Alexander Voinov — Operatia KV

ALEXANDR VOINOV 


„OPERAŢIA KV” 


Apar! tac 


ALEXANDR VOINOV 


„OPERAŢIA K. V.” 


În romîneşte de CLAUDIA PĂTRAŞCU 
şi IRINA ANDREESCU 


EDITURA TINERETULUI 


Coperta: D. IONESCU 


Anekcannp BOnHOB 
OTBAXHbIE 
denrus - MockBaa 1961 


În amintirea luminosului chip 
al pionierului Valea Kotik, 
Erou al Uniunii Sovietice. 


EXECUȚIA DIN PIAŢĂ 


— La o parte, băiete! 

O lovitură dată cu patul puştii, şi Kolea scoase un țipăt de 
durere, prăbuşindu-se în şanţ; dar în aceeaşi clipă sări în 
picioare, se strecură printre soldaţii din escortă şi se agăţă cu 
mîinile tremu- rînde de gitul mamei sale. Cu un gest deznădăj- 
duit, ea îi cuprinse umerii firavi, strîngîndu-l la piept, şi îi şopti cu 
glas sugrumat: 

— Du-te la unchiul Nikita!... La unchiul Nikita!... 

Băiatul simţi pe obraz atingerea buzelor fier- binţi şi aspre. 
Mirosul greu şi acru din închisoare, care în cîteva zile pătrunsese 
în hainele şi în părul mamei lui, îl înăbuşea. Vedea dunga 
vînătă şi umflată care îi brăzda obrazul, de la coada ochiului la 
bărbie. 

Cineva din spate strigă cu glas strident: 

— Incetaţi odată!... Mai repede! 

Băiatul simţi două miini, cu degetele ca nişte cîrlige, care i se 
înfipseră în umăr. Ţipă de durere, însă nu se desprinse de lîngă 
mama lui. 

În mulţime se auziră glasuri de femei: 

— Lăsaţi-l să-şi ia rămas bun! 

— E copilul ei! 

Dar mama nu-i dădea drumul şi-l ţinea la piept. 

— Adio, copilul meu, adio! şopti ea. 

Peste o clipă, un poliţai îl smulse de la pieptul mamei şi-l 
îmbrînci spre mulţimea de oameni. În întîmpinarea băiatului se 
întindeau zeci de miini. 


Kolea nu striga, nu se zbătea... Poliţaiul îl îmbrînci în şanţ şi, 
grăbind pasul, porni spre spînzură- toarea înălţată în mijlocul 
pieţei. 

Cei din oraş ştiau încă de dimineaţă, din anunţurile lipite pe 
porţile caselor şi pe stilpi, că în cursul zilei va avea loco 
execuţie. Comunicatul spunea că va fi spiînzurată o spioană. 
Meyer, comandantul oraşului, dăduse ordin ca toţi locuitorii să 
asiste la execuţie. 

Piaţa uriaşă era ticsită de oameni aduşi cu forţa. Un pluton de 
S.S.-işti, formînd un pătrat bine strîns, înconjura spînzurătoarea. 
Şi acolo, escor- tată de soldaţi, stătea o femeie tînără, de vreo 
treizeci de ani. Pe faţa ei chinuită se citea concentrare şi 
indiferenţă. O şuviţă de păr blond îi scă-pase de sub broboadă şi 
flutura în vînt. Privea liniştită şi demnă, Cu mîinile legate la 
spate, cu umerii drepţi, părea cioplită în piatră. 

Fuseseră condamnaţi mulţi la moarte prin spîn- zurătoare, şi, 
de fiecare dată, Kurt Meyer, comandantul oraşului, silea pe 
locuitori să asiste la aceste crime. Acum umbla de colo-colo în 
spatele soldaţilor, ca un adevărat stăpîn. Era înalt, bine legat. 
Mantaua neagră de piele şi chipiul îi dădeau un aer trufaş. Tot 
aici se afla şi Blinov, primarul oraşului, un om între două virste, 
cu sprincenele stufoase şi întotdeauna încruntate. Primarul se 
străduia să nu se uite nici la spînzurătoare, nici la condamnată. 
In oraş se vorbea că nu-i place să asiste la execuţii. 

Pe femeia care urma să fie spînzurată peste cîteva minute o 
cunoştea tot oraşul. Pînă la răz- boi fusese crainică la postul de 
radio. Glasul Eka- terinei Ohotnikova, cu timbrul cald, catifelat, 
era cunoscut de către toţi cei de faţă. Acum, cînd stătea tăcută 
în faţa spînzurătorii, mulţi o vedeau pentru prima oară. 

Kolea rămase în mijlocul mulţimii. Nu vedea spinzurătoarea din 
pricina oamenilor care stăteau 


în faţa lui, buluciţi unul într-altul. Două femei ne- cunoscute, cu 
broboadele pe cap, îl ţineau de miini. Una dintre ele îl mîngiia pe 
creştet, cu mişcări grăbite. 

— Duceţi-l de-aici! spuse un bătrîn, făcîndu-şi loc prin mulţime. 
De ce să vadă toată grozăvia asta?... Fie-vă milă de băiat şi 
luaţi-l cu voi! 

Bătriînul, care ţinea în miini un trepied pentru aparatul 
fotografic, îl privi o clipă pe Kolea şi porni încet mai departe, 
tîirşiindu-şi picioarele slă- bănoage. Era fotograful lakuşkin, 
Atelierul lui se afla tot aici, în piaţă, într-o gheretă veche, căzută 
într-o rînă. Hitleriştii îl obligau întotdeauna să fotografieze 
execuțiile. Pe lakuşkin, copiii din oraş îl cunoşteau cu mult 
înainte de izbucnirea războiului. „,Uite-aici, uite-aici, uite 
păsărica!” spunea el micilor clienţi, scoţind de pe obiectiv un 
căpacel negru. Şi cîte perechi de ochi de copil, larg des-chişi şi 
miraţi, nu se întipăriseră pe fotografiile făcute de el! Da, 
lakuşkin era un bătrîn de treabă. 

Femeia îl trase pe Kolea spre ea: 

— Hai, băiete! Să mergem... 

Băiatul o urmă supus, fără s-o întrebe cine e şi unde îl duce. 
Aici se petrecea ceva îngrozitor. Mama lui va fi spînzurată şi 
nimeni nu-l va putea împiedica pe călău să săvirşească crima. 

Chinuit de nopţile de nesomn petrecute în odaia lui pustie şi 
rece, Kolea nu mai plingea. Din cînd în cînd sughiţa. Cînd se 
apropiată de colţul ulicioarei, băiatul se întoarse şi o văzu pe 
mama lui, înălţată deasupra mulţimii. Alături de ea stătea 
călăul. Rumen, lat în spete, calm, el trăgea încet de laţul din 
jurul gitului femeii. Citeva şuviţe de păr i se agăţaseră în 
ştreang. Călăul le scoase cu grijă, de parcă i-ar fi fost teamă să 
nu-i strice pieptănătura... 

Deodată mama se smuci înainte şi, peste mulţimea din piaţă, 
răsună vocea Ekaterinei Ohotni- kova: 

— Tovarăşi! Fiţi curajoşi!... Fiţi... 


Călăul făcu o mişcare bruscă şi capul femeii se legănă fără 
viaţă... 

— Mamă! strigă băiatul, cu glas sălbatic. 

Strigătul lui Kolea răsună în toată piaţa. Cineva din mulţime 
scoase un țipăt înăbuşit. Un altul în- cepu să urle. Femeia îl 
strînse pe Kolea de mînă şi-l trase după ea: 

— Să mergem!... Haide!... Nu mai sta... 

Mulțimea părăsea piaţa şi Kolea se văzu înconjurat din toate 
părţile de oameni. Femeia îi dădu drumul o clipă şi el o luă la 
fugă înapoi. Făcîndu-şi loc cu coatele, se străduia să ajungă din 
nou lîngă spînzurătoare, dar nu reuşi. Cineva îl înşfăcă zdravăn: 

— Stai, băiete, opreşte-te! 

Fără să-şi dea seama ce face, Kolea începu să se zbată, însă 
lakuşkin, fotograful, îl ţinea strîns. 

— Nu trebuie să te duci acolo... Nu trebuie... 

Luptîndu-se din răsputeri, el îl întoarse din drum pe băiat, care 
se împotrivea cu îndirjire. Într-o mînă ţinea trepiedul cu 
aparatul, iar cu cealaltă trăgea îndărăt copilul, vrînd să-l scoată 
din piaţă. La o răscruce îi ajunse din urmă femeia cu broboada şi 
se apropie de Kolea: 

— În sfîrşit!... Te pierdusem... Hai! 

— Nu! o opri cu asprime lakuşkin. La mine, Klavdia 
Feodorovna, are s-o ducă mai bine... sînt singur şi, oricum, cîştig 
mai mult decît dumneata... O să-mi ţină loc de nepot... 

Dar Klavdia Feodorovna nu se lăsa: 

— Nu se poate, Ivan Mitrici, băiatul are nevoie de mîngiiere şi 
de căldură maternă. Eu mai cresc unul. In doi, o să-i fie mai 
uşor... Şi-apoi i-am cunoscut şi părinţii... 

lakuşkin se înfurie. Lăsă mîna băiatului şi se apucă să-şi 
îndrepte cureaua aparatului fotografic, care-i căzuse de pe 
umăr. 

— Cum ai să poţi hrăni doi? strigă el. Pe timpurile astea, nici 
singură nu reuşeşti să măninci ca să te saturi, darămite-n trei! Şi 
eu l-am cunoscut pe taică-său. A fost un om de ispravă... Hai, 
Kolea!... lakuşkin se întoarse să ia băiatul, dar Kolea dispăruse! 

— Ei, drăcie! Unde s-o fi dus? Chiar acum a fost aici — spuse 
descumpănită Klavdia Feodorovna. 

Şi porniră în fugă amindoi, în direcţii diferite, să caute băiatul. 


NOAPTEA 


Kolea era singur şi stătea culcat pe patul desfăcut. Îmbrăcat cu 
paltonul, cu căciula trasă adînc pe frunte, privea cu ochii larg 
deschişi în întuneric. Într-un colţ strălucea palid faianţa sobei 
reci. Era noapte... noaptea asta cumplită, după execuţia mamei 
sale... 

Frigul din cameră sporea parcă şi mai mult singurătatea. O 
dată cu mama plecase de aici şi căldura. Casa îi părea străină. 

„Ce-o să se întîmple acum? Ce-o să fac?” se gîndea Kolea. De 
cîte ori nu văzuse la cinema cum, în ultima clipă, în oraş intrau 
ostaşii roşii, care-i salvau pe cei condamnaţi la moarte. Fără să 
aibă timp să scoată scăunelul de sub picioarele celui ce urma să 
fie spînzurat, călăul cădea secerat de un glonţ bine ţintit, iar 
duşmanii fugeau care-ncotro. Da, în filme se întîmplă aşa... dar 
acum... 

Cît timp trecuse oare de cînd în camera asta locuise împreună 
cu tatăl şi cu mama lui? Parcă a fost ieri... Tatăl lucra la depoul 
de locomotive. Uneori îl lua şi pe Kolea cu el. La depou erau 
foarte multe lucruri interesante de văzut. Şi lui Kolea îi plăcea să 
privească mai ales platoul rotund pe care se întorceau 
locomotivele. Uriaşe, scoţind fum, ele veneau rînd pe rînd pe 
platou şi, asemenea unor jucării mecanice, începeau să se 
rotească în jurul propriei lor axe. 

Tata era un om înalt şi mustăcios. Părea întotdeauna ursuz. 
Copiii din vecini se cam temeau de el. Uneori el ieşea în curte 
să-i vadă cum se joacă cu porumbeii. Stătea cît stătea, şi 
deodată îşi vira două degete în gură şi fluiera ca un haiduc. Spe- 
riaţi, porumbeii îşi luau zborul în înaltul cerului. Cît se străduise 
Kolea să fluiere şi el haiduceşte, dar nu reuşise... Tata nu-l certa 
niciodată cînd sărea jos de pe acoperişul magaziei. Se făcea că 
nici nu bagă de seamă ştrengăriile lui. Maică-sa, în schimb, era 


severă. „Alexei — îi spunea ea tatălui — ai să faci din băiatul 


nostru un derbedeu”... „Cite nu se-ntimplă în viaţă! îi răspundea 
tata. Dacă Kolea o să rămînă vreodată singur, să nu-i fie teamă 
de nimic”... „Vorbeşti prostii!” se supăra mama şi pleca la 


bucătărie. Kolea asculta atent şi, în adincul sufletului, era 
convins şi el că tata vorbeşte prostii. Cum, adică, ar putea el să 
rămînă singur? Toţi vecinii spun că părinţii lui sînt oameni tineri. 
Odată, într-o prăvălie, un vinzător bătrîn i-a spus mamei: „Nu-i 
frumos! Pentru dumneata cumperi şuncă, iar frăţiorului nu-i iei 
nimic! la-i şi lui nişte bomboane!” Mama a zimbit, îmbujorată la 
faţă, şi-a scuturat părul blond şi i-a cumpărat lui Kolea un baton 
de ciocolată. Cînd i l-a dat, i-a zis veselă: „Poftim, frăţioare!” 
Kolea s-a întors spre vinzător, spunîndu-i grav: „Mi-e mamă, nu 
soră!” Toată lumea care era în prăvălie a ris. „De ce m-ai 
trădat?” a protestat mama, rizînd şi ea. 

Cînd se întorcea seara de la şcoală — căci era în seria de după- 
amiază — îl găsea întotdeauna acasă pe tatăl lui, care îşi lua 
cina. După ce stătea la masă, tatii îi plăcea să povestească cele 
în- tîmplate în timpul zilei. Mama cosea sau spăla vasele, 
ascultînd fără să-l întrerupă. „Ei, ce-ai adus?” îl întreba de obicei 
tata, cînd Kolea trecea pragul casei. Asta însemna: „Ce note ai 
primit astăzi în carnet?” Dacă vedea vreun 3, se poso- mora şi 
începea să-şi răsucească mustaţa, ceea ce dovedea că era 
supărat. Kolea se dezvinovăţea: învăţătoarea Maria Pavlovna i-a 
pus notă mică nu din cauză că n-a ştiut lecţia — spunea el — ci 
pentru că a avut o pată pe caiet... 


„Să ai grijă de mama! i-a spus tatăl în ziua cînd a venit acasă 
îmbrăcat în uniformă militară nouă şi l-a îmbrăţişat pentru 
ultima oară. Ai grijă de ea! Tu ai rămas acum singurul bărbat în 
familie!” 

Zimbetul de pe faţa tatălui nu l-a putut înşela pe Kolea; băiatul 
a surprins tremurul din ochii lui şi, o clipă, i s-a părut că a zărit o 
lacrimă. Mama l-a sărutat îndelung, vorbindu-i aproape în 
şoaptă, în timp ce tata o miîngiia pe păr, cu mîna lui mare şi 
aspră. 

„Aşadar, bagă de seamă — i-a spus el, cu un aer foarte serios 
— e greu, ştiu, e foarte greu, dar trebuie să fii tare şi 
înţeleaptă... Totul e să ştii să te stăpineşti”... Din prag s-a întors 
spre ea: „Poate totuşi ar fi bine să pleci?”... „Nu, nu plec — i-a 
răspuns mama repede — rămîn aici”... 

Cînd tata şi-a mai luat încă o dată rămas bun de la ea şi de la 
Kolea, faţa lui era atît de gravă, încît băiatul nu s-a putut stăpini 
şi a izbucnit în hohote de plins. 

In stradă îl aştepta o maşină. Peste cîteva clipe, maşina a 
dispărut după colţ... 

La o săptămînă, în oraş au intrat hitleriştii. De atunci a început 
o altă viaţă, neobişnuită. Se dăduse ordin ca toţi porumbeii să 
fie omoriţi, iar dacă Kolea nu s-ar fi supus, hitleriştii l-ar fi îm- 
puşcat şi pe el, şi pe cei din casă. Inima lui de copil tremura 
văzînd porumbeii care cădeau ca nişte ghemuleţe calde în 
cerdac. Poliţaiul le sucea gitul... 

Mama devenise şi mai severă. Nu-i dădea voie să iasă din 
curte, de teamă să nu i se întîmple ceva. 

In casa vecină se instalase un ofiţer german, pe care-l chema 
Karl Werner. Purta o tunică cenuşie, cu multe insemne, şi un 
chipiu cu cozoroc negru, lucios. Ofiţerul avea o faţă mare, 
veselă. Dimineaţa, în timp ce se îmbrăca, îi plăcea să fredoneze. 
Suna foarte caraghios în nemţeşte „Katiuşa”.. 

Odată, ofiţerul, cu cămaşa descheiată, de sub care i se vedea 
pieptul păros, scoase capul pe fe- 


reastră şi-l văzu pe Kolea călare pe gard, strădu- indu-se să 
apuce un pisoi cafeniu care mieuna într-un copac. Îi făcu semn 
cu mîna să se apropie: 

— Junge! Junget! 

Cînd îl auzi, Kolea sări speriat de pe gard şi se îndreptă spre 
cerdac, dar îşi dădu deodată seama că este cu neputinţă să nu 
asculţi un ofiţer neamt, şi se apropie timid de fereastră. Ofiţerul, 
mijindu-şi ochii, se uită la el şi clătină binevoitor din cap: „Nu te 
tine de pozne!”, iar apoi, fără veste, cu un gest nepăsător, îi 
aruncă un baton mare de ciocolată. Kolea încercă să refuze, dar 
ofiţerul se încruntă şi închise furios fereastra. 

Băiatul o luă la fugă spre casă cit îl ţineau picioarele şi, 
tulburat, aşteptă întoarcerea mamei, care se dusese la primărie 
să-şi găsească ceva de lucru... 

Din cînd în cînd, Kolea se uita cu coada ochiului pe scrin, la 
batonul de ciocolată înfăşurat în poleială strălucitoare. Nu, ar fi 
fost cu neputinţă să refuze! Şi aşa, ofiţerul s-a supărat... 

El, Kolea, răspunde doar pentru întreaga familie şi trebuie să 
fie prudent şi prevăzător. 

Se întîmplă însă un lucru de neînțeles pentru Kolea. Ofiţerul 
începu să vină cam des pe la ei pe acasă. Era vesel tot timpul şi 
de fiecare dată îi aducea bomboane. Pînă la sosirea lui, mama îi 
spunea lui Kolea să stea în casă şi să nu plece nicăieri. Neamţul 
o rupea puţin pe ruseşte. Cînd vorbea, amesteca atît de caraghios 
cuvintele nemţeşti cu cele ruseşti, că te prăpădeai de ris. Cuvin- 
tele ruseşti le schimonosea de tot şi, în loc de „,muncă”, spunea 
„munchen”, iar puilor de găină le spunea „curche”. 

Cînd venise pentru prima oară la ei, Werner adusese un pachet 
cu mîncare. Kolea îl privise curios, ascuns în spatele maică-si. 
Emoţionată şi binevoitoare, ea îl poftise pe oaspete să-şi scoată 
mantaua şi să ia loc la masă. Werner îşi ştersese cu 


1 Tinere! (în limba germană în text), (n t.) 


grijă picioarele, îşi scosese mantaua şi, mulţumind politicos, se 
aşezase pe locul unde de obicei stătea tatăl lui Kolea. 

În seara aceea, Werner fusese amabil şi atent. Îl îmbia mereu 
pe Kolea să mănînce bomboane; băiatul vorbea puţin şi, din cînd 
în cînd, se uita stingherit la maică-sa. Ea era îmbrăcată cu 
rochia lucioasă de mătase pe care şi-o făcuse anume pentru 
Anul nou. Părul blond şi lung îi sta răsfirat pe umeri în bucle, din 
care pricină părea şi mai tînără ca de obicei. Mama bea vin şi 
ridea tot timpul... 

Treptat, în mima băiatului se cuibări o nelinişte apăsătoare. 
„De ce oare neamţul ăsta s-a aşezat chiar pe locul tatii? De ce 
oare mama s-a îmbrăcat atît de frumos? Pentru el?... De ce bea 
vin şi ride? De ce se uită tot timpul la neamt?” Fără să vrea, 
Kolea îşi ridică ochii spre peretele pe care, într-o ramă de 
culoare deschisă, atiîrnase întotdeauna portretul tatii. Şi acum, în 
locul lui, văzu un pătrat întunecat, cuiul îndoit, iar rama şi 
portretul nicăieri... 

Asta a fost ultima picătură. Simţi o ură atit de înverşunată 
împotriva maică-si şi a oaspetelui, încît nu se putu stăpîni. Cu 
ochii plini de lacrimi, se ridică şi ieşi repede din odaie. 

— Kolea! îl strigă mama. 

Băiatul trînti uşa în urma lui şi se căţără furios în hulubăria 
rămasă pustie. Aici, totul îi amintea de trecut; în grilaj 
rămăseseră agăţate pene mici şi moi, iar într-un colţ, cutia 
ruginită de conserve, cu puţină apă pe fund, mirosea acru a 
porumbei, şi lui Kolea i se părea că mai aude încă gunguritul lor 
molcom... 

Se ghemui într-un colţ. De jos se auzi trintin- du-se uşa şi 
glasul mamei care-l striga încet: 

— Kolea! Kolea! 

În sufletul băiatului se dădea o luptă grea. Se petrecea ceva 
complicat şi de neînțeles pentru el. Totul se schimbase. O ura pe 
maică-sa... Dacă tata ar fi fost acasă, neamţul n-ar mai fi 
îndrăznit să se aşeze pe scaunul lui! De ce mama dăduse jos 


portretul de pe perete? Cum îndrăznise? Niciodată nu se 
îmbrăcase aşa, cînd era tata acasă. Numai de Anul nou se 
gătea. Şi acum îşi pusese rochia asta pentru afurisitul de neamţ! 
Bea cu el vin şi ride... Nu, el, Kolea, nu mai poate să rămînă aici; 
trebuie să fugă. Să plece pe front, să-l găsească pe tata şi să-i 
povestească tot... tot... 

Jos, în cerdac, mama continua să-l cheme. Din nou se auzi uşa 
trînlindu-se. Era Werner, care ieşise din casă şi-l striga şi el cu 
voce scăzută: 

— Kolea! Kolea! 

Băiatul nu răspunse. În curte era întuneric şi prin grilaj vedea 
în capul scării două siluete întunecate. Werner şi maică-sa 
vorbeau încet şi el nu înţelegea nimic. 

— Dummer Knabe!! spuse deodată neamţul. 

— Prost! Prost de tot! întări maică-sa. 

Şi faptul că mama lui fusese de acord cu Werner îl convinse o 
dată mai mult pe Kolea că ea îi trădase pe el, pe tatăl său şi pe 
toţi ceilalţi... 

Înecîndu-se de furie, îşi înfipse degetele în grilaj cu atîta 
putere, încît îi veni să plîngă de durere. De îndată ce vor pleca ei 
doi, el va fugi, se va îneca în rîu şi va muri. Cum putea mama să 
se poarte în felul ăsta? Dar mai înainte trebuie să-l omoare pe 
Werner. Va intra pe fereastră în camera neamţului şi-i va zdrobi 
capul cu toporul. 

Mama şi Werner mai stătură încă puţin de vorbă, pe urmă se 
auziră treptele trosnind: Werner cobori şi porni pe cărare. Portiţa 
se închise scîrţiind uşor. Apoi se lăsă linişte. 

Era pentru prima oară cînd Kolea se simţea singur şi 
neajutorat. Nu ştia ce trebuie să facă... încotro s-o ia... Mama 
rămase nemişcată în întuneric, frămîntată de gînduri, şi părea 
că uitase că el, Kolea, băiatul ei, e aici, aproape de ea. 

Pe cer strălucea clipind puzderie de stele. Dinspre Don adia un 
vînticel cald. Kolea îşi amintea de serile cînd, împreună cu 
părinţii, pleca să se plimbe pe malul apei. Mama şi tata se 
aşezau pe o bancă, iar el, chincindu-se la picioarele lor, asculta 
țiriitul greierilor în iarbă, fără să-şi dezlipească ochii de pe 
întinderea netedă, tainică şi întunecată a fluviului. 

Era fericit pe-atunci; nu bănuia că-i va fi dat să trăiască o atare 
durere; să stea aici, în hulubăria pustie, şi să simtă că o forţă 


1 Băiat prost! (în limba germană în text). (n.t.) 


plină de cruzime, cu neputinţă de biruit, îi desparte pentru 
vecie. 

Deodată mama cobori scările. Silueta ei întunecată se apropia 
de hulubărie. Kolea îşi ţinu răsuflarea. 

— Kolea, dă-te jos! spuse mama. 

Băiatul nu răspunse. 

— Dă-te jos! repetă mama, cu aceeaşi severitate cu care îi 
vorbea cînd Kolea făcea vreo poznă. Imediat să ieşi de acolo! M- 
auzi? 

— Nu ies şi gata! îi răspunse răguşit Kolea, li- pindu-şi obrazul 
de grilajul ruginit. 

Atunci mama, cu o agilitate pe care Kolea nu i-o bănuia, luă 
scara, o propti de portita hulubăriei şi se urcă repede sus. Cînd 
ajunse la el şi îi văzu ochii în care străluceau încordarea şi obida, 
mama îi spuse încetişor: 

— Trebuie să ai încredere în mama ta, Kolea! Aşa ţi-a spus şi 
tata şi aşa trebuie să fie. Cînd ai să fii mare, ai să înţelegi... 

Era atit de tulburată şi de gravă, încît Kolea o crezu... Era 
pentru prima oară că mama vorbea cu el cum vorbeşti cu un om 
mare... 

Da, mama nu-l minţise. Dar ar fi fost mai bine dacă el ar fi 
zdrobit atunci capul neamţului. Cu siguranţă că mama lui ar fi 
trăit azi. 

Cu o săptămînă în urmă, Werner plecase la Belgorod, la statul 
major al armatei din care făcea parte. La întoarcere fusese 
atacat pe drum şi se comunicase oficial că Werner a fost omorit. 
Din maşina lui dispăruse o geantă cu documente importante. 

La două zile după întîmplarea asta, comandantul oraşului, Kurt 
Meyer, i-a ordonat mamei să se prezinte la gestapo, la 
interogatoriu. S.S.-iştii bănuiau că ea ştia ceva în legătură cu 
plecarea lui Werner şi furnizase informaţii ilegaliştilor... 

„Începuse să se lumineze de ziuă. În cameră, lucrurile îşi 
căpătară treptat contururile reale. 

Kolea nu ştia ce să facă şi încotro s-o apuce. Să se ducă la 
unchiul Nikita? Nu greşise oare mama cînd îl trimisese la el? 
Poate că atunci nu-şi mai dădea seama ce vorbeşte. Despre 
unchiul Nikita se povesteau în oraş lucruri îngrozitoare. Încă din 
prima zi el se vînduse nemților. lar acum lucrează la primărie, şi 
primarul Blinov n-are în preajma lui o slugă mai devotată. Chiar 
în seara cînd veniseră s-o ia pe mama, unchiul Nikita era în 


curte, înarmat cu un automat. Şi-atunci cînd mama trecuse pe 
lîngă el, îndreptîndu-se spre furgonul acoperit cu prelată care o 
aştepta, Nikita o înjurase şi o ameninţase cu pumnul lui mic şi 
zbîrcit. Nu, de data asta mama greşise. El nu se va duce la 
Nikita; pentru nimic în lume nu se va duce la omul ăsta! 

Istovit de toate întîmplările zilei, Kolea adormi. Cînd se trezi, 
era ziuă. Sări iute din pat şi nu-şi dădea seama de ce-i aşa de 
frig în cameră, de ce în jurul lui e atita dezordine, de ce e 
singur... Într-o clipă însă îşi aminti şi i se făcu şi mai frig. Se 
simţea părăsit... 

Scotoci în bufet şi găsi cîţiva pesmeţi — asta era tot ce mai 
rămăsese din proviziile lor. Apoi fierse pe lampa de gaz nişte 
apă, o turnă într-o cană şi bău apa fierbinte, frigîndu-şi buzele, 
cu gîndul să se mai încălzească cît de cit. 

De afară se auziră strigătele sacadate ale unei comenzi. Se 
zări o clipă silueta unui cavalerist neamţ. Apoi răsună tirşiit de 
paşi. 

Kolea se sculă de la masă şi aruncă o privire pe stradă. Îşi puse 
iute căciula în cap şi, uitînd să încuie uşa, o zbughi în curte. La 
poartă se îngrămădise mulţime de oameni, privind coloana de 
prizonieri de război care înainta încet, escortată de S.S.-işti. 

Erau vreo două sute. Mulţi dintre ei erau răniţi şi se sprijineau 
unul de celălalt. Femeile le aruncau bucăţi de piine. S.S.-iştii nu 
dădeau voie prizonierilor să le ridice şi călcau plinea cu cizmele 
lor grele. 

— Kolea! strigă Anna Nikolaevna, vecina lor, o femeie bătrînă, 
căruntă, care fusese cîndva profesoară. (Cînd mama lui Kolea 
avea virsta pe care o are el acum, bătrina îi fusese profesoară 
de geografie.) Unde-ai umblat haihui pînă la miezul nopţii? Am 
fost de vreo cinci ori să te caut. Hai, vino să-ţi dau să măniînci... 

Dar Kolea n-o auzea. | se păru că printre prizonieri a zărit un 
chip ce-i era tare cunoscut... Uite, prizonierul acela înalt, care 
şchioapătă de piciorul drept... Capul şi-l ţine puţin aplecat... 
Kolea fugi ca să depăşească coloana, scrutînd feţele istovite şi 
cenuşii ale prizonierilor. 

Şi deodată îl văzu pe rănitul acela înalt. Tata!... Era tatăl lui! 
Cît slăbise şi ce îmbătrinit arăta? Carimbul cizmei din piciorul 
drept era spintecat; de sus pînă jos, şi glezna, înfăşurată în nişte 
cîrpe murdare, semăna cu un butuc gros. Se citea pe fata lui că 


fiecare pas îi pricinuia o suferinţă cumplită. Prizonierul închidea 
ochii şi îşi muşca buzele. 

— Tată!... strigă Kolea. 

Tatăl se întoarse şi se opri năucit din mers. 

— Kolecika! strigă el. Unde-i mama? 

Dar S.S.-istul, înfuriat, strigă ceva şi îl îmbrînci pe rănit. Acesta 
începu din nou să şchiopăteze: porni privind tot timpul spre 
Kolea, care continua să meargă alături de coloană. Ce n-ar fi dat 
băiatul să se poată apropia de taică-su, să se ghemuiască la 
pieptul lui, să plîngă... 

— Unde-i mama? întrebă din nou tatăl, cînd S.S.-istul se 
îndepărtă şi nu-i mai putea auzi. 

Kolea tăcea. Cum să-i spună adevărul? Se împiedică în mod 
intenţionat şi căzu ca să poată ră- mine puţin în urmă şi să se 
gîindească ce trebuie să facă. Pînă azi, Kolea nu ştiuse că sînt 
lucruri care pot fi spuse, şi lucruri care nu trebuie spuse. Maică- 
sa îl poreclise chiar „gură-spartă”. Acum însă îşi dădea seama 
că nu trebuie să spună adevărul: tata era şi aşa destul de 
nenorocit. 

Coloana străbătu cîteva străzi. S.S.-istul rămase în urmă şi 
Kolea fu bucuros că nu poate să răspundă. lar tata se uita 
mereu la el, zimbind chinuit, şi parcă nu mai şchiopăta chiar atit 
de tare. 

Lagărul de prizonieri „Ost-24” se afla la marginea oraşului. 
Acolo fuseseră înconjurate cu sîrmă ghimpată cîteva cvartale. 
De obicei, prizonierii erau duşi în lagăr pe străzi dosnice; de 
data asta însă fură duşi prin piaţă, ca să vadă spinzurătoa- rea şi 
să ştie ce-i aşteaptă dacă vor încerca să fugă sau să se revolte 
împotriva hitleriştilor. 

Cînd coloana coti în ulicioara care dădea în piaţă, Kolea, în 
culmea deznădejdii, izbucni în plins. Mergea alături de prizonieri 
şi-şi ştergea repede lacrimile, ca să nu le vadă tata. Dar el le 
văzu şi simţi că s-a întîmplat ceva neobişnuit. Cînd atenţia S.S.- 
iştilor era atrasă în altă parte, el îi făcea semn lui Kolea să se 
apropie. Şi băiatul se apropia, dar nu apuca să-i spună nici o 
vorbă, deoarece îl opreau hitleriştii. 

— Unde-i mama? întrebă tata pentru a treia oară. 

În timpul acesta, coloana ieşi din ulicioară şi intră în piaţa 
acum pustie. Toate gheretele erau bătute cu scînduri. In stînga, 
la capătul pieţei, în dreptul unor tejghele acoperite, se vedea un 


pilc de oameni: acolo se făcea schimbul cu haine, pentru o 
bucată de piine sau o sticlă de ulei rînced. 

Era cu neputinţă să nu vezi spînzurătoarea... Se înălța chiar în 
drum şi-ţi atrăgea privirile fără să vrei. Şi tatăl o văzu... Se opri 
din mers, îşi ridică îngrozit braţele în sus, se dădu un pas înapoi 
şi se prăbuşi la pămînt. Coloana de prizonieri se opri, şi atunci 
Kolea, făcîndu-şi loc printre oameni, se aplecă asupra tatălui 
său, căzut în nesimţire. 

— Tată! 

— Ridicaţi-l mai repede! strigă alarmat cineva. Altfel îl împuşcă 
hitleriştii! 

In spate se auziră paşi grăbiţi şi glasurile furioase ale S.S.- 
iştilor care înjurau. 

— Pleacă, pleacă de-aici! N-auzi? îi spuse cineva. Ei, drăcie! 
Cin’ te-a pus să-l necăjeşti pe taică-tu? 

Cîţiva prizonieri îl ridicară pe tatăl lui Kolea şi-l puseră repede 
pe picioare. 

— Hai, vino-ţi în fire... Ce Dumnezeu, eşti bărbat! Trebuie să 
pornim... 

Cu încetul, tata îşi reveni. Din gură i se prelingea o şuviţă 
subţire de sînge. Doi prizonieri îl luară de subsuori, sprijinindu-l, 
şi coloana porni din nou la drum. 

Kolea fugi după coloană pînă la lagăr, dar poarta se închise 
grea în urma prizonierilor. Tîrîndu-şi picioarele, băiatul porni 
înapoi spre oraş. 


URMĂRIREA 


Pe stradă, cineva îl strigă încet pe nume. Se întoarse şi în faţa 
lui se afla unchiul Nikita. 

— Mergi după mine! îi spuse el, privind neliniştit în jur. De 
bună seamă că maică-ta ţi-a vorbit despre mine. 

— Mi-a vorbit... 

— Ei, atunci haide... Dar să nu intri pe poarta din stradă, du-te 
prin dos şi sari gardul în dreptul magaziei. Nu trebuie să fii văzut 
cu mine... Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

Nikita îl bătu uşurel pe umăr şi porni cu Kolea prin piaţă, spre 
strada laroslav, unde locuia într-o căsuţă împrejmuită cu gard 
înalt. La capătul străzii începea mahalaua. 

Pînă la război, unchiul Nikita fusese responsabilul băii publice. 
Munca lui nu era grea, dar, aşa cum îi plăcea lui însuşi să spună, 
era „fierbinte”. Nimeni nu s-a mirat cînd, la venirea hitleriştilor, 
el a rămas în oraş. Continua să facă foc la baie, de data asta 
însă pentru soldaţii hitlerişti, şi comandantul Kurt Meyer îl 
considera un om folositor. 

Dar cînd Nikita Kuzmici Borzov a fost numit ajutor de primar, 
oamenii şi-au dat seama că în omul acesta, cu înfăţişare atit de 
firavă, sălăşluieşte un diavol. Nimeni nu ştia mai bine ca el să 
organizeze o razie atunci cînd trebuia trimis în Germania încă un 
lot de oameni. Mobilizase pe ingineri şi-i forţase să refacă 
centrala electrică distrusă; iar în ceea ce priveşte baia, funcţiona 
fără întrerupere. _ 

Nikita Kuzmici nu era iubit de locuitorii oraşu-lui. Inainte i se 
adresau respectuos, după numele patronimic; acum însă îl 
porecliseră cu dispreţ „băieşul”. Nikita Kuzmici ştia şi le 
răspundea cu un zîmbet răutăcios. „Nu-i nimic, lasă — spunea el 
— o să le-arate el, «băieşul», ce poate! Sînt pe- aici unii care vor 


face o baie straşnică la mine, poate că se vor scălda chiar în 
sînge”... 

Kolea mergea puţin mai în urma lui Borzov, care păşea grav, 
străduindu-se să arate, în pofida înfăţişării lui firave, că este o 
persoană importantă şi un temut reprezentant al autorităţilor. 

Kolea nu s-ar fi dus la „băieş” pentru nimic în lume, dar îşi 
aminti de sfatul pe care i-l dăduse mama lui atunci cînd o 
văzuse pentru ultima oară. De altfel, după cît se pare, nici Nikita 
nu doreşte din cale-afară să-l ia cu el. Se teme, desigur, să nu 
fie şi el suspectat. 

Se apropiaseră de casa lui Nikita Kuzmici cînd, deodată, de 
după colţ, apărură doi soldaţi care duceau sub escortă un 
arestat la închisoare. 

Arestatul era un tînăr care n-avea nici 30 de ani. Vinjos, 
nebărbierit, îmbrăcat cu nişte pantaloni negri, uzaţi, şi cu un 
veston cafeniu de sub care se vedea o cămaşă cenuşie de 
murdară ce era, mergea fără grabă, urmîndu-l supus pe soldatul 
din faţa lui. Deodată, în clipa cînd unul din escortă se opri ca să- 
şi aprindă o ţigară, arestatul se năpusti înainte, fugi spre casa 
vecină cu cea a lui Nikita Kuzmici şi într-o clipă dispăru după 
poarta ei. Soldaţii îşi ridicară automatele, traseră, dar... minune, 
gloanţele nu-l nimeriră pe fugar... 

Pe Borzov parcă-l pocnise cineva în cap. Uită într-o clipă de 
situaţia lui sus-pusă şi porni în goană în urma soldaţilor. 
jJudecînd după împuşcăturile care se auzeau din ce în ce mai 
slab, soldaţii se aflau destul de departe. Fugarul se străduia să 
se strecoare prin nişte curţi dosnice. 

Impreună cu alţi băieţi care ieşiseră alarmaţi din casele 
învecinate, Kolea alergă şi el spre poartă, dar nu mai văzu pe 
nimeni. 

Trecu un sfert de oră. Oamenii începură să se împrăştie pe la 
casele lor şi Kolea rămase singur, în dreptul porţii. Atunci se 
hotări să sară peste gard, ca să ajungă înaintea unchiului Nikita 
şi să-l aştepte în curte. 

Sări gardul scund de nuiele al curţii vecine, străbătu grădina 
de zarzavat şi se pomeni în dreptul unui alt gard destul de înalt. 
Judecînd după forma ascuţită a acoperişului şi a giruetei care se 
înălța deasupra, casa din spatele gardului era a lui Borzov. 

Kolea se uită în toate părţile, ferindu-se să nu fie văzut de 
careva, şi se lăsă în urzicile ce creşteau înalte şi dese pe lingă 


uluci. Aici, gardul avea o crăpătură şi băiatul încercă să treacă 
prin ea, dar locul era prea îngust şi umplut cu sticlă spartă. 
Kolea se hotări să caute altui mai potrivit, dar oriunde încercă să 
sară, dădu peste sîrmă ghimpată pusă pe trei rînduri. Atunci îl 
ocoli şi, îngîndurat, se întoarse înapoi. Numai într-un singur loc, 
între gard şi magazie, află un spaţiu îngust unde nu era sîrmă. 
Ciudat lucru! Chiar acolo unde puteai sări mai uşor, gardul 
rămăsese fără apărare! Kolea se căţăra pe magazie, îşi trecu 
piciorul peste ulucă, dar, speriat, îl trase repede înapoi. In curte, 
din cotet, sărise un dulău negru, uriaş. Dacă ar mai fi întîrziat o 
clipă, cîinele l-ar fi înşfăcat de picior. 

Animalul lătra furios. 

— Taci! strigă Kolea. Taci odată, cînd îţi spun! 

Băgă de seamă că lanţul lung de care era legat cîinele fusese 
calculat exact pentru această dis-tanţă a gardului. Dacă ar fi 
sărit ceva mai la stinga sau mai la dreapta, cîinele n-ar mai fi 
fost primejdios. Totuşi, acolo unde nu putea ajunge cîinele era 
pusă blestemata aia de sîrmă. Ce să facă? Nu, trebuie să se 
întoarcă înapoi la spărtura din gard şi să încerce să treacă. 
Dacă va reuşi să rupă mă-car o şipcă, atunci va putea să se 
strecoare în curte. 

Kolea sări jos de pe magazie şi căzu cu picioarele pe ceva 
moale. În urzici zăcea un om care scoase un strigăt de durere. 
Era arestatul fugit de sub escortă cu cîteva minute în urmă. Faţa 
îi era mînjită cu sînge şi noroi, părul, încîlcit. Frecîn-  du-şi 
piciorul lovit, îl privi speriat pe Kolea. 

— Nu-ţi fie teamă — spuse băiatul — nu te trădez! 

— Dar tu cine eşti? 

— Kolea! 

— Soldaţii au plecat? întrebă fugarul, conți- nuînd să-şi frece 
piciorul. 

— Au plecat. 

— Dar se vor întoarce cu siguranţă. Şi vor veni cu cîinele... A 
cui e casa asta din spatele gardului? 

— A „băieşului” — răspunse Kolea. 

Fugarul zîmbi amar: 

— Zău? la te uită ce noroc! M-aş ascunde chiar în curtea lui. 
Acolo e sigur că n-o să mă caute nimeni. 

— Hai cu mine! spuse încetişor Kolea. Am văzut aici, în gard, o 
crăpătură. 


— Ţie ţi-e uşor să spui „hai cu mine”! oftă fugarul. Cum de-ai 
brodit să sări tocmai pe piciorul meu? Numai să nu mi-l fi rupt... 
Da' unde-o fi crăpătura?... la arată-mi-o! 

Kolea se strecură spre crăpătură şi nu mai simţea băşicile 
care, din pricina urzicilor, îi apăruseră ca o constelație roşie pe 
mîini. În spatele lui, respirînd greu, se tîra fugarul. 

— Poate că ar fi mai bine să rămii în urzici pînă la noapte — 
spuse Kolea. 

— Nu, nu, aici dau ei uşor de mine. Arată-mi unde-i crăpătura. 
Să încercăm. Poate aşa am să pot scăpa... 

Kolea se tîrî pe brînci pînă la gard şi văzu că prin crăpătură ar 
fi putut să se strecoare numai bine un motan mare, dar pentru 
el, locul ăsta era prea îngust. 

— la să văd ce-i acolo — spuse fugarul şi, dîn- du-l pe Kolea la 
o parte, se uită în curte. Da, şi cîinele e destul de departe... Aha, 
uite şi magazia! Bine ar fi să pot ajunge acolo... Deodată se 
învioră; 
l-ascultă, măi băiete, caută tu pe undeva un bolovan şi, cu 
ajutorul lui, scoatem noi o scîndură din gard! 

Nu era mare lucru să găseşti un bolovan, şi Kolea îl dădu 
fugarului. Acesta îşi scoase cămaşa, înveli bolovanul în ea şi 
începu să lovească cu putere, dar fără zgomot, marginea de jos 
a scîndurii. După cîteva lovituri, uluca se desprinse din cuie. Mai 
lovi de cîteva ori şi scoase încă una. 

— Intră tu întîi — îi spuse lui Kolea — şi vezi dacă nu-i cineva 
prin curte. 

Kolea desfăcu scîndurile şi, cu inima bătînd să-i sară din piept, 
se strecură prin crăpătura care acum era destul de largă, dar 
dădu iar de urzici. 

În dreapta, chiar aproape de gard, se afla o magazie mică de 
lemne, care era descuiată, iar în stînga, în dosul copacilor, se 
vedea coteţul cîinelui. Zăngănindu-şi lanţul, dulăul lătra furios. 

Căsuţa lui Nikita Kuzmici se înălța în mijlocul curţii. La uşă 
atirna un lacăt, ceea ce dovedea că nu era nimeni acasă. Pentru 
orice eventualitate însă, Kolea ocoli cu băgare de seamă casa. 
Toate ferestrele erau închise şi perdelele lăsate. 

Linişte. 

Băiatul se întoarse la gard şi strigă încetişor: 

— Treci repede! Nu-i nimeni! 


— Saltă puţin scîndurile... Uite-aşa... Şi fugarul îşi strecură cu 
greu umerii prin crăpătură. Dă-mi mîna... Trage-mă puţin... 

Kolea apucă cu ambele miini palma lui lată, cu degetele 
scurte, şi începu să-l tragă din răsputeri. 

— Haide, haide! Mai iute! şoptea fugarul, stră- duindu-se să se 
strecoare printre scînduri. Reuşi în sfîrşit şi. sleit de puteri, căzu 
pe pămînt. Se opri o clipă, respirînd greu şi sacadat. 

— Ascunde-te! Nu mai sta! Ascunde-te mai repede! îl grăbea 
Kolea. Acuşi poate să se-ntoarcă... 

Fugarul se ridică cu greu şi porni şchiopătind spre magazie. 

— Ar fi bine să baţi cuiele la loc — îi spuse el, trecînd pragul. 

Dar Kolea nu avu timp să bată cuiele. Se auzi scîrţiitul portiţei 
şi băiatul abia apucă să se depărteze de magazie. Pe cărare, cu 
paşi repezi, Borzov se îndrepta spre casă. Se vedea că e 
nemulţumit de ceva şi, cu vîrful băţului pe care-l ţinea în mină, 
reteza tulpinile florilor. 

Kolea încremeni. | se părea că stă prea aproape de magazie şi 
de locul de unde fuseseră scoase scîndurile din gard. Dacă 
fugea înapoi, putea să-l trădeze pe omul care îi încredinţase 
viaţa. Dacă răminea pe loc, trebuia să explice cum a reuşit să 
intre în curtea păzită cu atita străşnicie de dulăul acela fioros. 

Se auzi zgomotul lacătului pe care îi descuia Nikita Kuzmici şi 
uşa se dădu în lături. Cînd „băie- şul” o să intre în casă, Kolea va 
putea să fugă. „Să fugă, să fugă!” — numai la asta şe gîndea el 
acum. 

Dar Nikita Kuzmici nu se grăbea. Stătea întors cu spatele şi se 
gîndea la ceva. Apoi Kolea îi auzi glasul abia şoptit: 

— Vino după mine! 

Uşa se trînti şi Nikita Kuzmici dispăru în dosul ei. Kolea se 
ridică de jos şi urcă cu teamă treptele pridvorului, ezitînd multă 
vreme înainte de a intra. Inima îi bătea cu putere. 

— Da’ intră odată! auzi el vocea surdă a lui Nikita Kuzmici. 

Cu pălăria în cap şi îmbrăcat cu paltonul, „băieşul” stătea în 
mijlocul camerei. Faţa lui ascuţită era numai răutate, iar miinile 
răsuceau cu gesturi nervoase băţul. 

— Cum de-ai nimerit aici? întreba el, străduin-du-se să 
vorbească liniştit. Ti-am spus să sari gardul! 

— Păi am sărit! răspunse Kolea. 

— Uită-te-n ochii mei... Minţi! Te-ar fi sfişiat cîinele! Cum ai 
ajuns aici, răspunde? 


— Am sărit gardul — răspunse băiatul, străduindu-se să 
privească drept în ochii pătrunzători ai lui Borzov. 

— Haide, Haide rise Borzov. Văd eu că eşti tare la minciuni. Ei, 
nu-i nimic. De ce nu m-ai aşteptat? Ai văzut doar că nu m-am 
dus acasă! 

— Am văzut! 

— Şi eu ce ţi-am spus? Să sări gardul atunci cînd am să fiu eu 
acasă. Te-ar fi putut muşca dulăul! 

— Da”, cîinele e-n lanţ! 

— Aha, asta înseamnă că te-ai căţărat pe magazie! 

— Da. 

— Aşa, aşa... Atunci n-ai sărit în curte, urcîn- du-te pe 
magazie... Şi eu care credeam că te-a cruțat cîinele! Eh, ia te 
uită... Prin urmare, în gard există o crăpătură... Haide să mi-o 
arăţi... 

— Nu, nu! strigă înspăimîntat Kolea. Să nu te duci acolo! 

— De ce să nu mă duc? întrebă Borzov, privin- du-l printre 
gene. Doar crăpătura nu-i în gardul tău, e într-al meu! Hai să mi- 
o arăţi! 

— Nu, nu, nu merg... 

Deodată Borzov se îmbună parcă: 

— Ce-i cu tine, Kolea?... Bine, nu te duce, am s-o găsesc eu şi 
fără tine. Uite, am aici nişte plăcinte, ia şi mănîncă! 

Puse o farfurie cu plăcinte pe masă şi ieşi în curte. Cu inima cit 
un purice, Kolea se apropie de fereastră şi-l urmări cu privirea. 
Borzov mergea încet de-a lungul gardului, cercetindu-l cu 
atenţie. Deodată se aplecă şi ridică ceva de jos. Kolea văzu cu 
groază că în miiniie „băieşului” era cămaşa fugarului, în care 
fusese învelit bolovanul. 

Mai departe, totul se desfăşură cu o iuţeală uluitoare. Borzov 
se repezi spre cîine, îl scoase din lanţ, şi cîinele, lătrînd furios, se 
năpusti spre magazie. Borzov deschise uşa, dar o trînti repede 
la loc, închizînd-o cu zăvorul. 

— Păzeşte-l! strigă el cîinelui şi ieşi în fugă. 

Kolea se repezi în curte şi, în clipa aceea, şi-ar fi dat viaţa ca 
să-l poată ajuta pe fugar. Cîinele se năpusti însă asupra lui şi-l 
trinti la pămînt. Botul uriaş îi atinse faţa şi Kolea îi simţi 
umezeala fierbinte. 

Închis în magazie, fugarul bătea cu putere în uşă, străduindu- 
se s-o spargă. 


— Dik, înapoi! Culcat! strigă Borzov, care intrase în goană în 
curte, împreună cu doi soldaţi. Am dat de el... e aici, în magazie! 
Luaţi-l... 

Cîinele, ascultîndu-şi supus stăpinul, se culcă alături de Kolea, 
privindu-l cu ochii injectaţi. Soldaţii scoaseră din magazie 
fugarul, care se zbătea înjurind de mama focului; ei îl loveau 
peste miini şi peste picioare. 

— Pleacă, ticălosule! Hai, cară-te! îi strigă Borzov. Plinge 
ştreangul după tine! 

Fugarul îl potopi cu un torent de înjurături: 

— Trădătoruie! Băieş blestemat! Nu se ştie care din noi doi o 
să crape mai întîi! 

In sfîrşit, fugarul fu luat pe sus. Borzov închise magazia, îşi 
şterse sudoarea de pe frunte şi răsuflă adînc. 

— Hai să mergem! spuse el cu glas liniştit lui Kolea. 

Dar Kolea, plin de ură, se strînse ghem. Ochii lui Borzov 
deveniră înfiorători. Îl apucă de mînă cu degetele lui tari ca nişte 
cîrlige şi-l trase în casă. 

— E prea devreme, căţelandrule, să poţi judeca! 

Kolea îl muşcă de mînă: 

— Lasă-mă-n pace, dă-mi drumul! 

— Ţi-arăt eu ţie „lasă-mă-n pace”! Borzov îm- brînci băiatul în 
cameră şi încuie uşa cu cheia. Rămii puţin aici şi pe urmă stăm 
noi de vorbă! 


ÎN CASA LUI NIKITA BORZOV 


Ceva mai tirziu, Nikita Kuzmici îi aduse lui Kolea demîncare: o 
bucată mare de carne iartă, piine cu unt şi ceai fierbinte. Puse 
gospodăreşte farfuriile pe masă şi se aşeză alături de băiat, cu 
aerul unei gazde ospitaliere: 

— Hai la masă, nepoţele!... 

Din cauza războiului, oamenii se împrăştiaseră care încotro. 
Rudele erau despărțite. Unii se evacuaseră departe, în spatele 
frontului, alţii plecaseră pe front: Kolea, după moartea mamei 
lui, nu mai avea pe nimeni în oraş, afară de unchiul Nikita. Cine 
altul ar fi putut să poarte de grijă orfanului? Dar Kolea se 
ghemuise într-un colţ şi-l privea pe unchiul său cu ochii încărcaţi 
de ură. De ce îi poruncise oare mama să vină la el? De bună 
seamă, el este acela care a trădat-o, numai că ea n-a ştiut. 

— Mănîncă, Kolea! insistă Nikita Kuzmici şi trase farfuria mai 
aproape de băiat. Mănîncă, dacă-ţi spun! Ce-ţi bagi nasul unde 
nu-ţi fierbe oala?... 

Dar Kolea nu se atinse de mîncare. Trecuse prin atitea 
încercări în ultimele zile, încît se maturizase dintr-o dată. Pînă 
acuma, inima lui curată şi încrezătoare de copil ar fi fost gata 
să-l creadă pe Nikita, dar din clipa aceasta se temea de el şi-l 
ura. „Mai repede, cum să fug mai repede de-aici!” se gindea el, 
pitindu-se în colţul camerei. 

Nikita Kuzmici şedea posomorit, cu mîinile pe masă, şi privea 
băiatul. 

— la ascultă, mucosule, mult timp ai să te mai joci cu nervii 
mei? bombăni el. Prea mă scoţi din sărite şi-o să-ţi trag o mamă 
de bătaie cu cureaua, de-o să mă ţii minte cite zile oi avea! 

— Tata nu m-a bătut niciodată — îi răspunse duşmănos 
băiatul. 


— Păcat! Văd că nu prea asculţi. Năravul din fire... Cîţi ani ai? 
Treisprezece? 

— Încă n-am împlinit... 

— Aşadar, treisprezece ani! Nu mai eşti un copil! Trebuie să 
înţelegi... 

Kolea îi aruncă o privire răutăcioasă: 

— Ce să-nţeleg? 

— Uite ce! Mama ta te-a trimis la mine? 

— Da — răspunse încet Kolea. 

— Mergea la moarte şi te-a trimis la mine! Aşadar, ţi-a vrut 
binele. Da sau ba? Hai răspunde, de ce taci? 

— Nu ştia ce rău eşti! 

Nikita Kuzmici sări în sus şi izbi atît de tare cu pumnul în masă, 
încît farfuriile zăngăniră, 

— Eşti prea crud la minte încă. Da! Nu eşti decit un căţelandru. 
Cum poţi tu să-i judeci pe cei mari?! Nu ştii nimic despre viaţă şi 
nu-i cunoşti preţul. Nu ştii cît sînge se varsă pentru ea! Borzov 
îşi duse mîna la inimă şi, cu paşi tîrşiiţi, trecu în odaia vecină, 
prăvălindu-se pe pat. 

— Apă, dă-mi apă! îngină el. 

Pesemne avea un atac de inimă. Întins pe pat, părea atit de 
mic, de bătrîn şi de lipsit de apărare, încît Kolea simţi cum îi 
tresare inima. 

Îi aduse repede din tindă o cană cu apă rece şi scoase din 
dulapul pe care i-l arătă unchiu-său nişte prafuri. Luîndu-şi 
doctoria, Nikita Kuzmici rămase cîteva clipe nemişcat, cu ochii 
închişi. Kolea şedea tăcut pe marginea patului şi privea ţintă 
faţa palidă şi zbircită. Se gindea ce să facă mai departe. In 
lagăr, la tatăl lui, nu se putea duce, pentru că n-o să-l lase 
nimeni să intre. E chiar primejdios să se ducă pînă acolo. Dacă 
hitleriştii vor afla că femeia spînzurată în piaţă a fost nevasta 
prizonierului... s-ar putea să-l omoare şi pe tata. Să-i spună 
toate astea unchiului Nikita, sau nu? Poate să aibă încredere în 
el? O să-l ajute oare? 

Peste vreo zece minute, Nikita Kuzmici deschise ochii şi, cu 
privirea tulbure, se uită la Kolea. 

— Mi-a trecut! răsuflă el, uşurat. Cît pe-aci să-mi dau duhul... 
Bine c-ai fost tu lîngă mine. 

Borzov mai stătu puţin întins pe pat, apoi se ridică în capul 
oaselor şi începu să-şi încheie cămaşa la piept. 


— Un’ te duci, unchiule Nikita? 

— Nu mă duc nicăieri, stau acasă. Dar nu se poate să rămîn 
multă vreme culcat; mă sufoc şi mi se opreşte inima. Ei, hai, du- 
te şi mănîncă! 

Ascultător, Kolea se duse la masă şi-şi tăie o bucată de carne. 

— Mănîncă mai mult — îi spuse unchiul Nikita, aşezindu-se de 
cealaltă parte a mesei. Unge pîinea cu unt... 

Kolea mînca repede, iar unchiul Nikita îl urmărea tăcut. 
Deodată, el observă în ochii lui Kolea o licărire şireată. Băiatul 
aruncă o privire bătrînului, iar apoi îşi lăsă din nou ochii în jos. 

— Unchiule, de ce l-ai predat pe omul acela poliţailor? întrebă 
el, cu glas scăzut. 

Nikita Kuzmici se aprinse. 

— la ascultă — îi strigă el, pierzîndu-şi răbda-rea — nu cumva 
îmi iei un interogatoriu? Spu- ne-mi, mai bine, cum de-a nimerit 
el în curtea mea? 

— Eu l-am ascuns. 

— Tu? Dac-ar fi aflat gestapoul, ne-ar fi împuşcat pe loc pe 
amindoi! 

— Dar n-ar fi aflat nimeni, dacă nu spuneai dumneata. 

Nikita Kuzmici se enervă şi schiţă un gest larg: 

— Ce să mai vorbesc cu tine? Eşti un prost! E o mare fericire 
că l-am găsit eu în magazie... Că dacă s-ar fi făcut aici, seara, 
percheziţie, cum aş fi putut să le explic? Mi s-ar fi spus cu 
siguranţă: „L-ai ascuns înadins”. 

— Dar ai fi putut să-l laşi să plece. 

— „Să plece!” îl îngînă Nikita Kuzmici. E uşor de zis, da’ greu 
de făcut! 

Kolea împinse farfuria deoparte. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă alarmat Nikita Kuzmici. 

— Eşti un om rău, unchiule Nikita. Asta e! Mai bine am să plec 
de la dumneata. 

— Ai să pleci? 

Kolea continuă cu îndărătnicie: 

— Da! Mai bine mă duc în lagăr, să stau acolo cu tata! 

— În lagăr?! se miră Nikita Kuzmici. În care lagăr? 

— Ei, în lagărul acela care-i la marginea oraşului, în dosul 
sîrmei ghimpate. 


Cutele de pe fruntea lui Nikita Kuzmici se adîn- ciră şi mai tare. 
Privea încordat faţa băiatului şi se străduia să înţeleagă ce-i 
spune. 

— Tata? Care tată? Tatăl tău? E acolo? 

Kolea nu-i răspunse. Nu, n-o să-i spună nici un cuvînt mai mult. 

— De ce-ai pomenit de tata? L-ai văzut cumva? 

Kolea se ghemui din nou în colţul lui. Cum de scăpase vorba 
asta? Acum o să moară şi tata. Nu, nu, unchiul lui nu va mai afla 
nimic. Nici un cuvînt! 

— L-ai văzut în coloana prizonierilor? întrebă Nikita Kuzmici, 
apropiindu-se de băiat. Spune! L-ai văzut? 

Kolea se străduia să nu-şi plece ochii sub privirea scrutătoare a 
lui Nikita Kuzmici. 

— Nu, nu l-am văzut... Am spus-o aşa, într-o doară... Am 
născocit... 

Nikita Kuzmici clătină cu îndoială din cap: 

— Astfel de lucruri nu se spun aşa, într-o doară... mai ales 
acum, cînd ţi-ai pierdut mama... Se aşeză din nou şi-şi aprinse o 
ţigară. Uite ce-i, nepoate — zise el după ce se gîndi puţin — îţi 
interzic să ieşi din curte! Va veni vremea potrivită şi am să-ţi 
spun eu unde să te duci şi ce să faci... Ei, şi-acum, sper că ne- 
am înţeles? 

— Ba am să fug — răspunse cu încăpăţinare şi ură băiatul. 

— Bine, dacă-i aşa!... Atunci... 

Se auzi cheia răsucindu-se de două ori în broască. 

Kolea se repezi la fereastră. In ramă erau înfipţi drugi groși de 
fier. Nici cu ferăstrăul, chiar dac-ai tăia la ei o zi întreagă, şi tot 
nu-i puteai răzbi. 

Peste cîteva minute, unchiul Nikita, în palton, cu gulerul ridicat, 
ieşi din curte, după ce dădu drumul cîinelui din lanţ. 

Kolea rămase singur şi-l cuprinse deznădejdea. Trăgea de uşă 
cît îl ţineau puterile, se arunca în ea cu tot trupul, străduindu-se 
s-o spargă, izbea cu picioarele, dar în zadar. Uşa masivă de 
stejar nu ceda de loc şi ar fi putut să reziste asaltului unui om 
mult mai voinic. Se zguduia numai şi vuia surd sub loviturile lui. 
Nu, din odaia asta nu va putea ieşi niciodată. Kolea îşi băgă 
capul în sobă, însă hornul era prea îngust. Se alese doar cu 
nasul şi obrajii mînjiţi de funingine. 

Unde se dusese oare „băieşul”? Plecase, de bună seamă, la 
gestapo, să anunţe ceea ce aflase despre tatăl lui Kolea. „,Ce- 


am făcut, ce-am făcut! se căina băiatul. Cum să-l ajut pe tata? 
Cum să-l salvez?” 

Numai de s-ar întoarce odată unchiul Nikita! O să-l omoare, da, 
o să-l omoare cu cuțitul ăsta care stă pe masă. Şi Kolea apucă 
un cuţit mare de bucătărie, cu virful ascuţit. Da, da, o să-l 
omoare... _ 

Se întuneca repede. In curtea pustie lătra plictisit cîinele. 
Copacii, pe care toamna îi văduvise de frunze, îşi legănau trist 
ramurile înnegrite. În camera alăturată se auzea tic-tacul ritmic 
al unui ceas de perete... 

Cît timp să fi trecut oare? O oră, două, trei? Kolea şedea cu 
ochii deschişi şi se gîndea încordat. Işi aminti de copilăria lui, îşi 
aminti de tatăl şi de mama lui... Tot timpul avea în faţa ochilor 
dunga vînătă de pe obrazul mamei, pe care o văzuse atunci cînd 
ea se aplecase să-l sărute pentru ultima oară... Imaginea i se 
întipărise în minte şi-l obseda. De porumbei, de jocurile cu 
prietenii nu-şi mai amintea de loc. Era un biet omuleţ asupra 
căruia năvăliseră dintr-o dată toate necazurile şi care se 
străduia să înţeleagă ce trebuie să facă de acum încolo. 

Deodată, cîinele începu să latre furios. Kolea se apropie de 
fereastră şi văzu o siluetă neagră ce venea dinspre poartă. 
Unchiul Nikita A tras zăvorul... În coridor se auziră paşi tirşiiţi. 
Ţăcăni întrerupătorul şi, prin crăpătura uşii, în odaie pătrunse o 
fişie îngustă de lumină. Borzov rămase în tindă, să-şi scoată 
paltonul, apoi se apropie de uşă. 

Kolea se lipi de pervaz. De îndată ce unchiul Nikita va deschide 
uşa, el îl va da lovitura. Dar liniştea din cameră îl făcu pe Nikita 
Kuzmici să devină bănuitor. 

— Dormi? întrebă el de după uşă. Bine, dormi, nu te mai 
tulbur. 

Unchiul Nikita ţăcăni iar întrerupătorul şi plecă în camera 
vecină, care-i servea drept sufragerie. Umblă multă vreme prin 
odaie, trăgind la o parte mobilele, făcînd zgomot: parcă mişca 
dulapul din loc... sau poate masa? Kolea trăgea cu urechea la 
zgomotele ce veneau din încăperea alăturată şi se gradea ce să 
facă: să-l cheme pe unchiul Nikita sau să aştepte pînă ce va 
deschide el uşa? 

Se hotări să aştepte ca unchiul Nikita să intre singur în cameră. 

După un timp, „,băieşul” trecu în tindă. Se auzi iar zăvorul şi 
Nikita Kuzmici trînti uşa. Apoi linişte. Se dusese în curte. Dar 


zadarnic se strădui Kolea să-i desluşească umbra în partea 
aceea a curţii unde era poarta, că tot nu reuşi să vadă nimic. 
Auzi numai zăngănitul lanţului de care sta legat cîinele, şi 
lătratul lui. | se păru ciudat însă că acum cîinele lătra în cealaltă 
parte a curţii. „Acolo oare ce păzeşte?” se întrebă el. 

Nikita Kuzmici nu rămase multă vreme afară. Peste citeva 
minute se întoarse, încuie bine uşa pe dinăuntru şi stinse 
lumina. Judecînd după liniştea care se lăsase în casă, Kolea fu 
convins că bătrînul se culcase şi adormi şi el, dar fu trezit de 
nişte voci înăbuşite. Era o noapte întunecoasă. Pe sub uşă nu 
străbătea nici cea mai slabă rază de lumină. Pesemne că uşa 
odăii vecine, care dădea în tindă, era bine închisă. 

Somnul îi pieri pe loc şi Kolea îşi lipi urechea de gaura cheii. 
Da, fără îndoială, se auzeau două voci. Una surdă, necunoscută, 
cealaltă piţigăiată, a unchiului Nikita. Dar băiatul nu putu să 
desluşească nici un cuvînt. 

Kolea îşi lipi urechea de perete, mai aproape de soba care 
încălzea două camere: aceea în care se afla ei, şi odaia vecină 
unde unchiul Nikita discuta cu necunoscutul. Faptul că această 
discuţie avea loc în toiul nopţii îi făcu pe Kolea să devină atent. 
Despre ce vorbesc oare? De bună seamă că uneltesc ei ceva. 
Aici, în colţ, la peretele de lîngă sobă, se auzea ceva mai bine, 
dar cuvintele nu se desluşeau totuşi. 

Deodată, pe Kolea îl străfulgeră un gind: ce-ar fi dacă şi-ar vîrî 
capul în sobă? Zis şi făcut. 

Într-adevăr, aşa se auzea bine. De cealaltă parte a peretelui, 
soba avea probabil o răsuflătoare, oarece glasurile răsunau 
acum foarte limpede. 

— Eşti convins? întrebă vocea groasă, care i se păru cunoscută 
lui Kolea, 

— Absolut convins — răspunse unchiul Nikita. 

— Ai controlat? 

— Am controlat. 

Urmă un moment de linişte. 

— Şi cine l-a mai văzut în afară de Kolea? întrebă iar vocea 
groasă. 

— Încă trei oameni... Dar ăştia tac... Era cît pe-aci să se 
trădeze cînd a căzut în piaţă, 

— Cîţi prizonieri sînt acum în lagăr? 

— Vreo şase sute. 


— Şi cînd o să-i ducă de-aici? 

— Meyer spunea că vor începe să construiască fortificațiile 
peste cîteva săptămîni. Dar, bineînţeles; prizonierii vor fi trimişi 
acolo mai înainte. 

— Şi tu ai să ştii din timp? 

— E foarte greu, dar am să-ncerc. 

Kolea înţelese că era vorba despre tatăl lui. Poate că omul care 
vorbeşte cu unchiul Nikita este un ilegalist? Dar atunci de ce 
vorbeşte cu unchiul Nikita despre un lucru atit de important? Şi 
deodată Kolea sări ca ars. In ajunul arestării sale, mama se 
întîlnise şi ea cu unchiul Nikita. Nu, ea nu se dusese la el acasă, 
fusese la el la primărie, iar cînd se întorsese, era tare tulburată. 
Acum e sigur că unchiul Nikita atrage oamenii, apoi îi trădează. 
Trebuie să-l prevină pe cel care se află în odaia alăturată. Omul 
ăsta habar n-are că unchiul Nikita l-a trădat astăzi pe fugarul 
acela! 

— Acţiunea asta trebuie s-o ducem la capăt cu orice preţ — 
spuse din nou vocea groasă. Va trebui să pornim cu tot grupul 
pentru îndeplinirea ei! Dar înţelege şi tu: cea mai mică greşeală 
ne poate fi fatală. E nevoie de multă prudenţă, ca să nu cădem 
în cursă... 

— Da, trebuie să acţionăm prin surprindere — răspunse Nikita 
Kuzmici, şi lui Kolea i se păru că-l vede zimbind. Tăcură din nou. 
Dar ce să fac cu băiatul? întrebă Borzov. 

— Ţine-l deocamdată la tine. 

— Nu vrea. Spune că va fugi... 

— Acum, în nici un caz nu-l putem lua cu noi. Să stea vreo lună 
la tine. 

— Voi fi nevoit să-l ţin încuiat. 

— Ei, asta-i prea de tot! 

— Văd eu cum fac. Dacă se obişnuieşte aici, atunci e altceva... 
Bea-ţi ceaiul că se răceşte. 

— Nu, nu-mi arde mie de ceai! Trebuie să plec. Dik e legat? 

— Legat. 

— Rău cîine mai ai! 

Nikita Kuzmici rise: 

— Da, într-adevăr! Dar pentru asemenea viată, e cel mai 
potrivit paznic. 

Se auzi zgomotul unui scaun împins la o parte. 

— Uite ce-i, Ghenadi Andreevici... 


— Nu Ghenadi Andreevici, ci Pavel Martînovici — îl corectă 
Ghenadi pe interlocutorul său. 

Kolea îşi reţinu cu greu un strigăt de bucurie. Cum de nu şi-a 
dat seama pînă acum? Sigur, ăsta era glasul lui Ghenadi 
Andreevici, profesor la şcoala unde învățase el. 

Poate că ar fi bine să strige, să bată din picioare, să-l cheme în 
ajutor! Să-i povestească tot adevărul despre unchiul Nikita! Ei, 
dar dacă unchiul Nikita o să-l omoare pe Ghenadi Andreevici 
cînd o să vadă că acesta ştie tot adevărul despre el? Nu, trebuie 
să tacă, să rabde şi să asculte mai departe... 

— Şi-acum, Nikita Kuzmici, ţine minte locul de întîlnire — spuse 
Ghenadi Andreevici — satul Ma- linovka. 

— Aşa! 

— Casa Poloznevei. La marginea satului... 

— Aşa... ţin minte. 

— Parola: ,Se poate să beau puţină apă?” Şi ţi se va răspunde: 
„Apă e multă, poţi să bei cît vrei!” Ai înţeles? Repetă! 

Şi Nikita Kuzmici repetă: 

— „Se poate să beau puţină apă?” 

— Ştii acuma care-i sarcina ta? întrebă Ghenadi Andreevici. Nu 
trebuie să-ţi repet nimic? 

— Am înţeles tot, Pavel Martînovici)! 

— Acţionează, dar cu multă prudenţă! Rămii cu bine... Du-te şi 
ţine cîinele pînă sar eu gardul... 

În tindă răsunară surd paşii celor doi oameni. Se auzi trîntindu- 
se uşa de la intrare. În fundul curţii, cîinele începu să latre şi 
lătratul lui deveni din ce în ce mai puternic. Nikita Kuzmici 
mutase cîinele la locul lui... Peste o clipă se auzi din nou zăvorul. 
Borzov rămase citeva minute lîngă uşa în dosul căreia, 
tremurînd de încordare nervoasă, stătea Kolea. Ascultă puţin şi, 
văzînd că e linişte, Nikita Kuzmici se întoarse în camera lui. 

Kolea îşi vîri din nou capul în sobă. 

— Dumneata eşti, domnule Blinov? auzi el glasul unchiului 
Nikita. lartă-mă că-ţi telefonez în toiul nopţii, dar trebuie să-ţi 
comunic ceva extrem de important... Da, aş putea să aştept şi 
pînă dimineaţă... Am înţeles... miine, fix la ora 9, sînt la 
dumneata... 

Cuvintele acestea spulberară toate îndoielile lui Kolea. 

Pe Ghenadi Andreevici şi pe ceilalţi ilegalişti care luptau 
împreună cu el îi pîndea, fără îndoială, o mare primejdie. 


O ZI GREA 


Kolea se răsuci pe divanul îngust şi tare, fără să poată adormi; 
spre dimineaţă, răpus de oboseală, căzu într-un somn adînc şi 
greu. Se trezi însă brusc. Presimţirea unei primejdii apropiate, 
care se cuibărise dintr-o dată undeva în tainiţele conştiinţei lui, îl 
făcu să se dezmeticească repede. Sări în sus ca ars. Zvîrli cît 
colo mantaua ruptă cu care se învelise şi rămase în mijlocul 
camerei, cu părul zbirlit şi cu obrazul brăzdat de dira roşie pe 
care i-o lăsase perna aspră. 

In uşă, fără să treacă pragul, stătea Nikita Kuzmici, îmbrăcat 
cu paltonul şi cu şapca în cap. 

— Tu, Kolea, ar fi bine să lucrezi la pompieri — spuse el, 
zimbindu-i cu blindeţe. 

Kolea îşi holbă ochii cîrpiţi de somn, simțind în tot corpul o 
amorţeală neplăcută. La fereastră se iţea o dimineaţă însorită şi 
luminoasă. In virful gardului se foia un cocoş mare şi frumos, 
care-şi scutura semet penele. 

— Nu te teme, nu m-ating de tine — îi spuse liniştit Nikita 
Kuzmici. Şi nici n-am să te-ncui... Eşti liber să umbli prin toată 
casa. Mîncarea-i pe masă. Dar în curte să nu ieşi, că te sfişie 
cîinele... Şi să fii cuminte... Cînd mă-ntorc deseară, vedem noi 
ce-i de făcut... 

Şi Nikita Kuzmici ieşi fără să mai încuie uşa în urma lui. Kolea îl 
văzu cum dă drumul cîinelui din lanţ, apoi cum, îndreptindu-se 
cu paşi grăbiţi spre poartă, părăseşte curtea. Se opri puţin în 
loc, îl ameninţă sever cu degetul şi păşi în stradă. 

Băiatul se trînti din nou pe divan. Undeva, dincolo de perete, se 
auzea tic-tacul ritmic al ceasului. În curte, cocoşul cînta vesel, 
iar cîinele, care alerga sub ferestre, îi răspundea cu un miriit 
furios. 


Casa lui Nikita Borzov avea trei camere. În prima, cea mai 
spațioasă, era o sobă mare de cărămidă, acoperită cu o plită 
groasă de fontă, cu trei ochiuri. În dreapta, în colţ, se afla un 
bufet pentru vase, iar în mijloc, o masă grea de stejar, cu pi- 
cioarele scurte. La masa asta mînca unchiul Nikita şi tot la ea 
scria seara, punînd în faţă vechiu-i registru de contabilitate, cu 
coperţile negre. Uşa din stînga dădea într-o cameră mică, din 
care aproape trei părţi erau ocupate de un pat lat. Deasupra 
patului, într-o ramă neagră, atîrna o fotografie mare a unchiului 
Nikita. Fotografia asta fusese făcută încă în ajunul revoluţiei, 
cînd lucra tot la baia orăşenească, pe atunci proprietatea negus- 
torului Trifonov. Fotograful îl pusese să stea în picioare, lîngă o 
etajeră pe care fusese aşezat un vas frumos, cu trandafiri mari 
de hirtie. Umerii înguşti ai unchiului Nikita erau strînşi într-un 
surtuc negru, împrumutat anume pentru această ocazie, iar 
faţa, şi aşa destul de mică şi inexpresivă, părea şi mai mică din 
pricina mustăţilor cu vîrfurile ascuţite şi răsucite în sus ca nişte 
săgeți. 

In a treia cameră, în care stătea acum Kolea, se afla un divan, 
iar pe pereţi atîrnau cîteva litografii tăiate din reviste vechi. 
Camera asta n-avea o destinaţie anume, şi unchiul Nikita o 
punea la dispoziţia rudelor care veneau cîteodată la oraş. 

De cînd ajunsese însă o personalitate importantă în oraş, 
angajase o femeie în vîrstă, care venea de două ori pe 
săptămînă şi-i avea grijă de gospodărie. Unchiul Nikita îşi 
încălzea singur mîncarea pe o lampă de gaz care afuma toată 
casa. 

Kolea găsi pe masă un castron cu carne fiartă, nişte castraveti 
muraţi, piine neagră şi plăcintă cu varză. Văzînd aceste 
bunătăţi, nu rezistă şi luă un cuţit, repezindu-se lacom asupra 
mîncării. Inghiţea bucăţile de carne pe nemestecate şi muşca 
din castraveți de-i trosneau dinţii. 

Bucata mare de carne şi osul cu măduvă care rămăseseră mai 
puteau sătura vreo cinci oameni. Plăcinta, cu toate că nu era 
proaspătă, i se păru deosebit de gustoasă. Îi lipsea numai ceaiul. 
Dar, la urma urmei, după ce miîncase castraveți muraţi, putea 
să bea o cană cu apă rece. La virsta lui Kolea, astfel de lipsuri 
nu-ţi strică buna dispoziţie, şi băiatul se simţi mult mai în 
putere. Işi luă inima în dinţi şi deschise uşa spre pridvor. De cum 
îl zări, cîinele începu să mirîie surd, rînjindu-şi colții albi şi uriaşi 


şi, în salturi mari, se năpusti spre el. Kolea trînti uşa chiar în 
clipa cînd labele păroase ale cîinelui atinseră pridvorul, apoi 
alergă la fereastră. Dulăul şedea pe treapta de sus, privind spre 
uşă cu ochi flămiînzi şi răi. Kolea întredeschise uşa. Dulăul 
începu să latre prelung. Nu, cu animalul ăsta nu te poţi înţelege! 
Dac-ar încerca să-l cîştige totuşi cu ceva? Tăie o bucată de 
carne, fluieră şi i-o aruncă. Cîinele adulmecă bucata şi se 
îndepărtă nepăsător. 

Da, fără îndoială, unchiul Nikita ştia în paza cui îşi lăsase 
nepotul! Unui asemenea paznic poţi să-i încredinţezi liniştit 
toată casa. 

Orele se scurgeau chinuitor de încet... Soarele scăpăta spre 
asfinţit. Kolea umbla agitat de colo pînă colo, străduindu-se în 
zadar să găsească o so- luţie de a ieşi din casă. Într-un colţ, 
după sobă, găsi o fringhie lungă şi-i făcu un laţ la un căpăt. 
Incercă de citeva ori să-l zvîrle pe gitul blestematului de cîine, 
dar dulăul se ferea cu dibăcie sau apuca frîn- ghia cu dinţii, 
încercînd s-o rupă. Acest joc enervant continuă timp îndelungat. 
Pînă la urmă, Kolea obosi şi se urcă pe pervazul ferestrei. 

Ce să facă? În timp ce el zace închis aici, unchiul Nikita i-a şi 
povestit, desigur, lui Meyer despre vizita din timpul nopţii. Acum 
hitleriştii cunosc parola şi vor trimite un spion la văduva Poloz- 
neva. lar mai departe... Deodată parcă-l văzu pe Ghenadi 
Andreevici zăcînd la pămînt, cu un glonţ în cap... Şi băiatul se 
gîndi la taică-su: „Ce-o să se întîmple cu tata? Unchiul Nikita a 
aflat că este în lagăr. Cu siguranţă că tata va fi spînzurat... 
Doamne, ce prostie am făcut că i-am spus unchiului Nikita!” 

Trebuie să scape cît mai repede din casa asta blestemată, dar 
ce te faci cu afurisitul de cîine?... Ce-ar fi dacă s-ar înfăşura în 
plapumă şi ar ieşi în goană?... Nu, nu se poate, cîinele, oricum, 
se va năpusti asupra lui şi-l va sfişia cu colții. Ah, să-l 
otrăvească, dar cu ce? Dacă l-ar pocni în cap cu vătraiul din 
dosul sobei? Kolea cobori de pe pervaz şi luă vătraiul plin de 
funingine: vătraiul avea coada arsă în două locuri şi abia se mai 
ţinea. Toporul... Dacă ar lua toporul? Kolea se repezi să-l caute 
prin toată casa. Dar nu-l găsi nici în odaie, nici în cămară, 
nicăieri. Probabil că unchiul Nikita îl ascunsese în magazie. 

În tindă, Kolea se opri deodată locului. Între uşa care dădea 
afară şi uşa care dădea în casă era un spaţiu destul de... Ce-ar fi 
să ademenească dulăul acolo, apoi... O, dac-ar reuşi! 


Intră în cameră, luă laţul, îl desfăcu, apoi se întoarse în tindă, 
legă capătul frînghiei de clanţa uşii de afară, iar restul funiei îi 
trecu, prin tindă, în casă. Apoi închise uşa dinăuntru, însă nu de 
tot, ci numai atita cît să rămînă o crăpătură îngustă, şi trase 
fringhia spre el. Asta e! Uşa de afară se trînti. Kolea împinse 
apoi uşa dinspre odaie şi o închise bine, strîngînd frînghia de 
pervaz! Ca să fie mai sigur, Kolea legă capătul funiei de un 
picior al mesei. 

Aşa! Daca dulăul va nimeri în tindă, din capcana asta n-o să 
mai poată scăpa. 

Acum rămăsese de făcut ceea ce era mai important, şi anume 
să-l ademenească în casă, iar el, Kolea, să aibă timp să închidă 
şi uşa dinăuntru. Da, dar cum? Să-i mai arunce nişte carne? 
Cîinele n-a mîncat nici bucata aceea; uite-o, mai zace şi acum în 
praf, lîngă scară. Nu, trebuie să născocească altceva. 

Kolea stătu puţin şi se gîndi. Cine ar fi putut bănui că acest 
băieţandru firav, cu obrajii palizi şi ochii mari, cenuşii e gata să 
se încaiere cu un dulău puternic, mare şi rău, dresat anume 
pentru a prinde oameni! 

leşi în pridvor şi se opri pe treapta de sus. Cîinele stătea 
culcat pe cărarea care ducea spre poartă, cu labele întinse 
înainte, şi-l privea cu atenţie. Părea obosit, dar, conştient de 
forţa sa, îşi alesese o poziţie favorabilă. Poftim de încearcă să 
treci pe lîngă el, dacă poţi! 

Kolea stătu puţin locului, făcîndu-şi curaj. Hotărirea pe care o 
luase s-ar fi putut termina pentru el într-un mod îngrozitor. leri îl 
salvase unchiul Nikita, acum însă, dacă-l prinde, cîinele nu-l va 
cruța. Deodată băiatul îşi scutură capul, se strînse ghem de 
parcă s-ar fi pregătit să se arunce într-o apă rece ca gheaţa şi 
sări de pe pridvor pe cărare, nă- pustindu-se spre cîine. 

Surprins, dulăul se ridică în picioare, se dădu speriat înapoi, 
dar în aceeaşi clipă, rînjindu-şi colții, îşi făcu vînt ca să-i taie 
calea. Kolea mai făcu vreo zece paşi în fugă, se întoarse şi se 
repezi spre pridvor, auzind în urma lui răsuflarea grea a cîine- 
lui. 

Năvăli ca năuc în pridvor, apoi în tindă, observă cum îl 
urmăreşte umbra neagră, trinti uşa dinăuntru şi se lipi de ea, 
pierzîndu-şi aproape cunoştinţa. Înfuriat, cîinele zgîria uşa cu 
labele. Venindu-şi puţin în fire, Kolea întredeschise uşa şi trase 
de frînghie. Uşa de afară se trînti şi cursa se închise. 


Urlînd înfiorător, cîinele se zbătea ca turbat în spaţiul îngust 
dintre cele două uşi, dar acum nu mai era periculos. Peste 
cîteva minute, Kolea se caţără pe gard, chiar prin locul pe unde 
sărise în ajun. Uff! lată-l în curtea vecină! Nu îndrăznise să iasă 
pe poartă, de teamă că-l va întîlni în drum pe unchiul Nikita. Se 
strecură prin curţi dosnice şi ajunse în strada vecină. Simţindu- 
se scăpat de primejdie, se aşeză pe o grămadă de lemne, să 
mai răsufle puţin. 

În sfîrşit e liber! Ce să facă acum? Încotro s-o ia? Toată ziua 
fusese atît de preocupat de dorinţa de a fugi, încît nici nu se 
gîndise măcar unde se va duce după aceea. 

Acasă la el nu voia să se mai întoarcă. Prea îi stăruia în minte 
noaptea aceea îngrozitoare, noaptea cînd rămăsese singur, 
după uciderea mamei lui. Trebuie să ajungă cît mai curînd în 
sat. Îşi aminteşte bine parola. „Se poate să beau puţină apă?” 
Dacă va merge mai repede, pînă se înserează va fi acolo. 

Kolea se îndreptă spre poarta din dosul căreia se vedea strada. 
Ajuns aici, se uită cu prudenţă în jur. Se părea că nu-l pîndeşte 
nici o primejdie. Nişte femei veneau de la piaţă. Pe cealaltă 
parte a străzii trecea încet un poliţai. Cu ăsta ar fi mai bine să 
nu se întîlnească. 

Kolea se întoarse şi porni în sens opus. La colţul străzii auzi în 
urma lui nişte paşi tirşiiţi; se uită îndărăt şi dădu să fugă, dar era 
prea tîrziu. O mînă osoasă şi puternică îl înşfăcase de umăr. 

