Boris Akunin — [Erast Fandorin] 01 Azazel

| 


| thriller & mystery 
| 


| BORIS AKUNIN 
f 


AZAZEL 


La iel de rusesc si de internațional 
precum caviarul SE VCA. 


| E Anne Perry 
iw 


Boris Akunin 


Azazel 


Traducere din rusă şi note: 
DENISA FEJES 
Titlu original: Azazeuxr - 1998 
Volumul I din seria Erast Fandorin 


e DI E 0 E [A 
HUMANITAS 
AALE 


HUMANITAS 
- 2007 - 


BORIS AKUNIN este pseudonimul literar al lui Grigori 
Şkartişvili (n. 1956, la Tbilisi), eminent editor, eseist şi 
traducător rus de origine georgiană. 

Sub acest nume, autorul a devenit un fenomen literar, mai 
întâi în Rusia, unde romanele sale au atins tiraje de milioane de 
exemplare, apoi în Europa, în America şi în restul lumii. Azi 
este tradus în peste treizeci şi cinci de limbi, iar cărţile lui s-au 
vândut în optsprezece milioane de exemplare. Azazel (1998) 
este primul roman din seria ce îl are drept protagonist pe 
atipicul şi carismaticul detectiv Erast Fandorin, ale cărui 
anchete nonconformiste rezolvă mistere ce zguduie Rusia 
ţaristă şi Europa la finele secolului al XIX-lea şi în primele două 
decenii ale secolului XX. Din 1998 încoace, Akunin a publicat 
douăzeci şi cinci de romane, în medie trei pe an. În anul 2000 a 
fost nominalizat la Premiul Smirnoff Booker, a fost numit 
„Scriitorul rus al anului” şi a câştigat Premiul Antibooker. 


CAPITOLUL ÎNTÂI, 


În care este descrisă o faptă de o cinică extravaganță 


La ceasurile trei ale după-amiezii de luni, 13 mai 1876, o zi 
în care prospeţimea primăverii se îngemăna cu plăcuta căldură 
a verii, numeroşi vizitatori ai Grădinii Aleksandrovski au fost 
martorii unui episod scandalos, care a depăşit orice limită. 

Pe alei, printre tufe de liliac în floare şi înflăcărate straturi 
de lalele roşii, ieşise la promenadă un public distins - doamne 
sub umbreluţe din dantelă (contra pistruilor), bone având în 
grijă copii în costumaşe de marinar, tineri cu expresii blazate, 
în redingote la modă din şeviot, sau în jachete scurte după 
moda englezească. Nimic nu prevestea evenimente neplăcute - 
în văzduhul îmbibat de miresmele primăverii mature, sigure pe 
ea, se răspândeau încântate mulţumirea leneşă şi plictisul 
desfătător. Soarele dogorea, nu glumă, încât băncile aflate la 
umbră erau toate ocupate. 

Pe una din ele, aşezată în apropiere de Grot, cu faţa spre 
grilajul din spatele căruia pornea strada Neglinnaia de unde se 
zărea zidul galben al Manejului, şedeau două cucoane. Una din 
ele, foarte tânără (se prea poate să nu fi fost nici pe departe 
cucoană, ci domnişoară), citea o cărţulie legată în marochin, 
aruncând întruna cu o curiozitate distrată ocheade împrejur. 
Cea de-a doua, cu mult mai vârstnică, purtând o rochie de lână 
albastru-închis, de bună calitate, şi cizmuliţe comode, legate cu 
şireturi, împletea concentrată un lucruşor de un roz-otrăvit, 
mişcând ritmic andrelele. In timpul ăsta apuca să-şi învârtă 
capul când la dreapta, când la stânga, iar căutătura ei rapidă 
era atât de ageră, încât probabil că nu-i putea scăpa nimic cât 
de cât demn de atenţie. 

Astfel că atenţia îi fu atrasă pe dată de tânărul îmbrăcat în 
pantaloni strâmţi, cadrilaţi, redingotă aruncată neglijent peste 
vesta albă şi pălărie-rotundă după moda elveţiană. Tânărul 
păşea mult prea ciudat pe alee: ba se oprea locului pironind cu 
privirea câte un trecător, ba făcea năvalnic câţiva paşi, ba 
înlemnea iarăşi. Brusc, individul dezorientat le privi pe cele 
două doamne ale noastre şi, ca şi când ar fi luat o decizie 
anume, se îndreptă cu paşi mari spre ele. Se opri în faţa băncii 


şi, adresându-i-se tinerei domnişoare, exclamă într-un falset de 
paiaţă: 

— Domniţă! Ţi-a spus oare până acum cineva că eşti 
insuportabil de frumoasă? 

Domnişoara care, ce-i drept, era frumoasă ca o cadră, îşi 
aţinti privirea asupra  neobrăzatului şi, speriată, îşi 
întredeschise uşor buzele-fragă. Până şi însoţitoarea ei mai în 
vârstă rămase cu gura căscată în faţa unei asemenea 
nemaivăzute impertinenţe. 

— Am fost răpus de la întâia privire! continuă să se 
maimuţărească necunoscutul, altminteri un tânăr cât se poate 
de prezentabil (tâmple tunse cum cerea moda, frunte înaltă şi 
palidă, ochii căprui, arzând de excitare). Îngăduie-mi, deci, să 
depun pe inocenta-ţi frunte un sărut încă mai inocent, absolut 
frăţesc! 

— Domnule, zunteţ beat criţ! rosti, venindu-şi în fire, 
cucoana cu împletitura, prilej cu care se văzu că vorbeşte cu un 
accent tipic german. 

— Sunt beat exclusiv de iubire, o asigură mizerabilul, şi 
pretinse pe acelaşi ton nefiresc, scâncit: Un sărut, un singur 
sărut, altminteri îmi pun pe dată capăt zilelor! 

Domnişoara se lipi de spătarul băncii, întorcându-şi 
căpşorul spre ocrotitoarea sa. lar aceasta, fără a lua în seamă 
natura îngrijorătoare a situaţiei, dovedi o deplină stăpânire de 
sine: 

— Plecat imediat de aici! Zunteţ nebun! ridică ea tonul și- 
şi înălţă dinainte-i împletitura cu andrelele ieşite belicos în 
afară. Chem la vardist! 

Şi în acel moment se petrecu ceva de-a dreptul absurd. 

— Aşa, deci! Am fost respins! răcni tânărul cu falsă 
disperare, îşi acoperi teatral ochii cu mâinile şi, brusc, scoase 
din buzunarul interior un mic revolver sclipitor, din oţel. Mai 
merită oare să trăiesc după asta? Un singur cuvânt şi voi trăi! 
Un singur cuvânt şi voi cădea mort! se adresă el domnişoarei, 
care încremenise şi ea, nici vie, nici moartă. Taci? Adio deci! 

Apariţia acelui domn care îşi tot agita arma nu putea scăpa 
atenţiei celor aflaţi la promenadă. Câţiva dintre cei care se 
plimbau prin apropiere - o cucoană rotofeie cu un evantai în 
mână, un domn impozant cu Crucea Ordinului Sf. Ana aninată 
la gât, două eleve de pension îmbrăcate aidoma, în rochiţe 


cafenii şi cu pelerine - înlemniră, ba chiar şi de partea cealaltă 
a grilajului, pe trotuar, se opri locului un student. Intr-un 
cuvânt, existau toate motivele să se poată spera că se va pune 
neîntârziat capăt acelei scene revoltătoare. 

Dar ceea ce urmă se petrecu fulgerător, încât nimeni nu 
apucă să intervină. 

— Cum mi-o fi norocul! zbieră beţivul (sau, poate, şi 
nebunul), îşi ridică, din nu se ştie ce pricină, mâna cu 
revolverul mult deasupra capului, învârti butoiaşul armei şi îşi 
lipi ţeava de tâmplă. 

—  Măscăriciule! Deşucheat scârbavnic! şuieră viteaza 
nemţoaică, dovedind că stăpâneşte destul de bine limba rusă 
vorbită curent. 

Chipul tânărului, şi aşa palid, căpătă nuanţe cenuşii-verzui, 
el îşi muşcă buza de jos şi îşi miji ochii. Pentru orice 
eventualitate, domnişoara îşi închise la rându-i ochii. 

Şi bine făcu - asta o scuti de o privelişte de coşmar: în 
secunda în care răsună împuşcătura, capul sinucigaşului se 
smuci brusc într-o parte, şi din gaura care apăruse în partea 
cealaltă, puţin deasupra urechii stângi, irupse o mică arteziană 
roş-albă. 

Urmă o scenă de nedescris. Nemţoaica începu să arunce 
priviri indignate în jur, chemându-i parcă pe toţi să fie martorii 
acestei infamii nemaiauzite, apoi se porni să chirăie cât o ţinea 
gura, alăturându-şi vocea zbieretelor stridente ale fetelor de 
pension şi ale doamnei durdulii, care scoteau de câteva 
secunde bune  ţipete ascuțite. Domnişoara zăcea fără 
cunoştinţă - preţ de o clipă îşi întredeschise totuşi ochii, dar se 
înmuie imediat. De pretutindeni veneau în fugă oameni, iar 
studentul care stătuse până atunci lângă grilaj, fiind o natură 
simţitoare, din contră, se depărtă în goană de locul acela, 
luând-o peste caldarâm în direcţia străzii Mohovaia. 

x k xX 


Ksaveri Feofilaktovici Gruşin, şeful Departamentului de 
Criminalistică de pe lângă Poliția Centrală din Moscova, oftă 
uşurat şi puse deoparte în stânga lui, în vraful cu „cazuri 
cercetate”, lista cu cele mai importante delicte criminale din 
ajun. În nici una din cele douăzeci şi patru de secţii de poliţie 
ale oraşului care număra şase sute de mii de suflete nu se 
petrecuse în ultimele douăzeci şi patru de ore, adică în ziua de 


13 a lunii mai, nimic demn de luat în seamă, care să fi făcut 
necesară intervenţia Departamentului. O crimă, urmare a unei 
încăierări la beţie între nişte meşteşugari (ucigaşul fusese 
arestat pe loc), două cazuri de tâlhărire a unor birjari (de asta 
n-au decât să se ocupe cei de la secţiile de poliţie), dispariţia a 
şapte mii opt sute cincizeci şi trei de ruble şi patruzeci şi şapte 
de copeici din casieria Băncii Ruso-Asiatice (asta chiar că era 
de competenţa lui Anton Semionovici, de la secţia de 
malversaţiuni comerciale). Slavă Domnului, încetaseră să-i 
trimită la Departament toate flecuşteţele - furturi din 
buzunare, jupânese spânzurate, copii abandonaţi; pentru 
asemenea delicte exista acum „Raportul poliţiei municipale 
privind incidentele petrecute în oraş”, care era distribuit 
secţiilor în a doua jumătate a zilei. 

Căscând mulţumit, Ksaveri Feofilaktovici se uită pe 
deasupra pince-nez-ului în ramă de baga la secretarul lui, Erast 
Petrovici Fandorin, funcţionar de rangul 14, care tocmai copia 
pentru a treia oară raportul săptămânal destinat domnului şef 
al poliţiei din Moscova. Nu-i nimic, îşi zise Gruşin, las' să 
deprindă de la fragedă vârstă acurateţea, o să-mi zică şi 
bogdaproste mai târziu. la de vezi ce modă i-a apucat acum - să 
pălăvrăgească în scris folosind peniță de oţel, şi asta când se 
adresează direcţiunii. Nu, drăguță, nu mi te pripi, fă-mi 
mătăluţă toate cele după obiceiul vechi, cu pană de gâscă şi cu 
toate înfloriturile şi colăceii ca la caligrafie. Înălţimea sa însuşi 
s-a format sub împăratul Nikolai Pavlovici, ştie ce înseamnă 
ordinea şi disciplina funcţionărească. 

Ksaveri Feofilaktovici îi dorea sincer binele acestui 
flăcăiandru, era îngăduitor cu el ca un tată. Şi, ce-i drept, 
amarnic îl încercase soarta pe proaspătul secretar. La doar 
nouăsprezece ani rămăsese orfan de ambii părinţi - pe maică-sa 
o pierduse pe când era mic copil, iar taică-său, fire aprinsă, îşi 
prăpădise averea în proiecte deşarte, ba mai dăduse apoi şi 
ortul popii. Febra construcţiei de căi ferate îl îmbogăţise, dar 
febra bursei îl ruinase. De cum începuseră în urmă cu un an să 
dea faliment, una după alta, băncile comerciale, mulţi oameni 
respectabili ajunseseră în sapă de lemn. Cele mai sigure hârtii 
de valoare se transformaseră în gunoi, praful se alesese de ele, 
încât şi domnul Fandorin, locotenent în retragere, care se 
stinsese curând din viaţă în urma loviturii primite, nu-i lăsase 


unicului fiu nimic altceva decât poliţe de plătit. Băiatul ar fi 
trebuit să termine gimnaziul, apoi să meargă la universitate, şi- 
n loc de asta - binevoieşte mătăluţă să ieşi în stradă din casa 
părintească şi să-ţi câştigi bucata de pâine. Ksaveri 
Feofilaktovici măcăi compătimitor. Orfanul dăduse examen 
pentru gradul de registrator de colegiu, fusese lucru simplu 
pentru un tânăr atât de instruit, dar de ce l-o fi tras aţa la 
munca în poliţie? Să-şi fi luat o slujbă în statistică, sau barem în 
vreo judecătorie. Tuturor ne umblă numai istorii romantice prin 
cap, toţi visăm să prindem nişte misterioşi Cardudali. Atâta 
doar că la noi, drăguţule, nu se prăsesc de-alde Cardudal 
(Ksaveri Feofilaktovici clătină dezaprobator din cap), la noi 
trebuie să-ţi toceşti cât poţi mai mult turul pantalonilor tot 
scriind la rapoarte despre felul în care Golopuzov, mic 
proprietar, beat fiind, le-a venit de hac cu un topor nevestei 
legiuite şi celor trei copilaşi ai lor. 

De trei săptămâni era angajat tânărul domn Fandorin la 
Departamentul de Criminalistică, iar Ksaveri Feofilaktovici, fost 
copoi trecut prin ciur şi prin dârmon, era ferm încredinţat că n- 
o să iasă nimic din flăcăiandrul ăsta. Prea era gingaş, prea era 
educat. Odată, chiar în prima săptămână, Gruşin îl luase cu el 
la locul crimei (când fusese spintecată precupeaţa Krupnova), 
şi Fandorin, de cum văzuse femeia ucisă, se înverzise tot şi, pe 
lângă zid, pe lângă gard, ieşise în curte. Acum, ce-i drept, 
priveliştea oferită de precupeaţă nu era deloc îmbietoare - 
beregata îi era retezată de la o ureche la alta, limba îi atârna, 
ochii îi ieşiseră din orbite, iar sânge, se-nţelege, curgea gârlă. 
Aşa că, până la urmă, Ksaveri Feofilaktovici trebuise să facă 
cercetarea prealabilă şi să întocmească procesul-verbal. La 
drept vorbind, cazul nu fusese complicat. Rândaşului Kuzikin îi 
fugeau ochii în cap aşa de tare, încât Ksaveri Feofilaktovici îi 
poruncise pe dată vardistului să-l înşface de guler şi, la zdup cu 
el. De două săptămâni îmi şade acolo Kuzikin, el tot 
tăgăduieşte, dar n-are a face, o să mărturisească, n-avea cine 
altul s-o taie pe precupeaţă - în privinţa asta, după treizeci de 
ani de slujbă, comisarul avea un miros care nu dădea greş. Cât 
despre Fandorin, e bun şi la cancelarie. E un tânăr conştiincios, 
scrie fără greşeli, ştie limbi străine, e isteţ şi are şi o purtare 
plăcută, nu ca Trofimov, beţivanul ăla înrăit, care fusese luna 
trecută transferat din funcţia de secretar în aceea de adjunct al 


comisarului de poliţie de la secţia de pe Hitrovka. N-are decât 
să-şi bea acolo minţile şi să-i înjure pe şefi. 

Gruşin bătu nervos darabana cu degetele în biroul 
îmbrăcat în pânză grosolană, fără culoare precisă, îşi scoase 
ceasul din buzunarul vestei (oh, mai era multişor până la prânz) 
şi trase cu hotărâre spre el ultimul număr al „Gazetei de 
Moscova”. 

— Bu-un, să vedem cu ce ne mai uimesc azi, spuse el tare, 
iar tânărul secretar puse cu dragă inimă de-o parte nesuferita 
pană de gâscă, ştiind că acum şeful va începe să dea citire cu 
voce tare titlurilor şi altor multe vrute şi nevrute, însoţindu-şi 
lectura cu propriile comentarii - Ksaveri Feofilaktovici avea 
năravul ăsta. 

— Ia uite aici, Erast Petrovici, chiar pe prima pagină, la 
vedere! 


CEL MAI NOU CORSET AMERICAN 
„LORD BYRON” 
din cele mai trainice oase de balenă 
pentru bărbaţii 
care doresc să arate bine legați. 
TALIE DE UN ŢOL, UMERI DE UN STÂNJENI! 


— Şi uită-te la litere, litere de-o şchioapă. Şi dedesubt, 
mărunţel, 

ÎMPĂRATUL PLEACĂ LA EMS. 

— Te întrebi, de bună seamă, ce-o fi mai important, 
suveranul, sau „Lord Byron”? 

Vorbele mormăite de preabunul Ksaveri Feofilaktovici 
produseră asupra secretarului un efect uimitor. Acesta se 
fâstăci, nu se ştie din ce pricină, rumeneala îi invadă obrajii, iar 
lungile-i gene feciorelnice tresăltară vinovate. Şi dacă tot a 
venit vorba de gene, ar cam fi locul pentru o descriere mai 
amănunţită a înfăţişării lui Erast Petrovici, dat fiind că îi va fi 
hărăzit să joace un rol-cheie în  extraordinarele şi 
înfricoşătoarele evenimente ce urmează a se petrece în curând. 
E un tinerel foarte plăcut la vedere, cu păr negru (e mândru în 
taină de părul lui) şi cu ochi albaştri (oh, mai bine-ar fi fost tot 
negri), înăltuţ de stat, cu piele albă şi în obraji cu o blestemată 
rumeneală, cu neputinţă de înlăturat. Dar să dezvăluim cu 


această ocazie şi pricina pentru care se fâstâcise într-atât 
registratorul nostru de colegiu. Ea consta în aceea că în urmă 
cu două zile îşi cheltuise o treime din prima lui leafă pe o lună 
pe unul din corsetele atât de expresiv descrise. De două zile 
umbla cu un „Lord Byron” pe el, îndurând chinuri grozave în 
numele frumuseţii, iar acum îl rodea bănuiala (absolut lipsită 
de temei) că perspicacele Ksaveri Feofilaktovici ghicise de unde 
venea ţinuta de voinic din poveste a subalternului şi voia să-şi 
bată joc de el. 

Comisarul însă citi mai departe: 

ATROCITĂȚI COMISE DE BAŞBUZUCII TURCI 
ÎN BULGARIA 
— Hm, asta nu-i o lectură potrivită înaintea prânzului... 
EXPLOZIE PE LIGOVKA 

Corespondentul nostru la Sankt-Petersburg ne informează 
că ieri, la ceasurile 6.30 ale dimineţii, pe strada Znamenskaia, 
în casa de raport aparţinând consilierului comercial Vartanov s- 
a produs o explozie care a făcut ţăndări un apartament de la 
etajul 4. Poliţia sosită la faţa locului a descoperit rămăşiţele 
unui tânăr desfigurat, aproape de nerecunoscut. Apartamentul 
fusese închiriat unui anume domn P., privat-dozent, şi, după 
toate probabilitățile, cadavrul era al lui. Judecând după 
aspectul locuinţei, acolo fusese instalat ceva în genul unui 
laborator chimic secret. Consilierul de stat Brilling, care 
conduce ancheta, bănuieşte că în apartament se fabricau 
maşinării infernale pentru o organizaţie teroristă a nihiliştilor. 
Ancheta continuă. 

— Mda, slavă Domnului, Moscova nu-i Piter! 

Dacă e să judecăm după sclipirea ce-i apăruse în ochi, de 
data asta tânărul Fandorin era de altă părere. Expresia lui era 
grăitoare: iată, în capitală oamenii au cazuri importante de 
rezolvat, descoperă fabricanți de bombe, nu copiază de câte 
zece ori nişte hârţoage în care, dacă e să fim cinstiţi, nu e nimic 
interesant. 

— Aşa-a, reluă Ksaveri Feofilaktovici foşnind gazeta, să 
vedem ce avem în pagina cu oraşul nostru. 


PRIMUL ASTAIRNAT MOSCOVIT 
Corespondentul nostru a fost informat de baroneasa 
Astair, faimoasa filantroapă englezoaică, prin a cărei osârdie 


ființează în felurite ţări aşa-numitele „astairnate”, orfelinate- 
model pentru băieți, că şi în oraşul nostru cu-daurite-turle s-au 
deschis, în sfârşit, porţile primului aşezământ de acest fel. Lady 
Astair, care şi-a început activitatea în Rusia anul trecut şi care 
a izbutit deja să inaugureze un astairnat la Petersburg, a 
hotărât să-i copleşească pe micii orfani din Moscova cu 
binefacerile ei... 

— Hm-m-m... 

Recunoştinţa sinceră a tuturor moscoviţilor... 

Unde-s Owenii şi Astairii noştri? 

— ... Bun, Domnul fie cu ei, cu micii orfani. Dar ce-avem 
aici? 

EXTRAVAGANŢĂ CINICĂ 

Hm, interesant. 

Ieri, în Grădina Aleksandrovski s-a petrecut o tragedie în 
stilul moravurilor cinice ale tineretului din ziua de azi. DI. N., 
un tânăr prezentabil în vârstă de 23 de ani, student la 
Universitatea din Moscova şi unic moştenitor al unei averi de 
milioane, s-a împuşcat sub ochii celor aflaţi la promenadă. 

— Oho! 

Potrivit martorilor oculari, înainte de a săvârşi această 
faptă smintită, N. s-a maimuţărit în fața celor prezenți, 
agitându-şi revolverul. Inițial, martorii oculari au luat 
comportamentul lui drept bravadă de bețiv, N. însă nu glumea. 
S-a împuşcat în cap şi a murit pe loc. In buzunarul 
sinucigaşului a fost găsit un răvaş cu un conţinut de un ateism 
scandalos, din care rezultă limpede că fapta lui N. nu a fost 
urmarea unei crize de moment sau consecința unui atac de 
delirium tremens. lată, aşadar, cum această epidemie, la modă 
acum, de sinucideri nemotivate, flagel care până acum se 
abătuse doar asupra oraşului Petropol? bate acum şi la porțile 
măicuței Moscova. O tempora, o mores! Pe ce treaptă a 
ateismului şi nihilismului a ajuns tânăra noastră generaţie de 
tineri de bani gata, încât să facă din propria moarte un 
spectacol de circ? Dacă față de propria lor viaţă aceşti Brutuşi 
ai noştri au o asemenea atitudine, de ce să ne mai mirăm că nu 
dau două parale pe viaţa altor oameni, cu mult mai merituoşi? 
Cât de bine se potrivesc aici cuvintele preavenerabilului Fiodor 
Mihailovici Dostoievski, din cartea Jurnalul unui scriitor, care 
abia ce a văzut lumina tiparului în luna mai: „Incotro dragilor, 


bunilor, cinstiţilor (acestea toate sunt în voi!), de ce v-a devenit 
atât de drag acest mormânt întunecat şi părăsit? Priviţi, pe cer 
străluce al primăverii soare, copacii înfrunzit-au, şi voi aţi 
ostenit făr-a trăi măcar.” 

Ksaveri Feofilaktovici smârcâi înduioşat din nas şi aruncă o 
privire aspră în direcţia tânărului său secretar, să vadă dacă nu 
cumva îl prinsese asupra faptului, după care urmă mult mai 
sec. 

— Bun, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Şi, la drept 
vorbind, chestiunea cu „o tempora” nici n-are ce căuta aici. Ce 
mare lucru. La noi, în Rusia, există din timpuri străvechi zicala 
„i s-a urât omului cu binele”. Avere de milioane? Cine să fi fost 
individul? Că altfel, pungaşii ăştia de la secţii raportează toate 
flecuşteţele, şi evenimentul ăsta nici măcar nu l-au inclus în 
raport. Acum stai şi aşteaptă buletinul evenimentelor din oraş! 
Deşi, sigur, aici cazul e limpede ca lumina zilei, omul s-a 
împuşcat sub ochii martorilor... Şi totuşi, curios lucru, Grădina 
Aleksandrovski e în circumscripţia noastră, la secţia a doua. 
Uite ce e, Erast Petrovici, ţi-o cer prieteneşte, nu ca sarcină, dă 
dumneata o fugă până la ei, pe Mohovaia. Le zici acolo că, aşa 
şi pe dincolo, e pe linie de control, treburi de-astea. Vezi de află 
cine-i acest N. Şi, mai cu seamă, drăguță, copiază neapărat 
răvaşul de adio, să i-l arăt diseară Evdokiei Andreevna, că tare-i 
mai plac lucrurile ce-i înduioşează sufleţelul. Dar să nu 
zăboveşti, întoarce-te cât mai degrabă. 

Ultimele cuvinte fuseseră adresate de-acum spinării 
secretarului, într-atât de grăbit să-şi părăsească masa 
mohorâtă, îmbrăcată în muşama, încât mai-mai să-şi uite 
chipiul. 

xX XX 

Odată ajuns la secţie, tânărul funcţionar de la 
Departamentul de Criminalistică fu condus la însuşi şeful 
poliţiei. Acesta însă, văzând că i-a fost trimisă nu cine ştie ce 
persoană de vază, n-a stat să-şi piardă vremea cu explicaţii, ci 
şi-a chemat aghiotantul. 

— Poftiţi, vă rog, de mergeţi cu Ivan Prokofievici, i se 
adresă şeful cu duioşie tinerelului (o fi fiind el plevuşcă, dar e, 
totuşi, de la Departament). Dumnealui vă va arăta şi vă va 
spune totul. Şi apoi, dumnealui a fost ieri la apartamentul 


răposatului. Şi transmiteţi-i lui Ksaveri Feofilaktovici adânca 
mea plecăciune. 

Fandorin fu instalat la un pupitru înalt, i se aduse un dosar 
voluminos cuprinzând datele cazului. Erast Petrovici citi titlul: 


CAZUL privind sinuciderea onorabilului cetăţean 
Piotr Aleksandrov KOKORIN, nobil prin descendență, 23 
de ani, student la Facultatea de drept a Universităţii 
Imperiale din Moscova. Deschis în luna mai, ziua 13, anul 
1876. Încheiat în luna... ziua... anul 18... 


=’ 


şi, cu degetele tremurând de anticipată satisfacție, î 
dezlegă şnuruleţele. 

— Era feciorul lui Aleksandr Artamanovici Kokorin, îl 
lămuri Ivan Prokofievici, un vrednic slujbaş slăbănog şi lungan, 
cu o faţă boţită de-ai fi zis că-i rumegată de vacă. A fost om 
bogat rău. Proprietar de fabrică. Şi-a dat duhul acum trei ani. 
Toată averea i-a lăsat-o feciorului. Să tot fi trăit studentul, trai 
pe vătrai. Ce le-o fi lipsind oamenilor ăstora? 

Erast Petrovici clătină din cap, căci nu ştia răspunsul la 
această întrebare, şi se adânci în lectura depoziţiilor date de 
martori. Procese-verbale erau destule, vreo zece, dar cele mai 
amănunțite erau cele întocmite după spusele Elizavetei von 
Evert -Kolokolţeva, 17 ani, fiica unui consilier titular privat, şi 
ale guvernantei sale, Emma Pfuhl, 48 de ani, persoane cu care 
sinucigaşul discutase nemijlocit înainte de a se împuşca. 
Altminteri, Erast Petrovici nu culese din procesele-verbale vreo 
informaţie în plus faţă de cele cunoscute de-acum cititorului - 
toţi martorii repetau, mai mult sau mai puţin, aceleaşi fapte, 
deosebindu-se unul de altul doar prin ascuţimea spiritului de 
observaţie: unii ziceau că aspectul tânărului le-a trezit pe loc 
un presentiment neliniştitor („De cum m-am uitat în ochii lui 
smintiţi, m-am răcit toată pe dinăuntru” - relata d-na 
Hohriakova, nevastă de consilier titular, care, totuşi, 
mărturisea ceva mai încolo că-l văzuse pe tânăr doar din 
spate); alţi martori, din contră, relatau despre un tunet prăvălit 
din senin. 

Ultimul în dosar era un răvăşel mototolit scris pe o coală 
de hârtie albastră, cu monogram. Erast Petrovici îşi aţinti 


privirea pe rândurile neregulate (aşternute astfel, pesemne, din 
pricina tulburării sufleteşti). 


Domnilor ce veţi trăi după mine! 

De veţi citi mica mea scrisoare, se va chema că eu 
deja v-am părăsit şi am aflat taina morţii, care vouă vă 
este ascunsă sub şapte peceti. Fu sunt liber, pe când voi 
mai aveţi încă de trăit, chinuiţi de spaime. Şi totuşi, pun 
rămăşag că acolo unde mă aflu eu acum - şi de unde, aşa 
cum s-a exprimat prinţul Danemarcei, nici un călător nu 
s-a întors până astăzi - nu există absolut nimic. Pe cei 
care nu sunt de acord cu mine, îi conjur respectuos să 
verifice. De altfel, nu am nimic cu nici unul dintre 
domniile voastre şi scriu acest răvăşel doar pentru ca nu 
cumva să vă treacă prin minte că mi-am luat zilele din 
cine ştie ce fleac sentimental. Mi s-a scârbit de lumea 
voastră şi, la drept vorbind, acesta este un temei 
arhisuficient. lar despre faptul că nu sunt o brută 
patentată stă mărturie mapa mea de birou cu coperti din 
piele. 

PIOTR KOKORIN 

Nu prea pare scris ca urmare a unei tulburări sufleteşti - 
acesta fu primul gând ce-i veni în minte lui Erast Petrovici. 

— În ce sens scrie despre mapa de birou? întrebă el. 

Aghiotantul ridică din umeri. 

— Nu avea asupra lui nici un fel de mapă. Dar ce vreţi, 
omul nu era în toate minţile. Poate avusese de gând ceva în 
genul ăsta, şi apoi şi-o fi schimbat gândul sau o fi uitat. După 
cum se vede treaba, omul era cam smucit. N-aţi citit cum tot 
învârtea butoiaşul revolverului? Din cele şase locaşe numai 
unul avea glonţ în el. De fapt, eu unul cred că n-avea deloc 
gândul să se împuşte, voia doar să-şi gâdile un picuţ nervii, ca 
să zic aşa, ca să trăiască senzaţii mai tari. Ca să-i pice apoi mai 
bine mâncarea şi mai cu chef distracţia. 

— Numai un glonţ din şase? S-ar zice deci că a avut 
ghinion, observă, întristându-se pentru răposat, Erast Petrovici, 
căruia tot nu-i dădea pace gândul la mapa de piele. 

— Unde locuieşte? Vreau să spun, locuia... 

— Într-un apartament de opt camere, într-o casă nouă de 
pe Ostojenka, apartament ultra-luxos, ce mai, se porni cu dragă 


inimă Ivan Prokofievici să-şi împărtăşească impresiile. A 
moştenit de la taică-său o casă a lui, în Zamoskvorecie, un 
ditamai conacul cu acareturi cu tot, dar nu voia să locuiască 
acolo, s-a mutat ca să stea mai departe de negustorime. 

— Şi nici acolo nu s-a găsit mapa de piele? 

Aghiotantul se minună: 

— Cum vine asta, domnia voastră crede că ar fi trebuit să 
facem percheziţie? Vă spun eu, ăla-i aşa un apartament, că ţi-e 
şi frică să dai drumul agenţilor prin odăi - să nu-i împingă 
Aghiuţă spre alte celea. Şi-apoi la ce bun? Egor Nikiforovici, 
judecătorul de instrucţie de la procuratura districtului, i-a dat 
un sfert de ceas valetului să-şi adune catrafusele - ba şi asta 
sub supravegherea vardistului, să nu care cumva, ferească 
sfântul, să şterpelească ceva de la stăpân - şi mi-a ordonat să 
pun sigiliu pe uşă. Până la înştiinţarea moştenitorilor. 

— Şi cine-s moştenitorii? se interesă curios Erast Petrovici. 

— Ei, aici e-aici. Valetul spune că domnul Kokorin n-avea 
nici fraţi, nici surori. Că ar exista nişte veri de-al doilea, dar că 
pe ăştia nici pragul nu-i lăsa să-i treacă. Pe mâna cui o ajunge 
atâta bănet? se întrebă Ivan Prokofievici lăsând să-i scape un 
oftat pizmaş. Ţi-e şi groază să te gândeşti... Eh, dar asta nu-i 
treaba noastră. Apar ei mâine-poimâine, ori avocatul, ori 
executorii testamentari. N-au trecut nici douăzeci şi patru de 
ore. Până atunci trupul lui zace la noi în gheţărie. Poate că 
mâine Egor Nikiforovici închide dosarul, şi abia atunci să te ţii. 

— Şi totuşi, e ciudat, observă tânărul secretar, 
încruntându-se. Dacă înaintea morţii a făcut referire specială la 
o mapă anume, omul acela nu a făcut-o întâmplător. Şi e ceva 
neclar şi în legătură cu „bruta patentată”. Dacă în mapa aceea 
se află ceva important? Cum credeţi, dar eu aş fi percheziţionat 
neapărat apartamentul. Simt eu că mapa aceea a fost şi motivul 
pentru care a fost scris răvaşul. Aici se ascunde un mister, pe 
onoarea mea. 

Erast Petrovici se îmbujora temându-se că-i scăpase vorba 
cu misterul ca unui băieţandru, dar aghiotantul nu găsi nimic 
ciudat în aceste consideraţiuni. 

— Ei da, ar fi trebuit să cercetăm barem hârtiile din 
cabinet, recunoscu el. Dar Egor Nikiforici e mereu zorit. Are o 
familie de opt suflete, de-asta are obiceiul să ne tot mâne din 
spate cu cercetarea şi ancheta, ca s-o şteargă mai repede 


acasă. E om bătrân, mai are un an pân' la pensie, ce vreţi... Dar 
uitaţi ce zic eu, domnule Fandorin. N-aţi dori să mergem acolo 
amândoi? Mergem împreună şi ne uităm. Şi aplic eu după aia 
sigiliu nou, că nu-i mare lucru. Lui Egor Nikiforici n-o să-i fie cu 
supărare. Da' de unde, o să ne spună şi bogdaproste că nu l-am 
tulburat din nou. O să-i spun că a fost cerere venită de la 
Departament, ce ziceţi? 

Lui Erast Petrovici i se păru că amărâtul acela de 
aghiotant jinduieşte pur şi simplu să cerceteze mai cu de- 
amănuntul apartamentul „ultra-luxos”, şi că nici chestiunea cu 
„aplicarea” unui nou sigiliu nu era tocmai în regulă, dar ispita 
era prea mare. Aici chiar mirosea a mister. 

x k xX 


Interiorul apartamentului în care locuise răposatul Piotr 
Kokorin (etajul luxos al unei bogate case de raport de lângă 
Precistenskie Vorota) nu produse asupra lui Fandorin o 
impresie deosebită - pe vremea bunăstării timpurii a tatălui său 
trăise şi el în palate cu nimic mai prejos. Drept pentru care 
registratorul de colegiu nu zăbovi în vestibulul de marmură, 
împodobit cu o oglindă venețiană înaltă de trei arşini şi cu 
stucaturi aurite pe tavan, ci o porni drept înainte spre camera 
de zi - o încăpere spațioasă, cu şase ferestre, mobilată în stil 
rustic rusesc, foarte în vogă: mici cufere pictate, gravuri din 
stejar sculptat pe pereţi şi o sobă cu dichis din teracotă 
smălțuită. 

— Binevoia să trăiască ultraluxos, v-am spus doar, vorbi, 
nu se ştie de ce, în şoaptă însoţitorul, suflându-i în ceafă. 

Erast Petrovici aducea acum uimitor cu un setter de un an 
lăsat pentru întâia oară slobod în pădure, năucit de mirosul 
intens şi ispititor al sălbăticiunii aflate prin apropiere. După ce- 
şi suci capul la stânga şi la dreapta, el indică fără greş: 

— Uşa aceea dă spre cabinet? 

— Întocmai. 

— Să mergem, deci. 

Nu a fost nevoie de prea mult timp ca să găsească mapa de 
birou învelită în piele - aceasta se lăfăia în mijlocul mesei de 
scris masive, între un serviciu de birou din malachit şi o 
scrumieră-scoică din sidef. Dar înainte ca mâinile nerăbdătoare 
ale lui Fandorin să atingă pielea maronie, scârţâitoare, privirea 
îi căzu pe fotografia în ramă de argint, aşezată tot acolo, pe 


birou, în locul cel mai vizibil. Chipul din fotografie era atât de 
ieşit din comun, încât Erast Petrovici uită până şi de mapă: cu 
faţa întoarsă pe jumătate, îl privea o Cleopatră cu o splendoare 
de păr, cu ochi imenşi, de un negru mat, cu gâtul lung, care-i 
dădea un aer trufaş, şi cu o umbră de cruzime abia schiţată în 
linia capricioasă a gurii. Cel mai mult îl vrăji însă pe 
registratorul de colegiu expresia de autoritate calmă şi 
siguranţă de sine, atât de surprinzătoare pentru un chip de 
fecioară (din cine ştie ce pricină, Fandorin şi-ar fi dorit ca 
acesta să nu fie o doamnă, ci neapărat o fecioară). 

— Frumoasă-i, comentă fluierând Ivan Prokofievici, răsărit 
lângă el. Cine-i? Dacă permiteţi... 

Şi fără dram de emoție scoase cu mâna-i profanatoare 
icoana încântătoare din ramă şi întoarse cartonaşul pe dos. 
Acolo, cu litere înclinate, lăbărţate, era scris: 


Lui Piotr K. 
Și Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. lubind, nu te 
lepăda de mine! 
A.B. 


— Îl aseamănă pe el cu Apostolul Petru, care va să zică, 
dumneaei ar trebui să i se asemene lui lisus? Da' ştiu că are 
pretenţie! fornăi aghiotantul. Nu cumva din pricina acestei 
persoane şi-a pus studentul nostru capăt zilelor? Aha, iacătă şi 
mapa, n-am venit degeaba. 

După ce deschise coperta de piele, Ivan Prokofievici scoase 
dintr-însa o singură coală de hârtie albastră, cunoscută de- 
acum lui Erast Petrovici, de astă-dată însă purtând o ştampilă 
notarială şi câteva semnături în josul paginii. 

— Excelent, spuse polițistul, dând satisfăcut din cap. S-a 
găsit şi testamentul. Ca să vezi, ce interesant! 

Parcurse într-un minut documentul, dar lui Erast Petrovici 
minutul ăsta i se păru o veşnicie. Socoti însă că este sub 
demnitatea lui să privească peste umăr. 

— Ha, na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Ce mai cadou le-a 
făcut verilor de-al doilea! exclamă Ivan Prokofievici cu o 
bucurie de neînțeles pentru necazul altuia. Bravo lui Kokorin, 
le-a scurtat nasul la toţi. Asta numai la noi, la ruşi, se poate! 


Numai că nu prea e patriotic. Ia uitaţi aici, lămureşte omul şi 
chestiunea cu „bestia”. 

Renunţând din nerăbdare la orice idee de bună-cuviinţă şi 
respect al ierarhiei, Erast Petrovici smulse hârtia din mâna 
superiorului în grad şi citi următoarele: 


Testament 

Eu, subsemnatul Piotr  Aleksandrovici Kokorin, 
aflându-mă în plenitudinea facultăților mintale şi în 
deplinătatea memoriei, fac cunoscut, în prezența 
martorilor mai jos semnaţi, testamentul meu privitor la 
averea care îmi aparţine. 

Las prin testament întreaga avere aflată în posesia 
mea, a cărei listă se află la împuternicitul meu, Semion 
Efimovici Berenzon, doamnei baronese Margaret Astair, 
supusă britanică, spre folosinţa tuturor acestor bunuri 
aşa cum va crede domnia sa de cuviinţă, în folosul 
instrucției şi educaţiei orfanilor. Sunt încredinţat că 
doamna Astair va folosi aceste mijloace mai înțelept şi 
mai cinstit decât generalii noştri care se ocupă de operele 
de caritate. 

Acesta este testamentul meu ultim şi irevocabil, are 
putere de lege şi revocă testamentul meu anterior. 

li desemnez drept executori testamentari pe avocatul 
Semion Efimovici Berenzon şi pe Nikolai Stepanovici 
Ahtirțev, student la Universitatea din Moscova. 

Prezentul act testamentar este redactat în două 
exemplare, dintre care unul rămâne la mine, iar al doilea 
se înmânează spre păstrare biroului de avocatură al 
domnului Berenzon. 

Moscova, 12 mai 1876 
PIOTR KOKORIN 


CAPITOLUL AL DOILEA, 


care nu cuprinde nimic altceva decât conversații 
— Cum doriţi, Ksaveri Feofilaktovici, numai că e ciudat! 
repetă cu înflăcărare Fandorin. Aici se ascunde o taină, pe 
onoarea mea! exclamă el, şi sublinie îndărătnic: Da, întocmai, o 
taină! Judecaţi şi singur. În primul rând, s-a împuşcat oarecum 
dintr-o întâmplare stupidă, a mers la „cum i-o fi norocul”, cu 


singurul glonţ aflat în butoiaş, ai zice că nici prin minte nu i-a 
trecut să se împuşte! Ca să vezi ghinion fatal! Şi, trebuie să fiţi 
de acord cu mine, tonul răvaşului scris înaintea morţii este şi el 
întrucâtva ciudat, pare să fi fost scris la repezeală, ca într-o 
doară, dar, altfel, face în el referire la chestiunea esenţială. Nu- 
i de glumă! perora Erast Petrovici, cu vocea gâtuită de emoție. 
Dar despre asta vorbim mai târziu, deocamdată - despre 
testament. 

— Ce ţi se pare, drăguță, suspect la el? mormăi Grugşin, 
frunzărind plictisit „Raportul poliţiei municipale” privind 
incidentele din ultimele douăzeci şi patru de ore. 

De regulă, lectura raportului, nu lipsită de valoare 
instructivă, urma în a doua jumătate a zilei, dat fiind că 
documentul nu cuprindea chestiuni de mare însemnătate - în 
principal, erau raportate tot felul de găinării, nişte fleacuri de-a 
dreptul, dar se întâmpla să mai pice şi câte ceva interesant. Era 
aici şi o informare despre sinuciderea din ajun, din Grădina 
Aleksandrovski, dar, aşa cum prevăzuse foarte experimentatul 
Ksaveri Feofilaktovici, fără nici un amănunt şi, fireşte, fără 
textul răvaşului scris înaintea morţii. 

— Uitaţi care-i problema! Kokorin s-a împuşcat aşa, ca-n 
glumă, şi totuşi, testamentul, în ciuda tonului sfidător, este 
întocmit după toate regulile - cu notar, cu semnăturile 
martorilor, cu indicarea executorilor testamentari, reluă 
Fandorin, îndoindu-şi degetele unul după altul. Şi, nimic de zis, 
averea e uriaşă. M-am informat - două fabrici, trei uzine, case 
în mai multe oraşe, şantiere navale în Libava:, numai hârtii de 
valoare la Banca de Stat, jumătate de milion! 

— Jumătate de milion? icni Ksaveri Feofilaktovici, 
întrerupând lectura hârţoagelor. Mare noroc pe englezoaică, 
mare noroc. 

— Dar explicaţi-mi şi mie, dacă tot veni vorba, ce legătură 
are lady Astair cu toate astea? De ce tocmai ei i-a lăsat averea, 
şi nu altcuiva? Ce legătură exista între ea şi Kokorin? Iată ce 
trebuie lămurit! 

— Doar a scris omul că nu are încredere în delapidatorii 
noştri de bani publici, or, pe englezoaica asta o preamăresc 
ziarele de-atâtea luni încoace. Nu, drăguță, dumneata mai bine 
uite ce să-mi spui. Cum se face că generaţia voastră pune aşa 
mic preţ pe viaţă? Una-două, poc-poc, ba o mai fac şi cu 


aroganță, cu pompă, în disprețul întregii lumi. Ce merite 
anume îndreptăţesc disprețul acesta, ce merite? se mânie 
Gruşin, amintindu-şi cât de necuviincios şi nerespectuos îi 
vorbise aseară iubita lui fiică, Saşenka, o liceana de şaisprezece 
ani. 

Şi totuşi, întrebarea lui era mai curând retorică, opinia 
secretarului său în această privinţă îl interesa prea puţin pe 
onorabilul comisar, drept pentru care îşi vâri nasul iarăşi în 
raport. 

Erast Petrovici, în schimb, se însufleţi mai abitir: 

— Este chiar problema despre care aş fi dorit să discutăm 
în mod deosebit. Luaţi un om ca acest Kokorin. Soarta îi dă 
totul - şi bogăţie, şi libertate, şi instrucţie, şi frumuseţe (despre 
frumuseţe Fandorin aminti şi el aşa, că tot s-a ivit prilejul, 
măcar că nu avea nici cea mai vagă idee despre aspectul 
exterior al răposatului). Iar el se joacă de-a moartea şi, în final, 
se sinucide. Vreţi să ştiţi pentru ce? Pe noi, pe tineri, ne 
scârbeşte lumea voastră - Kokorin a scris-o direct, doar că nu a 
dezvoltat subiectul. Idealurile voastre - cariera, banii, onorurile 
- nu înseamnă nimic pentru mulţi dintre noi. Nu acestea sunt 
acum năzuinţele noastre. Ce credeţi, degeaba se scrie acum 
despre această epidemie de sinucideri? Cei mai buni dintre 
tinerii instruiți pleacă pentru că se sufocă în lipsa oxigenului 
dat de spirit, iar voi, stâlpii societăţii, nu trageţi din asta nici o 
învăţătură! 

Părea că întreg acest rechizitoriu patetic era îndreptat 
împotriva lui Ksaveri Feofilaktovici personal, dat fiind că prin 
preajmă nu se zăreau alţi „stâlpi ai societăţii”, şi totuşi Gruşin 
nu se supără defel, ba chiar clătină din cap cu vădită 
satisfacţie. 

— Ascultă aici, icni el batjocoritor privind în raport, că veni 
vorba de lipsa oxigenului spiritual. Pe stradela Cihacevskaia, în 
sectorul trei al raionului Meşceanskaia, la orele 10 ale 
dimineții, a fost descoperit cadavrul cizmarului Ivan Eremeev 
Buldighin, 27 de ani, care s-a spânzurat. Conform mărturiei 
rândaşului Piotr Silin, cauza sinuciderii a fost lipsa mijloacelor 
de trai când s-a trezit din mahmureală. Uite, vezi cum pleacă 
dintre noi cei mai buni. Rămânem numai noi, proştii ăştia 
bătrâni. 


— Râdeţi, grăi cu amărăciune în glas Erast Petrovici. Dar 
la Petersburg şi-n Varşovia nu e zi în care studenţii, ba chiar şi 
liceenii, să nu se otrăvească, să nu se împuşte, să nu se înece... 
Vi se pare caraghios... 

„Vă veţi căi, Ksaveri Feofilaktovici, dar va fi prea târziu”, 
gândi el răzbunător, deşi până în acea secundă încă nu-i 
trecuse vreodată prin minte gândul sinuciderii - tânărul era 
prea plin de viaţă de felul lui. Se aşternu tăcerea. Fandorin îşi 
imagina micul mormânt modest şi fără cruce în spatele 
gardului care împrejmuia biserica, în vreme ce Gruşin ba 
urmărea rândurile cu degetul, ba începea să foşnească 
paginile. 

— Și totuşi, chiar că-i o prostie, bodogăni el. Ce i-o fi 
apucat, au înnebunit cu toţii? Uite-aici, două rapoarte, unul de 
la secţia trei, raionul Miasniţkaia, pe pagina opt, celălalt de la 
secţia unu, raionul Rogojskaia, pe pagina nouă. Vasăzică: La 
ora 12 şi 35 de minute, pe stradela Podkolokolnii, a fost chemat 
la imobilul aparținând „Societății de asigurare contra 
incendiilor” din Moscova comisarul de poliție Fedoruk, la 
cererea moşieresei Avdotia Filippovna Spiţina, din Kaluga (care 
locuieşte temporar la hotelul „Boiarskaia”). D-na Spiţina a 
relatat că lângă intrarea în dugheana cu cărți, chiar sub ochii 
ei, un domn de vreo de ani, îmbrăcat cuviincios, a întreprins o 
tentativă de sinucidere - şi-a dus la tâmplă un pistol, dar se 
pare că s-a produs un rateu şi, cum n-a fost să fie, sinucigaşul s- 
a făcut nevăzut. D-na Spiţina a cerut ca poliţia să-l găsească pe 
tânăr şi să-l predea autorităţii clericale, spre a fi supus 
penitenţei religioase. Nu s-au întreprins cercetări, dată fiind 
lipsa delictului. 

— Vedeţi, ce vă spuneam! jubilă Erast Petrovici, simţindu- 
se pe deplin răzbunat. 

— Stai puțin, tinere, asta încă nu-i tot, îi stăvili comisarul 
avântul. Ascultă mai departe. Pagina nouă:  haportează 
vardistul Semionov (ăsta-i din raionul Rogojskaia). La orele 11 
a fost chemat de cetăţeanul Nikolai Kukin, vânzător la prăvălia 
„Brikin şi fiii”, vizavi de podul lauzski. Kukin a declarat că mai 
devreme cu câteva minute, pe o bornă de piatră a podului s-a 
căţărat un student, şi-a dus un pistol la cap, exprimând prin 
asta intenţia clară de a se împuşca. Kukin a auzit un ţăcănit 
metalic, dar n-a urmat nici o îimpuşcătură. După ţăcănilt, 


studentul a sărit iute pe caldarâm şi a luat-o la fugă spre strada 
Iauzskaia. Nu s-au găsit alţi martori oculari. Kukin stăruie să fie 
postat un vardist pe pod, fiindcă anul trecut s-a înecat, tot 
acolo, o fată de moravuri uşoare, şi de-asta comerțul suferă 
pierderi. 

— Nu înţeleg nimic, se minună Fandorin, desfăcându-şi 
braţele. Ce ritual mai e şi ăsta? N-o fi cumva vreo societate 
secretă de-a sinucigaşilor? 

— Care societate, rosti tărăgănat Ksaveri Feofilaktovici, 
după care prinse a vorbi mai iute, tot mai iute, animându-se 
treptat, cu fiecare cuvânt. Nu e vorba de nici o societate, 
domnul meu, totul este mult mai simplu. Şi cu butoiaşul m-am 
lămurit, până acum nici nu-mi trecea prin minte! E vorba de 
unul şi acelaşi individ, de studentul dumitale şi al meu, de 
Kokorin, el se ţinea de năzbâtii. Ia uite aici. 

Comisarul se ridică şi se apropie sprinten de harta 
Moscovei agăţată pe perete, lângă uşă. 

— Uite podul lauzski. De-aici a luat-o pe lauzskaia, a 
umblat hai-hui vreo oră şi a ajuns în Podkolokolnii, lângă 
Societatea de asigurări. A speriat-o pe moşiereasa Spiţina şi a 
pornit mai departe, în direcţia Kremlinului. Şi la orele trei a 
ajuns în Grădina Aleksandrovski, unde voiajul lui a luat sfârşit 
în felul pe care-l cunoaştem. 

— Dar de ce? Şi ce înseamnă toate astea? întrebă Erast 
Petrovici, cu privirea aţintită pe hartă. 

— Ce înseamnă asta - nu-i problema mea. Dar mă duce 
capul cum s-au petrecut lucrurile. Studentul nostru aristocrat, 
feciorul nostru de bani gata, a hotărât să le spună tuturor 
adieu. Dar înaintea morţii a vrut să-şi mai gâdile puţin nervii. 
Am citit pe undeva că jocul acesta se cheamă „ruleta 
americană”. În America l-au inventat, la minele de aur. Bagi în 
butoiaş un singur cartuş, îl învârţi şi - poc! Ai noroc, ai spart 
banca, vorba aia, ai ghinion - adio şi n-am cuvinte. Aşa că a 
pornit-o studentul nostru în voiaj prin Moscova să-şi pună la 
încercare ursita. Este foarte posibil să nu fi tras numai de trei 
ori, ci de mai multe ori, atâta doar că nu toţi martorii oculari 
cheamă poliţia. Moşiereasa aceea, tămăduitoare a sufletelor, la 
fel şi Kukin, cu interesul lui privat, au manifestat vigilenţă, dar 
câte tentative o fi întreprins Kokorin, numai Dumnezeu ştie. 
Sau, poate, o fi făcut o înţelegere cu el însuşi: adică, mă joc de 


atâtea ori cu moartea, după care, basta. Scap cu viaţă - aşa să 
fie. De fapt, astea-s de-acum fantezii de-ale mele. În Grădina 
Aleksandrovski n-a fost vorba de nici un fel de ghinion fatal, 
pur şi simplu la orele trei studentul îşi consumase deja întregul 
destin. 

—  Ksaveri Feofilaktovici, sunteţi un veritabil talent 
analitic, declară Fandori, sincer entuziasmat. Parcă şi văd 
înaintea ochilor totul, aşa cum s-a petrecut. 

Lauda binemeritată, venită fie şi din partea unui imberb, îi 
făcu plăcere lui Gruşin. 

— Mă rog, mă rog. Mai e câte ceva de învăţat şi de la 
proştii ăştia bătrâni, rosti el pe un ton sentenţios. Să fi lucrat 
dumneata cu mine la anchete, dar nu în vremurile astea atât de 
breze, ci pe vremea împăratului Nikolai Pavlovici. Pe vremea 
aceea nu mai alegeai - că-i poliţie judiciară, că nu-i judiciară, în 
Moscova nu exista nici măcar departamentul nostru, nici secţie 
de investigaţii nu exista. Azi căutai criminali, mâine te postai la 
iarmaroc să bagi spaima-n norod, poimâine fugăreai prin 
cârciumi indivizii fără acte. În schimb, te alegeai cu spirit de 
observaţie, învăţai să te pricepi la oameni, mă rog, te alegeai şi 
cu pielea tăbăcită, fără asta nu se poate nicicum să lucrezi în 
poliţie, îşi încheie comisarul discursul cu o aluzie şi, brusc, 
băgă de seamă că secretarul nu-l prea ascultă, ci se încruntă 
unui gând numai de el ştiut şi, după toate probabilitățile, nu 
tocmai plăcut. 

— Ei hai, ce ai mai clocit în minte, spune-o pe şleau. 

— Păi, nu prea pricep ceva..., începu Fandorin, mişcându- 
şi nervos sprâncenele-i frumoase, ca două semilune. Acest 
Kukin spune că pe pod era un student... 

— Un student, sigur, cine altul? 

— Dar de unde putea să ştie Kukin că era student? Purta 
vestă şi pălărie, nici unul din martorii de la Grădina 
Aleksandrovski nu l-a luat drept student... în procesele verbale 
scrie doar „tânărul” sau „acel domn”. Enigmă! 

— Dumitale numai enigme îţi umblă prin cap, ripostă 
Gruşin, dând din mână. Kukin ăsta al dumitale este un 
prostovan, şi cu asta basta. A văzut şi el un domnişor tinerel în 
haine civile şi ce şi-a zis - e student. Dar poate că vânzătorul 
are ochiul format şi şi-a dat seama că-i student, doar de 
dimineaţă până seara are de-a face cu tot soiul de cumpărători. 


— În veci n-a văzut Kukin în dugheana aia cumpărători de 
soiul lui Kokorin, obiectă, întemeiat, Erast Petrovici. 

— Şi ce-are a face asta? 

— Păi are, că n-ar fi stricat să fie mai bine descusuţi 
moşiereasa Spiţina şi vânzătorul Kukin. Nu-i de rangul 
dumneavoastră, Ksaveri Feofilaktovici, să vă ocupați de 
asemenea fleacuri, dar dacă mi-aţi îngădui, eu aş... 

Erast Petrovici chiar se săltă niţeluş din scaun, într-atât îşi 
dorea ca Gruşin să-i dea voie. 

Ksaveri Feofilaktovici avea de gând să se arate sever, dar 
îşi schimbă gândul. Las' să dea băiatul cu nasul de munca 
activă, să înveţe şi el să discute cu martorii. Poate iese şi ceva 
bun din asta. Aşa că rosti pe un ton plin de importanţă: 

— Nu-ţi interzic. 

Şi, preîntâmpinând exclamaţia de bucurie a registratorului 
de colegiu, adăugă: 

— Dar mai întâi fă bine şi termină raportul pentru 
excelența sa. Şi uite ce e, drăguță. Sunt deja ceasurile patru. 
Dacă nu-ţi e cu supărare, eu merg acasă. lar dumneata o să-mi 
povesteşti mâine de unde i s-a năzărit lui Kukin că-i vorba de 


un student. 
CAPITOLUL AL TREILEA, 


În care apare „ştudentul zgârbov” 

De pe strada  Miasniţkaia, unde îşi avea sediul 
Departamentul de Criminalistică, până la hotelul „Boiarskaia”, 
unde, potrivit raportului, „locuia temporar” moşiereasa Spiţina, 
erau vreo douăzeci de minute de mers, şi Fandorin, în pofida 
nerăbdării chinuitoare, decise totuşi s-o ia pe jos. „Lord Byron”, 
torţionarul care încleşta nemilos în balenele sale coastele 
secretarului, îi făcuse o gaură atât de adâncă în buget, încât 
costul unei plimbări cu birja ar fi urmat să se reflecte cât se 
poate de drastic în raţia zilnică de hrană. Mestecând din mers o 
plăcintă cu cozi de peşte cumpărată la colţul străduţei 
Gusiatnik (să nu uităm că, în febra cercetărilor, Erast Petrovici 
sărise peste prânz), el păşea sprinten pe Bulevardul 
Cistoprudniîi, unde nişte bătrânele antediluviene, în paltoane 
largi, demodate şi cu bonete pe cap, presărau firimituri unor 
porumbei graşi şi obraznici. Pe caldarâmul pietruit goneau 
vertiginos birje şi faetoane cu care Fandorin nu putea ţine 
pasul, aşa că în gândul lui se simţi ofensat. În fond, unui copoi 


îi e imposibil să se descurce fără o caleaşca şi nişte trăpaşi. Tot 
e bine că „Boiarskaia” e pe Petrovka, dar de acolo, pe jos, până 
pe lauzskaia, la vânzătorul Kukin, înseamnă încă o jumătate de 
oră în cap. În cazul ăsta, întârzierea poate fi de-a dreptul fatală, 
se aprinse Erast Petrovici (exagerând întrucâtva, dacă e să fim 
sinceri), iar domnul comisar se scumpeşte la cinşpe copeici 
acolo din vistieria statului. Păi sigur, lui departamentul îi alocă 
lunar câte optzeci de ruble numai pentru birjă permanentă. 
Astea-s privilegiile şefilor: unul merge cu birja personală acasă, 
şi altul - pe picioarele lui în interes de serviciu. 

Dar la stânga, deasupra acoperişului cafenelei „Souchet”, 
se ivise deja clopotniţa Bisericii Sfânta Treime, lângă care se 
înălța „Boiarskaia”, şi Fandorin iuți pasul, savurând anticipat 
importantele sale descoperiri. 

Jumătate de oră mai târziu, cu pas abătut şi înfrânt, îşi târa 
anevoie picioarele pe Bulevardul Pokrovski în jos, unde erau 
hrăniţi nişte porumbei la fel de ghiftuiţi şi de obraznici ca pe 
Cistoprudii, dar nu de nişte doamne nobile, ci de nişte 
precupeţe. 

Discuţia cu martora fusese dezamăgitoare. Erast Petrovici 
o prinsese pe moşiereasă chiar în ultima clipă - tocmai se 
pregătea să urce într-o droşcă ticsită de cuferaşe şi pachete, 
urmând să părăsească primul oraş de scaun al Rusiei pentru 
gubernia ei, Kaluga. Din raţiuni de economie, Spiţina călătorea 
după moda veche, nu pe calea ferată, ci trasă de proprii ei 
bidivii. 

Din acest punct de vedere, Fandorin avusese, fără îndoială, 
noroc, pentru că, dacă moşiereasă s-ar fi grăbit la gară, 
discuţia nici măcar nu ar fi putut avea loc. Dar miezul discuţiei 
cu martora limbută, pe care o abordase în fel şi chip, se 
rezumase la un singur lucru: Ksaveri Feofilaktovici avusese 
dreptate, Spiţina îl văzuse chiar pe Kokorin - îşi amintise şi de 
jachetă, şi de melon, ba chiar şi de nişte pantofi de lac cu 
năsturei, despre care nu amintiseră martorii din Grădina 
Aleksandrovski. 

Toată nădejdea îi stătea acum în Kukin, şi era foarte 
probabil ca Gruşin să fi avut dreptate şi în privinţa lui. Il luase 
pe vânzătorul acela gura pe dinainte, şi acum bate tu, 
Fandorin, drumurile din pricina lui prin toată Moscova, fă-te tu 
de râs în faţa şefului. 


Uşa cu geam a băcăniei „Brikin şi fiii”, cu o căpăţână de 
zahăr zugrăvită pe ea, dădea chiar spre mal, încât de acolo 
podul se vedea ca-n palmă - Fandorin remarcă asta din prima 
clipă. Şi observă de asemenea că ferestrele băcăniei erau larg 
deschise (pesemne din pricina zăpuşelii), aşadar Kukin putuse 
auzi „ţăcănitul metalic”, căci până la cea mai apropiată bornă 
de piatră nu puteau fi mai mult de cincisprezece paşi. Din uşă îl 
privea intrigat un bărbat de vreo patruzeci de ani, în cămaşă 
roşie, vestă neagră de postav, pantaloni de bumbac şi cizme cu 
carâmbi strălucitori. 

— Aţi dori oarece, înălţimea voastră? întrebă el. Sau aţi 
binevoit cumva să vă rătăciţi? 

— Kukin? întrebă cu asprime Erast Petrovici, neîntrezărind 
nimic îmbucurător în viitoarele explicaţii. 

— Chiar aşa, confirmă vânzătorul încordându-şi atenţia şi 
înălţându-şi sprâncenele stufoase, dar dumirindu-se imediat: 
Ei, dar înălţimea voastră trebuie să fie de la poliţie. Mulţumim 
prea plecat. Nu m-aşteptam la aşa grabnică atenţie. Domnul de 
la comisariat a zis că şefii or să cerceteze, dar nu m-aşteptam, 
nicicum nu m-aşteptam. Da' ce stăm aicea-n prag! Faceţi bine 
şi intraţi în băcănie. Oh, atâta-s de recunoscător, atâta-s de 
mulţumit! 

Omul se ploconi, crăpă şi uşa, ba făcu şi un gest de poftire 
înăuntru - poftiţi, adică —, dar Fandorin nu se clinti din loc. I 
se adresă pe un ton plin de importanţă: 

— Nu sunt de la poliţie, ci de la Departamentul de 
Criminalistică. Am ordin să-l găsesc pe stu... pe omul acela 
despre care l-ai informat pe inspectorul de poliţie. 

— Pe scubent? îi suflă cu dragă inimă vânzătorul. Cum nu, 
înălţimea voastră, ţin minte la perfecţie. Ce spaimă am tras, să- 
mi fie cu iertare! Cum am văzut că dumnealui se caţără pe 
bornă şi-şi lipeşte arma de cap, am înţepenit - gata, mi-am zis, 
o să fie ca mai an, să promiţi marea cu sarea că tot n-o să mai 
intre nimeni în băcănie. Şi ce vină avem noi? Ce-are locul ăsta, 
e uns cu miere, de vor toţi să-şi lase aici zilele? Du-te, domile, 
la râul Moscova, că-i şi mai adâncuţ, şi podu-i mai 'năltuţ. 

— Opreşte-te o clipă, Kukin, îi reteză vorba Erast Petrovici. 
Mai bine descrie-mi-l pe student. Cum era îmbrăcat, cum arăta 
şi, în general, de unde-ai luat-o că era student. 


— Păi, cum asta, era scubent în toată regula, înălţimea 
voastră, se minună vânzătorul. Şi mondir avea, şi nasturi, şi 
sticle pe nas. 

— Ce mundir? exclamă Fandorin, săltându-şi brusc capul. 
Purta uniformă de student? 

— Da' cum altfel? făcu uimit Kukin, privindu-l cu 
compasiune pe funcţionarul greu de cap. Dacă n-avea, de unde 
să-mi dea mie-n gând că-i scubent sau nu-i scubent? Adicătelea, 
ce, nu pot eu să deosebesc după mondir un scubent de-un 
conţopist? 

La această judicioasă remarcă Erast Petrovici nu avu 
replică, îşi scoase din buzunar un mic blocnotes îngrijit, cu 
creion - special pentru consemnarea mărturiilor. Fandorin îşi 
cumpărase  blocnotesul înainte de a intra în slujbă la 
departament, îl plimbase cu el trei săptămâni de pomană, şi 
abia azi îi era de trebuinţă - în cursul dimineţii, registratorul de 
colegiu umpluse deja trei păginuţe cu scris mărunt. 

— Povesteşte-mi cum arăta omul acela. 

— Păi, om ca toţi oamenii. Nu tocmai chipeş, avea şi ceva 
bubuliţe pe faţă. Şi mai avea şi sticle la ochi... 

— Ce fel de sticle - ochelari, sau pince-nez? 

— De-alea cu şnuruleţ. 

— Deci, pince-nez, preciza Fandorin, hârşâind cu creionul 
în blocnotes. Avea şi alte semne particulare? 

— Tare mai era gârbov dumnealui. Umerii aproape că-i 
avea mai sus de cap... Altfel, scubent ca toţi scubenţii, cum v- 
am zis... 

Kukin îl privea nedumerit pe „conţopist”, dar acela tăcu 
lungă vreme, îşi făcuse ochii mici, mişca din buze, tot răsfoia 
caietul acela mititel. Gândea omul la ceva, de bună seamă. 

„Uniformă de student, coşuri, pince-nez, foarte gârbov” - 
fu consemnat în blocnotes. Mă rog, câteva coşuri - asta-i un 
fleac. Despre pince-nez nu se spune un cuvânt în inventarul 
lucrurilor găsite asupra lui Kokorin. Să-l fi scăpat pe jos? 
Posibil. Nici martorii n-au amintit nimic despre un pince-nez, 
dar nici nu au fost chestionaţi în mod special în legătură cu 
aspectul exterior al sinucigaşului - şi la ce bun s-o facă? 
Gârbov? Hm. Ţin minte că în „Ziarul de Moscova” era descris 
ca fiind un tânăr chipeş şi prezentabil, dar reporterul nu fusese 
de faţă la incident, nu-l văzuse pe Kokorin, era deci posibil să fi 


lipit acel „chipeş şi prezentabil” de dragul efectului. Rămânea 
chestiunea cu mundirul studenţesc - la asta nu mai existau 
argumente. Dacă pe pod fusese Kokorin, ar reieşi că în 
intervalul dintre ora unsprezece şi ora douăsprezece şi 
jumătate se schimbase, nu se ştie de ce, în redingotă. 
Interesant, unde a făcut-o? De la râul lauza până pe Ostojenka 
şi îndărăt, la „Societatea de asigurări contra incendiilor”, nu e 
cale scurtă, n-o poţi dovedi într-o oră şi jumătate. 

Şi pricepu atunci Fandorin, cu o strângere de inimă, că nu- 
i rămânea decât o ieşire: să-l înşface de guler pe vânzător, să-l 
ducă la secţie, pe Mohovaia, unde, împresurat de gheaţă, zăcea 
în continuare la morgă cadavrul sinucigașului, şi să aranjeze o 
recunoaştere. Erast Petrovici îşi imagină ţeasta sfărâmată, cu o 
crustă uscată de sânge şi creier, şi, printr-o asociere absolut 
firească, îşi aminti de precupeaţa Krupnova, femeia aceea care 
fusese înjunghiată şi care îi mai vizita şi acum coşmarurile. Nu, 
hotărât lucru, nu voia să meargă la „gheţărie”. Dar între 
studentul de pe podul lauzski şi sinuciderea din Grădina 
Aleksandrovski exista o legătură pe care trebuia neapărat să o 
desluşească. Cine oare îi putea spune dacă acel Kokorin avea 
bubiţe şi era gârbov, dacă purta sau nu pince-nez? 

În primul rând, moşiereasă Spiţina, dar aceasta, fără 
îndoială că se apropia de-acum de graniţa guberniei Kaluga. În 
al doilea rând, valetul răposatului - cum l-o fi chemând oare? 
Nu contează, oricum anchetatorul l-a dat afară din casă, caută 
acum de poţi acul în carul cu fân. Rămân martorii din Grădina 
Aleksandrovski şi, înainte de toate, cele două doamne cu care 
Kokorin vorbise în ultimele clipe ale vieţii sale. Doar ele îl 
putuseră admira, fără doar şi poate, în toate amănuntele. lată 
ce scrie în blocnotes: „Eliz. Aleksandr-na von Evert- 
Kolokolţeva, fiică consilier titular privat, 17 a., d-şoara Emma 
Gotlibovna Pfuhl, 48 a., str. Malaia Nikitskaia, casă partic.” 

