Nikolai Vasilievici Gogol — Suflete moarte

NIKOLAI VASILIEVICI 
GOGOL 


SUFLETE MOARTE 


POI 


VOLUMUL ÎNTÂI 


Capitolul întăi 


Pe poarta unui han din oragul N.N., capitală de gubernie, intra o 
brişcă pe arcuri, nu prea mare, dar destul de arătoasă, de felul 
acelora cu care călătoresc de obicei burlacu: locotenenţi-colanei şi 
căpitani în retragere, sau moşieri-proprietari a vreo sută de sutlete 
de țărani iobagi — într-un cuvănt, toți cei categorisiți drept boieri de 
mâna a doua, În briscă sedea un dora. nici frurnoz si nici urât la 


NIKOLAI VASILIEVICI 
GOGOL 


SUFLEIE MOARIE 


POEM 


VOLUMUL ÎNTÂI 


Capitolul întâi 


Pe poarta unui han din oraşul N.N., capitală de gubernie, 
intra o brişcă pe arcuri, nu prea mare, dar destul de 
arătoasă, de felul acelora cu care călătoresc de obicei 
burlacii: locotenenţi-colonei şi căpitani în retragere, sau 
moşieri-proprietari a vreo sută de suflete de ţărani iobagi - 
într-un cuvânt, toţi cei categorisiţi drept boieri de mâna a 
doua. În brişcă şedea un domn, nici frumos şi nici urât la 
înfăţişare, nici prea gras şi nici prea zvelt; nu s-ar putea 


spune că era bătrân, dar nici prea tânăr. Sosirea lui în oraş 
nu stârni niciun fel de vâlvă şi nici nu fu însoţită de ceva 
deosebit: doar doi ţărani ruşi, care stăteau în uşa cârciumii 
de peste drum de han, făcură câteva observaţii, ce de altfel 
priveau mai mult trăsura decât pe cel care se afla în ea. „la 
te uită, spuse unul, ce mai roată! Tu ce crezi: ţine până la 
Moscova?” „[i-i-i-ne”, îşi dete cu părerea celălalt. „Da' pân” 
la Kazan mă prind că nu ţine!” „Până la Kazan nu ţine”, 
încuviinţă celălalt. Cu asta, discuţia lor s-a curmat. lar 
aproape de han, brişcă se mai întâlni cu un tânăr cu 
pantaloni albi de bazea, din cale-afară de strâmţi şi de 
scurţi, şi cu un frac cu pretenţii de modă, de sub care se 
vedeau piepţii cămăşii, prinşi cu un ac de bronz de Iuia, 
înfăţişând un pistol. Tânărul se întoarse, se uită la trăsură, 
îşi ţinu cu mâna şapca, pe care era cât pe ce să i-o ia vântul, 
şi-şi văzu de drum. 

Când trăsura trase în curte, domnului îi ieşi înainte un 
slujitor, „polovoi”!'7b1V'7d, cum i se spune pe la birturile 
ruseşti, vioi şi iute ca o sfârlează de nici nu-i puteai deosebi 
trăsăturile feţei. Înalt, deşirat, într-un surtuc de bumbac 
ridicat până sus, peste ceafă, el veni în fugă cu şervetul pe 
mână, îşi scutură chica şi-l conduse sprinten pe domn sus, 
de-a lungul întregii galerii de lemn, ca să-i arate odaia ce-i 
fusese hărăzită de pronia cerească. Nu putea fi vorba decât 
de un anumit fel de odaie, pentru că şi hanul era un anumit 
fel de han, ca toate hanurile din capitalele de gubernie, 
unde, pentru două ruble pe zi, călătorii au parte de o odaie. 
Gândacii, ca prunele uscate, îşi scot capul de prin toate 
ungherele odăii; o uşă totdeauna baricadată cu un scrin 
răspunde în odaia de alături ocupată de un vecin tăcut şi 
liniştit, dar nespus de curios, dornic să afle toate 
amănuntele cu privire la călătorul nou sosit. Fațada hanului 
se potrivea cu interiorul lui: clădire lungă, cu un cat; rândul 
de jos, de cărămidă netencuită, de un roşu-închis, murdar, 
se întunecase acum şi mai mult de ploi şi vreme rea. Catul 
de sus, de deasupra dughenelor cu hamuri, frânghii şi 


covrigi, era vopsit cu obişnuita culoare galbenă. În 
dugheana de la capătul clădirii, sau mai bine zis în geamul 
din colţ, stătea un vânzător de sbiten!'7b217d, cu un 
samovar de aramă şi cu faţa tot atât de arămie ca şi 
samovarul. Privind de departe, puteai crede că în geam 
stau două samovare, dacă unul din ele n-ar fi avut o barbă 
neagră ca smoala. 

În timp ce călătorul cerceta odaia, i se aduseră bagajele. 
Mai întâi, un geamantan de piele albă, cam jerpelit, care de 
bună seamă că nu era la prima lui călătorie; îl adusese 
Selifan, vizitiul, un om mărunţel, cu un cojoc scurt, şi 
Petruşka, lacheul, un flăcău de vreo treizeci de ani, cu o 
redingotă largă, ponosită, căpătată pesemne de la boier; 
Petruşka era cam ursuz din fire şi avea buzele groase şi 
nasul mare. Apoi aduseră o cutie mică de mahon, cu 
incrustaţii de mesteacăn de Carelia, nişte calapoade de 
cizme şi o găină friptă, înfăşurată în hârtie albastră. După 
ce toate fură aduse, vizitiul Selifan plecă la grajd să vadă de 
cai, iar Petruşka începu să se rostuiască în antreiaşul cel 
strâmt şi foarte întunecos în care, odată cu mantaua, îşi 
lăsase şi mirosul lui deosebit, de care era pătruns de altfel 
şi sacul adus mai târziu cu tot felul de ustensile de lacheu. 
În această chichineaţă aşeză lângă perete un pat îngust, cu 
trei picioare, şi-l acoperi cu un soi de saltea turtită şi 
subţire ca o plăcintă, şi poate tot atât de unsuroasă ca şi 
plăcinta pe care din fugă izbutise s-o capete de la hangiu. 

În timp ce slugile aşezau lucrurile şi trebăluiau pe acolo, 
domnul se duse în sala comună a hanului. Care călător nu 
cunoaşte aceste săli: aceiaşi pereţi vopsiți cu ulei, înnegriţi 
pe sus de fumul lulelelor, iar mai jos lustruiţi din pricina 
spetelor diferiților călători, dar mai ales de cele ale 
negustorilor localnici, care în zilele de târg vin în grupuri 
de câte şase-şapte să-şi bea obişnuitul lor ceai; acelaşi 
tavan înnegrit; acelaşi policandru afumat, cu sumedenie de 
ţurţuri de sticlă, care tremură şi sună ori de câte ori slugile 
aleargă pe duşumeaua roasă, învârtind cu îndemânare în 


aer tava, pe care se-ndeasă mulţimea de ceşti, ca păsările 
pe ţărmul mării; aceleaşi tablouri în ulei, cât peretele - într- 
un cuvânt, aceleaşi lucruri ca pretutindeni; numai ca unul 
din tablouri înfăţişa o nimfă cu sânii atât de uriaşi, cum 
cititorul, de bună seamă, n-a mai văzut niciodată. Asemenea 
ciudăţenii ale naturii se pot vedea, de altfel, şi în unele 
tablouri cu subiect istoric, aduse la noi în Rusia nu se ştie 
bine anume când, de unde şi de cine, cumpărate uneori din 
Italia chiar de marii noştri demnitari, iubitori de artă, după 
sfatul ghizilor lor. Domnul îşi scoase şapca şi-şi desfăcu de 
sub bărbie legătura de lână lucrată în dungi de toate 
culorile, o legătură de felul acelora pe care le împletesc 
nevestele pentru bărbaţi, fără să uite să le dea şi cuvenitele 
instrucţiuni privitoare la felul cum trebuie să-şi înfăşoare 
gâtul cu ele. N-aş putea spune cine le lucrează legăturile 
celor neînsuraţi; Dumnezeu ştie; eu, unul, n-am purtat 
niciodată. După ce-şi scoase legătura, domnul porunci să i 
se servească masa. În timp ce i se aduceau obişnuitele 
bucate, aceleaşi în toate hanurile: ciorbă acră cu pateuri, 
anume păstrate cu săptămânile pentru călători, creier cu 
mazăre, cârnaţi pe varză, găină friptă, castraveți muraţi şi 
nelipsita prăjitură de aluat franțuzesc, totdeauna gata de a 
fi servită - în timp ce i se aduceau aceste feluri de bucate, 
încălzite sau reci, el îl puse pe chelner sau, cum i-am mai 
spus, pe „polovoi”, să-i povestească tot soiul de fleacuri. 
Cine anume ţinuse hanul mai-nainte şi cine-l ţine acum? 
Dacă-i aduce un venit bunicel, dacă jupânul nu-i un mare 
ticălos? Chelnerul răspunse ca de obicei: „Vai, domnule, e 
un mare pezevenghi!” Ca şi în Europa civilizată, în Rusia 
civilizată se găsesc astăzi foarte mulţi oameni respectabili, 
care nu pot să mănânce la han, fără să stea de vorbă cu 
chelnerul, glumind cu el. Totuşi, noul sosit nu punea numai 
întrebări deşarte; el căuta să afle amănunţit: Cine-i 
guvernatorul? Cine-i preşedintele curţii?! 7b31'7d Cine-i 
procurorul? Într-un cuvânt, nu scăpă niciun slujbaş de 
seamă. Dar, cu o şi mai mare amănunţime, ba chiar am 


putea spune cu însufleţire, s-a interesat de toţi moşierii cu 
vază: câte suflete are fiecare pe moşie? La ce depărtare de 
oraş locuieşte? A întrebat până şi de firea lor, şi cât de des 
vin la oraş. Căuta să afle de-a fir-a-păr starea ținutului: dacă 
n-au fost cumva în gubernie molime sau friguri, vărsat sau 
alte boli de felul acesta, care seceră lumea - şi toate cu 
multă stăruinţă şi meticulozitate, vădind mai mult decât o 
simplă curiozitate. Domnul avea ceva impunător în purtări 
şi-şi sufla nasul din cale-afară de zgomotos. Nu se ştie cum 
făcea, dar nasul lui scotea sunete de trâmbiţă. Totuşi, pe cât 
se pare, această însuşire a lui, cu totul fără însemnătate, îl 
făcu pe chelner să se umple de mare respect, căci ori de 
câte ori îi auzea nasul, îşi scutura chica, se îndrepta din şale 
şi mai respectuos şi, plecându-şi capul, îl întreba pe domnul 
dacă nu mai doreşte ceva. După masă, călătorul bău o 
ceaşcă de cafea şi se trânti pe divan, punându-şi la spate o 
pernă care, în hanurile ruseşti, în loc de lână moale, e 
umplută cu ceva care seamănă mai curând a cărămidă sau 
piatră. Apoi începu să caşte şi porunci să fie condus în odaia 
lui, unde se culcă şi dormi două ceasuri. După ce se odihni, 
scrise pe o fiţuică de hârtie, după cum îl rugase servitorul 
hanului, gradul!'7b41'7d, numele şi pronumele lui, spre a fi 
comunicate poliţiei, la biroul respectiv. Pe când scobora 
scara, servitorul silabisi pe fiţuică: „Consilier de colegiu 
Pavel Ivanovici Cicikov, moşier, călătoreşte pentru treburi 
personale”. În timp ce servitorul mai descifra încă biletul, 
Pavel Ivanovici Cicikov se şi dusese să vadă oraşul, care se 
părea că-l mulţumise, întrucât constatase că nu era mai 
prejos de alte capitale de gubernii: spoiala galbenă, 
bătătoare la ochi, a caselor de piatră sta alături de culoarea 
cenuşie, sărăcăcioasă şi întunecată a caselor de lemn. 
Clădirile aveau câte un cat, câte două sau câte unul şi 
jumătate şi nelipsitele mansarde, foarte frumoase după 
părerea arhitecţilor de provincie. Pe alocuri, casele se 
pierdeau în nemărginirea unei uliţe late cât o câmpie şi a 
unor garduri de lemn fără sfârşit; alteori, se îngrămădeau 


unele într-altele, şi pe acolo mişcarea şi însufleţirea erau 
mai mari. În drum, întâlni firme aproape şterse de ploaie, 
zugrăvite cu covrigi şi cizme; pe ici-colea, câte una înfăţişa 
pictura vreunei perechi de pantaloni albaştri şi numele unui 
croitor din Arşovia; mai încolo, o prăvălie de şepci şi chipie 
pe numele: „Vasili Feodorov, din străinătate”; altă firmă 
arăta un biliard cu doi jucători în frac, de felul acelora cu 
care se îmbracă la teatru figuranţii în scena finală. Pe firmă, 
jucătorii ocheau bila cu tacul, răscrăcăraţi şi cu coatele 
trase îndărăt, părând surprinşi într-o figură de dans; şi 
dedesubt sta scris: „Iată localul”. În plină uliţă, vedeai din 
când în când mese cu nuci, săpun şi turtă dulce care 
semăna şi ea cu săpunul; mai departe, câte un peşte gras, 
cu o furculiţă înfiptă în el, spunea că înăuntru e o ospătărie. 
Dar cele mai dese erau firmele cu stema ţării - vulturul cu 
două capete, şters de vreme şi înlocuit azi cu laconica 
inscripţie: „Băuturi spirtoase”. Caldarâmul era destul de 
stricat peste tot. Călătorul îşi mai aruncă privirea şi în 
grădina publică, plantată cu pomi firavi, împrejmuiţi cu 
ţăruşi de susţinere vopsiți frumos în verde şi aşezaţi în 
formă de triunghi. Deşi aceşti copăcei nu erau mai înalţi ca 
trestia, ziarele scriseseră, cu prilejul unor focuri de artificii, 
că „datorită grijii neobosite a părintelui lui, oraşul nostru s- 
a împodobit cu o grădină de arbori mari, care dau răcoare 
şi umbră în zilele de arşiţă, şi că e înduioşător să simţi cum 
tresar inimile cetăţenilor, copleşite de un simţământ de 
mulţumire, şi cum ochii lor varsă şiroaie de lacrimi de 
recunoştinţă pentru domnul primar al acestei urbe”. După 
ce-l descusu cu de-amănuntul pe vardist, care-i drumul cel 
mai scurt la catedrală, la diferite instituţii şi la guvernator, 
călătorul se duse să vadă şi gârla care trecea prin mijlocul 
oraşului, şi în drum dezlipi de pe un stâlp un afiş, ca să-l 
citească acasă în tihnă; urmări cu o privire indiferentă o 
doamnă drăguță, care trecea pe trotuarul de scânduri, 
urmată de un băiat în livrea militară, cu o legătură în mână; 
apoi, aruncându-şi încă o dată privirea jur împrejur, ca şi 


cum ar fi vrut să-şi întipărească bine în minte poziţia 
locului, se-ntoarse la han, ducându-se de-a dreptul în odaia 
lui, însoţit de servitor, care-l ajută să urce scara. Îşi bău 
ceaiul, se aşeză la masă, porunci să i se aducă o lumânare, 
scoase afişul din buzunar, îl apropie de lumânare şi începu 
să citească, închizând puţin ochiul drept. De altfel, afişul nu 
anunţa multe lucruri deosebite: se reprezenta drama 
domnului Kotzebue!'7b51'7d în care rolul lui Roll era jucat 
de domnul Popliovin, iar al Korei, de domnişoara Ziablova; 
ceilalţi actori erau şi mai puţin cunoscuţi; totuşi, el citi până 
la capăt, aflând şi care era preţul unui loc în stal, şi că afişul 
fusese tipărit la tipografia administraţiei guberniale; îl 
întoarse apoi pe partea cealaltă, ca să vadă dacă nu cumva 
găseşte şi acolo ceva, dar, negăsind nimic, se frecă la ochi, 
împături cu grijă afişul şi-l puse în cutia sa, în care păstra 
de obicei tot ce-i cădea în mână. Se pare că ziua s-a încheiat 
cu o porţie de friptură rece de vițel, cu o sticlă de cvas acru 
şi cu un somn adânc. Dormi, sforăind ca o pompă 
hodorogită, cum se zicea în unele părţi ale întinsei împărăţii 
ruseşti. 

Ziua următoare şi-o petrecu toată făcând vizite. Noul sosit 
îi vizită pe toţi demnitarii oraşului. A prezentat omagii 
guvernatorului care, ca şi Cicikov, nu era nici prea gras, nici 
prea zvelt, şi care purta la gât ordinul Anna, şi se spunea 
chiar că ar fi fost propus pentru o stea! 7b6'7d; de altfel, 
guvernatorul era un om foarte cumsecade, care uneori 
lucra şi la gherghef. Apoi se duse la viceguvernator, la 
procuror, la preşedintele Curţii, la poliţai, la concesionar, la 
directorul fabricilor de stat... Păcat că e greu să ne amintim 
de toţi puternicii acestei lumi; e destul să spunem însă că 
noul sosit desfăşură o neobişnuită activitate în ceea ce 
priveşte vizitele: se duse până şi la inspectorul sanitar şi la 
arhitectul oraşului, ca să-i încredinţeze pe toţi de stima sa 
şi, după aceea, mai rămase vreme îndelungată în brişcă, 
chibzuind cui i-ar mai putea face o vizită, dar oraşul nu mai 
avea alţi funcţionari. Vorbind cu aceşti demnitari, Cicikov 


ştiu cu iscusinţă să măgulească pe fiecare în parte. 
Guvernatorului îi dădu a înţelege că în clipa când ai pus 
piciorul în gubernia lui, parcă ai păşit în rai, pe drumuri de 
catifea, şi că guvernele oare numesc demnitari atât de 
înţelepţi sunt vrednice de toată lauda. Poliţaiului îi strecură 
ceva foarte măgulitor în legătură cu caraulele oraşului, iar 
în discuţiile cu viceguvernatorul şi cu preşedintele Curţii, 
care nu avea decât gradul de consilier, le spuse de două ori, 
ca din greşeală, „excelenţă”, ceea ce le făcu nespusă 
plăcere. Ca urmare, guvernatorul îl pofti chiar în aceeaşi 
seară la o sindrofie, iar alţi funcţionari, la rândul lor, îl 
poftiră care la masă, care la un boston, care la o ceaşcă de 
ceai. 

Noul sosit se cam ferea să vorbească multe despre sine. 
Dar când vorbea, înşira cu vădită modestie numai 
generalităţi, şi atunci cuvintele lui se cam asemănau cu 
expresiile din cărţi; că un vierme neînsemnat ca el nu e 
vrednic să fie luat în seamă; că trecuse prin multe în viaţă; 
că în timp ce slujise statul, avusese de suferit pentru 
dreptate, că avea mulţi duşmani care au atentat până şi la 
viaţa lui; iar acum, vrând să fie liniştit, îşi căuta, în sfârşit, 
un loc unde să se statornicească şi, sosind în acest oraş, 
socotea ca o datorie sfântă să-i încredinţeze de tot 
respectul lui pe primii demnitari ai urbei. Era tot ce s-a 
putut afla în oraş despre noul sosit, care nu întârzie să se 
arate la serata guvernatorului. Pregătirile lui pentru serată 
au ţinut două ore şi mai bine şi oaspele nostru dovedi, în 
ceea ce priveşte toaleta, o grijă cum rareori întâlneşti. După 
masă, dormi puţin şi apoi porunci să i se aducă de spălat; îşi 
frecă îndelung obrajii cu săpun, boltindu-i pe dinăuntru cu 
limba; luă de pe umărul servitorului ştergarul şi, după ce 
strănută de două ori drept în nasul băiatului, se şterse cu 
grijă pe obrajii plini, începând de la urechi. În faţa oglinzii, 
îşi potrivi pieptarul, îşi smulse două fire de păr ce-i ieşeau 
din nări şi, nu mult după aceea, se înfăţişă într-un frac de 
culoarea afinelor. Îmbrăcat în felul acesta, porni cu trăsura 


sa pe ulițele nesfârşit de late, abia luminate de câte o 
pâlpâire ce se strecura prin vreo fereastră. De altfel, casa 
guvernatorului era luminată ca de bal; trăsuri cu felinarele 
aprinse, doi jandarmi la scară, strigătele 

foraiteriloi' 7b7N'7d ce se auzeau din depărtare; într-un 
cuvânt, totul era aşa cum se cuvine. Intrând în sală, Cicikov 
trebui să cam clipească din ochi, orbit de sclipirea tare a 
lumânărilor, a lămpilor şi a rochiilor strălucitoare. Totul era 
scăldat în lumină. Fracuri negre, răzlețe sau în grupuri, 
fluturând când ici, când colo, prin sală, aidoma unor muşte 
deasupra unei căpăţâni de zahăr sclipitoare, într-o zi de 
iulie fierbinte, când bătrâna chelăreasă, la fereastra 
deschisă, o sparge în bucăţi scânteietoare, între copiii 
adunaţi împrejur, care urmăresc curioşi mişcările mâinilor 
ei aspre la ridicarea ciocanului, pe când escadroanele 
zburătoare, trezite de aerul arzător, intră îndrăzneţe pe 
geam ca la ele acasă, tăbărând câte una sau în roiuri pe 
zahărul ispititor, a cărui scăpărare ia ochii slabi ai 
chelăresei. Sătule de alte bucate îmbietoare cu care le 
îndestulează vara îmbelşugată, ele nu vin atâta ca să 
mănânce, cât ca să se arate, să se plimbe de colo până colo 
pe grămada de zahăr, să-şi frece labele de dinapoi sau pe 
cele de dinainte, să se scarpine pe sub aripi, să-şi frece 
capul cu picioarele din faţă, şi apoi să plece, să vină iarăşi, 
iarăşi să plece şi iarăşi să se întoarcă, cu alte escadroane 
noi, sâcâitoare. 

Cicikov n-avu timp să se uite bine în sală, că se şi pomeni 
luat la braţ de guvernator, care îl prezentă soţiei sale. 
Musafirul nu se compromise nici de data asta: rosti un 
compliment cum i se cade unui bărbat între două vârste, 
nici prea mare, nici prea mic în grad. Când perechile luară 
poziţia de dans, silindu-i pe toţi să se alinieze pe la perete, 
el rămase cu mâinile la spate, uitându-se vreo două minute 
cu luare-aminte. Multe doamne erau frumos îmbrăcate, 
după cerinţele modei; altele puseseră pe ele ce se nimerise 
să găsească în oraşul lor. Bărbaţii erau şi acolo, ca 


pretutindeni, de două categorii. Cei subţirei roiau tot timpul 
în jurul doamnelor; unii aveau o astfel de ţinută, încât cu 
greu puteai să-i deosebeşti de cei din Petersburg; ca şi ei, 
aveau barbetele pieptănate cu îngrijire, cu chibzuială şi cu 
gust sau, pur şi simplu, aveau faţa proaspăt rasă, plăcută la 
înfăţişare; se aşezau pe lângă doamne, cu aceeaşi lipsă de 
sfială, vorbeau franţuzeşte cu ele ca şi cei din Petersburg şi 
le făceau să râdă întocmai ca şi ei. Categoria cealaltă de 
bărbaţi era a celor graşi sau, ca şi Cicikov, nici prea graşi, 
nici prea zvelţi. Aceştia, însă, dimpotrivă, evitau să 
privească în faţă doamnele, se fereau de ele şi se uitau în 
toate părţile să vadă dacă servitorul guvernatorului nu 
apucase să pregătească masa verde pentru whist. Aveau 
feţele grase şi sferice, uneori cu negi sau cu urme de 
vărsat, şi nu purtau nici moţ, nici bucle, nici vreo altă 
frizură ă la diable, cum spune franţuzul; părul scurt sau 
lins, trăsăturile feţei de cele mai multe ori mari şi rotunjite. 
Aceştia erau funcţionarii simandicoşi ai oraşului. Dar vezi, 
pe lumea asta, cei graşi se pricep mai bine să se rostuiască 
decât cei subţirei. Aceştia din urmă sunt de cele mai multe 
ori funcţionari cu însărcinări temporare, sau care nu poartă 
decât titlul unei funcţii şi se învârt de colo până colo; 
plutesc veşnic în nesiguranţă, duc o viaţă de azi pe mâine, 
lipsită de orice temei. Cei graşi nu ocupă niciodată posturile 
auxiliare, ci numai funcţii sigure; când se înfig undeva, se 
înfig zdravăn şi cu nădejde, încât mai curând va trosni şi se 
va clătina slujba sub greutatea lor decât să zboare ei. Nu le 
place strălucirea exterioară; fracul lor nu este croit cu 
aceeaşi măiestrie ca al celor subţirei, dar, în schimb, caseta 
lor e doldora de bani. Celui subţirel, după trei ani, nu-i mai 
rămâne nimic neamanetat; dar unuia gras, te pomeneşti 
deodată că undeva, la marginea oraşului, îi răsare o casă 
cumpărată pe numele soţiei, apoi, într-altă parte, altă casă, 
apoi un sătuc în apropierea oraşului, apoi un sat cu toate 
bunurile lui. Până la urmă, după ce şi-a făcut datoria faţă de 
Dumnezeu şi de ţar şi după ce şi-a câştigat stima tuturora, 


cel gras se retrage din slujbă, se mută din oraş şi ajunge 
moşier - un boier rus de treabă şi primitor, care-şi trăieşte 
viaţa, şi şi-o trăieşte din plin. După el, subţireii lui 
moştenitori, potrivit obiceiului rusesc, se grăbesc să facă 
iarăşi praf din toată averea părintească. Trebuie să 
mărturisim că, pe când cerceta cu privirea lumea adunată, 
Cicikov era pradă unor gânduri de felul acestora şi, în cele 
din urmă, se alătură grupului celor graşi, unde aproape 
toate chipurile îi erau cunoscute; procurorul, om de altfel 
serios şi tăcut, cu sprâncenele stufoase şi negre ca pana 
corbului, şi care clipea uşor din ochiul stâng, ca şi cum ar fi 
zis: „Vino, frate, cu mine în odaia de alături, să-ţi spun 
ceva”; dirigintele poştei, un bărbat scund, plin de duh şi 
filosof; preşedintele Curţii, om prietenos şi cu scaun la cap. 
Toată lumea îl întâmpina pe Cicikov ca pe un prieten vechi, 
iar el se înclina, cu capul puţin aplecat într-o parte, dar nu 
fără farmec. Tot acolo cunoscu pe moşierul Manilov, un 
domn plăcut şi foarte politicos, şi pe Sobakevici, om cam 
neîndemânatic, care din capul locului îl călcă pe picior, 
grăbindu-se să-i spună: „Scuzaţi-mă, vă rog”. Îi întinseră 
îndată o carte de joc, pe care el o primi cu aceeaşi 
curtenitoare plecăciune. Se aşezară în jurul unei mese verzi 
şi nu se mai ridicară până la cină. Toate discuţiile încetară, 
aşa cum se întâmplă totdeauna când, în sfârşit, lumea trece 
la o îndeletnicire serioasă. Deşi dirigintele poştei era foarte 
vorbăreţ, până şi el, de îndată ce puse mâna pe cărţi, luă un 
aer de cugetător, strânse buzele şi nu-şi mai schimbă mutra 
în tot timpul jocului. Când punea jos o figură, izbea cu 
pumnul în masă, spunând, dacă avea damă: „Haide, 
cucoană preoteasă!” sau, la o rigă: „Haide, ţopârlane din 
Tambov!” Preşedintele răspundea: „lar eu, îi dau la cap!” 
Uneori, când izbeau cu cartea în masă, auzeai: „Fie ce-o fi, 
n-am încotro, încep cu toba!” sau exclamaţii simple: 
„lobuşoară! Tobuleţ! Ghindă!” sau „Ghindişoară! 
Ghinduliţă! Ghindulică!” sau pur şi simplu „Ghinduc!”, 
porecle cu care botezaseră în cercul lor figurile şi culorile la 


jocul de cărţi. La terminarea jocului, s-a iscat, după obicei, o 
discuţie aprinsă. Musafirul nou sosit luă şi el parte la vorbă, 
însă cu atâta iscusinţă, cu atâta cuviinţă, încât toată lumea 
putea să-şi dea seama că el are un anumit fel, delicat, de a 
discuta. Nu spunea niciodată „aţi jucat”, ci „aţi binevoit să 
jucaţi”, „am avut cinstea să bat doi-ul dumneavoastră” şi 
aşa mai departe. Pentru ca vorbele să-i fie şi mai 
convingătoare, el îşi oferea de fiecare dată adversarilor 
tabachera de argint cu smalţuri, pe fundul căreia puteai 
vedea două viorele puse acolo ca s-o parfumeze. Moşierii 
Manilov şi Sobakevici, pomeniţi mai sus, îl interesară cu 
deosebire pe noul sosit. 

Luând deoparte pe preşedintele Curţii şi pe dirigintele 
poştei, el ceru îndată informaţii asupra lor. Cele câteva 
întrebări puse de el vădiră nu numai dorinţa musafirului de 
a afla lucruri noi, dar în acelaşi timp şi seriozitatea lui: el 
căuta să afle înainte de toate câte suflete are pe moşia lui 
fiecare proprietar şi în ce stare erau moşiile lor, şi de-abia 
după aceea întreba de numele de botez şi de al tatălui. În 
scurt timp, el izbuti să-i farmece pe ambii moşieri. Îl 
fermecase şi pe Manilov, un om încă tânăr, cu ochii dulci ca 
zahărul şi care strângea pleoapele ori de câte ori râdea. 
Acesta îi strânse mâna îndelung şi-l rugă stăruitor să-i facă 
cinstea să-l viziteze la moşie, care se afla, după spusele lui, 
numai la cincisprezece verste de bariera oraşului. Cicikov 
răspunse cu o foarte politicoasă înclinare a capului şi cu o 
strângere sinceră de mână, încredinţându-l nu numai că 
primeşte cu mare plăcere, dar că socoteşte o vizită la el 
drept cea mai sfântă a lui datorie. Sobakevici spuse şi el, 
cam laconic, „poftiţi pe la mine” şi, împreunându-şi 
călcâiele, scoase la iveală o cizmă de proporţii atât de 
uriaşe, încât mă îndoiesc că s-ar fi putut găsi undeva alt 
picior potrivit cu ea, mai ales în vremea de azi, când 
bogatâării încep să piară şi din Rusia. 


A doua zi, Cicikov prânzi şi-şi petrecu seara acasă la 
poliţai; aşezându-se cu ella whist la orele trei după-amiază, 
nu s-a mai ridicat de la masa de joc până la două noaptea. 
Cunoscu acolo, printre alţii, şi pe moşierul Nozdriov, un 
bărbat dezgheţat, de vreo treizeci de ani, care după câteva 
vorbe începu să-l tutuiască. Nozdriov se tutuia şi se purta 
prietenos şi cu poliţaiul, şi cu procurorul, dar după ce se 
apucară să joace pe miză mare, poliţaiul şi procurorul 
cercetau levatele lui cu mare atenţie, urmărind aproape 
fiecare carte pe care o juca. A treia zi, Cicikov îşi petrecu 
seara la preşedintele Curţii, care îşi primi oaspeţii, printre 
care şi două doamne, într-un halat cam soios. Se duse apoi 
la o serată la viceguvernator, la o masă dată de otcupcic, la 
o masă intimă la procuror - masă care, de altfel, merita 
titlul de ospăț - la o gustare oferită de primarul oraşului, 
după liturghie, gustare care făcea şi ea cât o masă în toată 
legea. Pe scurt, nu-şi petrecea niciun ceas acasă şi nu venea 
la han decât ca să se culce. 

Noul sosit ştia cum să se poarte în orice împrejurare şi se 
dovedi om de societate, cu experienţă. Ştia să întreţină o 
discuţie, oricare ar fi fost subiectul: dacă era vorba de o 
herghelie, discuta despre herghelie; când venea vorba de 
câini de rasă, el strecura îndată câteva observaţii la locul 
lor; dacă se discuta despre o anchetă de la Curte, se vădea 
că nici isprăvile judecătorilor nu-i erau necunoscute; dacă 
se comenta un joc de biliard, nu se arăta mai prejos nici în 
de biliardului; când era vorba de virtute, vorbea frumos şi 
despre virtute, ba chiar cu lacrimi în ochi; dacă discuţia 
luneca asupra fierberii vinului, el vădea pricepere şi în vinul 
fiert; în ce-i priveşte pe inspectorii şi funcţionarii vamali, 
vorbea despre ei, ca şi cum ar fi fost şi funcţionar, şi 
inspector vamal. Dar vrednic de luat în seamă era faptul că 
se pricepea să imprime discuţiei un ton oarecum grav şi că 
ştia să păstreze măsura. Nu vorbea nici prea tare, nici prea 
încet, ci tocmai cum trebuie. Într-un cuvânt, oricum ai fi 
privit lucrurile, era un om foarte cumsecade. Toţi 


funcţionarii erau mulţumiţi de sosirea noului oaspe. 
Guvernatorul spunea despre el că e un om de nădejde; 
procurorul, că e om de treabă; colonelul de jandarmi, că e 
un om învăţat; preşedintele Curţii, că e un om cu carte şi 
respectabil; poliţaiul, că e un om demn de toată stima şi 
nespus de prietenos, iar soţia poliţaiului, că este omul cel 
mai curtenitor şi cel mai politicos. Până şi Sobakevici, care 
rareori vorbea pe cineva de bine, când se întoarse într-o 
seară din oraş, destul de târziu, după ce se dezbrăcă şi se 
culcă lângă soţia lui cea uscăţivă, îi zise: „Draga mea, am 
fost la serată la guvernator; am luat masa la poliţai; am 
făcut cunoştinţă şi cu unul, Pavel Ivanovici Cicikov, consilier 
de colegiu; e un om cum nu se poate mai plăcut!” La care, 
soţia lui răspunse „Hm” şi-l împinse cu piciorul. 

Această părere, foarte măgulitoare, ce se crease în oraş 
asupra noului venit, s-a menţinut până-n ziua când un 
obicei ciudat al acestuia şi o anumită îndeletnicire, sau, mai 
bine zis, o anumită întâmplare, despre care cititorul va afla 
în curând, avea să pună aproape tot oraşul pe gânduri. 


Capitolul al doilea 


Nou sositul domn se afla în oraş de mai bine deo 
săptămână şi se ducea pe la serate şi pe la mese, 
petrecându-şi timpul, vorba aceea, cum nu se poate mai 
plăcut. În cele din urmă, se hotărt să plece din oraş, ca să-i 
viziteze, potrivit făgăduielii, pe moşierii Manilov şi 
Sobakevici. Poate la aceste vizite îl îndemna altceva, mai 
important decât făgăduiala; poate o chestiune nai serioasă, 
care-l interesa îndeaproape... Dar cititorul va afla toate 
acestea la timp, dacă, fireşte, va avea răbdare să 
urmărească până la capăt povestirea de faţă, foarte lungă, 
şi care va lua o amploare din ce în ce mai mare, pe măsură 
ce se va apropia de sfârşit. Vizitiului Selifan i se poruncise 
ca, a doua zi dis-de-dimineaţă, să pună caii la brişcă pe care 
o cunoaştem; Petruşka primise poruncă să rămână la han şi 
să aibă grijă de cameră şi de geamantan. Cititorului nu i-ar 
strica să facă acum cunoştinţă cu aceşti doi iobagi ai eroului 
nostru. Cu toate că, bineînţeles, nu sunt personaje prea 
însemnate, ci, cum s-ar zice, de a doua, sau chiar de a treia 
mână, cu toate că nu au prea mare rol în desfăşurarea 
poemului şi nu pun în mişcare resorturile lui principale, 
atingându-le doar în treacăt - autorului îi place să fie cât 
mai meticulos în toate şi, din acest punct de vedere, deşi 
rus, vrea să fie minuţios ca un neamţ. De altfel, asta nu va 
cere cine ştie ce timp şi loc, pentru că nu mai sunt multe de 
adăugat la ceea ce cititorul ştie de pe acum - şi anume că 
Petruşka purta o redingotă cafenie puţin cam largă, 
lepădată de stăpân, şi că avea, după cum se întâmplă cu 
oamenii de starea lui, nasul mare şi buzele groase. Era mai 
mult tăcut decât vorbăreţ. Avea chiar o nobilă atracţie spre 
tot felul de cunoştinţe, adică spre lectura oricărei cărţi, fără 
să se oprească asupra cuprinsului ei; îi era totuna dacă 
citea păţaniile unui erou îndrăgostit, o bucoavnă, sau o 


carte de rugăciuni; le citea pe toate cu aceeaşi luare- 
aminte. Dacă i-ar fi pus cineva în mână o carte de chimie, s- 
ar fi apucat s-o citească şi pe aceasta. Îi plăcea nu atât ce 
citea, cât cititul în sine, sau, mai bine zis, treaba însăşi a 
cititului, faptul că, până la urmă, din litere iese întotdeauna 
câte un cuvânt care, de multe ori, nici dracu nu ştie ce 
înseamnă. De cele mai multe ori, citea culcat pe patul lui 
din tindă, pe salteaua care, din pricina asta, se bătătorise, 
ajungând subţire ca o lipie. Afară de patima cititului, mai 
avea două obiceiuri, care alcătuiau alte două trăsături ale 
firii lui: dormea îmbrăcat, adică aşa cum umbla ziua, în 
redingotă, şi întotdeauna lăsa după el pe unde trecea un 
miros, o duhoare a persoanei lui, care avea ceva stătut. Era 
de ajuns să-şi mute patul undeva, chiar într-o încăpere pân- 
atunci nelocuită, să-şi ducă acolo mantaua şi bulendrele, 
pentru ca această odaie să pară locuită de vreo zece ani de 
zile. Om tare delicat, iar în unele privinţe chiar năzuros, 
Cicikov, trăgând, dimineaţa când se trezea, aerul pe nări, se 
strâmba, clătina din cap şi obişnuia să spună: „Ei, drăcia 
dracului, nu cumva năduşeşti? Ai face bine să te mai duci la 
baie.” Petruşka nu răspundea nimic. Îşi căuta repede o 
treabă: ori se apropia cu peria de cuierul unde atârna 
fracul boierului, ori se făcea că deretică prin odaie. La ce se 
gândea el oare când tăcea? Poate că-şi zicea: „Lasă că şi tu 
eşti bun! Nu te-ai mai săturat de cicăleală: de o sută de ori 
o ţii una!” Dumnezeu ştie! E greu să ghiceşti ce-i trece prin 
cap unui iobag de curte, când îl mustră boierul. Prin 
urmare, cam atât putem spune deocamdată despre 
Petruşka. 

Vizitiul Selifan era însă cu totul altfel de om... Dar 
autorului îi e ruşine să abată prea mult atenţia către nişte 
oameni de jos, ştiind din experienţă cât de puţin le place 
cititorilor să lege cunoştinţă cu oamenii din această stare. 
Aşa e firea rusului: grozav îi place să cunoască pe vreunul 
care-l întrece măcar cu un singur grad, şi o cunoştinţă de 
bună ziua care se mărgineşte la salutul pe stradă cu un 


conte sau un prinţ face pentru el mai mult decât orice alte 
legături strânse de prietenie. Autorul e chiar îngrijorat în 
ce-l priveşte pe eroul lui, care nu-i decât consilier de 
colegiu. Poate că nişte consilieri de curte ar mai primi, 
calea-valea, să-l cunoască, dar aceia care au ajuns să aibă 
gradul de general - cine ştie - s-ar putea întâmpla să-i 
arunce una din acele priviri de dispreţ pe care un superior 
îngâmfat le aruncă spre tot ce se târăşte la picioarele lui, 
sau - şi mai rău - să-l trateze cu o lipsă de atenţie 
nimicitoare pentru autor. 

Dar, oricât de supărătoare ar fi o atitudine sau alta, 
trebuie să ne întoarcem tot la eroul nostru. Prin urmare, 
după ce dăduse din ajun ordinele trebuitoare, după ce se 
trezi a doua zi dis-de-dimineaţă, după ce se spălă şi se 
şterse de la cap la picioare cu un burete, ceea ce se 
întâmpla numai duminica (în ziua aceea era duminică), 
după ce se bărbieri până ce obrajii i se făcură netezi şi lucii 
ca de atlaz curat, după ce-şi puse fracul de culoarea 
afinelor, cu licăriri de mătase, apoi mantaua căptuşită cu 
blană de urs, Cicikov scobori scara, sprijinit când dintr-o 
parte, când dintr-alta, de slugă, şi se sui în brişcă. Brişcă 
ieşi huruind pe poarta hanului, în stradă. Un popă, care 
tocmai trecea, îşi scoase pălăria, iar câţiva băieţi în cămăşi 
murdare întinseră mâinile, cerşind: „Conaşule, fie-vă milă 
de un orfan!” Băgând de seamă că unul din ei dădea să se 
urce pe treapta din spatele trăsurii, vizitiul îl plesni cu 
biciul, şi brişcă începu să salte pe bolovani. Cicikov zări cu 
bucurie în depărtare bariera vărgată a oraşului, care arăta 
că, în curând, ca orice chin, şi caldarâmul ăsta va avea un 
sfârşit. După ce se mai lovi de câteva ori destul de tare cu 
capul de coşul trăsurii, călătorul se pomeni, în sfârşit, 
gonind pe pământ moale. De îndată ce oraşul rămase în 
urmă, de amândouă părţile drumului se ivi, cum se întâmplă 
pe la noi, o ciudată şi sălbatică privelişte: brădet, tufe 
scunde şi rare de molifţi tineri, trunchiuri arse de copaci 
bătrâni loviți de trăsnet, bălării şi buruieni. În privelişte, 


satele se înşirau cu casele lor parcă aliniate cu sfoară, prin 
construcţia lor asemănătoare cu nişte stive de lemn vechi, 
cu acoperişuri cenuşii, din streşinile cărora atârnau 
podoabe de lemn crestat, în chip de ştergare brodate. 
Câţiva ţărani în cojoace de oaie căscau, ca de obicei, pe 
băncile din faţa porţilor. Femei cu feţe rotofeie şi cu sânii 
încinşi se uitau pe ferestrele de sus; pe cele de jos privea în 
uliţă câte un vițel, sau îşi scotea râtul câte un porc; într-un 
cuvânt, imagini binecunoscute. După cincisprezece verste, 
Cicikov îşi aminti, din spusele lui Manilov, că satul lui 
trebuia să fie undeva pe acolo, dar curând rămase în urmă 
şi al şaisprezecelea stâlp de verstă şi satul tot nu se vedea. 
Dacă nu ar fi dat de doi ţărani, mă îndoiesc că ar fi nimerit 
vreodată. La întrebarea dacă mai e mult până la satul 
Zamanilovka, ţăranii se descoperiră, şi unul din ei, mai isteţ, 
cu barba ţăacălie, răspunse: 

— Poate Manilovka, nu Zamanilovka? 

— Da, Manilovka. 

— Manilovka! Mai mergi ca la o verstă, şi o iei, adică, de-a 
dreptul pe mâna dreaptă. 

— La dreapta? întrebă vizitiul. 

— La dreapta, întări ţăranul. Ala-i drumul la Manilovka. Nu 
se pomeneşte de nicio Zamanilovka pe aici. Aşa-i zice, 
Manilovka. Zamanilovka nu-i pe aici. Sus pe deal, ai să vezi 
o casă de piatră cu două caturi, casa boierească, adică în 
care stă chiar boierul. Acolo-i Manilovka. Dar nu e nicio 
Zamanilovka pe aici şi nici n-a fost vreodată. 

Porniră să caute Manilovka. După alte două verste, văzură 
un drumeag la dreapta, şi mai străbătură vreo două, trei, 
ba. poate chiar patru verste, dar de casa de piatră cu două 
caturi nici pomeneală. Abia acum îşi aduse Cicikov aminte 
că, dacă un prieten te invită la el la ţară - cale de 
cincisprezece verste 

— Înseamnă să umbli treizeci de verste bătute. Satul 
Manilovka n-ar prea fi atras pe mulţi cu poziţia lui. Casa 
boierească străjuia singuratică pe un deal, în bătaia tuturor 


vânturilor cărora li s-ar fi năzărit să sufle. Povârnişul 
dealului pe care se afla casa era acoperit cu brazde de 
iarbă tunsă. Vreo două-trei boschete de liliac şi salcâmi 
galbeni erau împrăştiate pe povârniş, după moda 
englezească; vreo cinci-şase pâlcuri mici de mesteceni îşi 
înălţau ici-colo vârfurile golaşe, cu frunziş mărunt. Sub doi 
din ei se zărea un pavilion cu cupola verde, joasă, cu stâlpi 
albaştri de lemn şi cu inscripţia: „lemplul meditaţiilor 
solitare”. Mai jos, un iaz năpădit de stuf, ceea ce de altfel nu 
e o raritate în parcurile englezeşti ale moşierilor ruşi. La 
poalele dealului şi în parte chiar pe povârniş, se vedeau 
nişte izbe întunecate, aruncate de-a valma, pe care nu ştiu 
de ce eroul nostru se puse să le numere numaidecât, 
ajungând la peste două sute. Printre ele nu vedeai niciun 
copac, niciun fel de verdeață: numai bârnele izbelor. 
Priveliştea era înviorată doar de prezenţa a două femei 
care, cu fustele sumese, pitoresc prinse în brâu, cu 
picioarele în apă până la genunchi, luau iazul de-a 
curmezişul, trăgând după ele, cu două bețe, un mic năvod 
rupt, în care se zăreau agăţaţi doi raci şi nişte plătici cu 
solzii sclipitori. Se părea că femeile se sfădiseră şi se ocărau 
între ele. Mai încolo se vedea, întunecată, o pădure de pini 
ce bătea în albăstrui mohorât. Până şi vremea se potrivea 
de minune cu peisajul! Era o zi nici senină, nici posomorâtă, 
de culoarea cenuşie deschisă a uniformelor vechi ale 
soldaţilor de garnizoană, oştire de altfel paşnică, dar nu 
prea trează în zilele de duminică. Pentru întregirea 
tabloului, nu lipsea nici cocoşul, vestitorul vremii 
schimbătoare, care, în ciuda faptului că avea capul găurit 
până la creier de ciocurile altor cocoşi, pe motivul cunoscut 
al aventurilor de amor, cânta din răsputeri, dând din aripile 
jumulite ca nişte rogojini vechi. Apropiindu-se de curte, 
Cicikov dădu cu ochii chiar de stăpânul casei, care, într-o 
redingotă de postav verde, sta în cerdac, cu mâna streaşină 
la ochi, ca să vadă mai bine trăsura. Pe măsură ce brişcă se 


apropia, ochii i se înveseleau, iar zâmbetul îi lumina tot mai 
mult faţa. 

— Pavel Ivanovici! strigă el, în sfârşit, când Cicikov cobori 
din brişcă. Până la urmă, tot ţi-ai adus aminte de noi! 

Cei doi prieteni se sărutară zgomotos şi Manilov îşi duse 
musafirul în casă. Cu toate că timpul de trecere prin tindă, 
vestibul şi sala de mâncare e cam scurt, să vedem dacă nu 
ne putem folosi de el ca să spunem ceva despre stăpânul 
casei. Aici, autorul trebuie să mărturisească însă că o 
asemenea treabă e foarte anevoioasă. E mult mai uşor să 
prezinţi caractere de proporţii mari. N-ai decât să-ţi 
împrăştii cu dărnicie culorile pe pânză: ochi negri, arzători, 
sprâncene stufoase, fruntea brăzdată de o cută, o pelerină 
neagră sau roşie ca focul, aruncată pe umăr - şi portretul e 
gata. Dar domnii cei mulţi, aşa de mulţi pe lume, care 
seamănă la prima vedere leit unii cu alţii, Şi totuşi, dacă 
stărui cu privirea, le descoperi multe particularităţi 
imperceptibile - aceşti domni sunt foarte greu de zugrăvit. 
Trebuie să-ţi încordezi mult atenţia, până să izbuteşti să dai 
la iveală toate trăsăturile lor fine, aproape nevăzute şi, în 
general, trebuie să sfredeleşti adânc cu privirea, care să fie 
iscusită în iscodirea chipurilor. 

Numai Dumnezeu ştie ce caracter mai avea şi Manilov. Se 
află pe lume un soi de oameni despre care se poate spune 
că nu sunt nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici laie, nici 
bălaie, vorba proverbului. Poate că pe Manilov ar trebui să-l 
socotim printre aceştia. Era arătos la chip, trăsăturile feţei 
lui aveau un oarecare farmec, dar se pare că acest farmec 
era prea dulceag; prin manierele şi vorbele lui căuta să 
trezească simpatie şi prietenie. Era blond, cu ochi albaştri, 
şi avea un zâmbet îmbietor. În prima clipă, după cele dintâi 
cuvinte schimbate cu el, nu puteai să nu spui: „Ce om 
simpatic şi bun!” În clipa următoare însă, nu mai spuneai 
nimic, apoi îl dădeai dracului şi căutai să te depărtezi de el; 
iar dacă nu plecai, simţeai că te plictiseşti de moarte. Îţi 
dădeai seama că de la el nu poţi aştepta niciun cuvânt viu, 


fie chiar şi mai grosolan, cum poţi auzi aproape de la 
fiecare om, dacă atingi un subiect care-l interesează. 
Fiecare cu patima lui: unul are patima ogarilor; altuia i se 
pare că e un mare meloman, grozav de sensibil la toate 
profunzimile muzicii; al treilea se pricepe să mănânce bine; 
al patrulea ţine să joace un rol măcar cu o palmă mai sus 
decât cel ce i-a fost hărăzit; al cincilea, mai modest, doarme 
şi visează cum să iasă la plimbare cu un adjutant al ţarului, 
ca să-l vadă prietenii, cunoscuţii şi chiar necunoscuţii; al 
şaselea e înzestrat cu o mână care arde de dorinţa 
nefirească de a îndoi colţul unui as de caro sau alunui 
doil'7b817d; şi, în sfârşit, mâna celui de al şaptelea se tot 
vâră să facă rânduială, repezindu-se cât mai aproape în 
obrajii unui căpitan de poştă sau ai surugiilor. Pe scurt, 
fiecare om cu apucăturile lui, dar Manilov n-avea niciuna. 
Acasă, era zgârcit la vorbă, mai toată vremea sta dus pe 
gânduri. Dar numai Dumnezeu ştia la ce se gândea el. Nu s- 
ar fi putut spune că se îndeletnicea cu gospodăria. Nu se 
ducea niciodată să-şi vadă ogoarele, şi gospodăria lui 
mergea oarecum de la sine. Când vechilul spunea: 
„Boierule, ar fi bine să facem cutare sau cutare lucru”, el 
obişnuia să răspundă: „Da, n-ar fi rău”, şi continua să tragă 
din luleaua cu care se obişnuise încă de pe vremea când 
servea în oştire, unde trecea drept cel mai modest, delicat 
şi cult ofiţer. „Da, tocmai, n-ar fi deloc rău”, repeta Manilov. 
Când venea vreun ţăran la el şi, după ce se scărpina la 
ceafă, îl ruga: „Dă-mi voie să plec, boierule, să mai muncesc 
aiurea, să câştig şi eu un ban ca să pot plăti biruia elîi 
răspundea: „Du-te”, pufăia din lulea şi nici nu-i trecea prin 
cap că ţăranul se ducea să se îmbete. Uneori, stând pe 
cerdac şi privind curtea şi iazul, spunea că ar fi bine să se 
sape de la casă o galerie pe sub pământ sau să se zidească 
peste iaz un pod de piatră, cu prăvălii de amândouă părţile, 
cu negustori de mărunţişuri trebuincioase ţăranilor. În 
asemenea clipe, ochii lui căpătau o expresie deosebit de 
dulce, iar faţa i se lumina de mulţumire. De altfel, toate 


aceste planuri rămâneau vorbe goale. În biroul lui se găsea 
mereu o carte cu un semn la pagina patrusprezece, pe care 
o citea într-una de doi ani. În casă îi lipsea mereu câte ceva: 
mobilele minunate din salon, îmbrăcate în mătase fină, îl 
costaseră de bună seamă multe parale. Dar pentru două 
jilţuri nu mai ajunsese mătasea, şi ele zăceau învelite în 
pânză aspră. De altminteri, timp de câţiva ani, stăpânul 
casei îşi prevenea de fiecare dată musafirii cu vorbele: „Nu 
vă aşezaţi în fotoliile astea, nu-s gata încă”. Unele odăi n- 
aveau niciun mobilier, cu toate că, în primele zile de 
căsătorie, el îi spusese soţiei: „Sufleţelule, mâine va trebui 
să avem grijă să punem în camera asta nişte mobilă, măcar 
pentru o vreme”. Seara, se aşeza pe masă un sfeşnic luxos 
de bronz închis, cu cele trei graţii antice şi cu un scut 
elegant de sidef drept abajur; lângă el se mai punea un alt 
sfeşnic, de alamă - invalid, şchiop, lăsat pe o rână şi murdar 
de seul scurs din lumânare, fără ca nici stăpânul, nici 
stăpâna, nici slugile casei să ia în seamă aceasta. Cât 
despre soţia lui... de altfel ei erau foarte mulţumiţi unul de 
altul. Cu toate că trecuseră mai bine de opt ani de la 
căsătorie, fiecare din ei tot îi mai ducea celuilalt până la 
gură o felie de măr, ori o bomboană, ori o alună, spunându- 
şi unul altuia cu un glas plin de tandreţe înduioşătoare, care 
vădea o dragoste desăvârşită: „Sufleţelule, deschide guriţa 
şi ia bucăţica asta”. Se înţelege de la sine că în asemenea 
cazuri guriţa se deschidea cu multă graţie. Cu prilejul 
zilelor de naştere, îşi pregăteau surprize: de pildă, o 
punguliţă cusută cu mărgele, pentru scobitoare. Adeseori, 
pe când stăteau pe divan, pe neaşteptate, fără o pricină 
cunoscută, el îşi lepăda luleaua şi ea lucrul, dacă bineînţeles 
se întâmpla să-l aibă atunci în mână, şi se sărutau languros 
şi atât de îndelung, încât ai fi avut destul timp să fumezi o 
țţigaretă subţire. 

Într-un cuvânt, soţii erau, cum s-ar spune, fericiţi. Fireşte, 
s-ar putea obiecta că într-o gospodărie mai sunt multe alte 
îndeletniciri în afară de sărutările prelungite şi de surprize 


şi s-ar putea pune tot soiul de întrebări. De pildă, de ce la 
bucătărie se gătea prosteşte, fără rost? De ce cămara era 
destul de goală? De ce fura chelăreasa? De ce servitorii 
erau îngălaţi şi beţivi? De ce toate slugile se speteau de 
somn, iar când nu dormeau, tăiau câinilor frunză? Dar toate 
aceste lucruri sunt meschine, iar doamna Manilov era o 
femeie cu o educaţie aleasă. După cum se ştie, educaţia 
aleasă se capătă la pension şi ştiut este de asemenea că, 
acolo, temelia virtuţilor o constituie cele trei materii 
principale: limba franceză, necesară vieţii conjugale 
fericite; pianul, pentru procurarea de momente plăcute 
soţului şi, în sfârşit, partea gospodărească propriu-zisă: 
croşetarea punguliţelor şi a altor surprize. De altfel, mai 
ales în ziua de azi, întâlnim fel de fel de perfecţionării şi 
modificări în metode; iar toate acestea depind numai de 
bunul simţ şi de capacitatea directoarelor de pension. La 
unele pensioane se face în aşa fel, încât întâi vine pianul, 
apoi limba franceză şi abia la urmă partea gospodărească. 
Iar altă dată se întâmplă să precumpănească partea 
gospodărească, adică croşetarea surprizelor, apoi limba 
franceză şi abia după aceea pianul. Sunt metode şi metode. 
N-ar strica să adaug că doamna Manilov... Dar trebuie să 
mărturisesc că tare mi-i frică să tot vorbesc despre doamne, 
şi apoi e timpul să mă întorc la eroii noştri care, iată, stau 
de câteva minute în faţa uşii ce duce în salon, poftindu-se 
unul pe altul să intre cel dintâi. 

— Fiţi drăguţ, nu vă mai deranjaţi atâta; eu intru după 
dumneavoastră, spune Cicikov. 

— Nu, Pavel Ivanovici, nu se poate, sunteţi doar musafir, 
răspunde Manilov, arătând cu mâna spre uşă. 

— Nu vă osteniţi, vă rog, nu vă mai osteniţi. Vă rog să 
intraţi dumneavoastră, stăruie Cicikov. 

— Vai, iertaţi-mă, nu pot admite ca un musafir atât de 
plăcut şi erudit să intre după mine. 

— De ce erudit?... Intraţi, vă rog, dumneavoastră. 

— Ba nu, vă rog să intraţi dumneavoastră. 


— Dar de ce? 

— Uite-aşa! spune Manilov cu un zâmbet prietenos. 

Până la urmă, înghesuindu-se puţin unul într-altul, cei doi 
prieteni intrară pe uşă amândoi odată. 

— Daţi-mi voie să v-o prezint pe soţia mea, zise Manilov. 
Sufleţelule, iată-l pe Pavel Ivanovici! 

Cicikov văzu într-adevăr o doamnă pe care n-o băgase de 
seamă pe când el şi Manilov se tot pofteau în faţa uşii. 
Doamna era drăguță şi îmbrăcată cu gust. Capotul de 
mătase, de o culoare deschisă, o prindea bine. Mâna-i mică 
şi subţire azvârli în grabă ceva pe masă şi strânse o batistă 
fină cu colţurile brodate. Ea se ridică de pe divan. Cicikov îi 
sărută mâna, nu fără plăcere. Doamna Manilov îl încredinţă, 
cu vorbirea ei uşor guturală, că sosirea lui îi bucură mult şi 
că n-a fost zi în care bărbatul ei să nu pomenească de el. 

— Da, zise Manilov, dânsa mă tot întreba: „De ce nu-ţi mai 
vine prietenul?” „Ai răbdare, sufleţelule, că are să vie el.” Şi 
iată, acum ne-aţi onorat, în sfârşit, cu vizita dumneavoastră. 
Zău, ne-aţi făcut o mare plăcere! E ca o zi de primăvară!... 
E onomastica inimii mele!... 

Auzind vorbele acestea despre ziua de primăvară, Cicikov 
se fâstâci şi răspunse modest că n-are nici nume de vază, 
nici măcar un rang însemnat. 

— Aveţi totul, îl întrerupse Manilov cu acelaşi zâmbet 
prietenos, aveţi totul, ba chiar mai mult. 

— Cum vi s-a părut oraşul nostru? întrebă doamna 
Manilov. V-aţi petrecut bine timpul? 

— E un oraş foarte frumos, minunat, răspunse Cicikov. Mi- 
am petrecut timpul cât se poate de plăcut, într-o societate 
foarte amabilă. 

— Dar cum vi s-a părut guvernatorul nostru? întrebă 
doamna Manilov. 

— Nu-i aşa că-i un om dintre cei mai onorabili şi mai 
simpatici? adăugă Manilov. 

— Foarte adevărat, întări Cicikov, e un om dintre cei mai 
onorabili. Şi cum s-a identificat cu funcțiunea lui, cum o 


înţelege! Ar fi de dorit să avem cât mai mulţi oameni ca el. 

— Şi mai cu seamă cum ştie el să primească pe orişicine şi 
să se poarte delicat, mai zise Manilov, zâmbind şi 
strângându-şi ochii de plăcere, ca un motan gâdilat niţel pe 
după urechi. 

— E un om foarte amabil şi plăcut, continuă Cicikov. Şi ce 
iscusit! Nici nu mi-aş fi putut închipui. Cât de frumos 
brodează fel de fel de modele! Mi-a arătat o pungă de bani 
lucrată de el: puţine cucoane ar fi izbutit s-o facă cu atâta 
meşteşug. 

— Dar viceguvernatorul, nu-i aşa că-i şi el un om tare 
simpatic? reluă Manilov, strângând iarăşi puţin din ochi. 

— Om foarte, foarte vrednic, răspunse Cicikov. 

— Dar îngăduiţi-mi să vă întreb, ce impresie v-a făcut 
poliţaiul? Nu-i aşa că-i şi el un om tare simpatic? 

— Nespus de simpatic. Şi ce deştept, şi citit! Am jucat 
whist la el, cu procurorul şi cu preşedintele Curţii, până-n 
zori. Foarte, foarte vrednic om. 

— Dar ce spuneţi de soţia poliţaiului? adăugă doamna 
Manilov. Nu-i aşa că e o femeie nespus de amabilă? 

— Vai, e una dintre cele mai de ispravă femei pe care le 
cunosc, răspunse Cicikov. 

După aceea, nu-l trecură cu vederea nici pe preşedintele 
Curţii, nici pe dirigintele poştei, şi astfel îi luară la rând mai 
pe toţi slujbaşii din oraş, care se dovedeau a fi, până la unul, 
oameni dintre cei mai vrednici. 

— Vă petreceţi tot timpul la ţară? puse, în sfârşit, la rândul 
său, şi Cicikov o întrebare. 

— Mai mult la ţară, răspunse Manilov. Plecăm uneori la 
oraş, dar numai ca să ne mai vedem cu oameni culţi. Ştiţi, 
dacă stai închis tot timpul, te sălbăticeşti. 

— Da, da, într-adevăr, aprobă Cicikov. 

— Fireşte, urmă Manilov, ar fi altceva dacă ai avea vecini 
buni, dacă ai avea, de pildă, un om cu care ai putea să mai 
vorbeşti despre politeţe, despre manierele elegante, să ai, 
mă rog, o discuţie ştiinţifică, să-ţi mai încălzeşti sufletul, să 


simţi, ca să zic aşa, că parcă pluteşti în văzduh... Vru să mai 
spună ceva, dar, dându-şi seama că o cam luase razna, făcu 
doar un gest cu mâna, continuând: Atunci, fireşte că viaţa la 
ţară şi singurătatea ar avea multe laturi plăcute. Dar n-ai 
pe nimeni, pe nimeni... Citeşti doar din când în când „Sîn 
otecestva”!7b9'7d. 

Cicikov îi dădu dreptate, adăugind că totuşi nimic nu poate 
fi mai plăcut decât să stai retras, să te delectezi cu 
contemplarea naturii şi să citeşti din când în când o carte. 

— Ştiţi, adăugă Manilov, oricum, dacă n-ai un prieten 
căruia să-i poţi împărtăşi gândurile tale... 

— Vai, e adevărat, foarte adevărat! îl întrerupse Cicikov. Pe 
lângă asta, toate comorile din lume nu fac o para! „Să n-ai 
bani, dar să ai oameni buni cu care să mai schimbi o vorbă” 
- a spus un înţelept. 

— Ştiţi, Pavel Ivanovici, reluă Manilov. Chipul lui căpătă o 
expresie nu numai de mulţumire, dar chiar dulceagă, ca 
siropurile pe care medicii dibaci din lumea bună le 
îndulcesc peste măsură, dorind să-şi bucure bolnavul. 
Atunci, simţi... cum să zic... oarecum... o delectare 
sufletească... De pildă, ca aceea de acum, când întâmplarea 
mi-a dat fericirea, aş putea să spun una deosebită, de a sta 
de vorbă cu dumneavoastră şi de a mă delecta cu plăcuta 
conversaţie a domniei voastre... 

— Vai de mine! Ce găsiţi plăcut în această conversaţie? 
Sunt un om neînsemnat şi nimic mai mult, răspunse Cicikov. 

— O, Pavel Ivanovici, daţi-mi voie să fiu sincer: aş da 
bucuros jumătate din întreaga mea avere, numai pentru o 
parte din calităţile dumneavoastră! 

— Dimpotrivă, în ce mă priveşte pe mine, aş fi socotit 
drept cea mai mare... 

Nu se ştie unde ar fi ajuns cei doi prieteni cu asemenea 
reciprocităţi, dacă nu intra un servitor să anunţe că masa e 
gata. 

— Poftiţi, vă rog, spuse Manilov. Ne iertaţi dacă n-o să vă 
servim o masă ca acelea ce se dau în saloanele din capitală; 


avem, după obiceiul rusesc, un borş ca toate borşurile, dar 
servit din toată inima. Poftiţi, vă rog. 

Mai discutară o vreme asupra chestiunii cine să treacă 
întâi. Până la urmă, Cicikov intră cam pieziş pe uşă în 
sufragerie. 

La masă îi găsiră pe cei doi băieţi ai lui Manilov, ajunşi la 
vârsta când copiii încep să mănânce cu părinţii laolaltă, dar 
şezând încă pe scaune înalte. Lângă ei, în picioare, 
preceptorul lor salută politicos şi zâmbitor. Stăpâna casei 
luă loc lângă castronul cu borş, iar oaspele fu pofitit între 
cele două gazde; un servitor înnodă copiilor şervetele la 
ceafă. 

— Ce copii drăguţi! exclamă Cicikov. Câţi ani au? 

— Cel mare merge pe opt, iar cel mic a împlinit, ieri, şase 
ani, răspunse doamna Manilov. 

— Temistoclius! zise Manilov, adresându-se celui mai mare, 
care încerca să-şi scoată bărbia din şervetul legat de valet. 
Cicikov ridică sprânceana, auzind acest nume întrucâtva 

grecesc, căruia nu se ştie de ce Manilov îi dăduse o 
terminaţie în „ius”, dar căută numaidecât să-şi reia expresia 
obişnuită. 

— 'Temistoclius, ia să-mi spui tu care-i cel mai frumos oraş 
din Franţa? 

Auzind întrebarea, preceptorul îşi îndreptă toată atenţia 
către Temistoclius, încât se părea că ar vrea să-l străpungă 
cu privirea, dar se linişti şi dădu din cap, când băiatul 
spuse: „Parisul”. 

— Dar la noi, care-i cel mai frumos oraş? întrebă din nou 
Manilov. 

Preceptorul îşi încordă iarăşi atenţia. 

— Petersburgul, răspunse 'Temistoclius. 

— Şi mai care? 

— Moscova, răspunse 'Temistoclius. 

— Deştept băiat, dragul de el! făcu Cicikov. Ia te uită... 
urmă el, adresându-se cu un aer de uimire soţilor Manilov. 


E atât de mic şi cunoaşte atâtea lucruri. Trebuie să vă 
declar că băiatul va ajunge să aibă însuşiri minunate. 

— O, nu-l cunoaşteţi încă bine, răspunse Manilov, are o 
nemaipomenită agerime a minţii. Cel mic, Alkid, nu-i aşa de 
vioi, dar ăstălalt, cum vede un gândac, o găză încep să-i 
joace ochii; fuge după ea şi o urmăreşte cu luare-aminte. 
Am să fac din el un diplomat. Iemistoclius, urmă el, 
adresându-i-se din nou, vrei să fii ambasador? 

— Vreau, răspunse băiatul, mestecând pâine şi 
bălăbănindu-şi capul în dreapta şi în stânga. 

Tocmai atunci, valetul care sta în spatele lui îi şterse 
ambasadorului nasul. Făcu foarte bine pentru că, altfel, o 
picătură destul de mare de lichid apos ar fi căzut în borş. La 
masă, discuţia se învârti în jurul plăcerilor vieţii liniştite, 
stăpâna casei intervenind din când în când cu observaţii în 
legătură cu teatrul de la oraş şi cu actorii. Preceptorul 
urmărea cu multă luare-aminte pe cei ce conversau şi, 
îndată ce băga de seamă că sunt gata să zâmbească, el 
deschidea gura şi râdea cu entuziasm. Era, pesemne, un om 
recunoscător şi voia să răsplătească în felul lui stăpânilor 
purtarea lor faţă de el. La un moment dat, totuşi, chipul lui 
se încruntă şi el bătu în masă cu severitate aţintindu-şi 
privirea asupra copiilor care stăteau în faţa lui. Intervenţia 
fusese de altfel binevenită, deoarece Temistoclius îl 
muşcase de ureche pe Alkid, iar acesta, închizând ochii şi 
căscând gura, era cât pe-aci să izbucnească în jalnice 
hohote de plâns, dar, dându-şi seama că pentru asemenea 
purtare ar fi putut uşor să fie lipsit de un fel de mâncare, îşi 
închise numaidecât gura la loc şi, cu lacrimi pe gene, începu 
să roadă un os de berbec, din pricina căruia amândoi obrajii 
îi luceau, mânjiţi de untură. Stăpâna casei i se adresa 
mereu lui Cicikov cu cuvintele: „Dar dumneavoastră nu 
mâncaţi nimic, v-aţi servit foarte puţin”. Iar Cicikov 
răspundea de fiecare dată: „Vă foarte mulţumesc, m-am 
săturat. O conversaţie plăcută e mai bună decât orice 
mâncare.” 


Se ridicară de la masă. Manilov era nespus de mulţumit şi, 
cuprinzând cu braţul spatele musafirului, se pregătea să-l 
conducă în salon, când Cicikov îi spuse cu înţeles că ar vrea 
să-i vorbească într-o chestiune foarte importantă. 

— În cazul acesta, îngăduiţi-mi să vă rog să poftiţi în biroul 
meu, spuse Manilov şi-l conduse într-o încăpere mică, de la 
ale cărei ferestre se zărea în depărtare o pădure. Colţul 
meu, zise el. 

— Simpatică odăiţă, făcu Cicikov, după ce-şi plimbă 
privirile împrejur. 

Într-adevăr, încăperea era destul de simpatică. Pereţii 
erau spoiţi într-un albastru bătând în cenuşiu. Patru scaune, 
un jilţ, o masă pe care se găsea o carte cu semnul despre 
care am mai avut prilejul să vorbim, câteva coaie de hârtie 
scrise; ceea ce domina însă era tutunul: în pungi, în 
tabacheră şi, în sfârşit, aruncat grămadă pe masă. Pe 
pervazul ambelor ferestre se vedeau, de asemenea, 
grămăjoare de scrum lepădat din pipă şi aşezate cu grijă, 
frumos, la rând. Se vedea că, uneori, stăpânul îşi trecea 
timpul cu această îndeletnicire. 

— Daţi-mi voie să vă rog să luaţi loc pe fotoliul de colo, 
spuse Manilov. O să staţi mai comod. 

— Daţi-mi voie să stau pe un scaun. 

— Daţi-mi voie să nu vă dau voie, se împotrivi Manilov, 
zâmbind. Fotoliul e anume pentru musafiri. Vă place, nu vă 
place, trebuie să staţi în el. 

Cicikov se aşeză. 

— Daţi-mi voie să vă ofer o lulea. 

— Mulţumesc, nu fumez, refuză Cicikov cu blândeţe, şi 
parcă şi cu părere de rău. 

— De ce? întrebă Manilov, tot cu blândeţe şi cu părere de 
rău. 

— Nu-s obişnuit, mi-e frică. Se spune că luleaua slăbeşte. 

— Daţi-mi voie să vă răspund că e o prejudecată. După 
părerea mea, e mult mai sănătos să fumezi cu luleaua decât 
să tragi tabac pe nas. Aveam în regimentul nostru un 


locotenent, un om minunat şi foarte instruit, care nu lăsa 
luleaua din gură nu numai la masă dar, fie-mi îngăduit să 
spun, în niciunul din toate celelalte locuri. Şi iată, acum are 
peste patruzeci de ani şi, slavă Domnului, e sănătos tun. 

Cicikov recunoscu că uneori se întâmplă într-adevăr şi asta 
şi că pe lume există o mulţime de lucruri de neînțeles chiar 
şi pentru mintea cea mai cuprinzătoare. 

— Dar daţi-mi voie să vă fac o rugăminte... spuse el cu un 
glas în care se desluşea un accent ciudat, sau oarecum 
ciudat. Apoi, nu ştiu de ce, îşi aruncă o privire îndărăt. Nu 
ştiu de ce, Manilov întoarse şi el capul. Când aţi înaintat 
ultima oară formularul dumneavoastră de revizie? 
V7b10V'7d 

— Demult. Mai bine zis nu mai ţin minte când. 

— De atunci v-au murit mulţi ţărani? 

— Nu pot să ştiu. Cred că în privinţa asta ar trebui 
întrebat vechilul. Băiete! Cheamă-l pe vechil. Azi trebuie să 
fie pe aici. 

Vechilul se înfăţişă. Era un om de vreo patruzeci de ani, 
care-şi rădea barba; purta redingotă şi ducea, pesemne, o 
viaţă foarte liniştită, căci faţa-i grasă, chiar puhavă, 
culoarea gălbuie a pielii şi ochii-i mici vădeau că ştie prea 
bine ce e o perină şi o saltea de puf. Se vedea cât de colo 
că-şi croise drumul în viaţă, ca şi toţi vechilii de pe moşiile 
boiereşti: întâi, copil ştiutor de carte, servind în casă, pe 
urmă însurat cu vreo chelăreasă, să-i zicem Agaşka, favorita 
cucoanei, şi ajuns el însuşi chelar, apoi vechil. O dată vechil, 
purcese a se purta, bineînţeles, ca toţi vechilii: se 
împrietenea şi se încuscrea cu oamenii mai bogaţi din sat, 
iar la munci îi trimitea pe cei săraci, se scula după ceasurile 
opt dimineaţa, aştepta să i se aducă samovarul şi îşi lua 
ceaiul. 

— Ascultă, dragă, câţi ţărani ne-au murit de când am 
înaintat formularul de revizie? 

— Câţi? Au murit mulţi de atunci, spuse vechilul sughiţând 
şi duse mâna la gură. 


— Da, mărturisesc că şi eu m-am gândit tot aşa, zise 
Manilov. Ne-au murit foarte mulţi de atunci! 1 se adresă 
apoi lui Cicikov, adăugind: Chiar aşa, foarte mulţi. 

— Dar câţi anume? întrebă Cicikov. 

— Da, câţi anume? reluă Manilov. 

— Cum aş putea să vă spun numărul? Doar nu se ştie câţi 
au murit. Nu i-a numărat nimeni. 

— Într-adevăr, zise Manilov, adresându-i-se lui Cicikov. Am 
presupus şi eu acelaşi lucru. E o mortalitate mare. Nu se 
ştie deloc câţi au murit. 

— Fii bun şi numără-i, spuse Cicikov. Şi să mi-i înşiri pe 
hârtie amănunţit, după numele fiecăruia. 

— Da, după numele fiecăruia, repetă Manilov. 

Vechilul spuse: „Am înţeles”, şi plecă. 

— Dar pentru ce vă trebuie asta? întrebă Manilov după 
plecarea vechilului. 

Se pare că această întrebare îl puse în încurcătură pe 
musafir. Pe chipul lui se ivi o expresie de încordare care îl 
făcu să şi roşească, silindu-se să exprime ceva ce nu se prea 
poate spune cu vorbe. De fapt, lui Manilov îi fu dat, în 
sfârşit, să audă o seamă de lucruri nespus de ciudate şi 
neobişnuite, pe care urechile omeneşti nu le mai auziseră 
niciodată pân-atunci. 

— Îmi cereţi motive? lată motivele: aş vrea să cumpăr 
niscaiva ţărani... îngăimă Cicikov, fără să isprăvească ce 
avea de spus. 

— Dar daţi-mi voie să vă întreb, reluă Manilov, doriţi să 
cumpăraţi ţărani cu pământ cu tot sau numai pentru 
strămutare, adică fără pământ. 

— Nu... De fapt, nu tocmai ţărani, spuse Cicikov, aş vrea 
ţarani morţi... 

— Cum adică? lertaţi-mă... nu prea aud bine. Mi s-a părut 
că am auzit un cuvânt foarte ciudat... 

— Am de gând să cumpăr ţărani morţi care, de fapt, să fi 
fost trecuţi la recensământ ca vii, spuse Cicikov. 


Manilov scăpă din dinţi luleaua pe podea şi rămase câteva 
clipe cu gura căscată. Cei doi amici, care discutaseră 
despre plăcerile vieţii ca între prieteni, încremeniră, cu 
ochii aţintiţi fiecare asupra celuilalt, ca portretele atârnate 
pe vremuri faţă în faţă, pe pereţi, de o parte şi de alta a 
oglinzii. În cele din urmă, Manilov îşi ridică luleaua de pe 
jos, fără să-şi ia privirile de la faţa lui Cicikov, căutând să 
vadă dacă nu cumva desluşeşte vreun zâmbet pe buzele lui 
şi dacă nu cumva glumise. Dar nu se vădea nimic de felul 
acesta; dimpotrivă, chipul lui părea mai grav ca de obicei. 
Se întrebă apoi dacă oaspele lui n-a înnebunit cumva din 
senin şi-l privi ţintă, cu spaimă. Dar ochii musafirului erau 
limpezi, fără lucirile sălbatice şi neliniştite care sclipesc în 
ochii unui nebun. Totul era cum trebuie să fie, după 
cuviinţă. Manilov îşi tot frământa capul, neştiind ce să facă, 
dar nu găsi altceva mai bun decât să sloboadă o şuviţă 
subţire din fumul pe care îl mai ţinea în gură. 

— Prin urmare, aş vrea să ştiu dacă aţi putea să mi-i 
transmiteţi, să mi-i cedaţi, aşa cum veţi găsi cu cale, pe 
aceşti ţărani, care de fapt nu mai sunt vii, dar sunt totuşi vii 
în ceea ce priveşte formele legale. 

Dar Manilov sta fâstâcit în aşa hal, încât nu făcea decât să 
se holbeze la el. 

— Mi se pare că nu ştiţi ce să spuneţi? observă Cicikov. 

— Eu? Nu, e altceva, răspunse Manilov. Dar nu pot să 
pricep... mă iertaţi... fireşte, eu n-am putut să fac studii atât 
de strălucite ca acelea care, ca să zic aşa, se vădesc din 
fiecare mişcare a dumneavoastră. Nu stăpânesc nici înalta 
artă de a mă exprima... Poate că aici... în aceste cuvinte, pe 
care le-aţi rostit adineauri... se ascunde altceva... Poate că 
aţi binevoit să vă exprimaţi astfel doar pentru frumuseţea 
stilului? 

— Nu, răspunse Cicikov, eu înţeleg lucrurile întocmai aşa 
cum sunt, adică mă gândesc la sufletele care au murit cu 
adevărat. 


Manilov se zăpăci cu desăvârşire. Îşi dădea seama că 
trebuie să facă ceva, să pună o întrebare, dar care anume 
întrebare, naiba ştie. Până la urmă, slobozi un nou fum, dar 
de astă dată nu pe gură, ci pe nas. 

— Aşadar, dacă n-aveţi nimic împotrivă, am putea purcede, 
cu ajutorul lui Dumnezeu, la întocmirea unui act de 
vânzare-cumpărare, spuse Cicikov. 

— Cum? Act de vânzare-cumpărare pentru sufletele 
moarte? 

— A, nu! făcu Cicikov. Vom scrie că-s vii, aşa cum sunt 
trecute de fapt în formularul de recensământ. Nu am 
obiceiul să calc în nicio privinţă legiuirile civile, cu toate că, 
din pricina asta, am avut de suferit în serviciu. Să-mi fie cu 
iertăciune, dar pentru mine datoria e un lucru sfânt, e lege. 
Înaintea legii, mă închin! 

Cuvintele din urmă îi plăcură lui Manilov, dar el nu 
pătrunse totuşi miezul chestiunii şi, în loc de răspuns, se 
puse să tragă cu atâta putere din lulea, încât, până la urmă, 
aceasta începu să hârâie ca un fagot. Se părea că Manilov 
ar fi vrut să-i smulgă lulelei o părere în privinţa unui caz 
atât de nemaiauzit. Dar luleaua nu făcea decât să hârâie şi 
atăt. 

— Poate că aveţi vreo îndoială? 

— Vai de mine, niciuna! Nu e vorba să am vreo îndoială în 
ceea ce vă priveşte şi nici vreo idee preconcepută. Dar daţi- 
mi voie să vă întreb: n-ar fi această treabă sau, ca să zic 
aşa, această negociere, în contradicţie cu legiuirile civile şi 
cu perspectivele Rusiei? 

Aici, Manilov, după ce făcu o mişcare cu capul, îi aruncă lui 
Cicikov o privire atât de semnificativă, cu o expresie, în 
toate trăsăturile feţei lui cu buzele strânse, atât de 
profundă, cum poate că nu s-a mai văzut vreodată pe un 
chip omenesc, afară doar de acela al vreunui ministru din 
cale afară de deştept şi numai în clipa dezlegării celei mai 
încâlcite chestiuni. 


Dar Cicikov îi răspunse net că această treabă sau 
negociere nu ar fi în niciun caz în contradicţie cu legiuirile 
civile şi nici cu perspectivele Rusiei, că dimpotrivă, vistieria 
ar trage din ea un folos, pentru că ar încasa taxele legale. 

— Prin urmare, credeţi... 

— Cred că va fi bine. 

— Dacă iese bine, e altceva. N-am nimic împotrivă, spuse 
Manilov şi se linişti pe deplin. 

— Acum, ne mai rămâne să ne înţelegem în privinţa 
preţului... 

— Cum în privinţa preţului?... se miră Manilov şi se opri. 
Vă închipuiţi cumva că o să iau bani pe nişte suflete care, 
oarecum, şi-au sfârşit existenţa? Dacă v-a venit această 
dorinţă, ca să zic aşa fantastică, eu, la rândul meu, vi le 
cedez dezinteresat şi iau asupra mea cheltuielile în legătură 
cu actul de vânzare-cumpărare. 


Povestitorul întâmplărilor de faţă ar merita aspre 
mustrări, dacă ar scăpa din vedere să spună că, după 
cuvintele lui Manilov, musafirul a fost cuprins de un 
simţământ de plăcere. Cu toate că de felul lui era atât de 
grav şi aşezat, puţin i-a lipsit să. nu facă o săritură, ca ţapul, 
ceea ce, după cum se ştie, nu se întâmplă decât în cele mai 
mari accese de bucurie. Se întoarse cu atâta putere în jilţ, 
încât stofa cu care perina era îmbrăcată plesni. Manilov îl 
privi oarecum nedumerit. Îndemnat de recunoştinţă, 
Cicikov grămădi atâtea cuvinte de mulţumire, încât gazda 
se fâstâci, roşi, deşte din cap a tăgadă şi, până la urmă, 
spuse că e vorba de o nimica toată, că el ar vrea să-şi 
dovedească prin ceva atracţia inimii şi magnetismul 
sufletesc, iar că sufletele moarte sunt, într-un fel, un fleac. 

— Ba, să mă ierţi, spuse Cicikov, strângându-i mâna. Se 
auzi un oftat adânc. Se părea că musafirul era dispus să-şi 
deschidă inima. Până la urmă, zise cu căldură şi emoție: 
Dacă aţi Şti ce serviciu îi faceţi cu acest lucru, care pare de 
nimic, unui biet rătăcit în lume! Într-adevăr, ce n-am 


suferit? Am fost ca o barcă în mijlocul unor valuri 
furtunoase... A mai rămas vreo prigoană sau vreo 
nedreptate pe care să n-o fi încercat, a mai rămas vreo 
durere pe care să n-o fi cunoscut? Dar pentru ce? Pentru că 
am fost drept, pentru că am avut conştiinţa curată, pentru 
că am întins mâna văduvei neputincioase şi orfanului 
nenorocit. Aici, el îşi şterse o lacrimă cu batista. 

Manilov se înduioşa la culme. Cei doi prieteni îşi strânseră 
îndelung mâna şi, tăcuţi, se priviră mult timp în ochii înecaţi 
de lacrimi. Manilov nu voia cu niciun preţ să lase mâna 
eroului nostru şi i-o strângea cu atâta putere, încât acesta 
nu mai ştia cum să şi-o tragă. Până la urmă, şi-o retrase 
încetul cu încetul și spuse că n-ar fi rău ca actul de vânzare- 
cumpărare să se încheie cât mai repede şi că ar fi bine ca 
prietenul să vie în persoană la oraş. Îşi luă apoi pălăria şi 
dădu să-şi ia rămas bun. 

— Cum? Vreţi să plecaţi? făcu Manilov, parcă speriat, 
dezmeticindu-se deodată. 

Doamna Manilov tocmai intra în birou. 

— Lizanka, zise Manilov, cu un aer jalnic, Pavel Ivanovici 
ne părăseşte. 

— Pentru că Pavel Ivanovici s-a plictisit cu noi, răspunse 
doamna Manilov. 

— Doamnă! Uite aici, zise Cicikov, ducându-şi mâna la 
inimă, da, aici va sălăşlui plăcerea timpului petrecut cu 
dumneavoastră! Şi vă rog să mă credeţi, n-aş simţi fericire 
mai mare decât să stau cu dumneavoastră, dacă nu în 
aceeaşi casă, cel puţin în cea mai apropiată vecinătate. 

— Să ştiţi, Pavel Ivanovici, interveni Manilov, căruia îi 
plăcuse mult această idee, într-adevăr, ar fi minunat să 
stăm împreună aşa, sub acelaşi acoperiş sau la umbra unui 
ulm, să ne adâncim în filosofie!... 

— Vai, ar fi o viaţă de rai! oftă Cicikov. La revedere, 
doamnă! zise, sărutând mâna doamnei Manilov. La 
revedere, mult stimate prieten! Să nu-mi uitaţi rugămintea! 


— Puteţi fi sigur! răspunse Manilov. Nu mă despart de 
dumneavoastră decât pe două zile. 

Trecură cu toţii în sufragerie. 

— Rămâneţi cu bine, dragi copilaşi! zise Cicikov, văzându-i 
pe Alkid şi pe Temistoclius care se jucau cu un husar de 
lemn, fără un braţ şi fără nas. La revedere, micuţilor! Să mă 
iertaţi că nu v-am adus nimic, dar, mărturisesc, nici n-am 
ştiut că sunteţi pe lume. Altă dată, când mai vin pe la voi, o 
să vă aduc negreşit, ţie o sabie... vrei o sabie? 

— Vreau, răspunse lemistoclius. 

— Iar ţie o tobă; nu-i aşa că ţie să-ţi aduc o tobă? urmă el, 
aplecându-se spre Alkid. 

— Topă, răspunse scâlciat şi în şoaptă Alkid, cu capul 
plecat. 

— Bine, o să-ţi aduc o tobă. O tobă frumoasă, care să facă 
tot timpul: turr... ru... tra-ta-ta, ta-ta-ta... Rămâi cu bine, 
sufleţelule! Rămâi cu bine! îl sărută pe cap şi se întoarse 
spre Manilov şi soţia acestuia, râzând înţelegător, ca atunci 
când, de obicei, vrei să le arăţi părinţilor nevinovăția 
dorințelor copiilor. 

— Pavel Ivanovici, ar fi bine să mai rămâneţi, zise Manilov, 
când toată lumea ieşi pe cerdac. Uitaţi-vă ce nori s-au 
adunat. 

— Nu-s nori mari, răspunse Cicikov. 

— Dar cunoaşteţi drumul spre Sobakevici? 

— Tocmai asta voiam să vă întreb. 

— Daţi-mi voie, am să-i explic numaidecât vizitiului 
dumneavoastră. Şi Manilov îl lămuri pe vizitiu cu aceeaşi 
sensibilitate, ba o dată îi spuse chiar „dumneata”. 

Acesta, auzind că trebuie să treacă două răscruci şi să 
cotească la a treia, zise: „Ne descurcăm noi, Înălţimea 
Voastră”. Cicikov plecă, însoţit vreme îndelungată de 
închinăciunile şi de fluturatul de batiste al gazdelor, ridicate 
în vârful picioarelor. 


Manilov stătu mult pe cerdac, urmărind din ochi brişcă ce 
se depărta şi, chiar după ce pierise cu totul în zare, el tot 
mai stătea pe cerdac, trăgând din lulea. Intrând, în sfârşit, 
în casă, se aşeză pe un scaun şi rămase pe gânduri, 
bucurându-se în sinea lui că i-a făcut musafirului o mică 
plăcere. Apoi, gândurile îi trecură pe nesimţite la alte 
lucruri şi, până la urmă, zburară cine ştie unde. Se gândea 
la fericirea vieţii în mijlocul prietenilor, că ar fi atât de 
plăcut să stea cu un amic pe malul unui râu; apoi începu să 
înjghebe un pod peste acest râu, pe urmă o casă uriaşă cu 
un turn atât de înalt, încât din el să poată vedea până şi 
Moscova. Să-şi ia acolo ceaiul de seară, la aer, şi să discute 
lucruri plăcute. Pe urmă, el şi Cicikov s-ar fi dus în cupeuri 
frumoase în mijlocul unei societăţi pe care ar fi vrăjit-o cu 
manierele lor alese. Şi parcă ţarul, aflând despre această 
prietenie a lor, i-ar fi înaintat pe amândoi la gradul de 
general. Mai departe, a urmat în sfârşit cine ştie ce, ceva pe 
care nici el însuşi nu mai era în stare să-l înţeleagă. 
Deodată, ciudata rugăminte a lui Cicikov îi întrerupse 
visarea. Gândul la ea nu putea cu niciun chip să încapă în 
mintea sa; oricum îl învârtea, nu se putea dumeri şi pace. 
Stătu aşa, pe gânduri, tot timpul până la cină, fumându-şi 
luleaua. 


Capitolul al treilea 


În răstimp, Cicikov, bine dispus, şedea în brişcă lui, care 
gonea de mult pe şosea. Din capitolul precedent cunoaştem 
obiectul principal al gustului şi înclinațiilor lui şi de aceea 
nu-i de mirare că, după scurt timp, el se adâncise cu totul, 
trup şi suflet, în gândurile asupra acestui obiect. Probabil 
că presupunerile, socotelile şi consideraţiile, a căror umbră 
rătăcea pe chipul lui, erau din cele mai plăcute, de vreme 
ce pe faţă îi apărea mereu un surâs de mulţumire. Astfel 
cufundat în gânduri, Cicikov nu dădea nicio atenţie faptului 
că vizitiul, mulţumit de primirea ce-i fusese făcută de slugile 
lui Manilov, mustra pe bună dreptate calul bălţat din 
dreapta. Acest cal bălţat era tare şiret: se prefăcea numai 
că trage, pe când murgul înhămat la hulube şi lăturaşul 
celălalt, roib deschis, numit „asesorul”, pentru că fusese 
cumpărat de la un asesor, se trudeau cu toată râvna, şi asta 
se vădea şi din ochii lor, care mărturiseau plăcerea muncii 
împlinite. „Degeaba faci pe şiretul, că eu îs mai şiret ca 
tine!” îl certa Selifan, ridicându-se puţin de pe capră şi 
dând cu biciul în leneş. „Irebuie să-ţi cunoşti datoria, neamţ 
pantalonar ce eşti! Murgu” e cal de treabă, îşi face datoria 
şi am să-i dau bucuros un mertic de grăunţe pe deasupra, 
pentru că-i cal de treabă. Asesorul e şi el cal bun... Haide, 
haide, ce tot dai din urechi? Ascultă, nătângule, când ţi se 
vorbeşte! Neghiobule, eu nu te învăţ de rău!... la te uită 
unde se bagă!” Şi îl mai plesni o dată cu biciul: „Hai, 
varvarule! Bonaparte afurisit!”... Apoi, îndemnându-i pe toţi 
laolaltă: „Hai, drăguţilor!”, îi atinse pe câteşitrei, dar nu ca 
pedeapsă, ci ca să le arate că-i mulţumit de ei. După ce s-a 
desfătat cu această plăcere, purcese iarăşi să-l 
bombănească pe bălţat: „Crezi că-ţi poţi ascunde năravul? 
Nu, să nu umbli cu şoalda, dacă vrei să fii în cinste. Vezi, 
moşierul la care am fost are oameni buni. Eu stau bucuros 


de vorbă cu oamenii buni; totdeauna sunt prieten cu omul 
bun, prieten la toartă... Dacă-i vorba să iau în gură ceai sau 
altceva, o fac bucuros cu un om bun... Orişicine cinsteşte pe 
omul bun. Vezi, pe boierul nostru îl cinsteşte toată lumea, 
pentru că - auzi tu? - a fost în slujba ţarului şi-i consilier de 
colegi...” 

Tot argumentând aşa, Selifan ajunse până la cele mai 
depărtate abstracţiuni. Dacă Cicikov le-ar fi ascultat, ar fi 
aflat numeroase amănunte care-l priveau chiar pe el. Dar 
gândurile îi erau atât de prinse în chestiunile lui personale, 
încât numai un tunet puternic îl făcu să se dezmeticească şi 
să se uite împrejur: tot cerul se acoperise de nori, iar în 
colbul şoselei cădeau stropi de ploaie. Apoi se auzi iarăşi un 
tunet, şi mai puternic, şi mai apropiat, şi deodată începu să 
toarne cu găleata. La început, ploaia plesnea pieziş, într-o 
parte a coşului briştii, apoi trecu în cealaltă, după care 
dădu năvală altfel, de-a dreptul, bătând darabana în partea 
de sus a coşului. Până la urmă, stropii de ploaie începură să- 
l izbească pe Cicikov drept în faţă. Fu nevoit să tragă cele 
două perdele de piele, cu două ferestruici rotunde destinate 
contemplării priveliştilor din drum, şi să-i poruncească lui 
Selifan să meargă mai repede. Selifan, întrerupt şi el în 
mijlocul vorbăriei sale, îşi dădu seama că, într-adevăr, nu 
trebuie sa mai zăbovească; scoase numaidecât de sub capră 
o zdreanţă de postav cenuşiu pe care o îmbrăcă pe mâneci, 
apucă hăţurile cu nădejde şi răcni o dată la cei trei cai, care 
de-abia îşi mai mişcau picioarele, simțind o lenevire plăcută 
după vorbele povăţuitoare ale vizitiului. Dar Selifan nu 
putea să-şi aducă aminte nici în ruptul capului câte răscruci 
trecuse până atunci: două sau trei. După ce se mai gândi o 
vreme şi îşi mai aminti drumul străbătut, se dumeri că 
fuseseră multe cotituri pe care nu le băgase de seamă. 
Întrucât însă în clipa hotărâtoare, rusul ştie totdeauna ce 
are de făcut, fără să mai stea mult pe gânduri, Selifan coti 
la dreapta, pe cel dintâi drum ce se încrucişa cu şoseaua, 
mai strigă o dată la cai: „Haideţi, drăguţilor!” şi începu să-i 


gonească, fără să se întrebe câtuşi de puţin încotro ducea 
drumul pe care apucase. 

Se părea însă că ploaia avea să ţie mult. Praful de pe drum 
se prefăcu repede în noroi şi cailor le venea tot mai greu să 
tragă brişcă. Pe Cicikov îl cam cuprinse îngrijorarea, 
deoarece, după o cale atât de lungă, satul lui Sobakevici tot 
nu se zărea. După socoteala lui, ar fi trebuit de mult să 
ajungă. Se tot uita în dreapta şi în stânga, dar se făcuse atât 
de întuneric, că puteai să-ţi vâri degetele în ochi. 

— Selifan! zise el, în sfârşit, scoțând capul din brişcă. 

— Ce doriţi, boierule? răspunse vizitiul. 

— Ia uită-te, nu se vede satul? 

— Nu, boierule, nu se vede nicăieri! După care, învârtindu- 
şi biciul, Selifan începu un cântec, care, la drept vorbind, nu 
prea era cântec, ci ceva foarte lung, fără cap şi fără coadă. 
Găseai în el de toate: strigătele de îndemn şi de ghes 
pentru caii din tot cuprinsul Rusiei, de la un capăt alei până 
la altul; adjective de toate genurile şi felurile, fără nicio 
alegere, cum îi veneau lui pe limbă. Până una-alta, Selifan 
ajunsese să le spună cailor „secretari”. 

Dar Cicikov băgă de seamă că brişcă începe să se legene, 
azvârlindu-l în toate părţile. Înţelese că se abătuseră din 
drum şi că acum se târau pe arături. Părea că şi Selifan 
pricepuse cum stăteau lucrurile, dar nu sufla o vorbă. 

— Ascultă, pungaşule, încotro ai apucat-o? îl luă la rost 
Cicikov. 

— Ce să fac, boierule? Pârdalnica de vreme. E o beznă, că 
nu-mi mai văd nici biciul! După aceste cuvinte, el aplecă 
brişcă în aşa fel, încât Cicikov fu nevoit să se apuce cu 
amândouă mâinile de ea. Abia atunci îşi dădu seama că 
Selifan e cu chef. 

— Opreşte, opreşte, că mă răstorni! ţipă el. 

— Vai, boierule, cum se poate să vă răstorn? făcu Selifan. 
Nu se cade să vă răstorn, doar ştiu asta. Fiţi pe pace, 
tocmai eu să vă răstorn? După aceea începu să întoarcă 
încet brişca. O cârmi, o cârmi mereu, până ce o răsturnă 


de-a binelea. Cicikov căzu cu mâinile şi cu picioarele în 
noroi. Selifan opri caii. De altfel, ei s-ar fi oprit şi singuri, 
pentru că erau tare trudiţi. Un caz atât de neprevăzut îl 
uimi la culme. După ce cobori de pe capră, stătu nemişcat 
în faţa briştii, cu mâinile în Şolduri - pe când boierul se 
zbătea, încercând să se ridice din noroi şi, după câteva clipe 
de gândire, zise: „Ia te uită, s-a răsturnat!” 

— Eşti beat turtă! se răsti Cicikov. 

— Vai, boierule, se poate să fiu beat? Ştiu că nu se cade să 
te îmbeţi. Am stat şi eu de vorbă aşa, cu un prieten, că se 
cade doar să stai de vorbă cu un om bun, nu-i nimic rău în 
asta; am luat amândoi şi o zacuscă. O zacuscă, nu e nicio 
supărare; cu un om bun poţi să iei o gustărică. 

— Ce ţi-am spus data trecută când te-ai îmbătat? Ai uitat, 
hai? zise Cicikov. 

— Nu, Înălţimea Voastră, cum se poate să uit? Doar îmi 
cunosc meseria. Ştiu că nu se cade să te îmbeţi. Am stat de 
vorbă cu un om bun, pentru că... 

— Am să te snopesc în nuiele, atunci ai să ştii cum să stai 
de vorbă cu un om bun. 

— Voia dumneavoastră, răspunse Selifan, gata la orice. 
Vreţi să puneţi să mă bată, bine, nu zic ba. Că de ce sănu 
mă bateţi, dacă-s vrednic de bătut? Cum e voia boierului!... 
Țăranul trebuie bătut, pentru că altfel îşi face de cap. 
Trebuie păstrată rânduiala. Dacă-s vrednic de bătaie, 
bateţi-mă; de ce să nu mă bateţi? 

Boierul nu mai ştiu ce să răspundă la asemenea 
argumente. Dar se pare că tocmai atunci însăşi soarta se 
hotări să fie milostivă cu el. Din depărtare se auzi lătrat de 
câini. Bucuros, Cicikov porunci să dea bice cailor. Simţul cel 
bun al vizitiului rus ţine câteodată loc de ochi. Astfel, de se 
întâmplă să meargă cu ochii închişi, în goana cailor, el tot 
ajunge undeva. Prin beznă, Selifan mână atât de bine caii 
către sat, că nu se mai opri decât atunci când brişcă se izbi 
cu hulubele într-un gard şi când, într-adevăr, nu mai avea 
unde merge. Prin vălul des al ploii, Cicikov de-abia putu zări 


ceva care semăna cu un acoperiş. Îl trimise pe Selifan să 
caute poarta şi asta, fără îndoială, ar fi durat mult, dacă în 
Rusia, în loc de portari, n-ar fi câini, şi încă de cei răi. Ei 
vestiră cu atâta hărmălaie sosirea lui, încât Cicikov îşi băgă 
degetele în urechi. O lumină se aprinse la o fereastră şi 
dâra ei ceţoasă ajunse la gard, arătând călătorilor noştri 
poarta. Selifan începu să bată şi, curând după aceea, o 
umbră în suman deschise portiţa şi ieşi. Boierul şi servitorul 
auziră un glas răguşit de femeie: 

— Cine bate? Ce-i gălăgia asta? 

— Suntem călători, măicuţă. Dă-ne drumul să dormim aici, 
zise Cicikov. 

— Ei, poftim! Da” ştii că-mi placi! făcu bătrâna. La vremea 
asta? Da' ce-i aici, han? Aici stă o moşiereasă. 

— Ce să facem, măicuţă? Am rătăcit. Doar n-o să dormim 
în stepă pe aşa vreme. 

— Da, e întuneric beznă, e o vreme amarnică, adăugă 
Selifan. 

— Taci, neghiobule, zise Cicikov. 

— Dar cine eşti dumneata? întrebă bătrâna. 

— Nobil, măicuţă. 

Cuvântul „nobil” o făcu pe bătrână să stea puţin pe 
gânduri. 

— Staţi oleacă, să-i spun şi cucoanei, zise ea şi, peste vreo 
două minute, se înapoie cu un felinar în mână. 

Poarta se deschise. Se mai aprinse lumina şi la altă 
fereastră. Intrând în ogradă, brişcă trase în faţa unei case 
mici, greu de zărit pe întuneric. Numai o jumătate a casei 
avea lumină la geamuri, sub care se vedea o băltoacă 
sclipind în bătătură. Ploaia răpăia cu putere pe acoperişul 
de lemn şi se Scurgea şuvoaie într-un butoi. În răstimp, 
câinii lătrau pe toate glasurile cu putinţă; unul din ei, cu 
botul în sus, scotea urlete lungi, cu o râvnă de parcă pentru 
asta ar fi primit cine ştie ce leafă; altul hămăia scurt, ca un 
dascăl de biserică; un sopran neastâmpărat, de bună seamă 
al unui căţelandru, se distingea în hărmălaie ca un clopoțel 


de poştă; toate glasurile erau copleşite de un bas gros, 
poate al unui câine mai bătrân sau înzestrat cu mari însuşiri 
de dulău. Hârâia ca un bas profund într-un cor, în toiul unui 
concert, când tenorii, pe vârful picioarelor, ard de dorinţa 
să sloboadă nota cea mai ascuţită şi când coriştii toţi simt 
îndemnul să se înalțe cât mai sus, cu capetele ridicate, în 
vreme ce el singur, basul, vârându-şi bărbia nerasă în 
cravată şi lăsându-se pe vine, aproape de duşumea, scoate 
de acolo note care zgâlţâie geamurile şi le face să zăngăne. 
Corul de câini cu cântăreții lui arăta că satul era măricel; 
dar eroul nostru, ud şi înfrigurat, nu se mai gândea decât să 
se vadă în pat. Brişca nu se oprise încă bine, când el şi sări 
în cerdac, clătinându-se, gata-gata să cadă. Pe cerdac ieşi 
altă femeie, mai tânără decât cealaltă, dar care semăna 
mult cu ea. Îl duse într-o odaie. Cicikov aruncă de două ori o 
privire fugară: pe pereţii îmbrăcaţi cu tapete vechi, 
vărgate, atârnau nişte tablouri cu păsări; între ferestre, 
oglinzi mici, de altădată, în rame întunecate, în chip de 
frunze răsucite; în dosul fiecărei oglinzi era vârâtă fie o 
scrisoare, fie un rând de cărţi de joc vechi, fie vreun ciorap. 
Pe un perete, un ceasornic cu cadranul zugrăvit cu flori... 
Altceva, era peste puterile lui să mai observe. Simţea că i se 
lipesc ochii, ca şi cum ar fi fost unşi cu miere. După o clipă 
intră şi stăpâna casei, o femeie în vârstă, cu o bonetă de 
noapte pusă în grabă şi cu o legătură de lână în jurul 
gâtului. Era una din acele bătrâne mici moşierese care, cu 
capul puţin plecat într-o parte, se tot plâng că pământul nu 
rodeşte şi că pierd - ceea ce nu le împiedică totuşi să-şi 
umple încet-încet cu parale săculeţele de pânză groasă din 
sertarele scrinurilor. Monezile de câte o rublă într-unul, 
cele de cincizeci de copeici într-altul şi, în sfârşit, în al 
treilea, banii de câte douăzeci şi cinci de copeici, cu toate 
că, la prima vedere, s-ar părea că sertarele scrinului sunt 
pline numai cu albituri, bluze de noapte, gheme de aţă, câte 
o pelerină descusută din care să-şi croiască o rochie, dacă 
rochia mai veche s-ar pârli cumva la coptul prăjiturilor de 


sărbători ori s-ar roade de purtare. Dar rochia nici nu se va 
pârli, nici nu se va roade. Bătrâna ştie să-şi păstreze 
lucrurile, iar pelerina va sta încă multă vreme descusută, 
până va trece prin testament, dimpreună cu alte vechituri, 
unei nepoate de verişoară. 

Cicikov îi ceru iertare că a tulburat-o cu sosirea lui 
neaşteptată. „Nu face nimic, zise stăpâna casei. Dar pe ce 
vreme v-a adus Dumnezeu! E un vălmăşag şi o furtună... 
După atâta drum, ar fi trebuit să luaţi ceva în gură. Păcat că 
e noapte şi nu se poate găti nimic.” 

Cuvintele ei fură întrerupte de un şuier atât de ciudat, 
încât musafirul se sperie - un zgomot, de s-ar fi zis că odaia 
se umpluse de şerpi. Uitându-se în sus, Cicikov se linişti 
însă, căci îşi dădu seama că ceasornicul de perete se 
pregătea să bată. Şuierul fu urmat de un horcăit, apoi, 
adunându-şi toate puterile, ceasornicul, într-adevăr, bătu 
orele două, cu un zgomot de oală dogită lovită cu băţul, 
după care pendula începu să ticăie din nou liniştit, 
legănându-şi limba la dreapta şi la stânga. 

Cicikov mulţumi stăpânei casei, spunându-i să nu se 
obosească, neavând nevoie de nimic, şi că tot ce ar cere e 
un pat şi atâta tot. Ar fi vrut numai să ştie în ce locuri 
ajunsese şi dacă moşierul Sobakevici sta departe de acolo. 
Bătrâna răspunse că nici n-a auzit de aşa nume şi că 
asemenea moşier nu există. 

— Dar cel puţin pe Manilov îl cunoaşteţi? întrebă Cicikov. 

— Cine-i Manilov? 

— Un moşier, măicuţă. 

— Nu, n-am auzit; nu se află aşa moşier. 

— Dar ce moşieri sunt pe aici? 

— Bobrov, Svinin, Kanapatiev, Harpakin, Trepakin, 
Pleşakov. 

— Oameni bogaţi sau nu? 

— Nu, maică, oameni prea bogaţi nu sunt prin părţile 
noastre. Unul are douăzeci de suflete, altul treizeci; dar de 
cei cu o sută nu avem. 


Cicikov pricepu că a nimerit într-un loc destul de retras. 

— Dar, mă rog, oraşul e departe? 

— La vreo şaizeci de verste. Îmi pare tare rău că n-am ce 
să vă dau să mâncaţi. Poate vrei mata un ceai? 

— Mulţumesc, măicuţă. Nu-mi trebuie nimic, afară de pat. 

— Adevărat, după aşa drum, trebuie neapărat să te 
odihneşti. Ai să dormi uite aici, pe divanul ăsta. Hei, Fetinia, 
adu o saltea de puf, perne şi un cearceaf. Ce vreme ne-a 
mai trimis Dumnezeu! A tunat aşa de grozav, că am ţinut 
toată noaptea lumânarea aprinsă la icoane. Vai, maică, dar 
spatele şi partea asta ţi-s pline de noroi, ca la un porc! 
Unde ţi s-a întâmplat să te murdăreşti aşa? 

— Slavă Domnului că m-am murdărit numai! Trebuie să fiu 
mulţumit că nu mi-am rupt coastele. 

— Doamne sfinte, ce grozăvie! Nu vrei să te tragem niţeluş 
pe spinare? 

— Mulţumesc, mulţumesc. Nu vă mai obosiţi. Porunciţi 
numai fetei dumneavoastră să-mi usuce şi să-mi curețe 
hainele. 

— Auzi, Fetinia?! zise stăpâna casei, adresându-se femeii 
care ieşise cu lumânarea în cerdac şi care, aducând în 
răstimp o saltea de puf, şi bătând-o cu mâinile pe amândouă 
părţile, lăsase un nor de fulgi în toată odaia. Să iei hainele şi 
rufele dumnealui, să le usuci întâi la foc, aşa cum îi făceam 
răposatului, şi pe urmă să le freci, să le perii şi să le scuturi 
frumos. 

— Am înţeles, cucoană! zise Fetinia, întinzând cearceaful 
peste saltea şi întocmind perinele de culcare. 

— Poftim, patul dumitale e gata, spuse stăpâna casei. Te 
las cu bine şi îţi doresc noapte bună. Dar poate mai ai 
nevoie de ceva? Poate că eşti obişnuit, maică, să te scarpine 
cineva la călcâie înainte de culcare. Răposatul meu nu 
adormea altfel pentru nimic în lume! 

Dar musafirul se lipsi şi de găâdilatul la călcâie. Stăpâna 
casei ieşi, iar Cicikov începu numaidecât să se dezbrace, 
dând Fetiniei tot ce scotea de pe el, hainele şi rufăria, iar 


Fetinia, după ce-i ură la rândul ei noapte bună, plecă cu tot 
maldărul de ţoale ude leoarcă în braţe. Rămas singur, 
Cicikov îşi privi cu plăcere patul, umflat până aproape de 
tavan. După cum se vede, Fetinia era meşteră în bătutul 
saltelelor de puf. Când, cu ajutorul unui scaun s-a urcat în 
pat, sub greutatea lui aşternutul se lăsă până aproape de 
duşumele, iar fulgii, fugăriţi din cuiburile lor, se împrăştiară 
prin toate colţurile odăii. Cicikov stinse lumânarea, se vâri 
sub plapumă, se încolăci covrig şi adormi buştean. 


A doua zi, se trezi destul de târziu. Soarele strălucind în 
fereastră îi cădea drept în ochi, iar muştele care, în ajun, 
dormiseră liniştite pe tavan şi pereţi, îl năpădiră grămadă: 
una i se puse pe buze, alta pe o ureche, alta încerca să i se 
bage chiar în ochi. Pe aceea care avusese imprudenţa să i 
se aşeze prea aproape de nări, o trăsese în timpul somnului 
pe nas, ceea ce îl făcu să strănute o dată tare şi să se şi 
trezească. Plimbându-şi privirile prin odaie, văzu de-abia 
atunci că tablourile nu înfăţişau numai păsări: printre ele 
atârnau un portret al lui Kutuzov'7b111'7d şi un portret în 
ulei al unui bătrân în uniformă cu manşete roşii, cum se 
purtau sub Pavel Petrovicil'7b1217d. Ceasornicul şuieră din 
nou, bătând orele zece. În uşă se ivi un chip de femeie, care 
se trase înapoi numaidecât, pentru că Cicikov, dorind să 
doarmă mai bine, se dezbrăcase în pielea goală. Chipul care 
apăruse în uşă i se păru oarecum cunoscut. Se strădui să-şi 
amintească cine era şi, până la urmă, îşi aduse aminte că 
era stăpâna casei. Îşi puse cămaşa. Hainele, uscate şi 
curățate, se aflau lângă el. După ce se îmbrăcă, se duse la 
oglindă şi strănută din nou aşa de tare încât un curcan ce 
venise în răstimp lângă fereastra, care era foarte joasă, 
până aproape de pământ, bolborosi pe neaşteptate ceva, 
repede, în limba lui ciudată, probabil: „Să trăiţi!”; iar 
Cicikov îi răspunse: „Eşti un nătâng!” Ducându-se la 
fereastră, el cercetă priveliştile ce i se desfăşurau în faţă. 
Fereastra dădea în curtea cu găini, sau cam aşa ceva, căci 


curticica îngustă din faţa ei era plină de păsări şi de 
animale de curte felurite: curci şi găini - sumedenii; printre 
ele se plimba cu paşi măsuraţi un cocoş, scuturând din 
creastă şi plecându-şi capul pieziş, de parcă asculta ceva; o 
scroafă cu familia ei se ivi şi ea pe acolo. Scormonind cu 
râtul într-o grămadă de gunoi, ea îmbucase în treacăt un 
pui de găină şi, fără să-şi dea seama de isprava ei, morfolea 
înainte nişte coji de pepeni. Curticica sau curtea de păsări 
se înfunda într-un gard de scânduri, dincolo de care se 
întindeau grădini mari cu varză, ceapă, cartofi, sfeclă şi alte 
zarzavaturi trebuincioase gospodăriei. Meri şi alţi pomi 
roditori erau împrăştiaţi ici şi colo prin grădini şi acoperiţi 
cu reţele care îi fereau de coţofene şi vrăbii, căci nori de 
stoluri de vrăbii se mutau din loc în loc. Acelaşi rost îl aveau 
şi câteva sperietori de prăjini lungi, cu mânecile desfăcute 
în lături. În vârful uneia din prăjini se legăna chiar o bonetă 
a stăpânei. Dincolo de grădini se aflau casele ţăranilor care, 
deşi aşezate la întâmplare şi nu înşiruite pe uliţe drepte, 
dovedeau, după judecata lui Cicikov, bunăstarea locuitorilor, 
deoarece erau ţinute cum se cuvine: acoperişurile vechi 
fuseseră înlocuite peste tot cu scânduri noi; nicio poartă nu 
atârna într-o rână; în şurile ţărăneşti, care dădeau cu faţa 
la Cicikov, se vedea când câte o căruţă nouă, de rezervă, 
când chiar câte două. „Dar nu-i deloc mic sătucul ei”, îşi 
zise Cicikov şi hotărî numaidecât să intre în vorbă cu 
stăpâna casei şi s-o cunoască mai bine. Aruncând o privire 
prin crăpătura uşii în care ea îşi vârâse adineauri capul şi 
văzând-o la măsuţa de ceai, intră cu un aer voios şi 
prevenitor. 

— Bună dimineaţa, maică. Cum ai dormit? zise stăpâna 
casei, săltându-se puţin pe scaun. Era îmbrăcată mai îngrijit 
decât în ajun, cu o rochie de culoare închisă, şi nu mai purta 
boneta de noapte, dar gâtul îi era tot înfăşurat. 

— Foarte bine, răspunse Cicikov, aşezându-se în jilţ. Dar 
dumneata, măicuţă? 

— Prost, maică. 


— De ce? 

— Nesomn. Mă dor şalele şi osul de la o gleznă mă sâcâie 
cumplit. 

— O să-ţi treacă, măicuţă. Nu te mai gândi la asta. 

— Să dea Dumnezeu să-mi treacă. M-am uns cu untură şi 
mi-am dat şi cu terebentină! Cu ce-ţi iei ceaiul? În sticlă e 
rachiu de fructe. 

— Nu-i rău, măicuţă. Merge şi rachiul de fructe. 

Cred că cititorul a şi observat că, deşi se purta prevenitor, 
Cicikov vorbea acum mai slobod decât cu Manilov şi nu era 
câtuşi de puţin ceremonios. Trebuie să spunem că, dacă la 
noi, în Rusia, lumea nu i-a ajuns încă în unele privinţe pe 
străini, în schimb i-a întrecut mult în arta de a se purta. Nici 
nu poţi număra toate nuanțele şi subţirimile purtării 
noastre. Un francez sau un neamţ nu şi-ar da seama până la 
sfârşitul zilelor lui şi n-ar înţelege toate particularităţile şi 
deosebirile ei; el vorbeşte aproape cu acelaşi glas şi limbaj 
atât cu un milionar, cât şi cu un negustoraş de tutun, cu 
toate că, fireşte, în sufletul lui va fi destul de laş faţă de cel 
dintâi. La noi e altceva: avem înţelepţi care vorbesc cu un 
moşier, proprietar a două sute de suflete, cu totul altfel 
decât cu acela care stăpâneşte trei sute; cu cel care are trei 
sute de suflete, ei vorbesc, iarăşi, cu totul altfel decât cu cel 
care stăpâneşte cinci sute; iar cu cel care are cinci sute de 
suflete vorbesc, de asemenea, altfel decât cu cel care 
stăpâneşte opt sute. Într-un cuvânt, chiar dacă ai ajunge la 
un milion, încă s-ar găsi nuanţe. Să ne închipuim, bunăoară, 
un birou, nu aici, ci peste mări şi ţări, iar în birou, să ne 
închipuim un şef. Uitaţi-vă, vă rog, cum stă el în mijlocul 
subalternilor lui - nici nu-i chip să scoţi o vorbă, de spaimă. 
Ce mândrie! Câtă nobleţe! Şi câte altele nu vădeşte chipul 
lui? îţi vine să iei pensula şi să-l pictezi: Prometeu, un 
adevărat Prometeu! Privire de vultur, călcătură lină şi 
măsurată. Acelaşi vultur, de îndată ce iese din cancelarie şi 
se apropie de biroul şefului său, păşeşte grăbit ca o 
potârniche, cu hârtiile subsuoară, ca vai de el. În societate 


sau la o serată, dacă cei de faţă au un grad mic, Prometeu 
rămâne Prometeu. Dar dacă se află prin preajma lui unul 
cât de cât mai mare decât el, Prometeu suferă o 
metamorfoză pe care n-ar fi născocit-o nici Ovidiu; se face 
cât musca, mai mic chiar decât o muscă, se preface într-un 
fir de praf! Privindu-l, îţi zici: „Ăsta nu-i Ivan Petrovici. Ivan 
Petrovici e mai înalt, pe când ăsta e scund şi prizărit. Acela 
vorbeşte tare, ca un bas, şi nu râde niciodată, pe când ăsta, 
dracu” ştie ce-i cu el: ciripeşte ca o pasăre şi râde într-una.” 
Te dai mai aproape, te uiţi şi vezi că, într-adevăr, e Ivan 
Petrovici! „Ah, ah, ah!” îţi zici în sinea ta... Dar să ne 
întoarcem la personajele noastre. După cum am mai văzut, 
Cicikov se hotărâse să se poarte fără ceremonie şi de aceea, 
luând ceaşca de ceai şi turnând în ea rachiul de fructe, zise: 

— Măicuţă, mata ai un sat frumos. Câte suflete are? 

— Aproape optzeci de suflete, maică, răspunse stăpâna 
casei. Dar nenorocirea e că vremurile sunt proaste. Uite, 
anul trecut, pământul n-a rodit nimic. 

— Totuşi, ţăranii sunt vânjoşi la înfăţişare, iar izbele 
trainice. Dar dă-mi voie să aflu numele dumitale. Eram aşa 
de distrat!... Am picat noaptea... 

— Korobocika, văduvă de secretar de colegiu. 

— Foarte mulţumesc. Dar numele de botez şi acela al 
tatălui dumitale? 

— Nastasia Petrovna. 

— Nastasia Petrovna? Frumos nume, Nastasia Petrovna. 
Am o mătuşă bună, soră cu mama. O cheamă tot Nastasia 
Petrovna. 

— Dar numele dumitale? întrebă moşiereasa. Pesemne că 
eşti asesor? 

— Nu, măicuţă, răspunse Cicikov zâmbind, nu-s asesor; 
avem treburile noastre şi călătorim. 

— A, eşti neguţător! Păcat, zău, că am vândut mierea pe 
nimica toată. Dumneata, maică, ai fi cumpărat-o fără doar şi 
poate. 

— Uite că miere n-aş fi cumpărat. 


— Dar ce-ai fi cumpărat? Poate cânepă? Dar vezi că nici 
cânepă nu prea mai am, doar vreo jumătate de pud, poate. 

— Nu, măicuţă, alt soi de marfă îmi trebuie mie. Spune-mi: 
ți-au murit ţărani? 

— Vai, tăicuţule, optsprezece inşi! zise bătrâna oftând. Şi- 
au murit oameni tare buni, numai din cei muncitori, Nimic 
de zis, după ei s-au născut alţii, dar ce folos am de pe urma 
lor? Numai pleavă. A venit asesorul şi a cerut să i se 
plătească birul pentru fiecare suflet în parte. Să plăteşti 
pentru morţi ca şi pentru vii! Săptămâna trecută, mi-a 
murit ars un fierar, meşter iscusit, cunoştea şi meseria de 
lăcătuş. 

— Aţi avut pe-aci vreun foc, măicuţă? 

— Ne-a ferit Dumnezeu de pacostea asta. Un foc ar fi fost 
şi mai rău. Fierarul a ars singur, maică. 1 s-a aprins ceva 
înăuntru: băuse peste puterile lui. S-a desprins din el o 
văpaie albastră, a ars de tot, a ars şi s-a înnegrit ca un 
taciune. Şi ce fierar iscusit era! Acum nu mai am cu ce să 
plec de la moşie, n-are cine-mi potcovi caii. 

— Toate-s în mâinile domnului, măicuţă, zise Cicikov 
oftând. Să nu cârtim împotriva înţelepciunii lui Dumnezeu... 
Trece-mi-i mie, Nastasia Petrovna! 

— Pe cine, tăicuţule? 

— Păi, pe toţi ăştia care au murit. 

— Păi, cum să ţi-i trec? 

— Păi, aşa, cum se trece. Mi-i cedezi. Sau, poate, mi-i vinzi. 
Îţi dau bani pe ei. 

— Dar cum vine asta? Că nu mă ajută capul. Nu cumva 
vrei să-i dezgropi din pământ? 

Cicikov văzu că bătrâna se dusese cu mintea prea departe 
şi că era nevoie să o lămurească. Îi explică în câteva cuvinte 
că cedarea sau vânzarea va fi numai pe hârtie şi că sufletele 
vor fi trecute ca vii. 

— Dar ce-ai să faci cu ei? întrebă, holbând ochii, bătrâna. 

— Asta-i treaba mea. 

— Păi, doar îs morţi. 


— Dar cine zice că-s vii? Tocmai d-aia ai pagubă, că-s 
morţi: plăteşti pentru ei; dar acum eu te scutesc şi de 
bătaie de cap şi de plată. Pricepi? Nu numai că te scutesc, 
dar îţi mai dau şi cincisprezece ruble. Ei, acum e limpede? 

— Zău, nu ştiu, zise stăpâna casei, tărăgănat. Vezi că n-am 
mai vândut niciodată morți. 

— Cred şi eu! Ar fi mirosit de la o poştă a minune, să mai fi 
vândut cuiva aşa marfă. Sau crezi, poate, că mai sunt buni 
la ceva? 

— Nu, asta n-o cred. La ce să mai fie buni? Nu mai sunt 
buni de nimic. Dar ce mă încurcă pe mine, e tocmai asta, că 
sunt morţi. 

„E cam tare de cap!” se gândi Cicikov. 

— Ascultă, măicuţă. Judecă şi dumneata bine: te ruinezi. 
Plăteşti pentru ei bir ca pentru oamenii vii... 

— Vai, maică, nu-mi mai pomeni de asta! făcu moşiereasa. 
Acum trei săptămâni, am plătit peste o sută cincizeci de 
ruble. Şi, pe deasupra, a trebuit să-l mai ung şi pe asesor. 

— Păi, vezi, măicuţă? Acum gândeşte-te că n-o să mai ai 
nevoie să-l ungi pe asesor pentru că, de azi înainte, plătesc 
eu pentru ei, nu dumneata; toate cheltuielile le iau asupra 
mea. Până şi actul de vânzare-cumpărare îl închei pe 
socoteala mea. Pricepi? 

Bătrâna căzu pe gânduri. Îşi dădea seama că din treaba 
asta ar putea să tragă niscai foloase, dar era ceva prea nou 
pentru ea şi nemaiauzit. De aceea o apucă teama ca nu 
cumva negustorul ăsta s-o înşele. Cine ştie de unde o mai fi 
venit 

— Şi încă la vreme de noapte! 

— Ei, ce facem, măicuţă? Batem palma? întrebă Cicikov. 

— Zău, maică, nu rai s-a mai întâmplat să vând morţi. 
Oameni vii am vândut. Chiar acum trei ani, i-am vândut 
protopopului două fete, cu câte o sută de ruble fiecare. Mi-a 
mulţumit mult omul. Au ieşit muncitoare de nădejde: ţes 
singure ştergare. 


VW 


— Acum nu-i vorba de oameni vii. Lasă-i în plata Domnului. 
Eu vorbesc de morți. 

— Zău, mi-e frică, e doar întâia oară. Să n-am vreo pagubă 
cumva. Poate că dumneata, maică, mă păcăleşti şi - nu ştiu 
- poate că fac mai mult... 

— Vai, măicuţă, cum eşti şi dumneata! Ce preţ ar putea să 
mai aibă? Gândeşte-te şi dumneata: ei de mult sunt doar 
ţărână. Înţelegi? Ţărână! Ia un lucru cât de netrebuincios, 
orice lepădătură, o cârpă bunăoară. Până şi ea are preţul 
ei: la o adică, poate fi cumpărată de o fabrică de hârtie. Dar 
ăştia nu-s de nicio trebuinţă. Spune şi dumneata: la ce mai 
sunt buni? 

— Aşa-i, ai dreptate. Nu-s buni de nimic. Dar un singur 
lucru mă pune pe gânduri, ca sunt morţi. 

„Aoleu, ce căpăţână de lemn!” îşi zise Cicikov, începând să- 
şi piardă răbdarea. „Cum să te înţelegi cu ea? Afurisită 
baborniţă, m-au trecut toate năduşelile!” îşi scoase batista 
şi începu să-şi şteargă sudoarea care-i ieşise, într-adevăr, 
pe frunte. De altfel, Cicikov se supăra degeaba: uneori, 
Chiar un om respectabil, un bărbat de stat, e de fapto 
adevărată Korobocika. Când şi-a vârât ceva în cap, nu i-l 
mai scoţi pentru nimic în lume, cu oricâte temeiuri, limpezi 
ca lumina zilei, ai veni; totul sare de la el îndărăt ca mingea 
de gumă din perete. După ce-şi şterse năduşeala de pe 
frunte, Cicikov hotări să încerce dacă n-ar putea s-o aducă 
pe babă la ale lui pe altă cale. 

— Măicuţă, zise el, dumneata ori nu vrei să înţelegi 
cuvintele mele, ori vorbeşti numai ca să ne aflăm în 
treabă... îţi dau bani: cincisprezece ruble hârtie. Pricepi? 
Ăştia-s bani. Nu-i găseşti pe uliţă. Spune drept: cu cât ai dat 
mierea? 

— Cu douăsprezece ruble pudul. 

— "Ţi-ai luat un, mic păcat pe suflet, măicuţă. N-ai dat-o cu 
douăsprezece ruble. 

— Zău c-aşa am dat-o. 


— Dar, în schimb, asta-i miere. Ai cules-o, poate, aproape 
un an, cu grijă, cu osteneli şi cu bătaie de cap. Ai umblat, ai 
chinuit albinele, le-ai hrănit în pivniţă o iarnă întreagă, pe 
când sufletele moarte sunt o chestie care nu mai ţine de 
lumea asta. Aici n-ai mai pus nicio străduinţă. Voia 
Domnului a fost ca ele să părăsească această lume, 
pricinuind pagube gospodăriei dumitale. Dincolo, pentru 
munca şi străduinţa dumitale, ai primit douăsprezece ruble, 
pe când aici iei degeaba, pentru nimic, nu douăsprezece, 
dar cincisprezece ruble, şi nu în bani de argint, ci numai în 
asignate albastre. Cicikov aproape nu se mai îndoia că, în 
urma unor temeiuri atât de puternice, bătrâna, în sfârşit, o 
să dea înapoi. 

— Zău, nu ştiu, răspunse moşiereasa. Sunt o văduvă 
nepricepută! Mai bine am să mai aştept puţin. Poate că mai 
pică niscai negustori şi o să-i întreb de preţuri. 

— E ruşine, măicuţă, ruşine! Curată ruşine! Ce tot îndrugi 
dumneata? Gândeşte-te! Cine-o să-i cumpere?! Cine are 
nevoie de ei? Ce-ar face cu dânşii? 

— S-ar putea întâmpla totuşi să fie nevoie de ei în 
gospodărie... începu bătrâna, dar nu isprăvi. Deschise gura 
şi-l privi pe Cicikov aproape cu spaimă, dorind să ştie ce va 
răspunde el la aceste cuvinte. 

— Oameni morţi în gospodărie! Mai auzii una! Doar ca să 
sperie noaptea vrăbiile în grădina dumitale! 

— Păzească-ne sfânta cruce! Vai ce grozăvii mai spui! zise 
bătrâna, făcându-şi cruce. 

— Dar ce-ai fi vrut să faci cu ei? De altfel, oasele şi 
mormintele îţi rămân dumitale. Vânzarea nu se face decât 
pe hârtie. Atunci, cum rămâne? Cum? Răspunde-mi cel 
puţin! 

Bătrâna căzu din nou pe gânduri. 

— La ce te gândeşti, Nastasia Petrovna? 

— Nu ştiu, zău, ce să fac. Mai bine ţi-aş vinde cânepă. 

— Îi dai zor cu cânepă! Las-o-ncolo! Eu vorbesc de cu totul 
altceva şi dumneata vrei să-mi bagi cânepă pe gât. Cânepa-i 


cânepă; când mai vin a doua oară, o să iau şi cânepă. Ei, 
cum rămâne, Nastasia Petrovna? 

— Zău, marfa e aşa de ciudată şi cu totul neobişnuită! 

La aceste cuvinte, Cicikov îşi pierdu cu desăvârşire 
răbdarea. Mânios, izbi cu scaunul în podea şi începu să 
drăcuie. 

Auzind de necuratul, moşiereasa se sperie grozav. 

— Vai, nu-i mai pomeni numele, lasă-l în plata domnului! 
strigă ea, îngălbenind. Deunăzi, l-am visat toată noaptea, 
spurcatul. Înainte de a mă culca, după rugăciune, mă 
apucasem să dau în cărţi. Pesemne că mi l-a trimis 
Dumnezeu, ca să mă pedepsească. L-am visat aşa de hâd! 
Avea nişte coarne mai lungi ca de bou. 

— Mă mir că nu-i visezi pe toţi. M-am gândit să-ţi fac un 
bine, dintr-o creştinească iubire de oameni: am văzut că o 
văduvă sărmană se chinuie în lipsuri... Duce-te-ai 
învârtindu-te! Poţi să piei, dimpreună cu tot satul 
dumitale... 

— Vai, ce ocări îţi mai ies din gură! făcu bătrâna, uitându- 
se la el înspăimântată. 

— Când stă omul de vorbă cu dumneata, nici nu mai ştie ce 
să-ţi spună! Zău aşa, nu mi-o lua în nume de rău, parcă ai fi 
o potaie de curte, care stă pe fân: nici ea nu-l mănâncă, dar 
nici pe altul nu-l lasă. Voiam să cumpăr de la mata fel de fel 
de producte, pentru că furnizez şi la stat... Era o minciună, 
spusă în treacăt, fără a mai sta la gânduri, dar neaşteptat 
de izbutită. Furniturile la stat avură o puternică înrâurire 
asupra Nastasiei Petrovna. În orice caz, ea răspunse cu un 
glas aproape rugător: 

— Dar de ce te-ai supărat aşa de tare? Dacă ştiam că eşti 
aşa de supărăcios, nu m-aş mai fi împotrivit deloc. 

— N-am de ce să mă supăr! Chestiunea nu face o ceapă 
degerată şi eu să mă supăr din pricina ei? 

— Poftim, poftim, sunt gata să ţi le dau pe cincisprezece 
hârtiuţe! Dar, maică, să nu uiţi de furnituri: dacă ţi se 


întâmplă să ai nevoie de făină de secară sau de hrişcă, de 
crupe ori de carne de vită, te rog să nu mă ocoleşti. 

— N-o să te ocolesc, măicuţă, zise el, ştergându-şi cu mâna 
sudoarea care-i curgea şiroaie pe obraz. O întrebă dacă are 
la oraş vreun împuternicit sau vreo cunoştinţă, căreia să-i 
poată da hârtie la mână pentru încheierea actului de 
vânzare-cumpărare şi pentru îndeplinirea tuturor celor 
cuvenite. 

— Cum să nu! Băiatul părintelui Kiril, protopopul, face 
slujbă la Curtea de Apel, zise ea. 

Cicikov o rugă să-i dea o scrisoare de împuternicire şi, ca 
s-o scutească de bătaie de cap, se oferi s-o scrie chiar el. 

