Ilf si Petrov — Vitelul de Aur

Ilf şi Petrov 
Vitelul de aur 


Partea întâi 
ECHIPAJUL "ANTILOPEI" 


Când traversezi strada, 
uită-te bine în stânga şi în dreapta. 
(Regulă de circulație) 


CAPITOLUL I 
CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENȚIA 


Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie 
lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu 
etaje peste etaje, au făcut instalațiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au 
pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în 
lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste 
râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au 
desființat comerțul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o 
sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare. 

Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum 
civilizat, au apărut automobiliştii. 

Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. 
Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe 
sărmanii pietoni blânzi şi inteligenți. Străzile, create de pietoni, au trecut sub 
stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar 
trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor 
de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile 
caselor. 

În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel 
de restricție de ghetou în ce priveşte circulația. Nu li se îngăduie să traverseze 
decât la intersecții, adică tocmai acolo unde circulația este mai intensă, unde 
firul de păr de care atârnă de obicei viața pietonului se poate rupe mai uşor decât 
oriunde. 

În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care 
au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a 
căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane 
întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul 
izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliția şi îl 
amendează pentru nerespectarea catehismului circulației. 

În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii 
oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole 
France, sunt nevoiți acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să 
atragă atenția asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu existi, 
nu puteai să-ți dovedesti mai bine inexistența decât lăsându-l pe pieton să 
ajungă unde a ajuns. 

Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într-o 


mână cu un steag purtând inscripţia "Să reorganizam viata textilistilor", iar pe 
umăr cu un bat la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip "nenea 
Vanea" şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de 
tânăr din Vladivostok şi care, ajuns sub porțile Moscovei, în pragul batranetii va 
fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l rețină. 

Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul 
lumii, rostogolind în fața sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar 
atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi 
ziarele n-ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în fata sa, toată viata, 
butoiul blestemat, pe care — colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) — este desenată 
cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calități ale uleiului de 
automobil: "Visul şoferului". 

În aşa hal a decăzut pietonul! 

Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai 
acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe 
caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcție, cum vrea şi când îi pofteşte inima. 

Cetăţeanul despre care e vorba aici şi care avea pe cap un chipiu cu fundul 
alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, 
aparținea, fără îndoială, covârşitoarei majorităţi şi lamurei omenirii. El mergea pe 
jos, pe străzile oraşului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puţin 
cam sfidător. Tinea în mână o valijoară, cum poartă moasele. Pare-se că oraşul 
nu-l impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist. 

Văzu vreo cincisprezece clopotnite — unele albastre, altele verzui, albe şi roz. 
Îi sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor şi observă deasupra unei 
clădiri publice un steag fluturând. 

Lângă porțile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrâne cu 
un aer auster vorbeau frantuzeste, plângându-se de Puterea sovietică şi 
amintindu-şi de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaş al Domnului venea un aer 
rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitati cartofi. 

— Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul. 

După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: 
"Slava celei de a cincea conferinţe districtuale a femeilor şi tinerelor fete", el 
ajunse în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente. 

— Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât. 
Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete 
singuratice, cu cărți deschise în mână. Umbre ca nişte zdrente găurite cădeau pe 

paginile cărților, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. 
Când străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală. 
Ascunzându-şi fețele pe după cărțile de Gladkov, Eliza Orzesko şi Seifulina, ele 
aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe 
dinaintea cititoarelor tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care 
era ținta plimbării sale. 

Tocmai în clipa aceea apăru de după colt o birjă. Alături de birjă, ţinându-se 
cu o mana de aripa ei prăfuită şi scorojită şi cu cealaltă fluturând o mapa 
umflată pe care scria cu litere în relief Musique, mergea în pas alergător un om în 
rubaşcă rusească lăsată peste pantaloni, care vorbea cu foc celui din birjă, 
căutând să-i demonstreze ceva. Tipul din birjă, un bărbat mai în vârstă, cu un 
nas ca o banană şi care îi şi atârna ca atare, strângea între picioare un 
geamantan şi, din când în când, îi dădea cu tifla interlocutorului său. În focul 
disputei, chipiul lui ingineresc cu şnur de pluş verde, din acela cu care se 
îmbracă canapelele, îi lunecase pe-o ureche. Cele două parti în litigiu rosteau des 


şi deosebit de tare cuvântul "salariu". 

Peste putin, se auziră şi celelalte cuvinte: 

— Ai să răspunzi pentru asta, tovarăşe Talmudovski! strigă alergătorul în 
rubaşcă, dând la o parte mâna cu care inginerul îi dădea cu tifla. 

— lar eu iti spun că în astfel de condiţii n-o să vină la voi nici un specialist 
ca lumea, răspunse Talmudovski, pregătindu-şi degetele pentru altă tiflă. 

— lar vorbeşti de salariu? O să fim nevoiți să punem problema interesului 
meschin. 

— Putin imi pasă de salariu! Lucrez şi de pomană! tipa inginerul emoționat, 
descriind în aer tot felul de curbe. Dacă vreau, mă şi pensionez. Dar mai dă-o 
dracului de iobăgie! Scriu pretutindeni: "Libertate, egalitate şi fraternitate", iar pe 
mine vor să mă silească să lucrez în gaura asta de şobolani. 

Inginerul Talmudovski desfăcu pumnul şi începu să numere pe degete: 

— Locuinta — cocina de porci, teatru — ioc, salariu... Birjar! Mana la gară! 

— Tr-r-r! făcu cu un glas subțire omul în rubaşcă fugind înainte şi prinzând 
calul de dârlogi. În calitatea mea de secretar al secţiei inginerilor şi tehnicienilor... 
Kondrat Ivanovici! Rămâne uzina fără specialişti... Pentru numele lui 
Dumnezeu... Opinia publică n-o să admită una ca asta, inginer Talmudovski... 
Am în geantă un proces-verbal. 

Si secretarul secției, crăcănându-şi picioarele, începu să dezlege repede 
panglicile mapei cu Musique. 

Această imprudenta fu hotărâtoare. Ea decise rezultatul disputei. Văzând ca 
drumul e liber, Talmudovski se ridică în picioare şi ţipă cât îl tinu gura: 

— Mână la gară! 

— Nu se poate! Nu se poate! bolborosi secretarul, alergând după trăsură. 
Eşti un dezertor de pe frontul muncii! 

Din mapa Musique zburau foite pe care scria cu cerneală violetă "s-a audiat 
şi s-a hotărât". Sträinul, care urmărise cu interes scena, mai zăbovi o clipă în 
piața rămasă pustie şi zise foarte convins: 

— Nu, ăsta nu e Rio de Janeiro. 

Peste un minut, bătea la uşa ce dădea în cabinetul preşedintelui Comitetului 
Executiv. 

— Pe cine căutați? îl întrebă secretarul, care şedea la o masă lângă uşă. Ce 
treabă aveţi cu preşedintele? În ce problemă? 

Pesemne că vizitatorul ştia perfect cum trebuie să-i tratezi pe secretarii de la 
instituțiile publice, fie ele economice sau sociale, şi nu se apucă să susțină că a 
venit într-o problemă strict oficială. Dimpotrivă: 

— Ceva personal, răspunse el pe un ton sec şi, fără să se mai uite la 
secretar, băgă capul pe uşa întredeschisă şi întrebă: E voie? 

Nu aşteptă răspunsul, intră, se apropie de biroul preşedintelui şi-i zise: 

— Bună ziua, nu mă recunoasteti? 

Preşedintele, un bărbat cu capul cât o banitä şi ochi negri, îmbrăcat în haină 
bleumarin şi pantaloni tot bleumarin, vârâti în cizme cu tocuri înalte, aruncă 
vizitatorului o privire destul de distrată şi declară că nu-l recunoaşte. 

— Chiar nu mă recunoasteti? Şi totuşi multă lume e de părere că semăn ca 
două picături de apă cu tatăl meu. 

— Şi eu semăn cu tatăl meu, îi replică nervos preşedintele. Ce doreşti 
dumneata, tovarăşe? 

— Problema e cine-i tatăl, observă melancolic vizitatorul. Tatăl meu a fost 
locotenentul Schmidt (Piotr Petrovici Schmidt, 1867- 1906, locotenent in flota 
Mării Negre, unul dintre conducătorii răscoalei din noiembrie 1905 de la 


Sevastopol, a matrozilor şi soldaților, în urma căreia a fost executat). 

Preşedintele se zăpăci şi se ridică în picioare. Îşi aminti numaidecât figura 
legendară a locotenentului revoluționar, cu fața palidă şi pelerina neagră prinsă 
în catarame de bronz înfățişând capete de lei. În timp ce căuta să-şi adune 
gândurile spre a pune fiului cunoscutului erou al Mării Negre o întrebare care să 
cadreze cu momentul, vizitatorul cerceta mobilierul din birou cu o privire de 
cumpărător pretentios. 

Cândva, în timpul ţarismului, mobilarea instituţiilor publice era făcută după 
un anumit tipic. Exista un stil special de mobilă pentru oficialități: dulapuri late 
şi înalte până la tavan, canapele de lemn cu spetează lăcuită şi groasă de trei toii, 
birouri cu picioare burduhănoase ca ale meselor de biliard şi paravane din stejar 
care despärteau birourile de lumea agitată din afară. În timpul revoluţiei, acest 
tip de mobilă a dispărut aproape complet, iar secretul confectionärii ei s-a 
pierdut. Oamenii uitaseră cum trebuie mobilate încăperile instituțiilor şi prin 
birourile acestora au apărut obiecte care până atunci erau considerate un apanaj 
al locuinţelor particulare. Au apărut studiouri cu arcuri, cum au avocații, cu o 
policioară de cristal pe care se puneau şapte elefanți de porțelan, ca să aducă, 
zice-se, noroc, au apărut dulăpioare pentru veselă, mici etajere, fotolii de piele 
pliante pentru reumatici şi vase japoneze albastre. În biroul preşedintelui 
Comitetului Executiv din Arbatov se rătăciseră, în afară de o masă obişnuită de 
scris, două perne mari, îmbrăcate in atlaz roz plesnit pe ici, pe colo, o canapeluta 
tapitatä cu o stofă în dungi, o stampă de mătase reprezentând Fuji Yama si un 
vişin înflorit, precum şi un garderob de stejar cu oglindă, grosolan lucrat, de felul 
acelora care se vând la piață. 

"Aha, cunosc dulapiorul ăsta, se gândi vizitatorul. Aici nu e rost de ciupit 
mare lucru. Nu, ăsta nu este Rio de Janeiro." 

— Foarte bine că ati trecut pe aici, zise în sfârşit preşedintele. Veniti 
probabil de la Moscova? 

— Da, sunt în trecere, răspunse vizitatorul, cercetând cu privirea canapeluta 
şi incredintandu-se tot mai mult că treburile financiare ale Comitetului Executiv 
nu stau pe roze. El prefera comitetele executive unde găseai mobilă suedeză 
nouă, fabricată de Trustul Lemnului din Leningrad. 

Preşedintele se gândi o clipă să-l întrebe pe fiul locotenentului cu ce scop a 
venit la Arbatov, dar, deodată, fără să-şi dea seama de ce, zâmbi albastru şi 
spuse: 

— Avem aici biserici minunate. A fost de altfel şi o comisie de la Direcţia 
Generală Ştiinţifică, au de gând să le restaureze. 

Spuneti-mi, dumneavoastră ţineţi minte răscoala de pe crucişătorul 
"Oceakov"? 

— Vag, vag de tot, raspunse vizitatorul. Pe vremurile acelea de glorie eram 
inca foarte mic. Un copil. 

— Va rog sa ma iertati, care e numele dumneavoastra? 

— Nikolai... Nikolai Schmidt. 

— Şi dupa tata? 

"Na, ca am incurcat-o", isi zise vizitatorul, care nu stia nici el care e numele 
cel mic al tatalui sau. 

— Mda, facu el taraganat, evitand raspunsul direct. Multi nu-si mai 
amintesc acum de numele eroilor revolutionari. Ameteala NEP-ului (Novaia 
ekonomiceskaia politika, "noua politica economica" promovata in Uniunea 
Sovietică între 1921-27, de încurajare a micii producții şi a unui comerț relativ 
liber. Stopata de politica industrializării radicale şi a colectivizării forțate impuse 


de Stalin). Nu mai e acelaşi entuziasm! De fapt, am nimerit în oraşul 
dumneavoastră cu totul întâmplător. O neplăcere pe drum. Am rămas fără nici o 
copeică. 

Preşedintele se bucură foarte mult de schimbarea subiectului. I se părea 
ruşinos că uitase numele mic al eroului de pe "Oceakov". 

"Într-adevăr, se gândea el, uitându-se cu dragoste la întruchiparea vie a 
eroului dispărut. Cu munca asta te abrutizezi complet. Uiti marile momente." 

— Cum ati spus? Fără o copeică? Asta e interesant. 

— Fireşte că m-aş fi putut adresa unei persoane particulare, spuse 
vizitatorul. Mie mi-ar da oricine, dar intelegeti şi dumneavoastră, n-ar fi prea 
indicat din punct de vedere politic. Un fiu de revoluționar să ceară deodată bani 
de la un negustor particular, de la un nepman... 

Fiul locotenentului rostise ultimele cuvinte cu glasul cam spart. Preşedintele 
ascultă îngrijorat intonatiile din glasul vizitatorului. "Dacă e epileptic? se gândi el. 
Ce belea o să cadă pe capul meu!" 

— Si-ati făcut foarte bine că nu v-aţi adresat unui particular, zise 
preşedintele zăpăcit de-a binelea. 

Fiul eroului flotei din Marea Neagră trecu uşor la chestiunea care-l interesa. 
Cerea cincizeci de ruble. Preşedintele, constrâns de dimensiunile reduse ale 
bugetului local, nu-i putu da decât opt ruble şi trei bonuri de masă la 
restaurantul cooperativei "Fostul Prieten al Stomacului". 

Fiul eroului vâri banii şi bonurile în buzunarul adânc al hainei sale gri cu 
picätele, destul de ponosită, şi dădu să se ridice de pe perna roz, când, deodată, 
se auzi de afară un tropăit de picioare şi glasul secretarului care voia să oprească 
pe cineva. 

Uşa se deschise brusc şi în prag se ivi un nou vizitator. 

— Cine-i cel mai mare aici? întrebă acesta gâfâind şi cercetând, cu ochi de 
hotoman, odaia. 

— Eu, spuse preşedintele. 

— Salutare, preşedinte, urlă nou-venitul, întinzându-i o mână cât o lopată. 
Să mă prezint! Sunt fiul locotenentului Schmidt. 

— Cine? întrebă părintele oraşului, cu ochii cât cepele. 

— Fiul marelui şi neuitatului erou, locotenentul Schmidt, repetă cel 
nou-venit. 

— Păi şi tovarăşul care şade aici e fiul locotenentului Schmidt, Nikolai 
Schmidt. 

Şi preşedintele, complet zăpăcit, îl arătă pe primul vizitator, a cărui fata 
căpătă deodată o expresie buimacă. 

În viata celor doi escroci survenise un moment extrem de delicat. În mâinile 
modestului şi credulului preşedinte al Comitetului Executiv putea să sclipească, 
în orice moment, lunga şi necrutätoarea spadă a zeiței Nemesis. Soarta le acorda 
numai o secundă ca să născocească o ieşire salvatoare. În ochii celui de-al doilea 
fiu al locotenentului Schmidt se citea groaza. 

De unde, înainte cu o clipă îşi făcuse apariția cu o alură impunătoare şi 
agresivă în cămaşa lui de vară "Paraguay", pantaloni de marinar şi pantofi de 
pânză albăstrii, acum parcă se decolorase, îşi pierduse contururile amenințătoare 
şi nu mai putea să inspire nici un respect. Pe fata preşedintelui se ivi un zâmbet 
care nu prevestea nimic bun. 

Şi când celui de-al doilea fiu al locotenentului i se şi părea că totul e pierdut 
şi că teribila mânie a preşedintelui se va revărsa dintr-un moment într-altul pe 
capu-i roşcovan, de pe perna cea roz sosi salvarea. 


— Vasea! strigă primul fiu al locotenentului Schmidt, sărind în picioare. 
Fratioare drag! Nu-l mai recunosti pe frate-tău, Kolea? 

Şi primul fiu il imbratisa repede pe al doilea. 

— Îl recunosc! îl recunosc pe fratele meu, Kolea! 

Plăcuta şi neaşteptata lor întâlnire stârni atâta efuziune şi atât de neobişnuit 
Neagră ieşi, din aceste imbratisari, galben-verde. De bucurie, fratele Kolea îl 
strânsese, mai-mai să-l sugrume. 

În imbratisarea lor, cei doi fraţi se uitau pieziş la preşedinte, de pe al cărui 
chip nu dispărea totuşi expresia acră. De aceea, ei au fost nevoiţi să pună în 
evidenţă şi mai mult combinaţia lor salvatoare şi să asezoneze răscoala 
marinarilor din 1905 cu diferite amănunte din viața de toate zilele şi cu 
întâmplări inedite care au scăpat istoriei Partidului. Tinandu-se de mâini, fraţii se 
aşezară pe canapea şi, cu ochii linguşitori mereu la preşedinte, se cufundară în 
amintiri. 

— Ce întâlnire extraordinară! exclamă pe un ton fals primul fiu, poftindu-l 
cu privirea pe preşedinte să participe la sărbătoarea lor familială. 

— Da, zise preşedintele cu un glas glacial. Se întâmplă, se întâmplă. 

Văzând că preşedintele se mai află încă în ghearele îndoielii, primul fiul 
mângâie buclele roşcate, ca ale unui setter, ale fratelui său, şi-l întrebă 
drăgăstos: 

— Dar când ai venit din Mariupol? Unde ai stat? La bunica? 

— Da, la ea, murmură cel de-al doilea fiu al locotenentului. 

— Şi de ce mi-ai scris atât de rar? Am fost foarte îngrijorat. 

— Am fost ocupat, răspunse sec roşcovanul. 

Şi, fiindu-i teamă ca neastâmpăratul său frate să nu se intereseze în grabă 
cu ce a fost ocupat (când, de fapt, principala lui ocupaţie în timpul acesta fusese 
să stea în casele de corecție ale diferitelor republici autonome şi regiuni), cel de-al 
doilea fiu al locotenentului Schmidt luă el inițiativa şi întrebă: 

— Dar tu, de ce nu mi-ai scris? 

— Eu ţi-am scris, răspunse pe neaşteptate fratele, simțindu-se cuprins de o 
colosală voie bună. Ba ţi-am scris chiar recomandat. Am şi recipisele la mine. 

Şi băgă mâna într-unui din buzunarele laterale de unde scoase, într-adevăr, 
o mulțime de hârtii îngălbenite, pe care, Dumnezeu ştie de ce, în loc să le arate 
fratelui, le arătă preşedintelui Comitetului Executiv, dar şi acestuia numai de 
departe. 

Oricât de ciudat s-ar părea, preşedintele, la vederea hartiutelor, se mai linişti 
putin şi amintirile fraților începură să devină mai colorate. Roşcovanul, care 
intrase perfect în rolul său, povesti destul de legat, deşi monoton, conţinutul 
broşurii de mare tiraj Răscoala de pe "Oceakov". Fratele său infrumuseta 
expunerea lui seacă cu amănunte atât de pitoreşti, încât preşedintele, care 
începuse să nu mai asculte, ciuli din nou urechile. 

La urmă, el îi lăsă pe fraţi să plece nestingheriti şi aceştia ieşiră fuga în 
stradă, cu o nespusă uşurare în inimă. 

După ce dădură colțul, se opriră. 

— Fiindcă veni vorba de copilărie, spuse primul fiu. În copilărie îi ucideam 
cât ai spune peşte pe cei ca dumneata. Cu praştia! 

— De ce? întrebă cel de-al doilea fiu al celebrului tată. 

— Aşa sunt legile aspre ale vieții. Sau, ca să mă exprim mai pe scurt, viata 
ne impune legile sale aspre. De ce ai intrat în biroul preşedintelui? N-ai văzut că 
nu e singur? 


— M-am gândit... 

— Aha, te-ai gândit? Prin urmare, dumneata mai şi gândeşti uneori? Eşti un 
gânditor? Şi cum te cheamă, gânditorule? Spinoza? Jean-Jacques Rousseau? 
Marc Aureliu? 

Roşcovanul tăcea, sub apăsarea întemeiatei acuzaţii ce i se aducea. 

— Ei bine, te iert. Iti dăruiesc viata. Si acum să facem cunoştinţă. Oricum, 
suntem frați, şi rudenia impune anumite obligaţii. Pe mine mă cheamă Ostap 
Bender. Aş putea să aflu care e numele dumitale adevărat? 

— Balaganov, se recomandă roşcovanul, Şura Balaganov. 

— Nu te întreb de profesiune, urmă politicos Bender, dar banuiesc care 
trebuie să fie, probabil, ceva intelectual? Ai fost de multe ori condamnat anul 
acesta? 

— De două ori, răspunse Balaganov cu dezinvoltură. 

— Asta nu-i bine. De ce iti vinzi sufletul nemuritor? Omul nu trebuie să aibă 
de-a face cu justiția. E o ocupaţie banală. Mă refer la furturi. Fără a mai vorbi de 
faptul că a fura e un păcat — şi cu siguranță că în copilărie mama ţi-a expus 
această teorie —, furtul reprezintă, în plus, o cheltuială prostească de forță si 
energie. 

Ostap şi-ar mai fi expus multă vreme teoria sa asupra vieţii, dacă Balaganov 
nu l-ar fi întrerupt. 

— Uite colo, zise el, arătând spre capătul plin de verdeață al Bulevardului 
Tinerelor Talente. Vezi un om cu pălărie de paie? 

— Văd, răspunse Ostap cu nasul în sus. Şi ce-i cu el? E guvernatorul insulei 
Borneo? 

— Nu! E Panikovski, zise Şura. Un alt fiu al locotenentului Schmidt. 

Pe alee, în umbra teilor maiestuoşi, mergea aplecat putin într-o parte un 
cetățean care nu mai era la prima tinerețe. Purta, pe o ureche, o canotieră, cu 
marginile zdrentuite. Pantalonii îi erau atât de scurți, încât i se vedeau sireturile 
albe ale indispensabililor. Sub mustäti îi scânteia un dinte de aur, ca o țigară 
aprinsă. 

— Cum, încă un fiu? făcu Ostap. Începe să fie nostim. 

Panikovski se apropie de clădirea Comitetului Executiv, descrise îngândurat 
un opt în fata intrării, duse amândouă mâinile la borurile canotierei, îşi aşeză 
pălăria într-o ţinută corectă, îşi îndreptă haina şi, oftând adânc, intră. 

— Locotenentul a avut trei fii, zise Bender. Doi deştepţi, al treilea, prost. 
Trebuie să-l prevenim. 

— Nu-i nevoie, se opuse Balaganov. Să ştie altădată ce va să zică să calci 
convenţia. 

— Ce convenție? 

— Aşteaptă, iti voi explica pe urmă. A intrat, a intrat! 

— Sunt un om în general invidios, mărturisi Bender, dar acum cred că nu e 
cazul să-l invidiez. Ai asistat vreodată la o luptă de tauri? Nu? Atunci hai să ne 
uităm. 

Cei doi fii ai locotenentului Schmidt, deveniți prieteni, ieşiră de după colț şi 
se apropiară de fereastra biroului preşedintelui. 

De partea cealaltă a geamului prăfuit şi murdar, preşedintele şedea şi scria 
ceva foarte repede. Ca toți oamenii care scriu, era încruntat la fata. Deodată, 
inalta capul. Usa se deschise larg şi în camera intră Panikovski. Cu pălăria 
strâns lipită de reverele slinoase ale hainei sale, se opri în fața biroului şi mişcă 
mai mult timp din buzele-i groase. Deodată, preşedintele se ridică furios de pe 
scaun şi deschise larg gura. Prietenii auzira un țipăt prelung. 


Rostind "Toată lumea înapoi", Ostap îl trase repede pe Balaganov de la geam. 
Amândoi o luară la fugă pe bulevard şi se ascunseră după un copac. 

— Scoateti-va pălăriile, exclamă Ostap, descoperiti-va. Mortul e adus afară. 

Nu gresise. Tipetele preşedintelui şi ecoul lor nici nu se stinseseră pe deplin, 
când în uşa clădirii Comitetului Executiv apărură doi funcționari spătoşi care-l 
duceau pe Panikovski. Unul îl tinea de brațe, celălalt, de picioare. 

— Corpul răposatului, făcea Ostap reportajul, a fost scos pe braţe de rude şi 
prieteni. 

Funcţionarii, ajunşi cu fiul cel prost al locotenentului Schmidt pe treptele 
din fața clădirii, începură tacticos să-l legene. Panikovski tăcea, privind cerul 
albastru. 

— După o scurtă ceremonie... Începu Ostap. 

Şi, în acelaşi timp, funcţionarii, după ce mai întâi legănară îndestul corpul 
lui Panikovski, îl azvârliră în stradă. 

— ...rămăşiţele pământeşti ale defunctului au fost coborâte în mormânt, 
încheie Bender. 

Panikovski se izbi de pământ ca o broască. Se sculă repede în picioare şi, 
aplecându-se şi mai mult pe o parte decât înainte, o luă la fugă cu o viteză 
uimitoare pe Bulevardul Tinerelor Talente. 

— Ei, acum povesteşte-mi, zise Ostap, cum a încălcat acest ticălos convenția 
şi despre ce convenție e vorba? 


CAPITOLUL II 
CEI TREIZECI DE FII Al LOCOTENENTULUI SCHMIDT 


Dimineaţa atât de agitată se terminase. Fără nici o înțelegere prealabilă, 
Bender şi Balaganov se depărtară simultan cu paşi repezi de Comitetul Executiv. 
Pe strada principală, într-o cotigă, se transporta o şină lungă, albastră, care făcea 
ca strada să răsune de un huruit atât de îngrozitor, de parcă cärutasul în straie 
pescăreşti din pânză de cort n-ar fi dus o şină, ci o tobă de jaz. Razele soarelui 
săgetau aprig vitrina magazinului cu material didactic, unde, deasupra unor 
globuri, cranii şi a unui ficat de betiv, făcut din carton şi vopsit în culori vesele, 
se imbratisau prieteneşte două schelete. În vitrina sărăcăcioasă de alături a unui 
atelier de stampile şi tăblițe, locul cel mai mare îl ocupau täblitele smältuite 
purtând următoarele inscripţii: "Închis pe timpul prânzului", "Între orele 2 şi 3 
pauză de prânz", "Închis în timpul pauzei de prânz", "Magazinul este închis", o 
tăbliță numai cu "Închis" şi, în sfârşit, o tablă neagră, impunătoare, cu litere de 
aur: "Închis pentru inventar”. Se vedea cat de colo că aceste anunţuri în termeni 
categorici erau marfa cea mai cerută în oraşul Arbatov. Cu privire la celelalte 
sectoare ale vieţii, atelierul de ştampile şi tăblițe nu se manifesta decât printr-o 
singură tăbliță albastră: "Ingrijitoarea de serviciu pentru copii”. 

Urmau apoi, în şir, trei magazine de instrumente de suflat, mandoline şi 
balalaici. Trompetele de alamă, de o strălucire desăvârşită, tronau pe treptele 
vitrinei acoperite cu percal roşu. Deosebit de frumos era basul helicon. Era atât 
de maiestuos şi se încălzea cu atâta lene la soare, răsucit ca un colac, încât n-ar 
fi trebuit ținut într-o vitrină, ci în parcul zoologic din capitală, undeva, între 
elefanți şi şarpele boa, pentru ca, în zilele nelucrătoare, părinții să-i ducă pe copii 
să-l vadă şi să le spună: "lată, puiule, pavilionul heliconului. Acum heliconul 
doarme, dar când o să se trezească, atunci păzea ce-o să mai cânte." lar copiii să- 
1 privească cu ochii lor mari şi curiosi şi să înțeleagă ce minuni poate să facă 
trompa aceasta. 


Altă dată, Ostap Bender ar fi stat să admire bucuros şi balalaicile noi, mari 
cât o casă de la tara, şi plăcile de patefon, îndoite din pricina căldurii, şi tobele 
pentru pionieri, vopsite în culori atât de îndrăznețe, încât iti sugerau ideea că 
glontele e floare la ureche, iar baioneta e totul — dar acum nu-i ardea de asta. Ii 
era foame. 

— Cu siguranţă că dumneata te afli la marginea prăpastiei financiare, îi zise 
el lui Balaganov. 

— Te referi la bani? întrebă Şura. N-am mai văzut un ban de o săptămână. 

— În cazul ăsta, tinere, ai să termini rău, spuse pe un ton de oracol Ostap. 
Prăpastia financiară este cea mai adâncă dintre toate şi te poţi afunda în ea 
pentru toată viata. Dar, mă rog, nu mai fi amărât. Am izbutit totuşi să ciupesc cu 
ciocul meu de pasăre de pradă trei bonuri de masă. I-am căzut cu tronc la inimă 
preşedintelui Comitetului Executiv, de cum m-a văzut. 

Cei doi frați de sânge însă nu reuşiră să profite de bunătatea părintelui 
oraşului. Pe usa cantinei "Fostul Prieten al Stomacului" atârna un lacăt mare, 
acoperit cu ceva care semăna a rugină şi, în acelaşi timp, a casă de hrişcă. 

— Bineînţeles, spuse cu amărăciune Ostap, cu ocazia inventarierii snitelelor, 
au închis cantina pentru totdeauna. Va trebui să ne oferim trupul pradă 
particularilor. 

— Particularilor le plac banii gheață, obiecta Balaganov cu o voce surdă. 

— Ei, nu vreau să te mai chinuiesc. Află că preşedintele a revărsat asupra 
buzunarelor mele o ploaie de aur, în valoare totală de opt ruble. Dar să tii seama, 
stimate Sura, că n-am intenţia să te hrănesc de pomană. Pentru fiecare vitamină 
pe care ţi-o voi oferi, iti voi cere o mulțime de servicii. 

În oraş nu exista însă un sector particular, şi fraţii luară masa în grădina de 
vară a unei cooperative, unde afişe speciale aduceau la cunoştinţa cetățenilor o 
ultimă inovație arbatoviana în domeniul alimentaţiei publice: 


VINDEM BERE NUMAI SINDICALIŞTILOR 


— Ne-om mulțumi cu cvas, ce să facem? spuse Balaganov. 

— Cu atât mai mult, adăugă Ostap, cu cât aici cvasul este preparat de 
particulari care simpatizează cu Puterea sovietică. Ei, şi acum povesteşte-mi de 
ce anume s-a făcut vinovat başbuzucul Panikovski. Îmi plac poveştile cu găinării. 

Balaganov, care mâncase până se săturase, se uită recunoscător la 
salvatorul său şi începu să povestească. Povestirea lui tinu vreo două ore, dar 
aducea informaţii extrem de interesante. 

În toate domeniile activităţii umane, ofertele şi cererile de muncă sunt 
reglementate de organe speciale. Un actor nu va pleca la Omsk decât după ce va 
afla cu precizie că nu are a se teme de concurenţă şi că nu există acolo alți 
pretendenți la rolul său de prim amorez sau de figurant care spune: "Masa e 
servită". Feroviarii sunt tutelati de scumpele lor comitete sindicale, care publică 
în ziare anunțuri prin care informează că hamalii fără lucru nu pot spera să 
găsească un post la calea ferată Sizran-Veazma, sau că, pe linia ce trece prin Asia 
Centrală, e nevoie de patru cantoniere. Un expert merceolog publică un anunț în 
ziar şi țara întreagă află că există pe lume un astfel de expert care are o vechime 
de zece ani în câmpul muncii şi, trebuind din motive familiare să plece din 
Moscova, caută un post în provincie. 

Totul este reglementat, totul merge pe drumuri bătătorite şi îşi urmează 
circuitul în deplină conformitate cu legea şi sub ocrotirea ei. 

Numai în sectorul unei anumite categorii de escroci, şi anume, a celor care 


se dau drept fiii locotenentului Schmidt, domneşte debandada. Anarhia surpă din 
temelii corporatia descendenților locotenentului. De aceea, ei nu puteau să tragă 
din profesiunea lor avantajele pe care le-ar fi putut, cu siguranţă, avea, din 
rapida cunoştinţă cu conducătorii din aparatul administrativ şi economic sau cu 
activiştii pe tărâm social, care sunt în cea mai mare parte uimitor de creduli. 

Prin toată tara circulă, şantajând si cerşind, falşi nepoți ai lui Karl Marx, 
nepoți inexistenti ai lui Friedrich Engels, frați de-ai lui Lunacearski, verişoare 
de-ale Klarei Zetkin sau, în cel mai rău caz, urmaşi ai celebrului anarhist, prințul 
Kropotkin. 

De la Minsk până la strâmtoarea Behring şi de la Nahicevani de pe râul Arax 
până în tara lui Franz Josef, intră în clădirile comitetelor executive, coboară in 
gări şi circulă preocupate, în birje, rude ale oamenilor mari, veşnic grăbite, veşnic 
cu foarte multă treabă. 

O vreme, oferta rudelor a întrecut însă cererea şi s-a produs pe această piață 
sui generis o criză: s-a simţit nevoia unor reforme. Si, încetul cu încetul, nepoții 
lui Karl Marx, urmaşii lui Kropotkin, ai lui Engels şi alții din aceeaşi categorie au 
pus ordine în activitatea lor, cu excepţia indisciplinatei corporaţii a 
descendenților locotenentului Schmidt care, întocmai ca Seimul polonez, a rămas 
mai departe sfâşiată de anarhie. Aceşti descendenți s-au nimerit a fi brutali, 
hräpäreti şi hapsâni şi s-au stânjenit mereu, unul pe altul, în activitatea lor. 

Şura Balaganov, care se socotea primul copil al locotenentului, a fost serios 
nelinistit de situaţia creată. Întâlnea tot mai des tovarăşi de corporație care 
secaseră complet sursele atât de roditoare ale câmpiilor Ucrainei şi statiunilor 
climaterice din Caucaz, unde el se obişnuise să aibă un vad serios. 

— Si ţi-a fost frică de greutățile crescânde? îl întrebă batjocoritor Ostap. 

Dar Balaganov nu sesiză ironia. Sorbi din paharul cu cvas vioriu şi îşi 
continuă povestirea. 

Din această situație gravă nu exista decât o singură ieşire: o conferință. Şi el 
a muncit toată iarna la convocarea ei. A scris concurenţilor pe care-i cunoştea 
personal. Celor pe care nu-i cunoştea le-a transmis invitatiile prin nepoţii lui 
Marx, întâlniți în drum. În sfârşit, a izbutit să-i adune la începutul primăverii 
anului 1928 aproape pe toţi descendenţii cunoscuți ai locotenentului Schmidt, 
într-o circiumă din Moscova, de lângă turnul Suharev. Adunarea a fost 
numeroasă; s-a constatat, cu acest prilej, că locotenentul Schmidt avea treizeci 
de fii între optsprezece şi cincizeci şi doi de ani, şi patru fiice, proaste, cam 
trecute şi urâte. 

Într-un scurt discurs introductiv, Balaganov şi-a exprimat speranţa că fraţii 
vor găsi o punte de înțelegere şi vor încheia în sfârşit, între ei, o convenţie pe care 
însăşi viata o impunea ca imperios necesară. 

El a prezentat apoi un proiect după care întreg teritoriul Uniunii Sovietice 
urma să fie împărțit în treizeci şi patru de sectoare de exploatare, adică egal cu 
numărul celor adunaţi la conferință. Fiecare din copii urma să primească în 
folosință pe termen nelimitat câte un sector. Nici unul dintre membrii corporației 
nu mai avea însă, după asta, dreptul să treacă hotarele domeniului său şi să 
pătrundă în teritoriu străin, cu scopul de a vâna câştiguri. 

Nimeni n-a ridicat nici o obiectie împotriva acestor noi principii de lucru, 
numai Panikovski a declarat că el poate să trăiască şi fără convenție. Când s-a 
ajuns însă la împărțirea sectoarelor, s-au produs scene dezgustătoare. Înaltele 
parti contractante s-au luat din prima clipă la ceartă şi nu şi-au mai adresat una 
alteia decât înjurături. 

Cearta s-a dezläntuit nu în problema întinderii sectoarelor, ci în jurul 


aşezării lor geografice. 

Nimeni nu voia centrele universitare. Toţi se lepădau de Moscova, Leningrad 
şi Harkov, trecute prin ciur şi prin dârmon. 

De o foarte proastă reputaţie se bucurau şi îndepărtatele regiuni din răsărit 
acoperite de nisipuri. Ele erau acuzate că habar nu aveau cine-i locotenentul 
Schmidt 

— Credeţi că ati dat peste proşti? tipa Panikovski cu o voce ascuţită. Dati-mi 
platoul central al Rusiei şi semnez convenția. 

— Cum? Tot platoul? i-a strigat Balaganov. Poate ai vrea să-ți dăm si 
Melitopolul ca supliment? Sau Bobruiskul? 

La auzul cuvântului Bobruisk, toată adunarea a suspinat. Toţi voiau să 
plece cu primul tren la Bobruisk. Bobruiskul era considerat o localitate 
minunată, de un înalt nivel cultural. 

— Ei bine, dacă nu tot platoul, măcar jumătate, stăruia acaparatorul 
Panikovski. La urma urmei, sunt familist, am două familii de întreținut. 

Nu i se dădu însă nici jumătate. 

După multă ceartă şi scandal, s-a hotărât ca sectoarele să fie trase la sorți. 
S-au făcut treizeci şi patru de biletele, trecându-se pe fiecare câte un nume 
geografic. Toate republicile, toate regiunile, şi productivul Kursk, şi dubiosul 
Herson, şi putin exploatatul Minusinsk, şi Aşhabadul cel aproape fără nici o 
perspectivă, şi Kievul, şi Petrozavodskul şi Cita, toate au fost puse într-o căciulă 
din blană de iepure şi-şi aşteptau stăpânii. 

Tragerea la sorti a fost însoţită de exclamatii vesele, de mormăieli si de 
înjurături. 

Steaua nefastă a lui Panikovski şi-a pus pecetea pe biletelul lui. I-a căzut 
regiunea Volgăi. Furios cum nu se mai poate, a semnat totuşi convenția. 

— Plec acolo, a strigat el, dar vă previn că, dacă nu voi fi bine primit, voi 
încălca convenţia şi voi trece hotarul! 

Balaganov, căruia i-a căzut la sorți sectorul de aur al Arbatovului, s-a 
neliniştit de perspectiva nerespectării convenției şi a declarat pe loc că nu va 
tolera nici o încălcare a normelor de exploatare. 

În tot cazul, lucrurile au fost stabilite şi, după încheierea lucrărilor, cei 
treizeci de fii şi cele patru fiice ale locotenentului Schmidt au plecat la lucru, 
fiecare în sectorul lui. 

— Şi acum, ai fost martor şi dumneata, Bender, cum a încălcat porcul ăsta 
convenția, îşi încheie povestirea Sura Balaganov. S-a strecurat de mult în 
sectorul meu, numai că până acum n-am izbutit să-l prind. 

Contrar aşteptărilor lui Balaganov, Ostap nu condamnă fapta urâtă a lui 
Panikovski. El şedea tolänit pe scaun şi privea nepăsător drept înainte. 

Pe zidul înalt din fundul grădinii erau desenati nişte copaci drepți si cu 
frunzişul bogat, ca într-o litografie. În grădină nu existau copaci adevăraţi, dar 
umbra pe care o făcea zidul răspândea o răcoare plăcută, satisfăcându-i deplin 
pe clienţii care erau, probabil, cu toţii sindicalişti, deoarece beau numai bere şi 
nu luau nici măcar o gustare. 

La un moment dat, se apropie de poarta grădinii, gâfâind, păcănind fără 
încetare, un automobil verde, pe portita căruia era scris cu alb, în formă de arc: 
"Hai să vă plimb!" Sub această inscripție erau indicate condiţiile plimbării cu 
zgomotoasa maşină. Trei ruble pe oră, iar pentru o cursă — după învoială. 
Maşina era goală. 

Musteriii din grădină începură să vorbească între ei in soapta, nelinistiti. 
Şoferul privi vreo cinci minute rugător printre gratiile grilajului şi, după ce pierdu 


probabil orice speranţă de a pune mâna pe vreun client, strigă sfidător: 

— Taxiul e liber! Poftiti, vă rog! 

Dar nici unul din cetățeni nu-şi manifestă dorința de a se urca în maşina 
"Hai să vă plimb!" Ba invitaţia şoferului avu chiar, asupra lor, un efect ciudat. 
Lăsară ochii în jos şi căutau să nu privească în direcția maşinii. Şoferul clătină 
din cap şi o luă încet din loc. Localnicii se uitau melancolic în urma lui. După 
cinci minute, automobilul verde trecu în goană nebună pe lângă grădină, în 
direcţie inversă. Şoferul sălta pe bancheta lui şi tipa ceva, dar ce anume, nu se 
putea desluşi. Maşina era tot goală. 

Ostap o urmări cu privirea şi spuse: 

— Uite ce e, Balaganov, eşti un găinar. Nu te supăra. Vreau prin asta să 
precizez exact ce loc ocupi sub soare. 

— la mai du-te dracului! făcu grosolan Balaganov. 

— Te-ai supărat totuşi? Care va să zică, după părerea dumitale, funcția de 
fiu al locotenentului nu-i o ocupaţie de găinar? 

— Dar şi dumneata esti un fiu al locotenentului Schmidt! ţipă Balaganov. 

— Eşti un găinar, repetă Ostap. Şi fiu de găinar. lar copiii dumitale tot 
găinari au să fie. Neisprăvitule! Păi ceea ce s-a petrecut azi dimineață nici măcar 
nu poate fi numit episod, a fost o pură întâmplare, un capriciu de artist. Un 
gentleman în căutarea unei bancnote de zece ruble. Nu-mi stă în fire să umblu 
după câştiguri de mizerie. Şi ce profesiune mai e şi asta, Doamne iartă-mă!? Fiu 
al locotenentului Schmidt... cât timp ai să mai poţi să fii? Să zicem, încă un an, 
încă doi. Şi, pe urmă? Pe urmă, buclele dumitale roşcate or să ajungă să fie atât 
de cunoscute, încât oamenii vor începe, pur şi simplu, să te ia la bătaie. 

— Şi atunci, ce-i de facut? întrebă tulburat Balaganov. Cum să-ți câştigi 
pâinea cea de toate zilele? 

— Trebuie să ai idei, spuse grav, Ostap. Pe mine, de pildă, mă hrănesc ideile. 
Eu nu întind mâna după rubla amărâtă a comitetelor executive. Tintesc mult mai 
sus. După cum văd, dumneata iubeşti dezinteresat banii. Spune-mi, ce sumă 
te-ar aranja? 

— Cinci mii, răspunse repede Balaganov. 

— Pe lună? 

— Nu! pe an. 

— Atunci drumurile noastre se despart. Eu am nevoie de cinci sute de mii. 
Şi, pe cât posibil, toți banii o data, nu în rate. 

— Poate că ai accepta totuşi în rate? întrebă caustic răzbunătorul 
Balaganov. 

Ostap se uită atent la interlocutorul său şi răspunse foarte serios: 

— Aş accepta şi în rate, dar mi-ar trebui toți o dată. Balaganov vru să facă o 
glumă şi în legătură cu această frază, dar când se uită la Ostap, nu mai zise 
nimic. Avea în fața lui un atlet cu trăsături desăvârşite, parcă era o efigie de pe o 
monedă antică. De-a curmezişul gâtului său brun se vedea o cicatrice albă. În 
ochi, îi strălucea o veselie amenințătoare. 

Balaganov se simți, deodată, cuprins de dorința nestapanita de a lua poziția 
de drepți. Ba simţi şi nevoia de a-şi drege glasul chihăind uşor, aşa cum fac 
oamenii cu funcții nu prea înalte, când stau de vorbă cu vreun tovarăş mai mare 
în grad. Şi, într-adevăr, după ce-şi drese glasul, întrebă stânjenit: 

— Dar pentru ce-ţi trebuie atât de multi bani... şi dintr-o data? 

— De fapt, am nevoie de şi mai multi, răspunse Ostap. Cinci sute de mii 
reprezintă un minimum, vorbesc de cinci sute de mii de ruble stabilizate. Vreau 
să plec, tovarăşe Şura, vreau să plec foarte departe, la Rio de Janeiro. 


— Ai rude acolo? îl întrebă Balaganov. 

— Dar ce, semăn eu a om care poate să aibă rude? 

— Nu, dar... 

— N-am rude, tovarăşe Sura, sunt singur pe lume. Am avut un tată, supus 
turc, dar şi el a murit de mult, după o groaznică agonie. Însă nu-i asta chestia. 
Încă din copilărie visez să plec la Rio de Janeiro. Dumneata, desigur, nici nu ştii 
de existența acestui oraş. 

Balaganov clătină îndurerat din cap în semn că nu. Dintre metropolele 
universale ale culturii el nu cunoştea, în afară de Moscova, decât Kievul, 
Melitpolul şi Jmerinka. Şi, în treacăt fie zis, era încredințat că pământul este plat 
ca o tipsie. Ostap aruncă pe masă o foaie ruptă dintr-o carte. 

— E o pagină din Mica Enciclopedie Sovietică. lată ce scrie aici despre Rio de 
Janeiro: "1 360 000 locuitori"... Aşa... "Un număr considerabil de mulatri... 
Asezat într-un mare golf al Oceanului Atlantic..." Aha, uite, am găsit: "Străzile din 
centrul oraşului nu sunt mai prejos de străzile din cele mai importante centre ale 
lumii în ceea ce priveşte luxul magazinelor şi măreţia clădirilor”. Iti dai seama, 
Şura? Nu sunt deloc mai prejos! Mulatri, golf, export de cafea, ca să zicem aşa, 
dumping de cafea, charleston, "Ramona... chipul tău m-a fermecat" şi... ce să mai 
vorbim! Iti dai şi dumneata seama ce orizont. Un milion şi jumătate de oameni şi 
absolut toți în pantaloni albi. Vreau să plec de-aici. În ultimul an s-au ivit între 
mine şi Puterea sovietică divergențe cât se poate de grave. Ea vrea să 
construiască socialismul, iar eu nu vreau. Pe mine mă plictiseşte să construiesc 
socialismul. Acum pricepi pentru ce am nevoie de atâția bani? 

— Dar de unde ai să iei cinci sute de mii de ruble? întrebă încet Balaganov. 

— De oriunde, răspunse Ostap. Indică-mi numai un om bogat şi îi iau 
imediat banii. 

— Cum? Te gândeşti la omor? întrebă şi mai încet Balaganov, aruncând pe 
furiş o privire spre mesele vecine, unde cetățenii din Arbatov închinau unul în 
sănătatea altuia. 

— Ştii că n-ar fi trebuit să semnezi aşa-numita convenție de la Suharev, 
spuse Ostap. După câte văd, acest efort intelectual te-a epuizat rău de tot. Te 
tâmpeşti văzând cu ochii. Bagä-ti bine în cap, domnule, că Ostap Bender n-a ucis 
niciodată. El a fost, ce-i drept, asasinat. Dar, personal, e curat, in fata legii. 
Desigur, nu sunt un heruvim. N-am aripi, dar respect Codul penal. Asta-i 
slăbiciunea mea. 

— Şi în ce fel te gândeşti să-ţi procuri banii? 

— În ce fel mă gândesc să mi-i procur? Procurarea sau exproprierea de 
fonduri variază după împrejurări. Personal, cunosc patru sute de metode relativ 
cinstite de a-i procura. Dar nu-i vorba de metode. Nenorocirea e că astăzi nu mai 
sunt oamenii bogaţi. De aceea situația mea e îngrozitoare. Un altul s-ar fi 
năpustit, desigur, asupra vreunei instituții de stat lipsită de apărare, dar asta 
nu-mi stă în obicei. Cunosti doar respectul ce-l am pentru Codul penal. Nu e nici 
o treabă să jefuieşti un colectiv. Dă-mi numai un individ mai bogat. Dar, din 
nefericire, acest individ nu există. 

— Cum poţi să spui una ca asta? exclamă Balaganov. Există oameni foarte 
bogați. 

— Si îi ştii? întrebă repede Ostap. Poti să-mi indici numele şi adresa exactă 
măcar a unui singur milionar sovietic? Şi totuşi ei există, trebuie să existe. Din 
moment ce prin tara circulă bancnote, trebuie să existe şi oameni care să le aibă 
în cantități mari. Dar cum să-l descoperi pe unul din invartitii ăştia? 

Şi Ostap oftă. Se vedea că de mult visa la un individ bogat. 


— Ce plăcut e, spuse el pe gânduri, să lucrezi cu un milionar legal, într-un 
stat burghez bine organizat, cu străvechi tradiții capitaliste. Acolo, milionarul e o 
figură populară. Adresa lui o ştie toată lumea. Stă într-o casă boierească, undeva 
la Rio de Janeiro. Te duci de-a dreptul la el, când ştii că e acasă, şi încă din 
antreu, numai după ce i-ai spus bună ziua, l-ai şi expropriat de bani. Şi toate 
astea — bagă de seamă — cu frumuşelul, politicos: "Hello, sir, nu fiți emoționat. 
Sunt nevoit să vă deranjez un pic. All right. Gata" Asta-i tot. Civilizație, frate, 
civilizație! Ce poate fi mai simplu? Un gentleman face în societatea altor 
gentlemani micul său business. Numai că nu trebuie să tragi cu pistolul în lustre, 
ar fi de prisos. Pe când la noi, Doamne, Doamne! în ce tara rece trăim! La noi 
totul e ascuns, totul e clandestin. Pe milionarul sovietic nu-l poate descoperi nici 
măcar Comisariatul Poporului pentru Finanţe, cu tot aparatul său fiscal 
ultravigilent. El — vorbesc de milionar — s-ar putea să şadă acum chiar în 
această aşa-zis grădină de vara, la mäsuta de alături şi să bea bere "tip-top" de 
patruzeci de copeici tapul. Să nu mori de ciudă?! 

— Prin urmare, întrebă Balaganov după un timp, dacă ai da peste unul din 
milionarii ăştia clandestini?... 

— Nu mai continua. Ştiu ce vrei să spui. Nu, nu e ceea ce-ţi închipui 
dumneata. Defel! Nici nu-l voi înăbuşi cu o pernă, nici nu-i voi crăpa capul cu 
patul revolverului. Şi, în general, nu voi face nici un fel de prostie. Ah, numai 
de-aş descoperi un astfel de individ! Aş manevra în aşa fel, încât el însuşi să-mi 
aducă banii pe o farfurioară cu chenar albastru. 

— Asta-i foarte frumos, zise Balaganov zâmbind încrezător. Cinci sute de mii 
de ruble pe o farfurioară cu chenar albastru. 

Se sculă în picioare şi începu să se învârtească în jurul mesei. Plescăia amar 
din limbă, se oprea, deschidea gura, parcă ar fi vrut să spună ceva, dar apoi se 
razgandea, se aşeza la masă si iar se ridica. Ostap urmărea nepăsător mişcările 
lui Balaganov. 

— Să-i aducă chiar el? întrebă deodată Balaganov cu o voce scartaitoare. Pe 
o farfurioară? Şi dacă n-o să-i aducă? Da' zi, unde e Rio de Janeiro ăsta? 
Departe? Nu, nu se poate ca toată lumea să umble în pantaloni albi. Lasa-te de 
aiurelile astea, Bender. Cu cinci sute de mii de ruble se poate trăi bine şi la noi. 

— Fără discuție, fără discuție, răspunse vesel Ostap, se poate trăi. Dar nu te 
ambala degeaba. De unde îi iei? 

Pe fruntea senină şi netedă a lui Balaganov apăru deodată o cută adâncă. El 
se uită şovăitor la Ostap, apoi spuse: 

— Cunosc eu un milionar din ăştia. 

Veselia dispăru într-o clipă de pe fata lui Bender. Figura i se împietri şi 
căpătă iarăşi contururi de medalie. 

— Hai, cară-te, cară-te, îi zise el. Nu dau de pomană decât sâmbăta, aşa că 
nu-mi umbla cu gogosi. 

— Pe cuvânt de onoare, monsieur Bender... 

— Ascultă, Şura, dacă vrei să mă iei cu limba franceză, te rog să nu-mi spui 
monsieur, ci citoyen, care înseamnă "cetățean". Şi, fiindcă veni vorba, unde, ma 
rog, stă milionarul dumitale? 

— La Cemomorsk. 

— Bineînţeles. Mă aşteptam la una ca asta. Cemomorsk! Acolo, chiar şi 
înainte de război, dacă un om avea 10 000 de ruble, se zicea despre el că-i 
milionar. lar acum... pot să-mi închipui! Nu, astea-s aiureli! 

— Lasă-mă să-ți explic. E un milionar adevărat. Ascultă, Bender, nu de mult 
am stat acolo... la puşcărie... 


După zece minute, fraţii de sânge părăsiră grădina de vară a cooperativei in 
care se servea bere. Marele maestru al combinațiilor se simțea ca un chirurg care 
are de făcut o operaţie extrem de serioasă. Totul era gata. În casoletele electrice 
fierb comprese şi feşe, o soră de caritate, în halat alb, se mişcă fără s-o auzi pe 
pardoseala de mozaic, diferite instrumente medievale din ceramică şi nichel 
strălucesc, bolnavul e întins pe masa de sticlă cu ochii dati languros peste cap, 
iar în aerul încălzit în mod special pluteşte un miros de gumă nemteascä de 
mestecat. Chirurgul, cu brațele întinse în lături, se apropie de masa de operaţie, 
ia de la un asistent un bisturiu sterilizat şi spune pe un ton sec bolnavului: 
"Haida, nene, leapada-ti izmenele". 

— Totdeauna mi se intampla asa, spuse Bender cu scanteieri in ochi. Sunt 
nevoit sa incep o afacere de un milion cu o simtitoare lipsa de valori monetare. 
Tot capitalul meu fix, rulant si de rezerva se ridica la cinci ruble... Cum ai zis ca-l 
cheama pe milionarul clandestin? 

— Koreiko, raspunse Balaganov. 

— Da, da, Koreiko. Superb nume. Si sustii că nimeni nu ştie de milioanele 
lui? 

— Nimeni, in afara de mine si de Prujanski. Dar, dupa cum ti-am mai spus, 
Prujanski mai are de stat în puşcărie vreo trei ani. Să-l fi văzut cum se văita şi 
bocea când am fost eliberat! Simtea, se vede, că n-ar fi trebuit să-mi povestească 
de Koreiko. 

— Că ţi-a dezvăluit dumitale secretul, asta e floare la ureche. Nu din pricina 
asta se văita şi bocea el. Presimtea, pesemne, că dumneata ai să-mi povesteşti 
mie. Şi asta e într-adevăr pagubă serioasă pentru bietul Prujanski. Până va 
apuca el să iasă din puşcărie, Koreiko îşi va afla consolarea numai în banala 
zicătoare: "Sărăcia nu-i păcat. 

Ostap îşi scoase chipiul de vară şi, fluturându-l, întrebă: 

— Am vreun fir de păr alb? 

Balaganov îşi supse burta, desfăcu picioarele astfel ca între vârfuri să încapă 
un pat de armă şi, cu glasul leatului din flancul drept, răspunse: 

— Nici unul, să trăiţi! 

— Atunci, o să am. Va trebui să dăm bătălii grele. Şi dumneata ai să 
incaruntesti, Balaganov. 

Pe neaşteptate, Balaganov începu să râdă prosteşte: 

— Cum ai spus? O să aducă chiar el banii pe o farfurioară cu chenar 
albastru? 

— Mie pe o farfurioară, spuse Ostap, dumitale pe o farfuriuta. 

— Şi cum e cu Rio de Janeiro? Aş vrea să umblu şi eu în pantaloni albi. 

— Rio de Janeiro este visul de aur al copilăriei mele, răspunse sever marele 
maestru al combinațiilor. Nu-l atinge cu laba dumitale. Să trecem la fapte. 
Trupele de linie să fie trimise la dispoziția mea. Unităţile trebuie să ajungă în 
oraşul Cemomorsk în termenul cel mai scurt. Tinuta de defilare. Gomisti, un 
mars! Parada o voi comanda eu! 


CAPITOLUL III 
DUMNEATA CU BENZINA — NOI CU IDEILE 


Cu un an înainte ca Panikovski să fi încălcat convenția şi să fi pătruns în 
sectorul exploatat de altul, în oraşul Arbatov îşi făcuse apariția primul automobil. 
Întâi stătătorul automobilismului la Arbatov a fost un şofer pe nume Kozlevici. 

Ceea ce îl adusese la volan era hotărârea de a începe o viata nouă. Viața de 


până atunci a lui Adam Kozlevici fusese plină de păcate. Încălcase de nenumărate 
ori Codul penal al R.S.F.S.R. şi anume articolul 162, care reglementează luarea 
pe ascuns a bunurilor altuia (furt). 

Acest articol cuprinde multe paragrafe, dar Adam cel plin de păcate era 
complet străin de punctul "a" (furt săvârşit fără folosirea unor mijloace tehnice 
sau chei false). Acesta era prea primitiv pentru el. Punctul "d", care prevedea o 
pedeapsă cu privatiune de libertate până la cinci ani, nu-i convenea pentru alt 
motiv. Lui Adam nu-i plăcea să fie prea multă vreme privat de libertate. Aşa că 
(dat fiind, mai ales, că încă din copilărie se simtise atras de tehnică), se încadrase 
cu tot sufletul în punctul "c" (furt săvârşit prin folosirea unor mijloace tehnice, 
sau în repetate rânduri, sau în acord prealabil cu alte persoane, în gări, porturi, 
pe vapoare, în vagoane şi în hoteluri). 

Dar Kozlevici avea ghinion. Era prins şi când se folosea de mijloacele tehnice 
preferate, şi când nu recurgea la ele. Era prins şi în gări, şi în porturi, şi pe 
vapoare, şi în hoteluri. Era prins şi în vagoane. Era prins chiar şi când, în 
disperare de cauză, se apuca să fure bunurile altuia, în acord prealabil cu alte 
persoane. 

După ce a stat la puşcărie vreo trei ani cu totul, Adam Kozlevici a ajuns la 
concluzia că e mult mai comod să aduni, pe fata, bunuri de-ale tale, decât să-ţi 
însuşeşti, într-ascuns, bunurile altuia. Această concluzie a domolit sufletul lui 
răzvrătit. A devenit un deținut model, a început să scrie versuri demascatoare la 
gazeta închisorii, intitulată Soarele răsare şi apune, şi s-a apucat să muncească 
cu râvnă la atelierul mecanic al casei de corecție. Penitenciarul a avut asupra lui 
o influență binefăcătoare. Şi Kozlevici Adam Kazimirovici, în vârstă de 46 de ani, 
fiu de țăran din fostul județ Genstohov, necăsătorit, recidivist, a ieşit din 
închisoare om cinstit. 

După ce a lucrat doi ani de zile într-un garaj din Moscova, îşi cumpără, de 
ocazie, un automobil atât de vechi, încât apariţia lui pe piață putea fi explicată 
numai prin lichidarea vreunui muzeu de automobile. Întrucât, Dumnezeu ştie de 
ce, automobilul se vindea împreună cu un palmier artificial, fixat într-un hârdău 
verde, el fu nevoit să cumpere şi palmierul. Cu palmierul a fost cum a fost, dar cu 
maşina Adam avu multă bătaie de cap: a trebuit mai întâi să caute prin pieţe 
piesele care lipseau, apoi să repare pernele şi să facă o nouă instalație electrică. 
În sfârşit, ca o încununare a tuturor reparațiilor, vopsi maşina într-o culoare ca 
şopârla. Nimeni n-ar fi putut spune ce marcă era maşina, dar Adam Kazimirovici 
susținea că este un Lorain-Dietrich şi, pentru a o dovedi, fixă de radiator o tăbliță 
de aramă cu inscripția fabricii "Lorain-Dietrich". Nu-i mai rămânea acum decât 
s-o transforme într-un taxi particular, lucru pe care Kozlevici îl visa de mult. 

În ziua când Adam Kazimirovici se pregătea să-şi scoată pentru prima oară 
progenitura în lume şi s-o expună într-o staţie de masini, se petrecu un 
eveniment trist pentru toți şoferii particulari. Sosiră la Moscova 120 de taxiuri 
marca Renault, mici şi negre, parcă erau nişte browninguri. Kozlevici nici nu 
încercă măcar să concureze cu ele. Dădu palmierul în păstrare la "Versailles", 
ceainăria birjarilor, şi plecă să lucreze în provincie. 

Arbatovul, unde nu existau mijloace de transport auto, îi plăcu noului 
nostru şofer şi hotări să rămână acolo pentru totdeauna. 

Adam Kazimirovici se şi vedea lucrând cu sarguinta, cu voie bună si, mai 
ales, cu cinste, în branşa taximetriştilor de piață. Se inchipuia stând dimineața 
pe frig, în fata gării, şi aşteptând trenul de Moscova. Încotoşmănat într-o manta 
de piele brun-roşcată, şi, pe frunte, cu nişte ochelari de aviator, oferă prietenos 
hamalilor țigări. Undeva, mai în spate, se înghesuie birjarii inghetati. Ochii le 


lăcrimează de ger şi-şi scutură fustele lor groase de culoare albastră. Dar iată că 
se aude clopotelul de la gară. Semnalul! A sosit trenul. Călătorii ies în piața gării 
şi se opresc, încântați, lângă maşină. Nu se aşteaptă ca in acest pierdut coltisor 
de provincie să existe taximetre. Tot claxonând, Kozlevici îi duce cu cea mai mare 
viteză la "Casa ţăranului”. 

Nu mai pridideste cu lucrul toată ziulica, fiecare fiind bucuros să folosească 
serviciile rapide ale locomotiei mecanice. Kozlevici şi credinciosul lui 
Lorain-Dietrich participă, vrând, nevrând, la toate nunțile, excursiile şi 
ceremoniile din târg. Dar cel mai mult are de lucru vara. Duminica, pleacă afară 
din oraş cu maşina lui familii întregi. Râsetele senine ale copiilor sună ca nişte 
clopoței, eşarfele şi panglicile flutură bătute de vânt, femeile flecăresc vesele, iar 
capii de familie se uită cu respect la spinarea de piele a şoferului şi-l întreabă 
care-i situația cu automobilele în Statele Unite ale Americii de Nord (dacă este 
adevărat, printre altele, că Ford îşi cumpără în fiecare zi altă maşină). 

Aşa vedea Kozlevici viața lui cea nouă şi frumoasă la Arbatov. Dar realitatea 
dărâmă în cel mai scurt timp castelul din Spania pe care şi-l făurise în 
imaginație, cu toate turnuletele, podetele şi flamurile lui. 

Mai întâi îi jucă renghiul mersul trenurilor. Acceleratele şi expresul treceau 
prin gara Arbatov fără să oprească, luând din mers fanioanele şi aruncând, tot 
din mers, poşta urgentă. Trenurile mixte treceau numai de două ori pe 
săptămână şi lăsau la Arbatov mai mult oameni mărunți, din cei veniți cu 
plângeri, şi cârpaci cu boccelute, calapoade şi jalbe. De obicei, călătorii sosiți cu 
trenurile mixte nu luau maşina. Excursii şi petreceri nu se făceau, iar la nunți 
Kozlevici nu era invitat. Arbatovenii se obişnuiseră să angajeze pentru nunți 
birjari care, în asemenea ocazii, împleteau în coamele cailor trandafiri şi 
crizanteme de hârtie, ceea ce plăcea foarte mult naşilor. 

Dar, ce-i drept, plimbări în afara oraşului se făceau cu duiumul. Însă ele nu 
erau deloc aşa cum le visase Adam Kazimirovici. Nici tu copii, nici tu eşarfe 
fluturânde, nici tu ciripit voios. 

Chiar în prima seară, luminată de felinarele anemice cu gaz din Arbatov, 
patru bărbaţi se apropiara de Adam Kazimirovici, care stătuse toată ziua de 
pomană în piața Spaso-Kooperativnaia. Ei cercetară îndelung cu privirea maşina, 
fără să scoată o vorbă. Apoi unul dintre bărbați, un cocoşat, întrebă cu glas 
soväielnic: 

— Oricine poate să se plimbe cu asta? 

— Oricine, răspunse Kozlevici, mirat de sfiala cetățenilor din Arbatov. Cinci ruble 
pe oră. 

Bărbaţii începură să vorbească între ei, în şoaptă. Şoferul prinse cu urechea 
nişte oftaturi ciudate şi cuvintele: "Ce ziceti, tovarăşi, facem o plimbare acum, 
după şedinţă? Oare cadrează? Câte o rubla şi douăzeci şi cinci de căciulă nu e 
scump. La urma urmei, de ce să nu cadreze?..." 

Şi pentru prima oară maşina încăpătoare primi la sânul ei cetățeni get-beget 
arbatoveni. Câteva minute, aceştia nu scoasera nici o vorbă, impresionați de 
viteză, de mirosul benzinei arse şi de şuieratul vântului. Apoi, cuprinşi parcă de o 
presimtire tulbure, începură să cânte încetişor Repezi ca valul trec zilele noastre. 
Kozlevici băgă în viteza a treia. Trecură în goană pe lângă contururile întunecate 
ale unei gherete de alimente şi taxiul ieşi afară din oraş, pe şoseaua scăldată în 
lumina lunii. 

Zi de zi, tot mai scurt ni-e drumul spre mormânt, cântau languros pasagerii. Li 
se topea inima de milă de ei înşişi, îi durea sufletul că nu fuseseră niciodată 
studenți. Refrenul îl cântau fortissimo: 


Cate un paharut de votcă sau de rom, 
tirlim- bom- bom- tirlim- bom- bom. 


— Stai! ţipă deodată cocosatul. Hai înapoi! Mă arde la inimă. 

Se întoarseră în oraş şi luară mai multe sticlute albe şi o cetäteancä mai 
plinutä. În câmp, făcură un popas, se aşezară la o masă stropită cu votcă, iar 
apoi dansară polca fără muzică. 

Obosit de aventura aceasta nocturnă, a doua zi Kozlevici motäi tot timpul la 
volan, pe locul pe care şi-l alesese ca staţie. 

Pe seară, se prezentă iar grupul din ajun, de data asta gata chercheliti; se 
instalară din nou în maşină şi se plimbară toată noaptea afară din oraş. A treia 
zi, povestea se repetă. Şi chefurile nocturne ale bandei vesele de sub conducerea 
cocoşatului durară două săptămâni în şir. Bucuriile cursei zilnice cu automobilul 
avură asupra clienţilor lui Adam Kazimirovici un efect ciudat: fețele li se 
umflaseră şi pe întuneric se vedeau albe ca nişte perne. Cocoşatul, căruia îi 
atârna din gură o bucată de salam, semăna cu un vampir. 

Deveniseră agitati şi, în toiul veseliei, uneori plângeau. Odată, cocoşatul, 
care era capul räutätilor, aduse într-o birjă până la maşină un sac cu orez. În 
zori, duseră orezul într-un sat, îl schimbară acolo pe samagon şi în ziua aceea nu 
se mai intoarsera în oraş. Baura Bruderschaft cu țăranii, şezând pe capite de fin. 
Iar noaptea, aprinseră focuri de tabără si plânseră cu mare jale. 

În dimineața cam mohorâtă din ziua următoare, cooperativa feroviară 
"Lineet", unde cocoşatul era responsabil, iar veselii lui tovarăşi membri ai 
consiliului de conducere şi ai comisiei de prăvălie, se închise pentru inventar. 
Inspectorii fură cuprinşi de uimire şi amărăciune când descoperiră că în magazin 
nu era nici făină, nici piper, nici săpun de rufe, nici albii ţărăneşti, nici produse 
textile, nici orez. Rafturile, tejghelele, sertarele şi butoaiele — toate erau goale. 
Numai în mijlocul magazinului stăteau pe jos, cu gura căscată spre tavan, nişte 
gigantice cizme de vânătoare, nr. 49, cu talpă galbenă din carton, iar în cabina de 
sticlă sclipea tulbure o casă de bani automată "Naţional", al cărei bust nichelat 
era presărat cu butoane de diferite culori. Curând după asta, Kozlevici primi 
acasă o citatie de la procuror: era chemat ca martor în afacerea delapidării de la 
cooperativa "Lineet". 

Cocosatul şi prietenii lui nu mai apărură deloc şi maşina verde şomă vreo 
trei zile. 

Noii clienţi, întocmai ca şi primii, veneau după ce se lăsa întunericul. 
Începeau şi ei cu o plimbare nevinovată afară din oraş, dar le venea cheful de 
votcă de la primii cinci sute de metri cu maşina. Pesemne că cetățenii din Arbatov 
nu-şi puteau închipui cum poţi folosi automobilul în stare de trezie şi socoteau 
vehiculul lui Kozlevici un cuib de desfrâu, unde se cere neapărat să fii 
destrăbălat, să scoţi tipete necuviincioase şi, în general, să-ți faci de cap. Abia 
acum înțelese Kozlevici de ce bărbații, când treceau ziua prin stație, pe lângă 
maşina lui, îşi făceau cu ochiul şi zâmbeau batjocoritor. 

Totul mergea altfel decât îşi închipuise Adam Kazimirovici. Noaptea gonea cu 
farurile aprinse prin fața crângurilor din împrejurimi, auzind în spatele său 
hârjoana şi tipetele clienţilor afumati, iar ziua, näuc de nesomn, şedea în fața 
anchetatorilor şi dădea declarații. Dumnezeu ştie din ce cauză cetățenii din 
Arbatov aveau o preferință specială să petreacă cu banii statului, ai obştei şi ai 
cooperativelor. Şi fără să vrea, Kozlevici se afunda din nou prin labirintul Codului 
penal, în limitele articolului 3, care vorbeşte de infracțiuni săvârşite în timpul 


serviciului. 

Începură procesele. În fiecare din ele principalul martor al acuzării era Adam 
Kazimirovici. Depozitiile lui, în totul corespunzătoare adevărului, îi doborau pe 
acuzați care, înecaţi în lacrimi, recunosteau tot. El duse la moarte o mulțime de 
instituții. Ultima sa victimă a fost filiala Instituţiei Cinematografice Regionale, 
care turna la Arbatov filmul istoric Stenka Razin şi prințesa. Toată filiala fu 
băgată la răcoare pe termen de şase ani, iar filmul, care prezenta un interes pur 
judiciar, fu predat "muzeului" de corpuri delicte, unde se aflau deja cizmele de 
vânătoare de la cooperativa "Lineet". 

Dar asta îl duse şi pe Adam Kazimirovici la faliment. Oamenii începură să se 
teamă de maşina verde ca de buba neagră. Cetăţenii ocoleau pe diferite străzi 
piața "Spaso-Kooperativnaia", unde Kozlevici instalase un stâlp vărgat cu o 
tăbliță: "Staţie de taxiuri”. Timp de câteva luni, Adam nu câştigă nici un ban si 
trăi numai din ceea ce agonisise din plimbările nocturne. 

În faţa noii situaţii, începu să facă concesii. Desenă cu vopsea albă pe o 
portita a automobilului o inscripţie care i se părea foarte ispititoare: "Hai să te 
plimb!" şi reduse preţul de la 5 ruble la 3 ruble pe oră. Dar cetățenii nu-şi 
schimbară tactica. Şoferul cutreiera încet oraşul, se oprea pe la instituții şi striga 
pe fereastră: 

— Ce aer minunat! Să facem o plimbare, ce ziceti? 

Funcţionarii scoteau capul pe fereastră şi, în täcänitul Underwood-urilor, îi 
răspundeau: 

— Plimbă-te singur. Asasinule! 

— De ce asasin? întreba Kozlevici aproape plângând. 

— Fiindcă eşti un asasin, îi răspundeau funcționarii. Dacă se plimbă omul 
cu tine, musai apoi să intre la pârnaie. 

— Păi n-aveţi decât să vă plimbaţi cu banii voştri! tipa şoferul cu foc. Cu ai 
voştri! 

La auzul acestor cuvinte, funcționarii se uitau amuzati unul la altul şi 
închideau ferestrele. Plimbatul cu maşina cu bani proprii li se părea pur şi 
simplu stupid. 

Proprietarul maşinii "Hai să te plimb" se certă cu tot oraşul. Nu se mai 
saluta cu nimeni, devenise nervos şi artägos. Când vedea pe câte un funcţionar 
sovietic purtând o bluză lungă, caucaziană, cu mâneci bufante, se apropia de el 
pe la spate şi cu un râs amar îi striga: 

— Pungaşilor! Acusi vă bag într-un proces de-o să rămână exemplu pentru 
toți. La articolul 109. 

Funcţionarul sovietic tresărea, apoi îşi îndrepta cu un aer indiferent cureaua 
cu nituri de argint, cu care se garnisesc de obicei hamurile cailor de corvoadă şi, 
prefăcându-se că apostrofările nu-l privesc pe el, iutea pasul. Dar răzbunătorul 
Kozlevici continua să meargă cu maşina alături de cel vizat şi-l tot călca pe nervi, 
citind monoton dintr-un trebnic penal de buzunar: 

— "Însuşirea de către un funcţionar a banilor, a valorilor sau a altor bunuri 
aflate în gestiunea sa datorită functiunii pe care o deţine se pedepseşte..." 

Funcţionarul sovietic o ştergea las, săltându-şi părțile moi ale corpului, lätite 
de atâta şezut pe scaunul de la birou. 

—"...cu pedeapsă privativă de libertate, îi striga Kozlevici, până la trei ani." 

Dar toate acestea nu-i aduceau şoferului decât satisfacție morală. Treburile 
lui materiale mergeau prost. Economiile i se apropiau de sfârşit. Trebuia luată o 
hotărâre. Lucrurile nu mai puteau continua aşa. 

Reflectând supărat la toate astea, într-o zi Adam Kazimirovici şedea în 


maşina sa şi se uita cu dezgust la stâlpul caraghios şi tărcat pe care scria "Staţie 
de taxiuri". El începea să înțeleagă că viata cinstită nu i-a surâs, că Mesia 
taximetrelor a venit prea devreme şi cetățenii n-au crezut în el. Kozlevici era atât 
de cufundat în gândurile sale triste, încât nici nu băgă de seamă pe cei doi tineri 
care stăteau de mai demult şi-i admirau maşina. 

— Originală construcție, spuse în sfârşit unul dintre cei doi. Zorile 
automobilismului! Uită-te şi dumneata, Balaganov, să vezi ce se poate face 
dintr-o simplă maşină de cusut Singer. Dacă i-ai mai pune un mic dispozitiv s-ar 
putea face din ea o minunată legătoare de snopi pentru colhozuri. 

— Pleacă de aici, se burzului Kozlevici. 

— Cum adică "pleacă de aici?" Şi atunci de ce ai pus pe treierătoarea 
dumitale reclama "Hai să te plimb!"? Poate că prietenul meu si cu mine vrem să 
facem o cursă în interes de afaceri? Sau poate vrem să ne plimbăm? 

Pentru întâia oară de când îşi ducea viata la Arbatov, mucenicul 
automobilismului se lumină la fata. El sari jos din maşină şi cu o mişcare 
sprintenă porni motorul ce începu să duduie cu putere. 

— Poftiti, vă rog, spuse el. Unde să vă duc? 

— De data asta nicăieri, răspunse Balaganov. N-avem bani. Nimic de făcut, 
tovarăşe mecanic, sărăcie lucie. 

— Nu-i nimic, urcati-va! strigă Kozlevici disperat Va duc pe gratis. N-o să 
beti? N-o să dansati în pielea goală la lumina lunii? Hai să vă plimb! 

— De ce nu, să profităm de ospitalitate, spuse Ostap, aşezându-se alături de 
şofer. Văd că ai un caracter bun. Dar de ce iti închipui că noi am fi capabili să 
dansăm în pielea goală? 

— Sunt aici destui din ăştia, răspunse şoferul luând-o pe strada principală, 
vinovați de crime împotriva statului. 

Era chinuit de dorința de a împărtăşi cuiva durerea sa. Desigur că cel mai 
bine ar fi fost să vorbească despre aceste suferințe duioasei sale mame, o femeie 
cu obrazul plin de zbârcituri. Ei i-ar fi fost milă de el. Dar madame Kozlevici 
murise de durere, încă de când aflase că fiul ei, Adam, începe să devină cunoscut 
ca un hot recidivist. Aşa că şoferul povesti noilor săi clienţi tot istoricul prăbuşirii 
oraşului Arbatov, sub ale cărui ruine se târa acum maşina lui verde. 

— Ce să mă fac? încheie Kozlevici cu tristeţe. Încotro s-o apuc? 

Ostap stătu câteva clipe pe gânduri, aruncă o privire plină de înțeles 
roşcovanului său asociat şi spuse: 

— Toate nenorocirile dumitale vin de la faptul că eşti un căutător al 
adevărului. Eşti pur şi simplu un mielusel, un baptist ratat. E trist să întâlneşti 
printre şoferi asemenea stări de spirit demodate. Ai o maşină şi nu ştii unde să 
pleci. Noi stăm mult mai prost: nu avem maşină. În schimb, ştim unde vrem să 
plecăm. Vrei să vii cu noi? 

— Unde? întrebă şoferul. 

— La Cernomorsk, spuse Ostap. Avem acolo o mică chestiune intimă de 
aranjat. Se va găsi de lucru şi pentru dumneata. Şi apoi, la Cernomorsk 
antichitätile sunt la pret şi oamenii dau năvală bucuroşi să le vadă. Vino cu noi. 

La început, Adam Kazimirovici se mulțumi doar să zâmbească, ca o văduvă 
pe care nimic n-o mai încântă pe lume. Dar Bender nu-şi precupeti oferta. El 
zugrăvi şoferului şovăielnic, în culorile cele mai trandafirii şi azurii, perspectivele 
minunate care îl aşteaptă acolo. 

— La Arbatov, tot ce mai ai de pierdut sunt poate lanțurile de rezervă. Pe 
drum n-o să rabzi de foame. Răspund eu de asta. Dumneata cu benzina, noi cu 
ideile. 


Kozlevici opri maşina şi, încă nehotărât, spuse incruntat: 

— Nu mai am decât puțină benzină. 

— Pentru cincizeci de kilometri ajunge? 

— Ajunge şi pentru optzeci. 

— În cazul acesta e în regulă. Ti-am mai spus că nu duc lipsă de idei. Exact 
la şaizeci de kilometri de aici te va aştepta, chiar la marginea şoselei, un butoi 
mare metalic, cu benzină de avion. Iti place benzina de avion? 

— Îmi place, răspunse cu sfială Kozlevici. 

Deodată, viata îi apăru uşoară şi veselă. Şi simți numaidecât dorința de a 
pleca la Cernomorsk. 

— Şi butoiul ăsta, spuse în încheiere Ostap, îl vei primi absolut gratuit. Ba 
iti pot spune ceva mai mult. Vei fi rugat să accepti această benzină. 

— Care benzină? întrebă în şoaptă Balaganov. Ce tot îndrugi baliverne? 

Ostap se uită demn la pistruii portocalii, presärati pe fata fratelui de sânge, 
şi răspunse tot în surdina: 

— Oamenii care nu citesc ziarele ar trebui, din punct de vedere moral, 
omorâţi pe loc. Iti dăruiesc viata numai fiindcă sper să te reeduc. 

Ostap nu explică ce legătură există între cititul ziarelor şi butoiul cel mare 
cu benzină care-i aştepta la margine de drum şi rosti foarte solemn: 

— Declar deschisă marea cursă Arbatov-Cernomorsk... Comandor al 
echipajului mă numesc pe mine. Şofer al maşinii îl trecem pe... care e numele 
dumitale? Adam Kozlevici. Cetăţeanul Balaganov este numit mecanic de bord, 
având în plus şi obligaţiile de femeie la toate. Te rog însă un singur lucru, 
Kozlevici: să acoperi imediat inscripția "Hai să te plimb!” cu vopsea. Nu avem 
nevoie de semne particulare. 

După două ore, maşina, care avea acum o pată proaspătă de culoare verde 
închis pe una din portiere, ieşi greoi din garaj şi trecu pentru ultima oară pe 
străzile oraşului Arbatov. În ochii lui Kozlevici lucea speranța. Alături de el şedea 
Balaganov care freca sarguincios cu o carpulita piesele de alamă, indeplinindu-si 
cu zel obligaţiile noi pentru el, de mecanic de bord. Comandorul cursei stătea 
tolănit pe pernele roscate din spate uitându-se cu satisfacție la proaspetii săi 
subalterni. 

— Adam! strigă el, acoperind scrâşnetul motorului. Cum îi zice căruciorului 
dumitale? 

— Lorain-Dietrich, răspunse Kozlevici. 

— Ce nume mai e şi ăsta? O maşină, ca şi un vas de război, trebuie să aibă 
un nume propriu. Lorain-Dietrich-ul dumitale se distinge printr-o admirabilă 
viteză şi prin frumusețea nobilă a liniilor. De aceea, propun să dăm maşinii 
numele de "Antilopa-Gnu". Cine e contra? Perfect! S-a votat în unanimitate. 

Scartaind din toate mădularele, "Antilopa" verde trecu în goană pe 
Bulevardul Tinerelor Talente şi intră în piaţă. 

Aici, echipajul "Antilopei" văzu un tablou ciudat. Din piaţă fugea spre şosea 
un om încovoiat, cu o gâscă albă sub brat. Cu mâna stângă îşi tinea chipiul pe 
cap, să nu-i zboare. Era fugărit de o mulțime de oameni care tipau. Fugarul se 
uita întruna înapoi şi avea întipărită, pe fata lui venerabilă de actor, o expresie de 
groază. 

— E Panikovski! ţipă Balaganov. 

— Asistăm la momentul al doilea al furtului unei gâşte, zise nepăsător 
Ostap. Momentul trei începe după prinderea vinovatului şi este însoțit de o bătaie 
zdravănă. 

Panikovski bănuia pesemne că se apropie momentul trei, deoarece fugea cât 


îl țineau picioarele. De teamă, nu dădea drumul gâştii, ceea ce îi scotea şi mai 
mult din sărite pe urmăritori. 

— Articolul 116, zise Kozlevici pe dinafară. Furtul pe ascuns ca şi cel pe față 
de vite mari de la populaţia agricolă şi crescătoare de animale. 

Balaganov izbucni în hohote de râs. Îl amuza grozav că violatorul faimoasei 
convenții îşi va primi răsplata cuvenită. 

Maşina trecu prin mulțimea zgomotoasă si se indrepta spre şosea. 

— Ajutor! strigă Panikovski când "Antilopa" ajunse în dreptul lui. 

— Să te ajute Dumnezeu, îi răspunse Balaganov, aplecându-se peste bord. 

Şi maşina îl împroşcă pe Panikovski cu un nor de praf roşietic. 

— Luaţi-mă şi pe mine! urlă Panikovski cu ultimele puteri, alergând lângă 
maşină. Sunt om de treabă. 

Glasurile urmăritorilor se contopeau într-un mic vuiet amenintätor. 

— Ce-ar fi să-l luăm pe şnapan cu noi? întrebă Ostap. 

— Nu, răspunse cu cruzime Balaganov. Să ştie altă dată ce înseamnă să 
calci o convenție. 

Dar hotărârea lui Ostap era luată. 

— Zvarle pasărea! îi strigă el lui Panikovski şi, adresându-se şoferului, 
urmă: Încetineşte! 

Panikovski se supuse imediat. Gâsca se ridică de jos înfoiată, îşi scutură 
penele şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, o porni spre oraş. 

— Urcă sus, spuse Ostap, dracu' să te ia! Dar să nu mai păcătuieşti, că altfel 
iti tai mâinile cu brat cu tot. 

Panikovski se prinse de caroserie, se propti cu burta de bordul maşinii, se 
răsturnă în ea ca un înotător când se urcă în barcă şi, bocănind cu mansetele, 
căzu pe fund. 

— Cu toată viteza, comandă Ostap. Şedinţa continuă. 

Balaganov apasa pe claxon şi din cornul de alamă tasnira nişte sunete 
vesele, demodate, care se întrerupeau brusc: 


Matciş e un dans minunat. Ta-ra-ta... 
Matciş e un dans minunat. Ta-ra-ta... 


Si "Antilopa-Gnu" se avântă în câmpul sălbatic, gonind ca să ajungă mai 
repede la butoiul cu benzină de avion. 


CAPITOLUL IV : 
O VALIZUTA NEOBISNUITA 


Un om fără pălărie, cu pantaloni de pânză cenusii, cu sandale de piele 
incaltate pe piciorul gol, aşa cum poartă călugării, şi în cămaşă albă, fără guler, 
ieşi, aplecând putin capul, pe portita scundă a casei cu numărul 16. Când ajunse 
pe trotuarul pavat cu dale de piatră albăstrii, se opri şi zise încet: 

— Azi e vineri. Prin urmare, trebuie să mă duc iar la gară. 

După ce rosti aceste cuvinte, omul în sandale se uită repede în jur. Avusese 
impresia că în spatele lui se află un cetățean cu mutra de zinc a unui copoi. Dar 
strada Malaia Kasatelnaia era absolut pustie. 

Dimineaţa de iunie abia se înfiripa. Salcamii tremurau, lăsând să cadă pe 
pietrele netede rouă lor rece, de cositor. Păsărelele ciripeau vesel. La capătul 
ulitei, în vale, de cealaltă parte a acoperisurilor, sclipea, parcă turnată, marea. 
Uitându-se în jur şi zgariind cu labele scândura, nişte căţei căutau să se catere 


pe lăzile de gunoi. Ora portarilor care fac curățenie trecuse, iar ora lăptăreselor 
încă nu venise. 

Era între cinci şi şase dimineața, când portarii, după ce s-au săturat să-şi 
vânture măturile tepoase, se retrag prin bârlogurile lor, iar în oraş e lumină, 
curăţenie şi linişte, ca la Banca de Stat. În asemenea momente, iti vine să plângi 
şi să crezi că, într-adevăr, iaurtul este mai binefăcător şi mai gustos decât 
rachiul. Dar iată că în depărtare se aude un tunet: sunt lăptăresele, care coboară 
cu bidoanele lor din trenul local. Acusi se vor repezi în oraş şi pe palierele scărilor 
de serviciu vor începe să răsune certurile obişnuite cu gospodinele. Pentru o clipă 
vor răsări la lumină muncitori cu sacose, ca să dispară îndată pe porțile uzinelor. 
Din coşurile fabricilor vor tâsni trambe de fum. lar după asta, vor începe să 
zdrăngăne, pe noptiere, săltând de furie, milioanele de deşteptătoare (mai 
incetisor cele ale firmei "Pavel Bouret" si mai tare cele ale Trustului de Mecanică 
de Precizie) şi să mârâie, din somn, funcționarii sovietici, rostogolindu-se din 
paturile lor înalte de fecioară. Ora lăptăreselor se va termina, va începe ora 
funcționarilor. 

Acum însă era prea devreme şi funcționarii mai dormeau sub ficusii lor. 
Omul în sandale străbătu tot oraşul fără să întâlnească aproape pe nimeni. 
Mergea pe sub salcâmii care, la Cernomorsk, aveau şi unele funcții sociale: de 
unii atârnau cutii poştale albastre cu emblema departamentului (un plic şi un 
fulger pe ele), iar de alții erau prinse nişte recipiente mici de tablă cu apa pentru 
câini. 

Omul în sandale ajunse în gara Primorski în momentul în care ieşeau de 
acolo lăptăresele. După ce se lovi zdravăn de câteva ori de umerii lor de oțel, 
ajunse la biroul de păstrare a bagajelor şi prezentă o chitanta. Magazionerul se 
uită la chitanta cu o asprime nefirească, obişnuită numai la căile ferate şi îi tranti 
repede valiza. Călătorul deschise la rândul său un mic portofel de piele, scoase 
dinăuntru, oftând, o monedă de zece copeici şi o puse pe tejgheaua făcută din 
şase şine vechi şi lustruite de atâtea coate câte s-au frecat de-a lungul vremii pe 
ele. 

Ajuns în piața gării, omul în sandale puse valiza pe caldarâm, o cerceta 
atent cu privirea din toate părțile şi-i pipăi închizătoarea albă. Era o valiză 
obişnuită, lucrată grosolan din lemn şi îmbrăcată în fibră artificială. 

În astfel de valizute pasagerii mai tineri tin ciorapi de ata "Skeci", două bluze 
ruseşti, o plasă pentru par, o pereche de chiloti, broşura Sarcinile Comsomolului 
la sate şi trei ouă tari strivite. În afară de acestea, se mai află, în mod obligatoriu, 
într-un colț, câteva rufe murdare înfăşurate în ziarul Ekonomiceskaia Jizn. 
Pasagerii mai în vârstă tin în astfel de valize un costum întreg şi, separat, nişte 
pantaloni dintr-un material în carouri, cunoscut sub numele de "a 100-a 
aniversare a Odesei", bretele, papuci cu limbă, un flacon cu apa de colonie şi o 
pătură alba de vară cunoscută sub numele de "pătură de Marsilia". Trebuie sa 
menționăm că şi în cazul acestora există într-un colț al valizei ceva învelit în 
Ekonomiceskaia Jizn, numai că în loc de rufe murdare, e o găină fiartă, galbenă 
mai mult de slăbiciune decât de grăsime. 

Multumit de rezultatul sumarului control făcut, omul în sandale luă valiza 
în mână, se urcă într-un vagon alb de tramvai şi plecă până la celălalt capăt al 
oraşului — la Gara de Est, unde făcu exact inversul celor făcute cu putin timp 
înainte la gara Primorski. Depuse spre păstrare valiza şi luă de la impunătorul 
magazioner o chitantä. 

După toate aceste ciudate evoluții, stăpânul valizei părăsi gara tocmai în 
momentul când pe străzi începură să apară funcționarii cei mai conştiincioşi. El 


se amestecă în rândurile lor dezordonate şi îmbrăcămintea lui, în mulțime, îşi 
pierdu nota de originalitate. Omul în sandale era funcţionar, iar la Cernomorsk 
aproape toți funcționarii se îmbrăcau după o moda ale cărei canoane nu erau 
scrise nicăieri, dar erau tradiționale: cămaşă de noapte cu mânecile suflecate cât 
mai sus deasupra coatelor, pantaloni subțiri din aceia care se dau la orfelinate, şi 
sandale sau pantofi de pânză. Nimeni nu purta pălărie sau şapcă. Rareori vedeai 
câte un chipiu, în schimb întâlneai adeseori o chică pe cât de neagră pe atât de 
nepieptănată, şi încă şi mai ades chelii arse de soare care luceau ca bostanii şi pe 
care tare ai fi avut poftă să scrii ceva cu creionul chimic. 

Instituţia la care lucra omul în sandale se numea "Hercules" şi îşi avea 
sediul într-un fost hotel. Uşa turnantă de sticlă cu bare de alamă, ca pe vapor, îl 
împinse într-un vestibul mare din marmură roz. În liftul fixat la sol pe vecie se 
afla instalat biroul de informaţii unde se şi găsea, la post, o femeie care zambea. 
După ce mai alergă în virtutea inertiei câțiva paşi, nou-venitul se opri în fața 
bătrânului portar care purta un chipiu cu un fulger de aur pe cozoroc şi îl întrebă 
cu un glas tineresc: 

— Ei, ce zici, bătrâne, te-ai hotărât pentru crematoriu? 

— Apăi, tată, răspunse portarul zâmbind bucuros, în columbarul sovietic, de 
ce nu? 

Ba îşi însoţi cuvintele şi cu un gest dezarmat al braţelor. Se vedea de o posta 
pe fata lui blândă că e dispus să fie înmormântat în flăcări chiar şi în momentul 
acela. 

La Cernomorsk se vântura ideea de a se construi un crematoriu cu incinta 
respectivă rezervată pentru urnele cu cenuşă, adică şi cu un columbar, şi această 
inovație, proiectată de subsectia cimitirelor, îi amuza foarte mult, nu se ştie de 
ce, pe cetățeni. Poate fiindcă găseau haz în noile cuvinte — crematoriu şi 
columbar — ori poate pentru că li se părea hazos însuşi gândul că poți arde un 
om cum ai arde un butuc de lemn. Fapt e că se legau în tramvai şi pe stradă de 
toți bătrânii şi de toate babele strigându-le: "Ce te bagi, bătrânico? Te grăbeşti să 
ajungi mai repede la crematoriu?" sau: "Lasati-l pe bătrânel să treacă înainte, e 
aşteptat la crematoriu". Dar de mirare e altceva: că ideea incinerării plăcuse 
foarte mult bătrânilor, şi că nu se supărau deloc de glumele pe tema aceasta. În 
general, discuţiile despre moarte, care până arunci fuseseră socotite nelalocul lor 
şi necuviincioase, începuseră să fie cotate la Cernomorsk tot atât de bine ca 
anecdotele evreieşti şi caucaziene şi să stârnească interesul unanim. 

După ce ocoli o fecioară goală de marmură care se afla la capătul de jos al 
scării şi tinea în mâna ridicată o făclie electrică, uitându-se supărată la afişul: 
"La «Hercules», încep comprimările. Jos conspirația tăcerii şi sistemul de 
acoperire reciprocă", funcţionarul urcă la etaj. El lucra la secţia financiară şi de 
contabilitate. Până la începerea serviciului mai erau cincisprezece minute, dar 
Saharkov, Dreifus, Tezoimenitki, Muzâkant, Cevajevskaia, Kukuskind, 
Borisohlebski şi Lapidus-junior se şi aflau la birourile lor. Ei nu se temeau defel 
de reduceri şi şi-o spuneau reciproc mereu, dar în ultimul timp, nu se ştie de ce, 
începuseră să vină la serviciu mai devreme. Profitând de puţinele minute libere 
câte mai aveau, conversau zgomotos. Glasurile vuiau în sala uriaşă, în care pe 
vremuri fusese restaurantul hotelului şi unde, numai acum, tavanul cu grinzi de 
stejar sculptate şi pereţii, pe care se zvârcoleau cu nişte zâmbete ce vârau groaza 
în tine diverse menade, naiade şi driade, mai aminteau de acest lucru. 

— Ai auzit noutatea, Koreiko? îl întrebă Lapidus-junior pe cel nou-venit. 
Chiar n-ai auzit? Zău? Ai să fii uimit. 

— Ce noutate?... Bună ziua, tovarăşi! rosti Koreiko. Bună ziua, Anna 


Vasilievna! 

— Nici n-o să-ți vină să crezi! spuse cu satisfacție Lapidus-junior. Contabilul 
Berlaga a ajuns la casa de nebuni. 

— Ce vorbeşti? Berlaga? Da' era cât se poate de normal! 

— Până ieri a fost cât se poate de normal, dar începând de azi a devenit cât 
se poate de anormal, interveni în discuție Borisohlebski. Asta e realitatea. Mi-a 
telefonat cumnatu-său. Berlaga are o boală psihică gravă, un deranjament al 
nervului de la călcâi. 

— Mă mir că nu avem încă cu toții deranjat nervul ăsta, rosti sumbru 
bătrânul Kukuskind, fixându-şi colegii prin ochelarii săi ovali cu ramă de nichel. 

— Nu mai cobi, zise Cevajevskaia. Omul ăsta nu face decât să te indispună. 

— Totuşi mi-e milă de Berlaga, intră în vorbă şi Dreifus răsucindu-se pe 
taburetul lui cu şurub, ca să se întoarcă cu fața la ceilalți. 

Toţi tăcură, declarându-se, prin tăcerea lor, de acord cu Dreifus. Numai 
Lapidus-junior zâmbi misterios. Începură să discute apoi despre nebuni; vorbiră 
de maniaci, povestiră câteva cazuri de nebuni celebri şi apoi trecură la cei 
apropiați. 

— Eu, de pildă, zise Saharkov, am avut un unchi care îşi închipuia că-i în 
acelaşi timp Avraam, Isaac şi Iacob! Mamă, mamă, ce scandal făcea! 

— Mă mir numai, spuse cu glas metalic bătrânul Kukuşkind, ştergându-şi 
încet ochelarii cu poala hainei, ma mir numai că nu ne închipuim si noi toţi ca 
suntem Avraam şi Isaac... 

— Şi pe Iacob unde-l laşi? întrebă ironic Saharkov. 

— Da! Şi Iacob! ţipă deodată Kukuskind cu glas ascuţit. Şi Iacob! Şi Iacob. 
Că trăim nişte vremuri când nici nu mai ştii unde ţi-e capul... Uite, când lucram 
la Casa bancară "Sikomerski şi Tesarevici", nu existau nici un fel de reduceri. 

La cuvântul "reduceri", Lapidus-junior se sculă repede, îl luă pe Koreiko de 
brat şi-l trase lângă o fereastră imensă, pe geamurile căreia erau reprezentați, din 
bucățele multicolore de sticlă, doi cavaleri medievali. 

— Dar lucrul cel mai interesant despre Berlaga nu-l ştii încă, îi şopti el. 
Berlaga e zdravăn ca un taur. 

— Cum aşa? Prin urmare, nu-i la casa de nebuni? 

— Ba da, e acolo. 

Şi Lapidus zâmbi discret. 

— Aici e tot chichirezul. S-a speriat omul de comprimări şi s-a hotărât să 
stea acolo până se termină balamucul. Intelegi? S-a prefăcut că e nebun. Sigur că 
acum urlă, aiurează, râde în hohote. Al dracului! Pe cuvântul meu că-i de 
invidiat! 

— Dar ce-i cu el? N-are origine sănătoasă? A avut părinți negustori? 
Elemente dusmänoase? 

— Da, părinţii lui nu prea au fost ce trebuie, şi apoi, fie vorba între noi, chiar 
şi el a avut farmacie. Cine putea să ştie că o să vină revoluția? Oamenii se 
aranjau care cum putea, unul — farmacie, altul — o fabrică. La urma urmelor, 
nu văd nimic rău în asta. Cine putea să ştie? 

— Trebuia să ştie, răspunse cu răceală Koreiko. 

— Păi tocmai asta zic şi eu, o întoarse repede Lapidus, oameni din ăştia n-au 
ce căuta într-o instituţie sovietică. 

Şi după ce se uită la Koreiko cu ochi mari, se îndreptă spre biroul său. 

Sala se umpluse de funcționari. Fiecare începu să umble prin sertare şi să 
scoată: unul — o riglă de metal, cu sclipiri argintii ca de scrumbie; altul — un 
abac; al treilea — un registru gros cu rubricile marcate cu linii roz şi albastre, şi 


toți — fel de fel de alte rechizite de birou, mici şi mari. Tezoimenitki rupse foaia 
din calendar — începea o zi noua şi câțiva funcționari se şi grăbiră să-şi infiga 
dinţii tineri în sandvişurile lungi cu pateu de berbec. 

Koreiko se instala şi el la biroul său. După ce-şi fixă pe masă coatele arse de 
soare, începu să scrie în registrul de conturi curente. 

Alexandr Ivanovici Koreiko, unul dintre cei mai mărunți funcţionari de la 
"Hercules", era un bărbat la ultima tinerețe: avea 38 de ani. Pe fata-i galbenă ca 
de ceară se vedeau nişte sprâncene gălbui ca spicul de grâu şi o pereche de ochi 
späläciti. Mustăcioara lui englezească aducea şi ea la culoare cu o cereală coaptă. 
Ar fi părut tânăr de tot la chip dacă obrajii şi gâtul n-ar fi fost bräzdati de 
zbârcituri din acelea grosolane, ca de cătană bătrână. La serviciu, Alexandr 
Ivanovici se purta ea un reangajat în armată: nu discuta, executa ceea ce i se 
cerea, era harnic şi cam mărginit. 

— E tare sfios, spunea despre el şeful secției financiare şi de contabilitate, 
prea umil şi parcă din cale-afară de devotat. Cum se anunţă o subscriere la 
împrumut, hop, el cel dintâi îşi dă leafa pe o lună. Şi toată leafa lui e de patruzeci 
şi şase de ruble. Tare sunt curios să ştiu cum o scoate la capăt cu banii ăştia... 

Alexandr Ivanovici avea un talent uimitor. Putea să înmulțească şi să 
împartă într-o clipă, în minte, numere cu câte trei şi patru cifre. Dar asta nu-i 
ştirbea din reputaţia de om mărginit. 

— Ascultă, Alexandr Ivanovici, îl întrebă colegul de alături: cât face 836 
înmulțit cu 423? 

— 353 628, răspundea Koreiko după câteva clipe. 

Şi colegul nici nu mai controla rezultatul inmultirii, căci ştia că mărginitul 
Koreiko nu greşeşte niciodată. 

— Un altul în locul lui ar fi făcut carieră, spuneau şi Saharkov, şi Dreifus, şi 
Tezoimenitki, şi Muzikant, şi Cevajevskaia, şi Borisohlebski, şi Lapidus-junior, şi 
chiar bătrânul prostănac Kukuşkind, ba până şi contabilul Berlaga, care se 
refugiase la casa de nebuni — dar ăsta e un bleg! Toată viata lui o să stea în 
slujbă cu leafa de patruzeci şi şase de ruble. 

Şi, desigur, toți colegii lui Alexandr Ivanovici, ba chiar şi şeful secției 
financiare şi de contabilitate, tovarăşul Arnikov, şi nu numai el, dar până şi 
Serna Mihailovna, secretara personală a tovarăşului Polâhăev, directorul lui 
"Hercules" — într-un cuvânt, toți ar fi fost extrem de mirati dacă ar fi aflat ca 
Alexandr Ivanovici Koreiko, cel mai potolit dintre funcționarii instituției, se 
cărase, nu se ştie de ce, cu o oră mai înainte, de la o gară la alta, cu o valiză în 
care se aflau nu pantaloni tip "a 100-a aniversare a Odesei", nici vreo găină fiartă 
şi nici cine ştie ce Sarcini ale Comsomolului la sate, ci zece milioane de ruble în 
valută străină şi bancnote sovietice. 

În 1915, micul burghez Saşa Koreiko era un trântor în vârstă de douăzeci şi 
trei de ani, unul dintre aceia care pe bună dreptate sunt numiţi liceeni în 
retragere. Nu terminase liceul real, n-avea nici o ocupaţie, se invartea pe 
bulevarde şi mânca la părinți. De serviciul militar îl scăpase un unchi, funcționar 
la comenduire şi de aceea asculta fără să tremure carnea pe el tipetele unui 
vânzător de ziare pe jumătate nebun care repeta: 

— Ultimele telegrame! Ai noştri înaintează! Bogdaproste! Multi morți si 
răniți! Bogdaproste! 

Pe vremea aceea, Saşa Koreiko îşi inchipuia viitorul cam în felul următor: 
merge pe stradă şi, deodată, lângă un burlan presărat cu stele de zinc, chiar lipit 
de zid, se găseşte un portofel vişiniu, care scârtâie ca o şa. Portofelul e plin de 
bani: 2 500 de ruble... Ei, şi după asta cuşma pe-o ureche şi să fim noi 


sănătoşi!... 

Se gândea la lucrul acesta atât de des, încât parcă şi vedea cum găseşte 
banii, ba ştia şi cu precizie unde îi va găsi: pe strada Poltavskaia Pobeda, la colțul 
acela asfaltat, lângă burlanul cu steluțe. Acolo, dedesubt, lângă un muc strivit cu 
piciorul, zace el, binefăcătorul din piele, acoperit puţin cu flori uscate de salcâm. 
Saşa trecea în fiecare zi pe strada Poltavskaia Pobeda, dar spre marea lui mirare 
nu găsea portofelul. Scormonea gunoiul cu bastonaşul său de licean şi se uita cu 
o mutră stupidă la pläcuta smălțuită de pe usa de la intrarea principală: "I. M. 
Soloveiski — Inspector fiscal." Şi Saşa se ducea năucit acasă, se trântea pe o 
canapea roşie de pluş şi se gândea la bogăţie, asurzit de bătăile inimii şi ale 
pulsului, bătăi repezi, furioase parcă şi nerăbdătoare. 

Revoluţia din 1917 îl alungă pe Koreiko de pe canapeaua de pluş. El îşi zise 
atunci că ar putea deveni fericitul moştenitor al unor bogătaşi pe care nu-i 
cunoştea. Simtise că în întreaga tara zac acum aruncate fără nici o supraveghere 
grămezi de aur, bijuterii, mobilă superbă, tablouri şi covoare, haine de blană şi 
servicii de masă. Trebuie numai să nu pierzi momentul şi să pui mâna pe toată 
această avere cât mai repede. 

Dar pe arunci era încă tânăr şi prost. Se instală într-un apartament mare, al 
cărui proprietar înțelept plecase cu un vapor francez la Constantinopole, şi 
începu să-şi ducă viata la lumina zilei, sub ochii tuturor. Timp de o săptămână 
căută să se încadreze în trenul de viata îmbelşugată a negustorului dispărut; bea 
muscatul găsit în bufet, cu scrumbia primită pe cartelă, căra şi vindea la piaţă tot 
felul de bibelouri şi fu foarte mirat când se văzu într-o zi arestat. 

leşi din închisoare după cinci luni. Nu renuntase la gândul de a deveni 
bogat, dar pricepu că lucrul acesta trebuie făcut discret, fără publicitate, şi 
treptat. Mai trebuia pentru asta să-şi pună şi nişte veşminte de protecţie, aşa că 
Alexandr Ivanovici se echipă cu o pereche de cizme înalte, portocalii, o pereche de 
pantaloni albaştri bufanti, fără fund, şi o tunică lungă de lucrător în sectorul 
aprovizionării cu alimente. 

În acele vremuri tulburi, tot ce era făurit de mâna omenească făcea omului 
un serviciu mai prost decât înainte: casele nu te apărau de frig, mâncarea nu te 
sătura, lumina electrică se aprindea numai când se făcea câte o razie mare ca să 
fie prinşi dezertorii şi bandiții, apa ajungea numai pana la parter, iar tramvaiele 
nu funcționau deloc. Pe de altă parte, forțele naturii deveniseră mai aprige şi mai 
primejdioase: iernile erau mai friguroase decât înainte, vântul mai pătrunzător şi 
o răceală care înainte îl vâra pe om în pat pe trei zile, acum, în aceleaşi trei zile îl 
vara în mormânt. Tineri fără ocupaţie precisă rataceau în grupuri pe străzi, 
cântând cu nepăsare cuplete în legătură cu banii ce-şi pierduseră valoarea: 


În bodegă, pentr-un tap, 
Am plătit ieri, ca să scap, 
Zece milioane-n cap. 