Şi totuşi, nu se putea descurca fără să dea bani pe o birjă. 

x XX 


Ziua se vădi a fi lungă. Mai de voie, mai de nevoie, 
inimosul soare de mai, care luminase neobosit oraşul-cu-turle- 
de-aur, luneca spre linia acoperişurilor atunci când Erast 
Petrovici, mai sărac cu douăzeci de copeici, cobori din birjă 
lângă o elegantă casă cu coloane dorice, faţadă ornamentată şi 


verandă de marmură. Văzând că tânărul său client se oprise 
descumpănit, birjarul îi zise: 

— Chiar asta-i casa generalului, să n-ai nici o îndoială. Nu-i 
primul an de când umblu prin Moscova. 

„Dar dacă n-or să-mi dea drumul înăuntru?” gândi Erast 
Petrovici cu inima cât un purice. Apucă ciocănelul sclipitor de 
aramă şi bătu de două ori. Uşa masivă, cu două boturi de leu 
din bronz aplicate pe ea, se dădu pe dată în lături şi apăru un 
portar înveşmântat într-o livrea bogată, cu ceaprazuri aurite. 

— La domnul baron? De la autorităţi? întrebă el cu un aer 
preocupat. Să-i raportați, sau numai să-i înmânaţi vreun 
document? Dar poftiţi. 

În vestibulul spaţios, puternic luminat şi de un candelabru, 
şi de becuri cu gaz, vizitatorul se pierdu cu totul. 

— De fapt, am venit la Elizaveta Aleksandrovna, îi explică 
el. Erast Petrovici Fandorin, de la Departamentul de 
Criminalistică. Într-o chestiune urgentă. 

— De la Departamentul de Criminalistică? repetă, 
strâmbându-se dispreţuitor, paznicul uşilor. Doar nu cumva 
pentru întâmplarea de ieri? Nici să nu vă gândiţi. Domnişoara a 
plâns aproape jumătate de zi şi a dormit şi rău azi-noapte. Nu 
vă las şi nici nu-i raportez. Înălţimea sa i-a şi ameninţat pe 
oamenii de la departamentul vostru că le ia capul, pentru că au 
chinuit-o ieri pe Elizaveta Aleksandrovna cu audierile. Vă rog, 
poftiţi în stradă, în stradă, rogu-vă. 

Şi nemernicul începu să-l împingă cu pântecele lui 
burduhănos spre ieşire. 

— Dar guvernanta Pfuhl? exclamă disperat Erast Petrovici. 
Emma Gotlibovna, patruzeci şi opt de ani? Măcar cu dumneaei 
să schimb câteva cuvinte. E o problemă de stat! 

Portarul plescăi cu importanţă din buze. 

— Fie, la dumneaei vă las. Uitaţi colo, sub scară. Pe 
coridor la dreapta, a treia uşă. Acolo stă doamna guvernantă. 

La bătaia lui în uşă deschise o creatură înaltă şi 
ciolănoasă, care îşi pironi asupra vizitatorului privirea ochilor 
ei rotunzi şi căprui. 

— De la poliţie. Fandorin. Doamna Pfuhl? rosti şovăielnic 
Erast Petrovici şi, pentru orice eventualitate, repetă în 
germană: 

— Polizeiamz. Sind Sie Frăulein Pfiihl? Gutten Abend. 


— Buna seara, îi răspunse pe un ton sever ciolănoasă. Da, 
zunt Emma Pfuhl. Intraţ. Luaţ loc la şcaun. 

Fandorin luă loc acolo unde i se poruncise - pe un scaun 
vienez, cu spătar arcuit, lângă o măsuţă de scris pe care erau 
rânduite în modul cel mai ordonat cu putinţă nişte manuale şi 
un mic top de hârtie de scris. Era o odaie bună, luminoasă, dar 
teribil de searbădă, parcă nu avea viaţă în ea. Doar pe pervaz 
tronau trei ghivece cu muşcate înfoiate - singura pată 
luminoasă din întreaga încăpere. 

— At venit pentru acel tiner care z-a împuşcat? întrebă 
guvernanta Pfuhl. Am răspuns ieri la toate intrebari de la 
domnul poliţai, dar dacă mai vreţ intrebaţ, puteţ intrebaţ. Eu 
inţelegem foarte bine, munca de poliţai este foarte important. 
Unchiul meu, Günter, a fost în politia zaxonă, a fost ober- 
vachtmeister. 

— Eu sunt registrator de colegiu, o lămuri Erast Petrovici, 
nedorind să fie luat tot drept vagmistru. Sunt funcţionar de 
rangul paisprezece. 

— Da, ştiu să deosebesc la ranguri, încuviinţă din cap 
nemţoaica, arătând cu degetul petliţa de pe uniforma lui de 
funcţionar public. Aşadar, domnule registrator de colegiu, eu 
ascult. 

În acel moment, fără vreo bătaie prealabilă, uşa se 
deschise de perete şi în odaie năvăli ca-n zbor o domnişoară cu 
păr bălai şi cu obrăjori îmbujoraţi fermecător. 

— Fräulein Pfiihl! Morgen fahren wir nach Kuntsevo!' Pe 
onoarea mea! Mi-a dat voie papa! debită ea într-un suflet încă 
din prag. 

Văzându-l însă pe străin, îşi înghiţi brusc cuvintele şi amuţi 
fâstâcită, dar ochii ei cenuşii se aţintiră cu vie curiozitate 
asupra tânărului funcţionar. 

— Baronese educate nu aleargă, ele merg, îi spuse 
guvernanta cu prefăcută asprime. Mai ales dacă are 
zaptesprezece ani în cap. Dacă nu alerga, ci mergea, avea 
vreme ză vadă domn străin şi ză zalute cuviincios. 

— Bună ziua, domnule, şopti miraculoasa făptură apărută 
din senin. 

Fandorin zvâcni din scaun şi făcu o plecăciune, simțindu-se 
mizerabil. Fata îi plăcea peste măsură, şi bietul registrator se 
temea că acuş-acuş se înamorează de ea la prima vedere, aşa 


ceva nu se cădea defel. Nici chiar în fostele vremuri de 
prosperitate ale tatălui său o asemenea prinţesă nu i-ar fi putut 
fi în nici un caz pereche, cu atât mai puţin acum. 

— Bună ziua, i se adresă el foarte sec şi se încruntă cu 
severitate, adăugând în sinea lui: „Îţi trece cumva prin minte să 
mă pui într-o postură jalnică, ceva în genul «El - consilier 
titular, ea - fiică de general»? A, nu, domnişoară, să nu te 
aştepţi la una ca asta! Şi ca să ajung titular mai am încă de 
muncit, şi încă foarte mult!” 

— Registrator de colegiu Fandorin Erast Petrovici, 
Departamentul de Criminalistică, se prezentă el pe un ton 
oficial. Fac o anchetă suplimentară în legătură cu nefericitul 
eveniment de ieri, din Grădina Aleksandrovski. S-a dovedit 
necesar să mai punem unele întrebări. Dar dacă asta vă este 
neplăcut - căci înţeleg prea bine cât aţi fost de tulburată - îmi 
va fi de ajuns o discuţie doar cu doamna Pfuhl. 

— Oh, da, a fost îngrozitor. 

Ochii domnişoarei, şi aşa enormi, se făcură şi mai mari. 

— Ce-i drept, am închis ochii şi apoi mi-am pierdut 
simţirea... Dar mă interesează foarte mult! Fräulein Pfuhl, pot 
să rămân şi eu? Te rog! De altfel, sunt martoră în aceeaşi 
măsură ca şi dumneata! 

— În ce mă priveşte, în interesul anchetei, şi eu aş prefera 
ca domnişoara baroneasă să asiste, spuse cam pierit Fandorin. 

— Ordine e ordine, îl aprobă printr-un gest din cap Emma 
Gotlibovna. Eu, Lischen, mereu repet: Ordnung muss sein. 
Trebuie să fie supunere la lege. Pot rămâne. 

Lizanka (astfel îi spunea deja în sinea lui Fandorin, care-şi 
pierdea vertiginos stăpânirea de sine) se aşeză hotărâtă pe 
divanul tapiţat în piele, toată numai ochi pentru eroul nostru. 

El îşi luă inima-n dinţi şi, întorcându-se spre Fräulein 
Pfuhl, o întrebă: 

— V-aş ruga să-mi descrieţi aspectul exterior al acelui 
domn. 

— Al domnului care z-a împuşcat? preciză ea. Na ja. Ochi 
căprui, păr castaniu, deştul de înalt, nu mustață şi nu barbă, 
nici favorit, faţă foarte tiner, dar nu foarte frumos. Acum, 
îmbrăcăminte. 


— Despre îmbrăcăminte, mai târziu, o întrerupse Erast 
Petrovici. Spuneţi că nu era frumos. De ce? Din pricina 
coşurilor? 

— Pickeln, traduse, roşind, Lizanka. 

— A, ja, coşi, repetă cu plăcere guvernanta cuvântul pe 
care nu-l pricepuse la început. Nu, domnul acela nu avea coşi. 
Avea piele bună, zănătos. Dar faţa nu era foarte frumos. 

— De ce? 

— Era rău. Ze uita ca şi cum nu pe zine voia ză omoare, pe 
cu totul altul. Oh, a fost un coşmar! mai zise Emma Gotlibovna, 
excitată de această aducere-aminte. Primăvara, zoare pe cer, 
doamne şi domni la promenada, grădini minunate tot în floace! 

La aceste ultime cuvinte Erast Petrovici fu năpădit de 
roşeaţă privi cu coada ochiului spre Lizanka, dar aceasta 
probabil că se obişnuise de mult cu felul special de a vorbi al 
guvernantei sale, încât privirea îi era la fel de încrezătoare şi 
luminoasă. 

— Dar purta pince-nez? Poate că nu pus pe nas, poate se 
vedea că îl ţine în buzunar? Pe un şnuruleţ de mătase? îşi turna 
fără încetare Fandorin întrebările. Şi nu vi s-a părut că ar fi 
gârbov? Şi încă ceva. Ştiu că era în redingotă, dar arăta ceva 
din îmbrăcămintea lui că ar fi fost student? Pantaloni de 
uniformă, bunăoară? N-aţi observat? 

— Eu obzerv întotdeauna totul, răspunse cu demnitate 
nemţoaica. Pantaloni avea cadrilaţi din ştofă scumpă. Pince-nez 
nu avea deloc. Nici zgârbov nu era. Domnul avea bună ţinută. 

Chibzui preţ de o clipă, apoi, pe neaşteptate, întrebă: 

— Zgârbov, pince-nez şi ştudent? De ce spuneaţi aşa? 

— Dar care-i problema? replică Erast Petrovici cu atenţia 
încordată. 

— Ciudat. Era acolo un domn. Un ştudent zgârbov cu 
pince-nez. 

— Cum aşa!? Unde? izbucni Fandorin. 

— Am văzut aşa un domn... jenseits... pe partea cealaltă la 
grilaj, pe stradă. Stătea şi ze uita la noi. Chiar mă gândeam că 
domnul ştudent o ză ne ajute ză-l gonim pe omul acela 
îngrozitor. El era foarte zgârbov. L-am văzut mai târziu, după 
ce omul acela ze împuşcase deja. Ştudentul z-a întors şi z-a dus 
iute-iute. Şi am văzut atunci ce zgârbov era. Aşa ze întâmplă 
când copiii nu zunt învăţaţi de mici ză stea corect. Ză stai 


corect este foarte important. Elevele mele stau întotdeauna 
corect. Ia priviţ la frâulein baroneasa. Vedeţi cum ţine spinare? 
Foarte frumos! 

În acel moment, Elizaveta Aleksandrovna se îmbujoră, dar 
atât de dulce, încât Fandorin pierdu pentru moment firul 
discuţiei, deşi declaraţia guvernantei Pfuhl era, neîndoielnic, de 
o importanţă excepţională. 

CAPITOLUL AL PATRULEA, 
In care se vorbeşte despre puterea nefastă a frumuseţii 

A doua zi, la orele unsprezece ale dimineţii, Erast 
Petrovici, binecuvântat de şef şi chiar înzestrat de acesta cu 
trei ruble pentru speze excepţionale, ajunse la clădirea 
zugrăvită în galben a Universităţii de pe Mohovaia. Misiunea 
nu era complicată, dar avea nevoie de ceva şansă: să-l 
dibuiască pe studentul cel gârbov, nu prea chipeş, cu ceva 
coşuri pe faţă, cu pince-nez prins pe şnuruleţ de mătase. Era 
foarte posibil ca acest domn suspect să nici nu studieze pe 
Mohovaia, ci la Institutul Tehnic Imperial, la Academia de 
Silvicultură sau chiar la Institutul de Ingineri Hotarnici, şi 
totuşi, Ksaveri Feofilaktovici (care-l privise pe tânărul său 
secretar cu bucuroasă uimire) fusese pe deplin de acord cu 
supoziţia lui Fandorin, potrivit căreia „zgârbovul” şi răposatul 
Kokorin studiau cel mai probabil la Universitate şi, foarte 
posibil, la aceeaşi Facultate de Drept. 

Îmbrăcat civil, Erast Petrovici zbură ca vântul pe treptele 
roase, din fontă, ale aripii principale, trecu pe lângă un slujbaş 
bărbos în livrea verde şi ocupă o poziţie foarte convenabilă în 
ambrazura semicirculară a unei ferestre, de unde putea ţine 
perfect sub observaţie şi vestibulul unde se afla garderoba, şi 
curtea, ba chiar şi intrările în celelalte două aripi ale clădirii. 
Pentru întâia oară de când îi murise tatăl şi viaţa tânărului se 
abătuse de la calea ei dreaptă şi luminoasă, Erast Petrovici 
privea zidurile galbene sacre ale universităţii fără dorul acela 
lăuntric după ce s-ar fi putut împlini şi nu se împlinise. Încă nu 
se ştie care anume existenţă este mai atrăgătoare şi mai 
folositoare societăţii - toceala studenţească, sau viaţa dură a 
unui agent de investigaţii, care îndeplineşte o importantă şi 
periculoasă misiune. (Mă rog, poate nu chiar periculoasă, dar, 
totuşi, de excepţională importanţă şi ultrasecretă.) 


Cam tot al patrulea student care nimerea în raza vizuală a 
vigilentului nostru observator purta pince-nez, şi mulţi dintre ei 
îl aveau prins cu şnuruleţ de mătase. Cam tot al cincilea avea 
fizionomia spuzită de o anumită cantitate de coşuri. Erau destul 
de mulţi şi dintre cei aduşi de spate. Totuşi, toate cele trei 
semnalmente nu doreau nicicum să se adune într-un singur 
individ. 

La ora două, Fandorin, flămând, îşi scoase din buzunar un 
sandvici cu salam şi mai prinse ceva puteri, fără însă a-şi părăsi 
postul. La ora aceea apucase deja să stabilească relaţii cât se 
poate de amicale cu portarul bărbos, care îi ordonase să-i 
spună Mitrici şi reuşise să-i dea tânărului câteva sfaturi extrem 
de preţioase privind modul în care se intră la „nivirsitate”. 
Fandorin, care se recomandase bătrânelului limbut drept un 
provincial care visează la nasturii sacrii cu blazonul 
universităţii gravat pe ei, se întreba deja dacă nu ar trebui să 
schimbe versiunea şi să-l interogheze direct pe Mitrici cu 
privire la „zgârbovi” şi buboşi, când portarul începu iarăşi să se 
agite, îşi scoase chipiul de pe cap şi deschise larg uşa. Mitrici 
executa acest ritual de câte ori trecea prin preajmă un profesor 
sau unul dintre studenţii bogaţi, gest pentru care era răsplătit 
din când în când ba cu o copeică, ba cu un pitac. Erast 
Petrovici îşi aruncă privirea într-acolo şi văzu îndreptându-se 
spre ieşire un student care tocmai primise de la garderobă o 
manta foarte elegantă din catifea, cu paftale în formă de labe 
de leu. Pe nasul fantelui sclipea un pince-nez, fruntea îi era 
împurpurată de o spuzeală de coşuri. Fandorin îşi încorda 
atenţia, încercând să vadă cum stă studentul cu ţinuta, dar 
blestemata pelerină a mantalei şi gulerul ei ridicat îl împiedicau 
să pună un diagnostic. 

— Bună seara, Nikolai Stepanici. Nu porunciţi o birjă? îl 
întrebă, ploconindu-se, portarul. 

— Ce-i, Mitrici, s-a oprit ploicica? întrebă bubosul cu glas 
subţirel. Atunci merg pe jos, m-am săturat de atâta stat. 

Şi cu două degete înmănuşate în alb lăsă în palma întinsă o 
mică monedă. 

— Cine-a fost acela? şopti Erast Petrovici, privind încordat 
spinarea filfizonului. Nu cumva e ghebos? 


— Ahtirţev Nikolai Stepanici. Bogat cât cuprinde, sânge de 
prinţ, îl informă Mitrici cu evlavie, niciodată nu-mi lasă mai 
puţin de cinşpe copeici. 

Pe Fandorin îl trecură fiorii. Ahtirţev! Nu cumva era cel 
desemnat drept executor testamentar? 

Mitrici se ploconi în faţa următorului universitar - un 
profesor, magistru de fizică, cu plete lungi, dar când se 
întoarse îl aştepta o surpriză: pe onorabilul provincial parcă îl 
înghiţise pământul. 


Mantaua neagră de catifea se zărea de departe, şi în doi 
timpi şi trei mişcări Fandorin îl ajunse din urmă pe suspect, dar 
nu se hotări să-l strige: ce învinuire îi putea aduce, de fapt, 
acestui Ahtirţev? Mă rog, să zicem că îl vor recunoaşte şi 
vânzătorul Kukin, şi fata bătrână Pfuhl (ajuns la acest gând, 
Erast Petrovici oftă amarnic, amintindu-şi iarăşi, a câta oară, de 
Lizanka). Aşadar, cu ce s-ar alege? N-ar fi mai bine să urmeze 
învăţăturile marelui Fouché,  neîntrecutul  corifeu al 
investigaţiilor, şi să purceadă la filajul individului? 

Zis şi făcut. Mai cu seamă că se vădi a fi cât se poate de 
simplu de urmărit: Ahtîrţev mergea fără grabă, în pas de 
plimbare, spre 'Tverskaia, nu-şi întorcea capul, doar când şi 
când petrecea cu privirea câte o modistă drăgălaşă. Luându-şi 
inima-n dinţi, Erast Petrovici se furişase în câteva rânduri, pe 
neobservate, chiar până lângă el, ba îl şi auzise pe student 
fluierând serenada lui Smith din „Frumoasa fată din Perth”. Se 
pare că sinucigaşul căruia nu-i reuşise tentativa (dacă el era 
acela) se afla într-o excelentă dispoziţie. Lângă tutungeria lui 
Korf, studentul se opri şi privi vreme îndelungată pachetele de 
ţigări din vitrină, dar de intrat nu intră. Fandorin începu să fie 
din ce în ce mai convins că „obiectivul” trage de timp până la o 
anumită oră. Această convingere i se întări atunci când Ahtiîrţev 
îşi scoase ceasul de aur, îi deschise capacul cu un ţăcănit, după 
care, iuţind puţin pasul, o luă pe trotuar în sus, trecând la 
interpretarea energicului „Cor al băieţilor” din opera foarte la 
modă „Carmen”. 

După ce coti pe aleea Kamergherski, studentul încetă să 
fluiere şi începu să meargă atât de sprinten, încât Erast 
Petrovici se văzu nevoit să rămână puţin în urmă - altfel prea 
ar fi bătut la ochi. Din fericire, până să ajungă la salonul de 


modă de dame Darzans, „obiectivul” mai încetini pasul şi 
curând se opri cu totul. Fandorin traversă strada şi îşi fixă 
postul de observaţie lângă o brutărie, din care se răspândea o 
plăcută aromă de cozonac proaspăt. 

Cincisprezece minute, poate chiar douăzeci, Ahtîrţev, dând 
semne tot mai vădite de nervozitate, se preumblă încoace şi 
încolo pe lângă uşile de stejar cu ornamente geometrice, pe 
care intrau cucoane cu un aer preocupat şi pe care ieşeau 
comisionari cu pachete şi cutii elegante. De-a lungul trotuarului 
aşteptau câteva echipaje, unele chiar cu blazoane zugrăvite pe 
portierele lăcuite. La orele paisprezece şi şaptesprezece minute 
(Erast Petrovici văzu cât era ora pe ceasul din vitrină), 
studentul tresări şi se repezi spre o doamnă zveltă, cu voaletă 
pe faţă, care tocmai ieşise din magazin. Îşi scoase şapca şi 
începu să-i spună ceva, desfăcându-şi braţele. Fandorin 
traversă strada cu un aer blazat - asta-i bună, poate avea şi el 
chef să arunce o privire în magazinul lui Darzans. 

— Nu am acum timp de dumneata, se făcu auzită vocea 
cristalină a doamnei îmbrăcate după ultima modă de la Paris - 
rochie liliachie de moar, cu trenă. Vorbim mai târziu. Vino la 
ora opt ca de obicei, vom hotărî acolo totul. 

Fără să-i mai arunce vreo privire lui Ahtîrţev, rămas 
tulburat locului, ea se îndreptă spre un faeton cu două locuri, 
cu coviltirul lăsat pe spate. 

— Amalia! Amalia Kazimirovna, dar dă-mi voie! strigă 
studentul în urma ei. Eu mă aşteptam oarecum la o discuţie în 
particular! 

— După, după! îi aruncă dama. Acum mă grăbesc! 

O adiere uşoară îi ridică puţintel voaleta imponderabilă de 
pe faţă şi Erast Petrovici încremeni. El văzuse deja aceşti ochi 
galeşi, negri ca noaptea, acest oval egiptean al feţei, această 
şerpuire capricioasă a gurii, şi odată văzut, acest chip nu poate 
fi uitat în veci. Iat-o, deci, pe enigmatica A.B., care nu-i 
îngăduise nefericitului Kokorin să se lepede de ea! Cazul 
căpăta, pare-se, un cu totul alt tâlc şi o altă culoare. 

Ahtîrţev  înlemnise pierdut pe trotuar, îndesându-şi 
dizgraţios capul între umeri (e gârbov, chiar e gârbov, se 
încredința Erast Petrovici), în timp ce faetonul o purta pe 
regina egipteană spre Petrovka. Trebuia să ia o decizie, şi 
Fandorin, chitind că studentul oricum n-are unde să mai 


dispară acum, îl lăsă în plata Domnului şi o luă la goană 
înainte, spre colţul cu Bolşaia Dmitrovka, unde se înşirau 
câteva trăsuri de piaţă. 

— Poliţia! îi şopti el unui Vanka oarecare, un birjar aţipit, 
cu şapcă şi caftan vătuit. la-te repede după echipajul ăla! Mişcă 
odată! Nu-ţi fă griji, o să te plătesc cu vârf şi-ndesat! 

Vanka îşi compuse o mină plină de morgă, îşi suflecă 
mânecile cu zel exagerat, scutură hăţurile, ba mai trase şi-un 
răcnet, şi căluţul bălţat prinse a-şi tropoti sonor copitele pe 
caldarâm. 

Colț cu Rojdestvenska se târa de-a curmezişul străzii o 
căruţă încărcată cu cherestea, blocând tot locul. Erast Petrovici 
sări din loc emoţionat la culme, şi chiar se săltă pe vârfuri, 
privind în urma faetonului, care izbutise cumva să se strecoare. 
Bine măcar că apucă să vadă cum coteşte pe Bolşaia Lubianka. 

Dar Dumnezeu e milostiv. Ajunseră din urmă faetonul 
chiar lângă strada Sretenka, şi tocmai la timp - faetonul se 
înfundă într-o ulicioară îngustă şi cu hârtoape. Rotile prinseră a 
sălta peste hopuri. Fandorin văzu faetonul oprindu-se şi îl 
împunse în spinare pe birjar, dându-i de înţeles să mâne 
înainte, să nu-l dea de gol. Iar el se întoarse anume cu spatele, 
văzând însă cu coada ochiului cum, la intrarea într-o căsuţă 
îngrijită, din piatră, cu curte, dama în liliachiu este întâmpinată 
de un individ înalt, în livrea. Chiar după primul colţ, Erast 
Petrovici dădu drumul birjei şi o porni agale, ca şi cum s-ar fi 
plimbat, chipurile, în direcţie opusă. lată căsuţa - acum o putea 
examina cum se cuvine: un mezanin cu acoperiş verde, muşcate 
la ferestre, scara principală cu streaşină ieşită în afară. Pe uşă 
nu părea să fie vreo tăbliță de aramă. 

În schimb, pe o băncuţă de lângă zid şedea de i se ura de 
atâta şedere un portar cu şorţ dinainte şi cu o şapcă mototolită 
pe cap. Spre el se îndreptă Erast Petrovici. 

— Spune-mi, frăţioare, începu el apropiindu-se şi scoțând 
din buzunar o monedă de douăzeci de copeici din banii statului, 
a cui e casa asta? 

— Se ştie-a cui e, răspunse vag portarul, urmărind cu 
interes degetele lui Fandorin. 

— Ține aici. Cine-i doamna care a intrat adineauri? 

După ce luă moneda, portarul răspunse cu un aer solemn: 


— Casa-i a generălesei Maslova, numai că 'mneaei nu şade 
aici, a dat-o cu chirie. Şi de venit a venit chiriaşa, doamna 
Bejeţkaia Amalia Kazimirovna. 

— Şi cine-i dumneaei? insistă Erast Petrovici. De mult 
locuieşte aici? Vine lume multă la ea? 

Portarul îl privi în tăcere, molfăind din buze. În creierul lui 
avea loc o activitate ciudată. 

— Uite ce-i, boierule, spuse el, ridicându-se din senin şi 
înşfăcându-l strâns pe Fandorin de-o mânecă. Ia stai mătăluţă 
niţel. 

Cu toate că Erast Petrovici se împotrivi, acesta îl împinse 
spre verandă şi smuci brusc limba clopoţelului de bronz. 

— Ce te-a apucat? se îngrozi Fandorin, încercând zadarnic 
să se elibereze. Îţi arăt eu... Ştii tu cu cine ai...?! 

Uşa se dădu de perete şi în prag se ivi o matahală în livrea, 
dotată cu uriaşi favoriţi nisipii şi cu bărbia rasă - se vedea cât 
de colo că nu are sămânță de rus în el. 

— Îmi umblă p-acilea şi-ntreabă de Amalia Kazimirovna, îl 
denunţă cu voce mieroasă portarul netrebnic. Şi bani mi-a zis 
că-mi dă. Da' eu n-am luat. Că eu, Djon Karlici, aşa am chibzuit 
că... 

Majordomul (majordom, asta fără doar şi poate, din 
moment ce era englez) îl măsură pe cel reținut cu privirea 
impasibilă a ochilor lui mici şi tăioşi, îndesă în tăcere în 
buzunarul lui Iuda o monedă de argint de cincizeci de copeici şi 
se trase puţin mai la o parte. 

— Bine, dar e o neînțelegere la mijloc, protestă Fandorin, 
încă nereuşind să-şi vină în fire. It's ridiculous! A complete 
misunderstanding/ trecu el la engleză. 

— A, nu, de ce, poftiţi, domnule, poftiţi, bâzâi în spatele lui 
portarul şi, pentru mai mare siguranţă, îl apucă pe Fandorin şi 
de cealaltă mânecă împingându-l înăuntru. 

Erast Petrovici se pomeni într-un vestibul destul de 
spaţios, faţă-n faţă cu un urs împăiat care ţinea în labe o tavă 
de argint - acolo se depuneau cărţile de vizită. Ochii de sticlă ai 
fiarei îmblănite îl priveau fără urmă de compasiune pe 
registratorul aflat la ananghie. 

— Cine? De ce? întrebă majordomul scurt, cu puternic 
accent, ignorând cu desăvârşire engleza cât se poate de 
cuviincioasă a lui Fandorin. 


Erast Petrovici păstră tăcerea, nedorind pentru nimic în 
lume să-şi deconspire identitatea. 

— What's the matter, John? răzbătu glasul limpede, 
cunoscut de-acum lui Fandorin. 

Pe treptele acoperite cu traversă, ducând pesemne la 
mezanin, se afla gazda, care apucase să-şi scoată pălăria şi 
voaleta. 

— A, tânărul brunet, rosti ea batjocoritor, adresându-i-se 
lui Fandorin, care o sorbea din ochi. Te-am observat încă de pe 
Kamergherski. Se poate să te holbezi în halul ăsta la nişte 
doamne necunoscute? Mare pişicher, nimic de zis. M-ai 
urmărit! Eşti student, sau vreun pierde-vară? 

— Fandorin, Erast Petrovici, se prezentă el neştiind ce să 
adauge acestei recomandări, dar, pare-se, Cleopatra îi 
interpretase deja în felul ei apariţia. 

— Îmi plac oamenii curajoşi, spuse ea cu un surâs. Mai cu 
seamă dacă sunt şi atât de drăguţi. Dar nu-i frumos să spionezi. 
Dacă te interesează persoana mea în asemenea grad, vino 
diseară - doar mă vizitează atâta lume. Atunci îţi vei putea 
satisface pe deplin curiozitatea. Dar te îmbraci în frac, 
manierele mele sunt libertine, dar bărbaţii, dacă nu sunt 
militari, trebuie obligatoriu să se prezinte în frac - asta-i 
regula. 

x k k 


Spre seară, Erast Petrovici era înarmat cu de toate. Ce-i 
drept, fracul de la tatăl lui se dovedise cam lărguţ la umeri, dar 
preabuna Agrafena  Kondratievna, nevasta secretarului 
gubernial, de la care Fandorin închiriase odaia, îl prinsese în 
bolduri pe la cusături şi ieşise cât se poate de onorabil, mai cu 
seamă dacă nu-l încheiai. Garderoba bogată care numai mănuşi 
albe conţinea cinci perechi, era singura avere moştenită de fiu 
de la investitorul ghinionist. Cel mai bine se prezentau vesta de 
mătase de la Burgess şi pantofii de lac de la Pironet. Nu arăta 
rău nici ţilindrul aproape nou de la Blanc, atâta doar că îi cam 
cădea pe ochi. Dar asta nu avea mare importanţă - oricum i-l 
dă lacheului la intrare, şi problema-i rezolvată. Decise să nu ia 
şi bastonul - nu mai era de bon-ton. Se învârti în faţa oglinzii 
ştirbite din antreul întunecat şi rămase mulţumit de sine, cu 
deosebire de talia pe care o sublinia ideal drasticul „Lord 
Byron”. În buzunăraşul vestei odihnea o rublă de argint, 


primită de la Ksaveri Feofilaktovici pentru un bucheţel de flori 
(„cuviincios, dar nu fantezist”). Ce mare fantezie îţi poţi 
permite de-o rublă, îşi spuse oftând Fandorin, şi hotări să 
adauge şi propria sa monedă de cincizeci de copeici - aşa o să-i 
ajungă de un bucheţel de violete de Parma. 

Din pricina bucheţelului, se văzu nevoit să se lipsească de 
birjă, încât Erast Petrovici ajunse la palatul Cleopatrei (porecla 
dată i se potrivea de minune Amaliei Kazimirovna Bejeţkaia) 
abia la opt şi un sfert. 

Oaspeţii se adunaseră deja. Odată lăsat de jupâneasă să 
intre, secretarul auzi încă din vestibul rumoare de voci 
bărbăteşti, dar din când în când răzbătea fermecătoare şi vocea 
aceea cristalină. După ce rămase scurtă vreme în prag, Erast 
Petrovici îşi luă inima-n dinţi şi intră nonşalant, sperând să dea 
impresia că face parte din înalta societate şi că e umblat prin 
lume. Strădania era de prisos - nimeni nu se întoarse spre noul 
sosit. 

Fandorin văzu un salon mobilat cu divane confortabile din 
marochin, scaune tapiţate în catifea, măsuţe cochete - totul 
foarte stilat şi modern. În mijloc, călcând în picioare o blană de 
tigru aşternută pe jos, şedea gazda gătită ca o spanioloaică - 
rochie roşie cu corsaj şi camelie purpurie în păr. Era atât de 
frumoasă, încât lui Erast Petrovici i se opri inima-n piept. Pe 
oaspeţi nu îi examină la început, remarcă doar că în salon erau 
numai bărbaţi şi că printre ei se afla şi Ahtîrţev - aşezat ceva 
mai departe şi palid din cale-afară. 

— Ei, dar iată-l şi pe noul meu admirator, rosti Bejeţkaia, 
privindu-l pe Fandorin cu un zâmbet ironic. Acum chiar avem 
duzina diavolului, suntem treisprezece. Nu ţi-i voi prezenta pe 
toţi, ar dura prea mult, prezintă-te singur. [in minte că eşti 
student, dar ţi-am uitat numele de familie. 

— Fandorin, piui Erast Petrovici cu vocea tremurându-i 
trădătoare, şi repetă, de data asta mai ferm: Fandorin. 

Îl priviră cu toţii, dar în treacăt: era limpede că tânărul 
nou-sosit nu-i interesa. Destul de curând a reieşit că centrul 
interesului acestei societăţi era unul singur. Oaspeţii aproape 
că nu conversau între ei, adresându-i-se mai cu seamă gazdei, 
şi toţi, inclusiv un bătrânel cu aer solemn şi cu o stea din 
briliante, se întreceau pe rupte să câştige un singur lucru - să 
atragă asupră-le atenţia ei şi să-i pună, preţ de o clipă măcar, 


în umbră pe ceilalţi. O purtare aparte aveau doar doi oaspeţi: 
taciturnul Ahtîrţev, care trăgea neîntrerupt câte un gât de 
şampanie din cupă, şi un ofiţer de husari, un tânăr cu aspect 
înfloritor, cu ochi neastâmpăraţi, uşor bulbucaţi, şi cu un 
zâmbet gen „dinţi albi-mustaţă neagră”. Acesta din urmă părea 
că se plictiseşte de moarte şi aproape că nici n-o privea pe 
Amalia Kazimirovna, cercetându-i cu un zâmbet batjocoritor pe 
ceilalţi. Cleopatra îi acorda în mod vădit o atenţie deosebită 
obrăznicăturii ăsteia, îi spunea simplu „Ippolit”, iar privirea pe 
care ea i-o lansă în vreo două rânduri îi strânse lui Erast 
Petrovici inima întristată. 

Fandorin se încordă brusc. Un domn cu obrazul ras, cu o 
cruce albă agăţată la gât, tocmai spunea, folosindu-se de o 
pauză în conversaţie: 

— Dumneata, Amalia Kazimirovna, ne-ai interzis să mai 
trăncănim vreodată pe socoteala lui Kokorin, numai că eu am 
aflat ceva destul de interesant. 

Domnul făcu o scurtă pauză, satisfăcut de efectul produs: 
toţi se întorseseră spre el. 

— Nu ne mai perpeli Anton Ivanovici, vorbeşte, nu mai 
putu răbda un grăsun cu fruntea bombată, părând, după 
aspect, să fie un avocat de succes. 

— Da, da, nu ne perpeli, îl susţinură ceilalţi. 

— Omul nu s-a împuşcat pur şi simplu, a făcut-o prin 
metoda numită „ruleta americană” - mi-a şoptit mie cineva 
astăzi la cancelaria generalului-guvernator, declară cu pompă 
bărbatul cel ras. Ştiţi ce este asta? 

— E lucru ştiut, interveni Ippolit, ridicând din umeri. lei un 
revolver, îl încarci cu un singur cartuş. E o prostie, dar este 
excitant. Păcat că l-au scornit americanii, şi nu ai noştri. 

— Şi ce legătură are asta cu ruleta, conte? nu pricepu 
bătrânul cu steaua de briliante. 

— Cu soţ, fără soţ, roşu sau negru, totul sau nimic! zbieră 
Ahtîrţev şi izbucni în hohote nefireşti de râs, privind-o sfidător 
pe Amalia Kazimirovna (cel puţin aşa i se păru lui Fandorin). 

— V-am prevenit: pe cel care va flecari pe tema asta îl dau 
afară! i-o reteză gazda, mâniată de-a binelea. Şi-i interzic 
pentru totdeauna să-mi mai calce pragul! V-aţi şi găsit subiect 
de bârfă! 

Se aşternu o tăcere stânjenitoare. 


— Şi totuşi, pe mine nu vei cuteza să mă dai afară din casă, 
o informă pe acelaşi ton obraznic Ahtîrţev. Se pare că eu mi-am 
câştigat dreptul de a spune tot ce gândesc. 

— Şi prin ce anume, dacă-mi este îngăduit să aflu? se săltă 
din loc un căpitan îndesat, în uniformă de ofiţer de gardă. 

— Prin faptul că s-a îmbătat criţă, mucosul, răspunse 
pornit în mod clar pe scandal Ippolit, pe care bătrânelul îl 
numise „conte”. Îmi permiţi, Amélie, să-l scot un pic la aer 
curat? 

— Când voi avea nevoie de intervenţia dumitale, Ippolit 
Aleksandrovici, te voi înştiinţa neapărat, răspunse, nu fără 
venin în glas, Cleopatra, confruntarea fiind astfel înăbuşită în 
faşă. Dar, domnii mei, mai bine uitaţi cum facem. Dat fiind că 
nu am a mă aştepta din partea domniilor voastre la o 
conversaţie interesantă, eu zic să jucăm gajuri. Data trecută a 
fost chiar nostim - Frol Lukici a pierdut şi a cusut flori la 
gherghef, şi-a împuns toate degetele cu acul. 

Izbucniră cu toţii veseli în râs, mai puţin un domn bărbos, 
tuns castron, pe care fracul stătea cam şui. 

— Ei, şi dumneata, Amalia Kazimirovna, ai făcutără haz de- 
un biet negustor. Aşa mi-a trebuitără, prostul de mine, spuse el 
smerit, cu vădit accent provincial. Numai că-n negustoria 
cinstită, datornicul la plată se cunoaşte. Deunăzi noi ne-am 
riscatără rangul în faţa dumitale, acum n-ar strica să rişti şi 
dumneata. 

— Dar ştiţi că are dreptate consilierul nostru comercial? 
exclamă avocatul. Om cu scaun la cap! Să dea dovadă şi Amalia 
Kazimirovna de curaj. Domnilor, iată ce propun! Acela dintre 
noi căruia îi va ieşi gajul câştigător să-i ceară radioasei noastre 
doamne... păi... ceva deosebit. 

— Just! Bravo! răzbătură voci de pretutindeni. 

— Răzmeriţă, aşadar? Răscoala lui Pugaciov? izbucni în râs 
răpitoarea gazdă. Şi ce doriţi de la mine? 

— Ştiu eu! exclamă Ahtirţev dezmeticindu-se. Un răspuns 
sincer la orice întrebare. Fără ocoliş, fără jocuri de-a şoarecele 
şi pisica. Şi obligatoriu între patru ochi. 

— De ce între patru ochi? dădu să protesteze căpitanul. 
Vom fi cu toţii curioşi să auzim. 

— Dacă-i vorba de „toţi”, nu mai poate fi vorba de 
sinceritate, replică Bejeţkaia, şi ochii îi fulgerară. Bine, să ne 


jucăm de-a sinceritatea, fie aşa cum doriţi. Dar nu-i va fi teamă 
fericitului ales să audă adevărul din partea mea? Adevărul 
poate fi şi dezagreabil. 

Contele îşi dădu ironic cu părerea, graseind în cel mai pur 
stil franțuzesc: 

— J'en ai le frisson que d'y penser”. Auzi acolo, adevărul. 
Cine are nevoie de el? N-ar fi mai bine să jucăm ruleta 
americană? Nu vă ispiteşte? 

— Ippolit, dacă nu mă înşel, te-am avertizat! îl fulgeră 
zeiţa. Nu voi repeta! Despre asta - nici un cuvânt! 

Ippolit amuţi şi chiar îşi ridică mâinile - voi fi mut ca 
peştele, adică. 

În timpul ăsta, sprintenul căpitan aduna deja gajurile în 
cascheta sa. Erast Petrovici puse batista fină a tatălui său, cu 
monograma P.F. 

Sarcina de a extrage gajurile îi fu încredinţată lui Anton 
Ivanovici, cel cu obrazul ras. 

Primul gaj extras din caschetă fu ţigara pe care el însuşi o 
depusese acolo, şi el întrebă, cu voce insinuantă: 

— Care-i primul gaj? 

— Gaura de la covrig, răspunse Cleopatra, care se 
întorsese cu faţa la perete, şi toţi, mai puţin domnul cel cu 
obrazul ras, izbucniră într-un râs răutăcios. 

— Dar acesta? întrebă impasibil Anton Ivanovici, după ce 
extrase creionul din argint al căpitanului. 

— Zăpada de mai an. 

Au urmat un ceas-medalion („urechile peştelui”), o carte 
de joc (mes condoleances), chibrituri cu fosfor („ochiul drept al 
lui Kutuzov”), un ţigaret de chihlimbar („griji de pomană”), o 
bancnotă de o sută de ruble („de trei ori nimic”), un pieptănaş 
din baga („de patru ori nimic”), o boabă de strugure („chica 
bogată a lui Orest Kirilovici” - hohote prelungi de râs pe seama 
unui domn cu ordinul Sf. Vladimir prins pe petliţă, care era cu 
desăvârşire chel), o garoafă („pentru gajul ăsta - niciodată şi 
pentru nimic în lume”). În caschetă mai rămăseseră doar două 
gajuri - batista lui Erast Petrovici şi inelul de aur cu piatră 
prețioasă al lui Ahtirţev. Când între degetele celui care făcea 
anunţurile scânteie inelul, studentul îşi aplecă tot corpul 
înainte, şi  Fandorin văzu cum fruntea-i acneică i se 
îmbrobonise de sudoare. 


— Pe acesta să-l alegem oare? întrebă, întinzând mâna, 
Amalia Kazimirovna, căreia, se pare, i se cam urase să distreze 
publicul. 

Ahtîrţev se săltă uşor din scaun şi, necrezându-şi propriei 
fericiri, îşi smulse pince-nez-ul de pe nas. 

— A, nu, cu voia dumneavoastră, nu pe acesta, ci pe 
ultimul, încheie amfitrioana. 

Toţi se întoarseră spre Erast Petrovici, privindu-l pentru 
întâia oară cu atenţie la modul serios. Cât despre el, în ultimele 
câteva minute, pe măsură ce şansele îi creşteau, chibzuia tot 
mai febril la ceea ce se va întâmpla în caz de reuşită. Îndoielile 
i se risipiseră. Trebuie că era mâna destinului. 

În acel moment, Ahtîrţev, ţâşnind de pe scaun, se apropie 
în fugă de el şi-i şopti febril: 

— Lasă-mi mie locul, te implor. Dumneata ce să... eşti 
pentru prima oară aici, pe când eu, soarta mea... La urma 
urmei, vinde-mi-l. Cât vrei? Cinci sute, o mie? Mai mult? 

Cu o hotărâre calmă, surprinzătoare şi pentru el însuşi, 
Erast Petrovici îl îndepărtă pe cel care îi şoptea toate astea, se 
ridică în picioare, se apropie de amfitrioană şi o întrebă, cu o 
plecăciune: 

— Unde porunceşti să stăm? 

Ea îl privi cu o curiozitate amuzată pe Fandorin. Privire 
care îl ameţi de-a dreptul. 

— Să zicem, în colţul acela. Pentru că mi-e teamă să rămân 
singură cu un domn atât de temerar ca dumneata. 

Fără să ia în seamă hohotul batjocoritor de râs al celorlalţi, 
Erast Petrovici o urmă până într-un ungher îndepărtat al 
salonului şi se aşeză pe un divan cu spătar sculptat. Amalia 
Kazimirovna îşi înfipse ţigara într-un ţigaret de argint, şi-o 
aprinse şi trase cu nesaţ fumul în piept. 

— Deci, cât ţi-a propus pentru mine Nikolai Stepanici? 
Doar ştiu ce ţi-a şoptit. 

— O mie de ruble, îi răspunse cinstit Fandorin. Chiar mai 
mult. 

— Oho, cât e de nerăbdător. Dar ce, dumneata eşti 
milionar? 

— Nu, nu sunt un om bogat, mărturisi cu modestie Erast 
Petrovici. Dar consider josnic să-ţi târguieşti şansa. 


Oaspeţii se saturaseră de tras cu urechea la conversaţia 
lor - oricum nu se auzea nimic - şi, împărțindu-se în grupuleţe, 
înfiripară propriile conversații, deşi fiecare dintre ei făcea ce 
făcea şi tot mai trăgea cu ochiul spre ungherul îndepărtat. 

În acest timp, Cleopatra îl studia cu ironie nedisimulată pe 
vremelnicul ei stăpân. 

— Ce doreşti să mă întrebi? 

Erast Petrovici ezita. 

— Răspunsul va fi cinstit? 

— Cinstea este apanajul celor cinstiţi, iar în jocurile 
noastre afli prea puţină cinste, răspunse Bejeţkaia surâzând cu 
o umbră de amărăciune. Dar sinceritate îţi promit. Numai să nu 
mă  dezamăgeşti  întrebându-mă prostii. Te consider un 
exemplar interesant. 

lar Fandorin, fără o clipă de gândire, atacă: 

— Ce ştii despre moartea lui Piotr Aleksandrovici Kokorin? 

Amfitrioana nu se sperie, nu tresări, dar lui Erast Petrovici 
i se păru că pentru o frântură de secundă ochii i se îngustaseră 
abia perceptibil. 

— De ce vrei să ştii asta? 

— Îţi explic după. Mai întâi răspunde-mi. 

— Bine, îţi voi răspunde. Pe Kokorin l-a ucis o doamnă 
foarte crudă. 

Bejeţkaia îşi plecă o clipă genele-i dese şi negre şi îl arse 
pe sub ele cu o privire fulgerătoare, ca o lovitură de sabie. 

— Numele acestei doamne, continuă ea, este „iubire”. 

— Iubirea pentru dumneata? Deci, şi el venea aici în vizită? 

— Venea. Şi am impresia că aici, în afară de mine, nu ai de 
cine să te îndrăgosteşti. Poate doar de Orest Kirillovici, adăugă 
ea, izbucnind în râs. 

— Şi n-ai pic de milă pentru acel Kokorin? o întrebă 
Fandorin, uluit de atâta lipsă de sensibilitate. 

Regina egipteană ridică indiferentă din umeri: 

— Suntem, fiecare din noi, stăpâni pe propria soartă. 
Ajunge cu întrebările, nu? 

— Nu! exclamă grăbit Erast Petrovici. Ce legătură a avut 
Ahtîrţev cu povestea asta? Şi ce semnificaţie are acel testament 
în favoarea lui lady Astair? 

Larma vocilor se înteţise, şi Fandorin se întoarse înciudat. 


— Nu-ţi place tonul meu? întreba cât îl ţinea gura Ippolit, 
îmbulzindu-se în Ahtîrţev deja cherchelit. Ia uite-aici, păstaie, 
asta o să-ţi placă? zise el şi-l împinse pe student, atingându-i 
aparent fără forţă fruntea cu palma, dar pirpi-riul Ahtîrţev 
zbură într-un fotoliu, se prăbuşi greoi în el şi rămase locului, 
clipind buimac, fără să priceapă nimic. 

— Dă-mi voie, conte, nu se poate aşa ceva, se repezi Erast 
Petrovici. Faptul că eşti mai puternic nu-ţi dă dreptul să... 

Însă pledoaria lui confuză, pe care contele abia de-o lua în 
seamă, fu acoperită de glasul de clopotel al amfitrioanei: 

— Ippolit, ieşi afară! Şi să nu mai calci pe aici până nu te 
trezeşti! 

Contele înjură şi porni tunând şi fulgerând spre ieşire. 
Ceilalţi oaspeţi îl examinau cu interes pe Ahtirţev, care se 
înmuiase de tot, arăta jalnic din cale-afară şi nu făcea nici cea 
mai mică tentativă de a se ridica. 

— Eşti singurul de-aici care aduce cât de cât a om, îi şopti 
Amalia Kazimirovna lui Fandorin, îndreptându-se spre coridor. 
Condu-l. Şi nu-l lăsa în plata Domnului. 

Apăru instantaneu matahala de John, care îşi schimbase 
livreaua cu o redingotă neagră şi un plastron scrobit; el îl ajută 
pe Fandorin să-l ducă pe student până la uşă şi-i îndesă aceluia 
țilindrul pe cap. Bejeţkaia nu ieşi să-şi ia rămas bun, iar Erast 
Petrovici, privind fizionomia ursuză a majordomului, pricepu că 
e cazul să plece. 

CAPITOLUL AL CINCILEA, 
În care pe erou îl ameninţă serioase neplăceri 

Odată ajuns în stradă, după ce trase în piept aerul 
proaspăt, Ahtîrţev se învioră cât de cât - stătea mai zdravăn pe 
picioare, nu se împleticea, încât Erast Petrovici socoti că nu 
mai era necesar să-l susţină de un cot. 

— Să mergem până pe Sretenka, spuse Fandorin. Acolo te 
urc într-o birjă. E departe de-aici până la dumneata acasă? 

— Acasă? 

În lumina pâlpâitoare a felinarului cu gaz lampant figura 
palidă a studentului aducea cu o mască. 

— Nu, acasă pentru nimic în lume! Să mergem undeva, ce 
zici? Am chef de vorbă. Doar ai văzut şi dumneata... cum se 
poartă cu mine. Cum te cheamă? A, da, mi-aduc aminte, 
Fandorin, caraghios nume. Pe mine - Ahtîrţev. Nikolai Ahtirţev. 


Erast Petrovici se înclină uşor, încercând să rezolve o 
complicată problemă de ordin moral: se cuvine oare să se 
folosească de starea de slăbiciune a lui Ahtîrţev spre a-i smulge 
mărturiile necesare, cu atât mai mult cu cât „zgârbovul” pare a 
dori el însuşi să-şi deschidă un pic inima? 

Decise că nu e nici o problemă, că se cuvine. Şi-apoi, tare 
îl mai cuprinsese dorinţa de a afla. 

— Aici, pe-aproape, e „Crimeea”, chibzui Ahtîrţev. Şi nu-i 
nevoie de birjă, mergem pe jos. E o speluncă, aşa-i, dar au nişte 
vinuri excelente. Mergem, da? Eşti invitatul meu. 

Fandorin nu îl refuză, şi cei doi o luară încet, în pas domol 
(totuşi studentul se mai clătina uşor), pe o ulicioară 
întunecoasă, de unde se zăreau în depărtare luminile de pe 
strada Sretenka. 

— Dumneata, Fandorin, mă consideri fără îndoială un laş, 
nu-i aşa? începu să vorbească Ahtirţev cam împleticit. Pentru 
că nu l-am provocat pe conte la duel, pentru că i-am tolerat 
jignirea şi m-am prefăcut beat? Nu sunt laş, s-ar putea să-ţi 
povestesc ceva care te va convinge de asta... Dar m-a provocat 
intenţionat. Ea l-a instigat, probabil ca să scape de mine şi să 
nu-şi plătească datoria... Oh, femeia asta este ceva incredibil, 
dumneata n-o cunoşti!.. lar Zurov ucide un om aşa cum striveşti 
o muscă. Trage la ţintă cu pistolul în fiecare dimineaţă câte o 
oră. Se spune că nimereşte un pitac de la douăzeci de paşi. 
Ăsta mai e duel? El nu-şi asumă nici un risc. Asta-i asasinat, 
atâta doar că poartă alt nume. Dar cel mai important este că el 
nu ar păţi nimic. S-ar descurca. S-a descurcat nu o dată. O să 
plece să se plimbe în străinătate. Dar eu acum vreau să trăiesc, 
mi-am câştigat acest drept. 

Cotiră de pe Sretenka pe altă ulicioară nu tocmai arătoasă, 
luminată totuşi de felinare - nu cu petrol, ci cu gaz - iar în faţă 
li se arătă un imobil cu două etaje, cu ferestrele scăldate în 
lumină strălucitoare. Trebuie că era vorba chiar de „Crimeea”, 
gândi cu o strângere de inimă Erast Petrovici, care auzise 
multe despre acest faimos stabiliment rău famat din Moscova. 

Nimeni nu-i întâmpină pe veranda largă, cu lămpi 
strălucitoare. Ahtîrţev împinse cu gestul unui obişnuit al locului 
uşa înaltă, împodobită cu modele decorative, aceasta se 
deschise cu uşurinţă şi dinăuntru îi izbi o pală de căldură, 


miros de mâncare şi băutură, şi se rostogoli vacarmul vocilor şi 
scârţâitul strident al viorilor. 

După ce îşi lăsară la garderobă ţilindrele, cei doi tineri 
încăpură pe mâna unui individ mărunţel şi dezgheţat în cămaşă 
stacojie, care îl numi pe Ahtîrţev „luminăţia voastră” şi îi 
promise cea mai bună măsuţă, special rezervată pentru el. 

Măsuţa se afla lângă perete şi, slavă Domnului, departe de 
scena pe care se tânguia şi zdrăngănea din dairele un cor de 
ţigani. 

Erast Petrovici, nimerit pentru întâia oară într-un veritabil 
cuib al depravării, îşi răsucea capul în toate părţile. Clienţi 
erau de tot felul, dar treaz, pare-se, nu era nici unul. Tonul îl 
dădeau negustorii şi jucătorii la bursă cu părul pomădat 
pieptănat cu cărare - doar se ştie cine are bani în zilele noastre 
-, dar mai zăreai din întâmplare şi câte un domn al cărui aspect 
îi trăda obârşia neîndoielnic aristocratică, iar pe ici, pe colo 
sclipea pe câte un epolet o monogramă aurie de ofiţer de 
gardă. Dar cel mai viu interes i-l treziră registratorului de 
colegiu fetele care luau loc la măsuţe la cel mai mic semn al 
mesenilor. Aveau asemenea decolteuri, că Erast Petrovici se 
îmbujoră, cât despre fuste - acelea aveau tăieturi prin care 
ieşeau neruşinat în afară genunchii rotunjori, strânşi în ciorăpei 
ajuraţi. 

— Ce-i, îţi desfeţi privirile cu fetele? întrebă cu un surâs 
satisfăcut Ahtirţev, după ce-i comandase chelnerului vin şi 
gustări calde. Eu, după Amalia, nu le mai consider creaturi de 
sex feminin. Dumneata câţi ani ai, Fandorin? 

— Douăzeci şi unu, răspunse Erast Petrovici, adăugând de 
la el un anişor. 

— Eu am douăzeci şi trei, şi am văzut deja multe la viaţa 
mea. Nu te holba la cele de vânzare, nu merită nici banii, nici 
timpul. Şi te cuprinde şi scârba după. Dacă tot e să iubeşti, 
iubeşte o regină! De fapt, ce te tot bat eu la cap... Doar n-ai 
apărut la Amalia fără un gând anume. Te-a vrăjit? Îi place 
chestia asta, să colecţioneze, şi apoi să-şi înnoiască neapărat 
exponatele. Cum e aria aceea de operetă, elle ne pense au'a 
exciter les hommesf... Dar totul are un preţ, iar eu am plătit 
acest preţ. Vrei să-ţi povestesc o întâmplare? Nu ştiu de ce, dar 
îmi placi într-un fel. Te pricepi admirabil să taci. Şi ţi-ar fi de 
folos să afli cu ce fel de femeie ai de-a face. Poate te 


dezmeticeşti înainte de a te trage la fund, ca pe mine. Sau te-a 
tras deja, Fandorin? Ce i-ai tot şopotit acolo? 

Erast Petrovici îşi plecă privirile. 

— Ascultă atunci, îşi începu Ahtîrţev istorisirea. Uite, 
dumneata m-ai bănuit adineauri de laşitate pentru că l-am lăsat 
în pace pe Ippolit, nu l-am provocat la duel. Dar eu am avut un 
duel cum Ippolit al dumitale nici n-a visat. Ai auzit doar că ea 
ne-a interzis să vorbim despre Kokorin. E şi normal! Are 
conştiinţa pătată cu sânge, conştiinţa ei. Şi a mea, fireşte. 
Numai că eu mi-am ispăşit păcatul printr-o spaimă vecină cu 
moartea. Kokorin mi-a fost coleg de an. Noi doi am fost prieteni 
cândva, dar din pricina ei am devenit duşmani. Kokorin era 
ceva mai înfipt ca mine, şi avea şi un chip mai atrăgător, dar, 
entre nous, feciorul de negustor tot fecior de negustor rămâne, 
tot plebeu, măcar că studiază la universitate. Amalia se distra 
destul de bine pe seama noastră - când şi-l apropia pe unul, 
când pe celălalt. Îţi spune Nikolas şi te tutuieşte ca şi când ai fi 
ajuns un fel de favorit al ei, după care, pentru te miri ce fleac, îi 
cazi în dizgrație: îţi interzice să i te mai arăţi în faţa ochilor o 
săptămână şi trece din nou la „dumneavoastră”, trece din nou 
la „Nikolai Stepanici”. Ce-i pică în undiţă nu-i mai scapă, asta-i 
politica ei. 

— Dar ce-i este acest Ippolit? întrebă precaut Fandorin. 

— Contele Zurov? Nu ştiu exact, dar între ei există ceva 
special... Fie el deţine puterea asupra ei, fie ea asupra lui... Dar 
nu este gelos, nu el e problema. O asemenea femeie nu ar 
permite nimănui să fie gelos. Într-un cuvânt, este o regină. 

Ahtîrţev amuţi, pentru că la măsuţa vecină porni să facă 
larmă mare un grup de negustori chercheliţi - se pregăteau să 
plece şi dezbăteau aprins cine să plătească. Chelnerii adunară 
cât ai zice peşte faţa de masă murdară, aşternură alta, şi după 
un minut, la măsuţa abia eliberată luase deja loc un funcţionar 
aghesmuit zdravăn, cu ochi alburii, aproape transparenţi 
(pesemne din cauza stării de beţie). De chefliu se apropie ca în 
zbor o şatenă durdulie, îl cuprinse pe după umeri şi îşi petrecu 
teatral un picior peste celălalt picior - Erast Petrovici nu-şi 
putea dezlipi privirea de micuțul genunchi strâns într-un fil de 
Perse roşu. 

Iar studentul, după ce goli paharul plin cu vin de Rin, îşi 
înfipse furculiţa în biftecul în sânge şi continuă: 


— Crezi cumva că Pierre Kokorin şi-a pus capăt zilelor din 
pricina unei iubiri neîmpărtăşite? Măcar de-ar fi fost aşa. Eu l- 
am ucis. 

— Ce? exclamă Fandorin, necrezându-şi urechilor. 

— Ce-ai auzit, răspunse cu mândrie Ahtirţev, dând 
afirmativ din cap. Îţi voi povesti totul, numai să stai liniştit şi să 
nu mă baţi la cap cu întrebări. Da, l-am ucis, şi nu regret câtuşi 
de puţin. L-am ucis cinstit, în duel. Da, cinstit! Pentru că duel 
mai cinstit ca al nostru nu a existat de când lumea. Când doi 
indivizi care se duelează cu pistolul stau unul în faţa celuilalt, 
există întotdeauna o anume înşelătorie: unul ţinteşte mai bine, 
altul mai prost, sau unul este mai gras şi mai uşor de nimerit, 
sau n-ai avut somn noaptea şi-ţi tremură mâinile. Pe când în 
cazul meu şi al lui Pierre, totul s-a petrecut fără şmecherii. Ea 
ne-a spus - asta se petrecea la Sokolniki, pe corso, ne plimbam 
tustrei într-o caleaşcă - ea ne-a spus, deci: „M-am săturat de 
amândoi, nu sunteţi decât nişte băieţandri bogaţi şi depravaţi. 
Măcar dacă v-aţi ucide unul pe altul, zău aşa”. Şi porcul de 
Kokorin îi spune: „Îl ucid, dacă pentru asta voi primi o 
recompensă din partea dumitale”. Şi eu: „Pentru o recompensă, 
şi eu îl ucid. Recompensa să fie de aşa natură, încât să nu poată 
fi împărţită în două. Aşadar, unul dintre noi doi trebuie să-şi 
aştearnă cărare direct spre groapa jilavă, dacă nu se lasă el 
însuşi păgubaş”. Vezi, deci, până unde ajunsesem, Kokorin şi cu 
mine. „Aşadar, să înţeleg că mă iubiţi atât de mult?” a întrebat 
ea. El: „Mai presus de propria viaţă”. Eu am răspuns la fel. 
„Bine”, a spus ea, „eu cel mai mult preţuiesc la un om curajul, 
tot restul poate fi remodelat. Ascultaţi, deci, care mi-e voia. 
Dacă unul din voi chiar îl va ucide pe celălalt, va fi răsplătit, şi 
ştiţi şi voi care va fi această răsplată.” Şi a izbucnit în râs. „Dar 
sunteţi amândoi doar nişte palavragii”, a mai spus ea. „Nu veţi 
ucide pe nimeni. În afara averii părinteşti, nu aveţi nimic demn 
de interes.” Eu mi-am ieşit din fire. „Pentru Kokorin”, am spus, 
„nu garantez, dar eu, de dragul unei asemenea recompense, nu 
voi cruța nici viaţa mea, nici pe a altuia.” Dar ea ne-a spus 
supărată: „Ştiţi ceva, m-am săturat de sporovăială voastră 
înfumurată. Deci am hotărât: vă veţi împuşca, dar nu în duel, 
nu poţi evita scandalul în asemenea situaţii. Şi-apoi duelul nu 
este edificator. Îi găureşte unul mâna celuilalt şi mi se 
înfiinţează apoi pe post de învingător. Nu, unul să aibă parte de 


moarte, celălalt - de dragoste. Să fie cum va hotări soarta. Daţi 
cu zarul. Cel cu numărul mai mic se împuşcă. Şi lasă un răvaş, 
ca să nu se creadă că a făcut-o din pricina mea. Dar ce-i, v-a 
cuprins teama? Dacă v-aţi speriat, încetaţi, măcar de ruşine, să 
mă mai vizitaţi - n-ar avea nici un rost”. Pierre s-a uitat la mine 
şi a spus: „Nu ştiu ce gânduri are Ahtîrţev, dar eu nu mă tem”... 
Aşa că ne-am hotărât... 

Studentul amuţi şi îşi plecă fruntea. Apoi venindu-şi în fire, 
îşi umplu cupa până la buză şi o bău dintr-o suflare. La măsuţa 
vecină, dama cu ciorapi roşii izbucni într-un râs gâlgâit - ochi- 
albi îi şoptea ceva la ureche. 

— Dar ce-i cu testamentul acela? întrebă Erast Petrovici şi 
îşi muşcă limba, pentru că, vezi bine, nu s-ar fi cuvenit să aibă 
ştire despre el. 

Ahtîrţev însă, cum era cufundat în amintiri, clătină doar 
molatec din cap. 

— A, testamentul... A fost ideea ei. „Aţi vrut să mă 
cumpăraţi cu bani?” a zis. „Bine, fie şi cu bani, dar nu cu o sută 
de mii, cum mi-a făgăduit Nikolai Stepanici” (aşa a fost, am 
vrut să-i ofer suma asta odată, era cât pe ce să mă dea afară). 
„Şi nu cu două sute de mii. Ci cu tot ceea ce aveţi. Cel care va 
avea parte de moarte, să plece gol pe lumea cealaltă. Numai că 
eu”, a mai spus ea, „nu am nevoie de banii voştri, i-aş dărui cu 
mâna mea oricui doriţi. Mă gândesc ca banii aceştia să fie 
folosiţi pentru o cauză bună - un lăcaş sfânt, sau ceva de felul 
acesta. Pentru mântuirea păcatului de a vă fi luat viaţa. Ce zici, 
Petruşa, iese o lumânare destul de groasă din milionul tău?” 
Kokorin însă era ateu, şi încă unul dintre cei militanţi. Aşa că s- 
a înfuriat. „Oricui, numai popilor nu. Mai bine îi las femeilor 
pierdute, să-şi cumpere fiecare câte o maşină de cusut şi să-şi 
schimbe meseria. Să nu rămână în Moscova picior de femeie de 
stradă, de asta să fie legată memoria lui Piotr Kokorin.” Amalia 
însă a spus: „Pe cea care a apucat calea pierzaniei n-o mai poţi 
întoarce din drum. Trebuia făcut asta mai devreme, la vârsta 
inocenţei”. Kokorin a fluturat din mână şi a zis: „Fie, atunci 
unor copii, unor orfani, să zicem. Unui orfelinat”. Ea s-a 
luminat pur şi simplu la faţă: „Pentru asta, Petruşka, ai fi iertat 
de multe păcate. Vino să te sărut”. Pe mine m-a cuprins furia. 
„Or să-ţi pungăşească milionul într-un orfelinat”, am spus. „N- 
ai citit ce scrie în gazete despre orfelinatele statului? Şi sunt şi 


îngrozitor de multe. Mai bine i-am da englezoaicei aceleia, 
baroneasa Astair, ea măcar nu i-ar şterpeli.” Amalia m-a sărutat 
şi pe mine - „Haideţi”, zice, „să le arătăm obrazul patrioţilor 
noştri ruşi”. Asta se întâmpla pe data de unsprezece, era într-o 
sâmbătă. Duminică, Kokorin şi cu mine ne-am întâlnit şi am pus 
totul la punct. Discuţia noastră a fost bizară. El o tot făcea pe 
viteazul, se fandosea, eu mai mult tăceam, şi nu ne priveam 
unul pe altul în ochi. Eu, unul, parcă mă tâmpisem... Am 
chemat un avocat, am redactat testamentele după tot tipicul. 
Eu l-am desemnat pe Pierre martor şi executor testamentar, el 
m-a desemnat pe mine. Avocatului i-am dat fiecare câte cinci 
mii de ruble, să-şi ţină gura. De fapt, nu ar fi avut nici un 
interes să trăncănească. lar cu Pierre înţelegerea a fost 
următoarea - chiar el a făcut propunerea: să ne întâlnim a doua 
zi dimineaţa la ora zece în Taganka (eu locuiesc pe strada 
Goncearnaia). Aveam fiecare în buzunar un revolver de şase 
focuri, şi un singur cartuş în butoiaş. Urma să ne plimbăm 
separat, dar în aşa fel încât să ne vedem unul pe celălalt. Cel 
căruia îi va ieşi zarul cu numărul mai mic urma să încerce 
primul. Kokorin citise pe undeva despre ruleta americană şi îi 
plăcuse ideea. „Din cauza mea şi a ta, Kolea”, mi-a zis el, „or s- 
o boteze «ruleta rusească», o să vezi”. Şi mi-a mai spus că n-are 
nici un haz să te împuşti acasă, hai, zice, să organizăm o 
promenadă cu mascaradă. Am fost de acord, îmi era totuna. 
Trebuie să recunosc, îmi cam pierise curajul, mă gândeam că 
voi pierde. Şi-n cap îmi zvâcnea un singur gând: luni, 
treisprezece, luni, treisprezece. Noaptea n-am închis un ochi, 
am vrut chiar s-o şterg în străinătate, dar la gândul că el va 
rămâne cu ea şi vor râde amândoi de mine... Ce mai, am rămas. 
Şi iată ce s-a petrecut a doua zi dimineaţa. A sosit Pierre, era 
spilcuit, îmbrăcase o vestă albă şi era vesel nevoie mare. Era 
un tânăr norocos, spera pesemne că şi de astă dată norocul va 
fi de partea lui. Am dat cu zarurile la mine în cabinet. Lui i-a 
ieşit nouă, mie - trei. Dar eu eram deja pregătit pentru aşa 
ceva. „Nu merg nicăieri”, am spus. „Mai bine mor aici.” Am 
învârtit butoiaşul, mi-am lipit ţeava de inimă. „Stai!” m-a oprit 
el. „Nu trage în inimă. Dacă glonţul trece oblic, agonia ar dura 
prea mult. Mai bine în tâmplă sau în gură.” „Îţi mulţumesc 
pentru sfat”, i-am spus, şi în clipa aceea l-am urât în asemenea 
hal, încât l-aş fi împuşcat fără nici un fel de duel. Dar i-am 


ascultat sfatul. Nu voi uita niciodată ţăcănitul acela, primul. A 
trosnit lângă ureche într-un fel, aşa... 

Ahtîrţev fu scuturat de un fior şi îşi mai turnă în pahar. 
Cântăreaţa, o ţigancă grasă înfăşurată într-un şal auriu, îngâna 
cu voce guturală o melodie tărăgănată, care îţi întorcea sufletul 
pe dos. 

