dintr-o bancă din Zurich se adunaseră nu mai 
puţin de şapte milioane de franci elveţieni. La Londra, în seiful 
băncii Bering păstra hârtii de valoare şi lingouri de aur în 
valoare de cinci mii de lire sterline. 

De câţi bani să aibă nevoie un om dacă nu colecţionează 
opere de artă sau briliante, dacă nu îşi construieşte un imperiu 
financiar şi nici ambiţii politice nu are? 

Cheltuielile lui Ahimas erau stabile: două-trei sute de franci 
pe an mergeau pentru necesităţile obişnuite şi încă o sută de 


mii pentru întreţinerea vilei. Banii pentru vilă, două milioane 
jumătate, fuseseră plătiţi cu doi ani în urmă. Mult, desigur, dar 
la patruzeci de ani omul trebuie fie la casa lui. Familie poate să 
n-aibă, mai ales dacă e de o anumită factură, dar casă - 
neapărat. 

Lui Ahimas îi era pe plac locuinţa sa. Casa reflecta întocmai 
caracterul stăpânului său. 

Deasupra lacului Geneva, chiar pe marginea unei stânci, 
stătea de parcă era lipită de stâncă o vilă din marmură albă. Pe 
de-o parte, un spaţiu pustiu şi liber, iar pe de alta, chiparoşi. 
După chiparoşi, se înălța un perete de piatră, iar în spatele lui 
începea o pantă abruptă. 

Ahimas era în stare să stea ore în şir pe veranda ce atârna 
deasupra apei, să privească lacul şi munţii din depărtare. Lacul 
şi munţii erau de asemenea forme de viaţă, dar fără agitația şi 
zarva caracteristice faunei şi florei. Aceste forme de viaţă nu 
depindeau nici într-un fel de Ahimas şi de aceea îi trezeau 
admiraţia şi respectul. 

În grădină, printre chiparoşi, se vedea un mic şi elegant 
ermitaj alb cu turnulețe pe la colţuri. 

În ermitaj, locuia cercheza Leila. Ahimas a adus-o toamna 
trecută de la Constantinopol. Cu agenţia pariziană şi femeile de 
profesie o terminase de mult. Ahimas avea deja un gust bine 
format şi anumite pretenţii, mai ales că femeile nu i se mai 
păreau chiar atât de diferite. 

lar pretenţiile erau următoarele: femeia trebuie să fie 
frumoasă, fără dulcegării, să aibă o gratie naturală, să nu fie 
prea vorbăreaţă, să fie pătimaşă, dar să nu-l sufoce, să nu fie 
curioasă şi, ce e mai important, să aibă o intuiţie feminină şi să 
simtă dispoziţia bărbatului şi dorinţele lui. 

Leila era aproape femeia ideală. Ea putea să îşi pieptene de 
dimineaţa până seara părul negru şi lung, să cânte, să joace 
singură narde. Nu se supăra niciodată, nu cerea prea multă 
atenţie. În afară de limba maternă, ea ştia turca şi cecena. 
Putea vorbi doar cu Ahimas, iar cu servitorii se înţelegea prin 
gesturi. Dacă Ahimas dorea să se distreze, Leila ştia multe istorii 
interesante din viaţa oraşului Constantinopol, pentru că, mai 
înainte, făcuse parte din haremul marelui vizir. 

În ultima vreme, Ahimas îşi lua rar de lucru, de două-trei ori 
pe an. Şi o făcea sau pentru foarte mulţi bani, sau pentru 


decoraţii de stat şi diverse privilegii. De exemplu, în martie, 
primise o comandă secretă din partea guvernului italian. Trebuia 
să-l găsească şi să-l lichideze pe anarhistul Gino Dzappa, 
poreclit Şacalul, care plănuia să-l asasineze pe regele Umberto. 
Teroristul era considerat deosebit de periculos şi imposibil de 
prins. 

Cazul se dovedise a fi simplu. (Oamenii lui Ahimas au dat 
de urma Şacalului, iar el a trebuit doar să se deplaseze până la 
Lugano şi să apese o dată pe trăgaci). In schimb, primise un 
onorariu destul de gras. În primul rând, Ahimas se pricopsise cu 
un paşaport diplomatic italian pe numele cavalerului Velde, iar 
în al doilea rând i se acordase un privilegiu: dreptul de a 
cumpăra insula Santa Croce din Marea Tireniană. Dacă Ahimas 
şi-ar fi dorit să se folosească de privilegiu şi să cumpere această 
bucăţică de uscat, ar fi primit nu numai titlul de conte de Santa 
Croce, ci şi drepturi extrateritoriale, ceea ce era deosebit de 
atrăgător. 

Pe insula ta eşti şi rege, şi poliţie, şi justiţie. 

Din curiozitate, Ahimas se dusese să vadă insula şi fusese 
vrăjit. 

Aparent, nimic deosebit: numai stânci, câteva crânguri de 
măslini şi un golf mic. Toată insuliţa putea fi măsurată cu 
piciorul într-un ceas. În ultimii patru sute de ani, aici nu mai 
locuise nimeni, rareori se mai opreau pescarii pentru a-şi reface 
rezervele de apă. Ahimas nu era prea atras de titlul de conte, 
chiar dacă, în călătoriile sale prin Europa, i-ar fi prins bine. Dar o 
insulă? Acolo va fi singur cu marea şi cerul. Acolo îşi va putea 
crea o lume proprie, care să îi aparţină doar lui. Era ispititor. 

Să se retragă în linişte. Să plutească sub pânze umflate de 
vânt, să vâneze capre de munte, să simtă cum timpul se 
opreşte în loc şi se face una cu eternitatea. 

Îi ajung atâtea aventuri! Nu mai e un băieţandru. 

Să îşi întemeieze poate o familie? 

Nu că s-ar fi gândit serios la asta, mai degrabă făcuse o 
gimnastică a minţii. Ahimas ştia că nu va avea niciodată o 
familie. El se temea că, dacă nu va mai fi singur, va începe să se 
teamă de moarte. Cum se tem atâţia alţii. 

Nu-i era frică de moarte. Acest fapt constituia fundamentul 
pe care se înălța colosul numit Ahimas Velde. Dacă vreodată 
pistolul nu va mai lua foc sau ţinta se va dovedi prea abilă şi 


norocoasă, Ahimas va muri. Atât. Nimic mai mult. Unul dintre 
antici, Epicur se pare, a spus: "Cât sunt eu, nu există moarte, iar 
când va veni ea, nu voi mai fi eu". 

Ahimas Velde trăise destul şi văzuse destule. Numai de 
dragoste n-avusese parte, din cauza profesiei. Când te legi de 
cineva, devii mai slab, iar dragostea te face vulnerabil, 
neajutorat. Ahimas n-avea puncte slabe. 

la încearcă să prinzi un om care nu se teme de nimic şi nu 
ţine la nimeni! 

Dar o insulă proprie... Hm, ar trebui să se mai gândească la 
asta. 

Apăruse deci o nouă problemă. Una financiară. Cumpărarea 
privilegiului l-ar fi costat cam mult. Aşa s-ar fi dus toate 
economiile din băncile de la Zurich şi Londra. Şi atunci cum să-şi 
mai amenajeze comitatul? Poate să vândă vila? Banii nu-i vor 
ajunge oricum. Are nevoie de un capital mai solid. 

Sau mai bine să-şi alunge fanteziile din minte? 

Totuşi, o insulă proprie e mai mult decât o stâncă proprie, 
iar o mare e mai mare decât un lac. Poţi oare să te mulţumeşti 
cu mai puţin dacă ţi se propune mai mult? 

kk 


Aceste gânduri îl frământau pe Ahimas când a fost vizitat 


de omul cu mască. 
2 


Întâi majordomul Archibald îi aduse o carte de vizită, o 
bucăţică de carton alb cu margine aurie pe care scria cu litere 
gotice: "Baronul Evghenius von Steinitz". De ea era lipită o 
scrisorică în germană: "Baronul von Steinitz îl roagă pe domnul 
Velde să îl primească azi, la ora zece seara, pentru o discuţie 
confidențială". 

Ahimas observă că partea de sus a foii este tăiată. Cel care 
urma să-l viziteze nu dorea să-i fie văzută monograma, asta 
însemna că de fapt chiar dacă şi era un "von", nu era nicidecum 
Steinitz. 

Vizitatorul veni exact la zece, minut în minut. O asemenea 
punctualitate îţi permitea să presupui că este într-adevăr neamţ. 
Faţa baronului era acoperită cu o semi-mască de catifea neagră, 
fapt pentru care oaspetele se scuză politicos, motivându-şi 
gestul printr-o extremă delicateţe a cazului. Ahimas nu observă 
nimic deosebit în chipul lui von Steinitz: păr deschis, favoriţi 


îngrijiţi, ochi albaştri, neliniştiţi. Baronul purta impermeabil, 
cilindru, o cămaşă scrobită, cravată albă şi frac negru. 

S-au aşezat pe terasă. Sub ei, sclipea lacul luminat de 
razele lunii. Von Steinitz ignoră peisajul liniştit şi preferă să-l 
urmărească pe Ahimas prin orificiile măştii de operetă. Nu se 
grăbea să înceapă discuţia, se aşeză picior peste picior şi îşi 
aprinse o ţigară. 

Ahimas aşteptă răbdător până când oaspetele se hotărî să 
vorbească: 

— Eu mă adresez dumneavoastră la recomandarea 
domnului du Valle, spuse în sfârşit oaspetele, care m-a rugat să 
vă transmit respectele şi dorinţele sale de deplină... adică nu, 
de perfectă bunăstare. 

Auzind numele intermediarului de la Paris şi parola lui, 
Ahimas îl încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Eu vă propun un caz de o foarte mare importanţă şi de o 
extremă  confidenţialitate, îi comunică cu voce joasă von 
Steinitz. 

— Anume cu din astea mi se adresează lumea, remarcă 
fără patimă Ahimas. 

Până în acel moment, discuţia avea loc în germană, după 
care interlocutorul trecu la rusă. Vorbea curat, corect, doar 
graseia un pic. 

— Comanda este pentru Rusia, va trebui să mergeţi la 
Moscova. Avem nevoie de un străin care ştie foarte bine 
obiceiurile şi limba rusă. Dumneavoastră sunteţi omul ideal. Noi 
ne-am documentat. 

"Ne-am documentat"? "Noi"? Lui Ahimas nu-i plăcură 
aceste nuanţe. Avu intenţia să întrerupă discuţia, dar tipul care 
graseia spuse: 

— Pentru îndeplinirea acestei misiuni complicate şi delicate 
veţi primi un milion de franci francezi în avans, iar la 
îndeplinirea... m-m... contractului nostru veţi primi şi un milion 
de ruble. 

Asemenea sumă ar fi marcat onorabil încheierea unei 
cariere strălucite. Ahimas îşi aminti de conturul ciudat al 
insuliţei Santa Croce, când se arăta în zare şi seamănă cu o 
pălărie aruncată pe o bucată de catifea verde. 

— Dumneata, domnule, eşti doar un intermediar, iar eu 
sunt obişnuit să am de furcă direct cu cei care comandă. 


Condiţiile mele sunt următoarele. Transferaţi imediat avansul pe 
contul meu la banca din Zurich, după care eu mă voi întâlni cu 
clientul într-un loc indicat de el şi mi se va explica în ce constă 
misiunea mea şi dedesubturile operaţiei. Dacă cele expuse nu- 
mi vor conveni, eu voi întoarce jumătate din avans. 

Baronul Evghenius von Steinitz se lovi indignat cu palma 
peste genunchi (pe degetul arătător de la mâna lui dreaptă 
sclipi un safir vechi), dar Ahimas era deja în picioare. 

— Voi vorbi doar direct cu clientul. Sau găsiţi-vă alt 


executor. 
3 


Întâlnirea cu clientul avu loc la Sankt Petersburg, pe o 
străduţă tihnită, unde Ahimas fu adus într-un faeton închis ce 
avea perdele bine trase. Echipajul a tot cotit de pe o uliţă pe 
alta. Acest exces de zel îi smulse lui Ahimas un zâmbet. 

Nici nu încercă să ţină minte drumul, cu toate că ştia 
perfect geografia capitalei ruse. Onorase aici câteva contracte 
serioase. Oricum, nici nu era nevoie să privească pe ascuns prin 
crăpături şi să numere cotiturile. Ahimas se îngriji de securitatea 
sa. În primul rând, venise bine înarmat. În al doilea, adusese cu 
sine patru ajutoare. 

Spre Rusia a mers în tren împreună cu oamenii lui, nişte 
adevăraţi profesionişti care aveau locuri în vagonul alăturat şi 
care acum îl urmau în două trăsuri. Ahimas ştia: nu-l vor scăpa 
din ochi şi nici nu se vor deconspira. 

Faetonul se opri. Vizitiul taciturn care îl aşteptase pe 
Ahimas la gară (judecând după ţinuta de ofiţer, numai vizitiu nu 
era), deschise uşiţa şi, printr-un gest, îi porunci să vină după el. 

Pe stradă nici o suflare. O clădire fără etaj. Modestă, dar 
curată. Un singur lucru i se păru neobişnuit: chiar dacă era vară, 
toate geamurile erau închise şi draperiile trase. Una dintre 
draperii tremură un pic, iar buzele subţiri ale lui Ahimas schiţară 
un zâmbet. Îl amuzau aceste şiretlicuri de diletant. Era clar: 
avea de furcă cu nişte aristocrați care se jucau de-a complotul. 

Călăuza îl ghida printr-un labirint de camere întunecoase. In 
faţa celei din urmă, se opri şi îl lăsă să treacă primul. Ahimas 
intră. Uşa fu închisă. Se auzi zgomotul unei chei întoarse în 
broască. 

Ahimas aruncă o privire curioasă. Interesantă cămăruţă, n- 
are nici un geam. Din mobilă, avea doar o masă rotundă, nu 


prea mare şi, lângă ea, două fotolii cu spetezele înalte. De altfel, 
era destul de complicat să studiezi încăperea, pentru că ardea 
doar o singură lumânare, iar lumina ei nu ajungea până în 
colţurile care se pierdeau în beznă. 

Ahimas studia pereţii aşteptând să i se obişnuiască ochii cu 
întunericul. Nu descoperi nimic suspect: nici geamuri secrete, 
nici uşi în plus. În cel mai îndepărtat colţ, mai era un scaun. 

Ahimas se aşeză în fotoliu. Peste vreo cinci minute uşa se 
deschise şi intră un bărbat înalt. Nu folosi cel de al doilea fotoliu, 
ci, fără să se salute, trecu şi se aşeză pe scaun. 

De aici reieşea că acest client nu era unul simplu. Folosea o 
stratagemă excelentă: Ahimas stătea la vedere, în lumina 
lumânării, iar interlocutorul său într-o umbră deasă. Nu i se 
vedea faţa, doar silueta. 

Acesta, spre deosebire de "baronul von Steinitz", nu pierdu 
vremea şi trecu direct la subiect. 

— Aţi dorit să vă întâlniți nemijlocit cu clientul, spuse în 
rusă omul din colţ, iar eu am venit. Aveţi grijă să nu mă 
dezamăgiţi, domnule Velde. Nu mă voi prezenta, pentru 
dumneavoastră sunt monsieur NN. 

După ton, părea a fi un om din înalta societate, iar după 
glas, avea vreo patruzeci de ani. Poate mai puţin. Vocea era 
obişnuită să comande şi asemenea voci indică de obicei o vârstă 
mai mare decât cea reală. După maniere, omul părea extrem de 
serios. 

Concluzia: dacă e un complot al aristocraților, nu e unul de 
glumă. 

— Puteţi să-mi expuneţi esenţa misiunii mele? spuse 
Ahimas. 

— Vorbiţi foarte bine ruseşte, dădu din cap umbra. Mi-au 
raportat că aţi fost suspus al Rusiei. Foarte bine. Nu aveţi nevoie 
de explicaţii în plus şi nici nu va trebui să vă explic cât de 
importantă e persoana pe care trebuie s-o ucideţi. 

Ahimas remarcă claritatea uimitoare a expresiilor, fără 
echivoc, fără "lichidaţi" sau "neutralizaţi". 

lar monsieur NN îi comunică lejer, fără a face vreo pauză: 

— Este Mihail Sobolev. 

— Cel supranumit Generalul Alb? preciză Ahimas. Eroul 
ultimelor războaie şi cel mai popular comandant de armată din 
Rusia? 


— Da, general-aghiotantul Sobolev, cel care conduce 
Corpul 4 de armată, confirmă fără pic de emoție silueta. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să vă răspund cu un 
refuz, spuse blând Ahimas, încrucişându-şi mâinile pe piept. 

Conform ştiinţei despre gesturi, această poză înseamnă 
linişte şi hotărâre fermă. Degetele mâinii stângi pipăiră mânerul 
micului revolver pe care Ahimas îl ţinea într-un buzunar special 
al jiletcii. Revolverul se numea "Velodog" şi fusese creat special 
pentru bicicliştii care sunt atacați de câini vagabonzi. Are patru 
gloanţe mici de calibrul 22. E o jucărie, desigur, dar în situaţii ca 
aceasta îţi poate fi de un mare folos. 

După ce obiectivul fusese deja numit, era destul de 
periculos să refuzi comanda. In caz de pericol, Ahimas se 
gândea să acţioneze în felul următor: să îi trimită clientului un 
glonţ în frunte şi să sară în cel mai întunecat colţ al odăii. Ar fi 
destul de complicat să îl înşface de acolo. 

La intrare nu fusese percheziţionat, aşa că tot arsenalul lui 
rămase neatins: şi revolverul Colt făcut la comandă, şi cuțitul de 
aruncare, şi cuțitul spaniol cu arcuri. S-ar fi putut apăra un 
minut, două, aşa că Ahimas era încordat, dar liniştit. 

— Oare chiar şi dumneata te afli printre simpatizanţii lui 
Sobolev? întrebă iritat clientul. 

— N-am nici o treabă cu Sobolev, eu sunt partizanul unei 
judecăţi sănătoase. lar judecata sănătoasă îmi dictează să nu 
mă implic în misiuni care presupun înlăturarea ulterioară a celui 
care va executa comanda, adică, în cazul dat, a mea. După 
acţiuni de o asemenea amploare, martorii sunt lichidaţi. Vă 
sfătuiesc să căutaţi un om printre novici. Un asasinat politic nu e 
o treabă chiar atât de complicată. 

Ahimas se ridică şi se îndreptă spre uşă, gata să tragă în 
orice moment. 

— Aşezaţi-vă! Bărbatul din colţ îi arătă poruncitor un 
fotoliu. N-am nevoie de un novice, ci de cel mai bun din branşa 
dumneavoastră, pentru că acest caz este deosebit de complicat. 
O să vă convingeţi şi singur. Dar, pentru început, o să vă 
dezvălui câteva circumstanţe care vă vor alunga suspiciunile. 

Se simţea că monsieur NN nu era obişnuit să dea explicaţii 
şi abia se abţine să nu-şi iasă din fire. 

— Acesta nu este asasinat politic şi nici complot. 
Dimpotrivă, Sobolev însuşi este un criminal de stat şi un 


complotist - Sobolev, care nu mai are linişte din cauza laurilor 
Corsicanului. Eroul nostru a pus la cale nici mai mult nici mai 
puţin decât o lovitură de stat militară. La complot participă atât 
ofiţerii corpului condus de Sobolev, cât şi foştii tovarăşi de luptă 
ai generalului care acum slujesc în gardă. E foarte periculos, 
pentru că Sobolev e popular nu doar în armată, ci şi în toate 
păturile societăţii. lar noi, curtea şi guvernul, trezim nemulțumiri 
şi ură făţişă. Prestigiul tronului a scăzut mult după vânarea 
ruşinoasă a ţarului, care s-a sfârşit cu omorârea lui. Unsul lui 
Dumnezeu a fost hăituit ca un iepure la o vânătoare cu câini! 

Vocea celui care vorbea se umplu de o forţă 
înspăimântătoare şi în spatele lui Ahimas se auzi imediat un 
scârţâit de uşă. Cel care vorbea despre curte şi guvern folosind 
pronumele "noi" făcu nerăbdător un semn cu mâna în mănuşă 
albă şi uşa se închise. Misteriosul domn continuă mai liniştit: 

— Ne este cunoscut planul complotiştilor. Sobolev 
organizează nişte manevre, dar scopul lor adevărat este 
repetiţia complotului. După aceea, însoţit de acoliţii săi, va pleca 
la Moscova, pentru ca acolo, mai departe de Petersburg, să se 
întâlnească cu câţiva dintre generalii din gardă, să se asigure de 
sprijinul lor şi să gândească planul final. Lovitura va fi dată în 
primele zile ale lui iulie, în timpul trecerii în revistă a trupelor la 
Ţarskoe Selo. Sobolev intenţionează să-i ia pe membrii familiei 
împărăteşti în "ocrotire temporară", spre binele lor şi în numele 
salvării patriei. Aici vocea clientului sună sarcastic. Sobolev va 
declara că patria e în pericol şi va instala o dictatură militară. 
Avem temeiuri serioase să credem că acest proiect nebunesc va 
fi susţinut de o bună parte de armată, de dvoreni, negustori şi 
chiar de ţărani. Generalul Alb este cum nu se poate mai potrivit 
pentru rolul de salvator al patriei! 

Monsieur NN se ridică şi începu să se plimbe supărat de-a 
lungul peretelui pocnindu-şi degetele. De altfel, stătea ca şi mai 
înainte în umbră şi nu-şi arăta faţa. Ahimas îi desluşi doar nasul 
aristocratic şi favoriţii stufoşi. 

— Aşadar, să ştiţi, domnule Velde, că în acest caz nu veţi 
comite nici o crimă, pentru că Sobolev a fost condamnat la 
moarte de către cei mai înalţi demnitari ai imperiului. Din 
douăzeci de judecători supremi, şaptesprezece au votat pentru 
pedeapsa cu moartea. lar sentinţa a fost aprobată de împărat. 
Judecata a avut loc în secret, dar nu şi în afara legii. Acel domn 


pe care l-aţi crezut intermediar era unul dintre judecători şi 
acţiona în interesul securităţii internaţionale şi al păcii în 
Europa. După cum probabil ştiţi, Sobolev este şeful Partidului 
Militar Slav şi venirea lui la putere ar duce la un război cu 
Germania şi Austro-Ungaria. 

Omul de stat se opri şi îl privi pe interlocutorul său care 
părea netulburat. 

— De aceea, nu aveţi de ce să vă temeţi pentru viaţa 
dumneavoastră. Nu aveţi de-a face cu nişte criminali, ci cu 
puterea supremă a unui imperiu. Nu vi se propune un rol de 
ucigaş, ci de călău. Explicaţiile mele v-au satisfăcut? 

— Să admitem. Ahimas îşi puse mâinile pe masă: după cum 
se vede, împuşcături nu vor fi. Dar în ce constă totuşi 
dificultatea acestui caz? De ce generalul nu poate fi pur şi 
simplu otrăvit sau, în cel mai rău caz, împuşcat? 

— Aha, deci sunteţi de acord. Monsieur NN se aşeză pe 
scaun. Acum vă voi explica de ce am avut nevoie de un 
specialist cu autoritate. In primul rând, la Sobolev se ajunge 
destul de greu. El e înconjurat zi şi noapte de aghiotanţi şi 
ordonanţe care îi sunt credincioşi ca nişte fanatici. Şi nici nu-l 
putem omori pur şi simplu, pentru că se va ridica toată Rusia. El 
trebuie să moară natural, fără ca dispariţia lui să trezească 
suspiciuni. Însă nici aceasta nu e de ajuns. Şi singuri l-am fi 
putut otrăvi pe criminal, dar complotul a ajuns prea departe. 
Complotiştii îşi vor duce treaba până la capăt, considerând că 
îndeplinesc învăţăturile lui Sobolev. S-ar putea să nu le mai iasă 
nimic, dar Rusia va fi cuprinsă de un haos sângeros, iar puterea 
supremă va fi compromisă pentru totdeauna. În comparaţie cu 
adepţii lui Sobolev, decembriştii par nişte puştani. Şi acum vă 
voi prezenta această misiune dificilă pe care trebuie să o 
îndepliniţi în toată complexitatea ei, zise el energic şi tăie 
întunericul cu mănuşa albă. Sobolev trebuie nimicit în aşa fel 
încât moartea lui să pară naturală şi să nu stârnească revolte. Îi 
vom organiza funeralii pompoase, îi vom ridica un monument şi 
chiar vom numi în cinstea lui vreun vas de război. Nu vom priva 
Rusia de unicul său erou naţional. Dar, în acelaşi timp, Sobolev 
trebuie să moară pentru ca adepţii lui să fie demoralizaţi. 
Rămânând un erou pentru gloată, el trebuie să îşi piardă aureola 
printre complotişti. După cum vedeţi, un novice nu ar fi în stare 


să îndeplinească această misiune. Spuneţi-mi, poate fi 
îndeplinită? 

