Mihail Zoscenko — Galosul (1967)

M. ZOŞCENKO 
GALOSUL 


ADEVERINTA 
CA Tov IVAN, 


M. ZOSCENKO GALOSUL 


Ilustratii si copertä: NICHIFOROV GHENADIE 


M. ZOSCENKO 


GALOSUL 


În româneşte de 
IGOR BLOCK 


EDITURA TINERETULUI 


4 


CUVÎNT ÎNAINTE 


Continuînd o veche tradiţie, la începutul ani- 
lor 20 apăreau în Uniunea Sovietică numeroase 
reviste de satiră şi umor, dimpreună cu multe 
culegeri din această categorie literară. Printre 
autorii mai mult Sau mai putin cunoscuţi ai ge- 
nului s-a făcut repede remarcat în acea peri- 
oadă un nume nou — Mihail Zoşcenko. Umo- 
rist înnăscut, plin de talent şi de vervă, deosebit 
de fecund, Zoşcenko a cunoscut un succes ver- 
tiginos, „S-a trezit într-o bună dimineaţă cele- 
bru”, cum spune un bun prieten al sau, 
Konstantin Fedin, în nişte însemnări consacrate 
lui. Devenind în Scurt timp cunoscut şi peste 
hotare, unde savuroasele sale schițe erau tradu- 
se frecvent în numeroase limbi, numele lui 
Zoşcenko a circulat apoi necontenit pe toate 
meridianele. 

Fiu al unui pictor, Mihail Mihailovici Zoş- 
cenko s-a născut la Poltava în anul 1895. După 


5 


un an de studenţie la facultatea de drept a Uni- 
versitatii din Petersburg, el abandonează 
studiile şi pleacă voluntar pe frontul războiului 
ruso-german (1915), ca ofițer inferior, dindu-si 
din plin tributul de sînge: e rănit, contuzionat, 
gazat. După revoluţie pribegeste o vreme prin 
țară, fiind pe rînd, aşa cum mărturiseşte într-o 
autobiografie din 1922, tîmplar, calfă de cizmar, 
militian, agent al miliției judiciare, jucător de 
cărți, funcţionar, actor, pentru ca pînă la urmă 
să se înroleze voluntar în Armata Roşie. 

Zoşcenko publică prima sa povestire în anul 
1922. În acelaşi an îi apare şi prima carte — 
„Povestirile domnului Nazar Ilici Sinebriuhov”. 
Curînd apoi apar cărţile care l-au consacrat ca 
pe un artist cu totul original — „Viaţă veselă” 
(1924) şi „Stimaţi cetățeni” (1926). Aici tema 
„omului mărunt”, tema lui preferată, e tratată 
într-o manieră nouă, purtind pecetea măiestriei 
necontestate a autorului. 

Au urmat apoi alte culegeri, răsfirate de-a 
lungul anilor, înmănunchind noi scrieri, cu un 
diapazon mai larg şi cu o gamă mai variată, din 
care se cuvine a fi cu osebire menţionate: ,,Po- 
vestiri despre Lenin” şi „Povestiri despre parti- 
zanii sovietici”, lucrări ce întregesc, dimpreună 
cu altele, creația de maturitate a scriitorului. 


6 


Analizind unele trăsături caracteristice ale 
remarcabilului umorist, maniera lui artistică, 
obiectivele creaţiei sale, K. Fedin subliniază în 
însemnările pomenite mai Sus că autorul „a di- 
secat” cu mult spirit de observaţie o anumită 
categorie de oameni din vremea sa, furnizind o 
mare abundență de „mărturii artistice, şi deci 
veridice”. „Tinta satirei sale, remarcă mai 
departe Fedin, o constituie cei ce caută fericirea 
personală, oameni cu însuşiri unilaterale, care 
ştiu numai Să ia, care socot că li se cuvine tot 
ceea ce capătă, oameni care nu doresc să dea 
nici o fărîmă din ceea ce li se cere. Ei sînt vina- 
tori de avantaje personale, uneori lirici, alteori 
grosolani, rareori inteligenți, totdeauna lacomi 
şi interesaţi.” 

Preferind, aşa cum declară într-una din schi- 
tele sale, „eroul mărunt şi insignifiant, cu pasiu- 
nile şi trăirile lui neînsemnate”, Zoşcenko îl 
zugrăveşte de minune, întotdeauna cu un pro- 
nuntat zîmbet ironic, pentru că, potrivit unei 
aprecieri a lui M. Gorki, umorul lui Zoşcenko 
are „mai multă ironie” decit umor. 

Comicul lui Zoşcenko, deosebit de viguros în 
anii 20, era abundent alimentat de contradicţiile 
din realitățile epocii respective. În acea vreme 
vechiul era încă puternic înrădăcinat in 
conştiinţa oamenilor, iar noul îşi croia drum, 


# 


mai ales in viata de toate zilele, neînchipuit de 
greu. Şi acest comic era realizat cu multă mă- 
iestrie, într-un Stil cu totul personal, Scurt, dens, 
concis, într-o limbă vioaie, din care nu lipseau 
jocurile de cuvinte şi expresiile pocite, de mare 
efect. 

Scrierile sale din această perioadă au jucat un 
anumit rol în demascarea tarelor care frinau pe- 
alocuri mersul înainte al ţării. Dar, zugrăvind 
părțile umbrite ale vieţii, uneori scriitorul nu ve- 
dea suficient de clar noul, luminos şi promiţător, 
pe care-l aducea în viaţă transformarea societă- 
ţii. Format în cadrul grupării literare „Fraţii lui 
Serapis”, care a fiintat cîțiva ani începînd din 
1921, şi care profesa o concepție idealistă despre 
artă, o artă fără idei, apolitică, negînd semnifi- 
catia socială a literaturii, Zoşcenko a rămas 
pînă la urmă tributar mai mult sau mai putin 
concepțiilor ideologice şi estetice ale „confreriei 
serapiene”. Aşa se face că, în goană după 
situații comice, el îngroaşă uneori culorile, 
denaturează stările reale de lucruri. Dar, aşa 
cum subliniază unul din exegetii operei sale 
(L.F. Erşov), trebuie să se facă deosebire între 
viciile din concepția unui artist şi tendința 
firească a umoristului de a prezenta un fenomen 
de viata într-o formă ascuțit hiperbolică. 


8 


Minuind condeiul pînă la sfîrşitul vieţii 
(1958), Mihail Zoşcenko a lăsat o moştenire re- 
marcabilă, unanim recunoscută, cu care şi-a 
cîştigat un loc de cinste, pe deplin meritat, în 
literatura sovietică şi universală. 


Igor Block 


DECÎT AŞA RUDE, MAI BINE LIPSĂ 


Timofei Vasilievici a umblat două zile în căuta- 
rea lui nepotu-su, Serioga Vlasov. A treia zi, cînd 
să plece acasă, a dat de el. L-a întîlnit în tramvai. 

S-a urcat în vagon, a scos o copeică, şi cînd s-o 
dea taxatorului, ce-i văd ochii? Figura omului ca- 
re vindea bilete îi păru cunoscută. S-a uitat mai 
bine — da! Serioga Vlasov în persoană — taxator 
de tramvai. 

— Ti! a strigat Timofei Vasilievici. Serioga! Tu 
eşti, bre, frätioare? 

Fisticit, taxatorul a potrivit ruloul cu bilete, cu 
toate că nu era de loc nevoie s-o facă, şi a zis: 

— Îndată, unchiule... numai să dau biletele 
astea. 

— Bun! Se poate — zise bucuros unchiul. 
Aştept. 

Timofei Vasilievici rîse şi găsi de cuviință să-i 
lămurească pe călători: 

— E neam bun cu mine, Serioga Vlasov, băia- 
tul lui frate-miu Piotr... Nu l-am mai văzut de 
şapte ani... 


10 


Se uită cu o privire voioasă la nepotu-său şi-i 
strigă: 

— De două zile umblu şi te caut, măi frätioare! 
Am colindat tot oraşul. Şi tu uite unde-mi erai! 
Taxator... Am fost acasă la tine, în strada Razno- 
cinaia. Cică nu mai stă aici, s-a mutat — mi-au 
spus. Unde s-a mutat? întreb. Eu sînt unchiul lui. 
Nu ştie nimeni... Şi tu uite unde-mi erai: taxator, 
care va să zică? 

— Taxator — răspunse abia auzit nepotul. 

Călătorii se uitau curioşi la cele două rubedenii. 
Unchiul rîdea fericit si se uita cu drag la nepotu- 
su. Acesta era vădit stînjenit şi, fiind în exercițiul 
functiunii, nu ştia ce să spună şi cum să se poarte 
cu unchi-su. 

— Aşa — zise unchiul — care va să zică, 
taxator. La tramvaie? 

— Taxator... 

— Ca să vezi! Păi cum m-am urcat, măi fräti- 
oare, văd eu că prea îmi pare cunoscută figura 
taxatorului. Şi cînd colo, poftim, tu! Hei, mînca- 
te-ar ciorile! Ce bine-mi pare! 

Taxatorul se mută de pe un picior pe altul şi 
zise: 

— Trebuie să plăteşti, unchiule. Ia bilet... Mergi 
departe? 

Unchiul rîse din toată inima şi-l plesni pe 
taxator peste geantă. 


11 


— Aş plăti, zău! Dacă mă urcam în alt număr, 
ori dacă scăpăm vagonul ăsta, plăteam, de ce nu? 
Acuma plîngeam după bănişori! Mai, fir-ai tu să 
fii!... Merg pînă la gară. 

— Două stații — zise indispus taxatorul, cu 
ochii în altă parte. 

— Adică cum? se miră Timofei Vasilievici. 
Vorbeşti serios? 

— Trebuie să plăteşti, unchiule — îngăimă 
taxatorul. Două staţii... Nu se poate să mergi pe 
gratis, fără bilet... 

Timofei Vasilievici strînse din buze jignit şi-l 
fixă cu privirea pe nepotu-su. 

— Cum vine asta, bre, bagi mîna în buzunarul 
lui unchi-tău? 

Taxatorul se uită acru pe geam. 

— Ăsta-i jaf curat — izbucni unchiul. După ce 
că nu te-am văzut şapte ani, porcule, îmi ceri 
bani? De la unchiul tău? Tine-ti mîinile acasă, că 
nu mă sperii eu de ele, măcar că-mi eşti nepot. Nu 
da din mfini, că faci vînt la călători. 

Timofei Vasilievici suci bänutul în palmă şi-l 
vîri în buzunar. 

— Cum vine asta, oameni buni? întrebă, 
adresîndu-se celor din jur. Să ceară bani de la 
unchiul lui! Cică două staţii... Ai? 

— Trebuie să plăteşti — zise nepotul, gata să-l 
podidească plînsul. Nu te supăra, tovarăşe unchi, 


12 


dar vezi că tramvaiul ăsta nu-i al meu. E tramva- 
iul statului. 

— Tramvaiul statului... — îl îngînă unchiul. Pe 
mine asta nu mă priveşte. Ai putea să ai respect 
fata de unchi-tu: bagä-ti, unchiule, banul muncit 
în buzunar şi mergi sănătos. Că doar nu s-o däri- 
ma dintr-atita tramvaiul. Cînd am venit încoace 
cu trenul, conductorul, măcar că nu mi-e neam, şi 
tot a zis: poftim, Timofei Vasilievici, lasă-lasă, 
urcă aşa... Şi m-a dus... măcar că nu mi-e neam... 
ia colo un consătean. Şi tu te iei de unchi-tău? 
N-ai să vezi un ban de la mine! 

Taxatorul se şterse cu mîneca pe frunte şi trase 
de clopot. 

— Coboară jos, tovarăşe unchi — zise nepotul 
pe un ton oficial. 

Văzînd că se-ngroaşă gluma, Timofei Vasilie- 
vici plesni din palme şi scoase iar bänutul de adi- 
neauri, apoi îl viri din nou în buzunar. 

Nu — zise — nu pot! Nu pot să-ţi plătesc 
tie, unui mucos. Mai bine mă dau jos. 

Timofei Vasilievici se ridică grav şi ofensat, şi 
porni spre uşă. Apoi se întoarse: 

— Îţi gonesti unchiul... — zise furios la culme. 
Ei, las' că te aranjez eu, mucosule! Ti-arät eu, 
fecior de cîine ce eşti... Pentru o treabă ca asta 
meriti să fii împuşcat! Vezi că am oameni la 
Smolnii... 


13 


Timofei Vasilievici îi aruncă lui nepotu-su o 
privire nimicitoare şi cobori din tramvai. 


1923 


14 


PUNCT DE VEDERE 


De la gara Leski m-a dus cu cäruta Egorka 
Glazov. 

Am intrat în vorbă. 

— Ja spune — l-am întrebat — la voi în judeţ 
oamenii sînt lämuriti? 

— Oamenii? zise Egorka. Oamenii sînt lămu- 
riti. De ce să nu fie? 

— Dar femeile? 

— Femeile? Şi femeile sînt lămurite. De ce să 
nu fie? 

— Şi sînt multe femei lămurite? 

— Sînt de-ajuns — zise Egorka. Măcar că dacă 
stai să te gindesti, nu-s chiar aşa de multe. Daca 
te-ai apuca să le numeri, nu te-ncurci cu numără- 
toarea. Aşa că-s cam puţine. Era una la noi în 
judeţ... Dar şi aia, nu ştiu... S-ar putea sa moară. 

— Dar ce-a pätit? 


15 


— Păi de... — făcu Egorka. Are un bărbat aprig 
al dracului. Klopov, Vasili Ivanici. Bătăuş, ce 
mai! Cum i se pare ceva, sare la bătaie. 

— Şi ea tace? 

— Katerina? De ce să tacă? Ea îi răspunde: 
„Rău faci ceea ce faci, zice. Mai uşor cu bătaia, 
Vasili Ivanovici, zice. Vezi că nu mai sînt vre- 
murile alea...” 

— De ce nu se duce la soviet? 

— La soviet? S-a dus ea şi la soviet. Acolo i-au 
zis aşa: Bine ai făcut, femeie, că ai venit la noi. 
Problema femeilor, zic ăia, e acum piatra de 
temelie a vieții noastre. Desparte-te, drăguță, de 
bătăuşul ăla şi gata... Dar vezi că ea nu vrea. Să 
mă mai gîndesc, zice. Şi pe urmă, zice, nu-mi 
vine mie să mă despart... După aia a răbdat ea cît 
a răbdat şi s-a dus la oraş. Şi a adus de la oraş 
nişte hapuri. Unul îl ia ea şi altul i-l bagă lui în 
mîncare. Ea îi bagă hapul, şi el sare la bătaie. Vezi 
că lui nu-i face nimica hapul. A început femeia să- 
i bage cîte două hapuri şi să ia şi ea tot cîte două. 
Degeaba: omul tot sare la bătaie. Atunci a luat ea 
şase hapuri deodată şi a căzut la pat. Acuma zace. 
Păcat de ea! Pentru că vezi, aveam şi noi o femeie 
lămurită în tot judeţul, şi uite că şi aia s-ar putea 
să moară. 

— Dar celelalte femei — am întrebat — ce, sînt 
încă şi mai proaste? 


16 


— Celelalte sînt si mai proaste — intari 
Egorka. Celelalte nu sînt lămurite nici atitica... 
Una, după ce a bătut-o bärbatu-su, l-a dat în jude- 
cata. Omul a patit-o; l-au amendat. Cinci ruble: să 
nu mai baţi femeia, vagabondule... Acum muierea 
plînge toată ziua. De unde bani ca să plătească? 
Auzi, proasta... Alta a dat si ea divorț. Omul e 
bucuros, pentru că e vreme de iarnă şi femeia 
moare acu' de foame. Dacă-i proastă... 

— E rău — am zis eu. 

— E rău, vezi bine — întări Egorka. La noi, 
bărbaţii le ştiu pe toate, ştiu ei cum devine cazul, 
dar femeile astea, de, au rămas în urmă. 

— E rău — am zis eu şi m-am uitat la spinarea 
lui Egorka. 

Avea spinarea slabă şi haina toată numai 
zdrente, din care răsăreau smocuri de vatä gal- 
benä. 


17 


BĂIAT DE LA ORAŞ 


În satul Usaci din gubernia Kaluga a avut loc 
deunăzi o adunare de alegere a unui nou preşe- 
dinte. 

Tovarăşul de la oraş, trimis de celulă, pe nume 
Vedeornikov, aşezat pe o grămadă de buşteni 
proaspăt cojiti, vorbi astfel adunării: 

— Cetăţeni, situația internaţională e clară. Nu 
vom stărui deci asupra acestei chestiuni. Sa tre- 
cem la momentul actual, şi anume la alegerea 
noului preşedinte în locul lui Kostiliov Ivan. 
Parazitul ăsta nu poate fi investit cu depline puteri 
şi de aceea se destituie... 

Preşedintele comitetului sărăcimii, Mihailo Va- 
silievici Bobrov, şedea pe acelaşi buştean, lîngă 
tovarăşul de la oraş, şi, foarte nelinistit de faptul 
că vorbele astea de la oraş nu prea erau pe înte- 
lesul țăranilor, se oferi îndată să lămurească lu- 
crurile. 


18 


— Adicätelea — zise Mihailo Bobrov — para- 
zitul ăsta, dar-ar boala-n el, Kostiliov Ivan Macsi- 
mici, nu poate fi vestit şi de-aia se destitute... 

— $1 în locul numitului Ivan Kostiliov — urmă 
vorbitorul de la oraş — propunem să fie ales un 
om de omenie, pentru că nouă nu ne trebuie para- 
ziti. 

— În locul acestui parazit — lămuri Bobrov — 
dar-ar boala-n el de rachier, măcar că mi-e neam 
după nevastă, propunem, care va să zică... 

— Propuneţi candidaturile — zise tovarăşul de 
la oraş. Insufletit de cele mai nobile simtäminte 
Mihailo Bobrov îşi smulse căciula de pe cap şi 
făcu un gest larg, invitind oamenii să propună 
numaidecît candidaturile. Adunarea păstra tăcere. 

— Ce-ar fi să-l alegem pe Bikin? Sau pe 
Eremei Ivanovici Sekin? întrebă sfios careva. 

— Bun — zise tovarăşul de la oraş. Bikin... fl 
scriem aici. 

— ÎL scriem colea — lămuri Bobrov. 

Mulțimea, care pînă atunci stătuse tăcută, se 
porni să facă o larmă cumplită, rostind un nume 
după altul, cerînd investirea imediată a candida- 
tilor săi în funcţia de preşedinte. 

— Vasea Bikin! Eremei Ivanovici Sekin! Mi- 
kolaev... 

Tovarăşul Vedeornikov nota numele acestea pe 
delegaţia sa. 


19 


— Fraţilor! strigă cineva. Ce fel de alegere mai 
e şi asta, Sekin şi Mikolaev?... Noi trebuie să 
alegem tovarăşi care sînt fruntea... Tovarăşi ade- 
värati şi care... Care poate că s-au mai frecat pe la 
oraş şi le ştiu pe toate... Uite, pe ăştia noi trebuie 
să-i alegem... 

— Aşa e! strigară mai multe voci din mulțime. 
Fruntaşii... Şi în alte sate tot aşa se face alegerea. 

— Tendinţa e justă — observă tovarăşul de la 
oraş. Propuneţi! 

În mulţime se produce oarecare confuzie. 

— Poate pe Leoşa Konovalov? îndrăzni cineva. 
Numai pe el îl avem venit de la oraş. Băiat de la 
oraş! 

— Leoşka! întăriră mai multe glasuri. Fă-te- 
ncoa, Leoşa! Vorbeşte-le oamenilor! 

Leoşa Konovalov îşi făcu loc prin mulţime, se 
apropie de grămada de buşteni şi, măgulit de 
atenţia acordată, făcu o plecăciune ca la oraş, cu 
mîna la inimă. 

— Vorbeşte, Leoşka! îl îndemnară oamenii. 

— Mă rog — zise Leoska, putin fisticit. Eu, da, 
pot fi ales. Sekin sau Mikolaev, ce, asta-i alegere? 
Sat, prostime... Pe cînd eu, doi ani m-am frecat la 
oraş. Pe mine puteți să mă alegeţi, da... 

— Vorbeşte, Leoşka! Spune ce ai de spus! 
stărui din nou mulţimea. 


20 


— De vorbit, se poate — zise Leoska. De ce 
n-aş vorbi, dacă ştiu totul... Cunosc decretul si 
toate dispoziţiile, şi anexele. Sau bunăoară co- 
dul... Toate astea le cunosc. Doi ani m-am frecat... 
Veneau unii la mine în celulă: ia spune, Leoşka, 
ce-i cu decretul ăla, ce-i cu anexa aia?... 

— Care celulă? întrebă cineva din mulțime. 

— Care celulă? făcu Leoşka. Celula paişpe. 
Stäteam la Kresti... 

— U-u! făcu uimită asistența. Păi pentru ce ai 
stat tu, măi băiete, la puşcărie? 

Leoşka se uită buimac la mulțime. 

— Pentru un fleac... — răspunse el evaziv. 

— Pe chestie politică sau de zuleală? 

— Politică — zise Leoşka. Am zulit şi eu ia o 
nimica toată... 

Si, dînd din mînă a pagubă, se retrase în mul- 
time. 

Tovarăşul de la oraş, Vedeornikov, după ce mai 
vorbi un timp despre noua tendință de a fi aleşi 
tovarăşi care au stat la oraş, propuse să se voteze 
pentru Eremei Sekin. 

Mihailo Bobrov, reprezentantul sărăcimii, lă- 
muri înțelesul acestor cuvinte, şi Eremei Sekin fu 
ales în unanimitate, cu o singură abţinere. 

S-a abținut Leoşka Konovalov. Nu inghitea el 
prostimea asta de la ţară. 


21 


AGITATORUL 


Grigori Kosonosov, paznic la o şcoală de zbor, 
a plecat în concediu la el în sat. 

— Ia vezi, tovarăşe Kosonosov — i-au spus 
prietenii înainte de plecare — dacă tot te duci la 
tara, fă şi dumneata un pic de agitație. Spune-le 
țăranilor că aviația se dezvoltă... Poate donează şi 
ei ceva pentru un aeroplan. 

— Nici vorbă — a zis Kosonosov. Fac şi agi- 
tatie. La altele nu mă bag, dar despre aviaţie le 
vorbesc eu, n-aveţi nici o grijă. 

Kosonosov a venit în sat toamna şi, chiar în 
ziua cînd a sosit, s-a dus la soviet. 

Uite — zice — aş vrea să fac şi eu puţină 
agitaţie. Avînd în vedere că sînt venit de la oraş, 
nu s-ar putea tine o adunare? 

— Mă rog — a zis preşedintele. S-a făcut. 
Miine adun oamenii. 


22 


A doua zi, preşedintele a adunat oamenii lîngă 
magazia pompierilor. 

Grigori Kosonosov a ieşit înaintea oamenilor, s- 
a ploconit o dată şi, intimidat, a început să 
vorbească cu o voce tremurată: 

— Uite, care va să zică... — spuse Kosonosov 
— aviația, tovarăşi, țărani... 'Mneavoastra, vezi 
bine, sinteti oameni nestiutori, de-aia am să vă 
vorbesc despre politică... Uite, ici, de-o vorbă, e 
Germania, dincoace, linia Curzon. Ici e Rusia, 
dincoace... ă-ă... 

— Ce tot vorbeşti, acolo, omule? se mirară 
țăranii. 

— Ce vorbesc? făcu pe supăratul Kosonosov. 
Păi vorbesc despre aviaţie. Se dezvoltă, care va să 
zică... Ici e Rusia, dincoace India... 

Țăranii îl ascultau incruntati. 

— Nu ne ţine degeaba aicea! strigă cineva din 
spate. 

— Nu vă tin — zise Kosonosov. Vorbeam 
despre aviaţie... Se dezvoltă, tovarăşi țărani. Ni- 
mic de zis. Ce este, este. Nu încape discuţie... 

— Nu prea se înţelege! strigă preşedintele. 
Vino mai aproape de mase, tovarăşe... 

Kosonosov făcu un pas spre mulţime şi, 
răsucindu-şi o ţigară, urmă: 

— Uite, care va să zică, tovarăşi ţărani... Se 
construiesc aeroplane şi după aia zboară oamenii 


23 


cu ele. Pe sus, prin aer, vreau să zic. Mă rog, e 
cîte unul care nu prea se poate ţine acolo sus şi, 
zdup la pămînt! Aşa cum a pätit un aviator, to- 
varăşul Ermilkin. S-a urcat, s-a urcat, şi cînd l-a 
burdusit o dată de pămînt, praf s-a făcut... 

— Că doar nu-i pasăre — spuseră țăranii. 

— Eu ce zic? se bucură Kosonosov, simtin-du- 
se încurajat. Nu-i pasăre, vezi bine. Pasărea, dacă 
o cădea, nici că-i pasă. Mai era un aviator, 
tovarăşul Mihail Ivanici Popkov. De ridicat s-a 
ridicat el, pînă aici, toate bune, cînd colo, deodată, 
pac! s-a stricat motorul... Cînd mi l-a buşit o 
dată... 

— E! făcură țăranii. 

— Zău aşa... Ba unul a rămas agăţat în copaci. 
Şedea aşa spînzurat, ca un copilaş. S-a speriat rău. 
Făcea nişte năzdrăvănii, să mori de ris, nu alta... 
Sînt tot felul de întîmplări... Odată, s-a băgat sub 
elice o vacă. A făcut-o bucăţi. Nici nu mai ştiai 
unde-s coarnele, unde-i burta... Mai nimeresc şi 
cîini. 

— Şi cai? întrebară ţăranii. Si cai, zici? 

— Şi cai — întări Kosonosov. Nimic mai lesne. 

— Je-te, nemernicii, dar-ar boala-n ei! zise 
unul. Ce-au mai născocit! Auzi, să facă harcea- 
parcea caii... Şi zici că se dezvoltă? 


24 


— Păi dar! întări Kosonosov. Se dezvolta, to- 
varäsi ţărani... Aşa că puneţi mînă de la mînă si 
dati şi dumneavoastră ceva. 

— Pentru ce să dăm? întrebară țăranii. 

— Pentru un aeroplan — zise Kosonosov. 
Rizind în sila, ţăranii incepura să se imprastie care 
incotro. 


25 


ACTORUL 


Schita asta e o întîmplare adevărată. Lucrurile 
s-au petrecut la Astrahan. Cum a fost, mi-a po- 
vestit un artist amator. 

Iată ce mi-a povestit actorul: 

Mă întrebaţi, măi tovarăşi, dac-am fost la viata 
mea actor? Da, am fost. Am făcut teatru. Am 
cunoscut şi eu arta asta. Numai că nu face două 
parale. 

Adicătelea, dacă stai să te gindesti, are şi ea 
unele parti bune. 

Bunăoară, apari pe scenă şi lumea se uită la 
tine. În public vezi cunoscuţi, neamuri din partea 
nevestei, vecini. Aia la parter iti fac cu ochiul: 
Tin-te bine, Vasea, dă-i bătaie! Mă rog, le faci şi 
tu tot felul de semne: Fiţi pe pace, fraţilor! Las” că 
ne descurcăm noi. Dar dacă stai să te gîndeşti mai 
bine, în meseria asta nu găseşti nimic bun. Mai 
mult iti faci sînge rău. 


26 


Odată jucam piesa „Cine e de vină?” 

O piesă tare. Într-unul din acte, cum iti spui, 
nişte tîlhari îl jefuiesc pe un negustor în văzul 
lumii. lese ceva foarte natural. Negustorul tipa ca 
din gură de şarpe si dă din picioare, se apără. Aia 
îl jefuiesc. Te ia groaza! 

Ei bine, am pus noi în scenă piesa asta. 

Dar vezi că taman înainte de spectacol, ama- 
torul care juca rolul negustorului a tras la măsea. 
S-a cherchelit în aşa hal haimanaua, că nu mai 
putea juca. Cum ieşea la rampă, înadins strivea 
becurile electrice cu piciorul. 

Regizorul, Ivan Palici, îmi zicea: 

— În actul doi nu-i mai dăm drumul, că sparge, 
nemernicul, toate becurile. Poate, zice, îl dublezi 
dumneata? Publicul e prost, n-o să bage de sea- 
mă. 

— Nu pot, măi tovarăşi, zic, să ies la rampă. Nu 
stäruiti. Adineauri, zic, am mîncat doi pepeni. 

Regizorul zice: 

— Ajută-mă, frätioare. Măcar un act. Poate că 
mai tîrziu îşi vine-ăla în fire. Nu da de rîpă munca 
culturală, zice. 

Pînă la urmă, toți m-au convins. Am ieşit la 
rampă. 

Am ieşit aşa cum eram, în hainuta şi pantaloni. 
Numai că mi-am pus o barbă. Şi am ieşit. 


27 


Publicul, prost-prost, dar m-a recunoscut 
numaidecit. 

— A, zice unul, uite-l pe Vasea! Tin-te bine, 
Vasea, da-i bataie! 

— De ţinut, mă tin eu, fraților, zic, dat fiind ca 
e un moment critic. Artistul ăla, zic, s-a facut crita 
si nu poate sa iasa la rampa. Boräste. 

Începe jocul. 

Eu fac pe negustorul. Şi cum iti spui, tip, dau 
din picioare, mă lupt cu tilharii. Si simt că, nu ştiu 
care dintre amatori, parcă îmi vira mîna în buzu- 
nar de-adevăratelea. 

Mă închei la haină. Aşa, ca să nu vadă artiştii. 

Mă lupt eu ei. Îi plesnesc peste obraz. Zău aşa! 

— Nu vă apropiaţi, nemernicilor — zic — vă 
rog cu frumosul! 

Ăia, aşa acum cere piesa, mă înghesuie si mai 
rău. Mi-au scos portofelul (o sută optzeci de ru- 
ble), şi se dau la ceas. 

Tip ca din gură de şarpe: 

— Säriti, oameni buni, că mă fură de-a binelea! 

Efectul e colosal. 

Lumea, proasta, bate din palme. Strigă: 

— Dä-i, Vasea, dă-i! Aşa, aşa! Arde-i la do- 
vleac, fir-ar ei de pezevenghi! 

— N-ajută, fraților! strig eu. 

ŞI-i ating, tot la mutră. 


28 


Văd că unul din amatori s-a umplut de sînge. 
Ailalti, ai naibii, s-au încins şi mă înghesuie mai 
al dracului. 

Regizorul îşi scoate nasul din culise. 

— Bravo, Vasea! zice. Îţi joci rolul de minune, 
zice. Dă-i bătaie! 

Văd că tipetele n-ajută la nimic. Pentru că, vezi 
bine, aşa e piesa, cu tipete. 

— Fraților! zic. Ivan Palici, nu mai pot! Trage 
cortina! Ăştia îmi zulesc şi ultimele economii! 

Auzind asta, multi dintre specialiştii în materie 
de teatru văd că aceste cuvinte nu sînt din piesă, şi 
ies din culise. Suflerul, mulţumesc frumos, iese şi 
el din cuşca lui. 

— Oameni buni — zice — se pare că într-ade- 
văr i-au zulit negustorului portofelul. 

S-a tras cortina. Cineva mi-a adus apă într-un 
urcior. Am băut. 

— Fraţilor! zic. Ivan Palici, ce-i asta? Conform 
piesei, zic, cineva mi-a scos portofelul din 
buzunar. 

Mă rog, amatorii au fost perchezitionati. Dar 
banii nu s-au găsit. S-a găsit numai portofelul gol, 
aruncat în culise. 

Banii s-au dus. Parcă 1-a înghiţit focul. 

Artă, zici? Las! că ştim! Am jucat si noi! 


29 


AVEREA 


Ilia Ivanovici Spiridonov, meşter legätor, a 
cîştigat cinci mii de ruble în aur la tragerea îm- 
prumutului. 

Primele zile, Ilia Ivanici a umblat näuc. Dădea 
din mini şi din cap, şi bodoganea: 

— le-te-te... Ce chestie, dom'le... Cum vine 
asta, măi fratilor?... 

Pe urmă, obişnuindu-se cu bogăţia care a dat 
peste el, s-a apucat să socoată cam ce şi cît ar 
putea cumpăra din banii ăştia. Dar ieşea aşa de 
mult şi aşa de grozav, încît Spiridonov dădea din 
mînă şi lăsa baltă socotelile. 

Fiind prieteni vechi, Ilia Ivanici dădea pe la 
mine de vreo două ori pe zi şi de fiecare dată îmi 
povestea cu de-amănuntul cum a aflat el de cîştig 
şi ce-a simțit în ziua aceea fericită. 

— Şi acum ce-ai de gînd să faci? îl întrebam 
eu. Ce vrei să-ți cumperi? 


30 


— Mi-oi cumpära si eu ba una, ba alta — räs- 
pundea Spiridonov. Bineînţeles, lemne. Mai tre- 
buie iarăşi şi niscaiva oale pentru casă... O pe- 
reche de pantaloni... 

În sfîrşit, Ilia Ivanici a ridicat de la bancă o 
grămadă de bani nou-nouti, tot de cîte zece ruble, 
şi a dispărut fără urmă. În orice caz, pe la mine 
n-a mai dat mai bine de două luni. 

Odată l-am întîlnit pe stradă. 

Era îmbrăcat într-un costum nou, cafeniu des- 
chis, larg de se pierdea în el. Cravata roz stătea 
batoasa şi-l gidila sub bărbie. Ilia Ivanici trăgea 
mereu de ea şi scuipa de ciudă. Era vădit că şi 
costumul, şi jiletca strimta, şi cravata elegantă îl 
stînjeneau şi-i făceau zile fripte. 

Omul slăbise rău, era tras la fata, şi obrajii i se 
îngălbeniseră. Avea o culoare nesănătoasă, cu o 
mulțime de zbircituri mărunte pe sub ochi. 

— Ei, cum e? l-am întrebat. 

— Mde — zise cam abătut Spiridonov. Trăiesc 
şi eu... Mi-am cumpărat lemne... Astfel, vezi bine, 
cam plictiseală. 

— Păi de ce? 

Ilia Ivanici dădu din mînă şi mă pofti într-o 
berărie. 

Aici, tot trăgînd de cravată, îmi spuse: 

— Uite, îi auzi pe toţi: burjui, burjui... Adi- 
cătea burjuii ăştia duc o viata de huzur. Da' 


FL 


uite-mä că m-am văzut şi eu burjui, capitalist... 
Crezi că e vreo pricopseală? 

— Păi de ce? 

— Uite-aşa — zise Spiridonov. Socoteşte şi 
dumneata. Cu neamurile mele şi ale nevestei 
m-am certat. Sîntem la cuțite. Asta-i una. La 
tribunal am ajuns ori ba? Am ajuns. O să mă 
judec cu cetäteana Bîkova. Asta-i doi... Nevastă- 
mea, Maria Ignatievna, şade toată ziua pe ladă şi 
plînge... Asta-i trei... Au dat hoţii să spargă uşa de 
la casă? Au dat. Măcar că n-au spart-o, dar pot eu 
să mai am linişte după asta? Draci! Aproape că 
nici nu mai pot să ies din casă. Şi dacă stau în 
casă iar e rău, că-mi fură lemnele din curte. Am 
luat un metru cub de lemne. Trebuie să le păzesc. 

Ilia Ivanîci făcu, desperat, un semn cu mîna. 

— Şi acum ce ai de gînd să faci? l-am întrebat. 

— Nici eu nu ştiu — suspină Ilia Ivanici. Zau 
daca nu-mi vine sä-mi vir gitu-n streang... Cum 
am primit banii, chiar din prima zi au început 
toate belelele... Am trăit eu cît am trăit în tihnă şi 
fără griji, dar şi cînd a dat pacostea peste mine, 
apăi m-a înghesuit din toate părțile. 

Cum am venit acasă cu banii, văd eu că ceva nu 
e-n regulă. Casa — plină de neamuri. Pînă atunci 
nu da nimeni pe la mine, acuma ocupaseră toate 
scaunele. Mă felicită. 


32 


Le-am dat la fiecare, vezi bine, asa, ca sä le dau 
si eu ceva, cîte două ruble. Miska, fratele nevesti- 
mi, sare el mai al dracului: 

— Ruşine — zice — să pici cu cîte două ruble, 
cînd eşti om cu capital! 

Una-alta, s-a încins, nene, o bătaie... de nu se 
vedea om cu om. În vremea asta Mişka mi-a luat 
pardesiul din cuier şi dus a fost! 

Aşa că am rupt orice legături cu neamurile. 
Trăiesc şi eu, uite-aşa. 

Altfel mi-am cumpărat cîte şi mai cîte. Mi-am 
luat oale, mi-am luat mei pe doi ani de zile. Mă 
gindeam ce-aş mai putea să fac cu banii. Mă uit 
eu şi văd că nevastă-mea se speteşte cu treburile 
casei. 

„Aşa nu mai merge — mi-am zis. O fi ea fe- 
meie, dar are drepturi egale. Pîn-aici! Iau o fetiță 
să-i fie de ajutor. Să gătească.” 

Am luat o fetiță. Fetiţa găteşte. Nevasta, ne- 
avînd ce face, şade cîtu-i ziulica pe ladă şi plînge. 
Vezi dumneata, tot stînd aşa, fără nici o treabă, îşi 
aduce aminte de toate necazurile prin cite a trecut: 
cum a murit taică-su, cum s-a măritat cu mine... 
Mă rog i-au intrat în cap toate prostiile, uite-aşa, 
de prea mult bine. 

I-am dat bani. 


33 


Du-te — zic — mäcar la club sau la teatru. 
M-aş duce si eu cu tine, zic, dar vezi că trebuie să 
păzesc lemnele. 

A mai plîns ea ce-a plîns, da' pe urmă s-a dus la 
club. A început să joace loto. Ziua plînge, seara 
joacă. Eu păzesc lemnele. Fetiţa găteşte. 

După aia, vine preşedintele comitetului de loca- 
tari şi zice: 

— De ce exploatezi copiii? De ce, zice, n-ai 
anuntat-o pe fetiţa aia, Bikova? Vezi, zice, că am 
să te dau în judecată, măcar că ai cîştigat banii 
ăia... 

Ilia Ivanici dădu iar din mina, îşi potrivi cravata 
şi rămase tăcut. 

— E rău — am zis eu. 

— Te cred! se învioră Ilia Ivanici. Uite, bună- 
oară, stau şi eu la o bere, dar simt că mă apucă 
vătămătura. Poate că în clipa asta mi-au zulit lem- 
nele din curte. Ori poate c-au intrat hoţii în casă... 
Si am un samovar nou-nout... Nici să stau nu-mi 
vine, dar nici să plec... 

Iar acasă... Nevasta poate că sta şi plînge. Fetiţa 
plingea şi ea; i-e teamă de judecată... Miska, 
fratele nevesti-mi, sînt sigur că dă tîrcoale casei... 
Uf, mai bine nu mai cîştigam banii ăştia! 

Ilia Ivanici plăti berea şi-mi strînse mina abătut. 
La despărțire, am vrut să-l consolez, dar el m-a 
întrebat: 


34 


— Ia spune-mi... Tragerea următoare cînd e? 
Nu mi-ar strica să cîştig un miar, să mai rotunjesc 
suma... 

Ilia Ivanici se trase de cravată, îmi făcu un 
semn din cap şi porni zorit spre casă. 


35 


ARISTOCRATA 


Grigori Ivanovici răsuflă o dată adînc şi începu: 

— Mie, măi fraţilor, nu-mi plac femeile care 
poartă pălărie. Cînd femeia umblă cu pălărie şi cu 
ciorapi de fildecos, ori tine în braţe un cätelus, ori 
are un dinte de aur, pentru mine o aristocrată din 
astea nici nu mai e femeie, nu face două parale. 

Cu toate astea, într-o vreme mi s-au aprins căl- 
cîiele după o aristocrată. Mă plimbam cu ea, am 
dus-o şi la teatru. La teatru am şi dat de bucluc. 
Acolo, la teatru, şi-a dat ea ideologia pe fata. 

Am cunoscut-o în curte. La o şedinţă. Mă uit şi 
văd o fiță. Cu ciorapi în picioare, cu un dinte de 
aur în gură. 

— Unde stai, cetäteanä? zic. La ce număr? 


36 


— La sapte, zice. 

— Să fii sănătoasă, zic eu. 

Şi nu ştiu cum, mi-a şi căzut cu tronc la inimă. 
Am îndesat-o cu vizitele. La apartamentul şapte. 
Mă duceam ca persoană oficială, chipurile ca s-o 
întreb: cum stai, cetäteanä — aveţi ceva defec- 
tiuni la robinet, la toaletă? Funcţionează? 

— Da, zice, funcționează. 

Şi îşi trage peste umeri şalul de molton, şi nu 
mai scoate o vorbă. Numai ochii îi sticlesc. Si 
dintele din gură străluceşte. 

Am tot dat pe la ea vreo lună de zile, pînă s-a 
obişnuit cu mine. A început să-mi răspundă mai în 
amănunt: robinetul funcționează, mulţumesc, 
Grigori Ivanovici. 

Pe urmă am mers şi mai departe — am început 
să ieşim împreună la plimbare pe străzi. Cum 
ieşim în stradă, îmi cere s-o iau la brat. O iau eu 
la brat şi mă las tirit de ea. Ce să-i spun nu ştiu, şi 
mi-e şi ruşine de oameni. 

Odată îmi zice: 

— Ce mă tot duci aşa pe străzi? Am ametit. 
Cum eşti cavaler şi la putere, zice, ai putea să mă 
duci, parexamplu, la teatru. 

— Se poate, zic. 

Taman bine a doua zi s-au primit de la celulă 
nişte bilete pentru operă. Am căpătat şi eu unul. 
Altul mi l-a cedat Vasea läcätusul. 


E 


Nu m-am uitat la bilete, dar vezi că nu erau la 
fel. Al meu era la parter, al lui Vasea la galerie. 

Ne-am dus la teatru. Ne-am aşezat pe locurile 
noastre. Ea pe biletul meu, eu pe-al lui Vasea. 
Stau la cucurigu şi nu văd nici pe dracu. Dacă mă 
aplec peste balustradă, o văd pe ea. Dar nu prea 
bine. Am căscat eu ce-am căscat, pe urmă am 
coborit. Cînd mă uit, eram taman în antract. Dinsa 
ieşise şi ea în antract. 

— Bună seara, zic. 

— Bună seara. 

— Oare, zic, aici funcționează robinetul? 

— Nu ştiu, zice. 

Şi o ia spre bufet. Eu — după ea. Se învîrte prin 
bufet şi se uită la tejghea. Pe tejghea — o tavă, şi 
pe tavă — nişte prăjituri. 

Eu mă foiesc tantos pe lîngă dinsa, uite-aşa ca 
un burjui, şi o invit: 

— Dacă, zic, ai poftă să maninci o prăjitură, nu 
te jena. Plătesc eu. 

— Mersi, zice. 

Si se apropie de tavă, cu un mers destrăbălat, şi 
hat una cu cremă. Şi dă-i, înfulec-o! 

Banii mei — numărați. Cel mult pentru trei 
prăjituri. Ea mănîncă, eu mă scotocesc prin bu- 
zunare, mă uit pe furiş cîte parale am. Parale — 
mai nimica. 


38 


După ce a mincat-o pe aia cu cremă, hat alta. 
Am icnit, dar am tăcut. M-a luat aşa, ca o ruşine 
burgheză. Halal cavaler fără bani! 

Ma învârt în jurul ei ca un cocos. Ea ride şi 
aşteaptă să-i fac complimente. 

— N-ar fi timpul să intrăm? zic eu. Poate a 
sunat. 

— Nu — zice ea. 

Si mai ia o prăjitură. 

— Nu-i cam mult pe stomacul gol? zic eu. 

— Nu, zice, sîntem obişnuiţi. 

Si o ia şi pe-a patra. 

Atunci mi s-a suit sîngele la cap. 

— Pune-o la loc! zic. 

S-a speriat. A ramas cu gura cäscatä. Eu — 
parca m-a muscat strechea. Acuma tot s-a zis cu 
plimbärile noastre! 

— Pune-o dracului la loc! zic. 

A pus-o la loc. Eu îl întreb pe bufetier: 

— Cit am de plată pentru trei prăjituri? 

Bufetierul face pe nisnaiul. 

— Aveţi de plătit patru bucăţi, zice. Atâta şi 
atita. 

— Care patru?! zic eu. Cînd a patra e pe tavă? 

— Nix, zice el. Măcar că e pe tavă, dar a fost 
muşcată şi turtită cu degetul. 

— Da' de unde! zic. De unde-ai mai scos-o şi 
pe asta? 


39 


Bufetierul face pe nisnaiul, dă din miini. 

S-a strîns lumea, vezi bine. Experţi. 

Unii zic că a fost muşcată, alţii zic că nu. 

Eu mi-am întors buzunarele pe dos: ce de-a 
nimicuri au mai căzut din ele! Lumea rîde. Mie 
nu-mi arde de ris. Eu număr banii. l-am numărat: 
taman bine mi-ajung pentru patru bucăţi. Degeaba 
am mai făcut tărăboi, pe cinstea mea! Am plătit. 
După aia îi zic doamnei: 

— Mănînc-o, cetäteanä. S-a plătit. 

Doamna nu se clinteşte. Se jenează să mănînce 
prăjitura. 

— Dă c-o mănînc eu — se bagă unul. 

Si a mincat-o. Pe banii mei. 

Am intrat în sală. Am văzut opera pînă la 
sfîrşit. După aia, ne-am întors acasă. 