— Încotro fugi, băiete? spuse un bărbat cu glasul blînd. Hai, nu 
te zbate! Nu trebuie să-ţi fie teamă de mine! la te uită în ce hal 
eşti! Istovit de-a binelea... Hai cu mine! Nu trebuie să rămii pe 
stradă. Ai să te prăpădeşti. 

Şi, strîngîndu-l zdravăn de mînă, îl tîrî cu sila după el. Nu-i era 
uşor bătrînului să ducă în mîna stîngă trepiedul aparatului 
fotografic, iar cu dreapta să tragă băiatul, care se împotrivea din 
răsputeri. Dar fotograful din piaţă nu voia să lase nici trepiedul, 
nici mîna băiatului. Fără trepied, n-ar mai fi avut din ce trăi, iar 
băiatul... Cum ar fi putut lăsa omuleţul ăsta, părăsit de toţi, să 
se descurce singur? 


NOI ÎNCERCĂRI 


lakuşkin mergea încet, tirindu-şi anevoie picioarele, şi ofta 
adînc. Avea aerul unui om bolnav şi istovit de puteri. Deodată se 
opri. 

— Ei, Kolea — spuse el — n-am să te iau cu sila. Dacă vrei, poţi 
să pleci, uite drumul, dar la mine, să ştii, ai s-o duci bine. Dacă 
rămii singur, te prăpădeşti cu zile. Hai vino! N-o să-ţi pară rău. 

Ochii spălăciţi, cu pleoapele zbiîrcite, îl priveau blind. În toată 
înfăţişarea lui era ceva care te făcea să ai încredere în el. 

— Dă-mi trepiedul! zise Kolea. Ţi-l duc eu. 

— Na, du-l tu! răspunse lakuşkin, bucuros, şi-i întinse trepiedul 
de lemn. Dar bagă de seamă, du-l cu grijă! Să nu-l scapi... 

Kolea nu se aşteptase la atita încredere din partea bătrînului. 
De cite ori a dorit să pună şi el mîna pe aparatul în jurul căruia 
oficia bătrînul fotograf, dar lucrul acesta i se părea atit de 
imposibil, încît nici măcar nu încercase s-o facă. Şi-acum, 
poftim, duce el singur trepiedul! Cînd îl priveai, trepiedul părea 
greu şi masiv, dar de fapt era uşor, fiind făcut din lemn de frasin 
uscat. 

Kolea mergea ţanţoş alături de lakuşkin, închi- puindu-şi că e 
scutierul lui. 

— Ai să locuieşti la mine — îi spuse bătrinul —: şi-am să te 
învăţ multe lucruri... 

— Să şi fotografiez? 

— Bineînţeles. 

— Şi e greu tare? 

— Greu, dar dac-ai să fii sîrguincios, ai să în-veţi. 

Kolea îl privi atent: nu cumva glumeşte? Dar bătrînul îl bătu 
uşurel pe umăr. 

— Ai să devii un bun fotograf... Şi-ai să vezi cum o s-o ducem 
noi doi! Eu am să stau la casă, iar tu o să fotografiezi. 


— Cu un aparat mare? 

— Da, cu cel mai mare. 

Merseră în tihnă pînă la casa lui lakuşkin, aflată pe una din 
străduţele lăturalnice. Gardul strimb, care fusese cîndva verde, 
acum era de un cenuşiu murdar. Căsuţa mică părea crescută din 
pămînt. Construită încă la mijlocul veacului trecut, schimbase 
mulţi stăpîni care, după cum se vedea, nu prea se îngrijiseră de 
ea. Zidurile deveniseră vine-ţii din pricina intemperiilor, 
pridvorul scîrţiia din toate încheieturile de îndată ce puneai 
piciorul pe el, iar uşa de la intrare avea prinse pe margini fişii de 
pislă. Şi-năuntru, casa era la fel de neîngrijită şi avea un aspect 
jalnic. Ciudat lucru însă: nimic din interiorul ei nu trăda 
profesiunea stăpînului. Pe pereţi nu atîrnau fotografii, nu se 
vedea nici un album. Numai m cămăruţa întunecoasă, lipită de 
bucătărie, se aflau borcane cu lichid fixativ şi felurite ustensile, 
de care un fotograf nu se poate dispensa. 

În căsuţa aceasta, Kolea se simţi uimitor de liber, lakuşkin 
puse aparatul pe o măsuţă aşezată în faţa unei oglinzi vechi, cu 
ramă neagră, şi luă trepiedul din mîna lui Kolea. 

— Ei, iată că am ajuns! Îndată o să-ţi dau să mănînci şi să bei 
ceai... 

Kolea simţi că-l cuprinde un val de energie. 

— Dumneata stai jos spuse el, făcînd pe gospodarul. Unde-i 
samovarul? Las’ că-l pun eu sin- gur... 

lakuşkin zîmbi: 

— N-am samovar. Am numai un ceainic. Apa-i în căldare, după 
uşă, iar lampa de gaz, pe plită... După cum văd, eşti un băiat 
isteţ. Frumos din partea ta că ajuţi un om bătrîn... 

Cit timp Kolea se ocupă de ceainic, lakuşkin. puse masa. 
Scoase din dulap o bucată de brînză, piine şi puţin unt. 

— Să-mi spui Ivan Mitrici — zise lakuşkin, bă- gînd de seamă că 
băiatul, neştiind cum să i se adreseze, se simţea stingherit — şi 
acum nu te mai agita atita, stai jos şi odihneşte-te... Unde ai fost 
toată ziua şi toată noaptea? Te-am căutat de-am căzut din 
picioare de oboseală. Credeam că te-ai rătăcit pe undeva... 

Kolea îi povesti ce i se întimplase din clipa cînd îl luase unchiul 
Nikita. Nu-i pomeni însă de discuţia pe care o auzise în timpul 
nopţii. Deşi i se părea că poate să aibă deplină încredere în 
lakuşkin, îşi dădea totuşi seama că secretul ăsta nu trebuie să-l 
destăinuiască nimănui. 


Ascultînd cu atenţie cum unchiul Nikita predase gestapoului pe 
prizonierul fugar, lakuşkin rămase multă vreme tăcut, dus pe 
gînduri. 

— Ce ticălos! izbucni el deodată. Trădătorul! S-a vîndut pentru 
o cutie de conserve! Ai făcut foarte bine că ai fugit de la el. 

— Dar dacă unchiul Nikita o să vină aici? întrebă Kolea. 

— Nu vine — răspunse ferm lakuşkin — e un laş! la zi, cum te-a 
dus la el, pe furiş, ai? 

— Mi-a spus să nu mă apropii de el, ci să merg în urma lui. 

— Păi vezi! N-a vrut să te lase să ieşi din casă, temîndu-se că 
poliţaiul o să afle că eşti rudă cu el... Nu-i nimic, există oameni 
care ţin socoteală de tot ce se petrece... 

— Şi dumneata îi cunoşti? întrebă Kolea. 

În naivitatea sa, băiatul credea că bătrînul ştie adevărul despre 
Ghenadi Andreevici şi vorbeşte tocmai despre el. Dar, spre 
mirarea lui, lakuşkin deveni dintr-o dată tăcut, încruntindu-şi 
sprince- nele stufoase, care îi acoperiră aproape complet ochii. 

— Ei, asta n-are nici o legătură cu treaba noastră — îi răspunse 
el pe ocolite. lar unchiul ăsta al tău va răspunde pentru tot ce 
unelteşte. Pentru tot! Şi făcu un gest ameninţător cu degetul. 
Şi pentru viaţa mamei tale va răspunde, bestia! 

Kolea simţi cum i se fringe inima de durere. Lupta greu cu 
ispita de a-i povesti lui lakuşkin totul, pînă la capăt: şi despre 
discuţia pe care o auzise în timpul nopţii, şi despre locuinţa 
conspirativă din casa văduvei, şi despre tatăl său care se 
chinuia în lagăr, şi despre faptul că vrea să ajungă pînă la 
Ghenadi Andreevici, ca să-l roage să-i ajute. 

— la vezi, parc-a fiert apa — grăi Ivan Mitrici — aud cum saltă 
capacul ceainicului. Caută ceaiul în dulap. 

Kolea se duse în bucătărie. Într-adevăr, apa fierbea şi din 
ceainic ieşeau şuviţe cîrlionţate de aburi. Băiatul apucă miînerul 
de fier, dar îşi arse două degete. 

— Aoleu! 

— Ce-ai păţit? îl întrebă Ivan Mitrici din camera cealaltă. 

— M-am fript la degete — se văită Kolea. 7 

Dar strigase nu numai pentru că-şi arsese degetele. In curte, 
sub plopi, stătea unchiul Nikita. Cînd apăruse? Doar în clipa asta 
s-a uitat pe fereastră, şi în curte nu era nimeni! Observînd că 
băiatul îl vede, unchiul Nikita îi făcu semn, ducîndu-şi degetul îa 


buze. Ce înseamnă asta? Un avertisment? Sau poate trebuie să 
tacă... 

Fără să-şi dea seama, Kolea se întoarse: lakuşkin îl văzuse 
oare şi el pe unchiul Nikita? Fotograful se dusese în cămăruţa de 
lîngă bucătărie şi umbla la nişte borcane, tuşind într-una 
bătrîneşte. Cînd Kolea privi din nou, unchiul Nikita dispăruse. Pe 
cărarea ce ducea spre gard nu mai era nimeni. In acelaşi timp 
se auzi scîrţiitul treptelor şi cineva care orbecăia în tinda 
întunecoasă, în faţa uşii, căutînd clanţa. Deoarece nu nimerea, 
deschise uşa trăgind-o de fişia de pislă. 

Unchiul Nikita! Să se salveze, să fugă cît mai repede de omul 
ăsta afurisit! 

Se, auzi scîrţiitul balamalelor ruginite ale uşii şi zăngănitul 
geamului, care abia se mai ţinea în rama cu chitul uscat şi căzut 
pe alocuri. Kolea era gata să sară pe fereastră cînd deodată, din 
spatele magaziei aflate în fundul curţii, apăru un poliţai roş- 
covan, înalt, cu un automat în mînă, care strigă: 

— Ei, înapoi! şi ridică automatul. _ 

Speriat, băiatul se întoarse în bucătărie. In camera vecină, Ivan 
Mitrici ieşise în întîmpinarea unchiului Nikita şi începură să 
discute. 

Kolea se frămînta să-şi găsească un loc unde să se poată 
ascunde... Ca să se caţăre în pod, trebuia să iasă în tindă şi să 
treacă neapărat prin odaia unde îl aştepta unchiul Nikita. Dar 
beciul? Poate că există vreun chepeng în podea? Nu, toate scîn- 
duriie erau bine aşezate una lîngă alta şi nu se vedea nici urmă 
de chepeng. Deznădăjuit, Kolea se ghemui lîngă uşorul uşii 
întredeschise, ascultîind ce vorbea Ivan Mitrici cu „„băieşul” acela 
blestemat, dar nu discutau despre el. Ivan Mitrici îl ruga cu 
insistenţă pe unchiul Nikita să se dezbrace şi să ia loc la masă, 
dar acesta refuza, pretinzind că e ocupat. Trecînd pe strada 
asta, spunea Borzov, îşi adusese aminte că nu se mai 
fotografiase de mult, şi cum primarul Blinov ceruse ca toţi 
funcţionarii să aducă fotografii, intrase la lakuşkin. 

Ivan Mitrici întrebă ce dimensiuni să aibă fotografiile şi se 
plinse că e tare greu să facă rost de hirtie bună. N-are nici un fel 
de legături cu ofiţerii hitlerişti şi, dacă uneori i se mai aduce 
hîrtie, el se fereşte s-o cumpere, de teamă să nu fie învinuit că a 
furat-o. Nikita Kuzmici făgădui să-i facă rost de tot ce are 
nevoie, mai ales că, pentru el, lucrul ăsta nu prezintă nici o 


dificultate, deoarece îndeplineşte funcțiuni cu totul speciale la 
primăria oraşului. 

Vorbeau ca doi oameni care îşi cunosc valoarea şi care ocupă 
în societate un loc de prim rang. Pînă şi în tonul lui Ivan Mitrici 
era multă demnitate. El îl roagă, dar dacă-i este greu, nu 
insistă. La rîn-dul său, Nikita Kuzmici îi promite, însă nu se 
obligă să-l servească negreşit. 

Ivan Mitrici îl pofti pe Borzov să treacă a doua zi dimineaţă pe 
la atelier, şi el va face tot ce trebuie. Apoi se lăsă tăcere. Se 
părea că totul a fost aranjat, iar lui Nikita Kuzmici nu-i mai 
rămînea decît să plece. Într-adevăr se auzi zgomotul scaunelor 
împinse la o parte. Nikita Kuzmici se ridică şi se apropie de uşă. 
Kolea răsuflă uşurat. In sfirşit pleacă! 

Dar Borzov parcă-şi aminti de un lucru care n-avea prea 
multă importanţă: 

— Ah, da, Ivan Mitrici... Uitasem. Ştii, băiatul acela care s-a luat 
după dumneata trebuie să vină cu mine. 

Kolea simţi că dincolo de uşă se lăsase o tăcere apăsătoare. 
Pesemne că Ivan Mitrici căuta să-şi adune gîndurile. Lovitura 
fusese prea neaşteptată. 

— Vorbeşti de Kolea? întrebă el, cu nelinişte. 

Dar tonul era al unui om hotărît să nu cedeze. Şi băiatul crezu 
că bătrînul poate să-l apere. leşi din bucătărie şi se repezi spre 
unchiul Nikita: 

— Dumneata să pleci, pleacă de-aici! 

Unchiul Nikita făcu un semn cu capul spre uşă: 

— Să mergem! Hai mai repede! 

lakuşkin îl acoperi pe Kolea cu trupul lui. 

— Băiatul ăsta va rămîne aici! spuse el, foarte hotărît. 

— Ba nu, băiatul ăsta va merge cu mine! 

lakuşkin zîmbi: 

— Mi se pare că eşti unchiul lui? Nu? Şi dumneata ştii care pot 
fi consecinţele... 

— Da, ştiu tot, domnule lakuşkin. E nepotul meu şi de aceea îl 
iau cu mine. De altfel am şi un ordin al lui Blinov... 

— Ordinul lui Blinov? întrebă alarmat lakuşkin. Şi ce nevoie 
are, mă rog, Blinov, de băiatul ăsta? 

Unchiul Nikita îi aruncă lui Kolea o privire răutăcioasă: 

— Băiatul ăsta ştie prea multe! Şi are limba cam lungă. 
Vorbăria-i de prisos, va merge cu mine. E arestat! 


lakuşkin îşi desfăcu mîinile a neputinţă şi se dădu un pas 
înapoi: 

— Dumnezeu o să te pedepsească, Nikita Kuzmici! Omori 
oamenii pentru nimica toată!... Vino aici, băiatul meu, să te 
sărut. N-am putere să te apăr, dar am să umblu peste tot ca să 
fii eliberat... 

Nikita Kuzmici deschise larg uşa. 

— Treci înainte! i se adresă el cu brutalitate lui Kolea. Să nu 
cumva să-ţi treacă prin cap să fugi! Cînd sînt în exerciţiul 
funcţiunii, nu ţin seama de nici un fel de legături de rudenie. 

lakuşkin îl conduse pe Kolea pînă la poartă, şi acolo îşi luară 
rămas bun. Poliţaiul cel roşcovan aştepta în mijlocul curţii şi, la 
un semn al lui Borzov, îmbrînci băiatul cu patul automatului: 

— Hai, mişcă-te mai repede! 

Kolea porni în faţa poliţaiului, iar unchiul Nikita îl ajunse din 
urmă. 

— Dracu’ să te ia, că multă bătaie de cap mi-ai mai dat! îl ocări 
el cu jumătate glas. De ce-ai fugit? Cine te-a pus? Acum va 
trebui să stai la beci. Un singur lucru te rog: să taci chitic. Auzi? 
Măcar cit ai să fii la beci să taci... că de nu... 

Poliţaiul mergea foarte aproape de ei, aşa că unchiul Nikita nu 
mai spuse nimic; din cînd în cînd arunca doar cite o privire 
semnificativă arestatului. 

Curînd, Kolea fu aruncat în beciul depozitului de făină, unde 
fusese înjghebată un fel de închisoare de tranzit. Aici erau aduşi 
toţi cei arestaţi, şi tot aici se hotăra soarta lor: care să fie trimişi 
la gestapo, care să fie judecaţi pe loc. In beci mirosea a făină şi 
a şoareci. Din stradă, printr-o ferestruie murdară aşezată chiar 
aproape de plafon, se strecura cu zgircenie o lumină tulbure. 
Ferestruia asta era atit de îngustă, încît n-avea nevoie nici de 
gratii; un om mare nici nu s-ar fi putut strecura pe acolo. Nu 
vedeai decit un crimpei de cer şi bocancii grei din picioarele 
santinelei. 

De-a lungul peretelui se înşirau paturi de lemn din scînduri 
groase, înnegrite de vechi ce erau. Acolo şedeau doi bătrîni, 
îmbrăcaţi cu nişte pufoaice jerpelite, şi o fetiţă slăbuţă, de vreo 
cincisprezece ani, care plingea; de sub băsmăluţa cu care era 
îmbrobodită ieşeau două codițe subţiri, blonde. Paltonaşul vechi 
şi rochita peticită îi dădeau un aer şi mai trist. Într-un colţ 
întunecat zăcea un om învelit cu o manta murdară. 


Kolea auzi cum se trînteşte uşa în urma lui, şi zăvorul îl izolă 
de restul lumii. Porni încet spre pat şi se aşeză pe margine. 

Bătrînii îl priviră uimiţi. 

— Ei, drăcie, acum s-au luat şi de copii! spuse unul dintre ei, cu 
faţa ciupită de vărsat. 

Fetiţa se opri din plîns şi privi uimită la Kolea. Faptul că aici, în 
beci, se afla şi băieţandrul ăsta pirpiriu, care era tot atît de 
nefericit ca şi ea, o mai linişti. 

— Vino să stai lingă mine! zise fetiţa şi se dădu mai spre 
perete, făcîndu-i loc. Cum te cheamă? 

— Kolea! Dar pe tine? 

— Maia. 

— Eu te cunosc, te-am văzut pe stradă. 

— Şi eu te-am văzut. 

— Locuieşti pe Kostromskaia? 

— Pe Kostromskaia. 

— Tatăl tău lucra la depou? 

— La depou. pE 

— Şi al meu tot la depou... Mecanic... 

— Al meu e lăcătuş. Cum te mai cheamă? 

— Ohotnikov. Kolea Ohotnikov. 

— Pe mine mă cheamă Şubina. Tatăl meu povestea adeseori 
despre tatăl tău... E mustăcios şi, cum să zic, aşa, cam 
morocănos. Tot timpul îi ocăra pe lăcătuşi. 

Dar Kolea nu voia să vorbească despre tatăl lui şi o întrebă: 

— Pe tine de ce te-au luat? 


— Au vrut să mă trimită în Germania şi m-am ascuns. 

— Cîţi ani ai? 

— Paisprezece... Dar la comandatură mi-au spus că nu e 
adevărat şi că am şaisprezece. 

— Eu am cincisprezece — minţi Kolea, deoarece nu voia să fie 
mai mic decit fetiţa. 

— Dar pe tine de ce te-au luat? întreibă ea. 

Kolea se posomori. 

— Pe mine... Mie mi-au omorit mama — spuse el — iar eu am 
fugit de la unchiul Nikita. El este acela care m-a prins şi m-a 
adus aici. 

— Care unchi Nikita? Ala care lucrează la primărie? 

— Chiar el — confirmă Kolea. A vrut să mă ţină închis, dar eu 
am fugit... Şi de aici am să fug. 

Maia oftă: 

— De-aici n-ai cum să fugi! şi-i arătă din ochi cizmele negre ce 
patrulau în dreptul pătratului luminos al ferestruii, bocănind 
ritmic pe pavajul din curte. 

— Ba tot am să fug! repetă cu îndărătnicie Kolea. 

Omul care zăcea în colţul întunecos îşi scoase capul de sub 
mantaua ce-l acoperea şi se sprijini într-un cot. 

— Vocea asta mi-e foarte cunoscută — rosti el şi Kolea 
recunoscu fugarul pe care încercase să-l salveze în curtea 
unchiului Nikita. Şi tu eşti aici? Ei, asta-i bună! La orice, dar la 
asta nu m-aş fi aşteptat! Cum de te-au înhăţat? 

— Uite-aşa, m-au înhăţat şi gata! răspunse posomorit Kolea. 

Omul clătină din cap. 

— Nu, nu m-aş fi aşteptat să te văd aici — repetă arestatul şi, 
coborînd de pe patul de lemn, se aşeză lingă Kolea şi îi întinse 
mîna. Şi-acum, tinere, hai să facem cunoştinţă! Spune-mi Mişa... 
Nu cumva din cauza mea te-au adus aici? 


— Nu — zise Kolea — pe mine m-a vîndut un- chi-meu. 

— Şi ce vor să facă cu tine? 

— Habar n-am. 

Mişa zimbi: 

— Ei, hai, nu te pierde cu firea! Principalul e să te ţii tare. Pe 
urmă vedem noi ce-o să mai fie... 

Unul dintre bătrîni oftă: 

— Cîndva, în beciul ăsta vindeam făina negustorului Dorofeev. 
Dar pe-atunci nu ştiam că tot aici o s-aştept să-mi sune ceasul 
din urmă... 


SE ÎNCURCĂ IŢELE... 


Primarul Blinov apăruse în oraş curînd după ce acesta fusese 
ocupat de hitlerişti. Ce făcuse pînă în ziua cînd comandantul 
oraşului, Kurt Meyer, îl adusese la primărie, era pentru toţi o 
taină. Blinov singur spunea că ani de-a rîndul fusese învăţător la 
Belgorod. Dar într-o zi, cînd a fost întrebat cum se numeşte 
strada principală din acest oraş, el a mormăit ceva şi a evitat să 
răspundă. 

Chiar în primele zile, noul primar dădu a înţelege populaţiei că 
el nu este adeptul măsurilor aspre. Raziile din piaţă şi din oraş 
deveniră mult mai rare. Autorizaţiile de plecare în alt oraş se 
eliberau mai uşor. Cînd începură să-i strîngă pe tineri pentru a fi 
trimişi în Germania, el dădu dispoziţii medicilor ca, în măsura 
posibilităţilor, să-i scutească pe toţi acei cu sănătatea mai 
şubredă. 

Curînd, în tot oraşul se răspîndi zvonul că primarul este în 
legătură cu ilegaliştii. Dar după ce în piaţa oraşului fură 
spînzuraţi trei partizani, iar mai pe urmă şi Ekaterina 
Ohotnikova, zvonul încetă. 

Într-un fel sau altul, populaţia oraşului simţea diferenţa dintre 
Blinov şi Kurt Meyer. In timp ce Meyer nu-şi ascundea de loc 
cruzimea, Blinov, cu o grijă deosebită, scotea în evidenţă faptul 
că, şi în cele mai grele împrejurări, el continuă să apere 
interesele locuitorilor. Tocmai de aceea nu-i plăcea să asiste la 
execuţii. Cînd Kurt Meyer îl silea totuşi să vină, pe chipul abătut 
al primarului se citeau chinurile sufleteşti îndurate de el în timp 
ce privea la această cumplită cruzime. 

Blinov era un bărbat de vreo 45 de ani. Faţa lui lată, bine 
bărbierită, avea întotdeauna o expresie de bunăvoință şi 
corectitudine. Ţinuta mîndră, cu umerii drepţi, impunea. Cînd 
ieşea pe stradă (îi plăcea să umble fără escortă), îşi scotea 


pălăria, salutind pe toţi aceia care fuseseră în audienţă la el, 
chiar dacă-i primise numai o singură dată. 

Se spunea că este un bun cunoscător al operelor de artă. 
Părăsind în grabă oraşul, autorităţile sovietice nu avuseseră 
timp să evacueze galeria de tablouri din muzeul local. Toate 
tablourile fuseseră împachetate cu grijă, însă omul căruia i se 
încredinţase misiunea să le scoată din oraş întîrziase pe undeva, 
pierzind mult timp. Cînd, în sfîrşit, veniră camioanele, nu mai 
era nimic de făcut, deoarece tancurile hitleriste se apropiau de 
Seima. 

Un timp, lăzile cu tablouri rămaseră în subsolul muzeului 
orăşenesc. Cînd fu numit primar, Blinov găsise pe unul din vechii 
lucrători ai muzeului, Grigori Fomici Trapeznikov, care trudise 
mai bine de 40 de ani în meseria ce îi era atît de dragă. Blinov îi 
dădu ordin să se întoarcă la muzeu şi să pună exponatele la 
locul lor. 

În curînd, muzeul se deschise din nou. Tablourile atîrnau în 
aceeaşi ordine ca şi mai înainte. Primarul venea şi, cu aerul unui 
cunoscător, admira extaziat pînzele. Odată trimise la muzeu o 
comisie, care făcu o inventariere amănunţită a tablourilor şi le 
evaluă pe fiecare în parte, în mărci nemţeşti. 

La cîteva zile după această întîmplare, în muzeu apăru 
comandantul oraşului, Kurt Meyer. Înalt, bine legat, în tunică de 
colonel S.S., el trecu ca o vijelie prin anfilada de camere, 
întovărăşit de adjutantul său şi de ajutorul primarului, Nikita 
Borzov. Pe faţa lui plină, cu fruntea dreaptă, cu bărbia masivă, 
nu se putea citi nici un fel de interes pentru operele de artă 
expuse. 

Adjutantul abia reuşea să se ţină după el. Şi undeva, mult în 
urma lor, străduindu-se să nu-i piardă din vedere, mergea iute, 
cu paşi mărunți, pipernicitul Nikita Borzov. 

După ce străbătu camerele şi se întoarse din nou la intrarea 
principală, Kurt Meyer se opri brusc, îşi scoase batista şi îşi 
şterse năduşeala de pe ceafa grasă. 

— Reu, forte reu! zise el, clătinînd din cap. Unde este portret 
de la Adolf Hitler? Asta întreb eu la voi! 

Borzov recunoscu pripit: 

— E o greşeală a noastră, domnule Meyer. O să-l punem 
numaidecit... 


— Gut!! spuse Meyer şi, fără a-şi lua rămas bun de la Grigori 
Fomici, ieşi ca o furtună. 

Cînd cei trei urcară în maşină, Grigori Fomici îi telefonă lui 
Blinov, ca să-l anunţe despre această vizită neaşteptată. 

Primarul îl ascultă şi-i mulţumi cu răceală. 

Nu, era imposibil să-ţi dai seama ce gîndeşte şi ce vrea acest 
Blinov! Îşi făcea jocul, în care nu iniţia pe nimeni. Chiar şi Kurt 
Meyer, căruia i se ordonase de sus să-l numească primar pe 
Blinov, încetase să mai aibă încredere în el. Curînd, Meyer 
înţelese că Blinov avea la Berlin proptele foarte puternice. Dar 
cine-l sprijinea oare pe primarul oraşului? Se pierdea în fel de fel 
de supoziţii, şi informaţia pe care o ceru la Direcţia centrală a 
gestapoului nu-i adusese decit neplăceri. | se răspunsese 
scurt: „Nu vă băgaţi în treburi care nu vă privesc!” Din 
atitudinea îndrăzneață a primarului se vedea limpede că nu 
intenţiona de loc să recunoască autoritatea lui Kurt Meyer şi, 
dacă ar fi fost nevoie, ar fi scris oricînd un denunţ împotriva lui. 

Relaţiile dintre primar şi comandantul oraşului nu erau de fel 
cordiale şi se înrăutăţiră mai ales după ce Kurt Meyer află că 
Blinov îl trăsese pe sfoară, momindu-l să facă evaluarea 
tablourilor, care, după cum s-a constatat, valorau milioane de 
mărci. 

Încearcă de le mai ia dacă poţi! Blinov ar fi comunicat de 
îndată la Berlin, şi Meyer nu putea să înţeleagă cu nici un preţ 
de ce rusul se bucură sus de acelaşi sprijin ca şi el, neamt 
sadea, care in-trase în rîndurile hitleriştilor încă înainte de lovi- 
tura din '33! Se străduia să pătrundă misterul vieţii primarului, 
şi trimise special un om la Belgorod, ca să verifice dacă într- 
adevăr Blinov lucrase acolo ca profesor. Peste trei zile îi fură 
prezentate dovezi incontestabile. Blinov spunea purul adevăr. 

Kurt Meyer încercase să-l supravegheze, dar peste o 
săptămînă primi o mustrare aspră din Germania. De unde şi 
cum se aflase acolo, Meyer nu putea pricepe. | se puse numai în 
vedere că Blinov are împuterniciri speciale şi, cu toate că e rus, 
se bucură de toate drepturile unui neamt. 

Comandantul ştia că în oraş rămăsese o puternică organizaţie 
ilegală. Uneori i se părea că ţine în mină toate firele care l-ar 
putea duce la ea, dar firele acestea se rupeau pe neaşteptate. 
Din cînd în cînd reuşea să prindă cite un ilegalist, dar acesta nu- 


1 Bine! (în limba germană în text). (n.t.) 


şi trăda tovarăşii chiar dacă era supus la cele mai cumplite 
torturi. 

De cite ori afla despre un nou eşec al lui Kurt Meyer, Blinov se 
mulțumea să stringă din umeri, şi pe faţa lui lată apărea un 
zîmbet răutăcios. Nu, hotărît lucru, metodele lui Kurt Meyer sînt 
prea grosolane. În Rusia trebuie altceva. El, Blinov, merge pe 
alte căi. Mai încet, poate, dar mai sigur. Va cuceri inimile 
oamenilor, şi atunci cînd aceştia vor înţelege că le e prieten, vor 
veni singuri la el. 

Şi Ekaterina Ohotnikova a căzut victima concurenţei în lupta 
surdă care s-a dat între comandant şi primar. Maiorul Werner nu 
fusese omorit, aşa cum se spusese în comunicatul oficial. 
Fusese doar grav rănit şi trimis de urgenţă departe, în spatele 
frontului. În ultimul timp, Werner se împrietenise cu Blinov şi, 
prin informatorii săi, Meyer a aflat că Blinov intenţionează s-o 
cunoască mai de aproape pe Ohotnikova. Comandantul avea 
informaţii că ea rămăsese în oraş cu o anumită misiune, dar 
aceste informaţii erau departe de a fi verificate. Probabil că 
Blinov poseda date mult mai precise, pentru că atunci cînd se 
întîmplase accidentul cu Werner, Blinov cruţase femeia şi tot el 
a fost acela care i-a ordonat lui Nikita Borzov s-o cheme şi să-i 
propună o muncă mai uşoară, o muncă în care să se poată 
evidenția. În aceeaşi noapte, Meyer a arestat-o pe Ohotnikova, 
şi cum n-a putut obţine nici un fel de mărturisiri de la ea, a 
spînzurat-o a doua zi. 

Cu toate acestea, Kurt Meyer şi Blinov se comportau ca cei mai 
buni şi mai vechi prieteni, se vizitau des şi-şi pierdeau ore 
întregi, rostogolind bilele de fildeş pe postavul verde al mesei de 
biliard, 

În dimineaţa asta, Kurt Meyer s-a trezit devreme. Se simţea 
uşor ca o pasăre. Orice s-ar spune, cînd ai aproape 50 de ani, 
trebuie să te gindeşti la sănătate. 

De zece ani, Meyer nu mănîncă dimineaţa decît varză crudă, 
iar seara, bea lapte. Scleroza, boala bătrînilor, nu l-a atins încă. 
O memorie minunată, nervi tari şi o uriaşă rezistenţă fizică, iată 
răsplata tuturor  privaţiunilor impuse. Se gindea la toate 
bucuriile de care s-a lipsit, dar nu-i părea rău. 

Meyer se bărbieri cu grijă, se îmbrăcă şi, după un dejun frugal, 
se apucă de lucru. 


Locuia într-o casă cu etaj, aşezată în fundul unei grădini. Prin 
fereastră se vedea pistolarul care se plimba prin faţa porţii. 
Meyer se gîndi cît de diferită este soarta oamenilor. lată, 
soldatul acesta, care face de pază, este supus în fiece clipă unei 
primejdii mult mai mari decit el însuşi. Şi totuşi, dacă ai putea 
citi în sufletul lui, de bună seamă ai afla că e fericit că se află 
aici, în spatele frontului, şi că nu stă nopţi de-a rîndul sub 
bombardament, în vreo cazemată infernală... Fiecare om cu 
bucuriile şi necazurile lui... 

Meyer îşi aprinse ţigara şi deschise un dosar din care scoase o 
foaie de hirtie. Era nota trimisă de agentul său T-A-87. Da, 
agentul T-A-87 este un om 


de nădejde. Asta-i neîndoielnic... Chiar atunci cînd rămînea 
singur cu el însuşi, Meyer nu-şi aducea aminte adevăratele 
nume ale celor care lucrau cu el. Obişnuinţa lui de agent cu 
experienţă îi intrase în sînge şi-l făcea să-şi ţină gura, lucru care 
se manifestă şi de data asta. 

T-A-87 îi scria că, conform informaţiilor pe care le deţinea, în 
timpul execuţiei Ohotnikovei, în piaţă fuseseră nişte oameni 
suspecți. Printre alţii îl văzuse pe fostul învăţător Stremeannoi, 
care — consideră el — este în legătură cu organizaţia ilegală. 
Mai tîrziu, Stremeannoi fusese văzut pe drumul care duce la 
Malinovka. Trebuie să se stabilească ce face şi unde lucrează 
omul acesta. Agentul mai releva devotamentul lui Borzov, 
ajutorul primarului, care denunţase pe arestatul ce fugise de 
sub escortă şi se ascunsese în curtea lui. 

Citind aceste rînduri, Meyer zîmbi dezamăgit. Cine altul ştia 
mai bine decit el însuşi cele petrecute în curtea lui Nikita 
Borzov! Făcuse mai întîi o verificare temeinică a unora dintre 
oamenii cei mai apropiaţi de Blinov. Despre înscenarea cu fuga 
ştiau numai el, doi soldaţi din escortă şi omul care fugise. Dar 
soldaţii nu puteau divulga nimic, deoarece fuseseră trimişi pe 
front cu primul batalion de marş, iar arestatul şade acum la 
beci. 

Înainte de a lichida organizaţia ilegală, Meyer trebuia să 
strecoare în rîndurile ei un om de nădejde, care ar fi putut să 
stabilească structura organizaţiei. După părerea lui, T-A-87 nu 
era omul potrivit. Pentru această misiune avea nevoie de un 
agent care să cîştige încrederea ilegaliştilor. 

După îndelungate căutări, Meyer îşi opri alegerea asupra lui 
Mihail lurenev, un tînăr actor. Acest lurenev îi solicitase de altfel 
lui Meyer o întrevedere absolut secretă şi urgentă. In timpul 
acestei discuţii fără martori, Meyer constată că tînărul vorbea 
bine germana şi avea motive temeinice să fie nemulţumit de 
Puterea sovietică. Talentul lui nu fusese prețuit. In teatru fusese 
ţinut mult timp deoparte şi nu i se dăduse nici un rol impor-tant. 
În trecut, tatăl său avusese o mare moşie lîngă Vitebsk, şi acum 
lurenev cerea ca, de îndată ce armata germană vă ajunge acolo, 
să fie repus în drepturi. 

Meyer era prea şiret pentru a crede dintr-o dată în această 
spovedanie. Cerceta cu atenţie faţa frumoasă şi arsă de soare a 
tînărului. În toată înfăţişarea actorului era ceva atrăgător; avea 


un fel de a privi care-l făcea pe dată simpatic interlocutorului 
său. 

lurenev se comporta cu oarecare stîngăcie, dar se vedea că 
este inteligent, perspicace şi destul de curajos de vreme ce se 
hotărise singur să ceară o întrevedere şefului gestapoului. 

Meyer îl rugă să treacă peste o săptămînă şi, în timpul acesta, 
îl verifică. Da, lurenev nu minţea. Fusese într-adevăr angajat la 
teatrul din localitate, şi odată, în ziar, apăruse o cronică 
nefavorabilă la adresa lui. În zece ani nu i se încredinţase nici un 
rol important. 

La cea de-a doua întîlnire, care avu loc exact la data fixată, 
Meyer încredinţă noului său colaborator misiunea de a cerceta 
loialitatea lucrătorilor de la centrala electrică a oraşului. Timp de 
o lună, lurenev lucră acolo ca secretar. La scurt timp îi trimisese 
un raport, indicînd cu exactitate pe toţi cei în care nu se putea 
avea încredere. 

La cererea lui Meyer, trei dintre ei fuseseră concediaţi, iar 
altul, care lucra la secţia unde se făceau înscrieri pentru 
trimiterea la muncă forţată în Germania a cetăţenilor sovietici, 
fu chiar internat în lagăr: lua mită şi în schimb dădea adeverinţe 
de scutire. 

Cea de-a doua misiune a fost mai grea. Meyer aflase că la 
depoul căilor ferate avuseseră loc, unul după altul, trei sabotaje. 
Prima dată, cineva turnase nisip în uleiul cu care se ung osiile. A 
doua oară, din pricina unor cauze care n-au putut fi stabilite, se 
înţepenise platforma rotativă, ceea ce a făcut ca locomotiva 
care trebuia să transporte un eşalon cu muniţie să întîrzie două 
ore; a treia oară, pe neaşteptate, s-a ars transformatorul şi 
depoul a rămas în întuneric timp de trei zile şi trei nopţi. 

Nimic nu l-ar fi putut convinge atît de mult pe Meyer că 
agentul este un bun actor, ca deplina transformare petrecută cu 
lurenev. atunci cînd acesta se prezentase pentru a primi 
ultimele instrucţiuni. În faţa lui Meyer se afla un muncitor tînăr, 
într-o scurtă vătuită, veche, plină de pete de ulei. De sub şapcă 
îi cădeau şuviţe de păr nepieptănat, privirea îi era stinsă, iar 
faţa pierduse orice expresie. „Da — aprobă în gînd Meyer — 
tînărul ăsta o s-ajungă departe.” 

Pentru noua lui misiune, lurenev n-a avut nevoie decit de două 
săptămîni. Lucra foarte conştiincios ca salahor. Căra cărbuni, 
transporta cu căruciorul piesele grele ale locomotivelor, făcea 


focul la cuptoare. Nimeni nu dădea atenţie tinărului cu faţa 
mînjită de unsoare, care trăgea din greu la munca cea mai 
murdară. Şi cu toate acestea, numai datorită lui, Meyer a putut 
să raporteze şefilor săi că în depou s-a restabilit cea mai deplină 
ordine şi că cel care punea la cale sabotajele era lăcătuşul Ser- 
gheev. Prins asupra faptului tocmai cînd voia să ascundă în 
cuptorul unei locomotive o grenadă antitanc, Sergheev a 
început să tragă şi a fost omorit de agentul care-l urmărea. 
Agentului i s-au adus mulţumiri, primind şi o răsplată în bani. 

Da, într-adevăr, aşa se petrecuseră lucrurile. lurenev îl 
împuşcase pe lăcătuşul Sergheev în timp ce acesta scosese din 
geanta cu scule grenada şi o băgase în cuptorul locomotivei. 

Temiîndu-se de pedeapsa ilegaliştilor, lurenev se hotărise să 
dispară, aşa că îl rugase pe Meyer să-l aresteze şi să lanseze 
zvonul că el, chipurile, ar fi acţionat împreună cu Sergheev. 
Întrucît la omorî- rea lăcătuşului nu mai fusese nici un martor, 
lucrul acesta îl putea feri pe lurenev de suspiciunea de a fi 
învinuit de trădare, creîndu-i chiar reputaţia unui om năpăstuit 
de hitlerişti. 

Ideea i se păru interesantă lui Meyer. În pre-zenţa tuturor, doi 
S.S.-işti îl scoaseră pe lurenev din depou şi, îmbrîncindu-l cu 
brutalitate într-o maşină, îl duseră cu ei. O săptămînă încheiată 
lurenev stătuse într-o celulă unde, între altele, trebuie spus că 
fusese hrănit foarte bine. 

În timpul acesta, Meyer se gîndi că n-ar strica de loc să-l 
verifice pe Nikita Borzov. Atunci a fost pusă la cale şi înscenată 
fuga arestatului, rolul principal fiind jucat de lurenev, care se 
ascunsese intenţionat în curtea „băieşului”. Borzov se dovedi a 
fi în afară de orice bănuială, deoarece chiar el îl prinsese pe 
lurenev şi ordonase să fie arestat. 

Aşa se întîmplă că agentul fu închis din nou. Acum Meyer îşi 
spărgea capul să găsească o soluţie, ca să poată încredința 
ajutorului său o altă misiune. Să-l lase să plece, era exclus: risca 
să fie demascat. Ţinindu-l închis, pierdea un timp foarte, preţios, 
şi comandantul se frămînta fără să găsească soluţia. 

Toate încercările lui de a da de urma organizaţiei ilegale se 
soldaseră pînă acum cu un eşec. Intre timp, în oraş actele de 
diversionism se ţineau lanţ: lucrurile ajunseră atît de departe, 
încît fuseseră tăiate pînă şi antenele de pe avioane. In timpul 
unui zbor, un avion „Junkers”, nemaiavind legătura, era cît pe- 


aci să se prăbuşească, întrucît sîrma antenei se încurcase în 
aparatele de bord şi pilotul o dibuise cu mare greutate, riscîndu- 
şi viaţa. 

Nu, lucrurile nu mai puteau să meargă aşa! La virsta lui i s-ar fi 
cuvenit o muncă mai uşoară! Meyer ceruse de mult să fie mutat 
în altă parte, într-un centru mare, unde experienţa şi cunoştin- 
ţele lui şi-ar fi putut găsi, într-adevăr, o întrebuințare eficace. În 
ultimul timp ceruse să fie trimis din nou în Belgia — acolo îşi 
petrecuse ultimii trei ani şi n-o dusese de loc rău — dar i se 
răspunsese că oraşul O. era foarte important din punct de ve- 
dere strategic şi că el, cu experienţa pe care o are, este foarte 
indicat să rămînă acolo. 

Soneria telefonului îl trezi la realitate. Suna ofiţerul de serviciu 
pe gestapo, care-l înştiinţa că Mihail lurenev cerea să fie chemat 
imediat la interogatoriu. 

Peste cincisprezece minute, Kurt Meyer intra în cabinetul său 
de lucru; o cameră nu prea mare şi foarte modest mobilată, cu 
un birou, o călimară masivă, o casă de fier şi, într-un colţ, o 
măsuţă cu cîteva scaune. Pe măsuţă se afla o carafă cu apă. Lui 
Meyer nu-i plăcea ca la serviciu să aibă lucruri inutile. 

In afară de colaboratorii cei mai apropiaţi, nimeni nu ştia care 
sînt adevăratele relaţii între arestat şi şeful gestapoului, de 
aceea lurenev fu adus sub o pază foarte severă. 

Cînd intră în cabinet, cu părul ciufulit, nebărbierit, cu mantaua 
ruptă atîrnînd pe el, agentul avea aerul unui deţinut trecut prin 
multe încercări, 

— Ei — îi spuse Meyer în limba germană — văd că te-ai 
obişnuit repede cu noul dumitale rol. 

lurenev se lăsă în fotoliu şi întinse mina să ia o ţigară din 
pachetul desfăcut, aflat pe birou. 

— Oricum, e mai bine decit să simţi cum ţi se trag gloanţe în 
spate — spuse el, zimbind cu amărăciune. 

— Da, dar gloanţele zburau pe-alături. 

— Din păcate, soldaţii din escortă au fost nişte proşti ţintaşi şi 
puţin a lipsit să nu mă omoare. 

Meyer rise înveselit: 

— Mi s-a spus că adversarul dumitaie cel mai periculos a fost 
un cîine. 

— Blestemat dulău! răspunse lurenev, dînd din cap. Din cauza 
lui m-au prins! 


— Ţi-a fost greu să pătrunzi în curte? 

lurenev trase adînc din ţigară. 

— Am avut noroc c-am dat acolo de un băiat, care m-a ajutat 
să rup o scîndură din gard; s-a strecurat întîi el, şi pe urmă m-a 
tras şi pe mine. 

Meyer se însufleţi: 

— la te uită! Aşadar, ai avut şi un aliat? 

— Da, şi încă unul foarte activ. 

— Cine e? Cine-s părinţii lui? 

— După cum am reuşit să aflu, este băiatul Eka- terinei 
Ohotnikova, care a fost executată de curînd. 

— Băiatul Ohotnikovei?! întrebă Meyer, ridicîind mirat din 
sprincene. Ce căuta el în curtea lui Borzov? 

— Borzov e unchiul lui: e văr cu tatăl băiatu-lui... 

— Bravo! Dumneata îmi spui nişte noutăţi foarte interesante! 
Şi unchiul îşi iubeşte nepotul? 

— Ei, asta nu mai ştiu, dar în schimb ştiu altceva... 

— Ce anume? 

— Că nepotul îşi urăşte unchiul... 

— Îl urăşte? Şi de ce, mă rog? 

— Consideră că e un trădător şi nu-i poate ierta că m-a trădat. 

Meyer tăcea. Părea înduioşat: 

— Un copil, ce vrei! Copilul tot copil rămîne! însufleţit de 
sentimente nobile... Probabil că salvatorul dumitale nu e băiat 
rău? 

— Nu — răspunse lurenev, zimbind obosit. Băiatul ăsta nu-i 
dintre cei fricoşi. 

— Şi ce vîrstă să aibă? 

— Ştiu şi eu! Vreo treisprezece-patrusprezece ani. 

Meyer oftă. 

— Ei, ce să-i faci, băiatul a rămas orfan; unde putea să se ducă 
în altă parte, decit la unchi-său! Rămase pe ginduri, bătînd 
darabana cu degetul pe marginea mesei. Hm, ciudat, în timpul 
interogatoriului Ohotnikova mi-a spus că nu are rude în oraş! De 
ce n-a pomenit oare de Borzov? 

lurenev îşi dădu pe spate părul care-i căzuse în ochi: 

— Asta nu-i de mirare. De cînd a început să lucreze pentru noi, 
Borzov e renegat de toată lumea. 


Pe Meyer îl enervă cuvintul „noi”, rostit atît de calm, în treacăt, 
şi care-i punea parcă pe picior de egalitate. De aceea urmă 
iritat: 

— Cu atit mai mult! Ce a împiedicat-o să-l compromită în ochii 
noştri? Pronunţindu-i numele, ar fi făcut să devină suspect. Și 
asta ar fi fost cea mai grozavă răzbunare. 

lurenev zise: 

— Nu-mi pot explica, dar ceea ce ştiu, e că Borzov a căutat să 
ţină băiatul la el, însă puştiul a fugit. 

Meyer stătea în faţa lui lurenev şi îl cerceta cu o privire 
scrutătoare. Îşi formase această deprindere de a-şi privi ţintă 
interlocutorul, vrînd parcă să-i pătrundă în suflet. 

— Nu pot să înţeleg un singur lucru — începu el — dumneata 
îmi povesteşti despre acest băiat atitea amănunte, de parc-ai şti 
foarte bine ce s-a întîmplat şi mai departe cu el. Nu cumva ţi-a 
povestit tot ce i s-a mai întîmplat şi după ce v-aţi strecurat prin 
gaura gardului? 

lurenev rise. Într-adevăr, întrebarea fusese bine ţintită. 

— De mult n-am mai fumat ţigări atit de bune — zise el, 
aprinzîndu-şi o altă ţigară. Aşadar, domnule Meyer, important 
este că băiatul se află acum împreună cu mine. 

— Cum, împreună cu dumneata?! se miră Meyer. 

— În beci. 

Meyer ridică spriîncenele, mirat: 

— Şi cum a ajuns acolo? 

— L-a adus Borzov. 

— Pe propriul lui nepot? Dar chiar dumneata mi-ai spus că 
băiatul a fugit de la el. 

— Da... şi totuşi... probabil că n-a ştiut să se ascundă bine... 
Borzov l-a găsit la fotograful acela bătrîn şi l-a adus la noi. 

— Bine, dar ce l-a îndemnat s-o facă? 

— Din păcate nu mi-a explicat — rise lurenev. Cred însă că a 
făcut-o din prea mult zel. 

— N-aş vrea să am un astfel de unchi — spuse Meyer. Şi-acum 
dumneata ai venit să-mi comunici lucrul acesta? 

— Nu, domnule Meyer — răspunse lurenev. Am conceput un 
plan interesant. 

Meyer se întoarse la locul său şi se sprijini greoi cu mîinile de 
masă, gîndindu-se încordat: 

— La care fotograf spui că s-a ascuns băiatul? 


lurenev arătă cu capul spre fereastră: 

— La acela care lucrează în piaţă. Vă amintiţi de el, un bătrinel 
cărunt, ştirb. Îi place să fotogra- fieze copiii în barcă... 

— Parcă l-am văzut — murmură Meyer, încre- ţindu-şi fruntea. 
De altfel, asta n-are nici o importanţă. Expune-mi acum planul 
dumitale. 

lurenev îşi trase scaunul mai aproape de masă. Deşi în cabinet 
nu era nimeni, începu să vorbească pe şoptite: 

— Vedeţi, domnule Meyer, eu nu cred că băiatul va fi lăsat 
singur. 

— Cine să-l lase? întrebă Meye:r, ciulindu-şi urechile. 

— Prietenii Ohotnikovei. Nu mă îndoiesc nici o clipă că cineva 
dintre ei o să-l adăpostească. 

Meyer se lăsă pe speteaza fotoliului. 

— Da, da, adevărat — spuse el — asta e o idee interesantă! 

— Şi încă nu e tot — continuă lurenev. L-am auzit pe băiat 
pomenind de cîteva ori de satul Malinovka... ştiţi, satul care se 
află la cincisprezece kilometri de oraş, mai departe de şosea. 

„La naiba! se gîndi Meyer. Pentru a doua oară aud azi de 
Malinovka!” 

Dar, fără să-şi trădeze uimirea, zimbi sceptic: 

— Ce legătură ar putea să aibă el cu Malinovka? 

— E posibil ca acolo să-l aştepte cineva... 

Meyer privi îngindurat spre fereastra pe care jucau pete de 
soare. 

— Ei, bine — spuse el — în cazul acesta vom elibera băiatul. 
Dar cu ce-mi garantezi că el o să se ducă acolo? Doar nu-l 
putem lua de mînă şi duce noi! 

— Păi asta e! exclamă cu însufleţire lurenev. Trebuie ca puştiul 
să tragă pe cineva după el... Pe mine, de pildă! 

— Pe dumneata?! Meyer izbucni în ris, Propunerea i se părea 
absurdă. Dumneata, se ştie, ai mai fugit o dată şi ai fost prins... 
Ei, dacă şi a doua oară vei face la fel, atunci chiar şi idiotul cel 
mai idiot îşi va da seama cine eşti! Dar ce-ar fi dacă te-am 
împuşca? întrebă deodată Meyer. Da, da, să te-mpuşcăm! 
lurenev păli şi se clătină. Apoi, noaptea, ai să ieşi din şanţ... 
bineînţeles, n-ai să fii mort de-a binelea — glumi sinistru Meyer 
— şi vei bate la uşa primei case care-ţi va ieşi în cale. Vei 
apărea acolo plin de sînge şi numai în rufăria de corp. Zvonul 
acesta se va răspiîndi ca fulgerul în tot oraşul. 


— Şi după aceea? Vocea lui lurenev tresări. 

— În drum te vei întîlni întîmplător cu băiatul, pe care noi, între 
timp, îl vom lăsa să plece unde vrea... Meyer se aşeză picior 
peste picior şi-l privi ironic: Unde preferi să primeşti glonţul? In 
mînă sau în gleznă? 

— Mai bine în mînă, ceva mai sus de cot, în aşa fel ca glonţul 
să nu-mi atingă osul. 

— Modestă dorinţă! Şi-acum, ia să ne gîndim cine poate 
garanta totuşi că băiatul se va duce la casa conspirativă? Dacă 
ştie ceva, îl putem face să vorbească cu mijloace mult mai 
simple! 

— Mi-e teamă că nu ştie nimic. 

— Şi-atunci, la ce bun toată înscenarea asta? 

— Cum la ce bun?! spuse enervat lurenev. Nimeni nu se va 
mai îndoi că sînt o victimă a gestapoului, şi atunci ilegaliştii mă 
vor căuta ei pe mine... Băiatul o să-mi fie cel mai bun martor: m- 
a salvat din curtea lui Borzov şi acum stă împreună cu mine în 
beci. 

Meyer îşi muşca îngîndurat buzele. În planul ăsta era ceva ce 
nu-i plăcea de fel! | se părea prea greoi. Şi experienţa lui 
îndelungată îi dovedise că cei mai bun plan este întotdeauna 
cel mai simplu. 

— la-ţi ţigările şi du-te înapoi! îi ordonă el, grosolan. Am să mă 
mai gîndesc. 

lurenev privi cu părere de rău pachetul cu ţigări şi, fără să-l ia, 
porni spre uşă. 

— Dar ţigările? îi strigă comandantul din urmă. 

— Nu uitaţi că stau într-o celulă comună, domnule Meyer. 

Îşi duse mîinile la spate, aşa cum sînt obligaţi să facă deţinuţii, 
şi împinse uşa cu piciorul. 

Meyer îl urmări cu privirea pînă ieşi, apoi se plimbă tăcut o 
vreme dintr-un capăt într-altul al camerei. Pe urmă, luînd brusc 
o hotărîre, deschise larg fereastra, luă de pe masă carafa cu apă 
şi o puse pe pervaz. Era semnul convenţional pentru T-A-87, 
care însemna că Meyer vrea să-l vadă imediat. 

Peste vreo două ore, cînd începuse să se întunece, pe poarta 
gestapoului ieşi o maşină în care, în afară de Meyer, nu mai era 
nimeni. Maşina străbătu multe străzi pînă cînd ajunse la şosea. 

Nu departe de oraş, pe un dîmb înalt, se aflau ruinele unui 
mare siloz ce semăna cu un castel părăsit. Silozul fusese 


bombardat cu un an în urmă şi acum sălăşluiau acolo doar 
liliecii. Drumul care ducea spre el şi care înainte fusese foarte 
umblat începuse să fie năpădit de iarbă. Odată, pe o pantă a 
dîmbului, sărise în aer o capră din pricina unei mine ce 
explodase. De atunci, nici unul dintre locuitorii oraşului nu se 
încumeta să se aventureze pînă acolo. 

Spre locul acesta pustiu se îndreptă Kurt Meyer. Opri maşina în 
spatele unui morman de bolovani, ca să nu poată fi văzută din 
drum. Sărind din piatră în piatră, se strecură pînă la o crăpătură 
între doi pereţi care, în prăbuşire, alcătuiseră un fel de arcadă. 
Făcu cîţiva paşi, deschise o uşă joasă într-un perete ce ducea 
spre pivniţă, aprinse o lanternă şi, ţinînd pentru orice 
eventualitate în cealaltă mînă un pistol cu cocoşul ridicat, păşi 
pragul. 

Cine şi-ar fi putut închipui că în pivniţa asta, cu ziduri groase 
de beton, Kurt Meyer se întîlnea din cînd în cînd, în cea mai 
mare taină, cu agentul T-A-87, şi că aici, sub o lespede a 
pardoselei de piatră, se află un fel de „cutie de scrisori” în care 
T-A-87 îşi depunea rapoartele, iar Kurt Meyer îi lăsa 
instrucţiunile? 

Cine era T-A-87 ştia numai el, Meyer, şi cîţiva dintre şefii lui 
superiori. Rapoartele, scrise cu litere ruseşti de tipar, erau 
iscălite cu semnul convenţional „T-A-87”. Chiar dacă cineva de 
la gestapo ar fi bănuit ceva despre existenţa acestui informator, 
tot n-ar fi aflat mare lucru. Meyer avea propria sa reţea de 
informaţii, a cărui conducere n-o încredința nimănui. 

Comandantul se întoarse în oraş seara tirziu. Era foarte bine 
dispus şi ordonă ca lurenev să fie adus imediat în biroul lui. 

Discuţia dintre cei doi a fost scurtă: trebuia precizat planul de 
acţiune. lurenev va fi rănit uşor, aici, între zidurile gestapoului, 
şi mîna îi va fi bandajată. Va sta între condamnaţii la moarte. 
După ce se va trage, el se va prăbuşi în şanţ şi va fi acoperit, cu 
un strat subţire de pămînt. Înainte de-a ieşi din şanţ, îşi va rupe 
bandajul. Dacă locatarii caselor din vecinătate îi vor refuza, de 
frică, ajutorul, lurenev îşi va găsi îmbrăcămintea sub o căruţă 
stricată ce se va afla în apropierea şanţului unde va avea loc 
execuţia. 

lurenev ascultă cu un aer liniştit expunerea planului. 

— Dar băiatul? întrebă el. 


— Pe băiat îl vom elibera — spuse Meyer. lar dumneata vei 
rămîne în clădirea asta. Am să-ţi trimit un om cu care vei pune 
la punct toate amănuntele acţiunii... 


C A P I T O L U L VIII 


O CONVORBIRE SECRETĂ 


În timp ce la gestapo Kurt Meyer vorbea în taină cu Mihail 
lurenev, în clădirea mare de piatră din apropierea gestapoului 
primarul oraşului discuta şi el în taină cu ajutorul său, Nikita 
Borzov. 

Blinov avea un cabinet spaţios, care pînă înainte de război 
aparținuse lui Morozov, preşedintele Sovietului orăşenesc. 
Primarul şedea într-un fotoliu, deasupra căruia atîrna un portret 
uriaş al fuhrerului. Cînd intra un hitlerist, Blinov se scula în 
picioare şi, cu o mişcare repezită, îşi arunca mîna înainte. In 
această mişcare erau anumite nuanţe pe care un ochi neexersat 
nu le-ar fi putut prinde: înălţimea pînă la care ridica braţul, felul 
în care ţinea palma întinsă, maniera în care saluta, toate 
acestea determinau rangul vizitatorului său. Blinov cunoştea 
foarte bine toate regulile ierarhiei militare. Dacă persoana pe 
care o saluta era un om neînsemnat, mişcarea miinii lui avea 
ceva ocrotitor. Dacă era însă un reprezentant al autorităţilor, 
mişcarea era avîntată şi energică. 

Blinov îndeplinea foarte multe funcțiuni. Elibera autorizaţii 
pentru deschiderea prăvăliilor particulare din localitate, a 
brutăriilor şi a băcăniilor, fixa impozitele. El confirma şi listele cu 
cei care erau trimişi în Germania, la muncă. Avea şi multe alte 
sarcini tot atit de urgente şi importante, dar toate avind acelaşi 
caracter: măsuri de represiune împotriva locuitorilor oraşului. 

După felul în care Blinov iscălea multe din dispoziţiile sale — se 
pare că o făcea cu o oarecare silă — se putea presupune, că 
vrea să fie un pă-rinte blind al oraşului, şi dacă nu reușea, era 
oare vina lui? Aşa erau vremurile, aspre şi neînduplecate... 

Acum Blinov avea o convorbire importantă cu Nikita Borzov. De 
bună seamă că discutau de multă vreme: în scrumiera de pe 
masă crescuse un morman întreg de mucuri de ţigară. Amîndoi 


fumau pe întrecute şi, după aerul lor preocupat, se vedea că 
ceea ce discutau era o treabă foarte complicată. 

— Nu înţeleg de ce a procedat aşa — spunea Blinov. 

Nikita Kuzmici morfolea între dinţi capătul ţigării, cu un aer 
foarte concentrat. Faţa lui mică şi ascuţită, ochii întunecaţi şi 
holbaţi exprimau o mare nedumerire. 

— Nu ştiu, llia Ilici. Ce să zic? Nu mai pricep nici eu nimic. 

— Hai să ne mai gindim — îl îndemnă Blinov, sorbind din 
paharul cu ceai rece. Să presupunem că nu tu l-ai fi găsit pe 
fugar în magazie. Ce s-ar fi întîmplat? 

— În timpul nopţii ar fi avut loc o percheziţie, omul ar fi fost 
găsit la mine, iar eu, pentru că l-am ascuns, uite asta aş fi pățit! 
Şi Nikita Kuzmici făcu un gest semnificativ, rotindu-şi palmele în 
jurul gitului de parcă ar fi înnodat un laţ, apoi îşi repezi mîna în 
sus şi plescăi din limbă. 

— Şi ce-ar fi cîştigat cu asta? întrebă Blinov. 

Nikita Kuzmici dădu din umeri: 

— Păi tocmai ăsta-i tot secretul, Ilia Ilici. Eu nu mă simt vinovat 
cu nimica. 

— la stai niţel — interveni din nou primarul, ridicînd un deget 
în sus — mi se pare că încep  să-nţeleg... Ascultă... 

Borzov se apropie de el şi ridurile mărunte din jurul ochilor i se 
strinseră ca o armonică. Ţigara pe care o ţinea în mîna stingă 
tremura mărunt. 

— A vrut să te înlăture pe tine — continuă încet Blinov — şi-n 
locul tău, să pună un om de-al lui! Ei, cum ţi se pare, n-o fi 
cumva ăsta adevărul? 

Blinov se lăsă pe speteaza fotoliului şi-l privi zîmbind pe 
Borzov, satisfăcut de impresia pe care o produsese asupra 
acestuia presupunerea lui, care era cel puţin a zecea la număr. 

— S-ar putea — zise Nikita Kuzmici, dînd din cap şi răsuflînd 
uşurat. S-ar putea chiar foarte bine. Peste tot numai intrigi şi iar 
intrigi... 

Blinov tăcu, apoi se gîndi din nou, cîntărind ideea care-i venise 
în minte. 

— Eu cred că am dreptate — reluă el, cu mai multă siguranţă 
de data asta. Dar dacă-i aşa, atunci tu, Nikita, trebuie să fii cu 
ochii în paişp'ce. Să nu vorbeşti mai mult decit trebuie şi să faci 
numai ce-ţi poruncesc eu. 


— Am înţeles, Ilia Ilici! consimţi Borzov, cu un aer mulţumit. 
Fără dumneata, n-am să fac nici o mişcare... 

— Ei, asta ar fi cam exagerat! Eşti ajutorul meu totuşi şi ai şi tu 
oarecari împuterniciri... Prudenţa nu strică, dar nici nu trebuie să 
te laşi cuprins de panică. Blinov vorbea cu siguranţa omului 
care-şi cunoaşte puterea. Şi-acum, despre nepotul tău. La ce 
dracu’ l-ai lăsat să-ţi scape din mînă? M-ai trezit în toiul nopţii, 
spunîndu-mi că ai o treabă urgentă, şi cînd colo... 

Nikita Kuzmici zimbea cu un aer vinovat: 

— Eu am vrut să influenţez, ca să zic aşa, starea lui psihică! 
Dar el nu m-a dus numai pe mine, a dus de nas şi cîinele... 

Blinov rîse cu toată gura. Era risul sănătos al omului care stă 
bine înfipt pe picioarele lui. 

— Zici că a dus şi cîinele! De bună seamă că dulăul tău e mai 
deştept ca tine! 

Nikita Kuzmici se burzului. Îşi încruntă sprînce- nele şi, cu un 
aer ofensat, se îndepărtă de masa la care şedea primarul. 

— Haide, haide, am glumit — spuse împăciuitor Blinov. Nu te 
supăra... Spune-mi totuşi de ce l-ai băgat pe repotu-tău la zdup? 

— Cum de ce? Cine ştie ce ar fi fost în stare să mai 
trăncănească prin oraş! 

— Ei bine, şi ce eşti de părere să facem cu el? 

Nikita îşi desfăcu mîinile în lături a neputinţă: 

— Nu mă duce mintea. Dar ceva trebuie să născocim totuşi. 

Blinov făcu şiret cu ochiul şi se apropie de Borzov: 

— Uite ce-i, Nikita, băiatul ăsta nu trebuie să se prăpădească 
aşa, de pomană. Trebuie să-l dăm în grija cuiva... 

— Cine e nebun să-l ia?! se miră Nikita Kuzmici, 

— Îl vor lua cei care au nevoie de el. Uite care-i propunerea 
mea! Hai să-i dăm drumul şi să întrebăm dacă nu vrea să-l 
înfieze cineva. Mi-ai spus că împreună cu el mai stă şi o fetiţă. 

— Da, una Maia Şubina, de vreo paisprezece ani. 

— Şi pe ea trebuie s-o eliberăm; de ce să trimitem un copil în 
Germania?... Ehei, peste vreo doi ani... Tare ne mai place să 
sărim peste cal! Eu, unul, sînt pentru dreptate. O să punem fata 
în libertate. 

Nikita îl privi cu înţelegere: planul primarului i se părea bun. 

— Ş-apoi, nimeni n-o să pună la îndoială faptul acesta — zimbi 
el. Adică faptul că purtăm de grijă copiilor... 


— Asta-i! îl susţinu Blinov. Noi nu ne răzbunăm pe copii. Dacă 
părinţii lor ne sînt duşmani, îi pedepsim! Dar ce vină au copiii? 
Despre asta trebuie să scriem şi în ziarul local. Un articol mare! 
Să-l citească toţi. Nu, zău, Nikita, spune, nu sînt eu un om bun? 
întrebă primarul şi se aplecă spre Borzov. 

— Chiar foarte bun — rosti cu căldură Nikita Kuzmici. Un om 
inimos, llia Ilici! Asta eşti! 

— Vezi de ţine-mi parte! Cu mine n-ai să te pierzi niciodată! 
Noi doi o să mai punem la cale treburi mari. Stai să se termine 
războiul, şi atunci, bineînţeles, hitleriştii nu vor pleca de-aici. 
Cine o să conducă ţara? Noi, Nikita! Noi o să plecăm împreună la 
Moscova, o să mergem la Kremlin, eu am să fiu membru în 
guvern şi n-am să te uit. Am să te fac primar la Harkov... 

— Nu, mai bine la Saratov — spuse Nikita Kuzmici — că de- 
acolo sînt... 

— Fie şi la Saratov. E un oraş destul de frumos! Şi noi o să fim 
sprijinul noii ordini! Închipuie-ţi, băieşul Nikita Borzov, primarul 
Saratovului! Asta o să fie răsplata pentru că ai slujit cu 
credinţă...  Şi-o să mai primeşti şi Crucea de fier. Ştii tu ce în- 
seamnă să primeşti Crucea de fier? Înseamnă că o să devii 
cetăţean al Vaterlandului şi o să ai drepturi depline. 

Blinov se aprinse vorbind. Sări de pe scaun şi se apropie de un 
cufăr nu prea mare, ferecat, care stătea într-un colţ şi-i ţinea loc 
de casă de bani. 

De cite ori nu cercetase Nikita Kuzmici cufărul ăsta uimitor, cu 
diferite ţinte şi ornamente în forma de scoică, dar nu văzuse nici 
o broască, şi cu toate acestea cufărul se închidea perfect. Blinov 
nu-i povestise niciodată cum ajunsese cufărul la el şi cum de-l 
adusese de la Belgorod. Borzov nu apucase să vadă niciodată 
cum îl descuie Blinov. Şi nici de data asta, cînd primarul se 
aplecă deasupra cufărului şi începu să caute ceva la marginea 
lui, Nikita Kuzmici nu reuşi să vadă nimic: îl împiedica spatele lat 
al lui Blinov. Se auzi un scîrţiit, un ţăcănit şi Blinov săltă capacul 
greu. 

Borzov crezu că se va petrece un lucru extraordinar, dar Blinov 
scoase din cufăr o cărticică subţire, cafenie, care era statutul 
Ordinului Crucea de fier. Citi îndelung nenumăratele lui 
paragrafe, de parcă şi căpătase ordinul şi nu-i mai rămăsese 
decit să-şi precizeze drepturile. 


Pe neaşteptate, uşa se deschise şi în prag apăru Kurt Meyer. 
Se opri o clipă în loc, cercetînd cabinetul cu aerul unui om care 
îşi cere scuze pentru faptul că a intrat neanunţat. 

Blinov sări de pe scaun şi, plin de bucurie, îşi desfăcu braţele. 

— Domnule Meyer! Ce plăcere! Intraţi, vă rog. Chiar acum 
voiam să vă dau un telefon, să vă poftesc la o cafea. 

Ocoli repede masa şi ieşi în întîmpinarea musafirului. Meyer îşi 
scoase chipiul, îl aruncă cu un gest obosit pe scaunul din 
apropierea lui şi strînse prieteneşte mîna lui Blinov. 

— Pe cuvîntul meu, cred c-aş fi murit de plictiseală în oraşul 
ăsta, dacă n-aş fi avut un prieten atît de bun ca dumneata! 
spuse el. 

Faţa lui Blinov se lăţi într-un zîmbet de mulţumire: 

— Da, domnule Meyer, şi eu credeam că adevărata prietenie 
se poate naşte numai în tinereţe. Dar, după cum se vede, 
încercările războiului îi apropie pe oameni şi mai mult. 

Meyer se aşeză la masă şi se uită cu un aer vesel la Nikita 
Borzov, care nu cunoştea bine limba germană şi se străduia să 
înţeleagă ce vorbesc, dar pînă la urmă tot nu înţelese nimic. 
Totuşi, după tonul cu care se ducea discuţia, îşi dădu seama că 
nu-l ameninţă nici un pericol. 

— Tumneata este un om braf — îi spuse deodată Meyer în 
limba rusă. Eu ştii ce faptă vites făcut. Tumneata prins criminal! 
Mulţumesc! Noi împuş- cam la el! 

În timp ce neamţul vorbea, găsindu-şi cu greu cuvintele, Nikita 
Kuzmici se chirci şi întreaga lui făptură pirpirie exprima un 
nemaipomenit zel şi un devotament fără margini. ` 

— Bine, poţi pleca, Borzov! îl concedie Blinov. Unde-ai să fii? In 
biroul dumitale? Dacă va fi nevoie, am să te chem. 

Borzov se sculă şi ieşi în grabă: „E mult mai sănătos să fii cît 
mai departe de oamenii ăştia, mai ales cînd sînt Împreună”... 

— O slugă devotată! spuse Meyer, după ce Borzov închise uşa. 
Aici, în Rusia, întilneşti rar astfel de oameni. 


— Astăzi sînteţi foarte obosit, domnule Meyer — începu Blinov 
şi, deschizînd uşa biroului, scoase de acolo o sticlă cu coniac şi 
două păhărele. Bem? 

— Cu plăcere — rosti Meyer. Am avut o zi foarte grea... Toate 
mi-au mers de-a-ndoaselea. „Mi-a telefonat 
reprezentantul ,,Todt”1-ului, Schwartzkopf. Asta a înnebunit de-a 
binelea: vrea să construim o sută douăzeci şi două de cazemate, 
într-o lună şi jumătate... 

_ — Imposibil! sări Blinov, dînd din umeri. Nu ne-ajung oamenii. 
In, lagăr n-au mai rămas decit vreo şase sute. Jumătate din ei 
sînt bolnavi şi răniţi... 

— Ei, desigur! zimbi răutăcios Meyer. l-am spus şi eu lui 
Schwartzkopf, dar el a început să strige că am la dispoziţie un 
oraş întreg. 

— Da, dar noi i-am expediat pe toţi cei apți de muncă. 

— Crezi că lui îi pasă? Zice că ăsta este ordinul fuhrerului şi 
trebuie executat. 

Tăcură amindoi, plini de respect. 

— Prea bine — murmură Blinov — o să facem tot ce se poate, 
pentru ca treaba să meargă din plin. 

Meyer îşi descheie vestonul, scoase din buzunarul dinăuntru o 
hartă împăturită cu grijă şi o întinse pe masă: 

— Uite-aici, Ilia Ilici. Felul în care îi pronunţa numele părea 
ciudat, dar lui Meyer îi făcea plăcere. Raionul fortificat se 
găseşte la şaizeci de kilometri vest de oraş. Uite Malinovka, iar 
mai departe, Novii Oskol. Aici sînt cinci sate, din care se eva- 
cuează acum locuitorii. Bineînţeles că toţi cei apți de muncă sînt 
lăsaţi pe loc. Oamenii noştri vor locui în casele celor evacuaţi. 
Atît locul unde se găseşte cît şi planul raionului fortificat 
constituie cel mai strict secret. Schwartzkopf a spus că, în cazul 
cînd ruşii vor ataca pe neaşteptate, trebuie făcuţi inofensivi toţi 
aceia care sînt bănuiţi că ar cunoaşte locul unde se află fie şi 
numai o singură cazemată. 

Blinov cerceta cu atenţie harta. 

— Da — spuse el, oftînd. Se vede că situaţia de pe front nu 
este dintre cele mai strălucite, dacă trebuie să ne grăbim în 
halul ăsta! 

Meyer îl privi cu asprime: 

— Te îndoieşti de victoria fuhreralui? 


1 Todt — societate de construcţii care deservea armata hitleristă. (n. a.) 


— Nu, vai de mine! Se poate! îi răspunse repede Blinov. Mă 
gîndesc pur şi simplu că noi doi va trebui să muncim foarte 
mult... 

Tăcură din nou. Pleoapele umflate ale lui Blinov îi acoperiseră 
apiroape complet ochii. Se aplecă şi mai mult asupra hărţii şi 
Meyer nu-i mai văzu faţa. În birou se lăsă o linişte grea, plină de 
încordare. 

— Ei — zise după citeva minute — te rog să mă ierți, Ilia Ilici, 
poate că am fost cam brutal... Trebuie să privim însă adevărul cu 
bărbăţie. E drept că pe front situaţia este grea şi pe Volga 
lucrurile merg destul de prost... Îşi trase scaunul mai aproape de 
masă şi se aplecă şi el deasupra hărţii. Ar fi de dorit ca raionul 
fortificat să apere oraşul spre est —: spuse el, înfigindu-şi 
creionul în hartă, undeva pe lîngă Don — dar asta este imposibil, 
frontul e prea aproape. După cum mi-a explicat Schwartzkopf, 
dacă ruşii pornesc ofensiva, avem prea puţin timp pentru 
manevre. 

— Cînd trebuie să trimiteţi acolo oamenii? întrebă Blinov. 

— Ăsta-i cel mai important lucru — vorbi Meyer, observînd 
răceala cu care fusese pusă întrebarea. Schawartzkopf cere ca 
fiecare grup care va construi o cazemată să fie perfect izolat de 
grupurile de la celelalte cazemate. Nimeni nu trebuie să ştie mai 
mult decit strictul necesar. Pe toţi care vor manifesta o 
curiozitate nelalocul ei îi vom împuşca! Numai în aceste condiţii 
vom putea păstra secretul. 

— Cînd trebuie s-ajungă oamenii la locurile respective? repetă 
Blinov întrebarea. 

— Cel mai tirziu în şaptezeci şi două de ore de la primirea 
ordinului. 

— Dar n-am maşini. Cu ce să-i transport? 

— Dacă n-ai maşini, să meargă pe jos. 

Pentru prima oară de cînd discutau, Blinov se uita la el şi 
Meyer îi surprinse privirea dură. 

— Nouă nu ne convine asta — spuse primarul. Mai înţelept este 
să le cruţăm forţele. 

— Bine, o să vedem, o să vedem cum facem. Meyer se sculă şi 
începu să se plimbe prin cameră. Poate c-am să fac rost de nişte 
maşini la intendenţă. Pentru asta nu merită să ne certăm! Hai 
mai bine să bem ceva. 


Băură cîte un pahar de coniac, apoi Meyer strînse cu grijă 
harta şi o puse în buzunar. Blinov mai turnă cîte un pahar. Îşi 
recăpătase calmul. _ 

— N-aţi ştiut să preţuiţi coniacul ăsta — spuse el. Imi pun capul 
că habar n-aveţi ce-aţi băut. 

— Martini? întrebă Meyer, străduindu-se să vadă eticheta pe 
care Blinov o acoperise cu mîna. 

— N-aţi ghicit! Este un coniac din Caucaz, vechi de zece ani! 
Am făcut rost de două sticle. Una din ele e numai pentru 
dumneavoastră. Şi Blinov puse alături de sticla începută alta 
nedesfundată, cu dopul ceruit: Asta-i a dumneavoastră, 
domnule Meyer, şi nu mă întrebaţi de unde am făcut rost de ea, 
pentru că altele nu mai există. 

Meyer izbucni în ris. 

— Ei, ai vorbit ca un adevărat stăpiîn al oraşu- lui! Nu cumva îţi 
închipui că eu, în căutarea coniacului, o să-ncep să fac 
percheziţii în masă? 

— Deh, ar fi fost un prilej admirabil! zîmbi Blinov. Nu se ştie... 
Poate că aţi avea succes... 

— Şi fiindcă veni vorba, vreau să-ţi fac şi eu un mic dar — 
spuse Meyer. Îl privi ţintă pe Blinov, care dădea din mînă, vrînd 
să arate că refuză. Nu, nu te grăbi, un astfel de dar nu se poate 
refuza. Îți ofer minunata posibilitate de a arăta încă o dată 
locuitorilor oraşului cît de curată este inima dumi- tale. Am aflat 
că în beciul poliţiei se află doi copii: o fetiţă şi un băiat: băiatul e 
al Ekaterinei Ohotnikova. N-am să-i mai ţin la mine. Dă-le 
drumul! Copiii rămîn tot copii! 

Ochii lui Blinov străluciră, dar se stinseră îndată: „Ce-o fi pus la 
cale Kurt Meyeir? Nu cumva e o cursă? Ştie oare că băiatul este 
nepotul lui Nikita Borzov?” 

— Mulţumesc, domnule Meyer — zise el cu căldură. Fără 
îndoială că trebuie să-mi întăresc cît mai mult autoritatea... Vă 
sînt foarte recunoscător... Dar unde să-i duc? 

— Cred că vor şti ei singuri unde să se ducă. 

În clipa aceea sună telefonul. Blinov luă receptorul, răspunse 
şi, în timp ce asculta, Meyer observă că primarul se schimbă la 
faţă, căpătind treptat o expresie dureroasă. In sfîrşit, Blinov, 
parcă preocupat de ceva, puse fără grabă receptorul în furcă. 

— Au fugit — răspunse el la întrebarea mută a lui Meyer. 

— Cine? 


— Copiii! 

— Au fugit?! zbieră Meyer, cuprins de furie. la ascultă, 
domnule Blinov, ce fel de ordine e asta? Cine răspunde de 
poliţie, eu sau dumneata? 

Luîndu-şi în grabă chipiul de pe scaun, ieşi trîn- tind uşa în 
urma lui. Coniacul rămase neatins. 

De îndată ce ecoul paşilor lui se stinse, Blinov ridică receptorul 
telefonului interior: 

— Borzov, vino imediat la mine! strigă el. 


FUGA 


Beciul casei vechi şi trainice, construită în urmă cu un veac, îi 
păruse şefului gestapoului cel mai sigur loc pentru arestaţi. Şi 
pînă acum, într-adevăr, nimeni nu reuşise să fugă de acolo. Uşi 
grele, ferecate, o ferestruie prin care un om mare nu s-ar fi 
putut strecura pentru nimic în lume! Dar un copil? Cine s-ar fi 
gîndit la una ca asta?... 

Cînd poliţaiul îl duse pe lurenev la interogatoriu, bătrînii se 
priviră între ei şi răsuflară uşuraţi. 

— Măcar de nu te-ai mai întoarce, secătură! se oţări ciupitul şi 
scuipă. 

Kolea se supără şi-i luă apărarea lui Mişa: 

— De ce-i zici aşa? Ce-a făcut? 

— Eşti încă mic şi n-ai minte! Cînd ai să mai creşti, ai să- 
nţelegi. 

Maia era de partea lui Kolea. 

— Dar de ce-i rău Mişa, bunicule? E un om vesel — spuse ea. 

— Păi vezi, tocmai asta-i, e chiar prea vesel — bombăni al 
doilea bătrîn, cel cu barba roşcată şi răvăşită, pe care-l chema 
Stepan Lukici. După o atare veselie, oamenii pling de obicei cu 
lacrimi de sînge. 

Bătrînii tăcură posomoriţi. După unele semne, ei îşi dădură 
seama că Mihail fusese adus în mod special în beci. Prea era 
liniştit! Dormea mult şi, ciudat, nu era cuprins de acea stare de 
aşteptare, plină de nelinişte, prin care treceau toţi deţinuţii. lar 
cînd fusese chemat la interogatoriu, sărise ca ars de parcă atita 
ar fi aşteptat. 

Prost actor! N-a ştiut să-şi joace rolul! Bătrînii şi-au dat repede 
seama că e suspect. În ultimele zile nu reuşise să afle nimic de 
la ei. Şi toată tărăşenia cu fuga lui pe care le-o povestise Kolea 
nu-i impre- sionă pe bătrîni cîtuşi de puţin. Dacă e un om cinstit, 


atunci trebuie să fie într-adevăr un mare dobitoc că s-a ascuns 
în magazia ajutorului de primar! Să te încrezi într-un astfel de 
om, e ca şi cum te-ai duce să te denunţi singur. 

Kolea şedea lingă Maia şi se gindea. Complicată mai e viaţa! 
Înainte, totul i se păruse foarte simplu. Se juca în curte cu copiii, 
iar cînd a crescut mare, a început să meargă la şcoală. Fusese 
făcut pionier în faţa statuii lui Lenin. Îşi amintea şi acum ziua 
aceea de primăvară. Văzindu-l cu cravata roşie, tatăl ridicase 
mîna, plin de veselie: „Kolea, fii gata întotdeauna „,Gata 
oricînd!” răspunsese băiatul. Tata muncea, el învăţa, iar mama 
lucra şi ea; dar oriunde ar fi fost — pe terenul de joc, în grădină 
sau pe malul lacului — auzea mereu glasul mamei răzbătînd din 
megafon. Era o voce calmă, şi lui Kolea i se părea oarecum 
străină, dar se miîndrea că mama lui e crainică la radio şi că 
numele ei e cunoscut în tot oraşul. Faptul că avea şi tată, şi 
mamă i se părea tot atit de firesc ca şi casa în care locuia, ca şi 
şcoala unde învăţa, ca şi strada unde cunoştea fiecare copil. 
Viitorul i se înfăţişa foarte limpede: va creşte, va deveni 
operator de cinema sau, mai bine chiar, mecanic de locomotivă. 
Şinele aleargă departe, iar trenul goneşte, goneşte mereu! Şi pe 
locomotivă, alături de tata, e el, Kolea. Pe lingă ei trec în goană 
stilpii de telegraf, haltele, iar hăt-departe se întind nesfiirşite 
ogoarele... fumul zboară din coş şi se risipeşte în pămătufuri 
albe prin tufişurile de pe marginea terasamentului... ŞI 
locomotiva goneşte, goneşte mereu, luînd viteză!... 

Da, nu demult mama mai avea încă grijă de Kolea, ocrotindu-l 
de toate primejdiile şi necazurile. Acum însă fusese aruncat în 
plină viltoare. Va putea el oare să iasă la liman? Oamenii nu 
erau de loc aşa cum şi-i închipuise el; se schimbau chiar sub 
ochii lui. Kolea nu-l iubise niciodată pe unchiul Nikita, însă nu 
ştia că e un trădător. Îi fusese frică de fotograful din piaţă, şi 
cînd colo, tocmai bătrînul acela se arătase a fi un om bun şi 
voise chiar să-l salveze. Mişa suferise din pricina hitleriştilor, dar 
bătrînii ăştia răi nu aveau încredere în el. Băiatul nu mai 
înţelegea nimic. 

Îngîndurat, privea prin ferestruie bucata de cer pe care atîrna, 
gata parcă să cadă, un nor cenuşiu. lată şi santinela care trece 
cu pas rar. Acum nu mai are bocancii negri, cu talpa groasă, ci 
nişte cizme vechi de iuft. 


Maia moţăia într-un colţ. Părea că doarme. Şi faţa ei cenuşie 
trăda multă oboseală. Codiţele despletite şi rochiţa mototolită 
făceau ca întreaga-i înfăţişare să pară mai jalnică, mai lipsită de 
apărare. 

Dis-de-dimineaţă, poliţaiul aduse fiecăruia dintre ei cite o 
strachină cu o zeamă lungă şi o bucată de piine aproape crudă. 
Era puţin, dar Kolea îi mai dădu din porţia lui şi Maiei. Prea era 
slabă fetiţa. El nu observă că, după asta, ochii celor doi bătrîni 
deveniră mai blînzi, iar ei mai puţin bănuitori şi mai vorbăreţi. 

Trecuseră citeva ceasuri de cînd Mişa fusese dus din beci, şi 
băiatul începu să fie îngrijorat. Bătrînii ăştia pot să spună ce vor. 
Peste tot li se năzare numai spioni! 

Maia se trezi şi începu să-şi împletească codiţele. Avea nişte 
miîini foarte subţiri şi părea uimitor de firavă. 

— Maia, tu eşti pionieră? întrebă deodată Kolea. 

Bătrînii din colt zimbiră. Maia îl privi mirată: 

— Bineînţeles că sînt! Am fost chiar preşedintă de detaşament. 
La toamnă urma să intru în Com- somol! spuse ea. 

— Vorbiţi mai încet — le zise ciupitul — că  v-aude poliţaiul şi 
vă dă el vouă Comsomol! 

—Nu ne-aude — răspunse Kolea — şi chiar dacă ne-aude, ce 
poate să ne facă? 

— Găseşte el ce! bombăni ciupitul şi tăcu. 

Apoi se aşeză la fereastră şi începu să privească cu grijă în 
ulicioara îngustă, de-a lungul căreia se întindea zidul cenuşiu de 
piatră. Îi făcu semn celuilalt, cu barba roşcată, să se apropie de 
el. Se aşezară amindoi pe paturile de lemn de lîngă fereastră şi 
începură să vorbească în şoaptă. Cînd în dreptul ferestruii 
apăreau cizmele de iuft, bătrînii se trăgeau la o parte. Cînd 
cizmele se-ndepărtau, ei se apropiau din nou de fereastră. 