Alexandr Ivanovici constată cu îngrijorare că banii pe care îi aduna prin 
numeroase subterfugii se transformau în nimic. 

Tifosul dobora oamenii cu miile. Saşa făcea negustorie cu medicamente 
furate de la un depozit. Câştigă la tifos cinci sute de milioane, dar din cauza 
devalorizării banului, survenită în decurs de o lună, cele cinci sute de milioane 
nu mai valorară decât cinci milioane. La zahăr, câştigă un miliard, dar inflația 
făcu şi din banii ăştia praf şi pulbere. 

Una dintre afacerile cele mai reuşite ale lui Koreiko, în timpul acela, fu 


răpirea unui tren cu alimente care se îndrepta spre regiunea Volgăi. El fusese 
comandantul trenului, care plecase din Poltava ca să ajungă la Samara, dar la 
Samara n-a mai ajuns şi nici la Poltava nu s-a mai întors. Dispăruse pe drum. O 
dată cu el, dispăru şi Alexandr Ivanovici. 


CAPITOLUL V | 
TAINICA IMPARATIE 


Cizmele portocalii reapărură, la Moscova, la sfârşitul anului 1922. Cizmele 
erau dominate de o bekeşă (haină strânsă în talie), incretita verzuie, căptuşită cu 
blană aurie de vulpe. Gulerul de blană de miel, care pe dos. semăna cu o 
plapumă vătuită, stătea ridicat şi apăra de frig o mutră de voinic, cu favoriți à la 
Sevastopol. Era acelaşi Alexandr Ivanovici pe capul căruia trona acum şi o 
straşnică căciulă mitoasa. 

La Moscova apăruseră însă, în acea vreme, automobile noi, cu faruri de 
cristal, şi pe străzi circulau indivizi imbogatiti peste noapte, care purtau tichiute 
de lutru şi paltoane cäptusite cu biber. Începuseră să fie la modă botinele gotice, 
cu vârful ascuţit şi servietele cu mânere şi curele ca geamantanele. Cuvântul 
"cetățean" începuse să înlăture obişnuitul "tovaräs" şi nişte tineri care sesizaseră 
repede în ce constă bucuria vieţii s-au lansat prin restaurante în dansuri ca one 
step Dixi şi chiar foxtrotul Floarea soarelui. Tot oraşul răsuna de strigătele 
birjarilor de lux, iar în clădirea mare a Comisariatului Poporului pentru Afacerile 
Externe, croitorul Jurkevici cosea zi şi noapte fracuri pentru diplomații sovietici 
care plecau peste hotare. 

Alexandr Ivanovici constată cu mirare că veşmintele lui socotite în provincie 
ca un indiciu de bărbat bine şi avut sunt aici, la Moscova, ca un vestigiu al 
trecutului şi aruncă o umbră compromițătoare asupra posesorului lor. 

După două luni, se deschise pe bulevardul Sretenski o nouă întreprindere 
cu firma Artelul meşteşugăresc de produse chimice "Revans". Artelul avea două 
odăi. În prima, atârna portretul unuia dintre fondatorii socialismului — Friedrich 
Engels —, sub care în persoană şedea, zâmbind nevinovat, Koreiko, într-un 
costum de stofă englezească gri cu dungulita roşie. Cizmele portocalii şi favoriţii 
anacronici dispăruseră. Alexandr Ivanovici avea obrazul complet şi bine ras. În 
odaia din fund se aflau instalaţiile de producţie — două butoaie de stejar cu 
manometre şi aparate de măsurat la nivelul apei, unul din ele pe podea, iar 
celălalt mai sus. Butoaiele erau legate între ele printr-un tub subțire şi moale ca 
de clistir, şi prin ele gâlgâia un lichid. După ce tot lichidul se scurgea din vasul 
de sus în cel de jos, apărea în încăperea de producție un bäietas cu pâslari în 
picioare. Oftând ca un om mare, bäietasul scotea cu găleata lichidul din butoiul 
de jos, îl căra sus şi-l turna în butoiul rămas gol. După ce termina acest 
complicat proces de producție, băiatul trecea în birou să se încălzească, iar prin 
tubul moale ca de clistir se auzea din nou gâlgâitul lichidului, care-şi făcea 
drumul obişnuit din rezervorul de sus în cel de jos. 

Alexandr Ivanovici nu ştia nici el cu precizie ce fel de chimicale produce 
artelul "Revans". Nu-i ardea de chimicale. Era şi aşa ocupat până peste cap. Se 
ducea de la o bancă la alta, intervenind pentru credite în vederea măririi 
producţiei. Încheia cu diferite trusturi contracte pentru livrarea de produse 
chimice şi primea materii prime la prețurile fixate oficial. Primea, de asemenea, 
credite. Îi răpea o mulțime de vreme revânzarea materiilor prime obţinute de la 
uzinele de stat şi plasarea lor la un pret de zece ori mai mare, iar pe de altă parte 
cheltuia o mulțime de energie cu afacerile de valută la bursa neagră, care-şi avea 


sediul lângă Monumentul Eroilor de la Plevna. 

După trecerea unui an, băncile şi trusturile îşi manifestară dorința să vadă 
efectul benefic pe care l-a avut asupra dezvoltării artelului meşteşugăresc 
"Revans" ajutorul in bani şi în materii prime ce i s-a acordat şi dacă nu cumva 
acest întreprinzător particular, cu scopuri sănătoase, mai are nevoie de vreun 
sprijin oarecare. O comisie, alcătuită din bărbi savante, sosi la artelul "Revans" în 
trei trăsuri. Preşedintele comisiei intră în biroul gol, privi îndelung chipul 
nepăsător al lui Engels şi apoi bătu cu bastonul în tejgheaua de brad, să vină 
conducătorii şi membrii artelului. În sfârşit, uşa încăperii de producție se 
deschise şi în fața comisiei apăru un bäietas cu ochii plânşi şi cu o găleată în 
mână. 

Din convorbirea cu tânărul reprezentant al artelului reieşi că producția 
merge din plin, dar că patronul n-a mai venit de vreo săptămână. Comisia nu 
zăbovi multă vreme în camera de producţie. Lichidul, care gâlgâia atât de 
preocupat în tubul moale ca de clistir, amintea prin gust, culoare şi compoziție 
chimică apa obişnuită, ceea ce de fapt şi era. După ce constată acest fapt de 
necrezut, preşedintele comisiei spuse "hm" şi se uită la membrii ei, care făcură şi 
ei "hm". Apoi, cu un zâmbet fioros, preşedintele se uită la bäietas şi îl întrebă: 

— Dar câţi ani ai? 

— Am împlinit doisprezece, răspunse bäietasul. 

Şi începu să plângă atât de tare, încât membrii comisiei fugiră în stradă 
înghiontindu-se, se urcară în trăsuri şi plecară total zäpäciti. Cât priveşte artelul 
"Revans", toate operaţiunile efectuate cu el fură trecute în registrele băncilor si 
trusturilor respective în "Contul de profit şi pierdere" şi anume la capitolul din 
acest cont unde nu se pomeneşte nici o vorbă de profituri, fiind în întregime 
consacrat pierderilor. 

Chiar în ziua când comisia avea edificatoarea convorbire cu bäietasul 
plangaret în biroul artelului "Revans", Alexandr Ivanovici Koreiko descinse 
dintr-un vagon de dormit într-o mică republică viticolă, situată la trei mii de 
kilometri de Moscova. 

Când, mai târziu, deschise fereastra camerei de hotel, văzu un orăşel situat 
într-o oază, cu conducte de apă făcute din bambus, cu o cetätuie mizerabilă de 
lut, un orăşel ferit de nisipuri prin şiruri de plopi, dar plin de zgomotul lui asiatic. 

Chiar în ziua următoare află că republica a început să construiască o 
centrală electrică. Află, de asemenea, că banii lipsesc în permanenţă şi 
construcția de care depinde viitorul republicii ar putea fi întreruptă. 

Şi întreprinzătorul particular, cu scopuri sănătoase, hotări să ajute 
republica. Se afundă din nou în cizmele portocalii, îşi puse o tichie brodată şi, 
luând cu el o servietă pântecoasă, se duse la direcția şantierului. 

Fu primit nu prea prietenos. Dar se purtă foarte demn, nu ceru nimic pentru 
el şi puse accentul în special pe faptul că ideea electrificării regiunilor periferice 
înapoiate îi este foarte scumpă. 

— Şantierului vostru, spunea el, îi lipsesc banii. Eu vi-i procur. 

Şi propuse să se înființeze pe lângă şantierul centralei electrice o 
întreprindere auxiliară rentabilă. 

— Ce poate fi mai simplu?! O să vindem cărți poştale cu vederi ale 
şantierului şi asta ne va aduce fondurile de care are atâta nevoie construcția. Să 
nu uitaţi un lucru: nu veți da nimic, veți primi numai. 

Alexandr Ivanovici gesticula foarte elocvent, cuvintele lui sunau convingător, 
proiectul părea o afacere sigură şi avantajoasă. După ce încheie un contract prin 
care obținea un sfert din totalul beneficiilor întreprinderii de cărți poştale, 


Koreiko începu să lucreze. 

Mai întâi, avu nevoie de un fond de rulment. ŞI-l procură din banii alocati 
pentru construirea centralei. Alți bani nu existau în republică. 

— Nu-i nimic, îi consola el pe constructori. Nu uitaţi: din această clipă nu 
veți face decât să primiţi bani. 

Alexandr Ivanovici inspectă călare defileul unde se inaltau paralelipipedele 
de beton ale viitoarei centrale şi dintr-o singură privire îşi dădu seama de tot 
pitorescul stâncilor de porfir. După el sosiră tot acolo, într-o trăsură, fotografii. Ei 
înconjurară şantierul cu trepiedele lor, îşi vârâră capul sub pânzele negre ale 
aparatelor, se apucară să tacaneasca cu declansatoarele si tacanira aşa vreme 
îndelungată. După ce totul fu fotografiat, unul dintre fotografi îşi dădu pânza 
deoparte şi spuse cu multă judecată: 

— Ar fi fost mult mai bine, fără îndoială, să se construiască mai la stânga, ca 
să aibă ca fond ruinele mănăstirii. Ar fi fost mult mai pitoresc. 

Pentru tipărirea cărților poştale se hotări să se construiască cât mai repede o 
tipografie proprie. Ca şi prima dată, banii fură luaţi din fondurile construcției. De 
aceea, fu nevoie să se reducă unele lucrări de pe şantierul centralei electrice. 
Toată lumea se consola însă cu gândul că beneficiile realizate de la noua între- 
prindere vor permite să se recupereze timpul pierdut. 

Pentru clădirea tipografiei se alese un loc în acelaşi defileu, peste drum de 
centrală. Şi curând, în apropiere de paralelipipedele de beton ale centralei, se 
inaltara paralelipipedele de beton ale tipografiei. Stabilindu-se aceste paralele, 
n-a mai fost greu ca, printr-o simplă mişcare de translație, să fie treptat 
deplasate şi butoaiele cu ciment, vergelele de fier, cărămizile şi pietrişul de la un 
capăt al defileului la celalalt. După aceea, trecură şi muncitorii mai uşor de 
partea cealaltă a defileului: pe noul şantier se plătea mai bine. 

Şase luni mai târziu în toate gările de cale ferată se iviră agenţi plasatori în 
pantaloni värgati care vindeau cărți poştale înfățişând stâncile republicii viticole 
în inima cărora se desfăşurau lucrări grandioase. În grădinile de vară, la teatre şi 
cinematografe, pe vapoare şi în stațiunile balneare, domnişoare incretite ca oitele 
învârteau tobele de sticlă ale unei loterii. Loteria aceasta era fără pierdere: cu 
orice număr, câştigai o carte poştală cu o vedere a defileului electric. 

Profetia lui Koreiko se îndeplini: veniturile curgeau din toate părțile. 
Alexandr Ivanovici nu le lăsa din mână. Un sfert îşi lua el, în baza contractului; 
tot atâta îşi însuşea, susținând că n-a primit încă situațiile de la toate caravanele 
de agenți, iar celelalte fonduri le folosea pentru mărirea combinatului de sprijin şi 
ajutor. 

— Trebuie să ştii să gospodăreşti, spunea el încet. Mai întâi ne îngrijim ca 
temelia să fie cum trebuie, după aceea o să înceapă adevăratele venituri. 

Aşa că, deocamdată, excavatorul "Marion", împrumutat de la centrala 
electrică, săpa o groapă adâncă de fundaţie pentru o nouă clădire a tipografiei. 
Munca la centrala electrică încetă. Şantierul era pustiu. Se învârteau pe acolo 
numai fotografi şi fluturau numai pânze negre. 

Afacerea înflorea şi Alexandr Ivanovici, de pe fața căruia nu dispărea nici o 
clipă un cinstit zâmbet sovietic, începu să tipărească cărți poştale cu fotografii ale 
artiştilor de cinema. 

Dar după cum e obiceiul, într-o bună zi, pe la chindie, sosi, într-o maşină 
hodorogită, o comisie. Alexandr Ivanovici nu stătu mult pe gânduri. Aruncă o 
privire de adio fundației crăpate a centralei electrice şi imbrätisa cu o alta 
clădirea grandioasă şi plină de lumină a întreprinderii anexe, după care o şterse. 

— Hm! făcu preşedintele, scormonind cu bastonul în crăpăturile fundației, 


dar unde e centrala electrică? 

Şi se uită la membrii comisiei, care, la rândul lor, făcură "hm". Centrala 
electrică nu exista. 

În schimb, în clădirea tipografiei comisia găsi munca în toi. Lămpile violete 
ardeau, iar maşinile de tipar plan, îşi fluturau neîncetat aripile. Trei dintre ele 
scoteau defileul într-o culoare, iar dintr-a patra, care tipărea în mai multe culori, 
zburau cu iuteala, ca nişte cărți de joc din mâneca unui trişor, cărți postale 
înfățişându-l pe artistul Douglas Fairbanks cu o mască neagră pe mutra-i grasa, 
lucioasă ca un samovar, pe fermecătoarea Lia de Putti şi pe simpaticul june cu 
ochi bulbucati, cunoscut sub numele de Monty Banks. 

Şi multă vreme încă după această seară memorabilă se desfăşurară în 
defileu, sub cerul liber, procese exemplare. lar Alexandr Ivanovici adăugă la 
capitalul său o jumătate de milion de ruble. 

Pulsul lui repede continua să bată nerăbdător. El simțea că acum, acum, 
când vechiul sistem economic a pierit, iar cel nou abia începe să trăiască, e rost 
de facut mare avere. Dar ştia de asemenea că în tara sovietică nu se poate lupta 
deschis pentru îmbogăţire. Şi el privea cu un zâmbet de superioritate pe oamenii 
care, ici-colo, îşi mai trăgeau zilele, putrezind în spatele firmelor: 


AICI SE VÂND PRODUSELE TRUSTULUI DE STOFĂ FINĂ "B.A. LEIBEDEV" 
BROCART ŞI OBIECTE PENTRU BISERICI ŞI CLUBURI 

sau 

COLONIALE H. ROBINSON ŞI M. VINERI . 


Sub presiunea statului pârâia şi baza financiară a lui Leibedev, şi cea a lui 
Vineri, şi cea a proprietarilor pseudo-artelului muzical "Clinchet de zurgäläi”. 

Koreiko pricepu că acum e cu putință numai un comerț clandestin, bazat pe 
cel mai strict secret. Toate crizele care zguduiau tânăra economie îi aduceau lui 
profituri; la toate obiectele la care statul pierdea, el câştiga. Koreiko profita de 
orice lipsă de mărfuri, scotandu-si cu fiecare prilej suta lui de miişoare. Facea 
negot cu produse de brutărie, postavuri, zahăr, textile, cu orice. Şi era singur, 
absolut singur cu milioanele sale. În diferite colţuri ale ţării lucrau pentru el 
escroci mai mari şi mai mici, dar nici unul nu ştia pentru cine lucrează. Koreiko 
acționa numai prin persoane interpuse. Şi numai el singur cunoştea lungimea 
rețelei pe care-i veneau banii. 


Exact la ora douăsprezece, Alexandr Ivanovici dădea de o parte registrul de 
conturi curente ca să mănânce ceva. Scoase din sertar un nap crud, dinainte 
curățat şi, cu ochii atintiti înaintea sa, îl mâncă cu multă demnitate. Apoi înghiți 
un ou moale, rece. Ouăle moi şi reci nu sunt deloc gustoase şi un om n-o să 
mănânce niciodată aşa ceva de bunăvoie. Dar Alexandr Ivanovici nu mânca, ci se 
hrănea. El nu-şi lua dejunul, ci îndeplinea procesul fiziologic de introducere în 
organism a cantității cuvenite de grăsimi, hidrati de carbon si vitamine. 

Toţi funcționarii de la "Hercules" îşi încheiau dejunul cu un ceai, Alexandr 
Ivanovici bea un pahar de apă fiartă cu o bucăţică de zahăr din care musca. 
Ceaiul intensifică activitatea inimii, iar Koreiko tinea la sănătatea sa. 

Posesorul celor zece milioane semăna cu un boxer care se pregăteşte cu grijă 
pentru victorie. Boxerul tine un regim special, nu bea, nu filmează, caută să evite 


emoțiile, se antrenează şi se culcă devreme — face totul pentru ca la ziua fixată 
să apară în ringul scăldat de lumină ca un învingător fericit. Alexandr Ivanovici 
voia să se mențină tânăr şi proaspăt, să-şi conserve sănătatea pentru ziua cand 
vechiul regim va reveni şi el va putea să iasă din ilegalitate, şi să-şi deschidă fără 
frică valiza. Că vechiul regim se va întoarce, era un lucru de care Koreiko nu se 
îndoia câtusi de putin. Şi el se rezerva pentru capitalism. 

Dar ca nimeni să nu poată ghici această a doua existență a sa, în cea 
principală, ducea o viata de mizerie, căutând să nu depăşească leafa de patruzeci 
şi şase de ruble pe care o primea pentru munca nevrednică şi plicticoasă ce-o 
făcea la secția financiară şi de contabilitate, între pereţii pictați cu menade, 
driade şi naiade. 


CAPITOLUL VI 
"ANTILOPA-GNU" 


Täräboanta verde cu cei patru escroci gonea, săltând pe drumul învăluit în 
fum. 

Maşina era mereu supusă la presiunea foitelor elementare cu care are de 
luptat un înotător care se scaldă pe furtună. Ba era azvarlita în sus de cate un 
hârtop, ba cădea într-o groapă, ba se vedea fără voie deviată într-o parte, ba în 
cealaltă, şi era învăluită într-un praf colorat în roşu de razele amurgului. 

— Ascultă, studentule, se adresă Ostap noului pasager, care îşi revenise din 
ultima zdruncinătură şi şedea acum senin alături de comandor. Cum ai îndrăznit 
să calci convenţia de la Suharev, acest onorabil pact confirmat de Tribunalul Ligii 
Naţiunilor? 

Panikovski se prefăcu că nu aude şi întoarse chiar şi capul într-o parte. 

— Si, în general, continuă Ostap, ai apucături cam urâte. Am fost chiar 
acum martorii unei scene dezgustătoare. Erai urmărit de cetățenii din Arbatov, 
cărora le furasesi o gâscă. 

— Stârpituri, netrebnici! mormăi supărat Panikovski. 

— Ia te uită! făcu Ostap. Şi dumneata te consideri, probabil, medic veterinar, 
activist pe tărâm social. Sau te consideri gentleman? Şi fiindcă veni vorba de 
gentleman, uite ce vreau să-ți spun: dacă dumitale, ca unui adevărat gentleman, 
iti va veni poate ideea să-ți însemni ceva pe manseta, să ştii că o să trebuiască să 
foloseşti cretă. 

— De ce? întrebă enervat noul pasager. 

— Fiindcă manşetele dumitale sunt negre de murdărie. 

— Eşti o stârpitură, un netrebnic! se grăbi să spună Panikovski. 

— Cum? îmi vorbeşti mie aşa, mie, salvatorului dumitale? întrebă pe un ton 
blând Ostap. Adam Kazimirovici, opreşte o clipă maşina. Iti mulțumesc. Sura, 
dragul meu, restabileste, te rog, statu quo-ul. 

Balaganov nu pricepu ce va să zică statu quo. Dar se orienta după tonul cu 
care fuseseră rostite aceste cuvinte. Zâmbind încântat, îl luă pe Panikovski de 
subsuori, îl scoase din maşină şi-l lăsă în drum. 

— Studentule, du-te înapoi la Arbatov, spuse rece Ostap. Te aşteaptă acolo 
cu nerăbdare stăpânii gâştei. Noi nu avem nevoie de mârlani. Mârlani suntem şi 
noi. Să pornim. 

— N-o să mai fac! începu să implore Panikovski. Nervii sunt de vină! 

— Cere iertare în genunchi, zise Ostap. 

Panikovski se lăsă atât de grăbit în genunchi, de parcă i se tăiaseră 
picioarele. 


— Bine! zise Ostap. Poziţia dumitale mă satisface. Eşti primit condiționat, 
până la prima încălcare a disciplinei, şi cu obligația să fii femeie la toate. 

"Antilopa-Gnu" îl primi pe mârlanul pocăit şi porni mai departe, 
clătinându-se ca un car funebru. 

După o jumătate de oră, maşina intră pe şoseaua națională, care duce la 
Novozaitevo şi fără a micşora viteza pătrunse într-un sat. Lângă o casă din bârne, 
pe al cărei acoperiş creştea o antenă strâmbă de radio, era adunată lume. Din 
mulțime ieşi înainte, cu pas hotărât, un bărbat spân care avea în mână o foaie de 
hârtie. 

— Tovarasi, strigă el supărat, declar şedinţa solemnă deschisă. Dati-mi voie, 
tovarăşi, să socot aceste aplauze... 

Pregătise, se vede, discursul dinainte şi se uita pe hartiuta, dar bagand de 
seamă că maşina nu se opreşte, nu-l mai continuă. 

— Sa ne înscriem cu toții în Organizația Constructorilor de Autostrăzi! zise el 
repede, uitându-se la Ostap, care ajunsese în dreptul lui. Să organizăm producția 
în serie de automobile sovietice. Armăsarul de fier vine să ia locul gloabei 
ţărăneşti. 

Şi, în timp ce maşina se îndepărta, trânti ultima lozincă, acoperind vuietul 
mulțimii care aclama: 

— Automobilul nu e un lux, e un mijloc de transport. 

Cu excepţia lui Ostap, toți membrii echipajului de pe "Antilopa" fură 
întrucâtva nelinistiti de această primire solemnă. Neintelegand nimic, se foiau în 
maşină ca nişte pui de vrabie în cuib. Panikovski, căruia în general nu-i plăceau 
aglomerările mari de oameni cinstiți, se lăsă serios pe vine, aşa încât sătenii nu 
putură să vadă decât fundul murdar al pălăriei lui de paie. Ostap însă, nu era 
câtuşi de putin tulburat. El îşi scoase chipiul cu fundul alb şi răspundea la 
saluturi, înclinând mândru capul când spre dreapta, când spre stânga. 

— Îmbunätätiti drumurile! strigă el la despărţire. Mersi pentru primire! 

Şi maşina ieşi din nou pe şoseaua albă, care străbătea un câmp întins, 
liniştit. 

— N-o să se ia după noi? întrebă îngrijorat Panikovski. Ce-a fost cu 
mulțimea asta? Ce s-a întâmplat? 

— Probabil că oamenii n-au mai văzut niciodată un automobil, zise 
Balaganov. 

— Schimbul de impresii continuă, zise Bender. Are cuvântul şoferul. Care-i 
părerea dumitale, Adam Kazimirovici? 

Şoferul stătu putin pe gânduri, sperie cu claxonul un câine care iesise 
zăpăcit în drum şi îşi exprimă presupunerea că mulțimea se adunase cu prilejul 
vreunei sărbători religioase. 

— La săteni, sărbătorile de felul ăsta sunt destul de dese, explică şoferul 
"Antilopei". 

— Da, zise Ostap. Acum vad limpede ca am nimerit in societatea unor 
inculti, adică a unor golani fără studii superioare. Of, of, copii, dragi copii ai 
locotenentului Schmidt, de ce nu citiți ziarele? Ziarele trebuie citite. Ele propagă 
destul de des idei sănătoase, pline de judecată şi eterne. 

Şi Ostap scoase din buzunar un număr din Izvestia şi citi cu glas tare 
echipajului "Antilopei" o informatie prin care se anunţa cursa de automobile 
Moscova — Harkov — Moscova. 

— În momentul de fata, spuse el încântat de sine, ne aflăm pe ruta cursei 
automobilistice, cam cu o sută, cincizeci de kilometri înaintea maşinii din cap. 
Cred că acum vă dati seama despre ce vorbesc? 


Gradele inferioare de pe "Antilopa" tăceau. Panikovski îşi descheie haina şi 
se scarpină pe pieptu-i gol, sub cravata murdară de mătase. 

— Care va să zică n-aţi înțeles? Precum se vede, în unele cazuri, nici măcar 
cititul ziarelor nu ajută. Ei bine, vă voi expune chestiunea mai amănunțit, deşi 
asta nu-mi stă în obicei. Punctul unu: ţăranii au luat "Antilopa" drept prima 
maşină din cursă. Punctul doi: noi nu renuntäm la această calitate, ba mai mult 
chiar, ne vom adresa tuturor instituţiilor şi persoanelor din drum rugând să ni se 
dea sprijinul cuvenit şi punând accentul tocmai pe faptul că detinem locul întâi 
în cursă. Punctul trei... Mă opresc aici pentru că nu vreau să vă încarce mintea. 
Pentru voi ajung şi primele două puncte, din care rezultă clar că, pentru câtva 
timp, vom reuşi să fim înaintea maşinilor din cursă şi vom putea lua deci 
caimacul, frişca şi alte derivate din smântână de pe urma acestei inițiative de 
înalt nivel cultural. 

Discursul marelui maestru al combinațiilor produse asupra auditoriului o 
impresie colosală. Kozlevici îi arunca comandorului priviri în care se citea un 
devotament fără margini. Balaganov îşi netezea cu mâna chica roşcovană şi râdea 
în hohote. Adulmecand un ciubuc fără riscuri, Panikovski tipa "Ura". 

— Ei, destule efuziuni! zise Ostap. Dat fiind că s-a făcut întuneric, declar 
şezătoarea deschisă. Stop! 

Maşina se opri şi membrii obosiţi ai echipajului coborâră. În grânele ce se 
coceau, greierii îşi organizau mica lor fericire. Pasagerii apucaseră să se aşeze pe 
jos, în cerc, chiar lângă drum, dar bătrâna "Antilopa" încă nu se liniştise: din 
când in când caroseria ei scârțâia singură, iar cand tăcea, se auzeau scurte 
gâlgâituri la motor. 

Neexperimentatul Panikovski făcuse un foc atât de mare, încât aveai 
impresia că arde un sat întreg. Scânteile săreau şuierând in toate părţile. In timp 
ce călătorii luptau cu coloana de foc, Panikovski alergă încovoiat pe câmp şi se 
întoarse ținând in mână un castravete strâmb, răscopt la soare. Ostap i-l smulse 
repede din mână, spunând: 

— Să nu faci din mâncare un cult. 

După care, mâncă singur castravetele. Cinară cu salamul pe care Kozlevici, 
fire de gospodar, îl luase de acasă şi adormiră sub coviltirul astral. 

— Ei, spuse în zori Ostap lui Kozlevici, pregăteşte-te cu grijă. O zi ca cea de 
astăzi, copaia dumitale mecanică n-a văzut şi nici n-o să mai vadă vreodată. 

Balaganov luă o găleată cilindrică cu inscripţia "Maternitatea din Arbatov" si 
fugi până la pârâu să aducă apă. 

Adam Kazimirovici ridică fluierând capota maşinii, îşi vari mâinile in motor 
şi începu să scormonească printre măruntaiele lui de aramă. 

Panikovski se sprijini cu spatele de o roată şi, făcându-se mic, se uita trist, 
fără să clipească, la bucätica de Soare, roşu ca dulceata de coame, ce apăruse la 
orizont. Panikovski avea o fata brăzdată de zbarcituri şi plină cu tot felul de mici 
podoabe bätrânesti: pungute, vine care zvâcneau şi pete roşii ca de căpşună. O 
fata cum arată de obicei aceea a unui om care a trăit o viata lungă şi cumsecade, 
are acum copii mari, bea dimineața cafeaua sănătoasă "Ghindin" şi scrie din 
când, in când la gazeta de perete a instituției, sub pseudonimul "Anticrist”. 

— Panikovski, vrei să-ți spun cum ai să mori? i se adresă pe neaşteptate 
Ostap. 

Bătrânul tresări şi întoarse capul: 

— Uite cum ai să mori: într-o zi, când te vei întoarce în odaia dumitale goală 
şi rece de la hotelul "Marsilia" (dintr-un orăşel de provincie, unde te va duce 
profesiunea dumitale), te vei simți prost. Nu vei mai putea mişca un picior. 


Flămând şi nebărbierit, vei zace pe patul de scânduri şi nimeni nu va veni să te 
vadă. Nimeni nu va avea lacrimi pentru dumneata, Panikovski. Copii n-ai făcut 
din zgârcenie, nevestele le-ai părăsit. Te vei chinui o săptămână întreagă. Agonia 
dumitale va fi îngrozitoare. Vei muri greu şi asta va plictisi pe toată lumea. Nici 
nu vei închide bine ochii şi un birocrat, responsabilul hotelului, se va grăbi să 
trimită repede o adresă la secția comunală ca să se elibereze un coşciug gratuit... 
care ţi-e numele mic şi care-i cel după tata? 

— Mihail Samuelevici, răspunse Panikovski uluit. 

— ... ca să se elibereze un cosciug gratuit pentru cetățeanul M.S. 
Panikovski. Dar nu e cazul încă să plângi, că vreo doi ani tot o mai duci. Acum să 
trecem la treabă. Trebuie să avem grijă de latura culturală şi agitatorică a cursei 
noastre. 

Ostap scoase din automobil valijoara sa de moaşă şi o puse pe iarbă. 

— Asta-i mâna mea dreaptă, spuse marele maestru al combinațiilor, 
mângâind valijoara umflată. Aici se găseşte tot ce este necesar şi de care poate 
avea nevoie un cetățean elegant de vârsta şi anvergura mea. 

Bender se chirci în fața valijoarei, ca un scamator chinez ambulant în fața 
sacului său fermecat, şi începu să scoată unul după altul diferite obiecte. Mai 
întâi, o brasardă roşie pe care erau brodate cu litere de aur cuvintele "serviciu de 
ordine". Apoi puse pe iarbă o sapca de militian cu stema oraşului Kiev, patru 
perechi de cărți cu reversul de aceeaşi culoare si un teanc de acte cu stampile 
rotunde, violacee. 

Tot echipajul, Antilopei" se uita cu respect la valiză. lar de acolo apăreau 
mereu alte obiecte. 

— Voi, ageamiilor, zise Ostap, nu veţi înțelege, desigur, niciodată, că un 
pelerin sovietic cinstit ca mine nu se poate lipsi de un halat de doctor. 

În afară de halat, se mai găsea în valiză şi un stetoscop. 

— Nu sunt chirurg, spuse Ostap. Sunt neuropatolog, psihiatru. Studiez 
psihicul pacienţilor mei. Şi nu ştiu de ce, dau totdeauna de câte un psihic idiot. 

Apoi apărură la lumină: un abecedar pentru surdomuti, ilustrate 
filantropice, insigne de email şi un afiş cu fotografia lui Bender în persoană, în 
şalvari şi cu turban. Pe afiş scria: 


A sosit Marele preot 

(Celebrul brahman yogin din Bombay) 

fiul lui Voinicilă 

Favoritul lui Rabindranath Tagore 

IOCANAANMAR USIDZE (Artist emerit al republicilor unionale) 


Numere bazate pe experiența lui Sheriock Holmes. 
Fachirul indian. Găinuşa invizibilă. 

Luminări din Atlantida. Cortul infernal. 

Prorocul Samuil răspunde la întrebările publicului. 
Materializarea spiritelor şi împărțirea elefanților. 


Prețul biletelor, de la 50 de copeici la 2 ruble. 

După afiş, apăru un turban murdărit de amprente digitale. 

— Distracţia asta o folosesc foarte rar. Inchipuiti-va că trucul cu marele 
preot prinde cel mai uşor la oameni înaintați, ca responsabilii cluburilor 
feroviare. Munca e uşoară, dar scarboasa. Mie, personal, mi-e greață să fiu 
favoritul lui Rabindranath Tagore. lar prorocului Samuil i se pun mereu aceleaşi 


întrebări: "De ce nu se găseşte unt la bäcänie?" sau: "Dumneata eşti evreu?" 

În sfârşit, Ostap găsi ceea ce căuta: o cutie de tablă lăcuită, cu acuarele în 
bäite de porțelan şi cu două pensule. 

— Maşina care merge în capul coloanei trebuie împodobită măcar cu o 
lozincă, spuse Ostap. 

Şi pe o fâşie lungă de pânză galbenă, scoasă din aceeaşi valiză, desenă cu 
litere de tipar de culoare cafenie: 


CU CURSA AUTOMOBILISTICĂ — 
SĂ LOVIM ÎN DRUMURILE PROASTE ŞI ÎN 
NEGLIJENTA! 


Lozinca fu fixată deasupra automobilului, pe două bete. De îndată ce maşina 
porni, fâşia de pânză se umflă de vânt şi luă un aspect atât de impetuos, încât 
nimeni n-ar mai fi putut pune la îndoială că este absolut necesar ca o cursă de 
automobile să lovească în dramurile proaste, în neglijenţă şi, totodată, poate, şi 
în birocratie. Pasagerii "Antilopei" îşi luară, la rândul lor, o ținută mai demnă. 
Balaganov îşi împodobi capul roşcovan cu o şapcă pe care o purta totdeauna în 
buzunar. Panikovski îşi întoarse mansetele pe dos, lăsându-le să iasă numai cu 
doi centimetri de sub mânecă. Kozlevici avu grijă mai mult de maşină decât de 
persoana lui. Înainte de a pomi în cursă, o spălă cu apă şi, ca prin farmec, pe 
coastele cam şifonate ale "Antilopei" incepura să strălucească razele soarelui. 
Comandorul zâmbea vesel şi îşi necăjea tovaräsii de drum. 

— La babord se vede un sat! strigă Balaganov cu palma streaşină la frunte. 
Ne oprim? 

— În urma noastră, zise Ostap, vin cinci automobile de prim rang. Planul 
nostru nu prevede o întâlnire cu ele. Trebuie să luăm cât mai repede caimacul. 
De aceea, stabilesc oprirea în oraşul Udoevo. De altfel, acolo trebuie sa ne aştepte 
şi butoiul cu carburanți. Dă-i bătaie, Kazimirovici. 

— Răspundem la saluturi? întrebă preocupat Balaganov. 

— Răspundeţi inclinandu-va şi zâmbind. Vă rog să nu deschideţi gura, că 
altfel dracu ştie ce vă mai scapă. 

Satul întâmpină cu prietenie prima maşină. Dar ospitalitatea obişnuită avea 
aici un caracter destul de ciudat. Pe cât se părea, oamenii din sat fuseseră 
instiintati că va trece cineva, dar nu ştiau nici cine, nici în ce scop. De aceea, 
pentru orice eventualitate, scoaseră la lumină toate lozincile şi pancartele 
confecționate în ultimii ani. De-a lungul ulitei erau insirati elevi cu placarde de 
modă veche, de diferite dimensiuni: "Slavă Ligii Timpului şi întemeietorului ei, 
scumpul tovaräs Kerjentev", "Nu ne temem de-al burgheziei zvon"; "Vom da 
răspunsul cuvenit ultimatumului lui Curson"; "Ca pruncii noştri să nu zacă, 
cerem o creşă să se facă”. 

În afară de acestea, mai erau o mulţime de placarde scrise de multe ori cu 
caractere slavone bisericeşti şi cuprinzând acelaşi salut: Bine-ati venit! 

Toate acestea trecură în goană pe lângă automobiliştii noştri. De data 
aceasta, siguri pe ei, îşi fluturau pălăriile. Panikovski nu se putu stăpâni şi, în 
ciuda interdictiei, se ridică în picioare şi strigă un salut de un scăzut nivel politic. 
Dar din pricina zgomotului maşinii şi a strigătelor mulțimii, nimeni nu desluşi 
nimic. 

— Hip-hip-ura! strigă Ostap. 

Kozlevici deschise esapamentul şi maşina lăsă în urmă un nor de fum 
albastru, care făcu să strănute câinii ce alergau după automobil. 


— Cum stăm cu benzina? întrebă Ostap. O să ne ajungă până la Udoevo? 
Nu mai avem până acolo decât treizeci de kilometri. Iar acolo, punem mâna pe tot 
ce ne trebuie. 

— Trebuie să ne ajungă, răspunse Kozlevici cam cu îndoială. 

— Să aveți în vedere că nu admit nici un fel de acte de brigandaj, zise Ostap, 
învăluindu-şi cu o privire aspră oastea. Nici un fel de încălcări ale legii. Parada o 
comand eu. 

Panikovski şi Balaganov priviră in jos, stanjeniti. 

— Cei din Udoevo ne vor da singuri tot ce avem nevoie. O să vedeți imediat. 
Pregatiti loc pentru pâine şi sare. 

"Antilopa" străbătu cei treizeci de kilometri într-o oră şi jumătate. Pe 
parcursul ultimului kilometru, Kozlevici se chinui foarte mult, apăsa mereu pe 
accelerator şi clătina dezolat din cap. Dar toate eforturile şi chiar şi tipetele si 
indemnurile lui Balaganov nu dădură nici un rezultat. Finişul strălucit plănuit de 
Adam Kazimirovici nu se împlini din lipsă de benzină. Maşina se opri în mod 
ruşinos în mijlocul străzii, cu o sută de metri înainte de tribuna împodobită cu 
crengi de brad, în cinstea curajoşilor automobilişti. 

Oamenii adunaţi se repeziră tipand în întâmpinarea Lorain-Dietrich-ului, 
venit din negura veacurilor. Laurii gloriei încununară pe dată fruntile nobile ale 
automobiliştilor. Ei fură trasi brutal afară din maşină şi săltaţi pe braţe cu atâta 
înverşunare, de parcă ar fi fost nişte înecați care trebuiau, cu orice pret, readuşi 
la viata. 

Kozlevici rămase lângă maşină, iar toți ceilalți fură conduşi spre tribună, 
unde se prevăzuse, după plan, să aibă loc un miting fulger de trei ore. Un tânăr 
cu o înfăţişare de şofer îşi croi drum spre Ostap şi-l întrebă: 

— Ce-i cu celelalte maşini? 

— Au rămas în urmă, răspunse nepăsător Ostap. Pene de cauciuc, pene la 
motor, entuziasmul populației. Toate astea te întârzie. 

— Dumneavoastră sunteți prima maşină? nu se lăsă şoferul amator. 
Kleptunov e cu voi? 

— Pe Kleptunov l-am scos din cursă, făcu Ostap acru. 

— Dar profesorul Pesocinikov? E cu Packard-ul? 

— Cu Packard-ul. 

— Dar scriitoarea Vera Cruz? continuă să întrebe curios şoferul. Ah, dacă aş 
vedea-o! Pe ea şi pe tovarăşul Nejânski. E şi el cu dumneavoastră? 

— Ştii, sunt cam obosit de cursă, zise Ostap. 

— Dumneavoastră sunteți cu Studebacker-ul? 

— Poţi să consideri maşina noastră un Studebacker, dacă doreşti, răspunse 
Ostap furios, dar până acum ea s-a numit Lorain-Dietrich. Eşti satisfăcut? 

Dar şoferul amator nu era satisfăcut. 

— Dati-mi voie, rosti el cu o staruinta tinerească, dar în cursă nu figurează 
nici un Lorain-Dietrich! Am citit în ziar că participă două Packard-uri, două 
Fiat-uri şi un Studebacker. 

— Du-te dracului cu Studebacker-ul dumitale, urlă Ostap. Cine-i 
Studebacker-ul ăsta? Eşti rudă cu Studebacker? E tatăl dumitale? Ce te tii scai 
de om? Doar ţi-am spus lămurit că în ultimul moment Studebacker-ul a fost 
înlocuit cu un Lorain-Dietrich, şi el mă tot bate la cap cu Studebacker! 

Tânărul fusese de mult dat deoparte de oamenii din serviciul de ordine, dar 
Ostap mai continuă îndelungă vreme să-şi vânture brațele şi să bombăne: 

— Cunoscători! Cunoscători ca ăştia trebuie omorâți! Vrea mortis să-i dau 
un Studebacker! 


Preşedintele comisiei pentru primirea cursei introdusese în discursul său de 
salut un şir atât de lung de propoziţii incidentale, încât nu izbuti să mai iasă din 
ele vreme de jumătate de ceas. În tot acest timp, comandorul cursei era stăpânit 
de o mare nelinişte. De la înălțimea tribunei, el urmărea mişcările suspecte ale 
lui Balaganov şi Panikovski, care se învârteau prea neastâmpärati prin mulțime. 
Bender holba la el nişte ochi amenintätori până când izbuti, în cele din urmă, 
prin semnalele lui, să-i facă pe copiii locotenentului Schmidt să se potolească. 

— Mă bucur, tovarăşi, declară Ostap în discursul său de răspuns, să tulbur 
cu claxonul automobilului meu liniştea patriarhală a oraşului Udoevo. 
Automobilul, tovarăşi, nu e un lux, ci un mijloc de transport. Armăsarul de fier 
vine să ia locul martoagei ţărăneşti. Să punem la punct producția în serie de 
automobile sovietice. Cursa noastră trebuie să constituie o lovitură dată 
drumurilor proaste şi neglijentei. Închei, tovarăşi. După ce vom lua o gustare, ne 
vom continua drumul. 

În timp ce mulțimea asculta nemişcată în jurul tribunei cuvintele 
comandorului, Kozlevici desfăşura o vie activitate. Umplu rezervorul cu benzină, 
care, după cum spusese Ostap, se dovedi a fi de cea mai bună calitate şi, fără 
nici o jenă, mai luă ca rezervă trei bidoane mari, schimbă camerele şi anvelopele 
la toate cele patru roti, apoi puse mâna pe o pompă şi chiar pe un cric. Cu aceste 
aprovizionări şi reechipări, goli complet depozitele filialei organizației de drumuri 
auto din Udoevo. 

Aveau acum tot ce trebuia şi mai mult decât le trebuia pentru a ajunge la 
Cemomorsk. E drept că nu aveau bani. Dar pe comandor acest lucru nu-l 
îngrijora. Luaseră la Udoevo şi un prânz admirabil. 

— La bani de cheltuială nu trebuie să ne gândim, spuse Ostap. Zac pe toate 
drumurile şi vom culege pe măsură ce vom avea nevoie. 

Între străvechiul Udoevo, întemeiat în anul 794 şi oraşul Cernomorsk, care 
luase ființă în anul 1794, era o distantă medie de o mie de ani şi o mie de 
kilometri de şosea si drum de tara. 

În aceşti o mie de ani, pe drumul de la Udoevo până la Marea Neagră se 
perindaseră figuri de tot felul. 

Circulaseră agenți cu mărfuri ale firmelor comerciale bizantine, cărora le 
ieşea înainte, din codrul fremătător, tâlharul Solovei, un bărbat brutal, cu căciulă 
de astrahan, care punea mâna pe mărfuri, iar pe agenți îi omora. Pe acelaşi 
drum, trecuseră cuceritori cu ostile lor, ţărani, drumeti cântând. 

Viaţa țării suferea, veac de veac, prefaceri mari. S-au schimbat vesmintele, 
s-au perfecționat armele, s-au înăbuşit răscoalele infometatilor. Oamenii au 
învățat să-şi radă bărbile. A apărut primul balon. Au fost inventati gemenii de 
fier: vaporul şi locomotiva. Au început să claxoneze automobilele. 

Dar drumul a rămas la fel cum a fost şi pe vremea tâlharului Solovei. 

Vălurit, acoperit cu noroi vulcanic sau cu praf otrăvitor, ca cel pentru 
stârpirea plosnitelor, drumul rusesc trece pe lângă sate, orăşele, fabrici şi 
colhozuri, întinzându-se ca o capcană lungă de o mie de verste. Pe marginile lui 
zac, în iarba îngălbenită si pângărită, schelete de căruțe si automobile care isi 
dau sfârşitul în chinuri. 

Se prea poate ca vreun emigrant, înnebunit să tot vândă ziare pe câmpiile 
asfaltate ale Parisului, să-şi aducă aminte de drumul de tara rusesc ca de un 
amănunt fermecător al peisajului din patrie şi să vadă cu nostalgie cum luna se 
oglindeşte într-o băltoacă, cum greierii se roagă lui Dumnezeu cu glas tare şi cum 
o găleată se bălăbăneşte zăngănind goală, legată de un car țărănesc. 

Dar lumina lunii are acum o altă menire. Luna ar putea să se oglindească 


perfect de bine şi pe şoselele gudronate. Claxoanele ar putea înlocui avantajos 
zdrăngănitul simfonic al gäletilor ţărăneşti. lar greierii ar putea fi ascultați inca şi 
mai bine în parcuri speciale unde, dacă s-ar construi tribune, cetățenii, pregătiți 
de cuvântul introductiv al unui specialist incaruntit în studiul greierilor, ar putea 
să se desfete cât ar pofti cu cântecul acestor insecte preferate. 


CAPITOLUL VII 
DULCEA POVARA A GLORIEI 


Comandorul cursei, şoferul, mecanicul de bord şi femeia la toate se simțeau 
admirabil. 

Era o dimineaţă răcoroasă. Un soare palid hoinărea pe cerul de mărgăritar. 
Prin iarbă cântau tot felul de păsărele. 

Păsările călătoare traversau încet şoseaua, chiar prin fața roților 
automobilului. Stepa răspândea mirosuri atât de înviorătoare, încât dacă în locul 
lui Ostap ar fi fost vreun scriitoras rustic din grupul "Ugerul de oțel", el n-ar fi 
rezistat, s-ar fi dat jos din maşină, s-ar fi aşezat pe iarbă şi pe loc s-ar fi apucat 
să scrie în carnetul său de călătorie o nouă schiţă ce ar fi început cu vorbele: 
"Amu s-au pârguit grânele de toamnă. Soarele a pogorât şi şi-o zvârlit razele prin 
lumea mare. Moş Romualdici şi-o mirosit obiala sa şi era cât p-acilea să dea ortu 
popii..." 

Dar lui Ostap şi tovaräsilor lui de drum nu le ardea de impresii poetice. De 
douăzeci şi patru de ore goneau înaintea maşinilor participante la cursă. Erau 
primiți cu muzica şi discursuri. Copiii băteau tobele în cinstea lor. Adulții le 
ofereau prânzuri şi cine, îi aprovizionau cu piese de automobil dinainte pregătite, 
iar la intrarea într-un oraş li se aduse pâine şi sare pe o tavă sculptată de stejar, 
acoperită cu un ştergar brodat cu cruciulite. Pâinea şi sarea se aflau pe jos în 
maşină, între picioarele lui Panikovski, care, ciupind tot timpul din pâine, făcu în 
ea o gaură ca de şoarece. Ostap, căruia i se aplecase văzând aceasta, aruncă 
pâinea şi sarea pe drum. Noaptea, echipajul "Antilopei" şi-o petrecu într-un sat, 
bucurându-se de toată atenţia activului local. La plecare, luară cu ei o cană mare 
cu lapte şi amintirea dulce a mirosului de apă de colonie a finului pe care 
dormiseră. 

— Lapte şi fin, spuse Ostap, când, în zori, "Antilopa" părăsea satul. Ce poate 
fi mai bun? Totdeauna iti zici: "Las' că mai apuc eu asta. O să mă mai întâlnesc 
eu de multe ori în viata cu lapte si fin." Dar, în realitate, nu mai dai de ele 
niciodata. Sa stiti, bietii mei prieteni, ca asta a fost cea mai frumoasa noapte din 
viata noastra. Si voi nici macar n-ati bagat de seama. 

Tovarasii de drum ai lui Bender il priveau cu respect. Erau incantati de 
perspectiva vieții uşoare ce se deschisese în fata lor. 

— Ce bine-i să trăieşti! zise Balaganov. Mergem cu maşina, suntem sătui, 
poate că ne aşteaptă fericirea... 

— Eşti ferm convins de asta? îl întrerupse Ostap. Fericirea ne aşteaptă în 
drum, da? Poate că mai şi flutură din aripioare de nerăbdare? "Unde e amiralul 
Balaganov? se întreabă. De ce întârzie atâta?" Esti un aiurit, Balaganov! Fericirea 
nu aşteaptă pe nimeni. Ea rataceste prin tara, în veşminte lungi, albe, şi cântă ca 
o copilă: "Ah, America, ca tine altă tara nu-i. Oamenii se plimbă, canta, beau şi 
mănâncă numai pui." Dar această copilă naivă trebuie cucerită, trebuie să-i placi, 
să-i faci curte. Dumneata, Balaganov, nu vei izbuti niciodată să înfiripi o idilă cu 
această dulce copilă. Esti un zdrentaros. Uită-te în oglindă, să vezi cum arăţi! Un 
om cu haine ca ale dumitale nu va căpăta niciodată audienţă la fericire. De altfel, 


tot personalul, Antilopei" este echipat oribil. Mă mir că mai suntem luați drept 
participanţi la cursa automobilistică! 

Ostap îşi privi cu durere în suflet tovarăşii şi continuă: 

— Pălăria lui Panikovski mă face pur şi simplu să ametesc. În general, el e 
de un lux provocator. Acest dinte din metal prețios, aceste şireturi de la izmene, 
acest piept păros de sub cravată... Trebuie să te îmbraci mai simplu, Panikovski. 
Eşti un bătrân stimabil. Iti trebuie o haină neagră, lungă, şi o pălărie plusata. Lui 
Balaganov i s-ar potrivi o cămaşă de cow-boy cadrilată şi moletiere de piele. Ar 
căpăta îndată aerul unui student care practică sportul, pe când acum seamănă 
cu un marinar din flota comercială, dat afară pentru beţie. Despre mult stimatul 
nostru şofer nici nu mai vorbesc. Încercările grele ce i-au fost hărăzite de soartă 
l-au împiedicat să se îmbrace potrivit funcției sale. Nu va dati seama ce bine i-ar 
sta acestui om cu fata inspirată, putin cam murdară de ulei, o salopeta de piele si 
o haină neagră tot de piele? Da, copii, trebuie sa vă echipați. 

— Nu sunt bani, spuse Kozlevici întorcând capul. 

— Şoferul a pus just problema, declară binevoitor Ostap. Într-adevăr, nu 
sunt bani. N-avem aceste mici disculete de metal, pe care le ador atât de mult. 

"Antilopa-Gnu" lunecă uşor de pe deal. De ambele parti ale maşinii se 
întindea lin câmpul. O bufnitä mare, roşcovană, şedea chiar la marginea 
drumului, cu capul plecat pe o parte, cu ochii, galbeni şi orbi, holbati prosteste. 
Tulburată de scartaitul "Antilopei", pasărea îşi întinse aripile, se roti deasupra 
maşinii şi se departa cu cine ştie ce treburi plicticoase, ca orice bufnita care se 
respectă. Altceva care să merite atenție nu se mai petrecu. 

— Priviţi! strigă deodată Balaganov. Un automobil! 

Pentru orice eventualitate, Ostap porunci să se scoată lozinca ce-i vestea pe 
cetățeni că această cursă de automobile loveşte în neglijență. În timp ce 
Panikovski executa ordinul, "Antilopa" se apropie de maşina întâlnită în drum. 

Un Cadillac cenusiu tip limuzină stătea uşor aplecat într-o rână la marginea 
drumului. Natura acestei regiuni din Rusia centrală, aşa cum se oglindea în 
geamurile groase şi lustruite ale elegantei maşini, părea mai curată şi mai 
frumoasă decât era în realitate. Şoferul, îngenuncheat, scotea anvelopa de pe una 
din roțile din față. Lângă el stăteau plictisite, aşteptând, trei siluete în manta de 
voiaj de culoarea nisipului. 

— Aveţi o pană? întrebă Ostap, scotandu-si politicos chipiul. Şoferul ridică 
fruntea incruntata, nu răspunse nimic si se cufunda din nou în lucru. 

Membrii echipajului "Antilopei" coborâră din diligenta lor verde. Kozlevici 
ocoli de câteva ori minunata maşină, oftând invidios, apoi se aşeză pe vine lângă 
şofer şi peste câteva minute începu cu el o discuţie de specialitate. Panikovski şi 
Balaganov îi cercetau, între timp, cu o curiozitate copilărească, pe pasageri, 
dintre care doi aveau un aer foarte înfumurat de străini, iar al treilea, judecând 
după mirosul înnebunitor de galoşi pe care-l răspândea mantaua lui 
confecționată de Trustul Cauciucului, trebuia să fi fost un compatriot. 

— Aveţi o pană? repetă Ostap, atingând cu delicateţe umărul de cauciuc al 
compatriotului şi îndreptându-şi totodată privirea îngândurată spre cei doi 
străini. 

Compatriotul începu să-i vorbească enervat de cauciucul care se sparsese, 
dar bombănelile lui îi zburară lui Ostap pe lângă urechi. Pe el îl frământa un alt 
gând: aici, pe drumul mare, la o sută treizeci de kilometri de cel mai apropiat 
centru județean, aici, în inima Rusiei europene, se plimbau pe lângă automobilul 
lor două gâşte grase din străinătate. Cum să mai fii liniştit? 

— Spune-mi, îl întrerupse el pe cauciucat, ăştia doi nu sunt din Rio de 


Janeiro? 

— Nu, răspunse acesta, sunt din Chicago. lar eu îi însoțesc: sunt talmaci la 
"Inturist". 

— Dar ce fac ei aici, pe drumul asta mizerabil, in campul asta stravechi si 
sălbatic, departe de Moscova, de baletul Macul roşu, de anticarii şi de celebrul 
tablou al pictorului Repin, Ivan cel Groaznic ucigându-şi fiul! Nu pricep! De ce 
i-ati adus aici? 

— Lua-i-ar dracu! exclama indurerat translatorul. De trei zile umblam cu 
maşina prin sate ca nişte nebuni. Mi-au scos sufletul de tot. Am avut de-a face 
cu mulți străini până acum, dar ca ăştia — şi făcu un semn spre cei doi pasageri 
rumeni — n-am mai văzut. Toţi turiştii aleargă prin Moscova şi cumpără tot felul 
de ulcioare de lemn de la magazinele de artizanat. Da' ăştia doi s-au rupt de grup 
şi au început să cutreiere satele. 

— Asta-i lăudabil, spuse Ostap. Masele largi de miliardari vin să cunoască 
viața din satul nou sovietic. 

Cetăţenii din Chicago urmăreau demni cum se repară maşina. Purtau pălării 
gris-perle, gulere tari şi pantofi roşii de piele mată. 

Translatorul se uită indignat la Ostap şi exclamă: 

— Ai nimerit-o! Grozav le mai arde lor de satul nou sovietic! Pe ei îi 
interesează samagonul sătesc, nu satul! 

La auzul cuvântului "samagon", pe care translatorul îl rostise mai tare, 
gentleman-ii schimbară între ei priviri neliniştite şi se apropiară de cei doi care 
stăteau de vorbă. 

— Vezi! spuse translatorul. Nici măcar cuvântul nu pot să-l audă fără să nu 
tresară. 

— Da. Aici trebuie să fie la mijloc cine ştie ce mister, sau poate nişte gusturi 
perverse, zise Ostap. Nu ştiu cum poate să placă cuiva samagonul țărănesc, când 
în patria noastră există un sortiment atât de mare de băuturi tari, nobile. 

— Lucrurile stau mult mai simplu decât ti se pare dumitale, zise 
translatorul. Ei vor să afle rețeta preparării unui bun samagon țărănesc. 

— Clar! strigă Ostap. Am uitat că la ei e Legea prohibitiei. Acum am priceput 
totul... Si-ati făcut rost de rețetă? Aha, n-aţi făcut? Fireşte! De ce n-aţi venit cu 
trei automobile, nu cu unul? Cum se poate aşa ceva? Păi oamenii cred că sunteți 
de la cine ştie ce autoritate. Vă asigur că aşa puteți să umblati mult şi bine şi tot 
n-o să aflați rețeta. 

Translatorul începu să se plângă de străini: 

— Mă crezi, nu mă slăbesc nici o clipă: imi cer întruna să le spun secretul 
fabricării samagonului. Or, eu n-am fabricat în viața mea samagon. Sunt 
membru al Sindicatului Lucrätorilor din învățământ şi am la Moscova o mama 
bătrână. 

— Şi ai vrea tare mult să te întorci la Moscova? La mama? Translatorul oftă 
să ti se rupă inima, nu alta. 

— În cazul acesta, şedinţa continuă, zise Bender. Cât sunt dispuşi patronii 
dumitale să dea pentru o asemenea rețetă? O sută cincizeci ar da? 

— Cred că ar da şi două sute, spuse translatorul în şoaptă. Dumneata ai 
într-adevăr rețeta? 

— Da' cum! Ti-o dictez imediat, dacă vrei, adică imediat după primirea 
banilor. Şi am ce rețetă vrei: de rachiu de cartofi, de grâu, de caise, de orz, de 
dud, din casă de hrişcă. Chiar şi dintr-un taburet obişnuit, că unora le place 
taburetovka. Sau mai am şi o rețetă de samagon din stafide sau din prune. Ce 
mai vorbă multă, vă pot pune la dispoziţie oricare din cele o sută cincizeci de 


rețete de samagon pe care le cunosc. 

Ostap fu prezentat americanilor. Prin aer fluturară de câteva ori pălăriile, 
scoase cum cere politetea. Apoi se trecu la afaceri. 

Americanii aleseră samagonul din gnu, care-i atrăsese prin metoda lui 
simplă de fabricare. Reţeta fu trecută cu de-amănuntul în carnete. Sub formă de 
premiu gratuit, Ostap le mai explică solilor americani cum se poate face cel mai 
bun aparat de distilat samagon şi care poate fi ascuns uşor de privirile indiscrete 
în sertarul unui birou. Călătorii îl incredintara că, având în vedere nivelul atins 
de tehnica americană, confecționarea unei asemenea instalații nu prezintă nici o 
dificultate. Ostap îi asigură, la rândul său, că aparatul de tipul indicat de el dă pe 
zi o vadră de admirabil pervaci (rachiu distilat o singură dată) aromat. 

— O-o-o! exclamară americanii. 

Ei mai auziseră acest cuvânt într-o familie onorabilă din Chicago. Şi acolo se 
dădeau referințe minunate despre pervatsch. Capul acestei familii fusese mai de 
mult cu corpul american de ocupaţie la Arhanghelsk, băuse acolo pervatsch si de 
atunci nu mai putea uita senzația fermecătoare pe care o încercase. 

Pe buzele turiştilor încântați, cuvântul acesta grosolan de pervaci suna 
gingaş şi ispititor. 

Americanii scoaseră uşor cele două sute de ruble şi-i scuturară îndelung 
mâna lui Bender. Panikovski şi Balaganov reuşiră să strângă şi ei la plecare 
mâna cetățenilor din republica de peste ocean, apăsați de Legea prohibitiei. De 
bucurie, translatorul îl sărută pe Ostap pe obraz şi-l rugă să-l viziteze, adăugind 
că bătrâna sa mamă va fi foarte bucuroasă. Dar nu se ştie de ce, nu-i dădu 
adresa. 

Călătorii, despărțiți în cei mai buni termeni de prietenie, se instalară în 
maşinile lor. La plecare, Kozlevici intona din claxon cântecul său şi, în sunetele 
lui vesele, automobilele porniră în direcții opuse. 

— Vedeţi, zise Ostap după ce maşina americană dispăru într-un nor de praf. 
Totul s-a petrecut aşa cum v-am spus. Mergeam cu maşina, pe drum zăceau 
aruncaţi nişte bani şi eu i-am ridicat. Uitaţi-vă, nici măcar nu s-au prăfuit. 

Şi flutură teancul de bancnote. 

— De fapt, nici n-avem cu ce ne lăuda, căci combinaţia a fost cât se poate de 
simplă. Dar curăţenia, cinstea cu care a fost făcută — astea-s de pret. Două sute 
de ruble. În cinci minute. Şi nu numai că n-am încălcat legea, dar am şi făcut un 
triplu bine. Am obținut pentru echipajul "Antilopei" banii care-i lipseau. Am redat 
unei bătrâne mame pe fiul ei, translatorul. Şi, în sfârşit, am potolit setea de a 
cunoaşte a cetățenilor unei tari cu care avem totuşi legături comerciale. 

Se apropia ora mesei. Ostap începu să studieze harta cursei, pe care o 
rupsese dintr-o revistă automobilistică şi anunţă că se apropie oraşul Luceansk. 

— E un oraş foarte mic, zise Bender, şi asta e prost. Cu cât oraşul e mai mic, 
cu atât discursurile de salut sunt mai lungi. De aceea, o să-i rugăm pe amabilii 
părinţi ai oraşului să ne dea mai întâi masa, iar pe urmă discursurile. În pauză, 
vă voi echipa. Panikovski! Ai început să-ți uiţi îndatoririle. Pune lozinca la loc! 

Având acum experienţă în finisuri ceremonioase, Kozlevici opri cu mână 
sigură maşina chiar în fața tribunei. Aici, Bender se mărgini la un scurt cuvânt 
de salut. Se stabili ca mitingul să aibă loc două ore mai târziu. După prânzul 
gratuit, automobiliştii, cât se poate de bine dispuşi, se duseră la un magazin de 
confecții. Curiosii se ţineau scai după ei. Membrii echipajului "Antilopei" purtau 
însă cu demnitate dulcea povară a gloriei. Mergeau prin mijlocul străzii, la brat, 
şi clătinându-se ca marinarii într-un port străin. Roşcovanul Balaganov, care 
semăna într-adevăr cu un tânăr şef de echipaj, intonă un cântec marinăresc. 


Magazinul "Haine Bărbăteşti, de Damă si de Copii" se afla sub o firmă 
uriaşă, care acoperea tot edificiul cu un singur cat. Pe firmă erau zugrăvite zeci 
de siluete: bărbați cu fete galbene şi mustăcioare subţiri în haine îmblănite cu 
poalele răsfrânte, doamne cu manşoane, copii cu picioare scurte, în costumase de 
marinar, cosmopolite cu basmale roşii şi stabi incruntati, din sectorul economic, 
infundati până la şold în cizme de pânză. 

Toată această măreție era însă umbrită de hârtiuta lipită pe usa de la 
intrare, pe care scria: 


NĂDRAGI LIPSEŞTE 


— Phu, ce vulgar, zise Ostap intrând. Imediat vezi că te afli în provincie. Să fi 
scris aşa, ca la Moscova: Nu avem pantaloni. E cuviincios şi nobil. Şi când 
cetățenii citesc asta, sunt mulțumiți şi pleacă la casele lor. 

Automobiliştii nu întârziară mult în magazin. Se găsi pentru Balaganov o 
cămaşă de cow-boy cu carouri mari, galbene, şi o pălărie Stetson cu găurele. 
Kozlevici fu nevoit să se mulțumească cu şapca de piele promisă şi cu o scurtă la 
fel, care avea un luciu de icre tescuite. Mai multă bătaie de cap avură cu 
Panikovski. Din prima clipă se văzură constransi să renunţe la haina lungă de 
pastor şi la pălăria moale, care, aşa cum proiectase Bender, urmau să înnobileze 
aspectul violatorului de convenție. Magazinul nu putea să ofere decât un costum 
de pompier: o haină cu furtunuri aurite la petlite, pantaloni grosi de dimie şi un 
chipiu cu panglică albastră. Panikovski se învârti mult în fata oglinzii care te 
arăta când lung, când scurt, ca în oglinzile de la bâlci. 

— Nu pricep ce nu-ţi place la costumul acesta de pompier? zise Ostap. E 
totuşi mai frumos decât costumul de rege în exil pe care-l porţi acum. la 
întoarce-te, fiule! Perfect! Trebuie să-ți spun ca-ti vine mai bine decât haina la 
care mă gândisem eu. 

leşiră în stradă îmbrăcați în straiele noi. 

— Eu am nevoie de un smoching, spuse Ostap. Dar aici nu se găseşte. Voi 
aştepta vremuri mai bune. 

Ostap deschise mitingul într-o dispoziție excelentă, fără să presimtă câtusi 
de putin ce furtună se apropie pentru echipajul "Antilopei". Glumea, povestea 
întâmplări cu haz de pe drum, anecdote evreieşti, cucerind simpatia publicului. 
La sfârşitul discursului, analiză problema automobilismului, care era de mult 
arzătoare. 

— Automobilul, exclamă el cu un glas ca de tunet, nu e un lux, ci... 

Şi când să continue, văzu că preşedintele comitetului de primire ia din mâna 
unui bäietas care venise alergând o telegramă. 

Rostind cuvintele: "Nu e un lux, ci un mijloc de transport", Ostap se aplecă 
spre stânga şi peste umărul preşedintelui îşi aruncă ochii pe telegramă. Ceea ce 
citi îl năuci. Crezuse că mai au înaintea lor o zi întreagă. În mintea lui, apărură 
într-o clipă toate satele şi oraşele de unde "Antilopa" trăsese profit din materialele 
şi fondurile care nu-i erau destinate. 

Preşedintele îşi mai mişca încă mustätile, căznindu-se să priceapă 
conținutul telegramei, când Ostap îşi şi întrerupse la jumătate cuvântul ce-l 
rostea, sărise jos din tribună şi începu a se furişa prin mulțime spre "Antilopa" 
care se zărea verde la răscruce. Din fericire, echipajul şedea la locul lui şi aştepta 
plictisit momentul când Ostap îi va porunci să care la maşină darurile oraşului, 
aşa cum se întâmpla de obicei după fiecare miting. 

În sfârşit, preşedintele se dumiri ce-i cu telegrama. 


Când pricepu, ridică ochii şi-l văzu pe comandant fugind. 

— Sunt nişte escroci! strigă el cu un glas plin de suferință. Muncise 
sărmanul toată noaptea ca să întocmească discursul de salut şi acum se simțea 
lovit în orgoliul său de autor. 

— Puneti mâna pe ei, băieți! 

Tipetele preşedintelui ajunseră până la urechile echipajului de pe "Antilopa". 
Escrocii începură să se agite nervoşi. Kozlevici porni motorul şi, dintr-un salt, se 
instală la locul său. Maşina o zbughi fără să-l mai aştepte pe Ostap. În grabă, 
ceilalți nici nu-şi dădură seama că-şi lasă comandorul în primejdie. 

— Stai! tipa Ostap alergând cu salturi uriaşe. Pun eu mâna pe voi şi vă dau 
afară pe toţi! 

— Stai! tipa şi preşedintele. 

— Stai, dobitocule! tipa la rândul său Balaganov lui Kozlevici. Nu vezi că a 
rămas şeful pe jos? 

Adam Kazimirovici apăsă pe frână. "Antilopa" scrâşni şi se opri. Comandorul 
se aruncă în maşină tipand disperat: "Cu toată viteza, înainte!" Deşi avea atâtea 
talente şi atâta sânge rece, Ostap nu putea să suporte bătaia. Kozlevici, 
înnebunit, trecu pe loc la viteza a treia, maşina se smuci şi Balaganov căzu pe 
portiera care se deschisese. Totul se întâmplase cât ai clipi. În timp ce Kozlevici 
frâna din nou, peste Balaganov începu să cadă umbra mulțimii ce se apropia. Şi 
braţe zdravene erau gata-gata să-l înşface, când "Antilopa" veni în dreptul lui în 
marche-arrière şi mâna de fier a comandorului îl apucă de cămaşa de cow-boy. 

— Cu cea mai mare viteză, înainte! urlă Ostap. 

Abia atunci locuitorii Luceanskului pricepură pentru prima oară în ce consta 
superioritatea tracțiunii mecanice fata de tracțiunea animală. Zdranganind din 
toate mădularele ei, maşina dispăru ca vântul, salvând de dreaptă pedeapsă pe 
cei patru infractori. 

Pe parcursul primului kilometru, escrocii se căzniră să-şi recapete suflul. 
Balaganov, care ţinea la frumuseţea sa, îşi examina într-o oglinjoară zgârieturile 
roşii cu care se alesese pe obraz, cu prilejul căderii. Panikovski tremura în 
costumul său de pompier. Se temea de răzbunarea comandorului, care nu 
întârzie să vină. 

— Dumneata ai spus să pornească maşina înainte ca eu să fi apucat să mă 
urc? întrebă comandorul pe un ton amenintätor. 

— Pe cuvântul meu..., începu Panikovski. 

— Nu, nu nega! Astea-s figurile dumitale. Prin urmare, mai eşti şi las? Hot si 
laş! în bună societate am nimerit! Bine! Te degradez. Până acum ai fost în ochii 
mei şef de pompieri. De-acum încolo eşti pompier de rând. 

Şi Ostap rupse ceremonios de pe petlitele roşii ale lui Panikovski furtunurile 
de aur. 

După această procedură, Ostap împărtăşi tovarasilor săi conţinutul 
telegramei. 

— E cam albastră situația. S-a dat dispoziție, prin telegramă, să fie oprită 
maşina verde care merge înaintea cursei automobilistice. Trebuie s-a cotim 
imediat pe un drum lateral. S-a isprăvit cu triumfurile, ramurile de palmier şi 
mesele gratuite gătite cu untdelemn. Ideea a dat tot ce-a putut da. Putem s-o 
cotim numai pe şoseaua spre Greajsk. Dar până acolo mai avem trei ore de drum 
şi sunt convins că în toate centrele locuite de pe parcurs ni se pregăteşte o 
primire călduroasă. Blestematul de telegraf şi-a vârât pretutindeni stâlpii şi 
stanele. 

Comandorul nu greşea. 


Întâlniră mai departe un orăşel al cărui nume nu-l aflară niciodată, dar ar fi 
vrut să-l afle, ca să-l poată pomeni cu câte o înjurătură ori de câte ori s-ar fi ivit 
ocazia. 

La intrarea în acest orăşel, găsiră drumul barat cu o bârnă groasă. 
"Antilopa" întoarse şi, ca un căţel care n-a facut încă ochi, începu s-o ia ba la 
dreapta, ba la stânga, în căutarea unui drum lăturalnic. Dar un asemenea drum 
nu exista. 

— Înapoi! comandă Ostap, care devenise foarte grav. 

În clipa aceea, escrocii auziră un zumzet îndepărtate de motoare aidoma 
bâzâitului unui tântar. Veneau, pesemne, maşinile din adevărata cursă. Înapoi, 
prin urmare, nu se mai putea merge şi atunci "Antilopa" îşi făcu din nou vânt 
înainte. 

Încruntat, Kozlevici se apropie cu maşina în plină viteză de bârnă. Cetăţenii 
care stăteau în jur săriră speriați care încotro, aşteptând să se producă 
catastrofa. Dar Kozlevici micşoră brusc viteza şi trecu încet peste obstacol. După 
asta, "Antilopa" străbătu orăşelul printre înjurăturile trecătorilor la care Ostap 
nici măcar nu răspundea. 

"Antilopa" se apropie de şoseaua care ducea la Greajsk, în zumzetul tot mai 
puternic al automobilelor care deocamdată nu se zăreau. Dar chiar îndată după 
ce izbutiră să cotească de pe blestemata de şosea principală şi să ascundă 
maşina după un dâmb, în întunericul ce se lăsase, se auzi mai desluşit păcănitul 
motoarelor şi, putin după asta, învăluită în lumină, se ivi prima maşină. Escrocii 
se ascunseră în iarbă, la marginea drumului, de unde, pierzându-şi deodată 
obişnuita obrăznicie, priveau în tăcere coloana care trecea. 

Dâre de lumină orbitoare scăldau drumul. Maşinile abia fâşâiau, trecând în 
goană pe lângă echipajul "Antilopei" culcat la pământ. De sub roţile lor se ridicau 
nori de praf. Claxoanele sunau prelung. Se stârnise un vânt puternic. Într-o 
clipă, năvala trecu şi numai farul rubiniu din spatele ultimei maşini mai clipi 
îndelung în întuneric. 

Viața adevărată zburase pe lângă ei, trambitand de bucurie şi sclipind cu 
aripile-i de lac. 

Aventurierilor le lăsase numai coada de cometă cu miros de benzină. Şi ei 
rămaseră încă multă vreme în iarbă, strănutând şi scuturându-se de praf. 

— Da, spuse Ostap, acum văd şi eu că automobilul nu e un lux, ci un mijloc 
de transport. Nu te roade invidia, Balaganov? Pe mine, da. 


CAPITOLUL VIII 
CRIZA GENULUI 


Putin după ora trei, "Antilopa" hăituită se opri la marginea unei râpe. În vale 
se întindea, ca pe o farfurioară, un oraş necunoscut, împărțit în felii regulate, ca 
o tortă. Deasupra lui plutea pâcla multicoloră a dimineții. Membrilor echipajului 
care coborâseră din maşină li se păru că aud un păcănit abia perceptibil şi un 
fluierat uşor. Drumul cobora în serpentină printre râpe. 

— O vale paradisiacă, zise Ostap. Astfel de oraşe e plăcut să le jefuieşti 
dimineața devreme, când soarele încă nu dogoreşte. Obosesti mai putin. 

— Păi acum e chiar dimineața devreme, zise Panikovski, uitându-se 
lingusitor în ochii comandorului. 

— Gura, bandă de tâlhari! strigă Ostap. Ia te uită ce bătrân fără astâmpăr! 
Nu ştie de glumă. 

— Ce facem cu "Antilopa"? întrebă Kozlevici. 


— Da, răspunse Ostap, acum nu mai putem intra în oraş cu copaia asta 
verde. O să ne aresteze. Trebuie să urmăm exemplul țărilor celor mai înaintate. 
La Rio de Janeiro, de pildă, automobilele furate sunt vopsite în altă culoare. Asta 
din consideratiuni pur umanitare, pentru ca vechiul proprietar să nu-şi facă 
sânge rău văzând că în maşina lui se plimbă un om străin. "Antilopa" şi-a 
câştigat o faimă cam tristă, aşa că trebuie vopsită. 

Hotărâră să meargă până în oraş pe jos, să facă acolo rost de vopsea, şi până 
atunci să lase maşina la adăpost undeva, la loc sigur, în afara oraşului. 

Ostap o porni repede pe şosea, de-a lungul râpei şi peste câtva timp zări o 
căsuță strâmbă din bârne, ale cărei geamuri mici aveau reflexe albastre ca apa 
unui râu. În spatele cäsutei se vedea o magazie care părea să fie potrivită ca 
adăpost pentru "Antilopa". 

În timp ce marele maestru al combinațiilor se gândea sub ce pretext ar fi mai 
bine să intre în casa acestor oameni şi să se împrietenească cu ei, uşa se 
deschise şi în prag apăru un domn de o vârstă respectabilă, îmbrăcat în izmene 
soldätesti, cu nasturi negri de tinichea. Pe obrajii lui palizi ca de parafină se 
zburleau nişte favoriți carunti şi stufoşi cât toate zilele. La sfârşitul secolului 
trecut era cât se poate de obişnuit să vezi asemenea chipuri. Pe atunci, 
majoritatea bărbaților lăsau să le crească apendice din astea păroase, oficiale, ca 
semn că sunt supuşi devotați. Dar acum, când sub favoriți nu se vedea nici 
uniforma albastră, nici vreo decorație civilă cu panglică de moar, nici petlitele cu 
stele de aur de consilier secret, figura aceasta părea din altă lume. 

— O, Doamne, bombăni locatarul cäsutei de bârne, ridicând brațele spre 
soarele ce răsărea. Doamne, Doamne! Mereu aceleaşi vise! Aceleaşi vise! 

După ce se tângui astfel, bătrânul începu să plângă şi, târşâindu-şi 
picioarele, o luă la fugă pe cărarea din jurul casei. Un cocoş ca toți cocoşii, care 
în clipa aceea se pregătea să cânte pentru a treia oară şi înaintase în acest scop 
până în mijlocul curţii, o şterse; în grabă, îşi pierdu chiar şi o pană, dar curând 
îşi reveni, sări pe gard şi, din această poziție sigură, vesti lumii venirea dimineții. 
În glasul lui se simţea totuşi neliniştea ce i-o stârnise comportarea nedemnă a 
stăpânului cäsutei. 

— Mereu îi visez, blestematii, auzi Ostap glasul bătrânului. 

Bender urmărea mirat cu privirea pe ciudatul cu favoriți din aceia care mai 
pot fi văzuți acum doar, poate, pe figura ministerială a portarului de la 
Conservator. 

Între timp, ciudatul personaj îşi termină cursa si apăru iarăşi in fata uşii de 
la intrare. Aici rămase câteva clipe şi, după ce spuse: "Mă duc să mai încerc o 
data", dispăru în casă. 

— Îmi plac bătrânii, şopti Ostap. Cu ei nu te plictiseşti niciodată. O să 
trebuiască să aşteptăm rezultatele misterioasei încercări. 

Ostap nu avu mult de aşteptat. Curând se auziră din casă urlete şi plânsete 
şi bătrânul apăru în prag cu spatele, ca Boris Godunov în ultimul act din opera 
lui Mussorgski. 

— Piei din fata mea, piei! exclamă el cu intonatii de-ale lui Şaleapin în glas. 
Mereu acelaşi vis! Of! 

Se întoarse cu fata şi, impiedicandu-se de propriile lui picioare, o porni drept 
spre Ostap. Hotărând că a venit vremea să acționeze, marele maestru ieşi de 
dupa pom şi-l prinse pe purtătorul de favoriți în bratele-i viguroase. 

— Ce? Cine e? Ce-i asta? strigă bătrânul agitat. Ce vrei? 

Ostap îşi desprinse încet braţele, îi luă bătrânului mâna şi i-o scutură cu 
căldură. 


— Ai toată simpatia mea! exclamă el. 

— Zău? făcu stăpânul casei, plecându-şi capul spre umărul lui Bender. 

— Sigur că da, răspunse Ostap. Şi eu visez des. 

— Si ce anume visezi? 

— Tot felul de lucruri. 

— Dar ce anume, totuşi? stărui bătrânul. 

— Ei, tot felul! Un talmeş-balmeş. Ceea ce se intitulează în ziar De 
pretutindeni şi despre toate sau Din lumea largă. Alaltăieri, de pildă, am visat 
înmormântarea mikcado-ului. lar ieri, jubileul unităţii de pompieri din Suscevsk. 

— Doamne! rosti bătrânul. Doamne! Ce om fericit eşti! Ce fericit! Spune-mi, 
te rog, dar ai visat vreodată un guvernator general sau... chiar un ministru? 

Bender nu se împotrivi. 

— Am visat, zise el vesel. Cum să nu. Un guvernator general. Vinerea 
trecută. Toată noaptea l-am visat. Şi tin minte că alături de el stătea şi un politai 
cu şalvari brodati. 

— Vai ce frumos! exclamă bătrânul. Dar pe împărat, pe împărat sosind în 
oraşul Kostroma l-ai visat vreodată? 

— La Kostroma? Cum să nu! Un moment, stai, când a fost asta?... Da, anul 
acesta, la 3 februarie. L-am văzut în vis pe împărat, iar alături de el, tin minte, se 
afla contele Frederiks, ştii, ministrul curții. 

— O, Doamne! făcu emoționat bătrânul. Dar de ce stăm în curte? Te rog, 
pofteşte înăuntru. lartă-mă, nu cumva eşti socialist? Nu eşti membru de partid? 

— Vai de mine, cum poți gândi una ca asta! răspunse bland Ostap. Cum aş 
putea să fiu eu membru de partid? Sunt monarhist fără partid. Sluga țarului, 
părintele soldaților. Cu alte cuvinte: Vultureste-atingeti slava, şoimilor! Destul 
suspin... 

— Un ceai, nu vrei să bei un ceai? murmură bătrânul, îmbiindu-l pe Bender 
să intre în casă. 

Casuta era alcătuită dintr-o odaie si un antreu. Pe pereți atârnau portretele 
unor domni în uniformă. Judecind după petlite, aceşti domni trebuie să fi făcut 
parte, la vremea lor, din personalul Ministerului învățământului Public. Patul era 
în dezordine şi dovedea că stăpânul lui îşi petrece acolo orele cele mai agitate ale 
vieții. 

— De mult stai aici ca un pustnic? îl întrebă Ostap. 

— Din primăvară, răspunse bătrânul. Numele meu e Hvorobiev. Credeam că 
voi începe aici o viata noua. Şi când colo... spune şi dumneata... 

Feodor Nikitici Hvorobiev era monarhist şi ura Puterea sovietică. Această 
putere îi făcea greață. El, care fusese pe vremuri inspector regional şcolar, s-a 
văzut nevoit să lucreze ca responsabil în sectorul metodologic şi pedagogic al 
Prolet-kultului local. Acest lucra îl dezgusta. 

Cât timp a avut slujba, n-a ştiut să desluşească ce înseamnă cuvântul 
"Proletkult" şi de aceea il dispretuia şi mai mult. Afară de asta, tremura de 
dezgust numai când îi vedea pe membrii comitetului sindical, pe colegii de birou 
şi pe cei care veneau cu treabă la sectorul metodologic şi pedagogic. Începuse să 
urască şi cuvântul "sector". Of, sectorul ăsta! Niciodată Feodor Nikitici, care 
pretuia tot ce era grațios şi elegant, inclusiv geometria, nu se gândise că această 
superbă noțiune matematică, prin care se desemnează o parte din suprafața unei 
figuri curbilinii, va fi atât de vulgarizată. 

De altfel, multe îl făceau pe Hvorobiev să turbeze la serviciu: şi şedinţele, şi 
gazetele de perete, şi împrumuturile de stat. Dar nici acasă nu găsea linişte 
pentru sufletul lui ofensat. Şi acasă erau gazete de perete, împrumuturi de stat, 


şedinţe. Cunoscutii lui vorbeau exclusiv despre lucruri, după părerea lui 
Hvorobiev, mârlänesti: despre leafă, pe care o numeau salariu, despre luna de 
ajutorare a copiilor şi despre semnificația socială a piesei Trenul blindat. 

Nu puteai să scapi nicăieri de regimul sovietic. Chiar când se plimba amărât 
şi singuratic pe străzile oraşului, Hvorobiev auzea din mulțime fraze de care era 
sătul până în gât: 

— Si atunci am hotărât să-l scoatem din consiliul de conducere... 

— Si eu, chiar aşa i-am spus: pentru comisia voastră de arbitraj există 
leac, camera de reconcilieri. 

Şi uitându-se plictisit la afişele care-i îmboldeau pe cetățeni să îndeplinească 
planul cincinal în patru ani, Hvorobiev repeta enervat: 

— Să-l scoată! Din consiliu! Camera de reconcilieri! în patru ani! Puterea 
mârlanilor! 

Când sectorul metodologic-pedagogic începu să lucreze toată săptămâna şi, 
în locul duminicilor, zilele de odihnă ale lui Hvorobiev deveniră nişte date 
oarecare trecute cu roşu în calendar, el îşi făcu dezgustat rost de o pensie şi se 
mută departe de oraş. Procedase astfel pentru a scăpă de noua putere care 
pusese stăpânire pe viata lui şi îi räpise liniştea. 

Zile întregi şedea monarhistul individualist pe marginea râpei şi, privind 
oraşul, căuta să se gândească la lucruri plăcute: la Te Deum-urile oficiate cu 
prilejul onomasticii vreunui membru al familiei imperiale, la examenele de la 
liceu şi la rudele care lucraseră în Ministerul Învăţământului Public. Dar spre 
mirarea lui, gândurile îi fugeau imediat spre neplăcutele treburi sovietice. 

"Ce s-o fi petrecând acum la blestematul acela de Proletkult?" se gândea el. 
După Proletkult îşi amintea de tablouri cu totul şi cu totul revoltătoare: 
demonstrațiile de 1 Mai şi 7 Noiembrie, sezätorile intime de la club, cu conferințe 

şi bere, bugetul pe şase luni al sectorului metodologic. 

"Puterea sovietică mi-a luat totul: gradul, rangul, decoraţiile, stima şi banii 
de la bancă, se gândea fostul inspector regional şcolar. Mi-a substituit şi 
gândurile. Dar există o lume în care bolşevicii nu pot să pătrundă: visele, dăruite 
omului de Dumnezeu. Noaptea îmi va aduce liniştea sufleteasca. În vise voi vedea 
tot ceea ce mi-ar fi plăcut să văd." 

Dar chiar în prima noapte, Dumnezeu îi trimise lui Feodor Nikitici un vis 
îngrozitor. Se făcea că şade pe coridorul unei instituții, luminat de o lampă cu 
petrol. Şade ştiind că dintr-un moment într-altul trebuie să fie scos din consiliul 
de conducere. Deodată se deschide o uşă de fier şi nişte funcționari ies de acolo 
fuga, strigând: "Trebuie să-i dăm sarcini noi lui Hvorobiev!" Si el vrea s-o ia la 
goană, dar nu poate. 

Feodor Nikitici se trezi în toiul nopţii. Se rugă lui Dumnezeu, aratandu-i că 
trebuie să fie o confuzie regretabilă la mijloc şi că un vis destinat, se vede, unui 
tovarăş cu munci de răspundere şi poate chiar unui membru de partid, s-a 
rătăcit la el care ar dori să vadă în vis — aşa, ca început — pe tar ieşind din 
catedrala "Uspenski". 

Liniştit, adormi din nou, dar în loc de chipul adoratului monarh, văzu pe 
preşedintele comitetului sindical, tovarăşul Surjikov. 

Şi astfel, noapte de noapte, Feodor Nikitici era metodic vizitat de aceleaşi 
vise categoric sovietice. Vedea în vis: plata cotizatiilor la sindicat, gazete de 
perete, sovhozul "Gigant", inaugurarea solemnă a primei fabrici-bucătărie, pe 
preşedintele Asociaţiei Prietenilor Incinerării şi marile zboruri ale avioanelor 
sovietice. 

Monarhistul plângea în somn cu hohote. Nu voia să-i vadă pe prietenii 


incinerării. Ar fi vrut să-l viseze pe Purişkevici, cunoscutul deputat de extremă 
dreaptă din Duma de Stat, pe patriarhul Tihon, pe primarul Dumbadze al Ialtei 
sau măcar pe vreun revizor de şcoală primară. Dar nimic din toate acestea nu i se 
arătă. Regimul sovietic pătrunsese până şi în visele monarhistului. 

— Mereu aceleaşi vise! încheie Hvorobiev pe un ton plangaret. Blestemate 
vise! 

— Stai prost, îi spuse Ostap cu compătimire. După cum se spune, existența 
determină conştiinţa. Din moment ce trăieşti în tara sovietică, visele pe care le ai 
trebuie să fie şi ele sovietice. 

— N-am o clipă de odihnă, se tânguia Hvorobiev. Să-mi fie dat măcar ceva, 
cât de cât. Accept orice. Mă rog, să nu fie Purişkevici. Da' barem Miliukov. Oricât, 
e un om cu studii superioare şi monarhist în sufletul lui. Dar, nu şi nu! Nu-mi 
apar decât antichriştii ăştia sovietici. 

— Te voi ajuta eu, îi zise Ostap. Am mai avut prilejul să-mi tratez prietenii şi 
cunoscutii după metoda lui Freud. Visul e un fleac. Principalul e să înlături 
cauza visului. Şi cauza principală este existența însăşi a Puterii sovietice. În 
momentul de fata însă nu pot s-o înlătur, pentru simplul motiv că n-am timp. 
Ştii, sunt un turist sportiv, şi trebuie să fac acum o mică reparație la maşina 
mea, aşa că dă-mi voie, te rog, s-o bag în magazie la dumneata. Cât priveşte 
cauzele, poţi să fii liniştit, le voi înlătura când mă întorc. Lasă-mă numai să 
termin cursa. 

Monarhistul, buimac din pricina visurilor apăsătoare, îngădui bucuros 
simpaticului şi săritorului tânăr să folosească magazia. Îşi puse peste cămaşă 
paltonul, îşi vâri picioarele goale în nişte galoşi şi ieşi după Bender în curte. 

— Aşadar, pot să am speranţe? întrebă el, alergând cu paşi mărunți dupa 
oaspetele picat, aşa, din senin, în zori. 

— Să nu te îndoieşti, răspunse nepăsător comandorul. De îndată ce va 
dispărea Puterea sovietică, te vei mai uşura. Ai să vezi! 

După o jumătate de oră, "Antilopa" fu ascunsă la Hvorobiev şi lăsată sub 
pază lui Kozlevici şi Panikovski. Bender, însoțit de Balaganov, plecă în oraş după 
vopsea. 

Frații de sânge mergeau spre soare, îndreptându-se către centrul oraşului. 
Pe cornişele caselor se plimbau porumbei cenusii. Trotuarele de lemn, stropite cu 
apă, erau curate şi răcoroase. 

Într-o dimineaţă ca asta, unui om cu conştiinţa curată i-ar fi făcut plăcere să 
iasă din casă, să zăbovească un minut la poartă, să scoată din buzunar o cutie 
de chibrituri pe care e lipită poza unui avion cu o tiflă în loc de elice si pe care 
scrie: "Răspuns lui Curzon", să admire un pachet nou de ţigări, să ia o ţigară din 
el, s-o aprindă şi să sperie, cu fumul ei de tămâie, o albină cu fireturi de aur pe 
burtă. 

Bender şi Balaganov se lăsară vräjiti de farmecul dimineţii, al străzilor 
curate şi al porumbeilor puri la suflet. O vreme li se păru că nimic nu le apasă 
conştiinţa, că toată lumea îi iubeşte, că sunt nişte logodnici care se duc la 
întâlnire cu logodnicele lor. 

Deodată, le ieşi în drum un om care tinea într-o mana un şevalet pliant si 
într-alta o cutie lustruită pentru vopsele. Avea o mutră atât de speriată, parcă 
sărise cu o clipă înainte dintr-o clădire cuprinsă de flăcări, izbutind să salveze de 
la foc numai şevaletul şi cutia. 

— Vă rog să mă iertati, zise el cu glas tare, trebuia să treacă chiar acum pe 
aici tovaräsul Plotski-Poteluev. Nu l-aţi întâlnit cumva? Nu l-aţi văzut trecând? 

— Noi nu întâlnim niciodată astfel de oameni, răspunse grosolan Balaganov. 


Pictorul îi dădu cu cotul în piept lui Bender, spuse "pardon" şi fugi mai 
departe. 

— Plotski-Poteluev! bombănea marele maestru, care încă nu-şi luase micul 
dejun, şi eu am cunoscut o moaşă pe care o chema Meduza-Gorgoner dar n-am 
făcut tapaj pe chestia asta, nu alergam pe stradă tipand; "N-ati văzut-o cumva pe 
cetateana Meduza-Gorgoner? Trebuia să se plimbe pe aici." Auzi, domnule, ce 
grozavie! Plotski-Poteluev! 

Nici nu apuca bine sa-si termine tirada sii se ivira inainte alti doi indivizi cu 
şevalete negre şi cutii lustruite, dar cu o înfăţişare cu totul deosebită. Unul dintre 
ei era pesemne de părere că un pictor trebuie să fie neapărat päros şi, prin 
cantitatea de vegetație de pe fata, tinea in U.R.S.S. locul lui Henric de Navarra. 
Mustätile, pletele şi bärbuta animau foarte mult figura lui turtită. Celălalt era 
chel şi avea tigva atât de netedă şi de lucioasă, încât părea un abajur de sticlă. 

— Pe tovarăşul Plotski... zise loctiitorul lui Henric de Navarra gâfâind. 

— Poteluev, adăugă abajurul. 

— Nu l-aţi văzut? strigă Henric de Navarra. 

— Trebuie să se plimbe pe undeva, pe aici, explică abajurul. 

Bender îl dădu la o parte pe Balaganov, care era gata să deschidă gura să 
înjure şi, cu o politeţe jignitoare, spuse: 

— Pe tovarăşul Plotski nu l-am văzut, dar dacă acest tovarăş vă interesează 
într-adevăr, grabiti-va. Îl mai caută pe aici un om al muncii, după aspect, 
specialist în tablouri cu bătălii. 

Agatandu-si sevaletele şi impingandu-se unul pe celălalt, pictorii fugiră mai 
departe. În timpul acesta, apăru de după colt o birjă. În ea şedea un grăsan la 
care se putea uşor ghici că sub cutele bluzei albastre are un pântec asudat. 
Aspectul general al pasagerului iti reamintea vechea reclamă a unei creme 
brevetate, care începea cu vorbele: "Spectacolul unui trup gol acoperit cu păr face 
o impresie dezgustatoare". Nu era greu nici să ghiceşti ce profesie are gräsunul. 
Cu o mana tinea un mare şevalet, iar la picioarele birjarului se afla o cutie 
lustruită, în care erau, fără îndoială, vopsele. 

— Alo! strigă Ostap. Îl cauţi pe Poteluev? 

— Exact, confirmă pictorul gras, uitându-se la Ostap de ţi se făcea milă. 

— Gräbeste-te! Grăbeşte-te! Gräbeste-te! strigă Ostap. Ti-au luat-o trei 
pictori înainte. Ce este? Ce s-a întâmplat? 

Dar calul, tropăind din potcoave pe caldarâm, îl duse mai departe pe cel 
de-al patrulea reprezentant al artelor plastice. 

— Ce cultură în oraşul ăsta! făcu Ostap. Ai băgat, probabil, de seamă, 
Balaganov, că din patru cetăţeni pe care i-am întâlnit, toți patru erau pictori. 
Interesant! 

Când acesta se opri în fața unei prăvălii cu vopsele, Balaganov îi şopti: 

— Nu ţi-e ruşine? 

— De ce? întrebă Ostap. 

— Păi cum! Chiar ai de gând să dai pe ele bani gheață? 

— A, despre asta vorbeşti, zise Ostap. Mărturisesc că mi-e cam ruşine. E o 
situație caraghioasă. Fireşte. Dar ce să-i faci? Doar n-o să ne ducem la Comitetul 
Executiv să cerem vopsele pentru organizarea "Zilei ciocarliei"... Nu-i vorbă, 
vopsele ne-ar da ei, dar ar trebui să pierdem pentru asta o zi întreagă. 

Vopselele uscate din borcane, cilindri de sticlă, saci, butoiaşe şi pachete 
învelite în hârtie ruptă aveau culori atrăgătoare, ca la circ, şi dădeau präväliei un 
aer sărbătoresc. 

Comandorul şi mecanicul de bord începură să aleagă pretenţioşi culorile. 


— Negru e prea de doliu, zicea Ostap. Verdele nu ne convine: e culoarea 
sperantelor spulberate. Violetul nu merge. N-are decât să umble, în picioare, în 
maşină violetă, şeful miliției! Rozul e vulgar. Albastrul e banal, roşul prea miroase 
a supus credincios. Va trebui să vopsim "Antilopa" în galben. Culoare cam 
tipätoare, dar frumoasă. 

— Dar cine sunteți dumneavoastră? Pictori? întrebă vânzătorul, a cărui 
bărbie era putintel mânjită de albăstreală. 

— Pictori, răspunse Bender, de bătălii şi de peisaje marine. 

— Atunci nu aici trebuia să veniți, zise vânzătorul, strângând pachetele si 
borcanele de pe tejghea. 

— Cum nu aici! exclamă Ostap. Dar unde? 

— Peste drum. 

Vânzătorul veni cu cei doi clienți la uşă şi le arătă cu mana firma de peste 
drum unde era zugrăvit un cap de cal cafeniu şi scria cu litere negre pe fond 
albastru: 


OVĂZ ŞI FÂN 


— Perfect, zise Ostap. Nutreturi tari si moi pentru vite. Dar ce legătură au 
astea cu pictorii? Nu văd nici o legătură. 

Dar legătura exista şi chiar una foarte importantă. Ostap o descoperi încă de 
la începutul explicatiilor date de vânzător. 

În oraş, pictura era apreciată de multă vreme şi cei patru pictori care locuiau 
aici de multi ani intemeiasera un grup numit "Portretistul dialectic". Ei făceau 
portrete ale activiştilor cu munci de răspundere şi le vindeau la galeria locală de 
pictură. Cu timpul, numărul activiştilor cu munci de răspundere cărora nu li se 
făcuse portretul scăzu considerabil, ceea ce a redus mult câştigurile portretiştilor 
dialectici. Dar era încă de suportat. Anii de suferințe au început când în oraş a 
sosit un nou pictor, Feofan Muhin. 

Prima lucrare a acestui pictor stârni mare senzație în oraş. Era portretul 
directorului Trustului de Hoteluri. Feofan Muhin îi lăsă mult în urmă pe 
dialectici. Făcuse portretul directorului nu în ulei şi nici în acuarelă, cărbune, 
peniță, acvaforte, guaşă sau creion. Nu! îl făcuse din ovăz. Şi când pictorul Muhin 
transportă tabloul cu birja la muzeu, calul de la trăsură se uita nervos înapoi şi 
necheza. 

Cu timpul, Muhin începu să folosească şi alte cereale. Portretele sale din 
mei, grâu şi mac, schițele îndrăznețe din porumb şi hrişcă, peisajele sale din orez 
şi naturile moarte din mei cunoscură un succes răsunător. 

Acum lucra la un portret în grup. Pânza — o pânză mare —reprezenta o 
şedinţă a Direcţiei Districtuale de Planificare. Feofan făcea acest tablou din fasole 
şi mazăre. Dar, în adâncul inimii sale, rămăsese credincios ovăzului graţie căruia 
se impusese şi le dăduse la cap portretiştilor dialectici. 

— Desigur, cu ovăz e mai interesant! exclamă Ostap. Tampitii ăia de Rubens 
si Rafael zugrăveau în ulei. Dar şi noi suntem nişte prostănaci à la Leonardo da 
Vinci. Dă-ne vopsea galbenă de email. 

Plătind vânzătorului vorbäret, Ostap îl întrebă: 

— Dar fiindcă veni vorba, spune-mi, te rog, cine e Plotski-Poteluev? Că noi 
nu suntem de pe-aici şi habar n-avem. 

— Tovaräsul Poteluev este un cunoscut activist de la centru, concetätean 
de-al nostru, care se aflä acum aici, venit de la Moscova în concediu. 

— Am înţeles, zise Ostap. Mulţumesc pentru informaţii. La revedere! 


În stradă, fraţii de sânge îi văzură pe portretistii dialectici stând toţi patru la 
o răspântie, ca nişte ţigani, cu fete triste şi lungi. Lângă ei zäceau şevaletele puse 
în piramidă, ca nişte puşti. 

— Ce-i fraților, e prost? întrebă Ostap. L-ati scăpat pe Plotski-Poteluev? 

— L-am scăpat, se văitară pictorii. Şi când te gândeşti că l-am avut aproape 
în mână. 

— Vi l-a suflat Feofan? întrebă Ostap, arătând că ştie bine cum stau 
lucrurile. 

— A şi început să picteze, cârpaciul, răspunse sosia lui Henric al II-lea de 
Navarra. Cu ovăz! Zice că trece din nou la maniera veche. Se plânge, negustorul, 
de criza genului. 

— Dar unde e atelierul afaceristului ăstuia? se interesă curios Ostap. Aş 
vrea să arunc şi eu o privire acolo. 

Pictorii, care aveau timp liber berechet, îi conduseră pe Ostap şi pe 
Balaganov la Feofan Muhin. Feofan lucra în aer liber, în grădinița sa. În fata lui 
şedea pe un taburet tovarăşul Plotski, care părea un om sfios. Fără măcar să 
respire, se uita la pictor care, asemeni semănătorului de pe bancnota de trei 
cervoneți, lua pumni de ovăz dintr-o legăturică şi-i arunca pe pânză. Muhin se 
încrunta mereu, căci îl supărau vrăbiile care se apropiau obraznice de tablou şi 
ciuguleau din el diferite detalii. 

— Cât vei lua pe tabloul ăsta? îl întrebă sfios Plotski. 

Feofan se opri din semănat, aruncă o privire critică asupra tabloului său şi 
răspunse îngândurat: 

— Ştiu eu? Cred că muzeul îmi va da vreo 250 de ruble. 

— Da' e scump, nu glumă. 

— Ce? Parcă mai poți găsi astăzi ovăz de cumpărat? răspunse Muhin cu o 
voce tărăgănată. E scump că nici nu poți să te apropii de el! 

— Ei, cum merge însămânțarea de primăvară? întrebă Ostap, vârându-şi 
capul prin grilajul grädinitei. După câte văd, campania de insämântäri se 
desfăşoară cu succes. Se realizează planul sută la sută! Toate astea sunt însă 
fleacuri în comparaţie cu ceea ce am văzut eu la Moscova. Acolo, un pictor a făcut 
un tablou din fire de păr. O compoziție mare, cu personaje multe şi — tin să 
subliniez — perfect orientat ideologic, cu toate că pictorul a păcătuit, e drept, 
folosind fire de păr de la nemembri de partid. Repet însă că din punct de vedere 
ideologic tabloul era admirabil. Se chema Unchiaşul Pahom şi tractorul în 
schimbul de noapte. Era un tablou atât de nărăvaş, că oamenii nici nu ştiau ce să 
mai facă cu el. Uneori părul se ridica maciuca. Dar într-o bună zi a incaruntit de 
tot şi n-a mai rămas nici urmă din unchiaşul Pahom şi din tractorul lui. Noroc că 
pictorul apucase să ciupească pentru ideea asta o mie cinci sute de ruble. Aşa că 
să nu-ţi faci prea mari speranţe, tovarăşe Muhin! Ovăzul ar putea deodată să 
incolteasca, tablourile dumitale vor da în spic şi nu vei mai apuca niciodată să 
strângi recolta. 

Portretiştii dialectici râseră satisfäcuti. Dar Feofan nu se tulbură. 

— Asta sună a paradox, zise el reluând semănatul. 

— Bine, spuse Ostap luându-şi rămas bun. Seamănă ceea ce e rational, 
bun, veşnic, şi-om vedea noi pe urmă! Rämâneti cu bine şi voi, fraților. Lăsaţi 
dracului culorile voastre în ulei. Treceti la mozaicul din piulite, piroane şi şuruburi. 
Un portret din piulite! Grozavă idee! 

Toată ziua, membrii echipajului "Antilopei" şi-o pierdură vopsind maşina. 
Până seara, ea deveni de nerecunoscut si lucea în toate nuanțele galbenusului de 
ou. 


În zorii zilei următoare, "Antilopa" metamorfozată părăsi magazia ospitalieră 
şi o porni spre sud. 

— Păcat că n-am putut să-mi iau rămas bun de la stăpânul casei. Dormea 
atât de liniştit, încât n-am vrut să-l trezesc. Poate că, în sfârşit, visează ceea ce 
dorea de atâta amar de vreme: mitropolitul Dvuloghi binecuvântând pe stabii 
Ministerului Învăţământului Public cu prilejul tricentenarului înscăunării 
dinastiei Romanovilor. 

Dar tocmai cand Ostap isprăvi fraza, se auzi din căsuţa cu bârne urletul 
plangaret care îi devenise cunoscut. 

— Mereu acelaşi vis! urla bătrânul Hvorobiev. Doamne sfinte! 

— Am greşit, recunoscu Ostap. Probabil că nu l-a visat pe mitropolitul 
Dvuloghi, ci plenara lărgită a cenaclului literar "Fierăria şi conacul". Dar, în 
definitiv, dă-l dracului! Treburile ne cheamă la Cernomorsk. 


CAPITOLUL IX 
DIN NOU CRIZA GENULUI 


De câte lucruri nu se apucă oamenii! 

Paralel cu lumea mare în care trăiesc oameni mari şi se fac lucruri mari, 
există o lume mică, cu oameni mici şi lucruri mici. În lumea mare s-a inventat 
motorul Diesel, s-a scris cartea Suflete moarte, s-a construit hidrocentrala de pe 
Nipru şi s-a înfăptuit un zbor în jurul lumii. În lumea mică s-a inventat balonaşul 
tipätor "dor-de-duca", s-a scris cântecul Cărămizile şi s-au făcut pantalonii tip 
"plenipotenţiar". În lumea mare oamenii sunt mânati de dorința de a ferici 
omenirea. Lumea mică este departe de asemenea preocupări înalte. Locuitorii ei 
au o singură dorință: să-şi ducă cumva zilele fără să sufere de foame. 

Oamenii mici se grăbesc să-i ajungă din urmă pe cei mari. Ei îşi dau seama 
că trebuie să fie în pas cu vremea, căci numai atunci îşi vor putea desface marfa 
lor măruntă. În era sovietică, eră în care în lumea mare s-au clădit fortărețe 
ideologice, şi în lumea mică se observă o înviorare. Oricărei invenții mărunte din 
această lume a furnicilor i se dă baza de granit a ideologiei "comuniste". Pe 
balonaşul "dor-de-duca" s-a desenat un Chamberlain, care seamănă foarte mult 
cu cel ce apare mereu în Izvestia. Într-un cântec de muzică uşoară, un läcätus 
istet, ca să câştige dragostea unei comsomoliste, îndeplineşte şi chiar depăşeşte 
în trei refrene planul industrial şi financiar. Şi în timp ce în lumea mare au loc 
discuții aprige asupra organizării vieții noi, în lumea mică înnoirea e gata: există 
cravata "Visului udarnicului", bluza tip Tolstoi-Gladkov, statueta în gips 
"Colhoznică făcând baie" şi subrauri de plută pentru femei: "Dragostea albinelor 
muncitoare". 