Era prima oară când în vocea clientului apăruse o umbră de 
îndoială. 

Ahimas întrebă: 

— Cum şi unde voi primi restul banilor? Monsieur NN 
răsuflă uşurat. 

— Pregătirea complotului necesită multe cheltuieli. Când 
Sobolev va veni la Moscova, el va aduce toţi banii adunaţi 
pentru complot, în jur de un milion de ruble. Omorându-l pe 
Sobolev, veţi putea lua aceşti bani. Sper că problema va fi uşor 
de rezolvat. 

— Astăzi, după stilul rusesc, suntem în 21 iunie. Spuneţi că 
acest complot e programat pentru începutul lui iulie? Când 
porneşte Sobolev spre Moscova? 

— Mâine, cel târziu poimâine. Şi va sta acolo până în 27, 
după care va vizita moşia sa de la Riazan, iar de acolo va merge 
direct la Petersburg. Noi ştim că întâlnirile cu generalii sunt 
programate pentru 25, 26 şi 27. Special pentru aceasta, 
generalii vor pleca de la Petersburg la Moscova... Nu mai dau 
nume. Fără Sobolev, generalii sunt inofensivi. Cu timpul, fără 
prea multă zarvă, îi vom trimite în rezervă. Totuşi, ar fi bine ca 
întâlnirea lor cu Sobolev să nu mai aibă loc. Nu dorim ca nişte 
generali cu merite să îşi păteze onoarea prin trădarea 
intereselor statului. 

— În condiţiile existente, asemenea tandreţuri sunt 
inadmisibile, observă Ahimas care nu se putuse abţine de lao 
remarcă tăioasă. Cazul e destul de complicat şi fără aceşti 
termeni limită. Dumneavoastră doriţi să le fac pe toate până în 
25 iunie, adică în doar trei zile. Cam puţin. Mă voi strădui, însă 
nu promit. 

În aceeaşi zi, Ahimas îşi plăti oamenii şi îi lăsă să plece. Nu 
mai avea nevoie de serviciile lor. lar el, cu trenul de noapte, 
porni spre Moscova. 

4 


Conform clasificării făcute cândva de Ahimas, sarcina era 
dintre cele mai dificile şi corespundea nivelului patru: omorârea 
unei celebrităţi într-un termen limită, cu condiţii suplimentare. 

Dificultăţi erau trei. 

Prima: pază de corp puternică, devotată. 


A doua: imitarea morţii naturale. 

A treia: în ochii publicului larg, moartea trebuia să arate 
decent, iar în ochii complicilor - dezonorant. 

Interesant. 

Ahimas se aşeză comod pe canapeaua de catifea a 
compartimentului de clasa întâi, anticipând o muncă 
intelectuală fecundă. Trebuia să folosească pentru aceasta cele 
zece ore de drum. N-avea neapărat nevoie de somn. Mulțumită 
unchiului Hasan şi antrenamentelor, se putea lipsi de somn trei 
sau patru zile şi nopţi. A/so, der Reihe nach. 

Scoase informaţia primită de la client. Avea un dosar întreg 
cu date despre Sobolev, date care, după cum se vede, fuseseră 
adunate pe parcursul mai multor ani: o biografie detaliată cu 
statele de serviciu, preferinţe, legături. Nu găsi nici o ciudăţenie 
de care s-ar fi putut lega. Sobolev nu e pasionat de jocurile de 
noroc, nu e un împătimit de opium, nu e beţiv. In caracteristica 
sa personală prevala cuvântul "excelent": călăreț excelent, 
ţintaş excelent, excelent jucător de biliard. In fine. 

Ahimas trecu la rubrica "pasiuni". Bea moderat, preferă 
Château d'Yquem, fumează ţigări de foi braziliene, îi plac 
romanţele ruseşti, îndeosebi "Riabina" (compusă de domnul |. 
Surikov). Aşa. 

"Obiceiuri intime". Din păcate, şi aici îl aşteptau decepţii. 
Sobolev nu e nici pederast, nici vreun urmaş al marchizului de 
Sade, nici pedofil. În trecut, ce-i drept, fusese un mare crai, dar 
în ultimii doi ani îi era credincios amantei sale Ekaterina 
Golovina, învăţătoare la gimnaziul de fete din Minsk. Sunt 
informaţii că, cu o lună în urmă, el îi propusese să îşi legitimeze 
relaţiile, dar Golovina îl refuză (nu se ştie de ce) şi relaţia lor se 
termină. Aşa, aici e ceva. 

Ahimas se uită gânditor pe geam. Luă următorul document. 
Numele şi caracteristicile ofiţerilor din suita lui Sobolev: toţi 
veterani, trecuţi prin ciur şi dârmon. În călătoriile sale, generalul 
e însoţit de şapte-opt oameni. Sobolev nu iese niciodată de unul 
singur. Asta nu e bine. Şi mai rău e că mâncarea generalului e 
mereu controlată nu de un singur om, ci de doi: de ordonanța 
sa, esaulul Gukmasov şi de valet. 

lar o moarte naturală, care să nu trezească suspiciuni 
poate fi imitată doar cu ajutorul otrăvii. Întâmplarea nefericită 
se exclude, pentru că nu miroase niciodată bine. 


Aşadar, cum îi poţi da otravă lui Sobolev, evitând controlul? 
Şi, cine s-ar mai putea apropia de el, în afară de ordonanţă şi 
valet? 

Nimeni. La Minsk, generalul avea o persoană iubită şi din 
mâinile ei mânca, cu siguranţă, fără a controla hrana. Însă acea 
relaţie nu mai merge. 

Dar stop. Gândurile lui Ahimas erau pe dramul cel bun. De 
un bărbat se poate apropia mai uşor o femeie, chiar şi una pe 
care acesta o cunoaşte de puţin timp. Bineînţeles, cu condiţia ca 
între ei să existe o relaţie. În acest caz, aghiotanţii şi valeţii vor 
trebui să îl aştepte în spatele uşii. 

Aşadar, când s-a încheiat relaţia cu amanta? Cu o lună în 
urmă. Înseamnă că e foarte flămând generalul, iar la manevre 
nu prea i-a ars de amoruri, altfel ar fi avut acum informaţii. 
Sobolev e un bărbat în floarea vârstei, temperamental. Mai mult 
chiar, plănuieşte ceva foarte riscant, o lovitură care nu se ştie 
cum şi cu ce se va termina. 

Ahimas miji ochii. 

Vizavi stătea o doamnă cu fiul ei, cadet, şi îl ruga, cu 
jumătate de gură, să se poarte cuviincios şi să nu se mai 
învârtească atâta. 

— Vezi doar, Serj, că domnul are de lucru, iar tu îţi arăţi 
nazurile, spuse doamna în franceză. 

Băiatul privi la bărbatul blond îmbrăcat într-un sacou gri de 
bună calitate, care îşi înşirase pe genunchi nişte hârtii 
plicticoase şi strânse dispreţuitor din buze. Un nemţoi. 

Nemţoiul privi spre băiat pe sub sprâncene şi, deodată, îi 
făcu cu ochiul său străveziu. 

Serj se bosumflă. 

Renumitul Ahile are şi el, asemenea lui Ahile din 
antichitate, călcâiul său, concluzionă Ahimas. Nu e cazul să 
inventeze acum praful de puşcă. Cu cât soluţia va fi mai simplă, 
cu atât va fi mai sigură. 

Schema logică se construi de la sine. 

O femeie ar fi momeala cea mai bună pentru acest bărbat 
puternic, obosit de abstinenţă, din neamul Sobolevilor. 

Prin intermediul unei femei îi va fi cel mai uşor să strecoare 
otrava. 

Destrăbălarea e socotită în Rusia de ruşinea lumii şi, în 
orice caz, nedemnă de un erou. Dacă eroul n-a murit pe câmpul 


de luptă si nici măcar pe un pat de spital, dar şi-a dat duhul pe 
patul desfrâului, în braţele unei amante sau şi mai şi, în braţele 
unei prostituate, atunci, conform moralei ruseşti, acesta e un 
lucru a) ruşinos, b) comic, c) pur şi simplu prostesc. Unui erou 
nu i se va ierta asta niciodată. 

Celelalte le va face suita. Aghiotanţii se vor rupe în patru 
pentru a ascunde circumstanţele ruşinoase ale morţii 
Generalului Alb. Dar, printre ai săi, printre complotişti, vestea se 
va răspândi imediat. Şi e greu să mergi împotriva ţarului însuşi, 
atunci când n-ai în frunte un conducător puternic, dar mai ales 
atunci când deasupra capului flutură în vânt nu un steag 
cavaleresc, ci un cearşaf pătat. Generalul Alb va înceta să mai 
fie pentru acoliţii săi chiar atât de alb. 

Aşadar, metoda fu aleasă. Veni rândul tehnicii. 

În valiză, printre alte obiecte, Ahimas avea şi o colecţie 
bună de chimicale. În cazul dat, se potrivea de minune extractul 
de ferigă amazoniană. Erau suficiente doar două picături de 
extract incolor de ferigă ca, la cea mai neînsemnată accelerare 
a pulsului, unui om sănătos să-i crape inima şi să i se oprească 
respiraţia, iar moartea lui să pară absolut firească. Nimănui nici 
nu-i va trece prin cap să suspecteze ceva. In orice caz, după 
două, trei ore, urmele otrăvii nu mai puteau fi depistate. 

Acest mijloc era sigur, verificat de nenumărate ori. Ultima 
oară, Ahimas îl folosise acum doi ani, îndeplinind comanda unui 
netrebnic din Londra, care voia să scape de unchiul său 
milionar. 

O operaţie elegantă şi simplă ca bună ziua. Nepotul iubit 
organiză o masă în cinstea scumpului său unchi. Printre cei 
invitaţi era şi Ahimas. Întâi bău cu bătrânelul şampanie otrăvită, 
iar după, îi şopti milionarul că nepoţelul vrea să îl termine. 
Unchiul se înroşi, se apucă de inimă şi căzu ca secerat. Decesul 
se petrecu sub privirile mai multor martori. 

Ahimas se întoarse la hotel în pas moderat pentru a 
permite otrăvii să fie absorbită puţin câte puţin şi să-şi piardă 
puterea. 

Unchiul din Londra era un om în vârstă, cu o sănătate cam 
şubredă. Din experienţă, Ahimas ştia că asupra unui bărbat 
tânăr şi puternic preparatul avea efect când pulsul ajungea la 
80-85 de bătăi pe minut. 


Aşadar, întrebarea suna în felul următor: va ajunge oare 
pulsul generalului, în momentul culminant al unui act pătimaş 
de dragoste, la ritmul de 85 de bătăi pe minut? 

Răspunsul: neapărat. lar dacă obiectul patimii se va dovedi, 
la rândul lui, destul de înfocat, cu atât mai mult. 

Lui Ahimas îi rămânea o nimica toată: să găsească o cocotă 
potrivită. 

5 

La Moscova, conform instrucţiunilor, Ahimas trase la noul şi 
luxosul hotel Metropol sub numele de Nikolai Nikolaevici Klonov, 
negustor din Riazan. 

Sună, pe un număr primit de la monsieur NN, 
reprezentantului clientului ce se afla la Moscova, pe care a 
primit indicaţii să-l numească "domnul Nemo". Aceste porecle 
stupide nu i se mai păreau lui Ahimas ridicole. Se vedea bine că 
lumea aici nu glumeşte. 

— Vă ascult, fâşâi o voce în receptor. 

— Sunt Klonov, spuse Ahimas. Am nevoie de domnul Nemo. 

— Vă ascult, repetă vocea. 

— Transmiteţi-le că am nevoie urgent să mi se descrie în 
cuvinte portretul Ekaterinei Golovina. 

Ahimas repetă încă o dată numele amantei lui Sobolev şi 
închise. 

Mda, vai de conspirația apărătorilor tronului! Ahimas luă de 
la chelner agenda telefonică şi văzu cine e abonatul de la 
numărul 211. Consilierul de curte Piotr Parmenovici Hurtinski, 
şeful Cancelariei secrete a general-guvernatorului din Moscova. 
Nu e rău. 

Peste două ore, curierul îi aduse o depeşă sigilată. 
Telegrama era scurtă: "Blondă, ochi cenuşii-albaştri, nas mic, 
coroiat, uscăţivă, trasă prin inel, înălţimea doi arşini, patru 
verşoace, sân mic, talie subţire, aluniţă pe obrazul drept, pe 
genunchiul stâng - semn de la o căzătură din şa. NN". 

Informaţiile despre genunchiul stâng şi aluniţă erau în plus. 
Important e că a fost clarificat tipul: blondă plăpândă, minionă. 

— la spune-mi, stimabile, cum te cheamă? 

Numărul 19 îl privea pe chelner cumva nedeterminat, de 
parcă se ruşina. Slujitorul fiind un om trecut prin astfel de 
cazuri, înţelese pe dată despre ce poate fi vorba. Dând dovadă 


de multă înţelegere, el îşi alungă zâmbetul de pe faţă, pentru a 
nu-l intimida pe oaspete şi răspunse: 

— Timofei, jupâne. Ai cumva vreo însărcinare? Numărul 19 
(care, conform registrului, era un negustor de ghilda întâi din 
Riazan) îl duse pe Timofei spre geam, mai departe de tejghea, şi 
îi împinse o rublă. 

— Mă cam plictisesc, frăţioare. Oare cum aş putea... asta... 
să îmi... îndulcesc... ă... 

Negustorul clămpăni din genele sale albicioase şi se 
îmbujoră. E plăcut să ai de furcă cu un om atât de delicat. 

Chelnerul îşi desfăcu braţele: 

— Nimic mai simplu, domnule. Noi, în Moscova, avem 
destule dudui vesele şi dulci. Porunciţi să vă spun vreo adresă? 

— Nu, nu, n-am nevoie de adresă. Eu aş dori una mai 
deosebită, una care să aibă gărgăuni. Nu-mi plac mie astea 
ieftine, se înflăcără negustorul din Riazan. 

— Ei, sunt şi din astea, Timofei începu să-şi îndoaie 
degetele. La... iar cântă Varea Serebrenaia, e o duduie care 
alege, nu merge cu oricine. Mai e mamzela Carmencita, e o fată 
foarte contemporană, cu ea te poţi înţelege doar la telefon. La 
Roza Alpină cântă mamzela Wanda, o duduie de o calitate 
excepţională. Mai sunt două dansatoare de la Opereta Franceză, 
Lizette şi Anizette, foarte populare, foarte! Acum, printre 
actriţe... 

— Da, da, da, uite, eu aş vrea o actriţă, se învioră numărul 
19. Dar să fie pe gustul meu. Eu, Timofei, nu le respect pe cele 
durdulii. Eu aş vrea una subţirică, de statură micuță, să aibă 
talie, aşa, şi să fie neapărat blondă. 

Chelnerul se gândi şi răspunse: 

— Păi atunci iese că vi se potriveşte Wanda, cea la Roză. E 
blondă şi slăbuţă, dar succes are. Celelalte sunt mai toate 
plinuţe. N-ai ce face, moda, dom'le. 

— la spune-mi ce e cu Wanda asta. 

— E nemţoaică. Are o comportare de doamnă, n-ai ce zice, 
îşi ştie preţul. Şi trăieşte bine, acolo, are intrare separată. Işi 
poate permite, nici vorbă. la câte 500 de ruble de-o singură 
plăcere. Şi e din alea care alege, merge doar cu cel care îi e pe 
plac. 


— Cinci sute? la te uită! negustorul devenise interesat. Da 
unde aş putea arunca o privire la Wanda asta, Timofei? Unde se 
află Roza Alpină? 

— Păi nu e departe de aici, pe Sofiiska. Aproape în fiecare 
seară cântă. Restaurantul nu e cine ştie ce. Nu se compară nici 
cu al nostru, nici cu Slaveanski Bazar. E plin de nemţoi, să am 
iertare, iar ai noştri, ruşii, merg acolo doar să se holbeze la 
Wanda, iar cei cu intenţii serioase, chiar să o angajeze. 

— Şi cum o angajează? 

— Aaa, păi e nevoie să-i faci curte, începu să explice 
Timofei cu plăcere. Trebuie întâi s-o inviţi la masă. Şi nu simplu, 
că nu vine. În primul rând, trebuie să-i trimiţi un buchet de 
albăstrele învelit într-o hârtie de o sută. Mamzela te va privi din 
depărtare. Dacă n-o să te placă, o să primeşti imediat suta 
înapoi. lar dacă n-o va întoarce, înseamnă că se va apropia de 
masa ta şi se va aşeza. Dar asta încă nu-i tot. Poate să se aşeze, 
să vorbească una, alta, iar după, să te refuze. Şi nici suta să n-o 
dea înapoi. A pierdut doar timpul cu tine, nu? Se spune că ea 
câştigă mai mult din sutele astea, pe care le adună de la 
refuzaţi, decât din cele de cinci. Uite astea sunt regulile ei, ale 
Wandei. 

Seara, Ahimas stătea la Roza Alpină, savura un vin bun de 
Rin şi o studia pe Wanda. Nemţoaica era, într-adevăr, frumoasă. 
Parcă era o preoteasă a zeului Bachus. Indrăzneaţă şi obraznică, 
faţa ei nu semăna cu faţa unei nemţoaice, iar ochii verzi aveau 
sclipiri de argint topit. Ahimas cunoştea foarte bine această 
nuanţă care poate fi întâlnită doar la cele mai de preţ 
reprezentante ale naturii feminine. Bărbaţii nu sunt ahtiaţi după 
buze cărnoase şi nasuri subţiri, ci după acest argint sclipitor, din 
cauza căruia orbesc şi îşi pierd cugetul. Dar ce glas mai avea! 
Ahimas, un fin cunoscător al frumuseţilor feminine, ştia că 
jumătate din farmec se află în voce. Vocea aceasta care vine din 
piept, un pic răguşită, de parcă ar fost acoperită cu brumă sau, 
dimpotrivă, friptă pe jăratic, e periculoasă. Mai bine să te legi, 
ca Odiseu, de catarg, altfel poţi să te scufunzi. Nu va rezista 
bravul general în faţa acestei sirene, nu are cum să reziste! 

Timpul era de partea lui Ahimas. E abia marţi, iar Sobolev 
va ajunge la Moscova joi, aşa că Ahimas avea posibilitatea s-o 
studieze pe mademoiselle Wanda mai bine. 


În această seară, i-au fost trimise două buchete, în două 
rânduri. Unul pe care l-a primit de la un negustor grăsun ce 
purta o redingotă de culoarea murei, a fost expediat imediat 
înapoi, fără să fie atins. Negustoraşul plecă imediat, tropăind 
zgomotos şi înjurând de mamă. 

Cel de-al doilea buchet a fost trimis de un colonel de gardă, 
cu cicatrice. Cântăreaţa a dus violetele la nas, a ascuns 
bancnota în mâneca dantelată, dar nu s-a apropiat prea repede 
de ofiţer, iar atunci când s-a apropiat, n-a stat prea mult. 
Ahimas nu auzea ce vorbesc ei acolo, dar discuţia se sfârşi cu 
aceea că Wanda, dându-şi capul pe spate, începu să râdă, îl lovi 
pe colonel cu evantaiul peste mână şi plecă. Acesta ridică 
filozofic din umeri şi, peste puţin timp, îi mai trimise un 
bucheţel, pe care Wanda i-l înapoie imediat. 

In schimb, când un oarecare blond cu obrajii rumeni, mai 
puţin impozant decât colonelul, îi făcu un semn cu degetul, 
Wanda cea mândră nu se lăsă aşteptată, ci se aşeză imediat la 
masa lui. Blondul îi spunea ceva afişând un aer leneş, lovind faţa 
de masă cu degetele lui scurte, acoperite cu perişori roşcaţi, iar 
ea îl asculta cu atenţie, fără veselie, şi chiar îl încuviinţa. Să fie 
oare un peşte, se miră Ahimas. Nu prea seamănă. 

Dar, pe la miezul nopţii, când Wanda ieşi din scara laterală 
(Ahimas pândea afară), anume acel tânăr cu obrajii rumeni o 
aştepta într-o trăsură şi Wanda plecă împreună cu el. Ahimas îi 
urmă, într-o trăsură de un singur loc, închiriată prevăzător la 
Metropol. 

Au trecut podul Kuzneţki şi au cotit pe Petrovka. Trăsura se 
opri pe colţ, la o casă mare. "Anglia", citi Ahimas inscripţia de pe 
firma iluminată puternic. Wanda şi însoţitorul ei au coborât şi i- 
au dat liber vizitiului. Era oră târzie, iar asta însemna că urâţenia 
aia de cavaler va rămâne peste noapte. Cine o fi oare, vreun 
amant? Wanda n-avea totuşi o faţă prea fericită. 


Va trebui să se documenteze la domnul Nemo. 
6 


Pentru a nu risca şi a nu pierde timpul de pomană, Ahimas 
nu înveli violetele într-o bancnotă de-o sută, ci le fixă într-un inel 
cu smarald, pe care îl cumpărase dimineaţa dintr-un magazin de 
pe Kuzneţki. 

Femeia poate refuza banii, dar nu va refuza niciodată un 
bibelou scump. 


Trucul avu desigur efect. Wanda examină cu interes cadoul, 
iar apoi, cu acelaşi interes, îl căută cu privirea pe cel care i-l 
dăruise. Ahimas făcu o mică plecăciune. Astăzi el purta un 
smoching gri şi cravată albă prinsă cu o agrafă cu briliante. 
Părea un lord englez sau un afacerist modern, o specie nouă, 
cosmopolită, ce începuse să dea tonul în Europa şi în Rusia. 

Blondul impertinent din seara trecută, despre care Ahimas 
primise informaţii complete (şi destul de impresionante), nu era 
în sală. 

Terminând de cântat melodia, Wanda se aşeză vizavi, se 
uită direct la Ahimas şi spuse pe neaşteptate: 

— Ce ochi transparenţi. Parcă ar fi un izvor. Ahimas avu o 
strângere de inimă. Îi trecu prin minte o amintire vagă, 
alunecoasă, dintre acelea pe care francezii le numesc déjà vu. El 
se încruntă un pic. Ce prostii, cine ca cine, dar Ahimas Velde nu 
se lasă prins în nada şiretlicurilor femeieşti. 

— Negustor de prima ghildă, Nikolai Nikolaevici Klonov, 
preşedintele Societăţii Comerciale din Riazan, se prezentă el. 

— Negustor? se miră femeia cu ochii verzi. Nu semănaţi a 
negustor. Mai degrabă a marinar. Sau a tâlhar. 

Ea începu să râdă răguşit şi Ahimas, pentru a doua oară, nu 
se simţi în apele sale. Nimeni şi niciodată nu-i mai spusese că ar 
semăna cu un tâlhar. El trebuia să arate obişnuit, ca un om de 
bun-simţ. Era o condiţie obligatorie pentru profesia lui. 

lar cântăreaţa continua să îl surprindă iar şi iar. 

— Şi nici accentul nu e de Riazan, zise ea în bătaie de joc. 
Nu sunteţi cumva străin? 

Ahimas avea, într-adevăr, un uşor accent, unul aproape 
insesizabil, nişte nuanţe metalice, rămase din copilărie şi care 
nu aveau cum să fie ruseşti, dar, pentru a le simţi, trebuia să ai 
un auz deosebit. Mai cu seamă, era uimitor să afli asemenea 
lucruri de la o nemţoaică. 

— Am locuit mult timp la Zurich, spuse el. Acolo compania 
noastră are o reprezentanţă, "In şi cit rusesc". 

— Ei, şi ce doriţi de la mine, domnule comerciant riazano- 
elveţian? continuă femeia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Vreţi să încheiem o afacere? Am ghicit? 

Ahimas se linişti. Wanda cocheta pur şi simplu cu el. 


— Întocmai, spuse el serios şi hotărât, aşa cum vorbea de 
obicei cu femeile de acest tip. Am pentru dumneavoastră o 
propunere confidențială. 

Ea izbucni în hohote de râs, arătându-şi dinţii mărunți şi 
drepţi. 