— ... Şi am auzit vocea lui Pierre: „Acum e rândul meu. Să 
ieşim la aer”. Abia atunci am realizat că sunt în viaţă. Ne-am 
dus pe colina Şvivaia, de acolo se deschide panorama oraşului. 
Kokorin în faţă, eu - la vreo douăzeci de paşi în urma lui. A stat 
o vreme pe buza unei văioage, nu-i vedeam chipul. Apoi şi-a 
ridicat mâna cu pistolul în aşa fel încât eu să i-o văd, a învârtit 
butoiaşul şi a tras rapid în tâmplă - un clănţănit. Dar eu ştiam 
că nu va păţi nimic, nici măcar nu speram asta. Am aruncat 
iarăşi zarurile - din nou eu urma să trag primul. Am coborât 
spre lauza, ţipenie de om. M-am cocoţat pe o bornă de pe pod, 
pentru ca după aceea să cad direct în apă... lar nimic. Ne-am 
tras mai într-o parte şi Pierre mi-a spus: „Devine de-acum 
plicticos. Ce-ar fi să băgăm spaima-n burtă-verzime?” Avea o 
excelentă stăpânire de sine, jos pălăria. Am ieşit într-o 
străduţă, acolo era lume puhoi, treceau echipaje. Eu m-am 
postat pe partea cealaltă a străzii. Kokorin şi-a scos pălăria, s-a 
înclinat în stânga şi-n dreapta, şi-a ridicat braţul, a învârtit 
butoiaşul - nimic. În sfârşit, trebuia să ne luăm rapid picioarele 
la spinare, se porniseră ţipete, zarvă, cucoanele zbierau. Am 
cotit pe sub bolta unei porţi, eram de-acum pe Maroseika. Am 
aruncat zarurile - ce crezi? Eu, iarăşi primul! Lui îi căzuse şase- 
şase, mie, unu-unu, pe onoarea mea! Gata, mi-am zis, finito, 
mai simbolic de-atât nici că se poate. Unul - totul, celălalt - 
nimic. A treia oară m-am împuşcat lângă Biserica Kosma şi 
Damian, acolo am fost botezat. Am urcat în pridvor, unde-s 
cerşetorii, i-am dat fiecăruia câte o rublă, mi-am scos chipiul... 
Deschid ochii - trăiesc. Şi un smintit îmi spune: „le mustră 
cugetul, te iartă Domnul - Te mustră cugetul, te iartă Domnul”, 
am ţinut minte asta. Bun, deci, am fugit şi de acolo. Kokorin a 
ales un loc mai şic, chiar lângă Pasajul Goliţin. Pe Neglinnaia a 
intrat într-o cofetărie, a luat loc, eu eram afară, în spatele 
ferestrelor. I-a spus ceva unei cucoane de la măsuţa vecină, 
aceea a zâmbit. El a scos atunci revolverul, a apăsat pe trăgaci 
- am văzut asta. Cucoana a râs mai cu poftă. El şi-a pus 


revolverul la loc, a mai pălăvrăgit ceva cu ea, a băut cafea. 
Eram deja ca paralizat, nu mai simţeam nimic. În cap aveam un 
singur gând: acum trebuie să dăm iar cu zarurile. 

Am dat cu zarurile pe Ohotniîi Riad, lingă hotelul 
„Loskutnaia”, de data asta el trebuia să încerce primul. Mie-mi 
ieşise şapte, lui - şase. Şapte şi şase - un singur punct 
diferenţă. Am mers până la cârciuma lui Gurov împreună, ne- 
am despărţit acolo unde e în construcţie Muzeul de Istorie - el 
a intrat în Grădina Aleksandrovski, a luat-o pe o alee, eu am 
luat-o pe trotuarul din spatele grilajului. Ultimul lucru pe care 
mi l-a spus a fost: „Proşti mai suntem amândoi, Kolea. Dacă nici 
de data asta nu se întâmplă nimic, dau totul dracului”. Am vrut 
să-l opresc, pe cuvântul meu, am vrut, dar nu l-am oprit. De ce 
- nu ştiu. Mint, ştiu... Mi-a venit un gând meschin şi josnic. Las' 
să mai învârtă butoiaşul o dată, vedem atunci... Poate atunci 
terminăm... Numai ţie, Fandorin, îţi mărturisesc asta. Ţi-o spun 
ca la spovedanie... 

Ahtîrţev mai bău, ochii îi erau roşii şi tulburi sub pince- 
nez. Fandorin aştepta cu respiraţia tăiată, deşi evenimentele 
ulterioare îi erau, în linii mari, cunoscute. Nikolai Stepanovici 
scoase din buzunar o ţigară şi, cu mâna tremurândă, aprinse un 
chibrit. Uimitor cât de puţin se asorta ţigara lungă şi groasă cu 
figura lui dezagreabilă, infantilă. Alungând cu mâna fumul de 
ţigară din faţa ochilor, Ahtîrţev se ridică brusc. 

— Chelner, nota! Nu mai pot sta aici. E gălăgie, nu e aer. 

Îşi smuci cravata de mătase de la gât. 

— Să mergem în altă parte. Sau să facem câţiva paşi. 

Pe verandă se opriră. Ulicioara era întunecată şi pustie, în 
afara ferestrelor de la „Crimeea”, la toate celelalte luminile se 
stinseseră. În felinarul cel mai apropiat pâlpâia şi clipea 
flăcăruia gazului lampant. 

— Sau ah thebui şă mehgem acaşă? molfăi Ahtîrţev 
cuvintele cu ţigara strânsă între dinţi. Aişi, după colş, ar thebui 
hă hie nişte thăşuhi. 

Se deschise uşa şi pe verandă ieşi, cu chipiul pe-o ureche, 
vecinul de masă de mai înainte, funcţionarul acela cu ochi 
alburii. Sughiţând sonor, îşi vâri mâna în buzunarul redingotei 
sale de funcţionar şi scoase o ţigară. 

—  Bi-binevoiţi să mă îndatoraţi cu un foc? întrebă el, 
apropiindu-se de cei doi tineri. 


Fandorin îi remarcă accentul - era fie german baltic, fie 
finlandez. 

Ahtîrţev se scotoci printr-un buzunar, apoi prin celălalt - 
se auziră zuruind chibriturile. Erast Petrovici aştepta răbdător. 
Ca din senin, în aspectul exterior al lui ochi-albi se petrecu o 
schimbare de neînțeles. Deveni parcă mai mic de stat şi se 
înclină uşurel într-o parte. În secunda următoare, în mâna 
stângă îi crescu, cu de la sine putere parcă, un tăiş scurt şi lat 
şi, cu o mişcare elastică, făcută cu economie, funcţionarul i-l 
înfipse lui Ahtîrţev în partea dreaptă a corpului. 

Evenimentele care urmară se petrecură rapid, în două-trei 
secunde, dar lui Erast Petrovici i se păru că timpul s-a oprit în 
loc. Izbuti în acest răstimp să observe multe, să se gândească la 
multe, dar de mişcat nu se putea mişca nicicum, ca şi cum 
sclipirea tăişului l-ar fi hipnotizat. 

În primul moment, lui Erast Petrovici îi trecu prin minte: 1- 
a înjunghiat în ficat, şi îşi aminti ca din senin definiţia din 
manualul de biologie din liceu: Ficatul este acea măruntaie din 
corpul animalului care separă sângele de fiere. Apoi văzu cum 
moare Ahtîrţev. Erast Petrovici nu văzuse niciodată până atunci 
cum se moare, dar înţelese pe loc, nu ştia nici el cum, că 
Ahtîrţev chiar moare. Ochii îi deveniră cumva sticloşi, buzele i 
se căscară spasmodic, din ele se prelinse un firicel vişiniu- 
închis de sânge. Funcţionarul extrase foarte lent şi, aşa cum i 
se păru lui Fandorin, chiar cu eleganţă, lama care nu mai 
strălucea, se întoarse încet spre Erast Petrovici şi îşi apropie 
foarte mult faţa de a lui: ochi luminoşi cu punctişoarele negre 
ale pupilelor, buze delicate, palide. Buzele acestea fremătară şi 
rostiră limpede: „Azazel”. În acel moment, timpul îşi pierdu 
elasticitatea, se strânse ca un arc şi, destinzându-se, îl plesni 
impetuos pe Erast Petrovici în dreapta, în coaste, cu atâta 
forţă, încât el căzu şi se lovi dureros cu ceafa de parapetul 
verandei. Ce înseamnă asta? Ce „Azazel”? gândi Fandorin. 
Dorm cumva? Şi mai gândi: A nimerit cu lama în „Lord Byron”. 
Os de balenă. Talie de-un ţol. 

Uşile se trântiră de perete şi pe verandă năvăli, râzând în 
hohote, un grup zgomotos. 

— Oho, domnilor, dar aici a avut loc un adevărat Borodino! 
strigă cu voioşie o voce de negustor beat. Storşi de vlagă, 
drăguţii de ei! Nu ştiu să bea! 


Erast Petrovici se săltă în capul oaselor, ţinându-se cu 
mâna de coasta lovită, fierbinte şi umedă, ca să-l privească pe 
ochi-albi. 

Dar curios lucru, nici urmă de ochi-albi. Ahtîrţev zăcea 
acolo unde căzuse - cu faţa în jos, de-a curmezişul treptelor; 
ceva mai încolo era ţilindrul care i se rostogolise, iar 
funcţionarul dispăruse fără urmă, se evaporase parcă în 
văzduh. Şi nici ţipenie de om pe toată strada, doar felinarele, 
luminând tulbure locul. 

Brusc, cu felinarele se întâmplă ceva straniu - porniră a se 
învârti, a se roti, şi la început se făcu lumină mare, apoi beznă 


neagră. 
CAPITOLUL AL ŞASELEA, 


În care apare omul viitorului 

— Stai culcat, drăguță, stai culcat, spuse din prag Ksaveri 
Feofilaktovici când Fandorin îşi cobori stânjenit picioarele de 
pe divanul lui tare. Ce ţi-a poruncit doctorul? Ştiu totul, m-am 
informat. Două săptămâni după ce ieşi din spital - regim la pat, 
ca să ţi se cicatrizeze tăietura cum trebuie şi să ţi se aşeze la 
locul lor creierii zdruncinaţi, şi mătăluţă n-ai stat la pat nici 
zece zile. 

Se aşeză şi îşi şterse chelia stacojie cu o batistă cadrilată. 

— Uf, că tare mai pripeşte soarele, tare mai pripeşte. Ţi- 
am adus, uite, nişte marţipan şi cireşe proaspete, ospătează-te. 
Unde să le pun? 

Comisarul dădu roată cu privirea prin chiţimia lunguiaţă în 
care locuia cu chirie registratorul de colegiu. Nu avea unde să 
pună plăsuţa cu bunătăţi: pe canapea era culcat amfitrionul, pe 
scaun şedea Ksaveri Feofilaktovici în persoană, masa era ticsită 
cu cărţi. Alt mobilier în odăiţă nu exista, nici măcar un şifonier 
nu era - numeroasele obiecte vestimentare erau atârnate în 
cuie bătute în pereţi. 

— Cum e, te doare? 

— Câtuşi de puţin, minţi întru câtva Erast Petrovici. Şi 
mâine-mi pot fi scoase firele. Numai prin coaste mă mai trece 
aşa câte un junghi, altfel n-am nimic. lar capul mi-e foarte în 
regulă. 

— Ce tot spui, stai şi boleşte liniştit, că leafa-ţi merge. 

Ksaveri  Feofilaktovici se  încruntă, arborând un aer 
vinovat: 


— Mătăluţă să nu te superi, sufleţelule, că nu te-am vizitat 
atâta vreme. Pesemne ai gândit rău despre mine - ce ţi-ai zis, 
de cum ţi-ai scris raportul, te-am repezit la spital, şi după aia, 
dacă nu mi-ai mai fost de folos, nici nasul nu mi l-am mai arătat 
pe-acolo. Să ştii că am trimis la doctor să se intereseze, dar 
personal nu am izbutit nicicum să ajung. La noi la departament 
se petrec nişte lucruri! Zi şi noapte stăm acolo, pe onoarea 
mea. 

Comisarul clătină din cap şi îşi cobori secretos vocea: 

— Ahtîrţev al dumitale nu era un fitecine, era nici mai mult 
nici mai puţin decât nepotul luminăţiei sale cancelarul 
Korceakov. 

— Ce tot spuneţi! exclamă Fandorin. 

— Taică-său e trimisul nostru în Olanda, e însurat a doua 
oară, iar cunoştinţa dumitale locuia la Moscova în casa unei 
mătuşi, prinţesa Korceakova, care avea palatul ei pe strada 
Goncearnaia. Prinţesa şi-a dat obştescul sfârşit anul trecut şi 
toată averea i-a lăsat-o moştenire lui, şi tot lui îi rămăsese de la 
răposata maică-sa o avere frumuşică. Ei, şi din cauza asta s-a 
stârnit la noi debandada, stai să-ţi spun. Întâi şi-ntâi, s-a cerut 
să fie verificat cazul de însuşi generalul-guvernator, de prinţul 
Dolgoruki personal. Numai că noi nu aveam nici un fel de caz, 
nu aveam de unde-l porni. În afară de dumneata, nimeni nu l-a 
văzut pe asasin. Pe Bejeţkaia, aşa cum ţi-am spus data trecută, 
ia-o de unde nu-i. Casa e goală. Nu tu servitori, nu tu hârtii. 
Caută acul în carul cu fân. Cine-i femeia asta - e neclar, de- 
unde a apărut - nu se ştie. Potrivit paşaportului, ar fi o doamnă 
nobilă din Vilnius. Am trimis depeşă la Vilnius - acolo nu există 
o asemenea persoană. Bun. M-a chemat în urmă cu o 
săptămână excelența sa. „Să-mi fie cu iertare, Ksaveri, zice, te 
cunosc de mult şi te respect ca ofiţer conştiincios ce te afli, dar 
cazul de faţă depăşeşte competenţa dumitale. Va veni de la 
Petersburg un anchetator special, un funcţionar cu însărcinări 
speciale pe lângă comandantul Jandarmeriei şi pe lângă şeful 
Secţiei a treia, excelența sa general-aghiotantul Mizinov 
Lavrenti  Arkadievici. Pricepi dumneata ce pasăre rară-i 
anchetatorul ăsta? E unul dintre oamenii cei noi, intelectual 
provenit din popor, omul viitorului. Face totul după ştiinţă. 
Maestru al cazurilor încâlcite, nu-i de nasul meu şi al 
dumitale”. 


Ksaveri Feofilaktovici pufni supărat: 

— Acela, vasăzică, e omul viitorului, iar Gruşin e omul 
trecutului. Bun. După trei zile, dimineaţa, omul a sosit. Asta era 
deci miercuri, pe douăzeci şi doi. Îl cheamă Ivan Franţevici 
Brilling, e consilier de stat. La treizeci de ani! Ei, şi s-a pornit 
caruselul. Uite, azi e sâmbătă şi sunt la slujbă de azi-dimineaţă 
de la nouă. Şi ieri am tot deliberat şi am făcut la scheme până 
seara la unsprezece. ii minte oficiul unde beam noi ceai? 
Acum s-a pus acolo în locul samovarului un aparat de 
telegrafiat, şi un telegrafist stă de veghe la el douăzeci şi patru 
din douăzeci şi patru. Poţi trimite depeşă chiar şi la 
Vladivostok, şi la Berlin, şi vine răspunsul cât ai clipi din ochi. A 
dat afară jumătate din agenţi, a adus o jumătate cu el de la 
Piter, şi ăştia ascultă numai de el. Pe mine m-a întrebat cu de- 
amănuntul despre toate cele şi m-a ascultat cu mare luare- 
aminte. Credeam c-o să fiu trimis în retragere, dar nu, 
deocamdată încă mai e de trebuinţă comisarul Gruşin. De fapt, 
eu drăguță, uite de ce am venit, spuse Ksaveri Feofilaktovici 
aducându-şi aminte. Vreau să te previn. Acum el are de gând să 
vină la dumneata, vrea să te chestioneze personal. Dar nu te 
perpeli, nu eşti învinuit de nimic. Ba ai mai fost şi rănit în 
exerciţiul funcţiunii. Şi dac-o fi să fie ceva, nu băga în bucluc un 
om bătrân ca mine. Parcă cine ştia ce întorsătură aveau să ia 
lucrurile? 

Erast Petrovici îşi examina cu întristare locuinţa mizeră. 
Bună impresie o să-şi mai facă despre el mărimea aceea venită 
de la Petersburg. 

— Poate ar fi mai bine să vin chiar eu la departament? 
Pentru că mă simt foarte bine, pe cuvânt. 

— Nici să nu te gândeşti! spuse Gruşin, fluturând din 
mâini. Vrei să afle că am venit să te previn? Rămâi la pat. Şi-a 
notat adresa, azi vine precis. 

„Omul viitorului” veni seara la orele şapte, aşa că Erast 
Petrovici apucă să se pregătească temeinic în vederea vizitei. Îi 
spuse Agrafenei Kondratievna că va sosi un general, deci să 
facă bine Malaşka şi să frece podelele în tindă, să scoată de 
acolo cufărul putred şi, mai ales, să nu care cumva să fiarbă 
ciorbă de varză. Rănitul făcu în odăiţă curăţenie generală: 
aşeză hainele agăţate în cuie în poziţii mai avantajoase privirii, 
îndesă cărţile sub pat, lăsă pe masă doar un roman franțuzesc, 


Eseurile filosofice de David Hume în limba engleză şi 
Însemnările unui detectiv parizian de Jean Debret. Apoi îl dădu 
de-o parte pe Debret şi puse în locul lui Sfaturi privind 
respirația corectă, date de un brahman indian adevărat, dl 
Chandra Johnson, după care el făcea în fiecare dimineaţă 
exerciţii menite a-i fortifica sistemul respirator. Să vadă 
maestrul cazurilor încâlcite că aici locuieşte un om sărac, dar 
care nu şi-a pierdut respectul de sine. Spre a sublinia 
gravitatea rănilor, Erast Petrovici puse pe scaunul aşezat lângă 
divan un flacon cu nu se ştie ce mixtură (luat cu împrumut de la 
Agrafena Kondratievna), şi se culcă, înfăşurându-şi capul cu un 
fular alb. Părea să fi ieşit totul cum trebuie - ceva bărbătesc, în 
pofida durerii. 

Într-un sfârşit, tocmai când i se urase peste măsură să 
zacă astfel, se auzi o bătaie scurtă în uşă şi imediat, fără să 
aştepte răspuns, intră un domn cu un aer energic, îmbrăcat 
într-o jachetă uşoară, comodă, pantaloni de culoare deschisă şi 
cu capul gol. Părul castaniu deschis, pieptănat cu grijă, lăsa să 
se vadă fruntea înaltă, în colţurile gurii cu trăsături hotărâte 
erau săpate două cute zeflemitoare, bărbia rasă, cu gropiţă în 
mijloc, emana încredere în sine. Ochii cenuşii, pătrunzători, 
examinară într-o clipită odaia şi se opriră asupra lui Fandorin. 

— Văd că nu e nevoie să mă prezint, spuse musafirul cu 
veselie în glas. Ceea ce este mai important în ce mă priveşte ai 
aflat deja, deşi am fost prezentat într-o lumină nefavorabilă. S-a 
plâns Gruşin de telegraf? 

Erast Petrovici flutură din gene, rămas fără replică. 

— Este vorba de metoda deductivă, scumpul meu 
Fandorin. Recompunerea tabloului general graţie unor detalii 
mărunte. Esenţial în această metodă este să nu o iei razna, să 
nu ajungi la o concluzie incorectă dacă informaţia de care dis- 
pui se pretează la interpretări diferite. Iar în ce-l priveşte pe 
Gruşin, lucrurile sunt foarte simple. Proprietăreasa dumitale s- 
a ploconit în faţa mea până aproape de podea şi mi s-a adresat 
cu „excelența voastră” - asta e unu la mână. După cum vezi, nu 
aduc deloc a „excelenţă” şi deocamdată nici nu sunt aşa ceva, 
căci la gradul meu mi se cuvine doar apelativul „înălţimea 
voastră” - asta-i doi. Nu i-am împărtăşit nimănui altcuiva în 
afară de Gruşin intenţia mea de a te vizita - asta-i trei. E 
limpede că domnul comisar nu se poate exprima altfel decât 


prea puţin măgulitor în legătură cu activitatea mea - asta-i 
patru. lar telegraful, fără de care, trebuie să fii de acord, nu-i 
aşa, astăzi este absolut imposibilă o anchetă, a produs asupra 
întregului vostru departament o impresie de-a dreptul 
nepieritoare, iar adormitul nostru Ksaveri Feofilaktovici nu 
putea sub nici o formă să nu-ţi vorbească despre el - asta-i 
cinci. Am dreptate? 

— Aveţi. 

Fandorin, zguduit, îl trăda astfel în chip ruşinos pe 
preacumsecadele Ksaveri Feofilaktovici. 

— Dar ce-i cu dumneata, ai hemoroizi la o vârstă atât de 
fragedă? îl întrebă agerul musafir, mutând mixtura pe masă şi 
luând el însuşi loc pe scaun. 

— Nu! exclamă Erast Petrovici îmbujorându-se şi 
lepădându-se în felul ăsta şi de Agrafena Kondratievna. Este... 
A încurcat proprietăreasa flacoanele. Ea, înălţimea voastră, 
veşnic încurcă totul. E o femeie atât de grea de cap... 

— Înţeleg. Să-mi spui Ivan Franţevici sau, şi mai bine, 
„şefule”, pentru că vom lucra împreună. Am citit raportul 
dumitale, continuă Brilling fără cea mai mică tranziţie. 
Temeinic. Perspicace. Eficient. Sunt plăcut surprins de intuiţia 
dumitale - în meseria noastră este calitatea cea mai de preţ. 
Deşi încă nu ştii cum va evolua cazul, intuiţia îţi sugerează să 
iei măsuri de precauţie. Cum de-ai ghicit că vizita la Bejeţkaia 
ar putea fi primejdioasă? De ce ai considerat necesar să 
îmbraci un corset de protecţie? Bravo! 

Erast Petrovici se îmbujora încă mai violent ca prima oară. 

— Da, excelentă idee. Sigur, nu te putea feri de glonţ, dar 
pentru arme albe nu-i rău deloc. Voi da dispoziţie să se 
cumpere un lot de asemenea corsete pentru agenţii trimişi în 
misiuni periculoase. Ce marcă e? 

Fandorin răspunse timid: 

— „Lord Byron”. 

— „Lord Byron”? repetă Brilling, notându-şi asta într-un 
carneţel învelit în piele. Şi acum, spune-mi când te-ai putea 
apuca de lucru? Am anumite intenţii în ce te priveşte. 

— Ei, Doamne, chiar şi mâine, exclamă cu înflăcărare 
Fandorin, privindu-l ca un îndrăgostit pe noul său superior, 
pardon, şef. Dau mâine fuga la doctor să-mi scoată firele şi veţi 
putea dispune de mine. 


— Excelent. În ce fel ai putea-o caracteriza pe Bejeţkaia? 

Erast Petrovici se pierdu cu firea şi începu destul de 
dezlânat, ajutându-se din belşug de gesturi: 

— Este... Este o femeie extraordinară. O Cleopatră. O 
Carmen... De o frumuseţe de nedescris, dar nici măcar 
frumuseţea nu e problema... Are o privire magnetică. Nu, nici 
privirea nu e problema... lată esenţialul: simţi sălăşluind în ea o 
putere uriaşă. O putere atât de mare, încât pare că s-ar juca cu 
toţi ceilalţi. Un joc cu reguli neclare, dar un joc crud. După 
părerea mea, femeia aceasta este foarte vicioasă şi, în acelaşi 
timp... absolut inocentă. Lasă impresia că în copilărie a fost 
greşit îndrumată. Nu ştiu cum să explic... 

Fandorin se îmbujoră, realizând că spune doar neghiobii, 
dar termină totuşi ceea ce avea de spus: 

— Am impresia că nu e atât de rea pe cât vrea să pară. 

Consilierul de stat îl cercetă scrutător pe tânăr şi şuieră 
ştrengăreşte: 

— Ia te uită... Aşa-mi ziceam şi eu... Acum îmi dau eu 
seama că Amalia Bejeţkaia este o fiinţă de-a dreptul 
primejdioasă... Mai ales pentru tinereii romantici aflaţi la 
pubertate. 

Mulţumit de efectul pe care gluma aceasta o produsese 
asupra interlocutorului, Ivan Franţevici se ridică de pe scaun şi 
mai privi o dată în jur. 

— Pentru odăiţă plăteşti zece ruble? 

— Douăsprezece, răspunse cu demnitate Erast Petrovici. 

— Stilul îmi e familiar. Şi eu am locuit cândva într-o 
asemenea odaie. Pe când eram elev de gimnaziu în renumitul 
oraş Harkov. Vezi dumneata, şi eu mi-am pierdut părinţii pe 
când eram foarte tânăr. In sfârşit, asta este chiar de folos 
pentru formarea personalităţii. Ai leafă treizeci şi cinci de ruble 
potrivit statului de plată? se interesă, iarăşi fără nici o legătură, 
consilierul de stat. 

— Şi un spor trimestrial pentru orele suplimentare. 

— Voi da ordin să ţi se plătească din fondul special cinci 
sute de ruble ca primă. Pentru devotament şi pentru pericolul 
la care ai fost expus. Pe mâine, deci. Să vii, vom lucra la 
versiuni. 

Şi uşa se închise în urma uimitorului musafir. 


XXX 


Departamentul de Criminalistică al Poliţiei era într-adevăr 
de nerecunoscut. Pe coridoare alergau la trap, cu un aer 
preocupat, nişte domni necunoscuţi cu dosare la subsuoară, 
până şi vechii colegi nu mai umblau cu pas legănat, ci în pas 
sprinten şi disciplinat. La fumoar - minune mare! - ţipenie de 
om. Erast Petrovici îşi aruncă din curiozitate privirea prin 
fostul oficiu şi, într-adevăr, în locul samovarului şi al ceşcuţelor, 
pe masă trona un aparat Baudot, iar un telegrafist în uniformă 
îl privi sever şi întrebător pe intrus. 

Cartierul general al Departamentului se stabilise în 
cabinetul şefului respectivului departament, pentru că domnul 
colonel fusese din ajun trecut pe linie moartă. Erast Petrovici, 
încă puţin palid la faţă după procedura dureroasă a scoaterii 
firelor, bătu la uşă şi privi înăuntru. Şi cabinetul suferise 
transformări:  fotoliile confortabile,  tapiţate în piele, 
dispăruseră, în locul lor apăruseră trei şiruri de scaune simple, 
iar lângă perete erau instalate două table, ca acelea de şcoală, 
acoperite pe de-a-ntregul cu tot felul de scheme. Şedinţa, pare- 
se, tocmai se încheiase - Brilling îşi ştergea cu o cârpă mâinile 
prăfuite de cretă, iar funcţionarii şi agenţii, discutând animat 
între ei, se îndreptau spre ieşire. 

— Intră, Fandorin, intră, nu sta în prag, îl zori noul stăpân 
al cabinetului pe Fandorin, care se cam fâstâcise. Te-au peticit? 
Excelent. Dumneata vei lucra nemijlocit cu mine. Nu-ţi 
repartizez o masă separată, oricum nu vei avea timp să şezi. 
Păcat că ai venit târziu, am avut aici o discuţie interesantă cu 
privire la „Azazel”, numele care apare în raportul dumitale. 

— Deci există aşa ceva? Nu m-a înşelat auzul? sări Erast 
Petrovici, ciulind urechile. Mă temeam că mi s-a năzărit. 

— Nu ţi s-a năzărit. Azazel este un înger căzut. Ce notă ai 
avut la religie? Ţii minte lecţia despre tapii ispăşitori? Aşadar, 
dacă ţii minte, aceştia au fost doi. Unul i-a fost menit, în semn 
de ispăşire a păcatelor, lui Dumnezeu, iar al doilea, lui Azazel, 
pentru ca acesta să nu se mânie. La evrei, în „Cartea lui Enoh”, 
Azazel îi învaţă pe oameni tot soiul de blestemăţii: pe bărbaţi, 
să se războiască şi să făurească arme, iar pe femei, să se 
sulemenească şi să-şi lepede pruncii, într-un cuvânt, este un 
demon răzvrătit, un duh al surghiunului. 

— Dar ce poate însemna asta? 


— Un asesor de colegiu dintre ai voştri de la Moscova a 
dezvoltat pe tema asta o întreagă teorie. Despre o organizaţie 
secretă iudaică. Ne-a vorbit şi despre Sanhedrinul iudaic, şi 
despre sângele pruncilor creştini. În viziunea lui, Bejeţkaia a 
devenit copila lui Israel, iar Ahtîrţev - mielul de sacrificiu adus 
prinos pe jertifelnicul Dumnezeului evreu. În general, nişte 
prostii. Imi sunt prea bine cunoscute de la Petersburg aiurelile 
astea iudeofobe. Dacă te urmăreşte ghinionul şi pricina ţi-e 
neclară, pomeneşti pe dată Sanhedrinul. 

— Şi dumneavoastră ce credeţi... şefule? pronunţă 
Fandorin neobişnuitul apelativ, nu fără un freamăt lăuntric. 

— Binevoieşte să-ţi arunci o privire aici, spuse Brilling, 
apropiindu-se de una din table. Iată, cele patru cerculeţe 
desenate sus reprezintă patru versiuni. În primul cerculeţ, după 
cum vezi, este desenat un semn de întrebare. Este versiunea 
cel mai puţin probabilă: ucigaşul a acţionat de unul singur, iar 
dumneata şi Ahtîrţev i-aţi căzut întâmplător victime. Poate e 
vorba de un maniac obsedat de satanism. În cazul dat, nu 
putem acţiona dacă nu se comit crime similare. Am trimis 
mesaje telegrafice în toate guberniile ca să aflu dacă au ştiinţă 
că s-ar fi săvârşit pe acolo crime similare. Mă îndoiesc de 
succesul acestei acţiuni - dacă un asemenea maniac s-ar fi 
manifestat până acum, aş fi aflat. În cel de-al doilea cerculeţ 
sunt literele AB - e vorba de Amalia Bejeţkaia. Este, fără 
îndoială, suspectă. De la ea de acasă dumneata şi Ahtirţev 
puteaţi fi cu uşurinţă urmăriţi până la „Crimeea”. Apoi, fuga ei. 
Şi totuşi, nu este clar mobilul crimei. 

— A fugit deci este implicată, sublinie energic Fandorin. 
De unde reiese că ochi-albi nu este nicidecum un ucigaş solitar. 

— Ba nu reiese, nu reiese deloc asta. Ştim că Bejeţkaia 
este o impostoare şi că avea documente false. Posibil să fi fost o 
aventurieră. Posibil să fi trăit pe spezele unor protectori bogaţi. 
Dar să ucidă, şi încă cu mâna unui individ atât de dibaci? 
Judecând după raportul dumitale, individul nu era un diletant 
oarecare, era un ucigaş profesionist get-beget. O asemenea 
lovitură la ficat este opera unui maestru. Am fost la morgă, l-am 
examinat pe Ahtîrţev. Să nu fi fost corsetul, zăceai acum şi 
dumneata acolo, iar poliţia ar fi considerat că a fost vorba de 
un jaf sau de o încăierare la beţie. Dar să revenim la Bejeţkaia. 
Ea putea afla despre cele petrecute de la vreun servitor - 


„Crimeea” e la câteva minute de mers pe jos de casa ei. Şi apoi, 
s-a stârnit destul de mare zarvă - poliţie, o mulţime de gură- 
cască treziţi din somn. Vreuna din slugi sau, să zicem, portarul 
l-a recunoscut în cel ucis pe oaspetele doamnei Bejeţkaia şi i-a 
dat de ştire. lar ea, temându-se pe bună dreptate de ancheta 
poliţiei şi de inevitabila demascare a propriei persoane, s-a 
făcut imediat nevăzută. Timp a avut berechet - Ksaveri 
Feofilaktovici al dumitale a sărit şi el cu ordinele abia a doua zi 
după-amiază. Ştiu, ştiu, dumneata erai în stare de şoc, nu ţi-ai 
revenit imediat din leşin. Până ai dictat raportul, până s-a 
scărpinat conducerea după ceafă... Pe scurt, eu am dato pe 
Bejeţkaia în urmărire. Cel mai probabil nu se mai află la 
Moscova. Cred că nici în Rusia nu se mai află, au trecut zece 
zile, e ceva vreme. Întocmim o listă a celor care o vizitau, cei 
mai mulţi sunt oameni cât se poate de respectabili, aici e 
nevoie de tact. Bănuieli serioase îmi stârneşte doar unul. 

Ivan Franţevici împunse cu beţigaşul cel de-al treilea 
cerculeţ, în care stătea scris CZ. 

— Contele Zurov, Ippolit Aleksandrovici. Amantul doamnei 
Bejeţkaia, fără doar şi poate. Un individ lipsit de principii 
morale, cartofor, duelgiu, un individ cam ciudat. Genul „Tolstoi 
american”. Există indicii indirecte. Era într-o stare de puternică 
iritare după o ceartă cu cel ucis - unu la mână. Avea 
posibilitatea să-l pândească, să-l urmărească şi să trimită în 
secret un ucigaş - asta-i doi. Portarul a depus mărturie că 
Zurov s-a întors acasă abia spre dimineaţă - asta-i trei. Mobilul, 
deşi firav, există şi el: gelozia sau setea morbidă de răzbunare. 
Este posibil să mai fi fost şi altceva. Principala rezervă: Zurov 
nu se numără printre cei care ucid cu mâna altuia. De altfel, 
potrivit informaţiilor primite de la agenţi, în jurul lui roiesc 
veşnic tot felul de indivizi dubioşi, aşa încât această versiune 
mi se pare promițătoare. Dumneata, Fandorin, te vei ocupa 
chiar de această versiune. De Zurov se ocupă un întreg grup de 
agenţi, dar dumneata vei acţiona de unul singur, este ceva la 
care te pricepi. Vom discuta mai târziu amănuntele misiunii, 
acum să trecem la ultimul cerculeţ. De el mă voi ocupa eu. 

Erast Petrovici îşi încruntă fruntea, încercând să ghicească 
semnificaţia iniţialelor ON. 

— Organizaţie nihilistă, îl lămuri şeful. Există unele indicii 
privind un complot, dar nu evreiesc, unul mai serios. De fapt, 


pentru asta am fost trimis aici. Adică m-a rugat şi prinţul 
Korceakov, fireşte - după cum ştii, Nikolai Ahtirţev a fost fiul 
răposatei sale fiice. Dar aici s-ar putea dovedi că nu e totul 
chiar atât de simplu. Revoluţionarii noştri ruşi sunt în pragul 
unei sciziuni. Cei mai decişi şi mai nerăbdători dintre aceşti 
robespieri s-au săturat să lumineze minţile mujicilor - asta cere 
timp, migală, pentru aşa ceva nu-ți ajunge o singură viaţă. 
Bomba, pumnalul şi revolverul sunt pentru ei de departe mai 
demne de interes. Mă aştept în viitorul foarte apropiat la o 
mare vărsare de sânge. Cele de până acum au fost floare la 
ureche. Teroarea îndreptată împotriva clasei la putere poate 
atinge proporţii de masă. De o vreme încoace mă ocup în 
cadrul Secţiei a treia de cazurile legate de grupările teroriste 
clandestine cele mai înverşunate. Patronul meu, Lavrenti 
Arkadievici Mizinov, care conduce corpul jandarmeriei şi Secţia 
a treia, m-a însărcinat să investighez acest „Azazel” apărut la 
Moscova. Demonul este un simbol cât se poate de revoluţionar. 
Aici, Fandorin, soarta Rusiei se joacă pe-o singură carte. 

Nici urmă nu rămăsese din obişnuitul ton zeflemitor al lui 
Brilling, glasu-i era încărcat de îndârjire. 

— Dacă nu extirpăm tumoarea în germene, romanticii ăştia 
ne pregătesc peste vreo treizeci de ani, ba chiar şi mai curând, 
o asemenea revolution, încât ghilotina francezilor va părea o 
ştrengărie nostimă. Nu ne vor lăsa să îmbătrânim în pace, pe 
dumneata şi pe mine, ţine minte vorba mea. Ai citit romanul 
Demonii al domnului Dostoievski? Acolo există o prognoză 
elocventă. 

— Aşadar sunt patru versiuni? întrebă şovăitor Erast 
Petrovici. 

— Nu sunt destule? Ne scapă oare ceva din vedere? Hai 
spune, dă-i drumul, când sunt în exerciţiul funcţiunii nu iau 
seama la ranguri, îl încuraja şeful. Şi nu te jena dacă pari 
ridicol, se poate întâmpla la tinereţea dumitale. Mai bine să 
spui prostii decât să laşi să-ţi scape ceva important. 

Fandorin, la început sfielnic, apoi  înfierbântându-se 
treptat, începu să vorbească: 

— Mie mi se pare, înalţ... adică, şefule, că n-ar fi cazul să o 
lăsaţi de-o parte pe lady Astair. Domnia sa este, de bună seamă, 
o persoană cât se poate de venerabilă şi respectabilă, dar... dar 
este vorba de o moştenire de un milion! Bejeţkaia nu are nimic 


de câştigat din asta, nici contele Zurov, iar nihiliştii - poate 
doar în ideea binelui obştesc... Nu ştiu ce legătură are lady 
Astair cu afacerea asta, poate chiar nu are nici o legătură, dar 
pentru a respecta regulile, ar trebui să... Doar există şi un 
principiu în activitatea de investigaţii: cui prodest - cine are de 
câştigat? 

— Merçi pentru traducere, îi replică Ivan Franţevici cu o 
plecăciune, şi Fandorin se fâstâci. Observaţia dumitale este 
perfect legitimă, numai că în povestirea lui Ahtîrţev, relatată în 
raportul dumitale, totul este clarificat în amănunt. Numele 
baronesei a apărut întâmplător. Nu am inclus-o pe lista 
suspecţilor în primul rând pentru că timpul nostru este preţios, 
iar în al doilea rând, pentru că eu o cunosc întru câtva pe 
această lady, am avut fericirea să o întâlnesc, zise Brilling, 
zâmbind amabil. Altminteri, din punct de vedere formal, 
dumneata, Fandorin, ai dreptate. Nu doresc să-ţi impun 
concluziile mele. Gândeşte cu capul dumitale şi nu crede pe 
nimeni pe cuvânt. Fă-i o vizită baronesei, întreab-o ce crezi de 
cuviinţă. Sunt încredinţat că, pe lângă toate celelalte impresii, 
cunoştinţa cu ea îţi va produce şi satisfacţie. Ofițerii de la 
Biroul municipal îţi vor da adresa din Moscova a baronesei. Şi 
încă ceva: înainte de a pleca, treci pe la atelierul de croitorie să 
ţi se ia măsurile. Nu mai veni la serviciu în uniformă de 
funcţionar. Şi transmite-i preaplecatele mele salutări baronesei, 
iar când te vei întoarce, ceva mai înţelepţit, ne vom ocupa de 
caz, adică de contele Zurov. 


CAPITOLUL AL ŞAPTELEA, 


În care se afirmă că pedagogia este cea mai importantă dintre 
științe 
Ajuns la adresa primită de la ofiţerul de serviciu, Erast 
Petrovici văzu un imobil impunător, cu două etaje, aducând 
întru câtva la prima vedere cu o cazarmă, dar înconjurat de o 
grădină şi cu porţile deschise primitor. Era chiar nou-înfiinţatul 
astairnat al baronesei engleze. Dintr-o gheretă vopsită în dungi 
privea afară un portar înveşmântat într-o redingotă de gală, cu 
galoane argintii; acesta îi explică bucuros că doamna milady nu 
locuieşte aici, ci în corpul secundar al clădirii, cu intrarea prin 
străduţă, cum faci colţul la dreapta. 
Fandorin văzu dând buzna afară pe uşile imobilului un pâlc 
de băieţaşi în uniforme micuţe albastre, care se porniră să 


zburde cu ţipete sălbatice pe gazon, jucând leapşa. Servitorului 
nici prin minte nu-i trecea să-i cheme pe sturlubatici la ordine. 
Prinzând privirea nedumerită a lui Fandorin, îl lămuri: 

— Nu-i interzis. În pauză n-au decât să se dea şi de-a 
berbeleacul, numai bunurile să nu le strice. Aşa-i regula. 

Nimic de zis, se părea că aici orfanii trăiesc liberi, nu ca 
elevii de la liceul de gubernie printre care se numărase foarte 
recent şi registratorul nostru de colegiu. Bucurându-se pentru 
aceşti amărâţi, Erast Petrovici o porni de-a lungul gardului în 
direcţia indicată. 

După colţ pornea o ulicioară întunecoasă, din cele care 
aici, în districtul Hamovniki, erau fără de număr: caldarâm 
prăfuit, căsuțe somnolente cu mici grădiniţe în faţă, plopi 
rămuroşi din care curând va zbura puful alb. Anexa cu un cat în 
care îşi stabilise reşedinţa lady Astair era unită de corpul 
principal printr-o galerie lungă. Lângă plăcuţa de marmură cu 
inscripţia Primul Astairnat din Moscova. Direcţia, se încălzea la 
soare un portar impozant, cu favoriţi neteziţi până căpătaseră 
lustru. Fandorin nu văzuse nici măcar la intrarea în reşedinţa 
generalului-guvernator asemenea portari falnici, cu ciorapi albi 
în picioare şi tricorn cu cocardă aurită pe cap. 

— Azi nu e vizită, vorbi ienicerul, săltându-şi braţul ca pe o 
barieră de cale ferată. Veniţi mâine. Pentru chestiuni oficiale de 
la zece la douăsprezece, pentru particulare de la două la patru. 

Nu, hotărât lucru, Erast Petrovici nu se pricepea să lege 
bune relaţii cu tribul portarilor. Fie că aspectul lui nu era 
îndeajuns de impozant, fie ceva nu era în regulă cu faţa lui. 

— De la poliţia judiciară. La lady Astair, urgent, strecură el 
printre dinţi, răzbunător, savurând anticipat momentul în care 
stana asta de piatră cu fireturi aurite se va ploconi brusc 
înaintea lui. 

Dar stana de piatră nici măcar nu-şi plecă urechea. 

— Nici să nu vă gândiţi să intraţi la excelența sa, nu vă dau 
voie. Dacă doriţi, îi pot raporta lui mister Cunningham. 

— Nu am trebuinţă de nici un fel de Cunningham, se oţări 
Erast Petrovici. Raportează-i urgent baronesei, porcule, că 
altfel o să-mi înnoptezi la comisariat! Aşa să-i şi spui: de la 
Departamentul de Criminalistică, într-o chestiune de stat 
urgentă! 


Portarul îl măsură pe funcţionarul mânios cu o privire 
încărcată de îndoială, dar dispăru totuşi în spatele uşii. Ce-i 
drept, ticălosul nu-l invită pe vizitator înăuntru. 

Fandorin se văzu nevoit să aştepte destul de mult şi chiar 
avea de gând să intre neinvitat, când, din spatele uşii, îl privi 
iarăşi figura aceea ursuză cu favoriţi. 

— De primit vă primeşte, dar domnia sa nu prea ştie limba 
noastră, iar mister Cunningham n-are vreme de tradus, că-i 
ocupat. Numai dacă puteţi să vă-nţelegeţi pe franţuzeşte... 

Se ghicea însă după totul vocii că portarul credea prea 
puţin într-o asemenea posibilitate. 

ă — Pot şi englezeşte, dădu sec din cap Erast Petrovici. 
Incotro s-o iau? 

— Vă conduc. Urmaţi-mă. 

Fandorin îl urmă pe ienicer, trecând printr-un vestibul 
curăţel, tapiţat în damasc, printr-un coridor luminos inundat de 
soare, cu un şir de ferestre înalte în stil olandez, până la o uşă 
în alb şi auriu. 

Erast Petrovici nu se temea de o conversaţie în limba 
engleză. Crescuse sub oblăduirea lui nanny Lizbeth (în 
momentele ei de severitate, missis Jason), o guvernantă 
englezoaică veritabilă. Era o persoană afectuoasă şi plină de 
solicitudine, dar fiind fată bătrână, era teribil de afectată, şi 
trebuia totuşi să-i spui nu „miss”, ci „missis”, din respect 
pentru profesiunea ei onorabilă. Lizbeth îşi învățase elevul să 
se scoale vara la şase şi jumătate dimineaţa şi iarna la şapte şi 
jumătate, să facă gimnastică până la prima picătură de 
transpiraţie, după care să se frecţioneze cu apă rece, să se 
spele pe dinţi până ajunge cu numărătoarea la două sute, să nu 
mănânce niciodată până se umflă, precum şi o mulţime de alte 
lucruri absolut obligatorii pentru un gentleman. 

La bătaia lui în uşă răspunse o voce blândă de femeie: 

— Come in! Entrez! 

Erast Petrovici îi dădu portarului chipiul şi intră. 

Se pomeni într-un cabinet spaţios, bogat mobilat, în care 
locul din centru era ocupat de un birou foarte larg, din mahon. 
La birou stătea o doamnă căruntă, cu o înfăţişare nu doar 
plăcută, ci extrem de agreabilă. Din spatele pince-nez-ului în 
ramă de aur sclipeau plini de inteligenţă şi bunăvoință nişte 


ochişori de un albastru luminos. Faţa urâţică, mobilă, cu nas de 
răţuşcă şi gură mare, zâmbitoare, îi plăcu pe dată lui Fandorin. 

El se prezentă în engleză, dar păstră tăcerea asupra 
scopului vizitei. 

— Ai o pronunție excelentă, sir, îl lăudă lady Astair în 
aceeaşi limbă, articulând răspicat fiecare sunet. Sper că 
fiorosul nostru Timothy... Timofei nu te-a speriat prea tare? Ca 
să fiu sinceră, chiar şi eu mă tem de el, dar la direcţie vin 
adesea oficialități, şi atunci Timofei este pur şi simplu de 
neînlocuit, este mai bun decât un lacheu englez. Dar ia loc, 
tinere. Mai bine acolo, în fotoliu, e mai comod. Aşadar, lucrezi 
la poliţia judiciară? Trebuie să fie o ocupaţie foarte interesantă. 
Şi cu ce se ocupă tatăl dumitale? 

— Tatăl meu a murit. 

— Regret nespus, sir. Şi mama? 

— Şi ea a murit, mormăi Fandorin, nemulţumit de 
întorsătura pe care o luase conversaţia. 

— Bietul băiat. Ştiu cum e să fii singur. Eu de patruzeci de 
ani ajut asemenea băieţi nefericiţi să se vindece de singurătate 
şi să-şi afle calea. 

— Să-şi afle calea, milady? întrebă nu tocmai dumirit 
Fandorin. 

— O da, rosti  însufleţindu-se lady Astair, ajunsă 
neîndoielnic pe propriul teren. A-ţi găsi calea este esenţial în 
viaţa oricărui om. Sunt profund încredinţată că fiecare om este 
înzestrat cu un talent irepetabil, că în fiecare om a fost sădită 
sămânţa harului divin. Tragedia omenirii constă în aceea că nu 
ştim şi nici nu sperăm să descoperim şi să cultivăm acest har în 
copil. La noi geniul este o raritate, chiar o minune, dar ce este 
acela un geniu? Este doar un om norocos. Soarta i s-a orânduit 
în aşa fel, încât înseşi condiţiile în care a trăit l-au împins spre 
alegerea justă a căii. Un exemplu clasic este Mozart. S-a născut 
în familia unui muzician şi a nimerit de la fragedă vârstă într-un 
mediu care i-a hrănit perfect talentul cu care l-a înzestrat 
natura. lar acum imaginează-ţi, dragă domnule, că Wolfgang 
Amadeus s-ar fi născut în familia unui ţăran. Ar fi ieşit din el un 
cioban necioplit, care ar fi distrat vacile cu cântul lui vrăjit din 
fluier. Dacă s-ar fi născut în familia unui soldăţoi, din el ar fi 
ieşit un ofiţer incapabil, care însă ar fi adorat marşurile 
militare. O, crede-mă, tinere, fiecare copil, dar fiecare, fără 


excepţie, ascunde în el o comoară, însă pentru a ajunge la ea 
trebuie să ştii să sapi! Există un scriitor nord-american foarte 
drăguţ, pe numele lui Mark Twain. l-am sugerat ideea unei 
povestiri în care oamenii să fie apreciaţi nu potrivit statutului 
lor social actual, ci potrivit potenţialului, talentului cu care i-a 
înzestrat natura. Abia atunci se va vedea că un croitor obscur, 
care nici măcar nu a făcut armata, este cel mai mare 
comandant de oşti al tuturor timpurilor, şi cel mai faimos pictor 
n-a ţinut niciodată o pensulă în mână, pentru că toată viaţa a 
fost cizmar. Sistemul meu de educaţie este în aşa fel gândit, 
încât marele conducător de oşti să ajungă obligatoriu într-o 
slujbă militară, iar marele pictor să aibă la timpul potrivit acces 
la culori. Pedagogii mei cercetează scrupulos şi cu răbdare 
alcătuirea sufletească a fiecărui elev, căutând în el scânteia 
divină, şi în nouă cazuri din zece o găsesc! 

— Aha, deci ea nu există totuşi în toţi! exclamă Fandorin, 
ridicând triumfător un deget. 

— Există în toţi, dragă tinere, în absolut toţi, doar că noi, 
pedagogii, nu suntem îndeajuns de dibaci. Sau copilul este 
înzestrat cu un talent care nu-şi află utilitatea în lumea de azi. 
Este posibil ca un asemenea om să fi fost necesar în comuna 
primitivă, sau poate geniul lui şi-ar putea găsi recunoaşterea 
într-un viitor îndepărtat - într-un domeniu pe care noi astăzi 
nici nu ni-l putem imagina. 

— Bun, despre viitor nu mă pot pronunţa, începu Fandorin 
să dezbată subiectul, entuziasmat fără să vrea. Dar privitor la 
comuna primitivă nu mi-e prea clar. Ce anume talente aveţi în 
vedere? 

— Nu ştiu nici eu, băiete dragă, zâmbi dezarmată lady 
Astair. Dar să presupunem că avea harul de a ghici unde este 
apă sub pământ. Sau darul de a adulmeca o fiară din pădure. 
Sau, poate, capacitatea de a face diferenţa între rădăcinile 
comestibile şi cele necomestibile. De un singur lucru sunt 
sigură: în acele vremuri îndepărtate, aceşti oameni erau 
adevăratele genii, iar dacă mister Darwin sau Herr 
Schopenhauer s-ar fi născut într-o peşteră, ar fi fost trataţi de 
prostănaci în tribul lor. Dacă tot a venit vorba de asta, copiii 
care în prezent sunt consideraţi înapoiaţi mintal sunt şi ei 
înzestrați cu har. Nu este vorba, fireşte, de talente de natură 
raţională, dar sunt la fel de preţioase. La mine, în Sheffield, 


există un astairnat special pentru cei pe care pedagogia 
tradiţională îi respinge. Doamne, ce miracole de geniu scot la 
iveală aceşti băieţei! Am acolo un copil care la cei treisprezece 
ani ai lui abia a învăţat să vorbească, dar care vindecă orice 
migrenă prin simpla atingere a capului cu palma. Un altul, care 
este cu desăvârşire mut, îşi poate ţine respiraţia patru minute 
şi jumătate. Un al treilea încălzeşte cu privirea un pahar cu 
apă, îţi poţi închipui aşa ceva? 

— Incredibil! Dar de ce numai băieţi? De ce nu şi fetiţe? 

Lady Astair oftă, desfăcându-şi braţele: 

— Ai dreptate, prietene. Ar trebui, fireşte, să lucrăm şi cu 
fetiţe. Dar experienţa îmi spune că talentele ascunse în natura 
feminină au adesea un specific pe care morala societăţii 
moderne nu este încă pregătită să îl accepte aşa cum trebuie. 
Trăim în secolul bărbaţilor şi trebuie să luăm asta în 
considerare. Într-o societate în care bărbaţii sunt cei care 
conduc, o femeie excepţională, o femeie talentată stârneşte 
suspiciuni şi ostilitate. N-aş dori ca protejatele mele să se simtă 
nefericite. “ 

— Şi totuşi cum funcţionează sistemul dumneavoastră? În 
ce fel are loc sortarea, ca să zic aşa, a copiilor? întrebă 
Fandorin animat de cel mai viu interes. 

— Te interesează cu adevărat? întrebă bucuroasă 
baroneasa. Să mergem în corpul principal al clădirii, vei vedea 
cu propriii ochi. 

Şi baroneasa sări de pe scaun cu o sprinteneală uimitoare 
pentru vârsta ei, gata să-l conducă şi să-i arate. 

Fandorin se înclină, şi milady îl conduse pe tânăr, trecând 
prin coridor, apoi prin galeria aceea lungă, spre corpul 
principal al clădirii. 

Pe drum îi povesti: 

— Aşezământul de faţă este foarte nou, s-a deschis doar de 
trei săptămâni şi activitatea este abia la început. Oamenii mei 
au adunat de prin orfelinate şi direct din stradă o sută douăzeci 
de băieţi orfani cu vârste între patru şi doisprezece ani. Dacă 
sunt mai vârstnici, e greu să mai faci ceva cu ei, personalitatea 
li s-a format deja. Pentru început băieţii sunt împărţiţi în grupe 
de vârstă, şi fiecare grup are propriul profesor specializat 
pentru vârsta respectivă. Principala sarcină a profesorului este 
să supravegheze copiii şi să le dea treptat diferite teme simple. 


Aceste teme sunt un fel de jocuri, dar cu ajutorul lor poţi cu 
uşurinţă afla tendinţa generală de dezvoltare a caracterului. În 
prima etapă trebuie aflat unde anume sălăşluieşte harul în acel 
copil - în trup, în minte sau în intuiţie. Copiii sunt apoi împărţiţi 
în grupe, de astă-dată nu pe criteriul vârstei, ci pe al profilului: 
raţionalişti, artişti, meseriaşi, lideri, sportivi şi aşa mai departe. 
Treptat, profilul se îngustează tot mai mult, iar băieţii mai 
vârstnici se pregătesc adesea individual. Lucrez de patruzeci 
de ani cu copiii, şi nici nu-ţi poţi închipui cât de multe au 
realizat protejaţii mei, şi în domeniile cele mai diverse. 

— Este un proiect grandios, milady! se entuziasmă Erast 
Petrovici. Dar unde poţi afla atâţia experţi pedagogi? 

— Îmi plătesc foarte bine profesorii, pentru că pedagogia 
este cea mai importantă dintre ştiinţe, declară baroneasa cu 
profundă convingere. Şi în plus, mulţi dintre foştii mei protejaţi 
îşi exprimă dorinţa de a rămâne educatori în astairnate. Este 
firesc, doar astairnatul este singura familie pe care au 
cunoscut-o. 

Cei doi intrară într-o sală spațioasă de recreaţie, spre care 
dădeau uşile câtorva clase. 

— Unde să te duc? se întrebă pe gânduri lady Astair. Să 
mergem la ora de fizică. Tocmai prezintă o lecţie demonstrativă 
doctor Blank, un excepţional absolvent al astairnatului din 
Zurich, fizician de geniu. L-am ademenit la Moscova după ce i- 
am pus la punct un laborator pentru experienţe în domeniul 
electricităţii. Şi, dacă tot e aici, trebuie să le arate copiilor tot 
felul de trucuri din sfera fizicii, să le trezească interesul pentru 
această ştiinţă. 

Baroneasa bătu la una din uşi şi cei doi aruncară o privire 
în clasă. În bănci şedeau vreo cincisprezece băieţi în uniforme 
albastre, cu litera A brodată cu fir de aur pe guler. Priveau toţi 
cu răsuflarea tăiată cum un domn tânăr, cu favoriţi uriaşi, 
îmbrăcat într-o redingotă destul de neîngrijită şi o cămaşă nu 
tocmai curată, învârtea un fel de roată de sticlă care scuipa 
scântei albastre. 

— Ich bin sehr beschäftigt, miladyl strigă mânios doctor 
Blank. Später, spăter!” 

Şi, trecând la o rusă stricată, se adresă apoi copiilor: 


— Zi acum, domnii mei, vedeţ mic curcubeu adevărat! Ze 
cheamă „Blank Regenbogen”, „Curcubeul lui Blank”. Eu 
născocit la el când tiner a fost ca voi. 

Brusc, un mic curcubeu în şapte culori, de o neobişnuită 
strălucire, porni dinspre roata aceea ciudată spre masa ticsită 
cu toate instalaţiile fizice posibile, şi băieţii izbucniră în 
strigăte de entuziasm. 

— E uşor ţicnit, dar e un geniu veritabil, îi şopti lady Astair 
lui Fandorin. 

În clipa aceea, din clasa vecină răzbătu un țipăt puternic 
de copil. 

— Doamne! exclamă milady, ducându-şi mâna la inimă. 
Asta-i din sala de gimnastică! Să dăm fuga acolo! 

Lady Astair o luă la goană pe coridor, Fandorin - după ea. 
Se năpustiră împreună într-o sală goală, luminată, ale cărei 
duşumele erau acoperite aproape în întregime cu saltele din 
piele, iar de-a lungul pereţilor erau rânduite echipamente 
sportive dintre cele mai diverse: spaliere, inele, frânghii 
groase, trambuline. Floretele şi măştile de scrimă se învecinau 
cu mănuşile de box şi halterele. Un grup de băieţandri de vreo 
şapte-opt anişori se îngrămădise în jurul uneia dintre saltele. 
Dând la o parte copiii, Erast Petrovici văzu un băieţel chircit de 
durere, deasupra căruia stătea aplecat un tânăr de vreo treizeci 
de ani, în tricou de gimnastică. Avea bucle de un roşu-flacără, 
ochi verzi şi o faţă, spuzită de pistrui, care arăta o fire 
voluntară. 

— Hai, hai drăguţule, vorbi el ruseşte cu uşor accent 
străin. Arată-mi piciorul, nu-ţi fie frică. N-o să te doară. Fii 
bărbat, rabdă. Fell from the rings, m'lady, îi explică el 
baronesei. Weak hands. I am afraid the ankle is broken. Would 
you please tell M. Iziumoff?!* 

Milady încuviinţă din cap în tăcere şi, trăgându-l după ea 
pe Erast Petrovici, ieşi repede din sală. 

— Mă duc după mister Iziumov, medicul nostru, îl informă 
ea, vorbind precipitat. Asemenea accidente se produc adesea, 
asta e, băieţii tot băieţi... Acela este Gerald Cunningham, mâna 
mea dreaptă. Absolvent al astairnatului londonez. Pedagog 
strălucit. Conduce întreaga filială rusă. În doar jumătate de an 
şi-a însuşit limba voastră dificilă, ceea ce eu nu reuşesc 
nicicum. Toamna trecută, Gerald a inaugurat un astairnat la 


Petersburg, acum lucrează aici temporar, ne ajută să punem 
treburile pe picioare. Fără el sunt ca fără mâini. 

La uşa cu inscripţia „Doctor” ea se opri. 

— Să-mi fie cu iertare, sir, dar trebuie să întrerupem 
conversaţia. Continuăm altă dată, bine? Vino mâine să 
terminăm discuţia. Parcă veniseşi la mine într-o problemă, nu? 

— Nimic important, milady, spuse Fandorin, îmbujorându- 
se. De fapt... voi veni altă dată. Vă urez succes în nobila 
dumneavoastră misiune. 

Se înclină stângaci şi ieşi grăbit afară. Erast Petrovici era 
foarte ruşinat. 

x k k 


— Ei, cum e, ai prins criminala-n flagrant? îl întâmpină cu 
veselie şeful pe foarte ruşinatul Fandorin, ridicându-şi fruntea 
aplecată asupra unor diagrame complicate. 

În cabinet storurile erau trase, iar lampa de pe masă era 
aprinsă, pentru că afară începuse deja să se întunece. 

— Lasă-mă să ghicesc. Despre mister Kokorin milady n-a 
auzit în viaţa ei, despre miss Bejeţkaia nici atât, iar vestea 
despre testamentul sinucigaşului a zguduit-o profund. Aşa-i? 

Erast Petrovici oftă doar. 

— Am întâlnit-o pe această lady la Petersburg. Cererea ei 
de a desfăşura activităţi pedagogice în Rusia a fost analizată la 
noi, la Secţia a treia. Ţi-a povestit despre debilii geniali? Bun, 
să trecem la treabă. Ia loc la masă, îl pofti el. Avem în faţă o 
noapte captivantă. 

Erast Petrovici simţi în piept o gâdilătură de agitaţie 
plăcută - era senzaţia pe care i-o producea îndeobşte 
comunicarea cu domnul consilier de stat. 

— Ţinta dumitale este Zurov. L-ai văzut deja, ţi-ai format 
cât de cât o idee despre el. La conte se ajunge cu uşurinţă, nu 
ai nevoie de recomandări. Ține acasă ceva în genul unui tripou, 
nici măcar nu e mascat ca lumea. Tonul îl dau husarii şi ofiţerii 
din gardă, dar se vântură pe-acolo şi tot soiul de lepădături. O 
casă la fel a ţinut Zurov la Piter, iar după o descindere a poliţiei 
s-a mutat la Moscova. Este un domn libertin, la regimentul lui 
figurează deja de trei ani în permisie nelimitată. Iți prezint 
misiunea. Încearcă să te apropii pe neobservate cât mai mult 
de el, să-i studiezi anturajul. Te pomeneşti că se arată pe-acolo 
şi ochi-albi, cunoştinţa dumitale. Dar fără iniţiative personale, 


un om ca dumneata nu se poate descurca de unul singur cu un 
individ ca el. De fapt, nici nu cred că-l vei întâlni acolo... Nu 
exclud posibilitatea ca însuşi contele să fie interesat de 
persoana dumitale - doar v-aţi întâlnit la Bejeţkaia, care în mod 
cert nu-i este indiferentă. Acţionează în funcţie de împrejurări. 
Vezi numai să nu întreci măsura. Cu domnul acesta nu-i de 
glumit. Trişează, sau, cum se spune în cercul lui, „el face 
norocul”, iar dacă e prins cu ocaua mică, tot el face scandal. 
Are la activ vreo zece dueluri, şi încă nu se ştie despre toate. 
Dar îţi poate crăpa ţeasta şi fără duel. In '72 de pildă, la 
iarmarocul de la Nijgorod s-a certat la cărţi cu un negustor, 
Svişciov îl chema, şi i-a dat brânci bărbosului pe fereastră. De 
la primul etaj. Negustorul s-a rănit, o lună a zăcut fără limbă, 
nu putea decât să mormăie. lar contele n-a păţit nimic, s-a 
descurcat. Are rude influente în sferele înalte. Ce-s astea? 
întrebă Ivan Franţevici ca de obicei, fără nici o legătură cu 
tema, punând pe masă un pachet de cărţi de joc. 

— Cărţi de joc, răspunse uimit Fandorin. 

— Joci? 

— Absolut deloc. Tata mi-a interzis să pun mâna pe ele, 
spunea că a jucat el destul şi pentru el, şi pentru mine, şi 
pentru încă trei generaţii de Fandorini de-aici înainte. 

— Păcat, spuse cu îngrijorare Brilling. Fără asta n-ai ce 
face la conte. Bun, ia o hârtie şi scrie... 

Un sfert de oră mai târziu, Erast Petrovici putea deja să 
deosebească fără greş culorile şi ştia care carte-i mai mare şi 
care-i mai mică, numai la cele cu poză se mai încurca - uita 
mereu care-i mai mare, dama sau valetul. 

— Nici o speranţă, rezumă şeful. Oricum, la conte nu se 
joacă preferans sau alte jocuri mai inteligente. Acolo este la 
mare preţ primitivismul de cea mai joasă speţă, pentru ca totul 
să se petreacă rapid şi să se câştige bani cât mai mulţi. Agenţii 
raportează că Zurov preferă jocul de stos, dar şi acela 
simplificat. Îţi voi explica regulile. Cel care împarte cărţile se 
numeşte bancher. Celălalt jucător se cheamă pontator. Şi unul, 
şi celălalt primesc câte un pachet de cărţi. Pontatorul trage din 
pachetul lui o carte - să zicem, un nouar. Şi o pune cu reversul 
în sus. 

— Reversul este modelul de pe dosul cărţii de joc? ţinu să i 
se precizeze Fandorin. 


— Da. Acum, pontatorul pune o miză - să zicem, zece 
ruble. Bancherul începe să „ţină banca”: pune în dreapta, cu 
faţa în sus, prima carte de deasupra din pachetul lui (cartea 
asta se numeşte „fruntea”), pe următoarea - în stânga (cartea 
asta se numeşte „carte de vise”). 

„Fruntea - dr., de vise - st.”, nota sârguincios Erast 
Petrovici în blocnotes. 

— Acum, pontatorul îşi întoarce nouarul. Dacă „fruntea” 
este tot un nouar, indiferent de culoare, bancherul ia miza. Asta 
se cheamă „să omori nouarul”. În acest caz banca, adică suma 
pe care se joacă, creşte. Dacă nouarul este „carte de vise”, 
adică a doua carte, a câştigat pontatorul şi se spune că „a 
găbjit nouarul!”. 

— Şi dacă nici una dintre cele două cărţi nu e nouar? 

— Dacă în prima pereche de cărţi nu a fost un nouar, 
bancherul ia următoarea pereche de cărţi. Şi tot aşa, până 
nimereşte un nouar. Asta-i tot jocul. E cât se poate de simplu, 
dar rişti să pierzi în prostie, mai ales dacă eşti pontator şi 
dublezi întruna miza. Aşa că fii atent, Fandorin: dumneata 
trebuie să joci numai ca bancher. E simplu: arunci o carte la 
dreapta, una la stânga; carte la dreapta, carte la stânga şi tot 
aşa. Bancherul nu pierde mai mult decât prima miză. Să nu te 
aşezi pe locul pontatorului, iar dacă locurile sunt trase la sorţi 
şi locul acela îţi cade ţie, fixează o miză mică. La stos nu poţi 
merge mai mult de cinci runde, după care tot restul băncii îi 
revine bancherului. Vei primi imediat de la casierie două sute 
de ruble pentru cazul în care pierzi. 

— Două sute în cap? icni Fandorin. N 

— Nu „două sute în cap”, ci „doar două sute”. Încearcă să 
faci în aşa fel încât să-ţi ajungă suma asta cât ţine noaptea. Iar 
dacă pierzi rapid, nu e absolut obligatoriu să pleci imediat, mai 
poţi rămâne şi sta la palavre o vreme. Dar fără să trezeşti 
bănuieli, clar? Vei juca în fiecare seară, până vei ajunge la un 
rezultat. Iar dacă se va dovedi că Zurov nu este implicat - va fi 
şi acesta un rezultat. O versiune mai puţin. 

Erast Petrovici îşi mişca buzele, privind în fiţuică. 

— „Cupă” sunt inimioarele roşii? 

— Da. Uneori li se mai zice şi coeurs. Coboară la croitorie. 
Ţi s-a pregătit pe măsura ta un schimb de haine, iar până mâine 
la prânz ai gata o întreagă garderobă pentru orice ocazie 


posibilă. Marş, marş, Fandorin, am şi fără dumneata o mulţime 
de treburi. Imediat ce pleci de la Zurov, te înfiinţezi aici. La 
orice oră. Înnoptez la departament. 

Şi Brilling îşi vâri nasul în hârţoagele lui. 

__ CAPITOLUL AL OPTULEA, 

_ In care iese inoportun din pachetul de cărţi valetul de pică 

In salonul îmbâcsit de fum de ţigară se juca la şase măsuţe 
de joc verzi, fie în grupuri compacte de câte patru jucători, fie 
doar de câte doi. Lângă fiecare dintre măsuţe se înghesuiau 
privitori: puţini unde miza era mică, mai mulţi unde spiel-ul o 
lua în sus. La conte nu se serveau vin şi gustări, amatorii 
puteau merge în camera de oaspeţi ca să trimită lacheul la birt, 
dar acesta era trimis numai după şampanie, când se întâmpla 
să dea vreun mare noroc peste câte un jucător. Răzbăteau de 
pretutindeni  exclamaţii scurte, de neînțeles pentru un 
nejucător. 

— Je coupe! 

— Je passe! 

— Runda a doua! 

— Retournez la cartel 

— Şi totuşi, domnilor, s-a tras! 

— Am omorât asul! şi aşa mai departe. 

Cei mai mulţi erau adunaţi lângă o măsuţă la care se juca 
pe miză mare, unu contra unu. [inea banca amfitrionul însuşi, 
iar pontator era un tânăr domn asudat, îmbrăcat într-o 
redingotă teribil de strâmtă. Se pare că pontatorul nu avea 
noroc - îşi muşca buzele, se înfierbântase, contele însă era 
calmul personificat, doar zâmbea mieros pe sub mustăţile 
negre, învăluindu-se în fumul unui ciubuc turcesc arcuit. 
Degetele puternice, îngrijite, împodobite cu inele strălucitoare, 
aruncau cu îndemânare cărţile - una la dreapta, una la stânga. 