În fata casei, ea îmi zice cu tonul ei burghez: 

— Destul de urit din partea dumitale. Ai care 
n-au bani nu se plimbă cu doamnele. 

Eu îi zic: 

— Nu banii, cetäteanä, fac fericirea omului. 
Iartă-mă cä-ti dau poveţe. 

ŞI uite-aşa ne-am despărțit. 

Nu-mi plac aristocratele. 


1923 


40 


O ÎNTÎMPLARE ÎN PROVINCIE 


În viata mea am încercat să fac de toate, numai 
artist de circ n-am fost. 

Dar odată, totuşi, s-a întîmplat aşa că publicul 
m-a luat drept unul din aceia care prezintă numere 
de travestiuri. 

Nu ştiu cum o fi acum, dar pe vremuri umblau 
prin Rusia specialişti din ăştia în ale deghizării. 
Ieseau, bunăoară, pe scenă, salutau publicul cu 
toată stima, apoi, după ce dispăreau pentru un 
moment în culise, reapăreau, dar în alte haine, cu 
altă voce şi în alt rol. 

Ei bine, odată am fost şi eu luat drept un artist 
din ăştia. 

Era prin 1920 sau 1921. 

Pe vremea aceea pîinea era extraordinar de 
scumpă. 

La Piter, pentru un funt de pîine se cereau două 
prosoape, trei cearşafuri, sau o armonică cu trei 
rînduri de bumbi. 


41 


De-aceea, odată, într-o toamnă, poetul imagi- 
nist Nikolai Ivanov, pianista Marusia Grekova, eu 
şi poetul liric Dmitri Tenzor am părăsit Piterul în 
căutarea unei pîini mai lesne de dobindit. 

Voiam să dăm o raită prin mai multe oraşe din 
sudul ţării, cu un program variat muzical-literar. 

Voiam să cîştigăm cu „arta noastră pură” o bu- 
cată de pîine cazonă, de secară. 

Aşa că, la sfîrşitul lui septembrie, înarmaţi cu 
tot soiul de delegaţii şi documente, ne-am îm- 
barcat într-un vagon de marfă cu sobitä şi am 
plecat în direcția sud-est. 

Am mers mult. 

Pe drum ne-am împărțit în amănunt rolurile şi 
am întocmit programul. 

Hotariram astfel. Primul număr îl prezintă 
pianista Marusia, cu cîteva piese muzicale uşoare. 
Ea dă, ca să zic aşa, tonul întregii noastre repre- 
zentatii. Al doilea număr îl susține imaginistul. 
Acesta complică putintel programul, făcînd alu- 
zie, cu versurile sale, în sensul că arta nu e întot- 
deauna înţeleasă de marea masă a poporului. 

Apoi mă produc eu cu schițele mele umoristice. 
Si, în sfîrşit, poetul liric Dmitri Tenzor. Acesta, ca 
să zic aşa, lăcuieşte tot programul, dîndu-i o 
nuanţă de facilitate şi fineţe. 

Programul era întocmit cum nu se poate mai 
bine. 


42 


— Tovaräsi — spunea imaginistul — în Rusia 
Sovietică noi sîntem primii care am pornit pe 
drumul cel bun. Noi coborîm conştient la nivelul 
maselor, pătrunzînd în adincurile lor. Cu acest 
program noi vom demonstra că arta pură nu piere. 
Cu noi este poporul. 

Pianista Marusia îl asculta tăcută şi, ca să se 
exerseze, închipuia cu degetele pe genunchi nu 
ştiu ce motiv complicat. 

Eu trăgeam mahorcă cu ceai, tot slobozind cite- 
un scuipat verde şi veninos. 

Poetul Dmitri Tenzor spunea transportat: 

— Arta pură îi e necesară poporului... Ni se vor 
aduce piini aburinde şi înmiresmate, flori, ouă 
fierte... Bani nu luăm. Ce naiba să facem cu banii, 
dacă tot nu poţi să cumperi nimic cu ei?... 

În sfîrşit, pe data de 29 am sosit într-un orăşel 
de provincie mic şi ploios. 

În gară ne-a întîmpinat foarte binevoitor un 
agent al căilor ferate. Agentul a cercetat mult şi 
atent delegatiile noastre. Pe urmă a dus mîna la 
chipiu salutînd în felul acesta, sugubät, literatura 
rusă. 

Ne-a spus confidential că face şi el parte din 
pătura intelectuală şi că la timpul său a absolvit 
două clase la gimnaziul de fete din localitate, şi că 
de aceea ar fi amator şi el, între două procese- 
verbale, să guste din arta pură. 


43 


Agentul ne-a promis cä va veni neapärat la 
spectacolul nostru literar. 

Am tras la nişte cunoştinţe de-ale Marusiei. 

Primele zile au trecut într-o continuă alergătură. 

Trebuia să obținem autorizaţia, să facem rost de 
sală, să aranjăm luminile şi să cădem la o învoială 
cu impresarul. 

Impresarul, un om subţire şi dibaci, punind la 
îndoială puterea de înţelegere a publicului provin- 
cial în materie de artă pură, a stăruit să mai sub- 
tiem programul nostru cu numere mai accesibile 
— muzică, cîntece şi exhibitii de circ. 

Asta, desigur, ne dădea rău peste cap progra- 
mul. N-am obiectat însă, pentru că altă soluţie nu 
exista. 

Spectacolul a fost fixat pentru ziua următoare, 
la fostul club al comercianților. 

În ziua de 30 septembrie, la ora 8 seara, stăteam 
emotionati în cabina special rezervată nouă. 

Sala era ticsitä de lume. 

Vreo sută de ostaşi, o mulțime de gospodine, 
domnişoare, slujbaşi şi oameni cu tot soiul de 
profesii libere aşteptau cu nerăbdare începerea 
reprezentatiei, bătînd din palme şi cerînd să se 
ridice cortina. 

Primul, după cîte mi-aduc aminte, s-a produs 
un trio muzical. Apoi un jongler excentric. Acesta 


44 


a avut un succes teribil. Publicul l-a bisat la 
nesfirsit, urlînd şi tropăind din picioare. 

Urmau apoi numerele noastre. 

Marusia Grekova a ieşit pe scenă într-o rochie 
neagră încheiată pînă la git. 

Cînd a apărut Marusia, în sală s-a produs 
oarecare rumoare. Spectatorii s-au săltat de pe 
locurile lor şi se uitau la pianistă. Multi rideau cu 
hohote. 

Marusia s-a aşezat la pian puţin tulburată şi 
după ce a executat o piesă scurtă, s-a oprit, aştep- 
tînd aplauzele. Dar aplauzele n-au urmat. 

Marusia s-a retras în culise teribil de derutată, 
fără s-o fi aplaudat nimeni. 

După ea, a ieşit aproape imediat imaginistul. 

Aplauzele furtunoase şi strigătele aprobative 
care l-au întîmpinat n-au contenit multă vreme. 

Flatat de această atenţie şi de celebritatea de 
care se bucura pînă şi într-un mic oraş de provin- 
cie, imaginistul se ploconea respectuos pînă la 
pămînt, cu mîna la inimă. 

A citit cîteva poezioare pline de venin, dar cam 
confuze şi s-a retras foarte tulburat, pentru că nici 
la plecarea lui n-au urmat aplauzele aşteptate. 

N-a bătut din palme nimeni. 

Apoi, speriat de-a binelea, am ieşit eu. 

Apariţia mea a fost primită cu strigăte de 
bucurie încă şi mai prelungite. 


45 


Cei din spate săreau pe bănci, îi împingeau pe 
cei din față şi mă priveau ca pe cine ştie ce 
dihanie. 

— Dibaci! a strigat unul. Dibaci lucrat, măi 
frätioare! 

— Tii, pezevenghiul! a tipat altul, vădit 
încîntat. 

Eu, cu spaima-n suflet, tremurînd pentru soarta 
ce mă aştepta, mi-am început povestirea abia 
ingaimind frazele. 

Publicul îmi asculta răbdător bălmăjeala si 
chiar mă încuraja cu exclamatii de felul acesta: 

— Măi, ce pungaş! Fir-ar el să fie!... 

— Dä-i aşa, că-i dai bine! 

Bălmăjind povestirea aproape pînă la capăt, 
m-am retras abia tîrîndu-mi picioarele. Ca şi cei 
dinaintea mea, n-am fost răsplătit cu nici un fel de 
aplauze. Numai un ostaş, unul înalt, s-a ridicat şi 
a zis: 

— Ju-iu, nemernicul, uite la el cum calcă! Ia 
uitati-va, fraţilor, cum şchioapătă înadins! 

Ultimul trebuia să se producă poetul liric. 

S-a împotrivit mult să iasă în scenă. Mai că 
plîngea în gura mare şi spunea că simte nişte 
dureri în partea de jos a burtii. Zicea că abia în 
ajun a sosit din Piter, ca nu s-a familiarizat cu ora- 
şul şi că nu e obişnuit cu un asemenea auditoriu. 


46 


Pînă la urmă, tăbărînd cu toții pe el, l-am imbrin- 
cit în scenă. 

Aplauze formidabile, însoţite de hohote de rîs şi 
de înjurături admirative, au zguduit sala. 

Publicul hohotea şi urla peste măsură de încîn- 
tat. 

O parte din spectatori s-au repezit la scenă, 
privindu-l pe poetul liric cu o nespusă curiozitate. 

Poetul, buimăcit de-a binelea, s-a rezemat de 
pian şi a stat aşa vreo cinci minute, fără a scoate o 
vorbă. Pe urmă, s-a clătinat o dată, a deschis gura 
şi, mai mult mort decît viu, s-a tirit înapoi în culi- 
se. 

Aplauzele n-au contenit multă vreme. Cineva 
bătea de zor cu cälcfiele în podea. Altcineva urla: 
„bis, bis!” 

Cu desavirsire zguduiti, noi stăteam ghemuiti în 
cabină şi trăgeam cu urechea la rumoarea din sală. 

Impresarul se foia pe lîngă noi şi se tot uita 
speriat la feţele noastre, pe care se citea amără- 
ciunea. 

Imaginistul, trist, cu buzele strînse, cu desă- 
vîrşire perplex, şedea pe canapea. Apoi, dîndu-şi 
părul pe spate, a zis cu tărie în glas: 

— Eu voi fi înţeles peste cincizeci de ani. Nu 
mai devreme. Versurile mele nu sînt accesibile. 
Văd asta acum. 


47 


Marusia Grekova plîngea înăbuşit, cu fata as- 
cunsa in palme. 

Poetul liric stätea nemiscat si asculta speriat 
strigatele si urletele din sala. 

Eu nu mai pricepeam nimic. Mai bine zis, îmi 
închipuiam că masele au înțeles arta pură, dar 
într-o formă ciudată, necunoscută mie. 

Strigătele, însă, nu conteneau. 

Deodată, s-a auzit un tropăit în culise, şi în 
cabina noastră au dat buzna cîţiva spectatori. 

— Bis! Bis! ţipă voios un cetățean, dînd din 
mini. 

Noi am înlemnit. 

Impresarul zise cu o voce stinsă, împăciuitoare: 

— Tovarăşi... Nici o grijă... Se face... Aranjăm 
noi imediat... Ce ziceti că doriţi? 

— Ăla de adineauri... — zise cetăţeanul. Publi- 
cul îl roagă mult să mai facă o dată... Noi sîntem 
delegați şi vă rugăm... Ala de adineauri, cu 
deghizarea... 

În clipa aceea ne-am lămurit. Tuspatru fuse- 
serăm luaţi drept unul, Iakimov, specialist în arta 
deghizării, care dăduse spectacole în acest oraş 
anul trecut. Azi urma să se producă după noi. 

Buimäciti cu totul, ne-am pus maşinal paltoane- 
le şi am ieşit din club. 

A doua zi am părăsit oraşul. 


48 


Mica pianistä, lunganul de imaginist, eu si, în 
sfirşit, rubicondul poet liric demonstraseräm, 
tuspatru, publicului din provincie o adevărată 
minune a deghizării. 

Dar poporul nu ne-a răsplătit cu flori, cu ouă 
fierte şi cu onoruri. 

O să trebuiască să mai aşteptăm. 


49 


BAIA 


În America, măi fraţilor, cică sînt nişte băi pe 
cinste. 

Vine omul, bunăoară, îşi pune hainele într-o 
ladă specială şi se duce să se spele. Şi nici habar 
n-are că s-ar putea să 1 se fure sau să se piardă 
ceva din lucruşoare. Nici măcar nu ia număr de la 
garderobă. 

Mă rog, poate cîte unul mai temător îi zice äluia 
de la haine: 

— Gud bai, ai grijă! 

Si atât. 

Se îmbăiază americanul ăsta, vine înapoi şi 
capătă hainele curätele: spălate şi călcate. 
Obielele — albe ca zăpada. Izmenele — cîrpite, 
peticite. Trai, nineacă! 

La noi, băile sînt şi ele cam aşa. Însă mai 
proaste. Dar de spălat poţi să te speli şi aici. 

La noi e bucluc numai cu numerele alea de la 
garderobă. Sîmbăta trecută m-am dus şi eu la baie 


50 


(doar nu era să merg pentru treaba asta în 
America!). Ala de la garderobă îmi dă două 
numere: unul pentru haine, altul pentru palton şi 
căciulă. 

Dar omul, cînd e gol, unde să bage numerele? 
N-ai unde şi pace! Buzunare n-ai. Tot ce vezi, 
numai burtă şi picioare. Necaz mare cu numerele 
astea. Că doar n-ai să ti le legi de barbă... 

Mă rog, mi-am legat şi eu numerele cîte unul de 
fiecare picior, ca să nu le pierd pe amîndouă 
deodată. Şi intru în baie. 

Acuma, numerele mă tot plesnesc peste picio- 
are. Ti se şi face lehamite să mai umbli. Dar de 
umblat e musai. Trebuie să-ți faci rost de un 
hîrdău. Păi ce, fără hîrdău aia mai e baie? Vai de 
baia aia! 

Caut un hîrdău. Cînd mă uit, văd pe unul că se 
spală în trei hîrdaie. Într-unul stă, într-altul îşi 
săpuneşte dovleacul si pe-al treilea îl tine cu mina 
stîngă, ca să nu 1-1 fure. 

Trag eu hirdaul ăsta; dar cetățeanul nu-i da 
drumul. 

— Ce, bă — zice — ce furi hîrdaiele altora? 
Cînd ti-oi arde un hîrdău între ochi — zice — ai 
să vezi pe dracu'! 

— Ja vezi — zic eu — că nu sîntem pe vremea 
ţarului, să-i arzi în dreapta şi-n stînga cu hîrdaie- 
le! Auzi, egoism! zic. Trebuie — zic — să se mai 


SL 


spele şi alţii. Că doar nu sîntem la teatru! 

Ăla îmi întoarce spatele şi-i dă înainte cu spă- 
latul. 

„Doar n-o să stau aşa pe capul lui — mi-am zis. 
Acuma ăsta o să se spele înadins trei zile.” 

M-am dus mai departe. 

După vreo oră, văd că unul cască gura şi lasă 
hîrdăul din mînă. Ori că s-a aplecat să ia săpunul, 
ori că se lăsase purtat de vise — nu ştiu. Decît că 
hîrdăul i l-am luat. 

Acuma hîrdău am, dar nu găsesc un loc unde să 
mă aşez. Ce, ăla mai e spălat — în picioare? Vai 
de capul meu! 

Bun... Stau eu ce stau, ţin hîrdăul cu o mînă şi 
mă spăl. 

În jurul meu — Doamne-Doamne! E o spălăto- 
rie în lege. Unul îşi spală pantalonii, altul îşi frea- 
că izmenele, altul stoarce mai ştiu eu ce. Abia m- 
am spălat, că iar sînt murdar. Stropesc rău, ai 
naibii. Şi e o gălăgie de nici nu-ți mai vine să te 
speli. Prăpăd, zău! 

„la mai dă-i încolo — îmi zic. Las' că mă mai 
clătesc eu acasă.” 

les în antreu, dau numărul şi-mi iau hainele. 
Cînd mă uit — toate-s ale mele, pantalonii nu. 

— Oameni buni — zic — pantalonii mei aveau 
o gaură uite colea. Astia uite unde-o au. 

Ala de la garderobă îmi zice: 


53 


— Noi nu sîntem puşi aici să păzim găurile. Nu 
sîntem la teatru — zice. 

Bun. Îmi pun pantalonii şi mă duc să-mi iau 
paltonul. Ala nu mi-l dă; îmi cere numărul. Si 
numărul l-am uitat legat de picior. Trebuie să mă 
dezbrac. Mi-am scos pantalonii, caut numărul; 
numărul nicăieri. Sfoara e acilea, pe picior; hîrti- 
uta nu se vede. A muiat-o apa. 

Îi dau ăluia de la garderobă sfoara; nu vrea. 

— Pe bază de sfoară — zice — nu eliberez 
nimic. Aşa, oricine poate să-mi vină cu o grămadă 
de sforicele, că nu mi-ar mai ajunge paltoanele. 
Mai stai — zice — pînă pleacă toţi, şi atuncea ţi-l 
dau pe ăla care o rămîne. 

— Aoleu, frätioare — zic — şi dacă rămîne 
mai ştiu eu ce zdreanta? Doar nu sîntem la teatru 
— zic. Dă-mi-l — zic — după semnalmente. Un 
buzunar e rupt, ălălalt lipseşte. Cît priveşte nastu- 
rii — zic — ăla de sus e la locul lui, ailalti, canci! 

Pînă la urmă tot mi l-a dat. Şi nici măcar nu mi- 
a cerut sfoara. 

M-am îmbrăcat şi-am ieşit în stradă. Deodată, 
mi-am adus aminte că am uitat săpunul. 

M-am întors. Cu paltonul pe mine, nu mă lasă 
înăuntru. 

— Dezbracă-te — îmi zice ăla de la garderobă. 


54 


— Măi oameni buni — zic eu— nu pot să ma 
dezbrac a treia oară. Doar nu sîntem la teatru — 
zic. Dati-mi barem contravaloarea săpunului! 

Nu vor să mi-o dea. 

Dacă nu vor, nu trebuie. Am plecat fără săpun. 

Desigur, cititorul s-ar putea să fie curios: ce 
baie e asta? Unde e? Pe ce stradă? 

Ce baie? Una obişnuită. Din alea cu un gologan 
intrarea. 


95 


GALOSUL 


Să-ţi pierzi un galos în tramvai nu-i mare lucru. 

Mai ales dacă din dreapta te-ndeasă şi din spate 
te mai calcă unul pe călcîi — s-a dus galosul. 

E-o nimica toată să-ți pierzi un galos. 

Eu l-am pierdut cît ai clipi din ochi. Nici n-am 
băgat de seamă. 

Cînd m-am urcat în tramvai, amindoi galoşii 
erau la locul lor. Cînd am coborit, m-am văzut cu 
unul singur; ălălalt dispăruse. Gheata era la locul 
ei, şi ciorapul, şi izmenele. Numai galoşul se 
făcuse nevăzut. 

Ce, era să fug după tramvai? 

L-am scos din picior şi pe celălalt, l-am învelit 
într-un ziar şi mi-am văzut de drum. 

Mă gindeam să pornesc în căutarea galosului 
după ce-oi ieşi de la slujbă. Doar n-o să las bună- 


56 


tate de marfă să se piardă aşa! Undeva dau eu de 
el. 

După ce-am ieşit de la serviciu, am pornit în 
căutarea galosului. Întâi şi-ntii m-am sfătuit cu un 
vatman, un cunoscut de-al meu. 

Omul mi-a dat curaj. 

— Zi mersi — zice — că l-ai pierdut în tram- 
vai. În alt loc public nu garantez, dar în tramvai 
dacă pierzi ceva, e sfint. Avem noi un birou de 
obiecte pierdute. Vii frumusel şi-ţi iei obiectul. 
Sfînt! 

— Mulţumesc — zic eu — mi-ai luat o piatră 
de pe inimă. Gîndeşte-te, e ca nou. Îl port abia al 
treilea sezon. 

A doua zi ma infatisez la biroul de obiecte 
pierdute. 

— Fraţilor — zic — se poate să-mi iau galosul 
înapoi? L-am pierdut în tramvai. 

— Se poate. Ce fel de galoş? 

— Un galoş obişnuit — zic. Numărul doispre- 
zece. 

— Numărul doisprezece avem vreo douäspre- 
zece mii — îmi zice unul de-acolo. Dă-ne semnal- 
mentele. 

— Semnalmentele — zic — sînt obişnuite: 
ştaiful s-a făcut ferfenitä, postavul dinăuntru s-a 
TOS... 


57 


— Galosi din ăştia avem mai mult de-o mie. 
N-ai alte semnalmente speciale? 

— Am şi semnalmente speciale — zic. Spitul 
s-a rupt, abia se mai tine. Tocul s-a dus şi el, 
aproape că nici nu mai are toc. Dar feţele — zic 
— încă mai rezistă. 

— Ia loc aici. Vedem imediat. 

Şi omul vine cu galoşul meu. 

Ce m-am bucurat! Să leşin, nu alta! 

„Măi — mi-am zis — da' bine mai lucrează 
aparatul ăsta de-aici! Ce oameni, ce nivel, cîtă 
grijă pentru un galoş!” 

— Va mulțumesc, oameni buni — zic eu — şi 
vă sînt recunoscător pînă la moarte. Daţi-l repede- 
ncoa', să-l pun în picior. Vă mulţumesc! 

— Nu putem să ţi-l dăm, stimate tovaräse, 
pentru că n-avem cum să ştim dacă l-ai pierdut 
dumneata şi nu altcineva. 

— Eu l-am pierdut — zic. Pe cuvînt de onoare! 

— Noi te credem şi te înțelegem, şi este foarte 
probabil că dumneata şi nu altcineva ai pierdut 
galoşul ăsta. Adu-ne o adeverinţă precum că ai 
pierdut într-adevăr un galoş. Să confirme admi- 
nistratia casei faptul, şi iti eliberäm neintirziat 
ceea ce ai pierdut legal. 

— Fraţilor — zic — tovarăşi dragi, păi ăia de la 
administraţie nu cunosc cazul. S-ar putea nici să 
nu-mi dea o hîrtie din astea. 


58 


— Au sä-ti dea, cä de-aia sînt pusi acolo. 

M-am mai uitat o datä la galos si am iesit. 

A doua zi mä duc la presedintele comitetului de 
locatari şi-i zic: 

— Dă-mi o adeverinţă, că mi se duce galoşul pe 
copcă. 

— Şi chiar zici că l-ai pierdut? Ori umbli cu 
cioara vopsită? Oi fi căutînd bunuri de larg con- 
sum pe de pomană, mai ştii? 

— Zău că l-am pierdut! zic. 

— Eu nu pot să te cred pe cuvînt. Dacă-mi 
aduci o dovadă de la parcul de tramvaie că ai 
pierdut un galoş, atunci iti dau şi eu adeverinţa. 
Altfel nu pot. 

— Păi ei m-au trimis la dumneata — zic. 

— Atuncea dă o declaraţie. 

— Şi ce să scriu? întreb. 

— Scrie: în ziua de cutare am pierdut un galoş. 
Şi aşa mai departe. Prin prezenta mă angajez ca 
pînă la elucidarea cazului să nu părăsesc 
localitatea. 

Am dat declaraţia. A doua zi am căpătat o 
adeverinţă în toată regula. 

M-am dus cu adeverinţa asta la biroul de 
obiecte pierdute. Acolo, inchipuiti-va, fără multă 
vorbărie mi-au şi dat galosul. 

Cînd l-am pus în picior, eram în al nouălea cer. 
Frumos mai lucrează oamenii ăştia! mi-am zis. 


59 


Ce, în altă parte şi-ar fi pierdut vremea cineva cu 
galoşul meu? L-ar fi aruncat, şi basta. Aicea, nici 
o săptămînă n-am alergat, că mi l-au şi restituit. 

Mi-e necaz numai că în săptămîna asta de aler- 
gătură am pierdut ălălalt galos. Îl purtam mereu la 
subsuoară, învelit într-un ziar, şi nu mai mi-aduc 
aminte unde l-am lăsat. În nici un caz însă în 
tramvai. Şi asta-i rău. Acuma unde să-l caut, mă 
rog? 

În schimb, primul galos e în posesia mea. L-am 
pus pe comodă. 

Cînd mă apucă uritul, mă uit la galos şi par- 
că-mi creşte inima. 

Mă gîndesc: Ce bine lucrează birourile astea! 

Am să păstrez galoşul ca amintire. Las' să 
rămînă la urmaşi. 


1926 


60 


OFENSA 


De särbätori obisnuiesc sä merg la Luga. Se 
zice că acolo e un aer minunat — aer de pini si de 
brazi. Face bine la bronşită. Aşa zic medicii. Nu 
ştiu dacă-i adevărat, dar mie nu prea-mi vine să 
cred. 

Ceea ce e mai rău, e că drumul pînă la Luga e 
un chin. Aglomeratie mare. Înghesuială. Călătorii 
ti se aşază pe genunchi fără să-ți ceară voie. Ori 
îți pun în cap coşurile şi boccelele. Aşa nu-i mare 
lucru să te pricopsesti cu o bronşită, ba mai dai şi 
în ipohondrie. 

Rîndul trecut, la întoarcere, cu toate că vagonul 
era ticsit, a mai urcat un individ. Destul de tînăr. 
Cu mustăcioară. Chiar fercheş. Cu cizme ruseşti 
în picioare. ÎL însoțea o bătrînă. O babă ca toate 
babele, cu două boccele şi un coş. 

De fapt, întîi s-a urcat în vagon baba cu calaba- 
licul ei. lar după ea — individul, cu mustäcioara 
lui. 


61 


Care va să zică, baba o ia înainte, făcîndu-şi loc 
cu coatele, iar el, tantos, după ea. Si-1 tot porun- 
ceşte: 

— Tine coşul drept! Vezi că-l răstorni!... Acum 
bagă-l sub bancă! Bagă-l sub bancă, am zis! Ei, 
drăcia dracului! Nu pune bocceaua pe genunchii 
oamenilor! Pune-o pînă una alta pe cap ... Stai c-o 
urc eu în plasă! Tii, că proastă mai eşti! 

Călătorii bagă de seamă că cetăţeanul ăsta o 
cam face de oaie, încalcă codul muncii. Pe scurt, 
observă că individul cu mustăcioară a luat-o raz- 
na; ţipă ca un mitocan la slujnica lui şi o sileşte să 
facă lucruri peste puterile ei. 

Unii au început să-şi arate pe fata nemultumi- 
rea: n-ar fi cazul să-l aducem la ordine, dacă şi-a 
pierdut controlul şi ţipă la servitoare? Se poate să 
ridice bătrîna singură coşcogea baloturile? Asta-i 
curată bătaie de joc, ba mai mult — exploatare a 
oamenilor muncii! Nu e permis să tipi şi să 
comanzi aşa de fata cu lumea. Asta o atinge in 
demnitatea ei de om bătrîn. 

Deodată, un călător care se aprinsese mai rău ca 
ceilalți, vine lîngă ăla cu mustăcioară şi-l apucă 
de brat. 

— O astfel de comportare nu e admisibilă — 
zice. Asta e bătaie de joc fata de un om liber. 
Pocitură a nepului ce eşti! 


62 


Apucat de brat, individul s-a făcut alb la fata şi 
s-a tras un pas înapoi. Abia după aceea a pro- 
testat: 

— Ba pardon — zice — ce pocitură? Poate că 
eu călătoresc cu mama la Leningrad. Şi aşa — 
zice — mă simt destul de ofensat cînd mi se vor- 
beşte de o încălcare a codului. 

Călătorii din vagon au rămas oarecum descum- 
päniti. Se simțeau stinjeniti că au intervenit într-o 
chestiune de familie care nu-i priveşte. Chiar aşa: 
persoana în cauză nu era altcineva decît mama, nu 
slujnica. 

Cetăţeanul acela care se aprinsese mai rău, vezi 
bine, nu s-a dat bătut cu una cu două. 

— Naiba să le mai descurce! Ce, scrie pe ea ca 
e mama sau tata? În cazuri din astea trebuie să 
anunti cînd te urci în tren. 

Pe urmă, s-a aşezat pe locul său, lîngă geam. 

— În orice caz — zice — îmi cer scuze. De 
unde era să ştim noi că dînsa e stimabila dumitale 
mamă! Ne-am închipuit, vezi bine, cu totul 
altceva. Ne-am închipuit că e servitoarea. Aşa că, 
să ne scuzi. 

Alt călător, unul care mînca dintr-o jimblă, îi 
zise însă ăluia cu mustăcioară şi cu mama: 

— Mamei i se cuvine şi mai mult respect decît 
slujnicei. Nu este admisibil s-o împovărezi cu 
boccele şi cu coşuri. Şi să mai şi tipi la ea! 


63 


Ăla cu mustăcioară zice: 

— Eu am certificat de la doctor că sufăr de 
nervi. Rog să nu mi se dea sfaturi la cine pot să 
tip şi pe cine pot să-l încarc cu boccele! 

Ofensat cu intirziere, tipul cu mustăcioară a tot 
bombănit pînă la Leningrad: 

— Abia porneşti la drum, că te şi apucă de braţ. 
Se leagă de tine care poate că ai bilet de călăto- 
rie... Pune piciorul pe boccea, mamă, să nu ţi-o 
şterpelească careva... Ie-te cine s-a găsit să facă 
pe grozavul... Da' poate că şi eu stau la Leningrad 
încă din nouă sute şapteşpe. Si n-am să îngădui 
nimănui să mă ofenseze acuzîndu-mă cum că 
încalc codul. 

Ceilalţi călători şedeau täcuti şi evitau privirea 
omului ofensat. 


1926 


64 


NAS DE COPOI 


Comerciantul Eremei Babkin a fost jefuit. Ci- 
neva 1-a furat blana. 

Păgubaşului îi venea să urle, nu alta. Vezi bine, 
îi părea rău de blană. 

— Era o blană pe cinste, măi oameni buni — 
zicea. Păcat de ea! Plătesc cît nu face, dar tot 
găsesc eu tilharul. Să-l scuip între ochi. 

Aşa că Eremei Babkin a făcut apel la serviciile 
unui cîine poliţist. Şi s-a prezentat un agent cu 
şapcă şi moletiere, însoţit de un cîine. Coşcogea 
dulăul; unul cafeniu, cu botul ascuţit, antipatic. 

Agentul şi-a virit cîinele cu botul în urma de 
lîngă uşă. a zis „şo!” şi s-a dat la o parte. Cîinele a 
adulmecat aerul, şi-a aruncat odată ochii pe 
mulțimea din jur (vezi bine, se strînsese lume) şi 
deodată se apropie de baba Feokla, de la cinci. 
Vine lîngă ea şi-i miroase poalele. 


65 


Baba se trage în dosul älorlalti. Cîinele — hat 
de fustă. Baba se smuceşte în lături, cîinele — 
după ea. A apucat-o de fustă şi nu-i dă drumul. 

Baba s-a trîntit în genunchi dinaintea agentului. 

Aoleu — zice — m-am ars! Hai că spui tot. 
E adevărat — zice — am pus cinci vedre la 
dospit. E adevărat — zice — am alambic. Toate 
— zice — sînt în camera de baie. Duceti-ma la 
miliție. 

Oamenii, vezi bine, au rămas cu gura căscată. 

— Şi blana? zice unul. 

— Nu ştiu nimic de blană — zice baba. Habar 
n-am. Hai, duceti-mä odată, să-mi primesc pe- 
deapsa. 

Au dus-o, vezi bine. 

Agentul şi-a luat iar dulăul, l-a virit iar cu botul 
în urmă, a zis ,,so!”, şi s-a dat la o parte. 

Dulăul şi-a rotit o dată ochii, a adulmecat aerul, 
şi s-a apropiat de cetățeanul administrator al 
casei. 

Administratorul s-a făcut alb la fata şi a căzut 
în genunchi. 

— Legati-mä — zice — oameni buni, cetăţeni 
conştienţi. Eu am strîns banii pe apa — zice — şi 
i-am cheltuit pentru poftele mele. 

Vezi bine, locatarii au tabarit pe administrator şi 
s-au apucat să-l lege. În vremea asta, dulăul se 


66 


apropie de cetățeanul care stă în apartamentul 
şapte şi-l înşfacă de pantaloni. 

Cetăţeanul s-a făcut alb ca varul şi a căzut în 
genunchi dinaintea celor de fata. 

— Sînt vinovat — zice. E adevărat, am pus un 
an mai puţin în cartea de muncă. Acuma — zice 
— eu, cogeamite zdrahonul, ar trebui să fiu în ar- 
mată şi să-mi apăr patria, nu să stau aici, la şapte, 
şi să mă folosesc de energia electrică şi de alte 
servicii comunale. Poftim, luati-mä! 

Oamenii erau buimaci. 

„Ce cîine dat dracului!” 

Comerciantul Eremei Babkin a clipit o dată din 
ochi, s-a uitat în jur, a scos nişte bani şi-i dă agen- 
tului. 

— a-ţi dracului cîinele de-aici! zice. Ducă-se 
naibii de blană... 

Dar dulăul l-a şi mirosit. S-a proptit dinaintea 
comerciantului şi dă din coadă. 

Eremei Babkin s-a dat fisticit în lături, dar 
cîinele — după el. Îi miroase galosii. 

Babkin s-a făcut alb la fata. 

Hait — zice — dacă-i pe-aşa, Al de Sus le 
vede pe toate. Eu — zice — sînt un nemernic, 
fraţilor. Nici blana nu era a mea. Blana — zice — 
am zulit-o de la frate-miu. Vai de păcatele mele! 

Auzind una ca asta, toți cei din jur au luat-o la 
fugă care-ncotro. Dulăul nemaiavînd vreme să 


68 


mai adulmece, i-a inhatat pe doi sau trei care s-au 
nimerit mai la îndemînă şi-i tine bine. 

Au făcut mărturisiri şi ăştia. Unul a pierdut 
banii statului la cărți, altul şi-a miruit nevasta cu 
fierul de călcat, altul a spus şi el ceva ce nu-i chip 
de redat aici. 

S-au împrăştiat toți. Curtea s-a golit. Au rămas 
numai cîinele şi agentul. 

Şi deodată cîinele se apropie de agent şi dă din 
coadă. 

Agentul s-a făcut alb la fata şi a căzut în ge- 
nunchi dinaintea cîinelui. 

— Muşcă-mă, cetätene — zice. Eu — zice — 
primesc pentru alocatia dumitale trei hirtii de cite 
zece ruble şi două le iau eu... 

Ce-a urmat, nu se ştie. Ca să nu dau cumva de 
bucluc, m-am făcut şi eu nevăzut. 


69 


COPILĂRIE FERICITĂ 


Ieri, măi fraţilor, sedeam pe o bancă în Parcul 
Tavriceski. Îmi răsucesc o ţigară. Mă uit în dreap- 
ta, mă uit în stînga. În jur — o frumuseţe! E pri- 
măvară. Soarele dogorăşte. Copilaşii se joacă în 
nisip. Lîngă mine, pe bancă, văd un puşti de vreo 
zece ani. Şade pe bancă şi îşi bălăbăneşte un 
picior. 

M-am uitat la el şi în juru-mi. 

„Ehei — mi-am zis — ce bine o duc copiii! Nu 
ca oamenii mari... Păi, cînd eşti om în toată firea, 
ce, nici să-ţi balabanesti piciorul nu poţi, nici să te 
tăvăleşti în nisip. Cînd te-o vedea careva bălăbă- 
nindu-ti piciorul, zice că te-ai smintit. Poti să te 
mai alegi şi c-o palmă peste obraz. Ehe, mi-am 
zis, omul adult duce o viaţă tristă.. Comisii peste 
comisii... Rapoarte şi şedinţe... leşi şi tu pentru 
cîteva minute la aer, şi nevasta poate te şi aşteaptă 
cu măturoiul în mînă, înjurînd de mama-focului 
că de ce ai întîrziat. Hei, mi-am 


70 


zis, fericită vîrstă — copilărie de aur! Cum te-ai 
dus aşa, pe nesimtite?...” 

M-am mai uitat o dată la copii şi la puştiul care 
îşi bălăbănea piciorul, şi m-am simţit cuprins de o 
mare duioşie, aşa de parcă mi se tăia răsuflarea. 

— Măi bäietas — zic — mai pezevenghiule! Tu 
— zic — pezevenghiule, nici nu simţi ce fericit 
eşti, hai? Stai aşa — zic — dai din picior şi habar 
n-ai de nimic. Putin iti pasă tie de toate! Mai, 
pezevenghiule, dragule-drag! Ia spune, cum te 
cheamă? 

Tace. S-o fi intimidat. 

— Hai — zic — nu te ruşina, dragutule! Mosul 
ăsta n-o să te manince. Vino — zic — colea, pe 
genunchi. 

Puştiul se întoarce spre mine şi-mi răspunde: 

— N-am eu timp să mă dau huta pe präpäditii 
ăia de genunchi. Auzi ce tîmpit! 

„Hait! mi-am zis. Mi-a tăiat-o puştiul! Auzi, 
cică n-are timp!” 

— Cum adică, n-aveţi timp dumneavoastră? 
zic. Ce treburi, pardon de expresie, aveţi dum- 
neavoastră? 

Puştiul, acest copil al naturii, îmi răspunde cu o 
voce de bas: 

— Dac-ai să ştii prea multe, îmbătrîneşti prea 
devreme. 

Ca să vezi ce podoabă de copil mi s-a nimerit! 


71 


— Ei hai, nu te supăra — zic. Vrea si el, un biet 
moşneag, să ştie ce lucruri se mai întîmplă la 
vîrsta voastră mititică. 

După asta, puştiul parcă s-a mai îmbunat. 

— Păi, se întîmplă multe —zice. Avem treabă 
pînă peste cap! Comisii peste comisii. Rapoarte şi 
şedinţe. Acuma avem o comunicare despre Polo- 
nia. Trebuie să mă grăbesc. Şi mai e şi şcoala. 
P-urmă sportul... leşi şi tu să iei un pic de aer, că 
Mania Blohina sau Katiuşa Semecikina te şi iau la 
trei-păzeşte. Uf! 

Pustiul a scos o ţigară, a aprins-o, a slobozit un 
scuipat printre dinți, ca ditamai omul mare, m-a 
salutat vag cu un semn din cap şi dus a fost. 

Mi-am zis şi eu în sinea mea: 

„Fericită vîrstă, batrinetea mea de aur! Nu 
trebuie să mergi nici la şcoală. Şi nici cu sportul 
nu te prea îndeasă...” 

Pe urmă mi-am aprins o țigară şi mi-am văzut 
şi eu de drum. 


F2 


LEMNELE 


Mereu am să-mi aduc aminte 
De lemne, lemne — vorbe sfinte. 


A. BLOK 


Întîmplarea asta adevărată s-a petrecut de 
Crăciun. Ziarele au relatat cu caractere mici, la 
rubrica faptelor diverse, că intimplarea s-a petre- 
cut în cutare loc şi în cutare zi. 

Eu însă sînt un om nervos şi foarte curios. Nu 
m-am mulțumit cu relatarea aridă din ziar şi am 
dat fuga la adresa respectivă, l-am găsir pe omul 
în cauză, i-am cîştigat încrederea şi l-am rugat 
să-mi relateze mai amănunțit toată povestea. 

Şi am aflat totul la o sticlă de bere. 

Cititorul e o făptură bănuitoare. El ar putea să- 
şi zică: Măi, grozav mai minte şi ăsta! 

Eu însă nu mint, cititorule. Uite, pot să privesc 
chiar acum în ochii tăi limpezi, şi să spun: „nu 
mint”. De altminteri, eu nu mint niciodată şi mă 
străduiesc să scriu fără să scornesc nimic. 


73 


Nici nu prea am fantezie. Si de aceea nu-mi 
place sä-mi cheltuiesc pretioasa vlagä a vietii cu 
te miri ce scorneli. Eu, dragă cititorule, ştiu că 
viata e mult mai importantă decît literatura. 

Aşa că, poftim de ascultă povestirea aceasta, 
hai să-i zic o poveste de Crăciun. 

— Lemnele — mi-a spus interlocutorul meu — 
sînt un lucru de preţ. Mai ales atunci cînd e zăpa- 
dă şi cînd mai dă şi un ger, apăi ceva mai bun ca 
lemnele nici că se află pe lume. 

Lemnele poţi să le faci cadou şi de ziua ono- 
mastică. 

Aşa, bunăoară, eu i-am dăruit cumnată-mi 
Lizaveta Ignatievna, de ziua ei de naştere, o legă- 
tură de lemne. Dar Piotr Semionici, bărbatu-su, 
un om aprig şi supărăcios, la sfîrşitul petrecerii 
mi-a dat, nemernicul, cu un lemn în cap. 

— Acuma — zice — nu mai sîntem în nouă 
sute noăşpe, ca să facem cadou lemne. 

Cu toate astea, eu nu mi-am schimbat părerea 
în privinţa lemnelor. Lemnele sînt un lucru preti- 
os şi sfînt. 

Bunăoară, cînd treci pe stradă pe lîngă un gard 
şi te pişcă gerul, fără să vrei baţi cu palma în 
uluce. 

Cit despre hoţii de lemne, ăştia sînt nişte hoţi 
speciali. Faţă de ei, hoţii de buzunare sînt nişte 
ageamii. 


74 


Hoţul de lemne e dat dracului. Greu pui mîna 
pe el! 

Noi am prins hoţul întîmplător. 

Lemnele erau stivuite în curte. Şi uite că lemne- 
le astea, proprietate obştească, au cam început să 
dispară. În fiecare zi găseam lipsă trei-patru 
lemne. 

Cel mai rău se necăjea Serioga Pestrikov de la 
apartamentul patru. 

— Trebuie să-l pîndim, fraților — zice. Altfel 
nu punem noi mîna pe hot. 

Ceilalți s-au învoit. Ne-am pus la pîndă. Pîndim 
cu rîndul, dar lemnele tot dispar. 

Trece aşa o lună. într-o zi, vine la mine nepotu- 
meu, Mişka Vlasov. 

— Unchiule — zice — după cum ştii, eu sînt în 
sindicatul chimiştilor şi, în calitate de rudă, aş 
putea să-ți procur, la un pret de nimic, un cartuş 
de dinamită. Dumneata — zice — bagi cartuşul 
într-un lemn şi stai si-astepti. Noi ăştia din Petro- 
zadovsk aşa facem întotdeauna şi de-aia hotilor le 
e teamă şi se feresc să fure. E o metodă faină — 
zice. 

— Adu-l încoa', nepoate — zic. îl punem chiar 
azi. 

Si Miska îmi aduce cartusul. 

Am făcut o scobitură într-un lemn, am pus 
cartuşul, am astupat scobitura şi am aruncat 


75 


lemnul peste grămadă. Şi stau şi aştept să văd 
ce-o să se întîmple. 

Seara, în casă s-a produs o explozie. 

Lumea s-a speriat grozav. Oamenii habar 
n-aveau cum devine cazul. Dar eu ştiam care-i 
mişcarea. Ştia şi nepotu-meu Mişka. Ei bine, car- 
tuşul a explodat în apartamentul patru, în apar- 
tamentul lui Serioga Pestrikov. 

Nu i-am spus nimic lui Serioga, m-am uitat 
numai mihnit la fata lui ticăloasă, şi la locuinţa 
răvăşită, şi la mormanul de cărămizi de pe locul 
sobei, şi la uşa făcută tändäri, şi am ieşit fără să 
scot o vorbă. 

Explozia a făcut o singură victimă. Chiriaşul lui 
Serioga, un invalid pe nume Gusev, a murit de 
spaimă. L-a pocnit o cărămidă în cap. 

Acuma Serioga Pestrikov şi maică-sa stau pe 
ruine. Şi după Anul nou au să se înfätiseze cu toa- 
tă familia la judecată, pentru furt de lemne. 

Mi-e necaz numai că acuma Mişka Vlasov îşi 
atribuie lui toți laurii, nemernicul. 

Dar eu am să spun la proces că de ce să-i revină 
lui laurii, dacă eu am fost acela care am scobit 
lemnul şi am băgat cartuşul. 

Las' să împartă tribunalul laurii. 


76 


CASUTA SCUFUNDATĂ 


Odată, pe cînd mă plimbam prin cartierul 
Vasilievski-ostrov, văd o căsuţă. 

Parter, etaj şi acoperiş. Şi un capăt de burlan. Şi 
asta-i toată căsuţa. 

Mititică. Dacă te urci pe umerii administratoru- 
lui, ajungi cu mîna la etajul de sus. 

Nici n-aş fi luat în seamă căsuţa asta, dacă nu 
ştiu care imbecil de la etaj nu mi-ar fi vărsat nişte 
zoaie în cap. 

Gata să-i trag o înjurătură, am ridicat capul, dar 
n-am văzut pe nimeni. 

„S-a ascuns, nemernicul!” mi-am zis. 

M-am uitat şi eu la căsuţă. La etajul de sus vad 
prinsă o tăbliță. Pe tăbliță scrie: „Nivelul apei la 
23 septembrie 1924”. „Oho — mi-am zis — a 
urcat ceva apa aici în timpul inundatiei! Unde s-or 
fi refugiat bietii locatari, dacă apa a ajuns şi la 
etaj? Unde? Pe acoperiş...” 


77 


Si înaintea ochilor au început să mi se perinde 
tot soiul de tablouri îngrozitoare. Cum a acoperit 
apa parterul şi cum urca la etaj. Iar locatarii, spe- 
riati, vezi bine, şi-au aruncat lucruşoarele şi se 
catärä desperati pe acoperiş. Te pomenesti că s-or 
fi legat cu fringhiile de coş, ca să nu-i ia vîntul şi 
să-i zvirle în viltoare! 