— Confidenţială? Ce frumos vă exprimaţi, domnule Klonov. 
La mine bărbaţii vin de obicei doar cu din astea. 

Şi Ahimas îşi aminti: acelaşi lucru i-l spuse el "baronului von 
Steinitz", cu o săptămână în urmă. Schiţă involuntar un zâmbet, 
dar redeveni pe dată serios: 

— Nu e ceea ce credeţi, doamnă. Societatea Comercială din 
Riazan, al cărui preşedinte sunt, mi-a încredinţat să-i fac un 
cadou neobişnuit unui pământean de-al nostru, unui om 
merituos şi celebru. Eu pot să aleg acest cadou după bunul meu 
plac, dar cu o singură condiţie: să fie pământeanul nostru 
mulţumit. La noi, în Riazan, îl iubesc şi îl venerează. Dorim să-i 
facem un cadou delicat. Nu vrem să-l sâcâim, am prefera chiar 
să rămânem anonimi, iar el să nu afle că banii au fost adunaţi 
de negustorii din Riazanul lui iubit, cu semnătură. Eu m-am 
gândit mult ce am putea să-i dăruim acestui om, căruia soarta i- 
a oferit deja totul. lar după ce v-am văzut, am înţeles că cel mai 
frumos cadou ar fi o femeie ca dumneata. 

Surprinzător, ea roşi. 

— Cum îndrăzniţi! Ochii ei aruncară fulgere. Nu sunt un 
obiect ca să mă dăruiţi! 

— Nu pe dumneavoastră, mademoiselle, ci doar timpul şi 
măiestria dumneavoastră profesională, spuse cu severitate 
Ahimas. Sau am fost indus în eroare şi nu sunt de vânzare nici 
timpul, nici măiestria dumneavoastră profesională? 

Ea îl privea cu ură. 

— Ştii oare dumneata, negustorule de ghilda întâi, că va fi 
de ajuns doar un cuvânt de-al meu ca să fii aruncat afară? 

El zâmbi doar cu buzele. 

— Pe mine încă nu m-a dat nimeni afară de nicăieri, 
doamnă. Vă asigur că nu e posibil. 

Se aplecă şi, privind-o direct în ochii ce-i scăpărau sălbatic, 
îi spuse: 

— Nu poţi să fii curtezană doar pe jumătate, mademoiselle. 
Cel mai bine e să ai afaceri cinstite: munca în schimbul banilor. 
Sau vă faceţi meseria din plăcere? 


Scânteile s-au stins, iar gura ei mare şi senzuală schiţă un 
zâmbet amar. 

— Despre ce fel de plăcere poate fi vorba... Mai bine 
comandaţi-mi nişte şampanie. Eu beau doar şampanie, altfel, cu 
meseria mea, pot ajunge beţivă. Şi nu voi mai cânta aşa. Wanda 
îi făcu semn chelnerului şi acesta, ştiindu-i probabil obiceiurile, îi 
aduse o sticlă de Cliquot. Aveţi dreptate, domnule filozof. Nu 
poţi să te vinzi doar pe jumătate, oricât te-ai amăgi. 

Ea bău paharul până la fund, dar nu permise să-i fie umplut 
iar. Totul mergea destul de bine, dar pe Ahimas îl neliniştea un 
singur lucru: spre el, spre alesul Wandei lumea se zgâia din 
toate părţile. Dar nu-i nimic, va pleca de la restaurant de unul 
singur, îl vor considera drept ghinionist şi îl vor uita imediat. 

— Cu mine nu prea vorbeşte lumea aşa. De la şampanie, 
privirea ei nu deveni mai clară, ci, dimpotrivă, se făcu tristă. Ştiţi 
ce mi-aş dori? 

— Ştiu. Bani. Libertatea pe care ţi-o dau banii, scăpă distrat 
Ahimas, gândindu-se la detaliile acţiunilor ulterioare. 

Ea îl privi uluită. 

— De unde ştiţi? 

— Şi eu sunt aşa, răspunse el scurt. Deci, de câţi bani aţi 
avea nevoie ca să vă simţiţi în sfârşit liberă? 

Wanda oftă. 

— De o sută de mii. Am socotit mai de mult, când eram 
încă o prostuţă şi mă chinuiam să dau lecţii de muzică. Dar nu 
vreau să vorbesc despre asta... Am trăit mult timp în sărăcie, 
într-o sărăcie lucie. Până la douăzeci de ani. Intr-o bună zi, am 
hotărât: gata, ajunge. Voi deveni bogată şi liberă. Au trecut de 
atunci trei ani. 

— Şi aţi devenit? 

— Mai am nevoie de încă pe atât cât am acum şi voi fi. 

— Deci aveţi deja vreo cincizeci de mii? Ahimas schiţă un 
zâmbet. Cântăreaţa îi plăcea, fără nici o îndoială. 

— Am, râse ea, dar fără sfidarea aceea dureroasă, ci mai 
mult cu înfocare, aşa cum cânta şansonetele pariziene. Şi asta îi 
plăcu lui Ahimas. Că nu-şi plângea de milă. 

— AŞ putea să vă scurtez această ocnă cel puţin cu şase 
luni, spuse el, agăţând cu furculiţa de argint o stridie. Societatea 
a adunat pentru cadou zece mii. 


După expresia ei, Ahimas înţelese că femeia nu avea 
dispoziţia necesară pentru o discuţie cu sânge rece şi acuşica Îl 
va trimite la dracu, cu tot cu cele zece mii ale lui. De aceea, se 
grăbi să adauge: 

— Să nu vă grăbiţi să refuzaţi, ca apoi să vă pară rău. Mai 
ales că nu ştiţi despre cine e vorba. O, mademoiselle Wanda, 
acesta e un mare om. Pentru o noapte cu el, multe femei din 
înalta societate ar da de bunăvoie bani mulţi. 

El tăcu ştiind că acum Wanda nu va pleca. Nu s-a născut 
încă acea femeie pentru care mândria este mai presus decât 
curiozitatea. 

Wanda se uita supărată pe sub sprâncene. Apoi, nu mai 
răbdă şi a mormăi: 

— Dar vorbeşte o dată, şarpe de Riazan. 

— E vorba de însuşi generalul Sobolev, incomparabilul 
Ahile, moşier din Riazan, rosti cu o mină importantă Ahimas. 
lată pe cine vi-l propun, nu pe un oarecare negustoraş cu burta 
până la genunchi. lar apoi, în viaţa liberă, vă veţi scrie 
memoriile. Zece mii plus Ahile pe deasupra. Nu e rău. 

Wanda ezita. 

— V-aş propune încă ceva, spuse încet de tot, aproape 
şoptit, Ahimas. Aş putea să vă scap pentru totdeauna de Herr 
Knabe, dacă doriţi, desigur. 

Wanda tresări speriată: 

— Cine eşti tu, Nikolai Klonov? Doar nu eşti negustor, nu? 

— Negustor, negustor. El pocni din degete cerând nota. Nu 
vă miraţi că sunt atât de bine informat. Societatea mi-a 
încredinţat o misiune importantă, iar mie îmi place să fac 
lucrurile bine. 

— De aceea te holbai aşa când stăteam aseară cu Knabe, 
spuse ea pe neaşteptate. 

E foarte atentă, se gândi Ahimas, fără să fi decis dacă e 
bine sau rău. Şi faptul că Wanda începuse să-i zică "tu" trebuia 
analizat. Va trebui să aleagă între încredere şi distanţă. 

— Şi cum mă vei scăpa de el? întrebă interesată Wanda. 
Doar nu ştii cine e. Şi de unde ai scos asta?... Se întrerupse, 
nehotărâtă. De unde ai luat-o că aş vrea să scap de el? 

— E treaba dumneavoastră, mademoiselle, ridică Ahimas 
din umeri, hotărând că păstrarea distanţei e mai potrivită în 
acest caz. Deci, sunteţi de acord? 


— De acord, oftă ea. Îmi spune ceva că oricum nu mă vei 
lăsa în pace. 

Ahimas încuviinţă: 

— Sunteţi o femeie foarte deşteaptă. Să nu veniţi mâine 
aici, ci să fiţi acasă, pe la cinci. Voi trece pe la dumneavoastră şi 
ne vom înţelege definitiv. Şi străduiţi-vă să fiţi singură. 

— Voi fi singură. Wanda se uita la el într-un anume fel, 
destul de straniu, dar Ahimas nu înţelegea ce înseamnă această 
privire. 

Intrebă brusc: 

— Kolea, nu mă vei minţi? 

Şi nu atât cuvintele, ci mai mult intonaţia cu care au fost 
pronunţate i se păru lui Ahimas cunoscută până la durere. 

Şi el îşi aminti. Într-adevăr, era un déjà vu. Asta se mai 
întâmplase cândva. 

Aceleaşi cuvinte i le spusese Evghenia, cu douăzeci de ani 
în urmă, înainte de spargerea camerei blindate. Şi că are ochii 
străvezii tot ea, fetiţa Jenia îi spusese, în orfelinatul de la 
Skirovsk. 

Ahimas îşi descheie gulerul scrobit. li era tot mai greu să 
respire. 

Pronunţă cu voce echilibrată: 

— Pe onoarea mea de negustor. Aşadar, mademoiselle, pe 
mâine. 

7 

La hotel, pe Ahimas îl aştepta o depeşă urgentă de la 
Petersburg. 

"Si-a luat un concediu de o lună şi a pornit cu trenul spre 
Moscova. Ajunge mâine, pe la cinci după prânz. Se va opri la 
hotelul Dusseau, strada Teatralnaia, camera 47. Îl însoțesc 
şapte ofiţeri şi un valet. Recompensa dumneavoastră e în 
servieta maro. Prima întâlnire e preconizată pentru vineri, ora 
10 dimineaţa, cu comandantul garnizoanei din Petersburg, 
Ganeţki. Vă reamintesc că nu este de dorit ca această întâlnire 
să aibă loc. NN." 

kk 


Pe 24 iunie, joi, Ahimas, îmbrăcat într-o jachetă în dungi, cu 
cărarea bine pieptănată şi canotiera pe cap, se învârtea de 
dimineaţă în vestibulul de la "Dusseau". Reuşise deja să îşi facă 
relaţii cu uşierul, paznicul şi servitorul care era responsabil de 


aripa care trebuia să fie închiriată de înaltul oaspete. Relaţiile au 
fost făcute, în primul rând, cu ajutorul "domnului Nemo", care îi 
trimisese o adeverinţă ce confirma că e corespondentul ziarului 
Moskovskie vedomosti şi în al doilea, cei trei au fost plătiţi cum 
se cuvine: uşierul a primit o bancnotă de douăzeci şi cinci de 
ruble, paznicul una de zece, iar servitorul una de trei). Cea mai 
utilă se dovedi a fi cea de a treia investiţie. Servitorul l-a condus 
pe reporter la 47. 

Ahimas se minună de atmosfera de lux, cercetă încotro 
dădeau ferestrele (în curte, spre Rojdestvenka, foarte bine), 
observă dulapul ignifug din peretele dormitorului. Şi asta era de 
bine. Nu va mai trebui să răstoarne totul cu picioarele în sus şi 
să caute banii. Servieta va fi, bineînţeles în seif, iar încuietoarea 
e cât se poate de obişnuită, belgiană, Van-Lippen, nu-i va lua 
decât cinci minute s-o deschidă. Mulţumindu-i pentru servicii, 
corespondentul de la Moskovskie vedomosti îi dădu îngrijitorului 
încă cincizeci de copeici, dar atât de neîndemânatic că moneda 
căzu şi se rostogoli sub canapea. Cât timp băiatul se târî în 
genunchi, Ahimas umblă la zăvorul canatului lateral al geamului: 
îl mişcă în aşa fel, încât abia se mai ţinea. Ar fi fost destul doar 
un mic efort din afară ca geamul să se deschidă fără probleme. 

La cinci şi jumătate, Ahimas cu bloc-notes-ul de reporter în 
mână, stătea la intrare, în mulţimea de corespondenţi şi gură- 
cască, urmărind sosirea marii personalităţi. Când Sobolev, în 
uniformă albă, ieşi din caleaşcă, în mulţime izbucniră urale, dar 
eroul privi atât de supărat spre moscoviți, iar aghiotanţii 
începură să gesticuleze cu atâta disperare, încât ovaţiile 
amuţiră înainte de a căpăta avânt. 

Lui Ahimas i se păru că Generalul Alb seamănă foarte mult 
cu un somon: frunte încruntată, ochi un pic ieşiţi din orbite, 
mustăţi lungi şi favoriţi stufoşi, împrăştiaţi, care semănau întru 
câtva cu nişte branhii. Dar nu, somonul e totuşi leneş şi 
binevoitor, dar Sobolev arunca în mulţime nişte priviri tăioase, 
încât Ahimas îl transferă imediat în categoria animalelor de 
pradă marine. Peşte-ciocan şi nicidecum unul mai mărunt. 

Inainte plutea peştele-pilot, un esaul viteaz, ce îşi tăia loc 
prin mulţime cu ajutorul mănuşilor sale albe. De ambele părţi, 
generalul avea câte trei ofiţeri. Procesiunea o încheia valetul, 
care însă, odată ajuns la uşă, făcu cale întoarsă spre echipaj şi 
începu să dirijeze descărcarea bagajelor. 


Ahimas reuşi să observe că Sobolev duce în mâini o 
servietă din piele de bou, mare şi, se pare, destul de grea. Era 
comic: victima căra singură onorariul pentru eliminarea sa. 

Corespondenţii se repeziră în vestibul în urma eroului, 
sperând că se vor pricopsi cu ceva. Sperau să îi pună vreo 
întrebare, să observe vreun detaliu. Ahimas se comportă altfel. 
El se apropie fără grabă de valet şi tuşi respectuos, anunţându- 
şi parcă prezenţa. Dar nu se repezi cu întrebările, ci aşteptă să 
fie luat în seamă. Valetul, un bătrân cu burtă mare şi cu 
sprâncene cărunte şi supărate, (Ahimas îi ştia întreaga biografie, 
obiceiurile, slăbiciunile, inclusiv proasta obişnuinţă de a se 
drege dimineaţa după beţie), îi aruncă o privire nemulțumită 
filfizonului cu pălărie de paie, dar îi aprecie delicateţea şi se 
întoarse spre el cu îngăduinţă. 

— Sunt corespondentul ziarului Moskovskie gubernskie 
vedomosti, se folosi Ahimas imediat de şansa ce i se oferise. Nu 
îndrăznesc să-l deranjez pe erou cu întrebări sâcâitoare, dar aş 
vrea totuşi să mă interesez, în numele locuitorilor Moscovei, 
care sunt planurile Generalului Alb pe timpul şederii în cea 
dintâi capitală a ţării? Cine ar putea şti asta mai bine decât 
dumneavoastră, Anton Lukici? 

— De ştiut, ştim noi, numai că nu spunem oricui, răspunse 
aspru valetul, dar se vedea că era măgulit. 

Ahimas îşi deschise bloc-notes-ul şi se arătă gata de a nota 
cu pietate fiecare cuvânt preţios. Lukici îşi îndreptă spatele şi 
adoptă un ton măreț: 

— Pentru azi, avem planificată odihnă. Suntem obosiţi după 
manevre şi după călătoria cu trenul. Fără vizite, fără invitaţi la 
masă şi ni s-a poruncit, ferească Dumnezeu, să nu lăsăm pe- 
aproape nici un confrate de-al dumitale. Nu primim delegaţii, nu 
primim adrese, nu, nu. Ni s-a poruncit să comandăm cina la 
restaurantul hotelului. La opt şi jumătate. Dacă doriţi să căscaţi 
gura, puteţi rezerva o masă, până nu e prea târziu. Insă doar de 
la distanţă şi să nu vă băgaţi cu întrebările. 

Ducându-şi mâna la piept, în semn de supunere, Ahimas se 
interesă cu voce mieroasă: 

— Dar ce planuri are Înălţimea Sa pentru seară? Valetul se 
bosumflă: 

— Ei, asta nu e treaba mea şi cu atât mai puţin a dumitale. 


Excelent, se gândi Ahimas. Întâlnirile importante erau 
planificate pentru ziua următoare, iar această seară era 
dedicată odihnei. Aici interesele noastre coincid. 

Trebuia s-o pregătească pe Wanda. Ea nu îl lăsase de 
izbelişte. Îl aştepta în apartamentul ei şi era singură. Se uită la 
Ahimas într-un fel straniu, de parcă aştepta ceva de la el, dar 
când oaspetele începu să vorbească despre afacere, privirea ei 
deveni plictisită. 

— Parcă ne-am înţeles, spuse ea într-o doară. Ce atâtea 
discuţii? Eu, Kolea, îmi cunosc meseria. Ahimas studie camera 
care era şi salon şi budoar, în acelaşi timp. Totul cum se cuvine: 
flori, lumânări, fructe. Cântăreaţa îşi comandase şampanie, dar 
nu uitase nici de sticla de Château d'lqguem despre care fusese 
atenţionată în ajun. 

În rochia ei vişinie cu decolteu adânc şi talie evidenţiată, 
croită anume pentru a-ţi stârni imaginaţia, Wanda era nespus de 
atrăgătoare. Chiar şi aşa, va înghiţi oare peştele nada? După 
toate eforturile lui Ahimas, trebuia să muşte. 

Nici un bărbat normal şi sănătos nu putea rezista asaltului 
Wandei. 

lar dacă informaţiile sunt adevărate, şi până acum 
monsieur NN n-a dat greş, Sobolev nu numai că e un bărbat 
normal, ci e unul care posteşte cel puţin de-o lună. 

Mademoiselle Wanda semăna cu iubita generalului care 
rămăsese la Minsk şi pe care Sobolev o ceruse în căsătorie, dar 
fusese respins, iar mai apoi părăsit. 

În linii mari, coletul cu praf de puşcă e gata. Dar pentru o 
mai mare siguranţă, e nevoie şi de o scânteie. 

— Ce-i, Kolea, de-ţi încreţeşti aşa fruntea? Crezi că nu-i voi 
fi pe plac pământeanului tău? întrebă Wanda provocator, dar 
Ahimas simţi în tonul ei o nelinişte ascunsă. Chiar şi cea mai 
frumoasă dintre femei, şi cea care poate zdrobi fără efort inima 
oricărui bărbat, are nevoie să i se confirme că este irezistibilă. In 
inima oricărei femei fatale se zvârcoleşte un viermişor care îi 
şopteşte: dar dacă farmecele tale nu mai au putere şi, dintr- 
odată, minunea nu va mai avea loc? 

Orice femeie are nevoie să i se amintească că e cea mai 
frumoasă şi încântătoare dintre toate ori, dimpotrivă, să îi fie 
trezit spiritul de concurenţă. Ahimas era sigur că Wanda făcea 
parte din cea de a doua categorie. 


— L-am văzut azi, oftă el, privind în direcţia cântăreţei cu 
îndoială. Mi-e frică să nu dau greş cu acest cadou. La noi, în 
Riazan, Mihail Dmitrievici are faima de zdrobitor de inimi, iar el e 
foarte serios. Dacă nu iese nimic şi generalul nu va fi interesat 
de cadoul nostru? 

— Ei, asta nu e durerea ta, ochii Wandei aruncară scântei. 
Treaba ta e să plăteşti. l-ai adus? 

El puse în tăcere pe masă un pachet cu bani. Wanda luă 
banii, şi, dinadins, începu să-i numere. 

— Sunt cele zece mii? Deci aşa. Ea îi atinse încetişor cu 
degetul vârful nasului. Tu, Kolea, să n-ai îndoieli. Voi, bărbaţii, 
sunteţi un popor naiv. Nu va scăpa de mine eroul tău. la spune, 
îi plac cântecele? Acolo, la Dusseau, parcă au pian, nu? 

Uite şi scânteia pentru bombă, îi trecu prin cap lui Ahimas. 

— Da, îi plac. Mai mult romanţa "Riabina". O ştiţi? Wanda 
căzu pe gânduri şi clătină din cap. 

— Nu, eu cânt puţine cântece ruseşti. Îmi plac mai mult 
europene. Dar nu-i nimic, acuşica o găsesc. 

Luă o culegere de pe pian, o răsfoi. 

— Asta o fi? 

Îşi plimbă degetele pe claviatură, îngână melodia fără 
cuvinte, apoi începu să cânte cu jumătate de glas: 

De stejar scoruşul 

Nu se poate-atinge, 

Veşnic singuratic, 

Vântul rău îl frânge. 

— Ce tâmpenie sentimentală! Asta e, eroii sunt un public 
fragil. Se uită cu coada ochiului la Ahimas. Poţi să pleci acum. 
Va înşfăca generalul cadoul vostru de Riazan, cu ambele mâini îl 
va înşfăca, n-ai tu grijă! 

Ahimas nu pleca. 

— Unei doamne nu i se cade să vină singură la restaurant. 
Cum vom proceda? 

Wanda îşi dădu ochii peste cap. 

— Kolea, eu în comerțul tău cu in şi cât mă bag? Aşa că nu 
te băga nici tu în meseria mea. 

El mai zăbovi un minut să asculte cum vocea joasă şi 
pătimaşă nu mai putea de dorul stejarului, după care se întoarse 
şi porni spre uşă. 

Melodia se întrerupse şi Wanda îi aruncă din urmă: 


— Şi nu-ţi pare rău, Kolea? Să mă dai altuia? Ahimas se 
întoarse. 


— Ei lasă, pleacă, flutură ea din mână. Afacerea e afacere. 
8 


În restaurantul hotelului Dusseau toate mesele erau 
ocupate, dar paznicul îmblânzit din timp nu îl dusese cu vorba, 
ci rezervase pentru domnul reporter cel mai comod loc: în colţ, 
de unde se vedea bine întreaga sală. La opt şi patruzeci, intrară, 
sunând din pinteni, întâi trei ofiţeri, apoi generalul însuşi, apoi 
încă patru. Ceilalţi oaspeţi, preveniţi cu severitate de ospătarul- 
şef să nu-l obosească pe erou cu semne de atenţie, se 
comportau delicat şi se străduiau să arate că nu au venit la 
restaurant să se holbeze la un mare om, ci pur şi simplu să 
mănânce. 

Sobolev luă meniul, dar nu găsi acolo Château d'lquem, aşa 
că porunci să fie trimis cineva la magazinul Leve unde sigur îl 
aveau. Ofițerii preferară să comande şampanie şi coniac. 

Domnii militari discutau ceva cu jumătate de gură, iar de 
câteva ori răsunară râsete, dintre care se evidenția timbrul 
melodios al generalului. După cum se vedea, complotiştii aveau 
o stare de spirit bună. Asta îi convenea pe deplin lui Ahimas. 

La nouă şi cinci minute, când sticla cu Château d'lqguem nu 
numai că fusese adusă, ci şi destupată, uşa restaurantului se 
deschise şi, parcă mânată de un vânt fermecat, îşi făcu apariţia 
Wanda. Ea încremeni acolo, ca într-un tablou, mlădiindu-şi 
trupul. Faţa îi era roşie, iar ochii ei sclipeau ca nişte stele în miez 
de noapte. Sala se întoarse şi înţepeni şi ea vrăjită de minunatul 
tablou. Bravul general îngheţase parcă de tot şi nu reuşea să 
ducă la gură furculiţa în care era înfipt un râşcov marinat. 

Wanda menţinu un timp poza, exact atât cât îi trebuia 
spectatorului pentru a aprecia efectul, dar fără a-i permite 
aceluiaşi spectator să îşi afunde iar capul în farfurie. 

— lată-l şi pe eroul nostru! exclamă miraculoasa arătare. 

Şi năvalnic, ciocănind cu tocurile, intră în sală, foşnind din 
mătasea vişinie şi clătinând pana de struţ de la pălăria cu boruri 
mari. Ospătarul-şef plesni îngrozit din palme, aducându-şi 
aminte de interdicţie, dar se neliniştise degeaba. Sobolev nu se 
revoltă deloc, doar îşi şterse buzele lucioase cu un şervet şi se 
ridică galant. 


— De ce pierdeţi timpul, domnii mei şi nu cinstiţi cum se 
cuvine slava pământului rusesc? se adresă ea cu înflăcărare 
celor din sală, fără să piardă nici o clipă iniţiativa. Slavă lui 
Mihail Dmitrievici Sobolev! Ura! 

Se pare că oaspeţii atâta şi aşteptau. Săriră toţi de pe 
scaune, începură să aplaude şi, în consecinţă, răsună un "ura" 
atât de însufleţit, încât începu să se clatine lampadarul de cristal 
din tavan. 