„AT fi bine, se gândi în răstimp Korobocika, dacă mi-ar lua 
pentru stat făină şi vite. Trebuie să-l îmbunez. A mai rămas 
de aseară nişte cocă. Să mă duc să-i spun Fetiniei să-i facă 
nişte clătite. N-ar strica poate, să-i trântesc şi un 
pirog'7b131'7d de cocă nedospită, cu ouă; la mine se face 
bine şi repede.” Bătrâna ieşi să dea poruncă pentru pirog, 
sau poate chiar şi pentru alte opere ale bucătăriei de casă; 
Cicikov se duse în salonul în care-şi petrecuse noaptea, ca 
să scoată din cutie hârtia trebuitoare. Odaia fusese 
dereticată de mult; minunatele saltele de puf fuseseră 
scoase afară, şi o măsuţă acoperită cu o faţă de masă se afla 
dinaintea divanului. Cicikov puse cutia pe măsuţă şi răsuflă 
puţin, pentru că era scăldat de sudori ca de apele unui râu: 
toate de pe el, de la cămaşă până la ciorapi, erau ude. „Ia 
uită-te, m-a dat gata afurisita de babă!” îşi zise el, după ce 
se odihni puţin; apoi deschise cutia. Autorul e încredinţat că 
unii cititori sunt atât de curioşi, încât ar dori să afle până şi 
planul împărţirii dinăuntru a cutiei. Mă rog, de ce să nu-i 
mulţumim?! lată cum era împărţită: drept la mijloc o 
săpunieră; după săpunieră, vreo şase-şapte despărţituri 
înguste, pentru brice; apoi despărţituri pătrate pentru 
nisiperniţă şi călimară, cu jgheab între ele, pentru pene, 
ceară roşie şi pentru toate celelalte scule de birou mai 
lungi; după aceea, tot soiul de despărţituri, cu şi fără 


capace, pentru obiecte mai scurte, cărţi de vizită, invitaţii la 
înmormântări, bilete de teatru şi altele, adunate ca amintiri. 
Partea de sus, cu toate despărţiturile ei, se scotea din cutie 
şi dedesubt se afla un spaţiu cu testele de hârtie. Urma o 
cutioară tainică pentru bani, care se deschidea pe 
nevăzute, dintr-o parte a cutiei. Această cutioară era 
deschisă şi închisă totdeauna cu atâta grabă de stăpânul ei, 
încât nu s-ar putea spune câţi bani anume erau într-însa. 
Cicikov se puse numaidecât pe lucru şi, după ce-şi ascuţi o 
pană, începu să scrie. Tocmai intra şi stăpâna casei. 

— Frumoasă lădiţă, maică, zise, aşezându-se lângă Cicikov. 
Cred că ai cumpărat-o la Moscova? 

— La Moscova, răspunse Cicikov, văzându-şi mai departe 
de scris. 

— Ştiam eu: toate se lucrează frumos la Moscova. Acum 
trei ani, soru-mea a adus de acolo nişte cizmuliţe de iarnă 
pentru copii, aşa de trainice, că le mai poartă şi azi. Vai de 
mine, câte coli timbrate mai ai? urmă ea, după ce-şi aruncă 
privirea în cutia lui. Într-adevăr, testeaua colilor timbrate 
era destul de mare. Dă-mi şi mie barem o coală! N-am 
deloc! Dacă s-ar întâmpla să fac o cerere la judecătorie, n- 
am pe ce să scriu. 

Cicikov o lămuri că aceea era altfel de hârtie, pentru 
încheierea de acte de vânzare-cumpărare şi nu pentru 
petiţii. Dar, ca s-o îmbuneze, îi dădu o coală de o rublă. 
După ce isprăvi scrisoarea, o puse să iscălească şi-i ceru 
numele ţăranilor. Se vădi că moşiereasa nu ţinea niciun fel 
de înscrisuri sau însemnări, dar îi cunoştea aproape pe toţi 
pe de rost; Cicikov o puse să-i dicteze numele lor. Numele 
unor ţărani, şi mai cu seamă poreclele lor, îl cam uimiră, 
astfel că, auzindu-le, întâi se oprea puţin, înainte de a le 
scrie. Cel mai mult îl uimi un oarecare Piotr Saveliev 
Neuvajai-Korîtol'7b141'7d - căci zise: „Aoleu, da' lung mai 
e!” Altul avea adăugată la nume porecla Korovi 
Kirpicil'7b1517d, iar altul se numea simplu: Koleso 
Ivanl' 7b161'7d. Pe când isprăvea de scris, Cicikov, 


adulmecând aerul, simţi un miros ispititor de ceva prăjit în 
unt. 

— Poftim la masă, zise stăpâna casei. 

Întorcând capul, Cicikov văzu că pe masă se şi înşiraseră 
farfurii cu ciuperci, piroşti, plăcinte, brânzoaice, clătite, 
scovergi cu ceapă, cu mac, cu brânză, cu smântână, şi câte 
altele. 

— Pirog de cocă nedospită cu ouă! spuse stăpâna casei. 
Cicikov îşi trase scaunul mai aproape de pirogul de cocă 
nedospită cu ouă şi, după ce înfulecă la repezeală aproape 
jumătate din el, îl lăudă. Într-adevăr, pirogul era el gustos, 
dar, după toată bătaia de cap şi după necazurile cu bătrâna, 

părea şi mai gustos. 

— Dar clătitele? îl îmbie stăpâna casei. 

Drept răspuns, Cicikov înfăşură trei la un loc şi, muindu-le 
în unt topit, le îndesă în gură, ştergându-şi buzele şi 
degetele cu şervetul, de trei ori la rând; apoi o rugă pe 
stăpâna casei să dea poruncă să i se pună caii la brişcă. 
Nastasia Petrovna trimise îndată pe Fetinia, poruncindu.-i, 
în acelaşi timp, să mai aducă nişte clătite mai fierbinţi. 

— Clătitele dumitale, mâicuţă, sunt de toată bunătatea, o 
lăudă Cicikov, începând iarăşi să înfulece şi din cele 
fierbinţi. 

— Da, la mine se fac foarte bune, zise stăpâna casei. Dar, 
din păcate, recolta a fost proastă şi făina nu-i prea de soi... 
Dar de ce te grăbeşti aşa, maică? întrebă ea, văzând că 
Cicikov şi pusese mâna pe şapcă. Caii nu-s încă înhămaţi. 

— Îi înhamă, măicuţă, îi înhamă. La mine se înhamă 
repede. 

— Te rog să nu uiţi de furnituri. 

— Nu uit, nu uit, o încredinţă Cicikov, ieşind în tindă. 

— Dar slănină nu cumperi? întrebă stăpâna casei, ieşind în 
urma lui. 

— De ce nu? Cumpăr, dar mai târziu. 

— De Crăciun o să am şi slănină. 


— O să cumpărăm, cumpărăm de toate, cumpărăm şi 
slânină. 

— Poate să-ţi trebuiască fulgi de pasăre? În postul 
Crăciunului o să am şi fulgi. 

— Bine, bine, răspunse Cicikov. 

— Vezi că n-au gătat încă brişcă dumitale, maică, zise 
stăpâna casei ieşind în cerdac. 

— O să fie gata acuşi. Dar spune-mi, te rog: cum ies la 
drumul mare? 

— Nu ştiu cum să te îndrept, răspunse stăpâna casei. E 
greu să te lămuresc, de aici sunt cotituri multe; să-ţi dau, 
poate, o fetiţă care să te însoţească. Cred că are loc pe 
capră, să stea şi ea. 

— Cum să nu! 

— Atunci îţi dau o fetiţă care cunoaşte drumul; dar bagă 
de seamă! Să n-o iei p-aci-ncolo cu ea. Nişte negustori mi- 
au mai luat una! 

Cicikov o încredinţă că n-o va lua p-aci-ncolo cu fetiţa şi 
Korobocika, liniştindu-se, începu să cerceteze cu privirea 
tot ce era în curte. Îşi aţinti ochii, pe rând, la chelăreasă, 
care scotea din cămară o strachină de lemn cu miere, la un 
ţăran care se ivise în poartă, apoi, încet-încet, se adânci cu 
totul în treburile gospodăriei. Dar de ce să ne ocupăm atâta 
vreme de Korobocika? Korobocika sau doamna Manilov, 
bună gospodărie sau rea gospodărie, să trecem peste toate 
astea! Căci lumea e orânduită ciudat: dacă stărui prea mult 
asupra lui, un lucru vesel se preface numaidecât într-unul 
trist, şi atunci cine ştie ce-ţi mai trece prin cap. S-ar putea 
întâmpla să începi chiar să cugeţi: mai dă-le-ncolo! E 
adevărat, oare, că pe scara nesfârşită a desăvârşirii 
omeneşti, Korobocika stă pe o treaptă atât de joasă? Şi să 
fie, într-adevăr, atât de adâncă prăpastia dintre dânsa şi 
vreuna din semenele ei, înconjurate de zidurile de netrecut 
ale unui palat aristocratic? 

Înecată într-o atmosferă de lux şi parfum, în mijlocul unui 
mobilier de mahon cu alămuri sclipitoare şi covoare, 


aceasta cască, astupându-şi gura cu o carte deschisă, dar 
necitită încă, în aşteptarea vizitelor selecte şi a pierderilor 
de timp spirituale: prilejuri să-şi puie în strălucire 
inteligenţa şi în valoare ideile împrumutate şi învăţate 
papagaliceşte care, potrivit capriciilor modei, vor stăpâni 
oraşul o săptămână întreagă. Aceste idei nu privesc câtuşi 
de puţin ceea ce se petrece în casa şi pe moşiile ei, 
înglodate în datorii, şi nici treburile care merg prost, din 
pricina nepriceperii în ale gospodăriei. Ele se referă la 
lovitura de stat ce se pregăteşte în Franţa, sau la cursul nou 
pe care l-a luat catolicismul, azi la modă. Să trecem însă şi 
peste asta. La ce să mai vorbim? Dar de ce, în clipele de 
veselie şi de necugetată nepăsare, o rază ciudată 
străfulgeră pe neaşteptate? Râsul încă nu ţi s-a risipit de pe 
faţă, că ai şi devenit altul, în mijlocul aceloraşi oameni, şi 
chipul tău răsfrânge altă lumină... 

— Vine brişca! Uite şi brişca! strigă Cicikov, văzând în 
sfârşit că se apropie trăsura. De ce ai zăbovit atâta, 
neghiobule? Se vede că nu ţi-a trecut de tot beţia de ieri. 

La aceste cuvinte, Selifan nu răspunse nimic. 

— Rămâi cu bine, măicuţa. Dar unde ţi-e fetişcana? 

— Ascultă, Pelagheia, se întoarse moşiereasa către o fetiţă 
de vreo unsprezece ani, care stătea lângă cerdac, 
îmbrăcată într-o rochiţă de pânză de casă, vopsită, şi cu 
picioarele goale, îngroşate de noroiul proaspăt, de s-ar fi 
zis, de departe, că sunt nişte cizme. Du-te şi-i arată 
boierului cum să iasă la drum. 

Selifan o ajută pe fetiţă să se urce pe capră; fetiţa puse 
întâi un picior pe scară, pe care o umplu de noroi, apoi săltă 
sus, lângă vizitiu. După aceea, puse şi Cicikov piciorul pe 
scară, făcând brişcă să se aplece pe dreapta sub greutatea 
lui, se aşeză, în sfârşit, şi zise: 

— Aşa, acuma e bine. Rămâi sănătoasă, măicuţă! 

Caii porniră. 


Selifan stătu posomorât tot drumul, dar în acelaşi timp îşi 
văzu cu multă băgare de seamă de treaba lui, ceea ce i se 
întâmpla totdeauna după vreo boroboaţă sau vreo beţie. 
Caii erau ţesălaţi de mai mare dragul. Gâtarul unuia din ei, 
pân-atunci aproape totdeauna rupt, încât i se vedeau de 
sub piele câlţii de umplutură, era cusut cu meşteşug. 
Vizitiul, morocănos tot drumul, plesnea mereu din bici şi nu 
le ţinea cailor niciun discurs de poveţe, deşi bălţatul ar mai 
fi vrut să audă câte o îndrumare, pentru că, în asemenea 
împrejurări, limbutul vizitiu ţinea hăţurile moi, iar biciul se 
plimba pe deasupra cailor numai aşa, în dorul lelei. De data 
asta, din gura ursuză a lui Selifan nu mai ieşeau decât 
exclamaţii monotone şi neplăcute: „Hi, cioară! Nu mai 
căsca!” Atât. Până şi murgul şi asesorul erau nemulţumiţi, 
pentru că, de la plecare, nu mai auziseră măcar o singură 
dată, nici „drăguţilor”, nici „stimabililor”. Iar bălţatului îi 
erau grozav de neplăcute loviturile ce cădeau pe părţile mai 
pline şi late ale trupului său. „la te uită cum s-a supărat! se 
gândea el, ciulind urechile. Ştie unde să dea! Nu mă 
croieşte-n spate, alege locurile unde doare mai tare: ba îmi 
pişcă urechea, ba mă plesneşte peste burtă.” 

— La dreapta? întrebă rece Selifan pe fetiţa de lângă el, 
arătând cu biciul un drum înnegrit de ploaie, prin ogoarele 
înviorate de un verde aprins. 

— Nu, nu, las” că-ţi arăt eu, răspunse fetiţa. 

— Ei, pe unde o iau? întrebă iar Selifan, când se apropiară 
mai mult de drumul acela. 

— Uite, pe aici, răspunse fetiţa arătând cu mâna. 

— Vai de capul tău... zise Selifan. Păi nu te-am întrebat 
dacă-i la dreapta, fă? Nu ştii care-i dreapta şi care-i stânga! 
Cu toate că era o zi nespus de frumoasă, se făcuse atâta 

noroi, încât roţile briştii se căptuşiră repede cu un fel de 
pâslă clisoasă, care o îngreuia mult. Pe lângă asta, pământul 
era lutos şi din cale-afară de lipicios. Amândouă 
împrejurările făcură ca ei să nu poată scăpa de drumul de 
câmp înainte de amiază. Fără ajutorul fetiţei, le-ar fi venit 


greu să facă şi atâta, pentru că drumurile se mistuiau în 
toate părţile, ca racii deşertaţi din sac, şi Selifan ar fi fost 
nevoit să rătăcească, de data asta fără vina lui. Curând 
după aceea, fetiţa, arătând cu mâna spre o clădire ce se 
desluşea, neagră, în depărtare, zise: 

— Acolo e drumul mare! 

— Dar clădirea? întrebă Selifan. 

— E un han, răspunse copila. 

— Acum ajungem şi singuri, zise Selifan, du-te acasă. 

Opri caii şi-i ajută să coboare, mormăind printre dinţi: 

— Vai de tine, picioare negre! 

Cicikov îi dădu un ban de aramă, şi fetiţa o luă spre casa, 
fericită că stătuse pe capră. 


Capitolul al patrulea 


Apropiindu-se de han, Cicikov porunci vizitiului să 
oprească. Avea două temeiuri pentru asta. Pe de o parte, să- 
şi lase caii să se odihnească, iar pe de alta, să ia şielo 
gustare, ca să mai prindă puteri. Autorul face mărturisirea 
ca pizmuieşte pofta de mâncare şi stomacul unor astfel de 
oameni. Pentru el n-au niciun preţ toţi acei domni din lumea 
mare, de la Petersburg şi Moscova, care-şi petrec timpul 
chibzuind ce să mănânce a doua zi şi ce masă au de 
născocit pentru poimâine, domni care nu se aşază la masă 
fără să ia o pilulă, şi care înghit stridii, păianjeni de mare şi 
alte minunăţii, iar apoi se duc la Karlsbad sau în Caucaz. 
Nu, aceşti domni nu i-au stârnit autorului niciodată niciun 
simţământ de invidie. În schimb, domnii din starea de mijloc 
- care la o staţie cer şuncă, la alta purcel, la a treia o bucată 
de nisetru sau cârnaţi cu ceapă la cuptor, iar apoi, ca şi cum 
n-ar fi mâncat nimic, se aşază la masă la orice oră şi tabără 
pe o ciorbă de cegă cu ficaţi şi lapţi de mihalţi'7b17'7d, 
care, gâlgâind şi şuierând, ţâşneşte printre dinţi, îndemnată 
din urmă de nişte pateuri cu came sau de niscai plăcintă de 
pană de somn, încât stârnesc şi altora pofta de mâncare - 
aceşti domni se bucura, într-adevăr, de un har ceresc de 
pizmuit. Mulţi domni din lumea mare s-ar lipsi într-o 
secundă de jumătate din sufletele şi din moşiile lor, 
ipotecate sau nu, dimpreună cu toate îmbunătățirile de 
modă străină sau autohtonă, în schimbul unui stomac de 
domn din starea de mijloc. Nenorocirea însă e că stomacul 
unui domn din starea de mijloc nu poate fi cumpărat pe 
niciun preţ şi pe nicio moşie, fie cu îmbunătăţiri, fie fără 
îmbunătăţiri. 

Un han de bârne înnegrite de vreme îl primi pe Cicikov 
sub acoperişul cerdacului îngust şi ospitalier, rezemat pe 
stâlpi strunjiţi, de lemn, semănând cu vechile sfeşnice de 


biserică. Hanul era un fel de izbă rusească mai mare. 
Ciubucele cioplite în grinzi noi, încondeiate, dimprejurul 
ferestrelor şi de sub streşini, îi împestriţau - înviorându-i - 
pereţii întunecaţi; pe obloane erau zugrăvite ghivece cu 
flori. 

Urcând o scară îngustă, şi ea de lemn, spre o tindă mare, 
Cicikov dădu de o uşă care se deschise scârţâind şi de o 
bătrâna grasă, îmbrăcată în stambă pestriță. Ea-i spuse: 
„Poftiţi!” în odaie erau adunate toate vechile cunoştinţe pe 
care le întâlneşti prin numeroasele mici hanuri de bârne, 
presărate de-a lungul şoselelor, şi anume: samovarul aburit, 
pereţii de brad bine neteziţi, dulapul triunghiular din colţ, 
cu ceainice şi ceşti, ouăle de porțelan, aurite, atârnate cu 
panglici albastre şi roşii în faţa icoanelor, pisica care a fătat 
de curând, oglinda ce te arată cu patru ochi în loc de doi şi 
cu faţa ca o lipie; în sfârşit, la icoane, mănunchiurile de 
busuioc şi garoafe, atât de uscate, încât cel care ar dori să 
le miroasă s-ar alege numai cu strănutul. 

— Aveţi purcel? fu întrebarea lui Cicikov către femeia din 
faţa lui. 

— Avem. 

— Cu hrean şi smântână? 

— Cu hrean şi smântână. 

— Dă-l tot încoa'! 

Bătrâna se duse să caute cele trebuincioase şi aduse o 
farfurie, un ştergar scrobit atât de tare, încât se scorojea ca 
o coajă de copac uscată, apoi un cuţit subţire ca un briceag, 
cu minerul de os îngălbenit, o furculiţă cu doi dinţi şi o 
solniţă pe care cu niciun chip nu puteai s-o aşezi drept, pe 
masă. 

După obiceiul lui, eroul nostru intră numaidecât în vorbă 
cu bătrâna, întrebând-o dacă ea ţine hanul sau dacă are 
bărbat; ce venit îi aduce; dacă feciorii lor stau cu ei; dacă 
băiatul mai mare e holtei sau însurat; ce fată a luat: cu 
zestre mare sau mică; dacă socrul era mulţumit şi dacă nu 
s-a supărat că a primit puţine daruri la nuntă - într-un 


cuvânt, nu-i scăpă nimic. Se înţelege de la sine că ţinea să 
ştie ce moşieri sunt prin apropiere, şi află tot soiul de nume: 
Blohin, Pocitaev, Mâlnoi, colonelul Ceprakov, Sobakevici. „A! 
Îl cunoşti pe Sobakevici?” zise Cicikov şi află îndată că 
bătrâna îl cunoaşte nu numai pe Sobakevici, dar şi pe 
Manilov, care-i om mai subţire decât Sobakevici: Manilov 
porunceşte să i se fiarbă numaidecât o găină şi cere carne 
de vițel; dacă este ficat de berbec, cere şi ficat de berbec. 
Dar abia gustă din toate. Sobakevici însă porunceşte numai 
un singur fel de bucate; în schimb mănâncă toată farfuria, 
ba cere să-i mai aducă încă o porţie, şi asta în acelaşi preţ. 
Pe când Cicikov sta de vorbă cu hangiţa, mâncându-şi 
purcelul, din care mai rămăsese o fărâmă, se auzi huruitul 
roţilor unei trăsuri. Uitându-se pe fereastră, văzu oprită în 
faţa hanului o brişcă uşoară, trasă de trei cai buni. Doi 
bărbaţi se dădură jos din brişcă. Unul din ei era bălan şi 
înalt, iar celălalt, puţin mai scund şi negricios. Cel bălan 
purta un dolman albastru-închis, iar cel negricios era într-o 
jachetă scurtă, vărgată. O altă trăsurică goală, trasă de 
patru cai cu părul miţos, cu hamurile rupte şi cu hăţuri de 
frânghie, venea încet din depărtare. Omul blond începu 
numaidecât să urce scara, pe când însoţitorul cel oacheş 
mai rămase jos, cotrobăind prin brişcă, vorbind în acelaşi 
timp cu servitorul lui şi făcând semne trăsurii care venea 
din urmă. Lui Cicikov i se păru glasul cam cunoscut. Şi în 
timp ce el îl cerceta cu privirea pe cel de jos, blondul găsise 
uşa şi o deschisese. Era un bărbat înalt, slab la faţă sau supt 
- cum se spune - şi cu mustăţile roşcate. După faţa lui 
pârlită se vădea că ştie ce este fumul, dacă nu cel de puşcă, 
măcar cel de tutun. Îl salută politicos pe Cicikov şi acesta 
răspunse la fel. În câteva minute ar fi intrat în vorbă, 
desigur, şi s-ar fi împrietenit, deoarece începutul se făcuse 
şi amândoi îşi arătaseră aproape în acelaşi timp mulţumirea 
că ploaia din ajun a bătătorit praful de pe şosea, şi că acum 
e răcoare şi plăcut să călătoreşti. Dar se ivi şi tovarăşul cel 
oacheş, care îşi scoase şapca, o puse pe masă şi îşi trecu 


voiniceşte mâna prin chica neagră şi deasă. Om de statură 
mijlocie, bine legat, cu obrajii plini şi rumeni, cu dinţii albi 
ca zăpada, şi cu nişte favoriţi negri ca tăciunele. Era uimitor 
de rumen la faţă şi plesnea parcă de sănătate. 

— A-a-a! dete el deodată un strigăt deschizând larg 
braţele la vederea lui Cicikov. Ce întâmplare te aduce pe 
aici? 

Cicikov îl recunoscu pe Nozdriov, cu care mâncase la 
procuror şi care, în câteva minute, se împrietenise cu el 
într-atât, încât începuse să-l tutuiască, deşi el, în ceea ce-l 
priveşte, nu-i dăduse prilej pentru atâta intimitate. 

— Pe unde ai călătorit? întrebă Nozdriov şi, fără să mai 
aştepte răspuns, adause: Eu, frate-meu, mă întorc de la 
târg. Poţi să mă feliciţi: am rămas lefter! Mă crezi că, de 
când mă ştiu, nu m-am lefterit în halul ăsta? Vin cu cai de 
închiriat. Uită-te pe fereastră! Zicând aşa, îi aplecă în aşa 
fel capul, încât Cicikov era cât pe-aci să se lovească de 
cerceveaua ferestrei. Vezi ce mârţoage de cai? De-abia m- 
au adus, afurisiţii. Am fost nevoit să trec la el în brişcă. Şi 
Nozdriov arătă cu degetul pe tovarăşul lui. Nu v-aţi 
cunoscut încă? Mijuev, cumnatul meu! Am vorbit toată 
dimineaţa de tine. „Mare minune, i-am spus, să nu-l 
întâlnim pe Cicikov.” Vai, frate, dacă ai şti cum m-am 
curăţat! Crede-mă; nu numai că am dat pe gârlă patru cai 
trăpaşi, dar am dat tot... Uite, nu mai am nici lanţ, nici 
ceasornic... Cicikov văzu că, într-adevăr, Nozdriov nu mai 
avea nici lanţ, nici ceasornic. 1 se păru chiar că unul din 
favoriţi îi era mai scurt şi mai puţin des decât celălalt. Să 
vezi, dacă aş mai fi avut în buzunar măcar douăzeci de 
ruble, aş fi câştigat înapoi totul, adică, afară de faptul că mi- 
aş fi luat banii îndărăt, îţi mărturisesc ca om cinstit că aş 
mai fi pus în buzunar alte treizeci de mii de ruble. 

— Spuneai şi atunci acelaşi lucru, interveni bălanul, dar 
când ţi-am dat cincizeci de ruble, le-ai făcut praf 
numaidecât. 


— Nu le-aş fi făcut praf. Zău că nu le-aş fi făcut! Dacă n-aş 
fi săvârşit chiar eu o prostie, nu le-aş fi făcut praf. Dacă 
după parol n-aş fi încercat să trag o cacialma, pe 
blestematul ăla de şeptar, aş fi putut să sparg banca. 

— "Totuşi, n-ai spart-o, zise bălaiul. 

— N-am spart-o fiindcă am tras cacialmaua când nu era 
cazul. Crezi că maiorul tău joacă bine? 

— Bine, ne-bine, vorba e că te-a bătut. 

— Mare scofală! făcu Nozdriov. Jucând aşa l-aş fi bătut şi 
eu. Nu, să încerce să joace în dubletă!'7b1817d şi atunci să- 
| văd ce fel de jucător el în schimb, frate Cicikov, nu-ţi mai 
spun ce chefuri am tras în primele zile! Ce-i drept, 
iarmarocul a fost minunat. Spun şi neguţătorii că niciodată 
n-a fost atâta lume. Tot ce am adus de la ţară am vândut pe 
preţul cel mai bun. Eh, frate, ce chefuri am tras! Când îmi 
aduc aminte... La dracu”, rău îmi pare că n-ai fost şi tu. 
Închipuie-ţi, că la trei verste de oraş era încartiruit un 
regiment de dragoni. Mă crezi? Toţi ofiţerii câţi erau, 
patruzeci de inşi, toţi au venit în oraş... Şi ce băutură, frate, 
i-am ars... Căpitanul secund Poţeluev... simpatic bărbat! 
Are, frate, nişte mustăţi, aşa de mari! Vinului de Bordeaux îi 
zice burdaşka''7b191'7d. Spune: „Mai adă, frate, nişte 
burdaşka”. Locotenentul Kuvşinnikov... Eh, frate, ce om 
simpatic! Se poate spune că e un chefliu în toată legea. Am 
fost mereu împreună. Ce vin ne-a dat Ponomariov! Trebuie 
să ştii că-i un pungaş şi că nu poţi lua nimic din prăvălia lui: 
bagă-n vin fel de fel de porcării: esențe, dopuri de plută 
arse, până şi soc pune nemernicul în vin; dar, în schimb, 
dacă scoate un clondiraş din odaia din fund, căreia îi zice 
specială, să ştii, frate, că te simţi de-a dreptul în rai. Aveam 
nişte şampanie - ce-i şampania guvernatorului pe lângă ea! 
cvas curat. Nu Cliguot, ci Cliguot-matradoure, ceea ce 
înseamnă Cligquot dublu. A mai scos o sticlă de vin 
franțuzesc, care se numea Bonbon. Buchetul? 'Trandafiraş 
adevărat şi ce mai vrei. Oho, ce chefuri am tras!... în urma 
noastră a venit un prinţ, a trimis la prăvălie după şampanie, 


dar nu mai era în tot oraşul o sticlă: ofiţerii o băuseră toată. 
Mă crezi că, în timpul unei mese, am băut eu singur 
şaptesprezece sticle de şampanie? 

— N-ai mai băut tu singur şaptesprezece sticle, zise 
tovarăşul cel bălan. 

— Ca om cinstit, îţi spun că am băut, răspunse Nozdriov. 

— Poţi să spui ce vrei, dar eu îţi spun că nu bei nici zece. 

— Vrei să facem prinsoare că beau? 

— Ce rost are să facem prinsoare? 

— Pune la bătaie puşca pe care ţi-ai luat-o de la oraş. 

— Nu vreau. 

— Pune-o la bătaie, încearcă numai! 

— Nu vreau nici să încerc. 

— Ai rămâne fără puşcă, cât ai zice „peşte”. Ei, frate 
Cicikov, ce rău mi-a părut că n-ai fost şi tu. Ştiu că nu te-ai 
mai fi despărţit de locotenentul Kuvşinnikov. Ce bine v-aţi fi 
împrietenit! Nu-i ca procurorul şi ca toţi ceilalţi zgârciţi din 
capitala guberniei noastre, care tremură după fiece 
copeică. Ăsta, frate, joacă şi galbic, şi bancă!'7b20V'7d, şi tot 
ce vrei. Ei, Cicikov, ce era dacă veneai şi tu? Zău că eşti un 
nătăfleţ, un nesuferit! Sărută-mă, sufleţelule, îmi eşti 
grozav de drag! Uită-te, Mijuev: vezi cum ne-a unit soarta? 
Spune-mi: ce-i el pentru mine, ce-s eu pentru el? A venit, nu 
se ştie de unde, iar eu stau aici... Dar ce cupeuri erau, frate, 
şi toate astea en gros. Am tras de roată, la loterie, şi am 
câştigat două borcane de pomăda, o ceaşcă de porțelan şi o 
ghitară; pe urmă, am mai tras o dată, şi încă o dată, şi tot 
trăgând aşa, am pierdut şase ruble; ca să vezi porcărie! 
Dacă ai şti ce muieratic e Kuvşinnikov ăsta! Am fost cu el 
aproape la toate balurile. Era acolo una grozav de dichisită 
- încreţituri, băieri, panglici şi naiba ştie ce zorzoane mai 
avea pe ea... Ei, drăcia dracului! mi-am zis, iar Kuvşinnikov, 
ca să vezi ce bestie, se şi aşezase lângă ea şi începuse să-i 
facă pe franţuzeşte nişte complimente... Mă crezi? Nu 
dădea pace nici femeilor de rând... Asta se numeşte la el „a 
lua caimacul”. Se adusese nişte peşte şi un batog minunat. 


Am luat şi eu nişte batog. Bine că mi-a dat în gând să 
cumpăr cât mai aveam parale. Încotro o iei acum? 

— Mă duc la cineva, răspunse Cicikov. 

— Care cineva? Mai dă-l încolo! Haide la mine! 

— Nu, nu se poate, am treabă. 

— Auzi, treabă! Repede ai mai născocit-o. Minciun- 
Ivanoviei ce eşti! 

— Zău că am treabă, şi încă una de mare interes. 

— Fac prinsoare că minţi! Să-mi spui numai la cine te duci. 

— La Sobakevici. 

La auzul acestor cuvinte, Nozdriov izbucni într-un hohot 
de râs atât de tare, cum poate să râdă numai un om voinic 
şi sănătos care îşi arată dinţii albi ca zăpada, toţi până la 
unul, căruia îi tremură şi-i saltă obrajii de râs, pe când 
vecinul dintr-o a treia odaie, dincolo de două uşi, sare din 
somn, holbează ochii şi spune: „Măi-măi, ce mai râde ăsta!” 

— Ce-i de râs aici? întrebă Cicikov, cam nemulţumit din 
pricina acestui râs. 

Dar Nozdriov îi dădea înainte, râzând în hohote şi zicând: 

— Fie-ţi milă de mine! Mă faci să plesnesc de râs! 

— Nu-i nimic de râs. I-am făgăduit, zise Cicikov. 

— Vezi să nu-ţi blestemi zilele când ajungi la el. E un 
zgripţuroi fără pereche! Îţi cunosc firea, dar te înşeli crunt, 
dacă nădâăjduieşti la el un joc de cărţi şi o sticlă bună de 
Bonbon. Ascultă-mă pe mine: dă-l dracului de Sobakevici şi 
hai la mine! Cu ce mai batog o să te cinstesc! Bestia de 
Ponomariov se tot ploconea şi-mi spunea: „E numai pentru 
dumneavoastră; căutaţi prin tot iarmarocul, zicea, şi n-o să 
găsiţi un batog ca ăsta”. Dar e grozav de şiret. l-am spus-o 
în faţă: „Dumneata şi concesionarul nostru sunteţi cei mai 
mari pungaşi!” A râs, bestia, mângâindu-şi barba. Eu şi 
Kuvşinnikov luam în fiecare zi gustarea de dimineaţă în 
prăvălia lui. Ah, frate dragă, uitasem să-ţi spun: ştiu că n-ai 
să-mi mai dai pace, dar ţi-o spun de mai-nainte că nu ţi-l 
dau nici pe zece mii de ruble. Hei, Porfiri! strigă el, 
apropiindu-se de fereastră, servitorului său, care ţinea într- 


o mână un cuţit, iar în cealaltă o coajă de pâine şi o bucată 
de batog, ce avusese norocul s-o taie la repezeală, pe când 
scotea ceva din brişcă. Hei, Porfiri, strigă Nozdriov, adu 
cățelul! Ce mai căţel! urmă el, adresându-i-se lui Cicikov. E 
furat. Stăpânul lui nu voise să-l dea pentru nimic în lume. Îi 
oferisem iapa roaibă, pe care - ţii minte 

— Am primit-o în schimb de la Hvostiriov... Cicikov nu 
văzuse în viaţa lui nici iapa roaibă, nici pe Hvostiriov. 

— Boierule, doriţi cumva o zacuscă? întrebă bătrâna, 
apropiindu-se de Nozdriov. 

— Nimic. Ce mai chef, măi frate! Ba dă-mi un rachiu. Ce 
rachiu ai? 

— De anason, răspunse bătrâna. 

— Bine, dă-mi de anason. 

— Dă-mi şi mie unul! porunci bălanul. 

— La teatru, o canalie de artistă a cântat ca un canar! 
Kuvşinnikov, care stătea lângă mine, zice: „Uite, măi frate, 
aici e de luat caimacul”. Cred că erau vreo cincizeci de 
panorame de astea de bâlci. Fenardil'7b2117d s-a învârtit 
ca o moară timp de patru ore. Nozdriov luă paharul cu 
rachiu din mâinile bătrânei, care i se ploconi adânc. Aha, 
adu-l încoace! strigă el, văzându-l pe Porfiri, care intrase cu 
cățelul. Porfiri era îmbrăcat ca şi stăpânul lui: purta un fel 
de jachetă tighelită şi vătuită, însă ceva mai soioasă. 

— Adu-l încoa'! Pune-l jos! 

Porfiri puse jos cățelul care, întinzându-se pe cele patru 
labe, începu să miroasă duşumeaua. 

— Ăsta-i cățelul! zise Nozdriov, apucând câinele de pielea 
spinării şi ridicându-l în sus. Căţelul scoase un scâncet 
destul de jalnic. 

— N-ai făcut ce ţi-am spus, zise Nozdriov, adresându-se lui 
Porfiri şi cercetând cu luare-aminte pântecul căţelului. Nici 
nu te-ai gândit să-l piepteni? 

— Ba l-am pieptănat. 

— Dar de ce are purici? 

— Nu pot să ştiu. Poate că s-o fi umplut din brişcă. 


— Minţi! Minţi! Nici prin gând nu ţi-a trecut să-l piepteni, 
nătărăule. Poate că i-ai mai dat de la tine. Uită-te, Cicikov, 
să vezi ce urechi are. Haide, pune mâna. 

— Pentru ce? Se vede şi aşa. E de soi bun! răspunse 
Cicikov. 

— Nu, încearcă, te rog, pipăie-i urechile! 

Ca să-i facă pe plac, Cicikov pipăi urechile câinelui şi zise: 

— Da, o să fie un câine bun. 

— Dar botul? Simţi ce rece e? Pune mâna. 

Nedorind să-l jignească, Cicikov pipăi şi botul, apoi zise: 

— Are mirosul bun. 

— Un adevărat buldog, urmă Nozdriov. Mărturisesc că am 
visat de mult să am un buldog. Na-ţi-l, Porfiri, du-l la loc! 

Apucându-l pe sub burtă, Porfiri duse cățelul la brişcă. 

— Ascultă, Cicikov, acum trebuie să vii negreşit la mine. 
Nu-s decât cinci verste, ajungem într-o clipă. Pe urmă, dacă 
vrei, poţi să te duci şi la Sobakevici. 

„De ce nu? se gândi Cicikov. Am să trec şi pe la Nozdriov. 
Întrucât e el mai rău decât alţii? E un om ca toţi oamenii. 
Mai ales că s-a şi curăţat. De la el, după cum se vede, te poţi 
aştepta la orişice şi, deci, pot să mă aleg şi eu cu ceva pe 
degeaba.” 

— Bine, merg, se învoi el, dar cu o condiţie: să nu mă ţii 
mult. Timpul meu e scump. 

— Ei, aşa da, sufleţele! Asta-mi place. Pentru aşa vorbă, 
vino să te pup! Nozdriov şi Cicikov se sărutară. Minunat: o 
să mergem tustrei. 

— Nu-u, pe mine te rog să mă laşi să plec, zise bălanul. Am 
treabă acasă. 

— Fleacuri, frate, fleacuri. Nu te las. 

— Se supără nevasta, zău. Acum, poţi trece în brişcă 
dumnealui. 

— Pentru nimic în lume! Nici să nu te gândeşti. 

Bălanul era unul din aceia care, la prima vedere, pare 
încăpățânat din fire. Nici nu apuci să deschizi bine gura, că 
ei şi sunt gata să se opună, şi ai crede că nu se vor împăca 


niciodată cu o opinie contrarie părerilor lor, că nu vor 
spune niciodată că o prostie e inteligentă şi, mai cu seamă, 
că nu primesc să joace cum li se cântă: dar până la urmă, 
firea lor se vădeşte supusă. Ei primesc tocmai ce refuză, 
spun că prostia e inteligenţă, şi se pun să joace cât se poate 
de frumos, aşa cum li se cântă. Într-un cuvânt, încep bine şi 
isprăvesc prost. 

— Mofturi! răspunse Nozdriov la refuzul celui blond. Îi 
puse şapca-n cap, şi blondul se luă după ei. 

— Boierule, nu mi-ai plătit rachiul... zise bătrâna... 

— Bine, măicuţă, bine. Ascultă, cumnăţele, plăteşte tu, te 
rog. N-am leţcaie în buzunar. 

— Cât face? întrebă cumnăţelul. 

— Nu-i cine ştie ce mult, maică. Douăzeci de copeici, 
răspunse bătrâna. 

— Nu se poate! Dă-i pe jumătate. Îi ajunge. 

— E cam puţin, boierule, zise bătrâna. Luă însă banii, 
mulţumi şi se grăbi într-un suflet să le deschidă uşa. Nu era 
în pagubă, pentru că ceruse de patru ori mai mult decât 
făcea rachiul. 

Călătorii se urcară în trăsuri. Brişcă lui Cicikov mergea 
alături de aceea în care se aflau Nozdriov şi cumnatul său, 
aşa că puteau sta de vorbă tustrei, în voie, pe drum. 
Trăsurica lui Nozdriov, trasă de caii slabi pe care îi 
închinase, venea după ei, rămânând din ce în ce mai în 
urmă, cu Porfiri şi cățelul. 


Întrucât conversaţia călătorilor nu prezintă un interes 
deosebit pentru cititor, vom face mai bine să spunem câte 
ceva despre Nozdriov însuşi, sortit să nu joace tocmai cel 
din urmă rol în poemul nostru. 

Îmi închipui că portretul lui Nozdriov îi este oarecum 
cunoscut cititorului. Fiecare din noi a întâlnit destui oameni 
de felul lui, aşa-zişi băieţi dezgheţaţi şi care încă din 
copilărie şi din şcoală trec drept buni colegi, cu toate că li 
se întâmplă să mănânce şi câte o sfântă de bătaie. Faţa lor 


exprimă totdeauna sinceritate, cuviinţă şi curaj. Se 
împrietenesc repede cu tine şi, cât ai clipi din ochi, încep să 
te ia cu „tu“. S-ar părea că asta va ţine o veşnicie, dar mai 
întotdeauna se întâmplă că noul amic se ia la bătaie cu tine 
chiar în aceeaşi seară, la un chef prietenesc. Sunt vorbăreţi, 
cheflii, zurbagii şi-i cunoşti de la o poştă. La treizeci şi cinci 
de ani, Nozdriov era întocmai aşa cum fusese la 
optsprezece şi la douăzeci de ani: dornic de petreceri. 
Căsnicia nu-l schimbase deloc, cu atât mai mult cu cât, 
foarte curând după căsătorie, nevasta-i plecase pe lumea 
cealaltă, lăsându-i doi prunci, cu care el n-avea ce face. 
Copiii erau însă îngrijiţi de o dădacă frumuşică. El nu putea 
cu niciun preţ să rămână acasă mai mult de o zi. Nasul lui 
fin simţea, la depărtări de zeci de verste, locul unui 
iarmaroc cu serate şi baluri; şi cât ai fi clipit din ochi era 
acolo, discuta cu înflăcărare şi se lua la ceartă la masa 
verde, căci, ca toţi semenii lui, era stăpânit de patima 
cărţilor de joc. După cum am văzut din capitolul întâi, 
Nozdriov nu prea era lipsit de păcate şi curat la joc, 
cunoscând o sumedenie de şiretlicuri de măsluire şi 
tertipuri. De aceea partida de cărţi se isprăvea deseori cu 
altfel de joc: ori era călcat în picioare cu cizmele, ori tras de 
favoriţii lui deşi şi frumoşi, încât uneori se întorcea acasă cu 
unul singur pe obraz şi acela cam năpârlit. Dar obrajii lui 
plinuţi, sănătoşi, erau atât de bine plăsmuiţi şi aveau în ci 
atâta putere de încolţire, încât favoriţii îi creşteau repede la 
loc şi chiar mai frumoşi ca înainte. Dar lucrul cel mai ciudat, 
ce nu se poate întâmpla decât în Rusia, era că, peste câtva 
timp, el se întâlnea din nou cu prietenii care-l scărmănaseră 
şi - cum se spune - nici el, nici ceilalţi nu suflau vreo vorbă 
despre cele petrecute, ca şi cum între ei nu s-ar fi întâmplat 
NIMIC. 

Nozdriov era într-o măsură oarecare un om istoric, căci 
nicio serată, la care lua şi el parte, nu se termina fără vreo 
istorie. Totdeauna, până la urmă, trebuia să iasă câte una; 
sau jandarmii îl luau de braţ şi-l scoteau afară, sau chiar 


prietenii lui erau nevoiţi să-l dea pe uşă-n brânci. Şi dacă 
uneori nu se întâmpla nimic de soiul acesta, trebuia totuşi 
să se petreacă ceva ce n-ar fi fost cu putinţă cu alţii: de 
pildă, se îmbăta la bufet în aşa hal, încât râdea într-una, sau 
îndruga nişte minciuni atât de gogonate, încât, până la 
urmă, se ruşina şi el. Minţea aşa, de-a surda, fără niciun 
rost. Se apuca deodată să spună că ar fi avut un cal 
albastru sau trandafiriu, sau cine ştie ce alte gugumănii, 
încât cei care-l ascultau plecau scârbiţi, zicând: „Cai verzi 
pe pereţi, nenişorule”. Sunt oameni care au meteahna să 
facă rău aproapelui lor, uneori fără nicio pricină. Câteodată 
vezi, bunăoară, pe unul chiar cu un grad mai mare, cu 
înfăţişarea distinsă şi cu steaua pe piept, că îţi strânge 
mâna şi îţi vorbeşte de chestiuni profunde, ce te îmbie la 
cugetare; apoi, din senin, sub ochii tăi, îţi şi face o porcărie. 
Şi ţi-o face de parcă ar fi un simplu registrator de colegiu şi 
nu un om cu steaua pe piept şi care îţi vorbise despre 
lucruri profunde ce te îmbie la cugetare; încât stai, te 
minunezi, ridici din umeri - şi atât. Nozdriov avea şi el 
meteahna asta ciudată. Cu cât te împrieteneai mai mult cu 
el, cu atât ţi-o făcea mai boacănă: răspândea o minciună pe 
seama ta, dar un aşa soi de minciună, încât era greu să 
născoceşti alta mai năstruşnică: îţi strica o căsătorie sau o 
afacere şi, totuşi, nu socotea că ţi-e duşman. Dimpotrivă, 
dacă întâmplarea făcea să te mai întâlnească, se purta 
iarăşi prieteneşte cu tine şi chiar îţi zicea: „Mare nemernic 
eşti, să nu mai dai tu deloc pe la mine!” în multe privinţe, 
Nozdriov era un om multilateral, cu alte cuvinte un om gata 
la orice. 

Îți propunea în aceeaşi clipă să-l însoţeşti orişiunde, chiar 
până la capătul pământului, să iei parte la orice afacere cu 
el, să schimbi orice pe orişice-ai vrea. O puşcă, un câine, un 
cal, totul era obiect de schimb, dar nu cu scopul de a trage 
foloase, ci dintr-o. neastâmpărată repeziciune şi vioiciune a 
firii. Dacă la vreun iarmaroc avea norocul să dea peste un 
prostănac şi să-i ia banii la joc, el cumpăra o sumedenie de 


lucruri pe care le zărise mai înainte în prăvălii: hamuri, 
călugăraşi de afumat, basmale pentru dădacă, vreun 
armăsar, stafide, un lighean de argint, pânză de Olanda, 
făină albă, tutun, pistoale, scrumbii, tablouri, tocilă, oale, 
cizme, vase de faianţă - până isprăvea banii. De altfel, 
rareori se întâmpla să le aducă pe toate acasă; aproape în 
aceeaşi zi, lucrurile cumpărate erau trecute altui jucător, 
mai norocos, uneori adăugându-li-se propria lulea cu punga 
de tutun şi cu ciubucul, iar altă dată şi cei patru cai cu 
trăsură şi cu vizitiu cu tot, astfel că stăpânul, în redingotă 
scurtă sau în jachetă, se ducea să caute un prieten ca să-l 
ducă acasă cu trăsura lui. Ăsta era Nozdriov! Poate că unii 
vor spune că e un personaj devenit banal şi că astăzi nici nu 
mai sunt oameni de-alde Nozdriov. Din păcate, cei care vor 
spune aşa, nu vor avea dreptate. Nozdriov nu va pieri aşa 
curând de pe faţa pământului. E pretutindeni printre noi, şi 
poate că poartă numai altă haină; dar oamenii sunt 
uşuratici şi lipsiţi de agerimea minţii, aşa că un om îmbrăcat 
într-alt costum li se pare altul. 

Între timp, cele trei trăsuri se şi opriră în faţa casei lui 
Nozdriov. În casă, nu se făcuseră niciun fel de pregătiri de 
primire. În mijlocul sălii de mâncare era o capră de lemn, şi 
doi oameni, suiţi pe ea, spoiau pereţii, cântând ceva fără 
cap şi fără coadă. Toată duşumeaua era plină de var. 
Nozdriov porunci ca oamenii şi capra de lemn să piară 
numaidecât şi se duse repede în altă odaie, să dea 
dispoziţii. Musafirii îl auziră spunând bucătarului să 
pregătească masa. Cicikov, căruia începuse să-i cam fie 
foame, îşi dădu seama că nu se vor aşeza la masă înainte de 
ora cinci. Nozdriov se înapoie şi-şi duse musafirii să le arate 
tot ce avea în sat, şi în două ore şi ceva le arătă totul, de-a 
fir-a-păr, aşa că nu avea ce să le mai arate. Mai întâi, se 
duseră să viziteze grajdul, unde văzură două iepe, una 
roaibă, alta sură bălţată, şi un armăsar murg, nu prea 
frumos, dar pe care Nozdriov jura că a dat zece mii de 
ruble. 


— N-ai dat zece mii de ruble, zise cumnatul. Nu face nicio 
mie. 

— Zău că am dat zece mii, îl încredinţă Nozdriov. 

— Poţi să te juri cât vrei, răspunse cumnatul. 

— Pui rămăşag? întrebă Nozdriov. 

Cumnatul nu primi nici de data asta rămăşagul. 

După aceea, Nozdriov le mai arătă în grajd nişte 
despărţituri goale, în care înainte stătuseră de asemenea 
cai buni. Tot acolo, văzură un ţap care, potrivit unui vechi 
obicei, trebuia ţinut negreşit pe lângă cai şi care, după cum 
se părea, era prieten cu animalele şi se plimba pe sub burta 
lor ca la el acasă. Pe urmă, Nozdriov îi duse să vadă un pui 
de lup în lanţ. „Uite un pui de lup! zise el. Îl hrănesc într- 
adins cu carne crudă. Vreau să ajungă fiară adevărată!” Se 
duseră apoi să vadă iazul în care, după spusele lui Nozdriov, 
erau nişte peşti atât de mari, încât doi oameni numai cu 
greu ar fi putut să scoată unul la mal. Cumnatul nu întârzie 
să se îndoiască. „Cicikov, zise Nozdriov, o să-ţi arăt o 
pereche de câini minunaţi: puterea muşchilor de la 
picioarele lor dinapoi te uimeşte, iar botul lor e ascuţit ca 
un ac.” Şi îi duse la o căsuţă foarte frumoasă, din mijlocul 
unei curţi mari împrejmuite cu gard. Intrând în curte, 
văzură fel de fel de câini: cu părul des şi miţos şi cu părui 
subţire şi moale, de toate culorile: roşcaţi, negri cu alb, albi 
cu pete galbene, cafenii, cu urechi negre şi cu urechi sure... 
Găseai acolo toate numele şi toate imperativele: Streleai, 
Obrugai, Porhai, Pojar, Skosiîri, Cerkai, Dopekai, Pripekai, 
Kasatka, Nagrada, Popecitelniţa'7b221'7d. Nozdriov era 
între ei ca un părinte în mijlocul unei familii: îndată, 
ridicând coada, numită de către iubitorii de câini „cârma”, 
toţi alergară în întâmpinarea vizitatorilor, începând să-i 
salute. Vreo zece îşi puseră labele pe umerii lui Nozdriov. 
„Înjură” dovedi aceeaşi prietenie faţă de Cicikov şi, ridicat 
în două picioare, îl linse drept pe buze, aşa încât eroul 
nostru trebui să scuipe numaidecât. Cercetară câinii, care 
te uimeau prin tăria muşchilor de la picioarele dinapoi - 


erau câini buni. Se duseră apoi să vadă o căţea de Crimeea, 
care orbise şi care, după spusele lui Nozdriov, avea să 
moară curând, dar care cu doi ani în urmă fusese o căţea 
foarte bună; o cercetară şi pe ea: era, într-adevăr, oarbă. 
Vizitară moara de apă, căreia îi lipsea partea podului unde 
se aşază piatra de deasupra, care de obicei se învârte 
repede pe osie - „zburătoarea”, după expresia ciudată a 
ţăranilor ruşi. 

— O să vedeţi acum şi fierăria! zise Nozdriov. 

Mai merseră puţin şi, într-adevăr, văzură o fierărie; au 
cercetat şi fierăria. 

— Pe câmpul de colo, le arăta Nozdriov cu degetul un 
ogor, sunt atâţia iepuri, că nu se mai vede pământul de ei. 
Am prins unul cu mâinile mele, de picioarele dinapoi. 

— Eh, un iepure nu poţi să-l prinzi aşa, cu mâna! observă 
cumnatul. 

— Uite că l-am prins! Ca să văd dacă se poate, răspunse 
Nozdriov. Acum o să te duc, urmă el, adresându-se lui 
Cicikov, să vezi hotarul unde se termină pământul meu. 

Nozdriov îşi duse musafirii pe un câmp cu multe 
muşuroaie. Oaspeţii trebuiră să se strecoare printre 
pârloage şi ogoare grăpate. Cicikov începu să simtă 
oboseala. Ici-colo, de sub picioarele lor mustea apa din 
pământ, atât de jos era locul. La început, se feriră şi călcară 
cu băgare de seamă, dar mai pe urmă, văzând că băgarea 
de seamă nu duce la nimic, o luară de-a dreptul, fără să mai 
caute unde era noroiul mai mare sau mai mic. După ce 
făcură un drum destul de lung, văzură într-adevăr hotarul: 
un stâlp şi un şanţ îngust. 

— Hotarul! zise Nozdriov. Tot ce vezi de partea asta, totul 
e al meu, şi chiar ceea ce este dincolo, toată pădurea, cât şi 
tot ce-i dincolo de pădure, totul e al meu. 

— Dar de când ea ta şi pădurea asta? întrebă cumnatul. Ai 
cumpărat-o poate de curând? Că nu era ata. 

— Da, am cumpărat-o de curând, răspunse Nozdriov. 

— Cum ai putut s-o cumperi aşa de repede? 


— Am cumpărat-o de trei zile şi am plătit-o scump, lua-o-ar 
naiba! 

— Păi, în vremea asta erai la iarmaroc. 

— Eh, nătăfleaţă! Nu se poate oare să fii la iarmaroc şi în 
acelaşi timp să cumperi pământ? Ei, bine, eu eram la 
iarmaroc, dar vechilul meu a cumpărat-o pentru mine. 

— Aşa da, vechilul! făcu cumnatul, dar tot nu-i venea să 
creadă şi clătină din cap. 

Oaspeţii se înapoiară pe acelaşi drum mizerabil. Nozdriov 
îi duse în odaia lui de lucru, în care, de altfel, nu se vedea 
nici urmă de ceea ce se găseşte de obicei într-o odaie de 
lucru - cărţi sau hârtii. De pereţi atârnau doar săbii şi două 
puşti, una de trei sute, alta de opt sute de ruble. După ce se 
uită la ele, cumnatul clătină iarăşi din cap. Stăpânul casei le 
mai arătă nişte pumnale turceşti; numai că pe unul din ele 
era gravat: „Meşter Saveli Sibiriakov”. Nozdriov le arătă, 
după aceea, o flaşnetă, la care începu să învârtească. 
Flaşneta cântă destul de frumos, dar se pare că înăuntru se 
stricase ceva, pentru că o mazurcă se termina cu 
„Malbrough se duce la război”! 7b2317d, iar „Malbrough se 
duce la război” se isprăvea pe neaşteptate cu un vals foarte 
cunoscut. Nozdriov încetase demult să mai învârtească, dar 
o ţeavă a flaşnetei, tare veselă, nu voia să se astâmpere 
pentru nimic în lume, şi multă vreme mai fluiera de una 
singură. Stăpânul casei le arătă apoi musafirilor pipele de 
lemn, de lut, de spumă de mare, afumate şi neafumate, 
îmbrăcate în piele de căprioară şi neîmbrăcate, un ciubuc 
cu vârful de chihlimbar, câştigat de curând, o pungă 
brodată de o contesă care, la o staţie de poştă, se 
îndrăgostise de el până peste cap şi ale cărei mâini erau, 
după spusele lui, cel mai fin „superfluu”, cuvânt care 
pesemne pentru el înfăţişa o culme a perfecțiunii. După ce 
luară o gustare cu batog, cei trei se aşezară la masă pe la 
cinci. Se vede că masa nu era un lucru dintre cele mai de 
seamă în viaţa lui Nozdriov; felurile de mâncare nu jucau 
mare rol. Unele din ele erau cam arse, iar altele nu erau 


fierte ca lumea. Pesemne că bucătarul se călăuzea mai mult 
după inspiraţie şi punea în mâncare tot ce-i venea mai 
repede la mână: dacă pe aproape era piper, punea piper; 
dacă era varză, trântea varză; sau lapte, şuncă, mazăre; 
vorba ceea: pune, trânteşte orice, numai să iasă ceva cald; 
cât despre gust, o să iasă şi el un gust oarecare. În schimb, 
Nozdriov îi dădu zor cu băutura: încă înainte de supă, el le 
turnă musafirilor câte un pahar mare de Porto şi câte un 
pahar de Haut-Sauternes, pentru că în capitalele de 
gubernie sau de judeţ n-ai să găseşti Sauternes simplu. 
După aceea, Nozdriov porunci să se aducă o sticlă de 
Madera; una mai bună nu băuse nici feldmareşalul. Într- 
adevăr, Madera îţi ardea gura, pentru că negustorii, 
cunoscând gustul moşierilor, care se dădeau în vânt după o 
Maderă bună, o dregeau fără milă cu rom, iar uneori 
puneau şi votcă tare, nădăjduind că stomacurile ruseşti vor 
râăbda orişice. După aceea, Nozdriov porunci să se mai 
aducă o anume sticlă, care, după cum zicea el, era în acelaşi 
timp şi „Bourgognon” şi „Champagnon”. Turna mereu în 
amândouă paharele, în dreapta şi în stânga, şi cumnatului, 
şi lui Cicikov; Cicikov băgase de seamă însă, în treacăt, că 
Nozdriov nu-şi prea turna şi lui în pahar. Acest lucru îl făcu 
să fie cu ochii în patru şi, de îndată ce Nozdriov începea să 
vorbească sau când umplea paharul cumnatului, el îşi vărsa 
paharul în farfurie. Apoi s-a servit rachiu de scoruşe, care 
avea, după spusele lui Nozdriov, un adevărat gust de 
caimac, dar care, spre uimirea musafirilor, mirosea de la o 
poştă a spirt prost. Băură apoi o licoare cu numele atât de 
greu de ţinut minte, încât a doua oară însuşi stăpânul casei 
o numi altfel decât la început. Masa se isprăvise demult şi 
băuseră tot felul de vinuri, dar oaspeţii tot mai stăteau la 
locurile lor. Cicikov nu voia cu niciun preţ să-i vorbească lui 
Nozdriov despre chestiunea cea mai de seamă pentru el, în 
faţa cumnatului. Orişicât, cumnatul era un străin, iar 
chestiunea cerea o discuţie prietenească între patru ochi. 
De altfel, cumnatul nu prea putea fi primejdios, pentru că 


se pare că se cherchelise de ajuns şi moţăia pe scaun. În 
sfârşit, dându-şi el însuşi seama că nu mai era stăpân pe 
sine, se rugă să fie lăsat să plece acasă, dar cu un glas atât 
de moale şi alene, de parcă-i trăgea! cu cleştele vorbele din 
gură. 

— Nu, nu, nu! Nu te las să pleci! se împotrivi Nozdriov. 

— Nu mă supăra, frate, zău trebuie să plec, zise cumnatul. 
Nu mă supăra! 

— Fleacuri, fleacuri! O să tăiem îndată o bancă. 

— Nu, frate, jucaţi singuri, că eu nu pot. Are să se supere 
nevastă-mea pe mine. Zău, trebuie neapărat să-i povestesc 
cum a fost la iarmaroc. Zău, frate dragă, trebuie să-i fac 
plăcerea asta. Nu mă mai ţine! 

— Mai dă-o-n... de nevastă!... Parcă cine ştie ce lucru mare 
o să faceţi amândoi! 

— Nu, frate! Cât o respect! Şi ce credincioasă mi-e! Ce 
grijă are de mine!... Uite că-mi vin lacrimile-n ochi! Nu se 
poate, nu mă mai ţine. Pe cinstea mea, trebuie să plec. Îţi 
jur cu mâna pe conştiinţă. 

— Lasă-l să plece, că nu mai e bun de nimic! îi şopti 
Cicikov lui Nozdriov. 

— Ai dreptate! zise tot în şoaptă Nozdriov. Nu pot să sufăr 
oamenii mălăieţi, şi pace! şi adăugă apoi cu glas tare: Să te 
ia dracu' de fătălău, du-te la muiere! 

— Nu, frate, nu mă face fătălău, răspunse cumnatul. Îi 
datorez viaţa. Ce bună-i şi ce drăguță! Cum mă mai 
mângâie!... Îmi vin lacrimile în ochi. O să mă întrebe ce-am 
văzut la iarmaroc şi trebuie să-i povestesc tot, zău, că-i aşa 
de drăguță... 

— Haide, cară-te, îndrugă-i la minciuni! Uite-ţi şapca. 

— Nu, frate, nu se cade şi pace să vorbeşti aşa de ea; aş 
putea să zic că mă jigneşti pe mine. Aşa-i de drăguță! 

— Atunci, cară-te mai repede la ea! 

— Da, frate, plec. lartă-mă că nu pot să mai stau. Aş fi vrut 
din suflet, dar nu mai pot. 


Cumnatul îşi tot ceru, vreme îndelungată, iertare, fără să- 
şi dea seama că demult se urcase în trăsură, că demult 
ieşise pe poartă şi că de mult îi treceau pe dinaintea ochilor 
câmpiile pustii. Şi bănuim că soţia lui a aflat prea puţine 
amănunte despre iarmaroc. 


— Ce nesuferit! zise Nozdriov, de la fereastră, uitându-se 
în urma trăsurii ce se depărta. Uite cum se duce! Calul 
lăturaş nu-i rău. De mult am vrut să pun mâna pe el, dar cu 
un om ca ăsta... cu el nu poţi să te înţelegi nicidecum. Un 
fătălău, un fătălău în toată puterea cuvântului! 

Intrară în salon. Porfiri le aduse lumânări şi Cicikov băga 
de seamă că în mâinile stăpânului casei se ivise, nu se ştie 
de unde, un pachet de cărţi. 

— Ce zici, frate, îl îmbie Nozdriov, strângând marginile 
pachetului de cărţi şi îndoindu-l puţin, în aşa fel, încât 
hârtia de deasupra se rupse şi se desprinse. Ca să mai 
treacă timpul, pun în bancă trei sute de ruble! 

Dar Cicikov se prefăcu că n-a auzit despre ce era vorba şi 
zise. parcă amintindu-şi ceva: 

— A, să nu uit: am o mică rugăminte. 

— Anume? 

— Întâi dă-mi cuvântul că mi-o îndeplineşti. 

— Dar care-i rugămintea? 

— Dă-mi cuvântul tău! 

— Poftim. 

— Cuvântul tău de onoare? 

— Cuvântul meu de onoare. 

— Uite care-i rugămintea: îmi închipui că ai mulţi ţărani 
morţi, care n-au fost încă şterşi din formularul de 
recensământ. 

— Da, am. Dar de ce întrebi? 

— Să-i treci pe numele meu. 

— Dar pentru ce? 

— Păi, îmi trebuiesc mie. 

— Dar pentru ce? 


— Păi, pentru că-mi trebuiesc... E treaba mea. Scurt: îmi 
trebuie. 

— Ai pus ceva la cale, probabil. Mărturiseşte: ce anume? 

— Ce să pun la cale? Cu un lucru de nimic ca ăsta n-ai ce 
să pui la cale. 

— Dar ce faci cu ei? 

— Da” curios mai eşti! Toate vrei să le pipăi şi să le miroşi! 

— Şi de ce nu vrei să-mi spui? 

— Şi ce-ai câştiga dacă ai afla? Pur şi simplu mi-a venit, 
aşa, o trăsnaie. 

— Ei, dacă-i aşa, până nu-mi spui, nu fac nimic! 

— Păi vezi, ăsta nu-i lucru cinstit: mi-ai dat cuvântul şi 
acum îl iei înapoi. 

— Zi ce vrei, eu nu fac nimic până nu-mi spui. 

„Ce să-i spui?” se gândea Cicikov şi, după o clipă, îi 
răspunse că-i trebuiesc sufletele moarte ca să capete 
greutate în societate, că, neavând cine ştie ce moşii, să aibă, 
până una-alta, cel puţin suflete. 

— Minţi! Minţi! izbucni Nozdriov, nelăsându-l să 
isprăvească. Minţi! 

Cicikov îşi dete şi el seama că născocirea nu era prea 
dibace şi că pretextul era destul de slab. 

— Bine, atunci o să-ţi spui drept, zise el, căutând s-o 
dreagă, dar te rog să nu sufli o vorbă! Am de gând să mă 
însor. Trebuie să ştii însă că tatăl şi mama logodnicei mele 
sunt oameni din cale-afară de ambiţioşi. Dandana mare: îmi 
pare rău că m-am încurcat cu ei, căci ţin cu tot dinadinsul 
ca logodnicul să aibă cel puţin trei sute de suflete. Întrucât 
îmi lipsesc aproape o sută cincizeci de ţărani, înţelegi... 

— lar minţi! Minţi! strigă din nou Nozdriov. 

— Uite, de data asta nu te-am minţit nici cu atâtica, zise 
Cicikov, arătând cu degetul mare vârful degetului mic. 

— Îmi dau capul că minţi! 

— Să ştii că mă supăr! Da' ce-s eu?! De ce artrebui 
neapărat să mint? 


— Las că te cunosc eu: eşti un mare coţcar, dă-mi voie să 
ţi-o spun prieteneşte! Dacă aş fi fost şeful tău, te-aş fi 
spânzurat de primul copac. 

Cicikov se simţi tare jignit de aceste cuvinte. Nu-i plăceau 
vorbele grosolane sau care ştirbeau buna-cuviinţă. Nu-i 
plăcea să-şi permită cineva nici familiarităţi cu el, afară de 
cazul vreunei persoane prea sus-puse. Şi de aceea se 
supărase de-a binelea. 

— Zău că te-aş fi spânzurat, zise iarăşi Nozdriov, ţi-o spun 
sincer, nu ca să te jignesc, ci aşa, din prietenie. 

— Totul are o margine, răspunse Cicikov cu demnitate. 
Dacă ţii aşa mult să dai drumul la asemenea vorbe, du-te la 
cazarmă. Şi adause: Dacă nu vrei să mi le dăruieşti, atunci 
să mi le vinzi. 

— Să ţi le vând? Dacă nu te-aş cunoaşte! Eşti un ticălos, n- 
ai să-mi dai mult pe ele. 

— Ştii că-mi placi? Nu cumva-s briliante? 

— Ei, ce ţi-am spus? Te cunosc! 

— Ascultă, frate, ce sunt apucăturile astea negustoreşti? 
Ar fi trebuit pur şi simplu să mi le dăruieşti. 

— Ca să-ţi dovedesc că nu-s un zgripţuroi oarecare, nu-ţi 
iau nimic pe ele. Cumpără-mi armăsarul şi astea ţi le dau pe 
deasupra. 

— Asta-i bună! Şi ce să fac cu armăsarul tău? zise Cicikov, 
uimit de-a binelea de propunere. 

— Cum ce să faci cu el? Mă ţine zece mii şi ţie ţi-l dau cu 
patru. 

— Dar ce vrei să fac cu un armăsar? N-am herghelie. 

— Ascultă-mă: înţelegi? Nu-ţi iau acum decât trei mii; 
restul de o mie poţi să mi-l dai mai târziu. 

— Dar n-am nicio nevoie de el. Dă-l naibii de armăsar. 

— Atunci cumpără iapa roaibă. 

— Nici de iapă n-am nevoie. 

— Pe iapă şi pe calul sur pe care i-ai văzut la mine, îţi iau 
numai două mii. 

— Dar n-am nevoie, nene, de cai. 


— Îi vinzi. La cel dintâi târg, iei pe ei întreit. 

— Dacă eşti aşa de sigur că iei întreit, vinde-ţi-i singur. 

— Ştiu bine că o să câştig, dar vreau să tragi şi tu un folos. 

Cicikov îi mulţumi de bunătate, refuzând net atât calul sur, 
cât şi iapa roaibă. 

— Atunci să-ţi dau nişte câini. Îţi vând o pereche, de-ai să 
rămâi cu gura căscată! Câini de soi, cu mustăţi, cu părul 
ţepos ca la arici. Pieptul lat ca un scut, ceva nemaipomenit. 
Şi labele - numai nervi, de parcă nici nu ating pământul. 

— Dar ce să fac eu cu câinii, că nu sunt vânător! 

— Ţin eu să ai şi tu câini. Dar dacă nu vrei câini, ia-mi 
flaşneta; e o flaşnetă minunată; ca om cinstit îţi spui că m-a 
costat o mie cinci sute de ruble, ţie însă ţi-o dau cu nouă 
sute. 

— Flaşnetă îmi trebuie mie? Că doar nu-s neamţ, să bat 
drumurile cu ea ca să cerşesc. 

— Dar asta nu-i flaşnetă de-alea cu care umblă nemţii. E o 
adevărată orgă. Uită-te numai la ea: e toată de mahon. Vino 
să ţi-o mai arăt o dată! Nozdriov îl apucă de mână pe 
Cicikov, trăgându-l în odaia de alături, deşi musafirul se 
proptise cu picioarele în duşumele, susţinând sus şi tare că 
a văzut prea bine cum era flaşneta; totuşi fu nevoit să mai 
asculte o dată cântecul lui Malbrough de plecare la război. 
Dacă nu vrei pe bani, atunci ascultă: îţi dau flaşneta şi toate 
sufletele moarte pe care le am, iar tu-mi dai brişcă ta şi trei 
sute de ruble. 

— Ce, visezi? Păi, cu ce plec eu de-aici? 

— Îţi dau altă brişcă. Haidem la şopron să ţi-o arat! Nu-i 
trebuie decât o vopsea şi ai o brişcă minunată. 

„Uf, ce scai afurisit!” se gândi Cicikov, hotărât să scape cu 
orice preţ de brişti, de flaşnete şi de toţi câinii, în ciuda 
pieptului lor lat ca un scut şi a labelor sprintene. 

— Îţi dau brişcă, flaşneta şi sufletele moarte, toate la un 
loc! 

— Nu vreau! zise încă o dată Cicikov. 

— Şi de ce nu vrei? 


— Pentru că nu vreau şi gata! 

— Bă, ce om! Văd că nu ţi se poate vorbi ca unui bun 
prieten şi camarad. Eşti aşa de... Se vede cât de colo că eşti 
un om cu două feţe. 

— Dar ce, mă crezi prost? Judecă şi tu: cum să cumpăr un 
lucru de care n-am nicio nevoie? 

— Scurteaz-o, te rog. M-am lămurit ce pramatie îmi eşti! 
Dar uite ce: hai să jucăm o bancă. Eu pun la bătaie toţi 
morţii şi pe deasupra flaşneta. 

— A juca bancă este a te supune orbeşte necunoscutului, 
zise Cicikov, uitându-se cu coada ochiului la cărţile pe care 
stăpânul casei le ţinea în mână. Amândouă pachetele lăsau 
parcă să se vadă că se umblase la ele şi dosul cărţilor dădea 
ceva de bănuit. 

— Cum necunoscutului? zise Nozdriov. Nu-i niciun 
necunoscut! Noroc să ai şi poţi să câştigi cât vrei. Uite-l! 
Asta-i norocul! mai zise, începând să tragă cărţile, ca să-l 
ademenească pe Cicikov. lată-ţi norocul! lată-ţi norocul! 
Poftim: mă bate mereu! lată-l şi pe blestematul de nouă cu 
care m-am lefterit! Simţisem că mă vinde, dar am închis 
ochii şi mi-am spus: „Dracu' să te ia, n-ai decât să mă vinzi, 
afurisitule!” 

În timp ce Nozdriov îi da cu gura, Porfiri aduse o sticlă, 
dar Cicikov refuză hotărât şi să joace, şi să mai bea. 

— Şi de ce nu vrei să joci? întrebă Nozdriov. 

— Pentru că n-am chef. De altfel, mărturisesc că nu-s deloc 
amator de cărţi. 

— Şi de ce nu eşti? 

Cicikov ridică din umeri: 

— Pentru că nu sunt. 

— Eşti un om de nimic. 

— N-am încotro. Aşa m-a făcut Dumnezeu. 

— Eşti un fătălău! Te credeam, cât de cât, om cumsecade, 
dar tu nu ştii cum trebuie să te porţi. [ie nu ţi se poate 
vorbi ca unui prieten... Niciun pic de francheţe, niciun pic 
de sinceritate! Curat Sobakevici, atâta eşti de ticălos! 


— De ce mă ocărăşti? E o vină să nu joci? Vinde-mi 
sufletele şi gata, dacă eşti un om care tremură de orice 
fleac. 

— O să-ţi vând pe dracu'! Am avut de gând să ţi le dau 
degeaba, dar acum, uite, n-o să-ţi mai dau nimic! Nu-ţi mai 
dau nimic, să mă îmbii şi cu trei regate. Eşti un cărpănos, o 
zgârcioabă! De acum înainte, nu mai vreau să am de-a face 
cu tine. Porfiri, du-te şi spune grăjdarului să nu le mai dea 
ovăz cailor dumnealui. Să mănânce fân! 

Cicikov nu se aşteptase la asemenea încheiere. 

— Mai bine nu-mi ieşeai înainte! zise Nozdriov. 

Totuşi, în ciuda gâlcevii, musafirul şi stăpânul casei luară 
cina împreună, deşi, de astă dată, nu se mai aflau pe masă 
niciun fel de sticle cu denumiri ciudate. Nu se vedea decât o 
singură sticlă cu vin de Cipru, care în toate privinţele era o 
poşircă. După cină, Nozdriov îl duse pe Cicikov într-o odaie, 
în care i se făcuse patul, şi-i zise: 

— Uite-ţi patul! Nici nu vreau să-ţi urez noapte bună! 


După plecarea lui Nozdriov, Cicikov rămase într-o stare 
din cele mai proaste. Îi era necaz pe sine şi se mustra că se 
abătuse pe la Nozdriov, pierzându-şi timpul de pomană. Dar 
se mustra şi mai mult pentru că se purtase ca un prost, tot 
atât de nechibzuit ca un copil, vorbind despre această 
afacere, care era de aşa natură încât nu putea fi dezvăluită 
lui Nozdriov... Nozdriov e o secătură, Nozdriov ar putea să 
mintă, să mai puie şi de la el, să răspândească cine ştie ce 
Zvon, şi apoi, ţine-te bârfeală... Nu-i bine, nu-i bine. „Sunt 
un prost, nici mai mult, nici mai puţin”, îşi zicea el. Dormi 
tare rău. Nişte gângănii mici, dar din cale afară de 
sprintene, îl mâncau amarnic, încât se scărpina cu toate 
degetele la locul înţepat, blestemând: „Să vă ia naiba, cu 
Nozdriov cu tot!” Se trezi dis-de-dimineaţă. După ce-şi puse 
halatul şi cizmele, cel dintâi lucru pe care-l făcu fu să se 
ducă prin curte, la grajd, şi să-i poruncească lui Selifan să- 


nhame caii. Pe când se înapoia prin curte, se întâlni cu 
Nozdriov, care şi el era în halat şi cu pipa în gură. 

Nozdriov îl salută prietenos, întrebându-l cum a dormit. 

— Aşa şi-aşa, răspunse Cicikov foarte rece. 

— Eu însă, zise Nozdriov, am visat toată noaptea lucruri 
atât de ticăloase, că mi-e scârbă să le povestesc, şi am o 
gură, după beţia de ieri, parcă ar fi înnoptat în ea un 
escadron. Închipuie-ţi: am visat că sunt bătut cu nuiele. Zău 
aşa! Şi de cine crezi? N-ai să ghiceşti pentru nimic în lume: 
de căpitanul secund Poţeluev şi de Kuvşinnikov. 

„Da, se gândi Cicikov, n-ar fi rău dacă cineva ţi-ar trage 
aievea o mamă de bătaie!” 

— Zău, aşa! Şi mă durea grozav. M-am trezit şi, într- 
adevăr, dracu” să mă ia, mă mânca pielea. Din pricina 
afurisiţilor de purici, probabil. Du-te şi te îmbracă. Vin şi eu 
îndată. Numai să-l beştelesc puţin pe nemernicul de vechil. 

Cicikov se duse în casă să se îmbrace şi să se spele. Când 
intră după aceea în sufragerie, pe masă se şi afla un 
serviciu de ceai şi o sticlă de rom. Urmele prânzului şi ale 
cinei din ajun se mai vedeau încă prin odaie. Se pare că 
mătura nu se atinsese deloc de duşumele. Fărâmiturile de 
pâine erau tot pe jos, iar scrumul de pipă zăcea chiar şi pe 
faţa de masă. Nici stăpânul casei, care nu întârzie să vină, 
n-avea pe sub halat nimic afară de piele şi de pieptul gol, 
acoperit cu un soi de barbă. Cu luleaua în mână şi sorbind 
din ceaşcă, el ar fi fost un model minunat pentru un pictor 
căruia nu-i plac domnii cu părul lins sau frizat ca pe firmele 
frizerilor, ori tuns scurt, pe pieptene. 

— Atunci, ce zici? întrebă Nozdriov, după ce tăcuse un 
timp. Nu vrei să jucăm pe suflete? 

— Ţi-am mai spus, frate, că nu joc. De cumpărat, poftim, ţi 
le cumpăr. 

— De vândut, nu le vând eu: n-ar fi prieteneşte. N-o să m- 
apuc să adun caimac de pe orice murdărie. Banca e altceva. 
Hai să dăm măcar cărţile dintr-un singur pachet! 

— 'Ţi-am mai spus că nu. 


— Nu vrei nici să faci schimb? 

— Nu vreau. 

— Atunci, hai să jucăm dame. Dacă mă baţi, toate sufletele- 
s ale tale. Am destui care trebuiesc şterşi din formularul de 
recensământ. Ei, Porfiri, ia dă cutia cu jocul de dame! 

— Te osteneşti de pomană, că nu joc. 

— Dar asta nu mai e bancă. Aici nu mai poate fi vorba de 
noroc sau înşelătorie: totul atârnă de priceperea ta. Şi-ţi 
spun de la-nceput că nu cunosc jocul deloc. Doar dacă-mi 
dai puţin înainte. 

„O să joc dame cu el, se gândi Cicikov. Jucam cândva 
destul de bine şi aici i-ar fi greu să facă vreo pungăşie.” 

— Poftim, îţi fac hatârul. Joc cu tine dame. 

— Sufletele stau o sută de ruble. 

— De ce? E de ajuns să stea cincizeci. 

— Nu-u. Ce miză-i asta cincizeci de ruble? Mai bine îţi mai 
vâr în suma asta un căţel de mâna a doua sau un breloc de 
aur pentru ceasornic. 

— Bine, fie şi aşa! zise Cicikov. 

— Cât îmi dai înainte? întrebă Nozdriov. 

— Pentru ce? Bineînţeles, nimic. 

— Să am barem două mutări înaintea ta. 

— Nu vreau. Şi eu joc prost. 

— Vă cunoaştem noi. Ştim cât de prost jucaţi! zise 
Nozdriov, mutând o piesă. 

— N-am mai pus de mult mâna pe jocul ăsta! zise Cicikov, 
mutând şi el o piesă. 

— Vă cunoaştem noi. Ştim cât de prost jucaţi! zise 
Nozdriov, mutând încă o piesă. 

— N-am mai pus mâna de mult pe jocul ăsta! repetă 
Cicikov, mutând şi el încă o piesă. 

— Vă cunoaştem noi. Ştim cât de prost jucaţi! zise 
Nozdriov, mutând din nou o piesă, iar în acelaşi timp, cu 
mâneca halatului, şi pe o a patra. 

— N-am mai pus mâna de mult... Dar, ce-i asta? Mut-o 
înapoi! zise Cicikov. 


— Ce să mut? 

— Păi piesa! răspunse Cicikov şi, în acelaşi timp, văzu cum, 
sub nasul lui, o a cincea piesă părea că se apropie de 
câmpul damei. Dumnezeu ştie cum ajunsese acolo. Nu, zise 
Cicikov, sculându-se de pe scaun. E cu neputinţă să joace 
cineva cu tine. Nu se joacă aşa, nu se mută câte trei piese 
odată. 

— De ce câte trei? a fost o greşeală. Una s-a mişcat din 
greşeală. Poftim, o dau înapoi. 

— Dar a doua de unde a mai răsărit? 

— Care, a doua? 

— Uite asta care e aproape de câmpul damei. 

— Ştii că-mi placi? Poate că ai uitat. 

— Frate, am numărat toate mutările şi le ţin minte: ai 
împins-o acolo acum; uite unde-i locul ei! 

— Cum o să fie acolo? făcu Nozdriov, roşind. Văd că te 
pricepi bine la născociri! 

— Nu, frate, mi se pare că tu eşti cel care născoceşte, dar 
cam prost. 

— Drept cine mă iei? zise Nozdriov. Crezi că-s omul care 
să umble cu fofârlica? 

— Nu te iau drept nimeni, dar de azi înainte nu mai joc 
niciodată cu tine. 

— N-ai dreptul să refuzi, rosti Nozdriov, înfierbântându-se. 
Jocul a început. 

— Ba am dreptul să refuz, pentru că joci cum nu se cuvine 
să joace un om cinstit. 

— Ba minţi! Cum poţi să spui aşa ceva! 

— "Tu eşti cel care minte! 

— N-am făcut nicio înşelătorie şi tu nu poţi să renunţi, 
trebuie să isprăveşti partida! 

— Nu poţi să mă sileşti! zise Cicikov, păstrându-şi sângele 
rece şi, apropiindu-se de masă, amestecă piesele. 

Nozdriov se aprinse deodată şi veni atât de aproape de el, 
încât Cicikov se dădu doi paşi înapoi. 


— O să te silesc să joci! Nu face nimic că ai amestecat 
piesele: ţin minte toate mutările. Le punem cum au fost. 

— Nu, s-a isprăvit. Nu mai joc cu tine. 

— Vasăzică, nu mai vrei să joci? 

— Îţi dai şi tu seama că nu-i chip de jucat cu tine. 

— Nu, spune pe faţă: mai vrei să joci ori nu? rosti 
Nozdriov, venind şi mai aproape de Cicikov. 

— Nu mai vreau, răspunse Cicikov şi, pentru orice 
eventualitate, duse mâinile mai aproape de faţă, pentru că 
lucrurile se încinseseră cu adevărat. 

Această măsură de prevedere era la locul ei, pentru că 
Nozdriov ridicase mâna... şi s-ar fi putut întâmpla ca unul 
din obrajii frumoşi şi graşi ai eroului nostru să se acopere 
de o ruşine de nespălat; dar, ocolind în chip fericit lovitura, 
Cicikov îl apucă pe Nozdriov de amândouă mâinile pornite 
pe bătaie şi-l ţinu cu putere. 

— Porfiri! Pavluşka! striga ca un turbat Nozdriov, căutând 
să se smulgă. 

Auzindu-l că strigă şi ca să nu-i facă pe servitori martori la 
o scenă la care nu se cădea ca ei să fie de faţă şi, în acelaşi 
timp, dându-şi seama că n-avea rost să-l ţină pe Nozdriov 
aşa imobilizat, Cicikov îi dete drumul. 'locmai intra Porfiri, şi 
după el Pavluşka, un flăcău voinic cu care nu prea era bine 
să ai de-a face. 

— Prin urmare, nu vrei să isprăveşti partida? întrebă 
Nozdriov. Răspunde-mi pe faţă! 

— Nu-i chip să isprăvim partida, răspunse Cicikov, uitându- 
se pe fereastră. Îşi văzu brişcă şi caii înhămaţi la ea şi pe 
Selifan, care nu aştepta decât un semn ca să tragă la scară, 
dar văzu că nu mai era chip să iasă din casă: doi neghiobi 
de iobagi zdraveni stăteau în uşă. 

— Vasăzică, nu vrei să isprăveşti partida? zise din nou 
Nozdriov, cu faţa învăpăiată. 

— Dacă ai fi jucat aşa cum îi şade bine unui om cinstit... 
Dar acum nu mai pot. 


— Aha, ticălosule, nu mai poţi; după ce ţi-ai dat seama că 
nu câştigi, nu mai poţi! Daţi, mă, în el! răcni mânios 
Nozdriov către Porfiri şi Pavluşka, şi puse mâna şi el pe 
ciubucul de lemn de cireş. Cicikov se făcu alb ca varul. Voi 
să spună ceva, dar simţi că buzele i se mişcau mute. 

— Daţi, mă, în el! răcnea înfierbântat şi scăldat în sudori 
Nozdriov, repezindu-se cu ciubucul de cireş în mână, ca şi 
cum ar fi năvălit asupra unei cetăţi de necucerit. Daţi în el! 
răcni din nou, cu glasul unui locotenent din cale afară de 
îndrăzneţ, care - în timpul unui mare asalt - răcneşte 
plutonului: „Înainte, băieţi!”, avântul lui necugetat fiind atât 
de cunoscut, încât se dă poruncă anume ca el să fie apucat 
şi ţinut de mâini în timpul unor acţiuni primejdioase. Dar 
locotenentul a şi simţit beţia luptei şi totul se învârteşte în 
capul lui: el vede în faţa lui pe Suvorov, care aleargă înainte 
şi se avântă pentru o faptă mare. „Înainte, băieţi!” răcneşte 
cu însufleţire locotenentul, fără să-şi dea seama că, astfel, 
zădărniceşte planul bine şi dinainte chibzuit al asaltului 
general; că milioane de ţevi de armă au şi ieşit din 
scobiturile zidurilor cetăţii înalte până la nor; că din 
plutonul lui neputincios se va alege praful şi că glonţul 
ucigaş a şi început să şuiere, pregătit să închidă gura care 
ţipă. Dar dacă Nozdriov se înfăţişa ca un locotenent 
descumpănit, care se avântă spre o cetate rezistentă, 
cetatea nu semăna câtuşi de puţin cu o fortăreață de 
necucerit. Dimpotrivă, de frică, inima cetăţii se făcuse cât 
un purice. Scaunul cu care se gândise să se apere îi şi 
fusese smuls din mâini de către iobagi şi, mai mult mort 
decât viu, cu ochii strânşi, Cicikov se pregătea să guste pe 
pielea lui din ciubucul cerchez al stăpânului casei. Numai 
Dumnezeu ştie ce i s-ar mai fi putut întâmpla; dar soarta voi 
să scape de primejdie coastele, umerii şi toate părţile mai 
gingaşe ale trupului Eroului nostru. Un clinchet de clopoțel 
dogit răsună pe neaşteptate, venind ca din văzduh; se auzi 
limpede huruitul roţilor unei căruţe care se apropia repede 
de cerdac, şi sforăitul şi suflarea grea a cailor înfierbântaţi 


de la o troică răzbătu până în casă. Fără voia lor, toţi se 
uitară pe fereastră: un mustăcios, într-o redingotă de 
croială oarecum militară, cobora din căruţă. Întrebând ceva 
în tindă, noul venit intră chiar în clipa când lui Cicikov încă 
nu-i trecuse spaima şi când, înfricoşat, el se afla într-o stare 
din cele mai de plâns în care se poate găsi un muritor. 

— Permiteţi-mi să întreb, cine-i domnul Nozdriov? zise 
necunoscutul, privind oarecum nedumerit pe Nozdriov, cu 
ciubucul în mână, şi pe Cicikov care de abia începuse să-şi 
revină din starea lui de buimăceală. 

— Înainte de toate, daţi-mi voie să ştiu cu cine am cinstea 
să vorbesc? întrebă Nozdriov, apropiindu-se de necunoscut. 

— Cu căpitanul-ispravnic. 

— Şi ce doriţi? 

— Am venit să vă fac cunoscută comunicarea primită şi 
anume că sunteţi la dispoziţia justiţiei până la pronunţarea 
hotărârii în procesul dumneavoastră. 

— Ce mai e şi năzbâtia asta?! Ce proces? spuse Nozdriov. 

— Sunteţi implicat în scandalul provocat în stare de 
ebrietate, cu prilejul insultelor aduse moşierului Maximov, 
prin lovituri de nuia. 

— Minţi! Nici nu l-am văzut vreodată în ochi pe moşierul 
Maximov. 

— Domnule, daţi-mi voie să vă fac atent că sunt ofiţer! Să 
vorbiţi aşa cu slugile dumneavoastră, nu cu mine! 

Într-o clipită, şi fără să mai asculte răspunsul lui Nozdriov, 
Cicikov puse mâna pe şapcă, se strecură pe la spatele 
căpitanului-ispravnic pe cerdac şi se urcă în brişcă, 
poruncindu-i lui Selifan să mâie caii cât mai iute. 


Capitolul al cincilea 


Eroul nostru se speriase totuşi destul de serios. Deşi 
brişca gonea cât se poate de iute şi satul lui Nozdriov 
pierise demult în zare, dincolo de câmpii, vâlcele şi colnice, 
Cicikov tot se mai uita înapoi, temându-se parcă să nu fie 
ajuns din urmă. Răsufla greu şi, ducându-şi mâna la inimă, o 
simţi că se zbate, ca prepeliţa în colivie. „Nemaipomenit! De 
ăştia mi-ai fost?” Şi-l blagoslovi în gând pe Nozdriov cu fel 
de fel de urări nu prea măgulitoare şi destul de tari. Ba se 
nimeriră chiar şi vorbe mai urâte. Ce să-i faci? Aşa-i rusul, şi 
mai cu seamă la mânie. Şi nu era glumă. „Orice-ai zice, se 
gândea Cicikov, dacă nu pica tocmai la timp căpitanul- 
ispravnic, poate că nu mai aveam parte să văd lumina 
soarelui. Aş fi pierit ca o băşică pe apă, fără urmă, fără 
urmaşi, fără să le las nicio avere, nici nume cinstit viitorilor 
copii.” Eroul nostru se îngrijea grozav de urmaşi. 

„Ce boier ticălos! se gândea Selifan. N-am văzut în viaţa 
mea aşa soi de boier. Trebuia scuipat în ochi! Să laşi 
nemâncat un om - mai calea-valea, dar calul, trebuie să-l 
hrăneşti, că-i place ovăzul. E hrana lui: bunăoară, ce-i 
pentru noi masa, pentru el e ovăzul, asta-i mâncarea lui!” 

Se pare că nici caii nu se gândeau cu prea multă 
bunăvoință la Nozdriov. Nu numai murgul şi asesorul, dar 
până şi bălţatul, toţi erau fără chef. Deşi nu avea parte de 
obicei decât de ovăz mai prost, pe care Selifan nu-l punea în 
iesle fără să-l mustre: „Licălosule ce eşti!” ovăzul era totuşi 
ovăz şi nu fân. El zdrumica grăunţele cu plăcere şi deseori 
îşi întindea botul lung în ieslele tovarăşilor lui, ca să vadă ce 
mai aveau în ele, mai ales când Selifan lipsea din grajd. 
Acum însă, numai fân... Asta nu-i bine. Vasăzică, erau 
nemulţumiţi cu toţii. 

Dar, în curând, nemulţumiţii fură întrerupţi pe neaşteptate 
din cugetările lor. Atât caii, cât şi boierul şi vizitiul se treziră 


brusc din gânduri, dezmeticiţi de-abia atunci când o 
caleaşcă cu şase cai dădu peste ei şi când auziră, aproape 
deasupra capetelor, ţipetele doamnelor din caleaşcă, 
precum şi înjurăturile şi amenințările vizitiului lor: 
„Ticălosule, am strigat cât m-a ţinut gura. Ţine dreapta, 
gură-cască! Ce, eşti beat?” Selifan îşi dete seama de 
greşeala lui, dar, întrucât rusului nu-i vine la socoteală să-şi 
recunoască vina faţă de alţii, răspunse îndată, cu un aer de 
superioritate: „Dar tu, ce goneşti aşa, ca un zevzec? Ţi-ai 
lăsat ochii la crâşmă?” Se căzni apoi să dea brişcă înapoi, şi 
să iasă din hamurile celuilalt, dar zadarnic: se încurcaseră 
rău. Bălţatul îşi mirosea curios noii prieteni, între care se 
pomenise. Doamnele urmăreau din caleaşcă tot ce se 
petrecea, cu o expresie de spaimă pe faţă. Una din ele era 
bătrână, cealaltă tinerică, de vreo şaisprezece ani, cu părul 
auriu, netezit cu meşteşug pe căpşor. Ovalul obrajilor ei, 
frumos ca un ou, era alb, ca şi albul străveziu al oului 
proaspăt, abia luat din cuib, şi care, cercetat la soare de 
chelăreasa cu mâinile negricioase, lasă să treacă lumina 
prin el. Urechiuşele-i diafane păreau şi ele învăpăiate în 
lumina caldă ce le străbătea. Spaima de pe buzele ei 
întredeschise şi lacrimile din ochii ei - toate acestea erau 
atât de drăgălaşe, încât eroul nostru, uitându-se la ea 
câteva clipe, nu mai dădu nicio atenţie vălmăşagului de cai 
şi vizitii. 

„Dă înapoi, gură-cască din Nijni-Novgorod!” striga vizitiul 
de pe caleaşcă. Selifan trase de hăţuri, vizitiul celălalt tot 
aşa, caii se dădură şi ei puţin îndărăt, apoi se izbiră din nou, 
călcând peste şleauri. Noile cunoştinţe îi plăcură însă atât 
de mult calului bălţat, încât el nu se mai învoia pentru nimic 
în lume să iasă din făgaşul în care soarta voise să intre şi, 
punându-şi botul pe grumazul noului său prieten, părea că-i 
şopteşte ceva la ureche, pesemne ceva despre cai verzi pe 
pereţi, căci celălalt cal scutura tot timpul din urechi. 

Tărăboiul atrase pe ţăranii din satul care, din fericire, nu 
era departe. Întrucât o privelişte ca asta e o adevărată 


pleaşcă pentru ţăran, ca gazeta sau clubul pentru neamţ, în 
jurul trăsurii se strânse în curând sumedenie de lume, în 
sat nemairămânând decât babele şi copiii mici. Şleaurile 
fură desprinse. Câţiva ghionţi în botul bălţatului îl siliră să 
se tragă înapoi. Pe scurt, caii fură despărțiți şi daţi în câte o 
parte. Dar, fie din pricina supărării că fuseseră luaţi de 
lângă prieteni, fie pentru că le intrase prostia în cap, deşi 
vizitiul îi plesnea mereu cu biciul, caii de la caleaşcă nici nu 
se mişcau, de parcă ar fi încremenit. "Ţăranii se întreceau 
care mai de care să dea o mână de ajutor. Se vârau unii 
peste alţii, fiecare cu sfaturile lui. „Andriuşka, du-te şi ia-l 
de căpăstru pe lăturaşul din dreapta, şi badea Mitiai să 
încalece pe rotaş! Suie călare, bade Mitiai!” Uscăţiv şi lung, 
cu barba roşie, badea Mitiai se urcă pe rotaş, şi acum era 
cât o clopotniţă de sat sau cât o cumpănă de puț. Vizitiul 
plesni caii cu biciul, degeaba: badea Mitiai nu fusese de 
niciun ajutor. „Stai! Stai! strigară ţăranii. Bade Mitiai, 
încalecă tu pe lăturaş, iar pe rotaş să încalece badea 
Miniai!” Badea Miniai, un ţăran cu umerii largi, cu barba 
neagră ca tăciunele şi cu pântecul cât un samovar uriaş, în 
care se fierbe sbiten pentru o piaţă întreagă plină de 
oameni îngheţaţi, încălecă bucuros pe rotaş, care se 
încovoia sub povara lui până aproape de pământ. „Acu o să 
meargă treaba! strigară ţăranii. Plesneşte-l, plesneşte-l ca 
lumea! Arde-l cu biciul pe şarg! Ia te uită, s-a răscrăcănat 
ca un ţânţar!” Dar văzând că treaba tot nu merge şi că 
orice plesnitură e de prisos, badea Mitiai şi badea Miniai 
încălecară amândoi pe rotaş, iar pe cel lăturaş îl urcară pe 
Andriuşka. Până la urmă, scos din răbdări, vizitiul îi puse pe 
goană şi pe badea Mitiai şi pe badea Miniai, şi bine făcu, 
pentru că din cai începuseră să iasă aburi, ca şi cum ar fi 
străbătut, pe nerăsuflate, drumul între două staţii de poştă. 
Îi lăsă să se odihnească niţel şi după aceea caii porniră 
singuri. În tot timpul harababurii, Cicikov o privise ţintă pe 
tânăra necunoscută. De câteva ori, vru să încerce să intre în 
vorbă cu ea, dar nu găsi prilej nimerit. În răstimp, însă, 


doamnele plecară, căpşorul drăgălaş cu trăsăturile fine şi 
silueta zveltă pieri ca o nălucă, şi nu mai rămaseră decât 
drumul, brişcă, cei trei cai pe care cititorul îi cunoaşte, 
Selifan, Cicikov, întinsul şi pustietatea câmpiei dimprejur. 
Pretutindeni, oriunde în viaţă, fie în pătura de jos, aspră, 
zgrunţuroasă, săracă, mucegăită de murdărie, fie în clasele 
sus-puse, monotone, reci, dichisite şi plicticoase, se iveşte 
măcar o dată ceva ce nu seamănă cu nimic din câte a văzut 
omul până atunci şi care-i stârneşte un simţământ deosebit 
de cele pe care le încearcă în decursul întregii sale vieţi. 
Oriunde, de-a curmezişul oricărei tristeţi cu care ni se 
împleteşte viaţa, trece fulgerător câte o bucurie, ca o 
scânteie voioasă, aşa cum o caretă strălucitoare, cu 
hamurile de aur, cu caii parcă pictaţi, ar trece pe 
neaşteptate, în goana mare, sclipind din geamuri, printr-un 
cătun sărac şi părăginit, care până atunci nu mai văzuse 
decât căruţe ţărăneşti. Multă vreme, ţăranii mai rămân cu 
gurile căscate şi cu capetele descoperite, deşi minunata 
trăsură a trecut şi s-a mistuit de mult în depărtare. Tot aşa, 
fără de veste, cu totul pe neaşteptate, s-a ivit în povestirea 
noastră şi copila bălaie, care apoi a pierit. Dacă Cicikov ar fi 
fost un tânăr de douăzeci de ani, un husar, un student, un 
băiat la începutul drumului vieţii - Doamne! - ce simţământ 
nu s-ar fi stârnit, nu l-ar fi frământat şi nu ar fi strigat în el! 
Ar fi rămas multă vreme încremenit pe loc, cu privirea 
fascinată aţintită departe, uitând de drum, de urmări, de 
mustrările ce-l aşteptau pentru întârziere, uitând de el, de 
slujbă, de oameni şi de tot ce-i pe lume. 

Dar eroul nostru era între două vârste şi de o fire mai 
cumpătată, mai potolită. Căzu şi el pe gânduri, dar mai 
cumpănit, nu fără socoteală; ba gândurile îi erau în 
oarecare măsură foarte întemeiate. „Drăguţă fetişcană! îşi 
zise, deschizând tabachera şi trăgând tabac. Dar ce are ea 
cu deosebire de bătător la ochi? Faptul că abia acum, după 
cât se pare, a ieşit dintr-un pension sau institut, şi că nu 
are, vorba ceea, nimic muieresc într-însa, adică tocmai ceea 


ce-i mai neplăcut la femei. Acum încă-i o copilă, totul e 
firesc în ea, spune ce-i trece prin minte şi râde când îi vine 
să râdă. Ai putea să faci orice din ea; ar putea să ajungă o 
minune, dar ar putea să ajungă şi o netrebnică; şi va ajunge 
o netrebnică! Numai să intre pe mâna maică-sii şi a mătuşii. 
Într-un singur an îi vor împuia capul cu tot felul de chestii 
muieregşti, încât nici tată-său nu ar mai putea-o recunoaşte. 
Cine ştie cum, într-o bună zi se vor ivi îngâmfarea şi 
pedanteria. Va începe să se mişte studiat, după anume 
îndrumări învăţate. Îşi va frământa creierul pentru a se 
hotări cu cine, cum şi cât se cuvine să vorbească şi cum să 
privească pe cutare sau cutare. Îi va fi frică să nu spună mai 
mult decât trebuie, şi în cele din urmă se va încurca şi va 
sfârşi prin a minţi toată viaţa, ajungând mai ştie dracu” ce.” 
La această concluzie, Cicikov făcu o pauză, apoi îşi urmă 
firul gândurilor mai departe: „lare aş vrea să ştiu a cui e şi 
cine-i tată-său. Vreun moşier bogat şi onorabil sau numai un 
om cumsecade oarecare, cu avere, strânsă în timpul 
slujbei? Dacă fetişcanei i s-ar mai alătura - să zicem - şi o 
zestre de vreo două sute de mii de ruble, ar fi o bucăţică 
foarte, foarte ispititoare, şi ar putea să facă, vorba ceea, 
fericirea unui om de ispravă.” Cele două sute de mii de 
ruble începură să i se înfiripe atât de ispititor în cap, încât 
Cicikov se dojeni că, în timpul zăpăcelii iscate în jurul celor 
două trăsuri, nu întrebase nimic pe foraiter sau pe vizitiu. 
Dar, curând după aceea, satul lui Sobakevici ivit în 
depărtare îi împrăştie gândurile şi-l sili să se întoarcă la 
preocupările lui obişnuite., 

Satul i se păru destul de mare. În dreapta şi în stânga lui, 
două păduri, una de mesteceni, alta de brazi, îl cuprindeau 
ca două aripi, una mai întunecată, alta mai luminoasă; în 
mijloc se ridica o casă de lemn cu mansardă, cu acoperişul 
roşu, cu ziduri cenuşii sau, mai bine zis, mohorâte, o casă în 
felul aşezărilor militare sau ca acelea pentru coloniştii 
nemți. Stilul clădirii mărturisea lupta arhitectului cu gustul 
proprietarului. Pedant, arhitectul căutase simetria, pe când 


proprietarul - comoditatea, pricină pentru care se 
astupaseră, probabil, pe o parte a fațadei, toate ferestrele 
corespunzătoare celor din partea opusă, fiind înlocuite cu o 
fereastră mică, poate că pentru o cămară întunecoasă. În 
ciuda tuturor stăruinţelor arhitectului, nici frontonul nu era 
în mijlocul fațadei, căci proprietarul poruncise ca o coloană 
din margine să fie scoasă; astfel că, în loc de patru coloane, 
câte fuseseră plănuite, rămăseseră numai trei. Curtea era 
împrejmuită cu ulucă durabilă, de lemn, din cale-afară de 
gros. Părea că moşierul se îngrijea mult de trăinicia 
lucrurilor. Grajdurile, magaziile şi bucătăriile, clădite din 
bârne groase din cele mai tari, erau sortite să dăinuiască în 
veci. Izbele ţăranilor erau şi ele clădite solid: fără pereţi 
sclivisiţi, fără zorzoane şi alte farafastâcuri, însă totul aşa 
cum se cuvine şi bine întocmit. Până şi ghizdurile fântânii 
erau făcute dintr-un stejar tare, cum e cel folosit numai la 
mori şi corăbii. Într-un cuvânt, tot ce vedea Cicikov era 
trainic şi zdravăn, temeinic durat, deşi cam greoi. 
Apropiindu-se de cerdac, Cicikov zări două chipuri ivite la 
fereastră aproape în acelaşi timp: unul de femeie, îngust şi 
lunguieţ ca un castravete, cu scufie; altul de bărbat, rotund 
şi lat, ca o tidvă moldovenească din care se fac în Rusia 
balalaicile uşoare cu două strune, podoaba şi distracţia 
flăcăilor de douăzeci de ani, dezgheţaţi şi chipeşi, fercheşi 
şi vioi, care fac cu ochiul şi fluieră la fetele cu gâtul alb, 
adunate să le asculte zdrăngănitul în surdină. Cele două 
chipuri se traseră înapoi, de cum se iviră. Un fecior cu 
haină cenuşie şi cu guler albastru, tare, ieşi pe cerdac şi-l 
conduse pe Cicikov în tindă, unde tocmai intra şi stăpânul 
casei. Văzându-şi musafirul, rosti scurt: „Poftiţi!” şi-l duse 
înăuntru. 

Privindu-l pe Sobakevici cu coada ochiului, lui Cicikov i se 
păru de astă dată că aduce mult cu un urs de statură 
mijlocie. Pentru accentuarea asemănării, stăpânul casei mai 
purta şi un frac de culoare adecvată, cu mâneci lungi, 
pantaloni lungi, şi mai mergea şi legănat, cu o călcătură 


atât de anapoda a labelor lui enorme, încât izbutea mereu 
să calce pe alţii pe picioare. Faţa-i era aprinsă, ca un ban de 
aramă nou. Se ştie că sunt multe asemenea chipuri, la 
migălirea cărora natura nu şi-a prea bătut capul mânuind 
sculele mici - ca, de pildă, pile, sfredele şi altele - ci le-a 
cioplit de-a dreptul: a dat o dată cu barda şi s-a ivit nasul, a 
mai dat o bardă şi-au ieşit buzele, cu burghiul a găurit ochii 
şi, fără să mai şlefuiască, le-a adus pe lume, zicând: 
„Trăieşte!” Tocmai o asemenea înfăţişare, vânjoasă şi 
uimitor de grosolan cioplită, avea Sobakevici: ţinea capul 
mai mult plecat, nu-şi mişca gâtul deloc şi, din pricina asta, 
rareori se uita la cel cu care sta de vorbă, privind mai 
totdeauna înspre colţul sobei la uşă. Trecând prin 
sufragerie, Cicikov se mai uită la el o dată pe sub 
sprâncene: „Curat un urs! Un urs adevărat! E oare cu 
putinţă o asemănare atât de ciudată? Până şi numele se 
brodeşte: Mihail Semionovicil'7b241'7d” Cunoscându-i 
meteahna de a călca lumea pe picioare, Cicikov şi le ferea 
pe ale lui cu multă băgare de seamă, şi-l lăsa pe Sobakevici 
să-i treacă înainte. Se pare că şi stăpânul casei îşi cunoştea 
păcatul, căci se grăbi să întrebe: „Nu v-am stânjenit cu 
nimic?” Cicikov îi mulţumi, afirmând că, deocamdată, nu a 
fost stânjenit cu nimic. 


Intrând în salon, Sobakevici îi arătă un jilţ, zicând iarăşi: 
„Poftiţi!” Aşezându-se, Cicikov se uită la pereţi şi la 
tablourile atârnate pe ei, care înfăţişau numai personaje 
războinice, căpetenii de oşti greceşti, în picioare: 
Mavrocordat, în pantaloni roşii, cu tunică şi ochelari, 
Miaulis, Canaris1'7b25''7d. 'Toţi aceşti eroi aveau nişte 
şolduri şi nişte mustăţi, că te furnicau fiorii prin tot trupul. 
Bagrationl'7b261'7d, subţire, slab, cu steaguri şi tunuri mici 
la picioare, încadrat într-o ramă dintre cele mai înguste, 
ajunsese nu se ştie cum şi peniru ce printre aceşti greci 
vânjoşi. Urma o eroină greacă, Bobelina; un singur picior al 
ei părea mai gros decât trupul oricărui filfizon din saloanele 


de azi. Pesemne că stăpânul casei, fiind el însuşi om sănătos 
şi voinic, voia ca şi odaia să-i fie împodobită cu oameni 
voinici şi sănătoşi. Lângă Bobelina, chiar la fereastră, 
atârna o colivie, prin zăbrelele căreia se uita în salon un 
brebeneac!'7b271'7d de culoare închisă, împestriţat cu 
stropituri albe, semănând şi el mult cu Sobakevici. 
Musafirul şi stăpânul casei n-avură vreme să tacă nici două 
minute, că uşa salonului se şi deschise şi intră stăpâna 
casei, o doamnă foarte înaltă, în cap cu o scufie ale cărei 
panglici erau revopsite în casă. Păşea grav, ţinându-şi cu 
trufie capul ţeapăn, ca un palmier. 

— Feodulia Ivanovna mea! rosti Sobakevici. 

Cicikov sărută mâna Feoduliei Ivanovna, pe care ea 
aproape că i-a împins-o la gură. Cu acest prilej, oaspele 
băgă de seamă că dânsa se spălase pe mâini cu zeamă de 
castraveți. 

— Sufleţelule, urmă Sobakevici, îţi prezint pe Pavel 
Ivanovici Cicikov! Am avut cinstea să-i fac cunoştinţa la 
guvernator şi la dirigintele poştei. 

Feodulia Ivanovna îl rugă pe Cicikov să şadă, spunând şi 
dânsa: „Poftiţi!” şi făcând din cap o mişcare după tipicul 
actriţelor în roluri de regine. Se aşeză apoi pe canapea, se 
înfăşură într-un şal de lână merinos şi nu mai mişcă nici din 
ochi, nici din sprâncene. 

Timp de aproape cinci minute, câteşitrei tăcură. Nu se mai 
auzi decât ciocănitul brebeneacului, ciugulind grăunţe pe 
fundul de scânduri al coliviei. Cicikov îşi mai plimbă o dată 
privirile prin odaie. Totul era trainic, greoi din cale-afară, 
având o ciudată asemănare cu stăpânul casei: într-un colţ al 
salonului, se afla un birou de nuc, burduhănos, cu patru 
picioare, fără nicio noimă, un adevărat urs. Masa, jilţurile, 
scaunele - toate erau greoi lucrate, parcă anume ca să te 
stingherească, şi fiecare lucru, fiecare scaun ţi se părea că 
spune: „Şi eu sunt Sobakevici!” sau „Şi eu semăn leit cu 
Sobakevici!” 


— Ne-am adus aminte de dumneata la Ivan Grigorievici, 
preşedintele Curţii, rosti într-un târziu Cicikov, văzând că 
nimeni n-are de gând să înceapă vorba. Joia trecută. Am 
petrecut foarte bine. 

— În ziua aceea n-am fost la preşedinte, răspunse 
Sobakevici. 

— Ah, e un om minunat! 

— Cine? întrebă Sobakevici, privind în colţul sobei. 

— Preşedintele. 

— 'Ţi s-o fi părut: afară de faptul că e francmason, e un 
prost cum n-a mai fost altul pe lume. 

Cicikov se cam zăpăci de caracterizarea aceasta destul de 
brutală dar, recăpătându-şi cumpătul, urmă: 

— Fireşte, oricine are slăbiciuni, cu toate astea 
guvernatorul e un om minunat! 

— Guvernatorul, om minunat? 

— Da, nu-i aşa? 

— Cel mai mare tâlhar din lume! 

— Cum? Guvernatorul e un tâlhar? făcu Cicikov, neputând 
deloc să înţeleagă cum de a ajuns guvernatorul în rândul 
tâlharilor. Mărturisesc că nu mi-aş fi putut închipui 
niciodată, urma el. Dă-mi voie, totuşi, să-ţi spun că faptele 
lui nu o dovedesc nicidecum; dimpotrivă, aş zice chiar că e 
un om foarte delicat. Ca mărturie, pomeni de pungile pe 
care guvernatorul le broda chiar cu mâinile lui, şi-i lăudă 
expresia blândă a feţei. 

— Şi faţa o are de tâlhar! zise Sobakevici. Dă-i numai un 
cuţit şi du-l la drumul mare: te taie pentru un gologan! EI şi 
viceguvernatorul nu-s decât Gog şi Magog''7b2817d. 

„Nu s-o fi împăcând cu ei, se gândi Cicikov. Ce-ar fi să aduc 
vorba despre poliţai? Mi se pare că-s prieteni.” 

— De altfel, în ce mă priveşte, cel mai mult îmi place 
poliţaiul. E, ca să zic aşa, o fire dreaptă şi deschisă. Chipul 
lui vădeşte sinceritate. 

— Un escroc! rosti Sobakevici netulburat. Te vinde, te 
înşală şi mai stă şi la masă cu dumneata! îi cunosc pe toţi: 


toţi sunt nişte escroci, aşa e tot oraşul: a tunat şi i-a adunat, 
escroci şi iar escroci! Ar fi în stare să-l vândă şi pe Hristos. 
Acolo-i un singur om cumsecade: procurorul, dar, ca să fim 
drepţi, şi el e un porc. 

După asemenea caracterizări elogioase, deşi cam scurte, 
Cicikov îşi dădu seama că n-are rost să-i mai pomenească şi 
pe ceilalţi funcţionari, şi-şi aduse aminte că lui Sobakevici 
nu-i plăcea să vorbească de bine pe nimeni. 

— Hai, sufleţelule, să mergem la masă, zise doamna 
Sobakevici către soţul ei. 

— Poftiţi! rosti Sobakevici. 

Apoi, apropiindu-se de o masă pe care se aflau gustări, 
musafirul şi stăpânul casei dădură pe gât câte o duşcă bună 
de votcă şi luară câte o zacuscă, aşa cum se face pe toată 
întinsa Rusie, prin oraşe şi sate, adică tot felul de mezelicuri 
sărate şi de bunătăţi care stârnesc pofta de mâncare. După 
aceea, se îndreptară câteşitrei spre sufragerie. În faţă 
purcese, lin ca o gâscă, stăpâna casei. La masă erau patru 
tacâmuri. Al patrulea loc fu ocupat curând de o doamnă sau 
domnişoară - e greu de spus ce anume era - rudă, 
menajeră sau o femeie care stătea şi ea în casă: o fiinţă de 
vreo treizeci de ani, fără scufie, cu un şal pestriţ. Sunt 
persoane care se află pe lume nu ca nişte obiecte, ca să 
zicem aşa, ci ca nişte picăţele sau mici pete străine pe un 
obiect. Stau mereu pe acelaşi loc, cu capul în aceeaşi 
poziţie, încât eşti gata-gata să le iei drept mobilier şi să 
crezi că, de când s-au născut, din gura lor n-a ieşit un 
singur cuvânt. Dar, pe undeva, în odaia slujnicelor sau în 
cămară, ele capătă glas, şi încă ce glas! 

— Ştii, sufleţelule, astăzi borşul e minunat, zise Sobakevici, 
după ce îl gustă, luând în acelaşi timp de pe tavă o bucată 
uriaşă de niania, cunoscuta mâncare ce se serveşte la borş, 
făcută din burtă de berbec umplută cu hrişcă, creier şi 
măruntaie. Aşa niania, urmă el, adresându-i-se lui Cicikov, 
n-ai să mănânci la oraş. Acolo ţi se dă dracu” ştie ce! 


— Totuşi, la guvernator nu se găteşte rău, băgă de seamă 
Cicikov. 

— Dar ştii dumneata din ce se găteşte la el? Dacă ai şti, n- 
ai mai mânca. 

— Nu ştiu din ce se găteşte, nu pot judeca, dar cotletele de 
porc şi rasolul de peşte erau minunate! 

— 'Ţi s-a părut. Ştiu doar ce cumpără ei din piaţă. Canalia 
aia de bucătar, care a învăţat la un franţuz, ia un motan, îl 
jupoaie de piele şi-l serveşte la masă în loc de iepure. 

— Uf, ce lucruri neplăcute spui! zise soţia lui Sobakevici. 

— Păi, ce vrei, sufleţelule, aşa se face la ei, n-am nicio vină, 
doar toţi fac aşa. lot ce-i netrebuincios, tot ce la noi Akulka 
aruncă, să-mi fie cu iertăciune, la gunoi, ei vâră în supă! Da, 
întocmai, în supă, acolo le vâră! 

— Spui totdeauna la masă nişte lucruri... zise din nou soţia 
lui Sobakevici. 

— Dar ce vrei, sufleţelule, răspunse Sobakevici, dacă aş 
face eu aşa ceva, mai zic, dar nu, îţi spun sincer că porcării 
de felul ăsta eu n-am să mănânc. N-am să iau în gură 
broască, chiar de mi-ar tăvăli-o în zahăr, şi nici stridie n-am 
să iau în gură: ştiu cu ce seamănă stridia. Serveşte-te cu 
berbec, urmă el, adresându-i-se lui Cicikov. E costiţă de 
berbec cu hrişcă! Nu-i fricassee!'7b291'7d ca acela gătit 
prin bucătăriile boierilor, din carne de berbec care zace 
câte patru zile la piaţă! Toate astea au fost născocite de 
doctorii nemți şi franţuji. I-aş spânzura pe toţi! Au născocit 
dieta, tratamentul prin înfometare! Cu firea lor de nemți 
slăbănogi, îşi închipuie că în felul acesta o să lecuiască un 
stomac rusesc! Nu, astea-s aiureli, astea-s... Sobakevici 
clătină chiar supărat din cap. Îi dau zor mereu cu cultura, 
dar cultura asta a lor nu-i decât, ptiu! Aş mai spune ceva, 
dar vezi că nu-i cuviincios la masă. La mine e altfel. Dacă 
am carne de porc, adă-mi la masă tot porcul; dacă am carne 
de berbec, adă-mi tot berbecul; am gâscă, să mi se aducă 
toată gâsca! Mai bine numai două feluri de bucate, dar să 
mănânc vârtos, după pofta inimii. 


Zis şi făcut: Sobakevici îşi răsturnă în farfurie jumătate din 
halca de berbec de pe masă, mâncând, rozând şi sugând 
totul, până la cel din urmă oscior. 

„Da, se gândi Cicikov, ăsta ştie să înfulece!” 

— La mine e altfel, zise din nou Sobakevici, ştergându-şi 
mâinile pe şervet. La mine nu-i ca la Pliuşkin: el are opt sute 
de suflete, dar trăieşte şi mănâncă mai prost decât ciobanii 
mei! 

— Cine-i Pliuşkin? întrebă Cicikov. 

— Un pungaş, răspunse Sobakevici. Un zgârcit cum nu-ţi 
poţi închipui. Puşcăriaşii, la temniţă, o duc mai bine decât 
el; toţi oamenii îi crapă de foame. 

— Da-a-a? făcu Cicikov cu interes. Spui că, într-adevăr, 
oamenii lui mor în număr mare? 

— Ca muştele. 

— Ca muştele? Dar dă-mi voie să te întreb: stă departe de 
aici? 

— La cinci verste. 

— La cinci verste! exclamă Cicikov şi simţi pe dată că 
inima începe să-i bată mai tare. Şi de la poarta dumitale, 
spre dreapta sau spre stânga? 

— Nu te-aş sfătui să cunoşti nici măcar drumul la câinele 
ăsta! zise Sobakevici. Mai bine te-ai duce într-un anumit loc, 
e necuviincios să spui unde, decât la el. 

— Nu te-am întrebat ca să... ci numai din curiozitate, 
pentru că vreau să cunosc toate meleagurile, răspunse 
Cicikov. 

După halca de berbec urmară brânzoaicele - fiecare din 
ele cu mult mai mare decât farfuria - apoi un curcan cât un 
vițel, umplut cu fel de fel de bunătăţi: ouă, orez, ficăâţei şi 
mai ştiu eu cu ce, într-un cuvânt, tot ce cade greu la 
stomac, ca o piatră. Masa se isprăvi aici, dar când s-au 
ridicat, Cicikov simţi că atârnă cu un pud mai mult. Trecură 
în salon, unde, într-o farfurioară, se găsea dulceaţă care nu 
era nici de pere, nici de prune, nici de alt fruct, şi de care, 
de altfel, nu se atinse nici musafirul, nici gazda. Stăpâna 


casei ieşi ca să mai pună dulceaţă şi în alte farfurioare. 
Folosindu-se de lipsa ei, Cicikov i se adresă lui Sobakevici, 
care, trântit în jilţ, gâfâia după o îndopare atât de 
îmbelşugată şi scotea pe gâtlej o gamă de sunete 
nelămurite, făcându-şi cruce pe gură şi acoperindu-şi-o 
mereu cu mâna. Cicikov i se adresă cu următoarele cuvinte: 
„Aş vrea să-ţi vorbesc într-o chestiune”. 

— Iată şi altfel de dulceaţă! oferi stăpâna casei, intrând cu 
o farfurioară: Ridichi fierte în miere! 

— O să luăm mai târziu, zise Sobakevici. Du-te acum, în 
odaie la tine, că eu şi Pavel Ivanovici ne lepădăm fracul şi ne 
odihnim puţin! 

Stăpâna casei era gata-gata să trimită după saltele de puf 
şi după perne. Dar Sobakevici o opri: Nu e nevoie, ne 
întindem în jilţuri. Stăpâna casei ieşi. 

Sobakevici plecă puţin capul, pregătindu-se să-l asculte pe 
oaspe în chestiunea de care voia să-i vorbească. 

La început, Cicikov îl luă pe departe, aduse vorba în 
treacăt despre statul rus îndeobşte, lăudându-i mult 
întinderea; spuse că nici imperiul roman din vechime n-a 
fost atât de mare şi că străinii se miră, pe bună dreptate... 
Sobakevici asculta, tot cu capul plecat. Şi că, potrivit legilor 
în fiinţă, în acest stat, a cărui strălucire nu are egal, 
sufletele trecute în recensământ, după ce-şi încheie drumul 
lor pe pământ, rămân totuşi în catastife, până la întocmirea 
noilor formulare de recensământ, la un loc cu cele vii, ca să 
nu împovăreze autorităţile cu sumedenii de date 
neînsemnate şi nefolositoare şi să nu mai complice aparatul 
de stat, şi aşa destul de complicat... Sobakevici asculta 
mereu cu capul plecat. Şi că, totuşi, în pofida acestei măsuri 
îndreptăţite, ea este, de multe ori, împovărătoare pentru 
mulţi proprietari, silindu-i să plătească şi pentru aceste 
suflete biruri, ca pentru ceva viu, şi că el, Cicikov, având un 
respect personal pentru Sobakevici, ar fi gata, într-o 
oarecare măsură, să ia asupră-şi această sarcină cu 
adevărat împovărătoare. În ceea ce priveşte lucrul de 


căpetenie, Cicikov îşi alegea foarte prevăzător cuvintele, 
zicând nu suflete moarte, ci doar inexistente. 

Sobakevici asculta, ca şi mai înainte, cu capul plecat, fără 
ca pe faţa lui să se ivească măcar o umbră de expresie. 
Părea că trupul lui n-avea nici urmă de suflet, sau, chiar 
dacă-l avea, se afla cu totul într-altă parte, ca la Koşcei 
Nemuritorul, pe undeva pe dincolo de munţi, închis într-o 
carapace atât de groasă, încât nicio mişcare dinăuntrul ei 
nu se simţea afară. 

— Prin urmare?... zise Cicikov şi, oarecum tulburat, 
aştepta răspunsul. 

— Îţi trebuiesc suflete moarte? întrebă Sobakevici foarte 
firesc, fără să se mire câtuşi de puţin, ca şi cum ar fi fost 
vorba de niscaiva cereale. 

— Da, răspunse Cicikov, îndulcind din nou vorba şi 
adăugind: inexistente. 

— S-or găsi. Cum să nu!... zise Sobakevici. 

— Şi dacă s-or găsi, nu mă îndoiesc că... ţi-ar face plăcere 
să scapi de ele. 

— Mă rog, sunt gata să le vând, răspunse Sobakevici, 
înălţând puţin capul şi dându-şi seama, probabil, că acest 
cumpărător trebuia el să năzuiască la vreun câştig 
oarecare. 

„Ei, drăcia dracului, se gândi Cicikov. Ăsta se apucă să 
vândă mai înainte de a fi scos eu o vorbă!” Apoi, cu glas 
tare, zise: 

— Dar care ar fi, de pildă, preţul, cu toate că e vorba de un 
lucru... cât despre preţ, ar fi chiar întrucâtva ciudat... 

— Păi, ca să nu-ţi cer cât nu face, o sută de ruble de 
bucată! zise Sobakevici. 

— Câte o sută de ruble! exclamă Cicikov, căscând gura şi 
uitându-se ţintă în ochii lui Sobakevici, fără să ştie dacă 
auzise bine sau dacă limba acestuia, din cauza firii sale 
greoaie, întorcându-se greşit, nu rostise cumva vreun 
cuvânt în locul altuia. 


— 'Ţi se pare scump? întrebă Sobakevici. Dar care ar fi 
preţul dumitale? 

— Preţul meu! Pesemne că am greşit, sau nu ne înţelegem 
şi am uitat despre ce e vorba. În ce mă priveşte, cu mâna pe 
conştiinţă, cred că optzeci de copeici de suflet e preţul cel 
mai potrivit! 

— Asta-i bună: optzeci de copeici! 

— De, după socoteala mea, cred că mai mult nu s-ar putea 
da. 

— Doar nu vând opinci. 

— "Totuşi, trebuie să recunoşti că nici oameni nu-s. 

— Îţi închipui oare că ai să găseşti un prost, care să-ţi 
vândă un suflet de recensământ pe douăzeci de copeici? 

— Dar, dă-mi voie: de ce spui că aceste suflete sunt de 
recensământ? Sufletele doar au murit demult şi n-a mai 
rămas din ele decât un foşnet, care nici nu poate fi prins cu 
simţurile. De altfel, ca să nu mai lungim vorba în privinţa 
asta, poftim, îţi dau câte o rublă şi jumătate. Mai mult nu 
pot. 

— E ruşinos să dai aşa preţ. locmeşte-te, dar dă-mi un 
preţ ca lumea! 

— Nu pot, Mihail Semionovici, pe conştiinţa mea, nu pot. 
Ce nu se poate, nu se poate, zise Cicikov, dar mai adaus» 
totuşi câte cincizeci de copeici de suflet. 

— De ce te zgârceşti aşa? întrebă Sobakevici. Crezi că-i 
scump? Un pungaş te-ar trage pe sfoară şi ţi-ar vinde în loc 
de suflete cine ştie ce porcărie! Dar ale mele-s toate pe 
alese, ca nişte nuci, tot unul şi unul. Când nu e un meşter, e 
cel puţin un ţăran zdravân. Judecă şi dumneata: de pildă, 
rotarul Miheev! N-a făcut, toată viaţa lui, decât trăsuri pe 
arcuri. Şi nu lucru ca la Moscova, care să ţie un ceas, ci 
colo, solid, trainic. Tot el le îmbrăca şi le da cu lac! 

Cicikov deschise gura ca să-i atragă luarea-aminte că 
Miheev nu se mai află de mult pe lume, dar Sobakevici era 
pornit, cum se zice, de-a binelea pe vorbă. De unde luase el 
atâta avânt şi atâta dar de vorbire? 


— Dar Probka Stepau, lemnarul? Îmi pun capul că n-ai să 
mai găseşti nicăieri aşa ţăran. Cât era de voinic! Dac-ar fi 
făcut milităria la gardă, cine ştie ce grad ar mai fi căpătat! 
Măsura trei arşini şi un verşoc!'7b30'7d înălţime! 

Cicikov voi să-i atragă din nou luarea-aminte că nici 
Probka nu se mai afla pe lume, dar se vede că în Sobakevici 
se rupsese un zăgaz: vorbele curgeau gârlă, aşa că n-aveai 
altceva de făcut decât să le asculţi. 

— Miluşkin cărămidarul! Era în stare să-ţi facă sobă în 
orice casă. Maxim Teleatnikov cizmarul: cum împingea cu 
sula, cum ieşea perechea de cizme, şi încă ce cizme - de n- 
aveai vorbe să-i mulţumeşti! Şi nu punea pic de băutură în 
gură. Dar Eremei Sorokopliokin! "Țăranul ăsta le ţinea piept 
singur la toţi: a făcut negoţ la Moscova. Îmi aducea câte 
cinci sute de ruble obroc!!'7b3117d Ca să vezi ce oameni! 
Nu de ăştia ţi-ar vinde un Pliuşkin oarecare. 

— Dar dă-mi voie, izbuti să vorbească până la urmă 
Cicikov, uluit de acest puhoi de cuvinte, care părea că nu se 
mai sfârşeşte, pentru ce-mi înşiri toate însuşirile lor, când 
nu mai sunt buni de nimic? Doar îs morţi! Vorba 
proverbului: „Dintr-un trup mort mai poţi face numai 
proptea de gard”. 

— Aşa e, sunt morţi, întări Sobakevici, parcă trezindu-se 
din gândurile lui şi aducându-şi aminte că erau cu adevărat 
morţi. Şi adause: Dar, ca să vorbim drept, ce ai de la 
oamenii care se numără printre vii? Oameni sunt ei? Muşte, 
nu oameni. 

— Totuşi, ăştia mai sunt pe lume, pe când ceilalţi îs numai 
vis. 

— Ba nu-s vis! Să ştii că n-ai să mai găseşti oameni ca 
Miheev; era o matahală cât toate zilele, care n-ar fi încăput 
în odaia asta. Nu, ăsta nu-i vis! Avea în umeri o putere mai 
mare ca un cal. Aş vrea să ştiu unde mai găseşti într-altă 
parte aşa vis! 

Aceste cuvinte din urmă le rosti cu faţa la portretele 
atârnate de pereţi ale lui Bagration şi Colocotronis, aşa cum 


se întâmplă, de obicei, în timpul unei discuţii, când unul din 
interlocutori, fără să ştie de ce, nu se întoarce spre 
persoana căreia îi vorbeşte, ci către alta, sosită pe 
neaşteptate, pe care nici n-o cunoaşte, şi de la care ştie că 
nu va căpăta nici răspuns, nici părere, nici încuviinţare; îşi 
întoarce totuşi privirea spre ea, parcă poftind-o să fie 
arbitru, iar necunoscutul, confuz o clipă, nu ştie dacă 
trebuie să răspundă la o chestiune pe care n-a auzit-o, sau 
să mai rămână o vreme aşa, din bună-cuviinţă, şi apoi să 
plece. 

— Nu. Mai mult de două ruble nu pot să dau, zise Cicikov. 

— Poftim, ca să nu spui pe urmă că ţi-am cerut prea mult şi 
că nu vreau să-ţi fac nicio concesie, poftim, ţi le las pe 
şaptezeci şi cinci de ruble bucata, dar numai în bancnote. Şi 
asta, pentru că ne cunoaştem! 

„Ce naiba, se gândi Cicikov, mă ia drept un prost?” Apoi, 
tare: 

— Mi se pare ciudat: parcă între noi se desfăşoară o 
reprezentaţie de teatru, o comedie, altfel nu pot să-mi 
explic... Pare-mi-se că eşti un om destul de deştept şi 
învăţat. Marfa-i nici mai mult nici mai puţin decât... ptiu! 
Ptiu! Cât face? Cine are nevoie de ea? 

— Păi, uite că o cumperi, deci ai nevoie de ea. 

Cicikov îşi muşca buza, nemaiştiind ce să răspundă. Începu 
să vorbească despre împrejurări de familie şi de rudenie, 
dar Sobakevici îi răspunse scurt: 

— N-am nevoie să cunosc rubedeniile dumitale şi nu mă 
amestec în chestiunile dumitale de familie. Te privesc. Ai 
nevoie de suflete, eu ţi le vând. O să-ţi pară rău dacă nu le 
iei. 

— Două rublişoare, zise Cicikov. 

— Nu, zău, te-ai apucat să-nveţi coțofana să spună „lakov” 
şi-acu'”, vorba proverbului, pe toţi îi strigă aşa. O ţii una şi 
bună: două ruble şi nu mai vrei să te urneşti din loc. Dă-mi 
un preţ ca lumea! 


„Să-lLia dracu”, îşi zise Cicikov, să-i mai dau o jumătate de 
rublă, să aibă, câinele, de colivă!” 

— Poftim, mai pun o jumătate de rublă. 

— Hai, poftim, îţi spun şi eu cel din urmă cuvânt: cincizeci 
de ruble! Crede-mă că ţi le dau în pierdere: n-ai să găseşti 
nicăieri mai ieftin oameni aşa de buni! 

„Ce om apucător!” îşi zise Cicikov, apoi, niţel cam înciudat, 
cu glas tare: 

— Dar, în sfârşit, ce atâta vorbă!... Parc-ar fi, într-adevăr, o 
treabă însemnată! Dintr-altă parte o să le iau degeaba. 
Oficine mi le-ar da bucuros, ca să se scape cât mai repede. 
Numai un prost le-ar ţine ca să plătească bir pentru ele! 

— Dar ştii, asemenea cumpărături, ţi-o spun prieteneşte şi 
să rămână între noi, nu-s totdeauna îngăduite şi, dacă eu 
sau altul ar scăpa vreo vorbă, un astfel de om nu s-ar mai 
bucura de niciun fel de încredere, când ar fi să încheie 
vreun contract sau orice altă afacere avantajoasă. 

„Uite unde-l duce mintea, nemernicul!” se gândi Cicikov, 
apoi zise, cu aerul cel mai liniştit: 

— Treaba dumitale, însă nu le cumpăr pentru că aş avea 
nevoie de ele, cum crezi dumneata, ci pentru că mi s-a 
abătut mie aşa! Dacă nu vrei două ruble şi jumătate, rămâi 
sănătos! 

„Pe ăsta nu-l scoţi dintr-ale lui; nu se lasă 
Sobakevici. 

— Hai, fie, dă-mi câte treizeci de ruble şi ia-ţi-le! 

— Nu. Vad că nu vrei să le vinzi. Rămâi sănătos! 

— Stai, stai! zise din nou Sobakevici, fără să-i lase mâna şi 
călcându-l pe picior, pentru că eroul nostru uitase să se mai 
ferească, fapt pentru care fu nevoit să chiţcăie de durere, 
sărind într-un picior. 

— Să-mi fie cu iertăciune! Mi se pare că te-am stingherit! 
Pofteşte-ncoa', şezi! Şi îl aşeză într-un jilţ, s-ar putea spune 
cu oarecare dibăcie, ca un urs care, trăit printre oameni, 
ştie să se dea de-a dura şi să facă giumbuşlucuri la cerere: 


LLA 


se gândi 


„la arată, ursule, cum fac femeile baie de abur?” Sau: „la 
arată, ursule, cum fură copiii mazăre?” 

— Zău, îmi pierd timpul de pomană. Trebuie să mă 
grăbesc. 

— Mai stai o clipă, o să-ţi spun o vorbă care o să-ţi facă 
plăcere. Sobakevici veni mai aproape, se aşeză şi-i şopti la 
ureche, ca şi cum ar fi fost un secret: Dai un sfârtac? 

— Adică douăzeci şi cinci de ruble? Nici să nu te gândeşti. 
Nu-ţi dau niciun sfârtac de sfârtac, nu mai pun nicio 
copeică. 

Sobakevici tăcea. Cicikov tăcea şi el. Tăcerea ţinu vreo 
două minute. Bagration, cu nasul lui vulturesc, se uita din 
perete cu multă luare-aminte la această tocmeală. 

— Dar care-i preţul dumitale cel din urmă? întrebă, în 
sfârşit, Sobakevici. 

— Două ruble şi jumătate. 

— Zău, nu preţuieşti un suflet omenesc nici cât o ceapă 
degerată. Dă-mi barem trei ruble! 

— Nu pot. 