Tot aşa s-a simţit un suflu nou şi în domeniul rebusurilor, şaradelor, 
cuvintelor încrucişate etc. Lucrul după metodele vechi a încetat să mai fie la 
modă. Secretarii rubricilor În orele de odihna sau Pentru a pune în mişcare 
circumvolutiunile creierului încetară categoric să mai primească la ziarele şi 
revistele unde funcționau marfă fără ideologie. Şi în timp ce tara fremăta de la un 
capăt la altul al vastelor ei întinderi, în timp ce se construiau uzine de tractoare 
şi se creau grandioase fabrici de grâne, bătrânul Sinitki, de profesie autor de 
rebusuri, şedea în odaia sa şi, privind cu ochi sticloşi tavanul, compunea o 
şaradă având la bază cuvântul la modă "industrializare". 

Sinitki avea înfăţişarea unui gnom. De obicei, zugravii desenează asemenea 
gnomi pe firmele magazinelor de umbrele. Gnomii de pe firme au tichii roşii pe 
cap şi fac prietenos cu ochiul trecătorilor, îmbiindu-i parcă să cumpere cât mai 


repede o umbrelă de mătase sau un baston cu măciulie de argint în formă de cap 
de câine. Barba lungă, gălbuie, a lui Sinitki cobora până sub masă, în coşul de 
hârtii. 

— Industrializarea, şoptea el amărât, mişcând din buzele lui bätrânesti si 
palide ca nişte chiftele neprăjite. 

Şi împărți cuvântul în particule cum se obişnuieşte la şarade: 

— Indus. Tri. Ali. Za. Rea. 

Totul era în perfectă regulă. Sinitki vedea deja efectul acestei sarade 
ingenioase, cu un conținut plin de miez, uşoară de citit şi greu de ghicit. Îl 
încurca numai particula Za. 

"Ce explicaţie să dau la Za? se gândea chinuindu-se bătrânul. Ei, aş putea 
să-l transform în Zar şi Ea şi ar ieşi perfect, dar Zar e antiideologic. 

După ce se frământă vreo jumătate de oră, Sinitki hotări că dezlegarea 
sfârşitului va veni de la sine şi se apucă de lucru. 

Începu să-şi scrie poemul pe o foaie ruptă dintr-un registru contabil cu 
inscripția "Debit". 

Pe uşa albă cu geamuri a balconului se vedeau salcâmii în floare, 
acoperişurile peticite ale caselor şi dunga de la albastrul tare al mării, în zare. 
Amiaza învăluia oraşul Cernomorsk într-o pâclă fierbinte. 

Bătrânul se mai gândi putin şi asternu pe hârtie primele versuri: 


Prima parte poartă pe capul ei turban, 
Si-are reşedinţa în Orientul... 


— Şi-are reşedinţa în Orientul... repetă bătrânul satisfăcut. 

Îi plăcuse ceea ce compusese, dar îi era greu să găsească cuvântul cu rimă 
la "turban" şi care să meargă cu "Orientul". Rebusistul se plimba prin odaie 
scărpinându-se în barbă. Deodată, îi veni inspiraţia şi scrise: 


Prima parte poartă pe capul ei turban 
Şi în suflet, veşnic, credință de brahman. 


Cu următoarele două particule rezolvă uşor: 


Partea doua arat-o întreită parte 

Si a treia se află într-o vestită carte’ 

Unde e eroul unei poveşti cu hoți 

Care ne-a fost spusă când eram țânci cu toți... 


Obosit de acest ultim efort, Sinitki se lăsă pe speteaza scaunului şi închise 
ochii. Împlinise şaptezeci de ani. Cincizeci de ani din aceşti şaptezeci compusese 
rebusuri, şarade, ghicitori şi anagrame, dar niciodată nu-i venise venerabilului 
rebusist atât de greu să lucreze ca acum. Rămăsese în urma vieții, nu avea deloc 
nivel politic şi concurenții tineri i-o luau uşor înainte. Aceştia aduceau la redacție 
probleme cu o orientare ideologică atât de impresionantă, încât, citindu-le, 
bătrânul plângea de invidie. Cum ar fi putut el, bunăoară, să compună o 
problemă ca aceasta: 


PROBLEMA —ARITMOID 


Avem trei gări: Vorobiovo, Gracevo şi Drozdovo, cu un număr egal de 


funcţionari, fiecare. În gara Drozdovo, sunt de şase ori mai puţini comsomolişti 
decât în celelalte două luate la un loc, iar în gara Vorobiovo, doisprezece membri de 
partid mai mult decât în gara Gracevo, unde numărul celor fără partid e mai mare 
cu şase decât în primele două. Câţi funcţionari avem în fiecare gară şi care e, 
dintre ei, numărul membrilor de partid şi al comsomoliştilor? 


Trezindu-se din gândurile sale amare, bătrânul luă o altă filă cu mențiunea 
"Debit", dar, când să înceapă a scrie, intră în odaie o fată cu părul scurt, ud, şi 
cu un costum de baie negru pe umăr. 

Fata ieşi în tăcere pe balcon, atârnă costumul jilav pe balustrada scorojită şi 
se uită în jos. În curtea sărăcăcioasă, pe care o cunoştea de atâţia ani, zăceau 
aceleaşi lăzi sparte, se plimbau aceiaşi cotoi murdari de cărbune, şi un tinichigiu 
repara o găleată, făcând un zgomot infernal. La parter nişte gospodine vorbeau 
despre cat de grea e viata. 

Fata auzea aceste discuţii pentru a nu ştiu câta oară, pe fiecare cotoi îl ştia 
pe nume, iar tinichigiul îi făcea impresia că stă şi repară găleata aceea de ani de 
zile. Zosia Sinitkaia se întoarse în odaie. 

— Ideologia asta mi-a mâncat sufletul, îl auzi ea pe bunicu-său bombănind, 
şi ce ideologie poate să existe în domeniul rebusurilor? Rebusurile... 

Zosia aruncă o privire asupra mâzgăliturilor de pe foaia de hârtie a 
bătrânului şi sări imediat cu gura: 

— Ce-ai scris aici? Ce-i asta? "Şi în suflet, veşnic, credință de brahman'? De 
ce-ai introdus credința? Doar tu ai spus că nu se mai primesc la redacție 
rebusuri cu trimiteri la religie. 

Sinitki rămase cu gura căscată. Strigând: "Unde vezi credință, unde? N-am 
vorbit de nici o credință”, el îşi puse, cu mâinile tremurânde, ochelarii de moda 
veche pe nas şi reciti cele scrise pe fila de hârtie. 

— Aşa e, făcu el trist. Este... lar am sfeclit-o. Şi ce păcat! Am avut o rimă 
atât de frumoasă. 

— Pune, în loc de "credință", "sămânță", îl sfătui Zosia. Dar Sinitki, speriat, 
refuză "samanta". 

— lese ceva rasial. Ştiu eu. Am mai patit. Of, ce mă fac, Zosenka? 

Zosia se uită indiferentă la bunicul ei şi-i zise s-o ia de la capăt. 

— Oricum, n-ai explicat de-ajuns partea a doua, spuse ea. 

— Am mai patit, îşi urmă bătrânul gândul, şi tot n-am învăţat. Iti aduci 
aminte de şarada mea cu "panificație"? impartisem cuvântul in "pani-fi-cat" şi 
"ie". Şi când am ajuns la "cat", am scris: "lar cea de-a treia parte, ca s-o găsiți, 
nu-i greu: ea reprezint-adesea un nume de evreu". Nu mi-au primit 'şarada. 
Mi-au spus: "E slabă, nu merge". Şi cum iar am încurcat-o. 

Şi bătrânul, dând la o parte şarada, începu să compună un rebus mare cu o 
solidă orientare ideologică. În primul rind, desenă cu creionul un lup care tinea 
în bot un T, mare şi masiv ca o dublă spânzurătoare. Lucrul începu să meargă. 

Zosia se apucă să pună masa. Se mişca mereu între bufetul cu geamuri de 
cristal şi masă, aducând tacâmurile. Mai întâi o supieră de faianţă cu urechile 
sparte, apoi nişte farfurii cu şi fără floricele, pe urmă nişte furculite îngălbenite şi 
chiar o compotieră, deşi pentru masă nu era pregătit nici un fel de compot. 

În general, familia Sinitki stătea prost cu finanţele. Rebusurile şi saradele 
aduceau in casă mai mult emoții decât bani. Pensiunea, pe care bătrânul 
rebusist o oferea câtorva cetățeni dintre cunoştinţele lui şi care reprezenta 
principalul capitol de venituri al familiei, mergea şi ea prost. Podvasotki şi Bomze 
plecaseră în concediu. Stulian se însurase cu o grecoaică şi începuse să mănânce 


acasă, iar Pobiruhin fusese "comprimat" conform punctului 2, din instituția unde 
lucra, şi, de emoție, îşi pierduse pofta de mâncare şi renuntase la mese. Acum 
umbla prin oraş, îşi oprea cunoscutii si rostea aceeaşi frază, plină de sarcasm 
ascuns: "Ati auzit ultima noutate? Am fost dat afară conform punctului 2". Unii îi 
răspundeau compătimitor: "Frumos ne-au mai aranjat Marx şi Engels ăştia!" Alții 
însă nu-i răspundeau nimic, se uitau pieziş la el şi treceau repede mai departe, 
bäläbänindu-si servietele. În cele din urmă, dintre toţi care mâncau la pensiune 
rămase unul singur, dar nici acesta nu mai plătise de o săptămână, susținând că 
s-a întârziat cu leafa. 

Dând supărată din umeri, Zosia se duse la bucătărie, iar când se întoarse, 
găsi la masă pe ultimul pensionar: Alexandr Ivanovici Koreiko. 

În afara servicului, Alexandr Ivanovici nu părea a fi un om sfios şi umil. 
Totuşi, prudenta i se citea întotdeauna pe figură. De data aceasta, examina foarte 
grav noul rebus al lui Sinitki. Printre alte desene misterioase, era unul 
reprezentând un cer, un peşte fără cap şi un picior stingher, descult, cu degetul 
gros foarte precis reliefat în dreapta. Rebusul se încheia cu o lumânare topită. 

— Iti va fi greu să dezlegi rebusul ăsta, îi spunea Sinitki lui Koreiko, 
plimbându-se în jurul lui. O să trebuiască să te căzneşti mult la el! 

— O să cam trebuiască, o să cam trebuiască, răspunse Koreiko batjocoritor. 
Numai lupul mă încurcă. Ce-i cu lupul ăsta? Aha! Am înțeles! Gata! "Prin luptă 
fiecare-şi cucereşte dreptul sau"? 

— Exact, făcu dezamăgit bătrânul. Cum l-ai dezlegat aşa de repede? Ai 
într-adevăr aptitudini. Se vede imediat contabilul de categoria întâi. 

— Categoria a doua, îl corectă Koreiko. Pentru ce ai compus rebusul? Pentru 
presă? 

— Da, pentru presă. Degeaba l-ai făcut, zise Koreiko, uitându-se curios la 
ciorba deasupra căreia pluteau stele de grăsime ca nişte medalii de aur. Ciorba 
asta avea ceva deosebit, ceva piept acoperit cu sclipitoare decorații. "Prin luptă iti 
cucereşti dreptul" este o lozincă a socialiştilor revoluționari. N-o să meargă în 
presă. 

— Of, Dumnezeule! gemu bătrânul. Maică Precistă! lar am incurcat-o. Auzi, 
Zosenka, iar am greşit. Ce să fac acum? 

Amândoi începură să-l liniştească. După ce mâncă în pripă, bătrânul se 
sculă, îşi strânse tot ce-a compus într-o săptămână, îşi puse o pălărie de pai ca 
pentru cai şi spuse: 

— Ei, Zosenka, mă duc la Molodiojnâie vedomosti. Mi-e cam teamă pentru 
algebroid, dar cred că o să fac acolo rost de ceva bani. 

La revista comsomolistă Molodiojnâie vedomosti rebusurile bătrânului erau 
de foarte multe ori respinse şi i se aduceau reproşuri că e înapoiat, totuşi, nu se 
purtau rău cu el şi această revistă era singurul loc de unde-i venea un pârâiaş 
subtirel de bănişori. Sinitki luă cu el o şaradă care începea cu vorbele: "Partea 
întâi de v-adanciti, Pe fundul mării o găsiți”, două logogrife colhoznice şi un 
algebroid în care, prin înmulţiri şi împărțiri foarte complicate, se demonstra 
superioritatea puterii sovietice fata de oricare altă putere. 

După ce rebusistul plecă, Alexandr Ivanovici începu să se uite încruntat la 
Zosia. La început, Alexandr Ivanovici lua masa la Sinitki, fiindcă la el se mânca 
ieftin şi bine. În afară de aceasta, îşi propusese ca normă principală de conduită 
să nu uite nici o clipă că e un mic funcționar şi îi plăcea să vorbească despre 
greutățile vieții într-un oraş mare, cand ai o leafă de mizerie. De câtva timp însă, 
prețul şi gustul meselor luate la Sinitki pierduseră pentru el semnificația 
abstractă pe care le-o dădea. Dacă i s-ar fi cerut şi ar fi putut s-o facă fără să fie 


nevoit să se ferească de ochii lumii, ar fi plătit pentru o masă nu şaizeci de 
copeici, ca acum, ci trei sau chiar cinci mii de ruble. 

Alexandr Ivanovici, sihastrul care se tortura cu bună ştiinţă, purtând cätuse 
financiare, el, omul care-şi interzisese să se atingă de orice costă mai scump de 
cincizeci de copeici şi care, de frică de a nu-şi pierde milioanele, nu-şi putea 
permite să cheltuiască pe fata nici o sută de ruble, se îndrăgostise cu toată 
pasiunea de care e în stare un om tare, aspru şi înrăit de o aşteptare fără de 
sfârşit. 

Astăzi se hotărâse, în fine, să declare Zosiei sentimentele sale şi să-i ofere 
mâna în care bătea un puls mic şi meschin ca un dihor, şi inima sa, înrobită. 

— Da, zise el, asta e situația, Zosia Viktorovna. 

După ce făcu această comunicare, cetățeanul luă de pe masă o scrumieră pe 
care scria lozinca prerevolutionara: "Bărbate, nu-ți supăra nevasta!" şi începu s-o 
examineze cu adâncă luare-aminte. 

Trebuie să facem aici o paranteză şi să arătăm că nu există pe lume fată 
care să nu ştie cel putin cu o săptămână înainte că i se va face o declarație. De 
aceea, Zosia Viktorovna oftă preocupată, oprindu-se în fața oglinzii. Avea alura 
sportivă pe care o căpătaseră în ultimii ani toate fetele frumoase. După ce verifică 
acest lucru, se aşeză în fata lui Alexandr Ivanovici şi se pregăti să-l asculte. Dar 
Alexandr Ivanovici nu mai zise nimic. Nu cunoştea decât două roluri: pe cel de 
funcționar şi pe cel de milionar clandestin. Un al treilea rol nu cunoştea. 

— Ai auzit ultima noutate? întrebă Zosia. Pobiruhin a fost comprimat. 

— Şi la noi au început comprimările, răspunse Koreiko. O să zboare multi. 
De pildă, Lapidus-junior. De altfel, şi Lapidus-senior e un păcătos... 

În acest moment, Koreiko îşi dădu seama că o ia pe tonul funcţionarului 
sărac şi se lăsă cuprins de îngândurare — o îngândurare apăsătoare ca de 
plumb. 

— Da, da, zise el, trăieşti aşa, în singurătate, fără să cunoşti nici o bucurie. 

— Ce să cunoşti? prinse suflet Zosia. 

— Fără să cunoşti ataşamentul unei femei, rosti Koreiko cu o voce 
sugrumată. 

Nemaicăpătând nici un sprijin de la Zosia, el îşi dezvoltă ideea. 

E deja bătrân. Adică, nu propriu-zis bătrân, dar nu mai e tânăr. Şi nu atât 
că nu mai e tânăr, dar vremea trece, anii se duc, zboară. Şi fuga aceasta a 
timpului abate asupra lui tot felul de gânduri. Despre căsătorie, de pildă. Greşit 
s-ar crede despre el că ar fi nu ştiu cum si nu ştiu mai cum. Ba, cand te gândeşti 
bine, nu-i deloc de aruncat. Nu face nimănui nici un rău. Oamenii ar trebui să-l 
compătimească. Are chiar impresia că ar putea fi iubit. Nu e un filfizon ca alții şi 
nu-i place să arunce vorbe în vânt. De ce o anumită fată nu s-ar mărita cu el? 
După ce îşi exprimă sentimentele într-o formă atât de sfioasă, Alexandr Ivanovici 
se uită pătrunzător la Zosia. 

— Si, într-adevăr, s-ar putea să-l comprime pe Lapidus-junior? întrebă 
nepoata rebusistului. 

Şi fără a mai aştepta răspunsul, trecu la fondul chestiunii. 

Intelege totul perfect de bine. Timpul trece, într-adevăr, îngrozitor de repede. 
Parcă ieri a avut nouăsprezece ani, acum are douăzeci şi peste un an o să aibă 
douăzeci şi unu. Ea n-a crezut niciodată că Alexandr Ivanovici ar fi nu ştiu cum 
şi nu ştiu mai cum. Dimpotrivă, a fost întotdeauna încredințată că e un om de 
treabă. Mai de treabă decât mulți alții. Şi desigur că merită să-i meargă toate din 
plin. Dar tocmai acum ea caută ceva, ce anume, nu ştie nici ea. Aşa că, în 
momentul de fata nu poate să se mărite. Şi apoi, ce fel de viata ar putea să ducă 


împreună? Ea, cu căutările ei, el — ca să vorbim cinstit şi sincer — cu numai 
patruzeci şi şase de ruble pe lună. Şi apoi, deocamdată ea încă nu-l iubeşte, ceea 
ce, lăsând celelalte de o parte, este foarte important. 

— Care patruzeci şi şase de ruble? exclamă deodată Alexandr Ivanovici cu o 
voce de tunet, sculându-se în picioare. Eu am... cu... 

Dar nu mai spuse nimic. Se speriase. Începea rolul de milionar şi aceasta nu 
se putea termina decât cu pieirea lui. De spaimă se şi îndepărtă de ochiul 
dracului şi prinse a bâlbâi că fericirea nu stă în bani. Dar când să intre mai 
adânc în acest subiect, se auzi de afară un gâlgâit. Zosia ieşi repede pe coridor. 
Dădu peste bunicul ei care stătea cu pălăria lui mare de pai, cu bumburute 
lucind ca cristalele, şi nu îndrăznea să intre. De amărăciune, barba i se răsfirase 
ca o mătură. 

— Cum de te-ai întors aşa de repede? strigă Zosia. Ce s-a întâmplat? 

Bătrânul îşi ridică spre ea ochii plini de lacrimi. 

Speriată, ea îl cuprinse de umerii numai oase şi-l trase repede în odaie. Timp 
de o jumătate de oră, Sinitki zăcu pe canapea tremurând. 

După multe rugäminti, bunicul începu să povestească. 

Totul mersese de minune. Ajunsese cu bine la redacția revistei Molodiojnâie 
vedomosti. Acolo, şeful secţiei Exerciţii mintale À primise foarte politicos. 

— Mi-a dat mâna, Zosenka, suspină bătrânul. Mi-a zis: ia loc, tovarăşe 
Sinitki. Şi apoi mi-a dat cu leuca în cap. Mi-a spus că secţia lor se desființează. 
Le-a venit un nou redactor-şef, care a declarat că cititorii nu mai au nevoie de 
exerciții mintale, ci le trebuie, Zosenka, o secție specială pentru jocul de dame. Şi 
ce-o să fie acum, l-am întrebat eu. Nimic, mi-a spus el. Materialul dumitale n-o 
să intre şi asta-i tot. Şi unde pui că mi-a lăudat sarada cum nici nu poți să-ți 
închipui. Mi-a spus că sunt nişte versuri ca ale lui Puşkin, în special pasajul: 
"Partea-ntai de v-adanciti, Pe fundalul mării o găsiți, Si de căutaţi profund Dati 
de-a doua, tot la fund." 

Bătrânul rebusist mai tremură îndelung pe canapea, plângându-se de 
presiunea apăsătoare a ideologiei sovietice. 

— Iar o dramă! exclamă Zosia. 

Apoi îşi arboră pălăria şi porni spre uşă. Alexandr Ivanovici se luă după ea, 
deşi îşi dădea seama că n-ar fi trebuit s-o facă. 

Pe stradă, Zosia il lua pe Koreiko la brat. 

— O sa fim totusi prieteni, nu-i asa? 

— Ar fi mai bine dacă te-ai mărita cu mine, mormăi sincer Koreiko. 

În fata gheretelor de răcoritoare se îmbulzeau tineri fără pălării şi cu cămăşi 
albe, cu mânecile suflecate până peste coate. Pe rafturi se vedeau sifoanele 
albastre cu capişoane metalice. Şi în fata, aşezaţi pe un suport rotativ, cilindri 
înalți de sticlă plini cu sirop care dădeau gheretei un aer sclipitor de farmacie. 
Nişte persani cu fete triste prăjeau nuci pe cărbuni, atrăgând cu mirosul lor pe 
cei ieşiţi la plimbare. 

— Aş vrea să mă duc la cinematograf, spuse Zosia alintându-se. Aş vrea 
nuci cojite şi sirop cu sifon. 

Koreiko ar fi fost gata să facă pentru Zosia orice. Ar fi fost chiar hotărât să 
rupă puţin cu comportarea lui conspirativă şi să cheltuiască până la vreo cinci 
ruble pentru un chef. Avea în momentul acela în buzunar, într-o cutie plată de 
tablă în care înainte fuseseră tingäri "Kaukaz", zece mii de rable în hârtii de câte 
250 de ruble fiecare. Dar chiar dacă ar fi înnebunit şi s-ar fi hotârât să scoată la 
lumină una din bancnote, oricum nu i-ar fi putut-o schimba la nici un 
cinematograf. 


— S-a întârziat cu plata salariului, spuse el complet disperat. Ni se plăteşte 
foarte neregulat. 

Abia rosti aceste cuvinte şi din mulțimea celor ce se plimbau se desprinse un 
tânăr cu nişte sandale minunate pe piciorul gol şi o salută pe Zosia cu brațul în 
aer. 

— Salut, salut, spuse el. Am două bilete de favoare la cinematograf. Vrei să 
mergi? Hotäräste-te imediat. 

Şi tânărul cu sandalele superbe dispăru cu Zosia sub firma ştearsă a 
cinematografului "Incotro-ti porţi paşii" fost "Quo vadis". 

În noaptea aceea, funcţionarul milionar nu dormi acasă. Cutreieră oraşul 
până în zori, uitându-se cu o privire fixă la pozele din vitrinele fotografilor, unde 
se vedeau prunci în pielea goală, scormonind cu piciorusele pietrisul din parc; cu 
aceeaşi privire fixă contemplă prăpastia întunecoasă a portului, unde vapoare 
invizibile îşi transmiteau unul altuia semnale, unde răsunau fluierăturile 
milițienilor şi ochiul roşu al farului îşi urma rotirea. 

— Blestemată țară! bombănea Koreiko. Ţară în care un milionar nu-şi poate 
duce logodnica la cinema. 

Acum i se părea că Zosia îi şi este logodnică. 

Spre dimineaţă, Alexandr Ivanovici, galben de nesomn, ajunse la marginea 
oraşului. Pe când trecea pe strada Basarabskaia, auzi nişte sunete de claxon. 
Uimit, se opri. 

Din deal cobora drept spre el un automobil galben. La volan şedea încovoiat 
un şofer obosit, cu o scurtă de piele. Alături de el motäia un tânăr lat în umeri, 
ținând aplecat într-o parte capul pe care purta o cască colonială cu găurele. Pe 
pernele din fund stăteau toläniti alti doi pasageri: un pompier în uniformă 
completă de gală şi un bărbat cu o figură de atlet, care purta un chipiu de 
marinar cu fundul alb. 

— Salutăm pe primul locuitor al Cernomorskului! strigă Ostap, când, 
duduind ca un tractor, maşina ajunse în dreptul lui Koreiko. Băile calde cu apă 
de mare mai există? Teatrul oraşului e deschis? Cemomorskul a fost, sau încă 
nu, declarat porto-franco? 

Dar Ostap nu primi nici un răspuns. Kozlevici apăsă pe accelerație şi 
"Antilopa" îl înecă pe primul locuitor al Cemomorskului într-un nor de fum 
albăstrui. 

— Ei, spuse Ostap lui Balaganov care se trezise, şedinţa continua. Adu-l 
încoace pe Rockefeller-ul dumitale clandestin, să ţi-l dezbrac pe loc. Of, m-am 
săturat de atâția prinți şi cerşetori! 


Partea a doua 
CEI DOI MAESTRI 


CAPITOLUL X 
TELEGRAMA FRAȚILOR KARAMAZOV 


De câtva timp, milionarul clandestin simțea atintita asupra lui atenția 
neobosită a cuiva. La început, n-ar fi putut spune nimic precis. Doar că-i 
dispăruse sentimentul acela obişnuit şi liniştitor de a se şti singur. Apoi însă, 


începură să apară simptoame mai îngrijorătoare. 

Într-o zi, pe când Koreiko mergea ca de obicei cu pasul său măsurat la 
serviciu, chiar lângă "Hercules" fu oprit de un cerşetor obraznic cu un dinte de 
aur. Călcând pe şireturile de la indispensabili, care îi atârnau la spate, cerşetorul 
îl prinse pe Alexandr Ivanovici de brat şi mormăi repede: 

— Dă-mi un milion, dă-mi un milion, dă-mi un milion! După aceea, 
cerşetorul scoase o limbă groasă şi murdară şi începu să aiureze. Era un cerşetor 
obişnuit, pe jumătate idiot, cum se întâlnesc adesea în oraşele din sud. Totuşi, 
Koreiko se simţi tare tulburat când veni sus, în biroul său de la serviciul 
financiar. 

După această întâlnire începură să se petreacă tot soiul de drăcovenii. 

Într-o noapte, la ora trei, Alexandr Ivanovici fu trezit din somn de o 
telegramă. Clantanind din dinţi de frigul care îl apucase dându-se jos din patul 
cald în răcoarea zorilor, milionarul desfăcu depeşa şi citi: 

"Schimbata fata contesa fuge iaz." 

— Care contesă? şopti buimac Koreiko, stând cu picioarele goale pe coridor. 

Dar nu-i răspunse nimeni. Poştaşul plecase. În grădinița din curte nişte 
porumbei gungureau pătimaş. Ceilalţi locatari dormeau. Alexandr Ivanovici suci 
şi învârti telegrama pe o parte şi pe alta. Da, adresa era exactă. Numele la fel. 

"Alexandr Koreiko Malaia Kasatelnaia 16. Schimbată fata contesa fuge iaz." 

Alexandr Ivanovici nu pricepu nimic, dar se nelinişti atât de tare, încât arse 
telegrama la flacăra lumânării. 

În aceeaşi zi, la ora şaptesprezece şi treizeci şi cinci de minute, sosi a doua 
telegramă: 

"Şedinţa continuă stop un milion de sarutari." 

Alexandr Ivanovici păli de furie şi rupse telegrama bucäti-bucätele. Dar în 
aceeaşi noapte mai primi încă două telegrame fulger. 

Prima: 

"Incarcati portocalele butoaie frații Karamazov." 

Şi a doua: 

"Spart gheața stop parada o comand eu." 

După aceasta i se întâmplă lui Alexandr Ivanovici ceva foarte neplăcut la 
serviciu. Rugat de Cevajevskaia să înmulțească în gând nouă sute optzeci şi cinci 
ori treisprezece, greşi, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată în viața. Dar 
acum nu-i mai ardea de exerciţii aritmetice. Telegramele acelea trăsnite nu-i mai 
ieseau din cap. 

— În butoaie, şoptea el, privindu-l fix pe bătrânul Kukuşkind. Fraţii 
Karamazov. Curată porcărie! 

Căuta să se liniştească cu gândul că e vorba de glumele nevinovate ale unor 
prieteni, dar fu nevoit să abandoneze repede această ipoteză. Nu avea prieteni. 
Cât despre colegii de birou, aceştia erau oameni serioşi care îşi permiteau glume 
numai o dată pe an: de 1 aprilie. De altfel, chiar şi în această zi a farselor 
amuzante, a păcălelilor nevinovate, făceau veşnic aceeaşi glumă sinistră: băteau 
la maşină o scrisoare falsă de concediere a lui Kukuşkind şi i-o puneau pe birou. 
Şi de şapte ani în şir, bătrânul îşi ducea repede, de fiecare dată, mâna la inimă, 
ceea ce-i amuza grozav pe toţi. În afară de asta, ei nu erau bogaţi, ca să-şi 
permită să trimită telegrame. 

După telegrama în care Cetăţeanul necunoscut instiinta că parada o va 
comanda el şi nimeni altcineva, veni o perioadă de linişte. Alexandr Ivanovici nu 
mai fu tulburat timp de trei zile. Începuse chiar să se obişnuiască cu ideea că tot 
ce se întâmplase nu-l priveşte, când iată că-i sosi un plic gros, recomandat. El 


cuprindea o carte intitulată Rechinii capitalişti, cu subtitlul: "Biografii ale 
milionarilor americani." 

Altădată, Koreiko ar fi cumpărat şi singur o carte atât de interesantă, dar 
acum se strâmbă de groază. Prima frază era subliniată cu creion albastru şi suna 
astfel: 

"Toate marile averi din zilele noastre au fost strânse prin mijloace dintre cele 
mai necinstite." 

Pentru orice eventualitate, Alexandr Ivanovici hotări să întrerupă 
deocamdată vizitele la gară, unde îşi avea scumpa lui valiză. Era extrem de 
neliniştit. 

— Principalul este să provoci derută în lagărul inamic, spunea Ostap, 
plimbându-se prin odaia sa spațioasă de la hotelul "Karlsbad". Duşmanul trebuie 
să-şi piardă echilibrul sufletesc. Acest lucru nu e chiar atât de greu de făcut. În 
definitiv, oamenii se sperie cel mai mult de ceea ce nu înţeleg. Şi eu am fost 
cândva un mistic individualist şi ajunsesem într-o asemenea stare, încât oricine 
ar fi putut să mă sperie cu un simplu pumnal finlandez. Da, da. Cât mai multe 
lucruri de neînțeles. Sunt convins că ultima mea telegramă: "Alături de tine în 
toate gândurile mele", i-a produs omului nostru o impresie zguduitoare. Toate 
acestea sunt un fel de superfosfat, îngrăşăminte. Lasă-l să se neliniştească! 
Victima trebuie obişnuită cu ideea că va fi nevoită să dea bani. Ea trebuie 
dezarmată din punct de vedere moral, trebuie inabusite în ea instinctele 
reacționare de proprietate. 

După ce rosti acest discurs, Bender se uită sever la subalternii săi. 
Balaganov, Panikovski şi Kozlevici şedeau cuviincios în fotolii roşii de pluş, cu 
franjuri şi ciucuri. Se simțeau intimidati. Îi zăpăcea viata, pe picior mare, pe care 
o ducea comandorul, după cum îi tulburau lambrechinele aurite, covoarele în 
culori vii de chimicale şi gravura Cristos în mijlocul poporului. 

Trăseseră tustrei şi cu "Antilopa" patru la un han şi veneau la hotel numai 
ca să primească instrucțiuni. 

— Panikovski, spuse Ostap, ai avut sarcina să te întâlneşti astăzi, pentru a 
doua oară, cu clientul nostru şi să-i ceri un milion, însotind această cerere cu un 
râs de idiot. 

— De cum m-a văzut, a trecut pe trotuarul celălalt, răspunse Panikovski, 
încântat de sine. 

— Bine. Înseamnă că totul merge cum trebuie. Clientul începe să fie nervos. 
Acum trece de la nedumerirea tâmpă la frica fără motiv. Sunt convins că noaptea 
sare din pat şi geme de ţi-e mai mare mila: "Mama, mama". Încă putin, o 
picătură, o ultimă atingere de penel şi va fi mort, copt. Se va duce plângând la 
bufet şi va scoate de acolo farfurioara cu chenar albastru... 

Ostap îi făcu cu ochiul lui Balaganov. Balaganov îi făcu cu ochiul lui 
Panikovski. Panikovski îi făcu cu ochiul lui Kozlevici şi, deşi cinstitul Kozlevici nu 
pricepuse absolut nimic, începu, la rândul lui, să clipească; şi nu numai cu un 
singur ochi, ci cu amândoi. Amicalele semne cu ochiul continuară încă multă 
vreme in camera de la hotelul "Karlsbad", însoțite de râsete, plescăituri cu limba 
şi chiar de hâtâneli în fotoliile roşii de plus. 

— Destul cu veselia, porunci Ostap. Deocamdată farfurioara cu bani se află 
în mâinile lui Koreiko, dacă, într-adevăr, această farfurioară miraculoasă există. 

După aceste cuvinte, Bender îi expedie pe Panikovski şi Kozlevici la han, 
poruncindu-le ca "Antilopa" să fie gata de plecare în orice moment. 

— Aşadar, Şura, spuse el, când rămase singur cu Balaganov, de telegrame 
nu mai e nevoie. Munca pregătitoare poate fi considerată ca fiind terminată. 


Începe lupta activă. Ne ducem acuşica să-l vedem pe pretiosul nostru vitelus 
indeplinindu-si obligaţiile de serviciu. 

Căutând să meargă la umbra difuză a salcâmilor, fraţii de lapte întru acelaşi 
tată trecură prin grădina oraşului, unde jerba groasă a unei fântâni arteziene se 
îndoia ca o lumânare, trecură pe lângă câteva berării cu vitrine de cristal şi se 
opriră în colțul străzii Mehring. Nişte florărese cu fete roşii ca de marinari îşi 
scăldau marfa delicată în lighene smältuite. Asfaltul, încins de soare, sfârâia sub 
picioare. Dintr-o lăptărie cu pereții captusiti cu plăci albastre de faianţă ieşeau 
câțiva cetățeni, stergandu-si în mers buzele mânjite de chefir. 

Literele groase ca nişte macaroane de lemn aurit care alcătuiau cuvântul 
"Hercules" sclipeau atrăgător. Razele soarelui sclipeau şi ele în geamurile uriaşe 
ale uşii turnante. Ostap şi Balaganov intrară în hol şi se amestecară în mulțimea 
de oameni preocupați. 


CAPITOLUL XI 
PERSONALUL DE LA "HERCULES" 


Oricât se străduiau şefii ce se schimbau des la conducerea lui "Hercules" să 
facă să dispară din clădire izul de hotel, nu izbuteau şi pace. Oricât încercau 
administratorii să acopere vechile inscripții, ele tot ieseau la suprafață. Ba vedeai 
la secția comercială cuvântul "Separeuri", ba întrezăreai, pe usa de sticlă mată a 
biroului unde lucrau dactilografele, inscripția "Madama de serviciu”, ba apărea pe 
pereţi câte o mana cu arătător de aur, îndreptat spre o firmulita cu textul francez 
"Pour dames" etc. Cu un cuvânt, se simțea hotelul în toate şi peste tot. 

Funcţionarii mai mărunți lucrau în camerele de câte o rubla pe noapte, de la 
etajul trei, unde trăgeau pe vremuri preoții de tara, veniți la congresele eparhiale 
sau comis-voiajorii de mâna a doua, cu mustäcioare à la Varşovia. Acolo mai 
mirosea încă şi acum a sudoare de subsuori şi mai erau instalate nişte lavoare 
roz, din tablă. În camerele mai bunişoare, unde stăteau altădată regii biliardului 
şi artiştii dramatici din provincie, se instalaseră şefii de secții, ajutoarele lor şi 
administratorul. În odăile acestea era ceva mai frumos: existau garderobe cu 
oglinzi, iar pe jos — linoleum roşu. În camerele luxoase, cu baie şi alcovuri, se 
stabiliseră şefii cei mari. În băile albe erau depozitate dosarele, iar în alcovurile 
întunecoase atârnau diagrame şi scheme, care arătau plastic structura de la 
"Hercules", precum şi legăturile sale cu unităţile din regiunile periferice. Aici se 
păstraseră idioatele canapelute aurite, covoarele şi noptierele cu plăci de 
marmură. În unele alcovuri se aflau chiar nişte paturi mari, cu tăbliile nichelate 
şi cu bile, pe care, de asemenea, domneau dosare şi zăcea corespondența, ceea ce 
prezenta o mare comoditate, căci astfel aveai întotdeauna hârtiile la îndemână. 

Într-una din aceste odăi, la numărul 5, stătuse în 1911 celebrul scriitor 
Leonid Andreev. Toţi salariaţii de la "Hercules" ştiau acest lucru şi n-am putea 
spune din ce motiv numărul 5 avea în instituție o faimă proastă. 

Tuturor salariaţilor cu funcții de răspundere care îşi instalaseră biroul la 
numărul 5 li se întâmplase, matematic, câte un bucluc. Nu apuca bine omul să 
se familiarizeze cu munca şi era scos şi mutat în altă parte. Şi încă era bine când 
scăpa numai cu atât, căci de multe ori se mai adăugau mustrări şi bobârnace 
prin presă, şi lucruri şi mai si, de care te ia cu frig numai să le pomenesti. 

— O camera demoniacă, afirmau într-un glas cei loviți. Cine ar fi putut să 
bănuiască? 

Şi pe capul scriitorului, autorul înfiorătoarei Poveşti a celor şapte spânzurați, 


cădeau cele mai groaznice acuzaţii, de parca el ar fi fost vinovat că tov. Lapşin 
angajase în slujbă şase voinici ca din poveşti, frați buni cu el, tov. Spravcenko se 
bizuise în colectarea scoarței de copaci pe mersul de la sine, din care pricină 
colectările n-au izbutit, că tov. Indokitaiski pierduse la cărți 7 384 ruble şi 3 
copeici din banii statului. Oricât s-a dat peste cap Indokitaiski şi oricât a căutat 
el să dovedească la instanțele respective că cele 3 copeici le-a cheltuit pentru stat 
şi că poate prezenta piese justificative pentru această sumă, nimic nu i-a ajutat. 
Umbra răposatului scriitor era neîndurătoare şi, într-o seară de toamnă, 
Indokitaiski fu dus la repaus. Într-adevăr, camera aceasta, numărul 5, era cu 
totul nefastă. 

Şeful cel mare peste tot "Hercules", tov. Polahaev, era instalat în fosta 
grădină de iarnă şi puteai mereu s-o vezi pe secretara lui, Serna Mihailovna, 
alergând printre palmierii şi sicomorii rămaşi intacti. Tot în fosta grădină se afla 
şi o masă lungă, ca un peron de gară, acoperită cu postav zmeuriu, la care aveau 
loc şedinţele dese şi lungi ale conducerii. lar de câtva timp în camera nr. 262, 
unde odinioară fusese un mic oficiu, se instalase comisia de comprimări, 
alcătuită din opt tovarăşi cu ochi cenusii, care nu se remarcau prin nimic 
deosebit. Ei veneau regulat, în fiecare zi, şi citeau mereu nişte hârtii de serviciu. 

În timp ce Ostap şi Balaganov urcau scara, se auzi o sonerie de alarmă şi 
dintr-o dată tasnira din toate odăile funcționarii. Viteza cu care fu efectuată 
această manevră amintea de ceea ce se întâmplă pe un vas când se comandă: 
"Toată lumea pe punte!". Dar aici nu era vorba de o salvare de la un naufragiu, ci 
de pauza pentru micul dejun. Unii dintre funcționari dădură fuga să ajungă mai 
repede la bufet, ca să mai apuce sandvişurile cu icre de Manciuria. Alții se 
plimbau deja pe coridoare, mestecând. 

De la secția de planificare ieşise un funcționar cu un chip deosebit de 
distins. Pe fata-i palidă şi amabilă atârna o barbuta rotundă, lăsată de curând sa 
crească. Tinea în mână o chiftea rece, pe care o ducea mereu la gură, după ce 
mai întâi o examina atent, cu privirea. 

Funcţionarul fu tulburat din această ocupație de Balaganov, care dorea să 
afle la ce etaj se află secția financiară si de contabilitate. 

— Nu vezi, tovaräse, că îmi iau gustarea? îl repezi funcţionarul, intorcandu-i 
indignat spatele. 

Şi fără a mai da nici cea mai mică atenție fraților Schmidt, îşi trecu ochii 
asupra ultimei bucățele de chiftea. După ce o privi cu luare-aminte din toate 
părțile şi o şi mirosi în semn de adio, funcţionarul o vari în gură, îşi bombă 
pieptul, îşi scutură firimiturile de pe haină şi se apropie încet de un alt 
funcționar, care stătea lângă uşa biroului său. 

— Ei, ce se aude? îl întrebă el, uitându-se în jur. Cum te simţi? 

— Mai bine nu mă mai întreba, tovarăşe Bomze, răspunse colegul şi, după 
ce se uită şi el în jur, adăugă: Parcă asta e viață? Nici o posibilitate de 
manifestare pentru individ. Mereu acelaşi lucru: planul cincinal în patru ani, 
planul cincinal în trei ani. 

— Da, da, răspunse în şoaptă Bomze, e pur şi simplu îngrozitor! Sunt întru 
totul de acord cu dumneata. Nici un fel de posibilități pentru individ, nici un 
stimulent, nici o perspectivă personală. Ştii, până şi nevastă-mea care e 
gospodină spune că n-ai nici un stimulent, nici o perspectivă personală. Oftând, 
Bomze se îndreptă spre un alt funcționar. 

— Ei, ce se mai aude? întrebă el, arborând dinainte un zâmbet amar. Cum o 
duci? 

— Păi, uite, m-am întors azi dimineață din deplasare, îi răspunse cel 


întrebat. Am avut norocul să vizitez un sovhoz. E ceva grandios. O fabrică de 
cereale! Nici nu-ţi închipui, dragul meu, ce înseamnă planul cincinal, ce 
înseamnă voința colectivului! 

— Cu alte cuvinte, exact ceea ce spuneam eu adineauri! exclamă cu 
entuziasm Bomze. Voința colectivului! Planul cincinal în patru ani, chiar în trei, 
iată stimulentul care... Uite, s-o luăm, de pildă, chiar pe nevastă-mea. Deşi e 
gospodină, se închină şi ea în fata industrializării. Putem spune că sub ochii 
noştri creşte o viaţă nouă! 

Şi se îndepărtă clătinând vesel din cap. După un minut, îl tinea de mânecă 
pe blandul Borisohlebski şi-i spunea: 

— Ai dreptate! Şi eu sunt de aceeaşi părere. Ce rost are să construieşti 
Magnitogorsk-uri, sovhozuri, tot felul de combine, când nu dai omului viata 
personală, când individualitatea este oprimată? 

Iar peste un alt minut, vocea lui putin cam surdă se auzea pe palierul scării: 

— Chiar asta spuneam şi eu adineauri tovarăşului Borisohlebski. Ce rost are 
să ne văităm că individualitatea omului, viața personală sunt lăsate deoparte, 
când în fața ochilor noştri se ridică fabrici de cereale, Magnitogorsk-uri, tot felul 
de combine, betoniere, când colectivul... 

În timpul pauzei, Bomze, căruia îi plăceau contactele spirituale, reuşi să stea 
de vorbă cu vreo zece colegi. Subiectul fiecărei convorbiri putea fi uşor ghicit 
după expresia feței sale care, de la amäräciunea ce i-o întipărea oprimarea 
individualitätii, trecea repede la zâmbetul luminos al entuziasmului. Dar 
indiferent care erau sentimentele ce-l stăpâneau pe dinăuntru, de pe fata lui 
Bomze nu dispărea nici un moment distincția înnăscută. Şi toată lumea, 
începând cu tovarăşii conştienţi din Comitetul Sindical şi terminând cu 
Kukuskind, care nu ajunsese încă la o maturitate politică, toți îl socoteau pe 
Bomze un om corect şi mai ales principial. De altfel, asta era şi propria părere 
despre sine însuşi. 

Soneria zbârnâi din nou, anunțând sfârşitul manevrei. Funcţionarii se 
întoarseră în camere. Munca fu reluată. 

La drept vorbind, cuvintele "munca fu reluată" nu aveau nici o legătură cu 
activitatea directă a lui "Hercules", care, potrivit statutului de organizare, consta 
în diferite operațiuni comerciale din domeniul materialelor lemnoase şi al 
cherestelei. În ultimul an, personalul de la "Hercules", renunțând să se mai ocupe 
de plicticoasele bârne, foi de placaj, cedri de export şi alte lucruri neinteresante, 
avea o altă preocupare pasionantă: lupta pentru local, pentru iubitul hotel unde 
îşi aveau sediul. 

Preocuparea a început de la o hartiuta pe care o aduse într-o zi, într-un 
registru legat în pânză, cu adrese, un curier leneş de la secția Gospodăriei 
Comunale. 

"O dată cu primirea prezentei — scria în acea hârtiutä — vi se pune în 
vedere să eliberați în termen de o săptămână clădirea fostului hotel «Cairo» şi s-o 
predati, împreună cu tot inventarul fostului hotel, Trustului hotelurilor. Vi se 
pune, în schimb, la dispoziţie, sediul fostei societăți pe acţiunii «Tabla si Jetonul. 
Motivul: hotărârea Sovietului orăşenesc din 12/1929." 

Seara, hartiuta ajunse pe biroul tovarăşului Polâhaev, care şedea la umbra 
electrică a palmierilor şi sicomorilor. 

— Cum? strigă nervos directorul de la "Hercules". Îmi scriu "Vi se pune în 
vedere"! Mie, care sunt subordonat direct centrului! Ce, au înnebunit? Sau cum? 

— Mai lipsea să fie scris "Vi se ordonă", turnă gaz peste foc Serna 
Mihailovna. Bădăranii! 


— Are haz chestia asta, spuse Polahaev, zâmbind sumbru. Şi răspunsul fu 
dictat imediat în termenii cei mai categorici. Directorul de la "Hercules" refuza să 
elibereze localul. 

— Să ştie altă data că eu nu-s ordonanța lor şi că mie nu mi se poate scrie 
"Vi se pune în vedere", bombăni tovarăşul Polahaev, care scoase din buzunar o 
ştampilă de cauciuc cu parafa sa si, de emoție, aplică semnătura de-a-ndoaselea. 

Şi din nou un curier molâu, de data asta de la "Hercules", o porni agale pe 
străzile scăldate în soare, oprindu-se lângă gheretele cu cvas, vârându-şi nasul în 
toate scandalurile de pe stradă şi agitând cu disperare registrul cu 
corespondența. 

O săptămână după asta, funcționarii de la "Hercules" dezbătură situația. 
Erau cu toții de acord că Polâhaev nu va admite să i se surpe în felul acesta 
autoritatea. 

— Nu-l cunoaşteţi încă pe Polahaev al nostru, spuneau vitejii de la secția 
financiară. Ăsta nu-i dus la biserică. Pe el nu-l răstorni cu o simplă hotărâre. 

Curând după asta, tovarasul Bomze ieşi din biroul şefului ținând in mână o 
listă mică cu funcționari aleşi. Se ducea dintr-o secție în alta, se apleca la 
urechea persoanelor trecute pe listă şi le şoptea pe un ton misterios: 

— O mică agapă. Câte trei ruble de căciulă. Îl sărbătorim pe Polâhaev care 
pleacă. 

— Cum asta? săreau speriaţi funcționarii. Pleacă Polahaev? Îl scoate? 

— Nu, vai de mine. Pleacă pentru o săptămână la centru să intervină în 
legătură cu localul. Ai grijă să nu vii târziu. Exact la ora opt, la mine. 

Agapa fu foarte veselă. Funcţionarii, care se uitau cu devotament la Polâhaev 
ce şedea cu paharul de vin în mână, băteau scandat din palme şi cântau: 

— Pân' la fund, pân' la fund, pân la fund, pân la fund, pân la fund, pân la 
fund. 

Băură până când iubitul director goli un număr zdravăn de pahare cu vin şi 
de păhărele pentru rachiu, după care începu şi el, cu o voce nesigură, cântecul: 
Pe vechiul drum spre Kaluga, la versta patruzeci şi nouă. Dar nimeni nu află ce s-a 
întâmplat la această verstă, căci, pe neaşteptate, Polahaev trecu la un alt cântec: 


Trece, trece, trece 
Trambalaiul 10 

Îl calcă pe unul 

Si îl lasă rece 

Şi- atunci lumea-ntreaga 
Începe să-l tragă 

Pe cel mort din tram 
Tararam — taram. 


După plecarea lui Polahaev, productivitatea muncii la "Hercules" scăzu 
întrucâtva. Era caraghios să lucrezi din plin, fără să ştii dacă vei rămâne în local, 
sau daca va trebui să te cari cu toate obiectele de birou la "Tabla si Jetonul". Dar 
şi mai caraghios ar fi fost să lucrezi din plin după reîntoarcerea lui Polahaev. 
După expresia lui Bomze, el se întoarse călare pe situație, clădirea rămase a 
"Hercules"-ului şi în orele de lucru funcționarii trudeau din greu să găsească 
anecdote pe seama secției Gospodăriei Comunale. 

Instituţia înfrântă ceru să i se dea cel putin lavoarele şi paturile blindate, 
dar Polâhaev, ametit de succes, nici nu catadicsi să răspundă. Bătălia reîncepu 
atunci cu o nouă vigoare. Plângeri peste plângeri zburau la centru. Polâhaev 


pleca personal să obțină respingerea lor. Tot mai des se auzea acasă la Bomze 
triumfatorul "pan' la fund" şi pături din ce în ce mai largi de salariați erau 
antrenați în lupta pentru local. Materialul lemnos si cheresteaua fură treptat 
uitate. Când Polâhaev găsea subit pe biroul său o hârtie în legătură cu cedrii de 
export sau cu foile de placaj, era atât de uimit, încât trebuia să lase să treacă o 
bucată de vreme până să priceapă ce i se cere. Acum era preocupat cu 
îndeplinirea unei sarcini extrem de importante: căuta să atragă, ispitindu-i cu o 
leafă mai mare, doi dintre funcționarii deosebit de primejdioşi de la secția 
Gospodăriei Comunale. 

— Ai avut noroc, îi spuse Ostap insotitorului sau. Asişti la un eveniment 
nostim. Ostap Bender păşeşte pe urmele calde. Învață! Un purice penal ca 
prietenul dumitale Panikovski i-ar fi scris lui Koreiko: "Pune în curte sub lada de 
gunoi şase sute de ruble, că altfel va fi rău de tine", iar în loc de semnătură ar fi 
desenat o cruce, un craniu şi o luminare. Sonia Manuta de Aur, ale cărei merite 
nu vreau deloc să le minimalizez, ar fi recurs în cele din urmă la o hotie ordinară, 
care i-ar fi adus vreo mie cinci sute de ruble. Ca patachinele! Să-l luăm, în 
sfârşit, pe cornetul Savin. Escroc excepţional, de talie mare. Ce ar fi făcut el? Ar fi 
venit acasă la Koreiko, deghizat în regele Bulgariei, ar fi făcut scandal la 
administraţie şi ar fi stricat totul. Pe când eu, după cum vezi, nu mă grăbesc. Ne 
aflăm la Cernomorsk de o săptămână şi abia astăzi mă duc la prima întâlnire... 
Aha, uite şi secția financiară! Ei, mecanic de bord, arată-mi pacientul. Dumneata 
eşti doar specialist în Koreiko. Intrară în sala plină de lume, unde domnea un 
zgomot nemaipomenit şi Balaganov îl conduse pe Bender într-un colt, unde 
dincolo de o bară galbenă şedeau Cevajevskaia, Koreiko, Kukuskind şi Dreifus. 
Balaganov dădu să ridice mâna ca să i-l arate pe milionar, dar Ostap îi şopti 
furios: 

— Poate vrei să şi tipi în gura mare: "Uite-l pe bogätas. Puneti mâna pe el!" 
Tăcere! Ghicesc eu singur. Care o fi din cei patru? 

Ostap se instală pe pervazul răcoros de marmură şi, bălăbănind din picioare 
ca un copil, începu să rationeze: 

— Fata nu contează. Rămân deci trei: lingăul cu mutra roşie şi cu ochi 
decolorati, bătrânelul ăla ca o ciupercă, cu ochelari cu ramă de metal, şi dulăul 
cel gras cu mutra serioasă. Pe bătrânelul-ciupercă îl elimin cu indignare. În afară 
de vata din urechile lui mitoase, nu posedă nici un fel de valori. Rămân doi: 
dulăul şi lingăul cu ochi decolorati. Care dintre ei e Koreiko? Trebuie să ne 
gândim. 

Ostap întinse gâtul şi începu să-i compare pe cei doi candidați. Mişca atât de 
repede capul într-o parte şi alta de parcă ar fi urmărit un meci de tenis şi i-ar fi 
alergat ochii după fiecare minge. 

— Ştii, mecanic de bord, zise el în cele din urmă, dulăul cel gras se 
potriveşte mai bine cu rolul de milionar clandestin decât lingăul cu ochi 
decolorati. Uite ce nelinistit îi lucesc ochii. Nu poate sta locului, n-are răbdare, ar 
vrea să ajungă mai repede acasă şi să-şi vâre labele în pachetele cu cervoneți. 
Desigur că el este colectionarul de carate şi dolari. Nu vezi că mutra lui grasă 
nu-i decât o combinaţie democratică între tipul lui Shylock, al Cavalerului Avar şi 
al lui Harpagon? Pe când celălalt, cu ochii decolorati, e o nulitate, un şoarece 
sovietic. Desigur că şi el are avere: douăsprezece ruble la casa de economii. 
Limita maximă a viselor lui nocturne este să-şi cumpere un loden păros cu guler 
din piele de vițel. Ăsta nu-i Koreiko, ästa-i un şoarece care... 

Dar strălucitorul discurs al marelui maestru fu întrerupt în clipa aceea de 
un strigăt viguros, care răsună din fundul sălii serviciului financiar şi care era, 


fără îndoială, al unui funcționar care îşi câştigase dreptul să strige: 

— Tovaräse Koreiko! Unde sunt datele cu privire la datoria ce o are față de 
noi secția comunală? Tovarasul Polahaev le cere de urgenţă. 

Ostap îl călcă pe Balaganov pe picioare. Dar dulăul continua să scartaie 
netulburat cu penita. Dulăul, la trăsăturile căruia contribuiseră Shylock, 
Harpagon şi Cavalerul Avar, nici nu se mişcă. În schimb, blondul cu mutră roşie 
şi ochi decolorati, această nulitate, acest şoarece sovietic ce visa un loden cu 
guler de vițel, începu să se agite cu o vioiciune neobişnuită. Scormoni cu zgomot 
prin sertare, scoase o hartiuta şi alergă repede spre cel care-l chemase. 

Marele maestru înghiți în sec şi se uită iscoditor la Balaganov. Sura râse. 

— Da, făcu Ostap, după o scurtă tăcere. Ăsta n-o să aducă banii pe 
farfurioară. Poate doar dacă o să-l rog frumos de tot. E un obiect demn de 
respect. Să ieşim acum mai repede la aer. În creierul meu a luat naştere o 
combinaţie amuzantă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, deseară vom pipăi pentru 
prima oară ugerul domnului Koreiko. Operația asta o vei face dumneata, Sura. 


CAPITOLUL XII 
HOMER, MILTON SI PANIKOVSKI 


Instrucţiunile erau cât se poate de simple: 

1. Cetăţeanul Koreiko trebuie întâlnit întâmplător pe stradă. 

2. Să nu fie bătut sub nici un motiv şi să nu se folosească în general 
constrângeri prin mijloace fizice. 

3. Să se ia tot ce se va găsi în buzunarele cetățeanului mai sus menționat. 

4. Să se raporteze de executare. 

Cu toate că instrucțiunile date de marele maestru erau cât se poate de 
simple si de limpezi, între Balaganov si Panikovski se isca o discuție aprinsă. Fiii 
locotenentului şedeau pe o bancă verde din parcul oraşului şi se uitau cu interes 
la intrarea în "Hercules". În focul gâlcevii nici nu băgară de seamă că vântul îi 
împroşca cu stropi de la fântâna arteziană. Scuturau numai din cap şi se uitau 
fără să priceapă nimic la cerul senin, continuând să se certe. 

Panikovski, care, din pricina căldurii, înlocuise haina groasă de pompier cu 
o cămaşă de stambă cu guler "Danton", avea un aer semet. Era foarte mândru de 
misiunea pe care o primise. 

— Numai furtul, spunea el. 

— Numai jaful, obiecta Balaganov, care era şi el mândru de încrederea ce i-o 
arătase comandorul. 

— Eşti o stârpitură, un netrebnic, declară Panikovski, uitându-se cu dezgust 
la interlocutorul său. 

— lar dumneata un chiomp, spuse Balaganov. Acum şeful sunt eu! 

— Cine? 

— Eu! Mie mi s-a încredințat misiunea. 

— Dumitale? 

— Mie. 

— Tie? 

— Da' cui? Nu cumva vrei să spui ca tie? 

Şi discuţia trecu într-un domeniu care nu mai avea nimic comun cu 
instrucțiunile primite. Escrocii se înfierbântară până într-atât, încât începură să 
se înghiontească şi să strige care mai de care: "Dar tu cine esti?" Asemenea 
acțiuni preced de obicei o bătălie generală, cu care prilej adversarii îşi aruncă 
şepcile pe jos, îi cheamă pe trecători ca martori şi-şi mânjesc obrajii teposi cu 


stropi de lacrimi, ca bebeluşii. 

Dar bătălia nu se dezläntui. Când ajunseră la momentul cel mai potrivit 
pentru prima palmă, Panikovski îşi retrase deodată mâinile şi consimti să-l 
recunoască pe Balaganov şef ierarhic. 

Îşi adusese pesemne aminte că fusese de multe ori bătut de către persoane 
ce lucrau pe cont propriu şi de către colective întregi şi că se alesese cu contuzii 
destul de dureroase. După ce preluă puterea, Balaganov se făcu dintr-o dată mai 
blând. 

— De ce nu l-am jefui? spuse el mai putin stăruitor. Oare e aşa de greu? 
Koreiko merge seara pe stradă. E întuneric. Eu mă apropii de el din stânga. 
Dumneata, din dreapta. Eu îi dau un ghiont în şoldul stâng, dumneata, în cel 
drept. Dobitocul se opreşte şi-mi spune: "Batausule!" "Cine-i bätäus?" îl întreb 
eu. "Cine-i bataus?" îl întrebi dumneata şi-l inghesui din dreapta. Şi atunci eu îi 
dau una peste gu.. Nu, nu-i voie să-l batem! 

— Tocmai asta e, că nu putem să-l batem, suspină fatarnic Panikovski. Nu 
ne dă voie şeful. 

— Ştiu şi eu asta... Aşadar, eu îl tin de mâini, iar dumneata vezi dacă n-are 
în buzunare ceva de prisos. Cum se obişnuieşte în cazuri din astea, el începe să 
strige: "Militia!" şi atunci eu îl... Eh, fir-ar al dracului! Nu-l putem bate. Si, la 
urmă, plecăm acasă. Ei, ce zici de plan? 

Dar Panikovski evită să dea un răspuns direct. Luă din mâinile lui 
Balaganov bastonul cioplit, din acelea care se vând în stațiunile balneare, şi după 
ce desenă pe nisip o linie dreaptă, spuse: 

— Uita-te aici. În primul rând, ar trebui să aşteptăm seara. În al doilea 
rând... 

Şi Panikovski trase de la capătul din dreapta al liniei, vertical, o 
perpendiculară ondulată. 

— În al doilea rând, s-ar putea ca deseară el nici să nu iasă în oraş. Şi chiar 
dacă iese... 

Panikovski uni cele două linii printr-o a treia, care făcu ca pe nisip să apară 
ceva asemănător cu un triunghi, şi încheie: 

— Cine ştie? Poate că iese să se plimbe cu un grup. Şi atunci? Ce părere ai 
despre asta? 

Balaganov se uită cu respect la triunghi. Argumentele lui Panikovski nu i se 
părură prea convingătoare, dar în triunghi se simţea o lipsă de perspective atât 
de reală, încât Balaganov începu să şovăie. Simtind acest lucru, Panikovski nu 
mai stătu pe gânduri şi spuse pe neaşteptate: 

— Du-te la Kiev! Du-te neapărat la Kiev! Şi atunci ai să înţelegi că am 
dreptate. 

— Ce-ti veni? mormăi Sura. De ce să mă duc acolo? 

— Du-te la Kiev şi întreabă acolo ce făcea Panikovski înainte de revoluție. 
Întreabă! Întreabă neapărat! 

— Ce mă baţi la cap? făcu încruntat Balaganov. 

— Nu, te rog, întreabă! stăruia Panikovski. Du-te şi întreabă! Şi ai să vezi ca 
o să ti se spună că înainte de revoluție Panikovski era orb. Crezi că dacă n-ar fi 
fost revoluția aş fi ajuns copil al locotenentului Schmidt? Eram om bogat. Aveam 
familie şi samovar nichelat pe masă. Vrei să ştii din ce trăiam? Din nişte ochelari 
albaştri şi un baston. 

Şi scoase din buzunar un toc de carton cu înveliş de hârtie neagră pe care 
sclipeau palid steluțe argintii, şi arătă ochelarii albaştri. 

— Uite ochelarii ăştia, spuse el oftând, m-au hrănit ani în şir. leşeam cu 


ochelarii şi cu bastonul pe Kreşceatik şi rugam pe câte un domn mai bine 
îmbrăcat să ajute pe un biet orb să treacă strada. Domnul mă lua de brat şi mă 
conducea. Până să ajungem pe trotuarul celălalt, nu mai avea ceas, dacă până 
atunci avea, sau nu mai avea portofel. Pe vremea aia unii purtau cu ei portofele. 

— Şi de ce te-ai lăsat de afacerea asta? întrebă Balaganov interesat. 

— Revoluţia, răspunse fostul orb. Înainte îi dădeam sergentului care stătea 
în colțul dintre Kreşceatik şi Proreznaia cinci ruble pe lună şi nimeni nu se 
atingea de mine. Sergentul avea chiar grijă ca nimeni să nu-mi facă vreun rău. 
Era un om tare cumsecade! îl chema Semion Vasilievici Nebaba. L-am întâlnit nu 
de mult. Acum e critic muzical. Pe când astăzi... Parcă mai poți să te înţelegi cu 
miliția? N-am văzut oameni mai răi ca ăştia. Au nivel ideologic, sunt un fel de 
agenţi de civilizare. Şi uite, de aceea, dragă Balaganov, am fost nevoit la bătrânețe 
să mă fac escroc. Dar pentru o afacere atât de importantă ca asta am putea folosi 
vechii mei ochelari. E mult mai sigur decât o încercare de jaf. 

După cinci minute, din toaleta publică în jurul căreia erau plantate tufe de 
tabac şi mentă, ieşi un orb cu ochelari albaştri. Ţinând bărbia ridicată în sus, şi 
bocănind mereu în fata sa cu bastonul, se îndreptă spre ieşirea din grădină. În 
urma lui mergea Balaganov. Panikovski era de nerecunoscut. Cu pieptul bombat 
şi punând cu grijă picioarele pe trotuar, se apropia de case bocănind cu bastonul 
în barele de la vitrine, dădea peste trecători şi, privind parcă prin ei, mergea 
înainte. Lucra atât de conştiincios, încât strică chiar o mică coadă ce se formase 
lângă un stâlp cu täblita "Staţie de autobuz". Balaganov se minuna uitându-se la 
istetul orb. 

Panikovski se află astfel în treabă, până când în uşa de la "Hercules" apăru 
Koreiko. Balaganov începu să se agite. Mai întâi se apropie prea mult de locul 
acțiunii, apoi fugi prea departe. Şi abia după acest du-te vino ocupă o poziție 
bună ca post de observaţie, lângă un chiosc de fructe. Nu se ştie de ce simţi in 
gură un gust scarbos, de parcă ar fi supt o jumătate de oră o clanta de aramă. 
Dar urmărind mişcările lui Panikovski, se linişti. 

Balaganov văzu pe orb venind spre milionar, agățându-l cu bastonul de 
picioare şi impingandu-l cu umărul, după care schimbară pare-se câteva cuvinte, 
în urma cărora Koreiko zâmbi, îl luă pe orb de brat şi-l ajută să coboare pe 
caldarâm. Ca să pară un orb cât mai autentic, Panikovski izbea cu toată forța cu 
bastonul în pietrele pavajului şi ridica în sus capul, parcă ar fi avut un frâu în 
gură. De altfel, toate acțiunile următoare ale orbului se distinseră prin atâta 
eleganță şi precizie, încât Balaganov simţi că-l apucă invidia. Panikovski îl tinea 
pe insotitorul lui de talie. Mana îi alunecă apoi de-a lungul şoldului stâng al lui 
Koreiko şi se opri o fracțiune de secundă deasupra buzunarului de la haina de 
pânză a milionarului contopist! 

— Hai, hai, şoptea Balaganov. Dă-i, nu te lăsa, bătrâne, acu-i acu! 

Dar tocmai în clipa aceea se zăriră sclipind nişte geamuri, un claxon suna 
alarmat, pământul se cutremură şi un autobuz mare, alb, abia izbuti să frâneze 
în mijlocul străzii. Simultan se auziră două tipete: 

— Idiotule! Nu vezi autobuzul?! urlă Panikovski, care sărise din fata roții şi-l 
amenința pe insotitorul lui cu ochelarii smulsi de pe nas. 

— Nu e orb! strigă mirat Koreiko. Escrocule! 

Scena fu învăluită într-un fum albastru, autobuzul porni mai departe şi, 
când perdeaua de fum se risipi, Balaganov îl văzu pe Panikovski înconjurat de un 
mic grup de cetăţeni. În jurul falsului orb începuse mişcarea. Balaganov se 
apropie mai mult. Lui Panikovski îi flutura pe fata un zâmbet strâmb. El era 
ciudat de nepăsător fata de ceea ce se petrecea, deşi o ureche îi ardea atât de tare 


încât ar fi putut să lumineze perfect o cameră obscură şi să servească admirabil 
cu rubiniul ei la developarea unor clişee. 

Croindu-şi drum printre cetățenii care dădeau fuga la locul incidentului din 
toate direcțiile, Balaganov se repezi la hotelul "Karlsbad". 

Marele maestru şedea la o masuta de bambus şi scria. 

— Panikovski mănâncă bătaie! strigă Balaganov, oprindu-se ca o statuie în 
uşă. 

— Deja? întrebă nepăsător Bender. Cam prea repede. 

— Panikovski mănâncă bătaie! repetă pe un ton disperat roşcovanul Şura. E 
lângă "Hercules". 

— Ce zbieri ca un urs alb pe căldură? îl întrebă sever Ostap. De mult îl bate? 

— De vreo cinci minute. 

— Păi trebuia să spui asta de la început. Of, aiurit bătrân mai e! Hai să 
mergem să privim. Ai să-mi povesteşti pe drum ce s-a întâmplat. 

Când marele maestru ajunse la fața locului, Koreiko nu mai era acolo, dar în 
jurul lui Panikovski fremăta o mulțime întreagă care împânzise strada. 
Automobilele claxonau nerăbdător, oprite în fața mulțimii de oameni. De la 
ferestrele unui dispensar câteva surori în halate albe priveau spectacolul. Câinii 
alergau cu cozile ridicate ca nişte baionete. Fântâna arteziană din grădina 
oraşului nu-şi mai arunca stropii de apă în sus. După ce oftă hotărât, Bender se 
amestecă în mulțime. 

— Pardon, tipa el, pardon încă o dată! Vă rog să mă iertati, madam, nu 
cumva dumneavoastră ati pierdut la colț un tichet de marmeladä? Dati fuga 
repede acolo, îl mai găsiți. Ei, cetățeni, lăsaţi să treacă experții! Nu auzi, mă, 
epuratiile, lasă-ne să trecem! 

Folosind astfel politica biciului şi a zăhărelului, Ostap se strecură până în 
centru, unde Panikovski îndura patimile. Acuma se puteau efectua şi la lumina 
celeilalte urechi a violatorului de convenții diferite lucrări fotografice. Când îl văzu 
pe comandor, Panikovski lăsă capul în jos cu o mutră amărâtă. 

— Ăsta e? întrebă pe un ton aspru Ostap, dându-i lui Panikovski un ghiont 
în spate. 

— Ăsta, confirmară bucuroşi numeroşii iubitori de adevăr. L-am văzut cu 
ochii noştri. 

Ostap ceru cetățenilor să facă linişte, scoase din buzunar un carnetel şi 
după ce mai aruncă o privire lui Panikovski, zise poruncitor: 

— Rog pe martori să-şi declare numele şi adresa. Cine vrea să fie martor? 

S-ar putea crede că cetăţenii care dăduseră dovadă de atâta zel la prinderea 
lui Panikovski se vor grăbi să lovească imediat în infractor cu depozitiile lor. De 
fapt însă, când auziră cuvântul "martori", toţi iubitorii de adevăr făcură nişte 
mutre plictisite, începură să schimbe locurile şi să bată în retragere. În mulțime 
se produseră goluri. Gloata se destrăma văzând cu ochii. 

— Ei, unde sunt martorii? repetă Ostap. 

Începu panica. Croindu-şi loc cu coatele, martorii o ştergeau care încotro şi 
într-un minut strada îşi recăpătă aspectul normal. Automobilele se puseră în 
mişcare; ferestrele dispensarului se închiseră, câinii începură să măsoare atent 
cu privirea trunchiurile copacilor, iar în grădina oraşului, din fântâna arteziană 
tâsni un evantai proaspăt de apă, fâsâind ca apa minerală. 

După ce se incredinta că strada e maturata de lume şi că Panikovski nu mai 
e amenințat de nici un pericol, marele maestru se repezi la el, furios: 

— Bătrân neputincios! Nebun fără geniu! Poftim, s-a găsit încă un mare orb 
— Panikovski! Homer, Milton şi Panikovski! Frumoasă societate! Şi Balaganov? 


Marinar de pe un vas în naufragiu. "Panikovski mănâncă bătaie, Panikovski 
mănâncă bătaie!" Şi el... Hai să mergem în grădina publică. Vă aranjez eu acolo, 
lângă fântâna arteziană, o scenă de n-o să mai ştiţi cine vă scuipa. 

Când ajunseră acolo, Balaganov dădu imediat toată vina pe Panikovski. 
Orbul care se făcuse de râs invocă drept scuză nervii zdruncinati de atâţia ani de 
peregrinări şi, printre altele, declară că toată vina e a lui Balaganov, care, după 
cum se ştie, este un şnapan şi un om de nimic. Fraţii începură pe dată să se 
împingă cu ghionturile unul pe celălalt. Se auziră şi exclamatiile obişnuite: "Dar 
tu cine esti?" Din ochii lui Panikovski țâşni o lacrimă mare, care prevestea o 
încăierare generală, dar marele maestru strigă "brek" şi îi despărți pe adversari 
exact ca arbitrul pe ring. 

— De box o sa vă ocupați în zilele libere, rosti el. Minunata pereche: 
Balaganov, categoria cocoş, Panikovski, categoria găină fiartă! Da, domnilor 
campioni, văd că din voi o să iasă ceva, când s-o face sită de mătase din coadă de 
câine. Şi vă previn că asta se va termina prost. Vă voi concedia, cu atât mai mult 
cu cât nu aveţi nici o valoare socială. 

Uitând de ceartă, Panikovski şi Balaganov începură să se jure şi să-l asigure 
pe Ostap că până seara îi vor face neapărat o perchezitie lui Koreiko. Bender se 
mulțumea să zâmbească ironic. 

— O să vezi, făcea pe grozavul Balaganov. Atac în plină stradă. Noaptea. Pe 
întuneric. Aşa-i, Mihail Samuelevici? 

— Pe cuvânt de onoare, îl sustinu Panikovski. Eu şi cu Şura... să n-ai nici o 
grijă! Ai de-a face doar cu Panikovski. 

— Asta mă şi indispune, zise Bender. Deşi, mă rog... Cum ati zis? Pe 
întuneric? Noaptea? Să vă vedem. În tot cazul, ideea este cam släbutä. Si 
probabil că şi executarea o să fie ca vai de lume. 

După câteva ore de staţionare pe stradă se iviră, în sfârşit, toate elementele 
necesare: noaptea, întunericul şi pacientul în persoană, care ieşise cu o fată din 
casa bătrânului rebusist. Fata nu fusese prevăzută în plan. Fraţii se multumirä 
deocamdată să urmărească perechea care pornise la plimbare spre malul mării. 

O frântură de lună sta spânzurată jos, deasupra malului care se răcea. Pe 
stânci sedeau imbratisate ca pe veci perechi negre ca de bazalt. Marea glăsuia în 
murmure despre dragostea până la mormânt, despre fericirea eternă, despre 
suferințele inimii şi despre tot felul de alte asemenea märuntisuri inactuale. 
Stelele vorbeau între ele, folosind alfabetul Morse, aprinzându-se şi stingându-se. 
Tunelul de lumină al unui far lega țărmurile golfului. Când dispăru, se mai văzu 
mult timp în locul lui o coloană neagră. 

— Am obosit, se văita Panikovski, târându-se prin râpe după Alexandr 
Ivanovici si dulcineea lui. M-au ajuns batranetele. Mi-e greu. 

Se împiedica de vizuinile popândăilor şi cădea, apucându-se cu mâinile de 
turte uscate de balegă de vacă. Ar fi vrut să se ducă la han, la gospodarul 
Kozlevici, cu care era atât de plăcut să bei un pahar de ceai şi să sporovăieşti 
despre câte şi mai câte. 

Dar chiar în clipa când Panikovski hotărâse cu toată energia să plece acasă, 
propunându-i lui Balaganov să ducă singur treaba la bun sfârşit, din fata lor se 
auzi: 

— Ce cald e! Dumneata nu te scalzi noaptea, Alexandr Ivanovici? Atunci, 
aşteaptă-mă aici. Mă cufund numai o dată în apă şi vin. 

Se auzi zgomotul făcut de pietricele care se rostogoleau spre mare, rochia 
albă dispăru şi Koreiko rămase singur. 

— Mai repede! şopti Balaganov, trăgându-l de mină pe Panikovski. Prin 


urmare, eu mă apropii de el dinspre stânga, dumneata dinspre dreapta. Dar mai 
repede! 

— Eu din stânga, spuse furios violatorul convenției. 

— Bine, bine, dumneata din stânga. Eu îl împing în şoldul stâng, nu, în cel 
drept, iar dumneata îl înghesui din stânga. 

— De ce din stânga? 

— Of! Na-ti-o! Ei, bine, fie din dreapta. El spune: "Batausule", dumneata 
întrebi: "Cine-i bataus?" 

— Nu, dumneata întrebi, nu eu. 

— Bine. Lasă că-i povestesc eu lui Bender. Deocamdată, hai! Prin urmare, 
dumneata din stânga... 

Si vitejii fii ai locotenentului se apropiară, cu teribilă spaimă în suflet, de 
Alexandr Ivanovici. 

Planul fu nerespectat chiar din capul locului. În loc să se apropie dinspre 
dreapta şi să-l înghiontească pe milionar în şoldul drept, potrivit celor stabilite, 
Balaganov bătu pasul în loc şi deodată spuse: 

— N-aveti cumva un chibrit să aprind ţigara? 

— Nu fumez, răspunse rece Koreiko. 

— Aşa, făcu prosteste Sura, uitându-se la Panikovski. Dar nu ştiţi cât e 
ceasul? 

— Trebuie să fie vreo douăsprezece. 

— Douăsprezece, repetă Balaganov. Hm... Habar n-aveam. 

— Caldă seară, interveni mieros Panikovski. 

Urmă o pauză în răstimpul căreia greierii făcură o gălăgie de taraf. Luna ieşi 
din nori şi la lumina ei se puteau vedea umerii lati ai lui Alexandr Ivanovici. 
Panikovski nu mai putu să suporte încordarea şi, trecând în spatele lui Koreiko, 
tipä cu un glas pitigäiat: 

— Mâinile sus! 

— Ce? întrebă uimit Koreiko. 

— Mâinile sus, repetă Panikovski pe un ton mai scăzut. 

Dar în aceeaşi clipă primi o scurtă lovitură, foarte dureroasă, în umăr, şi 
căzu la pământ. Când se ridică în picioare, Koreiko se bătea cu Balaganov. 
Amândoi răsuflau greu, de parcă ar fi cărat un pian. Din mare se auzea un râs de 
rusalcă şi plescăituri. 

— De ce mă baţi? tipa Balaganov. Doar nu te-am întrebat decât cât e 
ceasul!... 

— O să-ți arăt eu cât e ceasul! şuiera Koreiko, punând în loviturile sale ura 
de veacuri a bogătaşului împotriva jefuitorului. 

Panikovski se apropie în patru labe de locul bătăliei şi băgă deodată ambele 
mâini în buzunarele contopistului de la "Hercules". Koreiko îi trase una cu 
piciorul, dar era prea târziu. Cutia de tablă de ţigări "Kaukaz" se mutase din 
buzunarul stâng al posesorului ei în mâna lui Panikovski. Din celălalt buzunar, îi 
căzură pe jos tot felul de hartiute şi carnete. 

— Să fugim! strigă Panikovski de undeva, din întuneric. 

Ultima lovitură, Balaganov n-o primi în fata, ci în spinare. 

Câteva clipe după asta, Alexandr Ivanovici, emoționat si cu hainele botite, 
văzu două siluete albastre scăldate în lumina lunii care fugeau pe faleză, spre 
oraş. 

Zosia, care se întoarse răcorită şi mirosind a iod, îl găsi pe Alexandr 
Ivanovici îndeletnicindu-se cu o treabă ciudată. Şedea în genunchi şi, aprinzând 
cu degetele-i tremurătoare un chibrit după altul, culegea de pe jos, din iarbă, tot 


felul de hârtiute. Înainte ca Zosia să apuce a-l întreba ce s-a întâmplat, el găsi 
chitanta de depunere a valijoarei la magazia de bagaje de mână, unde aceasta se 
afla aşezată între un coş de trestie plin cu cireşi şi un pled prins cu curele de 
pâslă. 

— Mi-au scăpat întâmplător pe jos, spuse el cu un zâmbet forțat şi 
ascunzând cu grijă chitanta. 

De cutia de țigări "Kaukaz" cu cele 10 000 de ruble, pe care nu apucase să le 
pună în valiză, îşi aduse aminte abia când reveni în oraş. 

În timp ce pe malul mării se desfăşura lupta titanică Balaganov-Koreiko, 
Ostap Bender opină că şederea la hotel sub ochii tuturor depăşeşte cadrul 
afacerii plănuite şi-i dă un caracter oficial cu totul inutil. Citind în ziarul de seară 
din Cernomorsk anunţul: "Inch.cam.spl.c.t.conf.ved.ma.u.int.-celib.sing." si 
înțelegând cât ai clipi că aceasta înseamnă: "Închiriez cameră splendidă cu tot 
confortul şi vedere la mare unui intelectual celibatar singur", Ostap îşi zise: 
"După cât mi se pare, sunt acum celibatar. Nu de mult oficiul stării civile din 
Stargorod mi-a trimis instiintarea că a mea căsătorie cu cetateana Gritatueva a 
fost desfăcută la cererea ei şi că pot să-mi reiau numele dinainte de căsătorie, de 
Ostap Bender. Ce să-i faci, va trebui să duc o viata de holtei. Sunt celibatar, 
singur şi intelectual. Camera va fi, fără discuție, a mea." 

Şi marele maestru îşi puse pantalonii albi răcoroşi de pânză şi se duse la 
adresa indicată în anunţ. 


CAPITOLUL XIII _ J 
VASISUALI LOHANKIN SI ROLUL LUI IN REVOLUȚIA RUSA 


Exact la orele şaisprezece şi patruzeci de minute, Vasisuali Lohankin declară 
greva foamei. 

Stătea întins pe o canapea de muşama, cu fata la speteaza bombata a 
canapelei şi cu dosul la lume. Era în bretele şi ciorapi verzi, care la Cernomorsk 
se mai numesc şi şosete. 

După ce rabdă de foame vreo douăzeci de minute în această poziție, 
Lohankin gemu, se întoarse pe partea cealaltă (cu care prilej şosetele verzi 
descriseră în văzduh un mic arc) şi se uită la soția sa. Soţia îşi arunca într-un 
sac de voiaj tot avutul ei: fel de fel de flacoane de diferite forme, un sul de cauciuc 
pentru masaj, două rochii cu trenă şi una veche, fără trenă, o chivără de fetru cu 
o semilună de sticlă, nişte cartuşe de alamă cu ruj de buze şi câteva perechi de 
chiloti tricotati. 

— Varvara! exclamă Lohankin pe nas. 

Soţia tăcea, respirând zgomotos. 

— Varvara! repetă el. Pleci chiar cu adevărat de la mine? 

— Da, răspunse soția. Plec. Aşa trebuie. 

— La Ptiburdukov? 

— Lal... 

— Dar de ce? De ce pleci la el? întrebă Lohankin cu o pasiune vitelină. 

Nările lui, şi aşa mari, se umflară ca pânzele bătute de un vant de durere. 
Bärbuta ca de faraon îi tremura. 

— Fiindcă-l iubesc. 

— ŞI eu cui rămân? 

— Vasisuali! Te-am instiintat doar încă de ieri. Nu te mai iubesc. 

— Dar eu! Eu te iubesc, Varvara! 

— Asta te priveşte personal, Vasisuali. Plec la Ptiburdukov. Aşa trebuie. 


— Nu! exclamă Lohankin. Nu trebuie! Doar nu poate un om să plece, dacă 
celălalt îl iubeşte! 

— Ba poate, spuse enervată Varvara, uitându-se într-o oglinjoară. Şi, în 
general, te rog, nu mai face pe nebunul, Vasisuali. 

— În cazul ăsta continui greva foamei! strigă nefericitul sot. Nu mănânc 
nimic până când nu te întorci. O zi. O săptămână. Un an, o sa rabd de foame! 

Lohankin se răsuci din nou şi îşi vâri nasul gros în muşamaua rece şi 
alunecoasă. 

— Aşa am să zac, cu bretelele pe mine, se auzi de pe canapea, până când am 
să mor. Şi toată vina ai s-o ai tu şi cu inginerul Ptiburdukov. 

Soţia lui se gândi putin, îşi trase pe umărul alb breteaua ce-i lunecase şi 
deodată începu să urle: 

— Să nu îndrăzneşti să vorbeşti aşa de Ptiburdukov! Iti e superior! 

Asta Lohankin nu mai putu să rabde. Sări în sus ca străbătut de un curent 
electric în tot trupul, de la bretele până la şosetele verzi. 

— Eşti o patachina, Varvara! ţipă el mai mult bocindu-se. O tarfa! 

— Vasisuali, eşti un dobitoc! îi răspunse calm soția. 

— O catea, continuă Lohankin tot plangaret. Te dispretuiesc. Pleci de la 
mine la amantul tău. De la mine la Ptiburdukov. La stârpitura aia de 
Ptiburdukov? Zi, la el pleci de la mine, ticăloaso? De la mine? La cine? Şi de ce? 
Numai ca să-ți satisfaci poftele? Catea, cätea, ah, desfranata si, în plus, în plus, 
spurcată! 

Zdrobit de durerea sa, Lohankin nici nu băgă de seamă că vorbeşte în iambi, 
desi nu scrisese în viata lui poezii şi nici nu-i plăcea să le citească. 

— Vasisuali! Nu mai face pe clovnul, spuse cäteaua închizând sacul. Uită-te 
ce mutră ai. Măcar dacă te-ai fi spălat. Plec. Adio, Vasisuali! iti las pe masa 
cartela ta de pâine. 

Şi luându-şi sacul, Varvara se îndreptă spre uşă. Văzând că rugämintile nu-i 
ajută, Lohankin sări repede de pe canapea, se apropie de masă şi tipând 
"Ajutor!", rupse cartela. Varvara se sperie. Îl văzu deodată în minte pe soțul ei, 
istovit de foame, cu pulsul stins şi membrele reci. 

— Ce-ai făcut? spuse ea. N-ai dreptul să mori de foame. 

— Ba voi muri! declară încăpățânat Lohankin. 

— Asta-i o prostie, Vasisuali. E o răzvrătire a personalității. 

— Ei şi? Ei şi? Cu asta mă şi pot făli, răspunse Lohankin într-o cadență 
vestitoare de iambi. Tu însă subapreciezi însemnătatea personalității şi, în 
general, a intelectualitätii. 

— Dar lumea o să te condamne. 

— Să mă condamne, spuse categoric Vasisuali şi se tranti din nou pe 
canapea. 

Varvara azvarli sacul jos, fără să spună nici un cuvânt, îşi scoase päläriuta 
de pai şi murmurând: "Taur turbat", "tiranule", "acaparatorule", făcu în grabă un 
sandviş cu salată de vinete. 

— Mănâncă! spuse ea, apropiind vinetele de buzele roşii ale soțului ei. Mă 
auzi, Lohankin? Mănâncă imediat. Hai! 

— Lasă-mă în pace, spuse el dându-i mâna deoparte. 

Profitând de faptul că gura grevistului se deschise o clipă, Varvara îi vâri cu 
un gest de maternă virtuozitate sandvişul în deschizătura formată între bärbuta 
sa de faraon şi mustăcioara tunsă ca la Moscova, dar grevistul azvârli violent 
hrana cu limba. 

— Mănâncă, ticălosule! ţipă disperată Varvara, invartindu-se în jurul lui cu 


sandvişul. Intelectualule! 

Dar Lohankin întorcea capul şi mugea mut că nu vrea. După câteva minute, 
Varvara, toată o apă şi mânjită peste tot cu pastă verde, capitulă. Se aşeză pe 
sacul ei şi începu să plângă cu lacrimi mari de crocodil. Lohankin îşi scutură de 
pe barbă firimiturile care îi rămăseseră, aruncă soției o privire prudentă cu coada 
ochiului, şi rămase tăcut pe canapea. Nu voia deloc să se despartă de Varvara. Pe 
lângă o mulțime de defecte, Varvara avea şi două calități de seamă: sâni mari şi 
albi, plus slujbă. Vasisuali nu lucrase niciodată nicăieri. Slujba l-ar fi împiedicat 
să mediteze asupra importanţei intelectualitätii în Rusia — pătură socială în care 
se îngloba şi pe el. Meditatiile lui prelungite se învârteau în jurul următoarelor 
subiecte plăcute şi apropiate sufletului său: "Vasisuali Lohankin şi importanța 
sa", "Lohankin şi tragedia liberalismului rus", "Lohankin şi rolul său în revoluția 
rusă". Erau subiecte la care te puteai gândi cu atât mai uşor şi liniştit, cu cât o 
făceai plimbându-te prin odaie în papucii de fetru cumpăraţi din banii Varvarei si 
privind dulapul adorat, unde sclipeau cotoarele aurite ale lexiconului enciclopedic 
Brockhaus. Vasisuali îşi petrecea o grămadă de vreme în fața dulapului, 
mutându-şi privirea de la un cotor la altul. Erau aşezate acolo, după mărime, 
superbe modele de artă legătorească. Marea enciclopedie medicală, Viaţa 
animalelor, Bărbatul şi femeia — un volum care cântărea un pud, precum şi 
Pământul şi oamenii de Elisée Reclus. 

"Langa acest tezaur de gândire, îşi zicea leneş Vasisuali, te simți mai pur, 
mai înălțat sufleteste." 

După ce ajungea la această concluzie, ofta bucuros, scotea de sub dulap 
colecția revistei Patria pe anul 1899, legată într-o copertă de culoarea mării şi, tot 
ca marea, cu spumă şi stropi, şi se uita la fotografia din războiul anglo-bur, citea 
declarația unei doamne necunoscute, care avea ca titlu: "lată cum am reuşit 
să-mi măresc bustul cu şase centimetri" şi alte lucruri interesante. 

O dată cu plecarea Varvarei, ar fi dispărut şi baza materială pe care se 
întemeia fericirea unuia dintre cei mai demni reprezentanți ai omenirii 
gânditoare. 

Seara, sosi Ptiburdukov. Mult timp nu se putu hotări să intre în camera 
familiei Lohankin şi se învârti prin bucătărie printre primusurile cu flacără mare 
şi frânghiile întinse în cruce, pe care atârna o rufărie scrobită, ca de ghips, şi cu 
pete de albăstreală. Apartamentul prinse viata. Se trânteau uşile, treceau repede 
nişte umbre, ochii colocatarilor luceau, iar de undeva se auzi un oftat pătimaş: "A 
venit un bărbat!" 

Ptiburdukov îşi scoase şapca, îşi răsuci colțul mustätii sale inginereşti şi în 
sfârşit se hotări. 

— Varia, spuse el cu glas rugător, intrând în odaie, doar ne-am înțeles. 

— Poftim de admiră-l, Saşuk! strigă Varvara, apucându-l de brat si 
împingându-l spre canapea. Uite-l! Zace! Masculul! Ticălosul ăsta cu sentimente 
de acaparator! Pricepi, feudalul ăsta a declarat greva foamei, fiindcă vreau să plec 
de la el. 

Văzându-l pe Ptiburdukov, grevistul recurse imediat la iambii săi 
endecasilabici: 

— Ptiburdukov! Eşti un om de omenie. Şi nu cred că cuteza-vei să îmi iei a 
mea soție. Eşti mârlan atunci şi javră şi o pacoste nefastă. Dacă tu râvnesti, 
infame, ca să-mi iei a mea nevastă. 

— Tovarase Lohankin, făcu buimăcit Ptiburdukov, apucandu-se de mustață. 

— Te du, te du, te cară din casa mea odată. Năpârcă eşti, ba încă şi 
spurcată, continuă Vasisuali, clătinându-se ca un evreu bătrân când îşi face 


rugăciunea. Te-ngâmfi că ai un titlu, te porți inginereste. Dar eşti un lup de 
cadru şi-n plus, mai eşti şi peşte. 

— Cum de nu ţi-e ruşine, Vasisuali Andreevici, spuse Ptiburdukov, pe care 
atâtea picioare începeau să-l plictisească. E curată prostie. Gândeşte-te! Fii 
rezonabil. În cel de-al doilea an al planului cincinal... 

— Cum îndrăzneşti să-mi spui că-i o prostie? Tu, tu, ce vrei, să-mi furi a 
mea soție? Hai, piei, Ptiburdukov, dispari de-aicea, că nu mai am răbdare. Şi-acu 
te fac — cu bätul — ca zebra pe spinare. 

— Văd că am de-a face cu un om bolnav, spuse Ptiburdukov, căutând să se 
mențină în limitele bunei-cuviinte. 

Pentru Varvara însă, aceste limite erau prea înguste. Ea luă de pe masă 
sandvişul verde, care apucase să se usuce, şi se apropie de grevist. Lohankin se 
apăra cu o disperare de parcă cineva ar fi vrut să-l castreze. Ptiburdukov se 
întoarse şi începu să se uite pe fereastră, la lumânările albe ale unui castan 
înflorit. În spate auzea mugetul respingător al lui Lohankin si tipetele Varvarei: 
"Mananca, ticălosule! Mananca, feudalule!" 

În ziua următoare, necăjită de această piedică ivită pe neaşteptate, Varvara 
nu se duse la slujbă. Grevistului i se făcuse mai rău. 

— A început să mă intepe la stomac, anunţă el satisfăcut. Din cauza 
subalimentatiei acusi fac scorbut şi o să-mi cadă părul şi dinții. 

Ptiburdukov îl aduse pe fratele său care era medic militar. Ptiburdukov al 
doilea îşi lipi urechea de trupul lui Lohankin şi rămase cu ea lipită mai multă 
vreme, ascultând cum îi funcționează organele, cu atenţia cu care o pisică 
ascultă mişcările unui şoarece ce s-a băgat în zaharnita. În timpul examenului, 
Vasisuali îşi privea cu ochii plini de lacrimi pieptul păros ca un loden. Îi era milă 
de el de i se rupea inima. Ptiburdukov al doilea se uită la Ptiburdukov întâi şi 
spuse că bolnavul nu trebuie să tina nici un fel de regim. Poate să mănânce orice 
— supă, chiftele, compot. Poate să mănânce şi pâine, legume, fructe. Nici peştele 
nu-i strică. Poate să şi fumeze, desigur, cu măsură. Nu-l sfătuieşte să bea, dar, 
ca să aibă poftă de mâncare, n-ar fi rău să introducă în organism un păhărel de 
vin bun. În treacăt fie zis, doctorul nu înţelese nimic din drama sufletească a 
familiei Lohankin. Foarte bätos şi tropăind din cizme, plecă declarând la 
despărțire că bolnavul are voie să se scalde în mare, dacă vrea, şi să meargă şi cu 
bicicleta. 

Dar bolnavul nici nu se gândea să introducă în organism compot, peşte, 
chiftele sau alte sortimente de mâncare. Nici să se scalde în mare nu se duse, ci 
continuă să zacă pe canapea, improscandu-i pe cei din jur cu ocări in iambi. 
Varvara simți că i se face milă de el. "Sufera de foame din cauza mea, se gândea 
ea cu mândrie. Totuşi, ce pasiune! O fi în stare Saşuk de un sentiment atât de 
puternic?" Şi ea arunca priviri neliniştite spre satulul Sasuk, a cărui înfăţişare 
arăta că suferințele din amor nu-l împiedică să introducă regulat în organism 
prânzul şi cina. Şi la un moment dat, când Ptiburdukov ieşi din odaie, ea spuse 
chiar lui Vasisuali "saracutul", şi în acelaşi timp duse din nou la gura celui în 
greva foamei un sandviş, pe care acesta din nou îl respinse. "Încă puţină 
rezistență, se gândi Lohankin, si Ptiburdukov n-o va mai vedea pe Varvara mea”. 

Şi trăgea satisfăcut cu urechea, ca să audă ce se vorbeşte în camera vecină. 

— O să moară fără mine, spunea Varvara. Va trebui să mai aşteptăm. Vezi 
doar că acum nu pot să plec. 

Noaptea, Varvara avu un vis îngrozitor. Vasisuali, ajuns schelet din pricina 
puternicelor lui sentimente, rodea pintenii albi de la cizmele medicului militar. 
Era groaznic. Medicul avea pe fata o expresie bleagă, de vacă pe care o mulge 


hoțul satului. Pintenii zăngăneau, dinţii cläntäneau. De spaimă, Varvara se trezi. 

Un soare galben, japonez, lumina puternic odaia, cheltuindu-şi aproape 
întreaga forță pentru a pune în relief märuntisuri, de felul unui dop de la flaconul 
cu apă de colonie "Turandot". Canapeaua de musama era goală. Varvara întoarse 
capul şi dădu cu ochii de Vasisuali care stătea cu fața la uşa deschisă de la bufet 
şi cu spatele la pat şi mesteca zgomotos. De nerăbdare şi lăcomie, se apleca, 
bătea din piciorul cu şoseta verde şi fluiera pe nas. După ce goli o cutie mare de 
conserve, luă încet jos capacul de la o oală şi, vârând degetele în ciorba rece, 
scoase de acolo o bucată de carne. Daca Varvara l-ar fi prins pe soțul ei făcând 
aşa ceva chiar şi în cele mai bune perioade ale căsătoriei lor, nici atunci nu i-ar fi 
fost lui Vasisuali prea bine, dar acum îi fu fatal. 

— Lohankin! strigă ea cu o voce îngrozitoare. 

Speriat, soțul în greva foamei scăpă din mână carnea, care căzu înapoi în 
oală cu un plescăit, făcând să se înalțe o fântână arteziană din stropi de varză şi 
steluțe de morcov. Cu un urlet sfâşietor, Vasisuali se repezi spre canapea. 
Varvara se îmbrăcă repede şi în tăcere. 

— Varvara! spuse el pe nas. Chiar, într-adevăr, mă laşi şi pleci la 
Ptiburdukov? 

Dar nu primi nici un răspuns. 

— Esti o catea, declară Lohankin cu o voce nesigură. Daca-i aşa, află mata, 
c-ai toat-onoarea mea... 

Dar era prea târziu. Zadarnic se mai boci Vasisuali vorbind de dragoste şi de 
moarte prin înfometare. Varvara îl părăsi pentru totdeauna, trăgând după ea 
sacul de voiaj cu chiloti colorați, pălăria de fetru, tot felul de flacoane şi alte 
obiecte de uz feminin. 

Şi astfel, în viata lui Vasisuali Andreevici începu o perioadă de gânduri 
apăsătoare şi de crunte suferințe morale. Există oameni care nu ştiu să sufere, 
parcă nu izbutesc s-o facă. Şi chiar atunci când suferă, caută să n-o 
prelungească şi cei din jur să n-o observe. Lohankin însă suferea pe fata, maies- 
tuos, îşi bea durerea cu stacana, se îmbăta cu ea. Marea suferință îi dădea 
prilejul să mediteze o dată în plus la importanţa intelectualitätii ruse şi la 
tragedia liberalismului rus. 

"Poate că aşa şi trebuie, îşi zicea el, poate că asta este o ispăşire din care voi 
ieşi purificat. Oare nu aceasta a fost soarta tuturor oamenilor cu constituție 
delicată ce s-au aflat deasupra mulțimii? Galilei, Miliukov, A.F. Koni. Da, da, 
Varvara are dreptate, aşa trebuie!" 

Depresiunea sufletească nu-l împiedică totuşi să dea la ziar un anunț ca 
închiriază cea de a doua odaie. 

"Asta va constitui totuşi pentru mine un sprijin material la început", hotări 
Vasisuali şi se cufundă din nou în meditații nebuloase asupra suferințelor 
trupeşti şi importanţei sufletului ca izvor al frumosului. 

De la această preocupare nu-l puteau distrage nici măcar cererile stăruitoare 
ale vecinilor să stingă lumina după ce pleacă de la toaletă. Fiind într-o stare de 
deprimare, Lohankin uita în permanenţă să facă acest lucru, ceea ce-i revolta 
extrem de mult pe colocatarii economi. 

Or, locatarii marelui apartament nr. 3 în care locuia Lohankin erau socotiți 
oameni cu toane şi erau cunoscuți în toată casa prin veşnicele lor scandaluri şi 
bătăi. Apartamentul nr. 3 fusese chiar poreclit "Cuibul catelor". Viața prelungită 
în comun îi călise pe aceşti oameni şi ei nu mai ştiau ce-i frica. Echilibrul din 
apartament era menținut doar de grupurile formate din diferiți locatari. Uneori, 
cei din "Cuibul catelor" se uneau cu toții împotriva unuia din chiriaşi şi atunci 


era vai de capul lui. Forța centrifuga a spiritului carcotas îl prindea, îl ducea în 
birourile avocaților, îl trecea în goană prin coridoarele pline de fum ale instanțelor 
şi-l împingea în sălile tribunalelor tovărăşeşti şi populare. Şi nesupusul chiriaş 
cutreiera aşa, vreme îndelungata, pe la judecăţi, încercând, în căutarea dreptăţii, 
să ajungă la starostele întregii Uniuni — tovarăşul Kalinin. Apoi, până la moarte, 
chiriasul nu mai înceta să folosească termenii juridici, învățați prin diferite 
incinte publice şi nu mai spunea "se pedepseşte", ci "se sancţionează", nu mai 
spunea "faptă", ci "acțiune". Si sie însuşi nu-şi mai zicea "tovarasul Jukov", cum i 
se statornicise numele de la naştere, ci "partea lezată”. Dar cel mai mult, şi cu 
cea mai mare plăcere va rosti expresia "intenteaza acțiune". Şi viata lui, care nici 
înainte nu era numai lapte şi miere, va deveni mizerabilă de tot. 

Cu mult timp înainte de drama petrecută în familia Lohankin, aviatorul 
Sevriugov care, spre ghinionul lui, locuia în apartamentul nr. 3, plecase cu 
avionul dincolo de cercul polar, trimis fiind de urgenţă acolo de Osoaviahim 
(Asociaţie voluntară de sprijinire a aviaţiei şi a industriei chimice). Întreaga lume 
urmărea cu emoție zborul lui Sevriugov. Dispăruse fără urmă o expediţie străină 
care se îndrepta spre pol şi Sevriugov trebuia s-o găsească. Lumea trăia cu 
speranța că aviatorul va izbuti. Posturile de radio de pe toate continentele 
comunicau între ele, meteorologii îl preveneau pe intrepidul Sevriugov în ce 
regiuni bântuie furtunile magnetice, posturile emițătoare pe unde scurte umpleau 
eterul de şuierat şi ziarul polonez Kurier Poranni, oficiosul Ministerului de 
Externe, începuse chiar să ceară extinderea granițelor Poloniei la cele din 1772. O 
lună întreagă zbură Sevriugov deasupra pustiului de gheaţă şi huruitul 
motoarelor lui se auzea în întreaga lume. 

În sfârşit, Sevriugov săvârşi o faptă care buimăci cu totul oficiosul 
Ministerului de Externe polonez. El găsi expediția pierdută printre gheturi, apucă 
să comunice locul exact unde se găsea, dar după asta dispăru subit el însuşi. La 
această ştire, tot globul începu să freamăte. Numele lui Sevriugov era rostit în trei 
sute douăzeci de limbi şi dialecte, inclusiv limba indienilor cu piele neagră, iar 
portretele lui Sevriugov îmbrăcat în blănuri apărură peste tot unde era o pagină 
goală de hârtie. Într-un interviu acordat presei, Gabriele D'Annunzio declară că a 
terminat chiar atunci un nou roman şi pleacă neîntârziat cu avionul în căutarea 
eroicului pilot rus. Apăru un charleston: Cu puicuta mea şi la pol mi-e cald. lar 
vechii scribi din Moscova, Ustâşkin, Werther, Leonid Trepetovski şi Boris 
Amiakov care de multă vreme practicau dumping-uri literare şi-şi vindeau 
producția pe piaţă la prețuri derizorii, se şi apucaseră să scrie o cronică intitulată 
Dar dumneavoastră nu vă e frig? Într-un cuvânt, planeta noastră cunoştea 
evenimente senzaţionale. 

Dar şi mai multă senzație stârni această ştire în apartamentul nr. 3 din 
fundătura Limonâi nr. 8, cunoscut mai mult sub numele de "Cuibul catelor"., 

— S-a curăţat chiriaşul nostru, spunea bucuros fostul portar Nikita Preahin, 
uscându-şi pâslarul deasupra primusului. S-a curățat, mititelul! Apoi dă, n-avea 
decât să nu zboare, ce-i asta să zbori! Omul trebuie să umble, nu să zboare. Să 
umble, mä-ntelegi matale, să umble. 

Şi învârtea pâslarul deasupra flăcării care fâsâia. 

— Acum s-a săturat de zburat spanchiul ăsta, bombănea o bunicuţă, al 
cărui nume nu-l ştia nimeni. Ea locuia la mezanin, deasupra bucătăriei şi, deşi 
tot apartamentul avea electricitate, bunicuta folosea o lampă de gaz cu oglindă. 
Nu avea încredere în electricitate. Va să zică e liberă acu' o odaie, spațiu locativ! 

Bunicuta rostise prima cuvântul care apăsa de mult pe sufletele locatarilor 
din "Cuibul catelor". Acum incepura cu toţii să vorbească de camera aviatorului 


dispărut: şi fostul prinț caucazian, devenit om al muncii din Orient, respectiv — 
cetățeanul Ghighienisvili, şi Dunia care avea închiriat un pat în odaia mătuşii 
Paşa, şi însăşi mătuşa Paşa — precupeatä si betivä, şi Alexandr Dimitrievici 
Suhoveiko — altădată sambelan la curtea majestätii sale împăratul, căruia în 
apartament i se spunea pur şi simplu Mitrici, şi alți subchiriaşi, în frunte cu 
Liutia Frantevna Pferd, chiriaşa principală. 

— Ei, din moment ce tovaräsul a dispărut, trebuie să impartim spatiul, zice 
Mitrici, îndreptându-şi pe nas ochelarii cu ramă de aur, când bucătăria se umplu 
de chiriaşi. Eu, de pildă, am de mult dreptul la un spațiu suplimentar. 

— Ce-i trebuie unui bărbat spaţiu? obiecta Dunia cea cu patul. Unei femei 
da, înțeleg. Şi eu poate nici n-am să mă mai întâlnesc în viata cu o ocazie ca asta, 
să dispară deodată un bărbat. 

Si se mai vari încă multă vreme, printre cei adunați, cu diferite argumente în 
favoarea ei, rostind foarte frecvent cuvântul "bărbat". 

În orice caz, toţii chiriaşii erau de acord că odaia trebuie luată imediat. 

În aceeaşi zi, lumea se cutremură în urma unei noi ştiri senzaţionale. 
Intrepidul Sevriugov fusese găsit. Nijni-Novgo-rodul, Quebecul şi Reykjavikul 
receptionasera semnalele lui. Sevriugov se afla cu avionul său, având sasiul 
avariat, la paralela 84. Eterul se zguduia de pe urma ştirilor proaspete care 
curgeau suvoi: "Intrepidul rus se simte perfect de bine", "Sevriugov trimite un 
raport prezidiului Osoaviahimului!", "Charles Lindberg îl consideră pe Sevriugov 
cel mai bun pilot din lume", "Sapte spargatoare de gheata au plecat in ajutorul lui 
Sevriugov si al expeditiei descoperite de el". In cadrul acestor stiri, ziarele inserau 
fotografii de ghețari şi tarmuri. Se auzeau la nesfârşit cuvintele: "Sevriugov, 
Nordkap, paralela Sevriugov, tara lui Franz-Josef, Spitzbergen, Kings-Bay, cizme 
din piele de ren, carburanți, Sevriugov". 

Deceptia de care fu cuprins la aceasta stire "Cuibul catelor" lasa curand 
locul unei increderi calme. Spargatoarele de gheata inaintau incet, sfaramand cu 
greu intinderile albe. 

— Sa luam camera si gata, spunea Nikita Preahin. Lui ii convine sa stea 
acolo pe gheata, dar uite, Dunia, de pilda, are tot dreptul. Cu atat mai mult cu 
cat legea spune ca un locatar nu are dreptul sa lipseasca din casa mai mult de 
doua luni. 