— Ce crezi tu? Ce poate să ni se-ntîmple? întrebă Kolea. 

Fata îşi încreţi fruntea: 

— Nu ştiu. Pe mine s-ar putea să mă trimită în Germania. 

— Ar fi bine dacă pe mine m-ar trimite în lagăr — zise Kolea, 
oftînd. Aş sta împreună cu tata... 

— N-o să te trimită — vorbi Maia cu hotărîre. Tu nu eşti 
prizonier. 

— Da' ce-o să facă cu mine? 

— O să te ţină cît o să te ţină, pe urmă o să te trimită la unchi- 
tu. 


Kolea se aprinse: 

— Degeaba, că iar am să fug de la el! 

— Şi unde ai să fugi, mă rog? 

— Treaba mea! La lakuşkin! Sau poate la Malinovka! ŞI 
plecîndu-se spre ea, îi şopti pe un ton conspirativ: Eu ştiu un 
cuvînt pe care, dacă-l rostesc, partizanii mă primesc imediat! 

— Ce cuvînt? întrebă Maia, curioasă. 

— Ei, un cuvînt! Nu pot să-ţi spun. E secret! 

Ciupitul deveni foarte atent: 

— Dar pe cine cunoşti tu la Malinovka? 

— Ehe, multă lume! răspunse misterios Kolea. 

lar îşi vîră moşii ăştia nasul unde nu le fierbe oala! 

— Pe cine, de pildă? insistă ciupitul. 

— Ei, ştiu eu o mătuşă care stă la marginea satului. 

— Da' cum o cheamă? 

Kolea îl privi bănuitor: 

— De ce mă-ntrebi, bunicule? 

— Păi, foarte simplu, pentru că şi eu sînt din Malinovka. Tot 
satul mi-e neam şi cumătru... 

— Ei, da' de Polozneva ai auzit? întrebă Kolea cu prudenţă. Nici 
el nu era sigur că reţinuse bine numele. 

Bătrînii se priviră încremeniţi. Pe feţele lor brăzdate de vîrstă 
îşi făcu loc spaima. Îl priveau pe Kolea cu curiozitate şi, în 
acelaşi timp, cu neîncredere. „Cine eşti tu? grăiau parcă ochii 
lor. iți dai tu oare seama ce trâncăneşti?” 

— Am auzit eu de femeia asta — zise Stepan Lukici — numai 
că ea a plecat de mult din sat... 

— Unde-a plecat? se nelinişti Kolea. 

— Ei, asta-i bună, să-ţi spun şi unde-a plecat! se posomori 
bătrînul. A plecat, şi-atita tot! Da’ tu ce fel de rudă eşti cu ea? 

Kolea tăcu. 

— la zi, pe cine mai cunoşti în sat? continuă ciupitul. 

— Nu mai cunosc pe nimeni! se oţări Kolea şi se întoarse cu 
spatele la bătrînii ăştia curioşi, apro- piindu-se de Maia. 

Fata îşi împletise codiţele şi stătea tăcută, cu un aer obosit, 
sprijinită de zidul murdar. 

— Afară plouă! rosti ea, ginditoare. 

— Mie-mi place cînd plouă — răspunse Kolea. După ploaie 
cresc ciuperci multe. 

Maia se învioră: 


— Ce bine e să umbli prin pădure! Mergi şi vezi fragii la 
picioarele tale! O puzderie de fragi! Îi culegi şi ai impresia că de 
după fiecare tufă poate să iasă un urs! Ţie ţi-e frică de urşi? 

— N-are de ce să-ţi fie frică de ei — zimbi Kolea. Nu numai de 
urşi, da’ nici de lupi nu mă tem! Cînd vezi un lup, fluieri o dată şi 
el vine spre tine ca un cîine... 

Ciupitul rîse înveselit de curajul băiatului: 

— Tu ai văzut vreodată un lup viu? 

— Am văzut! 

— Şi cum arată? 

— E mare şi cenuşiu! 

— Tu eşti cenuşiu! rise iar bătrînul. Lupii care au fost pe la noi 
erau cafenii. Şi pe ultimul, dacă vrei să ştii, l-au omorît în 1925. 
Tu nici nu erai încă pe lume! 

Kolea mormăi ceva, neştiind cum să răspundă la asemenea 
umilinţă. Dar Maia îi luă apărarea: 

— Asta nu-i adevărat, bunicule, şi-acum mai sînt lupi pe la noi. 
Nu cafenii, cum spui matale, ci cenușii. Am văzut şi eu unul, l-a 
adus chiar fratele meu de la vinătoare. 

— Ştii ceva, Timoşa — spuse deodată bătrînul cu barba 
roşcată, adresîndu-se celui ciupit — şi eu am cunoscut odată un 
vînător, care a omorît un lup cenuşiu. A fost învăţător la noi, 
unul Ghenadi Andreevici! N-ai auzit de el? Acela care avea o 
barcă. Venea deseori pe la noi pe-acasă... 

Kolea ciuli urechile. De ce o fi pomenit oare moşul tocmai de 
Ghenadi Andreevici? Să-i spună că-l cunoaşte şi el? 

— Da, mi-aduc aminte — răspunse Timofei — era un om de 
treabă. Unde-o fi oare acum? 

— Nu ştiu. Se spune c-a rămas... Dar poate c-o fi plecat... Mai 
ştii?... 

Tare ar fi vrut Kolea să spună că el ştie unde se află acum 
Ghenadi Andreevici şi să arate cît este de bine informat. Dar în 
ultimele zile învățase să tacă. 

— La şcoala ta a fost Ghenadi Andreevici învăţător? întrebă 
deodată roşcovanul, adresîndu-se lui Kolea. Ei, da' de ce taci? 
Răspunde! 

Bătrînii îl priviră cu încordare şi Kolea înţelese: toată discuţia 
aceasta nu începuse întîmplător. Aşteptau ei ceva de la el... 

— Ei, şi ce dac-a fost învăţător la şcoala noastră? zise el, 
încruntîndu-se. 


— Dacă l-ai vedea, l-ai recunoaşte? 

— Cred că da. 

Bătrînii şuşotiră între ei, apoi Stepan Lukici, ră- suflînd greu, se 
tîrî spre colţul cel mai îndepărtat al patului şi făcu semn copiilor 
să se apropie. 

— la veniţi aici! le şopti el. 

După expresia feţei, părea că întineriseră dintr-o dată şi Kolea 
înţelese că bătrînii luaseră o hotărire foarte importantă. Băiatul 
îi făcu semn Maiei cu capul şi amîndoi se aşezară lingă moş 
Stepan. În timpul acesta, Timofei nu-şi lua ochii de la fereastră. 

— Ascultaţi, băieţi, voi vreţi să ieşiţi de-aici? întrebă cu un aer 
serios Stepan Lukici. 

— Bineînţeles că vrem — răspunseră Kolea şi Maia. 

— Măi copii, voi trebuie să fugiţi de-aici, pentru că altfel, vai de 
pielea voastră! 

— Cum să fugim? întrebă Kolea, privindu-l neîncrezător. 
Bătrînul ăsta i se părea cam ţicnit. 

— Foarte bine. Numai dacă n-o să vă fie frică. 

— N-o să ne fie! se oţări Kolea. 

Timoşa, care nu-şi lua ochii de la fereastră, făcu deodată un 
gest repezit cu mîna. 

— la veniţi aici! O să vă puteţi voi strecura prin golul ferestrei? 

Kolea se căţără în genunchi pînă sus şi, săltîn- du-se puţin, 
măsură din ochi spaţiul. Da, putea să treacă. Şi Maia, cu atit mai 
mult. 

— Dar ţie, Maia, nu ţi-e frică? întrebă Stepan Lukici. 

— Mi-e teamă, dar am să pot trece. 

— Uite ce, măi copii — şopti Stepan Lukici. Peste o jumătate de 
oră poliţaii se duc la masă. Urcă la etaj, şi în post nu rămîne 
decît o singură santinelă... Eu am să bat în uşă, cerînd să vină 
şeful. Şi atunci va trebui să faceţi lucrul cel mai important. In 
timp ce santinela de pe ulicioară se va repezi spre uşa noastră 
— pentru treaba aceasta el trebuie să coboare în beci — Timoşa 
va sparge geamul şi voi o să vă strecuraţi pe fereastră. Numai 
să nu fugiţi, ca să nu atrageţi atenţia asupra voastră. Mergeţi 
liniştiţi. Dar de îndată ce cotiţi după colţ, fugiţi în curtea aceea 
cu două ieşiri. 

— Curtea care-i alături de lăptărie... — spuse Kolea. 

— Chiar aşa. După cum văd, cunoşti bine oraşul... Intraţi acolo, 
şi apoi luaţi-o la fugă cit vă ţin picioarele. 


Kolea îl asculta plin de însufleţire, dar deodată faţa lui se 
posomori: 

— Şi după aceea, unde să mergem? 

— Cum, tu n-ai pe nimeni? întrebă bătrînul. 

Kolea se gîndi: 

— Am să mă duc la unchiul lakuşkin. Elo să m-ascundă. 

— Dar tu, unde ai să te duci? o întrebă Stepan Lukici pe Maia. 

Fata îl privi descumpănită: 

— Eu, bunicule, n-am unde să mă duc. Eu n-am casă n-am pe 
nimeni... 

— Dar părinţii tăi unde sînt? 

— Tata e arestat — spuse Maia — iar mama s-a rătăcit nu ştiu 
pe unde. Mergeam spre Voronej şi, într-o gară, mama a coborit 
din tren să ia apă, dar chiar atunci trenul a pornit... 

— Şi cum ai nimerit aici, în oraş? 

— Trenul nostru a fost bombardat. Toţi care au rămas în viaţă 
au plecat care-ncotro, iar eu m-am întors aici. 

— Mare dandana! se necăji Stepan Lukici. În- tr-adevăr, unde 
o să vă duceţi? Ei, ce zici, Timoşa, putem avea încredere în ei? 

— Da’ dac-o să fie prinşi? spuse cu îndoială ciupitul. 

— Adevărat, la asta nu m-am gîndit — răspunse Stepan Lukici, 
oftînd din greu. Deh, ce să-i faci, Timoşa, fără risc nu se poate 
ieşi din încurcătura asta. 

— Lucrurile trebuie făcute cu chibzuială — răspunse celălalt. 
Dacă n-o să ne gîndim bine, copiii au să se prăpădească, noi 
vom pătimi şi mai băgăm şi pe alţii în belea... 

Stepan Lukici cercetă atent copiii de parcă le-ar fi cîntărit 
puterile. Kolea tremura ca varga. Îi era teamă şi, în acelaşi timp, 
tare ar fi vrut să scape din beciul ăsta blestemat! Maia, 
dimpotrivă, şedea liniştită şi indiferentă. Părea că se pregătise 
pentru lucrul cel mai grav care i se putea întîmpla şi n-o mai 
înspăimiînta nimic. 

— Văd eu că sînteţi nişte copii cuminţi — vorbi Stepan Lukici — 
dar, ca să vă spun drept, de voi depinde un lucru mare. Noi, 
totuna, o să murim. Astăzi o să fim confruntaţi cu un trădător. 
După aceea, nici n-o să putem spune măcar cine e. În zori, 
probabil că vom fi împuşcaţi... Maia, dă-te puţin mai încolo! 
Vreau să-i spun lui Kolea ceva la ureche... Tu nu trebuie să auzi. 


Maia se îndepărtă spre celălalt colţ al beciului. Nu se supărase. 
Dacă nu trebuie să ştie, înseamnă că nu trebuie: ori nu vor să-i 
spună, ori nu au încredere în ea. 

Intre timp, Stepan Lukici îi şoptea lui Kolea: 

— Uite ce: dac-ai să-l vezi pe Ghenadi An- dreevici, să-i spui c- 
am nimerit într-o cursă... 

— Dar unde să-l văd? întrebă încet Kolea. 

— Nu ştiu unde, dar dac-ai să-l vezi cumva... Să-i spui c-am 
fost trădaţi. 

— Am să-i spun. 

— Şi-acum ascultă aici! Pe strada Spartacus, la numărul 6, 
locuieşte Klavdia Feodorovna. Pînă la război a lucrat la Casa 
copilului. Cînd ai să scapi de-aici, caută să te strecori, împreună 
cu Maia, pînă la ea. E o femeie de treabă şi o să v-ascundă. Dar 
bagă de seamă, este o adresă foarte secretă! Stepan Lukici 
ridică mîna în sus: Şi-acum, jură-mi pe cuvintul tău de pionier 
că, în afară de Ghenadi Andreevici, n-ai să dezvălui nimănui tot 
ce-ai aflat de la mine. Jură! 

— Jur! şopti Kolea. 

— Chiar de-ai să fii faţă în faţă cu moartea, să nu sufli o vorbă! 
Secretul acesta să moară o dată cu tine! 

— Jur! repetă Kolea. 

Afară se auzi scîrţiind poarta de fier, şi în curtea închisorii intră 
un camion. 

— Au adus masa! rosti Timofei. 

In spatele uşii răsunară glasurile poliţailor şi zăngănitul 
gamelelor mari, pe care le urcau sus, în sala de mese. Se 
auzeau paşi tropăind pe scări. Poliţaii fluierau, se ocărau între ei 
şi făceau mare tărăboi. Apoi din nou se lăsă linişte. 

Uşa care dădea în beci rămase pentru scurt timp fără pază. La 
ieşirea din coridor stătea o santinelă care supraveghea şi beciul, 
şi scara ce ducea sus, spre camerele anchetatorilor; la vremea 
prînzului, postul acesta rămiînea fără pază. Arestaţii erau bine 
zăvoriţi. Santinela care patrula tot timpul afară în stradă, în caz 
de nevoie, intra în curte şi cobora pe scara dreaptă care ducea 
la beci. Timp de două- trei minute, pe stradă nu mai rămiînea 
nici un poliţai. 

Tocmai pe acest lucru contau bătrînii. Spartul geamului era 
chestie de-o secundă, iar un minut, un minut şi jumătate le 
trebuia copiilor să se poată strecura în ulicioară, aşa că, în timp 


ce santinela va fi lîngă uşa beciului, copiii se vor şi afla în 
libertate. 

Desigur, riscul era mare. Dar în cazul cel mai rău, copiii vor fi 
din nou închişi în beci. La pedeapsa care-i aştepta pentru faptul 
că i-au ajutat să fugă, bătriînii nu se mai gîndeau acum. Din dis- 
cuţia anchetatorului cu şeful poliţiei ei înţeleseră că a doua zi îl 
vor vedea pe cel ce i-a trădat. După confruntare vor fi desigur 
împuşcaţi. Trebuie să fie împuşcaţi, pentru ca trădătorul să 
poată acţiona în linişte, fără pericolul de a fi demascat. 

Stepan Lukici îşi frămînta nervos barba roşcovană. Il mai privi 
încă o dată pe Kolea din cap pînă-n picioare. Băiatul şedea 
ghemuit pe pat, şi concentrarea îi ascuţise parcă trăsăturile 
feţei. Maia stătea alături de el şi privea ţintă la fereastră. 

— Hai — zise bătrînul — pregătiţi-vă! Cînd am să bat în uşă, voi 
urmăriţi picioarele santinelei şi, de îndată ce se va repezi spre 
dreapta, tu, Timoşa, numără pînă la trei şi sparge geamul cu 
gamela... Scoate fereastra cu totul, iar voi, copii, căţăraţi-vă în 
linişte, nu vă agitati... 

Timofei luă gamela de aluminiu în care li se dădea supa şi se 
lipi de zid, lîngă fereastră. Kolea şi Maia încremeniră pe loc. 

Stepan Lukici se apropie de uşă şi începu să bată cu pumnii, cu 
picioarele, apoi apucă scăunelul şi-l izbi atît de tare, încît se făcu 
tăndări. 

— Santinela a fugit, vine! strigă Timofei şi, cu faţa lividă de 
emoție, aşteptă cîteva clipe, apoi, repezindu-şi brațul, aruncă 
gamela: geamul se făcu ţăndări. 

— Gata! comandă Stepan Lukici, întorcîndu-se spre copii. 

Kolea se săltă, se sprijini cu genunchiul de o ieşitură a zidului 
şi se strecură cu agilitate prin fereastră. 

— Să nu fugi! Stai niţel! îi şopti Timofei. Aş- teapt-o şi pe 
Maia... 

Santinela coborise şi, uitîndu-se prin vizetă, striga. 

— De ce baţi în uşă? la vezi, că acuma trag! 

Stepan Lukici acoperise însă gemuleţul cu capul lui şi striga şi 
el: 

— Cheamă şeful! Să vină şeful aici! 

Timofei o săltă pe Maia spre fereastră. Uşoară ca un fulg, 
fetiţa fu într-o clipă alături de Kolea. Acesta îi strînse mîna cu 
putere şi amîndoi ieşiră din ulicioară, în stradă. 


Era o zi posomorită şi ploioasă. Pe străzi, oamenii mergeau 
grăbiţi, fiecare cu treburile lui. Două maşini trecură în viteză 
mare. De după colţ se iviră poliţaii care probabil fuseseră 
schimbaţi din post. Dar de unde să le dea lor prin cap că băiatul 
ăsta, în hainele lui vechi şi ponosite, şi fetiţa slăbuţă, cu codițe, 
care îl însoțea, evadaseră chiar atunci? Aşa că trecură pe lîngă 
copii fără să le dea nici o atenţie. 

Kolea se străduia să meargă încet, dar inima-i bătea să-i sară 
din piept. Văzîndu-i pe poliţai, vru să fugă, însă Maia îl opri. 

— Mergi încet — îi şopti ea — şi ascultă-mă pe mine! Îi strînse 
mîna cu atita putere, încît fără voie, el se supuse. 

Dădură colţul. Lîngă lăptărie era un şir lung de oameni. 
Trecură încet pe lîngă ei, intrară pe poarta curţii cu două ieşiri şi 
de-abia aici o luară la fugă de parcă i-ar fi plesnit cineva peste 
picioare. 

Alergau prin fundături, prin grădini, săreau garduri. În oraşul 
ăsta în care se născuse, unde totul îi era atît de apropiat, Kolea 
se simţea ca o fiară hăituită care trebuie să se ascundă, să stea 
la pîndă, ferindu-se şi de umbra ei. 

Se opriră tocmai la rîpa din marginea oraşului. Aici, în tufărişul 
des, la o depărtare destul de apreciabilă de ultimele case, 
putură în sfîrşit să se odihnească. 

— Voiai să te duci la nu ştiu care fotograf! îi spuse Maia după 
ce-şi mai traseră puţin sufletul. 

Kolea se gîndi: 

— Nu se mai poate. O să fim prinşi îndată. Acolo va fi primul 
loc unde o să mă caute unchiul Nikita. 

O rafală de vînt aduse citeva picături de ploaie. Copiii şedeau 
alături, pe o piatră mare, năpădită de muşchi, lipiţi unul de altul 
ca să le fie mai cald, şi se sfătuiau ce trebuie să facă de acum 
înainte... 


LOCUINŢA CONSPIRATIVĂ 


Klavdia Feodorovna Şuhova făcea parte dintre oamenii care 
primesc cu dirzenie loviturile soartei. Mulţi tineri i-ar fi putut 
invidia energia. „De căzut, e uşor — spunea ea — să te ridici e 
greu.” Şi în împrejurările cele mai vitrege, ea nu-şi pierdea 
niciodată cumpătul. 

Avea aproape 50 de ani. Înaltă, bine făcută, cu părul cărunt, 
pieptănat lins spre spate, impunea tuturor respect, chiar şi 
duşmanilor. În primele zile ale războiului, Casa copilului, a cărei 
responsabilă era, se evacuase, iar ea rămăsese pe loc din 
pricina unui băiat bolnav. Băiatul acesta trebuia evacuat cu o 
maşină sanitară. Dar s-a întîmplat ca şoferul, în grabă, să 
încurce adresa, aşteptind pe altă stradă. In timp ce Şuhova 
alerga deznădăjduită să caute un mijloc de transport, tancurile 
nemţeşti au năvălit în oraş şi hitleriştii au alungat băiatul din 
spital. Şuhova îl luă la ea acasă şi-l îngriji, ca pe copilul ei. Se 
lipsea de multe, îşi vindea lucrurile, împletea broboade, numai 
să-l poată hrăni. 

În noaptea aceea nu putu să adoarmă multă vreme. Viîntul 
zgîlţiia obloanele. În curte urla prelung cîinele... După ce 
camuflă bine ferestrele, Klavdia Feodorovna începu să 
împletească nişte ciorapi pentru Vitea, care dormea liniştit. 
Andrelele lungi sclipeau la fiece mişcare a miinilor ei. Era linişte. 
Nu se auzea decit tic-tacul ritmic al ceasului. 

Deodată, cîinele încetă să mai urle, dar începu să latre scurt şi 
răguşit. Ce-o fi asta?... Klavdia Feodorovna lăsă lucrul din mînă 
şi ascultă cu atenţie. Cineva se furişa încet pe sub fereastră, 
străduindu-se să păşească fără zgomot. Pietrişul îl trăda însă. 

Femeia se uită la ceas: două şi jumătate. Poate că vreunul 
dintre poliţai văzuse lumină în camera ei? Nu, pătura groasă 


acoperea bine fereastra şi nu lăsa să treacă nici o rază. Vecinii? 
Dar nici unul dintre ei n-are permis să circule noaptea! 

Foşnetul de sub fereastră încetă de parcă omul se pitulase, 
aşteptind ceva. Klavdia Feodorovna cobori fitilul lămpii, se 
apropie cu paşi uşori de fereastră şi, ridicînd puţin pătura, privi 
în curte. În lumina lunii, pe cărare, se zări o umbră care 
dispăru după colţul casei. Treptele pridvorului scîr- ţiiră încetişor 
şi cineva bătu abia auzit cu degetele în uşă: cioc-cioc-cioc! 
Fiecare bătaie era ca o lovitură de ciocan în tîmpla ei. 

— Cine-i acolo? 

— Aveţi o cameră? întrebă încet o voce de bărbat. 

— Toate camerele sînt ocupate — răspunse ea. 

— Lăsaţi-mă să mă încălzesc puţin! i 

Zăvorul zăngăni şi Klavdia Feodorovna se dădu la o parte. In 
cameră intră un om într-un palton negru. Inchise repede uşa în 
urma lui şi, trăgîn- du-şi cu greu răsuflarea, se apropie de masă. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă ea, alarmată. Ştii că nu trebuie să 
vii la mine! 

— Ştiu — răspunse omul — dă-mi puţină apă, sînt tare obosit! 

Klavdia Feodorovna scoase din dulap o cană, turnă apă din 
ceainic şi i-o întinse. Omul bău cu sete, apoi se aşeză obosit pe 
scaun. Lumina slabă făcea ca trăsăturile feţei lui să se 
desluşească anevoie. Din gulerul ridicat al paltonului se vedea 
numai nasul şi ochii, care străluceau ca aprinşi de febră. 

— E ceva care nu suferă aminare — spuse el cu glas răguşit de 
tulburare şi oboseală. Chiar acum au fost împuşcaţi la gestapo 
Stepan Lukici Vla- senko şi Timofei Petrovici Skurihin. 

— Îngrozitor! şopti Klavdia Feodorovna. 

— În timpul interogatoriului — continuă bărbatul — s-a aflat că 
ei au stat în beciul poliţiei orăşeneşti împreună cu băiatul 
Ohotnikovei, femeia aceea pe care au spînzurat-o, şi cu o fetiţă. 
Azi, copiii au fugit... 

— la te uită! se miră Klavdia Feodorovna. Şi unde sînt? 

— Nimeni nu ştie nimic. Meyer turbează. l-e frică să nu le fi 
transmis ceva ilegaliştilor... 

— Ascultă — spuse Klavdia Feodorovna — în oraş se vorbeşte 
că dumneata însuşi ai dus băiatul la poliţie. E adevărat? 

Nikita Borzov — căci el era misteriosul vizitator — dădu 
înciudat din mînă: 


— Am fost nevoit s-o fac! Meyer a trimis la mine un spion, care 
l-a văzut pe Kolea în curtea mea... 

— Trebuia să găseşti altceva. La poliţie, pe băiat îl pîndea o 
primejdie îngrozitoare. 

— Oricum, i-ar fi dat drumul! Mai mult chiar: în clipa cînd a 
fugit, se hotărise ca aceşti copii să fie lăsaţi în libertate... Voiau 
să-i pună sub urmărire. Meyer se gindea că se vor duce de-a 
dreptul la ilegalişti... 

— ingenios! exclamă Klavdia Feodorovna. Şi mai departe? 

— Oraşul se află în stare de alarmă... Şi ceea ce mă 
nelinişteşte mai mult este faptul că Meyer a trimis trei maşini cu 
soldaţi spre Malinovka... 

Klavdia Feodorovna se plimba tăcută prin cameră. 

— Poate că Vlasenko şi Skurihin n-au putut rezista la 
interogatoriu şi au recunoscut ceva? 

— Nu, nu, exclus! vorbi cu căldură Borzov. Am fost acolo 
aproape tot timpul, n-au scăpat nici un cuvînt, bieţii bătrîni! 

— Atunci, ce-i de făcut? întrebă Klavdia Feodorovna. 


— Dumneata îl cunoşti pe Kolea Ohotnikov? Ştii cum arată? 
întrebă Nikita Kuzmici. 

— Da. În ziua execuţiei am vrut să-l duc la mine, dar m-a 
împiedicat fotograful din piaţă. Voia şi el să ia băiatul şi, în timp 
ce ne certam, Kolea a dispărut. 

— Pînă la urmă, fotograful a pus totuşi mîna pe el! Vezi bine, 
are nevoie de miini tinere şi zdravene. A vrut probabil ca băiatul 
să-i ţină loc de femeie de serviciu. 


— Vorbeşti cu păcat, Nikita Kuzmici — replică Klavdia 
Feodorovna. Bătrînul lakuşkin nu-i om rău. 
— Dacă zici dumneata... — răspunse Borzov — dar acum cel 


mai important lucru este să găsim copiii, pentru că altfel vor 
încerca să se strecoare spre Malinovka şi vor nimeri într-o cursă. 

— De ce crezi că se vor duce tocmai acolo? 

— Datorită unui cuvînt pe care l-a scăpat Blinov, am înţeles că 
băiatul a pomenit cuiva de Malinovka. 

Deodată, speriată, Klavdia Feodorovna îl apucă de mină, 

— Taci! şopti ea şi, la lumina slabă şi tulbure a lămpii care 
aproape se stingea, se vedea cum pălise. Vin! 

Cu mişcări repezi, Nikita Kuzmici scoase pistoletul şi se lipi de 
uşorul uşii. 

— Dacă vin aici, trag — rosti el. 

Klavdia Feodorovna arătă cu capul spre Vitea, care dormea: 

— Nu se poate! Nenoroceşti băiatul! 

Faţa lui Nikita se schimonosi de ură. Strînse cu putere la piept 
pistoletul, care lucea palid. Se făcu linişte şi nu se mai auziră 
paşi. Apoi din nou scîrţii pietrişul. Ciudat însă, cîinele încetase să 
mai latre! 

Klavdia Feodorovna privi încordată pe fereastră, cercetînd 
întunericul, şi deodată, oftînd încetişor, porni repede spre uşă. 
Cînd trecu pe lîngă el, Borzov se dădu în lături fără să vrea. O 
clipă avu 


impresia că a nimerit într-o cursă. Se lipi şi mai tare de perete, 
pregătindu-se pentru tot ce poate fi mai rău. Niciodată nu ar fi 
putut explica lui Kurt Meyer sau lui Blinov ce căuta el acolo, în 
toiul nopţii. 

— Nikita Kuzmici, uite cine-a venit! răsună glasul liniştit al 
Klavdiei Feodorovna. î 

Borzov ieşi cu prudenţă din ungherul unde se pitise. In faţa lui 
stăteau istoviţi, dar vii şi nevătămaţi, Kolea Ohotnikov şi Maia 
Şubina. 


O NOUĂ ÎNCERCARE 


Dacă n-ar fi izbucnit războiul, Ghenadi Andreevici Stremeannoi 
ar fi rămas profesor la şcoala unde preda istoria. 

Puțin adus de spate, într-o haină neagră, uzată, cu pantalonii 
lustruiţi, intra liniştit în clasă şi întotdeauna îşi începea lecţia cu 
aceeaşi întrebare: „Aşadar, copii, unde am rămas data trecută?” 
După aceea făcea o pauză lungă şi aştepta să i se răspundă. Nu 
era un pedant, dar îi plăcea să se convingă că elevii lui nu uită 
repede materia predată de el. 

După moartea soţiei sale, Ghenadi Andreevici locuia împreună 
cu cei doi băieţi. Viaţa lui se scurgea în linişte. 

Cînd hitleriştii au început să se apropie de oraş, comunistul 
Stremeannoi a fost chemat la comitetul raional de partid. 
Credea că i se va încredința o muncă în legătură cu evacuarea... 
Dar secretarul comitetului raional îl pofti într-o maşină şi-l duse 
la comitetul orăşenesc. Aici a stat de vorbă cu secretarul 
comitetului orăşenesc şi cu reprezentantul secţiei de cercetare. | 
se propunea să rămînă în oraş şi să treacă în ilegalitate. Nimeni 
nu i-a ascuns primejdia legată de această muncă. Cea mai mică 
greşeală putea să-i fie fatală. El era acela care trebuia să 
hotărască dacă rămîne sau nu. A doua zi dimineaţă pleca un 
eşalon spre răsărit, şi dacă nu voia să rămînă, putea să plece o 
dată cu eşalonul. 

Ghenadi Andreevici acceptă pe loc. Fiii lui se aflau pe front. Nu 
mai avea nici un fel de obligaţii. Prima misiune pe care trebuia 
s-o îndeplinească nu era prea dificilă. După venirea hitleriştilor 
trebuia să deschidă o mică papetărie pe una din străzile 
principale. Această prăvălioară urma să fie locuinţă conspirativă. 
Pentru ca nemţii să nu bănuiască nimic, el va spune că, înainte 
vreme, tatăl său a fost un mare negustor; pentru mai multă 
siguranţă i se întocmiră acte care dovedeau că el, Streme- 


annoi, fusese prost văzut de bolşevici. Învăţă pe dinafară cifrul 
şi adresele de care avea nevoie, verifică străzile din jurul 
prăvălioarei, în caz că va fi silit să dispară pe neaşteptate. Îşi 
întipări bine în minte adresa unde, în caz de nevoie, va fi ascuns 
şi de unde va fi trimis într-un loc lipsit de primejdii. 

Cunoştea numai doi-trei oameni din viitoarea organizaţie 
ilegală, dar intuia, îşi dădea seama că se creează o organizaţie 
puternică şi că el nu este decit una din verigile ei. 

Totuşi, chiar din primele zile ale ocupaţiei, ilegaliştii primiră o 
grea lovitură. S.S.-iştii l-au prins pe stradă pe Losev, 
conducătorul organizaţiei ilegale din oraş, singurul om căruia 
Ghenadi An- dreevici trebuia să-i dea ascultare. Cauza arestării 
şi soarta lui Losev au rămas necunoscute. 

Ghenadi Andreevici se aştepta ca noaptea hitle- riştii să vină 
să-l ridice, de aceea se pregăti să-şi vîndă scump pielea. Totuşi 
gestapoul nu se atinse de el. După ce şi-a mai revenit, a început 
să-şi înjghebeze prăvălioara. Dar nici de astă dată nu avu noroc; 
casa în beciul căreia fuseseră ascunse din timp topurile de 
hîrtie, creioanele, gumele şi caietele, în sfîrşit, toată marfa pe 
care el trebuia s-o expună pe tejghelele „magazinului” său 
atunci cînd va veni vremea, arsese. Fu cuprins de desperare. Ce 
să facă? Unde să se ducă? 

Singurătatea şi inactivitatea erau de nesuportat. Dezorientat, 
nu ştia dacă e bine să recurgă la adresa secretă. Nu-i prea 
devreme? Mai există oare organizaţia? Dar peste cîteva zile i se 
dădu de ştire că a fost numit alt conducător — tovarăşul 
Sergheev, lăcătuş la depoul de locomotive. 

La o întîlnire conspirativă, Sergheev, un tînăr cu haină neagră, 
plină de pete de ulei, care avea o ţinută gravă şi vorba domoală, 
îi propuse să intre ca salahor la depou. 

Cu tot regimul aspru pe care îl înstăpiîniseră acolo hitleriştii, 
Ghenadi Andreevici mai prinse curaj. Era împreună cu tovarăşii 
lui. După regulile conspirației, Sergheev nu vorbea niciodată cu 
Stre- meannoi în prezenţa altora, dar acesta îi simţea 
pretutindeni privirea atentă şi ajutorul. La indicaţia lui Sergheev, 
Ghenadi Andreevici turnase în uleiul cu care trebuia să se ungă 
osiile vagoanelor nisip amestecat cu pămînt. Era o treabă grea, 
dar cel mai greu a fost să-l înşele pe inginerul hitlerist, un om 
foarte bănuitor, care controla orice amănunt. Trebuia să ai 
dibăcia unui scamator sau a unui jongler, ca să-i arăţi butoiul cu 


ulei curat şi, în acelaşi timp, să torni în ungător uleiul cu nisip. 
Era jocul cu moartea. Şi totuşi Ghenadi Andreevici duse 
misiunea la bun sfîrşit. 

Dar nu-i fu dat să stea multă vreme împreună cu Sergheev, 
deoarece n-a trecut mult şi acesta a fost omorît. Cine a făcut-o 
şi cum? Mister. A doua zi după căderea lui, gestapoul l-a arestat 
pe Mihail, tînărul acela chipeş care pînă la război fusese actor de 
mîna a treia la teatrul orăşenesc, iar acum lucra la depou ca 
secretar. Cineva lansase zvonul că Sergheev şi Mihail 
colaboraseră şi că Mihail ar fi un activ ilegalist. 

Istoria se repeta. Ghenadi Andreevici se trezi din nou cu totul 
izolat de organizaţia ilegală. Crezu că a fost uitat. Să se ducă la 
locuinţa conspirativă? Aceasta trebuia folosită numai în cazuri 
extreme şi el nu se putea hotărî. Din nou începu o perioadă de 
inactivitate forţată. 

Dar iată că fu chemat la o întîlnire secretă. Dis- de-dimineaţă, 
în drum spre depou, cobori în rîpă; aici, într-o carieră părăsită, îl 
aştepta  reprezen-tantul comitetului regional ilegal, care-l 
înştiinţă că a fost numit conducătorul organizaţiei ilegale din 
oraş. Numirea aceasta îl găsi nepregătit. Era gata să 
îndeplinească orice misiune, oricît de grea, era gata să-şi rişte 
viaţa, dar să conducă întreaga organizaţie, să ţină în mîinile lui 
toate firele, să dispună de soarta atitor oameni... Nu-l vor depăşi 
toate astea?... Va putea el oare face faţă? Niciodată nu ocupase 
posturi de răspundere. Işi dădu seama însă că în felul acesta 
raţiona înainte de război. Acum împrejurările cer de la oameni 
altă atitudine. Şi Ghenadi Andreevici primi sarcina. 

llegaliştilor li se cerea să facă o recunoaştere a raionului 
fortificat pe care nemţii aveau de gind să-l construiască. 
Deocamdată aflaseră exact locul unde va fi amplasat, deoarece 
locuitorii din cîteva sate din apropiere fuseseră evacuaţi de 
cotropitori. Urma să se afle lucrul cel mai important: planul 
fortificațiilor, capacitatea lor şi armamentul cu care vor fi 
înzestrate. 

În aceeaşi noapte, Stremeannoi se întîlni cu alţi trei membri ai 
organizaţiei ilegale. În timpul discuţiei, Ghenadi Andreevici 
înţelese că avea un sprijin credincios şi sigur. Acum, cînd 
cunoştea în amănunt felul cum sînt dispuse forţele, putea să-şi 
dea mai bine seama de valoarea oamenilor care activau 
împreună cu el. Multă vreme nu-şi putuse reveni din uimire, 


aflind că Nikita Borzov reuşise să ajungă ajutorul primarului, 
cîştigindu-i chiar încrederea. 

Dacă planurile şi acţiunile lui Kurt Meyer puteau fi aflate de 
către ilegalişti, Blinov şi acţiunile lui rămîneau pentru ei un 
mister. Nici Nikita Borzov n-ar fi putut spune ceva precis despre 
primar. Ce fel de om e? Ce urmăreşte? O fi un prieten ascuns 
sau un duşman viclean? După anumite indicii, pri- marul Blinov 
era oarecum în opoziţie cu Meyer. Uneori primarul reuşea să 
uşureze soarta oamenilor. Datorită faptului că numise o comisie 
medicală, cîteva zeci de femei fuseseră scutite de a fi trimise în 
Germania. Ce vrea, la urma urmei, acest Blinov? Nu cumva 
caută legătura cu organizaţia ilegală, pentru ca să-i poată da un 
ajutor direct? 

Ulterior, Ghenadi Andreevici a discutat mult cu Borzov această 
problemă. Tare ar fi vrut să dea cărţile pe faţă şi să se 
stabilească o dată pentru totdeauna adevărul! Dar de fiece dată 
hotărau că trebuie să mai aştepte, să mai verifice, să mai adune 
dovezi. Într-o astfel de treabă, o greşeală cît de mică, o 
imprudenţă, duce la moarte sigură. Şi membrii organizaţiei 
ilegale continuau jocul complicat cu primarul, silindu-l să dea 
dovadă de compătimire şi punîndu-l în situaţia de a face 
concesii. 

În lupta ascunsă, plină de neprevăzut, organizaţia ilegală 
obținuse multe succese. Asupra unui curier care fusese atacat s- 
au găsit nişte documente de mare importanţă, printre care şi un 
cod radio. Timp de cîteva zile, pînă cînd nemţii au schimbat 
codul, partizanii au descifrat toate comunicatele lor. La 
marginea oraşului, în apropiere de depozitul de bombe, nişte 
mine care fuseseră puse pe drum au făcut să sară în aer patru 
camioane Krupp, de 10 tone fiecare, care transportau lăzi cu 
explozibil. llegaliştii urmăreau mişcările trupelor germane, nu- 
mărau maşinile, notau numerele regimentelor, şi toate acestea 
le transmiteau prin radio, peste linia frontului. Staţia de radio, 
ascunsă într-o carieră de piatră părăsită, fusese interceptată de 
cîteva ori. Nemţii înconjurară raionul de unde se transmiteau 
informaţiile, dar toate cercetările lor au rămas zadarnice. Staţia 
de radio portativă se afla în fundul unui puț de explorare, 
acoperit cu un bolovan uriaş. Pietrişul din carieră nu păstra nici 
o urmă. Radiotelegrafistul dispărea înainte ca maşinile cu soldaţi 
venite din oraş să poată ajunge aici. 


Cu toate astea, în ultimele săptămîni pierdură cîţiva oameni: 
după Sergheev urmă Ekaterina Ohotnikova, care nici nu avusese 
timp să-şi desfăşoare activitatea aşa cum ar fi trebuit. Ea nu ştia 
nimic în legătură cu atacul asupra lui Werner, avînd cu totul altă 
misiune. 

Într-o seară, plimbîndu-se pe malul apei, Ghenadi Andreevici se 
opri deodată, lăsîndu-se pradă amintirilor de demult. Privea 
pînza albastră a fluviului, pe care o încreţea uşor vintul, 
ogoarele ce se întindeau pînă hăt-departe, căsuţele albe ale 
satului care se vedeau în zare şi care coborau parcă în fugă 
panta unui deal. Şi în faţa ochilor îi apăru copilăria... 

„„Odată, tare demult, tata îl luase cu ei afară din oraş. 
Merseseră multă vreme prin crînguri şi văgăuni. Lui Ghenadi îi 
plăcea, deoarece i se părea că se ascund de cineva şi se furişau 
de parcă s-ar fi jucat. Dintr-un tufiş răsări un muncitor cu mustă- 
tile negre, care îl opri pe tata şi-i spuse cu dojană: „,Se poate să 
vii cu copilul? Dacă scapă vreo vorbă?” Şi tatăl, simțindu-se 
vinovat, stătu cît stătu locului, apoi făcu cale-ntoarsă. Tata 
mergea tăcut, iar Ghenadi îl urma, cu capul plecat. Aşa s-au 
întors în oraş. 

De atunci trecuseră mulţi, foarte mulţi ani. Nu-şi mai amintea 
locul unde se afla crîngul, nici văgăuna, dar era sigur că pe 
undeva pe acolo, departe, dincolo de fluviu. După revoluţie, pe 
ogoarele arse, împleticindu-se în cernoziomul gras, înaintau în 
lanţ de trăgători şi atacau cînd albii pe roşii, cînd roşii pe albi, iar 
cavaleria, chiuind sălbatic, trecea şi ea în goană. 

Nesfirşitele cîmpii ruseşti văzuseră multe bătălii... 

Ghenadi Andreevici avusese o familie numeroasă şi unită. Dar 
unde sînt acum toţi ai lui? Unde-i băiatul cel mare, Konstantin? 
Unde-i Egor? Egor întimpinase războiul la graniţă... Pînă acum 
nu aflase nimic despre el... Nu, nu trebuie să se mai gîndească 
la toate astea... 

Pe front, o zi face cît trei, iar în ilegalitate, o oră face uneori cît 
un an întreg. Ghenadi Andreevici cîştiga experienţă şi, o dată cu 
ea, şi încredere în forţele sale. Multe din firele organizaţiei le 
ţinea cu fermitate în mîna lui. 

Pe neaşteptate, într-o noapte întunecoasă de septembrie sosi 
la el un agent de legătură, cu un ordin din partea comitetului 
regional ilegal. Trebuia să se prezinte la detaşamentul de 
partizani. 


Cu foarte multă prudenţă, Ghenadi Andreevici încredinţă 
locţiitorului său conducerea organizaţiei şi aşteptă căderea 
nopţii în crîngul din marginea oraşului. Cînd se întunecă, trecu 
Donul, ţinîndu-se de o buturugă pe care o găsi pe mal. 

Ud pînă la piele, tremurînd de frig, porni peste ogoarele care 
duceau spre Malinovka, străduin- du-se să nu iasă la drum. În 
spărturile dintre nori, luna se juca de-a v-aţi ascunselea. Undeva, 
departe, raza luminoasă a unui reflector pipăia cerul. Din cînd în 
cînd, la orizont se ivea o lumină care tremura cîteva clipe 
înroşind norii, apoi se stingea repede. Şi abia după aceea, vintul 
aducea ecoul unei explozii îndepărtate. 

In sfîrşit apărură nişte căsuțe abia conturate. Ghenadi 
Andreevici ajunsese la capătul drumului, întîlnirea trebuia să 
aibă loc la ora trei dimineaţa, într-o casă părăsită, la marginea 
Malinovkăi. 

Cîndva, în această casă veche, cu ferestrele bătute în scînduri, 
locuise văduva Polozneva. În primele zile ale războiului, ea 
plecase la fiică-sa, care se măritase cu un an în urmă şi locuia 
cu soţul ei la Tambov. Casa asta, lăsată într-o rînă, o aleseseră 
ilegaliştii drept loc de întîlnire cu partizanii. Din cînd în cînd se 
adunau aici pentru a discuta acţiunile ce urmau să fie 
executate. Uşa şi ferestrele rămîneau tot timpul bătute în cuie şi 
ei se strecurau în casă printr-o gaură nu prea mare, făcută în 
peretele de lut, pe care o acopereau cu fîn putred, rămas de 
anul trecut. 

Pentru şi mai multă siguranţă, se apropiau de casă numai cînd 
erau pe deplin convinşi că adăpostul lor n-a fost descoperit. 
Omul care fixa întîlnirea venea cu mult timp înainte şi stătea la 
pîndă în tufişuri, observînd dacă prin apropiere nu li s-a întins 
vreo cursă. 

Dacă Kolea ar fi reuşit să se strecoare pînă aici, de bună 
seamă că n-ar fi găsit pe nimeni. Casa Poloznevei nu era locuită 
şi nici la parolă nu avea cine să-i răspundă. 

Ghenadi Andreevici privi multă vreme micul ca- dran al 
ceasului, străduindu-se să vadă dacă a ajuns la timp. Vedea 
numai cadranul alb, dar nu putea desluşi acele. În sfîrşit îl ajută 
luna, care lumină pentru o clipă marginea crîngului. În raza ei 
rece care luneca printre ramurile desfrunzite străluciră acele. 
Două şi jumătate! Ghenadi Andreevici oftă uşurat: nu întirziase! 
Pînă la întîlnire mai avea încă o jumătate de oră. 


Asculta foarte atent zgomotele nopţii. Din locul unde se afla el 
şi pînă la locul de întîlnire erau vreo două sute de metri. Casa 
era izolată ca o fermă. Un loc mai bun pentru asemenea întîlnire 
nici că s-ar fi putut găsi. 

Dar unde-i omul care trebuia să-l întîmpine? Să fie în casă? Sau 
poate că s-a pitit prin apropiere şi aşteaptă ora stabilită? 

De departe, vintul aducea zvon de pădure. Undeva trosni o 
ramură. Paşi? Nu... E vremea, care-şi deapănă mersul... Unei 
rămurele uscate i-a sunat ceasul să cadă şi a căzut... 

Auzi glasuri ce se apropiau. Ghenadi Andreevici rămase 
nemişcat. El nu vedea oamenii, dar, jude-cînd după voci, se 
părea că-s numai doi. Mergeau grăbiţi spre sat şi vorbeau între 
ei. Ghenadi se afla prea departe, de aceea nu putea desluşi 
cuvintele. Ţărani nu erau, pentru că noaptea nimeni n-avea voie 
să iasă din sat. Nu puteau fi decit poliţai sau soldaţi nemți. Dar 
ce căutau, la o oră atit de tirzie, pe drumul de ţară? 

Întorcîndu-şi privirea, cercetă întunericul, să vadă dacă nu 
zăreşte vreo umbră lunecînd în jurul casei. Nu, nu era nimeni. 
Vocile se stinseră, paşii se îndepărtară. Undeva, departe, se 
auzea lătratul unui cîine, care se stinse şi el, cu încetul. 

Cît timp trecuse oare? Ghenadi Andreevici nu-şi dădea seama. 

Luna se ascunsese din nou în nori. Nimic nu trăda prezenţa 
unui om prin apropiere. Din casă nu străbătea nici o rază de 
lumină, nici un zgomot. lată că se iviră primele semne firave ale 
răsăritu-lui. Ghenadi Andreevici se uită la ceas. Era patru fără un 
sfert! Întîrziase cu patruzeci şi cinci de minute; fără îndoială că 
omul, dacă e în casă, n-o să mai aştepte mult timp. După ce se 
va lumina de ziuă, nu va mai putea ieşi neobservat. 

Străduindu-se să păşească cu cît mai multă grijă, îşi părăsi 
adăpostul şi porni spre casă. Pretutindeni domnea linişte. Pînă şi 
cîinii tăceau în ceasul prevestitor al zorilor. 

O adiere uşoară îi atinse faţa, şi Ghenadi Andreevici strînse 
înfrigurat din umeri. A obosit. A obosit cumplit. Ce n-ar da să se 
trintească pe un braţ de fin uscat şi să doarmă! 

Atinse în sfîrşit gardul de nuiele. Făcu cîțiva paşi şi, găsind o 
prăjină ruptă, sări gardul. Călcă pe un ciob care se sparse, iar 
Ghenadi  Andreevici mergea repede spre casă, stringind 
pistoletul în mînă. Dacă nimereşte într-o cursă, va trage şi se va 
apăra pînă la ultimul glonţ. 


Rămase o clipă în pridvor, căutînd să-şi reamintească parola, 
ale cărei cuvinte parcă-i zburaseră din minte. Era rezultatul 
încordării nervoase şi al nopţii de nesomn. În aceeaşi clipă intui 
că nu e singur. Cu toate simţurile ascuţite la maximum, îşi dădu 
seama că este urmărit, că în dosul ferestrelor bătute în scînduri 
stă cineva la pîndă... 

Ghenadi Andreevici se lipi de zid. Da, dincolo de perete se 
desluşea foarte limpede un foşnet. Cineva se strecura spre 
uşă... apoi iar se apropia de fereastră! Işi dădea seama probabil 
că poziţia din faţa geamului e mai bună. 

Ghenadi Andreevici îşi simţi gura uscată şi îşi umezi buzele cu 
limba. Deodată îşi aminti parola. Cum de o uitase? Urcă treptele 
strimbe ale pridvorului şi bătu încetişor cu mînerul pistoletului în 
uşă. 

Dinăuntru îi răspunse o voce groasă: 

— Cine-i? 

— Se poate să beau puţină apă? 

Vocea îi răspunse: 

— Apă? Apă e multă, poţi să bei cît vrei! Stai niţel că vin 
îndată! 

Şi Ghenadi Andreevici auzi cum omul, care acum nu se mai 
ferea, păşea prin cameră. Peste o clipă apăru de după colţul 
casei. leşise probabil prin gaura din perete. Era greu să-i 
desluşeşti faţa şi nu i se vedea decit barba. 

— Să mergem mai repede, Pavel Martînovici! spuse omul. 
Acuşi răsare soarele şi n-avem de ce mai zăbovi pe-aici. 

Crîngul se afla aproape. 

Cînd se lumină de ziuă, Ghenadi Andreevici văzu că însoţitorul 
lui nu mai era un om tinar, dar în schimb era robust; avea o 
barbă blondă, faţa lată şi ochii cenuşii, adînc înfundaţi în orbite, 
cu o expresie inteligentă şi puţin ironică. Spuse că-l cheamă 
Haritonov şi se arătă a fi foarte vorbăreţ. 

Pădurar bătrîn, slujise încă în anii războiului civil în regimentul 
Bogunsk, sub comanda lui Şciors. In ultima vreme nu mai lucra. 
Locuia la familia fiului său mai mare, care-i luase locul, iar el, 
bătrînul, ajuta în gospodărie. Băiatul nu era acasă, plecase la 
război, iar bătrînul rămăsese cu noră-sa, care se dusese lao 
mătuşă în satul vecin. 

Înainte de retragerea trupelor sovietice, lui Haritonov i se 
propusese să-i ajute pe partizani. In pădurar se trezi setea de 


muncă. Rămăsese în casa lui, care devenise locuinţa 
conspirativă a partizanilor. 

Ca şi casa Poloznevei, casa lui Haritonov era mai răzleaţă, 
chiar la marginea pădurii. În nopţile întunecoase de toamnă te 
puteai strecura neobservat pînă la staul, iar de acolo în casă. 
Locuinţa lui Haritonov era trainică, făcută din biîrne. Din horn se 
strecura printre copaci un fum subţire. Totul îţi dădea impresia 
de linişte şi izolare de furtunile vieţii. 

De îndată ce păşi pragul,, Ghenadi Andreevici fu învăluit de 
căldură. | se păru că miroase a lapte proaspăt muls, care îi 
plăcea atît de mult. 

Haritonov închise uşa şi se aşeză la masă. 

— Stai jos, Pavel Martinovici — spuse el — şi arată-mi actele 
dumitale! la să vedem dacă nu-i nevoie să mai schimbăm ceva 
prin ele... 

Cercetă îndelung şi cu atenţie permisul de liberă trecere şi 
adeverinţa pe care i le dăduse Borzov. Toate aveau un aspect 
foarte convingător. Borzov făcuse rost de ele încă de mult, şi nu 
rămînea decit să fie completate cu datele pe care le scrisese 
chiar Ghenadi Andreevici. După acte, numele lui era Pavel 
Martînovici Tokariov. 

— E bine — zise Haritonov, cercetind cu luare- aminte fiece 
rind. Totul e-n ordine. Nu poţi să  te-agăţi de nimica. 

— Dar despre ce este vorba, totuşi? întrebă Ghenadi 
Andreevici. 

Bătrînul părea preocupat de nişte probleme foarte importante. 

— Mi s-a ordonat să vă transmit itinerarul — spuse Haritonov, 
adresîndu-i-se cu „dumneavoastră”, şi după felul cum devenise 
dintr-o dată serios, Ghenadi Andreevici înţelese că bătrinul nu e 
chiar atît de blînd cum pare la prima vedere. 

Dar Haritonov nu trecu imediat la miezul problemei. Se sfătuiră 
mult timp în şoaptă cum să procedeze. Ghenadi Andreevici îl 
asculta, privin- du-i faţa severă, brăzdată de cute. Da, bătrînului 
îi venea foarte greu... dar ordinul trebuia îndeplinit. 

— Mă doare sufletul — grăi Haritonov — ştiu că trebuie, dar nu 
pot... Ce vrei? Nu pot... 

Ce-l putea sfătui Ghenadi Andreevici? Fiecare îşi are calea lui, 
grea, primejdioasă, pe care trebuie să meargă pînă la capăt, 
pentru că altă soluţie nu există. 


Adunîndu-şi gîndurile, Haritonov începu să-i arate amănunţit 
pe ce drum şi pe ce cărări avea să ajungă la tabăra partizanilor. 

— Şi-acum dormi şi te odihneşte — spuse el, cînd se convinse 
că cel care-i fusese dat în grijă cunoaşte bine drumul. Că e 
lungă calea... Să mergi şi să tot mergi... pînă te saturi... Eu mă 
duc în sat şi mă-ntorc îndată... Şi oftînd amarnic, ieşi din casă. 

Ghenadi Andreevici se trînti pe pat, scoţindu-şi numai cizmele. 
Deodată îl cuprinse un somn atît de adînc, cum numai în 
copilărie i se întimplase. Se trezi tot atît de repede, simțind 
parcă un gol lăuntric, şi sări în picioare. Haritonov era îmbrăcat, 
gata de drum. 

_— E timpul? întrebă Ghenadi Andreevici, privind pe fereastră. 
In zare, deasupra pădurii, zburau libere păsările. Am dormit 
mult? 

— Trei ceasuri — răspunse Haritonov. 

— Ai fost în sat? 

Haritonov încuviinţă din cap şi se aşeză la masă. 

— Agentul de legătură a venit la dumneata — zise el. 

— De unde? 

— Din oraş. Nikolai, fecioraşul femeii care a fost spînzurată... 
Ohotnikova! 

— Cum se poate?! se miră Ghenadi Andreevici. Cine l-a trimis? 

— Cred că Nikita. Băiatul se cam fereşte, mie nu vrea să-mi 
spună nimic. 

— Unde-i? 

— L-am minţit că nu eşti aici, dar el nu vrea să creadă. „Eu, 
zice, am s-aştept! Cum vine Pavel Martînovici, spune-i să iasă la 
marginea pădurii... Mă găseşte el...” 

— E prudent, diavolul! zîmbi Ghenadi Andreevici. 

— Şi slab de-i numeri coastele, da' ce ochi! Te privesc de te 
străpung, nu alta! Haritonov îşi scoase punga cu tutun şi începu 
fără grabă să-şi răsucească o ţigară. Numai ştii ce? Simt eu că 
n-a venit el cu o veste bună la tine... Prea se grăbea, şi cînd a 
aflat că nu eşti aici, s-a întunecat tot... 

— Ştia doar că trebuie să vin! 

— Nu. Nu ştia nimic. La început l-am luat pe ocolite. „Du-te, i- 
am zis, cu Dumnezeu, că aici nu se găseşte nici un Pavel 
Martînovici. Nici n-a fost vreodată!” lar cu coada ochiului mă uit 
ce face. „Ai nişte lapte?” zice. „De unde lapte? îl întreb eu. Ce-i 
cu tine, ai picat din cer? Am uitat de mult cum arată o vacă, 


dacă are coarne”... Ei, dar el o ţinea una şi bună: „Se poate să 
beau puţină apă?” Se vede că şi-a adus aminte de parolă şi mă 
lua la sigur... Bine, m-am gîndit eu, să te-ajut atunci puţin. „Apă 
e multă, poţi să bei cît vrei!” Cum am spus vorba asta, s-a 
înseninat şi s-a aşezat pe laviţă. „Bunicule, zice, nu mai am 
putere să merg mai departe”... S-a odihnit puţin şi atunci am 
intrat cu el în vorbă... Haritonov trase adînc în piept fumul de 
mahorcă şi dădu drumul unui nor de fum înecăcios. 

Fereastra era larg deschisă. Pe gardul de nuiele şedea o cioară 
flămîndă, cu aripile desfăcute, parcă gindindu-se încotro să-şi ia 
zborul după mîncare. Pe şoseaua sţrinsă între două ogoare 
trecură nişte maşini. Dacă n-ar fi fost stilpii de telegraf, ai fi 
crezut că maşinile merg direct pe cer. 

— Auzi-i! Vin! Se grăbesc, diavolii! se necăji Haritonov. Trebuie 
să pleci, şi cît mai repede! 

— Bine, plec! zise Ghenadi Andreevici. Numai bagă de seamă, 
fii prudent! 

— Dar îmbrăcămintea? 

— Mă descurc eu într-un fel... 

Haritonov oftă şi-i strînse mîna lui Ghenadi Andreevici: 

— Atunci, mergi cu bine. Şi spune-i lui Kolesnik că am făcut 
întocmai cum mi-a ordonat el. Şi mai spune-i, te rog, că o fac 
împotriva inimii mele. 

— Am să-i spun neapărat! 

— Pleacă, hai, mai repede! îl grăbi Haritonov şi deschise uşa. 

Ghenadi Andreevici sări gardul de nuiele din spatele casei şi, 
făcînd un ocol, se îndreptă spre marginea pădurii. Cobori întîi 
într-o rîpă nu prea adîncă, de unde nu-l putea vedea nimeni. 
Coti apoi în crîngul dezgolit de vintul toamnei Frunzele ruginii 
foşneau sub picioare. „Vine iarna — se gîndi Ghenadi 
Andreevici. O să fie şi mai greu. Trebuie să acţionăm repede”... 

Undeva, în desiş, cîntau păsărelele. Deodată un ghemotoc 
galben roşcat se căţără fulgerător pe un brad înalt. O veveriţă! 
Şedea pe o ramură groasă şi-l privea cruciş, cu ochişorii ei negri 
şi rotunzi... În natură, viaţa se desfăşura la fel, după legile ei. 
Acum să fi avut o puşcă şi să vineze rațe... lar apoi să stea lîngă 
foc şi, mijindu-şi ochii din pricina fumului, să privească cum se 
scurge răşina de pe crengile brazilor... x 

lată şi marginea pădurii. Printre copaci, într-o poiană, zări o 
căpiţă de fin în formă de piramidă. Se uită împrejur, dar nu văzu 


pe nimeni. Ghenadi Andreevici se opri. Poate că băiatul îl caută. 
Se hotărî să-l aştepte. Minutele se scurgeau chinuitor de încet. 
Deşi simţurile lui erau încordate la maximum, nu simţi că cineva 
se furişează pe la spatele lui. 

Deodată auzi un glas care-l striga încet: 

— Pavel Martinovici... 

Tresări, se întoarse repede, şi mîna, singură, parcă smulse 
pistoletul din buzunar. 

La cîţiva paşi de el, între tufişuri, stătea un băieţandru slăbuţ, 
puţin adus de spate, într-o haină neagră, peticită. Faţa speriată 
avea un aer serios, de om în toată firea, iar în înfăţişarea lui era 
ceva grav. 

— Kolea! Ohotnikov! 

Cu toate că ştia că trebuie să-l întiîlnească, Ghenadi Andreevici 
se miră totuşi. Era acelaşi Kolea Ohotnikov, care uita mai des 
decit ceilalţi copii lecţiile, şi totuşi acum parcă era altul: 
maturizat, trecut prin multe încercări, cu buzele strînse cu 
îndărătnicie, cu ochii căzuţi în fundul capului. 

— Ei, bună ziua, Kolea! 

Ghenadi Andreevici se apropie de el şi-i puse cu duioşie mîna 
pe umăr. Băiatul lăsă capul în jos şi oftă adînc: dacă alături de 
dînsul ar fi fost acum tatăl lui, i-ar fi spus: „Vai, tată, cît sînt de 
obosit!” Dar văzindu-l pe Ghenadi Andreevici, se frămînta 
dezorientat. Era fericit că, în sfîrşit, îl vedea pe omul în care 
avea încredere mai mult decit în toţi ceilalţi. Ar fi vrut să rămînă 
pentru totdeauna alături de profesorul său. Dar cine ştie cum o 
duce acum Ghenadi Andreevici şi dacă lucrul acesta este cu 
putinţă! 

Şedeau într-o viroagă, acoperită din toate părţile de tufişuri 
dese. Ghenadi Andreevici scosese din buzunar o bucată de piine 
cu slănină şi i le întinse lui Kolea. În timp ce băiatul mînca, 
Ghenadi Andreevici citi cu atenţie raportul lui Nikita Borzov, care 
era destul de scurt: „Ost-24 va fi mutat curînd la Novii Oskol. 
Prizonierii vor fi duşi cu maşinile”. 

Rămiînea însă necunoscut lucrul cel mai important: data. Dacă 
ar fi reuşit să stabilească ziua, ar fi putut să atace escorta şi, 
eliberînd prizonierii, ar fi întîrziat pentru o bucată de vreme 
începerea lucrărilor de fortificaţie în raion. 

Trebuia să transmită raportul cît mai repede la detaşament. 


— Uite ce-i, Kolea, să mergem, frate, că n-avem timp de 
pierdut — zise Ghenadi Andreevici şi se ridică hotărît în picioare. 

Dar Kolea nu-l urmă: 

— Ghenadi Andreevici, nu sînt singur aici. 

— Cum nu eşti singur? întrebă speriat Stre- meannoi. 

— Sînt cu Maia. 

— Care Maia şi unde e? 

Ghenadi Andreevici se aşeză din nou jos, alături de băiat. 

— Am să vă povestesc îndată tot... 

Şi Kolea, încurcîndu-se, începu să istorisească grăbit întreaga 
păţanie. Şi cu cît îl asculta, cu atit se neliniştea mai mult 
Ghenadi Andreevici. Cine este acest Mişa pe care l-a salvat 
Kolea? Nikita Kuzmici nu are încredere în el şi, probabil, nu de- 
geaba. Ce este, în fond, cu acest lakuşkin, fotograful din piaţă? 
Cam ţicnit, dar de treabă. Poate că i-ar ajuta cu bucurie pe 
ilegalişti. La toate acestea trebuia să chibzuiască în mod serios. 

— Uite ce-i, Kolea — spuse el — o să fiu nevoit să vă duc, pe 
tine şi pe Maia, la partizani. Unde e ea? 

— Am ascuns-o acolo, în fundul pădurii, Pavel Martinovici — 
răspunse Kolea. Dacă eu aş fi fost atacat, ea s-ar fi salvat şi ar fi 
transmis totul... 

Ghenadi Andreevici zîmbi cu blindeţe: 

— După cum văd, eşti un adevărat conspirator! Adu-o şi pe ea 
aici! Am să vă explic la amindoi cum trebuie să acţionaţi. 

Kolea se ridică şi începu să-şi scuture de pe pantaloni firele de 
iarbă uscată. 

— Dar nu-i numai Maia acolo — îndrăzni el — mai e şi Vitea 
Nesterenko! 

— Care Nesterenko? 

— Un băiat. E cu un an mai mare ca mine. Pe el l-a luat Klavdia 
Feodorovna din spital... 

— E bolnav? 

— Nu, acum e sănătos. A avut congestie pulmonară... Şi e tare 
slab. 

— Mai slab ca tine? 

Kolea zimbi: 

— Eu sînt voinic! 

— Ei, hai, du-te mai repede! 

Kolea făcu cîţiva paşi şi se opri. Deodată se întoarse: 

— Pavel Martinovici, despre tata pot să vă povestesc? 


Ghenadi Andreevici dădu din mînă, cu o mişcare ostenită: 

— Ştiu, Kolea, ştiu tot!... 

Băiatul dispăru în spatele tufişurilor. Sub picioare îi trosneau 
ramurile uscate. Vintul foşnea în pomii desfrunziţi. Undeva, în 
spatele pădurii, se auzi şuieratul răguşit al unei locomotive. 
Dinspre haltă răzbătea sciîrţiitul frînelor şi Ghenadi Andreevici 
ascultă cu atenţie. Dădu tufişurile la o parte şi privi cu încordare 
în amurgul care se lăsase. Casa pădurarului nu se mai desluşea. 

— Kolea! strigă Ghenadi Andreevici, cînd siluetele copiilor se 
iviră din spatele tufişurilor şi în faţa lui apăru o fetiţă 
mărunţică, cu două codițe blonde, care-l privea curajoasă drept 
în ochi. Cu ei, mai era un băieţandru înalt, bine legat, dar cam 
puhav, pe faţa căruia se aşternuse uluiala. 

— lată-i, ei sînt, Ghenadi Andreevici! şi Kolea făcu un gest atit 
de larg şi de energic, încît ai fi zis că el era Cernomort!, iar în 
spatele lui mergeau treizeci şi trei voinici din basme. 

— Kolea — vorbi repede Ghenadi Andreevici — furişează-te 
spre casă şi uită-te dacă nu trece cineva pe drum! Dar să vii 
iute! Fă în aşa fel, ca să nute vadă nimeni! Peste zece minute 
să fii înapoi! 

Kolea dispăru în tufişuri. Maia dădu să se repeadă şi ea după 
el, dar Ghenadi Andreevici o opri. Băiatul cel gras nu manifesta 
nici un interes. 

Kolea se întoarse peste cinci minute, abia răsu- flînd, obosit, și- 
i spuse că în casa pădurarului erau poliţai şi soldaţi hitlerişti, 
care coborau chiar acum din camion. Împreună cu ei se afla şi 
bătrînul Haritonov, care vorbea ceva cu ofiţerul. 

Ghenadi Andreevici tăcu cîteva clipe. Da, Haritonov este într-o 
situaţie grea. 

— Să mergem, băieţi, veniţi după mine! Mai repede! Nu avem 
timp de pierdut! Aici este o apă nu prea adîncă... Hai s-o trecem 
prin vad, ca să ştergem urmele, să nu ne găsească cîini poliţişti. 

Şi se afundară repede în pădure. 


1 Personaj fantastic din Ruslan şi Ludmila. (n.t.) 


ÎN CĂUTAREA UNEI SOLUŢII 


Strecurindu-se împreună cu copiii prin desişul pădurii, 
Stremeannoi se gindea că în împrejurări grele se dezvăluie cu 
adevărat caracterul unui om. Uite, aceşti doi băieţi care pînă 
mai ieri fuseseră elevii lui, precum şi fetiţa asta orfană îşi încep 
viaţa în condiţii foarte grele. Ce fel de oameni vor deveni ei dacă 
vor mai rămîne în viaţă? Chiar acum, cînd merg unul în spatele 
celuilalt, fiecare se manifestă conform firii sale. Kolea Ohotnikov 
şi-a rupt un băț mare, cu noduri, şi păşeşte dirz în fruntea 
tuturor, fără grabă, ca un pelerin. El este avangarda micului 
detaşament. În spatele lui vine Maia. Umerii ei înguşti se pleacă 
sub greutatea rucsacului. Dar ea merge cu îndărătnicie în urma 
lui Kolea, călcînd apăsat cu picioarele încălţate în cizme grele, 
soldăţeşti. Rucsacul cu alimente l-a luat ea la ultimul popas, şi 
pentru nimic în lume nu vrea să i-l dea lui Vitea Nesterenko, 
care-i mult mai voinic decît ea, şi nici lui Ghenadi Andreevici. 
Fetiţa asta o să ajungă departe. Vitea Nesterenko, care păşeşte 
în urma Maiei, i se pare lui Ghenadi Andreevici mai puţin activ şi 
mai puţin independent. Cu toate că e cu o jumătate de cap mai 
înalt decît Kolea şi mai lat în umeri decît el, întreaga lui 
înfăţişare e lipsită de siguranţă şi ascultă cu supunere tot ce-i 
spune Kolea. 

Au mers toată noaptea după busolă. 

Ocoleau satele. De citeva ori auziră în depărtare soldaţi nemți 
vorbind între ei. În zori ajunseră la un drumeag ce străbătea 
ogoarele şi se strecura printre dîmburi nu prea înalte, ale căror 
contururi se profilau tot mai limpede în lumina cenuşie a zilei 
care începea. 

Pînă în clipa asta, Ghenadi Andreevici îşi condusese grupul 
spre miazăzi. Acum însă cotiră brusc spre apus. Trebuia să mai 
meargă încă vreo 15 kilometri prin mlaştină; era partea cea mai 


anevoioasă a drumului, dar, în schimb, aici nu se aflau posturi 
nemţeşti. 

Spre seară ajunseră în sfîrşit la detaşamentul partizanilor. Cînd 
santinela strigă la ei, lui Ghenadi Andreevici aproape nu-i veni 
să creadă că au ajuns. Refuzară mîncarea: de îndată ce intrară 
în bordeiul de pămînt, se prăbuşiră pe paturile de lemn şi căzură 
într-un somn adînc, fără vise. 

Comandantul detaşamentului de partizani era Anton Mironovici 
Kolesnik, un maior de vreo 27 de ani. Unitatea lui fusese 
încercuită lîngă Harkov. O mare parte a batalionului pierise, iar 
el, împreună cu un grup de ostaşi, începu să se strecoare spre 
răsărit. Dar drumul le era tăiat pretutindeni şi în toate satele se 
aflau puternice garnizoane nemţeşti. Atunci Kolesnik îşi duse 
oamenii spre nord, la Belgorod. Pe parcurs li se alăturară ostaşi 
şi ofiţeri, care se străduiseră să treacă unul cite unul linia 
frontului, ce se îndepărta mereu spre răsărit. Li se mai alăturară 
şi locuitorii raioanelor prin care trecea drumul lui Kolesnik. De 
cîte ori nu fură nevoiţi să înainteze luptînd! Avuseseră pierderi 
mari. Şi totuşi, cei care doreau să meargă împreună cu ei se 
dovediră a fi atît de numeroşi, încît Kolesnik organiză un 
adevărat detaşament de partizani. 

Ajungînd în desişul pădurii, partizanii aleseră un loc pentru 
tabără şi începură să acţioneze. Curînd li se duse vestea pînă la 
comitetul regional ilegal, care trimise un reprezentant al 
comitetului spre a se întîlni cu Kolesnik. 

În felul acesta, detaşamentul stabili legătura cu Marele Pămînt. 
Partizanii ştiau acum că acţiunile lor sînt cunoscute la Moscova, 
şi asta le dădea mai mult avînt şi îi făcu să se simtă şi mai uniţi. 
Comitetul regional îi ordonase lui Kolesnik să intre în legătură cu 
organizaţia ilegală din cel mai apropiat oraş şi să-i dea ajutor, 
aşa că ilegaliştii şi partizanii deveniseră verigile aceluiaşi lanţ... 
Locul unde se afla tabăra detaşamentului era înconjurat de jur 
împrejur de mlaştini aproape de nestrăbătut. 

Partizanii trăiau în bordeie de pămînt. Ca re-zultat al ultimului 
atac plin de îndrăzneală pe care-l dăduseră asupra unui tren 
regimentar german, detaşamentul avea provizii pentru vreo 
două săptămîni. Uneori făceau incursiuni în satele vecine, unde 
stabiliseră dinainte legături trainice cu cîţiva dintre primari. 
Partizanii încărcau căruțele cu făină, plecau, iar primarii dădeau 
fuga de îndată în satul vecin unde se afla gestapoul şi se rugau 


cu lacrimi în ochi să-i apere de „blestemaţii de partizani”, care-i 
pradă. În felul acesta îndepărtau orice bănuială care ar fi putut 
să apese asupra lor. 

Natura îi dăruise lui Kolesnik o statură uriaşă; totul era uriaş la 
el: pieptul musculos şi foarte lat, pumnii grei şi păroşi. Pentru 
picioarele lui nu se găseau niciodată încălțări, şi cizmarii din 
detaşament îi făcură un calapod special. 

În Kolesnik se îmbinau în mod uimitor pedanteria şi exigenţa 
pentru cele mai mici amănunte, cu concepţiile largi în 
rezolvarea problemelor importante. El putea să ocărască pînă 
răguşea pe un partizan mai indolent care, temîndu-se de 
răceală, nu făcuse baie o lună întreagă, şi putea, în acelaşi timp, 
să ridice tot detaşamentul în picioare dacă vreunuia dintre ei i 
se întimpla o nenorocire. 

Nu se ştia dacă avea familie. Cînd de la comitetul regional se 
comunicase că există posibilitatea de a se trimite scrisori 
rudelor peste linia frontului, el n-a scris nimănui. 

În detaşament era respectat, dar oamenii se cam temeau de 
el. Era încăpăţinat ca un catir. Vai de acela care n-ar fi îndeplinit 
ordinul lui! Îl judeca fără milă. Şi dacă îşi pierdea încrederea în 
cineva, Kolesnik făcea în aşa fel ca toţi să afle cauza pentru care 
se făcuse vinovat omul respectiv. 

Trebuie spus, pe bună dreptate, că maiorul Kolesnik posada o 
tărie de caracter rar întilnită. Poate datorită acestui fapt 
detaşamentul avea puţine pierderi. Simţind întotdeauna voinţa 
lui fermă, chiar şi cei mai slabi luptau cu dirzenie în momentele 
ho- tăritoare. 

„„„Dimineaţa, Kolesnik intră în bordeiul în care dormea Ghenadi 
Andreevici şi copiii. Fără pic de milă, trase de el ca să-l 
trezească. Scrişnind din dinţi din cauza cumplitei oboseli, 
Ghenadi Andreevici se aşeză pe marginea patului, închizînd 
ochii din pricina luminii puternice a soarelui care se strecura 
prin ferestruie, căzindu-i drept în ochi. 

— Scoală, scoală odată, Ghenadi Andreevici! bubui ca un tunet 
vocea lui Kolesnik. Stătea în faţa lui, în poziţia incomodă a 
omului înalt pentru care tavanul e prea jos. O să dormim destul 
pe lumea cealaltă! 

Peste zece minute, Ghenadi  Andreevici cobora scara 
scîrţiitoare în bordeiul comandantului. Pe masă se aflau două 
străchini cu supă grasă, abu- rindă, şi căni cu ceai tare. 


Cu un gest larg, Kolesnik îl pofti pe Ghenadi Andreevici: 

— Stai jos, să miîncăm ceva. Pe urmă o să discutăm toate 
problemele! 

Se aşezară. Ghenadi Andreevici mîncă cu poftă şi aşteptă ca 
Kolesnik să-i vorbească. 

— Comitetul regional ilegal a hotărit să fii rechemat din oraş. 
S-au primit ştiri că S.S.-iştii sînt pe urmele dumitale. 

Ghenadi  Andreevici privi cu atenţie pe comandantul 
detaşamentului, dar nu spuse nimic. Kolesnik scoase din 
buzunar punga cu tutun, o bucată veche de ziar şi, după cum se 
exprima chiar el, începu „,să-şi construiască o ţigară”. Peste o 
clipă, în bordei pluteau valuri albăstrui de fum înecăcios. 

Ghenadi Andreevici îi înmînă raportul trimis de Borzov. 

— Dumneata ce crezi, o să putem pătrunde în raionul 
fortificat? întrebă Kolesnik. 

Ghenadi Andreevici nu-i răspunse imediat. 

— Nu-i chiar atît de simplu. Pînă acolo sînt vreo patruzeci de 
kilometri, şi tot prin stepă deschisă... Drumurile-s păzite cu 
străşnicie de garnizoane puternice. 

Kolesnik dădu gînditor din cap: 

— Da, vorba cîntecului: „Stepa nesfirşită!” Ceea ce este însă 
grav e că nu ştim ziua şi ora cînd hitleriştii vor trimite oamenii. 


— Dar Borzov ar putea să ne comunice — zise Ghenadi 
Andreevici. 
— Ar putea, deşi asta-i o treabă foarte riscantă — vorbi 


Kolesnik, clătinînd din cap. În jurul şoselei sînt numai cîmpii, şi 
acolo nu te poţi ascunde din vreme. Probabil că prizonierii vor fi 
escortaţi de un detaşament de pistolari. Riscul e foarte mare şi 
nu se ştie dacă vom obţine vreun rezultat. 

Argumentele lui Kolesnik erau convingătoare. 

— Atunci, ce propui dumneata? întrebă Ghenadi Andreevici. 

— Propun să mergem pe alt drum. Să luăm legătura cu 
prizonierii de război şi să organizăm un grup care să ne trimită 
informaţii direct de pe şantier... 

— Propunerea e bună — încuviinţă Ghenadi Andreevici. În 
lagărul de prizonieri avem un om de nădejde: Alexei Ohotnikov. 
Nevasta lui a fost spîn- zurafă de hitlerişti. 

— Cum o să-l putem recunoaşte? întrebă preocupat 
Kolesnikov. Doar nu te poţi apropia de lagăr, împreună cu Nikita 
Borzov! 


— Treaba asta poate s-o facă fiul lui Ohotnikov. 

— Dar de unde să-l luăm? 

— E aici, în tabără. 

— Ei, ăsta mai zic şi eu noroc! exclamă Kolesnik. Este cumva 
unul din cei doi băieţi? Care din ei? 

— Cel slăbuţ. Pare mai mic decit celălalt, dar de fapt e mai 
mare ca vîrstă şi mai înţelept. 

Acum, Stremeannoi era cel care conducea discuţia. El 
cunoştea foarte bine locul unde se afla la-gărul. Cu toată paza 
foarte severă, locuitorii luau totuşi legătura cu prizonierii de 
război şi le dădeau îmbrăcăminte şi mîncare. Propunerea lui 
Ghenadi Andreevici se reducea la aceea că băiatul, ameste- 
cîndu-se în grupul de femei care se apropiau în fiecare zi de 
gardul de sirmă, să dea o legăturică cu piine şi cartofi 
prizonierilor, strigîndu-l pe taică-su. În felul acesta îl va arăta 
ilegaliştilor aflaţi alături de el. După aceea, partizanii vor găsi un 
mijloc de a-i transmite lui Alexei Ohotnikov instrucţiunile 
necesare. 

Kolesnik nu fu de acord cu această propunere. Nu, riscul era 
prea mare, iar rezultatele, îndoielnice. Gîndindu-se puţin, 
ajunseră la concluzia că omul care va merge în lagăr trebuia 
găsit chiar în oraş. După ce se gindiră la mai multe variante, 
alegerea lor se opri asupra Klavdiei Feodorovna. Ea îl cunoştea 
bine pe Alexei Ohotnikov şi nu trebuia să se apropie prea mult 
de gardul de sîrmă. Putea să stea la distanţă, observind ce se 
petrece de cealaltă parte a împrejmuirii, şi să-i facă un semn lui 
Ohotnikov, ca el să înţeleagă: „N-ai fost uitat, tovarăşii se 
interesează şi au nevoie de tine”. 

Kolesnik propuse să se trimită un agent de legătură la Klavdia 
Feodorovna, ca să-i comunice misiunea. Dar îşi dădură seama 
că o hotărîre definitivă nu poate fi luată chiar atit de repede. 

Ca să se strecoare pină în oraş, agentul de legătură avea 
nevoie de o zi şi o noapte. O zi trebuia să stea acolo. In 
eventualitatea că i s-ar întîmpla ceva pe drum, urmează să mai 
adauge încă douăzeci şi patru de ore. Apoi va fi nevoie de două- 
trei zile, pentru ca, în sfîrşit, să-l poată vedea pe Alexei 
Ohotnikov. Deoarece va trebui să aştepte cu multă răbdare pînă 
cînd acesta va trece întîmplător pe lîngă acea parte a sîrmei 
ghimpate de unde se va face observarea. Va mai trece o zi pînă 
cînd agentul de legătură o să comunice rezultatele misiunii lui la 


detaşament. În felul acesta, pentru îndeplinirea misiunii, va fi 
nevoie de o săp- tămină întreagă. 

La naiba! O săptămînă numai pentru a-l putea vedea, dincolo 
de sîrma ghimpată, pe omul de care aveau nevoie! Dar cît timp 
le va trebui ca să poată lua legătura cu el şi apoi să se poată 
organiza un grup ilegal? Oare toate astea nu s-ar putea face mai 
repede? Într-o săptămînă, ehei, cîte nu se pot întîmpla! Şi dacă, 
pe neaşteptate, într-o dimi- neaţă se va afla că lagărul a fost 
evacuat şi toţi prizonierii au fost duşi într-o direcţie necunos- 
cută? 

Deodată uşa scîrţii şi în deschizătura ei se zări capul ciufulit al 
unui partizan. Probabil că cineva care stătea în spatele lui îi 
trăgea înapoi, nelăsîn- du-l să intre. Afară era învălmăşeală. 
Totuşi, ţinîn- du-se zdravăn cu mîinile de uşor, partizanul nu se 
dădea dus şi faţa lui exprima o deznădejde fără margini. 

— Anton Mironici! zise el cu o voce răguşită. Vino o ţiră!... E 
ceva urgent! 

Kolesnik se ridică şi, păşind greoi, ieşi afară. 

„S-a întîmplat ceva!” se gîndi Ghenadi Andreevici. 

Prin pereţii subţiri ai bordeiului răzbăteau pînă la el glasurile 
enervate ale partizanilor, printre care se desluşea limpede 
vocea de bas a lui Kolesnik. Apoi vocile se îndepărtară. Cu 
încetul, nu se mai auziră de loc. Kolesnik se întoarse repede, în 
mînă cu un bilet boţit pe care-l citea foarte atent. 

— O comunicare importantă — spuse el. leri i-am ordonat lui 
Kulikov să se strecoare pînă în Strijevţi şi să afle dacă acolo sînt 
detaşamente de pedepsire. Şi ce crezi că-mi comunică el? Că în 
sat au apărut doi oameni suspecți, care spun că au fugit din 
lagărul de prizonieri... Totuşi, ziua-n amiaza mare, s-au ascuns 
într-o magazie aflată în apropiere de casa poliţaiului, şi nevasta 
lui le-a dus pe furiş demiîncare. 

— Şi cine-i poliţaiul ăsta? întrebă Ghenadi Andreevici. Poate că 
e un om de-al nostru. L-aţi verificat? 

— L-am verificat noi — zise Kolesnik, aruncîn- du-i o privire 
posomorită. E o vulpe şireată... Una făgăduieşte şi alta face. La 
prima ocazie îl vom înlătura... Ei, ce să-i faci!... Se gîndi puţin, 
apoi continuă: Să-i aducă Kulikov aici. O să-i interogăm şi 
lucrurile se vor lămuri... 

— Şi lucrurile se vor lămuri... — repetă Ghenadi Andreevici. 


Kolesnik scoase din porthartă un blocnotes vechi şi începu să 
scrie răspunsul pentru Kulikov. 


C A P I T O L U L XIII 


LAGĂRUL „OST—24” 


Evadarea celor doi copii îl scosese din fire pe Kurt Meyer, nu 
numai pentru faptul că avea nevoie de ei, dar era pur şi simplu 
o totală lipsă de disciplină şi ordine. Asta denotă că poliţia 
lucrează prost. Astăzi au fugit copiii, iar miine vor fugi ceilalţi 
arestaţi. 

Pentru orice eventualitate trimise în direcţia Ma- linovkăi un 
detaşament îmbarcat în trei maşini şi instală pe drum posturi 
întărite. Dar nu obţinu nici un rezultat. 

In ultimul timp, Meyer nu se mai putea lăuda cu succese. 
Cînd reuşise să afla numele conducătorului organizaţiei ilegale, 
acesta plecase la partizani. Acum trebuia să caute alte căi. Una 
dintre ele era să trimită la partizani doi oameni care, chipurile, 
ar fi fugit din lagărul de prizonieri. 

In zilele următoare, după ce agenţii plecară în pădure, el a 
cerut să i se comunice în permanenţă care este soarta lor. Şi 
cînd, în sfîrşit, în a cincea zi i se aduse un plic secret, cu un 
manifest al partizanilor, după ce-l citi, rămase mult timp pe gîn- 
duri, căutînd o soluţie; acţiunea nu reuşise: cei doi agenţi 
fuseseră prinşi şi împuşcaţi. 

Nici înscenarea cu executarea lui lurenev nu mai avea acum 
nici un rost. Era o prostie să rişte un agent atit de preţios, care îi 
va aduce mult mai multe foloase dacă va fi internat în lagărul de 
prizonieri. lurenev îl va informa cu regularitate despre starea de 
spirit a deţinuţilor. Acolo trebuie să aibă neapărat un om de 
nădejde. Pînă la începerea lucrărilor în raionul fortificat mai 
rămăse-seră doar cîteva zile. În curînd oamenii vor fi trimişi 
acolo şi Meyer se putea aştepta la orice surpriză. 

Aflînd despre hotărirea comandantului, lurenev începu să-l 
implore. Nu e cu putinţă ca un agent credincios ca el să ducă 
viaţa de sclav a celor închişi în lagăr, să muncească împreună 


cu ei, să mă- nînce toate lăturile; nu, el nu va rezista la toate 
umilinţele astea. Altfel îşi închipuise el colaborarea cu Meyer. Nu 
concepea să fie supus unor încercări atît de degradante. Dar 
dacă nu va mai putea munci, şi supraveghetorul, neştiind cine 
este, îl va împuşca? Nu, nu, e prea mult... acceptă orice, dar în 
raionul fortificat nu se va duce. 

Kurt Meyer rămase surd la rugăminţile lui. Singura favoare 
acordată a fost aceea că a poruncit să i se dea mîncare bună în 
ultima seară. In celulă i se aduse cina de la popota ofiţerilor şi o 
sticlă cu vin. lurenev o bău şi, într-un acces de desperare, beat- 
mort, înjură şi lovi cu picioarele în uşă, cerînd să fie eliberat, dar 
gardianul nici nu-şi aruncă privirea prin vizeta celulei. 