Generalul roşi simpatic şi se închină în toate părţile. 
Insensibil la celebritatea pe care o avea în Europa şi la 
dragostea de care se bucura în Rusia, se vede că nu era obişnuit 
cu astfel de manifestări de simpatie. 

Frumoasa femeie se apropie vertiginos de erou şi îşi 
desfăcu braţele subţiri: 

— Permiteţi-mi să vă sărut, în numele tuturor femeilor din 
Moscova! Şi apucându-l strâns pe după gât, îl pupă direct pe 
buze, conform unei vechi tradiţii moscovite. 

Sobolev roşi încă mai tare. 

— Gukmasov, ia Schimbă-ţi locul, îl atinse el pe umăr pe 
esaulul mustăcios şi arătă spre scaunul eliberat. Vă rog să mă 
onoraţi, doamnă. 

: — Nu, nu, în nici un caz! se sperie frumoasa blondă. 
Indrăznesc eu oare? Dacă îmi permiteţi, mai bine voi cânta 
pentru dumneavoastră cântecul care îmi e cel mai drag. 

Şi se îndreptă, la fel de năvalnic cum intrase în sală, spre 
pianul alb ce stătea în centru. 

In opinia lui Ahimas, Wanda acţiona prea direct, s-ar putea 
zice chiar brutal, dar se vedea că e foarte sigură pe sine şi ştie 
perfect ce are de făcut. E plăcut să lucrezi cu o profesionistă. 
Ahimas se convinse de asta definitiv când în sală începu să 
plutească vocea adâncă, un pic răguşită a femeii şi când i se 
strânse inima chiar de la primele note: 

Tu de ce te clatini 

Tremuri frunza verde, 

Atingând cu ramul 

Gardul de nuiele? 

Ahimas se ridică şi ieşi încet. Nimeni nu îl luă în seamă. 
Toată lumea asculta cântecul. 

Acum trebuia să se strecoare în apartamentul Wandei şi să 
schimbe sticla cu Château d'lquem. 


9 

Operaţiunea s-a desfăşurat plictisitor de uşor. Nu a avut 
nevoie decât de răbdare. 

La douăsprezece şi un sfert, de hotelul Anglia s-au apropiat 
trei trăsuri: în prima era Wanda cu generalul, iar în celelalte 
două - ofiţerii, toţi şapte. 

Ahimas (care purta barbă falsă, ochelari şi arăta ca un 
privat-docent) închiriase din timp un apartament de două 
camere, ale cărui ferestre dădeau în două părţi şi în curtea cu 
anexe, şi în stradă. Stinse lumina, pentru ca de afară să nu îi fie 
observată silueta. 

Generalul era bine păzit. Când Sobolev şi însoţitoarea sa au 
dispărut după uşa apartamentului, ofiţerii s-au pregătit să 
supravegheze odihna şefului lor: unul a rămas în stradă, la 
intrarea în apartament, altul a început să se plimbe prin curtea 
interioară, al treilea s-a strecurat în casă şi a rămas probabil de 
gardă în coridor. Ceilalţi patru se îndreptară spre bufet. După 
cum se vede, vor sta de pază pe rând. 

Pe la unu fără douăzeci, s-a stins lumina electrică, iar pe 
storurile din apartament s-a aşternut o lumină roşie, slabă. 
Ahimas încuviinţă în gând acţiunile cântăreţei care acţiona 
conform regulilor ştiinţei pariziene. 

Ofiţerul din curte se uită în jur, se apropie de geamul cu 
lumină roşiatică, se ridică pe vârfuri, dar se dădu imediat înapoi, 
parcă ruşinându-se şi începu să se plimbe iar prin curte înainte 
şi înapoi, fluierând cu o vioiciune exagerată. 

Ahimas nu-şi lua ochii de la acele ceasului. Dar dacă 
Generalul Alb, care a dat dovadă de atâta sânge rece în lupte, 
nu îşi pierde niciodată capul şi pulsul lui nu creşte nici chiar în 
momentele de patimă? Puțin probabil, pentru că ar fi împotriva 
fiziologiei umane. Doar se îmbujorase de la sărutările Wandei la 
restaurant, iar acum sigur nu se vor limita la sărutări. 

În schimb, s-ar putea să nu se atingă de Château d'lquem. 
Deşi, ar trebui. 

Dacă amanţii nu s-au aruncat unul în braţele altuia din 
prima clipă, iar înainte de a se stinge lumina în budoar au trecut 
vreo douăzeci de minute, atunci şi-au ocupat timpul cu ceva. De 
exemplu, au băut câte un pahar din vinul preferat. lar dacă nu 
au băut din vin azi, vor bea cu siguranţă mâine. Sau poimâine. 
Sobolev va sta la Moscova până în 27 şi nu încape îndoială că de 


azi va prefera să înnopteze aici şi nu în apartamentul 47 de la 
Dusseau. Societatea negustorilor din Riazan va acoperi cu 
plăcere acest abonament, pentru că primise de la monsieur NN 
destui bani în vederea acestor cheltuieli. 

La unu şi cinci, Ahimas auzi un strigăt înfundat de femeie, 
după care încă unul, mai puternic şi mai lung, dar nu putu 
desluşi cuvintele. Ofiţerul din curte tresări şi alergă spre anexă. 
Un minut mai târziu, la geam apăru o lumină puternică, iar în 
spatele storurilor începură să se mişte umbre. Şi gata. 

kk 


Ahimas mergea fără grabă în direcţia stradelei Teatralnaia 
şi îşi flutura bastonul. Până la hotelul Dusseau erau şapte 
minute de mers cu pas moderat, iar el parcursese încă din 
timpul zilei această distanţă scurtă şi verificase timpul. Avea la 
dispoziţie cel puţin o oră. Între timp, lumea se va agita panicată 
încercând să îl aducă pe general în simţiri şi se va întreba dacă 
e cazul să cheme medicul în hotelul Anglia sau ar fi de bun-simt 
să-l ducă la Dusseau. 

Avea însă altă problemă. Se întreba ce să facă acum cu 
Wanda. Conform regulilor elementare de igienă, se cădea să 
facă ordine, să rămână totul curat. Desigur că nu va fi nici o 
anchetă şi nici o cercetare amănunţită a cazului. Ofițerii vor 
avea grijă. Dar nici monsieur NN nu va permite asta. E foarte 
puţin probabil ca Wanda să îşi dea seama că sticla cu vin a fost 
schimbată. Dar dacă va ieşi totuşi la suprafaţă povestea 
cadoului făcut de negustorul din Riazan, dacă se va dovedi că 
adevăratul Nikolai Nikolaevici Klonov nu părăsise nici o zi locul 
său de baştină, vor apărea nişte complicaţii nedorite. Aşa că, 
vorba aia, paza bună trece primejdia rea. Ahimas se încruntă. 
Din păcate, asemenea momente neplăcute făceau parte din 
munca lui. 

Cu aceste gânduri triste, dar stimulatoare, el coti de pe 
Sofiiska într-o curte interioară, prin care putea să ajungă foarte 
repede în curtea din spate a hotelului Dusseau, chiar sub 
ferestrele apartamentului închiriat de Sobolev. 

Privind spre geamurile întunecate  (chiriaşii hotelului 
dormeau de mult), Ahimas trase la perete o ladă pe care pusese 
ochii din timp. Impinse uşor geamul care se deschise fără 
zgomot, doar zăvorul de-abia clănţăni. După câteva secunde, 
Ahimas era deja înăuntru. 


Mişcă arcul felinarului de buzunar şi lampa învie, 
străpungând întunericul cu o rază slabă, dar suficientă pentru a 
găsi fără probleme seiful. 

Ahimas băgă în gaura cheii un şperaclu şi începu să îl 
rotească metodic ba la stânga, ba la dreapta. Când venea vorba 
de spargeri, se socotea diletant, dar într-o carieră atât de lungă 
ai ocazia să înveţi multe. În minutul patru se auzi un clănţănit. 
Acesta era primul din cele trei degete ale lacătului. Celelalte 
două îi luară mai puţin timp, cam vreo două minute. 

Uşiţa metalică scârţâi. Ahimas băgă mâna şi pipăi nişte foi. 
Lumină cu felinarul: acolo erau liste cu nume, scheme. Probabil 
monsieur NN ar fi bucuros să primească aceste hârtii, dar 
condiţiile contractului nu includeau şi un furt de acte. 

Si nici nu-i ardea acum de hârtii. 

Il aştepta o surpriză: servieta nu era în seif. 

10 


Toată ziua de vineri, Ahimas a stat întins pe pat, 
concentrându-şi gândurile. Ştia din experienţă: când nimereşti 
într-o asemenea încurcătură e mai bine să nu cedezi primului 
impuls, ci să încremeneşti, aşa cum face cobra înainte de saltul 
ei fulgerător, ucigaş. Dacă, desigur, ţi-o permit circumstanţele. 
În acest caz, circumstanţele permiteau, iar măsurile principale 
de siguranţă fuseseră deja luate. 

Ahimas părăsi în plină noapte hotelul Metropol şi se 
transferă la Troiță, în apartamentele ieftine ale hanului Troiţki. 
De la stradelele întortocheate şi mizere până la Hitrovka era o 
aruncătură de băț, iar servieta trebuia căutată anume acolo. 

Când ieşi din hotelul Metropol, Ahimas nu-şi luă o trăsură. 
Dădu mai multe rotocoale pe străzile goale verificând dacă nu 
este urmărit, iar la Troiță se înregistră sub alt nume. 

Numărul închiriat era murdar şi întunecos, dar, în schimb, 
bine amplasat, cu o intrare separată şi cu o vedere bună spre 
curte. 

Cele întâmplate trebuiau analizate cum se cuvine. 

In noaptea trecută, el studiase foarte bine apartamentul lui 
Sobolev, dar tot nu găsise servieta. În schimb, găsi, pe pervazul 
unuia dintre geamuri, o bucăţică proaspătă de noroi. Işi aruncă 
privirea în sus şi zări un gemuleţ întredeschis. Cineva ieşise de 
aici cu puţin timp în urmă. 


Ahimas cercetă concentrat gemuleţul, analiză situaţia şi 
trase concluziile cuvenite. 

Şterse murdăria de pe pervaz şi închise geamul, prin care 
pătrunsese în apartament. 

leşi pe uşă şi o încuie apoi cu şperacilul. 

În hol era linişte şi întuneric, doar o lumânare pâlpâia pe 
masa paznicului de noapte. Paznicul picotea şi nici nu observă 
apariţia unei figuri întunecate ce se strecura pe coridor. Când 
sună clopoţelul, omul se trezi brusc, dar chiriaşul era deja afară. 
N-au somn, Doamne iartă-mă, căscă el, îşi făcu semnul crucii şi 
se duse să tragă zăvorul. 

Ahimas mergea repede în direcţia hotelului Metropol, 
făcându-şi planuri de acţiune. Cerul începuse să capete o 
nuanţă cenuşie. Nopțile, la sfârşitul lui iunie, sunt scurte. 

De după colţ apăru o trăsură. Ahimas recunoscu silueta 
esaulului lui Sobolev care ţinea cu ambele mâini un trup 
înveşmântat în alb. Din cealaltă parte, trupul era susţinut de 
încă un ofiţer. Capul Generalului Alb se clătina neputincios în 
ritmul copitelor de cal. În urmă mai veneau încă două trăsuri. 

Curios, cum îl vor trece oare pe lângă paznic? se întrebă 
Ahimas. Dar vor inventa ei ceva, cu siguranţă, doar sunt militari. 

Cea mai scurtă cale spre Metropol era printr-o curte 
interioară, pe care Ahimas o străbătuse, în ultimele doua zile, de 
nenumărate ori. 

Când trecea pe sub arcada întunecată, tropăind înfundat pe 
caldarâm, simţi brusc prezenţa cuiva. Ahimas nu văzu nimic, nici 
măcar nu auzi, dar fu ajutat de acel inexplicabil instinct periferic 
care îi salvase de atâtea ori viaţa. Pielea de la ceafă sesizase o 
mişcare în spate, o unduire fină a aerului. Putea fi o pisică ce se 
furişa pe lângă el sau un şobolan ce se căţăra pe un morman de 
gunoi, dar, în asemenea cazuri, Ahimas chiar nu se temea că se 
va face de râs, aşa că sări într-o parte, fără să mai stea pe 
gânduri. 

Obrazul lui fu atins de un curent de aer. Cu coada ochiului, 
Ahimas văzu cum o bucată de oţel mat taie aerul chiar lângă 
urechea lui. 

Cu o mişcare rapidă, exersată, scoase Velodogul şi trase 
fără să ţintească. 

Se auzi un strigăt înăbuşit şi o umbră o zbughi din loc. 


Din două salturi, Ahimas îl ajunse din urmă pe fugar şi îl lovi 
puternic, de sus în jos, cu bastonul. 

Lumină cu lanterna faţa celui căzut. O faţă grosolană, ca de 
animal. Din părul unsuros şi încâlcit se prelingea sânge negru. 
Degetele scurte şi puternice erau încleştate de piept şi erau şi 
ele mânjite de sânge. 

Atacatorul era îmbrăcat în straie ruseşti: cazacă, vestă de 
postav, pantaloni plisaţi, cizme bine unse. Pe pământ zăcea o 
toporişcă cu coada neobişnuit de scurtă. 

Ahimas se aplecă luminându-l pe individ direct în faţă. 
Sclipiră nişte ochi rotunzi cu pupilele nefiresc de mari. 

De pe strada Neglinaia se auzi un fluierat, de pe 
Teatralnaia încă unul. Avea puţin timp la dispoziţie. 

Se aşeză pe vine, îl înşfăcă pe cel căzut cu două degete 
mai jos de pomeţi şi îl strânse puternic. Aruncă toporul cât colo. 

— Cine te-a trimis? 

— Sărăcia, boierule, răspunse răguşit rănitul. Îmi cer 
iertare. E 

Ahimas apăsă cu putere pe nervul facial. II lăsă pe cel întins 
la pământ să geamă câteva clipe şi repetă întrebarea: 

— Cine? 

— Lasă-mă, lasă-mă, cormoranule, oftă rănitul lovind 
caldarâmul cu călcâiele. Sunt terminat... 

— Cine? întrebă a treia oară Ahimas şi îl apăsă pe ochi. 

Din gura muribundului ieşi un oftat şi, odată cu el, ţâşni un 
şuvoi de sânge. 

— Mişa, bombăni el cu o voce abia auzită. Mişa Mititelul... 
Lasă-mă! Mă doare! 

— Cine e acest Mişa? Ahimas apăsă şi mai tare. 

Şi făcu o mare greşeală. Criminalul ratat îşi trăia şi aşa 
ultimele clipe. Oftatul se transformă într-un sâsâit, sângele 
începu să-i curgă şuvoi pe barbă. Era clar că nu va mai putea 
spune nimic. Ahimas se ridică. Fluieratul unui poliţist se auzea 
ca un tril destul de aproape. 

Pe la mijlocul zilei, toate variantele erau studiate, iar 
hotărârea luată. 

Aşadar, Ahimas fusese tâlhărit, apoi era cât pe ce să fie 
ucis. Sunt oare legate între ele aceste două evenimente? Nu 
încape îndoială. Cel care îl aştepta în spatele porţii ştia când şi 
pe ce stradă va merge Ahimas. 


Înseamnă că: 1) fusese urmărit şi în ajun, când studia 
traseul, şi fusese urmărit cu iscusinţă, pentru că nici n-a 
observat coada; 2) cineva ştia foarte bine cu ce se ocupase 
Ahimas în noaptea trecută; 3) servieta fusese sustrasă de unul 
care ştia sigur că Sobolev nu se va mai întoarce în apartamentul 
său, altfel de ce trebuia să încuie cu atâta grijă seiful şi să se 
strecoare prin ferestruică? (Generalul ar fi descoperit oricum 
lipsa servietei). 

Întrebarea era: cine ştia despre operaţiune şi despre 
servietă? 

lar răspunsul: numai monsieur NN şi oamenii săi. 

Dacă ar fi fost doar o încercare de a scăpa de el, s-ar fi 
simţit jignit, dar ar fi înţeles. 

jignit pentru că el, un profesionist de prima clasă, nu 
analizase bine situaţia, greşise calculele şi permisese să fie 
înşelat. 

E clar că într-o afacere atât de amplă, care presupune 
multe complicaţii, executorul trebuie înlăturat. Insuşi Ahimas ar 
fi procedat la fel dacă ar fi fost în locul celor care au comandat 
omorul. Tainica judecată imperială era probabil doar o 
scorneală, dar gândită atât de bine, încât căzuse în capcană 
până şi experimentatul domn Velde. 

Aşadar, toate acestea ar fi putut fi explicate destul de uşor 
dacă nu dispărea servieta. 

Monsieur NN şi furtul prin spargere? E absurd. Să fure 
milionul şi să lase arhiva la dispoziţia complotiştilor? E incredibil. 
lar să-ţi închipui că asasinul cu mutră de fiară ce ieşise din 
spatele porţii ar fi fost în vreun fel legat de NN sau de "baronul 
von Steinitz" era de-a dreptul imposibil. 

"Cormoran", aşa îl numise pe Ahimas maestrul mânuirii 
toporului. Se pare că în jargonul criminalilor acest cuvânt de 
ocară definea gradul suprem al dispreţului, nu însemna nici 
tâlhar, nici spărgător, ci burtă-verde. 

Înseamnă că omul cu toporul era un criminal? Un personaj 
de pe celebra Hitrovka? După comportament şi maniera de a 
vorbi, aşa se pare. lar la NN, până şi vizitiul are ţinută de ofiţer. 
Ceva nu se lega. 

Ahimas încercă să analizeze lucrurile din alt unghi, fiindcă 
n-avea destule informaţii pentru raționamente analitice. Dacă 


datele iniţiale nu îţi sunt clare, e mai comod să începi de la 
determinarea scopurilor. 

Ce are de făcut? 

să facă ordine în urma sa, după operaţiune. Să găsească 
servieta. 

Să se răzbune pe cel sau pe cei care au jucat cu Ahimas 
Velde un joc necinstit. _ 

Exact în această ordine. Intâi să se apere, după aceea, să 
îşi ia ce îi aparţine pe drept, iar răzbunarea să rămână pentru 
desert. Dar desertul va fi servit neapărat: e vorba de principii şi 
de etică profesională. 

La nivelul etapelor practice, îndeplinirea acestui plan se 
rezuma la următoarele: 

să o înlăture pe Wanda. Cu regret, desigur, dar trebuie. 

Să se ocupe de misteriosul Mişa Mititelul. 

lar prin intermediul acestuia din urmă îşi va putea asigura 
şi desertul. Unul dintre oamenii lui NN întreţine relaţii destul de 
stranii. 

După ce întocmi programul de acţiune, Ahimas se întoarse 
pe-o parte şi adormi imediat. 

Îndeplinirea punctului 1 era preconizată pentru aceeaşi 


seară. 
11 


Pătrunse în apartamentul Wandei fără să fie observat. Cum 
era de aşteptat, cântăreaţa nu se întorsese încă de la Roza 
Alpină. Între budoar şi antreu se afla o garderobă plină cu rochii 
şi cutii de pălării şi pantofi. Amplasarea acestei cămăruţe era 
ideală: una dintre uşile ei dădea în budoar, iar cealaltă în antreu. 

Dacă Wanda va veni singură, totul se va întâmpla repede, 
fără complicaţii. Ea va deschide uşa pentru a-şi schimba hainele 
şi va muri în aceeaşi secundă, nici măcar nu va apuca să se 
sperie. Ahimas tare nu-şi dorea ca ea să simtă înainte de moarte 
groază şi durere. 

Se gândi la ce ar fi mai bine să aleagă: accident sau suicid 
şi se opri la suicid. O duduie din lumea femeilor uşoare ar putea 
avea multe motive pentru a-şi pune capăt zilelor. 

Misiunea nu era prea complicată, pentru că Wanda nu avea 
cameristă. Dacă de mic eşti obişnuit fără slugi, e mai comod să 
le faci pe toate singur, aceasta o ştia din propria lui experienţă. 
Pe insula Santa Croce slugile vor locui separat, el le va construi 


o casă cât mai departe de dormitorul său. Dacă va avea nevoie 
de ele, le va putea chema oricând. 

Şi dacă Wanda se va întoarce însoţită? 

Ei, în acest caz va fi un dublu suicid. E la modă. 

Auzi cum cineva descuie uşa, apoi paşi uşori. 

Era singură. 

Ahimas se crispă atunci când îşi aminti cu ce glas îl 
întrebase: "Kolea, nu mă vei minţi?" În această clipă, uşiţa 
garderobei se deschise dinspre budoar şi o mână goală subţire 
trase de pe umeraş un capot de mătase chinezesc cu dragorii. 

Momentul fusese pierdut. Ahimas se uită prin crăpătură. 
Wanda stătea în faţa oglinzii, încă îmbrăcată cu rochia, şi ţinea 
capotul în mână. 

Doar trei paşi şi treaba e făcută. Femeia abia de va reuşi să 
vadă în oglindă silueta răsărită în spatele ei. 

Ahimas întredeschise încet uşa, dar se dădu imediat înapoi: 
soneria electrică sună scurt. 

Wanda ieşi în antreu, schimbă cu cineva câteva vorbe şi se 
întoarse în salon ţinând în mână o bucăţică mică de carton. O 
carte de vizită? 

Din profil, Ahimas văzu cum femeia tresare. 

Aproape imediat cineva sună la uşă. 

lar nu reuşi să desluşească discuţia din antreu, uşa ce 
dădea acolo era închisă. Dar Wanda şi oaspetele ei tardiv au 
intrat în cameră, aşa că Ahimas putea nu doar să-i audă, ci să-i 
şi vadă. 

Şi aici soarta îi aruncă o surpriză. Când oaspetele, un 
bărbat zvelt şi tânăr, ce purta o redingotă la modă, intră în 
cercul luminos al abajurului, Ahimas îi recunoscu pe dată faţa. In 
anii care trecuseră ea se schimbase, devenise mai matură, mai 
de bărbat, îşi pierduse fineţea tinerească, dar nu încăpea 
îndoială, era acelaşi om. Lui Ahimas îi rămâneau pentru 
totdeauna în memorie chipurile celor cu care avusese de furcă, 
ţinea minte cele mai mici detalii, iar acest chip, mai ales, nu 
putea fi confundat cu altul. 

Povestea era veche, din perioada tumultuoasă, când 
Ahimas avea mereu contracte cu organizaţia "Azazel". Erau 
nişte domni foarte serioşi, care îl plăteau excelent, nişte 
romantici. Cât făcea numai faptul că, înainte de fiecare 
operaţiune, trebuia să pronunţe cuvântul "Azazel"? Sentimente! 


Dar Ahimas respecta această condiţie care îi stârnea zâmbetul. 
Contractul rămâne contract. 

li era neplăcut să-l privească pe acest tânăr chipeş. Mai 
presus de toate, pentru că încă mai respira, încă mai trăia pe 
faţa pământului. În toată cariera sa profesională, Ahimas 
înregistrase doar trei eşecuri şi acum el avea în faţă amintirea 
vie a unuia dintre ele. Aparent era păcat să fie supărat. Doar trei 
greşeli în 20 de ani de muncă! Nu e un rezultat rău. Dar 
dispoziţia lui, care şi aşa era proastă, se stricase cu desăvârşire. 

Cum îl chema pe acest papă-lapte? Ceva cu "F". 

— Pe cartea de vizită, domnule Fandorin, aţi scris "Ştiu 
totul". Cum adică "totul"? Şi cine sunteţi, de fapt? întrebă 
Wanda dispreţuitor. 

Da, da, Fandorin, aşa îl chema. Erast Petrovici Fandorin. A, 
iată cum stau lucrurile, acum e cinovnic cu împuterniciri 
speciale aflat în subordinea general-guvernatorului? 

Ascultând atent discuţia ce avea loc în cameră, Ahimas 
încerca să înţeleagă ce era cu această întâlnire neaşteptată. El 
ştia: asemenea cazuri nu puteau fi întâmplătoare. Acesta nu 
putea fi decât un semn al sorții. Bun sau rău? 

Din principiu, trebuia să-l omoare pe brunet, chiar dacă 
termenul comenzii trecuse de mult, iar celor care îi 
comandaseră omorul li se pierduse urma. Pur şi simplu nu era 
frumos să lase un lucru neterminat. Pe de altă parte, din punct 
de vedere profesional, nu era bine să se lase pradă emoţiilor. Să 
meargă domnul Fandorin pe drumul lui. Cu atât mai mult cu cât 
atunci, cu şase ani în urmă, Ahimas nu avusese cu el nimic 
personal. 