Printre privitori, ţinându-se modest ceva mai la o parte, se 
afla un tânăr cu păr negru şi rumen la faţă, a cărui fizionomie 
nu corespundea câtuşi de puţin cu aceea a unui jucător. Un 
observator experimentat sesiza pe loc că tânărul este de familie 
bună, că participă pentru întâia oară la un joc de stos şi că nu 
se simte în largul lui aici. În câteva rânduri, nişte domni unşi cu 
toate alifiile, cu păr dat cu briantină şi pieptănat cu cărare, îi 
propuseră „să întoarcă o carte”, dar se dezumflară - tânărul nu 
punea mai mult de cinci ruble şi era clar că nu dorea „să se 


arunce”. Gromov, fost cartofor notoriu, cunoscut de de toţi 
jucătorii de cărţi din Moscova, chiar îi întinse tânărului o 
„nadă” - pierdu anume o sută de ruble în folosul acestuia, dar 
îşi pierdu banii de pomană. Ochii tânărului rumen nu scăpărară 
şi mâinile nu prinseră a-i tremura. Aveau de-a face cu un client 
deloc promiţător, un autentic ratat. 

Şi în tot acest timp, Fandorin (căci, se-nţelege, despre el 
este vorba) credea că se strecoară prin salon ca o umbră 
nevăzută, fără să atragă în nici un fel atenţia asupra persoanei 
sale. Ce-i drept, până acum nu se prea strecurase. La un 
moment dat, văzuse cum un domn cu aspect foarte respectabil 
îşi însuşise pe furiş de pe masă o monedă de aur de jumătate de 
imperial, retrăgându-se apoi foarte demn într-un ungher. Doi 
ofiţeraşi, şoptind destul de tare cât să fie auziţi, se certau pe 
coridor, dar Erast Petrovici nu pricepu o iotă din conversaţia 
lor: un locotenent de dragoni îl încredința cu înflăcărare pe 
celălalt că el nu-i te miri ce acolo, o caracudă, şi n-o să-şi joace 
arapul la cărţi cu prietenii, în vreme ce husarul îl învinovăţea 
de o anume înşelătorie. 

Fandorin făcea ce făcea şi tot ajungea în preajma lui 
Zurov, care, evident, se simţea în această societate ca peştele 
în apă, şi nu ca orice peşte, ci ca peştele cel mare. Un singur 
cuvânt de-al lui era de-ajuns pentru a înăbuşi în faşă un scandal 
pe cale să izbucnească; la un moment dat, la un singur semn al 
gazdei, doi zdrahoni de lachei îl apucaseră de subsuori pe un 
scandalagiu care nu avea de gând să se potolească şi îl 
scoseseră din salon în doi timpi şi trei mişcări. Hotărât lucru, 
contele nu-l recunoscuse pe Erast Petrovici, deşi în câteva 
rânduri Fandorin prinsese asupră-şi privirea rapidă şi ostilă a 
acestuia. 

— Runda a cincea, domnul meu, anunţă Zurov şi, nu se ştie 
de ce, acest anunţ îl tulbură peste măsură pe pontator. 

— Îndoi rața! exclamă el cu voce tremurată şi îndoi două 
colţuri ale cărţii lui. 

Un murmur veni dinspre spectatori, iar tânărul cel asudat, 
îndepărtându-şi de pe frunte o şuviţă de păr, aruncă pe masă 
un teanc de hârtiuţe multicolore. 

— Ce înseamnă „raţă”? îl întrebă sfios, cu jumătate de 
gură, Erast Petrovici pe un bătrânel cu nasul roşu, care i se 
păru lui cel mai inofensiv. 


— Asta înseamnă să creşti potul de patru ori, îi răspunse 
îndatoritor vecinul. Domnia sa doreşte să-şi ia pe de-a-ntregul 
revanşa în ultima rundă. 

Contele slobozi nepăsător un norişor de fum şi întoarse în 
dreapta o rigă, iar în stânga - un şesar. 

Pontatorul prezentă un as de cupă. Zurov clătină din cap şi 
puse rapid un as negru la dreapta şi o rigă roşie la stânga. 

Fandorin prinse şoapta entuziasmată a cuiva: 

— Lovitură de maestru! 

Înfăţişarea domnului asudat era demnă de milă. El urmări 
cu privirea vraful de bancnote care se muta sub cotul contelui 
şi întrebă pierit: 

— Nu v-ar aranja să continuăm pe datorie? 

— Nu m-ar aranja, răspunse alene Zurov. Cine mai 
doreşte, domnilor? 

Pe neaşteptate, privirea i se opri asupra lui Erast Petrovici. 

— Nu cumva ne-am mai întâlnit? întrebă amfitrionul cu un 
zâmbet neplăcut. Domnul Fedorin, dacă nu mă înşel? 

— Fandorin, îl corectă Erast Petrovici, roşind violent. 

— Pardon. Ce te tot holbezi? N-ai venit la teatru. Odată ce- 
ai venit, joacă. Fă-mi plăcerea, zise contele, arătând spre 
scaunul care se eliberase. 

— Să alegi dumneata pachetele de cărţi, îi fâşâi în ureche 
bunul bătrânel. 

Erast Petrovici luă loc şi, urmând instrucţiunile, spuse cât 
se poate de hotărât: 

— Dar să-mi permiteţi, luminăţia voastră, să ţin eu banca. 
Ca un privilegiu acordat unui novice. Şi aş prefera pachetele... 
uitaţi, acesta şi acesta. 

Şi luă de pe tava cu pachetele de cărţi nedesfăcute două 
din cele aflate la bază. Zurov zâmbi încă mai puţin plăcut. 

— Fie, domnule novice, condiţiile îţi sunt acceptate, dar 
încheiem o înţelegere: dacă sparg banca, să n-o iei la goană. 
Îmi dai şi mie dreptul să ţin banca după asta. Bun, care-i potul? 

Fandorin se înmuie de tot, hotărârea îl părăsi la fel de 
neaşteptat precum îl vizitase. 

— O sută de ruble? întrebă el timid. 

— Glumeşti? Aici nu-i tractir. 

— Bine, trei sute. 


Şi Erast Petrovici îşi depuse pe măsuţă toţi banii, inclusiv 
suta câştigată ceva mai devreme. 

— Le jeu n'en vaut pas la chandelle,” zise contele, ridicând 
din umeri. Dar, mă rog, pentru deschidere, merge. 

Scoase din pachetul său o carte, aruncă neglijent pe ea trei 
hârtii de câte o sută: 

— Merg pe toată suma. 

„Fruntea” la dreapta, îşi aminti Erast Petrovici şi puse cu 
grijă la dreapta o damă cu inimioare roşii, iar la stânga - un 
şapte de pică. 

Ippolit Aleksandrovici întoarse cu două degete cartea sa şi 
se crispă uşor. Era o damă de tobă. 

— Ia te uită la el, novicele, spuse cineva cu un fluierat. Ştiu 
că a fost isteţ când a tras dama asta. 

Fandorin amestecă stângaci cărţile. 

— Pe tot potul, spuse batjocoritor contele, punând pe masă 
şase bancnote. Ha, nu cauţi pe dracu', nu câştigi. 

Cum se cheamă cartea pe care o pui în stânga? se chinuia 
Erast Petrovici să-şi amintească. Asta-i fruntea, şi a doua... la 
naiba. Ce jenant. Dacă-l întreabă? Ar fi total nelalocul lui să 
arunce o privire în blocnotes. 

— Bravo! prinseră să vocifereze spectatorii. Conte, c'est un 
jeu intéressant, nu găseşti? 

Erast Petrovici văzu că iarăşi câştigase. 

— Faceţi-mi plăcerea şi nu vă mai franţuziţi! Ce-i obiceiul 
ăsta idiot, zău aşa, să bagi la jumătatea frazei ruseşti una 
franţuzească, se răsti Zurov, cercetându-l iritat cu privirea pe 
cel care vorbise, măcar că şi el le întorcea pe franţuzeşte. Hai, 
Fandorin, împarte cărţile, împarte-le. Cartea nu-i cal să te- 
apuce dimineaţa călare pe ea. Joc pe tot potul. 

La dreapta - un valet, ăsta-i „fruntea”, la stânga - un 
optar, ăsta-i... 

Ippolit Aleksandrovici întoarse un decar. Fandorin îi 
„omori” decarul în runda a patra. 

Masa era de-acum împresurată de privitori, iar succesul lui 
Erast Petrovici era apreciat după merit. 

— Fandorin, Fandorin, mormăi Ippolit Aleksandrovici cu 
gândul aiurea, bătând darabana pe pachetul de cărţi. 

Extrase în sfârşit o carte şi numără două mii patru sute de 
ruble. 


Un şase de pică stătea pe poziţia „frunte” încă de la prima 
rundă. 

— Dar ce nume de familie mai e şi ăsta! exclamă contele 
turbând de furie. Fandorin! E grecesc?  Fandoraki, 
Fandoropulo! 

— De ce grecesc? întrebă ofensat Erast Petrovici, în 
amintirea căruia erau încă vii zeflemelile unor puşlamale de 
colegi din liceu asupra acestui vechi nume de familie (porecla 
din liceu a lui Erast Petrovici fusese „Funduk”). Familia 
noastră, conte, este la fel de rusească precum a domniei 
voastre. Fandorinii au slujit la curte încă pe vremea ţarului 
Aleksei Mihailovici. 

— Sigur, chiar aşa, prinse viaţă bătrânelul de mai înainte, 
cel cu nasul roşu, care fusese binevoitor cu Erast Petrovici. Pe 
vremea Ecaterinei cea Mare a existat un anume Fandorin, a 
lăsat nişte însemnări dintre cele mai interesante. 

— Însemnare, însemnare, azi norocul nu mă are, rimă 
posac Zurov, alcătuind din bancnote o veritabilă colină. Pe 
toată banca! IÎntoarce cartea, dracu' să te ia! 

— Le dernier coup, messieurs! se auzi din mulţime. 

Priveau toţi cu aviditate cele două grămezi de bancnote 
mototolite, egale ca înălţime: una - în faţa bancherului, cealaltă 
- în faţa pontatorului. 

În tăcerea deplină, Fandorin deschise două pachete noi de 
cărţi de joc, gândindu-se la unul şi acelaşi lucru: în stânga - 
carte de tobă? Tobă de carte? 

În dreapta - as, în stânga, tot as. Zurov avea rigă. În 
dreapta - damă. În stânga - decar. În dreapta valet, în stânga 
damă (care-i totuşi mai mare, valetul sau dama?). În dreapta - 
şeptar, în stânga - şesar. 

— Nu-mi mai sforăiţi în ceafă! strigă furios contele şi toţi 
se depărtară de el. 

În dreapta - optar, în stânga - nouar. În dreapta - rigă, în 
stânga - decar. Rigă! 

Toţi în jur vuiau şi hohoteau. Ippolit Aleksandrovici şedea 
pe loc, înmărmurit. 

Carte de vise! îşi aminti Erast Petrovici şi zâmbi bucuros. 
Cartea din stânga se cheamă cartea de vise. Ciudată denumire. 

Zurov se înclină brusc peste masă şi-l trase pe Fandorin de 
buze cu degete de oţel, alungindu-i-le în formă de tubuleţ. 


— Să nu-ndrăzneşti să fii ironic! M-ai stors de-un purcoi de 
bani, aşa că ai buna creştere şi te poartă civilizat! şuieră 
contele furios, aproape lipit de el. A 

Ochii lui invadaţi de sânge erau înfricoşători. În secunda 
următoare îl împunse pe Fandorin în bărbie, se lăsă pe 
speteaza scaunului şi îşi puse mâinile pe piept. 

— Conte, asta-i deja prea mult! exclamă unul din ofiţeri. 

— Imi pare că nu dau bir cu fugiţii, spuse printre dinţi 
Zurov, fără să-şi dezlipească privirea de la chipul lui Fandorin. 
Dacă cineva se simte lezat, sunt gata să-i dau satisfacţie. 

Se înstăpâni o linişte cu adevărat mormântală. 

Lui Erast Petrovici îi vuiau îngrozitor urechile şi de un 
singur lucru se temea acum - să nu se arate laş. De fapt se mai 
temea şi că vocea îi va tremura, trădându-l. 

— Sunteţi un ticălos lipsit de onoare. Pur şi simplu nu vreţi 
să plătiţi, spuse Fandorin - vocea îi tremură totuşi, dar îi era 
deja totuna. Vă provoc la duel. 

— O faci pe eroul în faţa publicului? spuse Zurov cu buzele 
crispate. Vedem noi cum o să-mi dansezi în cătarea armei. Cu 
douăzeci de paşi distanţă între bariere. Tragem fiecare când i 
se năzare, dar apoi ne ducem obligatoriu fiecare la bariera lui. 
Ce zici, nu te ia groaza? 

Mă ia, îşi zise Erast Petrovici. Ahtîrţev spunea că Zurov nu 
fruntea, ci un pitac poate nimeri de la douăzeci de paşi. Sau, în 
cel mai rău caz, un stomac. Fandorin se înfioră. În viaţa lui nu 
ţinuse un pistol de duel în mână. Odată, Ksaveri Feofilaktovici îl 
dusese la sala de tir a poliţiei să tragă cu un Colt, dar asta-i cu 
totul altceva. Contele îl va ucide, şi-l va ucide pentru o nimica 
toată. Şi lucrează curat, n-o să i se poată reproşa nimic. E plin 
de martori în jur. O ceartă la masa de joc. Caz curent. Contele o 
să-mi şadă o lună la arest şi o să iasă, are rude influente, pe 
când Erast Petrovici nu are pe nimeni. Şi-o să mi-l aşeze pe 
registratorul de colegiu într-un sicriu de scânduri, şi-o să mi-l 
vâre-n pământ, şi nimeni n-o să-i vină la înmormântare. Poate 
doar Gruşin, a, da, şi Agrafena Kondratievna. lar Lizanka va citi 
despre asta în ziar şi va gândi în treacăt: păcat, era un poliţist 
atât de delicat şi atât de tânăr! Ba nu, nu va citi, precis Emma 
nu-i dă ziare. lar şeful va spune desigur: am avut încredere în 
el, idiotul, şi el s-a lăsat prins în cursă ca un căţel. A vrut să se 


dueleze, să-şi gâdile ambițiile aristocratice. Ba o să şi scuipe în 
urma mea. 

— De ce taci? întrebă Zurov cu un zâmbet feroce. Sau te-ai 
răzgândit? 

Lui Erast Petrovici îi răsări însă în minte o idee salvatoare. 
Doar nu urmau să se-mpuşte chiar acum, ci cel mai devreme 
mâine dimineaţă. Fireşte, ar fi josnic şi nedemn să dea fuga să 
se plângă şefului. Dar Ivan Franţevici îi spusese că la cazul lui 
Zurov lucrează şi alţi agenţi. Este chiar foarte posibil ca şi aici, 
în acest salon, să se afle vreun om de-al şefului. Putea primi 
provocarea aşa, ca să nu-şi păteze onoarea, iar dacă mâine, 
bunăoară, va năvăli de cu zori aici poliţia şi îl va aresta pe 
contele Zurov pentru deţinere de tripou, nu Fandorin va fi 
vinovat. El nici măcar nu va şti asta - Ivan Franţevici va găsi şi 
fără el cea mai bună soluţie. 

Salvarea-i era, se poate spune aşa, în buzunar, dar vocea 
lui Erast Petrovici căpătă brusc o viaţă de sine stătătoare, 
independentă de voinţa stăpânului, şi începu să debiteze nişte 
lucruri incredibile şi, uimitor lucru, nu mai tremura: 

— Nu m-am răzgândit. Dar de ce mâine? Haideţi s-o facem 
chiar acum. Dumneavoastră, conte, după cum spune lumea, 
exersaţi de dimineaţă până seara pe bănuţi de-un pitac şi exact 
de la o distanţă de douăzeci de paşi? 

Zubov se congestionă. 

— Haidem deci să procedăm altfel, dacă nu vă temeţi. 

Ca să vezi ce bine se nimerise povestea lui Ahtîrţev! Nici 
nu mai trebuia inventat altceva. Totul era gata inventat. 

— Să tragem la sorţi, continuă el, şi cel care iese la sorţi, 
se duce în curte şi se împuşcă. Fără nici un fel de bariere. In 
felul acesta şi neplăcerile ulterioare ar fi minime: asta e, ce 
vreţi, a pierdut omul la cărţi şi şi-a tras un glonte-n ţeastă - 
ceva obişnuit. lar domnii aici de faţă îşi vor da cuvântul de 
onoare că totul va rămâne secret. Aşa este, domnii mei? 

Domnii începură să murmure, părerile lor erau împărţite: 
unii îşi exprimară acordul ca onoarea să-şi spună imediat 
cuvântul, în timp ce alţii propuseră ca sfada să fie dată uitării şi 
să se bea pentru împăcare. Un maior cu mustăţi stufoase chiar 
exclamă: „Ei, dar tinerelul ăsta e de toată isprava!” - ceea ce 
spori elanul lui Erast Petrovici. 


— Ce ziceţi, conte? exclamă el cu impertinenţă disperată, 
scăpând definitiv hăţurile. Este oare mai uşor să nimereşti un 
pitac decât propria frunte? Sau vă e teamă că vă murdăriţi? 

Zurov tăcea, privindu-l cu interes pe tinerelul cel neînfricat 
şi arătând de parcă ar fi chibzuit la ceva. 

— Ei bine, mormăi el într-un sfârşit cu neobişnuită 
stăpânire de sine, accept condiţiile. Jean! 

Un lacheu sprinten se apropie într-o clipită de el. Ippolit 
Aleksandrovici îi spuse: 

— Revolverul, un pachet de cărţi şi o sticlă de şampanie. 

Şi îi mai şopti ceva la ureche. 

În două minute Jean reveni cu o tavă. Se văzu nevoit să-şi 
croiască drum prin mulţime, căci, hotărât lucru, în jurul acelei 
măsuţe se adunaseră toţi oaspeţii contelui. 

Zurov lăsă în jos cu o mişcare agilă, fulgerătoare, butoiaşul 
revolverului Lefaucheux cu şase cartuşe, arătând astfel că toate 
sunt la locul lor. 

— Iată pachetul de cărţi. 

Degetele lui rupseră cu un pârâit agreabil învelitoarea 
îndesată. 

— Acum e rândul meu să întorc, zise el şi izbucni în râs, 
aflându-se pesemne într-o excelentă dispoziţie sufletească. 
Regulile sunt simple: cel care trage primul o carte de culoare 
neagră, îşi sloboade un glonte-n ţeastă. De acord? 

Fandorin încuviinţă în tăcere din cap, începând să 
înţeleagă că va fi înşelat, tras pe sfoară în chip monstruos şi, ar 
putea să spună, ucis, ba chiar mult mai sigur decât de la 
douăzeci de paşi. L-a jucat pe degete abilul Ippolit, l-a jucat 
definitiv! Cum să nu tragă un asemenea cartofor de elită cartea 
care trebuie, şi încă din propriul lui pachet de cărţi! Individul 
are negreşit un întreg depozit de cărţi măsluite. 

Între timp Zurov, închinându-se teatral, întoarse cartea de 
deasupra. Era o damă de tobă. 

— Aceasta este Venus! spuse contele cu un zâmbet 
insolent. Veşnic mă salvează. E rândul dumitale, Fandorin. 

Era umilitor să protesteze şi să se târguiască, iar să ceară 
alt pachet era prea târziu. Şi era ruşinos să tărăgăneze. 

Erast Petrovici întinse mâna şi întoarse un valet de pică. 


CAPITOLUL AL NOUĂLEA, 


În care lui Fandorin i se deschid frumoase perspective în carieră 

— Iar acesta este Momus-poznaşul, îl lămuri Ippolit şi se 
întinse cu desfătare. Este totuşi cam târzior. Bei nişte şampanie 
să prinzi curaj sau mergem direct în curte? 

Erast Petrovici şedea acolo roşu ca racul. Se sufoca de 
furie, dar nu pe conte, ci pe sine, pentru că se dovedise un idiot 
sadea. Un idiot ca el nici n-are de ce să mai trăiască. 

— O voi face chiar aici, mormăi el mânios, hotărând ca 
măcar să-i pricinuiască ceva neplăceri stăpânului casei. Va 
şterge duşumelele după aceea îndemânaticul dumneavoastră 
Jean. Cât despre şampanie, să-mi fie cu iertare, dar îmi dă 
dureri de cap. 

La fel de furios, străduindu-se să nu se gândească la nimic, 
Fandorin înşfacă revolverul greu, ridică cocoşul şi, după o clipă 
de ezitare (unde să tragă?), îşi zise: mi-e totuna, îşi vâri ţeava 
în gură, numără în gând: „trei, doi, unu” şi apăsă atât de tare 
pe trăgaci, încât ţeava îi strivi dureros limba. Nu urmă însă nici 
o împuşcătură, doar un clănţănit sec. Neînţelegând nimic, Erast 
Petrovici mai apăsă o dată - alt clănţănit, de data asta însă 
metalul scrâşni dezagreabil pe un dinte. 

— Ei gata, ajunge! spuse Zurov, îi luă revolverul şi îl bătu 
pe umăr. Eşti un tânăr de ispravă! Şi ai făcut-o bărbăteşte, fără 
istericale. Straşnică e noua noastră generaţie, sunteţi de acord, 
domnilor? Jean, toarnă şampania, domnul Fandorin şi cu mine 
vom ciocni pentru bruderschaft.!? 

Erast Petrovici, pradă unei ciudate abulii, îl ascultă supus: 
bău încet udeala spumoasă până la fund, se sărută moale cu 
contele, care îi porunci ca de acum înainte să-i spună pe nume, 
Ippolit. Toţi cei din jur vociferau şi râdeau, dar vocile lor 
ajungeau înfundat la urechile lui Fandorin. Din pricina 
şampaniei simţea înţepături în nas şi în ochi i se iviseră lacrimi. 

— Cum ziceai că e Jean? îl întrebă contele râzând în 
hohote. A scos într-o clipită toate capsele. E îndemânatic, ia zi, 
Fandorin? 

— Îndemânatic, se învoi apatic Erast Petrovici. 

— Aşa ziceam şi eu. Cum te cheamă? 

— Erast. 

— Să mergem, Erastus din Rotterdam, să stăm puţin la 
mine în cabinet şi să bem un coniac. M-am săturat de mutrele 
ăstora. 


— Erasmus, îl corectă maşinal Fandorin. 

— Poftim? 

— Nu Erastus, Erasmus. 

— Scuze, n-am înţeles bine. Să mergem, Erasmus. 

Fandorin se ridică supus şi îl urmă pe stăpânul casei. 
Traversară o anfiladă întunecoasă şi pătrunseră într-o încăpere 
rotundă, în care domnea o dezordine exemplară - erau 
aruncate acolo de-a valma ciubuce şi lulele, sticle goale, pe 
masă se lăfăiau nişte pinteni de argint, iar într-un colţ zăcea, nu 
se ştie din ce pricină, o şa englezească de toată frumuseţea. De 
ce această încăpere purta numele de „cabinet” - iată ceva ce 
Fandorin nu pricepea: nu zăreai urmă de carte, nici de unelte 
de scris. 

— Grozavă şa, ce zici? se lăudă Zurov. Am câştigat-o ieri la 
un pariu. 

Turnă în pahare băutura brun-roşcată dintr-o carafă 
pântecoasă, se aşeză lângă Erast Petrovici şi îi vorbi foarte 
serios, chiar cu multă simţire: 

— Tu să ierţi un dobitoc ca mine pentru gluma asta. Mi-e 
lehamite, Erasmus. Am lume multă-n jur, dar oameni nu. Am 
douăzeci şi opt de ani, Fandorin, şi parcă aş avea şaizeci. Mai 
cu seamă dimineaţa când mă deştept. Seara, noaptea, încă mai 
merge - fac scandal, o fac pe măscăriciul. Dar mă dezgustă 
asta. Pe vremuri n-aveam probleme, acum însă toate astea mă 
dezgustă tot mai mult. Mă crezi sau nu, dar adineauri, când 
trăgeam la sorţi, mi-am zis aşa, nitam-nisam: ce-ar fi să mă 
împuşc de-adevăratelea? Şi gândul ăsta devenise atât de 
ispititor... Dar tu de ce taci întruna? Dă-o încolo de treabă, 
Fandorin, nu fi supărat. Imi doresc foarte mult să nu mă ţii de 
rău. Ce să fac ca să mă ierţi, zi, Erasmus? 

Şi în acel moment Erast Petrovici rosti cu voce stridentă, 
dar cât se poate de limpede: 

— Vorbeşte-mi despre ea. Despre Bejeţkaia. 

Zurov îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă învoltă de 
păr. 

— A da, uitasem. Faci parte din „trenă”. 

— Din ce? 

— Eu aşa-i spun. Amalia este o regină, nu-i aşa, are nevoie 
de o trenă - o trenă formată din bărbaţi. Cu cât e mai lungă 


trena, cu atât mai bine. Ascultă aici o povaţă înţeleaptă: scoate- 
ţi-o din cap, căci te va pierde. Uit-o. 

— Nu pot, răspunse cinstit Erast Petrovici. 

— Eşti încă un ţânc, Amalia te va trage negreşit în vârtej, 
cum i-a tras deja pe mulţi alţii. Poate că după mine i s-au aprins 
călcâiele tocmai pentru că nu am vrut s-o urmez acolo. Nu am 
nevoie s-o fac, am vârtejul meu. Nu la fel de adânc precum al 
ei, dar n-are a face, mie-mi ajunge cu vârf şi-ndesat. 

— O iubeşti? îl întrebă verde-n faţă Fandorin, profitând de 
privilegiul omului ofensat. 

— Îmi inspiră teamă, spuse Ippolit, zâmbind posomorât. 
Mai mult decât dragoste. Şi, în fond, asta nici nu e dragoste. Ai 
încercat vreodată să fumezi opium? 

Fandorin negă printr-o clătinare a capului. 

— Dacă încerci o dată, toată viaţa te va ispiti. Aşa e şi ea. 
Nu-ţi mai dă drumul! Şi doar îmi dau seama că mă 
dispreţuieşte, că doi bani nu dă pe mine, dar a văzut ea ceva în 
mine. Spre nefericirea mea! Ştii, mă bucur că a plecat, slavă 
Domnului. Uneori mă gândeam s-o ucid, vrăjitoarea. S-o 
sugrum cu propriile-mi mâini, ca să nu mă mai chinuie. Ea a 
simţit prea bine asta. O, frăţioare, e o femeie deşteaptă! De- 
asta mă şi îndrăgea - se putea juca cu mine aşa cum te joci cu 
focul: când îl stingea, când îl aţâţa, dar fără să uite o clipă că 
poate dezlănţui un incendiu şi că asta ar putea-o costa viaţa. 
Altminteri, ce nevoie avea ea de mine? 

Erast Petrovici îşi zise cu invidie că un tânăr chipeş şi 
necugetat cum era Ippolit putea fi chiar foarte bine îndrăgit şi 
fără dezlănţuirea vreunui incendiu. Un tânăr chipeş ca el precis 
e asaltat de femei. Cum pică asemenea fericire pe câte unii? Ei, 
dar asemenea consideraţiuni nu aveau legătură cu acest caz. 

— Cine e, de unde e? 

— Nu ştiu. Nu-i prea place să vorbească despre propria 
persoană. Ştiu doar că a crescut undeva în străinătate. In 
Elveţia, pare-se, într-un pension. 

— Şi unde e acum? întrebă Erast Petrovici, fără a miza de 
altfel pe un răspuns. 

Zurov însă întârzia în chip vădit cu răspunsul, şi Fandorin 
îngheţă tot pe dinăuntru. 


— Dar ce-i, ţi s-a lipit în aşa hal de inimă? se interesă 
posac contele, şi o grimasă ostilă îi urâţi o clipă trăsăturile 
frumoase şi capricioase ale chipului. 

— Da! 

— Mda, fluturaşul care zboară spre lumânare îşi pârleşte 
oricum aripioarele... 

Ippolit scotoci pe masă printre pachete de cărţi de joc, 
batiste mototolite şi facturi de la magazine. 

— Unde dracu' e? A, da, mi-am adus aminte. Deschise o 
casetă japoneză lăcuită, cu un fluture de sidef încrustat pe 
capac. 

— Ţine. Mi-a venit cu poşta. 

Erast Petrovici apucă cu degete tremurânde plicul îngust, 
pe care era aşternut cu un scris înclinat, impetuos: Luminăției 
sale contele Ippolit Zurov. Stradela Iakovo-Apostolski, casă 
particulară. Judecând după ştampila poştei, scrisoarea fusese 
expediată pe 16 mai - chiar în ziua în care dispăruse Bejeţkaia! 

În plic găsi un răvaş scurt, nesemnat, în limba franceză: 

Am fost nevoită să plec fără să-mi iau rămas-bun. Scrie-mi 
pe adresa: London, Gray Street, hotel Winter Queen, pentru 
mrs. Olsen. Aştept. Și să nu îndrăzneşti să mă uiţi. 

— Eu însă voi îndrăzni, ameninţă cu aprindere Ippolit, dar 
se înmuie pe loc. În orice caz, voi încerca... la-o, Erasmus. Fă 
ce vrei cu ea... Dar încotro? 

— Plec... spuse Fandorin, vârând plicul în buzunar. Trebuie 
să mă grăbesc. 

— Ehei, spuse contele, clătinând compătimitor din cap. Du- 
te, zboară spre flacără. E viaţa ta, nu a mea. 


În curte, pe Erast Petrovici îl ajunse în fugă Jean, cu o 
legăturică în mână. 

— Uitaţi, domnu', v-aţi uitat asta! 

— Dar ce-i asta? întrebă Fandorin grăbit, privindu-l 
înciudat. 

— Vă arde-a glumă, domnu'? E câştigul dumneavoastră. 
Luminăţia sa mi-a poruncit să vă ajung numaidecât din urmă şi 
să vi-l dau în mână. 

K K xk 


Erast Petrovici avu un vis bizar. 


Se făcea că stă în bancă, într-o sală de clasă, la liceul din 
gubernia lui. Avea destul de des asemenea vise, de regulă 
tulburătoare şi dezagreabile, cum că este iarăşi elev de liceu şi 
„O scaldă” la tablă la ora de fizică sau de algebră. De data asta 
însă atmosfera din vis nu era doar tristă, era de-a dreptul 
înfricoşătoare. În visul acesta nu era la tablă, ci în bancă, iar în 
jur erau aşezaţi colegii de clasă: Ivan Franţevici, Ahtîrţev, un 
nu ştiu ce tânăr chipeş cu frunte înaltă şi palidă şi cu ochi 
căprui impertinenţi (în vis, Erast Petrovici ştia despre el că este 
Kokorin), două liceene cu şorţuri albe de uniformă şi încă o 
persoană în banca din faţa lui, cu spatele spre el. De cel întors 
cu spatele spre el Fandorin se temea şi încerca să nu-l 
privească, în schimb îşi tot sucea gâtul ca să le vadă mai bine 
pe fete - una smeadă, una bălaie. Stăteau în aceeaşi bancă, îşi 
țineau mâinile delicate încrucişate cuminte în faţă. Una era 
Amalia, cealaltă - Lizanka. Prima îl ardea cu privirea 
ochişorilor ei negri şi scotea limba la el, cealaltă în schimb 
zâmbea sfielnic şi îşi pleca genele mătăsoase. În acel moment 
Erast Petrovici văzu că la tablă, în picioare, se află lady Astair 
cu un beţigaş în mână, şi totul se lămuri: era vorba de cea mai 
nouă metodă englezească de educaţie, conform căreia băieţii şi 
fetele învățau laolaltă. Şi era chiar foarte plăcut. De parcă i-ar 
fi ghicit gândurile, lady Astair zâmbi cu amărăciune şi spuse: 
„Nu e vorba de învăţământ mixt, este vorba de clasa mea de 
orfani. Sunteţi cu toţii orfani, şi eu trebuie să vă arăt calea”. 
„Dar, daţi-mi voie, milady, spuse cu uimire Fandorin, eu ştiu 
totuşi cu precizie că Lizanka nu este orfană, este fiica unui 
consilier titular privat.” „Ah, my sweet boy”, i se adresă cu un 
zâmbet încă mai trist milady. Este o victimă inocentă, ceea ce e 
totuna cu a fi orfană.” Insul cel înfricoşător care stătea în banca 
din faţă se întoarse lent şi, privindu-l ţintă cu ochii lui alburii, 
transparenţi, şopti: „Şi eu, Azazel, sunt un orfan.” li făcu apoi 
complice cu ochiul şi, întrecând orice măsură, vorbi cu vocea 
lui Ivan Franţevici: „Şi de aceea, tânărul meu prieten, va trebui 
să te ucid, fapt pe care îl regret sincer... Ei, Fandorin, nu-mi sta 
ca buşteanul. Fandorin!” 

— Fandorin! 

Cineva îl scutura de umăr pe Erast Petrovici, trezindu-l din 
chinuitorul coşmar. 

— Trezeşte-te odată, e deja dimineaţă! 


Fandorin tresări, îşi săltă capul, şi-l răsuci încoace şi 
încolo. Se pare că adormise în cabinetul şefului, somnul îl 
doborâse aşezat chiar acolo, la masă. Prin draperiile date la o 
parte se revărsa pe fereastră lumina veselă a dimineţii, iar 
alături, în picioare, se înălța Ivan Franţevici, îmbrăcat, nu se 
ştie de ce, în straie de târgoveţ: şapcă cu cozoroc de pânză, 
caftan cu pliuri şi cizme-armonică pline de noroi. 

— Ce-i, ai aţipit, n-ai mai avut putere să m-aştepţi? îl 
întrebă şeful voios. Să-mi ierţi straiele astea de bal mascat, a 
trebuit să lipsesc o vreme noaptea asta într-o problemă 
urgentă. Dar spală-te odată, nu te mai holba aşa la mine. Fuga, 
marş! 

În vreme ce mergea să se spele, Fandorin îşi aminti 
evenimentele nopţii trecute, îşi aminti cum, fugind ca din puşcă 
din casa lui Ippolit, sărise într-o trăsură de piaţă cu un birjar 
aţipit pe capră şi îi poruncise s-o ţină tot într-o goană pe 
Miasniţkaia, atât era de nerăbdător să-i vestească şefului 
izbânda, dar nu-l găsise pe Brilling acolo. Erast Petrovici făcuse 
mai întâi o treabă care nu suferea amânare, apoi se aşezase în 
cabinet să-l aştepte, şi nici nu băgase de seamă când se 
prăvălise în somn. 

Când se întoarse în cabinet, îl găsi pe Ivan Franţevici cu 
hainele deja schimbate, purta acum un costum deschis la 
culoare şi bea ceai cu lămâie. Un al doilea pahar în suport de 
argint aburea vizavi de el, şi pe o tavă erau covrigei şi chifle. 

— Să luăm micul dejun, propuse şeful, şi-n acelaşi timp 
stăm de vorbă. Aventurile dumitale nocturne îmi sunt pe de-a- 
ntregul cunoscute, dar aş mai avea unele întrebări. 

— De unde vă sunt cunoscute? întrebă Erast Petrovici 
posomorându-se , căci savurase anticipat plăcerea istorisirii 
sale din care, cinstit vorbind, intenţiona să facă uitate unele 
detalii. 

— Am avut agentul meu la Zurov. M-am întors acum o oră, 
dar mi-a fost milă să te trezesc. Am stat deci şi am citit raportul 
lui. O lectură captivantă, aşa că nici măcar nu am apucat să mă 
schimb. 

Bătu cu palma nişte coli de hârtie aşternute cu un scris 
mărunt. 

— E un agent isteţ, dar are un stil îngrozitor de înflorat. 
Are impresia că e înzestrat cu talent literar, în ziare semnează 


cu pseudonimul „Maximus Zorki”!5, visează la o carieră de 
cenzor. Dar ascultă, o să-ţi pară interesant. Unde-i... A, da. 


Descrierea subiectului. Numele - Erasmus von Dorn 
sau von Doren (transcriere după auz). Vârsta - nu mai 
mult de douăzeci de ani. Portret verbal - înălțime: doi 
arşini şi opt versoci; constituţie trupească: uscăţivă; păr 
negru drept; barbă şi mustăţi nu are şi nici nu pare să se 
fi ras vreodată; ochi albastru deschis, aşezaţi aproape, 
puțin oblici la colţuri; piele albă, curată; nas fin, drept; 
urechi lipite, nu prea mari, cu lobi mici. Semn particular: 
nu-i dispare din obraji rumeneala. Impresii personale: 
reprezentant tipic al tineretului nostru depravat şi 
desfrânat, tineret de bani gata, cu excepționale însuşiri 
de duelgiu. După evenimentele relatate mai sus, s-a 
retras cu Jucătorul în cabinetul acestuia din urmă. Au 
discutat vreme de douăzeci şi două de minute. Vorbeau 
cu voce mică şi cu pauze. Din cauză de uşă nu s-a auzit 
aproape nimic, dar am desluşit limpede cuvântul „opium“ 
şi încă ceva despre un foc. Am socotit necesar să pornesc 
în urmărirea lui von Doren, dar acesta, fără îndoială, m-a 
descoperit - s-a îndepărtat foarte abil şi a plecat cu o 
birjă. Propun... Mă rog, mai departe nu-i interesant. 

Şeful îl privi cu curiozitate pe Erast Petrovici. 

— Deci, ce aţi dezbătut acolo privitor la opium? Nu mă mai 
perpeli, ard de nerăbdare. 

Fandorin îi expuse pe scurt miezul discuţiei cu Ippolit şi-i 
arătă scrisoarea. Brilling îl ascultă cu cea mai mare atenţie, îi 
mai puse câteva întrebări clarificatoare şi tăcu o bucată de 
vreme, cu privirea aţintită pe fereastră. Pauza se prelungi ceva 
vreme, aproape un minut. Erast Petrovici stătea cuminte, se 
temea să nu tulbure procesul de gândire al acestuia, deşi avea 
şi el de expus propriile consideraţiuni. 

— Sunt foarte mulţumit de dumneata, Fandorin, grăi şeful, 
revenind la viaţă. În primul rând, este cât se poate de limpede 
că Zurov nu este implicat în crimă şi nu cunoaşte natura 
ocupaţiei dumitale. Altfel ţi-ar fi dat adresa Amaliei? Asta ne 
scapă de versiunea numărul trei. În al doilea rând, ai avansat 
foarte mult în versiunea Bejeţkaia. Acum ştim unde s-o căutăm 
pe dama asta. Bravo. Intenţionez să-i direcţionez pe toţi agenţii 


care s-au eliberat, inclusiv pe dumneata, spre versiunea 
numărul patru, care mie mi se pare a fi versiunea principală. 

Brilling împunse cu degetul spre tablă, unde erau scrise cu 
cretă inițialele NO în al patrulea cerculeţ. 

— Cum asta? exclamă impacientat Fandorin. Dar şefule, 
daţi-mi voie... 

—  Azi-noapte am reuşit să intru pe o pistă foarte 
promițătoare, care duce la o anumită vilă din împrejurimile 
Moscovei, îl informă cu vădită satisfacţie Ivan Franţevici (se 
explicau astfel şi cizmele înnămolite). Acolo se întrunesc nişte 
revoluționari, şi încă unii extrem de periculoşi. Se pare că un 
firicel duce şi la Ahtîrţev. Trebuie să ne punem pe treabă. În 
acţiunea asta voi avea nevoie de toţi oamenii. Cât despre 
„versiunea Bejeţkaia”, după părerea mea, nu are viitor. În orice 
caz, nu-i nici o grabă cu ea. Le trimitem englezilor o cerere pe 
canale diplomatice, îi rugăm să o reţină pe această miss Olsen 
până la clarificarea cazului şi cu asta basta. 

— Este exact ceea ce nu trebuie să facem în nici un caz! 
strigă Fandorin, şi încă atât de vehement, încât Ivan Franţevici 
chiar rămase cu gura căscată. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Chiar nu vedeţi cum se înlănţuie totul aici? 

Şi Erast Petrovici porni să turuie rapid, de teamă să nu fie 
întrerupt: 

— Eu despre nihilişti nu ştiu, s-ar putea să existe, înţeleg şi 
importanţa unui asemenea caz, dar şi ce spun eu are 
importanţă, şi tot importanţă de stat! Priviţi, Ivan Franţevici, ce 
tablou ni se înfăţişează. Bejeţkaia s-a ascuns la Londra - asta-i 
unu (Fandorin nici măcar nu observă că preluase maniera de 
exprimare a şefului). Majordomul ei este englez, şi încă unul 
foarte suspect, un individ ca el te taie fără să i se mişte un 
muşchi de pe faţă. Asta-i doi. Ochi-albi, cel care l-a ucis pe 
Ahtîrţev, vorbea cu accent şi părea şi el englez după înfăţişare 
- asta-i trei. Şi acum patru: lady Astair este desigur o persoană 
cu un suflet foarte nobil, dar este tot englezoaică, şi, orice aţi 
spune, moştenirea lui Kokorin i-a revenit totuşi domniei sale! 
Doar e limpede că Bejeţkaia i-a jucat pe curtezanii ei în aşa fel 
încât aceia să redacteze testamentul în favoarea englezoaicei! 

— Stop, stop, îl opri Brilling, încruntându-se. Ce anume 
suspectezi? Spionaj? 


— Dar e limpede ca lumina zilei! exclamă Erast Petrovici, 
plesnindu-şi palmele. Sunt uneltiri de-ale englezilor. Ştiţi prea 
bine ce relaţii avem acum cu Anglia. Nu vreau să spun nimic în 
acest sens despre lady Astair, pesemne ea nu ştie nimic, dar 
acel aşezământ al ei ar putea fi foarte bine folosit drept 
acoperire, ca un cal troian, pentru infiltrări în Rusia! 

— Sigur, zise zâmbind ironic şeful. Reginei Victoria şi 
domnului Disraeli nu le mai ajung aurul Africii şi diamantele 
Indiei, şi-au pus în gând să înhaţe şi fabrica de postav a lui 
Petruşka Kokorin, şi cele trei mii de deseatine ale lui Nikolka 
Ahtiîrţev. 

Atunci Fandorin scoase asul din mânecă: 

— Nu-i vorba de fabrică, nici măcar de bani! Mai ţineţi 
minte inventarul averii? Nici mie nu mi-a atras atenţia la 
început! Kokorin, pe lângă alte întreprinderi, avea şi un şantier 
naval la Libava, iar acolo sunt plasate comenzi militare, m-am 
informat. 

— Când ai apucat s-o faci? 

— În timp ce vă aşteptam. Am trimis o depeşă telegrafică 
Ministerului Marinei Militare. Şi acolo se face dejurnă noaptea. 

— Aşa, aşa. Şi altceva? 

— Altceva este că Ahtîrţev, pe lângă deseatine, case şi 
capital, mai avea şi puțuri petroliere la Baku rămase de la o 
mătuşă. Şi doar am citit în gazetă cât visează englezii să-şi 
croiască drum spre petrolul caspic. Or, în cazul nostru - poftiţi 
de-l luaţi în modul cel mai legal! Şi totul a fost gândit astfel 
încât ei să aibă oricum un câştig asigurat: fie şantierul din 
Libava, fie petrolul, în oricare din variante englezii au ceva de 
câştigat! Faceţi cum ştiţi, Ivan Franţevici, continuă aprins 
Fandorin, dar eu asta n-o las aşa. Voi îndeplini toate 
însărcinările pe care mi le veţi încredința, dar după slujbă voi 
săpa singur. Şi voi dezgropa! 

Şeful îşi aţinti iarăşi privirea pe fereastră, şi de data asta 
păstră o tăcere mai lungă ca data trecută. Erast Petrovici era 
un pachet de nervi, dar îşi tinu firea. 

Intr-un sfârşit Brilling oftă şi începu să vorbească - domol, 
ezitant, gândindu-se la ceva în timp ce îşi spunea părerea. 

— E mai curând o prostie. Edgar Poe, Eugene Sue. Simple 
coincidenţe. Şi totuşi ai dreptate într-o privinţă - nu ne vom 
adresa englezilor... Nici prin rezidența noastră de la Londra nu 


se poate. Dacă te înşeli - şi te înşeli fără doar şi poate - o să 
apărem ca nişte idioţi de-a binelea. Şi chiar dacă presupunerile 
dumitale sunt corecte, ambasada tot nu va putea face nimic - 
englezii or s-o ascundă pe Bejeţkaia sau or să ne spună cine 
ştie ce minciună... Şi-apoi, ambasadorii noştri au mâinile 
legate, vai de capul lor... Gata, am decis, conchise Ivan 
Franţevici şi îşi repezi energic pumnul în aer: Fandorin, chiar şi 
aici mi-ai fi putut fi de folos, asta fără îndoială dar, cum se 
spune-n popor, dragoste cu sila nu se poate. Ţi-am citit fişa, am 
văzut că ştii nu doar franceza şi germana, ştii şi engleza. 
Domnul fie cu tine, du-te la Londra, la acea femme fatale a 
dumitale. Nu-ţi dau instrucţiuni speciale, am încredere în 
intuiţia dumitale. Îţi dau un om de la ambasadă, Pîjov e numele 
lui. Are o funcţie măruntă, este secretar, ceva cam de rangul 
dumitale, dar se ocupă de altfel de treburi. Pe statele 
Ministerului Afacerilor Externe figurează ca secretar gubernial, 
dar pe statele noastre are şi un alt rang, mai înalt. Este un 
domn înzestrat cu multiple talente. Cum ajungi, te duci glonţ la 
el. E grozav de descurcăreţ. Sunt convins de altfel că voiajul va 
fi inutil. Dar, la urma urmelor, ţi-ai câştigat dreptul de a greşi. 
Admiră Europa, călătoreşte pe spezele statului. Deşi acum 
dumneata ai şi mijloace băneşti proprii? 

Şeful arătă din priviri spre legăturica orfană, aşezată pe 
scaun. 

Erast Petrovici, pe care cele auzite îl lăsaseră perplex, 
tresări: 

— Iertare, e câştigul de la cărţi. Nouă mii şase sute de 
ruble, le-am numărat. Am vrut să le depun la casierie, dar era 
închis. 

— O, lua-te-ar dracu', zise Brilling, fluturând disperat din 
mână. Eşti în toate minţile? Ce părere ai, ce va scrie casierul în 
registrul de încasări? lIncasare de la jocul de stos al 
registratorului de colegiu Fandorin?.. Hm, aşteaptă un moment. 
Nu e-n regulă ca un amărât de registrator să fie trimis în 
misiune în străinătate. 

Se aşeză la masă, îşi înmuie peniţa în călimară şi începu să 
scrie mormăind cu voce tare: 

— Deci. Telegramă urgentă. Prințului Mihail 
Aleksandrovici Korceakov, personal. O copie se va înmâna 
generalului-aghiotant Lavrenti Arkadievici Mizinov. Excelența 


voastră, în interesul rezolvării cazului cunoscut domniei 
voastre, precum şi ca recunoaştere a meritelor sale deosebite, 
vă rog ca în mod cu totul excepțional şi fără a i se lua în 
considerare vechimea, să îl promovați pe registratorul de 
colegiu Erast Petrovici Fandorin...” Eh, fie ce-o fi, direct în 
rândul titularilor. Sigur, nu-i nici asta cine ştie ce scofală, dar 
totuşi, „...la rangul de consilier titular. Vă rog, de asemenea, să 
îl înscrieţi temporar pe Fandorin pe statele de plată ale 
Ministerului Afacerilor Externe pe un post de curier diplomatic 
clasa întâi. Asta ca să nu te întârzie cei de la graniță, îl lămuri 
Brilling. Aşa. Data, semnătura. De altminteri vei transporta şi 
vei lăsa pe drum şi poşta diplomatică - la Berlin, Viena, Paris. 
Asta ca să fii mai bine acoperit, să nu trezeşti bănuieli de 
prisos. Obiecţii? 

Ochii lui Ivan Franţevici sclipiră poznaş. 

— De nici un fel, îngăimă Erast Petrovici, neizbutind să 
ajungă din urmă cu gândul evenimentele. 

— Iar de la Paris te vei îndrepta incognito spre Londra. 
Cum ziceai că se cheamă hotelul? 

— „Winter Queen”, „Regina iernii”. 

CAPITOLUL AL ZECELEA, 
In care apare o mapă albastră 

Pe data de 28 iunie pe stil occidental, 16 iunie pe cel 
rusesc, pe înserate, în faţa hotelului „Winter Queen” de pe Gray 
Street, opri o caretă închiriată. 

Vizitiul, cu ţilindru pe cap şi cu mănuşi albe, sări de pe 
capră, lăsă jos scăriţa şi deschise cu o plecăciune uşiţa neagră, 
lăcuită, pe care stătea scris: 


DUNSTER & DUNSTER 
SINCE 1848 

LONDON REGAL TOURS 
Mai întâi pe uşiţă ieşi o cizmă scumpă din marochin, 
bătută cu ţinte de argint, apoi sări sprinten pe trotuar un tânăr 
gentleman cu o mină înfloritoare, cu mustăţi stufoase, care se 
potriveau ca nuca-n perete cu chipul lui proaspăt. Purta o 
pălărie tiroleză cu pană şi o manta largă de alpinist. Tânărul 
privi în stânga şi-n dreapta, zări o ulicioară liniştită, care nu-ţi 
atrăgea atenţia prin nimic, şi îşi pironi neliniştit privirea asupra 


unei clădiri. Era un imobil cu trei etaje în stil georgian, destul 
de prăpădit, care în mod vădit cunoscuse şi vremuri mai bune. 

După ce zăbovi acolo scurt timp, gentlemanul murmură 
ruseşte: 

— Eh, ce-o fi, o fi. 

După această frază enigmatică, urcă treptele şi intră în 
holul hotelului. 

Exact în secunda următoare, dintr-o cârciumă aflată vizavi 
de hotel ieşi un ins într-o mantie neagră şi, trăgându-şi până pe 
ochi cascheta înaltă, cu cozoroc strălucitor, începu să se 
preumble pe lângă uşile hotelului. 

Acest eveniment deosebit scăpă totuşi atenţiei noului sosit, 
care se afla deja lângă pupitru, examinând portretul inexpresiv 
al unei dame medievale cu jabou înfoiat - trebuie că o înfăţişa 
tocmai pe „Regina iernii”. Recepţionerul care moţăia în spatele 
pupitrului îl salută destul de placid pe străin, dar după ce văzu 
cum acesta îi dă un şiling întreg unui boy, doar pentru că îi 
adusese sacul de voiaj, îl mai salută o dată, mult mai amabil, ba 
i se adresă acum oaspetelui nu cu obişnuitul sir, ci cu your 
honour. 

Tânărul îl întrebă dacă sunt camere libere, o ceru pe cea 
mai bună, cu apă caldă şi ziare, şi semnă în registrul de oaspeţi 
cu numele Erasmus von Dorn din Helsingfors, după care 
hotelierul primi, nitam-nisam, jumătate de liră de aur şi începu 
să-i spună smintitului străin your lordship. 

În timpul ăsta, pe „domnul von Dorn” îl încercau serioase 
îndoieli. li venea greu să-şi imagineze că strălucitoarea Amalia 
Kazimirovna a tras la acest hotel de mâna a treia. E clar, aici 
ceva nu era în regulă. 

Il întrebă chiar dezorientat pe hotelierul încovoiat tot de 
atâta zel dacă nu se află în Londra şi un alt hotel cu acest nume 
şi i se garantă sub jurământ nu doar că nu există, dar nici n-a 
existat vreodată, asta dacă nu se ia în considerare acel „Winter 
Queen” care s-a înălţat odinioară pe locul actual şi care a ars 
din temelii cu peste o sută de ani în urmă. 

Să fi fost oare totul în zadar? Şi turul de douăzeci de zile 
prin întreaga Europă, şi mustăţile lipite, şi echipajul de lux 
închiriat la gara Waterloo în locul unui cab obişnuit, şi, în fine, 
jumătatea de liră de aur aruncată în vânt? 


Ei las' că o să-mi munceşti pentru bacşişul ăsta, 
guguştiucule, îşi zise Erast Petrovici (îl vom numi aşa, în pofida 
identităţii sale false). 

— Spune-mi, stimabile, n-a tras cumva aici o anume miss 
Olsen? întrebă el cu prefăcută nepăsare, proptindu-şi coatele 
pe pupitru. 

Răspunsul absolut previzibil îi strânse lui Fandorin inima. 

— Nu, my lord, o lady cu acest nume nu a locuit şi nu 
locuieşte la noi. 

Citind tulburarea din ochii noului său locatar, 
recepţionerul păstră o pauză pentru efect, după care îl înştiinţa 
cu un aer nevinovat: 

— Şi totuşi numele amintit de luminăţia voastră nu-mi este 
cu totul necunoscut. 

Erast Petrovici se clătină uşor pe picioare şi scoase din 
buzunar încă o monedă de aur. 

— Dă-i drumul. 

Omul se aplecă în faţă şi şopti, împroşcându-l cu miros de 
apă de colonie ieftină: 

— Primim la noi poşta pe numele acestei persoane, în 
fiecare seară la ora zece vine un anume mister Morbid, cred că 
este ceva servitor sau majordom, şi ridică scrisorile. 

— Uriaş de statură, favoriţi mari şi blonzi, arată ca şi când 
n-ar fi zâmbit în viaţa lui? întrebă precipitat Erast Petrovici. 

— Da, my lord, el este. 

— Şi vin des scrisori? 

— Yes, my lord, aproape în fiecare zi, ba se întâmplă să nu 
fie doar una. Azi bunăoară - şi hotelierul privi semnificativ 
raftul cu căsuțe poştale - au venit chiar trei în cap. 

Aluzia fu înţeleasă pe loc. 

— M-aş uita puţin pe plicuri - doar aşa, din pură 
curiozitate, declară 

Fandorin, ciocănind în pupitru cu o nouă jumătate de liră. 

— În general, my lord, asta este strict interzis, dar... Dacă-i 
doar să vă uitaţi pe plicuri... 

Erast Petrovici înşfacă avid scrisorile, dar îl aştepta o 
deziluzie - pe plicuri nu erau trecute adresele expeditorilor. Se 
pare că a treia monedă fusese pierdută în van. E adevărat că 
şeful îi aprobase orice cheltuieli „în limite rezonabile şi în 
interesul cazului”... Ei, dar ce ştampile sunt astea? 


Ştampilele poştale îl puseră pe gânduri: o scrisoare venea 
din Stuttgart, a doua - de la Washington, a treia - tocmai de la 
Rio de Janeiro! Asta-i bună! 

— Şi de multă vreme primeşte corespondenţa aici miss 
Olsen? întrebă Erast Petrovici, calculând în minte în cât timp 
ajung scrisorile de peste ocean. 

Bine-bine, dar înainte de asta trebuia anunţată în Brazilia 
adresa de aici! Asta era ciudat. Căci Bejeţkaia ajunsese în 
Anglia cel mai devreme cu trei săptămâni în urmă. 

Răspunsul fu surprinzător: 

— De multă vreme, my lord. Când eu mi-am început slujba 
aici - şi sunt patru ani de atunci - scrisorile soseau deja. 

— Cum aşa?! Nu încurci cumva lucrurile? 

— Vă garantez, my lord. Într-adevăr, mister Morbid nu 
lucrează de mult la miss Olsen, să zic aşa, cam de la începutul 
verii. În orice caz, înaintea lui venea după corespondenţă 
mister Mebius, şi mai înainte, mister... m... m... scuzaţi, i-am 
uitat numele. Era un gentleman şters şi la fel de puţin vorbăreţ. 

Işi dorea cu disperare să arunce o privire în plicuri. Erast 
Petrovici îşi privi iscoditor informatorul. Probabil ar ceda. Însă 
în acel moment, proaspăt numitului consilier titular şi curier 
diplomatic clasa întâi îi veni o idee mai bună. 

— Spuneai că acest mister Morbid vine în fiecare seară la 
zece? 

— Precis ca un ceas, my lord. 

Erast Petrovici puse a patra monedă de aur pe pupitru şi, 
aplecându-se peste el, îi şopti norocosului hotelier ceva la 
ureche. 


Îşi petrecu timpul rămas până la ora zece în modul cel mai 
folositor cu putinţă. 

Întâi de toate, Erast Petrovici îşi unse şi-şi încarcă 
revolverul Colt de curier. Apoi trecu în camera de baie şi, 
apăsând pe rând pedalele de apă caldă şi de apă rece, umplu 
cada cam în cincisprezece minute. Jumătate de oră se desfată 
în cadă, iar când apa se răci, planul următoarelor acţiuni era 
deja pus la punct. 

După ce îşi lipi iar mustăţile şi se admiră puţin în oglindă, 
Fandorin se îmbrăcă precum un englez de rând: melon negru, 
jachetă neagră, pantaloni negri, cravată neagră. Se prea poate 


ca la Moscova să fi fost luat drept cioclu, dar la Londra era de 
presupus că va trece drept omul invizibil. lar noaptea este 
exact ce-i trebuie - n-are decât să-şi ascundă piepţii cămăşii cu 
reverele  hainei, să-şi tragă manşetele şi se va topi în 
îmbrăţişarea întunericului, ceea ce, era de extremă importanţă 
pentru planul lui. 

Îi mai rămăsese un ceas şi jumătate pentru o plimbare ca 
să se familiarizeze cu împrejurimile. Erast Petrovici coti de pe 
Gray Street pe o stradă largă, plină de echipaje, şi se pomeni 
aproape imediat lângă faimosul teatru „Old Vic”, descris 
amănunţit în ghidul de călătorie. Mai făcu vreo câţiva paşi şi - 
minune! - zări contururile cunoscute ale gării Waterloo, de 
unde careta făcuse patruzeci de minute bune până la „Regina 
iernii” - cinci şilingi îi luase pehlivanul acela de vizitiu. I se 
arătă apoi privirii şi Tamisa cenuşie şi deloc îmbietoare în 
umbrele  amurgului. Privindu-i apele murdare, pe Erast 
Petrovici îl trecu un mic fior şi îl năpădi cine ştie din ce pricină 
un presentiment sumbru. În general, în oraşul ăsta străin nu se 
simţea în largul lui. Trecătorii îl ocoleau cu privirea, nici unul 
nu îl privea drept în faţă, ceea ce, trebuie să fiţi de acord, la 
Moscova ar fi de-a dreptul de neimaginat. Cu toate acestea, pe 
Fandorin nu-l părăsea senzaţia ciudată că o privire malefică e 
pironită în spinarea lui. În câteva rânduri tânărul privi împrejur 
şi o dată i se păru că observă o siluetă în negru ascunzându-se 
brusc după o coloană a teatrului. Imediat după acest episod, 
Erast Petrovici îşi struni firea, se ocări pentru asemenea 
ipohondrii şi nu se mai întoarse. Numai nervii ăştia blestemaţi 
sunt de vină! Chiar stătu scurtă vreme în cumpănă - n-ar fi mai 
bine să amâne aplicarea planului până mâine seară? Ar putea 
astfel face de dimineaţă o vizită la ambasadă, unde l-ar putea 
întâlni pe misteriosul secretar Pijov, despre care-i vorbise şeful. 
Dar prudenta laşă este un sentiment ruşinos, şi nici nu voia să 
mai piardă timpul. Şi aşa se irosiseră pe fleacuri aproape trei 
săptămâni. 

Călătoria prin Europa i se păruse entuziastului Fandorin 
mai puţin plăcută decât se aşteptase. Teritoriul care se întindea 
dincolo de punctul de frontieră Verjbolov îl descurajă prin 
izbitoarea sa lipsă de asemănare cu modestele plaiuri natale. 
Erast Petrovici privea pe fereastra vagonului, tot aşteptând ca 
sătucurile curăţele şi orăşelele ca de jucărie să se sfârşească şi 


să înceapă un peisaj normal, dar cu cât trenul se îndepărta de 
graniţa rusească, cu atât căsuţele deveneau mai albe, iar 
orăşelele - mai pitoreşti. Fandorin devenea tot mai posac şi mai 
posac, dar îşi interzicea să se lamenteze. La urma urmei, nu tot 
ce străluceşte este aur, îşi spunea el în sinea lui, şi cu toate 
astea îşi simţea inima grea. 

Apoi toate trecuseră, se obişnuise cu peisajul şi începuse 
deja să-i pară că la Moscova nu este cu mult mai murdar decât 
la Berlin, şi-apoi nemţii nici în vis nu visează Kremlin ca al 
nostru şi cupole aurite ca pe la noi. Altceva îl chinuise: ataşatul 
militar al ambasadei ruse, căruia Fandorin îi înmânase pachetul 
sigilat, îi poruncise să nu plece mai departe, ci să aştepte 
corespondenţa secretă care urma să fie transmisă la Viena. 
Aşteptarea asta se lungise o săptămână, şi lui Erast Petrovici i 
se urase tot umblând fără rost prin umbrosul Unter den Linden 
şi tot admirând înduioşat lebedele îmbuibate din parcurile 
berlineze. 

Acelaşi lucru se petrecuse la Viena, doar că aici trebuise 
să aştepte cinci zile pachetul destinat ataşatului militar de la 
Paris. Erast Petrovici era nervos, îşi închipuia că „miss Olsen” 
părăsise hotelul fără să mai aştepte o mică veste de la Ippolit al 
ei, şi că acum nu îi va mai da de urmă. Din pricina enervării 
Fandorin petrecuse multă vreme în cafenele, mâncase multe 
prăjituri cu migdale şi băuse litri întregi de cream-soda. 

La Paris, în schimb, luase iniţiativa în propriile mâini: 
făcuse o vizită de numai cinci minute la reprezentanța Rusiei, îi 
înmânase documentele unui colonel din ambasadă şi îl 
informase fără drept de apel că are o misiune specială şi nu 
poate zăbovi acolo ici măcar un ceas. Drept pedeapsă pentru 
timpul irosit inutil, nu stătuse nici cât să viziteze oraşul, 
trecuse într-un fiacru doar pe bulevardele noi, recent construite 
de baronul Haussmann, şi de acolo - direct la Gara de Nord. Pe 
drumul de întoarcere va avea timp să-l viziteze. 


La zece fără un sfert, ascuns în spatele unui număr din The 
Times în care practicase o găurică să poată supraveghea, Erast 
Petrovici luase deja loc în holul hotelului „Regina iernii”. Afară 
îl aştepta un cab închiriat dinainte pentru orice eventualitate. 
Potrivit instrucţiunilor primite, recepţionerul nu se uita - şi 
făcea asta în mod demonstrativ - în direcţia oaspetelui care nu 


era îmbrăcat în haine de vară şi care se încăpăţâna să 
privească în partea opusă. 

La ora zece şi trei minute se auzi clinchetul clopoţelului, 
uşa se deschise larg şi intră un bărbat cu statură de uriaş, într- 
o livrea cenuşie. Era chiar el, „John Karlici”! Fandorin îşi lipi 
ochiul de pagina de ziar în care se relata despre balul dat de 
Prinţul de Wales. 

Recepţionierul trase hoţeşte cu coada ochiului spre mister 
von Dorn - ca să vezi, tocmai atunci se găsise să citească 
gazeta - ba începu nerodul să-şi mişte în sus şi-n jos 
sprâncenele stufoase, dar din fericire „obiectivul” nu băgă de 
seamă sau socoti că e sub demnitatea lui să se întoarcă. 

Închirierea unui cab se dovedi oportună, pentru că 
majordomul nu venise pe jos, ci cu o „egoistkă” - un echipaj cu 
un singur loc, la care era înhămat un bidiviu voinic, negru-pana 
corbului. La ţanc pică şi ploaia care se înteţi - „John Karlici” îşi 
trase deasupra coviltirul de piele, aşa că acum, şi să fi vrut, nu 
mai putea să descopere că este urmărit. 

Pe vizitiu nu îl miră câtuşi de puţin porunca de a-l urmări 
pe individul în livrea cenuşie, plesni din biciul lung şi planul 
intră în prima sa fază. 

Se întunecase. Pe străzi ardeau felinarele, dar Erast 
Petrovici, care nu cunoştea Londra, îşi pierdu curând simţul de 
orientare în cartierele cu clădiri din piatră, identice ale acestui 
oraş străin, învăluit într-o tăcere amenințătoare. De la un timp, 
casele deveniră mai scunde şi mai rare, contururile copacilor 
pluteau parcă în ceaţă, şi peste alte cincisprezece minute se 
perindau pe lângă ei căsuțe înconjurate de grădini. Lângă una 
din ele „egoistka” se opri, din ea se desprinse silueta gigantică, 
şi aceasta deschise porţile înalte, zăbrelite. Plecându-se afară 
din cab, Fandorin văzu echipajul intrând în curte, după care 
porţile se închiseră la loc. 

Vizitiul perspicace opri din proprie iniţiativă calul, se 
răsuci spre el şi întrebă: 

— Trebuie să anunţ călătoria asta la poliţie, sir? 

— Uite aici o coroană şi hotărăşte singur, îi răspunse Erast 
Petrovici, care luă decizia să nu-i ceară vizitiului să-l aştepte, 
prea era ager. Şi apoi nici nu ştia când avea să se întoarcă. De 
aici încolo îl aştepta incertitudinea absolută. 


Să sară gardul se dovedi a fi un lucru uşor, în anii de liceu 
sărise peste obstacole mai ceva ca ăsta. 

Grădina îl speria cu umbrele ei, crengile noduroase îi 
şfichiuiau neospitalier obrajii. Inaintea lui, printre copaci, se 
vedea ca prin ceaţă silueta albă a unei case cu un cat, cu 
acoperişul înclinat. Străduindu-se să nu facă zgomot, Fandorin 
se furişă până la ultimele tufe (miroseau a liliac, era pesemne 
un soi englezesc de liliac) şi porni în explorare. Nu era o simplă 
casă, era o vilă. La intrare avea un felinar. La parter ferestrele 
erau luminate, dar acolo se pare că erau dependinţele. Mult 
mai interesantă era fereastra luminată de la al doilea etaj (în 
acel moment îşi aminti că la englezi etajului ăstuia i se spune, 
nu se ştie de ce, etajul întâi!%), dar cum să ajungă acolo? Din 
fericire, în apropierea ferestrei era instalat burlanul, iar zidul 
era năpădit de o vegetaţie urât mirositoare, dar părând destul 
de potrivită pentru căţărat. Năravurile copilăriei nu prea 
îndepărtate se puteau dovedi din nou folositoare. 

Erast Petrovici, ca o umbră neagră, făcu un salt până la zid 
şi scutură burlanul. Părea solid şi nu zdrăngănea. Dat fiind că 
problema esenţială era să nu facă zgomot, ascensiunea decurse 
mai lent decât şi-ar fi dorit. Intr-un sfârşit, piciorul pipăi un 
prichici ieşit în afară foarte convenabil, care forma un brâu de- 
a lungul întregului etaj, şi Fandorin, agăţându-se precaut de 
iederă, sau viţă sălbatică, sau liane - dracu' ştie cum se chemau 
vrejii aceia şerpuitori - începu să se apropie cătinel-cătinel de 
fereastra râvnită. 

În prima secundă îl cuprinse o disperare năprasnică - în 
odaie nu era nimeni. Lampa de sub abajurul roz lumina un 
birou elegant pe care se aflau nişte hârtii, într-un colţ se zărea 
ceva alb, care părea să fie un pat. Nu-ţi puteai da seama dacă 
încăperea aceasta era cabinet sau dormitor. Erast Petrovici 
aşteptă vreo cinci minute, dar nu se petrecu nimic altceva 
decât că pe lampă, tremurându-şi aripioarele catifelate, se 
aşeză un fluture de noapte gras. Ar trebui oare să coboare 
îndărăt? Sau să rişte şi să pătrundă în odaie? Impinse uşurel 
rama şi fereastra se întredeschise. Fandorin stătu la îndoială, 
dojenindu-se pentru ezitare şi tergiversare, dar se dovedi că 
procedase corect tergiversând - uşa se deschise şi în odaie 
pătrunseră două persoane, o femeie şi un bărbat. 


La vederea femeii, lui Erast Petrovici mai să-i scape un 
strigăt de triumf: Bejeţkaia! Cu păru-i negru pieptănat drept şi 
încins cu o panglică purpurie, într-un peignoir din horbotă 
peste care avea aruncat un şal ţigănesc înflorat, ea îi păru lui 
Fandorin de o frumuseţe orbitoare. O, unei asemenea femei îi 
poţi ierta orice păcat! 

Întorcându-se spre bărbat - chipul aceluia rămăsese în 
umbră, dar, judecând după statură, era mister Morbid - Amalia 
Kazimirovna glăsui într-o engleză impecabilă (e spioană, e cu 
siguranţă spioană!): 

— Eşti sigur că el e? 

— Da, ma'am. Fără umbră de îndoială. 

— De unde atâta siguranţă? L-ai văzut cumva? 

— Nu, ma'am. Dar astăzi a stat de veghe Franz. A raportat 
că tinerelul a sosit la ora şapte. Descrierea a corespuns sută la 
sută, s-a adeverit chiar şi previziunea domniei voastre că va 
avea mustăţi. 

Bejeţkaia izbucni în hohote sonore de râs. 

— Şi totuşi nu trebuie să-l subestimezi, John. Băiatul face 
parte din stirpea norocoşilor, iar eu cunosc foarte bine genul 
acesta de oameni - sunt impredictibili şi foarte periculoşi. 

Lui Erast Petrovici îi sări inima din loc. Doar nu cumva 
despre el era vorba? O, nu, imposibil. 

— Fleacuri, ma'am. Trebuie doar să daţi poruncă... Merg 
cu Franz şi terminăm cu el dintr-o mişcare. Camera 
cincisprezece, etajul doi. 