Dimineaţa fu trimis sub escortă în lagărul de prizonieri. Îndată 
ce uşa barăcii se închise în urma lui, toate favorurile de care se 
bucurase pînă atunci luară sfîrşit. lurenev deveni deţinutul cu 
numărul 564. Toate informaţiile trebuia să le transmită 
comandantului lagărului, căpitanul Berg, fără a lua însă personal 
legătura cu el. Pentru îndeplinirea acestei misiuni i s-a 
comunicat un cifru. 

Stind pe patul de lemn acoperit cu paie putrede, blestema 
clipa cînd a intrat în slujba gestapoului, devenind astfel un 
criminal şi un trădător. Acum fusese trimis la moarte sigură. O să 
sape împreună cu toţi ceilalţi pămîntul, o să care saci cu ciment, 
o să îndure foamea. Şi dacă va fi persecutat, nu se va putea 
plinge, de teamă ca cei din jur să nu-i bănuiască legăturile cu 
gestapoul. Va deveni un sclav la fel ca toţi ceilalţi prizonieri. 
Dar, spre deosebire de ei, el era necinstit şi ticălos. Îşi va trăda 
tovarăşii şi, în fiecare clipă, se putea aştepta să fie demascat şi 
pedepsit. judecata celor din ilegalitate este aspră şi 
neînduplecată, iar sentinţa poate fi numai una singură — 
moartea. 

Da, a nimerit într-o cursă de şoareci din care nu mai poate 
scăpa. E condamnat! Numai o minune îl mai poate salva. 
Cuprins de desperare, se trînti cu faţa în jos pe patul mizer. 
Stătu aşa mult timp. Părea căzut în nesimţire. 

— Nu te pierde cu firea, tovarăşe — auzi el o voce calmă, puţin 
răguşită — prin toate trebuie să treci în viaţă. 

Işi ridică încet capul şi deschise ochii. Alături de el, pe 
marginea patului, şedea un bărbat înalt, slab, într-o tunică 
cîrpită cu grijă. Faţa lui prelungă, cu bărbia proeminentă, arăta 


foarte obosită, dar în acelaşi timp energică; îţi insufla putere şi 
hotă- rîre. Un astfel de om cunoaşte valoarea cuvîntului şi a 
faptei. Printre pleoapele mijite, ochii lui cenuşii priveau cu 
compătimire. 

lurenev se săltă şi se sprijini în coate. 

— Nu-i nimic grav — biigui el, stingherit. M-a cuprins o 
slăbiciune... 

Baraca în care se găseau fusese construită de curînd, chiar de 
către deţinuţi, din plăci mari de stuf presat. Ea îi apăra de vînt, 
ce-i drept, dar nu şi de frig. De-a lungul pereţilor se înşirau pe 
două rînduri paturi înguste de lemn pe care dormeau deţinuţii. 
Strîngîndu-se unul în celălalt, de-abia aveau loc să stea fiecare 
pe o rînă. 

În timpul nopţii, din două în două ore, cel care era de serviciu 
comanda: 5 

— Întoarce-te pe dreapta! Întoarce-te pe stînga! 

De voie, de nevoie, toți se întorceau deoarece nu puteau dormi 
toată noaptea pe o singură parte. Mîn- carea li se aducea de 
două ori pe zi: la 7 dimineaţa şi la 5 seara. Fiecare primea cîte o 
bucată de piine şi o jumătate de gamelă de zeamă din crupe de 
mei, în care pluteau uneori bucățele de carne. 

Bucătăria se afla în celălalt capăt al lagărului şi supa o 
aduceau cei care erau de serviciu. 

La împărţirea mîncării asista întotdeauna gefrei- terul Gunder, 
un bărbat înalt şi obez, care stătea cu picioarele răşchirate, cu 
mîinile la spate, privind plin de îngîmfare la deţinuţi. Ritualul 
împărţirii mîncării fusese precizat pînă în cele mai mici amănunte. 
Se ridica o dată polonicul şi omul pleca. Următorul făcea un pas 
înainte şi întindea gamela. Din nou se ridica polonicul... Dacă 
primeai mai puţin, n-aveai cui să te plîngi. Alături era un lighean 
mare de aramă, cu piinea tăiată felii. la o bucată şi, hait, cară- 
te! 

În lagăr se aflau aproape şase sute de deţinuţi, printre care 
prizonieri de război, tineri de vîrsta recrutării, precum şi acei pe 
care hitleriştii îi considerau pur şi simplu suspecți. Cea mai mare 
parte dintre deţinuţi locuia în barăci. Dar întrucît nu era suficient 
loc pentru toţi, ceilalţi fuseseră închişi în casele de lemn de pe 
străzile din apropiere. Toată această parte a oraşului era 
înconjuraia cu un gard înalt de sîrmă ghimpată, iar la fiecare 
sută de metri stătea o santinelă. 


lurenev privi pereţii galbeni, împletiţi din nuiele subţiri. Dacă în 
baracă ar fi luat foc ceva, ar fi ars cu toţii ca şoarecii. Nimeni nu 
s-ar fi putut salva. Da, n-are ce zice, la frumoasă treabă l-a 
trimis aici Kurt Meyer, fir-ar el blestemat să fie de nemţoi! 

Curînd, lurenev cunoscu oamenii cu care se afla împreună. 

In dreapta, vecinul lui de pat era Alexei Ohotnikov, omul care 
se purtase atit de prietenos cu el în clipa cînd fusese cuprins de 
desperare; în stînga, ostaşul Eremenko, un om tăcut, care 
suferea cumplit din pricina unei răni vechi la picior. Fusese luat 
prizonier lîngă Voronej, încă în iunie, şi pînă acum nu se putuse 
obişnui cu viaţa de lagăr: noaptea ofta, gemea şi înjura de 
mama focului. lurenev le povesti cum încercase să fugă şi cît de 
cumplite fuseseră interogatoriile de la gestapo făcu şi unele 
aluzii la faptul că ar fi în legătură cu organizaţia ilegală. Faţa lui 
tînără, deschisă, cu privirea obosită, pe care se reflectau 
suferinţele îndurate, îi atrase simpatia celor din jur. Şi oamenii îl 
crezură. Se împrieteni repede cu Alexei Ohotnikov. Amîndoi erau 
din acelaşi oraş. lurenev îi povesti amănunţit lui Ohotnikov tot 
ce ştia în legătură cu moartea Katiei. O cunoscuse foarte bine. O 
văzuse în studio atunci cînd lurenev făcuse imprimări pentru 
radio. 

Un singur lucru îl reţinea pe Ohotnikov să fie sincer pînă la 
capăt cu noua lui cunoştinţă. Orice-ar fi spus, orice-ar fi făcut, 
lurenev era stăpînit de o permanentă nelinişte care nu-l părăsea 
de loc. Se uita tot timpul în jur de parcă i-ar fi fost teamă că toţi 
trag cu urechea; ba se pleca spre interlocutorul său, vorbindu-i 
în şoaptă despre lucruri pe care i le-ar fi putut spune foarte bine 
cu glas tare, ba şedea ore întregi dus pe gînduri, cu faţa 
posomorită, iar uneori, pe neaşteptate, devenea uimitor de 
vorbăreţ şi comunicativ. Alteori, fără nici un motiv serios, îl 
apucau furiile; faţa i se schimonosea îngrozitor şi înjura ca un 
surugiu, apoi privea în gol. Semăna cu un cîine gata să urle la 
lună... Schimbările bruşte de dispoziţie, veşnica teamă din pri- 
vire, ciudăţeniile în comportare îl făcură pe Ohotnikov să-l urmă- 
rească mai atent pe noul său vecin. 

In primele zile, artistul lurenev reuşi să nu se dea în vileag, dar 
apoi, copleşit, îşi pierdu încrederea în viitor şi nu mai găsi în el 
forţe să se prefacă. Pierduse controlul. 

Ohotnikov se străduia să-i înţeleagă firea. Avusese întotdeauna 
un sentiment de admiraţie faţă de oamenii de artă. Ce fericit 


fusese cînd Katia, tînără actriţă, consimţise să se mărite cu el, 
un simplu maistru la depoul de locomotive! Majoritatea prie- 
tenilor ei făcea parte din lumea artiştilor. Şi cum să nu înţeleagă 
el starea de spirit a acestui tînăr actor care fusese rupt de 
teatru, de artă! lurenev îi amin- tea de Katia, şi el se strădui să-l 
ajute. Cît de de- parte rămăsese trecutul lui! Şi doar casa în care 
locuiseră Ohotnikovii se afla la vreo cinci minute de baraca asta, 
dacă ai fi luat-o de-a dreptul peste cîmp. 

Odată, lurenev povesti despre băiatul care îl ascunsese de 
urmăritori; dar cînd rosti numele băiatului, iar Ohotnikov îl rugă 
să-i descrie mai amănunţit înfăţişarea lui, actorul rămase uimit 
de schimbarea care se petrecu fulgerător la interlocutorul său: 
Ohotnikov păli, mîinile i se agăţară tre- murind de haină de 
parcă nu mai avea aer. Se înăbuşea. 

— Păi ăsta-i chiar băiatul meu! rosti el anevoie. Kolea! Kolecika 
al meu! 

Cînd lurenev îi istorisi cele petrecute în curtea lui Nikita 
Borzov, lui Ohotnikov i se spulberară şi ultimele îndoieli. Începu 
să ridă înveselit, şi toţi deţinuţii amuţiră. Oamenii se 
dezobişnuiseră să mai audă un ris atit de vesel, pornit din inimă. 
Aici, în mijlocul atitor suferinţe şi nenorociri, risul părea un 
sacrilegiu. 

— Incetează odată! strigă enervat cineva, din ce- lălalt colţ al 
barăcii. 

Ohotnikov amuţi, cu ochii pironiţi la lurenev, iar acesta, fără să 
vrea, se dădu înapoi: atit de pătrunzătoare era privirea 
mecanicului... 

Un timp rămaseră amindoi tăcuţi; sentimentul de nelinişte 
punea tot mai mult stăpînire pe Ohotnikov. Se întîmplase ceva, 
dar nu putea să-şi dea seama ce anume şi nu dormi toată 
noaptea, fră- mîntat de griji. Îşi amintea de Katia şi în faţa ochi- 
lor îi revenea mereu scena povestită de lurenev. Ce îndrăzneţ 
era Kolea! Acum, băiatul acesta era toată viaţa lui! Dar îl va mai 
vedea oare vreodată? 

„Ziua aceea cumplită cînd fusese lovit de schijele unei bombe 
care explodase în timp ce trupele sovietice se retrăgeau... Cînd 
îşi revenise, era înconjurat de duşmani... Şi din nou revedea 
mica siluetă a lui Kolea, care, împiedicîndu-se, mergea în urma 
convoiului de prizonieri... 


Simţea în ceafă răsuflarea regulată a lui Ere- menko, iar pe 
piept îl apăsa spatele lat al lui lurenev, care stătea nemişcat de 
parcă încremenise. Ohotnikov avea impresia că tînărul nu 
doarme. Şi 


cînd cel care era de serviciu strigă: „Întoarce-te pe partea 
dreaptă!”, şi toţi se întoarseră în mod automat, lui Ohotnikov i 
se păru că în întuneric ochii lui lurenev strălucesc. Sentimentul 
acela duşmănos, de nelinişte, de care actorul nu se putea 
descotorosi, deveni şi mai puternic, şi mai apăsător... 

Intr-adevăr, lurenev nu dormea. Se gindea încordat la ceea ce 
trebuia să facă. Kurt Meyer va fi, bineînţeles, mulţumit dacă el 
va da în vileag pe comunistul Ohotnikov, bărbatul Ekaterinei 
Ohotni- kova, omul care se bucură de atita încredere printre 
deţinuţi. Dar oare, drept răsplată, va putea scăpa de aici? Nu. 
Kurt Meyer e prea viclean. Cu el trebuie să te tocmeşti ca la uşa 
cortului. Pentru asta e nevoie să ai cît mai multă marfă. 
„Răbdare — îşi spunea lurenev — răbdare, Mihail! Eşti pe 
drumul cel bun. Învață să taci şi vei învinge. Cu cît miza e mai 
mare, cu atit şi cîştigul va fi mai mare!” 


ÎN CERCETARE 


În zori, Kolesnik primi o comunicare din care află că în gara 
Sinelnici sosise un eşalon — vreo 30 de platforme cu fîn. După 
grija cu care finul fusese presat şi aranjat în baloturi uriaşe, 
precum şi după alte indicii, nu încăpea îndoială că finul sosea de 
departe, poate chiar din Germania. 

Ciudat! De obicei, nemţii aduceau pentru caii lor de tracţiune 
fin din satele vecine. E adevărat că pe Don se afla cavaleria 
ungurilor, dar nici pentru ei fîinul nu se aducea niciodată în 
eşaloane întregi. 

Peste o jumătate de oră, în bordei se ţinu un consiliu militar. 
Kolesnik îl întrebă amănunţit pe unul dintre partizani, om de prin 
partea locului, ce reprezintă de fapt gara Sinelnici. Ghenadi 
Andreevici întinse harta pe masă şi studiară drumul ce ducea 
acolo. 

Partizanul cunoştea bine raionul: pînă la război, Sinelnici fusese 
o mică haltă, cu trei linii ferate care nu avea nici măcar pompă de 
apă. Dar acum această haltă căpătase o foarte mare 
însemnătate, devenind o bază importantă a hitleriştilor, în 
spatele frontului. Drumurile de acces erau bine întărite. În multe 
locuri, jur împrejurul gării, fuseseră construite cazemate. În 
toate direcţiile se întindeau lungi şiruri de sîrmă ghimpată, iar 
terenul din vecinătate fusese minat. Fără luptă, nimeni nu s-ar fi 
putut apropia de gară. 

— Uite ce — zise Kolesnik, după ce-l ascultă. Trebuie să văd 
totul cu ochii mei. O să mergem în cercetare şi după aceea o să 
hotărîm. 

Peste două ore, un grup de cercetare alcătuit din cinci oameni 
se înfundă în pădure. Pînă la gară, în linie dreaptă, nu erau mai 
mult de zece kilometri; în afară de Ghenadi Andreevici şi 
Kolesnik, din detaşament mai făceau parte trei partizani- 


pistolari. Kolesnik îi luase cu el pentru orice eventualitate: poate 
că va fi nevoie să trimită un agent de legătură înapoi în tabără. 
Cite lucruri neprevăzute nu se pot întîmpla pe drum! 

Timp de o oră şi jumătate se strecurară prin mlaştini; partizanii 
îi duceau pe cărări ştiute numai de ei; sub picioare colcăia şi 
făcea băşici apa stătută, dar muşchiul gros reuşea totuşi să-i 
ţină la suprafaţă. 

Era o zi însorită de toamnă; una din acele zile cînd ţi se pare că 
vara încă n-a plecat şi chiar frunzele îngălbenite ale 
mestecenilor îşi recapătă culoarea. Prin copaci ţopăiau vesele 
veveriţele. Căţă- rindu-se în virful ramurilor, cercetau uimite oa- 
menii. 

Partizanii mergeau în şir indian şi se opreau din loc în loc să se 
mai odihnească sau să îmbuce ceva. Kolesnik obosise. Era dintre 
acei oameni foarte voinici, care pot să ridice o greutate de mai 
multe puduri, dar care îndură greu un efort fizic mai îndelungat; 
în ceea ce-l privea pe Ghenadi Andreevici, acesta se străduia din 
răsputeri să-şi ascundă durerea ce-i săgeta tălpile rănite pînă la 
sînge. Se căznea să meargă drept, în urma tinerilor partizani, 
care vorbeau în şoaptă despre treburile lor de parcă n-ar fi fost 
ameninţaţi de primejdii la fiece pas. 

Deodată, undeva foarte aproape, dincolo de copaci, fluieră 
prelung şi răguşit o locomotivă. Fără să vrea, toţi se opriră ca şi 
cum fluieratul locomotivei ar fi fost un avertisment al primejdiei 
ce-i pîn- dea. Kolesnik trimise pe unul dintre partizani să vadă 
care-i situaţia. De bună seamă că de-a lungul terasamentului se 
aflau aşezate posturi. Lucrul cel mai important era să le 
ocolească şi să se apropie neobservaţi de gară. 

Partizanul plecă şi se întoarse după zece minute. Pe faţa-i 
plină, arsă de vînt, cu o mustăcioară scurtă, roşcată, pe care şi-o 
lăsase ca să pară mai în virstă, se citea îngrijorarea. Incă de 
departe făcu un semn deznădăjduit cu mîna şi Kolesnik bombăni 
printre dinţi: 

— Pe Kulikov ăsta n-o să-l mai trimit niciodată în cercetare! 
Întotdeauna aduce numai veşti proaste, îi place să exagereze! 

De data asta însă Kulikov nu exagera. Chiar atunci sosise o 
garnitură cu soldaţi nemți şi, de-a lungul terasamentului, la 
fiecare două sute de metri, fuseseră puse santinele. La o 
cotitură bruscă a drumului, acolo unde calea ferată începea 


treptat să coboare spre pod, se ivise o cazemată cu mitraliere şi 
tunuri, care cu două-trei zile în urmă nu existase... 

Se hotăriră, să se afunde din nou în pădure şi, făcînd un ocol, 
să iasă direct la un dîmb înalt, acoperit de copaci, din vîrful 
căruia puteau vedea ce se întîmplă în gară. 

Mai tîrziu, Ghenadi Andreevici nu şi-a mai putut aminti cum a 
reuşit totuşi să meargă. Obielele din pînză aspră şi groasă, pe 
care nu ştia să şi le înfăşoare îi păreau nişte ferăstraie ce-i 
răneau picioarele. Kolesnikov, observînd cum şchioapătă, opri 
grupul şi îi porunci lui Ghenadi să-şi scoată cizmele. 

Privindu-i picioarele însîngerate, clătină supărat din cap şi se 
întoarse spre partizani întrebînd: 

— Care dintre voi are cizme ce-i sînt prea mari? 

— Eu, Anton Mironici — răspunse Kulikov. 

— la schimbă-le iute cu tovarăşul Stremeannoi şi arată-i cum 
trebuie să se încalţe! 

La amiază, grupul de cercetare ajunse în virful dîmbului. 
Agăţindu-se de copaci, toţi începură să urce panta abruptă. 

Tinerii făceau lucrul acesta cu mai multă agilitate decit 
comandanții lor mai vîrstnici, dar pînă şi Ghenadi Andreevici se 
prinse cu nădejde de trunchiuri şi nu alunecă de loc. Pe culme 
se opriră. 

Şi cu ochiul liber se vedeau garniturile lungi de tren şi cuburile 
gălbui de fîn presat aşezate pe platforme. 

Kolesnik şi Ghenadi Andreevici cercetară pe rînd garniturile cu 
binoclul. Da, eleganța ciudată cu care erau întocmite cuburile 
ascundea ceva suspect. 

— La ce le trebuie atita fin? întrebă mirat Kolesnik. Asta le- 
ajunge pentru un corp întreg de cavalerie timp de un an de zile. 

— Cu siguranţă că aici e ceva necurat la mijloc, au ei un scop, 
nu se poate — observă Ghenadi Andreevici. 

— Ce-ar fi dacă am da foc finului? Grozav ar mai arde! rosti 
simplu Kulikov. Anton Mironici, zău, hai să-i dăm foc! 

— Întîi încearcă de te-apropie de el! îi răspunse supărat 
Kolesnik. 

Într-adevăr, dacă o singură garnitură cu fîn ar fi luat foc, era 
puţin probabil că s-ar fi putut salva şi garniturile vecine, 
încărcate cu mine şi obuze. Or, pentru asta, ar fi fost de ajuns 
un singur chibrit! Dar cum să te-apropii de ele? 


Toţi se gîndeau cu încordare. Gara era bine păzită, ceea ce se 
vedea şi dintr-o singură ochire: jur împrejur se aflau cel puţin 
opt cazemate, amplasate ca pe tabla de şah. De-a lungul 
vagoanelor se plimbau santinele, şi fără îndoială că mulţi soldaţi 
se găseau în adăposturi. 

Spre gară ducea un singur drum care înconjura dîmbul şi care 
apoi, făcînd un unghi drept, se întindea pînă la bariera de cale 
ferată. Drumul acesta era ţinut sub focul a patru cazemate, fără 
a mai pune la socoteală şi focurile ce puteau fi trase din 
punctele mascate. 

Privind în jos, la poalele dîmbului, Ghenadi Andreevici exclamă 
deodată uluit: 

— la priviţi! 

Toţi se uitară în direcţia în care el arăta cu mîna. De după 
dîmb ieşise la drum o vacă costelivă, albă, cu pîntecele supt. La 
început li se păru că vaca este singură. Apoi partizanii văzură 
doi flăcăiaşi, cu nuiele în mînă, mergînd agale în urma vacii şi 
vorbind între ei. 

— Interesant! se miră Ghenadi Andreevici. Unde-o duc oare? 

— După cit se pare, la gară — zise Kolesnik. 

— La gară? Dar ce să facă acolo?... 

Nimeni nu-i răspunse. Într-adevăr, ce rost avea ca flăcăiaşii să 
ducă vaca tocmai acolo unde le va fi în mod sigur luată? Va fi 
minune dacă ei înşişi vor rămîne în viaţă! 

— Merg totuşi cu destulă siguranţă — observă Ghenadi 
Andreevici — de parcă nu s-ar teme de nimic... 

— Da, asta-i adevărat — încuviinţă Kolesnik. Ar trebui să-i 
oprim. 

— Şi la ce-o să ne folosească? întrebă Kulikov. 

— Mult de tot! grăi deodată cu însufleţire Ghenadi Andreevici. 
Îi venise pe neaşteptate o idee îndrăzneață: Vaca asta ar putea 
s-o ducă altcineva, nu ei! 

— Mda! mormăi Kolesnik, gîndindu-se la un plan care nu era 
totuşi pe deplin limpede. Ei, bine — se hotărî el deodată — 
tovarăşe Kulikov, ia adu băieţii ăia aici! Dar bagă de seamă, să 
nu-i sperii! 

Kulikov şi încă un tovarăş alergară cit îi ţinură picioarele spre 
poalele  dimbului. Printre copaci se zăreau pufoaicele lor 
jerpelite. Partizanii îi ajunseră repede din urmă pe băieţi, care, 
de spaimă, aruncară nuieluşele din miîini. 


— Kulikov iar face pe nebunu'! zise supărat Kolesnik. Îi spui 
limpede „,Nu-i speria”, şi el se năpusteşte ca o fiară asupra 
flăcăilor! 

Se aplecă deasupra rîpei, ca să-i vadă mai bine. pe flăcăiaşii 
care urcau grăbiţi, mergînd înaintea partizanilor. Păreau să nu 
aibă mai mult de trei- sprezece-paisprezece ani. Îmbrăcaţi în 
zdrenţe, aveau ceva care-i făcea să semene între ei — poate 
nenorocirea comună care le nimicise copilăria. Mulţumiţi de 
faptul că au îndeplinit ordinul, tinerii partizani aduseră băieţii în 
poiană. 

— lată şoimii, Anton Mironici! rosti vesel Ku- likov. lar astea-s 
actele lor! 

— Actele?! se miră Kolesnik. la dă-le-ncoa'! 

— Cum te cheamă, mă băiete? se adresă Ghenadi Andreevici 
celui ce se afla mai aproape de el. 

Era un flăcăiaş înalt, slăbuţ, cu o expresie de concentrare şi 
isteţime în ochii albaştri ce trădau inteligenţa-i înnăscută. 

— Sioma — răspunse acesta şi se uită cu un aer ocrotitor la 
celălalt băiat, mai mic de statură, cu părul negru şi ochii căprui, 
în care nu se uscaseră încă lacrimile. 

— Şi unde vă duceaţi voi, Sioma? intră Kolesnik în vorbă. Nu te 
teme, nu-ţi facem nimic... 

— Ştiu că n-o să ne faceţi nimic — răspunse Sioma — numai c- 
o să ne luaţi vaca. 

— Da' de ce să vă luăm vaca? 

— Pentru că voi sînteţi partizani... şi n-aveţi ce mînca! 

— Ei, aici ai cam greşit-o — rise Kolesnik. Vrei să-ţi dau 
slănină? 

Scoase dintr-un buzunar o bucată de slănină, plină de fire 
galbene de tutun, din celălalt, o bucată mare de piine, tăie totul 
cu un cuţit, pe care i-l întinse Kulikov, făcu două părţi egale şi le 
dădu băieţilor: 

— Mîncaţi! Partizanii au multe bunătăţi! 

Băieţii se fisticiră. Primul întinse mîna Sioma, iar după el, şi 
celălalt. 

— Voi sînteţi fraţi? întrebă Ghenadi Andreevici. 

— Nu, nu sînt fraţi — zise Kolesnik, fluturînd două hirtiuţe. la 
uitaţi-vă ce lucru interesant, tovarăşi! Priviţi ce scrie aici... 

li întinse lui Stremeannoi hirtiile, care erau des-tul de boţite. Se 
vedea că trecuseră prin multe miini. 


Ghenadi Andreevici luă actele şi le citi pe fie-care în parte de 
cîteva ori. Unul era o foaie de însoţire, semnată de primarul 
satului Strijevţi. În ea se spunea: „Una vacă spre a fi tăiată 
pentru 


nevoile comandamentului gării Sinelnici”, celălalt act era un 
bilet de liberă trecere, cu ştampila co- mandaturii germane; 
cineva, cu un scris încîlcit, trecuse acolo numele şi prenumele 
celor doi bă- ieţi — Simion Buşuev şi Vasili Lomakin. 

Planul îndrăzneţ care se născuse în mintea lui Ghenadi 
Andreevici de îndată ce văzuse vaca şi pe cei doi flăcăiaşi 
devenea acum mai limpede. Profesorul îl chemă deoparte pe 
Kolesnik, în dosul tufişurilor, ca să nu-i poată auzi nimeni, şi-i ex- 
puse planul său. 

— lată ce zic eu — vorbi Kolesnik, după ce-i ascultă 
propunerea. Haide să mai cercetăm o dată băieţii. Să aflăm 
dacă ei ştiu unde se duc şi dacă au pe cineva cunoscut în gară. 

Se întoarseră în poiană, stăpînindu-şi cu greu tulburarea care-i 
cuprinsese. Băieţii înfulecau din slănină în timp ce tinerii 
partizani, rizînd, priveau jos spre drum. 

— De ce rideţi? întrebă Kolesnik şi deodată băgă de seamă că 
sînt numai doi. Unde-i Kulikov? 

Partizanii izbucniră într-un ris zgomotos. 

— E acolo, aleargă vaca! spuse unul dintre ei. Da' vaca vrea 
să-l ia în coarne! 

Kolesnik se supără: 

— Decit să rideţi atita, mai bine v-aţi duce şi l-aţi ajuta. 

— Se descurcă el şi singur. 

Comandantul se apropie de băieţandrii, care-l priveau fără pic 
de teamă. Numai ochii lui Sioma deveniseră mai gravi. 

— Nene, dacă ne iei vaca — rosti el — să ne dai măcar o 
recipisă, că altfel ne omoară primarul în bătăi. 

Kolesnik zimbi: 

— O să primiţi recipisă, băieţi, şi nu numai recipisă, ba chiar o 
să-i scriem o scrisoare primarului vostru. Cum îl cheamă? 

— Gordeev. Dar noi îi spunem „,Cîrjă”. 

— De ce „,Cîrjă”? 

— Pentru că e beteag. Şchioapătă de piciorul stîng. 

— O să vină ea vremea şi o să-l betegim noi şi de celălalt. Dar 
a cui e vaca? 

— A colhozului. 

— Şi unde o duceţi voi, ştiţi cumva? 

— La gară. 

— De ce? 


— Să se hrănească soldaţii cu ea! spuse deodată Vasea, cu o 
voce subţirică. 

Toţi izbucniră în ris, atit de neaşteptat răsunase glasul 
băiatului. 

— Da’ ce, ei n-au ce mînca? întrebă Kolesnik. 

— Asta nu mai ştim — zise Sioma. Ştim numai că un ofiţer i-a 
poruncit lu' „Cîrjă” să i-o trimită. 

— Şi de multe ori aţi mai dus voi vaci la gară? 

— Nu. Acum e prima oară. 

— Da' acolo vă cunoaşte careva? 

— Nu ne cunoaşte nimeni. 

— la spuneţi, nu vă e teamă? Dacă vă ares- tează? 

— „Cîrjă” ne-a spus că, dacă mergem cu vaca, ne lasă-n pace. 
Apoi ne-a dat şi comandantul bilet de liberă trecere. 

— Şi de cît timp sînteţi pe drum? 

— Am plecat azi dis-de-dimineaţă. 

— Şi cînd trebuie să vă-ntoarceţi? 

— Cînd ne-or lăsa nemţii. 

Kolesnik zimbi: 

— Înţelepte vorbe!... Voi aveţi părinţi? 

— Eu am un bunic, iar Vasea, pe mă-sa. 

— Şi cum de v-au lăsat să plecaţi? 

— Încearcă să te-mpotriveşti! „Cîrjă” are un băț, uite-atita! şi 
Sioma întinse braţul, cu pumnul strîns, arătînd cît e de lung 
ciomagul primarului. 

— Ajungem noi şi pîn’ la el! vorbi cu răutate Kolesnik, mijindu- 
şi ochii. Curînd îi venim noi de hac şi primarului vostru! 

Planul lui Ghenadi Andreevici fu acceptat cu unele modificări. 
Deocamdată, băieţii fură reţinuţi. Kolesnik scrise locţiitorului său 
un ordin şi i-l dădu lui Kulikov, care, în sfîrșit, reuşise să lege 
vaca de un copac. 

— Ţine — zise comandantul — îţi dau pentru treaba asta două 
ore. Înapoi, să vii în galop, călare. Şi bagă de seamă, totul 
depinde de tine! 

Lui Kulikov nu trebuia să-i spui de două ori un lucru. Băgă 
ordinul în buzunarul bluzei, se încheie cu grijă şi porni în goană 
spre tabără. 


O MISIUNE IMPORTANTĂ 


Din clipa în care Nikita Borzov şi Klavdia Feodorovna hotăriseră 
să trimită băieţii la Ghenadi Andreevici, soarta lui Kolea se 
schimbă brusc. În ultimele săptămîni trecuse prin multe 
încercări şi se simţise îngrozitor de singur. 

Pe Kolea îl enerva moliciunea şi nehotărîrea lui Vitea 
Nesterenko, noul său tovarăş. Pentru orice fleac se sfătuia cu 
Klavdia Feodorovna. lar Maia nu-l iubea din cauza urechilor lui 
mari şi îndepărtate de cap: îl poreclise „,Clăpăugul”. Vitea căuta 
să-l imite pe Kolea, dar nu reuşea. Se suiau amindoi pe 
acoperişul magaziei, însă Kolea sărea jos. Vitea îşi făcea multă 
vreme curaj, măsura din ochi distanta, căuta locul de unde să 
sară, ca să nu nimerească într-un copac, ci pe pămînt mai 
moale, însă pînă la urmă nu se putea hotărî. Toate acestea îi 
dădeau Maiei o mare satisfacţie; stînd jos, revărsa asupra lui 
Vitea un potop de batjocuri. 

Cînd Kolea află că Klavdia Feodorovna îi trimite pe toţi trei la 
Ghenadi Andreevici, se bucură foarte mult. Acum o să-i poată 
transmite tot ce i-a spus Stepan Lukici, şi-apoi va fi tot timpul 
alături de Ghenadi Andreevici — ce-şi putea dori mai mult! Fără 
îndoială c-o să-l poată ajuta şi pe taică-su să fugă din lagăr. Şi 
ce minunat va fi atunci cînd amîndoi vor pleca la partizani! 

Multă vreme băiatul nu s-a putut obişnui cu ideea că unchiul 
Nikita nu este un trădător. Mereu vedea în faţa ochilor 
automatul lui şi seara aceea cînd S.S.-iştii veniseră s-o ia pe 
mama... Ei, şi dacă în-tr-adevăr unchiul Nikita este unul de-al 
lor, cum rămîne cu Mihail? Kolea îşi amintea cu cît dispreţ 
vorbiseră despre lurenev bătrînii partizani. Cum vine asta? Chiar 
în faţa lui, Mihail a fugit de sub escorta poliţailor! Înseamnă că e 
totuşi unul de-ai lor! Şi-apoi unchiul Nikita, care şi el e de-ai lor, 
îl predase gestapoului! Bietul Kolea, avea de ce să i se 


învîrtească straşnic capul. În orice caz, după ce bătrînii se 
purtaseră fată de Mihail cu atita dispreţ, băiatul pierduse 
încrederea aceea nesfirşită pe care o avusese la prima lui în- 
tilnire cu fugarul. 

Toate aceste ginduri începură să-l frămînte pe Kolea abia cînd 
ajunse în tabăra partizanilor. Evenimentele care se petrecuseră 
nu demult păreau acum foarte îndepărtate... 

Trecuseră doar două zile de cînd în zori unchiul Nikita îi 
condusese prin toate fundăturile, pînă la marginea oraşului, 
explicîndu-le încotro trebuia să se îndrepte. De la oficiul de 
plasare li se dăduse o hirtie în care scria că se duc să-şi caute 
de lucru în satul Cernizovka. Într-adevăr, cu vreo cinci kilometri 
înainte de a ajunge în sat trebuia s-o ia la stînga şi să se 
îndrepte spre pădure. Apoi Kolea urma să-i lase pe ceilalţi doi în 
inima pădurii, iar el să plece în căutarea lui Ghenadi Andreevici. 

Copiii ajunseseră cu bine la pădure; pe drum, poliţaii îi opriseră 
de citeva ori spre a le verifica actele, iar odată le porunciseră 
chiar să-şi dezlege sacul... Dar n-au fost arestaţi. Parcă puţini 
tineri plecau din oraş să caute de lucru... 

Pentru prima oară, după multă vreme, copiii se simțeau în 
siguranţă în tabăra de partizani. Aici li se găsi de îndată-de 
lucru. Maia fu trimisă la unitatea sanitară, la felcerul Miheev, 
care de mult cerea să i se dea un ajutor. Vitea fu dat la bu- 
cătărie, la dispoziţia bucătarului Potapici, care lucrase cîndva la 
cel mai mare restaurant din oraş; înainte, Potapici avea o burtă 
uriaşă, care, după cum îi plăcea lui să spună, era „firma lui”, 
acum însă, bucătarul slăbise tare mult. Acesta îl luă pe Vitea cu 
el, îi dădu un cuţit mare şi-l puse de 


îndată la curăţatul cartofilor. Băiatul lucra conştiincios, dar 
încet, şi Potapici îşi cam ridea de el, zicîndu-i „mîrţoagă bătrînă”. 
Cel mai bine nimerise Kolea. Locţiitorul comandantului taberei 
de partizani, cavaleristul Dudnikov, care suferea din pricină că 
trăieşte în pădure, departe de stepele nesfirşite, puse băiatul să 
îngrijească de cai. Şi Kolea primi o perie şi o ţesală. 

Viaţa din tabăra îşi urma cursul normal. Partizanii întăreau 
bordeiele, făceau de santinelă, plecau în cercetare. Cu trei zile 
în urmă, un grup de partizani atacase o coloană de maşini 
încărcate cu muniţie. O parte din muniții explodase, iar restul de 
vreo treizeci de lăzi cu gloanţe pentru automate fusese adus în 
tabără şi împărţit celor care aveau automate de captură. 

În bordeiul statului major, şeful statului major, Velikanov, şi 
comandanții a două companii întocmeau un raport privitor la 
acţiunile detaşamentului în ultimele trei luni, raport care era 
aşteptat la statul major al mişcării de partizani. Ei expuseră 
amănunţit toate operaţiile: fusese azvirlit în aer un pod de cale 
ferată, din care pricină timp de o săptămînă fusese întreruptă 
circulaţia; au fost săvirşite atacuri asupra garnizoanei nemţeşti 
din cătunul Krutoi dar şi au fost aruncate grenade în casele unde 
locuiau soldaţii nemți; după o luptă scurtă, dar aprigă, partizanii 
se retrăseseră, iar hitleriştii îşi îngropaseră morţii timp de două 
zile; grupa de diversionişti aruncase în aer un depozit de muniţie 
şi trei depozite de combustibil; un eşalon cu trupe şi tehnică de 
luptă deraiase. Nu era întîmplător faptul că hitleriştii păzeau cu 
atita străşnicie calea ferată. 

Trecuse de mult de amiază, cînd Kulikov ajunse în tabără. 
Scurta vătuită o ducea pe braţ, iar gulerul bluzei îi era 
descheiat. Automatul, care-i atîrna de curea, îl ţinea strîns la 
piept de parcă şi-ar fi găsit în el un sprijin. Se lăsă istovit pe o 
bîrnă, lîngă butoiul cu apă, dar nu avu putere să scoată o cană 
cu apă şi să bea. Se odihni puţin, apoi se ridică şi porni în 
căutarea lui Dudnikov. Îl găsi lîngă conovăţ. Supravegheat de el, 
Kolea curăța singur un cal murg, cu burta mare şi coama 
neagră. 

— Copitele, curăţă-i copitele! îl dăscălea cu blindeţe Dudnikov. 
Stai aici, în dreapta, aşa, acum ridică-i piciorul... Nu te teme că 
nu te loveşte... 

Văzîndu-l pe Kulikov, care se apropia, se întoarse alarmat: 

— Ce s-a întîmplat? 


Kulikov se sprijini istovit de copac, scoase din buzunar plicul şi 
i-l întinse. 

— L-a trimis Anton Mironici! Ceva urgent. 

— Tu du-te şi te odihneşte! spuse Dudnikov, desfăcînd plicul. 

Kulikov clătină din cap: 

— Trebuie să mă-ntorc iute. Pregătiţi calul! 

Dudnikov îşi ridică ochii de pe scrisoare. 

— Da” tu ştii ce scrie aici? întrebă el. 

— Nu, mi s-a ordonat să vă transmit, iar dumneavoastră să 
hotăriîţi singur... 

Dudnikov se-ntoarse spre Kolea şi-i spuse sever: 

— Lasă ţesala! Şi cheamă-ţi prietenul! Plecaţi într-o misiune... 
Repede... 

Kolea îl privi uluit pe comandant. Nu, omul ăsta nu glumea. 

Dudnikov se uita la Kolea cu o expresie nouă, concentrată, 
străduindu-se parcă să înţeleagă la ce poate fi bun un băiat atit 
de pirpiriu. 

Kolea zvirli ţesala în iarbă şi se năpusti valvir- tej spre 
bucătărie. In drum era cît pe-aci s-o doboare pe Maia, care 
ducea în bordeiul lui Miheev nişte sticluţe cu doctorii. 

— Plecăm în misiune! strigă el şi alergă mai departe. 

Plină de demnitate, Maia se dădu la o parte şi-l privi cu un aer 
grav în care se întrezărea totuşi mîhnirea. 

Bucătarul nu-l reţinu pe Vitea Nesterenko. Mai bine zis, îl lăsă 
chiar să plece cu oarecare uşurare. Băiatul ăsta reuşise ca, în 
timp de două ore, să strice cel puţin o jumătate de sac de 
cartofi. Tăia coaja atit de groasă, încît dintr-un cartof mare ră- 
mînea unul mic cit o alună. 

Auzind că-l cheamă Dudnikov, Vitea se însufleţi. Începuse să-l 
doară spatele din pricină că şezuse multă vreme aplecat 
deasupra cazanului de aramă, în mijlocul unui morman de coji 
de cartofi. Kolea îl trăgea cu atita putere, încît Vitea nici n-apucă 
să-şi scoată din cap tichia albă de bucătar. Băiatul îşi veni în fire 
abia după ce făcură aproape jumătate de drum pînă la conovăţ. 

— Ei, stai oleacă, nu te grăbi aşa! spuse el cu glas rugător. Mă 
doare spatele! 

— la te uită ce cocuţă delicată! rise Kolea. Parc-ai fi un 
moşneag de nouăzeci de ani! 

— Să fi stat şi tu trei ceasuri încovoiat, şi atun- cea să vorbeşti! 


— Ajunge! Nu mai trăncăni! rosti cu asprime Kolea. Mergem 
într-o misiune de luptă. 

— la mai lasă-te de fleacuri! 

Kolea se opri sufocat de indignare. Mare nătîng mai e şi Vitea 
asta! 

— Scoate-ţi mai bine tichia, caraghiosule... Că altfel îi spun lui 
Dudnikov că eşti un laş! 

— Eu, laş?! şi Vitea se repezi la el cu pieptul înainte. 

Avea pumnii mai tari decit ai lui Kolea şi nu se ştie ce s-ar fi 
întîmplat dacă nu i-ar fi strigat Dudnikov: 

— Ei, voi, vitejilor! Veniţi aici! Ţineţi caii! 

Băieţii o luară la fugă spre el. Dudnikov dădu copiilor dirlogii şi 
dispăru. Lui Kolea i se nimeri chiar calul pe care-l ţesălase 
adineauri. Calul stătea liniştit, privindu-l cu ochi mari şi umezi. 
Băiatul puse mîna pe şaua tare, galbenă, şi-şi închipui cum va 
galopa el prin pădure. Vitea avea un cal înalt şi roib, cu 
picioarele subţiri, care tot timpul juca neliniştit şi voia să-l 
muşte. Vitea îl trăgea speriat de dirlogi, strigîndu-i: 

— Stai, calu’ naibii... Acum ţi-arăt eu ţie... Afurisitule... 

— Ţine-l mai strîns! îl povătuia Kolea cu tonul unui cavalerist 
încercat. Să simtă că-l stăpîneşti... 

Vitea bombănea şi se învîrtea în jurul animalu-lui. În sfîrşit găsi 
o soluţie: îl duse în dreptul unui tufiş şi calul începu să rupă 
frunze cu dinţii lui gălbui. 

Stătură aşa vreo zece minute. În depărtare se iţea silueta 
uscăţivă a lui Dudnikov, care intra cînd într-un bordei, cînd în 
altul, iar în urma lui, mişcîn- du-şi anevoie picioarele, umbla 
Kulikov, ronţăind un pesmet. 

În sfîrşit terminară toate treburile. Dudnikov dădu partizanului 
un rucsac ticsit şi amîndoi se întoarseră la băieţi. 

— Cînd ajungi acolo, să le dai să mănînce — spuse el şi, spre 
bucuria lui Vitea, Kulikov îi luă din mînă dirlogii calului nărăvaş. 
Şi-acum, plecaţi! 

— Dar unde mergem? întrebă Vitea. 

— În misiune — răspunse Dudnikov, urmărin- du-l pe Kolea 
cum se chinuia să se caţăre pe cal. Scara era prea înaltă şi 
băiatul nu nimerea de loc. Ei, hai să-ţi ajut! Te-ai urcat vreodată 
în şa? 

— Nu — mărturisi Kolea. 

— Chiar dac-ai fi minţit, tot nu te-aş fi crezut. 


Dudnikov trase de dirlogi şi săltă băiatul pe cal. 

— Să nu goneşti — zise el, aspru — şi să mergi în urma lui 
Kulikov! 

— lar tu, aşază-te în spate! îi ordonă Kulikov lui Vitea. Uite aşa! 
Şi ţin-te bine! Ei, am plecat! 

Deodată Kolea se-ntoarse: 

— Dar armele? 

Dudnikov se mulţumi să le facă semn cu mîna. 

Faţă de timpul care-i fusese acordat, Kulikov în- tîrziase numai 
cu douăzeci de minute. Aducea pe cei doi băieţi, sacul cu 
merinde şi alte cîteva lucruri de care aveau nevoie pentru a 
îndeplini cu succes planul pus la cale. 

Curînd, Kulikov şi băieţii ajunseră în poiana unde-i aştepta 
Kolesnik şi Ghenadi Andreevici. Kolea sări sprinten din şa. Vitea 
încercă şi el, dar, spre hazul tuturor, se prăvăli în iarbă ca un sac 
de cartofi. Calul nărăvaş pe care călărise îl deşălase de tot. 

— Ei acu’ văd şi eu c-ati ajuns vii şi nevătămaţi — rosti rizînd 
Kolesnik. Odihniţi-vă, mîncaţi, iar apoi o să stăm de vorbă. 

Pentru a păstra toate regulile conspirației, cei doi flăcăiaşi 
fuseseră duşi în pădure şi lăsaţi acolo în paza unui partizan. Se 
hotărise să li se dea drumul după ce operaţia va fi terminată. 

Îndată ce Kolea şi Vitea mîncară, Ghenadi Andreevici le povesti 
cum partizanii opriseră băieţii din sat, le dădu să cerceteze 
hîrtiile pe care le avuseseră asupra lor flăcăiaşii, iar apoi le arătă 
vaca priponită de un copac, lîngă drum. 

— Ce trebuie să facem noi? întrebă nerăbdător Kolea. 

— Va trebui să luaţi nuieluşele, să duceţi vaca la gară şi s-o 
predaţi comandantului. 

— Atita tot? 

— Nu — intră în vorbă Kolesnik. Cel mai important lucru 
urmează de-abia acum... Vedeţi voi acolo, în depărtare, cuburile 
alea galbene? 

Kolea şi Vitea priviră spre gară, unde, în lumina puternică a 
soarelui, străluceau nişte pătrate de aur. 

— Vedem — rostiră ei într-un glas. 

— Ce poate să fie, după părerea voastră? 

— Fîn — ghici îndată Kolea. 

— Aşa e! Ei, finul ăsta trebuie neapărat să ia foc. Aţi înţeles? 
Vedeţi eşaloanele care sînt alături? Dacă reuşiţi, vor sări în aer. 


— Da’ cum să facem treaba asta? întrebă Vitea. Să le 
aprindem cu un chibrit? 

Kolesnik clătină din cap: 

— Nu. Pentru aşa ceva, un chibrit nu-i bun. Acolo sînt multe 
santinele. Nici n-apuci să aprinzi chibritul, că te-au şi împuşcat 
pe loc. Avem noi aici, pusă bine, o jucărie. Şi el le arătă în palmă 
o cutie obişnuită de chibrituri. E încărcată. Peste un ceas se va 
aprinde singură şi flacăra ei va fi atît de puternică, încît va putea 
să aprindă chiar o carcasă de fier. 

Kolea luă cutia şi o cîntări în palmă: era destul de grea. l-o 
dădu şi lui Vitea, care atinse cu virful degetului eticheta ştearsă, 
dar n-o luă în mînă, de teamă. 

— Cînd o să treceţi bariera — spuse Kolesnik — unul dintre voi, 
fie chiar tu, Vitea, va trebui să loveşti vaca atit de tare, încît ea 
să fugă spre platforma cea mai apropiată. Cînd vaca îşi va viri 
botul în paie, începeţi s-o trageţi de-acolo. Unul dintre voi îl va 
acoperi pe celălalt, care va trebui cu orice chip să bage cutia în 
fîn... Bineînţeles, dacă nu se va apropia vreo santinelă de voi. 
Nu trebuie să riscaţi! zise Kolesnik, ridicînd glasul. In caz de 
primejdie, zvîrliţi cutia, şi atîta tot... Aţi înţeles? 

— "ţeles! spuse Kolea. 

Vitea tăcea încruntat, Ghenadi Andreevici îl privi cu îngrijorare: 

— Ce-i cu tine, Vitea, ţi-e teamă? 

— Nu sînt de acord — zise băiatul, 

— Cu ce nu eşti de acord?! 

Toţi se uitară la el. 

— Eu pot să min vaca — vorbi el, fără să ridice capul — dar 
cutia, daţi-i-o lui Kolea... Mie, toate celea-mi cad din mînă. 

Ghenadi Andreevici răsuflă uşurat: 

— Dar bineînţeles, Vitea, Kolea o să ducă cutia! Asta-i tot! şi 
Ghenadi Andreevici se sculă în picioare. Acum am să vă spun 
cine sînteţi. Tu, Kolea, eşti Simion Buşuev. Repetă! 

— Simion Buşuev — repetă Kolea. 

— lar tu, Vitea, Vasili Lomakin. 

— Vasili Lomakin — repetă Vitea. 

— Siomka şi Vaska — zise Ghenadi Andreevici. lată actele! Nu 
uitaţi să cereţi o iscălitură pe foaia de însoţire! Şi acum am să 
vă spun cite ceva despre rudele voastre, despre primar şi 
despre satul de unde veniţi... 


Peste o jumătate de oră, cei doi băieţi ştiau pe de rost noile lor 
biografii. Partizanii aduseră nuielele pe care flăcăiaşii le 
aruncaseră în drum. Cînd băieţii le luară în mînă, se văzu că nu 
sînt îmbrăcaţi ca la tară. Kolea avea o haină de oraş, iar Vitea, o 
cămaşă nouă, cadrilată. 

Ochiul experimentat al lui Kolesnik observă pe loc nepotrivirea. 

— Trebuie să vă schimbaţi hainele — spuse el. 

Toţi încuviinţară. Băieţii fură nevoiţi să tremure de frig pînă 
cînd partizanii schimbară hainele lor cu cele ale flăcăiaşilor 
peste cîteva minute însă, Kolea şi Vitea se transformaseră aşa 
de mult, încît erau de nerecunoscut. 

Kolea ascunse cutia în buzunarul pantalonilor. 

— Ei, copii, vă doresc succes! le ură Ghenadi Andreevici şi-i 
sărută pe amiîndoi. Băgaţi de seamă, acţionaţi cu multă 
prudenţă. Şi nu vă grăbiţi. Ţineţi minte că v-a trimis starostele, 
iar celelalte treburi nu vă privesc pe voi! Să ştiţi că vă aşteptăm. 

— Nu uita, Kolea — îi aminti Kolesnik — peste o oră, cutia va 
exploda. Dacă nu vei reuşi s-o bagi în fin, arunc-o, n-o ţine la 
tine! 

— Bine, bine, ţin minte! Ei, noi am plecat! zise Kolea. 

Se întoarse şi îşi dădu drumul pe panta dîmbului, în jos, spre 
drum. În urma lui îşi dădu drumul şi Vitea, dar cu mai puţină 
agilitate. Kolesnik îi făcu un semn lui Kulikov, şi acesta alergă 
după băieţi. 

Toţi îi urmăreau în tăcere: iată-i, au coborit; acum au ieşit la 
drum şi se opresc. Kulikov a dezlegat vaca şi a înghiontit-o în 
coastă. Dînd din cap, vaca iese la drum şi se opreşte, aşteptind. 
Kolea o plesneşte cu nuieluşa peste greabăn. Vaca se întoarce 
supusă şi porneşte împleticindu-se spre gară. E bătrină şi tristă; 
are o culoare alb-murdară şi burta suptă, pe care se văd pete 
cafenii. Pesemne că primarul e un mare şmecher, de vreme ce a 
hotărît să trimită nemților o vită atît de slabă şi de bătrînă. Vaca 
merge încet, cu capul în pămînt, de parcă şi-ar da seama de 
soarta ce-o aşteaptă. 

Un timp, băieţii tăcură. Le era cam teamă să meargă pe 
drumul ăsta, drept în mîna duşmanilor, în veşminte străine, cu 
acte străine, mînîind o vacă străină. Flăcăiaşii de la colhoz 
spuseseră că în gară nu-i cunoaşte nimeni, dar cite nu se pot 
întîmpla în vremurile astea! Şi dacă primarului îi trăsneşte prin 


cap să vină aici, ca să-i facă pe plac şefului? Într-o asemenea 
treabă nu poţi să prevezi niciodată totul... 

— Ei, Vitea — spuse deodată Kolea — dar n-am aflat tocmai ce- 
i mai important! 

— Ce anume? întrebă Vitea şi se opri. 

— Cum o cheamă pe vacă! 

Dar Vitea n-avea chef de glumă. 

— la fugi de-aici, neseriosule! se stropşi el. Mai bine vezi să nu 
uiţi cum te cheamă pe tine! Te cheamă Siomka. E de ajuns să 
greşeşti o singură dată, şi te prăpădeşti din te miri ce!... 

— Vasea, noi vom trăi, noi nu vom muri... 

— Mie nici prin gînd nu-mi trece să mor — zise Vitea. Eu vreau 
să mă fac inginer! 

— Gura! strigă Kolea. Dacă ai plecat în misiunea asta, numai la 
vacă să te gîndeşti... Vorbeşte despre vacă... 

— Da’ ce vrei să vorbesc despre vacă? se supără Vitea. Ce faci 
pe deşteptu'?! Crezi că sînt mai prejos decît tine? 

— Mai prejos, mai neprejos, da’ cutia n-ai vrut s-o iei! 

Vitea oftă din greu şi nu-i răspunse nimic. Kolea tăcu şi el. 
Vaca îi ducea spre drumul închis de barieră. Se vedeau 
santinelele care îi cercetau cu atenţie. 

Cînd mai rămăseseră doar vreo două sute de metri pînă la 
barieră, şi santinela în tunică cenușie le ieşi înainte, îndreptîndu- 
şi pe piept automatul negru, Kolea trecu în faţa vacii. Simţea tot 
timpul greutatea cutiuţei în buzunar. | se părea că această ne- 
fericită cutie de chibrituri cîntăreşte cel puţin cinci puduri. 

„Trebuie să fiu tare! îşi spunea Kolea. Mă apropii, scot actele, 
le arăt santinelei, iar apoi Vitea loveşte vaca sub coastă, în 
dreapta”... 

Cu cît se apropiau mai mult de barieră, cu atît li se părea mai 
simplu de îndeplinit planul. Într-ade-văr, ultima platformă cu fîn 
aproape că atîrna deasupra barierei. 

Kolea răsuflă uşurat. Avea impresia că nu-i prea greu să joace 
teatru. Se întoarse şi-i spuse încetişor lui Vitea: 

— Ne apropiem! 

Vitea îşi ridică posomorit nuieluşa şi făcu gestul cu atita 
oboseală şi resemnare, de parc-ar fi spus: „Ei, de-acu' fie ce-o 
fi!” 

Neamţul îi privi vesel de sub casca de fier şi strigă cu un aer 
aproape paşnic: 


— Haltt! 

Apoi se apropie mai mult, mîngiie vaca pe git, îi cercetă botul 
şi clătină necăjit din cap. De bună seamă că nu-i plăcea halul ei 
de slăbiciune. O privi din nou cu atenţie, o ocoli, observă petele 
de pe coasta stingă şi spuse ceva cu dojană. Hotărînd probabil 
să explice băieţilor ce gindea, rupse de pe marginea drumului 
un smoc de iarbă şi-l întinse vacii. Aceasta îl apucă cu buzele ei 
umede şi începu să rumege alene. 

De cite ori trecea pe lingă el, lui Kolea i se părea că soldatul îi 
cercetează cu atenţie buzunarul. Faţa tînără a neamţului, cu 
mustăcioara neagră, i se părea de nepătruns. Întreaga lui 
înfăţişare — încins cum era în curele, cu automatul negru pe 
piept — părea misterioasă şi ciudată. 

In sfîrşit, soldatul se plictisi de acest joc, luă din mîna lui Kolea 
actele, le cercetă în fugă şi, neînţe- legind probabil nici o iotă pe 
ruseşte, le acceptă ca absolut satisfăcătoare. Pentru el, biletul 
de trecere era vaca. Ştia pesemne că trebuie să fie adusă o 
vacă. 

li inapoie lui Kolea actele şi se îndepărtă ca să ridice bariera. 
Se apropia clipa hotăritoare. Kolea văzu cum faţa lui Vitea 
devine cenuşie şi el însuşi simţi un gust acru în gură. Totul 
începu să i se în- virtească în faţa ochilor. Vedea numai vaca, 
grămada mare de fîn presat care se înălța pe platformă şi 
simţea greutatea nemaipomenită a cutiei de chibrituri în 
buzunar. 

Bariera scîrţii şi porni să se ridice îngrozitor de încet... Kolea se 
apropia de Vitea şi acesta ridică nuiaua să lovească vaca. Din 
locul unde stăteau şi pînă la platformă nu erau mai mult de zece 
metri. 

Şi deodată, într-o singură clipă, din tot planul lor elaborat cu 
atita migală se alese praful! Din partea opusă se apropie un 
soldat de statură uriaşă, cu baioneta la şold, care strigă ceva 
santinelei, iar aceasta îi răspunse rizînd. Uriaşul veni lîngă vacă, 
o apucă de coarne şi, rizînd în hohote, o trase după el. Abia 
tirmdu-şi picioarele, băieţii îl urmară. Totul era pierdut. Nu le 
rămînea decit să se supună soartei. Singurul lucru pe care-l mai 
puteau face era să aducă înapoi recipisa de primire a vacii. Să 
treacă prin atitea emoţii, ca pînă la urmă să nu facă nimic! 


1 Stai! (în limba germană în text). (n.t.) 


Trecură dincolo de barieră şi soldatul coti spre gară. 
Apropiindu-se de clădire, el strigă ceva. La ferestre apărură 
capetele altor soldaţi. Pesemne că le spusese ceva vesel, 
deoarece, drept răspuns, toţi izbucniră în rîs. Bineînţeles că era 
vorba de vacă. Imediat se adunară cîţiva soldaţi, care o cercetau 
şi făceau haz, 

În capul scărilor apăru un ofiţer înalt şi uscăţiv. Fără a arunca 
vreo privire copiilor, care, uitaţi de toţi, stăteau la o parte, se 
apropie de vacă şi o exa- mină eu dezgust. li dădu ocol de cîteva 
ori, apoi ofiţerul făcu semn copiilor să se apropie. 

— Ticălos! începu el. Spui primar că eu bate la el cu băț! 

— Am înţeles, domnule ofiţer! zise Kolea. 

Ofiţerul se întoarse din nou spre vacă. 

— Jmecher! Trimis vaca mortăciuni! Clătină supărat din cap 
cîtva timp. Deodată, pe faţa lui apăru o expresie de îndoială şi 
se întoarse brusc spre Kolea: Dai document! 

Kolea îi întinse biletul de liberă trecere şi foaia de însoţire, pe 
care le ţinuse boţite în mîna lui transpirată. Ofiţerul citi multă 
vreme, desluşind cu greu cuvintele ruseşti. Compară cu grijă 
numărul de pe sigiliul care atîrna de gitul vacii, cu acela care era 
trecut în act. Nu, totul era în perfectă ordine. Nu era vorba de 
nici un fel de substituire, şi lucrul ăsta îl înfurie şi mai mult pe 
ofiţer. 

— Jmecher!... La el trebui frînghie!... şi-i întinse lui Kolea 
actele. 

Dar băiatul i le dădu înapoi. 

— Domnule ofiţer — zise el — aici trebuie să iscăliţi... 

— Ce?! 

— Aici trebuie să iscăliţi! Să vă puneţi numele... Că altfel, o s-o 
încasăm noi. O să ne bată... 

Ofiţerul tuşi, scoase stiloul şi iscăli repede, strîn- gîndu-şi cu 
răutate buzele subţiri. 

— La primar trebui frînghie — repetă el, arun- cîndu-i actele pe 
jos. 

Kolea le ridică, le netezi cu grijă şi le vîri în sîn. 

— Noi am plecat — zise el. 

Ofiţerul dădu tăcut din cap. 

Băieţii se îndepărtară cîțiva paşi, şi deodată Kolea se întoarse. 

— Domnule ofiţer! începu el cu glas jalnic. N-am mîncat 
toată ziua nimic. Daţi-ne o bucăţică de piine! 


Ofiţerul privi atent şi mirat la băieţi şi faţa lui deveni mai 
omenoasă. Fie, ia să nu creadă ruşii ăştia că un ostaş neamţ nu 
este în stare să hrănească un copil fiămînd! li spuse ceva 
soldatului de lîngă el, şi acesta dispăru în dosul uşii. Peste o 
clipă, soldatul se-ntoarse cu un codru de piine. 

Luîndu-l, Kolea se plecă adine în faţa ofițerului şi, nu se ştie din 
ce cauză, izbucni chiar în plins. Vitea îl privea şi nu înţelegea 
nimic. La ce le trebuie pîinea şi de ce se mai umileşte Kolea în 
faţa nemților, făcîndu-le temenele? 

Înfundîndu-şi lacom gura cu piine, Kolea porni repede înainte, 
iar Vitea se străduia să nu rămînă în urma lui. Astfel se 
apropiară de platformele cu fîn. 

— Smulge-mi pîinea, hai, smulge-o! la-o şi fugi cu ea! spuse 
încetişor Kolea. Haide, înşfac-o!... Şi fugi... N-auzi, mă? Eşti 
surd?... 

Nu era vreme de gindit. Vitea se apropie de el şi îi smulse 
piinea din mînă. Kolea îi dădu un pumn între ochi. Lovitura fu 
atit de puternică, încît lui Vitea totul începu să-i joace dinainte. 

— Ce-i cu tine? Ai înnebunit? hiîrîi băiatul, ne- înţelegînd ce se 
petrece. 

— Fugi, dacă-ţi spun! siîsii furios Kolea. 

Şi Vitea o luă la fugă. 

— Aşa, aşa! îi striga Kolea din urmă şi, apucînd o piatră, o 
aruncă după el cu toată puterea, stră- duindu-se să-l 
nimerească în spate. 

Înţelegînd că Kolea nu glumeşte, Vitea fugea cît îl ţineau 
picioarele, dar pietrele zburau mereu în urma lui. Deodată, în 
cale apăru o santinelă. Desfă- cîndu-şi larg braţele, îl opri pe 
Vitea: 

— Halt, Junge! 

Kolea se apropie şi el în goană şi se agăţă de Vitea. 

— Dă-mi-o! Dă-mi-o înapoi!... 

— Ce-i cu tine, ai înnebunit? la-ţi pîinea şi du-te naibii! se 
înfurie Vitea şi aruncă pîinea jos. 

Soldaţii, nedumeriţi, se adunară în jurul lor. Santinela le 
povesti ce se întimplase şi toţi se uitau cu duşmănie la copii. 
Kolea ridică pîinea, o curăţă de pămînt, o vîrî în buzunar, arătînd 
prin întreaga sa atitudine că piinea îi aparţine lui şi că nu are de 
gînd s-o împartă cu nimeni. Santinela le dădu la amîndoi cîţiva 


pumni zdraveni, îi împinse dincolo de barieră şi le porunci cu 
străşnicie s-o şteargă cît mai iute. 

— Ce-i cu tine, ai înnebunit de-a binelea? strigă din nou Vitea 
cînd se îndepărtară vreo două sute de metri şi nimeni nu mai 
putea să-i audă. Cît pe-aci să mă omori! 

— Nu-i nimic, las’ că-ţi trece pin’ te-oi însura! Da’ ştii unde-i 
cutia? 

— Unde? 

— Am aruncat-o în fîn! 

Vitea îl privi uluit, scoase un strigăt de uimire şi uită pe dată 
toate jignirile. Istoviţi, dar fericiţi, ajunseră la dîmb şi Kolea 
povesti amănunţit toate peripeţiile. Vitea asculta şi se mira cu 
cîtă dibăcie reuşiseră ei să-şi îndeplinească misiunea. Chiar şi 
vînătaia de sub ochiul stîng, pe care toţi o cercetară cu atenţie, i 
se părea o decorație. 

Ghenadi Andreevici îi îmbrăţişă bărbăteşte. 

— Vă mulţumesc, băieţi! rosti Kolesnik. Sînteţi nişte adevăraţi 
cercetaşi! Cînd o să ne-ntoarcem în tabără, dau ordin să fiţi 
primiţi în detaşamentul meu! 

Băieţii îşi schimbară din nou hainele. În timp ce Kulikov căra de 
colo pînă colo îmbrăcămintea, cei din poiană aşteptau cu 
încordare: a nimerit cutia în fin sau n-a nimerit? lar dac-a 
nimerit, va exploda sau nu? 


— Chiar dacă va arde o singură platformă — zise Ghenadi 
Andreevici — şi tot e mare lucru. 
— Adevărat — încuviinţă Kolesnik — dar mie nu-mi vine a 


crede că acolo e fîn. 

— Dar ce poate să fie? întrebă Stremeannoi. 

— O să aşteptăm şi-o să vedem — răspunse Kolesnik în doi 
peri. Prea sînt egale şi uniforme cuburile alea... E foarte suspect! 
Se uită la ceas: mai erau încă cinci minute. 

Ultimele clipe se scurgeau încet. Soarele cobora la orizont: 
începuse să se însereze. 

Kolesnik dădea semne de enervare. Era nerăbdător. 

— La naiba! se necăji el. E timpul... 

Deodată, în depărtare, se aprinse o luminiţă. 

— Arde! strigă Ghenadi Andreevici. 

Dar luminiţa se stinse repede. Poate era o lanternă sau poate 
că vreun soldat îşi aprinsese ţigara cu bricheta. 


Se scurseră mai mult de cinci minute peste termenul stabilit. 
Kolesnik spuse că de fapt ar putea să treacă şi zece minute. La 
urma urmei, la explozibil există un oarecare procent de 
aproximaţie. 

— Ascultă, Kolea, eşti sigur că cutia a nimerit în fin? întrebă 
Ghenadi Andreevici, după ce băieţii, îmbrăcîndu-şi din nou 
hainele lor, se apropiară de el. 

— Sînt sigur — răspunse încet Kolea. Am aruncat întîi două 
pietre, apoi cutia. 

Kolesnik aprindea ţigară de la ţigară. Fălcile i se mişcau 
nervos. Nu fuma, ci morfolea capătul ţigării. Aşa făcea 
întotdeauna în clipe de încordare. 

— Putem pleca. Degeaba ne mai pierdem timpul aici! spuse el. 
Dar surprinse privirea rugătoare a lui Kolea şi se întoarse. 

— Bine, să mai aşteptăm puţin — rosti cu blîn- deţe Ghenadi 
Andreevici. Am aşteptat noi altă dată şi mai mult... 

N-apucă să-şi termine vorba, că o flacără vie lumină totul în 
Jur, 

— Arde! strigară Kolea şi Vitea. 

Flacăra se întinse repede prin fin, şi peste cîteva secunde, 
toată platforma se prefăcu într-o torţă uriaşă. 

Kolesnik îşi duse binoclul la ochi. 

— Aleargă cu furcile! spuse el, repezit. Împrăştie fînul... S-a 
aprins şi cea de-a doua platformă!... Priviţi! Ard şi cisternele! 
Aşa, aşa! Ce-o fi asta? Poate că nu văd bine? la uită-te şi dum- 
neata, tovarăşe Stremeannoi, ce-i acolo în fîn? 

Ghenadi Andreevici luă repede binoclul, se uită şi zimbi 
satisfăcut: 

— Aşa furaj, mai zic şi eu! Tancuri... 

— Da, frate, ai dreptate. Tancuri... — încuviinţă Kolesnik. Am 
dezlegat şarada! Pe aceste treizeci de platforme sînt treizeci de 
tancuri grele... Trebuie să comunicăm imediat la statul major al 
frontului, ca să trimită bombardierele... Bravo, băieţi, bravo 
vouă, vitejilor! Aţi acţionat ca nişte adevăraţi partizani! şi, plin 
de veselie, îi cuprinse şi-i îmbră- ţişă cu mîinile lui mari şi 
calde... Şi acum, marş în tabără! Aţi obosit, nu? Las' că vă 
conduce Kulikov. 

Cînd flăcăiaşii fură aduşi în poiană, Kolea şi Vitea nu mai erau 
acolo. Kolesnik îi expediase, ca să nu fie daţi în vileag. 


— Uite, Sioma, ţine o scrisoare — spuse Kolesnik, întinzînd 
băiatului foaia de hirtie. Aici scrie că partizanii v-au oprit. Numai 
despre un singur lucru n-am scris: că tu şi cu Vaska aţi schimbat 
vaca. Ştiu precis că primarul v-a dat o altă vacă. 

Speriaţi, băieţii se traseră îndărăt: 

— N-am schimbat-o noi! 

— Dar cine? 

Sioma tăcu, privi în jos şi, pînă la urmă, recunoscu: 

— Bunicu' a schimbat-o. La noi, oamenii au ascunse vacile 
colhozului. N-avem cu ce le hrăni, şi atunci el mi-a zis: „Uite ce, 
vaca cea bună o păstrăm pentru colhoz, iar pe cea costelivă, 
las’ s-o mănînce nemţii”... 

— Spune-i lui bunică-tu — se oţări Kolesnikov, ameninţindu-l 
sever cu degetul — să nu mai facă asemenea prostii. E bine că 
de data asta vina nu cade asupra voastră, pentru că, altfel, i-ar 
fi arătat lui primarul... 

Băieţii plecară, ascunzind cu grijă scrisoarea către primar, iar 
cei din detaşament porniră spre tabără. 


C A P I T O L U L XVI 


DIN NOU T-A-87 


În ziua aceea, Kurt Meyer plecase din oraş cînd se întunecase. 
În ultimul timp avusese foarte multe neplăceri. Incendierea 
eşalonului s-a dovedit a fi un lucru mult mai serios decît s-ar fi 
putut crede. Era vorba nu numai de faptul că tancurile fuseseră 
descoperite — tancuri care aveau destinația Voro- nej, într-un 
punct cu totul secret — dar şi de faptul că la scurt timp după 
incendiul acela nenorocit, ale cărui cauze rămăseseră încă 
necunoscute, deasupra gării începuse să se învirtească o 
escadrilă de bombardiere grele. Bombardamentul fusese atît de 
puternic, încît de aproape o săptămînă se lucra la refacerea căii 
ferate şi încă nu se ştia cînd va fi gata. O altă escadrilă ajunsese 
din urmă eşaloanele care plecaseră în grabă din gară: dezastrul 
era mare. A fost nevoie să se trimită douăzeci de tancuri în spa- 
tele frontului, pentru reparaţii capitale. 

Bineînţeles că, în mod formal, Meyer n-avea nici o legătură cu 
cele întîmplate — calea ferată nefiind în subordinele lui — dar 
din rapoartele comanda- turii căii ferate s-a aflat că, înainte de 
incendiu, cu o oră, în gară au fost nişte băieţi care, după cum 
s-a constatat ulterior, s-au dat drept alţii. Probabil că ei 
puseseră focul. Trebuia să fii de o şiretenie diabolică, să poţi 
incendia un eşalon păzit de un batalion întreg de soldaţi! 

Şi totuşi, cea mai mare încurcătură consta în faptul că, după 
cum susţinea Blinov, trenul a fost incendiat de ilegaliştii care 
plecaseră din oraş şi se alăturaseră partizanilor. 

Meyer opri maşina la locul obişnuit, în spatele bolovanilor, şi, 
strecurîndu-se printre cei doi pereţi prăbuşiţi unul peste altul, 
ajunse repede la uşa ce dădea în subsol. După anumite indicii 
pe care le cunoştea numai el, văzu că era aşteptat, şi asta îl 
linişti. T-A-87 este un agent de profesie şi e o adevărată plăcere 
să lucrezi cu el. Este întotdeauna punctual şi, ce-i mai 


important, are o minte extraordinar de ageră şi ingenioasă. Se 
felicita în sinea lui că reuşise să păstreze bine secretul în 
legătură cu acest agent. În nici una din cartotecile gestapoului, 
în afară de cea de la Berlin, nu figura numele lui adevărat; 
nimeni n-o să-i poată cere ca omul acesta să primească alte 
misiuni. 

Coborînd pe scara întunecoasă, Meyer îşi aprinse de două ori 
lanterna. Jos, cineva tuşi încetişor. 

— Eşti aici? întrebă Meyer. 

— Da, am venit de un sfert de oră — îi răspunse o voce groasă 
şi cunoscută. Te sfătuiesc, Kurt, să nu aprinzi lumina. Mi se pare 
că între dărimături s-a ascuns cineva... 

L-ai văzut dumneata? întrebă Meyer şi se opri încordat. 

— Am auzit paşi. 

Meyer şi T-A-87 se găseau unul în faţa celuilalt. T-A-87 vorbea 
nemţeşte cu accent străin, rostind moale consoanele. jJudecînd 
după glas, se vedea că nu se simte la largul lui în acest subsol. 

— Nu prea cred că cel care ne urmăreşte ar fi putut observa 
unde anume am intrat — spuse Meyer. Uşa de la subsol nu se 
vede de afară. lar dacă apare aici, eu cred că un singur glonţ îi 
ajunge... 

— Dumneata, Kurt, iei lucrurile prea uşor — vorbi T-A-87. 
Întîlnindu-mă cu dumneata, risc foarte mult. 

— Şi-atunci ce trebuie să fac, după părerea du- mitale? întrebă 
Mever, ridicînd glasul. Să caut eu însumi printre dărîmături? 

— Nu, Kurt. Dumneata trebuie să pleci cît mai repede... Nu 
trebuie să mai zăboveşti nici un minut... 

— Dar dumneata? 

— Eu voi fi nevoit să aştept pînă cînd se va întuneca bine. 
Trebuie să mă conving dacă s-a strecurat cineva. 

— La dracu'! ocări Meyer. Să schimbăm măcar două vorbe! 
Sînt hărțuit din toate părţile. Parcă n-am destule treburi în 
oraş! Mi-au impus să mă ocup şi de raionul fortificat. 

— Nu-l mînia pe Dumnezeu, Kurt... Înseamnă că te bucuri de 
încredere! 

— Încrederea aceasta mă costă prea scump! Acum, în afară de 
ilegalişti, mi s-au adăugat şi partizanii. 

— În prezent, totul este adunat într-un singur ghem şi firele 
duc spre un singur loc — observă T-A-87. 

— Unde? 


— Acolo unde i-ai trimis pe cei doi. 

— Dar soarta lor... 

— Ştiu. Au fost omoriţi! 

Meyer tăcu. 

— Păcat totuşi că ne-am grăbit să-i împuşcăm pe bătrînii ăia! 
spuse el. Ştiau multe... 

— Da, dar mă cunoşteau şi pe mine — îi răspunse T-A-87. Nu, 
Kurt, tot n-ai fi aflat nimic de la ei. Sfatul pe care ţi-l dau este să 
suprimi partizanii prin foame, şi atunci o să poţi lupta mai uşor 
cu ilegaliştii. 

Deodată amuţiră amîndoi. Sus se auzi un zgomot şi foşnete 
suspecte. 

Meyer puse mîna pe pistol. 

— Ce-o fi? 

— Sînt şobolanii — rise încetişor T-A-87. Sînt puzderie pe aici. 
Tare mi-e teamă că pînă la noapte îmi mănîncă nasul. 

Pipăind cu mîna împrejur, Meyer urcă cîteva trepte şi se 
împiedică! 

— Mare porcărie! Aici poţi să-ţi rupi gitul! 

— Mergi cu grijă! 

— Supraveghează fereastra mea — spuse Meyer, ajungind pe 
treapta de sus — curînd o să am nevoie de dumneata. 

— Bine... — se auzi de jos. Deschide uşa încet. Vezi dacă nu-i 
cineva în spatele ei! 

In bezna din subsol licări o fişie îngustă de lumină, care 
străbătu prin crăpătură. Strîngînd pistoletul, Meyer se furişă spre 
uşă şi ascultă. Era linişte, întredeschise încetişor uşa. În lumina 
amurgului se vedeau zidurile şi mormanele de pietre. Meyer privi 
cu încordare, cercetîndu-le pe rînd. Nu, nu era nimic suspect. 
Trecu pragul, continuînd să strîngă pistoletul. Nimeni! Trăgînd 
adînc în piept aerul proaspăt, îşi veni treptat în fire. 

Băgă pistoletul în toc şi porni spre maşină pe cărarea 
cunoscută, cu mersul unui om bătrin şi obosit. Deschise 
portiera, se aplecă vrînd să se aşeze la volan şi deodată faţa i se 
schimonosi de spaimă. Scoase un țipăt şi se dădu înapoi: în ma- 
şină şedea Blinov şi-l privea printre pleoapele întredeschise. 

— Bună seara, domnule Meyer — îl salută el cu amabilitate. 
lartă-mă, te rog, că, fără să fiu invitat, am intrat în maşina 
dumitale. Am venit aici să cercetez ceva şi... poftim ce întîlnire 


fericită! M-am gîndit că n-o să refuzi să mă duci şi pe mine în 
oraş. 

— Dar bineînţeles că te duc! spuse Meyer, stă- pînindu-şi cu 
greu nervii. Ai însă o metodă foarte ciudată de a speria oamenii! 
Parc-ai fi făcut un post de pîndă din maşina mea. 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză. Plăcută, nu?... 

Ce gind l-o fi adus oare aici pe Blinov? Meyer nu se hotăra să-i 
pună această întrebare, fiindcă ar fi trebuit să-i explice pentru 
ce venise el însuşi aici. Aşa că îşi făcea de lucru cu schimbătorul 
de viteză. Cînd scoase maşina la drum, Blinov întrerupse tăce- 
rea: 

— Ce zici, se mai poate reface aici ceva? întrebă el. Trebuie să 
depozităm pentru armată trei sute de tone de grîu, căci griul 
putrezeşte în magazie şi se mai şi fură din el. Bine-ar fi dac-am 
putea reface măcar o parte a silozului. 

— Da, n-ar fi rău — mormăi Meyer, privindu-l cu coada ochiului 
pe Blinov. 

Acesta se uita calm înainte. „Se preface — se gîndi Meyer — 
sau, într-adevăr, e o întîlnire întîm- plătoare. Mai ştii?”... 

— De altfel, şi eu am venit să fac unele cercetări — zise el, în 
sfirşit. Mi s-a spus că pe aici a fost cîndva o centrală electrică şi 
m-am gîndit că poate s-au mai păstrat niscai motoare. Le-aş 
trimite bucuros în raionul fortificat. Şi fiindcă veni vorba, llia Ilici, 
cum mai stai cu listele? 

— Le-am întocmit. 

— Cîţi oameni ai? 

— Aproape şapte sute. 

— Cam puţini. Aştia de la „Todt” ne cer o mie. 

— Nu, imposibil — răspunse Blinov, clătinînd din cap cu 
îndărătnicie — am mai primit un ordin prin care ni se cer încă 
două sute de oameni care, peste o săptămînă, trebuie să fie 1a 
Franckfurt pe Main... 

— Oare ce gîndesc cei de la Berlin? făcu Meyer, ridicînd 
nemulţumit din umeri. Ne iau toţi oamenii, şi după aceea tot noi 
o să fim vinovaţi!... Dar eşalonul cu armătura? A sosit? 

— Da, azi-dimineaţă Schwarzkopf l-a trimis la destinaţie. 
Douăzeci de vagoane de ciment şi douăzeci şi cinci de vagoane 
cu carcase de oţel. Sînt aşteptate încă trei vagoane. 

— Cine descarcă? 

— Localnicii. 


— Batalionul de pază a şi început să amenajeze lagărul — 
spuse Meyer. De îndată ce vom fi înştiinţaţi că oamenii pot fi 
primiţi acolo, vom începe imediat transportarea lor. 

— V-aţi hotărit cu ce-o să-i transportaţi? 

— Cu maşinile — rosti ferm Meyer. Numai cu maşinile. 
Operația este calculată să se efectueze în două serii. 

Făcînd serpentine bruşte, drumul se apropie de oraş. 
Santinele, cercetmd maşina şi pasagerii, îl recunoscură pe 
Meyer şi se dădură în lături. Maşina începu să se strecoare pe 
străzile înguste, îndrep- tîndu-se spre centru. 

Meyer tăcea, gîndindu-se la ale lui. Blinov se lipi de portieră, 
urmărind cum se mişcă acul vitezometrului. Primarul nu ştia să 
şofeze şi de aceea avea un deosebit respect pentru cei care 
ţineau volanul în mînă. 

Deodată Meyer micşoră viteza şi se întoarse spre Blinov: 

— Vreau să-ţi spun cîteva cuvinte, Ilia Ilici. 

Pe faţa lui Blinov apăru un zîmbet mieros. 

— Mi se pare că am toate motivele să fiu prieten cu dumneata, 
dragă domnule primar! spuse Meyer. 

— incontestabil — răspunse Blinov. Nici nu pot să-mi închipui 
altfel de relaţii între noi. 

— Vreau să fiu foarte sincer — continuă Meyer, făcîndu-se că 
n-a auzit cuvintele primarului. Dumneata ai legături solide la 
Berlin şi n-aş dori să apelezi prea des la ele. 

Blinov îl privi uimit: 

— La ce te referi, dragă Meyer? 

— Hai, nu te mai preface! Comandantul întoarse brusc maşina, 
ca să nu se ciocnească cu un camion mare, încărcat cu lăzi. 
Blinov fu trîntit de portieră şi se apucă de clanţă. Ţin-te bine! îi 
spuse Meyer cu răutate. Uneori, la cotituri bruşte, te poate 
arunca şi afară!... Apoi readuse maşina la poziţie normală. 
Aşadar, domnule Blinov, discuţia noastră nu va avea loc dacă te 
vei comporta ca un diplomat. Eu sînt adeptul jocului cinstit, dar 
ştiu să joc şi cu trişorii... 

Blinov roşi puternic. 

— Şi care este jocul pe care îl joci acum, domnule Meyer? 
întrebă Blinov, neputîndu-şi stăpîni enervarea. 

— Ţi-am mai spus, vreau să vorbim cinstit. 

— Te-ascult! 


— Am să fiu scurt. Am făcut o greşeală că m-am băgat în 
muzeul dumitale. Trebuie să recunosc însă că unele tablouri mi- 
au plăcut. Ca şi dumitale, de altfel... — şi îl privi cu şiretenie pe 
primar — dar sînt gata să nu manifest nici un fel de interes faţă 
de ele. 

— Condiţiile? întrebă scurt Blinov. 

— Sînt foarte simple. Vei înceta să te mai interesezi de 
treburile mele. Vei înceta să mai faci jocul organizaţiei ilegale. 
Toate astea sînt, de alt- fel, şi în interesul dumitale. Mai ştii? S- 
ar putea să ne rupem amindoi gitul. Haide mai bine să lucrăm 
împreună! 

— Am să mă mai gîndesc, Meyer! răspunse serios Blinov. 

Meyer se uită în oglinda prinsă de parbriz, în care se reflecta 
partea de sus a feţei primarului: spriîncenele încruntate, ochii 
întunecaţi... 

— Dacă te hotărăşti să accepţi condiţiile mele — spuse Meyer, 
frinînd în faţa primăriei — vino deseară pe la mine, am un 
coniac grozav!... 

Blinov dădu tăcut din cap şi cobori. Meyer acceleră şi maşina 
porni în goană mai departe. 


C A P I T O L U L XVII 


UN MARŞ ANEVOIOS 


Da. T-A-87 era bine informat: rezervele de pîine ale partizanilor 
erau într-adevăr pe sfirşite. Kolesnik şi Ghenadi Andreevici se 
gîndiră multă vreme cum să rezolve problema. În satele din 
apropiere nu mai puteau face rost de pîine. În ultimul timp nu 
reuşiseră să captureze nici un tren regimentar. Peste trei-patru 
zile vor fi nevoiţi să micşoreze raţia, şi aşa destul de redusă. 

In sfîrşit, statul major luă hotărîrea să trimită un grup de 
partizani după piine. Kolesnik insistă ca, în drum, detaşamentul 
să treacă prin satul Strijevţi şi să se răfuiască negreşit cu 
primarul trădător. Se putea întîmpla ca, speriindu-se, primarul 
să le dea el însuşi griul ascuns. Ghenadi Andreevici voia să 
treacă pe la bătrînul Haritonov. Şi această propunere fu 
acceptată. Misiunea principală fusese bine giîndită şi pregătită 
cu deosebită grijă. Grupul care urma să acţioneze trebuia să 
atace depozitul cu făină din apropierea morii şi să ia de acolo 
atita cît vor putea să încarce în căruţa la care erau înhămaţi doi 
cai. 

S-a hotărît ca din grupul respectiv să facă parte vreo 
cincisprezece oameni, sub comanda lui Stre- meannoi. În mod 
tacit, Ghenadi Andreevici îl acceptase pe Kolesnik drept 
conducător şi îndeplinea fără cricnire toate indicaţiile acestuia. Îi 
plăcea ca misiunile să fie date şi formulate cu precizie, iar felul 
cum vor fi rezolvate depindea numai de el. Kolesnik îi acordase 
toată încrederea. 

Bucuros că primise instrucţiuni pentru o misiune importantă şi 
de sine stătătoare, Ghenadi  Andree-vici  desfăşură, în 
Organizarea ei, acea agitaţie care nu-i plăcea de loc atunci cînd 
o observa la alţii. | se părea că partizanii se mişcă prea încet, 
caii nu sînt bine aleşi — unul e prea înalt, altu-i prea slab şi deci 


le va fi greu să tragă împreună la căruţă — că au prea puţine 
arme... 

Cunoştea bine toate căile de acces spre sat şi spre moară şi 
cunoştea foarte bine şi locul unde se afla depozitul, dar în 
problemele militare nu era chiar atît de priceput. Kolesnik îşi 
dăduse seama de acest lucru. Chemă în bordeiul său pe 
partizanul acela pe care îl ocăra mai mult decit pe toţi ceilalţi, şi 
tocmai de aceea îl preţuia mai mult decit pe toţi ceilalţi — pe 
Feodor Kulikov — şi-i ordonă să stea tot timpul în preajma 
comandantului grupului şi să-l sfătuiască la nevoie. 

Primul lucru pe care l-a făcut Kulikov a fost că şi-a ales zece 
flăcăi de nădejde cu care fusese de multe ori împreună în 
misiuni periculoase. Cînd îi rîndui în poiană, în faţa bordeiului 
comandantului, Ghenadi Andreevici înţelese dintr-o privire că 
toţi sînt oameni verificaţi şi cu experienţă. 