Cinovnicul îndreptă discuţia în direcţia cea mai periculoasă, 
spre Château d'lquem, iar Ahimas era deja gata să-şi schimbe 
părerea: Fandorin nu va ieşi viu din apartamentul Wandei. Dar 
aici îl ului cântăreaţa: ea nu scăpă nici un cuvânt despre 
negustorul din Riazan şi despre cunoştinţele lui surprinzătoare 
în ceea ce priveşte obiceiurile decedatului, ba chiar reuşi să 
canalizeze discuţia spre altceva. Ce o mai fi însemnând şi asta? 

In scurt timp, brunetul plecă. 

Wanda stătea la masă, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Nimic 
n-ar fi fost mai simplu decât s-o omoare acum, dar Ahimas 
întârzia s-o facă. 


De ce s-o omoare? Femeia trecuse cu brio de interogatoriu, 
nu vorbise nimic în plus. Şi dacă autorităţile s-au dovedit a fi 
atât de ascuţite la minte, încât au înţeles ce e cu conspirația de 
salon a suitei lui Sobolev şi au ajuns la mademoiselle Wanda, e 
mai bine să n-o atingă. Deocamdată. Suicidul fulgerător al unuia 
dintre martori ar putea trezi suspiciuni. 

Ahimas clătină supărat din cap. Nu e bine să te amăgeşti, 
nu îţi stă în fire. Astea sunt doar nişte scuze, nişte motive în plus 
pentru a o lăsa în viaţă. Acum suicidul acestei femei vinovate 
care a provocat o tragedie naţională s-ar explica simplu şi 
natural:  căinţă, cădere nervoasă, frică de consecinţele 
inevitabile. Gata cu pierderea timpului! La treabă! 

Se auzi iar soneria. 

Mademoiselle Wanda îşi juca azi piesa cu casa închisă. 

lar vizitatorul se dovedi a fi iar unul dintre cunoscuţi, dar, 
spre deosebire de Fandorin, nu dintre cei vechi, ci dintre cei noi. 
Rezidentul german Hans Georg Knabe. 

Chiar de la primele cuvinte, rezidentul îl puse în gardă pe 
Ahimas. 

— Dumneata nu mă serveşti cum trebuie, Frăulein Tolle. 

Nemaipomenită scamatorie. Ahimas asculta şi nu-şi credea 
urechilor. Ce "preparat"? Wanda primise ordin să-l otrăvească 
pe Sobolev? "Dumnezeu să aibă în pază Germania"? Ce 
aiureală! Ar putea fi şi nişte circumstanţe favorabile, din care să 
poată trage foloase. 

Când în urma neamţului se închise uşa, Ahimas ieşi din 
ascunzătoare. Întorcându-se în cameră, Wanda nu observă că în 
colţ stă cineva, iar când văzu, se apucă de inimă şi ţipă. 

— Sunteţi agent german? întrebă curios Ahimas, gata să îi 
astupe gura dacă avea să facă prea multă zarvă. Şi îmi băteaţi 
mie capul? 

— Kolea... murmură ea, ducându-şi mâna la gură, ai tras cu 
urechea? Cine eşti tu? Cine sunteţi dumneavoastră? 

El scutură nerăbdător din cap, de parcă alunga o muscă. 

— Unde e preparatul? 

— Cum aţi intrat? Pentru ce? bombănea Wanda, fără să 
audă întrebările lui. 

Ahimas o luă de umeri şi o aşeză. Cântăreaţa se uita la el 
cu pupilele dilatate, în care se reflectau două abajururi 
minuscule. 


— Aveţi un discurs cel puţin ciudat, mademoiselle, spuse el 
şi se aşeză vizavi. Doar întrebări şi nici un răspuns. Cineva 
trebuie să înceapă şi acesta voi fi eu. Mi-aţi pus trei întrebări: 
cine sunt, cum am nimerit aici şi pentru ce. Răspund. Sunt 
Nikolai Nikolaevici Klonov. Am intrat aici pe uşă. lar pentru ce, 
cred că ar trebui să vă fie destul de clar. Eu v-am angajat cu 
scopul de a-i oferi plăceri celebrului nostru pământean Mihail 
Dmitrievici Sobolev, iar eroul nu numai că nu a avut nici o 
plăcere, ci şi-a dat duhul. Cum să nu clarific lucrurile? Nu e oare 
ceva serios, ceva demn de un negustor? Cum să apar aşa în faţa 
societăţii? În plus, banii au fost cheltuiţi. 

— O să vă înapoiez banii, spuse repede Wanda ridicându-se 
brusc. 

— Nu îmi arde de bani, o întrerupse Ahimas. Am stat şi-am 
ascultat ce aţi vorbit aici cu oaspeţii dumneavoastră şi am 
înţeles că asta-i altă mâncare de peşte. Adică reiese că aţi avut 
un alt joc, cu domnul Knabe. Şi aş mai vrea să ştiu, 
mademoiselle, ce i-aţi făcut eroului nostru? 

— Nimic. Jur! Ea se năpusti la un dulăpior şi scoase ceva de 
acolo. lată sticluţa pe care am primit-o de la Knabe. Vedeţi că e 
plină. Eu nu mă bag în războaiele care nu sunt ale mele. 

Pe faţa ei se prelingeau lacrimi, dar nu-l privea rugător şi 
nici milă în ochi n-avea. O femeie deosebită. Nu se pierdea cu 
firea, chiar dacă nimerise într-o situaţie critică: pe de-o parte, 
poliţia rusă, pe de alta, serviciul de spionaj german, iar pe 
deasupra, el, Ahimas Velde, care e mai rău decât toate poliţiile 
şi serviciile de spionaj la un loc. La drept vorbind, ea nu-şi dă 
seama de asta. El îi studie faţa încordată. Sau îşi dă? 

Ahimas scutură sticluţa, se uită la ea în lumină, o mirosi. Se 
pare că e cianură vulgară. 

— Mademoiselle, povestiţi-mi tot, fără să-mi ascundeţi 
nimic. Ce v-a poruncit Knabe? 

Se întâmplă deodată ceva de neînțeles. Wanda nu mai 
tremura, lacrimile i se uscară, iar în ochi îi apăru licărirea de 
aseară, din momentul când l-a întrebat dacă nu îi pare rău s-o 
lase altuia. 

Ea se aşeză mai aproape de Ahimas, pe braţul fotoliului, şi 
îi puse mâna pe umăr. Vocea ei deveni tristă, obosită. 

— Desigur, Kolea. Ţie îţi voi povesti totul. Nu voi ascunde 
nimic. Knabe e spion german. Vine la mine deja de trei ani. 


Eram o proastă, voiam să adun mai repede bani, iar el era 
generos, îmi plătea bine. Nu pentru dragoste, ci pentru 
informaţii. Pe la mine trec diverşi bărbaţi, toţi sunt din cărţile 
mari, Kolea. Se mai întâmplă să vină şi crai, şi chiar aşi, cum ai fi 
tu sau Sobolev al tău. lar bărbaţilor li se dezleagă limba în pat. 
Ea îi atinse obrazul cu degetul. Unuia ca tine probabil că nu i s- 
ar dezlega, dar din ăştia sunt puţini. Crezi că am câştigat 
cincizeci de mii doar prin intermediul patului? Nu, dragule, eu 
sunt selectivă, mie trebuie să-mi placi. Se întâmpla desigur ca 
acest Knabe să mă strecoare cuiva dinadins. Aşa cum ai făcut tu 
cu Sobolev. La un moment dat, chiar am încercat să mă opun, 
dar el m-a strâns destul de tare în cleşte. La început însă cânta 
atât de mieros. Cică dumneata, Fräulein, eşti nemţoaică, ce-ţi 
trebuie să stai în Rusia? Germania nu va uita că ai merite, acolo 
te aşteaptă respectul şi o viaţă asigurată. Aici vei rămâne 
pentru totdeauna doar o cocotă, chiar dacă o să ai mulţi bani, 
pe când în Germania nu va şti nimeni nimic despre trecutul 
dumitale. Noi te vom ajuta, când vei dori să te stabileşti acolo, 
să ai parte de tot respectul şi confortul. Apoi, discursul lui s-a 
schimbat: pomenea tot mai des despre mâinile lungi şi despre 
faptul că cetăţenia germană trebuie încă s-o câştig. Nici nu mai 
am nevoie de cetăţenia lor blestemată, dar n-am ce face. Mi-a 
pus ştreangul de gât. Mă poate omori, să fie de învăţătură 
pentru altele, doar nu sunt eu singura de felul ăsta. Wanda se 
strânse toată, dar îşi reveni imediat şi îşi scutură părul bogat. 
Alaltăieri, când i-am povestit despre Sobolev - proasta de mine, 
voiam să mă evidenţiez - era ca o lipitoare. Îmi spunea că 
Sobolev e duşmanul de moarte al Germaniei, îndruga verzi şi 
uscate despre nu ştiu ce militari. Chipurile, dacă Sobolev nu va 
fi înlăturat, va izbucni un mare război, iar Germania încă nu e 
pregătită. Aşa a şi spus: "Eu îmi tot frământ mintea cum ar 
putea fi înlăturat acest om şi uite ce noroc! E însuşi destinul!" 
Mi-a adus sticluţa cu otravă. Imi promitea munţi de aur, iar eu îl 
refuzam. Atunci a început să mă amenințe. Parcă era turbat. Am 
hotărât să nu îl mai contrazic şi i-am promis. Dar nu i-am dat 
nimic lui Sobolev, jur. Generalul a murit singur, de inimă. Kolea, 
crede-mă. Sunt ticăloasă, coruptă, cinică, dar nu sunt o 
criminală. 


Ochii ei verzi îl implorau, dar nu era în ei nici umbră de 
înjosire. Ce femeie mândră! Însă tot nu poate fi lăsată în viaţă. 
Păcat. 

Ahimas oftă şi puse mâna dreaptă pe gâtul ei dezgolit. Cu 
degetul mare îi pipăi încet artera, iar pe cel mijlociu îl ţinea pe 
cea de a patra vertebră, la baza craniului. Aceşti ochi sclipitori 
care îl priveau cu încredere vor pâlpâi şi se vor stinge în scurt 
timp, după o singură apăsare. 

Dar se întâmplă imprevizibilul: Wanda îl cuprinse pe Ahimas 
de gât şi îl trase spre ea, lipindu-şi obrazul fierbinte de fruntea 
lui. 

— Tu eşti? şopti ea. Pe tine te-am aşteptat atâta timp? 

Ahimas se uită la pielea ei albă şi fină. Cu el se întâmplau 


lucruri stranii. 
12 


Când el plecă în zori, Wanda dormea încovrigată, cu gura 
întredeschisă, ca un copil. 

Ahimas se aplecă deasupra ei şi rămase aşa cam un minut, 
simțind cum ceva îi tresălta sălbatic în partea stângă a pieptului 
său. Apoi ieşi încet. 

Era tulburat: e inadmisibil să amesteci viaţa personală cu 
munca. Mai înainte nu-şi permitea asemenea lucruri. 

"Si Evghenia?" îi aminti vocea care se găsea acolo, tot în 
partea stângă a pieptului. Se vede că într-adevăr era timpul să 
se lase. 

Ceea ce se întâmplase noaptea nu se va mai repeta. Nu va 
mai avea nici un contact cu Wanda. 

Cine va putea face vreo legătură între negustorul Klonov 
care stătuse până ieri la Metropol şi cântăreaţa din restaurantul 
Roza Alpină? Nimeni. Poate doar chelnerul Timofei. Puțin 
probabil, dar bine ar fi să nu rişte. Va da totuşi dovadă de 
prudenţă, mai ales că treaba asta nici nu-i va lua prea mult 
timp. 

Vocea îi şopti: "Chelnerul va muri ca să poată trăi Wanda". 

În schimb, întâmplarea cu Knabe pica destul de bine. Cu 
siguranţă, domnul Fandorin dăduse nas în nas cu rezidentul, 
când pleca de la Wanda. Fiind un agent inteligent, ce lucra cu 
migală, nu putea să nu se intereseze mai apoi de oaspetele 
târziu al Wandei. De asemenea, e firesc să presupună că 


activitatea de bază a lui Herr Knabe le este cunoscută 
autorităţilor ruse. Rezidentul-spion e o figură vizibilă. 

Lui Ahimas îi veni în minte o manevră excelentă, care va 
duce ancheta în direcţia dorită de el. 

"Aşa şi Wanda va fi salvată de ştreangul care i se strânge în 
jurul gâtului", adăugă fără milă vocea interioară. Ahimas se 
instală în podul din faţa casei lui Knabe, un punct de cercetare 
perfect, cu o deschidere bună spre geamurile de la etajul doi, 
unde stătea cu chirie rezidentul. 

Din fericire, era o zi cu arşiţă. E adevărat că, la opt 
dimineaţa, acoperişul era deja încins, iar aerul devenea 
sufocant, dar Ahimas era obişnuit cu asemenea mărunţişuri. In 
schimb ferestrele din apartamentul lui Knabe erau deschise 
vraişte. 

Toate mişcările rezidentului, toate trecerile lui dintr-o 
cameră în alta se vedeau ca în palmă: iată-l cum se bărbiereşte 
în faţa oglinzii, şi-a băut cafeaua, a răsfoit ziarele, subliniind 
ceva cu un creion. După mişcările vioaie şi după expresia feţei 
(urmărirea era făcută cu ajutorul unui binoclu care mărea de 
douăsprezece ori), domnul Knabe avea o dispoziţie excelentă. 

La ora unsprezece, el ieşi din casă şi plecă pe jos în direcţia 
porţilor Petrovsk. Ahimas porni în urma lui. După înfăţişare, 
arăta ca un funcţionar mărunt sau ca un poliţist: purta o şapcă 
ce avea un cozoroc pe care lacul crăpase, o redingotă lungă, de 
calitate şi o bărbuţă căruntă şi ascuţită, de ţap. 

Făcându-şi energic vânt cu mâna, Knabe ajunse într-un 
sfert de oră la poştă. Înăuntru, Ahimas micşoră distanţa între el 
şi rezident, iar când acesta se apropie de fereastra telegrafului, 
se poziţionă în spatele lui. 

Rezidentul îl salută vesel pe funcţionarul de la ghişeu, care 
se vede că îl servise nu o singură dată, şi îi întinse foiţa: 

— La Berlin, ca de obicei, companiei Krebel und Schmidt. 
Cotaţiile la bursă. Dar ascultați, aici el zâmbi, vă rog să-mi faceţi 
o favoare, Panteleimon Kuzmici, să nu i-o daţi lui Serdiuk, ca 
data trecută. 

Că Serdiuk mi-a încurcat două cifre şi am avut neplăceri cu 
şefii. Ca pe un prieten te rog, dă-i-o lui Semionov, s-o trimită el. 

— Bine, Ivan Egorici, îi răspunse la fel de vesel funcţionarul. 
Aşa vom face. 


— Voi primi repede răspunsul, aşa că o să intru iar, spuse 
Knabe şi aruncând o privire în treacăt către Ahimas, se strecură 
afară. 

Acum rezidentul nu se mai grăbea, avea un pas de 
plimbare. Păşea pe trotuar fluierând fără grijă. 

O singură dată verifică dacă nu e urmărit, cel mai probabil 
din obişnuinţă, nu că ar fi suspectat ceva. 

Între timp, Ahimas era şi el urmărit destul de profesionist. 
Nu descoperi acest lucru imediat. Doar i se păru că 
meşteşugarul de pe partea cealaltă a străzii studia parcă prea 
din cale-afară de atent vitrinele magazinelor de lux, care sigur 
nu erau pentru buzunarul lui. E clar că privea în oglindă. lar în 
spate, la vreo cincizeci de paşi, abia se mişca o trăsură. Birjarul 
îl strigă o dată, dar Knabe refuză invitaţia. Îl strigă a doua oară, 
dar fu iarăşi refuzat. Un birjar destul de interesant. 

Se vede că, într-adevăr, în seara trecută, Fandorin nu 
pierduse timpul de pomană. 

Ahimas îşi luă şi el nişte măsuri de precauţie, pentru a nu fi 
descoperit. Intră într-o curte interioară, îşi scoase şapca şi 
întoarse redingota pe dos. Cealaltă faţă a redingotei se dovedi a 
fi neobişnuită - o uniformă de cinovnic cu nasturii tăiaţi. In curte 
intră un funcţionar de birou, dar, peste zece secunde, ieşi de 
acolo un sărman pensionar. 

Knabe nu reuşi să se îndepărteze prea mult. Stătu un timp 
în faţa uşilor cu oglinzi ale cofetăriei franţuzeşti şi intră. 

Ahimas intră şi el. 

Rezidentul îşi luă o apă minerală Selters şi creme brûlée, 
din care începu să mănânce cu poftă. Din când în când mai 
dădea peste cap câte un gât de apă. Ca din senin, apăru la 
masa vecină un tânăr îmbrăcat în costum de vară, ce avea o 
privire destul de isteaţă. Îşi acoperi faţa cu o revistă la modă, 
din spatele căreia se iţea periodic. Birjarul care se ţinea scai se 
opri şi el lângă trotuar. Dispăru, ce-i drept, meşteşugarul. N-ai 
ce spune, l-au luat bine în vizor pe Herr Knabe. Dar nu-i nimic, 
asta chiar o să-i prindă bine. Numai de nu l-ar aresta. Şi n-ar 
trebui, altfel ce rost ar mai avea această urmărire? Doresc să 
vadă ce contacte are. Însă Herr Knabe n-are pe nimeni aici, 
altfel de ce ar comunica prin intermediul depeşelor cu cei de la 
Berlin? 


Rezidentul a stat mult timp la cofetărie. După îngheţată 
mai mâncă un marţipan, bău cacao, iar apoi comandă tutti- 
frutti. Avea o poftă de mâncare excelentă. Agentul tânăr fu 
înlocuit de unul mai bătrân. În locul birjarului vechi apăru altul şi 
înţepeni acolo, refuzând cu încăpățânare să ducă pe cineva. 

Ahimas hotări că nu e bine să stea atâta în ochii poliţiei şi 
plecă primul. Ocupă un loc la poştă şi se puse pe aşteptat. Pe 
drum, îşi schimbă statutul social: aruncă redingota, îşi scoase 
cămaşa din pantaloni şi se încinse cu o curea, îşi scoase 
ochelarii şi îşi trase pe cap un fes de postav. 

Când apăru Knabe, Ahimas stătea chiar lângă fereastra 
telegrafistului şi, mişcându-şi străduitor buzele, scria ceva cu 
creionul pe formular. 

— Auzi, om bun, se adresă el funcţionarului de la ghişeu, 
dar sigur ajunge până mâine? 

— Ti-am spus doar, o să ajungă chiar acum, răspunse 
acesta cu îngăduinţă, dar tu scrie mai puţin, asta nu e scrisoare, 
vei rămâne lefter. Ivan Egorici, aveţi o telegramă! 

Ahimas se prefăcu că se uită supărat în direcţia neamţului 
cu obrajii rumeni, dar, de fapt, aruncă o privire în foaia care 
apăru în fereastra ghişeului. 

Hârtia avea puţin text şi coloane de cifre, care păreau a fi 
cotaţiile unor acţiuni. Mda, cam grosolan lucrează cei de la 
Berlin. Subestimează jandarmeria rusească. 

Knabe se uită rapid la depeşă şi o băgă în buzunar. 
Bineînţeles că era o telegramă cifrată. Acum sigur că va pleca 
spre casă pentru a o decodifica. 

Ahimas îşi întrerupse urmărirea şi se întoarse la punctul său 
de control, în pod. 

Rezidentul era deja acasă, se vede că venise cu trăsura 
(poate chiar cu birjarul acela?). Stătea la masă, frunzărea o 
carte şi scria ceva pe o foaie. 

După care au început să se întâmple nişte lucruri stranii. 
Mişcările lui deveniră mai rapide. Îşi şterse de câteva ori 
fruntea, nervos. Azvârli cartea cât colo şi îşi cuprinse capul cu 
mâinile. Sări şi începu să se mişte prin cameră. Citi din nou 
însemnările. 

Se vede că vestea primită nu era deloc bună. 


Urmară nişte lucruri şi mai interesante. Rezidentul alergă 
până la celălalt capăt al apartamentului şi se întoarse cu un 
revolver în mână. 

Se aşeză în faţa oglinzii. Îşi duse de trei ori revolverul la 
tâmplă, iar o dată şi-l băgă în gură. 

Ahimas clătină din cap. Ah, ar fi la tanc. O adevărată 
poveste. Haide, împuşcă-te. 

Oare ce i s-a comunicat de la Berlin? De altfel, totul era 
clar. Iniţiativa rezidentului nu fusese aprobată de şefii lui. Şi asta 
e puţin spus. Cariera presupusului ucigaş al generalului Sobolev 
a fost compromisă definitiv. 

Dar nu, nu se împuşcă. Lăsă în jos mâna care ţinea 
revolverul. Începu să alerge iar prin cameră. Băgă revolverul în 
buzunar. Păcat. 

Ahimas nu văzu ce s-a mai întâmplat în apartament după 
aceasta, pentru că Knabe închise geamurile. 

Vreo trei ore fu nevoit să admire razele soarelui, care 
sclipeau pe ferestre. Ahimas se uita la agentul care bătea pasul 
pe loc la intrarea în casă şi îşi imagina cum va arăta castelul 
care va fi ridicat, în cel mai scurt timp, pe cea mai înaltă stâncă 
de pe insula Santa Croce. Castelul care semăna cu un turn, ca 
acelea care păzesc liniştea aulelor din Caucaz, dar pe terasa de 
sus va sădi neapărat o livadă. Palmierii va fi nevoit să-i planteze, 
bineînţeles, în nişte butoiaşe, iar pentru flori poate pune brazde. 

Ahimas tocmai rezolva problema irigării grădinii lui 
suspendate, când Knabe ieşi din scară. Mai întâi, îl văzu pe 
agent agitându-se: acesta sări brusc într-o parte şi se ascunse 
după colţ, iar în clipa următoare, uşa se deschise şi apăru 
rezidentul în persoană. Se opri în faţa casei aşteptând ceva. În 
scurt timp, deveni clar ce anume. 

Din curte apăru o trăsură cu un singur loc, la care era 
înhămat un cal şarg. Birjarul cobori de pe capră şi îi dădu 
hăţurile lui Knabe, care sări cu îndemânare în trăsură şi şargul 
porni iute la trap. 

lată, asta era o surpriză. Knabe nu mai putea fi nicidecum 
urmărit. Ahimas se uită prin binoclu şi reuşi să observe cum 
rezidentul îşi lipeşte o barbă roşcată. Oare ce şi-o mai fi pus în 
gând? 


Agentul părea însă destul de liniştit. Petrecu trăsura cu 
privirea, scrise ceva într-un carneţel şi plecă. Se vede că ştia 
încotro şi pentru ce a plecat Knabe. 

Dacă rezidentul a plecat cu mâinile goale, înseamnă că se 
va întoarce. Era timpul să pregătească operaţiunea. 

Cinci minute mai târziu, Ahimas se afla deja în apartament. 
Privi în jur fără prea mare grabă. Găsi două ascunzişuri. În 
primul era un mic laborator chimic: cerneală simpatică, otrăvuri, 
o sticlă mare cu nitroglicerină (avea de gând să arunce în aer 
Kremlinul, de i-a trebuit atâta?). lar în celălalt găsi câteva 
revolvere şi bani, cam vreo treizeci de mii, la prima vedere, o 
carte cu tabele logaritmice, probabil nişte chei pentru 
descifrare. 

Ahimas nu se atinse de ascunzişuri, lăsă asta pe seama 
poliţiei. Din nefericire, depeşa descifrată fusese arsă de Knabe, 
în lavoar se vedeau urme de scrum. 

Ce păcat că apartamentul nu avea o ieşire de serviciu. 
Fereastra din coridor dădea spre acoperişul unei anexe. Ahimas 
ieşi, merse un pic pe tabla care răsuna puternic sub picioarele 
lui şi se convinse că nu prea aveai unde să fugi de pe acoperiş. 
Burlanul de scurgere era ruginit, nu poţi să cobori pe el. 

Aşadar, se aşeză la geam şi se pregăti pentru o aşteptare 
lungă. 

Pe la zece, când lumina zilei lungi de vară începu să se 
stingă, de după colţ se ivi cunoscuta trăsură. Şargul alerga din 
răsputeri, acoperit de spume. Knabe stătea în picioare şi pocnea 
cu înverşunare din bici. 