— Da... n-am ce să-ţi fac. Fie şi-aşa! Pierd, dar am o fire 
păcătoasă: nu pot să nu fac plăcere aproapelui meu. Îmi 
închipui că ne trebuie şi un act de vânzare-cumpărare, ca 
totul să fie în regulă. 

— Se-nţelege. 

— Ei, vezi? Va trebui să mă duc la oraş. 

Aşa că treaba se făcu. Hotărâră amândoi ca a doua zi să 
plece la oraş şi să încheie actul de vânzare-cumpărare. 
Cicikov ceru o listă cu numele ţăranilor. Sobakevici primi 
bucuros, se duse la birou şi se apucă numaidecât să-i scrie 
pe toţi, nu numai pe nume, dar şi cu însuşirile lor. 


În răstimp, neavând ce face şi stând în spatele stăpânului 
casei, Cicikov se apucă să-i cerceteze trupul uriaş. Când se 
uita la spinarea lui, lată ca a cailor scunzi de Viatka, şi la 
picioarele-i ca stâlpii de tuci de pe marginea trotuarelor, nu 
putu să nu exclame în sinea lui: „Da' bine te-a mai dăruit 


domnul! Eşti tocmai aşa cum spune lumea: croit prost, dar 
bine cusut!... Ori te-ai născut urs, ori te-au făcut aşa viaţa 
asta de la ţară, semănăturile şi bătaia de cap cu ţăranii, 
încât din pricina lor ai ajuns un om apucător? Ba nu, cred 
că ai fi fost acelaşi, chiar de-ai fi crescut după cerinţele 
modei şi de-ai fi trăit la Petersburg, în loc să fi stat la ţară. 
Toată deosebirea e că acum înfuleci jumătate dintr-o halcă 
de berbec cu hrişcă, îmbucând apoi şi o brânzoaică cât 
farfuria, iar atunci ai fi mâncat chifteluţe cu trufe. Pe 
deasupra, acum, ai în puterea ta ţărani: trăieşti bine cu ei şi 
nu-i nedreptăţeşti, fireşte, pentru că sunt oamenii tăi şi, 
altfel, tot ţie ţi-ar fi rău, iar atunci ai fi avut funcţionari, pe 
care i-ai fi scuturat mereu, ştiind doar că nu-ţi sunt iobagi, 
sau ai fi jefuit vistieria statului! Nu, pumnul omului 
apucător nu se poate face palmă întinsă. Iar de te-apuci să-i 
dezdoi, fie chiar un deget, două, iese şi mai rău. Să prindă 
el numai o pospăială de cultură şi să poată ocupa astfel un 
post mai de seamă, să vezi ce i-ar mai muştrului pe urmă pe 
cei cu adevărat culţi. Ba, încă, te pomeneşti că îşi mai 
spune: «Să vă arăt cine-s eu!» Şi va născoci o dispoziţie atât 
de năstruşnică, încât multora le va face viaţa şi mai amară... 
Ei, dacă pe toţi apucătorii...” 

— Lista e gata, zise Sobakevici, întorcându-se spre Cicikov. 

— E gata? Dă-mi-o, te rog! îşi aruncă ochii pe listă şi se 
minună de grija şi amănunţimea cu care era întocmită: nu 
mimai că erau trecute de-a fir-a-păr meseria, numele, 
vârsta şi starea civilă, dar pe margini se găseau observaţii 
speciale asupra purtării, dacă bea sau nu bea, într-un 
cuvânt, îţi era mai mare dragul să o citeşti. 

— Acum, te rog să-mi dai arvună! zise Sobakevici. 

— Ce-ţi mai trebuie arvună? Ai să primeşti în oraş toţi 
banii odată. 

— "Totuşi, vezi, aşa se obişnuieşte, răspunse Sobakevici. 

— Nu ştiu cum aş putea să-ţi dau. N-am bani la mine. Ba 
da, uite că am zece ruble. 

— Ce să fac cu zece ruble? Dă-mi barem cincizeci! 


Cicikov începu să dea din colţ în colţ, încredinţându-l că n- 
are, dar Sobakevici afirmă cu atâta tărie că are, încât cel 
dintâi mai scoase o hârtie: 

— Hai, mai ia cincisprezece ruble, ai cu totul douăzeci şi 
cinci. Dar fii bun şi dă-mi chitanţă. 

— Dar pentru ce-ţi trebuie chitanţă? 

— E mai bine s-o am. Cine ştie ce se mai poate întâmpla... 
aşa... pe neaşteptate... 

— Bine, atunci dă încoace banii! 

— Ce tot bani şi iar bani? Uite, îi ţin în mână. Scrii chitanţa 
şi iei banii! 

— Dar, dă-mi voie, cum să scriu chitanţa? Întâi trebuie să 
văd banii. 

Cicikov dădu hârtiile lui Sobakevici, care, apropiindu-se de 
birou şi acoperindu-le cu degetele mâinii stângi, scrise cu 
mâna cealaltă, pe un petic de hârtie, că arvuna de douăzeci 
şi cinci de ruble, în bancnote de stat, pentru sufletele de 
recensământ vândute, a primit-o în întregime. După ce 
scrise chitanţa, mai cercetă odată cu luare-aminte 
bancnotele. 

— E cam veche hârtia! zise el, examinând una din ele la 
lumină. E cam ruptă, dar, între prieteni, nu se cade să te 
uiţi la asta. 

„Ce apucător! se gândi Cicikov. Mai e şi bestie după toate 
astea!” 

— Dar parte femeiască nu vrei? 

— Mulţumesc, nu! 

— Nu ţi-aş cere mult. Pentru că ne cunoaştem, doar câte o 
rublă de bucată. 

— Nu, n-am nevoie de parte femeiască. 

— Bine, dacă n-ai nevoie, n-am ce vorbi. Gusturile nu se 
discută. Unuia îi place popa, altuia preoteasa - aşa zice 
proverbul. 

— Aş vrea să te mai rog ca treaba asta să rămână numai 
între noi, îi ceru Cicikov, luându-şi rămas bun. 


— Se-nţelege. Al treilea n-are ce căuta aici. Ce se petrece 
între prieteni buni şi sinceri, trebuie să rămână numai între 
ei Cu bine! îţi mulţumesc că ne-ai vizitat; te rog să nu ne uiţi 
nici de-acum înainte. Când ai un ceas liber, vino să luăm 
masa împreună, să ne mai treacă vremea. Poate că vom mai 
avea prilejul să ne servim unul pe altul. 

„Ba bine că nu! se gândi Cicikov, urcându-se în brişcă. Mi- 
a umflat, apucătorul dracului, câte două ruble şi jumătate 
de fiecare suflet mort!” 

Era nemulţumit de purtarea lui Sobakevici. Oricât, era un 
cunoscut, se întâlniseră la guvernator şi la poliţai, dar s-a 
purtat ca un om cu totul străin, şi i-a luat bani pentru te 
miri ce şi mai nimic! După ce brişcă ieşi din curte, Cicikov 
întoarse capul şi văzu că Sobakevici tot mai stătea în 
cerdac, voind parcă să se încredinţeze cu ochii lui încotro 
apucă musafirul. 

— Tot mai stă ticălosul! zise, printre dinţi, şi-i porunci lui 
Selifan să cotească pe după casele ţărăneşti şi să se 
depărteze în aşa fel, ca brişcă să nu mai poată fi zărită 
dinspre curtea boierească. Voia să dea pe la Pliuşkin, la 
care, după spusele lui Sobakevici, oamenii mureau ca 
muştele, dar nu dorea ca Sobakevici să ştie că se duce 
acolo. Când brişcă ajunse la marginea satului, Cicikov 
chemă la el pe cel dintâi ţăran care-i ieşise în cale şi care, 
ca o furnică neobosită, târa după el la casa lui o bârnă 
neobişnuit de groasă, găsită pe drum. 

— Ascultă, bărbosule, cum să ajung de aici la Pliuşkin, aşa, 
fără să trec prin faţa casei boiereşti? 

Întrebarea îl puse pe ţăran în încurcătură. 

— Ce, nu ştii? 

— Nu ştiu, boierule. 

— Vai de tine! Şi mai zici că ai păr alb în cap! Nu-l cunoşti 
pe Pliuşkin, zgârcitul ăla care-şi hrăneşte prost oamenii? 

— A, peticitul, peticitul! exclamă ţăranul. 

Mai adăugă la cuvântul „peticit” un substantiv foarte 
potrivit, dar care nu se întrebuinţează în vorbirea 


oamenilor de lume şi peste care trecem. De altfel, se poate 
bănui că vorba fusese nu se poate mai potrivită, din faptul 
că Cicikov, cu toate că ţăranul pierise demult din vedere şi 
că brişcă făcuse o bună bucată de drum, tot mai zâmbea. 
Poporul rus se exprimă tare! Şi dacă dăruieşte cuiva o 
poreclă, ea îi rămâne acestuia în neam, trecând şi asupra 
urmaşilor; o poartă cu el cât timp e în slujbă, iar când îşi 
părăseşte slujba, o ia cu el la Petersburg şi chiar până la 
capătul lumii. Şi oricât te-ai strădui mai pe urmă să-ţi 
înnobilezi această poreclă, fie prin vreo şmecherie, fie 
înduplecând prin bani niscaiva funcţionăraşi să te scoată 
spiţă de cneaz, nu ţi-ar mai folosi la nimic; porecla ar 
croncăni mai departe cât ar ţine-o pliscul ei de cioară, 
arătând singură din ce neam se trage. Un cuvânt de duh, 
spus potrivit, rămâne bine spus, căci - vorba proverbului - 
ce e scris cu condeiul nu poţi tăia cu toporul. Şi cât de 
nimerite sunt acele cuvinte, născute în străfundul Rusiei, 
unde nu se află nici nemți, nici finlandezi, nici alte neamuri, 
ci numai mintea ageră şi vioaie a rusului neaoş, care nu-şi 
caută vorbele prin buzunare, nici nu şi le cloceşte ca o 
cloşcă, ci-ţi trânteşte porecla pe loc, ca un paşaport 
întocmit pe viaţă, fără să mai fie nevoie să adaugi apoi cum 
ţi-e nasul sau cum ţi-s buzele, fiindcă te-a zugrăvit - dintr-o 
singură trăsătură - din cap până în picioare. 


După cum un număr nemărginit de biserici şi mânăstiri cu 
cupole, turle şi cruci s-a împrăștiat pe tot cuprinsul sfintei şi 
credincioasei Rusii, tot aşa de nenumărate sunt neamurile, 
generaţiile şi popoarele care se înghesuie, pestriţe, şi se 
frământă pe faţa pământului. Şi fiecare din aceste popoare, 
purtând în el o chezăşie de forţe şi plin de însuşiri sufleteşti 
creatoare, de particularităţi pronunţate şi de alte haruri 
dumnezeieşti, îmbogăţeşte lumea prin felul său original de 
a vorbi, mărturie a caracterului său. Un cuvânt rostit de un 
britanic vădeşte o înţeleaptă cunoaştere a sufletului şi a 
vieţii; cuvântul elegant al francezului, aruncat în treacăt, pe 


cât e de strălucitor, pe atât se spulberă de repede; neamţul 
îşi născoceşte cuvântul cu multă iscusinţă, savant şi uscat, 
un cuvânt care nu e la îndemâna oricui; dar nu e cuvânt mai 
năvalnic şi mai vioi, care să pornească din adâncul inimii, să 
zvâcnească şi să fiarbă, ca o vorbă rusească ce merge drept 
la ţintă. 


Capitolul al şaselea 


Demult de tot, în anii tinereţii mele, ai copilăriei trecute 
fără întoarcere, ori de câte ori mă apropiam întâia oară de 
un loc necunoscut, mă cuprindea un simţământ de bucurie. 
Fie cătun, orăşel sărac, capitală de judeţ, fie sat sau 
mahala, privirile mele lacome de copil descopereau multe 
lucruri noi. Orice clădire, orice lucru vrednic de luat în 
seamă îmi atrăgea privirea şi mă uimea. Fie zidirea de 
piatră a vreunei instituţii, în obişnuitul lor stil arhitectonic, 
cu ferestrele pe jumătate oarbe, înălțându-se singură- 
singurică deasupra unei sumedenii de case scunde ale 
târgoveţilor, clădite din bârne cioplite; fie turla rotundă - cu 
linii armonioase şi învelită cu tablă sclipitoare de zinc - 
ridicată peste zidurile albe ca zăpada ale unei biserici noi; 
fie o piaţă plină de prăvălii sau un fercheş provincial întâlnit 
pe stradă, nimic nu scăpa atenţiei mele vii şi iscoditoare. 
Scoţându-mi nasul de sub coviltirul teleguţei cu care 
călătoream, mă uitam la câte o redingotă de o croială 
nemaivăzută; la lăzile de cuie sau la cele cu pucioasă, al 
cărei galben bătea la ochi de departe; la stafidele şi săpunul 
zărite prin uşile dughenelor de zarzavat, alături de 
borcanele cu bomboane de Moscova, mucegăite de timp; la 
câte un ofiţer de infanterie care trecea pe uliţă, aruncat din 
cine ştie ce gubernie depărtată, la monotonia provincială, la 
negustorul cu caftan scurt siberian, care trecea pe bihunca 
lui - şi gândul meu îi urmărea, căutând să pătrundă în 
searbăda lor viaţă. De trecea fie chiar un slujbaş judeţean, 
mă şi întrebam: încotro se duce? La vreo serată a unui 
frate, sau la el acasă, unde, după o jumătate de ceas de stat 
pe cerdac, până la îndesirea amurgului, se va aşeza la cină 
cu maică-sa, cu soţia, cumnata şi cu toată familia lui? Ce-or 
vorbi ei oare, când fata din casă, cu mărgele la gât, sau un 
flăcăiandru în tunică groasă vor pune pe masă, după supă, 


un sfeşnic bătrânesc cu o lumânare de seu? Când mă 
apropiam de satul vreunui moşier, mă uitam la clopotniţa de 
lemn, înaltă şi îngustă, sau la biserica veche, de lemn şi ea, 
pleoştită şi întunecoasă. Prin frunzişul pomilor, acoperişul 
roşu şi coşurile albe ale caselor boiereşti mă ispiteau încă 
de departe şi aşteptam cu nerăbdare să se sfârşească cu 
livezile din faţa lor, ca să văd toată casa, de o înfăţişare 
care, pe vremea aceea, vai, nu mi se părea deloc urâtă. 
Privindu-i casa, încercam să ghicesc cum era moşierul. 
Gras? Avea băieţi sau nu mai puţin de şase fete cu râs 
feciorelnic şi răsunător, jucăuşe, şi cu sora cea mai mică, 
întotdeauna cea mai frumoasă? Aveau ochi negri? Era vesel 
moşierul, sau posomorât ca ultimele zile din septembrie, şi 
se tot uita în calendar, vorbind într-una de secară şi grâu şi 
plictisind mereu tineretul? 

Azi, mă apropii cu nepăsare de orice sat necunoscut şi, 
fără să-mi mai pese, mă uit la anosta lui înfăţişare. Privirii 
mele indiferente orice îi apare neatrăgător; şi atâtea ce 
altădată mi-ar fi stârnit voia bună şi o dorinţă de a vorbi 
fără încetare, acum îmi trec prin faţă fără să le văd măcar. 
O, tinereţea mea, frageda mea tinereţe! 


Tot gândindu-se şi râzând în sinea lui de porecla dată lui 
Pliuşkin de către ţărani, Cicikov nici nu-şi dădu seama că 
ajunsese în mijlocul unui sat întins, cu mulţime de izbe şi 
uliţe. 'Tlotuşi, o zdruncinătură zdravănă pe caldarâmul de 
bârne, pe lângă care cel de piatră din oraş era floare la 
ureche, îl făcu să se dumirească. Sub roţi, bârnele se 
ridicau şi se lăsau ca nişte clape de pian, încât un călător 
care nu s-ar fi păzit bine s-ar fi ales cu vânătăi în ceafă şi cu 
cucuie în frunte, muşcându-şi uneori pe neaşteptate, până 
la sânge, şi vârful limbii. Cicikov băgă de seamă că toate 
clădirile din sat erau vechi, cu o înfăţişare ciudată: bârnele 
erau mâncate şi înnegrite; prin multe acoperişuri se vedea 
ca prin ciur; din altele mai rămăseseră doar coama şi 
căpriorii ca o şiră de coaste. Se părea că înşişi ţăranii 


dăduseră jos şindrila şi scândurile socotind, pe bună 
dreptate, că, aşa cum sunt, izbele lor tot nu-i apără de 
ploaie, iar pe vreme frumoasă n-are ce curge prin acoperiş, 
şi că nu se cade să stai în casă cu muierea, când e loc fie la 
crâşmă, fie la drumul mare, cu alte cuvinte, cum îi place 
fiecăruia. Ferestrele izbelor n-aveau geamuri, unele fiind 
astupate cu cârpe sau cu câte un zăbun. Sub streşini, mici 
ceardacuri cu parmaclâc, care cine ştie de ce s-or mai fi 
făcând la unele izbe ruseşti, se aplecau pe o rână, înnegrite 
şi fără urmă de pitoresc. În multe locuri, şire uriaşe de 
grâne, pesemne de mult stătute, se înălţau de după izbe. 
Culoarea lor semăna cu a cărămizilor vechi, prost arse, iar 
pe vârfuri creşteau bălării, ba chiar pe latura uneia din şire 
crescuse agăţat şi un tufăriş. Se vedea bine că grânele erau 
ale boierului. De câte ori cotea brişcă, la dreapta şi la 
stânga, în dosul stogurilor de cereale şi al acoperişurilor 
bătrâne ale izbelor, se zăreau pe cerul senin siluetele 
alăturate ale celor două biserici săteşti, una de lemn şi 
părăsită, cealaltă de piatră, cu ziduri galbene, mânjite şi 
crăpate. Casa boierească se arăta şi ea, întâi în parte, apoi 
în întregime, în locul unde rândul izbelor era întrerupt şi se 
ivea, pe teren deschis, o grădină de zarzavat sau numai de 
varză, împrejmuită cu gard stricat de şipci. Acest castel 
ciudat, din cale afară de lung, părea un invalid îmbătrânit. 
Clădirea avea în unele părţi numai parter; pe alocuri însă se 
ridica şi un cat. Două turnulețe, faţă în faţă, cam într-o rână 
şi jupuite de vopseaua de altădată, se înălţau pe un acoperiş 
întunecat, care nu mai apăra cum se cade vârsta casei. 
Zidurile lăsau să se vadă pe alocuri urzeala de lemn, goală, 
care ţinuse tencuiala, şi se cunoştea că avuseseră mult de 
suferit de pe urma intemperiilor - ploi, furtuni şi vreme 
schimbăcioasă de toamnă. Din toate ferestrele, numai două 
erau neferecate, însă amândouă cam chioare, celelalte fiind 
închise cu obloane sau chiar bătute cu scânduri; pe una din 
cele două era lipit un triunghi de hârtie albastră, de aceea 
în care se învelea zahărul căpăţână. 


Parcul bătrân şi întins din spatele casei ieşea din sat şi se 
pierdea în câmp; totuşi, deşi năpădit de buruieni şi 
sălbăticit, părea că numai el mai înviora satul acesta mare; 
şi, într-adevăr, era pitoresc în frumoasa lui paragină. 
Vârfurile împreunate ale copacilor, crescuţi în voia lor, se 
desluşeau pe cer când ca nişte nori verzi, când legănându- 
se asemenea unor cupole mlădioase. Din desişul de 
verdeață, un uriaş trunchi alb de mesteacăn, cu vârful 
retezat de furtună sau de trăsnet, se înălţa în văzduh, 
aidoma unei zvelte coloane sclipitoare de marmură; dar, în 
loc de capitel, retezătura piezişă şi ascuţită ce-l curma se 
profila mohorât pe albul de zăpadă al mesteacănului, 
întocmai ca o căciulă sau o pasăre neagră. Hameiul 
înăbuşea jos nişte tufe de soc, scoruşe şi alun, şi se întindea 
apoi, de-a lungul, pe uluci, căţărându-se pe mesteacănul 
frânt şi învăluindu-l până la jumătate. De la mijlocul 
copacului, el se lăsa din nou în jos şi căuta să se prindă de 
crestele altor arbori mai mici, ori atârnau inele subţiri, 
agăţătoare, uşor legănate de vânt. Ici şi colo, desişurile de 
verdeață, scăldate în soare, se depărtau unul de altul, 
lăsând loc între ele unor goluri căscate ca nişte guri 
întunecoase, în întregime acoperite de umbră; în fundul lor 
negru de-abia dacă se mai zărea pierzându-se câte o cărare 
îngustă sau câte un parmaclăc rupt, câte un chioşc ghebos, 
câte un trunchi bătrân şi scorburos de salcie, câte un tufiş 
des, cărunt, care - ascuns după o răchită - îşi scotea 
frunzele şi ramurile încâlcite şi întreţesute, uscate de 
înghesuială; sau, în sfârşit, câte o creangă tânără de arțar 
care, din desiş, îşi alungea frunzele ca nişte labe verzui; 
soarele, furişat cine ştie cum pe sub una din ele, o învăpăia 
şi o făcea dintr-odată străvezie şi scânteietoare în 
întunecimea cea deasă. Într-o parte, chiar la marginea 
parcului, câţiva plopi de munte, mult mai înalţi decât 
ceilalţi, legănau în vârfurile lor mişcătoare cuiburi uriaşe de 
ciori. Dintr-unii spânzurau crăci frânte, nedesprinse încă de 
trunchiuri şi încărcate cu frunze uscate. Într-un cu vânt, 


totul era prea frumos ca să fie plăsmuit doar de natură sau 
numai de artă, ci de amândouă împreună, cum se întâmplă 
atunci când peste munca omului, de multe ori grămădită 
fără noimă, îşi trece natura - la urmă de tot - mâna ei: 
uşurează masa prea încărcată, îndulceşte rigiditatea 
supărătoare şi împlineşte căscăturile ce lasă să se vadă 
goliciunea priveliştii; ea înviorează, dându-i o plăcută 
căldură, tot ce a fost întocmit şi dichisit după o rece şi 
măsurată chibzuială. 

După ce făcu vreo două cotituri, eroul nostru se pomeni, în 
sfârşit, chiar în faţa casei, care-i păru acum şi mai tristă. 
Mucegaiul verde acoperise până şi lemnul vechi al gardului 
şi al porţii. O mulţime de clădiri: locuinţe de slugi, hambare 
şi beciuri, care îmbătrâneau mereu, umpleau curtea. Lângă 
ele, în dreapta şi în stânga, se vedeau alte porţi şi alte curţi. 
Totul mărturisea că, odinioară, acolo fiinţase o gospodărie 
mare, dar acum toate aveau o înfăţişare posomorâtă. Nimic 
nu înviora tabloul, nu se deschidea nicio uşă, de nicăieri nu 
ieşea niciun om, nu se vedea forfotă, zor, nimic din mişcarea 
grijulie a unei gospodării vii! Nu era deschisă decât poarta 
cea mare* pentru că tocmai intrase un ţăran cu o căruţă 
încărcată, acoperită cu rogojini, care venise parcă-ntr-adins 
să mai însufleţească puţin locul acesta mort: altfel şi poarta 
aceea ar fi fost încuiată, căci de unul din belciuge atârna un 
lacăt greu. După un timp, Cicikov desluşi lângă una din 
clădiri o fiinţă care tocmai se luase la ceartă cu ţăranul sosit 
cu căruţa. Multă vreme nu putu să-şi dea seama de ce sex 
era această fiinţă, dacă era bărbat ori femeie. 
Îmbrăcămintea îi era cu totul nelămurită. Purta parcă un 
capot de muiere, în cap avea o tichie cum poartă 
rândăşoaicele la ţară, şi numai glasul i se păru lui Cicikov 
cam gros pentru o femeie. „E muiere!” se gândi Cicikov şi 
adăugă îndată: „Ba nu!” „Ba da, e muiere!” zise el, uitându- 
se la ea cu mai multă luare-aminte. La rândul ei, fiinţa 
omenească îl privi tot aşa. Se pare că, pentru ea, un musafir 
era ceva deosebit de rar, căci îl măsură cu privirea nu 


numai pe Cicikov, dar şi pe Selifan, ba chiar şi caii, începând 
de la coadă şi până la bot. După cheile pe care le purta la 
cingătoare şi din faptul că-l certa pe ţăran cu vorbe de 
ocară, Cicikov trase încheierea că trebuie să fie chelăreasa. 

— Ascultă, măicuţă, zise el, coborând din brişcă. Boierul 
tău... 

— Nu-i acasă, îl întrerupse chelăreasa, fără să mai aştepte 
sfârşitul întrebării, şi, mai apoi, adăugă: Dar ce doriţi? 

— Am treabă cu el. 

— Duceţi-vă în casă! zise chelăreasa, întorcându-i spatele 
alb de făină şi cu o ruptură mare jos pe poala capotului. 

Cicikov intră într-o tindă mare, întunecoasă, în care îl izbi 
un aer rece, de beci. Din tindă trecu într-o odaie, 
întunecoasă şi ea. Lumina nu pătrundea acolo decât prin 
crăpătura largă de sub uşă. După ce deschise şi această 
uşă, Cicikov se pomeni, în sfârşit, la lumină, uimit de 
harababura din încăpere. Ai fi crezut că în casă se frecau 
duşumelele şi că tot mobilierul era îngrămădit deocamdată 
în această odaie. Pe o masă se afla un scaun rupt, şi lângă el 
un ceasornic cu pendulul oprit, de care un păianjen îşi şi 
prinsese pânza. De perete sta rezemat pieziş un dulap cu 
argintărie veche, cu carafe şi porţelanuri chinezeşti. O 
mulţime de lucruri se îngrămădeau pe un birou încrustat cu 
mozaic de sidef, ştirbit pe alocuri, lăsând să se vadă doar 
golurile îngălbenite de clei; un maldăr de hârtiuţe, scrise cu 
slove mici, strivite de un presse-papier de marmură albă, 
înverzită, cu măciulie mică, în chip de ou, deasupra; o carte 
veche, legată în piele, cu marginile filelor roşii; o lămâie 
uscată cât o nucă; un braţ de fotoliu frânt; un păhărel cu un 
lichid oarecare şi cu trei muşte în el, acoperit cu o 
scrisoare; o bucată de ceară roşie; o cârpă culeasă de pe 
undeva; două pene de gâscă murdare de cerneală, uscate 
parcă de oftică; o scobitoare îngălbenită, pe care stăpânul o 
întrebuinţase poate încă înainte de invazia franceză la 
Moscova. 


Pe pereţi atârnau câteva tablouri, înghesuite fără 
socoteală; o gravură lungă, gălbejită, fără geam, într-o 
ramă de mahon cu marginea de bronz subţire şi cu cercuri 
tot de bronz pe la colţuri, înfăţişa o bătălie - tobe uriaşe, 
soldaţi cu tricornuri strigând ceva, cai care se înecau. 
Alături, pe o jumătate de perete, se lăfăia o pictură uriaşă în 
ulei, înnegrită, reprezentând fiori, fructe, un pepene verde 
tăiat, un bot de mistreţ şi o rață spânzurată cu capul în jos. 
Din mijlocul tavanului atârna un policandru într-un sac de 
pânză, care, din pricina prafului, semăna cu o gogoaşă 
enormă de vierme de mătase. Într-un colţ, pe jos, un 
morman de lucruri mai grosolane, nevrednice să stea pe 
mese. Era greu de ghicit ce anume se găsea în morman, 
pentru că praful se aşternuse atât de gros, încât mâinile 
aceluia care s-ar fi atins de el ar fi ajuns ca nişte mănuşi; 
printre celelalte lucruri, ieşeau la iveală o bucată dintr-o 
lopată de lemn şi o talpă veche de ciubotă. Nu s-ar fi putut 
spune în ruptul capului că odaia era locuită de o fiinţă vie, 
dacă o tichie roasă n-ar fi stat mărturie pe una din mese. Pe 
când Cicikov cerceta toate aceste lucruri ciudate, uşa 
lăturalnică se deschise şi intră chelăreasa pe care o văzuse 
în curte. Dar Cicikov îşi dădu acum seama că era mai 
curând un chelar decât o chelăreasă: cel puţin chelăresele 
nu-şi rad barba, pe când asta, dimpotrivă, şi-o rădea, deşi 
se părea că destul de rar, căci bărbia şi toată partea de jos 
a obrajilor semănau cu o ţesală de sârmă cu care se curăţă 
caii la grajd. Cu un aer întrebător, Cicikov aştepta cu 
nerăbdare să audă ce-i va spune chelarul, care, la rândul 
lui, aştepta să audă ce-i va spune Cicikov. În cele din urmă, 
nedumerit, musafirul se hotări să întrebe: 

— Dar ce-i cu boierul? E acasă? 

— Boierul e aici, răspunse chelarul. 

— Unde-i? întrebă din nou Cicikov. 

— Ai cumva orbul găinilor, domnule? zise chelarul. Păi, 
chiar eu îs boierul. 


La aceste vorbe, eroul nostru se dădu înapoi fără voia lui 
şi-l privi ţintă. Avusese prilejul să vadă destui oameni, de tot 
soiul, până şi dintr-aceia pe care eu şi dumneata, cititorule, 
poate că nu-i vom vedea niciodată; dar om ca ăsta nu mai 
văzuse. Chipul lui nu vădea nimic deosebit. Era aproape la 
fel cu al multor bătrâni uscăţivi, numai că bărbia îi ieşea 
mult în afară, încât omul, ca să nu şi-o scuipe, trebuia să şi-o 
acopere mereu cu batista. Ochii lui mici nu-şi pierduseră 
încă din vioiciune şi-i jucau sub sprâncenele-i stufoase, ca 
nişte şoricei care - scoţându-şi botişoarele ascuţite din 
găuri, ciulind urechile şi mişcând din mustăcioare - 
iscodesc dacă nu cumva stă la pândă, în apropiere, vreun 
motan sau vreun ştrengar poznaş, şi adulmecă bănuitor. 
Dar şi mai bătătoare la ochi era îmbrăcămintea lui; cu 
niciun chip, oricât te-ai fi străduit n-ai fi putut ghici din ce 
era făcut halatul: mânecile şi piepţii erau atât de soioase şi 
de lucioase, încât aduceau a iuft de cizme; în spate, în loc 
de două pulpane, atârnau patru, lăsând să curgă zdrenţele 
de bumbac. Gâtul îi era înfăşurat în ceva nedesluşit: ciorap, 
basma sau brâu; în niciun caz cravată. Dacă l-ar fi întâlnit 
aşa gătit la uşa bisericii, Cicikov i-ar fi întins, de bună 
seamă, un gologan de aramă; căci spre cinstea eroului 
nostru, trebuie să spunem că inima lui miloasă nu-l răbda să 
nu-şi puie pitacul de aramă în palma unui sărac. Dar în faţa 
lui nu se afla un cerşetor, ci un moşier. Acest moşier avea o 
mie şi ceva de suflete şi ne îndoim că. s-ar fi găsit altcineva 
care să aibă atâtea bucate - grăunţe, făină sau chiar şire de 
grâne - care să aibă cămările, hambarele şi uscătoriile 
burduşite cu atâta sumedenie de pânzeturi şi postavuri, de 
piei de oaie lucrate şi crude, de peşte uscat, de fel de fel de 
zarzavaturi şi alte merinde. Dacă aruncai o privire în 
ograda lui, unde erau pregătite şi puse la păstrare tot felul 
de lemnării şi vase care nu se întrebuinţau niciodată, te-ai fi 
crezut în hala de obiecte casnice de lemn din Moscova, 
unde soacrele harnice, cu bucătăreasa după ele, se duc în 
fiecare zi să-şi aprovizioneze gospodăriile, şi unde se văd 


grămezi de lemnărie de tot felul, îmbucată, strunjită, 
fălţuită, împletită: butoaie, putini, ciubere, găleți cu capac, 
căni cu şi fără cioc, ploşti, coşniţe, lădiţe pentru fusuri de 
tors, în care femeile îşi pun fuioarele de în dărăcit, cât şi 
alte mărunţişuri, coşuri de nuiele de plopi de munte, coşuri 
de coajă de mesteacăn, şi o mulţime de alte lucruri 
întrebuințate în Rusia atât de bogaţi cât şi de săraci. De ce 
oare avea Pliuşkin nevoie de atâta puzderie de lucruri? N- 
ar fi apucat, oricât ar fi trăit, să se folosească de ele nici la 
două moşii cât asta, dar lui mereu i se părea că tot nu are 
de ajuns. Fără să se mulţumească cu ce avea, el umbla în 
fiecare zi pe ulițele satului, căuta pe sub podeţe şi pe sub 
scândurile de trecere şi înhăţa tot ce găsea: o pingea veche, 
o cârpă oarecare, un piron de fier, un ciob de oală - toate le 
ducea acasă şi le punea peste grămada văzută de Cicikov în 
colţul odăii. „Uite.-l, iar a plecat pescarul la pescuit!” ziceau 
ţăranii, văzându-l că se duce după pradă. Şi, într-adevăr, 
după ce trecea el, nu mai era nevoie să mături uliţa; s-a 
întâmplat, bunăoară, că un ofiţer care trecea prin sat şi-a 
pierdut un pinten: pintenul a ajuns numaidecât în grămada 
pe care o cunoaştem; dacă vreo femeie, căscând gura la 
fântână, îşi uita găleata, Pliuşkin i-o şi înşfăca. De altminteri, 
dacă un ţăran băga de seamă la vreme şi-l prindea asupra 
faptului, Pliuşkin nu zicea nimic şi dădea înapoi lucrul 
însuşit. Dar dacă acesta ajungea la grămadă, puteai să-i pui 
cruce: eljura că e al lui, că l-a cumpărat în ziua cutare şi de 
la cutare, sau că-l are de la bunicu-său. Chiar în odaia lui, 
culegea tot ce vedea pe jos: o bucată de ceară roşie, un 
petic de hârtie, o pană, şi pe toate le punea pe birou sau pe 
fereastră. 

Fusese însă o vreme când Pliuşkin era numai un gospodar 
păstrător! Avea nevastă şi copii, iar vecinii veneau la el să 
mănânce bine, să-l asculte şi să înveţe de la dânsul 
gospodărie şi scumpenie chibzuită. Totul se desfăşura cu 
vioiciune şi măsură: morile, pâslăriile, fabricile de postav, 
atelierele de tâmplărie şi cele de tors umblau; privirea 


ageră a stăpânului vedea totul, iar el însuşi alerga grijuliu, 
dar sprinten, ca un păianjen harnic, pe toate firele 
păienjenişului gospodăresc. Faţa lui nu vădea simţăminte 
prea puternice, dar în ochi îi citeai inteligenţă. Vorbele îi 
erau pătrunse de experienţă şi de cunoaşterea lumii, şi 
musafirului îi plăcea să-l asculte. Stăpâna casei, 
binevoitoare şi vorbăreaţă, era vestită prin ospitalitatea ei. 
În întâmpinarea oaspelui ieşeau două fete drăguţe, bălaie şi 
fragede ca nişte trandafiri; venea fuga şi feciorul lui, un 
băieţel dezgheţat, care săruta pe toată lumea, fără să-i pese 
dacă asta-i plăcea sau nu musafirului. Ferestrele casei erau 
deschise; într-un a din odăile de sus stătea preceptorul 
francez, care se bărbierea cu multă grijă şi era un foarte 
bun ţintaş cu puşca: aducea totdeauna la masă cocoşi de 
pădure sau rațe sălbatice, uneori oua de vrăbii, din care 
poruncea să i se facă scrob - numai pentru el, deoarece în 
toată casa nimeni nu mânca de astea. 'Iot sus stătea şi o 
compatrioată a francezului, care creştea cele două fete. 
Stăpânul venea la masă îmbrăcat într-o redingotă puţin 
cam ponosită, dar curată; coatele erau întregi şi nu se 
vedea petic nicăieri. Dar buna gospodină muri; o parte din 
chei şi, odată cu ele, o parte din grijile mărunte ale casei 
trecură asupra lui Pliuşkin, din ce în ce mai neliniştit, mai 
bănuitor şi mai zgârcit, ca toţi văduvii. Nu putea să se 
bizuie în toate pe fata lui mai mare, Alexandra Stepaftovna, 
şi pe bună dreptate, căci, curând după aceea, ea fugi cu un 
căpitan-secund dintr-un regiment oarecare de cavalerie şi 
se cunună cu ella repezeală, într-o biserică de ţară, ştiind 
că tatălui ei nu-i plăceau ofiţerii, din ciudata prejudecată că 
toţi militarii ar fi jucători de cărţi şi mână spartă. Tatăl îşi 
trimise pe urmele ei blestemul părintesc, dar nu-şi mai bătu 
capul cu ea. Casa a rămas şi mai pustie. Zgârcenia 
stăpânului începu să se simtă tot mai mult, iar cărunţeala 
ce-i arginti părul aspru, prietenă credincioasă a zgârceniei, 
ajuta să i-o sporească. Preceptorul francez fu concediat, 
pentru că feciorului îi venise timpul să-şi ia o slujbă. 


Guvernanta fu şi ea dată afară, pentru că se dovedise a nu fi 
fost fără păcat la răpirea Alexandrei Stepanovna. Feciorul 
trimis în capitala de gubernie pentru a-şi lua, după părerea 
tatălui, o slujbă mai de vază la tribunal, intră la un regiment 
şi abia după aceea îi scrise bătrânului, cerându-i bani 
pentru echipament; fireşte că primi ceea ce oamenii de 
rând numesc „cotul”. Iar fata mai mică, ultima care-i mai 
rămăsese în casă, muri, aşa că bătrânul se pomeni singurul 
păzitor, păstrător şi stăpânitor al avuţiilor sale. Viaţa 
singuratică dădu hrană din belşug zgârceniei lui, căreia se 
ştie că-i e o foame de lup şi că, pe cât se-ndoapă mai mult, 
pe atât e mai nesăţioasă. Simţămintele lui omeneşti, care 
nici înainte nu fuseseră adânci, se făceau zi de zi tot mai 
mărunţele, dar şi din ele, acum, când ajunsese o 
dărâmătură, pierdea în fiecare zi câte ceva. În acest 
răstimp, parcă-ntradins ca să i se întărească părerea lui 
despre militari, băiatul se lefteri la cărţi; bătrânul îi trimise 
şi lui din adâncul inimii blestemul părintesc; şi de atunci n-a 
mai vrut să ştie dacă feciorul lui mai e sau nu pe lume. Din 
an în an, ferestrele casei fură oblonite una câte una, până 
când nu mai rămaseră decât cele două. Geamul uneia din 
ele era lipit, după cum a văzut cititorul, cu hârtie. Părţile 
mai de seamă ale gospodăriei scăpau şi ele din an în an 
privirilor lui îndreptate spre mărunţişuri, spre peticele de 
hârtie şi penele pe care le aduna în odaie. Deveni din ce în 
ce mai neînduplecat cu negustorii care veneau să-i cumpere 
productele; negustorii s-au tocmit ce s-au tocmit cu el şi, în 
cele din urmă, s-au lăsat păgubaşi, spunând că Pliuşkin nu e 
om, ci drac; fânul şi bucatele putrezeau; clăile, şirele se 
prefăceau în gunoi, de puteai să semeni chiar varză pe ele, 
făina din beciuri se împietrea, de trebuia spartă cu toporul, 
iar postavurile, pânzeturile şi alte ţesături de casă, ţi-era 
teamă să le atingi, căci se prefăceau în pulbere. El însuşi 
uita mereu ce şi cât mai are, dar în schimb ţinea minte în ce 
loc avea în dulap o carafă cu o rămăşiţă de rachiu pe care 
pusese semn, ca să nu bea cineva pe ascuns din ea. lot aşa 


ţinea minte unde se găsea un crâmpei de ceară roşie sau 
vreo pană. lar între timp, veniturile se adunau în 
gospodăria lui ca şi mai înainte. Fiecare ţăran trebuia să 
aducă tot atâta obroc, fiecare femeie avea de dat aceeaşi 
câtime de alune, fiecare ţesătoare trebuia să-i ţeasă tot 
atâta pânză ca şi mai înainte; şi toate acestea erau aruncate 
claie peste grămadă în cămări, totul se prefăcea în putregai 
şi găuri, şi până la urma urmei el însuşi ajunsese un fel de 
gaură în urzeala omenirii. Alexandra Stepanovna veni la el 
de vreo două ori cu băieţelul cel mic, încercând să facă rost 
de câte ceva; probabil că viaţa din garnizoană în 
garnizoană, dusă alături de căpitanul-secund, nu era chiar 
atât de surâzătoare pe cât i se păruse înainte de căsătorie. 
Pliuşkin o iertă şi-i dărui chiar nepotului un nasture, care se 
afla pe una din mese, ca să se joace cu el; dar ei nu-i dete 
niciun ban. După un timp oarecare, Alexandra Stepanovna 
veni cu doi copilaşi şi-i aduse bătrânului un cozonac, ca să-l 
mănânce la ceai, şi un halat nou, pentru că cel vechi 
ajunsese într-un hal, de ţi-era mai mare ruşinea să te uiţi la 
el. Pliuşkin îşi mângâie nepoţii, şi, urcându-şi-i pe genunchi, 
unul pe dreptul, iar celălalt pe stângul, îi săltă ca şi cum ar 
fi mers călări, primi cozonacul şi halatul, dar nu-i dete fetei 
nimic; cu atâta se alese Alexandra Stepanovna - şi plecă. 
Prin urmare, iată ce fel de moşier se afla în faţa lui 
Cicikov! Trebuie să spunem că asemenea fenomene se 
întâlnesc rar în Rusia, unde lumea mai curând risipeşte 
decât adună. Şi fenomenul e cu atât mai uimitor cu cât 
chiar în vecinătatea lui Pliuşkin poate că locuieşte vreun 
moşier care petrece din plin, purtat de largheţea firii 
ruseşti şi huzurind în belşugul boieresc, un om care - cum 
se spune - îşi iroseşte nesăbuit toată vlaga vieţii. Un 
drumeţ, străin de aste meleaguri, se va opri uimit văzându-i 
impunătoarea locuinţă şi se va întreba nedumerit: cum se 
face, oare, că un prinţ suzeran a nimerit în mijlocul unor 
proprietari atât de mici şi de înapoiaţi? Conacul lui alb, de 
piatră, cu nenumărate coşuri, turnuri, săgeți de vânt, 


înconjurat de sumedenie de clădiri mai mici, pentru oaspeţi, 
pare un palat. Ce-i lipseşte? Reprezentaţii de teatru, baluri; 
în parcul luminat cu făclii şi lampioane, muzica răsună toată 
noaptea. Sub copaci, jumătate de gubernie petrece în haine 
de sărbătoare; şi totuşi nimeni nu-şi dă seama - atunci când 
din desişul copacilor apare, dramatic, o ramură, scăldată în 
lumină nefirească şi lipsită de verdele ei viu - că ceva 
ameninţător şi primejdios pluteşte deasupra acestei lumini 
violente; iar cerul întunecat şi posomorât al nopţii pare de 
douăzeci de ori mai cumplit, în timp ce vârfurile semeţe ale 
copacilor, fremătând departe în sus şi adâncindu-se tot mai 
mult în beznă, se revoltă parcă de searbădă strălucire ce le 
luminează poalele. 


Pliuşkin aştepta tăcut de câteva minute, dar Cicikov tot nu 
putea să înceapă vorba, absorbit cum era, atât de 
înfăţişarea stăpânului casei, cât şi de odaia lui. Multă vreme 
nu izbuti să găsească vorbele potrivite ca să-i lămurească 
scopul vizitei. Ar fi vrut să-i spună cum că, auzind 
povestindu-se multe despre virtuțile şi rarele lui însuşiri 
sufleteşti, a socotit ca o datorie să-i aducă el însuşi tributul 
lui de respect, dar se răzgândi la timp, dându-şi seama că 
ar fi fost exagerat. Mai aruncând pe sub sprâncene o privire 
la tot ce se afla în odaie, el îşi dădu seama că „virtuțile şi 
rarele însuşiri sufleteşti” puteau fi înlocuite foarte bine cu 
vorbele „economie şi bună rânduială” şi de aceea, 
schimbându-şi cuvintele, el îi spuse că, auzind vorbindu-se 
mult. de firea lui econoamă şi despre felul deosebit în care 
îşi gospodăreşte moşia, s-a socotit dator să-l cunoască 
personal şi să-l încredinţeze el însuşi de respectul lui. 
Fireşte că ar fi putut găsi alte motive mai potrivite, dar, în 
clipa aceea, nu-i venise altceva în gând. 

Drept răspuns, Pliuşkin bombăni ceva din buze, pentru că 
dinţi nu mai avea; nu se ştie ce a spus anume, dar înţelesul 
era, de bună seamă, următorul: „Mai du-te dracului cu 
respectul tău!” Dar întrucât ospitalitatea este atât de 


răspândită la noi, încât nici chiar un zgârcit nu este în stare 
să o calce; Pliuşkin spuse numaidecât, ceva mai desluşit: „Ie 
TOg, şezi!” 

— De multişor n-am mai văzut musafiri, adăugă el, şi, la 
drept vorbind, mărturisesc că nici nu prea găsesc un rost în 
asta. Au luat un obicei prost: să se tot ducă unii la alţii, şi 
asta pricinuieşte pagube în gospodărie... Ba le mai dai şi 
fân pentru cai! Eu am mâncat demult; am o chichineaţă de 
bucătărie, păcătoasă din cale-afară, şi coşu-i stricat de tot. 
Dacă te apuci să faci focul, te poţi pomeni cu un părjol. 

„Aşa ţi-e vorba? gândi Cicikov. Bine că prinsei să înfulec la 
Sobakevici o brânzoaică şi o bucată bună de berbec.” 

— Parcă-i un făcut: în toată gospodăria n-am un braţ de 
fân! urmă Pliuşkin. Şi într-adevăr, de unde să-l am? Pământ 
puţin, ţărani leneşi, certaţi cu munca, nu se gândesc decât 
la crâşmă... Ile pomeneşti, la bătrâneţe, că ai ajuns pe 
drumuri! 

— "Totuşi, strecură uşurel Cicikov, mi s-a spus că aipeste o 
mie de suflete. 

— Cine ţi-a spus? Ar fi trebuit, domnule, să-l scuipi în ochi. 
Vreun mucalit care a vrut să-ţi joace o festă. Auzi colo: o 
mie de suflete; încearcă să le numeri, că nici n-ai ce socoti, 
în ultimii trei ani, blestematele de friguri mi-au ucis o 
groază, de oameni. 

— Ce spui? [i-au ucis mulţi? făcu Cicikov cu compătimire. 

— Da, destui. 

— Dar dă-mi voie să te-ntreb: câţi anume? 

— Vreo optzeci de suflete. 

— Zău? 

— N-am de ce să te mint, crede-mă. 

— Dă-mi voie să te mai întreb ceva: îmi închipui că aceste 
suflete le socoteşti din ziua când ai înaintat cel din urmă 
formular de recensământ? 

— Ar fi bine să fi fost aşa, zise Pliuşkin. Dar nenorocirea e 
că de atunci s-au strâns vreo sută douăzeci de inşi. 


— Zău? Nu mai puţin de o sută douăzeci? exclamă Cicikov 
şi rămase cu gura căscată de uimire. 

— Asta-i acum, sunt prea bătrân ca să mai mint: am trecut 
de şaizeci de ani! zise Pliuşkin. Se simţi parcă înfruntat de 
izbucnirea lui Cicikov, aproape bucuroasă. Dar Cicikov îşi 
dădu seama că, într-adevăr, nu este politicos să fii atât de 
nepăsător la durerea altuia şi, de aceea, oftă numaidecât 
spunând că-l compătimeşte. 

— Compătimirea n-o bagi în buzunar, zise Pliuşkin. lată, 
lângă mine stă un căpitan, dracu” ştie de unde a răsărit, 
spune că am fi rubedenii. Îmi zice „unchiule” şi-mi sărută 
mâna. Dar când începe să mă compătimească, urlă în aşa 
hal, încât îmi vine să-mi astup urechile. E roşu tot la faţă: 
bănuiesc că moare după rachiu. Se vede treaba că, ofiţer 
fiind, şi-a cam păpat bănişorii, sau i-a stors vreo actriţă de 
teatru şi, acum, poftim: mă compătimeşte pe mine! 

Cicikov încercă să-l facă să înţeleagă că nu-i totuna 
compătimirea lui cu aceea a căpitanului şi că este gata să i- 
o dovedească prin fapte, nu cu vorbe. Apoi, fără să mai 
tărăgăneze lucrurile şi fără ocolişuri, se arătă de îndată 
gata să ia asupră-şi obligaţia de a plăti birul pentru toţi 
ţăranii morţi în urma unor asemenea întâmplări nenorocite. 
Se pare că această propunere îl ului pe Pliuşkin, deoarece 
îşi holbă ochii, îl privi pe Cicikov lung, apoi întrebă: 

— Spune drept, dumneata n-ai fost cumva militar? 

— Nu, răspunse Cicikov destul de viclean. Am fost slujbaş 
civil. 

— Civil? făcu Pliuşkin şi începu să-şi morfolească buzele, 
ca şi cum ar fi mâncat ceva. Dar cum vine asta? Ar însemna 
atunci să pierzi dumneata? 

— Aş fi gata să pierd, numai să fii dumneata mulţumit. 

— Vai, scumpule! Vai, binefăcătorule! strigă Pliuşkin, şi de 
bucurie nici nu-şi dete seama că din nas i se prelinseră, în 
chip destul de scârbelnic, nişte rămăşiţe de tabac, aidoma 
zaţului de cafea, şi că poalele halatului desfăcându-i-se, 
lăsau să se vadă un vestmânt pe care nu-i prea cuviincios 


să-l priveşti. Câtă mângâiere ai adus unui bătrân! Doamne, 
Dumnezeule! Vai sfinţilor!... Pliuşkin nu mai putea vorbi. 
Dar nu trecu niciun minut şi această bucurie, care i se 
revărsase o clipă pe faţa înlemnită, pieri tot atât de 
fulgerător, ca şi cum n-ar fi fost, şi pe chipul lui se oglindi 
din nou îngrijorarea. Îşi şterse chiar nasul, apoi făcându-şi 
basmaua ghem, începu să şi-o plimbe pe buza de sus. 

— Atunci, dacă-mi dai voie, n-aş vrea să te supăr: cum vine 
asta? lei asupra dumitale plata birului pentru ei în fiecare 
an? Şi banii mi-i dai mie, sau îi verşi de-a dreptul la visterie? 

— Păi, uite cum o să facem: încheiem un act de vânzare- 
cumpărare, ca şi cum oamenii ăştia ar fi vii şi mi i-ai fi 
vândut. 

— Da, un act de vânzare-cumpărare... Pliuşkin căzu pe 
gânduri şi începu să-şi sugă buzele din nou. Vezi, actul de 
vânzare-cumpărare - înseamnă cheltuieli. Slujbaşii nu mai 
ştiu ce-i ruşinea! Mai înainte, scăpai cu o jumătate de rublă 
în bănuţi de aramă şi cu un sac de făină, dar astăzi trebuie 
să le trimiţi o căruţă de măcinătură, ba să mai pui şi o 
bumaşcă roşie!'7b3217d, aşa-s de lacomi de bani! Mă mir 
că preoţii nu dau nicio însemnătate acestei lăcomii. Să-i fi 
povăţuit şi ei; orice s-ar zice, nu poţi să rămâi surd la 
cuvântul Domnului. 

„Eu cred că tu ai rămâne!” se gândi Cicikov şi spuse 
numaidecât că, din respect pentru el, e gata să ia asupră-şi 
cheltuielile de încheiere a actului de vânzare-cumpărare. 

Auzind că până şi aceste cheltuieli le ia asupra lui, Pliuşkin 
ajunse la încheierea că musafirul trebuie să fie prost din 
cale-afară şi că minte, spunând că a fast slujbaş civil; a fost, 
probabil, ofiţer şi alerga după actriţe. Totuşi, nu putu să-şi 
ascundă bucuria şi-i aduse tot felul de urări de bine, nu 
numai pentru Cicikov însuşi, dar şi pentru copiii lui, fără să-l 
întrebe dacă-i avea sau nu. Se duse la fereastră, bătu cu 
degetele în geam şi strigă: „Proşka!” Un minut mai târziu, 
se auzi cum cineva dă buzna în tindă, moşmondeşte câtva 
timp zgomotos, apoi uşa se deschise şi Proşka, un băiat de 


VW 


vreo treisprezece ani, intră tropăind, încălţat cu nişte 
ciubote atât de mari, încât, călcând, mai-mai că le pierdea 
din picioare. Pricina pentru care Proşka purta ciubote atât 
de mari poate fi dezvăluită chiar acum: pentru toate slugile 
din casă, Pliuşkin avea o singură pereche de ciubote, care 
trebuia să se găsească întotdeauna în tindă. Oricine era 
chemat în odăile boierului, ţopăia de obicei desculţ prin 
curte, dar, intrând în tindă, îşi punea ciubotele şi se înfăţişa 
în casă încălţat. După ce ieşea din odaie, îşi lăsa ciubotele în 
tindă şi pleca iarăşi pe propriile lui tălpi. Dacă cineva ar fi 
privit pe fereastră, toamna, mai ales dimineaţa, pe brumă, 
ar fi văzut că toate slugile făceau prin curte nişte sărituri 
atât de mari, încât până şi cel mai sprinten dansator de 
teatru numai cu greu ar fi izbutit să le facă. 

— Uită-te, scumpule, la mutra lui! îi zise Pliuşkin lui 
Cicikov, arătându-l cu degetul pe Proşka. E nătâng ca o 
buturugă, dar ia lasă ceva, pe undeva, că te fură cât ai clipi 
din ochi! Păi, de ce venişi mă, prostălăule? Zi, de ce? Făcu o 
mică pauză, la care Proşka răspunse tot prin tăcere. Pune 
samovarul, auzi? la şi cheia asta şi dă-i-o Mavrei, ca să se 
ducă la cămară; acolo, pe o poliţă, e un pesmete - cozonacul 
pe care l-a adus Alexandra Stepanovna. Să-l servească la 
ceai!... Stai, prostălăule, unde fugi? Uf, că nătâng mai 
eşti!... încotro? Te mănâncă dracii de picioare?... Ascultă 
mai întâi: cred că pesmetele s-a cam stricat pe deasupra, 
aşa că trebuie să-l curețe cu cuțitul, iar firimiturile să nu le 
arunce, să le ducă la coteţul de păsări. Dar bagă de seamă, 
tu să nu te vâri în cămară, că altfel, ştii, îţi trag câteva 
nuiele de mesteacăn, ca să nu le mai uiţi gustul! Ai tu şi 
acum, nu-i vorbă, destulă poftă de mâncare, dar după aceea 
o să ai şi mai multă! Să te văd numai că încerci să intri în 
cămară, că mă uit pe fereastră. Nu poţi să te încrezi în ăştia 
în nicio privinţă, urmă el, adresându-i-se lui Cicikov după ce 
Proşka ieşi cu ciubotele lui. Începu apoi să-l cerceteze 
bănuitor pe musafir. O mărinimie atât de neobişnuită i se 
păru cu totul de necrezut, încât se gândi: „Dracu' ştie, 


poate că-i un lăudăros, ca toţi mână-spartă: îndrugă un car 
de minciuni, ca să ia un ceai, şi pleacă!” De aceea, din 
prevedere şi, în acelaşi timp, din dorinţa de a-l pune puţin 
la încercare, el zise că n-ar fi rău ca actul de vânzare- 
cumpărare să fie încheiat mai repede, pentru că nu poţi să 
fii sigur de om: azi trăieşte, dar mâine, Dumnezeu ştie ce se 
mai întâmplă. 

Cicikov se arătă gata să încheie actul pe loc şi nu ceru 
decât o listă cu numele tuturor ţăranilor. 

Asta îl linişti pe Pliuşkin şi se vedea acum că îşi pusese 
ceva în gând. Într-adevăr, luându-şi cheile, se duse la dulap, 
deschise uşa, cotrobăi îndelung printre pahare şi ceşti şi, în 
sfârşit, zise: 

— Ia te uită că nu-l mai găsesc! Aveam un lichior tare bun. 
Numai să nu-l fi băut careva. Oamenii ăştia-s nişte hoţi! Dar 
iată, n-o fi ăsta? Şi Cicikov văzu în mâna lui Pliuşkin un 
clondiraş plin de praf, de parcă era îmbrăcat cu o flanelă. L- 
a făcut răposata, urmă Pliuşkin. Hoaţa de chelăreasă n-a 
avut grijă de el, nici măcar nu l-a astupat, canalia! Se 
umpluse de musculiţe şi fel de fel de murdării, dar le-am 
scos şi acum e curat. Să-ţi torn un pahar. 

Dar Cicikov căută să se lipsească de asemenea bunătate, 
spunând că a mâncat şi a băut. 

— Ai mâncat şi ai băut? zise Pliuşkin. Se-nţelege, un om de 
bună societate se cunoaşte oricând - nu mănâncă, şi-i sătul. 
Dar dacă-i vreun hoţoman, oricât i-ai da să mănânce... Uite, 
când vine căpitanul, bunăoară: „Unchiule, zice, dă-mi ceva 
să mănânc”. Îi sunt unchi, cum îmi e el bunic. Îmi închipui 
că n-are ce mânca la el acasă şi umblă haihui! Uitasem: îţi 
trebuie o listă cu numele tuturor acestor trântori? Ca să 
vezi, parcă aş fi ştiut - i-am trecut pe toţi pe un petic de 
hârtie, ca să-i şterg de pe viitorul formular de recensământ. 

Pliuşkin îşi puse ochelarii şi se apucă să scotocească prin 
hârtii. Desfăcând teancuri fel de fel, îşi cinsti musafirul cu 
atâta belşug de praf, încât Cicikov strănută. În cele din 
urmă, scoase un petic de hârtie îmbâcsit cu totul de slove, 


năpădit de nume de ţărani ca de muşte. Erau acolo de toate 
soiurile: şi Paramonov şi Pimenov, şi Panteleimonov, până şi 
unul „Grigori Doezjai-ne-doedeş”'7b331'7d - în totul peste 
o sută douăzeci. Văzând un număr atât de mare, Cicikov 
zâmbi. După ce băgă hârtia în buzunar, îi spuse lui Pliuşkin 
că, pentru încheierea actului de vânzare-cumpărare, va 
trebui să meargă la oraş. 

— La oraş? Dar cum asta?... Cum să-mi las casa? Ioţi 
oamenii mei sunt sau hoţi, sau pungaşi. Au să mă prade 
într-o zi în aşa hal, că n-o să mai am în ce să-mi agăţ 
caftanul. 

— Atunci n-ai cumva vreun cunoscut la oraş? 

— Păi ce cunoscut să am? Toate cunoştinţele mele au murit 
sau nu mă mai cunosc. Ba da, am, cum să n-am? strigă el. Îl 
cunosc chiar pe preşedinte; odinioară venea pe la mine, 
cum să nu-l cunosc?! Am mâncat din acelaşi blid, ne 
căţăram pe garduri împreună! Cum să nu-l cunosc! Îl 
cunosc bine de tot! Să-i scriu lui? 

— Păi, fireşte că lui. 

— Cum să nu-l cunosc! Eram prieteni din şcoală. 

Şi deodată, pe chipul lui înlemnit, lunecă o rază de 
căldură, care nu vădea chiar un simţământ, ci numai o slabă 
oglindire a unui simţământ, un fenomen asemănător aceluia 
pe care-l stârneşte întoarcerea neaşteptată la suprafaţa 
apei a unui om care se îneacă, dezlănţuind un strigăt de 
bucurie în mulţimea de pe mal. Dar în zadar fraţii şi 
surorile, bucuroase, îi aruncă de pe țărm o frânghie, 
aşteptând să mai iasă o dată la vedere spatele sau mâinile 
istovite de luptă: acea ieşire la faţa apei fusese cea din 
urmă. lotul e tăcut şi unda liniştită şi mută se face şi mai 
îngrozitoare, şi mai pustie. Astfel, după un simţământ care a 
licărit doar o clipă, chipul lui Pliuşkin deveni şi mai searbăd 
şi mai nesimţitor. 

— Aveam pe masă un sfert de coală de hârtie curată, zise 
el. Şi-acum habar n-am unde e: oamenii mei sunt nişte 
ticăloşi! începu să se uite pe sub masă, căută şi pe masă, 


răscoli peste tot şi, în cele din urmă, strigă: Mavra! Hei, 
Mavra! 

La această chemare, veni o femeie, aducând pe o farfurie 
pesmetele binecunoscut cititorului nostru. Şi între ei se 
desfăşură următorul dialog: 

— Ce-ai făcut cu hârtia, ticăloaso? 

— Zău că n-am văzut-o, boierule, afară de o bucăţică, pe 
care aţi pus-o pe un pâhărel. 

— Da? Citesc totuşi în ochii tăi că mi-ai şterpelit-o. 

— Păi, de ce s-o şterpelesc? N-am ce să fac cu ea. Nu ştiu 
carte. 

— Minţi, ai luat-o pentru băiatul paracliserului. Ăla 
mâzgăleşte. I-ai dus-o lui. 

— Băiatul paracliserului, dacă vrea, îşi face el rost de 
hârtie. Îi lipsea tocmai peticul dumneavoastră! 

— Bagă de seamă, la judecata de apoi, pentru asta au să te 
ardă dracii în suliţi de fier! Ai să vezi cum o să te ardă! 

— Dar pentru ce să mă ardă, dacă n-am pus mâna pe 
hârtie? Poate pentru vreo altă slăbiciune femeiască, dar 
pentru hoţie nu m-a mai mustrat nimeni pân-acum nici cu 
vorba. 

— Ei, uite că dracii au să te ardă! O să-ţi spună: „Asta, 
netrebnico, pentru că ţi-ai înşelat boierul!” Şi au să te ardă 
cu furci încinse. 

— lar eu o să spun: „N-am nicio vină! Zău n-am nicio vină, 
n-am luat-o eu”... Da' uite-o, boierule, pe masă. Întotdeauna 
mă ocărâţi degeaba. 

Într-adevăr, Pliuşkin dădu cu ochii de sfertul de hârtie, se 
opri o clipă, plescăi din buze şi zise: 

— Şi ce te-ai supărat aşa? Colţoasă mai eşti! Tu-i spui o 
vorbă şi ea îţi întoarce zece! Du-te şi adu-mi foc să 
pecetluiesc scrisoarea. Nu, stai puţin: parcă văd că mi te- 
arunci la o lumânare de seul; seul se topeşte: s-a topit şi nu 
mai este; numai pagubă. Adu-mi o surcică. 

Mavra ieşi, iar Pliuşkin, aşezându-se într-un jilţ şi luând 
pana în mână, întoarse sfertul de hârtie în toate felurile, 


întrebându-se dacă n-ar putea să rupă jumătate din ea, dar 
în cele din urmă se încredinţă că nu-i chip. Vârând pana 
într-o călimară cu un lichid mucegăit şi cu o puzderie de 
muşte la fund, începu să scrie, aşternând nişte slove care 
semănau cu notele muzicale; stăpânind mereu mişcarea 
mâinii, care încerca să se lăbărţeze peste toată hârtia, 
înghesui cu zgârcenie rândurile unul într-altul, gândindu-se 
cu părere de rău că va rămâne totuşi prea mult loc gol. 

Până la câtă micime, cârpăceală şi josnicie poate să 
coboare un om! Să se schimbe într-atâta! Să fie oare cu 
putinţă acest lucru? Orice-i cu putinţă! Cu un om se poate 
întâmpla orice! Şi tânărul înflăcărat de astăzi s-ar da 
îngrozit înapoi dacă cineva l-ar zugrăvi cum va ajunge la 
bătrâneţe. Luaţi, aşadar, cu voi la drum - atunci când ieşiţi 
din anii fragezi ai tinereţii şi păşiţi pragul crâncenitei 
maturităţi care înăspreşte pe om - luaţi-vă cu voi toate 
simţămintele omeneşti. Şi nu le lepădaţi în drum, căci mai 
târziu nu le veţi mai găsi! lar cumplita şi înspăimântătoarea 
bătrâneţe, care aşteaptă în cale, nu vă va da nimic din ce aţi 
pierdut. Mormântul e mai generos, căci pe mormânt va 
scrie: „Aici zace un om!” Dar nimic nu vei putea citi în 
trăsăturile împietrite şi reci ale bătrâneţii necruțătoare. 

— Nu cunoşti pe nimeni care să aibă nevoie de ţărani 
fugari? întrebă Pliuşkin, împăturind scrisoarea. 

— Ai şi fugari? zise repede Cicikov, trezindu-se din 
gânduri. 

— Tocmai că am. Ginerele meu, care a făcut cercetări, 
spune că li s-a pierdut orice urmă; dar el e militar, e meşter 
numai să zornăie din pinteni. Dacă însă ar fi să umbli pe la 
judecătorii... 

— Şi cam câţi ar fi la număr? 

— S-ar aduna vreo şaptezeci. 

— Zău? 

— Zău că da! în fiecare an îmi fug ţărani. Sunt grozav de 
mâncăcioşi, căci de atâta trândăvie s-au deprins numai să 
crape şi eu n-am nici măcar pentru mine... Oricât mi-ar da 


pe ei, îs mulţumit. Sfătuieşte pe vreun prieten de-al 
dumitale: numai zece inşi să se găsească din ei, şi tot ar 
pune mâna pe un ban frumos. Un suflet de recensământ 
face, ca nimic, cinci sute de ruble. 

„Nu, chilipirul ăsta nu-l dau eu din mână nici unui prieten, 
nici nu i-l trec măcar pe la nas!” îşi zise Cicikov, lămurindu-l 
apoi pe Pliuşkin că nu va putea găsi un asemenea prieten, 
că numai cheltuielile într-o treabă ca asta ar costa prea 
mult, căci atunci când e vorba de judecată, mai bine lepezi 
haina de pe tine şi fugi cât mai departe de ea. Dar dacă 
Pliuşkin e într-adevăr atât de strâmtorat, din simpatie, el e 
gata să dea ceva... Totuşi, e un lucru atât de neînsemnat, 
încât nu merită nici să vorbeşti. 

— Dar cât mi-ai da? întrebă Pliuşkin cu un aer de samsar; 
şi mâinile îi tremurau ca varga. 

— Aş da câte douăzeci şi cinci de copeici de suflet. 

— Şi cum îi cumperi, cu bani gheaţă? 

— Da, banii pe loc. 

— Scumpule, ţine seama de sărăcia mea şi dă-mi măcar 
câte patruzeci de copeici. 

— Stimabile, zise Cicikov, ţi-aş plăti nu numai câte 
patruzeci de copeici, dar câte cinci sute de ruble! Ţi-aş plăti 
bucuros, pentru că văd că un bătrân bun şi vrednic de 
cinste suferă din pricina propriei lui bunătăţi. 

— Aşa e! Zău că-i adevărat! făcu Pliuşkin, plecându-şi 
mâhnit capul şi clătinându-l. Totul vine de la bunătatea mea. 
— Ei, vezi? 'Ţi-am priceput firea numaidecât. Prin urmare, 
de ce să nu-ţi dau câte cinci sute de ruble de suflet? Dar... 

n-am de unde. Poftim, sunt gata să mai pun câte cinci 
copeici, pentru ca, în felul ăsta, fiecare suflet să mă coste 
treizeci de copeici. 

— Bine, să fie cum vrei dumneata, dar mai pune barem 
câte două copeici. 

— Poftim, mai pun câte două copeici. Câţi sunt cu toţi? 
Parcă spuneai că şaptezeci. 

— Nu, se adună cu totul până la şaptezeci şi opt. 


— Şaptezeci şi opt; şaptezeci şi opt, câte treizeci şi doua 
de copeici de suflet, face... — eroul nostru se gândi o clipă, 
nu mai mult, şi zise dintr-odată: Asta face douăzeci şi patru 
de ruble, nouăzeci şi şase de copeici! Era tare în aritmetică. 
Îl puse numaidecât pe Pliuşkin să-i facă o chitanţă şi-i dădu 
banii, pe care acesta îi primi cu amândouă mâinile şi-i duse 
spre birou cu atâta luare-aminte, de parcă ar fi dus în 
palme un lichid pe care i-ar fi fost teamă să nu-l verse. 
Ajuns la birou, se mai uită o dată la bani şi-i puse cu multă 
grijă într-unul din sertare, în care, probabil, erau sortiţi să 
fie înmormântați până-n ziua când părintele Karp şi 
părintele Polikarp, cei doi preoţi din satul lui, îl vor 
înmormânta şi pe dânsul, spre bucuria de nedescris a 
ginerelui şi a fetei lui, dar poate că şi a căpitanului care se 
găsise rudă cu el. După ce ascunse banii, Pliuşkin se aşeză 
în jilţ şi se părea că nu mai avea despre ce să vorbească. 

— Ce? Vrei să pleci? întrebă el, văzând o mişcare uşoară, 
pe care Cicikov o făcuse, ca să-şi scoată batista din buzunar. 

Această întrebare îi aminti lui Cicikov că, într-adevăr, nu 
mai avea de ce zăbovi. 

— Da, e vremea! răspunse el, punând mâna pe pălărie. 

— Dar ceaiul? 

— Mulţumesc, mai bine-l iau altă dată. 

— Cum aşa? Am poruncit să puie samovarul. Îţi 
mărturisesc că, în ce mă priveşte, nu mă dau în vânt după 
ceai; e o băutură scumpă şi apoi zahărul s-a urcat la un preţ 
groaznic. Proşka, nu mai e nevoie de samovar! Du-i Mavrei 
pesmetele, auzi? Să-l puie la loc. Adică nu, dă-mi-l mie, să-l 
duc eu. Cu bine, scumpule, Dumnezeu să te binecuvânteze! 
lar scrisoarea să i-o dai preşedintelui. Da! S-o citească, e un 
vechi cunoscut al meu. Cum să nu! Am mâncat din acelaşi 
blid! 

Apoi acest ciudat fenomen, acest bătrânel chircit îl petrecu 
până la poartă, porunci ca ea să fie încuiată numaidecât şi 
porni pe la cămări să vadă dacă paznicii puşi în toate 
colţurile sunt la locurile lor şi dacă îşi fac datoria, bătând cu 


lopăţele de lemn în doagele butoaielor goale, în loc de toacă 
de fier. Trecu apoi la bucătărie, unde, sub cuvânt că vrea să 
guste hrana slugilor, ca să vadă dacă-i bună, se îndopă cu 
borş şi hrişcă, după care îi certă pe toţi până la unul pentru 
hoţie şi purtare rea, şi se întoarse în odaia lui. Rămas 
singur, se gândi chiar cum să-l mulţumească pe musafir 
pentru mărinimia cu adevărat fără seamăn. „Am să-i 
dăruiesc un ceasornic de buzunar, se gândi el. E un 
ceasornic bun, de argint. Nu-i de tombaci'7b3417d sau de 
bronz. E cam stricat, dar şi-l drege el. E tânăr şi are nevoie 
de un ceas de buzunar, ca să-i placă logodnicei lui! Adică 
nu, adăugă el după o scurtă gândire, mai bine i-l las după 
moarte, prin testament, ca să-şi aducă aminte de mine.” 


Dar şi fără ceas eroul nostru avea o dispoziţie dintre cele 
mai bune. O cumpărătură atât de neaşteptată era un mare 
chilipir. Într-adevăr, orice s-ar zice, nu-s numai suflete 
moarte, dar şi fugare, în totul peste două sute! Fireşte că, 
încă de pe când se apropia de satul lui Pliuşkin, presimţise 
un câştig oarecare, dar nu se aşteptase la unul aşa de mare. 
Tot drumul fu neobişnuit de vesel, fluiera, cânta suflând în 
buze, cu pumnul la gură, ca din trompetă şi, până la urmă, 
începu un cântec atât de ciudat, încât până şi Selifan, după 
ce-l ascultă cât îl ascultă, clătină uşor din cap şi zise: „I-auzi 
cum cântă boierul!” Amurgul se şi îndesise, când se 
apropiară de oraş. Umbrele se amestecau cu luminile şi se 
părea că înseşi lucrurile erau amestecate. Bariera vărgată 
căpătase o culoare nelămurită. Mustăţile soldatului din post 
păreau aşezate pe frunte, cu mult deasupra ochilor, iar 
nasul parcă lipsea de tot. Huruitul şi hopurile dădeau de 
ştire că brişcă intrase pe caldarâm. Felinarele nu se 
aprinseseră încă, ferestrele caselor abia începuseră să se 
lumineze ici şi colo, iar pe ulicioare şi prin fundăturile 
dintre case se iscau scenele şi discuţiile nelipsite la ceasul 
acesta în toate oraşele unde se află mulţi soldaţi, birjari, 
lucrători şi un anume soi de fiinţe în chip de doamne, cu 


şaluri roşii şi cu încălțări trase în picioarele goale, mişunând 
pe la răspântii ca liliecii. Cicikov nu lua seama la nimic, nici 
măcar la cetele de slujbaşi subţirei, cu bastoane, care 
făcuseră, de bună seamă, o plimbare afară din oraş şi se 
înapoiau acasă. Exclamaţii, care păreau să fie ale unor 
glasuri femeieşti, ajungeau din când în când la urechile lui: 
„Minţi, beţivule! Nu i-am permis niciodată mojicia asta!” 
sau: „Nu da în mine, bădărane! Hai la secţie, că-ţi arăt eu 
acolo!...” Pe scurt, erau vorbe de acelea care parcă opăresc 
cu apă fiartă pe tânărul de douăzeci de ani, adâncit în 
visări, când, înapoindu-se de la teatru, duce în închipuirea 
lui o uliţă spaniolă, noaptea, şi chipul minunat al unei femei 
cu ghitară şi cârlionţi. Câte gânduri, şi ce nu-i trece prin 
cap? E în nori, se visează în vizită la Schiller, şi, deodată, ca 
un tunet răsună primprejur vorbele ucigătoare; şi e iarăşi 
pe pământ, ba încă la obor, lângă o crâşmă, şi prin faţa lui 
începe să se perinde din nou, ostentativ, viaţa cea de toate 
zilele. 

În sfârşit, săltând destul de tare, brişca scobori parcă într- 
o groapă şi intră pe poarta hanului; Cicikov fu întâmpinat 
de Petruşka. Ţinându-şi cu o mână poalele redingotei, 
pentru că nu-i plăcea să-i stea desfăcute, cu mâna cealaltă îl 
ajută să coboare. Servitorul ieşi şi el în fugă, cu o lumânare 
şi cu un şerveţel pe braţ. Nu se ştie dacă Petruşka se 
bucura de înapoierea boierului, în orice caz făcu cu ochiul 
la Selifan, care răspunse tot cu ochiul, şi înfăţişarea lui, de 
obicei posomorâtă, se mai însenina. 

— Aţi binevoit să vă plimbaţi multă vreme, spuse servitorul 
luminând scara. 

— Da, zise Cicikov, după ce ajunse sus. Dar tu ce mai faci? 

— Slavă Domnului, răspunse servitorul cu o plecăciune. 
Ieri a venit un militar, un locotenent. A luat odaia numărul 
şaisprezece. 

— Un locotenent? 

— E din Riazan. Nu ştiu cine-i. Are cai murgi. 


— Bine, bine, să-ţi vezi de treabă şi de acum înainte! zise 
Cicikov şi intră în odaie. Pe când trecea prin tindă, strâmbă 
din nas şi îi spuse lui Petruşka: Să fi deschis barem 
ferestrele! 

— Le-am mai deschis, răspunse Petruşka, minţind. 

De altfel, boierul îşi dădu seama că e o minciună, dar nu 
mai vru să spună nimic. Se simţea tare obosit de călătoria 
făcută. După ce porunci o cină dintre cele mai uşoare, 
numai cu purcel, se dezbrăcă repede şi, vârându-se în 
plapumă, adormi buştean, cum dorm numai acei fericiţi 
care nu suferă nici de hemoroizi, nici de purici, şi nici de 
vreo agerime prea deosebită a minţii. 


Capitolul al şaptelea 


Ferice de călătorul care, după un drum lung şi plictisitor, 
pe frig, pe umezeală şi noroi, cu căpitani de poştă 
nedormiţi, cu zdrăngănit de clopoței, cu stricăciuni şi 
reparaţii, cu înjurături, cu surugii, cu fierari şi cu tot soiul 
de nemernici întâlniți în cale, vede, în sfârşit, acoperişul 
atât de cunoscut al casei sale, cu luminile alergând spre el; 
îl aşteaptă încăperile primitoare, cu strigătele voioase ale 
celor care-i ies în întâmpinare, cu larma şi forfoteala 
copiilor şi cu vorbele blajine, liniştitoare, întrerupte de 
îmbrăţişări drăgăstoase, ce au darul să alunge din suflet 
orice urmă de tristeţe. Ferice de cel cu familie şi cu un 
asemenea cămin, şi vai de bietul burlac! 

Ferice de scriitorul care nu ţine seama de tipurile ce-l 
plictisesc, îl dezgustă şi îl uluiesc cu jalnica lor realitate, ci 
se apropie doar de acelea ce vădesc alese însuşiri omeneşti; 
care, din noianul de figuri ce se învârtesc zi de zi împrejurul 
lui, şi-a ales numai câteva rare excepţii; care n-a trădat 
niciodată înalta inspiraţie a lirei sale; care n-a coborât din 
sferele lui eterice până la bieţii săi confraţi neînsemnaţi, ci, 
fără să atingă ţărâna, s-a dedicat, în întregime, unor 
personaje desprinse de tot ce-i pământesc şi pe care le 
înalţă tot mai sus! Minunata lui soartă e de două ori de 
pizmuit: el se simte între aceste personaje ca în familie; şi în 
răstimp, faima lui ajunge departe. A împăienjenit 
fermecător ochii oamenilor şi i-a ameţit; i-a măgulit cu mult 
meşteşug, dosind laturile triste ale vieţii şi arătându-le doar 
omul desăvârşit. Toţi îl aplaudă, se ţin după el şi aleargă 
după carul lui triumfal. E numit mare poet al lumii, plutind 
pe deasupra tuturor celorlalte genii ale pământului, aşa 
cum pluteşte vulturul pe deasupra altor zburătoare ce se 
avântă în înaltul văzduhului. Numai la auzul numelui lui, 
inimile tinere şi înflăcărate încep să bată mai tare şi ochii 


tuturora îi răspund, lucind înlăcrimaţi... Nimeni nu-l ajunge 
în putere. E lui zeu! Alta-i însă ursita scriitorului care 
îndrăzneşte să scoată mai la iveală tot ce-i stă, clipă de 
clipă, în faţa ochilor săi, dar nu-i văzut de ochii celor 
nepăsători - toată tina groaznică, zguduitoare, a lucrurilor 
mărunte ce ne încâlcesc viaţa, toate ascunzişurile unor 
caractere de rând, reci şi fărâmiţate, care mişună pe 
drumul nostru pământesc, adesea plicticos şi plin de 
amărăciuni - şi care îndrăzneşte ca, prin vigoarea 
condeiului său necruţător, să le scoată lămurit în relief, în 
faţa ochilor întregului popor! El nu va culege aplauzele 
poporului, nu va vedea lacrimile de recunoştinţă, nici 
înflăcărarea unanimă a sufletelor pe care le-a tulburat; fata 
de şaisprezece ani, cu capul ameţit şi cuprinsă de un nobil 
elan, nu i se va arunca în cale; el nu se va lăsa furat de vraja 
dulce a propriilor sale cuvinte; în sfârşit, el nu va scăpa de 
judecata făţarnică şi neînduioşată a contemporanilor săi, 
care va socoti neînsemnate şi meschine personajele create 
de el cu atâta dragoste, şi-l va trece în rândul scriitorilor 
care jignesc omenirea, într-un colţ uitat. Ea îi va atribui 
cusururile eroilor înfăţişaţi de el; îi va smulge inima, sufletul 
şi flacăra dumnezeiască a talentului. Pentru că judecata 
contemporană nu va recunoaşte în ruptul capului că 
lentilele prin care se pot vedea aştrii şi acelea care prind 
mişcările gâzelor nevăzute sunt deopotrivă de minunate; 
pentru că această judecată nu recunoaşte că-ţi trebuie o 
mare pătrundere sufletească ca să zugrăveşti un tablou din 
viaţa celor dispreţuiţi şi să-l ridici la înălţimea unei 
capodopere; pentru că această judecată contemporană nu 
pricepe că hohotul de râs, sănătos şi entuziast, e vrednic să 
stea alături de cel mai avântat elan liric, şi că între acest râs 
şi maimuţăriile unui măscărici de bâlci e o adevărată 
prăpastie. Judecata contemporană nu recunoaşte toate 
acestea, ci va răstălmăci totul, pricină de ocară şi 
învinovăţire pentru scriitorul neconsacrat. Fără să i se 
răspundă la chemare, cu simţămintele-i neînţelese şi de 


nimeni împărtăşite, ca un drumeţ fără familie, el îşi va urma 
calea de unul singur. Dar ce spinoasă e calea unui astfel de 
scriitor şi cât de amarnic îşi va simţi el singurătatea! 

Mult timp încă, sub harul unei puteri minunate, voi avea 
însă putinţa să merg braţ la braţ cu ciudaţii mei eroi şi să 
privesc toată viaţa uriaşă care goneşte mereu înainte - s-o 
privesc hohotind de râs în văzul tuturor, dar şi printre 
lacrimile pe care lumea nu le vede şi nu le ştie. Şi departe 
este încă timpul acela când - dintr-un cap învăluit într-o 
aureolă de groază şi strălucire - viforul cumplit al 
inspiraţiei se va stârni într-un astfel de vârtej, încât - într-o 
înfiorare fără dumirire - se va auzi răsunătorul tunet al 
altui soi de cuvinte... 

La drum! înainte! Piei, brazdă, de pe frunte şi tu, 
posomorâre aspră! Haide! în zgomot de zurgălăi, să ne 
afundăm din nou în freamătul unei vieţi flecare, şi să vedem 
ce mai face Cicikov. 


Cicikov s-a trezit şi s-a întins în toată lungimea braţelor şi 
picioarelor, simțind că s-a odihnit bine. Mai stătu vreo două 
minute în culcuş, trosni din degete şi, zâmbind de 
mulţumire, îşi aduse aminte că acum are aproape patru 
sute de suflete. Sări din pat, fără să se uite măcar în oglindă 
să vadă cum arată la chip, cu toate că-şi iubea faţa, în care 
bărbia i se părea, probabil, lucrul cel mai atrăgător, de 
vreme ce se lăuda adesea cu ea la prieteni, mai ales dacă se 
întâmpla tocmai să se bărbierească. „Ia te uită, zicea de 
obicei, mângâindu-şi-o cu mâna, ce fel de bărbie am: 
rotundă de tot!” Dar acum nu-şi mai privi nici bărbia, nici 
faţa, ci, aşa cum se sculase din pat, îşi trase cizmele noi, de 
safian, împodobite cu desene cusute în culori - cizme de 
felul acelora cu care oraşul Iorjok face un negoţ frumos, 
datorită unei aplecări de comoditate a firii ruseşti - şi, 
îmbrăcat numai cu o cămaşă scurtă, întocmai ca un scoţian, 
uitându-şi seriozitatea şi vârsta, făcu două sărituri prin 
odaie, lovindu-şi cu dibăcie şezutul cu talpa cizmei. Apoi se 


puse numaidecât pe treabă. Oprit în faţa cutiei lui, îşi frecă 
mâinile cu aceeaşi plăcere cu care şi le freacă 
nemitarniciil' 7b351'7d din completul unei judecătorii de 
ţară plecaţi la faţa locului, atunci când se apropie de o 
zacuscă. Cicikov scoase hârtiile din cutie. Voia să 
isprăvească totul cât mai neîntârziat şi fără nicio amânare. 
Hotări să întocmească singur actele de vânzare-cumpărare, 
să le scrie şi să le transcrie, ca să nu mai plătească 
jălbarilor. Cunoştea fără greş toate rânduielile formelor. 
Scrise, sigur de sine, cu slove mari: anul una mie opt sute şi 
atât, apoi cu slove mici: subscrisul moşier cutare, şi puse tot 
ce trebuia. În două ceasuri, totul fu gata. Apoi, privindu-şi 
foile şi gândindu-se la ţăranii aceia care într-adevăr au fost 
cândva ţărani, care au muncit, au arat, au băut, au cărăuşit, 
care şi-au înşelat boierii, dar care poate că au fost şi ţărani 
buni, un simţământ ciudat şi neînțeles îl cuprinse. Fiecare 
însemnare avea parcă un caracter deosebit al ei, ceea ce 
făcea ca şi ţăranii înşişi să capete parcă un caracter 
deosebit, al lor. Ţăranii Korobocikăi aveau aproape toţi 
adăugiri la nume şi porecle. Izvodul lui Pliuşkin se deosebea 
printr-un stil concis: de multe ori, numele de botez şi al 
tatălui nu erau date decât prin slovele de la început, urmate 
de două puncte. Izvodul lui Sobakevici te uimea prin 
deplinătatea şi amănunţimea lui: niciuna din însuşirile 
omului nu era trecută cu vederea. Despre unul se spunea 
„tâmplar bun”, iar în dreptul altuia era scris: „deştept şi nu 
bea”. Mai era scris cu de-amănuntul cine au fost tatăl şi 
mama şi ce purtări au avut. Numai la un singur om, în 
dreptul unui oarecare Fedotov, scria: „Nu se ştie cine-i 
tatăl. E fiul unei fete de curte, Kapitolina, dar are fire bună 
şi nu-i hoţ.” Toate aceste amănunte împrumutau izvodului o 
prospeţime, ca şi cum mai ieri încă ţăranii ar fi fost în viaţă. 
După ce s-a uitat mult la numele lor, Cicikov oftă înduioşat, 
şi zise: „Doamne, Dumnezeule, că mulţi mai sunteţi aici! Ce 
aţi făcut voi, dragii mei, cât aţi fost în viaţă? Cum aţi dus-o?” 
Fără voia lui, ochii i se opriră asupra unui nume. Era 


cunoscutul Piotr Saveliev Neuvajai-Korito, care, pe vremuri, 
fusese iobagul moşieresei Korobocika. Iarăşi nu se putu ţine 
şi spuse: „Aoleu, că lung mai eşti! Te-ai întins pe tot rândul! 
Ai fost meşteşugar sau ţăran ca toţi ţăranii, şi de ce moarte 
ai murit? La crâşmă, sau când dormeai în mijlocul drumului, 
te-a călcat vreun convoi de care grele? Probka Stepan, 
lemnar, nu pune strop de băutură în gură. Iată-l şi pe 
Stepan Probka, uriaşul care ar fi putut sluji în garda 
ţarului! îmi închipui că ai colindat toate guberniile, cu 
securea la brâu şi cu ciubotele pe umeri, mâncând de un 
ban pâine şi de doi bani peşte sărat; dar ori de câte ori te 
întorceai acasă, aduceai câte o sută de ruble sau poate 
chiar îţi coseai în nădragii de pânză ori ascundeai în ciubotă 
câte o bumaşcă întreagă de o sută sau chiar de cinci sute de 
ruble. Unde ai murit tu? Te-ai cocoţat, ca să câştigi mai 
mult, pe vreo turlă de biserică, sau poate te-ai urcat chiar 
pe cruce şi, împiedicat de vreo stinghie, te-ai prăbuşit; şi 
doar vreun badea Mihei, de pe lângă tine, s-o fi scărpinat în 
ceafă zicând: «Eh, Vania, ai păţit-o?!!» apoi, încingându-se 
cu o frânghie, s-a urcat el în locul tău. Maxim Teliatnikov, 
cizmar. Hm, cizmar! «Beat ca un cizmar», spune un 
proverb. Te cunosc, drăguţule! Dacă vrei, pot să-ţi 
povestesc toată viaţa ta. Ai învăţat meşteşugul la un neamţ, 
care v-a hrănit pe toţi ucenicii laolaltă, v-a bătut cu cureaua 
la spate pentru că nu eraţi cu grijă la lucru şi nu v-a lăsat în 
uliţă să vă ţineţi de haimanalâc. Erai un cizmar minunat şi 
neamţul nu mai contenea să te laude nevesti-sii sau vreunui 
Kamerad. lar când ţi-ai isprăvit ucenicia, ţi-ai zis: «lată, 
acum o să am şi eu casa mea şi o să mă îmbogăţesc, nu ca 
neamţul meu, adunând copeică la copeică, ci deodată». I-ai 
plătit boierului tău un obroc frumos, ai deschis o 
prăvălioară, ai primit comenzi peste comenzi şi te-ai pus pe 
lucru. "Ţi-ai făcut rost de piele putredă, pe care ai luat-o de 
trei ori mai ieftin şi ai câştigat într-adevăr îndoit la fiecare 
ciubotă, dar, după vreo două săptămâni, ciubotele tale au 
crăpat şi lumea te-a suduit rău, şi uite, dugheana ţi-a rămas 


pustie şi ai început să tragi la măsea, să te tăvăleşti pe uliţe 
şi să te vaieţi: «Tare-i prost să trăieşti pe lumea asta! Rusul 
nu poate trăi, nu-l lasă nemţii să trăiască!» Dar ăsta ce fel 
de ţăran o mai fi? Elizaveta Vorobei. Ce naiba? O muiere! 
Cum a ajuns şi ea aici?! Ticălosul de Sobakevici m-a înşelat 
şi de data asta!” Cicikov avea dreptate: era, într-adevăr, o 
muiere. Nu se ştie cum ajunsese acolo, dar era trecută cu 
atâta şiretenie pe izvod, încât, de departe, putea fi luată 
drept bărbat. Până şi numele i se termina în „t”, adică nu 
era Elizaveta, ci Elizaveti'7b3617d. Totuşi, Cicikov, nu ţinu 
seama de asta şi o tăie numaidecât. „Grigori Doezjai-ne- 
doedeş! Ce fel de om mi-ai fost şi tu? Ai trăit, poate, din 
cărăuşie şi, după ce ţi-ai făcut rost de trei cai şi de o căruţă 
cu coviltir, ai lăsat pentru totdeauna casa, bârlogul în care 
te-ai născut, şi ai luat năravul să cari negustorii prin 
iarmaroace. Ţi-ai dat sufletul pe drum, ori te-au ucis chiar 
prietenii tăi, pentru vreo nevastă de soldat, rumenă şi 
grasă, sau poate i-au plăcut vreunui hoinar din pădure 
mănuşile tale cu curele şi caii tăi mici, dar vânjoşi, sau 
poate că tu însuţi, stând culcat pe cuptor, te-ai gândit ce te- 
ai gândit, apoi te-ai dus aşa, din senin, la crâşmă, iar de 
acolo de-a dreptul în copca vreunei gârle şi s-a isprăvit cu 
tine. Eh, poporului rus nu-i place să moară de moarte bună! 
Dar voi, ce-i cu voi, drăguţilor?” urmă el, trecându-şi ochii 
pe izvodul în care erau scrise sufletele fugare ale lui 
Pliuşkin. „Cu toate că mai sunteţi în viaţă, de ce folos mi-aţi 
mai putea fi? Sunteţi ca şi morţi şi cine ştie pe unde vă 
poartă picioarele voastre iuți? N-aţi dus-o bine la Pliuşkin 
ori, nici mai mult nici mai puţin, v-a venit poftă să hoinăriţi 
prin păduri şi să jefuiţi drumeţii? Staţi poate prin puşcării 
sau v-aţi statornicit la alţi stăpâni şi araţi pământul? Fremei 
Kariakin, Nikita Volokita şi feciorul lui, Anton Volokita, se 
vede după nume că-s buni gonaci. Popov, iobag de curte, 
trebuie să ştie carte. Îmi închipui că n-ai pus mâna pe cuţit, 
ci c-ai furat boiereşte. Dar te-a prins căpitanul-ispravnic 
fără paşaport. Te ţii bine, când te ia din scurt. «Al cui eşti?» 


te întreabă căpitanul-ispravnic, însoţind întrebarea cu un 
cuvânt mai tare. «Sunt al moşierului cutare», îi răspunzi tu 
vioi. «Ce cauţi aici?» întreabă căpitanul. «Mi-a dat voie 
boierul sa plec. Îi aduc obroc», îi răspunzi tu fără să te 
încurci. «Unde ţi-e paşaportul?» «La jupânul meu, 
Pimenov.» «Să vie Pimenov! Tu eşti Pimenov?> «Eu sunt.» 
«Ţi-a dat ăsta paşaportul lui?» «Nu mi-a dat niciun 
paşaport.» «De ce minţi?» zice căpitanul-ispravnic şi mai 
toarnă o vorbă din cele tari. «Să trăiţi, răspunzi tu fără să te 
încurci, nu i l-am dat lui, pentru că am venit acasă târziu. | 
l-am dat în păstrare lui Antip Prohorov, clopotarul.» 
«Chemaţi-l pe clopotar! Ţie ţi-a dat el paşaportul lui?» «Nu, 
n-am primit niciun paşaport.» «De ce tot minţi, mă?! zice 
căpitanul-ispravnic, întărindu-şi întrebarea cu un cuvânt şi 
mai tare. Unde ţi-e paşaportul?» «L-am avut, răspunzi 
repede, dar l-oi fi pierdut pe drum.» «Dar de ce ai furat o 
manta soldăţească? întreabă căpitanul-ispravnic, pomenind 
din nou o vorbă tare. De ce i-ai luat şi popii lada cu gologani 
de aramă?» «Să trăiţi, zici fără să clipeşti, n-am avut 
niciodată amestec în nicio hoţie.» «Dar de ce s-a găsit 
mantaua la tine?» «Nu pot să ştiu, o fi adus-o cineva.» «Ah, 
bestie ce eşti! zice căpitanul, clătinând din cap şi 
sprijinindu-şi mâinile în şolduri. Puneţi-i cătuşele la picioare 
şi duceţi-l la temniţă.» «Poftiţi, bucuros», răspunzi tu, scoţi 
tabachera din buzunar şi faci cinste prieteneşte celor doi 
invalizi care-ţi pun fiarele de picioare, întrebându-i când au 
sfârşit-o cu slujba şi la ce război au luat parte. Şi iată, pe 
când judecata cercetează pricina ta, tu stai la închisoare. 
Judecata hotărăşte să fii trimis din Ţarevokokşaisk la altă 
temniţă, din cutare oraş, iar judecata de acolo hotărăşte să 
te trimită la Vesiegonsk. Astfel treci din puşcărie în puşcărie 
şi, cercetându-ţi noul sălaş, îţi zici: «închisoarea din 
Vesiegonsk e mai curată. Acolo ai măcar atâta loc, cât să 
poţi juca arşice. Şi societatea e mai mare!» «Abakum 
Firov!» Da' cu tine ce-i, frate? Pe unde-mi umbli? Te-a 
aruncat oare vântul la Volga şi ai îndrăgit viaţa slobodă, 


lipindu-te de edecari?...” Cicikov se opri şi căzu pe gânduri. 
La ce se gândea? La soarta lui Abakum Firov sau, poate, a 
căzut şi el aşa pe gânduri, ca orice rus, fără deosebire de 
vârstă, grad şi avere, când se lasă furat de închipuirea unei 
vieţi nesăbuit de largi? Într-adevăr, unde o fi Firov? Petrece 
zgomotos şi vesel într-un port de grâne, năimit la nişte 
neguţători? Cu flori şi panglici la pălărie, toată ceata de 
edecari îşi ia rămas bun de la ibovnicele şi nevestele înalte, 
zvelte, cu mărgele şi panglici. Hore, cântece, toată piaţa 
fierbe, iar în răstimp, hamalii, în strigăte şi sudălmi de 
îndemn, încărcând în spinare, cu un cârlig, câte o povară de 
nouă puduri, varsă cu zgomot mazăre şi grâu în barcazurile 
adânci şi răstoarnă saci cu ovăz şi hrişcă. Piramide de saci, 
ca nişte ghiulele de tun, se văd de departe în întreg 
cuprinsul pieţei, şi acest arsenal de grâne apare uriaş, până 
când toţi sacii se încarcă în barcazuri, şi o flotă nesfârşită se 
înşiră pe apă, odată cu sloiurile primăverii. Edecari, acolo 
vă veţi sătura de muncă! Şi uniţi, ca pe vremuri când 
chefuiaţi şi vă făceaţi de cap, vă veţi pune pe treabă, 
trăgând la edec în ritmul unui cântec nesfârşit cât Rusia. 


„Aoleu, e douăsprezece! zise în cele din urmă Cicikov, 
uitându-se la ceas. De ce am zăbovit atâta? Cel puţin dacă 
aş fi făcut vreo ispravă, dar aşa netam-nesam, am îndrugat 
la nerozii, şi apoi am căzut pe gânduri. Vai, câtu-s de prost!” 
După aceste cuvinte, Cicikov îşi schimbă veşmântul scoţian 
cu unul european, îşi strânse tare pântecul gras cu 
catarama, se stropi cu apă de colonia, îşi luă şapca şi 
hârtiile subsuoară şi se duse la Secţia civilă să încheie 
actele de vânzare-cumpărare. Era grăbit, nu pentru că i-ar 
fi fost teamă să nu întârzie - căci preşedintele îi era 
cunoscut şi putea să lungească sau să scurteze după 
dorinţă orele de slujbă, ca şi străvechiul Zeus al lui Homer, 
care prelungea zilele şi trimitea nopţi timpurii atunci când 
trebuia să puie capăt luptelor dintre eroii scumpi inimii lui, 
sau să le dea putinţa să lupte până la urmă - dar pentru că 


el însuşi dorea să isprăvească mai iute. Pân-atunci nu se 
simţea deloc în apele lui şi totul părea să-l stingherească; îl 
sâcâia gândul că sufletele nu prea sunt din cele adevărate şi 
că, în asemenea împrejurări, e bine să scapi cât mai repede 
de povară. Tot cugetând aşa, îndată ce ieşi în uliţă, 
trăgându-şi pe umeri blana de urs cu faţa de postav cafeniu, 
şi mai înainte de a coti pe o ulicioară, se izbi de alt domn cu 
blană de urs şi postav cafeniu şi cu o şapcă cu urechi. 
Domnul dădu un strigăt. Era Manilov. Se îmbrăţişară şi 
rămaseră aşa îmbrăţişaţi, în plină uliţă, vreo cinci minute. 
Sărutările erau atât de înflăcărate de amândouă părţile, 
încât şi pe unul şi pe altul îi durură dinţii din faţă aproape 
toată ziua. De bucurie, lui Manilov nu-i mai rămaseră din tot 
obrazul decât nasul şi buzele: ochii îi pieriseră cu 
desăvârşire. Ţinu în mâini mâna lui Cicikov cam un sfert de 
ceas şi i-o încălzi grozav. Îi povesti în cuvinte din cele mai 
alese şi plăcute cum alergase într-un suflet să-l îmbrăţişeze 
pe Pavel Ivanovici; cuvântarea lui se încheie cu un 
compliment potrivit doar pentru domnişoarele poftite la 
dans. Cicikov deschise gura, neştiind încă în ce fel să-i 
mulţumească, când deodată, Manilov scoase de sub blană 
un sul de hârtie legat cu o panglică trandafirie, şi i-l întinse 
foarte îndemânatic, cu două degete. 

— Ce-i asta? 

— "Ţăranii. 

— A! Cicikov desfăcu numaidecât sulul, îşi trecu ochii pe 
hârtie şi se minună de curăţenia şi frumuseţea scrisului. E 
scris frumos, zise el, nu trebuie copiat. Mai are şi chenar! 
Cine l-a întocmit cu atâta măiestrie? 

— Nu mă întreba, răspunse Manilov. 

— Dumneata? 

— Soţia mea. 

— Ah, Doamne! Crede-mă că-mi pare rău că am pricinuit 
atâta bătaie de cap. 

— Când e vorba de Pavel Ivanovici, nu-i nicio bătaie de 
cap. 


Cicikov îi făcu o plecăciune, de recunoştinţă. Aflând că se 
duce la Curte pentru încheierea actului de vânzare- 
cumpărare, Manilov se arătă gata să-l întovărăşească. 
Prietenii se luară de mână şi plecară împreună. La orice 
ridicătură a uliţei, la orice treaptă, la orice suiş, Manilov îl 
sprijinea pe Cicikov, aproape ridicându-l pe sus şi 
adăugând, cu un zâmbet dulce, că nu va îngădui pentru 
nimic în lume ca Pavel Ivanovici să se lovească la picioare. 
Cicikov se simţea cam stânjenit şi nu ştia cum să-i 
mulţumească, dându-şi seama că era destul de greu. 
Ajutându-se unul pe altul, ajunseră, în sfârşit, în piaţa unde 
se afla palatul administrativ: o casă mare de piatră, cu două 
caturi, de o albeaţă de cretă, desigur ca să simbolizeze 
puritatea morală a slujbaşilor care lucrau în ea; în ceea ce 
priveşte dimensiunile, celelalte clădiri din piaţă nu se 
potriveau cu casa cea mare de piatră. Aceste clădiri erau: 
ghereta lângă care stătea un soldat cu arma şi două-trei 
adăposturi pentru birjari; se mai vedeau, în sfârşit, nişte 
garduri lungi cu inscripţii şi desene cu cărbune şi cretă, ca 
toate gardurile. Încolo, nu se mai afla altceva nimic în piaţa 
aceea pustie, sau frumoasă, cum se spune pe la noi. Capete 
cinstite de-ale preoţilor zeiţei Themisi'7b371'7d se iveau la 
ferestrele celor două caturi şi piereau numaidecât, pentru 
că în clipa aceea, probabil, intra şeful pe uşă. Prietenii 
urcară în fugă scara, deoarece Cicikov, căutând să scape de 
Manilov care îl ţinea de braţ, îşi iuţise pasul, iar Manilov, la 
rândul lui, i-o lua înainte, ca să nu-l lase să obosească. De 
aceea, când ajunseră într-o sală întunecoasă, gâfâiau 
amândoi. Nici pe sală, nici în birouri, privirile lor nu prea 
fură izbite de curăţenie. Pe vremea aceea, lumea nu se 
îngrijea încă de-alde astea şi ce era murdar, rămânea aşa 
murdar, fără a mai căpăta o înfăţişare plăcută. Themis îşi 
primea musafirii aşa cum se găsea, în neglige, adică în 
halat. Cancelariile prin care treceau eroii noştri ar trebui 
descrise, dar autorul e foarte sfios când e vorba de 
autorităţi. Dacă a avut vreodată prilejul să treacă pe la 


vreuna din ele, chiar dacă totul era strălucitor şi îngrijit, cu 
podelele şi mesele lustruite, el căuta să fugă cât mai iute, cu 
privirile plecate şi smerite, şi de aceea nu ştie deloc cum 
totul prosperă şi înfloreşte acolo. Eroii noştri au văzut multă 
hârtie, şi albă şi de ciornă, capete plecate, cefe groase, 
fracuri, redingote de croială provincială şi chiar o bluză 
aproape cenuşie, care bătea la ochi. Această bluză, sucindu- 
şi capul într-o parte şi culcându-şi-l aproape pe hârtie, scria 
larg şi sprinten un proces-verbal de vreo însuşire de 
proprietate sau de sechestrarea vreunei moşii cotropite a 
unui moşier paşnic, care îşi isprăvea în linişte zilele, deşi 
urmărit de justiţie, şi care-şi crescuse copiii şi nepoţii sub 
oblăduirea ei. Se mai auzeau fraze scurte rostite de un glas 
răguşit: „Fedosei Fedoseevici, dă-mi dosarul numărul 368!” 
sau: „Dumneata rătăceşti totdeauna pe undeva dopul de la 
călimara statului!” Uneori, un glas mai măreț, de bună 
seamă al vreunui şef, răsuna poruncitor: „Na! Copiază asta, 
că-ţi scot ciubotele şi stai nemâncat şase zile”!'7b3817d. 
Penele se auzeau zgâriind hârtia, ca nişte căruţe cu 
vreascuri străbătând o pădure, pe un aşternut de frunze 
uscate, adânc de un sfert de arşin. 

Cicikov şi Manilov se apropiară de întâia masă, la care 
stăteau doi slujbaşi tineri, şi întrebară: 

— Am vrea să ştim unde se încheie actele de vânzare- 
cumpărare. 

— Dar ce anume doriţi dumneavoastră? întrebară 
slujbaşii, întorcându-se spre ei. 

— Vreau să fac o cerere. 

— Dar ce anume aţi cumpărat? 

— Aş vrea să ştiu întâi dacă biroul pentru încheierea 
actelor de vânzare-cumpărare se află aici sau într-altă 
parte. 

— Tocmai, spuneţi-ne întâi ce-aţi cumpărat şi la ce preţ, şi 
va spunem. Altfel, nu putem şti. 

Cicikov îşi dădu seama îndată că slujbaşii erau numai 
curioşi, ca toţi slujbaşii tineri, căutând să-şi dea, atât lor 


înşişi, cât şi slujbei lor, importanţă şi greutate. 

— Ascultaţi, dragii mei, le zise el. Ştiu foarte bine că toate 
actele de vânzare-cumpărare, oricare ar fi preţul lor, se fac 
în acelaşi loc, şi de aceea vă rog să-mi arătaţi biroul 
respectiv, iar dacă nu ştiţi ce se face la voi aici, vom întreba 
pe alţii. 

Slujbaşii nu mai răspunseră nimic. Unul din ei arătă cu 
degetul într-un colţ al încăperii un funcţionar bătrân care 
numerota nişte hârtii la o masă. Cicikov şi Manilov trecură 
printre mese, până la el. Bătrânul lucra meticulos. 

— Daţi-mi voie să vă întreb, zise Cicikov cu o plecăciune, 
aici se încheie actele de vânzare-cumpărare? 

Bătrânul ridică ochii şi rosti rar: 

— Aici nu se încheie acte de vânzare-cumpărare. 

— Dar unde? 

— La secţiunea actelor de vânzare-cumpărare. 

— Şi unde-i secţiunea asta? 

— La Ivan Antonovici. 

— Dar unde-i de găsit Ivan Antonovici? 

Bătrânul arătă cu degetul alt colţ al încăperii. Cicikov şi 
Manilov se îndreptară spre Ivan Antonovici. Cu o privire 
piezişă, Ivan Antonovici se uita îndărăt, înspre ei, dar numai 
decât se şi adânci în hârţoage. 

— Daţi-mi voie să vă întreb, zise Cicikov cu o plecăciune, 
aici e biroul actelor de vânzare-cumpărare? 

Ivan Antonovici parcă nici nu l-ar fi auzit, căci se adânci şi 
mai mult în hârtii, fără să dea răspuns. Se vedea din capul 
locului că e un om în toată firea, nu un băieţandru flecar şi 
fluşturatic. Ivan Antonovici părea trecut demult de 
patruzeci de ani; avea părul negru şi des, iar partea de josa 
obrazului, aşa de scoasă în afară, de parcă se lua la 
întrecere cu nasul - cu alte cuvinte avea o faţă care în mod 
obişnuit se numeşte bot de râtan. 

— Daţi-mi voie să vă întreb: aici e secţiunea actelor de 
vânzare-cumpărare? zise Cicikov. 


— Aici, răspunse Ivan Antonovici, întorcându-şi botul de 
râtan, şi începu din nou să zgârie hârtia. 

— Uite despre ce e vorba. Am cumpărat de la mai mulţi 
proprietari din acest judeţ ţărani pentru strămutare. Actul 
de vânzare-cumpărare e gata întocmit şi trebuie numai 
întărit. 

— Vânzătorii sunt de faţă? 

— Unii sunt aici, iar de la alţii am împuterniciri. 

— Şi aţi adus şi o cerere? 

— Am adus şi cererea. Aş vrea... Sunt cam grăbit... deci, 
de pildă, n-am putea isprăvi treaba azi? 

— Azi? Azi nu se poate, răspunse Ivan Antonovici. Trebuie 
să cercetăm mai întâi dacă nu sunt sechestre. 

— De altfel, în ce priveşte urgenţa, trebuie să vă spun că 
Ivan Grigorievici, preşedintele, mi-e prieten bun... 

— Dar Ivan Grigorievici nu e singur. Uneori mai sunt şi 
alţii, răspunse cu asprime Ivan Antonovici. 

Cicikov înţelese unde bătea Ivan Antonovici şi zise: 

— Nici alţii nu vor fi păgubiţi. Am fost şi eu slujbaş, ştiu 
cum stau lucrurile... 

— Duceţi-vă la Ivan Grigorievici, zise Ivan Antonovici cu un 
glas ceva mai blând. Să dea poruncă la cine trebuie. O să 
facem şi noi ce putem. 

Cicikov scoase din buzunar o bumaşcă şi o puse în faţa lui 
Ivan Antonovici, care ca şi când n-ar fi observat-o, o acoperi 
repede cu un catastif. Cicikov voi să i-o arate, dar, printr-o 
mişcare a capului, Ivan Antonovici îi făcu semn că nu e 
nevoie. 

— Vă conduce dânsul la preşedinte! zise Ivan Antonovici. 
Unul din oficianţii de faţă, care aducea jertfe zeiţei Themis 
cu atâta siguranţă, încât mânecile îi plesniseră demult la 
coate, lăsând căptuşeala să spânzure pe dinafară, sârguinţă 
pentru care primise la vremea sa gradul de registrator de 
colegiu, îi şi servi pe prietenii noştri - după cum, pe 
vremuri, Virgiliu îl servise pe Dante - conducându-i în biroul 
preşedintelui, unde nu se afla decât un jilţ larg, în care, în 


faţa unei mese cu zerţală şi două cărţi, preşedintele stătea 
singur ca soarele pe cer. Ajuns acolo, noul Virgiliu fu 
cuprins de atâta venerație, încât nu îndrăzni la început să 
treacă pragul odăii şi se întoarse, arătându-şi spatele ros ca 
o rogojină, cu un fulg de găină prins nu se ştie cum de 
spinare. Intrând, cei doi prieteni văzură dimpotrivă că 
preşedintele nu era singur. Lângă el şedea Sobakevici, 
mascat în întregime de zerţalăl'7b391'7d. Sosirea 
musafirilor stârni o exclamaţie şi jilţul preşedintelui se dădu 
cu zgomot la o parte. Sobakevici se ridică şi el de pe 
scaunul lui şi putu fi văzut din toate părţile, cu mânecile lui 
lungi. Preşedintele îl primi pe Cicikov în braţe şi biroul 
şefului răsună de sărutări. Se întrebară unul pe altul de 
sănătate. Au aflat că pe amândoi îi dureau şalele, ceea, ce 
fu explicat pe loc prin viaţa lor sedentară. Se pare că 
preşedintele fusese înştiinţat de către Sobakevici despre 
cumpărăturile lui Cicikov, pentru că începu să-l felicite pe 
eroul nostru, care se simţi la început oarecum încurcat, mai 
ales că Sobakevici şi Manilov, doi din vânzători, cu care 
afacerea se tratase între patru ochi, stăteau acum faţă în 
faţă. Îi mulţumi totuşi preşedintelui, apoi, adresându-i-se lui 
Sobakevici, îl întrebă: 

— Dar dumneata cum o mai duci cu sănătatea? 

— Slavă Domnului, nu pot să mă plâng, răspunse 
Sobakevici. 

Nici n-avea de ce să se plângă: căci mai curând ar fi putut 
să răcească şi să tuşească o bucată de fier decât acest 
moşier atât de bine clădit. 

— De altfel, sănătatea dumitale a fost totdeauna vestită, 
băgă de seamă preşedintele. Răposatul tatăl dumitale a fost 
şi el un om zdravăn. 

— Da, se ducea să înfrunte urşii singur, răspunse 
Sobakevici. 

— Mi se pare că şi dumneata ai putea să dobori un urs, 
daca ai vrea să te duci să-l înfrunţi, zise preşedintele. 


— Nu, n-aş putea să-l dobor, răspunse Sobakevici. 
Răposatul era mai voinic decât mine. Apoi, urmă, după un 
oftat: Acum, nu mai sunt oameni de felul lui. Să luăm, de 
pildă, viaţa mea: ce viaţă duc eu? Nici în car, nici în căruţă... 

— Dar de ce nu-i frumoasă viaţa pe care o duci? întrebă 
preşedintele. 

— Nu-i bine, nu-i bine, zise Sobakevici, clătinând din cap. 
Judecă şi dumneata, Ivan Grigorievici: am trecut de 
patruzeci de ani şi n-am fost măcar o dată bolnav. Barem să 
mă fi durut cândva în gât sau să-mi fi ieşit vreun buboi... 
Nu-i a bine! Odată şi odată, asta se plăteşte. După aceste 
cuvinte, Sobakevici căzu în melancolie. 

„Poftim! se gândiră în acelaşi timp atât preşedintele, cât şi 
Cicikov. De ce se văietă el!” 

— Am o scrisoare pentru dumneavoastră, zise Cicikov, 
scoțând din buzunar scrisoarea lui Pliuşkin. 

— De la cine? întrebă preşedintele şi, după ce o deschise, 
exclamă: A, de la Pliuşkin! Mai face şi el umbră pământului! 
Ce soartă! Ce om deştept şi bogat a fost! Şi acum... 

— E un câine, zise Sobakevici. Un ticălos. Toţi oamenii lui 
mor de foame. 

— Cu plăcere, cu plăcere, zise preşedintele, după ce citi 
scrisoarea. Sunt gata să fiu împuternicitul lui. Când vrei să 
închei actul de vânzare-cumpărare: acum sau mai târziu? 

— Acum, răspunse Cicikov. V-aş ruga chiar astăzi, dacă se 
poate, pentru că mâine aş vrea să părăsesc oraşul. Am adus 
şi actele de vânzare-cumpărare şi cererea. 

— Toate bune, dar nu te lăsăm să pleci aşa curând. Actele 
de vânzare-cumpărare vor fi gata astăzi, dar dumneata ai 
să mai stai cu noi. lată, dau ordin numaidecât, zise el şi 
deschise uşa cancelariei ticsită de slujbaşi, care, asemenea 
unor harnice albine, erau împrăştiaţi prin fagurii lor, dacă, 
bineînţeles, fagurii pot fi asemuiţi cu lucrările de cancelarie. 
Ivan Antonovici e acolo? 

— E aici, răspunse un glas. 

— Să vie la mine! 


Ivan Antonovici, botul de râtan, pe care cititorii noştri îi 
cunosc, intră la preşedinte, făcând o plecăciune plină de 
respect. 

— Ivan Antonovici, ia toate aceste acte de vânzare- 
cumpărare... 

— Ivan Grigorievici, se amestecă Sobakevici, să nu uiţi un 
lucru: o să fie nevoie de martori, cel puţin câte doi de 
fiecare parte. Trimite chiar acum la procuror; e un om care 
n-are nicio treabă şi cred că e acasă. Toate treburile i le 
învârteşte secretarul Zolotuha, cel mai mare şperţar din 
lume. Inspectorul sanitar n-are nici el treabă, e probabil şi 
el acasă, dacă nu s-a dus cumva la cărţi... Mai stau şi mulţi 
alţii pe aproape, Truhacevski, Beguşkin, care fac umbră 
pământului de pomană! 

— Tocmai, tocmai! încuviinţă preşedintele şi trimise 
numaidecât un uşier după ei toţi. 

— Vă mai rog, zise Cicikov, să trimiteţi după împuternicitul 
unei moşierese cu care am făcut, de asemenea, o 
tranzacţie. E vorba de băiatul părintelui protopop Kiril, 
care face serviciul chiar la dumneavoastră. 

— Cum să nu! Trimitem şi după el, zise preşedintele. Totul 
se va face, dar să nu dai nimic la slujbaşi, asta te rog eu. 
Prietenii mei nu trebuie să plătească. După aceste cuvinte, 
îi dădu lui Ivan Antonovici un ordin, care se vede că nu-i era 
pe plac. Se pare că actele de vânzare-cumpărare îi făcuseră 
preşedintelui o impresie bună, mai ales când văzu că 
valoarea totală a cumpărăturilor era de aproape o sută de 
mii de ruble, îi privi câteva minute pe Cicikov în ochi, cu o 
expresie de mare mulţumire, şi zise: 

— Vasăzică, e adevărat, Pavel Ivanovici! Ai cumpărat 
vârtos. 

— Am cumpărat, răspunse Cicikov. 

— Bună treabă, zău! 

— Da, îmi dau şi eu seama că n-aş fi putut face alta mai 
bună. Orice s-ar spune, scopul vieţii nu este atins dacă, 


sedus da himera uşuratică a tinereţii, omul nu calcă sigur 
pe o temelie sănătoasă. 

După aceste cuvinte, el ocări, nu se poate mai potrivit şi 
mai oportun, pe toţi tinerii pentru liberalismul lor. Dar se 
cade să arătăm că vorbele lui trădau oarecare nesiguranţă, 
ca şi cum şi-ar fi spus în acelaşi timp sieşi: „Măi, dar tare 
mai ştii să minţi!” Nici nu se uită la Sobakevici şi la Manilov, 
de teamă să nu zărească în ochii lor cine ştie ce. leamă 
zadarnică: chipul lui Sobakevici era ca împietrit, iar 
Manilov, vrăjit de frază, da din cap a încuviinţare, într-o 
atitudine de meloman - în clipa când cântăreaţa, întrecând 
vioara, dă drumul din gâtlej unui sunet atât de ascuţit, cum 
nici pasărea n-ar putea scoate. 

— De ce nu-i spui lui Ivan Grigorievici ce anume ai 
cumpărat? se amestecă Sobakevici. lar dumneata, Ivan 
Grigorievici, de ce nu-l întrebi ce cumpărătură a făcut? Dar 
ce oameni! Aur, nu altceva. I l-am vândut şi pe rotarul 
Miheev. 

— Zău? | l-ai vândut şi pe Miheev? întrebă preşedintele, îl 
cunosc pe rotarul Miheev. Bun meşter. Mi-a refăcut o 
trăsură. Dar dă-mi voie... cum vine asta?... Parcă-mi 
spuneai că a murit... 

— C-a murit, cine? Miheev? zise Sobakevici, fără a se 
zăpăci câtuşi de puţin. Ăl de-a murit e frate-său, el trăieşte 
şi e mai voinic ca înainte. Mai deunăzi, a isprăvit o brişcă pe 
care nu ţi-o lucrează nimeni nici la Moscova. La drept 
vorbind, unul ca el n-ar trebui să lucreze decât pentru ţar. 

— Da, Miheev e meşter bun, zise preşedintele. Mă mir că 
te-ai putut despărţi de el. 

— Dar nu numai de Miheev! Probka Stepan, lemnarul; 
Miluşkin, cărămidarul; Teliatnikov Maxim, cizmarul, toţi s- 
au dus, pe toţi i-am vândut. Când preşedintele îl întrebă 
însă de ce s-au dus, dacă erau meşteri buni şi de neapărată 
trebuinţă pentru gospodărie, Sobakevici dădu din mână şi 
răspunse: De! mi-a intrat o prostie în cap; m-am gândit: hai 
să-i vând, şi din prostie i-am vândut! şi, ca şi cum i-ar fi 


părut rău, îşi lăsă privirea în jos. Şi adause: Am încărunţit şi 
tot nu mi-a venit mintea la cap. 

— Dar cum vine asta, Pavel Ivanovici, întrebă preşedintele, 
ai cumpărat ţărani fără pământ? Poate că pentru 
strămutare? 

— Pentru strămutare. 

— Asta-i altceva. Dar în ce locuri? 

— În ce locuri?... prin gubernia Herson. 

— O, pământul e tare bun în regiune! Numai că nu-i 
populat, zise preşedintele, lăudând mult belşugul de iarbă 
din partea locului. Dar ai pământ destul? 

— Atâta cât îmi trebuie pentru ţăranii cumpăraţi. 

— Râu sau iaz? 

— Râu. Dar am şi iaz. Cicikov se uită fără voie la 
Sobakevici şi, cu toate că sta nemişcat, i se păru că citeşte 
în ochii lui: „Minţi! Mă îndoiesc că ai avea râu şi iaz, şi mă 
îndoiesc că ai şi pământ!” 

Pe când vorba urma mai departe, martorii începură să 
sosească unul câte unul: procurorul, care clipea mereu din 
ochi şi pe care cititorul îl ştie, inspectorul sanitar, 
Truhacevski, Beguşkin şi alţii, care, după spusele lui 
Sobakevici, făceau umbră pământului de pomană. Pe unii 
din ci, destui la număr, Cicikov nici nu-i cunoştea: martorii 
lipsă, ba chiar mai mulţi decât trebuiau, fură recrutaţi pe 
loc dintre funcţionari şi fură aduşi nu numai băiatul 
protopopului Kiril, dar şi protopopul. Fiecare martor îşi 
aşternu numele, cu toate titlurile şi gradele lui, unii de-a- 
ndoaselea, alţii pieziş, alţii aproape cu susul în jos, şi cu 
nişte slove pe care alfabetul rus nu le mai văzuse. Ivan 
Antonovici, pe care-l cunoaştem, isprăvise totul foarte 
repede, actele de vânzare-cumpărare fură înscrise în 
condici, numerotate şi trecute în catastif, în schimbul unei 
dări de cinci la mie şi a unei taxe pentru publicarea lor în 
Monitor, astfel că Cicikov avu de plătit o sumă neînsemnată. 
Ba încă preşedintele dădu poruncă să se ia de la Cicikov 


numai jumătate din dări, jumătatea cealaltă fiind trecută, 
nu se ştie cum şi ce fel, în socoteala altui petiţionar. 

— Prin urmare, zise preşedintele, când totul se isprăvi, nu 
ne mai rămâne decât să bem aldămaşul. 

— Sunt gata! zise Cicikov. Numai dumneavoastră să 
hotărâți când. Ar fi păcat din parte-mi să nu destupăm 
două-trei butelii de vin spumos pentru o societate atât de 
plăcută. 

— Nu, nu m-ai înţeles: vinul spumos o să-l dăm noi, zise 
preşedintele. E datoria noastră. Dumneata eşti musafir şi 
trebuie să te cinstim. Ştiţi ceva, domnilor? Până una-alta, 
uite ce propun: să mergem cu toţii, aşa în păr, la poliţai; e 
un făcător de minuni; doar clipeşte din ochi, când trece prin 
piaţa de peşte sau pe lângă vreo pivniţă, şi habar n-aveţi ce 
zacuscă iese! Cu prilejul ăsta, mai facem şi un whist-işor. 

Cine ar fi putut să nu primească o asemenea propunere? 
Numai la pomenirea pieţei de peşte, martorilor le lăsa gura 
apă. Toată lumea puse numaidecât mâna pe şepci şi pe 
căciuli - şi slujba se isprăvi. În timp ce treceau prin 
cancelarie, Ivan Antonovici, botul de râtan, după ce-l salută 
respectuos pe Cicikov, îi şopti: 

— Aţi cumpărat ţărani de o sută de mii de ruble, şi pentru 
osteneala mea nu mi-aţi dat decât o bumaşcă albă 

— Ei, parcă ce ţărani sunt ăştia? îi răspunse Cicikov tot în 
şoaptă. Nişte oameni proşti şi netrebnici din cale-afară; nu 
fac nici pe jumătate. 

Ivan Antonovici îşi dădu seama că muşteriul era tare şi că 
nu-i mai pică nimic. 

— Cât i-ai dat lui Pliuşkin pe un suflet? îi şopti Sobakevici 
la urechea cealaltă. 

— Dar de ce mi-ai vârât-o pe Vorobei? îi răspunse Cicikov. 

— Care Vorobei? făcu Sobakevici. 

— O femeie, Elizaveta Vorobei. Ai pus-o cu „t” la urmă. 

— Ba nu ţi-am vârât niciun Vorobei, zise Sobakevici şi se 
duse la ceilalţi. 


În sfârşit, droaia de musafiri ajunse la casa poliţaiului. Era 
cu adevărat un făcător de minuni: de cum auzi despre ce e 
vorba, strigă un vardist, un flăcău isteţ, încălţat cu botfori 
de lac, căruia se pare că nu-i spuse decât două vorbe la 
ureche, adăugând: „Ai înţeles?” - că în odaia de alături, în 
timp ce musafirii jucau de mama focului whist, se şi iviră pe 
masă morun, nisetru, somon, icre negre tescuite şi proaspăt 
sărate, scrumbii, păstrugi, brânzeturi, limbi afumate, batog, 
toate venite de la piaţa de peşte. Se iviră, apoi, adaosurile 
gazdei cu de-ale bucătăriei: un pirog cu peşte, în care 
intraseră zgârciurile şi carnea fălcilor unui nisetru de nouă 
puduri, apoi alt pirog cu ciuperci, plăcinte cu came şi ceapă, 
găluşte în unt şi alte bunătăţi. Poliţaiul era în oarecare 
măsură părintele şi binefăcătorul oraşului. Era printre 
cetăţeni ca în sânul familiei, iar prin prăvălii şi la bazar se 
ducea ca în propria lui cămară, îndeobşte, era, cum se 
spune, un om la locul lui şi cu desăvârşire stăpân pe 
meserie. Anevoie puteai ghici dacă el era făcut pentru 
slujba lui, sau slujba pentru el. Învârtea lucrurile cu atâta 
iscusinţă, încât avea un venit îndoit faţă de al tuturor 
poliţailor dinaintea lui, bucurându-se, pe deasupra, şi de 
dragostea întregului oraş. Negustorii ţineau cei dintâi la el, 
tocmai pentru faptul că nu era fudul. Într-adevăr, el le 
boteza copiii, se cumetrea cu ei şi, deşi câteodată îi jupuia 
rău, o făcea cu o nespusă dibăcie: îi bătea pe umăr, râdea 
cu ei, îi cinstea cu ceai, le făgăduia să vie să joace dame cu 
ei şi-i întreba despre toate: cum le merg treburile şi câte şi 
mai câte. Dacă afla că cineva avea vreun copil bolnav, îi 
spunea ce leac să ia. Într-un cuvânt, era băiat bun! Trecând 
prin oraş cu droşca, făcea rânduială, dar, în acelaşi timp, 
avea şi câte o vorbă bună: „Ce zici, Miheici? Nu mai 
terminăm odată partida noastră de gorka1?” „Păi, 
răspundea acela descoperindu-se, ar trebui s-o terminăm, 
Alexei Ivanovici.” „Ascultă, frate Ilia Paramonâci, să vii la 
mine să-mi vezi trăpaşul: să-l punem la întrecere cu calul 
tău. Să-l pui şi pe al tău la bihuncă, să-i încercăm.” 


Negustorul, care era nebun după caii trăpaşi, zâmbea cu 
deosebită plăcere şi spunea, mângâindu-şi barba: „Să-i 
încercăm, Alexei Ivanovici!” Până şi vânzătorii de prăvălie, 
cu capul descoperit, se uitau cu plăcere unii la alţii, parcă 
vrând să spună: „Ce om bun e Alexei Ivanovici!” Poliţaiul 
ajunsese foarte popular şi negustorii erau de părere că 
Alexei Ivanovici, „cu toate că te jumuleşte, nu te trădează 
pentru nimic în lume”. 

Băgând de seamă că zacusca e gata, poliţaiul propuse 
musafirilor să isprăvească whist-ul după masă şi toată 
lumea trecu în odaia de unde venea un miros care începuse 
de mult să gâdile plăcut nările oaspeţilor şi unde 
Sobakevici, aruncând o privire pe uşă, ochise de departe un 
nisetru care zăcea stingher, pe o tavă mare. După ce băură 
câte un pahar de rachiu măsliniu-negricios, de culoarea pe 
care o întâlneşti numai la pietrele străvezii de Siberia şi din 
care se fac în Rusia peceţi, musafirii, cu furculiţa în mână, 
se îndreptară din toate părţile spre masă, dându-şi fiecare 
la iveală, cum se spune, firea şi gusturile; unii tăbărâră pe 
icre, alţii pe somon, alţii pe brânzeturi. Sobakevici, fără să 
ia aminte la toate aceste mărunţişuri, se opri lângă nisetru 
şi, pe când ceilalţi beau, discutau şi mâncau, într-un sfert de 
ceas şi ceva îl dete gata. Când poliţaiul, aducându-şi aminte 
de nisetru şi spunând: „Domnilor, ce părere aveţi despre 
această capodoperă a naturii?”, se îndreptă spre el cu 
furculiţa, dimpreună cu alţii, văzu că din capodopera naturii 
nu mai rămăsese decât coada. Sobakevici se prefăcu că n- 
aude şi, ducându-se la altă farfurie de mai departe, începu 
să-şi înfigă furculiţa într-un peştişor uscat. Isprăvind cu 
nisetrul, Sobakevici se întinse într-un jilţ, nu mai mâncă şi 
nici nu mai bău, ci numai moţăia şi clipea din când în când 
din ochi. Se pare că poliţaiului nu-i plăcea să se zgârcească 
la vin; toasturile nu se mai terminau. Întâiul pahar fu 
ridicat, după cum vor bănui poate chiar cititorii, în 
sănătatea noului moşier din gubernia Herson, al doilea în 
sănătatea ţăranilor lui şi pentru fericita lor strămutare, al 


treilea în sănătatea viitoarei şi frumoasei lui soţii, fapt care 
stârni un zâmbet de plăcere pe buzele eroului nostru. 
Musafirii îl copleşiră din toate părţile pe Cicikov, începând 
să-l roage stăruitor să mai stea în oraş măcar două 
săptămâni: 

— Nu, Pavel Ivanovici, nu se poate să pleci! Ar însemna 
numai să ne răceşti izba: nici n-ai trecut bine pragul şi te şi 
duci! Nu, ai să mai stai cu noi. O să te însurăm. Nu-i aşa, 
Ivan Grigorievici, îl însurăm aici? 

— Îl însurăm! îl însurăm! sări preşedintele. Poţi să te 
împotriveşti cât vrei, noi tot te însurăm! Nu, iubitule, dac-ai 
venit la noi, n-ai încotro. Nouă nu ne place să glumim. 

— Del... făcu Cicikov, zâmbind. De ce să mă împotrivesc? 
însurătoarea nu-i un lucru de care să te... Numai să fie 
mireasă. 

— O să fie şi mireasă. De ce să nu fie? Vor fi de toate, orice 
vrei!... 

— Dacă o să fie... 

— Bravo, rămâne! strigă toată lumea. Vivat, ura, Pavel 
Ivanovici! Ura! Şi toţi se îndreptară spre el să ciocnească 
paharele. 

Cicikov ciocni cu toţi. 