Spre uimirea lui, observă în flancul stîng două chipuri 
cunoscute... Inarmaţi cu automate, Kolea şi Vitea stăteau unul 
lîngă altul, străduindu-se din toate puterile să aibă aerul acela 
indiferent, pe care, socoteau ei, trebuie să-l aibă partizanii 
încercaţi atunci cînd pleacă în misiuni primejdioase. 

— Da’ voi, băieţi, încotro? întrebă aspru Stre- meannoi, 
apropiindu-se de ei. Ce căutaţi aici? 

Băieţii se fisticiră şi lăsară ochii în pămînt; Kolea dădu să 
spună ceva, dar Kulikov i-o luă înainte: 

— Eu i-am pus, tovarăşe comandant — raportă el. Din ordinul 
lui Kolesnik trebuie să avem doi agenţi de legătură. 

— Ei bine, atunci lasă-i să meargă în eşalonul doi... 

Kulikov zîmbi. „Se vede cît colo — îşi zise el — că omul nostru 
a studiat tactica la lada cu nisip. 

Nu-i nimica, o să mai lupte şi o să înţeleagă el cîte „eşaloane” 
sînt în lupta de partizani”... 

Privi cu duioşie băieţii şi nu-şi putu stăpîni emoția. Kolea şi 
Vitea stăteau drepţi ca nişte luptători încercaţi, cu căciulile date 
pe ceafă. În mîinile lor, automatele păreau uimitor de mari. 

După ce dăduseră foc eşalonului cu tancuri şi fuseseră primiţi 
în detaşament, atitudinea partizanilor faţă de ei se schimbase. E 
adevărat că apariţia lor în pădure păruse multora ciudată. La ce 
bun să cari aici nişte băieţi şi o fetiţă cu codițe? Şi fără ei, sînt 
destule griji şi greutăţi. Acum, tuturor le era limpede că băieţii 
aceştia sînt curajoşi şi pot să le fie de folos. Nu se vor pierde 


niciodată, nu ştiau ce-i frica. Şi faţă de Maia — care nu se 
evidenţiase în mod deosebit — partizanii începură să se poarte 
cu mai multă căldură şi atenţie. În ajutorul pe care-l dădea 
felcerul la îngrijirea răniților, fata punea mult suflet. Tot ea spăla 
tifoanele şi făcea curăţenie în bordeiul sanitar. În afară de toate 
acestea, o parte din aureola de glorie a băieţilor trecuse şi asu- 
pra ei. _ 

Kolea se gindea mereu la tatăl său. Işi închipuia că va 
pătrunde printr-un şiretlic în lagărul de prizonieri, se va întîlni cu 
el şi-l va salva. În capul lui clocoteau zeci de planuri, pe care le 
împărtăşi lui Vitea, însă acesta nu era de acord cu nici unul. 

Şi Vitea se maturizase parcă în ultimele zile. Vi- nătaia de sub 
ochiul stîng amintea de întîmplarea petrecută nu demult, şi 
Vitea o considera drept o mărturie evidentă şi eroică a 
participării sale la misiunea aceea grea. li părea chiar rău că 
vînătaia păleşte treptat... 

Băieţii îi povestiră Maiei de nenumărate ori, şi de fiecare dată 
cu amănunte tot mai noi, istoria misiunii lor. Pînă la urmă, ea se 
duse la Miheev şi îi ceru cu insistenţă să fie trecută la cercetare. 
Felcerul o ascultă cu răbdare, oftă din greu, apoi îi puse în mînă 
o grămadă de tifoane şi-i porunci să le spele imediat. „Şi să-ţi 
scoţi din cap prostiile astea! adăugă el, bombănind. lţi ajunge 
treaba care-o ai aici!” 

Băieţii îl iubeau mult pe Ghenadi Andreevici şi aveau o 
încredere nemărginită în el, dar pentru ei el rămăsese totuşi 
profesorul lor, pe cînd tînărul partizan Kulikov devenise dintr-o 
dată tovarăşul lor. Se purta cu ei de la egal la egal. Era un flăcău 
curajos şi ingenios. În timp ce mergeau spre gară, calul pe care 
călărea Kolea făcuse un pas greşit, se zvirlise în lături, părăsise 
cărarea şi nimerise cu burta într-o mlaştină. Kolea se speriase 
grozav şi se apucase cu amiîndouă mîinile de coama bidiviului, 
neştiind ce să facă. Feodor sărise repede jos şi, cu un topor 
ascuţit ce-i atîrna la briu, tăiase cîteva crengi subţiri şi le 
aruncase sub picioarele animalului, care, bătind din copite, 
căuta în zadar un sprijin. Cu ajutorul pe care i-l dăduse în grabă, 
Fedea salvase şi calul, şi viaţa băiatului. Proptindu-se cu 
picioarele de crengi, calul reuşise să se caţăre pe cărare. 

În urma acestei întîmplări, Kolea se ataşă foarte mult de 
salvatorul său. 


Pe copii îi atrăgea la Feodor Kulikov forţa lui şi faptul că 
întotdeauna era gata să facă orice şi izbutea să ducă la bun 
sfîrşit cele mai grele misiuni. Le plăcea şi cum umbla tînărul 
partizan. Era iute de picior şi trăgea tot timpul dintr-o ţigară 
groasă, răsucită de el. Niciodată nu-l vedeai abătut. Fedea 
Kulikov împlinise nu demult douăzeci de ani. La Belgorod îi 
rămăseseră doi frăţiori, de soarta cărora nu ştia nimic. Taică-su 
dispăruse fără urmă, iar maică-sa fusese omorită de un glonţ 
rătăcit, tras de un poliţai; acesta, urmărind un om pe stradă, în- 
cepuse să tragă la întîmplare şi o nimerise pe mama lui 
Feodor... 

Toată duioşia nesecată pe care Fedea o purta în inimă o 
revărsă asupra lui Kolea şi Vitea. Şi băieţii aceştia îşi pierduseră 
toate rudele şi rămăseseră singuri pe lume... 

Cînd s-a aflat că băieţii vor însoţi grupul care pleacă după 
făină, Feodor făcu rost de două auto-mate de captură şi începu 
să-i înveţe pe cei doi să tragă. Dar cînd Kolea apăsă prima oară 
pe trăgaci, automatul începu să tremure în mîinile lui, cuprins 
parcă de un acces de furie. Băiatul trăgea un glonţ după altul 
într-o buturugă înnegrită de vreme şi tresărea. Văzuse de multe 
ori cum trag alţii, acum însă trăia o senzaţie nouă şi foarte 
puternică. Automatul greu, a cărui curea lată îi tăia umărul, se 
supunea voinţei iui. Şi Vitea învăţă să tragă, dar asupra lui acest 
lucru n-a produs o impresie prea puternică. Poate din cauză că 
trăgea în gol şi nu vedea încotro zboară gloanţele. 

Grupul plecă pe la prînz. 

„„„Paisprezece partizani, înarmaţi cu automate şi puşti, doi 
agenţi de legătură şi comandantul lor. In total — şaptesprezece 
oameni. În urma lor venea o căruţă cu un vizitiu. Ghenadi 
Andreevici, încins în curele, ţinea în miini un automat. Inainte de 
a pleca, chiar în clipa cînd grupul de partizani se ali- niase în 
faţa bordeiului unde se afla instalat statul major, Maia se 
apropie în fugă şi-i strecură lui Kolea şi lui Vitea nişte pachete cu 
pansament. 

— Drum bun! Să vă-ntoarceţi sănătoşi! şopti ea. 

Kolesnik le ură şi el drum bun şi strînse voiniceşte mina lui 
Ghenadi Andreevici. Cu glas sugrumat de emoție, acesta 
comandă: „La drea-ap-ta!... Înainte-e-e, marş!” Şi grupul porni. 

Din tabără ieşiră în formaţie, dar cînd ajunseră la poteca din 
pădure, se înşirară unul în spatele celuilalt. Un grup mic de trei 


mergea înainte, sub comanda lui Fedea. În cazul unei ciocniri 
neaşteptate cu inamicul, avangarda va fi prima atacată. 

Băieţii mergeau în grupul din spate. In adîncul sufletului său, 
Ghenadi Andreevici era nemulţumit că băieţii se află împreună 
cu el. Ar fi putut să se descurce foarte bine şi fără ei. Au 
îndeplinit o misiune şi le ajunge. Nu era cazul să-şi facă un 
obicei din participarea la operaţiuni. Se hotărî ca la întoarcerea 
în tabără să discute cu Kolesnik chestiunea aceasta. 

Partizanii urmau să traverseze o şosea foarte bine păzită. Zi şi 
noapte treceau pe acolo camioane cu soldaţi, transportoare 
blindate şi chiar autoblindate. Deseori, fasciştii trăgeau asupra 
pădurii, ca să bage frica în partizani, în eventualitatea că aceştia 
s-ar fi aflat prin apropiere. 

Kolea şi Vitea obosiseră, dar se străduiau să nu arate. Nu 
aruncară nici o privire spre căruţă. Strîn- gind ca de obicei 
hăţurile între genunchi, căruţaşul fuma alene. Din cînd în cînd, 
roţile căruţei se împotmoleau şi atunci toţi săreau să scoată 
căruţa din mlaştină. 

Kolea rămase puţin în urmă, lăsîndu-l în mod vădit pe Vitea să 
i-o ia înainte. Nu voia ca vreunui dintre partizani să observe cît 
sînt de obosiţi, Nu-l scăpa pe Vitea din ochi, căci nu ştia ce-i 
poate da în gind băiatului. Dacă începe să se vaite? Dar Vitea, 
simțind parcă neîncrederea prietenului său, se străduia să 
păşească voiniceşte, strîngînd cu putere la piept automatul. 

Soarele rece de toamnă se ridicase deasupra pădurii, 
aruncîndu-şi razele peste copacii desfrunziţi. Plopii şi mestecenii 
îşi pierduseră frunzele. Numai verdele întunecat al brazilor nu 
suferise din pricina frigului. Liniştea pădurii care se pregătea de 
iarnă avea un farmec trist... 

Cînd ieşiră din mlaştini, începură să înainteze mai încet. Kolea 
continua să meargă în spatele lui Vitea, care de-abia îşi mai tîra 
picioarele, împiedi- cîndu-se la tot pasul. Faţa lui rotundă era 
năduşită şi din cînd în cînd se uita în urmă, la Kolea, cerîn- du-i 
parcă sprijin. 

— Hai că-ţi duc eu automatul — îi propuse Kolea încet, ca să 
nu fie auzit. 

Dar Vitea cunoştea legile aspre ale războiului. 

— Arma nu se dă! rosti el cu un aer grav şi porni hotărit 
înainte. 


— Ei, băieţi! le strigă vizitiul Egorov. Hai urcați, vă duc eu cu 
căruţa! 

Partizanii izbucniră în ris; 

— Urcaţi-vă, băieţi, se plictiseşte bietul om că n-are cu cine 
sta de vorbă! 

Vitea îl privi nehotărit pe Kolea, se apucă de loitre şi se prăvăli 
stîngaci în căruţă. După el sări şi Kolea. El ar mai fi putut merge 
pe jos, dar nu voia ca Vitea să pară mai slab. 

— Ei, vulturilor, tot timpul se vorbeşte despre voi; sînteţi nişte 
băieţi tare curajoşi — începu Ego- rov, căruia îi mersese vestea 
că nu-i stă gura o clipă. În ce mă priveşte, eu numai pe cei viteji 
îi respect. Ceilalţi n-au ce căuta la noi. Să ştiţi de la mine, băieţi, 
că laşul este cel mai mare dintre ticăloşi. La noi, la uzină, era un 
magaziner, unul Mi- treaev. Lucra împreună cu mine... Ce mai 
discursuri îi plăcea să ţină! Măiculiţăă! Cel mai prima orator! 
Fusese ales în comitetul de întreprindere, şi cum se ţinea pe 
undeva vreo conferinţă, hop şi el! Era delegatul nostru... Ce 
mai!... lar cînd a început războiul, unde credeţi voi c-a dispărut 
oratorul nostru? Unde? Cum? Ce? Hm! A intrat ca poliţai! Să-şi 
scape şi el pielea. Deh! Ce să-i faci... Da’ las’ că vine ea vremea, 
şi ajung eu pîn’ la el... Ridicînd hăţurile, plesni calul care o luase 
la stînga: Ho, ho, fii cuminte!... 

Rotile scîrţiiau alene, căruţa se hurduca încet peste hiîrtoapele 
drumului, şi în toate astea sălăş- luia ceva foarte paşnic. Dacă n- 
ar fi fost automatele, ai fi putut crede că oamenii aceştia sînt 
nişte ţărani care se întorc la casele lor, după o zi de muncă... 

Deodată, din depărtare, se auzi ordinul lui Che- nadi 
Andreevici: 

— Sta-ai! 

Partizanii se opriră. Egorov trase de hăţuri. 

— Ptrrru! Am ajuns! Ce-o fi acolo? întrebă el pe cel din faţă. 


— Şoseaua! îi răspunse un glas înăbuşit. 

— Ei, poftim, ne-am proţăpit aici! bombăni nemulţumit Egorov. 
Acum o să le trebuiască o zi întreagă să se hotărască cum să 
facă un pas şi jumătate. Din mers trebuia s-o trecem! In fugă! 
înainte, şi gata! 

Cobori din căruţă şi umblă posomorit în jurul ei. Băieţii îi 
împărtăşau necazul. 


— O să stăm aici atita, pînă cînd or să vină poliţaii! îl susţinu 
Kolea. 

— O să stăm mult şi bine! Ehei! şi Egorov scuipă de ciudă. Cu 
aşa comandanţi!... 

— Ştii, de Ghenadi Andreevici te rog să nu te-atingi! zise Kolea, 
serios ca un om mare. 

— Da’ ce are el atît de deosebit, mă rog, că n-am voie să m- 
ating de el? şi Egorov se apropie de căruţă. la fă bine şi nu-mi 
închide tu mie gura! În faţa mea nu eşti decît un mucos! 

Kolea se supără. 

— Nici nu vreau să mai stau de vorbă cu un prost ca tine! se 
stropşi el şi sări din căruţă. Haide, Vitea! 

— Ei, voi! le strigă Egorov din urmă. Să nu dea dracu' să- 
ndrăzniţi cumva să v-apropiaţi de căruţă, că v-arăt eu vouă, 
împieliţaţilor! 

— N-ai decit! îi strigă Vitea şi se întoarse sco- ţindu-i limba. 

Ghenadi Andreevici şi Fedea se pitiseră în tufişurile aflate la 
marginea drumului. Pe şosea treceau mereu maşini. Unele erau 
încărcate cu muniții, altele transportau soldaţi, şi la fiecare cinci- 
zece minute goneau pe motociclete S.S.-işti înarmaţi cu 
mitraliere. 

— Da, e o treabă foarte grea — spuse Ghenadi Andreevici, 
petrecînd cu privirea încordată doi motociclişti cu căşti de oţel. 

Îndată ce dispărură la cotitura şoselei, în întîm- pinarea lor ieşi 
o maşină plină cu soldaţi. 

— Fedea, vom fi nevoiţi să aşteptăm căderea nopţii. 

În aceste cîteva ceasuri, Ghenadi Andreevici se convinsese că 
tînărul partizan are multă experienţă şi este foarte prevăzător; 
se obişnuise cu viaţa de partizan şi pădurea devenise elementul 
în care se simţea la largul lui. Dacă n-ar fi răspuns decit de el 
însuşi, cu siguranţă că hiteriştilor le-ar fi lipsit la numărătoare 
cîţiva motociclişti. Dar îşi dădea seama că lucrul principal este 
îndeplinirea misiunii: cu orice chip trebuia să facă rost de făină. 
El nu are voie şi nu trebuie să rişte. 

— Bineînţeles, aici putem sta pînă noaptea tîr- ziu — întări 
Fedea, privind cu un ochi atent de cercetaş drumul — dar cînd 
oare vom reuşi să ajungem în sat? Dimineaţa, mai devreme în 
nici un caz. Şi acolo va trebui să stăm şi să aşteptăm din nou 
căderea nopţii. Doar n-o să intrăm în sat pe lumină. O să 
pierdem o zi şi o noapte. 


— Şi-atunci ce propui? 

— Haide să ne-mpărţim în două grupe şi să trecem în goană 
drumul prin două puncte. Dacă una din grupe va fi descoperită, 
va primi lupta, iar cealaltă va merge mai departe. 

— Să ne părăsim tovarăşii? se-ncruntă Ghenadi Andreevici. 

— De ce să-i părăsim? Grupul se va retrage în pădure, căci 
acolo hitleriştilor le e teamă să-şi bage nasul, iar noi, pe drum 
ocolit, vom face joncţiunea cu ei. 

— Dar asta n-o să ne facă să întîrziem? 

— Poate că o să întîrziem, poate nu — răspunse evaziv Fedea. 

— Şi căruţa? Doar n-o poţi vîrî în buzunar. Căruţa se vede de 
departe! 

Fedea cercetă cu atenţie pădurea care se înălța ca un zid de 
cealaltă parte a drumului. Da, cu siguranţă că n-o să poată trece 
pe aici, pentru că se va încurca în tufişurile din marginea 
şoselei. Trebuie să găsească o potecă, fie ea cît de îngustă. 
Ţinea minte că la vreo două sute de metri mai la stînga era un 
drum de pădure. Ce-i drept, drumeagul acesta e năpădit de 
brădet şi nu va fi lesne de mers pe- acolo, dar va fi mai puţin 
riscant decit să caute noaptea alt drum. Ghenadi Andreevici 
acceptă propunerea. Se afundară în pădure şi în curînd se apro- 
piam din nou de şosea, în locul unde, după părerea lui Kulikov, 
le-ar fi fost mai uşor s-o traverseze. De cealaltă parte a şoselei 
se deschidea un drum îngust de ţară. 

— Permiteţi ca, împreună cu una din grupe, să trec pe aici — 
spuse Fedea — iar dumneavoastră, cu cealaltă grupă, treceţi pe 
la cotitura drumului. În felul acesta nu vom fi văzuţi decît dintr-o 
singură parte. O să trecem în aceiaşi timp, semnalul va fi 
cîntecul cucului. Şi Fedea cîntă de trei ori: Cucu! Cucu! Cucu! 

— Cînţi cu multă măiestrie, parcă ai fi cuc adevărat! zimbi 
Ghenadie Andreevici. Dar vezi, fii atent, toamna cucii nu prea 
cîntă... Ei bine, atunci ne-am înţeles. la căruţa şi cinci oameni cu 
tine, iar cu ceilalţi am să merg eu. Ne întîlnim, uite colo, unde 
drumul se pierde în adîncul pădurii. 

— Băieţii îi iau cu mine. 

— Bine. Dar bagă de seamă, ai grijă de ei... — spuse Ghenadi 
Andreevici. 

Nimeni nu se gîndea în clipa aceea că hotărîrea luată va avea 
consecinţe atit de importante pentru cele ce aveau să se 
petreacă în prima jumătate de oră care urmă. 


Grupele se despărţiră. Fedea îşi opri oamenii lui în tufişuri, le 
ordonă să se mascheze, mai ales să acopere căruţa cu ramuri. 
Dar cu deosebită grijă... 

Ca un făcut, pe şosea începu să se scurgă o coloană nesfirşită 
de camioane încărcate cu lăzi pline cu obuze şi mine. Fedea 
numără pînă la 47, apoi le pierdu şirul. Fără îndoială că undeva 
se pregătea o operaţie. In urma camioanelor trecură tancurile. 

Fedea privea cu încordare fiecare punct negru de pe şoseaua 
care unduia peste dimburi ca un şarpe. Citeva minute însă, 
şoseaua rămase liberă. Părea că sosise timpul să acţioneze, dar 
mai aşteptă puţin, şi această întiîrziere salvă detaşamentul de la 
o primejdie foarte mare. 

Pe neaşteptate, din spatele unui bolovan aflat la vreo trei sute 
de metri de locul unde se ascunsese Fedea, se ivi un motociclist 
din trupele S.S., care îşi întinse braţele în lături spre a-şi mai 
dezmorţi spinarea. Stătu ce stătu şi intră iar în tufiş, apoi re- 
apăru cu motocicleta, care avea în faţă o mitralieră, în urma lui 
ieşiră din tufişuri încă trei motociclişti. Probabil că făcuseră un 
popas. Tuspatru îşi scoaseră motocicletele la drum, discutară 
îndelung, dînd cu însufleţire din miini, apoi îşi luară rămas bun şi 
porniră doi cîte doi în direcţii opuse. Cînd zgomotul 
motocicletelor se pierdu în depărtare, Fedea se tîrî pe brînci 
pînă la marginea şoselei, ca să cerceteze mai atent. În 
depărtare se zăreau, coborînd şi urcînd pe drum, două puncte 
întunecate. În sfîrşit, motocicliştii se mistuiră în depărtări. 

Fedea privea norii întunecaţi şi grei ce se tîrau jos, deasupra 
pădurii. El nu-şi dădea seama că norii aceştia acopereau cerul şi 
că din cauza lor toate culorile din jur se mohorau... Pînă atunci 
se părea că vara este în toiul ei. Dintr-o dată însă sosise toamna. 
O toamnă prematură... Aşa i se întîmplă şi omului: luptă 
îndărătnic cu bătrîneţea, şi deodată, într-o bună dimineaţă, vede 
limpede că lupta cu anii este zadarnică... 

Fedea era foarte tînăr şi încă nu se gindea că va avea vreodată 
părul cărunt. Dar chiar şi el, văzînd ramurile lăsate, frunzele 
veştede, care numai din depărtare păreau frumoase, privind 
zarea tristă şi cenuşie, pătată cu verdele brazilor, încercă un 
sentiment sfişietor care făcu să i se strîngă inima de tristeţe... 

lubea pădurea, se obişnuise cu ea, îi ştia potecile, cunoştea 
obiceiurile păsărilor, putea să desluşească toate zgomotele ei... 
Noaptea tirziu se strecura prin desişuri, găsind instinctiv drumul 


cel bun. Pădurea îl apăra... Fiecare copac era o cazemată cu 
blindajul mobil... lar acum, pădurea obosise parcă şi stătea 
abătută. „Vine iarna — se gîndi Fedea — şi-o să ne fie greu; 
urma de pe zăpadă n-o poţi şterge”... 

Şoseaua era pustie. Nu mai aveau timp de pierdut... 

„„„.Cucul cîntă de trei ori şi în tufişuri răsună pocnetul unui-bici; 
se auziră glasuri surde, apoi o înjurătură. Prin dreptul lui Fedea 
trecu ca o săgeată căruţa, pe care se hurduca silueta firavă a lui 
Egorov. Într-o clipă dispăru ca o nălucă în dosul copacilor. 

— Cite unul!... Cite unul!... comandă Fedea. 

Părea că e simplu să traversezi şoseaua, dar cîtă stăpiînire şi 
cîtă încordare cerea acest lucru! 

Privind în dreapta, Fedea tresări şi se ascunse în dosul unui 
copac. 

— Culcat! strigă el. Căruţa la o parte! 

Nimeni nu ştia despre ce e vorba şi din ce direcţie vine 
primejdia. Pînă să ajungă la şosea, unii se trîntiră la pămînt, alţii 
se ascunseră pe după copaci. Egorov chiui atît de tare, încît caii 
îl purtară în goană, împreună cu căruţă cu tot, chiar în desişul 
tufişurilor. Kolea şi Vitea se aruncară în şanţ, iar Fedea rămase 
în picioare, ascuns după un copac şi privind încordat şoseaua. 

Nu trecu mai mult de un minut şi se auzi zgomotul crescînd al 
motoarelor; din ascunzătoarea lor Kolea şi Vitea văzură o 
coloană lungă de camioane care apăru de după cotul drumului. 

În camionul din faţă, stînd cîte patru în rînd, cu căştile trase pe 
ochi, se aflau soldaţi hitlerişti înarmaţi. În celelalte camioane 
erau bărbaţi îmbrăcaţi ca vai de ei: unii cu scurte vătuite sau 
mantale vechi, alţii numai în bluze militare. Pe margini, 
escortînd coloana, goneau motociclişti. 

Dintr-o singură privire îţi dădeai seama că în camioane se aflau 
prizonieri. De bună seamă că erau transportaţi în raionul unde 
se făceau fortificaţii. 

Ascuns după un tufiş, Ghenadi Andreevici numără camioanele. 
Erau treizeci şi două. În ele se aflau cel puţin patru sute de 
oameni. Probabil că ăsta nu era primul transport. 

Evenimentele îl depăşeau. Trebuia să comunice fără întirziere 
la tabăra de partizani că Meyer a şi început transportarea 
prizonierilor. În timpul acesta, Kolea şi Vitea priveau cu atenţie 
camioanele care treceau prin dreptul lor. 

— Tata! strigă deodată Kolea şi îşi înfipse mîinile în pămînt. 


— Cine? întrebă Vitea, uluit. 

— L-au dus şi pe tata! Uite, în maşina aceea! 

Vitea privi cu atenţie. Deasupra oblonului lung şi verde al 
maşinii se vedeau capetele oamenilor. Unii erau legaţi cu 
bandaje vechi, murdare; altora, vintul le flutura părul de pe 
capul descoperit. Feţele lor istovite, nebărbierite de multă 
vreme păreau că seamănă toate între ele. 

De după copaci se ivi Egorov. 

— Băieți! strigă el încetişor. Vă cheamă comandantul... 
Repede! 

— Unde-i? întrebă Kolea. 

— În tufişuri, la cotitura drumului. 

Şirul de camioane se sfirşi. Şoseaua rămase din nou pustie. 
Dar partizanii nu se mişcau din loc. 

Băieţii îl găsiră pe Ghenadi Andreevici. Ţinînd portharta pe 
genunchi, el îşi nota ceva. După ce termină, reciti în grabă, făcu 
unele corecturi şi, împăturind hîrtia, se ridică în picioare. 

— Uite ce-i, Kolea — spuse el repede — nu mai mergi cu noi. Și 
tu, Vitea, la fel... Voi trebuie să vă-ntoarceţi la detaşament şi să 
duceţi raportul ăsta... Văzind tulburarea de pe faţa lui Kolea, îl 
întrebă! Ce-i cu tine? 

— L-am văzut pe tata, Ghenadi Andreevici! 

— Pe tata? Nu cumva ţi s-a părut? 

— Nu! şedea lîngă oblonul maşinii... Se uita înspre noi... 

— Aşadar, nu mai încape nici o îndoială, sînt chiar prizonierii... 
Asta înseamnă că trebuie să te grăbeşti! N-ai uitat drumul? 

— Nu l-am uitat — răspunse Kolea, luînd plicul din miinile lui 
Ghenadi Andreevici. 

— Ascunde-l cît poţi mai bine; cel mai bun loc e la piept. lar în 
caz de primejdie, rupe.-l... Şi-acum, plecaţi! Transmiteţi acolo, în 
tabără, că peste o  zi-două ne întoarcem şi noi. După cum ne- 
or îngădui împrejurările... 

Kolea şi Vitea se repeziră în grabă la Fedea, să-i raporteze 
ordinul pe care l-au primit. Fedea se ne-căji, însă nu-şi arătă 
supărarea; tare n-ar fi vrut el să se despartă de băieţi!... 

— Ei, şi-acum luaţi-o la picior, şi cît mai iute! le spuse el cam 
aspru. Dar vedeţi să nu vă rătăciţi! 

— N-avea grijă, nu ne rătăcim noi — răspunse Kolea şi porni pe 
cărare, înapoi spre tabără. 


În urma lui, lăsîndu-se greoi de ne un picior pe altul, mergea 
Vitea. 
Spre seară, băieţii ajunseră la detaşament. 


C A P I T O L U L XVIII 


UN JOC PRIMEJDIOS 


Seara, Blinov veni cu maşina la Kurt Meyer. În cinstea lui, 
gazda desfăcu o sticlă de coniac vechi, franțuzesc, foarte bun. 
Pînă la sfîrşit ajunseră la o înțelegere şi hotărîră să acţioneze 
împreună. Blinov îi făgădui că va înceta jocul de-a democraţia şi 
că nu va mai căuta să cîştige populaţia de partea sa. Obligaţiile 
pe care şi le luase Meyer fură îndeplinite pe loc. Acesta rupse în 
bucățele mici şi arse într-o scrumieră mare de argint inventarul 
tablourilor. De acum înainte nimeni n-o să poată stabili vreodată 
ce obiecte de valoare se păstrau în muzeu. 

Blinov privea printre pleoapele întredeschise flacăra, urmărind 
cum se mistuie hirtia care înrăutăţise atit de mult relaţiile dintre 
ei. Cu capătul ţigării de foi, Meyer împingea bucăţelele de hirtie 
în scrumieră, pentru ca focul să ardă toate rămăşiţele. Ca im 
jucător cu experienţă, ştia că trebuie să-ţi convingi adversarul 
de cinstea şi sinceritatea intenţiilor tale. 

— Sînt foarte fericit, Ilia Ilici — zise Meyer, turnînd coniacul în 
pahare — ai dovedit că eşti într-adevăr un om inteligent. De ce 
să ne certăm? Zimbi şi dădu din cap: Avem amindoi nişte firi 
infernale, nu-i aşa? 

— Da — încuviinţă Blinov. Trebuie să acordăm respectul 
cuvenit părinţilor noştri. 

— Bine zis! reluă Meyer. Să bem în amintirea lor! Deşi eşti rus, 
Ivan Ilici, ai în dumneata totuşi ceva cu adevărat nemţesc. Aş 
spune, demnitatea şi noblețea spiritului! Se aplecă spre Blinov: 
Recunoaşte, eşti neamt, nu-i aşa? 

Blinov schiţă un gest de regret: 

— Ehei, aş fi vrut eu, dar nu se poate... Sint rus sadea, 
domnule Meyer! 

Meyer dădu din umeri, lăsă paharul şi se ridică în picioare: 


— La naiba, eşti tot atît de misterios ca şi lada aceea ferecată. 
Unde ai făcut rost de ea? 

— O, asta este o întîmplare de demult — răspunse Blinov. 
Odată şi odată o să-ţi povestesc. 

Meyer se aşeză din nou în fotoliu şi mai trase un timp din 
ţigara care se stinsese, privindu-l cercetător pe Blinov. 

— Vezi — zise Meyer — dumneata faci ce faci şi-mi trezeşti 
curiozitatea. În ceea ce mă priveşte, dacă mă interesează ceva, 
merg pe urmele respective, adulmecînd ca un copoi... Uneori 
stau şi mă gîndesc: „La ce naiba îmi irosesc atitea forţe? Ce 
folos am din toate astea?” Da’ nu mă pot stăpini, aşa mi-e firea! 
şi Meyer izbucni într-un rîs forţat. 

Blinov îi puse mîna pe genunchi. 

— Dragă prietene — vorbi el cu acea simplitate cuceritoare 
care îl făcea întotdeauna pe Meyer să se pună-n gardă — noi ne- 
am întîlnit astăzi pentru a sărbători o alianţă... Recunosc că ți- 
am pricinuit destule neplăceri. Dar mi se pare că şi dumneata 
te interesezi prea îndeaproape de treburile mele. De altfel, 
împuternicirile mele sînt diferite de cele ale unui primar 
obişnuit. Dumneata, probabil, ai înţeles lucrul acesta. 

— M-am convins — rosti grav Meyer. 

— Te întrebi de ce am venit aici, în acest oraş? Să pun mîna pe 
tablourile din muzeu, ori să uneltesc intrigi împotriva dumitale? 
După umbra care trecu pe faţa lui Meyer, Blinov înţelese că 
nime-rise la ţintă. Meyer se lăsă pe speteaza fotoliului şi, fără să 
clipească, privi fix în ochii interlocutorului său. Blinov sorbi din 
pahar. Da — spuse el, şi vocea lui calmă răsună încet în camera 
mică, luminat slab de o lampă cu abajur albastru — ai avut o 
impresie foarte proastă despre mine, Meyer! Din păcate, 
deocamdată nu-ţi pot spune mare lucru... Nu ştiu ce-o să se 
întîmple în viitor, pentru că soarta mea nu se hotărăşte aici. 

— Dar unde? întrebă Meyer şi se aplecă cu tot corpul înainte. 

— La Berlin — zise Blinov. Şi mai mult să nu mă întrebi, că nu- 
ţi spun. Crede-mă, este în interesul cauzei ca noi să mergem 
spre aceeaşi ţintă, însă fiecare pe drumul lui. Este absolut 
necesar ca locuitorii oraşului să aibă încredere în mine. Se 
aplecă spre Meyer şi, coborînd glasul, şopti: La un moment dat 
a fost vorba să se organizeze un detaşament de partizani. Eu 
trebuia să plec împreună cu acest detaşament în pădure... 

Meyer dădu înţelegător din cap. 


— Ei, şi? Mai departe? întrebă el. 

— Acum nu mai e timp: evenimentele de pe Don se precipită. 

Meyer trase adînc din ţigara de foi. Era dezamăgit. Primarul 
nu-i spusese de fapt mare lucru. 


ÎN MISIUNE 


Kolesnik nu putea să doarmă. Îl dureau şalele şi-l frămîntau 
gînduri negre. Ce se va-ntîmpla cu detaşamentul, dacă Ghenadi 
Andreevici n-o să facă rost de provizii? 

Ţăranii i-au informat că la Malinovka exista grîu, iar grîul ăsta 
ei l-au îngropat într-un loc de care este foarte greu să te apropii. 
Groapa se găseşte chiar alături de casa unde înainte se afla 
Sovietul sătesc şi unde acum locuiesc poliţaii. Fără luptă nu vor 
reuşi să ia griul. Ei, şi! La urma urmei, acolo nu sînt prea mulţi 
poliţai. Important este să-i ataci prin surprindere. 

Kolesnik se gîndea cu recunoştinţă la acei oameni simpli, mulţi 
la număr, care, înfruntînd primejdiile, se furişau pe potecile 
tăinuite ale pădurii, să aducă partizanilor veşti importante. Prin 
ochii lor, partizanii puteau urmări fiecare pas al hitle- riştilor, 
pînă în satele şi cătunele cele mai îndepărtate... 

Datorită acestui ajutor nepreţuit reuşiseră ca în ultimele 
săptămîni să atace trei convoaie cu alimente pe care hitleriştii le 
trimiteau pe front. De asemenea, peste treizeci de camioane 
Krupp încărcate cu mine şi obuze fuseseră aruncate în aer. 

Kolesnik îşi dădea seama că toate acestea nu pot rămîne fără 
răspuns din partea hitleriştilor. Se aştepta la detaşamente de 
pedepsire. Mai ales acum, după diversiunea de la gară, hitleriştii 
erau foarte înverşunaţi. Va trebui, probabil, ca detaşamentul de 
partizani să-şi caute altă ascunzătoare. 

Dar ceea ce-l îngrijora mai mult era faptul că nu ştia în ce fel 
să afle, cu ajutorul acţiunilor de cercetare, locul unde fasciştii 
urmau să construiască sistemul de fortificaţii. De cîteva ori, 
statul major al frontului ceruse partizanilor informaţii prin radio 
în legătură cu lucrul acesta. Dar pînă acum, la drept vorbind, n- 
aveau ce să comunice. 


„Ce-i de făcut? se gîndea Kolesnik. Să ne strecu- răm pînă la 
raionul cu pricina? Bine, să presupunem că detaşamentul va 
reuşi să răzbată pînă acolo, deşi îl va costa multe jertfe. Totuşi, 
pînă la urmă, n-o să izbutim să aflăm ceea ce este mai 
important, şi anume: locul unde se construiesc cazematele, 
numărul cazematelor, cum va fi organizat sistemul lor de foc. 
Pentru ca ofensiva viitoare să se poată desfăşura cu succes, 
avem neapărat nevoie de aceste informaţii.” 

Cu o săptămînă în urmă, Kolesnik avusese o întîlnire 
conspirativă cu Borzov. Nikita Kuzmici aflase că Blinov păstrează 
la el documente importante în legătură cu raionul fortificat. 
Meyer i le dăduse pentru ca primarul să poată repartiza mun- 
citorii după necesităţi. Se stia că Blinov se bucură de toată 
încrederea gestapoului. 

Nikita Kuzmici văzuse cu propriii săi ochi cum primarul încuiase 
harta în lada ferecată, în lada aceea din biroul lui... Dacă ar fi 
reuşit s-o spargă!... Ar fi fost de ajuns să fotografieze 
documentele! Dar Borzov nu ştia cum se deschide lada aia bles- 
temată. Nimeni în afară de primar nu ştia să umble la ea. Blinov 
era convins că secretul încuietorii nu poate fi aflat, de aceea a 
refuzat şi paza specială. 

Din spusele lui Borzov, lada asta veche n-are nici măcar gaură 
pentru cheie, iar pereţii de oţel sînt atît de groşi, încît nu-i poţi 
topi nici cu flacăra oxiacetilenică. 

Nu le rămiînea decit să afle pe alte căi locul unde se găseşte 
raionul fortificat, unde se construiesc cazematele, şi apoi să 
treacă pe hartă datele obţinute. 

Dar cum să ajungă pînă acolo? Lucrările se desfăşurau din plin 
şi fiecare om era ţinut în evidenţă. Dacă ar fi apărut vreun 
străin, ar fi fost arestat imediat. Şi chiar dacă n-ar fi fost 
împuşcat, ar fi fost pus cu forţa la lucru, iar de fugit de acolo era 
aproape imposibil. 


În zori, Kolesnik, trecînd pe la Dudnikov, îl trezi, se aşeză pe 
patul din ungher şi, înfrigurat de nesomn, îşi întinse mijnile 
îngheţate spre soba care mai era călduţă. 

— Ce tot umbli de colo-colo? bombăni Dudnikov, aprinzîndu-şi 
tigara. 

— Nu pot să dorm... 


Tăcură. Dudnikov privea prin ferestruia din tavan, făcută din 
cioburi de sticlă. Razele soarelui, care se înălța din spatele 
pădurii, inundau bordeiul. Pînă la război, în oraş avusese 
arareori prilejul să vadă cum răsare soarele. Acum, deşi se 
obişnuise atît de mult, de fiecare dată era vrăjit de strălucirea 
zilei ce se năştea. 

Kolesnik sări deodată în picioare, dar se lovi cu capul de birna 
din tavan, din care pricină se-nfurie şi mai tare. 

— Oare n-o să putem găsi chiar nimic? se oţări el. Nu se poate! 
Trebuie să găsim o soluţie! Trebuie să pătrundem acolo cu orice 
preţ! M-aş duce singur, dar cu înălţimea mea, mă vede şi-un 
chior... 

Dudnikov fuma şi-l urmărea în tăcere. Fusese probabil un copil 
ca şi Kolea Ohotnikov! Îndrăzneţ, cu mintea ageră. A crescut, şi 
acum, poftim ce namilă e! Ridică în joacă cinci puduri. Şi totuşi e 
naiv ca un copil. 

Îşi aminti de discuţia din ajun pe care o avusese cu Kolea 
Ohotnikov. După ce-i povestise că-l văzuse pe taică-su în 
camion, băiatul începuse să-l roage să-i îngăduie să plece acolo 
unde fuseseră duşi prizonierii. Bineînţeles că Dudnikov refuzase: 
„Nu, nu, astea nu-s decit prostii — se gindea el — este 
imposibil!” 

Dar mai tîrziu, trecînd pe lîngă conovâăţ, îl văzu pe Kolea, care, 
cu multă însufleţire, căuta să-l convingă de ceva pe Kolesnik. 
Băiatul îşi vîntura mereu ţesala, arătînd undeva, într-o parte, iar 
Kolesnik, cu umerii puţin aduşi, îl asculta atent şi posomorit. 

Zărindu-l pe Dudnikov, Kolea se fistici şi se întoarse spre cal, 
care mesteca leneş nişte frunze. 

— Dudnikov, ia vino-ncoace! strigă Kolesnik şi-i făcu semn cu 
mîna. Ai auzit ce mă roagă? 

— Am auzit şi mă opun — răspunse tăios Dudnikov. 

Kolea se întoarse brusc şi în ochi îi străluceau lacrimi: 

— Faceţi foarte rău! Foarte rău! Aş vrea să ştiu şi eu ce au ei 
de gind cu tata! 

— Da’ cum ai să poţi ajunge tu singur pînă acolo, asta te-ntreb? 
se supără Dudnikov. Scoate-ţi prostiile din cap! 

— Nu mă duc singur, îl iau şi pe Vitea — replică băiatul. Şi vă 
asigur că n-o să ni se-ntimple nimic. Cunosc bine toate 
coclaurile. Cît am hoinărit eu cu tata... La pescuit, plecam 
întotdeauna împreună. 


Kolesnik îl privi cu coada ochiului pe Dudnikov. 

— Ei bine, isprăveşte de ţesălat calul — îi zise el lui Kolea — iar 
eu o să mă mai gîndesc... Hai, Dudnikov! Cînd se îndepărtară şi 
Kolea nu mai putea să-i audă, Kolesnik spuse: Tare mi-i teamă 
c-o să fugă băiatul ăsta! Prea îl iubeşte mult pe taică-su 

Dudnikov oftă: 

— Da, se prea poate... 

Apoi intrară amindoi în bordei şi discutară îndelung planul lui 
Kolea, străduindu-se să prevadă greutăţile care s-ar putea ivi. 

Se întunecase de-a binelea cînd Kolesnik ieşi din bordei şi-i 
ordonă unui partizan care tocmai trecea pe acolo să-i trimită la 
el pe Kolea şi pe Vitea. Băieţii veniră în fugă. Kolesnik îi pofti să 
stea jos şi puse pe marginea mesei un borcan cu lapte con- 
densat. Era singura „delicatesă” de care reuşise să facă rost. 
Kolea refuză politicos, iar Vitea se aşeză pe un scăunel, cît mai 
departe de masă, deşi, dintre toate dulciurile, cel mai mult îi 
plăcea laptele condensat. 

Copiii aşteptau liniştiţi. 

— Uite ce este, băieţi! începu Kolesnik. V-am chemat aici ca să 
stăm de vorbă. Mai bine zis, nu să stăm de vorbă, ci să ne 
gîndim împreună... Misiunea pe care vrem să v-o încredinţăm e 
foarte grea. Spune-mi, Kolea, ai putea să pleci la o distanţă de 
vreo treizeci de kilomerti fără să te rătăceşti? 

— Sigur, şi cu ochii legaţi! 

Kolesnik zimbi: 

— lar misiunea este... ştiţi, trebuie să vă apropiaţi cît mai mult 
de locul unde se află prizonierii. Să aflaţi care este raionul 
destinat fortificațiilor şi să cercetaţi de departe dacă e bine 
păzit. Aţi înţeles? 

— Dar tata? întrebă Kolea, şi faţa lui palidă se îmbujoră. N-am 
să-l pot vedea? 

Dudnikov clătină din cap: 

— Nu, n-ai să poţi. Şi-acum, băieţi, hai să ne-nţe- legem: dacă e 
primejdios să vă apropiaţi de locul unde se află prizonierii, vă 
întoarceţi imediat înapoi. Să nu vă expuneţi! Aţi înţeles? 

— O să vă luaţi boccelele — continuă Kolesnik. Dacă o să fiţi 
opriţi pe drum, să spuneţi că mergeţi la nişte neamuri, la 
Belgorod. O să vă dăm şi acte în toată regula, aşa încît nimeni n- 
o să vă poată suspecta. Se sculă în picioare. Ei, deocamdată 


cam asta ar fi. lar acum, duceţi-vă la culcare. Astfel de lucruri nu 

se fac cit ai bate din palme. Trebuie să chibzuim bine. 

_Băieţii plecară, dar, tulburaţi, nu închiseră ochii toată noaptea. 

Işi jurară unul altuia să rămînă pînă la moarte împreună şi să se 

ajute în caz că unuia dintre ei i s-ar întîmpla vreo nenorocire. 
Alături de Vitea se afla borcanul cu lapte condensat — darul lui 

Kolesnik, care-şi dăduse seama că Vitea este mare amator de 

dulciuri. Dar borcanul rămase neatins... 

C A P | T O L U L XX 


PLANUL EVADĂRII 


La început, Alexei Ohotnikov crezu că vor fi duşi în afara 
oraşului spre a fi împuşcaţi. Aşa se întîmplase şi cu prizonierii 
din barăcile vecine. La hitlerişti, asta se numea operația 
de „curățire “. Dar camioanele, după ce străbătură periferia 
oraşului, goneau acum pe drumurile de stepă. Se părea că 
moartea îi ocolise deocamdată. Dar unde îi duc oare? li mută în 
alt lagăr? Îi trimit în Germania? Strîngîndu-se unii într-alţii, 
prizonierii vorbeau în şoaptă, făcînd tot felul de presupuneri. 

Dimineaţa fuseseră treziţi la alarmă. In faţa barăcilor se aflau 
camioanele gata pregătite pentru drum. Peste un sfert de oră, în 
lagăr nu mai rămăsese nimeni. 

În dreapta lui Alexei, ghemuit lîngă umărul lui, Eremenko 
tremura de frig. Încă nu-şi revenise de pe urma contuziei. 
Muncile grele îl istoviseră cu totul. În rîndurile din faţă se afla 
lurenev. Printre pleoapele lăsate pe jumătate privea cîmpiile 
care goneau prin dreptul lor şi se gindea cu încordare la ceva. În 
ochii lui întunecaţi licărea o luminiţă firavă. 

Relaţiile dintre lurenev şi Alexei erau foarte ciudate. Părea că 
actorul vrea să se împrietenească cu Ohotnikov, dar cu toate 
acestea deseori devenea ursuz şi aproape duşmănos faţă de 


acesta din urmă. Ba în momentele cele mai nepotrivite începuse 
să discute cu Alexei despre evadare. 

Alexei îl ironiza adeseori: ă 

— Fire de artist! Suflet gingaş... In schimb, de-ai să joci 
vreodată rolul unui deţinut, n-o să mai fie nevoie să născoceşti 
nimic: pe toate le-ai trăit din plin! 

lurenev ofta amarnic şi nu răspundea. Şi totuşi îi legau multe 
lucruri: lipsurile pe care le îndurau împreună, amintirile, 
cunoştinţele comune... 

Kurt Meyer uitase parcă de existenţa lui lure-nev. Asta era, de 
fapt, o tactică vicleană: acorda agentului posibilitatea de a se 
acomoda cu viaţa deţinuţilor, de a-şi cîştiga simpatia celor din 
jur. Dacă lurenev ar fi început să acţioneze încă din primele zile, 
ar fi fost repede demascat. Meyer juca cu foarte multă 
prudenţă, însă lurenev, care îndura toate mizeriile laolaltă cu 
deţinuţii, se în- răia din ce în ce mai mult. Hitleriştii se purtau cu 
el cîineşte, transformîndu-l într-un copoi fără prea mare 
însemnătate. În aceste condiţii, viitorul nu-i putea suride. 

„Bine că nimeni nu ştie ceva precis despre mine. Dacă Meyer o 
să mă dea uitării, pentru toţi cei de aici voi rămîne un om 


cinstit”... — se gindea lurenev în clipele de deznădejde, care 
punea din ce în ce mai des stăpinire pe el. Asta era singura lui 
mîngiiere. 


Dar nu dura mult, căci îndată începea să se în- vinuiască de 
laşitate. Nu, el n-are voie să renunţe la scopul lui. Trebuie să 
scape de-aici cu orice preţ. În clipele acelea devenea ursuz, 
înrăit, pornit împotriva tuturor, gata de harţă. 

Zilele se scurgeau monotone, lurenev nu reuşise să afle nimic 
important pentru a-i raporta lui Meyer. Se hotărise să convingă 
un grup de prizonieri să evadeze, iar după aceea să-i denunțe. 
Dar lagărul era foarte bine păzit şi toţi îşi dădeau seama că, 
deocamdată, orice încercare de evadare este sortită eşecului. 

În timp ce camionul mergea, lurenev se întreba dacă va avea 
mai mult noroc în viitor. Toţi prizo- 


nierii erau la fel de nefericiţi. Istoviţi de răni, de foame, de 
munci grele, păreau zdrobiţi cu totul. Unii dintre ei însă, cu toate 
suferinţele prin care trecuseră, se ţineau tari. Dintre aceştia 
făcea parte şi Alexei Ohotnikov, care nu se plingea niciodată. În 
clipe deosebit de grele scrişnea din dinţi, dar tăcea, şi pentru 
asta lurenev îl ura de moarte. li făcea mereu impresia că 
Ohotnikov îl suspectează. Şi, ca să nu se mai chinuiască, se 
hotărî ca la prima ocazie să-l piardă pe Alexei. 

Străbătînd drumurile de ţară, către prînz camioanele ajunseră 
aproape de un sat al cărui nume nu-l cunoştea nimeni. De 
întrebat n-aveai pe cine întreba: în sat nu mai rămăsese ţipenie 
de om. Dar Alexei, care cunoştea bine meleagurile acestea, 
văzu imediat că de aici pînă la Oboian nu era departe. 

Coborînd din camion, cercetă cu privirea împrejurimile şi-şi 
dădu searna că erau aşteptaţi. Satul fusese împrejmuit cu două 
baraje dese de sîrmă ghimpată. La colţuri străjuiau foişoare cu 
santinele. Nici aici nu-i aştepta o soartă mai bună decit în oraş. 

Prizonierii fură cazaţi, apoi li se dădu cite o bucată de piine. 
Doar atita au primit drept hrană în ziua aceea. Alexei căută să 
fie alături de Eremenko, pe care nu-l putea lăsa fără sprijin. 
Eremenko, care nu părea să aibă mai mult de 50 de ani, îşi 
atrăsese dragostea celor din jur, fără voia lui. Scund, uscăţiv, cu 
trăsături comune, avea nişte ochi ce păreau decoloraţi. In 
privirea lui stăruia întotdeauna mult calm. 

Chiar din primele zile, lui Eremenko, „actorul” — aşa îl numea 
el pe lurenev — îi devenise antipatic, dar nu-şi putea explica 
motivul. E drept că lurenev se purta cu el foarte distant, chiar cu 
în- gimfare. Şi astfel cei doi prizonieri cu care era prieten Alexei 
nutreau multă neîncredere unul faţă de celălalt. 


Cînd se însera, casele fură zăvorite. Prizonierii se culcară pe 
podeaua goală, pe care aşternuseră nişte paie rămase de anul 
trecut. Nu li se dăduse voie să facă foc în sobă. 

Alexei se înveli cu mantaua. Stătea culcat şi se gîndea la 
Kolea. Oare unde se afla băiatul lui, singura fiinţă care-i mai 
rămăsese pe lume? Cît de cumplită fusese ultima lor întîlnire! 
Cît de schilodit era sufletul copilului! „Ah, Katia, Katia! De ce-ai 
rămas în oraş? Ai murit printre primii, şi de bună seamă că n-ai 
reuşit să faci tot ce trebuia”... 

Trecuse o bună bucată din noapte, cînd cineva atinse uşor 
umărul lui Alexei. 

— Cine eşti? Ce vrei? întrebă el, speriat, des- chizind ochii. 

— Taci! Eu sînt... 

Alexei recunoscu vocea lui lurenev. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Trebuie să stăm de vorbă, Despre un lucru foarte important. 
Chiar acum... 

Ferestrele erau cufundate în bezna de nepătruns a nopţii. 
Alături de ei sforiau şi gemeau în somn ceilalţi prizonieri. Lîngă 
uşă, cineva delira şi chema o femeie cu numele de Anna... 

Alexei se apropie mai mult de lurenev, dar acesta îl trase de 
miînecă: 

— Să ieşim în tindă. 

Păşind cu prudenţă ca să nu-i calce pe cei culcaţi pe jos, Alexei 
porni în urma lui lurenev şi, cu multă greutate, ajunseră pînă la 
uşă. În tindă fu învăluit de frigul nopţii care-i cuprinse umerii, fu- 
rişîndu-i-se pe sub bluză, şi, ca o labă uriaşă de gheaţă, i se lăsă 
pe piept. 

_— Vino aici! îl chemă lurenev, dintr-un colţ mai îndepărtat. 
Inchide uşa! Uşurel... 

Alexei, mai mult pe pipăite, îl găsi pe lurenev, dar călcă pe o 
scîndură desprinsă din cuie, care sciîrţii. 

— Stt! şopti actorul, trăgînd cu urechea. 


Pe drum, în fata casei, stăteau de vorbă santinelele germane. 
Undeva, departe, urla trist un cîine părăsit de stăpîn. Prizonierul 
ce dormea lîngă prag continua s-o cheme pe Anna lui... 

— Am întocmit un plan, ca să putem fugi de-aici — şopti grăbit 
lurenev. Mă auzi? Alexei încuviinţă din cap şi lurenev continuă: 
Trebuie să vorbeşti tu cu oamenii, să-i lămureşti... Cînd o să ne 
ducă la muncă, o să dezarmăm santinelele. Dar, bineînţeles, nu 
aici, în lagăr, ci acolo, pe cîmp... 

Actorul vorbea în şoaptă şi atît de repede, încît Alexei nu 
înţelegea aproape nimic. lurenev era de o nervozitate vecină cu 
isteria. 

— Haide să discutăm pe-ndelete — zise Alexei cînd lurenev 
tăcu. E o treabă serioasă care trebuie bine gîndită. 

— N-avem timp de gîndit! S-ar putea să ne repartizeze în 
grupe diferite. 

— Ca să fugi fără să te pregăteşti temeinic, e ca şi cum ţi-ai 
trage singur un glonţ în tîmplă. Ne vor omori pe toţi dacă ne 
grăbim... 

— Atunci, ce-i de făcut? Să mai aşteptăm? 

— Să vedem mai întîi cum stau lucrurile. 

lurenev tăcu. Întunericul îi învăluia cu umbra lui ocrotitoare. 

— Degeaba tărăgănezi tu lucrurile, Ohotnikov: spuse Mihail cu 
răutate în glas. Se vede treaba că nu arzi de nerăbdare să fugi. 

— Vorbeşti prostii, Mişa! Vreau să trăiesc aşa cum vrei şi tu. 
Căută prin întuneric mîna lui lurenev şi i-o strînse cu putere. 
Linişteşte-te! Fii prudent! Şi despre asta, nici un cuvînt 
deocamdată! 

Pe drum, bocănind din cizme, trecea o patrulă. 

Prizonierii se înapoiară la locurile lor. Discuţia cu lurenev îl 
tulbură adînc pe Alexei. Ce noroc că alături de el sînt oameni 
atit de curajoşi ca Mihail! Ce-i drept, era el cam prea nerăbdător, 
dar şi Alexei ajunsese la concluzia că e mai bine să acţionezi 
repede şi cu hotărîre, decît să mori lent, în fiecare 


zi cîte puţin, pierzînd orice speranţă de a te mai salva... 

Alături de el, lurenev zimbea prin întuneric. Zorile care mijeau 
la fereastră îi dădeau parcă putere. Va aştepta! Va avea 
răbdare! lar la urmă, ceilalţi vor fi împuşcaţi şi nu va mai rămîne 
nici un martor. Atunci el îi va cere lui Kurt Meyer să-şi ţină 
făgăduiala. Da! Se apropie ziua cînd va începe o viaţă nouă. 

lurenev rise încetişor, Alexei îl auzi, dar crezu că Mihail ride în 
somn... 


C A P I T O L U L XXI 


LA DRUM 


În zori, din tabăra de partizani ieşiră doi băieţi de ţăran. Unul 
dintre ei era înăltuţ şi vînjos. Ochii luminoşi şi vii te făceau să-ţi 
opreşti privirea asupra feţei lui sincere şi arse de soare. Băiatul 
purta o cămaşă albastră, din pînză de casă, nişte pantaloni 
negri, cu manşetele zdrenţuite, şi era încins cu o curea subţire 
de piele. In picioarele învelite în obiele avea nişte ghete vechi, 
peticite şi răspe- ticite, care îşi pierduseră de mult culoarea. Pe 
spate 
i se legăna o desăguţă cu piine. 

Alături de el păşea legănat tovarăşul lui, un bă- ieţandru gras 
şi bine legat. Imbrăcat la fel de prost ca şi prietenul lui, acesta 
purta peste cămaşă o haină veche, cu mineeile peticite, iar în 
picioare n-avea ghete, ci nişte cizme scîlciate de iuft. Şi el 
ducea în spate o desagă cu piine. In cap aveau amindoi şepci, 
cenuşii, turtite ca nişte plăcinte. 

Băieţii mergeau tăcuţi, păşind grăbiţi. Plecaseră dintre prieteni, 
ascultînd cuvinte calde de îmbărbătare, sfaturi pentru drum, iar 
acum rămăseseră singuri, cu gîndurile şi neliniştea lor... 

Copacii se înălţau văduviţi de frunze, iar acelea care se mai 
împotriveau rafalelor de vint erau unele vineţii, altele de un 
galben-aprins; de departe păreau tesute din fire de aramă. 
Pădurea vuia surd. Sub paşii lor, ramurile uscate trosneau în li- 
niştea sihlei. 

— Ei, băieţi! 

Fără voia lor, amîndoi tresăriră. Se opriră, priviră în jur şi, la o 
cotitură a cărării, o zăriră pe Maia. Într-o bluză militară, cu fustă 
albastră, cu părul adunat la ceafă, părea mult mai mare decit 
vîrsta pe care o avea. 

— Ce vrei? o întrebă aspru Kolea. 

Maia întinse băieţilor o legăturică: 


— Luaţi-o cu voi... 

Vitea luă legăturica şi începu s-o cerceteze plin de curiozitate. 

— Ce-i aici? întrebă el. 

— Zahăr — răspunse Maia. 

— Zahăr? Dă-l imediat înapoi! M-auzi? îi porunci sever Kolea. 
De unde am putea avea noi, nişte copii de ţărani, zahăr? E 
periculos. 

Vitea oftă şi, cu părere de rău, îi dădu înapoi legăturica. 

— Luaţi măcar cite o bucăţică! îi rugă Maia. Măcar cite una! 

Vitea îl privi rugător pe Kolea, care nu rezistă şi consimţi în 
silă. 

— Ei, cîte una, fie, mai merge! Hai mai repede! 

Maia desfăcu tremurînd legăturica. 


— Fiţi cu luare-aminte — spuse ea — şi să vă întoarceţi 
împreună! 

Băieţii simţiră că li se strînge inima. 

— Bine — mormăi Kolea — om vedea noi! Ne întoarcem 


repede... Ei, Vitea, am plecat... 

Băieţii se aşternură la drum. La capătul potecii, Vitea se 
întoarse. Maia le făcu semn, fluturindu-şi mîna, şi porni încet 
înapoi... 

Kolesnik le spusese că trebuie să meargă cît mai mult prin 
pădure, iar cînd se va sfirşi pădurea, să iasă la drum. Să nu se 
ascundă, să nu fugă dacă întîlnesc pe cineva, ci să meargă aşa 
cum merg oamenii care n-au de ce să se teamă. 

Era o zi însorită, plină de lumină. Zile ca asta, vara le cucereşte 
cu greu... Îşi mai ia o dată rămas bun de la toamnă şi te face să- 
ţi pară nespus de rău că pleacă... 

Copiii nu ştiau că în ajun Kolesnik trimisese un agent de 
legătură la Nikita Borzov. Trebuia ca „băieşul” să-şi aranjeze cu 
orice preţ o delegaţie şi să plece la fortificaţii. Acolo urma să se 
întîl- nească cu Ohotnikov. 

Kolesnik era nedumerit de ce hitleriştii fortifică un raion aflat 
atit de departe de linia frontului. Nu cumva se tem că trupele lor 
nu vor reuşi să ţină piept pe malul Donului? Dacă se grăbesc să 
se stabilească tocmai aici, înseamnă că aşteaptă ofensiva 
trupelor sovietice şi că le e frică de această ofensivă. Şi dacă 
într-adevăr aşa stau lucrurile, detaşamentul de partizani trebuie 
să fie gata în orice clipă pentru acţiuni hotăritoare. De îndată ce 


va începe ofensiva pe Don, partizanii vor trebui să distrugă 
spatele frontului hitlerist. Dar asta, ceva mai tîrziu... 

Băieţii ieşiră din pădure. Tufele din marginea drumului îi 
ocroteau, împiedicînd să fie văzuţi, în timp ce ei puteau vedea 
totul pînă departe. Drumul ducea peste cîmpuri, spre un sat 
întins, cu căsuțe mici, albe, iar printre ele, altele de cărămidă 
roşie... Satul Strijevţi. Pînă acolo mai erau încă vreo şapte-opt 
kilometri. 

Cît timp au mers prin pădure, copiii au fost relativ liniştii. În 
caz de primejdie puteau să se ascundă după primul trunchi de 
copac, să sară într-o groapă, să fugă; Pe drum deschis însă nu te 
poţi ascunde. Glonţul te-ajunge oricum... 

— Da’ noi de ce ne-am oprit? spuse Kolea, în- vingîndu-şi frica, 
pe care pentru nimic în lume n-ar fi vrut s-o recunoască faţă de 
Vitea. Hai să pornim mai departe! 

Şi, dînd la o parte ramurile tufişurilor, ieşi la drum. Vitea îl 
urmă, privind cu teamă în jur. 

Merseră cam un kilometru şi jumătate, şi abia după aceea se 
mai liniştiră. Nu se zărea nici ţipenie. Trupele foloseau foarte rar 
drumul ăsta vechi; la cea mai mică ploaie se desfunda atit de 
tare, încît pînă şi tractoarele se împotmoleau în noroiul cleios, 
care făcea ca totul să pară o mlaştină. 

Dar se vede treaba că tocmai acum un intendent neamt fu silit 
s-o ia pe aici! Băieţii auziră huruitul unui motor, care creştea din 
ce în ce, şi se uitară în urmă. Săltînd greoi prin hirtoape, venea 
un camion Krupp, încărcat cu lăzi. 

Inspăimîntaţi, băieţii porniră care-ncotro. De- abia cînd ajunse 
pe cîmp, Kolea îşi mai reveni şi, făcîndu-şi curaj, se întoarse la 
şosea. Vitea se ascunsese într-un tufiş, dar, văzînd că tovarăşul 
său nu se ascunde, ieşi apropiindu-se de el. 

— Vitea, eu cred că e mai bine să mergem înainte. Dacă stăm 
pe loc, hitleriştii ar putea crede că cine ştie ce gînduri avem. 
Lasă-i să ne vadă. Nu-ţi fie teamă, n-or să ne facă nimic! 

Şi băieţii, străduindu-se din toate puterile să nu se uite în 
urmă, porniră liniştiţi mai departe, deşi tare ar fi vrut s-o ia la 
goană, să fugă cît mai departe de camionul uriaş care se 
îndrepta spre ei. 

Roţile masive înghiţeau vertiginos şoseaua. lată, camionul a 
ajuns aproape de tot. In cabină, alături de şofer, sta un gefreiter 
cu faţa lată şi cînta la muzicuţă. Amîndoi nemţii zimbeau. Cînd 


maşina îi ajunse din urmă pe băieţi, gefreiterul scoase capul pe 
geamul cabinei şi strigă ceva. Băieţii nu înţeleseră nici un 
cuvînt. 

Sus, în camion, pe lăzi, şedeau trei pistolari care nu dădură nici 
o atenţie copiilor. Maşina trecu, lă- sînd în urmă rotocoale mari 
de fum înecăcios. 

— Ei, vezi, ţi-am spus eu că n-are de ce să ne fie frică! zise 
Kolea. Ce sîntem noi pentru ei? la, doi flăcăiaşi, acolo, .care n-au 
cum să facă rău... 

Vitea tăcu şi-şi şterse fruntea năduşită cu mi- neca. Băieţii 
prinseseră curaj şi mergeau mai siguri, înainte de a ajunge la 
Strijevţi, copiii o luară peste cîmp, ca să ocolească satul. Era mai 
prudent să nu fie văzuţi. 

— la te uită, un avion! strigă Vitea. 

Un avion de vînătoare ţişni din nori şi zbură razant deasupra 
drumului, tăind-o apoi peste cîmp. 

— Un „Messerschmidt”? zise Kolea, mijindu-şi ochii. 

— Nu, ăsta nu-i un „Messer”! Ala parcă-i mai scurt. 

— la te uită, se întoarce, vine spre noi. Culcă-te! strigă Kolea. 

Băieţii se aruncară în şanţul din marginea drumului şi, în 
aceeaşi clipă, avionul trecu vijiind pe deasupra lor... Nu, nu era 
un avion german. Copiii reuşiră să desluşească pe aripile lui 
stelele roşii. Săriră în picioare şi începură să-l urmărească cu 
privirea. Avionul se întoarse şi din nou o luă pe deasupra 
drumului. De data asta, copiii nu se mai ascunseră. 

Camionul reuşise să străbată probabil mai mult de un 
kilometru. Era vădit că avionul căuta să-l ajungă din urmă. 
Deodată se ridică în sus, apoi se repezi în picaj vijelios asupra 
maşinii. Pe drum se înălţă o trimbă neagră de pămînt, însoţită 
de fum alb. Copiii desluşiră zgomotul surd al exploziei. Avionul 
luă înălţime şi dispăru în nori. 

Cîteva clipe, băieţii stătură locului, încremeniţi de spaimă. Îşi 
reveniră însă repede şi porniră în goană spre locul exploziei. 
Dacă ar fi fost mai mari, ar fi fost mai prudenţi. Dar care băiat la 
vîrsta lor putea să-şi refuze plăcerea de a sosi primul la locul 
unei explozii? Cu atît mai mult, cu cît pe drum, în afară de ei, nu 
se mai afla nimeni. 

Lui Kolea, care avea ghete, îi era mai uşor să fugă. Cizmele de 
iuft ale lui Vitea însă bocăneau pe lutul uscat de-ai fi zis că bate 


cineva, cu maiul în pămînt, dar el se străduia să nu rămînă în 
urma lui Kolea şi alerga, strîngind în miini desaga cu piine. 

Bomba nimerise în plin! Camionul sta răsturnat într-o rînă şi 
lăzile se rostogoliseră cît colo. Citeva se sfărimaseră şi în iarbă 
se zăreau nişte obiecte ciudate, de mărimea unui ou de găină. 
Pe o parte erau vopsite într-un albastru ţipător, iar pe cealaltă, 
într-un roşu foarte viu. Partea roşie era prinsă cu căpăcel 
metalic, nichelat. 

Şoferul şi gefreiterul fuseseră omoriţi. Gefieite- rul căzuse din 
cabină şi zăcea culcat pe spate în drum, strîngînd muzicuţa în 
mînă. Tot aici zăceau şi cadavrele a doi pistolari. Al treilea nu se 
zărea nicăieri. Îl acoperiseră probabil lăzile. 

De-abia cînd ajunseră la camion, băieţii înţeleseră că n-aveau 
de ce să se mai grăbească. 

Vitea se aplecă şi ridică unul din obiectele acelea ciudate. 

— Ce-o fi asta oare? 

— Cred că sînt nişte călimări de campanie — spuse Kolea, fără 
să fie prea sigur. Partea albastră e pentru cerneală, iar cea roşie 
este capacul. Vezi, are un cerc, ca atunci cînd o duci în buzunar, 
să nu se verse cerneala. 

— Da' la ce le-o fi trebuind oare atitea călimări? se miră Vitea. 
Numai într-o singură ladă cred că sînt vreo două sute de bucăţi. 

— Nu ştiu — mărturisi Kolea. Poate că duceau nişte daruri. Ai 
văzut, gefreiterul cînta la muzi-cuţă! 

Băieţii începură să răsucească de zor „călimă- rile” în mînă. 
Tare ar fi vrut să vadă dacă nu cumva se deschid, dar le era 
cam teamă. Kolea auzise că hitleriştii lasă adeseori fel de fel de 
„Surprize”, aruncă ceasuri de mînă sau stilouri, care, de îndată 
ce le-ai atins, explodează. 

— Deschidem? propuse Vitea. 

Kolea dădu din mînă: 

— Mă rog, hai, deschide! 

— Da' se deschid oare? întrebă Vitea, şi deodată glasul începu 
să-i tremure. 

— Nici eu nu ştiu... Cred însă că trebuie scos căpăcelul. 

— Cum? 

— În partea în care se răsuceşte... Deşurubat... 

Vitea puse „călimara” în palma stingă, o strînse cu putere, iar 
cu degetul arătător şi cel mare al miinii drepte trase de căpăcel. 
În interiorul „călimării” se auzi un fistit puternic. 


:— Arunc-o, arunc-o imediat! strigă Kolea. 

îngrozit, Vitea îşi făcu vînt şi aruncă cît colo „călimara”, apoi se 
ascunseră amindoi în dosul maşinii răsturnate. 

„Călimara” explodă asurzitor, ca o bombă de o sută de 
kilograme. Cîteva schije zburară pe deasupra capetelor copiilor, 
iar una din ele se înfipse într-un cauciuc al camionului. 

— Ei, aşa „câlimară”, mai zic şi eu! exclamă Kolea. Astea-s 
grenade de mînă. Se săltă puţin din ascunzătoarea sa. la te uită, 
dinspre sat vine o maşină — zise el repede. Hai să plecăm! 

— Nu mai avem timp — îi răspunse descurajat Vitea. i 

— Şi la ce ne-o fi trebuit să punem mîna pe grenadă? Aştia 
care vin au văzut cu siguranţă explozia. 

— Hai să fugim! 

— Unde? 

— Pe cîmp... Să luăm şi grenade, ca să ne apărăm cu ele... 

Kolea se gîndi: „Nu se poate să călcăm ordinul lui Kolesnik. 
Dacă fugim, înseamnă că sîntem vinovaţi”. 

— Vitka, eu rămîn — zise el deodată. lar tu du-te şi ascunde-te 
în tufişurile acelea... Dacă nu-mi vor face nimic, atunci ieşi şi tu. 

— Şi dacă-ţi vor face? întrebă neliniştit Vitea. 

— Atunci nu mai ştiu. Cred că cel mai bun lucru ar fi să te 
întorci înapoi... În tabără... 

— Ba n-am să m-ascund de loc — răspunse Vitea, hotărît. O să 
stau aici la pîndă. Dacă o să ai nevoie de mine, îţi vin în ajutor... 
Încep să arunc cu grenade în ei şi gata! 

Vitea îşi desfăcu desaga, băgă în ea vreo cincisprezece 
„călimări” şi fugi în tufişurile care creşteau în marginea 
drumului. Tufişurile acestea alcătuiau un fel de insuliţă pe 
întinsul cîmpiei. În altă parte nu se putea ascunde, iar aici era 
oarecum în siguranţă, deoarece nu i-ar fi fost prea uşor cuiva să 
se apropie de tufişuri, dacă de acolo ar fi început să zboare 
grenadele. 

Kolea îşi potrivi desaga pe spate. Se aplecă să ridice 
grenadele, dar se opri. Dacă-l percheziţionează? O să-l întrebe 
de ce le-a luat?... N-o să aibă nici o scuză. 

Biruind ispita, se întoarse şi porni în întîmpina- rea maşinii care 
se apropia repede. Era un turism ticsit de soldaţi. Unul din ei 
şedea călare pe roata de rezervă din spate şi era cu un cap mai 
înalt decit ceilalţi. 


Kolea mergea grăbit pe marginea drumului; apucase să 
parcurgă vreo trei sute de metri de la locul unde fusese 
bombardat camionul, cînd maşina ajunse în dreptul lui şi şoferul 
frînă brusc. 

Alături de şofer sta pistolarul care scăpase cu viaţă şi care 
acum avea capul bandajat. Pe scaunul din spate, cu tot trupul 
aplecat înainte, şedea un om cu cogeamite căpăţina acoperită 
de un păr rar şi zbirlit, lăsînd să i se vadă chelia. Purta o haină 
veche, neagră, o cămaşă boţită şi o cravată legată strimb. După 
cum a aflat Kolea mai tîrziu omul era primarul din satul Strijevţi. 
Alături de el, ţinînd automatele în miini, şedeau doi poliţai care 
priveau speriaţi, iar cel de-al treilea, cocoţat pe roata din spate, 
n-avea, de bună seamă, decit un singur gînd: să nu cadă jos. 

— Ei, flăcăule! Ce-a explodat acolo? strigă primarul. 

Kolea era pregătit pentru această întîlnire, dar, văzînd atiţia 
oameni înarmaţi, simţi că i se usucă gura. 

— N-auzi? Pe tine te-ntreb, împieliţatule! ocări primarul. Putem 
să ne apropiem? Nu arde nimic? 

— Nu — răspunse încetişor Kolea. 

— Dar ce-i cu explozia asta? 

— Nu ştiu, nene. 

Primarul se uită la poliţai şi din nou se adresă furios lui Kolea: 

— Pe tine te-ntreb, mă prostule: acolo nu mai explodează 
nimic? 

— Nu — îngînă Kolea, simțind aţintită asupra sa privirea 
pistolarului care şedea alături de şofer. 

— Ei, am plecat! zise primarul, satisfăcut de acest 
interogatoriu, şi făcu semn şoferului să pornească. 

Dar chiar în clipa aceea, pistolarul deschise portiera maşinii şi 
sări în drum. Se apropie încet de Kolea şi se opri în faţa lui, cu 
picioarele larg desfăcute. Kolea îl privi şi înţelese deodată că 
totul este pierdut, că n-o să mai poată pleca. Îşi amintea bine de 
soldatul acesta, care fusese de santinelă atunci, la barieră, lîngă 
gară. Trebuie să fugă! Dar unde? Soldatul o să tragă îndată o 
rafală în urma lui... Nu-i rămîne decit un singur lucru: să stea şi 
să-şi aştepte soarta. Ce păcat că n-a luat citeva grenade cu el! 
Ar fi aruncat acum una în maşină, iar cealaltă şi-ar fi zvirlit-o la 
picioare... Ar fi murit şi el, dar ar fi omorit şi duşmanii. 

Hitleristul rămase o clipă locului. Pe faţa lui slabă, cu obrajii 
supti, se întinse un zîmbet acru. Apoi se apropie fără grabă şi îl 


lovi pe băiat cu toată puterea peste obraz. Kolea se prăbuşi la 
pămînt şi, acoperindu-şi faţa cu palmele, începu să strige cît îl 
ţinea gura: 

— Nu da, nene! Ce-ai cu mine? Ce ţi-am făcut? 

Fără să înţeleagă despre ce-i vorba, primarul urmărea uimit 
scena. Ce-o fi asta?... La urma urmei, băiatul nu părea de loc 
suspect! Cîţi din-  tr-ăştia nu bat azi drumurile! 

— Herr Soldatt! spuse el, amestecînd cuvintele ruseşti cu cele 
nemţeşti. Dă-l dracului de Knabe!... Bitte2!... Sîntem grăbiţi! 

Hitleristul se întoarse spre maşină şi începu să strige înfuriat la 
primar, arătînd cu degetul în direcţia băiatului: 

— Partizan!... Vaca!... şi ridică amîndouă mii- nile în sus. 
Bandit! Zwei jungen’?! Vaca batrin, răpciugos! 

În sfîrşit, primarul înţelese despre ce-i vorba. Se vede că 
soldatul recunoscuse pe unul din băieţii care adusese vaca la 
gară. Aşadar, iată ce pasăre rară i-a picat pe neaşteptate în 
mînă! O să scoată de la băiatul ăsta toate informaţiile de care 
are nevoie şi o să-l ducă chiar el în oraş, la gestapo. 

Primarul sări din maşină, şchiopătind de piciorul stîng, se 
apropie de Kolea şi-l înşfăcă de ceafă. Kolea se smulse şi-l 
muşcă de mină atit de tare, încît primarul scoase un strigăt de 
durere şi-i dădu drumul. Dar peste o clipă, legat burduf, Kolea fu 
urcat în maşină şi zvirlit la picioarele poliţailor, care-l priveau 
batjocoritor. 

— Stai tu, pui de căţea! ocăra primarul, ame- ninţindu-l cu 
pumnul muşcat. Aşteaptă numai puţin! Ai să vezi tu acuşi pe 
dracu’... Împieliţatule... 

Kolea tăcea. Curelele cu care fusese legat îi intrau în carne. Nu 
şi-ar fi putut închipui niciodată că ar putea să rabde asemenea 
durere. Înainte, cînd se zgiria puţin la genunchi, alerga acasă 
să-şi ungă zgirietura cu iod. Şi cînd iodul începea să-l usture, 
tipa ca-n gură de şarpe, căci durerea i se părea insuportabilă. 
Dar acum răbda. Răbda şi tăcea... 

Maşina mai merse puţin şi se opri. Primarul, pistolarul şi poliţaii 
coborîră şi începură să cerceteze resturile care mai rămăseseră 
din camion, încărcătură şi soldaţi; şoferul îşi aprinse o ţigară şi 
se lăsă pe speteaza scaunului. Treaba lui era să conducă 


1 Domnule soldat (în limba germană în text). (n.t.) 
2 Vă rog (în limba germană în text). (n.t.) 
3 Doi băieţii (în limba germană în text). (n.t.) 


maşina.  Şi-apoi, trebuia să rămînă careva să păzească 
partizanul ce fusese prins... 

„„.Şoferul fuma şi, cu coada ochiului, privea peste umăr spre 
băiat. Poate că undeva, în Germania, avea şi el un băieţaş ca 
ăsta... Se încrunta, morfolea ţigara între buze şi ofta. 

Pistolarul şi poliţaii traseră corpurile celor ucişi la marginea 
drumului şi le aşezară unul lîngă altul. Primarul trecea şontic- 
şontic de la o ladă la alta. Era înciudat nevoie mare! Nimic 
interesant! De-ar 


fi fost cel puţin niscai conserve! Cînd colo, ce să vezi, nişte 
grenade! Dracu' să le ia de grenade! Doar nu poţi să faci supă 
din ele... 

Cu toată durerea ascuţită pe care o simţea, Kolea să săltă un 
pic şi se lăsă pe speteaza scaunului. De aici vedea bine şi 
maşina distrusă, şi tufişul în care se ascunsese Vitea. „Ce mai 
aşteaptă? se gindea amărit Kolea. De-ar arunca odată 
grenadele! N-ar scăpa unul! îi e frică să nu mă nimerească pe 
mine!...” 

Ar fi vrut să strige: „Vitea, aruncă!”, dar se temea: dacă Vitea 
se fisticeşte şi comite vreo greşeală, vor muri amîndoi! 

Poate că Vitea are totuşi dreptate. De ce să  rişte? Nici n-are 
dreptul s-o facă. Cine o să se întoarcă înapoi, la partizani, să-i 
raporteze lui Kolesnik tot ce s-a întîmplat? Dacă Kolesnik o să 
afle că i s-a întîmplat o nenorocire, o să trimită alt partizan. Dar 
tata n-o să-l mai vadă niciodată pe Kolea al lui... 

O explozie puternică răsună aproape de el. Ţi- pînd, poliţaii se 
trintiră la pămînt. Pistolarul şi primarul fugiră care încotro. 
Şoferul, speriat de moarte, apucă volanul şi, fără să-şi dea 
seama ce face, începu să meargă înapoi. Lucrul acesta îl salvă 
de cea de-a doua explozie, care omori pistolarul ce fugise spre 
tufiş. 

Kolea făcu un efort şi, adunîndu-şi toate puterile, se răsturnă 
peste bordul maşinii, căzind la pămînt. Se zbătea neputincios, 
străduindu-se să-şi dezlege curelele. 

Şoferul bombănea şi înjura de mama focului Deodată primarul 
se apropie în fugă de maşină. Cu o singură mişcare îl zvîrli pe 
Kolea pe ban-cheta din spate, sări în cabină, lîngă şofer, trînti 
portiera, şi maşina, virînd brusc, porni în goană spre sat. 

Primarul înjură tot drumul. Nu putea să înţe-leagă ce s-a 
petrecut. De unde căzuseră grena- 


dele? Şoferul, care nu ştia nici un cuvînt rusesc, se străduia să- 
i explice. Văzuse el ceva... 

„Ei, aţi încasat-o, n-aveţi de ce vă plinge!” se gîndea Kolea, 
mulţumit că fusese răzbunat. De fapt se pregătise pentru tot ce 
poate fi mai rău, dar era fericit că nu se înşelase în privinţa lui 
Vitea. Nu degeaba se spune că numai în împrejurări grele se 
verifică adevărata prietenie! 


C A P I T O L U L XXII 


VITEA ACŢIONEAZĂ 


Vitea intră în desişul tufişurilor şi se piti într-o groapă nu prea 
adîncă. Deasupra lui foşneau încetişor ramurile aproape golaşe. 
Fiecare rafală de vînt desprindea şi ultimele frunze, care cădeau 
pe gitul şi pe mîinile băiatului. Frunzele astea voiau parcă să-l 
acopere, să-l ferească de primejdii... 

Sprijinit în coate, Vitea urmărea cu încordare automobilul care 
gonea repede în întîmpinarea lui Kolea. „De ce n-o fi rămas cu 
mine?” se gîndi deznădăjduit Vitea. „Ar fi trebuit să ne 
ascundem amindoi!” Tare ar fi vrut să iasă din adăpost şi să-l 
cheme înapoi pe Kolea, dar era prea tîrziu: maşina frînă chiar 
lîngă băiat. 

Tot ce-a urmat a fost îngrozitor. Lovitura puternică a soldatului 
care l-a doborit pe Kolea, lupta scurtă şi inegală între Kolea şi 
bărbatul acela gras şi şchiop, toate astea l-au impresionat teribil 
pe Vitea. Neştiind ce să facă, începu să se agite pe loc. El, care 
de obicei era atît de nehotărit, acum voia să se năpustească în 
ajutorul prietenului. În acelaşi timp însă, Vitea îşi dădea seama 
că un singur pas greşit îi poate pierde pe amindoi. Trebuia să 
găsească o soluţie! Chiar şi pentru un luptător încercat, cu 
experienţă, ar fi fost greu să rezolve această problemă. 
Darămite Vitea, care se vedea nevoit să ia o hotărîre atit de 
plină de răspundere, prima hotărîre mare din viaţa lui, fără 
ajutorul nimănui... 

El asculta întotdeauna supus de acela care îl conducea. Lucrul 
acesta îl scutea de răspundere pentru faptele sale. Din copilărie 
fusese crescut în acest spirit. Tatăl lui murise cînd Vitea nu 
împlinise încă trei ani, iar mamă-sa îşi luase asupra ei toate 
grijile şi nu-i dădea voie să bată măcar un cui în perete. Avea şi 
slujbă, ducea singură trebu- burile gospodăriei şi îngrijea de 


băiat. „Învață, fiule — spunea ea. Asta este munca pe care 
trebuie s-o faci. Să înveţi!” 

Vitea urmărea cu înfrigurare pe soldatul neamt, înalt, cu 
automatul atîrnat de git, mergea furios, arătînd ceva grăsanului 
aceluia şchiop, în haină neagră. Cînd se apropiară mai mult, 
grăsanul făcu un semn către poliţai şi amindoi începură să cer- 
ceteze camionul cu multă atenţie. 

Vitea reuşi să-şi numere inamicii: trei poliţai, soldatul şi nenea 
acela în haină neagră, în total cinci; cu şoferul care rămăsese în 
maşină, şase... Destul de mulţi! Şi toţi înarmaţi pînă-n dinţi! 

Vitea se tîrî printre tufişuri. Vedea cum poliţaiul cară lăzile, iar 
pe cei ucişi îi pune unul lîngă altul, la marginea drumului. Din 
întîmplare, mîna lui atinse desaga, de care uitase cu desăvirşire. 
Sub pînza subţire simţi „călimările”. Şi deodată îl fulgeră un 
gînd. Ce-ar fi să ia o grenadă şi s-o arunce în oamenii aceştia 
vii!... Ar fi groaznic!... Privi în stînga şi, la marginea maşinii, zări 
faţa lui Kolea. Vitea simţi o împunsătură în inimă. „Numai de nu 
l-ar omori!” 

Scoase din desagă o grenadă, o ţinu nehotărit în mînă, apoi 
trase de căpăcel cu înfrigurare. Grenada începu să fisîie şi, fără 
să-şi dea seama ce face, dorind doar să scape de ea, o zvîrli din 
toate puterile în drum, iar el se aruncă cu faţa în jos în iarbă şi 
închise ochii ca să nu vadă nimic. 

Explozia  zgudui pămîntul. Răsunară ţipete. Vitea auzi 
strigătele, dar îi era atit de teamă, încît nu îndrăzni să ridice 
capul şi să se uite. Rămase cul-cat cu faţa în jos. Un minut? 
Poate şi mai mult... Nu-şi dădea seama... În sfîrşit se hotărî şi 
deschise ochii. Deasupra lui, atingîndu-i aproape obrazul, atîrna 
o frunză mare, galbenă, cu vinişoare sub- 


tiri, iar pe frunză se tîra încetişor o furnică nea- gră. Vitea privi 
spre drum. Poliţaii zăceau nemişcaţi acolo unde îi surprinsese 
explozia. lar hitleristul şi grăsanul cel şchiop se agitau de colo 
pînă colo, neştiind unde să se ascundă. Deodată pistolarul se 
năpusti spre tufăriş. 

Cea de-a doua grenadă, mîinile o înşfăcară singure... Peste o 
clipă, ea zbură la picioarele hitleris- tului. Explozia îl asurzi pe 
Vitea. Deasupra capului, retezind ramurile, şuierară schijele. 
Cînd îşi scoase din nou capul din adăpost, pe drum rămăsese 
numai grăsanul, care alerga înnebunit spre maşină. 

Dar ce se intîmplă acolo?... Grăsanul se apleacă şi-l înşfacă pe 
Kolea! Îl aruncă în maşină!... Maşina virează... Vitea fu cît pe-aci 
să arunce şi cea de-a treia grenadă, dar se stăpini. O luă la fugă 
cît îl ţinură picioarele şi se năpusti asupra hitle- ristului care 
zăcea în apropiere, ca să-i ia automatul. Dar era prea tîrziu. 
Maşina porni spre sat cu o viteză uluitoare, ducîndu-l într-acolo 
pe Kolea. 