— Cum de nu ti-e rusine, cetatene Preahin? riposta Varvara, pe atunci inca 
Lohankina, fluturand un număr din Izvestia. El e doar un erou. Se află acum la 
paralela 84! 

— Ce-o mai fi si paralela asta, obiecta nedumerit Mitrici. Poate ca nici n-o fi 
existând o asemenea paralelă. Noi nu stim. N-am trecut prin licee. 

Mitrici spunea purul adevăr. Chiar nici nu trecuse prin liceu. Absolvise 
"Pajeski Korpus" (Şcoală militară în Rusia țaristă, pentru fii de generali şi de 
înalți demnitari). 

— Dar intelegeti o data, se infierbanta Varvara, punându-i şambelanului 
gazeta sub nas. Uite aici un articol, vezi? "Printre câmpuri de gheață si 
aisberguri". 

— Aisberg! repeta Mitrici batjocoritor. Asta, da, mi-e mai familiar. De zece 
ani nu mai avem viata ca lumea. Numai Aisberg, Vaisberg, Eisenberg si tot felul 
de Rabinovici. Are dreptate Preahin. Să luăm camera şi basta. Cu atât mai mult 
cu cât şi Liutia Frantevna spune că legea aşa scrie. 

— Lucrurile putem să i le aruncăm dracului pe scară! exclamă cu o voce 
joasă fostul prinţ, devenit om al muncii din Orient, respectiv cetățeanul 
Ghighienisvili. 


Varvara fu repede învinsă de mulțimea celorlalți şi alergă să se plângă 
soțului ei. 

— Dar poate că aşa se cuvine, răspunse soțul, ridicând mai oblic bärbuta lui 
de faraon. Poate că prin gura ţăranului acesta simplu de Mitrici vorbeşte marele 
adevăr al poporului. Gandeste-te numai la rolul intelighentiei ruse, la importanța 
ei. 

În ziua cea mare, când spărgătoarele de gheaţă ajunseră în sfârşit la cortul 
lui Sevriugov, cetățeanul Ghighiensvili rupse lacătul de la uşa camerei eroului şi-i 
aruncă pe coridor tot avutul, inclusiv elicea roşie care atârna pe perete. În odaia 
lui se instală Dunia, care imediat primi contra plată şase persoane cărora le 
închine câte un pat. Pe teritoriul proaspăt cucerit se chefui toată noaptea. Nikita 
Preahin cântă la armonică, iar şambelanul Mitrici dansă căzăceasca cu mătuşa 
Paşa, care era beată moartă. 

Dacă gloria lui Sevriugov ar fi fost cu ceva-ceva mai putin decât o glorie 
mondială, cum de fapt o dobândise prin zborurile sale excepționale deasupra 
regiunii arctice, el nu şi-ar mai fi văzut odaia niciodată, ar fi fost prins de forța 
centrifuga a spiritului cârcotas şi nu i s-ar mai fi spus până la moarte "intrepidul 
Sevriugov" sau "eroul ghețarilor”, ci numai "parte lezată". Dar aşa, "Cuibul 
catelor" fu zgaltait serios. Camera îi fu restituită (de altfel, Sevriugov se muta 
curând într-o casă nouă), iar bravul Ghighienisvili stätu la puşcărie patru luni 
pentru violare de domiciliu şi se întoarse de acolo furios ca dracu. 

El era acela care îl avertizase primul pe Lohankin, rămas orfan, să stingă 
regulat lumina după ce iese de la closet. Şi i-o spusese cu nişte ochi care aveau o 
expresie de-a dreptul diabolică. Lohankin, distrat, nu aprecie importanța 
avertismentului cetățeanului Ghighienisvili şi nu-şi dădu seama că aici e un 
început de conflict care avea să ducă curând la un eveniment îngrozitor, 
nemaiintalnit nici chiar în analele raporturilor între locatari. 

lată cum se petrecură lucrurile. Vasisuali Andreevici continua să uite să 
stingă lumina în încăperea de folosință comună. Si cum ar fi putut să tina minte 
asemenea lucruri mărunte ale vieţii cotidiene, când pe el îl părăsise nevasta, 
rămăsese fără nici un ban si nu reuşise inca să stabilească exact toată 
importanța, sub multiplele ei aspecte, a intelectualitätii ruse? Putea el oare să-şi 
închipuie că pâlpâitul gălbui al becului pirpiriu de opt lumini de la W.C. va stârni 
în vecini un foc atât de puternic? La început fu prevenit de câteva ori pe zi. Apoi i 
se trimise o scrisoare întocmită de Mitrici şi semnată de toți locatarii. După asta 
nu-l mai preveni nimeni şi nici scrisori nu i se mai trimiseră. Lohankin nu-şi 
dădea încă seama de importanța celor ce se petrec, dar simțea vag că un cerc este 
gata să se închidă. 

Marti seara veni fuga la el fetița mătuşii Paşa şi-i spuse într-un suflet: 

— Chiriaşii vă trimit vorbă pentru ultima oară să stingeti lumina. 

Dar nu se ştie cum se întâmplă că Vasisuali Andreevici uită şi de astă dată 
să stingă lumina şi becul continuă să lumineze criminal prin păienjeniş şi 
murdărie. Tot apartamentul se cutremură de un oftat. Un minut după asta, 
apăru în pragul odäii lui Lohankin cetățeanul Ghighienisvili. Purta cizme albastre 
de pânză şi o căciulă turtită de miel cafeniu. 

— Poftim încoace, spuse el, făcându-i lui Vasisuali semn cu degetul. 

Îl apucă apoi tare de brat şi-l conduse pe coridorul întunecat, unde Vasisuali 
se indispuse brusc, nu se ştie de ce, şi începu chiar să opună o slabă rezistenţă. 
Dar cu un ghiont în spinare, orientalul fost print îl împinse în bucătărie. 
Agatandu-se de franghiile de rufe, Lohankin izbuti să-şi menţină echilibrul şi se 
uită speriat în jur. Se adunaseră acolo toţi locatarii. Liutia Frantevna Pferd stătea 


tăcută. Nişte zbârcituri violete, ca de creion chimic, brăzdau fața impunătoare a 
chiriaşei principale. Alături de ea şedea tristă, pe plită, mătuşa Paşa, beată ca de 
obicei. Nikita Preahin, care era în picioarele goale, se uita zâmbind ironic la 
speriatul Lohankin. De la mezanin, atârna capul bunicii nimănui. Dunia făcea 
semne lui Mitrici. Fostul şambelan al curții zâmbea, ţinând ceva ascuns la spate. 

— Ce-i asta? Facem adunare generală? întrebă Vasisuali Andreevici cu un 
glas pitigäiat. 

— Facem, facem, răspunse Nikita Preahin, apropiindu-se de el. De toate o 
să-ți facem. Şi cafea o să-ți facem, păcătosule! Culcă-te!, ţipă el deodată, 
suflându-i lui Vasisuali în obraz cu un iz care s-ar fi zis că e de votcă, dar putea fi 
tot atât de bine de terebentină. 

— Cum adică să mă culc? întrebă Vasisuali Andreevici, începând să 
tremure. 

— Ce să ne mai pierdem timpul cu nesuferitul ăsta? zise cetățeanul 
Ghighienisvili. Si, lăsându-se pe vine, începu să-l pipäie pe Lohankin la talie şi 
să-i desfacă bretelele. 

— Ajutor! strigă înăbuşit Vasisuali, atintindu-si privirea înnebunită asupra 
Liutiei Frantevna. 

— Trebuia să stingi lumina! răspunse aspru cetäteana Pferd. 

— Noi nu suntem burghezi să ardem de pomană energia electrică, adăugă 
şambelanul Mitrici, cufundând ceva în găleata cu apă. 

— Nu sunt vinovat! ţipă Lohankin, căutând să se smulgă din mâinile 
fostului prinț, devenit om al muncii din Orient. 

— Nici noi nu suntem vinovați! bombăni Nikita Preahin, tinandu-l pe 
locatarul care se zbătea. 

— Ce-am făcut, vă-ntreb? 

— Cu toții putem întreba ce naiba am facut. 

— Am o depresiune sufletească. 

— Cu toții avem depresiuni. 

— Să nu indrazniti să puneţi mâna pe mine! Sunt anemic. 

— Cu toții suntem anemici. 

— M-a lăsat nevasta! urla Vasisuali. 

— Pe toți ne-a lăsat nevasta, îi răspunse Nikita Preahin. 

— Ia, hai mai repede, mai repede, Nikituşko! zise grăbit sambelanul Mitrici, 
scoțând la lumină nişte nuiele ce luceau de umezeală. Dacă mai stăm mult de 
vorbă, nu mai terminăm nici până dimineață. 

Vasisuali Andreevici fu întins cu burta pe podea şi i se putea vedea culoarea 
lăptoasă a picioarelor, la spate. Ghighienisvili ridică vertiginos braţul în sus şi 
nuielele începură să şuiere ascuţit în văzduh. 

— Mamă! urlă Vasisuali. 

— Cu toții avem mamă! spuse doctorul Nikita, apăsându-l cu genunchiul pe 
Lohankin de podea. 

Deodată, Vasisuali täcu. 

"Poate că aşa se cuvine, se gândi el, tresărind sub sfichiuri şi privind 
unghiile groase şi negre de la picioarele lui Nikita. Poate că în asta stă ispăşirea, 
purificarea, marele sacrificiu..." 

Şi în timp ce era bătut, în timp ce Dunia râdea rusinata, iar bunica striga de 
sus: "Asa, dă-i mititelului, invatä-l minte, puişorul mamei!" Vasisuali Andreevici 
se gândea concentrat la rolul intelighentiei ruse şi la faptul că Galilei suferise şi el 
pentru adevăr. 

Ultimul care luă nuielile în mână fu Mitrici. 


— la dă-le încoace să mai încerc şi eu, spuse el, ridicând braţul. Să-i dau 
câteva la partea sedentară. 

Dar Lohankin nu mai avu fericirea să guste din nuielele şambelanului. 
Cineva bătuse la uşa care dădea pe scara de serviciu. Dunia se repezi să 
deschidă (intrarea principală în "Cuibul catelor" era de mult închisă din pricină 
că locatarii nu se putuseră înțelege în ruptul capului cine trebuie să spele primul 
scara; din acelaşi motiv, era bătută în cuie şi uşa de la baie). 

— Vasisuali Andreevici, te caută cineva, spuse Dunia ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. 

Si cu toții văzură într-adevăr în uşă pe cineva în pantaloni albi de 
gentleman. Vasisuali Andreevici se ridică iute în picioare, îşi îndreptă ținuta si cu 
un zâmbet inutil se întoarse spre Bender. 

— Nu v-am deranjat? întrebă politicos marele maestru, privind printre gene. 

— Nu, nu, se bâlbâi Lohankin, vedeţi, eram aici, cum să vă spun, nitelus 
ocupat... Dar... cred că acum sunt liber, nu-i aşa? 

Şi se uită cercetător în jur. Însă în bucătărie nu mai era nimeni, în afară de 
mătuşa Paşa, care adormise pe plită în timpul execuţiei. Pe podeaua de scânduri 
zăceau câteva nuiele şi un nasture alb de pânză cu două găurele. 

— Poftim la mine, îl invită Vasisuali. 

— Poate totuşi, v-am deranjat? întrebă Ostap, când ajunseră în prima 
cameră a lui Lohankin. Nu? Ei, atunci foarte bine. Aşadar, la dumneata este de 
închiriat "Cam. splen. c. t. conf. si ved. ma. u. int. celib. sing."? Şi, într-adevăr, e 
"splen." şi are "t. conf."? 

— Intocmai, prinse viata Vasisuali. E o cameră splendidă, cu tot confortul. 
Si nu cer scump. Cincizeci de ruble pe luna. 

— N-am să mă tocmesc, zise politicos Ostap, dar vecinii... Cum sunt? 

— Nişte oameni admirabili, răspunse Vasisuali. De altfel, aveţi tot confortul. 
Şi apoi e ieftin. 

— Dar mi se pare că s-au introdus aici pedepse corporale? 

— Ah, spuse Lohankin cu insufletire. Dar, în definitiv, cine ştie? Poate ca 
aşa se cuvine. Poate că tocmai în asta stă marele adevăr al poporului. 

— Al poporului? repetă îngândurat Bender. Tot ăsta e al opincii, al 
sumanului? Aşa, aşa. Dar spune-mi, te rog, din ce clasă de liceu ai fost dat afară, 
pentru că invatai prost? Din a şasea? 

— Nu, din a cincea, răspunse Lohankin. 

— Clasă de aur! Prin urmare, n-ai ajuns până la fizica lui Kraevici? Şi, de 
atunci, ai dus un trai exclusiv intelectual? Dar, mă rog, asta nu mă priveşte. 
Träieste-ti viața cum vrei. Mâine mă mut la dumneata. 

— Şi arvuna? întrebă fostul elev cu o singură clasă superioară de liceu. 

— Nu eşti la biserică, aşa că n-o să te înşele nimeni, spuse autoritar marele 
maestru. Va veni şi arvuna. Dar mai întâi eu. 


CAPITOLUL XIV 
PRIMA ÎNTREVEDERE 


Când Ostap se întoarse la hotelul "Karlsbad" şi, după ce-şi trecu de 
nenumărate ori chipul şi făptura prin oglinzile cu care le place atât de mult 
acestor instituții să-şi împodobească holul, scările şi coridoarele, intră în odaia 
lui şi rămase tablou în fața dezordinii care domnea acolo. Un fotoliu roşu de pluş 
zăcea cu picioarele-i scurte în sus, expunându-şi văzului tuturor dosul putin 
atrăgător acoperit cu pânză de iută. Cuvertura de catifea cu ciucuri lunecase de 


pe masă. Până şi tabloul Cristos înfățişându-se poporului se strambase, pierzând 
în această poziție cea mai mare parte din valoarea instructivă cu care-l înzestrase 
pictorul. De pe balcon sufla un vânt puternic ca pe puntea unui vapor, 
împrăştiind bancnotele aşternute vraiste pe pat şi printre care zăcea o cutie de 
tablă de țigări "Kaukaz". Pe covor se rostogoleau muti Panikovski şi Balaganov, 
ținându-se strâns unul de altul şi dând din picioare. 

Marele maestru trecu dispretuitor peste cei care reeditau luptele romane şi 
ieşi în balcon. Jos, pe bulevard, se auzea glasul trecătorilor care se plimbau şi 
scrasnetul pietrişului sub picioarele lor, iar deasupra artarilor intunecati plutea 
suflul armonios al unei orchestre simfonice. În portul cufundat în tenebre se 
vedeau numai luminile unui frigorifer în curs de construcție şi se auzea 
zăngănitul fierului. Dincolo de dig urla sirena unui vapor invizibil, care cerea, 
probabil, să i se permită accesul în port. 

Când se înapoie în odaie, Ostap îi văzu pe fraţii din acelaşi tată şezând unul 
în fata altuia, pe jos, dandu-si obosiţi cu ghiontul şi bombănind: "Dar tu cine 
esti?" 

— N-ati ajuns încă la o înțelegere cu împărțirea banilor? întrebă Bender 
trăgând draperiile. 

Panikovski şi Balaganov se ridicară iute în picioare şi începură să 
povestească. Fiecare dintre ei îşi atribuia exclusiv succesul repurtat şi-l ponegrea 
pe celălalt. Fără să se fi înțeles în prealabil în această privință, omiteau amândoi 
amănuntele compromițătoare pentru ei, citând în schimb o mulțime de detalii 
care puneau într-o lumină favorabilă curajul şi ingeniozitatea lor. 

— Ajunge! se adresă Ostap lui Panikovski. Nu-ţi mai osteni chelia de 
pomană. Am acum clar în fața ochilor tabloul bătăliei. Ziceti că era şi o fată cu el? 
Asta-i bine. Aşadar, un mic funcţionar poartă asupra lui, în buzunar, foarte 
simplu şi normal, suma... mi se pare că ati şi numărat cat? Cât e acolo? Oho! 
Zece miişoare! Leafa domnului Koreiko pe douăzeci de ani de serviciu ireproşabil. 
Un spectacol divin, cum scriu cei mai orientati autori de articole de fond. Dar nu 
cumva v-am deranjat? Ce faceati pe jos? Imparteati banii? Continuati, continuaţi, 
eu am să privesc. 

— Am vrut să impartim cinstit, după dreptate, spuse Balaganov, strângând 
banii de pe pat. Egal la toată lumea: câte 2 500 de ruble. 

Şi după ce împărți banii în patru grămăjoare, se îndepărtă modest, spunând: 

— Dumitale, mie, lui, si lui Kozlevici. 

— Foarte frumos, zise Ostap. Acum să-i împartă Panikovski. După câte văd, 
el are altă părere. 

Panikovski, care făcuse opinie separată, se puse pe treabă cu multă ardoare. 
Aplecat peste pat, mişca din buzele-i groase, îşi uda degetele cu scuipat şi muta 
la nesfârşit bancnotele de pe un loc pe altul, de parca ar fi făcut o pasienta 
complicată. După ce manevră aşa timp îndelungat, reuşi să formeze pe plapumă trei 
grämäjoare: una mare — din bancnote curate, nou-noute, a doua — la fel de mare 
dar din bancnote mai murdare şi a treia — mai mică, din bancnote slinoase de 
tot. 

— Noi doi câte patru mii, îi spuse el lui Bender, iar lui Balaganov, două, deşi 
n-a muncit nici pentru două. 

— Şi lui Kozlevici? întrebă Balaganov, închizând ochii de furie. 

— Pentru ce şi lui Kozlevici? urlă Panikovski cu un glas pitigäiat. Ăsta e jaf 
Cine-i Kozlevici, ca să impartim cu el? Nu cunosc nici un fel de Kozlevici. 

— Asta-i tot? întrebă marele maestru. 

— Tot, răspunse Panikovski, fără să-şi ia ochii de la teancul de bancnote 


curate. Ce legătură are cu asta Kozlevici? 

— Ei, acum o să împart eu, spuse Ostap gospodăreşte. 

Strânse grămăjoarele la un loc, puse banii în cutia de tablă şi o băgă în 
buzunarul pantalonilor săi albi. 

— Toţi banii ăştia, încheie el, vor fi imediat restituiti păgubaşului, cetățeanul 
Koreiko. Va place acest mod de impärtealä? 

— Nu, nu ne place, ii scapa lui Panikovski. 

— Lasa glumele, Bender, spuse suparat Balaganov. Trebuie sa-i impartim 
dupa dreptate. 

— Asta nu se va întâmpla, răspunse cu răceală Ostap. Şi, in general, la ora 
asta târzie n-am de gând să glumesc cu voi. 

Panikovski îşi împreună palmele vinetii de om bătrân. Se uită cu groază la 
marele maestru, se retrase într-un colț şi tăcu. Doar din când în când, foarte rar, 
mai deschidea gura numai ca să-şi arate dintele de aur. 

Faţa lui Balaganov se acoperi dintr-o dată de sudoare, de parcă s-ar fi prăjit 
la soare ore întregi. 

— Atunci pentru ce am muncit? întrebă el gâfâind. Aşa nu se poate. Asta... 
explică-mi... 

— Dumitale, fiu iubit al locotenentului Schmidt, zise politicos Ostap, nu pot 
decât să-ți repet ceea ce ţi-am mai spus şi la Arbatov. Respect Codul penal. Nu 
sunt un jefuitor, ci un luptător de idei pentru cucerirea valorilor monetare. Jaful 
nu figurează printre cele patru sute de metode cinstite de a lua banii. Nu ştiu 
cum, dar nu se potriveşte cu ele. Şi apoi, noi n-am venit aici pentru zece mii. 
Numai eu personal am nevoie de cel puţin cinci sute de mii. 

— Atunci de ce ne-ai trimis? întrebă Balaganov mai potolit. Noi am depus 
toată râvna. 

— Cu alte cuvinte, vrei să ştii dacă mult stimatul vostru comandor a avut un 
scop si care anume, când a dispus să se facă ultima operațiune? La asta iti 
răspund: da, a avut. Şi ştii care?... 

Dar Panikovski pare-se nu voia să-l ştie pentru că tocmai se trase cortina 
peste dintele de aur, îşi luă vânt, lăsă capul în jos ca, un taur care vrea să 
împungă şi se repezi scos din fire la Ostap, strigând: "Da' cine eşti tu?" Fără să-şi 
schimbe poziția şi chiar fără să întoarcă capul, marele maestru îl readuse cu un 
pumn ca de cauciuc pe violatorul de convenții la punctul său de plecare şi 
continuă: 

— Uite, iti voi spune care, Sura. Am vrut să fac un sondaj. Şi dacă la un 
funcționar cu o leafă de patruzeci de ruble pe lună s-au găsit în buzunar zece 
miare, ceea ce e cel putin ciudat, faptul ne deschide perspective mari pentru un 
pot gras, cum spun maratonistii şi chibitii de la alergări. Şi cinci sute de miare 
este incontestabil un pot gras. Şi iată cum o să le obţinem. Îi vei restitui lui 
Koreiko aceste zece mii şi el o să le ia. Aş vrea să văd un om care să nu-şi ia 
înapoi banii. Şi acesta îi va fi sfârşitul. Lăcomia îl va duce la pieire. De îndată ce 
va mărturisi că e bogat, îl am la mână. Ca om deştept, va înțelege că o parte este 
mai mică decât întregul şi îmi va da această parte de teamă să nu piardă totul. Şi 
în acel moment, Şura, va apărea pe scenă farfurioara cu chenar... 

— Just! exclamă Balaganov. 

Panikovski se văicărea in colt: 

— Dati-mi banii mei! Sunt sărac lipit! N-am mai fost de un an la baia de 
aburi. Sunt bătrân. Femeile nu mă mai iubesc. 

— Adresează-te Ligii Mondiale pentru Reforme Sexuale, zise Bender. Poate 
că cei de acolo te ajută. 


— Nimeni nu mă iubeşte, continuă Panikovski tremurând. 

— Şi de ce să te iubească? Femeile nu iubesc oameni ca dumneata. Ele 
iubesc oameni tineri, cu picioare lungi, cu nivel politic ridicat. lar dumneata eşti 
cu un picior în groapă. Şi când vei muri, nimeni nu va scrie despre dumneata la 
ziar: "Încă unul căzut pe frontul muncii". Si la mormântul dumitale n-o să stea o 
văduvă frumoasă cu ochi de persană. Şi copii nu vor întreba plângând: "Täticule, 
tăticule, ne auzi tu oare?" 

— Nu mai vorbi aşa! strigă Panikovski speriat. Am să vă îngrop pe toți. Nu-l 
cunoaşteţi pe Panikovski. Panikovski are şapte vieți. Dati-mi banii. 

— Mai bine spune: ai de gând să-ţi vezi de treabă sau nu? Te întreb pentru 
ultima dată. 

— O să-mi văd, răspunse Panikovski, ştergându-şi lacrimile de bătrân, care i 
se prelingeau încet pe obraji. 


Noaptea, noaptea adâncă, noaptea neagră învăluia întreaga tara. 

În portul Cernomorsk, macaralele se învârteau uşor, lăsându-şi cablurile de 
oțel în calele adânci ale vaselor străine, apoi se räsuceau din nou pentru a cobori 
încet pe debarcader, cu o prudenţă de pisică, lăzile de brad cu utilaj pentru 
şantierul uzinei de tractoare. O lumină trandafirie, ca de cometă, tâsnea din 
coşurile înalte ale uzinelor de silicați. Constelatiile de pe şantierul hidrocentralei 
de pe Nipru, din Magnitogorsk şi din Stalingrad sclipeau. În nord, răsărise steaua 
uzinei "Putilovul Roşu”, iar după ea se aprinseseră o mulțime de alte stele de 
mărimea întâi. Erau printre ele fabrici, combinate, centrale electrice, şantiere noi. 
Lumina întregul plan cincinal, lăsând în umbră, prin strălucirea lui, cerul vechi, 
pe care îl cunoscuseră egiptenii. 

Un tânăr care întârziase cu iubita lui la un club muncitoresc aprindea grăbit 
harta electrificată a planului cincinal şi-i şoptea amorului său nestins: 

— Vezi luminita cea roşie? Acolo va fi uzina de combine din Siberia. Vom 
pleca acolo. Vrei? 

Şi iubita râdea încetişor, trăgându-şi mâna dintr-a lui. 

Noaptea, noaptea adâncă, noaptea neagră, după cum am mai spus, învăluia 
întreaga tara. Monarhistul Hvorobiev visa un uriaş carnet sindical şi gemea în 
somn. În tren, pe un pat de sus, sforăia inginerul Talmudovski, care plecase de la 
Harkov la Rostov, atras de o leafă mai bună. Gentleman-ii americani, care duceau 
în patria lor rețeta unui minunat samagon de grâu, se legănau uşor pe valurile 
largi ale Atlanticului. Vasisuali Lohankin se răsucea pe canapeaua sa, 
frecându-se la locurile avariate. Bătrânul rebusist Sinitki ardea de pomană 
lumina, compunând pentru revista Alimentarea cu apă un labirint cu tema: 
"Unde este preşedintele acestei adunări generale a muncitorilor şi funcționarilor, 
veniți la alegerile comitetului sindical al stației locale de pompare?" Totodată 
căuta să nu facă zgomot, ca să n-o trezească pe Zosia. Polahaev era lungit în pat 
cu Sema Mihailovna alături. Ceilalţi funcționari de la "Hercules" dormeau un 
somn agitat, prin diferite parti ale oraşului. Alexandr Ivanovici Koreiko nu putea 
închide ochii, chinuit de gândul bogăției sale. Să nu fi posedat această bogăţie, ar 
fi dormit liniştit. Ce făceau Bender, Balaganov şi Panikovski se ştie. Numai 
despre Kozlevici, şoferul şi proprietarul "Antilopei" nu vom spune nimic acum, 
deşi i se întâmplase un bucluc cu un caracter cât se poate de politic. 

În zori, Bender deschise trusa sa de moaşă, scoase de acolo un chipiu de 
militian cu stema oraşului Kiev şi, băgând-o în buzunar, plecă la Alexandr 
Ivanovici Koreiko. Pe drum se lega de lăptărese, căci venise ora acestor femei 


pişichere, iar ora funcționarilor încă nu începuse. Mergând, fredona romanta: 


Şi gândul primei întâlniri 
Sub bolta nopților înaltă 
Nu mă mai mişcă în simtiri Şi sângele nu-mi mai tresaltă. 


Marele maestru nu prea spunea adevărul. Prima întâlnire cu 
milionarul-contopist îl emotiona. Înainte de a intra în casa din Malaia Kasatelnaia 
nr. 16, îşi puse chipiul oficial, apoi încruntă sprâncenele şi bătu la uşă. 

În mijlocul odăii stătea Alexandr Ivanovici. Purta un maieu şi apucase să-şi 
pună pantalonii de mic funcționar. Mobilierul camerei era de o sărăcie lucie, aşa 
cum se obişnuia să se mobileze, înainte de revoluție, orfelinatele şi alte organizații 
asemănătoare, aflate sub patronajul împărătesei Maria Feodorovna. În odaie se 
găseau trei mobile: un pat de fier din cele de spital, o masă de bucătărie cu un 
dulăpaş, ale cărei uşi erau prevăzute cu o încuietoare de lemn la fel cu cele cu 
care se închid de obicei closetele în stațiunile balneare, şi un scaun vienez 
scorojit. Într-un colt, zăceau nişte haltere şi printre ele două greutăţi mari, 
distracție de atlet de categorie grea. 

Văzându-l pe militian, Alexandr Ivanovici făcu un pas apăsat înainte. 

— Cetăţeanul Koreiko? întrebă Ostap cu un zâmbet radios. 

— Întocmai, răspunse Alexandr Ivanovici, arătându-şi de asemenea bucuria 
că ia contact cu un reprezentant al puterii de stat. 

— Alexandr Ivanovici? se informă Ostap, zâmbind si mai radios. 

— Exact, confirmă Koreiko, căutând din răsputeri să se arate şi mai 
bucuros. 

După aceasta nu-i mai rămase marelui maestru decât să se aşeze pe 
scaunul vienez şi să-şi fabrice un zâmbet fermecător. După ce făcu şi asta, se, 
uită la Alexandr Ivanovici. Dar milionarul-contopist se încorda din toate puterile 
şi reuşi să exprime prin mutra lui şi încântare, şi entuziasm, şi admirație, şi 
adoratie mută, toate acestea bineînţeles ca rezultat al întâmplării fericite de a fi 
luat contact cu un reprezentant al forței publice. 

Zâmbetele şi manifestările de bucurie continuau din ce în ce mai accentuate 
şi atât de progresiv, încât aminteau de un manuscris al compozitorului Franz 
Liszt, unde, pe prima pagină se indica a se cânta "repede", pe a doua pagina — 
"foarte repede", pe a treia — "mult mai repede", pe a patra — "cât se poate de 
repede", şi totuşi pe a cincea pagină scria: "inca şi mai repede”. 

Când Ostap văzu că Alexandr Koreiko a ajuns la pagina a cincea şi că a 
continua cu întrecerea a devenit o imposibilitate, trecu la subiect. 

— Am venit la dumneata cu o misiune, spuse el devenind deodată serios. 

— Vă rog, vă rog, făcu Alexandr Ivanovici, de asemenea întunecat la fata. 

— Vrem să vă facem o bucurie. 

— M-ar interesa mult să aflu despre ce e vorba. 

Foarte melancolic, Bender băgă mâna în buzunar. Koreiko urmărea 
mişcările lui cu o mutră ca de înmormântare. La lumină apăru cutia de tablă de 
țigări "Kaukaz". Dar exclamatia de uimire pe care o aştepta Ostap nu se produse. 
Milionarul clandestin privea cutia complet nepăsător. Ostap scoase banii, îi 
numără cu grijă şi, împingând teancul spre Alexandr Ivanovici, spuse: 

— Exact zece mii. Fiți bun şi dati-mi o chitanta. 

— Ati greşit, tovarase, zise Koreiko foarte încet. Ce zece mii? Ce chitanta? 

— Cum ce? Doar ati fost jefuit ieri. 

— Pe mine nu m-a jefuit nimeni. 


— Cum adică, n-aţi fost jefuit? întrebă Ostap agitat. Ieri pe malul mării. Si vi 
s-au luat zece mii de ruble. Hoţii sunt arestați. Fäceti-mi chitanta. 

— Dar, zău, nu m-a jefuit nimeni, spuse Koreiko, pe fața căruia sclipi un 
zâmbet. E o greşeală. O greşeală flagrantă. 

Deşi încă nu-şi dădea seama cât de adâncă îi este înfrângerea, marele 
maestru manifestă o agitație nelalocul ei, de care avea să-şi amintească 
totdeauna cu ruşine. Începu să stăruie, să se supere, să-i bage lui Alexandr 
Ivanovici banii în mână, şi, în general, cum spun chinezii, parcă-şi pierduse fața 
lui adevărată. Koreiko strângea din umeri, zâmbea prevenitor, dar nu voia să ia 
bani. 

— Prin urmare, n-aţi fost jefuit? 

— Nu m-a jefuit nimeni. 

— Şi nu vi s-au luat zece mii de ruble? 

— Nu, tovaräse, nu. Cum vă puteți închipui că aş putea să am eu atâția 
bani? 

— Aşa e, aşa e, spuse Ostap potolindu-se. De unde să aibă un mic 
funcționar o asemenea sumă de bani?... Prin urmare, la dumneata totul e în 
regulă? 

— Totul! răspunse milionarul cu un zâmbet încântător. 

— Şi stomacul e în regulă? întrebă Ostap, zâmbind şi mai încântător. 

— În perfectă regulă. Ştiţi, eu sunt un om foarte sănătos. 

— Si nu visezi urât? 

— Nu, nu visez. 

Şi iar începură să joace zâmbetele pe ambele fete ca în bucata aceea a lui 
Liszt pentru patru mâini: repede, foarte repede, mult mai repede, cât se poate de 
repede, şi încă şi mai repede. Proaspetele cunoştinţe îşi luară rămas-bun cu o 
dragoste de parcă s-ar fi iubit de o veşnicie şi pentru vecie. 

— Nu vă uitaţi chipiul de militian, zise Alexandr Ivanovici. A rămas pe masă. 

— Să nu mănânci seara roşii crude, îl sfătui Ostap, să nu-ţi facă rău la 
stomac. 

— Toate cele bune, spuse Koreiko, înclinându-se bucuros şi apropiind 
călcâiele. 

— La revedere, la revedere, răspunse Ostap. Eşti un om foarte interesant! La 
dumneata totul e în regulă. Mă şi mir cum un om cu asemenea noroc mai e în 
libertate! 

Şi, continuând să arboreze zâmbetul inutil cu care intrase, marele maestru 
ieşi repede în stradă. Merse câteva sute de metri în pas alergător, uitând că 
poartă pe cap un chipiu oficial cu stema oraşului Kiev, absolut nepotrivit în 
oraşul Cernomorsk, şi numai când ajunse în mijlocul unei mulțimi de bătrânei 
venerabili, care discutau în fața terasei acoperite a restaurantului "Nr. 68", îşi 
veni în fire şi începu să-şi cântărească la rece şansele. 

În timp ce el medita, plimbându-se distrat înainte şi înapoi, bătrâneii 
continuau să-şi vadă de ocupaţia lor zilnică. 

Erau nişte oameni ciudati şi caraghiosi pentru zilele noastre. Aproape toți 
purtau veste albe de pichet şi chipiuri de paie. Unii purtau chiar panamale, care 
însă se mai închiseseră la culoare. Şi, desigur, toți aveau la cămaşă gulere 
îngălbenite şi scrobite, de sub care apăreau gâturi păroase ca de găină. Aici, în 
fata restaurantului "Nr. 68", unde înainte îşi avusese sediul vestita cafenea 
"Florida", se adunau rămăşiţele Cernomorskului comercial dinainte de război: 
misiti rămaşi fără birouri proprii, comisionari care se ofiliseră fiindcă nu mai 
încasau comisioane, foşti agenți de cereale, contabili ramoliti şi alte lichele. 


Cândva, se adunau aici ca să încheie tranzacții. Acum îi atrăgea in acest coltisor 
bătut de razele soarelui obisnuinta de ani de zile şi nevoia de a mai trancani ca 
babele. Citeau zilnic Pravda venită de la Moscova (în presa locală nu aveau 
încredere) şi priveau tot ce se petrecea în lume ca un preludiu al declarării 
Cernomorskului oraş liber. Cândva, cu o sută de ani în urmă, Cernomorsk fusese 
într-adevăr oraş liber şi asta îi făcea viața atât de veselă şi de prosperă, încât 
aureola de porto-franco arunca încă şi acum sclipiri de aur asupra coltului 
luminos din fata fostei cafenele "Florida". 

— Aţi citit despre conferința de dezarmare? se adresă o vestă de pichet unei 
alte veste de pichet. Cuvântarea contelui Bernstorf? 

— Bernstorf e o minte! răspunse vesta întrebată, pe un ton de parcă ar fi 
ştiut asta pentru că îl cunoştea personal pe conte de ani şi ani. Dar 
dumneavoastră ati citit ce discurs a rostit Snowden la adunarea alegătorilor din 
Birmingham, această citadelă a conservatorilor? 

— Ei, ce să mai vorbim... Snowden e o minte! Ascultă, Valiadis, se adresă el 
unui al treilea bätrânel, cu panamaua. Ce părere ai despre Snowden? 

— Să-ţi spun sincer, răspunse panamaua, Snowden nu-i un om să-i bagi 
degetul în gură. Eu personal n-aş face-o. 

Şi fără să se emotioneze de faptul că Snowden nu i-ar fi permis pentru nimic 
în lume să-i vâre degetul în gură, bătrânul continuă: 

— Dar, orice ati spune, eu vă declar sincer: Chamberlain e totuşi şi el o 
minte. 

Vestele de pichet ridicară din umeri. Ele nu tăgăduiau că şi Chamberlain e o 
minte. Dar cel mai mult îi consola Briand. 

— Briand! spuneau ei cu foc. Ăsta cap! Cu ideea lui pan-europeană... 

— Să-ţi spun sincer, mesie Funt, şopti Valiadis, totul e in regula. Benes a şi 
acceptat proiectul pentru o pan-Europă, dar ştii cu ce condiție? 

Vestele de pichet se apropiară şi-şi întinseră gâturile de găină. 

— Cu condiţia ca Cernomorskul să fie declarat porto-franco. Benes e un cap. 
Ei trebuie doar să-şi vândă cuiva uneltele lor agricole... Ei bine, noi le vom 
cumpăra. 

La auzul acestor cuvinte, ochii bătrânilor străluciră. De câţi ani nu tanjeau 
ei să cumpere şi să mai vândă o dată! 

— Briand e o minte! spuseră ei oftând. Benes e şi el o minte. 

Când Ostap se trezi din gândurile sale, observă că îl tine strâns, de reverul 
hainei, un bătrânel necunoscut, cu o pălărie de paie strivită şi o panglică neagră 
slinoasă. Papionul îi lunecase într-o parte şi butonul de alamă de sub el se uita 
drept la Ostap. 

— lar eu iti spun, striga bătrânelul la urechea marelui maestru, că 
Macdonald n-o să se lase prins în undita asta! N-o să se lase! Mă auzi? 

Ostap dădu la o parte cu mâna pe bătrânelul peste măsură de înflăcărat şi 
ieşi din mulțime. 

— Hoover e o minte! se auzea în urma lui. Şi Hindenburg e o minte. 

Ostap luase o hotărâre. Îşi recapitulase în minte toate cele patru sute de 
metode cinstite de a scoate bani şi, deşi printre ele existau sisteme strălucite ca, 
de pildă, înființarea unei societăți pe acţiuni pentru scoaterea la suprafață a unei 
corăbii încărcate cu aur scufundată pe timpul războiului Crimeii, sau organizarea 
unei mari serbări de Lăsata secului în folosul prizonierilor capitalului, sau 
concesionarea dreptului de a scoate firmele de la magazine, nici una nu se 
potrivea în speță. Şi Ostap născoci metoda patru sute unu. 

"N-am izbutit să cuceresc cetatea cu un atac prin suprindere, îşi zise el, va 


trebui să încep un asediu în toată regula. Principalul e stabilit. Inculpatul are 
bani. Si, judecând după faptul că a renunțat fără să clipească la zece mii de 
ruble, înseamnă că dispune de sume uriaşe. Aşadar, întrucât părțile n-au căzut 
de acord, şedinţa continua." 

Se întoarse acasă, cumpărând pe drum un dosar gros, galben, cu nişte 
şireturi ca de pantofi. 

— Ei? întrebară într-un glas Balaganov şi Panikovski, istoviti de atâta 
aşteptare. 

Ostap se aşeză în tăcere la mäsuta de bambus, puse dosarul în fața sa şi 
scrise pe el cu litere mari: 

"Dosarul Alexandr Ivanovici Koreiko. Început la 25 iunie 1930. Terminat la... 
193..." 

Fraţii din acelaşi tata se uitau peste umărul lui Bender la dosar. 

— Ce-i înăuntru? întrebă Panikovski curios. 

— O! făcu Ostap. Înăuntru? De toate: palmieri, femei, expresuri albastre, 
marea azurie, un vapor alb, un smoking aproape nepurtat, un lacheu japonez, un 
biliard propriu, dinți de platină, ciorapi necarpiti, bucate gătite numai cu unt si, 
mai ales, micii mei prieteni, gloria şi puterea pe care o dau banii. 

Si el deschise în fața membrilor uimiti ai echipajului "Antilopa" dosarul gol. 


CAPITOLUL XV 
COARNE ŞI COPITE 


A fost odată un biet negustor particular. Era un om destul de bogat: 
proprietar al unui magazin de galanterie, situat peste drum de cinematograful 
"Capitol", vindea liniştit lenjerie, dantele, cravate, nasturi şi alte märuntisuri, dar 
la care se câştiga bine. Într-o seară, veni acasă schimbat la fata. Fără să spună 
nici un cuvânt, cotrobăi prin bufet, scoase de acolo o găină întreagă, rece, şi, 
plimbându-se prin odaie, o mâncă toată. După asta, deschise din nou bufetul, 
scoase o bucată întreagă de cracauer de vreo jumătate de kilogram, se aşeză pe 
scaun şi, cu privirea-i sticloasă pironită în acelaşi punct, mestecă încet toată 
bucata. Când întinse mâinile să ia şi nişte ouă tari de pe masă, nevastă-sa îl 
întrebă speriată: 

— Ce s-a întâmplat, Borea? 

— O nenorocire! răspunse el, băgând în gură un ou tare ca de cauciuc. Mi 
s-a pus un impozit îngrozitor. Nici nu poți să-ți închipui. 

— Şi de ce mănânci atât de mult? 

— Trebuie să-mi alung gândurile cu ceva, răspunse negustorul particular. 
Sunt îngrozit. 

Şi toată noaptea negustorul se învârti prin odăile sale, unde numai şifoniere 
avea vreo opt bucăți, şi mâncă. Manca tot ce se găsea în casă. Era îngrozit. 

În ziua următoare, închirie jumătate din magazin unui negustor de articole 
de papetărie. Acum, într-o vitrină se aflau cravate şi bretele, iar în alta atârna, de 
două franghiute, un uriaş creion galben. 

Veniră apoi vremuri şi mai grele. În magazin apăru un al treilea coproprietar: 
un ceasornicar, care împinse creionul într-o parte şi ocupă jumătate de vitrină cu 
un ceas de bronz cu o Psyche, dar fără minutare. Şi în fata bietului negustor de 
galanterie, care acum nu mai înceta să zâmbească ironic, şedea, în afară de 
plicticosul vânzător de creioane, şi un ceasornicar cu o lupă neagră înfiptă în 
ochi. 

Nenorocirea se mai abătu încă de două ori asupra negustorului de galanterie 


şi în magazin se mai mutară un meşter instalator, care aprinse imediat un 
primus de lipit, şi un negustor cu totul ciudat, căruia îi intrase în cap că abia 
acum, în anul 1930 de la naşterea lui Cristos, venise vremea ca populația din 
Cernomorsk să se arunce asupra mărfii pe care o vindea el, şi anume: gulere tari. 

Si firma cândva falnică şi unică la părinți a negustorului de galanterie 
căpătă un aspect dezgustător: 


Comerţ de galanterie Reparäm tot felul de 
ceasornice 

Industrie de produse de galanterie B. Pavel Bouret 

B. KULTURTRIEGER GLAZIUS-SENKER 

Articole de papetărie şi rechizite de birou | Reparaţii de ţevi şi instalații 

Orice furnitură pentru pictorii şi sanitare 

funcţionarii sovietici M. N.FANATJUK 

LEV SOKOLOVSKI 

Specialitate 


Gulere tari din Leningrad KARL PAVIAINEN 

Clienţii intrau cu frică în magazinul care odinioară avea un aspect atât de 
frumos. Meşterul ceasornicar Glazius-Şenker, înconjurat de rotite, pince-nez-uri 
şi arcuri, şedea sub mai multe ceasuri, printre care şi un orologiu de turn. În 
magazin, sunau des şi asurzitor deşteptătoarele. În fundul încăperii, se 
înghesuiau elevi, care căutau caiete ce nu se găseau nicăieri. Karl Paviainen îşi 
tot tundea gulerasele cu foarfecele, ca să-i treacă timpul în aşteptarea clienților. 
Şi nu apuca serviabilul B. Kulturtrieger să întrebe o cumpărătoare: "Ce doriti?", 
că instalatorul Fanatiuk lovea tare cu ciocanul într-o țeavă ruginita şi toată 
funinginea de la lampa de lipit se aşternea pe marfa fină de galanterie. 

Până la urmă, ciudatul combinat particular se destrămă şi Karl Paviainen îşi 
luă o birjă, încărcă în ea marfa sa anacronică si se topi în beznă. După el, trecu 
în neant şi comerțul cu mărfuri de galanterie şi cel cu articole de papetărie şi 
rechizite de birou, urmărite de inspectori financiari călare. Fanatiuk căzu în 
patima betiei. Glazius-Senker intră în cooperativa de ceasornicari "Timpuri Noi". 
Oblonul incretit de fier căzu bubuind. Dispăru şi firma caraghioasă. 

Dar nu trecu mult şi oblonul se ridică din nou, iar deasupra fostei arce a 
particularilor apăru o mică tăbliță îngrijită: 


Filiala din Cernomorsk 
a Oficiului din Arbatov pentru 
Colectarea Coarnelor şi Copitelor 


Cine ar fi aruncat o privire în magazin, ar fi văzut că tejghelele şi rafturile 
dispăruseră, că podeaua era proaspăt spălată, că lângă pereți stăteau mese de 
birou de culoarea galbenusului iar pe pereţi atârnau afişele obişnuite la instituții, 
cu indicarea orelor de primire şi cu recomandarea de a nu strânge mâna fiindcă e 
neigienic. 

Instituţia nou-născută avea chiar din naştere o bară de apărare împotriva 
vizitatorilor, care nu apăruseră încă. Lângă o masuta pe care un samovar galben 
scotea aburi si suiera cu glas pitigäiat, plângându-se de soarta sa de samovar, 
şedea un curier cu un dinte de aur. Frecând cănile pentru ceai, el fredona, 
supărat: 


Ce vremuri, Doamne, sunt acu; 
Ce vremuri, aoleu, 

Nu se mai crede-n Dumnezeu, 
Nu se mai crede, nu! 


Dincolo de bară umbla de colo până colo un voinic roşcovan. Din când în 
când se apropia de maşina de scris, izbea cu un deget gros şi teapän în claviatură 
şi râdea în hohote. În fundul biroului, sub o tăbliță pe care scria "Directorul 
filialei", şedea marele maestru, luminat de o lampă de birou. 

Părăsiseră de mult hotelul "Karlsbad". Toţi membrii echipajului "Antilopei", 
cu excepţia lui Kozlevici, se instalasera în "Cuibul catelor", la Vasisuali Lohankin, 
care era extrem de scandalizat de lucrul acesta. Încercase el să protesteze, 
arătând că n-a închiriat camera la trei persoane, ci uneia singure — unui 
intelectual celibatar, dar Ostap îi răspunsese nepăsător: "—Mon Dieu, Vasisuali 
Andreevici, nu te mai frământa. Dintre toţi trei, doar unul singur, eu, sunt inte- 
lectual, aşa că condiţia e respectată." La plângerile următoare ale gazdei, Bender 
răspunsese rațional: "Mein Gott, scumpul meu Vasisuali! Poate tocmai în asta stă 
marele adevăr al poporului." Şi Lohankin se linişti pe loc, după ce mai întâi 
stoarse de la Ostap douăzeci de ruble. Panikovski şi Balaganov se acomodară de 
minune în "Cuibul catelor" şi glasurile lor räsunau stăpâne în corul întregului 
apartament. Ba Panikovski fusese chiar acuzat că noaptea fură petrol din 
primusurile altora. Mitrici nu întârzie să-i facă cu acest prilej lui Ostap o 
observaţie ironică, la care marele maestru îi răspunse, fără cuvinte, cu una în 
piept. 

Oficiul pentru Colectarea Coarnelor şi Copitelor fusese deschis din mai 
multe motive. 

— Cercetările în cazul Koreiko, spuse Ostap, ar putea să ne răpească foarte 
mult timp. Cât timp, numai Dumnezeu ştie. Şi întrucât Dumnezeu nu există, nu 
ştie nimeni. Groaznică situaţie. Poate un an, poate numai o lună. În orice caz, 
trebuie să avem un statut legal. Trebuie să ne încadrăm în masele active ale 
funcționarilor. Această situație juridică ne-o va da oficiul. Pe mine mă atrage de 
mult activitatea administrativă. În adâncul sufletului sunt un birocrat şi un 
încurcă-lume. Vom colecta ceva foarte caraghios, de pildă, lingurite de ceai, 
jetoane cu numere pentru câini sau păr pentru perii. Ori poate mai bine: coarne 
şi copite. Admirabil! Coarne şi copite pentru necesitățile industriei de piepteni şi 
porttigarete. Adică de ce n-ar exista o instituţie ca asta? În plus, am în valijoara 
mea hârtii minunate cu antete pentru toate împrejurările şi o ştampilă rotundă, 
aşa-numita ştampilă de rangul I. 

Banii pe care Koreiko îi refuzase şi pe care scrupulosul Ostap socotise că-i 
poate trece acum la venituri, fură depusi la bancă în contul curent al noii 
instituții. Panikovski se revoltă din nou şi ceru ca banii să fie împărțiți, ceea ce îi 
atrase, ca pedeapsă, numirea într-o funcție prost plătită şi înjositoare pentru 
natura sa iubitoare de libertate, şi anume în funcția de curier. Balaganov capata 
postul de răspundere de împuternicit pentru copite, cu o leafă de nouăzeci şi 
două de ruble. Fu cumpărată din piață o maşină veche de scris "Adler", din care 
lipsea litera "e", care fu înlocuită cu litera "i". De aceea, chiar prima adresă, 
expediată de Ostap către magazinul cu articole de recuzită, suna astfel: 


Ilibârati prâzântatorului, curiârul tov. Panikovski, pântru filiala din 
Câmomorsk râcuziti di birou in valoari di 150 rubli (una sută cincizăci) în contul 
dirictiai din oraşul Arbatov. 


ANIXA. Fără anâxă. 


— Mi-a dat Dumnezeu un dobitoc împuternicit pentru copite! spuse supărat 
Ostap. Nu poţi să-i dai nici o sarcină. A cumpărat o maşină cu accent turcesc. 
Prin urmare, eu sunt dirâctor di filială? Eşti o vită, Şura. Asta e! 

Dar nici măcar maşina de scris cu caractere ciudate nu putu să întunece 
lumina bucuriei marelui maestru. Noul tărâm de activitate îi plăcea foarte mult. 
În fiecare ceas venea la birou cu alte cumpărături. Aducea maşini şi aparate de 
birou atât de complicate, încât curierul şi împuternicitul rămâneau cu gura 
căscată. Cumpărase perforatoare, prese de copiat, un taburet cu şurub şi o 
călimară scumpă de bronz, formată din câteva căsuțe de tara, pentru cerneluri de 
diferite culori. Această operă se chema "Cu fata spre sat" şi costa o sută cincizeci 
de ruble. Culmea o constitui un compostor din fontă de cale-ferată, cerut de 
Ostap de la gara de pasageri. Spre sfârşit, Bender aduse nişte coarne de cerb 
ramificate. Oftând şi plângându-se de salariul său mic, Panikovski le fixă pe 
perete, deasupra mesei şefului. Totul mergea bine, chiar admirabil. Munca 
planificată suferea numai de lipsa inexplicabilă a automobilului şi a minunatului 
şofer, Adam Kozlevici. 

În a treia zi de existenţă a oficiului, apăru primul vizitator. Spre uimirea 
generală, era un postas. El aduse opt scrisori şi, după ce stătu putin la taifas cu 
Panikovski, curierul, plecă. Printre scrisori se descoperira trei instiintari, prin 
care un reprezentant al oficiului era convocat de urgenţă la diferite consfătuiri şi 
şedinţe, câteştrele menţionând că prezenţa e obligatorie. Prin celelalte hârtii, 
diferite instituții necunoscute, dar existente, după cât se vede, cereau să li se 
prezinte tot felul de date, situații şi tabele in mai multe exemplare, si tot urgent si 
obligatoriu. 

— Ce-i asta? tipa Ostap. Nu mai departe decât acum trei zile eram ca un 
vultur de munte: liber, fâlfâiam din aripi când şi încotro voiam, iar acum, poftim: 
prezenţă obligatorie! Constat că în oraşul ăsta există o mulțime de oameni care 
au o nevoie nebună de Ostap Bender. Şi atunci, cine va duce toată această 
corespondenţă cu prietenii? Va trebui să facem cheltuieli şi să revizuim statele de 
personal. E nevoie de o secretară pricepută, care să vadă de corespondentă. 

După două ore îi căzu altă belea pe cap. Veni un țăran cu un sac mare şi 
greu. 

— Cine primeşte coarnele? întrebă el, lăsând desaga pe podea. 

Marele maestru se uită pieziş la vizitator şi la marfa lui. Erau coarne mici, 
strâmbe şi murdare, şi Ostap le privi cu dezgust. 

— Da' e bună marfa? întrebă prudent directorul filialei. 

— Păi, uitati-va şi 'mneavoastra ce coarne grozave! spuse cu foc țăranul, 
apropiind un corn galben de nasul marelui maestru. Coame prima-ntâia. Cum 
scrie la carte. 

Fură nevoiți să cumpere marfa deoarece corespundea condiţiilor cerute. Apoi 
țăranul se aşeză să bea ceai cu Panikovski şi povesti vreme îndelungată despre 
viata de la tara, stârnind in Ostap enervarea firească a omului care a aruncat pe 
fereastră cincisprezece ruble. 

— Dacă Panikovski mai dă drumul unui încornorat dintr-ăsta, spuse Ostap 
după plecarea vizitatorului, poate să se lingă pe bot de slujbă de acum înainte. Îl 
dau afară fără preaviz. Şi, în general, ne ajunge atâta activitate de stat. E timpul 
să ne apucăm de treabă. 

După ce atârnă pe uşa de sticlă o tăbliță pe care scria pauză de prânz, 
directorul filialei scoase din dulap mapa în care susținea că se află marea azurie 


şi vaporul alb şi, după ce bătu palma pe ea, zise: 

— Iată de ce se va ocupa biroul nostru. Acum, acest "dosar" nu cuprinde nici 
o filă, dar vom da de capătul firului chiar dacă pentru asta va fi nevoie ca 
Panikovski şi Balaganov să fie trimişi în deplasare în nisipurile din pustiul 
Karakum sau la Kremenciuk, spre a aduce material pentru anchetă. 

În momentul acela clanta de la uşă începu să se mişte. De cealaltă parte a 
geamului un bătrân cu o panama cârpită cu ata albă şi purtând o haină largă de 
şantung, sub care se vedea o vestă de pichet, întindea gâtul său de găină, ca să 
se uite, şi lipea de geam o ureche mare, ca să asculte. 

— Închis, fiule! se grăbi să strige Ostap. Colectarea copitelor s-a sistat 
temporar. 

Totuşi, bătrânul continua să facă semne cu mâna. 

Dacă Ostap nu i-ar fi dat drumul bătrânului cu vestă albă, poate că romanul 
ar fi luat altă turnură şi fireşte nu s-ar fi produs evenimentele surprinzătoare la 
care le-a fost dat să participe atât marelui maestru, cu nevricosul său curier şi 
veselul său împuternicit pentru copite, cât şi multor altor persoane, printre care 
un oarecare înțelept din Orient, nepoata bătrânului autor de rebusuri, un vestit 
militant pe tărâm social, directorul de la "Hercules", precum şi un mare număr de 
cetățeni sovietici şi străini. 

Dar Ostap deschise uşa. Zâmbind trist, bătrânul trecu după bară şi se aşeză 
pe un scaun. Închise ochii şi rămase tăcut pe scaun vreo cinci minute. Nu i se 
auzeau decât şuierăturile scurte, pe care le scotea din când în când pe nasul lui 
ca de mort. Când personalul biroului convins, în sfârşit, că degeaba aşteaptă ca 
acest vizitator să vorbească, începu să se sfătuiască în şoaptă cum să i se scoată 
mai repede leşul în stradă, bătrânul ridică pleoapele pământii şi zise cu voce 
joasă: 

— Numele meu e Funt. Funt. 

— Şi, după părerea dumitale, asta e suficient ca să dai buzna într-o 
instituție închisă la prânz? îl întrebă, amuzat, Ostap. 

— Dumneata râzi, răspunse bătrânul, dar numele meu e Funt. Am 90 de 
ani. 

— Şi ce doreşti? întrebă Ostap, care începuse să-şi piardă răbdarea. 

Dar cetățeanul Funt se cufundă din nou în tăcere şi ramase tăcut destul de 
mult timp. 

— Aveţi aici un birou, zise el în sfârşit. 

— Da, da, un birou, îi dădu ghes Ostap. Mai departe. Mai departe. 

Dar bătrânul nu făcea decât să se mângâie cu o mână pe genunchi. 

— Vedeţi pantalonii ăştia de pe mine? rosti el, după o lungă tăcere. Sunt 
pantaloni de Paşti. Înainte ii îmbrăcam numai de Paşti, acum îi port în fiecare zi. 

Şi, cu toate că Panikovski îi dădu una în spate să-i scoată vorbele mai 
repede, Funt tăcu din nou. Cuvintele le rostea precipitat, dar între fraze făcea 
pauze care durau uneori şi trei minute. Pentru oamenii care nu erau obişnuiţi cu 
el, felul acesta de a vorbi, a lui Funt putea să-i facă să turbeze. Ostap se şi 
pregătea, de altfel, să-l ia pe Funt, nu de fundul pantalonilor săi pascali, ci de 
zgarda scrobită şi să-l dea afară, când bătrânul deschise din nou gura. Şi ceea ce 
spuse în continuare suscită atâta interes, încât Ostap fu nevoit să se împace cu 
vorbirea lui în rate seculare. 

— Nu aveţi nevoie de un preşedinte? întrebă Funt. 

— Ce fel de preşedinte? ripostă Bender. 

— Unul oficial. Într-un cuvânt, un director general al instituţiei. 

— Păi, director sunt eu. 


— Prin urmare, ai de gând să stai singur la răcoare? De ce nu mi-ai spus 
atunci din capul locului şi mă chinuieşti de două ore? 

Bătrânul cu pantaloni de Paşte se înfuriase, dar pauzele dintre fraze nu le 
scurtase. 

— Eu sunt Funt, repetă el cu suflet. Am 90 de ani. Toată viata am slujit de 
paravan pentru alții. Asta-i profesiunea mea, să sufăr pentru alții. 

— Aha, eşti om de paie? 

— Da, făcu bătrânul, dând în cap cu demnitate. Sunt preşedintele-paravan 
Funt. În capul meu s-au spart întotdeauna toate. Mereu am stat la puşcărie. Şi 
sub Alexandru al II-lea "Eliberatorul", şi sub Alexandru al III-lea "Pacificatorul", si 
sub Nicolae al II-lea "Impilatorul". 

Şi bătrânul, înşirând țarii, îndoia încet deget după deget. 

— Am stat şi sub Kerenski. În timpul comunismului de război, e drept, n-am 
stat deloc, căci a dispărut comerțul cinstit si n-am mai avut de lucru. Dar, în 
schimb, vai cât am stat în perioada NEP-ului! Vai cât am stat! Dar au fost cele 
mai frumoase zile din viața mea. În patru ani n-am petrecut în libertate mai mult 
de trei luni. Am măritat-o pe nepoată-mea, Golkonda Evseevna, şi i-am dat zestre 
un pian cu coadă, o păsărică de argint şi optzeci de ruble în monede de câte zece 
ruble de aur. Acum umblu şi nu mai recunosc Cernomorskul ăsta al nostru. 
Unde au dispărut toate? Unde-i capitalul privat? Unde-i prima societate de credit 
reciproc? Unde este asociaţia pe încredere? Unde sunt societăţile pe acțiuni cu 
capital mixt? Unde sunt? O mizerie! E revoltător! 

Acest scurt discurs tinu relativ puţină vreme: o jumătate de oră. 
Ascultându-l pe Funt, Panikovski se înduioşă. El îl trase pe Balaganov deoparte 
şi-i şopti cu respect: 

— Se vede imediat omul din alte vremuri. Acum cauţi cu lumânarea până sa 
dai de unul şi, în curând, n-au să mai existe deloc. 

Şi servi cu drăgălăşenie bătrânului o ceaşcă de ceai dulce. 

Ostap îl mută pe preşedintele-paravan la biroul său directorial, porunci să 
se închidă usa şi începu cu răbdare să-i pună întrebări veşnicului deținut, care 
şi-a sacrificat viata pentru "prietenii sai". Preşedintele vorbea cu plăcere. Dacă nu 
s-ar fi odihnit atât de multe între fraze, s-ar fi putut spune chiar că sporovăieşte 
fără punct şi virgulă. 

— Nu cunoşti pe unul Alexandr Ivanovici Koreiko? întrebă Ostap, uitându-se 
la dosarul legat cu şireturi de ghete. 

— Nu-l cunosc, răspunse bătrânul. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. 

— Dar cu "Hercules" ai avut vreodată de-a face? 

Când auzi cuvântul "Hercules", preşedintele se mişcă uşurel. Ostap nici nu 
băgă de seamă această uşoară mişcare, dar dacă în locul lui ar fi fost oricare altă 
vestă de pichet de la cafeneaua "Florida", care-l cunoştea de mult pe Funt, 
Valiadis, de pildă, acesta şi-ar fi zis imediat în sinea lui: "Funt e ca pe tăciuni 
aprinşi, e pur şi simplu nelinistit”. 

Cum să nu cunoască Funt "Hercules", când ultimele patru şederi în puşcărie 
erau legate direct de această instituție? De pe urma lui "Hercules" se hrăneau 
câteva societăți particulare pe acţiuni. A existat, de pildă, o societate, 
"Intensivnik". Funt a fost invitat să dețină funcția de preşedinte. "Intensivnik" a 
căpătat de la "Hercules" un aconto mare pentru ca să colecteze nu se ştie ce 
material lemnos — preşedintele-paravan nu-i ținut doar să ştie ce se petrece în 
spatele lui. Şi imediat după asta, societatea a dispărut. Cineva a pus mâna pe 
bani, iar Funt a încasat şase luni de închisoare. După "Intensivnik", s-a constituit 
o asociație pe încredere, "Cedrul muncitor”, fireşte, sub preşedinţia tot a 


venerabilului Funt. S-a luat, bineînţeles, de la "Hercules" aconto pentru a-i 
furniza cedru uscat. Bineînţeles că s-a produs pe neaşteptate un faliment, cineva 
s-a îmbogăţit, iar Funt, pentru leafa lui de preşedinte, a plătit cu puşcărie. Apoi a 


luat ființă "Uniunea Ferastraielor" — "Hercules" a dat aconto — firma a dat faliment 
— cineva a vârât banii în buzunar — Funt a fost vârât la gherlă. Şi iar a apărut o 
firmă: "Taietorul de Lemne din Sud", "Hercules" — aconto, firma — faliment, X — 


căptuşit cu un câştig gras, Funt — căptuşit cu închisoare. 

— Dar cine punea mâna pe bani? întrebă stăruitor Ostap, plimbându-se în 
jurul bătrânului. Cine conducea efectiv? 

Bătrânul sorbea tăcut ceaiul din ceaşcă şi ridica încet pleoapele grele. 

— Cine ştie? zise el amărât. Lui Funt nu i se spunea nimic. Eu trebuia să fiu 
numai paravan, asta era profesia mea. Şi am fost sub Alexandru al II-lea, şi am 
fost sub Alexandru al III-lea, şi am fost sub Nikolai Alexandrovici Romanov şi am 
fost sub Alexandr Feodorovici Kerenski. Şi am fost şi în perioada NEP-ului, 
înainte de punctul culminant, în timpul punctului culminant şi după punctul 
culminant. Acum, însă, sunt fără lucru şi trebuie să port pantalonii de Paşti. 

Ostap continuă încă multă vreme să stoarcă din bătrân vorbă cu vorbă. Se 
comporta asemeni unui căutător de aur care trece prin sită tone de mâl şi nisip 
ca să dea de câteva fărâme de metal preţios. Îl înghiontea pe Funt cu umărul, 
când acesta începea să motäie si chiar il gâdila la subsuoara. După toate aceste 
manevre, izbuti să afle că, după părerea lui Funt, în spatele tuturor acestor 
societăți şi firme falimentare se ascundea, fără îndoială, aceeaşi persoană. Cat 
priveşte "Hercules", el a fost muls de multe sute de mii de ruble. 

— În orice caz, adăugă străvechiul preşedinte-paravan, în orice caz, acest 
necunoscut e un cap. Îl cunoaşteţi pe Valiadis? Nici Valiadis n-ar izbuti să-l bage 
pe omul ăsta în cofă. 

— Dar pe Briand? întrebă Ostap zâmbind, amintindu-şi de adunarea 
vestelor de pichet de lângă fosta cafenea "Florida". Pe Briand ar putea Valiadis să- 
1 bage în cofă? Ce părere ai? 

— Cu nici un pret! răspunse Funt. Briand e un cap. Mişcă trei minute din 
buze fără să scoată nici un sunet, apoi adăugă: 

— Hoover e un cap. Şi Hindenburg e un cap. Hoover şi Hindenburg sunt 
două capete. 

Ostap se sperie. Cea mai bătrână vestă de pichet se cufunda în mocirla 
politicii înalte. Dintr-o clipă în alta ar fi putut să înceapă să vorbească despre 
pactul "Kellog" sau despre dictatorul spaniol Primo de Rivera şi atunci nici o forță 
din lume nu l-ar mai fi putut abate de la această îndeletnicire înaltă. Şi chiar 
apăru în ochii lui o licărire de idiotenie, iar deasupra gulerului său scrobit, mărul 
lui Adam prinse a se mişca prevestind naşterea unei noi fraze. Bender deşurubă 
repede un bec electric şi-l trânti de pământ. Becul se sparse cu pocnetul rece al 
unui foc de armă. Numai aşa reuşi el să-l abată pe preşedinte de la problemele 
internaționale. Şi, profitând repede de împrejurare, Ostap îl întrebă: 

— Te vedeai totuşi cu cineva de la "Hercules"? În legătură cu acontul? 

— Eu n-aveam de-a face acolo decât cu contabilul Berlaga care era salariatul 
lor. Personal, altceva nu ştiu nimic. Mie nu-mi spuneau nimic. Oamenii au nevoie 
de mine numai ca să servesc de acoperire. Am servit de acoperire pe vremea 
ţarismului, şi pe vremea socialismului, şi pe vremea hatmanului, şi pe vremea 
ocupaţiei franceze. Briand e un cap. 

Nu mai puteai smulge nimic de la bătrân. Dar şi ceea ce spusese îngăduia 
pornirea cercetărilor. 

"Aici se simte mâna lui Koreiko", se gândi Ostap. 


Directorul filialei din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru Colectarea 
de Coarne şi Copite se aşeză la birou şi trecu pe hârtie discursul preşedintelui 
Funt. Reflectiile însă asupra relațiilor dintre Valiadis si Briand le omise. 

Prima filă a anchetei clandestine în legătură cu milionarul clandestin fu 
numerotată, perforată la locul cuvenit şi pusă la dosar. 

— Ei, angajaţi un preşedinte? întrebă bătrânul punându-şi panamaua 
cârpită. Văd că biroul vostru are nevoie de un preşedinte. Nu cer mult: o sută 
douăzeci de ruble pe lună în stare de libertate şi două sute patruzeci la 
închisoare. Sută la sută spor în caz că munca are un caracter vătămător. 

— Poate că o să te luăm, zise Ostap. Fă o cerere şi înainteaz-o 
împuternicitului pentru copite. 


CAPITOLUL XVI 
"JAHRBUCH FUR PSYCHOANALYTIK" 


La secția financiară şi de contabilitate a lui "Hercules", ziua de muncă 
începu ca de obicei exact la ora nouă. 

Kukuşkind îşi ridicase poala hainei ca să-şi şteargă cu ea lentilele de la 
ochelari şi, făcând aceasta, să spună colegilor săi că la biroul bancar "Sikomorski 
şi Tesarevici" se lucra mult mai liniştit decât în haosul de la "Hercules". 
Tezoimenitki se întorsese pe taburetul lui cu şurub spre perete şi întinsese mana 
ca să rupă foaia din calendar. Lapidus-junior căscase gura ca să înghită o bucată 
de pâine unsă cu pastă de heringi, când uşa se deschise şi în prag apăru — cine 
şi-ar fi putut închipui? — contabilul Berlaga. 

Această apariție neaşteptată stârni în secţie panică. Tezoimenitki alunecă de 
pe farfurioara sa cu şurub şi, poate pentru prima dată în trei ani, fila din 
calendar rămase neruptă. Lapidus-junior, uitând să muşte din sandviş, începu 
să mişte fălcile în gol. Dreifus, Cevajevskaia şi Saharkov rămaseră cu gura 
căscată. Koreiko ridică capul şi îl lăsă iar în jos. lar bătrânul Kukuskind îşi puse 
repede ochelarii, uitând să-i mai şteargă, ceea ce nu i se mai întâmplase 
niciodată, în cei treizeci de ani de când era funcționar. Berlaga se instală la masa 
sa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi, fără să răspundă la zâmbetul de o 
ironie fină a lui Lapidus-junior, îşi deschise registrele. 

— Cum mai merge cu sănătatea? întrebă totuşi Lapidus. Ce-i cu nervul din 
călcâi? 

— Mi-a trecut complet, răspunse Berlaga, fără să ridice capul. Nici nu cred 
ca omul să aibă un astfel de nerv. 

Până la pauza de prânz toți cei de la secția financiară şi de contabilitate se 
foiră pe taburetele şi pernitele lor, morţi de curiozitate, iar în clipa în care se auzi 
semnalul de atac, crema lumii contabile făcu îndată roată în jurul lui Berlaga. 
Evadatul, însă, aproape că nici nu răspundea la întrebări. El luă deoparte patru 
oameni din cei mai de încredere şi, după ce se convinse că nu-i nimeni de prisos 
prin apropiere, le povesti extraordinarele sale aventuri de la casa de nebuni. 
Contabilul fugar îşi presără povestirea cu o mulțime de expresii întortocheate şi 
diverse interjectii, pe care le-am lăsat aici deoparte, pentru ca expunerea să fie 
mai curgătoare. 


CE-A POVESTIT CONTABILUL BERLAGA ÎN CEL MAI STRICT SECRET LUI 
BORIS OHLEBSKI, DREIFUS, SAHARKOV SI LAPIDUS-JUNIOR, ÎN LEGĂTURĂ 
CU CEEA CE I S-A ÎNTÂMPLAT LA CASA DE NEBUNI 


După cum am mai arătat, contabilul Berlaga fugise la casa de nebuni de 
teama comprimărilor. El spera să stea în acest aşezământ medical cât va dura 
primejdia şi să se întoarcă la "Hercules" după ce furtuna se va fi potolit şi cei opt 
tovarăşi cu ochi cenusü se vor fi mutat la instituția vecină. 

Treaba o ticluise cumnatu- său. Făcuse rost de o carte despre comportarea şi 
obiceiurile alienatilor şi, după lungi discuții, dintre toate ideile fixe, fu aleasă 
grandomania. 

— N-o să trebuiască să faci nimic, îi explica cumnatul. Trebuie numai ca 
îndată ce se apropie cineva să-i tipi la ureche: "Eu sunt Napoleon!" sau: "Eu sunt 
Emile Zola!" sau "Mahomed!", dacă vrei. 

— Dar vicerege al Indiei pot să fiu? îl întrebă pe un ton încrezător Berlaga. 

— Poti, cum să nu. Unui nebun îi este permis orice. Prin urmare, vrei să fii 
vicerege al Indiei? 

Cumnatul vorbea cu atâta autoritate, de parcă ar fi fost cel putin intern la un 
ospiciu de nebuni. În realitate însă, era un modest agent care se ocupa cu 
difuzarea edițiilor de lux ale editurii de stat şi, din grandoarea comercială din 
trecut, nu-i mai rămăsese în cufăr decât o gambetă vieneză cu căptuşeală albă de 
mătase. 

Cumnatul se duse la telefon să cheme salvarea, iar noul vicerege al Indiei îşi 
scoase bluza, isi sfasie cămaşa de pânză şi, pentru orice eventualitate, îşi turnă în 
cap o sticluta de cerneală de copiat, de cea mai bună calitate. Apoi se întinsese cu 
burta pe podea şi, când sosiră sanitarii, începu să strige: 

— Eu sunt viceregele Indiei! Unde sunt credincioşii mei maharadjahi, unde 
sunt vitejii, prietenii şi elefanții mei? 

Martor al acestei crize de grandomanie, cumnatul clătină cu îndoială din cap. 
După părerea lui, naibii şi vitejii nu intrau în sfera de acțiune a regelui Indiei. Dar 
sanitarii şterseră cu o batistă udă fata contabilului pătată cu cerneală de calitate 
şi, cu eforturi unite, il vârâră în ambulanță. Usitele ei date cu lac se închiseră, se 
auzi claxonul de alarmă şi maşina îl duse pe viceregele Berlaga în noile lui 
domenii. 

Pe drum, bolnavul dădu din mâini şi bolborosi ceva, gândindu-se însă 
neîncetat cu frică la prima întâlnire cu nebunii adevăraţi. Se temea ca ei să nu-i 
facă cine ştie ce sau poate chiar să-l omoare. 

Dar spitalul arăta cu totul altfel decât şi-l închipuise Berlaga. Într-un salon 
lung şi luminos, şedeau pe canapele, stăteau întinşi în paturi sau se plimbau 
oameni în halate albăstrui. Contabilul observă că nebunii aproape că nu vorbesc 
între ei. N-au timp să stea de vorbă. Se gândesc. Se gândesc tot timpul. Au o 
mulțime de gânduri, vor să-şi aducă aminte de ceva, de ceva deosebit de 
important, de care depinde fericirea lor. Dar gândurile se destramă uşor şi dispar. 
Si din nou trebuie să chibzuiesti la toate, să înţelegi, în sfârşit, ce s-a întâmplat, de 
ce totul merge acum aşa de prost, când înainte totul era aşa de bine. 

Pe lingă Berlaga trecu de câteva ori un nebun nepieptänat şi cu o mutră 
nenorocită. Tinandu-se cu mâna de bărbie, pasea pe aceeaşi linie — de la 
fereastră la uşă, de la uşă la fereastră, apoi iar la uşă, şi iar la fereastră. Şi atâtea 
gânduri cutreierau bietul lui cap, încât ducea mereu ba o mână, ba alta la frunte şi 
grabea pasul. 

— Sunt viceregele Indiei! strigă Berlaga, uitându-se pe furiş la sanitar. 

Nebunul nu-l gratificà nici măcar cu o privire. Încruntându-se plin de suferinţă, 
începu să-şi adune iar gândurile ce i se risipiseră din pricina strigătului sălbatic al 
lui Berlaga. În schimb, se apropie de vicerege un idiot scund şi, cuprinzându-l 
încrezător de talie, îi spuse câteva cuvinte într-un fel de limbă păsărească. 


— Ce? întrebă Berlaga, care se speriase. 

— Ene, bene, raba, kvinter, finter, jaba, rosti clar noua lui cunoştinţă. 

Strigând "aoleu!", Berlaga se îndepărtă de idiot. După asta, se apropie de un 
om cu o chelie ca lämäia care însă se întoarse imediat cu fata la perete şi se uită cu 
teamă la contabil. 

— Unde sunt maharadjahii mei? îl întrebă Berlaga, simțind nevoia de a-şi 
menține reputaţia de nebun. 

Dar, la întrebarea lui, un bolnav care şedea în pat, în fundul salonului, se 
ridică pe picioarele lui subțiri şi galbene ca nişte lumânări de biserică şi strigă cu 
un glas nenorocit: 

— Dati-mi drumul! Vreau să trăiesc în libertate! Vreau să plec în pampas! 

După cum află contabilul mai târziu, cel care voia să plece în pampas era un 
bătrân profesor de geografie, din al cărui manual Berlaga învățase în tinerețea lui 
vulcanele, golfurile şi istmurile. Geograful înnebunise cu totul pe neaşteptate: într-o 
zi, se uitase pe harta celor două emisfere şi nu găsise pe ea strâmtoarea Bering. 
Bătrânul profesor examină harta toată ziua. Toate se aflau la locul lor: şi Noua 
Caledonie, şi Canalul de Suez, şi Madagascarul şi insulele Sandwich cu capitala 
lor Honolulu, chiar şi vulcanul Popocatepetl, dar strâmtoarea Behring lipsea. Şi 
chiar pe loc, acolo, lingă hartă, profesorul a înnebunit. (După informaţiile pe care le 
dețin autorii, strâmtoarea Behring lipsea într-adevăr de pe harta care-l 
innebunise pe bietul geograf. Lipsa strâmtorii se datora zăpăcelii care domnea la 
Editura "Cartea şi Polul". Vinovatii şi-au primit pedeapsa meritată. Directorul 
editurii a fost eliberat din funcție şi trimis la munca de jos, iar ceilalți s-au ales 
cu mustrare cu avertisment -nota autorilor). 

Era un nebun blând, care nu făcea rău nimănui, dar Berlaga se sperie 
groaznic. Tipetele lui făceau să i se strângă inima. 

— Vreau să trăiesc în libertate! continua să strige geograful. Să plec în 
pampas! 

El ştia mai bine decât oricine pe lume ce înseamnă libertatea. Era geograf şi 
cunoştea întinderi pe care oamenii obişnuiţi, cu ocupații plicticoase, nici nu le 
bănuiesc. Voia să trăiască în libertate şi să galopeze pe un armăsar transpirat, 
prin desişuri. 

În salon intră o doctorita tânără, cu ochi albaştri, blânzi, si se îndreptă direct 
spre Berlaga. 

— Ei, cum te simţi, dragul meu? îl întrebă ea, atingând cu mâna-i caldă pulsul 
contabilului. Te simţi mai bine, nu-i aşa? 

— Eu sunt viceregele Indiei! îi raportă el roşind. Dati-mi înapoi elefantul meu 
iubit! 

— Ai visat urât, îi spuse prietenos doctorita. Eşti la spital şi o să te vindecäm. 

— O-o-o! Elefantul meu! strigă provocator Berlaga. 

— De ce nu vrei să înţelegi, îi spuse doctorita şi mai prietenos. Nu eşti 
vicerege, toate astea sunt aiureli, înţelegi, aiureli! 

— Nu, nu sunt aiureli, obiectă Berlaga, care ştia că principalul este să te 
incapatanezi. 

— Ba da, sunt aiureli! — Nu, nu sunt aiureli! 

— Aiureli! 

— Nu sunt aiureli! 

Văzând că fieru-i cald, contabilul începu să-l bată. O împinse pe blânda 
doctoritä şi scoase un urlet prelung, care îi enervă pe toți bolnavii şi, în special, pe 
micul idiot, care se aşeză pe jos şi, lăsând să-i curgă balele, spuse: 

— En, den, troacatr, madmazel Jurovatr. 


Si Berlaga auzi satisfăcut în spatele său vocea doctoritei care-i spunea unui 
sanitar: 

— Trebuie să-l mutăm la ăia trei, că altfel o să ne sperie tot salonul. 

Doi sanitari răbdători îl duseră pe certäretul vicerege într-un salon mic, pentru 
bolnavii care nu se purtau cum trebuie şi unde stăteau, întinşi liniştit, trei oameni. 
Abia aici înțelese contabilul ce înseamnă nebunia adevărată. Când îşi făcură 
apariția sanitarii cu Berlaga, bolnavii intrară într-o activitate neobişnuită. Un 
bărbat gras se rostogoli jos de pe pat, se aşeză repede în patru labe şi, 
ridicându- şi dosul in sus, bombat ca o mandolină, începu să latre sacadat şi să 
zgârie parchetul cu labele dinapoi, încălțate în papuci de spital. Un altul se 
înfăşură în pătură şi începu să strige: "Şi tu, Brutus, te-ai vândut bolşevicilor?" Îşi 
închipuia fără îndoială că-i Caius Iulius Cezar. Dar, uneori, în mintea lui 
zbuciumată sărea un arculet şi, încurcându-se, striga: "Sunt Heinrich Iulius 
Zimmerman!" 

— Plecati de aici! Sunt goală! urlă cel de al treilea. Nu vă uitaţi la mine. Mi-e 
rusine. Sunt o femeie goald. 

Şi femeia goală era bărbat, cu mustäti si complet îmbrăcat de sus până jos. 

Sanitarii plecară. Viceregelui Indiei i se făcu atât de frică, încât nici nu se mai 
gândea să ceară să i se restituie elefantul iubit, maharadjahii, naibii credincioşi şi 
ostaşii misterioşi. 

"Astia te strâng de gât cât ai zice peste", isi spunea în sinea lui, simțind că îi 
îngheaţă sângele în vine de frică. 

Şi regreta amarnic că făcuse scandal în salonul liniştit. Ce plăcut ar fi fost 
acum să şadă la picioarele bunului profesor de geografie şi să asculte bombănitul 
gingas al micului idiot: "Ene, bene, raba, kvinter, finter, jaba". Dar nu se întâmplă 
nimic îngrozitor. Omul-câine mai lătră de câteva ori şi, bombănind, se urcă în pat. 
Caius Iulius dădu pătura la o parte, căscă cu gura până la urechi şi se întinse cât 
era de lung, iar femeia cu mustdati îşi aprinse o pipă şi mirosul dulceag al tutunului, 
"Capetownul nostru”, linişti sufletul agitat al lui Berlaga. 

— Sunt viceregele Indiei, declară el, prinzând curaj. 

— Taca-ti botul, ticălosule! îl apostrofă leneş Caius Iulius. Şi cu felul deschis 
al unui roman autentic, adăugă: Te omor! Scot matele din tine! 

Această amenințare venită din partea celui mai viteaz dintre împărați şi 
căpitani de osti îl readuse pe contabilul fugar la realitate. El se ascunse sub pătură 
şi, meditând melancolic la viața sa plină de agitaţie, adormi. 

Dimineaţa, Berlaga auzi prin somn nişte vorbe ciudate: 

— S-au apucat să ne aducă pe nebunul ăsta pe cap. Era aşa de plăcut în 
trei... şi poftim. Ce bucluc o să mai avem acum cu el! Blestematul ăsta de vicerege 
poate să ne şi muşte pe toți. 

După glas, Berlaga stabili că aceste cuvinte le rostise Caius Iulius Cezar. 
După câtva timp, deschizând ochii, văzu că omul-câine se uita la el cu cel mai viu 
interes. 

"S-a sfârşit, se gândi viceregele. Acum mă muşcă!" 

Dar, pe neaşteptate, omul-câine bătu din palme şi întrebă cu glas omenesc: 

— Spune-mi, te rog, nu eşti fiul lui Foma Berlaga? 

— Ba da, răspunse contabilul, dar amintindu- şi repede că-i vicerege, începu 
iar să urle: Da-ti înapoi, nenorocitului de mine, elefantul meu cel credincios! 

— Uită-te la mine, îi spuse omul-javră. Chiar nu mă recunosti? 

— Mihail Alexandrovici, exclamă contabilul care pricepuse acum situația. Ce 
întâlnire! 

Şi viceregele îl îmbrățişă cu căldură pe omul-câine. Din grabă se izbiră cu 


fruntile, scoțând un sunet ca la ciocnirea a două bile de biliard. Ochii lui Mihail 
Alexandrovici se umeziseră. 

— Prin urmare, nu eşti nebun? întrebă Berlaga. Atunci de ce ai făcut pe 
nebunul? 

— Dar dumneata de ce ai făcut pe nebunul? Şi încă cu pretenţii! Auzi! Să-i dai 
elefanții! Afară de asta trebuie să-ți spun, prietene Berlaga, că a fi vicerege e 
foarte, foarte slab pentru un nebun ca lumea. 

— Dar cumnatul meu mi-a spus că se poate, răspunse amärût Berlaga. 

— Uită-te, de pildă, la mine, zise Mihail Alexandrovici. Joc fin. Omul-câine. 
Schizofrenie, cu complicatie de psihoză maniaco-depresivă şi, în plus, fii atent, 
Berlaga, stare de neurastenie. Crezi că am ajuns uşor la asta? Am cercetat toate 
izvoarele. Dumneata ai citit cartea profesorului Bleiler, Gândirea autistica? 

— Nu, răspunse Berlaga cu glasul unui vicerege căruia i s-a smuls ordinul 
jartierei şi care a fost degradat şi transformat în ordonanță. 

— Domnilor! ţipă Mihail Alexandrovici. N-a citit cartea lui Bleiler. Nu vă fie 
frică, veniți încoace. E rege pe cât eşti dumneata Cezar. 

Ceilalţi doi locatari ai micului salon rezervat nebunilor furioşi se apropiară. 

— Nu l-aţi citit pe Bleiler? întrebă Caius Iulius mirat. Atunci după ce tratat 
te-ai pregătit? 

— O fi fost abonat la revista germană Jahrbuch für Psychoanalytik und 
Psychopathologik, îşi dădu cu părerea mustăciosul. 

Berlaga stătea de parcă ar fi ajuns slugă la dârloagă. Iar initiatü îi tot trăgeau 
cu expresii savante din domeniul teoriei şi practicii psihanalizei. Cu toții erau de 
acord că Berlaga o s-o păţească si că medicul- şef, Titanuskin, care urmează să 
sosească din deplasare dintr-o zi în alta, îl va da de gol în cinci minute. Nu spuseră 
însă că apropiata întoarcere a lui Titanuskin îl făcea şi pe el să se simtă foarte 
prost. 

— Dar nu s-ar putea să-mi schimb mania? întrebă laş Berlaga. Ce o să fie 
dacă am să spun că sunt Emile Zola sau Mahomed? 

— Prea târziu, declară Caius Iulius. În istoricul bolii s-a şi trecut că eşti 
vicerege, şi un nebun nu poate să schimbe maniile ca ciorapii. Acum, gata, ai să fii 
toată viata în postura caraghioasă de rege. Noi stam aici de o săptămână si 
cunoaştem regulile. 

Într-un ceas, Berlaga află în toate amănuntele şi istoricul veritabil al boliilor 
vecinilor săi de salon. 

Prezenţa lui Mihail Alexandrovici la casa de nebuni era datorată unor motive 
destul de simple şi de ordin practic. Mare nepman, rămăsese întâmplător în urmă 
cu plata a 43000 de ruble din impozitul pe venituri. Aceasta îl amenința cu o 
călătorie forțată în nord, iar afacerile lui cereau imperios ca el să fie prezent la 
Cernomorsk. Duvanov, mustăciosul care se dădea drept femeie, era, pare-se, un 
sabotor de umilă speță care avea toate motivele să se teamă de o iminentă 
arestare. lar Caius Iulius Cezar pe al cărui buletin scria că îl cheamă I.N. 
Starohanski şi că este fost avocat, stătea acolo din cu totul alte considerente, şi 
anume, din înalte considerente ideologice. 

— În Rusia sovietică, spunea el invelindu-se în pătură, casa de nebuni este 
singurul loc unde poate tradi un om normal. Tot restul este un hiperbalamuc. Nu, eu 
nu pot să trăiesc cu bolşevicii. Mai bine stau aici, în tovărăşia unor nebuni 
obişnuiţi. Aştia, cel putin, nu construiesc socialismul. Apoi, aici ti se dă de mâncare 
gratis. Pe când acolo, în halimaua lor, trebuie să munceşti. Dar eu n-am să 
muncesc pentru socialismul lor. În sfârşit, aici mă bucur de întreaga libertate 
personală. Libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului... 


Zărind un sanitar prin apropiere, Caius Iulius Starohanski ţipă cu o voce 
pițigăiată. 

— Trăiască Adunarea Constituantă! Toţi în for! Şi tu, Brutus, te-ai vândut 
activiştilor cu funcţii de răspundere? si, întorcându-se spre Berlaga, adăugă: Ai 
văzut? Ce vreau, aia tip. la încearcă să faci asta pe stradă! 

Toată ziua şi cea mai mare parte a nopții cei patru nebuni furioşi jucară 66, un 
joc complicat care cere stăpânire de sine, seninătate de suflet şi claritate de 
gândire. 

Dimineaţa se întoarse din deplasare profesorul Titanuskin. El îi examină 
repede pe toți patru şi porunci pe loc să fie dati afară din spital. Nimic nu le ajută: 
nici cartea lui Bleiler, nici starea de neurastenie complicată cu psihoză 
maniaco- depresivă, nici Jahrbuch-ul für Psychoanalytik und Psychopathologik. 
Profesorul Titanuşkin nu-i iubea pe cei care simulează. 

Dati pe brânci afară, o luară la fugă pe stradă, făcându-şi loc cu coatele 
printre trecători. În frunte păşea Caius Iulius. După el, femeia- bărbat, pe lângă 
care alerga omul-câine, iar în urma tuturor, îşi tara picioarele viceregele ce-şi 
pierduse coroana, blestemându- şi cumnatul şi gândindu-se cu groază ce se va 
întâmpla acum. 


După ce termină această poveste plină de învățături, contabilul Berlaga se 
uită trist mai întâi la Borisohlebski, apoi la Dreifus, după aceea la Saharkov şi, în 
sfârşit, la Lapidus-junior, ale căror capete se clătinau compătimitor, dupa cum i 
se părea lui în semiântunericul din coridor. 

— Vezi unde ai ajuns cu fanteziile dumitale? spuse asprul Lapidus-junior. Ai 
vrut să scapi de o comprimare şi ai dat de alta. Acum ai s-o pätesti. Din moment 
ce te-au comprimat de la casa de nebuni, cu siguranţă că o să te dea afară şi de 
la "Hercules". 

Borisohlebski, Dreifus şi Saharkov nu spuseră nimic. Şi, fără o vorbă, îşi 
luară încet tälpäsita în întuneric. 

— Prieteni! strigă contabilul cu o voce suavă. Încotro? 

Dar prietenii o luaseră la picior şi pantalonii lor de orfani se zăreau tocmai în 
capul scării, de unde apoi dispărură. 

— Nu-i frumos, Berlaga, zise rece Lapidus. Degeaba cauţi să mă bagi in 
escrocheriile dumitale antisovietice şi murdare. Adio! 

Şi viceregele Indiei rămase singur. 

Ce-ai făcut, contabile Berlaga? Unde ti-au fost ochii, contabile? Şi ce-ar fi 
spus tatăl tău, Foma, dacă ar fi aflat că la bătrâneţe fiul său s-a făcut vicerege? 
lată unde te-au adus, contabile, relaţiile tale primejdioase cu domnul Funt, 
preşedintele atâtor societăţi pe acțiuni cu capital mixt şi necurat. Mi-e şi groază 
să mă gândesc ce ar fi spus bătrânul Foma despre isprăvile iubitului său fiu. Dar 
Foma odihneşte de mult în cimitirul creştin nr.2, sub un serafim de piatră cu o 
aripă ruptă şi numai bäietasii care vin pe acolo să fure liliac mai aruncă uneori o 
privire nepăsătoare asupra inscripției de pe mormântul lui: 


F. BERLAGA DOARME-AICI 
REGRETAT DE-AI SĂI AMICI 

DE FAMILIA LUI DRAGĂ 

ŞI IUBIT DE-O LUME-NTREAGĂ. 


Dar poate că bătrânul n-ar fi spus nimic. Desigur că n-ar fi spus nimic, căci 
nici viața lui n-a fost chiar aşa de neprihănită. Pur şi simplu, te-ar fi sfătuit să fii 


mai prudent şi să nu te bizui în treburi serioase pe cumnatul tău. Da, în mare 
porcărie te-ai vârit, contabile Berlaga! 

Gândurile apăsătoare care puseseră stăpânire pe ex-loctiitorul lui George al 
V-lea în India fură întrerupte de nişte strigăte ce veneau dinspre scară: 

— Berlaga! Unde dracu o fi? îl caută cineva. Aha, uite-l! Poftim pe aici, 
cetätene! 

Pe coridor apăru împuternicitul pentru copite. Mişcând brațele ca un ostaş 
de gardă, Balaganov se apropie de Berlaga şi îi înmână o citatie. 

"Tov. Bârlaga. Odată cu primirâa prâzântâi vă vâti prâzânta imâdiat pântru 
lămurirâa anumitor châstiuni." 

Hartiuta purta antetul filialei din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru 
Colectarea de Coarne şi Copite şi o ştampilă rotundă al cărei cuprins ar fi fost 
cam greu de descifrat, chiar dacă lui Berlaga i-ar fi venit această idee. Dar 
contabilul fugar era atât de deprimat de buclucurile ce-i căzuseră pe cap, încât se 
mulțumi să întrebe: 

— Aş putea să dau un telefon acasă? 

— Ce să mai dai? răspunse încruntat responsabilul cu copitele. 


După două ore, mulțimea care stătea în fața cinematografului "Capitol" 
aşteptând să înceapă prima reprezentaţie şi care, neavând ce face, căsca ochii în 
toate părțile, observa că din biroul de colectare a coarnelor iese un om care 
pleacă încet, ducându-şi mereu mâna la inimă. Era contabilul Berlaga. La 
început, abia îşi tara picioarele, apoi grăbi treptat pasul. După ce coti dupa colt, 
contabilul îşi făcu pe furiş crace şi o luă la fugă ca un nebun. Nu trecu mult şi se 
văzu iarăşi la biroul său din secția financiară şi de contabilitate unde şedea şi se 
uita buimac în "cartea mare", plină de cifre care îi jucau in fata ochilor. 

Marele maestru închise între timp dosarul "cazului Koreiko", şi, uitându-se 
la Funt, care şedea sub o tăbliță nouă cu inscripția: "Preşedintele consiliului de 
administraţie", spuse: 

— Nici când eram foarte tânăr, foarte sărac şi-mi câstigam pâinea 
prezentând la bâlciul din Herson pe un călugăr gras şi pieptos pe care-l dădeam 
drept femeie cu barbă — fenomen misterios al naturii —, nici atunci nu mă 
afundasem atât de adânc în mocirla morală ca acest infam Berlaga. 

— O stârpitură, un netrebnic, întări Panikovski, împărțind paharele cu ceai. 
Îi făcea plăcere să ştie că există pe lume oameni încă şi mai josnici decât el. 

— Berlaga nu e o minte, spuse preşedintele cu încetineala-i caracteristică. 
MacDonald e o minte. Ideea lui cu privire la pacea de clasă în industrie... 

— Ajunge, ajunge, îl intrerupse Bender. O să fixăm o şedinţă specială ca sa 
aflăm părerile dumitale asupra lui MacDonald şi a altor politicieni burghezi. 
Acum n-am timp. Într-adevăr, Berlaga nu e o minte, dar ne-a comunicat totuşi 
câteva lucruri interesante despre viata şi activitatea societăților pe acţiuni care 
explodează singure. 

Marele maestru se simți deodată foarte bine dispus. Totul mergea de 
minune. Nimeni nu mai aducea coarne puturoase. Activitatea filialei din 
Cernomorsk putea fi considerată satisfăcătoare, deşi, la fiecare tur, poştaşul 
aducea noi adrese, circulare şi cereri, iar Panikovski fusese de două ori la oficiul 
de plasare ca să găsească o secretară. 

— Da! strigă brusc Ostap. Unde-i Kozlevici? Unde e "Antilopa"? Ce fel de 
instituție e asta, fără automobil? Trebuie să mă duc la o şedinţă. Toţi ma 
cheamă, nu pot să trăiască fără mine. Unde-i Kozlevici? 


Panikovski plecă ochii în jos şi spuse oftând: 

— Cu Kozlevici e bucluc. 

— Cum adică, bucluc? Ce, s-a îmbătat? 

— Mai rău, răspunse Panikovski. Ne-a fost frică să-ți spunem. L-au ametit 
nişte popi catolici. 

Spunând aceste cuvinte, curierul se uită la împuternicitul pentru copite şi 
amândoi clătinară trişti din cap. 


CAPITOLUL XVII 
FIUL RISIPITOR SE ÎNTOARCE ACASĂ 


Marele maestru nu-i iubea pe popii catolici. El avea, de altfel, aceeaşi 
aversiune şi fata de rabini, de dalai-lama, de preoţii ortodocşi, de muezini, de 
şamani şi fata de alti slujitori ai cultului. 

— Spre înşelăciune şi şantaj am şi eu însumi înclinații, spunea el. Acum, de 
pildă, mă ocup cu stoarcerea unei importante sume de bani de la un cetățean 
cäpätânos. Dar eu nu-mi însoțesc actele dubioase nici cu psalmi, nici cu urletul 
orgii, nici cu citate idioate în latineşte sau slavonă. Şi, în general, prefer să lucrez 
fără tămâie şi fără clopoței astrali. 

Şi, în timp ce Balaganov şi Panikovski povesteau, vârându-se unul în vorba 
altuia, soarta tristă ce-l lovise pe şoferul "Antilopei", inima vitează a lui Ostap se 
umplea de mânie şi ciudă. 

Popii catolici subjugaseră sufletul lui Adam Kozlevici la hanul unde, printre 
nişte trăsurele de tip nemtesc cu doi cai şi nişte platforme moldoveneşti pentru 
fructe, stătea pe un morman de bălegar "Antilopa". Preotul Kuşakovski venea pe 
la han pentru convorbiri de ordin moral cu coloniştii catolici. Când văzu 
"Antilopa", slujitorul cultului se învârti în jurul ei şi pipăi cu degetul un cauciuc. 
Intră în vorbă cu Kozlevici şi află că Adam Kazimirovici aparține bisericii 
romano-catolice, dar că nu s-a mai spovedit de vreo douăzeci de ani. După ce 
spuse: "Asta nu e frumos, nu e frumos, pan Kozlevici", preotul Kuşakovski plecă, 
tinandu-si în sus cu ambele mâini poalele sutanei şi sărind peste băltoacele ca de 
bere. 

A doua zi, când inca cu noaptea în cap carutasii duceau la piață, in 
târguşorul Kosara, mici speculanti emotionati, înghesuind câte cincisprezece 
într-o căruță, preotul Kuşakovski aparu din nou. De data aceasta, era însoţit de 
încă un preot — Aloizi Moroşek. În timp ce Kusakovski îi dădea binete lui Adam 
Kazimirovici, preotul Moroşek examina cu atenție automobilul şi nu numai că 
apăsă cu degetul în cauciuc, dar apăsă şi pe para claxonului, făcându-l să scoată 
nişte sunete stridente. După aceasta, preoții schimbară o privire între ei, se 
apropiară de Kozlevici din două parti şi începură să-l ameteasca. Îl ametira o zi 
întreagă. Îndată ce tăcea Kuşakovski, se pornea Moroşek. Şi nu apuca acesta să 
se oprească pentru ca să-şi şteargă sudoarea de pe fata, că din nou se pornea 
Kuşakovski să-l toace pe Adam. Din când în când, Kuşakovski ridica spre cer 
arătătorul său galben, iar Morosek, în acest timp, învârtea pe degete mătăniile. 
Apoi învârtea Kuşakovski mătăniile şi îndrepta Moroşek arătătorul spre cer. Ba 
de câteva ori preoții prinseră a cânta încet pe latineşte şi, chiar în seara primei 
zile, Adam Kazimirovici începu să le tina isonul. Totodată, amândoi preoții se 
uitau cu interes la maşină. 

După un răstimp, Panikovski observă la stăpânul "Antilopei" o schimbare. 
Adam Kazimirovici rostea nişte cuvinte confuze despre împărăţia cerească, lucru 
pe care îl confirmă şi Balaganov. Apoi începu să dispară ore întregi şi, în cele din 


urmă, se mută cu totul de la han. 

— Şi de ce nu mi-ati raportat? întrebă indignat marele maestru. 

Au vrut ei să anunțe, dar le-a fost teamă de mânia comandorului. Sperau ca 
Kozlevici îşi va veni în fire şi se va întoarce singur. Dar acum, speranţele s-au 
spulberat. Preoţii l-au năucit complet. Chiar ieri l-au întâlnit întâmplător. Şedea 
în maşină, în fața bisericii. Au vrut să se apropie de el dar n-au apucat. Din 
biserică a ieşit preotul Aloizi Morosek, însoțit de un băiat în haine cu dantele. 

— Întelegi, Bender, spuse Sura, şi toată banda asta s-a urcat în "Antilopa" 
noastră, bietul Kozlevici şi-a scos şapca, bäietasul a sunat dintr-un clopoțel şi au 
plecat. Mi-a fost milă, zău, să mă uit la Adam al nostru. N-o să mai vedem 
"Antilopa" noastră. 

Fără să spună nimic, marele maestru îşi puse chipiul de căpitan cu cozoroc 
lăcuit şi se îndreptă spre uşă. 

— Funt, zise el, rămâi aici la birou! Nu primeşti sub nici o formă coarne sau 
copite. Dacă vine poşta, arunc-o la coş. O s-o descurce apoi secretara. S-a 
înțeles? 

Când preşedintele deschise gura să răspundă (ceea ce s-a întâmplat exact 
după cinci minute), membrii echipajului "Antilopei" erau deja departe. În fruntea 
cortegiului călca cu paşi gigantici comandorul, care întorcea din când în când 
capul, bombănind: "N-ati ştiut să mi-l päziti pe gingasul Kozlevici, măgarilor! Pe 
toți am să vă dezmoştenesc! Of, ce mi-e şi cu clerul ăsta negru şi alb!" Mecanicul 
de bord mergea tăcut, cu o mutră de parcă admonestarea nu l-ar fi privit. 
Panikovski sărea ca o maimuţă, întărâtând sentimentul de răzbunare al şefului 
fata de răpitorii lui Kozlevici, deşi parcă simţea în inimă o broască mare şi rece. Îi 
era frică de preoții cei negri, pe care-i credea in stare de tot felul de vrăji. 

În această ordine, întreaga filială de colectare a coamelor şi copitelor sosi la 
biserică. În fata grilajului de fier împletit din spirale şi cruci stătea "Antilopa" 
goală. Biserica era imensă. Părea înfiptă în cer, ascuţită ca un os de peşte. Şi osul 
ăsta iti rămânea in gât. Cărămida roşie lustruită, acoperişul povarnit de ţiglă, 
fanioanele de tablă, contraforturile oarbe şi idolii frumoşi de piatră, ascunsi în 
nişe ca să nu-i plouă — toată această gotică cazonă în poziție de drepți se prabusi 
parcă peste membrii echipajului "Antilopei". Se simtira mici. Ostap se urcă in 
automobil, adulmecă aerul şi spuse cu dezgust: 

— Pfui! Ce porcărie! "Antilopa" noastră a şi început să miroasă a lumânări, a 
cutia milei pentru construirea unei biserici şi a cizme popesti. Desigur, e mai 
plăcut să mergi la botez, la nuntă şi la parastase în automobil decât în birjă. Şi 
încă pe gratis! Nu, scumpi părinți, afacerile noastre sunt ceva mai importante! 

Spunând aceste cuvinte, Bender intră în curtea bisericii şi, după ce trecu 
printre copiii care jucau şotron pe asfaltul însemnat cu cretă, urcă pe scara de 
granit, ca de edificiu bancar, şi se opri la uşa bisericii. Pe canaturile ei groase, 
acoperite cu fier, nişte sfinți în basorelief, aşezaţi în pătrăţele, îşi făceau bezele; 
alții arătau cu mâinile în diverse direcții, iar alții se distrau citind cărți groase, pe 
care sculptorul conştiincios gravase chiar şi litere latine. Marele maestru trase de 
mâner, dar uşa nu se deschise. Dinăuntru se auzeau sunetele blânde ale unui 
armoniu. 

— Îl ametesc! strigă Ostap, coborând scara. Ametirea e în toi! în murmurul 
dulce al mandolinei. 

— Ce-ar fi să plecăm? întrebă Panikovski, răsucindu-şi pălăria în mână. E 
totuşi un lăcaş al Domnului. Nu se cade. 

Dar Ostap, fără să-i dea nici o atenţie, se apropie de "Antilopa" şi începu să 
apese nerăbdător pe para claxonului. Claxonă până când dindărătul uşilor groase 


se auzi un zanganit de chei. Membrii echipajului "Antilopei" ridicară capetele. Usa 
se deschise şi seninii sfinți din päträtelele de stejar dispărură încet înăuntru. Din 
întunericul amvonului apăru în pridvorul înalt şi luminos Adam Kazimirovici. Era 
palid. Mustätile lui de controlor se muiaseră şi atârnau jalnice din nări. În mână 
tinea o carte de rugăciuni. De ambele parti îl sprijineau preoții. Din stânga — 
preotul Kuşakovski, din dreapta — preotul Aloizi Morosek. Ochii sfinților erau 
unşi cu miere. 

— Alo, Kozlevici! strigă Ostap de jos. Nu te-ai plictisit încă? 

— Noroc, Adam Kazimirovici, spuse cu dezinvoltură Panikovski, 
ascunzându-se însă în spatele comandorului. 

Balaganov făcu un salut cu mâna şi o strambatura, parcă vrând să spună: 
"Adam, lasă-te de sotii"! 

Şoferul "Antilopei" făcu cu trupul un pas înainte, dar cu sufletul, mânat din 
dreapta şi din stânga de privirile pătrunzătoare ale lui Kuşakovski şi Moroşek, 
făcu un pas înapoi. Se uită melancolic la prietenii săi şi lăsă ochii în jos. 

Astfel începu marea luptă pentru disputarea sufletului nemuritor al 
şoferului. 

— Hei, voi, heruvimi şi serafimi! exclamă Ostap, provocându-i pe adversari la 
duel. Dumnezeu nu există! 

— Ba da, există, replică preotul Aloizi Moroşek, acoperindu-l cu trupul său 
pe Kozlevici. 

— Ăsta-i curat huliganism, murmură preotul Kuşakovski. 

— Nu există, nu există, continuă marele maestru, şi n-a existat niciodată. E 
fapt constatat de medicină. 

— Consider această discuţie nelalocul ei, declară supărat Kuşakovski. 

— Dar să iei maşina e lucru la locul lui? ţipă Balaganov cu lipsa lui de tact. 
Adam! Ei vor nici mai mult nici mai putin decât să pună mâna pe "Antilopa”. 

Când auzi aceasta, şoferul îşi înalță capul şi se uită întrebător la cei doi 
preoți. Aceştia incepura să se văicărească si, foşnind din sutanele lor de mătase, 
încercară să-l ducă pe Kozlevici înapoi în biserică. Dar el se împotrivi. 

— Ei, şi cum rămâne cu Dumnezeu? stărui marele maestru. 

Preoţii fură nevoitii să angajeze discuţia. Copiii încetară să mai sară într-un 
picior şi se apropiară de arenă. 

— Cum puteţi afirma că Dumnezeu nu există? începu Aloizi Morosek cu o 
voce gravă, când el a creat tot ce este viul... 

— Ştiu, ştiu, spuse Ostap. Şi eu sunt vechi catolic şi latinist. Puer, socer, 
vesper, gener, liber, miser, asper, tener. 