Era urmărit? 

Parcă nu, nu se auzea nimic. 

Rezidentul aruncă hăţurile şi intră în scară. 

Venise timpul. 

Ahimas îşi ocupă poziţia aleasă din timp, în antreu, după 
cuier. În mână ţinea un cuţit ascuţit, pe care îl luase de la 
bucătărie. 

Apartamentul era deja pregătit, toate erau întoarse cu 
susul în jos, dulapurile golite, până şi perna fusese spintecată. 
Imitare grosolană a unui jaf. Domnul Fandorin trebuie să ajungă 
la concluzia că Herr Knabe fusese înlăturat de către ai săi, care 
au înscenat fără prea mare îndemânare o crimă obişnuită. 

Acţiunea însăşi îi luă doar o secundă. 


Cheia se învârti în broască, Knabe reuşi să alerge doar 
câţiva paşi pe coridor şi muri, fără să înţeleagă ce s-a petrecut 
de fapt. 

Ahimas privi atent în jur să se convingă că totul fusese 
făcut perfect şi ieşi pe scară. 

Jos, uşa fu dată de perete şi se auziră mai multe voci. 
Cineva urca. Nu e bine. 

Se întoarse înapoi, în apartament. Se pare că trântise uşa 
mai tare decât ar fi trebuit. 

Avea la dispoziţie a patra parte dintr-un minut, nici mai 
mult, nici mai puţin. 

Deschise geamul din capătul coridorului şi se ascunse iar 
după cuier. 

În clipa următoare, în apartament dădu buzna cineva. 
Semăna cu un negustor. 

"Negustorul" avea în mână un revolver Herstal-agent. Bună 
maşinărie, Ahimas o folosise şi el o vreme. Negustorul 
înmărmuri o clipă lângă corpul care nu mai mişca, apoi ieşi, cum 
se şi cuvenea, pe acoperiş. 

Pe scară era linişte. Ahimas părăsi fără zgomot 
apartamentul. 

Îi rămăsese s-o termine cu chelnerul de la Metropol şi 
primul punct al planului putea fi considerat îndeplinit. 

13 


Înainte de a trece la cel de-al doilea punct, fu nevoit să-şi 
pună un pic mintea în mişcare. 

Noaptea, Ahimas stătea întins în camera sa din Troiță, 
privea în tavan şi se gândea. 

Aşadar, făcuse curăţenie. Rezolvase problema cu chelnerul. 
Cu poliţia nu va avea nici o treabă, căci acţiunile ei vor fi 
îndreptate mult timp în direcţia germană. ` 

E timpul să se ocupe de onorariul furat. Intrebarea e cum 
să dea de banditul Mişa Mititelul? Ce se ştie despre el? 

Fireşte, e căpetenia unei bande, altfel nu l-ar fi urmărit, ca 
apoi să trimită un ucigaş. Cam atât, deocamdată. 

Acum ursarul care a furat servieta. Ce poate spune despre 
el? Un bărbat normal nu ar fi intrat pe o ferestruică atât de 
mică. Înseamnă că a fost un adolescent? Nu, un adolescent n-ar 
fi putut deschide cu atâta iscusinţă un seif. Pentru asta e nevoie 
de experienţă. Lucrul a fost făcut cu destulă fineţe: fără cioburi 


şi, în general, fără urme de spargere. Ursarul a încuiat şi seiful în 
urma sa. Aşadar, nu e un adolescent, e un bărbat de statură 
mică. Şi Mişa e "mititel": e plauzibil ca ursarul şi Mişa să fie una 
şi aceeaşi persoană. Înseamnă că servieta este la acest Mişa. În 
concluzie, Ahimas schiţă chipul unui bărbat îndrăzneţ şi destul 
de abil, poreclit Mişa Mititelul, care putea sparge seifuri şi care 
era căpetenia unei bande de temut. Nu era puţin. Nici nu încape 
îndoială că un asemenea specialist este cunoscut de toată 
lumea din Hitrovka. Dar exact din aceste considerente nu va fi 
prea uşor să ajungă la el. Ar fi inutil să se dea drept criminal, 
trebuie să le ştii obiceiurile, jargonul, eticheta. Mai sigur ar fi să 
o facă pe "cormoranul" care are nevoie de serviciile unui "ursar" 
bun. Sau, să zicem, pe vechilul care ar vrea să aibă, din când în 


când, acces la seiful stăpânului. 
XXX 


Duminică dimineaţa, înainte de a pleca spre Hitrovka, 
Ahimas nu se putu abţine şi trecu pe Measniţkaia, pentru a privi 
un pic procesiunea funerară. Era un spectacol impresionant. Nici 
una dintre acţiunile pe care le dusese la bun sfârşit de-a lungul 
carierei sale nu avusese un asemenea efect. Ahimas stătea în 
mijlocul mulţimii care bocea, îşi făcea semnul crucii şi se simţea 
personajul principal al acestui spectacol grandios, se simţea 
centrul lui invizibil. Era un sentiment neobişnuit, care îl îmbăta. 

In spatele catafalcului mergea un general somptuos călare 
pe o iapă neagră. Plin de vanitate, umflat în pene. Desigur că în 
acest spectacol el e steaua de primă mărime. lar singur e, 
asemenea celorlalţi, doar o păpuşă. Păpuşarul însă stătea 
modest pe trotuar, pierdut într-o mare de feţe. Nu-l cunoştea 
nimeni, nimeni nu-l privea, dar conştiinţa acestui rol îl ameţea 
mai tare decât l-ar fi ameţit cel mai bun vin. 

— E însuşi Kiril Aleksandrovici, frăţiorul ţarului, spuse 
cineva despre generalul călare. Frumos bărbat. 

Pe neaşteptate, împingându-l pe unul dintre jandarmii care 
păzeau procesiunea, o femeie cu broboadă neagră se rupse din 
mulţime şi se apropie de catafalc. 

— Cui ne-ai lăsat, tătucule? începu să tipe ea ascuţit, 
ascunzându-şi faţa în catifeaua zmeurie. 

Din cauza bocetelor ei disperate, calul arab al marelui 
cneaz îşi umflă speriat nările şi se ridică în două picioare. Unul 
dintre  aghiotanţi se repezi să apuce de dârlogi calul 


înspăimântat, dar Kiril Aleksandrovici îl opri cu o voce 
răsunătoare şi impetuoasă: 

— Inapoi, Nepliuev! Nu te băga! Mă descurc singur! 

Se ţinu fără prea mare efort în şa, domolind calul în câteva 
momente. Fornăind nervos, calul porni în buiestru, pieziş, dar 
peste puţin timp îşi îndreptă mersul. Femeia care plângea isteric 
fu trasă înapoi şi cu aceasta micul incident se aplană. 

Dar dispoziţia lui Ahimas se schimbă, el nu se mai simţea 
ca un păpuşar într-un teatru de marionete. Vocea care îi 
poruncise aghiotantului "să nu se bage" îi era foarte cunoscută. 
O asemenea voce, chiar dacă o auzi doar o singură dată, nu o 
mai confunzi cu alta. 

Ce întâlnire surprinzătoare, monsieur NN. 

Ahimas petrecu cu privirea silueta cu ţinută ireproşabilă, 
îmbrăcată în uniformă de ofiţer din cavaleria de gardă. lată cine 
e adevăratul păpuşar, iată cine trage sforile. lar cavalerul Velde, 
tot el viitorul conte de Santa Croce, e doar un accesoriu din 
recuzită, nu mai mult. Ei, fie. 

Toată ziua o petrecu pe Hitrovka. Sunetul clopotelor 
ajungea până la el, dar cei din Hitrovka n-aveau nici o treabă cu 
oraşul "curat", care deplângea un oarecare general. Aici, ca într- 
o picătură murdară de apă aflată sub microscop, mişuna o altă 
viaţă, secretă. 

Pe Ahimas, care era îmbrăcat ca un administrator, au 
încercat de două ori să-l tâlhărească şi de trei ori şi-au vârât 
labele în buzunarele lui, o dată chiar cu succes: i-au tăiat cu 
ceva deosebit de ascuţit postavul hainei şi i-au scos portofelul. 
N-avea mulţi bani în el, dar fusese uimit de o asemenea 
măiestrie. 

Căutarea "ursarului" nu prea avea succes. De cele mai 
multe ori, discuţiile cu oamenii din Hitrovka nu se legau, iar 
dacă se legau cumva, i se propuneau alte candidaturi, ba i-l 
propuneau pe Kiriuha, ba pe Ştukary, ba pe Kolşa Gimnazistul. 
Abia pe la cinci răsună, pentru întâia oară, numele lui Mişa 
Mititelul. 

lată cum s-a întâmplat. Ahimas stătea în crâşma Sibiry, 
unde se adunaseră precupeţii şi cerşetorii de profesie cu state 
vechi şi discutau cu un coate-goale cu perspectivă. Ochii 
zdrenţărosului erau dintr-aceia iuți, care se pot aţinti repede, 
aşa cum îi au numai hoţii şi cei care vând obiecte furate. 


Ahimas îl servea pe interlocutor cu votcă şi juca rolul unui 
administrator şiret, dar cam prostovan, al unui magazin de 
galanterie de pe Tverskaia. lar atunci când se scăpă cu vorba că 
stăpânul ţine în seif o grămadă de bani şi că, dacă ar găsi un om 
care se pricepe să îl înveţe şi pe el să descuie lacăte, ar putea, 
de vreo două ori pe săptămână, să mai scoată câte două, trei 
sute mărunte, că nici nu va observa nimeni. Privirea 
zdrenţărosului deveni interesată: prada, proasta de ea, venea 
singură în lat. 

— Păi ai nevoie de Mişa, spuse hotărât expertul, el face 
totul curat. 

Ahimas îi răspunse cu o îndoială prefăcută: 

— E un om priceput? Nu e un necioplit? 

— Cine? Mişa Mititelul? îl privi cu dispreţ zdrenţărosul. Tu 
eşti un necioplit pe lângă el. Uite ce-i, nenicule. Tu intră într-o 
seară la Ocnă, că băieţii lui Mişa petrec acolo în fiecare seară. 
lar eu oi trage o fugă şi le-oi lăsa o vorbă despre tine. Te vor 
întâmpina cum se cuvine. 

Şi ochii lui luciră: se vede că spera să primească un 
comision de la Mişa Mititelul, ca mulţumire pentru o nadă atât 
de grasă. 

De cum se lăsă amurgul, Ahimas se instală la Ocnă. Dar nu 
apăru acolo ca administrator, ci ca un cerşetor orb, ce purta 
zdrenţe, opinci, iar sub pleoape îşi vârâse nişte pelicule 
transparente din băşică de bou. Vedea prin ele ca prin ceaţă, 
dar aveai impresia că ochii lui sunt acoperiţi de albeaţă. Din 
experienţă, Ahimas ştia că orbii nu trezesc suspiciunea şi nu 
atrag atenţia asupra lor. Dacă stă liniştit, atunci cei din jur nici 
nu-l observă. 

lar el stătea liniştit. Şi nu atât urmărea ce se întâmpla 
acolo, cât asculta, ascuţindu-şi urechile. La masa cea mai 
îndepărtată se adunase o şleahtă de bandiți. Posibil să fie din 
banda lui Mişa, dar printre ei nu era nici unul pipernicit şi iute. 

Evenimentele începură cu adevărat când după geamurile 
murdare se lăsă întunericul. 

Ahimas nu îi băgă prea mult în seamă pe ultimii vizitatori. 
Intrară doi: un vânzător de vechituri şi un kirghiz cu picioarele 
strâmbe, ce purta un capot unsuros. Peste un minut, mai apăru 
unul: un cocoşat chircit. Nici nu-i trecu prin cap că ar putea fi 
agenţi. Şi aici trebui să recunoască meritele poliţiei moscovite: 


lucra bine. Totuşi, criminalii n-au muşcat momeala. Nu se ştie 
cum şi-au dat seama că au de furcă cu nişte poliţişti deghizați. 

Totul s-a întâmplat într-o clipită. Parcă era linişte şi pace, 
când, dintr-odată, vânzătorul de vechituri şi kirghizul cel cu 
picioarele  strâmbe  căzură morți. Ghebosul zăcea fără 
cunoştinţă, iar unul dintre bandiți se tăvălea pe jos şi ţipa ca din 
gură de şarpe că nu mai poate suporta durerea. 

În scurt timp, apăru şi cel aşteptat de Ahimas. Un fante 
iute, smucit, îmbrăcat în haine de croială europeană, dar 
pantalonii îi avea băgaţi în cizme de box. Acest criminal tipic îi 
era foarte cunoscut lui Ahimas şi, conform clasificării lui 
personale, făcea parte din clasa "dihorilor'", un animal de pradă 
mic, dar periculos. Foarte straniu că Mişa Mititelul ajunsese atât 
de sus în lumea criminală a Moscovei. Din "dihori" ies de obicei 
provocatori şi agenţi dubli. 

Nu-i nimic, acuşica se va afla ce e şi cu figura asta. 

Agenţii omorâţi fuseseră duşi în spatele unui paravan, cel 
ameţit fusese şi el ascuns undeva. 

Mişa se aşeză la masă împreună cu ceilalţi ucigaşi. Cel care 
zăcea şi ofta tăcu în sfârşit, dar nu fu luat în seamă. Doar peste 
vreo jumătate de oră bandiții băură pentru "sufletul lui Senia 
Bucăţică", şi Mişa Mititelul spuse, cu vocea lui piţigăiată, o 
cuvântare lacrimogenă, iar Ahimas nu înţelese decât jumătate 
dintre cuvintele pronunţate. Decedatul fu numit cu respect "un 
foarte bun afacerist", iar ceilalţi încuviinţară dând din cap. 
Praznicul nu ţinu prea mult. Târât de picioare, Bucăţică fu dus în 
spatele paravanului, lângă agenţii omorâţi, iar petrecerea 
continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Ahimas se străduia să nu scape nici un cuvânt din discuţia 
bandiţilor. Şi cu cât discuţia înainta, cu atât mai mult se 
convingea că aceştia nu ştiu despre milionul furat. Reieşea că 
Mişa se implicase în afacerea asta de unul singur, fără tovarăşi. 

Nu-i nimic, acum nu mai are unde fugi. Trebuie doar să 
aştepte un moment prielnic pentru o discuţie între patru ochi. 

Spre dimineaţă, când crâşma rămăsese pustie, Mişa se 
ridică şi spuse: 

— Ei, v-ajunge să vă tot scărpinaţi limba. Căraţi-vă încotro 
vreţi voi, că eu merg să mă lipesc de Fiska. Dar să vorbim întâi 
cu copoiul. 


Întreaga gaşcă trecu în spatele tejghelei şi se îndreptă 
hohotind spre subsol. 

Ahimas privi în jur. Cârciumarul sforăia de ceva vreme în 
spatele paravanului de scânduri, iar dintre vizitatori rămăseseră 
doar doi, un bărbat şi o femeie care îşi băuseră minţile. Era 
timpul să acţioneze. i 

În spatele tejghelei era un coridor întunecos. În podea se 
vedea un pătrat abia luminat, iar de acolo se auzeau nişte voci 
înăbuşite. O fi un beci? 

Ahimas îşi scoase băşica de bou de pe un ochi şi privi în jos 
cu atenţie. Bandiţii erau acolo. 

Cam mulţi, cinci. O să aştepte până ce aceştia vor termina 
cu ghebosul, iar apoi, când vor începe să iasă, îi va dobori unul 
câte unul. 

Totul se întâmplă însă altfel. 

Agentul se dovedi a fi un băiat ager. Lui Ahimas nu-i mai 
fusese dat să vadă o asemenea îndemânare. "Cocoşatul" se 
răfui cu toată gaşca în câteva secunde. Printr-o simplă mişcare a 
mâinilor, fără să se ridice, anihilă doi bandiți, care căzură 
seceraţi. Aruncase în ei cuțite ori ce naiba făcuse? Celorlalţi doi 
le crăpase capul cu ajutorul unui dispozitiv destul de curios: o 
bucată de lemn agăţată de un lanţ. Simplu, dar ce efect! 

Dar şi mai mult îl încânta dexteritatea cu care cocoşatul îl 
interoga pe Mişa. Acum Ahimas ştia ce trebuia să ştie. Fără a 
face nici un zgomot, el îi urmări pe cei doi, din umbră. Aceştia 
intrară pe o uşă, iar după un minut din direcţia aceea se auziră 
nişte Împuşcături. Care dintre ei ieşise? Ahimas era sigur că nu 
Mişa. Nu era prudent să se bată acum cu acest agent 
extraordinar de abil. Mai bine să-l aştepte pe coridor. Nu, e 
totuşi prea întuneric, l-ar putea omori din greşeală. 

Ahimas se întoarse în cârciumă şi se întinse pe un scaun. 

Apăru aproape imediat şi agentul dibaci. Avu o plăcere să 
vadă în mâna lui servieta. Să tragă sau să mai aştepte? 
Cocoşatul ţinea revolverul pregătit. Avea reacţii fulgerătoare, 
aşa că putea trage la cea mai mică mişcare. Ahimas îşi miji 
ochiul eliberat de falsa albeaţă. la uite, o fi chiar cunoscutul 
revolver Herstal. Oare n-o fi ăsta chiar "negustorul" care-l 
vizitase pe Knabe? 

lar evenimentele se desfăşurau cu o viteză ameţitoare. 
Agentul îl arestă pe cârciumar, îi găsi pe oamenii săi, dintre care 


unul, kirghizul, rămăsese în viaţă. Şi încă un detaliu interesant: 
când cocoşatul îi înfăşură asiaticului un prosop în jurul capului 
spart, cei doi discutară în japoneză. Chiar că se întâmplă minuni: 
un japonez în Hitrovka. Ahimas ţinea minte sunetele acestei 
limbi datorită unei afaceri în care fusese implicat acum trei ani, 
când avusese de onorat o comandă în Hong Kong. Agentul îi 
spunea japonezului "Masa". 

Acum, când agentul deghizat nu mai imita vocea unui 
bătrân, timbrul i se păru lui Ahimas foarte cunoscut. El ascultă 
mai atent. la te uită, nimeni altul decât domnul Fandorin! E 
descurcăreţ tânărul, n-ai ce zice. Din ăştia nu se întâlnesc la tot 
pasul. 

Şi Ahimas hotărî definitiv că n-are rost să rişte. Cu un 
asemenea specimen se cade să fii de două ori mai prudent. Cu 
atât mai mult cu cât agentul era foarte atent, ţinea situaţia sub 
control şi revolverul Herstal la îndemână. 

Cei trei, Fandorin, japonezul şi cârciumarul legat, au ieşit 
afară. Ahimas îi urmărea prin fereastra prăfuită. Fără să lase 
servieta din mâini, agentul începu să caute un birjar. Japonezul îl 
păzea pe arestat. Cârciumarul încercă să îşi mai slăbească 
strânsoarea, dar piticania sâsâi cu ură şi îl dobori pe tătarul solid 
la pământ cât ai zice peşte, dintr-o singură mişcare. 

Voi mai avea de alergat după servietă, se gândi Ahimas. 
Mai devreme sau mai târziu, domnul Fandorin se va linişti şi nu 
va mai fi atât de concentrat şi atent. Între timp, ar fi bine să 
verifice dacă e mort datornicul lui, Mişa Mititelul. 

Ahimas trecu repede prin coridorul îngust şi trase de uşa 
întredeschisă. În spatele ei era o debara slab luminată. Se pare 
că nu era nimeni în ea. _ 

Se apropie de patul vraişte şi îl pipăi. Incă mai era cald. 

Din colţ, auzi nişte gemete. Ahimas se întoarse brusc şi 
văzu o siluetă ghemuită de durere. Mişa Mititelul zăcea pe 
podea, ţinându-se cu amândouă mâinile de burtă. Ochii lui 
umezi sclipeau, gura i se strâmbase de suferinţă, iar Mişa începu 
să se roage cu o voce subţire, jalnică: 

— Frăţioare, ăsta sunt eu, Mişa... Sunt rănit... Ajută-mă... 
Tu cine eşti, frăţioare? 

Ahimas se aplecă, deschise lama cuţitului şi o trecu repede 
şi apăsat peste gâtul lui Mişa. Aşa e mai bine. Datoriile trebuie 
mereu plătite. 


Se întoarse repede în cârciumă şi se culcă pe o laiţă. 

De afară se auzi ropot de copite şi scârţâit de roţi. Intră în 
fugă Fandorin, fără servietă, şi dispăru pe coridor. Sigur venise 
după Mişa Mititelul. Dar unde o fi servieta? La japonez? Ahimas 
îşi lăsă picioarele jos, dar se răzgândi. 

Nu, nu va reuşi să ajungă. 

Se culcă iar şi i se făcu ciudă. N-avea cum să nu se lase 
cuprins de supărare. lar de la supărare porneau toate greşelile. 

Din adâncurile labirintului subteran apăru Fandorin, cu faţa 
încordată şi cu revolverul pregătit. Se uită în treacăt la orb şi ieşi 
tot în fugă din cârciumă. De afară se auzi: 

— Mână! Mână spre Malaia Nikiţkaia, la poliţie! Ahimas îşi 
desprinse bucăţile de băşică de pe ochi. Trebuia să se 


grăbească. 
14 


De clădirea secţiei de poliţie se apropie o trăsură de lux. Un 
zdrenţăros sări din mers şi îl întrebă nerăbdător pe gardian: 

— Doi de-ai noştri au adus încoace un arestat. Unde sunt? 

Polițistul nu se miră deloc de întrebarea ce venise de la un 
personaj îmbrăcat în zdrenţe. 

— S-au dus direct la Excelenţa Sa. N-au trecut nici două 
minute de atunci. lar cel reţinut e în secţia de gardă, pentru 
înregistrare. 

— Dă-l dracu' de reţinut! spuse iritat deghizatul. Am nevoie 
de Fandorin. La Excelenţa Sa, zici? 

— Intocmai. Mergeţi pe scară, apoi luaţi-o la stânga pe 
coridor. 

— Ştiu şi fără să-mi spui! 

Din vestibul, Ahimas o luă pe o scară nu prea înaltă ce 
ducea la primul etaj. Se uită la stânga. Acolo, la capătul 
coridorului, se vedea o uşă albă, din spatele căreia se auzeau 
sunete metalice. O sală de gimnastică. Nimic periculos. 

Coti la stânga. Coridorul larg era pustiu, doar din când în 
când din cabinete se iveau aghiotanţi plini de importanţă, în 
uniformă, dar şi în civil, şi dispăreau repede în spatele altor uşi. 

Ahimas înlemni: după o serie lungă de ghinioane stupide, îi 
surâse în sfârşit norocul. In faţa uşii pe care atârna tăbliţa 
"Anticameră" stătea japonezul cu servieta în mâini. Se vede că 
Fandorin raporta şefului despre evenimentele de noaptea 
trecută. Dar de ce oare intrase fără servietă? Intenţiona să 


folosească artificii? Noaptea fusese într-adevăr bogată în 
evenimente, agentul avea multe de povestit. lar Ahimas avea la 
dispoziţie câteva minute. Să se apropie cu pas normal. Să îi 
înfigă japonezului un pumnal sub claviculă. Să ia servieta şi să 
iasă tot aşa cum intrase. Toate acestea puteau fi făcute în 
câteva clipe. 

Ahimas se uită atent la japonez. Acesta privea în gol, ţinea 
servieta cu ambele mâini şi semăna cu un arc strâns. La Hong 
Kong, Ahimas avusese prilejul să se convingă de talentul 
japonezilor de a se bate fără arme. Maeștrii boxului englezesc 
sau ai luptei franţuzeşti mai aveau mult până să-i ajungă. 
Această piticanie aruncase la pământ, dintr-o singură lovitură, 
ditamai namila de tătar. 

O treabă de câteva clipe? 

Nu are voie să rişte. O tărăgănare, un zgomot şi toţi vor sări 
din toate părţile. 

Trebuie să se gândească, să se gândească bine. Timpul 
trece. 

Se întoarse şi porni în direcţia de unde se auzeau floretele. 
Deschizând uşa cu inscripţia "Sala de gimnastică a ofiţerilor", 
Ahimas văzu vreo zece siluete îmbrăcate în costume de scrimă 
şi cu măşti pe faţă. O făceau pe marii muşchetari. 

Aha, iată şi ieşirea spre garderobă. 

Aruncă zdrenţele şi opincile. Îmbrăcă prima uniformă care îi 
căzu în mână, îşi alese şi nişte cizme pe măsură, căci era 
important. Mai repede, mai repede. 