De-abia acum pe Vitea îl apucă într-adevăr frica. Se întoarse şi 
începu să fugă înapoi spre pădure... Să ajungă cît mai repede la 
Kolesnik şi să-i povestească tot. Picioarele îl duceau tot mai 
departe de locul acela înfricoşător. 

Cînd în depărtare se zări pădurea îngălbenită de toamnă, îşi 
dădu seama că poate să se odihnească puţin şi se aşeză pe 
marginea drumului. Desaga cu piine şi grenade rămăsese acolo, 
în tufiş. Simţind că i-e foame, îşi aminti de ea. 

Vitea era chinuit de îndoieli... Chiar dacă va ajunge pînă la 
Kolesnik, ce se va întîmpla oare? Kolesnik va trimite cu 
siguranţă un grup de partizani în ajutorul lui Kolea, dar pînă cînd 
vor ajunge la el, Kolea va fi, cu siguranţă, omorit. Pesemne că 
au mare nevoie de el, dacă şi în panica pricinuită de explozie 
nenea acela gras nu l-a uitat... . 

Vitea privea cîmpiile largi, pălite de bruma toamnei... lşi dădea 
seama că nu trebuie să se întoarcă în tabără. Trebuie să încerce 
totul spre a-şi ajuta prietenul. _ 

Se aplecă, luă automatul de jos, şi-l puse pe umăr şi porni. Incă 
nu ştia ce are de făcut. Să pătrundă în sat şi să afle unde e ţinut 
Kolea? Să se pitească şi să aştepte pînă-l vor duce la execuţie, şi 
atunci să tragă în santinele? Planurile lui Vitea erau copilăreşti: 
în adîncul sufletului, şi el îşi dădea seama de lucrul acesta. 


La o cotitură a drumului, cînd pînă la camionul distrus 
rămăseseră mai puţin de două sute de metri, Vitea se azvîrli în 
şanţul din marginea drumului. Dinspre sat se întorcea în goană 
maşina care de-abia plecase. De data asta nu mai era singură. 
În urma ei venea încă una, ticsită de poliţai. 

Maşinile se opriră la o distanţă respectabilă de tufişuri; poliţaii 
se desfăşurară în lanţ şi, trăgînd din automate, începură sa le 
înconjoare... Primarul cel şchiop, ieşind din turism, le comanda, 
dar de astă dată se ţinea ceva mai la o parte... 

Furişindu-se, unul dintre poliţai aruncă în tufişuri o grenadă, şi 
la scurt interval, încă una... Apoi, sărind cu toţii în picioare, se 
năpustiră unul după altul, luind cu asalt tufişurile şi rupîndu-le 
ramurile. 

Vitea văzu cum poliţaiul care aruncase grenadele ieşi din 
tufişuri, fluturînd desaga lui în mînă. Primarul o luă şi-i scutură 
conţinutul pe jos. Apoi scoase binoclul şi începu să cerceteze cu 
atenţie împrejurimile. 

Vitea se piti în şanţ. Dacă poliţaii se vor în-drepta spre pădure, 
îl vor descoperi numaidecit. Pentru orice eventualitate controlă 
automatul. Da, avea destule gloanţe: se va apăra... Totuşi ce fac 
poliţaii acolo? Vitea se săltă puţin, privi spre drum şi-i văzu cum 
încarcă lăzile în maşină. Morţii nu mai erau acolo. Pesemne că îi 
puseseră în maşină. Băiatul se culcă din nou în şanţ, punînd 
automatul în faţa lui. Era hotărît să tragă de îndată ce poliţaii se 
vor apropia de el. 

Timpul se scurgea chinuitor de încet. În sfîrşit auzi huruitul 
surd al motorului. Încotro va porni oare maşina? Spre el? Nu, 
zgomotul se îndepărta. Vitea ar fi vrut să vadă ce se petrece pe 
drum, dar de data asta se stăpîni. Mai stătu culcat un timp, şi pe 
urmă se ridică. 

Scoase un suspin de uşurare. Una după alta, maşinile se 
îndepărtau, iar în urma lor mergeau poliţaii, în front. Pe 
marginea drumului, cu roţile în sus, rămăsese doar caroseria 
turtită a camionului şi resturile lăzilor sfărimate. 

Vitea aşteptă pînă cînd poliţaii se îndepărtară şi se apropie 
tiptil de locul unde primarul scuturase desaga lui. Grenadele nu 
mai erau acolo. În praf se zăreau doar bucăţile de piine. Ce 
fericire! 

Nisipul îi trosnea în dinţi, dar Vitea mînca lacom; tare îi mai era 
foame; parcă niciodată nu-l încercase o foame atit de straşnică. 


Amurgea... Nori grei, întunecaţi se lăsau tot mai jos deasupra 
cîmpiei. Vitea simţi cum i se prelingeau pe faţă picături reci de 
ploaie. Îşi ridică gulerul hainei şi o încheie mai bine. După ce 
mîncă pîinea, se simţi mai în putere spre a porni din nou... 
Încotro s-o ia? Ar fi vrut să se apropie cît mai mult de sat. „E cu 
neputinţă ca acolo — se gindea el —: să nu dau de oameni buni. 
Trebuie să ascund automatul undeva, să ajung pînă la prima 
casă din marginea satului şi să bat la uşă. Actele mele sînt în 
regulă, aşa că poate mă vor lăsa înăuntru”... 

Şi Vitea se hotărî să aştepte pînă se întunecă, apoi să intre în 
sat. Deodată văzu pe cîmp un bă- iat îmbrăcat într-o haină 
vătuită, veche şi pono-sită, cu un coşuleţ în mînă. Băiatul se 
oprea din cînd în cînd, se apleca, scormonea în pămînt, arunca 
ceva în coş şi pleca mai departe, privind mereu în jos. 

Vitea vru să se ascundă, dar se răzgindi. La urma urmei este 
înarmat, şi dacă băiatul a fost trimis ca iscoadă, în timp ce se va 
întoarce în sat, Vitea va putea să fugă şi să ajungă în pădure. 

Dar ce-ar fi să intre în vorbă cu el? Lui Vitea i se părea că 
băiatul îl văzuse şi că doar se preface a căuta ceva. Puse 
automatul pe fundul șanțului, îl acoperi cu scînduri şi, ducîndu-şi 
mîinile pîlnie la gură, strigă: 

— Ei! 

Băiatul ridică iute capul şi privi în direcţia lui. 

— Ei, tu, de colo! strigă din nou Vitea, şi-i făcu semn cu mîna. 

Băiatul, care nu avea mai mult de treisprezece ani, îl văzu şi 
porni în întîmpinarea lui, dar se apropia cu multă prudenţă. 
Coşuleţul îl lăsase pe cîmp. Se temea să nu i-l fure. Era palid şi 
avea ochii albaştri, iar sprincenele aproape albe. De sub şapcă îi 
ieşeau şuviţe de păr blond, cîrlionţat. Îl privea pe Vitea cu 
îndrăzneală şi curiozitate. 

— Ce vrei? întrebă el cînd se apropie. 

— Ce sat e ăsta? îl iscodi Vitea. 

— Dar ţie ce sat îţi trebuie? răspunse băiatul tot cu o întrebare, 
cercetindu-l atent şi cu neîncredere: prin locurile astea nu prea 
găseai băieţi atît de graşi, şi ăsta venise desigur de undeva, de 
departe... 

— Ăsta-i Strijevţi? întrebă din nou Vitea. 

— Chiar Strijevţi. Dar tu ce vrei, la urma urmei? 

— Nu vreau nimic — zise Vitea, dînd din umeri. 


— Păi numai pentru atita lucru m-ai chemat? întrebă ironic 
băiatul. 

— Pentru atita... 

— Ei, atunci, la bună vedere... şi hai, cară-te!... Eu n-am timp 
de pierdut — şi dădu să plece. 

— Dar tu ce faci aici? întrebă Vitea. 

— Ce, nu vezi? Culeg ciuperci... — şi zîmbi batjocoritor. 

— Aici? Ce fel de ciuperci? Ciupercile nu cresc pe cîmp. Fără 
să-l mai asculte, băiatul se întoarse. Dar Vitea îl opri din nou: Ei, 
tu, ia stai niţel!... 

Însă băiatul nu se opri. Vitea înţelese că a pier-dut singura 
posibilitate de a afla cite ceva despre soarta lui Kolea şi, în 
culmea deznădejdii, se hotări să facă ultima încercare. 


— Vino-aici, cînd îţi spun! strigă el, ameninţător. Trebuie să 
stau de vorbă cu tine! 

Flăcăul se întoarse. Pesemne că tonul cu care-i vorbise Vitea îl 
impresionase şi băiatul se apropie din nou. 

— Tu ştii cine sînt eu? spuse el, apăsat. 

— Nu. 

— Eu sînt partizan! 

Băiatul îl privi cu neîncredere: 

— Minti! 

— Ba nu mint de loc! Sînt într-adevăr partizan. 

— Da' cu ce poţi să-mi dovedeşti? întrebă băiatul. 

Vitea tăcu descumpănit. lIntr-adevăr, cum ar putea să-i 
dovedească? Doar n-o să-i povestească despre misiunea pentru 
care pornise la drum! Deodată, privirea i se opri asupra locului 
unde, de sub scînduri, se zărea patul automatului. 

— Uite ce am eu! şi Vitea ridică automatul deasupra capului. 
Acum mă crezi? 

Arma îl impresionă la culme pe băiat. Se apropie şi mai mult 
de Vitea, se lăsă în iarbă, continuînd totuşi să fie foarte prudent. 

— Da', la urma urmei, tu pentru ce ai venit aici? întrebă el, 
privindu-l cu bănuială. 

— Dacă am venit, înseamnă că am treabă — răspunse Vitea, 
misterios. Tu mai bine răspunde la întrebarea mea. 

— Intrebarea ta? Nu dau doi bani pe ea! i-o întoarse flăcăul. 
Ce, crezi că dacă ai un automat, mă sperii de tine? 

— Adică cum, tu n-ai încredere într-un partizan? se indignă 
Vitea. 

Flăcăul zimbi: 

— Partizan... Îndrugi la minciuni de-ngheaţă apele! Nu eşti nici 
un fel de partizan! Poate că taică-tu o fi primar pe undeva, ia te 
uită ce gras şi umflat eşti! 

Vitea tăcea. Ce arţăgos mai e şi băiatul ăsta! Va trebui totuşi 
să rişte. 

— la ascultă! Din satul vostru nu s-a trimis la gară o vacă? 
întrebă el, tulburat. 

— Ba s-a trimis — murmură băiatul, tresărind. 

— Da’ pe însoțitorii vacii nu i-au oprit cumva partizanii? 

— Ba i-.au oprit... 

— Şi nu i-au dezbrăcat de haine? 


— Dezbrăcat — confirmă băiatul, cu desăvirşire nedumerit; nu 
mai pricepea nimic. Dar ia spune şi tu, ce culoare avea vaca? 
Ştii? Nu cumva era roşcată? întrebă el la rîndul său. 

— Nu era de loc roşcată, era albă — zise Vitea. Numai botul îl 
avea negru, şi în frunte o pată. 

— Ghiar aşa-i! şi băiatul sări în picioare. Da’ tu de unde ştii? 

— Cum să nu ştiu dacă am dus-o chiar eu! 

— Unde? 

— La gară. 

Flăcăiaşul se uită la Vitea cu o admiraţie demnă de o faptă atit 
de curajoasă. 

— Dar tu ai văzut băieţii care au adus vaca? întrebă el. 

— Nu, pe ei i-au ascuns în tufişuri. 

— De ce? 

— Ca să nu ne recumoască după aceea. Cite nu se pot intimpla 
în viaţă!... 

Băiatul se apropie de Vitea. 

— Ştii tu cine a stat în tufiş? întrebă el. Habar n-ai! şi, după ce 
făcu o pauză, se lovi cu degetul în piept: Ei bine, chiar eu! Pe 
mine împreună cu Vaska Lomakin, ne-au reţinut partizanii. 

— la te uită! Dar de, la primar aţi încasat-o zdravăn? 

— Ehei, şi încă cum! Atita m-a bătut cu ciomagul, că şi acum 
mi-e tot spatele plin de vînătăi. 

— Cum te cheamă? 

— Sioma... Dar pe tine? 

— Spune-mi... Leoşa! Vitea se hotărise totuşi să nu-şi dea în 
vileag numele adevărat. la ascultă, Sioma — zise el, trecînd la 
ceea ce-l preocupa — tu ai văzut pe cine au adus astăzi în sat? 

— Văzut! „Cîrjă”, primarul nostru, a adus cu maşina un băiat 
aşa cam ca noi, dar slab şi înrăit al naibii... „„Cîrjă” l-a legat de 
miîini şi de picioare şi l-a aruncat în beci. 

— În care beci? 

— Ala din casa unde stau poliţaii. Casa aia mare, cu gratii... 

— Tu ai putea să te strecori pînă acolo? 

— Da’ de unde! Acuma poliţaii sînt furioşi ca nişte cîini turbati! 
Astăzi, pe drum, cineva era cît pe-aci să-i facă de petrecanie lui 
„Cîrjă”... 

— Grăsanul ăla şchiop este primarul vostru? 

— Al nostru... Gordeev! 


Vitea îşi aminti de un oarecare Gordeev cu care trebuia să se 
răfuiască partizanii; aşa îi auzise vorbind între ei pe Ghenadi 
Andreevici şi pe Kolesnik. 

— Păcat că n-am ştiut... 

— Şi dacă ai fi ştiut, ce s-ar fi întîmplat? 

— Nu şi-ar mai fi salvat el pielicica! 

Sioma îl privi atent: 

— Aşadar, tu i-ai... 

— Eu. 

— Ei, ştii că asta-i grozav... Cu automatul? 

— Nu, cu grenadele... Şi-acum, Sioma, ascultă, trebuie să 
salvăm un tovarăş! 

Sioma dădu din umeri: 

— Noi doi n-o să reuşim. Cu un singur automat nu poţi să 
porneşti împotriva tuturor! 

— Dar ei cîţi sînt acolo? 

— Cine? Poliţaii? Să tot fie vreo zece oameni. 

— Păi nu-s chiar aşa de mulţi — oftă Vitea şi se gîndi la 
Ghenadi Andreevici, care trebuia să fie undeva, pe-aici, prin 
apropiere, împreună cu detaşamentul său. Eh, dacă l-ar găsi! la 
ascultă, dar despre partizani n-ai auzit nimic nou? întrebă el. 

— Ba da. Am auzit. Azi-noapte se spune că au dat foc morii din 
Steblovka. 

— Steblovka? întrebă Vitea, devenind foarte atent. Acum îşi 
amintea bine că, după Steblovka, Ghenadi Andreevici avea de 
gînd să meargă la Malinovka, deoarece ţăranii îi înştiinţaseră că 
acolo se află nişte făină ascunsă într-o groapă. 

— De aici şi pînă la Malinovka e departe? 

— Nuu! E aproape. Să tot fie vreo şapte kilometri. Uite, o iei 
într-acolo — şi Sioma arătă cu mîna spre apus. Dar să mergi 
numai drept înainte, că altfel, în întuneric, ai să te rătăceşti. 
Mergi pînă dai de un podeţ, iar de acolo, drumul te duce 
singur... 

Vitea se sculă în picioare: 

— Bine, am înţeles... Da’ tu ce faci aici? 

— Eu? Dezgrop cartofii care au mai rămas în pămînt. „,Cîrjă” nu 
ne dă voie să ieşim din sat şi am plecat pe furiş. Că doar n-am 
să crăp de foame... 

Vitea îşi puse automatul pe umăr şi-şi luă rămas bun. 


— Ei — zise el — eu am să plec. Poate că odată şi odată o să 
ne mai întîlnim... 

— Mergi drept înainte pînă la podet — îi strigă din urmă Sioma. 
Să nu coteşti nici la dreapta, nici la stînga... 

Întunericul devenea tot mai des. În zare desluşea raza palidă a 
unui reflector plimbîndu-se pe cer. Vitea mergea anevoie prin 
noroiul cleios, dar grăbea mereu pasul. Voia să ajungă la 
Malinovka în clipa cînd va ataca grupul lui Ghenadi Andreevici... 


C A P I T O L U L XXIII 


KOLEA, ŢIN-TE BINE! 


Şoferul gonea nebuneşte şi Kolea se lovea mereu cu capul de 
portieră, dar răbda. Primarul înjura de mama focului şi-l 
ameninţa că-l împuşcă îndată ca pe un „,cîine blestemat” dacă 
nu spune pentru ce a fost trimis. 

La marginea satului, maşina frînă brusc. Primarul sări jos şi 
intră ca o vijelie într-o casă de cărămidă, fără etaj, de unde 
ieşiră imediat două namile de poliţai, care-l înşfăcară pe Kolea 
de miini şi de picioare şi-l tîrîră în curte. Aici îl zvîrliră pe pămînt 
şi-i dezlegară curelele. 

— Hai, scoală! strigă unul din poliţai, uricios şi nebărbierit. 

Al doilea se căznea să tragă un zăvor ruginit, care încuia o uşă 
scundă, trainică. Uşa asta era de la beci. Pînă la urmă, zăvorul 
înţepenit cedă şi poliţaiul deschise uşa: 

— Marş înăuntru! 

Kolea se clătină şi, fără să vrea, se opri în prag. Din pivniţa 
întunecoasă răzbătea un frig umed. 

— Eşti surd? Intră odată, cînd ţi se spune! 

Poliţaiul îmbrînci băiatul şi acesta, împiedicin- du-se, se 
rostogoli pe treptele de piatră. Uşa se închise cu zgomot şi Kolea 
se trezi într-o beznă de nepătruns. Ţinîndu-se cu mîna de 
perete, porni de-a lungul lui. Într-un colţ, se lovi cu genunchii 
de un pat de lemn. Pipăi patul şi se aşeză încetişor pe eL. Il 
cuprinse frica. | se păru că aproape de tot aude pe cineva 
răsuflind greu. 

— E cineva aici? întrebă el. 

Nu-i răspunse nimeni. Kolea mai ascultă o vreme, cu respiraţia 
oprită. Nu. I se păruse. Era singur în pivniţă. Sus, deasupra 
capului, se auzea bocănit de cizme. Treptat, băiatul începu să se 
liniştească. Se întinse pe patul tare, şi asta i se păru cea mai 


mare fericire. Nu-i păsa că stă în întuneric, închis în beci. Era atît 
de istovit, că nu mai dorea decit să doarmă... 

Şi adormi într-o clipă... Visă că se juca în curte, acasă, cu nişte 
porumbei ce se roteau în zarea albastră, plină de soare. 
Deodată de pe acoperiş sări tata. Kolea alergă pe cărare spre el: 
„Tată! Tată!” Şi tata îl cuprinse în braţe... 

„Cineva îl scutura de umăr: 

— Hei! Scoală! 

Kolea deschise ochii. Fusese numai un vis... 

Ţinînd în mîna stingă un felinar cu geamurile murdare, o 
namilă de poliţai îl trăgea cu brutalitate jos din pat: 

— La interogatoriu! 

Era noapte tirziu. Afară bătea un vint rece şi ploua. Scoţind 
băiatul din pivniţă, poliţaiul îi porunci să stea pe loc, iar el 
bombănea înfuriat, căci lacătul nu se încuia bine. De ce trebuia 
să zăvo- rască un beci gol, unde nu era nimeni, nici el nu 
pricepea, dar aşa era regula. 

Kolea privi repede în jur, să vadă dacă poate fugi. La poartă se 
desluşea silueta unei santinele care patrula. 

Ferestrele casei erau bine astupate, dar prin crăpături se zărea 
totuşi lumină. Înăuntru se auzeau voci surde. „Ce-o să facă oare 
cu mine?” se gîndi Kolea şi, amintindu-şi de chipul furios al 
primarului, se pregăti pentru tot ce putea fi mai rău. 

— Nene, unde mă duci? întrebă el. 

— Las’ c-ai să vezi tu! bombăni poliţaiul. Hai după mine! 

Urcară nişte trepte şi intrară într-o tindă întunecoasă. Poliţaiul 
împinse uşa şi o lumină puternică îl orbi pe Kolea. Camera nu 
era prea mare. Într-un colţ, la masă, şedea omul oare-l prinsese: 
primarul cel şchiop. 

Cu pleoapa stingă lăsată puţin, se uita batjocoritor la băiat: 

— la vin-aici, pui de căţea! Să mă uit şi eu niţel la tine! 

Kolea înaintă, oprindu-se în mijlocul încăperii. Poliţaiul rămase 
la uşă. 

— Domnule primar, ce-mi porunciţi să fac? întrebă el. 

— Du-te şi adu-mi-l pe poliţaiul de serviciu. Să ia cureaua şi să 
aştepte la uşă. Cînd o să am ne-voie de el, o să-l chem — zise 
Gordeev şi, întorcîndu-se spre Kolea: Vrei să-l chem? Dacă nu, 
vorbeşte... 

— Nu, nu vreau! bolborosi înspăimîntat Kolea. 

— Atunci să spui cine te-a trimis la gară! 


— La care gară? 

Gordeev sări în picioare: 

— Cum la care gară?! Faci pe nebunu'? Ti-a- răt eu ţie, 
mucosule! Vorbeşte! Hai! 

Kolea începu să urle cit îl ţinea gura: 

— N-am fost eu la gară, nene! 

Gordeev se apropie de el şi-l înşfăcă de guler: 

— Minţi! Tu ai fost! Te-a recunoscut soldatul! Dar ia spune: 
cine a aruncat grenadele din tufiş? Ai? 

— Nu ştiu! 

— Nu ştii? Las’ c-o să ştii tu acuşica... — şi primarul îi dădu un 
pumn zdravăn după ceafă, încît Kolea se rostogoli pînă în colţul 
camerei. Şi asta aşa, ştii, pentru început! Primarul se întoarse, 
întredeschise uşa care dădea în odaia vecină şi strigă: 
Haritonov! 

— Aici, domnule primar! Glasul răguşit, de om bătrîn, care 
răsună dincolo de uşă i se păru lui Kolea foarte cunoscut. 

— Cureaua-i la tine? 


— Da. 

— Moaie-o în terebentină! Acuşi o să ai de lucru cu ea. 

— Am înţeles. 

Gordeev se întoarse spre Kolea: 

— Ai auzit? Acuşica începi tu să vorbeşti... Şi-ai să spui tot, 


drăguţule! Pui de năpircă! Deodată se aşeză în genunchi lingă 
Kolea şi începu să-i zimbească cu blindete: Haide, lasă, scoală- 
te, te-am speriat numai aşa, ca să glumesc! Pe-aici, băiatule, 
umblă fel de fel de lume, aşa că te-am speriat înadins. Scoală-te 
şi să nu-ţi fie frică de mine, nu-ţi fac nimic! Deschise din nou uşa 
şi strigă: Haritonov! 

— Aici sînt, domnule staroste! 

— Dă o fugă pînă la gospodina mea şi spune-i că i-am poruncit 
să-mi trimită o găină friptă şi nişte castraveți muraţi... Şi nu uita 
de piine! 

— Am înţeles — răspunse supus glasul care i se păruse lui 
Kolea atît de cunoscut. În fundul coridorului se auzi trîntindu-se 
cu putere uşa de la intrare. 

— Ei, vezi, asta-i — se hlizi primarul, şi faţa lui mare şi roşie se 
lăţi toată într-un zîmbet mieros. Acum nimeni n-o să audă ce 
vorbim noi doi. Vino aici lîngă mine, puiule, să stăm niţel de 
vorbă! Kolea se sculă şi se aşeză pe scaun. Primarul se uita la el 


pe sub sprîncenele stufoase, străduindu-se să-l privească cît mai 
blind şi înţelegător. Da — reîncepu el, după o tăcere mai 
îndelungată — mulţi copii ca tine umblă acum pe drumuri, fără 
nici un rost... Război! Cei mari se bat, iar copiii se prăpădesc 
de pomană... Şi eu am un băiat ca tine. Îl cheamă Vovka... Dar 
tu încotro te duceai? 

— La Belgorod — zise Kolea, sughiţind. 

De fapt nu se prefăcea, pentru că Gordeev îl lovise atit de tare, 
încît băiatul se izbise cu umărul de perete şi-l durea. 

— Aşa — făcu tărăgănat Gordeev. Da’ pe cine ai tu acolo? 

— O mătuşă... 

— Da’ părinţii tăi unde sînt? 

— Tata-i mort şi pe mama au dus-o cu sila în Germania. 

— N-au dus-o cu sila — îl corectă Gordeev — au trimis-o la 
muncă... Înţelegi? 

Kolea sughiţă din nou şi încuviinţă din cap. 

— Cîţi ani ai? întrebă Gordeev. 

— Treisprezece. 

— Şi cum te cheamă? 

— Stepanov Kostea. 

Gordeev se uită în actele lui Kolea, străduindu-se să compare 
răspunsurile lui cu cele scrise acolo. 

— Pentru tine ar fi fost mai nimerit să te joci de-a hoţii şi 
vardiştii, mă Kostea, şi cînd colo, uite în ce dandana ai intrat! 
Afurisită treabă! Ce-o să mă fac cu tine, zău că nu ştiu... Lovi cu 
degetele lui scurte în marginea mesei, mirii ceva şi deodată, 
încruntîndu-se, zise cu răutate: Şi pe tovarăşul tău l-am prins! 

— Care tovarăş? întrebă Kolea, ridicînd capul şi simțind că i se 
strînge inima. 

— Pe ăla care a aruncat grenadele din tufişuri... L-am prins, 
derbedeul! 

— Nu-l cunosc — glăsui Kolea. 

Gordeev zimbi: 

— Ei, dacă nu-l cunoşti, ai să-l cunoşti acuma! Dacă vrei, am 
să-l chem aici. El o să recunoască tot... Mi-a povestit şi despre 
tine... Ştiu tot, conspi- ratorule! Scoase o ţigară şi o aprinse. 
Vorbeşte mai bine de bună voie! N-o să păţeşti nimic... Di- 
mineaţa o să-ţi dau drumul. Ei, hai odată, nu te încăpăţina! 

— Nu ştiu nimic, nene — spuse încet Kolea, privind undeva, pe 
sub masă. 


— Nu ştii? Şi în glasul lui Gordeev răsună din nou ameninţarea: 
Gîndeşte-te bine, Kostea, gîn- deşte-te! 

Kolea tresări. Primarul îi spusese Kostea. Prin urmare, minte că 
Vitea a fost prins şi că a recunoscut tot. Primarul nu ştie nimic. 
Se crede viclean şi vrea să-l prindă în cursă. 

Ridică fruntea şi, privind faţa încordată a lui Gordeev, rosti 
străduindu-se să pară cît mai sincer: 

— Să mă lovească trăsnetul, dacă mint! Mergeam singur pe 
drum. 

Gordeev se ridică înfuriat şi zbieră cu glas sălbatic: 

— Haritonov! 

Ca din pămînt apăru un bătrîn cu mustăţi roş-cate. Kolea îl 
recunoscu imediat. Era bătrînul la care se dusese în pădure, ca 
să intre în legătură cu Ghenadi Andreevici. Bătrînul îl privea 
posomorit, de parcă l-ar fi văzut pentru întîia oară. In miini ţinea 
o curea. 

— Arde-l! Snopeşte-l în bătăi pe afurisitul ăsta! Du-l dincolo! 

Haritonov îl înşfăcă pe Kolea de umăr. 

— Hai, nu mai sta! se răsti el; în prag se întoarse: Cite să-i 
trag? 

— Cincisprezece. 

Haritonov îl privi pe Kolea cu un ochi de cunoscător şi clătină 
din cap. 

— N-o să reziste, Serafim Timofeevici. Îşi dă duhul. Mai mult de 
opt, nu merge... Aşa scrie şi la regulament. 

— Bine! Da' tu să nu-mi scoţi mie ochii cu regulamentul! Dac-o 
să crape, să-i fie de bine! N-are decit... 

Haritonov îl scoase pe Kolea în curte şi se îndreptă cu el spre o 
căsuţă de lingă gard. De bună seamă că această căsuţă care 
odinioară servise drept baie poliţaii o transformaseră în cameră 
de tortură. 

Cînd ajunseră lîngă uşă, Haritonov privi grijuliu în jur şi şopti: 

— Uite ce e, mă băiete, de bătut, eu n-am să te bat, dartu să 
tipi cît poţi de tare! Auzi? Cît mai tare! Să te-audă şi starostele... 

Deodată, în apropiere, chiar din dosul gardului, răsunară nişte 
împuşcături. Una, două!... Şi-apoi, lîngă el, a treia... 

— Ce-i asta? şi Haritonov se opri. Nu cumva  ne-atacă? Culcă- 
te, culcă-te repede, că acuşi te-a-tinge un glonţ! Şi se zvîrli lîngă 
peretele magaziei, trăgindu-l şi pe Kolea după el. 

Pe poartă intră în goană un om, îndreptindu-se spre casă. 


— Alarmă! strigă el cu glas sugrumat. Alarmă! Partizanii! Mai 
repede! Uite-i, au şi ajuns! 

Poliţaiul, care reuşise să se urce în pridvor, se întoarse şi trase. 

Kolea se zbătea, străduindu-se să scape din mii- nile lui 
Haritonov, dar acesta îl îndesă şi mai tare lîngă peretele de 
bîrne. 

— Stai liniştit, mă prostule! se stropşi el. Vrei să mori degeaba? 
Stai să mă duc eu întîi, că altfel ne omoară chiar ai noştri! 

Dar Kolea izbuti totuşi să se smulgă din mîinile care îl ţineau cu 
putere şi se repezi spre poartă. Pe la urechi îi şuierau gloanţele. 

— Kolea! îl strigă cineva de după un copac. 

Kolea ar fi recunoscut glasul dintr-o mie: 

— Fedea, Fedenka! 

— Culcă-te mai repede! strigă Kulikov. 

În urma lui, cineva fugea în goană. Kolea îl văzu pe Haritonov, 
care mergea încet, cu cizmele lui grele, respirînd anevoie, hiriit. 
Kulikov ridică arma. 

— Nu trage! strigă Haritonov. Sînt de-ai voştri! Du-mă la 
comandant! 

Din fundul curţii, cineva trase. 

— Cine stă în casa asta? Poliţaii? întrebă Kulikov. 

— Chiar ei — răspunse Haritonov. 

— Şi primarul? 

— Gordeev?... Şi el tot aici este. 

Se trăgea din toate părţile. Kulikov alergă spre partizanii care 
înconjurau casa într-un cerc din ce în ce mai strîns. De undeva 
răsună apoi glasul lui sonor: „,„Predă-te!” Şi iarăşi împuşcături. O 
gre-nadă care explodă bubui surd şi din nou răpăiră rafale 
scurte de automat. Cineva striga cu glas deznădăjduit. Pe urmă 
totul se cufundă în tăcere. 

Kolea şi Haritonov ieşiră în drum şi o porniră spre locul unde se 
zărea prin întuneric un punct mişcător. Pe măsură ce se 
apropiau, punctul devenea tot mai mare: văzură o căruţă 
încărcată, caii, iar lîngă cai, pe Egorov. 

— Egorov! strigă Kolea. 

Bătrînul artilerist se întoarse: 

— Cine e? 

— Eu, Kolea. 

— Kolea! Chiar tu! exclamă Egorov. Viu? 

— Viu şi nevătămat! 


— Lui Vitka să-i mulţumeşti, că el ne-a găsit şi umflîndu-şi 
plărnînii cu aer, Egorov strigă: Vi- teaaa! 

— Dar unde-i Ghenadi Andreevici? întrebă Kolea. Am adus aici 
pe cineva care vrea să vorbească cu el. 

— E în sat. Conduce operaţia. 

Partizanii rămaşi de rezervă pentru pază îi înconjurară imediat 
şi-i potopiră cu întrebări. Lui Haritonov toţi îi arătau încredere, 
dar puseră o santinelă de teamă să nu fugă pînă la venirea lui 
Ghenadi Andreevici. 

Îmbrîncind oamenii, apăru şi Vitea. Se vedea că alergase. Abia 
mai răsufla, şi automatul greu, de captură, îi apăsa umărul. Se 
repezi spre Kolea şi-l îmbrăţişă: 

— Te-am salvat! E grozav, nu? Eu l-am găsit pe Ghenadi 
Andreevici! Cînd i-am spus că eşti în pericol şi că trebuie să se 
grăbească, a pornit îndată încoace, iar eu după el — turui Vitea 
pe nerăsuflate. 

Era foarte fericit că totul se sfirşise cu bine şi că el, Vitea, nu-şi 
pierduse cumpătul şi procedase aşa cum trebuie. 

— Îţi mulţumesc, Vitka! spuse simplu Kolea. 

Era atit de obosit, încît nu se mai putea gîndi la nimic. Egorov 
băgă de seamă şi îi propuse lui Kolea să se urce în căruţă. Ca 
să-i fie mai comod, mută sacii cu făină şi îi acoperi cu o foaie de 
cort. Culcuşul era bun şi moale. Egorov îl înveli cu mantaua lui şi 
băiatul adormi. Somn greu, fără vise... i se părea că, aşa 
dormind, căruţa îl duce departe... 

Kolea se trezi orbit de lumina soarelui, care-şi făcea loc printre 
nori. Se săltă din culcuşul lui şi dădu la o parte mantaua cu care 
era acoperit. Căruţa se afla în mijlocul unei curţi. Caii, 
deshămaţi, rumegau fînul aşezat în grămezi, lîngă un gard vechi 
de scînduri. Tot aici era şi Egorov, care îşi cosea mîneca ruptă a 
bluzei. 

— Unde sîntem, Egorov? întrebă Kolea, 

— La Strijevţi. 

— Zău?! Mie mi s-a părut c-am mers mereu cu căruţa. Cit să 
fie ceasul? 

Egorov se uită pe cer, spre norul în spatele căruia se 
ascunsese soarele. 

— Aproape opt. Ei, ia spune, ai luptat pe cinste, care va să 
zică? întrebă el. 

— Am luptat — făcu vesel Kolea. 


— Şi te-ai săturat? 

— Pe dracu'! Acum aş putea s-o iau de la capăt! Dar ce căutăm 
noi la Strijevţi? 

— Ghenadi Andreevici a hotărît să înnoptăm aici. Oamenii erau 
din cale-afară de obosiţi. 

— Poliţaii unde sînt? Dar afurisitul de primar? 

Egorov rise pe sub mustăţi: 

— Toţi poliţaii tăi, împreună cu primarul lor, sînt de mult în iad 
şi acum îşi completează formularele de anchetă. 

— l-au împuşcat? 

— N-a scăpat nici unul. Numai bătrînul tău e teafăr. S-a stabilit 
că e prieten cu Ghenadi Andreevici. 

— Dar noi am avut pierderi? 

— Doi răniţi, însă uşor. 

— Şi Vitka unde-i? 

— Unde să fie — răspunse alene Egorov — pesemne că-şi 
sporeşte pe undeva caloriile. O fi slăbit, sărăcuţul de el, din 
pricina încercărilor prin care a trecut. 

Kolea sări jos din căruţă. Somnul în aer liber îi împrospătase 
puterile. Miinile şi picioarele nu-l mai dureau; doar umărul îl mai 
supăra niţel. 

— Încotro? întrebă Egorov. 

— Mă duc să-l caut pe Vitea. 

Kolea ieşi pe poartă, şi de cealaltă parte a uliţei văzu ruinele 
casei de cărămidă unde petrecuse ati- tea ceasuri chinuitoare. 
Toţi partizanii erau adunaţi acolo. Văzindu-l pe Kolea, Fedea se 
apropie de el şi-l bătu pe umăr. Kolea se schimonosi de durere. 

— Ce-i cu tine, eşti rănit? întrebă Fedea. 

— Nu, n-am nimic, m-am lovit niţel. 

Din curtea vecină, Vitea se repezi în întimpina- rea lui. Dar 
unde era oare băiatul acela greoi şi timid de pînă acum? In 
douăzeci şi patru de ore, Vitea se schimbase atît de mult, că 
părea altul. Devenise mai vioi şi în toate mişcările lui se simţea 
încrederea. Numai pofta de mîncare rămăsese aceeaşi... Vitea 
ţinea în mînă o bucată mare de piine. 

— Kolea! Te cheamă Ghenadi Andreevici — strigă el. 

Ghenadi Andreevici îi aştepta într-una din izbele din apropiere. 
Cînd intrară, îl văzură stînd la o masă veche, care se albise de 
atita frecat cu peria. În mînă ţinea o hîrtie, pe care se străduia s- 
o citească la lumina slabă ce intra pe fereastra cu geamurile 


sparte. Tot aici îl găsiră şi pe Haritonov. După felul cum trăgea 
liniştit din ţigara răsucită din tutun de casă, Kolea înţelese că 
bătrînul nu minţea: era într-adevăr unul de-ai lor. 

Văzîndu-l pe Kolea, Haritonov îi făcu semn: 

— Ei, orice s-ar zice, ai avut noroc! Nu ţi-a fost ţie dat să guşti 
din plăcerile băii! 

— Am avut, într-adevăr — zimbi Kolea. 

— Stai jos şi povesteşte tot ce s-a întîmplat — îl întîimpină 
Ghenadi Andreevici. 

Kolea relată amănunţit toate evenimentele petrecute în ajun. 

— Da, mare greşeală ai făcut că nu te-ai ascuns şi tu! Ar fi 
trebuit să te piteşti în tufiş împreună cu Vitea — spuse Ghenadi 
Andreevici. În cel mai rău caz aţi fi omorît şi şoferul. 

— Dar nici prin cap nu mi-a trecut că pistolarul acela o să mă 
înşface şi o să mă ducă cu ei! oftă Kolea. 

Ghenadi Andreevici se sculă şi începu să se plimbe prin odaie: 

— În viaţă, multe se întîmplă. Chiar şi lucrurile cele mai 
neaşteptate. Dar, cum s-ar zice, bine că s-a sfîrşit cu bine! Bine 
că s-au ales poliţaii cu cîte un coşciug. Ghenadi Andreevici 
tăcu, privind copiii. Ei, acum o să vă întoarceţi cu noi în tabără. 

Kolea se uită la Vitea, încreţindu-şi fruntea. 

— Păi, dacă nu mai sînt poliţai — rosti el — n-are cine să ne 
mai prindă şi am putea merge mai departe. Ce zici, Vitea? 

Această întrebare era un lucru cu totul nou în relaţiile dintre 
cei doi băieţi. Înainte, lui Kolea nici prin gînd nu i-ar fi trecut să-i 
ceară sfatul, şi Vitea aprecie acest lucru. 

— Să mergem mai departe — spuse el. 

Ghenadi Andreevici îşi dădea seama cit de primejdios este ca 
băieţii să-şi continue drumul, dacă de la primii paşi pe care i-au 
făcut singuri au nimerit într-o poveste atit de încurcată. 

Stătu mult de vorbă cu ei, sfătuindu-i să acţioneze cu multă 
prudenţă şi chibzuială. Dar Stremeannoi era hotărit ca a doua zi 
dimineaţă, după ce băieţii vor fi odihniţi, să-i trimită înapoi în 
tabără. 

În vreme ce o parte din partizani efectuase acţiuni de 
cercetare în satele vecine, ceilalţi îşi pe- trecură restul zilei şi 
noaptea în inima pădurii. În timpul acesta, Kolea şi Vitea se 
odihniră şi dormiră pe săturate. Cînd se crăpă de ziuă, Kolea îl 
scutură pe Vitea, care dormea în căruţă, ca să-l trezească. 

— Scoală odată! Hai mai repede! 


— Ce s-a întîmplat? întrebă speriat Vitea, hol- bîndu-şi ochii 
cîrpiţi de somn, de sub scurta îmblănită cu care se învelise; 
căldura îi muiase oasele şi nu-i mai venea să se scoale. 

— Hai să plecăm! şopti Kolea. Dacă Ghenadi Andreevici ne 
găseşte, nu ne mai dă drumul! 


Vitea oftă şi cobori din căruţă. 

„Şi băieţii porniră din nou la drum, legănîndu-şi în spinare 
desagii cu piine... Cînd să iasă din sat, îl întîlniră pe Sioma, care, 
plin de bucurie, sări în întîmpinarea lor. 

— Luaţi-mă şi pe mine! se rugă el. 

— Nu se poate — zise Kolea. Noi avem o misiune militară. Şi, 
apropiindu-se de Sioma, îi şopti la ureche: Din clipa asta, uiţi 
cine sîntem şi uiţi că ne-ai văzut! Ai înţeles? 

— Am înţeles — repetă întristat Sioma. 

După plecarea băieţilor, Ghenadi Andreevici îşi conduse grupul 
spre tabără. Nici copiii, nici el nu ştiau că asta le-a fost ultima 
întîlnire... 


C A P I T O L U L XXIV 


PRIETEN SAU DUŞMAN? 


Reprezentantul „Todt”-ului — Schwartzkopf — se înţelesese cu 
şeful gestapoului ca toți prizonierii şi localnicii mobilizați la 
fortificații să fie evacuați departe, în spatele frontului, sau 
omorîți imediat după terminarea lucrărilor. Secretul fortificațiilor 
trebuia păstrat cu orice preţ. 

Meyer venise de citeva ori acolo, privind cum se săpau 
fundaţiile, tranşeele, cum se instalau carcasele de oţel, cum se 
montau cupolele blindate şi cum fiecare din aceste construcţii 
se acoperea cu un strat gros de ciment. 

Şeful gestapoului se străduia tot timpul ca Bli-nov să rămînă pe 
planul doi. Dar din clipa cînd autorităţile orăşeneşti trimiseră la 
construcţii ultimul lot de mobilizați se părea că Blinov îşi pier- 
duse orice interes faţă de aceste fortificaţii. 

Lui Meyer i se raportase că Blinov venise o singură dată la 
construcţii. Primarul cercetase toate obiectivele, comparînd cu 
multă atenţie amplasarea lor cu cea de pe harta pe care o ţinea 
în mînă. Lucrul acesta îi displăcu foarte mult lui Meyer. La urma 
urmei, acest Blinov îşi vîră nasul acolo unde nu-i fierbe oala. In 
aceeaşi seară, întîlnindu-se cu Meyer, Blinov i-a spus că vizitase 
cazematele construite, demonstrindu-i chiar că unele — 
cazematele 11 şi 14 — nu sînt bine amplasate, deoarece se 
stingheresc una pe alta, limitează sectorul de tragere şi, în 
acelaşi timp, creează în faţa lor un spaţiu mort, unde inamicul 
va putea concentra forţe. 

Această greşeală trebuie neapărat îndreptată, şi pentru asta 
este nevoie să se construiască în spa-tele lor, pe un dimb, încă o 
cazemată care să acopere cu foc tot terenul dintre ele. Era pur 
şi simplu de neînțeles cum un primar se pricepea atit de bine la 
fortificațiile militare. Meyer fu nevoit să-l cheme imediat la 
telefon pe reprezentantul ,,Todt”-ului, care întocmise proiectul 


raionului fortificat. | se răspunse că maiorul Werner pleacă în 
aceeaşi clipă spre el. Acelaşi Werner, care, cu cîteva luni 
înainte, fusese rănit pe cînd mergea cu maşina. Bănuiala căzuse 
asupra Katerinei Ohotnikova, şi femeia fusese spînzurată. 

Werner se însănătoşise şi ieşise din spital. Cunoştea bine 
împrejurimile şi putea să conducă lucrările în locul lui 
Schwartzkopf. 

De-abia acum se hotărî Meyer să ia legătura cu lurenev. 
Răspunsul primit din partea acestuia fu cit se poate de 
neaşteptat. lurenev îi făgăduia să-i dea în scurtă vreme 
informaţii foarte importante. Dar ce anume informaţii, nu-i 
spunea în raport. Acest lucru îl alarmă şi mai mult pe Meyer. 
Chiar a doua zi dimineaţă porni spre lagăr pentru a se întîlni cu 
agentul său. 

La drept vorbind însă, lui lurenev nu-i mergeau treburile chiar 
atit de bine cum i se părea lui. Unul dintre grupurile de cetăţeni 
mobilizați la muncă fusese însoţit de Nikita Borzov. Trecînd pe 
lîngă Alexei, „„băieşul” îi spusese în grabă: „Feriţi-vă de lurenev, 
e un trădător!” Se înţelege că Nikita Kuzmici nu ştia nimic 
despre conspirația pusă la cale de prizonieri, însă cuvintele lui 
găsiră un teren pregătit. 

Nikita Kuzmici trebuia să-i transmită lui Ohotnikov un lucru şi 
mai important: Kolesnik îi dă- dea lui Alexei sarcina de a aduna 
date privitor la raionul fortificat. Dar oricît s-a străduit Borzov, 
n-a putut rămîne nici o clipă singur cu Ohotnikov. 

Alexei înţelese că, din moment ce Borzov l-a prevenit, 
înseamnă că are temeiuri foarte serioase. În acelaşi timp, 
lurenev le spunea că „băieşul” s-a vîndut hitleriştilor. Care din 
doi era prieten, şi care duşman? 

Cu cît se gîndea mai mult la cele ce-i spusese Nikita Kuzmici, 
cu atit îşi dădea seama că în Borzov trebuie să aibă încredere. Şi 
totuşi era frămîn- tat de îndoieli. | se părea că cineva vrea să-i 
dezbine pe cei care făceau parte din grupa lor. Dacă hitleriştii ar 
fi ştiut ceva despre evadarea ce se pregătea, de mult ar fi fost 
toţi arestaţi. Dacă lurenev este un trădător, ei trebuie să ştie 
acest lucru, şi dacă este, de ce nu acţionează? Ce mai aşteaptă? 
Dacă, dacă, dacă... Oricit ţi-ai bate capul, nu poţi descurca iţele 
astea atît de încîlcite. 

Alexei păstra o taină mare. Sub o scîndură din izba în care 
locuia grupa lor găsise o bucăţică de hirtie galbenă de 


împachetat şi un capăt de creion şi desenase pe ea amplasarea 
tuturor cazematelor pe care le putuse determina. Erau destul de 
multe. 

Alexei nu ştia ce întindere va avea raionul fortificat, dar 
puţinele informaţii de care dispunea erau suficiente pentru a 
uşura considerabil sarcina trupelor sovietice în ofensivă. Dar 
cum să transmită acest plan peste linia frontului? Se hotări să ia 
hîrtia cu el, în cazul cînd va reuşi să evadeze. Dacă vor fi prinşi, 
va rupe hirtia, iar dacă aceasta va cădea totuşi în mîinile 
duşmanilor, e puţin probabil să-i treacă cuiva prin minte că 
liniile încîlcite, desenate parcă de o mînă de copil, au un anumit 
tilc. 

Ferindu-se de Eremenko, nu-şi destăinui secretul nici lui 
lurenev. Dar avea de gind s-o facă în eventualitatea că ar fi rănit 
sau omorit. 

După întîlnirea cu Borzov, Ohotnikov se simţi apăsat de o grea 
povară. „Cum să procedez? se gindea el. Să le spun tovarăşilor 
că lurenev este un trădător? Ştirea ar putea provoca panică. S- 
ar putea ca într-un moment de furie cineva să-i arunce în 
obraz actorului tot ce gîndeşte despre el, şi atunci lurenev, dacă 
într-adevăr este un agent provocator, va da cărţile pe faţă. Se 
va adresa pazei, ca să-i vină în ajutor, şi ne vor aresta pe loc!” 
Nu-i rămiînea de făcut decit un singur lucru: să simuleze că nu 
ştie nimic. Important era ca lu- renev să nu aibă nici cea mai 
mică bănuială că e privit cu neîncredere. Totodată va trebui ca 
el, Alexei, să ia iniţiativa şi, printr-o acţiune neaşteptată, să-i 
dejoace toate uneltirile. 

Trebuie negreşit să afle de ce lurenev caută întotdeauna să se 
ducă el după mîncare. Ai de mers mai bine de un kilometru: 
poate că prin cineva de la bucătărie ţine legătura cu şefii lui. 

Cu şalele frînte, Alexei aruncă pămîntul pe marginea şanţului. 
De mult ar fi trebuit să se odihnească, dar poliţaii adunaţi în jur 
discută cu însufleţire, rîd şi nici nu le pasă că a trecut de amiază 
şi de ceasul de repaus. 

Lîngă el săpa şi lurenev. Dezbrăcat pînă la brîu, ridica în sus 
cazmaua, zdrobind bolovanii care îl împiedicau să-şi continue 
munca. Alexei privea mîinile lui puternice, braţele musculoase, 
faţa transpirată, cuta de oboseală şi buzele strînse, şi se întreba 
dacă omul acesta care trăieşte alături de ei, care împărtăşeşte 
cu ei toate greutăţile vieţii din lagăr ar putea fi un trădător. Cit 


de sus ridică el cazmaua! Cu cîtă putere o prăvăleşte peste 
bolovani! Sar scîntei! lată-l şi pe Eremenko, care îl ajută pe 
lurenev, spărgind bucăţile mari de piatră cu o rangă. E cu 
putinţă oare ca Mihail să fie omul gata să-i împlînte un cuţit în 
spate? Sau poate Borzov... Poate că el e un trădător? Poate vrea 
să se înalțe în ochii şefilor, să vire zizanii între prizonieri, să-i 
facă să se certe?... 

Da, hotărît lucru! În primul rînd trebuie să-l verifice pe lurenev, 
dar în aşa fel, încît acesta să-şi dezvăluie măcar pentru o clipă 
adevărata lui fire. 

În timpul unei pauze scurte, cînd lăsară din miini cazmalele şi 
hîrleţele, prizonierii se aşezară pe iarbă să se odihnească; Alexei 
se apropie de lurenev şi-i ceru cîteva fire de tutun. lurenev con- 
simţi bucuros. Îi dădu şi o bucăţică de ziar vechi. Peste o clipă, 
fumul albăstrui al ţigării se înălța deasupra ierbii pălite de 
brumă. 

— M-am hotărît... 

— Ce-ai hotărît? îl întrebă lurenev, privindu-l cu coada ochiului. 

— Vezi tu, situaţia mea s-a schimbat întrucîtva — zise Alexei. 
Eu nu pot... într-un cuvînt, eu trebuie să rămîn. Nu pot să fug cu 
voi... 

Mişa tresări: 

— Ţi-e teamă? Ochii lui erau plini de răutate. 

— Nu, dar asta nu-i o treabă pentru mine. Eu n-am dreptul să 
risc. Am un copil!... 

Mişa privi în jur, să vadă dacă nu trage cu urechea vreunul din 
paznici. 

— Asta-i trădare! şuieră el. 

— De ce? întrebă calm Alexei. Fiecare e liber să acţioneze cum 
vrea. 

— Da, dar oamenii te urmează numai pe tine! Te-ai întrebat 
ce-o să se întimple cu ei? La început i-ai convins pe toţi, şi acum 
dai înapoi... Nu, aşa nu merge. 

Mişa vorbea răspicat şi cu multă convingere: arăta că acum 
orice retragere nu mai este o slăbiciune, ci o trădare. În ochii lui 
întunecaţi care priveau ţintă, fără să clipească, căutînd parcă să 
străpungă, era atita răutate, încît Alexei, fără să vrea, dădu 
înapoi, simțindu-se vinovat. Nu! Astfel de ochi nu mint! 

— Bine — zise el, stingherit — am să mă mai gindesc. 


lurenev trecuse prin clipe grele. Edificiul înălţat cu atita trudă 
ameninţa să se prăbuşească. Veriga cea mai importantă din 
planul lui era tocmai prinderea lui Alexei Ohotnikov, care avea 
schiţa fortificațiilor. Observase de mult unde îşi ascunde el 
hîrtia. Şi din comportarea lui înţelese ce înseamnă de fapt 
aceste linii şi punctişoare, care păreau atît de nevinovate. 
Fixase şi ziua cînd trebuiau să evadeze. Curînd vor fi mutaţi în 
sectorul vecin, în satul Kuzneţovka. Un grup de prizonieri este 
escortat de obicei de doi-trei soldaţi. Oamenii, istoviţi şi 
dezarmaţi, n-au cum să fugă. Discutind planul acţiunii, lurenev 
le propusese să atace soldaţii din escortă în cîmp, să-i omoare, 
să le ia armele şi, îm-părţindu-se în grupuri mici de trei-patru 
oameni, să se strecoare spre linia frontului. 

Bineînţeles escorta va fi prevenită din timp. Opu- nînd 
rezistenţă, ei vor începe să tragă. De după movilele aflate acolo 
vor sări alţi soldaţi în ajutorul lor. Ceea ce avea să urmeze îl 
interesa pe lurenev numai din punct de vedere al relaţiilor lui cu 
Meyer. De aceea, simțind că planul poate eşua, pe lurenev îl 
cuprinse groaza şi acest lucru îl ajută să-l mai mintă o dată pe 
Alexei. 

Ohotnikov se îndepărtă îngindurat: asta mai lipsea acum, ca 
lurenev să înceapă să-l vorbească de rău! E destul să-ţi pierzi 
încrederea tovarăşilor, ca să rămii singur. Toţi încep să te 
dispreţuiască, şi pînă în ultima clipă a vieţii îţi merge faima de 
laş şi ticălos. 

Din depărtare se auzi deodată glasul răsunător al poliţaiului: 

— Sus! 

Asta însemna că în sector au sosit nişte mărimi, pe care 
deţinuţii trebuiau să le salute. Alexei se uită spre sectorul vecin, 
unde se afla o cazemată aproape terminată. De acolo venea spre 
ei un grup de ofiţeri nemți. În fruntea grupului era un colonel 
înalt, uscăţiv, cu o mutră îngimfată şi rea. Lîngă ei mergea 
Schwartzkopf, şeful şantierului, un om scund şi vînjos. Colonelul 
îi arunca priviri furioase. Pe colonelul acesta înalt, Alexei îl 
cunoştea bine. Era Kurt Meyer, şeful gestapoului. Venise de 
cîteva ori la ei în lagăr, şi de fiecare dată, după plecarea lui, 
deţinuţii aveau mai mult de îndurat, deoarece se luau măsuri 
foarte severe. 

— Vine încoace! auzi Alexei şoapta îngrijorată a lui Eremenko. 


lurenev continua să stea pe o movilă de pămînt, sprijinit în 
lopată şi mai sus decit toţi ceilalţi. Alexei îl privi fără să vrea şi 
rămase uimit de în- cordarea care i se citea pe faţă. lurenev se 
uita fix, dar fără teamă, la Meyer, care se apropia de el. Parcă 
aştepta să se întîmple ceva foarte important... 

Meyer se apropie, dădu tăcut din cap, privi în groapă, apoi în 
direcţia  cazematelor vecine, contro- lîind dacă sînt bine 
amplasate, pe urmă se întoarse şi plecă. Nu, Alexei era sigur că 
nu se înşelase. Văzuse limpede că Meyer schimbase o privire 
scurtă, dar semnificativă cu lurenev. Altă dată n-ar fi acordat 
nici o atenţie acestui lucru, dar acum fiecare amănunt căpăta 
importanţa unei dovezi. De ce lurenev, uitîndu-se la Meyer, 
ridicase imperceptibil din sprînceană? De ce îl alesese Meyer, 
dintre toţi, tocmai pe el şi-l privise într-un fel deosebit de atent? 
Nu mai rămiînea de controlat decit un singur lucru: cine va fi 
trimis la bucătărie, după mîn- care? Alexei aştepta nerăbdător 
ora mesei. Dacă va fi trimis lurenev, lanţul se va întregi cu 
ultima verigă şi nu va mai fi nevoie de alte dovezi. 

Cînd sună gongul — trei lovituri de ciocan În- tr-un tub mare 
de proiectil — se întîmplă un lucru la care Alexei se aştepta cel 
mai puţin: la bucătărie fu trimis chiar el, iar Mihail lurenev îi 
strigă glumet din urmă să se întoarcă mai repede şi să nu care 
cumva să măniînce pe drum din carne — dacă se va nimeri ca 
supa să aibă totuşi carne!... 

Şi Alexei plecă... Dar cînd se întoarse, radia atita fericire, încît 
toţi se mirară. Reuşise oare să capete o porţie dublă, înşelînd 
bucătarul? Era un vis pe care nu şi-l realizase încă nimeni. 

De îndată ce Alexei puse cazanul jos, lurenev ridică repede 
capacul şi privi înăuntru, dar rămase dezamăgit. Era mai puţină 
supă ca de obicei şi nici nu mirosea a carne. 

— Ce motiv ai să te bucuri? îl întrebă pe Alexei, uitîndu-se cu 
răutate la el. 

Privirea lui Alexei era însă din nou rece ca întotdeauna, 
aproape aspră. 

Ce noroc că a fost trimis el după supă! Altfel poate că n-ar fi 
avut loc întîlnirea aceea importantă, care a schimbat atit de 
mult lucrurile... 


C A P I T O L U L XXV 


O ÎNTÎLNIRE NEOBIŞNUITĂ 


„„„Din nou au pornit copiii la drum. Pe Kolea îl mai dureau şi 
acum umărul şi încheieturile miini- lor, pe care poliţaiul i le 
strinsese zdravăn în curele, dar nici că-i mai păsa. Ce minunat e 
să fii liber şi sănătos! Kolea trecuse prin atîtea încercări fn 
ultimele 24 de ore, încît i se părea că s-a scurs un an. Şi „moliul” 
ăsta — aruncă o privire blîndă spre Vitea — s-a dovedit a fi un 
tovarăş bun! Nu s-a speriat, nu l-a lăsat singur în nenorocire, n- 
a fugit... 

Ei, ce să-i faci! După cum se spune în popor, datoria e 
frumoasă prin răsplata ei. Va veni ea ziua cînd Vitea va înţelege 
că şi el, Kolea, ştie ce înseamnă prietenia. Nici nu-ţi vine să crezi 
că băiatul ăsta care scîncea întotdeauna şi care se temea pînă şi 
de propria-i umbră a dovedit atita curaj şi iniţiativă! A străbătut 
în fugă mulţi kilometri, pe drumuri necunoscute, şi a reuşit să 
ajungă la Ghenadi Andreevici. 

Există oameni care trăiesc o viaţă întreagă fără să dovedească 
însuşiri deosebite. Sînt cinstiţi, conştiincioşi, muncitori, dar le 
lipseşte tocmai scînteia care îi face să devină eroi. De fapt nu s- 
a ivit cremenea care să aprindă scînteia în el. Dar de îndată ce 
un astfel de om e pus în situaţii grele, se constată că nici nu-şi 
pleacă supus capul, nici nu se sperie, ci porneşte curajos în 
întîmpinarea primejdiei, biruind-o. 

Aşa se întîmplase şi cu Vitea. Nici el însuşi nu bănuia ce forţe 
zac ascunse în el. Dar cînd a venit ceasul încercărilor, a dovedit 
că nu este slab din fire, ci, dimpotrivă, puternic şi sigur de el. 

Se poate spune că de-abia acum între cei doi băieţi se născu 
adevărata prietenie; căci prietenia nu poate exista dacă lipseşte 
egalitatea şi respectul reciproc. 

In situaţia grea în care se găseau băieţii, unul dintre ei trebuia 
să fie cel care să conducă, şi acesta era Kolea, desemnat de 


Kolesnik. Dar una este să porţi răspunderea îndeplinirii unei 
misiuni, şi alta să simţi alături de tine un tovarăş, să crezi în el 
şi să ştii că, împreună cu el, nu ţi-e teamă de nici un fel de 
greutăţi. 

Vremea se înrăutăţea. Vintul gonea deasupra cîmpiilor, 
aducînd nori întunecaţi. Se cernea o ploaie măruntă ce te 
pătrundea pînă la oase. Drumul se desfundase şi picioarele se 
împotmoleau în noroiul lipicios. Nu exista decit o singură soluţie: 
să mergi pe marginea drumului. 

Băieţii erau uzi pînă la piele. Mergeau tăcuţi, străduindu-se să- 
şi economisească forţele. Pînă la destinaţie mai aveau vreo 15 
kilometri. De două ori au fost nevoiţi s-o ia pe alt drum pentru a 
ocoli bombele puse de hitlerişti. 

Într-un tîrziu văzură în depărtare grupuri de oameni care 
lucrau răzleţi pe o cîmpie nesfirşită. Probabil că erau cei ce 
munceau la construirea fortificațiilor. 

Vitea se simţea sleit de puteri şi ceru să facă un popas. Se 
aşezară pe marginea drumului şi scoaseră din desagi piinea 
presărată cu sare. Altceva nu aveau. 

— Ei, şi-acu' ce facem? întrebă Vitea după ce-şi termină porţia 
şi ar mai fi mîncat bucuros încă pe atit. 

— Mergem înainte — răspunse scurt Kolea. 

— Unde? 

— Vezi tu satul ăla? şi Kolea îi arătă în depăr-tare nişte căsuțe 
albe, înşirate de-a lungul unui deal cu panta lină. Hai să 
încercăm să ne apropiem de el. 

— Dar dacă iar or să pună mîna pe noi — zise Vitea — atunci 
ce ne facem? Ghenadi Andreevici e departe acum şi nu poate să 
ne mai scape. 

Kolea tăcu. De data asta Vitea avea dreptate. Trebuia să-l 
asculte pe Kolesnik, să nu intre în sat, ci să urmărească din 
depărtare lucrările de construcţie. 

— Atunci hai să căutăm undeva un stog de fin şi să dormim 
acolo — spuse Kolea. lar miine dimineaţă o să ne tîrîm pe brînci 
cît mai aproape de locurile unde se lucrează şi o să ne uităm. 

— Şi la ce-o să ne uităm? 

Nu, Vitea ăsta e nesuferit! Trebuie să-i explici toate alea ca 
unui înc. Singur nu pricepe nimic. 

Kolea se supără: 


— Să ne uităm pe ce drum o să se ducă prizonierii la lucru. ŞI 
dacă izbutim să ne furişăm mai aproape de ei, poate c-o să-l văd 


pe tata. 
— Asta s-o crezi tu! Parcă taică-tu umblă brambura pe cîmp! 
— la ascultă, mă Vitka — se răsti Kolea, ieşin- du-şi de-a 


binelea din sărite — tu ai auzit ce-a spus Kolesnik? Dacă nu 
reuşim, să ne întoarcem înapoi, înţelegi sau nu? 

— De înţeles, înţeleg — oftă Vitea. Atunci hai să mai stăm aici, 
iar la noapte să pornim din nou. 

— Nu — ripostă Kolea — de ce să mergem prin ploaie? O să 
găsim noi un stog de fîn şi-o să ne-ascundem. 

Vitea privi în jur. Aproape de drum se zărea un stog înalt de 
fîn, decolorat de ploi şi vînt. 

— Uite colo un loc potrivit! 

— Chiar potrivit! şi eu mă uitam drept spre el şi nu-l vedeam. 
Hai să mergem! 

Peste cîteva minute se căţăraseră în virful stogului, legat jos la 
poale cu o sîrmă. Il legase probabil cineva, ca vintul să nu 
împrăştie finul. Adăpostul era moale şi cald şi copiii se acoperiră 
cu fîn, care mirosea pătrunzător. Oboseala îi cuprindea tot mai 
mult. Băieţii adormiră atît de adînc, încît se părea că nici ploaia 
torențială, nici grin-dina, nici zăpada, nimic pe lume nu i-ar fi 
putut trezi. 

„„Şi totuşi Vitea se trezi. Se trezi din pricina unui zgomot 
ciudat care se auzea jos, undeva sub stogul de fîn. 

Ridică iute capul şi ascultă. Alături sforăia uşor Kolea şi vintul 
făcea să foşnească fînul... Da, în- tr-adevăr, nu i se păruse. Chiar 
sub stog s-ar fi zis că umblă cineva, tropăind din picioare. Ce-o fi 
asta? Se auzeau şi voci înăbuşite! Da, este neîndoielnic că 
vorbeşte cineva. Dar unde? Poate că e numai o iluzie auditivă. 

Vitea dădu la o parte încetişor fînul de deasupra capului şi se 
săltă să vadă ce se întîmplă. Se întunecase de-a binelea; 
căsuţele din depărtare se pierdeau în ceața amurgului; nu mai 
ploua, şi în luminişurile dintre nori se zăreau pe alocuri pete 
senine de cer. Străduindu-se să nu facă zgomot, ieşi din fîn şi se 
rostogoli jos. Privi în jur, dar nu zări nici ţipenie de om. Ciudat 
însă, aici jos, pe pămînt, vocile se auzeau mult mai limpede... 

Poate că oamenii se află de cealaltă parte a stogului? Vitea se 
tîri spre stînga şi glasurile începură să se îndepărteze parcă. 
Atunci schimbă direcţia şi glasurile începură să răsune mai 


limpede, încă o mişcare, şi le auzi alături de el. Ciudat lucru: 
glasurile veneau din fundul stogului. Vitea atinse din întîmplare 
sîrma care lega stogul, şi deodată unul dintre snopi se mişcă din 
loc. Speriat, băiatul se trase înapoi: în faţa lui apăru o gaură 
rotundă. Vitea îşi dădu imediat seama că stogul era pus numai 
pentru a masca o cazemată, iar în cazemată se aflau probabil 
soldaţi. De bună seamă că sol-daţii nu fuseseră acolo cînd el se 
urcase în stog împreună cu Kolea. Ce să facă acum? Cum să 
plece? 

Vitea îndreptă în grabă fînul pe care-l răvăşise, se culcă lîngă 
stog şi începu să asculte cu atenţie, înăuntru cineva vorbea 
ruseşte. 

— Da, într-adevăr, m-ai pus pe gînduri — se auzi o voce groasă 
de bărbat. Dracu' să-i ia cu născocirile lor cu tot. 

Cel cu vocea subţire, care se fringea la notele de sus, dînd 
impresia că omul se îneacă, continua probabil să argumenteze. 

— Trebuie să plecăm! Ne omoară, Vasili Dmi- trici, zău că ne 
omoară! 

— Da” ţie cin’ ţi-a spus toate blestemăţiile astea? 

— Nici nu merită să mai vorbim! Ai auzit doar cu urechile tale, 

— Şi, cum s-ar zice, el vorbea despre prizonieri şi mobilizați — 
nu se lăsa cel cu glasul de bas. Da’ noi ce sîntem, mă rog? 

— Înţelege odată că pentru ei nu este de loc important acest 
lucru! Ei vor ca nici un şoarece să nu ştie unde se află cazemata 
asta... Azi sîntem noi de santinelă, dar miine, cînd se vor 
termina lucrările, vor începe să curețe locul, şi împreună cu 
gunoiul or să ne-arunce şi pe noi... de-a valma... în şanţ... 
Înţelegi? 

— Care şanţ? întrebă basul, alarmat. 

— Ala pe care l-au săpat nu demult, cu escava- torul, în spatele 
satului. 

— Na-ţi-o bună! Păi şanţul e un şanţ antitanc! 

— Ce tanc? Prostule! De îndată ce se va construi ultima 
cazemată, acolo o să-i împuşte pe toţi cei care au lucrat la 
fortificaţii. Acum ai priceput? 

— Da' noi n-am lucrat! 

— În schimb ştim mai multe decît ceilalţi... 

Cei din cazemată tăcură. Vitea simţi miros de tutun, ce ieşea 
printr-o ambrazură a cazematei ca printr-o răsuflătoare. 
Pesemne că fumau pe-ntre- cute. 


— Da, zău! Să ştii că m-ai pus pe gînduri — repetă basul. Dar 
unde să ne ducem, nu mă taie capul... 

— Ba eu ştiu — răspunse celălalt. Hai să furăm nişte formulare, 
să ne facem o adeverinţă că plecăm în Ucraina, într-o delegaţie, 
şi s-o ştergem frumuşel... 

— Cred că ai dreptate, mă Petea. Altceva nu ne rămîne de 
făcut... Şi glasul se prefăcu în şoaptă: Da' ce-ar fi dacă am pleca 
noi la partizani? Să ne căim de ce-am făcut şi poate c-or să ne 
ierte... 

— Vai de mine, ce tot vorbeşti! exclamă îngrozit celălalt. Din 
lac în puț! Caută şi le dovedeşte că n-am fost trimişi ca 
iscoade. Ne-atîrnă de-un pom, şi gata treaba... 

Cel cu vocea de bas oftă din greu: 

— Sîntem blestemaţi, Petka! Asta e! Noi n-avem loc pe pămînt. 
O să pierim şi nimeni n-o să-şi aducă aminte pe unde ne zac 
ciolanele... 

— Ei, poftim, altă belea, acum pune-te şi tu pe bocit ca o 
muiere!... Va să zică s-a hotărît, ple-căm? 

— Bine, bine, dar cînd plecăm? 

— Numai să aranjăm lucrurile şi plecăm. Peste vreo două 
săptămîni. 

— Bine! Dar trebuie să mai adunăm bani şi pro- vizii. 

— Asta negreşit... Ei, m-am dus, Vasili Dmitrici, curînd vine 
schimbul şi-o să ne caute. 

In fundul cazematei se auziră zăngănind două paturi de armă. 
Vitea încremeni de-a binelea. Acuşi vor ieşi de acolo! Dar pe 
unde? Şi îndată îşi dădu seama că, de vreme ce în partea asta 
este ambra- zura, ieşirea trebuie să fie în partea cealaltă. Bă- 
iatul nu greşise: ieşirea din cazemată se găsea în- tr-adevăr la 
vreo zece metri, chiar pe panta lină a dealului. Acolo se afla o 
trecătoare care dădea în tranşee, şi pentru a o camufla, fusese 
acoperită cu un tufiş mare, plantat în mod intenţionat. 

Poliţaii ieşiră unul după altul, se opriră puţin locului, priviră în 
jur, pe urmă porniră mai departe. Vitea era îngrozit. Se temea 
că prietenul său se va trezi şi în felul acesta se va trăda. 

Poliţaii aveau o înfăţişare jalnică. Unul era înalt, cu un cap mic 
ca de pasăre, cu umerii înguşti, şi umbla clătinîndu-se pe 
picioarele-i lungi. Celălalt, scund, adus de spate, mergea lîngă el 
cu paşi mărunţei, continuînd să gesticuleze. Probabil îi aducea 
noi argumente, ca să-l convingă. 


Vitea aşteptă pînă cînd siluetele se topiră în depărtare. Apoi se 
urcă în vîrful stogului şi îl trezi pe Kolea, care la început nu crezu 
nici o boabă din cele ce-i spunea tulburat Vitea. Povestea era 
foarte încîlcită. Dar cînd coboriră şi scormoniră împreună sub 
fin, nu mai rămase pic de îndoială. Sub fîn se afla o cazemată în 
toată regula, dar care deocamdată nu fusese înzestrată cu 
armament. 

Copiii căzură pe gînduri. Acum misiunea lor nu se limita numai 
la întîlnirea cu tatăl lui Kolea; trebuia să-l avertizeze pe acesta şi 
pe toţi cei care construiau raionul fortificat ce soartă îi aşteaptă. 

— ii minte cum îi cheamă pe cei doi poliţai? întrebă Kolea. 

— Da: pe unul Vasili Dmitrici, iar pe celălalt, Petka... Da' de ce 
mă-ntrebi? 

— Poate că o să ne prindă bine să ştim! 

— Eu cred că e primejdios să mai rămînem aici! zise Vitea. 

— Ai dreptate... Trebuie să plecăm... cu siguranţă că 
santinelele intră în cazemată să se încălzească, şi lucrul acesta 
se poate întîmpla din clipă în clipă. 

Băieţii ieşiră la drum. Cît timp stătuseră ascunşi în stog se 
lăsase un frig pătrunzător. Sufla un vint tăios dinspre 
miazănoapte. Deodată Kolea simţi pe obraji ceva rece. Ridică 
braţul şi în palmă îi căzu un. fulg alb de zăpadă. Şi dintr-o dată 
începu să ningă cu fulgi mari şi pufoşi. Zăpada le cădea în ochi, 
aproape orbindu-i. 

— Ce vreme cîinoasă! bombăni Vitea. 

— Pentru cercetaşi este timpul cel mai potrivit — rosti Kolea cu 
înţelepciune, deşi tremura de frig. Acum poliţaii se vor băga în 
bîrlog. La marginea drumului zăriră o şură veche, năruită. 
Acoperişul putrezit se prăbuşise pe alocuri. Uşile deschise se 
legănau şi scîrtiiau sub rafalele vîntului. Kolea se opri: la te uită! 
Un punct de observaţie cum nu se poate mai bun... Vom sta 
acolo pînă dimineaţă, şi după aceea vedem noi ce-o mai i... 

— Dar dacă şi-n şură se află ascunsă o cazemată? întrebă 
Vitea. 

Abia rosti cuvintele astea, şi din spatele şurei ieşi o maşină 
deschisă, în care, alături de şofer, şedea un ofiţer hitlerist. 
Maşina traversă în goană distanţa pînă la drum şi frînă la ciţiva 
paşi de băieţi. 

Ofiţerul se ridică şi strigă tăios: 

— Ei, băieţi, ia veniţi aici! 


Băieţii se apropiară. Ofiţerul îi privea uimit şi deodată Kolea 
recunoscu faţa asta mare, cu ochii aşezaţi departe de rădăcina 
nasului. Era chiar Werner! Acel Werner din cauza căruia murise 
mama lui. 

Şi Werner îl recunoscu imediat pe Kolea. Îşi aducea bine 
aminte de băiatul care se supărase pe el şi care se ascunsese în 
hulubărie. O ţinea bine minte şi pe maică-sa. Intors de curînd în 
oraş, se informase despre ea. Aflase că fusese spinzurată! Pă- 
cat! Werner ştia că nu-i spusese nici un cuvînt despre călătoria 
pe care intenţiona s-o facă, şi cu atît mai puţin despre scopul 
călătoriei şi itinerarul ei. Kurt Meyer dăduse dovadă de prea 
mult zel! Păcat! Mare păcat! lată, băiatul ei hoinăreşte pe 
drumuri şi probabil că nici nu ştie încotro s-o apuce! La urma 
urmei, el, Werner, este vinovat de soarta copilului, şi pentru 
acest lucru se simte obligat să-l ajute cît de cît. O să-l ia cu el, şi 
băiatul o să-i ajute ordonanţei la treburile gospodăriei... Să 
vadă lumea că el iubeşte copiii. Şi de bună seamă că ruşii vor 
aprecia acest gest... 

— Încotro, băieţi? întrebă Werner, străduindu-se să le 
vorbească pe un ton prietenos. 

— La Belgorod — răspunse Kolea, privindu-l încordat pe sub 
sprincenele încruntate. 

— Atit de mult! (Werner voise să spună: „Atit de departe”!) 
Dar camarad de la tine? 

— Asta-i Vitea... Mergem la mătuşa lui. 

Werner căuta cu greu cuvintele. 

— Vrei treci la mine? Şi camarad de la tine. Eu dat la voi 
mîncare! 

Kolea şi Vitea se priviră, apoi Vitea dădu afirmativ din cap. 

— Bine — încuviinţă şi Kolea. 

Werner deschise portiera din spate. Băieţii ur-cară şi maşina 
porni. Tot drumul pînă-n sat, Werner nu-şi întoarse capul spre ei. 
Tăcea şi se gindea la ale lui. 

Revenea în locurile acestea, deşi n-ar fi dorit. | se făgăduise că 
va fi trimis în Germania. Dar cînd s-a constatat că există 
nereguli în raionul de fortificaţii, i s-a spus că aceasta este 
ultima misiune pe care o mai are de îndeplinit aici. Inspectase 
cazematele construite şi văzuse că mai sînt o sumedenie de 
lucruri de făcut. Cazemata ascunsă sub şură fusese adaptată 
numai pentru mitraliere, deşi ar fi trebuit să fie înzestrată cu 


tunuri. lar pentru alte modificări trebuia timp şi iarăşi timp. Asta 
înseamnă că va mai zăbovi încă o lună. Cine-i garantează lui că 
în decursul acestei luni n-o să-i treacă cuiva prin cap să repete 
atacul care era cît pe-aci să-l coste viaţa? 

Stînd în spatele lui Werner, Kolea şi Vitea tă-ceau abătuţi. Ce-i 
aşteaptă oare acolo unde-i duce ofiţerul neamt? Nu cumva le 
întinde o cursă? 

Intrară în sat şi Werner îi duse într-o casă nu prea mare, 
ocupată de el, şi spuse repede ceva ordonanţei care-i ieşise în 
întimpinare. Acesta privi mirat băieţii, clipi din genele lui 
albicioase, apoi, cu mişcări repezi, le porunci să-l urmeze. li 
conduse într-o încăpere mică — care pesemne slujise odinioară 
stăpiînilor drept cămară — unde mirosea a şoareci şi a lină 
mucegăită. În schimb era destul de cald. Important că aveau un 
acoperiş deasupra capului. 

Băieţii aduseră din staulul din curte cîteva braţe de paie vechi, 
le aşternură pe jos şi li se păru că niciodată nu se instalaseră 
atit de bine ca acum. Ordonanţa, care le spuse că îl cheamă 
Richard, le dădu o cutie de conserve cu carne şi două bucăți de 
piine. 

Pînă la ziuă, nimeni nu-şi mai aminti de ei, iar dimineaţă, 
Werner îi anunţă că Viktor va lucra la bucătăria lagărului, iar 
Kolea îi va ajuta lui Richard. De dormit, Viktor poate să doarmă 
aici. Vitea oftă resemnat. Sa vede că asta e soarta lui, să 
nimerească mereu la bucătărie!... 

Werner era abătut. Avea numai necazuri. În timpul nopţii 
primise o telegramă prin care era numit şef al şantierului, iar 
fostul şef rămiînea la ordinele lui. Nu se îndoia ciîtuşi de puţin că 
treaba asta fusese pusă la cale de Meyer, că era rezultatul in- 
trigilor lui. Nu avea încotro, trebuia să se resemneze. Pentru a 
scăpa cît mai curînd de aici, nu-i rămînea decit să-i pună pe toţi 
să lucreze în draci! Nu va cruța pe nimeni. Vor lucra zi şi noapte 
fără întrerupere. Şi chiar de-ar fi să crape toţi, el nu va întîrzia 
nici un minut în locurile astea pline de primejdii. 

Richard îl duse pe Vitea într-o casă de cărămidă din centrul 
satului; acolo se afla instalată bucătăria: tocmai se fierbea 
terciul pentru prizonieri. 

Kolea, înarmat cu un cuţit, începu să-şi îndeplinească sarcina 
care-i fusese încredinţată: curăţatul cartofilor. 


Cînd Richard se întoarse, toţi cartofii erau curăţaţi cu grijă, puşi 
în ceaun şi acoperiţi cu apă. Ordonanţa dădu mulţumit din cap, 
spuse înveselit ceva şi îi arătă uşa. Kolea înţelese că deocamdată 
nu mai are nevoie de el şi ieşi în uliţă. Zăpada care căzuse toată 
noapfea se topise, şi numai pe alocuri, de-a lungul gardurilor de 
nuiele, se mai vedeau fişii albe, ce păreau nişte iepuri întinşi pe 
pămînt. În spatele caselor se desluşeau două rînduri de sîrmă 
ghimpată. Din pricina asta, peisajul, şi aşa destul de trist, părea 
dezolant. Pe uliţă nu era aproape nimeni. Improşcînd noroiul cu 
cizmele, trecu în goană un soldat neamt, apoi o maşină ticsită 
de oameni. Erau prizonierii şi locuitorii din oraş mobilizați la 
lucru. Toţi care nimereau în lagăr erau supuşi aceluiaşi regim. 

Numai din cîteva hornuri ieşea fum: casele în care locuiau 
ofiţerii şi poliţaii. Kolea ştia unde se află bucătăria lagărului şi 
porni într-acolo, să vadă ce face Viktor. 

Şi iată că se întîmplă ceea ce aşteptase el cu atita înfrigurare, 
înfruntînd toate primejdiile... 

„.Văzu de departe şirul lung de prizonieri. Fiecare dintre ei 
ţinea în mînă un căzănel de tablă. Unul după altul băgau 
căzănelele pe fereastra bucătăriei şi apoi treceau la fereastra 
vecină ca să-şi ia căzănelul cu terci şi cîteva bucăţi de piine 
puse pe capac. Pe urmă plecau, ţinind cu amîndouă mii- nile 
căzănelul, străduindu-se să nu alunece şi să cadă în noroiul 
lipicios ce se lăţea sub picioarele lor. Cu paşi nesiguri şi 
încordaţi o porneau pe uliţă. 

Un om înalt, care de-abia îşi luase căzănelul, făcu un pas greşit 
şi fu cît pe-aci să verse căzănelul. Kolea îl recunoscu imediat. 
Era tatăl lui 

Băiatul avea destulă experienţă şi nu alergă spre el. Ar fi 
însemnat să se trădeze. Ştia însă un singur lucru: că trebuie să-l 
ajungă cu orice preţ din urmă, înainte ca acesta să iasă din sat. 
Cit timp tata mergea prin sat, întîlnirea lor putea să pară 
întîmplă- toare. Dincolo însă va atrage cu siguranţă atenţia 
santinelelor. 

Kolea grăbi pasul şi trecu pe cealaltă parte a uliţei pentru a-i 
ieşi în faţă lui tată-său, dar fără să se apropie prea mult de el. 

Alexei mergea încet, ducînd căzănelul ca pe un lucru de mare 
preţ. Dac-ar cădea acum, zece oameni, şi aşa istoviţi la culme, 
vor sta flămiînzi douăzeci şi patru de ore. Mai bine să meargă 
încet. Şi mergea alegînd cu grijă locul unde să pună piciorul. Dar 


oricît se străduia, din pricina slăbiciunii se clătina mereu cînd 
într-o parte, cînd într-alta. 

Văzîndu-şi părintele cum se chinuie, lui Kolea i se strînse inima 
de durere. Cît de mult îmbătrînise şi cît era de istovit!... lată, ca 
să se poată odihni puţin, tata a pus căzănelul lîngă gard şi îşi 
şterge cu mîneca năduşeala de pe faţă... 

Era clipa hotăritoare... Kolea îl ajunse din urmă. 

— Tată! îl strigă el încetişor, fără să se oprească, şi trecu mai 
departe. 

Alexei întoarse capul şi se apucă cu mîinile tre- murînde de 
gardul de nuiele. Fericit şi mirat, îl privea pe Kolea, dar totodată 
în ochii lui se citea o adîncă nelinişte. Cum a nimerit băiatul în 
locul acesta blestemat? Ce face el aici? 

Kolea încetini pasul, dar între timp se iviră doi ofiţeri, care nu 
erau de loc grăbiţi. Mergeau şi ei agale, apoi se opriră în dreptul 
porţii. Discutau preocupaţi şi nu părea că se vor despărţi curînd. 

In prezenţa lor, Kolea nu putea să se apropie de tatăl lui. li făcu 
numai cu ochiul, zîimbind, şi coti în prima ulicioară care-i ieşi în 
cale. Mai privi multă vreme din dosul gardului. Tatăl său se 
îndepărtă, apoi dispăru cu totul... 

Oh! cît de greu a fost să nimerească aici. Dar şi mai greu era 
să îndeplinească ordinul lui Koles-nik. 


C A P I T O L U L XXVI 


SECRETUL LĂZII FERECATE 


De cîteva zile Nikita Borzov nu-şi mai găsea locul. 

Un agent de legătură îi adusese ordinul lui Kolesnik, şi anume 
de a afla cu orice preţ date amănunțite privitor la raionul 
fortificat. Dar cum? Borzov văzuse cum primarul, întorcîndu-se 
din călătorie, scosese harta din porthartă şi o ascunsese în lada 
lui. 

Cît timp Blinov umblase la ladă, Nikita Borzov îi urmărise cu 
atenţie mîinile, locul unde apasă, in- crustaţiile pe care le 
răsuceşte, dar pentru nimic în lume nu putu să memoreze 
ordinea şi direcţia în care trebuiau ele întoarse şi de cîte ori 
anume. 

Dac-ar pune mina pe harta asta măcar o singură dată, de cîte 
eforturi ar fi cruţată armata! 

Agentul de legătură îi relatase şi faptul că Kolesnik trimisese 
copiii în raionul fortificațiilor, cu misiunea de a-l găsi pe Alexei 
Ohotnikov şi de a lua legătura cu el. 

Nikita Kuzmici îl cunoştea bine pe Alexei, care era un om de 
acţiune. Dacă Ohotnikov ar fi ajutat cît de puţin, ar fi în stare să 
facă multe... 

Cu mare greutate, străduindu-se să nu trezească bănuiala lui 
Blinov, Borzov reuşise să i se permită să însoţească un grup de 
cetăţeni mobilizați la construirea fortificațiilor. 

Trei zile căutase — fără succes de altfel — o posibilitate de a 
discuta neobservat cu Alexei. Prizonierii erau duşi în front, iar 
după mîncare venea mereu lurenev. Nikita Kuzmici îl văzuse în 
faţa bucătăriei, stînd la rînd. Privirile li se întilniră, dar lurenev 
întoarse capul. 

— A, ce plăcere să întilneşti un vechi prieten! rise Borzov, 
apropiindu-se de el. Văd că nicăieri nu-ţi pierzi cumpătul. Cîinele 


meu urlă şi acum noaptea, amintindu-şi de tine. Plinge că n-a 
reuşit să-ţi rupă pantalonii... 

Probabil că nimeni, în afară de însuşi Nikita Kuzmici, n-a înţeles 
tilcul acestor vorbe. lurenev era convins că „băieşul” îl 
consideră o victimă a gestapoului, iar ceilalţi într-atit se 
obişnuiseră cu insultele, că nu le mai dădeau nici o atenţie. 