Întocmai! În camera cincisprezece, la etajul trei (doi la 
englezi) trăsese Erast Petrovici. Dar cum de-au aflat? De unde? 
Fără să ia în seamă durerea, Fandorin îşi smulse dintr-o 
mişcare infamele şi inutilele mustăţi. 

Amalia Kazimirovna, sau cum o fi chemând-o în realitate, 
se încruntă, vocea ei căpătă inflexiuni metalice: 

— Să nu cutezi! Eu am greşit, eu voi îndrepta greşeala. O 
dată în viaţă am avut încredere într-un bărbat şi... Mă miră 
doar că nu am fost înştiinţaţi de cei de la ambasadă despre 
sosirea lui. 

Fandorin era numai urechi. Deci au oamenii lor în 
ambasada rusă! 

Extraordinar! Şi Ivan Franţevici se mai îndoia! Spune cine- 
i, spune! 


Bejeţkaia însă schimbă subiectul: 

— Au venit scrisori? 

— Astăzi chiar trei, ma'am, spuse majordomul şi-i înmână 
cu o plecăciune plicurile. 

— Bine, John, te poţi duce la culcare. Astăzi nu mai am 
nevoie de dumneata, zise ea înăbuşindu-şi un căscat. 

După ce uşa se închise în urma lui mister Morbid, Amalia 
Kazimirovna aruncă neglijent scrisorile pe birou, după care se 
apropie de fereastră. Fandorin sări îndărăt pe prichiciul ieşit în 
afară, cu inima bătându-i bezmetic. Privind absentă cu ochii ei 
enormi bezna muiată de burniţă (să nu fi fost geamul, Fandorin 
o putea atinge cu mâna), Bejeţkaia murmură îngândurată în 
rusă: 

— Ce plictiseală de moarte, iartă-mă, Doamne. Mi s-a acrit 
de văgăuna asta... 

Apoi se comportă foarte straniu. Se apropie de braţul unei 
cochete lămpiţe de perete în formă de Cupidon şi apăsă cu 
degetul buricul din bronz al nevârstnicului zeu al iubirii. O 
gravură agăţată alături (o scenă de vânătoare, pare-se) lunecă 
fără zgomot la o parte, descoperind o uşiţă de aramă cu mâner 
rotund. Bejeţkaia îşi scoase de sub mâneca vaporoasă delicatu-i 
braţ gol, învârti mânerul încolo şi încoace şi uşiţa se deschise 
cu un clinchet melodios. Erast Petrovici îşi lipi nasul de geam, 
temându-se să nu piardă esenţialul. 

Amalia Kazimirovna, semănând mai mult ca oricând cu o 
regină egipteană, se întinse cu graţie, luă ceva din seif şi se 
întoarse. Avea în mâini o mapă albastră de catifea. 

Se aşeză la birou, scoase din mapă un plic mare, galben, şi 
din el - o coală pe care era aşternut un scris mărunt. Deschise 
scrisorile primite cu un cuţitaş şi copie ceva din ele pe coala 
aceea. Asta nu-i luă mai mult de două minute. Apoi, după ce 
puse la loc scrisorile şi coala în mapă, Bejeţkaia îşi aprinse o 
pahitoska şi trase adânc în piept câteva fumuri, privind 
îngândurată undeva în spaţiu. 

Lui Erast Petrovici îi înţepenise mâna cu care se ţinea de 
vrejuri, în şold i se înfipsese dureros mânerul Coltului, 
începuseră să-l înjunghie şi tălpile, sucite incomod pe prichici. 
Nu putea rezista multă vreme în poziţia asta. 

În sfârşit Cleopatra stinse pahitoska, se ridică şi se 
îndreptă spre un ungher mai îndepărtat şi slab luminat al odăii, 


o uşă scundă se deschise acolo şi se închise la loc, apoi răzbătu 
un sunet de apă curgând. Acolo se afla fără îndoială camera de 
baie. 

Pe birou odihnea ispititor mapa albastră, iar femeile, e 
lucru ştiut, dedică mult timp toaletei de seară... Fandorin 
împinse canatul ferestrei, îşi puse un genunchi pe pervaz şi în 
doi timpi şi trei mişcări pătrunse în odaie. Privind din când în 
când în direcţia băii, de unde răzbătea în continuare uniform 
gâlgâitul apei curgând, începu să scotocească prin mapă. 

Inăuntru erau un vraf gros de scrisori şi plicul galben 
amintit. Pe plic, adresa: 


MR. NICHOLAS N. CROOG, POSTE RESTANTE, L'HOTEL 
DES POSTES, S.-PETERSBOURG, RUSSIE 


Ei da, asta era deja ceva.În plic se aflau nişte formulare 
liniate, completate în limba engleză cu scrisul acela înclinat, 
bine cunoscut deja lui Erast Petrovici. În prima coloană era 
trecut un nu ştiu ce număr, în a doua - numele ţării, într-a treia 
- rangul sau funcţia ocupată, într-a patra - data, într-a cincea - 
o altă dată: erau zile diferite ale lunii iunie, în ordine 
crescătoare. Bunăoară, ultimele trei însemnări care, judecând 
după felul în care arăta cerneala, tocmai fuseseră scrise, arătau 
astfel: 


No.1053F | Brazilia şeful pazei personale | expediată primită la 28 
a împăratului la 30 mai iunie 1876 


No. 852F Statele vicepreşedinte expediată primită la 28 


Unite ale comitet senatorial la 10 iunie | iunie 1876 
Americii 


No. 354F Germania preşedinte tribunal expediată primită la 28 
districtual la 25 iunie | iunie 1876 


Stop! Scrisorile sosite astăzi la hotel pe numele lui miss 
Olsen erau din Rio de Janeiro, Washington şi Stuttgart. Erast 
Petrovici scotoci prin vraful de scrisori, o găsi pe cea din 
Brazilia, în plic era un bileţel fără vreo formă de adresare sau 
semnătură, conţinând un singur rând: 


30 mai, şeful pazei personale a împăratului, No 1053F. 


Aşadar Bejeţkaia copia, având un motiv anume, conţinutul 
scrisorilor primite pe nişte tabele, pe care apoi le expedia la 
Petersburg unui anume monsieur Nikolai Croog, sau mai 
degrabă, unui anume mister Nicholas Croog. De ce? De ce la 
Petersburg? Şi ce înseamnă toate astea în general? 

Întrebările se îmbrânceau una pe alta gata să dea năvală, 
dar el nu avea vreme să le pună în ordine - în baie apa se 
oprise. Fandorin înghesui rapid hârtiile şi scrisorile înapoi în 
mapă, dar nu izbuti s-o şteargă englezeşte pe fereastră. In 
spaţiul uşii de la baie încremenise o siluetă albă, delicată. 

Erast Petrovicii îşi smulse revolverul de la brâu şi porunci 
cu o şoaptă şuierătoare: 

— Miss Bejeţkaia, un cuvânt şi te-mpuşc! Apropie-te şi ia 
loc! Mai repede! 

Ea se apropie în tăcere, privindu-l fascinată cu ochii 
adânci, lucitori, şi se aşeză lângă birou. 

— Dar ce este, nu mă aşteptai? se interesă sarcastic Erast 
Petrovici. M-ai luat drept prostănac? 

Amalia Kazimirovna tăcea, urmărindu-l cu atenţie şi cu o 
uşoară uimire, ai fi zis că îl vede pentru întâia oară pe 
Fandorin. 

— Ce reprezintă aceste liste? întrebă el, agitându-şi Coltul 
în aer. Ce amestec are Brazilia aici? Cine se ascunde sub aceste 
cifre? Răspunde odată! 

— Te-ai maturizat, prinse brusc să vorbească Bejeţkaia cu 
voce calmă, visătoare. Se pare că ai devenit bărbat în toată 
firea. 

Ea îşi lăsă un braţ în jos şi rochia de casă îi lunecă de pe 
umărul rotund şi alb într-atât, încât Erast Petrovici înghiţi în 
sec. 

— Prostuţ viteaz şi colţos, spuse ea cu vocea la fel de 
coborâtă, privindu-l drept în ochi. Dar un prostuţ foarte, foarte 
drăguţ. 

— Dacă ţi-ai pus în gând să mă seduci, îţi pierzi vremea de 
pomană, îngăimă el, împurpurându-se. Nu sunt atât de prostuţ 
pe cât îţi închipui. 

Amalia Kazimirovna rosti cu tristeţe: 

— Eşti un biet băieţaş care nici nu ştie în ce s-a băgat. Un 
biet băieţaş frumos. Iar eu nu te voi mai putea salva acum... 

— Mai bine te-ai gândi la propria salvare! 


Erast Petrovici se străduia să nu privească blestematul 
acela de umăr care se dezgolea tot mai mult. Există oare piele 
atât de strălucitoare, de un alb ca neaua şi ca laptele? 

Bejeţkaia se ridică fără veste şi el se dădu brusc îndărăt, 
întinzând înainte ţeava armei. 

— Stai jos! 

— Nu-ţi fie teamă, prostuţule. Cât eşti de îmbujorat. Pot să 
te ating? 

Ea întinse mâna şi degetele îi mângâiară uşor obrajii: 

— Arzi... Ce să mă fac eu cu tine? 

Cealaltă mână i se aşeză delicat pe degetele care 
strângeau revolverul. Ochii ei opaci, imobili, erau atât de 
aproape, încât Fandorin zări în ei două mici luminiţe roz de la 
veioză. O stranie prostraţie îl cuprinse pe tânăr, şi el îşi aminti 
avertismentul lui Ippolit în legătură cu fluturii, dar şi-l aminti 
cumva departe de el, ca şi când nu-l privea. 

Şi iată ce s-a petrecut mai departe. Cu mâna stângă, 
Bejeţkaia îi dădu Coltul la o parte, iar cu cea dreaptă îl apucă 
de guler pe Erast Petrovici şi îl trase brusc spre ea, lovindu-l 
simultan cu fruntea în nas. Durerea ascuţită îl orbi pe 
Fandorin, care oricum nu ar fi văzut nimic, pentru că veioza 
căzu cu zgomot pe podea şi în odaie se înstăpâni o beznă 
deplină. Ca efect al următoarei lovituri - cu genunchiul în 
vintre - tânărul se îndoi de mijloc, degetele i se încleştară 
spasmodic, şi odaia fu luminată de o explozie bruscă de lumină 
şi zguduită de zgomotul focului de armă. Amalia trase convulsiv 
aer în piept, emise un sunet între sughiţ şi țipăt şi nimeni nu îl 
mai lovi pe Erast Petrovici, nimeni nu îi mai strânse încheietura 
mâinii. Se auzi bufnetul unui corp prăbuşindu-se. Urechile îi 
vuiau, pe bărbie i se prelingeau două pârâiaşe de sânge, şi în 
josul pântecelui simţea ceva atât de scârbos, încât nu-şi mai 
dorea decât să se strângă ghem şi să aştepte, să îndure, să 
geamă până va trece această insuportabilă durere. Dar nu avea 
vreme să se tânguiască, de jos se auzeau voci puternice, 
zgomot de paşi. 

Fandorin înşfacă mapa de pe masă, o aruncă pe fereastră, 
încălecă pervazul şi era cât pe ce să cadă, căci mâna lui încă 
strângea revolverul. Nu mai ţinea minte cum alunecase înapoi 
pe burlan în jos, se temea îngrozitor că nu va dibui mapa în 
întuneric, aceasta însă era foarte vizibilă pe pietrişul alb. Erast 


Petrovici o culese şi o luă la goană drept printre tufe, 
mormăind mărunt pe sub nas: „Grozav curier diplomatic... A 
ucis o femeie... Doamne, ce mă fac, ce mă fac... Numai ea e de 
vină... Mie nici prin gând nu mi-a... încotro s-o iau acum... O să 
mă caute poliţia... Sau ăştia... ucigaşii... La ambasadă e 
imposibil... Să fug mai repede din ţară... Nici asta nu se poate... 
Or să mă caute prin gări, prin porturi... Pentru mapa lor or să 
întoarcă pământul cu fundu-n sus... Să mă ascund... Doamne, 
Ivan Franţevici, ce să fac, ce să fac?..” In goana lui, Fandorin 
privea mereu în jur şi la un moment dat zări ceva atât de 
neaşteptat, încât se împiedică şi era cât pe ce să cadă. Intre 
tufe aştepta o siluetă neagră, înveşmântată într-o pelerină 
lungă. În lumina lunii se distingea, alb, un chip împietrit, ciudat 
de cunoscut. Contele Zurov! 

Scoţând ţipete stridente, Erast Petrovici îşi pierdu definitiv 
capul, sări peste gard, se repezi când spre dreapta, când spre 
stânga (dincotro îl adusese oare cab-ul?) şi, ajungând la 
concluzia că e totuna, o luă la goană spre dreapta. 

CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA, 
In care este descrisă o noapte foarte lungă 

Pe Insula Câinilor, pe străduţele înguste din spatele 
docurilor Millwall, noaptea se lasă repede. N-apuci să te uiţi 
bine, că amurgul devine din cenuşiu cafeniu, iar rarele felinare 
sunt aprinse unul din două. Este un loc murdar, posomorât, 
dinspre Tamisa trage a umezeală, dinspre gropile de gunoi 
duhneşte a putregai. Şi e pustiu pe străzi, doar în preajma 
cârciumilor dubioase şi a caselor cu camere mobilate freamătă 
o viaţă deşucheată şi primejdioasă. 

În camerele de la „Ferry Road” locuiesc marinarii 
consemnați la mal, micii escroci şi târfele îmbătrânite din port. 
Dai şase pence pe zi şi trăieşti într-o odaie separată cu pat - şi 
nimeni nu-şi vâră nasul în treburile tale. Cu o singură condiţie: 
pentru stricăciuni aduse mobilierului şi pentru zbierete 
noaptea, proprietarul, Hugh-Umflatul, te amendează cu un 
şiling, iar dacă refuzi să plăteşti, te dă pe uşă afară. Hugh- 
Umflatul stă de dimineaţă până seara proţăpit în spatele 
oficiului său de la intrare. Este o poziţie strategică - de-acolo se 
vede cine a venit, cine a plecat, cine ce a adus sau, dimpotrivă, 
cine ce vrea să ducă. Clientela e pestriță, de la asemenea 
oameni te poţi aştepta la orice. 


Bunăoară, pictorul acela franţuz cu plete roşcovane care 
tocmai s-a furişat în grabă pe lângă proprietar spre camera lui 
din colţ. Are broscoiul ăsta bani gârlă - a plătit pe o săptămână 
înainte fără să se tocmească, nu bea, stă tot timpul încuiat, azi 
se arată la faţă prima oară de când a venit. Hugh, fireşte, 
folosise prilejul şi aruncase o privire în camera lui, şi ce 
credeţi? Cică-i pictor, şi-n cameră nu tu vopsele, nu tu pensule. 
Te miri că o fi vreun ucigaş, cine să-l ştie, altminteri de ce şi-ar 
ascunde ochii după ochelarii aceia întunecaţi la culoare? Să-i 
spună oare poliţistului? Că oricum omul plătise-n avans. 

Iar pictorul cel roşcovan, fără să bănuiască în ce direcţie 
primejdioasă apucaseră gândurile lui Hugh-Umflatul, se închise 
pe dinăuntru cu cheia, comportându-se chiar mai mult decât 
suspect. Mai întâi de toate trase cu grijă draperiile. Puse apoi 
cumpărăturile pe masă - o jimblă, brânză şi o sticlă de bere 
neagră -, îşi scoase de la brâu revolverul şi îl vâri sub pernă. 
Dezarmarea ciu-datului franţuz nu se opri aici. El extrase din 
tureatcă un Derringer - un pistolet cu un singur cartuş, aflat de 
regulă în dotarea damelor şi a politicienilor ucigaşi; aşeză arma 
asta cu aspect de jucărie lângă sticla de bere. Apoi chiriaşul 
dădu la iveală dintr-o mânecă un stilet îngust şi scurt, pe care îl 
înfipse în jimblă. Abia după aceea aprinse lumina, îşi scoase 
ochelarii albaştri şi îşi frecă ostenit ochii. Examină fereastra ca 
nu cumva să nu fie trase draperiile, şi, după ce îşi scoase 
peruca roşcovană, pictorul se dovedi a fi nimeni altul decât 
Erast Petrovici Fandorin. 

Masa luă sfârşit în cinci minute - consilierul titular şi 
ucigaşul fugar avea, se vede, treburi mai importante. După ce 
adună firimiturile de pe masă, Erast Petrovici îşi şterse mâinile 
de bluzonul lung, boem, se apropie de fotoliul jerpelit instalat 
într-un colţ, scotoci în tapiţeria acestuia şi scoase de acolo o 
mică mapă albastră. Abia aştepta să îşi continue treaba care îi 
ocupase întreaga zi şi care îl condusese la o descoperire de 
maximă importanţă. 


După tragicele evenimente din noaptea trecută, Erast 
Petrovici fusese totuşi nevoit să dea o fugă la hotel ca să-şi ia 
de acolo măcar banii şi paşaportul. lar acum, Ippolit, 
binevoitorul lui prieten, acest ticălos de Ippolit, laolaltă cu 
acoliţii lui, n-are decât să-l caute pe „Erasmus von Dorn” prin 


gări şi porturi. Cui îi va trezi interesul un prăpădit de pictor 
francez care a tras la cea mai mizeră cloacă din mahalalele 
londoneze? Şi dacă totuşi fusese nevoit să rişte o incursiune 
până la poştă, avusese pentru asta un scop întemeiat. 

Dar şi Zurov ăsta, ce om! Rolul lui în această istorie nu îi 
era pe deplin lămurit, oricum însă era unul reprobabil. 
Luminăţia sa nu-i un personaj simplu, nu, nu-i deloc simplu. Ce 
ingenioase manevre a pus la cale acest brav husar, acest suflet 
sincer! Cu câtă dibăcie îi vârâse pe gât adresa, cât de bine 
calculase totul! Într-un cuvânt - un cartofor de elită. Ştia că 
peştişorul cel prostuţ o să muşte, ba chiar o să-nghită momeala 
cu cârlig cu tot. Sau poate nu, nu era chiar aşa, doar luminăţia 
sa folosise comparaţia aceea cu fluturaşul. Şi uite că a zburat 
fluturaşul spre flacără, a zburat fără să pregete! Şi mai-mai să- 
şi ardă aripioarele. Aşa i-a şi trebuit dac-a fost prost. Doar era 
limpede că pe Bejeţkaia şi pe Ippolit îi leagă un anume interes 
comun. Numai un tembel romanţios cum era consilierul titular 
(altminteri, cocoţat în rangul ăsta o luase înaintea altora, mai 
merituoşi) putea crede la modul serios într-o pasiune fatală în 
stil castilian. Ba îl mai şi tocase la cap pe Ivan Franţevici cu 
prostiile lui. Ce ruşine! Ha-ha! Bine-a mai zis Ippolit 
Aleksandrovici: „O iubesc şi mă tem de ea, o s-o sugrum cu 
mâinile mele pe vrăjitoarea asta”. Şi uite, pesemne se distrase 
grozav pe seama unui ţânc! Şi cu câtă măiestrie pusese totul la 
cale, întocmai ca atunci, în istoria cu duelul. Calculul i-a fost 
simplu şi fără cusur: să se posteze lângă hotelul „Winter 
Queen” şi să aştepte liniştit până ce „Erasmus”, fluturaşul 
tembel, va zbura spre flacără. Aici nu-i Moscova, nu-i nici 
departament de criminalistică, nu-s nici jandarmi, îl înhaţ pe 
Erast Fandorin cu mâinile goale. Şi gata - n-am văzut, n-am 
auzit. Nu cumva Zurov este chiar acel „Franz” despre care 
amintise majordomul? Oh, conspiratori mârşavi! Cine o fi la ei 
acolo mai mare - Zurov sau Bejeţkaia? S-ar părea totuşi că ea... 
Erast Petrovici se chirci amintindu-şi întâmplările din noaptea 
trecută şi ţipătul jalnic cu care se prăbuşise la pământ Amalia, 
după ce o împuşcase. Poate este doar rănită, poate că nu e 
moartă? Dar trista răceală ce-i cuprinse inima îi şopti că este 
moartă, că este moartă splendida regină, şi că el, Fandorin, va 
trebui să poarte până la sfârşitul zilelor sale această grea 
povară. 


Ce-i drept, era foarte posibil ca acest sfârşit să fie foarte 
aproape. Zurov ştie cine e ucigaşul, l-a văzut. Mai mult ca sigur 
Fandorin este acum vânat în întreaga Londră, în întreaga 
Anglie. Dar de ce Zurov l-a făcut scăpat în noaptea aceea, de ce 
l-a lăsat să fugă? S-a speriat de revolverul din mâna lui? 
Mister... 

Exista însă un mister mai greu de descifrat - conţinutul 
mapei. Multă vreme Fandorin nu se putuse nicicum dumiri ce 
reprezintă lista misterioasă. Confruntarea dovedise că lista 
cuprindea exact atâtea însemnări câte scrisori şi că toate datele 
lor coincid. Atâta doar că, pe lângă data expediției indicată în 
scrisoare, Bejeţkaia adăugase şi data primirii. 

Erau în total patruzeci şi cinci de asemenea însemnări. Cea 
mai veche data din 1 iunie, ultimele trei apăruseră chiar în 
prezenţa lui Erast Petrovici. Numerele de ordine trecute în 
scrisori erau cât se poate de diferite: cel mai mic era No 47F 
(Regatul Belgiei, director de departament, primită la 15 iunie), 
cel mai mare - No 2347F (Italia, locotenent de dragoni, primită 
la 9 iunie). Ţările de expediţie erau în număr de nouă. Cel mai 
adesea se întâlneau Anglia şi Franţa. Rusia era o singură dată 
(No 994F, consilier de stat titular, primită la 26 iunie, pe plic 
era ştampila din Petersburg - 7 iunie. Uf, să nu se-ncurce-n 
calendare: 7 iunie înseamnă 19 iunie după calendarul 
european. Aşadar, ajunsese la destinaţie într-o săptămână). 
Funcţiile şi rangurile erau de regulă înalte - generali, ofiţeri 
superiori, un amiral, un senator, chiar şi un ministru portughez, 
dar mai aflai şi plevuşcă, precum locotenentul acela din Italia, 
un judecător de instrucţie din Franţa sau un căpitan de 
grăniceri din Austro-Ungaria. 

Impresia generală era că Bejeţkaia ar fi un fel de 
intermediar, un fel de inel de legătură, o cutie poştală vie, 
căreia îi revenea obligaţia de a înregistra informaţiile primite şi 
de a le retransmite mai departe - după câte se pare, lui mister 
Nicholas Croog, la Petersburg. Existau temeiuri să presupui că 
listele erau expediate o dată pe lună. Era clar şi faptul că 
înaintea Amaliei, rolul lui „miss Olsen” fusese jucat de o altă 
persoană, lucru pe care recepţionerul nu-l bănuia. 

Cu asta inventarul elementelor de domeniul evidenţei se 
încheia şi se impunea cu necesitate apelul la metoda deductivă. 
Ehei, să fi fost şeful aici, la minut ar fi enumerat versiunile 


posibile şi toate s-ar fi rânduit de la sine care unde-i era locul. 
Şeful era însă departe, iar concluzia care se desprindea era 
următoarea: Brilling avusese dreptate - de o mie de ori 
dreptate. Există o organizaţie secretă ramificată, cu membri în 
multe ţări - asta e unu. Regina Victoria şi Disraeli nu au nici o 
legătură cu asta (altminteri de ce ar fi trimise informaţiile la 
Petersburg?) - asta-i doi. În ce priveşte spionii englezi, Erast 
Petrovici dăduse cu bâta-n baltă, aici chiar mirosea a nihilişti - 
asta-i trei. Şi apoi firele duceau nici unde altundeva decât în 
Rusia, unde se adună cei mai cumpliţi şi mai neîmpăcaţi 
nihilişti. Asta-i patru. lar printre ei se numără Zurov, acest 
vârcolac ticălos. 

Chiar dacă şeful avusese dreptate, nici Fandorin nu-şi 
risipise în vânt banii de călătorie. Nici măcar într-un coşmar 
Ivan Franţevici nu şi-ar fi închipuit cât de puternică era hidra 
împotriva căreia pornise acest război. Aici nu-i vorba de 
studenţi şi domnişoare isterice înarmaţi cu bombiţe şi pistolaşe, 
aici e vorba de un întreg ordin secret din care fac parte 
miniştri, generali, procurori, ba chiar şi un consilier de stat 
titular din Petersburg! 

Ei bine, acesta fusese momentul în care asupra lui Erast 
Petrovici catadicsise să coboare duhul iluminării (asta se 
întâmplase la sfârşitul după-amiezii). Consilier de stat titular - 
nihilist? Asta era ceva ce scăpa înţelegerii lui. În ce-l priveşte 
pe şeful pazei imperiale braziliene, mai treacă-meargă - Erast 
Petrovici nu fusese în viaţa lui acolo şi nu avea de unde să ştie 
care le sunt regulile, dar imaginaţia lui refuza categoric să îşi 
închipuie un consilier titular rus cu o bombă. Fandorin 
cunoştea destul de bine un asemenea consilier titular - e vorba 
de Fiodor Trifonovici Sevriughin, directorul liceului gubernial 
în care studiase vreme de aproape şapte ani. El şi terorist? 
Haida-de! 

Şi brusc lui Erast Petrovici i se strânse inima. Aceştia nu 
sunt nici pe departe terorişti, sunt cu toţii oameni onorabili şi 
respectabili! Sunt victime ale terorii! Ideea era că nihiliştii din 
diferite ţări, ascunşi fiecare sub numărul lui de cod, raportează 
statului major revoluţionar central actele teroriste comise! 

Deşi nu, parcă în luna iunie nu ştie să fi fost ucişi miniştri 
în Portugalia, în toate gazetele s-ar fi scris neapărat despre aşa 
ceva. Mă rog, înseamnă că sunt prezumtivi candidaţi la statutul 


de victime, asta e! „Numerele” cer permisiunea statului major 
pentru săvârşirea actului terorist. lar numele nu sunt indicate 
din raţiuni conspirative. 

Şi astfel totul se aşeză în matcă, totul se limpezi. Doar îi 
spusese ceva Ivan Franţevici despre un anume fir care duce de 
la Ahtîrţev la o anume vilă din împrejurimile Moscovei, dar n-a 
stat Fandorin să-l asculte până la capăt pe şef, înfierbântat cum 
era de aiurelile lui despre spioni. 

Stop. Dar la ce le trebuia un locotenent de dragoni? Că, 
zău aşa, ăsta-i o pradă tare măruntă. Păi e foarte simplu, îşi 
răspunse pe loc Erast Petrovici. Pesemne un obscur italian le-a 
tăiat calea. La fel cum la vremea lui, asasinului ochi-albi îi 
tăiase calea un tânăr registrator de colegiu de la poliţia 
judiciară moscovită. 

Ce-i de făcut? El stă aici la adăpost, în vreme ce pe atâţia 

oameni onorabili îi pândeşte moartea! Şi tare-i mai părea rău 
lui Fandorin de acel general petersburghez necunoscut. Este 
fără doar şi poate un domn respectabil, nu tocmai tânăr, un om 
distins, are copii mici... Şi-apoi, după toate aparențele, 
carbonarii ăştia îşi trimit lunar rapoartele lor scelerate. 
Înseamnă că în întreaga Europă nu e zi în care să nu se verse 
sânge! Iar firele nu duc nu se ştie unde, duc la Piter. Şi îi 
reveniră lui Erast Petrovici în minte vorbele spuse cândva de 
şef: „Aici soarta Rusiei se joacă pe-o carte”. Ehei, Ivan 
Franţevici, ehei, domnule consilier de stat, nu doar soarta 
Rusiei - soarta întregii lumi civilizate. 
; Trebuie înştiinţat Pîjov, secretarul acela de la ambasadă. 
În taină, pentru ca trădătorul infiltrat în ambasadă să nu 
miroasă ceva. Dar cum? Căci trădător putea fi oricare dintre ei, 
şi era oricum periculos ca Fandorin să apară prin preajma 
ambasadei, fie şi deghizat în francez roşcovan cu bluzon de 
artist... Va trebui să rişte. Să trimită un mesaj prin poşta 
orăşenească pe numele secretarului gubernial Pîjov şi să 
adauge „personal”. Mesajul să nu cuprindă nimic de prisos, 
doar adresa sa şi salutări din partea lui Ivan Franţevici. E om 
deştept, o să priceapă totul şi singur. Şi se spune că poşta 
orăşenească de aici livrează destinatarului scrisoarea în numai 
două ore... 

Zis şi făcut. Aşa procedă Fandorin, şi acum, pe seară, 
aştepta să audă o bătaie precaută în uşă. 


Nu bătu nimeni. Totul se petrecu altfel. 

Seara târziu, era trecut deja de miezul nopţii, Erast 
Petrovici şedea în fotoliul cel jerpelit în care era ascunsă mapa 
albastră şi picotea, toropit de somn. Lumânarea de pe masă 
aproape se sfârşise, în ungherele odăiţei se îndesea un 
semiîntuneric rău prevestitor, din spatele ferestrei răzbăteau 
neliniştitor la răstimpuri tunetele furtunii care se apropia. 
Aerul era apăsător şi înăbuşitor, de parcă cineva nevăzut ţi s-ar 
fi aşezat pe piept, îngreunându-ţi respiraţia. Fandorin se legăna 
uşor undeva, la graniţa aceea tulbure dintre starea de veghe şi 
somn. Gândurile importante, la obiect, se îndreptau fără veste 
spre fleacuri inutile, şi atunci tânărul nostru, dându-şi brusc 
seama, scutura din cap, ca să nu se prăbuşească în abisul 
somnului. 

În timpul unuia din aceste momente de luciditate se 
petrecu ceva straniu. Mai întâi se auzi un piuit delicat, 
ininteligibil. Apoi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Erast 
Petrovici văzu cum cheia care se iţea din broasca ei prinse a se 
roti cu de la sine putere. Scârţâind dezagreabil, canatul uşii 
lunecă spre înăuntru şi în prag răsări o arătare bizară: un domn 
mărunt la stat, pipernicit, cu o vârstă incertă, cu o feţişoară 
rasă, rotundă şi cu ochi înguşti, împresuraţi de raze de riduri 
mărunte. 

Crispându-se, Fandorin înşfacă de pe masă pistolaşul, în 
vreme ce arătarea, zâmbind amabil şi clătinând mulţumit din 
cap, ganguri cu voce mieroasă de tenor, extrem de plăcută: 

— Ei, iată-mă-s, băiete dragă. Porfiri Pîjov, fiul lui Martin, 
robul lui Dumnezeu şi secretar gubernial. Am zburat la primul 
semn. Ca vântul la chemarea zeului Eol. 

— Cum aţi descuiat uşa? şopti speriat Erast Petrovici. Ţin 
minte că am întors de două ori cheia în broască. 

— Uite cu ce, cu un şperaclu magnetic, îi explică cu dragă 
inimă mult-aşteptatul oaspete şi îi arătă o ţevuşcă prelungă, 
care îi dispăru pe dată în buzunar. Un flecuşteţ extrem de util. 
Mi l-am însuşit de la un hoţ autohton. Prin natura ocupaţiunilor 
mele, sunt nevoit să intru în raporturi cu indivizi îngrozitori, 
care populează cele mai de jos straturi ale societăţii. Nişte 
miserables get-beget, te asigur. Monsieur Hugo nici n-a visat 
asemenea indivizi. Dar sunt şi ei suflete, poţi afla şi către ele o 
cale. Mie chiar îmi sunt dragi bestiile astea şi, într-o oarecare 


măsură, le colecţionez. Cum a spus poetul: fiecare cum poate 
se distrează, pe toţi aceeaşi moarte îi retează. Sau cum spune 
teutonul: Jedes Tierchen hat sein Plasierchen - oricare pui de 
fiară are a lui jucărioară. 

După cât se părea, ciudatul personaj avea capacitatea de a 
sporovăi fără cea mai mică dificultate pe orice temă, însă ochii 
lui înfipţi nu îşi pierdeau vremea de pomană: scotoceau 
temeinic şi persoana lui Erast Petrovici, şi interiorul chiţimiei 
mizere. 

— Eu sunt Erast Petrovici Fandorin. Din partea domnului 
Brilling. În legătură cu un caz de extremă importanţă, spuse 
tânărul, măcar că prima şi a doua afirmaţie fuseseră deja 
cuprinse în scrisoare, iar pe cea de-a treia Pîjov o ghicise fără 
îndoială şi singur. Dar nu mi-a dat nici o parolă. A uitat 
probabil. 

Erast Petrovici îl privi neliniştit pe Pijov, de care acum 
depindea salvarea sa, acesta însă doar îşi plesni una de alta 
pălmuţele cu degeţele scurte: 

— Dar nu-i nevoie de parolă! Astea-s fleacuri, jocuri de 
copii. Ei bravos, ce, nu se recunoaşte rus cu rus? Mie unul îmi e 
de-ajuns să-ţi privesc ochişorii limpezi (zicând asta, Porfiri 
Martînovici aproape se lipi de Fandorin), ca să văd totul ca-n 
palmă. Eşti un tânăr curat la suflet, curajos, cu idealuri nobile 
şi patriot. E şi normal, în instituţia noastră nici nu încap altfel 
de oameni. 

Fandorin se încruntă - avea impresia că secretarul 
gubernial îl ia peste picior, îl tratează ca pe un copil fără minte. 
Drept pentru care Erast Petrovici îi relată întreaga istorie scurt 
şi sec, fără emoție. Prilej cu care se vădi că Porfiri Martînovici 
avea nu doar capacitatea de a sporovăi, ci şi pe aceea dea 
asculta cu cea mai mare atenţie - avea în această privinţă un 
veritabil talent. Pijov se aşezase pe pat, îşi pusese mânuţele pe 
pântece, ochii, şi aşa aducând cu două fante mici, i se 
strânseseră cu totul, şi el însuşi, aşa cum şedea acolo, parcă 
nici n-ar mai fi existat. Adică era numai urechi, la propriu. Pîjov 
nu-şi întrerupse interlocutorul, nu se foi măcar o singură dată. 
Totuşi, la răstimpuri, în momentele-cheie ale povestirii, de sub 
pleoapele închise fulgera câte o scânteie pătrunzătoare. 


Erast Petrovici nu îi împărtăşi propria ipoteză privind 
scrisorile - păstra secretul ăsta pentru Brilling, aşa încât în 
final îi spuse: 

— Aşadar, Porfiri Martînovici, aveţi în faţă un fugar şi un 
ucigaş fără voie. Trebuie să ajung urgent pe continent. Trebuie 
să ajung la Moscova, la Ivan Franţevici. 

Pîjov molfăi din buze, aştepta să vadă dacă tânărul mai are 
ceva de spus, apoi îl întrebă încetişor: 

— Şi măpşoara? N-ar fi mai bine s-o trimitem prin curier 
diplomatic? Ar fi mai sigur. Nu ştii ce se poate întâmpla... După 
cum mi se pare mie, domnii aceia sunt serioşi, or să te caute şi 
prin Europa. Peste canal, îngeraşule, o să te trec fireşte, nu-i 
mare lucru. Dacă nu-ţi repugnă o luntre pescărească şubredă, 
mâine chiar vei pluti cu Dumnezeu înainte. Şi un vânt bun la 
pupa îţi doresc. 

Ce-i tot dă cu „vântul” şi cu „pupa” lui, gândi mânios Erast 
Petrovici, care, sincer vorbind, tare nu-şi dorea să se despartă 
de mapa obţinută cu un preţ atât de mare. lar Porfiri 
Martînovici, ca şi când nici n-ar fi observat ezitarea 
interlocutorului, îşi continuă vorba: 

— Eu nu-mi bag nasul în treburile altora. Pentru că sunt 
om discret şi nu sunt curios. Simt însă că nu-mi spui multe 
lucruri până la capăt. Şi bine faci, băiatul meu ca piersicuţa, 
cuvântul este de argint, tăcerea însă e de aur. Brilling Ivan 
Franţevici este o pasăre de mare anvergură. Aş putea spune - 
mândru vultur printre mierle, care nu ar încredința un caz 
important unui fitecine. 

— In ce sens? 

— În legătură cu mapa. Eu aş fi pecetluit-o pe toate părţile 
cu ceară roşie, i-aş fi încredinţat-o celui mai destoinic curier şi 
ar fi ajuns într-o clipită la Moscova, ca-n troica cu zurgălăi. Ba 
aş mai fi trimis şi o telegramă cifrată: primiţi-l pe nepreţuitul 
purtător al darului celest. 

Erast Petrovici nu râvnea nici la decoraţii, nici măcar la 
glorie, martor îi era Dumnezeu. l-ar fi dat lui Pîjov mapa pentru 
succesul misiunii, fiindcă, ce-i drept, era mai sigură expedierea 
ei printr-un curier. Dar imaginaţia lui zugrăvise de atâtea ori 
tabloul întoarcerii lui triumfale la şef - momentul spectaculos al 
înmânării preţioasei mape, povestea captivantă a aventurilor 


trăite... Este posibil oare ca nimic din toate acestea să nu se 
mai petreacă? 

Şi Fandorin se dovedi slab de înger. Spuse cu severitate: 

— Mapa este ascunsă într-un loc sigur. Şi o voi duce eu 
însumi. Răspund cu capul pentru ea. Dar dumneavoastră, 
Porfiri Martînovici, să nu vă supăraţi. 

— O, nu, bineînţeles că nu, răspunse Pijov şi nu mai 
insistă. Voia dumitale. Aşa sunt şi mai liniştit. Nu am nevoie de 
secretele altora, sunt sătul de ale mele. Dacă-i la loc sigur, la 
loc sigur să stea. 

Se ridică, îşi trecu privirea peste pereţii goi ai odăiţei şi 
rosti: 

— Deocamdată odihneşte-te, tânărul meu prieten. Eu, ca 
orice moşneag, sufăr de insomnie, aşa încât până una-alta mă 
voi ocupa de bărcuţă. Mâine (de fapt, astăzi), cum se luminează 
de ziuă, sunt aici. Te duc până la malul mării, te pup de 
despărţire şi-mi fac cruce. lar eu orfan rămâne-voi şi făr'de 
adăpost pe-acest meleag străin. Oh, decât pâine şi miere pe 
drumuri străine, mai bine uscături în colibă la tine. 

În acel moment Porfiri Martînovici înţelese pesemne că 
prea îşi împănase vorbirea cu citate siropoase şi îşi desfăcu 
braţele cu un aer vinovat: 

— Recunosc, m-am lăsat furat de vorbe. Dar mi-e dor de 
limba rusă vie, vorbită, de întorsăturile ei graţioase de frază. 
Deştepţii noştri de la ambasadă se exprimă mai mult în 
franceză, nu am în faţa cui să-mi descarc dorul. 

Afară tunetele deveniseră deja puternice, părea că pornise 
şi ploaia. Pîjov începu să se agite, pregătindu-se de plecare. 

— Plec. O-ho-ho! Năvalnic se-nvolbur-afară mânioasa 
natură! 

Ajuns în prag se întoarse, îl mângâie în final cu privirea pe 
Fandorin şi, după ce făcu o plecăciune adâncă, se mistui în 
bezna coridorului. 

Erast Petrovici zăvori uşa, îşi strânse înfiorat umerii - un 
tunet bubuise chiar lângă acoperiş. 


E întuneric şi sinistru în cămăruţa mizeră, a cărei unică 
fereastră dă spre curtea pavată cu piatră, pustie, fără un firicel 
de iarbă crescut în ea. Acolo în curte, e o vreme câinească, e 
vijelie şi ploaie, dar pe cerul de un negru cenuşiu luna mai 


scormoneşte printre zdrenţele norilor. O rază galbenă furişată 
printr-o crăpătură a draperiei retează chiţimia în două, o 
spintecă până la patul în care Fandorin, copleşit de coşmaruri, 
se zbuciumă scăldat în sudoare rece. E îmbrăcat din cap până-n 
picioare, e încălţat şi înarmat, doar revolverul e vârât ca şi 
până atunci sub pernă. 

Conştiinţa împovărată de crimă îi trimise lui Erast 
Petrovici o viziune înfricoşătoare. Se făcea că răposata Amalia 
stă aplecată deasupra patului său. Are ochii întredeschişi, de 
sub pleoape se prelinge o picătură de sânge, în mâna dezgolită 
tine un trandafir negru. 

— Ce ţi-am făcut eu? geme tânguitor cea răpusă. Eram 
tânără şi frumoasă, eram nefericită şi singură. M-au prins în 
plasa lor, m-au amăgit şi m-am abătut de la drumul drept. 
Singurul om pe care l-am iubit m-a trădat. Ai săvârşit un păcat 
groaznic, Erast, ai ucis frumuseţea, iar frumuseţea, se ştie, este 
un miracol divin. Tu ai strivit un miracol divin. Şi de ce, pentru 
ce? 

Stropul de sânge se desprinde de pe obrazul ei şi picură 
drept pe fruntea chinuitului Fandorin, el tresare înfrigurat şi îşi 
deschide ochii. Vede că, slavă Domnului, nu e nici o Amalie. Un 
vis, un simplu vis. Dar pe frunte îi picură iarăşi ceva rece ca 
gheaţa. 

Ce-i asta, îşi zise Erast Petrovici cutremurat de groază, 
trezindu-se de-a binelea, şi auzi vuietul vântului, plesnetul ploii, 
bubuitul înfundat al tunetului. Ce-i cu picăturile astea? Nimic 
supranatural. Picură din tavan. Linişteşte-te, inimă proastă, 
domoleşte-te. 

Şi totuşi din spatele uşii răzbătu imediat, încet dar 
limpede, un şopot: 

— De ce? Pentru ce? 

Şi iarăşi: 

— De ce? Pentru ce? 

Asta-i conştiinţa mea încărcată, îşi spuse Fandorin. Din 
pricina conştiinţei încărcate am halucinaţii. Judecata mea 
sănătoasă, raţională, încă nu s-a eliberat de spaima odioasă, 
vâscoasă care mi-a pătruns prin pori în întreg corpul. 

Părea că s-a lăsat tăcerea. Un fulger lumină pereţii cenușii 
şi goi, şi se înstăpâni iarăşi întunericul. 


Şi peste un minut, se auzi un ciocănit uşor la fereastră. 
Cioc-cioc. Şi iarăşi: cioc-cioc-cioc. 

Calm! E vântul. Copacul. Bat crengile-n geam. Fenomen 
natural. 

Cioc-cioc. Cioc-cioc-cioc. 

Copac? Care copac? Fandorin se aşeză dintr-un salt pe pat. 
Nu-i nici un copac acolo în spatele ferestrei! Acolo-i o curte 
pustie. Dumnezeule, ce înseamnă asta? 

Fanta gălbuie dintre draperii se stinse, deveni cenuşie, 
luna intră în nori, iar în clipa următoare la fereastră se undui 
ceva întunecat, sinistru, misterios. 

Orice, numai să nu mai zacă aşa, simțind cum îl furnică 
rădăcinile firelor de păr. Numai să nu-şi piardă minţile. 

Erast Petrovici se ridică din pat şi o porni spre fereastră pe 
picioarele care nu îl ascultau, fără să-şi ia ochii de la pata aceea 
neagră, înfricoşătoare. În secunda în care dădu deoparte 
draperiile, cerul fu luminat de ţâşnetul brusc al unui fulger, şi 
Fandorin zări în spatele geamului, chiar în faţa lui, un chip de 
un alb cadaveric cu găvanele negre ale ochilor. O mână licărind 
de un sclipăt nepământean, cu degete răşchirate ca nişte raze, 
lunecă încet pe geam. Erast Petrovici reacţionă stupid, 
copilăreşte: izbucni într-un plâns cu sughiţuri, spasmodic, şi, 
retrăgându-se spre pat, se azvârli în el cu faţa în jos, 
acoperindu-şi capul cu palmele. 

Să se trezească! Să se trezească mai repede din somn! 
Tatăl nostru carele eşti în Ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie 
împărăţia Ta... 

Ciocănitul în geam încetă. El îşi smulse faţa din pernă, 
privi precaut cu coada ochiului în direcţia ferestrei, dar nu văzu 
nimic înfricoşător - noapte, ploaie, ţâşnete dese de fulger. I s-a 
năzărit. Precis i s-a năzărit. 

Din fericire Erast Petrovici îşi aminti învățăturile 
brahmanului indian Chandra Johnson, de la care aflase cum să 
respire şi să trăiască în mod corect. Înţeleapta carte glăsuia: 


Respirația corectă este temelia vieţii corecte. Ea te 
va susţine în momentele dificile ale vieţii de zi cu zi, în ea 
îţi vei afla salvarea, împăcarea şi iluminarea. După ce 
inspiri prana, forţa vitală, nu te grăbi să o expiri, reţine-o 
în plămâni. Cu cât mai lungă şi mai regulată îţi va fi 


respiraţia, cu atât mai multă vorţă vitală vei aduna în 
tine. Atinge iluminarea acela care, inspirând prana seara, 
nu o va expira până în zorii zilei următoare. 


Mă rog, mai avea cale lungă Erast Petrovici până la 
iluminare, dar mulţumită exerciţiilor pe care le făcea în fiecare 
dimineaţă, ajunsese să îşi ţină respiraţia până la o sută de 
secunde. La această metodă demnă de încredere apelă şi acum. 
Trase adânc aer în piept şi încremeni aşa, „se transformă în 
copac, în piatră, în iarbă”. Metoda îl ajută: bătăile inimii se 
domoliră cât de cât, groaza îl părăsi. Când numărătoarea 
ajunse la o sută, Fandorin expiră zgomotos, încurajat de 
triumful spiritului asupra prejudecăţilor. 

Dar sunetul care răzbătu în clipa aceea îi făcu dinţii să 
clănţăne zgomotos. Cineva zgrepţănea în uşă. 

— Dă-mi drumul, şoptea vocea. Priveşte-mă. Mi-e frig. Dă- 
mi drumul... 

Asta e deja prea mult, se revoltară în Fandorin ultimele 
rămăşiţe de mândrie. Voi deschide uşa şi mă voi trezi. Sau... 
Sau voi vedea că nu e unvis. 

Din două salturi ajunse la uşă, trase zăvorul şi smuci 
canatul spre el. Cu asta elanul disperat i se epuiză. 

In prag stătea Amalia. Era într-un peignoir alb de horbotă 
ca atunci, doar părul îi era răvăşit de ploaie, iar pe piept i se 
lăbărţa o pată sângerie. Cel mai cumplit arăta însă faţa ei, 
scăldată într-o sclipire nepământeană, cu ochi ficşi, stinşi. 
Mâna albă, din care izbucneau scântei, se întinse spre faţa lui 
Erast Petrovici şi îi atinse un obraz - întocmai ca atunci, doar 
că acum degetele-i emanau o răceală de gheaţă, încât 
nefericitul Fandorin se dădu un pas îndărăt, scos din minţi. 

— Unde-i mapa? întrebă fantoma într-o şoaptă şuierătoare. 
Unde-i mapa mea? Mi-am pierdut viaţa pentru ea. 

— Nu ţi-o dau! izbucni de pe buzele uscate ale lui Erast 
Petrovici. 

El merse de-a-ndăratelea până la fotoliul în măruntaiele 
căruia era pitită mapa furată, se trânti cu zgomot pe el şi, 
pentru mai multă siguranţă, îl cuprinse cu braţele. 

Năluca se apropie de masă. Scapără un chibrit, aprinse o 
lumânare şi, brusc, strigă cu voce sonoră: 

— Your turn now! He's all yours !£ 


În odaie năvăliră doi indivizi: Morbid, înalt, al cărui cap 
aproape că atingea pragul de sus al uşii, şi încă unul, mărunţel 
şi zglobiu. 

Totalmente buimăcit, Fandorin nici măcar nu tresări atunci 
când majordomul îi puse un cuţit la gât, iar celălalt îl scotoci cu 
îndemânare şi îi găsi în carâmb pistoletul Derringer. 

— Găseşte revolverul, porunci Morbid englezeşte, iar 
zglobiul nu pregetă - descoperi într-o clipită Coltul ascuns sub 
pernă. 

În tot acest răstimp Amalia rămase lângă fereastră, 
ştergându-şi cu o batistă faţa şi mâinile. 

— Ei, sunteţi gata? întrebă ea nerăbdătoare. Ce mizerie 
fosforul ăsta. Mai ales că toată mascarada asta a fost de 
pomană. N-a avut nici atâta minte cât să ascundă mapa ca 
lumea. John, caută în fotoliu. 

Nu se uita la Fandorin, ai fi zis că acesta se transformase 
subit într-un obiect neînsufleţit. 

Morbid îl extrase cu uşurinţă pe Erast Petrovici din fotoliu, 
cu tăişul lipit în continuare de gâtul lui, iar zglobiul îşi vâri 
mâna în fundul fotoliului şi scoase de acolo mapa albastră. 

— Dă-o-ncoace. 

Bejeţkaia se apropie de masă, verifică conţinutul mapei. 

— Totul e la locul lui. N-a apucat să le expedieze. Slavă 
Domnului. Franz, adu-mi pelerina, sunt rebegită de frig. 

— Aşadar totul a fost un spectacol? rosti Fandorin cu voce 
tremurătoare, luându-şi inima-n dinţi. Bravo. Eşti o mare 
actriţă. Mă bucur că glonţul meu te-a ratat. Era păcat să se 
prăpădească asemenea talent... 

— Nu uita căluşul, i se adresă Amalia majordomului şi, 
punându-şi pe umeri pelerina adusă de Franz, ieşi din odaie - 
nici măcar nu se uită de rămas-bun spre Erast Petrovici 
acoperit acum de ruşine. 

Piticul acela zglobiu - deci el, şi nicidecum Zurov ţinuse 
sub observaţie hotelul - scoase din buzunar un ghem de sfoară 
subţire şi legă strâns braţele prizonierului de coapse. Apoi îl 
apucă pe Fandorin cu două degete de nas, iar când, simțind că 
se sufocă, Erast Petrovici deschise gura, îi îndesă în ea o pară 
de cauciuc. 

— E-n regulă, anunţă Franz cu un uşor accent german, 
satisfăcut de rezultat. Aduc sacul. 


O zbughi în coridor şi reveni rapid. Ultimul lucru văzut de 
Erast Petrovici înainte de a i se trage pe umeri până la 
genunchi un sac grosolan fu fizionomia absolut impasibilă, ca 
de piatră, a lui John Morbid. Păcat că la despărţire lumea 
aceasta îi arăta lui Erast Petrovici nu cel mai îmbietor chip al 
său, dar în bezna prăfoasă a sacului se vădi a fi încă mai 
crâncen. 

— Mai dă-mi nişte sfoară, să-l leg şi peste sac, se auzi 
vocea lui Franz. N-avem mult de mers, dar aşa e mai sigur. 

— Unde să se ducă? vorbi cu voce baritonală Morbid. Să 
mişte numai, că-i bag cuţitu-n burtă. 

— Şi totuşi o să-l încingem şi peste sac, îngână Franz şi 
înfăşură frânghia atât de strâns, încât Erast Petrovici abia mai 
putea respira. 

— Să mergem, ordonă majordomul şi-l împunse pe 
prizonier, care porni orbeşte înainte, neînţelegând pe deplin de 
ce nu poate fi înjunghiat direct aici, în odaie. 

Se împiedică în două rânduri, iar în pragul hotelului era 
cât pe ce să cadă, însă laba lui John îl înşfacă la timp de umăr. 

Mirosea a ploaie, caii fornăiau. 

— Voi doi, cum terminati, reveniţi aici şi strângeţi tot, se 
auzi vocea Amaliei. Noi ne întoarcem acasă. 

— Nu vă faceţi griji, ma'am, murmură majordomul. Domnia 
voastră şi-a făcut treaba, noi o s-o facem pe-a noastră. 

Oh, cât îşi dorea Erast Petrovici să-i spună Amaliei la final 
ceva ieşit din comun, ceva deosebit, pentru ca ea să şi-l 
păstreze în amintire nu ca pe un băieţandru nătâng şi mort de 
frică, ci ca pe un tânăr viteaz, căzut bărbăteşte în încleştarea 
inegală cu o întreagă armată de nihilişti. Dar căluşul blestemat 
îl lipsi până şi de această din urmă satisfacţie. 

Şi în acest moment, deşi ai fi zis că, după toate câte 
îndurase, nu mai putea primi alte lovituri, bietul tânăr avu 
parte de încă un şoc. 

— Amalia Kazimirovna, sufleţelule, grăi ruseşte o voce 
cunoscută, plăcută, de tenor. Permite-i unui bătrânel să facă o 
plimbare în caretă cu dumneata. Mai vorbim de una, de alta, şi- 
o să fie şi mai uscat, vedeţi doar, sunt leoarcă. Iar Patrick al 
dumitale poate merge cu droşcuţa mea şi poate veni în urma 
noastră. N-ai nimic împotrivă, dulcineea mea? 


— Urcă, răspunse sec Bejeţkaia. Numai că Pîjov, nu sunt în 
nici un fel sufleţelul tău, şi cu atât mai puţin dulcinee. 

Erast Petrovici icni înfundat, pentru că era absolut 
imposibil să plângă în hohote cu para aceea în gură. Lumea 
întreagă tăbărâse asupra nefericitului Fandorin. De unde să 
adune în el atâta putere cât să ţină piept unei întregi hoarde de 
sceleraţi? Căci nu afli-n jur decât trădători şi năpârci veninoase 
(ptiu, s-a molipsit de la blestematul de Porfiri Martînovici cu 
înfloriturile astea stilistice). Şi Bejeţkaia cu asasinii ei, şi Zurov, 
ba chiar şi acest cameleon de Pîjov - duşmani cu toţii. În clipa 
aceea pe Erast Petrovici îl covârşiră atâta dezgust şi atâta 
oboseală, încât pur şi simplu nu mai avea chef să trăiască. 

Între noi fie vorba, nici nu îl îndemna cineva în mod special 
să trăiască. Se pare că escorta sa avea în ce îl priveşte planuri 
de cu totul altă natură. 

Mâini puternice îl înhăţară pe prizonier şi îl aşezară pe 
banchetă. În stânga lui se înghesui masivul Morbid, în dreapta 
- uşurelul Franz, se auzi plesnet de bici şi Erast Petrovici fu 
proiectat spre spate. 

— Încotro? întrebă majordomul. 

— Ni s-a poruncit să-l ducem la digul şase. Acolo apa-i mai 
adâncă şi curentul e mai puternic. Tu ce zici? 

— Mie mi-e totuna. Dacă-i la şase, la şase să fie. 

Aşadar viitorul apropiat al lui Erast Petrovici se creiona 
destul de clar. Îl vor duce la un chei dosnic, vor lega de el o 
piatră şi îl vor trimite pe fundul Tamisei, să putrezească acolo 
printre lanţuri ruginite de ancoră şi sticle sparte. Va dispărea 
fără urmă consilierul titular Fandorin, căci se va afla că nici un 
suflet viu nu-l mai văzuse pe acesta după ce se întâlnise cu 
ataşatul militar de la Paris. Şi va înţelege Ivan Franţevici că 
protejatul său s-a poticnit pe undeva, dar nu va afla nicicând 
adevărul. Şi nici prin minte nu le va trece gândul celor de la 
Moscova şi Piter că în serviciul lor secret s-a aciuat o viperă 
mârşavă. Uite cine trebuia demascat. 

Dar poate că l-au şi demascat. 

Chiar aşa, legat fedeleş în sacul lung şi prăfos, Erast 
Petrovici se simţea incomparabil mai bine decât cu douăzeci de 
minute în urmă, când se zgâise la el pe fereastră fantoma aceea 
fosforescentă şi când, de spaimă, judecata îi fusese paralizată. 


Şi asta pentru că prizonierul nostru întrevedea o şansă de 
salvare. O fi fiind el Franz îndemânatic, dar nu-i trecuse prin 
cap să-i pipăie şi mâneca dreaptă. În această mânecă se afla 
stiletul, în el îi stătea toată nădejdea. Dacă ar fi destul de dibaci 
şi dacă ar izbuti să apuce stiletul cu degetele... Oh, nu-i lucru 
simplu atunci când braţul ţi-e legat de coapsă. Cât o fi de mers 
până la digul ăla numărul şase? O să aibă timp? 

— Stai potolit, i se adresă Morbid şi îl împunse cu cotul în 
coaste pe prizonierul care se zvârcolea (de groază, bineînţeles). 

— Şi-apoi amice, că mi te suceşti, că mi te-nvârteşti totuna- 
i, remarcă filozofic Franz. 

Omul din sac se mai smuci cam un minut, apoi hâcâi scurt, 
înfundat, şi se domoli împăcându-se pesemne cu soarta (înainte 
de a se lăsa tras afară, blestematul stilet îi tăiase dureros 
încheietura mâinii). 

— Am ajuns, anunţă John şi se ridică pe jumătate, scrutând 
împrejurimile. Nu e nimeni. 

— Păi cin' să fie aici, pe ploaie şi în toiul nopţii? întrebă 
Franz, ridicând din umeri. Hai, mişcă-te. Trebuie să ne şi 
întoarcem acolo. 

— Apucă-l de picioare. 

Apucară sulul înfăşurat în sfoară şi îl cărară spre un 
debarcader de scânduri, înălţat ca o săgeată deasupra apei 
negre. 

Erast Petrovici auzi trosnind scândurile sub picioarele lor, 
auzi plescăitul râului. Salvarea era aproape. De cum apele 
Tamisei ţi se vor închide deasupra capului, izbeşti cu lama în 
funii, tai sacul şi ieşi la suprafaţă sub debarcader. Stai acolo 
până pleacă ei, şi gata - salvarea, viaţa, libertatea. Atât de 
simplu şi firesc îşi imagina că se vor desfăşura toate astea, 
încât o voce lăuntrică îi şopti brusc lui Fandorin: nu, Erast, în 
viaţă nu se întâmplă aşa, intervine obligatoriu o mârşăvie care- 
ţi zădărniceşte întregul tău plan minunat. 

Vai, cobise vocea lăuntrică, îi prevestise nenorocul. Căci 
într-adevăr, mârşăvia nu întârzie să se profileze - şi venită nu 
din partea acelui înspăimântător mister Morbid, ci la iniţiativa 
blajinului Franz. 

— Stai puţin, John, spuse acesta după ce se opriră chiar la 
capătul debarcaderului şi îşi puseră încărcătura pe planşeul de 


scânduri. Nu se face să arunci în apă un om viu, aşa, cape un 
pisoi. Tu ai vrea să fii în locul lui? 

— Nu, răspunse John. 

— Păi vezi, se bucură Franz. Ce-ţi spuneam. Să-ncepi să 
înghiţi la apă dintr-o cloacă împuţită şi spurcată - br-r-r. Nu-i 
doresc nimănui una ca asta. Hai s-o facem mai omeneşte: taie-l 
mai întâi, să nu se chinuie. Hârşt - şi gata, ce zici? 

Lui Erast Petrovicii i se aplecă de atâta omenie, dar 
dragul, ciudatul mister Morbid mârâi: 

— Păi da, să-mi mânjesc eu cuțitul cu sânge. Ba să mă 
stropesc şi pe mâneci. Ajunge, am avut destulă bătaie de cap cu 
ţângăul ăsta. Mai dă-l încolo, şi aşa o să crape. Dacă eşti tu aşa 
milostiv, sugrumă-l cu sfoara, eşti meşter în de-alde astea, până 
atunci eu mă duc să caut o bucată de fier, ceva. 

Paşii lui grei se îndepărtară, iar Fandorin rămase singur cu 
omenosul Franz. 

— N-ar fi trebuit să-l leg şi peste sac, rosti acesta 
îngândurat. Am folosit toată sfoara. 

Erast Petrovici mugi în semn de îmbărbătare - nu-i nimic, 
adică, nu-ţi face sânge rău, mă descurc eu cumva. 

— Of, suflet amărât, oftă Franz. Auzi-l cum geme, ţi se 
rupe sufletul, zău aşa. Lasă, flăcău-le, nu-ți fie frică. Unchiul 
Franz nu-şi cruţă pentru tine nici propria curea. 

Se auziră paşi apropiindu-se. 

— Uite aici o bucată de şină. O să fie numai bună, răsună 
vocea majordomului. I-o vâri pe sub funie. Mai înainte de-o lună 
nu iese el deasupra. 

— Stai un picuţ, vreau numai să-i petrec laţul ăsta pe după 
gât. 

— Mai termină cu delicateţurile tale! Vremea nu stă-n loc, 
acuşi se crapă de ziuă! 

— Eh, iartă-mă, flăcăule, spuse Franz pe un ton 
compătimitor. Se vede că aşa ţi-a fost scris. Das hast du dir 
selbst zu verdanken.” 

Îl ridicară din nou pe Erast Petrovici, apoi îl legănară. 

— Azazel! strigă Franz cu voce gravă, solemnă, şi în 
secunda următoare corpul legat fedeleş căzu cu un plescăit în 
apa clocită. 

Fandorin nu simţi nici frigul, nici apăsarea uleioasă a 
carapacei de apă în vreme ce ciopârţea cu stiletul sfoara 


îmbibată. Cel mai rău îi dădu de furcă mâna dreaptă, odată 
aceasta eliberată, treaba a mers strună: hârşt! - şi mâna stângă 
începu s-o ajute pe cea dreaptă; şi iar hârşt! - şi sacul era tăiat 
de sus până jos; şi încă un hârşt! - şi bucata grea de şină se 
afunda în mâlul moale! 

Acum mai trebuia doar să nu iasă la suprafaţă înainte de 
vreme. Erast Petrovici se împinse în picioare, în vreme ce 
bâjbâia prin bezna tulbure cu mâinile întinse. Undeva pe aici, 
foarte aproape, trebuie să fie pilonii pe care e înălţat 
debarcaderul. Şi uite, degetele au atins lemnul lunecos, năpădit 
de alge. Acum încet, fără grabă, în sus, pe lângă pilon. Nu 
cumva să plescăie apa, nu cumva să facă cel mai mic zgomot. 

Sub podina de scânduri a debarcaderului era beznă 
deplină. Apa neagră scoase deodată la iveală fără zgomot, din 
afundul ei, o pată albă rotundă. In cercul acela alb se formă 
imediat un altul, mic şi negru - era consilierul titular Fandorin, 
care hăpăia cu nesaţ aerul. Mirosea a putregai şi a petrol. Era 
mirosul magic al vieţii. 

In acest timp, sus, pe debarcader, avea loc o conversaţie 
liniştită. Cel ascuns dedesubt auzea fiece cuvânt. Se întâmpla 
uneori ca Fandorin să se înduioşeze până la lacrimi 
imaginându-şi cuvintele cu care îl vor pomeni, prieteni şi 
duşmani, pe el, eroul căzut prematur, cuvântările care vor 
răsuna deasupra mormântului ce-i era destinat. S-ar putea 
spune că în întreaga lui tinereţe se lăsase furat de asemenea 
reverii. Este deci de înţeles indignarea care îl cuprinse pe tânăr 
când auzi despre ce fleacuri pălăvrăgeau cei care se socoteau 
ucigaşii lui! Nici un cuvânt despre cel deasupra căruia se 
închiseseră apele întunecate - despre omul care avusese minte 
şi inimă, un suflet nobil şi năzuinţe înalte! 

— Of, dar ştiu c-o să m-aleg cu o criză de reumatism după 
plimbărica asta, oftă Franz. Vezi doar ce trage umezeala. Păi, la 
ce bun să mai stăm? Mergem, da? 

— E devreme. 

— Ascultă, cu toată alergătura asta, am rămas fără cină. 
Ce crezi, or să ne dea ceva de mâncare, sau se mai găseşte 
vreo trebşoară pentru noi? 

— Asta nu ne priveşte pe noi. Cum ne-or spune, aşa om 
face. 


— Măcar să îmbucăm la repezeală nişte friptură rece de 
vițel. Îmi chiorăie maţele... Că doar n-o s-o ştergem noi din 
locul ăsta în care ne-am învăţat? Abia ne-am aşezat şi noi, ne- 
am găsit un rost. Şi-atunci, de ce mai stăm? Doar totul a mers 
foarte bine. 

— Ştie ea de ce. Dacă aşa a poruncit, se cheamă că aşa 
trebuie. 

— Asta aşa-i. Ea nu greşeşte. De dragul ei aş face orice, 
nici pe taică-meu nu l-aş cruța. Dacă l-aş avea, bineînţeles. Nici 
mama noastră care ne-a făcut n-ar fi făcut pentru noi câte a 
făcut ea. 

— Se-nţelege... Gata, mergem. 

Erast Petrovici aşteptă până se stinse zgomotul paşilor în 
depărtare şi, pentru mai multă siguranţă, numără până la trei 
sute, abia apoi o luă spre mal. 

Când izbuti, cu un uriaş efort, să se caţăre pe parapetul 
scund, dar aproape vertical al digului, după ce căzu înapoi în 
apă de câteva ori, întunericul începuse de-acum să se 
risipească, împins de la spate de revărsatul zorilor. Înecatul ce 
nu fusese să se înece era zgâlţâit de frisoane, îi clănţăneau 
dinţii, ba îl picnise şi sughiţul - înghiţise, pesemne, apă 
mucezită din râu. Dar oricum era minunat să trăieşti. Erast 
Petrovici cuprinse cu o privire drăgăstoasă întinderea aurie a 
râului (pe celălalt mal sclipeau blând nişte luminiţe), rămase 
înduioşat de trăinicia antrepozitului scund, privi cu îngăduinţă 
legănarea ritmică a remorcherelor şi şalupelor înşirate de-a 
lungul cheiului. Faţa udă, cu o dungă de păcură pe frunte, a 
celui înviat din morţi se lumină de un zâmbet senin. Se întinse 
cu desfătare şi încremeni în această poziţie idioată - dintr-un 
colţ al antrepozitului se desprinse şi o porni fuga-fuguţa în 
întâmpinarea lui o siluetă mărunţică şi sprintenă. 

— Brutele, bestiile, se tângui silueta cu o voce subţirică, pe 
care o auzeai de departe, în vreme ce se apropia. Nu le poţi da 
nimic de făcut, trebuie să stai după ei să-şi ducă treaba la bun 
sfârşit. Ce v-aţi face cu toţii fără Pijov, ce v-aţi face? Vati 
prăpădi ca nişte căţei fără ochi, v-aţi prăpădi. 

Fandorin se năpusti înainte cuprins de pioasă mânie. 
Trădătorul îşi închipuia pesemne că satanica lui apostazie 
rămăsese nedescoperită. 


Numai că în mâna secretarului gubernial sclipi malefic 
ceva metalic, şi Erast Petrovici mai întâi se opri, apoi dădu 
îndărăt. 

— Ai judecat corect, căpşunelul meu, îi încuviinţă Pijov 
gestul, şi Fandorin remarcă atunci umbletul lui elastic, ca de 
pisică. Eşti un flăcău cu judecată, mi-am dat imediat seama. 
Dar ştii dumneata ce-i ăsta din mâna mea? 

Pijov agită obiectul acela metalic şi Fandorin văzu un 
pistol cu două ţevi, cu un calibru neobişnuit de mare. 

— Este un lucruşor teribil. În jargonul din partea locului al 
lumii interlope se cheamă smasher. Uite-aici, binevoieşte să 
vezi, se pun două mici gloanţe explozive - chiar din cele pe care 
le-a interzis convenţia de la Sankt-Petersburg din '68. Numai că 
Erastuşka, vezi dumneata, criminalii sunt nişte sceleraţi. Ce 
înseamnă pentru ei o convenţie creştinească? lar glonţul 
exploziv, cum nimereşte în ceva moale, cum se deschide tot aşa 
cum floarea îşi deschide micile petale. Cărniţă, osişoare, 
vinişoare - totul se transformă într-o tocătură. Aşa că, 
blândeţea mea, fă bine şi-mi şezi acolo fără să te smuceşti, că 
altfel trag de spaimă un foc, şi nu-mi voi ierta în veci asemenea 
gest. Căci dacă glonţul nimereşte în pântece sau undeva prin 
zonă, e tare dureros. 

Fandorin strigă încă sughiţând, de data asta nu de frig, ci 
de spaimă: 

— Iuda Iscarioteanul! Ţi-ai vândut patria pe treizeci de 
arginţi! 

Şi se dădu alţi câţiva paşi îndărăt din faţa ţevii 
prevestitoare de rău. 

— După cum grăit-a marele Derjavin, nestatornicia este 
destinul muritorilor. Dar mă jigneşti degeaba, micul meu 
prieten. Nu pentru treizeci de şekeli m-am lăsat eu ispitit, ci 
pentru o sumă cu mult mai substanţială, transferată în cât se 
poate de bună regulă la o bancă elveţiană - să fie acolo la 
bătrâneţe, să nu crăp sub vreun zăplaz. Dar pe dumneata, copil 
zevzec, ce vânt te-a adus pân-aici? La cine ţi-ai pus tu în gând 
să chelălăi? Tragi în piatră, păcat de săgeată. Aici e vorba de o 
forţă colosală! Piramida lui Keops! Nici măcar n-o zgârii dând 
cu fruntea-n ea. 