Aşa m-a cuprins mila pentru nenorocirea lor 
de-atunci, că am şi uitat de supărarea mea. 

Deodată, se deschide o ferestruie şi o babă artä- 
goasă mă întreabă: 

— Ce doreşti, omule? Eşti de la asigurări, sau îi 
fi vreun agent? 

— Nu, mătuşică — zic — nu sînt nici una, nici 
alta. Mă uit şi eu la nivelul ăsta şi mă ia groaza. 
Cred că şi pe dumneata te-au legat cu frînghia de 
coş, nu? 

Bătrîna s-a uitat la mine speriată şi a închis 
repede fereastra. 

Deodată, văd că iese pe poartă un bărbat voinic, 
în jiletcă. Omul mă întreabă neliniştit: 

— Ce doreşti, cetätene? 

— Ce va tot legați de mine? zic. Ce, nu e voie 
să mă uit şi eu la casă? Mă uitam şi eu — zic — 
la nivel. Ce s-a mai ridicat! 

Bărbatul ride: 

— Da' de unde! zice. La noi, aici în cartier, îşi 
cam face de cap huliganii. Mereu dădeau jos 


78 


täblita cu nivelul. Aşa că am pus-o şi noi mai sus. 
Acuma, slavă Domnului, nu se ating de ea. Nici 
de bec nu se ating. E prea sus, şi de-aia... Cît 
priveşte apa, păi aici a urcat numai pînă la glezne. 
Putea să treacă şi o găină. 

Nu ştiu de ce, parcă mi-a părut rău, aşa, deoda- 
tă, de nivelurile astea. 

— Miine-poimiine — zic — te pomenesti că 
bateti täblita pe coş... 

— Dacă o dau jos şi de-aici — zice ăla — o 
batem pe coş, foarte simplu. 

— Să vă ia dracu'! Dacă aşa stau lucrurile, 
n-aveţi decît să vă scufundati... 


79 


ELECTRICIANUL 


Eu, fratilor, nu discut cine e mai important în 
teatru — actorul, regizorul sau poate tîmplarul. 
Faptele au s-o arate. Faptele vorbesc singure. 

Cele de mai sus s-au petrecut la Saratov sau la 
Simbirsk, pe scurt, undeva pe-aproape de Turkes- 
tan. La teatrul orăşenesc. Se juca acolo o operă. 
Afară de artişti, care jucau desavirsit, mai era la 
teatrul acela şi un electrician, pe nume Ivan 
Kuzmici Miskişev. 

În 1923, cînd s-a făcut o fotografie în grup cu 
tot teatrul, electricianul ăsta a fost aşezat undeva, 
la margine; de, personal tehnic. În mijloc, pe un 
scaun cu spetează, stătea tenorul. 

Ivan Kuzmici Miskişev n-a zis nimic, dar a 
rămas cu un fel de rica. Mai ales că el a ieşit in 
fotografie şters, neclar. 

Acuma să vezi ce se-ntîmplă. Azi, bunăoară, se 
joacă „Ruslan şi Ludmila”. Muzică de Glinka. 
Dirijează maestrul Katman. La opt fără un sfert 


80 


vin la electricianul nostru douä domnisoare, cu- 
nostinte de-ale lui. Le-o fi invitat el mai înainte, 
ori au venit aşa, de capul lor, asta nu se ştie. Ei 
bine, vin domnişoarele astea, îi fac ochi dulci şi se 
roagă de el să le bage în sală. Să vadă spectacolul. 

Electricianul zice: 

— Cu multă plăcere, doamnelor. Imediat vă 
procur două bilete. Asteptati-ma aici, lîngă cabi- 
nă. 

Şi dă fuga la director. 

Directorul îi zice: 

— Azi e zi de sărbătoare. Îi o mulţime de lume. 
Toate locurile sînt ocupate. Nu pot. 

— Aşa? face electricianul. Atunci eu refuz să 
joc. Refuz, adică, să vă luminez producția. Jucati 
fără mine. Să vedem care din noi e mai important, 
cine se cuvine să fie fotografiat la margine, şi cine 
la mijloc. 

Şi zicînd aşa, s-a întors în cabină, a stins toate 
luminile, a încuiat cabina cu cheia şi stă şi flirtea- 
ză cu fetele. 

Balamuc mare! Directorul aleargă încoace şi 
încolo. Publicul urlă. Casierul ţipă: îi e teamă să 
nu i se fure banii pe întuneric. Haimanaua aia de 
prim-tenor, obişnuit să se fotografieze întotdeauna 
în mijloc, se prezintă la direcţie şi spune cu vocea 
lui de tenor: 


81 


— Eu pe întuneric refuz să cînt. Dacă nu e 
lumină — zice — eu plec. Eu — zice — îmi pă- 
zesc vocea. Să cînte electricianul. 

Electricianul sare şi el: 

— Şi ce dacă nu cinta! Atîta pagubă! Dacă din- 
sul se tot fotografiază în mijloc, atunci cu o mînă 
să cînte şi cu ailaltă să aprindă luminile. Crede că 
dacă e tenor trebuie să i se facă mereu lumină? 
Acum vremea tenorilor s-a dus! 

Vezi bine, cei doi s-au şi luat la hartä. 

Deodată, apare directorul şi zice: 

— Unde-s fetele alea, fir-ar ele ale dracului? 
Din cauza lor se duce de rîpă spectacolul. Las' că 
le găsesc eu un loc, lua-le-ar naiba! 

— Iată-le! zise electricianul. Numai că specta- 
colul se duce de rîpă nu din cauza lor, ci din cau- 
za mea. Fac lumină imediat. Că mie din principiu 
nu mi-e milă de energie. 

Si îndată aprinde luminile. 

— Puteţi începe — zice. 

Domnişoarele au fost aşezate în fata şi specta- 
colul a început. 

Acum socotiți şi dumnevoastră cine prezintă 
mai multă importanță în complicatul mecanism 
teatral. 

Desigur, dacă stai să judeci la rece, tenorul pre- 
zintă şi el o anumită valoare pentru teatru. E cîte o 
operă care nici nu se poate juca fără tenor. 


82 


Dar nici fără electrician nu e viata pe scena tea- 
trului. 

Aşa că ei amindoi sînt la fel de valoroşi. Si 
n-are nici un rost să faci pe grozavul, fălindu-te că 
eşti tenor. N-are rost să eviti relațiile prietenesti. 
Şi nu e cazul ca alţii să iasă în fotografie şters, 
neclar! 


1927 


83 


OPERATIA 


Să vedeţi ce i s-a întâmplat tovarăşului Petiuska 
lascikov. O mică şi tristă întîmplare. De fapt, 
mică e un fel de a spune! Era să-l facă harcea- 
parcea. La operaţie. 

La drept vorbind, nu era chiar să-l bucäteascä. 
Nici vorbă. Şi apoi, nu e el, Petea, omul care să se 
lase ciopirtit cu una cu două. Aş! Totuşi, ceea ce i 
s-a întîmplat e trist. 

Deşi, fie vorba între noi, la urma urmei nu s-a 
întîmplat nimic întristător. Atita că omul n-a so- 
cotit bine. Nu s-a gîndit. Afară de asta, vezi că s-a 
dus la operaţie întîiaşi dată, aşa că n-avea 
experiență. 

Uite cum a fost cazul. Lui Petiuşka i s-a făcut 
un chist la ochi. Pleoapa de sus de la ochiul drept 
a început să i se umfle. În trei ani, umflätura s-a 
făcut cît o călimară. 


84 


Pina la urmă, Petea Iascikov s-a dus la policli- 
nică. S-a nimerit să-l consulte o doctorita tinerica, 
drăguță. 

Doctorita zice: 

— Cum vrei. Dacă vrei, o tai. Dacă vrei, rămii 
aşa. Nu e o boală mortală. Unii bărbaţi, care nu 
tin seama de aspectul exterior, se obişnuiesc foar- 
te bine să vadă şi cu umflătura asta. 

De dragul frumuseţii, Petiuşka s-a hotărît totuşi 
să se opereze. 

Doctorita i-a spus să vină a doua zi. 

În ziua următoare, Petiuşka lascikov a vrut să 
meargă la operaţie direct de la lucru. Dar pe urmă 
şi-a zis: 

„Cu toate că e o chestie de ochi şi externă, şi 
operaţia nu e, ca să zic aşa, internă, mi-e să nu mă 
pună, mai ştii? să mă dezbrac. Te pui cu medici- 
na? Ce-ar fi să mă reped acasă şi să-mi schimb 
cămaşa?” 

Si Petiuşka a dat o fugă pînă acasă. 

Se gîndea, mai ales, că doctorita era una tineri- 
că, şi Petiuşka ţinea s-o facă pe grozavul. O fi el 
costumaşul nu cine ştie ce, dar cämäsuta, poftim 
— madipolon curat. 

Pe scurt, Petia nu voia să fie luat prin surprin- 
dere. 

S-a dus acasă, şi-a pus o cămaşă curată, s-a 
frecat pe git cu benzină, şi-a clătit mîinile sub ro- 


85 


binet, şi-a răsucit în sus mustäcioara şi hai la poli- 
clinicä! 

Doctorita îi zice: 

— Asta e masa de operație. Asta-i lanteta. Asta- 
i boala dumitale. Imediat te aranjez. Scoate-ti 
cizmele şi culcă-te pe masă. 

Petiuşka a rămas tablou. 

„Nici nu mi-aş fi închipuit — îşi zice — că o să 
trebuiască să-mi scot cizmele. Auzi dumneata! 
Aoleo, şi am nişte ciorapi ca vai de lume! Ba şi 
mai rău!” 

A dat totuşi să-şi scoată haina, ca să echilibreze, 
dacă se poate spune aşa, celelalte lipsuri din 
regiunile inferioare. 

Doctorita zice: 

— Nu scoate haina, că nu eşti la hotel. Scoate-ti 
numai cizmele. 

Petea pune mîna pe cizmele lui elegante, pe 
urmă spune: 

— Tovarasa doctor, nu ştiam că o să trebuiască 
să mă culc cu tot cu picioarele. E o boală de ochi, 
în partea superioară, aşa că nu mi-am închipuit... 
Cămaşa mi-am schimbat-o, tovarăşă doctor, de 
rest, pardon, nu m-am atins. Aşa că vă rog să nu 
le luaţi în seamă în timpul operaţiei. 

Doctorita, obosită de atîta doxă, îi zice: 

— Hai, urcă odată, că n-avem timp de pierdut! 

Si abia îşi stapineste risul. 


86 


Aşa l-a tăiat la ochi. Taie şi se täväleste de ris. 
Se tot uita la picior şi ride de nu mai poate. De- 
atîta rîs, îi tremură şi mîna. 

Vezi bine, cum îi tremura minusita, putea să-l 
facă harcea-parcea. 

Păi e admisibil să pui în felul ăsta în primejdie 
viaţa unui om? 

Altminteri, operaţia s-a sfîrşit cu bine. Acum 
Petiuşka nu mai e umflat la ochi. 

S-ar putea ca şi ciorapii să şi-i schimbe mai des. 
Pentru care îi adresăm felicitările noastre, dac-o fi 
adevărat. 


1927 


87 


Nu ştiu, da’ de la o vreme s-au cam prasit hoţii. 
S-a umplut lumea de hoți. 
Mai că nu găseşti om care să nu fi suferit un 
furt. 
Nu de mult mi s-a furat şi mie o valijoară. Cu 
putin înainte de Jmerinka. 
Mă-ntreb, zău, ce-i de făcut cu această calami- 
tate socială? Oare să li se taie mîinile la hoţi? 
Cică în Finlanda, pe vremuri, aşa erau pedepsiți 
hoţii: li se tăia mîna. Cum era prins cîte un 
tovarăş din ăia de-ai lor că fură — harşt! na, 
pezevenghiule, să ştii cum e fără o mînă. Dar vezi 
că dintr-asta s-au dat şi oamenii pe brazdă. Acolo, 
cică, nici nu mai e nevoie să-ți încui casa. Şi dacă 
se întîmplă, bunăoară, să-şi piardă cineva portofe- 
lul pe stradă, nu s-atinge nimeni de el. Numai îl 
pune vreunul mai la vedere, ca să stea acolo pînă- 
n vecii vecilor... Auzi ce proşti! 


88 


Adicătelea, banii din portofel tot dispar ei. Nu 
se poate altfel. În chestii din astea, nu numai 
mîna, şi capul de li s-ar tăia, şi cred că tot n-ar 
ajuta la nimic. Dar, la urma urmei, ce contează 
banii? Important e că portofelul a rămas la locul 
lui... 

Uite, mie, aproape de Jmerinka, apai cind mi-au 
zulit valiza, ştiu că mi-au zulit-o pe cinste. Cu tot 
conţinutul. Nu mi-au lăsat nici măcar minerul. 
Aveam în valiză un burete de doi bani, ei bine, şi 
pe ăla mi l-au manglit. Mă-ntreb la ce naiba le-o 
fi trebuit buretele?! Că tot au să-l arunce, nemer- 
nicii! Ei bine, nu; mi-au furat valiza cu burete cu 
tot. 

În tren, pe înserate, se aşază lîngă mine un 
cetățean şi-mi zice: 

— Fii cu ochii-n patru! Vezi că umblă hoţii pe- 
aici. Daţi dracului! Sar la călători, nu alta. 

— Nu mă sperii eu — zic. Eu — zic — mă culc 
întotdeauna cu urechea pe geamantan. Am să-i 
aud. 

— Nu prea te poți bizui pe ureche — zice ăla. 
Hoţii ăştia de-aici sînt aşa de dibaci, că scot şi 
cizmele din picioarele omului! 

— Eu — zic — am cizmele strimte. Nu-i chip 
să mi le scoată. 


89 


— Mă rog, te priveşte. Eu mi-am făcut datoria: 
te-am prevenit. Dumneata faci cum ştii. După 
care am şi atipit. 

Deodată, cînd eram aproape de Jmerinka, pe 
întuneric, cineva mă trage zdravăn de picior. Să- 
mi smulgă piciorul, nu alta... Odată am sărit în sus 
şi l-am apucat pe hot de umăr. Dar hoțul s-a 
smucit şi mi-a scăpat. Eu — după el. Sar de pe 
banca de sus. Dar de fugit, nu pot să fug. 

Pentru că mi-a scos cizma pe jumătate, şi picio- 
rul se bălăbăneşte în carîmb. 

Am tipat de-am sculat tot vagonul. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Era să-mi zulească cizma — zic. 

Mi-am tras eu cizma la loc şi cînd mă uit, 
valiza nicăieri. 

Iar am făcut gălăgie. I-am perchezitionat pe toți 
călătorii, dar valiza tot n-am găsit-o. 

La prima gară mai măricică m-am dus la secția 
specială, ca să reclam cazul. 

— Dacă-l prindeti — zic — să-i rupeti dracului 
mîinile! 

Aia de-acolo rîd. 

— Bine, o să i le rupem. Dar fă bine şi pune 
creionul la loc. 

Zău dacă ştiu cum s-a-ntîmplat. Fapt e că am 
luat de pe masă creionul chimic şi l-am băgat în 
buzunar. 


90 


Agentul zice: 

— La noi, măcar că e secție specială, dar într- 
un răstimp scurt călătorii ne-au furat toată garni- 
tura de scris. Unul a luat pînă şi călimara, cu cer- 
neală cu tot. 

Mi-am cerut scuze pentru creion şi am ieşit. 

„Da — mi-am zis — dacă s-or apuca să taie 
miinile la hoți, se umple lumea de schilozi! Mai 
mare daraua decît ocaua!” 


Şi 


SOTUL 


Ce se petrece, măi fraţilor, pe frontul familiei, 
hai? Păi aşa e vai de capul soţilor! Mai cu seamă a 
acelora ale căror soții au preocupări înalte. 

Acu, să vedeţi ce mi s-a întîmplat mie zilele 
astea. Vin eu acasă, intru şi bat la uşă. La uşa 
camerei mele. Nu-mi deschide nimeni. 

— Maniusia — îi zic ncvesti-mi — sînt eu, 
Vasea. 

Nici un răspuns. 

Deodată, aud de cealaltă parte a uşii vocea lui 
Mişka Bocikov. Mişka Bocikov e un coleg de-al 
neveste-mi. 

— A — zice — dumneata erai, Vasili Ivanici. 
Imediat, imediat. Aşteaptă un pic. 

Zău, parcă mi-a dat cu un lemn în cap. 

„Ce se petrece, măi fraților, pe frontul familiei? 
Văd că soţii nu mai sînt lăsaţi să intre în casă!” 


92 


Mă rog frumos: 

— Deschide, Misa, fir-ai tu să fii! Nu-ţi fie 
teamă, că nu sar la bătaie. 

Trebuie să vă spun că, într-adevăr, nu sînt eu 
omul care să sară la bătaie. Sînt de felul meu, 
pardon, märuntel, pipernicit. Nu pot să mă bat şi 
pace. Afară de asta, îmi gilgiie mereu ceva în 
stomac cînd fac o mişcare mai iute. Felcerul zice 
că se agită mincarea. Dar asta pe mine nu mă-n- 
călzeşte. Vorba e că din pricina asta nu pot sări la 
bătaie. 

Bat în uşă. 

— Deschide, vagabondule zic. 

El de colo: 

— Nu zgiltii uşa, diavole! Stai cä-ti deschid 
imediat! 

— Oameni buni — zic — ce înseamnă asta? 
S-a încuiat — zic — cu nevastă-mea, şi-mi mai şi 
poruncește să nu zgiltii de uşă! Deschide — zic 
— îndată, că fac scandal! 

— Aşteaptă un pic, Vasili Ivanici. Stai colo, pe 
sală, pe läditä. Vezi să nu răstorni lampa. Ti-am 
pus-o înadins, ca să ai lumină. 

— Fraţilor — zic eu — dragi tovarăşi, cum îşi 
permite, nemernicul, într-un moment ca ăsta, să-i 
vorbească soțului de lampă cu o voce perfect 
calmă?! Ce se petrece aici, măi oameni buni? 


93 


Dumnealui, să vezi, dă să mă lămurească de 
după uşă: 

— Uf, Vasili Ivanici — zice — întotdeauna ai 
fost mic-burghez fără partid, şi aşa ai să mori. 

— Oi fi eu mic-burghez fără partid — zic — 
dar să ştii că chem imediat militia! 

Si dau fuga jos, la militianul din post. 

Militianul zice: 

— Nu putem întreprinde nimic, tovarăşe. Dacă 
— zice — vor să te omoare sau, bunăoară, te 
aruncă pe geam, pe lîngă celelalte neplăceri de 
ordin familial, atunci se poate întreprinde ceva... 
Dar aşa — zice — nu s-a întîmplat nimic extra- 
ordinar. ...Mai urcă o dată, poate te lasă să intri. 

Dau iar fuga sus şi într-adevăr, după o jumătate 
de oră, Mişka Bocikov îmi deschide uşa. 

— Intră — zice. Acum se poate. 

Dau buzna în cameră. Doamne-Dumnezeule! E 
o fumăraie şi o harababură, să-ți pui miinile-n 
cap, nu alta! La masă stau şapte inşi — trei femei 
si doi bărbaţi. Scriu nu ştiu ce. Ori tin o şedinţă. 
Naiba să-i înțeleagă. 

Se uită la mine şi pufnesc în rîs. 

Miska Bocikov, al mai cu mot dintre toţi tova- 
räsii ăştia, s-a aplecat peste masă si se bîtfie tot, 
gata-gata să leşine de ris. 


94 


— Pardon — zice — ne scuzi că ţi-am făcut o 
farsă. Voiam şi noi să ştim ce fac acum bărbaţii în 
cazuri din astea. 

— Eu nu găsesc nimic de ris — zic minios. 
Dacă — zic — e şedinţă, păi spuneţi aşa. Ori — 
zic — se pune un aviz la uşă. Şi, în general — zic 
— cînd se fumează, se mai şi aeriseste. 

Au mai stat ei cît au mai stat şi pe urmă au 
plecat. Dar nici eu nu i-am reținut. 


95 


HAINELE DE LUCRU 


Uite c-am văzut-o şi p-asta, măi fraţilor! Auzi 
dumneata, nu mai poate muncitorul să intre într- 
un restaurant, nu-l lasă ăia. Se uită chioris la 
haine. Cică-s prea murdare şi nu cadrează... 

Ca să vezi ce-a patit pe chestia asta Vasili 
Stepanici Konopatov. El în persoană. L-au scos 
afară pe brînci, măi fraților, din restaurant. Uite 
unde-am ajuns! 

Păi să vezi. Vasili Stepanici, cum a intrat pe 
uşă, cum a simţit că ceva nu e-n regulă; prea se 
uita urit potarul la costumasul lui. Costumasul, 
deh, präpädit räu; ce vrei, haine de lucru, un fel de 
salopetä. Dar nu asta importä. Ceea ce l-a supărat 
din cale-afară pe Vasili Stepanici a fost felul cum 
l-au tratat. Să-i dea lacrimile nu alta. 

Îi zice portarului: 

— Ce te chiorăşti aşa la mine? Nu ţi-o fi 
plăcînd costumaşul? Te-oi fi obişnuit cu plastroa- 
nele? 


96 


Portarul îl apucă de cot si nu-l lasă să intre. 

Vasili Stepanici se smuceşte şi unde ţipă odată: 

— A-a! Nu lăsați pe un muncitor să intre în 
restaurant? Nu vă place costumul? 

Vezi bine, s-a strîns lumea. Se uită la el. Vasili 
Stepanici face gălăgie: 

Da zice e adevărat, cetăţeni, n-am 
plastron la cămaşă şi nu mi se bălăngănesc crava- 
tele la gât... Şi poate că nu m-am mai spălat pe gât 
de trei luni — zice. Dar poate că eu — zice — 
muncesc în producție şi n-am vreme să tot schimb 
încolo şi-ncoace costumasele. 

În vremea asta au tăbărit şi ospătarii, zor-nevoie 
să-l scoată afară pe Vasili Stepanîci. Javra aia de 
portar îi mai dă şi el cîte-un genunchi în fund, ca 
să nu zăbovească prea mult în uşă. 

Vasili Stepanici Konopatov făcea spume la 
gură. L-au podidit lacrimile, zău! 

— Tovaräsi — zice — fraţilor! Păi treaba-i asta 
în construcția muncitoreascä-täräneascä? Adică, 
dacă omul n-are plastron, nici nu mai capătă 
demincare?... 

Ce mai — täräboi mare. Vezi bine, era încălcată 
ideologia. Ai din jur au inceput sä-i imbrinceasca 
pe ospatari. Unul a pus mina pe o sticla, altul pe 
un scaun. 


97 


Patronul ţipă ca din gură de şarpe. I-e teamă, 
fireşte, să nu i se închidă localul pentru scandal. 

În vremea asta, cineva din orchestră a dat fuga 
după miliţie. 

Apare şi militia. Si mi-l ia pe Vasili Stepanici 
Konopatov şi mi-l urcă într-o birjă. 

Vasili Stepanici nu se lasă nici aici. 

— Fraților — ţipă — ce-i asta? Păi, dacă şi 
militia dă mina cu patronul si azvirle în stradă un 
om pe motiv de haine, mai bine — zice — mă 
duc la burjuii din America decît să îndur una ca 
asta! 

Aşa că mi l-au dus pe Vasea Konopatov la mili- 
tie şi l-au băgat la zdup. 

Toată noaptea, bietul de el, n-a închis un ochi. 
Abia dacă a atipit si el un cesulet spre ziuă. Di- 
mineata, ăia îl trezesc şi-l duc la şef. 

Şeful zice: 

— Poţi să pleci, tovarăşe. 

— După ce m-au insultat, acum pot să plec... 
Nu le-a plăcut costumaşul, hai? Şi dacă iau eu o 
birjă şi mă duc la Sovnarkom! să mă plîng? 

Şeful miliției zice: 

— Nu mai umbla degeaba, tovarăşe. La noi aşa 
e regula — zice — persoanele în stare de ebrietate 


1 Consiliul Comisarilor Poporului. 


99 


nu sînt admise în restaurante. Si dumneata ai mai 
şi vărsat pe scară. 

— Cum aşa? întreabă Konopatov. Care va să 
zică, nu din cauza costumului m-au dat afară? 

ŞI atunci parcă i s-a luminat mintea. 

— A — zice Vasili Stepanici — eu credeam că 
din cauza costumaşului. Dar dacă — zice — din 
cauză că eram beat, atuncea înţeleg. Sînt de acord. 
Nu discut. 

Şi Vasea Konopatov i-a strîns mîna şefului, şi-a 
cerut scuze pentru deranj şi a plecat. 


100 


SEMNALUL DE ALARMÀ 


Chestia e că Volodea Bîkov era cam cu chef. 
Altfel, vezi bine, nu făcea el aşa o poznä. Omul 
era băut. 

Dacă vreţi să ştiţi, Volodea Bikov a băut o sti- 
clutä de aia de Erevan, chiar cînd să plece trenul, 
şi pe deasupra i-a mai dat şi cu bere. Şi de mîncat 
ştiţi ce-a mîncat? Un cîrnăcior. Păi asta-i 
mîncare? 

Aşa că a luat-o razna. Cred şi eu: amestecul 
ăsta — otravă curată! O ia şi capul la plimbare, şi 
simţi aşa în piept idei peste idei, cite şi mai cite, 
şi-ţi mai vine să faci şi pe grozavul de fata cu 
onorabilul public. 

Aşa că Volodea, cum s-a aşezat pe locul lui, a şi 
început să se umfle-n pene. Că el, vezi dumnea-ta, 
e un om căruia îi e îngăduit orice. Şi chiar 
tribunalul, la caz de ceva, îi tine partea. Pentru ca 
— să ştie lumea — el are o origine extra. Si 
bunicu-său a fost văcar, şi maică-sa a fost 
taranca... 


101 


ŞI-i turuie gura... De, l-a pälit aşa — are el chef 
să se fălească. 

În fata lui Volodea s-a nimerit un cetăţean. Unul 
cu vată în urechi, îmbrăcat curätel, cu fason. 
Cetăţeanul ăsta îi zice: 

— Dacă îi tot dai aşa cu gura, să ştii că la prima 
haltă te înhaţă. 

Volodea il repede: 

— Dumneata să nu te legi de conştiinţa mea. 
Nu poate nimeni să mă inhate, avînd în vedere 
originea. Pot eu să fac şi alte alea, şi tot nu patesc 
nimic. 

Mă rog, l-a pălit aşa lăudăroşenia. Beat, ce să-i 
faci! 

Publicul a început să-şi arate nemulțumirea. 
Unii, mai ai dracului, s-au apucat să-l necăjească. 
Ba unul, cu o caschetă bleu în cap, ia, un blăstă- 
mat, zice: 

— Atuncea, simpaticule, ia sparge geamul ăsta, 
să vedem, te înhaţă, ori nu pätesti nimic? Sau, mai 
bine, lasă geamul şi opreşte trenul. Uite, trage de 
minerul ăla... Asta e semnalul... 

Volodea zice: 

— Care mîner? Exprimă-te mai clar, deşteptule 
— zice. 

— Uite ăsta. E semnalul de alarmă. Trage uite- 
aşa, de la stînga-ncoace... 


102 


Publicul si cetäteanul cu vatä în urechi au dat 
să-l oprească pe instigator, zicînd că e destul de 
ruşinos să-i bagi în cap unui om băut idei din 
astea lucide. 

Dar Volodea Bikov s-a ridicat şi a şi tras de 
mîner... 

Toţi au încremenit. Printre călători s-a aşternut 
tăcerea. Nu se mai auzea decît bocănitul roților şi 
nimic altceva. 

Ăla cu chipiu bleu a sărit ca ars: 

Aoleu — zice — ticälosul a oprit trenul!... 

Mulţi călători au sărit şi ei de pe locurile lor. 
Ala cu chipiu bleu a dat să iasă pe platformă, ca 
să nu fie tras la răspundere, dar ceilalți nu l-au 
lăsat. 

Ala cu vată în urechi zice: 

— Asta-i huliganism curat. Trenul o să se 
oprească... Ceea ce înseamnă uzură în plus pentru 
materialul rulant. Afară de asta, se produce şi o 
întîrziere. 

Volodea Bikov s-a cam speriat şi el: 

— Puneti mîna pe ăla cu chipiu bleu — zice. 
Barem să ne inhate pe amîndoi. 

Trenul însă n-a oprit dintr-o dată. 

Călătorii îşi dau şi ei cu părerea: 

— Trenul nu poate să se oprească brusc. Măcar 
că e tren suburban, dar după frînare tot mai merge 


103 


vreo douăzeci şi cinci de stînjeni. Ba şi mai mult, 
dacă-s şinele ude. 

Trenul nostru, însă, îşi vede de drum. Am mai 
mers o verstă şi nu se vede să fi oprit. 

Ăla cu vată în urechi zice: 

— Mi se pare mie că semnalul ăsta... 

Volodea nu-l lasă să-şi sfirşească vorba; 

— Nu ziceam eu că n-o să pätesc nimic? Ei, ati 
văzut? 

Si zicînd acestea, s-a aşezat. La prima stație a 
ieşit pe platformă, s-a mai răcorit un pic şi acasă a 
ajuns treaz de-a binelea. 


104 


CALUSEII 


Eu zic aşa, mai fraţilor, că o să cam trebuiască 
să mai aşteptăm cu gratuitätile. Acum nu se poate. 

Să zicem că totul e pe gratis. Or, noi nu cu- 
noaştem nici o măsură. Ne închipuim că dacă e pe 
gratis, apăi trebuie să luăm totul. 

Uite, bunăoară, de Întîi Mai s-au pus în piață 
căluşei. Lumea a dat buzna, vezi bine. S-a nimerit 
pe-acolo şi un flăcău. De la ţară, după cum se 
pare. 

— Adică cum — întreabă flăcăul — merge pe 
degeaba? 

— Pe degeaba! 

S-a suit flăcăul ăsta pe un cälut de lemn şi atîta 
s-a învârtit, pînă i-a venit rău. 

L-au dat oamenii jos, l-au întins pe pămînt şi 
şi-a venit în fire. 

— Mai merge? zice. 

— Mai merge... 


105 


— Atuncea — zice — mă mai dau o dată... 
Dacă-i pe degeaba... 

După cinci minute iar l-au dat oamenii jos de 
pe cal. 

ŞI iar l-au întins pe pămînt. 

Vărsa ceva de speriat. 

Aşa că, măi fraților, o să trebuiască să mai 
aşteptăm. 


106 


CHIBRITUL 


A venit unul la noi să tina o conferință. De unde 
e, nu ştim: ori de la sindicatul lucrătorilor din 
ramura prelucrării lemnului, ori de la trustul de 
chibrituri. Mă rog, nu stă scris pe frunte. 

A rostit o cuvîntare lungă, frumoasă. A spus 
multe lucruri bune, simţite. Cică se îmbunătăţeşte 
şi productivitatea. Şi producţia creşte vîrtos, zice. 
Şi calitatea produselor, zice, devine tot mai bună. 
Zice că ar cumpăra şi el, dar n-are bani. 

A spus lucruri încurajatoare. De vreo douăzeci 
de ori l-a întrerupt asistenţa şi l-a aplaudat. Pentru 
că la toți le face plăcere cînd creşte productivita- 
tea. Vă daţi seama! 

După aia, conferentiarul a început să dea cifre. 
Pentru ilustrarea celor spuse. 

A dat două cifre şi a răguşit. 

A luat paharul cu apă, a sorbit o inghititura şi 
după aia zice: 


107 


— Nu stiu de ce, fratilor, dar am obosit. Sä-mi 
aprind numai o ţigară şi pe urmă o iau iar cu 
cifrele. 

A scăpărat un chibrit. Dar gämälia chibritului, 
blăstămata de ea, odată a sfiriit şi i-a sărit confe- 
rentiarului în ochi. 

Omul s-a apucat cu mîna de ochi, a urlat o dată 
şi a căzut jos. Şi a trîntit de pămînt cutia de 
chibrituri. De durere, cred. 

După aia i-au spălat ochiul şi i l-au legat cu o 
batistă. 

Şi a urcat iar la tribună. 

A urcat la tribună şi zice: 

— Ce să mai dau cifre şi să mă expun degeaba? 
Totul e limpede şi aşa. Consider adunarea închisă. 

Oamenii l-au aplaudat, vezi bine, şi s-au dus pe 
la casele lor, zicîndu-şi că cifrele astea n-au nici 
un rost, cînd şi aşa se vede totul. 


108 


MUIEREA 


Judecătorul se uită ţintă la acuzaţi. Sînt doi — 
sot şi soţie. Au fost prinşi făcînd basamac. 

— Ei bine — întreabă judecătorul — va să zică 
dumneata, acuzat, te consideri nevinovat? 

— Nevinovat — răspunde acuzatul. Toată vina 
o poartă ea. Ea să răspundă. Eu nu ştiu nimic... 

— Cum vine asta? întreabă mirat judecătorul. 
Dumneata stai cu soția în aceeaşi casă şi nu ştii 
nimic? Nu ştii nici măcar cu ce se îndeletniceşte 
soția dumitale?... 

— Nu ştiu, cetätene judecător... Numai ea 
singură... 

— Ciudat! zise judecătorul. Acuzată, dumneata 
ce ai de spus? 

— Aşa e, cetätene judecător, aşa e... Numai eu 
sînt vinovată... Pe mine să mă pedepsiţi... El n-are 
nici un amestec... 


109 


— Cetäteanä — îi zice judecătorul — dacă vrei 
să-ți scoţi basma curată bărbatul, e-n zadar. Tribu- 
nalul tot o să se lămurească... Aşa nu faci decit să- 
ntirzii procesul... Gindeste-te şi dumneata: nu pot 
să te cred că soţul, care stă in aceeaşi casă, nu ştie 
nimic... Ce, nu trăieşti cu el? 

Acuzata nu răspunde. Soţul dă bucuros din cap. 

— Nu trăiesc cu ea — zice el. Asta e, că nu 
trăiesc eu ea. Unii îşi închipuie că trăiesc, dar nu-i 
adevărat... Ea e singura vinovată... 

— Adevărat? o întreabă judecătorul pe acuzată. 

— Adevărat... Pedepsiti-ma numai pe mine, că 
el n-are nici o vină. 

— Care va să zică, nu trăiţi împreună? zice 
judecătorul. Ce, nu v-aţi potrivit la caracter? 

Acuzatul incuviinteaza cu un semn din cap. 

— Nu ne-am potrivit la caracter, cetätene jude- 
cător. Si apoi... Dînsa e şi mai bătrînă ca mine, 
ŞI... 

— Adică cum mai bătrînă? întreabă acuzata. 
Sîntem de aceeaşi vîrstă, cetätene judecător... Eu 
îs mai mare numai cu o lună, atît. 

— Adevărat — zice acuzatul — numai cu o 
lună... Spune adevărul, cetätene judecător... Dar la 
o femeie, o lună e ca un an... La patruzeci de ani... 

— Nici n-am încă patruzeci. Minte, cetätene 
judecător! 


110 


— N-ai, e drept, dar la o femeie şi treizeci şi 
nouă de ani e o vîrstă... Aproape de patruzeci, mai 
încärunteste şi părul, şi afară de asta... 

— Ce, afară de asta? sare indignatä acuzata. 
Hai, spune! Ia să nu mă faci de ris în fata oameni- 
lor! Ce, afară de asta? 

Judecătorul zimbeste. 

— Lasă, Marusecika... Zic şi eu aşa. Ziceam că, 
afară de asta... nu mai e nici pielea cum a fost, la 
patruzeci de ani ies zbircituri... Nu trăiesc cu ea, 
cetätene judecător... 

— A, aşa? ţipă acuzata. Nu ţi-o fi plăcînd 
pielea? Nu-ţi plac zbirciturile, javră ce eşti? Vrei 
să mă faci de rîs în faţa oamenilor... Minte, cetă- 
teni judecători! Trăieşte cu mine, nemernicul! 
Trăieşte! Alambicul el l-a cumpărat... Eu îmi fac 
sînge rău pentru dînsul, ticălosul, vreau să-l scot 
basma curată, şi dumnealui! Mă face de ris... Să 
ne pedepsească pe amîndoi... 

Acuzata plînge, suflîndu-şi cu zgomot nasul în 
batistă. Acuzatul se uită buimac la nevastă-sa. Pe 
urmă, dă a deznădejde din mînă: 

— Muierea tot muiere... A dracului... Fie, cetă- 
tene judecător... Sînt vinovat şi eu... Fie... U-u, 
ticăloasa! 

Judecătorul se consultă cu asesorii... 


111 


AVIATORUL 


…Mäi frate, m-am speriat al naibii. Am înlem- 
nit, zău aşa! Ba încă şi aparatul s-a aplecat într-o 
parte şi s-a răsturnat. Hait, s-a zis cu mine! M-am 
apucat cu mîna de ramă şi am sărit afară... 

Mă uit în jos: cad de zbirnii! Ehei, îmi zic, ce 
bine e să cazi cu paraşuta... Aşa, fără paraşută, 
zău dacă nu te bagă-n boală... Şi cum zic, cad la 
pămînt şi mai că-mi vine sa pling — şi de mine 
mi-e mila, da' şi de aparat, mă gîndesc că se face 
praf... Şi deodată — zdup de pămînt... Hait, îmi 
zic, bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, c-am 
rămas făr-un picior... 

— Şi aeroplanul? S-a făcut praf? 

— Care aeroplan? 

— Aparatul ăla... Nu ziceai c-ai căzut din apa- 
rat? 


112 


— Da! de unde! Am căzut de la etaj. Aparatul a 
căzut de pe poliţă, în bucătărie... Cum a dat buzna 
militia în casă, ne-am speriat grozav. Am vrut să 
ascundem alambicul pe poliţă... Şi alambicul a 
căzut. Ce mai, gălăgie mare! De frică, ne-am 
repezit la fereastră... Si am sărit jos... Juma' de 
picior lipsă... 


113 


O MICĂ GREŞEALĂ 


Ce zi e azi? Miercuri, nu? Păi da, miercuri. Asta 
a fost luni. Luni, la noi, oamenii mai că au crăpat 
de ris. Pentru că a fost ceva tare caraghios. A fost 
o mică greşeală. 

Chestia e că la noi la fabrică toţi oamenii ştiu 
carte. Scoală-l pe oricare în puterea nopții şi 
pune-l să se iscălească; se iscäleste. 

Ăia trei însărcinaţi cu alfabetizarea erau dati 
dracului. În trei luni au lichidat tot analfabetismul. 
Desigur, mai rămăseseră analfabeți, dar numai cei 
tari de cap. O încurcau cu numele. Cum e, bună- 
oară, Gusev. Ăsta ba îl punea pe „sî” aiurea, ba 
trăgea coada iscăliturii la început ori la mijloc, ba 
uita să pună „gî”-ul. Ailalti se descurcau ei. 

Ei bine, la acest nivel inchipuiti-va ce se în- 
timplä. 


114 


Chestia a observat-o cu totul întîmplător casie- 
rul, Eremei Mironovici. Sîmbătă, să zicem, e zi de 
plată, iar luni, casierul verifică statele, ca să vadă 
dacă nu s-a făcut vreo greşeală. Si, tot täcänind 
aşa la abac, deodată vede pe stat o cruciulitä. 

„Cum vine asta? îşi zice casierul. Adică de ce 
cruciulita?” 

De unde, mă rog, cruciulita asta, daca analfabe- 
tismul a fost lichidat complet si toata lumea stie 
sa se iscäleascä? 

Se uita casierul si vede ca cruciulita asta e pusa 
in dreptul numelui lui Hlebnikov. 

Casierul raporteazä contabilului. Contabilul 
raportează secretarului. Secretarul — mai departe. 

Prin secţii, oamenii au început să-i vorbească 
de rău pe ăia cu alfabetizarea. Să le fie de cap, 
dacă în atîta vreme n-au fost în stare să lichideze 
analfabetismul! 

Preşedintele Comitetului de întreprindere dă 
fuga la casierie şi cere statul de plată. Aia cu alfa- 
betizarea s-au înfățişat şi ei la casierie. Tovarasii 
se uită şi văd că într-adevăr în dreptul numelui lui 
Hlebnikov e pusă o cruciulita. 

— Care Hlebnikov? întreabă unul. De ce 
Hlebnikov ăsta n-a fost lichidat? De ce, mă rog, 
toţi ştiu carte şi sînt oameni culti, şi numai Hleb- 
nikov ăsta zace în beznă şi nestiintä? Cum se 


115 


poate una ca asta? Ce-au fäcut äia cu alfabetiza- 
rea, au gîndit cu capul, ori cu ce? 

Aia cu alfabetizarea stau şi ei aici, şi ridică 
neputincios din umeri. 

I.-au chemat pe Hlebnikov. Hlebnikov e strun- 
gar calificat. Vine cam în silă. 

— Carte ştii? îl întreabă tovaräsii. 

— Ştiu — zice. 

— Ştii să te iscälesti? 

— Ştiu — zice. Trei luni la rînd m-au lichidat 
— zice. 

Preşedintele Comitetului de întreprindere dă 
din miini. Aia cu alfabetizarea ridică din umeri. 
Casierul întinde statul de plată. 

I-au dat statul lui Hlebnikov şi-l întreabă: 

— Cine a pus cruciulita asta? 

S-a uitat Hlebnikov ce s-a uitat şi zice: 

— Da, scrisul e al meu. Eu am pus cruciulita. 
Eram beat-turtă. Nu puteam să-mi scriu numele. 

Măi, ce ris a fost! 

Tovarăşii s-au repezit care mai de care să-i 
stringa mina lui Hlebnikov. 

— Ne-ai luat o piatră de pe inimă — a zis nu 
ştiu care. Credeam, Hlebnikov, că şi pînă acuma 
dumneata orbecăieşti prin întuneric şi zaci în 
nestiinta... 

La a doua chenzinä, cu toate ca stie carte, 
Hlebnikov, beat fiind, a pus iar o cruciulita. Dar 


116 


acuma nu s-a mai mirat nimeni. Pentru că s-au 
obişnuit. Era dovedit că omul ştie carte. 


117 


PESTE O SUTĂ DE ANI 


Stimate cititorule, nu ştiu ce fel de ziare au să 
apară peste o sută de ani. 

Poate că nici n-au să apară ziare. Poate că fieca- 
re cetăţean va avea prins deasupra patului un mic 
aparat de radio, prin intermediul căruia va afla 
ultimele ştiri politice senzaţionale. 

Dar poate că va mai exista şi ziarul. Desigur, o 
să fie altfel decît cel de-acum. O să fie, mă gîn- 
desc, tipărit pe carton Bristol, cu marginile aurite, 
în 24 de pagini. 

Un singur lucru însă se va menţine: rubrica de 
reclamaţii. 

Se zice că nimic nu e veşnic sub soare. Minciu- 
nă! Rubrica reclamaţii va exista în vecii vecilor. 

După modesta noastră părere, în anul 2025 
rubrica asta va arăta cam asa: 


118 


Aero-desträbälare 

Stimate tovaräse redactor-şef, ieri, întorcîn- 
du-mă de la serviciu cu aeroplanul instituţiei, iată 
ce tablou mi se înfăţişează în aer. Pe dedesubtul 
elicei trece un balon cu două locuri, în care zboa- 
ră, rezemat în coate, responsabilul radio-bucătă- 
riei nr.10, împreună cu casiera sa, Esipova. 

Neputînd desluşi, din pricina zgomotului, ce 
vorbeau, am trecut pe-alături. 

Ar fi de dorit ca redacţia să întrebe pe ce bani 
zboară cu balonul responsabilul radio-bucätäriei, 
care a pierdut simţul măsurii? 

Iar casierei s-ar fi cuvenit de mult să i se dea 
peste bot, ca să nu mai consume benzina cu amo- 
rurile ei. 

Si cînd te uiţi la ea din aeroplan, scoate limba la 
oamenii muncii. 

Ceankov 
Salariat la radio-bucătăria nr. 10 


Indolenta 

Cetätene redactor-şef, e timpul, în sfirsit, să se 
facă ordine cu cenuşa. 

Ducînd-o pe bunică-mea răposată la crematoriu 
şi cerîndu-i responsabilului să-i incinereze într-un 
ritm susținut rămăşiţele pamintesti, mă prezint a 
doua zi după rezultat. 


119 


Aici constat că mi-au încurcat cenușa, dindu-mi 
în loc de cenuşa ei, cenuşa altei cetätence. 

La întrebarea unde e cenuşa bătrînei, responsa- 
bilul mi-a răspuns impertinent că n-are nici o 
importanță a cui e cenuşa şi că el nu e dispus să-şi 
piardă vremea cu cenuşa. 

La afirmaţia că batrina aceasta a fost martoră a 
Revoluţiei şi că era o bătrînă de seamă, responsa- 
bilul a sfeclit-o şi s-a rugat să nu aduc cazul la 
cunoştinţa centrului, propunîndu-mi, afară de 
asta, să iau în plus cîtă cenuşă poftesc. 

La întrebarea cum pot eu să ştiu care cenuşă e 
şi a cui e, responsabilul a spus că el nu e la curent 
cu această chestiune şi că la următoarele mele 
rude o să le marcheze special. 

Stimate tovarăşe redactor-şef, ar fi timpul să se 
pună problema bunei organizări a acestei chesti- 
uni în paginile organului dumneavoastră. 

Cu salutări, Luşkin 


Frîneazà Ştiinţa 

Stimate tovarăşe redactor-şef şi dragi tovarăşi 
zetari, 

Observind de la geam prin telescop planeta 
Marte si alte planete in scopuri stiintifice, am con- 
statat o oarecare intunecare a reflectorului. 