Dar această întîlnire l-a silit pe Borzov să rişte, şoptindu-i 
cîteva cuvinte lui Alexei, în prezenţa tuturor. E adevărat că 
trecuse foarte repede pe lîngă el şi reuşise să-i strecoare doar o 
singură frază, însă, după expresia speriată şi încordată a feţei 
vărului său, Borzov îşi dădu seama că vorbele lui au fost auzite 
şi înţelese. 

Dar oare îl crezuse Alexei? Nu bănuia cumva că este o 
provocare? 

Auzind că Vitea şi Kolea plecaseră într-o misiune atît de grea, 
se necăjise grozav: primejdia era prea mare. Dar în scurtă 
vreme îi ajunse la urechi zvonul că Werner adăpostise în lagăr 
doi băieţi. E adevărat că, nimerind dincolo de sîrma ghimpată, 
copiii erau izolaţi şi era foarte greu să iei legătura cu ei, dar cînd 
se vor întoarce în tabără, bineînţeles vor aduce multe informaţii 
preţioase. Kolea nu va sta cu miinile în sîn. Va găsi el o 
posibilitate să vorbească cu tatăl lui. Ceea ce pentru un om în 
toată firea este nespus de complicat, pentru un copil poate 
deveni un lucru foarte simplu. 

Cu cît se gindea însă mai mult la toate astea, Nikita înţelegea 
că, oricîte eforturi ar face, nu va putea obţine decit informaţii 
parţiale despre raionul fortificat. El avea însă nevoie de date 
complete. Şi aceste date există aici, aproape de tot, în această 


ladă blestemată împodobită cu ţinte. Nici măcar nu trebuie să 
furi cheia pentru a o deschide. 

Intr-o zi, plecînd după treburi, Blinov îl rugă pe Borzov să-l 
aştepte în cabinet. Plecase şi secretarul primăriei, care lucra tot 
timpul la masa din vestibul. Întredeschizînd uşa ca să-i audă 
paşii cînd vine, Nikita Borzov se apropie repede de ladă şi începu 
să răsucească incrustaţiile, făcînd eforturi desperate, imitînd 
mişcările primarului. În interiorul lăzii se auzi un ţăcănit, însă 
capacul nu se deschise. 

Broboane de sudoare rece îi năpădiră fruntea, iar mîinile îi 
tremurau, dar; nu nimerea de loc. Auzind paşi care se apropiau, 
Borzov se îndepărtă dintr-un salt de lîngă ladă şi mai avu timp 
să se aşeze pe un scaun aflat la celălalt capăt al mesei. 

Blinov intră şi, după cum i se păru lui Nikita Kuzmici, aruncă o 
privire atentă spre ladă, iar apoi se aşeză la locul său şi începu 
să vorbească despre necesitatea de a reface silozul distrus 
pentru a putea depozita acolo giiu. 

Nikita Kuzmici privea cu atita ură faţa lui lată, liniştită, şi 
cărarea bine aleasă, încît Blinov se întrerupse dintr-o dată şi îl 
întrebă uimit: 

— Ce-i cu dumneata, Nikita? De ce eşti supărat? 

Nikita se lăsă pe speteaza scaunului şi se apucă cu mîna de 
falcă: 

— Nu-i nimic, Ilia Ilici, mă doare o măsea. 

Blinov dădu compătimitor din cap: 

— Du-te la doctor. Pe mine niciodată nu m-au durut dinţii, dar 
îmi dau seama cît de neplăcut trebuie să fie. 

Nikita Kuzmici ieşi, ţinîndu-se cu mîna de falcă, îşi dădea 
seama că singura soluţie este de a-l ataca pe Blinov în drum, 
atunci cînd vor pleca din nou spre raionul fortificat. 

Dar şi acest plan se dovedi a fi greu de îndeplinit. Blinov 
încetase aproape cu totul să se mai intereseze de construcţie, 
îndreptîndu-şi toată atenţia asupra muzeului. Stătea zile întregi 
în depozitul muzeului, şi Nikita Kuzmici află că cele mai de preţ 
tablouri fuseseră scoase din rame, făcute sul şi pregătite pentru 
a fi evacuate. 

„Asta ce-o mai fi?” se gîndea Borzov. De ce a început Blinov să 
se grăbească? Unde şi ce fel de evenimente sînt în pregătire?” 

Nu putea să-i pună întrebări primarului, ca să nu-i trezească 
bănuieli, iar primarul tăcea cu îndărătnicie. Observîndu-l, Nikita 


Kuzmici îşi dădu seama că şeful lui e nervos şi aşteaptă să se 
întîmple ceva... 


C A P I T O L U L XXVII 


MISIUNEA TREBUIE ÎNDEPLINITĂ 


Trecură cîteva zile, dar Kolea nu reuşi să-l mai vadă pe tatăl 
său. Richard n-avea de loc intenția s-o facă pe milostivul. Nu 
ştia nici un cuvînt ruseşte, dar gesturile lui erau atît de 
elocvente, încît Kolea se obişnui repede să-l înţeleagă dintr-o 
privire: să spele vasele, să curețe cizmele lui Werner sau, 
înarmîndu-se cu un fel de perie, să măture pe jos. Insuşi Werner 
uitase parcă de existenţa băiatului. Majoritatea timpului şi-o 
petrecea de altfel la cîmp. Se întorcea seara tirziu şi se culca 
imediat. 

Vitea pleca devreme şi se întorcea tîrziu, mort de oboseală şi 
flămînd. La bucătărie se mînca prost, iar Kolea, cînd putea, 
ascundea şi pentru el din ceea ce reuşea să ia de la Richard, 
care se dovedea foarte gospodăros, dar foarte zgircit. 

Odată, într-o seară, Vitea se întoarse tare tulburat. li făcu lui 
Kolea semn să-l urmeze în cămară şi îi povesti în şoaptă că în 
cursul zilei la bucătărie se petrecuse ceva ciudat. Unul dintre 


prizonieri venise cu căzănelul după mîncare. Bucătarul — un 
gefreiter foarte sever şi care urmărea întotdeauna cu severitate 
ca porţiile să nu fie mai mari decit cele reglementare — îi 


aruncase în căzănel o bucată de carne şi în acelaşi timp îi făcuse 
cu ochiul. Ce-o fi însemnînd asta? 

— Dar cine-i prizonierul? întrebă Kolea. 

— Nu ştiu — răspunse Vitea. 

— El te-a văzut pe tine? 

— Nu m-a văzut, dar eu am simţit că e ceva necurat la mijloc şi 
m-am ascuns după maşina de gătit. M-am ascuns şi am 
aşteptat... 

— Ei — zise Kolea — poate că gefreiterului i-a fost pur şi simplu 
milă de el. 


— „l-a fost milă”! îl îngînă Vitea. Ţi-ai găsit! Ăstuia-i pare rău şi 
după nişte cartofi putrezi... Nu, aici e altceva la mijloc... 

— Ce crezi că poate să fie? întrebă repede Kolea. Începu să-şi 
dea seama cam ce bănuieli îl frămîntau pe Vitea. 

— Prizonierul acela probabil că este un trădător şi din cauza 
asta i se dă mai multă mîncare — spuse Vitea. 

Lucrurile luau o întorsătură gravă. Cum să procedeze? Ei nu 
ştiau nici numele, nici prenumele prizonierului. 

— Ştii ceva? zise Kolea. Hai să ne-ascundem seara undeva, 
după vreun gard, şi cînd se vor întoarce de la lucru, tu să mi-l 
arăţi. Să vedem din care grup face parte. 

Vitea consimţi. 

Cu o jumătate de ceas înainte de ora cînd prizonierii erau aduşi 
de la lucru, băieţii se pitiră în nişte tufişuri dese din marginea 
drumului, în apropiere de casă. Chiar dacă i-ar fi găsit cineva 
acolo, nu i-ar fi trecut prin minte că acesta e un punc: de 
observație. Nişte copii care se joacă.. 

Pe drum se ivi, în sfirşit, coloana de prizionieri. Mergeau încet, 
abia tiîrîndu-şi picioarele; pe cei care erau istoviţi peste puteri, 
tovarăşii lor îi duceau de subsuori. 

Vitea îi urmărea cu încordare. Uneori i se părea că îl vedea pe 
omul care venise la bucătărie, dar de fiecare dată îşi dădea 
seama că se înşelase. Feţele pămintii, istovite ale prizonierilor 
se deosebeau prea puţin unele de altele. 

lar Kolea îl aştepta plin de emoție pe tatăl lui. De două ori îl 
văzuse de departe şi de fiecare dată simţea cum dorul îi strînge 
inima. Să fii alături de el şi să nu te poţi apropia! 

— la te uită! Ăsta e! făcu deodată Vitea. Îl vezi? Cel scund, cu 
părul negru. 

Kolea privi în direcţia indicată de Vitea şi simţi că i se taie 
picioarele cînd îl văzu pe Mihail, care mergea alături de tatăl lui. 
lurenev spunea ceva şi Alexei zimbea posomorit. Pe feţele lor se 
citea fră- mîntarea şi păreau preocupaţi. 

Tata trecu la vreo trei paşi de Kolea. Ce-ar fi să-l strige şi să-l 
oprească? Dar iată că vine un S.S.-ist cu automatul... Nu, nu, 
acum nu se poate! 

Cînd prizonierii dispărură după gardul în dosul căruia se afla 
lagărul, copiii rămaseră descumpăniţi. Nu ştiau cum să acţioneze 
mai departe. Kolea îi povesti lui Vitea tot ce ştia despre Mihail, 


cum îl salvase, precum şi comportarea bănuitoare a bătri- nilor 
din beci. 

Da, la mijloc e ceva necurat! Se vede că bătriînii aveau totuşi 
dreptate. 

Ziua fu lungă şi grea pentru Kolea. Avea senzaţia că pe tatăl 
său îl ameninţă o primejdie foarte mare şi se frămînta cum s-o 
înlăture. Richard îl ocări de cîteva ori pentru că se mişca încet şi 
neatent. În timpul nopţii, Kolea îi visă pe cei doi bătrîni. Se 
încruntau supăraţi la el şi îi spuneau ceva, dar atit de încet, încît 
nu putu să înţeleagă nimic. Se trezi în zori din pricina frigului şi 
nu mai adormi. 

Luă brusc o hotărîre. Se va duce în fiecare zi la bucătărie pînă 
cînd se va întîlni cu tatăl lui. Trebuie ca într-o zi să fie trimis şi 
tatăl lui după mîn- care. Văzindu-l de departe intrînd pe poartă, 
el îi va ieşi înainte. lar apoi, ca din întîmplare, se va întoarce. O 
să meargă aproape unul de celălalt, şi acest lucru nu va putea 
trezi nici o bănuială. 

In dimineaţa aceea, Richard nu se putu plinge de ajutorul său. 
Kolea se strădui din răsputeri să-i fie pe plac. Cizmele lui Werner 
străluceau ca oglinda. De pe veston fusese curăţat şi cel mai 
invizibil fir de praf. Farfuriile de pe masă erau spălate şi şterse 
cu grijă. lar lui Richard, personal, Kolea îi făcu un serviciu 
nepreţuit: îi aduse din maşina intendenţei, care se împotmolise 
în noroi, o sticlă cu rom. Richard îl plesni peste spate şi strigă: 


— Sehr gut!! 

În gura lui, asta suna ca o laudă neobişnuită. 

În felul acesta, Kolea îşi cuceri dreptul de a ieşi la ora 
douăsprezece din casă. leşi pe poartă, ţinind în mînă un 
pacheţel care-i dădea aerul unui om plecat după treburi. In 
ultimele zile, soldaţii care păzeau lagărul se obişnuiseră cu el, 
ştiind că lucrează la Werner. 

Kolea ieşi din casă chiar în clipa cînd răsuna tingirilor toaca. 
Peste vreo zece minute, pe poartă va intra primul prizonier cu 
căzănelul, iar după el vor urma şi ceilalţi. 

Băiatul porni agale, cercetind cu atenţie drumul. Porţile 
stăteau larg deschise. O santinelă cu casca înfundată pe ochi se 
plimba de colo-colo. 

Pînă să ajungă la bucătărie, Kolea se opri lîngă un gard de 
nuiele. Mai departe era primejdios să meargă. Dacă şi astăzi va 
veni Mihail, el trebuie să se ascundă înainte ca actorul să-l 
observe. 

Timpul se scurgea chinuitor de încet. Drumul pustiu era plin de 
băltoace. În sfîrşit apărură siluetele întunecate ale prizonierilor. 

lată-l pe primul care, ţinînd căzănelul strîns la piept ca pe o 
pavăză, intră în curte. E un ostaş înalt, slab, într-o uniformă 
militară, peticită. Zimbeşte victorios: cel care ia primul supa o 
nimereşte totdeauna mai grasă. 

După ostaşul cel înalt venea un om cu paltonul rupt, încins cu 
o curea subţire. Probabil unul dintre cetăţenii mobilizați la lucru. 
Ţinea căzănelul pe cap, cu o singură mină; avea o şapcă 
înfundată pe frunte, de sub care nu i se vedeau decit mustăţile 
negre. Kolea îl privi cu atenţie. Nu, ăsta nu-i Mihail. Mihail e mai 
tînăr, mai înalt şi nu are mustăţi... Pe urmă intrară şi ceilalţi. 

Pe tatăl său îl văzu în chip cu totul neaşteptat; el intrase pe 
poartă şi înainta încet pe cărarea care şerpuia de-a lungul 
gardului de nuiele. Ţinea că- zănelul în mîna stingă, iar dreapta 
o băgase după reverul mantalei. 

Înainte de a ieşi în întîmpinarea lui, Kolea îi privi cercetător pe 
toţi care se aflau prin apropiere. Nu, Mihail nu era printre ei. 

Lucrurile se petrecură aşa cum îşi închipuise, sau poate că 
totuşi puţin altfel. Cînd se apropie de tatăl său, acesta se 
împiedică de o piatră, căzu şi căzănelul se rostogoli în noroi. 
Soldaţii de la poartă începură să ridă. Kolea se apropie, luă 


1 Foarte bine! (în limba germană în text). (n.t.) 


căzănelul şi-l dădu tatălui său, care îşi scutura mantaua de 
noroi. Santinelele se întoarseră la treburile lor, iar deţinuţii care 
veneau în urma lui se grăbiră să-şi ocupe rîndul. N-aveau ei timp 
pentru astfel de fleacuri... 

— De ce ai venit aici? întrebă încetişor tata şi, ca să mai cîştige 
timp, începu să şteargă cu miîneca poala mantalei. 

— M-au trimis — răspunse tot atit de încet Kolea. Tu ai o 
misiune importantă: trebuie să memorezi bine unde se află 
cazematele. 

Tata îl privi cu atenţie: 

— Unde locuieşti? 

— La Werner. Nu sînt singur. Am un tovarăş. Şi trebuie să-ți 
mai spun ceva. Îi cunoşti pe poliţaii Vasili Dmitrici şi pe Petka? 

— Da. 

— Bine. Să ştii că vor să fugă. Le e teamă că vor fi omoriţi. 

— Ei ţi-au spus? 

— Nu, eu şi cu Vitea am auzit discuţia lor din cazemata de sub 
stogul de fîn... Să ştii un lucru, tată — şi glasul lui Kolea tremură 
— trebuie să fugi! Te rog foarte mult, tăticule, să fugi! 

Era primejdios să mai rămînă acolo. În apropiere răsunară paşii 
poliţaiului. Ridicîndu-şi căzănelul, tata porni din nou. Kolea 
rămase puţin în urmă, dar se auzeau totuşi unul pe celălalt. 

— Şi unde să mă duc? întrebă tata. 

— În pădure. Ţii minte locul unde am adunat acum doi ani, 
vara, ciuperci, la răscrucea de drumuri? In fiece seară, două 
săptămîni la rînd, o să te aştepte acolo un om. El o să te 
conducă. 

Tata îl întrebă repede: 

— ÎI cunoşti pe Mihail lurenev? Zice c-a stat închis cu tine într-o 
pivniţă... 

— Fereşte-te de el, tată, se spune că e un trădător... Bucătarul 
îi dă o bucată de carne în plus. 

— Aşa... — zise tata, mijindu-şi ochii. Şi cînd pleci tu înapoi? 

— Cît mai repede! Cum reuşim să scăpăm. 

Alexei îl privi şi, grăbind paşii, adăugă: 

— Spune celor care te-au trimis că am să fac tot ce pot. 
Aşteaptă-mă pe-aici. Cînd o să mai vin din nou după mîncare, eu 
o să scap din miini căzănelul şi pe urmă o să-l ridic. Pe jos va 
rămîne o hirtie. Ascunde-o cum trebuie. Dacă o vor găsi, te- 


aşteaptă moartea... Voi căuta să fug, dar să ştii că e foarte 
greu... 

Tata îşi trecu căzănelul dintr-o mînă în cealaltă şi porni grăbit 
spre rîndul care se înşiruise tăcut lîngă bucătărie. 

Kolea privi spatele îngust al tatălui şi inima i se strînse din nou, 
încleştată de o durere cumplită. 


C A P I T O L U L XXVII 


O LUPTĂ GREA 


Toate acțiunile lui lurenev, tot ce spunea, tot ce propunea şi 
toate insistențele îi apăreau acum lui Alexei în adevărata lor 
lumină. Părea că aflase foarte puțin. Dar bucata de carne pe 
care gefreiterul i-o băga pe furiş sub capacul căzănelului 
întregea tabloul bănuielilor. Numai protecţia unui personaj 
foarte sus-pus putea sili conducerea lagărului să-i facă astfel de 
concesii lui lurenev. 

Astăzi, cînd dădu căzănelul prin fereastra bucătăriei, îşi aruncă 
privirea înăuntru şi observă într-un ungher întunecos un băiat 
voinic, cu capul rotund, tuns ca un arici, care şedea pe un 
scăunel şi spăla nişte ridichi. „Asta trebuie să fie prietenul lui 
Kolea. De-acolo vede el, probabil, toate mişcările bucătarului şi 
e sigur că băiatul n-a greşit.” 

Lui Alexei nu-i ieşea din cap scena aceea mută, dar atit de 
semnificativă, cînd de lurenev se apropiase ofiţerul hitlerist. Işi 
amintea de asemenea cu cîtă abilitate reuşise lurenev să 
schimbe discuţia în timpul convorbirii lor de acum citeva zile. 
Intorsese în aşa fel vorba, de parcă Alexei ar fi fost un trădător. 
Cît era de viclean! Cu un astfel de om e greu să lupţi, dar 
trebuie, este absolut necesar, pentru că altfel îi va omori el pe 
toţi. 

Alexei socoti că a sosit clipa cînd el nu mai are dreptul să tacă. 
Trebuie să împărtăşească şi tovarăşilor săi bănuielile care-l 
frămiîntă. Dar şi de astă dată trebuie să fie cît mai prudent şi 
mai prevăzător, căci e de ajuns un singur pas greşit, şi lurenev 
va înţelege că a fost demascat. 

Seara, Alexei îi şopti lui Eremenko că vrea să stea de vorbă cu 
el. Profitind de un moment cînd toţi se pregăteau de culcare, 
ieşiră în curte şi, aprinzîndu-şi ţigările, se rezemară de gardul de 


nuiele. Pînă la ora culcării mai aveau vreo zece minute şi de-a 
lungul satului se vedeau patrulele de noapte. 

Eremenko ascultă cu atenţie ce-i spunea în grabă şi încilcit 
Alexei, iar pe faţa lui istovită şi nebărbierită apăru o expresie de 
nelinişte. 

— Şi ce-ai de gînd să faci? întrebă el. 

— Vreau să-l verific pe lurenev pentru ultima oară. Ohotnikov îi 
expuse noul său plan. 

— E cam riscant — zise Eremenko, încreţindu-şi fruntea. Şi 
dacă n-ai să reuşeşti, ce-o să se întîmple? 

— Oricum, nu avem altă soluţie. Dacă rămînem pe loc, pierim. 
Dacă îl ascultăm pe lurenev, tot în şanţ nimerim... Aşa că e mai 
bine să riscăm. 

— Ei, şi cu cine ai de gînd să mai vorbeşti? îl întrebă Eremenko. 
Pentru astfel de lucruri, două capete nu sînt de ajuns. 

— Da’ tu ce crezi, cu cine mai putem vorbi? 

— Cu Kravţov. 

Locotenentul luri Kravţov suferea îngrozitor din pricina 
detenţiunii. Foarte tînăr — n-avea nici douăzeci de ani — era un 
om cinstit şi plin de avînt. Nu se putea împăca de loc cu faptul 
că viaţa lui trebuie să se sfirşească în dosul unui gard de sîrmă 
ghimpată. Uneori îşi pierdea curajul, umbla posomorit şi abătut, 
dar sufletul lui tînăr biruia şi locotenentul redevenea vesel şi plin 
de viaţă. Avea încredere în Alexei şi, fără să stea pe ginduri, l-ar 
fi urmat oriunde. 

— Da, şi cu lura trebuie să stau neapărat de vorbă — rosti 
Alexei. Dar el e o fire prea înflăcărată şi mi-e teamă să nu ne 
facă vreo încurcătură. 

— Cu atît mai mult trebuie să-l pregătim. 

Doi poliţai se apropiară de gard. 

— Ei — strigă unul — intră în casă! Pînă la culcare mai sînt 
două minute! 

Eremenko se îndepărtă de gard, dar Alexei rămase locului. 

— Vasili Dmitrici, dă-mi te rog un foc! zise el, adresîndu-se 
unuia dintre poliţai care stătea cu picioarele răşchirate. 

— Ce, eu pentru tine sînt Vasili Dmitrici? urlă acesta. Nu 
cunoşti disciplina? Hai, cară-te, că acu’ ţi-arăt eu ţie! 

— Poate tu, mă Petea, faci rost de un foc? se adresă liniştit 
Alexei celui de-al doilea poliţai, care privea mirat la prizonierul 
ăsta atit de obraznic. 


— Du-te, hai, pleacă! zise Petea. Ce, ai chef de vorbă? Că doar 
nu eşti deopotrivă cu noi. 

— Poate c-o să fim deopotrivă. De unde ştii că nu? insinuă 
Alexei. Miine voi ne escortaţi? 

— Nu se ştie. S-ar putea ca noi să vă escortăm — răspunse 
Vasili Dmitrici. Dar ţie nu ţi-e totuna? 

— Pesemne că nu mi-e totuna, dacă întreb — spuse cu tilc 
Alexei. Păsările zboară pe cîmp şi află multe lucruri despre 
oameni! Miine am să stau de vorbă cu voi — şi intră în urma lui 
Eremenko în casă, lăsîndu-i pe cei doi poliţai nedumeriţi şi în- 
grijoraţi. 

Ce să însemne aluzia asta ciudată a prizonierului? Ştie într- 
adevăr ceva? Despre ce vrea să vorbească cu ei? Umblind prin 
satul adormit, se gîn- diră mult timp şi se hotăriră să nu înceapă 
ei discuţia; dar dacă prizonierul va insista să intre în vorbă cu ei, 
să-l asculte. lar dacă va trăncăni cine ştie ce bazaconii, atunci îl 
vor împuşca pe loc pentru „tentativă de evadare”. 

Dimineaţa, Alexei nu reuşi să se apropie de Krav- ţov, deoarece 
a fost trezit mai devreme ca de obicei şi dus la cîmp, iar în 
timpul lucrului n-a putut vorbi din cauza lui Mihail şi a celor doi 
poliţai, care se învirteau mereu pe acolo. După privirile 
îngrijorate pe care i le aruncau lui Alexei, acesta îşi dădu seama 
că sînt neliniştiţi. „Frămîntaţi-vă, frămiînta- ţi-vă — îşi spunea 
Ohotnikov. O să fiţi mai cumsecade după aceea!” 

Privind grupul de oameni care lucrau paşnic pe cîmpul 
nesfirşit, ar fi fost greu să-ţi închipui că aici au început să 
clocotească nişte patimi care poate se vor dezlănţui. li vedeai 
cărînd pămînt, montînd scheletele de oţel ale cazematelor, 
amestecînd cimentul. Nimic nu trăda încordarea lor lăuntrică, 
acea tensiune care, dintr-o clipă într-alta, se poate transforma 
într-o explozie... 

Timpul se scurgea cumplit de încet. Din sat se auzi în sfîrşit 
mult aşteptata toacă. 

Petka strigă cu glas sonor: 

— Lasă lucrul! Pauză! şi-i privi pe toţi cu ochii lui severi. lar tu, 
lurenev, du-te după mîncare! Grăbeş- te-te! 

lurenev apucă iute cu un gest obişnuit căzănelul care se afla 
deoparte şi, vesel, făcu din mină tuturor, pornind în grabă spre 
sat. Alexei îl privi cu ură, gîndindu-se: „Du-te, nemernicule, şi ia- 
ţi bucata de carne pe care o-nfuleci pe drum!” 


Acum putea să stea de vorbă. Se aşeză alături de Kravţov, care 
se rezemase obosit de fundaţia de beton a unei cazemate, 
întinzîndu-şi palmele înguste, cu degete lungi. 

— lura, trebuie să-ţi comunic un lucru foarte important — rosti 
el, zimbind, pentru ca poliţaii care miîncau în apropierea lor, 
stind pe nişte birne, să creadă că îi spune o glumă. Ştim precis 
că lurenev e un trădător. 

La aceste, cuvinte, Kravţov sări împins parcă de un arc, păli şi 
întoarse spre Alexei o faţă atît de schimonosită, încît acesta se 
sperie. 

— Nu cred! Nu pot să cred! zise el, aproape ti- pînd. E o 
scorneală. Ai vreo dovadă? 

Alexei nu se aşteptase ca vorbele lui să provoace o reacţie atit 
de furtunoasă. 

— Mai încet, potoleşte-te! îl apucă pe Kravţov de mînă şi, cu 
forţa, îl sili să se aşeze la locul lui. Sînt fapte verificate. Eu n-o 
fac de dragul de a-l compromite... Dar să fii foarte prudent cu el. 
Alexei se abţinu să vorbească mai mult, deoarece nu ştia ce 
poate să facă băiatul acesta, care este foarte cin-stit, dar fără 
un pic de stăpiînire de sine. Bagă de seamă — continuă sever 
Alexei — nu cumva să te trădezi fată de Mihail... Poţi să ne pierzi 
pe toţi, şi pe tine, şi pe noi. 

— Bine — şopti Kravţov — dar eu am să verific. Eu trebuie să 
mă conving. Nu pot să trăiesc dacă omul în care am avut atita 
încredere e un trădător. 

Alexei se ridică şi se apropie de birnele pe care şedeau poliţaii. 

— Poftă bună, domnilor poliţai! zise el cu o uşoară ironie în 
glas. 

— Da' tu, mă rog, ce pofteşti? întrebă supărat Vasili Dmitrici, 
privindu-l cu coada ochiului. lar ai venit să trâăncăneşti? 

— Vai de mine, se poate? Am de discutat ceva serios. 

— Ce discuţii putem avea noi cu tine? rise batjocoritor Petka. 
Treaba ta e să sapi, iar a noastră, să privim... 

— Dacă nu vreţi să staţi de vorbă cu mine, treaba voastră — 
făcu Alexei, dînd din umeri. O să vină ea vremea şi-o să vă pară 
rău. 

— Da' cînd o să vină vremea aceea? întrebă Vasili Dmitrici, 
făcînd ochii mici. 

— Cînd o să terminăm toate cazematele. Atunci o să vină!... 

Poliţaii se priviră între ei cu înţeles. 


— Haide, haide, dă-i drumul! zise Vasili Dmitrici. Cu ce vrei să 
ne înspăimînţi? 

Alexei pricepu că în adîncul inimii amîndoi sînt foarte speriaţi. 
Sînt ei grosolani, îngîmfaţi, dar de fapt le e teamă. Le e teamă 
fiindcă se aşteaptă să-şi primească plata pentru toate cite au 
făcut. Da, Kolea îi dăduse cheia potrivită pentru sufletul acestor 
oameni. 

— După muncă, să mă opriţi să stăm de vorbă fără martori — 
grăi Alexei. 

Vasili Dmitrici clătină din cap: 

— Nu se poate. O să trezim bănuieli. Zi acuma, că nu te-aude 
nimeni. 

— Nu — se încăpăţină Alexei — acum nu e timp. Trebuie să 
lucrăm! şi se îndepărtă de poliţai, lăsîn- du-i şi mai nedumeriţi. 

Între timp, lurenev se întorsese cu căzănelul cu mîncare. 
Observase că Alexei stătea de vorbă cu poliţaii. 

De data asta era foarte puţină supă, iar steluţele de grăsime şi 
boabele de mei se vedeau doar ici- colo. Mîncau toţi, aşezaţi în 
cerc, luînd cu lingura pe rînd din supă. 

Kravţov, care de obicei se aşeza alături de lurenev, îşi schimbă 
locul şi, ducîndu-şi lingura spre că- zănel, îl privea cu duşmănie 
pe fostul său prieten. „Nu cumva să ne facă pocinogul! se 
gîndea îngrijorat Alexei. Rău am făcut că i-am vorbit deschis!” 

Sfîrşind de mîncat, lurenev îşi băgă lingura în carimbul cizmei 
şi aşa, în treacăt, îl întrebă pe Alexei: 

— Ai tutun? 

— Am. 

— Hai şă fumăm! 

Se îndepărtară amindoi şi Mihail începu să-l interogheze. 

— Despre ce-ai vorbit cu ei? întrebă el, arătînd cu capul spre 
poliţai. 

— Despre vreme — rise Alexei. 

— Eu nu glumesc! şi în glasul lui lurenev răsună ameninţarea. 

— Da', de fapt, de ce mă descoşi? Cu ce drept? 

Mihail aprinse chibritul: 

— Uite care-i adevărul: după cele ce mi-ai spus, nu mai pot 
avea încredere în tine! Discuţia ta cu poliţaii mă face să devin 
bănuitor... 

— Nu cumva crezi că, hotărindu-mă să trădez, aş fi săvirşit 
lucrul acesta în văzul tuturor? 


— Îţi cer în mod categoric să-mi spui despre ce aţi vorbit — 
repetă aspru lurenev. Sau ceea ce voi face de-acum înainte mă 
priveşte numai pe mine... 

— Adică ce vrei să spui? 

— Nu sînt obligat să mă destăinuiesc duşmanului meu... 

— Aşadar, iată cum ai început să vorbeşti! şi Alexei trase adînc 
din ţigară. Bine, fă cum vrei! 

Întorcîndu-se brusc, luă lopata şi cobori în cazemată... 

Aproape tot restul zilei lucrară alături, instalînd cupola de 
beton. Uneori mîinile li se atingeau, dar amîndoi şi le retrăgeau 
în grabă. O ură reciprocă, care pînă acum sălăşluise undeva, în 
adîncul fiecăruia dintre ei şi nu-şi găsise multă vreme o portiţă 
de ieşire, se aprinsese brusc şi într-o clipă atinsese paroxismul. 

„Dar dacă ăsta ştie locul unde-mi păstrez schiţele? Sau poate l- 
a văzut pe Kolea?” îşi zise Alexei şi gîndurile cele mai negre 
încolţiră în mintea lui, învolburîndu-se ca un virtej. 

Din pricina muncii îndelungate îl durea spatele. Alexei se 
îndreptă din şale, scrişnind de durere. Cît de bine e să stai 
măcar citeva clipe neîncovoiat, cu umerii drepţi, şi să respiri 
adînc aerul purificat de prima zăpadă! 

Deodată, privirea lui se opri asupra unei gropi întunecate din 
cazemata vecină. Armătura pentru această cazemată întîrzia 
undeva, pe drum, şi Werner ordonase ca pentru o bucată de 
timp să se întrerupă lucrul. 

Alexei vedea parcă şanţul îngust şi scurt, o cotitură bruscă, 
apoi o mică distanţă şi altă cotitură. După aceea, fundaţia 
adîncă, cu pereţii abrupți. Nu demult, în această fundaţie, grupul 
lui trecuse prin clipe foarte grele! Într-o zi, profitînd de faptul că 
poliţaii plecaseră la treburile lor, Alexei îşi chemase tovarăşii la o 
scurtă consfătuire. Poliţaii plecau din cînd în cînd, considerînd că 
nimeni nu poate fugi. Cîmpul neted se întindea pînă în zare şi n- 
aveai unde să te-ascunzi. Glonţul te-ajungea repede din urmă... 
Stind cu spatele spre şanţ pe marginea fundaţiei, Ohotnikov 
privea în urma poliţailor şi nu observase — cum de altfel nu 
observaseră nici ceilalţi — că Kravţov ieşise tiptil din fundaţie pe 
cealaltă parte, ascultase discuţia lor, iar apoi se ivise în chip 
neaşteptat şi îi speriase pe toţi. Nimeni nu se gindea că acest 
şanţ este asemănător unui tub acustic! lurenev nu voise să 
creadă şi se dusese în mod special după cotitură, să asculte... 


Alexei zîmbi posomorit. Ce-ar fi să repete acum acelaşi lucru, 
dar nu în glumă, ci în serios? „,O să se prindă el, sau nu?” şi 
Alexei îl privi cu coada ochiului pe lurenev, care aranja plăcile 
de beton. „,Ce-ar fi să-ncercăm? Dacă iese, bine. Dar dacă 
nu?”... şi Alexei căzu pe gînduri. Da, miza era în-tr-adevăr foarte 
mare... Propria lor viaţă!... 

„Şi deodată se simţi cuprins de o pornire răutăcioasă care-l 
ardea ca o flacără. Oricum, tot trebuie să moară! Ultima discuţie 
cu lurenev era de fapt şi ultimul avertisment. Acum actorul o să 
facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a-l pierde pe Alexei, mai 
ales că are în mină atuuri atît de puternice ca refuzul lui de a 
evada, precum şi discuţia cu poliţaiul. Nu, dacă tot trebuie să 
acţioneze, atunci să acţioneze imediat, fără nici o amînare. Cite 
nu se pot întîmpla peste noapte! lurenev ar fi în stare să instige 
pe careva să-l omoare ca pe-un trădător sau îi va trăda el pe 
toţi. Lucru foarte posibil, de altfel, fiindcă ştie că viaţa lui atîrnă 
de un fir de păr. Se poate întîmpla de asemenea ca cei doi 
poliţai să fie trimişi a doua zi în altă parte, şi atunci el, Alexei, n- 
o să-şi poată pune planul în aplicare. Şi chiar dacă va rămîne în 
viaţă, în ochii celor din jurul lui el nu va mai preţui nici cît o 
ceapă degerată, toţi se vor feri ca de un lepros. Încearcă şi 
demonstrează că tu ai avut ginduri curate şi planuri chibzuite 
spre binele lor! Pe marginea gropii, tovarăşii te vor blestema în 
răpăitul automatelor. Nu, el, Alexei, nu va lăsa ca lucrurile să 
ajungă pînă acolo! 

Alegind un moment prielnic, cînd poliţaii, cărora li se urise să 
tot umble printre oamenii care munceau, se aşezară pe bîrne să 
fumeze, Alexei lăsă lopata şi se apropie de ei. 

— Uite ce e, Vasili Dmitrici — zise el — ai dreptate, îmi dau 
seama că nu se poate să mă opreşti după muncă... 

— Ei, spune, ce vrei? şi politaiul scuipă într-o parte. 

— Vreau să mă duceţi la cazemata de colo! Am lăsat înăuntru 
uneltele, nişte căldări şi nişte răngi... acolo o să putem sta 
liniştiţi de vorbă. 

Poliţaii se priviră între ei. 

— Ei, vezi — rosti alene Petka — asta se poate! Şi cînd să te 
ducem? 

— Uite ce e, eu mai lucrez puţin; pe urmă te apropii de mine şi 
mă strigi... 


— Bine, acum cară-te — grăi cu un aer ocrotitor Vasili Dmitrici. 
Văd eu că ai mîncărime la limbă. Deh, să stăm de vorbă, dacă 
aşa ţi-e cheful... Nu-mai bagă de seamă, să spui lucruri serioase, 
că de nu... — şi cu un gest elocvent puse mina pe automatul de 
lîngă el. 

Alexei se întoarse şi, liniştit de parcă discuţia aceasta n-ar fi 
însemnat nimic pentru el, plecă... Nimeni nu putea şti cît de 
greu îi venea să joace rolul acesta cumplit, rol care-i cerea să 
joace mai bine decit un actor de profesie şi decît un trădător de 
profesie!... 

Din mijlocul celor ce lucrau se aţinteau spre el privirile 
pătrunzătoare şi încruntate ale lui lurenev, dar Alexei se prefăcu 
a nu-l vedea. Două discuţii tainice cu poliţaii în aceeaşi zi, în 
prezenţa tuturor! De bună seamă, lurenev folosise din plin acest 
sistem de vreme ce se uita la el cu atita neîncredere. Cînd 
Alexei se apropie, toţi amuţiră, prefăcîndu-se că muncesc. 
Numai după privirea tulburată şi plină de desperare a lui 
Kravtov, Ohotnikov îşi dădu seama că băiatul era complet 
dezorientat. 

Peste vreo cinci minute, poliţaii se sculară de pe birne, îşi 
puseră pe umăr automatele prinse de curea şi se apropiară de 
ei. 

— Ei, Ohotnikov — strigă Vasili Dmitrici — ia vino-ncoa'!... 

— larăşi! auzi Alexei în spatele său exclamaţia surdă a lui 
lurenev. 

Alexei mai înfipse de cîteva ori lopata în pămînt. Vasili Dmitrici 
intrase însă bine în rol: 

— Ce, vrei să-ţi mai spun o dată? răcni el, înfuriat. 

Atunci Alexei înfipse lopata în pămînt şi începu să coboare de 
pe moviliţa unde lucrau. Toţi îl urmăriră într-o tăcere de 
mormmt. 

Poliţaii n-au spus pentru ce-l cheamă pe Alexei, şi lucrul acesta 
părea misterios. Ce caută el în cazemata neterminată? De ce l- 
au dus acolo? Şi deodată, toţi îşi aduseră aminte de consfătuirea 
pe care o ţinuseră nu demult. Un loc mai bun nici că se putea 
alege. Ohotnikov se va înţelege cu poliţaii. Dar ce anume? Acum 
e limpede de ce a refuzat să fugă împreună cu ceilalţi. Are cu 
totul alte intenţii. Probabil vrea să devină poliţai. De aceea s-a 
împrietenit cu ei... la te uită cum merg împreună de parcă nu l- 
ar duce ei pe el, ci el pe ei! 


lurenev căuta să stirnească şi mai mult, prin aluzii răutăcioase, 
neîncrederea faţă de Ohotnikov. Stătea în mijlocul prizonierilor 
şi îşi bătea joc de fiecare gest al lui Alexei. Eremenko încercă să- 
i ia apărarea, dar primi pe loc un pumn zdravăn în spate. 

— Ţine-ţi gura, mă! îţi aperi prietenul, ai? strigă Sviridov. 

Scund şi vînjos, se supunea fără cricnire la orice muncă oricît 
de grea; adeseori îl ajuta şi pe Eremenko. Dar acum nu mai 
avea încredere nici în el, nici în Ohotnikov, 

Cînd poliţaii şi Alexei dispărură din văzul lor, prizonierii tăcură 
un timp abătuţi. Lucrurile se petreceau exact cum afirmase 
lurenev. Omul în care avuseseră încredere desăvirşită trece 
chiar sub ochii lor de partea duşmanului şi se obrăzniceşte într- 
atit, încît nici nu caută să ascundă lucrul acesta. 

lurenev chibzuia cu ochii închişi. Deodată îi deschise, se uită la 
fundaţie şi se întoarse spre Kravţov, căruia, de enervare, îi 
tremura buza de sus: 

— lura! la du-te şi trage cu urechea. Tu ai experienţă! 

Kravţov făcu un pas înainte, dar se opri nehotărit. 

— Măi, da’ laş mai eşti, frăţioare! spuse dispreţuitor lurenev, 
strimbîndu-se. Cînd lucrurile au luat o întorsătură serioasă, dai 
bir cu fugiţii! 

In timpul acesta, Alexei şi poliţaii şedeau în adîncul fundaţiei, 
pe o movilă de pietriş, şi discutau. Poliţaii voiau să-şi recapete 
autoritatea pierdută, dar nu reuşeau, din care cauză se înfuriau 
şi mai tare. Un nepricopsit de prizonier i-a tîrit pînă aici, în 
groapa asta afurisită, şi acuma stai şi aşteaptă pînă cînd va 
binevoi el să spună pentru ce a fă- cut-o... 

lar Alexei tărăgăna, îndrugind verzi şi uscate, dar nu sufla o 
vorbă despre motivul care-l adusese aici. Uneori tăcea, privind 
în direcţia şanţului, de parcă ar fi tras cu urechea, şi calmul lui îi 
înfuria şi mai abitir. 

— Ei, hai, n-o mai întinde atita! izbucni în cele din urmă Vasili 
Dmitrici. Zău, uite, îţi spun cu fru- mosu’: dacă nu începi, acu’ îţi 
trag una cu patul armei! De ce ne-ai adus aici? Ce vrei de la noi? 
Vorbeşte! 

— Bine — făcu fără grabă Alexei. Nervii îi erau încordaţi la 
maximum: nu greşise cumva socotelile? Dacă-i aşa, atunci el nu 
va mai pleca de aici, îi va ataca pe poliţai, şi chiar dacă îl vor 
omori, altă soluţie tot nu exista. Luînd această hotărtîre, simţi că- 
| cuprinde o linişte desăvirşită. Bine — repetă el încet. Începem! 


Şi ascultă din nou, deoarece i se păruse că undeva, pe fundul 
şanţului, scîrţiise pietrişul. 

— Ce tot tragi cu urechea? se înfurie Petka. Haide, zi odată! 

— Aşadar, domnilor politai — începu cu glas tare Alexei — vă 
aduceţi aminte de cazemata de sub stog?... După cum păli Vasili 
Dmitrici şi după cum se rezemă moale Petka, cu spatele într-un 
colţ, el înţelese că lovitura nimerise în plin şi încă o dată îi 
mulţumi în gînd lui Kolea. V-aduceţi aminte sau nu? repetă el. 

— Da, cunoaştem noi o astfel de cazemată — zise prudent 
Vasili Dmitrici. Şi ce-i cu asta? 

Alexei se aplecă înainte, sprijinindu-şi coatele pe genunchi: 

— Uite ce-i cu asta! Acum citeva zile, voi amîndoi, aflindu-vă în 
această cazemată, v-aţi înţeles să fugiţi. 

Vasili Dmitrici sări în picioare, cu mîna pe automat: 

— Minţi, ticălosule!... Aşa ceva nu s-a întîmplat... Acu’ te omor! 

Alexei rămase imperturbabil. 

— Haide, omoară-mă — zise el, calm. Ce mai stai? Omoară- 
mă... Dar chiar astăzi comandantul lagărului va afla tot. Inţelegi? 
Crezi cumva că sînt mai prost decit tine? Am lăsat într-un loc 
sigur o scrisoare. După moartea mea, scrisoarea va fi găsită 
imediat. Ei, poate acum ai înţeles, flăcăule, şi o să laşi jos jucăria 
asta. Petka, spune-i tu! Văd că eşti mai înţelept. Hai mai bine să 
vorbim liniştiţi! 

Petka se sculă şi-l trase pe Vasili de mînecă. 

— Bine! rosti el, împăciuitor. Să-l ascultăm. De împuşcat putem 
să-l împuşcăm oricînd... 

Vasili îşi roti furios ochii şi se aşeză din nou la locul său. 

— Da’ ce treabă ai cu noi, mă? întrebă el cu glas surd. După cit 
văd eu, ţi s-a urit cu viaţa... 

— Nu, dimpotrivă — zimbi Alexei. Şi eu vreau să trăiesc, cum 
vreţi şi voi... De aceea interesele noastre sînt comune. 

— Şi ce vrei de la noi? întrebă Petka. 

Alexei privi din nou spre şanţ; acum era aproape sigur că după 
cotul cel mai apropiat se află cineva. 

— Eu vreau să v-ajut — zise el. 

— Să ne-ajuţi! exclamă Vasili. Ah, a dracului pramatie mai eşti! 

Mai mult nu se mai puteau preface. Petka se apropie de Alexei 
şi-l întrebă cu un aer grav: 

— Ştii un loc unde am putea merge?... 

Alexei dădu din umeri: 


— Dacă plecăm împreună, atunci găsesc eu drumul! 

— Dar ciţi o să fim? Numai tu şi noi? şi Petka ridică trei degete. 

— Nu, de ce? Se vor mai găsi şi alţii... 

— Ai auzit? se adresă Petka lui Vasili. 

Acesta încuviinţă tăcut din cap, şi pe faţa lui se ivi pentru 
prima oară o licărire omenească. 

— Eu, băieţi, vă propun să fugiţi împreună cu noi — zise Alexei. 
De aceea v-am chemat aici. Ştiţi foarte bine: dacă rămînem aici, 
şi pe noi, şi pe voi ne-aşteaptă aceeaşi soartă. Dar dacă o să 
mergeţi cu noi, o să spunem acolo că voi ne-aţi scăpat şi atunci 


o să fiţi iertaţi... 
— Unde „,acolo”? întrebă Vasili. 
— Ei, prea multe vreţi să ştiţi — zise Alexei, ri- dicînd din 


sprinceană. Cînd o s-ajungi „acolo”, o să vezi... 

— Ehei, în primejdioasă treabă ne tragi tu, Ohotnikov! oftă 
Petka. Da. Chiar foarte primejdioasă. 

Alexei îşi desfăcu miinile în lături: 

— Gîndiţi-vă şi... mă rog... cum vreţi, că voi vă sînteţi stăpîni!... 

Vasili se ridică: 

— Ei, bine, am stat cam mult. Acum trebuie să plecăm! îşi 
potrivi automatul pe umăr. O să ne mai gindim. Pentru treaba 
asta trebuie să-ţi pui mintea la contribuţie... 

— Şi cînd o să-mi daţi răspunsul? întrebă Alexei. 

— Miine dimineaţă cînd o să vă ducem la lucru — răspunse 
Petka. 

Alexei ridică mîna: 

— Dar hai să ne-nţelegem: dacă veţi refuza, socotiți că discuţia 
asta nici n-a avut loc... Că altfel, înţelegeţi şi voi... Şi tăcu 
semnificativ. 

Petka zimbi posomorit: 

— Atita lucru înţelegem! Degeaba ne înspăi- minţi! Tu să-ţi ţii 
limba-n gură, că noi sîntem învăţaţi... Se apropie de Alexei şi 
întrebă încetişor: Da' cum de-ai aflat despre discuţia asta? Că 
atunci, în cazemată, am fost numai noi doi... 

Alexei făcu ochii mici: 

— la spune, ce crezi, cîţi sîntem noi aici? 

— Unde? 

— Aici! 

— Trei... 


— AŞ! Nu ştii să numeri! la uită-te cine-i acolo, după cotitură. Şi 
mai repede, pînă n-apucă să fugă!... 

Pe faţa lui Petka se aşternu o spaimă cumplită. Ochii se 
holbară şi politaiul începu să tremure din tot corpul, cuprins 
subit de patima vînătoarei. Strîn- gîndu-şi automatul la piept, se 
năpusti în şanţ, îm- brîncindu-l pe Alexei. In aceeaşi clipă se auzi 
tropăit de paşi. Pesemne că omul fugea spre ieşire cît îl ţineau 
picioarele. 

— Stai! strigă Petka cu glas subţire. Stai, că de nu, trag! şi 
dispăru în fundul şanţului. Vasili nu se putu stăpiîni şi porni în 
goană după el. Alexei auzi undeva, în fund, glasurile tulburate 
ale cîtorva oameni, dar nu putu să distingă nici un cuvînt. Dar 
cînd glasurile se apropiară, Alexei desluşi limpede vocea din 
pricina căruia înfruntase o primejdie atît de mare. Era lurenev. 

Peste o clipă, Petka îl îmbrînci pe lurenev din şanţ în fundaţie şi 
rămase în urmă, fără a lăsa automatul din mînă. lurenev stătea 
liniştit, chiar provocator de liniştit, de parcă el ar fi fost aici cel 
mai mare. 

— Ai auzit tot? îl întrebă calm Alexei. 

— Da, tot — răspunse lurenev, cu glas tare. 

— Şi ai înţeles? 

— Tot. 

— Şi-acum mai susţii că sînt un trădător? 

— Da! răspunse batjocoritor lurenev, privindu-l drept în ochi. 

— De ce? 

— Pentru că asta mă va salva pe mine! 

— Cîine!... 

Vasili se apropie de Alexei şi-i puse apăsat mîna pe umăr: 

— la ascultă, Ohotnikov! El zice că pînă acum ai îndrugat 
numai minciuni! Vrei să ne duci cu vorba! 

Alexei zvîrli cît colo mîna lui Vasili de pe umăr: 

— La cine pleci urechea? Ăsta-i un provocator! E în slujba 
gestapoului! 

Petka tresări şi lăsă automatul în jos. la te uită în ce 
încurcătură au nimerit! 

lurenev se aşeză pe un morman de pietriş. 

— Şi-acum, Ohotnikov, să dăm cărţile pe faţă — zise el, 
gustindu-şi satisfăcut puterea. Da, tu ţi-ai dat seama cine sînt. 
Sînt într-adevăr în slujba gestapoului. Şi putrezesc aici, alături 
de tine, ca apoi să te predau! Da, sînt un trădător! Dar tu ai să 


mori, iar eu am să trăiesc... Şi uite, ăştia — continuă el, arătînd 
spre poliţaii, care, cuprinşi de spaimă, se stringeau lingă perete 
— te vor împuşca chiar acum, din ordinul meu. Te vor împuşca 
pentru că ei vor să trăiască şi numai eu singur pot să le acord 
iertarea. 

— Dar ei pot să te ucidă şi pe tine! strigă Alexei. 

— Nu, nu pot! rosti liniştit lurenev, dînd din cap. Dacă mă vor 
ucide, vor fi şi ei împuşcaţi. Nimeni n-o să-i creadă că am fost 
omorît încercînd să fug sau pentru că nu m-am supus unui 
ordin... Nu! Nu pot! Tu însă ai să mori ca un trădător mirşav, şi 
mormîntul tău se va acoperi de scaieţi. Ridică mîna, poruncind 
poliţailor: la trageţi o rafală în el! Şi deodată, întorcîndu-se, 
începu să răcnească sălbatic: Trageţi, vă ordon!... Sau vă 
împuşc pe voi! 

Poliţaii ridicară automatele. O clipă încă, şi Alexei ar fi fost 
omorît. Dar în aceeaşi clipă, sus, pe marginea fundaţiei, apăru 
un om care strigă: 

— Staţi!... Nu trageţi! 

Toţi întoarseră privirile şi-l văzură pe Kravţov, care ţinea în 
miîini, deasupra capului, un drug de fier. Tînărul era 
înspăimîntător în furia lui nestă- pînită. 

— Am auzit tot! zise el. Şi de data asta am fost aici! Tu, cîine — 
şi se plecă spre lurenev — nu poţi muri din pricina unui glonţ, 
dar poţi foarte bine crăpa printr-o întîmplare nenorocită! 

lurenev, cuprins de spaimă, se lipi de zidul fundaţiei. 

— Ce faci?!... urlă el. 

Dar chiar în aceeaşi clipă, drugul de fier zvîrlit cu putere îi 
zdrobi capul. lurenev se prăbuşi. 

Kravţov sări jos şi se năpusti spre Alexei. 

— Am să spun tuturor adevărul şi oamenii vor avea din nou 
încredere în tine — zise el, plin de însufleţire. 

Poliţaii, cu automatele lăsate în jos, rămaseră lîngă trupul 
neînsufleţit al lui lurenev, apoi Petka zise: 

— Ce om imprudent! l-am spus doar să nu se bage sub drug, 
că poate să-i cadă în cap!... 

Vasili, oftînd adînc, adăugă şi el: 

— Uite aşa se întîmplă! S-apucă omul de un lucru care nu-l 
priveşte, bagă nasul unde nu-i fierbe oala, şi pe urmă pierde-ţi 
timpul cu înmormînta- rea iui! 


„„Kurt Meyer, care în aceeaşi seară se pregătea să se 
întilnească cu lurenev, aflind despre moartea lui neaşteptată, fu 
cuprins de o furie sălbatică. Dar şi cele mai minuţioase cercetări 
confirmară că lurenev căzuse victima propriei sale imprudente. 

Kurt Meyer nu făcea însă parte dintre oamenii care pot fi uşor 
convinşi... Şi luă anumite măsuri... 


C A P I T O L U L XXIX 


ŞI ACUM — LA TREABĂ! 


Kolea aştepta îngrijorat dimineaţa. Ştia că Mihail murise şi 
auzise cînd Werner interogase poliţaii, ra- portindu-i apoi la 
telefon lui Kurt Meyer cele în- timplate. Kolea nu ştia nemţeşte, 
dar Werner pomenise de mai multe ori numele lui lurenev, aşa 
că nu trebuia să fii prea deştept, ca să-ţi dai seama despre ce 
vorbesc. 

Cei doi poliţai susțineau într-una că lurenev este victima unei 
întîmplări nenorocite, că ei nu pot avea grijă de fiecare om în 
parte şi, dacă unul imprudent îşi bagă capul sub un drug de 
fier... ei nu sînt răspunzători... Kolea înţelese că tatăl său reuşise 
să scape de trădător, fără a fi bănuit. 

Numai de nu s-ar întîmpla ceva înainte de întiîl- nirea lor! Vor 
hotări ce trebuie să facă, apoi Kolea şi Vitea vor lua drumul 
taberei de partizani. 

Copiii născociseră un mijloc ca să scape din lagăr. Se vor 
ascunde în maşina care pleacă zilnic în satul vecin, după piine. 
Vitea mai fusese de citeva ori: bucătarul îi dăduse bucuros 
învoirea, căci lui nu-i plăcea să se hurducăne pe drumurile 
desfundate. Te pomeneşti că maşina se împotmoleşte în noroi, 
şi aleargă pe urmă de caută ajutoare! 

În afară de şofer, în maşină mai mergeau doi soldaţi sau 
poliţai, care luau pîinea de la brutărie, o puneau în camion, apoi 
se urcau pe ea cu cizmele. Piinea fierbinte le ţinea cald, şi dacă 
se turtea, se rupea şi se murdărea, asta n-avea nici o 
importanţă — deţinuţii înfulecau şi firimiturile... 

Acum citeva zile, gefreiterul îl căutase pe cel de-al doilea 
politai de serviciu, dar nu-l găsise, aşa că îi ordonase lui Vitea să 
plece, deoarece şoferul începuse să facă gălăgie. Vitea se achită 
onorabil, şi de atunci, plecarea după piine devenise una din 
obligaţiile lui. Copiii se hotărîră: dacă Vitea merge cu maşina, de 


ce n-ar merge şi Kolea? Vor pleca împreună în sat, vor lua 
piinea; iar la întoarcere vor sări din maşină. Cînd maşina va 
ajunge în la-găr şi cei de acolo îşi vor da seama că băieţii au 
fugit, abia atunci vor trimite pe cineva pe urmele lor. Sau poate 
nu vor trimite. Oricum, ei vor fi departe. 

Noaptea trecu într-o aşteptare înfrigurată, iar dimineaţa, 
aşteptarea deveni şi mai chinuitoare. Se apropia clipa întiîlnirii 
cu tatăl lui!... „Va veni oare? se gîndea abătut Kolea. Dar dacă 
se întîmplă ceva, dacă-l arestează?!” 

Werner plecase în zori; Richard dormi pe săturate şi, cînd se 
trezi, îl puse pe Kolea să curețe cu praf de dinţi linguriţele, 
cuţitele şi furculiţele. Lui Werner îi plăcea ca tacîmurile să 
strălucească. 

Nu era mare lucru să cureţi două rînduri de ta- cîmuri, dar 
Richard îi mai găsi ceva de lucru. | se năzărise să repare 
aparatul de radio, care se stricase, şi deşi Kolea nu se pricepea 
de loc, Richard îi porunci să stea lîngă el şi să se uite cum umblă 
cu şurubelniţa. Lui Richard nu-i plăcea singurătatea, iar prezenţa 
băiatului îi amintea de căminul lui îndepărtat... 

Timpul trecea. Pendula din perete arăta douăsprezece fără un 
sfert. În curînd va suna toaca pentru masă. Ce să facă? Cum să 
scape de Richard? Turba de furie că pierde un timp preţios, 
uitîndu-se cum Richard se moşmondeşte cu nişte piese şi sîr- 
muliţe afurisite, şi nu poate pleca. 

Pe pervazul ferestrei se afla o muzicuţă. Lui Werner îi plăcea să 
cînte uneori. Kolea se sculă, o luă şi o duse la gură. Muzicuţa de 
nichel împodobită cu desene complicate scoase un sunet subţire 
şi puternic. Kolea o trecu repede peste buze, suflind cu nădejde, 
dar sunetele erau cu totul lipsite de armonie. Deodată îşi aminti 
de neamţul acela fălcos din maşină, care, de bună seamă, ştia 
să cînte bine la drăcovenia asta. 

Richard se strimbă şi clătină din cap. Nu trebuie! Dar Kolea 
suflă din nou cu putere în muzicuţă. Richard bătu cu pumnul în 
masă: 

— Stop! _ 

Kolea sufla cu furie şi desperare. Intîmplă-se ce s-o întîmpla! 
Oricine în locul lui Richard şi-ar fi ieşit din fire la auzul unui 
asemenea concert. Dar Richard era răbdător. Grumazul i se 
înroşea însă tot mai tare. În sfîrşit, cînd zgomotul deveni cu totul 
de nesuportat, sări în picioare, smulse muzicuţa din mîinile lui 


Kolea, se repezi spre uşă, o deschise cu piciorul şi-l lovi pe băiat 
cu putere ceva mai jos de şale... 

Kolea atîta aştepta. Începu să alerge cît îl ţineau picioarele. Era 
timpul: toaca sunase şi poarta care dădea spre cîmp sta larg 
deschisă. Temiîndu-se ca Richard să nu-l caute, se ascunse după 
magazie şi, urcîndu-se pe o piatră mare, începu să privească 
peste gard. ` 

Zăpada care căzuse în timpul nopţii nu se topise încă. Invăluise 
cîmpul pînă în zare, şi doar drumul pe unde treceau maşinile 
şerpuia ca un rîu negru printre dîmburile cu panta lină. Acum, 
pe drumul acesta veneau ca întotdeauna prizonierii: unul după 
altul, duceau în miini căzănelele care străluceau. Ce minte 
bolnavă, rafinată în torturi, născocise oare acest pelerinaj 
umilitor şi plin de chinuri? Ar fi fost mult mai simplu să se pună 
cîteva cazane mari într-o maşină, şi masa să fie dusă la cîmp! 
Dar oamenii nu trebuia să aibă nici o clipă de linişte. Să-i 
istovească nu numai munca, dar şi aşteptarea chinuitoare! 

Tata! lată-l că se apropie de poartă. [ine căzănelul în mîna 
stingă, iar dreapta o mişcă repede. Se grăbeşte! Ce îngrozitor e 
că nu se poate apropia de el, să-l cuprindă cu amîndouă braţele, 
să-i sărute obrazul neras de multă vreme. 

De data asta Kolea o luă pe cealaltă parte a uliţei. Cînd ajunse 
în dreptul lui, tata îi zimbi şi-i făcu semn cu ochiul. Băiatul merse 
în aceeaşi direcţie vreo douăzeci de paşi, apoi se întoarse brusc 
îndărăt. 

Ce tare îi bate inima! Acum trebuie să se în- timple lucrul cel 
mai important: va reuşi să-l ajungă neobservat pe taică-său? 
Dar oare de ce merge atit de repede? Pînă la bucătărie mai sînt 
doar cîţiva paşi. 

Deodată tata se opreşte, pune cu grijă căzănelul în noroi şi, 
îndepărtîndu-se puţin, într-un loc ce pare mai uscat, se apucă 
să-şi lege fără grabă şireturile la ghete. 

Kolea era la vreo cincisprezece paşi de el cînd, în sfîrşit, tata 
termină de legat şireturile, ridică binişor căzănelul şi, fără să se 
uite înapoi, îşi continuă drumul. 

A rămas oare ceva pe jos? ... Da! Sub un bulgăre de noroi se 
află o hirtiuţă. Dar cum s-o ridice? Cine poate să-l asigure că 
drumul nu este ţinut sub observaţie de la fereastra uneia din ca- 
sele învecinate? Deodată Kolea simte că-i trosneşte sub picioare 
un ciob de sticlă. Îl ridică. Priveşte prin ciobul colorat spre cer, 


apoi îl aruncă. la de' jos o pietricică, se joacă cu ea şi o azvirle. 
Mai face un pas — ultimul pas — şi, în sfîrşit, hîrtiuţa e în faţa 
lui!... 

Cît de greu este citeodată să faci un gest firesc, să te apleci şi 
să ridici o hirtie! Lui Kolea i se pă- rea că cineva pindeşte şi de- 
abia aşteaptă clipa cînd el va pune mîna pe hirtiuţa plină de 
noroi. 

Stătu cît stătu, îşi trase sufletul, apoi, cu o mişcare grăbită, se 
aplecă, luă hiîrtiuţă şi o strînse în pumn. 

Mai tîrziu a trecut prin încercări şi mai grele în drumul pe care 
l-a străbătut. Dar întotdeauna aceea i s-a părut cea mai grea. 

Se opri doar cînd băgă de seamă că se află în faţa casei unde 
locuia Werner. Nu trebuie să mai alerge. Richard va ieşi în 
cerdac şi-l va striga, po- runcindu-i să intre în casă... Da, chiar 
aşa s-au şi petrecut lucrurile. Ordonanţa spărgea lemne lîngă 
gard şi, văzîndu-l pe băiat, îi făcu semn cu mîna. Peste citeva 
minute, Kolea aţiţa focul în sobă. Nu avusese timp să ascundă 
hîrtiuţa în crăpătura pe care o ochise dinainte în staul. 

Prinzind un moment cînd Richard trecu în sfir- şit în odaia 
vecină, se năpusti în cămăruţa lui şi, privind repede în jur, puse 
hîrtia sub o lampă de gaz ce stătea pe o etajeră. 

Graba asta era cît pe-aci să-l piardă. Richard se înapoie în 
cameră, apoi trecu în bucătărie, ţinînd în mînă bidonul cu gaz. 
Îndată va căra aici toate lămpile, le va deşuruba capacele şi le 
va umple rînd pe rînd cu gaz. Kolea se repezi înapoi, dar or- 
donanţa apucase să intre în cămăruţă înaintea lui, luă lampa de 
pe etajeră, o privi cu atenţie, apoi întinse mîna şi luă hîrtiuţa. 

Kolea încremeni în prag. Totul s-a sfîrşit. Tatăl lui e pierdut, şi 
el... ce să mai vorbim!... 

Richard privi atent hirtia, apoi o mototoli, şterse cu ea 
funinginea de pe lampă şi o aruncă într-un colţ. Cînd trecu pe 
lîngă Kolea, cu lampa în mînă, băiatul simţi că-i tremură tot 
corpul şi că picioarele îl lasă. După ce uşa se închise în urma 
ordonanţei, Kolea se prăbuşi istovit pe paie, ca un călător care 
cade în colbul din marginea drumului, simțind că nu mai poate 
face nici un pas. 

De-abia după ce auzi că Richard umblă cu lămpile în camera 
vecină, Kolea ridică de jos hirtiuţa şi o desfăcu. Din fericire se 
murdărise numai pe dos. Desenul făcut cu un creion chimic se 
lăţise puţin, dar se vedea bine. 


Cînd Kolea reuşi să iasă din casă, intră în staul şi ascunse hirtia 
adînc în crăpătură. 

Werner se întoarse noaptea tirziu. Era prost dispus şi multă 
vreme îl ocări pe Richard. Kolea şi Vitea se culcaseră în 
cămăruţa lor; copiii ascultau glasurile ce răzbăteau surd pînă la 
ei şi se sfătuiau încetişor ce trebuie să facă. 

Azi, Vitea, văzînd că Kolea întîrzie, plecase singur după piine. 
Şi cît de bine se aranjaseră lucrurile! Spre dimineaţă ar fi ajuns 
în tabără. Acum trebuie să se frămînte din nou, să aştepte, să 
rabde... 

Să rabde! Să aştepte!... Asta nu e prea uşor. Mai ales cînd ştii 
că de tine depind multe: schiţa care trebuia să ajungă la timp, 
viaţa tatălui său şi viaţa altora... 

Alexei nu-i spusese ce zi fixase pentru evadare. Probabil că nici 
el nu ştia încă. Vitea şi Kolea hotăriră să stea de strajă la 
marginea pădurii şi să aştepte trei, patru, cinci, zece zile, pînă 
cînd va veni tata cu tovarăşii lui. 

Băieţii adormiră tirziu după miezul nopţii. Vitea era cît pe-aci 
să întirzie. Trebuia să se prezinte la bucătărie la oră fixă. 
Gefreiterul nu-i făcea nici un fel de concesii, aplicîndu-i chiar 
corecţii corporale... În ziua aceea însă trebuia să fie extrem de 
punctual, nu de teamă că ar încasa bătaie, ci pen-tru ca nimic 
să nu-i împiedice să-şi ducă la bun sfîrşit misiunea lor. Să scape 
din locul acesta blestemat. 

Fix la ora două maşina va pleca în cursa ei obişnuită şi băieţii 
nu trebuie să piardă prilejul. 

Se înţeleseră: Kolea se va urca în maşină în ultima clipă. 
Santinelele ştiau că maşina iese pe poartă în fiecare zi, la o oră 
anumită, şi o lăsau să treacă fără a o controla în mod deosebit; 
mai ştiau că toţi cei ce se aflau în maşină au dreptul să 
părăsească lagărul. Un vechi cîntec ostăşesc spune: „Planul a 
fost el alcătuit pe hirtie, dar au fost uitate rîpele, şi tocmai peste 
ele trebuie să treci”. Aşa s-a întîmplat şi cu planul care părea 
atit de bine gîndit, planul întocmit de copii. 

Cînd sosi în sfirşit ora malt aşteptată, Kolea se afla în 
apropierea maşinii ce staţiona în spatele bucătăriei, lîngă 
hambar, ale cărei uşi erau date în lături. Şoferul şi poliţaii de 
serviciu cărau în maşină sacii şi lăzile goale, iar Vitea, nu se ştie 
de ce, nu apărea de loc. 


Kolea învelise într-o cîrpă schiţa şi o virise în- tr-un bocanc, 
care-i stringea grozav piciorul. Bie-tul băiat nu mai putea de 
durere. Trebuia să plece cît mai iute din lagăr, căci nu se putea 
învîrti fără rost în jurul hambarului. Pînă la urmă o să-l vadă 
cineva şi va fi vai de pielea lui!... 

În sfîrşit, şoferul şi politaiul terminară de încărcat. Şoferul, un 
tînăr uscăţiv, luă găleata şi plecă după apă, iar poliţaiul intră în 
cabină şi, sco- ţind din buzunar punga cu tutun, începu sa-şi 
răsucească o ţigară. Maşina rămăsese fără nici un fel de 
supraveghere. 

„Ce-ar fi să mă urc chiar acum?” se gîndi Kolea şi, apropiindu- 
se de maşină, se apucă cu mîinile de oblon, îşi sprijini piciorul pe 
roată şi peste o clipă se prăvăli pe sacii murdari de făină, 
lovindu-se cu capul de colţul unei lăzi. 

Uitîndu-se în jur, Kolea îşi dădu seama că cei de jos nu-l pot 
vedea, dar prin ferestruica îngustă a cabinei se zărea capul 
poliţaiului. Dacă se va întoarce, îl va descoperi imediat pe 
musafirul nepoftit din maşină. Kolea se tîrî spre partea din faţă a 
maşinii şi se culcă chiar sub ferestruie. Acum se găsea într- 
o „zonă moartă”, care nu putea fi văzută din cabină. 

Se ivi însă o nouă complicaţie: cum să-l înştiinţeze pe Vitea că 
el s-a urcat în maşină? Vitea, vă- zînd că prietenul său nu este 
prin apropiere, s-ar putea să rămînă în lagăr. Şi atunci înseamnă 
că el, Kolea, a fugit, lăsîndu-şi tovarăşul în voia soartei. Aflînd de 
fuga lui Kolea, Werner îl va înşfăca pe Vitea, şi ce va urma nu-i 
greu de ghicit. 

Ar fi vrut să coboare, dar era prea tirziu!... Şoferul s-a şi întors 
şi îşi face de lucru la motor. Dacă o să-l vadă pe Kolea coborînd, 
se va mulţumi să-l înjure, dar miine n-o să-l mai lase să se apro- 
pie de maşină. 

Da, nimic de zis, în frumoasă încurcătură a nimerit! lată ce se 
întîmplă cînd te grăbeşti. 

Se auzi trîntindu-se portiera — coborise poliţaiul, care vorbi în 
şoaptă cu şoferul, apoi plecă. 

Urmă o scurtă pauză. Şoferul ciocănea de zor, reparînd ceva la 
motor. Pesemne că avea nevoie de o cîrpă, căci se urcă pe 
scara maşinii şi îşi trecu mîna peste oblon. Dacă s-ar fi săltat 
mai mult, l-ar fi văzut pe Kolea. Din fericire, şoferul ştia bine 
unde aruncase sacii şi, pe pipăite, trase unul. Apoi sări de pe 
scară şi trebălui mai departe la motor, iar Kolea rămase culcat, 


cu ochii închişi. Nu-i venea să creadă că n-a fost văzut. Aştepta 
plin de nelinişte ca politaiul să apară din clipă în clipă şi să-l 
înşface... De cîteva ori, cineva trecu pe lingă maşină. Kolea trase 
cu urechea. Pesemne că e Vitea, care-l caută îngrijorat. 

— Ce-i cu tine, mă băiete? Ce tot te învirteşti de colo-colo? E 
timpul să plecăm! 

Din fundul curţii se auzi glasul desperat al lui Vitea: 

— Păi nici eu nu ştiu... 

— Ce nu ştii? Urcă-te odată! 

— Mă doare piciorul! 

— Las’ că nu ţi se întîmplă nimic, afurisitule... Urcă-te cînd îţi 
spun! 

Oftînd din greu şi gemînd, Viktor se apropie de maşină. 

— Zău nu pot! Mă doare piciorul! 

lată-l, se află chiar lingă maşină. Doar scîndura subţire a 
oblonului îi desparte pe unul de celălalt... Dacă Kolea l-ar striga 
încetişor, prietenul său ar auzi. Vitea tropăi puţin pe lîngă 
maşină şi se îndepărtă din nou. Şoferul însă se urcase în cabină; 
alături de el şedea poliţaiul. 

Să sară afară! Acum! Pînă nu-i prea tirziu! 

Kolea se săltă, dar chiar în clipa cînd capul lui se iţi deasupra 
oblonului, Vitea îl zări, holbă ochii şi, dînd din miini, se năpusti 
spre maşină. 

— Stai! Merg şi eu! răcni el, 

Kolea se trînti din nou jos în maşină. 

Dintr-un salt, Vitea se urcă. În aceeaşi clipă maşina porni şi se 
îndreptă spre poartă. Stînd pe ladă alături de Kolea, Vitea privea 
posomorit pe deasupra cabinei, spre drum. Acum maşina va 
trece pe lîngă santinele! 

La poartă, şoferul frînă, aruncînd citeva vorbe în glumă 
soldatului care-i făcu semn cu mîna: „Treci!” 

Şi iată că vintul răcoros al cîmpiei îl lovi pe Vitea în faţă... 
Vîntul libertăţii... 

El se plecă spre Kolea. 

— Mă, mare nerod mai eşti! spuse înfuriat. De ce te-ai ascuns? 
Am fi putut merge amindoi, în văzul tuturor. Acum ce-i de făcut? 

— Sar din maşină şi am să te-aştept. 

— Dar eu? 

— Tu sări la întoarcere. 

Vitea se gîndi: 


— Bine, bine. Dar vezi tu, poţi să te schilodeşti sărind aşa... 

Şi, într-adevăr, şoferul, pentru că întîrziase, gonea cu o viteză 
de cel puţin 60 de kilometri pe oră. Maşina se hurduca, lăzile 
săltau în sus şi una dintre ele era gata-gata să-i cadă pe piept 
lui Kolea. 

În timp ce băieţii chibzuiau ce să facă şi cum să dreagă, 
drumul începu să coboare lin şi în depărtare se iviră căsuţele 
satului. Peste cîteva minute va fi prea tirziu. 

Deodată Vitea spuse repede: 

— Am găsit! Am s-arunc jos un sac şi am să opresc, maşina. 
Am să le spun că l-a luat vintul. 

— Şi cine-o să te creadă? 

— Uite cum am să fac! Vitea se aplecă, alese un sac dintre cei 
mai mari şi şi-l puse pe umeri, învelindu-se spre a se apăra de 
frig; vintul umflă deodată sacul ca pe-o pelerină. Vezi? Eu voi sta 
în dreptul ferestruiei şi o voi acoperi-o cu corpul meu, iar tu, 
cînd maşina va începe să frineze, sări jos... Hai, du-te în spate, 
lîngă oblon! 

Kolea făcu întocmai cum îi spusese Vitea, care se lipi de 
ferestruia cabinei şi îşi zvîrli sacul din spinare. Asemenea unei 
păsări întunecate, sacul se înălţă, apoi se prăbuşi greu pe şosea. 
Vitea prinse să bată cu pumnii în acoperişul cabinei. Maşina 
frină. 

Kolea sări lovindu-se cu genunchiul de un stilp de telegraf 
prăvălit în drum, dar în aceeaşi clipă se ridică şi se ascunse în 
şanţul adînc din marginea şoselei! 

— Ce s-a întîmplat? auzi el, aproape deasupra capului, glasul 
nemulţumit al poliţaiului. 

— Sacul! A zburat sacul! strigă Vitea. 

Se auzi trîntindu-se uşa cabinei şi glasul poruncitor al 
poliţaiului: 

— Hai mai repede! Dă-te jos şi adu-l! 

Vitea cobori, căută pe drum, apoi se întoarse. Motorul începu 
să huruie mai puternic, frînele scîr- ţiiră şi maşina porni mai 
departe. 

Cînd zgomotul se stinse în depărtare, Kolea ieşi din şanţ şi privi 
în jur. Nesfirşite se întindeau cîm- piile acoperite de zăpadă, 
care pe alocuri se topise. Virfurile dealurilor păreau de cărbune. 
Pe cer pluteau grăbiţi nori zdrenţăroşi, prevestind vreme urită. 


Genunchiul se umflase şi îl durea, dar foamea îl chinuia mai 
tare decit durerea. Ca să nu trezească bănuiala lui Richard, 
Kolea nu luase nici o bucăţică de piine. Dimineaţa, în frigurile 
aşteptării, nu mîncase nimic... 

Maşina urma să se întoarcă peste un ceas. Trebuia să aştepte. 
Dar ce-o să facă Vitea, cum o să iasă din încurcătură? Doar n-o 
să poată arunca a doua oară sacul, şi chiar în aceiaşi loc! Mare 
dandana! Dacă Viktor nu va reuşi să sară, şi maşina, în mare 
viteză, va trece pe lîngă el, situaţia va fi deznădăjduită. 

Trebuia să aştepte totuşi. 

La marginea drumului, Kolea găsi o moviliţă cu o adîncitură în 
ea şi se ascunse înăuntru. Aici vîn- tul nu mai sufla atît de tare şi 
băiatul putea să aştepte în linişte sosirea maşinii. 

Trecu foarte multă vreme. Simţind că îngheaţă, Kolea începu 
să sară într-un picior spre a se mai încălzi. Dar frigul se strecura 
tot mai nemilos pe sub paltonaşul lui. Oare cînd va sosi maşina? 
Nu i s-o fi întîmplat ceva lui Vitea? Dar dacă Richard l-o fi 
căutat pe el, şi în lagăr toţi sînt în stare de alarmă? Dacă au 
telefonat în sat, iar maşina a fost reţinută? Acum i se ia lui Vitea 
interogatoriul şi se aşteaptă desigur venirea S.S.-iştilor... 

Kolea privi spre drum. Dinspre lagăr, în mare viteză, gonea o 
maşină mică. Cine era înăuntru, el nu putu să desluşească: în 
geamuri se reflecta lumina şi automobilul trecu prea repede. 
Băiatul simţi dintr-o dată o greutate pe inimă. 

Timpul se scurgea chinuitor de încet. Deasupra cîmpiilor 
cobora amurgul. Trecuseră cel puţin patru ceasuri. Kolea se 
hotărise să plece de îndată ce se va întuneca. Va pleca singur! 
La început spre miazăzi, apoi spre apus. Va merge toată 
noaptea. Cît îl vor ţine puterile... 

întunericul învăluia cîmpiile măturate de vînt. Undeva, departe, 
se aprindeau şi se stingeau nişte luminiţe. Lui Kolea i se păru că 
în apropiere, pe marginea drumului, se mişcă oameni, dar, 
privind mai atent, văzu doar nişte tufe şi se linişti. 

Cînd răbdarea lui ajunse la capăt, în depărtare, dinspre sat, se 
zăriră două lumini albăstrii cam chioare. Tremurînd, luminile se 
apropiau. Era o maşină, da, era sigur o maşină. Poate că se în- 
toarce turismul, dar s-ar putea să fie şi maşina cu piine, iar cu 
ea vine şi Vitea. 

Cum să-l ajute să sară, ca să nu se schilodească?! Deodată 
Kolea îşi aminti de stilp... Stilpul acela de telegraf de care se 


lovise el cînd sărise din maşină. Mai are încă timp!... Kolea se 
năpusti spre drum. Se împiedică, dar se ridică repede, găsi 
stîlpul şi, apucîndu-l de ceşcuţele izolatoarelor sparte, îl tîrî de-a 
curmezişul şoselei... Şoferul va fi nevoit să oprească maşina. 

Abia apucă băiatul să se întoarcă în adăpostul lui, că maşina se 
apropie şi opri brusc, scîrţiind din frîne. Pe drum era linişte; nu 
se auzea decit huruitul motorului. Apoi, una după alta, răsunară 
cîteva salve de automat. Gloanţele trecură pe lîngă el şi Kolea le 
auzi şuierînd. 

Nu, n-au putut să-l observe! Poliţaiul şi şoferul trag în neştire, 
ca să-i sperie pe cei care eventual s-ar fi ascuns în apropiere. 
Le e frică să nu-i atace partizanii. 

Farurile albastre se stinseră, motorul tăcu şi maşina încremeni. 
Da! Se pare că e chiar maşina pe care o aşteaptă el. Deodată, 
dinspre drum, răzbătură glasuri şi înjurături. Cineva se certa în 
nemţeşte. Dar lui Kolea i se părea că aude glasul lui Vitea. Apoi 
se auzi un zgomot surd. Era pesemne stilpul pe care-l aruncau în 
şanţ. După aceea luminile albastre se aprinseră iar şi, 
smuncindu-se din loc, maşina începu să se îndepărteze cu viteză 
nebună. 

Din nou se lăsă liniştea. Kolea ascultă. Nimeni... Nu-i rămiînea 
decit un singur lucru: să plece... să plece singur. 

— Koleaaa! răsună deodată dinspre drum. Ko- leaaa! Unde 
eşti, mă? 

— Aici! şi Kolea se repezi în întîmpinarea prietenului. 

N-o să mai povestim cum s-au întîlnit cei doi prieteni pe 
drumul acela pustiu, în noapte. Să spunem doar un singur lucru: 
a fost una dintre cele mai fericite revederi. Poate cea mai plină 
de bucurii!... 

Se întîmplă de multe ori ca lucrurile cele mai complicate să fie 
de fapt foarte simple. Şi de data asta era la fel. Şoferul întîlnise 
în sat un prieten şi întîrziase cu el la un pahar de vin... 


C A P I T O L U L XXX 


PUTEREA PRIETENIEI 


Au mers toată noaptea. Ziua şi-au petrecut-o în-tr-o claie de 
fîn, în mijlocul cîmpului. Vitea nu uitase să arunce din maşină 
două piini mari. Ceea ce era, din partea lui, o dovadă de mare 
prevedere... 

După întîmplările prin care trecuseră, claia asta rece, aproape 
îngheţată, li se păru băieţilor un adăpost foarte plăcut. 
Important era că sînt din nou împreună, că sînt în viaţă şi că în 
curînd vor fi în mijlocul prietenilor, care, bineînţeles, îi vor certa, 
însă nu încape îndoială că se vor bucura totuşi de venirea lor! 
Mai ales că aduc veşti foarte preţioase. 

De-ar ajunge mai repede la Strijevţi, că de acolo pînă la pădure 
mai e doar o azvirlitură de băț. 

Cînd se întunecă, Vitea şi Kolea porniră la drum. Se hotăriseră 
să meargă mai mult pe cîmp, iar piriî- iaşele să le treacă prin 
vad. În faţa lor, nu prea departe, se desluşea şerpuind prin 
întuneric un afluent al Donului. Era un rîu bogat în ape şi nu 
puteai să-l treci prin vad, aşa că se văzură nevoiţi să caute o 
barcă sau un pod. Se înţelege că ar fi fost mai bine să găsească 
o barcă. Era primejdios să treacă noaptea peste pod, căci 
aproape toate erau păzite de santinele. 

Ajungînd la rîu, băieţii umblară mult timp de-a lungul malului. 
La o cotitură văzură în sfîrşit umbra unui pod de lemn. 

— Să ne strecurăm mai aproape — şopti Kolea. 

Peste cîteva minute zăriră balustradele înalte şi groase ale 
podului. Se părea că pe pod nu-i nimeni. Deodată, în beznă se 
aprinse un chibrit, luminînd pentru o clipă o faţă bine bărbierită. 
Punctul roşu al ţigării aprinse descrise un cerc. 

Santinela stătea în mijlocul podului, apoi, fără grabă, trecu 
spre celălalt capăt. Da, pe sub nasul santinelei e cam greu să te 
strecori! 


Băieţii se îndepărtară puţin, se opriră în spatele unei gherete şi 
începură să se sfătuiască. 

Poate că cei mai bun lucru ar fi să meargă cu curaj drept spre 
santinelă? Şi dacă santinela nu se află în post pentru prima oară 
şi cunoaşte toţi copiii din împrejurimi? lar ei nici măcar nu ştiu 
cum se numeşte cătunul acesta şi care-i satul cel mai apropiat! 

— Ştii ceva? zise deodată Vitea. Uite cum cred că e bine să 
facem. Cînd soldatul se apropie, eu intru în vorbă cu el, iar tu, 
pe la spate, îl pocneşti cu o piatră-n cap! 

Planul era riscant, dar probabil că n-aveau altă soluţie. 

— Haide! spuse Kolea şi, aplecîndu-se, ridică de jos o piatră 
grea. Tu ţine-l de vorbă şi, în ceea ce mă priveşte... nu greşesc 
ţinta. 

Punctul de foc al ţigării se apropia încet, venind din partea 
opusă; se opri acolo unde se sfirşea podul şi începea drumul. 

— Du-te! şopti Kolea. 

Vitea ieşi din spatele gheretei şi se îndreptă spre pod. 
Trecuse prin atitea încercări grele în ultimul timp, încît 
sentimentul primejdiei nu-l mai neliniştea. Mergea şi nici nu se 
gîindea măcar ce se va întîmpla în clipa următoare. 

Deodată răsună vocea tăioasă a santinelei: 

— Stai! 

— Vin la dumneata — răspunse Vitea. _ 

Auzind un glas de copil, soldatul se linişti în-truciîtva. In mîna 
lui se aprinse o lanternă şi lumina ei vie jucă pe faţa băiatului. 

— Wohin gehst du?... Unde tu mergi? întrebă santinela, stilcind 
cuvintele ruseşti şi amestecîn- du-le cu cele nemţeşti. 


— Din sat! răspunse Vitea. 

— Warum? 

Vitea ştia că în limba germană „warum 

— M-am dus după der Brott răspunse el. 

Soldatul îşi îndreptă automatul pe piept: 

— Der Brot? Warum? 

Discuţia asta ar mai fi continuat poate multă vreme, dar în 
aceeaşi clipă soldatul îşi prinse capul în miini, scoase un urlet şi, 
făcînd cîțiva paşi, se prăbuşi greoi peste balustradă. 

Vitea se năpusti pe pod. In faţa lui alerga Kolea. 

Mai repede!... Mai repede!... Of! 

De-ar ajunge odată pe celălalt mal! 

Se vede însă că strigătul soldatului atrăsese atenţia patrulei. 
Cineva alerga în urma băieţilor, bocănind pe scîndurile podului, 
cu cizmele-i grele. Se auzi o rafală de mitralieră, 

Inaintea lor se afla un tufăriş des. Kolea se năpusti într-acolo şi 
în spate auzi gemetele lui Vitea. Se întoarse: Vitea zăcea în 
drum şi plingea. 

— Ce-i cu tine? 

— M-au rănit... 

— Unde? 

— La mînă. 

Kolea îl înşfăca pe Vitea de umăr: 

— Haide, Vitenka, scoală-te! Trebuie să fugim! Am să-ţi pansez 
mîna... 

Vitea se ridică anevoie şi Kolea îl duse drept spre tufărişul 
desfrunzit. Soldaţii trăgeau în neştire, dar nu se hotărau să se 
depărteze de drum. Pînă la urmă renunţară să-i mai 
urmărească. 

Ajungînd pe cîmp, băieţii se opriră istoviţi. Vitea, sleit de 
puteri, se prăbuşi la pămînt. 

— Unde eşti rănit? întrebă Kolea. 

— Uite-aici! 


mA 
| 


nseamnă de ce. 


1 Brot — pîine. (n.t.) 


Glonţul îi străbătuse braţul stîng, mai sus de cot, şi mîneca era 
năclăită de sînge. 

— Rabdă niţel, te pansez numaidecit. 