— Încă o dată! ziseră cei mai aprinşi. Mai ciocniră o dată. 
Se duseră, apoi, să ciocnească iarăşi. Într-un scurt răstimp, 
se stârni o veselie nemaipomenită. Preşedintele, un om 
dintre cei mai simpatici când era vesel, îl îmbrăţişă de 
câteva ori pe Cicikov, şi, într-o pornire de duioşie, îi zise: 
„Sufleţelule! Drăguţule!” După aceea, trosni din degete şi 
începu să joace în jurul lui, cântând cunoscutul cântec: „Vai, 
ţarane din Kamarinsk, eşti aşa şi pe dincolo”. După 
şampanie, se desfundară sticle cu vin unguresc, care 
însufleţi şi înveseli şi mai mult societatea. Whist-ul fu uitat 
de tot. Lumea striga, discuta tot soiul de lucruri, politică, ba 
chiar militărie, şi da glas unor idei liberale, pentru care, 
altă dată, şi-ar fi bătut copiii. O mulţime de chestiuni dintre 
cele mai grele fură dezlegate pe loc. Cicikov nu se mai 


simţise de mult atât de bine: ca şi când ar fi fost un moşier 
adevărat din gubernia Herson, vorbi despre fel de fel de 
îmbunătăţiri, despre rotația culturilor pe tarlale în răstimp 
de trei ani, despre fericirea şi desfătarea a două suflete, şi 
se apucă să-i declame lui Sobakevici scrisoarea în versuri 
adresată Charlottei de către Wertherl'7b40'7d. Sobakevici, 
stând în jilţ, nu făcea decât să caşte ochii, pentru că, după 
nisetru, simţea o nestăpânită dorinţă să se culce. Cicikov, 
dându-şi seama că şi el începuse să fie prea limbut, ceru o 
trăsură şi i se dădu droşca procurorului. Vizitiul acestuia, 
după cum se dovedi pe drum, era un flăcău încercat, căci 
mâna caii cu o singură mână, pe când cu cealaltă, întoarsă 
spre trăsură, îl ţinea pe boier. Cicikov ajunse astfel la han 
cu droşca procurorului şi aici îi mai stârniră multă vreme pe 
limbă tot felul de nerozii: o mireasă bălaie cu faţa ca bujorul 
şi cu o gropiţă în obrazul drept, nişte sate din gubernia 
Herson, şi capitaluri. Selifan primi chiar unele porunci 
gospodăreşti şi anume să-i adune pe toţi oamenii 
strămutați, ca să li se facă apelul, fiecare după numele lui. 
Selifan îl ascultă multă vreme în tăcere, apoi ieşi din odaie 
şi-i zise lui Petruşka: „Du-te de-l dezbracă pe boier!” 
Petruşka se apucă să-i tragă ciubotele şi, odată cu ele, era 
cât pe-aci să-l tragă pe duşumea şi pe boier. În cele din 
urmă, izbuti să i le scoată; boierul se dezbrăcă şi după ce se 
zvârcoli o vreme în patul care scârţâia groaznic, adormi, 
închipuindu-şi că e un adevărat moşier din gubernia 
Herson. Iar în răstimp, Petruşka ieşi pe sală cu pantalonii şi 
fracul de culoarea afinelor, cu luciri de mătase, şi, 
atârnându-i pe un umăr de lemn, se apucă să-i bată cu o 
nuia şi să-i perie, de umplu toată sala de praf. 'locmai când 
era gata să-i scoată de pe umăr, Petruşka se uită de pe 
galerie jos şi-l văzu pe Selifan care se întorcea de la grajd. 
Privirile lor se întâlniră şi cei doi servitori se înţeleseră 
numaidecât printr-un simţ al lor: cum că boierul doarme 
buştean şi că se pot duce acolo unde le ardea să se ducă. 
După ce puse fracul şi pantalonii în odaie, Petruşka se dădu 


jos şi amândoi plecară împreună, fără să pomenească ceva 
despre scopul călătoriei lor, flecărind pe drum despre 
lucruri cu totul străine. Plimbarea lor nu fu lungă. Ei 
trecură drumul, la casa de peste drum de han şi intrară pe 
o uşă scundă, cu geamuri, înnegrită de fum, care ducea jos, 
aproape sub pământ, unde, în jurul unor mese de lemn, se 
şi aflau o mulţime de oameni de tot soiul: cu barbă, fără 
barbă; unii în cojoace cu blana pe dinafară, alţii numai cu 
cămaşa pe ei, alţii în mantale de bumbac gros. Cine mai ştie 
ce au făcut acolo Petruşka şi Selifan? Dar peste un ceas 
ieşiră amândoi, de mână, păstrând cea mai adâncă tăcere, 
purtându-şi de grijă unul altuia cu mare luare-aminte şi 
ferindu-se unul pe altul de toate colţurile. Mână în mână, 
fără să-şi dea drumul, ei urcară scara un sfert de ceas. Până 
la urmă, o biruiră şi se pomeniră sus. Petruşka stătu în faţa 
patului lui vreun minut, chibzuind cum să se culce mai 
cuviincios. În cele din urmă, se întinse de-a curmezişul, aşa 
încât picioarele i se sprijineau pe duşumea. Selifan s-a 
culcat în acelaşi pat, cu capul pe pântecul lui Petruşka, 
uitând cu desăvârşire că ar fi trebuit să se culce într-altă 
parte, să zicem în odaia de servitori, dacă nu în grajd, lângă 
cai. Adormiră amândoi deodată numaidecât, dând drumul 
unor sforăituri cumplite, la care boierul răspundea din 
camera lui cu un şuierat subţire, scos pe nas. Curând după 
aceea, totul se potoli şi hanul întreg fu cuprins de un somn 
adânc; nu se mai vedea lumină decât la o singură fereastră, 
acolo unde stătea locotenentul sosit de la Riazan, care se 
vede treaba că era un mare iubitor de cizme, pentru că, 
deşi avea patru perechi nou-nouţe, încerca acum şi pe a 
cincea. Se apropie de câteva ori de pat ca să şi le scoată şi 
să se culce, dar nu se îndura. Într-adevăr, cizmele erau bine 
lucrate. Multă vreme, locotenentul şi-a ridicat când un 
picior, când altul, examinând cu privirea tocurile meşterite 
cu mare iscusinţă şi măiestrie. 


Capitolul al optulea 


Cumpărăturile lui Cicikov ajunseră un izvor de discuţii în 
oraş. Lumea se tot întreba dacă e vreo afacere să cumperi 
ţărani pentru strămutare; se stârniră dezbateri ample, se 
vânturară ipoteze şi opinii. Mulţi din cei care luau parte la 
discuţii dovedeau o desăvârşită cunoaştere a chestiunii. „De 
bună seamă că-i aşa, nu încape îndoială, ziceau unii, în 
guberniile din sud pământul e într-adevăr bun şi roditor, 
dar cum o vor duce ţăranii lui Cicikov fără apă? Că prin 
partea locului nu e niciun râu.” „Stepan Dmitrievici, că nu-i 
apă, n-ar fi nimic, dar strămutarea însăşi e un lucru tare 
nesigur. Se ştie cum e ţăranul: ajuns pe un pământ nou şi 
pus la plugărit, fără să aibă nimic, nici izbă, nici ogradă, o ia 
din loc numaidecât şi nu-i mai dai de urmă.” „Dă-mi voie, 
Alexei Ivanovici, dă-mi voie. Nu sunt de aceeaşi părere cu 
dumneata, când spui că ţăranii lui Cicikov vor fugi. Rusul se 
descurcă oriunde şi se obişnuieşte cu orice climă. Chiar 
dacă-l trimiţi în Kamciatka, dă-i numai mănuşi bune, că şi 
pune mâna pe secure şi cât ai bate din palme, se şi apucă 
să-şi ridice izba.” „Ascultă, Ivan Grigorievici, ai scăpat din 
vedere ceva foarte important: nu te-ai întrebat ce fel de 
ţarani are Cicikov. Uiţi că un moşier nu-şi vinde oamenii 
buni; dau capul că, dacă ţăranii lui Cicikov n-or fi chiar hoţi 
ori beţivani nărăviţi, sunt, în orice caz nişte haimanale şi 
nişte zurbagii.” „Aşa e, da, aici sunt de părerea dumitale, ai 
dreptate. Nimeni nu vinde oameni buni, iar oamenii lui 
Cicikov sunt nişte beţivi; trebuie să ţinem însă seama că 
tocmai ăsta-i miezul problemei, tocmai aici se ascunde tot 
tâlcul ei: chiar dacă ţăranii sunt acum nişte nemernici, 
strămutați pe noi meleaguri ar putea să devină dintr-odată 
servi minunaţi. Pilde de felul ăsta s-au văzut destule în 
viaţă, ba chiar şi în istorie.” „Niciodată, niciodată, zicea 
directorul fabricilor de stat. Credeţi-mă că aşa ceva nu se 


va întâmpla niciodată, deoarece ţăranii lui Cicikov vor avea 
acum doi duşmani aprigi. Întâiul duşman e vecinătatea cu 
guberniile Malorusieil'7b4117d unde, după cum se ştie, 
vânzarea rachiului e slobodă. Vă încredinţez că, în două 
săptămâni, se pun pe beţie şi nu mai fac două parale. Al 
doilea duşman e năravul vieţii hoinare, pe care ţăranii şi-l 
însuşesc în timpul strămutării. Ar trebui, poate, ca ei să fie 
veşnic sub ochii lui Cicikov, ca să-i ţină de scurt, să-i scuture 
pentru orice năzbâtie, să nu se bizuie pe altul, ci numai pe 
el, plesnindu-i, la nevoie, când peste bot, când peste ceafă.” 
„Dar pentru ce să-şi bată singur capul şi să-i plesnească el? 
Cicikov şi-ar putea lua un administrator.” „Da, şi-ar putea 
lua un administrator, dar vezi că toţi sunt nişte pungaşi!” 
„Sunt pungaşi, pentru că boierii nu se ţin de treabă.” „Asta- 
i adevărat, încuviinţară mai mulţi din cei de faţă. Dacă 
stăpânul se pricepe cât de puţin la gospodărie şi-şi cunoaşte 
oamenii, el are totdeauna un bun administrator. M 
Directorul spuse că nu poţi găsi administrator bun sub cinci 
mii de ruble pe an. Dar preşedintele fu de părere că se 
poate găsi şi cu trei mii. Directorul însă întrebă: „Unde-l 
găseşti? Poate pe nasul dumitale?” Dar preşedintele 
răspunse: „Da, chiar aici în nasul nostru, în judeţ şi anume: 
Piotr Petrovici Samoilov. Ăsta e un logofăt cum i-ar trebui lui 
Cicikov pentru ţăranii lui!” Mulţi căutau să se pună în 
situaţia lui Cicikov, îngroziţi de greutatea strămutării unui 
număr atât de mare de oameni. Unii se temeau şi de vreo 
răzvrătire, cu nişte oameni atât de zurbagii ca ţăranii lui 
Cicikov. Dar poliţaiul obiecta că nu sunt temeri de 
răzvrătire, că pentru preîntâmpinarea ei ai la îndemână 
puterea căpitanului-ispravnic, că acesta, chiar dacă nu vine 
la faţa locului în carne şi oase, e de ajuns să-şi trimită 
chipiul, şi chipiul lui îi va mâna din urmă pe ţărani, până la 
aşezarea lor. Multă lume făcu propuneri pentru stârpirea 
spiritului de răzvrătire, de care sunt pătrunşi oamenii lui 
Cicikov. Părerile erau împărţite: s-au rostit unele din cale- 
afară de aspre şi de o cruzime militărească, poate cam de 


prisos, dar, s-au rostit şi păreri care vădeau multă blândeţe. 
Dirigintele poştei gândea că Cicikov are acum o datorie 
sfântă; că el ar putea să fie pentru oamenii lui ca un părinte 
şi, după cum spunea el, ar putea chiar să le lumineze în 
chip binefăcător mintea, lăudând mult cu acest prilej şcoala 
lui Lancaster, de învăţământ reciproci'7b4217d. 

Aşa se discuta şi se vorbea în oraş; din simpatie, mulţi 
dintre cetăţeni îi dădură personal lui Cicikov sfaturile lor, 
oferindu-i chiar şi o escortă pentru neprimejduita 
strămutare a ţăranilor la noua lor aşezare. Cicikov le 
mulţumi, răspunzând că, la nevoie, nu va întârzia să se 
folosească de sfaturile primite, dar refuză hotărât escorta, 
socotind-o cu totul de prisos, întrucât oamenii cumpăraţi de 
el sunt cu deosebire de blânzi, fiind gata să se mute de 
bunăvoie, şi în niciun caz n-ar putea izbucni printre ei vreo 
răzvrătire. 

Toate aceste zvonuri şi discuţii avură totuşi cele mai 
frumoase urmări la care s-ar fi putut aştepta Cicikov. 
Anume, se zvonise că el ar fi nici mai mult, nici mai puţin 
decât un milionar. Locuitorii oraşului care, după cum 
văzurăm în primul capitol, l-au simpatizat de la început pe 
Cicikov, acum însă - după asemenea zvonuri - îl îndrăgiră 
de-a binelea. De altfel, dacă ar fi să spunem adevărul, erau 
cu toţii oameni buni, trăiau în prietenie şi în bună 
înţelegere, iar în vorbele lor puneau pecetea unei naivităţi 
şi blândeţi neobişnuite. „Dragă prietene, Ilia Ilici!” „Ascultă, 
frate Antipator Zaharievici!” „Spui prăpăstii, scumpe Ivan 
Grigorievici.” Dirigintelui poştei, care se numea Ivan 
Andreevici, când i se adresau, îi adăugau totdeauna: 
„Sprehenzideici|'7b43|'7d, Ivan Andreici?” Într-un cuvânt, 
totul era ca în familie. Mulţi dintre locuitori nu erau lipsiţi 
de cultură: preşedintele Curţii ştia pe dinafară „Liudmila” 
de Jukovski, care pe vremea aceea mai constituia o noutate 
ce nu avusese timp să se răcească, şi el recita meşteşugit 
mai multe pasaje din baladă, mai ales vorbele: „Codrul e 
aţipit, valea doarme”, iar cuvântul de tăcere „Sttt!” îl rostea 


în aşa fel, încât ţi se părea că vezi o vale adormită. Şi, la 
acest pasaj, pentru ca asemănarea să fie şi mai mare, el 
închidea şi ochii. Dirigintele poştei avea aplicare spre 
filosofie, citea sârguitor, chiar şi noaptea, 

„Nopţile”!' 7b4417d lui Young şi „Cheia tainelor 
naturii”'7b451'7d de Eckartshausen, scoțând din ele pasaje 
foarte lungi, dar nimeni nu cunoştea cuprinsul şi natura lor. 
De altfel, om de spirit, el avea graiul viu şi-i plăcea să-şi 
împodobească vorbirea, după cum spunea el însuşi despre 
sine. Şi-o împăna cu o sumedenie: de umpluturi felurite, ca 
de pildă: „Domnul meu, cam aşa ceva, ştii, înţelegi, poţi să-ţi 
închipui, ca să zic aşa, în oarecare măsură”, şi cu altele, pe 
care le vărsa cu sacul. Îşi mai înfrumuseţa cuvântul făcând 
şi cu ochiul, într-un chip foarte izbutit, sau închizându-l, 
ceea ce imprima un sens muşcător multora din aluziile lui 
satirice. Ceilalţi erau şi ei oameni mai mult sau mai puţin 
luminaţi: unul citea pe Karamzinl' 7b4617d, altul 
„Moskovskie Vedomosti”!'7b471'7d, iar altul nu citea chiar 
nimic. Unul era „urs”, adică un om care trebuia îmboldit la 
treabă cu ghiontul. Altul, nepăsător şi trântor, zăcea toată 
viaţa pe o rână şi era de prisos să-l mai îmboldeşti, că tot nu 
s-ar fi sculat pentru nimic în lume. În ceea ce priveşte 
înfăţişarea lor, după cum se ştie, erau toţi oameni zdraveni 
şi nu se găsea printre ei niciun ofticos. Toţi arătau aşa, 
încât, în convorbirile duioase ce se desfăşurau între patru 
ochi, nevestele lor le spuneau: butoiaşule, grăsunule, 
burticică, negriciosule, chichi, juju şi altele. Îndeobşte însă, 
erau oameni buni, foarte primitori, şi cineva care s-ar fi 
ospătat la ei sau ar fi petrecut o seară la whist le era 
totdeauna drag; cu atât mai mult Cicikov, înzestrat cu 
însuşiri şi purtare fermecătoare şi care cunoştea cu 
adevărat marele secret de a se face plăcut. Ei îl îndrăgiră în 
aşa măsură, încât Cicikov nu mai ştia cum să scape din oraş. 
Nu auzea decât: „Pavel Ivanovici, mai stai cu noi o 
săptămână, numai o săptămână!” Într-un cuvânt, cum s-ar 
zice, era purtat ca pe braţe. Dar mult mai puternică era 


impresia (lucru vrednic de cea mai mare uimire) pe care o 
făcuse doamnelor. Ca să lămurim acest lucru, ar trebui să 
spunem multe despre doamnele înseşi, despre societatea 
lor; să le descriem, cum s-ar spune, în culori vii, calităţile 
sufleteşti; dar autorului îi vine foarte greu s-o facă. Pe de o 
parte, îl opreşte un nemărginit respect pentru soțiile 
demnitarilor, iar pe de altă parte... pe de altă parte, îi vine 
pur şi simplu greu. Doamnele din oraşul N. erau... dar nu 
pot, nu pot câtuşi de puţin: simt că mă cuprinde parcă o 
sfială. Doamnele din oraşul N. se deosebeau mai ales prin... 
A! Mi se pare ciudat, dar nu pot să-mi mai urnesc pana din 
loc; parc-ar fi de plumb. Fie! Se vede că trebuie să lăsăm 
zugrăvirea caracterelor lor pe seama acelora care au culori 
mai vii şi mai multe pe paleta lor, iar noi nu vom spune 
decât vreo două vorbe despre înfăţişarea lor şi despre ce-i 
mai săritor în ochi. Doamnele din oraşul N. erau, cum s-ar 
spune, atrăgătoare; în această privinţă, am putea să le dăm 
pildă tuturor celorlalte. În ce priveşte felul de a se purta, de 
a respecta manierele elegante, eticheta şi o mulţime de 
rânduieli din cele mai subtile, şi mai ales moda, în cele mai 
mici amănunte ale ei, ele întrecuseră până şi pe cucoanele 
din Petersburg şi Moscova. Se îmbrăcau cu mult gust, se 
plimbau prin oraş cu caleştile, cum cerea moda cea mai 
nouă, în timp ce la spatele trăsurii se legăna feciorul în 
livrea, cu ceaprazuri de aur. Cartea de vizită, chiar dacă era 
scrisă pe un doi de treflă sau pe un as de caro, era un lucru 
sfânt. Din pricina ei, două doamne, nu numai prietene bune, 
dar şi rubedenii, se certaseră pentru totdeauna, tocmai 
pentru că una din ele nu se îngrijise să întoarcă vizita 
celeilalte. Cu toate încercările de mai târziu ale bărbaţilor şi 
rudelor să le împace, se văzu că pe lume se poate face 
orice, afară de un singur lucru: să împaci două doamne 
certate din pricina unei vizite neîntoarse. Astfel, cele două 
doamne nu se mai simpatizau, cum spunea gura oraşului. În 
ce priveşte ocuparea locului de cinste, se petreceau de 
asemenea numeroase scene deosebit de tari care, uneori, 


inspirau soţilor respectivi o nobilă şi belicoasă concepţie 
asupra cavalerescului simţământ de proteguitor. Fireşte că 
nu se ajungea la duel, toţi fiind slujbaşi civili, dar, în schimb, 
fiecare căuta să facă mizerii altuia, oriunde-i era cu putinţă, 
lucru, după cum se ştie, de multe ori mai rău decât orice 
duel. În privinţa moralității, doamnele din oraşul N. erau 
foarte severe, pline de o nobilă indignare faţă de tot ce era 
vicios şi de toate ispitele, condamnând fără cruţare orice 
slăbiciune. Dacă printre ele se întâmpla, cum s-ar spune, 
ceva, cumva, asta se petrecea în taina, încât nu se vedea 
câtuşi de puţin că se întâmplă. Demnitatea era păstrată şi 
însuşi bărbatul era pregătit în aşa fel, încât dacă vedea 
ceva, cumva, sau auzea ceva, cumva, răspundea blajin şi 
cuminte cu un proverb: „Ce-ţi pasă că a stat cumătră cu 
cumătrul?” Trebuie să mai arătăm că doamnele din oraşul 
N. se distingeau nespus, ca multe doamne din Petersburg, 
prin prudenţa şi bună-cuviinţa expresiei. Ele nu ziceau 
niciodată: „Mi-am suflat nasul”, „am asudat”, „am scuipat”, 
ci: „Mi-am uşurat nasul”, „m-am servit de batistă”. În niciun 
caz nu se putea spune: „Paharul ăsta, ori farfuria asta, 
pute”. De altfel nu se putea spune nimic care să dea măcar 
de înţeles aşa ceva. În locul unei atari expresii, se zicea de 
pildă: „Paharul ăsta nu se comportă bine” sau altceva de 
acelaşi fel. Pentru ca limba rusă să fie şi mai mult 
înnobilată, aproape jumătate din cuvintele ei erau alungate 
din vocabular, din care pricină foarte des trebuia să se 
ceară ajutorul limbii franceze. În schimb, în această din 
urmă limbă, erau îngăduite vorbe mult mai tari decât cele 
pomenite mai sus. Prin urmare, cam acestea se pot spune 
despre doamnele din oraşul N., dacă vorbim doar aşa, 
numai despre ceea ce e mai la vedere. Dar dacă ne-am 
arunca privirile mai adânc, am descoperi, fireşte, o mulţime 
de alte lucruri. Totuşi, e primejdios să pătrunzi cu privirea 
prea adânc în inima cucoanelor. Aşa că vom urma mai 
departe, numai la suprafaţă. Până acum, doamnele nu prea 
vorbiseră despre Cicikov, fiind, de altfel, toate de aceeaşi 


părere în ceea ce priveşte plăcutele lui purtări în societate; 
dar, după ce se zvonise că-i milionar, i se descoperiseră şi 
alte însuşiri. De altfel, doamnele nu erau deloc interesate; 
nu era de vina decât cuvântul „milionar”, nu milionarul în 
sine, ci numai cuvântul „milionar” pentru că singur ecoul 
acestui cuvânt, lăsând la o parte orice sac cu bani, are o 
înrâurire şi asupra ticăloşilor, şi asupra oamenilor aşa şi- 
aşa, şi asupra oamenilor cumsecade; pe scurt, asupra 
tuturor. Milionarul are prielnica situaţie că poate să 
cunoască lichelismul dezinteresat, lichelismul pur, 
neîntemeiat pe niciun calcul: mulţi ştiu foarte bine că nu vor 
primi, şi că n-au niciun drept să primească nimic din partea 
milionarului, dar fac tot ce le stă în putinţă să-i iasă înainte, 
să-i surâdă, să-şi scoată pălăria, să se invite singuri la o 
masă la care au aflat că a fost poftit şi el. N-am putea spune 
că această duioasă aplecare spre lichelism ar fi fost simțită 
şi de doamne; totuşi, în multe saloane se vorbea că, fireşte, 
Cicikov, fără să fie o frumuseţe de bărbat, este în schimb 
tocmai aşa cum trebuie să fie un bărbat, că dacă ar fi fost 
puţin mai gros sau puţin mai subţire, nu i-ar fi stat aşa de 
bine. Cu acest prilej, se vorbi într-un fel oarecum jignitor 
despre bărbaţii subţirei: cum că ei n-ar fi oameni, ci un fel 
de scobitori. În toaletele doamnelor se iviră felurite şi 
numeroase adăugiri. La bazar, lumea începea să se 
înghesuie, aproape să se îmbrâncească. Veneau trăsurile ca 
la promenadă. Negustorii rămaseră uimiţi, văzând că vreo 
câteva valuri de stofă, aduse din iarmaroc şi care nu 
putuseră fi vândute din pricina unui preţ ce păruse prea 
urcat, începură să fie căutate şi vândute îndată, lumea 
bătându-se pe ele. Într-o zi, în timpul liturghiei, una din 
doamne purta o rochie, ale cărei poale aveau, jur împrejur, 
un volan atât de mare, încât se întindea pe jumătatea 
bisericii, şi un pristav care era de faţă dădu norodului 
poruncă să facă loc şi să se dea la o parte înspre pridvor, 
pentru a nu mototoli toaleta Înălţimii Sale. Însuşi Cicikov nu 
putu să nu bage de seamă o atenţie atât de neobişnuită. 


Odată, întorcându-se acasă, la han, găsi pe masă o 
scrisoare. Nu putu afla de unde era şi cine o adusese; 
servitorul îi spuse că a fost adusă cu porunca să nu se ştie 
de la cine venea. Scrisoarea începea în termeni foarte 
hotărâți, anume în felul următor: „Nu, trebuia să-ţi scriu 
Pe urmă, se spunea că între suflete există o tainică simpatie. 
Acest adevăr era întărit printr-o jumătate de rând de 
puncte, puncte. Urmau câteva idei demne de luat în seamă 
prin adevărul lor, încât suntem de părere că este aproape 
de trebuinţă să le reproducem: „Ce este viața noastră? O 
vale în care s-au cuibărit amărăciunile. Ce este lumea? O 
mulţime de oameni fără simţăminte. ” Corespondenta 
mărturisea apoi că udă cu lacrimi amintirea unei mame 
duioase care nu mai e pe astă lume de douăzeci şi cinci de 
ani. Cicikov era poftit în pustietate, să părăsească pentru 
totdeauna oraşul, unde oamenii se înăbuşă în curţi 
îmbâcsite, fără aer; sfârşitul scrisorii vădea o hotărâtă 
deznădejde şi se încheia cu următoarele versuri: 


VW 


Două turturele îţi vor arăta 

Trupul meu cel rece întins în faţa ta. 

Ele iţi vor spune, jalnic gângurind, 

Cât plâns-a de mult sărmana de ea murind. 


Versului de la urmă îi lipsea măsura ritmică, dar asta n- 
avea însemnătate: scrisoarea era scrisă în spiritul vremii. 
Nu era semnată. Nu purta nici nume, nici prenume, nici 
măcar luna şi ziua. Un post-scriptum adăuga că inima lui 
Cicikov trebuie s-o ghicească pe aceea care-i scrie, şi că 
autoarea va lua parte la balul de a doua zi, de la 
guvernator. 

Scrisoarea anonimă îi stârni un deosebit interes. Avea 
atâtea lucruri ispititoare şi-i trezea curiozitatea în aşa grad, 
încât Cicikov o reciti o dată, apoi încă o dată, şi a treia oară, 
şi, în cele din urmă, zise: „Iare-s curios să ştiu cine-mi 
scrie!” Chestiunea se vădea serioasă. Cicikov se gândi un 


ceas şi mai bine, apoi zise, desfăcându-şi braţele şi 
plecându-şi capul: „Da, da, e scrisă foarte înflorit!” Se 
înţelege că, după aceea, scrisoarea fu împăturită şi pusă în 
cutie, în vecinătatea unui afiş şi a unei invitaţii la o nuntă, 
care de şapte ani zăceau în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie. 
Apoi, ceva mai târziu, i se aduse şi o invitaţie la balul 
guvernatorului, lucru foarte obişnuit în capitalele de 
gubernii: unde-i guvernator, trebuie să fie şi bal, altfel 
guvernatorul n-ar mai fi iubit şi stimat cu adevărat de către 
nobilime. 

Cicikov lăsă la o parte numaidecât tot ce nu era în 
legătură cu invitaţia şi toată luarea lui aminte fu acaparată 
de pregătirile de bal, căci, într-adevăr, avea multe motive 
ce-l îndemnau şi-l aţâţau la aceasta. În schimb, poate că de 
la facerea lumii şi până azi nu s-a cheltuit încă vreodată 
atâta vreme pentru toaletă. O oră întreagă a consacrat-o 
studiului figurii în oglindă, încercând tot felul de expresii: 
ba de gravitate şi de om aşezat; ba de respect, dar cu un 
zâmbet fin; ba de respect, fără zâmbet... Făcu în faţa 
oglinzii câteva plecăciuni însoţite de silabe nelămurite, care 
ar fi semănat întrucâtva cu cele franţuzeşti, cu toate că 
Cicikov nu ştia boabă franţuzeşte. Îşi făcu chiar lui însuşi fel 
de fel de gesturi plăcute, ridicând sprinceana, mişcând 
buzele şi plesnind din limbă; ce nu face omul care se crede 
chipeş, când rămâne singur în odaia lui şi este încredinţat 
că nimeni nu se uită pe gaura cheii? în cele din urmă, 
Cicikov se ciupi de bărbie şi îşi zise: „Gigea băiat!” şi începu 
să se îmbrace, cu o dispoziţie din cele mai bune. În timp ce- 
şi punea bretelele şi-şi înnoda cravata, se înclină de mai 
multe ori cu eleganţă, lipindu-şi călcâiele, şi, cu toate că nu 
obişnuia să danseze, făcu o săritură de entrechat'7b48'7d, 
care avu o neaşteptată şi întru nimic gravă urmare: scrinul 
se cutremură şi o perie căzu de pe masă. 

Apariţia lui la bal făcu impresie nemaipomenită. Toată 
lumea îi ieşi întru întâmpinare, unul cu cărţile de joc în 
mână, altul întrerupându-şi vorba în punctul culminant al 


discuţiei, când spunea, de pildă, că „iar judecătoria de ţară, 
instanţa inferioară, răspunde că...” Ce anume răspunde 
judecătoria de ţară, instanţa inferioară, nu a mai spus 
vorbitorul, grăbit să-l salute pe eroul nostru. „Pavel 
Ivanovici! Dumnezeule, Pavel Ivanovici! Dragă Pavel 
Ivanovici! Mult stimate Pavel Ivanovici! Sufletul meu, Pavel 
Ivanovici! lată-te, Pavel Ivanovici! lată-l pe Pavel Ivanovici al 
nostru! Dă-mi voie să te strâng la piept, Pavel Ivanovici! 
Lăsaţi-mă să-l sărut cu căldură pe scumpul meu Pavel 
Ivanovici!” Şi, deodată, Cicikov se pomeni luat în braţe de 
mai multe persoane. Abia scăpat dintr-ale preşedintelui, se 
pomeni într-ale poliţaiului; poliţaiul îl trecu inspectorului 
sanitar; inspectorul sanitar îl dădu în primire 
concesionarului; concesionarul, arhitectului... 
Guvernatorul, care sta lângă nişte doamne, cu un cornet de 
bomboane în mână şi cu un căţeluş pe braţ, văzându-l pe 
Cicikov, aruncă atât cornetul cât şi cățelul, care chelălăi. 
Aşadar, Cicikov dezlănţui o bucurie şi o voie bună 
neasemuite. Nu era faţă pe care să nu fi apărut un zâmbet 
de plăcere sau pe care să nu se fi oglindit măcar plăcerea 
generală. După cum se întâmplă cu funcţionarii superiori 
când un şef vine să inspecteze serviciile ce le sunt 
încredințate spre conducere: după ce le trece prima 
spaimă, îşi dau seama că lucrurile sunt pe placul şefului, 
care, în sfârşit, a binevoit să glumească, adică să pronunţe, 
cu un surâs amabil, câteva cuvinte. Ca urmare, cei din 
preajma lui râd de două ori mai mult, cei mai depărtaţi de 
şef, şi care, de altfel, nici n-au prea auzit ce-a spus, râd şi ei 
cu poftă, şi, în sfârşit, vardistul, care stă tocmai la uşă, care 
n-a râs niciodată în viaţa lui şi care chiar cu puţin mai 
înainte ameninţase publicul de afară cu pumnul, până şi el, 
în virtutea legilor imuabile ale reflectării, schiţează un fel 
de zâmbet, cu toate că şi acest zâmbet aduce mai mult cu 
strâmbătura aceluia căruia-i vine să strănute după o priză 
de tabac. Eroul nostru le răspundea tuturor şi se simţea 
neasemuit de bine: saluta în dreapta şi în stânga, puţin cam 


adus într-o parte, după cum îi era obiceiul, dar cu totul 
firesc, aşa că-i fermeca pe toţi. Doamnele făcură 
numaidecât cerc în jurul lui, ca o ghirlandă strălucitoare, 
aducând cu ele valuri de miresme: una mirosea a trandafiri, 
alta a primăvară şi a toporaşi, a treia se dăduse din plin cu 
parfum de rozetă; Cicikov ridica puţin capul şi trăgea 
miresmele pe nas. Toaletele lor dichisite vădeau foarte mult 
gust. Muselina, atlazul şi batistul erau de culori moderne 
atât de palide, încât nu mai ştiai cum să le numeşti - atât de 
departe ajunsese fineţea gustului. Funde şi buchete de flori 
răsăreau ici şi colo pe rochii într-o dezordine din cele mai 
pitoreşti, cu toate că organizarea acestei dezordini dăduse 
multă bătaie de cap. O podoabă uşoară, prinsă în păr, 
flutura pe lângă urechi şi parcă şoptea: „Încă puţin, şi zbor. 
Păcat că nu pot s-o iau cu mine şi pe frumoasa mea!” 'Taliile 
erau strânse şi aveau forme tari şi plăcute la privire 
(trebuie să spunem că, îndeobşte, toate doamnele din 
oraşul N. erau cam împlinite, dar ele se strângeau cu atâta 
meşteşug şi aveau mişcări atât de elastice, încât nu se băga 
de seamă câtuşi de puţin grosimea lor). Chibzuiau şi 
prevedeau totul în amănunţime. Umerii şi gâtul le erau 
decoltate tocmai cât trebuia, nici mai mult, nici mai puţin. 
Fiecare doamnă îşi dezvăluia comorile atâta cât, după 
propria-i încredințare, era suficient să-l împingă pe om la 
pieire. Restul era ascuns cu un gust deosebit: sau de o 
fundă fină, înnodată ca o cravată, sau cu o eşarfa mai 
uşoară decât prăjitura cunoscută sub numele de „baiser” şi 
care îmbrăţişa vaporos gâtul, sau de o broderie fină de 
batist, care ieşea de sub corsaj, de jur împrejur, şi care-i 
cunoscută sub numele de „discreție“. Această „discreţie” 
ascundea cu grijă, în faţă şi în spate, ceea ce n-ar putea să 
mai aducă pierzania omului, dar te lăsa în schimb să 
bănuieşti că tocmai acolo se află adevărata pierzanie. 
Mănuşile lungi nu ajungeau până la mânecile scurte, ci 
lăsau descoperite, cu bună ştiinţă, părţile ispititoare ale 
braţelor, de deasupra îndoiturii coatelor, care, la multe din 


ele, erau de un desen şi de o frăgezime ademenitoare; 
unora le crăpaseră mănuşile glase în urma stăruinţei de a le 
întinde cât mai sus; cu alte cuvinte, se părea că pe tot luxul 
balului de la guvernator sta scris: nu, aici nu-i gubernie, 
asta e capitală, e însuşi Parisul! Doar pe ici, pe colo, se 
zărea deodată câte o bonetă ca de pe altă lume sau chiar 
câte o pană de păun, purtate după un gust original, 
înfrângând însă cerinţele modei. Dar fără aşa ceva nu se 
poate. Asta-i specificul capitalelor de gubernie: ceva trebuie 
neapărat să scârţâie! Stând în faţa doamnelor, Cicikov se 
întreba: care din ele, totuşi, este autoarea scrisorii 
anonime? îşi întinse puţin înainte capul, şi nasul îi fu atins 
pe rând de un potop de coate, de manşete, de mâneci, de 
capete de panglici, de şemizete parfumate şi rochii: galopul 
era în toi; soţia dirigintelui poştei, căpitanul-ispravnic, o 
doamnă cu pană albastră, o doamnă cu pană albă, prinţul 
georgian Ciphaihilidzev, un slujbaş din Petersburg, un 
slujbaş din Moscova, francezul Coucou, Perhunovski, 
Berebendovski, toţi se ridicaseră de pe scaune şi se 
avântaseră... 

„Poftim, gubernia dansează!” îşi zise Cicikov, trăgându-se 
înapoi; dar îndată ce doamnele se reaşezară, el încercă din 
nou, întinzând gâtul, s-o ghicească pe autoarea scrisorii, 
după expresia feţei şi a ochilor. Dar nu izbuti câtuşi de puţin 
să ghicească pe autoarea scrisorii nici după expresia feţei, 
nici după expresia ochilor. Oricât se uita, privirea lui nu 
întâlnea decât ceva abia perceptibil, ceva vag şi foarte fin... 
oh!... cât de fin!... „Nu, îşi zise Cicikov, femeile sunt nişte... 
Dădu apoi deznădăjduit din mână. Ce să mai vorbim! 
Încearcă numai să redai tot ce aleargă pe chipul lor, toate 
licăririle şi umbrele - că n-ai să poţi reda nimic. Ochii le 
sunt o ţară nemărginită, în care dacă intri - s-a isprăvit cu 
tine! Nu te mai scoate de acolo nici cu cangea. Încearcă, de 
pildă, să zugrăveşti licărirea privirii lor: umezită, dulce, 
catifelată. Dumnezeu ştie cum pot să mai fie aceste priviri! 
Şi aspre, şi duioase, chiar şi pătimaşe rău de tot; 


V 


voluptoase, cum ar spune unii, ba ceva mai mult decât 
atâta: ascunzându-şi voluptatea - şi uite aşa, îţi prind inima 
şi-ţi alunecă prin suflet întocmai ca un arcuş. Nu, nici nu 
poţi găsi cuvântul potrivit: femeia e jumătatea galantă a 
speţei umane şi nimic altceva.” 

Îmi cer iertare, mi se pare că din gura eroului nostru a 
scăpat un cuvânt cules de pe stradă. Ce să-i faci? Aşa-i 
situaţia scriitorului în Rusia! De altfel, dacă un cuvânt 
ajunge de pe stradă în curte, nu-i de vină scriitorul, de vină 
sunt cititorii, şi înainte de toate, cei din societatea înaltă. Ei 
sunt cei dintâi de la care nu auzi niciun cuvânt rusesc 
pronunţat ca lumea. În schimb, te dăruiesc cu vorbe 
franţuzeşti, nemţeşti şi englezeşti într-un număr mult mai 
mare decât acela pe care l-ai vrea tu, şi te dăruiesc în aşa 
fel, încât păstrează chiar toate pronunţările cu putinţă: 
franţuzeşte, pe nas şi din beregată; englezeşte, croncănind 
ca anumite păsări, ba luând şi aerul lor, şi-şi bat joc de acela 
care nu este în stare să şi-l ia; dar nu te vor dărui cu nimic 
care să fie rusesc; doar dacă, de patrioţi ce sunt, îşi fac 
poate o izbă în stil rusesc, la vila lor, afară din oraş. Aşa sunt 
cititorii din stările de sus şi, dimpreună cu ei, toţi aceia care 
socot că fac parte din aceleaşi stări! Şi totodată ce 
pretenţioşi sunt ei! Vor numaidecât ca totul să fie scris în 
limba cea mai curată, mai corectă şi mai nobilă; într-un 
cuvânt, vor ca limba rusească să coboare singură, deodată, 
din nori, şlefuită cum se cuvine, şi să li se aşeze de-a dreptul 
pe limbă, aşa fel ca ei să nu trebuiască decât să deschidă 
gura şi să o scoată afară. Fireşte, partea femeiască a 
neamului omenesc e ciudată; dar trebuie să mărturisesc că 
se întâmplă ca unii dintre stimaţii noştri cititori să fie şi mai 
ciudaţi. 

În răstimp, Cicikov, pradă unei mari nedumeriri, se 
frământa să afle care din doamne e autoarea scrisorii. 
Încercă să le privească mai cu luare-aminte şi văzu că feţele 
lor dădeau la iveală ceva care isca laolaltă nădejdi şi chinuri 
dulci în inima bietului muritor, încât în cele din urmă îşi 


LLA 


zise: „Nu, nu pot ghici, e cu neputinţă!” Totuşi, această 
încheiere n-a avut darul să-i strice buna dispoziţie. 
Nestingherit şi cu dibăcie, schimba cuvinte plăcute cu unele 
doamne, apropiindu-se cu paşi mărunţei când de una, când 
de alta, ca acei filfizoni vârstnici, cu tocuri înalte, cărora li 
se zice crai bătrâni şi care dau ocol, sprinteni nevoie mare, 
pe lângă cuconet. După câţiva paşi de aceştia ocolitori, 
Cicikov - lipindu-şi călcâiele - făcea câte o piruetă elegantă 
în dreapta şi în stânga, picioarele lui desenând parcă pe 
podea câte o virgulă sau câte o codiţă scurtă. Doamnele se 
arătară cum nu se poate mai mulţumite şi descoperiră nu 
numai că era un bărbat tare plăcut şi amabil, dar începură 
să găsească la el şi o expresie de măreție, ba chiar ceva 
vitejesc şi marţial, ceea ce, după cum se ştie, place grozav 
femeilor. Unele începură să se şi sfădească din pricina lui: 
băgând de seamă că avea obiceiul să stea cam pe lângă uşă, 
câteva doamne veniră pe rând să se aşeze în grabă pe 
scaunul din apropiere, şi, când una din ele avu norocul să 
le-o ia înainte celorlalte, fu cât pe-aci să se întâmple o 
catastrofă: mai multe doamne, care ar fi vrut să facă acelaşi 
lucru, socotiră că asemenea obrăznicie întrece orice 
măsură. 

Cicikov se lăsă atât de covârşit de conversaţia cu 
doamnele, sau, mai bine zis, ele îl covârşiră şi îl ameţiră 
într-atât cu vorbăria lor, presărată cu aluzii încâlcite şi 
subtile, care trebuiau toate dezlegate - ceea ce-i îmbrobona 
fruntea de sudoare - încât uitase că buna-cuviinţă îl obliga 
să se prezinte înainte de orice gazdei. Nu-şi aminti de 
această datorie uitată decât atunci când auzi glasul soţiei 
guvernatorului, care de vreo câteva minute stătea în 
picioare dinaintea lui. Cu vocea alintată şi cam maliţioasă, 
soţia guvernatorului grăi, clătinând drăguţ din cap: „A, 
Pavel Ivanovici! Vasăzică aşa!...” Nu pot să redau întocmai 
toate cuvintele soţiei guvernatorului, dar ea le rosti cu 
multă amabilitate, în felul în care vorbesc doamnele şi 
cavalerii din povestirile scriitorilor noştri mondeni, cărora 


le place să descrie saloanele şi să se laude cu cunoaşterea 
manierelor distinse. Era ceva cam de soiul acesta: „Ţi-a fost 
inima cucerită, într-atât, încât nu mai e loc, nici în cel mai 
strâmt colţişor, pentru cei uitaţi fără milă?” Eroul nostru se 
întoarse numaidecât cu faţa la ea, gata să-i dea un răspuns 
care, probabil, n-ar fi fost deloc mai prejos decât acelea pe 
care le dau, în povestirile la modă, Zvonski, Linski, Lidin şi 
Gremin!' 7b49''7d, precum şi tot felul de militari isteţi - 
când, ridicându-şi privirile, Cicikov rămase trăsnit. 

Soţia guvernatorului nu era singură în faţa lui. Ea ţinea de 
braţ o fată de vreo şaisprezece ani, bălaie, fragedă, cu 
trăsături fine şi armonioase, cu bărbia ascuţită, cu ovalul 
feţei minunat rotunjit, un chip pe care artistul l-ar fi ales de 
model ca să picteze o madonă şi care e atât de rar în Rusia, 
unde totul, absolut totul, se exprimă pe scară vastă: munţii, 
pădurile, stepele, feţele omeneşti, buzele şi picioarele. Era 
aceeaşi făptură bălaie pe care o întâlnise după ce plecase 
de la Nozdriov, când, din prostia vizitiilor sau a cailor, 
trăsurile li se ciocniseră atât de ciudat, când hamurile se 
încurcaseră şi badea Mitiai şi badea Miniai se apucaseră să 
le desfacă. Cicikov se fâstâci într-atât, încât nu mai fu în 
stare să rostească un cuvânt ca lumea, îndrugând dracu' 
mai ştie ce, ceva ce nici Gremin, nici Zvonski, nici Lidin n-ar 
fi spus pentru nimic în lume. 

— N-o cunoşti pe fiica mea, zise soţia guvernatorului. Abia 
a ieşit din institut. 

Cicikov răspunse că a avut fericirea s-o cunoască printr-o 
întâmplare; încercă să mai adauge ceva, dar acest ceva fu 
cu desăvârşire neizbutit. În sfârşit, după alte două-trei 
cuvinte, soţia guvernatorului trecu în colţul opus al sălii, cu 
fiica ei, la alţi musafiri, Cicikov rămânând nemişcat pe loc, 
ca un om care, ieşind voios în stradă la plimbare, curios să 
se uite şi să vadă, se opreşte deodată, aducându-şi aminte 
că a uitat ceva acasă; nimic mai nerod decât înfăţişarea 
unui astfel de om r seninătatea i-a pierit. Se străduieşte să- 
şi amintească ce anume a uitat: batista? Batista e în 


buzunar. Banii? Banii sunt în buzunar. | se pare că nu-i 
lipseşte nimic, totuşi un duh necunoscut i-a şoptit în ureche 
că a uitat ceva. lată-l încurcat şi buimac în mijlocul forfotei 
din jurul lui: mulţimea, trăsurile în goana cailor, şepcile şi 
puştile unui regiment în marş, firmele prăvăliilor, totul i se 
arată ca printr-o sită. Tot aşa şi Cicikov simţi deodată că tot 
ce se petrecea împrejurul lui îi era străin. Dar buzele 
parfumate ale doamnelor nu conteneau să-l sâcâie cu 
întrebări şi vorbe amabile şi pline de fineţe. „Ne este oare 
permis nouă, sărmane muritoare, să îndrăznim să vă 
întrebăm la ce visaţi? în ce regiuni fericite vă zboară 
gândul? Am putea şti şi noi numele aceleia care v-a 
scufundat în această dulce reverie?” 

Dar Cicikov răspundea la toate cu o absolută lipsă de 
atenţie, iar toate frazele lui amabile dispărură, înghiţite 
parcă de apă. Fu atât de puţin curtenitor, încât, părăsind pe 
doamne, se duse în partea cealaltă a salonului, să vadă 
unde se afla soţia guvernatorului cu fiica ei. Se pare însă că 
doamnele nu voiră să-l cruţe atât de iute. Fiecare din ele se 
hotări să folosească feluritele arme, atât de primejdioase 
pentru inimile noastre, şi să puie la bătaie tot ce avea mai 
atrăgător. Trebuie să spunem că unele doamne - vorbesc de 
unele şi nu de toate - suferă de o mică slăbiciune: dacă-şi 
dau seama că au ceva deosebit de frumos - fruntea, gura 
sau mâinile - ele îşi închipuie că această cea mai frumoasă 
parte a lor impresionează ochii tuturor şi că toată lumea 
spune într-un glas: „Uitaţi-vă numai, ce minunat nas grec!”, 
sau „Ce frunte limpede şi ce farmec!” Iar când umerii uneia 
sunt frumoşi, ea e sigură că toţi tinerii vor fi uimiţi, 
repetând de câte ori frumoasa va trece pe dinaintea lor: 
„Ah, ce umeri superbi!” - fără să se mai uite la părul, la 
faţa, la nasul şi la fruntea ei; sau se vor uita la ele ca la nişte 
amănunte străine de ea. Aşa cred unele doamne. Fiecare 
din invitate îşi propuse, prin urmare, să fie cât mai 
atrăgătoare la dans şi să-şi arate în toată strălucirea 
superioritatea în ce avea mai deosebit. Soţia dirigintelui 


poştei, dansând un vals, îşi lăsa capul atât de galeş într-o 
parte, încât părea să fie într-adevăr o ivire 
suprapământeană. O altă doamnă, nespus de amabilă, care 
nu venise ca să danseze, din pricina unei 
„incomodite“|'7b50|'7d cum îi plăcea să se exprime - o 
bubuliţă cât mazărea la piciorul drept - întâmplare care o 
silise să se încalţe cu ciuboţele de catifea, nu mai putu să 
rabde şi făcu şi ea câteva ture cu cizmele-i de catifea, numai 
ca soţia dirigintelui poştei să nu se creadă prea mult. 
Totuşi, nimic din toate acestea nu avu efectul aşteptat 
asupra lui Cicikov. El nici nu se uita la ondulările de dans 
ale cucoanelor. Se ridica însă mereu în vârful picioarelor şi 
căuta, peste capetele dansatorilor, să găsească locul în care 
se retrăsese făptura bălaie care-i stăpânea gândurile. Sau 
se lăsa puţin pe vine, uitându-se printre umeri şi spete; 
până la urmă, o descoperi pe un scaun lângă maică-sa, pe 
capul căreia se legăna un măreț turban oriental cu pană. S- 
ar fi zis că vrea să le ia cu asalt pe amândouă: fie că de vină 
era primăvara care-l zăpăcise, fie că-l îmbrâncise cineva din 
spate, el porni hotărât înainte prin înghesuială, fără să-i 
pese de nimic. Concesionarul primi de la el un ghiont atât 
de tare, încât se clătină şi numai anevoie îşi putu păstra 
echilibrul pe un singur picior, ca să nu doboare un şir întreg 
de dansatori. Dirigintele poştei se dădu la o parte, privindu- 
| cu o uimire amestecată cu o ironie destul de fină. Cicikov 
nici nu se uită la ei: n-o mai vedea decât pe fata cea bălaie, 
care stătea la oarecare depărtare, trăgându-şi pe cot o 
mănuşă lungă, şi care, fără îndoială, ardea de dorinţa de a 
aluneca pe parchet. Alături, într-o parte, patru perechi 
băteau de zor mazurca; tocurile cizmelor rupeau parchetul, 
şi un ştab-căpitan de infanterie se muncea şi cu trupul şi cu 
sufletul, şi cu mâinile şi cu picioarele, născocind nişte paşi 
pe care nimeni nu-i făcuse nici în vis. Cicikov se strecură pe 
lângă aceia care dansau mazurca aproape călcând 
dansatorii pe picioare, drept spre punctul unde stătea soţia 
guvernatorului cu fiica ei. Iotuşi se apropie de ele cu 


nespusă sfială, nu-şi mai făcu paşii cei mărunţei de filfizon, 
ba se cam şi încurcă, şi toate mişcările lui arătau tulburare. 


Nu se poate spune anume dacă în eroul nostru se 
deşteptase un simţământ de dragoste. E chiar îndoielnic ca 
domni de felul lui, adică nici prea groşi, nici prea subţiri, să 
fie în stare să iubească. Cu toate acestea, cu el se petrecea 
ceva atât de ciudat, încât singur nu se putea lămuri. 1 se 
păruse - cum el singur recunoştea mai târziu - că tot balul, 
cu conversațiile şi zgomotul lui, se retrăsese câteva minute 
pe undeva departe. Viorile şi alămurile răsunau ca dincolo 
de nişte munţi, totul era învăluit într-o ceaţă, ca o câmpie 
mâzgălită la repezeală cu pensula pe o pânză. Şi pe această 
câmpie în pâclă, schiţată de mântuială, nu se desluşeau 
limpede şi cu de-amănuntul decât fermecătoarea făptură 
bălaie, trăsăturile-i fine, ovalul rotunjit al feţei, silueta-i 
subţire, ca a fetelor care au terminat abia de câteva luni 
institutul, rochia albă, aproape simplă, ce-i îmbrăca uşor şi 
elegant formele tinereşti şi zvelte, care se vădeau în 
contururi limpezi. Părea un bibelou tăiat cu măiestrie în 
fildeş: ea singură era albă, ivindu-se transparentă şi 
luminoasă în mijlocul unei mulţimi spălăcite şi opace. 

Se vede că aşa se întâmplă pe lume, se vede că până şi 
Cicikovii se fac poeţi câteva minute din viaţa lor, deşi 
cuvântul „poet” cred că spune prea mult. Oricum, el se 
simţi tânăr, aproape husar. Ochind lângă ele un scaun liber, 
se şi aşeză numaidecât. La început, conversaţia nu s-a 
închegat, dar, mai târziu, treaba merse bine şi Cicikov 
începu să capete curaj... Aici însă trebuie să spunem, spre 
marea noastră părere de rău, că oamenii gravi, cu slujbe 
însemnate, sunt cam greoi în convorbirile cu doamnele; în 
această privinţă, mai meşteri sunt domnii locotenenţi, sau 
poate căpitanii; gradele mai mari în niciun caz. Dumnezeu 
ştie cum fac: s-ar părea că nu spun cine ştie ce, dar fetele 
se strică de râs pe scaunele lor; pe când un consilier de stat 
îndrugă lucruri ştiute, ori spune, de pildă, că Rusia este un 


stat imens, ori vine cu un compliment, care de bună seamă 
nu-i lipsit de duh, dar miroase de la o poştă a ceva citit; iar 
când se apucă de glume, râde el mai întâi şi mult mai mult 
decât cei care-l ascultă. Aşa că cititorii vor înţelege de ce 
făptura bălaie începuse să caşte, ascultând ce-i spunea 
eroul nostru. Eroul nu băga de seamă câtuşi de puţin 
aceasta, şi povestea tot felul de lucruri plăcute, pe care le 
mai povestise şi cu alte prilejuri asemănătoare, în diferite 
locuri, şi anume: în gubernia Simbirsk, la Sofron Ivanovici 
Bespecinâi, unde pe vremea aceea se găsea şi fata lui, 
Adelaida Sofronovna, dimpreună cu cele trei cumnate ale 
ei: Maria Gavrilovna, Alexandra Gavrilovna şi Adelgheida 
Gavrilovna; la Feodor Feodorovici Perekroev, în gubernia 
Riazan; la Frol Vasilievici Pobedonosnâi, în gubernia Penza, 
şi la fratele acestuia, Piotr Vasilievici, de faţă fiind cumnata 
lui, Katerina Mihailovna, şi verişoarele ei de-al doilea, Roza 
Feodorovna şi Emilia Feodorovna; în gubernia Viatka, la 
Piotr Varsonofievici, unde era şi sora nurori-sii, Pelagheia 
Egorovna, cu nepoata ei, Sofia Rostislavovna, şi cu două 
surori vitrege, Sofia Alexandrovna şi Maklatura 
Alexandrovna... 

Toate doamnele de la bal fură nu se poate mai 
nemulţumite de purtarea lui Cicikov. Una din ele trecu într- 
adins pe dinaintea lui, ca să-l facă să bage de seamă acest 
lucru, agăţându-şi ca din întâmplare volanul rochiei de 
făptura bălaie, iar eşarfa care-i flutura în jurul umerilor şi-o 
aşeză mai bine, chipurile, în aşa fel, încât o lovi cu unul din 
capete peste obraz; în acelaşi timp, în spatele lui, o remarcă 
destul de înţepătoare şi veninoasă se desprinse de pe 
buzele uneia din doamne, odată cu un miros de violete. Dar 
fie că nu auzise, fie că se prefăcuse că n-aude, nici într-un 
caz, nici în celălalt nu era bine, întrucât omul trebuie 
totdeauna să pună preţ pe părerea cucoanelor; Cicikov 
avea să se căiască de acest lucru, dar mai târziu, adică, 
prea târziu. 


O mânie cu totul îndreptăţită se întipări pe faţa multor 
doamne. Cu toată marea lui greutate în societate, cu toate 
că Cicikov trecea drept milionar şi cu tot aerul lui de 
măreție, marţial şi vitejesc, sunt lucruri pe care doamnele 
nu le iartă nimănuia, oricine ar fi - şi atunci s-a isprăvit cu 
el! Sunt împrejurări când femeia, oricât de neputincioasă şi 
slabă din fire faţă de bărbat, se face, deodată, mai tare 
decât bărbatul şi decât orice pe lumea asta. Lipsa de 
atenţie dovedită de Cicikov, aproape fără voia lui, avu darul 
să restabilească între doamne chiar şi armonia zdruncinată 
atât de grav cu prilejul ocupării scaunului de la uşă. Câteva 
cuvinte de-ale lui, banale şi seci, fură luate de ele drept 
aluzii usturătoare. Şi, culmea nenorocirii, un tânăr ticluind 
nişte versuri satirice pe seama dansatorilor, versuri de care, 
de obicei, nu e lipsit aproape niciun bal gubernial, ele fură 
numaidecât atribuite lui Cicikov. Crescându-le mânia, 
unelteau împotriva lui, în grupuri, prin unghere. Cât despre 
biata absolventă de institut, ea fu făcută harcea-parcea şi 
doamnele îi semnară sentinţa. 

În răstimp, însă, o împrejurare neaşteptată şi din cale 
afară de neplăcută îl pândea pe eroul nostru. Pe când 
făptura bălaie căsca, iar el îi povestea întâmplări petrecute 
în diferite epoci, aducând vorba chiar despre filosoful grec 
Diogen, din odaia de alături se ivi Nozdriov. Nu se ştie, 
scăpase de la bufet sau din micul salon verde, unde jocul 
era mai mare decât whist-ul obişnuit, ieşise singur sau 
fusese dat afară, fapt e că arăta vesel şi mulţumit, încleştat 
de braţul procurorului, pe care, de bună seamă, îl mai 
târâse câtva timp prin saloane, căci bietul procuror îşi tot 
întorcea în toate părţile capul cu sprâncene dese, căutând 
parcă un mijloc să scape de această călătorie silită la braţ. 
Într-adevăr, excursia era de neîndurat. După ce băuse două 
ceaiuri din care, bineînţeles, nu lipsea romul, Nozdriov era 
cu chef şi-i turuia gura, îndrugând la minciuni, de îngheţau 
apele. Văzându-l de departe, Cicikov se hotărî chiar la o 
jertfă, să-şi lase locul pizmuit şi să se retragă fără 


întârziere. Întâlnirea cu Nozdriov nu-i prevestea nimic bun. 
Din nefericire, tocmai atunci pică şi guvernatorul care, 
exprimându-şi marea bucurie că-l găsea pe Pavel Ivanovici, 
îl opri şi-l rugă să fie arbitru într-o discuţie cu două doamne 
asupra chestiunii de a se şti dacă dragostea femeii e 
trainică sau nu. Dar Nozdriov îl şi văzuse şi porni întins spre 
el. 

— A, moşierul din gubernia Herson, moşierul din gubernia 
Herson! striga Nozdriov, apropiindu-se de Cicikov şi râzând 
cu hohote, încât îi tremurau obrajii fragezi, rumeni ca 
trandafirii de primăvară. Zi, mulţi morţi ai târguit? Păi nu 
ştiţi, excelenţă, urmă el să zbiere, adresându-se 
guvernatorului, nu ştiţi că târguieşte suflete moarte! 
Ascultă, Cicikov, îţi spun prieteneşte, suntem cu toţii 
prietenii tăi, uite şi Excelenţa Sa e-aici; dar eu unul zău că 
te-aş spânzura, îţi jur că te-aş spânzura! 

Cicikov nu mai ştia pe ce lume e. 

— Mă credeţi, Excelenţă, urmă Nozdriov, când mi-a spus 
să-i vând suflete moarte, am crăpat de-a binelea de râs. Am 
venit aici şi am auzit că a cumpărat de trei milioane ţărani 
pentru strămutare: care strămutare?! Că se tocmea cu 
mine pentru nişte morţi. Ascultă, Cicikov, eşti un porc, zău 
că eşti un porc, uite şi excelența sa e aici, nu-i aşa, 
procurorule? 

Dar procurorul, Cicikov şi însuşi guvernatorul se zăpăciră 
în aşa măsură, încât nu mai ştiau ce să răspundă. Şi 
Nozdriov, pe jumătate beat, trăncănea înainte, fără să-i ia în 
seamă: 

— Ascultă, frate, tu... tu... Nu te las până nu aflu de la tine 
de ce-ai venit să cumperi suflete moarte. Ascultă, Cicikov, 
să-ţi fie ruşine, ştii doar că n-ai alt prieten mai bun decât 
mine. Uite, e şi excelența sa aici, nu-i aşa, procurorule? 
Excelenţă, nu vă închipuiţi cât suntem de legaţi unul de 
altul, adică, dacă m-aţi întreba dumneavoastră, poftim, eu 
stau aici, şi m-aţi întreba: „Spune drept, Nozdriov, cine ţi-e 
mai drag: tată-tău sau Cicikov?” - aş răspunde: „Cicikov”, 


zău că el... Stai, suflete, să te pup! Excelenţă, daţi-mi voie 
să-l sărut. Cicikov, nu te mai împotrivi, lasă-mă să pun un 
bezeu pe obrazul tău alb ca zăpada! 

Nozdriov primi un brânci atât de tare cu bezeul lui, încât 
fu cât pe-aci să meargă de-a dura; toţi îi întoarseră spatele 
şi nu-l mai ascultau; dar vorbele lui despre cumpărarea de 
suflete moarte fuseseră rostite în gura mare şi însoţite de 
un râs atât de zgomotos, încât atrăseseră până şi luarea- 
aminte a celor care se aflau în colţurile cele mai depărtate 
ale salonului. Noutatea păru atât de ciudată, încât toată 
lumea, cu o expresie de neghioabă întrebare pe feţe, 
încremeni. Timp de vreo două minute, peste adunare se 
pogori o tăcere de moarte. Cicikov băgă de seamă că multe 
doamne se priveau pe furiş, cu un zâmbet de răutate 
veninoasă, iar pe chipul unora se ivi o scăpărare cam cu 
două înţelesuri, ceea ce spori şi mai mult tulburarea 
generală. Toată lumea ştia că Nozdriov e un mincinos fără 
pereche şi nu se mira când auzea de la el lucruri lipsite de 
orice noimă. Dar muritorul... pe bună dreptate, e greu de 
priceput cum e făcut muritorul: oricât de grosolană ar fi o 
noutate, numai noutate să fie; o trece numaidecât altuia, ca 
să poată spune măcar: „la te uită ce minciună gogonată 
umblă prin oraş!”, iar muritorul celălalt îşi pleacă mulţumit 
urechea, cu toate că zice şi el: „Da, e cea mai grosolană 
minciună, nici nu merită să fie luată în seamă!”, şi pe urmă 
se duce întins să caute pe un al treilea muritor, pentru ca, 
după aceea, să exclame dimpreună cu el, cu o nobilă mânie: 
„Ce minciună grosolană Dar minciuna face ocolul întregului 
oraş şi toţi muritorii din el, oricât de mulţi ar fi ei, 
trăncănesc până ce se satură de atâta flecăreală, 
recunoscând că minciuna cu niciun chip nu-i vrednică să fie 
luată în seamă şi că nu face să mai pomeneşti de ea. 

Incidentul, pe cât se vede, prostesc, l-a tulburat vădit pe 
eroul nostru. Oricât de nătânge ar fi vorbele unui nerod, 
uneori sunt de ajuns ca să zăpăcească chiar pe un om 
inteligent. Cicikov se simţi prost şi stingher, ca şi cum ar fi 


intrat cu o cizmă bine lustruită într-o băltoacă murdară, 
puturoasă. Într-un cuvânt, se simţea prost, tare prost! 
încercă să nu se mai gândească, să-şi treacă vremea, să se 
veselească, se aşeză la whist, dar totul merse ca o roată 
scălâmbă: jucă de două ori culoarea altuia şi, uitând că a 
treia carte nu se ia, îşi luă vânt şi, din greşeală, acoperi 
propria lui carte. Preşedintele nu putea sa înţeleagă că 
Pavel Ivanovici, care se pricepea atât de bine la cărţi, şi 
care ştia să joace cu atâta subtilitate, era în stare să facă 
asemenea greşeli. Îl sili chiar să piardă regele de pică, în 
care, după cum se exprimă el, pusese nădejde ca în 
Dumnezeu. Se înţelege că dirigintele poştei, preşedintele, 
până şi poliţaiul, glumiră pe socoteala eroului nostru, după 
cum se obişnuieşte, întrebându-l dacă nu este cumva 
îndrăgostit şi spunând că inima lui Pavel Ivanovici 
şchioapătă - „ştim, doar, de cine e rănită”; dar toate acestea 
nu fură în măsură să-l liniştească, în pofida încercărilor lui 
de a zâmbi şi de a glumi. Nu putu să-şi recapete voia bună 
nici la masă, deşi societatea era plăcută, iar Nozdriov 
fusese demult scos afară, întrucât chiar doamnele băgaseră 
de seamă, în cele din urmă, că purtarea lui se făcuse prea 
scandaloasă. În mijlocul cotilionului, el se aşezase jos pe 
parchet, apucând dansatorii de fuste şi pulpane, ceea ce, 
vorba doamnelor, era prea din cale afară. La cină, domnea 
multă voie bună. Toate feţele care se zăreau printre 
sfeşnicele cu câte trei braţe, între flori, bomboane şi carafe, 
erau luminate de cea mai nestingherită mulţumire. Ofițerii, 
doamnele, fracurile, totul se străduia să fie amabil, chiar 
peste măsură de dulceag. Bărbaţii săreau de pe scaune şi 
se repezeau să ia din mâinile servitorilor tăvile cu bucate, 
ca să le ofere cu eleganţă doamnelor. Un colonel, nici mai 
mult, nici mai puţin, oferi unei doamne o farfurie cu sos în 
vârful săbiei scoase din teacă. Bărbaţii serioşi, printre care 
se afla şi Cicikov, conversau în gura mare, înghițind, după 
câte un cuvânt dintr-o discuţie serioasă, o bucată de peşte 
sau de friptură înecată în muştar. Se discutau lucruri 


asupra cărora el obişnuia să-şi dea o părere; dar acum 
semăna cu un om obosit, frânt după un drum lung, cu un 
om căruia nu-i mai intră-n cap nimic, care nu mai este în 
stare să priceapă nimic. Fără să aştepte sfârşitul mesei, el 
se duse la han cu mult mai devreme decât îi era obiceiul. 


Acolo, în odăiţa aceea, pe care cititorul o cunoaşte, în 
odăiţa cu uşa astupată cu un scrin şi unde gândacii apăreau 
uneori de prin colţuri, gândurile şi starea lui de spirit erau 
tot atât de frământate ca şi fotoliul în care stătea. Ceva 
neplăcut şi nelămurit îl apăsa pe inimă şi simţea un gol 
împovărător. „Naiba să-i ia pe ăi de-au născocit balurile 
astea! îşi zicea, supărat. Veseliţi-vă, proştilor! în gubernie, 
recolta e proastă, scumpetea mare, şi lor le arde de baluri! 
Auzi, mare lucru: s-au împopoţonat muierile cu tot felul de 
zdrenţe! Nemaivăzut! Cutare s-a înfofolit într-o mie de 
ruble I Asta pe seama obrocului jecmănit de la ţărani sau, 
ceea ce e şi mai rău, pe seama conştiinţei noastre. Se ştie 
doar pentru ce iau oamenii mită şi îşi încarcă sufletul de 
păcat: ca să-i facă rost nevestei de un şal sau de tot soiul de 
rochii, lua-le-ar dracu' să le ia, cu numele lor cu tot. Şi 
pentru ce? Pentru ca vreo intrigantă ca Sidorovna să nu 
spună cumva că nevasta dirigintelui poştei poartă o rochie 
mai frumoasă, arunci pe gârlă o mie de ruble. Se ţipă: «Bal, 
bal, veselie!» Porcărie curată. Balurile nu-s în firea rusului, 
nu-s în caracterul lui. Poftim! Câtă mai omul în puterea 
vârstei, îmbrăcat în negru, strâns în talie ca un drac, sare 
deodată de pe scaun şi - haida! La ţopăială! Vezi pe câte 
unul în haine negre, discutând cu altul vreo chestie de 
seamă, şi-n vremea asta îşi aruncă picioarele în dreapta şi 
în stânga, ca un ied... şi toate din maimuţărie! Toate din 
maimuţărie! Pentru că franţuzul la patruzeci de ani rămâne 
copil ca la cincisprezece, hai să facem şi noi ca el! Nu, zău... 
După fiecare bal, mă simt ca şi cum aş fi săvârşit un păcat. 
Nici nu-mi vine să-mi mai aduc aminte de el. Ţi-e capul golit, 
parcă ai fi stat de vorbă cu un om de lume: îţi înşiră de 


toate, vorbeşte în treacăt despre tot ce vrei, îţi îndrugă tot 
soiul de chestii scoase de prin cărţi, tot ce-i bălţat, frumos, 
dar nu-ţi rămâne nimic de la el şi pe urmă îţi dai seama că 
până şi o discuţie cu un negustor de rând, care nu cunoaşte 
decât negustoria lui, dar o cunoaşte bine şi-i stăpân pe ea, e 
mai frumoasă decât toate zorzoanele astea. Şi cu ce te-alegi 
de pe urma unui astfel de bal? Hai să zicem că un scriitor ar 
vrea să-l zugrăvească, aşa cum a fost. Ar ieşi şi în carte o 
zăpăceală tot aşa de mare ca şi în viaţă. Cum e cartea: 
morală sau imorală? Nici dracu' nu ştie. Scuipi pe ea şio 
închizi.” Iată, aşadar, ce urât gândea Cicikov despre baluri 
îndeobşte; se pare însă că mânia lui avea altă pricină. Îi era 
ciudă nu atât pe bal, cât pentru că o scrântise, pentru că se 
înfăţişase deodată înaintea întregii societăţi într-o lumină 
din cale afară de proastă, că jucase un rol ciudat, cu două 
înţelesuri. Fireşte, când privea lucrurile cu ochiul unui om 
cuminte, îşi dădea seama că toate astea-s fleacuri, că o 
vorbă proastă nu-i mai poate strica cu nimic, mai ales acum, 
când treaba cea mai de seamă e pusă pe roate. Dar omule 
ciudat: Cicikov era necăjit foc de antipatia unor persoane 
pe care el însuşi nu le stima şi pe care le judeca aspru, 
osândindu-le deşertăciunea şi toaletele. Necazul lui era cu 
atât mai mare, cu cât, după ce privi chestiunea limpede, îşi 
dădu seama că, în parte, vina era a lui. Totuşi, nu se supără 
pe sine şi, bineînţeles, avea dreptate. Avem cu toţii o mică 
slăbiciune, aceea de a ne cruța cât de cât pe noi înşine, şi 
de a căuta să ne vărsăm necazul pe semenul nostru, de 
pildă, pe un servitor, pe un slujbaş subaltern care ne iese în 
cale, pe nevastă sau, în sfârşit, pe un scaun cu care dăm de- 
a azvârlita tocmai până la uşă - din care pricină i-a sărit un 
picior şi speteaza - pentru ca să ştie şi el ce este mânia. Aşa 
şi Cicikov găsi repede un semen căruia-i aruncă în spinare 
tot ce-i căşuna necazul. Semenul era Nozdriov, pe care îl 
bruftului în absenţă, sever, aşa cum, de pildă, câte un hoţ de 
staroste sau de surugiu e bruftuluit de câte un brav căpitan 
care călătoreşte mult, sau uneori chiar de către un general, 


care, la nenumăratele expresii ajunse clasice, adaugă şi un 
pomelnic de altele, necunoscute, a căror paternitate îi 
aparţine. Toată spiţa lui Nozdriov fu cercetată şi mulţi din 
neamul lui, în ordine ascendentă, avură vârtos de suferit. 
Dar pe când în jilţul lui tare Cicikov era sâcâit de gânduri 
şi de nesomn, ospătând din belşug pe Nozdriov cu tot 
neamul lui; pe când o lumânare de seu gata mereu să se 
stingă îi pâlpâia în faţă cu feştila de mult acoperită cu o 
căciulă neagră; pe când bezna nopţii întunecoase, care stă 
să se înălbăstrească. de revărsatul apropiat al zorilor, se 
uita pe fereastră; pe când cocoşii cântau în depărtarea 
oraşului adormit tun; pe când într-o manta de postav gros, 
un nenorocit de cine ştie ce grad, care nu cunoaşte decât 
(vai!) un singur drum, drumul bătut de norodul rus adus la 
deznădejde, îşi târa încet picioarele - în acelaşi timp, la alt 
capăt al oraşului, se petrecea un eveniment care urma să 
înrăutăţească situaţia neplăcută a eroului nostru. Şi anume, 
pe ulițele şi ulicioarele din mahalalele oraşului trecea 
hodorogind o trăsură tare ciudată, căreia, în prada celei 
mai mari nedumeriri, nu ştiai cum să-i zici. Nu semăna nici 
cu un tarantas, nici cu o caleaşcă, nici cu o brişcă, ci mai 
curând cu un pepene borţos, pe roţi. Burta acestui pepene, 
adică uşile, care mai purtau urme de vopsea galbenă, se 
închideau prost de tot, din pricina stării nenorocite a 
clanţelor şi broaştelor, legate de mântuială cu sfoară. 
Pepenele era plin cu perini, îmbrăcate în cit, ca nişte 
săculeţe, suluri sau perine obişnuite; era ticsit de saci cu 
pâine, cu colaci, cu brânzoaice, cu pateuri şi cu covrigi de 
cocă fiartă. Un pirog cu carne de pasăre şi alt pirog umplut 
cu măruntaie ieşeau la iveală din saci. Pe treapta din 
spatele trăsurii sta o făptură nebărbierită, care făcea pe 
valetul, îmbrăcată în bluză vărgată de bumbac de casă, cu 
fire albe în păr, făptură numită „băiatul”. Gălăgia şi 
scârţâitul scoabelor lăbărţate şi ale şuruburilor ruginite 
deşteptară la capătul celălalt al oraşului o caraulă, care îşi 
ridică alebarda, răcnind cât îl ţinea gura cu glasul adormit: 


„Cine-i acolo?” Dar văzând că nu-i nimeni şi că hodorogeala 
se aude departe de tot, caraula prinse pe ceafă o lighioană 
şi, ducându-se la felinar, o execută pe loc, între două unghii. 
Apoi „lepădându-şi alebarda, el adormi din nou, potrivit 
orânduielilor cavalereşti. Caii se poticneau mereu în 
genunchi, nefiind potcoviţi şi pentru că, după cum se vede, 
liniştitul caldarâm din oraş nu prea le era cunoscut. Ciudata 
trăsură, după ce coti de câteva ori dintr-o uliţă într-alta, 
intră, în sfârşit, într-o ulicioară întunecată, trecu prin faţa 
bisericuţei Nikola din Nedoticika şi se opri la poarta casei 
soţiei protopopului. O fată îmbrobodită, cu scurteică, 
scobori din trăsură şi bătu cu pumnii în poartă, vădind o 
putere vrednică de un bărbat. (După aceea, „băiatul” în 
bluză de bumbac fu apucat de picioare şi târât jos, pentru 
că dormea tun.) Câinii începură să latre şi poarta, 
căscându-se, înghiţi în sfârşit, deşi cu caznă, greoiul 
vehicul. Trăsura intră într-o curte strâmtă, înţesată cu 
lemne, coteţe de păsări şi cu tot soiul de cămari. Din 
trăsură mai cobori şi o cucoană. Această cucoană era 
moşiereasa Korobocika, văduvă de secretar de colegiu. 
Curând după plecarea din satul ei a eroului nostru, bătrâna 
se simţise atât de îngrijorată să n-ajungă cumva prada 
vreunei înşelăciuni, încât, după trei nopţi de nesomn, se 
hotări să plece la oraş, deşi caii nu erau potcoviţi, anume ca 
să afle acolo preţul de vânzare a sufletelor moarte şi ca să- 
şi dea seama dacă, ferească Dumnezeu, n-a greşit dându-le 
pe ale ei mai pe nimica toată. 

Urmarea acestei sosiri în oraş cititorul o va putea afla 
dintr-o conversaţie care s-a depănat între două doamne. 
Această conversaţie... dar e mai bine să fie povestită în 
capitolul următor. 


Capitolul al nouălea 


Într-o dimineaţă, chiar înainte de ora de vizite, obişnuită în 
oraşul N., o doamnă într-o elegantă manteluţă cadrilată, 
întovărăşită de un valet în livrea cu mai multe rânduri de 
gulere şi cu galoane de aur la pălăria-i rotundă şi lucioasă, 
ieşi repede pe uşa unei case de lemn, vopsită portocaliu, cu 
mezanin şi cu coloane albastre. Doamna sări sprintenă în 
caleaşca trasă în faţa casei, abia atingând scărişoara lăsată 
în jos. Valetul, îmboldit parcă de graba ei, închise imediat în 
urmă-i uşiţele caleştii, ridică treptele scărişoarei şi, după ce 
se apucă de curelele din dos, strigă către vizitiu: „Mână!” 
Doamna ducea cu ea o noutate pe care tocmai o aflase şi 
ardea de nerăbdare s-o împărtăşească cât mai degrabă. 
Scotea mereu capul din caleaşcă, dar, spre marele ei necaz, 
de fiecare dată i se părea că n-a făcut încă nici jumătate din 
drum. Fiecare casă i se părea mai lungă ca de obicei: 
clădirea de piatră a azilului de bătrâni, spoită cu var, cu 
ferestrele ei înguste, se întindea atâta, încât doamna nu mai 
putu răbda şi zise: „Afurisită clădire, că nu se mai 
isprăveşte odată!” Vizitiul primise de două ori porunca: 
„Mai repede, Andriuşka, mai repede! Astăzi mâi nesuferit 
de încet!” În cele din urmă, ajunse la ţintă. Caleaşca se opri 
în faţa unei case tot de lemn, fără cat, de culoare cenuşie, 
dar cu mici basoreliefuri albe deasupra ferestrelor, cu o 
mică grădiniţă chiar în faţa lor şi cu un gard înalt, printre 
şipcile căruia zăreai copacii subţirei, albiţi de colbul uliţei, 
care nu se mai scutura de pe ei niciodată. La ferestre se 
vedeau flori în ghivece, un papagal care se legăna în colivie, 
cu ciocul prins de un inel, şi doi căţei adormiţi la soare. 
Casa era locuită de o bună prietenă a doamnei care sosise. 
Autorul se simte foarte stânjenit să le dea acestor două 
doamne vreun nume, de teamă ca nu cumva să se supere şi 
ele, după cum i s-a mai întâmplat şi-n alte dăţi. E primejdios 


să scorneşti fie chiar şi un nume la întâmplare, căci orice 
nume ai născoci, se va găsi cu siguranţă în vreun colţişor al 
țarii noastre - care, slavă Domnului, este destul de mare - 
cineva care să-l poarte şi care să te duşmănească apoi până 
la moarte, începând să spună că autorul înadins a venit în 
taină pe acolo ca să afle totul: şi ce fel de om este, şi ce fel 
de şubă poartă, şi la care anume Agrafena Ivanovna se 
duce, şi cam ce anume îi place să mănânce. lar de-ar fi să-i 
numeşti numai după cinuri, să te ferească Dumnezeu: e şi 
mai primejdios! Acum, toate cinurile şi tagmele de la noi 
sunt atât de iritate, încât orice văd ele tipărit într-o carte, li 
se pare o aluzie personală. Se vede treaba că asta-i o stare 
de spirit ce pluteşte în aer. E de ajuns să spui că în oraşul 
cutare locuieşte un om prost, pentru ca imediat şi aceasta 
să fie socotită o aluzie personală: deodată sare în sus un 
domn respectabil la înfăţişare şi strigă: „Păi şi eu sunt om, 
vasăzică şi eu sunt prost!” Într-un cuvânt, va pricepe îndată 
cum stă chestia! Şi de aceea, ca să ocolim aceste 
neajunsuri, vom numi pe doamna care a primit vizita 
întocmai după cum era socotită aproape de toată lumea din 
oraşul N., „doamna plăcută în toate privinţele”. Ea 
dobândise acest renume pe bună dreptate, pentru că, într- 
adevăr, nu precupeţea nimic ca să fie cum nu se poate mai 
amabilă. Deşi, fără îndoială, de sub amabilitatea ei ieşea la 
iveală, vai, un neastâmpăr femeiesc atât de mare, şi cu 
toate că uneori fiecare cuvânt plăcut al ei înţepa, vai, ca un 
ac! Şi iarăşi, să ferească Dumnezeu de ura ce clocotea în 
inima ei împotriva vreuneia care ar fi reuşit să i-o ia înainte 
cumva prin ceva. Dar toate acestea erau învăluite în cele 
mai subtile maniere mondene, aşa cum nu poţi întâlni decât 
într-o capitală de gubernie. Fiecare mişcare a ei era făcută 
cu gust, îi plăceau până şi versurile, ba chiar uneori ştia să 
dea chipului său un aer visător, şi toată lumea era de acord 
ca, într-adevăr, e o doamnă plăcută în toate privinţele. 
Cealaltă doamnă, cea venită în vizită, n-avea o fire tot atât 
de multilaterală şi de aceea îi vom spune „doamna pur şi 


simplu plăcută”. Sosirea musafirei trezi căţeii adormiţi la 
soare: Adela cea lăţoasă, care se încurca mereu în propria 
ei blană, şi căţeluşul Potpuri, cu picioarele subţiri. Amândoi 
îşi transportară, lătrând, covrigii cozii în antreu, unde 
doamna, lepădându-şi manteluţa, rămase într-o rochie cu 
un desen şi de o culoare la modă, cu panglici lungi la gât. 
Un miros de iasomie umplu toată odaia! De îndată ce 
„doamna plăcută în toate privinţele” află de sosirea 
„doamnei pur şi simplu plăcute”, dădu fuga în antreu. 
Doamnele se luară de mână, se sărutară şi scoaseră câte un 
mic țipăt, ca două foste colege de pension care se întâlnesc 
curând după absolvirea şcolii, când mamele lor n-au apucat 
încă să le dezvăluie că tatăl uneia din ele e mai sărac şi mai 
mic în grad decât al celeilalte. Sărutarea fu atât de 
zgomotoasă, încât căţeii începură să latre din nou, din care 
pricină fură uşor loviți cu batista. Şi cele două doamne 
intrară în salonul, bineînţeles, albastru, cu canapea, cu 
masă ovală şi chiar cu mici paravane, înfrumuseţate cu 
iederă. În urma lor veniră, mârâind, Adela cea lăţoasă şi 
Potpuri cel înalt şi cu picioarele subţiri. 

— Aici, aici, în colţişorul ăsta! zise stăpâna casei, poftindu- 
şi prietena într-un capăt al canapelei. Aşa! Aşa! Poftim şi o 
pernă! 

Şi îi şi puse la spate o pernă pe care era brodat cu fire de 
lână un cavaler, aşa cum se brodează pe canava: nasul cu 
trepte, în scară, iar buzele pătrate. 

— Dacă ai şti ce bine-mi pare că ai... Am auzit că s-a oprit 
cineva în faţa casei, dar n-am ştiut cine putea să vie aşa 
devreme. Zice Paraşa: „Vice-guvernatoreasa!”, iar eu zic: „A 
venit din nou proasta aia să mă plictisească”, şi eram gata 
să spun că nu-s acasă... 

Musafira se pregătise să intre în subiect şi să-i 
împărtăşească noutatea, dar o exclamaţie scoasă în acea 
clipă de „doamna plăcută în toate privinţele” îndreptă pe 
neaşteptate conversaţia pe altă cale. 


— Vai, ce stambă drăguță! exclamă „doamna plăcută în 
toate privinţele”, uitându-se la rochia „doamnei pur şi 
simplu plăcute”. 

— Da, tare drăguță! Totuşi Praskovia Feodorovna e de 
părere că ar fi fost şi mai frumoasă dacă pătrăţelele erau 
mai mici şi dacă picăţelele ar fi fost, nu cafenii, ci albastre. 
Soră-sa a primit o stofă atât de încântătoare, că nici nu 
poate fi descrisă. Fă-ţi idee: nişte dunguliţe înguste, 
înguste, atât de înguste, cât mintea omenească abia poate 
să-şi închipuie, pe un fond albastru deschis şi, din două în 
două dungi, ochi şi lăbuţe, ochi şi lăbuţe, ochi şi lăbuţe... 
Într-un cuvânt, o splendoare! Aş putea spune categoric că 
nu s-a mai văzut aşa ceva pe lume. 

— Draga mea, e prea încărcat. 

— Vai, nu-i încărcat deloc. 

— Ba, e încărcat. 

Trebuie spus că „doamna plăcută în toate privinţele” era 
în oarecare măsură materialistă, avea pornirea de a tăgădui 
şi de a se îndoi şi, în acelaşi timp, respingea multe lucruri în 
viaţă. 

„Doamna pur şi simplu plăcută” îi explică că nu-i încărcat 
deloc şi apoi exclamă: 

— Apropo, felicitările mele: nu se mai poartă volănaşe! 

— Cum nu se mai poartă? 

— În locul lor se poartă festonaşe. 

— Vai, nu-i frumos cu festonaşe! 

— Numai festonaşe şi festonaşe: pelerină cu festonaşe, 
mâneci cu festonaşe, epoleţi cu festonaşe, jos festonaşe, 
peste tot festonaşe. 

— Sofia Ivanovna, nu-i frumos să fie peste tot numai 
festonaşe. 

— Ba e drăguţ, Anna Grigorievna, nu poţi să-ţi închipui cât 
e de drăguţ. Se coase tiv peste tiv: mâneca larg răscroită şi 
deasupra... Dar asta nu-i nimic: ai să rămâi cu adevărat 
uluită când ţi-oi spune că... Poftim, cruceşte-te: închipuie-ţi, 
corsajele se fac mai lungi şi mai ţuguiate în faţă, căci balena 


dinainte iese cu totul în afară: fusta se strânge toată 
împrejur, cum erau pe vremuri „fijmele”l7b511'7d. Până şi 
în spate se mai pune niţică vată, ca să fii o adevărată belle 
femme'7b527d. 

— Dar asta e ceva care... mărturisesc că... rosti „doamna 
plăcută în toate privinţele”, făcând cu capul o mişcare plină 
de demnitate. 

— Ai dreptate, mărturisesc şi eu! întări „doamna pur şi 
simplu plăcută”. 

— Orice ai spune, eu una nu mă iau după toate astea 
pentru nimic în lume. 

— Nici eu... Zău, când îţi dai seama unde ajunge uneori 
moda... trece peste orice margini! Am cerut soră-mii un 
model, aşa, ca să mă amuz numai. Melania mea s-a şi pus pe 
cusut. 

— Vasăzică ai şi un model? exclamă „doamna plăcută în 
toate privinţele”, vădit tulburată. 

— Cum să nu! Mil-a adus soră-mea. 

— Sufletul meu, pentru toţi sfinţii, dă-mi-l şi mie! 

— Vai, i l-am făgăduit Praskoviei Feodorovna. i-l dau pe 
urmă. 

— Cine o să mai poarte un model, după ce şi l-a făcut şi 
Praskovia Feodorovna? Ar fi nespus de ciudat din partea 
dumitale dacă unei prietene bune i-ai prefera o străină. 

— Dar mi-e mătuşă de-a doua. 

— Dumnezeu mai ştie ce fel de mătuşă ţi-o fi: după 
bărbat... Nu, Sofia Ivanovna, nici nu vreau să aud aşa ceva; 
m-ai jigni într-un hal... se vede că te-ai plictisit de mine, se 
vede că vrei să rupi prietenia noastră. 

Biata Sofia Ivanovna nu mai ştia ce să facă. Îşi dădea 
seama că se aşezase singură între două focuri cumplite. 
lată ce înseamnă să te lauzi! Îi venea să-şi înţepe cu ace 
limba ei cea neroadă. 

— Dar ce mai face fermecătorul nostru? zise „doamna 
plăcută în toate privinţele”. 


— Vai, Dumnezeule, şi eu care stau şi nu-ţi spun nimic. 
Asta-i bună! Păi ştii pentru ce am venit, Anna Grigorievna? 
Aici musafirei i se tăie răsuflarea, cuvintele-i fiind gata să se 
avânte în zbor unul după altul, întocmai ca nişte ulii, şi 
trebuia să fie cineva foarte neomenos, cum s-a arătat în 
acea clipă buna ei prietenă, ca să se hotărască s-o oprească. 

— Oricât l-ai lăuda şi l-ai ridica în slavă, zise ea cu 
vioiciune mai mare ca de obicei, eu am să-i spun făţişcă e 
un om de nimic, de nimic, de nimic, de nimic... 

— Ascultă numai ce vreau să-ţi spun... 

— Lumea zice că ar fi un bărbat bine, dar nu-i deloc bine, 
nu-i deloc bine, şi are un nas... un nas din cale afară de 
neplăcut... 

— Dă-mi voie, dă-mi voie numai să-ţi povestesc... 
sufleţelule, dă-mi voie să-ţi povestesc, Anna Grigorievna! E 
o adevărată istorie, înţelegi, o istorie, ce qu'on appelle une 
histoire 7b531''7d, rosti musafira cu o expresie aproape de 
deznădejde şi cu un glas implorator. 

Nu strică să arătăm că vorbirea celor două doamne era 
împănată cu foarte multe cuvinte străine, ba uneori chiar cu 
fraze întregi franţuzeşti, destul de lungi. Dar oricât de mare 
ar fi fost veneraţia autorului faţă de sprijinul mântuitor pe 
care limba franceză îl aduce Rusiei, oricât de mare ar fi 
veneraţia lui faţă de obiceiul lăudabil al înaltei noastre 
societăţi de a vorbi această limbă la toate ceasurile zilei, 
bineînţeles numai dintr-un adânc simţământ de dragoste de 
patrie, totuşi el nu se încumetă să introducă vreo frază 
oarecare, din orice limbă străină ar fi ea, în acest al său 
poem rusesc. Prin urmare, vom continua în limba rusă. 

— Şi cam ce fel de istorie? 

— Vai, scumpă Anna Grigorievna, dacă ai putea numai să-ţi 
închipui situaţia în care m-am aflat; ascultă numai: vine la 
mine, astăzi, protopopeasa, soţia părintelui Kiril, şi ce crezi 
dumneata? Ce crezi că a făcut neprihănitul nostru oaspe? 

— Ei, nu cumva i-o fi făcut curte şi protopopesei? 


— Vai, Anna Grigorievna, dacă ar fi vorba numai de curte, 
n-ar fi nimic. Dar ascultă ce mi-a povestit protopopeasa: a 
venit, zice, la ea, Korobocika, moşiereasa, speriată şi albă ca 
varul, şi i-a povestit - ce crezi că i-a povestit? - ascultă bine, 
un adevărat roman. Târziu de tot, într-un miez de noapte, 
când toată casa dormea, s-au auzit în poartă nişte bătăi 
îngrozitoare, cum nici nu-ţi poţi închipui. Cineva striga: 
„Deschideţi, deschideţi, că sparg poarta!”... Cum îţi place 
asta? Ce părere mai ai despre fermecătorul nostru, după 
toate astea? 

— Dar cum e Korobocika? E tânără, frumoasă? 

— Deloc. E bătrână. 

— Vai, asta-i bună! înseamnă că s-a dat la babe! Dar, 
judecând după cele întâmplate, n-am ce zice, grozav gust 
mai au şi doamnele noastre, dacă s-au îndrăgostit de unul 
ca el! 

— Dar nu-i asta, Anna Grigorievna, nu-i deloc ceea ce crezi 
dumneata. Închipuie-ţi că te pomeneşti cu un om înarmat 
din cap până-n picioare, un fel de Rinaldo 
Rinaldinil'7b541'7d, care-ţi porunceşte: „Vinde-mi toate 
sufletele care ţi-au murit”. Korobocika îi răspunde, pe bună 
dreptate: „Cum să ţi le vând, dacă-s moarte?” „Nu, zice el, 
nu-s moarte; şi apoi e treaba mea dacă-s moarte sau nu. Ele 
nu-s moarte, nu-s moarte, strigă, nu-s moarte!” Pe scurt, a 
făcut un scandal îngrozitor, de s-a adunat tot satul, copiii 
plângeau, toată lumea striga, nimeni nu mai înţelegea 
nimic, într-un cuvânt, horreur! horreur! 
horreurh'7b557d... Anna Grigorievna, nu poţi să-ţi 
închipui cum m-am tulburat când am auzit toate astea. 
„Dragă cuconiţă, îmi spune Maşka, uitaţi-vă în oglindă: 
sunteţi albă ca varul.” „Nu-mi arde de oglindă, îi spun, 
trebuie să mă duc să-i povestesc Annei Grigorievna.” 
Poruncesc numaidecât să se pună caii la caleaşcă: vizitiul 
Andriuşka mă întreabă unde mergem, dar eu nu pot să scot 
o vorbă şi mă uit ca o proastă în ochii lui. Îmi închipui că a 


crezut că mi-am pierdut minţile. Vai, Anna Grigorievna, nici 
nu-ţi închipui cât m-am tulburat! 

— Şi totuşi, e foarte ciudat, zise „doamna plăcută în toate 
privinţele”. Ce ar putea să însemne aceste suflete moarte? 
Mărturisesc că nu înţeleg absolut nimic. Uite că aud pentru 
a doua oară de aceste suflete moarte. Şi bărbatul meu care 
mai spune că Nozdriov minte. Nu se poate: trebuie să fie 
ceva. 

— Închipuie-ţi numai, Anna Grigorievna, în ce stare m-a 
adus povestea asta. „Şi-acum, spune Korobocika, nu mai 
ştiu ce să fac, zice. M-a silit, zice, să iscălesc un act fals, mi- 
a aruncat cincisprezece ruble în hârtie; eu, zice, sunt o 
văduvă neputincioasă şi neştiutoare şi habar n-am de 
nimic...” Ca să vezi ce întâmplări! O, dacă ai putea să-ţi 
închipui cât am fost de tulburată! 

— Ascultă numai ce-ţi spun eu: crede ce vrei, dar părerea 
mea e că aici nu-i vorba de suflete moarte, ci că se ascunde 
ceva, cu totul altceva. 

— Încep să cred şi eu, zise destul de uimită „doamna pur şi 
simplu plăcută” şi simţi numaidecât o dorinţă arzătoare să 
afle cam ce s-ar putea ascunde aici. Rosti chiar, tărăgănat: 

— Şi dumneata ce crezi: ce se ascunde? 

— Dar dumneata ce crezi? 

— Ce să cred?... Mărturisesc că sunt adânc tulburată. 

— Aş vrea să ştiu totuşi ce gândeşti. 

Dar doamna plăcută nu ştiu ce să răspundă. Ea nu se 
pricepea decât să se tulbure; căci mintea ei n-o ajuta să-şi 
facă o părere cât de cât judicioasă şi de aceea simţea, mai 
mult decât oricare alta, nevoia unei prietenii duioase şi a 
unor sfaturi. 

— Atunci, ascultă ce sunt sufletele astea moarte, zise 
„doamna plăcută în toate privinţele”, şi la aceste vorbe 
musafira fu toată numai urechi: urechile ei se ciuliră parcă. 
Şi se ridică de pe canapea, nemaistând pe ea şi aproape 
nemaiatingând-o. Cu toate că era destul de plinuţă, se 


subţie parcă deodată, aidoma unui fulg gata să zboare la 
cea dintâi adiere. 

La fel, boierul rus, ahtiat după vânătoare cu hăitaşi, 
apropiindu-se de pădurea din care acuşi-acuşi va ţâşni un 
iepure urmărit de gonaci, încremeneşte pentru un moment, 
cu cal cu tot, şi cu harapnicul în mâna-i ridicată - 
transformându-se în iarbă de puşcă, care va lua foc dintr-o 
clipă în alta. Ochii lui scrutează aerul împâclit, gata să 
urmărească vânatul, pe care-l va ajunge şi-l va dobori, 
oricât s-ar ridica împotrivă-i tot câmpul vânturat de zăpada 
care-i aşterne stele de argint pe buze, pe mustăţi, pe gene 
şi sprâncene şi pe căciula lui de biber. 

— Sufletele moarte... începu „doamna plăcută în toate 
privinţele”. 

— Ei?... Ei?... făcu musafira cu inima la gură. 

— Sufletele moarte!... 

— Vai, vorbeşte odată, ce Dumnezeu! 

— Sunt numai un pretext, pentru a ascunde altceva. 
Adevăru-i că vrea s-o răpească pe fata guvernatorului. 

Concluzia cu totul neaşteptată era în toate privinţele 
neobişnuită. „Doamna cea plăcută”, auzind-o, încremeni, 
albă ca varul, şi-n adevăr tulburată. 

— O, doamne! răspunse, plesnindu-şi palmele cu uimire. 
Cine şi-ar fi putut închipui aşa ceva? 

— Ba eu, drept să-ţi spun, cum ai deschis gura, am şi 
priceput cum stă chestia, răspunse „doamna plăcută în 
toate privinţele”. 

— Cum rămâne atunci, Anna Grigorievna, cu educaţia de 
pension? Ce mai mironosiţă! 

— Care mironosiţă? Am auzit-o spunând nişte vorbe, pe 
care, mărturisesc, eu n-aş avea curajul să le pronunţ. 

— Vai, Anna Grigorievna, ţi se rupe inima, pur şi simplu, 
când vezi până unde a ajuns imoralitatea. 

— Şi bărbaţii sunt nebuni după ea! În ce mă priveşte, îţi 
spun sincer, nu-i găsesc absolut nimic deosebit... 

— E fandosită din cale afară... 


— Vai, dragă Anna Grigorievna, dar e ca o statuie; n-are 
nimic viu în ea! 

— Vai, ce prefăcută, vai, ce prefăcută! Doamne, cât e de 
prefăcută! Nu ştiu de la cine a învăţat, dar n-am mai văzut o 
femeie atât de fandosită! 

— Ba-i o adevărată statuie, drăguţo, şi-i palidă ca moartea! 

— Vai, nu spune aşa ceva, Sofia Ivanovna: se sulemeneşte. 

— Numai tibişir, Anna Grigorievna! 

— Păi n-am stat eu lângă ea? Are un suliman de un deget 
şi care se cojeşte ca o tencuială. A învăţat de la maică-sa, 
care e o cochetă... dar fie-sa o va întrece. 

— Ba să-mi dai voie. Jur pe ce vrei, sunt gata să mă lipsesc 
şi de copii, şi de bărbat, şi de toată averea mea, şi mi-aş 
pune capul că n-are nici pic de suliman pe faţa ei. 

— Vai, dar cum poţi să spui una ca asta, Sofia Ivanovna? 
zise „doamna plăcută în toate privinţele”, plesnindu-şi 
palmele. 

— Vai, cum eşti, Anna Grigorievna! Mă şi mir, zău, de 
dumneata! exclamă „doamna cea plăcută”, plesnindu-şi şi 
ea palmele. 

Să nu i se pară ciudat cititorului că cele două doamne 
aveau păreri contrarii asupra unui lucru văzut cam în 
acelaşi timp. Într-adevăr, sunt pe lume multe lucruri care 
au tocmai această însuşire: par absolut albe când le 
priveşte o doamnă, dar, privite de altă doamnă, arată ca 
afinele de negre. 

— Ei, poftim încă o dovadă că-i palidă, zise „doamna cea 
plăcută”. Îmi aduc bine aminte că am stat lângă Manilov şi i- 
am spus: „Uite ce palidă e!” Zău aşa, trebuie să fii zăpăuc, 
cum sunt bărbaţii noştri, ca să poţi s-o admiri. lar 
fermecătorul nostru... Vai, ce scârbă mi-e de el! Nici nu-ţi 
poţi închipui, Anna Grigorievna, ce scârbă mi-e! 

— Şi totuşi s-au găsit unele doamne care mureau după el! 

— Vai, Anna Grigorievna! în niciun caz nu poţi spune asta 
de mine! În niciun caz! În niciun caz! 


— Dar nu vorbesc de dumneata. Parcă nu mai sunt şi altele 
afară de dumneata? 

— Eu în niciun caz, Anna Grigorievna, în niciun caz! Dă-mi 
voie să-ţi spun că mă cunosc foarte bine. Poate că e vorba 
de oarecare alte doamne, care fac totuşi pe sfintele! 

— Ba să mă ierţi, Sofia Ivanovna! Să-mi dai voie să 
precizez că n-am cunoştinţă de asemenea lucruri 
scandaloase în ceea ce mă priveşte. Poate că altele da, dar 
eu una în niciun caz, dă-mi voie să ţi-o spun de la obraz. 

— Dar de ce te superi? Că doar mai erau acolo şi alte 
doamne. De pildă, cele care s-au repezit primele să ocupe 
scaunul de lângă uşă, doar or sta mai aproape de el. 

După aceste cuvinte rostite de „doamna cea plăcută”, ar îi 
trebuit să se dezlănţuie o furtună; dar, spre marea noastră 
uimire, amândouă doamnele se liniştiră deodată şi n-a mai 
urmat nimic. „Doamna plăcută în toate privinţele” îşi aduse 
aminte că modelul rochiei la modă n-a ajuns încă în mâinile 
ei, iar „doamna pur şi simplu plăcută” îşi dădu seama că 
încă nu avusese timp să afle amănunte în legătură cu 
descoperirea făcută de buna ei prietenă, şi pacea se 
restabili repede. De altfel, nu s-ar putea spune că cele două 
doamne aveau vreo aplecare firească să facă cuiva, dintr- 
adins, vreo neplăcere, căci, îndeobşte, nu aveau nimic 
răutăcios în făptura lor, ci numai aşa, când stăteau la taifas, 
le apuca, fără să-şi dea seama, o mică poftă să se înţepe una 
pe alta; şi, prinzând câte un prilej, îşi aruncau cu o uşoară 
satisfacţie câte o vorbuliţă mai vie: poftim, adicătelea, na şi 
înghite-o! Neaşteptat de felurite pot fi cerinţele inimii, atât 
la femeie cât şi la bărbat! 

— Totuşi, nu pot să pricep un lucru, zise „doamna pur şi 
simplu plăcută”. Cum se face că Cicikov, oarecum străin de 
oraş, să se fi hotărât la o ispravă aşa de îndrăzneață? Nu se 
poate să n-aibă complici. 

— Şi-ţi închipui că n-are? 

— Dar cine crezi că ar fi putut să-l ajute? 

— Na-ţi-o bună, chiar Nozdriov. 


— Nozdriov? 

— Şi de ce nu? Ăsta e în stare de orişice. Ar fi gata să-l 
vândă şi pe tată-său ori, mai bine zis, să-l piardă la cărţi. 

— Vai, Doamne, ce noutăţi interesante aflu de la 
dumneata! N-aş fi bănuit niciodată că Nozdriov ar putea fi 
amestecat în istoria asta! 

— În ce mă priveşte, am bănuit din capul locului. 

— Zău, când te gândeşti câte se mai petrec pe lume... Cine 
şi-ar fi putut închipui atunci când - ţii minte? - abia sosise în 
oraşul nostru, că Cicikov îşi va face o intrare atât de ciudată 
în societate? Vai, Anna Grigorievna, dacă ai şti cât m-a 
răscolit! Dacă n-ar fi fost bunăvoința şi prietenia dumitale... 
uite, parcă eram la marginea unei prăpăstii, ce mai 
încolo!... Maşka mea m-a văzut albă ca varul şi mi-a spus: 
„Cuconiţă dragă, sunteţi albă ca varul”. I-am răspuns: 
„Maşka, mie nu-mi arde de asta acum”. Ca să vezi ce 
întâmplare! Vasăzică e amestecat şi Nozdriov! Poftim! 

„Doamna cea plăcută” ar fi vrut să afle mai departe 
amănunte în legătură cu răpirea, adică la ce oră şi altele, 
dar voia prea mult. „Doamna plăcută în toate privinţele” îi 
răspunse chiar din capul locului că doar atâta ştie. Nu se 
pricepea deloc să mintă: să presupună un lucru era cu totul 
altceva, dar şi în asemenea caz trebuia ca presupunerea să 
se bizuie pe o convingere lăuntrică; şi când simţea o 
asemenea convingere lăuntrică, ea ştia să şi-o apere foarte 
bine. Şi numai să fi încercat vreun avocat, oricât de meşter, 
vestit prin talentul de a birui părerile altora, să se ia la 
întrecere cu ea, că şi-ar fi dat seama ce înseamnă o 
convingere lăuntrică. 

Nu e deci nimic neobişnuit în faptul că cele două doamne 
începură, în cele din urmă, să creadă de-a binelea în ceea 
ce mai înainte chiar ele au presupus ca o simplă 
presupunere a lor. Chiar şi alde noi, oameni inteligenţi, cum 
ne place să ne numim, procedăm aproape la fel: dovadă 
raţionamentele noastre savante. La început, eruditul se 
arată tare nevolnic: purcede cu sfială, cumpătat, începe cu 


o foarte umilă întrebare: nu cumva de acolo? Nu cumva din 
colţişorul acela îşi trage numele cutare ţară? Sau: nu cumva 
acest document aparţine unei alte epoci, mult mai târzii? 
Sau: nu cumva trebuie să credem că sub urmele acestui 
popor este cazul să presupui cutare alt popor? Apoi citează 
numaidecât mai mulţi scriitori antici şi îndată întrevede o 
aluzie oarecare sau chiar dacă numai i s-a părut lui ceva ca 
o aluzie, iată-l că îşi ia vânt şi prinde curaj, începe să 
discute pe picior de egalitate cu aceşti scriitori antici, îi 
somează să-i dea un răspuns, ba răspunde chiar el în locul 
lor, uitând cu desăvârşire că pornise de la o foarte timidă 
presupunere; acum i se pare că pentru el totul este limpede 
şi îşi încheie raţionamentul prin cuvintele: aşadar, iată cum 
stau lucrurile, iată deci care e acel popor pe care-l căutam, 
iată din ce punct de vedere trebuie privită chestiunea! Apoi, 
toate astea le proclamă în mod public, de la catedră, şi 
astfel noul adevăr, descoperit de el, face ocolul lumii, 
atrăgând adepţi şi admiratori. 

În momentul când cele două doamne tocmai dezlegaseră 
atât de ingenios şi de fericit un caz aşa de încurcat, intră în 
salon procurorul, cu chipul lui împietrit, ca întotdeauna, cu 
sprâncenele stufoase şi clipind mereu dintr-un ochi. 
Luându-şi vorba din gură una alteia, doamnele se grăbiră 
să-i povestească toate întâmplările, îi vorbiră despre 
cumpărarea de suflete moarte, despre intenţia de a răpi 
fata guvernatorului, şi-l zăpăciră în aşa hal, încât omul 
rămase multă vreme pironit locului, cu gura căscată, clipind 
mai departe din ochiul stâng şi scuturându-şi cu batista 
praful de tabac din barbă, fără să poată pricepe nimic. Aşa 
îl lăsară cele două doamne şi porniră, fiecare în direcţia ei, 
să răscoale oraşul. Ele reuşiră să facă această operaţie în 
vreo jumătate de oră. 

Oraşul fu răscolit de-a binelea; totul fierbea, dar nimeni nu 
înţelegea nimic. Doamnele ştiură să zăpăcească lumea într- 
atăt, încât toţi, mai ales slujbaşii, rămaseră un timp 
buimăciţi. La început, starea lor semăna cu a unui elev 


dintr-un internat, căruia colegii sculaţi mai de dimineaţă i- 
au vârât pe nări un „husar”, adică o foiţă plină cu tabac. 
După ce trage în somn tot tabacul pe nas, cu zelul unui om 
adormit, şcolarul, trezit, sare-n sus, se uită prostit, se 
holbează în toate părţile şi nu poate să-şi dea seama unde e, 
ce-i cu el şi ce i s-a întâmplat. Doar după un timp desluşeşte 
pereţii luminaţi de razele piezişe ale soarelui, râsetele 
colegilor ascunşi prin colţuri, dimineaţa, care priveşte în 
dormitor pe ferestre, aducând zvonul pădurii, trezită şi ea, 
al miilor ei de glasuri sonore, şi al gârlei scăldate în lumină, 
pierdută în cotituri scânteietoare printre trestiile subţiri şi 
pline de copii goi care mai cheamă şi pe alţii la bălăceală. 
De abia atunci îşi dă seama nefericitul că are în nas un 
„husar”. 

Întocmai aşa arătau, în primele clipe, locuitorii şi slujbaşii 
oraşului. Rămâneau cu toţii încremeniţi ca un berbec cu 
ochii holbaţi. Sufletele moarte, fata guvernatorului şi 
Cicikov li se învălmăşiseră în cap într-o harababură ciudată, 
şi abia după întâia buimăceală începură parcă să le 
desluşească, unul câte unul, şi să le separe. Cerură 
amănunte, necăjiţi că problema nu voia cu niciun chip să se 
lămurească. Ce basm o mai fi şi ăsta? Într-adevăr, ce-i 
basmul ăsta cu sufletele moarte? Ce noimă au sufletele 
moarte? Cum vine asta să cumperi suflete moarte? Care-i 
prostul să le cumpere? Cine are bani de aruncat pe ele? În 
ce scop şi la ce treabă s-ar putea folosi aceste suflete 
moarte? Şi ce amestec are aici fata guvernatorului? Dacă a 
vrut s-o răpească, de ce să cumpere pentru asta şi suflete 
moarte? lar dacă te apuci să cumperi suflete moarte, ce 
nevoie ai s-o răpeşti pe fata guvernatorului? O fi vrând 
poate să i le dăruiască? Ce-o fi şi cu bazaconiile astea, pe 
care lumea le-a răspândit în oraş? Ce naiba i-a apucat, că 
nici nu întorci bine capul, că au şi scornit o nouă poveste, şi 
măcar de ar avea vreo noimă... Iotuşi, dacă lumea le 
răspândeşte, trebuie să aibă ele vreun tâlc. Dar ce tâlc să 
aibă sufletele moarte? Niciun fel de tâlc! Ca şi cum ai spune 


deodată: vine Androne, aiureală, zăpăceală şi jumări de 
cizme! O tâmpenie, acolo! 

Aşa că zvonurile se întindeau, şi tot oraşul vorbea de 
sufletele moarte şi de fata guvernatorului, de Cicikov şi de 
sufletele moarte, de fata guvernatorului şi de Cicikov. loată 
lumea începu să se frământe. Oraşul, care până atunci 
parcă moţăise, se trezi ca într-un vârtej! Oameni greoi, 
somnoroşi şi leneşi, care zăceau de ani de zile în casă, la 
halat, aruncând vina ba pe cizmarul care le făcuse ghetele 
prea strâmte, ba pe croitor, ba pe beţivanul de vizitiu, ieşiră 
din vizuini. De asemenea ieşiră şi toţi cei care stricaseră de 
mult toate prieteniile şi nu se mai cunoşteau - cum se spune 
- decât cu moşierii Zavalişin şi Polejaev (termeni vestiți, 
care vin de la verbele polejati şi zavalitsial' 7b56''7d, foarte 
răspândiţi la noi în Rusia, ca şi fraza „a trece pe la Sopikov 
şi Hrapoviţki”, ceea ce înseamnă a dormi tun pe o parte, pe 
spate şi în toate celelalte poziţii, cu sforăituri, cu şuierături 
pe nas şi cu toate celelalte accesorii ale somnului); toţi cei 
pe care nu puteai să-i scoţi din casă nici dacă-i pofteai la o 
ciorbă pescărească de cinci sute de ruble, cu cegi de doi 
arşini şi cu culebeakil'7b571'7d de tot soiul, ce ţi se topeau 
în gură. Într-un cuvânt, s-a văzut deodată că oraşul era 
mare şi populat, însufleţit cum se cuvine. Apăru un anume 
Sisoi Paftunievici şi un Macdonald Karlovici, de care nici nu 
se auzise vreodată. Prin saloane răsări acum un lungan 
oarecare, cu mâna găurită de un glonţ, şi de o statură atât 
de înaltă, cum nu se mai pomenise până atunci. Docare 
acoperite, lineicil'7b581'7d nemaivăzute prin partea locului, 
nişte hodoroage, nişte scârţuri pe roţi, se îmbulziră în 
forfoteala neobişnuită a străzilor. Poate că în alt moment şi 
în alte împrejurări asemenea zvonuri n-ar fi fost băgate în 
seamă; dar oraşul N. nu mai primise de mult niciun fel de 
ştire. Ba de trei luni încoace, nu se mai auzise nici măcar 
ceea ce în capitale se numesc commerages|'7b59|'7d, care, 
după cum se ştie, au aceeaşi însemnătate pentru un oraş ca 
şi o aprovizionare făcută la vreme. În zarva discuţiilor ieşiră 


pe neaşteptate la iveală două păreri absolut contrarii şi se 
formară brusc două tabere: una a bărbaţilor şi alta a 
femeilor. Tabăra bărbaţilor, cea mai grea de cap, îşi 
îndreptă atenţia către sufletele moarte. Tabăra femeilor se 
ocupă exclusiv cu chestiunea răpirii fetei guvernatorului. 
Spre cinstea doamnelor, trebuie să spunem că în tabăra lor 
era incomparabil mai multă ordine şi cuminţenie. De bună 
seamă, că însăşi menirea femeilor este de a fi bune şi 
ordonate gospodine. Curând, pentru ele totul luă o 
înfăţişare desluşită, vie, îmbrăcând forme vădite, clare, 
limpezindu-se şi lămurindu-se; într-un cuvânt, totul se 
închegă într-un tablou precis. Se constată că Cicikov era 
îndrăgostit de mult; că „ei” se întâlneau în parc, la lumina 
lunii; că guvernatorul s-ar fi învoit de mult să-şi dea fata 
după el, pentru că Cicikov era bogat ca un bancher, dacă n- 
ar fi fost o piedică: soţia lui, pe care o părăsise (de unde se 
aflase că Cicikov era însurat, nimeni însă n-ar fi putut să 
spună); că nevastă-sa, care suferă în dragostea ei 
deznădăjduită, a trimis guvernatorului o scrisoare nespus 
de înduioşătoare; şi că Cicikov, văzând că părinţii fetei nu-şi 
vor da niciodată consimţământul, s-ar fi hotărât s-o 
răpească. În alte case, acelaşi lucru se povestea întrucâtva 
altfel: că Cicikov e flăcău, dar, fiind un om fin, care merge 
totdeauna la sigur, ar fi hotărât ca, pentru a căpăta mâna 
fetei, să înceapă cu mama, că ar fi avut cu ea tainice 
legături de dragoste şi că de abia după aceea i-ar fi făcut o 
declaraţie în privinţa mâinii fetei; dar mama, de teamă să 
nu se săvârşească cumva o crimă faţă de religie, chinuită de 
remuşcări, l-ar fi refuzat categoric, fapt care l-ar fi hotărât 
pe Cicikov să-şi răpească iubita. La toate acestea, pe 
măsură ce zvonurile ajungeau până la ulicioarele cele mai 
depărtate, se adăugau nenumărate amănunte şi precizări. 
În Rusia, păturilor de jos tare le mai place să discute 
bârfelile care circulă în păturile de sus; de aceea, despre 
chestiunea asta începu să se vorbească până şi în căsuţele 
unde nimeni nu-l cunoştea şi nici nu-l văzuse măcar pe 


Cicikov. Se mai făcură şi alte adăugiri, se dădură şi mai 
multe amănunte. Subiectul devenea din ce în ce mai 
palpitant, pe zi ce trecea căpăta forme tot mai precise; în 
cele din urmă, în forma lui definitivă, ajunse la urechile 
soţiei guvernatorului. 

Ca mamă de familie, ca întâia doamnă din oraş şi, în 
sfârşit, ca o doamnă care nici măcar nu bănuise aşa ceva, 
ea fu adânc jignită de atari istorii şi cuprinsă de o 
îndreptăţită mânie. Biata făptură bălaie fu nevoită să îndure 
cel mai neplăcut tâte-â-tete din câte a avut vreodată o fată 
de şaisprezece ani. Se revărsară asupra ei şuvoaie de 
întrebări, interogatorii, mustrări, ameninţări, imputări şi 
stăruinţe, încât pe fată o podidiră lacrimile şi plânse cu 
hohote, nefiind în stare să mai înţeleagă ceva. Portarului i 
se dădu straşnică poruncă, să nu-l mai primească pe 
Cicikov, nicicând şi sub niciun cuvânt. 

Mântuind cu soţia guvernatorului, doamnele se năpustiră 
asupra taberei bărbaţilor, încercând să-i facă să treacă de 
partea lor şi susţinând că sufletele moarte erau numai o 
născocire cu scopul de a îndepărta orice bănuială, astfel ca 
răpirea să izbutească. Mulţi bărbaţi ademeniţi trecură în 
tabăra femeilor, cu toate că erau adeseori mustraţi de 
semenii lor, care-i ocărau, numindu-i muieri şi fuste, 
termeni, după cum se ştie, deosebit de jignitori pentru sexul 
masculin. 

Dar, oricât încercară ceilalţi bărbaţi să ia o atitudine 
hotărâtă şi să se împotrivească, în tabăra lor nu se vedea 
rânduiala care domnea în tabăra femeilor. La ei totul era 
oarecum rece, colţuros, greoi, încâlcit, confuz, alandala; în 
capul lor era un adevărat talmeş-balmeş; o zăpăceală, un 
vălmăşag, o harababură - într-un cuvânt, s-a şi vădit de 
îndată toată firea neserioasă a bărbatului, fire grosolană, 
lipsită de mlădiere, neînstare să priceapă ce înseamnă 
înjghebarea unui cămin, sau să înţeleagă pornirile 
generoase ale inimii, fire cu greu încrezătoare, nevolnică, 
neîncetat roasă de îndoieli şi copleşită de o veşnică teamă. 


Bărbaţii mai spuneau că toată povestea asta e doaro 
aiureală; că răpirea fetei guvernatorului e mai curând 
treabă de husar decât de civil şi că, în niciun caz, Cicikov n- 
ar face aşa ceva; că femeile mint, căci muierea e ca sacul: 
ce-i dai aia duce; şi că lucrul de căpetenie, căruia trebuie 
să-i dai toată atenţia, sunt sufletele moarte, care de 
altminteri naiba mai ştie ce-or fi însemnând, în orice caz 
ceva, desigur, ce nu miroase a bine. Vom afla numaidecât de 
ce li se părea bărbaţilor că povestea cu sufletele moarte nu 
miroase a bine. Un nou guvernator general fusese numit 
peste ţinutul lor, eveniment care, se ştie, pune pe slujbaşi în 
stare de îngrijorare: vor curge revizuiri, mustrări aspre, 
săpuneli şi tot soiul de surprize cu care un şef îşi cinsteşte 
subalternii! Slujbaşii se întrebau: ce se va întâmpla dacă 
noul şef ar afla, fie numai şi asta, că în oraşul lor pot să 
circule zvonuri atât de idioate? Ar fi de ajuns şi atâta ca toţi 
să primească câte un perdaf pe care să-l ţină minte cât or 
trăi. Inspectorul sanitar îngălbeni deodată; îl fulgeră un 
gând: nu cumva în cuvintele suflete moarte s-ar ascunde 
bolnavii prăpădiţi în mare număr prin spitale şi aiurea, de o 
molimă împotriva căreia nu se luaseră măsurile 
corespunzătoare? Şi nu cumva Cicikov este un slujbaş de la 
cancelaria guvernatorului, trimis să facă o anchetă secretă? 
împărtăşindu-i preşedintelui temerile lui, acesta răspunse 
că e o prostie să te gândeşti la aşa ceva, dar deodată 
îngălbeni şi el, întrebându-se la rândul lui: dar dacă 
sufletele cumpărate de Cicikov sunt moarte cu adevărat? 
Nu încuviinţase el încheierea actului de vânzare- 
cumpărare? Ba mai şi jucase rolul de împuternicit al lui 
Pliuşkin. Ce se va întâmpla când toate acestea vor ajunge la 
urechile guvernatorului? Se destăinui numai câtorva 
persoane, dar acestea îngălbeniră brusc şi ele. Frica e mai 
molipsitoare decât ciuma şi se ia fulgerător. Pe neaşteptate, 
fiecare îşi descoperi păcate pe care nici nu le avea. 
Cuvintele suflete moarte sunau atât de vag, încât lumea 
începu să se întrebe dacă nu cumva ele ascund ceva în 


legătură cu îngroparea, în mare pripă, a cadavrelor de pe 
urma celor două evenimente petrecute de curând. Primul 
eveniment fusese cel cu nişte negustori din Solvicegodsk, 
care, veniţi în oraş la iarmaroc, la sfârşit făcuseră un chef 
straşnic cu nişte prieteni de-ai lor, negustori din Ustsisolsk. 
Cheful, tras în lege, pe ruseşte, dar cu născociri nemţeşti - 
orşade''7b60'7d, punciuri, balsamuril'7b6117d etc. - se 
sfârşi, ca de obicei, cu bătaie. Cei din Solvicegodsk îi 
omorâră în bătaie pe cei din Ustsisolsk, cu toate că şi ei - la 
rândul lor - se aleseră cu vătămări zdravene pe tot corpul, 
vătămări care dovedeau mărimea neobişnuită a pumnilor 
cu care fuseseră dotați defuncţii. După chiar spusa 
bătăuşilor, unuia din învingători îi lipsea cu desăvârşire 
„trompa”, adică nasul, zdrobit în aşa hal, încât nu-i mai 
rămăsese din el decât un crâmpei. Negustorii îşi 
mărturisiseră vinovăția, recunoscând că-şi cam făcuseră de 
cap. Se zvonise însă că, odată cu mărturisirea, ei ar fi 
împins şi câte patru bancnote. De altfel, cazul era tenebros; 
din cercetările făcute reieşea că flăcăii din Ustsisolsk 
muriseră asfixiaţi de gazele din sobă, aşa că au fost 
îngropaţi cu această calificare. Celălalt eveniment, care s-a 
petrecut nu demult, a fost următorul: ţăranii de pe 
domeniile statului, din cătunul Vşivaia-spesil'7b6217d, în 
unire cu cei din cătunul Borovkil'7b631'7d, zis şi 
Zadirailovol'7b6417d, ar fi desfiinţat de pe faţa pământului 
poliţia rurală, în persoana asesorului, un oarecare 
Drobiajkin!'7b651'7d; că această poliţie, adică asesorul 
Drobiajkin, s-ar fi nărăvit, cică, să vină prea des pe la ei, 
ceea ce în unele cazuri face cât o molimă; dar că pricina 
adevărată ar fi fost că sus-arătata poliţie rurală, suferind de 
unele slăbiciuni sentimentale, privea cu prea multă râvnă 
femeile şi fetele din sat. De altminteri, precis nu se ştia 
nimic, deşi ţăranii arătaseră făţiş în declaraţiile lor că 
poliţia rurală era desfrânată ca o pisică şi că ei de mai 
multe; ori i-ar fi spus să-şi vadă de treabă, ba o dată, l-au 
dat afară în pielea goală, dintr-o izbă în care se strecurase. 


Se înţelege că poliţia rurală merita o pedeapsă pentru 
slăbiciunile ei sentimentale, dar ţăranii din Vşivaia-spesi, 
cât şi cei din Zadirailovo nu puteau fi iertaţi pentru 
samavolnicia lor, dacă într-adevăr luaseră parte la crimă. 
Cazul era însă destul de încâlcit, poliţia rurală fusese găsită 
zăcând în drum, cu uniforma ferfeniţă mai rău ca o cârpă şi 
cu obrazul atât de stâlcit, încât nu se mai putea distinge 
nimic din el. Dosarul trecuse prin mai multe instanţe, şi, în 
cele din urmă, ajunse la Cameră, unde judecătorii, întruniţi, 
hotărâră astfel: deoarece, pe de o parte, nu se ştie care 
anume ţărani au luat parte la crimă, ei fiind numeroşi, iar 
pe de altă parte, Drobiajkin este mort, şi deci nu mai este în 
stare de a trage vreun folos chiar dacă ar câştiga procesul, 
în timp ce ţăranii sunt vii şi, deci, o hotărâre în folosul lor e 
de mare însemnătate pentru ei, ca atare se constată că 
vinovat este însuşi asesorul Drobiajkin prin faptul că 
prigonise pe nedrept pe ţăranii din Vşivaia-spesi şi 
Zadirailovo; iar moartea îi survenise, chipurile, în urma 
unui atac de apoplexie pe când se înapoia cu sania din satul 
lor. S-ar fi părut că afacerea fusese bine întoarsă, dar, nu se 
ştie de ce, slujbaşii se gândiră că, probabil, tocmai de 
aceste suflete moarte este vorba acum. Ca un făcut însă, a 
trebuit să se întâmple ca în timp ce domnii slujbaşi se aflau 
şi aşa într-o situaţie destul de încurcată, guvernatorul să 
primească două hârtii deodată. Într-una din ele se spunea 
că, potrivit unor declaraţii şi unor rapoarte primite, în 
gubernia lor se găseşte un falsificator de bancnote, care se 
ascunde sub diferite nume, şi se cerea să se facă 
numaidecât cele mai straşnice cercetări. Cealaltă hârtie era 
o adresă a guvernatorului unei gubernii învecinate în 
legătură cu un tâlhar scăpat de urmărirea legiuită, şi se 
cerea ca, în cazul când în gubernia lor ar fi descoperit un 
om care ar trezi bănuieli şi care n-ar avea nici acte, nici 
paşaport, să fie pus numaidecât la popreală. Aceste două 
hârtii îi buimăciră pe toţi. Părerile şi presupunerile de pân- 
atunci fură date peste cap. Fireşte că nu era nicidecum de 


crezut că hârtiile ar fi putut să aibă vreo legătură cu 
Cicikov, totuşi, după ce fiecare din ei se mai gândi, după ce 
îşi aduseră aminte că nu ştiau încă cine era cu adevărat 
Cicikov, care vorbise în termeni foarte obscuri despre sine, 
spunând - e drept - că avusese de suferit în slujbă pentru 
dreptate, ceea ce era însă cam neclar; şi când îşi mai 
aduseră aminte că pomenise şi de numeroşii lui duşmani, 
care ar fi încercat să-i ia şi viaţa, căzură şi mai mult pe 
gânduri: vasăzică viaţa îi fusese în primejdie, vasăzică 
fusese prigonit; prin urmare, el a făcut ceva... La urma 
urmei, cine-i el? De bună seamă nu este de crezut că ar fi 
un falsificator de bani, şi cu atât mai puţin un tâlhar; 
înfăţişarea lui spune că e om cumsecade; cu toate astea, 
cine să fie el oare? Şi aşa se face că domnii slujbaşi îşi 
puseră o întrebare, pe care ar fi trebuit să şi-o puie de la 
început, adică din întâiul capitol al poemului nostru. 
Hotărâră să ceară acelora de la care fuseseră cumpărate 
sufletele să răspundă la câteva întrebări, ca să se afle cel 
puţin ce fel de cumpărătură era asta şi ce anume trebuie 
înţeles prin cuvintele suflete moarte. N-a dat cumva 
lămuriri cuiva, fie şi în treacăt sau din întâmplare, despre 
adevăratele lui intenţii, şi n-a spus cuiva cine e el? Se 
duseră înainte de toate la Korobocika, dar nu aflară cine 
ştie ce lucru: sufletele le-a cumpărat pe cincisprezece 
ruble; mai cumpără şi fulgi, a făgăduit să cumpere multe 
alte lucruri, livrează slănină la stat şi de aceea trebuie să fie 
un pungaş, pentru că a mai fost unul care cumpăra fulgi şi 
furniza slănină la stat, care a înşelat pe toată lumea, printre 
care şi pe protopopeasă, cu mai bine de o sută de ruble. Tot 
ce spuse după aceea nu era decât aproape repetarea 
aceloraşi lucruri, încât slujbaşii îşi dădură seama că 
Korobocika e numai o babă proastă. 

Manilov răspunse că se pune oricând chezaş pentru Pavel 
Ivanovici ca pentru el însuşi şi că ar fi gata să se lipsească 
de toată averea lui. numai să aibă a suta parte din însuşirile 
lui Pavel Ivanovici şi, îndeobşte, vorbi despre el în cuvintele 


cele mai măgulitoare, adăugind cu ochii pe jumătate închişi 
câteva idei asupra prieteniei şi simpatiei. Fireşte că aceste 
idei desluşiră îndeajuns duioasa pornire a inimii lui, dar nu 
lămuriră pe slujbaşi în privinţa miezului chestiunii. 
Sobakevici răspunse că, după părerea lui, Cicikov e un om 
bun, că-i vânduse ţărani pe alese şi că oamenii sunt vii în 
toate privinţele; spuse însă că nu dă chezăşie pentru ceea 
ce se va întâmpla de acum înainte: dacă o parte din oameni 
vor muri în drum, din pricina greutăților strămutării, vina 
nu va fi a lui, asta stă în puterea lui Dumnezeu. Apoi, sunt 
multe molime şi boli aducătoare de moarte pe lume, şi se 
întâmplă câteodată să moară sate întregi. Domnii slujbaşi se 
mai folosiră de un mijloc, care nu este prea nobil, dar totuşi 
se întrebuinţează uneori: şi anume, încercară ca pe de 
lături, prin mijlocirea unor valeţi, să afle de la oamenii lui 
Cicikov dacă nu cunosc vreun amănunt în legătură cu viaţa 
şi starea dinainte a boierului lor, dar nici aşa nu adulmecară 
prea mult. La Petruşka nu simţiră decât mirosul lui, de 
stătut, iar de la Selifan nu auziră decât că fusese în serviciul 
împăratului şi că pe vremuri fusese slujbaş la vamă - şi 
nimic altceva. 

Acest soi de oameni au un obicei ciudat. Dacă-i întrebi 
ceva de-a dreptul, niciunul nu-şi mai aminteşte nimic, habar 
n-au de ce-i vorba şi oricare răspunde scurt: „Nu ştiu”. Dar 
dacă-i întrebi despre altceva, îţi vâră pe gât şi ceea ce 
trebuia să afli, ba cu nişte amănunte pe care nici nu vrei să 
le ştii. Toate cercetările făcute de slujbaşi le-au dezvăluit 
doar un singur lucru precis: că e sigur că ei nu ştiu cine 
este Cicikov; şi că totuşi cu Cicikov trebuie neapărat să fie 
ceva. În cele din urmă, slujbaşii se înţeleseră să se 
sfătuiască temeinic împreună în această privinţă şi cel puţin 
să hotărască: ce şi cum au de făcut, ce măsuri să ia şi ce fel 
de om este Cicikov în definitiv: un om care trebuie înhăţat şi 
pus la popreală ca suspect, sau unul care el însuşi ar putea 
să-i înhaţe pe ei şi să-i puie la popreală, ca pe nişte slujbaşi 
dubioşi? Şi şi-au propus să se întrunească, anume în acest 


scop, la poliţai, părintele şi binefăcătorul oraşului, pe care 
cititorii noştri îl cunosc. 


Capitolul al zecelea 


Întruniţi la poliţai, cunoscut deja cititorilor ca părintele şi 
binefăcătorul oraşului, slujbaşii avură prilejul să constate, 
privindu-se unul pe altul, că - din cauza neliniştii şi a grijilor 
- au început chiar să slăbească. Într-adevăr, numirea noului 
guvernator general, cele două hârtii primite - cu un 
conţinut atât de grav - precum şi zvonurile, pe care naiba 
ştie cine le-a mai scos - toate acestea lăsaseră urme vădite 
pe chipurile lor, iar fracurile multora dintre ei deveniseră 
mai lărguţe. Toată lumea era trasă la faţă: slăbise şi 
preşedintele, şi inspectorul sanitar, şi procurorul; se 
subţiase până chiar şi un oarecare Semion Ivanovici, căruia 
niciodată nu i se spunea pe numele de familie şi care purta 
în degetul arătător un inel pe care-l dădea mereu 
doamnelor să-l admire. Fireşte că s-au găsit printre ei - aşa 
cum se întâmplă în tot locul - câte unii mai cutezători şi 
care nu-şi pierdură cumpătul, dar aceştia erau foarte puţini 
la număr: doar unul singur, dirigintele poştei. El unul, 
singurul cu o fire neschimbăcioasă, veşnic aceeaşi, obişnuia 
să spună totdeauna în asemenea împrejurări: „Lasă că nu 
ne speriem noi aşa de uşor, domnilor guvernatori! lată-mă: 
de treizeci de ani, domnul meu, eu stau în acelaşi post, şi 
până acum am schimbat vreo trei-patru de-alde voi!” La 
cuvintele lui, ceilalţi slujbaşi îi răspundeau de obicei: „Ce-ţi 
pasă ţie, Sprehenzideici-lvan Andreici? Slujba ta e simplă 
treabă poştărească: primeşti şi trimiţi corespondenţa. Atâta 
doar că mai tragi chiulul câteodată, închizând oficiul cu o 
oră mai devreme; sau ciupeşti colo ceva de la vreun 
negustor întârziat, ca să-i mai primeşti scrisoarea adusă 
după ce ai închis ghişeul; ori expediezi câte un colet care nu 
s-ar cuveni să fie expediat - într-o slujbă ca asta nu-i de 
mirare că treci drept sfânt! Dar ia să te văd când te-o ispiti 
diavolul, strecurându-se mereu în palma ta, şi, oricât n-ai 


vrea tu să primeşti, el tot o să-ţi lase ceva. Fireşte, ţie ce-ţi 
pasă? Tu n-ai decât un băieţaş. Să fii tu însă în locul meu: 
pe Praskovia Fedorovna Dumnezeu a hărăzit-o cu atâta 
belşug, încât în fieştece an îmi dăruieşte ba o Praskuşka, ba 
un Petruşka! în locul meu, frăţioare, ai cânta şi tu 
altminteri!” Aşa spuneau slujbaşii; dar dacă este sau nu cu 
putinţă să te ţii tare faţă de ispitele diavolului, nu-i căderea 
autorului să judece. 

În sfatul adunat acum, vădit că lipsea un lucru foarte 
necesar, ceva căruia poporul îi spune chibzuinţă şi bună 
rânduială. Îndeobşte, nu ştiu cum, dar noi parcă suntem 
făcuţi pentru şedinţe de acest fel. În toate adunările 
noastre, începând de la cele săteşti şi până la tot soiul de 
comitete ştiinţifice şi altele, dacă nu se află măcar un singur 
cap care să le conducă, domneşte destulă zăpăceală. E greu 
de spus de ce. Se vede treaba că aşa-s oamenii şi că nu 
izbutesc decât reuniunile prilejuite de mese şi chefuri în 
cluburi şi în fel de fel de vocsaluril'7b66'7d, aranjate după 
moda nemţească. În ce priveşte bunele intenţii, suntem 
gata oricând şi pentru orişice. Bate doar un pic vântul, şi 
iată-ne înființând societăţi de binefacere, de încurajare şi 
mai ştiu eu de care. Scopul lor e minunat, dar de ieşit nu 
iese nimic. Asta din cauză, poate, că ne declarăm mulţumiţi 
chiar din capul locului, socotind că am făcut tot ce era de 
făcut. De pildă, propunându-ne să întemeiem o societate de 
binefacere pentru ajutorarea săracilor, şi adunând în acest 
scop sume însemnate, noi de îndată - pentru a sărbători 
această faptă lăudabilă - oferim un banchet demnitarilor de 
frunte ai oraşului, cheltuind bineînţeles cu aceasta jumătate 
din suma adunată. lar din banii rămaşi, se închiriază 
imediat pentru comitet un apartament luxos, bine încălzit şi 
cu un personal numeros, nemairămânând până la urmă 
săracilor decât vreo cinci ruble şi jumătate; iată, însă, că la 
distribuirea acestei sume membrii comitetului nu mai sunt 
de acord între ei, fiecare căutând să-şi favorizeze câte o 
cumătră. 