Aceste excepţii latineşti, pe care Ostap le tocise în clasa a treia cand era la 
gimnaziul particular al lui Iliadi şi care îi rămăseseră fără rost în minte până 
acum, avură asupra lui Kozlevici un efect magnetic. Sufletul său se alătură 
trupului şi, în urma acestei contopiri, şoferul făcu un pas timid înainte. 

— Fiule, spuse Kusakovski, uitându-se cu ură la Ostap, gresesti, fiule. 
Minunile Domnului dovedesc... 

— Boaită! Nu-ţi mai bate gura de pomană! îi spuse aspru marele maestru. Si 
eu am făcut minuni. Chiar acum patru ani a trebuit să fac, timp de câteva zile, 
într-un orăşel, pe lisus Christos. Şi totul a mers perfect. Am hrănit chiar, cu cinci 
pâini, câteva mii de credincioşi. De hrănit i-am hrănit, dar ce bătaie a fost, 
mamă! 

Discutia continuă în acelaşi mod ciudat. Argumentele neconvingătoare, dar 
hazlii ale lui Ostap avură asupra lui Kozlevici o influenţă cât se poate de 
întremătoare. Obrajii îi redeveniră trandafirii şi mustätile începură să i se 


zbârlească în sus. 

— Arde-i, arde-i! se auzeau îndemnuri de după spiralele şi crucile grilajului 
îndărătul căruia se strânsese o mulțime de curioşi. Zi-le şi despre Papa de la 
Roma şi despre cruciade. 

Ostap le vorbi şi despre Papă. Îl înfieră pe Alexandru Borgia pentru purtarea 
lui urâtă, aminti, nu se ştie de ce, de Serafim Saroski şi puse mai cu osebire 
accentul pe inchizitia care l-a prigonit pe Galileu. Se înflăcără atât de mult, încât 
îi acuză direct pe Kuşakovski şi Moroşek de toate nenorocirile prin care trecuse 
marele savant. Aceasta fu ultima picătură. Când auzi şi de soarta îngrozitoare a 
lui Galileu, Adam Kazimirovici puse repede cartea de rugăciuni pe o treaptă şi 
căzu în brațele deschise larg ca o poartă ale lui Balaganov. Panikovski se invartea 
si el în jur, mângâindu-l pe fiul rătăcitor pe obrajii teposi. În văzduh răsunară 
pupături fericite. 

— Pan Kozlevici! gemură preoţii. Incotro te duci, pane? Vino-ti în fire, pane! 

Dar eroii cursei automobilistice se şi instalau în maşină. 

— Vedeţi, strigă Ostap preoților plouati, ocupandu-si locul de comandor. 
V-am spus eu că Dumnezeu nu există. E un adevăr ştiinţific. Adio, părinte! La 
revedere, paterilor! 

Insotita de strigătele de simpatie ale mulţimii, "Antilopa" porni si peste putin 
fanioanele de tablă şi acoperişul de ţiglă al bisericii nu se mai văzură. De fericire, 
membrii echipajului "Antilopei" se opriră la o berărie. 

— Mulţumesc, fraților, zise Kozlevici, ținând în mână cana grea. Era cat 
p-aci să mă pierd. Mă ametisera popii. În special Kuşakovski. Of! Tare e siret 
diavolul! Nu ştiu dacă mă credeţi, dar m-a făcut să şi postesc. Zicea că altfel nu 
voi intra în Cer. 

— În Cer! exclamă Ostap. Cerul e acum pe prăbuşite. S-au schimbat 
vremurile. Alta-i epoca. Îngerii vor acum să vină pe pământ. Pe pământ e bine, 
există servicii comunale, există un planetariu, poți vedea, la sfârşitul unei 
conferinţe ateiste, stelele. 

După a opta cană, Kozlevici comandă a noua, o ridică în sus, deasupra 
capului, şi, după ce-şi muşcă mustata de controlor, exclamă cu entuziasm: 

— Nu există Dumnezeu? 

— Nu există, răspunse Ostap. 

Bău şi, după asta, înainte de fiecare cană nouă, zicea iar: 

— Există Dumnezeu? Nu există? Nu? Atunci, noroc! 

Panikovski bău şi el la rând cu ceilalți, dar nu-şi spuse părerea despre 
Dumnezeu. Nu voia să se amestece în această problemă litigioasă. 


O dată cu reîntoarcerea fiului risipitor si a "Antilopei", filiala din Cernomorsk 
a Oficiului din Arbatov pentru Colectarea Coarnelor şi Copitelor dobândi 
strălucirea care-i lipsea. În fata uşii fostului combinat al celor cinci negustori 
particulari stationa acum în permanență maşina. Desigur că era o mare diferență 
între ea şi Buick-urile albastre sau Lincoln-urile cu botul lung, era chiar o mare 
diferență între ea şi cupeurile lui Ford, totuşi era o maşină, un automobil, un 
mijloc de transport, care, după cum spunea Ostap, cu toate defectele lui reuşeşte 
uneori să meargă pe străzi şi fără ajutorul boilor sau cailor. 

Ostap lucra cu pasiune. Dacă şi-ar fi folosit energia într-adevăr pentru 
colectarea de coarne şi copite, e de presupus că industria de porttigarete si 
piepteni ar fi fost asigurată cu materii prime cel putin până la sfârşitul Veacului 
bugetar în curs. Dar şeful biroului se ocupa de cu totul altceva. 

După ce renunţă la Funt şi Berlaga, ale căror informații erau foarte 


interesante, dar nu duceau deocamdată direct la Koreiko, Ostap îşi propuse ca, 
în interesul afacerii, să se împrietenească cu Zosia Sinitkaia şi, între două 
sărutări de politețe sub un salcâm în noapte, să pună problema lui Alexandr 
Ivanovici, şi nu atât a lui, cât a situației sale financiare. Dar indelungatele 
observații făcute de împuternicitul pentru copite dusera la concluzia că între 
Zosia şi Koreiko nu există dragoste şi că, după expresia lui Şura, acesta din urmă 
arde gazul de pomană în jurul ei. 

— Unde nu există dragoste, reflectă oftând Ostap, nu se obişnuieşte să se 
vorbească de bani. Să lăsăm fata deoparte. 

Şi în timp ce Koreiko îşi amintea cu zâmbetul pe buze de escrocul cu chipiu 
de militian, care făcuse lamentabila încercare de a-i întinde o cursă grosolană, 
directorul filialei gonea prin oraş cu maşina galbenă şi găsea tot felul de oameni 
de care milionarul-contopist uitase de mult, dar care, în schimb, îl țineau ei bine 
minte. Ostap chemă de câteva ori Moscova la telefon pentru a sta de vorbă cu o 
cunoştinţă a lui, un negustor particular, specialist în domeniul dedesubturilor 
comerciale. Acum soseau la birou scrisori şi telegrame pe care Ostap le alegea 
repede din restul corespondenţei, în care continuau să abunde invitaţii la 
şedinţe, cereri de coarne şi observaţii că nu se pune destulă energie în colectarea 
copitelor. Unele dintre scrisorile şi telegramele primite au fost incluse în mapa 
legată cu şireturi de ghete. 

La sfârşitul lunii iulie, Ostap se pregăti să plece în deplasare în Caucaz. 
Afacerea impunea prezența personală a marelui maestru într-o mică republică 
viticolă de acolo. 

În ziua plecării şefului, avu loc la filială o întâmplare scandaloasă. 
Panikovski, trimis cu treizeci de ruble în port să cumpere bilet, se întoarse după o 
jumătate de oră — beat, fără bilet şi fără bani. Nu izbutea să spună nimic ca să 
se scuze, ci tot timpul îşi întorcea pe dos buzunarele goale care îi atârnau ca 
pungile de la biliardul rusesc şi ridea neîncetat în hohote. Totul îl amuza: şi 
mânia comandorului, şi privirea plină de mustrare a lui Balaganov, şi samovarul 
de care era chiar el răspunzător, şi Funt, care motäia la biroul său, cu panamaua 
căzută pe nas. lar când deodată se uită la coamele de cerb — mândria şi podoaba 
biroului — , îl apucă aşa un râs, că se rostogoli pe jos şi peste putin timp adormi 
cu un zâmbet fericit pe buzele-i violete. 

— Acum suntem şi noi o instituţie în toată puterea cuvântu-lui, spuse 
Ostap. Avem un delapidator al nostru, care e în acelaşi timp portar betiv. 
Amândouă aceste prototipuri confirmă realitatea tuturor acțiunilor noastre. 

În lipsa lui Ostap, Aloizi Moroşek şi Kuşakovski îşi făcură de câteva ori 
apariția în fața biroului. Când îi vedea, Kozlevici se ascundea în coltisorul cel mai 
ascuns al instituţiei. Popii deschideau uşa, aruncau o privire înăuntru şi strigau 
încet: 

— Pan Kozlevici! Pan Kozlevici! Nu auzi glasul Părintelui ceresc? Ia aminte, 
pane! 

Spunând aceste cuvinte, părintele Kuşakovski ridica un deget spre cer, iar 
părintele Aloizi Moroşek îşi învârtea mătăniile. Atunci se apropia de uşă 
Balaganov, care le arăta, fără a spune un cuvânt, pumnul său masiv. Şi preoții 
plecau, uitându-se cu melancolie la "Antilopa". 

Ostap se întoarse după două săptămâni. Toată instituţia veni să-l 
întâmpine. De pe zidul înalt şi negru al vaporului ce acosta la mal, marele 
maestru îşi privea afabil subalternii. Mirosea a miel tânăr şi a vin de Imeretia. 

La filiala din Cernomorsk, în afară de secretara care fusese angajată înainte 
de plecarea lui Ostap, mai sedeau doi tineri cu cizme. Erau studenți de la Scoala 


Medie de Zootehnie, veniți în practică. 

— Asta-i grozav! spuse Ostap, cu o mutră acră. Ne vine schimbul. Numai că 
la mine, dragi tovarăşi, va trebui să munciti serios. Ştiţi că coarnele, adică aceste 
ieşituri pe frunte, acoperite cu lână sau cu un strat tare, osos, sunt nişte anexe 
ale craniului şi se întâlnesc în special la mamifere? 

— Asta ştim, răspunseră pe un ton hotărât studentii.. Noi am vrea să facem 
practică. 

Marele maestru fu nevoit să recurgă, ca să scape de studenți, la o metodă 
complicată şi destul de costisitoare. Îi trimise în deplasare în stepa Calmucă, ca 
să organizeze acolo centre de colectare. Biroul cheltui pentru asta şase sute de 
ruble, dar nu exista altă soluție: studenții ar fi fost o piedică în ducerea la bun 
sfârşit a afacerii ce evolua cu succes. 

Când Panikovski află cât s-a cheltuit pentru studenți, îl luă pe Balaganov 
deoparte şi-i şopti enervat: 

— Pe mine nu mă trimite în deplasare. Nici concediu nu mi se dă. Ori, eu 
trebuie să plec la Essentuki, să mă tratez. N-am nici o zi liberă, îmbrăcăminte de 
protecție nu capăt. Nu, Şura, nu sunt de acord cu condiţiile astea. Şi, în general, 
am aflat că la "Hercules" se dau salarii mai bune. Mă angajez acolo curier. Pe 
cuvântul meu de onoare că o fac! 

Seara, Ostap îl chemă din nou la el pe Berlaga. 

Îndată ce-l văzu pe contabil, Ostap strigă cu un glas ca al lui Nikolai I: 

— În genunchi! 

Totuşi, convorbirea avu un caracter amical şi tinu două ceasuri. După asta, 
Ostap porunci ca a doua zi de dimineaţă "Antilopa" să aştepte în fata la 
"Hercules". 


CAPITOLUL XVIII 
PE USCAT SI PE MARE 


Tovarasul Skumbrievici veni pe plajă ținând in mână o servieta de funcționar 
cu răspundere. De servietă era prinsă o carte de vizită din argint, îndoită la un 
colț şi purtând o lungă inscripţie în cursive, din care reieşea că Egor 
Skumbrievici apucase să-şi serbeze jubileul de cinci ani de slujbă la "Hercules". 

Avea fata netedă, cu trăsăturile regulate si virile ale unui englez care se 
bărbiereşte, pe o reclamă pentru săpun de ras. Skumbrievici se opri puţin lângă 
tabla pe care era notată cu cretă temperatura apei şi apoi, păşind greu prin 
nisipul fierbinte, porni să-şi aleagă un locşor unde să stea mai comod. 

În ziua aceea numărul celor veniţi la plajă era mare. Campamentele lor 
uşoare apăreau dimineața şi dispăreau o dată cu apusul soarelui, lăsând în urma 
lor, pe nisip, deşeuri urbane: coji uscate de pepene galben, coji de ouă şi bucățele 
de ziar, care îşi duceau apoi, toată noaptea, o existență misterioasă pe țărmul 
pustiu, foşnind şi refugiindu-se pe sub stânci. 

Skumbrievici se strecura printre corturile improvizate din prosoape pluşate, 
umbrele şi cearşafuri, întinse pe bete, sub care se ascundeau fete în fustanele de 
baie. Bărbații purtau şi ei costume, dar nu toți. Unii apelau la frunze de vita, dar 
care nu se aflau pe locul indicat de Biblie, ci pe nasul gentleman-ilor din 
Cernomorsk, pentru ca să nu-l prindă soarele şi să se cojeasca. Astfel echipați, 
bărbaţii stăteau întinşi în pozițiile cele mai nepăsătoare. Din când în cand, 
acoperindu-şi cu mâna "locul biblic”, intrau în apă, se cufundau o data şi fugeau 
repede înapoi la culcuşul de nisip, spre a nu pierde nici un centimetru cub din 
tamaduitoarea baie de soare. 


Tinuta sumară a acestor cetățeni era din plin compensată de un gentleman 
cu o înfăţişare cu totul diferită. Purta ghete de box cu nasturi, pantaloni vargati, 
o haină încheiată la toți nasturii, guler tare, cravată, lant de ceas şi chiar pălărie 
de fetru. Mustäti groase si vată, ca nişte câlti bägati în urechi, îi completau 
recuzita. Lângă el, înfipt perpendicular în nisip, sta de santinelă un baston cu 
măciulia de sticlă. 

Arşiţa îl înnebunea. Gulerul i se umflase de transpiratie. La subsuori avea o 
temperatură de furnal la care s-ar fi putut topi cel mai refractar minereu. Totuşi, 
continua să stea întins şi nemişcat. 

Un astfel de ins poţi întâlni pe orice plajă din lume. Nimeni nu ştie cine e, de 
ce a venit şi de ce stă la soare complet îmbrăcat. O fi fiind membru al vreunei ligi 
secrete a dobitocilor sau vreun supraviețuitor al ordinului cândva puternic al 
rozacrucienilor, sau vreun celibatar zurliu — cine ar putea spune?... 

Egor Skumbrievici se instala alături de acest ins puritan şi misterios şi se 
dezbrăcă repede. În pielea goală, Skumbrievici nu mai semăna deloc cu 
Skumbrievici îmbrăcat. Capul său uscätiv de englez se continua un trup alb, ca 
de femeie, cu umerii căzuţi şi bazinul foarte lat. Egor se apropie de apă, încercă 
marea cu un picior şi scoase un țipăt ascuţit. Apoi îşi cufundă în apă al doilea 
picior şi iarăşi scoase un țipăt ascuţit. După asta, făcu câțiva paşi înainte, îşi vari 
degetele groase în urechi, cu arătătoarele îşi închise pleoapele, cu cele mijlocii îşi 
apăsă nările, scoase un țipăt sfâşietor şi se cufunda in apă de patru ori la rând. 
Şi numai după ce îndeplini acest ritual, începu să înoate voiniceste, întorcând 
capul la fiecare mişcare a brațului. Valurile line începură să-l poarte în braţe pe 
acest funcționar model de la "Hercules" şi eminent activist pe tărâm obstesc. 
După cinci minute, când, obosit, neobositul activist pe tărâm obştesc se întoarse 
pe spate şi pântecele lui rotund ca un glob începu să se legene pe suprafața apei, 
pe faleza care domina plaja se auzi claxonul "Antilopei". 

Din maşină coborâră Ostap Bender, Balaganov şi contabilul Berlaga, pe fata 
căruia se putea citi o totală resemnare în fața soartei. Toţi trei începură să se 
plimbe pe plajă şi, scrutand cu privirile, fără nici o jenă, mutrele celor veniți să se 
scalde, se apucară să caute pe cineva. 

— lată pantalonii lui, zise în sfârşit Berlaga, oprindu-se în fata hainelor lui 
Skumbrievici, care nu bănuia nimic. O fi departe, în larg. 

— Ajunge! exclamă marele maestru. Nu am de gând să mai aştept. Va trebui 
să actionez nu numai pe uscat, dar si pe mare. 

Îşi scoase hainele şi cămaşa, rămase în chiloţii de baie şi, vâslind cu brațele 
în văzduh, se băgă în apă. Pieptul marelui maestru era marcat de un tatuaj 
albastru ce-l înfätisa pe Napoleon cu tricorn pe cap şi cu o halbă de bere în 
mâna-i scurtă. 

— Balaganov! strigă Ostap din apă. Dezbracă-l şi pregăteşte-l pe Berlaga. 
S-ar putea să am nevoie de el. 

Şi marele maestru porni înot pe o parte, spintecând apa cu umăru-i aramiu 
în direcția nord-nord est, unde se legăna burta sidefie a lui Egor Skumbrievici. 

Înainte de a se cufunda în viitoarea mării, Ostap avusese foarte mult de 
muncit pe continent. Urma principală îl condusese pe marele maestru sub literele 
de aur ale firmei "Hercules", instituție în care îşi petrecea cea mai mare parte din 
vreme. Nu-l mai mirau camerele cu alcovuri şi lavoare, statuile şi portarul cu 
chipiul împodobit cu un fulger de aur, căruia îi plăcea să vorbească despre 
incinerare. Din explicaţiile confuze ale deznădăjduitului Berlaga, se conturase 
figura tovarăşului Skumbrievici, funcţionar cu post de medie răspundere care 
ocupa o cameră mare, cu două ferestre, unde trăgeau pe vremuri căpitanii 


străini, îmblânzitorii de lei sau studenți bogați din Kiev. 

În odaie, telefoanele sunau des şi enervant, uneori pe rând, alteori 
amândouă deodată. Dar nimeni nu ridica receptoarele. Încă şi mai des se 
deschidea usa şi un cap de funcţionar tuns chilug apărea în ea, imbrätisa camera 
cu o privire zăpăcită şi dispărea pentru a face imediat loc unui alt cap, netuns de 
data | aceasta, şi, mai mult, acoperit cu o coamă aspră sau, iar dimpotrivă, golaş 
şi vioriu ca o ceapă. Dar nici craniul în formă de ceapă nu zăbovea mult în 
crăpătura uşii. Camera era goală. 

Când uşa se deschise poate pentru a cincizecea oară în acea zi, prin 
crăpătura ei se ivi capul lui Bender. Ca şi ceilalți, se uită şi el de la stânga la 
dreapta, apoi de la dreapta la stânga, şi tot ca şi ceilalți, constată că tovarăşul 
Skumbrievici nu e în birou. Manifestandu-si impertinent nemulțumirea, marele 
maestru porni prin secții, servicii şi sectoare, întrebând dacă nu l-a văzut cineva 
pe tovarăşul Skumbrievici. Peste tot primea acelaşi răspuns: "Skumbrievici a fost 
chiar acum aici" sau "Skumbrievici a plecat acum un minut". 

Egor, cel cu postul de raspundere medie, facea parte din numeroasa 
categorie de functionari care ori "Au fost chiar acum aici" ori "Au plecat acum un 
minut" si care, in tot cursul zilei de lucru, nici nu izbutesc cateodata sa ajunga 
pana la biroul lor. Functionarii din aceasta categorie intra fix la ora noua in holul 
instituției şi, animati de cele mai frumoase intenţii, pun piciorul pe prima treaptă 
a scării. Îi aşteaptă probleme mari. Au stabilit la ei în birou opt întâlniri 
importante şi au pe agendă două şedinţe lărgite şi una restrânsă. Pe birou, zace 
un vraf de hârtii care necesită răspuns imediat. În general, au o mulțime de 
treburi, pentru care nu le-ar ajunge nici douăzeci şi patru de ore. Şi cetățeanul 
cu post de jumătate de doză de răspundere sau chiar de o doză întreagă de 
răspundere ridică vioi piciorul pentru a-l pune pe treapta a doua de marmură. 
Dar nu apucă. "Tovaräse Parusinov, un moment, se aude o voce ca un gungurit. 
Tocmai voiam să discut cu dumneata o problemă." Şi Parusinov e luat cu 
blandete la brat şi dus într-un colt al holului. Din această clipă, funcţionarul cu 
doză întreagă de răspundere sau numai pe jumătate e pierdut pentru patrie: el 
trece din mână în mână. Nu apucă să termine de discutat o problemă şi să urce 
în goană trei trepte, că iarăşi e prins pe drum, dus la fereastră sau într-un 
coridor întunecos, sau într-un coltisor pustiu unde administratorul neglijent a 
ingramadit nişte lăzi goale şi acolo unul îi pledează pentru ceva, altul îi cere ceva, 
al treilea stăruie ca să se execute cutare şi cutare treabă urgentă. Pe la ora trei, 
în sfârşit, reuşeşte să ajungă în dreptul scării. Dacă e foarte energic, izbuteşte 
până la cinci să ajungă şi pe palierul etajului unu. Dar întrucât el îşi are sediul la 
etajul doi, iar ziua de lucru s-a terminat, fuge repede jos şi plecă din instituție, ca 
să poată ajunge la vreme la o consfătuire interdepartamentală urgentă. În tot 
timpul ăsta, în biroul lui telefoanele sună de înnebunesc, întâlnirile fixate nu mai 
au loc, corespondența zace fără răspuns, iar cei convocați la două şedinţe lărgite 
şi la una restrânsă beau nepăsători ceai şi pălăvrăgesc despre conflictele din 
tramvai. 

La Egor Skumbrievici toate acestea erau agravate la extrem de activitatea 
obştească, căreia i se dedica cu o pasiune excesivă. Folosea cu pricepere şi în 
folosul său personal tragerea reciprocă pe sfoară, pe toate liniile, care se 
incetatenise, nu se ştie cum, pe neobservate, la "Hercules", şi purta, nu se ştie de 
ce, denumirea de sarcină obştească. 

Salariatii de la "Hercules" şedeau câte trei ore în şir să asculte pălăvrăgeala 
agramată a lui Skumbrievici. 

Cu toții simțeau o dorinţă nebună să-l apuce de pulpanele-i gräsute şi să-l 


zvârle pe fereastră de la o înălțime considerabilă. Din când în când, aveau 
impresia chiar că nu există, în general, şi n-a existat vreodată o activitate 
obştească, cu toate că ştiau că dincolo de zidurile de la "Hercules" se desfăşoară o 
adevărată viata obştească. "Animalul dracului, se gândeau ei, învârtind furiosi în 
mână creioanele si linguritele de ceai. Prefăcut, fatarnic afurisit!" Dar nu se 
puteau lega de Skumbrievici, le era imposibil să-l demaşte. Egor rostea cuvântări 
pe linie despre activitatea obştească sovietică, despre munca culturală, despre 
învățământul sindical şi despre cercurile artistice de amatori. Dar în spatele 
acestor cuvinte înflăcărate era un deşert total. Cele cincisprezece cercuri politice, 
muzicale şi dramatice îşi elaborau de doi ani planurile de perspectivă; celulele 
asociațiilor voluntare, care aveau drept scop sprijinirea dezvoltării aviaţiei, 
chimiei, automobilismului, hipismului, construirii de drumuri, precum şi 
lichidarea cât mai grabnică a şovinismului națiunii majoritare, existau numai în 
imaginația bolnăvicioasă a membrilor Comitetului Sindical. lar şcoala sindicală, a 
cărei înființare Skumbrievici o considera ca un merit al său deosebit, se 
reorganiza tot timpul, ceea ce, după cum se ştie, înseamnă totală inactivitate. 
Dacă Skumbrievici ar fi fost un om cinstit, ar fi mărturisit poate singur că toată 
această activitate este o nălucă. Dar la Comitetul Sindical această nălucă se 
materializa sub forma unor dări de seamă, aşa că în instanța sindicală următoare 
existența cercurilor muzicale şi politice nu era defel pusă la îndoială. Cei de acolo 
îşi închipuiau şcoala sindicală ca fiind o clădire mare de piatră, plină de bănci, cu 
un profesor priceput, care desenează cu creta pe tablă curba creşterii şomajului 
în Statele Unite, şi cu elevi mustăcioşi, al cărui nivel politic creşte văzând cu 
ochii. Din întregul inel vulcanic de activitate obştească, cu care Skumbrievici 
încinsese "Hercules", erau active numai două cratere: gazeta de perete Glasul 
preşedintelui, care apărea o dată pe lună şi era făcută în orele de serviciu de 
Skumbrievici şi Bomze, şi un panou de placaj pe care scria Cei care s-au lăsat de 
băutură şi-i îndeamnă şi pe alții să-i urmeze, dar sub care nu figura nici un 
nume. 

Bender simţea că innebuneste alergând atâta dupa Skumbrievici pe toate 
etajele de la "Hercules". Marele maestru nu izbutea în ruptul capului să-l prindă 
pe gloriosul activist pe tărâm obstesc care, mereu, îi scăpa printre degete. Uite, 
chiar acum, aici, la Comitetul Sindical, vorbise la telefon, receptorul era cald încă 
şi pe lacul negru se mai vedea abureala lăsată de respiraţia lui, dar el se 
evaporase. lată, aici, pe pervazul ferestrei mai şedea cineva cu care Skumbrievici 
vorbise chiar cu o clipă înainte, dar Skumbrievici se volatilizase. O dată, Ostap 
izbuti chiar să-i vadă silueta într-o oglindă de pe scară. Se repezi ca vântul 
într-acolo, dar până ajunse, în oglindă nu se mai vedea decât o fereastră cu un 
nor îndepărtat. 

— Maică precistă ocrotitoare, o, miliție salvatoare! exclamă Ostap, răsuflând 
din greu. Ce infam birocratism! I-a ajuns lumii până în gât! Şi filiala noastră din 
Cernomorsk are părțile ei slabe, dar aşa ceva ca la "Hercules"... Am dreptate, 
Şura? 

Împuternicitul cu copitele oftă din străfundul rărunchilor. Sunetul rezultat 
semăna cu acela al unei pompe de aspirat. Se aflau din nou pe coridorul răcoros 
de la etajul întâi, unde mai fuseseră în ziua aceea de vreo cincisprezece ori. Şi, 
din nou, pentru a cincisprezecea oară, trecură pe lângă banca de lemn care 
stătea în dreptul biroului lui Polahaev. 

Pe bancă, şedea încă de dimineaţă inginerul Heinrich Maria Sause, un 
specialist angajat din Germania cu un salariu foarte mare. Purta haine europene 
obişnuite şi numai cămaşa ucraineană, împodobită cu broderie de Zaporojie, 


arăta că inginerul se află în Rusia de vreo trei săptămâni şi a apucat să se ducă 
la un magazin cu articole de artizanat. Şedea nemişcat, cu capul rezemat de 
speteaza de lemn a băncii şi cu ochii închişi, ca un om care aşteaptă la frizer să 
fie bărbierit. S-ar fi zis că motäie. Dar frații din acelaşi tată care trecuseră in 
repetate rânduri pe lângă el în căutarea lui Skumbrievici băgaseră de seamă că 
pe fata nemişcată a oaspetelui din strainatati culorile se schimbau neîncetat. La 
începutul zilei de lucru, când inginerul îşi ocupase poziția lângă uşa lui Polâhaev, 
obrazul său avea o rumeneală normală. Din oră în oră însă, el devenea din ce în 
ce mai roşu şi când sosi pauza pentru dejun avea culoarea unui sigiliu poştal. 
După toate probabilitățile, tovarăşul Polahaev nu izbutise încă până în acel 
moment să treacă de jumătatea scării. După pauză, culorile începură să se 
schimbe în ordine inversă. Culoarea de sigiliu se transformă în nişte pete ca de 
scarlatină. Heinrich Maria începu să pălească şi, pe la mijlocul zilei, când 
directorul de la "Hercules" probabil că ajunsese cu ascensiunea la mezanin, fața 
specialistului străin se făcuse albă ca scrobeala. 

— Ce s-o fi petrecând cu omul ăsta? îi şopti Ostap lui Balaganov. Ce evantai 
de stări sufleteşti! 

Dar n-apucă bine să isprăvească fraza şi brusc Heinrich Maria Sause se 
ridică de pe bancă şi se uită furios la usa biroului lui Polahaev, de unde se 
auzeau telefoanele sunând in gol si, tipând cu o voce ascuţită de tenor, 
Bürokratismus, se repezi la marele maestru şi începu să-l scuture cu toată 
puterea de umeri: 

— Genosse Polahaev! Genosse Polahaev! zbiera el, topäind de parcă stătea pe 
jaratec. 

Scotea mereu ceasul, i-l vara sub nas lui Balaganov, ridica din umeri şi iar 
se repezea la Bender. 

— Was machen Sie? il întrebă buimăcit Ostap, arătând că ştie oarecum 
nemteste. Was wollen Sie de la un biet vizitator? 

Dar Heinrich Maria Sause nu se lăsa. Continuând să tina mâna stângă pe 
umărul lui Bender, el îl trase cu dreapta mai aproape pe Balaganov şi le tinu un 
discurs amplu şi înflăcărat, în timpul căruia Ostap se uita nerăbdător în jur, cu 
speranța să-l prindă pe Skumbnevici, iar împuternicitul cu copitele sughita 
încetişor, acoperindu-şi gura cu mâna şi uitându-se stupid la ghetele străinului. 

Inginerul Heinrich Maria Sause semnase un contract pe un an ca să vină să 
lucreze in U.R.S.S. sau, cum spunea Herr Heinrich însuşi, căruia îi plăcea 
precizia, la concernul "Hercules". "Bagă de seamă, domnule Sause, îl prevenise o 
cunoştinţă a lui, Bernhard Herngross, doctor în matematici, în schimbul banilor 
lor, bolşevicii au să te pună să muncesti pe branci." Sause îi explicase însă ca 
nu-i este frică de muncă şi că de mult doreşte să găsească un câmp larg de 
activitate pentru aplicarea cunoştinţelor sale în domeniul mecanizării gospodăriei 
silvice. 

Când Skumbrievici îi anunţă lui Polâhaev sosirea specialistului străin, 
directorul de la "Hercules" începu să se agite pe sub palmierii săi. 

— Avem urgentă nevoie de el! Unde l-ai dus? 

— Deocamdată la hotel. Să se odihnească. Abia a venit. 

— Care odihnă? Ce odihnă? ţipă Polâhaev. Ştii dumneata câți bani s-au 
cheltuit pentru el? Şi încă în devize! Mâine, fix la ora zece, să fie aici. 

La zece fără cinci minute Heinrich Maria Sause, cu pantaloni de culoarea 
cafelei cu lapte, proaspăt cälcati, intră în cabinetul lui Polâhaev, zâmbind la 
gândul că a găsit un câmp vast de activitate. Dar directorul nu venise încă. Nu 
veni nici peste o oră, şi nici măcar peste două ore. Heinrich începu să se 


plictisească. Îl distra numai Skumbrievici, care apărea din când în când şi-l 
întreba cu un zâmbet nevinovat: 

— Cum, Genosse Polâhaev n-a venit încă? Ciudat! 

După alte două ore, Skumbrievici îl opri pe coridor pe Bomze care-şi lua 
micul dejun şi-i şopti: 

— Nu ştiu, zău, ce să fac. Polâhaev l-a chemat pe neamt la ora zece 
dimineața, şi el a plecat la Moscova să intervină în chestia localului. Se întoarce 
cel mai devreme peste o săptămână. Scoate-mă din încurcătură, Adolf 
Nikolaevici! Am sarcini pe linie obştească, nu izbutim deloc să reorganizăm 
învățământul sindical. Ocupă-te dumneata putin de neamt, distrează-l cu ceva. 
Doar s-au cheltuit atâţia bani pentru el, şi încă în devize. 

Bomze mirosi, pentru ultima oară, chifteaua sa cea de toate zilele, o înghiți 
şi, scuturandu-si firimiturile de pe haină se duse să facă cunoştinţă cu oaspetele. 
Într-o săptămână, inginerul Sause, însoţit de amabilul Adolf Nikolaevici, 

izbuti să viziteze trei muzee, să vadă baletul Frumoasa adormită şi să stea vreo 
zece ore la o adunare solemnă, organizată în cinstea lui. După şedinţă, avu loc 
partea neoficială a programului, în timpul căreia reprezentanții aleşi ai instituției 
"Hercules" se distrară grozav agitandu-si păhărelele şi strigandu-i lui Sause: "Pan' 
la fund, pân' la fund!" 


"Draga mea Tilly, îi scria inginerul logodnicei sale la Aachen. De zece zile 
sunt la Cernomorsk, dar n-am început încă să lucrez la concernul «Hercules». 
Mi-e teamă să nu mi se scadă aceste zile din sumele ce mi se cuvin în baza 
contractului." 


Totuşi, la data de cincisprezece, casierul îi înmână lui Sause leafa pe 
cincisprezece zile. 

— Nu vi se pare că banii ăştia mi s-au plătit de pomană? întrebă Heinrich pe 
noul său prieten, Bomze. Doar nu fac nimic. 

— Lăsaţi, colega, gândurile astea sumbre! strigă Adolf Nikolaevici. De altfel, 
dacă doriţi, vă putem pune o masă specială în biroul meu. 

Şezând la masa lui specială, Sause scrise într-o zi logodnicei sale: 


"Micuța mea scumpă, duc o viata ciudată şi neobişnuită. Nu fac absolut 
nimic, dar primesc banii regulat, la datele stabilite prin contract. Stau şi mă 
minunez. Povesteşte asta şi prietenului nostru, doctorul Bernhard Herngross. O 
să i se pară interesant." 

Când Polâhaev, întors de la Moscova, află că Sause are deja biroul său, se 
bucură. 

— Perfect! spuse el. Skumbrievici să-l pună pe neamt la curent cu treburile. 

Dar Skumbrievici, care se dedicase cu tot sufletul organizării unui cerc 
impunător de armonisti şi acordeonişti, îl pasă pe neamt lui Adolf Nikolaevici. Lui 
Bomze, lucrul acesta nu-i plăcu. Neamtul nu-l lăsa să-şi ia liniştit micul dejun şi 
în general se băga în treburi care nu-l priveau, aşa că Bomze îl pasă serviciului 
de exploatare. Dar cum serviciul de exploatare îşi reorganiza în acel moment 
munca, lucru consta în mutarea la nesfârşit a birourilor dintr-o cameră într-alta, 
Heinrich Maria fu pasat serviciului financiar. Aici, Arnikov, Dreifus, Saharkov, 
Koreiko şi Borisohlebski, care nu cunoşteau limba germană, crezură că Sause e 
un turist venit din Argentina şi se apucară să-i explice zile în şir sistemul de 
contabilitate folosit la "Hercules", slujindu-se pentru aceste explicaţii de alfabetul 
surdomutilor. 


După o lună, Sause, foarte enervat, îl prinse pe Skumbrievici la bufet şi 
începu să tipe: 

— Nu vreau să primesc banii de pomană! Dati-mi de lucru! Dacă se mai 
continuă astfel, mă voi plânge patronului dumneavoastră! 

Sfârşitul discursului ținut de specialistul străin nu-i pläcu lui Skumbrievici. 
El îl chemă pe Bomze. 

— Ce-i cu neamtul? întrebă el. De ce turbează? 

— Ştii, îi spuse Bomze, după părerea mea e pur şi simplu un cârcotaş. Zău, 
şade omul la birou, nu face nimic, încasează o groază de bani şi se mai şi plânge. 
— Într-adevăr, un cârcotaş, făcu Skumbrievici. Mă mir că un neamt se 
ocupă de aşa ceva. Trebuie să trecem la represalii împotriva lui. O să-i suflu eu 

într-o zi o vorbă lui Polâhaev şi dacă nu mi l-o pune el repede la respect, lasă. 

Dar Heinrich Maria hotări să-şi croiască el însuşi drum la Polahaev. Cum 
însă directorul de la "Hercules" era un reprezentant de seamă al acelui tip de 
salariați care, iată, "au plecat acum un minut" sau "chiar acum au fost aici", 
această încercare n-avu ca efect decât aşteptatul pe banca de lemn şi explozia ale 
cărei victime căzuseră copiii nevinovați ai locotenentului Schmidt. 

— Biirokratismus! tipa neamtul, renunțând de enervare la limba rusă pe care 
o vorbea greu. 

Ostap îl luă în trecere pe oaspetele european de mână, îl conduse până la 
cutia de reclamaţii care atârna pe un perete şi îi spuse tare şi silabisit, de parca 
ar fi vorbit cu un surd: 

— Aici! Mă înţelegi? În cutie. Schreiben, schrieb, geschrieben. A scrie. Mă 
înţelegi? Eu scriu, tu scrii, el scrie, ea scrie. Ai priceput? Noi, voi, ei, ele scriu 
plângeri şi le pun în această cutie. Le pun! Verbul a pune. Noi, voi, ei, ele pun 
acolo plângerile... Şi nimeni nu le scoate. A nu scoate! Eu nu scot, tu nu scoţi... 

În clipa aceea însă, marele maestru văzu în capătul coridorului şoldurile late 
ale lui Skumbrievici şi, lăsând lecţia de gramatică neterminată, dădu fuga dupa 
invizibilul activist pe tărâm obştesc. 

— Tin-te bine, Germanie! îi strigă cu îmbărbătare Balaganov neamtului, 
luând-o la fugă după comandor. 

Dar, spre marele necaz al lui Ostap, Skumbrievici dispăru din nou, parcă ar 
fi încetat deodată de a mai fi materie. 

— Asta-i magie, spuse Bender, învârtind capul într-o parte şi alta. Chiar 
acum a fost omul aici şi, într-o secundă, gata, nu-i! 

Disperati, fraţii întru tată începură să deschidă uşă după uşă, toate în şir. 
Dar dintr-a treia odaie Balaganov tâsni afară, ca dintr-o copcă făcută în gheaţă. 
Avea fata strambata ca de o nevralgie chinuitoare. 

— Da, au, făcu împuternicitul cu copitele, sprijinindu-se de perete. Au, au, 
au! 

— Ce-i cu dumneata, copile? îl întrebă Bender. Te-a supărat cineva? 

— Acolo... murmură Balaganov, întinzând mâna tremurândă. 

Ostap deschise uşa şi dădu cu ochii de un sicriu negru. 

Sicriul zăcea în mijlocul odăii pe o masă de birou. Ostap îşi scoase chipiul de 
căpitan şi se apropie în vârfurile picioarelor de sicriu. Balaganov urmărea cu 
teamă mişcările lui. După un minut, Ostap îi făcu semn cu degetul să se apropie 
şi-i arătă o inscripţie mare, albă, făcută pe părțile laterale ale coşciugului. 

— Uite, Sura, ce scrie aici, vezi? îi spuse el. "Moarte birocratismului!" Acum 
te-ai liniştit? 

Era un sicriu, o minune, făcut în scopuri de agitaţie şi pe care, de 
sărbătorile mari, salariaţii de la "Hercules" îl scoteau în stradă şi-l purtau 


cântând prin tot oraşul. De obicei, sicriul era dus pe umeri de Skumbrievici, 
Bomze, Berlaga şi personal de Polâhaev, care, fiind un om de croială democratică, 
nu se ruşina să se arate alături de subalterni la diferite cortegii şi carnavaluri 
politice. Skumbrievici nutrea un mare respect pentru acest sicriu, căruia îi 
atribuia o deosebită importanță. Uneori îşi punea un sort, şi personal, cu mâna 
lui, Egor acoperea din nou sicriul cu vopsea şi împrospăta lozincile 
antibirocratice, în timp ce în biroul lui telefoanele răguşeau de atâta sunat şi 
diverse capete vârâte pe uşă îşi roteau dezamăgite ochii prin încăpere. 

Până la urmă, nu dădură de Egor. Portarul cu fulger la chipiu îi spuse lui 
Bender că tovarăşul Skumbrievici a fost pe acolo acum un minut şi a plecat la 
plaja Komendantskaia să facă baie, ceea ce îi dădea, după cum spunea el, o 
putină de optimism. 

Luându-l, pentru orice eventualitate, cu ei, şi pe Berlaga, şi scuturându-l pe 
Kozlevici care motäia la volan, membrii echipajului "Antilopei" plecară afară din 
oraş. 

Aşa stând lucrurile, nu-i de mirare că, foc şi pară după tot ce se petrecuse, 
Ostap n-a mai stat nici o clipă pe gânduri şi s-a aruncat în apă după 
Skumbrievici, fără a se sinchisi câtusi de putin de faptul că importanta 
convorbire cu privire la afacerile necurate pe acțiuni va trebui dusă în Marea 
Neagră. 

Balaganov execută întocmai ordinul comandorului. Îl dezbrăcă pe docilul 
Berlaga, se duse cu el la marginea mării si, tinandu-l cu amândouă mâinile de 
talie, începu să aştepte răbdător. Pe cât se pare, în larg avea loc o explicație în 
condiții dificile. Ostap tipa parcă ar fi fost regele mării. Cuvintele lui nu se puteau 
desluşi dar se vedea că Skumbrievici încearcă s-o pornească spre mal, iar Ostap 
îi taie calea şi-l împinge spre larg. Apoi, vocile deveniră mai clare şi se auziră 
crâmpeie de frază: "Intensivnik!", "Dar cine a luat? Papa de la Roma?...", "Ce 
amestec am eu în chestia asta?..." 

Berlaga stătea locului şi parcă îşi dezgheta picioarele, aşa bătea cu tălpile 
goale în nisipul ud, lăsând pe el urme ca de indian. În sfârşit, dinspre mare se 
auzi un strigăt: 

— Fa-i vant! 

Balaganov il imbranci pe contabil in apa si contabilul, deprins se vede sa 
intre in apă, începu să inoate cu viteză neobişnuită, câineşte, dând din mâini şi 
din picioare. Când Egor Skumbrievici îl văzu pe Berlaga, de frică se lăsă la fund. 

Între timp, împuternicitul cu copitele se întinse pe nisip şi-şi aprinse o 
țigară. Avu de aşteptat vreo douăzeci de minute. Primul care se întoarse fu 
Berlaga. El se lăsă pe vine, scoase o batistă din buzunarul pantalonilor şi, 
ştergându-şi fața, spuse: 

— À mărturisit Skumbrievici al nostru. N-a rezistat la confruntare. 

— A trădat, năpârca? întrebă cu dulce glas Sura. Şi scotandu-si cu degetul 
gros şi cu arătătorul mucul de ţigară din gură, plescăi din limbă, apoi, de pe 
cheiul buzelor sale, lansă un scuipat lung şi rapid ca o torpilă. 

Sărind într-un picior şi dibuind cu celălalt cracul pantalonului, Berlaga 
explică confuz: 

— Am făcut-o nu în interesul adevărului, ci în interesul dreptății. 

Al doilea sosi marele maestru. Din mers, se trânti pe burtă şi, lipindu-si 
obrazul de nisipul încins, se uită îndelung şi cu înțeles la Skumbrievici, care 
ieşea vânăt din apă. Apoi luă din mâinile lui Balaganov mapa şi, muind vârful 
creionului în gură, se apucă să treacă în dosar noile informaţii obținute cu grea 
trudă. 


Egor Skumbrievici suferise o transformare uimitoare. În urmă cu jumătate 
de oră valurile primiseră în îmbrätisarea lor pe cel mai activ militant pe tărâm 
obştesc, un om de care până şi preşedintele Comitetului Sindical, tovarăşul 
Niderlandiuk spunea: "Oricine poate să te facă de râs, numai Skumbrievici nu". 
Or, Skumbrievici îi făcuse de râs. Şi încă cum! Valurile mici de vară aduseră pe 
țărm nu frumosul corp feminin cu cap de englez care se bărbiereşte, ci un fel de 
burduf diform umplut cu muştar şi hrean. 

În timp ce marele maestru efectua pe mare operaţiunile sale de piraterie, 
Heinrich Maria Sause, care reuşise până la urmă să-l prindă pe Polahaev si 
avusese cu el o discuţie foarte animată, ieşi de la "Hercules" cu totul nedumerit. 
Zâmbind într-un fel ciudat, se duse la poştă si acolo, stând la o masuta înaltă 
acoperită cu o placă de sticlă, îi scrise logodnicei sale din oraşul Aachen: 


"Scumpa fetiță. Mă grăbesc să-ți comunic o ştire îmbucurătoare. În sfârşit, 
patronul meu, Polâhaev, mă trimite să lucrez în producție. Dar ceea ce mă 
uimeşte, dragă Tilly, este că la concernul «Hercules» asta se cheamă a da în 
fabrică. Noul meu prieten, Bomze, mi-a spus că sunt trimis în producție ca 
pedeapsă. Mai înţelegi tu ceva? Şi tu ca tu, dar ce o să înțeleagă din asta bunul 
nostru doctor în matematici, Berhard Herngross?" 


CAPITOLUL XIX 
ŞTAMPILA UNIVERSALA 


În ziua următoare, pe la ora 12, începu să circule prin "Hercules" zvonul că 
directorul se închisese cu un vizitator în sala sa cu palmieri şi de trei ore nu mai 
răspundea nici la bătăile în uşă ale Sernei Mihailovna, nici la telefonul interior. 
Personalul de la "Hercules" făcea tot felul de presupuneri. Ei se obişnuiseră ca 
Polâhaev să fie dus toată ziua la brat pe coridoare, să fie aşezat pe pervazuri sau 
tras pe scară şi prin alte colțuri unde se rezolvau toate problemele. Se emise chiar 
ipoteza că şeful s-a rupt de masa salariaţilor care "au plecat chiar acum" si a 
aderat la grupul influent al "pustnicilor", care de obicei intră în birourile lor 
dimineața devreme, se încuie acolo, pun receptorul telefonului pe masă şi, 
izolându-se astfel de întreaga lume, întocmesc tot felul de rapoarte. 

Or, între timp, munca mergea înainte, era nevoie de semnături pe hârtii, de 
răspunsuri şi rezoluții. Serna Mihailovna se apropia intrigata de usa lui Polahaev 
şi căuta să prindă câte ceva din conversaţie. În lobul urechilor ei mari vibrau 
nişte globulete uşoare, zise perle. 

— Un fapt fără precedent, spuse grav secretara. 

— Dar cine e la el? întrebă Bomze, care răspândea un miros de apă de 
colonie amestecată cu chiftele. E vreo inspecție? 

— Nu, ţi-am mai spus. Un vizitator oarecare. 

— Şi Polahaev şade cu el de trei ore? 

— Un fapt fără precedent, repetă Serna Mihailovna. 

— Dar ce ne facem? întrebă enervat Bomze. Am nevoie urgent de o rezoluție. 
Am întocmit un raport amănunțit care arată că fostul local al societăţii "Tabla şi 
Jetonul" nu poate fi adaptat condiţiilor de lucru ale de la "Hercules". Nu pot să 
plec fără rezoluție. 

Serna Mihailovna era asediată din toate părțile de funcționari. Cu toţii 
țineau în mână hârtii care mai mari, care mai mici. După ce mai aşteptă o oră, în 
răstimpul căreia zgomotul de dincolo de uşă nu se potoli, Serna Mihailovna se 
instală la biroul ei şi spuse cu blandete: 


— Bine, tovarăşi. Veniti încoace cu hârtiile. 

Luă din dulap un suport lung de lemn, pe care pendulau 36 de ştampile cu 
capete groase şi lăcuite şi, scoțând cu îndemânare din cuiburile lor ştampilele 
necesare, începu să le aplice pe hârtiile ce nu sufereau amânare. 

Directorul de la "Hercules" nu mai semna de mult hârtiile cu propria sa 
mână. Când era nevoie de o semnătură, scotea dintr-un buzunar al vestei o 
ştampilă mică şi, după ce sufla drăgăstos asupra ei, aplica, în dreptul titulaturii 
"director", un facsimil violaceu. Acest procedeu de muncă îi plăcea foarte mult şi-i 
dădu chiar ideea să fixeze în cauciuc şi unele rezoluții folosite mai des. 

Astfel, luă ființă următoarea primă serie de declarații cauciucate: 


Se aprobă. Polâhaev. 
De acord. Polâhaev. 
Bun. Polâhaev. 

A se executa. Polâhaev. 


După ce verifică în practică sistemul, directorul ajunse la concluzia că el îi 
simplifică considerabil munca şi că trebuie încurajat şi amplificat. Curând, fu 
pusă în funcțiune o nouă serie de cauciucuri. De data aceasta, rezolutiile 
cuprindeau mai multe cuvinte: 


Să i se aplice mustrarea printr-un ordin pe instituție. Polâhaev. 
Să i se dea un avertisment. Polâhaev. 

Să fie mutat la periferie. Polâhaev. 

Să fie concediat fără preaviz. Polâhaev. 


Pe de altă parte, lupta pe care directorul de la "Hercules" o ducea cu secția 
gospodăriilor comunale în problema localului, îi sugeră ideea să dea să se facă o 
nouă serie de ştampile cu texte stereotipe: 


Nu sunt subordonat serviciului comunal. Polâhaev. 
Ce, ăia de acolo au înnebunit? Polâhaev. 

Nu-mi puneţi piedici in muncă. Polâhaev. 

Nu sunt caraula voastră. Polâhaev. 

Hotelul ne aparţine nouă şi basta. Polâhaev. 
Cunosc manevrele voastre. Polâhaev. 

Nu vă dau nici paturile, nici lavoarele. Polâhaev. 


Această serie fu comandată în trei exemplare. Se prevedea că lupta va fi 
îndelungată şi şeful, perspicace, se temea pe bună dreptate că numai într-un 
singur exemplar ele au să se tocească. 

Pe urmă, fu comandată o garnitură de rezoluții pentru uz intern. 


Intrebati-o pe Serna Mihailovna. Polâhaev. 
Nu ma bateti la cap. Polâhaev. 

Graba strică treaba. Polâhaev. 

Să vă ia dracu pe toți! Polâhaev. 


Gândirea creatoare a şefului nu se mărginea, desigur, la latura pur 
administrativă. Ca om cu concepții largi, nu putea să ocolească problemele de 
politică curentă. Şi astfel, comandă o admirabilă ştampilă de valoare universală, 


la al cărei text munci câteva zile. Era un text ce făcea minuni, el însuşi elastic ca 
de cauciuc şi pe care Polâhaev putea să-l folosească în orice împrejurare. În afară 
de faptul că îi permitea să ia imediat atitudine față de evenimente, îl mai şi 
scutea de oboseala de a-şi stoarce creierii de fiecare dată. Ştampila era atât de 
adaptabilă, încât era suficient să completezi spaţiile goale ca să obţii oricând o 
rezoluție la ordinea zilei: 


Ca răspuns la.............. 

Noi, salariaţii de la "Hercules", declarăm într-un singur glas că vom lupta 
pentru: 

a) îmbunătăţirea calităţii corespondenţei de serviciu, 

b) sporirea productivității muncii, 

c) intensificarea luptei împotriva birocratismului, a tărăgănelii, a 
familiarismului, a nepotismului si a lingusirii, 

d) lichidarea absentelor nemotivate si a onomasticilor, 

e) reducerea cheltuielilor suplimentare pentru calendare si portrete, 

J) creşterea generală a activității sindicale, 

9) renunțarea de a mai sărbători Crăciunul, Paştele, Rusaliile, Buna Vestire, 
Bobotează, Curban-batramul, lomchipurul, Ramazanul, Purimul şi alte sărbători 
religioase, 

h) lupta necruțătoare împotriva rătăcirilor, huliganismului, betiei, lipsei de 
răspundere personală, ploconirii şi îngâmfării, 

i) înscrierea tuturor în rândurile asociaţiei "Jos rutina de pe scena operei", 

]) trecerea totală la consumul de soia, 

k) trecerea generală a registraturü la alfabetul latin, precum şi pentru tot ce va 
mai fi nevoie de acum înainte. 


Spaţiul punctat îl completa Polâhaev personal, după necesități şi potrivit 
cerințelor momentului. 

Încetul cu încetul, Polâhaev se ataşă trup şi suflet de această rezoluţie 
universală şi începu s-o folosească din ce în ce mai des. Ajunse până acolo încât 
răspundea cu ea şi la atacurile, uneltirile şi actele arbitrare ale propriilor săi 
colaboratori. 

De pildă: Ca răspuns la infama cerere a contabilului Kukuşkind de a i se plăti 
orele suplimentare, declarăm că vom lupta... Sau: Ca răspuns la uneltirile josnice 
şi la atacurile mârşave ale funcţionarului Borisohlebski care a cerut un concediu 
suplimentar, declarăm că... etc. 

Şi la încă alte acte de felul acesta se răspundea imediat prin îmbunătăţirea, 
sporirea, intensificarea, lichidarea, reducerea, creşterea generală, renunțarea, 
lupta necruțătoare, înscrierea tuturor, trecerea totală, trecerea generală, precum 
şi prin tot ce va fi nevoie pe viitor. 

Şi numai după ce îi punea astfel la punct pe Kukuşkind, Borisohlebski şi 
alții, şeful folosea ştampila scurtă: Să i se dea un avertisment. Polâhaev. Sau Să 
fie mutat în provincie. Polâhaev. 

Când văzură pentru prima dată rezoluția cea mare de cauciuc, unii salariați 
de la "Hercules" se indispuseră. Îi speriase numărul considerabil de puncte. Ii 
tulbura mai ales punctul cu privire la alfabetul latin şi la înscrierea tuturor în 
asociaţia "Jos rutina de pe scena operei!". Dar lucrurile trecura fără incident. E 
adevărat că Skumbrievici nu rămăsese cu mâinile în sân şi înființase, în afară de 
asociația sus menționată, şi un cerc, "Jos Hovanscina", dar lucrurile se oprira 
aici. 


Aşa că acum, în timp ce de cealaltă parte a uşii biroului lui Polahaev se 
auzea murmurul ca de ventilator al glasurilor dinăuntru, munca nu stagna şi 
Serna Mihailovna lucra cu spor la expedierea afacerilor urgente. Suportul cu 
ştampilele aşezate după mărime — de la cea mai mică: Bun. Polâhaev, până la 
cea mai mare, universal valabilă — semăna cu acele complicate instrumente 
muzicale de circ, la care un clovn alb, cu un soare pe şezut, cântă cu nişte 
betisoare serenada de Braga. Secretara alegea ştampilele cu textul care era cu 
aproximație cel mai potrivit si le aplica pe hârtie. Cel mai mult folosea ştampila 
prudentă: Graba strică treaba, ştiind ca aceasta era rezoluția preferată a şefului. 

Munca, prin urmare, mergea înainte. Cauciucul înlocuia admirabil omul. 
Polâhaev de cauciuc nu era cu nimic mai prejos decât Polâhaev cel viu. 

"Hercules" se golise, îngrijitoarele umblau în picioarele goale pe coridoare, cu 
galetile de apă murdară, plecase şi ultima dactilografa care mai intarziase un 
ceas la birou ca să-şi bată pentru ea personal versurile lui Esenin "Aşternând ale 
stihurilor rogojini aurii, aş vrea să-ți cânt ceva duios". Serna Mihailovna, care se 
plictisise de atâta aşteptare, se ridicase şi, înainte de a se duce acasă, îşi masa 
pleoapele cu degetele-i reci, când deodată usa de la biroul lui Polahaev se mişcă, 
se deschise şi dinăuntru ieşi, cu pas leneş, Ostap Bender. El se uită somnoros la 
Serna Mihailovna şi îşi văzu de drum, agitând o mapă galbenă, legată cu nişte 
şireturi de ghete. După el apăru, de sub umbra înviorătoare a palmierilor şi 
sicomorilor, Polâhaev. Serna se uita la sus-pusul ei prieten şi, fără a scoate nici 
un sunet, se lăsă pe pernita pătrată care îmblânzea duritatea scaunului ei. Ce 
bine că funcţionarii plecaseră şi nu-şi puteau vedea în această clipă şeful! Pe 
mustata lui spânzura, ca o păsărică pe o creangă, o lacrimă de diamant. Polâhaev 
clipea uimitor de repede şi-şi freca mâinile cu atâta forță încât ai fi zis că vrea să 
scoată scântei după metoda folosită de sălbaticii din Oceania. El alergă după 
Ostap, zâmbind slugarnic si tinandu-si spinarea încovoiată. 

— Şi ce-o să fie? mormăia, gudurându-se pe lângă Ostap, cred că n-o să mi 
se întâmple nimic. Hai, spune-mi, scumpule, iubitule, aşa-i că n-o să mi se 
întâmple nimic? Pot să fiu liniştit? 

Voia să adauge că are nevastă, copii, că o are pe Serna, copii de la Serna şi 
de la încă o femeie, care locuieşte la Rostov-pe-Don, dar simţi că i se opreşte ceva 
în gât şi tăcu. 

Gemând uşor, îl însoţi pe Ostap până în hol. În clădirea rămasă pustie nu 
mai întâlniră decât doi oameni. La capătul unui coridor stătea Egor Skumbrievici 
care, când îl văzu pe marele maestru, îşi duse mâna la falcă şi se retrase într-o 
nişă. Jos, pe scara din spatele fecioarei de marmură cu făclia electrică în mână, 
se ivi capul contabilului Berlaga care se înclină până la pământ în fața lui Ostap 
şi spuse chiar: "Bună ziua!", dar Ostap nu răspunse la salutul viceregelui. 

La ieşire, Polâhaev îl apucă pe Ostap de mânecă şi murmură: 

— N-am ascuns nimic. Pe cuvânt de onoare! Pot să fiu liniştit? Da? 

— Liniştea deplină o poate da omului numai o poliţă de asigurare, răspunse 
Ostap, fără să-şi încetinească pasul. Asta o să-ți spună orice agent care încheie 
asigurări pe viata. Personal, nu mai am nevoie de dumneata. Cred însă că statul 
se va interesa, în curând, de persoana dumitale. 


CAPITOLUL XX 
COMANDORUL DANSEAZĂ TANGO 


Într-un mic bufet cu ape gazoase, pe a cărui firmă erau zugrăvite nişte 
sifoane albastre, şedeau, la o masuta albă, Balaganov si Panikovski. 


Împuternicitul cu copitele mesteca o prăjitură în formă de rulou, atent tot timpul 
să nu iasă crema prin partea cealaltă. Înfulecând această mâncare a zeilor, avea 
grijă s-o compenseze din când în când sorbind siropul verde "Fan proaspăt", 
amestecat cu sifon. Curierul bea chefir aducător de sănătate. În fata lui se 
aliniaseră deja şase sticlute goale. Preocupat, Panikovski scutura acum, într-un 
pahar, conținutul gros al celei de a şaptea. Noua secretară le plătise în ziua aceea 
leafa potrivit statului semnat de Bender şi prietenii se delectau la răcoarea ce 
venea de la plăcile de mozaic ale bufetului, de la răcitorul cât o casă de bani unde 
se păstra nişte brânză udă, de la baloanele cilindrice de culoare închisă cu apă 
gazoasă şi de la tejgheaua de marmură. O bucată de gheaţă căzuse din răcitor şi 
zăcea pe jos, distribuind generos suvite de apă în toate părțile. Iti făcea realmente 
plăcere să te uiţi la această oază de apa după aspectul obositor al străzii cu foarte 
puţină umbră, cu trecători istoviti de căldură si cu câini innebuniti de sete. 

— Frumos oraş, Cernomorsk! spuse Panikovski, lingându-se pe buze. 
Chefirul face bine la inimă. 

Declaraţia aceasta îl făcu, nu se ştie de ce, pe Balaganov, să râdă. De râs, 
apăsă imprudent pe rulou si din el tâsni un cârnäcior de cremă, pe care 
împuternicitul abia reuşi să-l prindă din zbor. 

— Ştii, Şura, că am cam început să-mi pierd încrederea în Bender al 
dumitale, continuă Panikovski. Parcă nu face ce trebuie. 

— la mai las-o! îl repezi amenintator Balaganov. Nu ţi-a cerut nimeni 
părerea. 

— Nu, zău, vorbesc serios. Îl respect foarte mult pe Ostap Ibraghimovici: e 
un om şi jumătate!... Chiar şi Funt — şi doar ştii cât îl respect pe Funt — a spus 
despre Bender că e o minte. Dar dumitale, Sura, pot să-ți spun că Funt e un 
măgar! Zău, e un dobitoc. E pur şi simplu o stârpitură, un netrebnic. De Bender 
nu pot să spun nimic rau. Dar e ceva care nu-mi place. Sura, iti vorbesc ca unui 
adevărat frate. 

De la ultima convorbire cu un subinspector de la miliția judiciară, nimeni 
nu-i mai vorbise lui Balaganov ca unui adevărat frate. De aceea, el ascultă cu 
mulțumire cuvintele curierului şi, imprudent, îl lăsă să continue. 

— Ştii, Şura, şopti Panikovski, că îl respect foarte mult pe Bender, dar 
trebuie să-ți spun: Bender e un măgar! Zău, e o stârpitură, un netrebnic! 

— Ho, ho! făcu Balaganov în chip de semnal de oprire. 

— Stai olecuta cu ho-ho. Gândeşte-te numai pe ce cheltuieste el banii nostri. 
Adu-ti aminte! Pentru ce ne trebuie biroul ăsta idiot? De ce atâtea cheltuieli? 
Numai pe Funt îl plătim cu o sută douăzeci de ruble. Şi apoi, secretara. Acum 
ne-a mai trimis doi indivizi, i-am văzut astăzi trecuţi pe stat, şi au încasat leafa. 
Pentru ce toate astea? El zice că pentru forma legală. Putin îmi pasă de forma 
legală, dacă costă atâţia bani. Şi coarnele de cerb de şaizeci şi cinci de ruble! Şi 
călimara! Şi toate aparatele astea de făcut găuri! 

Panikovski îşi descheie haina şi plastronul de cincizeci de copeici care îi era 
prins cu un buton la gât, sări în sus ca un sul de pergament. Dar Panikovski nici 
nu băgă de seamă, atât era de aprins. 

— Da, Şura. Nouă, dumitale şi mie ne dă o leafă de mizerie, iar el se lăfăieşte 
în lux. Şi pentru ce, mă rog, a plecat în Caucaz? Zice că în deplasare. Nu cred! 
Panikovski nu înghite orice! Eu am alergat în port de i-am luat bilet. Auzi, mă rog 
matale, bilet de clasa I. Cu a II-a, filfizonul ăsta de pe Neva nu poate să 
călătorească. Uite unde se duc cele zece mii de ruble ale noastre! Vorbeşte la 
telefon cu provincia, trimite în toată lumea telegrame fulger. Ştii dumneata cât 
costă fulgerele astea? Patruzeci de copeici cuvântul. lar eu trebuie să-mi refuz o 


sticluta de chefir, de care am atâta nevoie pentru sănătate. Sunt doar bătrân si 
bolnav. Iti spun deschis: Bender nu e o minte. 

— Totuşi, nu te lansa aşa, răspunse Balaganov, şovăitor. Doar Bender te-a 
făcut om. Adu-ti aminte cum alergai la Arbatov cu gâsca. Pe când acum ai slujbă, 
leafă, eşti membru al societăţii. 

— Nu vreau să fiu membru al societăţii! declară deodată Panikovski şi, 
coborând glasul, adăugă: Bender al dumitale e un idiot. A pornit aceste cercetări 
tampite, când banii pot fi luaţi chiar astăzi fără nimic la mână. 

Auzind aceste cuvinte, împuternicitul cu copitele uită de şeful lui iubit şi îşi 
trase mai aproape scaunul de Panikovski, iar acesta, tot îndreptându-şi mereu 
plastronul neastâmpărat, îi împărtăşi lui Balaganov o experienţă cât se poate de 
serioasă, pe care o făcuse pe propriul său risc. 

În ziua când marele maestru şi cu Balaganov îl urmăriseră pe Skumbrievici, 
Panikovski lăsase cu de la sine putere biroul pe seama bătrânului Funt, 
pătrunsese pe ascuns în odaia lui Koreiko şi, profitând de lipsa de acasă a 
stăpânului, făcuse cercetări amănunțite. Desigur că nu găsise acolo nici un fel de 
bani, dar descoperise ceva mai bun: nişte greutăți negre, foarte mari, de vreo 
douăzeci şi patru de kile fiecare. 

— Uite, Sura, iti vorbesc ca unui frate. Am descoperit secretul acestor 
greutăți. 

Panikovski prinse în sfârşit tumburlucul neastâmpărat al plastronului său, 
îl încheie de nasturele de la pantalon şi se uită triumfător la Balaganov. 

— Ce secret poate să fie? spuse dezamăgit împuternicitul cu copitele. Nişte 
greutăți obişnuite pentru gimnastică. 

— Ştii, Şura, ce mult te respect, se înfierbântă Panikovski, dar eşti un 
măgar. Sunt greutăți de aur! Ai înțeles? Greutati din aur curat! Fiecare are cate 
douăzeci şi patru de kile. Aproape cincizeci de kile de aur curat. Mi-am dat seama 
de asta de cum m-am uitat la ele, de parcă aş fi văzut o nălucă. Stăteam în fața 
acestor greutăți şi râdeam ca un nebun. Ce ticălos e Koreiko ăsta! Şi-a turnat 
nişte greutăți din aur, le-a vopsit în negru şi crede că nimeni n-o să le dea de 
urmă. Iti spun, Sura, ca unui frate: crezi că ti-as fi destăinuit asta, dacă m-aş fi 
putut căra singur cu greutăţile alea? Dar eu sunt bătrân şi bolnav, şi ele 
cântăresc greu. Aşa că te iau părtaş la treaba asta ca pe un frate. Eu nu sunt 
Bender, eu sunt om cinstit! 

— Şi dacă nu-s de aur? întrebă scepticul fiu al locotenentului, care tare mult 
dorea ca Panikovski să-i spulbere cât mai repede îndoielile. 

— Şi atunci din ce sunt, după părerea dumitale? întrebă ironic violatorul de 
convenții. 

— Da, spuse Balaganov, clipind din genele-i roşcovane, acum e limpede 
totul. Ia te uită, bătrân, bătrân, dar l-a descoperit. Ai dreptate, Bender nu face 
ceea ce ar trebui să facă: scrie tot felul de hârtiute, călătoreşte... O să-i dăm 
totuşi şi lui o parte, judecată dreaptă, ce zici? 

— Şi de ce, mă rog? obiectă Panikovski. Las' să fie totul pentru noi. Să trăim 
şi noi minunat, Sura. Eu am să-mi pun dinţi de aur şi am să mă însor. Zau ca 
mă însor, pe cuvânt de onoare! 

Hotărâră să pună imediat mâna pe greutățile preţioase. 

— Plăteşte pentru chefir, Sura, spuse Panikovski. Ne socotim pe urmă. 

Complotiştii ieşiră din bufet şi, orbiti de soare, începură să hoinărească prin 
oraş. Nerăbdarea nu le dădea astâmpăr. Se opriră îndelung pe toate podurile din 
oraş şi, cu burtile peste parapet, se uitară fără interes în jos, apoi la acoperişurile 
caselor, la străzile ce coborau spre port şi pe care autocamioanele mergeau cu 


prudenta unui cal. Vrăbiile grase din port loveau cu ciocurile în caldarâm, 
urmărite de pe toate gardurile de nişte pisici murdare. Dincolo de acoperişurile 
ruginii, de felinarele din podurile caselor şi de antene se zărea apa albastră, o 
şalupă care înainta cu toată viteza şi un coş galben de vapor, cu o literă mare, 
roşie, pe el. 

Din când în când, Panikovski înălța capul şi se apuca să calculeze. 
Transforma kilogramele în grame şi de fiecare dată obținea o cifră atât de 
ademenitoare, încât nu-şi putea opri un uşor țipăt. 

După orele zece seara, frații după acelaşi tată, incovoiati sub povara celor 
două greutăți mari, se îndreptau spre biroul de colectare a coarnelor şi copitelor. 
Panikovski îşi ducea partea lui cu amândouă mâinile, cu burta scoasă în afară şi 
gâfâind vesel. Se oprea des, punea greutatea pe trotuar şi murmura: "Mă însor! 
Pe cuvânt de onoare că mă insor!" Balaganov, care era voinic, ducea greutatea pe 
umăr. Din când în când, Panikovski nu izbutea să cotească, fiindcă în virtutea 
inertiei greutatea îl ducea înainte şi atunci Balaganov îl apuca cu mâna pe care o 
avea liberă de gulerul hainei şi-l îndrepta pe scumpul său frate în direcția bună. 

În pragul biroului, se opriră. 

— Täiem acusi cu pila câte o bucăţică, zise repede Panikovski, şi mâine 
dimineaţă o vindem. Am aici un ceasornicar cunoscut, pe domnul Biberhan. El o 
să ne dea exact cât face. Nu ca cei de la comerțul de stat cu metale, care nu-ţi 
dau niciodată prețul adevărat. 

Dar în clipa aceea complotiştii observară că printre perdelele verzi ale 
biroului se zăreşte o rază de lumină. 

— Cine poate să fie înăuntru la ora asta? se miră Balaganov, aplecându-se 
spre broască. 

La birou, în lumina puternică a lămpii de masă, şedea Ostap Bender şi scria 
ceva repede. 

— Scriitorul! spuse Balaganov, începând să râdă şi îl lăsă pe Panikovski să 
se uite şi el. 

— Sigur, iar scrie, făcu Panikovski, după ce se sătură privind. Zău că 
ticnitul mă face să râd. Dar unde tăiem greutățile? 

Şi stabilind cu înflăcărare că e neapărat nevoie să se ducă chiar a doua zi 
dis-de-dimineata să vândă ceasornicarului două bucățele de aur, frații dupa 
acelaşi tată îşi luară greutăţile şi se făcură neväzuti în întuneric. 

Între timp, marele maestru termina biografia lui Alexandr Ivanovici Koreiko. 
Căpăcelele de bronz de pe toate cele cinci căsuțe de tara, care alcătuiau calimara 
"Cu fata spre sat", fuseseră scoase şi Ostap muia penita unde nimerea, se foia pe 
scaun şi-şi mişca mereu picioarele sub masă. 

Avea fata istovită a unui jucător de cărți, care a pierdut toată noaptea şi abia 
în zori a prins, în sfârşit, un pachet bun. O noapte întreagă nu i-a intrat carte şi 
mereu i s-a săltat banca. În zadar a schimbat el mesele de joc, căutând să înşele 
soarta şi să dea de un loc cu noroc, dar degeaba: nu-i intra carte şi pace. A filat el 
ce-a filat, adică după ce se uita la prima carte, începea s-o tragă încetişor pe cea 
de dedesubt; sau punea cartea pe marginea mesei şi o privea de jos în sus, aşeza 
amândouă cărțile fata în fata şi le "gusta" pe rand — într-un cuvânt, făcea tot ce 
fac oamenii când le merge prost la chemin de fer. Dar nimic nu-i ajuta. De cele 
mai multe ori îi intrau figuri: valeti cu mustäcioarele ca nişte şnururi, dame care 
miroseau a flori de hârtie şi rigi cu bărbi ca de portari. Foarte des îi cădeau decari 
negri şi roşii. În general, îi intrau numai porcării din cele care oficial se numesc 
"bacara", iar neoficial "bac" sau "zero". Şi abia în ceasul cand candelabrele palesc 
şi se sting şi când sub afişele pe care scrie "Dormitul interzis" sforăie pe scaun 


ghinionistii cu gulere murdare, atunci se produce minunea. "Mana" începe 
dintr-o dată să tina, figurile şi decarii dezgustători dispar şi încep să-ţi curgă 
optarii şi noarii. Jucătorul nu mai schimbă locul, nu mai filează cărțile, nu se 
mai uită la ele de jos în sus. Simte sub mână un pachet norocos. Şi chibitii se 
înghesuie în spatele băftosului, îl trag de mânecă şi-i şoptesc: "Nene lura, dă-mi 
trei ruble”. Iar el, palid şi mândru, dă curajos pe fata cărțile şi în strigătele: "Se 
eliberează locul si la masa nr.9!" şi "Crupieri, trimiteţi monede de câte 50 de 
copeici!", îşi termină partenerii. Şi masa verde, marcată cu linii şi arcuri albe, îi 
apare acum veselă ca un teren de fotbal. 

Ostap nu mai avea nici o îndoială. În jocul lui se produsese o cotitură. 

Tot ce fusese neclar devenise clar. Nenumäratii oameni cu mustăcioare ca 
nişte snurulete şi cu bărbi de rigi, cu care Ostap fusese nevoit să se întâlnească 
şi care lăsaseră urme în mapa galbenă legată cu şireturi de ghete, dispărură 
subit şi pe primul plan, sfărâmând pe toți şi tot, apăru mutra de porc, cu ochi 
stersi, cu sprâncene de culoarea spicului de grâu si cu zbârcituri adânci, de 
plutonier, pe obraji. 

Ostap puse punct, apăsă peste biografie tamponul cu ursulet de argint în loc 
de mâner şi începu să coasă documentele. Îi plăcea să ţină dosarele în ordine. 
Admiră pentru ultima oară declarațiile, telegramele şi diferitele note informative 
frumos netezite. Mai erau pe lângă ele, în mapă, şi fotografii şi extrase de conturi. 
Era acolo toată viata lui Alexandr Ivanovici Koreiko şi, în perspectiva ei, palmierii, 
femeile, marea azurie, vaporul alb, expresurile albastre, automobilul cu geamuri 
de cristal şi Rio de Janeiro, oraşul fermecat din fundul acestui golf, unde 
viețuiesc mulatri blânzi şi unde covârşitoarea majoritate a cetățenilor umblă în 
pantaloni albi. În sfârşit, marele maestru găsise pe individul la care visase toată 
viața. 

— Si nici măcar n-are cine să-mi aprecieze munca aceasta titanică, spuse 
melancolic Ostap, ridicându-se de pe scaun şi legând mapa groasă. Balaganov e 
foarte simpatic, dar e prost. Panikovski e doar un bătrân caraghios. Iar Kozlevici 
e un înger fără aripi. Şi astăzi încă e perfect convins că noi aici colectăm coarne 
pentru nevoile industriei de țigarete. Unde sunt prietenii mei, nevestele mele, 
copiii mei? N-am decât speranța că stimabilul Alexandr Ivanovici va aprecia vasta 
mea muncă şi, ţinând seamă de sărăcia mea, îmi va da cinci sute de miişoare. 
Deşi, nu! Acum nu iau mai putin de un milion, căci altfel blânzii mulatri n-o să 
mai aibă nici un respect fata de mine. 

Ostap trecu de după birou, în fata, îşi luă la subsuoară minunata mapa si 
începu să se plimbe îngândurat prin încăperea goală, ocolind maşina de scris cu 
"1'-ul turcesc şi compostorul de cale ferată, atingând aproape cu capul coamele 
de cerb. Cicatricea albă de pe gâtlejul lui se făcuse trandafirie. Treptat, mişcările 
marelui maestru se încetiniră; picioarele lui, incaltate cu nişte pantofi roşii 
cumpăraţi de ocazie de la un marinar grec, alunecau fără zgomot pe podea. Pe 
neobservate, începu să se mişte cu trupul înclinat într-o parte. Cu mâna dreaptă 
tinea cu gingăşie strânsă, la piept, mapa, de parcă ar fi strâns o fată, iar cu mâna 
stângă, parcă plutea. În aer zbârnâia clar roata norocului. Hârâitul ei era ca un 
sunet fin, muzical, care se transformă deodată într-o melodie uşoară, cântată de 
mai multe viori la unison... Şi o melodie de mult uitată, care-ţi strângea inima, 
făcu să răsune toate obiectele ce se găseau în filiala din Cernomorsk a Oficiului 
pentru Colectarea de Coarne şi Copite. Primul care dădu tonul fu samovarul din 
care căzu pe neaşteptate, pe tavă, un mic tăciune aprins. Şi samovarul începu să 
cânte: 


Sub cerul cel de foc al Argentinei 
Sub bolta ei d-azuru-acvamarinei... 


Marele maestru dansa tango. Figura lui de efigie sta din profil. Se lăsa 
într-un genunchi, se îndrepta repede, se întorcea şi, călcând uşor, luneca iarăşi 
înainte. Cozi invizibile de frac fluturau la piruetele neaşteptate. 

Melodia o continuă maşina de scris cu 'î'-ul turcesc: 


„Sub bolta îi d-azuru-acvamarinâi Undi fâmäili sclipasc în bolaro... 


Şi compostorul greoi de tuci, care trăise multe, ofta surd cu sufletul la 
vremurile apuse: 


...Unde femeile sclipesc în bolero 
Toţi peste tot dansează dulcele tango. 


Ostap dansa tangoul clasic provincial, precum la teatrele de varieteu cu 
douăzeci de ani în urmă, atunci când contabilul Berlaga purta prima sa gambetă, 
Skumbrievici avea serviciu la secretariatul primăriei, Polâhaev dădea examen 
pentru cel mai mic grad de funcționar public, iar preşedintele-paravan, Funt, era 
încă un septuagenar viei care, împreună cu alte veste de pichet, şedea la 
cafeneaua "Florida" şi comenta cutremurătorul eveniment al închiderii 
Dardanelelor, în legătură cu războiul italo-turc. Şi vestele de pichet, care pe 
vremea aceea aveau încă obrajii rumeni şi netezi, îşi dădeau atunci cu părerea 
despre oamenii politici ai zilei. "Enver-bei e o minte! Iuan Şi-Kai e o minte! 
Purişchevici e şi el, totuşi, o minte!" spuneau ei. Şi încă de pe atunci afirmau ca 
Briand e o minte, fiindcă şi pe atunci Briand era ministru. 

Ostap dansa. Deasupra capului lui fremătau palmieri şi zburau păsărele 
multicolore. Transoceanice se frecau cu bordul de cheiul de la Rio de Janeiro. 
Pişicherii negustori brazilieni se ocupau sub ochii tuturor cu dumping-ul de 
cafea, iar în restaurantele în aer liber tinerii se distrau consumând băuturi 
spirtoase. 

— Parada o voi comanda eu! exclamă marele maestru. Stinse lumina, ieşi 
din birou şi o luă pe drumul cel mai scurt spre strada Malaia Kasatelnaia. 
Picioarele firave ca de compas ale reflectoarelor se răşchirau pe cer, coborau, 
tăiau pe neaşteptate o bucată de casă, scoțând la lumină un balcon sau un 
geamlâc, unde şedea câte o pereche încremenită de surpriză. De după un colț, lui 
Ostap îi ieşiră înainte, legănându-se şi duduind cu şenilele, două tancuri mici, cu 
päläriute rotunde, ca nişte ciuperci. Un călăreț aplecându-se din şa întrebă pe un 
trecător cum se poate ajunge mai repede în Piața Veche. Pe altă stradă, o unitate 
de artilerie îi täie lui Ostap calea. El se strecură între două baterii. Văzu apoi 
nişte milițieni care băteau grăbiţi, de poarta unei case, o tăbliță pe care scria cu 
litere negre: "Adapost în caz de atac cu gaze asfixiante”. 

Ostap se grăbea. Îl mâna din urmă tangoul argentinian. Fără să se uite nici 
în dreapta, nici în stânga, intră în casa lui Koreiko şi bătu la uşă. 

— Cine-i acolo? se auzi glasul milionarului clandestin. 

— O telegramă! răspunse marele maestru, făcând cu ochiul în întuneric. 

Usa se deschise si el intră, agätându-se cu dosarul de tocul uşii. 


În zori, departe, într-o râpă din afara oraşului, şedeau împuternicitul şi 
curierul. 


Ei tăiau cu o pilă greutăţile. Nasurile le erau murdare de praf de fontă. 
Lângă Panikovski zăcea pe iarbă plastronul pe care şi-l scosese fiindcă-l 
stingherea la lucru. Prevăzător, violatorul convenției asternuse sub greutăți o 
foaie de ziar, ca să nu se piardă nici o faramita din metalul prețios. 

Frații după acelaşi tată schimbau din când în când între ei priviri pline de 
importanţă şi continuau să pilească cu şi mai multă vigoare. În liniştea dimineţii, 
nu se auzeau decât şuierăturile popândăilor şi scrâşnetul pilelor înfierbântate. 

— Ce-i asta?! exclamă deodată Balaganov oprindu-se, pilesc de trei ore şi tot 
nu dau de aur. 

Panikovski nu răspunse. Se dumirise de mai înainte şi, de jumătate de oră, 
mişca pila numai aşa, ca să se afle în treabă. 

— Ei, să mai pilim niţel! spuse optimist roscovanul Sura. 

— Sigur că trebuie să pilim, răspunse Panikovski, căutând să mai amâne 
ora teribilă a răzbunării. 

Îşi duse palma la fata şi urmărea printre degetele răsfirate cum spinarea lata 
a lui Balaganov se mişcă în ritm egal de sus în jos şi înapoi. 

— Nu pricep nimic! spuse Şura, după ce termină de pilit şi desfăcu greutatea 
în două jumătăţi, ca pe un măr. Ăsta nu-i aur! 

— Pileşte, pileşte, murmură speriat Panikovski. 

Dar Balaganov, ţinând în fiecare mână câte o emisferă de fontă, se apropia 
încet de violatorul de convenții. 

— Nu te apropia de mine cu fierul ăsta! chitcäi Panikovski, fugind într-o 
parte. Te dispretuiesc! 

Dar în clipa aceea, Şura îşi făcu vânt si, gâfâind de atâta sfortare, aruncă în 
intrigant una din emisfere. Auzind deasupra capului său şuierul proiectilului, 
intrigantul se trânti la pământ. 

Lupta dintre împuternicit şi curier nu dură mult. Balaganov, scos din fire, 
călcă mai întâi cu sete în picioare plastronul, apoi trecu la proprietarul lui. Cu 
fiecare lovitură, Şura îi expunea şi motivele: 

— Cine a născocit greutățile astea? Cine a delapidat banii statului? Cine l-a 
bârfit pe Bender? 

În afară de asta, primul născut al locotenentului îşi mai aminti, cu acest 
prilej, de violarea convenției de la Suharevka, fapt pentru care Panikovski capata 
câțiva pumni în plus. 

— Ai să-mi dai socoteală pentru plastron! tipa furios Panikovski, 
apărându-se cu coatele. Să ştii că n-o să te iert niciodată pentru plastron! Unde 
mai găseşti acum de cumpărat astfel de plastroane? 

În încheiere, Balaganov îi luă inamicului, drept captură, portofelul său vechi 
cu treizeci şi opt de ruble înăuntru. 

— Asta-i pentru chefirul tău, năpârcă! îi spuse el. 

Se întoarseră în oraş plouati. 

Înainte mergea Şura, furios, iar în urma lui, schiopätând de un picior şi 
văitându-se amarnic, se târa Panikovski. 

— Sunt un bătrân sărac şi nefericit! se tânguia el. Ai să-mi dai socoteală 
pentru plastron. Dă-mi înapoi banii. 

— Ai să-i iei, lasă! îi răspundea Şura fără să întoarcă capul. Am să-i 
povestesc tot lui Bender. Aventurier ce eşti! 


CAPITOLUL XXI 
FÂRSITUL "CUIBULUI CATELOR" 


Varvara Ptiburdukova era fericită. Şezând la masa ei rotundă, îşi imbratisa 
cu privirea gospodăria. Odaia lor era atât de plină de mobilă, că aproape nu mai 
exista nici un locşor liber. Dar şi atâta loc cât mai rămânea era suficient pentru 
fericire. Lampa revărsa lumină şi afară, pe fereastră, unde o rămurică verde 
tremura ca o broşă de damă. Pe masă se aflau fursecuri, bomboane şi şalău 
marinat într-o cutie rotundă de tablă. Ceanicul electric colecta pe suprafața lui 
curbă toată căldura cuibului Ptiburdukovilor. În el se reflectau şi patul, şi 
perdelutele albe, şi noptiera. Se reflecta în el chiar şi Ptiburdukov însuşi care, în 
pijamaua albastră, cu brandenburguri, şedea în fața nevestei sale. Şi el era 
fericit. Scotea pe nas un fum gros de ţigară şi făcea, din placaj, un closet mic de 
tara, cu un ferăstrău de traforaj. Munca era migăloasă. Trebuia să facă pereții, să 
fixeze deasupra un acoperiş înclinat, să confectioneze scaunul interior, să pună 
geam la fereastră şi să înşurubeze în uşă un cârlig microscopic. Ptiburdukov 
lucra cu pasiune; socotea lucrul la traforaj cea mai bună odihnă. 

După ce-şi termină treaba, inginerul începu să râdă încântat, îşi mângâie 
nevasta pe spinarea grasă şi caldă şi trase spre el cutioara cu şalău. Dar în clipa 
aceea se auzi o bătaie puternică în uşă, lampa clipi şi ceainicul alunecă de pe 
suportul său de sârmă. 

— Cine o fi atât de târziu? zise Ptiburdukov, deschizând uşa. 

Pe scară, stătea Vasisuali Lohankin. Era învelit până la bărbie într-o 
cuvertură albă de vară, de sub care i se vedeau picioarele păroase. Strângea la 
piept cartea Bărbatul şi femeia, groasă şi aurită ca o icoană, şi avea privirea 
rătăcită. 

— Intră, te rog, spuse buimăcit inginerul, dându-se cu un pas înapoi. 
Varvara, ce înseamnă asta? 

— Am venit la voi pe veci să m-oploşesc, răspunse Lohankin în iambi 
funebri. Şi sper ca aici de toate să găsesc. 

— Cum adică să te oplosesti? întrebă Ptiburdukov, înroşindu-se la față. Ce 
doreşti, Vasisuali Andreevici? 

Varvara ieşi repede pe scară. 

— Saşuk! Uită-te, e în pielea goală! strigă ea. Ce s-a întâmplat, Vasisuali? 
Poftim, intră, intrați. 

Lohankin care era în picioarele goale păşi pragul şi mormăind: "Nenorocire, 
nenorocire", începu să umble încoace şi încolo prin odaie. Cu un capăt al 
cuverturii dădu imediat jos lucrarea fină făcută la traforaj de Ptiburdukov, care 
se retrăsese într-un colț, simțind că această vizită nu prevesteşte nimic bun. 

— Care nenorocire? îl iscodea Varvara. De ce eşti numai cu pătura pe tine? 

— Am venit la voi pe veci să m-oploşesc, repetă Lohankin cu o voce bovină. 

Şi cu talpa-i galbenă bătea toba pe podeaua curată, dată cu ceară. 

— Ce-s cu aiurelile astea? îl repezi Varvara pe fostul ei soț. Du-te acasă şi 
culcă-te. Pleacă de-aici. Du-te, du-te acasă! 

— S-a dus casa, s-a dus, zise Vasisuali, continuând să tremure. A ars 
complet de jos până sus. Incendiul încoace m-a adus. N-am apucat să salvez 
decât doar cuvertura şi cartea asta-n plus. Dar dacă vi-e purtarea atâta de haină, 
eu plec şi las blestemul în locul meu să vină. 

Clătinându-se îndurerat, Vasisuali se îndreptă spre uşă. Dar Varvara şi 
soţul ei il retinura. Îi cerură iertare, îi spuseră că nu şi-au dat seama din primul 
moment ce s-a întâmplat şi începură să se agite. Scoaseră din dulap costumul 
nou al lui Ptiburdukov, rufărie şi pantofi. 

În timp ce Lohankin se îmbrăca, soţii se sfătuiau pe coridor. 

— Ce facem cu el? spunea în şoaptă Varvara. Doar nu poate să rămână la 


noi peste noapte, că avem o singură odaie. 

— Mă mir de tine, zise bunul inginer. Omul a rămas pe drumuri şi tu te 
gândeşti numai la comoditatea ta. 

Când soții se întoarseră în odaie, il găsiră pe sinistrat stând la masă şi 
mâncând direct din cutia de tablă marinată de peşte. În afară de asta, de pe raft 
fuseseră aruncate jos două volume din Rezistența materialelor şi în locul lor se 
afla acum cartea Bărbatul şi femeia, cu scoartele aurite. 

— Şi chiar a ars toată casa? întrebă compătimitor Ptiburdukov. Ce grozăvie! 

— Dar eu mă gândesc că poate aşa trebuie, zise Vasisuali, terminând cina 
gazdei. Poate că din flăcări voi ieşi şi eu transformat! 

Dar nu se transformă. 

După ce terminară de vorbit despre toate, Ptiburdukovii începură să se 
pregătească pentru culcare. Lui Vasisuali i se puse o saltea pe restul acela de 
suprafață care, cu o oră înainte, li se părea suficient ca să încapă în el fericirea. 
Închiseră fereastra, stinseră lumina şi noaptea se furişă în odaie. Vreo douăzeci 
de minute statură cu toţii în tăcere, răsucindu-se din când în când şi oftând din 
greu. Apoi se auzi de pe podea şoapta tărăgănată a lui Lohankin: 

— Varvara! Varvara! Ascultă-mă, Varvara! 

— Ce vrei? întrebă indignată fosta lui nevastă. 

— De ce m-ai lăsat, Varvara? 

Neprimind nici un răspuns la această întrebare principială, Vasisuali începu 
să bocească: 

— Eşti o patachina, Varvara! Eşti o catea! O catea şi te dispretuiesc... 

Inginerul stătea nemişcat în pat, strângând pumnii şi sufocându-se de furie. 

"Cuibul catelor" luase foc pe la douăsprezece noaptea, tocmai cand Ostap 
Bender dansa tango în biroul său gol, iar frații Balaganov şi Panikovski ieşeau 
din oraş, incovoiati sub povara greutăților de aur. 

În şirul lung de întâmplări care precedaseră incendiul din apartamentul 
nr.3, veriga inițială fusese bunica nimănui. După cum ştim, ea folosea în odaia ei 
o lampă cu gaz, căci nu avea încredere în electricitate. După ce Vasisuali 
Andreevici fusese bătut, multă vreme nu se mai petrecu în apartament nici un fel 
de eveniment interesant, şi mintea în veşnic neastâmpăr a şambelanului Mitrici 
suferea din pricina acestei inactivitäti forțate. După ce medita adânc la obiceiurile 
bunicii, se alarmă. 

— O să dea foc la toată casa, baba! bombăni el. Ei ce-i pasă? Are numai 
bulendre, pe când la mine numai pianul face poate vreo două mii de ruble. 

Ajungând la această concluzie, Mitrici îşi asigură împotriva incendiului toată 
averea lui mobilă. Acum putea să fie liniştit şi se uita nepăsător cum cară bunica 
sus, la ea, damingeana mare, tulbure, cu gaz, tinand-o în braţe ca pe un copil. 
Primul care află de actul de prudenţă şi prevedere al lui Mitrici fu cetățeanul 
Ghighienisvili, care îl interpretă numaidecât în felul său. El se apropie de Mitrici 
pe coridor şi, punându-i mâna în piept, îi spuse amenintätor: 

— Vrei să dai foc la tot apartamentul? Vrei să pui mâna pe asigurare? Crezi 
că Ghighienisvili e un prost? Ghighienisvili pricepe totul. 

Şi pătimaşul chiriaş se asigură şi el, în aceeaşi zi, pentru o sumă 
importantă. Aflând această ştire, întreg "Cuibul catelor" fu cuprins de groază. 
Liutia Frantevna Pferd dădu navala în bucătărie cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Ticälosii ăştia au să ne dea foc! Faceţi ce vreţi, cetățeni, dar eu mă duc 
chiar acum să mă asigur. De ars, oricum o să ardem, aşa că măcar să primesc 
asigurarea. Nu vreau ca din cauza lor să rămân numai cu ce-i pe mine. 

În ziua următoare, se asigură tot apartamentul, cu excepţia lui Lohankin şi 


a bunicii nimănui. Lohankin citea Rodina şi nu observa nimic, iar bunica nu avea 
încredere în asigurare, după cum nu avea încredere în electricitate. Nikita 
Preahin aduse acasă polita de asigurare cu chenarul liliachiu si cercetă îndelung, 
la lumină, filigramul. 

— Prin urmare, statul tine seama de nevoile noastre? zise el pe un ton 
sumbru. Îi ajută pe chiriaşi? Foarte bine! Acum putem face ce vrem. 

Si, punandu-si polita în buzunarul de la piept, Preahin se retrase în odaia 
lui. Cuvintele lui băgară atâta spaimă în toţi, încât în noaptea aceea nimeni nu 
mai închise ochii în "Cuibul catelor". Dunia îşi strângea lucrurile în legaturici, iar 
chiriaşii ei la câte un pat plecară să-şi petreacă noaptea pe la cunoştinţe. În tot 
timpul zilei se supravegheară reciproc şi cărară mereu din casă câte ceva din 
avutul lor. 

Lucrurile erau clare. Casa era condamnată. Nu putea să nu ardă. Si, 
într-adevăr, la douăsprezece noaptea se aprinse, dintr-o dată, din şase părți. 

Din casa care se umplu repede de un fum ca de la un samovar, cu licăriri de 
flăcări, ultimul sări afară Lohankin, învelit în cuvertura albă. El tipa din toate 
puterile: "Foc! Foc!", deşi nu mai izbuti să mire pe nimeni cu această noutate. 
Toţi locatarii "Cuibului catelor" erau în păr. Preahin, beat, şedea pe cufarul său 
cu colțurile ghintuite şi se uita cu o privire îndobitocită la ferestrele pline de 
scântei, spunând: "Ce vrem, aia facem". Ghighienisvili îşi mirosea scârbit mâinile 
care puteau a gaz şi, de fiecare dată după ce le mirosea, le ştergea de pantaloni. 
O tulumbă de foc izbucni pe un oberlicht şi, azvârlind scântei, se întinse sub 
cornişa de lemn. Primul geam plesni şi se sparse cu zgomot. Bunica nimănui 
începu să urle îngrozitor. 

— Patruzeci de ani a stat casa în picioare, explica sfătos Mitrici, 
plimbându-se prin mulțime. A dăinuit sub toate regimurile, era o casă bună. Şi 
uite, sub cel sovietic a ars. Asta-i faptul trist, cetățeni. 

Contingentul de femei din "Cuibul catelor" se strânse grămadă şi nu-şi lua 
ochii de la flăcări. Acum, din toate ferestrele tasneau limbi de foc ca din nişte guri 
de tun. Uneori, focul dispărea şi atunci casa întunecată părea că se dă înapoi ca 
tunul după ce a aruncat încărcătura. Apoi un nor galben-roşu izbucnea iar în 
afară, luminând ca de sărbătoare fundătura Limonâi. Se făcu cald. Lângă casă 
nu se mai putea sta şi toată societatea se mută pe trotuarul de peste drum. 
Numai Nikita Preahin motäia pe cufăr în mijlocul străzii. Deodată, sări în sus, 
descult şi groaznic la înfăţişare. 

— Fraţi creştini! exclamă el, sfâşiindu-şi cămaşa. Cetăţeni! 

Se îndepărtă de foc, se băgă în mulțime şi, strigând cuvinte cu neputinţă de 
înțeles, începu să arate cu mâna spre casa care ardea. În mulțime intră panica. 

— A fost uitat un copil, spuse convinsă o femeie cu pălărie de paie. 

Lumea se adună în jurul lui Nikita care îi împingea şi căuta să-şi croiască 
drum spre casă. 

— E pe pat! ţipă înnebunit Preahin. Dă-mi drumul, iti spun! 

Pe fata îi curgeau lacrimi de foc. Îi dădu una in cap lui Ghighienisvili, care 
încerca sâ-i atina calea şi se repezi în curte, de unde apăru peste un minut 
cărând o scară. 

— Opriti-l! striga femeia cu pălărie de paie. O să ardă de viu. 

— Pleacă, iti spun! urla Nikita Preahin, sprijinind scara de zid şi imbrancind 
tinerii din mulţime care căutau să-l apuce de picioare. N-o să-l las să piară. Îmi 
arde sufletul. 

Dădea din picioare şi se cätära pe scară, îndreptându-se spre fereastra de la 
etaj de unde ieşeau trâmbe de fum. 


— Înapoi! tipau oamenii din mulţime. De ce te cateri? O să arzi! 

— E pe pat! continua să strige Nikita. O gâscă întreagă şi un sfert întreg de 
rachiu. Ce, am să le las să se piardă, cetățeni, pravoslavnici? 

Cu o extraordinară îndemânare, Preahin se apucă de marginea ferestrei şi, 
într-o clipă, dispăru, înghiţit de vârtejul de aer. Ultimele sale cuvinte fură: "Ce 
vrem, aia facem". In fundătură se făcu linişte, o linişte întreruptă doar de clopotul 
şi sunetele de trompetă ale pompierilor care patrunsera fuga în curte, îmbrăcați 
în costume din pânză de azbest şi încinşi cu brâie late, albastre. 

O clipă după ce Nikita Preahin săvârşi singura faptă eroică din viata sa, o 
bârnă cuprinsă de flăcări se desprinse de casă şi se prăbuşi la pământ. 
Acoperişul se destramă, scrâşnind, şi căzu înăuntrul clădirii. Spre cer se ridică o 
coloană de flăcări, de parcă s-ar fi tras din casă o ghiulea spre lună. 

Astfel dispăru, mistuit de flăcări, apartamentul nr.3, cunoscut mai mult sub 
porecla de "Cuibul catelor”. 

Deodată, se auzi în fundătură tropot de copite. Pe lângă vâlvătaie trecu, 
într-o birjă, inginerul Talmudovski, pe genunchii căruia se putea vedea o valiză 
plină de etichete. Săltând uşor la hopuri, inginerul se apleca mereu spre birjar şi 
tipa: 

— N-o să mai pun piciorul aici cât voi trăi. Ce, ăsta-i salariu? Mana mai 
repede, birjar! 

Şi cât ai clipi, spinarea lui solidă, luminată de flăcări şi de făcliile 
pompierilor, se topi după colțul ulicioarei. 


CAPITOLUL XXII 
PARADA O VOI COMANDA EU 


— Mor de urât aici, cu dumneata, spuse Ostap. Stam de vorbă numai de 
două ore şi m-am săturat de persoana dumitale, de parcă te-aş cunoaşte de o 
viață întreagă. Cu o fire atât de hapsână, e bine să fii milionar în America. La noi, 
milionarul trebuie să fie mai intelegator. 

— Eşti nebun! rosti Alexandr Ivanovici. 

— Nu mă insulta, făcu cu blandete Bender. Sunt fiu de cetățean turc si, prin 
urmare, coborâtor din ieniceri. N-o să te crut dacă mă vei ofensa. lenicerii nu 
cunoşteau îndurare nici fata de femei, nici fata de copii, nici fata de milionarii 
sovietici clandestini. 

— Pleacă de aici, cetatene! glăsui Koreiko pe un ton demn de un birocrat de 
la "Hercules". E aproape trei noaptea şi vreau să dorm, mâine trebuie să mă duc 
la serviciu devreme. 

— Aşa e, aşa e, am uitat! exclamă Ostap. Nu poți întârzia la slujbă. S-ar 
putea să te concedieze fără preaviz. Şi preavizul, de! reprezintă totuşi leafa pe 
două săptămâni: douăzeci şi trei de ruble. Cu spiritul dumitale de economie ai 
putea să trăieşti cu aceşti bani şase luni. 

— Asta nu-i treaba dumitale. Lasă-mă în pace. Mă auzi? Cară-te! 

— Dar acest spirit de economie te va duce la pieire. Bineînţeles că ar fi 
periculos să scoţi la lumină milioanele. Dar dumneata exagerezi. Te-ai gândit ce 
se va întâmpla dacă într-o zi, în sfârşit, iti vei putea cheltui banii? Abstinenta e 
un lucru periculos! O cunoştinţă de-a mea, Ernestina Iosifovna Poincare, 
profesoară de franceză, n-a pus în gură în viata ei un strop de alcool. Şi ce crezi 
că i s-a întâmplat? La o serată, i s-a oferit un păhărel de coniac. I-a plăcut atât de 
mult, încât s-a apucat să bea o sticlă întreagă şi a înnebunit chiar acolo, la masă. 
Şi astfel, în lume, am rămas cu o profesoară de franceză mai puţin. Acelaşi lucru 


ti s-ar putea întâmpla şi dumitale. 

— Dar, în definitiv, ce dracu' vrei de la mine? 

— Ceea ce a vrut şi un prieten al meu din copilărie, Kolea Osten-Baken, de 
la o prietenă de a mea tot din copilărie, frumoasa poloneză Inga Zaiont. A vrut 
dragostea ei. Si eu tot dragostea dumitale o vreau. Vreau, cetätene Koreiko, să 
prinzi dragoste pentru mine şi, în semn de simpatie, să-mi verşi un milion de 
ruble. 

— leşi afară! spuse Koreiko nu prea tare. 

— Ei, vezi, iar ai uitat că sunt urmaş al ienicerilor. 

Spunând aceste cuvinte, Ostap se ridică de pe scaun. Acum stăteau fata în 
fata. Koreiko era innourat la figură şi în ochi îi scăpărau fulgere. Marele maestru 
zâmbea prietenos, arborând nişte dinţi albi, mari cit boabele de porumb. 
Adversarii se apropiară de lampa de pe masă şi umbrele lor uriaşe se întinseră pe 
perete. 

— Ti-am spus de o mie de ori, zise Koreiko stăpânindu-se, că n-am nici un 
fel de milioane şi nici n-am avut. M-ai înțeles? Ei, şi acum, cară-te! Am să fac 
plângere împotriva dumitale. 

— N-ai să faci niciodată, îi replică, cu subinteles, Ostap. Dar de plecat voi 
pleca, te previn însă că n-am să apuc să ies pe strada asta a dumitale, Malaia 
Kasatelnaia, cum îi spune, că ai să şi alergi plângând după mine şi ai să-mi lingi 
tălpile de ienicer, implorându-mă să mă întorc. 

— Şi de ce anume am să te implor? 

— Fiindcă ai să mă implori. Sau, cum îi plăcea să spună prietenului meu 
Vasisuali Lohankin, fiindcă aşa trebuie. În mapa asta stă adevărul poporului. 
Iată-l! 

Marele maestru puse pe masă mapa şi, desfăcând încet şireturile de ghete, 
cu care era legată, urmă: 

— Numai că aş vrea să ne punem de acord de la început. Nici un fel de 
excese! Nu trebuie să mă strângi de gât, nu trebuie să te arunci pe fereastră, şi, 
mai ales, nu trebuie să mori de vreun atac de cord. Dacă ţi-o veni în cap să mori 
aici subit, mă vei pune într-o situație idioată. Se vor pierde roadele unei munci 
îndelungate şi conştiincioase. Şi acum, hai să stăm de vorbă. Nu mai este un 
secret că dumneata nu mă iubeşti. Şi nu voi obține niciodată de la dumneata 
ceea ce a obținut Kolea Osten-Baken de la Inga Zaiont, prietena mea din 
copilărie. De aceea, nu-mi voi pierde vremea cu ofuri zadarnice şi nu te voi 
cuprinde de talie. Consideră serenada terminată. Balalaicile, guslele şi harfele 
aurite au amuţit. Am venit la dumneata ca o persoană juridică la o altă persoană 
juridică. lată aici un pachet care cantareste trei, patru kilograme. El este de 
vânzare şi costă un milion de ruble, tocmai milionul pe care, din zgarcenie, nu 
vrei să mi-l dăruieşti. Cumpără-l! 

Koreiko se aplecă peste masă şi citi pe mapă: "Dosarul Alexandr Ivanovici 
Koreiko. Început la 25 iunie 1930. Terminat la 10 august 1930." 

— Ce aiureală o mai fi şi asta?! exclamă impricinatul desfăcând brațele 
dezarmat. Ce blestem pe capul meu! O dată ai venit la mine cu nişte bani, acum 
cu un dosar, ce-i bazaconia asta? 

— Ei, ce zici, cumperi? o tinea pe a lui marele maestru. Prețul e rezonabil. 
Revine la numai trei sute de mii de ruble de fiecare kilogram de informații 
excelente din domeniul comerțului ilegal. 

— Ce informaţii? Să văd! zise brutal Koreiko, întinzând mana spre mapa. 

— Cât se poate de interesante, răspunse Ostap, dându-i politicos mâna la o 
parte. Informaţii despre a doua şi principala dumitale viata şi care se deosebeşte 


ca de la cer la pământ de prima, de aceea de patruzeci şi şase de ruble lunar de 
la "Hercules". Prima dumitale viata o cunoaşte toată lumea. De la orele zece pana 
la patru esti un prozelit al Puterii sovietice. Dar despre cea de a doua viata a 
dumitale, cea de la patru la zece, nu ştiu decât eu. Ai înțeles situația? 

Koreiko nu răspunse. Cutele de plutonier-major de pe obrazul lui erau în 
umbră. 

— Nu, spuse apăsat marele maestru, dumneata nu te tragi din maimuţă, ca 
toți cetățenii, ci din bou. Judeci foarte greu, absolut la fel cu un mamifer 
paricopitat. Asta ţi-o spun eu, ca specialist în coarne şi copite. Aşadar, încă o 
dată. După informaţiile mele, dumneata ai vreo şapte-opt milioane. Mapa se 
vinde contra un milion. Dacă n-ai s-o cumperi, o duc imediat în altă parte. Acolo 
n-o să mi se dea nici o copeică pentru ea, dar dumneata vei fi un om pierdut. Ti-o 
spun ca o persoană juridică unei alte persoane juridice. Voi rămâne mai departe 
tot un bigam şi un poet sărac ca şi înainte, dar mă va consola până la moarte 
gândul că am salvat societatea de un mare potlogar. 

— Arată-mi dosarul, spuse Koreiko, căzut pe gânduri. 

— Nu te agita, zise Ostap, deschizând mapa. Parada o voi comanda eu. Ai 
fost instiintat de lucrul acesta la timp, prin telegramă. Acum, parada a început şi, 
dupa cum poți să constati, o comand eu. 