Urcîndu-mă imediat pe pervaz ca sa văd ce s-a 
întîmplat şi ca să-mi dau seama de ce s-a produs 


120 


această întunecare, şi dacă nu cumva vreo planetă 
s-a interpus în fata telescopului, am văzut că, ceva 
mai la o parte, cineva a scos un fluierat puternic şi 
am surprins o siluetă dispărînd după colţul unui 
zgirie-nori cu patru etaje. 

La o examinare mai atentă, am constatat că 
individul necunoscut a şterpelit lentila prin care te 
uiţi la luminile cereşti. 

Declarînd la miliţie dispariţia lentilei, rog afară 
de asta stimatul organ de presă să mai scuture per- 
soanele care frînează ştiinţa şi-ţi fură de sub nas 
lentilele ştiinţifice. 

Nik.Kuşakov 


Poveste veche 

Fiind slab de constituţie, eu urc în fiecare zi cu 
balonul pentru a face băi de soare. 

Ieri, urcind pe bolta cerului, am observat că pe 
fosta săgeată a Fortäretei Sf. Petru şi Pavel atîrnă 
nu ştiu ce. 

Apropiindu-mă, am constatat că atîrnă o mică 
fostă coroană. 

Păi, pînă cînd, cetätene redactor-şef si zetari? 

Oare custodele fortăreței mai visează la o 
reîntoarcere a regimului țarist? 

Egor Babicev 


12 


MACESI ŞI TRANDAFIRI 


Soneria de la scară a zbîrnîit prelung. 

M-am repezit să deschid uşa. 

Am deschis-o. În antreu a dat buzna un om. 
Părea buimac. Gura o ţinea căscată, mustätile le 
avea pleoştite, privirea îi rătăcea bezmetică, pe 
bărbie i se prelingea o dîrä de salivă. 

— Contorul?! a hîrîit omul cu un glas feroce. 
Repede! Unde e? 

Speriat, am rămas perplex şi am arătat cu dege- 
tul în tavan. 

Omul a sărit pe mäsutä, călcînd în picioare o 
superbă pălărie de damă, şi s-a apucat de contor. 

— Tovaräse — l-am întrebat speriat — cine eşti 
dumneata? Controlor? 

— Controlor — mi-a răspuns el cu un glas 
răguşit. Facem imediat o verificare şi fugim mai 
departe... 


122 


Apoi controlorul a särit jos, s-a lovit la picior 
de colţul lăzii şi s-a repezit la ieşire. 

— Tovarase... mai fratioare — am zis eu — stai 
si te odihneste un pic... Arati rau de tot... 

Controlorul se opri, isi mai trase räsuflarea si 
zise: 

— Uf... Zău aşa... Ziua de azi m-a dat gata... 
Oricum, o sută de apartamente... Mai înainte con- 
trolam şaizeci, acum trebuie să controlăm opt- 
zeci... Dacă faci mai multe, norocul tău, acum se 
dau prime... Fac şi eu azi pînă la o sută cincizeci, 
şi-mi ajunge... Mie nu-mi trebuie mult. Eu nu sînt 
lacom. 

— Şi reuşeşti? l-am întrebat prudent, îndreptînd 
pălăria strivită. 

— Reusim — răspunse controlorul. Numai că 
lumea încă nu s-a obişnuit cu ridicarea productivi- 
tatii. O sperie viteza... Adineauri, cînd am intrat la 
şapte, au crezut că au dat hoţii. Au început să tipe. 
La nouă am spart o mäsutä, alte tipete, alte ne- 
mulţumiri. În casa vecină, din greşeală, am smuls 
contorul din perete, chiriaşul, gata să sară la 
bătaie. Nu-i place, vezi dumneata, să vadă con- 
torul bălăbănindu-se aiurea. Cică nu e estetic... 
Ah, cetätene, lumea încă nu s-a obişnuit, da' de 
loc! Numai aici, la dumneavoastră, e mai liniştit, 
civilizat... Şi pălăria, mai tine?... Oi fi turtit-0? 


125 


— Ai turtit-o — am zis eu delicat, potrivind 
penele rupte de la pälärie. 

— Ce ti-e si cu moda asta femininä! zise cam 
vag controlorul si clătină din cap cu un aer de 
repros. 

La usa, dupa un moment de ezitare, adauga: 

— Mai mare necazul cu ridicarea productivita- 
tii. Tu te zbati, te fortezi, pui suflet, şi lumea, 
necivilizată, se supără din cauza vitezei... Ufl... 
Am fugit... La revedere... 

Controlorul se smulse din loc, se plesni cu 
palma peste genunchi, scoase un chiuit şi dintr-un 
salt se repezi pe scară. 

Productivitatea creştea. 


124 


UN PARAZIT 


E unul — Vasea Kucikin. Träieste si el pe 
lumea asta. Scriitor. Băiat destul de talentat, nimic 
de zis. Tisneste talentul din el, nu alta. Se pricepe 
chiar să scrie romane. 

Odată, aşa, într-o doară, Kucikin ăsta a scris un 
roman. Vezi bine, a luat ceva parale. S-a pus pe 
trai. 

Şi-a cumpărat un paltonaş cu guler de blană şi 
un pat de fier. 

Şade tolănit în pat şi se înveleşte cu paltonaşul. 
Om bogat, ce mai! 


2 


„Ehe, Kucikin ăsta al nostru scoate bani din 
piatră-seacă, pezevenghiul! şi-a zis administra- 
torul. Scrie romane, nemernicul! Îşi cumpără pal- 


125 


toane cu guler de blană! Ia să-i majorăm noi 
chiria, parazitul! Ce atîtea fasoane?” 
ŞI i-a majorat o. 


3 


„Ei, drăcia dracului, văd că ăştia majorează 
chiriile la oameni! şi-a zis Vasea Kucikin. O să 
trebuiască să-i dau bătaie. Altfel nu-i chip.” 

Şi s-a pus, drägutul de Vasea Kucikin, pe mun- 
că. Şi-a stors el ceva creierii şi a scris două roma- 
ne dintr-o dată. Şi le-a vîndut. Şi s-a îmbogățit. 
Şade tolănit în pat şi se înveleşte cu paltonaşul, 


4 


„Oho — şi-a zis inspectorul financiar — para- 
zitul ăsta de Kucikin scoate cîte două romane 
deodată! O să trebuiască să-l impunem, nemerni- 
cul.” 

Şi l-a impus. Ba i-a trimis, foarte amabil, şi o 
înştiinţare de plată: aveţi de plată, stimabile, atât şi 
atit. 


126 


5 


„E de rău — şi-a zis Vasea, uitindu-se amărit la 
înştiinţare. De unde bani? O să trebuiască să-i dau 
bătaie. Se vede treaba că lucrez prea puţin. Nu-mi 
ajung banii. Poate să mai reduc din orele de 
somn?” 

Si i-a dat bătaie. Şi-a mai stors creierii şi a scris 
dintr-o dată trei romane şi un scenariu. A cam 
pîfîit el, dar a făcut treabă bună. Şi le-a vîndut. 


6 


„Măi, că bine o mai duc unii! şi-a zis admi- 
nistratorul lui Vasea. Scriu cîte trei romane, dia- 
volii! Cît priveşte însă reparațiile, apăi vor să se 
facă pe socoteala statului. Ia, mă rog, să-l punem 
noi pe Kucikin, fir-ar el al dracului, de-acu'nainte 
să-şi facă singur reparaţiile! Ajunge!” 


7 


„Chiar aşa — şi-a zis inspectorul financiar, 
examinind conturile lui Vasea. Unii o duc împără- 


127 


teste. Pun osînză pe ei. O să trebuiască să-i mai 
stringem în chingi.” 


8 


„Doamne — şi-a zis Vasea Kucikin, apucîndu- 
se cu mîinile de cap — ce-i asta? O să trebuiască 
să-i mai dau bătaie.” 

Şi i-a dat bătaie. Şi-a mai stors creierii, şi a 
scris patru romane şi o tragedie. Şi le-a vîndut. 


9 
„Auzi dumneata, Kucikin, şi-au zis neamurile, 
cine şi-ar fi închipuit? Doi bani nu dai pe el, şi ian 
te uită cum s-a ridicat, nemernicul! Scrie tragedii. 
Cică face bani grei. la să-i facem noi o vizită, să 
dea şi el ceva la neamuri!” 


10 


„Uf — şi-a zis Vasea Kucikin — nu-mi ajung 
banii, şi pace! O să trebuiască să-i mai dau bătaie. 


128 


Păcat numai că dovleacul nu mai funcționează 
cum trebuie.” 
Totuşi, 1-a dat bătaie. 


11 


„Oho! şi-a zis inspectorul financiar, examinînd 
respectuos cifrele lui Vasea. Adună banii cu 
lopata! O să trebuiască...” 


12 


Fraţilor! Dragi tovarăşi! Mint! Nu există nici un 
Kucikin! Ceea ce am scris, despre mine am scris. 
Şi a ieşit, după cum vedeţi, un fel de confesiune. 

Desigur, confesiunea asta n-are, ca la alti scrii- 
tori, nici trăiri märete, nici patos revoluționar, ci 
numai, ca să zic aşa, un meschin calcul comercial. 
Dar ce poţi să-i faci? Se vede că, cu firea noastră 
meschină, nu e chip să ne ridicăm mai presus de 
proza vieţii! 


129 


DICTAFONUL 


Destepti oameni americanii ăştia! Ce de-a 
descoperiri, ce de-a invenţii au mai făcut şi ei! 
Forţa aburilor, lamele de ras „Gilette”, rotația 
pămîntului în jurul axei sale — toate astea au fost 
descoperite şi inventate de americani şi în parte 
de englezi. 

Şi acum, poftim — altă binefacere pe capul 
omenirii: americanii au dăruit lumii o maşină 
specială, numită dictafon. 

Mă rog, se prea poate ca maşina asta să fi fost 
inventată ceva mai înainte, dar nouă acuma ne-au 
trimis-o. 

Cînd ni s-a adus maşina asta, a fost o zi solem- 
nă, o zi mare. 

O mulţime de oameni s-au strîns să vadă nouta- 
tea. 

Onorabilul Konstantin Ivanovici Dereveaşkin a 
scos husa de pe maşină şi a şters-o cu o cîrpă, cu 
mişcări pline de evlavie. În clipa accea ne-am 


130 


convins cu ochii nostri ce mare geniu a inventat 
noua maşină. Într-adevăr, ochilor noştri li s-au 
înfățişat o mulțime de surubele, axuri şi tot felul 
de drăcovenii. De-a mirare, zău, cum poate maşi- 
na asta, aşa de gingasä şi de plăpîndă la vedere, să 
funcţioneze potrivit destinaţiei! 

Ah, America, America, ce tara minunată! 

După ce maşina a fost examinată, onorabilul 
tovarăş Dereveaşkin, aducînd laude americanilor, 
a rostit cîteva cuvinte introductive despre foloase- 
le invențiilor geniale. După care s-a trecut la pro- 
bele practice. 

— Cine dintre dumneavoastră — a zis Kons- 
tantin Ivanovici — doreşte să spună cîteva cuvin- 
te în acest aparat genial? 

S-a oferit onorabilul tovarăş Tikin Vasili. Unul 
slăbănog şi deşirat, categoria a şasea de salarizare, 
plus ore suplimentare. 

— Permiteti-mi — zice — s-o încerc cu. 

I s-a permis. 

Tikin s-a apropiat de maşină oarecum tulburat, 
s-a gîndit mult cam ce să spună, şi cum nu i-a 
venit nimic în minte, a dat o dată din mînă şi s-a 
retras, regretînd sincer lipsa lui de cultură. 

Pe urmă s-a apropiat altul. Ăsta, fără să stea 
prea mult pe gînduri, a strigat în pilnie; 

— Fă, proasto! 


15% 


Îndată a fost ridicat capacul, s-a scos cilindrul, 
s-a pus unde trebuie şi, ce credeţi? cilindrul a re- 
produs întocmai, în auzul tuturor celor prezenți, 
cele de mai sus. 

Atuncea oamenii, incintati, s-au îmbulzit dina- 
intea pîlniei, încercînd care mai de care să spună 
o frază sau o lozincă. Maşina, ascultătoare, înre- 
gistra totul cu exactitate. 

Apoi Vasili Tikin, ăla de e categoria a şasea de 
salarizare, plus ore suplimentare, a propus ca 
cineva din asistenţă să tragă o înjurătură în pilnie. 

Onorabilul Konstantin Ivanovici Dereveaşkin 
mai întîi a interzis categoric să se injure în pilnie 
şi chiar a bătut o dată din picior, dar pe urmă, 
găsind ideea ispititoare, a cerut să fie chemat din 
casa vecină un fost marinar din flota Mării Negre, 
un zurbagiu tare scîrnav la gură. 

Marinarul nu s-a lăsat mult aşteptat. 

— Unde să înjur? întreabă. În care gaură? 

I s-a arătat unde, vezi bine. Măi, şi cînd i-a tras 
ăsta una, pînă şi onorabilul Dereveaşkin a dat din 
miini, chipurile: grozav! În chestiile astea, tot noi 
sîntem mai tari ca America! 

Apoi, după ce marinarul a fost cu chiu cu vai 
îndepărtat, s-a pus cilindrul unde trebuie. Şi, într- 
adevăr, maşina a reprodus întocmai înregistrarea. 

Atunci s-au îmbulzit iarăşi toţi în jurul apara- 
tului, încercînd să injure în pilnie în toate chipuri- 


132 


le şi dialectele. Pe urmă s-au pornit să stîrnească 
tot felul de sunete: băteau din palme, tropoteau 
din picioare, plesneau din limbă. Maşina functio- 
na ireproşabil. 

Aşa s-au convins cu toții ce mare şi ce genială 
era invenţia cu pricina. 

Păcat numai că maşina asta s-a dovedit a fi oa- 
recum plăpîndă şi nerezistentă la sunetele violen- 
te. Aşa, bunăoară, Konstantin Ivanovici a tras cu 
pistolul, desigur, nu în pilnie, ci pe-alături, aşa, ca 
să imortalizeze pe cilindru împuşcătura, şi ce cre- 
deti? ei bine, maşina a cedat, s-a defectat. 

Dinspre partea asta, laurii inventatorilor şi 
speculantilor americani pălesc oarecum şi-şi pierd 
din valoare. 

Altfel, meritele lor fata de omenire sînt totuşi 
mari şi remarcabile. 


133 


MAMA SI FIUL 


Convorbirea asta am consemnat-o întocmai. Să 
mă scuipe cititorul în ochi dacă exagerez cîtuşi de 
puţin. Nu exagerez de loc. Totul s-a petrecut exact 
aşa. 

Convorbirea a avut loc la închisoare. La vorbi- 
tor. O mamă a venit să-şi vadă fiul. 

Întâlnirea a fost emoţionantă. Mama plîngea cu 
lacrimi de bucurie. Fiul smiorcăia şi el pe nas. 

După primele lacrimi şi primele sărutări fier- 
binti, mama şi fiul se aşezară unul lîngă altul pe o 
bancă. 

— Aşa — zise fiul. Care va să zică, ai venit! 

— Am venit, Vasenka — zise mama. 

— Aşa — repetă fiul. 

După care, se uită curios la peretele cenuşiu al 
încăperii, pe urmă la uşă, pe urmă la sobă şi, în 
sfirşit, îşi mută privirea la sandalele din picioare. 

— Aşa — mai zise o dată fiul şi suspină adînc. 


134 


Mama suspină si ea, frămîntînd între degete 
franjurile şalului, şi aruncă o privire în jur. 

— Aşa — zise fiul, şi-şi suflă zgomotos nasul. 

După asta, au rămas amîndoi täcuti vreo trei 
minute. 

În cele din urmă, fiul zise: 

— Acuma, mamă, s-a redus mult durata con- 
vorbirilor. Cică se dau numai douăzeci de minute. 

— E puţin, Vasenka — zise mama cu părere de 
rău. 

— Cam puţin — întări fiul. 

— Eu, Vasenka, aşa zic că pentru noi douăzeci 
de minute e chiar prea puţin. Nici n-ai cînd să 
schimbi o vorbă... După care clătină din cap şi 
adăugă: Apăi, eu am să mă duc, Vasenka. 

— Du-te, mamă! 

Amindoi se ridicară dintr-o mişcare, scoaseră 
un suspin şi se sărutară. 

Fiul zise: 

— Aşa. Bun. Să mai vii, mamă... Ce voiam 
să-ți spun? Da. Plita din bucătărie tot mai scoate 
fum? 

— Plita? Scoate, Vasenka. Scoate fum. Mai 
adineauri a umplut toată casa de fum... 

— Aşa... Ei, hai, du-te, mamă! 

Mama şi fiul se uitară cu drag unul la altul şi se 
despartira. 


135 


CALITATEA PRODUCTIEI 


Am eu niste cunoscuti, familia Gusev. La cu- 
noscufii ăştia ai mei a stat un neamt din Berlin. 

A stat într-o cameră cu chirie. Aproape două 
luni. 

Gusevii erau tare mîndri de chiriaşul ăsta şi 
lăudau fata de toţi cunoscutii lor costumele stră- 
inului, lucruşoarele lui străine, de o calitate extra. 

La plecare, neamtul a lăsat gazdelor sale o mul- 
time de lucruri. O grămadă de bunätäti străine. 
Tot felul de flaconaşe, gulerase, cutiute. Afară de 
asta, două perechi de chiloti. Şi un pulover aproa- 
pe fără nici o ruptură. Şi o groază de märuntisuri 
pentru uzul domnilor, şi pentru uzul doamnelor. 

Toate astea fuseseră îngrămădite într-un ungher, 
Iîngă spălător. 

Gazda, madam Guseva, femeie cinstită, nimic 
de zis, i-a adus aminte neamtului, cînd să plece: 


136 


bitte-schân, nu cumva, aşa, în pripă, ati uitat mar- 
fa asta străină? 

Neamtul a clătinat din cap, vrînd să zică: bitte- 
schôn, luati-le dumneavoastră, mai încape vorbă? 
Că mie nu-mi pare rău. 

Vezi bine, gazdele au şi pus mîna pe toată mar- 
fa. Gusev a făcut chiar o listă a obiectelor. Si, 
buninteles, şi-a şi pus puloverul pe el, şi a luat şi 
chiloţii. 

După aia, două săptămîni a umblat cu chiloţii 
ăştia şi-i arăta la toți, mîndru nevoie-mare, lău- 
dînd cum nu se mai poate calitatea produselor 
nemtesti. 

Lucrurile, măcar că erau uzate şi, ca să zic aşa, 
abia se mai țineau, erau, nici vorbă, marfă străină 
veritabilă, mai mare dragul să te uiţi la ea. 

Printre ele era ceva aşa, ca un fel de bidonaş, în 
fine, o cutie putin turtită, cu nişte praf în ca. Un 
praf roz, fin. Şi cu un miros destul de simpatic — 
miros de colonie sau de trandafiri. 

După primele zile de bucurie, Gusevii au înce- 
put să-şi dea cu presupusul ce fel de praf o mai fi 
şi ăsta. L-au tot dus la nas, l-au mestecat în dinți, 
l-au pus şi pe foc, dar pas de ghiceşte! 

Umblau cu el prin toată casa, l-au arătat la mai 
toţi vecinii, dar tot degeaba. 

Mulţi spuneau că ar fi pudră, unii au zis că e 
talc nemtesc din ăla fin pentru pruncii nemților. 


137 


Gusev zice: 

— Eu n-am ce face cu talc nemtesc din ăla fin. 
Prunci n-am. Hai să-i zicem că e pudră. Să mă 
dau cu ea pe fata cînd mă bărbieresc. Să trăim şi 
noi civilizat măcar o dată în viata. 

A început să se bărbierească şi să se pudreze. 
De cîte ori se bărbierea, îi luceau obrajii îmbujo- 
rati şi răspîndea un miros minunat. 

Ai din jur, fireşte, îl pizmuiau. Şi dă-i cu între- 
bările. 

Ei bine, Gusev a ştiut să tina partea producţiei 
nemtesti. A tot lăudat şi el cum a putut marfa 
străină. 

— Citi ani — zice — mi-am pocit fata cu por- 
căriile astea ale noastre, dar în sfîrşit am găsit ce- 
mi trebuia. Cînd s-o termina pudra asta — zice — 
nici nu ştiu, zău, ce-am să mă fac. O să trebuiască 
să mai comand o cutie. Grozavă marfă! Simt o 
curată desfătare. 

După o lună, cînd pudra era pe sfirşite, a venit 
în vizită la Gusev un cunoscut de-al său, un inte- 
lectual. Seara, la ceai, musafirul a citit eticheta de 
pe cutie. 

Era un praf nemtesc contra puricilor. 

Desigur, cineva mai putin optimist ar fi rămas 
tare mihnit aflînd una ca asta. Ba poate chiar unu- 
ia mai putin optimist, bănuitor peste măsură, i s-ar 


138 


fi spuzit pielea de bubulite si de cosuri. Dar 
Gusev nu era din ästia. 

— Asta zic si eu, halal productie! a exclamat 
Gusev. Marfä pe cinste! Bună la toate: te şi 
pudrezi, omori şi puricii! Dar la noi? 

Si Gusev a mai lăudat o dată marfa nemteascä: 

— De-aia mă uit eu: de-o lună de cînd mă dau 
cu pudră, un purice nu m-a pişcat. Pe nevastă- 
mea, madam Guseva, o pişcă. Băieţii se scarpină 
şi ei de nu mai pot. Ninka, cäteaua, toată ziua cată 
purici. Numai eu n-am habar. Insecte, insecte, dar 
simt, ale naibii, marfa. Aşa mai zic şi eu... 

Acuma praful lui Gusev s-a isprăvit. Cred că iar 
îl pişcă puricii. Ştiu, ai naibii, pe cine să pişte. 


139 


SCRISOAREA 


La Leningrad träiau doi soti. 

Sotul era salariat cu muncä de räspundere la o 
întreprindere comunală. Era un om încă destul de 
tînăr, voinic, dezghetat si, in general, ştiţi, ener- 
gic, devotat cauzei socialismului şi aşa mai depar- 
te. 

Şi cu toate că era un om simplu, de la ţară, şi 
n-a făcut la vremea sa nici un fel de studii supe- 
rioare, cît a stat la oraş a învăţat şi el multe şi a 
citit mult, şi putea tine cuvintari în fata oricărui 
auditoriu. Ba chiar era in stare să angajeze discuţii 
cu oameni de ştiinţă de diverse specialităţi, de la 
fiziologi pina la electricieni inclusiv. 

Nevastă-sa însă, Pelaghia, era nestiutoare de 
carte. Si cu toate cä venise de la tara o data cu 
dinsul, n-a invatat nimic, a ramas analfabeta si 
nici măcar nu ştia să se iscălească. 


140 


Văzîndu-se în situaţia asta, soţul Pelaghiei era 
tare mihnit, suferea şi nu ştia cum să iasă din bu- 
cluc. Mai ales că era şi el ocupat pînă peste cap şi 
n-avea timp liber ca să-şi mai instruiască soţia. 

Îi zicea: 

— Ar trebui, Pelagheiuşka, să înveţi să citeşti, 
ori măcar să te iscälesti. Tara noastră — zice — 
se ridică încetul cu încetul din bezna de veacuri şi 
din starea de înapoiere. De jur împrejur, noi lichi- 
dăm dobitocia si nestiinta de carte. Si cînd colo, 
soția directorului unei fabrici de pîine nu ştie nici 
să citească, nici să scrie. Din pricina asta eu sufăr 
peste poate. 

La care Pelaghia, dînd a lehamite din mînă, răs- 
pundea aşa: 

Ah zice Ivan Nikolaevici, nu te mai 
gîndi şi dumneata la una ca asta. Tot degeaba! 
Dacă n-am făcut-o la vremea mea, acuma anii trec 
şi tinereţea mi se duce, şi degetele nu mi se îndoa- 
ie ca să tina plaivazul. La ce bun să învăţ buchile? 
Mai bine să facă treaba asta pionierii, că eu oi 
apuca şi aşa batrinetile. 

Soţul Pelaghiei, vezi bine, suspină mihnit şi 
zice: 

— Of, of, Pelaghia Maxikovna... 

Odată însă, Ivan Nikolaevici a venit acasă cu 
un abecedar. 


141 


— Uite, Polia — zice — cel mai nou abecedar, 
întocmit după ultimele date ale ştiinţei. Am să te 
ajut eu — zice. 

Pelaghia a zîmbit, a luat abecedarul în mînă, l-a 
sucit pe o parte şi pe alta, şi l-a ascuns în comodă; 
să stea acolo, poate le-o prinde bine la urmaşi. 

Într-o bună zi, Pelaghia s-a apucat să-i cîrpeas- 
că haina lui Ivan Nikolaevici; se rosese la cot. 

S-a aşezat Pelaghia la masă, a luat acul şi cînd 
bagă mina pe sub haină, simte un fisiit. 

„Or fi bani?” şi-a zis. 

Cînd se uită, era o scrisoare. Un plic curätel, cu 
nişte litere subtirele pe el, şi cu hîrtia mirosind a 
parfum ori a odicolon. Pelaghia a simţit o intepa- 
tură în inimă. 

„Oare să mintă Ivan Nikolaevici? Oare să pri- 
mească el scrisori de amor de la cucoane şi să-şi 
bată joc de mine, ca o proastă ce sînt?” 

S-a uitat Pelaghia la plic, a scos scrisoarea, a 
despăturit-o, dar pas de citeşte, dacă nu ştii carte. 

Pentru intiia oară in viata i-a părut rau Pelaghiei 
că nu ştie să citească. 

„Măcar că nu e pentru mine, dar eu trebuie să 
ştiu ce scrie aici. Poate că asta o să-mi schimbe 
viata, şi ar fi mai bine să mă întorc la tara, la 
munca cîmpului.” 

Au podidit-o lacrimile. Şi-a adus aminte că de 
la o vreme Ivan Nikolaevici parcă s-a schimbat 


142 


într-adevăr: are grijă de mustăcioară, se spală pe 
miini mai des şi şi-a luat şapcă nouă. 

Şade Pelaghia, se uită la scrisoare şi varsă şi- 
roaie de lacrimi. Scrisoarea însă nu poate s-o 
citească. Iar s-o arate cuiva, se ruşinează. 

Pe urmă Pelaghia a ascuns scrisoarea în como- 
dă, a cîrpit haina şi a rămas în aşteptarea lui Ivan 
Nikolaevici. lar cînd a venit el, Pelaghia s-a facut 
că nu ştie nimic. Ba, dimpotrivă, a vorbit cu 
bărbatul ei foarte liniştită şi chiar i-a dat de înţeles 
că n-ar avea nimic împotrivă să înveţe şi ea carte, 
că i s-a urit să fie atîta de neştiutoare. Ivan Niko- 
laevici s-a bucurat mult. 

— Foarte bine — a zis. Am să te ajut eu. 

— Ei, hai, ajută-mă! s-a rugat de el Pelaghia. 

Si s-a uitat țintă la mustăcioara lui Ivan Ni- 
Kolaevici, bine potrivită. 

Vreme de două luni, Pelaghia a învăţat zi de zi 
să citească. Silabisea cuvintele cu răbdare, scria 
literele pe hirtie şi învăţa fraze întregi. Şi în fieca- 
re seară scotea din comodă scrisoarea tăinuită şi 
încerca să-i pătrundă înţelesul. 

Treaba asta nu era însă de loc uşoară. 

Abia în cea de-a treia lună şi-a dus Pelaghia la 
bun sfîrşit învăţătura. 

Dimineaţa, cînd Ivan Nikolaevici era plecat la 
serviciu, Pelaghia a scos din comodă scrisoarea şi 
s-a apucat s-o citească. 


143 


Deslusea anevoie scrisul mărunt. Numai miro- 
sul abia simţit de parfum, răspîndit de hîrtie, îi dă- 
dea ghes. 

Scrisoarea îi era adresată lui Ivan Nikolaevici. 

Pelaghia citi: 


„Stimate tovarăşe Kucikin, 

Îţi trimit abecedarul promis. Cred că soţia du- 
mitale va reuşi să înveţe carte în două-trei luni. 
Promite-mi, dragul meu, că ai s-o sileşti să facă 
lucrul acesta. Lămureşte-o cît de rău e să fii o 
femeie analfabetă. 

Acum, la aniversarea din acest an a Revoluţiei, 
noi lichidăm analfabetismul în toată republica 
prin toate mijloacele, dar de cei din familie, nu 
ştiu de ce, uităm. 

Promite-mi, Ivan Nikolaevici, că ai să faci asta. 

Cu salutări comuniste, 

Maria Blonhina”. 


Pelaghia a citit de două ori scrisoarea, şi sim- 
tind parcă o nouă supărare, a izbucnit în plîns. 

Dar pe urmă, gindindu-se la Ivan Nikolaevici şi 
zicîndu-şi că în căsnicia lor totul e în regulă, s-a 
liniştit şi a ascuns în comodă abecedarul şi scri- 
soarea buclucaşă. 

Astfel, Pelaghia a învăţat într-un răstimp scurt 
să citească şi să scrie. 


144 


Acesta a fost un caz uimitor din istoria lichi- 
därii analfabetismului la noi în Uniune. 


1928 


145 


LA POST 


Grea meserie au şi medicii ăştia. Vezi că azi 
pacientul e cam mitocan. Nu se jenează de loc. 
Cum nu pricepe ceva, sare la bătaie sau îl omoară 
pe medic cu ce-i vine la îndemînă. 

Or, medicul poate e un intelectual şi poate nu-i 
place să fie omorît. De-aia poate e şi nervos. 

Oricum, la noi, la consultaţii, nu e obiceiul să 
fie omorîti medicii. La noi stă neschimbat la post, 
poate chiar de cînd a început revoluţia, acelaşi 
medic. N-a fost omorît niciodată. 

Felcerul, e adevărat, a încasat-o o dată la mutră, 
dar de medic nu s-a atins nimeni. 

Dar că o dată medicul nostru a tras o spaimă 
zdravănă, apăi nu-i nici un bai. A fost ceva cu 
totul întîmplător. Afară de asta, medicul nostru e 
un intelectual destul de sperios. Abia îl scormo- 
neşte un pic pe pacient cu stetoscopul, că se şi 
fereşte, fugind la vreo patruzeci de paşi. Şi spune 


146 


ce are de spus de acolo. E un intelectual destul de 
preväzätor. 

Cînd a venit Grigori Ivanovici Vereovkin, 
medicul era de-acuma destul de nervos. 

Grigori Ivanovici a venit la consultatie într-o 
chestiune urgentă. Avea nevoie neapărat de un 
concediu. Îl chema taicä-su la el la tara. 

Aşa că a venit, s-a dezbrăcat şi stă dinaintea 
medicului aşa cum l-a făcut mama. Si îşi zice; 
„Bine-ar fi să-l păcălesc pe intelectualul ăsta cu 
vreo două săptămîni!” Medicul, vezi bine, i-a pus 
stetoscopul pe burtă şi s-a ascuns după dulăpior. 
Şi de-acolo bălmăjeşte: 

— Nu suferi de nici o boală obiectivă. Îmbracă- 
te! 

Grigori Ivanovici s-a indispus. Zice pe un ton 
convingător: 

— Ascultă-mă bine, nenişorule. Nu mă gidila 
aşa, degeaba, cu tubuletul ăla. Ca de gidilat pot să 
mă gidil eu şi singur. 

Medicul s-a indispus şi el, vezi bine, şi iar l-a 
ascultat. După aia s-a dus după dulăpior şi zice: 

— Pe crucea mea că n-ai nimic! Îmbracă-te. 

Grigori Ivanovici a început să se îmbrace. 

Acuma să vezi, Grigori Ivanovici, drägutul de 
el, nici gînd n-avea, bunăoară, să-l omoare pe me- 
dic ori să-i ardă una felcerului. Era numai necăjit 
că s-a dus dracului concediul. Şi cum era necăjit, 


147 


a şi scuipat în lături, ba a virit şi mina în buzunar, 
cu gînd să-şi şteargă lacrimile sau nasul cu batis- 
ta, ca să se liniştească de-a binelea. 

Dar cum a băgat mîna în buzunar, cum au înce- 
put ăia să tipe. 

Medicul ţipă că-l omoară. Felcerul dă din mfini 
după ajutor. 

S-au strîns oamenii, l-au inhatat pe Grigori 
Ivanovici Vereovkin şi-l tin bine. 

Vereovkin zice: 

— Ce, măi fraților, ati căpiat? 

Dar felcerul de colo: 

— A băgat mîna în buzunar, poate voia să ne 
miruiască pe amîndoi medicii! 

L-au căutat pe Grigori Ivanovici prin buzunare, 
dar afară de mahorcă, n-au găsit nimic. 

Cit priveşte cele spuse de Grigori Ivanovici că 
voia să-şi sufle nasul, mintea, pentru că nici batis- 
tă nu s-a găsit la el. 

A virit şi el, aşa, mina în buzunar şi atunci ăia 
au tipat. 

Dar au tipat degeaba. La noi nu se obisnuieste 
să fie omoriti medicii. Las' să trăiască. Ce, ne pare 
rău? 


148 


AMBALAJ SLAB 


Azi nu se mai ia spert. Înainte, da: nu puteai 
face un pas fără să dai ori să iei. 

Acuma, firea oamenilor s-a schimbat mult în- 
spre bine. 

Într-adevăr, spert nu se mai ia. Zilele astea am 
expediat nişte lăzi de la gara de mărfuri. 

Stăm noi în gară şi ni se înfăţişează următorul 
tablou rafaelian: 

O gheretă. La usa ei, vezi bine, coadă. Si un 
cîntar decimal. Cantaragiul — lîngă el. E un sluj- 
bas cit se poate de prezentabil. fi turuie gura tur- 
nînd la cifre. Notează mereu în condică, pune gre- 
utätile pe cîntar, lipeşte etichete pe lăzi şi dă tot 
soiul de explicaţii. 

Numai îl auzi zicînd cu vocea lui simpatică: 

— Patruzeci. O sută douăzeci. Cincizeci. Dă-o 
jos. Ia-o. Dă-te la o parte... Nu pune aici, tontule! 
Pune dincoace. 


149 


Ce tablou plăcut de muncă intensă! 

Numai că, la un moment dat, băgăm de seamă 
că, deşi lucrează aşa de frumos, cantaragiul prea 
se ţine de litera legii. Prea apără cu foc interesele 
cetăţenilor şi ale statului. Dacă nu chiar la fiecare, 
dar la a doua, la a treia persoană refuză să pri- 
mească coletul. Cum e ambalajul ceva mai slab, 
nu primeşte. Deşi se pare că o face cu toată 
părerea de rău. 

Ăia cu ambalajul slab, vezi bine, se vaietă şi se 
milogesc. 

Cantaragiul zice: 

— În loc să vă väicäriti, mai bine intariti-va 
ambalajele. E pe-aicea unul cu nişte cuie. Duceti- 
vă la el. Bate colea două cuie şi leagă lada cu o 
sîrmă. După aia veniți înapoi; vă primesc fără 
rînd. 

Adevărat, în dosul gheretei stă un om. Omul 
tine în mînă un ciocan şi nişte cuie. Munceste de 
se speteşte, întărind ambalajele clienţilor. Aia re- 
fuzati se uită la el rugători şi-i oferă prietenia şi 
banii lor. 

Dar iată că-i vine rîndul unui cetățean. Unul 
blond, cu ochelari. Nu e un intelectual, e numai 
miop. Sau poate că are conjunctivită şi şi-a pus 
ochelari ca să nu se vadă. Ori poate că face servi- 
ciu la o fabrică de produse optice şi ăia de-acolo 
le dau ochelari pe gratis la salariați. 


150 


Uite-l că-şi pune läzile, şase de toate, pe de- 
cimal. 

Cantaragiul cercetează atent cele şase lăzi şi 
zice: 

— Ambalajul e slab. Nu merge. Dă-le jos. 

La auzul acestor vorbe, ochelaristul se amărăşte 
rău de tot. Dar înainte de a se amări, sare cu gura 
la cantaragiu: 

— Ce vrei de la mine? Astea nu-s lăzile mele 
— zice. Sînt lăzile statului, de la fabrica de produ- 
se optice. Ce să fac eu acuma cu ele? Unde găsesc 
o căruţă? De unde să iau o sută de ruble ca să le 
duc înapoi? 

Cantaragiul zice: 

— Eu de unde să ştiu? Şi-i face semn cu mina 
să se dea la o parte. 

Alălalt, miop cum e, şi pentru că i s-au aburit şi 
lentilele ochelarilor, interpretează gestul într-alt 
fel. Se face roşu la fata, aducîndu-şi aminte de 
ceva de mult uitat. Apoi se scotoceşte prin buzu- 
nare şi scoate vreo cinci ruble, tot în hirtii de cite- 
o rublă. Şi dă să-i dea banii cantaragiului. 

La vederea banilor, cantaragiul se face stacojiu 
la fata. 

— Asta ce mai e? ţipă. Nu cumva vrei să-mi 
dai spert, bou cu ochelari ce eşti! 

Ochelaristul înţelege pe loc, vezi bine, în ce 
bucluc s-a băgat. 


Tot 


Nu zice am scos banii numai aşa. 
Voiam să mi-i tii dumneata pina dau jos läzile de 
pe cintar. 

S-a fisticit cu totul, vorbeşte aiurea, îşi cere mii 
de scuze şi chiar pare dispus să accepte o morală 
zdravănă. 

Cantaragiul zice: 

— Ruşine! Aici nu se ia spert. Dă jos lăzile de 
pe cintar, că m-apucă dracii cînd le văd. Dar 
avînd în vedere că sînt lăzile statului, du-te la 
omul de colo să-ți întărească ambalajul. Cît pri- 
veşte banii, mulţumeşte cerului că n-am eu timp 
să mă ocup de dumneata. 

Dar cantaragiul nu se opreşte aici. Mai cheamă 
un funcționar şi-i zice: 

— Ştii, adineauri a vrut unul să mă mituiască. 
Auzi, absurditate! Îmi pare rău că n-am primit şi 
n-am luat banii aşa, de formă; acuma e greu s-o 
dovedesc. 

Celălalt funcționar răspunde: 

— Da, păcat! Trebuia făcut caz. Să nu-şi în- 
chipuie unii că la noi se mai umblă cu chestii din 
astea. 

Ochelaristul, muiat rău de tot, se foieşte cu lăzi- 
le lui. Bătute în cuie, puse la punct, sînt aduse iar 
tîrîş la cintar. 

Atunci mie începe să mi se pară că şi ambalajul 
meu e slab. 


152 


Fără a mai aştepta să-mi vină rîndul la cîntar, 
mă duc la omul acela şi-l rog, pentru orice even- 
tualitate, să-mi bată în cuie ambalajul cam dubios. 
Pentru treaba asta omul îmi cere opt ruble. 

— Ce, ati căpiat cu toţii? zic eu. Opt ruble 
pentru trei cuie?! 

Omul îmi zice pe un ton confidential: 

— Ai şi dumneata dreptate. Eu ti le-aş bate şi 
pentru o hîrtie de trei ruble, dar gindeste-te că tre- 
buie să împart şi eu banii cu căpcăunul ăla de 
colo. 

Acuma încep eu să pricep cum devine cazul. 

— Adicătelea — zic eu — împărţi cu cantara- 
giul? 

Omul pare putin jenat ca l-a luat gura pe 
dinainte, se apucă să-mi îndruge cîte şi mai cîte, 
că leafa-i mică, că scumpetea-i mare, îmi face o 
reducere serioasă şi se apucă de lucru. 

Iată că-mi vine şi mie rîndul. 

Pun lada pe cîntar şi admir ambalajul bine prins 
în cuie. 

Cantaragiul zice: 

— Cam slab ambalajul. Nu merge. 

— Da' de unde! zic. Adineauri mi l-a bătut în 
cuie omul acela cu cleştele. 

— Ah, pardon! zice cantaragiul. Scuzele mele. 
Acuma ambalajul dumitale e bun, dar era slab de 
tot. Eu observ dintr-o ochire. S-avem pardon! 


1553 


Primeşte lada şi-i face scrisoarea de trăsură. 

Iau foaia şi citesc: „ambalaj slab”. 

— Ce-i asta, tîlharilor? zic. Păi, cu eticheta 
asta, îmi golesc hoţii lada pe drum. Si nici n-am 
să pot cere despăgubiri, dacă scrie aşa. Acuma — 
zic — văd eu ce şmecherii invirtiti voi aici. 

Cantaragiul zice: 

— S-avem pardon. Scuzele mele. 

Si sterge mentiunea asta, dupa care plec si eu 
acasa. Pe drum ma gindesc la complexa construc- 
tie spiritualä a concetatenilor mei, la restructura- 
rea caracterelor, la smecheriile la care recurg sti- 
matii mei concetäteni cedindu-si in sila pozitiile 
vechi. 

De-aşa treabă, chiar s-avem pardon! 


1930 


154 


CUTREMURUL 


În timpul faimosului cutremur de pămînt din 
Crimeea locuia la Ialta un oarecare Snopkov. 

Cizmar de meserie. Tinea colo un atelier. Vorba 
vine atelier: era o gheretă, o coşmelie cu pereţii 
de zid. 

Lucra cu un tovarăş. Nici unul nu era din partea 
locului. Făceau reparaţii la încălțăminte, atît pen- 
tru localnici, cît şi pentru cetăţenii veniţi la băi. 

O duceau binişor. Iarna, e drept, cam stringeau 
cureaua, dar vara aveau de lucru berechet. 
Citeodata nici să dea ceva de duşcă n-aveau timp. 
Adicătelea, cred că pentru treaba asta tot găseau 
ei vreme. Alta ca alta... 

Aşa şi acum. Taman, care va să zică, în ajunul 
cutremurului, şi anume, dacă nu mă-nşel, în ziua 
de vineri, unsprezece septembrie, cizmarul Ivan 
Iakovlevici Snopkov, fără a mai aştepta sîmbăta, a 
consumat o sticlutä şi jumătate de votcă rusească. 


155 


Mai ales cä isprävise toate comenzile. Si mai 
ales că avea puse deoparte două sticlute. Aşa că 
ce să mai aştepte? Le-a băut. Mai ales că nici nu 
ştia c-o să fie cutremur de pămînt. 

Aşa că a băut omul o sticluta şi jumătate de 
votcă, şi a luat-o spre casă, pe două cărări, vezi 
bine, cîntînd şi el, ia colo, ca omul cu chef. 

S-a întors aşadar acasă, s-a culcat în curte şi a 
adormit, fără să mai aştepte cutremurul. 

Avea el obiceiul ăsta cînd era beat, să se culce 
în curte. Nu-i plăcea să doarmă beat sub un aco- 
periş. Nu se simțea la largul lui cu tavanul deasu- 
pra capului. Se înăbuşea. ÎL lua aşa cu lesin. Din 
care pricină întotdeauna poftea să stea la aer. 

Aşa şi acum. La unsprezece septembrie, taman 
cu putin înainte de cutremur, Ivan Iakovlevici 
Snopkov a dat-o vîrtos cu votca, s-a ametit zdra- 
văn şi a adormit în curte, sub chiparos. 

Si în timp ce dumnealui doarme şi visează cîte 
şi mai cîte, paralel cu asta se produce faimosul 
cutremur de pămînt din Crimeea. Cäsutele se cla- 
tind, pămîntul hauie şi se cutremură, dar Snopkov 
doarme dus şi habar n-are de nimic. 

Cit despre prietenul lui, ăla de la prima zgudui- 
tură a rupt-o la fugă şi s-a adăpostit în grădina 
publică, de teamă să nu-l omoare vreo cărămidă. 

Abia dimineaţa, devreme de tot, pe la ceasul 
şase, a făcut ochi şi Snopkov al nostru. S-a trezit 


156 


Snopkov sub chiparos şi nu-şi mai recunoştea cur- 
tea. Mai ales că ghereta lor era la pămînt. Nu se 
dărîmase ea chiar de tot, dar îi căzuse un perete, şi 
gardul se lăsase şi el într-o rînă. Numai chiparosul 
rămăsese aşa cum era, cît despre rest, Doamne- 
Doamne! 

Snopkov se frecă la ochi şi-şi zise: 

„Unde-oi fi, mäiculitä? Am mai dat eu pe 
undeva ieri, beat cum eram? Ce präpäd şi-n gos- 
podăria asta! Nu-mi dau seama a cui o fi. Nu — 
se gîndeşte Snopkov — nu e bine să mă îmbăt în 
halul ăsta. Alcoolul e o băutură prea vătămătoare, 
din pricina lui se duce dracului memoria”. 

Si odată se simţi tare necăjit şi amărit. 

„le-te — îşi zise — pe unde-am ajuns! Bine 
barem că m-am culcat într-o curte şi nu în stradă, 
că mă călca o maşină, ori mă sfirteca un cîine. 
Trebuie s-o mai slăbesc cu băutura — îşi zise — 
ori să mă las de tot.” 

Gindurile astea îl mîhniră şi mai rău, şi de mîh- 
nit ce era, scoase din buzunar jumătatea de sticlu- 
ta care-i mai rămăsese şi o goli pe data. 

Snopkov goli sticluta şi se ameti iar. Mai ales 
că nu mai mîncasc nimic de mult şi mai ales că-i 
era capul slăbit de ameteala de mai înainte. 

Asa ametit, Snopkov se ridică în picioare şi o 
porni pe stradă. 