In timp ce alerga înapoi, afişând un aer preocupat, îi sări în 
ochi o tăbliță pe care scria "Expediţie”. În spatele tejghelei 
şedea un funcţionar care sorta plicurile. 

— Aveţi vreo corespondenţă pentru căpitanul Pevţov? trânti 
Ahimas primul nume care îi veni în minte. 

— Nu, să trăiţi. 

— Dumneata verifică totuşi. 

Cinovnicul ridică din umeri, îşi băgă nasul în registrul său şi 
începu să întoarcă filă după filă. 

Ahimas luă pe neobservate un pachet ştampilat şi îl 
ascunse în manşetă. 

— Bine, nu te mai chinui. Voi intra mai târziu. Ahimas se 
apropie de japonez cu pas cadenţat şi îi dădu onorul. 

— Domnul Masa? 


Asiaticul sări în picioare şi făcu o plecăciune adâncă. 

— Am venit la dumneavoastră din ordinul domnului 
Fandorin. Fan-do-rin, mă înţelegeţi? 

Japonezul făcu o plecăciune şi mai adâncă. Excelent. Se 
vedea că nu înţelege nici o boabă în rusă. 

— lată ordinul scris prin care se confirmă că sunt trimis să 
iau de la dumneavoastră servieta. 

Ahimas îi întinse plicul arătând spre servietă. _ 

Japonezul ezita, iar Ahimas aştepta numărând secundele. In 
mâna stângă, pe care o ţinea la spate, avea ascuns un cuţit. 
Incă cinci secunde şi va fi nevoit să lovească. Nu mai poate 
aştepta. 

Cinci, patru, trei, doi... 

Japonezul mai făcu o plecăciune, îi dădu servieta, luă 
pachetul cu ambele mâini şi îl duse la frunte. Se vede că încă 
mai avea zile. 

Ahimas îi dădu onorul, se întoarse şi intră in anticameră. Nu 
putea pleca pe coridor, i-ar fi trezit bănuieli japonezului. 

O cameră spațioasă. În faţă e cabinetul şefului. Fandorin e 
sigur acolo. În stânga e un geam. În dreapta - o uşă cu tăbliţa 
"Secţia secretă". 

Aghiotantul se agita la uşa şefului, ceea ce era foarte 
convenabil. Ahimas îi făcu semn să nu se deranjeze şi se 
strecură pe uşa din dreapta. li merse şi de această dată. Norocul 
îl însoțea azi peste tot. Nu nimeri într-un cabinet, unde ar fi fost 
iar nevoit să improvizeze, ci într-un coridor cu ferestrele spre 
curte. 

Adio, domnilor poliţişti! Ahimas Velde trece la îndeplinirea 
celui de al treilea punct al programului său. Al treilea şi ultimul. 

kk 


La etajul de serviciu al casei general-guvernatorului sosi un 
brav căpitan de poliție, întrebă cu voce gravă care e cabinetul 
consilierului de curte Hurtinski şi porni în direcția indicată 
fluturând o servietă imensă. 

Hurtinski îl întâmpină pe "curierul urgent de la Petersburg" 
cu un zâmbet fals şi curtenitor. Ahimas zâmbi şi el, dar sincer. 
Aştepta de mult timp această întâlnire. 

— Bună ziua, ticălosule, spuse el, privind în ochii suri şi 
stinşi ai domnului Nemo, robul viclean al lui monsieur NN. Eu 


sunt Klonov, aceasta e servieta lui Sobolev, iar aceasta - 
moartea ta. Şi deschise cuțitul. 

Faţa consilierului de curte se făcu albă ca varul, iar ochii îi 
deveniră negri, negri, pentru că pupilele dilatate îi acoperiseră 
cu desăvârşire irisul. 

— Voi explica totul, murmură şeful cancelariei secrete. 
Numai nu mă omorâţi! 

— Dacă aş fi vrut să te omor, te-ai fi tăvălit deja cu gâtlejul 
tăiat. Eu am nevoie de alte lucruri de la tine, ridică Ahimas 
vocea, mimând o mânie nestăpânită. 

— Tot ce doriţi! Numai, pentru Dumnezeu, mai încet! 

Hurtinski scoase capul în anticameră şi ordonă secretarului 
să nu lase pe nimeni să intre. 

— Ascultaţi-mă, o să vă explic... şopti el când se întoarse. 

— Vei explica asta marelui cneaz, ludă ce eşti, îl repezi 
Ahimas. Şezi şi scrie. Scrie! Ridică cuțitul şi Hurtinski se dădu 
înapoi îngrozit. 

— Bine, bine. Dar ce să scriu? 

— Adevărul. 

Ahimas se aşeză în spatele omului care tremura de frică. 

Consilierul de curte se întoarse temător, dar ochii lui nu mai 
erau negri, ci suri. Se vedea că şiretul domn Nemo îşi pusese 
deja mintea în mişcare şi căuta o ieşire din această situaţie. 

— Scrie: "Eu, Piotr Hurtinski, sunt vinovat că din lăcomie 
am săvârşit o crimă. L-am trădat pe cel căruia trebuia să-i 
slujesc cu credinţă şi să-i ajut în misiunea lui grea. Dumnezeu să 
mă judece. Aduc la cunoştinţa înălţimii Voastre Imperiale că..." 

Când Hurtinski termină de scris cuvântul "judece", Ahimas 
îi frânse gâtul cu muchia palmei. 

Spânzură trupul de şnurul galeriei. Se uită cu satisfacţie la 
faţa mirată a lui Hurtinski. Nu trebuie s-o faci pe deşteptul cu 
Ahimas Velde! 

Aşadar, misiunea sa la Moscova fusese îndeplinită. 

kk 


De la poştă, îmbrăcat încă în uniformă de poliţist, Ahimas îi 
trimise o telegramă lui monsieur NN folosind adresa de rezervă. 
Aflase, din ziare, că Kiril Aleksandrovici plecase încă de ieri la 
Petersburg. 

Depeşa avea următorul conţinut: 


"Plata a fost primită. DI. Nemo s-a dovedit a fi un partener 
necinstit. Au apărut probleme cu domnul Fandorin de la filiala 
companiei din Moscova. Avem nevoie de intervenţia 
dumneavoastră. Klonov." 

Ezitând un pic, lăsă adresa de la Troiță. În toate acestea 
exista desigur şi o doză de risc, dar în limitele admisibilului. 
Acum, când Ahimas ştia cine e NN, înţelegea că posibilitatea 
existenţei unui joc la două capete era minimă. NN era totuşi o 
persoană prea importantă. lar de ajutorul marelui cneaz avea, 
într-adevăr, nevoie. Misiunea fusese dusă la bun sfârşit. Doar n- 
avea să plece din Rusia târând în urma sa coada unor cercetări 
poliţieneşti! Atâta îi mai lipsea! Viitorul conte de Santa Croce îşi 
dorea o viaţă tihnită, iar domnul Fandorin era prea priceput şi 
iute. Trebuia temperat. 

După, trecu pe la gara Briansk şi cumpără un bilet spre 
Paris. Mâine, la opt dimineaţa, Ahimas Velde va părăsi oraşul în 
care a onorat ultima comandă. Excelenta lui carieră se încheia 
cum se cuvine, cu amploarea pe care o merita. 

Şi deodată îi veni în gând să-şi facă un cadou. Un om liber, 
cu atât mai mult unul care s-a retras din orice fel de afaceri, 
poate avea slăbiciunile sale. 

Scrise un mesaj: "Mâine, la şase dimineaţa, voi fi la hanul 
Troiţki de pe strada Hohlovsk. Stau la numărul 7. Intrarea din 
curte. Bate de două ori, apoi încă de două. 

Plec, aş vrea să-mi iau rămas-bun. Nikolai". O trimise de la 
gară, prin poşta orăşenească, scriind pe plic: "Dnei Tolle, 
personal. Apartamentele Anglia, Petrovka, colţ cu Stoleşnikov". 

Nu-i nimic. Totul e în ordine. Făcuse curat. Desigur că nu se 
cade să meargă la hotel, nu e bine să bată la ochi, Wanda poate 
fi urmărită. Dar în scurt timp ea va fi scoasă de sub urmărire. De 
asta va avea grijă monsieur NN. 

Să-i facă Wandei un cadou de adio, să-i dea acele 
nenorocite cincizeci de mii, ca să se simtă şi ea liberă şi să 
trăiască aşa cum îi place. 

Şi poate să plănuiască împreună o nouă întâlnire? Într-o 
altă viaţă, lipsită de griji. 

Glasul care de la o vreme îi răsuna în partea stângă a 
pieptului şi care era mereu acoperit de raţionamentele de 
afaceri scăpă cu totul din frâu. "Dar de ce ar trebui să-mi iau 


adio?" şopti el. "Contele de Santa Croce nu e acelaşi lucru cu 
Ahimas Velde. Excelenţa Sa nu trebuie să stea neapărat singur." 

Glasul primi ordin să tacă, dar Ahimas se întoarse totuşi la 
casă, restitui biletul şi plăti pentru un compartiment cu două 
locuri. Un fleac, o sută douăzeci de ruble. Oricum, călătoria fără 
vecini va fi mult mai confortabilă. "Ha-ha", comentă vocea 
interioară. 

Mâine voi hotărî când ne vom întâlni, îşi spuse Ahimas. Ori 
va primi cincizeci de mii, ori va merge cu mine. 

Îşi aminti că i se mai întâmplase asta. Cu douăzeci de ani în 
urmă, cu Evghenia. Numai că atunci el nu era sigur şi nici nu 
luase un cal pentru ea. Acum calul era deja pregătit. 

Toată ziua Ahimas se gândi numai la asta, iar seara se 
întinse în camera lui. N-avea somn. Nu i se mai întâmplase aşa 
ceva. 

În sfârşit, gândurile începură să i se liniştească şi să fie 
populate de nişte chipuri care i se perindau fără nici o legătură 
prin faţa ochilor. Apăru Wanda, faţa ei tremură un pic şi se 
transformă puţin câte puţin în faţa Evgheniei. Straniu, se gândi 
el, trăsăturile ei mi s-au şters de mult din memorie. 

Wanda-Evghenia se uită la el tandru şi spune: "Ce ochi 
străvezii ai tu, Lia. Ca apa". 

Ahimas auzi ca prin somn o bătaie înceată în uşă, se ridică 
brusc, se aşeză pe pat şi scoase revolverul de sub pernă. In 
spatele geamului se lumina de ziuă. 

Alte bătăi. Fără pauze. 

Păşind în vârful picioarelor cobori încet pe scară. 

— Domnule Klonov! se auzi o voce. Aveţi o depeşă urgentă! 
De la monsieur NN! 

Ahimas deschise uşa ţinând la spate mâna în care strângea 
revolverul. Văzu un bărbat înalt ce purta un impermeabil. De 
sub cozorocul chipiului nu i se desluşea faţa, ci doar mustăţile 
răsucite milităreşte. Trimisul îi dădu pachetul, plecă fără să-şi ia 
rămas-bun şi dispăru în întunericul tulbure al dimineţii. 

"Domnule Velde, cazul a fost clasat, dar a apărut o mică 
problemă. Asesorul colegial Fandorin, acţionând ce de la sine 
putere, a descoperit unde vă aflaţi şi intenţionează să vă 
aresteze. Acest lucru ne-a fost comunicat de şeful poliţiei din 
Moscova, care a cerut sancţionarea noastră. Noi am ordonat să 
nu se întreprindă nimic şi nici să nu fie anunţat asesorul 


colegial. Fandorin va veni de unul singur, dimineaţa la şase, fără 
să ştie că nu va fi susţinut de poliţişti. Acest om pune în pericol 
rezultatul întregii operaţiuni. Procedaţi după cum credeţi de 
cuviinţă. Vă mulţumesc pentru munca depusă. NN." 

Ahimas încercă două sentimente: unul plăcut şi altul parşiv. 

Cu cel plăcut lucrurile erau clare. Moartea lui Fandorin ar fi 
fost ca o linie trasă frumos la sfârşitul listei lui profesionale. Aşa 
îşi va încheia şi vechile conturi, îşi va duce şi misiunea până la 
capăt. Va ieşi totul ca la carte. 

lar cel de-al doilea sentiment era opus. De unde aflase 
Fandorin adresa lui? Doar nu de la NN. Mai era ceva: ora 6 
dimineaţa. E ora de sosire a Wandei. Oare chiar îl trădase? Asta 
schimba totul. 

Se uită la ceas. Patru şi jumătate. Timp de pregătire îi 
rămăsese mai mult decât suficient. Desigur că nu există nici un 
risc, toate avantajele sunt de partea lui, dar domnul Fandorin e 
un om serios, aşa că superficialitatea e inadmisibilă. 

Apăru o dificultate în plus. Nu i-ar fi greu să omoare pe 
cineva luat prin surprindere, dar trebuia ca Fandorin să-i spună 
mai întâi de unde luase această adresă. 

Numai să n-o fi aflat de la Wanda. 

Pentru Ahimas, acum nu exista nimic mai important. 

kk 


Pe la cinci şi jumătate, el îşi ocupă postul lângă geam, în 
spatele storurilor. 

La şase şi trei minute, în curtea inundată de lumina moale 
a dimineţii intră un bărbat îmbrăcat într-un sacou de fante, de 
culoare crem, şi în pantaloni înguşti, foarte la modă. Acum 
Ahimas avea posibilitatea să-i studieze faţa în cele mai mici 
amănunte. Îi plăcea: deşteaptă, energică. Un oponent pe 
măsură. Doar cu aliaţii stătea mai prost. . 

Fandorin se opri şi trase aer în piept. Işi umflă obrajii şi 
suflă aerul afară. O fi un fel de gimnastică, cine ştie. 

Ridică mâna şi bătu încet. De două ori, apoi de trei şi iar de 
două. 


Partea a treia ALB ŞI NEGRU PORŢILE 
SUEDEZE SAU PENULTIMUL CAPITOL, 


în care Fandorin se transformă într-un nimeni 
_ Erast Petrovici ciuli urechile - linişte. Ciocăni. Nu auzi nimic. 
Impinse uşa încetişor şi ea cedă brusc, scârţâind duşmănos. 

O fi oare goală capcana? 

Intinse mâna în care ţinea revolverul, urcă repede scara 
sărind câte trei trepte deodată şi nimeri într-o cameră pătrată, 
cu tavanul jos. 

După lumina orbitoare de afară, camera i se păru cu totul 
întunecată. În dreapta se zărea dreptunghiul cenuşiu al unei 
ferestre acoperite cu storuri, iar mai departe, la perete, un pat 
metalic, un dulap, un scaun. 

Ce e acolo, pe pat? O siluetă acoperită cu plapuma. Cineva 
care doarme. 

Ochii asesorului colegial se obişnuiseră deja cu lumina 
foarte slabă, aşa că Fandorin văzu o mână, sau mai bine zis o 
mânecă ce atârna fără viaţă de sub plapumă. Incheietura în 
mănuşă era întoarsă cu palma în sus. Pe podea zăcea un 
revolver Colt, iar alături se întindea o mică băltoacă. 

la te uită, ce surpriză! Deziluzionat, Fandorin băgă în 
buzunar revolverul Herstal care deveni dintr-odată inutil, 
traversă camera şi trase cu putere de plapumă. 

XXX 


În tot acest timp, Ahimas stătea nemişcat la fereastră, 
ascuns după o perdea groasă. Când agentul bătu la uşă, i se 
aşeză o greutate pe suflet. 

Inseamnă că totuşi Wanda... 

Toate erau pregătite în aşa fel încât Fandorin să nu-şi 
plimbe prea mult privirea prin cameră, ci să-şi concentreze 
atenţia într-o direcţie falsă, să se întoarcă cu spatele şi să pună 
arma în buzunar. 

Toate cele trei scopuri au fost atinse. 

— Ei, iată, spuse Ahimas încet, acum mâinile la ceafă. Şi 
dacă încercaţi să vă întoarceţi, domnule Fandorin, vă omor. 

kk 


Ciuda a fost primul sentiment care-l cuprinse pe Erast 
Petrovici când văzu sub plapumă o păpuşă grosolană din cârpe 


şi auzi în spate o voce liniştită şi sigură. Cât de uşor căzuse în 
plasă! 

Dar ciuda a fost imediat alungată de nedumerire. De ce 
Klonov-Pevţov era pregătit şi îl aştepta? Pândise oare la geam, 
văzuse că în locul Wandei venise altcineva? Dar îi pronunţase 
totuşi numele! Reieşea de aici că ştia şi că îl aştepta. De unde 
ştia? Oare chiar reuşise Wanda să-l prevină? Şi atunci de ce îl 
aştepta Klonov, de ce nu fugise? 

Înseamnă că ştia despre preconizata vizită a "domnului 
Fandorin", dar nu ştia despre acţiunea pregătită de poliţie. 
Ciudat. 

De altfel, nu avea timp pentru ipoteze. Ce să facă acum? Să 
sară într-o parte? E greu să nimereşti un om care a studiat arta 
"celor care se furişează", e mult mai greu decât îşi închipuie 
falsul căpitan de poliţie. 

În orice caz, poliţia va intra la auzul împuşcăturilor, va 
deschide focul şi atunci criminalul nu va mai putea fi prins viu. 

Fandorin îşi duse mâinile la ceafă şi întrebă liniştit, pe 
acelaşi ton cu oponentul său: 

— Şi mai departe? 

kk 

— Scoateţi-vă haina, porunci Ahimas. Aruncaţi-o în mijlocul 
camerei. 

Haina căzu greu, cu zgomot, se vede că în afară de Herstal 
în buzunare mai era ceva. 

In spate, la brâu, agentul avea un toc în care ţinea un pistol 
mic. 

— Şi Derringerul. Aruncaţi-l acolo, sub pat. lar acum 
aplecaţi-vă, încet. Ridicaţi-vă pantalonii, mai întâi la piciorul 
stâng. Mai sus. La dreptul. 

Aşa şi este - de gamba stângă are prins un stilet. Se 
echipase bine domnul Fandorin. E plăcut să ai de-a face cu un 
om prevăzător. 

— Acum vă puteţi întoarce. 

Agentul se întoarse fără grabă, aşa cum spun regulile, ca să 
nu-şi enerveze inamicul. 

Şi ce e cu cele patru steluțe din metal prinse de bretele? 
Aşa e, nişte şiretlicuri orientale. 

—  Scoateţi-vă bretelele şi aruncaţi-le sub pat. Faţa 
drăgălaşă a agentului se schimonosi de furie. 


Genele lungi începură să-i tremure - Fandorin mijea ochii 
încercând să desluşească faţa celui ce stătea vizavi de el, cu 
spatele spre lumină. 

Ei, acum poate să iasă la vedere şi să verifice cât de bună e 
memoria vizuală a tânărului. 

Se dovedi a fi destul de bună: Ahimas făcu doi paşi înainte 
şi observă cu satisfacţie că obrajii rusului se acoperiră cu pete 
vişinii, apoi se făcură albi ca varul. 

Aşa e, tinere. Soarta e o femeie capricioasă. 

kk 


Ăsta nu e om, e însuşi diavolul! Şi-a dat seama că şi 
shuriken pot fi arme. Erast Petrovici clocotea de furie, acum 
lipsit de tot arsenalul său. 

Sau mai bine zis de aproape tot. 

Din mulţimea de obiecte destinate autoapărării (şi chiar i se 
păru că sărise calul când se înarmase până în dinţi), îi rămăsese 
doar săgeata ascunsă în mâneca de la cămaşă. Era subţire, din 
oţel, şi prinsă de un arc. Ar fi destul să-şi îndoaie cotul ca arcul 
să se întindă. Dar e foarte greu să omori pe cineva cu o astfel de 
săgeată, doar dacă îl nimereşti direct în ochi. Şi ce mişcări 
bruşte poţi face când eşti ţinut la respect de ţeava unui Bayard 
cu şase cartuşe? 

In acest moment, silueta întunecată se mişcă şi Fandorin 
reuşi în sfârşit să desluşească trăsăturile adversarului său. 

Ochii aceştia! Ochii aceştia albi! Chipul pe care Erast 
Petrovici îl visa de atâţia ani. Nu poate fi adevărat! lar are un 
coşmar! De s-ar trezi mai repede. 

XXX 


Trebuia să se folosească de avantajul psihologic înainte ca 
adversarul să-şi revină. 

— Cine v-a comunicat adresa, ora şi semnalul? Agentul 
tăcea. 

Ahimas cobori ţeava pistolului, ochind în genunchi, dar se 
pare că Fandorin nu se speria cu una, cu două. Dimpotrivă, 
parcă îi mai trecuse paloarea. 

— Wanda? se interesă Ahimas fără să vrea, iar vocea îl 
trădă, de-acum răguşită. 

Nu, nu va răspunde, se gândi el. Va muri, dar nu va scoate 
nici un cuvânt. Aşa îi e felul. 


Dar agentul deschise brusc gura: 

— Voi răspunde în schimbul răspunsului la întrebarea mea. 
Cum a fost omorât Sobolev? 

Ahimas clătină din cap. Nu înceta să-l mire extravaganţa 
umană. De altfel, curiozitatea profesională manifestată de tânăr 
în pragul morţii nu-i putea impune decât respectul. 

— Merge, acceptă el, dând din cap. Dar răspunsul trebuie 
să fie sincer. Am cuvântul dumitale de onoare? 

— Da. 

— Extract de ferigă amazoniană. Paralizie a muşchiului 
inimii, din cauza bătăilor accelerate. Nu lasă nici o urmă. 
Château d'lquem. 

Fandorin nu mai avu nevoie de alte explicaţii. 

— A, iată cum... murmură el. 

— Deci Wanda a fost? întrebă printre dinţi Ahimas. 

— Nu. Ea nu v-a trădat. 

Ahimas închise o clipă ochii şi mai că nu se înecă din cauza 
unei uşurări de nedescris. 

kk 


Când faţa omului din trecut se încordă în aşteptarea 
răspunsului, Erast Petrovici înţelese de ce mai era încă în viaţă. 
Însă imediat ce va răsuna mult aşteptatul răspuns, atât de 
important pentru omul cu ochii albi, va urma şi împuşcătura. 
Numai să nu piardă momentul când degetul îşi va începe 
apăsarea pe trăgaci. 

Având în faţă un om dezarmat, cel cu arma încearcă să-şi 
controleze instinctele, se simte protejat şi mizează din cale- 
afară de mult pe ajutorul metalului lipsit de suflet. Reacţiile unui 
asemenea om sunt încetinite. Acesta este abc-ul artei "celor 
care se furişează". 

Cel mai important este să intuieşti corect momentul. Prima 
mişcare o va face înainte şi la stânga, iar glonţul va zbura mai la 
dreapta. După asta, vă trebui să se arunce la pământ, al doilea 
glonţ îi va zbura pe deasupra capului. Şi atunci îl va reteza. 

E riscant. Opt paşi e o distanţă cam mare. lar dacă 
adversarul se pricepe să facă un pas înapoi, totul va fi pierdut. 

Dar n-avea de ales. 

Şi aici cel cu ochii albi făcu pentru prima oară o greşeală: 
închise o fracțiune de secundă ochii. 


Atât i-a fost de ajuns. Erast Petrovici nu riscă să se arunce 
în bătaia gloanţelor, ci făcu un salt spre fereastră. 

Sfărâmă geamul cu cotul, trecu printre cioburile de sticlă, 
făcu un salt în aer şi ateriză cu succes în curte. Nici măcar nu se 
tăie. 

Urechile îi ţiuiau. Uite că adversarul reuşise totuşi să tragă, 
dar, bineînţeles, nu reuşise să-l atingă. 

Fandorin fugi de-a lungul zidului, scoase din buzunarul 
pantalonilor un fluier şi dădu semnalul convenit de începere a 
operaţiunii. 

kk 

Ahimas nu mai văzuse vreun om care să se mişte cu o 
asemenea viteză. Intr-o clipă, pantofii de lac şi jambierele albe 
dispărură pe fereastră. Trase, dar cu o fracțiune de secundă mai 
târziu decât trebuia. 

Fără a sta mult pe gânduri, sări şi el peste pervazul plin de 
cioburi şi ateriză în picioare, îndoindu-şi genunchii. 

Agentul fugea şi sufla disperat într-un fluier. Lui Ahimas i se 
făcu un pic milă. Bietul de el miza pe ajutorul poliţiei. 

Uşor, alergând fără efort ca un băieţandru, Fandorin coti 
după colţ. Ahimas trase de la şold, de pe zid zbură tencuiala. Nu 
e bine. 