Dar consfătuirea de azi era cu totul de altă natură: ea era 
impusă de o imperioasă necesitate. Nu era vorba nici de 
săraci şi nici de persoane străine, chestiunea privind pe 
fiecare slujbaş în parte; era vorba de o nenorocire care-i 
ameninţa pe toţi deopotrivă, şi deci - prin forţa lucrurilor - 
era de aşteptat ca între ei să domnească o unitate de păreri 
şi de acţiuni. Cu toate acestea, dracul ştie ce-a ieşit. Fără să 
mai vorbim de divergenţele obişnuite la toate consfătuirile, 
părerile celor adunaţi demonstrau o nehotărâre de 
neînțeles: unul spunea că Cicikov e falsificator de bancnote, 
apoi tot el adăuga: „Dar poate şi să nu fie”; altul încredința 
adunarea că Cicikov ar fi un slujbaş de la cancelaria noului 
guvernator general şi, îndată după aceea, adăuga: „De fapt, 
dracul mai ştie dacă e, că nu-i scris pe frunte”. Toată lumea 
se ridica însă împotriva bănuielii că ar fi un tâlhar travestit; 
şi cu toţii fură de părere că, afară de înfăţişarea lui, care 
prin ea însăşi dovedea pe omul cumsecade, nici felul lui de a 
vorbi nu lăsa prin nimic să se vadă că ar fi un om în stare de 
fapte violente. Deodată, dirigintele poştei, care de câteva 
minute părea muncit de un gând teribil, izbucni, fie luminat 
de o inspiraţie neaşteptată, fie dintr-altă pricină: 

— Domnilor, ştiţi dumneavoastră cine-i ăsta? 

Vocea lui trăda ceva atât de zguduitor, încât făcu pe toată 
lumea să strige într-un singur glas: 

— Cine e? 

— Aflaţi, domnilor, că nu-i nimeni altul decât căpitanul 
Kopeikin! 

Şi după ce toată lumea întrebă din nou într-un singur glas: 
„Dar cine-i acest căpitan Kopeikin?” dirigintele poştei zise: 

— Vasăzică, nu ştiţi cine-i căpitanul Kopeikin? 

Şi toţi răspunseră că nu ştiau cine-i căpitanul Kopeikin. 

— Căpitanul Kopeikin, începu dirigintele poştei, 
deschizându-şi tabachera doar pe jumătate, de teamă ca 
vreunul din vecini să nu-şi vâre în ea degetele, de a căror 
curăţenie se cam îndoia, obişnuind chiar să spună: 
„Stimabile, cine ştie pe unde umbli dumneata cu degetele 


dumitale, că tabacul e un lucru care cere curăţenie”, apoi 
dacă v-aş povesti despre căpitanul Kopeikin, zise el din nou, 
după ce trase o priză de tabac, să ştiţi că ar fi într-o 
oarecare măsură un adevărat poem, şi din cele mai 
interesante pentru un scriitor. 

Toţi cei de faţă îşi arătară dorinţa de a cunoaşte povestea 
sau, cum o denumise dirigintele poştei, acest adevărat 
poem, şi încă dintre cele mai interesante pentru un scriitor. 
Dirigintele poştei începu aşadar: 


POVESTEA CĂPITANULUI KOPEIKIN 


„După campania din 1812, domnul meu, zise dirigintele 
poştei, cu toate că în odaie se găseau nu mai puţin de şase 
domni şi nu unul singur, după campania din 1812, 
dimpreună cu alţi răniţi fusese adus şi căpitanul Kopeikin. 
Ca să spun aşa, îşi pierduse o mână şi un picior la Krasnii 
sau la Lipsca. Ştiţi dumneavoastră, pe vremea aceea nu se 
luase încă nicio măsură specială în privinţa răniților. Fondul 
invalizilor, ca să spun aşa, a fost înfiinţat cu mult mai târziu. 
Căpitanul Kopeikin îşi dă seama că ar trebui să muncească, 
dar, ca să spun aşa, n-are decât o mână: stânga. S-a dus 
acasă, la tată-său. Acesta îi spune: «N-am cu ce să te 
hrănesc», ca să spun aşa, «eu însumi de-abia îmi câştig 
pâinea». Şi iată-l pe căpitanul Kopeikin, domnul meu, 
hotărât să plece la Petersburg, ca să-l roage pe împărat să- 
şi reverse asupra lui augusta-i milă: «Aşa şi pe dincolo, în 
oarecare măsură, mi-am jertfit viaţa şi mi-am vărsat 
sângele, ca să spun aşa...» Cu vreun convoi sau cu nişte 
furgoane de-ale statului, nu se ştie cum, ajunse, domnul 
meu, cu chiu, cu vai, la Petersburg. Acum, puteţi să vă 
închipuiţi, un oarecare, ca să spun aşa, vreau să zic 
căpitanul Kopeikin, s-a pomenit deodată, din senin, într-o 
capitală care, ca să spun aşa, n-are seamăn pe lume. Şi 
vede deodată în faţa lui un ocean de lumină, ca să spun aşa, 


un câmp al vieţii, o Şeherazada'7b671'7d din poveşti. 
Deodată, în faţa lui, un Nevski Prospekt sau, drace, o 
Gorohovaia, pricepeţi, ori o Liteinaial'/b6817d, mă rog. 
Colo, şpiţul săgetând văzduhul; poduri atârnate, fără 
picioare, adevărate drăcovenii, într-un cuvânt 
Semiramida!'7/b6917d, domnul meu, nu altceva. S-a zbătut 
omul ici-colo, să caute o odaie, dar totul e scump la toartă: 
draperii, perdele, fel de fel de drăcii, înţelegeţi, covoare, 
curat Persia nu altceva, de calci cu picioarele, carevasăzică, 
pe bănet. Uite, mergi aşa pe stradă şi nasul tău simte miros 
de miare; or, tot tezaurul căpitanului nostru Kopeikin 
conţinea vreo zece albăstrele'7b70!'7d. Hei, până la urmă, 
şi-a găsit adăpost la hanul «Revel», cu o rublă pe zi: masa - 
borş şi carne de vacă. Şi-a dat deci seama că n-are să facă 
purici la Petersburg. S-a interesat cui să i se adreseze. 1 s-a 
spus că este undeva un fel de comisiune superioară, un fel 
de direcţiune, ca să spun aşa, al cărei şef e generalul en 
chef'7b71N7d cutare. Trebuie să ştiţi că, pe vremea aceea, 
ţarul nu se întorsese încă în capitală. Trupele, ca să spun 
aşa, nu se înapoiaseră nici ele din Paris şi toţi erau în 
străinătate. Kopeikin al meu s-a sculat devreme, şi-a ras 
oarecum barba cu mâna stângă - pentru că, dacă se ducea 
la bărbier, asta însemna oarecare cheltuială - şi-a pus 
uniforma şi, cu piciorul lui de lemn, închipuiţi-vă, s-a dus la 
şef, la demnitar. A întrebat unde stă. «Uite acolo», i s-a 
spus, arătându-i-se o casă pe cheiul Palatului. Ia acolo, ca să 
spun aşa, o izbuşoară ţărănească: gemuleţele de la ferestre, 
închipuiţi-vă, mari cât nişte oglinzi înalte de un stânjen şi 
jumătate, încât vazele de flori şi toate lucrurile cu tot ce era 
înăuntru păreau că stau afară: ca să spun aşa, ai fi putut, 
într-o măsură oarecare, să le atingi cu mâna din stradă; 
pereţii de marmură scumpă, mărunţişuri de metal, nişte 
clanţe la uşi aşa de lustruite, încât întâi trebuia să te duci 
să-ţi cumperi de o para săpun, să-ţi freci mâinile două 
ceasuri şi de-abia după aceea să îndrăzneşti să pui mâna pe 
ele; într-un cuvânt, totul era cu un lustru, de-ţi lua ochii. 


Până şi portarul avea o înfăţişare de generalisim: baston 
aurit, mutră de conte, un fel de mops gras, bine hrănit, 
guler de batist, drăcia dracului!... Kopeikin al meu intră cu 
chiu, cu vai, cu piciorul lui de lemn, în sala de primire, se 
lipeşte într-un colţişor, ca să nu lovească cu cotul vreo 
Americă sau Indie, ca să spun aşa: vreun vas de porțelan 
aurit. Se-nţelege că a stat acolo de i s-a urât, pentru că, 
închipuiţi-vă, venise la un ceas când generalul, ca să spun 
aşa, abia se sculase din pat şi valetul îi adusese, poate, un 
lighean de argint, înţelegeţi, pentru fel de fel de spălături. 
Kopeikin al meu aşteaptă el vreo patru ore şi, în sfârşit, 
intră adjutantul sau nu ştiu ce alt slujbaş de serviciu. 
«Generalul, zice, vine numaidecât în sala de primire». În 
răstimp, se adunase acolo lume cât păr în cap. Şi toţi, nu 
nişte slugi ca noi, ci slujbaşi de clasa a patra sau a cincea, 
colonei; iar ici-colo, se vedea şi câte o macaroană dolofană 
pe epolet: generali! Deodată în încăpere se simţi o uşoară 
înviorare, ca o adiere eterică. Ici-colo se auzi: «Sst!... 
Sst!...» şi, în cele din urmă, se lăsă o linişte gravă. Intra 
demnitarul. Hei... vă puteţi închipui: un bărbat de stat! Pe 
chipul lui, ca să spun aşa... potrivit cu poziţia în societate, 
mă rog... potrivit cu gradul înalt pe care-l avea... tot aşa era 
şi expresia, înţelegeţi... Fireşte că toţi cei din sala de 
primire iau cât ai clipi poziţia de drepţi, aşteaptă şi 
tremură, adăstând, ca să spun aşa, să li se hotărască soarta. 
Ministrul sau demnitarul trece de la unul la altul: 
«Dumneata pentru ce ai venit? Dar dumneata? Dumneata 
ce doreşti? Care-i cazul dumitale?» În sfârşit, domnul meu, 
ajunge şi la Kopeikin. Kopeikin îşi ia inima în dinţi şi spune: 
«Excelenţă, aşa şi pe dincolo, mi-am vărsat sângele, mi-am 
pierdut în oarecare măsură o mână şi un picior, nu mai pot 
munci şi îndrăznesc să fac apel la mila monarhului». 
Ministrul vede că omul are un picior de lemn şi că mâneca 
dreaptă, goală, îi e prinsă de uniformă. «Bine, zice, să mai 
vii peste câteva zile.» Kopeikin al meu iese aproape 
încântat: în primul rând că se învrednicise de o audienţă la 


un demnitar de mare vază, ca să spun aşa, iar într-al doilea 
că acum se va face la un fel, ca să spun aşa, cu chestiunea 
pensiei lui. Bine dispus, merge şontâc-şontâc pe trotuar. 
Intră la hanul lui Palkin să ia o votcă; a mâncat, domnul 
meu, la «London», poruncind să i se servească un cotlet cu 
capere, apoi găină cu fel de fel de drăcii, apoi o sticlă cu vin; 
seara s-a dus la teatru, într-un cuvânt a tras un mic 
chefuleţ. Vede pe stradă o englezoaică zveltă, ca să spun 
aşa, o adevărată lebădă. Kopeikin al meu, ştiţi, sângele s-a 
aprins în el, s-a luat după ea, cu piciorul lui de lemn, şontăc- 
şontâc. «Ba nu, îşi zise el, să las asta pentru mai târziu, 
după ce am să-mi iau pensia, că prea mi-am luat vânt.» 
Aşadar, domnul meu, peste vreo trei-patru zile, Kopeikin al 
meu se înfăţişează din nou la ministru, aşteptându-l să iasă. 
«Aşa şi pe dincolo, zice, am venit, zice, să aud ordinul 
Excelenței Voastre în privinţa celor bolnavi şi răniţi...» şi 
aşa mai departe, ca să spun aşa, vorbind în termeni oficiali. 
Demnitarul, închipuiţi-vă, l-a recunoscut numaidecât: «A, 
zice, bine! zice. De data aceasta nu pot să spun decât că 
trebuie să aştepţi înapoierea ţarului; atunci, fără îndoială, 
se vor da dispoziţii în privinţa răniților, pentru că fără 
voinţa monarhului, ca să spun aşa, nu pot să-ţi fac nimic.» O 
înclinare a capului, înţelegeţi, şi - la bună vedere. Kopeikin, 
puteţi să vă închipuiţi, a plecat într-o stare dintre cele mai 
nelămurite. El crezuse că gata, a doua zi îi vor şi da banii: 
«Poftim, dragă, bea şi petrece»; dar, în loc de asta, i se 
poruncise să aştepte şi încă fără să i se spună anume cât. 
Iată-l coborând scara ca o bufniţă, ca să spun aşa, ca un 
pudel, peste care bucătarul a vărsat o oală de apă: cu 
urechile pleoştite şi cu coada între picioare. «Nu, se 
gândeşte omul, mă mai duc o dată, să-i explic că am ajuns la 
ultimul coltuc de pâine, că, dacă nu mă ajută, trebuie, ca să 
spun aşa, să mor de foame.» Într-un cuvânt, domnul meu, 
se duce din nou pe cheiul Palatului. 1 se spune: «Nu se 
poate, azi nu primeşte, vino mâine». A doua zi la fel, iar 
portarul nici nu vrea să se uite la el. Dar în răstimp, din 


albăstrelele lui, mă înţelegi, nu-i mâi rămâne în buzunar 
decât una singură, înainte se ospăta cu ciorbă şi carne de 
vacă, dar acum ia de la prăvălie o scrumbie sau un 
castravete murat şi de doi bani pâine, într-un cuvânt, 
sărmanul n-are ce mânca, dar îi e o foame de lup. Trece 
prin faţa unui restaurant: bucătarul de acolo, puteţi să vă 
închipuiţi, un străin, un franţuz cu faţa senină, într-o bluză 
de olandă şi cu un şorţ alb ca zăpada, găteşte un 
fenzerbi'7b72N7d, chifteluţe cu trufe, într-un cuvânt, nişte 
delicatesuri de să te lingi pe degete. Când trece prin faţa 
prăvăliilor lui Miliutin, vede în vitrine, ca să spun aşa, 
somon, vişine a câte cinci ruble bucata; un pepene verde 
uriaş cât o diligenţă scoate capul, ca să spun aşa, afară, 
aşteptând un prost care să dea pe elo sută de ruble. Într- 
un cuvânt, la fiecare pas ispite grozave, de-ţi lăsa gura apă, 
dar omul nostru nu aude decât «mâine». Vă puteţi închipui 
starea lui: pe de o parte, ca să spun aşa, sunt somonul şi 
pepenele, iar pe de altă parte i se serveşte mereu acelaşi fel 
de bucate: «mâine». Până la urmă, bietul om, într-o măsură 
oarecare, n-a mai putut răbda şi a hotărât să dea buzna, ca 
să spun aşa. A aşteptat la intrare să mai vină un solicitator 
şi, împreună cu un general, mă înţelegeţi, s-a strecurat cu 
piciorul lui de lemn în sala de primire. Demnitarul iese ca 
de obicei: «Dumneata pentru ce ai venit? Dar dumneata? A, 
zice, văzându-l pe Kopeikin, ţi-am mai spus că trebuie să 
aştepţi hotărârea.» «Daţi-mi voie, Excelenţă, n-am, ca să 
spun aşa, nici măcar o bucată de pâine...» «Ce să-ţi fac? Nu 
pot să-ţi fac nimic. Caută să te ajuţi deocamdată singur, 
caută-ţi mijloacele singur.» «Dar, Excelenţă, judecaţi şi 
dumneavoastră, ce mijloace pot găsi, dacă-mi lipsesc o 
mână şi un picior.» «Dar spune şi dumneata, zice 
demnitarul, nu pot să te ţin eu, ca să spun aşa. Am mulţi 
răniţi şi toţi au aceleaşi drepturi... Trebuie să ai răbdare. Se 
înapoiază ţarul şi pot să-ţi dau cuvântul meu de cinste că 
mila lui de monarh nu te va ocoli.» «Dar, Excelenţă, nu mai 
pot aştepta», spune Kopeikin, vorbind în oarecare măsură 


puţin cam necuviincios. Înţelegeţi, demnitarul s-a cam 
supărat. Într-adevăr, în jurul lui sunt generali care aşteaptă 
hotărâri şi ordine; sunt, ca să spun aşa, treburi însemnate 
de stat, care se cer dezlegate cât mai repede, fiecare clipă 
de întârziere poate să aibă însemnătatea ei, şi diavolul ăsta 
se tot ţine de el. «Ie rog să mă ierţi, zice, n-am timp... mă 
aşteaptă chestiuni mai de seamă decât a dumitale.» Cu alte 
cuvinte, îi aduce aminte, ca să zic aşa, pe subţire, că-i 
timpul să plece în sfârşit. Dar Kopeikin al meu, ştiţi că doar 
îi da ghes foamea, zice: «Excelenţă, faceţi cum vreţi, zice, 
dar eu nu plec de aici până nu hotărâți la un fel». Poftim!... 
Puteţi să vă închipuiţi, să răspunzi aşa unui demnitar, care 
cu un singur cuvânt te dă de-a berbeleacul, aşa încât nici 
dracul nu-ţi mai dă de urmă. Dacă unuia din noi ne-ar 
spune aşa ceva un slujbaş cu un grad mai mic, am socoti că 
e o necuviinţă. Dar acolo, ce proporţii, ce proporţii! Un 
general en chef şi un oarecare căpitan Kopeikin! Nouăzeci 
de ruble şi zero! înţelegeţi, generalul n-a făcut decât să-l 
privească, dar privirea lui parca ar fi fost o armă de foc: ţi s- 
a dus sufletul, te-a părăsit. Dar Kopeikin al meu, ca să spun 
aşa, nu se urneşte din loc, stă parcă încremenit. «Ce mai 
stai?» zice generalul şi, cum se spune, îl ia în primire. De 
fapt, ca să fim drepţi, s-a purtat cu el destul de milostiv. 
Altul l-ar fi speriat în aşa hal, încât uliţa s-ar fi învârtit cu el 
trei zile în şir, cu susul în jos. Nu i-a spus decât atât: «Bine, 
zice, dacă aici viaţa e prea scumpă pentru dumneata şi nu 
poţi să aştepţi liniştit în capitală să ţi se hotărască soarta, 
am să te trimit la urma dumitale pe cheltuiala statului. Să 
vină un curier şi să-l conducă la locul de baştină!» lar 
curierul s-a şi înfiinţat, ca să spun aşa, un vlăjgan lung, de 
trei arşini, cu o mână, puteţi să vă închipuiţi, făcută anume 
ca să bată surugiii, într-un cuvânt, un adevărat dentist... L- 
au luat, domnul meu, pe robul lui Dumnezeu şi l-au urcat 
într-o căruţă împreună cu însoţitorul. «Bine, se gândeşte 
Kopeikin, bine cel puţin că nu trebuie să plătesc drumul. 
Mulţumesc şi pentru atât.» Şi iată-l, domnul meu, călătorind 


alături de curier şi, în vremea asta, se gândeşte, ca să spun 
aşa: «Dacă generalul spune să-mi caut singur mijlocul să 
mă ajut, bine, o să-l găsesc, zice, o sa găsesc mijloace!» Dar 
cum l-au dus la locul de baştină, şi unde anume l-au dus, 
asta nu se ştie câtuşi de puţin. Aşa că, înţelegeţi, zvonurile 
în legătură cu căpitanul Kopeikin s-au înecat în râul uitării, 
în Lete, ca să spun aşa, cum zic poeţii. Dar daţi-mi voie, 
domnilor, ca să spun aşa, tocmai aici începe firul, intriga 
romanului. Prin urmare, nu se ştie ce s-a făcut cu Kopeikin, 
dar, închipuiţi-vă, n-au trecut nici doua luni şi în pădurile 
din gubernia Riazan s-a ivit o ceată de tâlhari, iar şeful 
acestei cete, domnul meu, nu era altul decât...” 


— I-ascultă, Ivan Andreevici, îl întrerupse brusc poliţaiul. 
Păi, căpitanul Kopeikin, cum spui chiar tu, n-are o mână şi 
un picior, pe când Cicikov... 

Dirigintele poştei dete un țipăt şi-şi trase o palmă peste 
frunte, zicându-şi singur, faţă de toată lumea, „boule!” Nu 
putea înţelege cum se face că această diferenţă îi scăpase 
din vedere la începutul povestirii şi recunoscu că proverbul 
„mintea rusului cea de pe urmă” e foarte adevărat. Totuşi, 
cu un minut mai târziu el încercă să facă pe şiretul şi să o 
dreagă afirmând că, de fapt, în Anglia mecanica fiind 
grozav de perfecționată, e ştiut din ziare că s-au născocit 
acolo nişte picioare de lemn care doar la atingerea numai a 
unui arc nevăzut, te duc la dracu în praznic, şi nu-ţi mai 
poate da nimeni de urmă. 

Dar toată lumea se îndoi că Cicikov ar fi căpitanul Kopeikin 
şi fu de părere că dirigintele poştei mersese prea departe. 
De altfel, la rândul lor, nici ceilalţi nu se lăsară mai prejos şi, 
antrenați de presupunerea atât de originală a dirigintelui 
poştei, merseră chiar şi mai departe. Printre numeroasele şi 
ingenioasele, în felul lor, ipoteze, era în sfârşit una extrem 
de ciudată: nu cumva Cicikov nu-i decât Napoleon travestit? 
Că englezul de mult pizmuieşte faptul că Rusia, adică, e atât 
de mare şi de întinsă; că de mai multe ori apăruseră chiar şi 


caricaturi, unde rusul este zugrăvit vorbind cu englezul. 
Englezul stă în picioare şi ţine la spate, legat cu o frânghie, 
un câine. lar câinele ăsta vrea să zică că-i Napoleon: 
„Priveşte, zice, că dacă ceva-cumva, asmut câinele 
împotriva ta!” Şi, uite, poate că acum i-au şi dat drumul din 
insula Sfânta Elena, şi uite că ela pătruns acuma în Rusia, 
în chip de Cicikov, pe când în realitate nu-i deloc Cicikov. 
Fireşte că, de crezut, slujbaşii nu crezură; totuşi căzură pe 
gânduri şi, după ce chibzuiră, fiecare în felul lui, găsiră că 
Cicikov seamănă mult, din profil, cu portretul lui Napoleon. 
De asemenea poliţaiul, care făcuse campania din 1812 şi-l 
văzuse pe Napoleon în carne şi oase, nu putu să nu 
recunoască şi el că acesta în niciun caz nu-i mai înalt de 
statură decât Cicikov; şi că dacă, prin construcţia corpului 
sau, nu s-ar putea afirma că Napoleon e prea gras, nu s-ar 
putea afirma însă nici că e slab. Poate că unii cititori vor 
spune că toate acestea sunt de necrezut. Ca să le facă pe 
plac, autorul ar fi gata să spună şi el că lucrurile sunt de 
necrezut; din nefericire însă totul s-a petrecut întocmai aşa 
cum se povesteşte, iar ce este şi mai uimitor este faptul că 
oraşul nu era aşezat undeva prin fundul ţării, ci apropiat de 
cele două capitale. De altfel, nu trebuie să uităm că toate 
acestea se petreceau scurt timp după slăvita izgonire a 
francezilor. Pe vremea aceea, toţi moşierii noştri, toţi 
slujbaşii, negustorii, vânzătorii, toţi oamenii ştiutori de 
carte, cât şi neştiutori, se făcuseră politicieni înfocaţi, şi 
asta a ţinut cel puţin opt ani. „Moskovskie Vedomosti” şi 
„Sîn Otecestva” erau citite fără cruţare, aşa că ajungeau 
ferfeniţă în mâinile ultimului cititor, nemaiputând fi folosite 
pentru nimic altceva. În loc să întrebe: „Cu cât ai vândut, 
nene, baniţa de ovăz? Ţi-a picat ceva la vânătoarea de ieri 
pe nea?” lumea întreba: „Ce mai scriu ziarele? Nu cumva i- 
au dat din nou drumul lui Napoleon din insula lui?” 
Negustorii se temeau de acest lucru, luându-se după 
prezicerile unui proroc, care stătea de vreo trei ani de zile 
la închisoare; prorocul venise, nu se ştie de unde, în opinci 


şi cu cojocul întors cu blana pe dinafară, puţind a peşte 
stricat, şi dăduse sfoară în ţară că Napoleon e antihrist, că e 
ţinut într-un lanţ prins în piatră, încercuit cu şase rânduri 
de ziduri, peste şapte mări; dar că-şi va rupe lanţul şi va 
stăpâni toată lumea. Pentru profeția lui, prorocul ajunsese, 
cum se cuvine, la puşcărie; dar, cu toate acestea, îşi făcuse 
treaba, zăpăcind cu totul pe negustori. Multă vreme după 
aceea, pe când puneau la cale chiar şi cele mai bănoase 
afaceri şi le stropeau la han cu ceai, negustorii mai aduceau 
vorba de antihrist. Mulţi slujbaşi şi nobili se gândeau şi ei, 
fără voia lor, la acelaşi lucru şi, molipsiţi de misticismul, 
care - după cum se ştie - era pe atunci la modă, vedeau în 
fiece slovă din care se alcătuia cuvântul „Napoleon” un 
înţeles deosebit; mulţi descoperiră în el cifre 
apocalipticel'7b731'7d. Aşadar, nu-i de mirare că slujbaşii 
noştri, fără voia lor, căzură şi ei pe gânduri în privinţa 
acestei asemănări. Totuşi, în scurtă vreme, se dezmeticiră, 
dându-şi seama că închipuirea le este prea aprinsă şi că 
toate astea n-ar cam sta în picioare. După ce se gândiră cât 
se gândiră, şi se mai chibzuiră, hotărâră că n-ar fi rău să-l 
mai descoasă o dată pe Nozdriov. Întrucât el cel dintâi 
vorbise de isprava cu sufletele moarte, şi era, cum se spune, 
în legături de strânsă prietenie cu Cicikov, nu încăpea 
îndoială că ştia unele amănunte din viaţa lui; de aceea, n-ar 
strica să se mai facă o încercare şi să se vadă ce spune 
Nozdriov. 

Ciudaţi oameni mai sunt şi aceşti domni slujbaşi, şi la fel cu 
ei toţi ceilalţi funcţionari: ştiau doar foarte bine că Nozdriov 
e un mincinos, că nu trebuie crezut niciun cuvânt de-ai; lui, 
că el nu trebuie crezut nici în lucrurile cele mai 
neînsemnate, totuşi tocmai la el se duseră. Poftim: înţelege- 
te cu oamenii, dacă poţi! În Dumnezeu nu cred, dar cred că 
dacă-i mănâncă la curmătura nasului, mor la sigur; trec 
indiferenți pe lângă opera unui poet, luminoasă ca ziua, 
pătrunsă toată de armonie şi de înaltă înţelepciune a 
simplicităţii, şi se reped tocmai la năzdrăvănia vreunui 


deştept, care nu face altceva decât să încurce, să 
încâlcească, să stâlcească şi să răstălmăcească natura; asta 
le place şi oamenii încep să strige: iată adevărata 
cunoaştere a tainelor inimii! Toată viaţa, ei nu dau nici doi 
bani pe doctori, ca până la urmă să alerge la vreo babă 
oarecare, să-i moşmândească cu descântece şi scuipat, sau, 
ceea ce şi mai abitir, născocesc singuri vreun leac din cine 
ştie ce porcării, un leac care, Dumnezeu ştie de ce, li se 
năzare că-i tocmai leacul cel mai potrivit pentru boala lor. 
Fireşte că domnii funcţionari cu pricina pot fi iertaţi, 
datorită situaţiei cu adevărat grele în care se aflau. Se 
spune că un om care se îneacă, se agaţă şi de un pai, pentru 
că, în momentul tragic, nu-l mai ajută mintea să judece că 
numai o muscă ar putea să se plimbe călare pe paiul acela, 
şi nu un om, care cântăreşte patru sau poate chiar cinci 
puduri; dar acest gând nu-i vine la timp şi omul se agaţă şi 
de pai. Tot astfel domnii noştri se agăţară până la urmă de 
Nozdriov. Poliţaiul îi scrise numaidecât o ţidulă, rugându-l 
să poftească chiar în acea seară la dânsul, iar un vardist cu 
botfori şi rumen la faţă, ţopăind şi ţinându-şi sabia, alergă 
într-un suflet la Nozdriov acasă. Nozdriov se îndeletnicea 
cu o treabă dintre cele mai de seamă; nu mai ieşise din casă 
de patru zile, nu lăsase pe nimeni să intre la el şi îşi primea 
mâncarea pe fereastră; ba mai şi slăbise şi îngălbenise. 
Treaba care-l preocupa cerea multă luare-aminte: omul 
avea de alcătuit din câteva zeci de duzini de pachete de 
cărţi de joc o singură pereche cu acelaşi dos, o pereche 
bine măsluită, în care să aibă nădejde ca în cel mai 
credincios prieten. Mai avea de lucru cel puţin două 
săptămâni; în tot acest timp, Porfiri trebuia să frece buricul 
căţelului său de rasă cu o perie anume şi să-l spele cu săpun 
de trei ori pe zi. Nozdriov se făcu foc că e tulburat în 
singurătatea lui; întâi, îl dădu dracului pe vardist, dar după 
ce citi în ţidulă că s-ar putea întâmpla să-i iasă un câştig, 
pentru că în acea seară era aşteptat şi un ageamiu, s-a 
îmbunat numaidecât, şi-a încuiat camera în grabă, s-a 


îmbrăcat la nimereală şi s-a dus. Spusele, mărturiile şi 
presupunerile lui Nozdriov fură într-o contradicţie atât de 
izbitoare cu acelea ale domnilor slujbaşi, încât toate 
ipotezele lor fură date peste cap. Hotărât, Nozdriov nu ştia 
ce-i aia ezitarea; pe cât de şubrede şi sfioase erau 
presupunerile celorlalţi, pe atât de tari şi sigure erau acelea 
ale lui Nozdriov. El răspunse la toate întrebările, declarând 
fără să se bâlbâie o singură dată, că Cicikov a cumpărat 
suflete moarte de câteva mii de ruble şi că el însuşi i-a 
vândut, pentru că nu vede pricina pentru care să nu-i fi 
vândut. La întrebarea dacă nu cumva este spion şi dacă nu 
caută să afle anumite lucruri, Nozdriov răspunse că da, că e 
spion, că încă din şcoală, unde au fost colegi, era numit 
„pârâş” şi că băieţii, printre care şi el, i-au tras de câteva 
ori câte o serioasă mamă de bătaie, încât o dată a fost 
nevoie să i se pună numai la tâmple două sute patruzeci de 
lipitori; Nozdriov de fapt voia să spuie doar patruzeci, dar 
încă două sute veniră de la sine. La întrebarea dacă nu este 
falsificator de bani, răspunse că este, şi povesti şi o 
anecdotă despre neobişnuita îndemânare a lui Cicikov: 
aflându-se o dată cum că la locuinţa lui se găseau bancnote 
false în valoare de două milioane de ruble, i-a fost sigilată 
casa şi păzită de câte doi soldaţi la fiecare uşă. Cicikov 
schimbase însă toate bancnotele peste noapte, aşa că a 
doua zi, când peceţile au fost rupte, s-a văzut că toate 
bancnotele erau bune. La întrebarea dacă Cicikov vrea cu 
adevărat s-o răpească pe fata guvernatorului şi dacă e 
adevărat că el, Nozdriov, a făgăduit să-l ajute în această 
privinţă, Nozdriov răspunse că l-a şi ajutat şi că, dacă n-ar fi 
fost el, n-ar fi ieşit nimic. Îşi dădu însă repede seama că 
minţise fără niciun rost şi că putea să o şi păţească, dar nu 
mai putu să-şi ţie limba. De altfel era şi greu, pentru că îi 
veniră în minte amănunte atât de interesante, încât pentru 
nimic în lume nu putea să renunţe la ele. Spuse chiar şi 
satul în a cărui biserică se hotărâse a se face cununia, 
anume satul Truhmaceovka, şi că preotul, părintele Sidor, a 


cerut pentru slujba cununiei şaptezeci şi cinci de ruble; 
popa n-ar fi primit să slujească nici pe preţul ăsta, dacă 
Nozdriov nu l-ar fi ameninţat că-l pârăşte, pentru că-l 
cununase pe făinarul Mihailo cu o cumătră de-a lui. 
Nozdriov spuse că-i dăduse până şi trăsura lui şi ca 
pregătise şi cai de schimb la toate staţiile de poştă. 
Amănuntele merseră atât de departe, încât se apucă să 
spună cum se numeau şi surugiii. Încercară să aducă vorba 
despre Napoleon, dar le păru rău că făcură această 
încercare, pentru că Nozdriov începu să îndruge nişte 
minciuni atât de gogonate, încât spusele lui nu numai că nu 
aveau chip de adevăr, dar - pur şi simplu - nu aveau niciun 
fel de chip; aşa că slujbaşii, oftând, plecară cu toţii de lângă 
el; singur poliţaiul l-a mai ascultat o vreme, crezând că 
poate, mai târziu, tot va afla ceva, dar în cele din urmă dădu 
din mână: „Dracu' să mai ştie!” Şi toată lumea fu de aceeaşi 
părere: că, oricât te-ai căzni, din taur lapte tot nu va ţâşni! 
Astfel, slujbaşii rămaseră şi mai nedumeriţi ca până atunci, 
iar cercetarea lor se încheie prin aceea că nu putură cu 
niciun preţ să afle cine şi ce era Cicikov. Şi se văzu limpede 
ce fel de fiinţă e omul: e înţelept, deştept şi priceput în tot 
ce-i priveşte pe alţii, dar nu pe sine. În cele mai grele 
împrejurări, dă sfaturi prevăzătoare şi temeinice la toată 
lumea! „Ce cap descurcăreţ şi ce caracter dintr-o bucată!”, 
strigă mulţimea. Dar ia să se abată vreo nenorocire asupra 
acestui cap descurcăreţ, sau să dea singur în vreo capcană 
a vieţii, că te şi întrebi ce s-a făcut cu caracterul lui dintr-o 
bucată. Şi vezi cum bărbatul neclintit îşi pierde cumpătul, 
devenind un prăpădit de fricos, un copil neputincios sau - 
pur şi simplu - un fătălău, cum ar spune Nozdriov. 


Nu se ştie din ce pricină, toate aceste discuţii, păreri şi 
zvonuri avură un puternic efect, mai ales asupra bietului 
procuror. Efectul fu atât de mare, încât ajuns acasă, căzu pe 
gânduri şi muri - cum s-ar spune - nu se ştie de ce. Fieo 
dambla, fie altceva, s-a prăbuşit deodată de pe scaun. Ai 


casei, cum se obişnuieşte, frângându-şi mâinile, strigară: 
„Doamne, Dumnezeule!” Trimiseră după doctor ca să-i lase 
sânge, dar îşi dădură seama că procurorul nu mai era decât 
un trup fără suflet. Aşa că abia atunci află lumea, cu durere, 
că decedatul avusese chiar şi suflet, deşi - din modestie - el 
nu lăsase niciodată să se vadă acest lucru. Şi totuşi, faptul 
morţii este în aceeaşi măsură de îngrozitor, atât pentru 
omul de rând, cât şi pentru unul mare: cel care, până de 
curând, umblase, se mişcase, jucase wbhist, iscălise hârtii şi 
fusese văzut atât de des printre slujbaşi, cu sprâncenele-i 
stufoase şi cu ochiul lui care clipea mereu, sta acum lungit 
pe masă şi ochiul stâng nu-i mai clipea. Doar o sprânceană 
rămăsese ridicată, a întrebare. Dumnezeu ştie ce întreba 
mortul: de ce a murit, sau de ce mai trăise? 

Este absolut nelogic! Este de necrezut! Nu-i cu putinţă ca 
nişte slujbaşi să se sperie singuri, să scornească atâtea 
absurdităţi, să se îndepărteze într-atâta de realitatea de 
care chiar şi un copilaş şi-ar da seama! Aşa vor gândi mulţi 
cititori, dojenindu-l pe autor pentru neverosimil, sau îşi vor 
spune că bieţii slujbaşi au fost nişte proşti. Omul împarte cu 
dărnicie cuvântul „prost” şi e gata să-şi cinstească 
aproapele de douăzeci de ori pe zi cu el. E de ajuns ca din 
zece părţi una singură să fie proastă, pentru ca - în pofida 
celor nouă părţi bune - tu să treci drept prost. Cititorului îi 
vine uşor să judece din colţul lui liniştit, de pe o culme de 
unde priveşte toată zarea şi tot ce se petrece jos, mai la 
poale, unde omul nu vede decât lucrurile cele mai apropiate 
de el. Până şi în letopiseţul universal al omenirii sunt multe 
veacuri pe care le-ai şterge din întinderea timpului şi le-ai 
nimici ca netrebuincioase. Pe lume au fost multe rătăciri, în 
care s-ar părea că, astăzi, n-ar mai cădea niciun copil 
măcar. Câte poteci întortocheate, părăsite, înguste, ocolite 
şi de nestrăbătut îşi alegea omenirea în căutarea veşnicului 
adevăr, când avea deschisă înaintea ei calea dreaptă, ca un 
drum care duce spre un palat măreț, destinat unui rege! E 
mai largă şi mai frumoasă decât toate celelalte căi, e 


luminată ziua - de soare, iar noaptea - de focuri; dar 
şuvoiul oamenilor o ia mereu pe de lături, prin beznă. Şi de 
câte ori, deşi călăuziţi de o înţelepciune pogorâtă din cer, n- 
au apucat-o razna şi n-au rătăcit? De câte ori, ziua-n amiaza 
mare, n-au nimerit într-o înfundătură? De câte ori n-au fost 
în stare să-şi învăluie unul altuia ochii cu ceaţă şi, târându-şi 
picioarele după licăririle din mlaştini, să se afunde de tot, 
întrebându-se deodată, îngroziţi, unul pe altul: Cum scăpăm 
de aici? Unde e drumul? Generaţia de astăzi vede, mă rog, 
totul limpede, se minunează de rătăcirile trecute şi râde de 
neştiinţa strămoşilor, fără să-şi dea seama că în acest 
letopiseţ, scris cu litere de foc ceresc, fiecare slovă strigă; 
că un deget ameninţător urmăreşte pretutindeni generaţia 
de astăzi şi o arată; dar generaţia râde, încrezută şi trufaşă, 
şi începe un nou şir de rătăciri, de care, mai târziu, îşi vor 
bate joc, la rândul lor, urmaşii. 


Cicikov habar n-avea de tot ce se petrecea. Ca un făcut, 
tocmai în vremea aceea cam răcise, i se umflase o falcă şi 
gâtul, boli pe care clima multor oraşe de-ale noastre, 
capitale de gubernie, le împarte cu nespusă dărnicie. 
Pentru ca, ferească Dumnezeu, să nu i se curme firul vieţii 
fără să lase moştenitori, se hotări să nu mai iasă din odaie 
vreo trei zile. Se gargarisi mereu cu lapte de smochine, pe 
care după gargară le mânca, şi purta o cataplasmă cu 
muşeţel şi camfor, înfăşurată pe obraz, n dorinţa de a-şi 
umple cu ceva timpul, făcu câteva noi izvoade amănunțite 
ale tuturor ţăranilor cumpăraţi, citi chiar o carte găsită prin 
geamantan, despre ducesa de La Valliere, îşi revăzu 
lucrurile şi hârtiile din cutie, pe unele le reciti, dar până la 
urmă se plictisi serios de toate astea. Nu putea să priceapă 
de ce niciunul din slujbaşii din oraş n-a venit măcar o 
singură dată să-l întrebe de sănătate când, până de curând, 
în faţa hanului staţiona totdeauna câte o droşcă: ba a 
dirigintelui poştei, ba a procurorului, ba a preşedintelui. 
Era foarte mirat şi umbla de colo-colo prin odaie, dând 


mereu din umeri. În cele din urmă se simţi mai bine şi 
bucuros că poate să iasă la aer. Fără să mai zăbovească, se 
apucă să-şi facă toaleta. Îşi deschise cutia, îşi turnă într-un 
pahar apă caldă, scoase săpunul şi peria, pregătindu-se să 
se bărbierească. Era şi timpul, căci, după ce-şi pipăi obrajii 
şi se uită în oglindă, zise: „Câtă mai pădurea!” într-adevăr, 
cu toate că nu-i crescuse chiar o pădure, îi încolţiseră 
semănături destul de dese pe fălci şi bărbie. După ce se 
bărbieri, se îmbrăcă atât de repede, încât fu cât pe-aci să 
sară afară din pantaloni. În cele din urmă, dichisit, stropit 
cu apă de colonie şi îmbrăcat gros, plecă în oraş, cu obrazul 
- din prudenţă - bine înfăşurat. Ieşirea lui din casă, ca a 
oricărui om însănătoşit, fu, într-adevăr, ca o sărbătoare. Tot 
ce întâlnea în cale îi surâdea parcă, atât clădirile cât şi 
ţăranii, de altfel destul de serioşi, dintre care câte unul 
apucase deja să-l croiască pe câte un semen de-al lui. Întâia 
vizită se pregătea s-o facă guvernatorului. Pe drum, îl 
năpădiră tot felul de gânduri. Făptura bălaie nu-i mai ieşea 
din cap, închipuirea îi zburda cam ştrengăreşte şi el însuşi 
glumea şi râdea pe propria lui socoteală. În această 
dispoziţie, ajunse la guvernator acasă. La intrare începu să- 
şi scoată grăbit mantaua, când portarul îl ului cu nişte 
vorbe cu totul neaşteptate: 

— Ordin să nu primesc! 

— Cum? Ce este? Se vede că nu mă cunoşti. Uită-te bine la 
mine! îi zise Cicikov. 

— Cum să nu vă cunosc! Doar nu vă văd întâia oară, 
răspunse portarul. Tocmai că pe dumneavoastră am ordin 
să nu vă primesc. Pe toţi ceilalţi da. 

— Asta-i bună! De ce? 

— Aşa-i porunca. Pesemne că aşa trebuie, zise portarul şi 
adăugă: „Da”. După aceea, îşi luă o înfăţişare rece, care nu 
mai păstra nici urmă din aerul prietenos cu care altădată se 
grăbea să-i scoată mantaua. Părea că se gândeşte, privindu- 
|: „Păi, dacă boierii te dau afară, se vede că nu e nimic de 
capul tău, ia, un netrebnic!” 


V 


„Nu mai înţeleg nimic!” îşi zise Cicikov şi se duse 
numaidecât la preşedintele Curţii; dar preşedintele, 
văzându-l, se zăpăci în aşa hal, încât nu fu în stare să lege 
două vorbe şi spuse atâtea nerozii, că se ruşinară amândoi. 
Plecând şi de la el, cu toate străduinţele de a-şi lămuri ce 
înţeles puteau avea vorbele preşedintelui şi ce tâlc 
ascundeau, Cicikov nu fu în stare să priceapă nimic. Se 
duse, apoi, la alţii: la poliţai, la viceguvernator, la dirigintele 
poştei, dar şi ei sau nu-l primiră, sau îl primeau într-un chip 
atât de ciudat, vorbindu-i atât de silnic şi nelămurit, zăpăciţi 
în aşa măsură şi cu atâta lipsă de sens, încât Cicikov se 
îndoi că ar mai fi zdraveni la cap. Încercă să mai viziteze pe 
câte unii, ca să afle cel puţin pricina purtării lor, dar 
degeaba. Rătăci prin oraş ca un om pe jumătate adormit, 
fără niciun rost, fără să fie în stare să-şi dea seama dacă el 
a înnebunit sau dacă slujbaşii şi-au pierdut capul, dacă 
toate acestea se petrec în vis sau dacă acest vis urât se 
desfăşoară aievea. Târziu, aproape pe înserat, se înapoie la 
han, de unde plecase într-o dispoziţie atât de bună, şi, 
plictisit, porunci să i se aducă ceai. Îngândurat, năucit de 
ciudăţenia situaţiei sale, el se apucă să-şi toarne ceai, când, 
deodată, uşa odăii se deschise şi pe neaşteptate intră 
Nozdriov. 

— Proverbul spune că, atunci când e vorba de un prieten, 
un ocol de şapte verste nu înseamnă ocol! zise el, scoţându- 
şi şapca. Treceam pe aici, văd lumină la fereastră şi mă 
gândesc: ia să intru, poate că nu doarme. A! Uite, bine că ai 
ceai pe masă, beau cu plăcere o ceşcuţă. Azi la prânz, am 
mâncat tot soiul de porcării şi simt că-mi începe o 
Răzmeriţă în stomac. Dă poruncă să-mi umple luleaua. 
Unde ţi-e luleaua ta? 

— Dar eu nu fumez lulea, răspunse rece Cicikov. 

— Ia, lasă, mie îmi spui că nu eşti fumător? Hei! Cum 
naiba-l cheamă pe feciorul tău? Hei! Ascultă, Vahramei? 

— Nu-i Vahramei, e Petruşka. 

— Cum se poate? Aveai înainte pe Vahramei. 


— N-am avut niciodată niciun Vahramei. 

— Da, ai dreptate, Vrahramei e al lui Derebin. Închipuie-ţi 
ce noroc pe Derebin: o mătuşă a lui s-a certat cu fii-său că 
s-a însurat cu o iobagă. Şi acum i-a trecut toată averea pe 
numele lui! Uite, mă gândesc ce bine ar fi să ai aşa mătuşă, 
pentru viitor! Dar ia ascultă, frate, de ce te-ai rupt aşa de 
lume şi nu te mai arăţi pe nicăieri? Fireşte, ştiu că uneori te 
îndeletniceşti cu treburi savante şi că-ţi place să citeşti (de 
unde a tras Nozdriov încheierea că eroul nostru se 
îndeletniceşte cu treburi savante şi că-i place să citească, 
mărturisim că nu putem cu nici lui chip spune, cu atât mai 
puţin Cicikov). Oho, frate Cicikov, să fi văzut tu... Mintea ta 
satirică ar fi avut cu adevărat din ce să se inspire (nu ştim 
nici de ce mintea lui Cicikov era satirică). Ascultă, am jucat 
„gorka” la Lihaciov, negustorul, şi ce-am mai râs! 
Perependev, care era cu mine, zice: „Uite, dacă Cicikov ar fi 
aici, asta ar fi pentru el, într-adevăr...” (De fapt, Cicikov n-a 
cunoscut niciodată vreun Perependev.) Dar, trebuie să 
mărturiseşti că te-ai purtat cu mine ca un mare ticălos, 
atunci când - ţii minte - am jucat amândoi dame: câştigam 
eu... Şi m-ai tras pe sfoară, nici mai mult nici mai puţin. Dar 
eu, naiba să mă ia, nu pot niciodată să ţin supărarea. 
Deunăzi, cu preşedintele... Ah, da!... Trebuie să-ţi spun că 
tot oraşul e pornit împotriva ta. Lumea crede că eşti 
falsificator de bani; m-au descusut şi pe mine, dar eu ţi-am 
luat apărarea, le-am povestit că am învăţat împreună şi că l- 
am cunoscut pe taică-tău. Ce să-ţi spun, le-am tras o 
minciună cât mine de mare. 

— Eu - falsificator de bani? strigă Cicikov, ridicându-se de 
pe scaun. 

— Nu înţeleg: ce ţi-a trebuit să-i sperii aşa? urmă 
Nozdriov. Naiba să-i ia, au înnebunit de frică. Te cred tâlhar 
şi spion... Barem procurorul - a murit de spaimă, mâine îl 
îngroapă. Tu nu vii? La drept vorbind, le e teamă de noul 
guvernator, să nu iasă vreun bucluc din cauza ta; dar în ce 
priveşte pe guvernator, eu unul sunt de părere că, dacă 


ridică nasul şi face pe grozavul, cu nobilii n-o scoate la 
capăt. Nobilimea cere o purtare îndatoritoare, nu-i aşa? 
Fireşte, ar putea să se ascundă în cabinetul lui şi să nu dea 
niciun bal, dar ce-ar face cu asta? N-ar câştiga nimic. Şi 
totuşi, să ştii, Cicikov, că ai pus la cale o treabă 
primejdioasă. 

— Ce treabă primejdioasă? întrebă îngrijorat Cicikov. 

— Ţi-ai pus de gând să răpeşti pe fata guvernatorului. Eu 
unul - mărturisesc, m-am aşteptat, zău că m-am aşteptat! 
Întâia dată, când v-am văzut împreună la bal, m-am gândit 
aşa: să ştii că Cicikov n-o face de florile mărului... De altfel, 
degeaba ai făcut alegerea asta, eu unul nu găsesc nimic 
bun la ea. Este aici una, rudă cu Bikusov, fiica soră-sii, asta 
zic şi eu! Pot să zic: o minune de fată! 

— Dar ce te-a apucat? Ce tot îndrugi? Cum să răpesc pe 
fata guvernatorului? Ce ţi-a venit? întrebă Cicikov cu ochii 
holbaţi. 

— Măi, frate, că ascunsă fire mai eşti! Îţi spun drept că 
pentru asta am şi venit: poftim, vreau să te ajut. N-am 
încotro: am să-ţi ţin eu cununiile; trăsura şi caii de schimb îi 
dau tot eu, dar cu o singură condiţie: trebuie să mă 
împrumuţi cu trei mii de ruble. Am mare nevoie, sunt la 
ananghie! 

În tot timpul flecărelii lui Nozdriov, Cicikov se frecă de 
câteva ori la ochi, vrând să se încredinţeze că nu visează. 
Falsificator de bani... răpirea fetei guvernatorului... 
moartea procurorului a cărei pricină ar fi fost el, sosirea 
noului guvernator, toate acestea îi stârniră spaima. „Dacă-i 
aşa, se gândi el, nu mai am de ce zăbovi, trebuie s-o şterg 
cât mai repede.” 

Căută să-i facă vânt lui Nozdriov, îl chemă numaidecât pe 
Selifan şi-i porunci ca a doua zi în zori, la ceasurile şase 
dimineaţa să fie gata să plece neapărat din oraş: totul să fie 
cercetat, brişcă unsă, şi aşa mai departe. Selifan răspunse: 
„Am înţeles, Pavel Ivanovici”, dar mai rămase o vreme lângă 
uşă, nemişcat. Boierul îi porunci îndată lui Petruşka să 


scoată de sub pat geamantanul, care se acoperise cu un 
strat gros de colb şi, împreună cu el, începu să 
împacheteze, fără prea multă alegere, ciorapi, cămăşi, rufe 
curate şi murdare, calapoade de cizme, calendarul... Toate 
fură împachetate la nimereală; Cicikov ţinea să fie gata de 
cu seară, pentru ca a doua zi să nu aibă cumva vreo 
întârziere. 

Selifan, după ce stătu locului vreo două minute, la uşă, în 
cele din urmă, foarte încet, ieşi din odaie. Cobori scara 
neînchipuit de încet, lăsând cu cizmele ude urme pe 
treptele roase, şi se scărpină îndelung la ceafă. Ce 
înseamnă acest scărpinat? Şi, îndeobşte, ce înseamnă un 
scărpinat la ceafă? Necazul că, iată, lipseşti de la întâlnirea 
de mâine pusă la cale cu vreun prieten, încins cu cureaua 
peste cojocul sărăcăcios, pe undeva, prin vreo cârciumă? 
Sau ţi-ai găsit cumva prin partea locului vreo drăguță şi eşti 
nevoit să te laşi păgubaş de plăcerea de a mai sta la poartă, 
ţinând în mâinile tale mânuţele ei albe, în ceasul când 
înserarea se lasă peste oraş, când câte un flăcău în cămaşă 
roşie zdrăngăne din balalaică în faţa slugilor boiereşti şi 
când mulţimea de toate stările, după ce şi-a isprăvit treaba 
„stă domol la sfat? Sau, nici mai mult, nici mai puţin, îi 
părea rău lui Selifan că trebuie să-şi lase culcuşul cald de 
sub cojoc 

— De lângă cuptorul din bucătăria slugilor - pirogul moale 
şi ciorba orăşenească, ca să o întindă din nou prin ploaie şi 
noroi, pe tot felul de vremuieli? Dumnezeu ştie, nu poţi 
ghici. Scărpinatul la ceafă înseamnă multe şi mărunte la 
poporul rus. 


Capitolul al unsprezecelea 


Cu toate acestea, nimic nu se petrecu după cum gândise 
Cicikov. În primul rând, s-a trezit mai târziu decât ar fi vrut: 
întâia neplăcere. După ce se sculă, trimise îndată să întrebe 
dacă sunt puşi caii la brişcă şi dacă totul era gata, dar i se 
aduse ştirea că nimic nu este gata şi nici caii nu sunt puşi la 
brişcă: a doua neplăcere. Cicikov se burzului şi se pregăti 
chiar să-i tragă prietenului nostru Selifan câteva scatoalce; 
aştepta doar, nerăbdător, să audă ce fel de iertăciune îşi va 
cere Selifan pentru dezvinovăţiră sa. Curând, Selifan se ivi 
în uşă şi boierul avu plăcerea să audă aceleaşi vorbe care se 
aud de obicei din gura slugilor în asemenea caz când 
trebuie să pleci repede la drum. 

— Păi să vedeţi, Pavel Ivanovici, ar trebui să potcovim caii. 

— Bine, neghiobule! Dobitocule! De ce n-ai spus asta mai 
demult? N-ai avut oare timp? 

— Ba da, timp a fost... Da' mai e şi o roată, Pavel Ivanovici, 
şina ar trebui strânsă din nou, că drumurile-s tare pline de 
gropi, peste tot numai hârtoape... Ba, dacă-mi îngăduiţi să 
vă raportez că şi partea dinainte a briştii s-a hodorogit rău 
de tot, încât poate că nu mai ţine nici două staţii de poştă. 

— Eşti un ticălos! strigă Cicikov, plesnindu-şi palmele şi 
apropiindu-se atât de mult de el, încât Selifan, de frică să 
nu primească vreun dar de la boier, se trase puţin înapoi şi 
mai la o parte. 

— Ţi-ai pus de gând să mă omori, hai? Să mă tai? Ţi-ai pus 
de gând să mă înjunghii la drumul mare, hai? Tâlharule, 
dobitoc afurisit, dihanie! Doar trei săptămâni în şir nu ne- 
am urnit din loc, hai? Şi n-ai deschis gura măcar o singură 
dată să vorbeşti, netrebnicule - şi acum poftim, vii cu toate 
grămadă, tocmai când trebuie să plec! Când sunt gata să 
mă urc în brişcă şi să plec la drum, tocmai acum ţi-ai găsit 


să-mi faci pocinogul, ai? Nu ştiai de mai-nainte? Răspunde, 
Ştiai ori nu ştiai? 

— Ştiam, răspunse Selifan cu capul plecat. 

— Păi atunci, de ce nu mi-ai spus, ai? 

Selifan nu răspunse la întrebarea asta, dar, cum sta cu 
capul plecat, parcă-şi zicea: „Ei, văzuşi drăcie: ai ştiut şi n- 
ai spus!” 

— Ei, atunci, du-te şi adu un fierar, şi în două ceasuri totul 
să fie gata. Ai auzit? în două ceasuri negreşit. Dacă n-o să 
fie gata, te... te leg de te frâng în două. Eroul nostru era 
tare oţărât. 

Selifan dădu faţă spre uşă, ca să plece să împlinească 
porunca, dar se opri şi spuse: 

— Mai e ceva, boierule. Ar fi bine să vindem calul bălţat, 
pentru că e tare ticălos; să te ferească Dumnezeu de aşa 
cal, Pavel Ivanovici, că mai mult încurcă. 

— Da' cum de nu! Poftim: alerg îndată la obor să-l vând! 

— Zău, Pavel Ivanovici, că-i arătos doar la înfăţişare, dar la 
treabă e calul cel mai viclean... aşa cal m-ar mai... 

— Nătărăule, când oi vrea să-l vând, îl vând eu. Mai stai să 
trăncăneşti! Bagă de seamă, dacă nu-mi aduci îndată 
fierarii şi dacă în două ceasuri nu-s gata toate, îţi trag o 
mamă de bătaie, de n-ai să ştii pe ce lume te afli... Haide! 
Cară-te! 

Selifan ieşi. 

Într-o dispoziţie din cale-afară de proastă, Cicikov aruncă 
jos sabia, care-l însoțea veşnic la drum, ca să bage frica în 
cine trebuie. Pierdu cu fierarii aproape un sfert de ceas, 
până ce se tocmi cu ei, pentru că erau, ca de obicei, nişte 
ticăloşi; dându-şi seama că se cere mare grabă, ei se 
aruncară nici mai mult nici mai puţin la un preţ de şase ori 
mai mare. Oricât se înfierbântă, oricât îi făcu pungaşi, hoţi 
şi tâlhari de drumul mare, aducând vorba chiar şi de 
judecata de apoi, Cicikov nu reuşi să-i clintească: se ţinură 
tare şi nu numai că nu lăsară nimic din preţ, dar, în loc de 
două ceasuri, moşmondiră cu lucrul cinci şi jumătate în cap. 


În tot acest timp, Cicikov avu mulţumirea sufletească să 
guste acele grozave clipe plăcute, pe care le cunosc toţi 
călătorii, când geamantanul e făcut şi în odaie nu mai zac 
decât sfori, hârtii şi fel de fel de alte rămăşiţe, când omul 
nici nu pleacă, nici nu stă, când se uită pe geam la trecătorii 
care, discutând de pitacii lor, îşi ridică ochii spre el şi, dintr- 
o curiozitate prostească, îi aruncă din mers o privire, ca să- 
şi vadă apoi de drum mai departe, ceea ce-l zgândăre şi mai 
mult pe bietul călător, care, vai, nu poate pleca încă. Tot ce 
există, tot ce se vede: şi dugheana din faţă, şi capul bătrânei 
din casa de peste drum, care se apropie de fereastra cu 
perdele scurte, totul îl dezgustă, dar el nu pleacă de la 
fereastră. Stă locului, fără să ia aminte la nimic; ori, cu 
gândurile aiurea, se uită la tot ce se mişcă sau nu se mişcă 
prin faţa lui, de ciudă strivind cu degetul vreo muscă ce 
bâzâie şi se tot izbeşte de geam. 

Dar totul are un sfârşit şi clipa mult dorită sosi: partea 
dinainte a briştii era dreasă cum trebuie, roata strânsă cu o 
şină nouă, caii aduşi de la adăpat şi tâlharii de fierari 
plecaţi, după ce-şi numărară rublele şi-i urară sănătate. În 
sfârşit, caii fură înhămaţi, doi colaci calzi, cumpăraţi chiar 
atunci, fură puşi în brişcă, iar Selifan vâri ceva de-ale gurii 
în lădiţa de sub capră. În cele din urmă, însoţit de 
fluturările de şapcă ale chelnerului îmbrăcat în acelaşi 
surtuc gros de bumbac, precum şi de privirile slugilor 
hanului şi ale altor valeţi şi vizitii adunaţi să caşte gura şi să 
vadă cum porneşte la drum un boier străin de aste 
meleaguri, în droaia de amănunte ce însoțesc o plecare, 
eroul nostru în carne şi oase se urcă în trăsura, şi brişcă de 
burlac, care zăbovise atât de mult în oraşul acela şi de care 
cititorilor noştri poate li s-a făcut lehamite, ieşi, în sfârşit, pe 
poarta hanului. „Slavă ţie, Doamne!” se gândi Cicikov, 
făcându-şi cruce. Selifan plesni din bici; Petruşka, după ce 
stătu o vreme pe scară, se urcă lângă vizitiu, şi eroul 
nostru, aşezându-se mai bine pe un covoraş gruzin, îşi puse 
la spate o perină de piele, strânse în acelaşi timp şi cei doi 


colaci calzi, şi trăsura începu să salte şi să se legene, 
caldarâmul având, după cum se ştie, darul să arunce 
vehiculele în sus. Cicikov privea cu un simţământ nelămurit 
clădirile, zidurile, gardurile şi străzile, care, parcă săltând şi 
ele, rămâneau încet în urmă şi pe care Dumnezeu ştie dacă- 
i era ursit să le mai vadă vreodată. La o cotitură, brişcă 
trebui să oprească, pentru că un convoi de îngropăciune, ce 
parcă nu mai avea sfârşit, se întindea pe toată lungimea 
uliţei. Scoţând capul din trăsură, Cicikov îi porunci lui 
Petruşka să afle pe cine îngroapă şi află că-i vorba de 
procuror. Furnicat de simţăminte neplăcute, el se retrase 
numaidecât într-un colţ, trase învelitoarea peste el şi lăsă 
perdelele în jos. Pe când trăsura sta pe loc, Selifan şi 
Petruşka, descoperindu-se cu evlavie, se uitau să vadă cine 
şi cum mergea după mort, numărând câţi oameni erau pe 
jos şi câţi în trăsuri; iar în răstimp, boierul, după ce le spuse 
să se prefacă a nu recunoaşte pe nimeni şi să nu salute pe 
niciunul din feciorii cunoscuţi, se uita şi el sfios prin 
ochiurile din perdelele de piele: în urma dricului mergea, 
cu capetele descoperite, toată funcţionărimea. Se temu că 
trăsura lui ar putea fi identificată, dar oamenilor nu le 
ardea de asta şi nici nu sporovăiau între ei, aşa cum fac 
îndeobşte cei care conduc un decedat. Gândurile li se 
învârteau în jurul propriei lor persoane: se întrebau cum va 
fi noul guvernator, cum va porni la treabă, cum îi va primi. 
În urma slujbaşilor care mergeau pe jos, veneau cupeurile 
cu doamne în bonete cernite. După mişcările buzelor şi 
mâinilor, se vedea că erau prinse în conversații însufleţite. 
Poate vorbeau şi ele despre sosirea noului guvernator, 
făcând presupuneri în legătură cu balurile pe care acesta 
avea să le dea, şi se îngrijeau de veşnicele lor festonaşe şi 
volănaşe. La urmă, după cupeuri, veneau, una după alta, 
câteva trăsuri goale. În sfârşit, nu mai trecu nimic, aşa că 
eroul nostru putu să-şi vadă de drum. După ce dădu lao 
parte perdelele de piele, oftă şi spuse din toată inima: „lată 
procurorul, săracul, a trăit cât a trăit şi apoi a murit! Iar în 


ziare se va scrie că, spre părerea de rău a subalternilor şi a 
întregii omeniri, a răposat un cetăţean respectabil, un tată 
rar, un soţ pilduitor, şi multe altele se vor mai scrie despre 
el; te pomeneşti că se vor mai adăuga şi bocetele văduvelor 
şi ale orfanilor. Dar dacă stai să judeci bine, el n-a avut 
decât nişte sprâncene stufoase şi atâta tot.” îi porunci lui 
Selifan să mâne mai iute şi se gândi: „Nu e rău că am 
întâlnit un mort. Se spune că, dacă-ţi iese un mort în cale, 
îţi merge bine.” 

În răstimp, trăsura coti pe alte uliţe mai pustii; curând 
după aceea, nişte garduri de lemn dădeau de ştire că se 
apropiau de marginea oraşului. Se isprăvi şi caldarâmul, 
oraşul şi bariera rămaseră în urmă, şi gata - iată-l iarăşi la 
drum. Şi iată iarăşi, de amândouă părţile şoselei, stâlpi de 
verste, căpitani de poştă, puțuri, convoaie de căruţe, sate 
cenuşii, cu samovare şi femei, cu un hangiu bărbos şi 
dezgheţat care vine în fugă cu o baniţă de ovăz, un drumeţ 
cu opincile ferfeniţă, care face pe picioare o cale de opt sute 
de verste, târguri răsărite ca din pământ, cu dughene de 
lemn, butoaie cu făină, opinci, colaci şi alte mărunţişuri, 
bariere vărgate, poduri în reparaţie, câmpii întinse de o 
parte şi alta, rădvane de-ale moşierilor, un soldat călare 
ducând o ladă verde cu grăunţi de plumb, pe care scrie: 
bateria de artilerie cutare; fâşii de ogoare verzi, galbene şi 
negre, proaspăt răscolite în stepă, un cântec, hăt-departe, 
vârfurile brazilor învăluite în ceaţă, dangăt de clopote 
pierdut în depărtări, ciori ca nişte muşte - şi zarea 
nesfârşită... Rusie! Rusie! Te privesc din frumoasa şi 
minunata mea depărtare'7b74N'7d, şi văd că totul în 
cuprinsul tău e sărăcăcios, răzleţit şi neîmbietor. Privirea nu 
ţi-o încântă şi nu ţi-o uimesc nici îndrăzneţele minuni ale 
naturii, nici minunile cutezătoare ale artei, cu palate cu 
ferestre fără număr, crescute parcă odată cu stânca, şi nici 
iedera şi copacii crescuţi parcă odată cu casele şi învăluiţi 
în zgomotul şi pulberea cascadelor; capul călătorului nu se 
va da pe spate ca să privească muntele fără sfârşit ce stă 


parcă să se prăbuşească peste el; nu vor sclipi printre 
bolțile suprapuse, înlănţuite de viţă de vie, de iederă şi de 
milioane şi milioane de trandafiri sălbatici, nu vor sclipi 
printre ele în depărtare - spun - crestele veşnice ale 
munţilor strălucitori, care se avântă în seninul argintiu al 
cerului. În cuprinsul tău, Rusie, totul e pustiu, întins şi 
otova; oraşele tale scundace apar ca nişte puncte, ca nişte 
semne, în mijlocul câmpiilor; nimic nu ispiteşte şi nu 
vrăjeşte privirile. Dar ce putere tainică şi de neînțeles mă 
atrage spre tine? De ce oare aud şi-mi răsună mereu în 
urechi cântecul tău tânguios, ce pluteşte în lung şi în lat, de 
la o mare la alta, peste întinderile tale? Ce are acest cântec 
în el, de te cheamă, şi plânge, şi-ţi sfâşie inima? De ce, 
totuşi, melodia lui mă mângâie dureros, năvălind în suflet şi 
învăluindu-mi inima?... Rusie!... Ce vrei de la mine? Ce 
legătură tainică, de neînțeles, e între noi? De ce mă priveşti 
aşa şi de ce tot ce ai tu îşi îndreaptă spre mine ochii plini de 
aşteptare? Cuprins de nedumerire, mai stau încă neclintit, 
când iată că un nor ameninţător, care duce cu el povara 
ploilor ce or să vină, îmi şi umbreşte capul; şi, în faţa 
imensităţii tale, cugetul îmi amuţeşte. Ce prevesteşte 
această întindere fără de sfârşit? Cum să nu se nască aici, 
pe cuprinsul tău, gândul cel fără de hotar, când tu însăţi eşti 
nemărginită? Cum să nu se nască aici un viteaz, când are 
unde să-şi arate voinicia şi pe unde să şi-o poarte? 
Întinderea ta neţărmurită mă învăluie copleşitor, 
răsfrângându-se cu o forţă uriaşă în străfundul sufletului 
meu; şi o tainică putere mi-a luminat ochii: o, ce zări 
strălucitoare, minunate, necunoscute încă pământului, 
Rusie!... 


— 'Ţine!... Ţine caii, neghiobule! îi strigă deodată Cicikov 
lui Selifan. 

— Acuşi te ard cu sabia! îi strigă şi un curier călare, cu 
mustăţile lungi de un arşin, venind spre ei în goana calului. 
Nu vezi, naiba să te ia, că-i o trăsură oficială? 


Şi o troică pieri ca năluca, cu vuiet asurzitor, stârnind 
valuri de praf. 

Cât de ciudat, de ispititor şi de minunat e cuvântul „drum”, 
şi ce minunat e însuşi drumul!... O zi senină, frunze 
tomnatice, aer rece... 'Te înfăşori mai strâns în mantaua de 
călătorie, îţi îndeşi căciula pe urechi, şi te cuibăreşti mai 
bine în colţul trăsurii! Fiorul ce ţi-a trecut prin trup mai 
adineauri s-a dus şi o căldură plăcută i-a luat locul. Caii 
gonesc... Aţipeala se furişează îmbietoare, ochii ţi se închid 
şi prin somn auzi cântecul: „Zăpezile albe 4'7b757d 
sforăitul cailor, huruitul roţilor, şi iată că sforăi şi tu, 
înghesuindu-ţi vecinul într-un colţ. Te trezeşti: cinci staţii de 
poştă au rămas în urmă. E lună. Un oraş necunoscut: 
biserici cu turle vechi de lemn cu săgeți negre, case 
întunecate de bârne, şi altele albe, de piatră. Ici-colo, petele 
de lumină ale lunii, ca nişte basmale albe întinse pe ziduri, 
pe caldarâm, pe uliţe; umbre negre ca tăciunele le curmă 
pieziş; acoperişurile de lemn, luminate dintr-o parte de 
razele lunii, strălucesc ca un metal scânteietor, şi nu vezi 
ţipenie de om. Totul doarme. O singură lumină mai 
licăreşte, poate, la vreo fereastră: un târgoveţ îşi cârpeşte 
cizmele, sau un brutar cotrobăieşte la cuptor - ce-ţi pasă? 
Şi ce noapte! 'Tăria cerurilor! Ce noapte se săvârşeşte în 
văzduhuri! Ce aer! Şi cerul înalt, îndepărtat, e atât de 
nemărginit, de răsunător şi de senin din zare în zare, acolo 
în adâncul lui de nepătruns!... Suflarea răcoroasă a nopţii 
reci îţi atinge însă ochii, te adoarme, şi iată, începi să moţăi, 
te fură somnul de-a binelea şi sforăi, iar bietul tău vecin, 
înghesuit în colţ simțindu-se apăsat, se frământă necăjit. Te 
trezeşti şi vezi din nou câmpia, stepa; nimic, nicăieri, pustiu 
pretutindeni, doar întinsul nesfârşit. Un stâlp de verstă, cu 
cifra lui, îţi iese înainte; se revarsă zorile; o dungă palidă, 
aurie, se iveşte pe bolta rece a cerului ce începe a se înălbi. 
Vântul e mai răcoros, mai aspru: te înfăşori mai bine în 
mantaua călduroasă!... Dar ce răcoare plăcută! Şi ce 
minunat e somnul care te fură din nou! O zdruncinătură - şi 


iarăşi te trezeşti. Soarele e sus pe cer. „Uşurel! Uşurel!” se 
aude un glas, şi o căruţă coboară de vale. Jos, e un zăgaz lat 
şi un iaz limpede, întins, ca un fund de aramă aprins în 
soare. Un sat, cu izbele împrăştiate pe deal; crucea bisericii 
străfulgeră într-o parte, ca o stea; trăncăneala ţăranilor şi o 
poftă de mâncare de lup... Doamne! Drum lung, ce frumos 
eşti câteodată! De câte ori, ca un om în pragul pieirii şi al 
înecului, nu m-am agăţat de tine, şi de fiece dată, 
mărinimos, m-ai scos la liman şi m-ai scăpat! Şi câte 
gânduri frumoase, câte visuri poetice nu mi-ai inspirat, câte 
minunate impresii nu mi-ai prilejuit!... 

Dar nici prietenul nostru Cicikov n-avea, în vremea asta, 
visuri prea prozaice. Să vedem ce simţiri îl încercau. La 
început, nu-l preocupa nimic. Numai că se uita din când în 
când înapoi, ca să se încredinţeze că ieşise, într-adevăr, din 
oraş. Şi când îşi dădu seama că oraşul pierise demult în 
zare, că nu se mai vedeau nici fierării, nici mori, nimic din 
ceea ce îndeobşte se află prin preajma oraşelor; când până 
şi turlele albe ale bisericilor de piatră intraseră demult în 
pământ, nu se mai gândi decât la drum, uitându-se în 
dreapta şi în stânga; oraşul N. parcă se pierduse din 
amintirea lui, ca şi cum ar fi trecut pe ulițele lui cândva, 
demult, prin copilărie. În sfârşit, nu mai luă seama nici la 
drum, şi începu să închidă ochii câte puţin, lăsându-şi capul 
pe perina trăsurii. Autorul mărturiseşte că asta îl bucură, 
deoarece are prilejul să mai vorbească de eroul lui, mereu 
stingherit până acum, după cum au văzut cititorii, ba de 
Nozdriov, ba de baluri, ba de cucoane, ba de bârfelile din 
oraş, ba, în sfârşit, de miile de lucruri mărunte, care par 
însă mărunte doar aşternute într-o carte, dar care atât timp 
cât sunt trăite trec drept nişte evenimente. Să lăsăm totul 
deoparte şi să ne apucăm de treabă! 

Mă îndoiesc că eroul ales de noi a plăcut cititorilor. 
Doamnelor el nu le va plăcea, o pot spune cu deplină 
încredințare, pentru că doamnele cer ca eroul să fie un 
erou desăvârşit; şi o pată, cât de mică, sufletească sau 


trupească, e o adevărată nenorocire! Oricât de adânc ar 
pătrunde autorul în sufletul eroului, şi chiar de i-ar reda 
chipul mai limpede decât oglinda, ele tot nu-l vor preţui. 
Chiar şi corpolenţa şi vârsta lui Cicikov îi vor dăuna foarte 
mult: corpolenţa în niciun caz nu-i va fi iertată eroului şi, 
desigur, multe dintre doamne vor spune, întorcând capul: 
„în, ce dezgustător mai el”... O, toate acestea îi sunt 
cunoscute autorului; totuşi, el nu-şi poate alege ca erou un 
om plin de virtuţi. Dar... poate că tot în povestirea de faţă 
vor răsuna şi alte strune, până acum neatinse încă; poate că 
va ieşi la lumină nepreţuita bogăţie a sufletului rusesc; 
poate că din paginile ei se va ivi un bărbat înzestrat cu 
virtuţi dumnezeieşti, sau o tânără fată rusă, minunată cum 
nu mai găseşti alta pe lume, o fecioară având toate 
frumuseţile sufletului femeiesc, numai dăruire de sine şi 
imbold de jertfire. Şi-atunci, toţi oamenii virtuoşi dintr-alte 
neamuri vor părea fără viaţă faţă de ai noştri, după cum 
fără viaţă este litera scrisă în faţa cuvântului viu. Dar într-o 
bună zi Rusia se va ridica!... Şi numai atunci se va vedea cât 
de adânc s-a înrădăcinat în sufletul slavilor ceea ce n-a 
făcut decât să alunece peste firea altor popoare... Dar la ce 
bun, şi de ce să mai vorbim de ceea ce va fi în viitor? Nu 
este cuviincios ca autorul, încă de mult bărbat în toată firea, 
crescut cu o viaţă lăuntrică aspră şi în limpezimea de 
cleştar a singurătăţii, să aibă numai visuri tinereşti. Toate la 
rândul, la locul şi la vremea lor! Totuşi, drept erou n-a fost 
ales un om cu virtuţi. Şi am putea spune şi de ce anume n-a 
fost ales. Pentru că e timpul să dam, în sfârşit, răgaz să 
răsufle bietului om virtuos, căci cuvintele „om virtuos” 
rătăcesc pe toate buzele, fără nicio noimă; pentru că omul 
virtuos a fost făcut gloabă de povară şi nu-i scriitor care să 
nu-l călărească, îndemnându-l cu biciul şi cu tot ce are la 
îndemână; pentru că omul virtuos a fost sleit în aşa fel, încât 
nu i-a mai rămas nici umbră de virtute, ci numai piele şi 
oase din trup; se dă zor cu omul virtuos, dar din făţărnicie; 
pentru că omul virtuos nu este respectat. Nu, a venit 


vremea în sfârşit să mai punem în ham şi un ticălos. Prin 
urmare, vom înhăma un ticălos! Obârşia eroului nostru e 
întunecoasă şi modestă. Părinţii lui erau nobili - de viţă 
veche sau prin titlu personall!'7b7617d, Dumnezeu ştie. Dar 
el nu semăna cu ei la chip. Cel puţin o rudă care fusese 
martoră la naşterea lui, o femeie scurtă şi îndesată, un 
nagâţ, cum se spune de obicei, luând copilul în braţe, 
strigase: „A ieşit cu totul altfel decât am crezut! Ar fi trebuit 
să semene cu bunică-sa dinspre partea mamă-sii, şi ar fi fost 
mai bine; dar el s-a născut, cum se spune într-un proverb: 
nu seamănă nici cu mă-sa, nici cu tat-su, ci cu un drumeţ 
mai chipeş!” Viaţa îl privise de la început cam ponciş şi cu 
acreală, pe geamul tulbure al unei ferestruici înzăpezite: 
niciun prieten, niciun tovarăş de joacă în copilărie! Odaie 
mică, ferestre mici, care nu se deschideau nici iarna, nici 
vara; tatăl lui - om bolnav, în redingotă lungă, căptuşită cu 
blană de miel, şi încălţat cu târlici de lână de-a dreptul pe 
piciorul gol, mereu oftând, umblând prin casă şi tot 
scuipând în lădiţa cu nisip din colţul odăii; iar el stând 
veşnic cocoţat pe laviţă cu tocul în mână, mânjit de cerneală 
pe degete, ba chiar şi pe buze, copiind aceleaşi şi aceleaşi 
poveţe: „Să nu minţi, să asculţi de cei mai mari, inima să-ţi 
fie plină de virtuţi”. Veşnicul târşâit şi lipăit al papucilor prin 
casă; glasul binecunoscut şi totdeauna aspru: „lar îţi faci de 
cap!” strigat când copilul, urându-i-se cu munca monotonă, 
adăuga unei slove un cârlig sau o codiţă; senzaţia 
binecunoscută, şi totdeauna foarte neplăcută, când - după 
ce se rosteau aceste cuvinte - sfârcul urechii îi era dureros 
răsucit de degete cu unghii lungi ca nişte gheare, ce se 
strecurau pe la ceafă; iată tabloul jalnic al celei dintâi 
copilării a lui Cicikov, despre care el mai păstra o foarte 
ştearsă amintire. Dar viaţa schimbă totul iute şi vioi. Într-o 
zi, odată cu primele raze de soare şi cu revărsarea apelor 
primăverii, tatăl, luându-şi băiatul, îl duse cu el într-o 
trăsurică trasă de un căluţ murg bălţat, numit de geambaşii 
noştri „coţofană”. Vizitiul cocoşat, mic de stat, părinte al 


singurei familii de iobagi aflată în stăpânirea tatălui lui 
Cicikov, era întrebuințat la de toate. Coțofana i-a purtat în 
trăsurică mai bine de o zi şi jumătate; înnoptară în drum, 
trecură o apă, mâncară pirog rece şi friptura de berbec şi 
ajunseră la oraş abia a treia zi dimineaţa. Uliţele oraşului 
luară ochii băiatului, cu neaşteptata lor minunăţie, lăsându-l 
câteva clipe cu gura căscată. Pe urmă, coțofana se 
împotmoli cu trăsurică într-o adâncitură din care începea, 
povârnită, o ulicioară îngustă, plină de noroi. Căluţul se 
opinti îndelung, din răsputeri, frământând glodul cu 
picioarele, îndemnat atât de cocoşat, cât şi de însuşi 
boierul, şi, în sfârşit, îi trase chiar în coasta dâmbului, într-o 
curte strâmtă cu doi meri înfloriţi în faţa unei case vechi, cu 
o grădiniţă pitică de scoruşi şi soc în spate, iar în fund cu o 
gheretă de scânduri învelită cu şindrilă şi cu un singur 
geam îngust, mat. Acolo locuia o rubedenie, o bătrânică 
sfrijită şi care tot se mai ducea în fiecare dimineaţă în piaţă, 
întinzându-şi la întoarcere ciorapii la uscat, pe samovar. Ea 
mângâie băiatul pe obraz, minunându-se cât era de dolofan. 
Cicikov urma să rămână în gazdă aici şi să se ducă zilnic la 
şcoala orăşenească. Tatăl, după ce dormi acolo o noapte, a 
doua zi plecă înapoi. La despărţire, ochii părintelui nu 
lăcrămară deloc. Îi dădu copilului cincizeci de copeici în 
bani de aramă, de cheltuială pentru dulciuri şi, lucru mai de 
căpetenie, o povaţă înţeleaptă: „Bagă de seamă, Pavluşa! 
Cată de învaţă, nu face prostii şi nu trândăvi, dar mai ales 
cată să fii pe placul învăţătorilor şi mai-marilor tăi. Dacă ai 
să le fii pe plac, chiar de n-ai să prea izbuteşti la învăţătură, 
chiar de nu te-a dăruit Dumnezeu cu har, tot ai să-ţi croieşti 
drum şi o să ieşi înaintea tuturora. Şi, vezi, nu te lua după 
colegi, că nu te învaţă lucruri bune; dar dacă te iei, ia-te 
după cei care-s mai bogaţi, pentru ca, la nevoie, să-ţi poată 
fi de folos. Să nu faci cinste nici unuia, mai bine poartă-te 
aşa fel ca să te cinstească alţii pe tine, şi, mai cu seamă, 
păstrează banul şi pune-l bine; e lucrul cel mai de nădejde 
din lume. Colegul sau prietenul te trage pe sfoară şi, în 


nenorocire, te lasă cel dintâi; banul nu te lasă însă 
niciodată, oricât de mare ţi-ar fi nenorocirea. Cu bani, faci 
ce vrei şi răzbaţi orişiunde pe lume.” După asemenea 
poveţe, tatăl se despărţi de băiat, plecând acasă cu coțofana 
lui, şi de atunci copilul nu-l mai văzu niciodată. Dar 
cuvintele şi sfaturile bătrânului prinseră rădăcini adânci în 
inima lui. 

Pavluşa începu chiar de a doua zi să meargă la şcoală. Nu 
dovedi însuşiri deosebite pentru nicio ştiinţă; se distingea 
mai mult prin sârguinţă şi orânduială; în schimb, dovedea o 
mare pricepere în altă privinţă, la treburi practice. 
Pricepuse dintr-odată ce avea de făcut şi se purta cu colegii 
lui aşa, încât ei îl cinsteau întotdeauna, iar el nu numai că 
niciodată nu le făcea cinste, dar dimpotrivă - uneori dosea 
bunătăţile primite de la colegi şi, mai târziu, le vindea tot 
lor. Ştia să se lipsească de orice, încă din copilărie. Nu 
cheltui nicio copeică din cele cincizeci pe care le primise de 
la taică-său; ba mai mult: chiar în acelaşi an le mai spori, 
dovedind o pricepere aproape neobişnuită în afaceri: făcu 
un botgros de ceară, îl vopsi şi-l vându cu bun câştig. Apoi, 
o lungă bucată de vreme, făcu şi alte afaceri: după ce în 
ajun cumpăra din piaţă de-ale gurii, se aşeza în clasă lângă 
copiii mai bogaţi şi, îndată ce băga de seamă că pe un coleg 
îl lua cu sfârşeală - semnul foamei apropiate - lăsa să se 
zărească sub pupitru, ca din întâmplare, un colţ de 
franzeluţă sau de turtă dulce; după ce îşi aţâţa bine colegul, 
scotea de la el bani, mai mulţi sau mai puţini, după cât de 
mare îi era acestuia pofta de mâncare. Acasă, timp de două 
luni, neobosit, îşi bătu capul cu un şoarece pus într-o colivie 
mică de lemn şi, până la urmă, izbuti să-l facă să se scoale 
în două picioare, să se culce şi să se ridice la poruncă; apoi 
îl vându de asemenea cu un câştig foarte bun. Când izbuti 
să adune cinci ruble, cusu gura săculeţului şi începu să 
strângă într-altul. Faţă de mai-marii lui se purta şi mai 
cuminte. Nimeni nu ştia să stea în bancă atât de frumos ca 
el. Trebuie să spunem că învățătorului îi plăcea tare mult 


liniştea în clasă şi purtarea bună, neputând suferi băieţii 
deştepţi şi ageri la minte; i se părea că aceştia trebuie 
neapărat să-şi bată joc de el. Era de ajuns ca un copil să fie 
bănuit de inteligenţă, era de ajuns ca el să se clintească 
doar, sau - cu totul din întâmplare - să mişte numai din 
sprinceană, pentru ca să atragă asupra-şi întreaga mânie. 
Era prigonit şi pedepsit cu cruzime. „Las' că scot eu 
înfumurarea şi zvăpăiala din tine! zicea învățătorul. Te 
cunosc eu bine, cum nu te cunoşti nici tu. În genunchi!... 
Nu-ţi dau voie să mănânci nimic!” Şi bietul băiat, fără 
măcar să ştie de ce, făcea bătături la genunchi şi răbda de 
foame zile în şir. „Însuşiri, talente? Prostii! zicea învățătorul. 
La mine nu are însemnătate decât purtarea bună. Dau nota 
cea mai mare la toate materiile aceluia care nu ştie boabă, 
dar care se poartă frumos. Dar aceluia, la care văd o fire 
rea şi batjocoritoare, îi trântesc un zero, chiar de l-ar 
întrece şi pe Solon! Aşa vorbea învățătorul, care nu-l putea 
suferi pe Krilov, pentru că spusese într-o fabulă: „În ce mă 
priveşte, e mai bine să bei, dar să te pricepi la 

treabă”! 7b771'7d. El povestea mereu, cu o expresie de 
desfătare pe faţă şi în ochi că, în şcoala la care predase el 
mai-nainte, era atâta linişte, încât se auzea musca, că niciun 
elev n-a tuşit şi nu şi-a suflat nasul niciodată, şi că până nu 
suna clopoţelul de ieşire, nu puteai şti dacă în clasă mai era 
cineva sau nu. Cicikov înţelese prea bine, şi dintr-odată, 
firea dascălului, precum şi în ce anume constă purtarea 
frumoasă. El nu clipea din ochi şi nu ridica din sprâncene în 
tot timpul orei, oricât l-ar fi ciupit colegii din spate; de 
îndată ce auzea clopoţelul, fugea într-un suflet şi, înainte de 
toate, îi înmâna învățătorului treuha!'7b781'7d (învățătorul 
purta treuhă); după ce-i da treuha, ieşea cel dintâi din clasă 
şi căuta să se nimerească în calea lui de vreo trei ori, 
descoperindu-se de fiecare dată. Izbânda fu desăvârşită. În 
tot timpul şcolii, Cicikov fu foarte bine văzut, iar la absolvire 
primi menţiune pentru toate materiile, atestat şi o carte cu 
slove de aur pentru sârguinţă pilduitoare şi bună purtare. 


După ce isprăvi şcoala, el se pomeni a fi un tânăr destul de 
chipeş la înfăţişare, cu o bărbie care începuse să pretindă 
brici. Tatăl lui murise tocmai atunci. Ca moştenire îi 
rămaseră patru flanele atât de ponosite, încât nu mai 
puteau fi de folos, două redingote vechi, căptuşite cu blană 
de miel, şi o mică sumă de bani. Se vede că tatăl lui ştiuse 
numai să dea poveţe de agoniseală, dar că el însuşi 
agonisise foarte puţin. Cicikov vându numaidecât vechea lor 
casă, cu peticul ei de pământ, pe o mie de ruble, mutând 
familia de iobagi la oraş, unde avea de gând să se 
statornicească şi să ia slujbă. Tot atunci, bietul învăţător 
iubitor de linişte şi de purtare lăudabilă fu dat afară din 
şcoală pentru prostie sau pentru altă vină. De durere, 
învățătorul se puse pe băutură şi, în cele din urmă, nu mai 
avu nici ce bea; bolnav, lipsit de o bucată de pâine şi de 
ajutor, îşi sfârşea zilele undeva, într-o magherniţă 
neîncălzită, uitat de toată lumea. Foştii lui şcolari, băieţii 
deştepţi şi ageri la minte, la care văzuse totdeauna 
nesupunere şi obrăznicie, aflând de jalnica situaţie a 
învățătorului, au strâns bani pentru el, vânzându-şi uneori 
până şi din, lucrurile trebuincioase. Singur Pavluşa Cicikov 
spuse că n-are şi dădu o monedă de cinci copeici de argint, 
pe care foştii lui colegi o azvârliră pe loc, spunându-i: „Vai 
de capul tău, zgârcitule!” Auzind de această faptă a foştilor 
lui şcolari, bietul învăţător îşi acoperi faţa cu mâinile şi 
lacrimile îi curseră şiroaie din ochii stinşi, ca unui copil 
neputincios. „În pragul morţii, pe patul de suferinţă, m-a 
osândit Dumnezeu să plâng, îngâna el cu glasul slăbit. 
Aflând de Cicikov, oftă din greu şi adăugă: „Eh, Pavluşa! 
Cum se schimbă omul! Era aşa blajin, nici pic de arţag în el, 
mătase curată! M-ai înşelat, amarnic m-ai înşelat, 
Pavluşa...” 

Totuşi, n-am putea spune că firea eroului nostru era atât 
de dură şi de aspră, şi nici simţămintele lui atât de tocite, 
încât să nu cunoască mila sau compătimirea; le simţea şi pe 
una, şi pe cealaltă, ar fi vrut chiar să-i ajute pe oameni, dar 


cu condiţia ca sprijinul lui să nu-l coste prea mult şi să nu-l 
silească să se atingă de banii care nu trebuiau atinşi; într- 
un cuvânt, povaţa părintească - păstrează banii şi adună - 
nu fusese zadarnică. Nu ţinea însă la bani pentru bani, nu 
era un om chiar zgârcit, un cărpănos. Nu, nu era mânat de 
acest îndemn; visa o viaţă de plăceri, îmbelşugată, trăsuri, o 
casă minunat orânduită, mese bune, şi visul acesta stăruia 
mereu în capul lui. Banul, refuzat cu zgârcenie 
deocamdată, atât sieşi, cât şi altuia, era strâns pentru mai 
târziu, ca odată şi odată să guste negreşit din toate. Când 
vreun bogătaş trecea într-o trăsură frumoasă trasă de cai 
trăpaşi cu hamuri scumpe, Cicikov sta locului încremenit, 
apoi, parcă trezit dintr-un somn lung, zicea: „Şi când te 
gândeşti că era un conţopist care se tundea muscăleşte!” Şi 
tot ce era bogăţie şi bunăstare îi producea o emoție pe care 
nici el singur nu şi-o putea explica. Când a părăsit şcoala, 
nici nu s-a gândit să se odihnească, atât de mare îi era 
dorinţa de a se apuca mai repede de o treabă, de o slujba. 
Cu toate acestea, în ciuda elogioaselor certificate 
căpătate, îşi găsi cu multă anevoinţă un post la Camera de 
finanţe. Până şi în oraşele cele mai prăpădite e nevoie de 
proptele! Căpătă o slujbă cu totul neînsemnată, cu o leafă 
de treizeci sau patruzeci de ruble pe an. Se puse însă cu 
înflăcărare pe muncă, hotărât să biruie şi să doboare toate 
piedicile. Într-adevăr, se dovedi în stare de o 
nemaipomenită abnegaţie, răbdare şi limitare a cerinţelor. 
Scria de dimineaţă până seara târziu, fără să obosească nici 
trupeşte, nici sufleteşte, cu totul adâncit în hârţoagele 
biroului; nu se ducea acasă, dormea în cancelarie, pe masă; 
de multe ori mânca împreună cu odăiaşii, cu toate acestea 
ştia să-şi păstreze înfăţişarea curată, să se îmbrace 
cuviincios, să-şi ia un aer plăcut şi să-şi dea şi un fel de 
nobleţe în gesturi şi mişcări. Trebuie spus că, îndeobşte, 
slujbaşii Camerei se remarcau cu deosebire prin urâţenia şi 
înfăţişarea lor neplăcută. Unii din ei erau la chip aidoma 
unei pâini prost coapte: obrazul umflat într-o parte, bărbia 


strâmbată în cealaltă, iar buza de sus, umflată ca o băşică, 
mai era şi despicată; într-un cuvânt, sluţi ai naibii. Vorbeau 
răstit, ca şi cum ar fi vrut să ia omul la bătaie; aduceau 
jertfe dese lui Bacchus, arătând astfel că firea slavă mai are 
numeroase rămăşiţe de păgânism; de multe ori veneau la 
slujbă cum s-ar zice gata afumaţi, din care pricină aerul din 
birouri nu era chiar atât de plăcut. Deosebindu-se cu totul 
de ei, atât prin înfăţişarea chipului şi prin glasul său 
prietenos, cât şi prin faptul că nu punea pic de băutură în 
gură, nu se putea ca Cicikov să nu atragă luarea-aminte şi 
să nu iasă la iveală. Cu toate acestea, drumul era anevoios. 
S-a întâmplat să aibă un şef bătrân, întruchiparea unei 
totale indiferenţe şi a unei nesimţiri de piatră, veşnic 
inaccesibil. Un om căruia - în toată viaţa lui - nici măcar o 
singură dată un zâmbet nu i-a luminat faţa; un om care n-a 
dat cuiva nicicând ziua bună şi nici n-a întrebat vreodată pe 
careva de sănătate. Nimeni nu l-a văzut niciodată altfel, nici 
pe uliţă, nici la el acasă; să se fi interesat şi el de ceva 
vreodată, să se fi îmbătat măcar, ca să fi râs cel puţin la 
beţie; să se fi lăsat pradă unei veselii sălbatice, nefireşti, 
cum fac şi tâlharii la o băutură, nici umbră de aşa ceva. N- 
avea în el absolut nimic; nici răutate, nici bunătate; şi în 
această lipsă de orice simţământ era ceva înfiorător. Chipul 
lui rigid, ca de piatră, fără trăsături prea neregulate, nu 
îngăduia vreo asemănare. Trăsăturile lui erau de o aspră 
simetrie. Numai ciupiturile de vărsat şi zbârciturile îl 
aşezau în categoria acelor chipuri despre care poporul 
spune că dracu* a bătut noaptea mazărea pe ele. S-ar fi 
părut că de asemenea om nu e chip să te apropii şi să-i 
câştigi bunăvoința, dar Cicikov a încercat. La început, căuta 
să-i facă pe plac cu mărunţişuri neînsemnate: cercetând cu 
luare-aminte felul cum îi erau ascuţite penele cu care scria 
şi pregătind câteva pe gustul lui, i le punea de fiecare dată 
la îndemână; îi sufla şi-i ştergea nisipul şi tabacul de pe 
masă; făcu rost de o cârpă noua pentru călimara lui, căuta 
locul unde îşi ţinea şapca, una dintre cele mai nenorocite 


din câte fuseseră vreodată pe lume, şi totdeauna, cu un 
minut înainte de terminarea serviciului, o punea lângă el; îi 
peria spinarea de varul din perete; dar toate acestea nici nu 
fură luate în seamă, ca şi cum nici n-ar fi fost. În cele din 
urmă, îi dibui viaţa de acasă, de familie, şi descoperi că avea 
o fată cam trecută, cu o faţă, şi ea, pe care parcă s-ar fi 
bătut mazărea noaptea. Se hotări să dea asaltul din partea 
asta. Aflând biserica la care se ducea fata duminica, se 
aşeza totdeauna cu faţa la ea, curat, cu pieptul cămâăşii bine 
scrobit - şi manevra îi reuşi; şeful cel aspru se înmuie şi-l 
pofti la un ceai! Colegii de birou nici n-apucară să-şi dea 
seama de întorsătura lucrurilor, că Cicikov se şi mută în 
casa şefului, devenind un om de neapărată trebuinţă şi de 
care nu te poţi lipsi; cumpăra făină şi zahăr, se purta cu fata 
ca şi cum ar fi fost logodit cu ea, îi spunea şefului „tăticule” 
şi-i săruta mâna; iar la Cameră, slujbaşii hotărâră cu toţii că 
nunta se va face la sfârşitul lui februarie, înainte de postul 
cel mare. Şeful cel aspru puse chiar o vorbă bună pe lângă 
cei mari şi, după o vreme, Cicikov ajunse el însuşi şef de 
birou într-un post vacant. Se vede că acesta fusese scopul 
de căpetenie al legăturilor lui cu bătrânul şef, pentru că 
Cicikov îşi trimise numaidecât pe ascuns lada de acasă şi, a 
doua zi, locuia într-altă parte. Încetă să-i mai zică şefului 
„tăticule”, nu-i mai săruta mâna, nunta rămase baltă, ca şi 
cum nici n-ar fi fost vreodată vorba de ea. Totuşi, întâlnindu- 
se cu el, Cicikov îi strângea totdeauna cu blândeţe mâna şi-l 
poftea la ceai, încât bătrânul şef, în ciuda veşnicei lui 
indiferenţe şi a rigidităţii sale, de fiecare dată clătina din 
cap şi spunea încet pe nas: „M-a tras pe sfoară, afurisitul, 
m-a tras pe sfoară!” 

Era cel mai greu prag peste care păşise. De atunci, treaba 
merse mai uşor şi cu mai multă izbândă. Cicikov ajunse 
oarecum om cu vază. Avea tot ce trebuie în această lume 
pentru a izbuti: purtări şi vorbe plăcute, precum şi 
îndrăzneală în afaceri. Înzestrat cu aceste însuşiri, în puţină 


vreme îşi făcu rost de un post, vorba ceea, mănos, de care 
se folosi de minune. 

Trebuie să ţinem seama de faptul că, pe atunci, începuse o 
aspră prigoană împotriva luării de mită: el nu se sperie şi 
întoarse numaidecât prigoana în folosul lui, dovedind astfel 
o iscusinţă cu adevărat rusească, care se manifestă numai 
la vreme de izbelişte. Treaba fu pusă pe roate după cum 
urmează: îndată ce se înfăţişa un solicitator şi băga mâna în 
buzunar ca să scoată de acolo scrisori de recomandare 
semnate de prinţul Hovanskil'7b79'7d, cum se zice la noi, 
în Rusia, Cicikov spunea, zâmbind şi ţinându-l de mâini: 
„Nu, nu... Credeţi că eu? Vai, nu! E datoria, e obligaţia 
noastră să vă servim, fără nicio răsplată! În ce priveşte 
aceasta, fiţi liniştit: totul va fi gata chiar mâine. Fiţi drăguţ 
şi spuneţi-mi unde staţi, nu trebuie să mai aveţi nicio grijă. 
Totul vi se va aduce acasă.” Solicitatorul, vrăjit, pleca 
aproape încântat şi se gândea: „lată, în sfârşit, un om cum 
ne-ar trebui cât mai mulţi, un adevărat diamant!” Dar 
solicitatorul aşteaptă o zi, mai aşteaptă una, hârtia nu i se 
aduce acasă, şi nu i se aduce nici a treia zi. Omul se 
înfăţişează la cancelarie din nou. Hârtia lui nici n-a intrat în 
lucru; se duce la adevăratul diamant. „Vai, vă rog să mă 
iertaţi! spune Cicikov foarte curtenitor, luându-l de 
amândouă mâinile. Am avut tare mult de lucru, dar chiar 
mâine se face totul, se face negreşit, vă mărturisesc că mi-e 
şi ruşine!” Şi toate acestea, însoţite de gesturi 
fermecătoare. Dacă în vremea asta solicitatorului i se 
desfăceau cumva poalele hainei, mâna lui Cicikov căuta, în 
aceeaşi clipă, să îndrepte situaţia şi să oprească mişcarea. 
Dar hârtia nu se aduce acasă nici mâine, nici poimâine, nici 
răspoimâine. Solicitatorul îşi frământă creierii. Ce-o fi asta? 
Ce s-o fi întâmplat? Se interesează şi află că trebuie să dea 
ceva la copişti. „De ce să nu le dau? Sunt gata să le dau câte 
douăzeci şi cinci de copeici.” „Nu-i vorba de douăzeci şi 
cinci de copeici, ci de câte o hârtie albă.” „Câte o hârtie 
albă la copişti?” strigă solicitatorul. „Ce te-nfierbânţi aşa? i 


se răspunde. E cum îţi spun. Copiştilor le rămân câte 
douăzeci şi cinci de copeici, iar restul merge la şefi.” 
Solicitatorul, căruia nu-i trecuse prin minte, îşi dă o palmă 
peste frunte, suduie de mama focului noua rânduială a 
lucrurilor, lupta împotriva luării de mită şi purtarea 
îndatoritoare a slujbaşilor. Înainte, măcar ştiai ce ai de 
făcut: dădeai şefului o hârtie roşie şi treaba se făcea, pe 
când acum trebuie să dai una albă şi să mai pierzi şi o 
săptămână până să pricepi ce ai de făcut; s-o ia dracul de 
corectitudine şi de nobleţe sufletească a slujbaşilor! Se- 
nţelege că solicitatorul are dreptate, dar, în schimb, acum 
nu se mai ia mită: toţi şefii de cancelarii sunt oameni dintre 
cei mai cinstiţi şi distinşi, numai secretarii şi copiştii sunt 
pungaşi. În scurtă vreme, în faţa lui Cicikov se deschise un 
câmp de activitate mult mai larg: se înfiinţă o comisiune 
pentru ridicarea unui mare edificiu în stil oficial. Se 
strecură şi el în comisiune şi se dovedi unul din membrii cei 
mai harnici. Comisiunea se puse numaidecât pe lucru. Şase 
ani s-au mocoşit în jurul clădirii, dar fie din vina climatului, 
fie că materialele erau proaste, edificiul în „stil oficial” nu 
izbuti să treacă de temelie. În schimb, până una-alta, 
fiecare membru din comisiune se alese cu câte o casă 
frumoasă, clădită în „stil particular”, prin diferite părţi ale 
oraşului. Se vede treaba că acolo pământul era mai bun. 
Membrii comisiunii începură să ducă o viaţă înfloritoare şi 
îşi întemeiară căminuri. Abia aici şi abia acum prinse 
Cicikov sa se desfacă, încet-încet, de legile aspre ale 
înfrânării şi ale neînduplecatei lui abnegaţii. Abia atunci 
postul cel lung fu îndulcit; şi se văzu că Cicikov nu mai era 
străin de desfătările de tot felul de la care ştiuse să se 
înfrâneze în anii primei tinereţi, când oamenii îndeobşte nu 
se pot deloc stăpâni. Ba începu chiar să facă lux: şi-a 
angajat un bucătar destul de bun, şi-a comandat cămăşi 
subţiri de olandă. Îşi făcu rost de un postav cum nu se purta 
în toată gubernia şi, de atunci încoace, îşi dovedi predilecţia 
pentru tonurile cafenii şi roşietice cu luciri de mătase; îşi 


luă o pereche de cai minunaţi şi ţinea sigur hăţul calului 
lăturaş, silindu-l să-şi încovoaie gâtul în mers; se obişnui să- 
şi frece trupul cu un burete muiat în apă amestecată cu apă 
de colonie; începu să cumpere un anumit săpun care 
netezea pielea, începu... 

Dar, deodată, în locul prostănacului de mai înainte, veni un 
şef nou, un militar riguros, duşman al mitarnicilor şi a tot ce 
poartă numele de nedreptate. Chiar de a doua zi, i-a băgat 
în sperieţi pe toţi slujbaşii, până la unul, a cerut socotelile, a 
constatat lipsurile de bani, le-a comparat cu frumoasele 
case clădite în „stil particular” şi a început să opereze. 
Slujbaşii fură destituiţi, casele în „stil particular” fură 
trecute şi folosite ca aşezăminte de binefacere şi şcoli de 
cantonişti.|'7b801'7d Totul se duse pe gârlă, şi Cicikov mai 
la fund ca toţi. Din prima clipă, în ciuda trăsăturilor 
simpatice, chipul lui nu-i plăcu şefului; din ce cauză, 
Dumnezeu ştie - uneori aceste lucruri se întâmplă fără nicio 
cauză - fapt este că şeful prinse o ură de moarte pe Cicikov. 
Şi tare temut de toţi mai era acest şef neîndurător. Dar, 
întrucât era militar şi, prin urmare, nu cunoştea toate 
chichiţele civile, după o vreme, sub masca sincerităţii şi cu 
ajutorul unui adevărat dar de adaptare, alţi slujbaşi i s-au 
vârât sub piele, şi, curând după aceea, generalul căzu în 
mrejele unor pungaşi şi mai mari, cu toate că nu-i socotea 
ca atare; era chiar mulţumit că ştiuse să-şi aleagă, în sfârşit, 
oameni cumsecade şi se lăuda sincer cu ştiinţa lui de a citi 
în sufletul oamenilor. Slujbaşii îi pricepură deodată şi 
sufletul, şi firea. Toţi câţi erau sub şefia lui se făcură 
prigonitori aprigi ai nedreptăţii, pe care o urmăreau 
pretutindeni, aşa cum pescarul, cu cangea, urmăreşte 
morunul cel mare, şi o urmăriră atât de bine, încât, fără 
întârziere, fiecare din ei se pomeni cu o avere de câteva mii 
de ruble. Între timp, mulţi din slujbaşii de mai înainte, 
reîntorşi pe calea cea dreaptă, fură reprimiţi în slujbe. Dar 
Cicikov nu mai putu cu niciun chip să se strecoare, cu toate 
stăruinţele şi cu tot sprijinul întâiului secretar al 


generalului, pe care-l câştigase cu nişte scrisori de ale 
prinţului Hovanski; deşi acest secretar îşi însuşise până la 
desăvârşire secretul de a-l duce pe general de nas, de astă 
dată el nu fu în stare să facă nimic. Generalul, deşi dus de 
nas (de altfel fără să ştie), era un om căruia, dacă-i intra o 
idee în cap, rămânea înfiptă acolo ca un cui de fier: nu i-o 
mai puteai scoate pentru nimic în lume. Singurul lucru pe 
care izbuti să-l facă isteţul secretar, fu distrugerea foii 
calificative, pătate, a lui Cicikov, lucru pe care îl dobândi de 
la şef prin milă, înfăţişându-i în culorile cele mai crude 
soarta înduioşătoare a familiei nenorocite a lui Cicikov, 
familie pe care, din fericire, el nici n-o avea. 

„Hei! Ce să-i faci! îşi zise Cicikov. Am agăţat, am tras, s-a 
rupt... La ce să mai vorbim? La durere lacrimile nu ajută, 
trebuie să mă apuc de altceva.” Şi se hotări să-şi reînceapă 
cariera, să se înarmeze cu o nouă răbdare, să se 
strâmtoreze iarăşi în toate, oricât de plăcut îi fusese până 
atunci să-şi dea drumul nestingherit. Trebui să se mute în 
alt oraş şi să se facă cunoscut acolo. Nu-i prea izbutea 
nimic. Fu silit să schimbe două-trei slujbe într-un timp 
foarte scurt. Slujbele lui erau oarecum murdare şi 
nevrednice de el. Trebuie să ştim că Cicikov era cel mai 
cuviincios om din câţi au fost vreodată. Cu toate că, la 
început, trebuise să-şi croiască drum într-o societate 
murdară, păstrase totuşi un sentiment de curăţenie; îi 
plăcea ca, în cancelarie, mesele de lemn să nu fie lipsite de 
lustru şi ca totul să fie cum trebuie. Nu-şi permitea 
niciodată să folosească vreo vorbă necuviincioasă şi se 
simţea jignit personal ori de câte ori observa în cuvintele 
altora o lipsă de respect faţă de rangul sau situaţia socială a 
cuiva. Îmi închipui că cititorului îi va tace plăcere să afle că- 
şi schimba rufele din două în două zile; iar vara, pe căldură, 
chiar în fiecare zi, căci un miros, cât de puţin neplăcut, îl 
supăra. Din această pricină, ori de câte ori Petruşka venea 
să-l dezbrace şi să-i tragă cizmele, Cicikov îşi vâra o 
cuişoară în nas. Nervii îi erau, în unele privinţe, mai gingaşi 


ca de fată. şi de aceea îi veni foarte greu să se găsească din 
nou într-un mediu unde domneau beţia şi necuviinţa. Cu 
toate silinţele lui de a se îmbărbăta, în acest răstimp de 
necazuri, slăbea şi îngălbenea. Căci mai înainte începuse să 
se îngraşe şi să capete acele forme bucălate şi arătoase pe 
care le avea şi la epoca când cititorul i-a făcut cunoştinţa şi 
când, de multe ori, uitându-se în oglindă, se gândea la fel de 
fel de lucruri plăcute: la o nevestică, la camera copiilor, şi 
gândurile acestea îl făceau să zâmbească. Acum însă, 
privindu-se din întâmplare în oglindă, nu putea să nu 
exclame: „Maică precistă, câtu-s de urât!” Şi după aceea, 
multă vreme nu mai voi să se uite în oglindă. Totuşi, eroul 
nostru îndura totul, îndura cu tărie şi răbdare şi a îndurat 
mereu, până ce, în sfârşit, a găsit o slujbă la vamă. Trebuie 
spus că asemenea slujbă fusese încă de mult obiectul tainic 
al gândurilor lui. Văzuse lucrurile elegante, venite din 
străinătate, pe care puneau mâna slujbaşii vamali, 
porţelanurile şi batistul fin trimis cumetrelor, mătuşilor şi 
surorilor lor. Adeseori spunea cu un oftat: „Acolo ar fi de 
mine: la graniţă, între oameni luminaţi. Şi ce cămăşi de 
olandă fină ar putea să mai pice!” Trebuie să mai spunem 
că Cicikov se gândea şi la un anume săpun franțuzesc, care 
făcea pielea nemaipomenit de albă, dând frăgezime 
obrajilor; Dumnezeu ştie cum se numea săpunul, dar, după 
închipuirea lui, el se găsea fără doar şi poate la graniţă. 
Prin urmare, Cicikov ar fi vrut mai demult să intre la vamă, 
dar îl opriseră veniturile de la comisiunea de construcţii, şi 
judecase pe bună dreptate că, oricât, vama nu era încă 
decât cioara din par, pe când comisiunea era vrabia din 
mână. 

Acum însă, hotărât să intre cu orice preţ la vamă, a intrat. 
Se puse pe muncă cu o râvnă neobişnuită. Părea că însăşi 
soarta îl ursise să fie vameş. Iscusinţa, pătrunderea şi 
puterea lui de prevedere erau nu numai nemaivăzute, dar 
şi nemaiauzite. În trei-patru săptămâni, se deprinsese atât 
de bine cu chestiunile vamale, încât se pricepea perfect la 


toate: fără să cântărească şi să măsoare, afla numai din 
factură câţi arşini de postav sau de alte ţesături trebuie să 
aibă cutare sau cutare val; luând un pachet în mână, putea 
spune dintr-odată câţi funţi cântărea. În ce priveşte 
percheziţiile, avea un miros de prepelicar, după cum 
spuneau colegii lui; nu puteai să nu rămâi uimit când vedeai 
răbdarea cu care pipăia până şi fiecare nasture, cu o linişte 
de gheaţă şi cu o politeţe fără pereche. Pe când cei 
percheziţionaţi turbau, îşi ieşeau din fire şi simțeau nevoia 
să-i dea vreo câteva bobârnace zdravene, chipul lui îngrijit, 
fără să-şi părăsească câtuşi de puţin calmul şi atitudinea lui 
politicoasă, spunea: „Sunteţi atât de drăguţ să vă obosiţi 
puţin şi să vă sculaţi?” sau: „Doamnă, nu binevoiţi să poftiţi 
în odaia de alături? Soţia unuia dintre slujbaşii noştri ar 
dori să stea de vorbă cu dumneavoastră.” Sau: „Daţi-mi voie 
să descos puţin cu briceagul căptuşeala mantalei 
dumneavoastră”. Şi, spunând acestea, scotea şalurile şi 
batistele ascunse, cu aceeaşi linişte cu care le-ar fi scos din 
lada lui. Până şi şefii îi spuneau că e drac, nu om; 
descoperea contrabanda în roţi, în oişti, în urechile cailor şi 
mai ştiu şi eu în ce locuri, acolo unde nici chiar autorului nu 
i-ar fi dat în gând să se uite şi unde numai slujbaşilor vamali 
li se îngăduie să-şi bage nasul. Astfel că bietul călător, după 
ce trecea graniţa, timp de câteva minute nu putea să se 
dezmeticească şi, ştergându-se de sudoarea care-i 
îmbrobona trupul ca o spuzeală, nu făcea decât să se 
închine şi să spună: aoleu! Călătorul era ca un şcolar ieşit 
de-a fuga din camera secretă, unde dascălul îl chemase 
pentru o mustrare şi unde, pe neaşteptate, îl snopise în 
bătaie cu nuiaua. În puţină vreme, contrabandiştii nu mai 
putură trăi din pricina lui. Era spaima şi deznădejdea 
întregii evreimi poloneze. Cinstea şi încăpăţânarea lui de a 
nu se lăsa mituit erau de neînfrânt, aproape nefireşti. Nici 
nu-şi agonisise măcar o avere cât de mică de pe urma 
mărfurilor confiscate şi a obiectelor mărunte luate de la 
călători, obiecte care de obicei nici nu se înregistrau, spre a 


se înlătura o corespondenţă fără de folos. Zelul în slujbă şi 
dezinteresul lui nu puteau să nu stârnească uimire şi să nu 
ajungă în cele din urmă la cunoştinţa şefilor. Cicikov primi 
un grad mai mare şi o înaintare; apoi înfăţişă un plan 
pentru prinderea tuturor contrabandiştilor, cerând doar să 
i se pună la dispoziţie mijloacele necesare pentru realizarea 
lui. I se dădură numaidecât oamenii trebuincioşi şi dreptul 
nemărginit de a purcede la orice cercetări. Cicikov nici nu 
voia mai mult. locmai se înființase o puternică societate de 
contrabandişti, bine organizată. Îndrăzneaţă întreprindere 
făgăduia venituri de milioane. Cicikov luase demult 
informaţiile trebuincioase şi chiar refuzase ofertele 
oamenilor trimişi să-l cumpere, răspunzându-le rece că încă 
n-a sosit vremea. Dar, după ce i se puseră la dispoziţie cele 
de trebuinţă, dădu numaidecât de veste societăţii că 
vremea a sosit. Făcuse o socoteală foarte bună. Astfel putea 
să câştige într-un an cât n-ar fi câştigat nici în douăzeci de 
ani de slujbă, chiar de-ar fi dat dovadă de cel mai mare zel. 
Pân-atunci, nu voise să intre în niciun fel de legături cu 
contrabandiştii, pentru că nu fusese decât un mic pion: 
şperţurile ar fi fost prea mici. Acum însă... acum era cu 
totul altceva: putea să puie condiţii. Pentru ca treaba să 
meargă şi mai sigur, convinse pe alt slujbaş, coleg de-al său, 
să treacă de partea lui; cu tot părul alb, slujbaşul nu putu să 
se împotrivească ispitei. Hotărâră condiţiile şi societatea 
pomi la treabă. Activitatea ei începu strălucit: cititorul a 
auzit, fără îndoială, de povestea, care se repetă atât de des, 
a călătoriei, iscusit pusă la cale, cu berbecii de Spania, care, 
trecând graniţa îmbrăcaţi cu o a doua blană, duceau sub ea 
dantelăria de Brabant în valoare de un milion de ruble. 
Întâmplarea s-a petrecut tocmai pe vremea când Cicikov 
făcea slujbă la vamă. Fără participarea lui la această 
afacere niciun evreu din lume n-ar fi fost în stare să o ducă 
la bun sfârşit. După ce trecură de trei sau patru ori berbecii 
peste graniţă, amândoi slujbaşii se pomeniră cu o avere de 
câte patru sute de mii de ruble. Se spune că averea lui 


Cicikov ar fi fost chiar de peste cinci sute de mii, pentru că 
era mai dibaci. Cine ştie la ce cifră uriaşă ar fi ajuns sumele 
aducătoare de fericire, dacă nu-şi băga dracul coada. 
Necuratul îi zăpăci pe amândoi slujbaşii într-atâta, încât ei 
se certară dintr-un nimic, ca nişte turbaţi, în toiul unei 
discuţii aprinse, fiind poate şi chercheliţi, Cicikov făcu pe 
slujbaşul celălalt „băiat de popă”, iar acesta, cu toate că era 
chiar fecior de popă, nu se ştie de ce s-a supărat peste 
măsură şi-a răspuns pe loc foarte tăios: „Minţi, eu nu sunt 
băiat de popă, sunt consilier de stat! Tu eşti băiat de popă!” 
Ca să-i aţâţe şi mai tare necazul, adăugă: „Ca să ştii cum stă 
chestia!” Cu toate că, în felul ăsta, îl pusese de-a binelea la 
locul lui, întorcând asupra lui Cicikov epitetul pe care-l 
primise de la el, şi cu toate că vorbele;, ca să ştii cum stă 
chestia!” păreau să fie destul de tari, totuşi, nemulţumit cu 
atât, el mai făcu împotriva lui Cicikov şi un denunţ secret. 
De altfel, se spune că şi fără asta ei s-ar fi certat mai demult 
pentru o femeiuşcă proaspătă şi voinică, cu carnea tare ca 
gulia, după vorba slujbaşilor vamali; că ar fi plătit oameni 
să-l bată, seara, pe eroul nostru, într-o ulicioară 
întunecoasă, dar că amândoi slujbaşii ar fi fost prostiţi de 
femeiuşcă şi că de ea s-ar fi bucurat în schimb un căpitan 
secund, un oarecare Samşariov. Cine mai ştie cum s-a 
petrecut cazul cu adevărat? Născocească mai bine singur 
cititorul curios. Lucrul de căpetenie e că legăturile ascunse 
cu contrabandiştii ieşiră la iveala. Consilierul de stat, care 
îşi tăiase singur craca de sub el, îşi duse şi tovarăşul de 
râpă. Slujbaşii au fost daţi în judecată, li s-a sechestrat şi 
confiscat tot ce aveau. Ioate acestea căzură ca un trăsnet, 
din senin. Se dezmeticiră parcă după o ameţeală şi când 
văzură ce-au făcut, s-au îngrozit. După obiceiul rusesc, 
consilierul de stat, de durere, dete în darul beţiei; dar 
consilierul de colegiu se ţinu tare. Cu toate că şefii veniţi 
pentru facerea cercetărilor aveau mirosul fin, ştiuse să puie 
bine o parte din bani. Se folosi de toată ascuţimea minţii lui 
isteţe, atât de încercată şi care cunoştea atât de bine 


oamenii, punând la bătaie ba purtarea lui plăcută, ba o 
vorbă înduioşătoare, ba o linguşire, care în niciun caz nu 
strică, ba dând bani; într-un cuvânt, întoarse lucrurile aşa, 
încât cel puţin nu fu destituit cu atâta necinste ca tovarăşul 
lui şi scăpă de judecata penală. Nu-i mai rămaseră însă nici 
avere, nici lucrurile venite din străinătate, nimic; se 
găsiseră alţi amatori pentru ele. Nu se alese decât cu vreo 
zece mii de ruble puse deoparte pentru zile negre, cu vreo 
două duzini de cămăşi de olandă, cu o brişcă mică de felul 
acelora cu care călătoresc burlacii, şi cu doi iobagi, vizitiul 
Selifan şi valetul Petruşka. Pe deasupra, colegii de vamă, 
din bunătatea inimii, îi lăsară şi cinci sau şase bucăţi de 
săpun, pentru păstrarea frăgezimii obrajilor - şi-atât! Prin 
urmare, iată în ce stare ajunsese eroul nostru! lată droaia 
de nenorociri ce căzuseră pe capul lui! După el, asta 
însemna „a suferi în slujbă pentru dreptate”. Acum, s-ar 
putea trage încheierea că, după atâtea furtuni, încercări, 
vitregii ale soartei şi necazuri ale vieţii, el se va retrage cu 
cele zece mii de ruble ce i-au mai rămas în viaţa paşnică a 
vreunei capitale de judeţ, uitată de lume, unde, în halat de 
cât, va lâncezi pe tot restul vieţii la geamul unei căsuțe 
scunde, împăcând duminica ţăranii încăieraţi sub ferestrele 
lui, ducându-se - ca să mai schimbe aerul - la coteţ, să 
pipăie cu mâinile lui găina de pus în supă, şi trăind o viaţă 
tihnită şi, în felul ei, nelipsită de foloase. Totuşi, nu a fost 
aşa. Trebuie să recunoaştem puterea de nebiruit a firii lui. 
După toate cele păţite, care ar fi fost de ajuns dacă nu să 
ucidă, dar măcar să răcească şi să potolească pe totdeauna 
un om, flacăra ce-i ardea în suflet nu i s-a stins. Era necăjit, 
îndurerat, se plângea de toată lumea, se irita de 
nedreptăţile soartei, se mânia pe oameni, şi totuşi nu putea 
să se lipsească de noi încercări. Într-un cuvânt, a dat 
dovadă de o răbdare pe lângă care răbdarea de pomină a 
neamţului, izvorâtă din însăşi circulaţia înceată şi leneşă a 
sângelui lui, e floare la ureche. Dimpotrivă, sângele lui 
Cicikov zvâcnea cu putere şi era nevoie de multă 


cuminţenie şi voinţă, ca să puie frâu la tot ce ar fivrut să 
răbufnească din el şi să o ia razna. El cugeta, şi în 
cugetările lui se vedea oarecare temei. „De ce tocmai eu? 
Pentru ce nenorocirea a căzut asupra mea? Care-i slujbaşul 
din ziua de azi, care nu profită de ocazie? Toată lumea face 
avere. N-am nenorocit pe nimeni, n-am prădat pe văduvă, 
n-am lăsat pe drumuri pe nimeni, am luat de unde era 
belşug, am luat de unde ar fi luat orişicine. Dacă n-aş fi luat 
eu, ar fi luat alţii. Atunci de ce. altora să le meargă din plin, 
iar eu să mă văd nevoit a pieri ca un vierme? Şi ce-s eu 
acum? La ce mai sunt bun? Cu ce ochi mă voi mai uita la un 
părinte de familie respectat? Cum să n-am remuşcări, dacă 
ştiu că împovărez degeaba pământul, şi ce vor spune mai 
târziu copiii mei? Ştiu ce vor spune: «Boul de tata nu ne-a 
lăsat nimic!»“ 

Se ştie că Cicikov se îngrijea mult de urmaşi. Ce subiect 
delicat! Poate că omul n-ar fi vârât aşa de adânc mâna în 
sac, dacă n-ar fi întrebarea, care, fără să se ştie de ce, vine 
de la sine: „Ce vor zice copiii?” Şiiată că un viitor cap de 
familie - întocmai ca un motan prudent - trăgând cu coada 
ochiului să nu fie văzut de stăpân, înhaţă repede tot ce-i e 
mai la îndemână: săpunul, lumânările de seu, slănina, 
canarul din colivie, tot ce-i cade-n labă. Şi nu lasă să-i scape 
nimic. Aşa se văieta şi se jeluia eroul nostru, dar în răstimp 
creierul lui lucra de zor; idei cu care să înjghebe ceva erau 
destule, nu lipsea decât un plan. Cicikov îşi puse iarăşi 
frâna, îşi reluă viaţa grea de odinioară, se strânse iarăşi din 
toate, coborând din curăţenie în noroi şi dintr-o stare bună, 
într-o viaţă înjosită. În aşteptarea unui prilej mai potrivit, 
trebui să facă pe samsarul, o meserie încă neîncetăţenită la 
noi, o meserie prigonită din toate părţile, foarte puţin 
respectată şi de către micii slujbaşi de pe la autorităţi, dar 
chiar şi de către cei care recurg la ea; meserie osândită la o 
viaţă târâtoare prin anticamere, la mojicii şi la câte toate. 
Nevoia îl silea să primească orice. Una din însărcinările 
primite era să stăruie pentru amanetarea câtorva sute de 


ţărani la Consiliul de Tutelăl'7b8117d. O moşie ajunsese 
într-un hal fără hal, în paragină, din pricina pieirii vitelor, 
din pricina hoţilor de logofeţi, a recoltelor proaste, a 
molimelor care seceraseră pe cei mai buni ţărani şi, în 
sfârşit, din pricina chiar a prostiei moşierului. El îşi 
împopoţonase casa din Moscova după cele mai noi cerinţe, 
irosindu-şi până şi cel din urmă ban, încât nu mai avea ce 
mânca. Se ivise deci nevoia ipotecării ultimei moşii rămase. 
Pe acea vreme, o ipotecă la stat era încă un lucru nou, la 
care lumea se hotăra cu oarecare teamă. Ca mijlocitor, 
Cicikov câştigă înainte de toate bunăvoința tuturora (după 
cum se ştie, fără bunăvoința de mai-nainte câştigată, nu 
poţi dobândi nici măcar o adeverinţă sau un extras, pentru 
că trebuie să torni pe gâtul fiecăruia cel puţin câte o sticlă 
de Madera). După ce câştigă, aşadar, bunăvoința celora de 
care avea nevoie, îi lămuri că, între altele, se mai ivea o 
împrejurare: jumătate din ţărani muriseră. Nu cumva să se 
lege cineva, mai târziu... 

— Sunt trecuţi în formularul de revizie? întrebă 
secretarul. 

— Sunt trecuţi, răspunse Cicikov. 

— În cazul ăsta, nu te pierde cu firea, zise secretarul. Unul 
pleacă, altul vine, pentru treabă totu-i bine. 

Se vede că secretarul se pricepea să vorbească în rime. 


În răstimp, eroul nostru fu luminat de o idee dintre cele 
mai inspirate din câte veniseră vreodată în capul unui om. 
„Vai de mine, sunt un Akim nătăfleaţă, se dojeni el, îmi caut 
mănuşile şi le am pe amândouă la cingătoare! Dacă i-aş 
cumpăra pe toţi aceia care au murit, până la înaintarea 
unor noi formulare de revizie, dacă aş cumpăra, să zicem, o 
mie de suflete şi dacă, să zicem, Consiliul de 'Tutelă îmi dă 
câte două sute de ruble de suflet, iată-mă cu un capital de 
două sute de mii de ruble! Acum e vremea potrivită: de 
curând a fost o epidemie. Slavă domnului, au murit oameni 
destui. Mogşierii au mai pierdut la cărţi, au dus-o în chefuri 


şi au ajuns la sapă de lemn; toată lumea s-a cărat la 
Petersburg, după slujbe; moşiile sunt părăsite, gospodăriile 
la întâmplare, birurile se plătesc din an în an tot mai greu, 
încât orişicine mi-ar ceda bucuros aceşti ţărani morţi, 
numai să nu mai plătească bir pentru ei. S-ar putea 
întâmpla ca de la unii să mai şi ciupesc ceva pentru treaba 
asta. Fireşte, e greu, e bătaie de cap, e primejdios, aş putea 
s-o pat şi să mai iasă cine ştie ce istorie şi din asta. Dar nu 
degeaba are omul minte. Lucrul de căpetenie e că un caz ca 
ăsta va părea tuturor atât de neverosimil, încât nimeni nu-i 
va da crezare. E drept că, fără pământ, nu poţi nici să 
cumperi, nici să amanetezi. Dar am să-i cumpăr în vederea 
strămutării. Acum, în guberniile Taurida şi Herson 
pământul se dă de pomană, numai să-l populezi. Îi strămut 
pe toţi acolo! în gubernia Herson! Lasă-i să stea acolo! Iar 
strămutarea ar putea fi făcută legal, cum se cuvine, cu toate 
formele. Dacă vor să cerceteze, n-au decât, primesc, de ce 
nu? înfăţişez un atestat semnat de mâna căpitanului- 
ispravnic. Satului i-ar putea zice Slobozia Cicikov sau, după 
numele primit la botez: cătunul Pavlovskoe”. lată deci cum 
încolţise în mintea eroului nostru această idee ciudată 
pentru care nu ştiu dacă cititorii îi vor fi recunoscători; câtă 
recunoştinţă îi poartă însă autorul, nici n-are cuvinte să şi-o 
exprime. Pentru că, orice s-ar zice, dacă lui Cicikov nu i-ar fi 
venit ideea, nici poemul de faţă n-ar mai fi venit pe lume. 
Făcându-şi cruce, după obiceiul rusesc, Cicikov purcese la 
realizarea planului chibzuit. Sub cuvânt că vrea să aleagă 
un loc în care să se statornicească, el se gândi să viziteze 
unele colţuri ale ţării şi mai ales acelea care avuseseră mai 
mult de suferit de pe urma nenorocirilor, a recoltelor 
proaste, a mortalităţii şi a atâtor altele, într-un cuvânt, 
ţinuturile unde ar fi putut să cumpere mai uşor şi mai ieftin 
ţăranii de care avea nevoie. Nu se adresa la nimereală 
oricărui moşier, ci îşi alegea oamenii cu care i se părea că 
ar putea să cadă la învoială cu mai puţine greutăţi, căutând 
întâi să-i cunoască, să le câştige bunăvoința, ca să poată 


dobândi ţărani mai mult în temeiul prieteniei, decât prin 
cumpărare. Aşadar, cititorii nu trebuie să fie supăraţi pe 
autor, dacă chipurile ivite până acum n-au fost pe gustul lui: 
vina e a lui Cicikov, care e stăpân pe el însuşi - şi unde-i vine 
în gând să plece, trebuie să-l urmăm şi noi. În ceea ce ne 
priveşte, dacă vom fi învinuiți de lipsă de culoare şi de 
sluţenia chipurilor şi a temperamentelor, vom răspunde că 
întinderea şi cursul larg al unei opere nu pot fi văzute 
niciodată din primul moment. Intrarea în orice oraş, fie 
Chiar şi capitală, e totdeauna oarecum palidă; totul e 
cenuşiu şi monoton: fabrici şi uzine se întind la nesfârşit, 
înnegrite de fum, Şi abia după aceea se ivesc colţurile 
caselor cu cinci caturi, prăvăliile, firmele, perspectivele 
uriaşe ale uliţelor, cu clopotniţe, coloane, statui, turnuri, cu 
strălucirea, zgomotul şi zarva oraşului, cu tot ce mâna şi 
mintea omului a înfăptuit mai minunat. Cititorul a văzut 
cum s-au făcut cele dintâi cumpărări. Cum se va desfăşura 
treaba mai departe, ce izbânzi şi neizbânzi va avea eroul, 
cum va trebui să biruie şi să ocolească piedicile mai grele, 
cum se vor ivi noi personaje, oameni de ispravă, cum se va 
da în vileag întreaga concepţie a întinsei povestiri, cum i se 
va lărgi zarea până departe, şi cum întreaga povestire va 
căpăta un curs liric şi măreț, se va vedea mai încolo. 
Domnul între două vârste, brişcă de burlac, valetul 
Petruşka, vizitiul Selifan, precum şi cei trei cai, pe care îi 
cunoaştem pe nume, începând de la Asesor şi terminând cu 
ticălosul de bălţat, mai au drum lung de străbătut. lată-l 
deci pe eroul nostru înfăţişat ochilor dumneavoastră, aşa 
cum este el! Dar poate că cititorul va cere să încheiem 
caracterizarea lui printr-o singură trăsătură; ce este el în 
ceea ce priveşte însuşirile morale? Că nu este un erou plin 
de virtuţi desăvârşite, e limpede! Atunci, ce e? înseamnă că 
e un ticălos? De ce să fie numaidecât un ticălos? De ce să 
fim aşa de severi cu alţii? Acum nu mai sunt ticăloşi printre 
noi. Sunt oameni plăcuţi şi cumsecade şi nu s-ar mai găsi 
poate decât vreo doi-trei care să-şi primejduiască în aşa fel 


obrazul, încât să fie pălmuiţi în public şi să se umple de 
ruşine în văzul tuturora; de altfel, până şi aceştia vorbesc 
acum de virtute. Ar fi mai drept dacă l-am numi pe Cicikov 
un gospodar, un om care agoniseşte. Dorinţa de a agonisi 
poartă toată vina; din cauza ei s-au făcut tot soiul de 
treburi, pe care lumea le numeşte nu tocmai curate. E 
adevărat că asemenea firi au ceva respingător, şi acelaşi 
cititor care, în drumul vieţii, s-ar împrieteni cu un astfel de 
om, ar mânca pâine şi sare şi şi-ar petrece în chip plăcut 
timpul cu el, l-ar privi totuşi ponciş, dacă ar afla că e eroul 
unei drame sau al unui poem. Dar înţelept e acela care nu 
respinge niciun fel de fire, ci, ţintuind-o cu o privire 
iscoditoare, caută să o cunoască până în adânc. În om, totul 
se preface repede: cât ai clipi, un vierme groaznic se naşte 
înlăuntrul lui, răpindu-i despotic toate substanţele vieţii. Şi 
nu numai o dată, şi nu numai o mare patimă, dar chiar şi o 
pasiune mică de tot - şi pentru te miri ce - i-a făcut s-o ia 
razna până şi pe oamenii născuţi pentru isprăvi deosebite, i- 
a făcut să-şi uite îndatoririle măreţe şi sfinte şi să ia drept 
lucruri sfinte şi măreţe fel de fel de fleacuri. Patimile omului 
sunt nenumărate ca nisipul mării; niciuna din ele nu 
seamănă cu alta, şi toate, atât cele josnice cât şi cele 
frumoase, la început supuse omului, ajung mai târziu să-l 
stăpânească. Fericit acela care îşi alege patima cea mai 
frumoasă dintre toate; nemărginita lui desfătare creşte şi se 
înzeceşte din ceas în ceas, din clipă în clipă, şi omul 
pătrunde din ce în ce mai adânc în paradisul nesfârşit al 
sufletului lui. Dar mai sunt şi patimi a căror alegere nu 
atârnă de om. Ele s-au născut odată cu el şi nu-i este dat să 
le ocolească. Sunt conduse de o ursită venită de sus, au în 
ele ceva care te cheamă mereu, şi nu amuţesc toată viaţa. 
Lor le este sortit să împlinească o mare menire pe pământ. 
Fie sub o formă întunecată, fie ca o apariţie luminoasă care 
să bucure lumea, menirea lor este să-l ducă pe om spre 
fericirea cea necunoscută. Şi poate că, într-adevăr, chiar în 
acest Cicikov, patima care-l mâna nu atârna de el; poate că 


viaţa lui, lipsită de căldură sufletească, cuprindea într-însa 
ceva care mai târziu îl va face pe om să cadă în genunchi, în 
praf, dinaintea înţelepciunii cereşti. Şi mai e o taină care 
face ca acest ins să fie obiectul poemului care se naşte 
astăzi. 