În timpul ăsta Erast Petrovici se tot trăsese îndărăt, până 
ajunsese la parapetul falezei, unde se văzuse nevoit să se 


oprească, simțind cum muchia lui scundă i se înfige în gleznă. 
După cât se pare, asta şi urmărise Pîjov. 

— Aşa e bine, excelent, vorbi el cântat, oprindu-se la zece 
paşi de victima sa. Altfel nu mi-ar fi deloc uşor să trag după 
aceea până la apă un tânăr atât de bine hrănit. Dumneata, 
rubinelul meu, nu-ţi face griji, Pîjov îşi cunoaşte meseria. Poc - 
şi gata. Şi-n loc de faţă roşie - chisăliţă roşie. Chiar dacă te vor 
pescui, nu te vor recunoaşte. Iar sufletul înălţa-ţi-se-va pe dată 
la îngeri. Căci n-a apucat încă sufletu-ţi tânăr să fie dus în 
ispită. 

În timp ce rostea cuvintele acestea îşi ridică arma, îşi 
închise pe jumătate ochiul stâng şi zâmbi pofticios. Nu se 
grăbea să tragă, savura clipa. Fandorin aruncă o privire 
disperată spre malul pustiu, scăldat în lumina palidă a zorilor. 
Nici ţipenie de om. Gata, acesta chiar era sfârşitul. Lângă 
antrepozit parcă-parcă se stârni un oarece freamăt, dar nu 
apucă să vadă ceva - tună un foc de armă îngrozitor de 
puternic, mai puternic decât cel mai puternic tunet, şi Erast 
Petrovici, balansându-se spre spate, se nărui cu un urlet 
disperat în apa din care, cu câteva minute în urmă, atât de 
anevoie răzbise la liman. 

CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA, 
În care eroul află că are un nimb în jurul capului 

Cunoştinţa nu-l părăsi totuşi pe cel împuşcat, ba mai mult, 
nu se ştie de ce, nu simţea nici o durere. Nedumerit la culme, 
Erast Petrovici începu să bată apa cu braţele. Ce-i asta? E mort 
sau viu? Şi dacă-i mort, de ce-i atâta umezeală? 

Peste parapetul falezei răsări capul lui Zurov. Fandorin nu 
se miră câtuşi de puţin: în primul rând, în momentul cu pricina 
era în general greu să-l mai mire ceva, iar în al doilea rând, pe 
lumea aceea (dacă fireşte asta era lumea aceea) se puteau 
petrece lucruri mai dihai. 

— Erasmus! Trăieşti? Te-am atins cumva? striga cu 
zbucium în glas capul lui Zurov. Dă-mi mâna. 

Erast Petrovici îşi scoase din apă mâna dreaptă şi, dintr-o 
singură smucitură zdravănă, Zurov îl trase pe uscat. Primul 
lucru pe care îl văzu odată ridicat în picioare fu o siluetă 
măruntă zăcând cu faţa la pământ, cu un revolver masiv în 
mâna întinsă înainte. Printre firişoarele de păr jilave de la 


ceafă, înspicate de cărunţeală, se zărea o pată neagră, iar 
dedesubt se lăbărţa o mică băltoacă întunecată. 

— Eşti rănit? întrebă îngrijorat Zurov, învârtindu-se în 
jurul lui Erast Petrovici şi tot pipăindu-l. Nu pricep cum s-a 
putut întâmpla una ca asta. E pur şi simplu o révolution dans la 
balistique. A, nu, e imposibil. 

— Dumneavoastră sunteți, conte? hârâi  Fandorin, 
dumirindu-se într-un sfârşit că nu se află încă în lumea aia, ci în 
lumea asta. 

— Nu „dumneavoastră”, ci „tu”. Doar am băut pentru 
bruderschaft, sau ai uitat? 

— Dar d-de ce? întrebă Fandorin, pe care îl apucase din 
nou dârdâiala. Vreţi cu tot dinadinsul să terminaţi personal cu 
mine? Dar ce, v-a promis Azazel ăsta al vostru un premiu 
pentru asta? Trageţi dar, trageţi, blestemat să fiți! M-am 
săturat de voi mai rău ca de griş fiert! 

Nu era prea clar de unde-i răsărise comparaţia cu grişul 
fiert - pesemne din ceva împrejurări de mult uitate din 
copilărie. Erast Petrovici vru chiar şi cămaşa să şi-o sfâşie - 
uite-mi pieptul, trage! - dar Zurov îl scutură de umeri fără pic 
de jenă. 

— Termină cu aiurelile astea, Fandorin. Care Azazel? Care 
griş? Stai că te-aduc eu acum în simţiri. 

Şi Zurov îi trânti fără zăbavă lui Erast Petrovici, aşa 
vlăguit cum era, o pereche răsunătoare de palme. 

— Sunt eu, Ippolit Zurov. Nu-i de mirare că după atâtea 
grozăvii ţi s-au zdruncinat creierii. Reazemă-te de mine, spuse 
Zurov, luându-l pe tânăr pe după umeri. Te duc imediat la 
hotel. Am aici priponit un căluţ, lângă droşca ăstuia (şi împunse 
cu piciorul trupul lui Pîjov). Ajungem iute ca vântul. Te 
încălzeşti, dai pe gât un grog şi îmi explici şi mie ce-i cu circul 
ăsta de mi-l jucaţi voi aici. 

Fandorin îl îmbrânci violent pe conte: 

— Ba nu, tu să-mi explici! De unde (hâc) ai apărut aici? De 
ce m-ai urmărit? Eşti mână-n mână cu ei? 

Zurov îşi răsuci descumpănit mustaţa neagră. 

— Asta nu se poate explica în două cuvinte. 

— Nu face nimic, am (hâc) timp. Nu mă mişc de-aici! 

— Bine, ascultă deci. 

Şi iată ce i-a povestit Ippolit. 


XXX 


— Crezi că ţi-am dat fără un gând ascuns adresa Amaliei? 
Nu, frate Fandorin, aici e la mijloc o întreagă filozofie. Mi-ai 
plăcut, mi-ai plăcut teribil. Ai tu ceva anume... Ştiu şi eu, e ceva 
ca un fel de pecete. Am un miros al meu special pentru oameni 
ca tine. Văd deasupra capului acelui om un fel de nimb, ceva ca 
o aură uşoară. Oamenii ăştia cu nimb sunt oameni aparte, 
soarta îi ocroteşte, îi fereşte de toate primejdiile. În ce scop îi 
ocroteşte - nici chiar acelui om nu-i dă prin minte. Ferească 
sfântul să te duelezi cu un asemenea om - te va ucide. Să nu 
joci cărţi cu el - pierzi, oricâţi aşi ai avea ascunşi în mânecă. Ţi- 
am văzut nimbul când m-ai curăţat la stos şi apoi m-ai obligat 
să ne tragem la sorţi sinuciderea. Arareori întâlneşti oameni ca 
tine. Bunăoară, în detaşamentul nostru, pe când mărşăluiam 
prin deşertul Turkestanului, aveam un locotenent, Ulici îl 
chema. Se năpustea în mijlocul luptei, nici că-i păsa - lupta şi 
rânjea. Mă crezi sau nu, dar odată, lângă Hiva, am văzut cu 
ochii mei cum gărzile hanului au tras în el o salvă. Nici o 
zgârietură! Apoi a băut cumâs înăcrit şi basta, l-am 
înmormântat pe Ulici în nisipul deşertului. De ce îl cruța Cel de 
Sus în bătălii? Mister! Aşadar, Erasmus, şi tu faci parte din 
stirpea asta, poţi să mă crezi. Te-am îndrăgit, te-am îndrăgit din 
clipa în care ţi-ai dus fără ezitare pistolul la cap şi ai apăsat pe 
trăgaci. Numai că dragostea mea, frate Fandorin, e un amestec 
subtil. Pe cel care îmi e inferior nu-l pot iubi, iar pe cel ce îmi e 
superior îl pizmuiesc de moarte. Pe tine te pizmuiam. Eram 
gelos pe nimbul tău, pe norocul tău inimaginabil. Vezi doar, şi 
astăzi ai ieşit uscat din apă. Ha-ha, adică ai ieşit ud, fireşte, dar 
viu şi fără o zgârietură măcar. Şi dacă se uită omul la tine, ce 
vede, un băieţandru, un căţelandru, două parale nu dă pe tine. 

Până în acel moment, Erast Petrovici îl ascultase cu viu 
interes şi chiar se împurpurase la faţă de plăcere, o vreme i se 
oprise şi sughiţul, dar la cuvântul „căţelandru” se îmbufnă şi 
sughiţă mânios de două ori la rând. 

— Ei, nu te supăra, ţi-am spus-o aşa, prieteneşte, adăugă 
Zurov şi îl bătu pe umăr. Ce mi-am zis atunci: soarta mi l-a 
trimis. Amalia o să muşte precis din asemenea momeală. O să-l 
privească bine şi o să muşte. Şi gata, mă voi mântui o dată 
pentru totdeauna de toate vrăjitoriile ei satanice. Mă va lăsa în 
pace, va înceta să mă chinuie, să mă ţină legat de lanţ ca pe urs 


la iarmaroc. N-are decât să-l stoarcă de puteri cu torturile ei 
egiptene pe flăcăiandrul ăsta. Aşa că ţi-am dat un fir, ştiam că 
nu te vei lăsa păgubaş... Pune-ţi pelerina mea şi ia aici, trage 
un gât din plosca asta. Că o să-ţi dai duhul de-atâta sughiţ. 

În vreme ce Fandorin, tot clănţănind din dinţi, trase o 
duşcă din romul jamaican care plescăia pe fundul recipientului 
uriaş, Ippolit îi aruncă pe umeri eleganta lui pelerină neagră, 
căptuşită cu atlas roşu ca sângele, după care dădu conştiincios 
de-a dura cadavrul lui Pijov până la parapetul falezei, îl 
rostogoli peste parapet şi îl îmbrânci în apă. Un singur plescăit 
surd, şi din păcătosul secretar gubernial rămase doar o mică 
băltoacă întunecată pe lespedea de piatră. 

— Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău nu-ştiu-cum-îl- 
cheamă, psalmodie cu evlavie-n glas Zurov. 

— Pi-pijov, sughiţă iarăşi Erast Petrovici, dar, mulţumită 
romului, dinţii nu-i mai clănţăneau. Porfiri Martinovici Pîjov. 

— Oricum n-o să ţin minte, ripostă Ippolit zvâcnind 
nepăsător dintr-un umăr. Mai ducă-se şi dracului. După cât se 
pare, era o canalie. Să tragi cu pistolul într-un om neînarmat, 
ptiu! A vrut să te ucidă, Erasmus. Intre noi fie vorba, ţi-am 
salvat viaţa, ai înţeles treaba asta? 

— Am înţeles, am înţeles. Povesteşte mai departe. 

— Mai departe, deci. Ţi-am dat adresa Amaliei, dar încă 
de-a doua zi am căzut într-un marasm teribil, dar în ce hal, 
ferească sfântul. Am şi băut, am fost şi la târfe, am risipit şi la 
masa de joc aproape cincizeci de mii de ruble, dar dorul nu mi 
s-a ostoit. De dormit nu puteam dormi, de mâncat nu puteam 
mânca. De băut, ce-i drept, puteam. Vedeam întruna în faţa 
ochilor cum tu şi Amalia vă dezmierdaţi şi vă bateţi joc de mine. 
Sau mai rău, cum nici măcar nu vă amintiţi de mine. Zece zile 
am îndurat şi mi-am dat seama că încep să-mi pierd minţile. Îl 
mai ţii minte pe Jean, lacheul meu? Zace-n spital. Mi s-a vârât 
în suflet cu poveţele lui, şi atunci i-am smucit nasul din loc şi i- 
am rupt două coaste. Mi-e ruşine, frate Fandorin. Parcă 
dădusem în tremurici. Într-a unsprezecea zi am scăpat din laţ. 
M-am decis, gata: îi omor pe amândoi şi după asta îmi pun şi eu 
capăt zilelor. Oricum, mai rău ca acum nu poate fi, mi-am zis. 
Să mă trăsnească Dumnezeu dacă mai ştiu cum am călătorit 
prin toată Europa. Beam ca o cămilă din Kara-Kum. Pe când 
traversam Germania, am aruncat doi prusaci din vagon. De 


fapt, nu ţin minte. Poate doar mi s-a năzărit. M-am dezmeticit 
abia la Londra. Mai întâi m-am dus la hotel. Acolo - nici ea, nici 
tu. Şi ce hotel - o cloacă. Amalia de când se ştie n-a tras la 
asemenea hotel. Şi bestia aia de recepţioner nu ştia o iotă 
franţuzeşte, iar eu englezeşte ştiu numai bottul viskey şi moov 
yoor ass - un miciman m-a învăţat vorbele astea. Înseamnă: dă- 
mi o sticlă de tărie, dar mai repede. Îl întreb pe stafiditul ăla de 
recepţioner englez despre miss Olsen, şi el îmi bolboroseşte 
ceva pe limba lui, îşi învârte capul şi-mi arată ceva cu degetul 
în spate. Adică, a plecat, dar încotro - nu se ştie. Atunci îl 
întreb de tine: „Fandorin, zic, Fandorin, moov your ass”!. Şi el - 
dar să nu te superi - numai ce-l văd că se holbează supărat la 
mine. Se pare că numele tău de familie nu sună tocmai 
cuviincios în engleză. Ce mai, nu am ajuns cu recepţionerul la 
înţelegere reciprocă. Ce era să fac, m-am cazat în păducherniţa 
aia, acolo locuiesc acum. Orarul zilnic era următorul: dimineaţa 
mă duceam la hotelier, îl întrebam: „Fandorin?” El făcea o 
plecăciune, răspundea: „Moning, sya”. Adică, n-a venit încă. 
Treceam strada, intram în cârciumă, acolo era punctul meu de 
observaţie. 

Plictiseală de moarte, au ăia acolo nişte mutre întristate, 
bine măcar că-i aveam de ajutor pe bottul viskey şi moov yoor 
ass. La început, cârciumarul făcea ochii mari, dar apoi s-a 
obişnuit, acum mă primeşte ca pe o rudă apropiată. Din cauza 
mea i-au crescut afacerile: se adună acolo popor să vadă cum 
dau eu pe gât tăria cu stacana. Dar le e teamă să se apropie, se 
uită de departe. Am învăţat cuvinte noi: „djin” - ăsta-i un rachiu 
de ienupăr, „răm” - ăsta-i rom, „brendi” - ăsta-i un coniac 
mizerabil. Aş fi tot stat eu la postul meu de observaţie până mi 
s-ar fi aplecat, dar într-a patra zi, slavă ţie Allah, te-ai 
prezentat. Când ai venit la hotel arătai ca un fante - caretă 
lăcuită, mustăţi. Că veni vorba, păcat că ţi le-ai ras, arătai mai 
bine cu ele. Ia te uită, mi-am zis, şi-a înfoiat cocoşelul penele. 
Las! c-o să primeşti tu acum în loc de „miss Olsen” un rahat cu 
perje. Numai că licheaua aia de receptioner cu tine a-nceput să 
cânte altfel decât cu mine, şi atunci am hotărât să rămân 
ascuns, să aştept până mă duci tu pe urmele ei, şi acolo, cum o 
cădea cartea. M-am furişat pe străzi după tine ca un copoi. 
Ptiu! Îmi pierdusem capul cu totul. Am văzut cum te-ai înţeles 
cu vizitiul, am văzut ce pregătiri ai făcut: ai ales de la grajd un 


căluţ, i-ai înfăşurat copitele în prosoapele din hotel, să nu li se 
audă tropăitul. Cecenii fac aşa atunci când pun la cale o năvală. 
Sigur, nu în sensul că o fac cu prosoapele de la hotel, ci în 
sensul că le învelesc în nişte cârpe acolo, ai înţeles, nu? 

Erast Petrovici îşi aminti ce se petrecuse în urmă cu două 
nopţi. Într-atât se temuse să nu îl piardă pe Morbid, încât nici 
prin minte nu-i trecuse să privească în urma sa - când colo, se 
pare că avusese coadă dublă. 

— Când te-ai căţărat la fereastra ei, în mine a început să 
clocotească un vulcan, nu alta, îşi continuă Ippolit povestea. 
Mi-am muşcat mâna până la sânge, uite. 

Îi vâri lui Fandorin sub nas o mână frumoasă, puternică - 
într-adevăr, între degetul mare şi cel arătător se zărea 
semiluna perfectă lăsată de muşcătură. 

— Gata, mi-am zis, trei suflete îşi vor lua zborul deolaltă - 
unul spre cer (ăsta era al tău), şi două direct spre iad... Ai 
zăbovit o vreme nu ştiu de ce acolo, lângă fereastră, apoi ţi-ai 
luat impertinenţa-n dinţi şi ai intrat. Aveam o ultimă speranţă: 
că te va izgoni. Ei nu-i plac asemenea surprize, preferă să fie ea 
la comandă. Aşteptam, îmi tremurau genunchii. Şi, brusc, se 
stinge lumina, aud foc de armă şi ţipătul ei! Oh, mi-am zis, a 
împuşcat-o nedomolitul ăsta de Erasmus. S-a întrecut cu gluma 
Amalia, şi a dat de belea! Şi, frate Fandorin, m-a năpădit aşa o 
durere, de parcă eram singur în lumea întreagă şi nu mai 
aveam pentru ce trăi... Ştiam că n-o s-o termine bine, chiar eu 
voiam s-o ucid, şi totuşi... Doar m-ai văzut atunci când ai trecut 
în goană pe lângă mine. Încremenisem locului, paralizasem 
parcă, nici măcar nu te-am strigat. Parcă intrasem în pâclă... 
Apoi s-a petrecut însă ceva bizar, şi devenea tot mai bizar pe 
măsură ce clipele treceau. Mai întâi a reieşit că Amalia trăieşte. 
Pesemne ai ratat din pricina întunericului. Amalia urla şi-i 
suduia pe servitori de se cutremurau pereţii. Poruncea ceva pe 
englezeşte, slugile alergau, se agitau, mişunau prin grădină. Eu 
m-am pitit în tufişuri. Eram năucit cu totul. Mă simţeam ca 
imbecilul care rămâne popa-prostul. Toţi pun carte peste carte, 
numai el rămâne cu mâna plină. A, nu, mi-am zis, nu v-aţi găsit 
omul. Zurov n-a rămas de când se ştie popa-prostul. Acolo, în 
grădină, e o gheretă pentru paznic înaltă cât două cuşti de 
câine, era bătută în scânduri Am smuls o scândură, mi-am 
stabilit acolo punctul de observaţie, eram deja obişnuit. Şi mi- 


am început pânda, ochii-n patru, urechi ciulite. Satir pândind-o 
pe Psyche. Dar ce tămbălău se pornise acolo la ei! Să juri că 
era statul major al armatei înaintea inspecției imperiale. 
Servitorii ba intrau, ba ieşeau, Amalia zbiera, poştaşii tot 
aduceau la telegrame. Şi nu mă dumiream defel - ce grozăvie o 
fi comis acolo Erasmus al meu? Părea un tânăr cu bună 
creştere. Ce i-ai făcut, ai? I-ai văzut crinul de pe umăr? N-are 
nici un crin, nici pe umăr, nici în alte locuri. Ei, hai, spune-mi, 
nu mă mai fierbe. 

Erast Petrovici dădu doar nerăbdător din mână - continuă, 
adică, n-am timp de prostii. 

— Asta e, ai răscolit furnicarul. Răposatul ăsta al tău 
(Zurov făcu un semn cu capul în direcţia apei unde îşi aflase 
locul de veci Porfiri Martînovici) a venit de două ori. A doua 
oară chiar aseară, până-n asfinţit... 

— Ce spui, ai stat acolo toată noaptea şi toată ziua 
următoare? Fără hrană, fără băutură? 

— Eh, fără hrană pot rezista vreme lungă dacă am de băut. 
Iar de băut aveam, zise Zurov şi lovi plosca cu palma. Sigur, am 
fost nevoit să-mi fixez o raţie. Două gâturi pe oră. A fost greu, 
dar la asediul de la Mahram am îndurat şi mai şi, o să-ți 
povestesc altă dată. Pentru puţină mişcare m-am strecurat de 
vreo două ori să-mi văd calul. Îl priponisem de gardul unui parc 
din apropiere. Îi mai adunam nişte iarbă, mai vorbeam cu el, să 
nu i se urască tot stând acolo, şi - înapoi în gheretă. Ehei, o 
iapă fără adăpost ar fi dispărut la noi în doi timpi şi trei 
mişcări, dar ăştia de aici sunt neam de nătăfleţi, nu se 
descurcă. Nu le dă prin minte. Seara, calul meu şarg mi-a fost 
chiar de mare folos. Imediat după ce răposatul (Zurov făcu iar 
semn din cap în direcţia apei) a venit a doua oară, neprietenii 
tăi au început să pregătească ofensiva. Imaginea-zăcţi 
următorul tablou: înaintea tuturor, ca un veritabil Bonaparte - 
Amalia în caretă, cu doi zdrahoni pe capră. Urma, într-o droşcă, 
răposatul. Apoi, într-o trăsură, doi lachei. Şi ceva mai departe, 
învăluit în bezna nopţii, călare pe sârgul meu - eu, întocmai ca 
Denis Davidovi!t, închipuie-ţi patru biete prosoape care se 
vânturau încolo şi-ncoace în întuneric. 

Ippolit izbucni în hohote de râs, aruncă o privire spre 
dunga roşie a răsăritului, aşternută de-a lungul apei. 


— Am ajuns într-un soi de gaură de şobolani, de-ai fi zis că 
eşti la noi în fundătura Ligovka - căsuțe părăduite, magazii, 
gunoaie. Răposatul s-a urcat în careta Amaliei, pesemne ca să 
țină sfat. Eu am legat căluţul sub o boltă de poartă şi am 
aşteptat să văd ce mai urmează. Răposatul a intrat într-o casă 
cu nu ştiu ce firmă pe ea, a stat acolo ca la vreo jumătate de 
ceas. În timpul ăsta vremea a început să se strice. Din cer s-a 
stârnit canonada de tunete, s-a pornit şi ploaia. Eram ud până 
la piele, dar am aşteptat, devenea interesant. A apărut iar 
răposatul - ţuşti! în careta Amaliei. lar a avut loc probabil un 
consiliu. Şi mie-mi curgea apa pe după guler, şi plosca se golea. 
Tocmai mă pregăteam să mă în-făţişez dinaintea lor precum 
Christos în faţa norodului, să spulber şleahta asta interlopă şi 
să-i cer nişte explicaţii Amaliei, când, deodată, uşiţa caretei s-a 
deschis larg şi ce-am văzut - păzeşte-mă Doamne! 

— O fantomă? întrebă Fandorin. Sclipicioasă? 

— Întocmai. Brr-r, m-au trecut toate răcorile. Nu mi-am 
dat seama pe loc că e Amalia. Devenise iarăşi foarte interesant. 
Se purta ciudat. La început, s-a dus la aceeaşi uşă, apoi a 
dispărut sub poarta de alături, apoi iar a intrat pe prima uşă. 
Lacheii - după ea. În scurt timp au scos de acolo un fel de sac 
pe picioruşe. Abia mai târziu m-am dumirit că pe tine te 
înhăţaseră, atunci nu mi-a dat prin minte. După asta, oştirea s-a 
împărţit în două: Amalia cu răposatul au urcat în caretă, droşca 
venea în urma lor, iar lacheii cu sacul, cu tine vasăzică, au luat- 
o cu trăsura în altă direcţie. Bun, mi-am zis, nu am eu treabă cu 
sacul. Trebuie s-o salvez pe Amalia, a intrat într-o istorie 
murdară. Am luat-o după caretă şi droşcă. Auzeam copitele 
tropotind, trap-trap. Nu am mers prea mult şi - stop. Eu am 
zorit după ei, tineam şargul de bot, să nu necheze. Din caretă a 
coborât răposatul, zice (noaptea era liniştită, vocile li se auzeau 
până departe): „Nu sufleţelule, mai bine verific. Am eu o 
nelinişte-n inimă. Că prea e isteţ flăcăul nostru. Dacă ai nevoie 
de mine, ştii unde mă găseşti”. La început m-am înfuriat: ce 
„sufleţel” îţi e ea ţie, păstaie scârbavnică! După asta m-a 
fulgerat gândul: nu cumva e vorba de Erasmus? 

Ippolit clătină din cap, se vedea că e foarte mândru de 
perspicacitatea lui. 

— Ei, şi mai departe a fost simplu. Vizitiul s-a mutat din 
droşcă pe capra caretei. Eu m-am luat după răposat. Am stat, 


uite, taman după colţul ăla, voiam să aflu ce festă i-ai jucat 
individului. Dar vorbeaţi prea încet, nici dracu' n-auzea ce 
spuneţi. Nu aveam de gând să trag, era şi cam întuneric ca să 
pot ţinti ca lumea, dar el te-ar fi ucis cu siguranţă - am înţeles 
asta după cum îşi ţinea spinarea. Am ochi buni, frăţioare, 
pentru asemenea lucruri. Şi ce lovitură am reuşit! la zi, 
degeaba găureşte Zurov la pitaci? De la patruzeci de paşi, fix în 
moalele capului, şi ţine cont că şi lumina era cum era. 

— Hai să fim sinceri, nu de la patruzeci, rosti distrat Erast 
Petrovici, cu gândul la altceva. 

— Cum nu de la patruzeci? se aprinse Ippolit. Numără-i! 

Şi Ippolit chiar începu să numere paşii (mă rog, ceva cam 
scurtuţi), Fandorin însă îl opri. 

— Acum unde te duci? 

Zurov se minună: 

— Cum unde? Te fac să-ţi recapeţi înfăţişarea de om, tu îmi 
explici pe-ndelete ce mama dracului se petrece, luăm micul 
dejun, apoi mă duc la Amalia. O împuşc pe şerpoaica asta, 
dracu' s-o ia. Sau o răpesc. Tu să-mi spui doar atât: suntem 
aliaţi sau rivali? 

— Aşa, deci, răspunse încruntat Erast Petrovici, frecându- 
şi obosit ochii. Nu este nevoie să mă ajuţi - asta-i unu. Nu-ţi voi 
explica nimic - asta-i doi. N-ar fi rău s-o împuşti pe Amalia, 
numai că s-ar putea să fii tu însuţi împuşcat - asta-i trei. Şi nu-ţi 
sunt rival de nici un fel, mi se întoarce stomacul pe dos când 
mă gândesc la ea - asta-i patru. 

— Poate ar fi mai bine s-o împuşc totuşi, comentă Zurov, 
dus pe gânduri. Cu bine, Erasmus. Dacă dă Dumnezeu ne vom 
revedea. 

xX XX 


După puternicele emoţii nocturne, ziua ce urmă fu atât de 
plină de evenimente, încât i se păru lui Erast Petrovici cam 
bezmetică şi alcătuită parcă din fragmente disparate, legate 
anapoda unul de celălalt. Adică Fandorin a şi chibzuit, a şi luat 
decizii inteligente, ba chiar a şi acţionat, dar acestea toate s-au 
petrecut parcă de sine stătător, în afara unui scenariu închegat. 
Ultima zi a lunii iunie a rămas în amintirea eroului nostru ca un 
şir de tablouri în culori vii, între care se aşternea vidul. 


lată, bunăoară, dimineaţa: malul Tamisei, zona docurilor. 
O vreme senină, însorită, aer proaspăt, ca după furtună. Erast 
Petrovici stă aşezat pe acoperişul de tablă al antrepozitului 
scund, doar cu indispensabilii pe el. Alături sunt răsfirate 
veşmintele ude şi cizmele. Carâmbul uneia din cizme este 
sfârtecat, la soare se usucă paşaportul deschis şi bancnotele. 
Gândurile celui ieşit din ape se învălmăşesc, se bat cap în cap, 
dar revin nesmintit pe făgaşul principal. 

Ei cred că sunt mort, dar eu sunt viu - asta-i unu. Ei cred 
că nimeni nu mai ştie despre existența lor, dar eu ştiu - asta-i 
doi. Mapa este pierdută - asta-i trei. Nimeni n-o să mă creadă - 
asta-i patru. O să fiu trimis la balamuc - asta-i cinci... 

Nu, de la capăt. Ei nu ştiu că trăiesc - asta-i unu. N-or să 
mă mai caute - asta-i doi. Până-l caută pe Pijov, mai trece ceva 
vreme - asta-i trei. Acum aş putea face o vizită la ambasadă ca 
să-i trimit şefului o depeşă cifrată - asta-i patru... 

Nu. La ambasadă - nu. Dacă sunt acolo şi alţi Iuda în afară 
de Pijov? Află Amalia şi totul o ia de la capăt. De fapt, nu 
trebuie să spună nimănui istoria asta. Doar şefului. lar o 
telegramă nu şi-ar afla rostul. O să creadă că impresiile 
europene i-au luat minţile lui Fandorin. Să trimită o scrisoare la 
Moscova? Asta ar fi posibil, dar ar ajunge cu întârziere. 

Ce să facă? Ce să facă? Ce să facă? 

Astăzi, după calendarul locului, este ultima zi a lunii iunie. 
Astăzi Amalia va trage linie sub evidenţele ei contabile din luna 
iunie şi plicul va pleca spre Petersburg, pe adresa lui Nicholas 
Croog. Primul va fi ucis consilierul de stat titular, omul acela 
merituos, tată de copii. Acel om se află tot acolo, la Petersburg, 
or s-ajungă la el în doi timpi şi trei mişcări. Pe de altă parte, e 
destul de stupidă situaţia asta - să scrie de la Petersburg la 
Londra, ca să primească din nou răspunsul la Petersburg. Dar 
ce vrei, risipă impusă de activitatea conspirativă. E clar, 
filialele organizaţiei secrete nu ştiu unde se află cartierul lor 
general. Sau acest cartier general se mută dintr-o ţară în alta? 
Azi e la Petersburg, peste o lună, cine ştie unde. Sau, poate, nu 
e vorba de un cartier general, ci de un singur om? Cine-i acest 
om, Croog? Ar fi mult prea simplu. Oricum insă, acest Croog şi 
plicul lui trebuie reținuți. 

Dar cum poate fi oprit plicul? 

Nicicum. Imposibil. 


Stop. Nu poate fi oprit, dar poate fi depăşit. Câte zile face 
poşta până la Petersburg? 


Următorul act se petrece câteva ore mai târziu, în 
cabinetul directorului Districtului central-estic al Poştei 
londoneze. Directorul este flatat - Fandorin s-a prezentat drept 
prinţ rus - şi i se adresează cu prince sau Your Highness, 
pronunţând aceste titulaturi cu vădită satisfacţie. Erast 
Petrovici poartă o jachetă elegantă şi un baston, fără de care 
un prince pursânge este de neconceput. 

— Regret nespus, prince, dar veţi pierde acest pariu, îi 
explică directorul poştei a treia oară deja acestui rus greu de 
cap. [ara domniei voastre este membră a Uniunii Poştale 
Internaţionale, înfiinţată în urmă cu doi ani şi care reuneşte 
douăzeci şi două de state cu o populaţie totală de peste trei 
sute cincizeci de milioane de oameni, în acest spaţiu acţionează 
regulamente şi tarife unice. Dacă o scrisoare este expediată din 
Londra astăzi, 30 iunie, cu poşta rapidă, nu puteţi ajunge 
înaintea ei - exact peste şase zile, în dimineaţa zilei de 6 iulie, 
scrisoarea va fi la oficiul poştal din Sankt-Petersburg. Fireşte, 
nu 6, ce dată ar veni potrivit calendarului din ţara 
dumneavoastră? 

— Şi de ce, mă rog, scrisoarea va fi, şi eu nu? nu se poate 
dumiri „prinţul”. Doar nu zboară până acolo! 

Directorul îl lămureşte cu un aer plin de importanţă: 

— Vedeţi, înălţimea voastră, expedițiile purtând ştampila 
„urgent” sunt livrate fără măcar un minut întârziere. Să 
presupunem că domnia voastră ia de la gara Waterloo acelaşi 
tren cu care este expediată scrisoarea urgentă. La Dover urcați 
pe acelaşi feribot. Şi la Paris, la Gara de Nord, ajungeţi, să 
zicem, la fel, simultan. 

— Şi atunci, care-i problema? 

— Ei bine, exclamă biruitor directorul, problema este că nu 
există nimic mai rapid decât poşta rapidă. Aţi ajuns, deci, la 
Paris şi trebuie să luaţi trenul de Berlin. Trebuie să cumpăraţi 
bilet - căci nu vi l-aţi comandat anticipat. Trebuie să găsiţi o 
birjă şi să traversaţi tot centrul până la cealaltă gară. Trebuie 
să aşteptaţi trenul de Berlin, care pleacă în această direcţie o 
dată pe zi. Şi acum, să ne întoarcem la scrisoarea noastră 
urgentă. De la Gara de Nord, ea este dusă cu o drezină poştală 


specială, pe o cale ferată de centură, la primul tren care pleacă 
spre est. Acesta poate fi nu neapărat un tren de pasageri, poate 
fi şi un mărfar prevăzut cu vagon poştal. 

— Dar şi eu pot face asta! exclamă excitat Erast Petrovici. 

Replica acelui patriot al serviciilor poştale este severă: 

— Poate că la dumneavoastră, în Rusia, aşa ceva este 
posibil, nu însă şi în Europa. Hm, să zicem că francezul încă 
mai poate fi cumpărat, dar la transbordarea la Berlin vă va fi 
imposibil una ca asta - funcţionarii poştali şi feroviari din 
Germania sunt faimoşi prin incoruptibilitatea lor. 

— E posibil ca totul să fie pierdut? exclamă ruseşte, într-un 
final, Fandorin cuprins de deznădejde. 

— Pardon? 

— Deci dumneata socoteşti că am pierdut pariul? întreabă 
cu mâhnire „prinţul”, trecând din nou la engleză. 

— Dar la ce oră a plecat scrisoarea? De fapt, nu contează. 
Chiar dacă vă repeziţi de-aici direct la gară, este deja prea 
târziu. 

Cuvintele englezului produc asupra aristocratului rus un 
efect magic. 

— La ce oră? Oh, fireşte! Astăzi este încă luna iunie! 
Morbid ia scrisorile abia la zece seara! Până le transcrie ea... Şi 
cifrarea lor? Doar nu le trimite aşa, cu text deschis! Precis le 
cifrează, cum altfel! Or, asta înseamnă că scrisoarea va pleca 
abia mâine! Şi va ajunge nu pe şase, ci pe şapte iulie! După 
calendarul nostru, pe douăzeci şi cinci iunie! Am o zi avans! 

— Nu înţeleg nimic, prince, spune directorul, desfăcându- 
şi braţele, dar Fandorin deja nu mai este în cabinet - uşa 
tocmai s-a trântit. 

În urma lui răsună: 

— Your Highness, bastonul dumneavoastră!.. O, ce ţi-e şi 
cu aceşti boyars ruşi... 


Şi, în sfârşit, seara acestei atât de complicate zile, 
învăluită parcă în ceaţă, dar extrem de importantă. Apele Mării 
Mânecii. Deasupra mării îşi expune culorile indecente ultimul 
asfinţit de iunie. Feribotul „The Duke of Gloucester” ţine cursul 
spre Dunkerque. La prora, în picioare, Fandorin, într-o ţinută 
britanică get-beget: şapcă, costum în dungi şi mică pelerină 
scoțiană. Se uită drept înaintea lui spre malul francez, care se 


apropie chinuitor de lent. Nu aruncă Erast Petrovici nici măcar 
o privire spre stâncile cretacice ale oraşului Dover. Buzele lui 
şoptesc: 

— Numai să fi aşteptat până mâine cu expediţia... Numai 
să fi aşteptat... 

CAPITOLUL AL IREISPREZECELEA, 

În care sunt descrise evenimentele petrecute în ziua de 25 iunie 

Soarele de vară îmbelşugat desena pe pardoseala holului 
Poştei Centrale din Petersburg pătrate aurite. Spre seară, unul 
dintre ele, transformându-se într-un dreptunghi alungit, ajunse 
până la ghişeul „Post-restant” şi îi încălzi instantaneu pupitrul. 
Atmosfera era înăbuşitoare şi somnolentă, o muscă bâzâia 
împăciuitor, iar slujbaşul de la ghişeu era moleşit de căldură - 
noroc că afluxul de solicitanţi seca încetul cu încetul. Încă o 
jumătăţică de oră, şi uşile oficiului poştal se vor închide, apoi 
mai trebuia doar să predea registrul de evidenţă şi putea să 
plece acasă. Slujbaşul (că veni vorba, să-i spunem pe nume - 
Kondrati Kondratievici Ştukin, şaptesprezece ani de slujbă în 
departamentul poştei, o ascensiune glorioasă de la simplu 
poştaş la funcţionar cu rang înalt) îi predă un pachet sosit din 
Revel? unei finlandeze grase cu nume de familie caraghios - 
Pîrvu - şi se uită să vadă dacă englezul acela stă tot acolo. 

Englezul stătea, unde era să se ducă. Să vezi, dom'le, ce 
neam de oameni încăpăţânaţi. Englezul îşi făcuse apariţia dis- 
de-dimineaţă, nici nu se deschisese bine oficiul, că se şi aşezase 
cu un ziar în mână lângă perete, şi-mi şezuse aşa ziua toată, nu 
băuse, nu mâncase, nici măcar, pardon, la acele nevoi nu 
fusese. Stană de piatră, nu alta. Îşi dăduse pesemne întâlnire 
aici cu cineva, şi acel cineva nu venise - păi la noi se-ntâmplă 
asta tot timpul, britanicului nu-i dă prin minte că se poate şi 
aşa, ce vreţi, nație de oameni disciplinaţi, punctuali. Când se 
apropia vreun solicitant de ghişeu, mai ales dacă aducea a 
străin, englezul venea pe furişatelea lângă acela, până şi 
ochelarii albaştri şi-i trăgea pe vârful nasului. Dar nu era cel de 
care avea el trebuinţă. Să fi fost englezul vreunul de-ai noştri, 
de mult s-ar fi mâniat, ar fi-nceput să dea din mâini, să se 
plângă tuturor în jur, pe când ăsta se ascunde după ziarul ăla, 
„Times”, şi şade. 

Sau poate n-avea omul unde se duce. Venise direct de la 
gară - uite, e-n costum cadrilat de călătorie şi are şi sacul de 


voiaj cu el - şi-o fi zis că o să-l întâmpine cineva, dar nu s-a- 
ntâmplat aşa. Ce-i rămăsese, aşadar, de făcut? Pe când se 
întoarse de la masa de prânz, Kondrati Kondratievici se îndură 
de fiul Albionului şi îl trimise pe Trifon, portarul, să-l întrebe 
dacă n-are trebuinţă de ceva, dar cadrilatul doar clătinase 
enervat din cap şi-i îndesase lui Trifon o monedă de douăzeci 
de copeici - lasă-mă-n pace, adică. Mă rog, cum ţi-e voia. 

Lângă ghişeu răsări un bărbat mărunţel, aducea a birjar 
după înfăţişare, şi-i vâri pe ferestruică un paşaport mototolit. 

— Ia-n uită-te mata, domnu' dragă, nu-i venit ceva pentru 
Krug Nikola Mitrofanici? 

— De unde aştepţi scrisoare? îl întrebă sever Kondrati 
Kondratievici, luându-i paşaportul. 

— Din Anglia, din oraşul Londra. 

Lucrul cel mai uimitor fu acela că scrisoarea de la Londra 
chiar se găsi - atâta doar că numele destinatarului începea nu 
cu chirilicul „K”, ci cu latinescul „C”. Ca să vezi cine-mi era 
„Mr. Nicholas M. Croog”! Multe ţi-e dat să vezi la ghişeul 
„Post-restant”! 

— Chiar tu eşti ăsta? îl interogă Ştukin, nu atât mânat de 
suspiciune, cât de curiozitate. 

— Nu te-ndoi, io-s, răspunse destul de birjăreşte birjarul, 
îşi vâri laba în ferestruica ghişeului şi înşfacă plicul galben cu 
ştampila „urgent”. 

Kondrati Kondratievici îi întinse registrul de evidenţă. 

— Ştii să te semnezi? 

— Nu mai rău ca alţii. 

Şi ţopârlanul depuse la rubrica „primit” o mâzgălitură. 

După ce îl petrecu pe dezgustătorul solicitant cu o privire 
nemulțumită, Ştukin trase, din obişnuinţă, cu coada ochiului 
spre englez, dar acela dispăruse. Trebuie că i se urase tot 
aşteptând. 

Erast Petrovici îl aşteptă în stradă pe birjar cu o strângere 
de inimă. lacătă-ţi-l pe Nicholas Croog! Cu cât înainta în 
anchetarea cazului, cu atât lucrurile deveneau mai confuze. 
Esenţial era însă că marşul lui forţat de şase zile prin întreaga 
Europă nu se  dovedise zadarnic! Calculase, depăşise, 
interceptase! Acum va avea ce-i raporta şefului. Numai să nu-l 
piardă pe Krug ăsta. 


Lângă un stâlp moţăia un birjar tocmit pe toată ziua. Era 
capiu de somn după atâta trândăveală forţată şi îşi făcea mult 
sânge rău că îi ceruse acelui domnişor caraghios numai cinci 
ruble - pentru atâta chin de mucenic putea să-i ia şi şase. 
Văzând că-i apare în sfârşit muşteriul, birjarul arboră o ţinută 
plină de importanţă şi apucă hăţurile, dar Erast Petrovici nici 
măcar nu privi în direcţia lui. 

Apăru „obiectivul”. Cobori treptele, îşi trase pe cap chipiul 
albastru şi se îndreptă spre o caretă care aştepta în apropiere. 
Fandorin porni agale în urma lui. Lângă caretă, „obiectivul” se 
opri, îşi scoase iarăşi chipiul, se înclină şi întinse plicul galben. 
Din ferestruică se iţi o mână de bărbat înmănuşată în alb şi luă 
plicul. 

Fandorin iuți pasul ca să poată vedea chipul 
necunoscutului. Şi îl văzu. 

În caretă, examinând la lumină peceţile de ceară roşie, se 
afla un domn cu păr roşcovan, cu ochi verzi, pătrunzători, şi cu 
o puzderie de pistrui pe faţa-i palidă. Erast Petrovici îl 
recunoscu pe dată - era, bineînţeles, mister Gerald 
Cunningham În persoană, strălucitul pedagog, prietenul 
orfanilor şi mâna dreaptă a lui lady Astair. 

Aşadar, birjarul picotise acolo de pomană - nu era greu de 
aflat adresa lui mister Cunningham. Deocamdată însă Fandorin 
avea o treabă mai urgentă. 


Pe Kondrati Kondratievici îl aştepta o surpriză: englezul se 
întoarse. Numai că acum era zorit peste măsură. Dădu fuga la 
ghişeul „Primire-telegrame”, îşi vâri pur şi simplu capul prin 
ferestruică şi începu să îi dicteze lui Mihail Nikolaici ceva în 
grabă mare. lar Mihail Nikolaici prinse şi el a se agita, a se 
precipita, ceea ce îndeobşte îi stătea prea puţin în fire. 

Ştukin deveni curios. Se sculă de la locul lui (noroc că nu 
mai erau solicitanţi) şi, ca şi cum ar fi trecut şi el întâmplător 
pe-acolo, o porni spre celălalt colţ al sălii, unde era aparatul de 
telegraf. Se opri lângă Mihail Nikolaici care lucra concentrat, 
se răsuci un picuţ şi citi cele scrise la repezeală: 


Către Departamentul de Criminalistică, Poliţia din 
Moscova. Extremă urgenţă. Dlui Brilling, consilier de stat. 


M-am întors. Rog legătură urgent cu mine. Aştept răspuns 
lângă aparat. Fandorin. 


Aha, asta era deci, acum e limpede. Ştukin îl privi cu alţi 
ochi pe „englez”. Suntem detectiv, care vasăzică. li prindem pe 
bandiți. Măi, măi, ca să vezi. 

Agentul se vânzoli prin sală zece minute, nu mai mult, şi 
Mihail Nikolaici, care rămăsese în aşteptare lângă aparat, îi 
făcu un semn cu mâna şi trase de panglica cu telegrama de 
răspuns. 

Kondrati Kondratievici atât aştepta - citi direct de pe 
panglică: 


D-LUI FANDORIN. DL. BRILLING SE AFLĂ LA SPB ADRESA: STR. 
KATENINSKAIA, CASA SIVERS. 
OFIȚER DE SERVICIU LOMEIKO 


Din pricini neştiute, această depeşă îl bucură negrăit de 
mult pe cadrilat. El chiar îşi plesni palmele şi îl întrebă pe 
Ştukin, care îl cerceta cu interes: 

— Unde-i strada asta, Kateninskaia? E departe? 

— Nicidecum, răspunse curtenitor Kondrati Kondratievici. 
E aici, la doi paşi. Luaţi o caretă cu rută fixă, ieşiţi pe Nevskaia 
colţ cu Liteinaia, apoi... 

— Nu contează, am o birjă, îl întrerupse agentul fără să-l 
asculte până la capăt şi, înşfăcându-şi sacul de voiaj, o luă la 
fugă spre ieşire. 


Strada Kateninskaia îi plăcu nespus lui Erast Petrovici. 
Arăta exact ca străzile cele mai respectabile din Berlin sau 
Viena: asfalt, felinare electrice nou-nouţe, case solide cu câteva 
caturi, într-un cuvânt - Europa. 

Casa Sivers, cu cavaleri din piatră pe fronton şi cu intrarea 
puternic iluminată în pofida serii încă luminoase, era deosebit 
de frumoasă. De fapt, unde în altă parte să locuiască un om ca 
Ivan Franţevici Brilling? Era pur şi simplu imposibil să ţi-l 
imaginezi locuind într-o dărăpănătură de căsuţă cu o curte 
plină de praf şi cu livadă de meri. 

Un portar îndatoritor îl linişti pe Erast Petrovici, îl asigură 
că domnul Brilling este acasă, „tocmai s-a întors de cinci 
minute”. Totul îi mergea astăzi ca pe roate lui Fandorin, totul îi 
reuşea. 


Sărind câte două trepte odată, ajunse ca-n zbor la primul 
etaj şi apăsă pe soneria electrică, strălucind ca aurul de bine ce 
era lustruită. 

Deschise uşa Ivan Franţevici în persoană. Nu apucase să 
se schimbe, îşi scosese doar redingota, dar sub gulerul înalt, 
scrobit, sclipea în culorile curcubeului emailul unei proaspete 
Cruci a Sfântului Vladimir. 

— Eu sunt, şefule! anunţă cu bucurie Fandorin, savurând 
efectul cuvintelor sale. 

Efect care, de fapt, îi depăşi toate aşteptările. 

Ivan Franţevici încremeni pur şi simplu, ba chiar porni să 
dea din mâini de parcă ar fi vrut să spună: «Ptiu, drace! Piei, 
satană!» 

Erast Petrovici izbucni în râs: 

— Ce-i, nu vă aşteptaţi? 

— Fandorin! De unde ai apărut? Deja nu mai speram să te 
văd în viaţă! 

— Dar de ce? se interesă călătorul, nu fără o anume undă 
de cochetărie în glas. 

— Cum de ce!... Ai dispărut fără urmă. Ultima oară ai fost 
văzut la Paris, pe douăzeci şi şase. La Londra n-ai mai apărut. 
Am cerut să mi se facă legătura cu Pîjov - mi s-a răspuns că a 
dispărut fără urmă, că-l caută poliţia! 

— Am trimis de la Londra o scrisoare cu toate amănuntele 
pe adresa departamentului nostru din Moscova. Am scris acolo 
şi despre Pîjov, şi despre tot restul. Azi-mâine va ajunge 
probabil. Nu ştiam că sunteţi la Petersburg. 

Şeful se încruntă a îngrijorare: 

— Arăţi îngrozitor. Nu cumva eşti bolnav? 

— Ca să fiu sincer, sunt lihnit de foame. Am stat toată ziua 
de strajă la Oficiul Poştal, firimitură n-am pus în gură. 

— Ai stat de strajă la Oficiul Poştal? A, nu, nu, nu-mi 
povesti. Uite cum facem. Mai întâi îţi dau un ceai şi nişte 
dulciuri. Ticălosul meu de Semion e de trei zile beat, aşa că mă 
gospodăresc singur. Mă hrănesc mai ales cu bomboane şi 
prăjituri de la Filippov. Doar îţi plac dulciurile, nu? 

— Grozav îmi plac, confirmă entuziasmat Erast Petrovici. 

— Şi mie. Mi se trage de la copilăria de orfan. Nu te superi 
dacă mâncăm în bucătărie, ca burlacii? 


În vreme ce traversau coridorul, Fandorin apucă să 
observe că apartamentul lui Brilling, deşi nu foarte mare, era 
mobilat cât se poate de practic şi riguros - exista în el tot ceea 
ce era necesar, dar nimic de prisos. Tânărului îi atrase în mod 
deosebit atenţia o cutie lăcuită agăţată pe perete, cu două ţevi 
metalice negre iţindu-se din ea. 

— Este o adevărată minune a ştiinţei moderne, îi explică 
Ivan Franţevici. Se numeşte „aparatul lui Bell”. Abia mi-a fost 
adus din America, de la agentul nostru. Au acolo americanii un 
inventator genial, un anume mister Bell, mulţumită căruia 
acum poţi purta o conversaţie de la distanţe apreciabile, de 
până la câteva verste chiar. Sunetul este transmis prin nişte 
cabluri precum cele de telegraf. Acesta este un model 
experimental, producerea lui în serie încă nu a început. In 
întreaga Europă există doar două linii: una duce de la 
apartamentul meu la secretariatul Secţiei a treia, a doua linie 
este instalată la Berlin, între cabinetul Kaizerului şi cancelaria 
lui Bismarck. Aşa încât suntem în pas cu progresul. 

— Extraordinar, exclamă Erast Petrovici cuprins de 
admiraţie. Şi se aude bine? 

— Nu tocmai, dar te poţi descurca. Uneori se aud în 
receptor nişte pârâituri puternice... Dar n-ai prefera oranjadă 
în loc de ceai? Nu mă prea pricep la mânuirea samovarului. 

— Oho, şi încă cum, îl asigură Erast Petrovici pe şef, iar 
Brilling, aidoma vrăjitorului cel bun, aşeză în faţa lui, pe masa 
din bucătărie, o sticlă cu oranjadă şi o tavă pe care se lăfăiau 
ecleruri, tartine cu cremă, sufleuri cu marţipan şi cornuleţe 
tăvălite în migdale. 

— Tu ospătează-te, spuse Ivan Franţevici, în timpul ăsta te 
voi pune la curent cu treburile noastre. Apoi va veni rândul tău 
la spovedanie. 

Fandorin dădu aprobator din cap, cu gura plină şi bărbia 
pudrată cu zahăr. 

— Aşadar, începu şeful, după câte îmi amintesc, ai plecat 
din Petersburg să iei poşta diplomatică pe douăzeci şi şapte 
mai, aşa e? Imediat după asta la noi au început să se petreacă 
nişte evenimente extrem de interesante. Am regretat că te-am 
lăsat să pleci, contam pe fiecare om. Reuşisem să aflu prin 
legătura noastră că la Moscova se înfiripase în urmă cu ceva 
vreme o grupare mică, dar extrem de activă, de revoluționari 


radicali, nişte descreieraţi, smintiţi de-a dreptul, în vreme ce 
teroriştii de rând îşi fixează drept obiectiv stârpirea „mâinilor 
de sânge-nroşite”, vasăzică a înalţilor dregători ai statului, cei 
despre care vorbim au decis să-i ia la ochi „pe cei ce exultă şi 
de-a surda se-nfoaie”. 

— Pe cine, pe cine? întrebă nedumerit Fandorin, care 
tocmai se delecta cu un prea gingaş ecler. 

— Ei, e dintr-o poezie de Nekrasov: „Dintre cei ce exultă şi 
de-a surda se-nfoaie, dintre cei care mâinile-au roşii de sânge, 
mă ia şi mă du printre cei care pier întru măreaţa cauză a 
iubirii”. Aşadar, aceşti indivizi „care pier întru măreaţa cauză a 
iubirii” şi-au repartizat între ei responsabilităţile. Conducerea 
organizaţiei a revenit celor cu „mâinile de sânge-nroşite” 
miniştri, guvernatori, generali. lar fracțiunea noastră din 
Moscova a decis să se ocupe de cei care „exultă”, de cei „graşi 
şi-mbuibaţi”. După cum am reuşit să aflu printr-un agent 
infiltrat în grup, fracțiunea asta şi-a luat numele „Azazel” - din 
nesăbuita semeţie de a-l lua pe Dumnezeu în deşert. 
Planificaseră un întreg şir de crime în rândul tinerilor de bani 
gata, al „paraziţilor” şi „destrăbălaţilor”. Fracţiunii „Azazel” i s- 
a alăturat şi Bejeţkaia, care este, după toate probabilitățile, 
emisarul acestei organizații anarhiste internaționale. 
Sinuciderea, de fapt asasinarea lui Piotr Kokorin, pusă la cale 
de ea, a fost prima acţiune a acestui „Azazel”. În sfârşit, 
bănuiesc că despre Bejeţkaia îmi vei mai povesti dumneata câte 
ceva. Următoarea victimă a fost Ahtîrţev, acesta îi interesa pe 
complotişti mai mult chiar decât Kokorin, pentru că era nepotul 
cancelarului, prinţul Korceakov. Vezi dumneata, tânărul meu 
prieten, planul teroriştilor era smintit, dar în acelaşi timp de o 
iscusinţă diabolică. Ei îşi făcuseră socoteala că e infinit mai 
uşor să ajungă la odraslele mai marilor zilei decât la aceştia 
înşişi, iar lovitura dată ierarhiei de stat nu este deloc mai puţin 
serioasă. Pe prinţul Mihail Aleksandrovici, bunăoară, într-atât l- 
a zdruncinat moartea nepotului, încât aproape şi-a părăsit 
slujba şi se gândeşte serios să se retragă definitiv. Şi doar 
vorbim despre un om cu merite excepţionale, responsabil în 
mare măsură de imaginea Rusiei moderne. 

— Ce mârşăvie, exclamă indignat Erast Petrovici, care 
chiar îşi împinse deoparte marţipanul neterminat. 


— lar când am reuşit să descopăr că scopul final al acestui 
„Azazel” este uciderea ţareviciului... 

— Nu se poate! 

— Din păcate, se poate. Aşadar, când am descoperit asta, 
am primit ordin să trec la acţiuni decisive. Am fost obligat să 
mă supun, deşi eu unul aş fi preferat înainte de toate să văd 
clar tabloul de ansamblu. Dar, înţelegi şi dumneata, când este 
pusă în joc viaţa înălţimii Sale Imperiale... Am desfăşurat 
acţiunile operative, dar nu ne-au reuşit pe deplin. Pentru data 
de 1 iunie teroriştii aveau planificată adunarea găştii lor într-o 
vilă din Kuzminki. Ţii minte, ţi-am spus ceva în legătură cu 
asta. Dumneata, ce-i drept, la vremea aceea erai sedus de 
propria idee. Şi ce-a ieşit? Ai dat de vreo urmă? 

Erast Petrovici mormăi ceva cu gura plină, înghiţi pe 
nemestecate o bucăţică de tartină cu cremă, dar Brilling se 
ruşină: 

— Bine, bine, îmi spui după. Mănâncă. Deci. Am încercuit 
vila asta. Am fost nevoit să acţionez numai cu agenţii mei aduşi 
de la Petersburg, fără să antrenez în acţiunea asta jandarmeria 
şi poliţia din Moscova - trebuia să evit cu orice preţ scurgerile 
de informaţii. 

Ivan Franţevici oftă mânios: 

— A fost vina mea, am fost excesiv de precaut. În principal, 
din cauza lipsei de oameni, acţiunea de capturare nu a putut fi 
organizată ca la carte. A început un schimb de focuri. Doi 
agenţi au fost răniţi, unul a fost ucis. Nu-mi voi ierta asta 
niciodată... N-am reuşit să prindem nici unul în viaţă, ne-am 
ales cu patru cadavre. Conform descrierilor, unul dintre ele 
aducea cu ochi-albi al dumitale. De fapt, ochi ca atare nu mai 
avea - cunoştinţa dumitale şi-a smuls cu ultimul glonţ jumătate 
din ţeastă. In subsol au fost descoperite un laborator pentru 
producerea de maşinării infernale, câteva hârtii, dar, după cum 
ţi-am spus, multe din planurile şi legăturile organizaţiei 
„Azazel” au rămas o enigmă. O enigmă, mă tem, de 
nedezlegat... Cu toate acestea, suveranul, cancelarul şi şeful 
corpului de jandarmi au dat o înaltă apreciere operaţiunii 
noastre de la Moscova. l-am povestit lui Lavrenti Arkadievici şi 
despre dumneata. E drept, nu ai luat parte la finală, dar ne-ai 
ajutat totuşi foarte mult pe parcursul anchetei. Dacă nu ai 
nimic împotrivă, vom lucra şi de aici înainte împreună. lau 


soarta dumitale în mâinile mele. Ei, ai mai prins puteri? Acum, 
povesteşte dumneata. Ce se întâmplă acolo, la Londra? Ai 
reuşit să iei urma Amaliei? Ce dracu' s-a întâmplat cu Pîjov? A 
fost ucis? Şi pe rând, în ordine, să nu omiţi nimic. 

Cu cât povestirea şefului se apropia de final, cu atât 
privirea lui Erast Petrovici se încărca de mai multă invidie, iar 
propriile aventuri, de care fusese atât de mândru cu doar puţin 
timp în urmă, se veştejeau şi se spălăceau în propriii ochi. 
Atentat la viaţa ţareviciului! Schimb de focuri! Maşinării 
infernale! Urât renghi îi jucase soarta lui Fandorin, îl ispitise cu 
gloria şi îl mutase de pe şoseaua largă pe un drumeag de ţară 
nenorocit... 

li povesti totuşi cu de-amănuntul lui Ivan Franţevici 
epopeea sa. Doar despre împrejurarea în care fusese văduvit de 
mapa albastră vorbi cam nedesluşit şi chiar îl năpădi o uşoară 
roşeaţă, fapt care, se pare, nu scăpă atenţiei lui Brilling, care-i 
asculta istorisirea într-o tăcere posacă. Pe când se apropie de 
deznodământ, Erast Petrovici îşi recapătă curajul, se însufleţi şi 
nu putu rezista tentaţiei de a introduce un efect dramatic: 

— Iar eu l-am văzut pe omul acela! exclamă el când ajunse 
la scena cu Oficiul Poştal din Petersburg. Ştiu în mâinile cui se 
află şi conţinutul mapei, şi toate firele organizaţiei! „Azazel” 
trăieşte, Ivan Franţevici, dar e în mâinile noastre! 

— Hai, vorbeşte odată, lua-te-ar dracu'! strigă şeful. Nu te 
mai purta ca un copil! Cine este omul acesta? Unde este? 

— Este aici, în Petersburg, răspunse Fandorin, savurându- 
şi revanşa. Este un anume Gerald Cunningham, principalul 
asistent chiar al acelei lady Astair, asupra căreia v-am atras 
atenţia în numeroase rânduri. 

Spunând acestea, Erast Petrovicii tuşi uşor, plin de tact. 

— Se explică astfel şi testamentul lui Kokorin, continuă el. 
Acum e limpede de ce Bejeţkaia i-a învârtit şi sucit pe adoratori 
să accepte tocmai soluţia astairnatelor. Şi ce loc bun şi-a găsit 
roşcovanul! Ce bună acoperire, aşa e? Nişte mici orfani, filiale 
în întreaga lume, o patroană altruistă în faţa căreia se deschid 
toate uşile. Ingenios, nimic de zis. 

—  Curmingham? repetă şeful tulburat. Gerald 
Curvningham? Dar îl cunosc bine pe acest domn, frecventăm 
acelaşi club, spuse Brilling, desfăcându-şi braţele. Este, într- 
adevăr, un domn foarte ocupat, şi totuşi nu mi-l pot imagina 


având legături cu nihiliştii şi asasinând consilieri de stat 
titulari. 

— Dar nu-i asasina, nu-i asasina! exclamă Erast Petrovici. 
Iniţial, aşa am crezut, că pe liste sunt numele victimelor. Am 
spus asta doar ca să vă arăt ce direcţie luaseră gândurile mele. 
Dacă te pripeşti, nu-ţi poţi face o idee despre întreg. Apoi însă, 
când mă hâţânau trenurile prin întreaga Europă, m-am luminat 
brusc! Dacă aceea este lista viitoarelor victime, la ce bun sunt 
trecute şi datele? Or, datele sunt toate depăşite! Nu se leagă! 
Nu, Ivan Franţevici, aici e vorba de altceva! 

Fandorin chiar zvâcni din scaun, într-atât îl excitaseră 
propriile idei. 

— Altceva? Ce altceva? întrebă Brilling, mijindu-şi ochii 
luminoşi. 

— Cred că lista aceea cuprinde membrii unei puternice 
organizaţii internaţionale. Iar teroriştii dumneavoastră din 
Moscova sunt doar o minusculă verigă a ei. 

Văzând expresia pe care o căpătă chipul şefului la auzul 
acestor cuvinte, Erast Petrovici simţi o bucurie răutăcioasă 
care nu-i făcea cinste - sentiment de care se ruşina pe loc. 

— Figura centrală a acestei organizaţii, al cărei scop ne 
este încă necunoscut, continuă el, este Gerald Cunningham. Şi 
dumneavoastră şi eu l-am văzut, este un domn cu totul 
deosebit. „Miss Olsen”, al cărei rol îl joacă, începând din luna 
iunie, Amalia Bejeţkaia, este centrul de înregistrare al 
organizaţiei, ceva în genul unei direcţii de personal. Acolo se 
strâng datele sosite din întreaga lume privind schimbarea 
statutului social al membrilor organizaţiei. „Miss Olsen” trimite 
regulat, o dată pe lună, noile date lui Cunningham, care de anul 
trecut s-a stabilit la Petersburg. V-am spus doar că în 
dormitorul  Amaliei este un seif secret. După toate 
probabilitățile, acolo se păstrează lista completă a membrilor 
acestui „Azazel” - se pare că, într-adevăr, acesta este numele 
organizaţiei. Sau poate este un fel de parolă, ceva în genul unei 
incantaţii. Am auzit de două ori acest cuvânt, şi de fiecare dată 
înainte de a se comite o crimă. Totul te trimite cu gândul la o 
societate masonică, numai că este de neînțeles ce ar căuta la ei 
un înger căzut. lar anvergura organizaţiei este cu mult mai 
amplă decât în cazul organizaţiilor masonice. Vă daţi seama - 


patruzeci şi cinci de scrisori într-o singură lună! Şi ce oameni - 
un senator, un ministru, generali! 

Şeful îl privea răbdător pe Erast Petrovici, aşteptând 
continuarea. E limpede că tânărul nu îşi încheiase discursul: cu 
fruntea încruntată, se gândea concentrat la ceva. 

— Ivan Franţevici, mă gândeam la Cunningham... Doar 
este supus britanic, îmi ziceam că nu se poate năvăli pur şi 
simplu peste el în casă pentru o percheziţie, aşa e? 

— Să zicem că aşa e, îl încurajă şeful. Continuă. 

— Iar până primiţi dumneavoastră aprobare, el va ascunde 
atât de bine plicul, încât noi să nu putem dovedi nimic. Încă nu 
se ştie ce legături are în sferele înalte şi cine-i va sări în 
apărare. N-ar fi mai bine să ne agăţăm mai întâi de lanţul lui 
rusesc şi să tragem de el, inel după inel, ce ziceţi? 

— Şi cum să faci asta? îl întrebă Brilling, animat de cel mai 
viu interes. Prin supraveghere secretă? Ar fi logic. 

— Se poate şi prin supraveghere secretă, dar există, se 
pare, o metodă mai sigură. 

Ivan Franţevici rămase puţin pe gânduri, apoi, predându- 
se parcă, îşi desfăcu braţele. Măgulit, Fandorin insinuă plin de 
tact: 

— Ce-aţi zice de consilierul de stat titular, promovat în 
acest rang la 7 iunie curent? 

— Să verificăm decretele de promovare date de suveran? 
înţelese Brilling, plesnindu-se cu palma peste frunte. Să zicem, 
cele din prima decadă a lunii iunie? Bravo, Fandorin, bravo! 

— Bineînţeles, şefule. Nici măcar din întreaga decadă, 
doar cele date de luni până sâmbătă, din trei până pe opt iunie. 
Ar fi de mirare ca un proaspăt numit general să întârzie mai 
mult de-atât cu trâmbiţarea fericitului eveniment. Parcă mulţi 
consilieri de stat titulari pot apărea într-o săptămână în 
imperiul nostru? 

— Doi sau trei, poate, dacă săptămâna-i mănoasă. De fapt, 
nu m-am interesat. 

— Deci, să-i punem pe toţi aceştia sub observaţie, să le 
verificăm statele de serviciu, anturajul şi aşa mai departe. Şi-l 
luăm pe „azazelul” ăsta ca din oală. 

— Spui, deci, că toate informaţiile pe care le-ai obţinut au 
fost trimise prin poştă Departamentului de Criminalistică din 


Moscova? întrebă Brilling total pe lângă subiect, după cum îi 
era obiceiul. 

— Da, şefule. Azi-mâine plicul ajunge la destinaţie. Dar de 
ce, bănuiţi pe cineva cu rang înalt din poliţia moscovită? Eu, ca 
să dau scrisorii mai multă greutate, am scris pe plic: „A se 
înmâna înălţimii sale consiler de stat Brilling personal sau, în 
lipsa acestuia, excelenţei sale domnul şef al poliţiei”. Aşa că nu 
vor îndrăzni să o deschidă. lar domnul şef al poliţiei, dacă o 
citeşte, ia negreşit legătura cu dumneavoastră. 

— Bine gândit, îl aprobă Ivan Franţevici şi păstră apoi o 
lungă tăcere, privind drept în perete. Chipul îi devenea sumbru, 
tot mai sumbru. 

Erast Petrovici stătea ţinându-şi respiraţia - ştia că şeful 
cântăreşte toate cele auzite şi îi va comunica imediat ce decizie 
a luat. Judecând după expresia de pe faţa lui, decizia se lăsa 
anevoie luată. 

Brilling oftă zgomotos, surâzând amar unui gând de-al său. 

— E-n regulă, Fandorin, iau totul asupra mea. Există boli 
care nu pot fi vindecate decât pe cale chirurgicală. Aşa vom 
proceda şi noi doi. Este o chestiune importantă, este o 
problemă de stat, iar în situaţii de acest fel avem tot dreptul să 
ne despovărăm de formalităţi. Îl ridicăm pe Cun-ningham. Şi 
asta imediat, laolaltă cu corpul delict, cu plicul, adică. Crezi că 
mesajul din plic e cifrat? 

— Fără îndoială. Conţine informaţii mult prea importante. 
A fost trimis totuşi prin poşta obişnuită, chiar dacă în regim de 
urgenţă. Câte nu se pot întâmpla - poate cădea în mâini 
străine, se poate pierde... Nu, Ivan Franţevici, unor asemenea 
indivizi nu le place riscul inutil. 

— Cu atât mai mult. Deci, Cunningham îl descifrează, îl 
citeşte, îl transcrie în cartotecă. Doar trebuie să aibă o 
cartotecă! Mă tem că în scrisoarea de însoţire Bejeţkaia îi 
raportează şi peripeţiile dumitale, iar Cunningham e om 
deştept, îşi va da seama pe loc că ai fi putut trimite un raport în 
Rusia. A, nu, trebuie ridicat urgent, fără întârziere! Şi ar fi 
interesant de citit şi scrisoarea de însoţire. Nu-mi dă pace 
gândul la Pîjov. Dacă nu doar el a fost cumpărat? Cu ambasada 
britanică ne explicăm după. Ba o să ne şi mulţumească. Doar 
spuneai că pe listă sunt şi supuşi ai reginei Victoria? 


— Da, aproape o duzină, încuviinţă din cap Erast Petrovici, 
privindu-şi cu adoraţie şeful. Sigur, cel mai bine ar fi să-l 
ridicăm acum pe Cunningham, dar... Dar dacă ajungem acolo şi 
nu găsim nimic? In veci nu mi-aş putea ierta dacă 
dumneavoastră, din pricina mea... Vreau să spun, sunt gata să 
apar în faţa oricărei instanţe... 

— Termină cu prostiile, îl întrerupse Brilling, împingându- 
şi enervat bărbia înainte. Chiar crezi că, în caz de eşec, o să mă 
ascund după un băieţandru? Am încredere în dumneata, 
Fandorin. lar asta îmi e de ajuns. 

— Vă mulţumesc, zise Erast Petrovici cu voce scăzută. 

Ivan Franţevici se înclină cu un aer sarcastic în faţa lui: 

— N-ai pentru ce. Gata, ajunge cu mofturile astea. Să 
trecem la treabă. Ştiu adresa lui Cunningham, locuieşte pe 
Insula Aptekarski, într-o aripă a astairnatului din Petersburg. Ai 
o armă? 

— Da, am cumpărat de la Londra un revolver Smith & 
Wesson. E în sacul de voiaj. 

— Arată-mi-l. 