157 


Merge el pe stradä si, beat cum e, nu recunoaste 
cu nici un chip strada. Mai ales că, după cutre- 
mur, lumea a dat toată năvală pe străzi. Nu mai 
stă nimeni acasă. Si toţi — ciudat — mai mult goi 
decît îmbrăcaţi, cu plăpumi şi saltele în braţe. 

Merge aşa Snopkov pe stradă şi se îngrozeşte. 
„Doamne — îşi zice — fir-ar ea a dracului de 
treabă, unde naiba mă aflu? Ori oi fi venit la 
Batum cu vaporul? Ori poate am ajuns tocmai în 
Turcia? lo-te cum umblă toţi dezbracati, parc-ar fi 
la tropice!” 

Şi cum merge aşa beat, mai-mai că plînge. 

A ieşit pe o şosea şi şi-a văzut de drum, fără a 
recunoaşte locurile. 

A mers el ce-a mers şi, de oboseală, ca şi de 
tăria alcoolului, a căzut în santul şoselei şi a ador- 
mit buştean. 

Cînd se trezeşte, vede că s-a lăsat seara. Dea- 
supra capului sclipesc stelele. Şi e răcoare. Asta 
pentru că şade lungit la marginea şoselei fără 
haine şi fără încălțări. Numai în izmene. 

Şi cum şade aşa prădat de toate lucruşoarele, îşi 
zice: „Doamne, fir-ar ea a dracului de treabă, ce-i 
cu mine în halul ăsta?” 

De rîndul acesta Snopkov s-a speriat de-a bine- 
lea, a sărit în picioare, aşa descult cum era, şi a 
luat-o înainte pe şosea. 


158 


Înfierbîntat, a mers poate vreo zece verste şi s-a 
aşezat pe un bolovan. 

S-a aşezat pe un bolovan, amărit ca vai de 
lume. Unde se află nu ştie şi nu-şi poate aduna cu 
nici un chip gîndurile. ÎL ia cu frig şi-l trec toți 
fiorii. Şi i s-a făcut o foame... 

Abia spre ziuă a aflat Ivan Iakovlevici Snopkov 
cum stau lucrurile. De la un trecător. 

Trecătorul îl întreabă: 

— Ce-i cu dumneata, de umbli în izmene? 

— Zău dacă ştiu ceva! zice Snopkov. Spune- 
mi, rogu-te, unde mă aflu? 

Au intrat în vorbă. Trecătorul zice: 

— Pînă la Ialta să tot fie vreo treizeci de verste. 
Ian te uită tocmai unde ai ajuns! 

În fine, trecătorul i-a spus de cutremur, l-a in- 
format unde şi ce distrugeri s-au făcut. 

Snopkov s-a întristat rău de tot aflind de cu- 
tremur şi a pornit-o zorit spre Ialta. 

A străbătut toată Ialta aşa, numai în izmene. De 
altminteri, lucrul ăsta n-a mirat pe nimeni, din 
motiv de cutremur. Ba poate că şi fără cutremur 
tot nu s-ar fi mirat. 

După aceea, Snopkov şi-a inventariat paguba: a 
fost prădat în lege. Hoţii i-au luat şaizeci de ruble 
bani gheață, haina, pantalonii şi sandalele aproape 
noi. Aşa că paguba se ridica la vreo sută de ruble, 
fără a mai pune la socoteală ghereta avariată. 


160 


Acum I. I. Snopkov se pregăteşte să plece la 
Harkov. Vrea să facă o cură de dezalcoolizare. Că 
aşa nu iese, zău, la nici o socoteală. 

Ce vrea să spună autorul cu această schiță? Cu 
această schiță autorul se ridică energic împotriva 
betiei. Sägetile acestei schiţe satirice sînt îndrep- 
tate împotriva betiei şi a alcoolului. 

Autorul vrea să spună să oamenii care obişnu- 
iesc să bea pot lăsa să le scape şi alte lucruri mai 
gingaşe decît un cutremur. 

Sau, aşa cum spune un afiş: „Nu bea! La beţie 
ai putea să-ți imbratisezi duşmanul de clasă!” 

Şi încă foarte lesne, tovarăşi. 


1930 


161 


DĂDACA 


Zilele astea, la noi la Leningrad s-a petrecut 
ceva de-a dreptul revoltător. 

Soții Farforov aveau o dădacă. Au luat-o pentru 
copil. Singuri nu puteau să-i poarte de grijă 
copilului şi să-i asigure mingiierea cuvenită, 
pentru că amîndoi erau în producţie. 

Serioga Farforov avea serviciu. Şi ea era în 
slujbă. El cîştiga destul de frumos. Şi ea avea o 
leafă bunişoară. 

Ei bine, în situaţia asta li se naşte un copil. 

Care va să zică, li s-a născut un copilaş şi, vezi 
bine, au trebuit să ia o dădacă. Altfel, desigur, n- 
ar fi luat. 

Mai ales că nici nu erau obişnuiţi să ţină dă- 
dacă. Boieria asta n-o înțelegeau ei. 

Dar, aşa cum stăteau lucrurile, le convenea mai 
mult să ţină o dădacă decît să-şi lase madam 
Farforova slujba şi să iasă din producție. 


162 


Aşa că au angajat o dădacă. 

Era nu prea bătrînă, dar nici chiar tînără. Pe 
scurt, o femeie trecută de ani şi cu o înfăţişare 
destul de pocită. 

Dar dincolo de înfăţişarea asta slută, soții Far- 
forov au descoperit curînd o inimă bună. Şi nici 
prin cap nu le-ar fi trecut ce viperă au încălzit la 
sînul lor. 

Vezi bine, înadins au angajat ei o femeie urita, 
ca să n-aibă şi ea fericirea ei, ci numai să poarte 
de grijă plodului. 

Au angajat-o pe bază de recomandatie. Acolo li 
s-a spus că e o bătrînă urita şi care nu bea, şi că-i 
plac copiii de nici nu-i mai lasă din braţe. Si 
măcar că e bătrînă, dar e o batrina care e demnă 
pe deplin să intre în societatea nouă, nedivizată în 
clase. 

Aşa li s-a spus. Dar ei încă nu-şi făcuseră o 
părere. 

Ei bine, o angajează ei pe dădaca asta şi văd că 
într-adevăr e aur, nu dădacă. Unde mai pui că a 
îndrăgit numaidecît copilul. Umblă mereu cu el, 
nu-l mai lasă din brațe, îl plimbă pina la căderea 
nopții. 

Farforovii, oameni cu vederi înaintate, n-aveau 
nimic împotrivă. Îşi dădeau seama că aerul şi 
plimbarea întăresc organismul plodului. Aşa că 


163 


şi-au zis: „Mă rog, n-are decît să se plimbe. Mai 
ales că aşa o să-i vedem mai rar mutra”. 

Acuma, să vezi ce se întîmplă: 

Dimineaţa, părinţii se duc la slujbă. Dădaca ia 
pruncul şi o sticlutä cu lapte, şi iese la plimbare 
pe străzile Leningradului. 

Numai că odată se întîmplă să treacă pe stradă 
cineva din comitetul de locatari, unul Taplin. 

Merge omul pe stradă, se gîndeşte poate la ale 
sale şi, deodată, ce-i văd ochii? În colt stă o cetă- 
teanca destul de jerpelită. Cu un copil în braţe. Si 
aşa, cu copilul în braţe, cere de pomană. 

Semion Mihailovici Taplin n-avea de gînd să-i 
dea nimic, s-a uitat si el aşa. Se vede că persoana i 
se pare cunoscută: păi sigur — dădaca cu copilul 
soților Farforov! 

S. M. Taplin din comitetul de locatari nu i-a zis 
nimic si nici nu i-a dat ceva, ci numai s-a întors şi 
a luat-o înapoi spre casă. 

Numai el ştie cîte a îndurat pînă seara, dar seara 
i-a spus lui Farforov în persoană: 

— Sînt peste măsură de mirat, stimate tovaräse, 
dar — zice — ori dumneavoastră nu-i dati sim- 
brie slujnicei, ori eu nu pot pricepe ce-i cu ea. Te 
previn însă că dacă dumneata o trimiti înadins să 
cerşească cu copilul în braţe, înseamnă — zice — 
că eşti o pătură străină în casa noastră proletară. 

La care Farforov zice: 


164 


— Pardon, despre ce e vorba? 

Atuncea persoana din comitetul de locatari îi 
spune ce-a văzut şi cît l-a afectat vederea unui 
asemenea spectacol. 

Apoi urmează tot felul de scene, cu tipete şi cu 
lacrimi. Şi totul se lămureşte. 

După aia, Farforov o cheamă pe dădacă şi-i 
spune aşa: 

— Păi se poate una ca asta? Ce, ţi-ai ieşit din 
minți? Ori nu mai ştii pe ce lume trăieşti? 

Dădaca zice: 

— Nu-i nici un bai dacă stau şi eu aşa, ori dacă 
oamenii milostivi imi vîră singuri bani în mina. 
Nu pot, zău, să înţeleg de ce vă supăraţi. Copilul 
n-are nimic de suferit. Ba poate că-l şi distrează 
să vada atîtia oameni foindu-se prin fata lui. 

— Da — zice Farforov — dar eu nu vreau să 
sădesc în copilul meu astfel de concepţii de la o 
vîrstă fragedă. Eu unul nu-ţi permit să procedezi 
în felul acesta. Cu atît mai mult cu cît noi te 
plătim bine, ai de toate, eşti sătulă şi incaltata. 

La care dădaca zice: 

— Da, dar aş vrea să mai cîştig şi eu ceva în 
plus. 

Madam Farforova intervine, strîngîndu-şi co- 
pilul la piept. 

— Pe noi purtarea asta ne jigneşte în cel mai 
înalt grad. De aceea noi te dăm afară din slujbă. 


165 


— Jar eu — zice Taplin — ca membru în comi- 
tetul de locatari, spun că aveți perfectă dreptate 
s-o dati afară pe dădaca asta ticăloasă, întrucît nu 
dumneavoastră, ci ea e o pătură străină în casa 
noastră proletară. 

Bătrîna zice: 

— Aş, că m-am şi speriat! Acuma nu prea se 
găsesc dădace, aşa că mă angajez imediat la altci- 
neva. Cu plodul vostru abia dacă ciupeam şi eu 
vreo trei ruble, şi pentru asta — atita scandal! 
Uite că plec singură, pentru că sinteti nişte ticälosi 
fără suflet, nu stăpîni adevărați! 

La auzul acestor cuvinte, Farforov, furios, a 
tipat la ea şi chiar era gata să-i zgiltiie putin batri- 
netele, dar Taplin nu l-a lăsat, ba chiar a rostit în 
legătură cu asta o scurtă cuvintare. Taplin le-a 
vorbit aşa soţilor Farforov: 

— Uitaţi-vă la dădaca asta a dumneavoastră. Ea 
e adînc împlîntată cu toate rădăcinile în trecutul 
îndepărtat, în care făceau casă bună stăpînii cu 
robii. Ea s-a obişnuit cu viata aceea şi nu vede 
nimica de ruşine în calicie şi în cerşeală. Tocmai 
de aceea s-a şi pretat la o asemenea ticăloşie, care 
a stîrnit revolta dumneavoastră. Totuşi, să n-o 
atingeti fiziceşte, ci numai s-o dati afară din 
slujbă. 

Soții Farforov aşa au şi făcut — au izgonit-o in 
chip ruşinos pe dădacă. 


166 


Dädaca a plecat si n-a luat nici o recomandatie, 
şi nu se ştie unde s-a angajat. Probabil însă că iar 
îngrijeşte de vreun prunc, şi cu ajutorul lui cîştigă 
destul de frumuşel. 


1931 


167 


UN FURT 


De furat se mai fură. Dar mai putin. 

Unii s-au dat pe brazdă şi nu mai fură. Alţii, ca 
să zic aşa, socot că nu prea au ce alege din 
sortimente. Alţii, văzînd că nu mai există mari 
bogătaşi şi milionari, s-au reprofilat şi fură de la 
stat. 

Dar, bineînţeles, nu mai fură aşa cum se fura 
înainte. 

Acuma numai un prost mai fură fără a tine sea- 
ma de condiţiile actuale. 

Mulţi înţeleg foarte bine acest lucru şi îşi însu- 
şesc curentele cele mai noi. 

Aşa, bunăoară, la noi la cooperativă s-a comis 
nu de mult un furt. Ei bine, în spatele acestui furt 
cel puţin se vede o gîndire filozofică. 

Iată cum s-au petrecut lucrurile. 

Mă rog, o cooperativă, adică un magazin distri- 
buitor de larg consum, ca să zic aşa. 


168 


Marfă multă, fireşte. În geam — rate de export. 
Somon, nu ştiu de ce. Hălci de carne de porc, par- 
don. Brinza. Adică de-ale mîncării. Dintre lucruri, 
iarăşi multe, de toate. Ciorapi de damă. Piepteni. 
Şi aşa mai departe. 

Si toate astea azvirlite cu nemiluita, stînd in 
vitrină într-o lumină foarte avantajoasă. 

Fireşte, era natural să atragă atenţia cuiva. 

Pe scurt, cineva a intrat noaptea în magazin, pe 
uşa din dos, şi şi-a făcut de cap. 

Şi cînd te gindesti că paznicul dormea la poartă 
şi n-a observat nimic. 

— Am visat eu ceva noaptea asta — zice el — 
dar n-am auzit nimic din lumea viselor. 

De altfel, paznicul s-a speriat grozav cînd furtul 
a fost descoperit. Alerga încoace şi încolo prin 
magazin, se agăța de toți milogindu-se să nu-l dea 
de sminteală, şi aşa mai departe. 

Responsabilul zice: 

— Dumneata ce vrei? Vezi bine, pentru că ai 
dormit, n-o să te laude nimeni, dar mă îndoiesc că 
ai putea fi tras la răspundere. Aşa că nu-ţi fie tea- 
mă. Nu te mai foi pe-aici şi nu mai enerva sala- 
riatii cu văicărelile dumitale. Mai bine du-te acasă 
şi fa-ti somnul. 

Dar paznicul nu pleacă. Rämîne si se necăjeşte 
tot mai rău. 


169 


Ceea ce îl necäjeste mai rău e că s-a furat aşa 
de mult. 

— Uite, asta nu pot eu să înțeleg — zice. Am 
somnul uşor şi dorm întotdeauna cu picioarele 
întinse în lungul porții. Nu e cu putință să fi trecut 
peste mine doi saci de zahăr. Chestia asta mi se 
pare tare ciudată. 

Responsabilul îi zice: 

— Dormeai dus, nemernicule! Te ia groaza cît 
au carat hoţii! 

— Nu se poate să fi cărat chiar aşa de mult — 
zice paznicul. M-aş fi trezit. 

Responsabilul zice: 

— Facem noi acuşi un proces-verbal şi vedem 
noi cine-mi eşti, vedem noi cît ai păgubit statul. 

Şi s-au apucat să întocmească un proces-verbal, 
de fata fiind şi organele miliției. Au început să-i 
toarne cu cifrele. Mă rog — socoteli, evaluări şi 
aşa mai departe. 

Bietul paznic îşi plesneşte mereu palmele, gata- 
gata să izbucnească în plins: vezi bine, suferă 
grozav în demnitatea lui de cetățean, regretă 
paguba suferită de stat şi nu-şi poate ierta că l-a 
prins somnul. 

Responsabilul zice: 

— Scrie: „Zece puduri de zahăr. Tigäri, o sută 
şaizeci de pachete. Ciorapi de damă, două duzini. 
Opt colaci de salam...” 


170 


La fiecare cifrä, paznicul sare în sus. 

Hop si casiera. 

— Treceti acolo că s-au furat din casa de bani 
bonuri pentru treizeci şi două de ruble, trei 
creioane chimice şi o foarfecă. 

La auzul acestor cuvinte, paznicul s-a lăsat pe 
vine de cîteva ori, icnind din greu, peste măsură 
de mîhnit de pagubele astea aşa de mari. 

Responsabilul îi spune organului de miliţie: 

— Ia-l de-aici pe paznic! Nu ne lasă să lucrăm 
cu tinguielile lui. 

Militianul zice: 

— Ascultä, nene, du-te acasa! Te chemäm noi 
cînd o fi nevoie. 

În vremea asta, contabilul strigă din odaia din 
fund: 

— Mie mi-a dispărut din cui fularul de mătase. 
Vă rog să notati. Am să cer despăgubiri. 

Paznicul sare ca ars: 

— Ai, nemernicul! Nu i-am luat nici un fular. 
Care opt-colaci de salam? S-au luat numai doi! 

În magazin s-a făcut tăcere. 

Paznicul zice: 

— Fie! Mărturisesc că am furat. Dar sînt totuşi 
întrucîtva om cinstit şi cînd văd cum intocmiti 
procesul ăsta verbal, simt că mă apucă toate pan- 
daliile. Nu îngădui să fiu încărcat cu ce n-am luat. 

Militianul zice: 


171 


— Adică cum vine asta? Care va să zică, nene, 
înseamnă că dumneata te-ai introdus în magazin! 

— Eu m-am introdus. Dar n-am pus mîna pe 
bonuri, nici pe foarfecă, nici pe fularul ăla neno- 
rocit. Eu — zice — dacă vreţi să ştiţi, am luat o 
jumătate de sac de zahăr, o duzină de ciorapi de 
damă şi doi colaci de salam. Şi n-am să permit — 
zice — aşa o escrocherie în numele meu. Eu stau 
de strajă intereselor statului şi, ca om sovietic, mă 
revoltă ceea ce se petrece aici, să fiu încărcat cu 
atîta neruşinare! 

Responsabilul zice: 

— Desigur, s-ar putea să greşim. Dar o sa 
verificăm. Eu sînt bucuros dacă s-a furat mai 
puţin. Punem noi imediat totul pe cîntar. 

— Pardon — zice casiera — am găsit bonurile. 
Erau îndesate într-un colt. Bonurile nu s-au furat. 
Dar foarfeca lipseşte. 

— U-u, acuşi o scuip între ochii ăia neobräzati! 
sare paznicul. Nu i-am luat nici o foarfecă. Ia 
caută mai bine, patachina! Că acusi te azvirl de nu 
te vezi... 

— Ah, uite ca s-a gasit si foarfeca! A cazut in 
dosul casei şi stă acolo — zise casiera. 

— S-a găsit şi fularul — zice şi contabilul. Era 
în buzunarul de la piept. 

Responsabilul zice: 


172 


— Uite ce, facem alt proces-verbal. Din zahăr 
nu lipseşte, într-adevăr, decît o jumătate de sac. 

— Numără salamurile! se răsteşte paznicul. Ori 
nu ştiu ce fac! La urma urmei, am şi un martor, pe 
tanti Niusa. 

Marfa a fost repede inventariată. S-a constatat 
că s-a furat exact ce declarase paznicul. 

Hoţul a fost dus la secţie, cu cätuse la mini. 

Au arestat-o şi pe tanti Niuşa. Toată marfa era 
ascunsă la ea. 

Aşa că, după cum vedeţi, cu furtul ăsta s-a făcut 
din tintar armäsar. 


1930 


173 


SUFERINTELE TÎNARULUI WERTHER 


Mergeam o dată cu bicicleta. 

Pe bulevardul Kamenoostrovski. Cotesc pe o 
alee laterală, paralelă cu bulevardul, şi-mi văd de 
drum. 

Natura mi se înfăţişează in vesmintul ei de 
toamnă. Iarba a îngălbenit. Florile din rond s-au 
ofilit. Pe alee s-a aşternut un covor de frunze veş- 
tede. Deasupră-mi, cerul şi-a pierdut culoarea. 

Ciripit de păsărele. O cioară scormoneşte într-o 
movilă de gunoi. În fata unei porţi, un cätelus cu 
părul sur latră de zor. 

Privesc tabloul acesta autumnal şi deodată mi 
se înmoaie inima, şi n-aş vrea să mă gîndesc la 
lucruri neplăcute. Mintea mea zugrăveşte o viata 
minunată. Oameni amabili, intelegatori. Respectul 
persoanei. Maniere civilizate. Iubire de aproapele. 
Fără ocări şi mitocănii. 

Năpădit de aceste gînduri, mi-a venit deodată 
aşa să-i imbratisez pe toţi, să le spun ceva bun. 
Îmi venea să strig: „Fraţilor, ce-a fost mai greu a 


174 


trecut. Mai e putin şi ne aşteaptă o viata de 
conte”. 

Deodată, aud un tignal. 

„Un contravenient — îmi zic. O fi trecut cineva 
strada pe unde nu e voie. Cred că în viitor o să 
dispară şi asta. În viitor n-o să mai auzim aşa de 
des tignalele astea asurzitoare, care amintesc de 
contravenţii şi de amenzi.” 

Undeva, aproape, aud iar tignalul, prelung, 
însoţit de strigăte şi ocări. 

„Cred că au să dispară şi strigătele astea gro- 
solane. Poate or mai striga unii, dar fără să înjure 
aşa urit.” 

Aud pe cineva fugind în urma mea. Omul strigă 
eu o voce rägusitä: 

— De ce fugi, fir-ai tu să fii! Opreşte imediat! 

„Urmăresc pe cineva” — îmi zic şi continui să 
pedalez agale, dar destul de stăruitor. 

— Leoşka — aud — ia-o la stînga. Nu-l scăpa 
din ochi! 

În stînga mea văd alergînd un băietan. Agită un 
bat şi ameninţă cu pumnul. 

Întore capul. Pe alee aleargă un paznic venera- 
bil, cu părul alb. Urlă în gura mare: 

— Pune mîna pe el! Leoşka, nu-l scăpa din 
ochi! 

Leoşka mă ia drept ţintă şi îşi repede bätul în 
roata bicicletei mele. 


145 


Atunci încep să-mi dau seama că chestiunea mă 
priveşte. Sar jos de pe bicicletă şi rămîn în aştep- 
tare. 

Iată că m-a ajuns paznicul. Din pieptul lui iese 
un hirfit. Răsuflă zgomotos. 

— Pune mina pe el! ţipă paznicul. 

— Fraţilor — zic eu — ce, ati căpiat? Ce, v-aţi 
ieşit din minţi laolaltă cu prostul ăsta bătrîn? 

Paznicul zice: 

— Cînd ti-oi arde una peste bot, ai să ştii cum 
să mai insulti cetăţenii în exercițiul functiunii... 
Tineti-l bine... Nu-i dati drumul... Obraznicatura! 

Se strînge lume. Cineva întreabă: 

— Ce-a facut? 

Paznicul zice: 

— Am cincizeci şi trei de ani, şi nemernicul 
ăsta m-a băgat în boală. Merge pe unde nu e 
voie... Merge pe o alee unde circulaţia bicicletelor 
e interzisă... Şi doar e pus un aviz. Ei nu, 
dumnealui o ia pe-aici, ca un zănatic... Fluier 
după el. Dumnealui dă din picioare. Chipurile, nu 
pricepe. Parc-a picat din lună... Noroc de ajutorul 
meu că l-a oprit. 

Leoska îşi face loc prin mulțime, mă apucă 
strîns de încheietura braţului şi zice: 

— Voiam să-i rup mîna, nemernicul, ca să nu 
mai meargă pe bicicletă. 


176 


— Fraţilor — zic eu — nu ştiam că pe-aici nu e 
voie. Eu nu voiam sä fug. 

Paznicul exclamă gifiind: 

— Cică nu voia să fugă! Auzi obrăznicie! La 
miliţie cu el! Tine-l bine! De-alde ăştia îmi scapă 
întotdeauna. 

Zic: 

— Fraţilor, plătesc amendă. Nu mă pun contra. 
Dar nu-mi mai räsuciti aşa mîinile! 

Cineva intervine: 

— Legitimează-l şi ia-i amenda. Ce să-l mai 
duci degeaba la miliție? 

Paznicul şi cîţiva voluntari au însă chef să mă 
care la miliție. Dar sub presiunea celorlalți mar- 
tori, paznicul, înjurînd de mama-focului, ia amen- 
da şi-mi dă drumul cu vădită părere de rău. 

Merg clătinîndu-mă, cu bicicleta de ghidon, îmi 
vijiie capul şi înaintea ochilor îm răsar cerculete 
şi puncte. Aiurez, cu sufletul răvăşit. 

Înfierbîntat cum sînt, zic: „Doamne-Dumne- 
zeule!”, îmi masez braţele şi lansez în spaţiu un 
„pfui!” 

Ies pe chei şi incalec iar. 

— Ei, haide-haide... — zic. Si ce dacă mi-au 
răsucit mîinile! Iaca na, contele... 

Merg încet pe chei. Încep să uit scena aceea 
violentă. inchipuirea imi zugrăveşte privelişti 
superbe din viitorul apropiat. 


17 


Tata-ma, bunăoară, călare pe bicicletă. Cotesc 
pe aleea cu bucluc. Aud pe cineva rizind. Mă uit, 
şi văd că vine spre mine un paznic, cu pălărie de 
fetru şi pantaloni de postav. Tine in mînă o flori- 
cică — o nu-mă-uita sau o lalea de toamnă. 
Suceşte floarea in mînă şi zice cu un suris pe 
buze: 

— Unde te bagi, amice? Vezi c-ai luat-o razna! 
Gură-cască ce eşti! Ia, înapoi, că te amendez şi 
nu-ți dau floarea asta. 

Şi-mi întinde floricica, rizind discret. Schim- 
băm o privire galeşă şi ne despärtim. 

Scena asta înduioşătoare îmi alină suferințele. 
Pedalez de zor şi-mi zic: „Nu-i nimic. Las' că nu 
mă prăpădesc eu dintr-atît. Sînt tînăr. Sînt dispus 
să aştept”. 

Bucuria şi iubirea de oameni îmi umplu iar 
inima. lar aş vrea să spun ceva bun, ori să strig: 
„Tovarăşi, noi construim o viaţă nouă, noi am 
învins, am trecut peste greutăţi colosale; hai, fir-ar 
ea a dracului de treabă, să ne respectăm unii pe 
alții!” 


1933 


178 


FEERIE ACVATICÀ 


Un cineast din Moscova a sosit la Leningrad în 
interes de serviciu. 

Omul a tras la hotelul ,, Europa”. 

Cameră splendidă. Confort. Două paturi. Baie. 
Covoare. Tablouri pe pereți. Toate astea, ca să zic 
aşa, îl predispuneau pe oaspete, făcîndu-l să do- 
rească societatea oamenilor şi să-şi petreacă tim- 
pul în chip plăcut. 

Pe scurt, au început să-l viziteze prietenii. 

Şi aşa cum se întîmplă întotdeauna, unii din 
amicii lui făceau cu acest prilej baie. Pentru că 
mulţi n-au baie acasă. Şi nu la toţi le place să 
meargă la baia publică, după cum unii uită pur şi 
simplu de această îndeletnicire periodică. Or, oca- 
zia era cum nu se poate mai binevenită: treci pe la 
un amic, mai stai de vorbă, mai filozofezi un pic, 
şi faci şi-o baie. Unde mai pui că e şi apă caldă, 
cearşaf de la stat şi aşa mai departe. 


170 


De aceea multora le place să aibă prieteni veniţi 
de aiurea. 

Ca să nu lungesc vorba, după vreo cinci zile, 
şirul ăsta de amici l-a cam obosit pe moscovitul 
nostru. 

Totuşi, omul s-a ţinut tare pînă-n ultima clipă 
cînd, în sfîrşit, s-a produs catastrofa. 

Ei bine, într-o seară i-au venit în vizită vreo 
şase cunoscuți. 

Din vorbă-n vorbă pînă la urmă musafirii ăştia 
au format o adevărată coadă la baie. 

Trei din ei s-au îmbăiat repede şi, după ce au 
luat un ceai, au plecat. 

A patra la rînd venea o doamnă în vîrstă. O 
rudă de-a gazdei. Cucoana asta a zăbovit în baie 
peste măsură de mult. Ba chiar, pare-se, şi-a mai 
spălat şi cîte ceva din trusou. 

A stat aşa de mult în baie, că moscovitul şi cei 
care urmau la rînd şi-au pierdut răbdarea — să-i 
apuce damblaua, nu alta. Cum a intrat, o oră şi un 
sfert n-a mai ieşit de acolo. 

Cum însă ea îi era mătuşă moscovitului nostru, 
acesta nu le-a îngăduit amicilor săi nici un fel de 
excese la adresa ei. 

Pe scurt, cînd a ieşit cucoana din baie, era tre- 
cut mult de miezul nopții. 

Unul din amici n-a mai aşteptat şi a plecat. 
Celălalt însă, surprinzător de perseverent şi obraz- 


180 


nic, a stăruit totuşi să se îmbăieze, ca să fie curat, 
cine ştie de ce, a doua zi. 

Aşa că a stat pînă a ieşit cucoana. Omul a spălat 
baia. A dat drumul la apă caldă. Şi s-a culcat pe 
canapea, aşteptînd să se umple cada. 

Dar vezi că, din pricina oboselii, a adormit. Pe 
deasupra, moscovitul a atipit şi el pe sofa. 

După ce s-a umplut cada, apa s-a scurs afară şi 
în scurt timp a inundat camera, ba chiar s-a pre- 
lins şi la etajul de jos. Cum însă acolo se afla un 
salon şi era gol, catastrofa n-a fost observată ime- 
diat. 

Pe scurt, amicii noştri s-au trezit din pricina 
căldurii şi a aburilor. Moscovitul, aşa cum spunea 
mai tîrziu, visase că era la Gagri!. 

Dar cînd s-a trezit, a văzut că toată camera se 
umpluse de apă şi în apă pluteau pantofi, ziare şi 
alte obiecte de lemn. 

Apa fiind fierbinte, fireşte, oamenii n-au putut 
pune capăt de îndată inundatiei, pentru că n-aveau 
curaj să se repeadă pînă la baie, ca să închidă ro- 
binetul. Cocotati unul pe canapea, celălalt pe sofa, 
nu riscau să-şi vire picioarele în apa din care 
ieşeau aburi. 

Pe urmă însă, deplasînd mereu scaunele şi să- 
rind de pe unul pe altul, amicul moscovitului, spe- 


i Stațiune balneo-climaterica în Caucaz. 


181 


riat, nu glumă, a ajuns în baie şi a închis robine- 
tul. 

Abia a închis robinetul şi apa a început să se 
scurgă nu ştiu unde, că în cameră a dat buzna 
directorul hotelului. 

După ce a examinat camera de baie şi etajul de 
Jos, directorul a început să se sfătuiască cu ingine- 
rul care-l însoțea. 

Amicii noştri s-au angajat şi ei într-o discuţie 
dificilă: cine e vinovat şi cine trebuie să plătească 
pagubele? 

Prietenul moscovitului, sufocat de spaimă, a zis 
că el ar putea acoperi vreo patruzeci de ruble, dar 
că tot ce depăşeşte această sumă trebuie să plă- 
tească titularul camerei, care a îngăduit cu prea 
multă uşurinţă unor persoane străine să facă baie 
la el. 

Între ăştia doi s-a încins o discuţie care putea să 
aibă un sfîrşit trist, dacă nu era prin preajmă 
administraţia. 

Moscovitul îl întrebă cu un tremur în glas pe 
director: 

— Mă rog, la ce sumă s-ar putea să se ridice 
pagubele? 

La care directorul răspunse în doi peri: 

— Vedeţi dumneavoastră, jos, în salon, apa a 
muiat unele elemente ornamentale: o figură antică 


182 


mai mare si trei heruvimi, ceea ce va spori mult 
cheltuielile. 

Auzind de elemente ornamentale si de heru- 
vimi, amicul moscovitului a început să tremure 
de-a binelea. 

Uitîndu-se la director cu un aer nostalgic, 
moscovitul îngăimă: 

— Şi la ce sumă se ridică deteriorările suferite 
de heruvimii ăştia? 

Inginerul zise: 

— Noi aşa socotim că reparaţiile astea au să ne- 
cesite vreo şapte-opt miişoare. 

Suma asta l-a dat gata pe moscovit. Omul s-a 
culcat pe sofa, buimac. Amicul lui s-a înfätisat 
atunci într-o lumină eu totul nefavorabilă. A pro- 
cedat ca un nemernic, încercînd să fugă, să se facă 
nevăzut. A fost însă reţinut de braţul slab, dar 
onest al moscovitului. 

Abia mişcîndu-şi limba, moscovitul se rugă de 
director: 

— Vreo două miişoare n-ar fi suficient? La 
urma urmei, nu mi-i mai puneţi la socoteală pe 
heruvimii ăia. Trăim într-o epocă în care 
heruvimii n-au loc în saloane. 

Directorul zise: 

— N-are nici un rost să va impacientati şi să vă 
tocmiti. Am impresia că noi nu v-am cerut nici un 
fel de despăgubiri. 


183 


Auzind una ca asta, amicul moscovitului a 
închis ochii, gîndind că visează. 

— Noi nu vă aducem nici o vină — urmă direc- 
torul. În cazul de faţă, e o lipsă tehnică a noastră. 
Am calculat defectuos modalităţile de scurgere a 
apei, ceea ce e o carenta tehnică a noastră. 

Inginerul se grăbi să dea explicaţii ştiinţifice. 
Zise, arătînd spre camera de baie: 

— Vedeţi, aici, în partea de sus a căzii, e o gau- 
ră, prin care apa trebuie să se scurgă pe măsură ce 
se umple cada. Un calcul ştiinţific corect nu per- 
mite apei să debordeze din cadă. Or, noi am dove- 
dit o oarecare carentä şi, după cum vedeţi, gaura 
nu a putut absorbi tot lichidul. Aşa că vă cerem 
scuze pentru deranj. În viitor nu se va mai repeta. 
Defectiunea va fi remediată. Astea sînt defecţiuni 
tehnice care nu-şi au locul în epoca noastră glori- 
oasă. 

Auzindu-l vorbind aşa, amicul moscovitului 
dădu să cadă în genunchi, ca să mulțumească 
administraţiei şi soartei, dar celălalt nu-l lăsă să 
facă una ca asta. 

Moscovitul îi zise directorului: 

— Desigur, nici nu se putea altfel. Dar spuneti- 
mi, cine mă va despăgubi pe mine? Mi s-au stricat 
papucii şi mi s-a muiat valiza, şi poate că datorită 
acestei carente tehnice a dumneavoastră, s-or fi 
deteriorat ceva din lucrurile din valiză. 


184 


Directorul zise: 

— Făceţi o cerere şi vă vom despägubi. 

A doua zi, omul din Moscova a primit patruzeci 
si şase de ruble pentru valiza deteriorată. 

Amicul moscovitului a vrut să profite şi el de 
ocazie, ca să ciupească ceva bani pe seama tehni- 
cii moderne, dar figura nu i-a reuşit, pentru că el 
nu era în drept să se afle noaptea în camera altcui- 
va. lată din ce pricină amicul moscovitului a 
suportat singur cheltuielile necesitate de călcarea 
costumului feştelit. 

În acest costum, proaspăt călcat la croitor, s-a 
înfățişat din nou a doua zi la hotel şi a făcut baie, 
deşi moscovitul s-a arătat foarte nemulțumit, ba 
chiar s-a şi supărat. 


1935 


185 


NORII 


Mă urc dăunăzi în tramvai. Ramin, fireşte, pe 
platforma din spate, pentru că nu-mi place să 
călătoresc în vagon. 

Stau, care va să zică, pe platformă şi admir 
panorama. 

Traversăm podul Troitki. În jur — o frumuseţe! 
Fortăreaţa Sfinții Petru şi Pavel, cu săgeata ei de 
aur. Neva, cu apele ei maiestuoase. Şi soarele în 
asfintit. Ce mai — o privelişte divină! 

Şi cum stau aşa, pe platformă, gust din plin 
fiece nuanţă, fiece freamät, fiece clipă. 

Îmi vin în minte gînduri inaltatoare. În cap mi 
se îmbulzesc o sumedenie de fraze umanitariste. 
Tot felul de poezii îmi revin în memorie. 
Bunäoarä, ceva din Puşkin: „Tată, haide că s-a 
prins în năvod un leş de om...” 

Si deodată taxatoarea îmi destramă reveria 
înălțătoare, pentru că se ia la hartä cu un călător. 

Aşa că mă văd silit să cobor, cum se zice, din 
tăriile cerului în lumea asta pămîntească, cu inte- 
resele ei înguste şi patimile ei meschine. 


186 


Taxatoarea, o făptură tînără şi drăguță, îi zice 
călătorului, cu venin în glas: 

— Ce crezi, că am să te duc pe gratis? Ori plă- 
teşti, ori cobori din vagonul meu. 

Cuvintele acestea le adresează unui om modest 
îmbrăcat. Omul stă cu o mutră acră şi — ce mai la 
deal, la vale — nu plăteşte. Zăboveşte cu plata. 
Aci se scotoceşte prin buzunare şi nu găseşte 
nimic, aci zice umblind cu fofirlica: 

— Aşa taxatoare drăguță, cu nişte buzişoare aşa 
de drăgălaşe, şi se necăjeşte aşa de rău! Păi asta te 
sluteste, zău... N-am bani, poftim... Cobor îndată, 
numai să mai merg o staţie... 

— N-ai să mergi nici o staţie pe gratis — zice 
taxatoarea. Dacă n-ai bani, de ce te-ai mai urcat în 
tramvai? Auzi obrăznicie! Uite, asta nu pot eu să 
înţeleg. 

Călătorul cu pricina zice: 


— Păi, să merg pe jos? Poate că am bătături la 
picioare! Ce oameni nesimtitori în ziua de azi! Nu 
vor de loc să fie întelegätori. Numai bani să le 
dai, bani şi iar bani. Zău dacă mai e chip de trăit! 
Tot să dai, să dai, să dai... 

Inima mi se umple de un adînc simtamint de 
omenie. Mi se face milă de omul care n-are nici 
măcar cîțiva banuti ca să meargă cu tramvaiul. 

Scot nişte bani şi-i zic taxatoarei: 


187 


— Uite, pentru amärîtul ăla. Plătesc eu pentru 
el. 

Taxatoarea zice: 

— Nu permit să plătească altcineva. 

— Cum adică, nu permiti? zic. Asta-i bună! 

— Uite-aşa — zice — nu permit. Dacă n-are 
bani, să meargă pe jos. În sectorul meu de muncă, 
eu nu permit să se încurajeze apucăturile împotri- 
va cărora luptăm noi. Dacă omul n-are bani, în- 
seamnă că nu merită să aibă. 

— Mă ierti — zic — dar asta-i lipsă de omenie. 
Se cuvine sa fim intelegatori cînd omul e la nevo- 
ie şi nu viceversa. Trebuie să avem milă de om şi 
să-l ajutăm atunci cînd e la ananghie, şi nu cînd o 
duce bine. Şi apoi, poate că mi-e rudă, şi eu vreau 
să-l ajut dintr-un simtamint de rudenie. 

— Vezi că acuşi trimit eu ruda asta a dumitale 
acolo unde îi e locul — zice taxatoarea şi aplecîn- 
du-se în afară, fluieră din tignal. 

Călătorul, amärît, zice cu un oftat: 

— Ce zgripturoaica mi s-a nimerit de rîndul 
ăsta! Ia lasă tignalul ăla şi vezi-ti de treabă: iti 
plătesc îndată! 

Şi zicînd acestea, scoate din buzunar un carnet, 
din carnet — o hîrtie de treizeci de ruble, şi zice 
iarăşi cu un suspin: 

— E-o hîrtie mai mare, şi de-aia nu voiam s-o 
schimb în tramvai. Dat fiind însă că individa asta 


188 


şi-a ieşit din minţi şi nu lasă călătorii să se ajute 
între ei, poftim, dacă bineînțeles are să-mi dea 
rest, ceea ce mă îndoiesc. 

Taxatoarea zice: 

— Ce-mi vii mie cu bani din ăştia mari? N-am 
să-ți dau restul. Are cineva să schimbe? 

Eram gata să schimb eu hirtia, dar surprinzind 
privirea aprigă a călătorului cu pricina, m-am 
abținut. 

— Ai văzut? zice el. De-aia n-am scos hîrtia, 
fiindcă ştiam că tot degeaba o scot şi că nu pot s-o 
schimb în tramvai. 

— Ce chin şi cu omul ăsta! zice taxatoarea. 
Acuşi opresc tramvaiul şi-l dau jos! Îmi face gre- 
utäti în muncă. 

Şi dă să tragă de clopot. 

Călătorul suspină iar şi zice: 

— Taxatoarea asta e ceva de speriat! E pentru 
prima oară cînd văd o asemenea comportare. Lasă 
clopotul, că plătesc. Ce räutate, dom'le!... 

Omul se scotoceşte prin buzunar şi scoate o 
monedă. 

Taxatoarea zice: 

— De ce n-ai dat banii mai înainte, trîntorule? 
Voiai să mergi pe gratis, ai? 

— Dac-oi da la toţi, rămîn lefter — zice călă- 
torul. Ia-ti banii şi tacä-ti cloanta... Pentru o nimi- 
ca toată faci atîta tărăboi... Uf! 


189 


— O fi o nimica — zice taxatoarea adresindu- 
se celorlalți călători, dar cu nimicurile astea ei 
împiedică bunul mers al aparatului de stat. Din 
cauza lui mi-au scăpat o mulțime de călători fără 
bilet. 

După două staţii, călătorul cel zurbagiu cu 
suflet hain s-a dat jos. Coborînd, i-a mai tras şi o 
înjurătură. 

La auzul căreia, taxatoarea a zis: 

— Mai sînt oameni din ăştia ticăloşi! 

Unul din călători a observat: 

— Da, mai sînt oameni meschini şi nemernici. 
Dacă n-ar fi ei, tare bine şi senin ar fi! 

Auzindu-l vorbind aşa, mi-am adus aminte de 
nişte versuri care se potriveau tocmai bine: 


Cu cît e cerul mai senin, cu-atît 
Ne par mai sluti, mai scîrnavi norii 
Care plutesc pe-ntinsul de azur... 
Dar iată că am pătruns pe nu ştiu ce pod şi eu 


m-am lăsat iar furat de frumuseţile naturii, uitînd 
de meschinăriile vieții. 


1936 


190 


LEGĂTURI PERICULOASE 


Femeia modernă nu poate suferi diminutivele. 
Nu-i place cînd i se spune ,,gurita”, ,,minusite” 
sau „picioruşe”. 

Se supără. Ba chiar din pricina asta se poate 
produce şi o ruptură. Aşa cred, cel putin. 

O persoană mi-a spus-o: 

— Pe naiba, picioruşe! Eu — zice — port 
sandale numărul patruzeci şi unu şi dumneata îi 
dai mereu cu prostiile astea! Dumneata — zice — 
mă nenoroceşti cu sentimentalismul ăsta idiot. 

Ca să fiu sincer, auzind una ca asta, am rămas 
perplex. 

Persoana în cauză zice: 

— Pe vremuri, da, cucoanelor alintate sau, 
bunăoară, conteselor le plăcea să audă dulcegării 
din astea în budoarele lor. Eu însă — zice — nu 
dau doi bani pe bărbaţi ca dumneata. 

— Jaca na! — îi răspund. Adicătelea, ce vrei să 
spui? 


it 


Ce să spună, că de-atunci nu mi-a mai telefonat 
şi cînd am întîlnit-o odată, nici nu mi-a răspuns la 
salut. 

Asta aşa e: femeilor tinere din zilele noastre le 
plac actele de curaj, eroice. Am băgat de seamă că 
lor le place ceea ce e ieşit din comun. Lor le place 
ca bărbatul să fie neapărat aviator sau măcar 
mecanic de bord. Atunci îmbobocesc de nici nu le 
mai recunoşti. 

Aş vrea să le întreb: Mă rog, ce, toţi oamenii 
trebuie să fie aviatori sau mecanici de bord? 

Desigur, nu zic ba, meseria de mecanic de bord 
e pînă la un anumit punct interesantă şi ea pro- 
voacă tot felul de emoţii în rîndul spectatorilor. 
Dar, pe de altă parte, vezi bine, e cu neputinţă ca 
toţi, fără excepţie, să zboare în tăriile cerului. 

Unii ocupă posturi pamintesti mai modeste, în 
birouri şi aşa mai departe. 

Nu ştiu de ce, femeilor le mai plac şi operatorii 
de film. Chiar, zäu, greu de spus de ce. Învirteste 
manivela şi se crede Napoleon! 

De asemenea, cîştigă dragostea femeilor cei 
veniți din Arctica. Mde, cimpuri de gheață, zäpa- 
dă, aurora boreală... Mare lucru! 

Ca să nu lungesc vorba, eu unul m-am însurat 
de patru ori şi nu ştiu cum am tot dat greş. Prime- 
le două soţii s-au îndrăgostit de nişte mecanici de 
bord. A treia s-a încurcat cu un operator de film. 


192 


Mă rog, se întîmplă. Dar cea de-a patra căsnicie 
m-a dat pur şi simplu gata. Si eu, care am patit-o, 
trebuie să-i previn pe alti bărbaţi, ca să se ferească 
de căsătorii de felul acesta. 

Cunoşteam o persoană. Am hotărît să ne căsă- 
torim. Dar eu am prevenit-o cinstit: 

— Ai în vedere — zic — că eu nu plutesc în 
înaltul cerului şi mă îndoiesc — zic — că pentru 
plăcerea dumitale am să sar vreodată cu paraşuta 
de pe acoperiş. Aşa că, dacă te pasionează vreo 
profesie cerească din astea, eu unul, ca să zic aşa, 
nu mai am ce discuta. Şi în cazul ăsta, haidem să 
închidem problema căsătoriei. 