Dar nu faptul că cititorii vor rămâne nemulţumiţi de eroul 
nostru este dureros; dureros este că în sufletul nostru 
trăieşte încredințarea de neînlăturat că cititorii ar putea fi 
mulţumiţi de acelaşi erou, de acelaşi Cicikov, dacă autorul 
nu s-ar fi uitat mai adânc în sufletul lui, dacă n-ar fi 
zgândărit în fund ceea ce scapă şi se ascunde de lumină, 
dacă nu i-ar fi descoperit gândurile cele mai ascunse, pe 
care omul nu le încredinţează nimănui, ci l-ar fi înfăţişat aşa 
cum se vădise el întregului oraş, lui Manilov şi altor oameni. 
Atunci toată lumea ar fi fost mulţumită şi l-ar fi luat drept 
un om interesant. Ar fi fost indiferent că nici chipul, nici 
întreaga lui făptură nu ar fi trăit viu înaintea ochilor noştri; 
în schimb, la terminarea lecturii, sufletul n-ar mai fi fost 
tulburat de nimic şi lumea s-ar fi putut întoarce la masa de 
joc, la care îşi trece vremea întreaga Rusie. Da, bunii mei 
cititori, dumneavoastră n-aţi fi vrut să vedeţi mizeria 
omenească scoasă la iveală. Dumneavoastră spuneţi: 
„Pentru ce toate acestea? Oare noi înşine nu ştim câtă 
prostie şi câte lucruri vrednice de dispreţ se află pe lume? 
Nu ni se întâmplă să vedem, deseori, destule lucruri care 
nu-s deloc îmbucurătoare? Mai bine înfăţişează-ne deci 
ceva frumos şi atrăgător. Mai bine să uităm de necazuri!” 
„Ascultă, frate, pentru ce-mi spui că treburile merg prost la 
moşie? întreabă un moşier pe logofăt. O ştiu bine şi fără să 
mi-o spui: n-ai altceva de vorbit? Lasă-mă să uit, să nu ştiu 
nimic de asta, să fiu fericit.” Şi iată că banii, cu care s-ar fi 
putut îndrepta cât de cât o stare proastă, se întrebuinţează 
în fel de fel de chipuri dătătoare de uitare. Mintea, care ar 
fi descoperit, poate, pe neaşteptate un izvor de mari 
mijloace, doarme; apoi hai cu moşia la licitaţie, şi moşierul 


pleacă în lume să-şi uite necazurile, gata, de nevoie, la 
josnicii de care înainte s-ar fi înspăimântat. 

Altă învinuire va cădea asupra autorului din partea aşa- 
numiţilor patrioţi, care stau liniştiţi prin ungherele lor şi se 
ţin de treburi cu totul străine, fac avere şi îşi făuresc soarta 
pe socoteala altora, dar, de îndată ce se întâmplă ceva, 
care, după părerea lor, e jignitor pentru patrie, dacă iese 
vreo carte în care, uneori, se spune un adevăr amar, ei se 
ivesc în grabă din toate colţurile, ca păianjenii când se 
încurcă vreo muscă în pânza lor, şi încep să strige, deodată: 
„E bine ca aceste lucruri să fie date la lumină, să fie spuse 
în gura mare? Tot ce-i povestit aici ne aparţine nouă; e bine 
că s-a scris? Ce vor zice străinii? Te bucuri să auzi o părere 
proastă despre tine? Crezi oare că nu ne doare? Crezi oare 
că nu suntem patrioţi?” Mărturisesc că nu pot găsi răspuns 
la observaţii atât de înțelepte, mai ales în ce priveşte 
părerea străinilor. Afară, poate, de una. Într-un colţ 
depărtat al Rusiei trăiau doi locuitori. Unul din ei era tată 
de familie, anume Kifa Mokievici, un om blajin, care îşi 
ducea zilele în toată nepăsarea. Nu se îngrijea deloc de 
familie; existenţa lui era îndreptată mai mult spre latura 
contemplativă şi preocupată de următorul lucru, pe care el 
îl numea o chestiune de filosofie: „Să luăm, bunăoară, 
animalul, zicea el, plimbându-se prin odaie. Animalul se 
naşte gol. Dar de ce se naşte gol? De ce nu se naşte aşa 
cum se naşte pasărea, de ce nu iese din nou? E ceva aici... 
Când te adânceşti mai mult în natură, nu mai înţelegi 
nimic.” Asta era cugetarea lui Kifa Mokievici. Dar lucrul de 
căpetenie nu e aici. Celălalt locuitor era Moki Kifovici, 
băiatul celui dintâi. Era, cum se spune în Rusia, un voinic, 
şi, pe când pe taică-su îl frământa naşterea animalului, firea 
lui de vlăjgan spătos, în vârstă de douăzeci de ani, căuta să 
răbufnească. Nu ştia să umble uşor cu niciun lucru: dacă 
punea mâna pe cineva, ba-i trosneau acestuia oasele, ba îi 
ieşea un cucui. Acasă şi prin vecini, toate fiinţele, începând 
de la fata din casă şi până la câinele din curte, de cum îl 


vedeau, fugeau care încotro. Îşi rupsese în bucăţi până şi 
propriul lui pat. Aşa era Moki Kifovici, totuşi sufletul lui era 
bun. Dar lucrul de căpetenie nu e nici aici. Lucrul de 
căpetenie e în cele ce urmează: „Ascultă, tăicuţule, boierule 
Kifa Mokievici, îi spuneau tatălui atât slugile din curtea lui 
cât şi din ale vecinilor: ce-i cu Moki Kifovici al dumitale? 
Nimeni n-are pace din pricina lui, mereu ne năcăjeşte!” 
„Da, e neastâmpărat, neastâmpărat, răspundea de obicei 
tatăl. Dar ce să fac cu el? Acum, e târziu să-l mai bat. Şi, 
afară de asta, tot eu aş fi învinuit de cruzime. E om ambițios 
şi dacă l-aş dojeni faţă de alţii, s-ar potoli, dar ar afla lumea, 
asta-i nenorocirea! Ar afla oraşul şi ar spune că-i un câine. 
Ce Dumnezeu, lumea crede că pe mine nu mă doare? Nu-s 
tată? Dacă mă ţin de filosofie şi uneori n-am vreme, nu mai 
sunt tată? Ba da, sunt tată, naiba să mă ia, sunt tată! Pe 
Moki Kifovici îl am aici, la inimă!” La aceste cuvinte, Kifa 
Mokievici se lovea cu putere cu pumnii în piept, şi se 
aprindea. „Chiar dacă rămâne câine, să n-o afle lumea de la 
mine, să nu-l dau eu de gol.” După ce îşi da pe faţă 
asemenea simţământ părintesc, îl lăsa pe Moki Kifovici să-şi 
vadă de isprăvile lui voiniceşti, iar el se întorcea la treaba 
lui preferată, punându-şi, deodată, o întrebare cam de felul 
acesteia: „Dar ce s-ar întâmpla dacă elefantul s-ar naşte 
dintr-un ou? îmi închipui că găoacea ar fi atât de groasă, 
încât n-ai putea-o sparge nici cu tunul. Ar trebui atunci să 
se născocească o nouă armă de foc.” Aşa îşi petreceau viaţa 
doi locuitori ai unui colţ paşnic, care - pe neaşteptate, ca 
printr-o ferăstruică - şi-au scos capul la sfârşitul poemului 
nostru; şi l-au scos pentru ca să răspundă, cu modestie, 
învinuirilor venite din partea unor preaînfocaţi patrioţi, 
care - până una-alta - se îndeletnicesc în tihnă cu vreo 
problemă de filosofie sau cu mărirea contului lor la bancă 
cu sume aparţinând patriei lor iubite, patrioţi care sunt 
preocupaţi nu atât să nu facă vreun rău, ci cum să 
procedeze ca să nu spună că îl fac. Dar învinuirile nu vin 
nici din patriotism, nici dintr-un simţământ spontan; altceva 


se ascunde în dosul lor. Pentru ce să nu spunem lucrurilor 
pe nume? Cine altul, dacă nu autorul, trebuie să rostească 
sfântul adevăr? Vă feriţi de privirile ce sfredelesc adânc, ba 
vă feriţi să sfredeliţi chiar dumneavoastră cu privirea în 
adâncime; vă place ca ochii neînsoţiţi de judecată să vă 
alunece pe deasupra. Veţi râde pesemne din toată inima de 
Cicikov, şi poate că-l veţi şi lăuda pe autor, zicând: „Iotuşi, 
autorul a luat seama destul de bine la unele lucruri, trebuie 
să fie un om plin de duh!” După asemenea cuvinte, gândul 
vi se va întoarce bucuros şi cu o mândrie îndoită asupra 
dumneavoastră înşivă, un zâmbet de mulţumire de sine vă 
va înflori pe faţă şi veţi adăuga: „Da, trebuie să 
recunoaştem că prin provincii se întâlnesc şi oameni din 
cale-afară de ciudaţi şi caraghioşi, ba şi ticăloşi totodată, şi 
încă ce ticăloşi!” Dar care dintre dumneavoastră, în 
smerenie creştinească, nu în auzul tuturor, ci în singurătate 
şi linişte, în clipele când omul stă de vorbă cu sine într- 
ascuns, va adânci în suflet întrebarea gravă: „N-am cumva 
şi eu în mine ceva din Cicikov?” Niciunul dintre noi!... Să 
treacă însă numai pe lângă dânsul un prieten, de un grad 
nici prea mare, dar nici prea mic, că el i-ar da numaidecât 
unui vecin cu cotul şi i-ar spune, gata să pufnească de râs: 
„Uite-l pe Cicikov! A trecut Cicikov!” Şi apoi s-ar lua după 
el, ca un copil, ar uita de orice cuviinţă datorată gradului şi 
vârstei, şi ar striga în urma lui, ca să-l necăjească: „Cicikov! 
Cicikov! Cicikov!” Dar am început să vorbim prea tare, 
uitând că eroul nostru, care a dormit tot timpul cât s-a 
vorbit despre el, s-a trezit şi ar putea să-şi audă numele 
rostit aşa de des. E om supărăcios şi nu-i place să se 
vorbească de el fără respect. Cititorului nu-i pasă dacă 
Cicikov se supără sau nu pe el, dar, în ce-l priveşte pe autor, 
acesta nu trebuie nicidecum să se certe cu eroul lui: le este 
scris amândurora să mai facă drum lung mână-n mână; căci 
mai are de dus cu el două părţi mari ale acestei cărţi, ceea 
ce nu este un lucru de lepădat. 


— Hei, dar ce faci acolo? îl întrebă Cicikov pe Selifan. N- 
auzi? 

— Ce este? răspunse încet Selifan. 

— Cum „ce este”? Gânsacule! Aşa se mână? Haide, dă-i 
drumul! 

Într-adevăr, Selifan mâna de mult cu ochii închişi, lovind 
din când în când prin somn, cu hăţurile, coastele cailor, care 
moţăiau şi ei; iar Petruşka îşi pierduse cine ştie pe unde 
şapca şi acum, furat şi el de somn, îşi lăsase capul pe 
genunchiul lui Cicikov, care trebui să-i dea un bobârnac. 
Mai înviorat, Selifan lovi de câteva ori calul bălţat pe 
spinare, şi acesta porni în trap; apoi, după ce-şi învârti 
biciul pe deasupra tuturor cailor, Selifan îi îndemnă cu un 
glas subţire şi melodios: „Hii, căluţilor!” Căluţii luară vânt şi 
duseră brişcă uşoară ca un fulg. Selifan nu mai făcea decât 
să-şi învârtească biciul şi să strige: „Hi! Hi! Hi!” săltându-se 
legănat pe capră, după cum troica urca sau cobora în 
goană, prin hârtoapele semănate la tot pasul pe şoseaua ce 
se lăsa uşor la vale. Cicikov, săltat şi el uşor pe perna 
îmbrăcată în piele pe care stătea, zâmbea, căci îi plăcea 
goana asta nebună. Şi care e rusul căruia să nu-i placă 
această goană? Şi cum ar putea să fie altfel, când sufletul 
său râvneşte să se ameţească, să zburde şi să-şi spună 
uneori: „Să le ia dracu' pe toate!” Tocmai lui să nu-i placă? 
Şi cum să nu-ţi placă această goană nebună, când în ea 
găseşti ecoul unui minunat avânt? S-ar spune că o forţă 
necunoscută te-a ridicat pe aripa ei; zbori, şi odată cu tine 
totul zboară: zboară stâlpii verstelor, zboară - înspre tine - 
negustorii cocoţaţi pe capra chibitcei lor, zboară de 
amândouă părţile pădurea cu şirurile întunecate de brazi şi 
de molifţi, cu auiala securilor şi croncănitul corbilor; zboară 
drumul, în tot lungul lui, pierzându-se cine ştie unde, în 
zarea îndepărtată. E ceva înfricoşător în aceste fugare 
apariţii care nu apucă nici să se contureze bine, că şi 
dispar; cerul, norii uşori şi luna care-i străbate, doar ei 
singuri par ţintuiţi pe loc. Oh, troică, pasăre troică, cine 


oare te-a născocit? Tu n-ai putut căpăta viaţa decât în 
mijlocul unui popor dârz şi îndrăzneţ, pe pământul unei ţări 
care nu ia lucrurile în glumă, mare cât jumătate din lume, şi 
atât de întinsă, încât apucă-te numai să-i numeri verstele, şi 
ochii ţi se vor împăienjeni. Oh, troică, s-ar putea spune că tu 
nu eşti prea încurcat meşteşugită; tu nu eşti prinsă în 
şuruburi de fier, ci cioplită şi împreunată la întâmplare, cu 
tesla şi cu securea, de vreun dibaci mujic din părţile 
Iaroslavului. Surugiul tău nu-i încălţat cu botfori nemţeşti; 
cu barba în vânt şi cu mănuşi doar cu un singur deget, el 
stă dracul ştie pe ce: totuşi, e destul să se salte numai un 
pic şi să dea puţin din mâini, îngânând un cântec, şi caii se 
avântă năvalnic, spiţele se contopesc, împlinind parcă roata 
într-un taler argintiu, şoseaua se înfioară, trecătorul speriat 
dă un țipăt - şi troica aleargă, mâncând pământul... Şi, 
până să te dezmeticeşti, abia mai zăreşti în depărtare ceva 
care spintecă şi învârtejeşte văzduhul. 

Şi tu, Rusie, nu zbori oare ca o înflăcărată troică, pe care 
nimeni n-ar putea-o întrece? Drumul fumegă sub tine, 
podurile duduie, totul rămâne în urmă şi nimic nu te 
întrece. Trecătorul se opreşte, uluit de această 
dumnezeiască minune. Să fi căzut oare trăsnetul din cer? 
Ce înseamnă această goană nebună, care te înspăimântă? 
Ce tainică putere se ascunde în aceşti cai, cai cum nu s-au 
mai văzut încă pe lume? Oh, telegari, minunaţi telegari 
ruseşti, ce vârtejuri năprasnice de vânt se încurcă în 
coamele voastre? S-ar spune că trupul vostru neastâmpărat 
e numai urechi. Auzind deasupra capetelor lor cântecul cu 
care sunt deprinşi, şi-au umflat - cu toţii deodată - 
piepturile lor de aramă şi, abia atingând pământul cu 
copitele, iată-i aidoma unor săgeți ce despică aerul. Aşa 
zboară Rusia, sub o inspiraţie divină... încotro te avânţi? 
Răspunde. Niciun răspuns. Zuruitul zurgălăilor răsună 
melodios. Aerul, spintecat de goană, vâjâind, se preface în 
vânt puternic. Zboară pe de lături, rămânând în urmă tot 


ce-i iese în cale; şi, cu priviri invidioase, se dau la o parte - 
ca să-i facă loc - celelalte popoare, celelalte state. 


VOLUMUL AL DOILEA 


Capitolul întâil'7b8217d 


De ce să descriem sărăcia, şi numai sărăcia, precum şi 
metehnele vieţii noastre, dezgropând oameni de prin colţuri 
uitate şi depărtate ale ţării? Ce să-i facem, dacă asta-i 
pornirea firească a autorului, care - pătimind de propriile 
lui cusururi - nu mai poate scrie despre nimic altceva decât 
despre sărăcie şi iar sărăcie, zugrăvind metehnele vieţii 
noastre şi dezgropând oameni din colţurile cele mai uitate 
şi mai depărtate ale ţării? Şi acum, iată-ne din nou ajunşi 
într-un asemenea colţ uitat, împotmoliţi iarăşi într-o 
înfundătură. 

Dar ce mai colţ uitat şi ce înfundătură! 

Creste de munţi se întind, vălurite, pe o lungime de peste 
o mie de verste, cu vârfuri şi despicături, întocmai ca 
meterezele uriaşe ale unei cetăţi fără sfârşit. Se ridică 
măreţe deasupra întinderii fără margini a câmpiilor, când în 
frânturi de calcar şi argilă, ca nişte pereţi drepţi, brăzdaţi 
de zbârcituri şi râpe, când în dulci valuri, ondulate ca blana 
de miel şi acoperite cu tufişuri tinere, răsărite în locul 
copacilor doborâţi, când - în sfârşit - ca o întunecime de 
pădure, ca prin minune scăpată de topor. Un râu, ici 
credincios malurilor lui, îi urmează cotiturile, colo - 
părăsindu-le - o ia peste pajişti, pentru ca, după câteva 
şerpuituri, să sclipească în razele soarelui ca un jar sau să 
se ascundă în vreun crâng de mesteceni, plopi tremurători 
şi anini; şi iese apoi mai departe, biruitor, cu poduri, mori şi 
zăgazuri, care-l străjuiesc parcă la fiecare cotitură. 

Într-un loc, coasta prăvălită este îmbrăcată în frunzişul des 
al copacilor verzi. Datorită terenului accidentat al acestei 
văgăune muntoase, mâna omului a îmbinat - plantându-le 
laolaltă - flora nordului cu cea a sudului. Stejari, molifţi, 
peri pădureţi, arţari, vişini, porumbari, drobi şi scoruşi 
năpădiţi de hamei, ajutându-se unii <pe alţii>'7b831'7d să 


crească, sau înăbuşindu-se între ei, se caţără de jos în sus 
pe întregul povârniş. lar deasupra lor, chiar pe culme, 
acoperişurile roşii ale clădirilor boiereşti, spinările şi 
coamele cu zorzoane de lemn ale izbelor ascunse în dosul 
lor, catul de sus al conacului cu balconul sculptat şi cu 
fereastra mare, ca o jumătate de cerc, se împreună cu 
vârfurile verzi ale copacilor. Şi, deasupra acestui sobor de 
arbori şi acoperişuri, se înalţă o veche biserică de ţară, 
strălucind din cele cinci turle aurite. Cruci, aurite şi ele, 
lucrate cu horbote şi întărite cu lanţuri la fel, licărind pe 
fiece turlă, de departe par că atârnă singure în văzduh, 
sclipind ca nişte monede de aur. Şi toate acestea - vârfurile, 
acoperişurile şi crucile - se oglindesc, răsturnate, şi uimitor 
de frumos, în râul în care răchitele diforme, scorburoase, 
unele mai pe lângă maluri, altele cu crengile şi frunzele 
scufundate de tot în apă, se minunează parcă de 
neasemuita privelişte, prin ochiurile lăsate de lintiţa 
lipicioasă, înfrățită cu verdele deschis, bătând în galben, al 
nuferilor. 

Priveliştea era frumoasă; dar văzută de sus - din balconul 
casei - cum se pierdea în depărtări, era şi mai frumoasă. 
Niciun musafir, niciun vizitator nu putea să rămână 
nepăsător în balcon. 1 se tăia suflul de uimire şi nu mai 
contenea să exclame: „Doamne, ce privelişte nemărginită 
întinderi nesfârşite se desfăşurau cât vedeai cu ochii, 
dincolo de păşunile presărate cu dumbrăvi şi mori de apă, 
curmate pe alocuri de brâie verzi de pădure; iar mai 
departe de ele, acolo unde văzduhul îngroşat se mai 
împâclea, se zăreau nisipuri galbene; apoi din nou păduri, 
albăstrii ca marea sau ca o ceaţă revărsată peste depărtări; 
şi iarăşi nisipuri, tot galbene, mai palide însă. O creastă de 
munţi de cretă, strălucitoare în albul ei până şi pe vreme 
mohorâtă, luminată parcă veşnic de soare, părea lipită de 
sfârşitul zării. La poalele acestor munţi, pe albul lor orbitor, 
se zăreau - ca printr-un văl de neguri - pete brumării şi 
parcă fumegânde. Erau satele îndepărtate, pe care ochiul 


LIA 


omului nu le mai putea desluşi. Numai scânteia scăpărată 
de soare în câte o turlă de biserică te făcea să-ţi dai seama 
că acolo sunt întinse aşezări omeneşti. Totul era cufundat 
într-o linişte adâncă, netulburată nici măcar de ecoul 
glasurilor ce săgetau văzduhul în zbor, pierzându-se apoi în 
nesfârşit. După ce contempla din balcon vreo două ceasuri 
zările îndepărtate, musafirul nu putea decât să rostească: 
„Doamne, ce privelişte nemărginită!” 

Dar cine locuia conacul şi stăpânea acest sat, de care - din 
partea de unde veneai - întocmai ca de o cetate de 
necucerit, nici nu puteai măcar să te apropii? Ajungeai, 
venind doar din partea cealaltă, unde stejarii rari 
întâmpinau oaspele cu prietenie, deschizându-şi larg 
crengile înaintea lui, parcă pentru o caldă îmbrăţişare, şi-l 
îndrumau către faţa casei, al cărei vârf l-am văzut adineauri 
doar din spate. Acum, ea ni se arată în întregime, aşezată 
între rândul de izbe de lemn, cu spinări şi coame 
înzorzonate, şi biserica cu crucile şi cu lanţurile lor aurii 
spânzurând parcă în aer. Cărui fericit îi aparţine acest 
colţişor singuratic? 

Lui Andrei Ivanovici Tentetnikov, moşier din judeţul 
Tremalahanski, un tânăr de treizeci şi trei de ani, fericit şi, 
pe deasupra, neînsurat. 

Dar cine era acesta, ce fel de om, ce însuşiri avea? Pe 
vecini trebuia să-i întrebaţi, cititoarelor, pe vecini. Unul din 
ei, un fost militar din categoria azi dispărută a iscusiţilor 
ofiţeri de stat-major de brandere'7b841'7d, spunea despre 
el: „E un porc în toată puterea cuvântului!” Un general, 
care locuia la zece verste de el, afirma că: „E un tânăr care 
nu-i prost, dar care şi-a băgat prea multe în cap. Aş fi putut 
să-i fiu de folos, pentru că am unele legături la Petersburg 
şi chiar la...” Generalul nu isprăvea. La rândul lui, 
căpitanul-ispravnic zicea: [„Eh!... Boieria lui nu-i cine ştie 
ce!] Chiar mâine mă duc la el pentru dările pe care nu le-a 
plătit!” Întrebaţi cum e boierul lor, ţăranii din satul lui nu 


răspundeau nimic. Prin urmare, părerile nu prea erau 
faimoase. 

Vorbind însă fără părtinire, trebuie să spunem totuşi că 
Tentetnikov nu era o fiinţă rea, ci, cel mult, un om care 
„făcea degeaba umbră pământului!” Şi întrucât pe lumea 
asta se află destui oameni care fac umbră pământului, de ce 
n-ar face-o şi lentetnikov? De altfel, iată - luată la 
întâmplare - o zi din viaţa lui, zi care seamănă leit cu toate 
celelalte zile. Cititorul să tragă singur o încheiere în ce 
priveşte firea lui, precum şi măsura în care traiul i se 
potrivea cu frumuseţile ce-l înconjurau. 

Se trezea dimineaţa târziu de tot şi, ridicat în capul 
oaselor, sta multă vreme în pat, frecându-şi ochii. Deoarece 
din nenorocire avea ochii mici, frecatul ţinea din cale-afară 
de mult şi, în tot acest răstimp, Mihailo - valetul lui - 
înţepenea la uşă cu ligheanul şi ştergarul în mâini. Bietul 
Mihailo sta aşa câte un ceas două, se mai ducea pe la 
bucătărie, se mai întorcea, dar îşi găsea boierul tot în 
aşternut şi tot frecându-se la ochi. În cele din urmă, 
Tentetnikov se da jos din pat, se spăla, îşi punea halatul şi se 
ducea în salon să bea ceai, cafea, cacao sau chiar lapte abia 
muls şi nefiert, din toate câte puţin, lăsând împrăştiate 
puzderie de firimituri de pâine şi murdărind tot salonul cu 
cenuşa din pipă. Ceaiul ţinea vreo două ore. Totuşi, 
răstimpul nu-i ajungea: aşa că mai lua o ceaşcă, de astă 
dată cu ceai rece, şi se ducea cu ea la fereastra dinspre 
curte, unde în toate zilele se petrecea aceeaşi scenă. 

Mai întâi, Grigori, intendentul, urla la chelăreasa 
Perfilievna, folosindu-se îndeobşte cam de acest vocabular: 

— Suflet puturos ce eşti! Lepădătură! Mai bine tăceai, 
ticăloaso! 

— Pe asta n-o vrei?! striga lepădătura de Perfilievna, 
dându-i cu tifla; era o muiere pe cât de posomorâtă, pe atât 
de mare iubitoare de stafide, pistil şi alte dulciuri pe care le 
ţinea sub cheie. 


— Te iei la harţă şi cu logofătul, gunoi de hambar ce eşti! 
răcnea Grigori. 

— Logofătul e tot un hoţ ca şi tine. Crezi că boierul nu vă 
cunoaşte? E aici şi aude tot. 

— Unde ţi-i boierul? 

— Uite-l colea, la fereastră. Vede tot. 

Într-adevăr, boierul era la fereastră şi vedea tot. 

Ca balamucul să fie şi mai mare, un copil din curte, 
mâncând o palmă de la maică-sa, ţipa cât îl ţinea gura; iar 
în pragul bucătăriei, un dulău, opărit de bucătar cu apă 
clocotită, chelălăia cu şezutul pe pământ. Într-un cuvânt, 
urlet şi zbierăt de-ţi lua auzul. Boierul le vedea şi le auzea 
pe toate. Şi numai atunci când nu mai putea să le rabde, 
când toate acestea nu-l mai lăsau să trândăvească, trimitea 
poruncă să se mai potolească gălăgia. 

Când mai erau vreo două ceasuri până la masă, el se 
ducea în biroul lui, căci se consacra temeinic unei lucrări ce 
urma să cuprindă - din toate punctele de vedere: civil, 
politic, religios şi filosofic - întreaga chestiune rusească; 
trebuia să dezlege grelele întrebări şi probleme ale 
timpului şi să lămurească, cât mai amănunţit, măreţul viitor 
al Rusiei; pe scurt, totul era cercetat după cele mai 
moderne metode. E drept că uriaşa lucrare se mărginea 
mai mult la o îndelungă meditare: pana era roasă cu dinţii, 
iar pe hârtie 0e aşterneau felurite desene. Apoi totul era 
dat deoparte: Tentetnikov lua o carte, pe care n-o mai lăsa 
din mână până la masă. O citea odată cu supa, cu 
mâncărica, cu friptura şi chiar cu prăjitura, încât unele 
bucate se răceau, iar altele erau ridicate de la masă 
neatinse. Urma o pipă şi o cafea, precum şi jocul de şah de 
unul singur; ce mai făcea însă până la cina de seară, e greu 
de spus. Pare-se că nimic. 

Astfel îşi trecea vremea un om singuratic <pe lume>, un 
tânăr de treizeci şi trei de ani: trândăvind în halat şi fără 
cravată. Nu-l trăgea inima să se ducă la plimbare, nu-i 
venea să coboare în grădină, nu era ispitit nici măcar să 


deschidă ferestrele ca să mai intre aer curat în casă; iar 
minunata privelişte a satului, pe care niciun vizitator nu 
putea să n-o admire, pentru stăpânul casei parcă nici n-ar fi 
fost pe lumea asta. Din toate cele de mai sus, cititorul poate 
să vadă că Andrei Ivanovici Tentetnikov făcea parte din 
acea categorie de inşi, care mai dăinuieşte încă în Rusia, şi 
cărora li se mai zicea mai înainte somnoroşi, trântori, urşi, 
dar pe care astăzi nu mai ştiu cum să-i numesc. Se naşte 
oare omul cu o astfel de fire, sau ajunge aşa mai târziu, din 
cauza nefericirilor care se îmbulzesc în jurul lui? În loc de 
răspuns, mai bine să povestim cum a fost crescut şi cum şi-a 
petrecut copilăria Tentetnikov. 

Se pare că împrejurările ar fi fost prielnice pentru ca din 
el să iasă un om de treabă. La doisprezece ani, băiatul, 
înzestrat cu o minte ageră, dar fire cam gânditoare şi 
întrucâtva bolnăvicioasă, fusese dat la o şcoală al cărei 
director era, pentru vremea aceea, un om fără pereche. 
Minunat pedagog, adorat de tineret, neîntrecutul Alexandr 
Petrovici era înzestrat cu darul de a pătrunde sufletul 
omului. Ce bine cunoştea el firea omului rus! Şi cum îi 
cunoştea pe copii! Cum ştia să se poarte cu ei! Nu era 
ştrengar care, făcând vreo ispravă, să nu se ducă să i-o 
mărturisească. Ba mai mult, chiar dacă ştrengarul primea o 
aspră <dojană>, nu pleca de la el cu ochii în pământ, ci, 
dimpotrivă, cu capul sus. Avea ceva care te îmbărbăta şi 
care parcă-ţi spunea: „înainte!... Ridică-te în picioare! Ce-i 
dacă ai căzut?” Nu-i pisa pe şcolari cu predici despre buna 
purtare. „Căci, avea el obiceiul să spună, eu le cer doar să 
aibă minte!... Cine vrea să ajungă om deştept, nu mai are 
timp să fie deşucheat. Destrăbălarea va dispare de la sine!” 
Şi, într-adevăr, destrăbălarea dispărea încet-încet. Cel care 
nu căuta să fie cât <mai bun>, cădea în disprețul colegilor. 
Măgarii şi proştii mai vârstnici trebuiau să rabde porecle 
dintre cele mai jignitoare din partea copiilor mai mici, pe 
care nu îndrăzneau să-i atingă nici măcar cu un deget. 
„Asta-i prea din cale afară, spuneau mulţi, deştepţii se vor 


W 


îngâmfa!” „Nu, nu-i deloc din cale afară, răspundea 
directorul, pe cei neînzestraţi nu-i ţin multă vreme în 
şcoală. Lor le ajunge un singur curs. Dar pentru cei deschişi 
la minte mai am şi alt curs.” Şi, într-adevăr, toţi elevii cu 
mintea ageră ieşeau bine şi la cursul celălalt. Tolera multe 
zburdălnicii, căci vedea în ele un început de dezvoltare a 
însuşirilor sufleteşti şi spunea că dascălul are nevoie de ele, 
întocmai ca medicul de spuzeala pielii: să-şi dea seama ce 
anume se ascunde înlăuntrul omului. 

Şi cât îl iubeau copiii! Nu, niciodată n-au ţinut copiii la 
părinţii lor, cum au ţinut la el. Nici chiar pasiunea anilor de 
nebunii, de porniri deşucheate, nu are puterea dragostei pe 
care şcolarii <i-o> purtau. Recunoscători, elevii lui, până în 
zilele cele mai târzii ale vieţii lor, ridicau paharul cu ochii 
înlăcrămaţi de ziua naşterii minunatului pedagog, care era 
de mult în mormânt. Un semn de aprobare din partea lui, 
cât de mic, era o fericire; îţi da un tremur, te prindea un fior 
şi ardeai de dorinţa nebună de a-ţi întrece colegii. Pe cei 
mai săraci cu duhul nu-i ţinea mult în şcoală şi le făcea doar 
un curs de scurtă durată; în schimb, cei inteligenţi trebuiau 
să urmeze o învăţătură îndoită. Ultima clasă, în care 
ajungeau numai cei aleşi, nu semăna deloc cu ale celorlalte 
şcoli. Abia acolo cerea el elevului tot ce alţii cer fără niciun 
rost de la orice copil: acea înaltă înţelepciune a omului care 
ştie să nu râdă de altul, dar să îndure batjocura; să fie 
îngăduitor faţă de proşti, să nu se mânie, să nu-şi iasă din 
fire, orice s-ar întâmpla, să nu se răzbune niciodată, 
rămânând veşnic într-o deplină linişte sufletească; el folosea 
orice mijloc care putea contribui la formarea unui bărbat 
hotărât, făcând cu elevii lui nenumărate încercări în acest 
scop. Ce bine cunoştea profesorul minunata ştiinţă a vieţii! 

N-avea dascăli mulţi. Preda singur cea mai mare parte a 
materiilor. Fără termeni pedanţi, fără concepţii şi păreri 
umflate, el ştia să concretizeze miezul unei probleme în aşa 
fel, încât până şi un copil mic îşi dădea seama de ce are 
nevoie s-o cunoască. Dintre ştiinţe alegea numai pe acelea 


care puteau ajuta pe copil să crească, ca să devină un 
cetăţean folositor ţării sale. Cea mai mare parte a lecţiilor 
consta din povestiri despre ceea ce-l aştepta pe tânăr în 
viitor; el ştia să zugrăvească întregul orizont al drumului 
prin viaţă în <aşa> fel, încât gândul şi sufletul tânărului 
care sta în bancă era numai acolo, la sarcinile lui viitoare. 
Nu ascundea nimic, arătând tânărului, în întreaga lor 
goliciune, toate necazurile şi piedicile ridicate îndeobşte în 
calea omului, toate ispitele şi ademenirile ce-l aşteaptă, fără 
să-i tăinuiască niciuna. Căci le cunoştea atât de bine, ca şi 
cum ar fi trecut el însuşi prin toate gradele şi slujbele de-a 
rândul. Fie că tânărului începuse să-i sporească râvna de a 
ajunge, fie că ochii minunatului dascăl aveau ceva ce-l 
îndemna: înainte! - cuvânt bine cunoscut rusului, care 
poate face minuni cu firea lui simţitoare - fapt este că, 
dornic să se măsoare cu împrejurări cât mai neprielnice, cât 
mai bogate în stăvili, fiind silit, în felul acesta, să dea dovadă 
de o cât mai mare tărie sufletească, din capul locului 
tânărul începea să caute numai greutăţi. Puţini erau acei 
care terminau cu bine şcoala; în schimb, ei ieşeau căliţi, 
gata să se ia la trântă cu viaţa. Intraţi în serviciul statului, ei 
izbuteau să se menţină în posturile cele mai şubrede, pe 
când alţii, poate mai inteligenţi chiar decât ei, nemaiputând 
răbda măruntele sâcâieli ale slujbei, se lipseau de ea; sau, 
mai slabi de înger, leneşi şi îndobitociţi, decădeau, ajungând 
în mrejele şperţarilor şi ale potlogarilor. Primii însă nici nu 
se clătinau; cunoscând viaţa şi omul, ajutaţi de învăţătura 
căpătată, ei izbuteau să influenţeze chiar şi elemente dintre 
cele mai rele. 

Multă vreme, inima înflăcărată a băieţandrului, stăpânit de 
atâta râvnă, pornea să bată mai tare la gândul că va intra, 
în sfârşit, la cursul rezervat. Şi, desigur, nici n-ar fi putut 
exista un pedagog mai bun, pentru Tentetnikov, decât 
Alexandr Petrovici. S-a întâmplat însă ca, tocmai în clipa 
când el trecu în cursul celor aleşi şi atât de mult dorit, 
dascălul fără pereche [să moară] pe neaşteptate. Ce 


lovitură îngrozitoare a fost pentru el această primă 
pierdere! Totul s-a schimbat în şcoală. În locul lui Alexandr 
Petrovici veni un oarecare Feodor Ivanovici, preocupat 
exclusiv de disciplină şi cerând copiilor ceea ce li se poate 
cere numai oamenilor adulţi. Purtarea lor, ceva mai liberă, o 
taxa drept lipsă de disciplină. Ca şi cum ar fi căutat să-l 
jignească cu tot dinadinsul pe defunct, încă din prima zi îşi 
făcu cunoscută concepţia sa, şi anume că pentru el 
inteligenţa şi succesele la învăţătură n-au nicio 
însemnătate, şi că nu va ţine seama decât de disciplină, de 
bună purtare. Şi, lucru ciudat, tocmai această bună purtare 
nu putu Feodor Ivanovici s-o obţină. Ferindu-se de el, elevii 
începură să-şi facă de cap. Ziua mai mergea cum mai 
mergea, dar noaptea se destrăbălau cu totul. 

Învățătura o apucă şi ea pe un drum ciudat. Dascăli noi, cu 
alt fel de a vedea şi privi lucrurile şi viaţa, copleşiră pe elevi 
cu sumedenie de termeni şi cuvinte noi. Expunerile lor 
erau, e drept, logice şi făcute cu avânt; dar ştiinţa în sine 
rămânea fără viaţă. Căci, în gura lor, învăţătura moartă 
mirosea a mort. Pe scurt, totul începu să meargă cu susul în 
jos. Respectul faţă de şefi şi faţă de autoritate se spulberă; 
băieţii începură să-şi bată joc de pedagogi şi chiar de 
profesori. Până şi pe director începură să-l poreclească: 
Fedka, Franzela şi în tot felul. Dezmăţul nu mai era deloc 
copilăresc: se petreceau lucruri pentru care mulţi ar fi 
trebuit să fie daţi afară din şcoală. În doi ani, instituţia 
ajunse de nerecunoscut. 

Andrei Ivanovici era însă o fire liniştită. El nu se lăsă 
ademenit de orgiile nocturne ale colegilor săi, care-şi 
găsiseră o femeiuşcă peste drum de locuinţa noului 
director, chiar în faţa ferestrelor lui; după cum nici nu-şi 
bătea joc de cele sfinte, numai pentru că nimeriseră peste 
un popă niţel cam prostănac. Nu, el nici în somn nu uita că 
omul e o făptură a lui Dumnezeu. Nu se lăsa ademenit, 
totuşi era descurajat. Ambiţia îi fusese trezită, dar nu avea 
câmp de activitate pentru ea. Era mai bine dacă nu i s-ar fi 


trezit. Ascultându-şi dascălii care se înfierbântau pe 
catedră, îşi amintea de fostul lui pedagog, care - fără să se 
aprindă - ştia să vorbească pe înţelesul tuturor. Câte 
materii şi câte cursuri n-a ascultat el mai târziu! Medicină, 
chimie, filosofie şi chiar drept; apoi istoria universală a 
omenirii, care lua proporţii atât de uriaşe, încât după trei 
ani de predare, dascălul respectiv de-abia izbutea să dea 
gata introducerea; pe urmă, evoluţia obştiilor în câteva 
oraşe germane, şi câte şi mai câte altele, că doar Dumnezeu 
le mai ştie! Dar toate îi rămâneau în cap ca nişte crâmpeie 
încâlcite. Instinctiv, el simţea că lecţiile nu erau predate 
cum s-ar fi cuvenit; dar cum anume ar fi trebuit, asta n-o 
mai ştia. Îşi aducea aminte tot timpul de Alexandr Petrovici, 
se întrista, şi nu mai putea de dorul lui. 

Dar tinereţea e fericită tocmai pentru că are în faţa ei 
viitorul. Pe măsură ce se apropia vremea să-şi termine 
şcoala, inima-i bătea tot mai tare. Îşi spunea: „Ce-am 
învăţat nu e încă viaţa; e numai o pregătire pentru a lua 
contact cu ea; adevărata viaţă ne-o vom trăi când vom intra 
în slujba statului, căci numai atunci vom avea putinţa să 
săvârşim isprăvi măreţe!” Şi, fără să arunce o privire 
colţişorului minunat care uimea atât de mult pe vizitatori, 
fără ca măcar să se închine la mormântul părinţilor săi, el s- 
a îndreptat spre Petersburg, după obiceiul tuturor celor 
care vor să parvină. Făcu la fel cu întreg tineretul nostru 
înflăcărat, care aleargă - din toate părţile Rusiei - ca să 
intre în slujbă, ca să strălucească, să-şi croiască un drum 
sau cel puţin să-şi însuşească o spoială de cultură, spălăcită 
şi rece ca gheaţa. Dar avântul plin de ambiţie al lui Andrei 
Ivanovici a fost frânt chiar de la început de unchiul Onufri 
Ivanovici, consilier de stat titular, care i-a spus categoric că 
lucrul de căpetenie e să ai un scris frumos şi că, deci, 
trebuie să începi cu caligrafia. 

Cu mare greutate şi datorită protecţiei unchiului său, ela 
izbutit până în cele din urmă să fie numit funcţionar într-un 
minister. Când l-au condus într-o sală impunătoare şi 


luminoasă - cu parchet pe jos şi cu birouri lustruite - în 
care ţi se părea că ţin sfat cei dintâi dregători ai statului, 
hotărând de soarta întregului imperiu, şi când a văzut acolo 
o mulţime de domni frumoşi stând şi scriind la mese, cu 
capul aplecat într-o parte, și când l-au aşezat şi pe ella o 
asemenea masă de scris şi i-au dat să copieze o hârtie ce 
parcă într-adins nu cuprindea nimic însemnat - era vorba 
de o sumă de trei ruble, iar corespondenţa ţinea de o 
jumătate de an - tânărul lipsit de experienţă fu cuprins de 
un simţământ ciudat: parcă, la şcoală fiind, pentru vreo vină 
oarecare, ar fi fost dat cu o clasă înapoi; iar în ce priveşte 
pe domnii din jurul lui, i se părea că sunt şi ei - nici mai 
mult, nici mai puţin - tot nişte şcolari! Şi, spre întărirea 
acestei asemănări, mulţi dintre dânşii ţineau ascunsă, în 
filele mari ale dosarului pe care-l cercetau, câte o carte - 
traducerea cine ştie cărui roman tâmpit - dând impresia că 
lucrează de zor la dosar, dar tresărind speriaţi ori de câte 
ori intra în sală şeful lor. Ce ciudate sunt toate astea!... 
Preocupările din trecut îi apar mult mai de seamă decât 
ocupațiile de acum, pregătirea pentru slujbă mai frumoasă 
decât însăşi slujba! I se făcu dor de şcoală. Deodată i se ivi 
în faţa ochilor, de parcă ar fi fost viu, Alexandr Petrovici, şi 
de-abia se ţinu să nu plângă. Încăperea începu să se 
învârtească cu el, cu funcţionari, cu birouri cu tot, şi numai 
cu greu s-a stăpânit să nu-şi piardă cunoştinţa. Venindu-şi în 
fire, se gândi: „Nu se poate; trebuie să mă ţin de treaba 
asta, oricât de neînsemnată mi s-ar părea ea la început!” Şi, 
luându-şi inima în dinţi, se hotări să-şi facă şi el slujba la fel 
ca toţi ceilalţi. 

Căci, la urma urmei, unde nu-şi poale găsi omul un strop 
de bucurie? Chiar şi la Petersburg, cu toată înfăţişarea lui 
aspră şi posomorâta. E drept: pe uliţe, un ger afurisit, de 
treizeci de grade, face să pârâie şi pietrele; urlă viscolul 
încruntat, progenitura hâdă a nordului, măturând 
trotuarele, orbind lumea pudrând cu praf de zăpadă 
gulerele de blană, mustăţile bărbaţilor şi boturile zbărlite 


ale animalelor; dar printre fulgii ce roiesc în viforniţă, de 
undeva - de sus, de la catul al patrulea - licăreşte îmbietor 
o ferăstruică: într-o cămăruţă plăcută, la flacăra sfioasă a 
lumânărilor de spermanţet, în susurul samovarului, se 
desfăşoară o discuţie care-ţi încălzeşte sufletul; sau se 
citeşte câte o luminoasă pagină a vreunuia din inspiraţii 
noştri poeţi, cu care Dumnezeu a binecuvântat Rusia; iar 
tânăra-ţi inimă zvâcneşte cu putere, mai înfierbântată decât 
sub un soare caid de amiază. 

Aşa că, în scurt timp, Tentetnikov se obişnui cu slujba: dar 
ea încetase să mai fie pentru el un scop, adică o treabă de 
căpetenie în viaţa lui, cum îşi închipuise la început, 
devenind ceva lăturalnic, ceva cu care să-şi omoare vremea, 
făcându-l să preţuiască şi mai mult timpul rămas liber. 
Unchiul, consilierul de stat titular, începuse să spere că din 
nepotul lui va ieşi ceva, când deodată Andrei Ivanovici făcu 
una boacănă. Printre prietenii lui - şi avea destui - erau şi 
doi dintre aşa-zişii „nemulţumiţi”, firi din acelea ciudate şi 
veşnic zbuciumate, care nu numai ca nu pot răbda 
nedreptatea, dar nici măcar ceea ce li se pare lor a fi 
nedrept. Trecând însă la fapte, gândurile lor bune se 
risipeau; neîngăduitori faţă de alţii, dar cerând în schimb să 
fie priviţi cu îngăduinţă, ei au avut o puternică înrâurire 
asupra lui Tentetnikov; scuturându-i inerția şi biciuindu-i 
nervii prin cuvântul lor înflăcărat şi prin nobila lor pornire 
împotriva societăţii, l-au făcut să vadă sumedenie de lucruri 
mărunte, pe care până atunci nici nu se gândise să le ia în 
seamă. Astfel, într-o bună zi, începu să nu-l mai poată suferi 
pe Feodor Feodorovici Leniţin, şeful uneia din secţiile 
instalate în minunatele săli ale departamentului. Începu să-i 
caute cât mai multe defecte. Băgă de seamă că Leniţin era 
în faţa mai-marilor lui numai miere, dar că se făcea numai 
oţet când îi vorbea un subaltern; mai observă că şeful, ca 
toţi oamenii mici la suflet, însemna pe slujbaşii care nu 
veneau să-l felicite de sărbători, răzbunându-se apoi pe 
aceia al căror nume nu era trecut în listele 


portarului'7b8517d; şi începu să simtă un profund dezgust 
pentru el... un duh rău îl tot împingea să facă ceva care să 
nu fie pe placul lui Feodor Feodorovici. Şi căuta mereu, cu 
un fel de desfătare, un asemenea prilej, până a izbutit: îi 
vorbi într-o zi atât de obraznic, încât i s-a impus sau să-şi 
ceară scuze, sau să-şi dea demisia. Şi Tentetnikov şi-a dat 
demisia. Unchiul său, consilierul de stat titular, veni la ei 
speriat şi stărui: 

— Pentru Dumnezeu, Andrei Ivanovici! Ce faci? Părăseşti o 
carieră în care ai pornit atât de bine, numai pentru că şeful 
tău nu e chiar aşa cum ai fi dorit tu să fie? Gândeşte-te! Ce 
faci, ce faci? Dacă toată lumea ar ţine seama de fleacuri de 
alde astea, nimeni n-ar mai rămâne slujbaş. Cuminţeşte-te, 
lasă la o parte mândria, amorul propriu, şi du-te să-ţi ceri 
scuze! 

— Nu de asta-i vorba, unchiule, răspunse nepotul. Scuze 
nu mi-ar fi greu să-i cer; sunt vinovat; căci dânsul e şef, şi 
nu trebuia să mă port aşa cu el. E vorba însă de altceva; 
socot că am altă slujbă de îndeplinit: trei sute de suflete, o 
moşie prost gospodărită, iar logofătul - un neghiob. Statul 
n-o să piardă cine ştie ce dacă la masa mea de la minister o 
să stea altul în locul meu să copieze hârtiile, dar va pierde 
mult mai mult dacă trei sute de suflete n-au să plătească 
birul! Orice ai crede despre mine, unchiule, sunt totuşi un 
moşier (şi nici asta nu e o îndeletnicire de lepădat). Dacă voi 
avea grijă să păstrez şi chiar să îmbunătăţesc starea 
oamenilor încredinţaţi mie, şi dacă voi da statului trei sute 
de supuşi dintre cei mai de ispravă, care să nu bea şi care 
să-şi vadă de munca lor, în ce măsură slujba mea va fi mai 
prejos decât aceea a unui oarecare şef de secţie Leniţin? 

Consilierul de stat titular rămase cu gura căscată de 
uimire. Nu se aştepta la un asemenea şuvoi de cuvinte. 
Gândindu-se puţin, începu cam aşa: „Iotuşi... cum vine 
asta?... Cum să te-nfunzi la ţară? Ce fel de societate poţi 
avea tu acolo, printre ţărani? Aici, cât de cât, mai vezi pe 
uliţă ba un general, ba un cneaz. Treci pe lângă unul, pe 


lângă altul... Pe urmă... mai avem şi iluminaţie cu gaz, că 
deh! Europa industrială! Dar acolo n-o să-ţi iasă în cale 
decât ţărani şi ţărance. De ce să te osândeşti pe toată viaţa 
la un trai înapoiat?” 

Întemeiatele argumente ale unchiului n-au avut totuşi 
niciun efect asupra nepotului, căruia i se părea că satul îi va 
fi adăpostul unde se va simţi la largul său şi unde va putea 
să-şi orânduiască gândurile şi năzuinţele; va fi singurul 
câmp de activitate folositoare. Îşi procurase şi cele mai noi 
cărţi de agricultură. Într-un cuvânt - două săptămâni după 
discuţia cu unchiul său, iată-l ajuns în apropierea locului 
unde-şi petrecuse copilăria, în apropierea acelui minunat 
colţişor pe care niciun musafir sau vizitator nu se mai 
sătura privindu-l. Un simţământ nou se trezi în el. 1 se 
redeşteptau în suflet amintirile vechi care de mult nu mai 
ieşiseră la iveală. Uitase aceste meleaguri şi privea, ca un 
nou-venit curios, minunatele privelişti, inima începând 
deodată - şi fără altă pricină - să-i bată mai tare. lar când 
drumul, trecând pe lângă o râpă îngustă, se îndreptă spre 
desişul unui codru des şi când văzu - sus şi jos, deasupra şi 
dedesubtul lui - stejarii, bătrâni de câte trei sute de ani, pe 
care trei oameni nu-i puteau cuprinde cu braţele, şi care - 
înconjurați de ulmi, brazi albi şi plopi negri - întreceau 
chiar vârfurile acestora din urmă; când la întrebarea: „A cui 
e pădurea asta?” i s-a răspuns: „A lui Tentetnikov”; când, 
ieşind din pădure, drumul străbătu prin lunci, printre 
crengi de plopi tremurători, pe lângă sălcii şi răchite tinere 
şi bătrâne, pe lângă movilele care se vedeau în depărtare, şi 
când peste două poduri trecu râul în două locuri deosebite, 
lăsându-l ba în dreapta, ba în stânga lui, iar la întrebarea: 
„Ale cui sunt luncile şi păşunile astea?” răspunsul fu: „Ale 
lui Tentetnikov”; când drumul a urcat apoi un deal şi a luat- 
o pe un tăpşan neted - având de o parte grâu, secară şi orz 
necosit, iar de partea cealaltă toate locurile pe lângă care 
mai trecuse şi care, deodată, i s-au părut toate mai mici, 
văzute din depărtare, când acelaşi drum, din ce în ce mai 


întunecos, intră treptat, iar apoi se pierdu de tot în umbra 
copacilor mari şi rămuroşi, împrăştiaţi pe un covor verde, 
până tocmai lângă sat; când au început a se zări izbele 
ţărăneşti cu spinările şi coamele lor cu podoabe de lemn, 
precum şi acoperişurile roşii ale clădirilor de piatră 
boiereşti, conacul, biserica veche cu vârfurile aurii ale 
turlelor ce prindeau să scânteieze, şi când inima purcese pe 
negândite să-i bată puternic, căci ştia unde a sosit - 
simţămintele care se grămădiseră treptat începură să se 
reverse, în sfârşit, în cuvinte rostite cu glas tare: „Dar prost 
am mai fost! Soarta m-a hărăzit să fiu stăpânul unui rai 
pământesc şi eu mă băgasem rob, mâzgălind hârtii moarte! 
Educat, luminat, posedând cunoştinţele trebuincioase ca să 
asigur binele supuşilor mei, ca să îmbunătăţesc starea unei 
întregi regiuni, ca să împlinesc îndatoririle unui moşier, 
care este în acelaşi timp nu numai stăpân, ci şi judecător şi 
păzitor al rânduielilor, eu am încredinţat totuşi aceste 
sarcini unui logofăt nepriceput, preferind să orânduiesc 
treburile unor oameni pe care nu i-am văzut niciodată, 
cărora nu le cunosc nici firea şi nici însuşirile. În locul unei 
gospodării adevărate „mi-a plăcut mai mult să gospodăresc 
- de la mii de verste, şi doar prin hârţoage - îndepărtate 
provincii pe unde niciodată nu mi-a călcat piciorul, şi cărora 
nu le-aş putea face decât încurcături şi belele!” 

Dar îl mai aştepta şi altă privelişte. Aflând că vine boierul, 
ţăranii s-au strâns în faţa cerdacului. Întocmai ca în picturi, 
basmale, testemele, şaluri, barişuri, sumane şi bărbi mari 
ale chipeşilor locuitori l-au înconjurat din toate părţile. 
Când s-au auzit cuvintele: „Stăpâne! Ţi-ai adus aminte de 
n0i...” şi când bătrânii şi bătrânele, care cunoscuseră pe 
bunicul şi străbunicul lui, au început să plângă, nici el n-a 
mai putut să-şi stăpânească lacrimile. Se gândea în sine: 
„Câtă dragoste! Şi pentru ce? Pentru că eu niciodată n-am 
venit să-i văd, niciodată nu le-am purtat de grijă.” Şi s-a 
jurat că de aci încolo va împărţi munca şi truda cu <ei>. 


Şi a început să gospodărească chiar el, să dea porunci. 
Apoi a micşorat boierescul, a scăzut numărul zilelor de 
muncă pentru moşier, lăsându-i ţăranului timp mai mult. Pe 
logofătul cel neghiob l-a dat afară. A căutat să cunoască 
totul singur; se arăta pe ogoare, la arie, la uscătorie, la 
mori, la debarcader, la încărcatul barcazurilor şi lotcilor, la 
întocmirea plutelor, aşa încât cei leneşi au început să se 
scarpine după ureche. Dar asta nu a ţinut mult. Ţăranul e 
deştept: el a priceput repede că boierul, cu toate că e 
sprinten şi ar vrea să se apuce de multe, încă nu ştie cum şi 
în ce fel anume; că vorbeşte cam prea din carte, prea după 
tipic. Aşa că, până la urmă, a ieşit nu că boierul şi ţăranul n- 
au vrut să se înţeleagă, ci doar că nu şi-au grăit pe aceeaşi 
limbă, că n-au izbutit să cânte în acelaşi glas. Tentetnikov 
începu să bage de seamă că pe moşia boierului totul ieşea 
mai prost ca pe pământul ţăranilor. Se semăna mai de 
timpuriu, dar răsărea mai târziu, deşi se părea că lumea îşi 
dăduse toată osteneala. Sta de faţă el însuşi la munci, ba 
chiar porunci să li se dea ţăranilor câte un păhărel de votcă, 
pentru că lucraseră cu tragere de inimă. Totuşi, la ţărani 
secara dădea de mult în spic, se scutura ovăzul, se înfrăţea 
meiul, iar la el pâinea de-abia începea să lege. Într-un 
cuvânt, boierul a băgat de seamă că ţăranul, nici mai mult, 
nici mai puţin, îl înşală, cu toate înlesnirile de care se 
bucura. A încercat să-l dojenească, dar ţăranul i-a răspuns: 
„S-ar putea, boierule, să nu avem noi grijă de avutul 
dumitale? Că doar cu ochii dumitale ai văzut cât sârg am 
pus la arat şi semănat - ba ai mai poruncit să ne dea şi câte 
o votcă.” 

Ce mai putea să răspundă? întreba numai: 

— Dar de ce a ieşit atât de prost? 

— Cine ştie? Poate că a ros viermele pe dedesubt. Şi apoi, 
vezi cum e şi vara asta: n-a plouat deloc. 

Dar boierul mai vedea un lucru: că la ţăran viermele n-a 
ros pe dedesubt, şi că, ciudat, a plouat pe fâşii: ploua doar 


pe ogoarele ţărăneşti, iar pe cele ale boierului nu cădea 
strop. 

Cu muierile mergea şi mai greu. Veşnic cereau să plece de 
la lucru, plângându-se de povara boierescului. Ciudat! El 
desfiinţase îndatorirea de adus pânză, ciuperci, nuci, 
poame; le scăzuse muncile la jumătate, crezând că muierile 
vor folosi timpul slobod în gospodăria lor, la cusut şi cârpit 
pentru bărbaţi, că vor mări grădinile de zarzavat. Dar de 
unde! în rândurile sexului frumos se încuibară lenevia, 
bârfelile, certuri pentru tot soiul de prostii şi chiar păruiala, 
aşa încât bărbaţii veneau mereu la boier: „Mai potoleşte-o, 
boierule, pe muierea asta a mea! i se văicăreau ei. Parcă e 
dracu”, nu mai poţi trăi cu ea!” 

A vrut el, cu inima strânsă, să înceapă să se poarte mai cu 
asprime; dar cum să fii aspru? Venea o muiere la el - 
năbădăioasă rău: atâta ţipa, atâta făcea pe bolnava, 
înfofolită în nişte zdrenţe aşa de ponosite şi scârboase - de 
unde le mai găsea, Dumnezeu ştie - încât bietul Tentetnikov 
spunea: „Pleacă, piei din ochii mei! Dumnezeu cu tine!” Ca 
să vadă apoi cum bolnava, ieşind pe poartă, se încăiera cu 
câte o vecină pentru o ridiche, şi-i rupea coastele mai abitir 
decât un bărbat zdravăn. 

Încercă să deschidă şi o şcoală în sat, dar a ieşit un 
balamuc atât de mare, încât şi-a pierdut tot curajul; mai 
bine ar fi fost nici să nu-i fi dat prin gând aşa ceva! Ce 
şcoală? Cine mai avea timp de ea: băieţandrul de zece ani 
era pus să ajute la tot felul de munci şi asta era toată 
învăţătura ce o căpăta... 

Când era vorba de vreo pricină oarecare şi de niscaiva 
cercetări, toate şiretlicurile învăţate de la profesorii-filozofi 
se dovediră bune de nimic. Minţea una din părţi, minţea şi 
cealaltă, că numai dracul mai putea să înţeleagă ceva. Îşi da 
el seama că mai de folos ţi-ar fi să cunoşti sufletul omului 
decât întortocheturile din cărţile de drept şi filosofie, şi 
vedea că şi el mai are multe de învăţat, dar ce anume - 
Dumnezeu ştia. Şi s-a întâmplat cum se întâmplă adesea: 


nici ţăranul nu l-a prețuit pe boier, dar nici boierul pe ţăran; 
şi-atunci, şi boierul şi ţăranul au apucat-o pe calea cea rea. 
Zelul moşierului [s-a răcit]. Sta de faţă la munci, dar fără să 
mai ia aminte la ele. Când şuierau molcom coasele în holde, 
când se clădeau şirele de fân, sau se încărcau carele, ori se 
făcea prin apropiere vreo altă muncă - ochii lui priveau în 
depărtare; dacă munca se făcea în depărtare - ochii lui 
cătau undeva mai pe aproape, sau priveau într-o parte, la 
vreo cotitură a râului, pe ale cărui maluri păşea, cu pliscul 
roşu, un pescar, bineînţeles pasăre, nu om. Ochii lui 
urmăreau curioşi cum, prinzând un peşte, pasărea îl ţinea 
în cioc de-a curmezişul, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă să-l 
înghită sau nu, privind ţintă în acelaşi timp în lungul râului, 
unde în depărtare se arăta altă pasăre, care nu prinsese 
încă nimic şi care la rândul ei se uita şi ea ţintă la pasărea 
mai norocoasă. Sau, strângând pleoapele şi ridicând capul 
spre întinsul cerului, Tentetnikov se mulțumea să soarbă 
miresmele câmpiilor, şi să se minuneze de glasurile 
cântăreților din văzduh, atunci când de pretutindeni, din 
ceruri şi de pe pământ, ele se contopeau într-un singur cor 
armonios. În secară cânta pitpalacul, în iarbă ţârâia 
cârsteiul; prigorile ciripeau, zburând ici şi colo; în văzduh 
gângurea becaţa, cânta ciocârlia, pierind în sus, pe o rază 
de soare; şi se auzea şi glasul cocorilor, înşiruiţi în triunghi 
sus, pe boltă, sunând ca nişte goarne. Jur împrejur, totul era 
numai melodie!... Făcătorule! Cât e de minunată lumea ta, 
lumea dintr-un sătuc singuratic, departe de marile drumuri 
şi de oraşele ticăloase! Dar curând începu să-i fie lehamite 
şi de astea. Încetă să se mai ducă pe ogoare, se închise în 
casă şi nu mai vru să-l primească nici măcar pe logofăt, 
când venea să-i dea seama de mersul muncilor. 

La început, dintre vecini îl vizitau mai des un locotenent de 
husari în retragere, ahtiat fumător de pipă, care duhnea 
veşnic a tutun, şi un student care nu-şi mai isprăvise 
studiile, dar avea idei îndrăzneţe, culese din broşurile şi din 
ziarele vremii. Cu timpul începu să se plictisească şi de 


vizite de soiul ăstora. Asemenea discuţii le găsea acum 
superficiale, iar faptul că musafirii făceau pe europenii, 
bătându-l pe genunchi, precum şi linguşirile şi gesturile lor 
prea familiare - începură să i se pară din cale afară de 
intime. Hotări să rupă legăturile cu toţi, şi o făcu într-un 
chip destul de neaşteptat. Şi anume, când într-o zi, după 
această hotărâre, un oarecare Varvar Nikolaici 
Vişnepokromov - prea interesant prin chipul superficial cu 
care discuta oricând despre orice, demn reprezentant al 
coloneilor de brandere, tagmă azi pe cale de dispariţie, şi 
totodată promotor al unui nou fel de a gândi - veni să-l 
viziteze pentru a discuta, pe săturate, şi despre politică, şi 
despre filosofie, şi despre literatură şi morală, ba chiar şi 
despre starea financiară a Angliei, lentetnikov trimise să i 
se spună că nu e acasă, dar făcu imprudenţa să se arate în 
acelaşi timp la fereastră. Ochii musafirului şi ai gazdei se 
întâlniră. Primul a rostit, desigur, printre dinţi: „Dobitocul!”, 
iar celălalt, de necaz, a pomenit ceva cam despre porc. 
Legăturile s-au rupt. De atunci nimeni n-a mai dat pe la el. 

Bucuros de rezultat, s-a cufundat în gânduri, plănuind să 
scrie o mare lucrare despre Rusia. Cum cugeta el la această 
operă, cititorul a mai văzut. Şi astfel şi-a statornicit o 
rânduială ciudată tocmai prin lipsa ei de orânduială. Nu se 
poate totuşi spune că Tentetnikov nu avea clipe în care se 
mai trezea din toropeală; de pildă, când poşta îi aducea 
ziarele şi revistele şi el citea numele vreunui fost coleg, 
ajuns într-un post de mare vază la stat, sau care îşi da 
partea sa de contribuţie propăşirii ştiinţelor şi prinosul său 
unei cauze a întregii omeniri. Îl cuprindea atunci o adâncă 
întristare şi - fără voia lui - un simţământ surd de durere, 
de revoltă tăcută, se ridica în el, împotriva lipsei sale de 
activitate. Viaţa i se părea urâtă şi dezgustătoare. Retrăia, 
intens, anii petrecuţi în şcoală şi deodată îi apărea în faţă, 
parcă viu, Alexandr Petrovici... Lacrimile îl podideau [şi 
plângea câte o zi întreagă...]. 


Ce însemnau aceste jeluiri? Sufletul său zdruncinat 
dezvăluia - astfel - tainica suferinţă a omului în care 
începuseră să se zămislească înalte virtuţi, dar care nu 
izbutise să se realizeze pe deplin? A bărbatului care, 
nedeprins din tinereţe să lupte cu greutăţile, n-a putut să se 
ridice până a le înfrunta şi birui? Să fie oare faptul că 
bogăţia marilor lui simţiri, topindu-se ca un metal 
înfierbântat, n-a primit o ultimă călire; că învățătorul lui 
murise prea devreme şi că nu mai are în toată lumea pe 
nimeni în stare să-i poată cristaliza forţele mereu 
şovăitoare, să dea voinţei sale şubrede o siguranţă şi o 
mlădiere, pe nimeni în stare să-i trezească sufletul şi să i-l 
îmbărbăteze cu strigătul: înainte! pe care bărbatul rus îl 
aşteaptă pretutindeni cu sete, indiferent de treaptă şi 
categorie socială, de grad şi de meserie? 

Dar unde-i omul care să ne spună acest atotputernic 
cuvânt „înainte!”, în graiul scump sufletului nostru de ruşi? 
Cunoscând tăria, însuşirile şi adâncimea firii noastre, cine 
va putea, printr-o singură vrajă, să ne îndrepte către o viaţă 
înaltă? Cu câte lacrimi şi cu câtă dragoste şi recunoştinţă 
nu l-ar răsplăti poporul rus? Dar trec veacuri după veacuri 
[- şi o jumătate milion de trântori, de pierde-vară şi de 
târâie-brâu zac într-un somn de moarte, şi rar se întâmplă 
să se nască în Rusia un bărbat care ştie să rostească acest 
cuvânt atotputernic.] 


S-a petrecut însă o întâmplare care era gata-gata să-l 
trezească pe Tentetnikov şi cât pe-aci să-i schimbe întreaga 
fire: ceva care aducea a dragoste. Dar şi de data asta totul 
s-a isprăvit aşa cum începuse. În vecinătate, la zece verste 
de satul lui, locuia un general, care, după cum am văzut, n- 
avea păreri prea bune despre 'Tentetnikov. Generalul trăia 
ca un general: era primitor şi îi plăcea ca vecinii să vină să-i 
arate stima lor, dar nu răspundea la vizite; vorbea răguşit, 
citea, şi avea o fiică, o fiinţă ciudată cum nu s-a mai văzut, şi 
vie ca însăşi viaţa. O chema Ulinka şi nu fusese crescută ca 


toată lumea învățase cu o guvernantă englezoaică, care nu 
cunoştea nicio vorbă rusească. Îşi pierduse mama încă din 
copilărie, iar generalul, deşi nu avea timp să se ocupe de 
ea, o iubea totuşi la nebunie, nefiind în stare decât s-o 
răsfeţe. Ca orice copil crescut în voia lui, se purta în totul 
după imboldurile firii. Dacă cineva ar fi văzut cum mânia îi 
săpa brazde adânci pe fruntea ei minunată şi ar fi auzit cu 
ce înflăcărare discuta cu tatăl ei, ar fi crezut-o năzuroasă şi 
închipuită. Dar mânia ei scăpăra numai atunci când simţea 
o nedreptate sau când afla de o faptă urâtă, săvârşită faţă 
de orice om. Niciodată nu se supăra şi nu se certa pentru 
sine, şi nici nu încerca să se dezvinovăţească. Mânia îi 
pierea îndată ce acela care i-o stârnise cădea în nenorocire. 
Dacă cineva, oricine ar fi fost el, îi cerea un ajutor, era gata 
să-i dea pe loc întreaga-i pungă, cu tot ce era în ea, fără 
şovăială, fără să pregete. Plină de elan când vorbea, totul se 
însufleţea parcă odată cu gândul ei - expresia feţei, graiul, 
gestul; până şi cutele rochiei, prinzând viaţă şi ele, se 
avântau, de-ai fi zis că întreaga ei făptură porneşte în zbor 
după cuvinte. Nimic ascuns în ea. Nu se sfia de nimeni să-şi 
dea gândurile pe faţă, nicio putere n-ar fi putut să o 
împiedice atunci când voia să vorbească. Minunatul ei mers, 
deosebit, numai al ei, era atât de firesc şi de hotărât, încât 
oricine se da în lături fără voie înaintea ei. În faţa ei, omul 
rău îşi pierdea şi cumpătul, şi graiul, şi nici cel mai 
îndrăzneţ şi mai limbut nu-şi mai găsea cuvintele, se bâlbâia 
şi se zăpăcea; pe când un om sfios putea să stea cu dânsa 
de vorbă cu liniştea cu care nu vorbise niciodată în toată 
viaţa lui. De la primele cuvinte ţi se părea că ai mai fi 
cunoscut-o cândva, că ai mai fi văzut-o undeva. Când? Poate 
că în zilele depărtate ale copilăriei, într-o casă dragă inimii 
tale, într-o seară plină de veselie, în jocurile zburdalnice ale 
unei cete de copii. Şi multă vreme după ce stăteai de vorbă 
cu ea, ţi se părea urâcioasă vârsta omului matur. 

Exact aceeaşi senzaţie o încercase şi Tentetnikov. Un 
simţământ nespus de nou îi cuprinsese sufletul. O clipă, 


plictisitoarea lui viaţă s-a luminat. 

Generalul l-a primit de la început destul de bine şi 
călduros, dar nu se puteau înţelege amândoi. Conversaţiile 
lor se terminau cu discuţii contradictorii şi le lăsau 
amândurora un sentiment de oboseală, generalul 
nesuferind să fie contrazis, sau să i se întoarcă vorba, iar 
Tentetnikov fiind şi el extrem de simţitor. Desigur că multe îi 
erau iertate tatălui de dragul fiicei, şi pacea a fost păstrată, 
până când la general au venit în vizită rudele lui: contesa 
Boldîriova şi prinţesa luziakina, doamne de onoare la 
curtea fostului ţar, acum în retragere, dar cu oarecare 
legături păstrate, din care pricină generalul li se cam 
ploconea. Chiar de la sosirea lor, lui Tentetnikov i s-a părut 
că generalul se purta mai rece cu el şi că nu-l mai prea 
băga în seamă; că îi vorbea cam de sus, ca unui om de stare 
umilă: „dragul meu, ascultă, frate”, şi chiar îl tutuia. Toate 
acestea, până în cele din urmă, l-au scos din fire. 
Tentetnikov avu destulă stăpânire de sine pentru ca - cu 
inima strânsă şi cu gura încleştată, fierbând de mânie şi 
schimbând feţe-feţe - să spună totuşi cu un glas extrem de 
blând şi de amabil: „Vă mulţumesc, Excelenţă, pentru o 
atitudine atât de binevoitoare. De vreme ce-mi spuneţi tu, 
mi-aţi acordat dreptul la o prietenie mai intima şi mă 
obligaţi să vă tutuiesc şi eu. Dar deosebirea de vârstă 
împiedică o asemenea familiaritate între noi.” 

Generalul s-a fâstăcit. Adunându-şi gândurile, căutându-şi 
cuvintele, explica, deşi nu prea limpede, cum că tu nu are 
acest înţeles şi că unui bătrân i se permite câteodată să-i 
zică unui tânăr aşa (despre gradul lui n-a pomenit însă nicio 
vorbă). 

Se înţelege că, de atunci, legăturile s-au rupt, iar 
dragostea lui Tentetnikov s-a sfârşit chiar de la începutul ei. 
Lumina care licărise o clipă s-a stins, iar amurgul care i-a 
urmat fu şi mai posomorât. Totul l-a făcut să cotească spre 
viaţa pe care cititorul i-a văzut-o la începutul capitolului - 
spre lene şi inactivitate. În casă se statorniciseră 


dezordinea şi murdăria. Mătura sta câte o zi întreagă în 
mijlocul odăii, alături de gunoi. Pantalonii nimereau în 
salon. Pe o masă elegantă din faţa divanului zăceau nişte 
bretele soioase, ca şi când ar fi fost o trataţie pentru 
musafiri. Viaţa îi ajunse atât de toropită şi de banală, încât 
nu numai că slugile încetau să-şi mai respecte stăpânul, dar 
că aproape şi găinile căutau să-l ciugulească. Desena ore 
întregi, fără niciun gând, rotocoale, căsuțe, izbe. căruţe, 
troici. Câteodată, uitând de toate, pana desena singură 
parcă, pe neştiute, o figurină cu trăsături fine, cu privirea 
vioaie şi pătrunzătoare şi cu o buclă de păr ridicată pe 
frunte: şi desenatorul îşi da seama uimit că din schiţa lui 
inconştientă ieşea portretul aceleia pe care n-ar fi putut să 
o zugrăvească niciun pictor celebru. Se întrista şi mai mult 
şi, cugetând că pe pământ nu este fericire, rămânea şi mai 
posac şi mai tăcut. 


Asta era starea sufletească a lui Andrei Ivanovici 
Tentetnikov [când, într-o bună zi, apropiindu-se ca de obicei 
de fereastră, cu luleaua şi o ceaşcă în mâini, observă că în 
curte era o oarecare forfotă şi mişcare]. Ajutorul de bucătar 
şi fata din casă alergau să dea poarta de perete. În poartă 
se iviră trei cai, întocmai aşa cum sunt zugrăviți sau 
sculptați pe arcurile de triumf: un cap de cal întors la 
dreapta, un cap la stânga şi altul la mijloc. Deasupra lor, pe 
capră, un vizitiu şi un valet, în redingotă largă, strânsă 
peste mijloc cu o basma. Şi-n spatele acestora, un domn cu 
şapcă şi manta, cu gâtul înfofolit într-o legătură cu dungi, ca 
un curcubeu. Când trăsura cârmi în faţa cerdacului, se văzu 
că e numai o brişcă uşoară pe arcuri. Domnul, cu o 
înfăţişare foarte cumsecade, sări în cerdac cu uşurinţa şi 
sprinteneala aproape a unui militar. 

Andrei Ivanovici tresări de frică: îl luase drept un 
reprezentant al forţei publice. Trebuie să spunem că, în 
tinereţe, fusese amestecat într-o daraveră. Doi husari 
filosofi, citind tot felul de broşuri, un estetician cu studiile 


neisprăvite şi jucător care îşi pierduse averea la cărţi, 
născociseră o asociaţie filantropică, sub conducerea 
supremă a unui bătrân coţcar şi mason, jucător şi el, dar 
foarte bun vorbitor. Asociaţia fusese înjghebată cu scopuri 
largi - să dea o fericire trainică întregii omeniri, de la 
malurile Tamisei până în Kamciatka. Era nevoie de sume 
uriaşe; ofrandele adunate de la mărinimoşii membri 
fuseseră şi ele uriaşe. Unde au mers ele - asta ştia numai 
conducătorul suprem. Tentetnikov a fost atras în asociaţie 
de către doi prieteni din categoria aşa-zişilor „nemulţumiţi”, 
oameni buni de altfel, dar care, din pricina repetatelor 
toasturi şi pahare ridicate în numele ştiinţei, al învăţăturii şi 
al viitoarelor binefaceri aduse omenirii, au ajuns în cele din 
urmă nişte mari beţivani. Tentetnikov îşi dete în curând 
seama de realitate şi părăsi cercul lor. Dar în răstimp 
asociaţia avusese vreme să se încurce şi într-alte treburi, 
care nu se prea potriveau cu rangul de nobil, încât mai 
târziu avu de furcă şi cu poliţia... Nu este de mirare că, 
părăsindu-i şi rupând legăturile cu asociaţii, Tentetnikov nu 
putea fi totuşi liniştit. Conştiinţa îl cam sâcâia. De aceea, şi 
acum aştepta, nu fără teamă, să se deschidă uşa. 

Teama i-a pierit însă îndată ce musafirul, plecându-se 
puţin cu o ţinută elegantă şi păstrând o atitudine 
respectuoasă a capului, înclinat puţin pe o parte, i-a lămurit 
în vorbe puţine, dar desluşite, că de multă vreme 
călătoreşte prin Rusia, mânat de treburi şi de setea de a 
cunoaşte; că statul nostru e plin de lucruri interesante, fără 
să mai vorbim de belşugul de meşteşuguri şi de înfăţişarea 
felurită a pământului; că s-a simţit emoţionat de minunata 
aşezare a satului; că, totuşi, cu toată aşezarea minunată a 
satului, el n-ar fi îndrăznit să-l supere cu o vizită nelalocul 
ei, dacă drumurile proaste şi revărsarea apelor de 
primăvară nu i-ar fi stricat trăsura; dar, chiar de nu i s-ar fi 
întâmplat briştii lui nimic, el tot nu s-ar fi putut lipsi de 
plăcerea de a-l încredința în persoană de respectul ce i-l 
păstra. 


Încheindu-şi cuvântarea, vizitatorul, cu o dibăcie 
fermecătoare, se trase scurt pe un picior, încălţat cum era 
cu cizmuliţe de lac, încheiate cu nasturi de sidef, şi, cu toată 
grosimea trupului lui, sări ager îndărăt pe tocuri, cu 
uşurinţa unei mingi de gumă. 

Andrei Ivanovici, acum liniştit, se gândea că o fi vreun 
profesor învăţat, care din dorul de a cunoaşte umblă prin 
Rusia ca sa culeagă poate plante sau roci. Îşi arătă 
numaidecât dorinţa să-l ajute; îi puse la îndemână meşteri, 
fierari şi rotari; îl pofti să se simtă ca la el acasă; îl pofti să 
şadă într-un jilţ mare, „voltairian”, şi se pregătea să audă o 
povestire în legătură cu. ştiinţele naturale. 

Însă musafirul aduse vorba mai degrabă despre întâmplări 
din lumea lui lăuntrică. Îşi asemui viaţa cu o corabie de pe 
întinsul mărilor, gonită din toate părţile de vânturi vicleim; 
pomeni în treacăt că a fost nevoit să schimbe multe slujbe, 
că a suferit mult pentru dreptate, că însăşi viaţa i-a fost 
adesea primejduită de duşmani, şi mai povesti multe altele, 
care arătau mai curând că e un om practic decât un savant. 
La încheierea cuvântării, şi-a suflat nasul într-o batistă albă, 
fină, cu un zgomot aşa de mare, cum Andrei Ivanovici nu 
mai auzise niciodată. Uneori, se nimereşte în câte o 
orchestră că zbiară o trâmbiţă şugubeaţă care scoate câte 
un accent, de ţi se pare că ţi-a trosnit ceva în ureche. 
Tocmai un astfel de sunet se răspândi şi în încăperile casei 
toropite de somn, urmat numaidecât de un miros de apă de 
colonie, împrăştiat pe nesimţite de batista fină, scuturată cu 
meşteşug. 

Cititorul şi-a dat seama probabil că musafirul nu era altul 
decât stimatul, de mult părăsitul de noi, Pavel Ivanovici 
Cicikov. Cam îmbătrânise. Se vede că timpul nu-i trecuse 
fără furtuni şi îngrijorări. Se pare că şi fracul i se cam 
învechise, şi că şi brişcă, şi vizitiul, şi servitorul, şi caii, şi 
hamurile se cam uzaseră. Se pare de asemenea că nici 
finanţele nu-i erau într-o stare de pizmuit. Dar expresia 
feţei, buna-cuviinţă, felul de a se purta, rămăseseră 


aceleaşi. Se părea că mişcările şi cuvintele lui erau în 
schimb şi mai prietenoase decât în trecut. Când se lăsa în 
jilţ, îşi încăleca un picioruş peste celălalt cu şi mai multă 
sprinteneală. Vorbirea îi era şi mai dulce, exprimarea şi mai 
măsurată, cu mai mult simţ de prevedere; arăta mai multă 
pricepere în felul de a se purta şi mai mult tact în toate. 
Gulerele şi pieptarul îi erau mai albe decât zăpada, şi, cu 
toate ca venea de pe drum, pe fracul lui nu se vedea niciun 
fir de praf: puteai foarte bine să-l pofteşti numaidecât la o 
masă de aniversare. Obrajii şi bărbia îi erau bărbieriţi atât 
de îngrijit, încât numai unui orb nu i-ar fi făcut plăcere să le 
privească rotunjimea. 


Odată cu sosirea lui Cicikov, în casă se făcură schimbări. 
Jumătatea de clădire ţinută până atunci în întuneric, cu 
obloanele bătute în cuie, s-a luminat subit. Totul se afla 
acum la locul cuvenit în odăile astfel luminate şi căpătă 
următoarea înfăţişare: în odaia de dormit, fură aşezate 
lucrurile trebuincioase toaletei de noapte; odaia destinată 
să slujească de birou... Dar mai întâi trebuie să ştim că în 
această odaie erau trei mese: una de scris - în faţa 
divanului, una de cărţi - între geamuri, în faţa oglinzii, şi a 
treia masă, un colţar - în unghiul dintre uşile dormitorului 
şi uşa unui salon nefolosit, cu mobilierul stricat, un salon 
care slujea în clipa de faţă de antreu, dar prin care de un an 
de zile nu mai trecuse nimeni. Pe masa-colţar fură aşezate 
hainele din geamantan: pantaloni pentru frac, pantaloni 
noi, pantaloni cenuşii, două veste de catifea şi două de 
atlaz, o redingotă şi două fracuri. Toate fură puse grămadă, 
ca o piramidă, şi acoperite aşa de bine cu o basma de 
mătase, încât s-ar fi zis că nu era nimic dedesubt, într-alt 
ungher, între uşă şi fereastră, fură aşezate la rând cizmele: 
o pereche nu prea nouă, o altă pereche, nouă de tot, 
cizmuliţe de lac şi papuci de noapte, înveliţi la fel, cu grijă, 
tot cu o basma de mătase, care părea că nu acoperă nimic. 
Pe masa de scris se iviră deodată, într-o perfectă rânduială: 


o cutie, un flacon cu apă de colonie, un calendar şi două 
romane, volumul al doilea din amândouă. Rufăria curată fu 
pusă în scrinul din dormitor; iar aceea care trebuia dată la 
spălat, legată şi vârâtă sub pat. Şi geamantanul, golit, fu 
băgat tot acolo. Sabia cu care călătorea Cicikov, ca să bage 
groaza în hoţi, fu atârnată într-un cui din dormitor, lângă 
pat. Odaia căpătă o înfăţişare de curăţenie şi îngrijire 
adevărată: nicio hârtiuţă pe jos, niciun fulg, niciun fir de 
praf. Şi aerul era împrospătat prin mirosul plăcut al unui 
bărbat sănătos şi curat, care nu-şi poartă rufele prea mult, 
care face baie de aburi, iar duminica se spală cu buretele. 
Salonul-antreu începea să fie îmbâcsit de mirosul 
servitorului Petruşka, dar Petruşka fu curând mutat la 
bucătărie, după cum se cuvenea. 

În primele zile, Andrei Ivanovici se temu ca liniştea lui să 
n-aibă de suferit, ca vizitatorul să nu fie o piedică, să nu-l 
stânjenească prin schimbările aduse în felul lui de trai şi ca 
programul lui cotidian, atât de bine statornicit, să nu fie 
incomodat. Temeri zadarnice: Pavel Ivanovici al nostru dădu 
dovadă de însuşirea de a se deprinde cu toate. Încuviinţă 
încetineala de filosof a stăpânului casei, afirmând că ea 
făgăduieşte o viaţă de o sută de ani. Despre singurătate se 
rosti în chip fericit, anume că ea hrăneşte gândurile mari. 
Aruncând o privire în bibliotecă şi lăudând îndeobşte 
cărţile, zise că ele feresc omul de trândăvie. Vorbea puţin, 
dar cu greutate. Purtarea lui fu şi mai la locul ei: venea la 
vreme, pleca la vreme, fără a-l stingheri cu întrebări când 
stăpânul casei n-avea chef de vorbă; juca şah cu plăcere; 
tăcea cu plăcere. În timp ce unul scotea nori de fum pufăind 
din lulea, celălalt, fără să fumeze, îşi căuta totuşi o treabă 
potrivită cu momentul. Scoţând, de pildă, din buzunar o 
tabacheră de argint cu smalţ negru, o prindea între două 
degete cu mâna stângă, o învârtea repede cu degetul mâinii 
drepte, ca globul pământesc rotit în jurul osiei lui, sau bătea 
toba pe tabacheră cu degetele şi fluiera, într-un cuvânt, nu-l 
supăra pe stăpânul casei nicidecum. „Întâia oară întâlnesc 


un om cu care se poate convieţui, îşi spunea în gând 
Tentetnikov; îndeobşte la noi sunt puţini cei care pricep 
această artă. Sunt destui oameni, şi deştepţi, şi învăţaţi, şi 
buni, dar oameni care să aibă o fire mereu aceeaşi, oameni 
cu care să poţi trâi toată viaţa, fără să te cerţi, nu ştiu dacă 
s-ar putea găsi mulţi la noi. Iată, întâia oară întâlnesc 
asemenea om”. Aşa gândea Tentetnikov despre musafir. 

La rândul lui, şi Cicikov era nespus de mulţumit că s-a 
cuibărit pentru o vreme la un om atât de paşnic şi tihnit. Se 
săturase de viaţa de nomad. Se simţea tare bine să se 
odihnească măcar o lună, într-un sat minunat, privind 
ogoarele şi începutul primăverii, chiar şi din punctul de 
vedere al hemoroizilor... 

Era greu să găseşti un colţişor mai potrivit pentru odihnă. 
Primăvara, întârziată mult din pricina frigului, se desfăşura 
deodată în toată frumuseţea ei, şi viaţa pornea să 
clocotească pretutindeni. Crângurile căpătaseră de pe 
acum ape albăstrii, iar în iarba proaspătă de culoarea 
smaragdului se iveau păpădii gălbui; dediţeii roz-liliachii îşi 
plecau gingaşii lor clopoței. Nori de musculiţe şi gâze se 
iviră pe mlaştini; după ele alerga păianjenul de apă; iar 
păsările de tot soiul se strângeau de pretutindeni în trestiile 
uscate. Şi toate se aşezau mai aproape unele de altele, ca 
să se privească. Dintr-odată pământul s-a populat, pădurile 
şi câmpiile s-au trezit. În sat se încingeau hore. Plimbările 
erau în toi. Câte culori şi câtă verdeață! Câtă prospeţime şi 
cât aer! Câte glasuri de păsări în grădini! Raiul, bucuria şi 
înveselirea peste tot! Satul răsuna şi cânta, ca la nuntă. 

Cicikov umbla mult. Avea putinţa să se plimbe, în voie, pe 
oriunde ar fi vrut. Ba îşi îndrepta paşii către culmea lungă a 
dealului, de unde se vedeau văile de jos, prin care întârziau 
lacuri mari, pline cu apele primăverii, şi ca nişte ostroave se 
vedeau pe ele petele întunecate ale pădurii încă 
neînfrunzite; ba se avânta prin hăţişuri şi prin râpe 
păduroase, unde se înghesuiau copaci împovăraţi de 
cuiburi, şi stolurile de ciori croncănind se încrucişau în zbor 


şi întunecau cerul. Pe pământul zbicit puteai să te duci până 
la debarcader, de la care se desprindeau întâile barcazuri 
încărcate cu mazăre, orz şi grâu, în timp ce apa se 
rostogolea cu vuiet asurzitor peste roţile morii care începea 
să meargă. Se mai ducea să urmărească întâile munci de 
primăvară, să vadă cum brazda proaspătă trecea ca o 
dungă neagră prin verdele ierbii, iar semănătorul, lovind cu 
mâna sita spânzurată de piept, arunca sămânţa, 
împrăştiind-o deopotrivă, fără să lase să-i cadă niciun 
grăunte mai mult, nici într-o parte, nici într-alta. 

Cicikov umbla peste tot locul. Stătu de vorbă pe îndelete şi 
cu logofătul, şi cu ţăranii, şi cu morarul. Află tot şi toate, ce 
şi cum merge gospodăria, câte grâne se vând, cât uium se 
strânge primăvara şi toamna, cum îl cheamă pe fiecare 
ţăran, cu cine se înrudeşte, de unde şi-a cumpărat vaca, şi 
cu ce-şi hrăneşte porcul; într-un cuvânt - totul. Mai află şi 
câţi ţărani au murit; se vădi că nu erau prea mulţi. Ca un 
om deştept ce era, văzu numaidecât că gospodăria lui 
Andrei Ivanovici nu prea mergea bine. Peste tot - lasă-mă 
să te las, lipsă de grijă, hoţie şi beţie câtă vrei. Şi se gândea: 
„Dobitoc mai e şi lentetnikov ăsta! O astfel de moşie s-o laşi 
baltă! De aici se poate scoate un venit de cincizeci de mii pe 
an.” 

Nu o dată, în timpul plimbărilor lui, îi venea gândul să 
ajungă cândva şi el - adică, se înţelege, nu acum, ci mai 
târziu, când va duce la bun sfârşit treaba de căpetenie şi 
când va avea toate mijloacele trebuincioase - să ajungă un 
proprietar paşnic al unei astfel de moşii. Se înţelege că 
vedea laolaltă cu proprietatea şi o soţie tinerică, plăcută, cu 
faţa albă, din rândurile negustorilor sau ale altei pături 
bogate, şi care ar cunoaşte şi muzica. Îşi închipuia şi 
vlăstarele, care ar fi trebuit să ducă ereditar mai departe 
prin veacuri neamul Cicikovilor: un băieţel vioi şi o fată 
frumoasă, sau şi doi băieţi, două şi chiar trei fete, pentru ca 
toţi să ştie că ela trăit într-adevăr şi că a fost pe lume, că 
nu a trecut ca o umbră sau ca o stafie prin ea - şi să nu-i fie 


ruşine nici faţă de patrie. Atunci i se părea că n-ar fi fost rău 
ca la gradul pe care-l avea să mai fie adăugat ceva: 
consilieratul de stat, de pildă, este un grad vrednic de 
cinste şi respectabil... Câte nu-i mai trec omului prin minte 
în timpul plimbărilor lui, fel de fel de lucruri care adesea îl 
răpesc urâcioasei clipe de faţă, nu-i dau pace, îl aţâţă, îi 
zgândăresc închipuirea şi-i sunt dragi, chiar dacă e 
încredinţat că nu se vor împlini niciodată. 

Satul le plăcea şi slugilor lui Pavel Ivanovici. Şi ei, ca şi el, 
se simțeau bine acolo. Petruşka a legat repede prietenie cu 
intendentul Grigori, cu toate că la început amândoi erau 
tare mândri şi se purtau cu nespus de multă îngâmfare unul 
faţă de altul. Petruşka încercă să-i ia ochii lui Grigori cu 
călătoriile lui; dar Grigori l-a dat gata numaidecât vorbindu- 
i de Petersburg, unde Petruşka nu fusese. Petruşka nu voi 
totuşi să se dea bătut, ci căută, dimpotrivă, să-şi rămâie 
potrivnicul, lăudându-se cu enormele distanţe pe care le-a 
străbătut; dar Grigori îi cită o localitate - de negăsit pe 
nicio hartă - şi care s-ar afla, cică, la peste treizeci de mii de 
verste, aşa că sluga lui Pavel Ivanovici rămase cu gura 
căscată, năuc de-a binelea, şi fu luat în râs de toate slugile. 
Totuşi, până la urmă, între ei s-a legat o prietenie din cele 
mai strânse. În capătul satului, Pimen Pleşuvul, badea 
tuturor ţăranilor, ţinea o cârciumă, care purta denumirea 
de „Akulka”. Acolo puteau fi văzuţi amândoi la orişicare 
ceas. Acolo le-a mai sporit prietenia şi au ajuns, cum zice 
poporul, stâlpii cârciumii. 

Selifan se simţea îmbiat de altele. În sat, seară de seară se 
cânta şi se încingea hora, ca la început de primăvară. Fete 
zvelte şi bine făcute, cum rar se mai găsesc acum în satele 
mari, îl făceau să-i lase gura apă ceasuri întregi. Era greu 
să spui care fată era mai frumoasă: că toate aveau pieptul şi 
gâtul alb, toate ochii mari, catifelaţi, toate mers de păuniţe 
şi cosiţe până-n brâu. Când, apucându-le cu amândouă 
mâinile de mâinile lor albe, se mişca încet în joc, sau, în 
rând cu ceilalţi flăcăi, înainta, după cum era dansul, spre 


fete, care cântau şi ele în rând, în întâmpinarea flăcăilor, 
râzând şi strigând: „Arătaţi-ne mirele, boieri!” - şi când jur 
împrejur se lăsa amurgul, iar ecoul trist al cântecului se 
înapoia de peste râu - Selifan nu mai ştia ce se petrece cu 
el. În somn şi treaz, seara şi dimineaţa, i se părea mereu că 
ţine în palmele lui mâinile albe, şi că se leagănă în loc. 
[Parcă, apărându-se cu mâna, zicea: „Afurisitele de fete, că 
nu-mi dădeau pace!...”] 

Şi cailor lui Cicikov le plăcea noua locuinţă. Şi mijlocaşul şi 
Asesorul, şi chiar bălţatul găseau că viaţa la Tentetnikov nu 
era deloc urâcioasă, că ovăzul era minunat, iar împărţirea 
grajdului deosebit de potrivită: fiecare îşi avea locul lui, 
care, deşi îngrădit, îngăduia să se vadă totuşi prin zăbrele şi 
alţi cai; aşa că, dacă i-ar fi venit în cap unuia din ei, până şi 
celui mai depărtat, să necheze, i se putea răspunde imediat. 


Într-un cuvânt, toţi se simțeau ca acasă la ei. În ce priveşte 
treburile pentru care colinda întinderile Rusiei - adică 
suflete moarte - Pavel Ivanovici era acum foarte prevăzător 
şi delicat, şi chiar dacă ar fi avut de-a face cu nişte 
gugumani, chiar şi în acest caz, el n-ar fi atacat chestiunea 
de-a dreptul. Dar Tentetnikov, oricum, citeşte cărţi, face 
filosofie, caută să-şi lămurească pricina tuturor lucrurilor - 
de ce şi pentru ce? „Nu, mai bine să văd, îşi spuse Cicikov, 
dacă nu s-ar putea ataca mai pe ocolite!” Aşa cugeta el. 
Stând adesea de vorbă cu oamenii în curte, a putut afla 
între altele că boierul îl vizitase des pe generalul vecin, că 
generalul avea o fată, că boierului îi plăcuse fata, iar fetei 
boierul... dar că apoi, deodată, nu s-au mai înţeles şi că nu 
se mai întâlnesc. Şi a mai băgat de seamă că Andrei 
Ivanovici desena mereu cu condeiul nişte căpşoare gingaşe, 
care semănau unul cu altul. 

Odată, într-o după amiază, învârtindu-şi tabachera cu 
degetul, ca de obicei, îi zise într-o doară: 

— Andrei Ivanovici, aveţi totul, vă lipseşte numai un singur 
lucru. 


— Anume ce? întrebă el, dând drumul unui rotogol de fum. 

— O tovarăşă de viaţă, răspunse Cicikov. 

Andrei Ivanovici nu zise nimic. Conversaţia se opri aici. 

Cicikov nu-şi pierdu cumpătul, îşi alese un alt prilej, 
înainte de cină, şi, vorbind despre una şi alta, zise deodată: 

— Într-adevăr, Andrei Ivanovici, n-ar strica să vă căsătoriţi. 

Tentetnikov nu scoase o vorbă, ca şi cum discuţia îi era 
neplăcută. 

Cicikov tot nu-şi pierdu cumpătul. A treia oară alese un alt 
prilej, după cină, şi îi zise: 

— Şi totuşi, oricum aş analiza viaţa dumneavoastră, văd ca 
trebuie să vă căsătoriţi; altfel daţi în ipohondrie. 

De data asta, ori vorbele lui Cicikov fură mai 
convingătoare, ori starea sufletească a lui Tentetnikov mai 
aplecată spre sinceritate - fapt e că oftă şi răspunse, dând 
drumul unui fum de lulea: 

— Pentru toate cele trebuie să te naşti fericit, Pavel 
Ivanovici. Şi-i povesti totul cum a fost: toată povestea 
cunoştinţei şi rupturii cu generalul. 

Când auzi toată povestea, din cap până la coadă, şi văzu că 
din pricina unui singur cuvânt, a cuvântului tu, s-a 
întâmplat toată istoria asta, Cicikov rămase ca trăsnit. Un 
minut întreg privi ţintă în ochii lui Tentetnikov, neştiind ce 
să mai creadă: e prost cu adevărat, ori numai un crâmpei 
de prost? Şi, în sfârşit: 

— Doamne, Andrei Ivanovici! zise, luându-l de mâini: Ce 
jignire o mai fi şi asta? Ce găsiţi dumneavoastră jignitor în 
cuvântul tu? 

— Cuvântul însuşi n-are nimic jignitor, răspunse 
Tentetnikov. Nu în ce priveşte cuvântul, dar tonul cu care a 
fost rostit cuprinde o jignire. „Tu/”- înseamnă: „Ţine minte 
că nu eşti nimic; că te primesc numai pentru că nu am pe 
altul mai bun; iar când vine vreo prinţesă luziakina, 
cunoaşte-ţi locul, stai la uşă”. lată ce înseamnă tu! La aceste 
vorbe, lui Andrei Ivanovici, om liniştit şi blajin, începură să-i 


lucească ochii; în glas i se simţea întărâtarea unui 
simţământ jignit. 

— Chiar dacă ar fi aşa, ce-i cu asta? zise Cicikov. 

— Cum?! Aţi vrea să mă mai duc la el după asemenea 
purtare? 

— Dar ce fel de purtare e asta? Nici nu-i măcar purtare, 
zise liniştit Cicikov. 

— Cum „nu-i purtare”?! întrebă uimit Tentetnikov. 

— Ăsta-i un obicei al generalilor, nu-i o purtare: ei zic tu la 
toată lumea. Şi, într-adevăr, de ce nu s-ar îngădui acest 
lucru unui om respectabil, cu merite? 

— Dacă ar fi fost bătrân şi sărac, dacă n-ar fi fost îngâmfat, 
şi nici general, atunci i-aş fi îngăduit să-mi zică tu, ba chiar 
m-aş învoi cu tot respectul, zise Tentetnikov. 

„Tare-i tâmpit, se gândi Cicikov: unui zdrenţăros i-ar 
permite, iar generalului - nu!” 

— Bine! zise. Fie, v-a jignit, dar sunteţi chit cu el: el v-a 
jignit pe dumneavoastră şi dumneavoastră pe el. Să te cerţi, 
fără să ţii seama de chestiunile proprii, personale, asta, 
iertaţi-mă... Odată ce ţi-ai ales ţinta, trebuie să mergi spre 
ea, fără a ţine socoteală de nimic. Nu trebuie să-ţi pese că 
omul scuipă! Omul scuipă întotdeauna: aşa-i el făcut. Astăzi 
nu mai găseşti pe nimeni în toată lumea ca să nu scuipe. 

„Ciudat mai e şi Cicikov ăsta!” se gândi uimit Tentetnikov, 
pus cu totul în încurcătură. 

„Totuşi, ciudat mai e şi Tentetnikov ăsta!” se gândi în 
acelaşi timp Cicikov. 

— Andrei Ivanovici, voi vorbi cu dumneavoastră ca de la 
frate la frate. Sunteţi un om lipsit de experienţă - îngăduiţi- 
mi să iau asupra mea această treabă. Mă voi duce la 
Excelenţa Sa şi o să-l lămuresc că din partea 
dumneavoastră n-a fost decât o neînțelegere, datorită 
tinereţii şi necunoaşterii oamenilor şi a lumii. 

— N-am chef să mă înjosesc, milogindu-mă în faţa lui! 
răspunse 'lentetnikov, vexat. Şi nici pe dumneavoastră nu vă 
pot împuternici să faceţi aşa ceva în numele meu. 


— Nu mă gândesc deloc să mă milogesc, răspunse Cicikov, 
vexat şi el. Pot să greşesc într-o chestiune oarecare, ca fiece 
om, dar să mă milogesc - niciodată... Să-mi fie cu 
iertăciune, Andrei Ivanovici, am vrut numai să fac un bine, 
nu m-am aşteptat ca vorbele mele să fie atât de greşit 
înţelese. Toate acestea rostite cu foarte multă demnitate. 

— Ilertaţi-mă, sunt vinovat! răspunse repede Tentetnikov, 
mişcat, prinzându-l cu amândouă mâinile. Nu m-am gândit 
să vă jignesc. Jur că bunăvoința ce-mi arătaţi îmi este 
scumpă! Dar să lăsăm asta la o parte. Să nu mai vorbim 
niciodată! 

— În acest caz am să mă duc la general numai aşa, să-l 
văd. 

— Pentru ce? întrebă 'Tentetnikov, privindu-l în ochi cu 
nedumerire. 

— Să-i prezint respectele mele. 

„Ciudat mai e şi Cicikov ăsta!” se gândi Tentetnikov. 

„Ciudat mai e şi 'Tentetnikov ăsta!” se gândi Cicikov. 

— Andrei Ivanovici, chiar mâine dimineaţă pe la zece mă 
voi duce la el. După mine, cu cât îi prezint mai curând unui 
om respectele mele, cu atât e mai bine. Pentru că brişcă 
mea nu-i încă gata, vă rog să-mi daţi voie să iau caleaşca 
dumneavoastră. 

— Vai de mine, mai e nevoie de rugăminte? Sunteţi stăpân 
deplin: şi trăsura şi toate celelalte vă stau la dispoziţie. 

După această discuţie, se despărţiră şi se duseră să se 
culce, dar nu fără a se gândi fiecare la ciudăţeniile celuilalt. 


Dar, lucru curios! A doua zi, când caleaşca trase la scară şi 
Cicikov, îmbrăcat în frac nou, cu cravată şi vestă albă, sări 
în trăsură, aproape cu sprinteneala unui militar, şi plecă să-i 
prezinte generalului respectele lui, Tentetnikov se vădi atât 
de neliniştit, cum nu mai fusese de mult. Întregul mers 
ruginit şi somnoros al gândirii lui se înteţi şi se nelinişti. 
Somnorosul care până acum se lăsase copleşit de nepăsare 
şi de lene, fu cuprins deodată de o frământare nervoasă. Ba 


se aşeza pe divan, ba se apropia de geam, ba lua o carte în 
mână; încerca chiar să se gândească - dar zadarnică 
sforţare! Nu-i venea în cap niciun gând; atunci se strădui să 
nu se mai gândească deloc - străduinţă zadarnică! Frânturi 
de ceva ce aducea cu câte un gând, numai căpeţele şi codițe 
de gânduri, i se strecurau de pretutindeni în minte. 
„Ciudată stare!” îşi zise el şi se apropie de fereastră ca să 
privească drumul, care tăia un crâng, la capătul căruia se 
mai zărea praful ce nu avusese vreme să se aşeze. Dar să-l 
lăsăm pe Tentetnikov şi să-l urmăm pe Cicikov. 


Capitolul al doilea 


Caii buni îl purtară pe Cicikov într-o jumătate de ceas de-a 
lungul celor zece verste: mai întâi printr-o pădurice, pe 
urmă printre semănături, care începeau să înverzească pe 
arătura proaspătă, apoi pe marginea unui deal, de unde se 
zăreau mereu alte privelişti; după care, pe o alee largă de 
tei de-abia începând să înfrunzească, intrară chiar în inima 
satului. Aici, aleea, cotind la dreapta şi schimbându-se într-o 
uliţă străjuită de plopi cu coroana ovală, apăraţi la rădăcină 
cu împletituri, dădu de o poartă de fier, prin care se zărea 
faţa bogat împodobită a casei generalului, sprijinită de opt 
coloane corintiene. Pretutindeni mirosea a vopsea cu ulei, 
care, împrospătând totul, nu lăsa să se învechească nimic. 
Curtea era curată ca un parchet. Cu o înfăţişare pătrunsă 
de respect, Cicikov cobori, ceru să fie anunţat generalului şi 
fu numaidecât condus de-a dreptul în birou. Generalul îl 
uimi cu falnica lui înfăţişare. Era îmbrăcat cu halat de atlaz, 
tighelit cu o minunată culoare purpurie. Privire deschisă, 
faţă plină de bărbăţie, mustăţi şi barbete mari cu fire albe, 
părul tuns la ceafă scurt, ceafă groasă, după cum se spune: 
în trei caturi, sau cu trei cute, cu şanţ la mijloc; într-un 
cuvânt, un general ca din tablouri, un general dintr-aceia în 
care vestitul an 1812 era atât de bogat. Generalul 
Betrişcev, ca şi mulţi dintre noi, avea, pe lângă o mulţime de 
însuşiri bune, şi o mulţime de cusururi. Şi unele şi altele, 
cum se întâmplă la ruşi, erau împrăştiate într-o dezordine 
pitorească, în momentele hotărâtoare - mărinimie, curaj, o 
dărnicie nemărginită, pricepere în toate; dar, pe deasupra, 
toane, ambiţii, amor propriu, şi toate mărunţişurile 
personale, de care nu se poate lipsi niciun rus, atunci când 
stă fără să facă nimic... Nu-i prea plăceau cei care i-o luau 
înainte la slujbă şi vorbea despre ei batjocoritor, în 
epigrame tăioase. Cel mai atacat de el era un fost camarad, 


pe care-l socotea mai puţin deştept şi mai puţin destoinic şi 
care, cu toate acestea, îl întrecuse, ajungând guvernator în 
două gubernii şi, ca un făcut, tocmai în acelea unde i se 
aflau moşiile, aşa că s-a pomenit oarecum în puterea lui. Ca 
răzbunare, îl vorbea de rău cu orice prilej, îi defăima orice 
dispoziţie luată, şi în orice măsură şi faptă de a lui nu vedea 
decât culmea nechibzuinţei. Toate erau ciudate la generalul 
nostru, începând de la învăţătură, al cărei partizan zelos 
era; îi plăcea să strălucească, îi plăcea să ştie ce nu ştiau 
alţii şi-i displăceau oamenii care ştiau ce nu ştia el. Într-un 
cuvânt, se cam împăuna cu deşteptăciunea lui. Cu o 
educaţie pe jumătate străină, voia în acelaşi timp să facă pe 
boierul rus. Şi nu e de mirare că o fire atât de 
schimbătoare, cu contradicții atât de mari şi de vădite, 
trebuia neapărat să se lovească de tot soiul de neajunsuri în 
slujbă, din care pricină şi-a şi dat demisia, învinuind de 
toate cele petrecute un oarecare partid duşman şi neavând 
îndeajuns bărbăţia să se acuze pe sine însuşi. În retragere, 
îşi păstrase ţinuta lui impunătoare, falnică, în redingotă, 
frac, sau halat, era acelaşi. Începând cu glasul şi isprăvind 
cu cel din urmă gest, toate erau la el autoritate 
poruncitoare, ceea ce inspira subalternilor, dacă nu 
respect, cel puţin sfială. 

Cicikov simţi şi una şi alta: şi respect şi sfială. Înclinat cu 
capul respectuos într-o parte şi deschizând braţele larg - ca 
şi cum s-ar fi pregătit să ridice cu mâinile o tavă cu ceşti - 
cu o sprinteneală uimitoare, el se aplecă din tot trupul şi 
zise: 

— Am socotit de datoria mea să mă înfăţişez Excelenței 
Voastre. Respectuos faţă de virtuțile bărbaţilor care au 
luptat pentru izbăvirea patriei pe câmpul de bătaie, m-am 
simţit obligat să mă înfăţişez personal excelenţei voastre. 

După cum se pare, generalului nu-i fu deloc neplăcută 
această introducere. Dând foarte binevoitor din cap, zise: 

— Sunt foarte bucuros să te cunosc. Pofteşte şi ia loc. Ce 
slujbă ai avut? 


— Tărâmul slujbei mele, începu Cicikov, aşezându-se în jilţ, 
dar nu la mijloc, ci pieziş, şi apucând cu mâna braţul jilţului, 
a fost la început Camera de finanţe, Excelenţă. lar mai 
târziu făgaşul ei a trecut prin fel de fel de locuri: am fost şi 
la judecătoria unei gubernii, şi într-o comisie de construcţii, 
şi la vamă. Viaţa mea se poate asemui cu o corabie în 
mijlocul valurilor, excelenţă. Am fost hrănit şi crescut 
pentru răbdare, fiind eu însumi, ca să spun aşa, întruparea 
răbdării... Dar ce am păţit de la duşmanii care au încercat 
chiar să-mi ia viaţa, nici vorbele, nici culorile, nici penelul, 
ca să zic aşa, nu pot zugrăvi, încât, spre apusul vieţii, caut 
numai un ungher în care să-mi pot petrece restul zilelor 
mele. Deocamdată m-am oprit la un vecin din apropierea 
Excelenței Voastre... 

— La cine anume? 

— La Tentetnikov, Excelenţă. 

Generalul s-a cam strâmbat. 

— Excelenţă, lui îi pare tare rău că nu v-a arătat respectul 
cuvenit... 

— Faţă de ce? 

— Faţă de meritele Excelenței Voastre. Nu are cuvinte... 
zice: „Dacă aş putea, zice, numai să-i dovedesc prin ceva... 
pentru că, într-adevăr, zice, ştiu să preţuiesc bărbaţii care 
au luptat pentru izbăvirea patriei”, zice. 

— Vai de mine, da' ce şi-a închipuit? Doar nu-s deloc 
supărat, răspunse generalul îmblânzit. De fapt, l-am iubit 
întotdeauna sincer şi sunt încredinţat că va fi cu timpul un 
om dintre cei mai folositori. 

— Tocmai aţi binevoit să vă exprimaţi cu foarte mult temei, 
Excelenţă: într-adevăr, un om dintre cei mai folositori; el 
poate birui prin darul lui de vorbitor, şi-apoi mai stăpâneşte 
şi condeiul., 

— Dar cred că scrie fleacuri, niscai procopsite, de versuri. 

— Nu, Excelenţă, nu fleacuri... Ceva foarte, foarte... 
cumsecade... Scrie istorie, Excelenţă. 

— Istorie? Ce soi de istorie? 


— O istorie... Aici Cicikov se opri, fie pentru că în faţa lui 
avea un general, fie numai pentru a da mai mare 
însemnătate materiei, şi zise: O istorie despre generali, 
Excelenţă. 

— Cum despre generali? Ce fel de generali? 

— Despre generali, îndeobşte, Excelenţă, adică vorbind la 
propriu, despre generalii din patria noastră. 

Cicikov, încurcat şi zăpăcit cu totul, era gata să scuipe de 
necaz şi-şi zise-n gând: „Doamne, ce de prostii mai spui!” 

— Iartă-mă, nu prea înţeleg... Cum adică, istoria unei 
epoci anume sau biografii deosebite? Şi apoi, biografiile 
tuturor generalilor sau numai ale acelora care au luat parte 
la războiul din 1812? 

— Exact, Excelenţă, ale acelora care au luat parte la 
războiul din 1812! După aceste cuvinte se gândi: „Omoară- 
mă dacă pricep ceva!” 

— Atunci de ce nu vine la mine? Aş putea să-i procur o 
mulţime de materiale dintre cele mai interesante. 

— Se sfieşte, Excelenţă. 

— Mofturi! Din pricina unui cuvânt fără însemnătate... Dar 
eu nu-s din aceia care... Aş fi gata să mă duc personal la el. 

— El n-ar admite aşa ceva; va veni el, zise Cicikov, 
recăpătându-şi cumpătul şi prinzând curaj. Şi se gândi: „Ce 
potriveală! Am nimerit-o bine cu generalii! Dar limba a luat- 
o singură razna.” 

În birou se auzi un foşnet. Uşa de nuc cu pervazul sculptat 
se deschise parcă singură şi în ea se ivi o făptură vie, cu 
mâna pe clanţa de alamă. Dacă în odaia întunecoasă ar fi 
strălucit deodată un tablou transparent, luminat puternic 
din spate, n-ar fi putut uimi atât de mult prin ivirea lui 
neaşteptată ca această făptură, care parcă s-ar fi arătat 
într-adins ca să lumineze odaia. Părea că odată cu ca 
pătrundea o rază de soare, şi că biroul posomorât al 
generalului începea să râdă. Întâi, Cicikov nu putu să-şi dea 
seama cine era în faţa lui. Era greu să spui în ce ţară se 
născuse aceasta făptură. Ovalul feţei atât de neprihănit şi 


de nobil nu putea fi găsit nicăieri, sau poate că numai pe o 
veche camee. Dreaptă şi uşoară ca o săgeată, părea mai 
înaltă decât toate lucrurile din odaie. Simplă amăgire: ea nu 
era nicidecum înaltă. Iluzia se datora desăvârşitei armonii a 
formelor ei. Rochia îi venea de parcă cele mai bune 
croitorese se sfătuiseră cum s-o gătească mai frumos. Dar şi 
aici era tot o amăgire. Părea că fusese învesmântată 
spontan: acul prinsese în două-trei puncte o bucată 
întreagă de stofă de o singură culoare şi stofa s-a adunat şi 
s-a aşezat de la sine pe tiparul ei, în falduri şi cute, aşa 
încât, dacă ar fi fost mutată într-un tablou, toate 
domnişoarele la modă ar fi părut în faţa ei îmbrăcate în 
bălţăturile cele mai cumplite ale prostului gust. Dacă ar fi 
fost, dimpreună cu toate cutele care o învăluiau, strămutată 
în marmură, ai fi luat-o drept copia unei sculpturi geniale. 

— Îţi prezint pe alintata mea! îi zise generalul lui Cicikov. 
Totuşi, până acum nu cunosc numele şi prenumele 
dumitale. 

— Trebuiesc cunoscute oare, când e vorba de un om care 
n-a dovedit nicio virtute? zise Cicikov, înclinându-şi cu 
smerenie capul. 

— "Totuşi, trebuiesc cunoscute... 

— Pavel Ivanovici, Excelenţă, zise Cicikov, plecându-se cu o 
elasticitate aproape de militar, şi sărind înapoi cu uşurinţa 
unei mingi de gumă. 

— Ulinka! zise generalul, adresându-se fiicei sale: Pavel 
Ivanovici mi-a spus acum o noutate deosebit de interesantă. 
Vecinul nostru Tentetnikov nu-i deloc un om atât de prost 
cum am crezut noi. El se îndeletniceşte cu o treabă destul 
de însemnată: istoria generalilor din războiul de la 1812. 

— Dar cine a crezut că-i om prost? răspunse repede fata. 
Poate numai Vişnepokromov, în care ai atâta încredere, un 
individ superficial şi josnic! 

— De ce josnic? Că e cam superficial e adevărat, zise 
generalul. 


— E cam mârşav şi cam rău, nu numai cam superficial. 
Cine şi-a înşelat fraţii şi şi-a dat afară din casă sora, acela-i 
un ticălos. 

— Aşa se vorbeşte. 

— Astfel de lucruri nu se vorbesc degeaba. Nu înţeleg, 
tată, cum poţi tu, cu un suflet atât de bun caaltău şicuo 
inimă atât de aleasă, să primeşti la tine în casă un om care 
se deosebeşte de tine cum se deosebeşte cerul de pământ, 
când eşti încredinţat că-i un om rău. 

— Uite aşa discutăm noi întotdeauna, zise generalul 
zâmbind către Cicikov. Şi, întorcându-se spre fiica lui urmă: 
Sufleţelule, doar nu pot să-l dau afară. 

— De ce să-l dai afară? Dar de ce să-i arăţi atâta atenţie? 
De ce ţii la el? 

Aici, Cicikov se simţi dator să strecoare şi el un cuvânt: 

— Domnişoară, cine nu cere să fie iubit? Cum să te 
împotriveşti? Până şi dobitoacelor le place să fie mângâiate. 
Întind botul peste despărţitura din grajd: poftim, mângâie- 
mă! 

Generalul râse. 

— Într-adevăr, aşa e, întind botul: mângâie-mă!... Ha, ha, 
ha! Chiar şi râtul, tăvălit tot în noroi, cere şi el, cum s-ar 
spune, încurajare... Ha, ha, ha, ha! Trupul generalului 
începu să se zguduie de râs. Umerii cu epoleţii bogaţi, de 
pe vremuri, se cutremurau şi ei ca atunci. 

Dădu şi Cicikov drumul unei interjecţii care aducea a râs, 
dar, din respect faţă de general, o potrivi pe litera e: he, he, 
he, he, he! Şi începu şi trupul lui să se cutremure de râs, cu 
toate că umerii lui nu purtaseră epoleţi. 

— Fură, jecmăneşte vistieria şi mai cere şi decoraţii, 
canalia! „Nu se poate fără încurajare, zice el, că doar am 
muncit”... ha, ha, ha, ha! 

Un simţământ dureros se ivi pe nobila faţă a fetei. 

— Vai, tată! Nu înţeleg cum poţi să râzi! Faptele incorecte 
pe mine nu fac decât să mă mâhnească. Când se săvârşeşte 
înşelătorie în văzul tuturor, şi aceşti oameni nu sunt 


condamnaţi de oprobriul public, nu mai ştiu ce-i cu mine. 
Atunci mă fac rea, ajung nesuferită; şi mă gândesc, mă tot 
gândesc... 

Fata de-abia se ţinu să nu plângă. 

— Te rog numai să nu te superi pe noi, zise generalul. Noi 
nu avem aici nicio vină. Nu-i aşa? zise, adresându-se lui 
Cicikov. Sărută-mă şi du-te la tine. Eu mă îmbrac pentru 
masă. Tu, zise el, privindu-l pe Cicikov în ochi, nădăjduiesc 
că rămâi la masă la mine? 

— Numai dacă Excelenţa Voastră... 

— Fără mofturi, ce să mai vorbim? Slavă Domnului, mai 
pot ospăta lume. Ciorbă am. 

Aruncându-şi sprinten braţele în lături, Cicikov îşi plecă 
respectuos capul, recunoscător, încât pierdu un moment din 
vedere toate lucrurile din odaie şi nu-şi mai vedea decât 
vârfurile cizmuliţelor. După ce rămase o vreme în această 
ţinută plină de respect, ridicându-şi capul din nou, n-o mai 
zări pe Ulinka. Pierise. În locul ei se ivi un fecior uriaş, cu 
mustăţi şi barbete dese, cu un lighean şi o tavă de argint. 

— Îmi dai voie să mă îmbrac în faţa ta? 

— Nu numai să vă îmbrăcaţi, dar puteţi face în faţa mea 
tot ce doriţi, Excelenţă. 

Scoţând o mână din halat şi suflecând mânecile cămăşii pe 
braţele sale voinice, generalul începu să se spele, stropind 
şi pufnind ca o rață. Apa şi săpunul zburau în toate părţile. 

— Le place, le place, într-adevăr, le place să fie încurajați, 
zise el, ştergându-se de jur împrejur pe grumaz... Mângâie- 
I, mângâie-l! Că fără încurajare nici de furat nu fură! Ha, 
ha, ha! 

Cicikov era plin de voie bună. Deodată îi veni o inspiraţie. 
„Generalul e un om vesel şi tare bun - ia să încerc!” se 
gândi el şi, văzând că feciorul ieşise cu ligheanul, exclamă: 

— Excelenţă! Pentru că sunteţi atât de bun şi atât de atent 
faţă de toată lumea, am o mare rugăminte. 

— Ce anume? 

Cicikov privi împrejur. 


— Excelenţă, am un babalâc de unchi baccelit; are trei 
sute de suflete şi două mii... <de deseatine> şi afară de 
mine niciun alt moştenitor. Din pricina ramolelii, nu poate 
să-şi gospodărească singur moşia, dar nici mie nu mi-o dă. 
Şi să vedeţi ce argumente aduce! „Nu-mi cunosc bine 
nepotul, zice, o fi risipitor. Să-mi dovedească întâi că-i om 
de nădejde: să dobândească întâi singur trei sute de suflete 
şi i le dau şi pe cele trei sute ale mele.” 

— Dar ce-i cu el? După cât înţeleg e prost de-a binelea, 
zise <generalul>. 

— Că-i prost, asta n-ar fi nimic, asta l-ar privi personal. Dar 
starea mea, Excelenţă? Bătrânul şi-a luat chelăreasă, iar 
chelăreasa are copii. M-aş putea pomeni într-o bună zi că 
totul le rămâne lor. 

— Şi-a ieşit din minţi prostul de unchiaş, ce să mai vorbim! 
zise generalul. Dar nu înţeleg cu ce te pot ajuta eu? adăugă, 
privindu-l uimit pe Cicikov. 

— Iată la ce m-am gândit. Dacă dumneavoastră mi-aţi 
trece mie toate sufletele moarte din satul dumneavoastră, 
chipurile ca fiind vii, şi-am încheia un act de vânzare- 
cumpărare, atunci acest act de vânzare-cumpărare l-aş 
înfăţişa bătrânului, şi el mi-ar da moştenirea. 

La auzul acestora, generalul izbucni într-un hohot de râs, 
cum n-a mai râs poate vreodată un om. Şi aşa cum se găsea, 
se prăbuşi în fotoliu. Dădu capul pe spate, gata să se înece 
de râs. Se nelinişti toată casa. Se înfăţişă feciorul. Fiica veni 
de-a fuga, înspăimântată. 

— Tată, ce ţi s-a întâmplat? zise, speriată, privindu-l 
nedumerită în ochi. 

Dar vreme îndelungată glasul generalului nu putu să 
scoată nicio silabă ca lumea. 

— Nimic, draga mea; nu te îngrijora. Vezi-ţi de treabă; 
venim îndată la masă. Fii liniştită. Ha, ha, ha! 

Şi, după ce se mai înecă de câteva ori, hohotul de râs al 
generalului izbucni şi mai tare, răsunând în toată casa, din 
antreu şi până în odaia cea mai din fund. 


Cicikov era neliniştit. 

— Unchiul, unchiul! Ce păcăleală o să-i tragi babalâcului! 
Ha, ha, ha! În loc de vii, o să aibă morţi. Ha, ha! 

„larăşi a început! se gândi Cicikov. Tii, ce-i mai place să 
râdă!” 

— Ha, ha, ha! continua generalul. Şi ce măgar! Cui i-ar 
putea trăsni prin cap: „Fă întâi trei sute de suflete din 
nimic, şi de-abia atunci îţi dau şi pe cele trei sute ale mele!” 
E un mare măgar. 

— Mare măgar, Excelenţă. 

— Dar şi festa ta e bună, să-i vâri sub nas bătrânului 
suflete moarte! Ha, ha, ha! Mult aş da să văd şi eu cum ai să 
te înfăţişezi cu actul de vânzare-cumpărare. Dar cum e? 
Cum arată? E tare bătrân? 

— Vreo optzeci de ani. 

— Se mişcă, e vioi? Trebuie să fie voinic dacă ţine pe lângă 
el şi o chelăreasă... 

— Ce voinic! Curge nisipul din el, Excelenţă! 

— Prost mai el Nu-i aşa că-i prost? 

— Prost, excelenţă. Şi smintit în lege. 

— Mai face vizite? Iese în lume? Se mai ţine pe picioare? 

— Se ţine, dar greu. 

— Că prost mai el Dar e voinic, totuşi? Mai are dinţi? 

— Numai doi, Excelenţă. 

— Ce măgar! Tu, nu te supăra, frate... Cu toate că ţi-e 
unchi, e un măgar. 

— Măgar, excelenţă. Cu toate că mi-e rudă, şi-mi vine greu 
s-o recunosc, n-am ce face. 

Cicikov minţea: nu-i era deloc greu să recunoască, cu atât 
mai mult cu cât sunt puţine probabilităţi să fi avut vreodată 
vreun unchi. 

— Excelenţă, atunci mi le daţi? 

— Să-ţi dau suflete moarte? Dar pentru o născoceală ca 
asta, ţi le dau cu pământul şi cu sălaşurile lor cu tot! Ia-ţi tot 
cimitirul! Ha, ha, ha! Dar bătrânul, bătrânul! Ha, ha, ha, ha! 
Ce mai păcăleală o să-i tragi unchiului! Ha, ha, ha, ha! 


Şi râsul generalului răsuna din nou prin toate odăile 
excelenţei sale!'7b8617d. 


Capitolul al treilea 


„Dacă într-adevăr colonelul Koşkariov e nebun, asta nu mă 
supără deloc”, îşi zise Cicikov, când se găsi iarăşi în mijlocul 
câmpiilor întinse, după ce pieriseră satele şi rămânea 
numai bolta cerului cu doi nori într-o parte. 

— Selifan, ai întrebat bine care e drumul la colonelul 
Koşkariov? 

— Vedeţi, Pavel Ivanovici, eu am robotit toată vremea la 
caleaşcă, şi n-am avut vreme; dar l-a întrebat Petruşka pe 
vizitiu. 

— Tare mai eşti prost! Ţi-am mai spus să nu te bizui pe 
Petruşka: Petruşka e un buştean; Petruşka e un dobitoc; 
Petruşka-i beat şi acuma, cred. 

— Da” nu-i cine ştie ce scofală! zise Petruşka, întorcând 
capul şi privindu-l dintr-o parte. Decât asta, că scobori 
dealul şi o iei pe luncă, altfel nici n-ai cum. 

— Dar tu, afară de rachiu, n-ai mai pus nimic în gură? 
Frumos mai eşti, foarte frumos! într-adevăr, pot spune că ai 
uimit Europa cu frumuseţea ta! Cicikov îşi mângâia bărbia 
şi se gândea: „Iotuşi, ce deosebire între un cetăţean învăţat 
şi o mutră necioplită de fecior!” 

În răstimp, caleaşca începu să coboare. Se vedeau din nou 
lunci şi câmpii presărate cu crânguri de plopi tremurători. 

Săltându-se uşor pe arcurile mlădii, trăsura încăpătoare o 
lua încet pe un povârniş dulce şi, în sfârşit, intrând pe lunci, 
trecea pe lângă mori, huruia pe poduri şi se legăna lin pe 
drumul moale din vale. Nu se simţea niciun hârtop şi niciun 
făgaş sub roţi. Nu era o caleaşcă, era o desfătare. În 
depărtare se zăreau pământuri nisipoase; caleaşca trecu 
repede pe lângă pâlcuri de răchite, arini şi plopi argintii, 
care-i loveau cu crengile lor subţiri pe Petruşka şi pe 
Selifan, cocoţaţi pe capră. Lui Petruşka îi smulgeau mereu 
şapca din cap. Posomorât, servitorul sărea de fiece dată jos, 


suduia nătângul de copac şi pe omul care-l sădise, dar nu 
voia să-şi lege şapca sau cel puţin să şi-o ţie cu mâna, 
nădăjduind mereu că e cea din urmă oară şi că nu se va mai 
repeta. Copacilor de până acum li se alăturară curând 
mestecenii, apoi brazii. Sub ei creştea o iarbă deasă, flori 
albastre şi lalele galbene de pădure. [Întunericul de veci al 
pădurii fără capăt devenea tot mai nepătruns şi părea] că 
se pregăteşte să se transforme în noapte. Dar, deodată, se 
iviră de pretutindeni raze de lumină, ca din nişte oglinzi 
sclipitoare. Copacii se răriră, lucirile deveniră mai tari, şi 
iată, în faţa lui tresări un lac - o întindere de apă, lată cam 
de patru verste. Pe malul celălalt, deasupra lacului, un sat 
îşi împrăştia izbele de bârne. Din apă se auzeau strigăte. 
Vreo douăzeci de oameni scufundaţi până la brâu, până la 
umeri şi până la gât, trăgeau de un năvod spre malul 
dimpotrivă. Se petrecu şi o păţanie. Dimpreună cu peştele 
se încurcase în năvod şi un om rotund, pe cât de înalt pe 
atât de gros, leit un harbuz sau un butoi. Într-o stare 
deznădăjduită, ţipa cât îl ţinea gura: „Denis, netrebnicule, 
dă-i capătul lui Kozma! Kozma, ia capătul de la Denis! Nu 
împinge aşa, Foma ăl Mare! Du-te lângă Foma ăl Mic. 
Dracilor! Vă spui că rupeţi năvodul!” După cum se vede, 
harbuzul nu se temea pentru el: din pricina grosimii, nu se 
putea îneca şi, oricât ar fi încercat să se dea tumba ca să se 
scufunde, apa l-ar fi scos deasupra; şi dacă încă doi oameni 
i s-ar fi suit în cârcă, el ar fi rămas ca o băşică stăruitoare la 
faţa Japei, gemând numai uşor sub povara lor şi scoțând 
clăbuci pe nas. Îi era teamă grozavă să nu se rupă năvodul 
şi să nu piardă peştele, din care pricină câţiva oameni mai 
trăgeau şi cu frânghiile de pe mal. 

— Pesemne că-i boierul, colonelul Koşkariov, zise Selifan. 

— De ce crezi? 

— Pentru că, precum vedeţi, trupul lui e mai alb decât al 
celorlalţi şi grosimea e mai acătării, ca de boier. 

În răstimp, boierul, care se încurcase în năvod, fusese tras 
aproape de mal. Simţind că poate da cu tălpile de fund, se 


aşeză pe picioare şi în aceeaşi clipă îl văzu şi pe Cicikov, 
care cobora cu caleaşca de pe zăgaz. 

— Aţi luat masa? striga boierul, apropiindu-se de mal 
laolaltă cu peştele prins şi înfăşurat în reţeaua năvodului - 
ca mâna unei doamne, vara, în mănuşa de dantelă - ţinând 
o palmă cozoroc la ochi, ca să se apere de soare, iar 
cealaltă undeva mai jos, ca Venus de Medici ieşită din baie. 

— Nu, răspunse Cicikov, scoțând şapca şi urmând să salute 
din caleaşcă. 

— Atunci mulţumiţi-i lui Dumnezeu! 

— Dar ce-i? întrebă Cicikov curios, ţinând şapca deasupra 
capului. 

— Păi, uite ce-i. [Foma ăl Mic, lasă plasa jos şi arată] 
nisetrul de ciorbă. Kozma, nătărăule, du-te şi-l ajută! 

Doi pescari ridicară din ciubăr capul unei dihănii. 

— Uite ce mai cneaz! A venit din râu! strigă boierul cel 
rotund. Luaţi-o spre curte! Vizitiu, ia-o pe drumul din vale, 
prin grădina de zarzavat. Du-te, Foma ăl Mare, 
netrebnicule, şi trage prăjina. Vă duce el; vin şi eu acuşi... 

Foma cel Mare, cu picioarele lungi şi desculţe, numai în 
cămaşă, aşa cum se găsea, fugea înaintea caleştii prin tot 
satul, în care la fiecare izbă atârnau plase, năvoade şi 
vârşe: toţi ţăranii erau pescari; apoi scoase prăjina care 
oprea trecerea prin grădina de zarzavat şi, luând-o prin 
grădină, caleaşca ieşi la un maidan, în apropierea unei 
biserici de lemn. Mai departe, dincolo de biserică, se 
vedeau acoperişurile de clădiri. 

„E cam ciudat acest Koşkariov”, se gândi Cicikov. 

— Iată-mă şi pe mine! se auzi o voce lângă el. 

Cicikov întoarse capul. Boierul, acum îmbrăcat, mergea cu 
droşca lui alături de trăsură: purta redingotă de nanchin de 
culoarea ierbii, pantaloni galbeni şi, ca un Cupidon, nu avea 
cravată! în droşcă stătea pe o rână, umplând-o toată. 
Cicikov voi să-i spună ceva, dar grăsunul parcă intrase în 
pământ. Droşca se ivi din nou pe mal, unde se scotea 
peştele. Se auzea din nou: „Foma ăl Mare, Foma ăl Mic! 


Kozma şi Denis! Dar când ajunse la cerdacul casei, spre 
marea lui uimire, boierul cel gras se afla în cerdac şi-l primi 
în braţe. Era de neînțeles cum izbutise să ajungă aşa de 
repede. Se sărutară, după un vechi obicei rus, de trei ori, în 
cruce: boierul păstra datinile cele vechi. 

— Vă aduc salutări din partea Excelenței Sale, zise Cicikov. 

— Care Excelenţă? 

— De la ruda dumneavoastră, generalul Alexandr 
Dmitrievici. 

— Cine e acesta, Alexandr Dmitrievici? 

— Generalul Betrişcev, răspunse Cicikov oarecum uimit. 

— Nu-l cunosc, zise boierul uimit. 

Cicikov rămase şi mai uimit. 

— Cum aşa?... Nădăjduiesc cel puţin că am plăcerea să 
vorbesc cu colonelul Koşkariov? 

— Să nu nădăjduiţi. Dumneavoastră n-aţi nimerit la el, ci la 
mine: Piotr Petrovici Petuh! Petuh Piotr Petrovici! zise 
stăpânul casei. 

Cicikov înlemni. 

— Cum aşa? se întoarse cu faţa spre Petruşka şi Selifan, 
care, la rândul lor, căscară gura şi holbară ochii, unul pe 
capră, iar celălalt lângă uşiţa caleştii. Cum s-a întâmplat 
asta, neghiobilor? Doar vi s-a spus: la colonelul Koşkariov... 
lar dumnealui e Piotr Petrovici Petuh... 