Alexandr Ivanovici aruncă o privire pe prima filă din dosar şi, văzând acolo 
lipită fotografia sa, zâmbi cam strâmb şi spuse: 

— Tot nu reuşesc să pricep ce vrei de la mine. Mă uit numai aşa, din 
curiozitate. 

— Şi eu tin să-ți satisfac această curiozitate, declară marele maestru. Ei, hai 
să începem, mânati de acest sentiment care e în fond un sentiment nevinovat. 
Domnilor jurati, Alexandr Ivanovici Koreiko s-a născut... dar putem trece, cred, 
peste epoca copilăriei fericite. În acea vreme senină, Saşa nu se ocupa încă de 
jaful comercial. S-o numim, epoca de azur. După ea, vine epoca trandafirie a 
adolescenței. Să mai întoarcem o filă. lată şi tinerețea, începutul vieţii. Aici ne 
putem opri. De curiozitate, bineînțeles. Numai din curiozitate. Fila a şasea din 
dosar... 

Ostap întoarse fila a şasea şi citi cuprinsul filelor şapte, opt şi aşa mai 
departe, până la fila doisprezece inclusiv. 

— Şi iată, domnilor jurati, am făcut să se perinde prin fața ochilor 
dumneavoastră primele afaceri mari ale clientului meu, printre care: comerț cu 
medicamente ale statului în timpul foametei şi a epidemiei de tifos, precum şi o 
vie activitate în domeniul aprovizionării, de pe urma căreia a dispărut fără urmă 
un tren întreg cu alimente ce se îndrepta spre regiunea Volgăi, unde bântuia 
foametea. Toate aceste fapte, domnilor jurati, ne interesează numai din pură 
curiozitate. 

Ostap vorbea în stilul de proastă calitate al unui avocat pre-revolutionar 
care, după ce s-a cramponat de un cuvintel, nu-l mai lăsa şi-l plimba cu el în 
toate cele zece zile cât tinea un proces mare. 

— De asemenea, nu este lipsită de interes apariția clientului meu la 
Moscova, în 1922... 

Chipul lui Alexandr Ivanovici continua să rămână impasibil, dar mâinile lui 
scormoneau fără rost pe masă, de parcă ar fi fost mâinile unui orb. 

— Dati-mi voie, domnilor jurati, să vă pun o întrebare. Desigur, numai şi 
numai din curiozitate. Ce venit pot să aducă unui om două butoaie obişnuite, 
pline cu apă de cişmea? douăzeci de ruble? trei ruble? opt copeici? Nu, domnilor 
jurati! Lui Alexandr Ivanovici ele i-au adus patru sute de mii de ruble aur, 


virgulă, zero zero copeici. E drept că butoaiele acestea aveau un nume expresiv: 
"Artelul mestesugäresc de produse chimice «Revans»". Dar să mergem mai 
departe. Filele 42-53. Locul acţiunii: o mică republică încrezătoare. Cer albastru, 
cămile, oaze şi filfizoni cu tichii aurii. Clientul meu ajută la construirea unei 
centrale electrice. Subliniez: ajută. Uitaţi-vă la fata lui, domnilor juratil... 

Ostap, care se lăsase antrenat de pledoarie, se întoarse spre Alexandr 
Ivanovici şi-l arătă cu degetul. Dar nu izbuti să descrie cu mâna arcul acela lin, 
pe care îl desenau înainte avocaţii, căci clientul îi prinse pe neaşteptate braţul in 
zbor şi, fără să scoată nici o vorbă, începu să-l răsucească. Totodată, domnul 
client avea de gând să-l strângă cu cealaltă mână, de gât, pe domnul avocat. 
Timp de o jumătate de minut adversarii se luptară, tremurând de încordare. 
Cămaşa lui Ostap se descheie şi i se văzu tatuajul de pe piept. Napoleon continua 
să tina în mână halba de bere, dar era atât de roşu, de parcă prinsese între timp 
momentul să se cherchelească în toată legea. 

— Nu face presiuni asupra psihicului meu! spuse Ostap, când izbuti să se 
desprindă de Koreiko şi abia îşi mai trăgea răsuflarea. Aşa nu se poate lucra. 

— Ticälosule! Ticălosule! şoptea Alexandr Ivanovici. Ce ticălos! 

Se aşezase pe jos, strâmbat de durere de pe urma bătăliei cu descendentul 
ienicerilor. 

— Şedinţa continuă! rosti Ostap, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi, 
după cum vedeți, domnilor jurati, gheața s-a spart. Clientul a încercat să mă 
omoare. Desigur, tot dintr-o copilărească curiozitate. Voia numai să afle ce se 
găseşte în interiorul corpului meu. Mă grăbesc să-i satisfac această curiozitate. 
Aici, înăuntru, se află o inimă nobilă şi foarte sănătoasă, plămâni excelenți şi un 
ficat fără nici urmă de piatră. Vă rog să treceţi acest amănunt în procesul-verbal. 
lar acum, să ne continuăm jocul, cum spunea redactorul responsabil al unei 
reviste umoristice, deschizând şedinţa obişnuită şi uitându-se sever la 
colaboratorii săi. 

Jocul nu-i plăcu deloc lui Alexandr Ivanovici. Deplasarea din care Ostap se 
întorsese mirosind a vin şi a miel lăsase în dosar urme serioase, printre care 
copia unei sentințe pronunțată în lipsă, planurile faimosului combinat filantropic 
copiate pe calc, extrase din "contul de profit şi pierderi”, precum si diverse 
fotografii ale defileului electric şi ale unor stele de cinema. 

— Si, în sfârşit, domnilor jurati, cea de a treia etapă a activităţii bätäiosului 
meu client: o muncă modestă de contopist la "Hercules" — pentru societate, şi o 
intensă activitate comercială clandestină — pentru propriul său suflet. Tot numai 
din simplă curiozitate vom menționa din acest camp de activitate: speculă cu 
valută, cu blănuri, cu pietricele şi cu alte obiecte grele de primă necesitate. Şi, în 
sfârşit, ne vom opri asupra seriei de societăți pe acțiuni care explodează de la 
sine şi poartă diverse denumiri colorate şi impertinent-cooperatiste: "Intensivnik", 
"Cedrul Muncitor”, "Uniunea Ferästraielor" şi "Tăietorul de Lemne din Sud". Si 
toate aceste le învârtea nu domnul Funt, prizonierul capitalului privat, ci 
prietenul şi clientul meu. 

Rostind aceste cuvinte marele maestru îl arătă din nou cu mâna pe Koreiko 
şi descrise în aer acel curcubeu de mare efect, de mult plănuit. 

Apoi Ostap, ceru în expresii pompoase, imaginarului tribunal, permisiunea 
de a-i pune inculpatului câteva întrebări şi, după ce lăsă din politeţe să treacă un 
minut, începu: 

— N-a avut cumva inculpatul anumite afaceri în afara serviciului cu 
funcţionarul Berlaga de la "Hercules"? N-a avut. Aşa e! Dar cu funcţionarul 
Skumbrievici de la "Hercules"? Nici cu el. Admirabil! Dar cu funcţionarul 


Polâhaev, de asemenea de la "Hercules"? 

Milionarul-contopist tăcea 

— Nu mai am de pus nici o întrebare. Uf! Am obosit şi mi-e foame. 
Spune-mi, te rog, Alexandr Ivanovici, n-ai cumva vreo chiftea rece în sân? Nu ai? 
Uimitoare sărăcie, mai ales dacă ţinem seama ce considerabilă sumă ai stors, cu 
ajutorul lui Polahaev, de la docilul "Hercules". lată declarațiile scrise chiar de 
mâna lui Polâhaev, singurul om de la "Hercules" care ştia cine se ascunde sub 
masca contopistului cu leafă de patruzeci şi şase de ruble. Dar nici el nu şi-a dat 
seama cu adevărat cine eşti dumneata. În schimb, ştiu eu. Da, domnilor jurati, 
clientul meu a păcătuit. Acest lucru este dovedit. Îmi voi permite totuşi, să vă cer 
circumstanțe atenuante, cu condiția însă ca clientul meu să-mi cumpere dosarul. 
Am terminat. 

Spre sfârşitul pledoariei marelui maestru, Alexandr Ivanovici se linişti. Cu 
mâinile în buzunarele pantalonilor săi subțiri, se apropie de fereastră. Ziua abia 
deschisese ochii şi scâncea cu huruitul şi cu clopotele tramvaielor, umplând tot 
oraşul de gălăgie. 

De cealaltă parte a gardului din grădină, treceau nişte membri ai 
"Osoaviahim", ținând pe umeri pustile strâmb, de parca ar fi dus nişte 
târnăcoape. Pe cornişa acoperită cu tablă zincată se plimbau nişte porumbei, 
bocănind cu läbutele lor roşii şi alunecând mereu. Alexandr Ivanovici, care se 
învățase cu economia, stinse lampa de pe masă şi spuse: 

— Aşadar, dumneata îmi trimiteai telegramele alea idioate? 

— Eu, răspunse Ostap. "Încärcati portocale în butoaie frații Karamazov". Ce 
e rău? 

— Cam neghiob. 

— Dar cersetorul pe jumătate cretin? întrebă Ostap, simțind că manevra a 
izbutit. Nu era grozav? 

— Golănii! Şi cartea despre milionari o altă obrăznicie. lar când ai venit la 
mine deghizat în militian din Kiev, mi-am dat seama imediat că eşti un găinar. 
Din păcate, am greşit. Altfel, nu m-ai fi găsit niciodată. 

— Da, ai greşit. Calul are patru picioare şi tot se poticneşte, cum a spus 
frumoasa poloneză Inga Zaiont, la o lună după ce s-a căsătorit cu prietenul meu 
din copilărie, Kolea Osten-Baken. 

— Bine, o cotcärie mai înțeleg, dar ce-i cu greutățile? De ce mi-ai furat 
greutățile? 

— Care greutăți? N-am furat nici un fel de greutăți. 

— Ti-e ruşine să recunosti. De altfel, nu-i prima prostie pe care ai făcut-o. 

— Se poate, răspunse Ostap. Nu sunt un înger. Am şi lipsuri. Dar am 
flecărit prea mult cu dumneata. Mă aşteaptă mulatrii. Când pot să primesc 
banii? 

— Da, banii, făcu Koreiko. Cu banii e o mică încurcătură. Mapa e bună, 
nimic de zis, şi merită să fie cumpărată, dar, calculând veniturile mele, ai scăpat 
complet din vedere cheltuielile şi pierderile. Un milion este o cifră absurdă. 

— La revedere, răspunse pe un ton rece Ostap, şi te rog să mai stai pe acasă 
o jumătate de oră. Va veni să te ia un admirabil cupeu cu gratii. 

— Nu se fac afacerile aşa, zise Koreiko, cu un zâmbet de negustor. 

— Poate, oftă Ostap, dar ştii, eu nu sunt financiar, sunt un artist liber şi un 
filozof rece. 

— Dar pentru ce vrei să-mi iei banii? Eu i-am câştigat, pe când dumneata... 

— Eu n-am muncit numai. Am şi suferit. După convorbirile cu Berlaga, 
Skumbrievici şi Polâhaev mi-am pierdut încrederea în omenire. Oare încrederea 


în omenire nu merită un milion de rable? 

— Merită, merită, îl linişti Alexandr Ivanovici. 

— Prin urmare, mergem la tezaur? întrebă Ostap. Dar, fiindcă veni vorba, 
unde iti tii numerarul? Cred că nu la casa de economii? 

— Să mergem! răspunse Koreiko. Ai să vezi acolo. 

— Nu e cumva departe? începu să se agite Ostap. Să chem o maşină? 

Dar milionarul refuză maşina şi declară că nu e mult de mers şi, în general, 
nu este nevoie de prea multă paradă. El îl lăsă politicos pe Bender să treacă 
înainte şi ieşi luând de pe masă un pachetel înfăşurat în hârtie de ziar. Coborând 
scara, Ostap fredona: Sub cerul cel de foc al Argentinei... 


CAPITOLUL XXIII 
INIMA DE ŞOFER 


Pe stradă, Ostap îl luă pe Alexandr Ivanovici la brat şi cei doi virtuosi porniră 
repede spre gară. 

— Ştii că eşti mai cumsecade decât am crezut, zise prietenos Bender. Şi bine 
faci. De bani, trebuie să te desparti uşor, fără văicăreli. 

— Pentru un om bun nu-ţi pare rău nici de un milion, răspunse contopistul, 
căutând să prindă un anumit sunet din văzduh. 

Când cotiră pe strada Mehring, răsună un urlet de sirenă în tot oraşul. Era 
un sunet prelung, ondulat şi trist. Când, într-o noapte cetoasa, marinarii aud 
astfel de sunete, îşi pierd deodată dispoziția şi, nu se ştie de ce, vor să ceară spor 
de salarii pentru serviciu primejdios. Sirena continua să urle. La sunetul ei se 
adăugară sunetele unor claxoane de pe uscat şi alte sirene, mai îndepărtate, şi 
mai triste. Deodată, trecătorii începură să se grăbească, parcă i-ar fi alungat o 
ploaie torențială. În acelaşi timp toţi ranjeau şi se uitau la cer. Vânzătoarele de 
semințe, nişte bondoace bătrâne, fugeau cu burtile scoase în afară în zgomotul de 
castaniete al paharelor ce zăngăneau în coşurile lor de paie. Adolf Nikolaevici 
Bomze trecu strada în goană, pieziş, reuşind să ajungă cu bine de partea cealaltă 
şi să dispară pe uşa rotativă de la "Hercules". Un pluton de milițieni, călări pe cai 
de toate culorile, trecu în galop. O clipă, se zări o maşină a Crucii Roşii. Strada 
rămase deodată goală. Ostap observa că departe, în fata, lângă fosta cafenea 
"Florida", se agită o herghelie de veste de pichet. Fluturându-şi ziarele, pălăriile 
de paie şi panamalele, bătrânii o luau la fugă prin mijlocul străzii. Dar nu 
apucară să ajungă până la colț, când se auzi o salvă asurzitoare de tun; vestele 
de pichet plecară capetele, se opriră şi, îndată după asta, începură să alerge în 
direcția opusă. Poalele hainelor lor de şantung se balonau umflate de vant. 

Panica din rândurile vestelor de pichet îl amuză pe Ostap. În timp ce el 
admira gesturile şi săriturile surprinzătoare, Alexandr Ivanovici desfăcu pachetul 
luat de acasă. 

— Ce bătrâni libidinoşi! Comici de operetă! spuse Ostap, întorcându-se spre 
Koreiko. 

Dar Koreiko nu mai era. În locul lui îl privea pe marele maestru o mutră 
hidoasă cu ochelari de scafandru şi cu o trompă de cauciuc, la capătul căreia se 
bäläbänea un cilindru de tablă de culoare kaki. Ostap se miră atât de tare, încât 
sări în sus. 

— Ce figuri sunt astea? spuse el amenintätor, întinzând mâna spre masca 
de gaze. Cetätene client, te chem la ordine. 

Dar în clipa aceea fu înconjurat de un grup de cetățeni care toți purtau 
măşti la fel şi cine să-l mai poată descoperi pe Koreiko printre aceste zece boturi 


identice de cauciuc? Tinandu-si bine mapa, Ostap începu să examineze picioarele 
monştrilor dar, când i se păru că reuşise să distingă pantalonii de celibatar ai lui 
Alexandr Ivanovici, fu luat de subsuori şi un glas îndrăzneț îi spuse: 

— Tovarăşe! Eşti otrăvit! 

— Cine e otrăvit? strigă Ostap, căutând să se smulgă din mâinile 
respectivului. Lăsaţi-mă să plec! 

— Tovaräse, eşti otrăvit cu gaze asfixiante! repetă vesel sanitarul. Ai nimerit 
într-o zonă infectată. Vezi, acolo e o bombă cu gaze. 

Pe caldarâm se afla, într-adevăr, o cutiuta din care se ridica un fum gros. 
Pantalonii suspecți ajunseră între timp departe. Ostap îi zări pentru ultima oară, 
între două trâmbe de fum, şi apoi nu-i mai văzu. Marele maestru tăcea şi se lupta 
cu furie să scape. Dar acum, îl țineau şase măşti. 

— În afară de asta, eşti rănit de o schijă la brat. Nu te înfuria, tovarăşe! Fii 
conştient! Ştii doar că se fac acum exerciții de apărare pasivă, trebuie să te 
pansăm şi să te ducem într-un adăpost. 

Marele maestru nu izbutea deloc să priceapă că orice rezistenţă e inutilă. 
Jucătorul căruia, în zori, îi intrase carte şi impresionase pe toată lumea, avea să 
piardă totul, pe neaşteptate, în zece minute, banii luându-i un tânăr intrat în joc, 
pentru o clipă, din curiozitate. Şi acum, gata, nu mai e palid dar victorios, 
înconjurat de chibiti care îi cerşesc câțiva banuti ca să-şi încerce norocul, ci e 
numai plouat. Se va duce acasă pe jos. 

O comsomolistă cu o cruce roşie pe sort se apropie în fugă de ghinionistul 
nostru, scoase dintr-o geantă de pânză pansamente şi vată şi, încruntându-se ca 
să nu izbucnească în râs, îi bandajă marelui maestru brațul pe deasupra, peste 
mânecă. După ce îndeplini actul de caritate, fata râse şi fugi la rănitul următor, 
care îi întinse docil piciorul. Ostap fu cărat spre o targă. Aici avu loc o nouă 
luptă, în timpul căreia trompetele se bălăbăneau, iar primul sanitar însărcinat cu 
ordinea continua să depună toate sfortärile pentru ca să trezească în Ostap, cu 
glasul său de conferenţiar, conştiinţa şi alte virtuți civice. 

— Fraților! mormăia marele maestru, în timp ce era legat cu curelele de 
targă. Anuntati-l, fraților, pe răposatul meu tată, supus turc, că fiul lui iubit, fost 
specialist în coarne şi copite, a căzut ca un viteaz pe câmpul de luptă. 

Ultimele cuvinte ale celui căzut pe câmpul de luptă fură numai cântec: 

"Dormiti, vulturi viteji!", "Ciocârlie, ciocârlie, pasarica..." 

După asta, Ostap amuti şi se lăsă dus, cu ochii atintiti la cerul pe care se 
petreceau lucruri extraordinare. Ghemotoace luminoase de fum se rostogoleau 
fibroase ca nişte inimi. Avioane străvezii de celuloid treceau la mare înălțime 
scoțând un zgomot puternic, încât ai fi putut crede că sunt legate între ele cu fire 
de fier. În intervalele scurte dintre o salvă de tun şi alta, sirenele continuau să 
urle. 

Ostap mai fu nevoit să îndure încă o palmă. Fu purtat pe lângă "Hercules". 
La ferestrele tuturor celor trei etaje ale instituției forestiere, funcționarii stăteau şi 
se uitau. Toată secția financiară şedea pe pervazuri. Lapidus-junior îl speria pe 
Kukuskind prefăcându-se că vrea să-i facă vânt jos. Berlaga zgâi ochii şi salută 
targa. La o fereastră de la primul etaj, având ca fundal palmierii, stăteau 
imbrätisati Polâhaev şi Skumbrievici. Când îl văzură pe Ostap legat, începură 
să-şi spună ceva în şoaptă şi închiseră repede fereastra. 

În fata firmei "Adăpostul nr. 34" sanitarii se opriră. Ostap fu ajutat să se dea 
jos de pe targă şi, întrucât încercă din nou să se smulgă, sanitarul însărcinat cu 
ordinea fu nevoit să facă din nou apel la conştiinţa lui. 

Adăpostul era situat în clubul unei case. Era un demisol lung şi luminos, cu 


un tavan din grinzi, pe care erau legate cu sârmă modele de avioane militare şi 
poştale. În capătul clubului se afla o scenă mică, pe al cărei fundal erau desenate 
două ferestre albastre cu lună şi stele, şi o uşă cafenie. Lângă peretele pe care 
scria: "Nu vrem război, dar suntem gata să ne apărăm", se înghesuia întreaga 
herghelie a vestelor de pichet, care fuseseră prinse toate. Pe scenă se plimba un 
conferențiar în tunică verde care, uitându-se nemulțumit la uşa prin care mereu 
intrau noi grupuri de oträviti, spunea apăsând cuvintele milităreşte: 

— Prin caracterul efectului lor, substanţele toxice de luptă se împart în 
asfixiante, lacrimogene, general toxice, iritante etc. Dintre substanţele toxice 
lacrimogene, putem menţiona cloro-picrina, bromura de benzon, brom, 
clor-acetofenona... 

Ostap îşi duse privirea încruntată de la conferențiar spre cei din sală. Tinerii 
se uitau în gura oratorului sau luau note pe nişte carnetele, iar parte din ei se 
înghesuiau lângă panoul cu piese de armă. În rândul al treilea stătea singură o 
fată cu o înfăţişare de sportivă, care se uita îngândurată la luna de pe scenă. 

"Draguta fată, se gândi Ostap. Păcat că n-am timp. De ce o fi aşa de 
preocupată? Fără îndoială că nu la bromura de benzol se gândeşte. Of, of, ofl Azi 
dimineaţă încă aş fi putut să fug cu o fată ca asta undeva în Oceania, pe insula 
Fidji sau pe nişte insule ale Asociaţiei Locatarilor, sau la Rio de Janeiro." 

Când îşi aduse aminte de Rio, pe care-l pierduse, Ostap începu să se plimbe 
încoace şi încolo prin adăpost. 

Vestele de pichet, în număr de circa patruzeci, îşi reveniseră din şoc, îşi 
îndreptaseră gulerele scrobite şi acum discutau cu insufletire despre pan-Europa, 
despre conferința navală a celor trei puteri şi despre gandhism. 

— Aţi auzit? îi spunea o vesta alteia. Gandhi a sosit la Dandi. 

— Gandhi e o minte! oftă celălalt. Şi Dandi e o minte. 

Se încinse o nouă discuție. Unele veste susțineau că Dandi e un oraş şi deci 
nu poate fi o minte. Alţii căutau cu o încăpățânare nebună să dovedească 
contrariul. În concluzie, cu toţii căzură de acord că în zilele următoare 
Cernomorsk va fi proclamat oraş liber. Conferentiarul se strâmbă din nou, fiindcă 
usa se deschise iar şi în încăpere intrară cu zgomot alti doi otraviti — Balaganov 
şi Panikovski. Atacul cu gaze îi surprinsese pe când se întorceau din expediția 
nocturnă. De la munca depusă cu greutăţile erau murdari ca nişte cotoi poznaşi. 
Cand îl văzură pe comandant, frații lăsară ochii în jos. 

— Ce-i cu voi, ati fost la o onomastică la vreun arhiereu? îi întrebă acru 
Ostap. 

Se temea să nu i se pună întrebări despre felul cum mergea afacerea cu 
Koreiko şi de aceea încruntă furios sprâncenele şi trecu el la atac. 

— Ei, păcătoşilor, ce-ati mai făcut? 

— Zău, spuse Balaganov ducând mâna la inimă. Panikovski a pus totul la 
cale. 

— Panikovski! exclamă sever comandorul. 

— Pe cuvânt de onoare! exclamă violatorul de convenții. Doar dumneata ştii, 
Bender, ce mult te respect! Astea-s figurile lui Balaganov. 

— Şura! rosti Ostap şi mai sever. 

— Şi poţi să-l crezi?! întrebă cu reproş împuternicitul cu copitele. Iti închipui 
că eu aş fi luat greutăţile astea fără aprobarea dumitale? 

— Aşadar, voi ati luat greutăţile? strigă Ostap. Pentru ce? 

— Panikovski a spus că sunt de aur. 

Ostap se uită la Panikovski. Abia acum băgă de seamă că acesta nu mai are 
sub haină plastronul de cincizeci de copeici şi că pieptul i-a rămas descoperit, 


expus în toată goliciunea lui la lumina zilei. Fără să mai spună nici un cuvânt, 
marele maestru se trânti pe un scaun şi începu să se scuture, vâslind prin aer cu 
mâinile. Din gâtlej îi erupseră nişte bubuituri vulcanice, din ochi începură să-i 
curgă lacrimi şi un râs care cuprindea toată oboseala din timpul nopții, toată 
dezamăgirea încercată în lupta cu Koreiko, atât de lamentabil parodiata de frații 
din acelaşi tată, un râs înfiorător răsună în adăpost. Vestele de pichet tresăriră, 
iar conferentiarul începu să vorbească încă şi mai tare, şi mai scandat despre 
substanțele toxice de luptă. 

Râsul îl mai intepa încă pe Ostap cu mii de ace ca de la apă gazoasă, dar el 
se simțea acum improspatat şi întinerit, ca un om trecut prin toată masinaria 
frizeriei: şi brici, şi foarfece, şi ploicică de apă de colonie şi chiar periuta pentru 
netezirea sprâncenelor. Un val de apă lăcuită de ocean plescăi din nou în inima 
sa şi, la întrebarea lui Balaganov cum merg treburile, răspunse că totul merge de 
minune, lăsând de o parte doar fuga neaşteptată a milionarului spre o destinație 
necunoscută. 

Fraţii Schmidt nu dădură vorbelor lui Ostap atenţia cuvenită. Îi bucura că 
scăpaseră atât de uşor din povestea cu greutățile. 

— Uită-te acolo, Bender, e o domnişoară, spuse împuternicitul cu copitele. 
Ea e aceea cu care se plimba Koreiko întotdeauna. 

— Prin urmare, asta este Zosia Sinitkaia? exclamă Ostap accentuând fiecare 
cuvânt. Asta într-adevăr e chiar: În toiul unui bal zgomotos, întâmplător. 

( Romantä de Ceaikovski) 

Ostap îşi făcu drum spre scenă, îl opri politicos pe orator şi, aflând de la el 
că vor mai fi ținuți în captivitate vreun ceas jumătate-două, îi mulțumi şi se aşeză 
chiar lângă scenă, alături de Zosia. După câtva timp, fata nu se mai uita la 
fereastra pictată. Râzând nelalocul ei de tare, căuta să-şi smulgă pieptenele din 
mâinile lui Ostap. În ce-l priveşte pe marele maestru, judecind după mişcările 
buzelor lui, vorbea fără întrerupere. 

În adăpost mai fu adus şi inginerul Talmudovski. El se apăra cu două valize. 
Fruntea-i roşie era udă de sudoare şi lucea ca o clătită. 

— Nu pot să-ți fac nimic, tovarăşe! îi spunea sanitarul însărcinat cu ordinea. 
Manevre! Ai nimerit într-o zonă infectată. 

— Bine, dar eu mergeam cu trăsura! tipa furios inginerul. Cu trăsura! Mă 
grăbesc să ajung la gară în interes de serviciu. Azi noapte am pierdut o dată 
trenul. Vreti să întârzii şi acum? 

— Tovaräse, fii conştient! 

— De ce trebuie să fiu conştient, dacă mergeam cu trăsura? striga indignat 
Talmudovski. 

Insista atât de mult pe faptul că era în trăsură, de parcă mersul cu trăsura 
l-ar face pe pasager invulnerabil şi ar lipsi cloro-picrina, brom-acetona şi 
bromura de benzol de proprietăţile lor toxice nefaste. Nu se ştie câtă vreme s-ar 
mai fi certat Talmudovski cu cei de la "Osaviahim", dacă în adăpost n-ar fi intrat 
un nou cetățean otrăvit, care, judecind după pansamentul de la cap, era şi rănit. 
Talmudovski, când îl zări pe noul oaspete, tăcu şi se ascunse cât ai clipi în 
mulțimea vestelor de pichet. Dar omul cu bandaj la cap observă imediat silueta 
corpolentă a inginerului şi se duse glonț la el. 

— În sfârşit, te-am prins, inginer Talmudovski! spuse el pe un ton 
amenintätor. Pe ce bază ai părăsit uzina? 

Talmudovski se uită in toate părțile, cu ochii lui mici, de porc mistreț. Când 
văzu că nu are unde să fugă, se aşeză pe valizele sale şi-şi aprinse o țigară. 

— Vin la el la hotel, urmă omul cu capul bandajat, cu o voce care cutremura 


pereții, şi mi se spune că a plecat. Cum adică, a plecat, întreb eu, dacă a sosit 
abia ieri şi, potrivit contractului, e obligat să lucreze un an de zile? A plecat, mi se 
spune, cu valizele, la Kazan. Mă gândeam că gata, s-a isprăvit, că iarăşi va trebui 
să umblăm după un specialist, dar iată că l-am prins: sade după cum vedeți şi 
fumează. Eşti un chiulangiu, inginer Talmudovski! Dezorganizezi producția! 

Inginerul se ridică de pe valize şi strigând: "Dumneata dezorganizezi 
producția!" îl prinse pe demascator de talie, îl duse într-un colț şi începu să 
zumzăie ca un bondar. În curând se auziră de acolo crâmpeie de fraze: "Cu o 
leafă ca asta...", "N-ai decât să te duci să cauţi”, "Şi banii de deplasare?” Omul cu 
bandaj la cap se uita melancolic la inginer. 

Conferentiarul terminase cu sfaturile şi, ca încheiere, arătă cum trebuie 
folosită masca de gaze, după care uşile adăpostului se deschiseră şi vestele de 
pichet, ţinându-se una de alta, dădură fuga spre "Florida"; Talmudovski il 
îmbrânci pe urmăritorul său, se smulse din lanțuri şi, văzându-se în libertate, 
începu să-l strige pe birjar cât îl ţinea gura; numai marele maestru continua să 
pălăvrăgească cu Zosia. 

— Ce femeie! spuse gelos Panikovski, ieşind cu Balaganov în stradă. Ah, 
dacă greutăţile ar fi fost de aur! Pe cuvânt de onoare că m-aş fi însurat cu ea! 

Auzind de greutăţile cu bucluc, Balaganov îl înghionti puternic cu cotul pe 
Panikovski. O făcuse la timp. În uşa adăpostului apăra Ostap cu dulcineea la 
braț. Rămase mai mult timp, spre a-şi lua rămas bun de la ea, privind-o mereu 
languros în ochi. Zosia zâmbi o ultimă oară şi plecă. 

— Ce ai vorbit cu ea? întrebă bănuitor Panikovski. 

— Fleacuri, răspunse Ostap. Ei, vidanjorilor, acum la treabă! Trebuie să 
găsim clientul. 

Panikovski fu trimis la "Hercules", Balaganov, acasă la Alexandr Ivanovici, 
iar el, Ostap, începu să colinde gările. Dar milionarul-contopist parcă intrase în 
pământ. La "Hercules" fişa lui nu fusese scoasă de pe tabloul de pontaj, acasă nu 
se întorsese, iar în timpul atacului cu gaze, plecaseră din gări opt trenuri de 
cursă lungă. De altfel, nici Ostap nu se aştepta la alt rezultat. 

— În definitiv, spuse el cam trist, nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. În 
China, adevărat, e cam greu să dai de un om de care ai nevoie, că are o populație 
de patru sute de milioane. La noi însă e foarte uşor: nu sunt decât o sută şaizeci 
de milioane de locuitori. Deci e de trei ori mai uşor decât în China. Numai bani să 
ai. Or, noi avem. 

Dar de la bancă Ostap ieşi ţinând în mână numai treizeci şi patru de rable. 

— Asta-i tot ce-a mai rămas din cele zece mii, spuse el cu o tristețe 
inexplicabilă, iar eu credeam că mai avem în contul curent vreo şase-şapte mii... 
Cum de s-a întâmplat asta? Era aşa de plăcut, colectam coarne şi copite, viața 
era încântătoare, globul se învârtea special pentru noi şi deodată... pricep! 
Cheltuieli suplimentare! Cheltuielile de reprezentare ne-au mâncat toți banii. 

Şi se uită la fraţii lui de sânge cu o privire plină de mustrare. Panikovski 
dădu din umeri, parcă ar fi vrut să spună: "Ştii doar, Bender, ce mult te respect! 
Dar am spus întotdeauna că esti un măgar!" Balaganov îşi trecu năucit degetele 
prin plete şi întrebă: 

— Şi ce ne facem? 

— Cum ce?! strigă Ostap. Dar biroul pentru colectarea coarnelor şi 
copitelor? Dar inventarul? Numai pentru călimara "Cu fata spre sat" orice 
instituție va da bucuroasă o sută de ruble! Şi maşina de scris?! Şi perforatorul, 
coarnele de cerb, birourile, bara, samovarul?! Toate astea se pot vinde. În sfârşit, 
avem în rezervă şi dintele de aur al lui Panikovski. E, desigur, mai mic decât 


greutățile, dar reprezintă totuşi o moleculă de aur, de adevărat metal nobil. 

În fata biroului, prietenii se opriră. Usa era deschisă şi dinăuntru se auzeau 
vocile tinere, ca de lei, ale studenților de la Şcoala Medie Tehnică de Zootehnie, 
întorşi din deplasare, bombănitul somnoros al lui Funt şi încă nişte glasuri 
necunoscute de başi şi baritoni, cu un timbru evident agronomic. 

— Avem de-a face cu o infracțiune! tipau practicantii. Ne-am mirat de la 
început. În toată campania s-au colectat numai douăsprezece kilograme de 
coame de calitate proastă. 

— O să vă dăm pe mâna justiţiei! duduiau başii şi baritonii. Unde este 
directorul filialei? Unde e împuternicitul cu copitele? 

Balaganov începu să tremure. 

— Biroul şi-a dat obştescul sfârşit, şopti Ostap, nici aici nu mai e nevoie de 
noi. Noi vom merge pe un drum scăldat în soare, iar Funt va fi dus într-o casă de 
cărămidă roşie, la ferestrele căreia, dintr-un ciudat capriciu al arhitectului, sunt 
prinse nişte gratii groase. 

Ex-directorul filialei nu greşea. Îngerii căzuţi nici nu apucară bine să se 
depărteze de birou, şi la urechi le şi ajunse din urmă uruitul unei birje. În birjă 
era Funt. Semăna perfect cu un bunic de treabă, care, după ce s-a pregătit 
îndelung, pleacă la un nepot căsătorit. Numai că pe scară stătea un militian care 
il tinea pe bătrân de spatele cocârjat. 

— Funt a înfundat întotdeauna închisoarea, auziră membrii echipajului 
"Antilopei" vocea joasă şi surdă a bătrânului, când trăsura trecu pe lângă ei. Funt 
a stat la răcoare $i sub Alexandru al II-lea "Eliberatorul", şi sub Alexandru al 
III-lea "Pacificatorul", şi sub Nicolae II "impilatorul", şi sub Alexandr Feodorovici 
Kerenski... 

Si înşiruindu-i pe toți aceşti tari şi avocaţi, Funt indoia un deget după altul. 

— Ei, ce ne facem acum? întrebă Balaganov. 

— Vă rog să nu uitaţi că trăiţi în aceeaşi epoca cu Ostap Bender, zise 
melancolic marele maestru. Să nu uitaţi că el are o valijoară fermecată în care se 
găseşte tot ce trebuie pentru procurarea banilor de buzunar. Hai acasă la 
Lohankin. 

În fundătura Limonâi îi aştepta o nouă lovitură. 

— Dar unde-i casa? exclamă Ostap. Parcă aseară era aici o casă? 

Dar casa nu mai era, nu mai exista "Cuibul catelor". Pe grinzile innegrite se 
plimba un inspector de la asigurări care, găsind în curtea din dos un bidon de 
gaz gol, îl mirosi şi clătină din cap bănuitor. 

— Ei, şi acum ce ne facem? întrebă Balaganov, zâmbind speriat. 

Marele maestru nu răspunse. Era abătut de pierderea valijoarei. Arsese 
saculetul fermecat în care se aflau turbanul indian, afişul "A sosit marele preot", 
halatul de medic, stetoscopul... Şi ce nu era acolo?! 

— lată, rosti în sfârşit Ostap, soarta se joacă cu omul, iar omul se joacă de-a 
puia-gaia. 

Porniră pe străzi palizi, dezamägiti, tembelizati de durere. Trecătorii îi 
îmbrânceau şi ei nici măcar nu înjurau. Panikovski, care ridicase umerii încă în 
momentul când aflase dezastrul de la bancă, nu-i mai lăsa în jos. Balaganov îşi 
răsucea suvitele groase roşcovane şi ofta amărât. Bender mergea în urma tuturor, 
cu ochii în pământ şi fredonând masinal: "S-a dus, s-au dus zilele dulcilor 
petreceri..." În starea aceasta sufletească, ajunseră la han. În fund, sub un 
sopron, se zărea galbenă "Antilopa". Pe prispa hanului şedea Kozlevici. Sufland 
fericit în farfurioară, bea ceai fierbinte. Avea fata roşie, ca o oală de argilă rosie. 
Se delecta. 


— Adam! spuse marele maestru, oprindu-se în fața şoferului. Nu ne-a mai 
rămas nimic. Suntem nişte cersetori. Adam! Fii bun, primeste-ne! Ne prăpădim. 

Kozlevici se ridică în picioare. Comandorul stătea umil şi sărac în fata lui, cu 
capul descoperit. Ochii lui Adam Kazimirovici, ochii aceia de culoare deschisă ca 
ai tuturor polonezilor, se umplura de lacrimi. El cobori treptele şi-i imbrätisa, pe 
rând, pe toți membrii echipajului. 

— Taxiul e liber! spuse el, înghițind lacrimile de milă. Vă rog să vă urcați. 

— Dar poate va trebui să plecăm departe, foarte departe, grăi Ostap. Poate la 
marginea pământului sau poate şi mai departe. Gandeste-te! 

— Mergem unde vreţi! răspunse credinciosul Kozlevici. Taxiul e liber. 

Panikovski plângea cu fata în pumni şi murmura: 

— Ce suflet! Pe cuvânt de onoare! Ce suflet! 


CAPITOLUL XXIV 
VREMEA FAVORIZA DRAGOSTEA 


Panikovski n-avea deloc cuvinte bune pentru tot ceea ce făcu marele 
maestru în zilele care urmară mutării lor la han. 

— Bender e nebun! spunea el lui Balaganov. O să ne distrugă cu totul. 

Şi, într-adevăr, în loc să caute să economisească cât mai mult ultimele 
treizeci şi patru de ruble, rezervându-le în exclusivitate pentru mâncare, Ostap se 
duse la o florărie şi cumpără cu treizeci şi cinci de ruble un buchet mare de 
trandafiri care fremăta ca un rond de flori. Rubla ce-i lipsea o luă de la 
Balaganov. Printre flori puse un biletel: "Auzi cum bate inima mea deschisă?" 
Balaganov primi ordin să ducă florile Zosiei Sinitkaia. 

— Ce faci? întrebă Balaganov agitând buchetul. Ce-i cu luxul ăsta? 

— Aşa trebuie, Şura, aşa trebuie, răspunse Ostap. Nu e nimic de făcut! Am, 
într-adevăr, o inimă largă ca de vițel. Şi apoi, oricum, treizeci şi patru de ruble nu 
sunt bani. Ne trebuie o idee. 

După aceasta, Ostap se urcă în "Antilopa" şi-l rugă pe Kozlevici să-l ducă 
afară din oraş. 

— Am nevoie să filozofez în singurătate asupra a tot ce s-a petrecut, spuse 
el, şi să fac pronosticurile necesare pentru viitor. 

Toată ziua, credinciosul Adam îl plimbă pe marele maestru pe drumurile 
albe de pe țărmul mării, pe lângă casele de odihnă şi sanatoriile unde cei veniţi in 
concediu lipäiau cu papucii, loveau cu ciocanele în bilele de crochet sau topäiau 
lângă plasele de volei. Firele de telegraf scoteau nişte sunete ca de violoncel. 
Vilegiaturistele cărau în sacoşe burduhănoase vinete şi turkestani. Tineri cu 
batiste pe părul ud de la baia în mare se uitau obraznic în ochii femeilor şi le 
făceau complimente, folosind limbajul din garnitura completă pe care o are 
fiecare locuitor sub douăzeci şi cinci de ani din Cernomorsk. Dacă treceau două 
vilegiaturiste, tinerii ziceau, urmarindu-le cu privirea: "Ah, ce drăguță e cea de la 
margine!" Şi râdeau cu poftă, amuzati de faptul că vilegiaturistele nu puteau să 
stabilească în nici un fel căreia dintre ele i se adresa complimentul. Dacă 
întâlneau însă o singură vilegiaturista, glumetii se opreau ca loviți de trăsnet şi 
clămpăneau multă vreme din buze, prefăcându-se căzuţi într-un extaz amoros. 
Tânăra vilegiaturistă roşea, iutea pasul, pierdea în grabă vinetele, ceea ce-i făcea 
pe crai să râdă în hohote homerice. 

Ostap stătea întins pe jumătate pe pernele tari ale "Antilopei" şi se gândea. 
Nu izbutise să ciupească nimic de la Polahaev sau Skumbrievici, deoarece 
plecaseră în concediu. Contabilul nebun Berlaga nu conta, căci de la el nu se 


putea stoarce mare lucru. Or, planurile lui Ostap şi inima lui deschisă îi cereau 
să mai stea la Cernomorsk. Deocamdată, îi era şi lui greu să stabilească cât va 
dura această şedere. 

Auzind un glas cunoscut venit ca de dincolo de mormânt, Ostap aruncă o 
privire spre trotuar. În umbra şirului de plopi păşea la brat o pereche care nu mai 
era tânără. Soții se îndreptau pesemne spre plajă. În urma lor se tara Lohankin 
care ducea o umbrelă de damă şi un coş de unde scotea capul un termos şi 
atârna un cearşaf de baie. 

— Varvara, spunea el tărăgănat, ascultă-mă! 

— Ce mai vrei, nenorocirea mea? întrebă Ptiburdukova, fără să se întoarcă. 

— Să te am vreau, Varvara!... 

— Ce ticălos! făcu Ptiburdukov, de asemenea fără să se întoarcă. 

Ciudata familie dispăru în praful stârnit de "Antilopa". 

Când praful se depuse pe pământ, Bender zări pe fundalul mării şi al unui 
parter de flori o clădire mare de sticlă. 

La poalele scării de onoare şedeau nişte lei de ipsos cu boturile murdare. Din 
clădire răzbătea un miros tulburător de esență de pere. Ostap adulmeca aerul şi-l 
rugă pe Kozlevici să oprească. Cobori din maşină şi începu să inspire pe nari 
mirosul înviorător al esenței. 

— Cum de nu mi-a venit de la început ideea aceasta în cap?! mormăi el, 
învârtindu-se pe lângă intrare. 

Se uită la firmă: "Studioul Cinematografic nr. 1 din Cernomorsk", mângâie 
coama caldă a leului care păzea scara şi după ce spuse: "Golconda", se întoarse 
repede înapoi, la han. 

Toată noaptea şezu la pervaz şi scrise la lumina unei lămpi cu gaz. Vântul 
care venea pe fereastră îi räväsea filele scrise, iar peisajul pe care îl avea în față 
nu era o muză prea atrăgătoare: e drept, luna era tot atât de palidă şi delicată, 
dar pervazul care îi slujea de masă de scris marelui maestru nu era al unui turn 
de fildeş, ci al hanului cu freamăt de respiratii, mişcări şi sforăituri, însoţite de 
nechezatul şi tropăitul prin colțuri întunecoase al unor cai invizibili. Speculanti 
mărunți dormeau în căruțe, culcati pe mizeria lor de marfă. Un cal lăsat liber 
rătăcea prin curte, călcând cu grijă peste hulube şi băgându-şi botul prin căruțe, 
în căutare de orz. El se apropie şi de fereastra scriitorului şi, punând capul pe 
pervaz, se uită trist la Ostap. 

— Hai, du-te, du-te, murgule, îi spuse marele maestru. Asta nu-i o treabă 
pentru mintea ta. 

Cand se crapa de ziuă şi hanul începu să se trezească, iar printre căruțe se 
ivi un bäietas cu o găleată cu apă, strigând pitigäiat: "Cine vrea să-şi adape 
caii?", Ostap îşi termină lucrarea, scoase din "dosarul Koreiko" o foaie curată de 
hârtie şi aşternu pe ea titlul: 


GÂTUL 
FILM DE LUNG METRAJ 
SCENARIU DE O. BENDER 


La Studioul Cinematografic nr.1 din Cernomorsk domnea o harababură cum 
se întâlneşte numai la bâlciurile de cai, şi anume când toată lumea încearcă să 
pună mâna pe un hot de buzunare. 

La intrare şedea un portar. El cerea cu severitate tuturor celor care intrau 
permisul, iar dacă nu i se arăta, tot îi lăsa înăuntru. Nişte oameni cu băşti 
bleumarin se ciocneau cu alții în salopete de muncitori, toți alergau când sus, 


când jos, pe numeroasele scări şi apoi iarăşi în jos, iarăşi în sus, pe aceleaşi 
scări. În hol descriau un cerc, se opreau o secundă, se uitau zäpäciti înaintea lor 
şi din nou o porneau in sus, într-o viteză de parca ar fi fost bătuți la spate cu 
nuiele ude. La goana aceasta nebună participau toți: asistenții, consultantii, 
experții, administratorii, regizorii cu aghiotantele lor, specialiştii în lumină, 
redactorii monteuri, scenaristele înaintate în vârstă, responsabilii cu virgulele şi 
păstrătorii marelui sigiliu. 

Ostap, care începuse să se plimbe prin studioul cinematografic cu pasul său 
obişnuit, băgă curând de seamă că nu se poate defel încadra în această lume ce 
se învârtea ca o morişcă. Nimeni nu-i răspundea la întrebări, nimeni nu se oprea. 

"Trebuie să ne adaptăm metodelor inamicului", îşi spuse Ostap. 

Adoptă un uşor pas alergător şi simți imediat o usurare. Izbuti chiar sa 
schimbe vreo două cuvintele cu o aghiotantă. Văzând aşa, marele maestru mări 
compasul până ajunse la maximum de viteză şi atunci observă că, în sfârşit, a 
intrat în ambiantä. Alerga acum cot la cot cu secretarul literar. 

— Am un scenariu! strigă Ostap. 

— Ce fel? întrebă secretarul literar, alergând mai departe în trap săltat. 

— Bun! răspunse Ostap, înaintând cu corpul pe jumătate întors. 

— Te întreb, ce fel? Mut sau sonor? 

— Mut. 

Zvarlind uşor înainte picioarele-i incaltate în ciorapi grosi, la turnanta 
secretarul literar i-o luă înainte lui Ostap şi strigă: 

— Nu ne trebuie! 

— Cum adică, nu vă trebuie? întrebă marele maestru, trecând de la trap la 
galop. 

— Aşa! Cinematograful mut nu mai există. Adresează-te sonorizatorilor. 

Amândoi se opriră o clipă, se uitară buimaci unul la celălalt şi o porniră mai 
departe la fugă, în direcţia opusă. După cinci minute, Bender, fluturând 
manuscrisul, alerga iarăşi, de data aceasta în compania a doi consultanţi trapasi. 

— Am un scenariu! le spuse Ostap, răsuflând greu. În acelaşi pas de trap, 
consultantii se întoarseră spre Ostap. 

— Ce fel de scenariu? 

— Sonor. 

— Nu ne trebuie, răspunseră consultantii, sporind viteza. Marele maestru 
greşi din nou pasul şi începu să galopeze ca să nu rămână de ruşine. 

— Cum adică, nu vă trebuie? 

— Păi uite aşa, nu ne trebuie. Cinematograful sonor încă nu există. 

După o jumătate de oră de trap zelos, Bender înțelese situația delicată de la 
Studioul Cinematografic nr. 1 din Cernomorsk. Situaţia delicată era că 
cinematograful mut nu mai producea, fiindcă venise era cinematografului sonor, 
iar cel sonor încă nu funcţiona din pricina unor lipsuri organizatorice legate de 
lichidarea erei cinematografului mut 

În toiul zilei de lucru, când alergätura asistentilor, consultantilor, experților, 
administratorilor, regizorilor, aghiotantelor, operatorilor, scenariştilor şi 
păstrătorilor marelui sigiliu ajunsese la viteza trapasului de curse "Krepis", 
celebru la vremea lui, se răspândi un zvon că undeva, într-un birou, sade cineva 
care proiectează de urgenţă cinematograful sonor. Ostap dădu năvală în plină 
viteză într-un birou mare şi se opri uimit de liniştea ce domnea acolo. La masă 
şedea, într-o parte, un omulet cu o barbuta de beduin şi ochelari cu şnur. 
Aplecat, se sforta să-şi scoată pantoful din picior. 

— Bună ziua, tovarăşe! rosti cu glas tare marele maestru. 


Dar omul nostru nu-i răspunse. Îşi scoase pantoful şi începu să scuture 
nisipul din el. 

— Bună ziua! repetă Ostap. Am adus un scenariu. 

Omul cu bärbutä de beduin îşi puse tacticos pantoful în picior şi începu 
tăcut să-şi lege şireturile. După ce făcu şi treaba aceasta, se întoarse la hârtiile 
lui şi, închizând un ochi, începu să deseneze nişte litere strâmbe şi mici. 

— De ce taci? urlă Bender cu atâta putere, încât telefonul de pe masa 
cineastului zăngăni. 

Abia atunci cineastul inalta capul, se uită la Ostap şi-i spuse: 

— Te rog, vorbeşte mai tare, nu aud. 

— Vorbeste-i prin biletele, îl sfătui un consultant într-o vestă pestriță, care 
trecea în goană pe acolo. E surd. 

Ostap se aşeză la masă şi scrise pe un petic de hârtie: 

"Esti specialist în cinematograful sonor?" 

— Da, răspunse surdul. 

"Am adus un scenariu sonor. Se cheamă Gâtul, tragedie populară în şase 
parti", scrise repede Ostap. 

Surdul se uită la biletel cu ochelarii lui de aur şi zise: 

— Admirabil! O să te antrenăm imediat în muncă. Avem nevoie de forte 
proaspete. 

"Sunt bucuros să-mi dau concursul. Care sunt condiţiile în ceea ce priveşte 
avansul? scrise Bender. 

— Gâtul este tocmai ceea ce ne trebuie! îi răspunse surdul. Stai putin aici, 
că vin îndată. Să nu pleci nicăieri. Într-un minut sunt înapoi. 

Surdul luă cu el scenariul filmului de lung metraj şi dispăru din odaie. 

— O să colaborezi la echipa de film sonor! strigă el, dispărând pe uşă. Mă 
întorc într-un minut. 

Ostap aşteptă un ceas şi jumătate, dar surdul nu se mai întorcea. Abia după 
ce ieşi pe scară şi se încadra în ritmul general, Ostap află că surdul a plecat de 
mult cu maşina şi nu se mai întoarce în ziua aceea. Şi că, în general, nu se mai 
întoarce deoarece a fost mutat pe neaşteptate la Uman, ca să desfăşoare muncă 
culturală printre carausi. Lucrul cel mai îngrozitor era însă că surdul plecase cu 
Gâtul, scenariul filmului de lung metraj. Marele maestru se desprinse din cercul 
alergătorilor şi se aşeză pe o bancă, sprijinindu-se de umărul portarului care 
şedea tot acolo. 

— Iată eu, de pildă! zise deodată portarul, continuându-şi pesemne un gând 
care îl frământa de mult. Ajutorul de regizor Terentiev mi-a spus să-mi las barbă. 
Ai să joci, mi-a zis, rolul lui Nabucodonosor sau al lui Baltazar, într-un film care 
nu mai ştiu cum îi spune. Şi mi-am lăsat, după cum vezi, un bărboi de patriarh! 
Vorba e, ce mai fac acum cu barba asta? Ajutorul de regizor zice că n-o să mai 
existe un film mut, iar că în cel sonor eu nu pot să joc că n-am o voce plăcută. Şi 
stau aşa cu barba ca un tap, ptiu, fir-ar al dracului! S-o rad, mi-e milă, s-o port, 
mi-e ruşine. Şi uite aşa, păcatele mele, mă chinuiesc. 

— Dar la voi nu se fac filme? întrebă Bender revenindu-şi treptat în fire. 

— Ce să facă? răspunse demn portarul barbă-cot. Anul trecut s-a turnat un 
film mut din viața romanilor şi nici până astăzi încă nu s-au terminat procesele 
cu matrapazlâcurile. 

— Dar de ce aleargă toți ăştia? se interesă marele maestru, arătând spre 
scară. 

— Ei, nu chiar toți aleargă, îi spuse portarul. Tovarăşul Suprugov nu 
aleargă. E om serios. Mă şi gândesc, de altfel, să mă duc la el să văd cum o să mi 


se plătească pentru barbă: pe stat sau cu dispoziție de plată separată... 

Auzind cuvintele "dispoziție de plata", Ostap se duse la Suprugov. Portarul 
nu mintise. Într-adevăr, Suprugov nu alerga de la un etaj la altul, nu purta 
beretă de vânător alpin şi nici măcar pantaloni de golf de import. Iti făcea plăcere 
să-ți odihnesti privirile asupra persoanei sale. 

H primi pe marele maestru extrem de rece. 

— Sunt ocupat, spuse el cu o voce ca de păun. Pot să-ți acord numai două 
minute. 

— E absolut suficient, începu Ostap. Scenariul meu, Gâtul... 

— Mai scurt, zise Suprugov. 

— Scenariul Gâtul... 

— Spune clar, ce vrei? 

— Gâtul... 

— Mai scurt. Cât ti se cuvine? 

— Un surd mi-a... 

— Tovarase! Dacă n-ai să-mi spui imediat cât ti se cuvine, am să te poftesc 
afară. N-am timp. 

— Nouă sute de ruble, murmură marele maestru. 

— Trei sute! i-o reteză categoric Suprugov. Încasează-i şi pleacă. Şi să ţii 
seamă că mi-ai răpit în plus un minut şi jumătate. 

Cu un scris läbärtat, Suprugov întocmi un biletel către contabilitate, îl dădu 
lui Ostap şi se repezi la telefon. 

lesind de la contabilitate şi băgând banii în buzunar, Ostap spuse: 

— Nabucodonosor are dreptate. Un singur om serios există în această 
instituție, şi acela e Suprugov. 

Între timp, alergätura pe scări, invartitul în cerc, tipetele ascuţite şi gafaitul 
de la Studioul Cinematografic nr. 1 din Cernomorsk atinseră limita maximă. 
Aghiotantele rânjeau, arătându-şi dinții. Nişte ajutori de regizori duceau un tap 
negru, entuziasmați cât e de fotogenic. Consultantii, experții şi păstrătorii 
sigiliului se izbeau unul de altul şi râdeau răguşit. Trecu în goană o curieră cu 
un pămătuf. Marele maestru avu chiar, la un moment dat, impresia că unul 
dintre asistentii-aspiranti cu pantaloni albaştri se ridicase în zbor deasupra 
mulțimii şi, ocolind candelabrul, se instalase pe o cornişă. 

În acelaşi moment se auzi bătaia ceasului din hol. 

"Bang!" bătu orologiul. 

Studioul de sticlă fu instantaneu zguduit de un vuiet general. Asistentii, 
consilierii, experții, monteurii se rostogoleau în valuri pe scări. La uşă se 
îngrămădi o mare de capete. 

"Bang! Bang!" bătea ceasul. 

Şi cu fiecare bătaie, din colț în colț se făcea linişte. Dispărură păstrătorii 
marelui sigiliu, responsabilii cu virgulele, administratorii şi aghiotantele. Curiera 
fu zărită pentru ultima dată. 

"Bang!" bătu ceasul pentru a patra oară. 

În studio nu mai rămase nimeni. Numai la uşă, agăţat cu buzunarul de la 
haină de clanta de alamă, se zbătea, schelălăia jalnic şi scormonea cu copitele 
pardoseala de marmură un asistent-aspirant în pantaloni albaştri. 

Ziua de lucru se terminase. 

Dinspre aşezarea de pescari de pe țărm se auzi cântatul unui cocos. 


Când casa "Antilopei" se completă cu banii luaţi de la studioul 


cinematografic, prestigiul comandorului, care pălise putin după fuga lui Koreiko, 
crescu iar. Panikovski căpătă o mică sumă pentru chefir şi făgăduiala de a primi 
nişte dinți de aur. Lui Balaganov, Ostap îi cumpără o haină şi, ca anexă la ea, un 
portofel de piele care scartaia ca o şa. Deşi portofelul era gol, Sura îl scotea de 
nenumărate ori si se uita înăuntru. Kozlevici primi cincizeci de ruble ca să-şi 
cumpere benzină. 

Membrii echipajului "Antilopei" duceau o viata pură, morală, aproape 
rustică. Îl ajutau pe responsabilul hanului să facă ordine şi se puseră la curent 
cu prețurile la orz şi la smântână. Panikovski şedea uneori în curte, deschidea 
preocupat gura primului cal care îi ieşea în cale, îl căuta la dinți şi murmura: 
"Bun armasar", deşi avea in fata lui o iapă. 

Numai comandorul dispărea zile întregi, iar când venea la han era vesel şi 
distrat. Se aşeza lângă prietenii săi care beau ceai în geamlâcul ca un grajd de 
murdar, punea picior peste picior şi spunea cu dulce glas: 

— E oare, într-adevăr, minunată viata, Panikovski, sau numai mi se pare 
mie? 

— Pe unde arzi gazul? îl întreba gelos violatorul de convenții. 

— Bătrâne! Fata asta nu-i de dumneata, îi răspundea Ostap. 

Balaganov râdea complice şi-şi contempla portofelul cel nou, iar Kozlevici 
zâmbea cu înțeles pe sub mustata-i de controlor, nedestäinuind nimănui că nu o 
dată îi plimbase pe şoseaua de pe litoral pe comandor şi pe Zosia. 

Vremea favoriza dragostea. Vestele de pichet ziceau că un august ca ăsta n-a 
mai fost de pe timpul când oraşul era port liber. Noaptea desfăşura un cer curat 
telescopic, iar ziua arunca spre oraş valurile răcoritoare ale mării. Portarii făceau 
la poarta lor negot cu pepeni verzi, dungati, de mânăstire, iar cetățenii, 
ducându-i la ureche şi apăsând cu podul palmelor, se străduiau din răsputeri să 
audă pârâitul mult aşteptat Seara, de pe terenurile de sport, fotbaliştii se 
întorceau transpirati şi fericiți. În urma lor alergau, stârnind praful, copiii care 
arătau cu un deget pe câte un celebru portar sau îl luau chiar pe umeri şi-l 
purtau pe sus, cu respect. 

Într-o seară, comandorul preveni echipajul "Antilopei" că a doua zi urmează 
să se organizeze o mare plimbare distractivă în afara oraşului, la care se vor 
împărți şi daruri. 

— Întrucât matineul nostru pentru copii va fi onorat şi de prezența unei fete, 
spuse Ostap cu schepsis, aş ruga pe domnii teterişti să se spele pe fata, să se 
dichisească nitelus si, mai ales, să nu folosească în timpul plimbării expresii 
grosolane. 

Panikovski fu foarte emoționat, îi ceru comandantului trei ruble, dădu fuga 
la baia de aburi şi apoi, toată noaptea, îşi curăţă hainele ca un soldat înainte de 
paradă. Se sculă înaintea tuturor si tot îi dădea ghes lui Kozlevici să se 
grăbească. Membrii echipajului se uitau la Panikovski uimiti. Era perfect ras şi 
pudrat, şi semăna cu un comper în retragere. Mereu îşi îndrepta haina şi învârtea 
gâtul strâns într-un guler à la Oscar Wilde. 

În tot cursul plimbării, Panikovski avu o ţinută foarte demnă. Când fu 
prezentat Zosiei, îşi încovoie elegant spinarea, dar se ruşină în aşa hal, că până şi 
pudra-i de pe obraji se roşi. Stând în automobil, îşi ascundea mereu piciorul 
stâng, ca să nu i se vadă gheata ruptă din care îi ieşea afară degetul mare. Zosia 
purta o rochie albă, tivită cu roşu. Membrii echipajului "Antilopei" îi placura 
foarte mult. O amuza butucănosul Şura Balaganov care tot drumul se pieptăna şi 
din când în când îşi curăța nasul cu degetul, după care scotea regulat batista şi 
melancolic îşi făcea vânt cu ea. Adam Kazimirovici o invata să conducă 


"Antilopa", fapt care îi atrase toată simpatia ei. O cam stingherea putin 
Panikovski. Ea credea că nu stă de vorbă cu dânsa din mândrie. Dar cel mai des i 
se oprea privirea pe chipul de efigie al comandorului. 

Când soarele se duse să se culce, Ostap împărți darurile făgăduite. Kozlevici 
căpătă un breloc reprezentând o busolă care se potrivea foarte bine cu 
ceasornicul lui gros de argint. Balaganov primi volumasul Cetet-Declamator cu 
scoarte de pergamoid, iar Panikovski — o cravată roz cu floricele albastre. 

— lar acum, dragi prieteni, spuse Bender când "Antilopa" se întoarse în oraş, 
Zosia Viktorovna şi cu mine ne mai plimbam putin, iar voi duceti-va la han, căci 
e timpul să faceți nani. 

Tot hanul adormise, Balaganov şi Kozlevici trăgeau la aghioase pe bază de 
arpegii majore; numai Panikovski, cu cravata nouă la gât, umbla printre căruțe, 
frangandu-si mâinile cu o durere muta. 

— Ce femeie! şoptea el. O iubesc ca pe fiica mea! 

Ostap şedea cu Zosia pe treptele Muzeului de Antichitäti. În piaţa pavată cu 
lavă, tinerii se plimbau, spunându-şi vorbe drägute şi râzând. În spatele unui şir 
de platani se zăreau, luminate, ferestrele Clubului Internaţional al Marinarilor. 
Marinari străini, cu berete moi pe cap, se plimbau în grupuri de câte doi sau trei, 
spunându-şi unul altuia impresiile în fraze scurte, care, din păcate, nu se puteau 
înțelege. 

— De ce-ţi sunt dragă? întreba Zosia, atingând mâna lui Ostap. 

— Fiindcă eşti gingaşă şi fermecătoare, răspunse comandorul. Şi mai bună 
decât toate fetele din lume. 

Rămaseră multă vreme täcuti, la umbra neagră a coloanelor muzeului, 
gândindu-se la mica lor fericire. Era cald şi întuneric, ca între două palme lipite. 

— Tii minte că ţi-am vorbit de Koreiko? spuse deodată Zosia. Acela care m-a 
cerut în căsătorie. 

— Da, răspunse Ostap distrat. 

— Tare caraghios mai e, urmă Zosia. Tii minte că ţi-am povestit cum a plecat 
pe neaşteptate? 

— Da, zise Ostap mai atent, e un mare caraghios! 

— Inchipuie-ti, am primit astăzi de la el o scrisoare foarte amuzantă... 

— Cum? exclamă îndrăgostitul, ridicându-se în picioare. 

— Eşti gelos? îl întrebă şireata Zosia. 

— M-m, putin. Şi ce-ţi scrie tipul ăsta josnic? 

— Nu-i deloc josnic. E pur şi simplu un om nenorocit şi sărac. Stai jos, 
Ostap. De ce te-ai sculat în picioare? Zău, nu-l iubesc deloc. Mă roagă să vin la 
el. 

— Unde, unde să vii? ţipă Ostap. Unde e acum? 

— Nu, nu-ţi spun. Eşti gelos. Ai fi în stare să-l şi omori. 

— Se poate, Zosia, să spui una ca asta? făcu prudent comandorul. Sunt 
numai curios să aflu cum se descurcă oamenii. 

— O, e foarte departe! Scrie că a găsit o slujbă foarte convenabilă, că pe aici 
avea leafă mică. Lucrează acum la construcția Magistralei Ferate de Răsărit. 

— În ce loc? 

— Pe cuvântul meu că un om atât de curios n-am mai văzut! Nu se poate să 
fii asemenea lui Othello! 

— Zău, Zosia, mă faci să rid. Semăn eu oare cu maurul acela bătrân şi 
prost? Pur şi simplu, aş vrea şi eu să ştiu în ce punct de cale ferată îşi fac unii 
oameni drum în viata. 

— Dacă vrei, iti spun. Lucrează ca normator în Orăşelul de Montaj al Sinelor 


din Nord, răspunse blajina fată. Dar îi zice numai orăşel: în realitate, e un tren. 
Alexandr Ivanovici mi-a descris foarte interesant toate astea. Trenul acesta 
aşează şinele. Mă înţelegi? Şi apoi, înaintează pe ele. Iar dinspre sud vine 
înaintând, spre nord, alt orăşel. La fel. În curând se vor întâlni. Şi atunci va avea 
loc solemnitatea. Şi gandeste-te că toate astea, scrie el, se petrec în pustiu, 
printre cămile... Aşa-i că e interesant? 

— Teribil de interesant, exclamă marele maestru nemaigăsindu-şi loc printre 
coloane. Ştii, Zosia, că trebuie să mergem. E târziu. Şi e frig. Şi, în general, hai să 
mergem! 

O ajută pe Zosia să se ridice de pe trepte, coborâră în piaţă şi aici se opri 
nehotărât. 

— Nu mă conduci acasă? întrebă alarmată fata. 

— Ce anume? replică Ostap. A, acasă? Da, dar vezi că... 

— Bine, i-o tăie Zosia pe un ton sec. La revedere. Şi să nu mai vii pe la mine. 
M-ai auzit? 

Dar marele maestru nu mai auzea demult nimic. Abia când ajunse într-un 
suflet la colțul următor, se opri şi murmură: 

— Gingaşă şi fermecătoare! 

Apoi se întoarse şi alergă înapoi, după iubita lui. Alergă vreo două minute pe 
sub copacii invaluiti în întunericul nopții, se opri iar, îşi scoase chipiul de căpitan 
şi se învârti locului. 

— Nu, asta nu-i Rio de Janeiro! zise el în cele din urmă. 

Făcu alți doi paşi, şovăi la al treilea, se opri iar, îşi puse chipiul pe cap şi, 
fără să se mai gândească la nimic, se îndreptă grăbit spre han. 

Chiar în aceeaşi noapte, "Antilopa" ieşi pe poarta hanului cu farurile ei 
palide aprinse. Buimac de somn, Kozlevici abia putea învârti volanul. Balaganov 
dormea în maşină unde atipise încă pe când se făceau în pripă pregătirile de 
drum. Panikovski, pe fața căruia se mai vedeau urmele pudrei de la petrecere, se 
uita trist în jur, tremurând de frigul nopții. 

— Carnavalul s-a sfârşit! strigă comandorul, când "Antilopa" trecea duduind 
pe sub un pod de cale ferată. Încep zilele grele de muncă. 

Şi în timpul acesta, în camera bătrânului autor de rebusuri, fata gingaşă şi 
fermecătoare uda cu lacrimi amare buchetul de trandafiri ofiliti. 


CAPITOLUL XXV 
TREI DRUMURI 


"Antilopa" nu se simțea bine. Se oprea chiar la urcusurile uşoare şi luneca 
apatică înapoi. În motor se auzeau zgomote străine şi un horcăit de parcă sub 
capota galbenă a automobilului ar fi fost cineva strâns de gât. Maşina era 
supraîncărcată. În afară de echipaj, ducea rezerve mari de carburanți. In 
bidoanele şi sticlele care umpleau cel mai mic locsor, gâlgâia benzina. Kozlevici 
clătina din cap, apăsa cu furie pe accelerator şi se uita melancolic la Ostap. 

— Adam, spunea comandorul, dumneata eşti tatăl nostru, noi suntem copiii 
dumitale. Direcţia spre răsărit! Avem un minunat instrument de navigație: 
busola-breloc. Nu greşi drumul. 

"Antilopa" mergea de trei zile, dar în afară de Ostap nimeni nu ştia exact 
ținta finală a noii călătorii. Panikovski se uita necăjit la câmpiile cu porumb şi 
bombănea fricos: 

— De ce suntem iar pe drum? Ce rost au toate astea? Era aşa de bine la 
Cernomorsk! 


Şi, amintindu-și de femeia la care îi rămăsese inima, ofta din greu. În afară 
de aceasta, îi era foame şi mâncare nu aveau: banii se terminaseră. 

— Înainte! răspunse Ostap. Nu te mai văita, bătrâne. Te aşteaptă nişte 
maxilare de aur, o vaduvioara dolofană şi un bazin întreg de chefir. Lui 
Balaganov îi voi cumpăra un costumaş de marinar şi îl voi înscrie la şcoala 
primară, să înveţe să citească şi să scrie, ceea ce-i absolut necesar la vârsta lui. 
Iar Kozlevici, credinciosul nostru Adam, va primi o maşină nouă. Ce maşină vrei, 
Adam Kazimirovici? Un Studebacker? Un Lincoln? Un Royce? O Hispano-Suiza? 

— O Isotta-Fraschini, răspunse Kozlevici, roşindu-se la fata. 

— Bine. O vei căpăta. Ea se va numi "Antilopa a II-a" sau "Fiica Antilopei", 
după cum vei dori. lar acum, nu trebuie să ne pierdem curajul. De alimente o să 
am eu grijă. E adevărat că valijoara mea a ars, dar îmi rămân ideile, care nu ard. 
Dacă ne va merge rău de tot, ne vom opri în vreun orăşel fericit şi vom organiza 
acolo o luptă de tauri, ca la Sevilla. Panikovski va fi pica-dor. Acest lucru va 
stârni un interes nesănătos în rândurile publicului şi, prin urmare, ne va aduce 
încasări uriaşe. 

Maşina înainta pe o şosea lată cu urme de pinteni de tractoare. Deodată, 
şoferul frână. 

— Încotro o luăm? întrebă el. Aici se deschid trei drumuri. 

Pasagerii coborâră din maşină si făcură câţiva paşi ca să-şi dezmorteascä 
picioarele slăbite. La răspântie, se afla un stâlp de piatră aplecat într-o parte pe 
care şedea o cioară grasă. Soarele turtit apunea în spatele porumbului pletos. 
Umbra îngustă a lui Balaganov se pierdea în zare. Pământul începuse să se 
acopere de culori întunecate şi o stea, nerăbdătoare, vestea din timp venirea 
nopții. 

Trei drumuri se desfăşurau în fata echipajului "Antilopei": unul asfaltat, 
unul pietruit, şi unul de ţară. Asfaltul mai era încă galben de razele soarelui, 
când deasupra şoselei pietruite se înălța un abur albăstrui, iar drumul de tara se 
întunecase de tot şi se pierdea în câmp, nu departe, după stâlp. Ostap strigă la 
cioară, care se sperie grozav dar nu-şi luă zborul, se plimbă cam îngândurat la 
răspântie, şi spuse: 

— Declar deschisă conferința vitejilor din poveste! Sunt prezenți: Ilia 
Muromet — Ostap Bender; Dobrânea Nikitici —Balaganov şi Alioşa Popovici — 
Mihail Panikovski pe care-l respectăm cu toții. 

Profitând de haltă, Kozlevici se bagase în patru labe sub "Antilopa", cu o 
cheie franceză în mână, şi de aceea nu fu trecut printre viteji. 

— Dragă Dobrânea, începu Ostap, aşează-te, te rog, în dreapta! Musiu 
Popovici, ocupa-ti locul în stânga! Puneti-va palmele streaşină la ochi şi uitati-va 
înainte. 

— Ce-s glumele astea? se revoltă Alioşa Popovici. Mi-e foame. Hai să mergem 
mai repede undeva! 

— Ruşine, Alioşenka, zise Ostap, aşează-te aici, cum se cuvine unui viteaz 
din timpurile străvechi, şi chibzuieşte. Uită-te cum se poartă Dobrânea. Dacă l-ai 
lua de model, ai putea să scrii o bâlină. Aşadar, viteji din poveste, pe ce drum o 
apucăm? Pe care din ele zac aruncaţi banii de care avem nevoie pentru 
cheltuielile curente? Ştiu, Kozlevici ar porni-o pe drumul asfaltat: şoferilor le plac 
drumurile bune. Dar Adam e un om cinstit şi se descurcă prost in viata. Vitejii nu 
au nevoie de asfalt. El duce, probabil, spre un gigant producător de grâne. Ne 
vom pierde acolo în zgomotul maşinilor. Ne va strivi vreun caterpilar sau vreo 
combină. Să mori călcat de combină e un lucru plicticos. Nu, vitejilor, n-o vom 
lua pe şoseaua asfaltată. Să trecem acum la cea pietruită. Desigur că Kozlevici 


n-ar refuza-o nici pe aceasta. Dar, credeti-l pe Ilia Muromet: nici şoseaua 
pietruită nu ne convine. N-au decât să ne acuze alții că suntem inapoiati, dar noi 
nu vom merge nici pe acest drum. Presimt că ne vom întâlni pe el cu colhoznici 
lipsiţi de tact si cu alti cetăţeni model. În afară de aceasta, lor nu le arde de noi. 
Pe terenurile lor colectivizate umblă acum numeroase brigăzi literare şi muzicale 
care strâng material pentru poeme agronomice şi cantate despre zarzavat. Ne 
rămâne deci drumul de tara, cetățeni viteji din poveste! lată-l —stravechiul drum 
din basme, pe care va porni "Antilopa". Aici se simte duhul rusesc! Aici miroase a 
Rusia! Aici mai zboară încă pasărea măiastră şi aici, unor oameni cu meseria 
noastră, poate să le pice câte o pană de aur. Aici mai şade încă pe cuferele sale 
chiaburul Kaşcei, care se socotea nemuritor şi care acum s-a convins cu groază 
că i se apropie sfârşitul. Or nouă, viteji, de la unul ca el mai poate să ne pice 
ceva, mai ales dacă vom apărea în fata lui în chip de călugări rătăcitori. Din 
punctul de vedere al tehnicii rutiere, acest drum de basm este oribil, dar pentru 
noi nu există alt drum. Adam! Pornim! 

Kozlevici îndreptă trist maşina pe drumul de tara, unde a început imediat să 
descrie opturi, să se aplece pe o parte şi să-i arunce pe pasageri în sus. Membrii 
echipajului se țineau unul de altul, injurau printre dinți si se ciocneau cu 
genunchii de bidoanele tari. 

— Vreau să mănânc! gemea Panikovski. Vreau o gâscă! De ce-am plecat din 
Cernomorsk? 

Maşina gâfâia, căutând să se smulgă dintr-un hârtop adânc ca să intre din 
nou în alt hârtop. 

— Tin-te bine, Adam! strigă Bender. Rezistă cu orice pret! Să ne ducă numai 
"Antilopa" până la calea ferată de răsărit şi-o vom răsplăti cu cauciucuri de aur 
cu spade şi panglici! 

Kozlevici nu-l asculta. Din pricina hopurilor îngrozitoare, volanul îi scăpa din 
mâini. Panikovski continua să sufere. 

— Bender, horcăi el deodată, doar ştii cât de mult te respect, dar dumneata 
nu pricepi nimic. Dumneata nu ştii ce înseamnă o gâscă. Ah, cât îmi place 
pasărea asta! E o pasăre minunată, grasă, pe cuvânt de onoare. O gâscă! Bender! 
Of, o aripioară! Gâtul ei! Pulpa! Ştii, Bender, cum prind eu gâsca? O omor ca un 
toreador, dintr-o singură lovitură. E o adevărată operă să vezi cum vânez eu 
gâsca! Carmen... 

— Ştim! răspunse comandorul. Am văzut la Arbatov. A doua oară nu te 
sfătuiesc s-o mai faci. 

Panikovski tăcu, dar după un minut, când la o nouă hurducătură fu aruncat 
peste Bender, se auzi din nou şoapta lui de om cuprins de friguri: 

— Bender! S-o vezi! Se plimbă pe drum. Se plimbă, iar eu stau şi mă prefac 
că nu mă interesează. Ea se apropie. Acuşi o să înceapă să sâsâie. Aceste păsări 
cred că sunt mai tari decât toată lumea şi asta-i partea lor slabă. Bender! Asta-i 
partea lor slabă!... 

Acum, violatorul convenției aproape că nu mai vorbea, ci cânta: 

— Ea vine spre mine şi sâsâie ca un patefon. Dar eu nu sunt un fricos, 
Bender. Altul, în locul meu, ar fugi, eu însă stau pe loc şi o aştept. Iat-o că se 
apropie şi întinde gâtul, gâtul ei alb de gâscă cu cioc galben. Vrea să mă muşte. 
Bagă de seamă, Bender, superioritatea morală e de partea mea. Nu o atac eu pe 
ea, ci ea pe mine. Si, fiind în legitimă apărare, o insf... 

Dar Panikovski nu apucă să-şi termine discursul. Se auzi un trosnet 
îngrozitor şi, într-o secundă, membrii echipajului .Antilopei" se pomenira în 
drum, în cele mai variate poziții. Picioarele lui Balaganov ieşeau dintr-un sant. Pe 


burta marelui maestru trona un bidon cu benzină. Panikovski gemea cu piciorul 
prins uşor sub un arc. Kozlevici se ridică în picioare şi făcu câțiva paşi, 
clătinându-se. 

"Antilopa" nu mai exista Pe drum zăcea un morman inform de resturi: 
pistoane, perne, arcuri. Măruntaiele de alamă luceau în lumina lunii. Caroseria, 
care se desfăcuse, lunecase în sant şi zăcea alături de Balaganov, ce-şi revenise 
tocmai în fire. Un lant alunecase într-o groapă, ca un şarpe. În liniştea ce se 
aşternuse, se auzi un zăngănit uşor şi de pe un dâmb veni rostogolindu-se o 
roată, aruncată departe de explozie. Roata descrise un cerc şi ateriză încet la 
picioarele lui Kozlevici. 

Abia atunci şoferul îşi dădu seama că totul s-a sfârşit. "Antilopa" îşi 
încheiase viața. Adam Kazimirovici se aşeză pe jos şi-şi cuprinse capul în mâini. 
După câteva minute, comandorul îi puse mâna pe umăr şi-i spuse cu glasul 
schimbat: 

— Adam, trebuie să pornim. 

Kozlevici se sculă în picioare, dar imediat se lăsă iar jos. 

— Trebuie s-o pornim, repetă Ostap. "Antilopa" a fost o maşină credincioasă, 
dar mai există în lume multe maşini. În curând vei putea s-o alegi pe care-o vei 
vrea. Trebuie să mergem, să ne grăbim. Trebuie să dormim undeva peste noapte, 
să ne procurăm bani pentru bilete. Avem un drum lung de făcut. Să mergem, să 
mergem, Kozlevici! Viața e minunată, în ciuda tuturor lipsurilor. Unde e 
Panikovski? Unde e acest hot de gâşte? Şura! Sprijină-l pe Adam! 

Kozlevici fu ridicat de subsuori. Se simțea ca un cavalerist din neglijenta 
căruia se prăpădise un cal. I se părea, acum, că toți pietonii vor râde de el. 

Cu dispariția "Antilopei", viata deveni dintr-o dată mai grea. Fura nevoiți 
să-şi petreacă noaptea în câmp. 

Ostap, furios, adormi imediat, Balaganov şi Kozlevici adormiră şi ei, numai 
Panikovski rămase toată noaptea treaz lângă foc şi tremură. 

Membrii echipajului se sculară în zori, dar nu izbutiră să ajungă în satul cel 
mai apropiat decât abia pe la ora patru după-amiază. În tot timpul dramului, 
Panikovski se târâise în urma coloanei. Şchiopăta. De foame, ochii îi sclipeau ca 
la pisică şi se tânguia fără încetare împotriva soartei şi a comandorului. 

Ajunşi în sat, Ostap porunci restului echipajului să-l aştepte pe Uliţa nr. 3 şi 
să nu se miste de acolo, iar el se duse în Ulița nr. 1, la Sovietul sătesc. Se întoarse 
de acolo destul de repede. 

— Totul s-a aranjat, spuse el cu o voce mai veselă. Acusi vom fi incartiruiti şi 
ni se va da de mâncare. După masă ne vom culca în fân. Tineti minte: lapte şi 
fin? lar seara o să dăm un spectacol. L-am şi vândut pe cincisprezece ruble. Banii 
i-am încasat. Şura! Dumneata va trebui să declami ceva din cărticica pe care 
ţi-am dăruit-o, eu am să fac scamatorii atee cu cărți de joc, iar Panikovski... 
Unde-i Panikovski? Unde s-a ascuns? 

— A fost chiar acum aici, zise Kozlevici. 

Dar în clipa aceea, de după gardul lângă care stăteau membrii echipajului, 
se auzi un gâgâit de gâscă şi tipetele ascuţite ale unei femei. Nişte pene albe 
zburară prin văzduh şi Panikovski se năpusti în uliţă. Se vede că mâna il tradase 
pe toreador şi, în legitima lui apărare, îi dăduse păsării o lovitură greşită. În urma 
toreadorului nostru fugea stăpâna gastii, amenintandu-l cu un retevei. 

— O stârpitură, o netrebnică! tipa Panikovski, fugind spre marginea satului. 

— Ce porcărie! exclamă Ostap, fără să-şi ascundă mânia. Ticălosul ăsta ne-a 
stricat tot spectacolul. Să fugim până nu ni se iau înapoi cele cincisprezece rable. 

Între timp, täranca furioasă îl ajunse pe Panikovski şi, cu toată furia, îl croi 


cu reteveiul pe spinare. Violatorul de convenţii căzu jos, dar repede se ridică şi o 
luă la sănătoasa cu o iuteala neobişnuită. Femeia, după ce-şi vărsă naduful, se 
întoarse bucuroasă înapoi. Trecând pe lângă ceilalți membri ai echipajului, îi 
amenință şi pe ei cu reteveiul. 

— Acum cariera noastră artistică s-a terminat, spuse Ostap, ieşind in pas 
alergător din sat. Masa, odihna, toate s-au dus dracului. 

Dădură peste Panikovski abia după vreo trei kilometri. Zăcea în santul de 
lângă drum şi se tânguia cu glas tare. De oboseală, frică şi durere, pălise şi îi 
dispăruseră de pe fata numeroasele pete de roseatä bătrânească. Arata atât de 
lamentabil, încât comandorul amână pedeapsa pe care avusese de gând să i-o 
aplice. 

— L-au atins pe Alioşa Popovici pe spinarea-i voinicească! spuse Ostap, 
trecând pe lângă el. 

Cu toţii se uitară la Panikovski cu dezgust. Şi el începu iar să se târască în 
coada coloanei, gemand şi bombănind: 

— Asteptati-ma, nu vă grăbiţi. Sunt bătrân, sunt bolnav, mi-e rau!... Gasca! 
Ce pulpă! Ce gat! Stârpituri, netrebnici ce suntetil... 

Dar ceilalți membri ai echipajului se obişnuiseră atât de mult cu tânguielile 
bătrânului, încât nu-i mai dădeau nici o atenţie. Foamea îi grăbea. Niciodată 
până atunci nu se aflaseră într-o stare atât de mizerabilă. Drumul nu mai avea 
sfârşit, iar Panikovski rămânea tot mai mult în urmă. Camarazii săi ajunseră 
într-o vale îngustă, galbenă şi el mai era încă pe creasta dealului, profilându-se 
pe cerul verzui al amurgului. 

— Bătrânul a devenit insuportabil, spuse Bender, care nu mai putea de 
foame. Va trebui să-l concediem. Du-te, Şura, şi adu-l aici pe prefăcutul ăla! 

Balaganov plecă nemulțumit să execute ordinul. În timp ce urca grăbit 
dealul, silueta lui Panikovski dispăru. 

— S-a întâmplat ceva, zise Kozlevici după oarecare vreme, uitându-se la 
coama dealului de pe care Balaganov făcea semne cu brațele, ca un semafor. 

Şoferul şi comandorul urcară la rândul lor dealul. 

Violatorul de convenții zăcea în mijlocul drumului, nemişcat ca o păpuşă. 
Panglica roză a cravatei îi stătea pieziş pe piept. Un brat îi era răsucit sub spate. 
Ochii-i priveau obraznici spre cer. Panikovski murise. 

— Paralizie a inimii, zise Ostap, ca să spună ceva. Se poate constata şi fără 
stetoscop. Bietul bătrân! 

Şi întoarse capul. Balaganov, dimpotrivă, nu-şi putea lua ochii de la mort. 
Deodată, se schimonosi la fata şi rosti cu greutate: 

— Şi eu, care l-am bătut din cauza greutăților. Şi m-am mai luat la harta cu 
el şi înainte. 

Kozlevici îşi aminti de răposata "Antilopa", se uită cu groază la Panikovski şi 
începu să îngâne o rugăciune latinească. 

— Lasă-te de astea, Adam! spuse marele maestru. Ştiu tot ce ai de gând să 
spui. După psalmi vei zice: "Domnul a dat, Domnul a luat", apoi: "Cu toţii suntem 
fiii Domnului", pe urmă altceva, tot atât de lipsit de sens, ca, de pildă: " Acum lui 
îi e mai bine decât noua". Dar toate astea nu servesc la nimic, Adam Kazimirovici. 
Avem o datorie simplă: să-l îngropăm. 

Se făcuse întuneric de-a binelea, cand violatorul de convenții fu coborât în 
lăcaşul său de veci. Era un mormânt natural, săpat de ploi la temelia unei lespezi 
de piatră, aşezată perpendicular pe pământ. Această lespede se afla pesemne de 
mult la marginea drumului. Poate că o dată şi o dată purtase inscripția: 
"Domeniul mosierului Ghiorghi Afanasievici Volk-Lisitki, maior în retragere", sau 


poate fusese doar un însemn de hat de pe vremea lui Potemkin. De altfel, asta nu 
avea nici o importanţă. Panikovski fu băgat în groapă, apoi cu nişte bete adânciră 
groapa şi-l acoperiră cu pământ, pe urmă se proptiră cu umerii în lespedea 
şubrezită de vreme şi o împinseră deasupra. Acum mormântul era gata. La 
lumina unor chibrituri, marele maestru scrise cu o bucată de cărămidă, pe 
lespede, epitaful: 

Aici zace 


MIHAIL SAMUELEVICI PANIKOVSKI, 
OM FĂRĂ BULETIN DE IDENTITATE 


Ostap îşi scoase apoi chipiul de căpitan şi cuvântă astfel: 

— Am fost adesea nedrept cu răposatul. Dar a fost oare răposatul un om 
moral? Nu, n-a fost un om moral. Era un fost orb, un impostor şi un hot de 
gâşte. Şi-a folosit toate forțele ca să trăiască pe spinarea societății. Dar societatea 
nu voia ca el să trăiască pe spinarea ei. Mihail Samuelevici n-a putut îndura 
această contradicţie în concepții, fiindcă era iute din fire. Şi de aceea a murit. 
Asta-i tot! 

Kozlevici şi Balaganov rămaseră nemulțumiți de discursul funebru al lui 
Ostap. Socoteau că ar fi fost mai nimerit ca marele maestru să fi vorbit despre 
binefacerile aduse de răposat societăţii, despre ajutorul pe care l-a dat săracilor, 
despre sufletul lui simţitor, despre dragostea lui pentru copii, precum şi despre 
tot ce se atribuie oricărui defunct. Balaganov se apropie chiar de mormânt ca să 
spună el însuşi toate astea, dar comandorul îşi pusese chipiul şi se îndepărtă cu 
paşi repezi. 

Când resturile armatei de pe "Antilopa", după ce străbătură valea, trecură pe 
alt deal, în fata lor apăru o mică gară de cale ferată. 

— lată şi civilizația, zise Ostap. Poate că aici s-o găsi un bufet, ceva de 
mâncare. O să dormim pe bănci şi dimineață vom pomi spre răsărit. Ce părere 
aveţi? 

Şoferul şi mecanicul de bord tăceau. 

— De ce täceti ca nişte miri? 

— Ştii, Bender, spuse în sfârşit Balaganov. Eu nu merg mai departe. Să nu 
te superi, te rog, dar nu mai cred în reuşită. Nici nu ştiu unde mergem. O să 
pierim cu toţii. Nu. Eu rămân. 

— Şi eu am vrut să-ți spun acelaşi lucru, îl sustinu Kozlevici. 

— Cum vreți, răspunse Ostap pe un ton deodată rece. 

În gară nu exista nici un bufet. Ardea o lampă cu gaz. În sala de aşteptare 
motäiau, pe nişte saci, două femei de la țară. Tot personalul gării umbla pe 
peronul de scânduri, scrutând cu nelinişte, dincolo de semafor, întunericul 
premergător zorilor. 

— Ce tren trebuie să vină? întrebă Ostap. 

— Un tren special, răspunse nervos şeful gării, îndreptându-şi chipiul roşu 
cu galoane de argint. A fost oprit două minute. Halta nu mi-a dat linie liberă. 

Se auzi un vuiet, stanele începură să tremure, apărură nişte ochişori de lup 
şi un tren scurt şi scânteind de lumini intră în plină viteză în gara. Ferestrele late 
ale vagoanelor de clasa I, se oprira chiar sub ochii echipajului "Antilopei", după 
ce îi fură trecute pe sub nas buchetele de flori şi sticlele de vin din vagonul 
restaurant; însoțitorii cu felinare în mână săriră jos din mers şi peronul se umplu 
deodată de vorbărie veselă, în ruseşte şi în limbi străine. De-a lungul vagoanelor 
atârnau ghirlande de brad şi lozinci: "Cinste eroilor constructori ai Magistralei 


Ferate de Răsărit!" 

Trenul special cu oaspeți mergea la inaugurarea noii căi ferate. 

Marele maestru dispăru. După o jumătate de minut apăru din nou şi spuse 
în şoaptă: 

— Plec! Cum plec, nu ştiu. Nu ştiu, dar plec! Vreti să veniți cu mine? Vă 
întreb pentru ultima oară. 

— Nu, spuse Balaganov. 

— Nu plec, zise Kozlevici. Nu mai pot. 

— Şi ce-o să faceți? 

— Păi ce să fac? răspunse Sura. Mă fac iar copil al locotenentului Schmidt si 
gata. 

— Mă gândesc să montez la loc "Antilopa", rosti pe un ton care iti rupea 
inima Adam Kazimirovici. Mă duc să văd dacă nu pot s-o repar. 

Ostap mai vru să spună ceva, dar un şuierat prelung îi închise gura. Il trase 
la pieptul său pe Balaganov şi-l mângâie pe spate, se sărută cu Kozlevici, le făcu 
un semn cu mâna şi alergă spre trenul ale cărui vagoane se şi repeziseră unul 
într-altul de îndată ce locomotiva se urni. Dar nu ajunse la tren: se întoarse 
înapoi, băgă în mâna lui Kozlevici cele cincisprezece ruble căpătate pentru 
spectacolul vândut şi sări pe scara ultimului vagon. 

Când se uită îndărăt văzu în pâcla viorie două siluete mici care urcau 
terasamentul. Balaganov se întorcea în tabăra neliniştită a copiilor locotenentului 
Schmidt. Kozlevici se îndrepta cu paşi inceti spre rămăşiţele "Antilopei". 


Partea a treia J 
PERSOANA PARTICULARA 


CAPITOLUL XXVI 
PASAGER ÎN TRENUL SPECIAL 


La rampa asfaltată a gării Reazan din Moscova stătea un tren special care 
nu avea decât şase vagoane. Vagonul de bagaje, contrar obiceiului, nu cuprindea 
bagaje, ci rezerve de alimente păstrate la gheață. În afară de aceasta, trenul avea 
un vagon-restaurant, din care scotea capul un bucătar îmbrăcat în alb, şi un 
vagon-salon ministerial. Celelalte trei vagoane erau de călători şi pe canapelele lor 
acoperite cu huse din pânză dungată urma să se instaleze o delegaţie de 
muncitori fruntaşi, precum şi o serie de corespondenți străini şi sovietici. 

Trenul se pregătea să plece spre Magistrala de Răsărit, unde trebuia să 
ajungă la solemnitatea inaugurării liniei. 

Călătoria avea să fie lungă. Udarnicii, muncitorii fruntaşi, se urcau în 
vagoane cu coşuri de voiaj închise cu lacăte mici, negre, ce se legănau pe vergele 
de fier. Ziariştii sovietici alergau pe peron, bălăbănind în mâini cufăraşe din 
placaj lăcuit. 

Străinii se țineau după hamalii care le transportau valizele groase de piele, 
cuferele şi cutiile de carton cu etichetele divers colorate ale birourilor de turism şi 
companiilor de navigație. 

Călătorii îşi procuraseră broşurică Magistrala Ferată de Răsărit, pe a cărei 
copertă se vedea o cămilă care miroase o şină. Broşurică se vindea pe peron la un 


cărucior pentru bagaje. Autorul ei, ziaristul Palamidov, trecuse deja de câteva ori 
prin fata caruciorului, uitându-se cu ochi scormonitori la cumpărători. El era 
considerat un cunoscător al noii căi ferate şi pleca într-acolo pentru a treia oară. 

Se apropia momentul plecării, dar scena de despărțire nu amintea deloc 
plecarea unui tren obişnuit de pasageri. Pe peron nu se aflau bătrâne, nimeni nu 
scotea pe fereastră vreun prunc ca să-l pună să mai arunce o ultimă privire 
bunicului său. Bineînţeles că nu exista nici bunicul în ai cărui ochi şterşi se 
reflectă, de obicei, în gară, teama de curenții din tren. Si, fireşte, nici nu se 
săruta nimeni. Delegaţia de muncitori fruntaşi era condusă la gară de un grup de 
activişti sindicali, care încă nu apucaseră să prelucreze cu sindicaliştii problema 
săruturilor de despărțire. Corespondentii din Moscova erau conduşi de 
funcționari din redacție, obişnuiţi în asemenea cazuri să se mărginească la 
strângeri de mână. Pe de altă parte, corespondentii străini, în număr de vreo 
treizeci, mergeau la inaugurarea căii ferate în garnitură completă, cu neveste şi 
patefoane, aşa că nu avea cine să-i conducă. 

Aşa cum cerea momentul, participanţii la expediție vorbeau mai tare ca de 
obicei, scoteau mereu fără nici un rost carnetele şi admonestau pe cei veniți să-i 
conducă, reproşându-le că nu pleacă împreună cu ei într-o călătorie atât de 
interesantă. Cel mai zgomotos era ziaristul Lavuazian, care avea un suflet tânăr, 
deşi în pletele lui chelia lumina ca luna în junglă. 

— Mi-e greață să mă uit la voi! striga el celor veniți să-l conducă. Parcă 
sunteți voi în stare să intelegeti ce înseamnă Magistrala de Răsărit?! 

Dacă mâinile înflăcăratului Lavuazian n-ar fi fost ocupate cu o maşină de 
scris mare, vârâtă într-o husă de muşama ca de birjă, poate că ar fi şi bătut pe 
vreunul din prietenii lui, atât era de aprins şi de îndrăgostit de ale gazetăriei. Voia 
să trimită de pe acum redacției sale o telegramă fulger, dar nu avea despre ce să 
scrie. 

Uhudşanski, redactorul unui organ sindical, care sosise primul la gară, se 
plimba de-a lungul trenului, ținând în mână volumul Ținutul Turkestanului, 
descriere geografică completă a patriei noastre, carte de căpătâi şi de drum pentru 
oamenii ruşi de Semionov-Tian-Şanski, publicată în 1903. Se oprea lângă 
grupurile celor care plecau şi ale celor veniți să-i conducă si, cu o notă satirică în 
glas, spunea: 

— Plecati? Hm, da! 

Sau: 

— Rämâneti? Hm, da! 

Şi aşa, din grup în grup, ajunse în capul trenului, privi mult timp cu capul 
dat pe spate locomotiva şi, în cele din urmă, îi spuse mecanicului: 

— Munciti? Hm, da! 

Apoi ziaristul Uhudsanski se urcă în compartiment, deschise ultimul număr 
al organului sindical la care scria şi se apucă să citească propriul său articol cu 
titlul Să fie îmbunătățită activitatea comisiilor de prăvălie şi cu subtitlul Comisiile 
se reorganizează insuficient. Articolul era o dare de seamă asupra unei şedinţe şi 
atitudinea autorului față de evenimentul de care se ocupa ar fi putut fi definită 
printr-o singură propoziție: "Şedinţă? Hm, da". Uhudsanski citi până la plecarea 
trenului. 

Unul dintre cei veniți să-i conducă pe cei care plecau, un tip cu un nas roz 
ca de plus şi tâmple ca de catifea, rosti o profeție care îi sperie teribil pe toți. 

— Cunosc eu călătoriile astea, declară el, am umblat şi eu prin lume. Ştiu 
perfect ce-o să se-ntâmple. Sunteţi aici vreo sută. Veţi călători, cu totul, o lună 
încheiată. Doi dintre voi vor întârzia să se urce în tren şi vor rămâne într-o gară 


mică, pierdută undeva, fără bani şi fără acte şi vă vor ajunge din urmă abia după 
o săptămână, flămânzi şi cu hainele zdrentuite. Unuia o să i se fure cu siguranță 
geamantanul. Poate lui Palamidov, poate lui Lavuazian, poate lui Navrotki. Si 
pägubasul se va văita tot drumul şi va cersire la vecini pămătuful de ras. 
Pămătuful îl va restitui nespălat, iar castronaşul îl va pierde. Bineînţeles că un 
alt călător va muri şi prietenii răposatului, în loc să se ducă la inaugurarea căii 
ferate, vor fi nevoiţi să transporte îndărăt la Moscova rămăşiţele pământeşti ale 
scumpului dispărut. E foarte plicticos şi nesuferit să transporti nişte rămăşiţe 
pământeşti. În afară de asta, pe drum o să înceapă certuri, încăierări. Vă rog să 
mă credeți! Cineva, poate tot Palamidov sau Uhudsanski, va comite o faptă 
antisocială. Voi vă veţi pierde nu ştiu câtă vreme judecându-l plictisiti, iar el se va 
apăra cu "oh" şi "vai". Cunosc toate astea. Plecati acum cu pălării şi sepci, şi va 
veți întoarce cu tichii brodate. Care va fi mai prost, va cumpăra echipamentul 
întreg al unui evreu din Buhara: căciulă de catifea garnisită cu blană de şacal şi 
o plapumă groasă, vătuită, cusută în forma de halat. Bineînţeles că seara veți 
cânta în vagon Stenka Razin şi veţi urla ca prostii: "Şi-o aruncă peste bord, în 
valul care vine". Ba mai mult chiar, până şi străinii vor cânta: "In jos, pe maica 
Volgă, sur notre mere Volga, per alma mater Volga”. 

Lavuazian se înfurie şi ridică maşina de scris să lovească în proroc. 

— Ne invidiezi! spuse el. N-o să cântăm. 

— O să cântati, scumpii mei. E inevitabil. Cine să ştie mai bine totul, decât 
mine. 

— N-o să cântăm. 

— Ba o să cântati. Şi dacă sunteți oameni cinstiți, o să-mi scrieți imediat o 
carte poştală confirmându-mi lucrul ăsta. 

În momentul acela, se auzi un țipăt înăbuşit. Reporterul fotograf Mensov, 
care se cätärase pe acoperişul vagonului de bagaje ca să fotografieze scena 
plecării, căzu. Timp de câteva secunde zäcu pe peron, ținând aparatul deasupra 
capului. Apoi se ridică, controlă preocupat declanşatorul si se catara iarăşi pe 
acoperiş. 

— Ai căzut? întrebă Uhudşanski, scoțând capul pe fereastră şi ținând ziarul 
în mână. 

— Ce, asta-i căzătură? spuse pe un ton dispretuitor reporterul fotografic. Să 
fi văzut dumneata cum am căzut de pe toboganul în spirală din parcul de cultură 
şi odihnă! 

— Hm, de, făcu reprezentantul organului sindical şi dispăru de la fereastră. 

Când ajunse pe acoperiş, Menşov se lăsă într-un genunchi şi îşi văzu de 
treabă mai departe, urmărit, cu o expresie de vie satisfacție, de către un scriitor 
norvegian, care îşi pusese lucrurile în compartiment şi ieşise pe peron să se 
plimbe. Scriitorul avea un păr blond, ca de copil, şi un nas mare. Norvegianul era 
atât de impresionat de eroismul fotografic al lui Mensov, încât simți nevoia să-şi 
împărtăşească cuiva sentimentele. Se apropie cu paşi repezi de un bătrân 
muncitor fruntaş de la Trehgorka, îi înfipse arătătorul în piept şi exclamă cu o 
voce pitigaiata: 

— Dumneata!! 

Apoi arătă cu acelaşi deget spre pieptul său şi tipä cu aceeaşi voce pitigaiata: 

— Eu!! 

Epuizându-şi cu aceste două pronume tot bagajul de cuvinte ruseşti de care 
dispunea, scriitorul zâmbi prietenos şi dădu fuga spre vagonul său, deoarece se 
sunase pentru a doua oară. Bătrânul muncitor fruntaş alergă şi el la vagon. 
Mensov cobori pe peron. Oamenii începură să dea din cap, fură arborate ultimele 


zâmbete şi un foiletonist, în palton cu guler negru de catifea, trecu în viteză. 
Când coada trenului se afla la ultimul macaz, din restaurantul gării țâşniră 
deodată afară doi frați corespondenţi — Lev Rubaskin si lan Skameikin. 
Skameikin tinea în dinți un snitel vienez. Sarind ca nişte catelusi, frații se 
repeziră de-a lungul peronului, trecură pe terasamentul pătat de păcură şi abia 
când se văzură între traverse, îşi dădură seama că nu vor mai putea prinde 
trenul. 

lesind din Moscova plină de şantiere, trenul îşi începu cântecul său 
asurzitor. Rotile-i duduiau, vagoanele hohoteau satanic trecând peste poduri şi 
abia când garnitura ajunse în pădurile unde-şi fac moscovitii vilegiatura, se mai 
potoli şi mări viteza. Trenul avea de descris pe glob o curbă considerabilă, 
urmând să treacă prin câteva zone climaterice, să ajungă din centrul răcoros în 
pustiul fierbinte, să lase în urmă o mulțime de oraşe mari şi mici şi să ia avans 
asupra orei Moscovei cu patru ceasuri. 

În seara primei zile, în vagonul corespondentilor sovietici intrară doi crainici 
ai lumii capitaliste: domnul Heinrich, reprezentantul unui ziar austriac 
liber-cugetător şi americanul Hiram Burman. Veniseră să facă cunoştinţă. Herr 
Heinrich era mic de statură. Mister Hiram purta o pălărie moale cu borurile în 
sus. Amândoi vorbeau destul de corect ruseşte. Câtva timp rămaseră cu toţii 
täcuti pe culoar, privindu-se cu interes unii pe alții. Ca să înceapă convorbirea, 
deschiseră o discuție despre Teatrul de Arta. Heinrich lăudă teatrul, dar mister 
Burman spuse evaziv că în calitatea sa de sionist, ceea ce îl interesează cel mai 
mult în U.R.S.S. e problema evreiască. 

— La noi această problemă nu mai există, spuse Palamidov. 

— Cum poate să nu existe problema evreiască? întrebă mirat Hiram. 

— lac-aşa. Nu-i. Nu există. 

Mister Burman se tulbură. Toată viața scrisese în ziarul său articole despre 
problema evreiască şi i-ar fi fost greu să se despartă de această problemă. 

— Dar bine, în Rusia nu există evrei? întrebă el circumspect. 

— Există, răspunse Palamidov. 

— Prin urmare, există şi problema. 

— Nu. Evrei există, dar problema nu există. 

Electricitatea care se acumulase pe culoarul vagonului fu oarecum eliberată 
prin apariția lui Uhudşanski, care se îndrepta spre toaletă cu un prosop în jurul 
gâtului. 

— Stati de vorbă? întrebă el, clătinându-se din pricina vitezei cu care mergea 
trenul. Hm, da! 

Când se întoarse curat şi înviorat, cu picături de apă pe la tâmple, găsi 
discuţia extinsă pe tot culoarul. Ziariştii sovietici ieşiseră cu toții din 
compartimente; din vagonul vecin veniseră câțiva muncitori udarnici, mai sosiră 
şi alti doi străini: un corespondent italian cu o insignă fascistă, înfățişând un 
mănunchi de nuiele şi o secure — emblema lictorilor romani —, precum şi un 
profesor orientalist german, care mergea la solemnitate invitat de VOKS. Discutia 
imbrätisa subiecte foarte variate: de la construirea socialismului în U.R.S.S. până 
la bastile barbatesti, a căror modă începuse în Occident. Şi în toate chestiunile, 
indiferent de natura lor, se iveau divergențe. 

— Vă certati? Hm, da! spuse Uhudşanski, intrând în compartimentul sau. 

În larma generală nu se puteau distinge decât strigăte răzlețe. 

— Dacă e aşa, spunea domnul Heinrich, apucându-l de bluză pe muncitorul 
Suvorov de la uzina "Putilov", de ce de treisprezece ani nu faceți decât să flecäriti? 
De ce nu organizaţi revoluţia mondială despre care vorbiti atâta? Înseamnă că nu 


sunteți în stare! Atunci nu mai palavragiti! 

— Dar nici n-o să facem revoluție la voi! O s-o faceți singuri! 

— Eu? Nu, eu nu fac revoluție. 

— Ei bine, o să se facă fără dumneata şi fără să te întrebe nimeni. 

Mister Hiram Burman stătea rezemat de peretele cäptusit cu piele şi se uita 
nepăsător la cei ce discutau. Problema evreiască se pierduse chiar de la începutul 
discuţiei, iar alte teme nu starneau nici un fel de emoție în sufletul lui. Din 
grupul în care profesorul german recunoştea superioritatea căsătoriei sovietice 
fata de căsătoria religioasă, se desprinse un foiletonist care scria versuri şi semna 
cu pseudonimul Gargantua. El se apropie de Hiram, care stătea îngândurat, şi 
începu să-i explice ceva cu aprindere. Hiram încercă să-l asculte, dar constată 
numaidecât că nu poate să priceapă nimic. Între timp, Gargantua îndrepta în 
fiecare clipă altceva la ţinuta vestimentară a lui Hiram, ba îi lega mai strâns 
cravata, ba îi dădea jos o scamă de pe haină, ba îi încheia şi iar îi descheia un 
nasture. Vorbea destul de tare şi s-ar fi zis că rosteşte cuvintele clar. Dar 
pronunția lui avea un defect insesizabil care îi transforma vorbele într-un fel de 
rumeguş. Nenorocirea mai era agravată şi de faptul că lui Gargantua îi plăcea să 
vorbească şi să ceară, după fiecare frază, interlocutorului său, să-l aprobe. 