Dar curtea exterioară e mai mare decât cea interioară. 
Fandorin nu va reuşi să ajungă la poartă. 

XXX 


lată şi poarta, cu stâlpi sculptați şi acoperiş de lemn. O 
poartă cu adevărat rusească, dinaintea lui Petru, dar i se spune, 
nu se ştie de ce, "suedeză". Se vede că, în vremurile de demult, 
cei din Moscova au învăţat tainele acestei meserii de la vreun 
negustor suedez. 

In mijlocul curţii încremenise, cu mătura în mână şi 
căscându-şi gura ştirbă, măturătorul. Cel care se prefăcea beat 
rămăsese pe scaun şi se zgâia la asesorul colegial care 
străbătea în fugă curtea. Ingrozită, femeiuşcă în basma şi palton 
se făcuse una cu peretele. Erast Petrovici înţelese brusc: aceştia 
nu sunt agenţi. Sunt pur şi simplu un măturător, un beţivan şi o 
cerşetoare. 

Auzi în spate zgomot de paşi care se apropiau. 


Fandorin făcu nişte mişcări în zigzag şi le făcu, slavă 
Domnului, la timp: umărul îi fu străpuns de ceva fierbinte. O 
nimica toată, doar m-a atins, se gândi el. 

Dincolo de poartă se vedea strada care lucea aurie în 
soare. Parcă era foarte aproape, totuşi nu va reuşi să ajungă 
până acolo. 

Erast Petrovici se opri şi se întoarse cu faţa. Ce rost avea să 
primească un glonţ în spate? Se opri şi bărbatul cu ochi albi. 
Până acum auzise trei împuşcături. Înseamnă că în Colt mai sunt 
trei gloanţe. Mai mult decât suficiente pentru a pune capăt vieţii 
lumeşti a domnului Fandorin. Douăzeci şi şase de ani de la 
naştere. Fără rude. 

Distanţa dintre ei era de cincisprezece paşi. Prea mulţi 
pentru a încerca să facă ceva. Unde e Karacenţev? Unde sunt 
oamenii lui? N-avea timp să se gândească la asta. 

Sub manşetă avea săgeata care doar printr-o minune va 
acţiona de la o asemenea distanţă. Totuşi, Erast Petrovici ridică 
mâna şi se pregăti să îndoaie cotul. 

Omul cu ochii albi îl ţinti fără grabă în piept. 

Asesorul colegial văzu în minte o imagine: scena duelului 
din opera Evgheni Oneghin. Acuşica cel cu ochi albi va începe să 
cânte: "Voi cădea oare răpus de săgeată?" 

kk 


Două gloanţe în piept. Cel de al treilea i-l va trage în cap. 

Nimeni nu va veni să vadă ce se întâmplă. Pe aici, poţi să 
cauţi un poliţist ziua în amiaza mare cu lumânarea şi tot 
degeaba, aşa că nu e cazul să se grăbească. 

Ahimas prinse cu colţul ochiului o mişcare grăbită. O umbră 
se desprinse fulgerător de perete. 

Întorcându-se brusc, Ahimas văzu o faţă cu ochi înguşti, 
schimonosită de furie, îmbrobodită într-o basma ridicolă din 
pânză groasă. O gură mare începu să strige, sau mai bine zis să 
croncăne. Japonezul! 

Degetul apăsă pe trăgaci. 

kk 

Muierea care adineauri se lipea cu teamă de perete, scoase 
brusc un strigăt de luptă specific grupării Yakuza din Yokohama 
şi se repezi, după toate regulile jiu jitsu, la omul cu ochi albi. 


Acesta se întoarse îndemânatic şi apăsă pe trăgaci, dar 
muierea evită glonţul şi, din poziţia a patra, printr-o lovitură 
măiestrită mavasi-giri, îl dobori pe cel care trăgea cu arma. 
Basmaua ridicolă îi alunecă pe umeri şi de sub ea se ivi un cap 
cu păr ca smoala, înfăşurat într-un prosop. 

Masa? Dar de unde a răsărit? M-a urmărit, vagabondul! Mi 
se părea mie că prea uşor şi-a lăsat stăpânul să plece de unul 
singur! 

De fapt, Masa nu purta basma, ci un şervet de la Dusseau. 
lar balahonul era o husă de fotoliu! 

Dar Erast Petrovici nu mai avea acum timp să-şi exerseze 
spiritul de observaţie. Se repezi înainte şi pregăti mâna cu 
săgeata, dar n-o aruncă, de frică să nu-l nimerească pe Masa. 

Japonezul îl lovi pe bărbatul cu ochi albi cu muchia palmei 
peste încheietură. Bayardul zbură într-o parte, se lovi de un 
bolovan şi trase spre cer. 

In clipa următoare, un pumn de oţel îl lovi pe japonez în 
tâmplă, iar Masa se lăsă moale în jos şi căzu cu nasul în pământ. 

Cel cu ochii albi aruncă o privire spre Fandorin, care se 
apropia de revolverul aruncat cât colo, sări în picioare de parcă 
era din gutapercă şi se repezi înapoi, în curtea interioară. 

Până la Bayard n-avea cum să ajungă. Adversarul e abil şi 
cunoaşte artele marţiale. In timp ce s-ar bate cu el, s-ar 
dezmetici şi japonezul, şi n-o v-a scoate la capăt de unul singur 
cu doi maeştri. 

Inapoi, în cameră! Acolo, pe podea, lângă pat e Coltul - şi e 
încărcat. 

kk 


Fandorin ridică din fugă revolverul. Această mişcare îi luă 
doar o jumătate de secundă, dar omul cu ochi albi reuşi să 
dispară după colţ. Şi iarăşi, ca mai devreme, lui Fandorin îi trecu 
prin minte un gând anapoda: parcă ar fi nişte copii care joacă 
leapşa, ba fug toţi într-o direcţie, ba - tot atât de jucăuş - în 
cealaltă. 

Cu revolverul se trăsese de cinci ori, înseamnă că mai avea 
un singur cartuş. Nu putea da greş. 

Erast Petrovici ajunse şi el după colţ şi văzu că bărbatul cu 
ochi albi era cu mâna pe uşa cu numărul 7. Asesorul colegial 
lansă săgeata fără să mai ţintească. 

In zadar sări adversarul său în spatele uşii. 


XXX 


După uşă, Ahimas se împiedică brusc şi căzu, iar piciorul nu 
mai voia să-l asculte. 

Se uită în jos, nedumerit: un obiect metalic îi străpunsese 
piciorul, lângă gleznă. Ce naiba! 

Înfruntând durerea ascuţită, urcă cu greu scara şi se târî pe 
podea în direcţia unde se vedea conturul negru al Coltului. În 
momentul când degetele lui strânseră patul crestat, din spate se 
auzi un tunet. 

kk 


Este! 

Silueta se răsuci. Revolverul negru îi alunecă dintre 
degetele slăbite. 

Erast Petrovici traversă camera din două salturi şi înşfăcă 
arma de pe podea. Trase cocoşul şi, pentru orice eventualitate, 
făcu un pas înapoi. _ 

Bărbatul cu ochi albi era întins cu faţa în jos. In mijlocul 
spatelui său se lăţea o pată întunecată. 

Se auzi un tropăit, dar asesorul colegial nici nu se cilinti: 
recunoscuse paşii mărunți ai lui Masa. 

Spuse în japoneză: 

— Întoarce-l, dar fii atent. E foarte periculos. 

kk 


În cei patruzeci de ani de viaţă, Ahimas nu fusese niciodată 
rănit şi se mândrea foarte tare cu asta, dar în acelaşi timp se 
temea că norocul lui se va sfârşi o dată şi o dată. Nu se temea 
de moarte, dar se temea de răni, se temea să nu rămână infirm. 
Se poate întâmpla ca durerea să fie insuportabilă. Dacă îşi va 
pierde brusc controlul asupra propriului corp şi spirit, cum de 
multe ori au păţit-o alţii sub ochii lui? 

Nu îl durea nimic. Chiar nimic. Dar iată, corpul refuza să-l 
mai asculte. 

Mi-a fost atinsă coloana, se gândi el. Contele Santa Croce 
nu va mai ajunge pe insulă. Era un gând ca oricare altul, nu 
regreta nimic. 

Apoi se întâmplă ceva. Parcă adineauri privea scândurile 
prăfuite ale duşumelei, şi deodată îi răsări în faţa ochilor un 
tavan cenuşiu, acoperit cu pânze de păianjen. 


Ahimas privi în altă direcţie. Deasupra lui stătea Fandorin, 
care ţinea în mână un revolver. 

Cât de stupid arată omul când e privit de jos. Exact aşa ne 
văd câinii, viermii şi gângăniile. 

— Mă auziţi? întrebă agentul. 

— Da, răspunse Ahimas şi se minună de vocea lui puternică 
şi limpede. 

Sângele îi curgea neîncetat, simţea asta. Dacă nu va fi 
oprit, în curând toate se vor sfârşi. E bine. Trebuie să facă în aşa 
fel încât sângele să nu fie oprit. lar pentru asta trebuia să 
vorbească. 

XXX 


Rănitul îl privea ţintă, de parcă încerca să vadă pe faţa lui 
Erast Petrovici ceva foarte important. După câteva clipe, începu 
să vorbească. Cu propoziţii scurte şi clare. 

— Vă propun o afacere. Eu vă salvez viaţa. Dumneavoastră 
îmi îndepliniţi o rugăminte. 

— Ce rugăminte? se miră Fandorin, fiind convins că 
bărbatul cu ochi albi delirează. Şi cum oare îmi mai puteţi salva 
viaţa? 

— Rugămintea, mai târziu. Sunteţi condamnat. Doar eu vă 
mai pot salva. Veţi fi omorât chiar de propriii dumneavoastră 
şefi. V-au tăiat deja de pe listă. Şi din viaţă. Eu n-am reuşit să vă 
omor, dar vor reuşi alţii. 

— Prostii! exclamă Erast Petrovici, dar începu să îl cam 
furnice ceva în piept, destul de neplăcut. Unde e poliţia? Unde e 
Karacenţev? 

— Haideţi să facem aşa. Rănitul îşi linse buzele palide. Eu 
vă spun cum să procedaţi. Dacă mă credeţi, îmi îndepliniţi o 
rugăminte. Dacă nu, nu. Imi daţi cuvântul dumneavoastră de 
onoare? 

Fandorin încuviinţă şi se uită vrăjit la omul care venise din 
trecut. 

— Rugămintea este următoarea. Sub pat se află o servietă. 
Servieta cu pricina. Nimeni n-o va căuta, aduce doar necazuri. 
Servieta e a dumneavoastră. 

Tot acolo e un plic. In el sunt cincizeci de mii. Plicul 
trimiteţi-l Wandei. O să faceţi asta? 

— Nu! se revoltă asesorul colegial. Toţi banii vor fi daţi 
autorităţilor. Eu nu sunt hoţ, sunt funcţionar de stat. 


XXX 


Ahimas îşi ascultă corpul. Se pare că îi rămăsese chiar mai 
puţin timp decât spera că are. Îi venea tot mai greu să 
vorbească. De-ar reuşi... 

— Sunteţi nimic. Sunteţi un cadavru. 

Silueta agentului începu să se destrame ca fumul şi Ahimas 
se strădui să vorbească mai iute. 

— Sobolev a fost condamnat la moarte printr-o judecată 
secretă. Judecata imperială. Acum ştiţi totul. Pentru asta veţi fi 
omorât. E în interesul statului. În servietă sunt câteva 
paşapoarte. Bilete pentru trenul de Paris. Pleacă la opt. O să 
reuşiţi. Altfel, veţi muri. 

Văzu negru înaintea ochilor. Făcu un efort şi alungă bezna. 

— Gândeşte mai repede, îl grăbi el. Eşti deştept, iar mie nu 
mi-a mai rămas mult. 

kk 


Bărbatul cu ochi albi spunea adevărul. 

Când lui Erast Petrovici îi deveni totul clar, desăvârşit de 
clar, se clătină. 

Dacă e aşa, s-a terminat. A pierdut totul: slujba, onoarea, 
sensul vieţii. Ticălosul de Karacenţev l-a trădat, l-a trimis la 
moarte sigură. Nu, nu Karacenţev, ci statul, imperiul, patria. 

Dacă a rămas totuşi în viaţă, e mulţumită lui Masa. 

Japonezul se holba, ţinându-şi cu mâna fruntea lovită. 

Sărmanul de el. Nici un cap, nici chiar unul de fontă n-ar fi 
putut îndura atâtea. Of, Masa, Masa, ce să facem noi oare? Ţi-ai 
legat viaţa de cine nu trebuia. 

—  Rugămintea mea. Promiteţi-mi, şopti abia auzit 
muribundul. 

— O să mă ţin de cuvânt, bombăni fără prea mare chef 
Erast Petrovici. 

kk 


Ahimas zâmbi şi închise ochii. 

Totul e bine. O viaţă bună, un sfârşit bun. 

Mori, îşi porunci el. 

Şi muri. _ 

CEL DIN URMĂ CAPITOL, 

în care totul se aranjează cât se poate de bine 

Clopotul gării sună a doua oară şi locomotiva Ericson 
scotea nerăbdătoare clăbuci de fum, gata s-o ia din loc şi să 


fugă pe şinele strălucitoare în urma soarelui. Expresul 
transeuropean  Moscova-Varşovia-Berlin-Paris era gata de 
plecare. 

Într-o cuşetă de clasa întâi (bronz, catifea, lemn roşu) 
stătea un tânăr morocănos, îmbrăcat într-un sacou crem murdar 
şi ros în coate. Privea pe geam, mesteca o ţigară de foi şi lansa 
rotocoale de fum, dar, spre deosebire de locomotivă, fără strop 
de entuziasm. 

Are douăzeci şi şase de ani, dar viaţa lui e deja sfârşită, se 
gândea pasagerul gata de plecare. Se întorsese la Moscova doar 
cu patru zile în urmă, plin de speranţe şi elan, şi iată că era 
nevoit să-şi părăsească oraşul natal pentru totdeauna, fără cale 
de întoarcere! Era discreditat, urmărit, îşi părăsise slujba, îşi 
înşelase patria şi nu-şi îndeplinise datoria. Nu, de fapt nu 
înşelase pe nimeni, ci patria îşi trădase slujitorul credincios! 
Cinstite mai sunt interesele statului dacă un slujbaş poate fi mai 
întâi transformat într-un şurub ce se roteşte aiurea, iar apoi 
statul e gata să-l lichideze. Citiţi-l pe Confucius, domnilor 
apărători ai tronului. El spune: un bărbat nobil nu poate fi armă 
în mâna nimănui. 

Ce îl mai aşteaptă acum? | se va duce vestea, va fi declarat 
hoţ, îl vor căuta în toată Europa. 

Ba nu îl vor declara hoţ, vor prefera să nu mai amintească 
de servietă. 

Şi nici nu-l vor da în urmărire, se feresc de scandal. 

ÎI vor vâna, îl vor găsi mai devreme sau mai târziu şi-l vor 
omori. Şi nu e prea greu să dai de urma unui călător însoţit de o 
slugă japoneză! N-avea cum să-l abandoneze pe Masa. Singur, 
s-ar pierde în Europa. 

Chiar, unde o fi? 

Erast Petrovici scoase din buzunar ceas Breguet. Până la 
plecare mai rămăseseră doar două minute. 

La gară ajunseseră la timp, iar asesorul colegial (de fapt, 
fostul asesor colegial) reuşise chiar să trimită la hotel un anumit 
colet pe numele doamnei Tolle. Dar, la opt fără un sfert, când 
erau deja în compartiment, Masa începuse să se revolte: îi 
spusese că e flămând, că refuză să mănânce în vagonul- 
restaurant ouă de pasăre, unt greţos de vacă şi carne crudă de 
porc, cu miros de fum, şi pornise în căutarea covrigilor calzi. 


Clopotul bătu a treia oară, iar locomotiva şuieră cu voioşie 
din toate buloanele. 

De nu s-ar rătăci, balon crăcănat ce e! Fandorin se uită 
neliniştit pe geam. lată-l, se rostogoleşte pe peron ducând într-o 
mână un pachet destul de mare. Are capul de două ori înfăşurat: 
încă nu-i trecuse cucuiul de la ceafă, iar acum avea şi vânătaia 
de la tâmplă. 

Dar cine îl însoţeşte? 

Erast Petrovici puse mâna streaşină la ochi, să se apere de 
soare. 

Înalt, slab, cu favoriţi cărunţi şi stufoşi, îmbrăcat în livrea. 

Frol Grigorievici Vedişcev, valetul personal al cneazului 
Dolgorukoi! El ce mai caută aici? Ah, cât de inoportun e! 

Vedişcev îl văzu şi îi făcu semn: 

— Domnule  Fandorin, Înălțimea  Voastră! După 
dumneavoastră am venit! 

Erast Petrovici se trase înapoi, dar i se făcu numaidecât 
ruşine. Ce prostie! Şi nici n-are sens, ar trebui totuşi să clarifice 
situaţia. Ce sunt aiurelile astea? 

Cobori pe peron ţinând servieta sub braţ. 

— Of, abia am reuşit... 

Vedişcev răsufla din greu, ştergându-şi chelia înfierbântată 
cu o batistă pestriță. 

— Să mergem, domnule, Excelenţa Sa vă aşteaptă. 

— Dar cum m-m-aţi găsit? 

Tânărul se întoarse şi aruncă o privire spre vagonul care o 
lua încet din loc. 

Asta e, trenul să meargă pe drumul său. Ce sens ar avea să 
fugă pe calea ferată dacă ruta este atât de cunoscută 
autorităţilor? Vor da o telegramă şi mă vor aresta chiar la prima 
staţie. Sunt obligat să ies din Moscova pe altă cale. 

— Frol Grigorievici, nu pot să merg la Excelenţa Sa. Situaţia 
mă obligă să-mi p-părăsesc slujba... Eu... eu trebuie să plec 
urgent, iar cneazului îi voi explica totul într-o s-scrisoare. 

Da, da! Să-i scrie despre toate acestea lui Dolgorukoi. Să 
afle măcar un singur om dedesubturile acestei istorii sinistre. 

— De ce să stricaţi hârtia degeaba? ridică binevoitor din 
umeri  Vedişcev. Excelenţa Sa cunoaşte destul de bine 
circumstanţele problemei dumneavoastră. Să mergem acum şi 


să-i povestiţi. Şi despre ucigaşul ăla, arză-l focul iadului, şi 
despre şeful poliţiei, luda care v-a tras pe sfoară. 

Lui Erast Petrovici i se tăie răsuflarea. 

— Dar cum... În ce fel? De unde le ştiţi pe toate? 

— Avem şi noi căile noastre, răspunse evaziv valetul. 
Despre operaţia dumneavoastră de azi am aflat din timp. Am 
trimis chiar şi un om, să vadă ce o să se mai întâmple. Nu l-aţi 
observat pe-acolo? Era unul care purta chipiu şi se prefăcea că e 
beat. El nu e băutor de felul lui, nu pune nici strop în gură, nici 
chiar de Paşte nu-şi încălzeşte cu nimic stomacul. De aceea ÎI şi 
ţin. El mi-a zis că i-aţi poruncit vizitiului să vă ducă la Gara 
Briansk. Of, era cât pe ce să vă pierd. Dar de găsit, doar cu 
ajutorul Domnului v-am găsit. Bine că l-am zărit la bufet pe ăsta 
al dumneavoastră cu ochi saşii, că de nu era aşa, hai de- 
aleargă, om bătrân, prin toate vagoanele. Eu n-am ca 
dumneavoastră douăzeci de ani. 

— Dar ştie oare Excelenţa Sa că e... un caz foarte special? 

— Nu mai e chiar atât de special, ci unul cât se poate de 
simplu, polițienesc, i-o tăie Vedişcev. Dumneavoastră v-aţi 
înţeles cu şeful poliţiei să îl arestaţi pe suspectul acela, 
şarlatanul care se dădea drept negustor din Riazan. Spune 
lumea că adevăratul Klonov e un om foarte respectabil, 
cântăreşte cică vreo şapte puduri. Karacenţev, cap de gâscă, a 
încurcat orele şi dumneavoastră aţi fost nevoit să vă riscaţi 
viaţa. Păcat că n-a fost prins viu, mişelul. Acum nici măcar nu 
ştim ce avea în gând. Dar bine măcar că dumneavoastră, 
sufleţelule, sunteţi viu şi sănătos. Excelenţa Sa a trimis deja o 
scrisoare la Piter ţarului şi i-a explicat totul de-a fir a păr. lar mai 
departe, totul e limpede: şeful poliţiei va plăti pentru prostie, va 
fi numit altul, iar Înălţimea Voastră va primi o decorație. lată cât 
de simple sunt toate. 

— C-chiar atât de s-simplu? mai întrebă o dată Erast 
Petrovici, privind iscoditor în ochii decoloraţi ai bătrânului. 

— Nimic mai simplu. Sau o mai fi ceva? 

— ...nu, nimic altceva, răspunse Fandorin după ce se gândi 
un pic. 

— Ei, vedeţi. Dar ce servietă frumoasă aveţi. Bun lucru. O fi 
din alea lucrate în străinătate? 

— Servieta nu e a mea, tresări asesorul colegial (nu era 
deloc un fost asesor colegial). Mă pregătesc să o trimit Dumei. 


Am aici o sumă destul de mare de la un binefăcător anonim, 
pentru terminarea Catedralei... 

— E chiar atât de mare? Valetul îl privi cu mare atenţie. 

— Aproape un milion. Vedişcev dădu din cap. 

— lată, mare bucurie pentru Vladimir Andreici. Să terminăm 
în sfârşit Catedrala asta, bat-o norocul, că ajunge să tot scoatem 
bani din vistieria oraşului. Începu să-şi facă, cu zel, semnul 
crucii. Of, ce bine că mai are Rusia binefăcători, să le dea 
Domnul sănătate, iar când or muri - linişte. 

Spunând acestea, Frol Grigorievici îşi aduse deodată aminte 
de scopul venirii lui acolo şi nu mai termină să-şi facă semnul 
crucii, ci începu să se agite şi să dea din mâini: 

— Să mergem, Erast Petrovici, să mergem, tăicuţule. 
Excelenţele Lor au spus că nu vor lua micul dejun fără 
dumneavoastră. Şi dumnealor sunt la regim, la opt şi jumătate 
trebuie să mănânce un terciuleţ. În piaţă ne aşteaptă trăsura, 
aşa că ajungem cât ai zice peşte. lar de asiaticul dumneavoastră 
n-aveţi grijă, îl iau la mine, şi eu sunt nemâncat. Mi-a mai rămas 
de aseară un ceaunel întreg cu ciorbiţă de potroace, tare-i bună. 
Covrigii ăştia îi vom arunca, nu e bine să băgăm în noi aluat, să 
ne umflăm de pomană burţile. 

Fandorin se uită compătimitor la Masa, care îşi umfla nările 
adulmecând fericit aroma covrigilor calzi. Săracul de el, îl 
aşteaptă o cruntă încercare. 

kk 


1882. Faimosul agent special Fandorin se întoarce acasă, 
după şase ani petrecuţi la Tokio. Dar la Moscova îl aşteaptă o 
surpriză tragică: vechiul său prieten, generalul Mihail Sobolev, 
erou al războiului din 1877-1878, "Ahile al Rusiei", a murit subit 
într-o cameră de hotel. Versiunea oficială: atac de inimă. 
Versiunea camarazilor defunctului: asasinat prin otrăvire. La 
ordinul cui şi de ce? Firul anchetei îl conduce pe Fandorin tot 
mai sus, la cancelaria guvernatorului Moscovei, apoi tot mai jos, 
în mahalalele sordide unde viaţa unui om valorează doar câteva 
copeici. lar vânătorul devine vânat, fiindcă pe urmele 
detectivului se strecoară enigmaticul asasin Ahimas, care nu a 
dat greş niciodată... 


Notes 
[e1] 
Rişca. 
[e2] 
Gubernskie vedomosti, titlu generic pentru ziarele cu caracter oficial care 
apăreau în guberniile şi regiunile Rusiei (1838-1917). 
[3] 
Subestimare (engl.). 
[4] 
Unitate japoneză de măsură echivalentă cu aproximativ 30 cm. 
[5] 
Unu, doi, trei (jap.). 
[6] 
Un arşin = 71 cm; un verşoc = 4,4 cm. 
[e7] 
Friedrich d'or ("Friedrich de aur"), monedă prusacă din aur care a circulat între 
1771 şi 1855.