— Băieţii au făcut foarte bine! Duceţi-vă la bucătărie şi vi 
se va da câte un pahar de rachiu, zise Piotr Petrovici Petuh. 
Deshămaţi caii şi mergeţi numaidecât în odaia slugilor. 

— Îmi vine foarte greu... o greşeală atât de neaşteptată... 
zise Cicikov. 

— Nu e nicio greşeală. Gustaţi întâi bucatele şi pe urmă să 
spuneţi dacă e o greşeală. Poftiţi, zise (Petuh), luându-l pe 
Cicikov de braţ şi ducându-l în casă. Din casă ieşiră în 
întâmpinarea lor doi tineri în redingote de vară - subţiri ca 
nişte nuiele de răchită şi cu un arşin mai <înalţi> decât 
tatăl lor. 


— Fiii mei, liceeni. Au venit de sărbători... Nikolaşa, tu 
rămâi cu musafirul, iar tu, Alexaşa, vino cu mine. Şi 
stăpânul casei se făcu nevăzut. 

Cicikov începu să stea de vorbă cu Nikolaşa. După cum se 
părea, Nikolaşa era un viitor om de nimic. Îi spuse imediat 
lui Cicikov că nu face să înveţi la un liceu gubernial, că 
împreună cu fratele vrea să meargă la Petersburg, pentru 
că provincia nu merită să te îngropi în ea... 

„Înţeleg, se gândi Cicikov: totul se va sfârşi în cofetării şi 
pe bulevard...” 

— Dar cum stă tata cu moşia? întrebă el cu glas tare. 

— E ipotecată, răspunse însuşi părintele care răsărise din 
nou în salon, ipotecată. 

„Poftim! se gândi Cicikov. În curând nu va mai rămâne 
nicio moşie. Trebuie să mă grăbesc.” 

— Totuşi, n-aţi făcut bine, zise el cu părere de rău, că v-aţi 
grăbit să ipotecaţi. 

— Nu, nu-i nimic, răspunse Petuh. Se spune că-i o treabă 
bună. 'Toţi ipotechează: cum să rămân eu în urmă? Şi apoi 
am stat toată vremea aici: vreau să încerc să mai stau şi la 
Moscova. lată, şi copiii tot caută să mă înduplece; vor să 
înveţe în capitală. 

„Neghiobule, neghiobule! se gândi Cicikov. Ai să iroseşti 
totul. Şi pe copii ai să-i înveţi risipitori. Moşioara nu e rea. 
După cum se vede, şi ţăranii trăiesc bine şi nici boierii n-o 
duc prost. lar când se vor învăţa prin restaurante şi teatre - 
totul se va duce dracului. Mai bine ai sta, cozonacule, la 
ţară.” 

— Ştiu la ce vă gândiţi! zise Petuh. 

— La ce? întrebă Cicikov, încurcat. 

— Vă gândiţi: „Neghiob mai e acest Petuh: m-a pofitit la 
masă, iar până acum nu văd nicio masă”. Va fi numaidecât 
gata, stimabile. Cât şi-ar împleti cozile o fată tunsă, masa-i 
gata. 

— Tăicuţule! Vine Platon Mihalici! zise Alexaşa, uitându-se 
pe fereastră. 


— E călare pe un roib! adăugă Nikolaşa, aplecându-se pe 
fereastră. 

— Unde, unde? strigă Petuh, apropiindu-se şi el. 

— Cine-i acest Platon <Mihailovici>? îl întrebă Cicikov pe 
Alexaşa. 

— Un vecin al nostru, Platon Mihailovici Platonov, un om 
tare bun, un om minunat, răspunse <Petuh>. 

În răstimp, intră în odaie Platonov, un bărbat frumos, bine 
făcut, [cu păr bălai albicios şi lucios şi cu ochi negri]. 
Zăngănindu-şi zgarda de alamă, a intrat cu el şi un câine 
botos, o dihanie mare de câine cu numele de Iarb. 

— Ai mâncat? întrebă stăpânul casei. 

— Am mâncat. 

— Păi atunci cum? Ai venit să râzi de mine? Ce să fac cu 
dumneata dacă ai mâncat? 

Musafirul zâmbi şi zise: 

— Am să te liniştesc, spunându-ţi că n-am mâncat nimic, că 
n-am deloc poftă de mâncare. 

— Ce de peşte am prins, dacă ai fi văzut! Ce nisetru mi-a 
picat! Ce caraşi, ce crăpoi! 

— Mi-e şi necaz să te ascult. Cum de ai întotdeauna atâta 
bună dispoziţie? 

— Vai de mine, dar de ce să fiu plictisit? răspunse stăpânul 
casei. 

— Cum vine asta: „De ce să fiu plictisit?” Pentru că e 
plictiseală. 

— Mănânci prea puţin, asta e. Încearcă de mănâncă bine. 
Numai în vremea din urmă au scornit oamenii plictiseala. 
Înainte nu se plictisea nimeni. 

— la nu te mai lăuda! Parcă dumneata nu te-ai plictisit 
niciodată? 

— Niciodată! Nici nu ştiu ce-i aia şi nici n-am vreme să mă 
plictisesc. Dimineaţa cum faci ochi - iată şi bucătarul, 
trebuie să porunceşti masa; apoi ceaiul, apoi logofătul, apoi 
te duci la pescuit, şi iată şi masa de prânz. După masă, nici 


nu apuci să aţipeşti niţel că iarăşi vine bucătarul, trebuie 
comandată cina; când să te mai plictiseşti?... 


În tot timpul discuţiei, Cicikov îl cerceta pe musafir, care-l 
uimise prin neobişnuita lui frumuseţe, prin statura lui bine 
clădită, coborâtă parcă dintr-un tablou, prin prospeţimea 
tinereţii lui neîntinate, prin curăţia feciorelnică a feţei, care 
nu fusese niciodată atinsă de vreo bubuliţă. Nici patima, 
nici tristeţea, nici altceva ce ar semăna cu o nelinişte sau 
tulburare, nu îndrăzniseră să se atingă de faţa lui 
tinerească şi să lase vreo cută pe ea, dar în acelaşi timp nici 
n-o înviorau. Îi rămăsese parcă somnoroasă, cu tot 
zâmbetul zeflemitor care o lumina din când în când. 

— Nici eu nu înţeleg, dacă-mi daţi voie să-mi spun părerea, 
zise Cicikov, cum te poţi plictisi cu o înfăţişare ca a 
dumneavoastră. Fireşte, dacă n-ai bani de ajuns sau dacă ai 
duşmani, cum se întâmplă câteodată, hotărâți să te încurce 
sau chiar să-ţi ia şi viaţa... 

— Credeţi-mă, îl întrerupse frumosul musafir, că de dragul 
unei schimbări aş fi dorit din când în când şi câte o 
tulburare: cel puţin să mă supere cineva - dar nici de asta 
n-am parte. Curată plictiseală. 

— Atunci aveţi prea puţin pământ, sau un număr prea mic 
de suflete? 

— Nici vorbă! Eu şi fratele meu avem amândoi zece mii de 
deseatine de pământ cu peste o mie de ţărani. 

— Atunci, nu mai înţeleg... Poate că aţi avut recolte 
proaste, boleşniţe? Poate că au murit mulţi? 

— Dimpotrivă, totul e în cea mai perfectă ordine, şi fratele 
meu e un gospodar minunat. 

— Şi totuşi să te plictiseşti! înţeleg din ce în ce mai puţin, 
zise Cicikov ridicând din umeri. 

— O să gonim noi plictisul numaidecât, zise stăpânul casei. 
Alexaşa, dă fuga la bucătărie şi spune-i bucătarului să ne 
trimită repejor nişte pateuri. Dar unde-i gură-cască ăla de 
Emelian şi hoţul de Antoşka? De ce nu aduc gustările? 


Uşa se şi deschise. Gură-cască de Emelian şi hoţul de 
Antoşka se iviră cu şervete, puseră masa şi aşezară o tavă 
cu şase carafe de rachiuri de casă de felurite culori. 
Curând, în jurul tăvilor şi carafelor se întinse un şir de 
farfurii cu tot soiul de gustări ademenitoare. Slugile umblau 
repede, aducând mereu câte ceva în farfurii acoperite, din 
care se auzea sfârâitul untului. Gură-cască de Emelian şi 
hoţul de Antoşka se descurcau de minune. Poreclele le erau 
date numai ca imbold. Boierul n-avea deloc chef să se certe, 
era tare bun; dar rusului îi e foarte dragă vorba pipărată, 
ca şi păhărelul de votcă pentru a mistui mai bine. Ce să-i 
faci? Aşa e firea lui: nu-i place nimic searbăd. 

Gustările au fost urmate de masa propriu-zisă. Blajinul 
stăpân al casei se schimbase într-un adevărat ucigaş. Era 
de ajuns să vadă că vreunul din musafiri are, în farfurie, o 
singură bucată, şi-i mai punea una, zicând: „Fără pereche, 
nici omul, nici pasărea nu poate trăi pe lume”. Celui care 
avea două bucăţi îi mai punea a treia, zicând: „Ce număr o 
fi ăsta: doi? Lui Dumnezeu îi place treimea.” Dacă musafirul 
mânca trei bucăţi, el îi zicea: „Unde s-a mai pomenit o 
căruţă cu trei roţi? Cine clădeşte casa în trei colţuri?” Avea 
şi pentru cifra patru şi pentru cinci câte o zicală. Cicikov 
mâncă dintr-un singur fel aproape douăsprezece felii şi se 
gândi: „Acum stăpânul casei n-o să mai aibă ce spune”. Da' 
de unde! Fără să rostească o vorbă, stăpânul casei îi puse în 
farfurie un muşchi de vițel la frigare, cu rinichi cu tot, şi 
încă ce vițel! 

— Doi ani l-am hrănit numai cu lapte, zise stăpânul casei. 
L-am îngrijit ca pe copilul meu! 

— Nu mai pot, se împotrivi Cicikov. 

— Gustaţi şi apoi spuneţi: nu mai pot! 

— Nu mai încape, nu mai e loc. 

— Uite, nici în biserică nu era loc, dar a intrat primarul şi 
s-a făcut loc. Şi era o îmbulzeală de n-ar fi putut să cadă un 
ac. Încercaţi numai: această bucată e şi ea un fel de primar. 


Cicikov încercă şi, într-adevăr, bucata era ca un primar: s- 
a găsit loc, cu toate că i se păruse că nu mai încăpea nimic. 

„Ei, cum să se ducă un om ca ăsta la Petersburg sau la 
Moscova? Atât de primitor, în trei ani ajunge la sapă de 
lemn! Pasămite, el nu ştia că acum treaba se perfecţionase: 
că şi fără a fi primitor poţi irosi totul nu în trei ani, ci în trei 
luni.” 

Petuh turna mereu; iar ceea ce nu beau musafirii, dădea 
lui Alexaşa şi Nikolaşa, care goleau pahar după pahar; se 
vedea de mai-nainte asupra cărei laturi a cunoştinţelor 
omeneşti îşi vor îndrepta ei luarea-aminte, de îndată ce vor 
ajunge în capitală. Cu musafirii se întâmplă altceva; cu chiu, 
cu vai se mutară pe balcon şi cu chiu, cu vai se aşezară în 
jilţuri. Stăpânul casei, de cum s-a lăsat în jilţul lui, parcă 
făcut pentru patru oameni, adormi. Trupul lui gras se 
preschimbă numaidecât în nişte foaie, şi pe gura deschisă şi 
prin bortele nasului ieşeau nişte sunete cum rar i-ar putea 
veni în cap unui compozitor din zilele noastre; şi tobă, şi 
flaut, şi un zgomot smucit ca hămăitul unui câine. 

— Ce mai şuieră! zise Platonov. 

Cicikov râse. 

— Desigur, dacă mănânci aşa, cum să te mai plictiseşti! Te 
apucă somnul. Nu-i aşa? 

— Da. Totuşi eu - iertaţi-mă, nu pot înţelege cum poţi să te 
plictiseşti. Împotriva plictiselii sunt atâtea leacuri. 

— Care anume? 

— Oare-s puţine la îndemâna tinereţii? Să dănţuieşti, să 
cânţi la vreun instrument... sau chiar să te-nsori. 

— Cu cine? 

— Parcă prin apropiere nu-s fete frumoase şi bogate? 

— Nu sunt. 

— Atunci n-ai decât să cauţi într-altă parte, să călătoreşti. 
Şi o idee straşnică fulgeră deodată prin capul lui Cicikov. 
Iată un leac minunat! zise el, privindu-l pe Platonov în ochi. 

— Care? 

— Călătoria. 


— Dar unde să mă duc? 

— Dacă nu vă opreşte nimic, veniţi cu mine, zise Cicikov şi 
se gândi, privindu-l pe Platonov: „Ce bine ar fi! Am putea 
împărţi cheltuielile pe din două, iar reparaţiile caleştii le-aş 
putea trece cu totul în seama lui.” 

— Dumneavoastră unde mergeţi? 

— Deocamdată călătoresc nu atât pentru mine, cât pentru 
altul. Generalul Betrişcev, un bun prieten şi, aş putea 
spune, binefăcătorul meu, m-a rugat să vizitez nişte rude 
de-ale lui... desigur, rudele sunt rude; dar într-o măsură 
oarecare, ca să zic aşa, o fac şi pentru mine: pentru că a 
vedea lumea, perindarea a tot felul de oameni - orice-ai 
spune - e ca o carte vie, o a doua ştiinţă. Şi, după ce rosti 
aceste vorbe, Cicikov se gândi: „Zău c-ar fi bine. S-ar putea 
ticlui lucrurile aşa fel, ca el să ia asupră-şi toate cheltuielile, 
să înhame caii lui, pe când ai mei s-ar hrăni la el în sat.” 

„Şi de ce n-aş călători? se gândea în vremea asta Platonov. 
Acasă n-am ce face, gospodăria e pe mâinile fratelui meu şi 
n-ar avea de suferit nimic. Într-adevăr, de ce n-aş călători?” 

— Dar n-aţi vrea să fiţi musafirul fratelui meu vreo două 
zile? zise el. Altfel, nu-mi dă drumul. 

— Cu mare plăcere, chiar şi trei. 

— Atunci să batem palma! Plecăm! zise, înviorându-se, 
Platonov. 

Bătură palma. 

— Hai să plecăm! 

— Unde, unde? strigă stăpânul casei, trezindu-se şi 
holbând ochii. Nu-u, dragii mei! Am poruncit să scoată 
roţile de la caleaşcă, şi armăsarul dumitale, Platon Mihailici, 
a fost trimis la cincisprezece verste de aici. Nu, în noaptea 
asta dormiţi la mine, iar mâine, după ce luăm masa, care va 
fi devreme, n-aveţi decât să plecaţi. 


Puteai să te împotriveşti lui Petuh? Trebuia să rămâi. În 
schimb, au fost răsplătiți cu o minunată seară de primăvară. 
Stăpânul casei a pus la cale o plimbare pe râu. Doisprezece 


vâslaşi, cu douăzeci şi patru de vâsle, i-au dus cu cântece pe 
luciul neted al unui lac ca oglinda. Din lac intrară pe râu - 
un râu ce parcă n-avea sfârşit, cu maluri line de amândouă 
părţile trecând mereu pe sub otgoanele întinse de-a latul 
lui, pentru pescuit. Niciun fior nu încreţea apa; numai 
priveliştile se perindau mute, una după alta, şi pădurici 
după pădurici mângâiau ochiul, prin aşezarea felurită a 
copacilor. Vâslaşii loveau unda cu toate cele douăzeci şi 
patru de lopeţi deodată, apoi le ridicau în aer, şi barca 
luneca singură, ca o pasăre uşoară, pe luciul nemişcat al 
apei. Un flăcău lat în umeri, al treilea de la cârmă, începu să 
cânte cu glas atât de limpede şi răsunător, de parcă sunetul 
ieşea din gâtlejul unei privighetori; melodia era reluată de 
alţi cinci, pentru ca apoi ceilalţi şase să se prindă şi ei în 
cântec, care - întărit - se revărsa nemărginit, după cum 
nemărginită e Rusia. Petuh, înviorându-se, ţinea din timp în 
timp isonul, ba intervenea şi cu câte o notă mai puternică, 
atunci când simţea nevoia să întărească corul; chiar şi 
Cicikov îşi aducea aminte că e rus. Numai Platonov se 
gândea: „La ce bun şi cântecul ăsta tărăgănat? îţi 
covârşeşte şi mai mult sufletul de alean.” 

Făcură cale-ntoarsă în amurg. În întunericul ce se lăsa, 
vâslele loveau unda, care nu mai oglindea cerul. Când se 
înnoptă de-a binelea traseră la mal; la focurile aprinse, 
pescarii îşi fierbeau pe pirostrii ciorbă de ghigorţi ce se mai 
zbăteau încă. Toată suflarea era acasă. Vitele şi păsările 
fuseseră şi ele de mult adunate în ogrăzi; praful ridicat de 
cirezi se aşezase, iar păstorii care le mânaseră stăteau la 
poartă, aşteptându-şi cana cu lapte şi chiar poftirea la câte 
o ciorbă de peşte. În noapte se auzea zvon de glasuri 
omeneşti şi lătratul câinilor răzbătea din satele învecinate. 
Luna se ridica încet-încet, razele ei străbătând 
împrejurimile întunecate, şi scălda totul în lumina ei. 
Minunate privelişti! Dar nu avea cine să le admire: Nikolaşa 
şi Alexaşa, în loc să galopeze prin faţa lor pe doi armăsari 
focoşi, întrecându-se unul pe altul, se gândeau la Moscova, 


la cofetării, la teatre, despre care le povestise un elev de la 
liceul militar, care trecuse pe la ei, venind din capitală. 
Părintele lor se gândea cum să-şi mai îndoape musafirii. 
Platonov căsca. Cel mai animat se dovedi a fi Cicikov: „Ei, 
hotărât lucru, odată şi odată trebuie să am şi eu sătuleţul 
meu!” Şi-n închipuirea lui îşi vedea soţioara şi pe micii 
Cicikovi. 

La cină, mâncară din nou peste măsură. Pavel Ivanovici 
intră în odaia care i se dăduse pentru dormit şi, pe când se 
culca în pat, îşi pipăi burta şi zise: „lobă! Nu mai e loc nici 
măcar pentru un primar.” Întâmplarea făcea ca biroul 
stăpânului casei să fie alături. Peretele era subţire şi se 
auzea tot ce se vorbea dincolo. Stăpânul poruncea 
bucătarului, în chip de gustări de dimineaţă pentru a doua 
zi, o adevărată masă. Dar cum îi poruncea! Şi unui mort i-ar 
fi lăsat gura apă. 

— Plăcinta să mi-o faci în patru colţuri, îi zicea el sâsâind şi 
trăgând cu putere aer în piept. Într-un colţ să-mi pui carne 
de pe fălci de nisetru şi zgârcituri de cegă, în alt colţ hrişcă, 
ciupercuţe cu ceapă, lapţi proaspeţi, creier şi ce mai ştii tu 
că trebuie... La un capăt să fie rumenă, iar la celălalt mai 
puţin. lar dedesubt s-o coci aşa, încât s-o pătrundă toată, 
încât, ştii, nu să se desfacă în gură, ci să se topească 
singură, cum se topeşte zăpada, să nici nu simţi. Vorbind, 
Petuh îşi sugea buzele şi plescăia din limbă. 

„Să-lia dracul! N-o să mă lase să dorm”, se gândi Cicikov, 
şi-şi acoperi capul cu plapuma ca să nu mai audă nimic, dar 
şi prin plapumă mai auzea: 

— Jur împrejurul nisetrului să-mi aşezi sfeclă în steluțe, 
scrumbii şi râşcovi şi, mai ştii, nişte gulii şi morcovi şi bob, şi 
încă ceva, aşa, încât, ştii, să fie garnitură - garnitură de tot 
felul şi cât mai multă. Iar în burta de porc să pui gheaţă, aşa 
ca să se umfle bine. 

Multe alte feluri mai porunci Petuh. Se auzea mereu: „Şi 
prăjeşte... şi coace... şi lasă să fiarbă înăbuşit!” Când veni 
vorba de curcan, Cicikov adormise. 


A doua zi, musafirii mâncară atât de mult, încât Platonov 
nu mai putea merge călare. Un grăjdar al lui Petuh îi duse 
armăsarul. Amândoi se aşezară în caleaşcă, pe urma căreia 
pomi alene câinele cel botos. Şi el se îndopase peste 
măsură. 

— Uf!... zău că a fost prea-prea!... zise Cicikov după ce 
ieşiră din curte. 

— Şi mi-e necaz că nu se plictiseşte! adăugă Platonov. 

„Dacă aş avea şi eu, ca tine, şaptezeci de mii venit pe an, 
îşi zicea Cicikov, nici nu m-aş gândi la plictiseală. Uite, 
concesionarul Murazov - e uşor de spus - are zece 
milioane... Ce sumă!” 

— V-ar supăra să facem un ocol? Aş vrea să-mi iau rămas 
bun de la soră-mea şi cumnatul meu. 

— Cu mare plăcere, se învoi Cicikov. 

— Dacă vă place gospodăria, zise Platonov, o să fie 
interesant pentru dumneavoastră să-l cunoaşteţi. Nu găsiţi 
un gospodar mai bun ca el. În zece ani, şi-a ridicat venitul 
moşiei de la treizeci, la două sute de mii. 

— Ah, atunci e într-adevăr un om demn de tot respectul! E 
cât se poate de interesant să faci cunoştinţă cu un astfel de 
om. Cum de nu?! E, cum s-ar spune... Şi cum îl cheamă? 

— Kostanjoglo. 

— Iar prenumele şi numele tatălui, dacă-mi îngăduiţi? 

— Konstantin Feodorovici. 

— Konstantin Feodorovici Kostanjoglo. Mă interesează 
mult să-l cunosc. E folositor să faci o astfel de cunoştinţă. 

Platonov îşi luă sarcina să-i arate lui Selifan drumul, ceea 
ce era de trebuinţă, vizitiul de-abia mai ţinându-se pe 
capră. Petruşka se prăvăli de două ori cu capul de pământ, 
din caleaşcă, şi, până la urmă, stăpânii se văzură nevoiţi să-l 
lege de capră cu o frânghie. „Ce dobitoc!” repeta într-una 
Cicikov. 

— Uite că începe pământul lui, zise Platonov. Are cu totul 
altă înfăţişare. 


Într-adevăr, peste tot câmpul se întindea o pădure sădită: 
copaci drepţi ca săgețile; mai departe, copaci mai înalţi, dar 
tot tineri; după ei, o pădure bătrână, cu copaci din ce în ce 
mai înalţi. Apoi iarăşi o fâşie de câmp împădurită des, în 
acelaşi fel: pădure tânără, apoi pădure bătrână. Şi trecură 
de trei ori prin pădure ca printr-o poartă făcută într-un zid. 

— Toţi ăştia au crescut la fel în vreo opt ani, pe când la alţii 
nu cresc nici în douăzeci. 

— Atunci cum a fost? 

— Întreabă-l pe el. E un mare cunoscător al pământului, la 
el nimic nu se face fără rost. Pe lângă că-şi cunoaşte 
pământul, el mai cunoaşte care vecinătate e bună pentru 
cutare sau cutare plantă, ce copaci trebuiesc sădiţi în 
vecinătatea unui anumit soi de grâne. Totul împlineşte la el 
trei sau patru scopuri deodată. La el, pădurea, folosită 
pentru lemn, mai slujeşte şi pentru ca într-un anumit loc să 
adauge o anumită câtime de umezeală ogoarelor, să îngraşe 
într-o anumită măsură pământul prin frunzele care cad, să 
dea o anumită suprafaţă de umbră... Când împrejur e 
secetă, la el nu-i; când în vecinătăţi recolta e proastă, la el 
nu-i recoltă proastă. Îmi pare rău, în ce mă priveşte, că nu 
prea cunosc chestiile astea şi că nu mă pricep nici să le 
povestesc, dar face nişte lucruri... Lumea zice că-i vrăjitor. 
„Într-adevăr, e un bărbat uimitor, se gândea Cicikov. Păcat 
că tânărul ia lucrurile uşor şi nu se pricepe la povestit.” 

În sfârşit, se ivi şi satul. Întocmai ca un oraş, se întindea cu 
mulţimea de izbe pe trei înălţimi, încununate cu trei 
biserici; şire şi stoguri uriaşe erau presărate peste tot. „Da, 
se gândi Cicikov, se vede că aici stă un gospodar de mâna 
întâia.” Toate izbele erau bine clădite; ulițele erau netede; 
vedeai o căruţă, căruţa era nou-nouţă şi trainică; întâlneai 
vreun ţăran - i se vedea isteţimea pe faţă; vitele comute 
alese; chiar şi porcul ţăranului avea o nobleţe. Se vădea 
dintr-odată că aici locuiau ţărani care, vorba cântecului, 
adunau argintul cu lopata. Nu se vedeau parcuri şi gazon 
englezesc, cu tot soiul de zorzoane; dar, ca-n vechime, se 


zărea şirul de hambare şi dependinţe până în chiar casa 
boierului, pentru ca el să ia seama la tot ce se întâmplă; pe 
lângă toate acestea, deasupra casei era un foişor, de unde 
se vedea în toate părţile, până la o depărtare de 
cincisprezece verste. La cerdac îi întâmpinară nişte slugi 
îndemânatice, care nu semănau deloc cu beţivanul de 
Petruşka, deşi nu purtau fracuri, ci haine căzăceşti de 
postav albastru ţesut în casă. 

Însăşi stăpâna ieşi repede în cerdac. Era proaspătă, avea 
chipul alb şi rumen, şi era frumoasă ca o zi însorită; semăna 
ca două picături de apă cu Platonov, cu singura deosebire 
că nu era lipsită de viaţă ca el, ci veselă şi vorbăreaţă. 

— Bine ai venit, frăţioare. Ce bine-mi pare că ai dat pe la 
noi. Konstantin nu-i acasă, vine şi el acuşi. 

— Unde e? 

— Are treabă în sat cu nişte cumpărători, răspunse ea, 
conducându-i pe musafiri în casă. 

Cicikov cerceta iscoditor locuinţa acestui om neobişnuit, 
care avea un venit de două sute de mii de ruble, căutând să 
descopere însuşirile stăpânului, aşa cum, după scoica 
rămasă goală, se trag încheieri despre stridia sau melcul 
care a locuit-o cândva şi şi-a lăsat urmele într-însa. Dar nu 
putu ajunge la nicio concluzie. Ioate odăile erau simple, 
aproape goale şi ele; nici fresce, nici tablouri, nici bronzuri, 
nici flori, nici etajere cu porţelanuri, nici măcar cărţi. Într- 
un cuvânt, totul arăta că partea cea mai de seamă a vieţii 
celui care trăia aici nu se scurgea deloc între cei patru 
pereţi ai lui, ci pe câmp, iar planurile nu şi le întocmea în 
faţa vetrei - aşezat tihnit într-un fotoliu - ci se năşteau chiar 
pe locul de muncă, şi acolo unde se năşteau se şi înfăptuiau. 
În schimb, peste tot în casă Cicikov simţi mâna gospodinei: 
pe mese şi pe scaune erau aşezate scânduri curate de lemn 
de tei, iar pe ele, întinse la uscat, petale de flori. 

— Da” ce-i gunoiul ăsta peste tot? întrebă Platonov. 

— Care gunoi? răspunse stăpâna casei. E cel mai bun leac 
pentru friguri. Anul trecut am vindecat pe toţi ţăranii. lar 


astea-s pentru rachiuri; astea pentru dulceaţă. Voi râdeţi 
mereu de dulceţuri şi murături, dar pe urmă, când le 
mâncaţi, tot voi le lăudaţi. 

Platonov se apropie de pian şi începu să descifreze notele. 

— Doamne! Ce vechituri! făcu el. Nu ţi-e ruşine, dragă 
soră? 

— Să-mi fie cu iertăciune, frate, dar n-am vreme nici de 
pian. Am o fată de opt ani, pe care trebuie s-o învăţ carte. 
Să o dau pe mâna unei guvernante străine numai ca să-mi 
fac eu timp de muzică, nu, iartă-mă, frate, asta nu. 

— Plictisitoare ai mai ajuns, surioară! zise fratele, 
apropiindu-se de fereastră. A! Iată-l! Vine, vine! zise 
Platonov. 

Cicikov se repezi şi el la fereastră. De cerdac se apropia 
un bărbat de vreo patruzeci de ani, vioi, oacheş, îmbrăcat 
cu o redingotă <de postav> de păr de cămilă. El nu punea 
preţ pe îmbrăcăminte. Purta o şapcă de catifea obişnuită. 
De-a dreapta şi de-a stânga lui păşeau, cu capul descoperit, 
doi oameni din pătura de jos - mergeau vorbind, discutând 
ceva <cu el:> unul, un ţăran de rând, iar celălalt, un 
chiabur viclean, venit de aiurea, cu haină albastră de 
siberian. Pentru că se opriseră lângă cerdac, vorba lor se 
auzea din casă. 

— Uite ce să faceţi mai bine: să vă răscumpăraţi de la 
boierul vostru. Sunt gata să vă împrumut banii, şi mi-i plătiţi 
pe urmă în muncă. 

— Nu, Konstantin Feodorovici, de ce să ne răscumpărăm? 
Luaţi-ne. De la dumneavoastră o să învăţăm multe. Un om 
aşa deştept nu se mai găseşte pe lume. Nenorocirea-i că azi 
n-ai cum să te fereşti! Crâşmarii fac nişte rachiuri că, dintr- 
un singur pahar, îţi arde pântecul de-ţi vine să bei o găleată 
de apă. Nici n-ai când să clipeşti o dată, că ţi-ai şi dat banii 
pe gârlă. Mare ispită. Pasămite că necuratul cârmuieşte 
lumea, zău! Toată vremea scorneşte câte ceva, numai să-i 
zăpăcească pe ţărani: şi tutun, şi tot soiul de alte lucruri... 


Ce să-i faci, Konstantin Feodorovici? Om eşti - nu te poţi 
stăpâni! 

— Ascultă: iată ce este. La mine, totuşi, nu eşti slobod. E 
adevărat că primeşti totul de la început - şi vacă, şi cal; dar 
uite ce-i: eu cer de la ţărani atâta cât nu se cere nicăieri. La 
mine, întâi şi-întâi, trebuie să munceşti; n-are a face dacă 
pentru mine sau pentru tine, dar eu nu las pe nimeni să 
zacă trândav. La mine, ţăranul munceşte şi eu însumi 
muncesc ca un cal, pentru că am trecut prin multe, frate, şi 
ştiu că toate prostiile îţi vin în cap atunci când nu munceşti. 
Aşa că gândiţi-vă cu toţii în linişte la astea şi sfătuiţi-vă între 
voi. 

— Dar ne-am şi sfătuit, Konstantin Feodorovici. Şi bătrânii 
zic tot aşa, ce să mai vorbim! La dumneavoastră, fitece 
ţăran îi bogat: asta doar nu pică pară mălăiaţă; şi preoţii la 
dumneavoastră sunt miloşi. Iar la noi şi pe ăştia i-a luat şi n- 
are cine să mai prohodească. 

— Totuşi, duceţi-vă şi vă sfătuiţi. 

— Am înţeles. 

— Konstantin Feodorovici, cum să zic, faceţi bunătatea şi 
mai lăsaţi din preţ, zise cel chiabur, venit de aiurea, 
îmbrăcat cu haină albastră de siberian şi care mergea 
alături, în partea cealaltă. 

— Am spus o dată: nu-mi place să mă tocmesc. Eu nu-s ca 
alţi moşieri, la care pici tocmai când trebuie să plătească 
ipoteca. Las' că vă ştiu eu pe voi: aveţi izvoade cu numele 
acelora care au datorii de plătit şi când anume. Nu-i nicio 
scofală. Îl strânge nevoia şi îţi dă cu jumătate preţ. Dar eu 
ce să fac cu banii tăi? La mine poate să stea un lucru şi trei 
ani. Eu n-am de plătit ipotecă. 

— Într-adevăr, aşa-i, Konstantin Feodorovici. Dar eu aş 
vrea ca şi pe viitor să am de-a face cu dumneavoastră şi nu 
din niscaiva poftă de câştig. Poftim trei mii arvună. 
Chiaburul scoase din sân un teanc de bancnote murdare. 
Kostanjoglo le luă foarte liniştit, şi, fără să le numere, le vâri 
în buzunarul de la spate al redingotei. 


LIA 


„De, se gândi Cicikov: parcă n-ar fi decât o batistă 

Kostanjoglo apăru în uşa salonului. Şi mai mult îl uimi pe 
Cicikov culoarea oacheşă a feţei, asprimea părului negru, 
care pe alocuri încărunţise la nevreme, expresia vie a 
ochilor şi semnul firii focoase datorită obârşiei lui 
meridionale şi pătimaşe. Nu era rus get-beget. Nu ştia nici 
el de unde-i veniseră strămoşii. Nu se îngrijea de spiţa lui, 
socotind că nu este o chestiune însemnată şi că în 
gospodărie e lucru de prisos. Era pe deplin încredinţat că-i 
rus şi nu cunoştea altă limbă decât pe cea rusă. 

Platonov i-l prezentă pe Cicikov. Se sărutară. 

— Ca să scap de ipohondrie, m-am hotărât să fac o 
călătorie prin gubernii. Pavel Ivanovici mi-a propus să merg 
cu el, zise Platonov. 

— Minunat, făcu Kostanjoglo. Spre ce locuri, urmă el, 
adresându-i-se prietenos lui Cicikov, aveţi de gând să vă 
îndreptaţi? 

— Mărturisesc, răspunse Cicikov, aplecând binevoitor 
capul pe o parte şi mângâind în acelaşi timp cu mâna braţul 
fotoliului, deocamdată călătoresc nu atât pentru nevoile 
mele, cât pentru nevoile altuia: generalul Betrişcev, un bun 
prieten şi, aş putea spune, un binefăcător al meu, m-a rugat 
să mă duc să văd nişte rude de-ale sale. Desigur, rudele 
sunt rude, dar, pe de altă parte, o fac şi pentru mine; căci, 
nemaivorbind de folosul meu din punct de vedere 
hemoroidal, a vedea lumea, perindarea oamenilor este, ca 
să zic aşa, o carte vie, o ştiinţă. 

— Da, nu strică să mai vezi şi alte locuri. 

— Aţi spus foarte bine: într-adevăr, nu strică. Vezi lucruri 
pe care nu le-ai fi văzut; întâlneşti oameni pe care nu i-ai fi 
întâlnit. O discuţie cu un om e câteodată ca o monedă de 
aur, după cum am avut prilejul acum... Mă adresez 
dumneavoastră, mult stimate Konstantin Feodorovici, 
învăţaţi-mă, potoliţi-mi setea de a cunoaşte adevărul. Aştept 
ca o mană cerească cuvintele dumneavoastră dulci. 


— Totuşi, ce anume?... Ce să vă învăţ? zise Kostanjoglo 
stingherit. Eu însumi nu ştiu cine ştie ce. 

— Înţelepciune, mult stimate, înţelepciune - înţelepciunea 
de a mânui greaua cârmă a agriculturii, înţelepciunea de a 
scoate venituri sigure, de a strânge averi aievea, nu în vis, 
îndeplinindu-ţi şi datoria de cetăţean şi câştigând şi stima 
compatrioţilor. 

— Ştiţi ceva? zise Kostanjoglo privindu-l gânditor, 
rămâneţi la mine o zi. Am să vă arăt cum conduc toate şi am 
să vă povestesc totul. După cum veţi vedea, nu e vorba de 
nicio înţelepciune. 

— Fireşte, rămâneţi, zise şi stăpâna casei şi, adresându-se 
fratelui ei, adăugă: Rămâi şi tu: de ce să te grăbeşti? 

— Mi-e totuna. Cum face Pavel Ivanovici. 

— Cu multă plăcere... Dar iată ce-i: ruda generalului 
Betrişcev, un oarecare colonel Koşkariov... 

— Dar ăsta e... un smintit. 

— Într-adevăr, e smintit. Eu nu m-aş fi dus la el, dar 
generalul Betrişcev, un prieten bun şi, ca să zic aşa, 
binefăcător... 

— Atunci ştiţi ceva? zise Kostanjoglo, duceţi-vă până la el, 
nu-s nici zece verste. Am un docar gata înhămat, plecaţi 
chiar acum. Veţi avea vreme să vă întoarceţi la ceai. 

— Minunată idee! Aclamă Cicikov, luându-şi şapca. 

Docarul trase la scară şi, într-o jumătate de ceas, îl duse la 
colonel. Tot satul era răvâăşit: se clădea, se reclădea; 
mormane de var, de cărămizi şi de bârne pe toate ulițele. 
Unele case fuseseră clădite ca nişte instituţii publice. Pe 
una din ele era scris cu litere de aur: „Depou de unelte 
agricole”; pe alta: „Serviciul general de contabilitate”; apoi: 
„Comitetul pentru treburile săteşti”; „Şcoala de instruire 
normală a sătenilor”. Într-un cuvânt, numai dracu! ştie ce 
mai lipsea acolo! 

Pe colonel îl găsi în faţa unui pupitru înalt, cu o pană în 
dinţi. Colonelul îl primi pe Cicikov deosebit de prietenos. 
Părea, să fie un om tare bun şi amabil: începu a-i povesti 


câtă muncă a trebuit să cheltuiască pentru ca să ridice 
moşia la bunăstarea ei de astăzi; se jelui, spunând cu 
părere de rău cât de greu e să-l faci pe ţăran să înţeleagă 
că sunt pe lume imbolduri înalte, pe care le trezesc în om 
luxul rafinat, arta şi pictura; că până. acum n-a izbutit să 
facă muierile să poarte corset, în timp ce în Germania, unde 
a fost cu regimentul lui în 1814, fiica unui morar ştia chiar 
să cânte la pian; cu toată îndărătnicia neştiinţei, el va izbuti, 
totuşi, să-i facă pe ţăranii din satul lui ca, mergând în urma 
plugului, să citească în acelaşi timp cartea despre 
paratrăsnete a lui Franklin, sau „Georgicele” lui Virgiliu, 
sau „Analiza chimică a solurilor”. 

„Pe naiba! se gândi Cicikov. Eu n-am isprăvit până acum să 
citesc nici «Contesa de La Valliere»: n-am niciodată vreme.” 

Colonelul îndruga într-una despre felul cum oamenii pot fi 
aduşi la bunăstare. El punea mare temei pe hainele 
nemţeşti. Şi-ar fi dat capul că, dacă numai o jumătate din 
ţăranii ruşi vor purta pantaloni nemţeşti, ştiinţele vor 
înainta, negoţul se va ridica, şi în Rusia va începe veacul de 
aur. 

Privindu-l ţintă în ochi, Cicikov se gândi: „Cu ăsta, pare-mi- 
se, nu e nevoie de nicio dibăcie”, şi-i declară numaidecât că 
are trebuinţă de anume suflete, că vrea să facă act de 
vânzare-cumpărare, cu toate cele cuvenite după lege. 

— După cum văd din cuvintele dumneavoastră, zise 
colonelul, netulburat, e vorba de o cerere, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— În cazul acesta, să mi-o întocmiţi în scris. Cererea va fi 
înaintată biroului de primire a rapoartelor şi referatelor. 
Biroul, după ce o va înregistra, mi-o va înainta mie; de la 
mine va trece la comitetul pentru treburile săteşti; de acolo, 
după ce vor fi înscrise datele cuvenite, va fi înaintată 
administratorului. Administratorul, împreună cu 
secretarul... 

— Doamne! exclamă Cicikov: Păi o să se tărăgăneze cine 
ştie cât! Şi cum să tratez aşa ceva în scris? E doar o treabă 


de un soi... Doar sufletele sunt oarecum moarte. 

— Foarte bine. Aşa să şi scrii: că sufletele sunt oarecum 
moarte. 

— Păi cum asta, moarte? Aşa ceva nu se poate scrie negru 
pe alb. Deşi sunt moarte, totuşi trebuie să treacă drept vii. 

— Perfect, uite aşa să şi scrii: „Ilotuşi trebuie... sau: se 
cere... sau: e de dorit... sau: se impune... ca ele să treacă 
drept vii!” Dar fără o formă scrisă, acest lucru nu se poate 
face. O pildă: Anglia, şi chiar însuşi Napoleon. Vă voi da un 
comisionar care vă va conduce prin toate locurile. 

Lovi în clopoțel. Un om intră. 

— Secretare! Cheamă-l pe comisionar! Se ivi comisionarul, 
ceva cam între un ţăran şi un slujbaş. Elo să vă conducă 
prin toate locurile de trebuinţă. 

Cicikov, din curiozitate, hotări să se ducă cu comisionarul 
şi să viziteze toate aceste locuri de trebuinţă. Biroul pentru 
primirea rapoartelor era numai pe firmă, iar uşile stăteau 
încuiate. Şeful biroului, Hruliov, fusese mutat la comitetul 
pentru clădiri săteşti nou înfiinţat. Locul lui fusese luat de 
feciorul Berezovski; dar şi el era detaşat undeva de comisia 
de construcţii, încercară la departamentul pentru treburile 
săteşti, dar acolo se reclădea ceva; treziră din somn pe un 
om beat, dar nu înţeleseră nimic de la el. La noie 
zăpăceală, îi zise în cele din urmă lui Cicikov comisionarul. 
Boierul e dus de nas. De toate hotărăşte la noi comisia de 
construcţii: îi ia pe toţi de la lucru şi-i trimite unde vrea. 
Singurul loc unde face să fii e la comisia de construcţii. Se 
pare că omul era nemulţumit de comisia de construcţii. 
Cicikov aruncă o privire în jur: peste tot se clădea câte 
ceva. Renunţă să se ducă mai departe şi, înapoindu-se, 
povesti colonelului că în satul lui e un adevărat talmeş- 
balmeş şi că nu poţi face nicio treabă; cât priveşte comisia 
pentru primirea rapoartelor, ea nici nu există. 

Colonelul clocoti de o nobilă mânie şi-i strânse lui Cicikov 
mâna cu putere, în semn de recunoştinţă. Luând 
numaidecât hârtie şi pană, scrise opt întrebări dintre cele 


mai dure: Pe ce temei a luat comisia de construcţii hotărâri 
samavolnice în privinţa slujbaşilor pe care nu-i are în 
subordine? Cum a putut încuviinţa administratorul-şef ca 
unul din împuterniciţi să plece la cercetare, fără să lase 
altcuiva lucrările? Şi cum a putut privi cu nepăsare 
comitetul pentru treburile săteşti faptul că biroul pentru 
primirea rapoartelor şi referatelor nici nu fiinţează măcar? 

„Uf, ce harababură!” se gândi Cicikov şi se pregăti să 
plece. 

— Nu, acum nu vă las eu să plecaţi. Acum a fost atinsă 
propria mea ambiţie. Vă voi dovedi ce înseamnă adevărata 
orânduire organică a unei gospodării. Voi încredința 
chestiunea dumneavoastră unui om, care singur face cât 
toţi ceilalţi: a terminat universitatea. lată ce fel de iobagi 
am eu! Ca să nu pierdeţi un timp preţios, vă rog să staţi 
puţin la mine în bibliotecă, zise colonelul, deschizând o uşă 
lăturalnică. Aici, sunt cărţi, hârtie, pene, condeie, tot ce 
doriţi. Folosiţi-vă, folosiţi-vă de toate: sunteţi stăpân. 
Învăţământul trebuie să fie la îndemâna tuturor. 

Aşa vorbea Koşkariov, conducându-l în bibliotecă. Era o 
sală uriaşă, de sus până jos plină cu cărţi. Se aflau în ea şi 
animale împăiate. Cărţi din toate ramurile: silvicultură, 
creşterea vitelor, creşterea porcilor, horticultură; tot soiul 
de reviste de specialitate, care se trimit numai la abonaţi, 
dar pe care nu le citeşte nimeni. Văzând că nu sunt cărţi cu 
ajutorul cărora să-şi treacă vremea, Cicikov se îndreptă 
spre un alt dulap - dar nimeri şi mai prost: dădu numai 
peste cărţi de filosofie. În faţa ochilor lui se aflau şase 
volume uriaşe intitulate: „Introducere pregătitoare în 
domeniul gândirii. Teoria integrităţii, a totalităţii, a esenței, 
cu aplicare la înţelegerea originilor organice ale divizării 
reciproce a producţiei obşteşti.” Oriunde deschidea Cicikov, 
vedea pe fiecare pagină: manifestare, dezvoltare, 
abstracţiune, izolare şi concentrare, şi dracul mai ştie ce. 
„Asta nu-i de mine”, îşi zise Cicikov, şi se îndreptă spre al 
treilea dulap, care cuprindea cărţi de artă. Scoase de acolo 


un volum uriaş, cu ilustraţii mitologice nu prea decente şi se 
apucă să le privească. Astfel de ilustraţii plac burlacilor de 
vârstă mijlocie, iar câteodată şi bătrâneilor, care se desfată 
cu balete şi cu alte privelişti aţâţătoare. Isprăvind de răsfoit 
această carte, Cicikov scoase alta de acelaşi soi, dar tot 
atunci se ivi şi colonelul Koşkariov, voios, cu o hârtie în 
mână. 

— Totul e făcut, şi făcut minunat! Omul despre care v-am 
vorbit e un adevărat geniu. De aceea îl voi înălța mai sus, 
peste toţi, şi pentru el singur voi înfiinţa un întreg 
departament. Priviţi numai ce cap limpede are şi cum, în 
câteva minute, a rezolvat totul. 

„Hei, slavă Domnului!” se gândi Cicikov, pregătit să 
asculte. Colonelul începu să citească: 

— „Procedând la cugetarea asupra însărcinării pe care 
înălţimea voastră mi-a încredinţat-o, am cinstea a vă 
raporta cele ce urmează: 

I. Cererea domnului consilier de colegiu şi cavaler Pavel 
Ivanovici Cicikov cuprinde o neînțelegere, pentru că 
sufletele de revizie au fost trecute în mod necugetat drept 
suflete moarte. Cred că domnia sa a binevoit să înţeleagă 
sufletele apropiate de moarte, dar nu moarte. De altfel, 
însăşi această denumire dă în vileag studiul mai cu seamă 
empiric al ştiinţelor, care se mărgineşte probabil la o şcoală 
parohială, pentru că sufletul este nemuritor.” 

— E şmecher! se opri Koşkariov adăugind mulţumit: Aici v- 
a cam înţepat. Dar trebuie să recunoaşteţi că are o pană 
foarte ascuţită! 

„II. Nu există nici suflete de revizie, aproape de moarte, şi 
nici alte suflete, pe toată moşia, care să nu fie ipotecate, 
deoarece toate, în întregime, fără nicio excepţie, nu numai 
că sunt ipotecate, dar şi reipotecate, cu un adaos de câte o 
sută cincizeci de ruble de fiecare suflet, afară de micul sat 
Gurmailovka, aflat în stare de litigiu din pricina procesului 
cu moşierul Predişcev, şi în urma acestui fapt pus sub 


interdicţie, lucru care a fost publicat în ziarul «Moskovskie 
vedomosti», numărul 42.” 

— Atunci de ce nu mi-aţi spus asta de la început? De ce m- 
aţi ţinut aici pentru nişte fleacuri? zise supărat Cicikov. 

— Dar trebuia ca (dumneavoastră) să luaţi cunoştinţă de 
toate acestea sub formă scrisă. Nu e glumă. Inconştient, şi 
un prost poate să vadă, dar trebuie ca lucrurile să fie 
văzute conştient. 

Scos din sărite, Cicikov puse mâna pe şapcă şi, 
nemaiţinând seama de buna-cuviinţă, ieşi pe fugă din casă, 
tare oţărât. Vizitiul aştepta cu docarul, ştiind că nu va avea 
de ce să deshame caii, deoarece pentru nutreţ trebuia 
făcută o cerere scrisă, iar rezoluţia cu privire la eliberarea 
ovăzului pentru cai ar fi ieşit abia a doua zi. [Cât de 
nepoliticos şi necioplit s-a purtat Cicikov, cu toate acestea 
Koşkariov a fost faţă de el extrem] de politicos şi delicat. Îi 
strânse cu de-a sila mâna, şi i-o apăsă pe inimă, 
mulţumindu-i că-i dăduse prilejul să vadă mersul lucrurilor 
în realitate; spuse că e nevoie să mai scuturi lumea şi să o 
pui pe jăratic, că altfel totul ar putea să cadă în lâncezeală 
şi resorturile conducerii ar rugini şi slăbi; că, în urma 
acestei întâmplări, i-a venit o idee fericită: să înfiinţeze o 
nouă comisie, care va purta denumirea de comisie pentru 
supravegherea comisiei de construcţii, şi în felul acesta 
nimeni nu va îndrăzni să fure. 

Cicikov sosi, supărat şi nemulţumit, seara târziu, după ce 
lumânările fuseseră de mult aprinse. 

— De ce aţi întârziat atât? întrebă Kostanjoglo când 
Cicikov se ivi în uşă. 

— Ce aţi discutat atâta timp cu el? întrebă Platonov. 

— N-am văzut de când sunt un neghiob ca ăsta, zise 
<Cicikov>. 

— Asta încă nu-i nimic, răspunse Kostanjoglo. Cazul lui 
Koşkariov e, în felul lui, o mângâiere. E nevoie de el, pentru 
că oglindeşte caricatural şi mai vădit prostia tuturor 
oamenilor noştri care se cred deştepţi - tot soiul de 


deştepţi, care, fără a cunoaşte ceea ce-i al nostru, 
împrumută toate neroziile străine. Uite ce fel de moşieri s- 
au ivit acum: au înfiinţat birouri, şi manufacturi, şi şcoli, şi 
comisii, şi dracu” mai ştie ce au mai înfiinţat! lată cine-s 
deştepţii ăştia! După războiul din 1812 cu franţujii, starea 
lor s-a mai îndreptat, dar acum, haida, s-o stricăm din nou. 
Au stricat totul mai rău decât franţujii, aşa încât azi un Piotr 
Petrovici Petuh e încă un bun moşier. 

— Dar şi el a ipotecat totul, zise Cicikov. 

— Da, a ipotecat totul, va pierde totul. Kostanjoglo începu 
să-şi cam iasă din fire. Uite, au făcut fabrici de pălării, 
fabrici de lumânări, au adus meşteri lumânărari de la 
Londra, s-au făcut dughengii! Moşieri - titlu atât de 
respectabil! Nu! Hai să facă manufactură, să fie fabricanți! 
Maşini de tors... muselină pentru târfele, pentru târâturile 
de la oraş... 

— Dar şi tu ai fabrici, zise Platonov. 

— Dar cine le-a făcut? S-au făcut singure! S-a strâns lână, 
n-aveam unde s-o vând, şi am început să fac postavuri, dar 
postavuri groase, de rând, pe care le dau ieftin chiar la 
mine aici, postavuri pentru ţărani, pentru ţăranii mei. De 
şase ani de zile, pescarii tot aruncau solzii de peşte pe 
malul meu. Ce era să fac cu ei? Am făcut clei şi am luatpeel 
patruzeci de mii. La mine totdeauna e aşa. 

„Al dracului! se gândi Cicikov, urmărindu-l cu luare 
aminte: ăsta ştie să facă bani!” 

— Dar m-am apucat de toate astea numai pentru că m-am 
pomenit cu prea mulţi muncitori, care altfel ar fi murit de 
foame: a fost un an de foamete, şi tot din pricina acestor 
fabricanți care au întârziat cu semănăturile. Fabrici de- 
astea, frate, ai să găseşti multe la mine. În fiecare an o 
fabrică nouă, potrivit cu rămăşiţele ce se adună în 
gospodărie. N-ai decât să-ţi cercetezi mai bine gospodăria 
şi-ţi dai seama că orice lucru de nimic aduce un venit, aşa 
că ţi-e şi scârbă; zici: destul, nu mai am nevoie! Că doar 
pentru aşa ceva nu clădesc palate cu coloane şi frontoane. 


— E uimitor... e uimitor că orice lucru de nimic poate 
aduce un venit, zise Cicikov. 

— Da, fireşte! Dacă fiecare s-ar apuca de lucru, simplu, 
aşa cum trebuie; dar fiecare se crede meşter lăcătuş şi în 
loc să deschidă caseta pur şi simplu, ţine neapărat să 
folosească o sculă!'7b871'7d. Şi el se duce, anume în acest 
scop, în Anglia, asta el Neghiobii! Kostanjoglo scuipă. Şi se 
întorc din străinătate de o sută de ori mai neghiobi! 

— Vai, Konstantin, iar te-ai supărat! zise, neliniştită, soţia. 
Ştii doar că-ţi face rău. 

— Cum să nu mă supăr? Dacă ar fi vorba de ceva străin, 
nu mi-ar păsa, dar e vorba de lucruri scumpe inimii mele; 
mi-e ciudă că se strică firea rusească; în firea rusească s-a 
ivit acum donquijotismul, care nu se pomenea în trecut! îi 
vine cuiva poftă să se ocupe de învăţământ - se schimbă 
într-un Don Quijote al învăţământului: face nişte şcoli cum 
nu i-ar trece prin cap nici unui neghiob! Din şcoli ies nişte 
oameni buni de nimic; nici la sat, nici la oraş, numai beţivi şi 
plini de amor propriu. Dacă îl apucă iubirea de oameni - se 
face un Don Quijote al iubirii de oameni: clădeşte de un 
milion de ruble spitale şi instituţii cu colonade fără niciun 
rost, apoi scapătă şi îi lasă pe oameni muritori de foame: 
iată ce-i şi cu iubirea asta de oameni! 

Dar lui Cicikov nu-i ardea de învăţământ. El ar fi vrut să 
întrebe cu de-amănuntul cum poate aduce venit fiecare 
lucru de nimic; dar Kostanjoglo nu-l lăsa să strecoare nicio 
vorbă. Cuvintele lui erau pline de fiere şi nu şi. le mai putea 
stăpâni. 

— Ei se gândesc cum să-l înveţe pe ţăran... Să mi-l faceţi 
întâi bogat şi bun gospodar, că de învăţat învaţă el şi singur. 
Nici nu-ţi poţi da seama cât s-a prostit toată lumea, în 
vremea noastră! Poftim, ce scriu acum toţi aceşti 
mâzgălitori de hârtie? Scoate câte un mucos <?> o cărţulie 
şi toată lumea se năpusteşte asupra ei... lată ce au început 
să scrie: „[ăranul duce o viaţă prea simplă; trebuie să-l 
facem să cunoască luxul, să-i insuflăm cerinţe înalte...” Iar 


ei înşişi, cu asemenea lux, au ajuns otrepe, nu oameni, şi s- 
au umplut de tot felul de boli, aşa încât nu mai găseşti 
niciun băieţandru de optsprezece ani care să nu fi trecut 
prin toate; nu: nu mai are dinţi, e chel ca o băşică 

— Mai vor acum să-i molipsească şi pe ăştia. Slavă 
domnului că la noi a rămas măcar o pătură sănătoasă, 
aceea care nu cunoaşte toate aceste mofturi! Să-i 
mulţumim pur şi simplu lui Dumnezeu. Da, la noi plugarul 
este omul cel mai vrednic de cinstire - de ce nu-i daţi pace? 
De-ar da Dumnezeu ca toţi să fie ca acest plugar! 

— Atunci dumneavoastră credeţi că plugăria aduce un 
venit mai mare? întrebă Cicikov. 

— Nu-i vorba de venit, dar e mai firească. S-a spus: în 
sudoarea frunţii tale să-ţi lucrezi pământul. N-ai de ce să 
faci pe deşteptul. Experienţa veacurilor a dovedit că omul 
care se îndeletniceşte cu agricultura este mai moral, mai 
curat, mai nobil, mai înalt. Nu spun să nu faci şi altceva, dar 
temelia trebuie să fie plugăritul - iată ce! Fabricile vor veni 
de la sine; da, se vor ridica fabrici chiar aici, pe loc - dar în 
mod firesc - pentru ceea ce are nevoie omul şi nicidecum 
pentru a satisface cerinţe ce-l degradează pe omul de azi. 
Nu fabrici de acelea care, ca să. se poată ţine şi să-şi 
desfacă marfa, recurg la mijloacele cele mai murdare, care 
pervertesc şi nenorocesc poporul. Eu, uite, n-am să înfiinţez 
la mine, ori cât mi-ai vorbi în sprijinul lor, nicio ramură de 
producţie din cele care dau naştere la cerinţe superioare, 
n-am să fabric nici tutun, nici zahăr, chiar dacă aş pierde un 
milion. Dacă stricăciunea intră în lume, să nu treacă prin 
mâinile mele! Să fiu curat în faţa lui Dumnezeu... De 
douăzeci de ani trăiesc în mijlocul norodului; ştiu eu ce 
urmări au toate astea. 

— Cel mai uimitor lucru pentru mine este că, datorită unei 
conduceri chibzuite, toate rămăşiţele, toate bucăţelele, 
toate lucrurile de nimic aduc venit. 

— Hm! Specialiştii în economia politică! exclamă 
Kostanjoglo, cu o expresie de batjocură amară, fără să-l 


asculte pe Cicikov. Deştepţi mai sunt aceşti specialişti în 
economia politică. Proşti, proşti şi iarăşi proşti. Mai departe 
de nasul lor cel prost nu văd nimic! Nişte măgari care se 
urcă pe catedră şi îşi mai pun şi ochelarii... Nişte proşti! Şi 
de supărare, scuipă din nou. 

— Totul este aşa precum spui şi e drept ce spui, dar te rog 
nu te supăra, îi zise soţia, parcă nu se poate vorbi de toate 
acestea fără să-ţi ieşi din fire? 

— Ascultându-vă, stimate Konstantin Feodorovici, ca să zic 
aşa, pătrund şi eu rostul vieţii, pipăi cu mâna mea miezul 
lucrurilor. Dar, lăsând la o parte ceea ce este îndeobşte 
omenesc, să-mi daţi voie să vă atrag luarea-aminte asupra a 
ceea ce este particular. Dacă, să zicem, ajungând moşier, m- 
aş gândi să mă îmbogăţesc într-un timp scurt, pentru a 
îndeplini, ca să zic aşa, datoria cea mai de seamă a unui 
cetăţean, atunci ce ar trebui să fac? 

— Ce să faceţi ca să vă îmbogăţiţi? reluă Kostanjoglo. Uite 
ce... 

— Poftiţi la masă, zise gazda, sculându-se de pe canapea, 
şi păşi în mijlocul odăii, învelindu-şi mai bine cu şalul umerii 
tineri înfioraţi de frig. 

Cicikov sări de pe scaun aproape ca un militar, îi dădu 
braţul şi o conduse ceremonios prin două odăi, până în sala 
de mâncare, unde pe masă se odihnea un castron 
descoperit, împrăştiind aromele unei supe cu verdeață 
proaspătă şi cu întâile rădăcinoase de primăvară. Toţi se 
aşezară la cină. Slugile înşirară repede pe masă toate 
felurile de bucate, în vase acoperite „şi tot ce trebuia, apoi 
plecară. Lui Kostanjoglo nu-i plăcea ca valeţii să asculte 
<discuţiile> stăpânilor şi cu atât mai mult să se uite în gura 
lui când <mănâncă>. 

După ce mâncară supa şi băură un pahar cu o băutură 
minunată, care semăna cu vinul unguresc, Cicikov îi spuse 
stăpânului casei următoarele: 

— Daţi-mi voie, stimabile, să mă întorc la subiectul 
conversaţiei întrerupte. Am întrebat ce să fac, de ce să mă 


apuc, cum să încep mai bine.!7b8817d 


— Mogşie pentru care, dacă mi-ar fi cerut şi patruzeci de 
mii, le-aş fi dat numaidecât. 

— Hm! Cicikov căzu pe gânduri. Dar de ce n-o cumpăraţi 
dumneavoastră înşivă? rosti el cu oarecare sfială. 

— Trebuie, până la urmă, să ai o margine. Şi aşa am 
destule griji cu moşiile mele. Apoi, nobilii ţipă de pe acum la 
mine că eu, chipurile, folosindu-mă de faptul că ei se află la 
ananghie, la sapă de lemn, cumpăr pământuri pe nimic. La 
urma urmei, m-am săturat. 

— Cum de pot oamenii, îndeobşte, să clevetească aşa! 
exclamă Cicikov. 

— Iar în gubernia noastră - nici nu vă puteţi închipui 

— Nu mi se spune altfel decât zgârcitul şi hrăpăreţul cel 
aprig, în ce-i priveşte pe ei, ştiu totdeauna să se 
dezvinovăţească: „Eu, zice, desigur, am scăpătat, dar 
pentru că am dus o viaţă închinată unor cerinţe superioare, 
am încurajat pe industriaşi 

— Adică pe pungaşi - căci altminteri te pomeneşti că 
duceam o viaţă de porc, ca Kostanjoglo”. 

— Aş vrea să fiu şi eu un astfel de porc! zise Cicikov. 

— 'Toate-s minciuni şi prostii! Ce fel de cerinţe superioare? 
Pe cine vor să păcălească? Şi chiar dacă îşi procură cărţi, 
nu le citesc. Totul se termină cu cărţile de joc şi cu beţia. Şi 
toate bârfelile astea, pentru că eu nu dau mese şi nici bani 
cu împrumut. Nu dau mese, pentru că mi-e peste mână; nu- 
s obişnuit. Dar dacă vii la mine să mănânci ce mănânc eu, 
poftim. Că nu dau bani cu împrumut - astea-s vorbe de 
clacă. Dacă vine la mine careva la o mare nevoie şi-mi 
spune de-a fir-a-păr ce face cu banii mei; dacă văd din 
vorbele lui că îi va folosi cu cap şi că banii-i vor aduce un 
venit sigur, nu-l refuz şi nici nu-i iau dobândă. 

„Trebuie să ţin minte acest lucru”, se gândi Cicikov. 


— Şi niciodată n-am să refuz, urmă Kostanjoglo. Dar nici n- 
am s-arunc banii-n vânt. Să-mi fie cu iertăciune! Dracu! să-i 
ia de bani! îi vine unuia cheful să dea o masă pentru 
amantă, sau să-şi mobileze casa ca un smintit, sau să se 
ducă la un bal mascat cu târfa lui, sau să pună la cale o 
aniversare, în amintirea faptului că a trăit o viaţă întreagă 
în zadar - şi eu să-i împrumut bani!... 

Aici, scuipând, Kostanjoglo era gata-gata să dea drumul la 
câteva vorbe necuviincioase şi de ocară, de faţă cu soţia lui. 
O umbră neagră de amărăciune îi întunecă faţa. De-a lungul 
şi de-a curmezişul frunţii se iviră zbârcituri, dovadă a 
clocotului fierii sale întărâtate. 

— Daţi-mi voie, stimabile, să vă readuc la subiectul 
discuţiei pe care aţi întrerupt-o, zise Cicikov, dând pe gât 
încă un păhărel de lichior de zmeură, care, într-adevăr, era 
minunat. Dacă, de pildă, aş cumpăra moşia despre care mi- 
aţi vorbit, atunci în cât timp şi cât de iute aş putea să mă 
îmbogăţesc, ca să... 

— Dacă doriţi, urmă apăsat şi cu asprime Kostanjoglo, 
vădit indispus, să vă îmbogăţiţi repede, atunci nu vă veţi 
îmbogăţi niciodată; dacă însă doriţi să vă îmbogăţiţi, fără a 
ţine seama de timp, atunci vă veţi îmbogăţi repede. 

— Aha, aşa! făcu Cicikov. 

— Da, zise apăsat Kostanjoglo, în aşa fel încât părea că 
este supărat şi pe Cicikov, munca trebuie să-ţi fie dragă, 
altfel nu faci nimic. Trebuie să îndrăgeşti gospodăria, da! Şi 
credeţi-mă că nu-i deloc plictisitor. Au scornit că la ţară e 
plictiseală... dar eu aş fi murit de plictiseală dac-aş fi 
petrecut măcar o zi la oraş, aşa cum o petrec ei, în cluburile 
lor neroade, în cârciumi şi la teatre. Proşti, proşti, generaţie 
de măgari! Un gospodar n-are voie, n-are timp să se 
plictisească. Viaţa lui n-are niciun gol, nici cât o jumătate de 
şchioapă - totul e plin cu vârf. Tot soiul de treburi - şi ce 
treburi! 

— Treburi care într-adevăr te înalţă sufleteşte. Oricum ar 
fi, aici omul merge cot la cot cu natura, cu anotimpurile, stă 


la sfat cu ele şi e părtaş la tot ce se zămisleşte. Uite, să 
privim cu de-amănuntul un an de muncă: înainte de a veni 
primăvara aşteptată, totul cere luare-aminte: pregătirea 
seminţelor, alegerea şi măsuratul din nou al grânelor din 
hambare şi uscarea lor; statornicirea noilor perechi de 
oameni 7b8917d. Cercetezi şi socoteşti dinainte totul pe 
întregul an. Îndată ce porneşte gheaţa, şi trec sloiurile, şi se 
zbiceşte şi se afânează pământul, în grădinile de zarzavat şi 
în livezi lucrează cazmaua, iar pe ogoare plugul şi grapele; 
începe săditul, semănatul. Înţelegeţi ce înseamnă asta? O 
nimica toată! Se seamănă viitoarea recoltă! Fericirea 
întregului pământ! Se seamănă hrana a milioane de 
oameni! Vine vara... Peste tot se coseşte, se coseşte de 
zor... Şi iată, deodată, toiul secerişului; după secară, iarăşi 
secară, apoi grâul, apoi orzul, ovăzul. Totul e în clocot; nu 
poţi pierde o clipă: dacă ai avea douăzeci de ochi, toţi ar 
avea ce face. Şi când se termină această sărbătoare, se duc 
snopii în arii, se aşază în stoguri, apoi începe aratul de 
toamnă, repararea pentru iarnă a hambarelor, a 
uscătoriilor, a curților pentru vite, şi în acelaşi timp toate 
<muncile> femeieşti - şi dacă faci un bilanţ şi ai să vezi tot 
ce s-a făcut, apoi atunci... Dar iarna? Treieratul în arii 
acoperite, căratul bucatelor treierate din uscătorii în 
hambare. 'Te duci la moară, te duci la fabrici, te duci să vezi 
cum merge munca prin ogrăzi, te duci şi la ţăran ca să-l 
vezi ce mai face în gospodăria lui. În ce mă priveşte, nici 
mai mult, nici mai puţin, când văd că un dulgher mânuieşte 
bine securea, sunt gata să stau şi două ceasuri cu dânsul, 
atât de mult mă bucură munca. Şi dacă te mai gândeşti 
pentru ce se fac toate acestea, când vezi cum se înmulţesc 
toate în jurul tău - şi se înmulţesc dând rod şi aducând venit 
- nici nu pot spune ce se petrece atunci cu mine. Şi nu 
pentru că se înmulţesc banii - banii ca banii! — ci pentru că 
totul este lucrul mâinilor tale; pentru că vezi că tu eşti 
cauza şi creatorul tuturor acestor lucruri; că de la tine, 
printr-o magie, se răspândesc belşugul şi bogăţia pentru 


toţi. Unde mai găseşti o desfătare ca asta? zise Kostanjoglo, 
ridicându-şi faţa; zbârciturile îi pieriseră. Strălucea ca un 
rege în ziua încoronării, şi se părea că din chipul lui fulgeră 
raze. Da, nimic nu-ţi dă o satisfacţie ca asta! Tocmai aici îl 
urmează omul pe Dumnezeu. Pentru Dumnezeu creaţia a 
fost o desfătare supremă, şi el cere ca şi omul să fie un 
creator al bunăstării în jurul lui. Şi asta numesc ei treabă 
plictisitoare!... 

Ca pe un cântec al unei păsări măiestre asculta Cicikov 
vorbele de miere ale stăpânului. Înghiţea în sec. Ochii i se 
făcuseră mici şi dulcegăroşi. Ar fi ascultat mereu. 

— Konstantin! E timpul să ne sculăm de la masă, zise 
stăpâna casei, ridicându-se de pe scaun. 

Toţi se ridicară. Cicikov, oferind braţul amfitrioanei, o 
conduse înapoi în salon; dar mişcările lui nu mai aveau 
vioiciunea dinainte, căci gândurile îi erau stăpânite de 
lucruri într-adevăr de seamă. 

— Orice-ai zice, totuşi e destulă plictiseală, grăi Platonov, 
care venea în urma lor. 

„Musafirul nu e om prost, se gândi stăpânul casei: e 
stăpânit la vorbă şi nu e uşuratic.” Şi după ce se gândi aşa, 
se făcu mai vesel, parcă s-ar fi înfierbântat în urma discuţiei 
şi parcă ar fi sărbătorit faptul că a găsit un om care ştie să 
asculte sfaturile înțelepte. 

Apoi, când se aşezară cu toţii în salonul luminat cu 
lumânări, în faţa unui balcon, cu o uşă de sticlă care dădea 
în livadă, de unde îi priveau stelele peste vârfurile copacilor 
din grădina adormită, Cicikov se simţi atât de bine, cum nu 
se simţise de multă vreme: parcă, după îndelungate 
pribegii, l-ar fi primit un cămin odihnitor; parcă, după ce ar 
fi izbutit în tot ce voia, dobândind tot ce dorise, îşi arunca 
toiagul de pribeag, zicându-şi: „Ajunge!” Atât de bine îi 
merseseră la inimă vorbele stăpânului casei, cel atât de 
primitor. Pentru orişicine, unele vorbe sunt mai apropiate şi 
mai scumpe decât alte vorbe. Adesea, într-un colţ depărtat, 
neştiut de lume, întâlneşti un om a cărui vorbă calda te face 


să uiţi de tine însuţi, de drumurile proaste, de casele în care 
dormi lipsit de tihnă, de zgomotul fără noima al zilelor 
noastre şi de minciuna amăgirilor care ne înşală. Şi în 
amintire ţi se va întipări, vie pentru totdeauna, o seară 
petrecută frumos, şi memoria credincioasă va păstra şi 
amănuntele: cine a mai fost de faţă. cine unde a stat, şi ce 
ţinea în mână, şi pereţii, şi ungherele, şi toate 
mărunţişurile. 

Şi în mintea lui Cicikov se întipăriseră toate detaliile din 
seara aceea: odaia cea mică, agreabilă, mobilată cu 
simplitate, expresia binevoitoare a feţei stăpânului casei, 
atât de inteligent, chiar desenul tapetelor şi ciubucul cu 
vârful de chihlimbar servit lui Platonov, şi până şi fumul pe 
care Platonov îl sufla în botul gros al lui Iarb, şi sforăitul lui 
Iarb, şi râsul drăgălaşei stăpâne a casei, întrerupt de 
cuvintele: „Lasă, nu-l mai chinui şi veselele lumânări, şi 
greierul dintr-un ungher al odăii, şi uşa de sticlă, şi noaptea 
de primăvară care-i privea prin ea, sprijinită pe vârfurile 
copacilor şi presărată cu stele, plină de cântecul 
privighetorilor ce răsuna din desişul frunzelor sonore. 

— Cuvintele dumneavoastră îmi sunt nespus de plăcute, 
stimate Konstantin Feodorovici! zise Cicikov. Aş putea să 
spun că în toată Rusia n-am întâlnit un om care să vă 
semene în agerimea minţii. 

Kostanjoglo zâmbi. Simţea că vorbele lui Cicikov nu erau 
lipsite de temei. Dar zise: 

— Dacă, într-adevăr, doriţi să cunoaşteţi un om deştept, 
avem unul despre care se poate spune cu adevărat: om 
deştept; eu nu fac nici cât degetul lui mic. 

— Cine ar putea fi? întrebă uimit Cicikov. 

— Concesionarul nostru, Murazov. 

— Aud a doua oară de el! exclamă Cicikov. 

— E un om care poate conduce un stat, l-aş face 
numaidecât ministru de finanţe. 

— Se zice că-i un om care întrece orice închipuire: se zice 
că ar fi agonisit zece milioane de ruble. 


— Ce zece! A trecut de patruzeci. În curând, jumătate din, 
Rusia va fi în mâinile lui. 

— Ce vorbiţi! exclamă Cicikov, holbând ochii şi căscând 
gura. 

— Nici vorbă. E limpede. Cel ce nu are decât câteva biete 
sute de mii se îmbogăţeşte încet; dar cine are milioane, are 
şi o rază de acţiune mare; de orice s-ar apuca, el câştigă de 
două şi trei ori: câmpul, spaţiul de activitate este mult mai 
larg. În acest caz, nu are nicio concurenţă. N-are cine să-i 
stea împotrivă. Orice preţ hotărăşte, acela rămâne: n-are 
cine să i-l strice. 

— Doamne, Dumnezeule! zise Cicikov, făcându-şi cruce, îl 
privea în ochi pe Kostanjoglo, cu răsuflarea tăiată. Mintea 
mea nu poate cuprinde aşa ceva! împietreşte de groază! 
Unii oameni se miră de înţelepciunea providenţei, 
examinând o gâză: pentru mine e mai uimitor faptul că prin 
mâinile unui simplu muritor pot trece sume atât de mari. 
Îmi daţi voie să vă întreb un singur lucru: spuneţi-mi, 
averea asta, bineînţeles la început, n-a pornit cumva de la 
vreun păcat? 

— Nu, pe calea cea mai cinstită şi cu mijloacele cele mai 
drepte. 

— De necrezut! Cu neputinţă! Dacă ar fi numai mii, dar 
milioane... 

— Dimpotrivă, e greu să faci fără păcat miile, dar 
milioanele se fac uşor. Un milionar n-are de ce să meargă 
pe căi lăturalnice: mergi pe drumul drept şi pui mâna pe tot 
ce-ţi iese în cale. Altul nu poate să pună mâna: nu-l ajută 
puterile, de aceea el n-are concurenţi. Cum am mai spus, 
raza lui de acţiune e mare. Pe orice pune mâna, câştigă de 
două sau de trei ori... Cu miile ce faci? Câştigi vreo zece- 
douăzeci la sută. 

— Şi ceea ce-i mai uimitor e faptul că totul a început de la 
o copeică. 

— Altfel nici nu se poate. E o desfăşurare firească a 
lucrurilor, zise Kostanjoglo. Cine s-a născut cu mii, cine a 


crescut cu mii, acela nu mai agoniseşte, acela face nazuri şi 
mai ştiu eu ce! Trebuie s-o iei de la început, şi nu de la 
mijloc - de la o copeică, nu de la rublă - de jos şi nu de sus. 
Numai aşa vei cunoaşte bine oamenii, viaţa lor, oamenii 
printre care vei fi nevoit să te descurci. Numai atunci când 
încerci toate cele pe pielea ta, când simţi cu câtă sudoare se 
câştigă fiecare copeică, numai după ce treci prin toate 
chinurile, ajungi înţelept şi deştept în aşa măsură, încât nu 
vei da greş în nicio treabă. Credeţi-mă, ăsta-i adevărul. 
Trebuie s-o iei de la început şi nu de la mijloc. Cine-mi 
spune: „Dacă aş avea o sută de mii, m-aş îmbogăţi 
numaidecât”, pe acela eu nu-l cred: el numai îşi încearcă 
norocul şi nu merge la sigur. Trebuie să începi de la 
copeică. 

— În cazul acesta, voi ajunge om bogat, zise Cicikov, 
gândindu-se fără să vrea la sufletele moarte, pentru că, 
într-adevăr, încep de la nimic. 

— Konstantin, ar fi vremea să-l laşi pe Pavel Ivanovici să se 
odihnească, zise stăpâna casei, şi tu vorbeşti mereu. 

— Vă veţi îmbogăţi neapărat, zise Kostanjoglo, fără să ia în 
seamă vorbele soţiei. Spre dumneavoastră se vor îndrepta 
râuri, râuri de aur. N-o să mai ştiţi ce să faceţi cu veniturile. 

Pavel Ivanovici stătea ca vrăjit; gândurile îi roiau în lumea 
visurilor şi a himerelor. Închipuirea lui înfierbântată ţesea 
izvoade de aur pe covorul de aur al viitoarelor venituri, şi în 
urechi îi răsunau cuvintele: „se vor îndrepta râuri, râuri de 
aur...” 

— Zău, Konstantin, e vremea ca Pavel Ivanovici să se culce. 

— Ce tot vrei? Dacă ţi-e somn, du-te şi te culcă, zise 
stăpânul casei şi se opri deodată, pentru că în odaie răsună 
sforăitul lui Platonov, apoi sforăitul şi mai puternic al lui 
Iarb. Dându-şi seama că într-adevăr e vremea să se ducă la 
culcare, îl zgâlţâi pe Platonov zicând: „Ajunge! Nu mai 
sforăi!” şi-i ură noapte bună lui Cicikov. Toţi se despărţiră şi 
în curând adormiră, fiecare în patul lui. 


Numai Cicikov nu putea să adoarmă. Gândurile lui erau 
treze. El se gândea cum să ajungă moşier pe o moşie 
adevărată, şi nu pe una închipuită. După discuţia pe care o 
avusese cu stăpânul casei, totul era atât de limpede! Putinţa 
de a se îmbogăţi era vădită! Greaua sarcină a conducerii 
gospodăriei îi părea acum uşoară şi de înţeles şi i se părea 
chiar firească pentru el! Numai de ar izbuti să ipotecheze 
aceste suflete moarte şi să înjghebe, dar nu [o moşie 
imaginară]. Se şi vedea la treabă, cârmuind totul, întocmai 
aşa cum l-a învăţat Kostanjoglo - cu dibăcie, cu prevedere, 
fără să aducă nimic nou, înainte de a cunoaşte temeinic 
felul vechi de a lucra, înainte de a fi văzut cu ochii lui, de a fi 
cunoscut pe toţi ţăranii - şi lipsindu-se de ce-i de prisos, 
consacrându-se exclusiv muncii şi gospodăriei. El gusta de 
pe acum mulţumirea pe care o va simţi atunci când va 
domni rânduiala armonioasă, şi când toate resorturile 
maşinii gospodăreşti vor merge strună, împingându-se unul 
pe altul. Munca se va încinge şi, după cum la moara bună, 
grăunţele se prefac repede în făină, toate rămăşiţele şi 
vechiturile se vor preface numai în bani gheaţă. Minunatul 
stăpân al casei stătea parcă aievea în faţa ochilor lui. Era 
întâiul om în toată Rusia pe care îl stima în fiinţa lui. Până 
aici, el stima pe om pentru titlul pe care-l purta, sau pentru 
avuţiile lui; pentru minte el nu stimase încă pe nimeni, până 
la Kostanjoglo. Cu acest om, înţelegea bine, n-aveai de ce să 
alergi la înşelăciune. Pe Cicikov îl frământa un alt proiect - 
să cumpere moşia lui Hlobuev. Zece mii avea. el; 
cincisprezece mii nădăjduia să împrumute de la 
Kostanjoglo, pentru că acesta spusese categoric că e gata 
să ajute pe oricine doreşte să se îmbogăţească; iar restul de 
bani îl va plăti el cumva: fie prin ipotecare, fie nici mai mult, 
nici mai puţin, făcându-l pe vânzător să aştepte. Căci şi aşa 
se poate 

— Şi pe urmă, du-te de te judecă dacă ai poftă! Multă 
vreme se gândi el la toate şi, în sfârşit, somnul, care de 


patru ceasuri ţinea toată casa, cum se zice, în braţe, îl 
îmbrăţişă acum şi pe Cicikov. Adormi buştean. 


Capitolul al patrulea 


A doua zi, toate s-au orânduit cum nu se poate mai bine. 
Kostanjoglo i-a dat cu plăcere zece mii de ruble, fără 
dobândă, fără chezăşie - numai cu o chitanţă: atât era de 
hotărât să ajute pe oricine apuca pe calea înavuţirii. 

El îi arătă lui Cicikov toată gospodăria lui. Totul era simplu 
şi întocmit cu pricepere, astfel că mergea de la sine. Nimeni 
nu pierdea o clipă zadarnic, nu găseai un ţăran care să facă 
treaba altfel decât trebuia. Moşierul parcă era 
atoatevăzător şi mereu gata cu imboldul lui. Nu vedeai 
leneşi nicăieri. Nu putea să nu-l uimească până şi pe Cicikov 
cât de multe lucruri realizase omul ăsta, în linişte, fără 
larmă, fără proiecte şi tratate despre mijlocul de a duce la 
fericire omenirea întreagă, în timp ce viaţa unui locuitor 
spilcuit din capitală, care se fâţâia numai pe parchetele 
saloanelor, sau a unuia care într-un colţ singuratic al 
statului întocmeşte tot soiul de planuri şi dă precepte, se 
irosesc în sterilitate. Cicikov era nespus de încântat şi 
gândul de a se face moşier punea stăpânire pe el din ce în 
ce mai mult. Kostanjoglo, pe lângă ce-i arătase, se oferi 
singur să-l însoţească el însuşi pe Cicikov la Hlobuev, să 
vadă împreună moşia. Cicikov era voios. După gustarea de 
dimineaţă, foarte săţioasă, plecară câteşitrei cu caleaşca lui 
Pavel Ivanovici; docarul lui Kostanjoglo venea gol în urmă. 
Iarb alerga înainte, speriind păsările pe drum. Pe 
cincisprezece verste, de o parte şi de alta a drumului, se 
întindeau pădurile şi ogoarele lui Kostanjoglo. Peste tot, 
pădurile care-i însoțeau erau întretăiate de lunci. Niciun fir 
de iarbă nu creştea în zadar, totul era ca pe un tărâm 
dumnezeiesc, totul părea o grădină. Dar când trecură pe 
pământul lui Hlobuev, amuţiră fără voie: în loc de păduri, 
tufişuri mâncate de vite, lanuri de ovăz sărăcăcioase ce 
începuseră să putrezească, năpădite de neghină. În sfârşit, 


se iviră nişte izbe dărăpănate, împrejmuite de zăplazuri, iar 
în mijlocul lor 

— O casă de piatră, nelocuită. Pesemne că nu avuseseră cu 
ce s-o învelească. Aşa se făcea că era acoperită cu paie, iar 
zidurile i se înnegriseră. Stăpânul locuia într-altă casă, fără 
cat. El ieşi cu grabă în întâmpinarea musafirilor, îmbrăcat 
într-o redingotă veche şi cu nişte cizme rupte, ciufulit, 
somnoros şi prăpădit; pe faţa lui însă se citea bunătatea. 

Se arătă exagerat de bucuros de venirea musafirilor: 
parcă ar fi văzut fraţi, de care multă vreme ar fi fost 
despărţit. 

— Konstantin Feodorovici! Platon Mihailovici! Ce plăcere- 
mi faceţi că aţi venit! Daţi-mi voie să mă frec la ochi! Şi eu 
care credeam că nimeni n-are să mai dea pe la mine. Ioţi 
fug de mine ca de ciumă: cred că le voi cere bani cu 
împrumut. Oh, e greu, tare greu, Konstantin Feodorovici! 
Văd că eu port toată vina. Ce să fac? Trăiesc ca un porc. Mă 
iertaţi, domnilor, că vă primesc în halul ăsta: după cum 
vedeţi, cizmele îmi sunt rupte. Cu ce doriţi să vă cinstesc? 

— Fără ceremonie. Am venit cu treabă. lată, v-am adus un 
cumpărător, pe Pavel Ivanovici Cicikov, zise Kostanjoglo. 

— Sunt tare bucuros să vă cunosc. Daţi-mi voie să! vă 
strâng mâna. 

Cicikov i le întinse pe amândouă. 

— Aş dori mult, stimate Pavel Ivanovici, să vă pot arăta o 
moşie care să merite atenţie. Dar, domnilor, daţi-mi voie să 
vă întreb: aţi luat masa? 

— Da, da, zise Kostanjoglo, căutând să scape. Să nu 
întârziem, mergem chiar acum. 

— Mergem, mergem. Hlobuev îşi luă şapca. 

Musafirii îşi puseră şi ei şepcile pe cap şi porniră cu toţii 
pe uliţa satului. 

De amândouă părţile uliţei se vedeau cocioabe şi 
ferăstruici astupate cu obiele. 

— Să mergem să vedem neorânduiala şi dezmăţul meu, 
zise Hlobuev. De bună seamă, aţi făcut foarte bine că aţi 


luat masa. Credeţi-mă, Konstantin Feodorovici, n-am o 
găină în casă, aşa am ajuns. 

El oftă, parcă simțind că nu va găsi înţelegere la 
Konstantin Feodorovici, îl luă la braţ pe Platonov şi o pomi 
înainte, strângându-l tare la piept. Kostanjoglo şi Cicikov 
rămaseră în urmă şi, luându-se de braţ, mergeau după ei la 
oarecare depărtare. 

— E greu, Platon Mihailovici, greu! îi zise Hlobuev lui 
Platonov. Nu vă puteţi închipui cât e de greu. Lipsa de bani, 
de pâine, de încălţăminte - pentru dumneavoastră astea 
sunt vorbe dintr-o limbă străină. Nu mi-ar fi păsat deloc, 
dacă eram tânăr şi singur. Dar când toate aceste necazuri 
te ajung la bătrâneţe şi mai ai şi o soţie şi cinci copii - atunci 
e trist, fără să vrei, e trist... 

— Dar dacă vindeţi satul, scăpaţi de griji? îl întrebă 
Platonov. 

— De unde să scap! exclamă Hlobuev, dând din mână. 
Totul are să meargă la plata datoriilor şi mie nu-mi rămâne 
nicio mie. 

— Atunci ce-aveţi de gând să faceţi? 

— Dumnezeu ştie. 

— De ce nu întreprindeţi ceva, pentru a ieşi din această 
situaţie? 

— Ce să întreprind? 

— Luaţi-vă o slujbă. 

— Sunt numai secretar gubernial. Ce slujbă mi s-ar da? Mi 
s-ar da o slujbă de nimic. Ce leafă voi avea - cinci sute de 
ruble? Cu soţie şi cinci copii. 

— Faceţi-vă administrator. 

— Dar cine o să-mi încredinţeze o moşie, când mi-am 
irosit-o pe a mea? 

— Păi dacă te ameninţă foamea şi moartea, trebuie să 
întreprinzi ceva. Voi întreba pe fratele meu dacă nu poate 
pune o vorbă în oraş pentru o slujbă. 

— Nu, Platon Mihailovici, zise Hlobuev, oftând şi 
strângându-i mâna cu putere. Nu mai sunt bun de nimic: m- 


am isprăvit înainte de bătrâneţe! Şi şalele mă dor din 
pricina păcatelor vechi şi reumatismul îl simt în umeri. 
Unde să mă duc? Să părăduiesc vistieria? Şi fără mine sunt 
mulţi slujbaşi cuibăriţi acum în locuri mănoase. Ferească 
Dumnezeu ca din pricina lefii mele să se mărească birurile 
pe sărăcime. 

„Astea sunt roadele dezmăţului! se gândi Platonov. Sunt 
mai rele decât toropeala mea.” 

În timp ce ei discutau aşa, Kostanjoglo, mergând cu 
Cicikov în urma lor, fierbea. 

— Uitaţi-vă, zicea Kostanjoglo, arătând cu degetul: l-a adus 
pe ţăran la sapă de lemn! [ăranul n-are nici căruţă, nici cal. 
Când dă molima-n vite, nu trebuie să te mai gândeşti la 
avutul tău: trebuie să vinzi totul şi să-i dai ţăranului 
dobitoace, ca să nu rămână nicio zi fără mijloace de muncă. 
Dar acum, ani de zile nu-s de ajuns să îndrepţi lucrurile. Iar 
ţăranul s-a lenevit, s-a obişnuit să petreacă, s-a făcut beţiv. 
Dacă un singur an l-ai lăsat fără lucru, l-ai stricat pe vecie: 
ţăranul s-a deprins să umble în zdrenţe şi să hoinărească... 
Şi ce pământ bun! Ia uite, pământul! zise el, arătând luncile 
ce se iveau după ce trecură de casă. Numai locuri pe care 
vine apa! Eu aş pune aici în, şi aş lua pe el vreo cinci mii de 
ruble; aş pune gulii şi aş lua şi pe gulii vreo patru mii de 
ruble. Uitaţi-vă, colo, pe colină, a crescut secară numai din 
scuturătura de altădată. El n-a semănat nimic, asta o ştiu. 
lată şi râpele... Aici aş sădi nişte păduri, încât nici corbul n- 
ar ajunge până la vârfuri. Şi aşa comoară de pământ s-o laşi 
în paragină! Dacă n-ai avut cu ce ara, sapă cu cazmaua şi fă 
grădină de zarzavat - la grădina de zarzavat ai avea câştig 
bun. la în mâini cazmaua şi pune-ţi şi nevasta şi copiii şi 
toate slugile să sape; te temi, dobitocule, că mori: mofturi! 
Mori, însă muncind! Cel puţin vei muri împlinindu-ţi datoria, 
dar nu aşa, îndopându-te la masă ca un porc! Rostind 
aceste cuvinte, Kostanjoglo scuipă şi mânia îi umbri ca un 
nor întunecos fruntea. 


Când se apropiară mai mult şi se opriră pe un povârniş 
năpădit de tufişuri ţepoase, în depărtare sclipi un cot de râu 
şi se zări o culme întunecată. Mai încoace se vedea casa 
generalului Betrişcev, ascunsă în parte de o pădurice, iar în 
spatele ei, un deal păduros, care se întindea până în zare, 
ca o ceaţă sinilie. Cicikov îşi dădu seama că era moşia lui 
Tentetnikov şi zise: 

— Dacă sădeşti aici o pădure, priveliştea aceasta rustică 
poate să întreacă prin frumuseţea ei... 

— Văd că vă plac priveliştile frumoase! observă 
Kostanjoglo, privindu-l deodată cu asprime. Fiţi cu băgare 
de seamă: dacă veţi căuta privelişti, veţi rămâne şi fără 
pâine, şi fără privelişti; căutaţi folosul, şi nu frumuseţea, 
frumuseţea vine de la sine. De pildă, oraşele: până acum, 
cele mai frumoase sunt cele clădite de la sine, în care 
fiecare şi-a făcut casa cum i-a trebuit şi i-a plăcut. lar 
oraşele care au fost clădite cu sfoara, sunt nişte cazărmi. La 
o parte cu frumuseţea! Căutaţi folosul... 

— E prost că trebuie să aştepţi atât: ai vrea să vezi odată 
totul aşa cum ai dori să fie... 

— Dar ce, sunteţi un tânăr de douăzeci şi cinci de ani?... 
Vreun fluşturatic, vreun slujbaş din Petersburg?... Mă 
miră!... Răbdare! Munceşte şase ani la şir; sădeşte, 
seamănă, scormoneşte pământul, fără să te odihneşti o 
secundă. E greu, e greu. În schimb, mai târziu, când ai să 
înviorezi pământul, şi el va începe să te ajute, asta 
preţuieşte mai mult decât un milion; nu, tăicuţule, peste 
cele şaptezeci de mâini, bunăoară, la dumneata vor lucra 
încă şapte sute de mâini nevăzute. Totul se va înzeci! Acum 
eu nu mişc niciun deget, totul se face singur. Într-adevăr, 
natura cere răbdare: e o lege dată de însuşi Dumnezeu, 
care binecuvântează pe cei răbdători. 

— Ascultându-vă, simt că-mi vin puterile. Mi se-nălţa 
sufletul. 

— Vezi cum e arat pământul! exclamă Kostanjoglo cu 
multă părere de rău, arătând un povârniş. Eu nu mai pot 


rămâne aici: e moartea mea să văd o astfel de neorânduială 
şi paragină. Acum puteţi termina şi fără mine, luaţi mai 
repede comoara din mâinile acestui neghiob. El îşi bate joc 
de un dar al Domnului. Şi Kostanjoglo se posomori, îşi luă 
rămas bun şi, ajungându-l din urmă pe stăpân, îşi luă rămas 
bun şi de lael. 

— Cum se poate, Konstantin Feodorovici, exclamă mirat 
stăpânul, de-abia aţi venit şi plecaţi! 

— Nu pot. Trebuie neapărat să fiu acasă, zise Kostanjoglo. 
Se despărţi de el, se urcă în docar şi plecă. 

Se părea că Hlobuev a înţeles pricina acestei plecări. 

— Nu l-a răbdat sufletul pe Konstantin Feodorovici, zise el. 
E greu pentru un gospodar ca dânsul să vadă atâta 
dezordine. Credeţi-mă, Pavel Ivanovici, anul ăsta n-am 
semănat nimic. Vă mărturisesc cinstit! N-am avut seminţe, 
fără să mai spun că n-aveam cu ce ara. Se povesteşte, 
Platon Mihailovici, că fratele dumneavoastră e un foarte 
bun gospodar, iar despre Konstantin Feodorovici nu mai ai 
ce vorbi! În felul lui e un Napoleon. Adesea mă gândesc: 
„De ce un singur cap cuprinde atâta minte? Ce-ar fi fost ca 
măcar o picătură să fi nimerit şi în capul meu cel prost?” 
Domnilor, luaţi seama la podul ăsta, să nu vă prăvăliţi în 
mocirlă. Astă-primăvară am dat poruncă să-l dreagă... Cel 
mai mult mi-e milă de bieţii mei ţărani; er trebuie să vadă 
pilde bune, dar ce fel de pildă sunt eu? Ce vreţi să fac? 
Luaţi-i, Pavel Ivanovici, sub oblăduirea dumneavoastră. 
Cum să-i fi obişnuit cu rânduiala, când eu însumi sunt un 
nechibzuit? Le-aş fi dăruit de mult slobozenia, dar la ce le 
foloseşte şi slobozenia? îmi dau seama că întâi trebuie să-i 
aduci în stare să ştie să trăiască. Ei au nevoie de un om 
aspru şi drept, care să stea cu ei laolaltă multă vreme şi, 
dând singur pildă de muncă neobosită, să-i îndrepte... 
Rusul, după mine, nu poate trăi fără a fi îndemnat: 
adoarme, se moleşeşte. 

— E curios, zise Platonov, de ce rusul poate să adoarmă şi 
să se moleşească aşa fel, că, dacă nu stai cu ochii pe el, 


omul de rând ajunge un beţiv şi un nemernic. 

— Din lipsă de învăţătură, îşi dădu părerea Cicikov. 

— Dumnezeu ştie de ce. Noi doar am învăţat, am fost şi la 
universitate şi la ce suntem buni? Ce am învăţat eu? Nu 
numai că n-am învăţat să trăiesc cu rânduială, ci, mai mult 
decât atât, am deprins arta de a cheltui cu nemiluita pe tot 
felul de rafinamente, am cunoscut prea multe lucruri 
pentru care e nevoie de bani. Am învăţat numai să 
cheltuiesc pe tot soiul de huzururi. Oare pentru că n-am 
învăţat cum trebuie? Nu, prietenii mei sunt la fel. Doi-trei 
oameni au tras foloase adevărate, poate pentru că şi fără 
asta erau deştepţi, iar ceilalţi nu caută decât ceea ce 
dăunează sănătăţii şi stoarce bani. Pe legea mea! Mă 
gândesc, câteodată, spun drept, că rusul e într-un fel un om 
pierdut. Vrei să faci totul şi nu poţi nimic. Te gândeşti 
mereu - de mâine încep o viaţă nouă, de mâine încep să ţin 
dietă; dar nu faci nimic: chiar în seara aceleiaşi zile te 
îndopi, încât de-abia mai dai din pleoape şi nu-ţi mai poţi 
mişca limba-n gură, stai ca o bufniţă şi te holbezi la toţi - 
nu-i aşa? Şi-aşa merg toate! 

— Da, zise Cicikov zâmbind, se-ntâmplă şi asta. 

— Noi nu suntem născuţi să fim înţelepţi. Nu cred ca 
dintre noi să fie cineva înţelept. Când văd că unul trăieşte 
chibzuit şi strânge bani, nu am încredere în el. La bătrâneţe 
o să-l înşele dracul şi pe el: o să arunce dintr-odată pe 
fereastră tot ce a strâns. Şi toţi suntem la fel: şi cei învăţaţi 
şi cei neînvăţaţi. Lipseşte ceva, dar ce anume, nu-mi dau 
seama. 

Tot vorbind aşa, trecură de la oizbă la alta, apoi merseră 
cu caleaşca să vadă luncile. Locurile ar fi fost bune, dacă 
pădurea de pe ele n-ar fi fost tăiată. Priveliştile se perindau 
mereu: într-o parte, se vedea albăstrind povârnişul culmilor 
pe unde Cicikov fusese nu demult. Dar nu se zărea nici satul 
lui Tentetnikov, nici al generalului Betrişcev. Ele se 
ascundeau în spatele dealurilor. Coborând spre lunci, unde 
creşteau numai răchite şi plopi scunzi - copacii înalţi 


fuseseră tăiaţi - cercetară moara de apă aflată în stare 
proastă; priviră râul, bun pentru plutărit, dacă ai fi avut ce 
să trimiţi pe el devale. Ici-colo, păştea câte o vită 
slăbănoagă. După ce văzură toate acestea, fără a cobori din 
caleaşcă, se înapoiară în sat, unde întâlniră pe uliţă un 
ţăran care se scărpina mai jos de spate şi căsca în aşa fel, 
că se speriară până şi curcile starostelui. Căscatul se vedea 
pe toate clădirile. Se căscau şi acoperişurile; Platonov, 
privindu-le, căscă şi el. „Peticeală peste peticeală” [se gândi 
Cicikov, văzând cum pe o casă] zăcea o poartă întreagă în 
loc de învelitoare. În gospodărie era folosit sistemul 
anteriului lui Arvinte: tai de la poale ca să-l cârpeşti în 
coate. 

— Aşa-i la mine, zise Hlobuev. Să vedem acum casa. Şi îi 
duse în casă. Cicikov se aştepta să întâlnească şi aici 
zdrenţe şi lucruri care să te îmbie la căscat, dar, spre 
uimirea lui, în odăi era rânduială. De cum intrară, îi izbi 
amestecul de mizerie cu bibelouri sclipitoare, rămăşiţe ale 
luxului de odinioară. Un Shakespeare oarecare zăcea pe o 
călimară; pe masă se afla un minunat beţigaş de fildeş 
pentru scărpinatul pe spinare. Le ieşi în întâmpinare 
stăpâna casei, îmbrăcată cu gust şi la modă. Patru copii, 
bine îmbrăcaţi şi ei, ba chiar cu o guvernantă alături, erau 
destul de drăgălaşi, dar mai bine ar fi fost îmbrăcaţi cu 
fuste de stambă şi cămăşuţe ca toate cămăşuţele şi-ar fi 
alergat prin curte la fel cu odraslele ţărăneşti. Curând, la 
stăpâna casei veni o musafiră, flecăreaţă şi guralivă. 
Doamnele s-au retras în odăile stăpânei. Copiii fugiră după 
ele. Bărbaţii rămaseră singuri. 

— Atunci, care va fi preţul dumneavoastră? întrebă 
Cicikov. De fapt, întreb ca să aflu preţul de pe urmă, pentru 
că moşia e într-o stare mai proastă decât mă aşteptam. 

— În starea cea mai proastă, Pavel Ivanovici, răspunse 
Hlobuev. Şi asta încă nu e tot. N-o să caut să ascund: din o 
sută de suflete, câte-s trecute la revizie, numai cincizeci 
sunt în viaţă: aşa a gospodărit la noi holera; ceilalţi au fugit 


fără acte, aşa încât e bine să-i socotiți morţi, pentru că, 
dacă o să vă apucaţi să-i urmăriţi pe calea judecății, vă 
lăsaţi toată moşia la judecată. De aceea cer numai treizeci 
şi cinci de mii. 

Se înţelege că Cicikov începu să se tocmească. 

— Vai de mine, cum treizeci şi cinci de mii? Pentru aşa 
ceva, treizeci şi cinci de mii! Poftim, luaţi douăzeci şi cinci 
de mii. 

Platonov se simţi prost. 

— Cumpăraţi-o, Pavel Ivanovici, zise el. Mogşia face fără 
doar şi poate preţul acesta. Dacă dumneavoastră n-o să daţi 
treizeci şi cinci de mii, eu cu frate-meu punem mână de la 
mână şi o cumpărăm. 

— Prea bine, mă învoiesc, zise Cicikov, speriindu-se, numai 
cu condiţia ca jumătate din sumă s-o dau peste un an. 

— Nu, Pavel Ivanovici! Nu pot, cu niciun chip. Jumătate îmi 
daţi acum, iar cealaltă jumătate peste cincisprezece zile. 
Aceeaşi sumă aş primi-o şi ipotecând-o: de-aş avea cu ce 
hrăni lipitorile... 

— Nici nu ştiu ce să fac, nu am acum decât zece mii, zise 
Cicikov. Zise şi minţi: în totul avea douăzeci de mii, socotind 
şi banii împrumutaţi de la Kostanjoglo; dar îi părea rău să 
dea aşa, dintr-odată, atât de mulţi bani. 

— Nu, vă rog, Pavel Ivanovici! Vă spun că am neapărată 
nevoie de cincisprezece mii. 

— Vă împrumut eu cinci mii, adăugă Platonov. 

— Doar aşa! zise Cicikov, şi se gândi: „E totuşi foarte bine 
că mă împrumută el”. De la caleaşcă, i se aduse cutia şi din 
ea scoase şi-i dădu pe loc lui Hlobuev zece mii: restul de 
cinci mii i-a făgăduit să-i aducă a doua zi; i-a făgăduit, dar 
se gândea să-i aducă numai trei, iar celelalte două - mai 
târziu, peste vreo trei zile, iar dacă va fi cu putinţă, şi mai 
târziu. Lui Pavel Ivanovici îi era deosebit de neplăcut să dea 
banii din mână. Şi chiar dacă era neapărată nevoie, totuşi i 
se părea că e mai bine să-i dea mâine decât astăzi. Făcea, 
adică, aşa cum facem toţi. Ne place să-i amânăm pe cei ce 


vin cu jalbe: lasă să-şi mai frece spatele în anticameră! 
Parcă, într-adevăr, n-ar putea să aştepte! Ce ne pasă că 
fiecare ceas e preţios pentru ei şi că treburile lor suferă! 
Vino, frate, mâine, astăzi nu prea am vreme! 

— Unde o să staţi acum? îl întrebă Platonov pe Hlobuev. 
Mai aveţi vreun sătuleţ? 

— Trebuie să mă mut la oraş: acolo am o căsuţă. Trebuie, 
pentru copii: vor avea nevoie de un învăţător. Să zicem că 
aici se mai poate găsi vreun învăţător de religie; dar pentru 
muzică şi dans n-ai să găseşti cu niciun chip! 

„N-are o bucată de pâine, şi pune copiii să înveţe dansuri!” 
se gândi Cicikov. 

„Ciudat”, se gândi Platonov. 

— "Totuşi trebuie să bem aldămaşul, zise Hlobuev. Ei, 
Kiriuşka! Adă, frate, o sticlă de şampanie. 

„N-are o bucată de pâine, în schimb are şampanie”, se 
gândi Cicikov. 

Platonov nu mai ştia ce să gândească. 

Hlobuev cumpărase şampania de nevoie. Trimisese la 
oraş: ce era de făcut? La prăvălie nu se vindea cvas decât 
pe bani peşin, şi ţie ţi-era sete. Dar franţuzul, care de-abia 
venise cu vinuri din Petersburg, dădea tuturor pe datorie. 
N-avea încotro, a trebuit să ia o sticlă de şampanie. 

Se aduse şampania. Băură câte trei cupe şi se înveseliră. 
Hlobuev se dezgheţă: se făcu plăcut şi dubhliu, şi turna într- 
una anecdote şi vorbe de haz. Vorbele lui vădeau o 
cunoaştere adâncă a lumii şi a oamenilor! Atât de bine şi 
drept vedea el multe lucruri, atât de lămurit izbutea să 
înfăţişeze din câteva trăsături pe mogşierii vecini, atât de 
limpede vedea lipsurile şi greşelile tuturora, atât de bine 
cunoştea povestea boierilor scăpătaţi: şi de ce, şi cum, şi 
pentru ce au recăpătat; atât de original şi de mucalit se 
pricepea să le înfăţişeze năravurile cele mai mărunte, încât 
amândoi erau încântați de vorbele lui şi erau gata să-l 
recunoască drept unul dintre oamenii cei mai deştepţi. 


— Mă miră, zise Cicikov, cum dumneavoastră, cu o minte 
atât de ageră, nu găsiţi calea şi mijloacele să vă descurcaţi. 

— Mijloace sunt, răspunse Hlobuev şi înşiră imediat o 
droaie de proiecte. Toate însă erau atât de ciudate, atât de 
absurde, atât de lipsite de cunoaşterea de fapt a lumii şi a 
oamenilor, încât nu-ţi rămânea decât să dai din umeri şi să 
zici: „Doamne, Dumnezeule! Ce depărtare nemărginită 
între cunoaşterea lumii şi priceperea de a folosi această 
cunoaştere!” "Totul se întemeia pe nevoia de a găsi o sută 
sau două sute de mii de ruble; în care caz i se părea că totul 
s-ar orândui cum se cuvine: gospodăria ar merge, găurile 
ar fi astupate, veniturile ar fi împătrite, şi ar avea putinţa 
să-şi plătească datoriile. Şi isprăvi cu: „Dar ce vreţi să fac? 
Nu-i niciun binefăcător hotărât să mă împrumute cu două 
sute sau chiar numai cu o sută de mii de ruble. Pesemne că 
nu vrea Dumnezeu.” 

„Asta-i bună! se gândi Cicikov. Unui neghiob ca ăsta să-i 
trimită Dumnezeu două sute de mii!” 

— Nu-i vorbă, am o mătuşă cu trei milioane de ruble, urmă 
Hlobuev. Bătrânica e bisericoasă; împarte banii pe la 
biserici şi mânăstiri, dar pe aproapele nu şi-l prea ajută. E o 
mătuşă de pe vremuri, face s-o vezi. Are în casă vreo patra 
sute de canari, căţei, slugi şi bătrâne de pripas, cum nu mai 
sunt în ziua de azi. Cel mai tânăr dintre slujitori e de vreo 
şaizeci de ani, cu toate că ea îl strigă: „Ei, băiete!” Dacă 
vreun musafir nu se poartă cum se cuvine, ea porunceşte 
ca, la masă, sluga cu tablaua să-l ocolească. Şi îl ocoleşte! 

Platonov zâmbi. 

— Dar cum o cheamă şi unde stă? întrebă Cicikov. 

— Stă la noi în oraş şi o cheamă Alexandra Ivanovna 
Hanasarova. 

— De ce nu vă adresaţi ei? zise Platonov cu bunăvoință. Mi 
se pare că, dacă ar cunoaşte starea familiei dumneavoastră, 
ea n-ar putea să vă refuze. 

— Ba poate. Mătugşica are inima cam tare. E o băbuţă de 
cremene, Platon Mihailovici! Şi apoi şi fără mine sunt destui 


linguşitori, care se învârtesc în jurul ei. Este unul care vrea 
să fie guvernator şi se ţine că e rudă cu ea... Fă-mi 
plăcerea, se adresă deodată lui Platonov, săptămână 
viitoare dau o masă la oraş pentru toţi dregătorii. 

Platonov holbă ochii. El nu ştia că în Rusia, în oraşe şi 
capitale, se mai află nişte înţelepţi a căror viaţă este o 
ghicitoare de nedezlegat. S-ar părea că ei au pierdut totul, 
că nu mai au decât datorii, că nu au de primit nimic de 
nicăieri, dar deodată îi vezi că trântesc o masă: şi toţi 
comesenii spun că e cea din urmă masă şi că a doua zi 
stăpânul va fi dus la temniţă. Şi mai trec zece ani - 
înțeleptul tot mai trăieşte, e şi mai plin de datorii, şi tot 
trânteşte la mese, iar comesenii se gândesc mereu că e 
masa cea din urmă, încredinţaţi continuu că a doua zi 
stăpânul va fi la puşcărie. 

Casa de la oraş a lui Hlobuev era cu totul neobişnuită. 
Astăzi un popă în odăjdii slujea acolo o molitvă; mâine, 
făceau repetiţii nişte actori franţuzi. Câteodată nu găseai în 
casă nicio firimitură de pâine; altă dată - o masă 
îmbelşugată primea pe toţi artiştii şi pictorii, şi era urmată 
de daruri pentru toată lumea. Uneori Hlobuev trecea prin 
atâtea greutăţi îngrămădite, încât altul demult s-ar fi 
spânzurat sau s-ar fi împuşcat, dar pe el îl izbăvea 
simţământul religios, care se împletea ciudat cu viaţa lui de 
dezmăţi. În clipele amare, el citea vieţile mucenicilor care, 
suferind chinuri, se înălţau cu duhul peste nenorociri. 
Sufletul i se topea, duhul se muia, ochii i se umpleau de 
lacrimi. Se ruga, şi - lucru curios! — aproape întotdeauna, 
nu se ştie de unde, îi venea un ajutor: sau cineva dintre 
vechii prieteni îşi amintea de el şi îi trimitea bani; sau o 
călătoare necunoscută, auzind de el, dintr-un nobil imbold 
propriu inimii femeieşti, îi trimitea un dar bogat; sau 
câştigă pe undeva vreun proces, de care nu auzise 
niciodată. Atunci, recunoştea cucernic harul de necuprins al 
providenţei, făcea o slujbă de mulţumire şi îşi reîncepea 
viaţa de dezmâăţ. 


— E de plâns, zău că-i de plâns, zise Platonov către Cicikov, 
când, luându-şi rămas bun, plecară de la Hlobuev. 

— Fiul rătăcitor! zise Cicikov. De astfel de oameni nu face 
să-ţi fie milă. 


În curând, niciunul nu se mai gândi la el: Platonov - pentru 
că privea situaţiile oamenilor, ca tot ce se petrece pe lume, 
somnoros şi leneş. Inima i se strângea de durere la 
suferinţele altora, dar impresiile îi erau superficiale. Nu se 
mai gândea la Hlobuev, pentru că nu se gândea nici la el 
însuşi. Cicikov nu se mai gândea nici el la Hlobuev, 
gândurile lui fiind concentrate numai la cumpărătura 
făcută. Se îngândură, şi proiectele lui, întocmai ca şi 
gândurile, deveniră mai serioase, împrumutând feţei, fără 
voia lui, o expresie de preocupare. „Răbdare şi muncă. Nu e 
greu: s-ar putea spune că le cunosc din scutece. Nu e ceva 
nou pentru mine. Dar o să mai pot avea, la vârsta asta, 
răbdarea din tinereţe?” Oricum ar fi fost, oricum privea el 
lucrurile, judecind târgul sub toate aspectele, îşi dădea 
seama că, în orice caz, era avantajos. Ar fi putut să 
procedeze şi într-alt fel: să ia o ipotecă pe moşie, vânzând 
întâi cele mai bune pământuri. Ar fi putut să mai procedeze 
şi aşa: să se ocupe el însuşi de gospodărie şi să ajungă un 
moşier după calapodul lui Kostanjoglo, folosindu-se de 
sfaturile lui de vecin şi binefăcător. S-ar putea chiar revinde 
unui particular moşia (desigur dacă n-ar fi vrut să se ocupe 
el însuşi de gospodărie), oprindu-şi ţăranii fugiţi şi morţi. În 
acest caz se ivea şi un alt folos: putea să-şi ia tălpăşiţa şi nici 
să nu-i mai plătească lui Kostanjoglo banii împrumutaţi. 
Ciudat gând! Nu s-ar putea spune că Cicikov îl avea mai 
dinainte. Nu; gândul se ivi deodată, de la sine, aţâţându-l, 
zâmbindu-i şi ademenindu-l. Gând netrebnic şi 
neastâmpărat! Şi cine-i făuritorul unor asemenea gânduri, 
venite pe neaşteptate? El simţea o mare mulţumire, 
mulţumirea de a fi ajuns moşier, şi nu un moşier închipuit, ci 
un moşier adevărat, cu pământuri, cu proprietăţi şi oameni, 


şi nu oameni în vis, închipuiţi, ci oameni în carne şi oase. 
Începu să tot salte încetişor, să-şi frece mâinile, să facă cu 
ochiul de unul singur şi, strângându-şi palma trompetă, o 
duse la gură şi fredonă ceva asemănător unui marş, 
pronunţând chiar cu voce tare şi câteva nume drăgăstoase, 
adresate lui însuşi, ca „Mutrişoară” şi „Purceluşule”. Dar 
apoi, dându-şi seama că nu-i singur, tăcu, silindu-se să-şi 
stăpânească exuberanţa exagerată, iar când Platonov, 
crezând că aceste sunete îi sunt adresate lui, întrebă: „Ce- 
i?”, el îi răspunse: „Nu-i nimic!” 

Abia atunci Cicikov se trezi şi uitându-se împrejur văzu că 
treceau de mult printr-o pădurice minunată, cu mesteceni 
şi cu frumoşi plopi tremurători de o parte şi de alta a 
drumului, întocmai ca nişte zăplazuri. Trunchiurile albe ale 
arborilor, sclipind ca nişte zăbrele de zăpadă, se înălţau 
zvelte şi mlădii din verdeaţa proaspătă a frunzelor de-abia 
crescute. Privighetorile se întreceau în pădurice. Lalelele 
presărau iarba cu galbenul lor. Nu izbutea să-şi dea seama 
cum de s-a trezit în acest loc minunat, când încă nu demult 
se afla în câmp deschis. Printre copaci se zărea biserica 
albă de piatră, iar dincolo de pădurice, un rând de ostreţe. 
În capătul uliţei se ivi, venind spre trăsură, un domn cu 
şapcă, în mână cu un baston noduros. Un câine englezesc, 
cu picioare lungi şi subţiri, îi tot alerga pe dinainte. 

— Iată-l şi pe frate-meu, zise Platonov. Opreşte! şi cobori 
din caleaşcă, urmat de Cicikov. Câinii avuseseră vreme să se 
miroasă. Sprinten, Azor îl linse pe larb pe bot. Linse şi 
mâna lui Platonov, după care, sărind pe Cicikov, îi linse 
urechea. 

Fraţii se îmbrăţişară. 

— Ce Dumnezeu, Platon? zise oprindu-se fratele, pe care-l 
chema Vasili. 

— Cum „ce”? răspunse cu nepăsare Platon. 

— Păi de trei zile n-am avut nicio ştire de la tine! Grăjdarul 
ţi-a adus armăsarul de la Petuh. „A plecat, zicea, cu un 
boier.” Cel puţin să fi spus un cuvânt: unde ai plecat, pentru 


ce, pe câtă vreme? Cum se poate, frate? Câte nu mi-au 
trecut prin cap! 

— Ce să fac? Am uitat, zise Platonov. Am trecut pe la 
Konstantin Feodorovici: îţi trimite salutări; şi sora la fel. 
Pavel Ivanovici, îţi prezint pe fratele meu, Vasili. Frate 
Vasili! Pavel Ivanovici Cicikov. 

Amândoi cei poftiţi să se cunoască îşi strânseră mâna şi, 
scoţându-şi şepcile, se sărutară. 

„Cine poate să fie acest Cicikov? se gândea Vasili. Fratele 
Platon nu-şi prea alege cunoştinţele.” Şi-l cercetă cu 
privirea pe Cicikov, atât cât îi îngăduia buna-cuviinţă, luând 
seama că arăta a om foarte cumsecade. 

Cicikov îl cercetă şi el cu privirea pe fratele Vasili, atât cât 
îi îngăduia şi lui buna-cuviinţă, băgând de seamă că era mai 
mic de stat decât Platon, că avea părul mai închis, că figura 
lui era departe de a fi tot atât de frumoasă, dar că se 
vedeau la el mult mai multă viaţă şi însufleţire, mai multă 
bunătate. Îl ghiceai mai puţin somnoros. 

— M-am hotărât, Vasea, să călătoresc puţin cu Pavel 
Ivanovici prin sfânta noastră Rusie. Poate că îmi voi alunga 
urâtul. 

— Cum, aşa, deodată? răspunse nedumerit fratele Vasili, 
gata să adauge: „Ba mai vrei să pleci şi cu un om pe care-l 
vezi întâia oară şi care poate fi o secătură sau dracu' mai 
ştie ce!” îl privi încă o dată cu neîncredere, pieziş, pe 
Cicilcov, dar văzu în el acelaşi om foarte cumsecade. 

Cotiră la dreapta şi intrară pe poartă. Casă şi curte 
bătrânească. O casă cum nu se mai clădeşte azi, cu 
umbrare şi cu acoperişul înalt. Doi tei uriaşi umbreau 
aproape jumătate din bătătura în mijlocul căreia 
crescuseră. Dedesubtul teilor erau o mulţime de bânci de 
lemn. Mălinii şi liliacul înflorit, dimpreună cu gardul copleşit 
de flori şi frunze, împrejmuiau curtea ca un şirag de 
mărgele. Casa boierească, învăluită şi ea de verdeață, îşi 
arăta numai uşile şi ferestrele, ce se zăreau idilic printre 
ramuri. Printre trunchiurile copacilor, drepte ca nişte 


săgeți, se iţeau bucătării, cămări, pivnițe, în crângul care 
răsuna de cântecul privighetorilor. Fără să vrei, sufletul ţi- 
era prins într-un simţământ de linişte senină, ecou al acelor 
vremi lipsite de griji, când toţi trăiau în pace, şi totul era 
simplu, necomplicat. Fratele Vasili îl pofti pe Cicikov să ia 
loc. Şezură pe băncile de sub tei. 

Un flăcău de vreo șaptesprezece ani, într-o frumoasă 
cămaşă de cât trandafiriu, aduse şi puse pe masă carafe cu 
cvasuri de fructe, de toate culorile şi de tot soiul: unele 
groase ca untdelemnul, altele spumoase ca limonada. După 
ce le puse în faţă carafele, băiatul luă cazmaua răzimată de 
copac şi se duse în grădină. La fraţii Platonov, ca şi la 
cumnatul lor Kostanjoglo, nu erau slugi propriu-zise, ci 
grădinari, sau mai bine zis erau slugi, dar toţi oamenii din 
curte făceau slujba grădinii pe rând. Părerea fratelui Vasili 
era că slugile nu sunt o clasă socială deosebită: că fiecare 
om în parte poate să te servească, fără să fie nevoie să iei 
simbriaşi cu destinaţie anumită; că rusul e bun, sprinten şi 
harnic* atâta timp cât umblă în cămaşă şi suman; dar că, 
îndată ce-şi pune surtuc nemţesc. Îşi pierde îndemânarea, 
devine stângaci şi leneş, nu-şi mai schimbă cămaşa, nu se 
mai dezbracă şi nu se mai spală, ci doarme în hainele lui 
nemţeşti, în care se încuiba puricii şi păduchii. Poate că în 
această privinţă el să fi avut dreptate, în satul lui, portul 
ţăranilor era neasemuit de frumos: năframele femeilor erau 
cusute cu aur, iar mânecile cămăşilor semănau cu şalurile 
turceşti. 

— Cvasurile astea sunt faima casei noastre încă din 
bătrâni, zise fratele Vasili. 

Cicikov îşi turnă un pahar din prima carafă - cu gust de 
miere de tei. Mai băuse cândva în Polonia asemenea 
idromel spumos ca şampania şi care îi înţepa nasul ca un ac. 

— Nectar! zise el. Apoi mai bău un pahar dintr-altă carafă 
- încă şi mai bun. Băutura băuturilor! observă Cicikov. Pot 
să vă spun că la stimatul dumneavoastră cumnat, 


Konstantin Feodorovici, am băut cel mai gustos lichior, iar la 
dumneavoastră - cvasul cel mai bun. 

— Dar şi lichiorul porneşte tot de la noi; soră-mea l-a adus. 
Mama era din Ucraina, din ţinutul Poltavei. Dar acum lumea 
a uitat de gospodărie. În ce parte şi în ce locuri doriţi să 
plecaţi? întrebă fratele Vasili. 

— Eu călătoresc, zise Cicikov, legănându-se uşor pe bancă 
şi mângâindu-şi cu mâna genunchiul, nu atât pentru nevoile 
mele, cât pentru ale altuia. Generalul Betrişcev, un bun 
prieten şi, aş putea spune un binefăcător, m-a rugat să-i 
vizitez rudele. Rudele ca rudele, dar într-o oarecare măsură 
o fac şi pentru mine; nemaivorbind de folosul din punct de 
vedere hemoroidal, singur faptul că vezi lumea şi 
perindarea ei e, ca să zic aşa, ca o carte vie şi ca o a doua 
ştiinţă. 

Fratele Vasili căzu pe gânduri. „Acest om vorbeşte cam 
înflorit, dar în cuvintele lui e un sâmbure de adevăr se 
gândi <el>. După câteva clipe de tăcere, zise adresându-se 
lui Platon: 

— Încep să cred, Platon, că într-adevăr o călătorie ar 
putea să te trezească. Tu nu suferi de altceva decât de o 
somnolenţă a sufletului. Tu ai adormit pur şi simplu - şi nu 
pentru că eşti obosit sau prea sătul, ci din lipsă de impresii 
şi senzaţii vii. Eu, dimpotrivă, aş dori să simt mai puţin şi să 
nu pun la inimă tot ce se întâmplă. 

— Păi, dacă-ţi place să pui la inimă toate! răspunse Platon. 
Tu singur cauţi să te tulburi şi născoceşti nelinişti. 

— Ce să le mai născocesc, când la fiecare pas te ciocneşti 
de neplăceri? zise Vasili. N-ai auzit ce boroboaţă ne-a făcut 
în lipsa ta Leniţin? Ne-a luat cu hapca izlazul. Mai întâi, 
izlazul ăsta pentru nimic în lume n-am să-l dau... Peel 
sărbătoresc ţăranii în fiecare an primăvara „Krasnaia 
gorka”'7b90''7d, de ea sunt legate amintirile întregului 
sat; iar la mine o datină e lucru sfânt şi pentru ea sunt gata 
să jertfesc orice. 


— L-a luat fiindcă nu ştie, zise Platonov. E nou pe aici, de- 
abia venit din Petersburg; trebuie să-l lămureşti, să-l faci să 
înţeleagă. 

— Ba ştie foarte bine. l-am trimis vorbă, şi mi-a răspuns 
grosolănii. 

— Ar fi trebuit să te duci tu să-l lămureşti. Vorbeşte cu el. 

— Nu, asta n-o fac. E prea îngâmfat. Eu nu mă duc la el. 
Dacă vrei, poţi să te ducitu. 

— M-aş fi dus, dar ştii că eu nu mă amestec... Poate să mă 
înşele şi să mă ducă de nas. 

— Dacă vă face plăcere, mă pot duce eu, zise Cicikov. 
Spuneţi-mi despre ce e vorba. 

Vasili îi aruncă o privire şi se gândi: „Asta-i gata s-o ia la 
drum mereu!” 

— Să mă lămuriţi numai ce fel de om e, zise Cicikov, şi 
despre ce-i vorba. 

— Îmi vine peste mână să vă dau această însărcinare 
neplăcută. După mine e o secătură din nobilimea de rând, 
cu pământ puţin în gubernia noastră. A parvenit [la 
Petersburg], s-a însurat cu o fată din flori a unui oarecare şi 
s-a înfumurat. Vrea să dea tonul. Dar nici la noi oamenii nu- 
s proşti: pentru noi moda nu e lege, iar Petersburgul nu e 
biserică. 

— Fireşte, zise Cicikov, dar despre ce e vorba? 

— Să vedeţi; el are într-adevăr nevoie de pământ. Şi dacă 
nu s-ar fi purtat aşa, i-aş fi dat cu plăcere într-altă parte 
pământ pe degeaba, şi încă mai bun decât izlazul. Dar 
acum... omul, înfipt, are să-şi închipuie... 

— După mine, ar fi mai bine să stau eu cu el de vorbă: 
poate că treaba s-ar putea rezolva [pe cale paşnică]. Mulţi 
mi-au încredinţat tot soiul de treburi şi nu le-a părut rău... 
De pildă şi generalul Betrişcev... 

— Dar îmi vine peste mână să ştiu că va trebui să staţi de 
vorbă cu un individ ca ăsta...|7/b9117d 


— ...4'7b92N'7d şi căutând cu multă grijă ca acest lucru să 
rămână o taină, zise Cicikov, întrucât nu atât crima, cât 
vâlva din jurul ei e dăunătoare. 

— Da, aşa e, aşa e, zise Leniţin, aplecându-şi de tot capul 
pe o parte. 

— Ce plăcut e să dai de oameni care gândesc la fel! zise 
Cicikov. Am şi eu o chestiune, totodată legală şi nelegală: 
ilegală în formă, dar, în fond, legală. Nevoit să contractez 
ipoteci, nu doresc să fac pe nimeni să rişte să plătească 
degeaba două ruble pentru un suflet viu. Căci dacă se 
întâmplă să mor, doamne fereşte - nu va fi o plăcere pentru 
proprietar, şi de aceea m-am hotărât să folosesc pe cei 
fugiţi şi pe cei morţi care n-au fost încă şterşi la revizie, ca 
dintr-o singură lovitură să fac şi o faptă creştinească şi să-l 
scap şi pe bietul proprietar de plata birului pentru aceste 
suflete. Vom încheia numai aşa, între noi, un act formal de 
vânzare-cumpărare, ca pentru nişte suflete vii. 

„Lucru foarte ciudat”, se gândi Leniţin şi-şi îndepărtă 
scaunul puţin. 

— Totuşi chestiunea e aşa de... încât... începu el. 

— Şi nu va stârni nicio vâlvă, pentru că totul se face în 
taină, răspunse Cicikov, şi, în acelaşi timp, între oameni 
cumsecade. 

— "Totuşi chestiunea e cam... 

— Nu se va şti nimic, îl încredinţă făţiş şi fără ocol Cicikov. 
Învoiala se face aşa cum spusei: între doi oameni de treabă, 
în toată firea, şi se pare şi cu titluri frumoase, şi în acelaşi 
timp şi în taină. Vorbind, Cicikov îl privea deschis şi senin, 
ţintă în ochi. 

Oricât de isteţ era Leniţin, oricât se pricepea el la toate 
treburile ce ţin de autorităţi, rămase cu totul buimac, cu 
atât mai mult cu cât se încurcase în propria lui plasă. Nu 
era în stare de nicio faptă nepermisă şi n-ar fi vrut să calce 
strâmb, nici chiar în taină. „Ciudat lucru, se gândea el. 


Poftim de mai leagă o prietenie strânsă chiar cu oamenii de 
treabă! Ce problemă!” 

Dar soarta şi împrejurările, parcă-ntr-adins, erau prielnice 
lui Cicikov. Parcă pentru a-l ajuta în această treabă 
spinoasă, tocmai atunci intră în odaie tânăra stăpână a 
casei, soţia lui Leniţin, mică, palidă, slăbuţă, dar îmbrăcată 
ca la Petersburg şi mare amatoare de oameni comme il 
faut, urmată de o dădacă, în braţe cu primul născut, rodul 
dragostei gingaşe a tinerilor căsătoriţi. Apropiindu-se 
sprinten, puţin săltat, şi aplecând capul, Cicikov o fermeca 
de tot pe doamna de la Petersburg, iar după ea şi pe copil. 
La început, pruncul dădu să plângă, dar prin cuvintele: 
„Nu! Nu, sufleţelule”, şi trosnind din degete şi arătându-i 
frumuseţea pecetei de piatră de la ceas, Cicikov izbuti să-l 
facă să vie la el în braţe. Apoi se apucă să-l ridice până la 
tavan şi să-l lase în jos, făcându-l pe copil să zâmbească, 
spre marea bucurie a părinţilor. Dar, deodată, fie din 
pricina plăcerii neaşteptate, fie dintr-alta, copilul nu se 
purtă prea bine. 

— Vai, Doamne! ţipă soţia lui Leniţin. V-a stricat fracul! 

Cicikov privi mâneca fracului nou-nouţ; era feştelită rău de 
tot. „Lua-te-ar dracu' de ţânc!” zise el în sinea lui, cătrănit. 

Stăpânul şi stăpâna casei, dădaca se năpustiră cu toţii să 
caute apă de colonie şi începură să-l şteargă din toate 
părţile. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, nu s-a întâmplat nimic! zicea 
Cicikov, căutând să-şi dea o înfăţişare cât mai veselă cu 
putinţă. Ce poate să strice un copil la vârsta asta de aur? 
repeta el, gândindu-se în acelaşi timp: „Uite ce mi-a făcut, 
bestia, mânca-l-ar lupii! Bine m-a murdărit, blestemata de 
secătură mică!” 

Pesemne că această întâmplare atât de neînsemnată l-a 
predispus pe stăpânul casei în favoarea propunerii lui 
Cicikov. Să refuzi pe un musafir care dovedeşte atâta 
gingăşie neprihănită faţă de micuţ, plătind mărinimos cu 
propriul lui frac? Ca să nu dea o pildă urâtă, s-au hotărât să 


ticluiască lucrurile în taină, întrucât nu atât chestiunea în 
sine, ci pilda rea ar putea să fie dăunătoare. 

— Daţi-mi voie, pentru serviciul pe care mi-l faceţi, să vă 
răspund tot printr-un serviciu. Aş vrea să fiu mijlocitor între 
dumneavoastră şi fraţii Platonov. Aveţi nevoie de pământ, 
nu-i aşa?! 7b9317d 


[Unul din ultimele capitole!7b9417d]... 


Pe lumea asta, fiecare îşi chiverniseşte treburile lui cum 
înţelege. „Fiecare cu ale sale”, vorba proverbului. 
Cotrobăirea prin lăzi a fost încununată de izbândă, aşa 
încât, în urma acestei expediţii, câteva lucruri risipite au 
fost mutate în cutia respectivă. Totul fu bine ticluit. Nu s-ar 
fi putut spune că Cicikov furase, ci numai că trăsese foloase. 
Că doar fiecare din noi trage foloase din câte ceva: unul din 
pădurile statului, altul din banii statului, altul fură de la 
copii pentru câte o actriţă venita în localitate, iar altul de la 
ţăranii lui, pentru nişte mobilă de la Gambs'7b9517d sau 
pentru un cupeu. Ce poţi face, dacă pe lume s-au încuibat 
atâtea ispite? Şi restaurante scumpe cu preţuri nebuneşti, 
şi baluri mascate, şi serbări câmpeneşti, şi dansuri de 
ţigănci. E foarte greu să te înfrânezi, când toţi, în toate 
părţile, fac la fel, şi pe deasupra ţi-o mai cere şi moda - 
poftim! încearcă să te înfrânezi! Nu te poţi înfrâna 
totdeauna. Omul nu e Dumnezeu. Aşa şi Cicikov: ca acei 
oameni iubitori de huzur, al căror număr a sporit atât de 
mult, el întorsese lucrurile în folosul lui. Fireşte, ar fi trebuit 
să plece din oraş, dar se stricaseră drumurile. În acelaşi 
timp, în oraş era gata să se deschidă încă un iarmaroc - 
însă numai pentru nobilime. Cel dinainte fusese mai mult un 
târg de cai, de vite, de mărfuri neprelucrate şi de tot felul 
de lucruri ţărăneşti, pe care le cumpărau chiaburii şi 
negustorii. Dar acum, tot ce cumpăraseră negustorii de 
mărfuri boiereşti la iarmarocul din Nijni Novgorod fusese 
adus aici. Dădură năvală spaima pungilor ruseşti - franţujii 
cu cremele lor şi franţuzoaicele cu pălăriile, moartea 
banilor câştigaţi cu sudoare şi sânge, lăcustele egiptene, 
cum ar zice Kostanjoglo, şi care nu numai că nimicesc tot ce 
le iese-n cale, dar îşi mai lasă şi ouăle ascunse în pământ. 


Numai o recoltă slabă şi un an nenorocit <într-adevăr 
nenorocit> au reţinut pe mulţi moşieri la ei în sat. În 
schimb, slujbaşii, care nu suferă de pe urma recoltelor 
proaste, au luat-o razna; din nefericire, şi nevestele lor. 
Citind tot soiul de cărţi, răspândite în vremea din urmă, 
pentru a sugera omului noi trebuinţe, o sete nesăţioasă de a 
gusta din toate plăcerile puse stăpânire pe ei. Un franţuz 
deschisese un local nou - un fel de restaurant de care nu se 
mai auzise în gubernie şi la care se cina cu preţuri 
nemaipomenit de ieftine şi, în acelaşi timp, jumătate pe 
datorie. Era de ajuns, pentru ca nu numai şefii de secţie, ci 
şi toţi ceilalţi slujbaşi de prin cancelarii, în nădejdea 
viitoarelor mituiri de pe la cei cu jalbe, să-şi dea frâu liber. 
În fiecare din ei se năştea o dorinţă de a-i întrece pe ceilalţi 
cu caii şi trăsura lui. Ce ţi-e şi cu râca între cei de cinuri 
felurite, în goană după petreceri! Cu toată ploaia şi vremea 
urâtă, căleşti elegante treceau în goană, încoace şi încolo. 
Dumnezeu mai ştie de unde apăreau, dar nici la Petersburg 
nu te-ar fi făcut de ruşine. Negustorii şi vânzătorii, 
ridicându-şi cu îndemânare pălăria, pretindeau un ce profit 
mai mare. Rar mai întâlneai bărboşi şi căciulaţi; toţi se 
purtau acum europeneşte, cu barba rasă, fără vlagă <?> şi 
cu măselele stricate. 