— Aşa e? întreba el învârtind capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi bage nasul 
destul de mare în nutreţ. E corect? 

Numai aceste vorbe se puteau înțelege din discursul lui Gargantua. Tot 
restul se contopea într-un fel de gangurit de o inepuizabilă elocinta. Din politeţe, 
mister Burman aproba totul, dar după câtva timp o şterse. În general, de altfel, 
toată lumea era mereu de acord cu Gargantua şi el se considera a fi un om capa- 
bil să convingă pe oricine, de orice. 

— Vezi, îi spuse el lui Palamidov, dumneata nu ştii să vorbeşti cu oamenii. 
Pe când eu l-am convins. Chiar acum i-am demonstrat, şi el s-a raliat la părerea 
mea, că la noi nu există nici o problemă evreiască. Aşa e? E corect? 

Palamidov nu pricepu nimic, dar îl aprobă din cap şi începu să asculte 
convorbirea dintre orientalistul german si insotitorul vagonului. Insotitorul ardea 
de mult de dorința de a intra şi el în vorbă cu cineva, dar abia acum găsise o 
persoană liberă care să-l asculte. După ce se interesă în prealabil de ocupaţia, 
precum şi de numele şi prenumele interlocutorului său, însotitorul lăsă mătura 
deoparte şi începu cu un glas tărăgănat: 

— Poate n-aţi auzit, domnule profesor, dar să ştiţi că în Asia centrală există 
un animal care se cheamă cămilă. El are în spinare două ridicături. Şi am avut 
un feroviar cunoscut, desigur, ati auzit de el, tovarăşul Doljnostiuk, magazioner 
la bagaje, care s-a urcat o dată pe o cămilă de asta, între cocoasele ei, şi s-a apu- 
cat să-i tragă cu biciusca. Cămila era rea şi a început să-l strângă între cocoase, 
mai-mai să-l strivească. Noroc că Doljnostiuk a reuşit să sară jos, la timp. Era un 
flăcău curajos, ati auzit, desigur, de el. Dar când s-a dat jos, ce să vezi? Camila |- 
a scuipat pe toată tunica, o tunică pe care abia o scosese de la spălătorie... 

Discutia nocturnă se apropia de sfârşit. Ciocnirea dintre cele două lumi se 
isprăvise cu bine. Prin nu se ştie ce minune, nu se iscase nici o ceartă. 
Coexistenta între cele două sisteme — capitalist şi socialist — în trenul special 
trebuia să dureze, vrând, nevrând, circa o lună. Domnul Heinrich, duşmanul 
revoluției mondiale, povesti o anecdotă veche, din cele care se spun de obicei în 
tren, după care se duseră cu toţii la vagonul-restaurant să cineze, trecând 
dintr-un vagon în altul pe plăcile tremurătoare de fier de deasupra tampoanelor 
şi închizând ochii din cauza curentului. În vagonul-restaurant lumea din tren se 
imprastie, aşezându-se la mese. Tot aici avu loc prima luare de contact între 


străini şi autohtoni. Străinătatea, reprezentată prin corespondentii celor mai mari 
ziare şi agenţii de ştiri din lume, atacă demn rachiul şi se uita cu o politețe 
glacială la udarnicii cu cizme în picioare şi la ziariştii sovietici care veniseră ca 
acasă, în papuci şi numai cu butoni la gât în loc de cravată. 

În vagonul-restaurant şedeau împreună oameni de toate natiile: şi mister 
Burman, provincial din New York, şi o fată canadiană care sosise de peste ocean 
numai cu o oră înainte de plecarea trenului special şi de aceea mai învârtea încă, 
înnebunită, capul deasupra chiftelei ce-i fusese servită într-o tavita de metal, şi 
un diplomat japonez şi încă un alt japonez, mai tânăr, şi domnul Heinrich, ai 
cărui ochi căprui zâmbeau, nu se ştie de ce, şi un tânăr diplomat englez, cu o 
talie subțire de jucător de tenis, şi orientalistul german care ascultase foarte 
răbdător povestea insotitorului ce-i adusese la cunoştinţă că ar exista un animal 
ciudat cu două ridicături în spinare, şi un economist american, şi un ceh, şi un 
polonez, şi patru corespondenți americani, printre care şi un pastor, colaborator 
la ziarul Uniunii Tinerilor Creştini, şi o americancă cu nume sută la sută olandez, 
dintr-o familie veche de pionieri, care ajunsese vestită datorită faptului că, un an 
înainte, pierduse trenul, la Mineralnâie Vodi şi, spre a-şi face reclamă, se 
ascunsese câtva timp în bufetul gării (dispariția ei stârnise mare vâlvă în presa 
americană unde, timp de trei zile, apărură articole cu titluri atrăgătoare ca: O 
fată dintr-o veche familie în ghearele muntenilor sălbatici din Caucaz şi Moarte sau 
răscumpărare?) şi multe altele. Unii aveau o atitudine ostilă fata de tot ce era 
sovietic, alții sperau ca în cel mai scurt timp să afle ce se ascunde în sufletele 
misterioase ale asiaticilor, iar alții căutau să se dumirească conştiincios ce se 
petrece de fapt în tara sovietică. 

Partea sovietică făcea mult zgomot la mäsutele unde şedea. Udarnicii îşi 
aduseseră mâncare în pachete învelite în hârtie şi începură să bea nenumărate 
ceaiuri în suporturi de metal alb, de la Krupp. Ziariştii mai cu dare de mână 
comandară snitele, iar Lavuazian, cuprins pe neaşteptate de un acces de 
slavofilie, hotări să nu se facă de râs în fata străinilor şi comandă rinichi sote. Nu 
mâncă rinichii, fiindcă nu putea să-i sufere de mic copil, dar se umflă mândru în 
pene şi arunca străinilor priviri sfidătoare. Partea sovietică număra şi ea oameni 
de prin diferite locuri. Se aflau în rândurile ei un muncitor din Sormovo, trimis în 
călătorie de adunarea generală a uzinei sale, se afla şi un constructor de la uzina 
de tractoare din Stalingrad, care în urmă cu zece ani zăcuse în tranşee luptând 
împotriva lui Vranghel chiar pe câmpul unde se înălța acum gigantica uzină de 
tractoare, se mai afla şi un tesätor din Serpuhovo, pe care Magistrala Ferată de 
Răsărit îl interesa pentru că trebuia să grăbească transportarea bumbacului în 
regiunile cu industrie textilă. 

Se aflau, de asemenea, acolo, metalurgişti din Leningrad şi mineri din 
Donbas, un mecanic din Ucraina, şi conducătorul delegației, care purta o cămaşă 
albă, rusească, cu o stea mare de Buhara, căpătată pentru lupta sa împotriva 
emirului. Ce s-ar mai fi mirat diplomatul cu talie de jucător de tenis, dacă ar fi 
aflat că scundul şi politicosul autor de versuri Gargantua fusese de opt ori 
prizonier pe la diferiți hatmani ai haidamacilor şi o dată fusese chiar executat de 
oamenii lui Mahno, lucru despre care nu-i plăcea să vorbească, căci păstrase 
amintiri cât se poate de neplăcute despre momentul când, cu umărul găurit, 
iesise din groapa comună. 

Poate că şi reprezentantul tinerilor creştini ar fi simţit o săgeată în inimă, 
dacă ar fi aflat că veselul Palamidov fusese cândva preşedintele tribunalului 
militar, că, pentru a-şi procura informaţii pentru ziar, Lavuazian se deghizase în 
femeie şi pătrunsese la o adunare a baptistelor, despre care scrisese apoi un lung 


reportaj împotriva religiei, şi dacă ar mai fi aflat că nici unul dintre cetățenii 
sovietici nu-şi botezase copiii şi că, printre ei, sunt chiar patru scriitori. 

În vagonul-restaurant şedeau, va să zică, tot felul de oameni. 

În a doua zi de călătorie se împliniră cuvintele prorocului de pluş. Când 
trenul, cu roțile duduind, trecea Volga peste podul de la Sâzran, pasagerii speciali 
începură să intoneze cu voci neplăcute de orăşeni cântecul despre viteazul de pe 
Volga, căutând, totodată, să nu se uite unul la altul. În vagonul vecin, străinii, 
care nu ştiau exact ce si unde se cuvine să cânte, executau cu mare foc Ei, e 
plină, plină cutiuta, cu un refren şi mai ciudat: "Eh, iuhnem!". Dar nimeni nu 
trimise o carte poştală omului cu nas de pluş, căci le era ruşine. Singur 
Uhudşanski rezista. Nu cânta împreună cu ceilalți. Nebunia cântatului puse 
stăpânire pe tot trenul, dar el tăcea, strângând tare din dinţi şi prefacandu-se că 
citeşte Descrierea geografică completă a patriei noastre. Fu aspru pedepsit pentru 
asta căci, într-o noapte, când erau departe, dincolo de Samara, fu cuprins de o 
puternică criză muzicală. La miezul nopţii, când trenul special dormea, se auzi 
din compartimentul lui Uhudşanski o voce şovăitoare, cântând: "Există pe Volga 
o stâncă sub muşchi, sub muşchi sălbatic ascunsă”. Călătoria îşi făcea efectul. 

Iar mult după miezul nopții, după ce adormi si Uhudsanski, uşa dintre 
vagoane se deschise, o secundă se auzi limpede ritmul egal al roţilor şi, pe 
culoarul pustiu şi luminat păşi, uitându-se în jur, Ostap Bender. Şovăi o clipă, 
apoi, somnoros, făcu cu mâna un gest de "fie ce-o fi" şi deschise uşa primului 
compartiment. În semiîntunericul unui bec albastru de noapte, dormeau 
Gargantua, Uhudsanski şi fotograful Mensov. A patra cuseta, de sus, era goală. 
Marele maestru nu mai rămase nici o clipă pe gânduri. După atâtea grele 
peregrinări şi pierderi ireparabile, după cele două ore petrecute pe scara 
vagonului, simțea că nu se mai poate tine pe picioare şi urcă in cuseta. De acolo, 
dădu cu ochii de o arătare de basm: pe mäsuta de lângă fereastră zăcea, cu 
picioarele în sus ca nişte hulube, o găină albă, fiartă. 

— Calc pe drumul greşit al lui Panikovski, şopti Ostap. 

Şi, cu aceste cuvinte, înşfăcă găina şi o devoră fără pâine şi fără sare. Oasele 
le ascunse sub somieră şi adormi fericit în scartaitul pereților dintre 
compartimente şi în mirosul inegalabil de vopsea feroviară. 


CAPITOLUL XXVII 
"DATI-I VOIE SA INTRE UNUI MERCENAR AL CAPITALULUI" 


Noaptea, Ostap visa chipul trist, cam şters, al Zosi6i, iar apoi i se arătă în 
vis Panikovski. Violatorul de convenţii purta o pălărie de birjar cu pană si, 
frangandu-si mâinile, spunea: "Bender! Bender! Dumneata nu ştii ce este o găină! 
Găina este o pasăre minunată, grasa!" Ostap nu pricepea şi răspundea supărat: 
"Care găină? Doar specialitatea dumitale sunt gâstele!" Panikovski însă stăruia: 
"Găina, găina, găina!" 

Bender se trezi. Mai întâi se lovi cu ochii de tavanul jos şi boltit, care aducea 
cu capacul de la cufărul bunicii. Apoi dădu cu nasul de plasa pentru bagaje. În 
compartiment era o lumină puternică. Pe fereastra lăsată pe jumătate în jos, 
pătrundea aerul fierbinte al stepei Orenburg. 

— Găina! auzi el de jos. Unde a dispărut găina mea? Doar în afară de noi, nu 
mai era nimeni în compartiment! Nu-i aşa? Dar stati putin, ale cui picioare sunt 
astea? 

Ostap îşi acoperi ochii cu mâna, dar îşi aminti numaidecât furios că aşa 
făcea şi Panikovski când îl amenința o belea. Îşi luă mâna de la ochi şi văzu nişte 


capete la nivelul cusetei lui. 

— Dormi? Hm, da! spuse primul cap. 

— Spune-mi, te rog, dragul meu, i se adresă pe un ton amabil al doilea, 
dumneata mi-ai mâncat găina? Aşa e? E corect? 

Reporterul fotografic Mensov continua să şadă cu amândouă mâinile vârâte 
până la cot într-un sac negru, fotografic. Reincarca de zor casetele. 

— Da, zise flegmatic Ostap. Eu am mâncat-o. 

— Foarte mulțumesc! explică pe neaşteptate Gargantua. Nu mai ştiam ce să 
fac cu ea. Pe căldura asta putea să se strice. Nu-i aşa? Şi ar fi fost păcat s-o 
arunc! E corect? 

— Bineînţeles, zise Ostap rezervat. Mă bucur foarte mult că am putut să-ți 
fac acest mic serviciu. 

— De la ce ziar eşti dumneata? îl întrebă reporterul fotografic, continuând să 
scotocească în sac cu un zâmbet galeş. Nu te-ai urcat la Moscova... 

— Văd că eşti fotograf, zise Ostap, eschivându-se de la un răspuns direct. 
Am cunoscut în provincie un fotograf care până şi conservele le deschidea la 
lumină roşie, de teamă ca altfel să nu se strice. 

Mensov râse. Spiritul noului pasager îi plăcuse. Şi în dimineața aceea 
nimeni nu mai puse marelui maestru întrebări delicate. Marele maestru sări jos 
din cuseta si, trecându-şi palma peste obrajii pe care în trei zile îi crescuse o 
barbă de tâlhar, se uită întrebător la bunul Gargantua. Foiletonistul versificator 
îşi desfăcu valiza, scoase aparatul de ras şi i-l dădu lui Ostap, explicându-i 
îndelung ceva, cu gestul de a ciuguli dintr-un sac cu fâneatä şi cerând, în fiecare 
clipă, să i se confirme că e aşa cum zice el. 

În timp ce Ostap se bărbierea, se spăla şi-şi curăța hainele, Mensov, încins 
cu curelele fotografice, răspândi prin tot vagonul vestea că în compartimentul lor 
călătoreşte un nou corespondent din provincie, care a luat avionul ca să poată 
prinde trenul şi l-a ajuns azi noapte când, se vede, mort de foame, a mâncat 
găina lui Gargantua. Povestea cu găina stârni mare animaţie. Aproape toți 
corespondentii îşi luaseră de acasă mâncare pentru drum: pesmeciori, chiftele, 
franzele, ouă răscoapte. Şi nimeni nu consuma această mâncare. Toţi preferau să 
mănânce în vagonul-restaurant. 

Aşa că Bender nu apucă să-şi termine toaleta, şi se trezi în compartiment cu 
un scriitor gras, îmbrăcat într-o hainuta de diftină, din acelea pentru copii, care îi 
puse în față, pe mäsutä, 12 ouă răscoapte, spunându-i: 

— Uite, ai ouă. Mănâncă. Din moment ce sunt ouă, trebuie să le mănânce 
cineva, nu? 

Apoi, scriitorul se uită pe fereastră, privi stepa plină de negi şi adăugă cu 
amărăciune: 

— Pustiul este o absurditate. Dar există. Şi dacă există, e un lucru de care 
trebuie să ţinem seamă. 

Era filozof. După ce primi multumirile lui Ostap, scriitorul salută din cap şi 
plecă în compartimentul său, să-şi termine schița. Om cu tabiet, hotărâse să 
scrie în fiecare zi câte o schiță. Şi se executa cu sarguinta unui elev premiant. Îl 
îndemna, pesemne, gândul că, de vreme ce hârtia există, cineva trebuie să scrie 
pe ea. 

Exemplul filozofului fu urmat şi de alți pasageri. Navrotki aduse un borcan 
cu ardei umpluti, Lavuazian nişte chiftele pe care se lipiseră câteva rânduri de 
ziar, Sapeghin, o scrumbie şi pesmeciori, iar Dnestrov, un pahar cu marmeladă 
de mere. Mai venira şi alții, dar Ostap nu mai primi nimic. 

— Nu mai pot, nu mai pot, dragii mei prieteni, spunea el. E destul să faci 


unuia un serviciu, ca să nu mai scapi de toți ceilalți. 

Corespondentii îi plăcuseră foarte mult. Ostap era gata să lase să i se moaie 
inima, dar mâncase atâta, încât nu mai era în stare de nici un sentiment. Se 
catara cu greu pe bancheta lui si dormi aproape toată ziua. 

Începuse a treia zi de călătorie. În aşteptarea evenimentelor, trenul special se 
plictisea. Până la magistrală mai era încă mult, nu se întâmplase nimic demn de 
semnalat, totuşi corespondentii din Moscova, care se topeau de pe urma acestei 
inactivitati silite, îşi aruncau unul altuia pe furiş priviri suspicioase. 

"N-o fi aflat oare cineva ceva şi o fi trimis o telegramă fulger la redacția unde 
lucrează?" 

În cele din urmă, Lavuazian nu se mai putu stăpâni şi trimise următoarea 
telegramă: 


"Trecut Orenburg stop coşurile locomotivei scot trâmbe de fum stop 
dispoziția bună stop delegaţii discută în vagoane numai magistrala ferată răsărit 
stop trimiteţi fulger instrucțiuni marea aral lavuazian." 


Secretul fu aflat repede şi la gara următoare se făcu coadă la ghişeul de 
expediere a telegramelor. Toţi expediară depese relatând dispoziția bună din tren 
şi atmosfera de fum de la locomotivă. 

Pentru străini, se deschise un câmp larg de activitate imediat după 
Orenburg, când văzură prima cămilă, prima iurtă şi primul kazah cu căciula 
aceea de blană, tuguiatä, si cu un bici în mână. Într-o haltă unde trenul opri 
întâmplător, cel putin douăzeci de aparate fotografice fură atintite spre botul unei 
cămile. Începea exotismul: corăbiile deşertului, fiii iubitori de libertate ai stepei şi 
tot restul decorului romantic. 

Americanca, descendentă a unei vechi familii, cobori din vagon purtând 
ochelari mari de soare. Se apăra de razele soarelui şi cu o umbreluta verde. Si 
chiar aşa, cu ochelarii şi umbreluta, îi făcu mai multe poze un american cärunt 
care avea un aparat manual de filmat "Aimo". Mai întâi, aceasta se aşeză alături 
de cămilă, apoi în fata ei si în sfârşit pe ea, vârâtă între cocoasele despre care 
povestea cu atâta căldură insotitorul vagonului. Heinrich, mic şi rău, se foia prin 
mulțime şi spunea tuturor: 

— Aveţi grijă de ea, te pomenesti că rămâne din întâmplare aici, în gară, şi 
iar o să apară ştiri senzaţionale în presa americană: O corespondentă curajoasă în 
ghearele unei cămile înnebunite. 

Diplomatul japonez stătea la doi paşi de un kazah. Se uitau unul la altul, 
fără să-şi spună nimic. Aveau fete absolut la fel, cam turtite, cu mustäti aspre, o 
piele galbenă, parcă lăcuită şi ochi ingusti, cu pleoapele umflate. I-ai fi luat drept 
gemeni, dacă japonezul n-ar fi purtat un costum gri lucrat la Londra, iar kazahul 
— o şubă de oaie şi un brâu de stambă, şi dacă kazahul n-ar fi început să 
citească abia de un an, iar japonezul n-ar fi avut două diplome universitare — 
una de la Tokio şi alta de la Paris —, luate cu douăzeci de ani în urmă. 
Diplomatul se dădu cu un pas înapoi, fixă ochii în vizor şi apăsă pe declanşator. 
Kazahul râse, se urcă pe cälutul său lätos şi plecă în stepă. 

În gara următoare, în romantica odisee a trenului special se iviră elemente 
noi. În spatele clădirii gării se aflau nişte butoaie cilindrice, roşii, pentru 
carburanți, şi se zărea o clădire nouă, de lemn, vopsită în galben, prin fata căreia 
treceau coloane de tractoare care-şi înfigeau adânc şenilele în pământ. Pe o stivă 
de traverse stătea o tânără tractoristă în pantaloni negri de lucru şi pâslari. 
Corespondentii sovietici îşi luară aici revanşa. Cu aparatele fotografice la ochi, ei 


se apropiară de fată. În fruntea tuturor päsea Mensov. El ţinea în dinţi o casetă 
de aluminiu şi aducea prin mişcările sale cu un ostaş care îşi schimbă locul în 
lanţul de trăgători. Dar de unde cămila se fotografiase pe deplin conştientă de 
dreptul ei la celebritate, tractorista se dovedi a fi mai modestă. La vreo cinci 
fotografii rezistă calmă, dar apoi roşi şi plecă. Fotografii trecură la tractoare. În 
treacăt fie zis, la orizont, în spatele maşinilor, se zărea şi un şir de cămile. 
Tractoarele şi cămilele se încadrau perfect într-o fotografie ce-ar fi putut purta ca 
titlu Vechi şi nou, sau Care pe care? 

Ostap se trezi pe la apusul soarelui. Trenul continua să alerge în pustiu. Pe 
culoar se plimba Lavuazian, îndemnându-şi tovarăşii să scoată un ziar special al 
trenului. Îi găsise chiar şi titlul: Cu toată viteza. 

— Ce titlu e şi ăsta?! zise Ostap. Uite, eu am văzut gazeta de perete a unei 
echipe de pompieri care se chema Nu te juca cu focul. Asta înseamnă să atingi 
chiar fondul problemei. 

— Esti un profesionist al condeiului! strigă Lavuazian. Marturiseste că ţi-e 
pur şi simplu lene să scrii pentru un organ al publicului din tren. Marele maestru 
nu nega că este un profesionist al condeiului. La nevoie, ar fi declarat, fără să 
stea pe clipă pe gânduri, şi care e organul de presă pe care îl reprezintă în acest 
tren: Gazeta Cernomorskului. Dar nu era obligat s-o facă, deoarece trenul, fiind 
special, nu exista pericolul să vină vreunul din acei controlori incruntati, 
înarmați cu cleşti de nichel. Lavuazian, între timp, se instalase cu maşina de 
scris în vagonul udarnicilor, unde propunerea sa stârni larmă. Bătrânul de la 
Trehgorka se apucă să scrie cu un creion chimic o notitä despre necesitatea de a 
se organiza în tren o seară pentru schimb de experienţă şi lecturi literare; se 
începu căutarea unui caricaturist, iar Navrotki fu mobilizat să facă o anchetă 
printre delegaţi, care dintre întreprinderile lor îndeplinise mai bine planul de pro- 
ductie şi financiar. 

Seara, în compartimentul lui Gargantua, Mensov, Uhudsanski şi Bender, se 
adunase o mulțime de pasageri din lumea gazetărească. Şedeau înghesuiți câte 
şase pe o banchetă. De sus, atârnau capete şi picioare. Noaptea rece îi răcorise pe 
ziarişti, care suferiseră toată ziua de căldură, iar täcänitul monoton al roților, 
care nu se mai potolea de trei zile, predispunea la prietenie. Se vorbea despre 
magistrală, se depănau amintiri despre redactorii şi secretarii de redacție, se 
povesteau greşelile caraghioase apărute în ziare şi toţi în cor îl şicanau pe 
Uhudşanski, reproşându-i că nu are stofă de ziarist. Uhudşanski ridica sus capul 
şi răspundea cu un aer superior: 

— Palavragiti? Hm, da! 

În toiul veseliei apăru domnul Heinrich. 

— Dati-i voie să intre unui mercenar al capitalului, spuse el cu dezinvoltură. 

Heinrich se instală pe genunchii scriitorului cel gras, care suspină şi îşi zise 
cu stoicism: "Din moment ce am genunchi, fireşte că trebuie să şadă cineva pe 
ei... uite că şade şi asta". 

— Ei, cum mai merge cu construirea socialismului? întrebă sfidător 
reprezentantul ziarului liber-cugetător. 

Nu se ştie cum, prin ce întâmplare, ziariştii sovietici se purtau cu toți străinii 
din tren politicos, adresându-li-se cu: Mister, Herr sau Signor, dar 
corespondentului gazetei liber-cugetătoare îi spuneau, pur şi simplu, Heinrich, îl 
socoteau palavragiu şi nu-l luau în serios. De aceea, la această întrebare directă, 
Palamidov îi răspunse: 

— Degeaba te agiti, Heinrich! Ştiu că acusi ai să începi iar să înjuri Puterea 
sovietică, ceea ce e plicticos şi absolut neinteresant. Şi apoi, noi putem auzi astea 


şi de la o bătrânică răutăcioasă care stă la coadă. 

— Nu, cu totul altceva, spuse Heinrich. Vreau să vă spun povestea biblică 
despre Adam si Eva. Îmi dati voie? 

— Ascultă, Heinrich, cum de vorbeşti aşa de bine ruseşte? întrebă Sapeghin. 

— Am învăţat la Odesa, în 1918, când, împreună cu armata generalului von 
Belz, am ocupat acest minunat oraş. Eram pe atunci locotenent. Bineînţeles că 
ati auzit de von Belz? 

— Nu numai că am auzit, spuse Palamidov, dar l-am şi văzut. von Belz al 
dumitale zăcea în cabinetul său aurit din palatul comandamentului regiunii 
militare Odesa, cu capul străpuns de un glonț. Se impuscase auzind că în patria 
dumneavoastră a izbucnit revoluția. 

Când auzi cuvântul "revoluție", domnul Heinrich zâmbi oficial şi spuse: 

— Generalul a fost credincios jurământului depus. 

— Dar dumneata de ce nu te-ai împuşcat, Heinrich? întrebă cineva aşezat în 
cuşeta de sus. Dumneata nu depuseseşi jurământul? 

— Ei, vreţi să ascultați povestea biblică? întrebă enervat reprezentantul 
ziarului liber-cugetător. 

Dar confrații îl mai torturară câtva timp cu întrebări în legătură cu 
jurământul şi, numai când se supără de-a binelea şi era gata-gata să plece, 
acceptară să asculte povestea. 


POVESTEA DOMNUL HEINRICH DESPRE ADAM ŞI EVA 


— A fost odată, domnilor, la Moscova, un tânăr comsomolist. Îl chema 
Adam. Şi, în acelaşi oraş, trăia o fată tânără, comsomolistă şi ea — Eva. Şi aceşti 
tineri s-au dus într-o zi să se plimbe în raiul Moscovei, în parcul de cultură şi 
odihnă. Nu ştiu despre ce au stat de vorbă acolo. La noi, de obicei, tinerii vorbesc 
despre dragoste. Dar Adam şi Eva ai voştri erau marxişti, şi vorbeau, poate, 
despre revoluția mondială. În tot cazul, fapt este că plimbându-se prin fosta 
grădină "Neskucinâi", s-au aşezat pe iarbă, sub un copac. Nu ştiu ce fel de copac 
era. Poate că era pomul cunoaşterii binelui şi a răului. Dar, după cum ştiţi si 
dumneavoastră, marxiştii nu admit misticismul. Aşa că, după toate 
probabilitățile, lor li s-o fi părut că e un simplu sorb. Continuând să stea de 
vorbă sub copac, Eva rupse o creangă şi o dărui lui Adam. Dar tocmai în clipa 
aceea aparu un om pe care tinerii marxisti lipsiți de imaginaţie îl luară drept 
paznic al grădinii. Or, el, după toate probabilitățile, era un înger cu spada de foc. 
Înjurând şi bombănind, îngerul îi duse pe Adam şi Eva la biroul administraţiei, ca 
să li se întocmească un proces-verbal pentru stricăciunile aduse grădinii. Acest 
neînsemnat fapt cotidian i-a distras pe tineri de la politica înaltă şi Adam a văzut 
că are în fata lui o gingaşă Eva, iar Eva a băgat de seamă că are in fata ei un viril 
Adam. Şi tinerii se îndrăgostiră unul de altul. După trei ani, aveau deja doi fii. 

La acest punct, domnul Heinrich tăcu pe neaşteptate, vârându-şi în mâneci 
mansetele moi, cu dungi. 

— Ei şi? întrebă Lavuazian. 

— Nimic. Important este, spuse mândru Heinrich, că pe unul din fii il 
cheamă Cain, iar pe celălalt Abel şi că, după un anumit interval de timp, Cain îl 
va ucide pe Abel. Abraham îi va da naştere lui Isaac, Isaac îi va da naştere lui 
Iacob şi, in general, toată povestea biblică se va repeta de la început şi nici un fel 
de marxism nu va putea să împiedice lucrul acesta. Totul se repetă. Vom avea din 
nou potopul, din nou pe Noe cu cei trei fii ai săi, şi din nou Ham îl va supăra pe 
Noe, şi vom avea şi turnul Babei, care nu va putea fi niciodată terminat, 


domnilor. Şi aşa mai departe. Nimic nou nu se va întâmpla sub soare. Aşa că 
zadarnic v-aţi frământat pentru o viata noua. 

Şi Heinrich se aşeză satisfăcut, lăsându-se pe spate, şi strivindu-l cu 
spinarea lui îngustă, ca de scrumbie, pe scriitorul cel gras şi blajin. 

— Toate acestea ar fi foarte bune, zise Palamidov, dacă ar fi susținute cu 
dovezi. Dar dumneata nu poți să dovedesti nimic. Vrei pur şi simplu să fie aşa. 
Nu putem să-ți interzicem să crezi în minuni. N-ai decât să crezi, să te rogi, 

— Dar voi aveți dovezi că o să fie altfel? întrebă reprezentantul ziarului 
liber-cugetător. 

— Avem, răspunse Palamidov. Una dintre ele o vei vedea poimâine, în 
punctul unde se întâlnesc cele două linii ale magistralei. 

— Of, iar începe! bombăni Heinrich. Construcţie! Uzine! Plan cincinal! Ce-mi 
tot bägati în ochi fierul vostru? Important e spiritul! Totul se va repeta! Vom avea 
din nou un război de treizeci de ani, şi un război de o sută de ani, şi iar vor fi arşi 
de vii oamenii care vor îndrăzni să spună că pământul este rotund. Şi iar bietul 
Iacob va fi înşelat si pus să muncească şapte ani fără plată, pentru ca apoi să i se 
bage pe gât nevastă, pe Lia cea urâtă şi mioapă, în locul Raselei, cea cu piept 
frumos. Totul, totul se va repeta. Şi jidovul rătăcitor va continua ca şi înainte să 
rătăcească pe pământ... 

— Jidovul rătăcitor nu va mai cutreiera niciodată pământul! spuse deodată 
marele maestru, uitându-se cu o privire veselă la cei prezenți. 

— Şi asta poți să mi-o dovedesti în decurs de două zile? urlă Heinrich. 

— Chiar acum, răspunse amabil Ostap. Dacă adunarea îmi permite, vă voi 
povesti ce s-a întâmplat cu aşa-numitul jidov rătăcitor. 

Adunarea îngădui cu plăcere. Şi cu toţii se arătară gata să asculte povestea 
noului pasager, iar Uhudşanski zise chiar: "Povesteşti? Hm, da!" 

După care marele maestru începu. 


POVESTEA LUI OSTAP BENDER DESPRE JIDOVUL RĂTĂCITOR 


— Nu vă voi mai reaminti povestea lungă şi plicticoasă a jidovului rătăcitor. 
Vă voi spune numai că, timp de aproape două mii de ani, acest bătrân infam a 
colindat lumea întreagă, fără să se înscrie în registrele hotelurilor şi plictisind 
cetățenii cu plângerile sale împotriva tarifelor mari de cale ferată, care-l sileau să 
meargă pe jos. A fost văzut în nenumărate rânduri. A asistat la şedinţa istorică la 
care Columb n-a izbutit până la urmă să justifice sumele luate ca avans pentru 
descoperirea Americii. Pe când era încă tânăr de tot, a văzut Roma arzând. Vreo 
sută cincizeci de ani a trăit în India uimindu-i la extrem pe yoghini prin 
vitalitatea şi prin firea sa cârcotaşă. Într-un cuvânt, bătrânul ar fi putut să 
povestească multe lucruri interesante, dacă la sfârşitul fiecărui secol şi-ar fi scris 
memoriile. Dar jidovul rătăcitor nu ştia carte şi, în afară de asta, avea şi o 
memorie cam şubredă. 

Nu demult, bătrânul a stat în minunatul oraş Rio de Janeiro, unde sorbea 
băuturi răcoritoare, se uita la transoceanice şi se plimba pe sub palmieri, în 
pantaloni albi. Pantalonii şi-i cumpărase de ocazie cu vreo opt sute de ani în 
urmă, în Palestina, de la un cavaler care eliberase mormântul Domnului, şi erau 
aproape noi. Deodată, bătrânul a simţit un neastâmpăr. I s-a făcut poftă să plece 
în Rusia, pe Nipru. Fusese pretutindeni: pe Rin, pe Gange, pe Mississippi, pe 
Iantza, pe Niger şi pe Volga. Numai pe Nipru nu fusese. Şi vedeți dumneavoastră, 
i s-a făcut omului poftă să arunce o privire şi asupra acestui fluviu larg. 

Exact în 1919, jidovul rătăcitor, purtând tot pantalonii lui de cavaler, a 


trecut clandestin granița românească. Nu mai e nevoie să vă spun că, la burtă, 
ascundea opt perechi de ciorapi de mătase şi un flacon cu parfum parizian, pe 
care o doamnă din Chişinău îl rugase să le dea unor rade ale ei din Kiev. Pe 
vremea aceea agitată transportul de contrabandă, la burtă, se numea "a purta 
compresă". Bătrânul fu repede învățat la Chişinău cum se face treaba asta. 
Jidovul rătăcitor şi-a îndeplinit misiunea şi, într-o bună zi, stând pe malul 
Niprului, cu barba-i verzuie şi neîngrijită atârnând până la pământ, s-a apropiat 
de el un om cu vipusti galbene şi albastre şi cu epoleti ai armatei lui Petliura şi 1- 
a întrebat aspra: 

— Eşti jidov? 

— Jidov, a răspuns bătrânul. 

— Atunci, hai cu mine, l-a poftit omul cu vipuşti. Şi l-a dus la ataman. 

— Am prins un jidov, i-a raportat el, împingându-l pe bătrân înainte, cu 
genunchii. 

— Eşti jidov? l-a întrebat atamanul amuzat de descoperire. 

— Jidov, i-a răspuns rătăcitorul. 

— Atunci, ia puneti-l la zid, a spus drăguţ atamanul. 

— Da' bine, eu sunt rătăcitor! a strigat bătrânul. 

De două mii de ani aştepta nerăbdător să moară, şi acum îl apucase deodată 
pofta să trăiască. 

— Gura, jidov parşiv! a strigat încântat atamanul buzat. Täiati-l cu săbiile, 
băieţi! 

Şi jidovul rătăcitor a încetat să mai existe. 

— Asta-i tot, încheie Ostap. 

— Cred, domnule Heinrich, că, în calitate de fost locotenent al armatei 
austriece, ştii obiceiurile prietenilor dumitale din armata lui Petliura? întrebă 
Palamidov. 

Heinrich nu răspunse nimic şi plecă imediat. La început, toată lumea crezu 
că s-a supărat, dar a doua zi se află că, din vagonul sovietic, corespondentul 
ziarului liber-cugetător s-a dus direct la mister Hiram Burman, căruia i-a vândut 
povestea jidovului rătăcitor cu patruzeci de dolari. Şi chiar din prima gară, Hiram 
transmise telegrafic ziarului său povestea lui Ostap Bender. 


CAPITOLUL XXVIII 
VALUL DE SUDOARE AL INSPIRATIEI 


În a patra dimineață de drum, trenul luă direcția spre răsărit. Mergând pe 
lângă şiruri de munți inzapeziti — primele culmi ale lanțului Himalaya —, făcând 
să duduie diferitele construcții artificiale (podete, țevi pentru scurgerea apelor de 
primăvară etc.) pe care le traversa, şi aruncând o umbră tremurătoare asupra 
pâraielor ce şipoteau la picioarele lui, trenul special trecu pe lângă un orăşel 
străjuit de plopi şi se învârti multă vreme pe lângă pereții abrupți de piatră ai 
unui munte mare, acoperit cu zăpadă. Nefiind în stare să străbată dintr-o dată 
trecătoarea, trenul special se apropia de munte când dinspre dreapta, când 
dinspre stânga, o cotea din nou înapoi, gâfâia, se întorcea iar, se freca de munte 
cu şoldurile lui de un verzui prăfuit, făcea tot felul de şiretlicuri până când, în 
cele din urmă, se avântă spre libertate. Mai mişcă din roti cu osârdie si, în sfârşit, 
opri voiniceşte în ultima gară dinainte de punctul de plecare al magistralei. 

O locomotivă de culoarea ierbii fragede se odihnea scăldată în razele unui 
soare uimitor, pe fondul unor munţi de aluminiu. Era darul muncitorilor din gări 
pentru noua cale ferată. 


Vreme destul de îndelungată, lucrurile nu au prea mers cum trebuie, la noi, 
în ceea ce priveşte darurile pentru diferite solemnitäti şi aniversări. De obicei, se 
dăruia sau un model de locomotivă, mic cât o pisică, sau, dimpotrivă, se oferea o 
daltă care depăşea în dimensiuni un stâlp de telegraf. Această transformare 
obositoare a obiectelor mici în mari şi viceversa răpea şi multă vreme şi bani. 
Locomotivele avortone se acopereau cu praf în dulapurile din birouri, iar dalta 
titanică, ce era transportată pe două platforme, ruginea de florile mărului în 
curtea instituției sărbătorite. 

Dar locomotiva O.V., scoasă prin meritele udarnicilor din reparațiile capitale, 
avea o mărime absolut normală şi se pare că şi dalta folosită, fără îndoială, la 
repararea ei fusese, de asemenea, de dimensiuni obişnuite. Darul acesta frumos 
fu imediat înhămat la un tren şi "oita" (cum obişnuiau să denumească feroviarii 
locomotivele din seria O.V.), purtând în fata o pancarta cu inscripția "Să unim 
liniile" se îndrepta spre gara Gornaia, capătul sudic al noii căi ferate. 

Exact cu doi ani în urmă, se întinsese aici, pe pământ, prima şină de un 
negru albăstrui, fabricată de o uzină din Ural. De atunci, din laminoarele uzinei 
au început să iasă fără încetare benzile de foc ale şinelor. Calea ferată solicita un 
număr tot mai mare. Echipele de montaj, care mergeau una în întâmpinarea 
celeilalte, organizară o întrecere şi adoptară un asemenea ritm, încât îi puse la 
grea încercare pe toţi furnizorii de materiale. 

Seara aceea din gara Gornaia, iluminată cu rachete roz şi verzi, fu atât de 
frumoasă, încât de-ar fi existat bătrâni prin partea locului, ar fi zis, fără îndoială, 
că nu-şi mai aduc aminte să fi apucat o asemenea seară. Din fericire, la Gornaia 
nu existau localnici în vârstă. Ba mai mult încă, în 1928 nu numai că nu existau 
localnici în vârstă, dar nu existau nici case, nici gară, nici şine, nici acel arc de 
triumf făcut din lemn şi acoperit cu lozinci şi steaguri, în apropierea căruia se 
oprise trenul special. 

În timp ce mitingul se desfăşura la lumina unor felinare cu gaz şi toată 
populația se înghesuise lângă tribună, reporterul fotografic Mensov, echipat cu 
două aparate, un trepied şi un dispozitiv pentru aprins magneziul, se învârtea în 
jurul arcului de triumf. Arcul i se părea admirabil reporterului şi, în plus, foarte 
fotogenic dar, din păcate, trenul stationa la vreo douăzeci de paşi de arc şi, dacă 
ar fi luat în prim plan arcul, ar fi ieşit trenul prea mic, iar dacă ar fi luat în prim 
plan trenul, ar fi ieşit arcul prea mic. Într-o astfel de situație, Mahomed se ducea 
el însuşi la munte, dându-şi prea bine seama că muntele n-o să vină la el. Dar 
Mensov făcu un lucru care i se päru şi mai simplu. Ceru ca trenul să fie tras sub 
arcul de triumf, cu tonul cu care rogi pe cineva în tramvai să se dea mai încolo. 
În afară de asta, stărui ca din coşul locomotivei să iasă un abur gros şi alb. Apoi 
mai pretinse ca mecanicul să privească vultureste, de la ferestruica lui, în zare, 
cu palma streaşină la ochi. Feroviarii se zăpăciră şi, crezând că asta face parte 
din îndatoririle lor, îi satisfăcură rugămintea. Trenul fu tras, cu tot duruitul de 
rigoare, sub arc, din coş tâsni aburul cerat, iar mecanicul, scoțând capul pe 
ferestruică, luă o mutră fioroasă. Menşov aprinse atunci magneziul în atât de 
mare cantitate, încât pământul se cutremură şi câinii începură să latre pe o rază 
de o sută de kilometri. După ce isprăvi de fotografiat, reporterul mulțumi pe un 
ton rece personalului feroviar şi se retrase repede în compartimentul său. 

Noaptea târziu, trenul special se angajă, în sfârşit, pe magistrală. Când 
lumea din tren adormea, ieşi pe culoar fotograful Mensov care, fără să se 
adreseze cuiva anume, spuse îndurerat: 

— Ciudată întâmplare! Am fotografiat blestematul ăla de arc cu o casetă 
goală! Aşa că n-o să iasă nimic. 


— Nu-i nici o nenorocire, îi răspunse compătimitor Lavuazian. E foarte 
simplu. Roagă-l pe mecanic şi o s-o ia imediat îndărăt. În trei ore, cel mult, ai să 
fii iar la Gomaia şi o să iei poza din nou. Solemnitatea inaugurării putem s-o 
amânăm cu o zi. 

— Pe dracu' mai pot fotografia acum! spuse trist reporterul fotografic. Mi s-a 
terminat tot magneziul, altfel, fireşte că-i ceream să ne întoarcem. 

Călătoria pe magistrală îi producea marelui maestru deosebită plăcere. Cu 
fiecare ceas se apropia tot mai mult de Orăşelul de Montaj din Nord, unde se afla 
Koreiko. Ostap îi găsea pläcuti şi pe pasagerii trenului special. Erau oameni 
tineri, veseli, fără scrântelile birocratice care-i caracterizau pe cunoscutii lui de la 
"Hercules". Ca fericirea să-i fie deplină, îi mai lipseau numai banii. Alimentele ce i 
se dăruiseră le mâncase, iar pentru vagonul-restaurant avea nevoie de numerar. 
La început, când noii lui prieteni îl trăgeau la masă, Ostap refuza, pretextând că 
n-are poftă de mâncare, dar nu trecu mult şi îşi dădu seama că aşa nu se poate 
trăi. Câtva timp îl urmări pe Uhudşanski, care-şi petrecea toată ziua la fereastră, 
pe culoar, uitându-se la stâlpii de telegraf şi la păsările de pe sârme. Pe buzele lui 
Uhudşanski plutea un uşor zâmbet satiric. El lăsa capul pe spate şi soptea 
păsărilor: "Zburati? Hm, de!" Ostap se arătă atât de curios, încât citi chiar şi 
articolul lui Uhudşanski, Să îmbunătăţim activitatea comisiilor de prăvălie. După 
asta, Ostap îl mai măsură o dată cu privirea, din cap până în picioare, pe 
ciudatul ziarist, zâmbi cu răutate şi, simțind cunoscuta emoție a vânătorului, se 
încuie în compartiment. 

leşi de acolo abia după trei ceasuri, ținând în mână o coală mare de hârtie, 
liniată ca un borderou. 

— Scrii? îl întrebă indiferent Uhudsanski. 

— Special pentru dumneata, îi răspunse marele maestru. Am observat că 
eşti tot timpul frământat de chinurile creaţiei. Desigur, e foarte greu să scrii. Ca 
vechi editorialist si confrate al dumitale întru condei, iti pot confirma acest lucru. 
Dar eu am inventat ceva care te scuteste să mai aştepţi să te cuprindă valul de 
sudoare al inspiraţiei. Poftim, citeşte. 

Şi Ostap îi întinse lui Uhudşanski o foaie de hârtie pe care scria: 


GLOSAR FESTIV 

CĂLĂUZĂ INDISPENSABILĂ PENTRU COMPUNEREA 

DE ARTICOLE COMEMORATIVE, 

FOILETOANE, ANIVERSĂRI, PRECUM ŞI DE POEZII OCAZIONALE, ODE ŞI 
EPITALAMURI 


PARTEA I. DICȚIONAR 


SUBSTANTIVE 

1. Urale 

2. Oamenii muncii 
3. Zorile, zările 

4. Viata 

5. Farul 

6. Vină- Greşeli 

7. Drapel (stindard) 
8.Baal 

9. Moloh 

10. Sluga 


11. Ceas 
12. Dusman 
13. Pas 

14. Val 

15. Nisipuri 
16. Gheară 
17. Zmeu 
18. Inimă 
19. Trecut 


ADJECTIVE 


1. Imperialist 
2. Capitalist 

3. Istoric 

4. Ultimul 

5. Industrial 

6. Otelit 

7. Întărit 


VERBE 


1. A stârni praf 

2. A scurma 

3. A scoate la iveală 
4. A roşi 

5. A te înălța 

6. A împlini 

7. A cânta 

8. A defăima 

9. A scrâsni 

10. A amenința 


EPITETE ARTISTICE 


1. Veninos 
2. Coltos 


ALTE PARTI DE CUVINT 


1. Al noudlea 

2. Al doisprezecelea 
3. N-au decât! 

4. Nu-i nimic! 

5. Înainte! 


(interjectii, prepozitii, conjunctii, virgule, puncte de suspensie, semne de 
exclamatie, ghilimele etc). 
Nota bene. Virgulele se pun înainte de "dupa", "ca" si "cum". Punctele de 


suspensie, semnele de exclamatie şi ghilimelele se pun oriunde e posibil. 
PARTEA A II-A. PARTEA DE CREAȚIE 
(se întocmeşte exclusiv din cuvinte luate din Partea I) 


& 1. ARTICOL DE FOND 


AL NOUĂLEA VAL 

Magistrala de Răsărit este un zmeu de fier care, scurmând cu gheara sa de 
oțel nisipurile trecutului, împlineşte pasul istoriei, făcând să iasă din nou la 
iveală scrâşnetul coltos al duşmanului defăimător, asupra căruia a şi început să 
se abată al nouălea val, care ameninţă cu ceasul al doisprezecelea, ultimul ceas 
pentru slugile Molohului imperialist, acest Baal capitalist, dar, în ciuda greşelilor, 
să fluture şi totodată să se înalțe în văzduh stindardele roşii lângă farul 
industrializării ce arde în uralele oamenilor muncii, care fac ca în sunetele lor să 
răsară zorile unei vieți noi: înainte! 


& 2. REPORTAJ-FOILETON ARTISTIC 


N-AUDE CÂT... 

— Înainte! 

El arde în uralele oamenilor muncii... 

El face să răsară zorile unei vieți noi... 

— Farul! 

— Industrializările! 

— N-au decât să fie unele greşeli. N-au decât. În schimb, cum flutură 
stindardele roşii... Cum... Cum se înalță... aceste stindarde! Aceste steaguril... 

— Baalul capitalismului!... Molohul imperialismului!... N-au decât! 

Asupra slugilor a şi început să se abată: 

— Ultimul val! 

— Al nouălea ceas! 

— Al doisprezecelea Baal! 

N-au decât să defăimeze. N-au decât să scrâşnească. N-are decât să se arate 
duşmanul veninos şi coltos! 

Se împlineşte pasul istoriei. Nisipurile trecutului sunt scurmate de gheara 
de oţel. 

Ăsta-i zmeul "de fier"! 

Asta e: 

— Magistrala! 

— Din răsărit! 

"Cântă inimile”... 


& 3. POEZIE ARTISTICĂ 


A) AL TREISPREZECELEA BAAL 
Cântă inimile-n zvon luminos 
Tremură farul în rozaliul zării 
Tremure duşmanul cel veninos 


În fata făcliei industrializării. 

Zmeul de fier înainte goneşte 

Scurmând cu-a istoriei gheară de zor 

Şi pe oamenii muncii îi îmboldeşte 

Vinile să la demaste necruţător. Se apropie cel de pe urmă talaz 
Se înalță şi vine al nouălea val, 

Şi iti sună al doisprezecelea ceas 

Tie, teribile Moloh- Baal! 


B) VARIANTA ORIENTALĂ 

Înfloreşte uriukul în zvon de vapori 
Tremură-un kişlak în kärmäzul din zori, 
Iar printre arâkuri şi printre cărări 

Se plimbă-un işak, un işak fără zări. 


ÎNFLORITURI ASIATICE 


1. Uriuk (caisi) 

2. Arik (canal) 

3. Isak (măgar) 

4. Plov (mâncare) 

5. Bai (om rău) 

6. Basmak (om rau) 

7. Sakal (animal) 

8. Kislak (sat) 

9. Piala (cană) 

10. Medrese (seminar) 

11. Icigh (ancaltaminte) 

12. Saitan (dracu) 

13. Arba (căruță) 

14. Şaitan-arba (cale ferată din Asia centrală) 
15. Tu la mine nu înţelege — expresie 
16.lavas-iavas — expresie 


ANEXĂ 


Cu ajutorul materialului din partea I şi aplicându-se metodele din partea a 
II-a, se pot de asemenea compune: romane, nuvele, poeme în proză, povestiri, 
schițe din viata de toate zilele, reportaje artistice, cronici, epopei, piese, 
comentarii politice, jocuri distractive, oratorii radiofonice etc. 


După ce Uhudşanski citi hârtia, ochii lui, înainte tulburi, se înviorară. El, 
care nu scrisese în toată cariera lui decât dări de seamă pentru şedinţe, intrezari 
perspectiva unor sclipitoare înălțimi stilistice. 

— Şi toată afacerea nu costă decât douăzeci şi cinci de tugrici, douăzeci şi 
cinci de ruble mongole, spuse nerăbdător marele maestru, chinuit de foame. 

— N-am ruble mongole, răspunse redactorul organului sindical, fără să dea 


din mână Glosarul festiv. 

Ostap se învoi să primească ruble obişnuite şi îl invită cu el, în 
vagonul-restaurant pe Gargantua, căruia îi spunea deja "nas şi binefacator". In 
vagonul-restaurant, i se servi o carafă cu votcă care sclipea a gheaţă de mercur, o 
salată şi o pârjoală, mare şi grea ca o potcoavă. După votcă, care îi dădu o uşoară 
ametealä, marele maestru comunică misterios cumanului şi binefăcătorului său 
că speră să găsească în Orăşelul de Montaj din Nord un om care-i datorează o 
mică sumă de bani. Dacă dă peste el, îi va invita pe corespondenți la un chef. La 
care, Gargantua răspunse printr-un discurs lung şi elocvent, din care, ca de 
obicei, nu se putu înțelege nici un cuvânt. Ostap îl chemă pe bufetier, îl întrebă 
dacă are şampanie, câte sticle anume, ce delicatese mai are şi în ce cantități, 
fiindcă doreşte să ofere, peste vreo două zile, un banchet confratilor săi întru 
condei. Bufetierul declară că va face tot ce se poate. 

— Aşa cum cer legile ospitalităţii, adăugă el, nu se ştie de ce. Pe măsură ce 
trenul se apropia de locul unde liniile trebuiau 

să se întâlnească, numărul nomazilor devenea tot mai mare. Purtând nişte 
căciuli ce semănau cu pagodele chinezeşti, ei coborau de pe dealuri, de parcă ar 
fi vrut să taie drumul trenului. Trenul special trecu cu huruitul său prin 
defileurile stâncoase de porfir, traversă un pod nou, şi începu să ia în piept 
vestita trecătoare Hrustalnâi. Faima i-o aduseseră constructorii magistralei, care 
efectuaseră toate lucrările de dinamitare şi de montaj în trei luni, în loc de opt, 
cum prevedea planul. 

În tren, oamenii începură treptat să se simtă ca acasă. Străinii, care 
plecaseră din Moscova cu gulere tari, făcute parcă din portelanul din care se fac 
borcanele de farmacie, cu cravate pretentioase de mătase şi cu haine de stofă, 
începură să renunțe, treptat, la ele. Căldura îi dădea gata. Primul îşi schimbă 
îmbrăcămintea un american. Râzând ruşinat, el ieşi din vagonul său într-un 
echipament ciudat. Purta nişte pantofi groşi, galbeni, ciorapi trei sferturi şi 
pantaloni golf, ochelari cu ramă de baga şi o cămaşă rusească brodată cu 
cruciulite, de felul acelora care se văd la colectorii de grâne. Şi cu cât se făcea 
mai cald, cu atât mai puțini străini rămâneau credincioşi costumului european. 
Îşi făcură apariţia cămăşi de tot felul: rubaste, cămăşi cadrilate de apaş, cămăși 
japoneze, ecoseze, fantezi, cămăşi tolstoiene precum şi semitolstoiene etc. care, 
împreună cu sandalele de Odesa şi tenişii, îi transfigurară complet pe 
reprezentanții presei din lumea capitalistă. Ei începură să semene uimitor cu 
nişte bătrâni funcționari sovietici şi simteai o dorință nebună să-i întrebi ce au 
făcut înainte de 1917, dacă nu sunt birocrati, dacă nu sunt gură-cască şi cum 
stau dinspre partea rudelor. 

Harnica "oita", împodobită cu steaguri şi ghirlande, aduse trenul special în 
gara Gremeasci Kliuci, unde liniile urmau să se întâlnească. Operatorii 
cinematografici făcură o lumină orbitoare, învăluindu-l în ea pe şeful 
construcției, care sta şi se uita emoţionat la tren. În vagoane era întuneric. Toată 
lumea dormea. Numai la vagonul ministerial ferestrele mari şi pătrate erau lumi- 
nate. Uşa acestui vagon se deschise de altfel repede şi, din el, un membru al 
Guvernului sări jos. 

Şeful construcției Magistralei de Răsărit făcu un pas înainte, duse mâna la 
chipiu şi dădu raportul pe care îl aştepta întreaga țară. Magistrala de Răsărit, 
care unea în linie dreaptă Siberia cu Asia centrală, fusese terminată cu un an 
înainte de termen. 

După ce această formalitate fu îndeplinită şi raportul dat a fost receptat, cei 
doi bărbaţi, care nu mai erau tineri şi sentimentali, se îmbrățişară. 


Toţi corespondentii — atât cei sovietici cât şi cei străini —, inclusiv 
Lavuazian, care nu mai avusese răbdare şi trimisese o telegramă despre fumul ce 
ieşea din coşul locomotivei, plus fata canadiană, care alergase ca o nebună în 
zbor, de peste ocean — toți dormeau. Numai Palamidov alerga pe terasamentul 
proaspăt, căutând ghişeul pentru telegrame. Spera că, dacă va trimite imediat o 
telegramă fulger, ea va putea să apară în numărul din dimineața aceea. În sfârşit, 
găsi în pustiul cufundat în întuneric căsuţa improvizată în grabă a oficiului 
telegrafic. 


"In strălucirea stelelor, scria el, furios pe creionul care mergea prea încet, 
dat raportul terminarea magistralei stop asistat îmbrätisarea istorică şeful 
construcției membru Guvernului Palamidov." 


Redacţia publica prima parte a telegramei, dar imbrätisarea o scoase. 
Redactorul-şef spuse că unui membru al Guvernului nu-i şade bine să se 
imbrätiseze. 


CAPITOLUL XXIX 
GREMEASCI KLIUCI 


Soarele se ridică deasupra pustiului deluros la orele 5,02 minute, 46 
secunde. Ostap se sculă cu un minut mai târziu. Reporterul fotografic Mensov 
începuse să-şi agate pe el gentile şi curelele. Şapca şi-o puse cu cozorocul la 
spate, ca să nu-l împiedice să se uite în vizor. Îl aştepta o zi mare. Ostap spera şi 
el într-o zi mare şi, fără să se spele măcar, se dădu jos din vagon, luând dosarul 
galben cu el. 

Trenurile cu oaspeții veniți din Moscova, Siberia şi Asia centrală formasera 
adevărate străzi şi ulicioare. Garniturile se apropiau din toate părțile de tribună, 
locomotivele şuierau şi aburii albi făceau haltă pe pânza cu lunga lozincă: 
"Magistrala de Răsărit, primul copil al planului cincinal." 

Toată lumea mai dormea încă şi vântul răcoros făcea să fluture steagurile de 
la tribuna goală, când Ostap văzu zarea senină a acestei regiuni accidentate 
întunecându-se deodată, din pricina unor nori de praf. De după dealuri răsăriră 
din toate părțile căciuli tuguiate. Mii de călăreți, stând în şei de lemn şi 
mânându-şi cälutii pärosi, se grăbeau să ajungă la săgeata de lemn, înfiptă în 
punctul unde se stabilise, cu doi ani în urmă, că se vor întâlni cele două linii. 

Grupuri întregi de nomazi veneau spre locul jonctiunii. Capii de familie 
mergeau călare; tot călare, bărbăteşte, soseau nevestele, iar copiii, câte trei, erau 
şi ei pe cälutii lor. Nu lipseau nici măcar soacrele, care, rele, îşi mânau caii 
credincioşi, izbindu-i cu tocurile în burtă. Grupurile de călăreți alergau pe câmp 
cu flamuri roşii, se ridicau în scări şi, întorşi pe jumătate în şa, priveau, curioşi, 
minunile. Minunile erau multe: trenuri, şine, operatori cinematografici cu 
înfăţişare voiniceasca, cantina din scânduri spatiate, apărută subit pe un loc 
viran, megafoane din care se auzea o voce fragedă repetând: "unu, doi, trei, 
patru, cinci, şase", spre a verifica dacă instalația de radio e gata ş.a.m.d. Cele 
două Oräsele de montaj, cele două întreprinderi de construcție pe roti, cu 
depozitele lor de materiale, cu cantinele, birourile, băile şi locuinţele respective 
pentru muncitori, stăteau una în fata celeilalte, în dreptul tribunei, despărțite 
între ele numai cu douăzeci de metri de traverse, pe care şinele încă nu fuseseră 
fixate. Pe acest interval urma să se aşeze ultima şină şi să se bată ultimul 
crampon. În capul Oräselului din sud atârna o pancartă: "Arată ce poți, nordule!" 


iar în capul orăşelului din nord, alta: "Arată ce poți, suduie!" 

Muncitorii din ambele orăşele se amestecaseră, formând o singură mulțime. 
Se vedeau pentru întâia oară, deşi aflaseră unii despre alții chiar de la începutul 
construcției, când îi despärteau 1 500 de kilometri de deşert, stânci, lacuri şi 
nuri. Întrecerea în muncă grăbise întâlnirea între ei cu un an. În ultima lună, 
şinele erau aşezate în ritm alert. Nordul şi sudul luptau, care pe care, să ajungă 
primul la Gremeasci Kliuci. Învinsese nordul. Acum, şefii ambelor echipe, unul — 
într-o scurtă de culoarea grafitului, celălalt, într-o cămaşă albă, discutau 
prieteneste între ei, lângă săgeată. Pe fața şefului nordului apărea din când în 
când, fără voia lui, un zâmbet perfid. Nordistul se grăbea să-l alunge şi lăuda 
sudul, dar zâmbetul său făcea să-i joace mustätile decolorate de soare. 

Ostap alergă spre vagoanele Orăşelului nordic, dar nu găsi pe nimeni. Toţi se 
strânseseră la tribuna în fata căreia muzicantii se şi aflau instalați. Frigandu-si 
buzele de mustiucurile lor de metal încins, cântau o uvertură. 

Ziariştii sovietici ocupară aripa stângă a tribunei. Aplecat peste balustradă, 
Lavuazin îl implora pe Mensov să-l fotografieze în exercițiul functiunii. Dar lui 
Mensov nu-i ardea de el. El îi fotografia pe udamicii de la calea ferată în grupuri 
şi separat, punându-i pe cei ce bătuseră crampoanele să ridice ciocanele, iar pe 
săpători, să se sprijine în lopeti. În aripa dreaptă, luară loc străinii. La intrarea în 
tribună, ostaşi ai Armatei Roşii controlau invitatiile. Ostap nu avea invitație. 
Şeful trenului le eliberase pe baza unei liste pe care O. Bender, reprezentantul 
Gazetei Cernomorskului, nu figura. Zadarnic îi făcea Gargantua semne să vină 
sus, strigând: "Nu-i aşa? E corect?" Ostap clătina negativ din cap şi era cu ochii 
nedezlipiti de tribuna unde şedeau înghesuiți eroii şi oaspeții. 

În chiar rândul întâi şedea liniştit normatorul Alexandr Koreiko, din Orăşelul 
de Montaj din Nord. Spre a se feri de soare, îşi pusese pe cap un tricorn făcut 
dintr-un ziar. Când se plecă puţin, ca să-l poată auzi mai bine pe primul orator, 
care-şi croia drum spre microfon, Ostap, cu mâinile pâlnie la gură, strigă: 

— Alexandr Ivanovici! 

Koreiko se uită în jos şi se ridică în picioare. Muzicantii intonară 
Internaționala, dar bogatul normator asculta imnul cu capul în altă parte. Silueta 
marelui maestru, care alerga pe terenul curățat pentru aşezarea ultimelor şine, îi 
răpise dintr-o dată toată liniştea sufletească. Privi peste capetele mulțimii, 
gândindu-se unde să fugă. Dar în jur era deşertul. 

Cincisprezece mii de călăreți alergau fără astâmpăr, neîncetat, înainte şi 
înapoi, trecând de zeci de ori vadul pârâului rece şi abia când începu mitingul se 
aliniară în spatele tribunei. lar unii, sfioşi şi mândri, colindară toată ziua pe 
vârfurile dealurilor, neputându-se hotări să se apropie de mitingul ce fremăta 
zgomotos. 

Constructorii magistralei îşi sărbătoreau victoria zgomotos, veseli, cu vuiete 
şi muzică, săltându-i în braţe pe favoriţii şi eroii lor. Pe traverse fură întinse, cu 
tot zăngănitul de rigoare, şinele, într-un minut fură potrivite pe locul destinat, şi 
muncitorii montori, care bătuseră până atunci milioane de crampoane, cedară 
ultimele lovituri conducătorilor lor. 

— Potrivit legilor ospitalităţii, zise bufetierul, care şedea cu bucătarii pe 
acoperişul vagonului-restaurant. 

Un inginer decorat cu Ordinul Drapelul Roşu îşi dădu pălăria mare de fetru 
pe ceafă, apucă ciocanul de mânerul lui lung şi, făcând o mutră nenorocită, izbi 
cu el, nimerind în pământ. Această izbitură fu urmată de râsul prietenos al 
muncitorilor, printre care erau viteji care fixau cramponul în şină dintr-o singură 
lovitură. Totuşi, loviturile seci, în pământ, începură să alterneze cu altele, 


tunătoare, fapt ce dovedea că ciocanul mai vine uneori în contact şi cu 
cramponul. Băteau cu ciocanele şi şefii nordului şi cei ai sudului, şi diverşi 
oaspeţi, şi secretarul comitetului de ţinut şi membri ai Guvernului. Cel din urmă 
crampon îl bătu în traversă, în vreo jumătate de oră, directorul construcției. 

Apoi începură discursurile care erau rostite de câte două ori: o dată în 
kazahă, o dată în ruseste. 

— Tovaräsi, spuse încet un muncitor udarnic, căutând să nu se uite la 
Ordinul Drapelului Roşu, care-i fusese prins cu câteva clipe înainte de cămaşă, 
ce s-a făcut, s-a făcut, şi nu e cazul să mai vorbim despre asta. Din partea 
întregului nostru colectiv de montaj rugăm Guvernul să ne trimită imediat pe un 
şantier nou. Ne-am sudat bine împreună şi, în ultimele luni, am izbutit să 
aşezăm câte 5 km de sina pe zi. Ne luăm angajamentul să menţinem şi să sporim 
această normă. Trăiască Revoluţia noastră mondială! Aş vrea să mai spun, 
tovarăşi, că traversele ne-au venit cu un mare procent de rebuturi şi a trebuit să 
aruncăm multe. Acest sector trebuie îmbunătățit. 

Corespondentii nu se mai puteau plânge acum că nu au material de 
comentat. Luau note după discursuri. Luau inginerii de talie şi le cereau date 
precise. Se făcuse cald, se stârnise praf şi toată lumea era preocupată. Mitingul 
acesta desfăşurat în pustiu fumega ca un foc uriaş. Lavuazian, după ce mâzgälea 
zece rânduri, dădea fuga la telegraf, expedia o telegramă fulger şi din nou se 
apuca să noteze. Uhudşanski nu nota nimic şi nu trimitea nici un fel de 
telegrame. Avea în buzunar Glosarul festiv, care-i dădea posibilitatea să 
întocmească în cinci minute o corespondență admirabilă, cu înflorituri asiatice. 
Viitorul lui era asigurat. De aceea, se adresa, acum, confratilor săi, cu o şi mai 
accentuată nuanţă satirică în glas decât de obicei: 

— Vă straduiti? Hm, da! 

Pe neaşteptate, apărură în loja ziariştilor sovietici Lev Rubaskin şi lan 
Skameikin, care rataseră plecarea la Moscova şi-i adusese un avion sosit în zori 
la locul solemnitätii. Avionul aterizase la zece kilometri de Gremeasci Kliuci, după 
un deal îndepărtat, pe un aerodrom natural, şi frații corespondenţi sosiră abia 
acum, venind pe jos de acolo. După ce-i salutară în grabă pe ceilalți, Lev 
Rubaşkin şi lan Skameikin îşi scoaseră din buzunare carnetele şi se apucară să 
recâştige timpul pierdut. 

Aparatele fotografice ale străinilor tacaneau fără întrerupere. Gâtlejurile se 
uscaseră din cauza discursurilor şi a căldurii. Participanţii la miting se tot uitau 
în jos, la pârâul rece şi la cantina unde umbrele vărgate ale şopronului cădeau pe 
mesele lungi de banchet, pline de sticle verzi cu apă minerală. Alături se aflau 
chioşcuri unde participanţii la miting fugeau din când în când să bea câte ceva. 
Koreiko nu mai putea de sete, dar răbda sub tricornul său de hârtie. Marele 
maestru îl întărită de la distanţă, tot ridicând în sus o sticlă cu limonada şi 
dosarul galben legat cu şireturi de ghete. 

Pe masă, între carafa cu apă şi microfon, fu urcată o mică pionieră. 

— Hai, fetito, zise vesel directorul construcției, spune-ne ce părere ai despre 
magistrala noastră. 

N-ar fi fost de mirare ca fetița să fi bătut pe neaşteptate din picior şi să fi 
început: "Tovaräsi! Dati-mi voie să fac bilanțul realizărilor care..." şi aşa mai 
departe, pentru că la noi poți întâlni copii model care, cu o tristă sarguinta, 
rostesc discursuri de câte două ceasuri. Dar pioniera din Gremeasci Kliuci prinse 
cu mânutele-i slabe taurul de coarne şi, fără alte introduceri, cu o voce subțire şi 
caraghioasă, strigă: 

— Trăiască planul cincinal! 


Palamidov se apropie de profesorul economist străin, vrând să obţină de la el 
un interviu. 

— Sunt entuziasmat, spuse profesorul, toată opera de construcție pe care 
am văzut-o în U.R.S.S. este uriaşă. Nu mă îndoiesc că planul cincinal va fi 
îndeplinit. Voi scrie despre lucrul acesta. 

Şi, într-adevăr, după şase luni scoase o carte în care demonstra, pe două 
sute de pagini, că planul cincinal va fi îndeplinit în termenul stabilit şi că 
U.R.S.S. va deveni una dintre cele mai puternice tari industriale. lar la pagina 
două sute unu, profesorul declara că tocmai din această cauză Tara sovietelor 
trebuie distrusă cât mai repede, căci altfel va provoca, în mod firesc, dispariția 
societății capitaliste. Profesorul se dovedi a fi un om mai practic decât palavragiul 
Heinrich. 

De după un deal apăru un avion alb. Kazahii o luară la fugă care încotro, 
risipindu-se ca puii de potârniche. Umbra mare a avionului trecu peste tribună, 
apoi, tremurătoare, se îndreptă spre pustiu. Strigând şi agitând bicele în aer, 
kazahii o porniră în goană după umbră. Operatorii de cinema învârteau nelinistiti 
aparatele lor. Se făcu şi mai mult praf, încă şi mai multă hărmălaie. Mitingul se 
terminase. 

— Uite ce e, tovarăşi, spuse Palamidov, ducându-se grăbit la cantina 
împreună cu confrații săi. Hai să ne înțelegem să nu scriem banalitäti. 

— Banalitätile sunt dezgustătoare! îl sustinu Lavuazian. Sunt îngrozitoare. 

Si, în drum spre cantină, corespondentii hotărâră în unanimitate să nu scrie 
despre Uzun-Kulak, care înseamnă ureche lungă, şi, la rândul ei, înseamnă 
telegraf de stepă. Despre asta au scris toți cei care au fost in Orient şi ti se făcea 
pur şi simplu sila să mai citeşti. Se intelesera, de asemenea, să nu scrie reportaje 
intitulate Legenda lacului Issâk-Kul. Ajunge cu banalitätile în stil oriental! 

În tribuna rămasă goală, printre mucurile de ţigară, biletele rupte şi nisipul 
adus de vânt din pustiu, nu mai şedea decât Koreiko, care nu se putea hotări 
deloc să coboare. 

— Vino jos, Alexandr Ivanovici! îi striga Ostap. Fie-ti milă de dumneata! O 
inghititura de apă minerală rece! Ei, ce zici? Nu vrei? Atunci, fie-ti milă de mine! 
Mi-e foame! Ştii că tot nu voi pleca! Poate vrei să-ți cant serenada lui Schubert 
Cu pas uşor, la mine, vino, dragul meu prieten! Pot s-o fac, dacă tii numaidecât. 

Dar Koreiko nu mai aşteptă. Îşi dădea seama şi fără serenadă că va trebui să 
dea banii. Ghebosat, începu să coboare, oprindu-se la fiecare treaptă. 

— Porţi tricorn? se amuză Ostap. Dar unde-i surtucul cenusiu? N-ai să ma 
crezi cand am să-ți spun ce dor mi-a fost de dumneata. Ei, bine te-am găsit, bine 
te-am găsit! Poate vrei să ne imbrätisäm? Sau mergem direct la tezaur, în peştera 
lui Leichtweis, unde-ti păstrezi tugricii! 

— Întâi să mâncăm, răspunse Koreiko, a cărui limbă se uscase de sete şi era 
aspră ca un raşpel. 

— Putem să mergem şi la masă. Numai că, te rog, de data asta, să nu-mi 
faci feste! De altfel, n-ai nici o şansă. Băieții mei stau la panda pe dealuri, minți 
Ostap, pentru orice eventualitate. 

Şi, amintindu-şi de băieți, se întristă. 

Masa pentru constructori şi oaspeți fu servită în stil euro-asian. Kazahii se 
aşezară turceste pe covoare, aşa cum fac în Orient toți oamenii, iar în Occident 
numai croitorii. Mâncau pilaf în străchini albe şi beau limonadă. Europenii se 
aşezară la mese. 

Constructorii magistralei trecuseră în cei doi ani de muncă prin nenumărate 
greutăți, griji şi emoţii. Dar tot atât de multă bătaie de cap le dădu şi organizarea 


banchetului în mijlocul pustiului. Meniul — asiatic şi european — fu discutat 
vreme îndelungată. Problema băuturilor spirtoase stârni şi ea dezbateri 
prelungite. Timp de câteva zile, direcția şantierului începu să semene cu Statele 
Unite înainte de alegerile prezidenţiale. Adepții regimului sec luptau crancen cu 
adepţii regimului umed. În cele din urmă, celula de partid se pronunţă împotriva 
băuturilor spirtoase. Se puse atunci o altă problemă: străinii, diplomații, 
moscovitii! Cum sa li se dea o masa mai elegantă? Orice s-ar spune, ei, la Londra 
şi la New York, sunt învățați cu tot felul de excese culinare. Şi aşa se hotări 
aducerea din Taşkent a bătrânului specialist Ivan Osipovici care pe vremuri 
fusese maâtre d'hôtel la Moscova, la celebrul restaurant "Martianâci", iar acum îşi 
termina zilele ca responsabil al unui bufet de lângă Piaţa de Păsări. 

. — Ai grijă, Ivan Osipovici, îi spuseră cei din direcție, să nu ne faci de râs. O 
să fie şi străini. Trebuie să aranjezi ceva aşa, mai cu şic. 

— Zău, credeti-ma, îngăimă bătrânul cu lacrimi în ochi, ce oameni am servit 
eu, ehei! L-am servit si pe prințul de "Würtemberg! Nu trebuie să-mi plătiți nici o 
letcaie. Cum, n-am să-mi dau eu toată grija acum, spre sfârşitul vieţii? Vreau să-i 
satur, apoi las' să mor! 

Ivan Osipovici era teribil de emoționat. Când află că s-a renunțat definitiv la 
băuturile spirtoase, era cât pe ce să se îmbolnăvească, dar nu se putu hotări să 
lase Europa fără masă. Devizul ce-l prezentă fu mult amputat şi bătrânul, 
mârâind sub mustață: "Vreau să-i satur, apoi să mor", adăugă şaizeci de ruble 
din propriile sale economii. În ziua banchetului, Ivan Osipovici sosi într-un frac 
scos de la naftalină. În tot timpul mitingului fu foarte nervos, se uita mereu la 
soare şi tipa la nomazii care, din simplă curiozitate, încercau să intre călare în 
cantină. Bătrânul îi amenința cu şervetul şi striga: 

— Pleacă de-aici, păgânule, nu vezi ce se întâmplă? Of, Doamne! Sosul 
picant o să se taie. Şi consommeul încă nu e gata! 

Aperitivele se aflau deja pe masă. Totul era aranjat foarte frumos şi cu multă 
pricepere. Servetele scrobite stăteau drept, untul, tăiat artistic în cubuleţe, stătea 
pe gheață, pe farfurioare de sticlă, scrumbiile țineau în gură cate un rondel de 
ceapă verde sau o măslină, masa era plină de flori şi chiar şi pâinea neagră 
obişnuită arăta cât se poate de prezentabil. 

În sfârşit, oaspeţii veniră la masă. Toţi erau präfuiti, congestionati de 
căldură şi lihniti de foame. Nici unul nu semăna cu prințul de Wurtemberg. Ivan 
Osipovici simți deodată că vine o nenorocire. 

— Cer iertare oaspeților, spuse el curtenitor, dar masa nu va fi gata decât 
peste cinci minute! Am o rugăminte personală: să nu vă atingeti de nimic de pe 
masă până n-o să înceapă să se servească, pentru ca totul să fie aşa cum trebuie. 

Fugi pentru un minut la bucătărie, cu pas uşor şi săltat, ca în localurile de 
lux, dar când se întoarse cu tava cu peşte fastuos prezentat, se lovi cu ochii de 
un tablou îngrozitor. Parcă năvăliseră barbarii. Atât de mult se deosebea tabloul 
pe care îl avea în fata de ceremonialul pe care îl stabilise el pentru masă, încât 
Ivan Osipovici încremeni pe loc. Englezul cu talie de jucător de tenis mânca senin 
pâine cu unt, Heinrich, întins peste masă, căuta să scoată cu degetele o măslină 
din gura unei scrumbii. Pe masă domnea o harababură ca după un măcel. 
Potolindu-şi putintel foamea, oaspeţii începură veseli să schimbe impresiile între 
ei. 

— Ce e asta? întrebă bătrânul cu un nod în gât. Dar unde-i supa, şefule? 
strigă Heinrich cu gura plină. 

Ivan Osipovici nu răspunse nimic. Făcu numai un gest de silă şi plecă. Lăsă 
restul pe seama subalternilor săi. 


Când cei doi meşteri răzbătură până la masă, un grăsan cu nasul ca o 
banană, rostea primul discurs. Spre marea sa mirare, Ostap îl recunoscu pe 
inginerul Talmudovski. 

— Da! Suntem nişte eroi, exclama Talmudovski, ţinând întinsă mâna în care 
avea paharul cu apă minerală. Cinste nouă, constructorii Magistralei Ferate de 
Răsărit. V-aţi gândit în ce condiții muncim noi aici, cetățeni? Să luăm, de pildă, 
salariul. E adevărat că aici salariul e mai bun decât în alte locuri, dar condițiile 
de confort unde sunt?! Teatru nu există! Pustiu! Nici un fel de canalizare!... Nu, 
în asemenea condiții nu pot să lucrez! 

— Cine e ăsta? se întrebau constructorii între ei. Îl cunoşti? 

Între timp, Talmudovski îşi şi trase afară valizele de sub masă. 

— Putin îmi pasă de contract! tipa el, îndreptându-se spre ieşire. Cum? Sa 
dau înapoi banii de deplasare? Numai prin justiție, numai prin justiție. 

Şi chiar şi atunci când, croindu-şi dram să plece, îi înghiontea cu valizele pe 
cei ce şedeau la masă, în loc de scuze, continua să tipe sălbatic: "Numai prin 
justiție!" 

Şi, în aceeaşi noapte, dumnealui, Talmudovski, în compania unor meşteri 
rutieri care plecau cu treburi la capătul sudic al căii ferate, zbura la vale într-o 
drezină cu motor spre alte meleaguri. Şedea călare pe valize şi explica meşterilor 
de ce nu poate lucra un specialist cinstit prin asemenea coclauri. O dată cu ei 
pleca acasă şi bătrânul maâtre d'hôtel Ivan Osipovici. De durere, nu mai apucase 
să-şi scoată nici fracul. Şi era beat mort. 

— Barbarii! striga el, ţinând capul în vânt şi amenințând cu pumnul în 
direcția stației Gremeasci Kliuci. Tot serviciul s-a dus dracului!... L-am servit pe 
Anton Pavlovici, pe prinţul de Wurtemberg!... Să mă văd acasă si mor! Atunci o 
să-şi aducă aminte de Ivan Osipovici. Pregăteşte, o să-mi zică, un banchet pentru 
optzeci şi patru de persoane, la dracu'! Pregateste, da' n-o să mai aibă cine! 
Fiindcă Ivan Osipovici Trikatov n-o să mai fie! Ivan Osipovici va fi mort pe vecie, 
trecut într-o lume mai bună, unde nu există durere, nici întristare, nici suspin, ci 
viață fără de sfârşit... Ve-e-eşnică po-me-ni-re! 

Şi în timp ce bătrânul îşi cânta singur prohodul, coada fracului flutura în 
vânt ca un steag. 


Nemailăsându-l pe Koreiko nici măcar să-şi termine compotul, Ostap îl 
ridică de la masă şi-l trase după el, să se socoteasca. Pe o scarita demontabila, 
maeştrii se urcară în vagonul de marfă, unde se afla biroul grupului de montaj 
din nord şi unde se găsea şi patul pliant din pânză al normatorului. Se încuiară 
în vagon. 

După masă, când pasagerii trenului special se odihneau ca să prindă forțe 
pentru a lua parte la chermeza din acea seară, foiletonistul Gargantua îi 
surprinse pe cei doi frați corespondenți îndeletnicindu-se cu un lucru nepermis. 
Lev Rubaskin şi lan Skameikin duceau la telegraf două hartiute. Pe una era o 
ştire scurtă: 


"Urgent Moscova telegraful stepă uzun-kulak stop ureche lungă stop 
transmis vestea terminării magistralei ferate răsărit Rubaskin”. 


A doua hartiuta era mazgalita de sus şi până jos. lată ce aprindea: 


LEGENDA LACULUI ISSIK-KUL 


Bătrânul kara-kalpak Uhum Buheev mi-a povestit următoarea legendă 
învăluită de colbul veacurilor. În urmă cu 200.485 de luni, nevasta hanului, 
frumoasa Sumburun, tânără şi iute de picior ca un djejran (berbec de munte), s-a 
îndrăgostit din tot sufletul de tânărul viteaz Ai-Bulak. Mare fu durerea bătrânului 
han, când află că mult iubita sa soţie îl înşală. Bătrânul făcu rugăciuni timp de 
douăsprezece luni, apoi, cu lacrimi în ochi, o închise pe frumoasa Sumburun 
într-un butoi de care legă un bolovan de aur curat ce avea o greutate de şapte 
djasasini (optsprezece kilograme), şi aruncă pretioasa încărcătură într-un lac de 
munte. De atunci, lacul a căpătat numele de Sf. Issak-Kul, adică pe kazahă: La 
donna e mobile. 

Ian Skameikin- Sarmatski (Piston) 


— Nu-i asa? intreba Gargantua, aratand hartiutele capturate de la cei doi 
frati. N-am dreptate? 

— Desigur ca e revoltator! raspunse Palamidov. Cum ati indraznit sa scrieti 
legenda, dupa cele ce am hotarat? Dupa parerea voastra, Issak-Kul se traduce 
prin La donna-e mobile. Dar aşa o fi? Nu v-a minţit cumva aşa-zisul kara-kalpak 
Uhum Buheev? Oare numele ăsta nu se traduce prin: "Nu aruncaţi in lac femeile 
tinere şi frumoase, ci aruncati-i pe corespondentii creduli, care cad sub influența 
nefastă a exotismului"? 

Scriitorul cu häinutä de copil roşi. În carnetul lui figurau deja si 
Uzun-Kulak, şi două legende înmiresmate, prevăzute cu înflorituri orientale. 

— După părerea mea, spuse el, nu-i nimic rău în asta. Din moment ce 
Uzun-Kulak există, trebuie doar să scrie cineva despre el. 

— Dar despre asta s-a scris de o mie de ori! răspunse Lavuazian. 

— Uzun-Kulak există, oftă scriitorul, şi dacă există este un lucru de care 
trebuie să ţinem seama. 


CAPITOLUL XXX 
ALEXANDR IBI-IVANOVICI 


În vagonul acela de marfă încins de căldură şi întunecos, aerul era îmbâcsit 
şi nemişcat ca într-o gheată veche. Mirosea a piele şi a picioare. Koreiko aprinse 
un felinar de însoțitor de vagon şi se băgă sub pat. Ostap, şezând pe o ladă goală 
de macaroane, se uita ingandurat la el. Cei doi meşteri în combinaţii erau obosiţi 
de luptă şi se comportau cu un calm oficial fata de evenimentul de care Koreiko 
se temuse atât de tare şi pe care Ostap îl aşteptase atât de mult. Ai fi putut avea 
chiar impresia că lucrurile se petrec ca în magazinul unei cooperative: 
cumpărătorul cere o pălărie, iar vânzătorul îi aruncă pe tejghea, cu un gest de 
lasă-mă să te las, o şapcă pluşată de culoarea bitumului de pe caldarâm. Lui îi 
este indiferent dacă cumpărătorul va lua sau nu va lua şapca. De altfel, nici pe 
cumpărător nu-l prea interesează şi întreabă numai de formă: "Poate mai aveți si 
altele?" la care urmează, de obicei, răspunsul: "Luati-o, luati-o, că acuşi n-o sa 
mai fie nici asta". Şi amândoi se uită unul la altul complet nepäsätori. Koreiko 
scormoni multă vreme sub pat, descuind probabil capacul valizei şi bâjbâind prin 
ea. 

— Hei, cei de acolo, din cală! strigă obosit Ostap. Ce noroc că nu fumezi! Să 
ceri o țigară de la un zgârie-brânză ca dumneata ar fi pur şi simplu un calvar. 
N-ai întinde niciodată porttigaretul, de teamă ca în loc de o țigară să nu ti se ia 
mai multe, şi ai sta şi ai scormoni şapte ceasuri prin buzunar, până să deschizi 


cutia şi să scoţi dinăuntru o biată țigară îndoită. Eşti un om rău. Ce era dacă 
scoteai toată valiza! 

— Şi altceva ce mai vrei? bombăni Koreiko, sufocându-se sub pat. 

Comparatia cu fumătorul zgârcit nu-i făcea plăcere. Tocmai în clipa aceea 
scotea din valiză nişte pachete groase. Limba nichelată a broaştei îi zgâria braţele 
dezgolite până la cot. Ca să-i fie mai comod, se întinse pe spate şi continuă să 
lucreze ca un miner în abataj. Din saltea, milionarului îi curgeau în ochi paie şi 
praf. 

"Of, Doamne, stau prost al dracului, se gândea Alexandr Ivanovici, prost şi 
înfiorător! Dar daca mă strânge acusi de gât şi-mi ia toţi banii? Si ce, asta ar fi 
mare lucru? Mă taie în bucăți şi le expediaza cu coletăria în diferite oraşe. lar 
capul mi-l pune la murat într-un butoi cu varză." 

Koreiko simți că-l trece un fior rece, ca de pivniță. De teamă, scoase capul de 
sub pat. Bender motäia pe lada lui, cu capul aplecat spre felinar. 

"Sau poate, pe el... cu coletăria, se gândi Alexandr Ivanovici, continuând să 
scoată pachetele şi să se îngrozească, în diferite oraşe? Strict confidential. Ce-ar 
fi?" 

Mai scoase o dată capul de sub pat. Marele maestru se întinse şi cäscä 
disperat, ca un dog. Apoi luă felinarul şi începu să-l clatine, strigând: 

— Gara Hatepetovka. Coboară, cetatene! Am sosit! Fiindcă veni vorba, 
uitasem cu totul să-ți spun: poate ai de gând să mă injunghii? Să ştii că mă 
împotrivesc. Şi apoi, am mai fost omorât o dată. A încercat un bătrân zevzec, de 
familie bună, fost maresal al nobilimii şi totodată contopist la oficiul stării civile 
— unul, Kisa Vorobianinov. Am căutat, tovarăş cu el, fericirea în sumă de o sută 
cincizeci de mii de ruble. Şi încă înainte de imparteala, prostul s-a repezit şi mi-a 
tăiat beregata cu briciul. O, nici nu pot să-ți spun ce urât a fost asta, Koreiko. 
Urât şi dureros! Chirurgii au reuşit cu chiu cu vai să salveze tânăra-mi viata, fapt 
pentru care le sunt profund recunoscător. 

În sfârşit, Koreiko ieşi de sub pat şi împinse spre picioarele lui Ostap 
pachetele cu bani. Fiecare pachet avea o banderolă lipită cu grijă şi era legat cu o 
sfoară. 

— Nouăzeci şi nouă de pachete, spuse Koreiko trist, a câte 10 000 fiecare. În 
bancnote de douăzeci şi cinci cervoneți. Poti să nu mai numeri, că la mine e ca la 
bancă. 

— Dar unde e al o sutălea pachet? întrebă Ostap cu entuziasm. 

— Zece mii am scăzut. Nu m-ati jefuit de suma asta pe malul mării? 

— Asta-i o porcărie. Banii au fost cheltuiţi tot numai pentru dumneata. Nu 
mai face pe chitibusarul. 

Oftând, Koreiko îi dădu şi banii care mai lipseau şi primi în schimb 
manuscrisul biografiei sale din dosarul galben, legat cu şireturi de ghete. Aruncă 
imediat biografia pe foc, în soba de tuci, al cărei burlan trecea prin acoperişul 
vagonului. Între timp, Ostap luă unul din pachete, rupse banderola şi, după ce se 
incredinta ca Koreiko nu l-a înşelat, îl băgă în buzunar. 

— Dar unde-i valuta? întrebă cusurgiu marele maestru. Unde sunt dolarii 
mexicanii, lirele turceşti, unde sunt lirele sterline, rupiile, pesetele, centavosurile, 
leii româneşti, unde sunt latii şi zlotii de pe la vecini? Dă-mi măcar o parte în 
valută. 

— la ce este, răspunse Koreiko stând în fata sobei şi uitându-se la 
documentele ce se mistuiau în foc. Ia, că în curând n-o să mai fie nici asta. 
Valută nu ţin. 

— lată-mă şi milionar! exclamă Ostap cu plăcută uimire. Mi s-au împlinit 


visurile idioate! 

Şi, deodată, Ostap se întristă. Era uluit de cadrul prozaic în care se 
desfăşura împlinirea visului său, i se părea ciudat că lumea nu se schimbase 
instantaneu şi că în jur nu se întâmplase nimic, absolut nimic. Şi, deşi ştia că în 
vremurile noastre aspre nu te mai poți aştepta la nici un fel de peşteri 
misterioase, butoiase cu aur şi lămpi ale lui Aladin, îi păru totuşi rău de ceva. Se 
simți oarecum cuprins de spleen, ca Roald Amundsen, care, trecând cu dirijabilul 
"Norge" deasupra Polului Nord, spre care se zbătuse toată viata să ajungă, 
spusese fără nici un entuziasm companionilor săi: "Ei, iată-ne ajunşi”. Jos se 
vedea gheața sfărâmată, era frig şi pustiu. Misterul fusese descoperit, țelul atins, 
nu mai era nimic de facut şi trebuia să-ți schimbi meseria. Dar tristetea-i 
trecătoare, pentru că te aşteaptă gloria, onorurile, respectul tuturor — ti se cântă 
coruri, eleve de liceu, în pelerinele lor albe, stau aliniate şi te primesc în urale, 
batranele mame ale exploratorilor polari mâncaţi de tovarăşii din expediție plang, 
se intonează imnuri naţionale, se aprind focuri de artificii şi bătrânul rege îl 
strânge pe explorator la pieptul său plin de ordine şi stele tepoase. 

Slăbiciunea care îl cuprinse o clipă îi trecu. Ostap aruncă pachetele într-un 
saculet pe care Alexandr Ivanovici avu dragalasenia să i-l ofere, îl lua la subsuori 
şi deschise uşa grea a vagonului de marfă. 

Serbarea era pe terminate. Rachetele era zvârlite în adâncul siniliu al cerului 
ca nişte undite aurii şi pescuiau de acolo pestisori roşii şi verzi, lumina rece te 
izbea în ochi, se învârteau tot felul de sori pirotehnici. Dincolo de coliba unde era 
instalat telegraful, pe o estradă avea loc un spectacol pentru nomazi. Unii dintre 
ei şedeau pe bănci, alții priveau spectacolul de la înălțimea şeii. Caii nechezau 
des. Trenul special era luminat dintr-un capăt în celălalt. 

— A! exclamă Ostap. Banchetul din vagonul-restaurant! Am şi uitat! Ce 
bucurie! Hai să mergem, Koreiko. Îţi fac cinste. Fac cinste la toată lumea! Potrivit 
legilor ospitalităţii! Vermut cu lămâie, găluşti din vânat, fricando cu ciuperci, vin 
unguresc vechi, vin unguresc nou, sampaniel... 

— Fricando, fricando, zise Koreiko furios, iar apoi te bagă la zdup. Nu vreau 
să mă afisez. 

— Iti făgăduiesc o cină ca în paradis, pe o fata de masă albă, stăruia Ostap. 
Vino, vino! Şi, in general, lasă-te de sihăstrie. Grăbeşte-te să-ți bei partea 
dumitale de băuturi spirtoase, să mănânci cele douăzeci de mii de chiftele care ti 
se cuvin. Că de nu, vor veni alții şi iti vor înghiți portia. Te aranjez în trenul spe- 
cial, căci acolo mă cunosc toți şi chiar mâine ne vom afla într-un centru relativ 
civilizat. lar unde-i civilizație, cu mijloacele noastre... Alexandr Ivanovici!... 

Marele maestru ar fi vrut acum să fericească pe toată lumea, ar fi vrut să-i 
bucure pe toți. Dar mutra acră a lui Koreiko îl indispunea. Si se apucă să-l 
convingă. Era de acord că nu trebuie să se afişeze, dar de ce să lase să-i fie 
foame? Ostap nu-şi dădea nici el bine seama ce nevoie are de un normator vesel, 
dar din moment ce se pornise, nu se mai putea opri. În cele din urmă, începu 
chiar să-l sperie: 

— O să şezi pe valiza dumitale şi, într-o zi cu soare, o să vină hârca şi o să-ţi 
dea cu coasa peste ceafă. Ce zici, ce plăcere? Grăbeşte-te, Alexandr Ivanovici, 
chiftelele sunt încă pe masă. Nu fi încăpățânat. 

După pierderea milionului, Koreiko devenise mai moale şi mai receptiv. 

— Poate chiar ar fi cazul să mă mai aerisesc? spuse el şovăielnic. Să facem o 
plimbare la centru? Dar, bineînţeles, fără nici un fel de lux, fără bravade de 
husar. 

— Care bravade de husar? Pur şi simplu, doi medici militanti pe tărâm social 


se duc la Moscova ca să meargă la Teatrul de Artă şi să vadă cu ochii lor o mumie 
de la Muzeul de Arte Plastice. la-ti valiza. 

Milionarii porniră spre tren. Ostap cädelnita nepăsător säculetul. Alexandr 
Ivanovici zâmbea prosteşte. Pasagerii trenului special se plimbau prin apropierea 
vagoanelor, căci se şi punea locomotiva. În întuneric, pantalonii albi ai corespon- 
dentilor luceau. 

În compartiment, pe bancheta de sus a lui Ostap, stătea întins sub un 
cearsaf un om necunoscut, care citea un ziar. 

— Ei, dă-te jos, zise Ostap prietenos. A venit stăpânul casei. 

— E locul meu, tovaräse, răspunse necunoscutul. Sunt Lev Rubaskin. 

— Uite ce e, Lev Rubaskin, nu trezi fiara din mine şi cară-te de aici. 

Pe marele maestru îl îmboldea la hartä privirea nedumerită a lui Alexandr 
Ivanovici. 

— la te uită, exclamă corespondentul cu înfumurare. Dar cine eşti 
dumneata? 

— Nu-i treaba ta de măgar! Ti s-a spus dă-te jos, dă-te jos. 

— Orice betiv, începu cu un glas pitigäiat Rubaşkin, îşi poate permite aici 
acte de huliganism... 

Ostap nu-i raspunse, dar il apuca de piciorul gol. La tipetele lui Rubaskin se 
adună tot vagonul. Koreiko, pentru orice eventualitate, ieşi pe platformă. 

— Vă bateti? întrebă Uhudşanski. Hm, da. 

Ostap apucase să-l pocnească pe Rubaşkin cu sacul în cap, şi acum 
Gargantua şi scriitorul cel gras, cu hainuta de copil, îl ţineau de brațe. 

— Să arate biletul! urla marele maestru. Să arate tichetul! 

Rubaskin sărea, în pielea goală, de pe o banchetă pe alta şi cerea să vină 
şeful de tren. Ostap, care-şi pierduse simțul realității, staruia si el să fie chemat 
şeful de tren. Scandalul se încheie cu un lucru tare neplăcut. Rubaşkin prezentă 
şi biletul, şi tichetul, după care, cu o voce tragică, ceru lui Bender să facă acelaşi 
lucru. 

— Eu nu arăt din principiu! declară marele maestru, părăsind în grabă locul 
incidentului. Am şi eu principiile mele! 

— E călător clandestin! urlă Lev Rubaşkin, sărind în pielea goală pe culoar. 
Iti atrag atenţia, tovarăşe şef, că aici a călătorit un pasager clandestin! 

— Unde e? întrebă şeful de tren, în ochii căruia se aprinse o licărire de 
copoi. 

Ascuns sperios dupa un colt al tribunei, Alexandr Ivanovici cerceta iscoditor 
întunericul, dar nu putea deosebi nimic. Lângă tren se mişcau nişte siluete, se 
vedeau farurile minuscule ale tigärilor aprinse şi se auzeau glasuri: "Fiți bun şi 
prezentaţi biletul!" "Iar eu iti spun că nu fac lucrul acesta din principiu!" 
"Huliganism!" "Nu-i aşa? N-am dreptate?" "Doar trebuie să meargă cineva si fără 
bilet!" Tampoanele se ciocniră, la o palma de pământ trecu şuierând un şuvoi de 
aer de la frâne şi ferestrele luminate ale vagoanelor se clintiră din loc. Ostap mai 
făcea inca pe grozavul, dar deja prin fata lui începuseră să se perinde banchetele 
vărgate, plasele de bagaje, însoțitorii cu felinare, buchetele de flori de pe mese şi 
elicele din tavanul vagonului-restaurant Pleca banchetul cu şampanie, cu vin 
unguresc vechi şi nou. Îi treceau pe la nas gälustele din vânat, dispărând în nord. 
Fricandoul, fragedul fricando, despre care Ostap vorbise cu atâta căldură, părăsi 
Gremeasci Kliuci. Alexandr Ivanovici se apropie de el. 

— Nu voi lăsa lucrurile aşa, bombănea Ostap. Auzi! Un corespondent al 
presei sovietice să fie părăsit în pustiu! Voi ridica în picioare întreaga opinie 
publică. Koreiko! Plecăm cu primul rapid! Hai să cumpărăm toate locurile din 


vagonul internațional. 

— Care rapid?! spuse Koreiko. De aici nu pleacă nici un tren. Potrivit 
planului, exploatarea începe abia peste două luni. 

Ostap inalta capul. Privi cerul negru abisinian, stelele deşertului sălbatic, şi 
văzu trista realitate. Totuşi, când Koreiko îi aminti timid de banchet, simți că-i 
vin forțe noi. 

— Peste deal se află un avion, cel venit la solemnitate, spuse Bender. Va 
pleca în zori. Avem timp să ajungem acolo. 

Spre a nu întârzia, milionarii o porniră cu paşi mari de dromader. Picioarele 
li se înfundau în nisip, focurile nomazilor ardeau, iar căratul geamantanului şi 
sacului nu le făcea nici o plăcere, deşi nu erau grele. În timp ce se cätärau pe 
deal, dinspre cealaltă parte se iviră, în vuiet de elice, zorile. Bender şi Koreiko o 
luară la picior, coborând dealul în fugă, de teamă ca avionul să nu plece fără ei. 

Sub aripile înalte ca un acoperiş ale avionului se foiau nişte mecanici mititei, 
în haine de piele. Cele trei elice se învârteau slab, ventilând pustiul. La ferestrele 
pătrate ale cabinei pentru pasageri se clătinau nişte perdelute cu ciucuri de plus. 
Pilotul stătea rezemat cu spatele de o treaptă de aluminiu şi mânca un pateu, 
sorbind câte o inghititura de apă minerală direct din sticlă. 

— Suntem pasageri, strigă Ostap gâfâind. Două bilete de clasa I. 

Nu-i răspunse nimeni. Pilotul aruncă sticla şi începu să-şi pună mänusile. 

— Nu sunt locuri? repetă Ostap, apucându-l pe pilot de mână. 

— Nu primim pasageri, zise pilotul, punând mâna pe balustrada scării. E o 
cursă specială. 

— Cumpăr avionul! zise repede marele maestru. Împachetaţi-mi-l. 

—Fereşte din drum! strigă mecanicul, urcându-se după pilot. 

Elicele începură să se învârtească repede şi nu se mai văzură. Săltând şi 
clătinându-se, avionul începu să înainteze împotriva vântului. Vârtejurile de aer îi 
aruncară pe milionari înapoi, spre deal. Lui Ostap îi zbură de pe cap chipiul de 
căpitan, care se duse de-a rostogolul, în direcţia Indiei, cu o viteză care îi asigura 
sosirea la Calcutta în cel mult trei ore. Şi poate ar fi nimerit chiar pe strada 
principală din Calcutta, stârnind prin apariția lui misterioasă atenţia cercurilor 
apropiate Intelligence Service-ului, dacă avionul n-ar fi plecat şi furtuna nu s-ar fi 
potolit. În văzduh, avionul mai sclipi o dată şi apoi se pierdu în razele soarelui. 
Ostap alergă după chipiul care, din fericire, se agätase de o tufă de saksaul, şi 
zise: 

— Cu mijloacele de transport stăm prost. Cu calea ferată ne-am certat. 
Liniile aeriene de comunicație ne sunt închise. S-o luăm pe jos? Patru sute de 
kilometri! Nu-i o idee care să te încânte. Nu ne mai rămâne decât să trecem la 
mahomedanism şi să adoptăm călătoria cu cămilele. 

Koreiko nu zise nimic cu privire la mahomedanism, dar ideea cu cămilele îi 
surâse. Aspectul ispititor al vagonului-restaurant şi al avionului îi aprinsese 
dorința de a întreprinde o călătorie de plăcere ca medic militant pe tărâm social, 
desigur, fără bravade de husar, totuşi cu oarecare aplomb. 

Nomazii veniți la solemnitate nu se risipiseră încă, astfel încât cei doi 
izbutiră să cumpere două cămile în apropiere de Gremeasci Kliuci. Corăbiile 
deşertului îi costară câte o sută optzeci de ruble bucata. 

— Ce ieftin! şopti Ostap. Hai să cumpărăm cincizeci de cămile. Sau o sută! 

— Asta-i nesocotinta de husar, zise incruntat Alexandr Ivanovici. Ce sa 
facem cu ele? Ne ajung şi două. 

Cu strigăte, kazahii îi instalară pe cei doi proaspeţi convertiți între cocoaşe 
şi-i ajutară să-şi lege valiza, sacul şi proviziile pentru drum: burduful cu lapte de 


iapă şi doi berbeci. Cămilele se ridicară întâi pe picioarele dinapoi, silindu-i pe 
milionari să se încline înainte până la pământ, apoi pe picioarele din fata, şi o 
porniră de-a lungul Magistralei de Răsărit. Berbecii legaţi cu frânghii fugeau cu 
paşi mărunți în urmă, bălegându-se din timp în timp şi behäind sfâsietor. 

— Ei, şeic Koreiko! strigă Ostap. Alexandr-Ibi Ivanovici! Nu-i aşa că viata e 
minunată? 

Şeicul nu răspunse nimic. Nimerise o cămilă trândavă şi o bătea cu furie pe 
bucile plesuve, cu un bat de suksaul. 


CAPITOLUL XXXI 
BAGDAD 


Cămilele îi cărară pe proaspetii şeici prin pustiu vreme de şapte zile. La 
începutul călătoriei, Ostap fu teribil de vesel. Îl amuza totul: şi Alexandr 
Ivanovici, care se sucea între cocoaşele cămilei, şi corabia leneşă a deşertului, 
care căuta să scape de îndatoririle ei, şi sacul cu milionul, cu care marele 
maestru dădea ghes din când în când berbecilor nesupuşi. Ostap îşi zise 
colonelul Lawrence. 

— Sunt un emir-dinamită! tipa el, clătinându-se pe spinarea înaltă a cămilei. 
Dacă în două zile nu primim mâncare cum se cuvine, fac să se răscoale trib după 
trib. Pe cuvânt de onoare! Mă numesc în postul de împuternicit al Profetului şi 
declar războiul sfânt, djihad. De pildă, Danemarcei. Pentru ce l-au chinuit în aşa 
hal danezii pe prinţul lor Hamlet? În condiţiile politice actuale, până şi Liga 
Naţiunilor va fi satisfăcută de acest motiv de război. Zău, cumpăr de la englezi, de 
un milion, puşti — lor le place să vândă arme de foc triburilor — şi marş-marş, 
spre Danemarca. Germania ne va lăsa să trecem în contul reparațiilor. Iti 
închipui tabloul? O invazie a triburilor în Copenhaga. Si, în fruntea tuturor, eu, 
pe o cămilă albă. Ah! Păcat că nu mai trăieşte Panikovski. Ce i-ar mai fi plăcut o 
gâscă daneză! 

După câteva zile însă, când din berbeci nu mai rămaseră decât franghiutele 
şi tot laptele de iapă fusese băut, până şi emirul-dinamită se întrista şi nu mai 
făcea decât să bodogăne melancolic: 

— "Stepele arabe sub cerul aprins, trei mândri palmieri străjuiau în întins." 
(Citat din Trei palmieri de M. Lermontov). 

Amândoi şeicii slăbiseră mult, hainele li se făcuseră zdrente, le crescuseră 
bärbute şi începuseră să semene cu nişte dervişi dintr-o parohie săracă. 

— Încă puţină răbdare, Ibi-Koreiko şi vom ajunge într-un orăşel cu nimic 
mai prejos decât Bagdad. Acoperişurile plate, orchestre autohtone, restaurante 
mici în stil oriental, vinuri dulci, fete ca din basme şi patruzeci de mii de frigări 
cu chebapuri de Kars, turceşti, tätäresti, de Mesopotamia şi Odesa. Si, în sfârşit, 
cale ferată. 

A opta zi, drumeţii dadura peste un cimitir străvechi. Până în zare se 
întindeau, în valuri de piatră, şiruri de morminte în formă de semicerc. Morţii aici 
nu erau îngropaţi. Erau întinşi pe pământ şi acoperiți cu un fel de capace de 
piatră. Peste oraşul acesta cenusiu al morților strălucea un soare înspăimântător. 
Orientul antic odihnea în coşciugele sale încinse. 

Aventurierii noştri dădură bici cămilelor şi curând intrară în oază. Oraşul 
era străjuit, până departe în jur, de faclele verzi ale plopilor ce se oglindeau în 
pătratele inundate cu apă ale plantațiilor de orez. Ici, colo se înältau karagaci 
singuratici, care semănau perfect cu un glob uriaş pe picior de lemn. Începură să 
întâlnească mägärusi care purtau în spinare drumeti graşi, în veşminte lungi, si 


mănunchiuri de lucernă. 

Koreiko şi Bender treceau pe lângă prăvălioare unde se vindea tabac verde 
praf şi un săpun conic rău mirositor care semăna cu un şrapnel. Mestesugari cu 
bărbi albe ca de muslină trebäluiau, aplecati peste un maldăr de foi de aramă, 
din care făceau lighene şi căni cu gâtul îngust. Cizmarii uscau la soare piei mici, 
vopsite cu cerneală. Vitraliile galbene şi albastre ale moscheilor sclipeau cu 
strălucirea ştearsă a sticlei proaste. 

Restul zilei şi toată noaptea milionarii şi-o petrecură la hotel, dormind somn 
greu. Dimineaţa îşi făcură baie în nişte căzi albe, se bărbieriră şi ieşiră în oraş. 
Buna dispoziţie a şeicilor era stricată din pricină că trebuiau să care cu ei valiza 
şi sacul. 

— Socot că prima mea datorie, spuse Bender lăudăros, este să-ţi arăt o 
cârciumioară fermecătoare. Se cheamă "Sub clar de luna". Am fost pe aici acum 
vreo cinci ani şi am ţinut nişte conferințe despre combaterea avorturilor. Ce 
pivnicioara! Semiintuneric, răcoare, patronul e din Tiflis, orchestra de prin partea 
locului, votcă rece, dansatoare cu dairale şi cimbale. Ne instalăm acolo pentru 
toată ziua. Doar au voie nişte medici care activează pe tărâm social să aibă şi 
micile lor slăbiciuni, nu-i aşa? Eu fac cinste. Vitelul de aur plăteşte. 