La care ea zice: 

— Profesia n-are nici o importanță. Aviatorii 
mă lasă rece. Singurul lucru care importă pentru 
mine e ca această căsătorie să fie pînă la un anu- 
mit grad liberă. Nu-mi place ca personalitatea să 
fie îngrădită. Eu — zice — înainte de asta am fost 
căsătorită timp de şapte ani şi bărbatu-meu nu mă 
lăsa să merg cu cineva nici măcar la teatru. Aşa că 
acum mi-aş dori o căsătorie bazată pe relaţii tovă- 
răşeşti. Dacă, bunăoară, dumneata ai să te îndră- 
gosteşti de cineva, eu n-am să zic nimic. Şi dacă 
eu am să întîlnesc pe cineva, nici dumneata, cu 
atît mai mult, n-ai să ridici obiecţii. În felul aces- 
ta, cred eu, căsătoria noastră va fi mai trainică, 
bazată pe înţelegerea rezonabilă a două inimi care 


193 


se iubesc. Si dacă soţul are o profesie neinsemna- 
tă, poate că e şi mai bine aşa. Cel puţin o să-şi 
cunoască locul şi n-o să-mi ceară imposibilul. 

— Eu — zic — mă căsătoresc a patra oară şi 
mi s-a făcut capul calendar de cîte şi mai cite. 
Una — zic — mă opreşte să folosesc diminutive- 
le. Alta — zic — se încurcă cu un operator de 
film. Acum mai vii şi dumneata cu altă träsnaie. 
Dar — zic — întrucît mi te-ai cuibărit în suflet, să 
fie precum vrei. 

Aşa că ne căsătorim şi rămînem fiecare în locu- 
inta lui. Şi totul merge bine, in bună pace şi înte- 
legere. Dar după o săptămînă, ea se îndrăgosteşte, 
tam-nisam, de un cunoscut de-al ei abia sosit din 
Arctica. 

Îmi zice, potrivit convenției: 

— Dacă vrei, divortäm. Dar dacă mai nutresti 
față de mine vreun sentiment, hai să respectäm 
condiţiile stabilite. Cu atît mai mult cu cît cuno- 
scutul acesta al meu pleacă în curînd într-o expe- 
ditie şi atunci noi doi o să ne înţelegem iar de 
minune. 

Şi stau aşa, ca prostul, şi aştept plecarea ăluia. 
Aştept o lună, aştept două. În sfirsit, vecina mea 
de cameră îmi zice: 

— Degeaba o mai aştepţi. Ai pierdut partida: nu 
se mai întoarce ea la dumneata. 


194 


Dar mai trece o lună, şi într-o bună zi nevastä- 
mea se întoarce şi-mi spune cam aşa: 

— L-am pus pe liber, mai ales că a plecat din 
nou în Nord. 

— Dar acum — zic eu — s-au ivit unele impe- 
dimente din partea mea; eu — zic — m-am îndră- 
gostit de vecină. Dar dacă dumneata mai nutreşti 
vreun sentiment fata de mine — zic — sînt dispus 
să mă despart de ea. 

Aşa că m-am despărțit de vecina mea. Şi cînd 
abia m-am despărțit, ce văd? După o lună de viata 
tihnită, nevastă-mea s-a îndrăgostit din nou. S-a 
îndrăgostit de amicul şi tovarăşul de drum al 
omului care a plecat în Arctica. Ala a plecat, dar 
exploratorul ăsta, nu ştiu de ce, a rămas. Şi ea s-a 
îndrăgostit de el. Şi s-a încurcat cu dînsul. 

Aşa cum ne-am înţeles, aştept eu cîteva luni, şi 
într-o bună zi aflu că ea va avea un copil cu el. 

Îi zic: 

— Interesantă şi căsnicia asta a noastră! Explo- 
ratorii ăştia — zic — mecanicii de bord şi opera- 
torii de film m-au nenorocit. 

— Dacă vrei — zice ea — mai aşteaptă pînă 
s-o sătura de mine sau pînă o mai creşte copilul. 
Dacă nu, cum vrei. De altfel — zice — mi s-a urît 
să te tot vad văicărindu-te, veşnic nemulțumit. Eu 
— zice — nu depind de mine. Inima e cea care 
îmi spune pe care bărbați moderni să-i iubesc, şi 


195 


pe care să-i detest. Dumneata — zice — n-ai nici 
măcar insigna GTO!. Barem să fi urmat şi 
dumneata — zice — aşa, de ochii lumii, cursurile 
de apărare sanitară. Nu zic să fii tintas de elită sau 
să pleci undeva, în Nord. Nu profesiile astea — 
zice — te omoară, dar ai, pur şi simplu, o fire 
neinteresantă, în contratimp cu epoca. Azi nu mai 
există bogătaşi, nu-i chip să-ţi ascunzi nimicnicia 
cu capitalul, aşa că se cere să-ți imbunatatesti per- 
sonalitatea pentru a binemerita dragostea feme- 
ilor. 


Una — zic eu — îmi interzice diminutivele, 
alta îmi aduce plocon copii, ba îmi mai face şi 
morală... 

Deodată, ea deschide uşa în camera alăturată şi 
strigă, folosind un diminutiv: 

— Vanicika, individul ăsta iar a venit să facă 
scandal! Şi măcar că mi-e bărbat, dă-l afară. Simt 
— zice — că din cauza lui mă apucă istericalele. 

Şi îndată intră în cameră amicul ăluia care a 
plecat în Arctica. O huidumă de om, călit de aerul 
Nordului. Şi, pe deasupra, paraşutist, cu insignă. 

— Care-i baiul, tinere? zice. 

l-am spus şi eu la revedere şi am plecat, 
punîndu-mi în gînd să descriu toată chestia asta, 
pentru ca alti bărbaţi nezburători să se ferească de 


à Insigna „Gata pentru muncă şi apărare”. 


196 


a se pune într-o situaţie din asta, ca să zic aşa, 
delicată. 

Eu, unul, sînt contra căsătoriilor ăstora libere. 
Eu sînt pentru o alianță mai trainică, întemeiată pe 
simtäminte reciproce. Dar de unde să iau eu sim- 
tämintele astea, dacă nici măcar n-am văzut vreo- 
dată o paraşută? Şi mai la nord de Ligov n-am 
locuit niciodată! 

Zău daca nu trebuie să devii erou, ca să te poţi 
măsura cu restul populației! 


1936 


LUMINILE ORAŞULUI 


197 


Unui locatar din casa noastră comunală i-a 
venit taică-su de la tara. 

Desigur, omul a venit dat fiind ca fiu-säu era 
bolnav. Altfel poate ca n-ar fi vazut Leningradul 
pina la sfîrşitul zilelor sale. Cum însă fiu-su a 
căzut bolnav, omul a venit. 

Fiu-su era chiriaş la noi. Făcea serviciu la un 
restaurant, unde era ospătar şi era bine văzut. 

De prea multă rivna, poate, infierbintat dupa 
munca lui de noapte, odata a iesit fuga in strada 
ca să se ducă acasă si a răcit în postul său culinar, 
ca să zic aşa. Mai întîi s-a învârtit de-un guturai, şi 
şapte zile a strănutat. Pe urmă răceala a trecut la 
piept şi temperatura s-a ridicat brusc pînă la 
patruzeci de grade peste zero. 

Pe deasupra, dorind să-şi petreacă în chip civi- 
lizat timpul în ziua de odihnă, s-a dus la Pavlovsk 
să viziteze palatele de acolo şi s-a cam forţat, aju- 
tînd-o pe nevastă-sa să urce în vagon. 


198 


Aşa că toate astea luate la un loc au făcut ca 
omul să se îmbolnăvească în floarea vîrstei. 

Si fiind de felul lui bănuitor, bietul nostru ospä- 
tar era încredinţat că n-o să se mai facă bine şi că 
n-o să mai revină, cum se zice, la îndeplinirea 
îndatoririlor sale. 

Asa stînd lucrurile, l-a poftit pe taică-su să vină 
la Leningrad, ca să-i dea iertăciunea cea de pe 
urmă. 

Nu c-ar fi ţinut el cine ştie ce la părintele său, şi 
acum, la capătul vieţii, ar fi vrut cu orice pret să-l 
vada; dimpotrivă, vreme de patruzeci de ani nu 
s-a interesat de el, existența lui lăsîndu-l cu totul 
indiferent. Dar nevastă-sa, văzînd că soţul ei are o 
temperatură aşa de mare, mai degrabă din amor 
propriu — ca să fie aşa ca la toţi oamenii — i-a 
trimis lui tata-socru' o telegramă: „Vino la Lenin- 
grad, fiul dumitale e bolnav”. 

Si atunci cînd fiul acesta a început să se însănă- 
toşească, la Leningrad a sosit, spre surprinderea 
tuturor, de undeva, de foarte departe, taică-su în 
opinci, cu un sac în spinare şi cu un toiag în mînă. 
E drept, după cum s-a văzut mai tîrziu, batrinul 
avea în sac o pereche de ciubote pe care, însă, nu 
le purta din principiu, zicînd că „cel bogat face 
cum vrea, cel sărac face cum poate”. 

Fireşte, toată lumea, printre care şi fiu-său, îşi 
închipuiau că o să vină un moşneag cuminte, 


199 


poate evlavios, de vreo saptezeci de ani, care o sä 
spună lucruri cuminti şi o să se sperie de toate. 
Dar a ieşit, cum se zice, taman pe dos. 

Moşneagul era al naibii de artägos, scandalagiu, 
mitocan şi mincinos. Pe deasupra, nu c-ar fi fost 
un contrarevolutionar, dar era tare rămas în urmă 
din punct de vedere politic. 

Mosneagul s-a şi luat la hartä cu portarul, în 
curte, şi l-a tras de urechi pe un bäietan venit în 
vizită la unchi-su care stătea aici de doisprezece 
ani. 

Pe urmă, la comitetul de locatari a avut o discu- 
tie cu preşedintele, încît acesta s-a şi mirat ce 
concepții mai au unii despre vremea noastră şi 
chiar voia să instiinteze autorităţile de la domici- 
liul moşneagului. 

Colac peste pupăză, moşneagul l-a virit de-a 
binelea în sperieti pe fecioru-su, informîndu-se, 
netam-nesam la biroul spaţiului locativ dacă nu 
poate căpăta o locuință ca să rămînă pentru tot- 
deauna la Leningrad. 

Desigur, moşneagul era poate de felul său un 
om bun la suflet, dar chiar din prima zi de la 
venirea lui toţi locatarii s-au dovedit a nu fi la 
înălțime în ce priveşte comportarea civilizată. 

Au început toți să-l ia peste picior, făceau glu- 
me pe socoteala lui, tratîndu-l ca pe un prostănac, 
îşi rideau de apucaturile lui provinciale, de la tara. 


200 


Şi fiecare căuta să-i spună te miri ce aiureli, aşa 
cum, bunăoară, îi spunea portarul de fiecare dată 
cînd îl vedea, subtiindu-si glasul: „Din ce colhoz 
ai venit, tinere?” 

De altminteri, şi fecioru-su, ospătarul, nu se 
lăsa nici el mai prejos şi uneori, abia stăpînindu-şi 
rîsul, îi spunea bătrînului, stînd înadins cu nasul 
în ziar: 

— Azi, taică, să nu ieşi în stradă, că se face 
razie, îi caută pe ăia cärunti şi roşcovani. 

Desigur, toate astea se spuneau cu destulă afec- 
tiune şi fără răutate, totuşi se vede treaba că nu 
prea îi făceau plăcere batrinului, care a trăit 
şaptezeci şi doi de ani şi era de bună seamă mai 
înțelept decît toți ăştia luaţi la un loc. Ei, însă, il 
socoteau un prostănac, un täränoi, şi de-aia îl 
tratau aşa. 

Ceea ce, fireşte, avea un efect negativ asupra 
comportării sale. 

Aşa că atîtea zile cit a stat el aici, tot atîtea 
scandaluri au fost, cu tipete, mitocänii şi aşa mai 
departe. 

Pe deasupra, în cea de-a şaptea zi a şederii sale, 
moşneagul s-a îmbătat într-o berărie şi s-a apucat 
să facă tărăboi. Au vrut chiar să-l ducă la miliţie. 
Dar moşneagul a şters-o şi a pornit haihui pe 
străzi. 


201 


Merge el aşa pe stradă si cîntă. Bătrînel, cu pă- 
rul alb, îmbrăcat ca la tara, cît se poate de simplu. 
Si tot mergind aşa, vede deodată că s-a rătăcit. 

Vezi bine, era cu neputinţă să se rătăcească. 
Mai ales că ştia strada. Dar, beat cum era, s-a 
speriat şi chiar s-a trezit. 

Atunci l-a întrebat pe un trecător pe unde trebu- 
ie s-o ia. Trecătorul nu ştia, aşa că l-a sfătuit să se 
adreseze organelor de miliție. 

Fireşte, moşneagul nostru s-a sfiit să se ducă la 
militianul din post şi, tulburat cum era, a mai 
mers vreo două-trei cvartale. 

Dar pe urmă s-a dus la un militian, cam cu tea- 
mă, gîndindu-se că militianul o să fluiere din tig- 
nal şi o să tipe la el. 

Dar militianul, conform instrucțiunilor regula- 
mentului de ordine interioară, l-a salutat, ducînd 
mina înmănuşată în alb la chipiu. 

Gata de scandal şi neobişnuit cu una ca asta, 
bătrînul, surprins, s-a cam fisticit şi a bälmäjit 
ceva aiurea. Militianul, întrebîndu-l ce stradă cau- 
tă, i-a arătat pe unde s-o ia şi, salutîndu-l din nou, 
şi-a văzut de-ale sale. 

Dar acest mic gest de respect şi politeţe, cuve- 
nit pe vremuri generalilor şi baronilor, a făcut o 
impresie extraordinară asupra moşneagului nos- 
tru. Bătrînul a început chiar să tremure atunci cînd 
militianul l-a salutat pentru a doua oară, dove- 


202 


dindu-i astfel că nu era nici o greşeală la mijloc şi 
că aşa se cuvenea să fie. 

Si atunci batrinul, aşa cum s-a aflat mai tîrziu, 
s-a dus şi la alt militian şi din nou a fost salutat, 
ceea ce i-a pătruns şi mai adînc în sufletul netreb- 
nic. 

Desigur, nu ştiu dacă aşa ceva poate să aibă o 
înrîurire imediată asupra caracterului, dar toată 
lumea a băgat de seamă că bătrînul s-a întors aca- 
să peste măsură de grav şi, trecînd pe lîngă portar, 
nu s-a luat la hartä cu el, ca de obicei, ci l-a salu- 
tat fără a scoate o vorbă şi şi-a văzut de drum. 

Nu ştiu dacă un lucru atît de mărunt, un fleac ca 
acesta a putut să joace vreun rol în schimbarea 
caracterului său, dar toată lumea a băgat de seamă 
că s-a întîmplat ceva cu moş Gavrilov, ceva cu 
totul aparte. 

Unii l-au văzut cum s-a apropiat de vreo două 
ori de militianul din colt şi a stat frumos de vorbă 
cu el. 

Si multi, cu un fel de a gîndi cam simplu, 
văzînd schimbarea asta, au pus-o pe seama spai- 
mei pe care a tras-o bătrînul cînd a vrut să-l ducă 
la miliţie. Dar unii au înţeles schimbarea într-alt 
fel. 

Aşa că un intelectual de la noi din casă, unul 
care suferă de diabet, a zis aşa despre întîmplarea 
asta: 


203 


— Eu am susținut întotdeauna punctul de 
vedere după care respectul fata de om, laudele şi 
stima dau rezultate excepționale. De pe urma 
acestor lucruri unele caractere îmbobocesc literal- 
mente ca trandafirul în zori de zi. 

Cei mai multi n-au fost de acord cu el, ba chiar 
la noi în apartament s-a încins o discuţie care n-a 
dus la nimic. 

După vreo trei zile, moş Gavrilov i-a spus lui 
fiu-su că el pleacă la tara, chemat de treburi 
urgente. 

Unii dintre locatari, vrînd s-o dreagă fata de 
moşneag pentru glumele lor proaste, s-au dus să-l 
conducă la gară. 

Iar atunci cînd a pornit trenul, bătrînul, stînd pe 
platformă, 1-a salutat cu mina la timpla pe toți cei 
veniți să-l conducă. Si toți au ris, şi a ris şi mos- 
neagul, şi a plecat la el la ţară. 

Iar acolo, acum e, de bună seamă, mai amabil 
în raporturile sale cu oamenii. Ceea ce îi va face 
viaţa şi mai luminoasă, şi mai plăcută. 


1936 


204 


ATERIZARE FORTATÀ 


Unii oameni nu ştiu să se odihnească. 

Îşi petrec tot concediul amăriţi ca vai de lume; 
ca şi cînd le-ar fi teamă, bunăoară, ca în lipsa lor 
doica să nu scape cumva copilul din braţe. 

Alţii, odată sosiți în stațiune, umblă două sapta- 
mini năuci: nu se pot obişnui cu natura sau cu 
căminul unde sînt cazați. 

Alţii nu pot sta fără lucru. Cum rămîn fără trea- 
bă, parcă le fuge pămîntul de sub picioare: slă- 
besc, încep să tuşească şi dau în melancolie. 

Alţii se tem de vreun cutremur. 

Alţii au presentimentul că în timpul concediului 
cineva îi „lucrează” la serviciu. 

De-aia multora nu le place să se urnească şi 
preferă să se odihnească pe loc. 

Dar nu numai această categorie de oameni, ci 
dacă te uiţi mai bine la toţi, vezi că cei mai multi 
nu ştiu să se odihnească. 


205 


De curînd am poposit pe litoralul Märii Negre. 

De la Sevastopol am luat autobuzul spre Ialta. 

Drumul pe-acolo, după cum se ştie, e superb. 
Unii novici, cînd îl străbat pentru prima oară, nu 
mai contenesc cu exclamatiile. Într-adevăr, în jur 
e o splendoare. Dedesubt se întinde Marea Nea- 
gră. În stînga se înalță munţii. Din tăriile albastre 
dogoreşte soarele Sudului. Natura e oarecum săl- 
batică, dar în acelaşi timp e aşa că te face să-ți 
doreşti să ramii aici pentru totdeauna. 

Care va să zică, străbatem noi drumul acesta 
splendid cu autobuzul. Şi deodată plesneşte un 
cauciuc. 

Si dă-i cu văicărelile! Pasagerii au coborit: 
dreuie, scrîşnesc din dinţi, tabără pe şofer, ocărîn- 
du-l pentru că a plecat cu un cauciuc nenorocit. 

Mai rău ca toţi s-a indispus o cucoană. Să se ia 
la bătaie cu şoferul, nu alta. 

Tipä la el: 

— Am să te reclam — zice. Noi mergem la 
odihnă, şi fiecare oră contează, iar dumneata ne 
faci să aşteptăm aşa, aiurea. Se vede treaba — 
zice — că dai cauciucurile bune pe băutură, şi pe 
noi ne duci cu nişte cauciucuri vechi. Încă bine — 
zice — că nu ne-ai răsturnat de la înălțimea asta 
cu cauciucul dumitale nenorocit. Bun concediu aş 
fi avut! 

Şoferul îi zice: 


206 


— Ştii ceva: slăbeşte-mă! Altfel fac prost 
reparația şi iar raminem în pană. Dacă vrei să ştii, 
cauciucul era destul de bun cînd am plecat. Dar 
v-aţi îmbulzit atitia în maşină, cu saci şi cu 
boccele, că, la dracu', ar putea să plesnească şi un 
cauciuc nou-nout... Dă-te la o parte, că-mi stai în 
lumină. 

Cuvintele acestea au dat-o gata pe cucoană. A 
început chiar să se bilbiie. Vezi însă că i-au luat 
partea alti călători şi s-au apucat să-l mustre pe 
şofer. 

Deodată, unul, destul de dolofan, zice: 

— Ascultaţi aici: mă uit la dumneavoastră si, ca 
cetățean sovietic sută la sută ce sînt, va compăti- 
mesc din suflet. Dar şi mai mult mă miră persoa- 
na asta gălăgioasă. 

Cucoana era gata să sară la el, dar omul i-a spus 
aşa: 

— Ascultă, cucoană, uite, dumneata mergi la 
odihnă. Eu aşa zic: că vrei să-ţi mai calmezi ner- 
vii şi să adaugi vreo două kilograme la greutate. 
Păi, odihneşte-te de pe-acum... Poftim, am avut, 
ca să zic aşa, o aterizare forţată. Profită şi dum- 
neata de moment. De jur împrejur e o frumuseţe. 
Te afli în sînul naturii. Uite, colo pe munte, ce-a 
fost aia? O vulpe? Şi chiar dacă, bunăoară, n-a 
fost vulpe, ci numai un cîine, şi tot e interesant. 
Fă şi dumneata o plimbare pînă acolo. Retrage-te 


207 


un pic în singurätate, dat fiind cä, dupä cum se 
pare, ai sistemul nervos zdruncinat si esti mereu 
gata să sari la bătaie. Toate astea au să-ţi prindă 
bine. Or, noi ce vedem? Dumneata, pardon de 
expresie, tipi, iti faci sînge rău, şi din pricina asta 
cred că ai pierdut un kilogram, după ce că eşti aşa 
de prăpădită. 

Şoferul intervine: 

— Dinsa a pierdut un kilogram, dar pe mine 
m-a făcut să pierd vreo trei. Păi, treabă-i asta? 

Pasagerul cel dolofan zice: 

— Mă uit la ceilalți călători. Toţi se arată 
nemulțumiți că de ce ne-am oprit. Sînt zoriti, vezi 
dumneata, de parcă a luat foc mai ştiu eu ce. Şi 
printre ei sînt, de bună seamă, unii ofticosi, alţii 
bolnavi de nervi, alţii poate au suferit o operaţie. 
Si la toţi le-ar prinde bine să stea un pic întinşi 
sub razele tămăduitoare ale soarelui, să se plimbe 
cu folos, să culeagă floricele, ori să stea aşa pe un 
bolovan şi să admire natura sălbatică... Păi uitati- 
vă la mine! Ce, eu îl înjur pe şofer sau mi-e necaz 
că a plesnit cauciucul? Dimpotrivă, chestia asta 
mă amuză. Şi sînt tare bucuros că pot să stau şi eu 
de vorbă, o oră-două, cu natura. Eu aşa înțeleg 
odihna. Şi aşa trebuie să facă toți. 

Cucoana stătea ca pe jar: tare ar fi vrut să se ia 
la hartä cu pasagerul ăsta dolofan şi blînd. Dar 
auzindu-l spunînd asemenea vorbe cuminţi, s-a 


208 


retras şi s-a apucat să culeagă păpădii, ca să şi le 
pună, cînd va ajunge la destinaţie, pe noptieră. 

Ceilalți călători s-au retras şi ei. Unii au luat-o 
spre munte. Alţii s-au aşezat la marginea şoselei, 
admirînd priveliştea. O domnişoară s-a apucat să 
scrie o scrisoare. 

În jur s-au inst4pinit liniştea şi pacea. 

Eu m-am apropiat de pasagerul cel dolofan. 

— Dă-mi voie să-ţi string mina — zic. Dintre 
noi toți, dumneata esti cel mai înțelept. Dumneata 
— zic — priveşti problemele legate de odihnă ca 
un filozof. Mi-ar face plăcere să ne cunoaştem 
mai de aproape. 

Am stat de vorbă amindoi într-un chip plăcut. 
Dorind să mă împrietenesc şi mai mult cu el, l-am 
întrebat unde merge la odihnă. 

Omul îmi zice: 

— Păi, eu nu sînt vilegiaturist. Eu lucrez aici, 
pe litoral. Şi inchipuie-ti dumneata, pe căldura 
asta, merg să iau parte la lucrările nu ştiu cărei 
comisii de inventariere sau cam aşa ceva, lua-le- 
ar naiba să le ia! 

— De-aia — zic eu — nu eşti de loc grăbit! 

Omul zice, după o clipă de codeală: 

— Ba nu, sînt grăbit, dar avînd în vedere că s-a 
produs o aterizare forțată, de ce să nu stau şi eu 
un pic în sînul naturii? Aia de-acolo mă aşteaptă 
ei. Ce să-i faci dacă am rămas în pană! 


209 


— De-aia — zic eu — faci dumneata agitaţie 
pentru odihnă şi-i dai cu filozofia asta. 

Omul zice: 

— Nu, agitația asta o fac din toată inima, pen- 
tru că, mărturisesc, chestia m-a bucurat. Gîndeşte- 
te, cum ajung, dă-i cu cifre, totaluri, cheltuieli, să- 
ti vină rău, nu alta. Pe cînd aici e atîta frumuseţe! 
Simfonia asta a Sudului... 

În momentul acela şoferul a terminat reparația 
şi a claxonat. Pasagerii s-au repezit la maşină şi 
curînd am pornit mai departe, spre Ialta, aceasta 
perlă a Crimeei. 


1937 


210 


TREI INIMI 


Îngäduiti-mi să vă relatez următoarea întîmpla- 
re din cale-afară de amuzantă. 

Un inginer din Leningrad îşi iubea nespus de 
mult soția. Adică, la drept vorbind, persoana ei il 
cam lăsa rece, dar atunci cînd ea l-a părăsit, ingi- 
nerul a căzut pradă unei iubiri înflăcărate. Uneori 
aşa se întîmplă cu bărbaţii. 

Ea, însă, nu prea ţinea la el. Aşa că, aflîndu-se 
astă-vară în sud, într-o staţiune de pe litoralul 
Mării Negre, s-a lăsat cu prea multă uşurinţă 
antrenată într-o aventură cu un pictor. 

Aflînd întîmplător de toate astea, soţul s-a facut 
foc. Şi atunci cînd ea s-a întors acasă, în loc să se 
despartă sau să se împace, el a început să-i facă 
scene de gelozie, ofensînd-o zilnic cu tot felul de 
observaţii grosolane şi muşcătoare pe seama 
flirturilor din staţiunile de odihnă şi aşa mai 
departe. 


211 


Ea nu avea serviciu, cu toate acestea s-a hotărît 
să-l părăsească. 

Aşa că într-o bună zi, cînd soţul s-a dus la 
slujbă, ea, voind să evite explicaţiile de prisos şi 
scenele dramatice, şi-a luat valiza cu hainele şi s-a 
dus la o prietenă, cu gînd să stea la ea pînă şi-o 
găsi un serviciu şi o cameră. 

În aceeaşi zi s-a întîlnit cu pictorul ei şi i-a spus 
în ce situaţie se află. 

Dar maestrul penelului, aflînd că ea şi-a părăsit 
soțul, a tratat-o cit se poate de rece, ca să nu zic 
mai mult. Ba chiar a avut neobrăzarea să spună că 
în sud omul e stăpînit de unele sentimente, iar în 
nord de altele, şi că într-o staţiune balneară totul e 
de cinci ori mai interesant decît în împrejurări 
normale. 

Nu s-au certat, dar s-au despărțit cu o răceală 
cum nici că se mai poate. 

Între timp, soţul, aflind că ea a plecat de-acasă 
cu valiza, s-a întristat amarnic. Abia acum a înte- 
les el cît de mult o iubea. 

A dat pe la toate rudele ei şi pe la toate casele 
unde credea că s-ar putea să se afle ea, dar n-a 
găsit-o nicăieri. 

Din desperare, soţul a căzut în melancolie şi 
voia chiar să se spînzure, ceea ce i-a şi adus la 
cunoştinţă, într-o discuţie particulară, chiriaşului 
principal. 


2:12 


Preşedintele comitetului de locatari, îngrijorat 
de soarta acestui chiriaş, s-a grăbit să-i facă o 
vizită, ca să-l împiedice de a face pasul fatal. 

Preşedintele i-a zis aşa: 

— În întrecerea pentru cele mai bune locuinţe, 
casa noastră se situează pe primul loc în raion. 
Ne-ar părea tare rău dacă din partea dumitale s-ar 
întîmpla ceva acum. Şi dacă ai cît de cît simţ 
obstesc, cred că ai putea să renunti la ceea ce ţi-ai 
pus în gînd. 

Vazind că apelul civic nu l-a afectat cîtuşi de 
putin pe inginer, preşedintele i-a spus: 

— Dumneata trăieşti inchistat în lumea dumi- 
tale spirituală şi de aceea suferi cumplit. Ca să te 
mai reeduce cineva, trebuie să aibă mare răbdare. 
Dacă vrei, am să mă ocup eu de dumneata. Dar 
pînă atunci iti dau un sfat: dă un anunţ la ziar (mă 
rog, cum se scrie în cazuri din astea): te iubesc şi 
nu te pot uita, revino, sînt al tău, eşti a mea, şi aşa 
mai departe. Ea o să citească anunţul şi o să vină 
neapărat, pentru că inima femeii nu poate rămîne 
insensibilă la glasul presei. 

Acest sfat a găsit cel mai viu răsunet în sufletul 
sfişiat al inginerului, care a dat într-adevăr un 
astfel de anunţ, printre cupoane de stofe şi bi- 
ciclete: ,,Marusia, revino, te-am iertat”. La aceasta 
frază clasică a mai adăugat cîteva rînduri despre 
suferințele sale, dar aceste rînduri au fost şterse la 


2153 


biroul de publicitate, pentru cä, stiti, iesea ceva 
din cale-afarä de plingaret si distona cu stilul 
general al anunturilor. 

Pentru acest anunţ inginerul a plătit treizeci şi 
cinci de ruble. Dar după ce-a dat banii, a observat 
data şi s-a îngrozit constatînd că anunţul lui va 
apărea abia peste cincisprezece zile. 

Minios, a încercat să explice că el nu vinde o 
bicicletă şi că nu poate să aştepte aşa de mult. Din 
respect pentru durerea lui, cei de la biroul de 
publicitate i-au mai redus patru zile, urmînd ca 
anunţul să apară la 1 august. 

Dar a doua zi după ce a fost depus anunţul, 
soția lui s-a prezentat la comitetul de locatari pen- 
tru a-şi face mutatia de ieşire. Acolo a avut el feri- 
cirea s-o vadă şi să aibă cu ea o explicaţie. 

I-a spus aşa, de fata cu administraţia: 

— Timp de şapte ani m-am ţinut tare şi n-am 
vrut în ruptul capului s-o primesc pe stimata 
dumitale mamă în camera de trecere, dar dacă te 
întorci la mine, cred c-am s-o primesc. 

Ea a promis că se întoarce, dar voia ca soțul 
să-l primească în spaţiu şi pe fratele ei. El însă n-a 
cedat şi s-a declarat gata s-o primească numai pe 
mama, care, după numai cîteva ore, s-a şi mutat în 
casă. 


2S 


Două sau trei zile totul a mers foarte bine. Pe 
urmă însă, soţia a făcut imprudenta să se 
întîlnească cu portretistul ei. 

Acesta, aflînd că s-a întors la sot, s-a arătat din 
cale-afară de tandru şi i-a spus că sentimentele lui 
s-au aprins din nou ca acolo, în sud, şi că acum va 
suferi iarăşi din pricină că ea se află tot timpul cu 
soțul ei şi nu cu dînsul. 

Toată seara au petrecut-o împreună şi au fost 
foarte fericiţi şi mulțumiți. 

Soţul, neliniștit de intirzierea ei, a ieşit la poartă 
ca să precipite evenimentele. Aici, la poartă, l-a 
văzut pentru prima oară pe pictor, care venea cu 
nevastă-sa de brat. 

Si au reînceput dramele familiale, încă şi mai 
cumplite, şi mai gălăgioase ca înainte, pentru că 
mama ei, măcar că avea şaizeci şi cinci de ani, lua 
acum parte activă la ele. 

Atunci tînăra femeie a plecat iar de la bărba- 
tu-su şi, aflindu-se sub impresia declarațiilor în- 
flăcărate ce i le făcuse pictorul, s-a infatisat la el, 
ca să rămînă, dac-o vrea, la dînsul. 

Dar portretistul nu s-a arătat cine ştie ce încîn- 
tat, spunînd că el e un om nestatornic, că azi i se 
pare una, iar mîine — alta, şi că una e dragostea, 
şi altceva căsătoria, şi că el ar vrea să chibzuiască 
cel putin o jumătate de an asupra acestui pas mai 
înainte de a lua vreo hotarire. 


216 


Atunci ea s-a certat cu pictorul si s-a dus la 
prietena ei, care i-a şi găsit în scurtă vreme un 
serviciu la spitalul de psihiatrie. 

Între timp, soțul ei, după ce a suferit cîteva zile, 
s-a consolat în chip surprinzător, întîlnind din 
întîmplare o prietenă din copilărie. 

Si mai înainte se iscase un oarecare simtamint 
între ei doi, dar acum, fiind singur, bărbatul a 
simţit o mare simpatie fata de dinsa şi i-a propus 
să se mute la el. 

Ea era bucuroasă, pentru că venise abia de 
curînd de la Rostov şi încă nu-şi făcuse rost de 
locuinţă. 

Ce mai la deal, la vale, exact după unsprezece 
zile a apărut anunţul fatidic. 

Soţul, uitînd de anunţ, a trecut cu vederea ziua 
aceasta. Dar soţia lui, stînd şi măcinîndu-şi alea- 
nul la prietena ei, a dat taman bine de acest apel, 
care a surprins-o şi a bucurat-o grozav. 

„Totuşi mă iubeşte mult — şi-a zis ea. În fie- 
care din aceste rînduri desluşesc suferința lui 
cumplită. Am să mă întorc la dînsul, pentru că 
pictorul e un neobrăzat, şi eu însămi sînt de vină 
că am privit cu atîta uşurinţă un flirt de la bai.” 

Nu-i vom plictisi pe cititori cu alte descrieri. 
Vom spune numai că apariţia soţiei cu ziarul in 
mina a fost ceva ca explozia unei bombe. 


217 


Soţul, biiguind nu ştiu ce si tot alergind de la o 
femeie la alta, n-a putut să dea nici o explicaţie cît 
de cît satisfăcătoare. 

Soţia i-a zis cu dispreț în glas că dacă nu era 
anunţul, ea n-ar fi trecut pragul acestui sălaş mic- 
burghez. Prietena din Rostov a izbucnit în plîns şi 
a zis că ea nu e cîtuşi de putin dispusă să-i 
lipească la loc, cu prezenţa ei, inima zdrobită şi că 
dacă el a dat la ziar un anunţ atît de patetic, dîn- 
du-şi în vileag simtamintele în fata întregii lumi, 
era de aşteptat ca anunţul să-şi facă în vreun fel 
efectul. 

Aşa că amîndouă femeile, sărutîndu-se ca două 
bune prietene, l-au părăsit pe inginer, cu gînd să 
nu se mai întoarcă la el niciodată. 

Aflînd de la inginer că iar e bucluc în casă, pre- 
şedintele comitetului de locatari i-a spus: 

— Casa noastră excelează în toate privintele. A 
ieşit pe primul loc în întrecere. Reparatiile s-au 
făcut la timp. În rîndurile locatarilor domneşte o 
unanimitate deplină în toate problemele de bază. 
Şi numai dumneata ne tulburi viata noastră tihnita 
cu tot soiul de nimicuri. Du-te acasă şi fă ce ştii. 
Ca să te mai reeduce cineva, trebuie mai întîi să-şi 
iasă din minți. 

Rămas cu mama-soacră, inginerul a căzut pradă 
desperării şi nu se ştie cum s-ar fi sfirsit toată 
tărăşenia asta, dacă seara nu s-ar fi întors la el 


218 


prietena din Rostov, arătînd în felul acesta că 
inima ei nu se împietrise chiar aşa ca aceea a 
soției. 

E adevărat că a doua zi a vrut să se întoarcă şi 
soția, dar aflînd de la maică-sa că aia din Rostov 
i-a luat-o înainte, a rămas la prietena ei. 

Curînd după aceea, soţia s-a consacrat cu totul 
muncii de la spital şi nu de mult s-a căsătorit cu 
un medic psihiatru de acolo. Şi acum e foarte 
mulțumită şi fericită. 

Pictorul, aflînd de fericirea ei, a felicitat-o din 
toată inima la început de viata noua şi, suspinind 
tandru, i-a cerut permisiunea de a o vizita mai 
des. 

Pe scurt, după atîtea zdruncinături, cele trei 
inimi s-au liniştit de-a binelea. 

Cit despre cea de-a patra inimă, a pictorului, e 
de presupus că ea nici n-a participat la povestea 
noastră adevărată despre consecințele nefaste ale 
flirturilor de la băi. 

Cît priveşte anunţurile, încetineala din acest 
sector nu corespunde de loc cerinţelor vieţii. În 
direcția asta trebuie lucrat cel puţin de şase ori 
mai repede. 


1937 


219 


LA COMEMORAREA LUI PUSKIN 


Aş vrea să remarc, cu un simtamint de mindrie, 
că în aceste zile casa noastră nu se tîrăşte în coada 
evenimentelor. 

Întâi si-ntfi noi am cumpărat cu 6 ruble si 50 de 
copeici un volum de opere alese de Puşkin, pentru 
folosința tuturor. În al doilea rînd, în biroul 
administraţiei a fost pus un bust de ghips al mare- 
lui poet, ceea ce, la rîndul său, trebuie să amin- 
tească unor răi platnici că n-au achitat chiria. 

Afară de asta, la poartă am expus un portret al 
lui Puşkin cu ghirlande de brad. 

Si, în sfîrşit, adunarea de fata e ea însăşi gräi- 
toare. 

Desigur, poate e puţin, dar administraţia noastră 
nu se aştepta să se facă atîta tărăboi. Ne gindeam 
că, precum se obişnuieşte, o să se scrie în presă; 
mă rog, un poet genial, a trăit în epoca cruntă a 


220 


tarului Nicolae. Pe urmä se vor citi diferite frag- 
mente literare pe scenä sau se va cînta ceva din 
„Evgheni Oneghin”. 

Dar ceea ce se petrece în zilele noastre, ca sä 
fiu sincer, sileşte administraţia să ia aminte şi să- 
şi revizuiască poziţia în domeniul literaturii bele- 
tristice, pentru ca mai tîrziu să nu fim acuzaţi că 
subestimăm poezia şi aşa mai departe. 

Barem bine că în privinţa poeților, ştiţi, casa 
noastră a fost, cum se zice, miluită de Dumnezeu. 
Adevărat, avem un chiriaş pe nume Taplin, care 
scrie versuri, dar pe lîngă asta el e contabil şi pe 
deasupra e un individ aşa de obraznic, că nici nu 
ştiu cum să vorbesc despre el la comemorarea lui 
Puşkin. Alaltăieri, bunăoară, vine la administraţie 
cu tot felul de amenințări şi aşa mai departe. Eu, 
zice, te bag în mormînt, lunganule, dacă pînă la 
comemorarea lui Puşkin nu-mi repari soba. Scoa- 
te fum, zice, şi din pricina asta eu nu pot să scriu 
versuri. l-am zis: „Cu toată consideratia pe care o 
am fata de poeţi, pentru moment nu pot să-ţi repar 
soba, întrucît de cîteva zile sobarul nostru o tine 
într-un chef”. A sărit la mine, zău; să mă ia la 
bătaie, nu alta! 

Noroc, barem, că efectivul nostru de locatari nu 
cuprinde cadre din astea scriitoriceşti, că s-ar lega 
şi ele, vezi bine, de sobă, ca Taplin ăsta. 


221 


Mare lucru să scrie versuri! S-avem iertare, dar 
în cazul ăsta şi băiatul meu, Koliunka, în vîrstă de 
şapte ani, ar putea avea pretenţii fata de 
administraţie, pentru că şi el scrie. Are şi el poezii 
bunicele: 


Noi, copiii mici şi mari, iubim valea, iubim 
dealul, 
Insă nu-i iubim pe cei care nu fac cincinalul. 


Puştiul are şapte ani, dar ce bine scrie! Asta nu 
înseamnă însă că vreau să-l compar cu Puşkin. 
Una e Puşkin şi alta e un oarecare Taplin, pe 
care-l bate soba la cap. Nemernicul! Şi cînd te 
gindesti că m-a luat la goană taman bine cînd 
venea şi nevastă-mea! „Am să te bag cu capul în 
sobă!” zice. Ce-i asta?! Noi îl comemorăm pe 
Puşkin, şi el mă enervează în halul ăsta... 

Puşkin scrie aşa fel, încît fiecare rînd al lui e 
culmea perfecțiunii. Să fi avut noi un locatar aşa 
de genial, i-am fi reparat soba încă din toamnă. 
Dar lui Taplin uite că refuz să i-o repar. 

Au trecut o sută de ani, şi versurile lui Puşkin te 
uimesc. Dar, să avem iertare, ce-o să însemne 
Taplin peste o sută de ani? Auzi, obraznicul!... 
Sau dacă, bunăoară, ar fi trăit Taplin ăsta acum o 
sută de ani. Îmi închipui ce-ar fi fost de capul lui 
si în ce hal ar fi ajuns pînă-n zilele noastre! 


222 


Ca să fiu sincer, eu, în locul lui Dantes, l-aş fi 
ciuruit cu gloanţe pe Taplin ăsta. Martorul ar fi 
spus: , Tragi o singură dată în el”, dar eu as fi 
slobozit într-însul toate cinci gloantele, pentru că 
nu pot suferi obrăznicăturile. 

Poeţii mari şi geniali mor înainte de vreme, pe 
cînd Taplin ăsta n-are nici pe dracu'. O să vedeţi 
c-o să ne mai facă el multe zile fripte. 

Totuşi, eu aşa cred, o să trebuiască să-i reparăm 
soba, pentru ca peste o sută de ani să nu fim 
învinuiți că n-am înţeles poezia. 


1937 


223 


ÎN PARNAS 


Cînd se produce vreun eveniment măreț — 
bunăoară cucerirea Polului nord, sau un record 
mondial de planorism, sau, în sfîrşit, o traversare 
a Atlanticului cu avionul — te simţi pe de o parte 
fericit, dar pe de alta — nefericit, nemernic, mize- 
rabil, ca un bot de lut înmiresmat de vecinătatea 
unui trandafir. 

Pe de o parte ti se umple inima de bucurie că la 
noi se înfăptuiesc victorii atît de märete, aseme- 
nea cuceriri de proporţii mondiale. Dar, pe de altă 
parte, ti se strînge inima cînd te gîndeşti că aşa 
ceva încă nu se întîmplă în Parnasul nostru literar. 

Desigur, te doare sufletul cînd te gîndeşti la 
toate astea, pentru că ai vrea şi tu să faci ceva 
deosebit, folositor, demn de epoca noastră, aşa 
cum fac adesea aviatorii. 

Adică, vorbind la figurat, şi la noi, în Parnasul 
literar, se realizează performanţe din astea. 


224 


Poate nu chiar asa de grozave ca ale älorlalti.Ori 
poate că n-avem noi aparate atît de precise cum 
au aviatorii. Din care pricină nu se poate vedea 
cine şi încotro zboară, şi la ce înălţime s-a ridicat. 

Pentru că acolo la ei, în avion, totul e consem- 
nat conform datelor ştiinţifice: bunăoară, luarea 
înălțimii, temperatura, cît carburant s-a consumat, 
citi bani s-au cheltuit şi aşa mai departe. 

Aviatorul zboară şi vede îndată cum stă. 

Ah, ce păcat că n-avem şi noi astfel de aparate! 

Desigur, criticul e şi el, oarecum, un fel de apa- 
rat ştiinţific. 

Dar una e o maşină fără suflet şi alta e un om 
cu un suflet sensibil, predispus la răceală, la gutu- 
rai, la strănuturi, la schimbarea dispozitiei, şi aşa 
mai departe. 

Să presupunem că cineva dintre noi a ajuns 
tocmai hăt în nori cu marfa lui literară. 

În jur — numai nori literari. Ceaţă. Vînt. Burni- 
tä. Şi deodată, un te-miri-ce spectator, uitîndu-se 
cu binoclul, exclamă: 

— Jan te uită unde s-a cätärat! Nici Balzac n-a 
zburat pînă acolo! 

Altul zice: 

— De zburat, zboară el, numai că zboară antiar- 
tistic. 

Altul zice aşa: 


225 


— După părerea mea. nici nu zboară, ci numai 
atîrnă aşa, suspendat de ceva. 

Altul zice şi el: 

— Pînă şi Turgheniev zbura mai sus. 

Altul: 

— Ja trägeti-1 naibii jos! Nu face decit să afume 
cerul cu prezenţa lui. 

Auzind astea, aviatorul nostru, tot făcînd lupin- 
guri pe deasupra casei sale, se prăbuşeşte dracu- 
lui, fără a-şi da seama ce se petrece cu el. 

Ei bine, eu aşa zic, că în privinţa asta profesia 
noastră e prea putin rentabilă. 

Aviatorul, cu inima vitează, se aşază în avionul 
lui şi zboară ca pasărea. Şi dacă avionul e lucrat 
bine şi aviatorul mai are pe deasupra şi cele mai 
bune intenţii şi o inimă brava, atunci victoria îi 
surîde aproape întotdeauna. 

Printre ai noştri, să zicem că unul mai viteaz se 
aşază la masă, şi masa e de bună calitate, din mes- 
teacăn de Carelia, şi partea materială e oarecum în 
ordine, şi are cerneală, şi intenţii bune, dar treaba 
parcă nu merge. 

Si şade omul nostru pe scaun şi suferă. Iar 
cititorul, supărat pe bună dreptate, zice: 

— Jan uitati-vä la el! Nătărăul ăsta nu se poate 
sălta mai sus de scaunul pe care stă. Păi nu ne 
deschide nici un orizont. Cheltuieşte degeaba 
cerneala şi banii. 


226 


Nu, nu, profesia noastră nu e aşa de interesantă 
ca alte profesii. Singurul ei avantaj e că o încearcă 
cine vrei şi cine nu vrei. 