— Poftiţi, poftiţi! Binevoiţi numai să intraţi! Domnu”, 
Domnu'! ţipau din când în când, în faţa magazinelor, băieţii 
de prăvălie. 

Dar ei erau priviţi cu dispreţ de negustorii umblaţi prin 
Europa şi care numai din când în când anunțau cu 
demnitate: „Stofe”, sau: „Avem postavuri în dungi, deschise 
şi negre”. 

— Aveţi cumva un postav de culoarea afinelor de munte 
„cu luciri de mătase? întrebă Cicikov. 

— Avem postavuri minunate, răspunse negustorul, 
scoţându-şi cu o mână şapca, iar cu cealaltă arătând spre 
prăvălie. 


Cicikov intră în prăvălie. Ridicând sprinten scândura 
tejghelei, negustorul se şi ivi îndată de partea cealaltă, cu 
spatele la marfa aşezată val peste val de jos până sus, şi cu 
faţa spre cumpărător. Sprijinit cu eleganţă în mâini şi 
legănându-se uşor din tot trupul, întrebă: 

— Ce fel de postav aţi spus că doriţi? 

— Unul cu luciri măslinii, sau verzui ca sticla fumurie, şi 
care s-ar apropia la culoare, ca să zic aşa, de afinele de 
munte, răspunse Cicikov. 

— Vă pot încredința că veţi avea calitatea cea mai bună; 
mai bună nu găsiţi decât în capitalele cele mai civilizate. 
Băiete!... Dă postavul ăla de sus, numărul 34. Nu ăla, frate, 
ce te tot întinzi mai sus de cât îţi este preajma, ca un 
proletar! Dă-l încoace! Poftiţi! Desfăşurând sulul, 
negustorul apropie atât de mult postavul de nasul lui 
Cicikov, încât nu numai că ar fi putut să-l pipăie cât era de 
mătăsos, dar să-l şi miroasă. 

— De bun e bun, dar nu-i ceea ce vreau, zise Cicikov. Am 
făcut slujbă la vamă, şi mă pricep. Să-mi dai tot ce ai mai 
bun, şi să bată mai mult în roşu, nu în verzuiul de sticlă, ci 
să fie ca afinele de munte. 

— Înţeleg: dumneavoastră doriţi tocmai culoarea care 
începe să devie la modă la Petersburg. Am un postav 
minunat. Vă spun dinainte că preţul e măricel, dar şi marfa 
e superioară. 

„Europeanul” se căţăra acum chiar el. Valul de postav 
căzu. Îl desfăşură cu îndemânarea de pe vremuri, scăpând 
un moment din vedere că face parte dintr-o nouă generaţie; 
îl scoase la lumină, ieşind chiar în uşa prăvăliei, ca să-l arate 
mai bine, şi cu ochii strânşi zise: „Culoarea e minunată: 
roşu navarin, şi numai ape!” 

Postavul îi plăcu lui Cicikov. Se înţeleseră din preţ, cu toate 
că era prix fixe, cum o ţinea într-una negustorul. Apoi 
postavul măsurat fu sfâşiat dintr-odată, cu amândouă 
mâinile, şi învelit în hârtie, ruseşte, cu o repeziciune 
uimitoare. Pachetul se învârti sul, încins cu sfoară subţire, 


prinsă cu nod. Foarfeca reteză sfoara şi pachetul fu dus la 
caleaşcă. 

— Aţi avea un postav negru? se auzi o voce. 

„Drace, uite-l pe Hlobuev”, îşi zise Cicikov şi se întoarse cu 
spatele, prefăcându-se că nu-l vede, căci socotea mai 
cuminte să evite o discuţie cu el despre moştenire. Dar 
celălalt îl şi zărise. 

— Ce-i asta, Pavel Ivanovici? Nu cumva vă feriţi de mine 
într-adins? Nu vă mai găsesc nicăieri, cu toate că 
împrejurările ne obligă să stăm de vorbă serios. 

— Stimabile, stimabile, zise Cicikov, strângându-i mâna: De 
când credeţi că vreau să stăm de vorbă împreună şi nu mai 
ajung. Iar în sineşi: „Dracu' să te ia!” Şi tocmai atunci văzu 
că intră şi Murazov în prăvălie. Ah, doamne, Afanasi 
Vasilievici! Cum o duceţi cu sănătatea? 

— Dar dumneavoastră? zise Murazov, scoţându-şi pălăria. 

Negustorul şi Hlobuev îşi scoaseră şi ei ce aveau pe cap. 

— Da... vai de şalele mele, că nu mă prea lasă nici să dorm. 
Poate că unde nu prea fac mişcare?... 

Dar Murazov, în loc să adâncească pricina suferințelor lui 
Cicikov, se adresă lui Hlobuev: 

— Semion Semionovici, v-am văzut intrând în prăvălie şi 
am venit după dumneavoastră. Ar trebui să stăm de vorbă, 
n-aţi vrea să treceţi pe la mine? 

— Da” cum nu! răspunse Hlobuev şi ieşiră împreună. 

„Despre ce-ar putea ei să discute?” se gândi Cicikov. 

— Afanasi Vasilievici e un om respectabil şi deştept, zise 
negustorul. Îşi cunoaşte meşteşugul, dar îi lipseşte cultura. 
Neguţătorul e un comersant, şi nu un simplu negustor. Aici 
ai şi buget şi cuncurenţie, altfel ajungi la paufpurism. 

Cicikov dădu din mână. 

— Pavel Ivanovici, vă caut pretutindeni, se auzi din spate 
vocea lui Leniţân. 

Negustorul îşi scoase respectuos pălăria. 

— A, Feodor Feodorovici! 

— Ce Dumnezeu, trebuie să stăm de vorbă! 


Cicikov, schimbându-se brusc la faţă, îl privi. Plăti 
negustorului şi ieşi din prăvălie. 


* 


— Vă aştept, Semion Semionovici, zise Murazov, pe când 
Hlobuev intra la el!'7b961'7d: Poftiţi în chilia mea. Şi-l 
conduse pe Hlobuev în odăiţa pe care cititorul o cunoaşte. 
Încăpere mai modestă nu puteai vedea nici la un slujbaş 
plătit cu şapte sute de ruble pe an. 

— Spuneţi-mi, vă rog, situaţia dumneavoastră s-a mai 
îmbunătăţit? După moartea mătuşii v-a rămas totuşi ceva? 

— Cum să vă spun, Afanasi Vasilievici? Nu ştiu dacă 
situaţia mea e mai bună. Am primit numai cincizeci de 
suflete şi treizeci de mii în bani, cu care am fost nevoit să 
plătesc o parte din datorii - şi iarăşi n-am nimic! Lucrul de 
căpetenie însă e că nu-i deloc curată chestiunea cu 
testamentul. Afanasi Vasilievici, s-au făcut pungăşii! Vă voi 
povesti numaidecât şi vă veţi mira. Cicikov ăsta... 

— Daţi-mi voie, Semion Semionovici; înainte de a vorbi 
despre acest Cicikov, daţi-mi voie să vorbim de 
dumneavoastră. Spuneţi-mi, după părerea dumneavoastră, 
ce sumă v-ar trebui, ca să ieşiţi din toate încurcăturile 
astea? 

— Situaţia mea e grea, răspunse Hlobuev. Ca să scap, ca 
să-mi plătesc datoriile şi să pot trăi modest, am nevoie de 
cel puţin o sută de mii, dacă nu mai mult. Cu alte cuvinte, 
ceva cu neputinţă. 

— Şi dacă aţi avea această sumă, cum v-aţi orândui viaţa? 

— Ei bine, mi-aş lua o căsuţă şi m-aş dedica educaţiei 
copiilor. N-am de ce să mă mai gândesc la mine: cariera 
mea e sfârşită, nu mai sunt bun de nimic. 

— Şi totuşi va fi o viaţă trândavă. lar odată cu trândăvia îţi 
vin tot soiul de ispite, la care nici nu te gândeşti dacă ţi-ai 
întocmit un rost. 


— Nu pot, nu sunt bun de nimic: m-am ramolit, mă dor 
şalele. 

— Dar cum poate trăi un om fără să muncească? Cum poţi 
trăi fără un rost, fără o slujbă? lertaţi-mă! Priviţi orice 
vieţuitoare: fiecare are rostul ei, fiecare slujeşte la ceva. 
Până şi piatra este folosită la o treabă, dar omul, fiinţa cea 
mai deşteaptă, să nu aducă niciun folos - este firesc? 

— Totuşi n-o să stau fără nicio treabă. Pot să văd de 
educaţia copiilor. 

— Nu, Semion Semionovici, nu, asta e şi mai greu. Cum 
poate un om să-şi educe copiii, când nici el însuşi nu s-a 
educat? Copiii pot fi educați numai prin pilda vieţii 
personale, iar viaţa dumneavoastră e bună oare să fie dată 
drept pildă? Pentru ce? Ca să înveţe copiii cum să-şi piardă 
timpul în trândăvie şi să joace cărţi? Nu, Semion 
Semionovici, daţi-mi copiii mie: dumneavoastră îi veţi strica. 
Gândiţi-vă bine: pe dumneavoastră trândăvia v-a pierdut. 
Trebuie să fugiţi de ea. Cum poţi trăi pe lume fără să fii 
legat de ceva? Trebuie să-ţi împlineşti neapărat o datorie. 
Uite, un zilier, şi acela slujeşte. El mănâncă pâinea de o 
para pe care o câştigă şi se simte legat de munca lui. 

— Păi, n-am încercat, Afanasi Vasilievici, n-ara încercat să 
mă înving? Ce să fac! Am îmbătrânit, nu mai sunt bun de 
nimic. Ce sa fac? Să-mi caut o slujbă? Dar cum să stau la 
patruzeci şi cinci de ani la aceeaşi masă cu începătorii din 
cancelarii? Afară de asta, nu-s în stare nici să iau mită - îmi 
strică şi mie, şi le fac şi altora rău. Acolo, la ei, s-au 
înjghebat un fel de caste, ale lor. Nu, Afanasi Vasilievici, m- 
am gândit, am încercat, am cântărit pe rând toate slujbele - 
nu-s bun de niciuna. Doar atât, să mă duc într-un azil... 

— Azilul e pentru cei care au muncit; iar acelora care în 
tinereţe numai au petrecut, li se răspunde cum a răspuns 
furnica greierului: „Acum joacă dacă poţi!” Dar şi cei din 
aziluri muncesc, nici ei nu joacă whist. Semion Semionovici, 
zise Murazov, privindu-l ţintă, vă înşelaţi şi pe 
dumneavoastră, şi mă înşelaţi şi pe mine. 


Bietul Hlobuev nu putea să mai răspundă nimic. Lui 
Murazov i se făcu milă de el. 

— Ascultaţi-mă, Semion Semionovici... Dumneavoastră vă 
rugaţi, vă duceţi la biserică, ştiu că nu pierdeţi nicio utrenie 
şi nicio vecernie. Cu toate că vă e greu să vă sculaţi din pat, 
tot vă sculaţi şi vă duceţi - vă duceţi la patru dimineaţă, 
când încă nimeni nu s-a sculat. 

— Asta e altceva, Afanasi Vasilievici. Eu ştiu că asta n-o fac 
pentru oameni, ci pentru acela care ne-a poruncit nouă 
tuturor să venim pe lume. Ce să fac? Eu cred că lui îi e milă 
şi de mine, că oricât de mârşav şi de scârbos aş fi, eltotmă 
poate ierta şi primi, chiar când semenii mei îmi vor da cu 
piciorul şi când cel mai bun dintre prieteni mă va vinde, 
zicând că. m-a vândut, urmărind un ţel bun. 

Faţa lui Hlobuev căpătă o expresie de mâhnire. Bătrânului 
îi dădură lacrimile şi, un timp, el nu mai spuse nimic... 

— Atunci slujiţi aceluia care e atât de milostiv, reîncepu 
Murazov. Lui, munca îi e tot atât de plăcută ca şi 
rugăciunea. Căutaţi-vă o îndeletnicire, oricare ar fi ea, şi 
gândiţi-vă că o faceţi pentru el, nu pentru oameni. Chiar 
dacă, să zicem, aţi bate apa în piuă, să vă gândiţi că o faceţi 
pentru el. Asta vă va aduce folos măcar prin faptul că nu 
veţi mai avea timp de pierdut bani la cărţi sau în petreceri 
cu oamenii de nimic, pentru o viaţă de fudulie. Ei, Semion 
Semionovici! îl cunoaşteţi pe Ivan Potapici? 

— Îl cunosc şi îl stimez foarte mult. 

— Era un bun negustor, avea o jumătate de milion; dar, 
văzând că totul îi merge bine, s-a dezmăţat: fiu-său învaţă 
franceza, pe fiică-sa a măritat-o cu un general. Şi nu mai stă 
în prăvălie sau la bursă, umblă mereu după prieteni ca să-i 
ia cu el la ceainărie, să bea ceai cu el. A băut zile întregi 
ceai. Ei, şi a scrântit-o. I-a mai trimis Dumnezeu o 
nenorocire: şi-a pierdut băiatul. Acum e vânzător la mine în 
prăvălie. A luat-o de la capăt. Şi-a mai îndreptat treburile. 
Ar putea înjgheba din nou o negustorie cu vreo cinci sute 
de mii. „Am fost vânzător şi vreau să mor vânzător, zice; 


acum, m-am făcut sănătos şi vioi; începusem să fac burtă şi 
dădusem în dropică... Nu mai vreau!” zice el. Şi nu mai 
pune gura pe ceai. Ciorbă şi hrişcă - şi atâta tot. Da. Dar se 
roagă aşa cum nu se roagă nimeni dintre noi. Şi-i ajută pe 
săraci, aşa cum nu-i ajută nimeni dintre noi; ar fi şi altul 
bucuros să-i ajute, dar şi-a risipit banii. 

Bietul Hlobuev rămase pe gânduri. 

Bătrânul îl luă de amândouă mâinile: 

— Semion Semionovici! Dacă aţi şti cât îmi pare de rău de 
dumneavoastră! Tot timpul mă gândesc la dumneavoastră. 
Vreţi să mă ascultați? Ştiţi că la mânăstire este un schimnic 
care nu vede pe nimeni. E un om cu tare multă minte -cuo 
minte cum nu cunosc un altul. M-am apucat să-i povestesc 
că am un prieten - de nume nu i-am pomenit nimic - care 
suferă de o boală, de boala cutare. La început, m-a ascultat, 
dar deodată m-a oprit cu următoarele vorbe: „Întâi, lucrul 
domnului, şi apoi al tău. Se zideşte o biserică şi nu sunt 
bani, trebuiesc strânşi banii pentru biserică!” Şi mi-a trântit 
uşa în nas. Mă gândeam: ce-o mai fi şi asta? După cum se 
vede, nu vrea să dea niciun sfat. Atunci m-am dus la 
arhimandritul nostru. N-apuc bine să intru, şi el, de la 
întâile vorbe, mă întreabă dacă nu cunosc vreun om căruia 
i-ar putea fi încredinţată strângerea de bani pentru 
biserică; omul să fie din nobilime sau din negustorime, un 
om cu creştere mai aleasă decât alţii şi care să privească 
osteneala asta ca o cale spre mântuire. Am rămas cu gura 
căscată: „Ah, doamne! Să ştii că schimnicul s-a gândit la 
Semion Semionovici pentru treaba asta. E un leac bun 
pentru boala lui. Colindând cu pantahuza pe la nobili şi 
ţărani, şi de la ţărani la târgoveţi, o să vadă cum trăieşte 
fiecare şi ce nevoie are - aşa încât, întorcându-se acasă, 
după ce va cutreiera câteva gubernii, va cunoaşte locurile şi 
ţinutul mai bine decât acei care stau la oraşe... Acum avem 
nevoie de astfel de oameni”. Uite, cneazul mi-a spus că ce n- 
ar da el să găsească un slujbaş care să cunoască treburile, 
nu din hârtii, ci aşa cum sunt ele, în fapt, astăzi, pentru că, 


zice el, nu mai poţi înţelege nimic din hârtiile astea atât de 
încurcate. 

— M-aţi tulburat, m-aţi buimăcit de tot, Afanasi Vasilievici, 
zise Hlobuev, privindu-l uimit. Nici nu-mi vine să cred că-mi 
spuneţi tocmai mie aceste lucruri; pentru treaba aceasta e 
nevoie de un om activ. Şi apoi, cum să-mi las nevasta şi 
copiii, care n-au ce mânca? 

— Nu vă îngrijiţi de soţie şi de copii. Le voi purta eu de 
grijă, şi copiii vor avea profesori. Decât să umbli cu traista 
cerşind pentru tine însuţi, e mai bine şi mai nobil să ceri 
pentru Dumnezeu. Vă voi da o căruţă; să nu vă fie frică de 
zdruncinături: e pentru sănătatea dumneavoastră. Vă voi 
mai da bani, ca în treacăt să-i ajutaţi pe cei mai nevoiaşi. E 
o treabă în care dumneavoastră puteţi face mult bine: şi nu 
veţi greşi, veţi da într-adevăr cui merită. Aşa încât, 
călătorind mereu, veţi cunoaşte cu de-amăânuntul multe şi 
de toate... N-o să fiţi un slujbaş de care tuturora le e frică şi 
de care se ascund toţi; cu dumneavoastră, ştiind că 
strângeţi pentru biserică, toată lumea va sta de vorbă 
bucuros. 

— Ideea o văd minunată, aş vrea mult s-o înfăptuiesc 
măcar în parte; totuşi, mi se pare peste măsura puterilor 
mele. 

— Dar ce e pe măsura puterilor noastre? zise Murazov. 
Nimic nu e pe măsura puterilor noastre; totul e peste 
măsura lor. Fără ajutor de sus, nimic nu e cu putinţă. 
Rugăciunea adună puterile. Făcându-şi cruce, omul zice: 
„Doamne ajută!”, vâsleşte şi ajunge la mal. Nici nu trebuie 
să te gândeşti prea mult la acest lucru; el trebuie primit, 
pur şi simplu, ca o poruncă dumnezeiască. Căruţa 
dumneavoastră va fi gata numaidecât; aşa că, treceţi pe la 
părintele arhimandrit să luaţi pantahuza şi binecuvântarea 
- şi plecaţi la drum. 

— Mă supun şi primesc numai ca o poruncă dumnezeiască. 
„Doamne binecuvântează!” îşi zise el şi simţi că în suflet 
încep să-i pătrundă vioiciune şi putere. Chiar şi mintea 


începea să i se trezească, la nădejdea că se va fi găsit o 
scăpare din situaţia lui tristă, fără ieşire. În depărtare, 
începea să licărească o lumină... 

Dar să-l lăsăm pe Hlobuev şi să ne-ntoarcem la Cicikov. 

Într-adevăr, în vremea asta, la judecătorii veneau plângeri 
după plângeri. Se iviră rude de care nu auzise nimeni. Cum 
se strâng păsările pe hoituri, aşa se strângeau oamenii la 
averea, uriaşă rămasă în urma bătrânei: pâri împotriva lui 
Cicikov cu privire la falsificarea celui din urmă testament, 
pâri cu privire la falsificarea întâiului testament, dovezi de 
furt şi tăinuire de bani. Se iviră chiar dovezi că Cicikov 
cumpărase suflete moarte şi că făcuse contrabandă pe când 
era la vamă. Toate fură dezgropate şi fu dată în vileag şi 
vechea istorie. Dumnezeu ştie cum fuseseră toate mirosite 
şi aflate, dar erau dovezi chiar şi în unele afaceri despre 
care Cicikov credea că nu le ştie nimeni, afară de el şi de cei 
patru pereţi ai lui. Deocamdată, erau încă o taină a justiţiei, 
care nu ajunsese până la urechile lui, cu toate că un bileţel 
primit de la avocat îl făcu să înţeleagă că lucrurile începeau 
să se încurce. Bileţelul era scurt: „Mă grăbesc să vă dau de 
ştire că vom avea de furcă, dar nu uitaţi că nu trebuie 
nicidecum să vă îngrijoraţi. Lucrul de căpetenie e să fiţi 
liniştit. Vom face aşa ca totul să iasă bine.” Acest bileţel l-a 
liniştit pe deplin. [„Omul ăsta] e un adevărat geniu”, îşi zise 
Cicikov. Şi, ca o încununare a celor bune, tocmai atunci îi 
aduse şi croitorul haina. <Cicikov> fu cuprins de dorinţa să 
vadă cum îi vine fracul cel nou, de culoarea roşului navarin, 
şi numai ape. Îşi puse pantalonii, care-i veneau strânşi atât 
de bine, încât, poftim: pictează-l! Coapsele erau minunat 
conturate şi gambele aşijderea: postavul se lipea până într- 
atâta, încât scotea în relief toţi muşchii, dându-le şi mai 
multă rotunjime. Când îşi încheie catarama de la spate, 
burta se făcu tare ca o tobă. O lovi cu peria, şi zise: „Uite-o 
ce nătângă mai el Dar oricât, impune!”. Se părea că fracul e 
lucrat şi mai bine decât pantalonii: fără nicio cută, cât de 
Mică, şi strâns din toate părţile, făcea o curbă la mijloc, 


scoţându-i la iveală talia. Când Cicikov îi atrase croitorului 
luarea-aminte că-l cam ţine la subsuoara dreaptă, croitorul 
zâmbi: tocmai din pricina asta stă talia atât de bine. „Fiţi 
liniştit, fiţi liniştit în privinţa lucrului, zicea el triumfător, 
afară de Petersburg, nicăieri n-o să vă lucreze aşa.” 
Croitorul era din Petersburg şi pe firma lui sta scris: „Străin 
de la Londra şi Paris”. Nu-i plăcea să glumească, şi cu 
aceste două nume, puse la un loc pe firmă, voia să astupe 
gura tuturor celorlalţi croitori, în aşa fel, încât nimeni să nu 
mai apară cu astfel de oraşe, ci să scrie că sunt dintr-un 
oraş oarecare: „Calseruu sau „Copengar”'7b971'7d. 

Cicikov îl răsplăti cu dărnicie pe croitor şi, rămas singur, 
se privea în oglindă, ca să-şi treacă vremea, ca un artist, cu 
simţ estetic şi con amore'7b9817d. Se prezenta parcă şi 
mai bine decât înainte: obrajii-i erau mai frumoşi, bărbia 
mai atrăgătoare, gulerul alb scotea în evidenţă coloritul 
obrajilor; cravata albastră de atlaz scotea în evidenţă 
gulerul; cutele moderne de pe plastron - cravata; bogata 
vestă de catifea - plastronul; iar fracul de culoarea roşului 
navarin, şi numai ape, lucios ca mătasea, scotea în evidenţă 
întregul tot. Se întoarse la dreapta 

— Frumos! Se întoarse la stânga - şi mai frumos! Mijlocul, 
ca al unui şambelan sau al unui domn care-i dă numai pe 
franţuzeşte, încât chiar şi când se supără nu ştie să 
ocărască pe ruseşte, ci te ceartă într-un dialect francez: ce 
delicateţe! încercă, aplecând puţin capul pe o parte, să ia o 
poză, de parcă s-ar fi adresat unei doamne între două 
vârste şi cu educaţia cea mai modernă; ieşea foarte bine, 
curat tablou. Pictore, ia-ţi penelul şi pictează! De 
mulţumire, făcu şi un salt uşor, ca un fel de entrechat. 
Scrinul se clătină, un flacon cu apă de colonie căzu pe 
pardoseală; dar asta nu-l stingheri cu nimic. El îi spuse 
flaconului, după cum se şi cuvenea, că e un prost şi se 
gândi: „La cine să mă duc întâi? Cel mai bine ar fi...” Când, 
deodată, în antreu se auzi ceva ca un zgomot de cizme cu 
pinteni, şi un jandarm, înarmat ca şi cum ar fi fost o 


întreagă oştire, zise: „Ordin să vă înfăţişaţi numaidecât la 
domnul guvernator general!” Cicikov încremeni. În faţa lui 
stătea o namilă cu mustăţi, cu o coadă de cal în cap, cu 
diagonală peste umăr, iar peste celălalt umăr alta 
diagonală, şi cu un paloş uriaş atârnând de şold. I se păru 
că de partea cealaltă îi atârnă o puşcă şi dracul mai ştie ce: 
o coşcogea armată într-un singur om! încercă să îndruge 
ceva a împotrivire, dar namila îi vorbi grosolan: „E poruncă 
să veniţi numaidecât!” Prin uşa întredeschisă, văzu în 
antreu încă o namilă, iar prin fereastră zări şi o trăsură. Ce 
era de făcut? Aşa cum se afla, cu fracul de culoarea roşului 
navarin, numai ape, trebui să se suie în trăsură şi, 
tremurând din toate mădularele, să plece la guvernatorul 
general, însoţit de jandarm. 

În anticameră, nici nu fu măcar lăsat să-şi vie în fire: 
„Intră! Cneazul te-aşteaptă”, îi spuse funcţionarul de 
serviciu. Parcă prin ceaţă zări în treacăt anticamera unde 
curierii îşi primeau scrisorile, apoi salonul pe care-l 
străbătu, cu gândul numai la un singur lucru: „Dar dacă mă 
înhaţă şi, fără nicio judecată, fără multă vorbă - de-a 
dreptul în Siberia!” Inima începu să-i bată atât de tare, cum 
nu bate nici inima celui mai gelos îndrăgostit. În sfârşit, uşa 
fatală se deschise: în faţa lui era cabinetul cu mape, 
dulapuri şi cărţi, şi cneazul, mânios ca însăşi mânia. 

„Ucigaşul, ucigaşul, îşi zise Cicikov. Ăsta e pieirea mea. O 
să mă sfâşie, cum sfâşie lupul un mieluşel!” 

— Te-am cruțat, ţi-am îngăduit să rămâi în oraş, în timp ce 
ar fi trebuit să te trimit la puşcărie; iar dumneata te-ai 
mânjit iarăşi cu o potlogărie dintre cele mai murdare, cu 
care s-a mânjit vreodată un om! Buzele cneazului tremurau 
de mânie. 

— Ce fel de faptă necinstită şi potlogărie, Luminăţia 
Voastră? întrebă Cicikov, tremurând din tot trupul. 

— Femeia, rosti cneazul, apropiindu-se şi privindu-l drept 
în ochi pe Cicikov, femeia pe care ai pus-o să iscălească 


testamentul, a fost prinsă şi va fi pusă faţă în faţă cu 
dumneata. 

Cicikov văzu negru dinaintea ochilor. 

— Luminăţia Voastră! Voi spune întreg adevărul. Sunt 
vinovat; într-adevăr, sunt vinovat; dar nu atât de vinovat: m- 
au defăimat duşmanii. 

— Nimeni nu te poate defăima, pentru că eşti mult mai 
murdar decât ar putea născoci cel mai mare mincinos. Cred 
că în toată viaţa dumitale n-ai făcut un singur lucru care să 
nu fie necinstit. Fiecare copeică, dobândită de dumneata, 
este dobândită necinstit, este o hoţie şi o treabă pentru 
care nu meriţi decât cnutul şi Siberia! Nu, acum ajunge! Vei 
fi dus îndată la puşcărie şi acolo, alături de cei din urmă 
ticăloşi şi tâlhari, va trebui să aştepţi să ţi se hotărască 
soarta. Şi încă-s milostiv, pentru că eşti de câteva <ori> mai 
rău decât ei: ei sunt cu suman şi cojoc, iar tu... el privi 
fracul de culoarea roşului navarin numai ape şi, cu mâna pe 
şnur, sună. 

— Luminăţia Voastră, exclamă Cicikov, fie-vă milă! Sunteţi 
tată de familie. Nu cer milă pentru mine, ci pentru bătrâna 
mea mamă. 

— Minţi! strigă cneazul mânios. Şi atunci tot aşa te rugai, 
pentru copii şi familie, pe care nu i-ai avut niciodată, iar 
acum te rogi pentru mamă. 

— Luminăţia Voastră! Sunt un ticălos şi cel mai de pe urmă 
nemernic, rosti Cicikov cu o voce...!7b9917d Adevărat, am 
minţit, n-am avut nici copii, nici familie; dar Dumnezeu mi-e 
martor că întotdeauna mi-am dorit o soţie, că am dorit să- 
mi fac datoria de om şi cetăţean, ca să câştig într-adevăr 
stima cetăţenilor şi mai-marilor mei... Dar ce năvală de 
împrejurări nenorocite! Luminăţia Voastră! Cu sânge, cu 
sânge trebuia să-mi câştig pâinea de toate zilele. La fiecare 
pas, ispite şi momeli... duşmani, şi ucigaşi, şi hoţi. Întreaga 
mea viaţă parcă ar fi fost un vârtej sau un vas pe valuri, în 
voia vânturilor. Luminăţia voastră, sunt om! 


Deodată, lacrimile ţâşniră şiroaie din ochii lui. Căzu la 
picioarele cneazului, aşa cum era, în fracul de culoarea 
roşului navarin şi numai ape, cu vestă de catifea şi cravată 
de atlaz, în pantalonii minunat cusuţi şi cu o freză care 
răspândea adieri de colonie de cel mai bun soi, şi lovi 
pardoseala cu fruntea. 

— Pleacă, pleacă de la mine! Chemaţi soldaţii să-l ia! zise 
cneazul celor care intrară. 

— Luminăţia Voastră! strigă <Cicikov> cuprinzându-i cu 
amândouă mâinile una din cizme. 

Un fior trecu prin toate vinele <cneazului>. 

— Pleacă de aici, îţi spun! grăi el, căutând să-şi smulgă 
piciorul din braţele lui Cicikov. 

— Luminăţia voastră! Nu mă mişc din loc, până nu voi 
dobândi milă, zise <Cicikov> ţinând strâns la piept cizma 
cneazului, şi lunecând împreună cu piciorul acestuia pe 
podea, cu fracul lui de culoarea roşului navarin numai ape. 

— Pleacă, ţi-am spus! grăi cneazul cu acel simţământ de 
scârbă, cu neputinţă de tălmăcit, ce-l încearcă omul în faţa 
unei gângănii hidoase, pe care însă nu se îndură s-o 
strivească cu piciorul. Îşi scutură piciorul în aşa fel, încât 
Cicikov îi simţi lovitura cizmei în nas, buze şi bărbia lui 
rotunjită, dar nu dădu drumul cizmei din braţe, strângând-o 
şi mai tare. Doi jandarmi voinici smuciră cu greu de el şi, 
ţinându-l de mâini, îl duseră prin toate odăile. Era galben la 
faţă, pierdut, în starea de nesimţire a omului când vede în 
faţă, neagră, de neînlăturat, moartea - această dihanie 
potrivnică fiinţei noastre... 

Chiar în uşa care dădea pe scară, în faţa lui se ivi Murazov. 
Îi străfulgera o rază de nădejde. Într-o clipită, cu o putere 
nefirească, se smulse din mâinile jandarmilor şi se aruncă la 
picioarele bătrânului, care rămăsese uimit. 

— Pavel Ivanovici, draga! Ce-i cu dumneavoastră? 

— Scăpaţi-mă! Mă duc la temniţă, mă duc la moarte... 

Jandarmii îl apucară din nou şi-l duseră repede, fără a-i da 
răgaz să mai audă răspunsul. 


O cămăruţă umedă, cu miros de cizme şi obiele ale 
soldaţilor din garnizoană, o masă nevopsită, două scaune 
proaste, o fereastră cu gratii, o sobă veche prin crăpăturile 
căreia ieşea numai fum, fără să dea căldură - iată încăperea 
unde, aşa cum era, cu fracul lui nou, fin, de culoarea roşului 
navarin numai ape, fu instalat <eroul> nostru, care tocmai 
începuse să simtă gustul vieţii şi să atragă luarea-aminte a 
concetăţenilor. Nu-i dădură nici măcar putinţa să-şi ia cu 
sine lucrurile de care avea nevoie, sau cutia în care avea 
bani, poate destui...!'7b1001'7d Hârtiile, actele de vânzare- 
cumpărare pentru sufletele moarte - toate acestea erau 
acum în mâinile slujbaşilor. Se prăbuşi pe podină şi o 
mâhnire deznădăjduită i se încolăci pe inimă ca un vierme. 
Şi începu să-i roadă tot mai adânc inima lui lipsită de orice 
apărare. Încă o zi de mâhnire ca asta, şi Cicikov n-ar mai fi 
fost pe lume. Dar şi deasupra lui Cicikov se întinse o mână 
atotizbăvitoare. Peste un ceas, porţile temniţei se 
deschiseră şi intră bătrânul Murazov. 

Dacă cineva ar fi turnat în gura uscată a unui drumeţ 
chinuit de arşiţă şi acoperit de ţărâna din drum, obosit şi 
istovit, o ţâşnitură de apă de izvor - el nu s-ar fi răcorit şi 
înviorat cum s-a înviorat sărmanul <Cicikov>! 

— Izbăvitorul meu! zise Cicikov, apucând deodată, de acolo 
de jos, unde se aruncase din pricina durerii care-l sfâşia, 
mâna lui Murazov; o sărută repede şi o strânse la piept. 
Dumnezeu o să vă răsplătească pentru că aţi venit să vedeţi 
un nenorocit! 

Şi îl podidiră lacrimile. 

Bătrânul îl privea cu mâhnire şi durere şi zicea mereu: 

— Vai, Pavel Ivanovici! Pavel Ivanovici, ce-ai făcut! 

— Ce să fac! M-a nenorocit, blestemata! Am trecut 
măsura; n-am ştiut să mă opresc la vreme. Satana, 
blestematul, m-a ispitit, m-a scos din marginile judecății şi 
înţelepciunii omeneşti. Am păcătuit, am păcătuit! Totuşi 
cum se pot folosi asemenea mijloace? Un nobil, un nobil să 
fie aruncat în închisoare, fără judecată, fără cercetări!... Un 


nobil, Afanasi Vasilievici! Să nu ţi se dea putinţa să treci pe 
acasă, să pui ordine în lucrurile tale! Acolo toate au rămas 
în voia soartei. Cutia mea! Afanasi Vasilievici, cutia, acolo e 
întreaga mea avere, am câştigat-o cu sudoare şi sânge, prin 
ani de muncă şi lip suri... Cutia, Afanasi Vasilievici! Au să 
fure, au să prade totul! O, Doamne! 

Şi, nefiind în stare să-şi stăpânească valul de deznădejde 
care îi copleşise iarăşi inima, începu să plângă atât de tare, 
încât plânsul lui răzbi prin zidurile temniţei, cât erau ele de 
groase, şi se auzea surd până în depărtare; îşi smulse 
cravata de atlaz şi, apucând cu mâna, de lângă guler, fracul 
de culoarea roşului navarin şi numai ape, îl sfâşie. 

— Vai, Pavel Ivanovici! Cum te-a orbit averea asta! Din 
pricina ei nu-ţi mai dădeai seama de starea îngrozitoare în 
care te aflai! 

— Binefăcătorule, scapă-mă, scapă-mă! striga 
deznădăjduit sărmanul Pavel Ivanovici, aruncându-se la 
picioarele lui. Cneazul ţine la dumneavoastră, pentru 
dumneavoastră face totul. 

— Nu, Pavel Ivanovici, nu pot face nimic, oricât aş vrea să 
fac. Ai nimerit sub puterea nemiloasă a legii, şi nu a omului, 

— M-a ispitit ticălosul de necurat, călăul neamului 
omenesc! 

Se izbi cu capul de perete, iar cu mâna lovi masa atât de 
puternic, încât îşi umplu pumnul de sânge, şi nu simţi nici 
durere la cap, nici tăria loviturii. 

— Pavel Ivanovici, linişteşte-te, gândeşte-te cum să te 
împaci cu Dumnezeu, nu cum să te pui bine cu oamenii; 
gândeşte-te la sărmanul dumitale suflet. 

— Dar ce soartă, Afanasi Vasilievici! O mai fi avut vreun om 
o soartă ca a mea? Că doar fiecare copeică am câştigat-o cu 
răbdare, aş putea spune cu sânge, prin muncă, nu cum fac 
alţii - jefuind pe careva sau furând vistieria. Pentru ce am 
căutat să dobândesc bani? Ca să-mi trăiesc restul zilelor 
liniştit; să pot lăsa o moştenire copiilor, pe care am vrut să-i 
am pentru binele patriei, ca s-o slujesc. lată pentru ce am 


vrut să fac avere. Am greşit, într-adevăr am greşit... ce să 
fac? Dar n-am greşit decât atunci când am văzut că, 
mergând pe drumul drept, nu pot ajunge la nimic, că 
drumul lăturalnic e mai scurt. Dar am muncit, m-am dat 
peste cap. Dacă am luat bani, am luat de la cei bogaţi, nu ca 
ticăloşii care iau prin judecăţi miile de la stat, care jefuiesc 
oamenii săraci, care jupoaie de cel din urmă ban pe acela 
care n-are nimic! Spuneţi-mi, de ce aceasta nenorocire: ori 
de câte ori dau şi eu să culeg un rod şi, ca să zic aşa, să-l 
ating cu mâna... deodată vine o furtună, mă izbesc de stânci 
şi corabia mi se face ţăndări. Doară am avut un capital de 
aproape trei <sute> de mii. Am avut şi o casă cu două 
caturi. De două ori mi-am cumpărat moşie... Vai, Afanasi 
Vasilievici! Pentru ce o asemenea <soartă>? Pentru ce 
aceste lovituri? Şi chiar fără ele viaţa mea nu era tot ca o 
corabie pe valuri? Unde este dreptatea cerească? Unde 
este răsplata răbdării şi a unei statornicii fără pereche? De 
trei ori am luat-o de la capăt; pierzând totul, începeam din 
nou de la o copeică, în timp ce altul, de deznădejde, încă de 
mult ar fi căzut în darul beţiei şi ar fi putrezit în cârciumă. 
Cât a trebuit să rabd, câte să îndur! Doar fiecare copeică 
era câştigată, ca să zic aşa, prin încordarea tuturor 
puterilor sufletului meu... E adevărat, alţii câştigau mai 
uşor, dar pentru mine fiecare copeică era, după cum spune 
proverbul, prinsă într-un cui de trei copeici, şi această 
copeică prinsă într-un cui de trei copeici o smulgeam, 
Dumnezeu mi-e martor, cu o răbdare de fier... 

Fără să termine şi copleşit de durere, începu să plângă 
tare, căzu pe scaun, îşi smuci una din poalele fracului 
sfâşiat, care mai atârna încă, aruncând-o departe; se apucă 
apoi cu amândouă mâinile de păr, de părul pentru întărirea 
căruia atât de mult se străduise până acum; îl trase fără 
milă, căutând să se ameţească cu durerea asta, prin care 
voia să-şi potolească durerea de nestins a inimii. 


Mult a stat Murazov în tăcere, privind această <suferinţă> 
neobişnuită, căci întâia oară îi era dat să vadă aşa ceva. lar 
nenorocitul, care îşi ieşise cu totul din fire şi care nu demult 
se mişcase cu sprinteneala nestingherită a unui om de lume 
sau a unui militar, se zbuciuma acum, cu părul vâlvoi, cu <o 
înfăţişare> necuviincioasă, cu fracul rupt şi cu şalvarii <?> 
descheiaţi, <cu> pumnul numai sânge, blestemând puterile 
duşmănoase, potrivnice omului. 

— Vai, Pavel Ivanovici, <Pavel Ivanovici>! Ce om ar fi ieşit 
din dumneata, dacă aceeaşi răbdare şi aceeaşi putere le-ai 
fi folosit pentru o muncă cinstită, năzuind către un ţel mai 
bun! Doamne, cât bine ai fi putut face! Dacă cel puţin un om 
dintr-acei care iubesc binele ar fi făcut tot atâtea sforţări 
pentru bine, câte ai făcut dumneata pentru a-ţi dobândi 
banul dumitale, şi ar şti să jertfească pentru bine şi amorul 
propriu şi ambiția, fără milă de sine, cum ai jertfit 
dumneata pentru a-ţi dobândi banii dumitale - doamne, 
cum ar fi înflorit pământul nostru!... Pavel Ivanovici, Pavel 
Ivanovici! Nu-mi pare rău că te-ai făcut vinovat faţă de alţii, 
îmi pare rău că te-ai făcut vinovat chiar în faţa dumitale - 
faţă de puterile şi calităţile mari cu care sparta te-a 
înzestrat. Aveai menirea să fii un om mare, şi singur te-ai 
îngropat şi te-ai dus la pieire. 

Sufletul are tainele lui. Oricât s-ar înrăi un criminal caro 
nu mai are drum de întoarcere, oricât ar persista în viaţa sa 
stricată, dacă îl dojeneşti pentru firea lui, pentru însuşirile 
lui bune pe care le-a întinat, atunci totul se clatină în el, şi 
este zguduit. 

— Afanasi Vasilievici, zise sărmanul Cicikov, apucându-l de 
amândouă mâinile: O, dacă aş izbuti să fiu slobod, să-mi 
recapăt averea! Vă jur că de azi înainte aş începe o viaţă cu 
totul nouă! Scăpaţi-mă, binefăcătorule, scăpaţi-mă! 

— Dar ce pot să fac? Ar trebui să lupt împotriva legii. 
Chiar dacă m-aş hotări la aşa ceva, cneazul este un om 
drept, nu va da înapoi pentru nimic în lume. 


— Binefăcătorule! Dumneavoastră puteţi face totul. Nu mă 
înspăimântă legea - am să găsesc eu mijloace să o înfrunt 

— Ci faptul că am fost aruncat fără vină în temniţă, că voi 
pieri aici ca un câine, şi toată averea mea, hârtiile, cutia... 
Scăpaţi-mă! 

Îmbrăţişă picioarele bătrânului, stropindu-le cu lacrimi. 

— Ah, Pavel Ivanovici, Pavel Ivanovici! zicea bătrânul 
Murazov, clătinând <din cap>: Cum te-a orbit această 
avere! Din pricina ei, nu-ţi vezi de sărmanul dumitale suflet! 

— O să mă gândesc şi la suflet, numai scăpaţi-mă! 

— Pavel Ivanovici!... zise bătrânul Murazov şi se opri. Nu 
stă în puterile mele să te scap, vezi şi dumneata. Dar am să 
mă străduiesc cât voi putea să-ţi uşurez soarta şi să fii iarăşi 
slobod. Nu ştiu dacă voi izbuti, dar am să mă străduiesc, 
însă dacă, ceea ce nu cred, voi izbuti, Pavel Ivanovici, atunci 
voi cere răsplata pentru osteneala mea: să te laşi de toate 
aceste încercări de agonisire. Îţi spun cinstit, chiar dacă aş 
pierde întreaga mea avere - averea mea e mai mare decât a 
dumitale - n-aş plânge. Da, da. Îţi jur că fericirea nu stă în 
avere, care poate fi confiscată, ci în ceea ce nimeni nu poate 
să-mi fure sau să-mi ia! Ai trăit destul în lume. Chiar 
dumneata spui că viaţa dumitale este o corabie pe valuri. Ai 
cu ce să-ţi trăieşti restul zilelor. Sălăşluieşte într-un colţ 
liniştit, mai aproape de biserică, de oamenii buni, de rând; 
sau, daca îţi arde să laşi urmaşi, atunci ia o fată săracă şi 
bună, obişnuită a fi chibzuită şi a duce o gospodărie simplă. 
Uită această lume zgomotoasă şi plăcerile ei ademenitoare; 
fă aşa ca. şi ea să te uite: în ea nu vei găsi linişte. Vezi şi 
dumneata că în lumea aceasta totul e ispită, duşmănie şi 
trădare. 

— Neapărat, neapărat! Am dorit chiar, am avut de gând să 
încep o viaţă cumsecade, să mă îndeletnicesc cu 
gospodăria, să duc o viaţă mai modestă. Duhul cel rău, 
ispititor, satana, necuratul, dracul m-a ademenit, m-a abătut 
din cale. 


Simţăminte necunoscute până atunci, pe care încă nu şi le 
putea lămuri, îl cuprinseră ca şi cum un nu ştiu ce ar fi vrut 
să trezească ceva îndepărtat, ceva înăbuşit dinainte<?>, 
încă din copilărie, înăbuşit de dăscălia aspră şi moartă, de 
lipsa de căldură a tristei copilării, de pustietatea casei 
părinteşti, de singurătatea, de sărăcia şi mizeria primelor 
impresii - şi parcă ceea ce <fusese înăbuşit> de ochiul 
aspru al soartei, care îl privea prin geamul opac, troienit de 
viscolul iernii, căuta să iasă la lumină. Un geamăt izbucni 
din gura lui, şi, acoperindu-şi faţa cu mâinile, zise cu glas 
trist: 

— E adevărat, e adevărat! 

— Nici cunoaşterea oamenilor, nici experienţa n-au ajutat 
atunci când legea nu era respectată. O, dacă. toate acestea 
ar fi fost întemeiate pe legi!... Eh, Pavel Ivanovici, de ce te- 
ai nenorocit, ? Trezeşte-te: încă nu e târziu, mai e vreme... 

— Ba da, e târziu, e târziu! gemea el cu un glas care lui 
Murazov îi sfâşia inima. Încep să simt, îmi dau seama că nu 
merg aşa cum trebuie, că m-am îndepărtat mult de <calea> 
dreaptă, dar nu mai pot! Nu, am fost crescut aşa. lata mă 
dojenea mereu, mă bătea şi mă punea să copiez precepte 
de morală, iar el, în faţa mea, fura lemne din pădurea 
vecinilor şi mă punea să-l ajut. A pornit un proces care 
ştiam şi eu că-i nedrept; apoi, dintr-o orfană, al cărei tutore 
era, a făcut o stricată. Pilda e mai tare decât toate 
preceptele. Văd, simt, Afanasi Vasilievici, că nu duc o viaţă 
aşa cum trebuie, dar viciul nu mă scârbeşte prea mult: firea 
mi s-a înrăit; nu am dragoste pentru bine, această minunată 
însuşire care te împinge să faci lucruri plăcute lui 
Dumnezeu, care intră în firea omului, se prefac în 
obişnuinţă... Nu am aceeaşi dorinţă să trudesc de dragul 
binelui, cum am pentru a dobândi avere. Spun drept - ce să 
fac! 

Bătrânul oftă din adânc... 

— Pavel Ivanovici! Ai atâta voinţă, atâta răbdare! Leacul e 
amar, dar bolnavul îl înghite, ştiind că altfel nu se face bine. 


Nu ai dragoste pentru bine - atunci sileşte-te să faci binele 
fără dragoste. Aceasta ţi se va socoti ca un merit mai mare 
decât al aceluia care face bine din dragoste pentru bine. 
Sileşte-<te> numai de câteva ori - mai târziu va veni şi 
dragostea. Crede-mă, toate se fac...|7b1011'7d Ni s-a spus: 
„Să cucereşti împărăţia cerurilor”. Numai prin încordarea 
tuturor puterilor îţi poţi croi drum spre ea, numai prin 
încordarea tuturor puterilor poţi s-o cucereşti. Ei, Pavel 
Ivanovici! Dumneata ai puterea pe care alţii nu o au.o 
răbdare de fier - poţi învinge cu ea. Cred că ai putea fiun 
viteaz. Oamenii de azi nu mai au voinţă, sunt slabi. 

Se vedea că aceste vorbe au pătruns în sufletul lui Cicikov 
şi au atins acolo, în adâncul lui, coarda iubirii de glorie. În 
ochii lui licări, dacă nu o hotărâre, totuşi ceva care semăna 
cu ea. 

— Afanasi Vasilievici! zise el cu tărie. Dacă îmi veţi dobândi 
slobozenia şi putinţa să plec de aici cu o avere oarecare, vă 
dau cuvântul să încep o altă <viaţă>: voi cumpăra o 
moşioară, mă voi face gospodar şi voi aduna bani nu pentru 
mine, ci ca să ajut pe alţii, voi face binele atât cât mă vor 
ajuta puterile; voi uita de mine şi de toate mesele bogate şi 
ospeţele din oraş, voi duce o viaţă simplă, mereu trează. 

— Să te întărească Dumnezeu în acest gând al dumitale! 
zise bătrânul bucuros. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să 
capăt de la cneaz eliberarea. Dacă voi izbuti sau nu, 
Dumnezeu <ştie>. În orice caz, soarta dumitale va fi mult 
îmbunătăţită. Doamne, Dumnezeule! îmbrăţişează-mă, dă- 
mi voie să te îmbrăţişez. Zău, ce bucurie mi-ai făcut! 
Dumnezeu să te aibă în paza lui; mă duc îndată la cneaz. 

Cicikov rămase <singur>. 

Întreaga lui fire, zguduită, se muiase. Şi platina, metalul 
care rezistă cel mai mult la foc, până la urmă se topeşte: 
când în cuptor focul se înteţeşte, când foalele suflă şi se 
răspândeşte o căldură de nesuferit - metalul încăpățânat se 
albeşte şi se face şi el lichid; şi cel mai puternic om se moaie 


în cuptorul nenorocirilor când, înteţite, ele ard cu focul lor 
de nesuferit firea împietrită a omului. 

„Nu mă pricep şi nu simt eu însumi, dar îmi voi da toată 
osteneala să fac pe alţii să simtă; sunt un om rău şi nu ştiu 
nimic, dar îmi voi da osteneala să îndrumez pe alţii; sunt un 
rău creştin, dar îmi voi <folosi> toate puterile să nu dau o 
pildă rea. Voi munci, la ţară, voi munci în sudoarea frunţii, şi 
mă voi purta cinstit, aşa încât să am o înrâurire bună 
asupra celorlalţi. Cum adică, să fiu eu, într-adevăr, un om 
atât de netrebnic? Am aplicare pentru gospodărie; am 
calităţi: nu-s risipitor, sunt îndemânatic şi cumpănit; sunt 
chiar statornic. E de ajuns numai să mă hotărăsc...” 

Aşa gândea Cicikov şi se părea că dibuie ceva cu puterile 
sufletului, pe jumătate trezite. Se părea că însăşi firea lui 
începe să simtă, nedesluşit, că este o datorie pe care omul 
trebuie s-o împlinească pe pământ, care poate fi împlinită 
pretutindeni, în fiece ungher din lume, în orice împrejurare, 
cu toate greutăţile şi ispitele care roiesc în jurul lui. Şi viaţa 
harnică, departe de larma oraşului şi de ispitele născocite 
din trândăvie de omul care a uitat de muncă, i se arătă atât 
de puternic, încât aproape uita de starea nenorocită în care 
se găsea şi, poate, era chiar gata să mulţumească 
providenţei pentru această grea <lecţie>, numai dacă va fi 
slobozit din temniţă şi va primi cel puţin o parte... Dar... uşa 
încăperii murdare în care se afla se deschise şi intră un 
slujbaş - Samosvistov, un epicurian, bărbat frumos, lat în 
spate, cu picioare drepte, săritor la ananghie, chefliu şi 
mare coţcar, cum îi spuneau şi prietenii lui. La război, acest 
om ar fi făcut minuni; trimis undeva să străbată locuri 
primejdioase şi de netrecut, ar fi fost în stare să fure chiar 
de sub nasul inamicului un tun - cestea ar fi fost isprăvile 
demne de el. Dar neavând un câmp de bătaie unde poate că 
s-ar fi schimbat într-un om cinstit, se ţinea numai de 
potlogării. De neînțeles! Pravilele şi credinţele îi erau 
ciudate: era bun cu prietenii, pe care niciodată nu-i înşela, 
ţinându-şi cuvântul dat; pe mai-marii lui însă îi socotea ca 


pe un fel de baterie inamică, prin care trebuie să te 
strecori, folosindu-te de orice punct slab, spărtură sau 
greşeală. 

— Ştim totul despre situaţia dumitale, am auzit totul! zise 
el, după ce uşa se închise bine. Nu-i nimic, nu-i nimic! Să 
nu-ţi fie frică, se vor îndrepta toate. Cu toţii vom lucra 
pentru dumneata, suntem slugile dumitale. Treizeci de mii 
pentru toată lumea şi atât. 

— Într-adevăr? exclamă Cicikov. Şi voi fi deplin achitat? 

— Deplin! Vei mai primi şi daune. 

— Dar pentru osteneală? 

— Treizeci de mii. Aici intră totul - şi prietenilor mei, şi 
acelora de la guvernator, şi secretarului. 

— Dar, îngăduiţi-mi, cum pot s-o fac?... Toate lucrurile 
mele... cutia... totul e pecetluit, totul e pazit... 

— Peste un ceas vei primi totul. Batem palma? 

Cicikov dădu mâna. Inima îi zvâcnea şi nu-i venea să 
creadă că-i cu putinţă... 

— Deocamdată, rămâi cu bine! M-a însărcinat prietenul 
nostru comun <să-ţi spun> că lucrul de căpetenie este 
liniştea şi sângele rece. 

„Hm! se gândi Cicikov. Înţeleg: avocatul!” 

Samosvistov dispăru. Lui Cicikov, rămas singur, tot nu-i 
venea încă să dea crezare spuselor acestuia; dar nu trecu 
niciun ceas, după această convorbire, că i se şi aduse 
caseta: hârtiile, banii - totul era în cea mai perfectă ordine. 
Samosvistov se prezentase acasă la Cicikov, ca şi când (ar fi 
avut o calitate oficială: a certat santinelele puse pentru că 
nu veghează cu destulă luare-aminte, a mai cerut soldaţi 
pentru întărirea pazei, şi a luat cu el nu numai caseta, ci şi 
toate hârtiile care ar fi putut să-l compromită cât de cât pe 
Cicikov; a legat toate astea la un loc, le-a pecetluit, şi a 
poruncit chiar soldatului să le ducă imediat lui Cicikov, în 
chip de obiecte trebuincioase pentru dormit; aşa încât 
Cicikov, împreună cu hârtiile, primi şi lucruri călduroase de 
care avea nevoie ca să-şi acopere trupul lui muritor. Faptul 


că i se aduseseră toate atât de repede îl bucură nespus şi-i 
dete o mare nădejde; începu să viseze din nou lucruri 
ispititoare: o seară la teatru şi dansatoarea după care 
umblase mereu. Satul şi liniştea i se înfăţişară mai şterse, 
iar oraşul şi zgomotul - iarăşi mai vii, mai puternice... O, 
viaţă! 

În acelaşi timp, cazul Cicikov lua proporţii tot mai mari 
prin cancelariile administrative şi judecătoreşti. Penele 
copiştilor scârţâiau de zor, pentru ca mai apoi, trăgând 
tabac pe nas, slujbaşii pişicheri să-şi trudească mintea, 
privind ca nişte adevăraţi cunoscători paginile pline de 
înflorituri. Avocatul, ca un vrăjitor nevăzut, învârtea tot 
mecanismul; şi, înainte ca cineva să-şi fi dat seama, i-a 
încâlcit de-a binelea pe toţi. Încurcătura creştea. 
Samosvistov se întrecu pe el însuşi, printr-un curaj şi o 
îndrăzneală fără pereche. Aflând unde este ţinută femeia 
arestată, se duse întins acolo şi intră cu un aer atât de 
semeţ, ca de şef, încât santinela îl salută în poziţie de 
„drepţi”. 

— De mult eşti aici în post? 

— De dimineaţă, Înălţimea Voastră. 

— Mai e mult până la schimb? 

— 'Trei ceasuri, Înălţimea Voastră. 

— Voi avea nevoie de tine. Voi spune ofițerului să trimită 
pe altul în locul tău. 

— Să trăiţi, Înălţimea Voastră! 


Şi, ducându-se acasă, ca să nu mai amestece pe nimeni şi 
ca totul să rămână în taină, s-a îmbrăcat în uniformă de 
jandarm şi şi-a pus mustăţi şi barbete, de nici dracul nu l-ar 
fi recunoscut. Se duse la casa unde stătuse Cicikov, puse 
mâna pe prima muiere care îi ieşi în cale, o dădu în seama a 
doi slujbaşi, meşteri şi ei în treburi de-astea, iar el, cu 
mustăţi şi puşcă, aşa cum se cuvine, se înfăţişă santinelei: 
„Du-te... M-a trimis comandantul să fac de gardă în locul 
tău”. Schimbând santinela, rămase în locul ei cu puşca. 


Atât i-a trebuit. În acest timp, în locul femeii dinainte, se 
trezi alta, care nu ştia şi nu înţelegea nimic. Cealaltă fu 
ascunsă în aşa fel, încât nici mai târziu nu s-a putut afla 
unde pierise. În vreme ce Samosvistov acţiona ca militar, 
avocatul făcea minuni pe tărâm civil: el dădu de ştire pe 
ocolite guvernatorului că procurorul face un denunţ 
împotriva lui; pe şeful de jandarmi îl vesti <că> un slujbaş 
care a sosit în oraş cu o misiune secretă scrie un denunţ 
împotriva lui; pe slujbaşul cu misiunea secretă îl încredinţă 
că mai este un slujbaş învăluit de un secret şi mai mare, 
care scrie un denunţ şi împotriva lui; şi-i aduse pe toţi în aşa 
hal, încât fiecare simţi nevoia să-i ceară un sfat. Rezultatul 
fu un adevărat talmeş-balmeş de pâri: denunţuri peste 
denunţuri, ieşind la iveală nişte isprăvi şi daraveri pe care 
soarele nu le văzuse, şi care nu se petrecuseră niciodată. 
Ce n-a fost pus în acţiune? Cutare era fiul nelegitim al 
cutăruia, numele şi obârşia altuia, cine avea ibovnică, a cui 
nevastă se ţinea cu altul şi cu cine anume. Scandalurile, 
bârfelile, totul se încâlci şi se împleti cu cazul lui Cicikov, cu 
sufletele moarte, aşa încât, pentru nimic în lume, nu puteai 
să-ţi mai dai seama care dintre toate aceste nerozii, de 
acelaşi soi, era mai mare decât celelalte. Când toate aceste 
hârtii începură în sfârşit să-i sosească, sărmanul cneaz nu 
mai fu în stare să priceapă nimic. Un slujbaş dintre cei mai 
deştepţi şi iscusiţi, însărcinat să facă un extras din toate 
documentele, era cât pe ce să înnebunească: cu niciun chip 
nu putea da de firul afacerii. În acelaşi timp, cneazul era 
prins de o mulţime de alte treburi, una mai neplăcută ca 
alta. Într-o parte a guberniei izbucnise foametea. Slujbaşii 
trimişi să împartă cereale nu-şi făcuseră datoria cum 
trebuia. Într-altă parte a guberniei începeau să se mişte 
rascolnicii. Cineva răspândise în rândurile lor zvonul că 
venise pe lume Antihrist, care nu lăsa în pace nici morţii, 
cumpărând nişte suflete moarte. Oamenii se căiau şi 
păcătuiau din nou; tot căutând să pună mâna pe Antihrist, 
uciseră pe neantihrişti. Într-un loc, ţăranii se răsculară 


împotriva boierilor şi a căpitanilor-ispravnici. Nişte 
haimanale iscaseră zvonul că a venit vremea ca ţăranii să 
fie boieri şi să poarte frac, iar moşierii să puie sumane şi să 
fie ţărani. O plasă întreagă a guberniei, negândindu-se că 
vor fi în acest caz prea mulţi moşieri şi căpitani-ispravnici, 
nu mai vru să ştie de bir. A trebuit să se recurgă la măsuri 
de violenţă. Bietul cneaz era în cea mai proastă dispoziţie. 
În acest timp, i se dădu de ştire că a venit concesionarul. 

— Să intre, zise cneazul. 

— Iată-l pe Cicikov al dumneavoastră! L-aţi luat în braţe, |- 
aţi apărat şi acum a fost prins cu o treabă la care nu s-ar fi 
hotărât nici cel din urmă hoţ. 

— Daţi-mi voie să vă spun, Luminăţia Voastră, că cu un 
prea pricep cum vine treaba asta. 

— Falsificare de testament, şi încă ce fel de falsificare!... 
Pentru o chestiune ca asta, se cuvine pedeapsa cnutului în 
văzul lumii! 

— Luminăţia Voastră! 0 spun, nu ca să-l apăr pe Cicikov, 
dar fapta nu e dovedită: cercetările încă nu s-au terminat. 

— Dovada? Am prins-o pe femeia care a fost pusă în locul 
răposatei. Vreau să-i pun întrebări anume în faţa 
dumneavoastră. Cneazul sună şi porunci să fie adusă 
femeia. 

Murazov tăcu. 

— E o treabă din cale afară de murdară! Şi, spre ruşinea 
noastră, trebuie să recunosc că sunt amestecați în ea cei 
mai mari slujbaşi din oraş, însuşi guvernatorul. El nu 
trebuia să se amestece între trândavi şi hoţi, zise cneazul cu 
aprindere. 

— Dar guvernatorul e moştenitor; avea drept la moştenire; 
în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi care s-au agăţat din toate 
părţile, asta e ceva omenesc, Luminăţia Voastră. A murit, 
doară, o femeie bogată, care n-a lăsat o diată înţeleaptă şi 
chibzuită, şi au venit din toate părţile oameni doritori să se 
înfrupte - e un lucru omenesc... 


— Dar de ce se fac mârşăvii?... Ticăloşii! exclamă cneazul 
cu mânie. N-am niciun slujbaş bun: toţi sunt nişte 
nemernici! 

— Luminăţia Voastră! Dar care dintre noi este cu adevărat 
fără cusur? Toţi slujbaşii din oraşul nostru au bune însuşiri 
şi mulţi din ei îşi cunosc bine meseria, dar sunt oameni, 
fiecare e în pragul păcatului. 

— Ascultă-mă, Afanasi Vasilievici: spuneţi-mi un singur 
lucru - numai pe dumneavoastră vă socot drept un om 
cinstit 

— Ce e cu patima asta a dumneavoastră de a apăra tot 
felul de nemernici? 

— Luminăţia Voastră, zise Murazov, oricine ar fi omul pe 
care dumneavoastră îl numiţi nemernic, e totuşi om. Cum să 
nu apăr un om, când ştiu că jumătate din relele pe care le 
face, le face din neştiinţă şi prostie? Doară noi la fiece pas 
facem nedreptăţi, chiar fără gând rău, şi în fiecare clipă 
suntem pricina nenorocirii altuia. Şi Luminăţia Voastră a 
făcut o mare nedreptate. 

— Cum! exclamă cneazul, uimit de această întorsătură 
neaşteptată. 

Murazov se opri, tăcu puţin, parcă s-ar fi gândit la ceva şi, 
în cele din urmă, zise: 

— Chiar în chestiunea Derpennikov. 

— Afanasi Vasilievici! A fost o crimă împotriva legilor 
fundamentale ale statului, crimă egală cu trădarea de 
patrie! 

— Nu caut să-l dezvinovăţesc. Dar e oare drept ca un 
tânăr care, lipsit de experienţă, a fost ademenit şi atras de 
alţii, să fie condamnat la fel cu unul dintre instigatori? 
Vedeţi, au avut aceeaşi soartă şi Derpennikov şi un oarecare 
Voronoi-Driannoi, dar crimele lor nu sunt la fel. 

— Pentru Dumnezeu... zise cneazul, vădit tulburat, ştiţi 
ceva în legătură cu asta? Spuneţi-mi. Nu demult am trimis 
la Petersburg un raport anume, cerând uşurarea soartei lui. 


— Nu, Luminăţia Voastră, nu vorbesc pentru că aş putea 
şti ceva ce nu ştiţi dumneavoastră. Cu toate că, într-adevăr, 
există o împrejurare care ar putea fi în sprijinul lui, dar el 
nu se va învoi, pentru că din această pricină ar suferi un 
altul. Mă întreb numai dacă nu v-aţi grăbit prea mult 
atunci? lertaţi-mă, luminăţia voastră, dar eu judec după 
mintea mea umilă. De câteva ori mi-aţi poruncit să vorbesc 
deschis. Când eram şi eu şef, am avut tot felul de subalterni, 
şi buni, şi răi. [Ar trebui să se ţină seama] şi de viaţa din 
trecut a omului, pentru că, dacă nu judeci toate la rece şi 
începi să strigi chiar de la început, izbuteşti numai să-l 
sperii pe om şi nu ajungi să-l faci să recunoască totul cu 
sinceritate; dar dacă îl întrebi cu bunăvoință, aşa cum ai 
întreba pe un frate, el spune totul singur, şi nici nu cere 
îndulcirea pedepsei, nici nu va fi pornit împotriva cuiva, 
pentru că-şi dă bine seama că nu-l pedepsesc eu, ci legea. 

Cneazul căzu pe gânduri. În răstimp, intră un slujbaş 
tânăr şi se opri respectuos cu o geantă în mână. Faţa lui 
încă fragedă vădea grijă şi preocupare. Se vedea că nu în 
zadar e un slujbaş cu însărcinări speciale. Era unul dintre 
acei puţini care îşi făceau slujba con amore. Nelăsându-se 
pradă nici ambiţiei, nici setei de venituri, nici dorinţei de a 
face ca alţii, el muncea numai pentru că era încredinţat că e 
menit să fie în slujba lui şi nu într-alt loc, că de aceea i-a fost 
dată viaţa: să cerceteze lucrurile pe toate feţele. Şi, 
prinzând toate firele unei chestiuni încurcate, s-o 
lămurească - asta era menirea lui. Şi munca, şi 
străduinţele, şi nopţile nedormite erau răsplătite cu vârf, 
când problema începea în sfârşit să se lumineze şi pricinile 
cele mai ascunse să iasă la iveală, iar el să simtă că poate s- 
o redea în întregime în câteva cuvinte, limpede şi desluşit, 
aşa încât totul să fie vădit şi pe înţelesul fiecăruia. Niciun 
şcolar nu se bucură atât de mult când i se dezvăluie o frază 
dintre cele mai grele şi se iveşte adevăratul înţeles al 
gândirii unui mare scriitor, cum se bucura el când desluşea 
o chestiune din cele mai încâlcite. În schimb...V7b102V7d 


— ...'7b103V7d cu grâne localităţile înfometate; această 
parte o cunosc mai bine decât slujbaşii: voi cerceta eu 
însumi cine şi de ce anume are nevoie. lar dacă-mi daţi voie, 
luminăţia voastră, voi vorbi şi cu rascolnicii. Ei vor sta mai 
bucuros de vorbă cu un om simplu ca mine, aşa încât poate 
voi ajuta să se potolească toate pe cale paşnică. Slujbaşii 
însă nu vor izbuti să facă nimic: vor începe o 
corespondenţă, şi ei s-au împotmolit atât de mult în hârtii, 
încât îndărătul hârtiilor nu mai văd nimic. N-o să iau niciun 
ban de la dumneavoastră, pentru că e ruşine într-o vreme 
ca asta când oamenii mor de foame, să mă gândesc la 
câştig. Am grâu pus deoparte, gata pregătit; am trimis şi 
acum în Siberia, iar vara viitoare mi se va aduce din nou. 

— Afanasi Vasilievici, numai Dumnezeu poate să vă 
răsplătească pentru binele ăsta, iar eu nu vă voi spune 
niciun cuvânt de mulţumire, pentru că - simţiţi şi 
dumneavoastră - orice cuvânt este neputincios. Însă, daţi- 
mi voie să vă întreb un singur lucru cu privire la 
rugămintea dumneavoastră. Spuneţi, vă rog, am eu dreptul 
să las această chestiune baltă, şi e drept sau cinstit din 
partea mea să iert nişte nemernici? 

— Luminăţia Voastră, eu zic că nu trebuie să-i numiţi aşa, 
cu atât mai mult cu cât mulţi din <ei> sunt oameni foarte 
destoinici. Situaţia omului, Luminăţia Voastră, e câteodată 
foarte, foarte grea. Se întâmplă ca un om să pară vinovat de 
tot, şi când priveşti de aproape, nu e el de vină. 

— Dar ce-o să zică ei înşişi, dacă las chestiunea fără 
urmări? Căci linii dintre ei îşi vor ridica şi mai mult nasul şi 
vor spune chiar că m-au speriat. Ei, cei dintâi, nu vor mai 
respecta... 

— Luminăţia voastră, daţi-mi voie să vă spun părerea mea: 
strângeţi-i pe toţi, spuneţi-le că ştiţi totul şi arătaţi-le 
situaţia dumneavoastră, întocmai aşa cum aţi binevoit să 
mi-o arătaţi mie acum, şi cereţi-le părerea: ce ar face 
fiecare în locul dumneavoastră? 


— Socotiţi că sunt mai degrabă în stare de gesturi nobile, 
decât să facă ticăloşii şi să se îmbogăţească? Credeţi-mă, ei 
înşişi vor râde de mine. 

— Nu cred, luminăţia voastră. Omul <rus>, chiar şi cel 
mai rău din toţi, are simţul dreptăţii. Poate vreun ovrei, şi 
nu un rus... Nu, Luminăţia Voastră, nu aveţi de ce sâvă 
ascundeţi. Spuneţi totul întocmai aşa cum aţi binevoit să-mi 
povestiţi şi mie. Doară ei vă ocărăsc ca pe un om ambițios, 
mândru, care nici nu vrea să audă nimic, ca pe un încrezut 
- faceţi-i să vadă cum stau lucrurile. Ce pierdeţi 
dumneavoastră? Dreptatea e doară de partea 
dumneavoastră. Vorbiţi-le aşa, încât să pară că nu vorbiţi în 
faţa lor, ci căi vă spovăduiţi în faţa lui Dumnezeu. 

— Afanasi Vasilievici, zise cneazul gânditor, o să mă mai 
gândesc, deocamdată vă mulţumesc foarte mult pentru sfat. 
— lar Cicikov, luminăţia voastră, porunciţi să fie slobozit. 

— Spuneţi-i acestui Cicikov să se care de aici cât mai 
repede, şi cu cât mai departe, cu atât mai bine. Pe el nu l-aş 
fi iertat niciodată. 

Murazov făcu o plecăciune, şi de la cneaz se duse întins la 
Cicikov. Îl găsi voios, îndeletnicindu-se foarte liniştit cu un 
prânz destul de copios, care-i fusese adus, în sufertaşe de 
faianţă, dintr-o bucătărie foarte bună. De la întâile vorbe, 
bătrânul văzu că Cicikov a izbutit să stea de vorbă cu cineva 
dintre slujbaşii pişicheri. El îşi dădu chiar seama că nu 
lipsise aici nici amestecul nevăzut al iscusitului avocat. 

— Ascultă-mă, Pavel Ivanovici, zise el, ţi-am adus 
slobozenia, cu condiţia să pleci numaidecât din oraş. 
Strânge-ţi toate lucrurile şi du-te cu Dumnezeu, fără să 
întârzii niciun minut, pentru că altfel situaţia va fi şi mai 
rea. Ştiu că există un om care are înrâurire asupra 
dumitale; dar îţi spun în secret că e gata să i se dea pe faţă 
încă o afacere, dar de aşa soi, încât nimic nu-l va mai scăpa. 
Fireşte, el e bucuros să înfunde şi pe alţii, ca să nu-i fie urât 
singur, dar afacerea se apropie de deznodământ. Te-am 
lăsat într-o stare sufletească bună - mai bună decât cea de 


acum. Nu glumesc, sfătuindu-te. Nu e vorba numai de 
averea pentru care se ceartă şi se taie oamenii între ei, 
preocupaţi de orânduirea vieţii pe pământ, fără să se 
gândească la viaţa de apoi. Crede-mă, Pavel Ivanovici, că 
atâta timp cât nu se vor lepăda de tot ceea ce îi face să se 
mănânce unii pe alţii aici pe pământ şi nu se vor gândi la 
orânduirea avuţiei sufleteşti, nu va fi cu putinţă nici 
orânduirea avuţiei pământeşti. Vor veni timpuri de foamete, 
de sărăcie, atât pentru întregul norod, cât şi pentru fiecare 
om în parte... Asta e limpede. Orice s-ar spune, trupul ţine 
de suflet. Atunci cum poţi dori ca totul <să meargă> bine! 
Nu te gândi la suflete moarte, ci <la> sufletul dumitale viu, 
şi Dumnezeu să te ajute pe această cale nouă! Plec şi eu 
mâine. Grăbeşte-te! Altfel, fără mine va fi rău. 


După aceste cuvinte, bătrânul ieşi. Cicikov rămase pe 
gânduri. Din nou rostul vieţii i se păru un lucru dintre cele 
mai de seamă. „Murazov are dreptate, zise el, e vremea să 
apuc alt drum!” Vorbind aşa cu sine, el părăsi închisoarea. 
O santinelă îi ducea cutia şi alta salteaua <?> Şi rufăria. 
Selifan şi Petruşka se bucurară nespus că boierul le era 
iarăşi slobod. 

— Ei, dragii mei, zise Cicikov, adresându-<li-se> cu 
bunăvoință, trebuie să împachetăm totul şi să plecăm. 

— Să pornim, Pavel Ivanovici, răspunse Selifan. Cred că 
drumul s-a îndreptat: a căzut destulă zăpadă. E şi vremea 
să plecăm din oraş. Atâta m-am săturat, că nici nu-mi vine 
să mă mai uit la el. 

— Du-te repede la caretaş să aşeze caleaşca pe tălpici, zise 
Cicikov şi o luă spre oraş, hotărât să nu mai facă nimănui 
nicio vizită de rămas bun. După toate cele petrecute, nici 
nu-i prea venea la îndemână - mai ales că în oraş se 
povesteau despre el o mulţime de istorii dintre cele mai 
urâte. Se ferea de orice <întâlnire> şi trecu numai pe 
ascuns pe la negustorul de la care cumpărase postavul de 
culoarea roşului navarin şi numai ape, luă din nou patru 


arşini pentru frac şi pantaloni, şi se duse la acelaşi croitor. 
Pentru <un preţ> dublu, meşterul făgădui să-şi sporească 
râvna şi, punând întreaga suflare croitoricească să lucreze 
toată noaptea, la lumina lumânărilor, cu acele, cu maşinile 
de călcat şi cu dinţii, termină fracul până a doua zi, deşi 
cam târziu. Caii erau înhămaţi. Totuşi Cicikov încercă fracul. 
Era tot atât de frumos, leit ca şi celălalt. Dar, vai, văzu că pe 
cap îi lucea un luminiş şi îşi zise cu tristeţe: „De ce m-am 
lăsat până-ntr-atât pradă deznădejdii? Şi cu atât mai puţin 
trebuia să-mi smulg părul!” După ce plăti croitorului, plecă 
în sfârşit din oraş, într-o dispoziţie cam ciudată. Nu mai era 
acelaşi Cicikov din trecut; era o ruină a fostului Cicikov. 
Starea lui sufletească putea fi asemuită cu o clădire 
dărâmata pentru a fi clădită din nou, iar clădirea nu era 
încă pornită, pentru că arhitectul n-a trimis un plan 
desluşit, şi muncitorii stau nedumeriţi. Cu un ceas înainte, 
bătrânul Murazov plecase cu o chibitcă acoperită cu 
rogojină, împreună cu Potapici, iar la un ceas după plecarea 
lui Cicikov, ieşi poruncă de la cneaz că, plecând la 
Petersburg, doreşte să vadă pe toţi slujbaşii până la unul. 


În salonul cel mare al casei guvernatorului general se 
adunară toţi slujbaşii din oraş, începând de la guvernator şi 
terminând cu consilierul titular, şefii de cancelarii şi de 
secţii, consilieri şi asesori, Kisloedov, Krasnonosov, 
Samosvistov, acei care luau şi acei cate nu luau mită, acei 
care călcau strâmb, acei care călcau strâmb pe jumătate şi 
acei care nu călcau strâmb deloc. 'Toţi aşteptau cu tulburare 
şi cu nelinişte să se ivească guvernatorul general. Cneazul 
se arătă, în sfârşit, nici prea posomorât, nici prea senin: 
privirea îi era dârză, ca şi pasul. Toată adunarea slujbaşilor 
făcu o plecăciune, mulţi până la brâu. Răspunzând cu o 
aplecare uşoară a capului, cneazul începu: 

— Plecând la Petersburg, am găsit de cuviinţă să vă văd pe 
toţi şi să vă desluşesc chiar, în parte, şi pricina plecării 
mele. La noi s-a ivit o chestie plină de ispite, care ar putea 


să tragă după ea pe mulţi. Cred că destui dintre cei de faţă 
ştiu bine despre ce vorbesc. Această chestie a dus la 
descoperirea altor chestii, tot atât de necinstite, în care 
sunt amestecați şi oameni pe care până acum îi socoteam 
cinstiţi. Cunosc şi scopul secret de a încurca toate iţele, aşa 
încât să fie cu neputinţă de a lua o hotărâre în această 
chestiune pe calea unei proceduri formale. Ştiu şi care este 
resortul de căpetenie şi prin al cui... tainic... 7/b1044'7d cu 
toate că ela ascuns cu multă iscusinţă faptul că e părtaş. 
Dar să ştiţi că eu nu vreau să hotărăsc în această chestiune 
pe cale formală, pe calea hârtiilor, ci printr-o judecată 
militară, repede, ca în <vreme> de război, şi nădăjduiesc 
că ţarul îmi va da acest drept, când îi voi înfăţişa toată 
problema. Dacă nu e cu putinţă să se judece un proces la 
instanţele civile, când ard dulapurile <cu hârtii>, şi, în 
sfârşit, când, cu sumedenie de dovezi lăturalnice şi false, cu 
pâri mincinoase, se încearcă a se întuneca o chestiune şi 
aşa destul de întunecată - instanţa militară, cred, este 
singurul mijloc la îndemână şi de aceea doresc să cunosc şi 
părerea dumneavoastră. 

Cneazul se opri, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. loţi 
stăteau cu ochii în pământ. Mulţi erau palizi. 

— Mai cunosc încă o chestiune, cu toate că acei care au 
pus-o la cale sunt încredinţaţi că nimeni n-o poate cunoaşte. 
În această chestiune, cercetarea nu se va împotmoli în 
hârtii, pentru că eu voi fi şi reclamant şi parte civilă, şi voi 
înfăţişa dovezi de neînlăturat. 

Unii dintre slujbaşii adunaţi tresăriră. Alţii mai fricoşi nu 
se simţiră nici ei prea la largul lor. 

— Se înţelege de la sine că pentru instigatorii principali 
trebuie să urmeze luarea gradelor şi confiscarea averilor, 
iar pentru ceilalţi - îndepărtarea din slujbă. Se înţelege de 
la sine, că, printre aceştia, vor suferi şi o mulţime de 
nevinovaţi. Ce să-i faci? Treaba e prea murdară şi se cere să 
se facă dreptate. Deşi ştiu că acest lucru nu va servi nici 
măcar ca lecţie, pentru că în locul celor daţi afară se vor ivi 


alţii, şi acei care până atunci au fost cinstiţi se vor face 
necinstiţi, iar acei care se vor bucura de încredere vor 
înşela şi vor trăda - cu toate acestea, zic, sunt nevoit să fiu 
aspru, pentru că aşa cere dreptatea. Ştiu că voi fi învinuit 
de cruzime, de asprime, dar ştiu că alţii vor fi... 7b1057d 
Trebuie să devin <astfel> o armă oarbă a dreptăţii, o 
secure care va cădea pe capetele <celor vinovaţi>. 

Fără voie, feţele tuturora se încrâncenară. 

Cneazul era liniştit. Faţa lui nu arăta nici mânie, nici 
tulburare. 

— Acum, acela în mâinile căruia se află soarta multora şi 
pe care niciun fel de rugăminţi nu l-au putut îndupleca, 
chiar acela cade acum la picioarele dumneavoastră şi vă 
roagă pe toţi. Totul va fi uitat, netezit şi iertat; eu însumi mă 
voi ruga pentru toţi, dacă veţi împlini rugămintea mea. lată 
rugămintea mea. Ştiu că nu sunt mijloace, nici ameninţări, 
nici pedepse care să stârpească nedreptatea din rădăcini: 
ea s-a înfipt prea adânc. Obiceiul necinstit de a lua mită a 
ajuns o necesitate, o trebuinţă, chiar şi pentru acei oameni 
care n-au fost născuţi să fie necinstiţi. Ştiu că e aproape cu 
neputinţă pentru mulţi să meargă împotriva curentului 
obştesc. Dar acum sunt dator ca, în clipa hotărâtoare şi 
sfântă, când patria trebuie izbăvită, când fiecare cetăţean 
aduce totul şi jertfeşte totul - sunt dator să îndrept 
chemarea mea măcar către aceia care mai poartă în piept o 
inimă de rus şi care mai înţeleg cât de cât cuvântul 
„nobleţe”. Ce să mai vorbim despre faptul de a şti care 
dintre noi este mai vinovat? Poate că eu sunt mai vinovat 
decât toţi, poate că de la început v-am primit cu prea multă 
asprime; poate că prin bănuieli prea mari am îndepărtat pe 
aceia dintre dumneavoastră care au dorit din suflet să-mi 
fie de folos. Cu toate că şi eu, din partea mea, aş putea să le 
fac aceeaşi <imputare>. <?> Dacă ei, într-adevăr, iubeau 
dreptatea şi binele patriei, n-ar fi trebuit să se simtă jigniţi 
de purtarea mea trufaşă, ar fi trebuit să-şi înăbuşe ambiția 
şi să treacă peste ei înşişi. Nu s-ar fi putut ca eu să nu bag 


de seamă abnegaţia lor şi marea lor dragoste pentru bine şi 
să nu fi primit până la urmă de la ei sfaturi folositoare şi 
înțelepte. Totuşi, mai curând trebuie să se dea subalternul 
după firea şefului, decât şeful după firea subalternului. 
Este, în orice caz, mai firesc şi mai uşor, pentru că 
subalternii au un singur şef, pe când şeful are sute de 
subalterni. Dar să lăsăm acum deoparte chestiunea cine e 
mai vinovat. Acum chestiunea e că trebuie izbăvită ţara; 
pentru că ţara noastră piere, nu din pricina năvâălirii unei 
oştiri alcătuite din douăzeci de neamuri străine, ci din 
pricina noastră înşine; pentru că, pe lângă conducerea 
legiuită, s-a înjghebat o altă conducere, mult mai puternică 
decât cea legiuită. S-au statornicit condiţii proprii, totul a 
fost tarifat, iar tariful a fost adus la cunoştinţa tuturora. Şi 
niciun conducător, chiar dacă el ar fi mai înţelept decât toţi 
legiuitorii şi conducătorii, nu mai e în stare să îndrepte răul, 
oricât ar îngrădi activitatea slujbaşilor răi, punându-i sub 
veghea altor slujbaşi. Totul va fi în zadar, atâta vreme cât 
fiecare din noi nu va simţi că trebuie să se ridice acum 
împotriva nedreptăţii, ca şi atunci când un popor întreg 
pune mâna pe arme împotriva <duşmanilor?> Ca rus, ca 
unul care sunt legat de dumneavoastră prin rudenie de 
sânge, prin acelaşi sânge, mă adresez acum 
dumneavoastră. Mă adresez acelora dintre dumneavoastră 
care au o idee cât de mică despre ceea ce este noblețea 
gândirii. Vă chem să vă amintiţi datoria pe care o are omul, 
oriunde s-ar găsi. Vă chem să vă daţi seama îndeaproape de 
datoria, de îndatoririle dumneavoastră, în ceea ce priveşte 
rostul dumneavoastră pe pământ, întrucât pentru noi toţi 
acest lucru nu este prea limpede şi noi de-abia...|7b106'7d 


Comentariu 


Ideea de a scrie poemul Suflete moarte s-a înfiripat în 
mintea autorului în 1835, când a şi început lucrul la el. 
Primul volum a fost terminat în toamna anului 1841 şi a 
apărut în 1842 sub titlul: Aventurile lui Cicikov sau Suflete 
moarte, poem de N.G. În Spovedania unui autor, Gogol 
arată că tema poemului Suflete moarte, ca şi tema 
Revizorului, i-a fost sugerată de Puşkin: „Puşkin era de 
părere că subiectul Sufletelor moarte este bun pentru 
mine: îmi dădea libertatea să cutreier împreună cu eroul 
meu toată Rusia şi să zugrăvesc o mulţime de caractere 
dintre cele mai deosebite”. În scrisoarea sa din 7 octombrie, 
Gogol îl anunţa pe Puşkin: „Am început să scriu Suflete 
moarte. O să iasă un roman lung şi, cred, foarte hazliu. Dar 
acum m-am oprit la capitolul al treilea. Caut un bun bârfitor 
cu care să leg o cunoştinţă mai intimă. În acest roman aş 
vrea să înfăţişez măcar sub un aspect întreaga Rusie.” 
Treptat, proiectul iniţial devenea tot mai complex, 
transformându-se într-un plan grandios al unei opere în 
care era înfăţişat nu numai un aspect al Rusiei iobăgiste şi 
birocratice, ci un tablou amplu al acesteia. 

În Spovedania unui autor, Gogol a redat trecerea de la 
hazliu ia tragic, de la umor la satiră. „Am început să scriu, 
fără să-mi fi fixat un plan precis, fără să conturez 
personalitatea eroului pe care-l însoţeam. Am crezut cu 
naivitate că proiectul ridicol, de a cărui realizare era 
preocupat Cicikov al meu, îmi va sugera la timp caractere şi 
personaje; că dorinţa de a râde, care se trezise la mine, va 
crea de la sine episoade caraghioase, pe care intenţionam 
să le împletesc cu unele dramatice. Dar la fiecare pas mă 
opreau întrebările: De unde pleci? În ce scop? Ce trebuie să 
arate cutare caracter?... 


Cu cât mă gândeam mai mult la opera mea, cu atât îmi 
dădeam seama mai clar că nu trebuie să iau la întâmplare 
caracterele pe care le voi întâlni, că va trebui să aleg numai 
pe cele asupra cărora s-au întipărit mai clar şi mai profund 
însuşirile noastre fundamentale pur ruseşti. Voiam să 
înfăţişez în opera mea atât înaltele însuşiri ale firii ruseşti, 
care încă nu fuseseră apreciate la adevărata lor valoare de 
toată lumea, cât mai ales acele trăsături josnice, menajate 
până acum de biciul usturător al satirei. Doream să adun 
numai tipuri psihologice, caracteristice, să valorific 
observaţiile culese de mult, în taină, asupra firii oamenilor, 
pe care nu le încredinţasem până atunci condeiului, 
deoarece mi-am dat seama că nu sunt destul de coapte în 
mintea mea, şi care, dacă ar fi redate corect, ar sluji la 
tălmăcirea multor sensuri ale vieţii.” 

În legătură cu sarcina ce şi-a propus-o, Gogol se apucă să 
studieze realitatea rusă: „Am căutat să cunosc oameni de la 
care puteam învăţa câte ceva şi afla ce se întâmplă în Rusia, 
îndeosebi oameni cu experienţă şi cu spirit practic, din 
toate stările, şi care participau la evenimentele din ţară. 
Voiam să cunosc oameni din toate stările, să aflu de la 
fiecare câte ceva.” 

Ca rezultat al unei asemenea evoluţii a proiectului lucrării, 
Puşkin, care se aşteptase la „o povestire hazlie cu subiectul 
sugerat de el pentru Suflete moarte, nu numai că nu a râs 
ascultând primele capitole ale poemului, ci s-a posomorât şi 
la sfârşitul lecturii a exclamat: «Doamne, ce tristă este 
Rusia noastră»”. 

Publicarea poemului a întâmpinat mari greutăţi din partea 
cenzurii. În scrisoarea sa către Pietniov din 7 ianuarie 
1842, autorul arată că cenzorii îl învinuiau că „se ridică 
împotriva nemuririi sufletului”, deoarece „un suflet mort nu 
poate să existe”, iar atunci când li s-a explicat că e vorba de 
„suflete trecute în registre fiscale”, au declarat: „Aceasta cu 
atât mai mult nu se poate admite”, şi nu se poate „căci 
înseamnă a te ridica împotriva iobăgiei”. Cenzura socotea 


că „operaţiunile lui Cicikov sunt ispititoare” şi s-ar putea ca 
„mulţi alţii să-i urmeze exemplul şi să cumpere suflete 
moarte”. 

Cenzura petersburgheză a admis în cele din urmă 
publicarea poemului, tăind totuşi Povestea Căpitanului 
Kopeikin, care conţinea o critică necamuflată a instituţiilor 
guvernamentale. În legătură cu aceasta, Gogol scria la 9 
aprilie prietenului său Prokopovici: „Mi-au scos un episod 
întreg - cel cu Kopeikin, episod ce mi se părea extrem de 
necesar, mai mult chiar decât îşi închipuie ei. Am hotărât să 
nu renunţ la el nici în ruptul capului. L-am refăcut în aşa fel, 
încât nicio cenzură să nu se poată lega de ceva. I-am scos 
afară pe generali şi multe altele şi trimit capitolul astfel 
modificat lui Pietniov spre a-l înainta cenzurii.” 

Sub presiunea cenzurii, a fost schimbat şi titlul poemului 
(Aventurile lui Cicikov sau Suflete moarte). 

Satisfăcut de impresia produsă de Suflete moarte asupra 
cititorilor, Gogol scria: „...poemul a sădit în toate sufletele 
dezgust pentru eroii mei şi pentru josniciile lor; el a 
presărat oarecare tristeţe, de care aveam nevoie, şi o 
nemulţumire împotriva noastră înşine”. 

Bielinski, care, îndată după Puşkin a apreciat la justa lui 
valoare talentul lui Gogol, a caracterizat Suflete moarte ca 
pe o operă demascatoare a rânduielilor iobăgiste şi 
birocratice din Rusia. Vorbind despre poem ca despre „o 
operă care smulge fără cruţare vălul sub care se ascunde 
realitatea”, marele critic l-a apreciat ca o lucrare „de o 
valoare artistică uriaşă prin concepţia şi realizarea ei, prin 
redarea caracterelor şi prin zugrăvirea în amănunţime a 
vieţii din Rusia - o operă care se remarcă în acelaşi timp 
prin profunzimea ideii, prin conţinutul ei social şi istoric...”. 

În lupta împotriva interpretării reacționare a sensului 
Sufletelor moarte, Bielinski a dezvăluit şi a fundamentat 
conţinutul noii orientări în literatură ce se contura în anii 
aceia, orientare cunoscută sub denumirea „şcoala 
naturală”, ce punea temeliile realismului în literatura rusă. 


Suflete moarte a fost opera pe baza căreia s-au format 
tinerii scriitori realişti ruşi din deceniul al cincilea al 
veacului trecut. Critica cuprinzătoare a rânduielilor 
autocrat-iobăgiste din Rusia a contribuit la dezvoltarea 
ideilor revoluţionare pe care le îmbrăţişau cei ce căutau o 
ieşire din impasul în care ajunsese ţara în timpul lui 
Nicolae. |. 

Mai târziu, Herzen a denumit poemul „un reproş amar” şi 
„O spovedanie înspăimântătoare a Rusiei contemporane”. El 
scria: „Datorită lui Gogol, noi i-am văzut, în sfârşit, pe 
«nobilii latifundiari» în palatele şi casele lor, fără măşti, fără 
sulimanuri, în permanenţă beţi şi nesăţioşi...” 

Cernişevski îl considera pe Gogol „cei mai mare dintre 
scriitorii ruşi”. El avea în vedere semnificaţia demascatoare, 
critică a operei gogoliene. Conţinutul de idei al 
principalelor lucrări ale lui Gogol, şi mai ales Revizorul şi 
Suflete moarte s-au bucurat de o înaltă apreciere din 
partea lui Lenin, care a pus numele lui Gogol alături de cel 
al lui Bielinski. 

În 1846, a fost publicată ediţia a doua a Sufletelor moarte, 
însoţită de o prefaţă a autorului în care s-a reflectat destul 
de clar starea de spirit care apare în volumul al doilea al 
Sufletelor moarte şi în Pagini alese din corespondenţa cu 
prietenii. Tendinţele împăciuitoriste au apărut pe primul 
plan. Gogol îi împărtăşeşte cititorului cam în ce direcţie va 
evolua lucrarea. Nobilimea latifundiară, „cercurile înalte”, 
demascate de el, sunt denumite de scriitor „floarea 
poporului”. 

În recenzia sa la ediţia a doua a Sufletelor moarte, 
Bielinski scria: „Această prefaţă inspiră temeri în ceea ce 
priveşte bunul renume al scriitorului în viitor (pentru 
trecut, el este de neclintit), faima creatorului unor opere ca 
Revizorul şi Suflete moarte; ea ameninţă literatura rusă cu 
o nouă şi grea pierdere prematură”. 

Gogol însuşi a fost nevoit să recunoască faptul că această 
prefaţă a fost nereuşită. În Spovedania unui autor el scria: 


„În acelaşi timp am adresat tuturor cititorilor Sufletelor 
moarte un apel, nu tocmai cuviincios şi nici prea abil. Ştiam 
foarte bine că mulţi vor râde, dar eram pregătit să suport 
orice batjocură, numai să obţin ceea ce doream.” 

Totuşi, această prefaţă este interesantă prin faptul că 
arată cu câtă perseverenţă aduna Gogol materiale despre 
viaţa din Rusia pentru romanul său. Redăm în întregime 
această prefaţă. 


AUTORUL CĂTRE CITITORI 


„Oricine ai fi tu, cititorule, oricare ar fi locul pe care-l deţii 
în viaţă, indiferent de starea ta socială, indiferent dacă ai un 
grad înalt sau dacă eşti un om simplu, dar dacă ţi-a fost dat 
să înveţi carte şi ţi-a căzut în mână cartea mea, te rog să mă 
ajuţi. 

În cartea de faţă, pe care ai citit-o desigur în prima ediţie, 
apare un om oarecare din ţara noastră. El cutreieră 
pământul nostru rusesc şi se întâlneşte cu oameni de 
diferite condiţii sociale, începând cu nobilii şi sfârşind cu 
oamenii simpli. Alegând acest personaj, am vrut să arăt în 
primul rând lipsurile şi viciile omului rus, şi nu meritele şi 
virtuțile lui, iar pe toţi cei din jur nu i-am zugrăvit decât cu 
scopul de a înfăţişa slăbiciunile şi lipsurile noastre; 
caractere şi oameni mai aleşi vor apărea în celelalte părţi 
ale poemului. Multe lucruri nu sunt redate în carte în mod 
real, adică aşa cum se petrec ele pe pământul Rusiei, 
deoarece n-am putut să cunosc totul: ca să cunoşti tu însuţi 
măcar a suta parte din cele ce se petrec pe pământul 
nostru, îţi trebuie mai mult decât o viaţă de om. Şi apoi, 
datorită propriei mele neglijenţe, lipsei de maturitate şi 
grabei mele, cartea are o mulţime de greşeli şi omisiuni de 
tot felul, astfel că pe fiecare pagină e câte ceva care ar 
trebui îndreptat; şi te rog, cititorule, să mă corectezi. Nu 


neglija acest lucru. Oricât de învăţat ai fi şi oricât de 
interesantă ar fi viaţa ta, oricât de lipsită de valoare ai 
socoti cartea mea şi oricât de neînsemnate ţi s-ar părea 
observaţiile şi îmbunătățirile pe care le-ai putea aduce, te 
rog să le faci. Iar tu, cititorule fără multă carte, de condiţie 
mai modestă, nu te socoti un neştiutor care n-ar fi în stare 
să mă-nveţe ceva. Oricine a trăit şi a umblat prin lume, 
oricine a avut de-a face cu oameni, a putut observa câte 
ceva, care a scăpat celorlalţi, şi a putut afla câte ceva ce nu 
ştiu alţii. De aceea nu mă lipsi de observaţiile tale; e cu 
neputinţă ca, citind toată cartea cu atenţie, să nu găseşti de 
spus măcar ceva despre vreun pasaj. 

Ce bine ar fi, de pilda, ca măcar vreunul din oamenii cu 
multă experienţă şi buni cunoscători ai vieţii, familiarizat cu 
mediul oamenilor descrişi de mine, să-şi noteze observaţiile 
în timpul lecturii, fără să-i scape nicio pagină: să nu înceapă 
să citească decât cu condeiul în mână şi o coală de hârtie 
dinainte, iar după ce va citi câteva pagini, să caute să-şi 
aducă aminte de toată viaţa sa şi de toţi oamenii pe care i-a 
întâlnit vreodată, de toate câte s-au desfăşurat sub ochii lui 
şi de tot ce a văzut el însuşi sau a auzit de la alţii, fie că ar 
avea vreo asemănare cu ceea ce am înfăţişat în cartea mea, 
fiO că ar fi cu totul opus celor zugrăvite de mine; apoi să le 
noteze întocmai aşa cum i-au venit în minte şi să-mi trimită 
filă cu filă, pe măsură ce va scrie, procedând astfel până la 
terminarea cărţii. Ce mare serviciu mi-ar face! Nicio 
preocupare de stil sau de alegere a expresiilor; nu e vorba 
de stil, ci de fapte şi de adevărul lor. De asemenea, să lase 
deoparte orice sfială, dacă are să-mi reproşeze ceva sau 
vrea să mă dojenească sau să-mi arate că, în loc să aduc 
vreun folos mai mult rău am făcut, şi asta din pricina unei 
prezentări greşite sau nechibzuite. Îi voi fi recunoscător 
pentru toate. 

Aş dori, de asemenea, să se găsească cineva din înalta 
societate, un om cu totul diferit de cei înfăţişaţi în cartea 
mea, atât prin viaţa pe care a dus-o cât şi prin instrucţiunea 


primită - cineva care cunoaşte bine lumea din care face 
parte - aş dori să se hotărască şi el să recitească această 
carte şi să-şi aducă aminte de toţi oamenii din înalta 
societate pe care i-a întâlnit cândva, cercetând cu luare 
aminte dacă există vreo asemănare între aceste două lumi 
şi dacă nu cumva la cei de sus se petrec aceleaşi lucruri ca 
la cei de jos. Şi, astfel, să descrie tot ce-i va da prin gând în 
legătură cu aceasta, adică orice întâmplare din lumea lui 
care ar fi o confirmare sau o dezminţire a celor spuse de 
mine; să arate cum s-a desfăşurat întâmplarea sub ochii lui, 
fără a scăpa din vedere nici oamenii, cu moravurile, 
înclinațiile şi obiceiurile lor, nici obiectele înconjurătoare, 
de la haine până la mobilier şi la pereţii între care îşi duc 
viaţa. Trebuie să cunosc şi eu această societate care este 
floarea poporului. Nu pot să încredinţez tiparului viitoarele 
volume ale operei mele, până când nu voi cunoaşte cât de 
cât viaţa din Rusia sub toate aspectele, cel puţin atât cât e 
necesar pentru opera mea. 

De asemenea, n-ar fi rău să se găsească cineva, înzestrat 
cu imaginaţie şi cu darul de a reda viu diferite împrejurări 
în care se găsesc oamenii, urmărindu-i cu gândul în 
diversele lor domenii de activitate - într-un cuvânt, un om 
capabil să pătrundă ideea autorului» s-o dezvolte, să 
urmărească cu mare atenţie fiecare personaj înfăţişat în 
cartea mea şi să-mi spună cum ar trebui să procedeze acest 
personaj în cutare sau cutare împrejurare, ce ar trebui să 
se întâmple cu el, judecind după comportarea lui din primul 
volum, ce împrejurări noi ar putea să se ivească în viaţa lui 
şi ce anume ar trebui să adaug la cele scrise de mine; aş 
vrea să pot ţine seamă de toate acestea, înainte de apariţia 
cărţii într-o ediţie nouă şi într-o formă mai reuşită. 

Un singur lucru îl rog pe acela care ar dori să-mi 
împărtăşească obiecţiunile sale: să nu socotească, atunci 
când îmi va scrie, că se adresează unui om cu aceeaşi 
cultură, aceleaşi gusturi şi aceleaşi preocupări ca şi el, şi 
care ar putea înţelege multe fără explicaţii; să-şi închipuie 


că are de-a face cu un om având incomparabil mai puţină 
carte, sau care n-a învăţat aproape nimic. Şi mai bine ar fi 
să-şi închipuie că în locul meu e un om simplu de la ţară, 
care şi-a petrecut toată viaţa în cine ştie ce colţ uitat de 
lume şi căruia trebuie să-i explici orice lucru cât mai 
amănunţit şi în limbaj cât mai simplu - ca unui copil, de 
pildă - ferindu-te tot timpul să foloseşti vreo expresie care 
ar depăşi putinţa lui de a pricepe. Şi astfel - dacă cel care 
va face însemnări pe marginea acestei cărţi va ţine seama 
de rugămintea mea - notele sale vor fi mai valoroase şi mai 
interesante decât şi-ar putea închipui şi-mi vor fi de un real 
folos. 

Aşadar, dacă s-ar întâmpla ca dorinţa mea, izvorâtă din 
inimă, să fie împlinită de cititori, şi dacă, într-adevăr, se vor 
găsi oameni buni care ar vrea să facă totul aşa cum i-am 
rugat, iată cum vor putea să-mi trimită însemnările lor: să 
scrie numele pe un plic, să-l pună apoi într-un alt plic 
adresat rectorului Universităţii din Sankt-Petersburg, 
excelenţei sale Piotr Alexandrovici Pletniov, direct la 
Universitatea din Sankt-Petersburg, sau adresat înălţimii 
sale Stepau Petrovici Şeviriov, profesor la Universitatea din 
Moscova, direct la Universitatea din Moscova - fiecare, 
după cum locuieşte mai aproape de un oraş sau de celălalt. 

Mulţumesc sincer tuturor ziariştilor, şi îndeobşte tuturor 
literaţilor, pentru părerile lor exprimate până acum cu 
privire la cartea mea; deşi unele din ele au fost oarecum 
exagerate şi subiective - lucru destul de frecvent - ele au 
fost totuşi de mare folos atât minţii cât şi sufletului meu. Îi 
rog să nu mă lase nici de astă dată fără observaţiile lor. Îi 
încredinţez cu sinceritate că tot ce vor spune, pentru a mă 
lămuri şi a mă iniţia, va fi primit de mine cu recunoştinţă.” 


După propria mărturisire a autorului, el s-a apucat să 
lucreze la volumul al doilea al poemului Suflete moarte în 
anul 1840. 


În 1845 Gogol a ars manuscrisul acestui volum care, după 
toate aparențele, fusese terminat. Scriitorul a reluat lucrul 
la cea de-a doua variantă abia în 1848. 

În 1851, lucrarea era terminată şi pregătită pentru tipar; 
dar, în februarie 1852, autorul a aruncat-o în foc pentru a 
doua oară. 

Capitolele volumului al doilea al poemului, păstrate în 
ciornă, au fost publicate pentru prima oară în 1855 sub 
titlul: Scrierile lui Gogol găsite după moartea autorului. M., 
1855. 

Încă în 1840, adică înainte de a fi terminat primul volum al 
poemului, Gogol scria: „...urmarea lui se schiţează în 
mintea mea mai pură, mai măreaţă şi-mi dau seama acum 
că proiectul meu poate să se transforme într-o operă de 
proporţii colosale”. Gogol vorbea despre prima parte a 
Sufletelor moarte ca despre o „culegere de capitole 
inofensive şi modeste” în comparaţie cu proiectul grandios 
al celei de a doua părţi. 

Sarcina pe care şi-o propusese Gogol nu se limita la 
demascarea realităţilor ruse. Poemul era menit să afirme şi 
idealuri pozitive: „La ce foloseşte înfrângerea infamiei, a 
viciului, expunându-le vederii tuturor, dacă nici ţie însuţi nu 
ţi-e clar idealul contrariului, idealul omului minunat...” 

Realizarea acestei sarcini nu avea sorţi de izbândă, 
deoarece scriitorul spera să găsească idealul în împăcarea 
cu realitatea rusă, împăcare ce s-a vădit în justificarea de 
către autor a unor fenomene dintre cele mai ruşinoase ale 
realităţii ruse din vremea sa, în acceptarea celor mai 
reacționare concepţii exprimate de către apărătorii 
orânduirii de stat autocrat-iobăgiste. Expresia cea mai 
caracteristică a acestor concepţii o constituie ale sale Pagini 
alese din corespondenţa cu prietenii, care au primit o 
ripostă vehementă prin cunoscuta scrisoare a lui Bielinski 
către Gogol. Aceleaşi concepţii au stat şi la baza zugrăvirii 
personajelor „pozitive” din partea a doua a. Sufletelor 


moarte, caractere născocite, lipsite de veridicitate. Însuşi 
autorul şi-a dat seama de acest eşec al său. 

În acelaşi timp însă Gogol, ca artist, susţinea că numai 
prezentarea realistă a lucrurilor putea să aibă efect asupra 
cititorului şi să determine la el o cotitură morală. Gogol 
susţinea că orice scriere a sa trebuie să fie „numai realitate 
şi adevăr”. 

El socotea că scriitorul nu trebuie să se abată „în domeniul 
idealului.” „Nu e suficient să înfăţişezi câteva caractere 
minunate care denotă spiritul nobil al speţei noastre... şi 
nici nu avem dreptul să vorbim despre ceea ce e înălţător şi 
frumos, fără a arăta totodată cât se poate de limpede, pe 
înţelesul oricui, căile ce duc la aceste idealuri. Această din 
urmă condiţie, s-ar putea spune cea mai importantă, a fost 
prea puţin respectată în volumul al doilea al Sufletelor 
moarte; tocmai de aceea volumul a şi fost ars.” 

În afara unui singur capitol, e de presupus că Gogola 
distrus, în 1845 lucrarea în întregime în prima ei versiune. 
„Îndată ce vâlvătaia focului a devorat ultimele file ale cărţii 
mele, scria Gogol, conţinutul ei a reînviat, într-o formă 
purificată şi luminoasă, întocmai ca pasărea Phoenix din 
propria ei cenuşă...” Apariţia volumului al doilea în forma în 
care se afla ar fi fost mai curând dăunătoare decât utilă. 
Deşi scriitorul s-a apucat să lucreze abia în 1848 la varianta 
a doua a celui de al doilea volum, ela început să strângă 
material pentru noul şi grandiosul său proiect îndată după 
distrugerea primei variante. Gogol acorda o uriaşă 
importanţă culegerii materialului. Socotea ca fiind 
necesare, înainte de toate, date amănunțite despre 
„statistica materială şi spirituală a Rusiei” şi căuta să atragă 
la strângerea materialelor mai mulţi prieteni, adresându-se 
în acelaşi timp şi unor persoane străine. Astfel, fratele 
poetului lazikov făcea pentru Gogol însemnări prin 
regiunea Volgăi, unde trebuia să se desfăşoare acţiunea 
poemului. 


Pe soţia prietenului său A. S. Danilevski, Gogol a rugat-o să 
întocmească pentru el „tipuri”, adică, alegând pe câte 
cineva din cei care pot fi socotiți reprezentanţi ai unei 
anumite stări sociale sau ai unui tip uman, să înfăţişeze prin 
trăsăturile acestei persoane starea socială respectivă, fie 
chiar şi în felul următor, bunăoară: un Don Juan din Kiev; o 
femme incomprise din gubernie; un funcţionar de tip 
european, un funcţionar de tip vechi etc. „loate datele pe 
care le-am obţinut cu greutăţi extraordinare, scria Gogol, 
sunt insuficiente pentru ca ale mele Suflete moarte să fie 
ceea ce trebuie să fie.” 

În noiembrie 1848, Gogol nu se apucase încă de 
redactarea definitivă a volumului, deoarece îi scria lui 
Pletniov: „Chibzuiesc, cumpănesc şi analizez materialele 
celui de al doilea volum al Sufletelor moarte... Citesc mai 
ales ceea ce denotă în mai mare măsură spiritul rusesc. 
Înainte de a lua în mod serios condeiul în mână, vreau să-mi 
înarmez auzul cu sunetele limbii ruse.” În mai 1849, Gogol 
îi scrie lui Jukovski că aşteaptă cu nerăbdare să citească tot 
ceea ce a reuşit să scrie până acum cu, „atâtea îndoieli şi 
emoţii”. 

În vara şi toamna anului 1849, Gogol a citit anumite 
capitole prietenilor săi şi unul din aceştia, L. Amoldi, a 
remarcat că Gogol avea atunci în servietă toată partea a 
doua a Sufletelor moarte „terminată în ciornă”. 

Aceste lecturi au stârnit entuziasmul unanim al asistenţei. 
După spusele lui A. O. Smirnova, volumul întâi păli cu totul 
în faţa ei, în comparaţie cu volumul al doilea: aici, umorul 
era ridicat la cel mai înalt nivel al măiestriei artistice, 
îmbinându-se cu pateticul. 

În 1849—1850, Gogol îi scria lui A. O. Smirnova: „Constat 
că trebuie să mă mai pregătesc mult: trebuie să citesc 
atent, şi încă foarte atent, tot ce priveşte ţinutul nostru”. În 
ianuarie 1850, Gogol îi scria lui P A. Pletniov: „Nu se 
întrevede prea curând sfârşitul lucrului... Am frământat în 
gând aproape toate capitolele, ba chiar le-am schiţat şi pe 


hârtie, dar ele nu sunt decât schiţate. N-am scris definitiv 
decât vreo două-trei.” 

Exigenţa lui Gogol faţă de opera sa creştea pe măsura 
înaintării lucrului. „Artisticul exprimat în cuvinte e la fel ca 
şi măiestria în pictură, scria el. Un tablou trebuie când să-l 
priveşti de la distanţă, când să te apropii din nou de el, să 
observi necontenit dacă nu apar anumite stridenţe care să 
încalce armonia lucrării.” 

În scrisorile adresate unor prieteni, Gogol arată că va veni 
la Petersburg în primăvara lui 1851 în legătură cu 
publicarea volumului al doilea. Apoi amână această 
călătorie pentru toamnă, însă toamna renunţă deodată la 
publicarea lucrării sale, declarând că e slabă şi că «trebuie 
să o refacă în întregime. 

După o muncă titanică, Gogol şi-a dat probabil seama din 
nou că a alunecat în „domeniul idealului” de care se temuse 
atât de mult. Îndoielile chinuitoare ale artistului s-au soldat 
din nou cu arderea părţii a doua a Sufletelor moarte 
(februarie 1852). 

Conţinutul capitolelor care nu au ajuns până la noi este 
cunoscut parţial din amintirile lui L.. |. Amoldi, A. O. 
Smimova şi S. P Şevîriov. În aceste capitole se povesteşte 
cum Cicikov l-a adus pe lentetnikov la generalul Betrişcev, 
cum s-au împăcat ei definitiv şi cum generalul şi-a dat 
consimţământul pentru căsătoria lui Tentetnikov şi Ulinka. 
Dar înainte de nuntă, Tentetnikov, implicat într-o acţiune 
politică, este arestat, apoi deportat în Siberia; Ulinka îl 
urmează în deportare şi se mărită cu el. 

În legătură cu volumul al doilea, critica progresistă a 
vremii a relevat nereuşita lui Gogol în zugrăvirea 
exponenţilor unor idealuri înalte. 

Dobroliubov scrie că Gogol „a căutat să întruchipeze nişte 
idealuri pe care nu le-a putut găsi... Murazov al lui este o 
repetare a lui Frol Silin, ţăranul binefăcător, Ulinka lui - o 
palidă copie a sărmanei Liza”. Şi A. F. Pisemski a subliniat 
nivelul artistic scăzut al acestor personagii şi mai ales al 


moşierului ideal Kostanjoglo. În acelaşi timp însă, criticul a 
relevat perfecțiunea prezentării unor personagii ale 
poemului ca Tentetnikov, Betrişcev, ca Petuh şi fiii acestuia, 
ca Hlobuev. 

O apreciere mai cuprinzătoare a capitolelor păstrate din 
Suflete moarte îi aparţine lui N. G. Cernişevski, care în 
Studii asupra perioadei gogoliene scria: „În fragmentele ce 
s-au păstrat, sunt multe pagini care merită să figureze 
printre lucrările cele mai valoroase pe care le-a dat Gogol, 
pagini care te încântă prin calităţile lor artistice şi, ceea ce 
e mai important, prin veridicitate şi prin forţa unei nobile 
indignări... scriitorul care a creat Revizorul şi primul volum 
al Sufletelor moarte a rămas până la sfârşitul vieţii sale 
acelaşi mare artist, cu toate că a putut să se înşele ca 
gânditor...” Cernişevski a relevat faptul că rătăcirile 
ideologice ale lui Gogol, care încerca să se împace cu 
realităţile din Rusia, erau în flagrantă contradicţie cu 
„dragostea înflăcărată de adevăr şi bine” caracteristică lui 
Gogol. Cernişevski atribuia aceste rătăciri ideologice 
influenţei nefaste a slavofilismului reacţionar. Marele critic 
democrat-revoluţionar nu împărtăşea părerea, destul de 
răspândită pe acea vreme, cum că Gogol n-a fost în stare să 
înfăţişeze un erou ideal din pricina mărginirii talentului său 
satiric. Cerniîşevski scrie că pricina trebuie căutată tocmai 
în multilateralitatea talentului şi originalitatea lui Gogol, 
„într-o înrudire extrem de strânsă cu realitatea: când 
realitatea îi oferea personagii ideale, ele erau admirabil 
prezentate de Gogol, ca de exemplu în Taras Bulba sau 
chiar în Nevski Prospekt (figura pictorului Piskariov); când 
însă realitatea nu-i oferea personagii ideale sau le prezenta 
în situaţii inaccesibile artei, ce-i rămânea de făcut 
scriitorului? Să le născocească? Alţii, obişnuiţi să mintă, 
reuşesc s-o facă destul de bine; dar Gogol n-a ştiut să mintă 
niciodată.” 


I. N. Medvedeva 


(După vol. V, Opere, N. V. Gogol, 
Ed. Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S,., 


Moscova, 1952) 


V7b1l!'7d Care e şi servitor şi chelner (n.r.). 

V7b2N'7d Sbiten - băutură caldă, preparată din miere cu 
mirodenii (n.r.). 

V7b31'7d Curtea de Apel; instanţa judecătorească 
superioară din capitala guberniei (n.r.). 

V7b4N'7d În Rusia ţaristă, gradele civile se împărțeau 
potrivit tabelelor fixate încă sub ţarul Petru I, în 
patrusprezece clase (n.r.). 

V7b5l7d A. P Kotzebue - dramaturg german (n.r.). 

V'7b61'7d Adică pentru ordinul Sf. Stanislav (n.r.). 

V7b7'7d Foraiter (de la cuvântul german Vorreiter) - unul 
din surugiii calări la trăsurile cu şase sau nouă cai (n.r.) 

|7b81'7d A îndoi colţul unei cărți - termen la jocul de cărţi 
: a miza pe acea carte (n.r.). 

|'7b9'7d „Sin oteceatva” - „,Fiul patriei”, revistă istorică, 
politică şi literară, conservatoare, editată de N. Greci, între 
anii 1812—1818 (n.r.). 

V7b10V'7d În Rusia, de la 1718 până la 1858, populaţia 
bărbătească supusă la plata impozitului „pe cap de om” 
(mai ales ţăranii şi târgoveţii) era înregistrată prin 
recensăminte speciale (aşa-numitele „revizii”). Cei 
înregistraţi prin revizii mai purtau numele de „suflete de 
revizie” (n.r.). 

V7b111'7d Prinţul Mihail Ilarionovici Golenişcev-Kutuzov 
(1745—1813) - feldmareşal rus, căruia i se atribuie meritul 
salvării Rusiei în timpul invaziei napoleoniene din 1812 
(n.k.). 

|'7b121'7d Ţarul Pavel I (1796—1801) (n.r.). 

|7b131''7d Plăcintă tradiţională în Rusia, umplută cu 
brânză sau carne (n.k.). 

|'7b141'7d Neuvajal-kKorito - Fudulea-Troacă (n.t.). 

17b151'7d Korovi Kirpici - Baligă (n.t.). 

|7b161'7d Koleso Ivan - Roată Ivan (n.t.). 

|7b171'7d Peşte răpitor de râu, în formă de fus, acoperit 
cu solzi mărunți de culoare brună-verzuie şi având în vârful 
mandibulei un mic fir alungit (n.k.). 


|7b181'7d A juca în dubletă - a nu retrage din joc câştigul 
dublând mereu miza (din carnetul de însemnări al lui 
Gogol) (n. r.). 

|'7b191'7d Joc de cuvinte: burdaşka înseamnă poşircă 
(n.t.). 

V7b201'7d Galbic, bancă - jocuri de cărţi (n. r.). 

|7b211'7d Fenardi - acrobat şi prestidigitator cunoscut în 
Rusia, în deceniul al treilea al secolului trecut (n.r.). 

V7b221'7d Împuşcă, Înjură, Zboară, Foc, Grozavul, Înhaţă, 
Frige, Prăjeşte, Frumoasa, Răsplata, Ocrotitoarea (n.t.). 

V'7b231''7d Vechi cântec franțuzesc (n.r.). 

V7b241'7d Poporul rus dă ursului porecla „Mişka”, 
diminutiv de la Mihail (n. t.). 

|'7b251'7d Mavrocordat, Miaulis, Canaris - luptători greci 
pentru independenţă (în timpul războiului de la 1821— 
1828) (n.r.). 

|7b261'7d Bagration - general rus, erou din războiul de la 
1812 (n.r.). 

V7b271'7d brebeneac - sturz (n.k.). 

|'7b281'7d Regele Gog, conducătorul poporului războinic 
Magog (legendă biblică) (n. r.). 

|7b291'7d fricassee - tocană (fr.) (n.t.). 

V7b301'7d Arşin - măsură de lungime egală cu 0,71lm. 
Verşoc - idem, 0,044m. (n.r.). 

|7b311'7d Obroc - dare în bani sau în natură, pe care un 
iobag scutit de munca pe moşie trebuia s-o plătească în 
schimb moşierului (n.r.). 

V7b321'7d Bancnotă de 10 ruble (n.r.). 

7b331'7d Doezjdai-ne-doedeş - Ajungi-n-ajungi (n.t.). 

V7b341'7d Tombac - aliaj de aramă şi zinc (n.r.). 

V7b351'7d mitarnic - care primeşte mită; necinstit. 
nemitarnic - incoruptibil. (n.k.) 

V7b361'7d În limba rusă, majoritatea numelor de bărbaţi 
se termină în consoane (n. t.). 

V7b3717d În mitologia greacă, zeiţa Justiţiei (n.r.). 


V7b381'7d O pedeapsă obişnuită, pe vremea aceea, pentru 
micii funcţionari. Şeful lua cizmele slujbaşului respectiv, 
pentru ca acesta să nu poată pleca înainte de a copia toate 
hârtiile încredințate (n.r). 

V7b391'7d Zerţală - prismă triunghiulară, pe care erau 
lipite copii de pe ucazurile lui Petru I asupra drepturilor 
civile, regulamentelor etc. După legile vechi, la toate 
instituţiile publice trebuia să se găsească o zerţală (n.r.). 

V7b40'7d Werther Charlotta - eroii romanului 
sentimental Suferințele tânărului Werther de Goethe (n.r.). 

V7b411'7d Malorusia - Ucraina (n.r.). 

V7b421'7d Sistem de învăţământ al pedagogului englez 
Lancaster (1771—1838) care constă în aceea că pedagogul 
învaţă pe cei mai buni elevi, iar aceştia, la rândul lor, pe cei 
slabi. Metoda lui Lancaster era folosită de decembrişti 
pentru alfabetizarea soldaţilor. Prin faptul că dirigintele 
poştei laudă „şcoala lui Lancaster”, Gogol subliniază 
atitudinea neconformistă a acestuia, care se vădeşte şi în 
povestea căpitanului Kopeikin (n.r.). 

V7b431'7d Corect: Sprechen Sie deutsch? - Vorbiţi 
nemţeşte? (Germ.) (N.t.). 

V7b441'7d Poem al poetului englez E. Young (1684—1765) 
„Cugetări nocturne” (n.r.). 

V'7b4517d Operă mistico-religioasă a scriitorului german 
Eckartshausen (1752—1803) (n. r.). 

|'7b461'7d N. M. Karamzin (1766—1826) - Istoric rus 
idealist (n.r.). 

V7b47'7d „Moskovskie Vedomosti” - „Buletinul Moscovei” 
(n. t.). 

V7b4817d Entrechat - săritură cu bătaia de mai multe ori 
a călcâielor în aer (fr.) (n.t.). 

V7b491'7d Nume de eroi din înalta societate, obişnuite 
îndeosebi în romanele şi nuvelele din cel de-al treilea 
deceniu al secolului al XIX-lea (n.t.). 

V7b50'7d incomodite - neplăcere, boală uşoară (fr.) (n.t.). 


V7b511'7d fijmă - rochie cu cercuri de sârmă, în formă de 
paner, purtată în secolul al XVIII-lea (n.r.). 

|'7b521'7d Belle femme - femeie frumoasă (fr.) (n.t.). 

V7b531'7d Ceea ce se cheamă o poveste (fr.) (n.t.). 

|'7b541'7d Rinaldo Rinaldini — tâlhar legendar italian, 
erou al romanului cu acelaşi titlu al scriitorului german 
Vulpius (1762—1827) (n.r.). 

V7b551'7d horreur - grozăvie (fr.) (n. t.). 

|'7b561'7d „Polejati” înseamnă „a sta culcat”; „zavalitsia” 
înseamnă „a se tolăni” (în limba rusă) (n. t.). 

V7b57'7d Culebeaki - un fel de pateu cu carne, cu peşte 
sau măruntaie (n. r.) 

|7b581'7d Lineici - un fel de trăsură cu mai multe locuri în 
care călătorii stau pe bănci laterale (n.r.). 

|'7b591'7d Commerages - clevetiri, trăncăneli (fr.). (n. t.). 

7b601'7d Orșadă - băutură răcoritoare (n. r.). 

V7b611'7d Balsam - denumire glumeaţă dată băuturilor 
tari (n.r.). 

7b621'7d Vşivaia-spesi - Semeţie păduchioasă (n.t.) 

'7b631'7d Borovki - Porceşti (n.t.). 

|7b641'7d Zadirailovo - Gâlceveni (n.t.) 

7b6517d Drobiajkin - Snopilă (n. t.) 

|'7b661'7d Vocsal - cuvânt de origine engleză, însemnând 
local de reuniuni, de petreceri; mai târziu, denumire dată 
localului de staţie de cale ferată (n.r.). 

V7b671'7d Șeherazada - personaj din basmul oriental O 
mie şi una de nopți (n.r.). 

7b681'7d Nevski Prospekt, Gorohovaia, Liteinaia - străzi 
principale din Petersburg (n.r.). 

7b691'7d Semiramida - regină legendară a Asiriei şi 
Babiloniei; şi-a împodobit capitala, printre altele, şi cu 
vestitele „grădini suspendate” (n.r.). 

|7b701'7d Albăstrele - bancnote de câte 5 ruble (n.r.). 

|7b711'7d General en chef- cel mai înalt grad de general 
(n.r.). 


|'7b721'7d Pronunţare stâlcită a cuvintelor fines herbes - 
un fel de sos picant (fr.) (n.t.). 

V7b73'7d E vorba de numărul 666, prin care, în 
Apocalipsa, e desemnat antihristul (n.r.). 

|7b741'7d Gogol a început poemul său Suflete moarte în 
Elveţia, în 1836, continuându-l în Italia, la Roma, unde - în 
1841 - au fost scrise şi aceste ultime pagini ale primului 
volum (n.r.). 

|'7b75'7d „Zăpezile albe” - cântec popular rus, foarte 
răspândit, pe care îl cântau surugiii în timpul călătoriei 
(n.r). 

|7b761'7d Nobilimea rusă se împărțea în două categorii: 
prima - cu titlu de nobleţe ereditar, a doua - cu titlu 
personal, netransmisibil (n.r.). 

V7b77N'7d Aluzie la fabula Muzicanţii de Krilov (n.r.). 

7b781'7d Treuha - tichie de postav gros, cu margini de 
blană care, lăsate în jos, apără urechile şi ceafa de ger (n.r.) 

V7b79'7d Adică bancnote (n.r.). 

7b80''7d Cantoniști — fiii de militari, care depindeau, de 
la naştere, de departamentul de război (n.r.). 

V7b8117d Consiliul de Tutelă - instituţie de credit 
ipotecar-funciar în Rusia ţaristă (n.r.). 

|'7b821'7d Pentru o justă înţelegere a capitolelor care 
urmează, socotim necesară o explicaţie întemeiată pe date 
riguros controlate de istoriografia literară sovietică. 

Apariţia în 1842 a primului volum din Suflete moarte a 
zguduit, prin caracterul lui puternic demascator, întreaga 
opinie publică din Rusia, stârnind discuţii vii. În timp ce 
cercurile progresiste ale societăţii au primit cartea cu 
entuziasm, elementele reacționare, care s-au recunoscut în 
diferitele personaje, au luat, prin critica oficială a vremii, o 
atitudine categoric potrivnică autorului, împotriva acestora 
din urmă a luptat marele critic democrat-revoluţionar 
Bielinski, care a apreciat Sufletele moarte ca fiind o operă 
„pe cât de patriotică, pe atât de plină de adevăr; o operă 


care smulge fără cruţare vălul de pe realitate... O carte 
profundă prin gândire, o operă socială şi istorică...” 

Ca mare artist realist, Gogol mergea în întâmpinarea a 
ceea ce era nou şi contribuia prin operele lui la dezvăluirea 
adevărului despre Rusia autocrată şi iobăgistă. Dar el însuşi 
s-a speriat de acest adevăr şi, aşa cum va spune mai târziu 
V.G. Korolenko: „Sub înrâurirea ideilor greşite, care s-au 
dezvoltat prin faptul că se depărtase de viaţă, şi-a trădat 
propriul său geniu, şi-a încetinit zborul imaginaţiei 
creatoare, îndreptând-o pe o cale greşită şi organic străină 
de ea”. 

Schimbarea intervenită în concepţiile lui Gogol pe la 1845 
a fost condiţionată de limitele lui ideologice, de conflictul 
dintre Gojgol-artistul şi Gogol-gânditorul, de influenţa 
nefastă a slavofililor şi, în bună parte, de şederea lui în 
străinătate, care a întrerupt legăturile scriitorului cu 
mişcarea socială progresistă din Rusia. 

Toţi aceşti factori au determinat o profundă criză 
sufletească: pradă unor rătăciri mistico-religioase, marele 
scriitor ajunge, in ultimii ani ai vieţii, la un dezechilibru 
psihic accentuat. 

Tragedia lui Gogol n-a fost numai o tragedie a lui. Ea a fost 
expresia contradicţiilor adânci ale vremii sale, în care se 
înfruntau două forţe : nobilimea ca reprezentantă a 
orânduirii feudale, a tot ce era reacţionar şi înapoiat, pe de 
o parte, şi noile forţe democrate reprezentate de 
revoluționarii raznocinţi, care s-au ridicat întru apărarea 
cauzei poporului, pe de altă parte. 

Tocmai acestei perioade de dezorientare îi corespunde 
conceperea celui de-al doilea volum al Sufletelor moarte, în 
care autorul îşi propusese să înfăţişeze aspectele pozitive 
ale vieţii ruse. Dar Gogol n-a înţeles că mediul social din 
care se inspira, lumea Cicikovilor şi a Sobakevicilor, nu 
putea să-i ofere materialul necesar pentru înfăţişarea 
aspectelor pozitive ale realităţii, el nu şi-a putut da seama 
că într-un asemenea mediu nu putea să existe nici un fel de 


renaştere spirituală a personajelor pe care le înfierase într- 
o satiră atât de necruțătoare. După cum arată criticul 
sovietic N.L. Stepanov, această încercare de a Idealiza 
unele aspecte şi personaje negative „explică şi caracterul 
imperfect din punct de vedere artistic al volumului al doilea 
şi faptul că, pe lângă figurile pline de realism şi viaţă, 
întâlnim aici şi personaje artificiale, pe de-a-ntregul 
scornite şi străine de geniul realist al scriitorului”. 

Gogol şi-a dat totuşi seama, în bună parte sub înrâurirea 
celebrei Scrisori a lui Bielinski (vezi Scrisoare câtre Gogol, 
Bielinski, Opere filozofice alese, vol. Il, pag. 497, Ed. 
„Cartea Rusă, 1957), că însăşi concepţia celui de-al doilea 
volum este greşită, că ea nu corespundea realităţii din acea 
vreme şi deci nu reda adevărul vieţii, fapt care l-a 
determinat să ardă cea mai mare parte a manuscrisului, 
rămânând doar câteva capitole, care se publică în volumul 
de faţă (n.r.). 

V7b831'7d În parantezele ascuţite sunt introduse cuvintele 
care lipsesc în manuscris, dar care sunt necesare sensului; 
în parantezele pătrate sunt introduse cuvintele pe care 
autorul le-a tăiat din text; după cuvintele pentru care există 
îndoială că au fost corect descifrate, s-a pus un semn de 
întrebare, în paranteză ascuţită <?>. 

|7b841'7d Brander - vas încărcat cu materii combustibile 
sau explozibile, folosit pentru incendierea navelor duşmane 
(n.r.). 

V7b857d În Rusia ţaristă exista un obicei, în special în 
mediul funcţionăresc, ca de sărbători să-ţi feliciţi şefii, 
semnând în nişte liste ţinute de portar, care apoi le 
transmitea celor în drept (n.r.). 

V7b86/7d Sfârşitul capitolului lipseşte. În prima ediţie a 
volumului al doilea al Sufletelor moarte (1855), se află 
următoarea notă: „Aici lipseşte împăcarea generalului 
Betrişcev cu 'Tentetnikov; masa dată de general şi 
convorbirea lor despre anul 1812; logodna Ulinkăi cu 
Tentetnikov, rugăciunea rostită de ea şi pilosul pe 


mormântul mamei; discuţia logodnicilor in grădină. Cicikov 
porneşte, din însărcinarea generalului Betrişcev, la rudele 
lui, pentru a vesti logodna fiicei acestuia şi se duce la una 
din rude, colonelul Koşkariov.” (n. r. ruse.). 

|7b871'7d Aluzie la un cunoscut basm rusesc, în care e 
vorba de o casetă pe care toţi o cred încuiată şi încearcă s-o 
descuie prin fel de fel de mijloace când, de fapt, ea e 
descuiată (n.r.). 

V7b88/'7d Aici a fost pierdută din manuscris o foaie. În 
prima ediţie a volumului al doilea al Sufletelor moarte 
(1855) se află următoarea adnotaţie: „În discuţia dintre 
Kostanjoglo şi Cicikov lipseşte o parte din text. Trebuie să 
presupunem că Kostanjoglo i-a propus lui Cicikov să 
cumpere moşia unui vecin al lui, moşierul Hlobuev. (n.r. 
ruse.) 

V7b891'7d În Rusia feudală, soţul şi soţia iobagi constituiau 
o unitate de muncă. Stabilirea perechilor se făcea potrivit 
cu schimbările produse în familiile ţărăneşti (n.r.). 

|'7b901'7d „Krasnaia gorka ” - datină ţărănească pascală 
(n.r.). 

V7b91/'7d Continuarea lipseşte din manuscris. În prima 
ediţie a volumului al doilea al Sufletelor moarte, din 1855, 
există următoarea notă: „Aici este o omisiune; probabil se 
povestea cum a plecat Cicikov în vizită la moşierul Leniţin. 
(n.r. ruse.) 

V7b921'7d Începutul acestei fraze e pierdut (n. r. ruse). 

|'7b931'7d Aici se întrerupe manuscrisul primelor patru 
capitole din volumul al doilea al Sufletelor moarte (n.r. 
ruse.). 

|7b941'7d Aparține unei variante mai vechi decât aceea a 
capitolelor precedente (n.r. ruse). 

V'7b951'7d Gambs - cunoscut fabricant de mobile din 
Petersburg (n.r.). 

V7b96'1'7d Aici e textul primei variante, care nu 
corespunde cu revizuirile precedente (vezi mai sus unde se 
spune că Hlobuev a ieşit împreună cu Murazov) (n.r. ruse). 


y 


V7b974'7d Stâlcirea numirilor „Karlsruhe” şi „Copenhaga! 
(n.t.). 

V7b981'7d Con amore - cu dragoste (ital.) (n.t.) 

V7b991'7d Frază neterminată (n.r. ruse). 

V7b1001'7d Frază neterminată (n. r. ruse). 

V7b10117d Frază neterminată (n. r. ruse). 

|'7b1021'7d Frază neterminată în manuscris; mai departe 
- o întrerupere mare (n.r. ruse) 

V7b1031'7d Textul începe cu o pagină nouă. Începutul 
acestei fraze lipseşte în manuscris (n.r. ruse). 

V7b10417d Frază neterminată (n. r. ruse). 

V7b10517d Marginea foii manuscrisului este ruptă (n.r. 
ruse). 

|'7b10617d Aici manuscrisul se întrerupe (n.r. ruse)