Fandorin aduse iute din vestibul un revolver masiv, care îl 
încântase prin greutatea şi trăinicia lui. 

— O mizerie, i-o tăie scurt şeful, cântărind revolverul în 
palmă. Asta-i pentru „văcarii” americani, să tragă prin crâşme 
la beţie. Nu e pentru un agent serios. Mai bine ţi-l iau. Vei 
primi în schimb ceva mai de soi. 

Dispăru pentru puţin timp şi se întoarse cu un revolver mic 
şi plat, care încăpea aproape tot în palma lui. 

— Uite, e un Herstal belgian, are încărcător de şapte 
cartuşe. E model nou, comandă specială. Se poartă la spate, 
sub redingotă, într-un toc mititel. Este de neînlocuit în meseria 
noastră. E uşor, nu bate departe şi nici nu are tirul precis, în 
schimb piedica se ridică automat, ceea ce asigură mânuirea 
rapidă. Doar n-avem nevoie să nimerim o veveriţă-n ochi, aşa e? 
Iar în viaţă rămâne de regulă agentul care trage primul şi nu o 
singură dată. In loc de cocoş are aici o piedică de siguranţă, 
uite, butonaşul ăsta. E destul de strâns, ca să nu se declanşeze 
accidental. Apeşi, uite-aşa, şi poţi trage în rafală toate 
gloanţele. Clar? 

— Clar, răspunse Erast Petrovici, privind cu admiraţie 
jucăria drăguță. 


— O admiri mai târziu, acum n-avem vreme, spuse Brilling 
împingându-l spre ieşire. 

— Şi îl vom aresta noi doi? îl întrebă Fandorin, cuprins de 
entuziasm. 

— Nu vorbi prostii. 

Ivan Franţevici se opri lângă „aparatul lui Bell”, ridică un 
tub în formă de goarnă, şi-l lipi de ureche şi învârti nu ştiu ce 
manivelă. Aparatul grohăi, apoi ceva zăngăni în el. Brilling îşi 
lipi urechea de cealaltă goarnă care se iţea din cutia lăcuită, şi 
din goarnă chiţcăi ceva. Lui Fandorin i se păru că desluşeşte un 
glăscior firav pronunţând cuvintele „aghiotant de serviciu” şi 
„cancelaria”. 

—  Novgorodţev, dumneata eşti? urlă Brilling în tub. 
Excelenţa sa e acolo? Nu? Nu te-aud! Nu, nu, nu-i nevoie! Nu-i 
nevoie, îţi spun! 

Brilling îşi adună cât putu de mult aer în piept şi răcni cu 
putere îndoită: 

— Urgent un detaşament pentru arestare! Trimiteţi-l de 
urgenţă la Insula Aptekarski! Ap-te-kar-ski! Da! Aripa 
astairnatului!  As-tair-nat! Nu contează  ce-nseamnă, se 
descurcă ei! Şi să vină şi un grup de percheziţie! Ce? Da, o să 
fiu personal acolo! Mai repede maiorule, mai repede! 

Puse tubul la locul lui şi îşi şterse fruntea. 

— Uf! Sper că mister Bell îşi va perfecționa invenţia, altfel 
toţi vecinii mei vor fi la curent cu operaţiunile secrete ale 
Secţiei a treia. 

Erast Petrovici se afla sub imperiul impresiei produse de 
vrăjitoria ce tocmai se petrecuse sub ochii lui. 

— Dar e ca în O mie şi una de nopţi! Un adevărat miracol! 
Şi când te gândeşti că mai există oameni care condamnă 
progresul! 

— Sporovăim pe drum despre progres. Din păcate, am dat 
drumul caretei, aşa că va trebui acum să caut o birjă. Mai dă-l 
dracului de sac de voiaj! Fuga marş! 


N-au apucat totuşi să sporovăiască despre progres - au 
călătorit până la Aptekarski într-o tăcere deplină. Erast 
Petrovici vibra de emoție şi în câteva rânduri încercă să-l 
atragă pe Brilling într-o discuţie, zadarnic însă: acesta era într- 


o dispoziţie mizerabilă - pesemne risca, totuşi, foarte mult 
punând la cale o operaţiune neavizată. 

Înserarea palidă a ținutului nordic abia se profila peste 
întinderile Nevei. Fandorin îşi spunea că o noapte luminoasă de 
vară era exact ce-i trebuia - oricum nu va fi rost de somn în 
noaptea asta. Nici noaptea trecută, în tren, nu pusese geană 
peste geană, se tot zbuciumase la gândul că va scăpa plicul... 
Birjarul îşi gonea iepşoara roşcată, câştigându-şi cinstit rubla 
promisă, şi ajunseră repede la destinaţie. 

Astairnatul din Petersburg, un imobil galben, arătos, care 
mai înainte aparținuse Corpului inginerilor, era întrecut de cel 
din Moscova ca dimensiuni, în schimb era înecat în verdeață. 
Un loc rupt din rai - numai grădini şi vile bogate în jur. 

— Of, ce se va întâmpla cu bieţii copii, oftă Fandorin. 

— Nu se va întâmpla nimic, răspunse pe un ton agresiv 
Ivan Franţevici. Milady va numi alt director, şi cu asta basta. 

Corpul secundar al astairnatului era o clădire impozantă, 
în stilul epocii Ekaterinei, a cărei faţadă dădea într-o stradă 
umbroasă, cu atmosferă intimă. 

Erast Petrovici zări un ulm carbonizat de un trăsnet 
întinzându-şi crengile moarte spre ferestrele luminate de la 
primul cat, foarte înalt. În casă domnea liniştea. 

— Excelent, jandarmii n-au ajuns încă, spuse şeful. Nu-i 
aşteptăm, foarte important este să nu-l speriem pe 
Cunningham. Îi vorbesc eu, dumneata nu intri în vorbă. Şi fii 
pregătit pentru orice surpriză. Erast Petrovici îşi vâri mâna sub 
pulpana jachetei, simţi răceala liniştitoare a Herstal-ului. Inima 
i se strânse, dar nu de frică, pentru că n-aveai a te teme cu Ivan 
Franţevici alături, ci de nerăbdare. Acum, acum se va lămuri 
totul! 

Brilling trase energic de clopoţelul de aramă, se auzi un 
clinchet melodios. De la o fereastră deschisă aflată la mezanin 
îi privi capul roşcovan. 

— Deschide, Cunningham, vorbi tare şeful. Am de discutat 
o problemă urgentă cu dumneata. 

—  Brilling, dumneata eşti? se miră englezul. Ce s-a 
întâmplat? 

— O urgenţă la club. Trebuie să te pun în gardă. 

— O clipă, cobor imediat. Azi lacheul are zi liberă. 

Şi capul dispăru. 


— Aha, şopti Fandorin. Anume i-a dat liber lacheului. 
Precis stă acolo cu hârtiile lui! 

Brilling bătea nervos darabana în uşă cu încheieturile 
degetelor. Cunningham nu părea să se grăbească. 

— Nu cumva o şterge? întrebă cuprins de panică Erast 
Petrovici. Pe uşa din dos? N-ar trebui să dau ocol casei şi să mă 
postez de partea cealaltă? 

Dar în acel moment, din interior se auziră paşi şi uşa se 
deschise. 

În prag stătea Cunningham, într-un halat de casă lung, 
împodobit cu brandenburguri. Privirea tăioasă a ochilor lui 
verzi întârzie preţ de o clipă pe chipul lui Fandorin, iar 
sprâncenele îi tresăriră abia perceptibil. Il recunoscuse! 

— What's happening”? întrebă circumspect englezul. 

— Să mergem în cabinet, îi răspunse Brilling ruseşte. E 
vorba de ceva foarte important. 

Cunningham stătu o secundă în cumpănă, apoi îi invită cu 
un gest să-l urmeze. 

După ce urcară o scară din lemn de stejar, amfitrionul şi 
oaspeţii săi ajunseră într-o odaie bogat mobilată, dar evident nu 
destinată trândăvelii. Pereţii erau pe toată lungimea lor 
acoperiţi de rafturi cu cărţi şi cu nişte mape, lângă fereastră, 
alături de masa de scris imensă, din lemn de mesteacăn de 
Carelia, se înălța un suport cu nişte cutii, fiecare din ele având 
lipită pe ea câte o mică etichetă aurie. 

Pe Erast Petrovici însă acele cutiuţe nu îl interesau câtuşi 
de puţin (doar nu era prost Cunningham să îşi ţină la vedere 
documentele secrete), îl interesau hârtiile aflate pe masă şi 
acoperite în grabă de gazdă cu ultimul număr din „Ştirile 
bursiere”. 

Ivan Franţevici, se vede treaba, gândea cam la fel: 
traversă cabinetul şi se postă în picioare lângă masă, cu spatele 
la fereastra deschisă, cu pervaz scund. Briza serii vălurea uşor 
perdeaua de tul. 

Înţelegând perfect manevra şefului, Fandorin rămase 
lângă uşă. Acum, Cunningham nu avea pe unde să scape. 

Păru că englezul începe să suspecteze ceva necurat. 

— Te porţi ciudat, Brilling, spuse el într-o limbă rusă 
corectă. Şi ce caută omul acesta aici? L-am mai văzut, e poliţist. 


Ivan Franţevici îl privi pe Cunningham pe sub sprâncene, 
ţinându-şi mâinile în buzunarele redingotei sale largi. 

— Da, este poliţist. Şi peste un minut-două vor fi aici mulţi 
poliţişti, aşa că nu am timp de explicaţii. 

Mâna dreaptă a şefului ieşi din buzunar şi Fandorin văzu 
revolverul său Smith & Wesson, dar nu stătu să se minuneze, 
căci îşi scoase şi el revolverul - iată deci, începe! 

— Don't... ! dădu să strige englezul şi îşi ridică rapid un 
braţ, dar în aceeaşi secundă răsună focul de armă. 

Cunningham se prăvăli pe spate. Erast Petrovici, 
încremenit locului, văzu ochii verzi încă vii, larg deschişi, şi o 
gaură neagră bine conturată în mijlocul frunţii. 

— Doamne, Dumnezeule, şefule?! De ce? 

Se îndreptă spre fereastră. Gura neagră a ţevii îl privea 
drept în faţă. 

— Dumneata l-ai dat gata, rosti pe un ton nefiresc Brilling. 
Eşti un detectiv prea bun. De aceea, tânărul meu prieten, va 
trebui să te ucid, lucru pe care îl regret sincer. 


CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA, 
In care povestirea ia cu totul alt curs 

Bietul Erast Petrovici, totalmente descumpănit, înainta 
câţiva paşi. 

— Stai! se răsti înverşunat şeful. Şi nu-ţi mai agita 
pistolaşul ăla, nu-i încărcat. Măcar să te fi uitat în butoiaş! Nu 
se poate să fii atât de credul, dracu' să te ia! Nu poţi avea 
încredere decât în tine însuţi! 

Brilling scoase din buzunarul stâng un Herstal aidoma şi 
aruncă pe podea, chiar la picioarele lui Fandorin, revolverul 
Smith & Wesson încă fumegând. 

— Uite, al meu e încărcat până la refuz, lucru de care te 
vei convinge imediat, începu să vorbească febril Ivan 
Franţevici, înfierbântându-se mai tare cu fiecare cuvânt rostit. 
Îl voi pune în mâna acestui nefericit Cunningham şi se va 
ajunge la concluzia că v-aţi împuşcat reciproc într-un schimb de 
focuri. Ai garantate funeralii cu onoruri şi discursuri pline de 
simtire. Ştiu doar că asta contează mult pentru dumneata. Şi 
nu te mai uita aşa la mine, ţângău blestemat! 

Fandorin realiză cu groază că şeful e absolut iresponsabil 
şi, în încercarea disperată de a-i trezi aceluia judecata 
întunecată brusc, strigă: 

— Şetfule, sunt eu, Fandorin! Ivan Franţevici! Domnule 
consilier de stat! 

— Consilier de stat titular! zâmbi strâmb Brilling. Eşti 
depăşit de realitate, Fandorin. Am fost înălţat în rang prin 
decretul suveranului din data de 7 iunie. Pentru succesul 
operaţiunii de neutralizare a organizaţiei teroriste „Azazel”. 
Aşa încât îmi poţi spune „excelența voastră”. 

Silueta întunecată a lui Brilling pe fondul ferestrei era 
parcă decupată cu foarfecele şi lipită pe o coală cenuşie. 
Crengile moarte ale ulmului din spatele lui se răşchirau în toate 
direcţiile aidoma unui păianjen sinistru. Lui Fandorin îi fulgeră 
un gând: „E un păianjen, un păianjen veninos, şi-a ţesut pânza 
şi eu am căzut în ea”. 

Chipul lui Brilling se schimonosi dureros şi Erast Petrovici 
înţelese că şeful a atins un grad de furie destul de mare pentru 
ca în clipa următoare să tragă. De nu se ştie de unde îi veni iute 
în minte un gând, care se risipi instantaneu într-un şirag de 
gânduri mărunte-mărunţele: la Herstal trebuie scoasă piedica 


de siguranţă, altfel nu poţi trage, piedica e bine fixată, asta-ţi ia 
o jumătate sau un sfert de secundă, n-apuci să... 

Urlând disperat cât îl ţinea gura şi strângându-şi 
pleoapele, Erast Petrovici se năpusti înainte, ţintind cu capul 
bărbia şefului. Nu-i despărţeau mai mult de cinci paşi. Fandorin 
nu auzi ţăcănitul piedicii, dar împuşcătura bubui în tavan, 
pentru că amândoi, şi Brilling, şi Erast Petrovici, zburară peste 
pervazul scund şi se prăvăliră pe fereastră afară. 

În elanul zborului, Fandorin se lovi cu pieptul de trunchiul 
ulmului uscat şi, rupând în cădere crengile, zgâriindu-se pe 
faţă, lunecă cu zgomot la pământ. De pe urma buşiturii 
zdravene era cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa, dar instinctul 
acut de supravieţuire nu îi îngăduia aşa ceva. Erast Petrovici se 
ridică în patru labe, privind năuc în jur. 

Şeful nu se zărea nicăieri.În schimb, lângă zid era aruncat 
micuțul lui Herstal negru. Fandorin sări asupra lui ca o pisică, 
direct din poziţia patru-labe, îl apucă zdravăn şi începu să îşi 
învârtă capul în toate direcţiile. 

Dar Brilling dispăruse. 

Lui Erast Petrovici nu îi trecu prin minte să se uite în sus 
decât atunci când auzi un horcăit ciudat. 

Ivan Franţevici spânzura deasupra pământului într-o 
poziţie incomodă, nefirească. Pantofii săi lustruiţi se mişcau 
convulsiv, puţin deasupra capului lui Fandorin. De sub Crucea 
Sf. Vladimir, în locul unde se întindea o pată purpurie pe 
cămaşa scrobită, se iţea un ciot ascuţit, care îl străpunsese 
dintr-o parte în alta pe proaspătul general. Mai înfricoşător era 
faptul că privirea ochilor lui luminoşi era aţintită drept asupra 
lui Fandorin. 

— Ce mizerie, pronunţă distinct şeful, schimonosindu-se fie 
de durere, fie de scârbă. Ce mizerie... 

Şi, cu o voce şuierătoare, de nerecunoscut, suspină: 

— A-za-zel... 

Fandorin fu străbătut de un fior de gheaţă, iar Brilling mai 
horcăi vreo jumătate de minut, apoi amuţi. 

De parcă ar fi aşteptat momentul, de după colţ se auzi 
tropot de copite, huruit de roţi. Soseau trăsurile cu jandarmi. 

X XX 


General-aghiotantul Lavrenti Arkadievici Mizinov, şeful 
Secţiei a treia şi comandantul Corpului de jandarmi, îşi şterse 


ochii roşii de oboseală. Eghileţii aurii de pe uniforma de gală 
zornăiră înăbuşit. În ultimele douăzeci şi patru de ore nu 
avusese timp să se schimbe, iar să doarmă - nici atât. Aseară, 
un curier special îl smulsese pe Lavrenti Arkadievici din toiul 
balului dat cu prilejul onomasticii marelui cneaz Serghei 
Aleksandrovici. Şi începuse nebunia... 

Generalul îl privi nemulţumit pe băietanul care şedea 
alături, zburlit şi cu nasul zgâriat rău vârât în hârţoage. Uită-te 
la el, e nedormit de două nopţi şi arată proaspăt ca un 
castravecior de Iaroslavl. Şi se poartă de-ai zice că toată viaţa 
şi-a petrecut-o în cabinete de înalţi dregători. Mă rog, n-are 
decât să-şi vadă de vrăjile lui acolo. Dar Brilling! Mintea lui 
refuza pur şi simplu să înţeleagă asta! 

— Cum e, Fandorin, mai durează mult? Sau iar ţi-a abătut 
gândurile vreo „idee”? îl întrebă aspru generalul, care simţea 
că, după noaptea nedormită şi ziua extenuantă, lui personal nu- 
i mai pot veni idei de nici un fel. 

— Imediat, excelența voastră, imediat, mormăi imberbul. 
Au mai rămas cinci înscrisuri. V-am prevenit doar că lista ar 
putea fi cifrată. Vedeţi ce cifru ingenios, nu au putut fi 
identificate jumătate din litere, şi nici eu nu-i ţin minte pe toţi 
cei care erau pe listă... Aha, ăsta-i un director de oficiu poştal 
din Danemarca, da, ăsta e. Bun, dar ăsta cine-i? Prima literă 
nu-i cifrată - e o cruciuliţă, a doua, tot o cruciuliţă, a treia şi a 
patra - doi de „m”, apoi iar o cruciuliţă, apoi „n”, apoi „d” cu 
semnul întrebării, iar ultimele două sunt iar sărite. Iese aşa: + 
+MM+ND(9?)++. 

— Ce bazaconie, oftă Lavrenti Arkadievici. Brilling ar fi 
descifrat-o în doi timpi şi trei mişcări. Deci, dumneata eşti 
încredinţat că n-a fost un acces de nebunie? Mi-e peste putinţă 
să-mi imaginez... 

— Sunt absolut încredinţat, excelența voastră, îi spuse deja 
pentru a doua oară Erast Petrovici. Şi l-am auzit foarte clar 
pronunţând „Azazel”. Stop! Mi-am amintit! Bejeţkaia avea pe 
lista ei un anume commander. El trebuie să fie. 

— Commander este un grad în flota britanică şi în cea 
americană, îl lămuri generalul. Corespunde, la noi, gradului de 
căpitan de rangul doi. 

Mizinov începu să măsoare încăperea în lung şi-n lat. 


— Azazel, Azazel, ce-o fi căzut Azazel ăsta pe capul nostru! 
Păi, reiese că noi nu ştim nimicuţa despre organizaţia asta! 
Toată ancheta dusă de Brilling la Moscova nu face două parale! 
Poftim, totul a fost o neghiobie, o invenţie, ba-liverne - şi 
teroriştii, şi atentatul la viaţa ţareviciului! Şi-a ascuns urmele, 
vasăzică! Ne-a vârât sub nas nişte cadavre. Sau ne-a livrat, într- 
adevăr, nişte nihilişti mai amărâţi? Te puteai aştepta la orice 
din partea lui, era un om foarte, foarte capabil... Dar ce fac 
blestemaţii ăştia de nu mai vin cu rezultatul percheziţiei? De o 
zi şi o noapte tot scotocesc! 

Uşa se întredeschise uşurel şi în crăpătura ei se vâri o faţă 
posomorâtă şi sfrijită, cu ochelari în rame de aur. 

— Căpitanul Belozerov, excelența voastră. 

— In sfârşit! Vorbeşti de lup, şi lupul la uşă! Să intre. 

Mijindu-şi obosit ochii, în cabinet intră un ofiţer de 
jandarmi nu tocmai tânăr, pe care Erast Petrovici îl văzuse în 
ajun în casa lui Cunningham. 

— S-a găsit, excelența voastră, s-a găsit, raportă el cu voce 
scăzută. Am împărţit toată casa şi grădina în pătrate, am săpat 
în tot locul, am pieptănat totul - nimic. Atunci, locotenentul 
Ailenson, un detectiv cu un fler extraordinar, a avut ideea să 
ciocănească pereţii din pivniţa astairnatului. Şi ce credeţi, 
Lavrenti Arkadievici? S-a descoperit un compartiment secret, 
cam ca un laborator fotografic, şi înăuntru - douăzeci de 
casete, şi-n fiecare casetă - cam două sute de fişe. Sunt codate 
cu un cifru curios, parcă ar fi nişte hieroglife, e cu totul alt cifru 
decât cel din scrisoare. Am dat ordin să fie aduse aici toate 
casetele. Am ridicat în picioare toată secţia de criptografie, se 
apucă imediat de lucru. 

— Bravo, Belozerov, bună treabă, îl lăudă generalul, 
îmbunat. lar pe ăsta cu flerul propune-l pentru decorație. Bun, 
hai să trecem pe la camera cifrului. Să mergem, Fandorin, doar 
te interesează şi pe dumneata. Termini mai târziu, acum nu mai 
e nici o grabă. 

Urcară două etaje şi o porniră în pas rapid pe coridorul 
nesfârşit. Cotiră după un colţ. Le gonea în întâmpinare un 
funcţionar care-şi agita braţele: 

— Nenorocire, excelența voastră, nenorocire! Cerneala se 
albeşte văzând cu ochii, nu ştim ce se întâmplă! 


Mizinov o porni înainte în trap mărunt, mişcare care nu 
cadra defel cu silueta lui masivă; franjurii auriţi de pe epoleţi 
fâlfâiau ca nişte aripioare de fluture. Belozerov şi Fandorin îşi 
depăşiră în chip ireverenţios superiorul şi se năpustiră primii 
pe uşile albe, înalte. 

În vasta încăpere ocupată pe de-a-ntregul de mese domnea 
panica. Vreo zece funcţionari se zbuciumau deasupra unor 
mormane de fişe albe, ordonat aşezate în teancuri pe mese. 
Erast Petrovici înşfacă una dintre ele, zări pe ea o scriere abia 
lizibilă, aducând cu nişte caractere chinezeşti. Chiar sub ochii 
lui semnele dispărură şi fişa deveni complet albă. 

— Ce drăcie mai e şi asta! exclamă gâfâind generalul. Ceva 
cerneală simpatică? 

— Mă tem, excelența voastră, că totul stă mult mai rău, 
vorbi un domn cu aer de profesor, examinând una din fişe la 
lumină. Căpitane, ai spus că această cartotecă se păstra într-o 
ascunzătoare aducând a cabină fotografică? 

— Întocmai, confirmă respectuos Belozerov. 

— Şi nu-ţi aminteşti în ce fel era luminată? Nu cumva cu o 
lampă roşie? 

— Aveţi perfectă dreptate, era chiar o lampă electrică 
roşie. 

— Aşa-mi ziceam şi eu. Din păcate, Lavrenti Arkadievici, 
cartotecă este pierdută şi recondiţionarea ei este cu neputinţă. 

— Cum aşa?! se înfierbântă generalul. Nu se poate. 
Domnule consilier de colegiu, inventează ceva. Eşti un maestru 
în profesia dumitale, un corifeu în domeniu... 

— Dar nu sunt vrăjitor, excelența voastră. Fişele au fost, se 
pare, tratate cu o soluţie specială şi se poate lucra cu ele numai 
la lumină roşie. Acum, stratul pe care au fost aşternute literele 
a fost expus la lumină albă. Ingenios procedeu, nimic de zis. Mă 
confrunt pentru prima oară cu aşa ceva. 

Generalul îşi mişcă sprâncenele stufoase şi începu să 
fornăie ameninţător. În încăpere se aşternu liniştea - se 
apropia furtuna. Şi totuşi tunetul nu urmă. 

— Să mergem, Fandorin, rosti cu voce stinsă şeful Secţiei 
a treia. Trebuie să-ţi termini treaba. 

Fandorin nu reuşi nicicum să descifreze ultimele două 
însemnări - erau dintre cele sosite în ultima zi, 30 iunie, şi 


Fandorin nu le putea identifica. Venise timpul să se tragă 
concluziile. 

Ostenit, generalul Mizinov se preumbla prin cabinet, 
gândind cu voce tare: 

— Aşadar, să adunăm puţinul de care dispunem. Există o 
organizaţie internaţională purtând numele convenţional 
„Azazel”. Judecând după numărul fişelor, pe care în veci nu 
vom izbuti să le citim, din ea fac parte trei mii opt sute 
cincizeci şi patru de membri. Despre patruzeci şi şapte dintre ei 
- adică, despre patruzeci şi cinci, întrucât două informaţii nu au 
fost descifrate - ştim câte ceva. Totuşi, foarte puţin - doar 
naționalitatea şi poziţia socială ocupată. Nici nume, nici vârstă, 
nici adresă. Ce mai ştim? Numele a doi membri morţi ai 
organizaţiei 

- Cunningham şi Brilling. Şi în plus, în Anglia, pe al 
Amaliei Bejeţkaia. Asta, dacă Zurov al dumitale încă nu a ucis- 
o, dacă femeia este încă în Anglia şi dacă o cheamă într-adevăr 
aşa... „Azazel” acţionează agresiv, nu ezită să comită crime, e 
clar că urmăreşte un ţel global. Dar care? Nu sunt masoni, eu 
însumi fac parte dintr-o lojă masonică, şi nu dintre cele de 
rând... Hm... la seama, Fandorin, n-ai auzit asta. 

Erast Petrovici îşi lăsă plin de smerenie privirea în pământ. 

— Şi nu-i Internaționala Socialistă, continuă Mizinov, 
pentru că pe domnii comunişti nu-i ţin curelele pentru 
asemenea treburi. Iar Brilling nu putea fi revoluţionar - asta-i 
exclus. Indiferent ce afaceri secrete învârtea el, scumpul meu 
asistent îi vâna la modul cel mai serios pe nihilişti, şi chiar cu 
mult succes. Ce vrea, atunci, acest „Azazel”? E lucrul cel mai 
important pe care trebuie să-l aflăm! Şi nu avem nici un cârlig 
de care să ne agăţăm. Cunningham e mort. Brilling e mort. 
Nikolai Krug e un simplu executant, un pion. Ticălosul de Pîjov 
e mort. Toate verigile sunt rupte... 

Lavrenti Arkadievici îşi desfăcu braţele într-un gest de 
indignare: 

— Nu, hotărât lucru, nu înţeleg nimic! Îl cunoşteam pe 
Brilling de peste zece ani. Eu însumi l-am scos în lume! Eu 
însumi l-am descoperit! Judecă şi dumneata, Fandorin. Pe când 
eram  general-guvernator la Harkov am organizat toate 
concursurile posibile în rândul liceenilor şi studenţilor, ca să 
încurajez sentimentele patriotice şi dorinţa de reforme utile în 


sufletul tinerei generaţii. Mi-a fost prezentat un tânăr jigărit şi 
neîndemânatic, era în ultima clasă de liceu şi scrisese o 
compunere foarte judicioasă şi pătimaşă pe tema „Viitorul 
Rusiei”. Crede-mă, prin spirit şi biografie era un veritabil 
Lomonosov - un necunoscut, fără neam şi fără ţară, orfan de 
ambii părinţi, îşi plătea studiile adunând bănuţ cu bănuţ, 
dăduse examenele şi intrase direct în clasa a şaptea de liceu. 
Diamant pur! L-am luat sub oblăduirea mea, i-am stabilit o 
bursă, l-am înscris la Universitatea din Petersburg, apoi l-am 
luat în departamentul meu, şi niciodată nu am regretat asta. 
Era cel mai bun dintre asistenții mei, era omul meu de 
încredere! A făcut o carieră strălucită, toate drumurile îi erau 
deschise! Ce minte sclipitoare, ce judecată originală, cât spirit 
de iniţiativă, câtă eficienţă! Dumnezeule, eram pe cale să i-o 
dau pe fiică-mea de nevastă! zise generalul şi se luă cu mâinile 
de cap. 

Din respect faţă de simţămintele înaltului demnitar, Erast 
Petrovici păstră o pauză plină de tact, apoi tuşi: 

— Excelenţa voastră, tocmai mă gândeam că... Sigur, avem 
puţine indicii, dar avem totuşi câte ceva. 

Generalul scutură din cap, alungându-şi parcă amintirile 
de prisos, şi se aşeză la birou. 

— Te ascult. Vorbeşte, Fandorin, vorbeşte. Nimeni altul nu 
cunoaşte ca dumneata toată istoria asta. 

— De fapt, uitaţi despre ce e vorba..., începu Fandorin, 
apoi privi lista, subliniind ceva cu creionul. Avem aici patruzeci 
şi patru de persoane, pentru că pe două nu le-am identificat, iar 
pe consilierul de stat titular, adică pe Ivan Franţevici, nu-l mai 
punem deja la socoteală. Dintre ceilalţi, pe cel puţin opt nu-i 
chiar atât de greu să-i identificăm. Gândiţi-vă numai, excelența 
voastră, câţi şefi ai pazei personale poate avea împăratul 
brazilian? Sau numărul 47F - un director de departament din 
Belgia, informaţie expediată pe 11 iunie, primită pe 15. Se 
poate stabili cu uşurinţă despre cine e vorba. Aştia-s deja doi. 
Al treilea: numărul 549 F - viceamiral al flotei franceze, 
expediată pe 15 iunie, primită pe 17. Al patrulea: numărul 
1007F - un englez proaspăt ridicat la rangul de baronet, 
expediată la 9 iunie, primită pe 10. Al cincilea: numărul 694F - 
ministru portughez, expediată la 29 mai, primită pe 7 iunie. 


— Ăsta nu se pune, îl întrerupse generalul, care îl asculta 
cu cea mai mare atenţie. În Portugalia s-a schimbat guvernul în 
luna mai, aşa încât toţi miniştrii cabinetului sunt noi. 

— Da? făcu mâhnit Erast Petrovici. Bun, înseamnă că avem 
şapte, nu opt. Atunci, al cincilea e americanul: numărul 852F - 
un vicepreşedinte de comitet senatorial, expediată pe 10 iunie, 
primită pe 28, chiar când eram acolo. Al şaselea: numărul 
1042F, secretarul personal al prinţului Abdul-Hamid, expediată 
la 1 iunie, sosită pe 20. 

Această ultimă informaţie trezi în mod deosebit interesul 
lui Lavrenti Arkadievici. 

— Într-adevăr? O, dar asta e foarte important. Expediată 
chiar pe 1 iunie? Aşa, deci. La 30 mai, în Turcia a avut loc o 
lovitură de stat, sultanul Abdul-Aziz a fost răsturnat, şi noul 
mare vizir, Midhat-Paşa, l-a urcat pe tron pe Murad V. Şi chiar 
a doua zi, l-a numit secretar pe Abdul-Hamid, fratele mai mic al 
lui Murad. Să vezi câtă grabă! Asta este o ştire foarte 
importantă. Nu cumva Midhat-Paşa plănuieşte să scape de 
Murad şi să-l urce pe tron pe Abdul-Hamid? E-he-he... Bun, 
Fandorin, asta nu-i problema ta. Pe secretarul ăsta îl aflăm cât 
ai zice peşte. Chiar acum iau legătura telegrafic cu Nikolai 
Pavlovici  Gnatiev, ambasadorul nostru la Constantinopol, 
suntem vechi amici. Continuă. 

— Şi ultimul, al şaptelea: numărul 1508F, Elveţia, prefect 
de poliţie cantonală, expediată la 25 mai, sosită pe 1 iunie. Pe 
ceilalţi va fi mult mai greu să-i identificăm, pe unii va fi chiar 
imposibil. Dar dacă măcar pe cei şapte îi identificăm şi îi 
punem sub supraveghere secretă... 

— Dă-ncoace lista, spuse generalul, întinzând mâna. Voi da 
neîntârziat ordin să fie trimise mesaje cifrate la ambasadele 
respective. Se pare că va trebui să colaborăm cu serviciile 
speciale din toate aceste ţări. Mai puţin cu cele din Turcia, 
unde avem o excelentă reţea proprie... Vezi dumneata, Erast 
Petrovici, am fost aspru cu dumneata, dar să nu te superi. Îţi 
apreciez foarte mult contribuţia şi toate celelalte... Dar era pur 
şi simplu dureros... Din pricina lui Brilling... În sfârşit, înţelegi 
dumneata. 

— Înţeleg, excelența voastră. Şi eu, într-un anume sens, ca 
şi domnia voastră... 


— Bun, perfect. Vei lucra la mine. Ca să studiezi cazul 
„Azazel”. Voi înfiinţa un grup special, voi numi acolo oamenii 
cei mai experimentați. Descâlcim noi iţele astea, neapărat le 
descâlcim. 

— Excelenţa voastră, eu ar trebui să fac o călătorie la 
Moscova... 

— De ce? 

— Aş vrea să stau puţin de vorbă cu lady Astair. Domnia sa 
personal, fiind o creatură mai mult celestă decât pământeană 
(Fandorin zâmbi rostind aceste cuvinte), e puţin probabil să fi 
avut cunoştinţă despre natura adevăratei activităţi a lui 
Cunningham, dar îl cunoştea pe domnul acesta din copilărie şi 
ne-ar putea dezvălui unele lucruri folositoare. Şi nu s-ar cădea 
s-o abordăm pe domnia sa pe căi oficiale, prin intermediul 
jandarmeriei, nu-i aşa? Am cinstea de a o cunoaşte întru câtva 
pe milady, de mine nu s-ar speria, şi-apoi eu vorbesc engleza. 
Dacă descoperim cumva un nou indiciu? Poate, prin trecutul lui 
Cunningham, să ajungem undeva? 

— Ei da, ar fi ceva. Du-te. Dar pentru o singură zi, nu mai 
mult. Acum, mergi să te culci, aghiotantul meu te va instala 
într-un apartament. lar mâine seară, iei trenul spre Moscova. 
Poate avem noroc şi primim până atunci primele telegrame 
cifrate de la ambasade. În dimineaţa lui 28 eşti la Moscova, 
discuţi cu lady Astair, seara binevoieşte să te-ntorci şi - direct 
la mine cu raportul. La orice oră, e clar? 

— Clar, luminăţia voastră. 

x k xX 


Pe culoarul vagonului de clasa întâi al trenului „Sankt- 
Petersburg - Moscova”, un domn vârstnic, foarte impozant, cu 
nişte mustăţi răsucite de invidiat, cu un ac de cravată cu 
briliant, fuma o ţigară privind cu o curiozitate nedisimulată uşa 
închisă a cupeului numărul unu. 

— Hei, drăguță, strigă el, făcând semn cu degetul grăsuliu 
unui conductor apărut taman la vreme. 

Acesta zbură într-o clipită spre pasagerul cel impozant şi 
făcu o plecăciune: 

— Poruncă, domnule! 

Boierul îl apucă de guler cu două degete şi îl întrebă cu 
voce surdă, baritonală: 


— Ce-i cu tinerelul ăsta care merge cu clasa-ntâi? Ştii cine 
e? Că-i prea tânăr. 

— Şi mie mi-a fost a mirare, raportă în şoaptă conductorul. 
În primul rând, e lucru ştiut că locurile la clasa-ntâi sunt 
rezervate numai pentru persoane deosebite, nici măcar orice 
general nu poate obţine loc. Numai dacă e vorba de o chestiune 
de stat importantă şi urgentă. 

— Ştiu, răspunse boierul şi slobozi un fuior de fum. Am 
călătorit şi eu odată aşa în Novorossia, pentru o inspecţie 
secretă. Dar ăsta-i de-a dreptul băieţaş. O fi fiind odrasla cuiva? 
Unul din băieţii ăia de bani gata. 

— Nicidecum, domnule, pe odrasle nu le lasă la clasa-ntâi, 
e regulă strictă. Poate numai dacă ar fi vorba de-un copil de 
mare cneaz. Şi eu am fost curios să aflu cine-i, şi mi-am aruncat 
o privire pe lista călătorilor de-o avea domnul şef de tren, spuse 
slujbaşul, coborându-şi şi mai mult vocea. 

— Şi? îl zori domnul, intrigat. 

Anticipând un bacşiş gras, conductorul îşi duse degetul la 
buze: 

— Este de la Secţia a treia. Anchetator pentru cazuri de 
importanţă specială. 

— Înţeleg şi eu că-i „specială”, că numai pentru 
„importantă” nu-ţi dă loc la clasa-ntâi, zise boierul şi păstră o 
pauză semnificativă. Şi ce face acolo? 

— Păi, s-a încuiat în cupeu şi nici c-a mai ieşit de-acolo, 
domnule. I-am oferit de două ori ceai - da' de unde. S-a vârât 
dumnealui în ceva hârţoage şi şade acolo, nici capul nu-şi 
ridică. Ţineţi minte că s-a întârziat plecarea din Piter? Din 
pricina dumnealui, domnule. L-au aşteptat să vină. 

— Oho! icni pasagerul. Aşa ceva, totuşi, nu s-a mai auzit! 

— Se mai întâmplă, domnule, dar foarte rar. 

— Şi numele nu-i era trecut pe lista călătorilor? 

— Nicidecum, domnule. Nici numele, nici rangul. 


În vremea asta, Erast Petrovici era adâncit cu totul în 
lectura rândurilor zgârcite în informaţii ale rapoartelor şi îşi 
răvăşea nervos părul. Simţea urcându-i-se în gât o spaimă 
mistică. 

Chiar înainte de a pleca la gară, în apartamentul aflat în 
proprietatea statului, în care Fandorin dormise somn greu 


aproape douăzeci şi patru de ore, îşi făcuse apariţia aghiotantul 
lui Mizinov, care-i ordonase să aştepte, pentru că sosiseră 
primele trei depeşe de la ambasade şi tocmai erau decriptate şi 
urmau să-i fie apoi aduse. Aşteptarea se prelungise aproape o 
oră, şi Erast Petrovici se temea că va întârzia la tren, dar 
aghiotantul îl liniştise. 

Abia intrat în cupeul imens, tapiţat în catifea verde, 
mobilat cu o masă de scris, canapea moale şi două scaune din 
lemn de nuc cu picioarele fixate în podea, Fandorin deschisese 
plicul şi se adâncise în lectură. 

Sosiseră trei depeşe: de la Washington, Paris şi 
Constantinopol. Toate aveau scris pe plic: „Urgent. Excelenței 
sale Lavrenti Arkadievici Mizinov, ca răspuns la depeşa ref. No 
13476-8 din 26 iunie 1876”. Rapoartele erau semnate de 
ambasadorii înşişi. Aici însă asemănările luau sfârşit. Iar textele 
erau următoarele: 


27 iunie (9 iulie) 1876, 12.15. 
Washington. 


Persoana care vă interesează este John Pratt Dobbs, 
ales la 9 iulie a.c. vicepreşedinte al Comisiei senatoriale 
pentru buget. Este o persoană foarte cunoscută în 
America, este unul dintre acei milionari cărora aici li se 
spune „self made man“. Vârsta - 44 de ani. Perioada 
primei tinereţi, locul naşterii şi obârşia nu ne sunt 
cunoscute. Este de presupus că s-a îmbogățit în perioada 
febrei aurului din California. Este considerat un geniu 
antreprenorial. În timpul războiului civil dintre Nord şi Sud 
a fost consilierul preşedintelui Lincoln pe probleme 
financiare. Circulă opinia potrivit căreia tocmai mulțumită 
strădaniilor lui Dobbs, şi nicidecum vitejiei generalilor 
federali, Nordul capitalist a obținut victoria asupra Sudului 
conservator. În 1872 a fost ales senator din partea statului 
Pennsylvania. Surse bine informate spun că Dobbs este 
avut în vedere pentru portofoliul finanţelor. 


„9 iulie (27 iunie) 1876. 16.45. 
Paris. 


De la Ministerul de Război am reuşit să aflăm, prin 
agentul Coco, pe care il cunoaşteţi, că la 15 iunie 
contraamiralul Jean Intrepide, numit recent comandant al 
Escadrilei  Siameze, a fost promovat la gradul de 
viceamiral. Este una din figurile legendare ale flotei 
franceze. Cu douăzeci de ani în urmă, o fregată franceză a 
găsit în largul mării, lângă coastele insulei Tortuga, o 
barcă în care se afla un adolescent, care se salvase, pare- 
se, dintr-un naufragiu. Din pricina şocului, adolescentul îşi 
pierduse cu desăvârşire memoria, nu şi-a putut aminti nici 
numele, nici măcar naționalitatea. A fost luat pe vas ca 
mus şi a primit ca nume de familie numele fregatei care îl 
găsise. A făcut o carieră strălucită. A luat parte la multe 
expediţii şi războaie coloniale. S-a evidenţiat în mod 
deosebit în timpul Războiului Mexican. Anul trecut, Jean 
Intrepide a produs o adevărată senzaţie la Paris, 
căsătorindu-se cu fiica mai mare a ducelui de Rohan. Voi 
trimite în următorul raport amănunte referitoare la statele 
de serviciu ale persoanei care vă interesează. 


27 iunie 1876, ora două a  după-amiezii. 
Constantinopol. 


Dragul meu Lavrenti, cererea ta m-a mirat peste 
măsură. Problema este că Anvar-efendi, fată de care tu 
manifeşti un interes expres, face de câtăva vreme şi 
obiectul deosebitei mele atenții. Anvar-efendi, care este un 
apropiat al lui Midhat-Paşa şi al lui Abdul-Hamid, este, 
potrivit datelor de care dispun, una din figurile centrale 
ale conspirației care se ţese acum la palat. Este de 
aşteptat o iminentă răsturnare de pe tron a actualului 
sultan şi înscăunarea lui Abdul-Hamid. Într-o asemenea 
situaţie, Anvar-efendi va deveni negreşit o figură extrem 
de influentă. Este foarte deştept, are educaţie europeană, 
cunoaşte o mulțime de limbi orientale şi occidentale. Din 
păcate, nu dispunem de date biografice amănunțite cu 
privire la acest interesant personaj. Se ştie că nu are mai 
mult de 35 de ani, că s-a născut fie în Serbia, fie în Bosnia. 
Obârşia îi este obscură şi nu are rude, ceea ce ar aduce 


Turciei un mare beneficiu în cazul în care Anvar ar deveni 
Cândva vizir. Închipuie-ţi doar - un vizir fără o liotă de 
rubedenii nesăţioase! Aşa ceva pur şi simplu nu se 
întâmplă. Anvar este un fel de „eminenţă cenuşie” a lui 
Midhat-Paşa, este membru activ al partidului „Junilor 
turci”. Ţi-am satisfăcut curiozitatea? Acum, satisfă-mi-o şi 
tu pe a mea. Ce nevoie ai de Anvar-efendi al meu? Ce ştii 
tu despre el? Dă-mi neîntârziat de ştire, s-ar putea dovedi 
important. 


Erast Petrovici, care citise deja a nu ştiu câta oară 
depeşele, subliniase în prima: Perioada primei tinereţi, locul 
naşterii şi obârşia nu ne sunt cunoscute; în a doua: nu şi-a 
putut aminti nici numele, nici măcar naționalitatea; într-a treia: 
obârşia îi este obscură, nu are rude. Devenea întrucâtva 
sinistru. Reieşea că toţi trei apăruseră pur şi simplu de 
niciunde! Se iviseră brusc din neant la un moment dat şi 
porniseră pe dată să se caţăre pe scara ierarhică cu o 
perseverenţă supraomenească. Ce-i cu indivizii ăştia, sunt 
cumva membri ai vreunei secte secrete? Doamne, dar dacă nici 
măcar nu sunt oameni, ci nişte creaturi venite dintr-o altă 
lume? Să zicem, mesageri sosiți de pe Marte? Sau, mai rău, 
emisari de-ai Satanei? Fandorin se zgribuli un pic, amintindu-şi 
cum făcuse cunoştinţă noaptea cu „stafia Amaliei”. Bejeţkaia 
însăşi era o persoană cu obârşie necunoscută. Şi mai era şi 
incantaţia aceea diavolească - „Azazel”. Oh, afacerea asta 
duhneşte a praf de puşcă... 

Cineva bătu slugarnic la uşă şi Erast Petrovici îşi duse 
tresărind mâna la spate, la tocul secret, şi pipăi mânerul zimţat 
al Herstal-ului. 

În crăpătura uşii apăru chipul servil al conductorului. 

— Excelenţa voastră, ne apropiem de staţie. Nu v-ar fi pe 
plac să vă dezmorţiţi picioarele? Au şi bufet în gară. 

La auzul acelui „excelența voastră”, Erast Petrovici arboră 
un aer plin de importanţă şi trase hoţeşte cu coada ochiului în 
oglindă. Chiar poate fi luat drept general? Mă rog, n-ar strica 
să-şi „dezmorţească picioarele”, şi apoi, în timp ce va merge 
gândurile ar putea să i se limpezească. I se tot învârtea tulbure 
prin cap o mică idee care îi scăpa mereu, nu se lăsa prinsă, dar 
îl încuraja: mai sapă, zicea, mai sapă. 


— Fie. Cât stăm? 

— Douăzeci de minute. Dar binevoiţi să nu vă faceţi griji, 
plimbaţi-vă în voie. Fără domnia voastră oricum nu pleacă, 
chicoti conductorul. 

Erast Petrovici sări de pe scăriţă pe peronul înţesat de 
lămpi care ardeau. Pe ici pe colo luminile din cupeuri erau deja 
stinse - se vede treaba că unii călători se cufundaseră în somn. 
Fandorin se întinse cu desfătare şi îşi duse mâinile la spate, 
pregătindu-se de o mică plimbare pe jos, menită să stimuleze o 
mai bună activitate a minţii. Din acelaşi vagon cobori însă un 
domn impozant şi mustăcios, cu ţilindru pe cap. Acesta aruncă 
în direcţia tânărului o privire mus-tind de curiozitate şi întinse 
mâna tinerei sale  însoţitoare. La vederea obrăjorului 
fermecător şi proaspăt al aceleia, Erast Petrovici înlemni, în 
vreme ce domnişoara se lumină la faţă şi exclamă: 

— Papa, el este, el este domnul acela de la poliţie! [ii 
minte, ţi-am povestit! Cum care, domnul care ne-a interogat pe 
mine şi pe frăulein Pfuhl! 

Cuvântul „interogat” fusese rostit cu vădită plăcere, iar 
ochii ei cenuşii, luminoşi îl priveau pe Fandorin cu un interes 
nedisimulat. Trebuie să recunoaştem, evenimentele ameţitoare 
din ultimele săptămâni îi voalaseră întru câtva amintirile 
despre aceea pe care, în sinea lui, Erast Petrovici o numea 
exclusiv „Lizanka”, iar uneori, în momentele dedicate cu 
deosebire visării, chiar „înger duios”. Şi totuşi, la vederea 
acestei dragi făpturi, flăcăruia care pârlise cândva inima 
bietului registrator de colegiu porni brusc să ardă vâlvătaie şi îi 
pârjoli plămânii cu scânteile-i de foc. 

— De fapt, nu sunt de la poliţie, îngăimă Fandorin 
împurpurându-se. Fandorin, ofiţer cu însărcinări speciale pe 
lângă... 

— Ştiu totul, je vous le dis tout cru”, spuse mustăciosul cu 
un aer misterios, iar din briliantul din cravată ţâşni un sclipăt. 
Este o problemă de stat, nu-i nevoie să intri în amănunte. Entre 
nous sois dit, prin natura activităţii mele am avut nu o dată şi 
eu prilejul să fac asta, spuse el şi îşi săltă puţin ţilindrul. Dă-mi 
voie, totuşi, să mă prezint. Consilier titular privat Aleksandr 
Apollodorovici Evert-Kolokolţev, preşedintele Curţii de Apel din 
Moscova. Fiica mea, Liza. 


— Dar să-mi spuneţi „Lizzie”. „Liza” nu-mi place, aduce cu 
„Miza”, îl rugă domnişoara şi mărturisi cu naivitate: Mi-am 
amintit adesea de dumneata. I-ai plăcut Emmei. Ţin minte şi 
cum te cheamă - Erast Petrovici. Frumos nume, Erast. 

Lui Fandorin i se părea că a adormit şi are un vis minunat. 
E important în acest caz să nu te mişti cumva, altfel, ferească 
Dumnezeu, te trezeşti. 


CAPITOLUL AL CINCISPREZECELEA, 


În care se demonstrează în chipul cel mai convingător cu putinţă 
importanţa unei respiraţii corecte 

În compania Lizankăi (Lizzie nu se putea nicicum lipi de 
Erast Petrovici) era în egală măsură plăcut să vorbeşti şi să 
taci. 

Vagonul se legăna ritmic, trenul, a cărui sirenă urla la 
răstimpuri, străbătea cu viteză ameţitoare pădurile somnolente 
ale ținutului Valdai învăluite în pâcla dinaintea zorilor, iar 
Lizanka şi Erast Petrovici şedeau în cupeul numărul unu pe 
banchetele moi şi tăceau. În cea mai mare parte a timpului se 
uitau pe fereastră, dar când şi când se priveau unul pe altul, iar 
dacă întâmplător privirile li se încrucişau, asta nu îi făcea 
câtuşi de puţin să se ruşineze, dimpotrivă, făcea atmosfera mai 
veselă şi mai agreabilă. Fandorin se străduia deja să-şi întoarcă 
anume privirea cât mai rapid de la fereastră, şi de fiecare dată 
când reuşea să prindă privirea Lizankăi, aceasta pufnea uşurel 
în râs. 

Nu se cuvenea să vorbească pentru că îl puteau trezi pe 
domnul baron, care moţăia liniştit pe canapea. Nu cu mult timp 
în urmă, Aleksandr Apollodorovici se angajase într-o discuţie 
animată cu Erast Petrovici pe tema crizei balcanice, dar 
aproape la jumătatea vorbei domnul baron trăsese brusc un 
sforăit şi îşi lăsase capul în piept. Acum capul i se legăna 
confortabil în ritm cu ţăcănitul roţilor de tren: tu-dum, tu-dum 
(te duc-te-aduc, te duc-te-aduc); tu-dum, tu-dum (te duc-te- 
aduc, te duc-te-aduc). 

Lizanka începu să râdă pe-nfundate unor gânduri de-ale ei, 
iar când Fandorin o privi întrebător, îi explică: 

— Ştii, eşti atât de deştept! Uite, i-ai explicat lui papa şi 
despre Midhat-Paşa, şi despre Abdul-Hamid. Iar eu sunt atât de 
proastă, nici nu-ţi închipui. 


— Dumneata nu poţi fi proastă, şopti cu profundă 
convingere Fandorin. 

— Eu ţi-aş povesti ceva, dar mi-e ruşine... De fapt, o să-ți 
povestesc. Nu ştiu de ce, dar cred că dumneata n-o să râzi de 
mine. Adică, o să râzi laolaltă cu mine, dar nu fără mine. Aşa e? 

— Aşa e! exclamă Erast Petrovici. Baronul îşi mişcă 
sprâncenele în somn, iar tânărul trecu din nou la şoaptă: 
niciodată nu voi râde de dumneata. 

— Fii atent, ai promis. După vizita dumitale de atunci, mi- 
am imaginat câte cele... Şi cât erau toate de frumoase! Numai 
că toate erau foarte triste şi sfârşitul era neapărat tragic. Asta 
mi se trage de la „Sărmana Liza” a lui Karamzin. Ţii minte, sunt 
în roman Liza şi Erast. Intotdeauna mi-a plăcut îngrozitor de 
mult numele ăsta -Erast. Uite cum mă imaginam: zăceam în 
sicriu, frumoasă şi palidă, împresurată toată de trandafiri albi - 
fie mă înecasem, fie murisem de tuberculoză, şi dumneata 
plângeai în hohote, mama şi tata plângeau în hohote, Emma îşi 
sufla nasul. E caraghios, nu? 

— Da, e caraghios, confirmă Fandorin. 

— E de-a dreptul un miracol că ne-am întâlnit în gară. Am 
fost în vizită la ma tante şi trebuia să ne întoarcem încă de 
aseară, dar papa a fost reţinut cu treburi la minister şi am 
schimbat biletele. Spune, nu-i ăsta un miracol? 

— De ce miracol? se miră Erast Petrovici. Este mâna 
destinului. 

Cerul care se zărea pe fereastră era straniu - negru tot, cu 
o bordură purpurie în lungul orizontului. Pe masă albeau 
melancolic depeşele date uitării. 

x XX 


Birjarul îl purtă pe Fandorin prin Moscova matinală de la 
Gara Nikolaevski până în Hamovniki. Ziua era senină şi 
radioasă, iar în urechile lui Erast Petrovici încă nu se stinsese 
ecoul exclamaţiei de rămas-bun a Lizankăi: 

— Deci, astăzi vii negreşit! Promiţi? 

În ce priveşte organizarea timpului avut la dispoziţie, 
plănuise totul perfect. Acum se duce la astairnat, la milady. La 
comandamentul jandarmeriei e mai bine să meargă după 
această vizită; o să stea de vorbă cu comandantul, iar dacă va 
izbuti să afle ceva important de la lady Astair, o să-i trimită şi o 
telegramă lui Lavrenti Arkadievici. Însă, pe de altă parte, în 


timpul nopţii ar fi putut sosi depeşele de la celelalte 
ambasade... Fandorin scoase din portţigaretul de argint nou- 
nout o ţigară şi-o aprinse destul de stângaci. 

N-ar fi totuşi mai bine să treacă mai întâi pe la 
jandarmerie? Dar bidiviul gonea deja pe Ostojenka şi ar fi fost o 
prostie să se întoarcă din drum. Aşadar, la milady, apoi la 
comandament, apoi acasă - să-şi adune lucrurile şi să se mute 
într-un hotel decent, apoi să se schimbe, să cumpere flori şi, la 
ora şase, să fie pe Malaia Nikitskaia, la Evert-Kolokolţevi. Erast 
Petrovici zâmbi potopit de beatitudine şi fredona un cântecel: 
„Consilier titular el era, ea fiică de general îmi era, sfielnic el 
dragoste îi declara, dar ne-ndurătoare ea îl gonea”. 

Iată şi cunoscutul imobil cu porţile lui din fontă, şi portarul 
în gheroc albastru, lângă ghereta vopsită în dungi. 

— Unde o pot găsi pe lady Astair? strigă Fandorin, 
aplecându-se în afară de pe bancheta birjei. În astairnat, sau la 
dumneaei? 

— La astă vreme, obişnuieşte să fie la dumneaei, raportă 
energic portarul, şi trăsura îşi continuă huruind drumul până 
pe străduţa cea liniştită. 

Lângă căsuţa cu un cat a direcţiei, Fandorin îi porunci 
birjarului să aştepte, avertizându-l că aşteptarea s-ar putea 
prelungi. 

Acelaşi portar ţâfnos, căruia milady îi spunea „Limofai”, 
tăia frunză la câini lângă uşă. Acum însă nu se mai încălzea la 
soare ca data trecută, se mutase la umbră, căci alta este 
dogoarea soarelui de iunie faţă de aceea din mai. 

De această dată, „limofai” se comportă cu totul altfel, 
demonstrând un talent psihologic de excepţie: îşi scoase 
chipiul, făcu o plecăciune şi întrebă cu voce mieroasă pe cine 
să anunţe. Se vede treaba că se schimbase câte ceva în ţinuta 
lui Erast Petrovici în luna care trecuse de nu mai trezea în 
casta portarilor instinctul de a-l înhăţa şi de a-i interzice 
accesul. 

— Nu anunţi nimic, mă duc chiar eu. 

„Limofai” se încovoie ca un arc şi deschise smerit uşa, 
lăsând cale liberă oaspetelui în vestibulul tapiţat în damasc, de 
unde, traversând coridorul scăldat în lumina strălucitoare a 
soarelui, Erast Petrovici ajunse la uşa cunoscută, cu alb şi 
auriu. Uşa se deschise şi în întâmpinarea lui ieşi un ins 


înveşmântat într-o livrea albastră aidoma celei a lui „Timofai” şi 
cu ciorapi la fel, albi, care îl pironi cu o privire întrebătoare pe 
nou-sosit. 

— Inspector Fandorin, de la Secţia a treia, într-o chestiune 
urgentă, vorbi aspru Erast Petrovici, dar expresia cabalină a 
lacheului rămase de nepătruns, încât Fandorin se văzu nevoit 
să-i explice în engleză: 

— State police, inspector Fandorin, on urgent ofticial 
business. 

Şi iarăşi, nici un muşchi nu tresări pe chipul cioplit în 
piatră, dar sensul celor spuse ajunse totuşi la el: lacheul îşi 
înclină cu morgă capul şi dispăru în spatele uşii, trăgând bine 
canaturile după el. A 

După jumătate de minut, acestea se redeschiseră. În prag 
se afla lady Astair în persoană. La vederea mai vechii ei 
cunoştinţe, zâmbi bucuroasă: 

— O, dumneata erai, băiete dragă. Andrew mi-a spus că a 
venit nu ştiu ce domn important de la poliţia secretă. Intră, 
intră. Ce mai faci? De ce ai o mină atât de obosită? 

— Abia am coborât din trenul de Petersburg, milady, 
începu să-i explice Fandorin, intrând în cabinet. De la gară am 
venit direct la domnia voastră, cazul este foarte urgent. 

— O, da, aprobă din cap baroneasa făcându-se comodă 
într-un fotoliu şi invitându-şi printr-un gest oaspetele să ia loc 
în faţa ei. Vrei, fără îndoială, să discuţi cu mine despre dragul 
de Gerald Cunningham. Este un coşmar, nu înţeleg nimic... 
Andrew, ia pălăria domnului poliţist... Andrew este un vechi 
slujitor de-al meu, abia a sosit din Anglia. Drăguţul de Andrew, 
mi-a fost dor de el. Du-te, Andrew, du-te, prietene, deocamdată 
nu este nevoie de dumneata. 

Ciolănosul Andrew, care lui Erast Petrovici nu-i păruse 
defel „drăguţ”, se îndepărtă cu o plecăciune, iar Fandorin 
începu să se foiască în fotoliul său, încercând să stea cât mai 
comod - convorbirea promitea să dureze destul de mult. 

— Milady, mă întristează nespus cele petrecute, şi totuşi, 
domnul Cunningham, care de mulţi ani vă era ajutorul cel mai 
apropiat, s-a dovedit a fi fost implicat într-o foarte serioasă 
conspirație criminală. 

— Şi acum îmi veţi închide astairnatele din Rusia? întrebă 
încet milady. Doamne, ce se va întâmpla cu micuţii... Abia 


începuseră să deprindă viaţa normală. Şi câte talente se află 
printre ei! Mă voi adresa însuşi împăratului, poate mi se va 
îngădui să-mi duc protejaţi în străinătate. 

— Nu este cazul să vă faceţi griji, vorbi cu blândeţe Erast 
Petrovici. Astairnatele dumneavoastră nu vor avea de suferit. 
La urma urmei, asta ar fi de-a dreptul o crimă. Eu vreau doar să 
vă pun câteva întrebări în legătură cu Gerald Cunningham. 

— Fireşte! Tot ce doreşti. Sărmanul Gerald... Vezi 
dumneata, el se trăgea dintr-o familie foarte bună, era nepotul 
unui baronet, dar părinţii lui au pierit într-un naufragiu pe când 
se întorceau din Indii, şi băiatul a rămas orfan la vârsta de 
unsprezece ani. La noi în Anglia, legile referitoare la moştenire 
sunt foarte dure: totul revine fiului mai mare - şi titlul, şi 
averea, în vreme ce fraţilor mai mici nu le revine adesea nici o 
leţcaie. Gerald era, ca să spun aşa, mezinul mezinului, nu avea 
mijloace materiale, nu avea casă, rudele nu s-au interesat de 
soarta lui... Uite, tocmai compuneam o scrisoare de 
condoleanţe adresată unchiului său, altminteri, un om de nimic, 
căruia puţin i-a păsat de Gerald. Dar ce vrei, noi, englezii, 
acordăm o mare atenţie chestiunilor formale... 

Lady Astair îi arătă o hârtiuţă aşternută cu un scris mare, 
de modă veche, cu înflorituri şi buclişoare complicate. 

— Pe scurt, am luat copilul la mine. Am descoperit că 
Gerald avea aptitudini excepţionale în domeniul matematicii, 
îmi ziceam că va deveni profesor, dar vioiciunea minţii şi 
ambiția nu prea fac casă bună cu o carieră ştiinţifică. Am 
remarcat curând că băiatul se bucură de autoritate în faţa 
celorlalţi copii, că îi place să comande. Era înzestrat cu un 
autentic talent de lider: o neobişnuită putere a voinţei, spirit de 
disciplină, ştiinţa de a descoperi în fiecare om trăsăturile 
puternice şi pe cele slabe. La astairnatul din Manchester a fost 
ales monitor al aşezământului. Mă aşteptam ca Gerald să 
dorească să acceadă într-o slujbă administrativă sau să se 
ocupe de politică - ar fi ieşit din el un excelent administrator în 
colonii, cu timpul ar fi ajuns chiar general-guvernator. Mare mi- 
a fost mirarea când şi-a exprimat dorinţa de a rămâne la mine 
şi de a se dedica activităţii pedagogice! 

— Dar bineînţeles, zise Fandorin clătinând din cap. În 
acest fel avea posibilitatea să influenţeze minţile încă necoapte 
ale copiilor şi apoi să menţină contactul cu absolvenţii... 


Erast Petrovici nu îşi încheie fraza, izbit de o bănuială 
neaşteptată. Doamne, cât este totul de simplu! Extraordinar, 
cum de nu înţelesese asta mai înainte! 

— Foarte curând, Gerald a devenit ajutorul meu de 
neînlocuit, continuă milady, fără să observe schimbarea 
petrecută pe expresia interlocutorului. Muncea cu atâta 
abnegaţie, era neobosit! Era înzestrat cu un talent lingvistic 
excepţional - fără el mi-ar fi fost de-a dreptul imposibil să 
urmăresc activitatea filialelor din atâtea ţări. Ştii, duşmanul lui 
dintotdeauna a fost ambiția sa nemăsurată. Era o reacţie la 
trauma psihică suferită în copilărie, era dorinţa de a le 
demonstra rudelor că va obţine totul şi fără ajutorul lor. 
Simţeam, simţeam această stranie discordanţă - cu aptitudinile 
lui, cu ambițiile lui, nu ar fi trebuit nicidecum să se 
mulţumească doar cu rolul modest de pedagog, chiar dacă 
foarte convenabil remunerat. 

Erast Petrovici însă nu mai asculta. În cap i se aprinsese 
parcă un bec electric, luminând tot ceea ce mai înainte fusese 
cufundat în beznă. Totul îşi găsea acum locul! Senatorul Dobbs 
apărut nu se ştie de unde, amiralul francez care îşi „pierduse 
memoria”, acel efendi turc cu obârşie necunoscută, ba chiar şi 
răposatul Brilling - da, da, şi el! Fiinţe din alte lumi? Marţieni? 
Vizitatori din lumea de apoi? Vezi să nu! Toţi erau orfani din 
astairnate, asta erau! Erau copii abandonaţi, dar abandonaţi nu 
la porţile orfelinatelor, din contră, din orfelinate erau aruncaţi 
în societate. Fiecare din ei era pregătit în chip corespunzător, 
fiecare era înzestrat cu un talent nativ, identificat cu iscusinţă 
şi scrupulos cultivat! Nu degeaba Jean Intrepide fusese 
abandonat tocmai în calea fregatei franceze - adolescentul era, 
desigur, înzestrat cu un talent marinăresc ieşit din comun. 
Numai că, nu se ştie de ce, trebuia tăinuit cum de se brodise să 
aibă asemenea talent. Deşi e clar de ce! Dacă întreaga lume ar 
fi aflat câte cariere strălucite îşi au obârşia în pepinierele lui 
lady Astair, s-ar fi alertat inevitabil. Pe când aşa, totul părea că 
se petrece la modul cel mai firesc. Un ghiont în direcţia 
necesară - şi talentul va ieşi obligatoriu la iveală. lată de ce 
fiecare membru al cohortei de „orfani” realiza succese 
răsunătoare în carieră! lată de ce era atât de important pentru 
ei să-i raporteze lui Cunningham felul în care avansează - 
confirmau în acest fel valabilitatea, justeţea alegerii făcute! 


Şi, de fapt, este cât se poate de firesc ca toate aceste genii 
să fie devotate doar comunităţii lor - este singura lor familie, 
familia care îi apărase de cruzimea acestei lumi, îi crescuse, îi 
dezvăluise fiecăruia irepetabilul său „eu”. Şi ce familie - 
formată din aproape patru mii de genii răspândite în întreaga 
lume! Poftim de vezi cine-mi era acest Cunningham, ce era cu 
„talentul de lider”! Deşi, stop... 

— Milady, dar câţi ani avea Cunningham? întrebă, 
încruntându-se, Erast Petrovici. 

— Treizeci şi trei, răspunse prompt lady Astair. Pe 16 
octombrie ar fi împlinit treizeci şi patru. Întotdeauna Gerald 
organiza de ziua lui o serbare pentru copii, dar nu el era cel 
care primea daruri, el era cel care le dăruia tuturor câte ceva. 
Cred că-şi cheltuia aproape întreaga leafă pentru asta... 

— Nu, nu se potriveşte! strigă Fandorin cuprins de 
disperare. 

— Ce nu se potriveşte, băiete dragă? întrebă mirată 
milady. 

— Intrepide a fost găsit în apele mării cu douăzeci de ani 
în urmă! Pe atunci Cunningham avea doar treisprezece ani. 
Dobbs s-a îmbogăţit în urmă cu un sfert de secol. Cunningham 
încă nici nu era orfan la vremea aceea! Nu, nu e el! 

— Ce tot spui acolo? întrebă englezoaica clipind perplexă 
din ochii ei albaştri, luminoşi, în încercarea de a pătrunde 
sensul spuselor lui. 

Erast Petrovici o fixă însă în tăcere cu privirea, răpus de 
cumplita bănuială. 

— Aşadar, nu a fost Cunningham..., şopti el. Domnia 
voastră a făcut toate astea... Domnia voastră personal! Căci 
domnia voastră exista şi acum douăzeci, şi acum douăzeci şi 
cinci, şi acum patruzeci de ani! Dar bineînţeles, cine altul! Iar 
Cunningham a fost, într-adevăr, doar mâna dumneavoastră 
dreaptă! Patru mii de discipoli, în fond, copii de-ai 
dumneavoastră! Pentru fiecare eraţi ca o mamă! Deci Morbid şi 
Franz despre dumneavoastră vorbeau, nicidecum despre 
Amalia! Le-aţi dat fiecăruia un scop în viaţă, le-aţi „arătat 
calea”! Bine, dar asta este înfricoşător, înfricoşător! exclamă 
Erast Petrovici, gemând ca de-o durere. De la bun început aţi 
avut de gând să puneţi această teorie pedagogică în slujba 
fondării unei conspirații mondiale. 


— Ei, nu chiar de la bun început, ripostă calm lady Astair. 

In purtarea ei se produse o anume schimbare abia 
perceptibilă, totuşi cât se poate de evidentă. Nu mai avea aerul 
unei bătrânele paşnice şi agreabile, ochii ei prinseră a sclipi de 
inteligenţă, autoritate şi forţă inflexibilă. 

— La început, voiam pur şi simplu să-i salvez pe copiii 
săraci, pe aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Voiam să-i fac fericiţi - 
pe atâţia câţi îmi stătea în putere. Fie şi o sută, fie şi o mie. Dar 
strădaniile mele erau ca un fir de nisip în deşert. Salvam un 
copilaş, dar ferocele Moloh al societăţii măcina în timpul ăsta o 
mie, un milion de omuleţi, şi în fiecare din ei ardea scânteia 
divină. Am înţeles că truda mi-e în zadar. Nu poţi seca marea 
cu linguriţa. 

Vocea lui lady Astair prinse putere, umerii căzuţi i se 
îndreptară. 

— Am înţeles că Dumnezeu mi-a dat puterea de a face mai 
mult. Că pot salva nu doar o mână de orfani, pot salva 
omenirea. Poate nu în timpul vieţii mele, poate la douăzeci, 
treizeci, cincizeci de ani după moartea mea. Este vocaţia mea, 
este misiunea mea. Fiecare din copiii mei este un giuvaier, este 
o cunună a creaţiei, este un cavaler al noii omeniri. Fiecare din 
ei îşi va aduce obolul nepreţuit, va schimba în mai bine lumea 
prin propria sa viaţă. Ei vor scrie legi mai înțelepte, vor desluşi 
tainele naturii, vor crea capodopere. Şi de la un an la altul vor 
fi tot mai mulţi, iar cu timpul vor transforma lumea aceasta 
mârşavă, nedreaptă şi criminală! 

— Care taine ale naturii, care capodopere? întrebă cu 
amărăciune Fandorin. Pe dumneavoastră vă interesează doar 
puterea. Doar am văzut, cei de pe listă sunt toţi până la unul 
generali şi viitori miniştri. 