La aviatori cică e foarte sever. Acolo, cică, 
miopii nu sînt primiţi, nici ăia cărora li se face 
inima cit un purice de frică. lar ăia care suferă de 
tuberculoză sau de diabet nici nu sînt lăsați pe 
aerodrom. 

La noi, nu de mult, cum vedeau cîte unul că ştie 
puţin să ţină condeiul în mînă, îl şi purtau pe sus 
în sunete de fanfară şi-l puneau cu toate onorurile 
la masă. Scria şi el ceva cu toată tragerea de 
inimă. Cum putea şi el. Or, de putut nu prea 
putea. Ba chiar nu putea de loc. 

Din pricina asta, cred eu, la noi multi oameni 
de treabă şi-au rupt picioarele căzînd dracului din 
cer pe pămînt. Şi poate de-aia, cred eu, nu merge 
treaba bine. 

Ori poate or mai fi şi alte cauze. 

Poate că criticii, aparatele astea delicate ale 
noastre, ca să zic aşa, au să-şi spună competenţi 
cuvîntul, arătîndu-ne de ce s-a lăsat amurgul la 
noi în Parnas. 


1937 


227 


UN JOC AMUZANT 


Zilele astea am luat masa la restaurant. După 
aia am aruncat o privire în sala de biliard. Voiam 
să văd jocul. 

Nimic de zis, e un joc interesant. E un joc capti- 
vant şi care-l sustrage pe om de la mai ştiu eu ce 
nenorociri. Unii găsesc chiar că biliardul dezvoltă 
curajul, capacitatea de a aprecia distanța din ochi 
şi perseverenta. Medicii sînt de părere că jocul 
acesta este extrem de folositor pentru bărbaţii 
dezechilibrati. 

Nu stiu. Nu-mi vine sä cred. Cîte unul din ästia 
dezechilibratii, jucînd biliard, atîta se indoapa cu 
bere, că după joc abia mai nimereşte drumul 
acasă. Aşa că mă îndoiesc că treaba asta le-ar prii 
celor suferinzi de depresiune nervoasă. 

Cit despre exersarea ochiului, mde... Unuia de 
la noi din casă, partenerul, tot tintind bila, era cît 


228 


pe ce să-i scoată un ochi cu tacul. Şi măcar că 
omul n-a chiorît, dar a rămas strimb. Poftim exer- 
sare a ochiului! Dacă îl mai pocnesc şi-n celălalt 
ochi, adio cu aprecierea distanţei! 

Aşa că în ce priveşte foloasele, astea-s poveşti. 

Jocul e totuşi amuzant. Mai ales cînd se joacă 
„cu miză”, e tare interesant să-l urmăreşti. 

Desigur, acuma se joacă rar pe bani. În schimb, 
jucătorii găsesc şi cîte ceva original. Unii îl pun 
pe cel care a pierdut să treacă pe sub masa de bili- 
ard. Alţii îl pun să dea două halbe de bere. Ori îl 
pun să plătească caniota. 

Cînd am intrat de data asta în sala de biliard, 
am văzut o privelişte foarte hazlie. 

Unul care a cîştigat i-a cerut partenerului său, 
un mustăcios, să treacă pe sub masă cu toate bi- 
lele. Îi umpluse buzunarele cu bile, îi pusese cîte 
una în fiecare mina, ba îi mai virise una şi sub 
bărbie. Şi uite-aşa a trecut pägubasul, tiris-grapis, 
pe sub masă, în rîsetele tuturor celor de fata. 

După o nouă partidă, cîştigătorul l-a încărcat iar 
pe mustăcios cu bile şi în plus i-a poruncit să ia 
tacul în dinți. 

Ăla, bietul de el, s-a băgat iar pe sub masă în 
risetele homerice ale asistenței. 

Pentru partida următoare nu ştiau ce să mai 
scornească. 

Mustăciosul zice: 


229 


— Căutaţi ceva mai uşor, ca şi aşa m-ati dai 
gata. 

Într-adevăr, de istovit ce era, i se pleoştiseră şi 
mustätile. 

Cistigatorul zice: 

— În schimb, prostule, pedepsindu-te în felul 
ăsta, am să te învăţ să joci biliard ca lumea. 

Cistigatorul era însoțit de un amic. Amicul ăsta 
zice: 

— Am găsit! Dacă pierde, facem aşa: trece pe 
sub masă încărcat de bile şi-i mai legăm şi o ladă 
de bere de picior. 

Cistigatorul ride: 

— Brava! Fain! 

Mustăciosul zice ofensat: 

— Dacă lada e plină, nu joc. Mie mi-e greu să 
mă bag şi cu lada goală! 

Ce mai — a pierdut şi de data asta. În risetele 
celor de fata, l-au încărcat de bile, i-au virit tacul 
în dinţi şi i-au legat o ladă de picior. Pe deasupra, 
amicul cîştigătorului îl mai împingea pe mustă- 
cios cu tacul, ca să străbată mai repede traseul de 
sub masă. 

Atâta a ris cîştigătorul, că s-a prăbuşit pe scaun, 
gifiind ca vai de el. 

Mustăciosul a ieşit de sub masă într-un hal fără 
de hal. S-a uitat buimac la cei din Jur şi un 
răstimp a stat neclintit. Pe urmă şi-a deşertat bu- 


230 


zunarele de bile si s-a apucat sä-si dezlege lada de 
bere de la picior, zicînd că el nu mai joacă. 

Cistigatorul se tăvălea de ris. Zise: 

— Hai, Egorov, scumpule, mai facem o partidă. 
Am o idee grozavă! 

Alălalt zice: 

— Ce idee v-a mai venit? 

Înecîndu-se de ris, câştigătorul îl lămureşte: 

— Hai să jucăm pe mustätile tale. De mult mi-e 
scîrbă mie de mustätile astea stufoase. Dacă cîş- 
tig, ti le tai. Vrei? 

Mustăciosul zice: 

— Nu, pe mustäti nu joc, ori îmi dati patruzeci 
de puncte înainte. 

Ce mai vorbă — iar a pierdut. Şi pînă să zică 
cineva ceva, cîştigătorul a luat un cuţit şi s-a 
apucat să taie mustata partenerului ghinionist. 

Ăi din jur se prăpădeau de ris. 

Deodată, unul din cei de fata vine lîngă 
cîştigător şi-i zice: 

— Îmi închipui că partenerul dumitale e un 
tont, dacă acceptă astfel de pedepse. Şi dumneata 
profiti şi batjocoresti un om într-un local public. 

Prietenul cîştigătorului zice: 

— Da' dumneata ce te bagi? Doar acceptă de 
bună voie! 

Cistigatorul îi zice partenerului său cu o voce 
languroasă: 


232 


— Egorov, ia vino-ncoa'. Spune asistenţei că ai 
acceptat de bunä voie toate pedepsele. 

Cu mina pe mustata ciopirtita, partenerul zice: 

— Sigur că de bună voie, Ivan Borisovici. 

Cîştigătorul se adresează celor de fata: 

— E cîte unul care-şi lasă şoferul să aştepte trei 
ore pe ger. Eu mă port omeneşte. Dînsul e şofer la 
noi la instituţie şi eu îl protejez întotdeauna. Nu-l 
privesc de sus, jucăm biliard ca doi prieteni, îl 
învăţ şi-l mai şi pedepsesc cite-un pic. Aşa că nu 
pot sä-nteleg de ce vă legaţi de mine? 

Şoferul întreabă: 

— E vreun frizer pe-aici? Rog să-mi potriveas- 
că mustata. 

Din mulțime iese unul şi, scotind o foarfeca din 
buzunar, zice: 

— Sînt bucuros să-ţi potrivesc mustata. Dacă 
doreşti, ţi-o fac a la Charlie Chaplin. 

În vreme ce frizerul se moşmondea cu şoferul, 
eu m-am dus la ăl de-a cîştigat şi i-am zis: 

— Nu ştiam că e şoferul dumitale. Credeam că 
ţi-e prieten. Altfel n-aş fi permis să faci o figura 
ca asta. 

Cistigatorul, putin intimidat, zice: 

— Da' dumneata cine eşti? 

— Eu am să scriu un articol despre dumneata 
— zic. 

Ălălalt o cam băgă pe mînecă: 


233 


— Şi eu n-am să-ţi spun cum mă cheamă! 

— Am să descriu numai faptul şi am să adaug 
că era un bărbat roşcovan, destul de voinic, pe 
nume Ivan Borisovici. Mă rog, poate că n-ai să 
patesti nimic, dar chiar şi aşa, tot o să te riciie la 
inimă cînd vei vedea cazul încredinţat tiparului. 

Auzind de articol, amicul cîştigătorului a 
şters-o. 

Cistigatorul s-a mai rätoit o vreme, făcînd pe 
grozavul şi bind bere, şi tipind în gura mare că lui 
puţin îi pasă. 

Cu mustata potrivită, şoferul parcă a mai întine- 
rit şi s-a făcut mai frumos. Văzînd una ca asta, 
mi-am propus să scriu foiletonul mai puţin tăios. 

Si cînd m-am întors acasă, după cum vedeţi, 
l-am scris. Acuma dumneavoastră îl citiți şi de 
bună seamă că vă prinde mirarea că există aseme- 
nea jucători infierbintati şi că se mai întîlnesc 
astfel de bărbaţi roşcovani şi antipatici. 


1938 


234 


CANIBALUL 


Anul acesta, în casa noastră a avut loc o jude- 
cată tovărăşească. 

A fost judecat un locatar, pe nume F., pentru 
săvîrşirea unui act de huliganism. 

Trebuie să vă spun că noi locuim într-o casă 
foarte mare, cu o populaţie de peste o mie de lo- 
catari. Casa noastră are gazeta ei de perete — 
„la-l de guler!” 

Ei bine, locatarul ăsta, pe nume F., citind odată 
în gazetă nişte versuri la adresa lui, s-a supărat 
teribil şi tipind „Vă omor pe toti!”, a rupt gazeta. 

Afară de asta, l-a tras de păr pe un bäietas în 
vîrstă de doisprezece ani, fiul redactorului gaze- 
tei. Şi în plus, tipind „Am să-ţi sucesc gîtul!”, s-a 
repezit la poetul care a scris versurile, punîndu-l 
pe fugă. 

Faptul e, desigur, reprobabil, nedemn de epoca 
noastră. 


235 


Trebuie spus că mai înainte gazeta noastră nu 
se bucura de succes în rîndul locatarilor. Lumea 
nu prea o lua în seamă; în afară de redactor, ni- 
meni nu se ostenea cu lectura acestui organ. 

Mai tîrziu însă s-a hotărît să se ridice nivelul 
gazetei. în care scop, s-a făcut apel la un poet 
umorist care locuia în casa vecină. 

Poetul a refuzat oferta şi a stăruit mult în re- 
fuzul său, dar pe urmă a spus: 

— Eu nu alerg după bani. Dar îmi place să 
lucrez „cu interes”. Asta mă stimulează. Dati-mi 
măcar zece copeici de vers şi atunci nu numai că 
am să vă salt gazeta, dar am să fac din ea un 
cazan în clocot, în care, fără a-mi precupeti forte- 
le, am să-i fierb pe toţi locatarii, de n-au să mai 
ştie pe ce lume trăiesc. Garantez succesul: în fata 
gazetei o să se adune lumea. 

La început poetul umorist a descris starea 
proastă a scărilor şi lipsurile gropii de lături, dar 
cînd i s-a majorat onorariul la treizeci de copeici 
versul, a trecut la oameni, şi într-un răstimp scurt 
i-a şfichiuit cu versurile lui aproape pe toţi locata- 
rii, inclusiv doamnele şi copiii. 

După asta, neîntîmpinînd nici o rezistență, i-a 
luat iar la rînd pe aceiaşi oameni, arătîndu-se de 
fiecare dată tot mai incisiv. 

În sfirsit, a publicat nişte versuri împotriva 
locatarului F., care, aşa cum am mai spus, s-a 


236 


supărat teribil, a făcut un tărăboi grozav şi acum 
era tras la răspundere. 

Gazeta ruptă a fost lipită la loc. Versurile au 
fost citite în instanță. lată aceste versuri: 


Ticălosului F. 


La timp chiria n-o plăteşte, 
Zicînd că n-are para chioară. 
Dar umblă tantos, smechereste, 
Cu şapca lui de căprioară. 

Şi acest crai cu negre plete 

Se plimbă în taxi cu fete. 


El sparge lemne pe parchet 
Si-aduce casei vătămare. 

Deci să-l izbim pe-acest brunet 
Care-si ia nasul la purtare. 


Versurile astea, anume, l-au făcut pe locatarul 
F. să turbeze. 

În instanță, locatarul F. zice: 

— Poezia asta conţine un singur rînd de adevăr, 
acela în care se spune că eu port şapcă din piele 
de căprioară. Restul e minciună curată. Chiria o 
plătesc la zi, şi numai o singură lună am intirziat 
cu plata, fiind soţia mea însărcinată. Cit priveşte 
taxiul, am dus-o cu taxiul pe soţia mea la consul- 


237 


tatie la maternitate. Cît priveşte acuzația că sparg 
lemne pe parchet, asta-i scorneală curată. Duşu- 
meaua e într-adevăr ciopirtita, dar asta e din tim- 
pul foametei, cînd locatarul de dinaintea mea 
spărgea aici lemne. Acum noi avem portar, care 
poate confirma că el îmi sparge toate lemnele în 
curte. Toate astea, luate la un loc, m-au facut sä- 
mi pierd raţiunea şi să săvîrşesc acte nedemne de 
un cetăţean sovietic. 

Preşedintele tribunalului tovărăşesc zice: 

— Urita treabă, zău! Decit să rupi organul de 
presă, mai bine făceai dacă te adresai redacţiei, 
arătînd că eşti calomniat. Dar în loc să procedezi 
aşa, dumneata rupi gazeta şi tragi de păr pe un 
băiat de doisprezece ani, cu totul nevinovat, fiul 
redactorului. Ce lipsă de civilizaţie! Mă simt, zău, 
eu prost în locul dumitale. 

— Sint dispus să roşesc pentru această faptă — 
zice locatarul F. Dar să vedeți cum a fost. Cînd m- 
am dus la redactor şi l-am rugat să dea o dez- 
mintire, el mi-a spus aşa: „Acum văd şi eu că 
poezioara te acuza pe nedrept. Dar încearcă şi 
dumneata să-ți înăbuşi cumva ofensa. Eu n-am să 
public o dezmintire, pentru că asta ar submina 
prestigiul gazetei. Oamenii au să spună că 
umblăm cu minciuni şi după aia o întoarcem. 
Dumneata eşti persoană particulară, noi sîntem 
organ obştesc. Noi sîntem mai importanți decît 


238 


dumneata. Aşa că înghite ofensa şi nu face tă- 
răboi”. Am plecat de la redactor cu mîinile goale, 
ba încă băiatul lui mi-a strigat din urmă: „Şi acest 
crai cu negre plete se plimbă în taxi cu fete”. 
Atunci l-am tras şi eu un pic de păr. Pentru care 
îmi cer mii de scuze. 

Preşedintele îi zice redactorului: 

— Rău ai facut, zău, că n-ai dat o dezmintire. 
Uite în ce hal aţi adus un locatar cu satira asta a 
voastră! Uite, şi acum tremură tot. 

Redactorul zice: 

— Acum văd şi eu că l-am cam lăsat să-şi facă 
de cap pe canibalul ăsta de umorist. De cînd i-am 
mărit onorariul, parcă şi-a ieşit din minți. Ar fi 
gata să-şi omoare şi fratele. Promit că-i voi reduce 
onorariul la zece copeici versul, că altfel ne duce 
de rîpă. 

— Nu-i destul să-i reduci onorariul — zice 
preşedintele. Trebuie să-l dai afară de la gazetă, 
pentru că la gazetă se cuvine să lucreze numai 
oameni curati cum e cristalul. Acum vedem lim- 
pede că un ticălos din ăştia poate nu numai să-i 
indispună, dar să-i şi invrajbeasca pe toţi locatarii, 
făcîndu-i să nu se poată suferi... Unul ca ăsta e 
puţin să fie dat afară, el trebuie trimis în judecată, 
ceea ce am să şi fac neapărat. Cît priveşte pe 
locatarul F., fapta săvârşită de el este in cel mai 
înalt grad greşită. În loc să reclame cazul de 


239 


calomnie, el şi-a făcut dreptate singur, pentru care 
îl mustrăm în public. 
Cu aceasta, şedinţa tribunalului a luat sfîrşit. 
După două săptămîni a apărut o nouă gazetă, cu 
dezmintirea cuvenită. Gazeta anunţa totodată că 
poetul umorist a fost scos din colectivul redac- 
tional. 


1938 


240 


VALIA 


Mai deunäzi mergeam în tramvai şi admiram 
taxatoarea. 

Mă uit la ea: tare drăguţ mai lucrează! 

Tot ce face e nespus de bine: uşor, elegant, 
exact aşa cum trebuie. 

Anunţă politicoasă staţiile. E atentă la toate. 
Discută frumos cu toți călătorii. Pe cei bătrîni îi ia 
de brat. Cu cei tineri face spirite. Zău, mai mare 
dragul să te uiţi la ea! 

Şi drăguță, foc! Îmbrăcată curätel. Ochii — ca 
două steluțe. Voioasä, glumeata, grijulie. Intră în 
toate amănuntele, totul o interesează. 

E cîte o taxatoare care mirîie cînd o întreabă 
omul ceva şi se fereşte de călători ca de foc. Pe 
cînd asta — ceva de-a mirare! Ce mai: o imagine 
din viitorul apropiat. 

Ei bine, mă uit la ea cum lucrează şi-mi creşte 
inima, 


241 


Văd că şi călătorii sînt toţi nespus de mulțumiți. 
Are efect, nici vorbă, felul ăsta frumos de a lucra. 

Trebuie să cobor, dar rămîn şi mă uit ca un 
prost la taxatoare. Şi fata mi-e toată un zîmbet. 

Lîngă mine văd o femeie trecută de ani. Se tot 
uită şi ea la taxatoare şi o admiră la fel ca şi mine. 

Pe urmă, aşa, nitam nisam, femeia asta îmi 
spune: 

— Dacă nu mă-nşel, şi dumneavoastră sinteti 
încîntat de felul cum lucrează taxatoarea asta 
drăguță. Inchipuiti-va, şi eu sînt la fel ca dumnea- 
voastră. Nu vă cunosc, dar aş avea o propunere. 
Ce-ar fi să recompensăm într-un fel comportarea 
acestei taxatoare? Eu aş zice să scriem cîteva 
cuvinte elogioase în statul ei de serviciu. Să mai 
zăbovim vreo cinci minute şi să vedem ce se 
poate face ca să evidentiem activitatea ei folosi- 
toare în ramura transporturilor. Pentru ea va fi o 
încurajare şi va tine minte că aşa trebuie să proce- 
deze şi pe viitor. 

— Sînt perfect de acord cu dumneavoastră — 
zic. Şi împărtăşesc întru totul soluţia propusă. 

— În ceea ce mă priveşte, eu sînt membră a 
sovietului raional şi intervenţia mea va fi luată în 
seamă. 

— Perfect — zic. Hai s-o întrebăm pe taxatoare 
cum e mai bine să procedăm. 


242 


— Nu. O întrebăm cum o cheamă sau ce număr 
are. Şi publicăm o notă în presă: iată un caz dintre 
altele, pentru care adresăm multumirile noastre, şi 
aşa mai departe. 

Femeia se ridică de pe locul ei şi vrea s-o între- 
be pe taxatoare ceea ce ne interesează pe noi. Dar 
în clipa asta taxatoarea iese pe platformă şi are o 
discuţie cu un călător însoțit de un amic cam băut. 
Taxatoarea îl sfătuieşte pe călătorul ăsta să-l tina 
bine pe prietenul său, ca să nu-l azvirle pe calda- 
rîm la vreo cotitură. 

După ce dă dispoziţiile astea, revine în vagon. 
Vecina mea, cu vocea putin gituita de emoție, o 
roagă pe taxatoare să-i spună numele, traseul şi 
numărul de serviciu. 

Ei bine, în clipa aia s-a dezläntuit furtuna. 

Taxatoarea cea drăguță s-a schimbat la fata. 
Întâi s-a făcut rosie, pe urmă albă şi odată a tipat: 

— Da' ce-ţi trebuie să ştii cum mă cheamă? Ce 
te bagi, hoaşcă bătrînă, unde nu-ţi fierbe oala? Oi 
fi vrînd să zici că am procedat greşit dac-am 
permis unui betiv să urce în vagon? Ei află, mu- 
ma-pădurii, că mai bine nu te lăsam pe dumneata 
să urci decît să las un om puţin cu chef în stradă, 
ca să-l calce vreo maşină. 

Fisticită de-a binelea, tovaräsa de la soviet 
bolboroseşte: 

— Păi noi, să vezi... 


243 


— Tovaräsä taxatoare — intervin eu — matale 
nu ne-ai înțeles... 

Taxatoarea zice: 

— Şi dumneata ce mai vrei? Ce te bagi, urîtule? 
Uf, blestematilor, cä nu mai e loc de voi! Cum e 
ceva, va legati de om si-i dati cu reclamatiile! 
Mereu nemultumiti! Care cum il vezi, dă să te 
muste... Nici nu mai e chip sa lucrezi! 

Eu şi femeia atîta ne-am fisticit, că nici n-am 
ştiut ce să-i răspundem. Unul din călători îi zice 
taxatoarei: 

— Degeaba te-nfurii dumneata şi-ţi faci singe 
rău. N-ai înţeles ce vor dînşii. Dinsii vor, dimpo- 
trivă, să te laude, ca să fii evidenţiată la serviciu. 

Taxatoarea zice descumpănită: 

— Ah, scuzati! Ştiţi, am ajuns aşa, că fiecare 
călător mi se pare că-i un tigru. Care mai de care 
abia aşteaptă să-mi facă o neplăcere. 

Femeia de lîngă mine ridică din umeri şi zice: 

— Acuma nu mai ştiu ce să fac. Pe de o parte 
voiam să relev activitatea folositoare din transpor- 
turi, dar pe de altă parte dînsa a tipat la mine şi 
astfel a arătat că mai are lipsuri. 

Femeia s-a dat jos din tramvai nu prea multu- 
mită. Şi mie îmi era un pic necaz că nu puteam 
evidenția în presă, în cuvinte pline de admiraţie, 
activitatea folositoare a taxatoarei. 


244 


Nu-i cunosc numele. Cînd am întrebat-o cum o 
cheamă, mi-a răspuns cu un zîmbet drăgălaş: 

— Mă cheamă Valia. Numele de familie nu vi-l 
spun: am un sot gelos. 

Aşa că în rîndurile de față consemnez activita- 
tea folositoare a unei taxatoare fără a-i mai spune 
numele de familie. 

Te salut, dragă Valia! Vezi că nu toți călătorii 
sînt tigri. 


1939 


245 


ULTIMA SUPĂRARE 


De data asta ingaduiti-ne să vă povestim un 
episod dramatic din viata morţilor. 

Cazul fiind autentic, nu ne vom permite în 
relatarea noastră prea multe glume şi vorbe de 
haz, pentru ca nu cumva să-i supărăm pe cei 
rămaşi în viata. 

Cum însă povestea asta e pînă la un anumit 
grad comică, şi s-ar putea ca hazul să se reverse, 
vorba ceea, singur, cerem cu anticipație scuze 
cititorilor pentru lipsa de tact poate involuntară 
fata de vii şi de morți. 

Desigur, faptul în sine, în sensul lui primar, nu 
avea nimic comic. Dimpotrivă, a murit un om, un 
modest salariat, şters ca personalitate. 

Şi aşa cum se întîmplă deseori, după moarte 
s-au spus pe seama lui tot felul de vorbe mari: a 
murit la post; ah, pe cine am pierdut! Ce om! Ce 
păcat, fraților, că a plecat dintre noi! 


246 


Vezi bine, cît a trăit nu i-a spus nimeni aşa 
ceva, şi omul a plecat pe drumul de unde nu 
există întoarcere fără măcar să bănuiască ce repre- 
zintă el în fantezia celor din jur. 

Desigur, dacă nu murea, nu se ştia ce turnură ar 
fi luat fantezia asta. E de presupus, mai degrabă, 
că aceeiaşi oameni l-ar fi luat în răspăr. 

Cum însă omul a murit fără murmur, totul a 
ieşit cum nu se poate mai bine. 

Pe de o parte, fraţilor, e superb să mori, pe de 
altă parte — mersi frumos, mai bine lipsă. 
N-avem noi neapäratä nevoie de miscätoarea 
compasiune a domniilor-voastre. 

Pe scurt, la institutia unde a lucrat el s-a tinut o 
intrunire dupa orele de serviciu si la aceasta 
întrunire s-au evocat felurite episoade emotionan- 
te din viata răposatului. 

Pe urmă a luat cuvîntul directorul în persoană. 
Orator înnăscut, directorul a vorbit aşa de patetic, 
încît la un moment dat a lăsat să-i scape o lacri- 
mă. Şi lăsînd să-i scape o lacrimă, a întrecut orice 
măsură cu laudele la adresa răposatului. 

Ceea ce a dat friu liber sentimentelor. Vorbito- 
rii următori s-au străduit care mai de care să 
demonstreze că au pierdut un prieten credincios, 
un părinte, un frate, un fiu şi aşa mai departe. 

La un moment dat, unul din sală a strigat că 
s-ar cuveni să i se facă o înmormîntare mai de soi, 


247 


pentru ca şi alti salariați să-şi dea silinta de a 
binemerita una asemănătoare. 

Toţi cei prezenţi s-au declarat de acord. La care 
directorul a făcut cunoscut că cheltuielile de 
înmormîntare vor fi suportate de instituție. 

Atunci s-a mai ridicat unul şi a zis că asemenea 
oameni remarcabili se cuvine să fie inmormintati 
cu muzică, şi nu duşi în tăcere pe străzile pustii. 

La auzul acestor cuvinte, se ridică o rudă de-a 
mortului, nepot bun de-al lui, unul Kolesnikov, şi 
zice: 

— Doamne-Dumnezeule, citi ani am trăit cu 
unchiu-meu în aceeaşi casă! N-aş zice că ne cer- 
tam des, totuşi nu prea ne intelegeam, pentru că 
eu habar n-aveam ce fel de unchi am. Acum, cînd 
îmi spuneţi toate astea, fiecare cuvînt îmi picură 
în inimă ca plumbul topit. Ah, de ce nu i-am asi- 
gurat o viață omenească unchiului meu? Acum 
am să am remuşcări toată viata. Nu, n-am să stau 
pe gînduri şi am să mă duc în strada Zalenin, unde 
ştiu că se află cea mai bună fanfară, şase suflători 
şi o tobă. Invităm fanfara asta să-i cînte lui un- 
chiu-meu ceva pe cinste. 

Toţi i-au dat dreptate. Invită fanfara şi cu asta ai 
să-ți răscumperi în parte comportarea mitocă- 
nească fata de unchiu-tău. 

Pe scurt, după două zile a avut loc înmormîn- 
tarea. Erau multe coroane şi o mulţime de lume. 


248 


Muzicantii cîntau într-adevăr binisor, atragind 
atenţia trecătorilor, care tot întrebau: „Pe cine 
inmorminteaza?” 

În timpul procesiunii, nepotul s-a apropiat de 
director şi i-a zis discret: 

— Am invitat fanfara, dar ei mi-au pus condiția 
să fie plătiţi îndată după înmormîntare, pentru că 
după aia pleacă să concerteze la Staraia Russa. 
Cum facem ca să-i plătim fără prea multă zarvă? 

Directorul zice: 

— Păi, fanfara n-o plăteşti tu? 

Nepotul s-a mirat şi chiar s-a speriat. 

— Dar chiar dumneavoastră aţi spus — zice — 
că cheltuielile de inmormintare le suportă institu- 
tia. Eu am avut grijă numai să invit fanfara. 

Directorul zice: 

— Asta aşa e, dar fanfara nu e prevăzută în 
deviz. La urma urmei, a murit o persoană fără 
importanță, şi noi, gata, am şi chemat, hodoronc- 
tronc, fanfara! Nu, nu pot să fac nimic, că mă ia la 
trei-păzeşte sindicatul. 

Aia care mergeau împreună cu directorul au zis 
$i el: 

— În definitiv, instituţia nu poate să plătească 
pentru fiecare mort. Zi mersi că s-a plătit cami- 
onul şi toate mofturile astea. Fanfara plăteşte-o tu, 
că de-aia ţi-a fost răposatul unchi. 


249 


Nepotul sare ca ars: 

— Ce, ati băut gaz? De unde scot eu două sute 
de ruble? 

Directorul zice: 

— Atunci puneţi mînă de la mînă toate rudele 
şi descurcă-te cum ştii. 

Năucit, nepotul s-a dus fuga la văduvă şi i-a 
spus ce se petrece. 

Văduva s-a pornit şi mai avan pe plîns şi a refu- 
zat să dea un ban. 

Kolesnikov a intrat cu coatele în mulțime, a 
răzbit pînă la fanfară şi le-a spus muzicantilor să 
nu mai sufle în tromboanele lor, pentru că s-a ivit 
o încurcătură şi acuma nu se ştie cine o să plă- 
teasca. 

in rindurile muzicantilor, care mergeau aliniati, 
s-a produs o oarecare perturbare. Maimarele lor 
zice: 

— Noi vom cinta pînă la sfîrşit şi banii îi vom 
cere prin tribunal de la cel care a făcut comanda. 

Si, plesnindu-si talgerele de alamă, a pus capăt 
discuţiei. 

Atunci Kolesnikov şi-a croit iar drum pînă la 
director, dar acesta, presimtind o supărare, s-a 
urcat în maşină şi a plecat pe tăcute. 

Foiala asta a stîrnit mirare în rîndurile proce- 
siunii. Plecarea directorului şi văicărelile văduvei 
au intrigat şi mai mult asistența. S-au iscat discu- 


251 


tii şi susoteli, cu atît mai mult cu cit cineva a lan- 
sat zvonul cum că directorul a fost chemat de 
urgență în chestiunea salariilor. 

Aşa că alaiul a ajuns la cimitir în cea mai mare 
dezordine. Înmormîntarea s-a desfăşurat într-un 
ritm extrem de rapid şi fără cuvintari. Si toți s-au 
räzletit nu prea mulțumiți. Ba unii îl şi vorbeau de 
rău pe răposatul, amintindu-şi ba una, ba alta din 
viaţa lui ticăloasă. 

A doua zi, nepotul răposatului a stăruit atîta pe 
lîngă director, încît acesta i-a promis să discute 
chestiunea la sindicat. Dar l-a avertizat că e indo- 
ielnic să poată face ceva, pentru că sindicatul are 
misiunea să poarte de grijă celor vii şi nicidecum 
să-şi piardă vremea cu morții. 

Oricum, pînă una alta Kolesnikov şi-a vîndut 
paltonul, ca să scape de muzicanți, care intr-ade- 
văr nu s-ar fi dat în lături de la nimic pentru a-şi 
căpăta banii. 

Nepotul şi-a vîndut paltonul cu 250 de ruble. 
Aşa că după ce a plătit fanfara, i-au mai rămas 50 
de ruble. Din banii ăştia, de trei zile bea. Fapt care 
ne arată că instituţia respectivă, în frunte cu 
directorul, nu prea s-a arătat a fi la înălțime. 

Aşa băut, nepotul a venit la mine şi mi-a împăr- 
tăşit, stergindu-si lacrimile, mica lui supărare, 
care pentru el cred că era departe de a fi şi ultima. 


252 


Pentru unchi, însă, această mică supărare a fost 
cea de pe urmă. Tot e ceva şi asta 


1939 


253 


LA MULTI ANI! 


Îngäduiti-ne, stimati cetățeni, să vă felicităm cu 
prilejul Anului nou. 

Vă dorim numai bine şi vă mulţumim din inimă 
pentru urările pe care ni le adresati în gînd. 

Permiteti-ne cu acest prilej să vă relatăm un caz 
instructiv. 

Ne folosim de această istorioară de Anul nou nu 
fără un gînd ascuns. 

Vă relatăm cu acest prilej cazul de fata, animați 
de dorinţa de a-i preveni pe onorabilii cetăţeni ca 
nu cumva să li se întîmple ceva asemănător în 
anul care vine. 

Pe scurt, la o instituţie a apărut pe neaşteptate 
un nou director. 

Fostul conducător al instituţiei a plecat în con- 
cediu. Apoi treburile l-au reținut nu se ştie unde. 


254 


Desigur, în instituţie oamenii au început să-şi 
dea cu presupusul: unde-o fi, nu cumva a fost 
retrogradat, ce-i cu el? 

Şi iată că vine un nou şef. 

Şi atunci are loc o adunare generală, la care 
asistența dă glas gindurilor, simtamintelor şi 
doleantelor sale. 

Unul din funcționari urcă pe estradă şi spune şi 
el ceva acolo; mă rog, spune omul ce are pe suflet 
şi-şi exprimă speranțele intime. 

Luat cu vorba, omul aduce unele învinuiri fos- 
tei conduceri: că lucra prost, că n-a ştiut să facă 
treabă, că a dus totul de rîpă. 

Zicînd acestea, vorbitorul îşi pironeşte ochii la 
fata noului director, voind să vadă dacă nu cumva 
a greşit dîndu-şi friu liber la gură, dacă, vorba 
ceea, n-a luat-o pe alăturea. 

Dar omul vede că directorul dă din cap aproba- 
tiv, ca şi cînd ar vrea să spună: ,,Asa-asa, bravo, ai 
ştiut ce trebuie să spui, nu ca ceilalți, care au 
îndrugat verzi şi uscate!” 

Văzîndu-şi şeful într-o asemenea dispoziţie, 
zelosul vorbitor s-a apucat să-şi adîncească şi să- 
şi dezvolte şi mai mult ideea. 

Si, dezvoltindu-si aşa ideea, vede că directorul 
dă mereu din cap, ca şi cînd ar vrea să zică: 
„Brava, pezevenghiule, că bine-i zici!” 


255 


Si văzînd atîtea semne pline de tilc, vorbitorul 
nostru, mindru foarte, s-a lăsat purtat pe aripile 
fanteziei sus de tot, în tăriile cerului, zicînd că 
asemenea oameni ca fostul director e putin să fie 
goniti, ei trebuiesc bägati la puşcărie, şi aşa mai 
departe. 

După aia urcă pe estradă alti doi vorbitori si 
uitîndu-se la director, care dă trist din cap, mai 
toarnă şi ei gaz peste foc, zicînd că numai noua 
conducere e capabilă să scoată instituția din smir- 
cul in care a zvirlit-o fostul director. 

Atunci urca pe estrada directorul in persoana 
şi-şi exprimă indignarea in legătură cu cuvintarile 
rostite de cei trei antevorbitori. El spune că, dim- 
potrivă, fostul director s-a arătat a fi la înălțime, 
că el şi nu altul a scos instituţia pe drumul cel bun 
şi că în prezent el deţine o funcţie şi mai impor- 
tantă, şi mai înaltă, în care lucrează cu tot atîta 
succes. 

Auzind acestea, toţi se uită nespus de mirati la 
director. Şi toți văd că directorul dă mereu din 
cap. Şi atunci încep să-şi dea seama că directorul 
are un fel de tic nervos. 

Cînd e calm, dă din cap rar, dar cu cît se ener- 
vează mai mult, cu atît dă mai des din cap. 

Doctorul instituției, aflat în sală, dă pe şoptite 
explicații ştiinţifice vecinilor săi. 


256 


Vecinii transmit diagnosticul medicului celor 
din jur şi în scurt timp toată sala pricepe ce s-a 
petrecut. 

Cei trei antevorbitori se uită la director tare 
abätuti. 

Unul dintre ei încearcă să ia cuvîntul, strigînd 
de pe loc că a fost greşit înţeles. 

Dar directorul închide adunarea. 


1939 


297. 


O ÎNTÎMPLARE ÎN MIEZ DE NOAPTE 


Mai dăunăzi mergeam noaptea pe stradă. Mă 
întorceam de la nişte cunoştinţe. 

Strada era pustie. Aerul înăbuşitor. Undeva 
tuna. 

Merg eu aşa pe stradă şi-mi scot şapca din cap. 
Zefirul nopţii îmi adie pe la urechi. 

Nu ştiu dumneavoastră, stimati cetățeni, dar 
mie îmi place să hoinăresc noaptea pe străzi. Te 
simţi al naibii de liber. Poti să dai din miini în 
voie. Nu te îmbrînceşte nimeni. Nici cä-ti pasă de 
nimic. 

Şi cum spuneam, merg cu aşa pe stradă şi 
deodată aud un geamăt. Adică nu chiar un gea- 
măt, ci mai degrabă un strigăt înăbuşit sau o voce. 

Mă uit în dreapta, mă uit în stînga — nimeni. 

Trag cu urechea: iar aud un geamăt. 


258 


Si deodată aud, parcă venind de sub pămînt: 
„„Omule bun!...” 

Mă uit pe la ferestre. Poate a izbucnit vreun 
conflict conjugal? îmi zic. Cîte nu se pot întîmpla! 
Poate că un sot beat a sărit la nevastă-sa, ori poa- 
te, dimpotrivă, îi face ea muzică?... 

Mă uit la toate etajele, dar nu văd nimic. 

Şi deodată aud că cineva bate cu degetul în 
geam. 

Mă uit într-acolo şi văd un magazin. Între uşile 
magazinului, pe un scaun vienez, şade un om tare 
bătrîn. Păzeşte magazinul, vezi bine. 

Mă dau mai aproape şi întreb: 

— Ce e, unchiule? 

Paznicul mă întreabă cu un glas înfundat: 

— Ce oră e, drăguță? 

— Patru — zic. 

Oho — zice el — mai am de stat doua ore... 
N-ai vrea — zice — să-mi aduci un pic de apă? 
Vezi că e un robinet la subsol. Adu-mi şi mie o 
cană cu apă. Mi s-a făcut sete. E o zăpuşeală! 

Şi zicînd aşa, îmi întinde prin oberlihtul spart o 
cană. 

I-am împlinit dorința. După care l-am întrebat: 
— Dumneata, ce, eşti bolnav, de nu poţi să-ți iei 
singur apă? 


2159 


“e, 
LEZ; ate gs i 


| \ 


— Aş lua bucuros — zice paznicul. Aş mai face 
şi eu un pic de mişcare. Dar nu pot să ies  de- 
acilea, că sînt încuiat dinspre stradă. 

— Şi cine te-a încuiat? întreb. Doar eşti paznic. 
De ce te încuie? 

— Nu ştiu. Mă încuie întotdeauna. Le e teamă 
să nu mă depärtez şi să nu atipesc pe undeva, şi în 
vremea asta vreun hot să golească magazinul. Or, 
dacă stau între uşi, chiar dacă adorm, hoţul nu 
poate trece. Dă peste mine şi atunci tip. La noi aşa 
e regula: toată noaptea trebuie să stai între uşi. 

— Tîmpită regulă! zic eu. E supărător să stai 
aşa încuiat. 

— Pe mine asta nu mă supără — zice paznicul. 
Ba chiar îmi convine că mă încuie de hoţi. Ca eu 
mă tem de hoţi ca de foc. Dar cînd sînt încuiat, 
nu-mi mai e teamă. Stau liniştit. 

— Atuncea — zic eu — mai plimbă-te şi 
dumneata, unchiule, prin magazin, ca să-ţi mai 
dezmortesti picioarele. Că ti s-o fi şi scîrbit să stai 
aşa toată noaptea pe scaun, nu? 

— Da' de unde, drăguță! zice el. Păi ce, crezi că 
pot să intru în magazin? Aş intra eu bucuros, dar 
uşa ailaltă e încuiată cu două lacäte. Înadins, ca să 
nu intru eu înăuntru. 

— Care va să zică, unchiule — zic eu — 
dumneata stai şi faci de pază între două uşi 
încuiate? 


261 


— Chiar aşa — zice paznicul. Da' nu pricep ce 
te legi de mine? Mi-ai dat apă şi du-te cu Dumne- 
zeu. Stai aici şi vorbeşti într-aiurea, şi nu mă laşi 
să dorm... 

După care, paznicul şi-a băut apa, s-a şters la 
gură cu mineca şi şi-a închis ochii, vrînd să arate 
în felul acesta că audiența a luat sfîrşit. 

Mi-am văzut de drum. Acum mă uitam curios şi 
pe la uşile altor magazine. Dar n-am mai văzut 
paznici de noapte ca ăsta. 

Acasă am ajuns tîrziu. M-am zvircolit mult în 
pat. Nu puteam să adorm. Mă gîndeam mereu: 
oare nu s-ar putea inventa vreun dispozitiv elec- 
tric care să dea alarma dacă intră cineva în maga- 
zin? Pentru că e nu ştiu cum, urît si întristător, să 
bagi un om viu între două uşi încuiate. Oricum, 
omul e culmea creatiunii. Şi e nu ştiu cum, bizar, 
să-l bagi într-o cuşcă în chip de capcană... 

Pe urmă m-am gîndit că astfel de dispozitive 
electrice s-au şi inventat, probabil. Bunăoară, pui 
piciorul în prag şi deodată se stîrneşte o hărmălaie 
cumplită. Dar se vede treaba că, deocamdată, 
invenţia asta nu e încă pusă în aplicare, sau poate 
costă prea scump, sau poate — ştiu eu? — or fi 
cine ştie ce dificultăţi tehnice, de vreme ce se mai 
angajează pentru treaba asta forța vie. 

Pe urmă gîndurile mi s-au învălmăşit şi am 
adormit. Şi am visat că vine la mine paznicul ăsta 


262 


de noapte, mă loveşte cu cana peste umăr şi-mi 
zice: „Ce te legi de paznici? Trăim şi noi în bună 
pace. Facem de pază. Şi tu te bagi cu ambițiile 
astea ale tale! Ne strici cariera...” 

Apoi am visat ceva zglobiu, cu dansuri şi 
cîntece. 

Si dimineaţă m-am sculat destul de voios. 


1936 


263 


ALBINE ȘI OAMENI 


Într-un colhoz a venit în vizită un ostaş. 
Oaspetele le-a adus în dar neamurilor un borcănel 
cu miere. 

Atita le-a plăcut mierea asta la toți, că acei 
colhoznici au hotărît să se apuce de albinărit. 

Dar prin partea locului nu se îndeletnicea 
nimeni cu apicultura. Aşa că ei trebuiau să ia totul 
de la început, să-şi facă stupi şi să aducă albine 
din pădure, dîndu-le locuinţe noi. 

Văzînd că treaba asta e de durată, colhoznicii s- 
au amărit. 

— Asta-i poveste lungă! Pînă faci una, pînă 
faci aha, trece vara. Şi nu vedem noi miere pînă la 
anul. Or, nouă acuma ne trebuie. 

Printre colhoznici trăia un om minunat, pe 
nume Ivan Panfilici, un bărbat de vreo şaptezeci 
şi doi de ani. În tinereţe el se îndeletnicise cu albi- 
năritul. 


264 


Acest Ivan Panfilici zice: 

— Ca să bem anul acesta ceai cu miere, trebuie 
să mergem undeva unde se face apicultură şi să 
cumpărăm de-acolo tot ce ne trebuie. 

Colhoznicii se arată de acord: 

— Colhozul nostru e milionar, aşa că nu se uită 
el la nici un fel de cheltuieli. Hai să cumpărăm o 
prisacă în plină activitate! Cu albine în stupi. 
Pentru că dacă aducem albine din pădure, s-ar pu- 
tea să nu fie prea de soi. S-ar putea să facă cine 
ştie ce miere păcătoasă, bunăoară miere de tei. Or, 
noi vrem miere din flori de cîmp. 

Aşa că i-au dat bani lui Ivan Panfilici şi l-au 
trimis în oraşul Tambov. 

Vine el la Tambov şi ăia de-acolo îi zic aşa: 

— Ai făcut bine că ai venit la noi. De-aici, de la 
noi, trei sute s-au strămutat în Extremul Orient. A 
rămas o stupărie fără stăpîn. Stupăria asta putem 
să v-o dăm aproape pe degeaba, întrebarea e nu- 
mai cum o să transporti dumneata albinele astea. 
Marfa e, vorba ceea, livrată cu amănuntul şi mai e 
şi zburătoare. Poate să se risipească în toate patru 
părțile. Tare ne e teamă că la destinaţie au să 
ajungă numai cäsutele albinelor şi larvele. 

La care Panfilici zice: 

— Cumva le-oi duce eu. Cunosc albinele. Toată 
viaţa am avut de-a face cu ele. 


265 


Si iată-l pe Panfilici aducînd la gară, în două 
căruţe, şaisprezece stupi. 

La gară a făcut rost de un vagon-platformă. Şi-a 
pus Panfilici stupii pe platformă şi i-a acoperit cu 
o prelată. 

Nu după mult, mărfarul la care era ataşată plat- 
forma noastră a luat-o din loc. 

Panfilici stătea grav pe platformă şi discuta cu 
albinele: 

— Lasă, copilaşi, că ajungem noi! Aveţi putin- 
tică răbdare şi staţi aşa pe întuneric, că pe urmă vă 
dau iar drumul să mergeţi la flori. $i acolo, eu aşa 
cred, o să ştiţi voi să faceţi treabă bună. Numai să 
nu vă necăjiţi că vă transport pe întuneric. Înadins 
v-am acoperit cu prelata, ca să n-o luaţi razna din 
mersul trenului. Că nu mai ajungeţi voi trenul din 
urmă! 