Şi marele maestru îşi agită sacul în văzduh ca o dairea. 

Dar cârciumioara "Sub razele lunii" nu mai exista. Spre mirarea lui Ostap, 
nu mai exista nici măcar strada unde răsunaseră dairalele şi cimbalele lui. Pe 
locul acela trecea o stradă dreaptă în stil european şi de ambele parti ale ei se 
construia de zor. Se vedeau garduri de rogojini, în aer plutea pulbere de 
alabastru, iar autocamioanele făceau să se încingă şi mai tare aerul şi asa 
fierbinte. După ce privi un minut fațadele de cărămidă cenuşie cu ferestrele lor 
lungi, Ostap îi dădu un ghiont lui Koreiko şi, spunându-i: "Mai există un local pe 
care-l tine unul din Baku", îl cară în celălalt capăt al oraşului. Dar localul nu mai 
avea firma cu versuri, pe care şi-o compuse personal cârciumarul din Baku: 


Respectă-te pe tine, 
Respectă-ne pe noi, 
Respectă Caucazul, 
Dar vino şi la noi. 


În locul ei şeicii văzură o pancartă de carton, pe care scria cu litere arabe şi 
ruseşti: 


MUZEUL ORASENESC DE ARTE PLASTICE 


— Să intrăm, zise trist Ostap. Aici e cel putin răcoare. Şi apoi, vizitarea 
muzeului face parte din programul unor medici călători care activează pe tărâm 
social. 

Pătrunseră într-o odaie mare, lăsară jos milioanele şi-şi şterseră multă 
vreme fruntile brobonite, cu mâneca. Muzeul nu cuprindea decât opt piese: un 
colț de mamut, dăruit tânărului muzeu de oraşul Taşkent, tabloul în ulei 
Încăierare cu basmacii, două veşminte de emir, un peştişor de aur într-un 
acvariu, o vitrină cu lăcuste uscate, o statuetă de porțelan, făcută la fabrica 
"Kuznetov", şi, în sfârşit, macheta obeliscului pe care oraşul intenţiona să-l 
instaleze în piața principală. Pe piedestalul proiectului se afla o coroană mare de 
tablă cu panglici. Fusese adusă recent de o delegație specială dintr-o republică 
vecină, dar întrucât obeliscul nu exista încă (fondurile alocate pentru el fiind 


cheltuite pentru construirea unei băi, care se dovedise mult mai necesară), 
delegația, după ce rosti discursurile de circumstantä, depusese coroana pe 
machetă. 

Îndată se apropie de vizitatori un tânăr care avea pe capul ras o tichie de 
Buhara cu țesătură de covor, şi emoționat ca un autor, îi întrebă: 

— Care sunt impresiile dumneavoastră, tovarăşi? 

— Merge, zise Ostap. 

Tânărul era responsabilul muzeului. El începu imediat să vorbească despre 
greutățile prin care trece instituția ce o conduce. Creditele sunt insuficiente. 
Taşkentul s-a mulțumit să dea colțul de mamut şi nu există nimeni care să 
adune valorile artistice şi istorice locale. S-a cerut un specialist, dar până acum 
nu s-a primit nici un răspuns. 

— Eh, să am trei sute de ruble! strigă responsabilul, aş face un Luvru aici! 

— Spune-mi, cunoşti bine oraşul? îl întrebă Ostap, făcându-i lui Alexandr 
Ivanovici cu ochiul. N-ai putea să ne arăţi locurile demne de văzut? Am mai fost 
în oraşul vostru, dar parcă s-a schimbat. 

Responsabilul se bucură grozav. Spunându-le încântat că le va arăta 
personal totul, puse lacătul la uşa muzeului şi-i conduse pe milionari pe strada 
pe care înainte cu o jumătate de oră căutaseră carciumioara "Sub razele lunii”. 

— Bulevardul Socialismului! zise el, trăgând cu plăcere în piept praful de 
alabastru. Ah! Ce aer minunat! Şi ce va fi aici peste un an! Asfalt! Autobuz! Un 
institut pentru irigație! Un institut tropical! Să vedem dacă si de data asta 
Taşkentul n-o să ne dea forte stiintifice!... Ştiţi, ei au puzderie de oase de mamut 
şi mie nu mi-au trimis decât colțul ăsta, când în republica noastră există atâta 
interes pentru ştiinţele naturii. 

— la te uită! se indignă Koreiko, aruncând o privire de reproş lui Ostap. 

— Si ştiţi, continua entuziastul în şoaptă, banuiesc că nici nu e un colt de 
mamut. Cred că mi-au trimis unul de elefant. 

— Dar ce se aude pe la voi cu... cum să le zic... cârciumioarele acelea în stil 
clasic, ştii, cu talere şi flaute? întrebă nerăbdător marele maestru. 

— Le-am desființat, răspunse nepăsător tânărul. De mult trebuia stârpită 
această murdărie, aceste focare de epidemii. Chiar astă primăvară a fost închisă 
ultima tavernă. Se chema "Sub razele lunii”. 

— Închisă? întrebă Koreiko înmărmurit. 

— Pe cuvânt de onoare! în schimb, s-a deschis o fabrică-bucătărie. Masă 
europeană. Farfuriile sunt spălate şi uscate electric. Rata bolilor gastrice a scăzut 
vertiginos. 

— Extraordinar! exclamă marele maestru, acoperindu-si fata cu mâinile. 

— N-ati văzut încă nimic! zise responsabilul muzeului, râzând stânjenit. Să 
mergem să luăm masa la fabrica-bucătărie. 

Se urcară într-o şarabană cu coviltir de pânză, cu festoane şi chenar 
albastru, şi porniră. Pe drum, amabilul ghid îi silea mereu pe milionari să scoată 
capul de sub baldachin şi le arăta clădirile nou construite, cele aflate în 
construcție şi locurile pe care abia urma să se construiască. Koreiko îi aruncă lui 
Ostap priviri furioase. Acesta întoarse capul şi zise: 

— Ce minunată piață autohtonă! Bagdad! 

— Pe data de 17 începe dărâmarea, spuse tânărul. Aici vor fi un spital şi un 
centru cooperatist. 

— Şi nu regretati exotismul ăsta? Parcă am fi la Bagdad! 

— E foarte frumos, oftă Koreiko. 

Tânărul se supără: 


— E frumos pentru dumneavoastră, străini de oraş, dar noi trebuie să trăim 
aici. 

În sala mare a fabricii-bucătărie, între pereţii acoperiţi cu plăci de faianţă şi 
sub panglicile de prins muşte atârnate de tavan, călătorii mâncară o supă de 
arpacas şi nişte chiftelute mici, cafenii. Ostap se interesă de vin, dar primi 
răspunsul încântat că recent s-a descoperit în apropiere de oraş un izvor de apă 
minerală care întrece, ca gust, faimosul "Narzan". Şi ca să i-o dovedească, tânărul 
comandă o sticlă de apă minerală care fu băută într-o tăcere mormântală. 

— Dar ce se aude cu rata prostituţiei? întrebă, cu speranţă în suflet, 
Alexandr Ibi-Ivanovici. 

— Scade vertiginos, răspunse tânărul neîndurător. 

— Vai, ce se petrece! făcu Ostap, râzând. 

Dar el, într-adevăr, nu ştia ce se petrece. Când se ridicară de la masă, aflară 
că tânărul apucase să plătească pentru toți. El nu vru să accepte în ruptul 
capului să ia bani de la cei doi milionari, afirmând că peste două zile primeşte 
leafa, şi până atunci o să se descurce. 

— Ei, şi cu distractiile cum e? Cum se distrează lumea aici? întrebă Ostap, 
dar fără extazul dinainte. Talere, dairale? 

— Cum, nu ştiţi?! exclamă uimit responsabilul muzeului. Săptămâna 
trecută s-a înființat la noi o filarmonică a oraşului. Avem şi un mare cvartet 
simfonic "Bebel si Paganini". Să mergem acolo. Cum de-am putut să uit de asta, 
vai?! 

După ce le plătise masa, cei doi nu mai puteau acum refuza, din motive 
etice, invitaţia la filarmonică. leşind de acolo, Alexandr Ibi-Ivanovici spuse 
grosolan: 

— Flaşneta orăşenească. 

Marele maestru rosi. 

În drum spre hotel, tânărul opri pe neaşteptate birja, îi rugă pe milionari să 
coboare, îi luă de mână şi, călcând pe vârfuri din pricina emotiei ce-l stăpânea, îi 
duse până la o piatră mică, înconjurată de un gärdulet. 

— Aici se va înălța obeliscul! zise ceremonios. Coloana marxismului! 

Apoi îşi luă rămas bun de la ei şi îi rugă să vină să viziteze mai des oraşul. 
Ostap îi făgădui amabil că va veni neapărat, pentru că n-a mai petrecut niciodată 
o zi atât de plăcută. 

— Eu mă duc la gară, zise Koreiko, după ce rămase singur cu Bender. 

— Ce-ar fi să plecăm în alt oraş să petrecem? întrebă Ostap. Cred că la 
Taşkent ar fi rost să ne distrăm vreo trei zile. 

— Mie mi-ajunge, răspunse Alexandr Ivanovici. Mă duc la gară să dau valiza 
la bagaje şi m-angajez aici, undeva, contopist. Aştept capitalismul. Arunci am să 
petrec şi eu. 

— N-ai decât să aştepţi, spuse Ostap pe un ton destul de brutal. Eu însă 
plec. Ziua de astăzi a fost pur şi simplu o lovitură ratată, consecinţă a 
exagerărilor acelea care se observă în provincie. Vitelul de aur mai are încă un 
cuvânt de spus în tara noastră! 

În piaţa gării, îi văzură îmbulzindu-se pe corespondentii din trenul special, 
care, după ce luaseră parte la solemnitatea jonctiunii liniilor ferate, făceau o 
excursie prin Asia centrală. Ei se înghesuiau în jurul lui Uhudsanski. Posesorul 
Glosarului festiv se învârtea ca un păun in toate părțile, aratandu-si 
cumpărăturile. Purta o căciulă de catifea împodobită cu o coadă de şacal, şi un 
veşmânt lung, făcut dintr-o plapumă vătuită. 

Prezicerile prorocului de pluş continuau să se împlinească. 


CAPITOLUL XXXII 
PORȚILE MARILOR POSIBILITĂŢI 


Într-o zi tristă şi luminoasă de toamnă din acelea în care în scuarurile din 
Moscova grädinarii taie florile şi le împart copiilor, Şura Balaganov, principalul 
fiu al locotenentului Schmidt, dormea pe o bancă în sala de aşteptare a gării 
"Reazan". Stătea cu capul rezemat de marginea de lemn a băncii. Sapca 
mototolită îi alunecase pe nas. Se vedea, după tot aspectul şi mutra lui, că 
mecanicul de bord al "Antilopei" şi împuternicitul cu copitele e prăpădit si lefter. 
De obrazu-i nebărbierit se lipise o coajă de ou. Pantofii de pânză îşi pierduseră 
forma şi culoarea şi semănau mai degrabă cu nişte opinci moldoveneşti. Sub 
tavanul înalt al sălii cu două rânduri de ferestre zburau rândunelele. 

Prin ferestrele mari şi murdare se vedeau blocul, semafoarele şi alte diverse 
obiecte necesare în gospodăria căilor ferate. Deodată, hamalii începură să alerge 
şi peste putin timp sala de aşteptare deveni locul de trecere al publicului din 
trenul care abia sosise. La urmă de tot, intră un pasager foarte bine îmbrăcat. 
Sub pardesiul subțire pe care îl purta descheiat se vedea un costum din stofă cu 
minunate pătrăţele caleidoscopice. Pantalonii îi veneau perfect şi mansetele lor 
acopereau uşor pantofii de lac. Pasagerul avea un aer străin, subliniat şi mai 
mult de pălăria moale, trasă uşor pe frunte. El nu recursese la serviciile unui 
hamal şi-şi ducea singur valiza. Trecea cu paşi leneşi prin sala ce se golise şi fără 
îndoială că ar fi ajuns în holul gării, dacă n-ar fi observat deodată figura ce-ţi 
inspira milă a lui Balaganov. Închise ochii pe jumătate, se apropie şi-l cercetă 
câtva timp, pe sub gene, pe cel care dormea. Apoi, cu băgare de seamă, ridică cu 
două degete înmănuşate şapca de pe fața mecanicului de bord şi zâmbi. 

— Scoală-te, conte, te cheamă cineva dintr-o subterană! spuse el, 
zgâltäindu-l pe Balaganov. 

Sura se aşeză pe banca, în capul oaselor, se frecă cu mana la ochi şi abia 
după asta îl recunoscu pe călător. 

— Comandorule! exclamă el. 

— Nu, nu, făcu Bender, apărându-se cu mana. Nu mă imbratisa, acum am 
devenit fudul. 

Balaganov începu să se învârtă in jurul comandorului. Nu-l recunostea. Nu 
numai hainele ii erau schimbate. Ostap slabise, avea o privire distrata si era 
bronzat la fata, de parca ar fi venit din colonii. 

— Uite ce s-a bronzat, grozav te-ai bronzat! exclama bucuros Balaganov. 

— Da, m-am bronzat, confirma Bender foarte demn. Si uita-te la pantalonii 
mei. Europa "A"! Dar asta ai vazut? Stii ce am pe degete? Un inel cu briliante. 
Patru carate! Dar dumneata ce-ai realizat intre timp? Tot mai faci pe fiul? 

— Hm, de, zise Sura stanjenit, mai mult mă ocup cu märuntisuri. La bufet, 
Ostap isi comanda vin alb si biscuiti, iar pentru mecanicul de bord ceru bere si 
sandvisuri. 

— Spune cinstit, Sura, câţi bani iti trebuie ca sa fii fericit? întrebă Ostap. 
Numai să ai grijă şi calculează bine totul. 

— O sută de ruble, răspunse Balaganov, lăsând cu părere de rău la o parte 
pâinea cu salam. 

— Nu, nu m-ai înțeles. Nu vorbesc pentru astăzi, ci în general. Ca să fii 
fericit, e limpede? Ca să te simți la largul tău pe lumea asta. 

Balaganov se gândi îndelung, zâmbind sfios şi, în cele din urmă, declară că 
pentru fericirea sa deplină are nevoie de şase mii patru sute de ruble, cu care 


sumă se va simți foarte la largul său pe lumea asta. 

— Bine, zise Ostap, uite, ai cincizeci de mii. 

Deschise pe genunchi valijoara-i pătrată şi îi dădu lui Balaganov cinci 
pachete învelite în hârtie albă şi legate cu sfoară. Mecanicul de bord pierdu pe loc 
pofta de mâncare. Încetă să mai mănânce, băgă banii în buzunar şi nu-şi mai 
scoase mâinile de acolo. 

— Şi chiar pe farfurioară? întrebă el cu admirație. 

— Da, da, pe farfurioară, răspunse Ostap flegmatic. Cu chenar albastru! 
Inculpatul a adus-o în dinți. A dat mult şi bine din coadă pana am acceptat s-o 
primesc. Acum parada o conduc eu! Mă simt călare pe situație. 

Ultimele cuvinte le rostise pe un ton şovăitor. 

Adevărul este că parada nu prea mergea şi marele maestru mintea când 
afirma că se simte călare pe situație. Mai exact ar fi poate să spunem că se 
simţea oarecum sub cal, fapt pe care nu voia însă să şi-l mărturisească nici sieşi. 

De când se despärtise de Alexandr Ivanovici la magazia de bagaje de mână, 
unde milionarul clandestin îşi predase valiza, trecuse o lună. 

Chiar în primul oraş în care Ostap poposi cu un sentiment de cuceritor, nu 
putu să găsească nici măcar o cameră la hotel. 

— Plătesc oricât! spusese semet marele maestru. 

— Nu pot face nimic, cetätene, răspunse portarul. Au venit delegații la 
Congresul pedologilor să viziteze stațiunea experimentală. Camerele sunt reținute 
pentru reprezentanții ştiinţei. 

Şi pe chipul politicos al portarului se putea citi un mare respect pentru acest 
congres. Ostap simţi o dorință nebună să strige că el e cineva, că trebuie să i se 
dea tot respectul şi consideratia, că are în sac un milion, dar socotise că e mai 
bine să se abțină de la asemenea confidente şi părăsi hotelul cât se poate de 
enervat. 

Toată ziua se plimbă cu birja prin oraş. Se duse să mănânce la cel mai bun 
restaurant, dar trebui să aştepte un ceas şi jumătate până când pedologii să-i 
lase o masă liberă. La teatru nu putu să capete bilet pentru că se dădea un 
spectacol pentru pedologi şi intrarea era numai cu invitaţii. Şi apoi, nici n-ar fi 
fost lăsat să intre în sala de spectacol cu un sac în mână, şi n-avea unde să-l 
lase. Pentru a nu-şi petrece noaptea pe stradă de hatârul ştiinţei, milionarul îşi 
luă pentru aceeaşi seară un bilet de tren şi-şi făcu somnul în vagonul de dormit. 

Dimineaţa, descinse într-un oraş mare de pe Volga. Frunze galbene, 
străvezii, cădeau din copaci, învârtejindu-se în văzduh. Dinspre Volga bătea un 
vânt puternic. În nici un hotel nu se găseau camere. 

— Poate peste o lună, spuneau, îndoindu-se ei înşişi de vorbele lor, 
responsabilii de hotel, cu barbi şi fără barbi, cu mustati sau complet raşi. Pana 
nu se va monta cel de-al treilea agregat la centrala electrică, nici să nu sperati în 
vreo cameră. Toate sunt ocupate de specialişti. Şi, afară de asta, acum mai are 
loc şi Congresul districtual al Comsomolului. Nu putem face nimic. 

Si în timp ce marele maestru stătea să se roage in fata tejghelelor înalte ale 
portarilor, pe scările aceloraşi hoteluri mişunau grăbiţi ingineri, tehnicieni, 
specialişti străini si consomolisti delegați la congres. 

Şi din nou îşi petrecu Ostap ziua într-o birjă, aşteptând cu nerăbdare 
rapidul, unde să se spele, să se odihnească şi să citească un ziar. 

Marele maestru petrecu cincisprezece nopţi în diferite trenuri, plecând 
dintr-un oraş în altul, fiindcă nicăieri nu se găseau camere. Într-un loc se 
construia un furnal, în alt loc se făcea o instalaţie frigoriferă, în altă parte o 
fabrică de zinc. Peste tot misunau oameni preocupaţi. Într-un loc dădu peste o 


adunare a pionierilor şi, în camera unde milionarul ar fi putut să petreacă vesel 
seara cu o prietenă, se zbenguiau copiii. Pe drum, se mai pricopsi: îşi cumpără o 
valiză pentru milion şi cele necesare pentru voiaj; de asemeni, se echipă. 
Începuse să se gândească la o călătorie lungă şi liniştită până la Vladivostok, 
sperând că drumul dus şi întors va dura trei săptămâni, când, deodată, simți ca 
dacă nu se va stabili imediat undeva, va muri de o misterioasă boală feroviară. Şi 
atunci făcu ceea ce făcuse totdeauna pe vremea când fusese posesorul fericit al 
unor buzunare în care sufla vântul: începu să se dea drept altul, telegrafiind 
dinainte la hoteluri că vine un inginer sau un medic activist pe tărâm social, un 
tenor, sau un scriitor. Spre mirarea lui, pentru oamenii care veneau cu treburi se 
găseau camere şi Ostap îşi mai reveni putin după hurducăturile din tren. Odată, 
ca să capete o cameră, fu chiar nevoit să se dea drept fiul locotenentului 
Schmidt. După această întâmplare, marele maestru fu cuprins de gânduri triste. 

"Asta-i viața de milionar? îşi zise el amărât. Unde-i respectul? Unde-i 
consideratia? Unde-i gloria? Unde-i puterea?" 

Chiar şi acea Europa "A", cu care Ostap se laudase fata de Balaganov, 
costumul, pantofii şi pălăria fuseseră cumpărate într-un magazin de consignatie 
şi, în pofida calităţii lor excelente, aveau un defect: nu erau lucruri noi, ale lui 
personal. Le mai purtase cineva, poate o oră, poate un minut, totuşi cineva le 
purtase. Mai era supărător şi faptul că Guvernul nu dădea nici o atenţie situației 
deplorabile a milionarilor şi repartiza bunurile vieţii, planificat. În general, de 
altfel, era prost. Şefii de gară nu mai salutau cu mâna la chipiu, cum făceau 
altădată în fata oricărui negustoras cu un capital de cincizeci de mii de ruble, 
edilii urbelor nu veneau la hotel să se prezinte, presa nu se grăbea să-i ceară 
interviuri şi, în locul fotografiilor de milionari, ziarele publicau pe cele ale unor 
fruntaşi oarecare, care câştigau o sută douăzeci de ruble pe lună. 

Ostap îşi număra milionul în fiecare zi şi de fiecare dată constata că din el 
nu lipseşte aproape nimic. Depunea toate eforturile, prânzea de câteva ori pe zi, 
bea vinuri dintre cele mai scumpe, împărțea bacşişuri nemaipomenite, îşi 
cumpără un inel, un vas japonez şi o şubă îmblănită cu dihor. Şuba şi vasul fu 
nevoit să le dăruiască madamei de la hotel, pentru că lui nu-i plăcea să se care la 
drum cu lucruri grele. Şi apoi, la nevoie, putea să-şi cumpere oricând o mulțime 
de şube şi de vase. Cu toată această risipă, nu cheltui într-o lună decât şase mii 
de ruble. 

Nu! Parada nu reuşise, deşi existau toate elementele. Ştafetele fuseseră 
trimise la timp, unitățile sosiseră la data stabilită, fanfara cânta. Dar regimentele 
nu se uitau la el, nu lui îi strigau "Ura!", iar capelmaistrul nu dădea din mâini 
pentru el. Totuşi, Ostap nu capitulă. Îşi punea mari speranţe în Moscova. 

— Dar ce s-aude cu Rio de Janeiro? îl întrebă transportat Balaganov. Plecăm 
acolo? 

— Să-l ia dracu'! răspunse Ostap cu o furie neaşteptată. Toate astea sunt 
născociri. Nu există nici un Rio de Janeiro, nu există nici America, nici Europa, 
nimic nu există. Şi, în general, ultimul oraş este Şepetovka, de care se sparg 
valurile Oceanului Atlantic. 

— Albastră situație! oftă Balaganov. 

— Un doctor mi-a explicat totul, continuă Ostap. Străinătatea este un mit ca 
Viaţa de Apoi. Cine ajunge acolo, nu se mai întoarce. 

— Adevărat circ! exclamă Sura, care nu intelesese nimic. Eh, ce-am sa ma 
mai pun pe trai! Săracul Panikovski! E adevărat că încălcase convenția. Dar 
Dumnezeu să-l ierte, mult s-ar fi bucurat bătrânul! 

— Propun să ne ridicam în picioare, pentru a cinsti memoria răposatului, 


zise Bender. Fraţii din acelaşi tată se sculară şi păstrară un minut de tăcere, 
uitându-se în jos, la biscuitii sfaramati şi la sandvişul neterminat. 

Tăcerea aceasta apăsătoare fu întreruptă de Balaganov. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu Kozlevici? întrebă el. Un adevărat circ! Până la 
urmă a montat la loc "Antilopa" şi lucrează la Cernomorsk. Mi-a trimis şi o 
scrisoare. lat-o... 

Mecanicul de bord scoase din şapcă o scrisoare. 


"Dragă Sura, scria şoferul «Antilopei». Ce mai faci? Tot mai eşti fiu al It. S.? 
Eu n-o duc rău, numai că n-am bani, iar maşina, de când am reparat-o, are 
toane, şi nu funcționează decât o oră pe zi. Tot timpul stau şi o repar, nici nu mai 
am putere. Clienţii se supără. Te rog, dragă Sura, dacă poţi, trimite-mi o pompă 
de ulei, fie chiar şi una veche. Pe piață aici nu izbutesc să găsesc una. Caută tu 
în piața Smolenskaia, acolo unde se vând lacăte şi chei vechi. Dacă o duci prost, 
vino aici şi ne-om descurca noi. Mă găseşti în stația din colțul străzii Mehring. 
Unde se află acum O.B.? Cu stimă, al dumitale, Adam Kozlevici. Am uitat să-ți 
spun că au venit în stație la mine popii — Kuşakovski şi Moroşek — si am avut 
scandal cu ei. A.K." 


— Mă duc repede, chiar acum, să-i caut pompa, spuse preocupat Balaganov. 

— Nu-i nevoie, răspunse Ostap, lasă că-i cumpăr o maşină nouă. Hai să 
mergem la "Grand Hotel", unde am reținut telegrafic o camera pentru un dirijor 
de orchestră simfonică. Şi văd că dumneata trebuie să fii spălat, îmbrăcat şi să ti 
se facă reparaţii capitale. Sura, ti se deschid porțile unor mari perspective. 

leşiră în piața Kalancevskaia. Dar nu exista nici un taxi. Ostap refuză sa 
meargă cu trăsura. 

— Ăsta-i un vehicul al trecutului, zise Bender cu dispreţ. Cu el nu ajungi 
departe. În afară de asta, e un cuib de şoricei. 

Fura nevoiţi să se urce în tramvai. Vagonul era arhiplin. Era unul din acele 
vagoane contaminate de ceartă, care circulă atât de des în capitală. Încăierarea o 
porneşte o bătrânică cârcotaşă, dimineața, în orele de înghesuială, care preced 
începerea serviciului laic. Treptat, sunt antrenați în ceartă toți pasagerii din 
vagon, chiar şi cei care s-au urcat mult după ce s-a iscat incidentul. Bătrânica 
artagoasa a coborât de mult, nici nu se mai ştie cum şi din ce cauză s-a pornit 
cearta, dar tipetele şi ocările reciproce continuă şi mereu alti pasageri intretin 
ciondăneala. În astfel de vagoane înjurăturile şi scandalurile merg în bandă 
rulantă până noaptea târziu. 

Pasagerii grăbiţi şi nervosi il împinseră repede pe Balaganov departe de 
Ostap şi, în curând, frații Schmidt se pomeniră turtiti între cosurile piepturilor şi 
coşuri propriu-zise, unul — la un capăt, şi celălalt — la celălalt capăt al 
vagonului. Ostap atârna de-o curea, abia izbutind să tina geamantanul pe care-l 
lua mereu curentul. 

Deodată, din direcția unde Balaganov era făcut sardea, se auzi urletul unei 
femei, care acoperi zgomotul obişnuitelor înjurături din tramvai: 

— Hoţii!! Puneti mâna pe el! Uite-l, chiar aici! 

Toţi întoarseră capetele. Spre locul incidentului, începură să-şi croiască 
drum, gâfâind de curiozitate, amatorii de asemenea scene. Ostap vedea fața 
uluită a lui Balaganov. Mecanicul de bord nu înțelegea nici el însuşi ce s-a 
întâmplat, dar cineva îl şi ţinea de mâna în care strângea o poşetă de damă de 
calitate inferioară, cu un läntuc de bronz. 

— Pungaşul! tipa femeia. Numai cât am întors capul, şi mi-a şi... 


Posesorul a cincizeci de mii de ruble furase o poşetă în care se afla o 
pudrieră de baga, un carnet sindical şi bani — o rublă şi şaptezeci de copeici. 
Vagonul se opri. Amatorii îl traseră pe Balaganov spre uşa de coborâre. Trecând 
pe lângă Ostap, Şura şopti amărât: 

— Nu ştiu ce-a fost. Am făcut-o automat. 

— Iti arăt eu automat! spuse un dezinteresat cu ochelari şi servietă umflând 
satisfăcut un pumn după ceafă mecanicului de bord. 

Ostap văzu pe fereastră cum se apropie în pas alergător de grup un militian, 
care apoi plecă cu infractorul prin mijlocul străzii. 

Marele maestru întoarse capul. 


CAPITOLUL XXXIII 
OASPETELE INDIAN 


În curtea din spate a "Grand Hotelului" se auzeau zgomotele de la bucătărie, 
fâsâit de aburi şi strigăte: "Două ceaiuri complete la 16!", iar pe coridoarele albe 
era lumină şi linişte ca în sala în care se află tabloul de distribuţie al unei 
centrale electrice. În o sută cincizeci de camere dormeau delegaţii la Congresul 
Pedologilor, reîntorşi din călătorie; treizeci de camere erau rezervate unor 
comercianți din străinătate care căutau să lămurească problema arzătoare: dacă, 
în definitiv, se poate face comerț avantajos cu Uniunea Sovietică; cel mai bun 
apartament de patru camere îl ocupa un celebru poet şi filozof indian, iar într-o 
cameră mică, rezervată pentru dirijorul unei orchestre simfonice, dormea Ostap 
Bender. 

Era întins îmbrăcat, pe o pătură de pluş, şi strângea la piept valiza cu 
milionul. În timpul nopţii, marele maestru inspirase tot oxigenul aflat în cameră, 
iar elementele chimice ce mai rămăseseră puteau fi denumite numai din politețe 
azot. Mirosea a vin acru, a chiftele şi încă a ceva îngrozitor de scârbos. Ostap 
gemu şi se întoarse pe cealaltă parte. Valiza îi căzu pe jos. Deschise repede ochii. 

— Ce-a fost asta? murmură el, strâmbându-se. Am făcut-o de oaie. M-am 
purtat ca un porc! Ptiu! Ca un negustoraş de mâna a patra! Nu cumva oi fi jignit 
pe vreunul din cei ce se aflau acolo? Un dobitoc tipa: "Pedologi, sculati-va în 
picioare!" — apoi a plâns şi s-a jurat că în fundul inimii e şi el pedolog. Dobitocul 
acela eram, fireşte, eu. Da, dar din ce cauză? 

Si îşi aminti că în ajun, hotărându-se să înceapă o viata de om cumsecade, 
se gândise să-şi construiască o vilă în stil maur. Îşi petrecuse dimineaţa în visuri 
grandioase. Îşi închipuia o casă cu minarete, având la intrare un portar cu un 
chip ca de efigie, un salonaş mic, o sală de biliard şi nu ştiu ce sală de conferinţe. 
La secţia financiară a Sovietului i se răspunse marelui maestru că i se poate da 
un teren. Dar, la biroul de construcții, totul se nărui. Din portarul cu chipul de 
piatră se alese praf, sala aurită de conferințe se topi şi minaretele se prăbuşiră. 

— Sunteţi o persoană particulară? fu întrebat milionarul la acest birou. 

— Da, răspunse Ostap, o individualitate ce se manifestă net ca atare. 

— Din păcate, construim numai pentru colective şi organizații. 

— Cooperatiste, sociale şi economice? întrebă Bender cu amărăciune. 

— Da, pentru ele. 

— Şi eu ce să fac? 

— Dumneata construieste-ti singur. 

— Foarte bine, dar de unde fac rost de pietre, de cremoane? În sfârşit, de 
pervazuri? 

— De unde stii. Desi, 0 sa fie cam greu sa ti le procuri. Materialele au fost 


toate repartizate pe baza cererilor din industrie si cooperatie. 
Pe cât se pare, aceasta fusese cauza dezgustătoarei sale purtări nocturne. 
Continuând să stea culcat, Ostap îşi scoase carnetelul şi începu să adune 
cheltuielile făcute din momentul în care pusese mâna pe milion. Pe prima pagină 
era o notă memorabilă: 


COCA sooo a 180 ruble 
L'ÉTÉ an 30 ruble 
lapte de iapă............... 1 rublă, 75 copeici 


Total: 211 ruble, 75 copeici 


Mai departe, lucrurile nu stăteau mai strălucit. O şubă, o masă, un bilet de 
tren, iar o masă, iar un bilet, trei turbane cumpărate pentru zile negre, birjari, un 
vas şi tot felul de aiureli. Dacă n-ar fi socotit cele cincizeci de mii de ruble date lui 
Balaganov, fără să-i fi dat şi norocul cu ele, milionul rămânea aproape neatins. 

"Nu te lasă să faci investiții capitale! se revolta Ostap. Nu te lasă! Ce-ar fi să 
trec la o viata intelectuală, ca prietenul meu Lohankin? În definitiv, valori 
materiale am acumulat; ar trebui să acumulez cât de cit şi valori spirituale. 
Trebuie să mă lamuresc imediat în ce rezidă sensul vieții." 

Îşi aminti că în holul hotelului se îmbulzesc toată ziua o mulţime de fete care 
ard de dorinţa de a sta de vorbă despre suflet cu filozoful indian. 

"Mă duc la indian, hotări el, să aflu în sfârşit despre ce e vorba. E adevărat 
că asta e o aiureală, dar altă soluție nu există." 

Îşi luă valiza şi cobori la mezanin aşa cum era, cu hainele mototolite. Bătu la 
uşa marelui om. Îi deschise un interpret. 

— Filozoful primeşte? întrebă Ostap. 

— Depinde pe cine, răspunse interpretul politicos. Sunteţi o persoană 
particulară? 

— Nu, nu, făcu speriat marele maestru. Sunt din partea unei organizaţii 
cooperatiste. 

— Aţi venit în grup? Câte persoane sunteți? Ştiţi, profesorului îi e greu să 
primească pe fiecare în parte. Preferă să stea de vorbă... 

— Cu un colectiv? îi luă Ostap vorba din gură. Da, tocmai colectivul m-a 
împuternicit să rezolv o importantă problemă principială privind sensul vieții. 

Interpretul dispăru şi se întoarse după cinci minute. Trase draperia şi spuse 
cu emfază: 

— Să intre organizația cooperatistă care doreşte să afle în ce constă sensul 
vieții. 

Marele filozof şi poet, îmbrăcat într-o rasă cafenie de catifea şi având pe cap 
o bonetă la fel, şedea într-un fotoliu cu speteaza sculptată, înaltă şi incomodă. 
Avea fața smeadă, cu trăsături fine şi ochi negri ca de sublocotenent. Barba, albă 
şi lată ca un plastron de frac, îi acoperea tot pieptul. La picioarele lui şedea o 
stenografă. Doi tălmaci, un indian şi un englez, stăteau de o parte şi de cealaltă. 

Când îl văzu pe Ostap cu valiza, filozoful începu să se sucească pe fotoliu şi 
să şoptească ceva, neliniştit, tălmaciului. Stenografa se apucă să ia grăbită note, 
iar tălmaciul se adresă marelui maestru: 

— Profesorul vrea să afle dacă în valiza dumitale nu se află cântece şi 
eposuri şi dacă nu aveţi cumva de gând să i le citiți cu glas tare, căci profesorului 
i s-au citit până acum multe cântece şi eposuri şi nu mai vrea să audă. 

— Comunicati profesorului că n-am nici un fel de epos, răspunse respectuos 
Ostap. 


Bătrânul cu ochi negri se nelinişti şi mai tare şi, vorbind cu înflăcărare, 
arătă în acelaşi timp cu teamă spre valiză. 

— Profesorul întreabă, traduse tălmaciul, dacă nu ai de gând să te instalezi 
în apartamentul lui, căci până acum n-a venit încă nimeni ca să-l consulte cu un 
geamantan în mână. 

Şi numai după ce Ostap îl linişti pe tălmaci, iar tălmaciul, la rândul lui, pe 
filozof, tensiunea scăzu şi începu discuţia. 

— Înainte de a răspunde la întrebarea dumitale, cu privire la sensul vieţii, 
zise interpretul, profesorul vrea să spună câteva cuvinte despre învățământul 
public din India. 

— Comunică dumneata, te rog, profesorului, replică Ostap, că problema 
învățământului public mă preocupă din tinereţe. 

Filozoful închise ochii şi începu să cuvânteze tacticos. Primul ceas vorbi în 
englezeşte, al doilea în bengaleză. Din când în când, începea să cânte cu o voce 
joasă şi plăcută, iar la un moment dat se sculă în picioare şi, ridicându-şi rasa, 
făcu câţiva paşi de dans, care ilustrau, probabil, jocurile elevilor din Pundjab. 
Apoi se aşeză şi închise din nou ochii, iar Ostap ascultă şi ascultă timp 
îndelungat traducerea. La început, dădea politicos din cap, apoi se uită somnoros 
pe fereastră şi în cele din urmă căută să se distreze: se jucă cu märuntisul din 
buzunar, îşi admiră inelul, ba făcu chiar destul de vizibil cu ochiul stenografei — 
o fată drăguță, căreia începu imediat după asta să-i alerge şi mai repede creionul 
pe hârtie. 

— Cum rămâne totuşi cu sensul vieții? întrebă milionarul, prinzând un 
moment prielnic. 

— Profesorul, zise tălmaciul, vrea ca înainte de asta să spună un cuvânt 
despre materialul imens pe care a izbutit să-l strângă, studiind felul cum este 
organizat învățământul public în U.R.S.S. 

— Transmite-i înălțimii sale, răspunse Ostap, că nu am nimic împotrivă. 

Şi maşina se puse din nou în mişcare. Profesorul vorbea, intona cântece 
pioniereşti, arăta gazeta de perete pe care i-o dăruiseră copiii de la Scoala 
Muncitorească nr. 146, şi chiar plânse putin. Tâlmacii mormăiau pe două voci, 
stenografa scria, iar Ostap îşi curăța distrat unghiile. 

În cele din urmă, Ostap tuşi tare: 

— Ştiţi ceva, nu mai e nevoie să traduceti. Am început să înțeleg oarecum 
bengaleza. Cand va vorbi despre sensul vieții, atunci să-mi traduceti. 

Când i se comunică filozofului dorința stăruitoare a lui Ostap, bătrânul cu 
ochii negri se tulbură. 

— Profesorul declară, grăi interpretul, că el însuşi a venit în marea voastră 
țară ca să afle în ce constă sensul vieții. Numai acolo unde învățământul public 
se află la un nivel atât de înalt ca la voi, viața începe să aibă sens. Colectivul... 

— La revedere, zise repede marele maestru. Comunicati-i profesorului că cer 
permisiunea să mă retrag imediat. 

Dar filozoful cânta cu o voce caldă Marşul lui Budionnâi, pe care-l învățase de 
la copiii sovietici. Şi Ostap plecă fără dezlegare din partea lui. 

— Krişna! striga marele maestru, alergând prin odaia sa. Vişnu! Ce se 
petrece pe lumea asta? Unde-i adevărul poporului? Sau poate sunt eu un dobitoc 
şi nu pricep nimic, iar viata a trecut absurdă, fără sistem? Vedeţi 
dumneavoastră, un indian adevărat ştie totul despre întinsa noastră tara, iar eu, 
ca oaspetele indian din operă, o ţin una şi bună: "Nenumărate sunt diamantele 
cu focuri din tainitele acestor locuri". E dezgustător! 

În ziua aceea, Ostap nu luă votcă la masă şi pentru prima dată îşi lăsă valiza 


în odaie. Apoi se aşeză cuminte pe pervazul ferestrei şi se uită cu interes la 
trecătorii obişnuiţi care săreau în autobuz ca nişte veverite. 

Noaptea, marele maestru se trezi deodată şi se ridică în pat. Era linişte şi 
doar prin gaura cheii răzbătea din restaurant un melancolic vals boston. 

— Cum am putut să uit! exclamă el supărat. 

Apoi începu să râdă, aprinse lumina şi scrise repede o telegramă: 


"Cernomorsk. Zosia Sinitkaia. Gata sa repar greşeala capitală a vieţii mele 
dispus să zbor Cernomorsk pe aripile dragostei telegrafiază fulger răspunsul 
Moscova Grand Hotel, Bender." 


Sună şi ceru ca telegrama să fie expediată imediat fulger. 
Zosia nu răspunse. Ostap mai trimise şi alte telegrame întocmite pe acelaşi 
ton disperat şi liric. Dar nici la ele nu sosi vreun răspuns. 


CAPITOLUL XXXIV 
PRIETENIE CU TINERETUL 


Trenul mergea spre Cernomorsk. 

Primul pasager îşi scoase haina, o agata de un cuier de aramă care atârna 
ca o codita de plasa de bagaje, apoi îşi scoase ghetele, apropiindu-si, pe rand, 
până la bărbie, genunchii cärnosi, şi îşi puse papucii cu limbă. 

— Aţi auzit povestea topografului din Voronej care s-a descoperit rudă cu 
împăratul Japoniei? întrebă el, zâmbind dinainte. 

Al doilea şi al treilea pasager se traseră mai mult spre el. Al patrulea pasager 
se afla încă dinainte instalat pe bancheta de sus, sub pătura zmeurie si tepoasa, 
şi răsfoia îmbufnat o revistă ilustrată. 

— Chiar n-aţi auzit? O vreme s-a vorbit foarte mult despre asta. Era un 
topograf obişnuit: cu nevastă, o singură cameră, şi o sută douăzeci de ruble leafă. 
Îl chema Bigusov. Un om obişnuit, care nu se distingea prin nimic, ba chiar, dacă 
vreți să ştiţi, fie vorba între noi, un mârlan. Şi într-o zi vine domnul acasă de la 
slujbă şi găseşte în odaie un japonez cu ochelari, într-un costum — fie vorba 
între noi, excelent, şi cu pantofi, dacă vreţi să ştiţi, din piele de şarpe, ultima 
modă. "Numele dumneavoastră e Bigusov?" îl întreabă japonezul. "Da", răspunde 
Bigusov. "Si cum îl chema pe tatăl dumneavoastră?" "Cutare", răspunde 
topograful. "Exact, face japonezul. În cazul acesta, v-aş ruga să fiți atât de amabil 
şi să vă scoateţi bluza, fiindcă trebuie să vă văd gol." "Mă rog", zice Bigusov. Si, 
dacă vreți să ştiţi, japonezul, fie vorba între noi, nici nu s-a uitat la altceva ci s-a 
repezit direct şi imediat la alunita. Avea Bigusov o alunita pe şold. Japonezul a 
scos o lupă, s-a uitat la ea, s-a făcut alb la față că, fie vorba între noi, galben era, 
şi a spus: "Vă felicit, cetätene Bigusov, şi dati-mi voie să vă înmânez acest colet şi 
această scrisoare". Bineînţeles, nevasta a deschis imediat coletul. Şi acolo, daca 
vreți să ştiţi, era o spadă japoneză cu două tăişuri, ambalată în rumegus de lemn. 
"Dar ce-mi trebuie mie spada?” a întrebat topograful. "Citiţi scrisoarea, i-a zis 
japonezul. În scrisoare scrie tot. Sunteţi samurai." Când a auzit asta, s-a făcut 
galben si Bigusov. Că, dacă vreţi să ştiţi, Voronej nu era un oraş prea mare. Si, 
fie vorba între noi, ce atitudine vreţi să aibă cei de acolo fata de un samurai? Cea 
mai negativă! Dar nu era nimic de făcut. Bigusov a luat scrisoarea, a desfăcut 
cele paisprezece peceti de ceară şi a citit-o. Şi ce credeţi că a aflat de acolo? A 
aflat că exact în urmă cu treizeci şi şase de ani a trecut incognito prin gubernia 
Voronej un semiprint japonez. Şi, bineînţeles, alteta sa, fie vorba între noi, s-a 


încurcat cu o fată din Voronej şi i-a făcut incognito un copil. Ce-i drept, dacă 
vreți să ştiţi, a vrut să se căsătorească cu ea, dar împăratul i-a interzis printr-o 
telegramă cifrată. Semiprintul a fost nevoit să plece şi copilul a rămas nelegitim. 
Copilul ăsta, dacă vreți să ştiţi, era tocmai Bigusov. Si au trecut ani şi ani, şi 
când semiprintul a simțit că i se apropie sfârşitul si a văzut că n-are cui să lase 
moştenirea fiindcă, între noi fie vorba, ca un făcut, nu avea copii legitimi, şi, nu-i 
era numai de moştenire, dar s-ar fi stins şi un neam vestit, ceea ce pentru un 
japonez e mai rău decât orice, atunci, dom'le, a trebuit să-şi amintească de 
Bigusov. Auzi, noroc ce dă peste un om! Se zice că acum e în Japonia. Bătrânul a 
murit, Bigusov e print, rudă cu împăratul şi, în afară de asta, fie vorba între noi, 
a pus mâna pe un milion de ieni numerar. Un milion! Auzi, dom'le! Un tâmpit ca 
ăsta! 

— Dacă mi s-ar fi dat un milion de ruble! zise al doilea pasager, mişcând din 
picioare, le-aş fi arătat eu ce se face cu un milion. 

În spaţiul dintre cele două banchete de sus se ivi capul celui de-al patrulea 
pasager. El se uită atent la omul care ştia cu precizie ce se poate face cu un 
milion şi, fără să spună un cuvânt, se ascunse din nou îndărătul revistei. 

— Da, făcu al treilea pasager, desfăcând un pachetel feroviar, cu doi biscuiţi. 
În domeniul circulaţiei băneşti, se întâmplă diferite cazuri. Unei fete din Moscova 
i-a murit un unchi din Varşovia şi i-a lăsat moştenire un milion, dar ea nu ştia 
nimic. Acolo, în străinătate, s-a aflat însă, şi după o lună a sosit la Moscova un 
străin destul de arătos. Acest tinerel hotărâse să se însoare cu fata, înainte ca ea 
să afle de moştenire. Fata avea însă la Moscova un logodnic, de asemenea un 
tânăr destul de frumos, de la Oficiul de Măsuri şi Greutäti. Ea îl iubea foarte mult 
şi, fireşte, nu voia să se mărite cu altul. Celălalt, străinul, nu mai ştia ce să facă, 
innebunea pur şi simplu, îi trimitea buchete de flori, bomboane şi ciorapii cei mai 
fini. Că, vedeți dumneavoastră, junele străin nu venise din proprie inițiativă, ci 
din partea unei societăți pe acțiuni, care se constituise special pentru exploatarea 
moştenirii lăsate de unchi. Aveau chiar şi un capital de bază de 18 000 de zloți. 
Trimisul lor trebuia cu orice pret să se însoare cu fata şi s-o aducă în străinătate. 
Foarte romantică poveste! inchipuiti-va situaţia trimisului special! Ce 
răspundere! El luase un avans şi acuma nu mai putea, din cauza acestui 
logodnic sovietic, să-l justifice. lar acolo, la Varşovia, jale mare! Acţionarii 
aşteptau, se frământau, acțiunile scădeau. De altfel, afacerea s-a terminat cu un 
faliment. Fata s-a măritat cu logodnicul sovietic. Şi nici n-a aflat de moştenire. 

— Ce proastă! spuse al doilea pasager. Să-mi fi dat mie milionul acela! 

Şi, de furie, smulse din mâna vecinului un biscuit şi-l mâncă nervos. 

Ocupantul banchetei de sus tusi spre a-şi semnala prezența. Se vede ca 
discuțiile îl împiedicau să adoarmă. 

Cei de jos începură să vorbească mai încet. Se strânseră unul mai lângă 
altul, îşi apropiară capetele conspirativ şi-şi continuau discuţia pe înfundate: 

— Nu de mult societatea internațională de Cruce Rosie dăduse un anunț în 
ziare că se caută moştenitorii soldatului american Harry Kovalciuk, căzut pe front 
în 1918. Moştenirea era de un milion! Adică mai putin de un milion, dar se 
adăugaseră dobânzile... Şi iată că dobânzile... Şi iată că într-un sătuc uitat de 
lume din Volân... 

Pe bancheta de sus pătura zmeurie se mişca întruna. Lui Bender îi era 
lehamite. Se săturase de vagoane, de banchetele de sus şi de jos, de toată această 
lume hurducată a călătoriilor. Ar fi dat cu drag jumătate de milion ca să 
adoarmă, dar şoaptele de jos nu mai conteneau: 

— .... Intelegeti, la o întreprindere de locuinţe şi localuri vine într-o bună zi o 


batranica şi zice: "Am găsit, la mine în subsol, o ulcică şi nu ştiu ce e în ea, fiți 
buni şi vedeți dumneavoastră". S-au uitat cei de la direcţia întreprinderii în ulcică 
şi ce credeţi că au găsit înăuntru?... Rupii indiene de aur, un milion de rupii... 

— Ce proastă! Cui s-a găsit ea să se ducă să spuie!... Să-mi fi căzut mie 
acest milion... 

— Între noi fie vorba, dacă vreţi să ştiţi, banii-s totul. 

— Dar într-o peşteră de lângă Mojaisk... 

De sus se auzi un geamăt, un geamăt greu, de om care moare. 

Povestitorii se tulburară o clipă, dar vraja bogățiilor picate din senin, din 
buzunarele prinților japonezi, rudelor din Varşovia sau soldaților americani era 
atât de mare, încât începură din nou să se apuce unul pe altul de genunchi şi să 
mormăie: 

— Şi când s-a făcut dezgroparea moastelor, s-au găsit înăuntru, între noi fie 
vorba, un milion de... 

Dimineaţa, buimac de somn, Ostap auzi zgomotul storului tras şi o voce: 

— Un milion! Mă intelegeti, un milion... 

Prea era de tot. Marele maestru se uită mânios în jos. Dar pasagerii din ajun 
nu mai erau. Coborâseră în zori la Harkov, lăsând în urma lor paturile mototolite, 
o filă slinoasă dintr-un caiet de aritmetică, firimituri de chiftele şi pâine, precum 
şi o sforicică. Noul pasager care stătea la fereastră se uită cu indiferență la Ostap 
şi continuă, adresându-se celor doi tovarăşi ai săi de drum: 

— Un milion tone de fontă. Până la sfârşitul anului. Comisia a găsit că 
uniunea poate să dea această cantitate. Şi lucrul cel mai comic este că Harkovul 
a aprobat! 

Ostap nu găsi nimic comic în această declarație. Totuşi, noii pasageri 
începură să râdă în cor. Şi de ras, începură pe toți trei să scartaie mantalele 
cauciucate, pe care nu apucaseră încă să şi le scoată. 

— Şi ce face Bubeşko, Ivan Nikolaevici? întrebă cu pasiune cel mai tânăr 
dintre pasageri. Bineînţeles că acum dă din coate! 

— Nu mai dă. A ajuns într-o situație caraghioasa. Dar ce-a fost atunci? La 
început, a sărit la bătaie... Îl ştiţi pe Ivan Nikolaevici ce fire are... 825 000 de tone 
şi nici una mai mult. Şi s-a pornit o chestie serioasă. Exagerarea în minus a posi- 
bilitatilor... E un fapt real! Alinierea după locuri înguste... E un fapt real! Omul ar 
fi trebuit să-şi recunoască, de la început, în întregime, greşeala. Dar nu! Ambitie! 
Inchipuie-ti, nobilimea să recunoască şi gata. Nu, el a luat-o partial. A hotărât 
să-şi păstreze autoritatea. Şi s-a pornit o muzică curat ca la Dostoievski: "Pe de o 
parte, recunosc, dar pe de altă parte, arăt ca...". Ce să mai arăţi, ce să te mai 
ploconesti! Şi a fost nevoit, Bubeşko al nostru, să trimită o a doua scrisoare. 

Pasagerii râseră din nou. 

— Dar nici în scrisoarea asta nu a suflat o vorbă despre oportunismul său. 
Şi s-a pornit pe scris. În fiecare zi o scrisoare. Vor acum să facă pentru el o 
rubrică specială: "Corectări şi încercări de dezicere". Si doar ştie singur că a 
intrat în bucluc şi vrea s-o dreagă, dar s-a împotmolit atât de tare, încât nu mai 
poate. Ultima oară a ajuns până acolo încât a scris: "...greşeala mi-o recunosc, 
dar prezenta scrisoare o consider insuficientă". 

Ostap plecase demult să se spele, dar noii pasageri încă mai râdeau. Când 
se întoarse, găsi compartimentul măturat, banchetele coborâte, iar insotitorul 
pleca, purtând în braţe un maldăr de cearşafuri şi pături pe care îl tinea cu 
bărbia Nişte tineri, care nu se temeau de curent, deschiseseră fereastra şi în 
compartiment sufla un vânt de toamnă care se zbătea ca un val închis într-o 
ladă. 


Ostap aruncă în plasa pentru bagaje valiza cu milionul şi se aşeză, 
uitându-se prietenos la noii vecini, care puneau parcă un deosebit zel ca să se 
obişnuiască cu vagonul de dormit: se uitau mereu în oglinda de lângă uşă, 
săreau pe banchetă ca să încerce cât de elastice sunt arcurile, lăudau calitatea 
pluşului roşu şi lucios şi apăsau pe toate butoanele. Din când în când, câte unul 
dispărea pentru câteva minute şi, când se întorcea, vorbea în şoaptă cu tovarăşii 
săi. În sfârşit, apăru în uşă o fată în palton bărbătesc şi purtând tenişi cu 
şireturile răsucite în jurul gleznelor, aşa cum era moda la grecii antici. 

— Tovarăşi! spuse ea pe un ton energic. Asta-i o porcărie. Vrem şi noi să 
călătorim în lux. Chiar la prima gară să facem schimb. 

Tovarăşii de compartiment ai lui Bender începură să tipe revoltați. 

— Da, da. Toţii avem aceleaşi drepturi ca şi voi, continuă fata. Am şi tras, de 
altfel, la sorti, şi a ieşit că urmează să vină aici Tarasov, Parovitki şi cu mine. Aşa 
că, hai, carati-va la clasa a doua. 

Din discuţia lor, Ostap înţelese că un grup numeros de studenți de la 
politehnică se întorcea la Cernomorsk de la practica de vară făcută într-o uzină. 
Nu găsiseră locuri destule la clasa a doua, şi fuseseră nevoiți să cumpere trei 
bilete la vagonul de dormit, diferența fiind plătită de tot grupul. 

Ca urmare, fata rămase în compartiment, iar primii trei plecară, arborând o 
demnitate tardivă. În locul lor sosiră imediat Tarasov şi Parovitki, care, şi ei, se 
apucară imediat să sară pe banchetă şi să apese pe butoane. Fata sărea 
împreună cu ei. Nu trecu nici o jumătate de oră şi dădură buzna în compartiment 
şi primii trei. Îi adusese înapoi dorul după paradisul pierdut. După ei, îşi mai 
făcură apariția, cu zâmbete stânjenite, alți doi, iar apoi încă unul, mustăcios. 
Mustăciosului îi venea rândul să călătorească în lux abia în ziua următoare, dar 
nu mai avea răbdare. Apariţia lui stârni proteste care atraseră numaidecât pe 
insotitorul vagonului. 

— Ce-i asta, cetățeni, întrebă el pe un ton oficial. Ce-i toată banda asta 
adunată aici? Cei care au locuri la clasa a doua să plece. Altfel, mă duc şi-l chem 
pe şef. 

Banda se fâstâci. 

— Au venit în vizită, zise fata amărâtă. Stau numai putin. 

— Nu-i permis, declară insotitorul. Plecati. 

Mustăciosul începu să se retragă cu spatele spre uşă, dar în clipa aceea 
interveni în conflict marele maestru. 

— De ce vorbeşti aşa, nenişorule, zise el însotitorului. Pasagerii nu trebuie 
apostrofati, fără un motiv puternic. De ce să respecţi atât de strict litera legii? 
Trebuie să fim ospitalieri. Ştii cum e în Orient? Vino cu mine să-ți explic. 

Şi după ce statu de vorbă cu Ostap pe culoar, insotitorul se pătrunse până 
într-atât de spiritul Orientului, încât, departe de a se mai gândi să alunge banda, 
aduse, dimpotrivă, nouă pahare de ceai în suporturi masive şi toată rezerva de 
biscuiţi. Şi nici nu le luă măcar bani. 

— După cum e obiceiul în Orient, spuse Ostap grupului, potrivit legilor 
ospitalităţii, cum zicea un lucrător din sectorul culinar. 

Tinerii fură serviţi cu atâta amabilitate şi simplitate, încât nici nu puteau să 
refuze. Pachetelele cu biscuiţi trosneau sub degetele celor care le desfăceau. 
Ostap împărțea gospodäreste ceaiul şi în scurtă vreme se împrieteni cu cei opt 
studenți si cu studenta 

— Mă interesează de mult problema învățământului universal, egal şi secret, 
sporovăia el vesel. Recent, am stat chiar de vorbă, în această privință, cu un 
filozof-amator indian, tobă de carte. De aceea, indiferent ce spune, vorbele lui 


sunt imediat înregistrate pe o placă de patefon. Şi cum bătrânului îi place să 
vorbească — are el acest mic păcat —, s-au strâns până în prezent 800 de 
vagoane de plăci şi acum se fac din ele nasturi. 

Cu acest mic discurs improvizat de început, marele maestru luă în mână un 
biscuit. 

— De la acest biscuit până la piatra de polizor nu-i decât un singur pas, zise 
el. Şi acest pas s-a şi făcut. 

Mai cu o glumă, mai cu alta, toate de felul acesta, prietenia între marele 
maestru şi studenți se legă foarte repede şi curând toată banda, sub conducerea 
lui Ostap, cânta cupletul: 


Petru-ntâi, zis cel Mare 
N-are soață, nici nepoată, 
Doar un cal şi-un şarpe are, 
Asta-i familiunea toată. 


Până seara, Ostap ştia cum îi cheamă pe toţi, iar cu unii se şi tutuia. Totuşi, 
multe lucruri despre care vorbeau tinerii el nu le înțelegea. Avu deodată 
simtämântul că e foarte bătrân. În fata lui şedea un tineret putin cam necioplit, 
cam deschis şi parcă supărător de sincer. El nu fusese aşa la douăzeci de ani. Îşi 
mărturisi că la douăzeci de ani fusese mult mai multilateral şi mai rău. Pe atunci 
nu râdea, ci rânjea doar. lar ăştia râdeau din toată inima. 

„De ce se bucură aşa tineretul ăsta cu piele de toval? se întrebă el deodată, 
enervat. Pe cuvânt de onoare că încep să-l invidiez." 

Desi Ostap era, fără îndoială, centrul atenţiei întregului compartiment şi 
vorbea fără oprire, deşi cei din jur se purtau cu el cât se poate de bine, nu 
constată la dânşii nici adoratia lui Balaganov, nici supunerea laşă a lui 
Panikovski, nici dragostea devotată a lui Kozlevici. Simtea la studenții aceştia 
superioritatea spectatorului față de comper. Spectatorul îl ascultă pe cetățeanul 
în frac care prezintă spectacolul, râde uneori, îl aplaudă alene, dar la urmă 
pleacă acasă şi uită de comper. lar acesta se duce după spectacol la clubul 
artiştilor, şade trist cu o chiftea în fata si se plânge unui confrate — comic de 
operetă — că publicul nu-l înțelege, iar Guvernul nu-l apreciază. Comicul bea 
votcă şi se plânge şi el că lumea nu-l înțelege. Dar ce să nu înțeleagă? Glumele 
sunt vechi, trucurile — vechi, şi e prea târziu să te apuci iar să înveţi. Pare-se că 
totul e limpede. 

Povestea cu Bubeşko, care micşorase planurile, fu povestită pentru a doua 
oară, de data aceasta special pentru Ostap. El se duse cu noii săi prieteni în 
vagonul de clasa a doua, s-o convingă pe studenta Lida Pisarevskaia să vină la ei 
în vizită şi fu atât de elocvent, încât sfioasa Lida consimti şi veni să-şi aducă con- 
tributia ei la larma generală. Subita încredere născută între Ostap şi tineri crescu 
până într-atât încât pe seară, plimbându-se pe cheiul unui mare nod de cale 
ferată cu fata în palton bărbătesc, marele maestru ajunse cu ea aproape până la 
semaforul de la ieşire şi aici, fără a se aştepta el însuşi la aşa ceva, îşi deschise 
sufletul în declaraţii destul de banale. 

— Mă înţelegi, îi explică el, lumina luna, regina panoramei. Noi sedeam pe 
treptele unui muzeu de antichități şi deodată am simțit că o iubesc. Dar în 
aceeaşi seară a trebuit să plec, aşa că am ratat totul. Cred că s-a supărat. Ba 
chiar, cu siguranță s-a supărat. 

— Ai fost trimis în deplasare? îl întrebă fata. 

— Mda. Oarecum. Adică nu tocmai în deplasare, ci într-o chestiune urgentă. 


Acum sufăr. Sufăr maiestuos şi prosteşte. 

— Asta nu-i chiar atât de grav, zise fata. Cheltuieste-ti surplusul de energie 
făcând o muncă oarecare. De pildă, taie lemne. Există o teorie acum care 
recomandă lucrul acesta. 

Ostap făgădui să facă aşa cum îl sfătuise fata şi, deşi nu-şi putea închipui 
cum tăiatul lemnelor o va înlocui pe Zosia, simţi totuşi o mare usurare. Se 
întoarseră în vagon cu un aer misterios şi apoi mai ieşiră de câteva ori pe culoar 
ca să vorbească iarăşi în şoaptă despre dragostea neîmpărtăşită şi despre noile 
teorii în acest domeniu. 

În compartiment, Ostap continua să depună toate eforturile pentru a fi pe 
placul grupului. Şi ajunse chiar ca studenții să-l considere drept unul de-ai lor. 
Parovitki, care nu era prea bine crescut, îl pocni cu toată puterea peste umăr şi 
strigă: 

— Înscrie-te la noi, la politehnică. Zău! Ai să capeti o bursă de şaptezeci si 
cinci de ruble. Şi ai să trăieşti ca un zeu. La noi, la cantină, se serveşte carne în 
fiecare zi. lar apoi o să plecăm în Ural, la practică. 

— Eu am mai absolvit o facultate de ştiinţe umaniste, se grăbi să spună 
marele maestru. 

— Şi acum ce faci? îl întrebă Parovitki. 

— Lucrez pe linie financiară. 

— Eşti funcționar de bancă? 

Ostap se uită deodată sarcastic la student şi spuse pe neaşteptate: 

— Nu, nu sunt funcționar. Sunt milionar. 

Desigur că această declarație nu-l obliga la nimic şi ar fi putut da cuvintelor 
un caracter de glumă, dar Parovitki începu să râdă cu atâta poftă, încât marele 
maestru se simți ofensat. O dorinţă irezistibilă îl cuprinse de a-i impresiona pe 
tovarăşii săi de drum şi a-i face să aibă pentru el şi mai multă admirație. 

— Şi câte milioane ai? îl întrebă fata cu tenişi, îmbiindu-l către un răspuns 
care să-i amuze. 

— Unul singur, zise Ostap palid de mândrie. 

— Cam putin, declară mustăciosul. 

— Putin, putin! strigară ceilalți. 

— Mie îmi ajunge, spuse Bender triumfător. 

Şi rostind aceste cuvinte, cobori valiza, deschise încuietoarele nichelate şi 
răsturnă pe bancheta tot conținutul. Pachetele de bancnote formară o moviliţă. 
Ostap îndoi unul din pachete şi învelitoarea plesni ca atunci când desfaci un 
pachet de cărți de joc. 

— În fiecare pachet sunt câte zece mii de ruble. E puţin? Un milion întreg, 
nu lipseşte dintr-insul decât niscaiva märuntis. Şi totul în regulă. Semnături, 
filigran, desen. 

În tăcerea generală, Ostap băgă banii înapoi în valiză şi aruncă valiza în 
plasa pentru bagaje cu un gest care i se păru regesc. Se aşeză din nou pe 
banchetă, se lăsă pe spetează, întinse picioarele şi se uită la tineri. 

— După cum vedeți, şi ştiinţele umaniste raportează, spuse milionarul, 
invitându-i pe studenți să facă haz împreună cu el. 

Dar studenții taceau, cercetând cu privirile diferitele butoane şi cârlige de pe 
pereții ornamentati ai compartimentului. 

— Trăiesc ca un zeu, continuă Ostap, sau ca un semizeu, ceea ce în definitiv 
e acelaşi lucru. 

Marele maestru mai aşteptă puţin, apoi începu să se agite şi întrebă pe tonul 
cel mai prietenos: 


— Dar de ce ati lăsat nasul în jos, diavolilor? 

— Ei, eu mă duc, zise mustăciosul, după o clipă de gândire. Mă duc la noi în 
vagon, să văd ce se mai aude. 

Şi o zbughi afară din compartiment. 

— Uimitor lucru, încântător lucru, spuse Ostap, azi dimineaţă nici nu ne 
cunoşteam, iar acum ne simțim ca şi cum ne-am cunoaşte de zece ani. O fi vreun 
fluid? 

— Cât datorăm pentru ceai? întrebă Parovitki. Cât am băut, tovarăşi? Nouă 
pahare sau zece? Trebuie să-l întrebăm pe însoțitor. Vin îndată. 

După el se mai ridicară alti patru tineri, manati de dorinţa de a-l ajuta sa 
facă socoteala cu insotitorul. 

— Ce-ar fi să cântăm ceva? propuse Ostap. Ceva cu foc. De pildă, Popa 
Serghei, popa Serghei! Vreti? Am o minunată voce de bas de pe Volga. 

Şi, fără să aştepte răspunsul, marele maestru începu să cânte: "Jos pe 
râulet în vale, pe Kazanka jos în vale, înoată vesel si zglobiu un crap gras şi 
cenusiu". Când veni momentul să se cânte refrenul, Ostap ridică brațele şi începu 
să bată din picior ca un capelmaistru, dar corul nu-i răspunse. Numai Lida 
Pisarevskaia începu, din sfiiciune, să cânte cu un glăscior ascuţit: "Popa Serghei, 
popa Serghei!", dar tacu numaidecât şi fugi din compartiment. 

Prietenia se evapora văzând cu ochii. Curând, nu mai rămase în 
compartiment decât fata cea compatimitoare, incaltata cu tenisi. 

— Dar unde-or fi fugit cu toţii? întrebă Bender. 

— Chiar, adevărat, răspunse aproape în şoaptă fata, trebuie să văd ce-i cu 
ei. 

Şi cu o mişcare sprintenă se repezi la uşă, dar nefericitul milionar o prinse 
de mână. 

— Am glumit, murmură el, sunt un om al muncii. Sunt dirijor de orchestră 
simfonică!... Sunt fiul locotenentului Schmidt. Tatăl meu a fost supus turc. Te 
rog să mă crezi!... 

— Lasă-mă! şopti fata. 

Marele maestru rămase singur. 

Compartimentul se hatana şi scartaia. Linguritele se invarteau în paharele 
goale, care lunecau încet spre marginea mäsutei. In uşă apăru insotitorul, care 
tinea în brațe şi apăsa cu barbia un teanc de pături şi cearsafuri. 


CAPITOLUL XXXV , 
L-AU IUBIT GOSPODINE, FEMEI DE SERVICIU, VADUVE SI 
CHIAR O FEMEIE-TEHNICIAN DENTIST 


La Cernomorsk, acoperisurile vuiau si sträzile erau pradä curentilor. Prin 
puterea vântului care se abătuse pe neaşteptate asupra oraşului, dinspre 
nord-est, vara gingaşă, cochetă, fusese alungată spre lăzile de gunoi, burlanele şi 
colțurile caselor, unde îşi dădea sufletul printre frunze de arțar carbonizate şi 
bilete de tramvai rupte. În lighenele florăreselor zăceau crizanteme glaciale. 
Obloanele verzi ale gheretelor cu cvas bataiau închise. Porumbeii gungureau 
"mor, mor". Vrăbiile se încălzeau, ciugulind bălegarul fierbinte. Locuitorii din 
Cernomorsk se luptau cu vântul, înfigându-se în el cu capetele plecate, ca nişte 
tauri. Cel mai prost se simțeau "vestele de pichet". Vântul le smulgea canotierele 
şi panamalele şi le rostogolea la vale, spre bulevard, pe caldarâmul alunecos ca 
parchetul. Bătrânii fugeau după ele gâfâind şi revoltându-se. Rafalele de vânt îi 
mânau şi pe ei atât de repede, încât uneori o luau înaintea pălăriilor şi se trezeau 


abia când se opreau la picioarele ude ale făpturii de bronz a vreunui demnitar de 
pe vremea Ecaterinei, aşezat în mijlocul pieţei. 

"Antilopa" scartaia în staţie ca o corabie. Dacă înainte maşina lui Kozlevici 
stârnea o veselă nedumerire, acum inspira milă: aripa stângă din spate era legată 
cu o frânghie, o bucată bună de parbriz era înlocuită cu un dreptunghi de placaj 
şi în locul melodioasei pare de cauciuc, pierdută cu prilejul catastrofei, atârna de 
o sforicică un clopoțel nichelat de preşedinte de tribunal. Până şi volanul pe care 
odihneau mâinile cinstite ale lui Adam Kazimirovici se încovoiase putin într-o 
parte. Pe trotuar, lângă "Antilopa", stătea marele maestru. Sprijinit de bordul 
maşinii, el spunea: 

— Te-am mințit, Adam. Nu pot să-ți dăruiesc nici o Izotta-Fraschini, nici un 
Lincoln, nici un Buick, nici măcar un Ford. Nu pot să-ți cumpăr nici o maşină 
nouă. Statul nu mă consideră cumpărător. Sunt o persoană particulară. Singurul 
lucru pe care l-aş putea cumpăra printr-un anunț la ziar ar fi tot o vechitură ca şi 
"Antilopa" noastră. 

— Dar de ce, obiectă Kozlevici, Lorain-Dietrichul meu este o maşină bună. 
Dacă aş face rost de o pompă veche de ulei, nu mi-ar mai trebui nici un fel de 
Buickuri. 

— Pompa ţi-am adus-o, răspunse Ostap. Iat-o. Şi acesta este singurul lucru, 
dragă Adam, cu care pot să te ajut în domeniul mecanizării transportului. 

Kozlevici se bucură grozav de pompă, o învârti în mână pe o parte şi pe alta, 
privind-o îndelung, apoi începu imediat s-o monteze. Ostap trase de clopoțel, care 
scoase un sunet tipic de şedinţă, şi începu să-şi descarce focul de pe inimă: 

— Ştii, Adam, am aflat ceva nou: fiecare cetățean stă sub apăsarea unei 
coloane de aer care cântăreşte două sute paisprezece kilograme! 

— N-am auzit, zise Kozlevici. Ei si? 

— Cum, ei şi? E un fapt ştiinţific, medical. Şi de câtva timp simt greutatea. 
Gândeşte-te numai! Două sute paisprezece kilograme! Si te apasă zi şi noapte, 
mai ales noaptea. Dorm prost. Ce-ai zis? 

— Nu, nimic, ascult, răspunse blând Kozlevici. 

— Mă simt foarte prost, Adam. Am o inimă prea mare. 

Şoferul "Antilopei" făcu "hm". Ostap continua să pălăvrăgească: 

— leri s-a apropiat de mine, pe stradă, o bătrână care mi-a oferit un ac 
pentru primus care tine o veşnicie. Află, Adam, că nu l-am cumpărat. N-am 
nevoie de un ac care ţine o veşnicie, nu vreau să trăiesc o veşnicie. Vreau să mor. 
Prezint toate simptomele banale ale îndrăgostitului: lipsă de poftă de mâncare, 
insomnie şi mania de a compune versuri. Ascultă ce am fabricat azi noapte la 
lumina şovăielnică a becului electric: "Mi-aduc aminte sfânta clipă, nainte-mi tu 
te-ai arătat, vedenie ce piere-n pripă, al frumuseții duh curat”. Aşa-i că-i frumos? 
Am talent, nu? Ei bine, abia în zori, după ce-am terminat de scris ultimul vers, 
mi-am adus aminte că poezia asta a mai scris-o Puşkin. E permis unui clasic 
să-ți facă asemenea figura? Ai zis ceva? 

— Nu, nu, continuă, spuse Kozlevici compătimitor. 

— Şi uite, aşa trăiesc, urmă Ostap cu tremur în glas. Corpul meu este 
înscris la hotelul "Cairo", iar sufletul meu rătăceşte, nu-i mai arde nici de Rio de 
Janeiro. Şi, în afară de asta, mă mai apasă şi coloana atmosferică. 

— Şi nu te-ai dus pe la ea? întrebă Kozlevici, care nu ştia s-o ia pe ocolite. La 
Zosia Viktorovna? 

— Nu vreau să mă duc, spuse Ostap, din pricina sfielii ce mi-o dă mândria. 
În mine s-au trezit ienicerii. Am trimis ticăloasei ăsteia telegrame din Moscova de 
trei sute cincizeci de ruble şi n-am primit răspuns nici măcar de cincizeci de 


copeici. Şi asta să mi-o facă mie, mie, care am fost iubit de gospodine, de femei de 
serviciu, de văduve şi chiar de o femeie-tehnician dentist. Nu, Adam, n-am să mă 
duc acolo. La revedere! 

Marele maestru se duse la hotel, scoase de sub pat valiza cu milionul, care 
zăcea alături de nişte ghete scâlciate, se uită la ea câtva timp cu o privire lipsită 
de expresie, apoi o apucă de mâner şi ieşi în stradă. Vântul îl prinse de umeri şi-l 
împinse spre bulevardul de pe malul mării. Bulevardul era pustiu. Nimeni nu mai 
şedea pe băncile albe, pe care atâţia în timpul verii crestaseră cuvinte de amor. 
Din radă ieşea, ocolind farul, un cargobot scund, cu catarge groase, drepte. 

— Destul, spuse Ostap, vitelul de aur nu-i de mine. Să-l ia cine vrea. N-are 
decât să facă altul pe milionarul! 

Se uită în jur şi, văzând că nu-i nimeni, aruncă valiza pe pietriş. 

— Poftim, exclamă el, adresându-se artarilor negri şi făcându-le o 
plecăciune. 

Porni apoi pe o alee, fără să mai întoarcă capul. La început, merse încet, ca 
omul care se plimbă, apoi îşi băgă mâinile în buzunar, pentru că începu deodată 
să le simtă de prisos, şi iuți pasul, ca să-şi înfrângă şovăielile. Se sili chiar s-o 
cârmească după colț şi să fredoneze un cântec, dar după o clipă o luă la fugă 
înapoi. Valiza zăcea pe locul unde o lăsase. Dar, din direcție opusă, se apropia de 
ea, aplecat şi cu mâinile greblă, un cetățean între două vârste şi cât se poate de 
obişnuit ca înfăţişare. 

— Încotro?! îi strigă Ostap de departe. Iti arăt eu să pui mâna pe valizele 
altora. Nu poţi să laşi un lucra o clipă. Ce porcărie! 

Cetăţeanul strânse supărat din umeri şi se retrase. lar Bender se cară din 
nou cu vitelul de aur în mână. 

"Ce pot să fac acum? se gândi el. Cum să scap de blestemata asta de povară, 
care mă imbogateste numai cu suferințe morale? S-o ard?" 

Marele maestru se opri bucuros la această idee. 

"O, chiar am în camera mea un cămin. Să ard banii în cămin! Grandios! 
Gest demn de Cleopatra! În foc! Pachet cu pachet! Ce să-mi bat capul cu ei? Dar 
nu, asta-i o prostie. Să arzi banii e o absurditate! O bravadă de husar! Dar ce pot 
să fac cu ei decât să mă îndop ca un nepman? Tâmpită situație! Responsabilul de 
muzeu are de gând cu trei sute de ruble să facă un Luvru, orice colectiv de 
marinari sau Corporaţia Cooperatistă a Dramaturgilor poate să-şi construiască 
cu un milion o jumătate de zgârie-nori, cu acoperiş-terasă pentru conferinţe în 
aer liber. lar Ostap Bender, urmaş al ienicerilor, poate să facă numai pe dracu' 
ghem! Ia te uită dom'le, cum apasă clasa-hegemon pe un biet milionar 
individualist!" 

Tot gândindu-se ce să facă cu milionul, marele maestru se învârtea în pas 
alergător pe alei, se aşeza pe parapetul de ciment şi se uita furios la vaporul ce se 
legăna dincolo de dig. 

"Nu, la incendiu va trebui să renunţ. Să arzi banii e un act las si dizgratios. 
Trebuie să găsesc un gest mai de efect. Poate să institui o bursă purtând numele 
lui Balaganov, pentru elevii de la Şcoala Medie Tehnică de Radio fără frecvență? 
Să cumpăr cincizeci de mii de lingurite de argint, să torn din ele o statuie 
ecvestră a lui Panikovski şi s-o instalez pe mormântul lui? Să încrustez "Antilopa" 
cu sidef? Sau poate..." 

Marele maestru sări jos de pe parapet, luminat de o idee nouă. Fără a mai 
zăbovi o clipă, părăsi grădina şi, înfruntând cu dârzenie vântul frontal şi lateral, 
se îndreptă spre poştă. 

Aici, la cererea lui, valiza fu cusută într-o rogojină şi legată în cruce cu o 


sfoară groasă. Valiza luă astfel aspectul simplu al unui colet din cele care se 
primesc la poştă zilnic cu miile şi în care diferiți cetățeni trimit rudelor lor untură 
de porc, dulceaţă sau mere. 

Ostap luă un creion chimic şi, după ce-l învârti de câteva ori prin aer ca pe o 
sfârlează, scrise: 


COLET 

CU VALOARE DECLARATĂ 

COMISARULUI POPORULUI PENTRU FINANŢE. 
MOSCOVA. 


Coletul, azvârlit cu un gest profesional de către funcţionarul voinic care îl 
primise, căzu pe un morman de baloturi ovale, saci şi lăzi. Băgând chitanta în 
buzunar, Ostap văzu cum milionul lui îşi lua valea, aşezat laolaltă cu alte colete 
într-un cărucior, pe care îl împingea într-o sală de alături un bătrânel cu pas 
încetinel şi cu fulgere albe la petlite. 

— Şedinţa continuă, spuse marele maestru, dar de data aceasta fără Ostap 
Bender, deputat al agrarienilor nebuni. 

Mai stătu multă vreme sub bolta de la intrarea poştei, ba aprobându-şi 
fapta, ba regretând-o. Vântul i se vâra sub mantaua lui de ploaie. I se făcu frig şi 
îşi aduse aminte cu tristeţe că nu-şi cumpărase o a doua şubă. 

Chiar în fata lui se opri pentru o secundă o fată. Ea ridică capul spre a se 
uita la cadranul strălucitor al orologiului de la poştă şi apoi pomi mai departe. 
Purta un paltonas cam säräcut, mai scurt decât rochia si un basc albastru cu 
pompon, ca de copil. Cu mâna dreaptă îşi ținea poala de la palton, ca să nu i-o 
ridice vântul. Inima comandorului se strânse încă înainte de a o fi recunoscut în 
ea pe Zosia şi se luă după dulcinee pe dalele ude ale trotuarului, ținându-se fără 
voie la oarecare distanță. Din când în când, fata dispărea în mulțimea trecătorilor 
şi atunci Ostap cobora jos de pe trotuar, se uita la Zosia dintr-o parte şi se 
gândea la principalele puncte ale explicatiei ce trebuia să urmeze. 

La un colt, Zosia se opri în fata unei gherete cu articole de galanterie şi 
începu să se uite la nişte ciorapi maron bărbăteşti, care se legănau pe o sforicică. 
Ostap patrula prin apropiere. 

Chiar la marginea trotuarului, discutau cu mult foc doi tipi cu serviete în 
mână. Amândoi purtau pardesie de sub care se vedeau pantalonii lor albi de 
vară. 

— Ai plecat la timp de la "Hercules", Ivan Pavlovici, spunea unul, 
strângându-şi servieta la piept. E o jale acum acolo, îi dă afară pe capete. 

— Tot oraşul vorbeşte, oftă celălalt. 

— Ieri l-au lichidat pe Skumbrievici, zise primul cu bale la gură de plăcere. 
Era o înghesuială că nici nu puteai pătrunde în sală. La început, totul a decurs 
foarte civilizat. Skumbrievici şi-a descris în aşa fel autobiografia, încât toată 
lumea l-a aplaudat. "Eu, a zis el, m-am născut între ciocan si nicovala", vrând 
prin asta să arate că părinții lui fuseseră fierari. Dar apoi cineva din sală l-a 
întrebat: "Spune-mi, te rog, nu-ţi aduci aminte şi de o firmă «Skumbrievici şi fiul. 
Articole de fierărie?» Nu cumva eşti dumneata acel Skumbrievici?" Şi dobitocul se 
apucă şi răspunde: "Eu nu sunt Skumbrievici, eu sunt fiul". Iti închipui ce-o sa i 
se întâmple acum? Punctul "e" e asigurat. 

— Da, tovaräse Veintorg, sunt grozav de severi. Ia spune, azi pe cine scoate? 

— Azi e o zi mare! îl comprimă pe Berlaga, cel care a încercat să scape de 
epurare, internându-se la nebuni. Apoi îi vine rândul chiar lui Polâhaev personal 


şi scârbei ăleia de Serna Mihailovna, nevasta lui morganatică. Era o nenorocire 
muierea asta pe capul tuturor celor de la "Hercules". Astăzi mă duc cu vreo două 
ore înainte de începe, că altfel risc să nu mai găsesc loc. În afară de asta, 
Bomze... 

Zosia porni înainte şi Ostap nu mai află ce s-a întâmplat cu Adolf Nikolaevici 
Bomze. Dar asta nu-l supără câtuşi de puţin. Îşi pregătise fraza cu care să 
înceapă convorbirea şi se apropie repede de fată. 

— Zosia, spuse el, am sosit şi acest fapt nu poate fi ignorat. 

Rostise această frază cu teribilă dezinvoltură. Fata se retrase doi paşi şi 
marele maestru îşi dădu seama că luase un ton fals. Schimbă tonul şi se porni să 
vorbească repede şi mult, plângându-se de împrejurări, spunându-i că tinerețea 
lui a trecut cu totul altfel decât îşi închipuise în copilărie, că viața s-a dovedit a fi 
sucită şi de un nivel coborât, ca o cheie fa. 

— Ştii, Zosia, spuse el în cele din urmă, că fiecare om, chiar şi membrii de 
partid, trăiesc sub apăsarea unei coloane atmosferice în greutate de două sute 
paisprezece kilograme. Ai băgat sau n-ai băgat de seamă acest lucru? 

Zosia nu răspunse. 

În momentul acela treceau pe lângă cinematograful "Capitol". Ostap aruncă 
repede o privire cu coada ochiului în direcția unde în vară îşi avusese sediul 
biroul înființat de el şi lăsă să-i scape un strigăt uşor. Pe toată fațada, cât era de 
lată, se întindea o firmă pe care scria: 


ÎNTREPRINDEREA DE STAT PENTRU COARNE ŞI COPITE 


Prin toate ferestrele se vedeau maşini de scris şi portrete ale fruntaşilor 
statului. La intrare şedea, cu un zâmbet victorios, un tânăr curier, care nu 
semăna deloc cu Panikovski. Pe poarta deschisă de care era bătută o tăbliță pe 
care scria "Depozitul bazei" intrau autocamioane de câte trei tone, încărcate vârf 
cu coarne şi copite ce satisfăceau condițiile prevăzute. Se vedea bine că 
progenitura lui Ostap o luase pe calea cea bună. 

— Ia te uită ce avânt a luat clasa-hegemon, zise Ostap trist. Până şi ideea 
mea uşuratică a folosit-o pentru scopurile ei. lar pe mine m-a dat deoparte, 
Zosia. Ai auzit, pe mine m-a dat deoparte. Sunt nenorocit. 

— Eşti trist ca un îndrăgostit, rosti Zosia, întorcându-se pentru prima oară 
spre Ostap. 

— Da, răspunse Ostap, sunt un tipic Evgheni Oneghin, un cavaler căruia 
Puterea sovietică i-a răpit moştenirea. 

— Grozav cavaler, nimic de zis! 

— Nu fi supărată, Zosia. Tine seama de coloana atmosferică. Am chiar 
impresia că pe mine mă apasă mult mai tare decât pe alti cetățeni. Asta din 
pricina dragostei ce ţi-o port. Şi apoi, eu nu sunt membru al vreunui sindicat. Si 
asta sporeşte apăsarea. 

— Plus fiindcă minți mai mult decât alti cetățeni. 

— Asta nu-i minciună. E o lege fizică. Sau n-o fi existând în realitate nici o 
coloană şi totul e numai fantezia mea? 

Zosia se opri şi începu să-şi scoată mänusa care avea culoarea unui ciorap 
cenuşiu. 

— Am treizeci şi trei de ani, se grăbi să spună Ostap. Cât lisus Cristos. Si 
ce-am făcut până acum? O învățătură n-am creat, pe invatacei i-am pierdut, pe 
răposatul Panikovski nu l-am înviat, şi numai dumneata... 

— Ei, la revedere, spuse Zosia. Mă duc la cantină. 


— Iau şi eu masa cu dumneata, declară marele maestru, uitându-se la 
firma: "Combinatul alimentar — model al Şcolii de Producţie de pe lângă 
Academia de Arte Spațiale din Cernomorsk"; vreau să mănânc o ciorbă model de 
pe lângă această academie. Poate mi se va uşura inima. 

— Aici e numai pentru sindicalişti, îl preveni Zosia. 

— Atunci voi sta aşa, fără să mănânc. 

Coborâră treptele. În fundul combinatului alimentar-model, sub coroana 
verde a unui palmier, şedea un tânăr cu ochii negri, care cerceta cu un aer demn 
meniul. 

— Periei! îl strigă Zosia de departe. Ti-am cumpărat nişte ciorapi cu călcâi 
dublu. Să vă prezint. Femidi... 

— Femidi, repetă tânărul, strângând cu căldură mâna lui Ostap. 

— Bender-Zadunaiski, îşi declină brutal identitatea marele maestru, 
dându-şi seama imediat că a sosit prea târziu la festinul dragostei şi că ciorapii 
cu călcâi dublu nu erau un simplu produs al unei cooperative de pretinşi invalizi, 
ci simbolul unei căsătorii fericite legalizate de Oficiul Stării Civile. 

— Cum! Te mai cheamă şi Zadunaiski? întrebă veselă Zosia. 

— Da, Zadunaiski. Dar nici pe dumneata nu te mai cheamă numai Sinitkaia. 
Judecând după ciorapi... 

— Mă cheamă Sinitkaia-Femidi. 

— De douăzeci şi şapte de zile, zise tânărul, frecându-şi mâinile. 

— Îmi place soțul dumitale, zise cavalerul căruia i se răpise moştenirea. 

— Şi mie îmi place, răspunse Zosia artägoasä. 

În timp ce tinerii soţi mâncau o ciorbă marinărească, tot ducând lingurile la 
gură şi uitându-se unul la altul, Ostap citea indispus afişele de pe pereţi. Pe unul 
scria: "Nu vorbiti în timp ce mâncaţi. Aceasta împiedică buna secreție a sucului 
gastric." Altul era întocmit în versuri: "Sucuri de fructe — aflați, dau 
organismului hidrati." Nu mai avea ce face aici. Trebuia să plece, dar îl împiedica 
o sfială, apărută cum şi de unde nici el nu ştia. 

— În această ciorbă marinărească, se strădui Ostap să glumească, plutesc 
epavele unui vas naufragiat. 

Soții Femidi râseră binevoitori. 

— Dar, de fapt, în ce sector lucrezi? îl întrebă Ostap pe tânăr. 

— De fapt, sunt secretarul colectivului plastic al pictorilor feroviari, 
răspunse Femidi. 

Marele maestru se sculă încet de pe scaun. 

— Aha, reprezentantul unui colectiv! Era de aşteptat! Dar să nu vă mai 
distrag cu vorbăria. Asta va împiedica buna secreție a sucului vostru gastric, atât 
de necesar pentru sănătate. 

Plecă fără să-şi mai ia rămas bun şi se îndreptă spre ieşire strecurându-se 
printre mese. 

— Mi-a suflat fata! murmură el când ajunse pe stradă. Mi-a suflat-o de-a 
dreptul de sub nas. Femidi! Nemesidi! Femidi, reprezentantul unui colectiv, i-a 
suflat unui milionar... 

Şi, în clipa aceea, îşi aduse aminte, cu o claritate cutremurătoare, că nu mai 
are nici un fel de milion. 

Începu să alerge grăbit şi îşi termină gândul pe drum, dând deoparte cu 
braţele pe trecători, cum dă deoparte un înotător apa, la un concurs, pentru a 
dobori recordul mondial. 

— laca na, s-a găsit un nou apostol Pavel, mormăia el, sărind peste 
rondurile de flori din grădina oraşului. Arghirofob, vită incaltata! Menonit 


blestemat, adventist de ziua a şaptea! Dobitoc sinistru! Dacă au expediat coletul, 
mă spânzur! Asemenea adepți ai lui Tolstoi trebuie omorâți! 

După ce alunecă de două ori pe podeaua de mozaic de la poştă, marele 
maestru ajunse într-un suflet la ghişeu. În faţa ghişeului se afla o coadă mică, 
gravă şi tăcută. În furia lui, Ostap dădu să bage capul pe ferestruica ghişeului, 
dar cetățeanul care stătea primul la coadă ridică nervos coatele-i ascuţite şi-l 
dădu pe nou-venit putin înapoi. Al doilea cetățean ridică şi el coatele, de parcă ar 
fi avut un mecanism, şi marele maestru se pomeni ceva mai încolo de mult 
doritul ghişeu. Dar nu rămase nici la această distanță deoarece, tot în deplină 
tăcere, alte coate se ridicară şi traseră parcă nişte vâsle invizibile până când 
obraznicul se văzu plasat la locul lui legitim: ultimul din coadă. 

— Eu vreau numai... Începu Ostap. 

Dar nu mai urmă. Era inutil. Coada cenuşie, ca de piatră, era de neclintit, 
ca o falangă grecească. Fiecare îşi ştia locul şi era gata să-şi apere micul său 
drept cu prețul vieţii. 

Abia după trei sferturi de oră reuşi Ostap să bage capul pe ghişeu şi să ceară 
cu aprindere să i se dea înapoi coletul. Funcţionarul îi restitui nepăsător recipisa. 

— Tovaräse, nu dăm coletele înapoi. 

— Cum! L-ati şi expediat? întrebă marele maestru cu o voce şovăitoare. L-am 
predat abia acum o oră! 

— Tovaräse, nu dăm coletele înapoi, repetă funcţionarul. 

— Dar e coletul meu, spuse Ostap cu blandete, mă intelegeti, al meu. Eu 
l-am expediat, eu vreau să-l iau înapoi. Am uitat să bag un borcan cu dulceaţă. 
De merişoare. Vă rog foarte mult. Unchiu-meu o să se supere îngrozitor. Mă 
intelegeti? 

— Tovarase, nu dam coletele inapoi. 

Ostap întoarse capul, căutând sprijin in jur. In spatele lui se întindea coada 
tăcută şi gravă, care cunoştea toate regulile, printre care şi aceea că pachetele nu 
se dau înapoi. 

— Să bag un borcănaş, murmură Ostap, cu merişoare. 

— Tovarase, borcänasul poți să-l trimiti cu un alt colet, zise funcţionarul 
îmblânzindu-se. N-o să i se întâmple nimic unchiului dumitale. 

— Nu-l cunoaşteţi pe unchiul meu! zise cu căldură Ostap. Şi-apoi sunt un 
student sărac. N-am bani. Vă rog ca pe un activist pe tărâm obştesc. 

— Unde să-l caut acum, tovarăşe? spuse funcţionarul cu un glas plangaret. 
Sunt trei tone de colete acolo. 

Dar marele maestru începu să îndruge la palavre atât de sfâşietoare, încât 
lucrătorul de la comunicaţii plecă în cealaltă sală să caute coletul studentului 
sărac. În coada tăcută până atunci răsunară energice proteste. Marele maestru 
era făcut cu ou si cu oţet că nu cunoaşte legile poştei, iar o cetäteancä manioasa 
îl şi ciupi. 

— Să nu mai faci niciodată asta, zise sever funcţionarul, aruncându-i lui 
Bender valijoara. 

— N-am să mai fac niciodată! declară comandorul. Pe cuvântul meu de 
student! 

Vântul făcea acoperişurile să vuiască, felinarele să se clatine, umbrele să 
tremure pe pământ, iar ploaia tăia pieziş razele farurilor de la automobile. 

— Ajunge cu excesele psihologice, spuse vesel Bender. Ajunge cu suferințele 
şi autozgândăririle. E timpul să încep o viata burgheză, de muncă. La Rio de 
Janeiro! Îmi voi cumpăra o plantație şi il voi angaja pe Balaganov ca maimuţă. Să 
rupă bananele din pom, pentru mine. 


CAPITOLUL XXXVI 
UN CAVALER AL ORDINULUI LINII DE AUR 


Un individ ciudat päsea într-o noapte prin luncile de pe malul Nistrului. Era 
gigantic şi rotund ca un poloboc. Purta strânsă pe el o manta din pânză de cort 
cu gluga ridicată. Individul acesta ciudat înainta pe lângă parcelele de stuf, pe 
sub pomii rämurosi, în vârful picioarelor, de parcă ar fi umblat într-un dormitor. 
Din când în când se oprea şi ofta. Atunci, de sub manta se auzea acel zăngănit pe 
care-l scot obiectele din metal când se ciocnesc. Şi de fiecare dată după aceasta 
răsuna, ca un ecou, prin văzduh, un clinchet subțire, nespus de delicat. La un 
moment dat, individul se împiedică de o rădăcină udă şi căzu pe burtă. O dată cu 
căzătura lui se auzi un zgomot atât de puternic, de parcă ar fi căzut o întreagă 
armură pe parchet. Şi omul nostru rămase mai mult timp aşa, pe jos, iscodind cu 
privirea întunericul. 

Noaptea aceea de martie era plină de freamăt. De pe copaci se prelingeau şi 
cădeau zgomotos, la pământ, picături dense ca de farmacie. 

— Blestemată tavă! şopti ciudatul. 

Apoi se ridică în picioare şi, urmându-şi drumul mai departe, ajunse până la 
Nistru fără alte peripeții. Ajuns la Nistru, îşi ridică poalele mantalei, cobori încet 
de pe mal, şi, păstrându-şi cu greu echilibrul pe zăpoare, o porni în fugă spre 
malul românesc. 

Marele maestru se pregătise toată iama. Cumpărase dolari nord-americani 
cu portrete de preşedinţi cu bucle albe, cumpărase ceasornice si portigarete de 
aur, verighete, briliante şi alte drăcii preţioase. 

Purta asupra lui acum saptesprezece porttigarete masive cu monograme, 
vultur şi diverse inscripții gravate: 

"Lui Evsei Rudolfovici Polufabrikant, directorul Băncii Ruso-Carpate şi 
binefăcătorul nostru, cu prilejul nunţii sale de argint din partea colegilor 
recunoscători." 

"Consilierului intim M.I. Sviatotatki cu prilejul terminării inspecției sale 
senatoriale, din partea funcționarilor de la primăria oraşului Cernomorsk." 

Dar cel mai greu era porttigaretul cu dedicatia: "Domnului pristav al 
circumscriptiei Alexeev, din partea negustorilor evrei recunoscători.” Sub 
inscripție era o inimă de email, roşie ca focul, străpunsă de o săgeată, ceea ce 
voia, fireşte, să simbolizeze dragostea negustorilor evrei față de domnul pristav. 

Prin diferite buzunare mai avea băgate tot felul de verighete, inele şi brățări, 
înşirate pe sfoară precum covrigii. Pe spinare îi atârnau, în trei şiruri legate cu 
sfori tari, douăzeci de perechi de ceasuri de aur. Unele dintre ele ticăiau enervant 
şi Bender avea impresia că-i umblă pe spate nişte insecte. Printre ceasornice erau 
şi câteva care fuseseră oferite în dar, lucru pe care îl dovedea, de pildă, 
următoarea inscripție de pe un capac: "Tubitului meu fiu Seriojenka Kastraki, de 
ziua trecerii examenului de maturitate”. Deasupra cuvântului "maturitate" era 
zgâriat, cu un ac, cuvântul "sexuală". Probabil că aceasta o făcuseră prietenii 
tânărului Kastraki, elevi tot atât de proşti ca şi el. Multă vreme, Ostap nici nu vru 
să cumpere acest ceas necuviincios, dar în cele din urmă îl luă, deoarece se 
hotărâse în mod ferm să bage tot milionul în lucruri de pret. 

În general, avusese de muncit mult şi greu toată iarna. Marele maestru nu 


găsise briliante decât în valoare de patru sute de mii de ruble, iar valută, inclusiv 
nişte bani polonezi şi balcanici dubioşi, numai cincizeci de mii. Pentru restul 
sumei fu nevoit să cumpere obiecte grele. Deosebit de anevoios îi era să circule cu 
tava de aur pe burtă. Tava era mare şi ovală, ca scutul unei căpetenii de trib 
africane şi cântărea douăzeci de funti. Pe de altă parte, grumazul viguros al 
comandorului se încovoia sub povara unei cruci de arhiereu cu inscripţia "În 
numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh", pe care o cumpărase de la 
cetățeanul Samooblojenski, fost protodiacon la catedrală. Deasupra crucii atârna, 
pe o panglică minunată, Ordinul Lânei de Aur — un miel turnat din aur. 

Ostap cumpărase acest ordin de la un bătrân ciudat, care fusese ori 
într-adevăr mare duce, ori poate numai valet al unui mare duce. Bătrânul tinea 
grozav la pret, susținând că un astfel de ordin nu-l au decât câţiva oameni în 
toată lumea, printre care, cei mai multi, capete încoronate. 

— Lâna de Aur, murmura bătrânul, se dă pentru acte de supremă vitejie. 

— Păi tocmai supremă e şi vitejia mea, răspundea Ostap. Plus că eu, 
cumpăr mielul numai ca aur brut. 

Dar comandorul nu era sincer. Ordinul îi plăcuse din capul locului şi 
hotărâse să-l păstreze pentru totdeauna ca Ordin al Vitelului de Aur. 

Mânat de teama de a nu se pomeni cu un foc răsunător de armă, Bender 
izbuti să ajungă până la mijlocul râului, dar aici se opri. Îl apăsa aurul: tava, 
crucea, brätärile. Şalele îl mâncau de la ceasurile ce-i atârnau la brâu. Poalele 
mantalei i se udaseră şi cântăreau acum câteva puduri. Gemând, Ostap îşi 
scoase mantaua, o aruncă pe gheaţă şi porni mai departe. Acum se putea vedea 
că sub manta purta o şubă mare, aproape cum nu mai există alta şi care era 
poate lucrul cel mai de pret din întreaga toaletă a lui Ostap. Lucrase la ea timp de 
patru luni, o cladise cum ţi-ai clădi o casă, făcuse schița ei, stransese materialele. 
Şuba era dublă — căptuşită cu vulpi argintii, iar pe deasupra lutru veritabil, 
gulerul fiind din samur. Uimitoare era şuba asta! O superşubă, cu buzunare de 
şinşila, pline cu medalii pentru salvarea oamenilor de la înec, cruciulite şi punți 
de aur, ultima realizare a tehnicii dentare. Pe cap, marele maestru îşi pusese o 
căciulă — dar căciulă nu-i cuvântul, mai bine zis, o tiară, o tiară de biber. 

Toată această încărcătură prețioasă era destinată să-i asigure comandorului 
o viata uşoară, lipsită de griji, pe malul oceanului cald, printre palmierii şi ficusii din 
Rio de Janeiro — oraşul ce-i tulbura imaginaţia încă din copilărie. La ora trei 
noaptea, urmaşul nărăvaş al ienicerilor puse piciorul pe malul străin. Era şi aici 
linişte, şi întuneric, era şi aici primăvară şi de pe crengi cădeau şi aici picături. 
Marele maestru surâse. 

"Acum câteva formalitäti cu inimoşii boieri români şi drumul e liber. Cred că 
două-trei medalii pentru salvarea inecatilor vor infrumuseta de-ajuns viata lor 
plicticoasă de pe graniță." 

Se întoarse cu fața spre malul sovietic şi, întinzând în întunericul ce 
prinsese a se topi braţul gros, îmbrăcat în lutru, zise: 

— Totul trebuie făcut după protocol. Formularul nr. 5: rămas bun de la 
patrie. Ei, ce să-i faci, adieu, tara mare. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu primul 
din clasă şi să capăt note bune la atenţie, sarguinta şi purtare. Sunt o persoană 
particulară şi nu sunt obligat să mă interesez de gropile, tranşeele şi turnurile 
pentru silozuri. Nu ştiu de ce, mă interesează prea putin problema transformării 
socialiste a omului în înger şi în depunător la Casa de Economii. Dimpotrivă. Mă 
interesează problemele arzătoare ale atitudinii grijulii fata de persoana indivizilor 
milionari... 

Dar, în clipa aceea, rămasul bun de la patrie în conformitate cu Formularul 


nr. 5 îi fu întrerupt de apariția câtorva siluete înarmate, în care Bender 
recunoscu grănicerii români. Marele maestru se înclină cu demnitate şi rosti clar 
următoarea frază special învățată pe de rost: 

— Trăiască România Mare! 

Se uită prietenos la grănicerii ale căror chipuri abia se zăreau în semi- 
întuneric şi i se păru că grănicerii zâmbesc. 

— Trăiască România Mare! repetă Ostap pe ruseste. Sunt un bătrân profesor 
fugit de la CEKA din Moscova! Zău, abia am scăpat din ghearele lor! Salut în 
persoana dumneavoastră... 

Unul dintre grăniceri se apropie de Ostap şi, fără a scoate un cuvânt, îi trase 
jos de pe cap tiara de blană. Ostap făcu gestul să-şi ia căciula înapoi, dar, tot fără 
a scoate un cuvânt, grănicerul îi dădu mâna la o parte. 

— Ho! făcu comandorul pe acelaşi ton amical. Ho, ho! fără mâini! Mă voi 
plânge împotriva voastră la Sfatul țării, la Marele Huruldan! 

În timpul acesta, un alt grănicer începu să descheie cu o abilitate de amant 
experimentat impunătoarea şubă a lui Ostap. Comandorul se trase înapoi. Cu 
acest prilej, îi căzu pe jos, dintr-un buzunar, o brățară mare de damă. 

— O brățară! strigă ascuțit ofițerul de grăniceri, care purta o manta scurtă 
cu guler din blană de câine şi cu nasturi mari de metal pe posterioru-i bombat. 

— O brățară! tipara ceilalți, repezindu-se la Ostap. 

Încurcându-se în şubă, marele comandor căzu şi, în aceeaşi clipă, simți cum 
îi trage cineva afară din pantaloni tava prețioasă. Când se ridică în picioare, văzu 
că ofițerul cantareste tava în mâini cu un zâmbet care nu mai avea nimic 
omenesc. Ostap apucă obiectul care era proprietatea lui şi îl trase din mâinile 
ofițerului, pentru care fapt încasă imediat o lovitură în obraz care îl făcu să vadă 
negru înaintea ochilor. Evenimentele se desfăşurau cu iuteala unei mişcări 
militare. Şuba îl stingherea pe marele maestru şi o bucată de vreme se bătu cu 
duşmanii stând în genunchi şi aruncând într-înşii cu medaliile pentru salvarea 
inecatilor. Apoi simți, deodată, o usurare inexplicabilă, care-i îngădui să aplice 
inamicului o serie de lovituri zdrobitoare. O explicaţie totuşi era: grănicerii 
izbutiseră să smulgă de pe el şuba de o sută de mii de ruble. 

— Aşa-a? Asta-i atitudinea voastră? răcni Ostap, uitându-se fioros în jur. 

Fu un moment când el stătea sprijinit cu spatele de un copac şi izbea cu 
tava strălucitoare în capetele atacatorilor. Fu un alt moment când un grănicer 
vru să-i smulgă de la gât Ordinul Lânii de Aur şi comandorul dădea din cap ca 
un cal. Fu, de asemenea, un moment când, ţinând ridicată în sus crucea de 
arhiereu pe care scria "În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh", Ostap 
striga isteric: 

— Exploatatori ai poporului muncitor! Paianjeni! Slugi ale capitalului! 
Naparci! 

Din gură îi curgeau bale roz-albe. Ostap lupta pentru milionul său ca un 
gladiator. Îi culca la pământ pe duşmani, cădea şi se scula iar în picioare, 
uitându-se înainte cu o privire întunecată. 

Îşi veni în fire întins pe gheaţă, cu mutra făcută zob, cu o singură cizmă în 
picioare, fără şubă, fără porttigaretele împodobite cu inscripții, fără colecţia de 
ceasuri, fără tavă, fără valută, fără cruce şi briliante, fără milion. Pe malul înalt 
stătea ofițerul cu guler de blană de câine şi se uita în jos, la Ostap. 

— Siguranţă blestemată! ţipă Ostap, ridicând piciorul gol. Paraziti! 

Ofiţerul scoase încet revolverul şi trase înapoi piedica. Marele maestru 
înțelese că interviul s-a terminat. Încovoiat, porni şchiopătând înapoi spre malul 
sovietic. 


De pe fluviu se înălța o ceaţă albă ca fumul de țigară. Descleştând pumnul, 
Bender văzu în palmă un nasture turtit de aramă, un smoc de păr negru, aspru, 
cârliontat, şi Ordinul Lânii de Aur, salvat ca prin minune în luptă. Marele 
maestru se uită cu o privire absentă la trofeele şi rămăşiţele bogăției sale şi isi 
continuă drumul, alunecând pe gheaţă şi strambandu-se de durere. 

O bubuitura prelungă şi puternică, ca de tun, făcu să se clatine luciul gheții. 
Un vânt cald sufla cu putere. Bender se uită la picioare şi văzu pe gheaţă o 
crăpătură mare, verde. Platoul de gheață pe care se afla se clătină şi un colt al lui 
începu să se cufunde. 

— Au pornit zăpoarele! ţipă îngrozit marele maestru. Au pornit zăpoarele, 
domnilor jurati! 

Începu să sară pe sloiurile care se desfäceau, grăbindu-se cât il ţineau 
puterile să ajungă pe pământul de care se despärtise cu atâta trufie, cu o oră 
înainte. Pâcla se ridica maiestuos şi molcom, dezgolind lunca. 

După zece minute, apăru pe malul sovietic un om ciudat, fără căciulă şi cu o 
singură cizmă. Fără să se adreseze nimănui, el spuse cu glas tare: 

— Nu e nevoie de ovatii. N-am reuşit să ajung un nou conte de Monte Cristo. 
Va trebui să mă recalific şi să mă fac administrator de bloc.