Milady zâmbi dispreţuitor: 

— Prietenul meu Cunningham mi-i avea în grijă doar pe cei 
din categoria „F” - o categorie foarte importantă, dar nici pe 
departe singura. „F” înseamnă „Force“, adică tot ceea ce are 
legătură cu mecanismul puterii nemijlocite: politica, aparatul 
de stat, forţele armate, poliţia şi aşa mai departe. Există şi 
categoria „S” - „Science”, categoria „A“ - „Art“, categoria „B” - 
„Business. Mai sunt şi altele. In patruzeci de ani de activitate 
pedagogică, şaisprezece mii opt sute nouăzeci şi trei de oameni 
au urmat calea pe care le-am arătat-o. Chiar nu vezi ce avânt 


au luat în ultimele decenii ştiinţa, tehnologia, arta, legislaţia, 
industria? Chiar nu vezi că, începând de la jumătatea acestui 
secol al nouăsprezecelea, lumea a devenit dintr-odată mai 
frumoasă? Are loc o adevărată revoluţie paşnică. Şi este 
absolut necesară, altminteri alcătuirea nedreaptă a societăţii va 
duce la un alt fel de revoluţie, una sângeroasă, care va arunca 
omenirea cu câteva secole în urmă. Copiii mei salvează zilnic 
omenirea. Şi stai să vezi ce va urma în anii care vor veni. Îmi 
amintesc că m-ai întrebat de ce nu iau şi fetiţe. Recunosc, te- 
am minţit atunci. lau fetiţe. Foarte puţine, dar iau. Am în 
Elveţia un astairnat special unde sunt educate scumpele mele 
fetiţe. Ele reprezintă un material absolut special, poate chiar 
mai preţios decât fiii mei. Pare-mi-se, pe una din copilele mele 
chiar o cunoşti, spuse milady cu un surâs perfid. Deocamdată, 
ce-i drept, are o purtare cam nechibzuită şi pentru o vreme şi-a 
uitat datoria. Se mai întâmplă în cazul tinerelor fete. Dar se va 
întoarce negreşit la mine, îmi cunosc fetele. 

Din aceste cuvinte Erast Petrovici înţelese că Ippolit nu o 
ucisese, totuşi, pe Amalia, ci o dusese pesemne undeva, dar 
amintirea acesteia îi zgândări răni mai vechi şi îndulci 
întrucâtva impresia (să recunoaştem, destul de puternică) pe 
care comentariile baronesei o produseseră asupra tânărului. 

— Un ţel nobil este, fără îndoială, un lucru remarcabil! 
exclamă el vehement. Dar cum rămâne cu mijloacele? Căci voi 
ucideţi un om aşa cum ai strivi un ţânţar. 

— Nu-i adevărat! obiectă milady cu înflăcărare. Regret 
sincer fiece viaţă pierdută. Dar nu poţi curăța grajdurile lui 
Augias fără să te murdăreşti. O viaţă de om salvează mii, 
milioane de alte vieţi omeneşti. 

— Şi ce viaţă a salvat Kokorin? se interesă sarcastic Erast 
Petrovici. 

— Pe banii acestui om de nimic, acestui depravat, eu educ 
pentru Rusia şi pentru lumea întreagă mii de minţi luminate. N- 
ai ce face, băiete dragă, nu eu am alcătuit această lume crudă, 
în care pentru orice trebuie plătit un preţ. După părerea mea, 
în cazul dat preţul a fost cât se poate de rezonabil. 

— Dar moartea lui Ahtîrţev? 

— În primul rând, a trăncănit prea mult. În al doilea rând, 
prea o sâcâia pe Amalia. Iar în al treilea rând, este vorba chiar 
de ceea ce i-ai spus dumneata însuţi lui Ivan Brilling: petrolul 


din Baku. Nimeni nu va putea ataca testamentul scris de 
Ahtîrţev, el a rămas în vigoare. 

— Şi riscul unei anchete a poliţiei? 

— Fleacuri, făcu ridicând din umeri milady. Ştiam că 
dragul de Ivan va aranja totul. Încă din copilărie s-a evidenţiat 
printr-un strălucit spirit analitic şi talent organizatoric. Mare 
tragedie că nu mai e printre noi... Brilling ar fi aranjat totul 
perfect, dacă nu ar fi existat un tânăr gentleman peste măsură 
de perseverent. Am fost cu toţii foarte, foarte ghinionişti. 

— Stati puţin, milady, spuse Erast Petrovici, căruia începu, 
în sfârşit, să-i sune clopoţelul de alarmă. De ce sunteţi atât de 
sinceră cu mine? Nu cumva speraţi să mă atrageţi în tabăra 
dumneavoastră? Dacă nu ar fi sângele vărsat, aş fi întru totul 
de partea dumneavoastră, însă metodele... 

Lady Astair îl întrerupse, zâmbind netulburată: 

— Nu, prietene, nu sper să te conving. Din păcate, ne-am 
cunoscut prea târziu - mintea ta, caracterul tău, sistemul tău 
de valori morale au apucat deja să se formeze, şi acum sunt 
imposibil de schimbat. Şi sunt sinceră cu dumneata din trei 
motive. În primul rând, pentru că eşti un tânăr foarte isteţ şi 
îmi inspiri o sinceră simpatie. De aceea nu vreau să mă 
consideri un monstru. În al doilea rând, pentru că ai făcut o 
mare greşeală venind de la gară direct aici, fără să-ţi înştiinţezi 
şefii în legătură cu asta. Iar în al treilea rând, pentru că nu 
degeaba te-am invitat să iei loc în acest fotoliu extrem de 
incomod, cu un spătar atât de curios curbat. 

Lady Astair făcu o mişcare imperceptibilă cu mâna şi din 
braţele înalte ale fotoliului amintit ţâşniră două benzi de oţel, 
care îl fixară strâns pe Fandorin de spătar. Încă neînţelegând 
ce se petrece, el se smuci, încercând să se ridice, dar nu izbuti 
nici măcar să se mişte, picioarele fotoliului erau parcă plantate 
în podea. 

Milady sună din clopoțel şi în aceeaşi secundă, ca şi când 
ar fi ascultat la uşă, intră Andrew. 

— Drăguţul meu Andrew, adu-l, te rog, cât mai repede pe 
profesorul Blank, porunci lady Astair. Explică-i pe drum care-i 
situaţia. A, da, şi să nu uite cloroformul. Iar lui Timofai dă-i-l în 
grijă pe birjar, mai spuse baroneasa şi oftă: În ce-l priveşte, nu 
e nimic de făcut. 


Andrew făcu în tăcere o plecăciune şi ieşi. În cabinet 
domnea tăcerea. Erast Petrovici gâfâia, zvârcolindu-se în 
capcana de oţel şi încercând să se sucească în aşa fel, încât să 
poată scoate de la spate Herstal-ul salvator, însă blestematele 
acelea de cercuri ca de butoi îl încingeau atât de strâns, încât 
se văzu nevoit să renunţe la idee. Milady urmărea cu 
îngăduinţă contorsionările tânărului, clătinând la răstimpuri din 
cap. 

Destul de curând se auziră paşi repezi pe coridor şi intrară 
doi inşi: profesorul Blank, geniul fizicii, şi taciturnul Andrew. 

Privind prizonierul în treacăt, profesorul întrebă în 
engleză: 

— Este ceva serios, milady? 

— Da, destul de serios, spuse ea oftând. Dar remediabil. 
Sigur, vom avea ceva bătaie de cap. Nu vreau să recurgem la 
metode extreme dacă nu este absolut necesar. Şi mi-am amintit 
că dumneata, băiete dragă, visezi de mult la un experiment pe 
material uman. Se pare că ţi s-a ivit prilejul. 

— Nu sunt, totuşi, pe deplin pregătit să lucrez pe creierul 
uman, spuse Blank cu voce şovăielnică, privindu-l pe Fandorin, 
care se potolise. Pe de altă parte, ar fi mare păcat să pierd o 
asemenea şansă... 

— De adormit trebuie adormit oricum, observă baroneasa. 
Ai adus cloroformul? 

— Da, da, imediat. 

Profesorul scoase din buzunaru-i încăpător un flacon şi îşi 
muie din belşug batista cu conţinutul lui. Erast Petrovici simţi 
miros înţepător de medicament şi se pregăti să protesteze 
vehement, dar din două salturi Andrew se află lângă el şi îl 
prinse cu incredibilă forţă de gât. 

— Adio, sărmanul meu băiat, spuse milady şi se întoarse cu 
spatele. 

Blank scoase din buzunarul vestei un ceas de aur, îl privi 
pe deasupra ochelarilor şi apăsă pe faţa lui Fandorin cârpa 
aceea albă cu miros înţepător. Iată şi împrejurarea în care lui 
Erast Petrovici se dovedi a-i fi de folos ştiinţa salvatoare a 
incomparabilului Chandra Johnson! Tânărul nu începu să 
inspire aroma trădătoare care, e clar, nu conţinea prana. Era 
momentul să treacă la practicarea exerciţiului de reţinere a 
respirației. 


— Un minut va fi mai mult decât suficient, anunţă 
învățatul, apăsând energic batista peste gura şi nasul 
condamnatului. 

„Şi-i opt, şi-i nouă, şi-i zece”, număra mental Erast 
Petrovici, fără a uita să caşte gura spasmodic, să-şi holbeze 
ochii şi să mimeze convulsiile. De altfel, şi dacă ar fi vrut să 
inspire, treaba asta ar fi fost destul de anevoioasă, pentru că 
Andrew îi cuprinsese gâtul ca într-un cleşte de fier. 

Numărătoarea trecuse de optzeci, plămânii îşi aruncaseră 
ultimele puteri în lupta cu setea de aer, şi odioasa cârpă îi 
răcea în continuare cu umezeala ei faţa congestionată. Opcinci, 
opşase,  opşapte -  Fandorin trecuse  şmechereşte la 
numărătoarea rapidă, încercând, cu ultimele puteri, să 
păcălească secundarul insuportabil de lent. Brusc, îşi dădu 
seama că ar trebui să nu se mai contorsioneze, că de mult era 
timpul să-şi piardă cunoştinţa, şi se lăsă moale, încetă orice 
mişcare şi, pentru a fi mai convingător, lăsă să-i cadă şi falca de 
jos. Când numărătoarea ajunse la nouăzeci şi trei, Blank îşi luă 
mâna de pe faţa lui. 

— Şi totuşi, ce capacitate de rezistenţă a organismului. 
Aproape şaptezeci şi cinci de secunde. 

„Inconştientul” îşi lăsă capul într-o parte, prefăcându-se că 
respiră regulat şi profund, deşi gura ahtiată după oxigen îşi 
dorea cumplit să hăpăie aerul. 

— Gata, milady, o înştiinţă profesorul. Putem începe 
experimentul. 

CAPITOLUL AL ŞAISPREZECELEA, 
In care electricităţii i se prevede un mare viitor 

— Duceţi-l în laborator, spuse milady. Dar trebuie să vă 
grăbiţi. Peste douăsprezece minute începe recreaţia. Copiii nu 
trebuie să vadă asta. 

Cineva bătu la uşă. 

— Timofai, dumneata eşti? întrebă baroneasa ruseşte. 
Come in! 

Erast Petrovici nu se hotăra să tragă cu ochiul nici măcar 
printre gene - dacă observă careva, e pierdut. Auzi paşii grei ai 
portarului şi vocea lui puternică, adresându-se parcă unor 
surzi: 

— Totu-i cum e mai bine, luminăţia voastră. Oll rait. Am 
chemat birjaru' să-i dau ceai. Ceai! Ti! Drinc! S-a nimerit să fie 


rezistent al dracului. Tot bea, bea, nimic. Drinc, drinc, nasing. 
Da-n urmă tot a mierlit-o. Şi trăsurica am dus-o în dosul casei. 
Bihaind de haus a noastră. În curte, zic. Să stea acolo până 
una-alta, după aia o aranjez eu, binevoiţi să n-aveţi grijă. 

Blank îi traduse baronesei spusele portarului. 

— Fine, răspunse ea şi adăugă cu jumătate de voce: 
Andrew, just make sure that he doesnt try to make a profit 
selling the horse and the carriage.” 

Fandorin nu auzi răspunsul aceluia, probabil taciturnul 
Andrew încuviinţase din cap. 

„Hai odată, nemernicilor, descătărămaţi-mă, îi zorea în 
sinea lui Erast Petrovici. Las' că-ncepe acuş-acuş recreaţia. Vă 
arăt eu experiment. Numai să nu uit de piedica de siguranţă.” 

Pe Fandorin îl aştepta însă o mare deziluzie - nimeni nu se 
apucă să îl descătărămeze. Auzi chiar lângă ureche o fornăială 
şi simţi miros de ceapă (ăsta-i „limofai”, stabili fără greş 
captivul), apoi ceva scrâşni uşurel o dată, de două ori, de trei 
ori, de patru ori. 

— Gata, l-am deşurubat, raportă portarul. Apucă-l, 
Andriuha, hai să-l ducem. 


Îl ridicară pe Erast Petrovici laolaltă cu fotoliul şi îl cărară 
pe sus. Cu unul din ochi abia-abia întredeschis, el zări galeria şi 
ferestrele olandeze scăldate în soare. Era clar: îl vor duce în 
corpul principal al clădirii, în laborator. 

Atunci când, străduindu-se să nu facă zgomot, hamalii lui 
intrară în sala de recreaţie, Erast Petrovici se gândi la modul 
serios dacă nu ar fi cazul să-şi „revină” şi să tulbure procesul 
educativ prin nişte urlete disperate. Să vadă copiii cu ce treburi 
se ocupă buna lor milady. Dar din clase răzbăteau sunete atât 
de paşnice şi molcome - vocea măsurată, baritonală a unui 
profesor, explozia de râs a unor copii, un cântecel intonat de un 
cor - încât lui Fandorin i se înmuie inima. Nu-i nimic, încă n-a 
venit vremea să dăm cărţile pe faţă, îşi justifică el slăbiciunea. 

lar mai târziu deja nu mai putu face asta - larma specifică 
şcolii rămase în urmă. Erast Petrovici observă printre gene că e 
purtat în sus pe o scară, apoi auzi scârţâind o uşă, răsucindu-se 
o cheie. 

Chiar prin pleoapele închise văzu izbucnirea strălucitoare 
a luminii electrice. Mijindu-şi un ochi, Fandorin cercetă rapid 


cu privirea mediul ambiant. Izbuti să zărească nişte dispozitive 
din porțelan, cabluri, bobine metalice. Toate acestea nu îi 
plăcură chiar deloc. De departe se auzi sunet de clopoțel - deci 
ora se terminase - şi aproape imediat răzbătu zvon de voci 
limpezi. 

— Sper că totul se va termina cu bine, oftă lady Astair. Mi- 
ar părea rău să se prăpădească tânărul acesta. 

— Şi eu sper, milady, răspunse profesorul evident 
emoţionat, zornăind din ceva metalic. Dar, din păcate, ştiinţă 
fără sacrificiu nu se poate. Fiecare mic pas pe calea cunoaşterii 
se plăteşte scump. Înaintând centimetru cu centimetru, nu 
ajungi departe. Dar dacă tânărul acesta vă e atât de drag, ursul 
dumneavoastră nu trebuia să-l otrăvească pe birjar, trebuia să-i 
pună-n ceai doar un soporific. Şi aş fi început cu birjarul, iar pe 
tânăr l-aş fi lăsat pe mai târziu. In acest fel, ar fi avut o şansă în 
plus. 

— Ai dreptate prietene, ai perfectă dreptate. Am făcut o 
greşeală de neiertat, recunoscu lady Astair, şi din vocea ei 
răzbătea o mâhnire sinceră. Şi totuşi, dă-ţi toată silinţa. Mai 
explică-mi o dată ce anume intenţionezi să faci. 

Erast Petrovici ciuli urechile - problema asta îl interesa şi 
pe el în cel mai înalt grad. 

— Doar vă este cunoscută ideea mea genială, vorbi Blank, 
încetând chiar şi cu zornăitul acela metalic. Eu consider că 
supunerea forţei electricităţii este cheia spre secolul care vine. 
Da, da, milady! Ne despart douăzeci şi patru de ani de secolul 
viitor, asta nu-i chiar aşa de mult. În noul secol lumea se va 
transforma, devenind de nerecunoscut, şi această transformare 
se va produce graţie electricităţii. Electricitatea nu este doar o 
sursă de iluminat, cum îşi închipuie profanii. Ea este capabilă 
să înfăptuiască minuni - şi în structurile macro, şi în cele micro. 
Imaginaţi-vă o caretă fără cai, deplasându-se cu ajutorul unui 
electromotor! Imaginaţi-vă un tren fără locomotivă - rapid, 
curat, silențios! Dar tunurile puternice, care pot dobori 
inamicul prin descărcarea direcţionată a unui fulger! Dar 
diligenta fără tracţiune cabalină! 

— Mi-ai spus asta în repetate rânduri, îl întrerupse cu 
blândeţe baroneasa pe entuziast. Vorbeşte-mi despre aplicaţiile 
electricităţii în medicină. 


— Oh, acesta este domeniul cel mai interesant, continuă 
încă mai aprins profesorul. Este chiar acea sferă a ştiinţei 
electricităţii căreia intenţionez să-mi dedic viața. 
Macroelectricitatea - turbinele, motoarele,  dinamurile 
puternice - va schimba lumea înconjurătoare, dar 
microelectricitatea va schimba omul însuşi, va corecta 
imperfectiunile construcției naturale a lui homo sapiens. 
Electrofiziologia şi electroterapia - iată domeniile care vor 
salva omenirea, şi nicidecum isteții domniei voastre care se 
joacă de-a marii politicieni sau, m-apucă şi râsul, smângălesc 
acolo la tablouaşe. 

— Greşeşti, băiete dragă. Şi ei fac un lucru foarte 
important şi necesar. Dar continuă. 

— Vă voi da posibilitatea să faceţi dintr-un om, din orice 
om, o fiinţă ideală, să-l izbăviţi de imperfecţiuni. Toate 
defectele care determină un anumit comportament al omului 
sunt localizate uitaţi aici, în subcortexul encefalului. 

Un deget rigid îl ciocăni dureros pe Erast Petrovici în 
tâmplă. 

— Ca să explic în termeni mai simpli, în creier există 
anumite zone care controlează logica, plăcerile, spaima, 
cruzimea, apetitul sexual şi aşa mai departe. Omul poate fi o 
personalitate armonioasă doar dacă toate aceste zone 
funcţionează cu aceeaşi intensitate, dar asta nu se întâmplă 
aproape niciodată. La câte unul este dezvoltată peste măsură 
zona răspunzătoare de instinctul de conservare, şi atunci acel 
om este un fricos patologic. La un altul nu este destul de 
dezvoltată zona logicii - şi atunci acel om este un imbecil 
irecuperabil. Potrivit teoriei mele, cu ajutorul electroforezei, 
adică al unei descărcări electrice bine direcționate şi strict 
dozate, pot fi stimulate unele zone ale creierului şi pot fi 
suprimate cele nedorite. 

— Este foarte, foarte interesant, spuse baroneasa. Ştii prea 
bine, dragul meu Gebhardt, că până acum nu ţi-am limitat 
finanţarea, dar de ce eşti atât de sigur că o asemenea corecție 
psihică este posibilă? 

— Este posibilă! Nu am nici cea mai mică îndoială în 
această privinţă! Ştiţi oare, milady, că în necropolele incaşilor 
au fost descoperite cranii având, uitaţi aici, nişte orificii 
identice? 


Degetul ciocăni iarăşi, de două ori, capul lui Erast 
Petrovici. 

— Aici se află zona care controlează frica. Incaşii ştiau asta 
şi, cu ajutorul instrumentelor lor primitive, înlăturau teama din 
creierul băieţilor care făceau parte din casta războinicilor, şi 
astfel aveau soldaţi neînfricaţi. Dar şoricelul? Mai ţineţi minte? 

— Da, m-a impresionat acel „şoricel neînfricat” al dumitale 
care s-a năpustit asupra pisicii. 

— O, şi ăsta-i doar începutul. Imaginaţi-vă o societate fără 
infractori! După arestare, criminalul feroce, maniacul, hoţul nu 
va mai fi condamnat la moarte sau trimis la ocnă - i se va face 
doar o mică operaţie, şi nefericitul acela, vindecat pe vecie de 
cruzimea lui patologică, de senzualitatea excesivă sau de 
lăcomia fără margini, va deveni un membru util al societăţii! Şi 
închipuiţi-vă cum ar fi dacă unul dintre băieţeii dumneavoastră, 
oricum foarte talentaţi, ar fi supus electroforezei mele, 
sporindu-i-se astfel harul! 

— A, nu, pe băieţii mei n-o să ti-i dau, i-o tăie baroneasa. 
Ar putea să-şi piardă şi minţile de atâta talent. Mai bine fă-ţi 
experimentele pe infractori. Dar ce înseamnă „om neîntinat”? 

— În acest caz, este vorba de o operaţie relativ simplă. 
Cred să sunt aproape pregătit să o fac. Se poate aplica un şoc 
în zona în care se acumulează memoria, caz în care creierul 
omului devine un fel de coală albă de pe care ai şters pur şi 
simplu totul cu radiera. Se păstrează întreaga capacitate 
intelectuală, dar dispar toate deprinderile şi cunoştinţele 
dobândite. Veţi avea un om neprihănit ca un prunc nou-născut. 
Mai ţineţi minte experimentul cu broscuţa? După operaţie nu 
mai ştia să sară, dar nu-şi pierduse reflexele motorii. Nu mai 
ştia să prindă gâze, dar îşi păstrase reflexul de a înghiţi. 
Teoretic vorbind, putea fi reînvăţată să facă toate astea. Să 
luăm acum pacientul nostru... Hei, voi doi, ce vă holbaţi? Luaţi-l 
şi puneţi-l pe masă! Macht schnell _ 

Ei, acum e momentul! Fandorin se pregăti de acţiune. Însă 
nemernicul de Andrew îl prinse de umeri cu atâta vigoare, încât 
nici gând să-şi poată duce mâna la revolver. „Timofai” făcu să 
ţăcăne ceva, şi cercurile de oţel care strângeau pieptul 
prizonierului se dădură la o parte. 


— Un-doi, şi! comandă „Timofai”, apucându-l de picioare 
pe Erast Petrovici, în vreme ce Andrew, strângând la fel de 
zdravăn umerii prizonierului, îl săltă cu uşurinţă din fotoliu. 


„Cobaiul” fu mutat pe masă şi culcat pe spate, Andrew însă 
îl ţinea în continuare de coate, iar portarul - de glezne. Lui 
Fandorin i se înfipsese dureros tocul armei în şale. Se auzi 
iarăşi zvon de clopoțel - se terminase recreaţia. 

— După ce voi prelucra sincron, printr-o descărcare 
electrică, două zone ale creierului, pacientul se va „curăţa” 
definitiv de experienţa de viaţă anterioară şi, ca să spun aşa, se 
va transforma într-un bebeluş. Va trebui reînvăţat totul - să 
umble, să mănânce, să folosească closetul, iar mai târziu, să 
citească, să scrie şi aşa mai departe. Presupun că asta îi va 
interesa pe pedagogii dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât 
se pare că aveţi deja o oarecare idee despre înclinațiile acestui 
individ. 

— O, da. Se distinge printr-o excelentă viteză de reacţie, 
este curajos, este înzestrat cu o gândire logică foarte bine 
dezvoltată şi cu o intuiţie unicat. Sper că toate acestea vor 
putea fi reconstituite. 

În orice altă împrejurare, Erast Petrovici s-ar fi simţit flatat 
de o atât de măgulitoare caracterizare, acum se crispa însă de 
groază - se imagină culcat într-un landou roz, cu suzeta-n gură, 
gângurind fără noimă şi, plecată asupra lui, lady Astair, 
spunându-i dojenitor: „U-u-u, ce copilaş rău avem aici, iar 
suntem uduţi”. A, nu, mai bine moartea! 

— Are convulsii, sir, deschise Andrew gura pentru prima 
oară. Nu cumva să se trezească. 

— Imposibil, îl repezi profesorul. Anestezicul ăsta ţine 
minimum două ore. Unele mărunte mişcări convulsive 
reprezintă o reacţie normală. De un singur lucru mă tem, 
milady. Nu am avut destul timp pentru a calcula cu exactitate 
puterea şocului necesar. Dacă e prea puternic, va ucide 
pacientul sau îl va transforma pe veci în idiot. Dacă e prea slab, 
în subcortex se vor păstra unele figuri vagi, reziduale, care, sub 
influenţa unor stimuli externi, pot căpăta la un moment dat 
forma unei anumite amintiri. 

După un moment de tăcere, baroneasa spuse cu vădită 
părere de rău: 


— Nu putem risca. Administrează-i un şoc mai puternic. 

Se auzi un zumzet ciudat, apoi un trosnet, care îi stârniră 
fiori reci lui Fandorin. 

— Andrew, tunde două cerculeţe, uite, aici şi aici, spuse 
Blank, atingând părul celui culcat. Trebuie să leg aici electrozii. 

— Nu, să se ocupe Timofai de asta, porunci ferm lady 
Astair. Eu plec. Nu vreau să văd asta, altfel nu mai dorm la 
noapte. Andrew, tu vii cu mine. Trebuie să scriu câteva depeşe, 
le vei duce la telegraf. Trebuie să ne luăm măsuri de precauţie, 
doar vor începe foarte curând să-l caute pe prietenul nostru. 

— Da, da, milady, domnia voastră doar m-ar încurca, 
răspunse distrat profesorul, ocupat cu preparativele lui. Vă voi 
aduce fără întârziere la cunoştinţă rezultatul. 

Cleştii de fier care imobilizau coatele lui Erast Petrovici se 
desfăcură în sfârşit. 

Abia se stinse în spatele uşii zgomotul paşilor 
îndepărtându-se, şi Fandorin deschise ochii, îşi eliberă dintr-o 
mişcare picioarele şi, după ce îşi adună genunchii, şi-i dezdoi 
rapid şi îl îmbrânci pe „Timofai” cu picioarele în piept cu atâta 
putere, încât acela zbură până într-un colţ al încăperii. In 
secunda următoare, Erast Petrovici sărea deja de pe masă pe 
podea şi, cu ochii mijiţi din cauza luminii, îşi smulgea de sub 
pulpana hainei mult râvnitul Herstal. 

— Nici o mişcare sau trag! şuieră a răzbunare cel revenit 
la viaţă, şi în clipa aceea chiar îşi dorea cu adevărat să îi 
împuşte pe amândoi - şi pe „Timofai”, care clipea nătâng fără 
să priceapă nimic, şi pe profesorul acela smintit, care 
încremenise descumpănit cu două andrele de oţel în mâini. De 
la andrele porneau nişte cabluri subţiri spre o maşinărie 
complicată, pe care clipea o mulţime de luminiţe. In laborator 
erau o sumedenie de aparate ciudate, dar nu avea vreme să le 
cerceteze. 

Portarul nu încerca să se ridice de la podea, doar îşi făcea 
cruci mărunte, în ce îl priveşte însă pe Blank, se pare că 
lucrurile nu stăteau tocmai bine. Lui Erast Petrovici i se păru 
că profesorul nu se speriase deloc, era doar furios pe acest 
obstacol neaşteptat care îi putea zădărnici experimentul. Lui 
Fandorin îi trecu fulgerător prin cap: în clipa asta se 
năpusteşte la mine! Şi dorinţa de a-l ucide se făcu mică, se 
mistui fără urmă. 


— Fără prostii! Stai pe loc! strigă Fandorin cu uşor tremur 
în glas. 

În aceeaşi secundă, Blank răcni: 

—  Mistkeril! Du hast alles verdorben! - şi se repezi 
înainte, lovindu-se cu coapsa de marginea mesei. 

Erast Petrovici apăsă pe trăgaci. Nimic. Piedica de 
siguranţă! Trase butonul. Apăsă pe trăgaci de două ori la rând. 
Du-dum! - un dublu bubuit, şi profesorul căzu cu faţa la 
pământ, cu capul chiar la picioarele lui Fandorin. 

Temându-se de un atac pe la spate, Fandorin se răsuci 
brusc, gata să mai tragă o dată, dar „limofai” se lipise cu 
spatele de perete şi îngăima întruna, cu voce lăcrămoasă: 

— Nu mă omorâţi, înălţimea voastră! N-a fost cu voia mea! 
Pentru numele lui Christos! Înălţimea voastră! 

— Ridică-te, nemernicule! urlă Erast Petrovici, pe jumătate 
asurzit, ca un sălbatic. Înainte! Marş! 

Împungându-l pe portar cu ţeava armei în spinare, îl fugări 
pe coridor, apoi pe scară în jos. „Timofai” tropăia mărunt, 
văicărindu-se de câte ori ţeava revolverului îi atingea şira 
spinării. 

Traversară rapid sala de recreaţie şi Fandorin se strădui să 
nu privească spre uşile deschise ale sălilor de clasă, de unde 
priveau afară profesorii şi, buluciţi în spatele lor, copiii tăcuţi, 
în micuţele lor uniforme albastre. 

— Poliţia! răcni Erast Petrovici. Domnilor profesori, nu 
lăsaţi copiii să iasă din clase! Şi nici voi nu ieşiţi! 

După ce străbătură galeria aceea lungă, ajunseră la fel, 
când la pas, când la galop, în corpul secundar al clădirii. Odată 
opriţi lângă uşa alb-aurie, Erast Petrovici îl îmbrânci din 
răsputeri pe „limofai”, şi portarul deschise canaturile cu 
fruntea, abia reuşind să rămână pe picioare. Nimeni. Pustiu! 

— Marş înainte! Deschide toate uşile! îi ordonă Fandorin. 
Şi fii atent: dacă te prind cu prostii, te omor ca pe un câine! 

Portarul doar plesni din palme şi o porni iar la galop pe 
coridor. În cinci minute cercetară toate încăperile de la parter. 
Ţipenie de om - doar în bucătărie, prăbuşit greoi cu pieptul 
peste masă şi cu faţa de mort întoarsă într-o parte, îşi dormea 
somnul de veci bietul birjar. Erast Petrovici văzu doar în 
treacăt firicelele de zahăr din barbă şi băltoaca mică formată 


de ceaiul vărsat, şi îi porunci lui „limofai” să mişte mai 
departe. 

La primul etaj se aflau două dormitoare, odaia-garderobă 
şi biblioteca. Baroneasa şi lacheul nu erau nici acolo. Atunci, 
unde puteau fi? Auziseră împuşcăturile şi se ascunseseră pe 
undeva prin astairnat? Ori scăpaseră cu fuga? 

Furios, Fandorin îşi smuci brusc mâna în care ţinea 
revolverul, şi răsună din senin o împuşcătură. Glonţul ricoşa cu 
sunet strident din perete în fereastră, lăsând în geam o steluţă 
perfectă din care porneau mulţime de raze mici. La dracu', e 
trasă piedica de siguranţă, iar trăgaciul e slab, îşi aminti 
Fandorin şi scutură din cap ca să scape de sunetul care îi 
persista în urechi. 

Focul neaşteptat de armă produse asupra lui „Iimofai” un 
efect magic - portarul căzu în genunchi şi porni să se jeluiască: 

— Înăl... înălţimea voastră... Nu-mi luaţi viaţa! Mi-a smintit 
necuratul minţile! Mă jur, mă jur cu mâna pe inimă! Că am 
copilaşi, nevasta mi-e bolnavă! Vă arăt! Pe Dumnezeul meu că 
v-arăt! Îs în pivniţă, în beciul secret! V-arăt, numai viaţa nu mi- 
o luaţi! 

— În ce beci? îl întrebă ameninţător Erast Petrovici şi 
ridică revolverul, ca şi când ar fi avut într-adevăr de gând să 
împartă pe loc dreptatea. 

— Veniţi după mine, aveţi bunătatea, după mine. 

Portarul sări în picioare şi, privind fără încetare în jur, îl 
conduse pe Fandorin din nou la parter, în cabinetul baronesei. 

— Mi-am aruncat odată privirea din întâmplare... Că 
dumnealor nu mă lăsau aici. N-aveau încredere în mine. Cum 
altfel - io-s rus, suflet pravoslavnic, n-am sânge inglezesc, zise 
„Timofai”, închinându-se. Numai Andrei ăla avea intrare acolo, 
io - ninci-ninci. 

Dădu fuga în spatele biroului, întoarse acolo un mâner şi 
biroul se dădu brusc într-o parte, descoperind o uşiţă de aramă. 

— Deschide-o! porunci Erast Petrovici. 

„Limofai” se mai închină de trei ori şi împinse uşiţa. 
Aceasta se deschise fără zgomot şi descoperi o scăriţă care 
cobora în întuneric. 

Fandorin începu să coboare precaut, tot împungându-l pe 
portar în spate. Scăriţa se sfârşea într-un zid, dar de după un 
colţ, în dreapta, pornea un coridor scund. 


— Mergi, mergi, îl ţistuia Erast Petrovici pe „Iimofai”, care 
cam pregeta. 

Cotiră după colţ şi se pomeniră într-o beznă de nepătruns. 
Trebuia să iau o lumânare, îşi zise Fandorin, şi mâna stângă îi 
porni spre buzunar după chibrituri, dar în faţa lui ţâşni brusc 
un fulger şi izbucni un tunet. Portarul scoase un vaiet şi se lăsă 
la pământ, în vreme ce Erast Petrovici întinse mâna cu Herstal- 
ul şi apăsă pe trăgaci până ce percutorul ţăcăni în gol în 
tuburile pentru cartuşe. Se lăsă o linişte încărcată de ecou. 
Fandorin scoase cu degete tremurânde cutia, hârşâi un chibrit. 
„Timofai” stătea aşezat lângă perete ca un morman diform şi nu 
se mişca. Făcând câţiva paşi înainte, Erast Petrovici îl văzu pe 
Andrew prăvălit pe spate. Lumina tremurătoare a flăcăruii jucă 
puţin în ochii sticloşi şi se stinse. 

Odată rămas în beznă, ne învaţă marele Fouche, trebuie 
să-ţi strângi pleoapele, să numeri până la treizeci ca să ţi se 
îngusteze pupilele, şi atunci privirea poate distinge şi cea mai 
firavă sursă de lumină. Erast Petrovici, pentru mai multă 
siguranţă, numără până la patruzeci, deschise ochii şi - chiar 
aşa: de undeva se strecura o fâşiuţă de lumină. Întinzându-și 
mâna în care ţinea Herstal-ul inutil, făcu un pas, doi, trei şi zări 
în faţa lui o uşă uşor întredeschisă, prin crăpătura căreia se 
strecura lumina aceea palidă. Doar acolo se putea afla 
baroneasa. Fandorin se îndreptă hotărât spre dunga luminoasă 
şi împinse uşa cu putere. 

Ochii lui descoperiră o cămăruţă mică, cu pereţi acoperiţi 
de rafturi. În mijlocul odăii se afla o masă, pe masă ardea o 
lumânare într-un sfeşnic de bronz, luminând chipul brăzdat de 
umbre al baronesei. 

— Intră, băiete dragă, vorbi ea calm. Te aşteptam. 

Erast Petrovici păşi peste prag, şi uşa se trânti brusc în 
spatele lui. El tresări, se întoarse şi văzu că uşa nu are nici 
balamale, nici clanţă. 

— Apropie-te, îi ceru milady cu voce scăzută. Vreau să-ţi 
privesc mai bine chipul, căci chipul tău este chipul destinului 
meu. Eşti pietricica ieşită în calea mea. Pietricica măruntă de 
care-mi era sortit să mă împiedic. 

Cu amorul propriu rănit de asemenea comparaţie, 
Fandorin se apropie de masă şi văzu aşezată pe ea, în faţa 
baronesei, o casetă metalică lustruită. 


— Ce-i asta? întrebă el. 

— Despre asta vorbim puţin mai târziu. Ce-ai făcut cu 
Gebhardt? 

— E mort. E numai vina lui, nu l-a pus nimeni să se arunce 
în faţa glonţului, răspunse cam grosolan Erast Petrovici, 
încercând să nu se gândească la faptul că în doar câteva 
minute ucisese doi oameni. 

— Este o mare pierdere pentru omenire, băiete dragă. Era 
un om ciudat, era un obsedat, dar era un mare savant. Avem un 
Azazel mai puţin... 

— Ce este cu acest „Azazel”? întrebă Fandorin, străbătut 
de un fior. Ce legătură are acest demon cu orfanii? 

— Azazel nu este un demon, băiete dragă. Este măreţul 
simbol al salvatorului şi al civilizatorului omenirii. Dumnezeu a 
creat această lume, a creat oamenii şi i-a lăsat de capul lor. Dar 
oamenii sunt atât de slabi, atât de orbi, ei au transformat lumea 
lui Dumnezeu într-un iad. 

Omenirea ar fi pierit de mult dacă printre oameni nu ar fi 
apărut din când în când nişte personalităţi aparte. Ei nu sunt 
demoni şi nu sunt dumnezei, eu îi numesc heros civilisateurs. 
Graţie fiecăruia dintre ei omenirea a făcut câte un salt înainte. 
Prometeu ne-a dăruit focul. Moise ne-a dăruit conceptul de 
lege. Christos ne-a dăruit pivotul moral. Dar cel mai valoros 
între aceşti eroi este Azazel iudeul, care i-a insuflat omului 
sentimentul propriei demnități. Se spune în Cartea lui Enoh: 
„El s-a pătruns de iubire faţă de oameni şi le-a dezvăluit taine 
pe care le aflase în ceruri”. El i-a dăruit omului oglinda, pentru 
ca omul să vadă ce se află în spatele lui, adică să aibă memorie 
şi să îşi înţeleagă trecutul. Graţie lui Azazel bărbatul poate 
practica meşteşugurile şi-şi poate apăra casa. Graţie lui Azazel 
femeia s-a transformat dintr-o femelă supusă născătoare de 
prunci într-o fiinţă umană egală în drepturi, având libertatea de 
a alege - să fie frumoasă sau slută, să fie mamă sau amazoană, 
să trăiască pentru propria familie sau pentru întreaga omenire. 
Dumnezeu i-a dat omului doar pachetul de cărţi, Azazel însă ne 
învaţă cum să le jucăm pentru a câştiga. Fiecare din protejaţii 
mei este un Azazel, chiar dacă nu toţi ştiu asta. 

— Cum „nu toţi”? 

— Puţini sunt cei iniţiaţi în menirea noastră secretă, doar 
cei mai fideli şi mai inflexibili, îl lămuri milaay. Ei sunt şi cei 


care iau asupră-le treburile murdare, pentru ca ceilalţi să 
rămână  neprihăniţi. „Azazel” este detaşamentul meu de 
avangardă, cel care trebuie treptat, încetul cu încetul, să 
acapareze guvernarea acestei lumi. Oh, cât va fi de prosperă 
planeta noastră atunci când va fi condusă de Azazelii mei! Şi 
asta s-ar putea întâmpla atât de curând, peste vreo douăzeci de 
ani... Ceilalţi elevi ai astairnatelor, neiniţiaţi în taina lui Azazel, 
îşi urmează pur şi simplu propria cale în viaţă, aducând 
omenirii nepreţuit prinos. lar eu doar le urmăresc succesele, 
mă bucur pentru înfăptuirile lor şi ştiu că la nevoie nici unul nu 
va refuza să îşi ajute mama. Ah, ce se vor face fără mine? Ce se 
va întâmpla cu întreaga omenire?... Dar nu-i nimic, „Azazel” 
trăieşte, el îmi va duce misiunea la bun sfârşit. 

Erast Petrovici interveni indignat: 

— l-am văzut eu pe Azazelii dumneavoastră, pe cei „fideli 
şi inflexibili”! Morbid şi Franz, Andrew şi cel cu ochi ca de 
peşte, cel care l-a ucis pe Ahtîrţev! Ei sunt avangarda 
dumneavoastră, milady? Ei sunt cei mai vrednici? 

— Nu doar ei. Dar şi ei. Mai ţii minte, prietene, ţi-am spus 
că nu toţi copiii mei izbutesc să-şi afle calea în lumea de azi, 
pentru că talentul lor a rămas în trecutul îndepărtat sau va fi 
necesar în viitorul îndepărtat? Tocmai aceşti elevi devin cei mai 
fideli şi devotați executanţi. Unii dintre copiii mei reprezintă 
creierul, alţii braţul. Iar cel care l-a eliminat pe Ahtîrţev nu se 
numără printre copiii mei. Este doar un aliat temporar. 

Degetele baronesei mângâiară absent suprafaţa lustruită a 
casetei şi apăsară ca în treacăt un mic buton rotund. 

— Asta-i tot, tinere dragă. Ne-au rămas două minute, mie 
şi dumitale. Vom părăsi viaţa împreună. Din păcate, nu te pot 
lăsa în viaţă. Le-ai face rău copiilor mei. 

— Ce-i asta? strigă Fandorin înşfăcând caseta, care se 
dovedi a fi destul de grea. O bombă? 

— Da, răspunse lady Astair zâmbind compătimitor. Un 
mecanism cu ceas. Invenţia unuia din băieţii mei talentaţi. 
Există casete de acest fel fixate la treizeci de secunde, la două 
ore, chiar şi la douăsprezece ore. Nu pot fi deschise pentru a li 
se opri mecanismul. Mina aceasta este fixată la o sută douăzeci 
de secunde. Voi pieri laolaltă cu arhiva mea. Viaţa mea s-a 
sfârşit, dar am apucat să fac destule în timpul ei. Misiunea mea 
va fi continuată, iar lumea mă va mai pomeni de bine. 


Erast Petrovici încercă să agate butonul cu unghiile, dar 
nu ieşi nimic. Atunci se năpusti spre uşă şi începu s-o pipăie cu 
degetele, s-o izbească cu pumnii. Sângele îi pulsa în urechi, 
numărând trecerea secundelor. 

— Lizanka! gemu disperat Fandorin în pragul morţii. 
Milady! Nu vreau să mor! Sunt tânăr! Sunt îndrăgostit! 

Lady Astair îl privi cu milă. Era limpede că înăuntrul ei se 
ducea o luptă. 

— Promite-mi că vânarea copiilor mei nu va deveni scopul 
vieţii dumitale, vorbi ea cu voce scăzută, privindu-l pe Erast 
Petrovici drept în ochi. 

— Jur! exclamă el, gata în clipa aceea să promită orice. 

După o pauză chinuitoare, infinit de lungă, milady îi adresă 
un zâmbet blând, matern: 

— Bine, trăieşte deci, băiete dragă. Grăbeşte-te însă, ai 
patruzeci de secunde. 

Ea îşi duse mâna sub masă, şi uşa de aramă se deschise 
scrâşnind spre înăuntru. 

Aruncând o ultimă privire femeii cărunte, nemişcate, şi 
flăcării pâlpâitoare a lumânării, Fandorin o luă la goană, în 
salturi uriaşe, pe coridorul întunecat. Se lovi în goana lui de 
perete, se caţără în patru labe pe scăriţă, se ridică în picioare şi 
din alte două salturi traversă cabinetul. 


Zece secunde mai târziu, uşile de stejar ale corpului 
secundar al casei aproape zburară din ţâţâni în urma unei 
lovituri puternice, iar pe veranda din faţa imobilului zbură 
dându-se de-a rostogolul un tânăr cu faţa crispată. Goni pe 
străduţa liniştită şi umbroasă până la colţ, şi abia acolo se opri, 
gâfâind din greu. Cuprinse strada cu privirea, încremeni. 

Secundele treceau şi nu se întâmpla nimic. Soarele aurea 
blând coroanele plopilor, pe o bancă moţăia un pisoi roşcat, 
nişte găini cotcodăceau undeva, într-o curte. 

Erast Petrovici îşi duse mâna la inima care îi bătea 
bezmetic. L-a înşelat! L-a tras pe sfoară ca pe-un ţânc! Şi a 
fugit pe uşa din dos! 

Începu să urle de furie neputincioasă şi, parcă 
răspunzându-i, corpul secundar al casei urlă aidoma. Zidurile 
se cutremurară, acoperişul se clătină abia perceptibil, şi de 


undeva, din pântecele pământului, răzbătu bubuitul înfundat al 
exploziei. 
Ultimul capitol, 
în care eroul îşi ia rămas-bun de la tinereţe 

Întrebaţi orice locuitor al Moscovei, străvechiul nostru 
oraş de scaun, care este cea mai potrivită vreme să închei o 
căsătorie legitimă, şi veţi auzi negreşit drept răspuns că un om 
chibzuit şi serios, care doreşte să îşi aşeze de la bun început 
viaţa de familie pe un fundament solid, neapărat se cunună 
religios doar la sfârşit de septembrie, căci această vreme a 
anului este ideală în cel mai înalt grad spre a porni în larg, în 
plăcuta şi lunga călătorie pe valurile vieţii de familie. 
Septembrie la Moscova este sătul şi leneş, împodobit cu brocart 
auriu şi rumenit de sângeriul arţarilor, ca o precupeaţă gătită 
din Zamoskvorecie. Dacă te cununi în ultima duminică, cerul va 
fi negreşit senin şi azuriu, iar soarele va străluci cumpătat şi 
delicat - mirele nu va asuda din pricina gulerului scrobit, strâns 
pe gât şi a fracului negru bine mulat pe trup, în timp ce 
mireasa nu va îngheţa în veşmântu-i miraculos, vaporos, diafan, 
pentru care nici cuvinte nu-s să-i dea un nume. 

Alegerea bisericii pentru săvârşirea ceremoniei este o 
întreagă ştiinţă. Şi ai de unde alege, slavă Domnului, în acest 
oraş-cu-turle-de-aur, dar tocmai de aceea greutatea deciziei 
este cu atât mai mare. Un moscovit neaoş ştie că este bine să te 
cununi pe Sretenka, la Biserica Adormirea din Peceatniki: soţii 
vor trăi mult şi vor muri în aceeaşi zi. Dacă vrei să ai parte de 
progenituri numeroase, cea mai indicată este Biserica Marea 
Cruce a Sfântului Nikol, care s-a întins în Kitaigorod pe 
lărgimea unui cvartal întreg. Cei care preţuiesc mai mult ca 
toate tihna şi traiul domestic, să aleagă Biserica lui Pimen cel 
Mare din Starie Vorotniki. Dacă mirele e militar, dar doreşte 
să-şi sfârşească zilele nu pe câmpul de luptă, ci în căminul 
familial, înconjurat de toţi ai casei, cu căţel, cu purcel, cel mai 
înţelept este să facă legământ de cununie la Biserica Sf. 
Gheorghe, de pe Vspolie. Şi, de bună seamă, nici o mamă 
iubitoare nu îi va îngădui fiicei sale să-şi pună pirostriile pe 
Varvarka, în Biserica Marii Muceniţe Varvara - biata copilă şi- 
ar trece viaţa toată în chin şi suferinţă. 

Dar notabilităţile şi cei cu rang înalt nu prea au libertate 
de alegere, pentru ei biserica trebuie să fie maiestuoasă şi 


spațioasă, altminteri n-ai cum cuprinde în ea toţi acei oaspeţi 
reprezentând crema societăţii moscovite. lar la cununia 
religioasă care se oficia la spaţioasa şi maiestuoasa Biserică 
Zlatouspenkaia se adunase „Moscova toată”. Mulțimea de gură- 
cască bulucită la intrare, de unde se întindea un alai lung de 
echipaje, arăta spre caleaşca în care se afla însuşi prinţul 
Vladimir  Andreevici Dolgoruki,  general-guvernator, asta 
însemna deci că această cununie se desfăşura după 
ceremonialul cel mai ales. 

În biserică se putuse intra numai cu invitaţie specială, dar 
chiar şi aşa se adunaseră acolo aproape două sute de invitaţi. 
Vedeai mulţime de uniforme strălucitoare, şi militare, şi civile, 
multe doamne cu umeri dezgoliţi şi coafuri înalte, multe 
panglici, stele, diamante. Erau aprinse toate candelabrele şi 
lumânările, ceremonia începuse de multişor, invitaţii obosiseră. 
Toate femeile, indiferent de vârstă şi stare civilă, erau 
emoţionate şi înduioşate, bărbaţii însă se plictiseau în mod 
vădit şi conversau cu jumătate de gură despre ale lor - pe cei 
doi miri îi judecaseră deja. Pe tatăl miresei, consilierul titular 
privat Aleksandr  Apollodorovici von  Evert-Kolokolţev, îl 
cunoştea întreaga  Moscovă, pe  frumuşica Elizaveta 
Aleksandrovna o văzuseră nu o dată - începuse să iasă la baluri 
încă de anul trecut, de aceea mirele, Erast Petrovici Fandorin, 
era cel care le stârnea curiozitatea. Despre el se ştiau prea 
puţine: un tânăr din capitală, vine adesea în călătorii-fulger la 
Moscova în misiuni de mare importanţă, carierist, şi-a croit 
drum până chiar în sanctuarul puterii de stat. Deocamdată, ce-i 
drept, nu are rang prea mare, dar este încă foarte tânăr, iar 
ascensiunea spre culmi îi merge rapid. Ce, e de colea - să ai la 
anii lui Crucea Sf. Vladimir la petliţă! Om prevăzător, 
Aleksandr Apollodorovici, ţinteşte departe în viitor. 

În ceea ce le priveşte pe femei, acestea erau cu deosebire 
mişcate de tinereţea şi frumuseţea mirilor. Mirele era 
înduioşător de emoţionat, ba roşea, ba pălea, încurca vorbele 
legământului, Doamne, era frumos ca o cadra. lar mireasa, 
Lizanka Evert-Kolokolţeva, părea de-a dreptul o creatură 
nepământeană, o priveai şi ţi se oprea inima-n loc, nu alta. Şi 
rochia albă, vaporoasă ca un nor, şi voalul de mireasă diafan, şi 
cununiţa din roze de Saxonia - totul era exact aşa cum se 
cuvenea. Când mirii băuseră din cupa cu vin roşu şi se 


sărutaseră, mireasa nu se fâstâcise câtuşi de puţin, dimpotrivă, 
zâmbise cu veselie şi îi şoptise mirelui ceva care îl făcuse şi pe 
el să zâmbească. 

Auziţi ce îi şoptise Lizanka lui Erast Petrovici: 

— „Sărmana Liza” şi-a schimbat gândul, nu se mai îneacă, 
se mărită. 

Intreaga zi, pe Erast Petrovici îl chinuise faptul că fusese 
în centrul atenţiei tuturor şi că depinsese în întregime de cei 
care îl înconjurau. Îşi făcuseră apariţia o mulţime de foşti colegi 
de gimnaziu şi de „vechi camarazi” ai tatălui său (care, în 
ultimul an parcă intraseră toţi în pământ şi acum ieşiseră cu 
toţii la lumină). La început, Fandorin fusese dus la un mic dejun 
„între burlaci” într-o tavernă de pe Arbat, numită „Praga”, unde 
îl tot împungeau în coaste, îi făceau cu ochiul şi, nu se ştie de 
ce, îi transmiteau condoleanţe, îl duseseră apoi din nou la hotel, 
venise frizerul Pierre, care îl trăsese dureros de păr, înfoindu-i-l 
într-un mot înfoiat. Pe Lizanka nu se cuvenea să o vadă până la 
biserică, şi asta fusese la fel de chinuitor. De trei zile, de când 
sosise de la Sankt-Petersburg, unde mirele îşi avea acum 
slujba, nu îşi văzuse aproape deloc mireasa - Lizanka era 
ocupată cu pregătirile de nuntă care îşi aveau importanţa lor. 

Apoi, cu faţa congestionată în urma micului dejun „între 
burlaci”, Ksaveri Feofilaktovici Gruşin, în frac şi cu panglică 
albă de cavaler de onoare, îl instalase pe mire într-un echipaj 
deschis şi îl dusese la biserică. Erast Petrovici stătuse pe trepte 
şi aşteptase mireasa, din mulţime i se striga ceva, o domnişoară 
aruncase în el cu un trandafir care îi înţepase obrazul. In 
sfârşit, fusese adusă Lizanka, pe care aproape nici n-o zăreai 
sub valurile de voal transparent. Stătuseră umăr la umăr în faţa 
stranei, corul cânta, preotul spusese: „Căci milostiv şi iubitor 
de oameni e Domnul Dumnezeul nostru” şi încă ceva, 
schimbaseră inelele, se ridicaseră în picioare pe covoraş, apoi 
Lizanka îi spusese ce-i spusese şi, nu ştiu cum, Erast Petrovici 
se liniştise dintr-odată, privise în jur, văzuse chipuri, văzuse 
cupola înaltă a bisericii, şi se simţise bine. 

Se simţise bine şi după aceea, pe când toţi se apropiau de 
ei şi îi felicitau sincer şi din toată inima. li plăcuse cu deosebire 
general-guvernatorul Vladimir Andreevici Dolgoruki - un om 
rotofei, blând, cu faţă rotundă şi mustăţi pe oală. Acela îi 


spusese că a auzit multe lucruri măgulitoare despre Erast 
Petrovici şi îi urase casă de piatră. 

leşiseră în piaţă, toţi în jur strigau, dar nu se vedea bine 
din cauza luminii strălucitoare a soarelui. 

Se aşezase împreună cu Lizanka în trăsura descoperită, 
mirosea a flori. 

Lizanka îşi scosese una din mănuşile lungi, albe şi 
strânsese cu putere mâna lui Erast Petrovici. El îşi apropiase 
hoţeşte faţa de voalul ei şi inspirase iute mireasma părului, a 
parfumului, a pielii ei. În secunda aceea (tocmai treceau pe 
lângă  Nikitskie  Vorota), privirea lui  Fandorin căzuse 
întâmplător pe pridvorul Bisericii Voznesenskaia - şi parcă o 
mână de gheaţă îi prinse inima în strânsoarea ei. 

Fandorin văzuse doi băieţaşi de vreo opt-nouă anişori, în 
micuţe uniforme albastre zdrenţăroase. Stăteau acolo, pierduţi 
printre oamenii sărmani, şi cântau cu voci subţirele ceva 
tânguitor. Micii cerşetori, sucindu-şi gâtul, urmăreau curioşi 
din priviri fastuosul alai nuptial. 

— Dar ce-i cu tine, dragostea mea? întrebase speriată 
Lizanka, văzând în ce hal pălise chipul soţului ei. 

Fandorin nu-i răspunsese. 


Percheziţia pivniţei secrete din corpul secundar al clădirii 
astairnatului nu dusese la nici un rezultat. O bombă de 
construcţie necunoscută produsese o explozie puternică şi 
compactă, fără a produce aproape deloc stricăciuni clădirii, dar 
distrugând aproape în întregime subsolul. Din arhivă nu 
rămăsese nimic. Nici din lady Astair - dacă nu punem la 
socoteală un petic din rochia ei de mătase. 

Rămas fără administrator şi fără surse de finanţare, 
sistemul internaţional de astairnate se destrămase. În unele 
ţări, aşezămintele trecuseră sub oblăduirea statului sau a unor 
societăţi de binefacere, dar cele mai multe îşi încetaseră pur şi 
simplu activitatea. În orice caz, ambele astairnate din Rusia 
fuseseră închise printr-un ordin al Ministerului Instrucţiei 
Publice, ca focare de propagare a ateismului şi a ideilor nocive. 
Profesorii se împrăştiaseră, iar cei mai mulţi dintre copii 
fugiseră care-ncotro. 

Datorită listelor capturate de la Cunningham s-a reuşit 
identificarea a optsprezece absolvenţi ai astairnatelor, asta însă 


nu însemna mare lucru, pentru că era imposibil să stabileşti 
care dintre ei era implicat în activitatea organizaţiei „Azazel” şi 
care nu. Totuşi, cinci dintre ei (printre care şi ministrul 
portughez) îşi dăduseră demisia, doi îşi puseseră capăt zilelor, 
iar unul (şeful gărzii braziliene) fusese chiar supus torturii. În 
urma unei ample anchete interguvernamentale fuseseră 
descoperite numeroase persoane notabile şi onorabile care 
absolviseră, la vremea lor, diverse astairnate. Mulţi nici măcar 
nu ascundeau asta, mândrindu-se cu educaţia primită acolo. 
Ce-i drept, unii dintre „copiii lui lady Astair” preferaseră să se 
ascundă, să scape astfel de supărătoarea atenţie pe care le-o 
acordau poliţia şi serviciile secrete, cei mai mulţi însă 
rămăseseră în poziţiile ocupate până atunci, pentru că nu aveai 
ce vină să le aduci. Însă calea spre înaltele demnități de stat le 
fusese de atunci interzisă, iar la numirea în posturi înalte 
începuse să se acorde din nou, ca în vremea feudalismului, 
atenţie obârşiei şi genealogiei - nu cumva, ferească sfântul, să 
avanseze vreun „lepădat” (acesta era numele dat în cercurile 
competente protejaţilor lui lady Astair). De altfel, publicul larg 
nu a remarcat epurarea asta, căci fuseseră luate măsuri de 
precauţie şi  confidenţialitate coordonate  scrupulos de 
guvernele diferitelor ţări. O vreme, circulaseră unele zvonuri 
despre o conspirație mondială - fie masonică, fie evreiască, fie 
şi una şi alta luate la un loc, şi fusese menţionat şi numele 
domnului Disraeli, apoi însă totul se stinsese, cu atât mai mult 
cu cât în Balcani se cocea o criză gravă, care dădea frisoane 
întregii Europe. 

Prin obligaţiile de serviciu, Fandorin fusese nevoit să 
participe la investigaţiile din „Cazul Azazel”, dar manifesta atât 
de puţin zel în descâlcirea cazului, încât generalul Mizinov 
socotise mai înţelept să-i dea tânărului său asistent o altă 
misiune, de care Erast Petrovici se ocupă cu infinit mai multă 
râvnă. Simţea că în istoria legată de „Azazel” cugetul nu-i era 
tocmai curat, iar rolul pe care îl jucase fusese destul de 
ambiguu. Jurământul dat baronesei (şi călcat fără voie) îi 
întunecase în mare măsură fericitele săptămâni dinaintea 
căsătoriei. 

Şi iată, trebuia ca tocmai în cea mai fericită zi a vieţii, ziua 
căsătoriei, să-i cadă lui Erast Petrovici sub ochi victimele 
„abnegaţiei, spiritului de sacrificiu şi zelului lăudabil” (astfel 


glăsuia decretul imperial care însoţise decorația) de care el 
dăduse dovadă. 

Pe Fandorin îl cuprinse deprimarea, se posomori, dar, 
odată ajunşi în casa părintească de pe Malaia Nikitskaia, 
Lizanka apucă ferm frâiele situaţiei în propriile mâini: se 
retrase împreună cu soţul ei deprimat în odaia-garderobă, 
aflată lângă vestibul, şi interzise cu severitate accesul altora 
fără să fie chemaţi - noroc că ai casei aveau destule pe cap cu 
pregătirile pentru primirea oaspeţilor, şi asta urma să îi ţină 
ocupați până va începe banchetul. Dinspre bucătărie pluteau 
arome ameţitoare, bucătarii aduşi special de la „Slavianski 
Bazar” roboteau fără preget încă din zori; în spatele uşilor bine 
închise ale sălii de bal orchestra repeta pentru ultima oară 
valsurile vieneze - în general, totul mergea conform planului. 
Mai rămăsese doar să facă ordine în sufletul soţului 
demoralizat. 

După ce se încredinţă că pricina neaşteptatei melancolii nu 
era despărţirea de cine ştie ce persoană de care îşi amintise la 
momentul nepotrivit, tânăra nevastă se linişti pe deplin şi porni 
încrezătoare la acţiune. La întrebările puse direct, Erast 
Petrovici răspundea cu nişte mormăieli şi tot încerca să îşi 
întoarcă faţa, aşa încât Lizanka se văzu nevoită să schimbe 
tactica. Îşi mângâie mirele pe obraz, îl sărută mai întâi pe 
frunte, apoi pe buze, apoi pe ochi, şi mirele se înmuie, se 
dezgheţă, deveni iarăşi cât se poate de maleabil. Şi totuşi, 
tinerii nu se grăbeau să se alăture oaspeţilor. Baronul ieşise în 
câteva rânduri până în vestibul şi se apropiase de uşa închisă, 
chiar tuşise încet, cu tact, dar nu se hotărâse să bată la uşă. 

Şi totuşi, la un moment dat fusese nevoit să o facă. 

— Erast! îl strigase Aleksandr Apollodorovici care, din 
această zi, începuse să îşi tutuiască ginerele. lartă-mă, 
prietene, dar te caută un curier special de la Petersburg. Într-o 
problemă urgentă! 

Baronul îl privi pe ofiţerul tinerel, cu panaş la chipiu, 
înlemnit smirnă lângă uşă. Curierul ţinea sub braţ un pacheţel 
pătrat, învelit într-o hârtie cenuşie, cazonă, cu peceţi din ceară 
roşie închipuind nişte vulturi. 

— Pe mine mă cauţi, locotenent? 


— Domnul Fandorin? Erast Petrovici? se informă ofiţerul 
cu o voce limpede, cu modulaţii specifice ofiţerilor din corpul 
de gardă. 

— Da, eu sunt. 

— Aveţi un colet secret urgent de la Secţia a treia. Unde 
porunciţi să-l pun? 

— Fie şi aici, spuse Erast Petrovici şi se dădu la o parte. 
lertaţi-mă, Aleksandr Apollodorovici (încă nu se obişnuise săi 
se adreseze mai familiar socrului). 

— Înţeleg. Munca e muncă, spuse socrul cu o înclinare a 
capului, închise uşa în urma curierului şi rămase afară, ca nu 
cumva, Doamne fereşte, să intre vreun străin. 

Locotenentul puse coletul pe masă şi scoase de după 
reverul hainei o hârtiuţă. 

— Vă rog să semnaţi de primire. 

— Ce este în colet? întrebă Fandorin în vreme ce semna. 

Lizanka privea curioasă coletul, fără a manifesta nici cea 
mai mică dorinţă de a-şi lăsa soţul singur cu curierul. 

— Nu am ştiinţă, răspunse ofiţerul, ridicând din umeri. 
Cântăreşte patru funţi. Serbaţi astăzi un fericit eveniment? 
Poate este ceva în legătură cu asta. Ín orice caz, primiţi 
felicitările mele. Mai aveţi aici şi o scrisoare, care în mod sigur 
vă va explica totul. 

Scoase din manşetă un plic micuţ, nesemnat. 

— Permiteţi să plec? 

Erast Petrovici dădu afirmativ din cap în vreme ce verifica 
ştampila de pe plic. 

După ce salută milităreşte, curierul se răsuci voiniceşte pe 
călcâie şi ieşi. 

În odaia adumbrită era destul de întuneric şi Fandorin, 
deschizând din mers plicul, se apropie de fereastra care dădea 
spre Malaia Nikitskaia. 

Lizanka îşi cuprinse soţul pe după umeri, îi respiră în 
ureche. 

— Ei, ce-i acolo? O felicitare? întrebă ea nerăbdătoare şi, 
zărind cartonaşul lucios cu două ineluşe aurite zugrăvite pe el, 
exclamă: Chiar aşa! Vai, ce drăguţ! 

În clipa aceea, Fandorin, căruia îi atrăsese atenţia o 
mişcare rapidă care se petrecea afară, îşi ridică privirea şi îl 
văzu pe curier, care se comporta oarecum ciudat. O luase la 


goană pe scări în jos, sărise la fel, din goană, într-o trăsură care 
îl aştepta, şi îi strigase vizitiului: 

— Dă-i drumul! Nouă! Opt! Şapte! 

Vizitiul îşi agită brusc biciul, privi preţ de o clipă în jur. 
Vizitiu ca toţi vizitiii: pălărie cu calotă înaltă, barbă sură, doar 
ochii îi erau cumva aparte - foarte luminoşi, aproape albi. 

— Stai! strigă cuprins de turbare Erast Petrovici şi, fără să 
mai stea pe gânduri, sări peste pervaz. 

Vizitiul pocni din bici, şi perechea de bidivii negri pana 
corbului porni direct la trap. 

— Stai! Stai că trag! striga din răsputeri Fandorin în timp 
ce fugea, cu toate că nu avea cu ce trage - cu ocazia nunţii, 
credinciosul său Herstal rămăsese la hotel. 

— Erast! Încotro? 

Erast privi din goană îndărăt. Lizanka stătea aplecată 
peste pervaz, pe obrăjorul ei era zugrăvită cea mai adâncă 
uimire. În următoarea clipă, din fereastră irupse foc şi fum, 
geamurile se sparseră, iar Erast Petrovici se pomeni trântit la 
pământ. 

Un timp se înstăpâni liniştea, întunericul şi pacea, apoi 
însă o lumină strălucitoare îi izbi ochii, în urechi i se stârni un 
zumzet înăbuşit, şi Fandorin înţelese că trăieşte. Văzu pietrele 
din caldarâm, dar nu înţelegea de ce acestea erau chiar în faţa 
ochilor lui. Îl dezgusta vederea acelor pietre cenuşii, aşa că îşi 
întoarse capul. Mai rău: acolo zăcea un cocoloş de baligă de cal 
şi, alături, ceva dezagreabil de alb pe care sclipeau scânteietor 
două ineluşe aurite. Erast Petrovici se săltă puţin şi citi rândul 
scris cu o caligrafie de modă veche, cu înflorituri şi buclişoare 
complicate: 


My Sweet Boy, This is a Truly Glorious Day! 


Sensul cuvintelor nu pătrunse în mintea lui înceţoşată, mai 
ales că atenţia îi fu atrasă de un alt obiect, aruncat chiar în 
mijlocul drumului şi scăldat în sclipiri vesele. 

În primul moment, Erast Petrovici nu înţelese despre ce e 
vorba. Se gândi doar că acesta nu are deloc ce căuta pe 
pământ. Apoi înţelese: pe inelarul unei mâini delicate de fată 
smulse din cot sclipea un inel de aur. 


XXX 


Pe Bulevardul Tverskoi umbla în pas rapid, şovăielnic, fără 
să vadă pe nimeni în jur, un tânăr în straie foarte elegante, dar 
într-o cumplită dezordine: frac scump, mototolit, cravată albă 
murdară, o garoafă albă, prăfuită, la butonieră. Trecătorii se 
trăgeau la o parte din calea lui şi îl petreceau pe tânărul acela 
ciudat cu priviri curioase. Şi nu atât din pricina palorii 
cadaverice a filfizonului - câţi ofticoşi nu-s pe lume! - şi nici 
chiar pentru că era cu siguranţă beat-mort (se clătina trecând 
dintr-o parte în cealaltă a străzii) - mare scofală! Nu, atenţia 
trecătorilor, şi mai cu seamă a doamnelor, era atrasă de un 
amănunt neobişnuit al fizionomiei lui: în pofida tinereţii 
evidente, tâmplele dezmăţatului erau complet albe, ca pudrate 
de promoroacă. 


Notes 
[1] 


Piter - Denumire populară, uzuală a Petersburgului. 
[2] 

Petropol - nume neoficial atribuit oraşului Petersburg, mai ales în scrierile 
literare. (N. tr.) 
[23] 

Libava - vechiul nume al capitalei Letoniei, Liepaja. 
[<4] 

„Mâine mergem la Kunţevo!" (germ. ). 
[=5] 

E ridicol. E o totală neînțelegere (eng.). 
[<6] 

Ce se întâmplă, John? (eng.). 
[27] 

Mi-e frică numai când mă gândesc (fr.). 
[<8] 

N-are decât un gând: să sucească mintea bărbaţilor (fr.). (N. tr.) 
[<9] 

„Sunt foarte ocupat, milady! Mai târziu, mai târziu!” (germ.). (N. tr.) 
[=10] 

„A căzut de la inele, milady. Are mâinile slabe. Mă tem că şi-a fracturat glezna. 
Spuneţi-i, vă rog, domnului Iziumov” (eng.). (N. tr.) 

[11] 

„Mai mare daraua decât ocaua” (expr. fr.). (N. tr.) 
[12] 

Vechi obicei rusesc, potrivit căruia doi meseni beau pentru prietenie şi din acel 
moment încep să se tutuiască (din germ. bruderschaft - frăţie). (N. tr.) 
[13] 

Vigilent, perspicace (rus.). (N. tr.) 

[14] 
În Rusia, parterul este considerat etajul întâi. (N. tr.) 
[215] 

Ţigaretă subtire din tabac, învelită în frunze de porumb. (N. tr.) 
[=16] 

„Acum e rândul vostru! Vi-l predau!” (eng.) (N. tr.) 

[=17] 
„Numai tu eşti de vină” (germ.). (N. tr.) 
[=18] 

Denis Davîdov (1784-1839) - scriitor, eseist şi poet militar rus, erou al războiului 
franco-rus din 1812, inițiator, înaintea bătăliei de la Borodino, al mişcării de 
partizani; raidurile detaşamentului său asupra trupelor lui Napoleon erau faimoase, 
producând mari pierderi inamicului. (N. tr.) 

[=19] 

Fosta denumire a oraşului Tallin, capitala Estoniei. (N. tr.) 
[=20] 

Ce se întâmplă? (engl.) (N.tr.) 
[=21] 

Nu (face asta)...! (engl.). (N.tr.) 
[<22] 

Ţi-o spun verde-n faţă (fr.). (N.tr.) 
[23] 


Între noi fie vorba (fr.). (N.tr.) 
[24] 

„Andrew, fii atent să nu încerce să facă bani vânzând calul şi birja” (engl.). 
(N.tr.) 


[25] 

Mai repede! (germ.). (N.tr.) 
[26] 

„Porcule! Ai stricat totul!” (germ.). (N.tr.) 
[27] 


Scumpul meu băiat, e într-adevăr o zi măreaţă (eng.). (N.tr.)