Şi merge trenul o zi, şi mai merge una. 

În cea de-a treia zi, Panfilici a cam intrat la 
griji. Trenul mergea încet. Se oprea la fiecare 
gară. Şi stătea mult. Aşa că nu era chip de ghicit 
cînd va mai ajunge la destinaţie. 

În gara Polia, Panfilici s-a dat jos de pe plat- 
formă şi s-a dus la şeful gării. 

— Spune-mi, stimabile — l-a întrebat — stăm 
mult aici? 

Şeful gării îi răspunde: 

— Drept să-ţi spun, nu ştiu. Poate pina deseară. 


266 


— Dacă stăm pînă deseara — zice Panfilici — 
atuncea ridic prelata şi le dau drumul la albine pe 
cîmp. Că li s-a urît de atîta drum. E a treia zi că 
stau sub prelată. Li s-a făcut şi lor foame. Nu 
beau, nu mănîncă, nu-şi hrănesc larvele. 

Şeful gării zice: 

— Fă cum ştii! Ce mă privesc pe mine călătorii 
dumitale? Am eu şi fără asta destula treabă, ca să 
mai îmi fac griji şi cu larvele dumitale. Ei, asta-i 
bună! 

Panfilici se întoarse la platforma lui şi ridică 
prelata. 

Vremea era superbă. Cerul — albastru. Soarele 
verii dogorea. În jur se întindea cîmpul de flori. 
Mai încolo dădea în floare un crîng de castani. 

A ridicat, deci, Panfilici prelata de pe platfor- 
mă. Şi atunci o armată întreagă de albine s-a 
înălţat în tăriile cerului. 

Albinele s-au rotit o vreme, s-au orientat şi au 
pornit-o spre cîmp, înspre pădure. 

Ceilalți călători au făcut cerc în jurul platformei 
şi Panfilici, stînd pe platformă, le-a ţinut o confe- 
rintä despre foloasele albinelor. 

Dar în timpul conferinţei şeful gării a ieşit pe 
peron şi i-a făcut semn mecanicului să pornească. 

Văzînd semnalele astea, Panfilici rămase trăs- 
nit. Îngrijorat de-a binelea, îi zise şefului: 


267 


— Stimabile, nu expedia trenul! Toate albinele 
mele sînt raspindite. 

Seful garii zice: 

— Fluierä-le şi dumneata, să vină mai repede 
îndărăt! Eu nu pot reține trenul mai mult de trei 
minute! 

— Te implor — zice Panfilici — întârzie pleca- 
rea trenului pînă la apusul soarelui! La apusul 
soarelui albinele au să se întoarcă. Dacă nu se 
poate altfel, decuplează-mă! Eu fără albine nu pot 
să plec. Am aici, la mine, o mie de albine, 
cincisprezece mii sînt pe cîmp. Gindeste-te si 
dumneata! intelege-ma şi nu rămîne de piatră la 
un asemenea necaz! 

Şeful gării zice: 

— La noi, aici, nu e stațiune balneară pentru 
albine, la noi aici e cale ferată. Ei şi ce, mă rog, 
dacă au plecat albinele? La trenul următor o să mi 
se spună că au plecat muştele! 

Ori că au sărit afara puricii din vagonul capi- 
tonat. Ce, pentru asta trebuie să tin trenul în loc? 
Da! ştii că ai haz! 

Şi zicînd aşa, îi făcu semn mecanicului. 

Trenul porneşte. 

Panfilici, alb ca varul la față, stă pe platforma 
lui şi îşi desface braţele a pagubă. Se uită in 
dreapta, se uită în stînga şi tremură tot de 
supărare. 


268 


Trenul îsi vede de drum. 

O parte din albine au reuşit totuşi să sară din 
mers în tren. Dar cele mai multe au rămas pe 
cîmp si în crîng. 

ŞI iată că trenul a dispărut în zare. 

Şeful gării s-a întors la el şi s-a apucat de lucru. 

Scrie ceva într-un registru. Şi bea ceai cu 
lămîie. 

Si deodată aude zarvă în gară. 

Deschide geamul ca să vadă ce e. Şi vede că 
printre călătorii de pe peron s-a stîrnit o mare 
foiala. 

— Ce s-a întîmplat? întreabă. 

— Trei călători au fost intepati de albine — i se 
răspunde. Acum albinele se reped si la alţii. Sînt 
aşa de multe, că s-a întunecat cerul. 

Şi atunci şeful vede că în jurul gării se roteşte 
un nor de albine. 

Vezi bine, albinele îşi căutau platforma. Dar 
platforma ia-o de unde nu-i! Platforma s-a dus şi 
dusă e. De-aia şi albinele au täbärît pe oameni şi 
peste tot. 

Abia s-a retras şeful de la geam, ca să iasă pe 
peron, că în încăpere au şi dat năvală o mulțime 
de albine înfuriate. 

Şeful a luat un prosop şi a început să-l fluture, 
ca să alunge albinele. 

Dar gestul acesta, se pare, i-a fost fatal. 


269 


Două albine l-au intepat la git. Alta — la 
ureche. Alta — la frunte. 

Şeful s-a îmbrobodit cu prosopul şi s-a culcat 
pe canapea, gemind ca vai de lume. 

Peste puţin, dă buzna ajutorul lui şi zice: 

— Afară de dumneavoastră, albinele l-au mai 
intepat la obraz şi pe telegrafistul de serviciu. 
Acum telegrafistul refuză să mai lucreze. 

Şeful zice de pe canapea: 

— Aoleu, şi ce-i de făcut? 

În vremea asta intră alt impiegat şi-i spune 
şefului: 

— Casiera, soţia dumneavoastră, Klavdia 
Ivanovna, a fost intepata în clipa asta la nas Arata 
într-un hal făr' de hal! 

Şeful gării gemu şi mai avan şi zise: 

— Trebuie să întoarcem imediat platforma cu 
nebunul ăla de apicultor. 

Si zicînd acestea, s-a dat jos de pe canapea şi a 
pus mîna pe telefon. De la gara următoare i s-a 
răspuns: 

— S-a făcut. Decuplăm imediat platforma. 
Numai că nu avem locomotivă să v-o trimitem. 

Şeful strigă în receptor: 

— Vă trimitem noi o locomotivă. Decuplati 
platforma imediat. Albinele au şi intepat-o pe 
nevastă-mea. Gara mea e pustie. Toţi călătorii 
s-au ascuns în magazie. Numai singure albinele se 


270 


rotesc prin aer. lar eu refuz sä ies pe linie, chiar 
dac-o fi să se întîmple o catastrofă! 

Aşa că în scurtă vreme platforma a fost readu- 
să. 

Toţi au răsuflat usurati cînd au văzut platforma 
pe care stătea Panfilici. 

Panfilici a cerut ca platforma să fie trasă acolo 
unde a stat mai înainte. Văzînd platforma, albine- 
le au venit îndată într-acolo. 

Erau aşa de multe şi erau aşa de zorite să-şi 
ocupe locurile, încît s-a produs o mare îmbulzeală 
între albine. Şi s-a stîrnit o larmă şi un biziit aşa 
de cumplit, încît cîinele a început să urle, iar 
porumbeii şi-au luat zborul din porumbar. 

Panfilici stătea pe platformă şi zicea aşa: 

— Usurel, copilaşi, fără grabă! Avem timp de 
ajuns. Ocupati-va locurile conform tichetelor! 

După zece minute s-a făcut linişte. 

Convingindu-se că totul e în ordine, Panfilici 
s-a dat jos de pe platformă. 

Oamenii aflați în gară l-au aplaudat. La care 
Panfilici s-a temenit ca un artist şi a grait asa: 

— Coborîti-vä gulerele! Dezveliti-va feţele! Şi 
nu mai tremurati, că n-o să vă mai intepe nimeni. 

Şi zicînd aşa, s-a dus la şeful gării. 

Şeful, îmbrobodit cu prosopul, şedea lungit pe 
canapea, suspinînd şi gemînd. Dar la vederea lui 
Panfilici a gemut şi mai avan. 


271 


Panfilici i-a zis: 

— Regret din suflet, stimabile, că albinele mele 
te-au intepat. Dar vinovat eşti numai dumneata. 
Pentru că e inadmisibil să priveşti cu atîta indife- 
renta lucrurile, fie că sînt ele mari sau mici. Albi- 
nele nu suportă aşa ceva. Pentru una ca asta ele îi 
inteapa pe oameni fără nici un fel de discuţie. 

Şeful a gemut şi mai rău, iar Panfilici a urmat: 

— Soarele a apus. Însotitoarele mele şi-au ocu- 
pat locurile. Am onoarea să vă salut! Am plecat. 

Şeful gării a dat uşor din cap, chipurile: hai, 
vedea-v-aş plecaţi odată! Şi a zis abia auzit: 

— Barem ai luat toate albinele? Vezi să nu laşi 
cevaşilea pe-aici! 

Panfilici zice: 

— Chiar dac-au să rămînă două-trei albine, o 
să-ți fie de folos. Cu biziitul lor au să-ți amin- 
tească de cele întîmplate. 

Acestea fiind zise, Panfilici a ieşit. 

A doua zi, spre seară, bravul nostru Panfilici a 
sosit cu marfa lui vie la destinație. 

Colhoznicii l-au primit cu muzică. 


1941 


272 


FURCA 


Dimineaţa, pe deasupra vaporului au început să 
se rotească avioanele inamice. 

Primele şase bombe au căzut în apă. A şaptea a 
nimerit cîrma. Vaporul a luat foc. 

Toţi călătorii s-au aruncat în apă. 

Nu ştiu la ce m-oi fi gîndit cînd m-am aruncat 
şi eu, pentru că nu ştiu să înot. Totuşi m-am arun- 
cat. Şi îndată m-am dus la fund. 

N-aş putea spune ce legi chimice sau fizice ac- 
tioneazä acolo, fapt e că, deşi nu ştiu să înot, am 
ieşit iar la suprafaţă. 

Cum am ieşit, m-am şi apucat cu o mînă de un 
fel de furcă ce răsărea din apă. 

Mă tin zdravăn de furcă, cu amindoua mîinile. 
Binecuvintez cerul că am scăpat cu viata şi că in 
mare sînt înfipte furci din astea pentru indicarea 
bancurilor de nisip şi aşa mai departe. 


273 


Si cum mă tin eu aşa de furcă, văd că mai vine 
unul înot spre mine. Civil şi el. Bine îmbrăcat, cu 
o haină de culoarea nisipului şi cu pantaloni lungi. 

l-am arătat cu un semn din cap furca şi s-a 
apucat şi el de ea. 

Stăm aşa şi ne ţinem de furcă. Şi tăcem. Pentru 
că n-avem ce să ne spunem. 

Adică eu tot l-am întrebat unde face serviciu, 
dar nu mi-a răspuns. A scuipat numai apa din gu- 
ra şi a ridicat din umeri. Mi-am dat seama cit de 
lipsită de tact era întrebarea asta pusă în apă. 

Şi cu toate că eram tare curios să ştiu dacă se 
afla pe vapor cu instituția lui, aşa cum mă aflam şi 
eu, sau singur, m-am abținut să-l întreb. 

Si uite-aşa, ne ţinem de furcă şi tăcem milc. 
Tăcem o oră. Nu schimbăm o vorbă trei ore. În 
cele din urmă interlocutorul meu zice: 

— Vine o şalupă... 

Într-adevăr, vedem o şalupă de salvare culegînd 
oamenii care se tin deasupra apei. 

Eu şi cu interlocutorul meu am început să stri- 
gam şi să dăm din miini, ca să ne observe cei din 
şalupă. Dar nu ştiu de ce, ăia nu ne observă. Şi nu 
vin spre noi. 

Atunci eu mi-am scos haina şi cămaşa, şi m-am 
apucat să flutur cămaşa: iacătă-ne, sîntem aici, fiți 
amabili şi poftiti încoace! 

Dar şalupa nu se apropie. 


274 


Îmi flutur cămaşa cit mă tin puterile: ginditi-va, 
sîntem pierduţi, S.O.S... 

Pînă la urmă se ridică unul din şalupă şi strigă 
la noi cu pilnia la gură: 

— Hei, voi ăia de colo, ce, ati căpiat că v-aţi 
agăţat de o mină? 

Auzind una ca asta, interlocutorul meu a şi sărit 
în lături. Şi a pornit-o înot înspre şalupă... 

Instinctiv, am dat şi eu drumul la furcă. Dar 
cum i-am dat drumul din mînă, m-am şi cufundat. 

Mă agät iar de furcă şi nu-i mai dau drumul. 

Ala din şalupă îmi strigă, cu pilnia la gură: 

— Hei, şefule, nu te atinge de mină! 

— Fraţilor — tip eu — fără mină sînt pierdut! 
Ma duc la fund! Ginditi-va! Aveţi bunătatea şi 
veniți încoa'! 

Din pilnie mi se strigă: 

— Nu putem să ne apropiem, cap sec ce eşti, că 
sărim în aer. Vino înot încoace! Ori, dacă nu, 
plecăm imediat. 

„Cum să mă duc la ei, dacă nu ştiu să înot?” îmi 
zic. Şi mă ţin de furcă aşa că nici cu sila nu m-ar 
putea smulge. 

— Fraţilor marinari! strig. Stimaţi tovarăşi din 
flotă! Vedeţi cum faceţi, dar salvaţi o viaţă de om! 

În vremea asta unul din echipaj îmi aruncă o 
fringhie. Si iar strigă la mine, şi cu pilnia, şi fără 
pilnie: 


275 


— Nu te mişca, lua-te-ar dracu', că sare mina în 
aer! 

„Mai rău mă enervati cu tipetele voastre — îmi 
zic. Mai bine nu ştiam că am de-a face cu o mină, 
mă mişcam şi eu mai în voie. Aşa, mă biții, vezi 
bine, de frică. Şi de mină mă tem, dar fără ea mi-e 
teamă şi mai rău!” 

În sfîrşit, am apucat fringhia. Cu băgare de 
seamă, m-am legat cu ea de curea. 

— Trageti, fir-ati voi să fiți! strig la ei. Ajunge 
să tot tipati la mine... 

Au început să tragă. Văd că fringhia nu-mi 
ajută la nimic. Văd că, împotriva voinţei mele, mă 
duc la fund cu frînghie cu tot. Uite c-am şi atins 
fundul mării cu mîna. Deodată, ăia mă trag în sus. 

M-au scos la suprafață. Şi dă-i cu sudălmile! 
Tipä la mine, fără pilnie: 

— Ce canoneală şi cu tine, lua-te-ar dracii... Te 
agätai de o mină în timp de război... Şi pe 
deasupra, nici să inoti nu ştii! Mai bine săreai în 
aer cu mină cu tot. O făceai inofensivă şi pe ea, şi 
pe tine... 

Tac. Nu zic nimic. Ce-aş putea să le răspund 
celor care m-au salvat? Mai ales că-mi dau seama 
ce ageamiu sînt în problemele războiului, ce slab 
stau cu tehnica, dacă nu ştiu să deosebesc o furcă 
de naiba mai ştie ce. 


276 


M-au ridicat pe bord. Stau întins. Toţi au făcut 
cerc în jurul meu. 

Văd că e de fata şi interlocutorul meu. Mă face 
şi el cu ou şi cu oţet: că de ce l-am îndemnat să se 
agate de mină, că din partea mea ăsta e huliga- 
nism maritim, că pentru una ca asta s-ar cuveni să 
fiu trimis la munci submarine pe termen de la trei 
la cinci ani. 

Nu i-am răspuns nimic nici lui, pentru că m-am 
indispus cu totul cînd am băgat de seamă că nu 
mai aveam cămaşa la mine. Haina o aveam, că- 
maşa — nu. 

Am vrut să-l rog pe căpitan să dea o raită cu 
şalupa, ca să căutăm cămaşa, dac-o mai fi deasu- 
pra apei. Dar văzîndu-l aşa de încruntat, n-am 
îndrăznit. 

Cred că am lăsat cămaşa pe mină. Dac-o fi aşa, 
s-a zis cu cămaşa mea! 

După ce m-am văzut salvat, m-am jurat să învăţ 
arta militară. 

Pentru că în chestiunile astea nu se cade să 
ramii mai prejos decît alții. 


1943 | 
PIOTR IVANICI ŞI ALȚII 


277 


Un colonel-inginer, iesind anul acesta la pensie, 
a hotarit să se însoare. 

Da, desigur, era un om trecut de prima tinerețe. 
Avea şaizeci de ani impliniti. Dar nu arăta de loc 
bătrîn. Era un bărbat prezentabil, mustind de 
sănătate, am zice chiar frumos, dacă am socoti 
corpolenta drept frumuseţe. 

Pensia respectabilă şi suma frumuşică trecută în 
carnetul de economii îl puneau într-o situație 
avantajoasă în armata destrămată rău a pretenden- 
tilor la însurătoare, al cărei stat-major s-a lăsat 
aproape în întregime capturat la timp oportun de 
duşmanul perfid, invesmintat in mătăsuri şi bla- 
nuri. 

Dată fiind profesia sa, colonelul nostru a pribe- 
git toată viata din oraş în oraş, fără a zăbovi prea 
mult nicăieri, din care pricină nici n-a avut soarta 
generalilor — nu s-a căsătorit şi nu şi-a întemeiat 
o familie. 


278 


Din aceeaşi pricină nici nu avea un cerc larg de 
cunoştinţe atunci cînd a ieşit la pensie şi cînd s-a 
statornicit de-a binelea. 

Această din urmă stare de lucruri îngreuia in- 
tentiile pretendentului nostru. În scurt timp, însă, 
el a găsit nişte ajutoare dezinteresate în persoana 
cîtorva femei trecute de ani din casa în care locu- 
ia. Doamnele acestea în vîrstă s-au declarat gata 
să-i dea tot concursul în intenţiile lui matrimoni- 
ale. 

Trebuie menționat că în toate epocile istorice, 
nu ştiu de ce, femeile şi-au dat cu cea mai mare 
tragere de inimă concursul ori de cîte ori se ivea 
prilejul de a căsători sau de a peti pe cineva. 

Această străveche solidaritate e de-a dreptul 
mişcătoare şi uimitoare totodată, şi am fi dornici 
să-i găsim o explicaţie. Dar, vai, nici în ştiinţele 
sociale şi nici în ştiinţele naturii nu găsim răspuns 
la întrebare! Ramine de presupus că această parti- 
cularitate se datoreşte impulsurilor nobile de care 
e animat sufletul femeii, înclinat spre romantism. 

Oricum ar fi, intenția pretendentului nostru a 
găsit cel mai viu răsunet printre locatarele casei. 

Deosebit de activă s-a arătat a fi vecina lui, 
Anna Ignatievna, care-şi ieşise, ca să zic aşa, din 
minți, în dorința de a-l însura pe colonelul in 
retragere. 


270 


Vecina a găsit cîteva femei relativ tinere, dor- 
nice să se mărite. Numai că nu ştia cum să le 
prezinte pretendentului. Acesta era sever de felul 
lui, intransigent şi, mai ales, respingea categoric 
însuşi principiul petitului. 

Anna Ignatievna s-a oferit să organizeze o sera- 
tă, la care intenţiona să-şi invite candidatele, dar 
colonelul a respins categoric proiectul. I-a şi spus- 
o în fata: 

— O astfel de serată seamănă cu o vedere. E 
ceva ca petitul din vremurile trecute, de tristă 
amintire. Nu, nu, stimată Anna Ignatievna, scuteş- 
te-mă de acţiunile astea prea directe, care au fost 
supuse unei critici nimicitoare în literatura noastră 
clasică. 

La care vecina a replicat nemulțumită: 

— Păi, e chip într-o treabă ca asta fără petit, 
Piotr Ivanici? Dac-ai fi şi dumneata mai tînăr şi ai 
merge, să zicem, pe la serate dansante, unde ai 
apărea cu carnetul de economii în mînă, atunci ar 
fi altceva. Dar dumneata nu ieşi decît pînă la 
prăvălie. Şi atunci ce-i de făcut? 

Piotr Ivanici i-a răspuns cu asprime în glas: 

— Da, recunosc că mă aflu într-o situaţie difi- 
cilă. Cu toate acestea consider că petitul ca atare 
mă umileşte cu trecutul lui mic-burghez. Nu, nu, 
Anna Ignatievna, mai bine rămîn burlac decît să 


280 


reînnoiesc ceea ce la timpul său au ridiculizat fără 
crutare Ostrovski, Puşkin şi alții! 

Un asemenea afront, cu referiri la literatura cla- 
sică, ar fi pus-o în încurcătură pe orice altă feme- 
ie. Dar Anna Ignatievna nu era dintre cele ce se 
lasă uşor impresionate. Fără a ţine prea mult cont 
de literatură, ea a dat fuga la o prietenă ca să se 
sfătuiască, şi prietena i-a spus aşa: 

— Înţeleg pe deplin sentimentele colonelu- 
lui-inginer. Desigur, petitul poate fi şocant pentru 
un om cultivat. Or, aici este important să mergi în 
pas cu cerințele lui înalte. Nu de mult, noi am 
petit o pereche prin mijlocirea teatrului. Am luat 
două bilete. Unul i l-am dat ei, celălalt, lui. Acolo, 
la teatru, stînd alături, au făcut cunoştinţă şi după 
aia s-au căsătorit. Şi acum sînt nespus de fericiţi. 

Anna Ignatievna n-a intirziat să-i împărtăşească 
pretendentului acest proiect. La început, preten- 
dentul a rămas perplex în fata unei atari inovații şi 
a stat mult în cumpănă. Dar pe urmă s-a declarat 
de acord. 

— Da — i-a zis el vecinei — o astfel de 
întîlnire civilizată, la teatru, mă satisface. Pun 
însă o condiție. Am să fac cunoştinţă cu persoana 
numai în cazul cînd îmi va plăcea. Aşa să facă şi 
ea. Atunci vom fi amîndoi chit din punct de vede- 
re moral. 


281 


După care Piotr Ivanovici i-a dat vecinei fără 
multă vorbă o anumită sumă de bani pentru bilete. 
Şi a rugat-o să se grăbească, cu atît mai mult cu 
cît în trecut el fusese un mare amator de teatru şi 
acum ardea de dorința de a relua această pasiune 
în noua ei calitate. 

Anna Ignatievna ochise de mult candidata prin- 
cipală, una Olga Feodorovna. Era o femeie drăgu- 
t şi modestă, de profesie radiolog. Încă înainte de 
război ea a divorțat de bărbatul ei, un jurist, care 
bea de stingea. Acum, la treizeci şi nouă de ani, 
suferea sincer că era singură şi n-avea cu cine să 
schimbe o vorbă cînd se întorcea de la serviciu. 

Totuşi, la propunerea Annei Ignatievna a rămas 
teribil de descumpănită. La început, chiar a dat 
din miini, găsind că e jenant să meargă la teatru 
cu astfel de intenţii. Dar pe urmă a ris înveselită şi 
a găsit chiar amuzantă o asemenea aventură tea- 
trală. 

Pe scurt, biletele au fost cumpărate şi înmînate 
solemn fiecăruia în parte. 

A venit şi seara mult aşteptată. Olga Feodorov- 
na, gătindu-se cu multă grijă, a intirziat şi şi-a 
ocupat locul după ridicarea cortinei. 

Pe scenă se juca o piesă din zilele noastre. Dar 
Olga Feodorovna nu urmărea jocul artiştilor. În 
primele momente nici nu şi-a ridicat ochii din 


282 


pricina emotiei. Dar pe urmă a început să se uite 
cu coada ochiului la vecinul ei. 

Bărbatul i se păru drăguţ, simpatic. O surprinse 
însă faptul că el îi acorda prea puţină atenţie. Şi 
atunci şi-a dat seama, mîhnită, că nu i-a plăcut. 
Uitîndu-se la ea, bărbatul s-a încruntat, a tuşit şi 
chiar a căscat pe furiş. 

Olga Feodorovna s-a simţit atinsă în amorul ei 
propriu de femeie mai mult ca niciodată. Dar ca 
să nu-şi facă o părere greşită, a început să-şi 
urmărească vecinul cu mai multă atenţie. Nu, nu 
încăpea nici o îndoială: omul era nemulțumit, iri- 
tat şi regreta, se pare, că a venit la aceasta întîlni- 
re. Acum căsca fără jenă şi nici măcar nu-şi ducea 
palma la gură. 

Profund jignită, Olga Feodorovna a ieşit glonţ, 
fără a mai aştepta sfîrşitul actului. 

Cit il priveşte pe Piotr Ivanici, după terminarea 
spectacolului, el s-a întors acasă cumplit de indis- 
pus. La toate întrebările vecinei nu dădea nici un 
răspuns sau îngăima ceva nedesluşit. Se simţea 
teribil de ofensat de faptul că doamna dăduse bir 
cu fugiţii, manifestînd astfel o atitudine mai mult 
decît negativă. Faptul acesta supărător i-a închis 
gura lui Piotr Ivanici. 

Anna Ignatievna n-a putut multă vreme să 
înțeleagă ce-i cu el. Abia a doua zi, discutind ba 


283 


cu Piotr Ivanici, ba cu Olga Feodorovna, a dat de 
firul celor întîmplate. 

Ei bine, toată nemulțumirea şi toate căscăturile 
lui Piotr Ivanici nu vizau nicidecum doamna, ci 
piesa cu totul neizbutită şi plictisitoare. Dimpotri- 
vă, Olga Feodorovna i-a plăcut foarte mult. Voia 
să-i vorbească în pauză, dar ea a plecat. 

Oftind discret, Anna Ignatievna tot alerga de la 
Piotr Ivanici la Olga Feodorovna şi înapoi, spe- 
rînd să împace părţile. Straduintele ei ar fi fost 
poate încununate de succes, dar Olga Feodorovna, 
fiind în posesia unui bilet de odihnă, se pregătea 
să plece în Caucaz. De aceea împăcarea a fost 
aminata pînă la întoarcerea ei. 

În Caucaz însă, Olga Feodorovna s-a întîlnit cu 
o cunoştinţă de-a ei din marină, şi la înapoiere s-a 
căsătorit cu omul acela. 

Piotr Ivanici a regretat cumplit această pierdere 
Şi s-a jurat că nu mai merge la teatrele unde se 
joacă piese moderne proaste. 

Într-adevăr, acum nu merge la teatru. Nu de 
mult, totuşi, s-a căsătorit. Cu vecina sa, Anna 
Ignatievna. Căsătoria asta a fost o surpriză pentru 
toți. 

S-ar cuveni ca Ministerul Culturii să ia o dată 
mai mult în considerație astfel de cazuri, care 
schilodesc destinele oamenilor. 


284 


REVEDERE 


În timpul verii l-am trimis pe băiatul meu într-o 
tabără de pionieri. Prima duminică m-am dus să-l 
văd. 

În vagon am intrat în vorbă cu vecina mea. 
Avea o mulțime de boccele şi pachete. Mergea şi 
ea în tabără, ca să-şi vadă băiatul. 

Printre călători se aflau şi alti părinţi care mer- 
geau tot acolo. Aşa că, odată ajunşi la destinaţie, 
am format în gară un grup de părinți în număr de 
şapte şi am luat-o printr-un parc spre tabără. 

La ieşirea din parc, într-o poiană, am văzut un 
grup mare de copii. Copiii stăteau în careu şi as- 
cultau ce le spunea educatoare. 

Trecînd pe-alături, am auzit-o şi noi. lată ce 
spunea educatoarea: 

— Copii, pe mulţi dintre voi au să vă viziteze 
azi părinţii. Vă rog foarte mult să nu le permiteti 
să facă vreo imprudenta. 


285 


Noi, părinţii, ne-am uitat unii la alții nedume- 
riti. 

Unul din copii o întrebă pe educatoare: 

— Sofia Andreevna, şi dacă tăticul îmi zice iar: 
Hai să facem o baie? Ce-i răspund? 

— Grişa — zice educatoarea — duminica tre- 
cută tu erai cît pe ce să te îmbolnăveşti de conges- 
tie pulmonară. Daca tăticul tău o să te ducă iar la 
rîu, tu să-i spui asa: „Tăticule dragă, fa baie sin- 
gur dacă vrei, dar eu personal nu mă bag în apă 
rece”. Aşa să-i spui. Si să i-o spui hotărît, ca să 
țină minte şi să nu te mai vire într-o apă cu 
temperatura sub şaisprezece grade. 

Noi, părinții, iar ne-am uitat unii la alții. 
Educatoarea zise: 

— În fine, copii, azi mă bizui întru totul pe 
judecata voastră sănătoasă. Sper că-i veţi opri de 
fiecare dată pe părinţii voştri atunci cînd veţi 
vedea că procedează cu prea multă uşurinţă sau 
încalcă legile. 

Noi ne-am dus la educatoare şi i-am zis asa: 

— Chiar noi sîntem părinţii. Trecînd pe-aici, 
am auzit tot ce le spuneati copiilor. Cum trebuie 
înțeles ceea ce ati spus dumneavoastră relativ la 
părinți? 

Educatoarea ne-a răspuns: 

— Iată cum stau lucrurile. Şase zile pe saptami- 
nă, la noi în tabără e linişte şi pace. Duminica, 


286 


însă, parcă e cutremur de pămînt. O mamă aduce 
coşcogea plăcinta cu varză şi i-o lasă toată copilu- 
lui ei. Alta aduce un kilogram de bomboane. Alta, 
un jambon aproape întreg. Or, copiii sînt copii! Ei 
nu ştiu măsura. Deşi sătui, se apucă îndată să 
mănînce ceea ce le aduc părinţii. Ca urmare, se 
îmbolnăvesc. În fiecare luni am la mine în detasa- 
ment cel puţin cincisprezece bolnavi! 

Noi, părinții, ne-am uitat unii la alţii jenati. 
Aruncîndu-ne o privire severă, educatoarea spuse: 

— Dar asta nu-i totul! Am să vă rog să vă uitaţi 
la copiii care au avut de suferit duminica trecută... 

Şi zicînd acestea, se întoarse spre copii: 

— Vovocika Basov, ieşi în fata, dragutule... 

Din rinduri iesi un baietas de vreo sapte ani. 

Mîngîindu-l cu duiosie pe cap, educatoarea 
zise: 

— Pustiul habar n-are ce e pescuitul. Şi totuşi 
mama lui i-a adus o unditä. Fără să-şi ceară voie, 
copilul a dat fuga la rîu şi acolo a aruncat undita 
aşa fel, că a nimerit chiar el în cârlig... Uitaţi-vă la 
obrazul lui... 

Ne-am uitat la micul pescar. Pe obrazul lui se 
vedea o zgirietura respectabilă. 

— Acum să iasă în fata Kolea Sagalov... Arata 
mina la părinți... 

Din careu ieşi un bäietas de vreo unsprezece ani 
şi ne arătă mîna, pe care se vedea o pată roşie. 


287 


Educatoarea zise cu un oftat: 

— Părinţii i-au adus un pistol de alarmă şi două 
sute de cartuşe! A început să-şi facă de cap cu 
cartuşele şi ca urmare s-a ars la mînă. Mă mir că 
n-am zburat cu toţii în aer! 

Noi i-am spus educatoarei: 

— Nu toți părinţii sînt aşa! 

Şi ea ne-a răspuns: 

— Eu nu mă refer cîtuşi de putin la dumnea- 
voastră. Multi, multi părinţi îşi educă foarte bine 
copiii, dar după o perioadă mai lungă de 
despărțire vin aici atît de afectuoşi, încît le permit 
orice. Katiusa Savcenko, ieşi in fata... Ia spune, 
cîtă îngheţată ai mîncat în duminica aceea... 

O fetiță de opt ani ieşi în fata şi zise zimbind: 

— Mama a mîncat două porții, eu am mîncat 
şase. A şaptea am pus-o puţin sub pernă şi s-a 
topit. 

Auzind acestea, toți copiii izbucnira in ris. 
Educatoarea, ascunzindu-si zimbetul, zise: 

— Ei bine, spuneţi şi dumneavoastră dacă pot 
eu să fiu liniştită cînd vin părinții după ce nu s-au 
văzut un timp cu copilul lor? Nu, pe mine mă 
doare inima pentru fiecare copilaş scos de pe 
teritoriul taberei! De aceea i-am şi rugat pe copii 
să-şi ferească pe cît se poate părinții de 
imprudente! 


288 


După ce am mai zăbovit putin, vădit jenati, şi 
am mai schimbat o vorbă-două între noi, am 
pornit mai departe. 

O vreme am mers täcuti. Pe urmă un tată tînăr a 
Zis: 

— Ne-a criticat pe bună dreptate. Eu, bunăoară, 
eram tare dornic să-l mai alint azi pe puşlamaua 
de fiu-meu. l-am cumpărat o puşcă cu aer compri- 
mat, care trimite un glonţ de lemn la o distanță de 
vreo douăzeci şi cinci de metri. Dar acum cred că 
n-am să-i dau puşca pentru că cine ştie ce trăsnaie 
mai face. 

O mamă tînără, încărcată cu pachete, dezlegă 
una din boccelute. Înăuntru era o oală plină cu 
clătite. Tînăra mamă se apucă de zor să mănînce 
din clătite şi ne oferi şi nouă. Dar noi am refu- 
zat-o. Atunci ea a aruncat cîteva unui cîine care 
trecea pe-acolo. Cîinele a mîncat clătitele nu cine 
ştie ce încîntat şi şi-a văzut de drum fără măcar să 
fi dat din coadă. 

Eu luasem pentru băiatul meu zece prăjituri. 
Acum eram hotărît să nu-i dau mai mult de două. 

În sfârşit, am ajuns în tabără. 

De cealaltă parte a gardului se auzi această 
exclamatie, trădînd îngrijorarea: 

— Au sosit părinții... 

Pe teritoriul taberei s-a stîrnit nu ştiu ce forfotă. 
Pe peron a ieşit directorul. Pe urmă a apărut un 


289 


doctor în halat alb. Pe urmä, nu stiu de ce, o 
infirmieră a scos o brancardă şi a rezemat-o în 
picioare lîngă intrare. 

Nu după mult a venit fuguta şi băiatul meu. 
Fericit şi bronzat. Am început să-l sărut şi uitînd 
de toate pe lume, i-am dat toată cutia cu prăjituri. 


290 


RĂZBUNAREA 


Anul acesta, în primele zile ale primăverii, un 
oarecare Piotr Evseevici Gasilin s-a nimerit să 
asiste cu totul întîmplător la o adunare generală a 
locatarilor din casa unde sta el. 

Fiind contabil-şef la o mare instituţie, foarte 
ocupat cu tot felul de rapoarte şi situaţii, Gasilin 
nu prea participa la astfel de şedinţe mărunte. 
Acum, căutîndu-l pe administrator, a dat pe la 
biroul administraţiei şi cum acolo tocmai se tinea 
o şedinţă, curiozitatea l-a împins să rămînă, ca să 
vadă si el ce vorbesc oamenii la asemenea şedinţe 
mici, care cuprind interesele unei singure case. 

Se discuta chestiunea organizării terenului pen- 
tru copii din curtea casei. 

Gasilin luă parte şi el la discuţiile aprinse în 
legătură cu numărul pomilor de pe terenul co- 
piilor. 


291 


Părinte afectuos, Gasilin stărui să se planteze 
un număr minim de pomi, socotind că în felul 
acesta fiu-său, în vîrstă de nouă ani, va avea mai 
puţine şanse să cadă din pom. 

În problema aceasta, însă, părerile lui Piotr 
Evseevici Gasilin se deosebeau de acelea ale ma- 
Jorităţii. 

Trebuie spus că Gasilin era un om foarte nervos 
şi irascibil. Şapte ani s-a tratat cu raze ultraviolete 
la policlinică. Se pare însă că tratamentul acesta 
l-a ajutat prea putin, pentru că la şedinţa cu 
pricina el s-a comportat într-un chip foarte agre- 
siv, pierzîndu-şi cu totul stăpînirea de sine. 

Combatind părerea unei persoane, el şi-a per- 
mis cîteva fraze tăioase la adresa ei. 

Persoana în cauză, o femeie trecută de ani şi cu 
o înfăţişare modestă, a rămas calmă la aceste al- 
tercatii, dar a observat în treacăt adresîndu-se 
asistenţei: 

— Nu e de mirare că fiul unui părinte atît de 
nervos şi turbulent învață prost. 

Fiul lui Piotr Evseevici, Nikita Gasilin, elev în 
clasa a cincea, învăţa într-adevăr cam prost. Aşa 
că observaţia acestei femei trecute de ani a atins 
anumite coarde sensibile ale inimii părinteşti. 
Gasilin a părăsit şedinţa şi la plecare şi-a permis o 
nouă ieşire, repetînd frazele întepätoare la adresa 
acelei persoane. 


292 


Întors acasä, Gasilin i-a vorbit nevesti-si de cele 
întîmplate şi a descris în nuanţe violente infatisa- 
rea banală a acelei necunoscute. 

Soţia l-a întrebat neliniştită: 

— Cum o cheamă pe femeia aceea? 

— Nu-i cunosc numele de familie — răspunse 
soțul — dar la şedinţă oamenii îi ziceau Sofia 
Pavlovna. 

Soţia îşi plesni palmele şi zise: 

— Eram sigură! Ai insultat-o pe profesoara 
băiatului nostru. Ea predă la ei în clasă limba ru- 
să. Ah, Piotr, Piotr, rău ai făcut că te-ai dus la 
această şedinţă fără să fi terminat tratamentul la 
policlinică! 

Auzind una ca asta, Gasilin fu tare necăjit. 
Păşind nervos prin cameră, zise: 

— Vai, ce penibil! Şi tocmai la limba rusă 
Nikita al nostru stă cam prost. Acuma cred că n-o 
să mai iasă din nota doi. Si nici nu e exclus să 
rămînă repetent! 

— Dar n-o să se răzbune ea pe băiat din pricina 
lipsei de tact a tatălui! obiectă soția. 

— Ah, draga mea — gemu soţul — în fiecare 
din noi zac rămăşiţele sumbre ale trecutului! 
Profesoara e o femeie în vîrstă, ceea ce înseamnă 
că rămăşiţele trecutului din conştiinţa ei actio- 
nează mai activ decît la alții. Nu, nici mie nu-mi 
vine să cred că o să încerce să se răfuiască cu 


293 


mine pe spinarea copilului, clar o să aibă un 
resentiment fata de el, şi eu, ca om, îi înțeleg 
foarte bine îndemnurile subconştientului. 

După ce a stat de vorbă cu nevastă-sa, Gasilin 
i-a poruncit îndată lui fecioru-su să se apuce de 
lecţii şi cu toate că era tîrziu, l-a meditat vreme de 
două ore, stăruind îndeosebi asupra temei de la 
rusă. 

În ziua următoare Gasilin l-a meditat iar pe bă- 
iat, ba chiar a renunţat să mai meargă la un prie- 
ten ca să facă o partidă de cărți. 

Toată săptămîna, zi de zi, Piotr Evseevici l-a 
supravegheat îndeaproape pe Nikita în timpul 
pregătirii temelor, ba încă l-a ajutat să-şi facă un 
scurt conspect la gramatică. 

Dar toate aceste zile profesoara nu l-a scos pe 
băiat la lecţie, ba chiar, aşa cum spunea el, nici nu 
se uita în partea unde stă el. Acest din urmă amă- 
nunt l-a făcut pe bietul Gasilin să resimtă vechile 
crampe nervoase de la stomac. Avea impresia că 
profesoara nu se uită înadins la Nikita, pîndindu-l 
să-l prindă o dată nepregătit. 

Iată de ce, cu toate durerile cumplite din sto- 
mac, Piotr Evseevici se ţinea în fiecare seară de 
capul băiatului, punîndu-l să-şi facă lecţiile cu o 
deosebită sirguinta şi constiinciozitate. 

În săptămîna următoare Nikita a adus doi de 
cinci la limba rusă. Gasilin a rămas perplex. 


294 


Dind fuga la bucătărie, i-a spus nevesti-si, 
bilbiindu-se: 

— C-cum să interpretez această comportare 
ciudată a profesoarei?! Ce-ce vrea ea să-mi spună 
cu asta? 

Soţia i-a răspuns, ridicînd din umeri: 

— Pur şi simplu s-a arătat a fi mai corectă decît 
ţi-ai închipuit tu. Ea nu confundă sentimentele şi 
jignirile personale cu chestiunile obşteşti. 

— N-nu, aicea-i altceva la mijloc! exclamă 
soțul, tulburat. Gindeste-te că blegul ăsta de 
Nikita n-a mai luat de cînd e el un cinci la rusă, şi 
acuma a căpătat dintr-o dată doi de cinci! P-poate 
i-a dat inadins cea mai mare notă, vrind să se 
împace cu mine? Ramine de văzut. Eu unul ştiu 
că n-am să fac primul pas. 

După cîteva zile, Nikita a mai adus un cinci, 
pentru o poezie de Lermontov învățată pe dinafa- 
ra. Şi atunci Piotr Evaseevici Gasilin, nemaipu- 
tindu-se stăpîni, s-a dus acasă la profesoară şi i-a 
vorbit asa: 

— Stimată Sofia Pavlovna, mi-e ruşine s-o 
mărturisesc, dar eu eram încredinţat că după in- 
cidentul de la şedinţă, Nikita al meu n-o să mai 
iasă din doi-uri. Văd însă că n-a fost aşa, şi acum, 
copleşit de generozitatea dumneavoastră, am ve- 
nit să vă strîng mîna. 

Profesoara zise minioasa: 


295 


— Dar cum v-ati putut face o pärere atît de 
proastä despre oameni si mai ales despre un pro- 
fesor sovietic? E, zău, nedemn de epoca noastră 
să ai asemenea concepţii arhaice! 

Bietul Gasilin a bolborosit fisticit nişte fraze 
încîlcite, din care se putea deduce în parte că el 
încă n-a terminat tratamentul cu raze ultraviolete 
pe care-l urmează şi că de aceea nu se socoate 
încă răspunzător de toate gîndurile sale rostite cu 
glas tare. 

Dar apoi, biruindu-şi jena, zise lămurit: 

— Vă rog să mă scuzati, dar cinciurile astea 
mi-au răsturnat toate vechile concepții despre oa- 
meni. Am fost mirat ca niciodată în viata. 

Sofia Pavlovna, gîndindu-se la ale sale, zise: 

— Eu însăşi m-am mirat că fiul dumneavoastră 
a devenit fruntaş la învăţătură. Spune-ti-mi, ce s-a 
întîmplat cu el? 

Gasilin răspunse emoţionat: 

— Păi acuma, dragă Sofia Pavlovna, îl meditez 
eu în fiecare zi. 

— O — exclamă profesoara — cele ce spuneţi 
dumneavoastră întăresc aşa de bine concluziile 
mele! Am observat de mult că acei copii pe care 
părinţii îi supraveghează cit de cît învaţă mult mai 
bine. 

Şi adresîndu-i lui Gasilin un zîmbet, Sofia 
Pavlovna adăugă: 


296 


— Veţi face bine să-l meditati şi de-acum 
înainte în fiecare zi pe fiul dumneavoastră. Să fie 
asta răzbunarea mea pentru gîndurile şi cuvintele 
nesocotite pe care le-aţi rostit atunci. 

După care au ris amindoi inveseliti şi s-au 
despartit aproape prieteni. 


1951 


297 


CUPRINS 


Cuvint înainte 4 
Decît aşa rude, mai bine lipsă 9 
Punct de vedere 14 
Băiat de la oraş 17 
Agitatorul 21 
Actorul DS 
Averea 29 
Aristocrata 35 
O intimplare in provincie 40 
Baia 49 
Galosul 55 
Ofensa 60 
Nas de copoi 64 
Copilarie fericita 69 
Lemnele 72 
Cäsuta scufundata 76 
Electricianul 79 
Operatia 83 
Hotii 87 
Sotul 91 
Hainele de lucru 95 
Semnalul de alarmă 100 


298 


Căluşeii 104 


Chibritul 106 
Muierea 108 
Aviatorul 111 
O mică greşeală 113 
Peste o sută de ani 117 
Macesi şi trandafiri 121 
Un parazit 124 
Dictafonul 129 
Mama şi fiul 133 
Calitatea producţiei 135 
Scrisoarea 139 
La post 145 
Ambalaj slab 148 
Cutremurul 154 
Dădaca 161 
Un furt 167 
Suferințele tînărului Werther 173 
Feerie acvatică 178 
Norii 185 
Legături periculoase 190 
Luminile oraşului 197 
Aterizare forțată 204 
Trei inimi 210 
La comemorarea lui Puşkin 219 
În Parnas 223 
Un joc amuzant 229 
Canibalul 234 


299 


Valia 
Ultima supärare 
La multi ani! 


240 
245 
253 


O întîmplare în miez de noapte 
Albine şi oameni 

Furca 

Piotr Ivanici şi alţii 

Revedere 

Răzbunarea 


300 


237 
263 
2/2 
DI 
284 
290 


Redactor responsabil: MIMI WESTFRIED 
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU 


Dat la cules 30.09.1967 Bun de tipar 
12.01.1968 Apărut 1968 Comanda nr. 8273. 
Tiraj 40 140 Br. Hirtie Tipar Înalt B de 
80 g/m’ 610X860/32 Coli editoriale 8,76. 
Coli de tipar 9,75 A. 11.460 C.Z. pentru 
bibliotecile mici 8 R—32 


Tiparul executat sub comanda nr. 70 689 
la Combinatul Poligrafic ,,Casa Scinteii” 


Piaţa Scînteii nr. | Bucuresti. Republica 
Socialistă România 


nexdodo v1.0 


SO 


Lei 4,25 


EDITURA TINERETULUI 


302