Kolea îşi scoase cămaşa, o rupse fişii şi, sufle- cîndu-i mîneca 
lui Vitea, îi legă strîns mîna. 

— Acum poţi să mergi? 

— Pot — răspunse Vitea abia auzit. 

— Mergi, Vitenka, încearcă, te rog mult de tot... 

Vitea pierduse bucata de piine, dar, din fericire, Kolea mai 
avea o jumătate din pîinea lui; rupse o bucată mare şi îl sili s-o 
mănînce. 

Şi din nou au mers toată noaptea... Se opreau din cînd în 
cînd, pentru ca Vitea să mai prindă puteri. Zorile îi găsiră în 
apropiere de Strijevţi. 

Băieţii recunoscuseră satul după turnul înalt al silozului. Ziua o 
petrecură într-o carieră veche de piatră. Vitea suferea mult din 
pricina rănii, şi Kolea se temea să nu facă vreo infecţie. Cînd 
ajunseră în sfîrşit la pădure, se înnoptase. Puterile îl părăsiră cu 
desăvirşire pe Viktor. El se sprijini de un copac şi stătu multă 
vreme, respirind greu. 

Kolea se văzu nevoit să-l ducă în spinare. Cînd obosea, se 
oprea în loc şi se aşeza alături de el, apoi din nou se întorcea cu 
spatele spre prietenul său, şi Vitea, apucîndu-l de git cu mîna 
teafără, se sălta în spinarea lui, iar Kolea îl ţinea de picioare. ŞI-I 
ducea... şi-l ducea... 

„..În tabără ajunseră a doua zi pe la amiază. 

Zărindu-i de departe, patrulele nu desluşiră la început ce fel de 
fiinţă ciudată, cu două capete, se îndreaptă încet, legănîndu-se, 
pe cărare. Dar cînd îi recunoscură, scoaseră exclamaţii de 
uimire şi alergară în întîmpinarea lor. 

Vitea fu dus imediat în bordeiul sanitar, şi Miheev, ajutat de 
Maia, îi dădu îngrijirile nece-sare. lar Kolea, învingîndu-şi 
cumplita oboseală, porni spre Kolesnik. Intră în bordei chiar în 
clipa cînd Kolesnik discuta înflăcărat cu şeful de stat major, 
trecîndu-şi creionul peste o hartă. Văzin- 


du-l pe Kolea, tăcură amindoi. Erau obişnuiţi şi cu suferinţa, şi 
cu durerea şi cunoşteau preţul adevăratei bărbăţii. După felul 
cum intrase băiatul, cu umerii aduşi, abia tirindu-şi picioarele, 
după gestul indiferent şi obosit cu care aruncase pe scăunel o 
bucăţică de piine uscată, după faţa lui chinuită, care nu mai 
avea nimic de copil, înţeleseră tot. 

Aşezindu-se într-un colţ, Kolea îşi desfăcu greu şireturile de la 
ghete... Miinile nu-l mai ascultau... Kolesnik urmărea tăcut 
mişcările lui obosite. În sfîrşit, Kolea îşi scoase gheata, şi din 
gheată, branţul. O dată cu branţul căzu şi hirtia; băiatul o ridică 
şi o netezi cu grijă. 

— A trimis-o tata — spuse el. 

Kolesnik cercetă îndelung planul. Ca militar, înţelese semnele 
ce păreau aşezate în dezordine. Cazematele, cîmpurile de mine, 
barajele antitanc. Denumirile satelor arătau cu precizie locul 
unde sînt amplasate. Era doar o parte a raionului fortificat, şi 
poate nu cea mai importantă. Dar şi ceea ce reuşiseră să facă 
băieţii constituia un act de mare eroism. 

Războiul este totuşi război şi nimeni n-are dreptul să încalce 
legile lui aspre. Kolesnik ar fi vrut să-l îmbrăţişeze pe Kolea, dar 
se stăpîni. În primul rînd trebuia să-l muştruluiască zdravăn, şi 
flăcăul merita asta. 

— la spune, pe unde-aţi umblat? întrebă Kolesnik, împingînd 
hîrtia deoparte, cu indiferența omului pentru care lucrul acela nu 
prezenta nici un interes. Aţi fost în lagăr? 

— Am fost — răspunse posomorit Kolea. 

— Da: cine v-a dat voie? Ce vi s-a ordonat şi  ce-aţi făcut? 
întîmplarea cu primarul nu v-a învăţat minte?... Unde-i Viktor? 

— E rănit! 

— Rănit?! Şi Kolesnik sări în picioare. Unde e? 

— Aici. Eu l-am adus. 

— Pleacă! îi porunci aspru Kolesnik. 


Şi strecurîndu-şi corpul uriaş prin uşa îngustă a bordeiului, se 
grăbi spre bordeiul sanitar. 

„„„Peste cîteva zile, în poiană, în prezenţa tuturor partizanilor, 
Kolesnik înmînă lui Vitea şi lui Kolea Ordinul Drapelul Roşu... 

Dar în clipa asta măreaţă, cu ei nu se afla nici Ghenadi 
Andreevici, nici Fedea Kulikov. Oamenii care le erau atit de 
apropiaţi plecaseră, cu o săptămînă în urmă, împreună cu un 
grup de partizani, într-un marş îndelungat... 


C A P I T O L U L XXXI 


AŞTEAPTĂ CU ÎNCREDERE! 


Kolea şi Vitea stau culcaţi alături, într-o tranşee nu prea 
adîncă, bine camuflată cu ramuri. Rana lui Vitea e vindecată şi 
el poate împărţi împreună cu prietenul său orele lungi de 
aşteptare. E cald. Miroase a fîn. Sub cap, Kolea şi-a pus un 
rucsac. La şoldul stîng simte apăsarea unui automat nemtesc. 
Nu e prea comod, dar senzaţia că are o armă îi dă mai multă 
siguranţă. 

De zece zile băieţii stau de strajă la marginea pădurii. Dar tata 
tot nu vine... Fiecare văioagă a fost cercetată de ei. Fiecare 
tufiş. Nici nu mai au ce să-şi spună. Şi-au povestit tot în zilele 
astea de aşteptare chinuitoare. Se pare că şi-au pierdut 
răbdarea. Şi totuşi trebuie. Dacă Kolea ar fi fost singur, de bună 
seamă că s-ar fi descurajat. Dar alături de el e Viktor, tovarăşul 
lui credincios şi încercat. 

Inainte, Kolea se purta cu Vitea cum te porţi cu un frate mai 
mic şi slab. Se străduia să-l ocrotească. Incercările prin care 
trecuseră amindoi nu numai că îi apropiaseră, dar schimbaseră 
şi relaţiile dintre ei. Fără să-şi dea seama, Viktor se maturizase, 
devenind mai călit sufleteşte. Şi cînd pe Kolea îl cuprinseseră 
îndoielile, Vitea rostise atit de liniştit şi de hotărît: „Eu aştept”, 
încît Kolea îşi recăpătase încrederea... 

Copiii nu ştiau cît e ceasul. Se întunecase de mult şi noaptea 
părea nesfirşită. Undeva, în adîn- cul pădurii, urla un lup. Din 
cînd în cînd, vîntul se năpustea în desişul copacilor şi legăna 
coroanele. Apoi se lăsa iar liniştea... 

„„Kolea oftează şi se răsuceşte în culcuşul incomod. Acum e 
rindul lui să doarmă, dar îl năpădesc gîndurile... De cîte ori nu se 
plimbase în pădurea asta cu tatăl lui! Se temea să rămînă în 
urmă, ca să nu se rătăcească. Ciudat! Se pare că tocmai în 
această poiană găsise o familie întreagă de miînătărci, cu 


pălăriile de un roşu-aprins. Erau atit de frumoase, încît îţi era 
milă să le rupi. Cînd tata şi băiatul aduseseră acasă un coş plin, 
mama nu-şi mai luase ochii de la ele. li plăcea atit de mult 
culoarea roşie... 

— De ce nu dormi? îl întrebă Vitea. 

Kolea se ridică şi bîjbii după bidonul cu apă. 

— Tu vrei să bei? întrebă el. 

Vitea nu-i răspunse. Kolea bău o înghiţitură şi se culcă din nou. 

„În curînd o să vină patrula... Vizitează băieţii de două ori pe 
noapte. Numai după îndelungate rugăminţi, Kolesnik îngăduise 
băieţilor să stea de strajă la marginea pădurii. Îşi dădea seama 
ce înseamnă pentru Kolea aşteptarea. Dar tot el ordonase ca 
patrulele să-i supravegheze... 

În depărtare se auzi o bufniţă. 

— Nu ţi-e frică de bufniţe? întrebă Kolea. 

— Înainte mi-era — răspunse Vitea. Se plictisise să tot tacă, 
aşa că începu să vorbească repezit: Cînd eram mic, bunica mă 
speria întotdeauna: „Dacă n-ai să dormi mult, o să te ducă 
bufnița în pădure!” Eu eram prost şi credeam. 

— Pe mine bunica mă speria cu coşarul. „Acu' te înşfacă 
coşarul şi te bagă în horn.” Şi eu eram prost şi-o credeam... 
Ehei... 

Vorbeau, dar trăgeau tot timpul cu urechea. Zgomotele 
misterioase ale pădurii cufundate în beznă îi speriau. 

Se auzi trosnind o ramură. Parcă tuşea cineva... Fără voia lor, 
băieţii îşi strînseră automatele. Aşteptau venirea patrulei, dar 
cine ştie ce se poate întîmpla!... 

În depărtare cineva fluieră ascuţit de trei ori. După o scurtă 
pauză, mai fluieră de patru ori. 

— Să mergem! şopti Kolea. Sînt ai noştri. 

— Unde sînteţi, copii? întrebă liniştit un glas necunoscut. 

Feodor! în sfîrşit, s-a întors din marş! Băieţii săriră din şanţ şi 
porniră în direcţia glasului, dar atît de repede, încît Feodor, fără 
să vrea, sări la o parte. 

— Ei, diavolilor, mai încet, m-aţi speriat! Şi eu care credeam c- 
am dat peste o ambuscadă! 

— Ăştia au prins rădăcini aici — zise Haritonov, care venise 
împreună cu Feodor şi trăgea dintr-o ţigară groasă, acoperind 
din obişnuinţă luminiţa ei cu palma făcută căuş. Acum au tabăra 
lor de partizani. 


— Ei, băieţi, cum e? Tot mai aşteptaţi? întrebă Feodor. 

— Aşteptăm — răspunse Viktor. 

— Şi-o să mai aşteptaţi mult? 

— Pînă cînd vor veni. 

Feodor tăcu. 

— Poate că nu mai este nici o speranţă! Au trecut aproape 
două săptămîni. 

— Tata a spus că vine — rosti hotărit Kolea. 

— Bine. Către ziuă mai trecem pe la voi. Acum n-avem timp. 

— Dar unde-i Ghenadi Andreevici? întrebă Kolea. 

Feodor se codi puţin: 


— A plecat. 

— Unde? 

Fedea întîrzie din nou cu răspunsul. 

— Într-o misiune care va dura multă vreme... — zise el abia 
auzit. Şi deodată începu să vorbească repede: Ei, noi am plecat, 
băieţi... 


După felul în care întrerupsese discuţia, Kolea simţi că Feodor 
îi ascunde adevărul. 

— Şi cînd se întoarce? insistă el, străduindu-se să privească 
prin întuneric în ochii lui. 

— Cînd se întoarce? repetă Feodor, şi glasul lui deveni dintr- 
o dată răguşit. Mi-a fost milă de voi. Am vrut să vă mint, dar... 
nu se mai întoarce, copii. Ghenadi Andreevici nu se mai întoarce 
niciodată. Înainte de moarte şi-a amintit de voi. Îi părea rău că 
n-a apucat să vă mai vadă... 

Kolea ar fi vrut să-l întrebe cum a murit Ghenadi Andreevici, 
dar nu fu în stare... | se pusese un nod în git. Auzi alături un 
suspin şi înţelese că Vitea plîngea. 

Mîna mare şi calda a lui Feodor se lăsă pe umărul lui Kolea. 

— Fiţi tari, băieţi! atita putu să le mai spună, înţelegînd ce grea 
lovitură le dăduse... A 

„„„Băieţii n-au dormit toată noaptea. In depărtare prinseră să se 
contureze tufişurile: soseau zorile.. Cerul era acoperit de ceaţă 
şi soarele nu putea auri virfurile copacilor, dar ziua biruia încet, 
însă cu insistenţă. 

O împuşcătură neaşteptată străbătu liniştea pădurii, făcîndu-i 
pe cei doi băieţi să sară în picioare. O rafală de automat! Incă 
una! 


— Tu rămii aici! Eu dau fuga după Feodor, la izvor! strigă Kolea 
şi se năpusti afară din adăpost. 

Dar se opri locului, deoarece îi auzi pe Feodor şi pe Haritonov 
foarte aproape: 

— Cine trage? şi Feodor, îngrijorat, se apropie în fugă de copii. 
Pe obrazul drept i se prelingea o  diră de sînge: în grabă, 
nimerise peste un ciot ascuţit. 

— lar trag! Acum îs foarte aproape... — zise Haritonov, 
ascultind cu atenţie. Trebuie să ne-as- cundem. 

Se pitiră în dosul copacilor, privind alarmaţi peste cîmp, în 
depărtare. Dincolo de tufişuri cineva traversa şoseaua şi 
împuşcăturile veneau din partea aceea. 

— Acolo! Acolo! strigă deodată Vitea. 

Din tufişuri ieşiră cîţiva oameni. Erau vreo zece. Alergau peste 
cîmp, spre pădure. De la prima aruncătură de ochi se vedea că 
nu erau soldaţi. Numai ultimul dintre ei purta o manta 
nemţească. Alerga şchiopătind şi se oprea mereu. 

Kolea îl căută din ochi pe tatăl său, dar nici unul dintre cei 
care alergau nu semăna cu el. Vitka privea ţintă spre omul în 
uniformă nemţească; ceva din înfăţişarea acestuia i se părea 
cunoscut: forma capului, trupul stîngaci, mîinile lungi. 

„Păi asta-i Petka poliţaiul!” 

Şi Kolea îl recunoscu în aceeaşi clipă. Se repezi spre Feodor, 
care se ascunsese după un copac. 

— Sînt din lagărul de prizonieri! Sigur din lagărul de prizonieri 
— rosti el, sufocat de emoție. Îi cunosc. l-a trimis tata! Pot să 
strig ca să vină spre noi? 

— Să nu care cumva să îndrăzneşti! Mai întîi să vedem cine 
sînt... — se răsti Feodor. 

Dar Kolea nu mai avea nici o îndoială. Erau oamenii lor! 
Tovarăşii tatălui său din lagăr! Nu aveau arme. Hainele, numai 
zdrenţe... lată, se disting feţele lor palide, chinuite. 

Dar de ce nu se grăbeşte Feodor? Trebuie să iasă mai repede 
în întîmpinarea lor, să-i întrebe despre tata... 

Kolea dădu să alerge spre ei, dar Kulikov îl opri: 

— Fără ordin, nici un pas! 

Cei care alergau ajunseră în sfîrşit în pădure şi se ascunseră 
după copaci. Acum Kolea era sigur: tatăl lui nu se afla printre ei. 

— Fedea, pot să mă duc acolo? întrebă Kolea, înfiorat de 
nerăbdare. Pe noi ne caută... Ei ştiu cu siguranţă unde-i tata! 


Dar Feodor nu-i răspunse. Deodată se plecă cu tot corpul 
înainte şi pe faţa lui apăru o expresie aspră, îndărătnică... Kolea 
privi de după copaci şi în depărtare văzu doi oameni care 
trăgeau, aler- gind de la un tufiş la altul. Trăgeau în direcţia 
şoselei. Ca răspuns la împuşcăturile lor, dintr-acolo se auzeau 
rafale de automat. 

Unul dintre ei era scund, vînjos, cu bluza descheiată la piept. 
Celălalt... Kolea îşi încleştă făl-cile pînă la durere; nu e cu 
putinţă să aibă alt- 


cineva mişcări atît de cunoscute... Ştia parcă dinainte cum o să 
ridice mîna slabă, cu cotul ascuţit... Cum o să fugă... L-ar fi 
recunoscut dintr-o mie... 

— Tată! Tăticule! strigă Kolea, ducîndu-şi mii- nile pilnie la 
gură. 

Dar o lovitură puternică îl sili să-şi lase brusc miinile în jos. 

— Prostule!  Mucosule! auzi Kolea la ureche. Vrei să-l 
nenoroceşti chiar tu? E 

Feodor se pregătea să mai adauge ceva, dar se opri. Işi ridică 
automatul şi se lipi de copac. 

Kolea văzu că din tufişurile de la marginea şoselei, chiar în 
spatele tatălui său, apăruseră patru hitlerişti. Unul dintre ei, 
acela care mergea în frunte, ţinea în mînă un obiect. Uite, ridică 
braţul şi îndată va azvirli obiectul... 

Era atit de cumplit, încît Kolea, fără să vrea, închise ochii. Pe 
obraz i se prelingeau şiroaie de lacrimi. 

— Tăticule, dragă tăticule, fereşte-te! Fereş- te-te, te rog! 
murmura el. 

E puţin probabil însă că băiatul înţelegea adevăratul sens al 
celor ce se petreceau. Doi bărbaţi curajoşi, dar care îşi pierdeau 
forţele — şi unul dintre ei era tatăl său — se condamnaseră la 
moarte, devenind ţinta hitleriştilor pentru a-i apăra pe ceilalţi... 

Alături de Kolea răpăiau automatele. Trăgeau Feodor şi 
Haritonov, care voiau să-l salveze pe Alexei Ohotnikov şi pe 
tovarăşii lui. 

Primul căzu hitleristul care ţinea în mînă grenada. După el, 
fluturîndu-şi caraghios braţele în aer, se prăbuşi pe spate încă 
unul. Ceilalţi doi, culcîndu-se la pămînt şi neînţelegînd pesemne 
dincotro vine primejdia, începură să tragă şi ei în neştire. 
Automatele lor se înăbuşeau parcă de fu-rie şi gloanţele păreau 
fără sfîrşit. Cîteva zbu- rară pe deasupra capului lui Feodor, 
retezînd o ramură groasă. Foşnindu-şi frunzele, creanga se pră- 
văli. 

Kolea nu mai vedea nimic în afară de spatele îngust al lui 
Feodor, bluza lui cenuşie, leoarcă de năduşeală, şi umerii care-i 
tresăreau de încordare. În el, în Feodor, era concentrat visul lui 
Kolea: speranţa că tatăl lui va fi salvat şi că va rămîne de-acum 
înainte alături de el... 

Cîteva Împuşcături încă, şi automatele hitleriş- tilor amuţiră. 


Feodor se lipi de copac şi Kolea băgă de seamă că miinile îi 
sînt cuprinse de un tremur mărunt. Kolea îl văzu din nou pe 
Alexei traversînd cîmpul şi tirind pe jos automatul. Mergea 
împleticindu-se. Cu mîna stingă ţinea cureaua armei, iar dreapta 
şi-o dusese la piept. În jur stăruia o linişte neobişnuită. Liniştea 
care se lasă îndată după ce încetează tragerea... 

Tata mergea clătinîndu-se ca bătut de vînt, şi atît de încet, 
încît distanţa dintre el şi Kolea părea că nu se micşorează de 
loc. Băiatul nu mai putea să aştepte. Nu mai avea putere să 
aştepte. Şi Feodor zări dintr-o dată silueta lui strecurîndu-se 
printre tufişuri. 

— Stai! strigă Feodor. 

Dar Kolea nu mai auzea nimic. Alerga... Alerga în întîmpinarea 
tatălui său... 

Feodor văzu cum omul acela înalt se opreşte şi, încet-încet, se 
lasă jos de parcă pămîntul îl trage spre el. Băiatul se repezi şi-l 
îmbrăţişă, străduin- du-se să-l ţină pe picioare. 

Feodor se întoarse brusc spre Haritonov: 

— Dacă se-ntimplă ceva, acoperă-mă cu foc! strigă el şi porni 
în goană în întîmpinarea lui Kolea şi a tatălui său. 

Peste o oră, toată tabăra de partizani ştia că un grup de 
prizonieri, în frunte cu Alexei Ohotnikov, reuşise să evadeze din 
lagărul fascist, că zece oameni ajunseseră cu bine, dar că Alexei 
Ohotnikov era grav rănit. Şi că, împreună cu prizonierii, fugiseră 
şi doi poliţai: unul murise pe drum, iar celălalt, hotărît să rupă cu 
trecutul, venise la partizani. 

„„„Trecură multe zile pline de griji pînă cînd Alexei Ohotnikov fu 
în afară de pericol, O rană adincă în piept este foarte 
primejdioasă pentru un om istovit de o muncă peste puterile lui 
şi de o foame îndelungată. 

De fiece dată cînd îşi recăpăta cunoştinţa şi începea să 
desluşească cele ce se petreceau în jurul lui, Alexei Ohotnikov 
vedea o fetiţă cu codițe. Era Maia, prietena fiului său. Multe 
nopţi nedormite a petrecut Maia lîngă patul bolnavului şi, 
credincioasă ordinului lui Miheev, nu-l lăsa pe Kolea să se 
apropie: emoția putea să-i fie fatală lui Alexei. 

Într-o dimineaţă, după ce-l examină, Miheev oftă uşurat: 
momentul critic trecuse, viaţa rănitului era salvată. 

În aceeaşi zi, Ohotnikov ceru să vină la el comandantul taberei 
de partizani. Kolesnikov nu stătu multă vreme lîngă Alexei. 


Rămase numai atit cît îi îngăduia felcerul, dar amindoi reuşiră să 
discute lucruri foarte importante. Cu mina lui slăbită şi nesigură 
încă, Ohotnikov mai schiţă o dată pe hartă planul raionului 
fortificat, amplasarea cazematelor şi cîmpurile de mine. Nu ştia 
prea mult, dar ceea ce ştia el şi cele ce mai completau oamenii 
care fugiseră împreună cu el aveau importanţă nu numai pentru 
partizani, dar şi pentru armată. 

Kolesnik putea să trimită harta cu însemnările făcute de Alexei 
Ohotnikov peste linia frontului. Comunică prin radio cu Marele 
Pămînt, cerînd să i se trimită un avion. 

„Cu inima strînsă, Kolea trecu prima oară pragul bordeiului 
unde zăcea tatăl său. lnecat de emoție, văzu trăsăturile 
ascuţite, durerea mută din ochi şi părul aproape cărunt... 

De cîte ori nu-şi închipuise Kolea întîlnirea cu tatăl său! | se va 
agăța de git, îl va îmbrăţişa, se va ghemui la pieptul lui. Acum 
însă băiatul era sfios. Trecu încet pe lîngă pat şi se aşeză alături, 
pe o banchetă. 

Tata îi luă mîna: 

— De ce eşti abătut, fiule? Fii mai vesel! şi zimbi. 

Faţa lui Kolea se lumină. 

— Ei, şi-acum aşază-te şi lasă-mă să te privesc mai bine... la te 
uită ce-ai crescut! 

Tata se săltă într-un cot, îl trase pe Kolea spre el şi îl sărută 
apăsat. Şi de-abia atunci, Kolea se lipi de omul care-i era nespus 
de drag şi rămase aşa, fără a scoate o vorbă. In sfîrşit, i se 
împlinise visul... 

Tata îl mîngiia pe păr şi tăcea. Abia acum îşi dădea seama că 
se întorsese într-adevăr la viaţă, îi povesti lui Kolea toate 
peripeţiile prin care trecuse; unele, Kolea le ştia de la tovarăşii 
tatălui său. 

La cîteva zile după moartea lui lurenev se află că Meyer nu 
crede că a fost o întîmplare nenorocită. Institui o anchetă şi 
interogă foarte aspru pe poliţai. Petka şi Vasili Dmitrici îi spuseră 
lui Ohotnikov că din zi în zi trebuie să se aştepte la o răfuială 
straşnică. Nu le rămînea decît un singur lucru: să încerce să 
fugă, deşi momentul nu se arăta tocmai prielnic. Cel mai greu 
lucru era să iasă din lagăr. 

Odată, într-o seară mohorită de toamnă, un grup de deţinuţi se 
întorceau de la lucru. lIntîrziaseră intenţionat, lăsînd să se 
întunece. Toţi ştiau că nu se vor mai înapoia în lagăr. Numai 


Eremenko nu plecase cu ei. Îşi dădea seama că nu-l ţin puterile 
şi nu ieşise la muncă. 

Oamenii aveau la dispoziţia lor doar trei ceasuri. Nădăjduiau că 
în timpul acesta cei din lagăr nu vor sesiza lipsa lor. Se hotărîră 
că atit cît îi vor ţine puterile să meargă toţi la un loc. Fugiseră în 
total douăzeci şi şapte de oameni. Aveau numai două automate 
— cele ale poliţailor. Cîteva bucăţi de piine economisite cu mare 
trudă se aflau într-un sac pe care Kravţov îl ducea în spinare. 

Greu le-a fost, ce să mai vorbim! Din douăzeci şi şapte au 
ajuns numai zece. Ceilalţi au murit pe drum sau au fost prinşi în 
timpul urmăririi organi- 


zate de Meyer. Pe toate drumurile circulau patrule de 
motociclişti. În sate, poliţaii se legau de fiecare nou venit. Şi în 
aceste condiţii, evadaţii trebuiau să-şi procure alimente. 

Ohotnikov se temea ca Petka şi Vasili Dmitrici, cuprinşi de 
spaimă, să nu-i trădeze. Dar Vasili Dmitrici fu omorit chiar a 
doua zi, în timpul unui schimb de focuri, cînd fuseseră 
descoperiţi de o patrulă în apropiere de şosea. După această în- 
timplare, Petka se schimbă foarte mult, străduin- du-se din 
răsputeri să-şi răscumpere greşeala. De cîteva ori fugarii au fost 
salvaţi de uniforma lui nemţească, într-o zi, el opri pe drum o 
maşină cu alimente şi ceru şoferului cîteva cutii de conserve. Nu 
putură să atace maşina, deoarece înăuntru se aflau cinci soldaţi 
înarmaţi. 

De cite ori nu s-a tras din ambuscade asupra fugarilor! Morţii 
erau lăsaţi pe loc. Cei care rămi- neau în viaţă mergeau 
noaptea, ocolind drumurile, ducînd în spate răniții. Ultima oară, 
S.S.-iştii îi ajunseseră din urmă pe cînd se apropiau de locul 
unde îi aşteptau partizanii. Atunci, Alexei Ohotnikov şi un 
tovarăş de-al lui se hotăriseră să acopere cu trupurile lor 
retragerea grupului. 

— Mă gindeam că de data asta nu mai scap — spuse el, oftînd. 

Tatăl şi fiul stătură mult timp de vorbă în bordeiul mic, din 
fundul pădurii. Dar încercările prin care trecuse el însuşi, Kolea i 
le povesti numai atunci cînd Alexei se însănătoşi de-a binelea şi 
deveni unul din ajutoarele lui Kolesnikov. 


C A P I T O L U L XXXII 


ÎNTÎMPLĂRI DE DEMULT 


În dimineața zilei de 28 iunie 1942, pe unul din drumurile 
militare, la apus de Voronej, din dreptul unei căsuțe prizărite şi 
cenuşii, umbrită de sălcii prăfuite, plecă un camion. Erau puţini 
acei care ştiau că aici, în căsuţa asta scundă, cu trei ferestre, se 
afla casa de campanie a Băncii de Stat. De obicei casa se afla 
împreună cu statul major al diviziei. Dar cu citeva zile în urmă, 
din ordinul comandamentului, casa, împreună cu alte instituţii 
de spate, fu mutată mai departe de linia frontului. In camion, 
sub o foaie cenuşie de cort, se afla o ladă mare de fier, încuiată 
şi sigilată. De bună seamă că mult se trudise meşterul care 
făcuse această ladă. Ca să fie mai trainică, o ferecase în cercuri 
de fier, iar ca să fie mai frumoasă, o împodobise de sus pînă jos 
cu ţinte şi încrustaţii de aramă foarte ciudate. Nici un incendiu 
n-ar fi putut topi pereţii groşi ai lăzii, nici un spărgător 
experimentat n-ar fi putut să-i deschidă încuie- toarea. 

La drept vorbind, lada asta ar fi fost mult mai potrivită într-un 
colţişor tăinuit al unui conac, în- tr-o casă de negustor sau, pur 
şi simplu, într-un magazin de consignaţie, unde ar fi fost poate 
observată de un amator de antichităţi. 

În cancelaria de campanie a conducerii diviziei nu prea era la 
locul ei. Dar se întîmplase că fosta casă de bani a diviziei, care 
stătuse ani îndelungaţi la statul major al diviziei şi slujise cu 
cinste şi dreptate, cu vreo trei luni în urma refuzase într-o bună 
zi să se mai descuie şi oamenii fură nevoiţi s-o spargă. 

Şeful serviciului financiar al statului major al diviziei, căpitanul 
de intendenţă Sokolov, nu era dintre acei care se dau uşor 
bătuţi. Se dusese la şeful spatelui diviziei din care făcea parte, 
se interesase prin vecini şi peste vreo două zile, în locul lăzii 
vechi şi atît de obişnuite ca înfăţişare, apăru o ladă ferecată şi 


împodobită, cu o încuietoare ingenioasă care ar fi putut concura 
cu cel mai solid dintre dulapurile de fier moderne. 

Deoarece lada cea nouă era foarte grea, o coborau arareori din 
maşină. În ultimele săptămîni, statul major al diviziei se mutase 
mereu, şi căpitanul Sokolov, ca să evite pierderi inutile de timp, 
prefera să-şi ţină contabilitatea de campanie pe roate. 

Sub acoperişul de foaie de cort al camionetei se hurduca, pe 
asfaltul sfărimat de şenilele tancurilor şi pe făgaşurile cocoşate 
ale drumurilor de ţară, întreaga arhivă, dosarele legate cu 
sfoară groasă, actele financiare, o masă de campanie pliantă şi 
nişte scaune pliante, cu spetezele foarte subţiri, de placaj, 
scaune care constituiau obiectul unei deosebite mîndrii a lui 
Sokolov. 

„Poftim, admiraţi-le! spunea el. Cînd le pliez, poţi să le pui şi 
într-o geantă!” 

Lucrurile personale, şeful secţiei financiare şi le păstra într-o 
valiză neagră, ponosită, dar destul de încăpătoare. 

Întreaga gospodărie era păzită de doi pistolari şi, meritul lui 
Sokolov, paza era excepţională. Cei doi pistolari păzeau cu 
acelaşi zel lada cu bani, dosarele cu acte şi scaunul pliant, pe 
care şedea de obicei şeful lor cînd plătea solda militarilor. 

La drept vorbind, poate că Sokolov exagera lău- dînd ordinea 
exemplară a „subunităţii sale de luptă”. Era totuşi surprinzător 
să întilneşti în iureşul războiului o maşină atit de bine 
întreţinută. Stăpiînul ei, într-o manta care părea cam strimtă pe 
trupul lui vînjos, cu umerii drepţi, şedea în- totdeauna alături de 
şofer. Uşor lăsat pe speteaza banchetei, îşi netezea barba 
deasă, castanie, cu care se miîndrea (tovarăşii o numeau „barbă 
de partizan”, şi se pare că asta îi făcea lui Sokolov o deosebită 
plăcere). Sus în camion fumau cei doi pistolari. Sokolov era ceea 
ce se numeşte un om pedant. Nu uita nimic şi nu greşea 
niciodată. 

Cînd un ofiţer aducea o cerere pentru a se trimite familiei 
solda, ridica uşor din sprincene şi-l privea atent. După ce 
împăturea hiîrtia, o punea cu multă grijă în portharta lui galbenă. 
Din clipa aceea puteai fi sigur că treaba s-a şi făcut. Cererea nu 
rămînea niciodată uitată pe undeva, şi solda locotenentului 
Firsov, sau poate a vreunui maior Sidorenko, era imediat 
expediată şi se plătea, în Bugulum sau în regiunea Gorki. 


Dacă respectivul mulțumea, el dădea din miini: „Se poate, 
dragul meu? Ăştia sînt bani, nu surcele!” În ziarul diviziei 
apăruse o notiţă intitulată „Grija faţă de om”. Printre altele, în 
notiţă se aduceau laude şefului secţiei financiare a statului ma- 
jor al diviziei. Căpitanul Sokolov o decupase cu grijă şi o 
ascunsese în buzunarul de la piept. Se vedea cît de colo că era 
bucuros şi măgulit. 

Sokolov era un om agreabil. Ştia să povestească cu mult haz 
întîmplări vînătoreşti. Îi plăcea la nebunie să vineze şi să 
pescuiască şi, oftînd, spunea că în timp de pace îşi petrecea 
întotdeauna concediul în pădure sau pe malul apelor. 

Făcea parte dintre oamenii care, cum se spune, se descurcă 
în orice împrejurare. Pretutindeni avea cunoscuţi. Işi făcuse 
relaţii printre inten- denţi, la cooperativa militarilor, la atelierul 
de cizmărie al statului major al armatei, ba chiar şi la frizerie. 

Aceste numeroase relaţii le folosea arareori pentru el, 
personal, dar îşi ajuta cu multă plăcere tovarăşii. li făcea 
impresia că lucrul acesta îi dădea o deosebită satisfacţie. Intr-un 
cuvînt, era un băiat de viaţă, agreabil, care nu supăra pe 
nimeni. 

Cu tot acest număr uriaş de cunoscuţi însă, So- kolov nu avea 
prieteni adevăraţi, oameni care să-i fie apropiaţi. 

— Dracu’ să te ia! îi spunea odată maiorul Medinski, 
comandantul batalionului sanitar al diviziei, un om inteligent, 
vioi, dar puţin cam grosolan şi dispus să trintească, şi cînd 
trebuia şi cînd nu trebuia, adevărul în faţă. Pe toţi îi cunoşti, cu 
toţi eşti pertu, fără tine nu se poate face nimic, şi totuşi, nu ştiu 
cum să zic... 

Sokolov nu se supăra. Îi făcea chiar plăcere că oamenii văd în 
el ceva deosebit. 

— Ce să-i faci! răspundea el, netezindu-şi mulţumit barba de 
partizan. Poate că aşa trebuie să fie. Nu prea poţi să fii cu 
sufletul deschis pentru toţi, cînd răspunzi pentru sute de mii de 
ruble.  la-ncearcă să stai puţin în locul meu... 

Era greu să-i răspunzi şi discuţia înceta de la sine. 

„„.Şi tocmai omul acesta, care ştia atît de bine să se adapteze 
împrejurărilor, tovarăşul acesta bun şi ordonat, ofiţerul 
conştiincios, dispăruse într-o zi fără urmă. 

În dimineaţa zilei de 28 iunie, camioneta lui Sokolov plecase ca 
întotdeauna într-o deplină „ordine de luptă” într-o cursă 


obişnuită: Sokolov trebuia să ridice bani de la casa de campanie 
a Băncii de Stat — 300 000 de ruble — pe care urma să-i 
plătească ofiţerilor statului major şi tuturor celor care făceau 
parte din comandamentul diviziei. 

Peste o oră, banii au fost luaţi în primire. Sokolov se iscălise cu 
peniţa-i de aur a stiloului, cu scrisul său elegant şi citeţ, cu o 
înfloritură la capăt, şi se aşezase din nou în cabină, lîngă şofer. 
Maşina a plecat din sat, dar la locul de destinaţie — statul major 
al diviziei — n-a mai ajuns... 

Pe atunci, divizia se găsea în direcţia loviturii principale a 
inamicului. Împotriva ei porniseră în ofensivă două divizii de 
tancuri. Două sute de ,„,Junkers”-uri şi ,.Messerschmidt”-uri 
bombardau 


fără încetare dispozitivele de luptă şi formațiunile de spate. 
Luptind, divizia începu să se retragă spre Voronej. 

In război, zile ca asta nu sînt o raritate: dimineaţa începe ca de 
obicei. E linişte. Marea gospodărie ostăşească îşi duce viaţa 
obişnuită, simplă în aparenţă, dar plină de frămiîntări şi 
complicaţii. Şi deodată liniştea dispare. Rămas bun, căldură atit 
de scurtă a unei locuinţe străine, bucurie scurtă a odihnei, a 
somnului, a mîncării mîncate pe îndelete! Din nou pămîntul se 
cutremură sub picioare şi văzduhul vuieşte! 

Aşa s-a întîmplat şi în ziua aceea memorabilă de iunie. 

„Soldaţii au pornit la luptă împotriva unor auto- blindate 
germane care pătrunseseră în spate. Unul dintre ele fusese 
avariat, iar celălalt reuşise să fugă. La un kilometru ele locul 
unde avusese loc lupta ardeau pe drum resturile sfărimate de 
proiectile ale camionetei diviziei, camioneta atît de cunoscută şi 
care trecuse prin atitea încercări! Contabilitatea de campanie a 
căpitanului Sokolov... Oricare soldat din divizie ar fi recunoscut- 
o. Lîngă maşină se aflau cadavrele unuia dintre pistolari şi al 
şoferului. Şeful secţiei financiare, Sokolov, precum şi celălalt 
pistolar dispăruseră. Dispăruse şi lada ferecată, cu banii şi 
actele. Dar soldaţii găsiră într-un şanţ un scaun pliant care, prin 
cine ştie ce minune, scăpase neatins. Un scaun dintre acelea cu 
care se mîndrea atit de mult căpitanul Sokolov... Şi portţigaretul 
lui, făcut de comandă, din plexiglas, cu o monogramă foarte 
întortocheată pe capac... 

Soldatul şi şoferul fură îngropaţi într-un crîng de la marginea 
drumului, alături de cei care fuseseră ucişi în această luptă. Pe 
căpitanul Sokolov, pe cel de-al doilea pistolar şi lada cea trainică 
nu i-a mai căutat nimeni... Divizia putea să nimerească într-o 
încercuire şi trebuia ca, la ordinul comandamentului, să se facă 
un marş forţat pentru a ocupa apărarea în raionul Voronej. 

Curînd, la statul major al diviziei a fost trimis un alt şef pentru 
serviciul financiar, care nu semăna de loc cu primul. Înalt, slab, 
adus de spate, cu două perechi de ochelari, avea un nume 
ciudat: Barabaş. Pe căpitanul Sokolov, care fusese trecut pe 
listele celor dispăruţi fără urmă, tovarăşii începură să-l dea 
treptat uitării. 

La drept vorbind, de Sokolov îşi aminteau adeseori tovarăşii lui 
de muncă. Nu, nu s-ar fi putut spune că era prea iubit, dar de 
lăudat îl lăudau toţi: şi comandanții, şi tovarăşii... 


C A P I T O L U L XXXII 


LOVITURA DE PE SEIMA 


De la luptele din iulie trecuseră opt luni. După un scurt răgaz, 
divizia în care servise căpitanul Sokolov fusese transferată unei 
armate vecine şi trimisă într-un nou sector al frontului, pe cursul 
mijlociu al Seimei. Divizia ocupă poziţii de-a lungul malului rîului, 
în faţa unui orăşel complet distrus de hitlerişti. 

Colonelul lastrebov, comandant cu experienţă care îndeplinise 
multe misiuni grele, îşi pregătea unităţile pentru ofensivă. 
Comandantul armatei îl chemase la el şi dădu diviziei 
următoarea sarcină de luptă: să scoată hitleriştii din fortificațiile 
de pe malul rîului, iar apoi, cotind spre sud, să elibereze 
străvechiul oraş rus O. Era o acţiune importantă pentru 
asigurarea succesului pe tot frontul. 

Urma să aibă loc o bătălie în cursul căreia divizia trebuia să 
forţeze Seima şi să ocupe malul opus al rîului. Misiunea nu era 
dintre cele mai uşoare. Spre apă cobora o pantă abruptă, pe 
care duşmanii o transformaseră într-o adevărată fortăreață. 
Săpînd nenumărate lăcaşe de tragere unite prin şanţuri de 
comunicaţie, ei instalaseră acolo mitraliere, tunuri, aruncătoare 
de mine. 

In seara din ajunul ofensivei, lîngă cazemata în care se afla 
punctul de comandă al diviziei se opri o maşină din care 
coboriră doi oameni îmbrăcaţi în paltoane civile, cu gulere 
cenuşii de miel. 

Cel mai în vîrstă, un bărbat uscăţiv, deşi avea vreo 50 de ani, 
era avintat şi ager în mişcări. Doi ochi negri, neobişnuit de vii şi 
înfundaţi în orbite luminau faţa lui smeadă. Avea o privire 
deschisă şi pătrunzătoare, plină de tinereţe. Gulerul paltonului 
era descheiat. De sub şapca dată puţin pe ceafă ieşea rebelă o 
şuviţă de păr negru. 


Sări sprinten din maşină şi, în aşteptarea ofițerului de stat 
major, care se dusese să raporteze comandantului diviziei 
despre sosirea lor, începu să se plimbe pe cărarea îngustă, 
acoperită de zăpadă bătătorită. Ca să se mai încălzească, îşi 
pocnea călciiele unul de altul. 

Insoţitorul lui cobori din maşină fără grabă. Scoase un picior, 
se sprijini cu nădejde în el şi după aceea, chibzuind puţin, îl 
scoase şi pe al doilea. Îşi frecă mîinile înmănuşate cu mănuşi 
groase şi îşi înfundă căciula pe urechi. 

Faţa înroşită din pricina gerului avea o expresie neobişnuit de 
serioasă, pe care ochii albaştri, co- pilăroşi nu reuşeau s-o 
îndulcească. Se uită întîi în dreapta, apoi în stînga şi, tuşind, 
spuse cu un aer grav: 

— În sfîrşit, am ajuns! 

Chiar în clipa aceea, uşa cazematei se deschise larg şi în 
pragul ei apăru însuşi comandantul diviziei, colonelul lastrebov, 
un om mărunt şi uscăţiv, căruia numele i se potrivea de 
minune. Avea un profil ascuţit, cu nasul ca un cioc de pasăre. 
Sprîncenele coborau aproape vertical deasupra, ochilor rotunzi 
şi căprui, totodată şi veseli, şi severi. 

Soldaţii din divizie îl numeau „Micul nostru uliu”. Ei nu ştiau că 
asta îi fusese porecla cu care terminase şcoala militară şi 
academia şi că la fel îl poreclise şi comandantul armatei din care 
făcea parte divizia comandată de el. 

leşind în întîmpinarea oaspeţilor, lastrebov salută şi strigă cu 
glas sonor, care răsună puternic: 

— Poftiţi, tovarăşi! Intraţi! 

Cel uscăţiv se întoarse brusc şi porni repede spre 
comandant, cu paşi sprinteni. În urma lui, cu mers legănat şi 
lăsînd pe zăpadă urme bine conturate, păşea tovarăşul său. 

— Bună ziua, tovarăşi — spuse cu amabilitate comandantul 
diviziei, stringînd cu putere mîinile oaspeţilor. V-am aşteptat! O 
să luptăm mai bine ştiind că, împreună cu noi, intră în oraş şi 
Puterea sovietică. Dumneata, dacă nu mă-nşel, eşti Artiom 
Danilovici Gromov, secretarul comitetului orăşenesc de partid. 

— Chiar el — răspunse uscăţivul. lar dînsul este Serghei 
Filipovici Morozov, preşedintele sovietului orăşenesc. 


1 lastrebov, de la „iastreb” care în limba rusă înseamnă uliu. (n. r.) 


Morozov înclină uşor din cap, păstrîndu-şi expresia severă, 
apoi întrebă cu un aer preocupat şi grav, de parcă s-ar fi aflat în 
tren şi trenul s-a oprit în cîmp: 

— Cînd ajungem la destinaţie? 

— Exact după orar — răspunse zimbind lastre- bov — deşi ar fi 
posibil să survină întîrzieri neprevăzute. 

Gromov rise, Morozov îl privi întrebător şi după aceea, uitîndu- 
se la lastrebov, ridică uşor din umeri. 

— Uite, vezi? Aşa sînt militarii — zise el, of- tînd, apoi se aşeză 
în faţa măsuţei pe care se afla harta. Nu pot trăi fără să 
glumească. Pentru noi însă, tovarăşe colonel, este foarte 
important ca divizia să cucerească oraşul cît mai repede şi, mai 
ales, prin surprindere. Prin absolută surprindere... 

— De ce? întrebă lastrebov şi, trăgîndu-şi banca, se aşeză în 
faţa preşedintelui sovietului orăşenesc. Dar deodată îşi aminti 
ceva şi zise: Vă rog să vă scoateţi paltoanele! Vreţi să mîncaţi? 
De altfel, nici nu vă întreb... Serguşkin! Zboară la bucătar şi 
spune-i să aducă aici mîncarea — ordonă el ostaşului de 
legătură. Şi asta, cît mai repede... Pentru trei, ba nu, pentru 
patru persoane, fiindcă vine şi şeful de stat major. 

Serguşkin porni în goană să îndeplinească ordinul. În dreptul 
uşii se opri şi se dădu la o parte, lăsînd să intre un ofiţer înalt. În 
scurta albă de miel, încins cu o curea lată şi cu diagonală, cu o 
porthartă mare pe şold, omul acesta părea uriaş, ocupînd toată 
uşa. 

— lată şi pe şeful nostru de stat major, loco- tenent-colonelul 
Stremeannoi. Vorbeşti de lup, şi lupul... — spuse lastrebov. Şi- 
acum, Egor Ghena- devici, orice s-ar întîmpla, trebuie să 
cucerim oraşul. Înţelege şi dumneata: vine cu noi şi conducerea 
organizaţiei orăşeneşti de partid, şi conducerea sovietului. 

— Aha, va să zică aşa stau lucrurile! Ei bine, în cazul ăsta o să 
ne străduim — spuse Stremeannoi, cu un zimbet plin de 
subînţeles. 

Cînd îşi scoase căciula albă de miel şi scurta groasă, se 
micşoră dintr-o dată aproape la jumătate. Acum se vedea că 
omul acesta, care nu avea mai mult de 27—28 de ani, era foarte 
slab, dar foarte vînjos şi rezistent. Avea talia subţire şi umerii 
laţi. În mişcările lui se vădeau încrederea şi siguranţa. Privindu-l, 
te gîndeai fără să vrei că schiază bine sau poate e fotbalist ori 
atlet. În orice caz, un bun sportiv... 


Părul bălai ca spicul de grîu încadra o faţă palidă şi prelungă, 
pe care era greu să ţi-o închipui înroşită de căldură sau de ger. 
Deasupra gurii mijea o mustăcioară aurie. 

Cînd Stremeannoi intră în cazemată, Gromov. observă că şeful 
de stat major şi comandantul di- viziei schimbară o privire plină 
de înţeles; se vedea că oamenii ăştia lucrează bine împreună. 

Şi într-adevăr, în lunile acelea grele, pe care lastrebov şi 
Stremeannoi le petrecuseră în lupte (Stremeannoi fusese numit 
şeful statului major al diviziei, cu o săptămînă înainte de 
memorabila bătălie din iunie), se obişnuiseră să se înţeleagă 
din-tr-o privire. 

Fiecare aprecia la celălalt calităţile care-i caracterizau pe 
amindoi: bărbăţia şi priceperea de a lua o hotărire justă în 
situaţii grele. 

Salutînd oaspeţii, Stremeannoi reţinu o clipă mîna preşedintelui 
sovietului orăşenesc şi, închizînd un ochi cu şiretenie, spuse: 

— Dumneavoastră, tovarăşe Morozov, după cum se vede, nu 
vă mai amintiţi de mine... Eu însă v-am recunoscut imediat. 

— Cum? Vă cunoaşteţi?! se miră Gromov. 

— Nu — răspunse scurt Morozov. 

— Depinde cum o iei! şi Stremeannoi rise. Dumneavoastră aţi 
avut mai multe cunoştinţe ca mine, dar noi, ce să zic? Noi nu v- 
am avut decit pe dumneavoastră... 

În ochii lui Morozov se citi neliniştea. _ 

— Nu-mi aduc aminte... — spuse el. In ce împrejurări ne-am 
întîlnit? 

— Numai în biroul dumneavoastră de audienţe. Am făcut 
atunci destulă gălăgie, ca să nu mă uitaţi chiar atît de repede... 

— Şi de ce ai făcut gălăgie? întrebă Morozov, cu un ton 
dojenitor. S-ar fi aranjat totul şi fără gălăgie. 

— Nu s-a aranjat nici cu gălăgie, nici fără gălăgie. Stremeannoi 
oftă. Am tot umblat, v-am rugat, am ocărit, dar toate au fost de 
prisos; pînă la urmă, tot nu mi-aţi reparat acoperişul căsuţei 
unde locuiam! Poate că acum o să-mi primiţi cererea? Stradela 
Sevasteanovski nr. 2... 

— la te uită! E doar de-aici, din oraş — se adresă lastrebov lui 
Gromov, arătînd spre Stremeannoi, cu o mişcare a sprincenelor. 
Merge acasă la el, nu într-un loc oarecare! 

— Da, într-adevăr, acasă — repetă Stremeannoi şi faţa lui se 
posomori dintr-o dată. Aici m-am născut, aici am terminat şcoala 


şi tot aici am început să lucrez la centrala electrică. Ca mun- 
citor... După ce am terminat institutul, tot aici m-am întors ca 
inginer de schimb. N-am lucrat însă multă vreme; numai vreo 
doi ani; nu m-au mai lăsat hitleriştii pe urmă... 

— Dar în oraş a rămas cineva din familia dumi- tale? întrebă cu 
grijă Gromov. 

— A rămas tata... Acum nu mai ştiu... 

Morozov scoase din buzunar un carneţel: 

— Şi care-i adresa dumitale? Sevasteanovski 2? O să-ţi 
reparăm acoperişul, fii liniştit, negreşit o să-l reparăm. Numai să 
intrăm în oraş. Atunci a fost, desigur, o scăpare din vedere... 
lartă-ne, frate. O scăpare din vedere. Se întîmplă... 

Gromov se lovi cu palmele peste genunchi: 

— Dragă Serghei Filipovici, eşti grozav! Ce avînt ţi-ai luat! Vezi 
întîi dacă a rămas casa întreagă. Poate că nici nu ai pe ce pune 
acoperişul... 

Morozov îi aruncă o privire blajină: 

— Asta cam aşa e, ai dreptate — zise el, dus pe gînduri. Să 
vedem întîi dacă mai este casa. Dacă e întreagă, îi punem şi 
acoperişul. 

Luă carneţelul şi notă ceva în el, cu un scris citeţ, dar mărunt 
ca nişte mărgeluţe. Gromov privi peste umărul lui şi citi cu 
jumătate de glas: 

— „Sevasteanovski 2, locotenent-colonelul Stre- meannoi. 
Dacă este întreagă, să fie acoperită cu tablă.” Doamne fereşte, 
Serghei Filipovici! Se poate să scrii aşa ceva? şi izbucni în hohote 
de ris. 

Fără voia lor, lastrebov şi Stremeannoi riseră şi ei. 

Morozov dădu din umeri imperturbabil: 

— De ce te miri? Scurt şi limpede. Nu înţeleg ce-i de ris aici?! 

— Nu ai simţul umorului, Serghei Filipovici! 

— Nu-l am, e adevărat — încuviinţă Morozov, Uite, şi nevastă- 
mea îmi spune mereu: „Eşti un om plicticos. Serioja, n-ai umor 
nici de doi bani!” Şi cu toate astea, orice i-aş spune, ea ride. 

Cei din jur izbucniră în hohote de ris. 

Morozov dădu din mînă: 

— Rideţi, rideţi, că sînt obişnuit! 

Uşa se deschise şi în cazemată intră bucătarul, un flăcău înalt, 
îmbrăcat cu halat alb peste manta. În mîinile lui mari şi înroşite 
de ger ducea cu grijă un ceaunaş, citeva farfurii de aluminiu, 


cu- ţite şi furculiţe. În cazemată se răspîndi un miros ademenitor 
de carne prăjită cu piper şi foi de dafin. 

lastrebov împărţi carnea în farfurii, şi turnă oaspeţilor cîte un 
pahar de votcă. 

— Ei, tovarăşi — spuse Gromov — să bem paharul acesta în 
cinstea celui de-al doilea, pe care-l vom bea în oraş! 

— Minunat toast! îl susţinu lastrebov şi ridică paharul. Dar 
explicaţi-mi, vă rog, ce treabă urgentă aveţi în oraş... De altfel, 
nici noi n-avem de gînd să tărăgănăm lucrurile... 

— Asta e clar — şi Gromov se plecă peste marginea mesei, 
apropiindu-se de lastrebov. Ştim cu precizie că hitleriştii 
intenţionează să scoată din oraş tot ce poate fi încărcat în 
mijloace de trans-port şi să ia cu sila pe toţi cei apți de muncă. 
Ar fi bine să-i putem împiedica. Dumneavoastră ce credeţi? 

— Tot aşa — răspunse lastrebov, zîimbind. Trebuie să recunosc 
că şi noi, eu şi tovarăşul Stre- meannoi, avem unele informaţii 
cu privire la acest lucru... Şi, cum să vă spun, considerentele 
noastre... 

— Bineînţeles! reluă Gromov. lartă-mă, tovarăşe lastrebov, dar 
eu şi Serghei Filipovici nu sîntem militari. Gîndim ca civili. În 
timp ce veneam aici, am tot chibzuit la diferite probleme 
operative... Uite ce ne-am gindit: dac-am reuşi să ocolim repede 
oraşul şi să tăiem drumul spre apus, i-am prinde pe hitlerişti ca 
într-o pungă şi n-ar mai avea decit o singură grijă: cum să-şi ia 
mai iute tălpăşiţa. 

— Bine gîndit — spuse lastrebov — dacă misiunea care ne stă 
în faţă s-ar fi limitat numai la cucerirea oraşului. Din păcate însă, 
aceasta nu este decit prima parte. Greutățile cele mari ne aş- 
teaptă de-abia după aceea şi după ce vom trece de oraş. Mai 
spre vest, cam la vreo 50 de kilometri de oraş, hitleriştii au 
construit fortificații într-un întreg raion. Întîlni privirea 
întrebătoare a lui Gromov şi dădu din cap: Vă explic îndată. 
Mîna lui mică, uscăţivă, dar puternică, luă cu un gest obişnuit 
creionul. Socoteala duşmanului este următoarea: dacă noi 
reuşim să străbatem spre Belgorod, ei vor să oprească ofensiva 
noastră uite aici, la vreo 70 de kilometri spre est. După datele 
pe care le avem, fortificațiile sînt construite destul de solid: 
cazemate, baraje antitanc, şanţuri antitanc, cîmpuri de mine, 
baraje de sîrmă ghimpată... Intr-un cu- vînt, tot ce trebuie. 
Drumurile de ţară şi şoselele sînt ţinute sub foc suprapus. O să 


avem de luptat din greu. lastrebov bătu îngîndurat cu creionul în 
masă. Observaţi că dispozitivul raionului n-a fost ales la 
întîmplare... Comandamentul hitlerist caută să ocupe drumurile 
şi să ne forţeze să mergem drept peste cîmpiile troienite de 
zăpadă. Or, în acest raion, cîmpiile, după cum ştiţi, sînt tăiate în 
lung şi-n lat de văi, iar pe dealuri se întind crîn- gurile. Locul 
este foarte potrivit pentru apărare... lastrebov tăcu o clipă, apoi 
urmă: Aşa că, slavă Domnului, avem la ce ne gîndi... 

— Da, într-adevăr, situaţia e destul de serioasă — vorbi 
Gromov. Dar dacă ştiţi că există un raion fortificat, aveţi, 
probabil, şi date despre el. 

— Bineînţeles că ştim destul de multe — conveni lastrebov — 
dar ar fi trebuit să ştim şi mai mult. Vă închipuiţi cîte eforturi am 
economisi şi, mai ales, cîte vieţi am cruța dacă, pornind să cu- 
cerim raionul fortificat, am cunoaşte toate datele despre el. 
Tovarăşi, pot să vă spun un singur lucru: vom face tot ce ne stă 
în putinţă, şi chiar mai mult decit atit. Divizia va acţiona după 
planul comandamentului. Interesul nostru este să eliberăm 
oraşul în cel mai scurt timp posibil. Să sperăm că vom termina 
operaţia cît mai repede! În oraş sîn- tem aşteptaţi! 

Morozov asculta cu atenţie şi pe faţa lui rotundă apăru o 
expresie de concentrare. 

— Da — zise el — organizaţia noastră ilegală a lucrat foarte 
bine! Păcat că pe mulţi n-o să-i mai văd niciodată! Au murit... 
Uite, nu demult, partizanii ne-au transmis prin radio că a fost 
omorît în luptă un tovarăş foarte bun. Conducătorul organizaţiei 
ilegale... De altfel, tovarăşe Stremeannoi, e tizul dumitale... 
Poate că l-ai cunoscut? 

Stremeannoi păli şi se sprijini cu mîinile de masă: 

— În oraş n-au fost decit doi Stremeannoi: tatăl meu şi cu 
mine... 

Morozov privi descumpănit la Gromov. 

— Artiom Danilici — întrebă el — poate că ai încurcat numele 
de familie? 

— Pe acesta îi chema Ghenadi Andreevici — spuse Gromov. 

Locotenent-colonelul se ridică încet, îşi trecu mîna peste frunte 
de parcă şi-ar fi netezit părul şi se îndepărtă. Stătu multă vreme 
într-un colţ, fără să se întoarcă... 

Peste cincisprezece minute, Serguşkin conduse oaspeţii în 
cazemata alăturată. Abia intrară, că uşa se deschise din nou şi 


pe scări cobori în goană şeful secţiei speciale, maiorul Voronţov. 
Faţa lui rotundă, rumenită de ger, părea tulburată. Se opri în 
mijlocul blindajului şi timp de cîteva clipe privi undeva, în colţ, 
închizînd ochii din pricina luminii puternice. Miinile şi le ţinea 
adînc înfundate în buzunarele scurtei îmblănite. La şold îi atîrna 
un pistolet într-un toc nou, de piele galbenă. 

Stremeannoi îşi trase scăunelul mai aproape: 

— Stai jos, tovarăşe Voronţov! 

Voronţov dădu înciudat din mînă, îşi scoase şapca şi se aşeză. 

— Uite ce-i, tovarăşi — spuse el, privindu-l cînd pe lastrebov, 
cînd pe Stremeannoi. Acum o oră, unul dintre ilegaliştii noştri, 
Nikita Borzov, a tre-cut linia frontului. În timp ce se apropia de 
poziţiile noastre, fasciştii au tras asupra lui şi l-au rănit 
mortal... Eu am mai apucat să stau de vorbă cu el. Mi-a 
comunicat că ieri noapte gestapoul a împuşcat în oraş cinci 
tovarăşi. Se vede că i-a trădat un ticălos. 

lastrebov îl privi posomorit pe sub sprincenele-i stufoase. 

— Şi nici un fel de amănunte? Nici o bănuială? întrebă el 
repede. 

— Nimic... Nu s-a putut stabili cine e trădătorul. 

Stremeannoi se ridică agitat: 

— Dar Borzov nu avea nici un indiciu? 

Voronţov îşi desfăcu mîinile a neputinţă: 

— Nu. N-a putut să-mi spună nimic precis. 

Tăcură toţi trei. 

Apoi Voronţov se sculă în picioare, îşi înfundă şapca pe cap şi 
ieşi grăbit. 

Cînd comandantul diviziei şi şeful de stat major rămaseră 
singuri, acesta din urmă întinse din nou harta pe masă şi începu 
să dea ultimele dispoziţii... 

Le mai rămînea foarte puţin timp. De la statul major al armatei 
se primise ordinul de luptă ca fix la ora 6 să se înceapă 
pregătirea de artilerie, iar la 6,45 să se treacă la ofensivă. 

În blindaj se auzeau sunînd tot timpul telefoanele. lastrebov 
vorbea cu comandanții regimentelor, indicîndu-le caroiajele 
asupra cărora trebuia să atragă atenţia artileriştilor, mai ocăra 
pe cîte unul, lăuda pe altul, făcea observaţii. 

Aşa trecu noaptea. Fix la ora 6, din zeci de tunuri izbucni prima 
salvă. 


Evenimentele se desfăşurau cu o iuţeală uimitoare. Nici 
lastrebov nu se aşteptase la atita operativitate. Artileria, bine 
reglată, neutraliză chiar din primele clipe punctele de foc ale 
inamicului, nimicind cazematele şi tranşeele în care se ascun- 
deau servanţii aruncătoarelor de mine şi distru- gînd tot 
sistemul de transmisiuni dintre subunitățile inamicului. 
Hitleriştii, luați prin surprindere, se străduiră să tragă, dar focul 
intens al artileriei nu-i lăsa nici să-şi ridice capul. În acelaşi timp 
îşi făcură apariţia „|l”-urile şi ,„,Petleakov”-urile şi asupra 
inamicului se prăbuşi un covor de bombe. lar în clipa în care 
„katiuşele” mascate în tufele de salcie îşi ridicară glasul, linia 
întîi a apărării inamicului amuţi pentru totdeauna. 

Pionierii trecură repede la acţiune, şi primele tancuri, spărgind 
din mers gheaţa cu şenilele, se năpustiră pe malul drept şi o 
luară în sus, stîrnind virtejuri de zăpadă. Pe făgaşurile adinci 
făcute de tancuri porni de îndată infanteria. 

Peste o jumătate de oră, soldaţii luptau în adîn- cimea apărării 
inamicului, alungindu-l tot mai departe de mal. Hitleriştii 
începură să se retragă în dezordine pe şoseaua care ducea spre 
oraşul O., unde se găsea statul lor maior şi unde nădăjduiau să 
poată organiza apărarea. Dar în acest timp, unul din 
batalioanele de tancuri, făcînd o manevră de învăluire, pătrunse 
în spatele, unităţilor germane care se retrăgeau. 

Văzind că se află în primejdia de a fi complet încercuiți, 
germanii schimbară direcţia şi, la 20 de kilometri de oraşul O., 
cotiră brusc spre vest, stră- duindu-se să scape de urmăritori. 

Hitleriştii se retrăgeau înnebuniţi peste cîmpul înzăpezit, 
aruncînd tot ceea ce nu puteau duce cu ei. Pe şosea zăceau 
autobuze avariate, tunuri, aruncătoare de mine, mormane 
întregi de proiectile, învelitori împletite din pai de orez. 

La statele majore ale inamicului, aflate în oraşul O., izbucni 
panica. Valizele zburau grămadă în maşini, iar stăpiînii lor se 
aruncau aproape din mers în urma bagajelor şi porneau în 
goană pe şosea. Nu se ştia cît timp se va mai putea circula. Uni- 
tăţile lăsate pentru acoperirea trupelor în retragere ocupau în 
grabă poziţii de-a lungul suburbiei nord-estice a oraşului. 
Soldaţii erau foarte demoralizaţi. Auziseră că s-a rupt frontul şi 
nu se mai gîndeau decit să-şi salveze propria lor viaţă. 

La 10 dimineaţa, în apropierea oraşului apărură primele 
tancuri sovietice. Se dezlănţui o luptă aprigă pe distanţe scurte. 


Colonelul lastrebov îşi instalase punctul de comandă într-un 
tufăriş des, pe panta unui deal, de unde se vedea bine cîmpul 
de luptă şi străduţele de la periferia oraşului. 

Morozov şi Gromov erau alături de el, la punctul de comandă, 
şi urmăreau prin luneta stereoscopică tancurile care 
străpungeau cu şenilele barajele de sîrmă şi striveau tranşeele 
inamicului. Infanteria sovietică, acoperită de tancuri, se strecura 
tot mai aproape de oraş. 

În ultimele cîteva ore, lastrebov descoperi la preşedintele 
sovietului orăşenesc trăsături sufle-teşti cu totul noi. li plăcuse 
că Morozov, chiar sub focul artileriei, rămăsese la fel de 
imperturbabil cum fusese în cazemata bine încălzită, la 
adăpostul unui acoperiş alcătuit din trei rînduri de biîrne groase. 

În timpul acesta, Morozov, care nu-şi lua binoclul de la ochi, 
cerceta cu atenţie casele îndepărtate, turnurile, resturile podului 
feroviar aruncat în aer. Se apropia clipa cînd el şi Gromov vor 
intra în oraş, unde vor trebui să lucreze mult. Va fi desigur 
foarte greu. 

Se gindea că va trebui să hrănească, să îmbrace, să 
aprovizioneze cu lemne pe toţi aceşti oameni care-i aşteptau cu 
înfrigurare, care înduraseră chinuri cumplite sub ocupaţia 
hitleristă. Da, da, desigur, divizia lui lastrebov îşi va îndeplini 
misiunea şi va porni mai departe, iar ei doi vor rămîne în oraş, 
unde vor avea atitea de făcut. 


C A P I T O L U L XXXIV 


ÎNTOACEREA 


Fix la ora 2, sau vorbind în limbajul comunicatelor militare, la 
ora 14.00, oraşul era complet eliberat de hitlerişti. La periferii se 
stinseseră ultimele Împuşcături. Colonelul lastrebov, încartiruit 
într-o casă nu prea mare de pe strada principală şi care se 
păstrase destul de bine, raporta la telefon comandantului 
armatei că ordinul a fost îndeplinit: divizia a eliberat oraşul. 

Era de ajuns o privire fugară ca să-ţi dai seama de uriaşele 
distrugeri lăsate în urmă de hitlerişti. Cele mai bune case din 
oraş fuseseră nimicite — aruncate în aer sau arse. Clădirea albă 
a teatrului orăşenesc, care odinioară, seară de seară era inun- 
dată de lumină, îşi căsca acum găurile negre ale ferestrelor 
sparte, în dosul cărora se vedeau mormane de cărămizi arse şi 
traverse ruginite, îndoite în chip ciudat; un pod feroviar mare, cu 
două deschideri, aruncat în aer de explozivi chiar în mijloc, se 
răsturnase în rîu, şi de departe aveai impresia că două jivine 
uriaşe, cu spinările rotunde ca de elefant, sprijinindu-se în pilonii 
de piatră cu picioarele din spate şi cufundîndu-se cu cele din 
faţă în apă, beau, beau într-una fără să-şi potolească setea. Pe 
dealul din marginea oraşului se vedea silueta întunecată a unui 
siloz uriaş, distrus şi el. Semăna cu o cetate veche, după un 
asalt cumplit. Erau aruncate în aer şi vechea clădire a gării, şi 
foişorul de apă din cărămidă roşie, care semăna cu un turn de 
şah, şi centrala electrică. O grea pierdere pentru oraş era şi 
dispariţia celor mai valoroase tablouri din muzeu. 

Cînd Morozov află că pînă în ajun, seara, tablourile se mai aflau 
încă la locul lor, simţi că se sufocă de furie. Faţa-i deveni 
pămiîntie. 

— Nu, e de necrezut! Să le care chiar de sub nasul nostru? 
Asta-i culmea ticăloşiei! bombăni el. 


Gromov îşi păstra calmul şi în momentele acestea grele, 
continuînd să fie la fel de comunicativ, aproape vesel. 

Din clipa în care el şi Morozov apărură pe străzile oraşului, fură 
imediat asaltaţi de cetăţeni, care voiau să afle ce se petrece la 
Moscova, în ţară, pe fronturi... Gromov nici nu apuca să 
răspundă la toate întrebările, să stringă toate mîinile, să con- 
soleze, să liniştească şi, la rîndul său, să pună şi el un potop de 
întrebări. Se informa vrînd să afle tot ceea ce se referea la oraş. 
Cum au trăit oamenii, ce au distrus hitleriştii şi ce n-au apucat 
să distrugă; dacă au mai rămas întregi întreprinderile mai 
importante — uzina de maşini agricole, fabrica textilă şi atelierul 
de reparat vagoane. Şi deşi ştia dinainte şi îşi simţea sufletul 
greu şi întristat, dorea să se urce cît mai repede în maşină, ca să 
vadă cu propriii săi ochi proporţiile distrugerilor, să-şi dea seama 
de unde şi cu ce trebuie să înceapă refacerea. 

Hotăriră să cerceteze oraşul împreună cu Stremeannoi. Acesta 
însă întîrzia. Trebuia să instaleze statul major, să stabilească 
legătura cu comandamentul armatei, cu regimentele din 
vecinătate şi cu propriile regimente, să dea indicaţii referitoare 
la paza oraşului, să numească un comandant al oraşului. 

Cînd Morozov propuse să intre în casă să se mai încălzească, 
apăru şi Stremeannoi, încheindu-şi scurta din mers. 

— Să mergem, tovarăşi! spuse el cu glas tare, făcînd semn cu 
mîna şoferului. Să vedem şi noi cum stau lucrurile... 

Stremeannoi şedea lîngă şofer, cu corpul aplecat înainte, 
sprijinindu-şi coatele pe genunchi. Privea cu atenţie casele 
cunoscute din copilărie, gardurile de lemn, copacii din scuarul 
oraşului, care se înăl-tau deasupra unui grilaj scund, de fontă, 
cu nişte dinţi asemănători harpoanelor şi cu ornamentaţii 
greoaie de frunze de măslin. După cum spunea o veche 
legendă, grilajul acesta fusese turnat pe timpul Ecaterinei a Il-a, 
la uzinele „Demidov” din Ural. 

Morozov şi Gromov stăteau în spate, vorbind preocupaţi. 
Stremeannoi nu-i auzea. Ciudat!... Oare acesta era oraşul în 
care îşi petrecuse copilăria? Cerceta urmele luptelor care se 
dăduseră recent, urmele unei robii grele ce durase aproape un 
an... 

La întretăierea a două străzi — Spartacus şi Karl Marx — zăcea 
un autobuz german, cu geamurile sparte, cu portierele smulse 
de o explozie puternică. Autobuzul era cenuşiu, iar pe caroseria 


lui, un dragon negru îşi întindea în direcţii diferite trei capete 
mici, hidoase, încununate cu coarne. Acest semn războinic 
aparţinea unităţii care ocupase oraşul. Acum „dragonii negri” se 
găseau la vreo 50 de kilometri de oraş... 

Morozov se aplecă în afară, străduindu-se să desluşească dacă 
e cineva în interiorul autobuzului, dar maşina lor coti după colţ, 
ajungînd în dreptul unei case de piatră, cu un etaj, cu tencuiala 
scorojită, căzută. Pe alocuri se vedeau cărămizile înnegrite, 
măcinate de vreme, de ploi şi de vînt... 

„„Cîte amintiri îl legau pe Stremeannoi de această casă!... Uite 
aici, unde se cască gaura asta neagră a uşii smulse din ţiţini, el, 
copil încă, îşi cercetase îndelung carnetul de comsomolist, care 
abia îi fusese înmiînat de secretarul comitetului orăşenesc. 

Maşina intră într-o piaţă. 

In colţ, o clădire înaltă, roşie. Şcoala! Cîţi ani din viaţă îşi 
petrecuse aici tatăl său! Şi cît de fericit ar fi fost dac-ar fi putut 
să intre în oraşul eliberat! În fiecare seară, cu pas domol, ieşea 
pe uşa cancelariei, cu un vraf de caiete sub braţ. Acasă, după ce 
cina şi se odihnea puţin, lua în mînă un creion bicolor — roşu şi 
albastru — şi începea să controleze tezele. Cu albastru punea 
nemilos notele 2 şi 3, şi cu atita supărare, încît deseori rupea 
vîrful. Din cauza asta, doiurile se terminau întotdeauna cu o 
coadă lungă ca de cometă. 

Notele 4 şi 5 le punea întotdeauna simplu, dar cu dragoste, 
rotunjindu-le cu creionul roşu. 

Şoferul frînă. Zidurile clădirii emanau un miros înţepător de 
han. Ferestrele de la parter mai păstrau încă gratiile de fier 
grele, iar deasupra intrării se mai vedeau o firmă neagră, mică, 
pe care sta scris în nemţeşte, cu vopsea albă şi litere gotice: 
„Kommandatur”. 

— la te uită, ticăloşii, au stricat bunătate de clădire! se oţări 
Gromov. Acum zici că-i o închisoare, nu alta. 

Morozov oftă şi nu spuse nimic. Ocolind piaţa, maşina pătrunse 
într-o stradă laterală. Mai încolo era strada Orlovskaia... De-a 
lungul ei se aflau căsuțe înconjurate de livezi. De multe ori 
Stremeannoi, împreună cu alţi copii, făcuse adevărate incursiuni 
asupra merilor şi vişinilor. Stăpinii livezilor îi socoteau spaima 
grădinilor, lucru care-i măgulea mult pe copii. 

Deodată inima i se strînse. Fără să vrea, îşi muşcă buzele pînă 
la sînge. E cu putinţă? Unde-i strada? Acum nu mai sînt nici 


grădini, nici garduri, nici case. De jur împrejur se întindea un 
uriaş loc viran. Copacii fuseseră tăiaţi, casele distruse. 
Rămăseseră doar mormanele de cărămizi vechi, prăvălite pe te- 
meliile de piatră. 

— Le-au desfăcut oamenii, ca să aibă lemne de foc — spuse 
Morozov. Au ars ce-au putut... 

De-aici pînă în strada Sevasteanovski era foarte aproape. 
Trebuia să traverseze doar locul viran, unde se afla parcă 
îngropată toată copilăria lui, să ocolească ghereta staţiei de 
transformatoare clădită din piatră, care se păstrase, şi colo, în 
dreapta, a doua casă după colţ... 

Pe ghereta staţiei de transformatoare era desenat un craniu şi 
două fulgere negre încrucişate. Cînd Stremeannoi avea nouă 
ani, se temea să se apropie de gheretă, crezînd că va fi omorît 
pe loc. 

— Opreşte puţin! spuse el şoferului. 

Erau primele cuvinte pe care le rostea din clipa în care se 
urcase în maşină. 

Maşina se opri şi Stremeannoi se întoarse cu tot corpul spre 
dreapta, privind încordat o căsuţă de lemn, cu un singur etaj. 
Fațada dădea la stradă şi căsuţa nu se deosebea cu nimic de 
celelalte. De ambele părţi ale pridvorului nu prea înalt, cu trei 
trepte lăsate într-o rînă, străjuiau posomoriţi doi copaci bătrîni şi 
scorburoşi. Nu se simţea nici o adiere. Dar supunîndu-se parcă 
unei voințe nevăzute, ramurile copacilor se clătinau din cînd în 
cînd, scuturind pe trepte pămătufuri de zăpadă imaculată. 
Stremeannoi privea copacii şi tăcea. După felul cum işi strinsese 
buzele, după privirea încordată, cei doi însoțitori înţeleseră că 
asta este casa despre care le vorbise în glumă în cazemata de 
pe malul Donului... 

Tăcură cîteva clipe. 

— Poate vrei să cobori din maşină, tovarăşe Stremeannoi? 
întrebă Gromov, stingherit, atingîn- du-l uşor pe umăr. 

Fără să se întoarcă, Stremeannoi clătină din cap: 

— Nu, nu cobor... E inutil... Totul e pustiu acum... 

— Poate că nu... la te uită! La fereastră se vede o oală. 
Geamurile sînt proaspăt lipite cu hîrtie de parcă ar locui cineva... 

Stremeannoi cobori din maşină. Urcă cu paşi repezi treptele 
pridvorului şi dispăru în dosul uşii. Cînd se întoarse, faţa lui era 
răvăşită. 


— La gară, Varlamov! spuse el şoferului. 

Maşina ocoli gropile făcute de obuze şi ieşi la bariera de cale 
ferată pe care o traversă. Strecurin- du-se cu greu pe lîngă 
dărîmăturile clădirii şi ale pompei de apă, ieşi în piaţa mică din 
faţa gării, unde, înainte de război, în mijlocul unui scuar, se 
înălța monumentul lui Lenin. Acum nu mai rămăsese decit 
postamentul de granit. Şoferul frînă brusc. 

Stremeannoi cobori din maşină, iar în urma lui scoţîindu-şi 
căciulile, coborîră şi ceilalţi. 

In faţa lor, pe un răzor de flori acoperit cu ză-padă şi aplecat în 
pantă, zăceau cadavrele prizo-nierilor împuşcaţi de hitlerişti. 
Erau vreo douăzeci. Unii în mantale soldăţeşti rupte ferfeniţă, 
alţii în scurte vătuite, fiecare aşa cum îl ajunsese moartea. In 
uniformitatea acestor trupuri întinse pe pămînt era ceva 
înfiorător. 

De după colţul unei case se ivi tiptil un băiat — să tot fi avut 
vreo nouă ani. Purta o hăinuță scurtă, din stofă militară, care nu- 
| apăra de frig, deoarece copilul se zgribulea cu un aer jalnic. In 
picioare avea nişte pislari peticiţi şi răspeticiţi, iar în cap, o 
căciulă soldăţească ruptă. Băiatul se apropie încet de grilajul 
scuarului. Faţa lui mică cît un pumn era serioasă, aproape 
severă. Ochii mari, cenuşii îi cercetau cu priviri pătrunzătoare pe 
necunoscuţi. 

Timp de o clipă stătu, aşteptind parcă să fie întrebat de ce a 
venit. Dar ei nu-l observară şi băiatul, văzînd că nu-l întrebă 
nimeni, le spuse: 

— Azi-dimineaţă i-au împuşcat... pe la 9. Nu vroiau să plece... 

Gromov se întoarse: 

— Nu vroiau să plece, zici? 

— Ihî... 

— Unde i-au trimis? Nu ştii? întrebă Stre- meannoi. 

— În lagăr. 

— Da’ lagărul unde-i? 

— Uite-acolo. Mergi drept înainte, pînă în capătul străzii, apoi o 
iei la stînga — şi băiatul arătă cu mîna în ce direcţie trebuiau să 
se îndrepte. 

— Ei, şi acum, tovarăşi, să mergem! Spuse Gromov. 

— Staţi puţin! Varlamov, ai la tine ceva de- mîncare? 

— Am, tovarăşe locotenent-colonel. O cutie de conserve. 

— Dă-o-ncoa'! Băieţaş, ia vino mai aproape! 


Nehotărit, băiatul se apropie. 

— Uite, ţine asta — şi Stremeannoi îi întinse o cutie albă de 
conserve. la-o cu tine, o măniînci acasă!... 

Băiatul luă cutia, dar privirea lui rămase tot gravă şi speriată. 
Fără să mulţumească, stringind cu putere cutia la piept, dispăru 
undeva, în dosul unei case... 

— Tovarăşe locotenent-colonel! Tovarăşe loco- tenent-colonel! 

Stremeannoi se întoarse. Alergind, venea căpitanul echipei 
pentru strîngerea capturilor, şi omul abia mai putea să respire. 

După ce fusese grav rănit la piept, l-au numit într-un serviciu 
de spate. Pînă azi, în echipa pentru strîngerea capturilor nu prea 
avusese mult de lucru, dar evenimentele se precipitaseră, iar 
acum echipa muncea pe brînci. Soloviov alerga dintr-un capăt în 
altul al oraşului, cu sufletul la gură. 

— Ce este? întrebă sever Stremeannoi. Ce s-a întîmplat? 

— Tovarăşe locotenent-colonel — raportă căpitanul — am găsit 
cinci depozite mari cu alimente şi echipament! Vedeţi biserica 
aceea? şi căpitanul arătă spre o biserică mare, veche, cu o 
clopotniţă înaltă. E ticsită pînă în vîrf cu lăzi cu conserve, unt, 
vin... Alimentele acestea hrănesc o lună de zile întreaga noastră 
armată! 

— Pune pază severă în jurul bisericii! zise Stremeannoi. 
Inamicul nu este prea departe şi ne putem aştepta la orice. Fără 
permisiunea mea, nu dai nimănui nici un strop! 

— Am înţeles, nici un strop! şi, salutînd, Soloviov se întoarse în 
pas alergător. 

Gromov, Morozov şi Stremeannoi porniră spre maşină. 

— Încotro? întrebă Morozov. Spre lagăr? 

— Bună idee! Acolo să mergem. 

Abia apucară să-şi ocupe locurile în maşină, că dintr-o stradă 
lăturalnică ieşiră în piaţă cîţiva soldaţi înarmaţi cu automate 
care escortau doi prizonieri. Hitleriştii, îmbrăcaţi în vestoane 
scurte, cu gulerele ridicate, păşeau zgribuliţi. 

Fără să vrea, Stremeannoi îşi opri privirile asupra unuia dintre 
prizonieri, un om între două virste, îndesat, cu ochelari fumurii. 
Simţind privirea cuiva aţintită asupra lui, prizonierul îşi îndreptă 
umerii şi se întoarse. Chiar în aceeaşi clipă, şoferul dădu drumul 
la motor şi maşina porni, lăsînd în urma sa şi prizonierii, şi 
soldaţii care îi escortau. 


Deodată, mîna înmănuşată a lui Morozov atinse uşor umărul lui 
Stremeannoi, care se întoarse. 

— Muzeul este aici, în colţ — vorbi Morozov. Hai să ne oprim o 
clipă! 

Se apropiară şi se opriră în faţa unei clădiri de piatră, cu etaj, 
îmbrăcată toată în plăci albe de ceramică. O inscripţie 
întunecată, în mozaic, arăta că aici este „Muzeul oraşului”. 

O uşă înaltă de stejar, dată în lături, atirna prinsă numai într-o 
singură balama. Scara cu balustradele sculptate era plină de 
moloz şi de urme murdare de picioare. 

Stremeannoi, Morozov şi Gromov urcară şi intrară în prima 
sală. 

Peste tot, pustiu. Pe pereţii murdari se vedeau cîrligele 
tablourilor, pe care atîrnau bucăţi înno-date de şnur. Ici-colo se 
zărea strălucirea aurie a ramelor care nu mai înrămau tablouri, 
ci pătrate şi ovaluri de perete zgiriat murdar. Pe podea zăceau 
aruncate bucăţi de scîndură, saci rupţi, cuie... 

— Mda! mormăi încet Gromov, străduindu-se să înăbuşe 
zgomotul paşilor, care răsunau puternic în clădirea pustie, şi 
merse cu grijă înainte. 

Traversară sala şi intrară în încăperea următoare. Se opriră în 
prag, uluiţi. Într-un colţ, aplecat deasupra unei lăzi mari din 
scînduri, stătea un bătrîn mărunţel, cu umerii aduşi, într-o scurtă 
roasă de blană. Cu degetele lui lungi şi slabe alegea ceva cu 
multă grijă. Bătrînul era pleşuv, dar barba-i căruntă, nerasă de 
multă vreme şi care se răsucea în sus, într-un fel foarte 
caraghios, îi acoperea toată faţa. 

Auzind paşi în spatele său, aruncă asupra celor intraţi o privire 
piezişă, de pasăre de pradă. Recu- 


noscîndu-i, se întoarse brusc şi, cuprins de o uimire plină de 
bucurie, îşi desfăcu braţele în lături, fără să scape din miini două 
tablouri mici, cu rame negre. 

— Serghei Filipovici! Tovarăşe Gromov! spuse el, cu glasul 
înecat de emoție. V-aţi întors! Ei, asta e într-adevăr grozav! 
Foarte bine! Mă bucur! 

— Cum? Chiar dumneata?! se miră Morozov. Stremeannoi abia 
recunoscu glasul acela atit de cald! Cît de simplu şi de omenesc 
răsuna! Ce bine îmi pare că eşti viu şi nevătămat, Grigori 
Fomici. Un singur lucru nu înţeleg: ce faci aici între ruinele 
astea? 

— Cum adică, ce fac? şi bătrînul îl privi uimit prin sticlele 
ochelarilor aşezaţi strimb pe nasul subţire şi coroiat. Cum vine 
asta, ce fac? Am venit la serviciu. De astăzi s-a instalat în oraş 
Puterea sovietică, dacă nu cumva greşesc... 


— Eşti un om minunat, Grigori Fomici — spuse Gromov, 
apropiindu-se de ladă. Şi tot atît de minunat este că ai rămas în 
viaţă. 


— În viaţă! şi bătrînul clătină amărit din cap. Ce folos că eu sînt 
în viaţă, dacă muzeul a murit! Aţi întîrziat, tovarăşi! Aţi întîrziat 
cu o singură zi... Şi doar i-am povestit amănunţit despre toate 
astea lui Nikita Borzov. A reuşit să ajungă pînă la voi? 

— Da — zise posomorit Morozov — dar pe cînd trecea linia 
frontului, a fost grav rănit şi a murit... Tot ce-a fost mai de 
valoare au cărat hitleriştii cu ei, nu-i aşa? 

— N-aş putea spune că tot! se aprinse bătrînul. Am reuşit să 
mai salvez cîte ceva. Se întoarse şi arătă cîteva acuarele pe 
care apucase să le pună sub sticla unei vitrine ce se afla lîngă 
fereastră. 

Toţi trei se aplecară asupra vitrinei. Era atît de ciudat să vezi în 
sălile acestea pustii, murdare, dărăpănate, albastrul gingaş al 
mării de pe acuarelă, profilul fin al femeii într-un şal viu colorat, 
petele de soare jucînd pe frunzişul crud al unui crîng... 


— Acuarelele astea le-am sustras una cîte una —continuă 
bătrînul, scuzîndu-se parcă, şi puse cu duioşie pe marginea 
vitrinei mîna lui uscăţivă. Sub pielea subţire ca pergamentul se 
vedeau vinele albastre, îngroşate. Le scoteam şi le băgăm la 
piept, sub cămaşă... Şi arăta cum făcuse: privind în jur, îşi 
desfăcea repede scurta, apoi o încheia repede. In mişcarea asta 
era atita gingăşie şi atita tristeţe totodată, încît Stremeannoi 
oftă fără să vrea, mutindu-şi privirile în altă parte. Se simţea 
parcă vinovat că nu apucase să vină la timp şi dăduse 
posibilitate hitleriştilor să jefuiască fără milă muzeul. 

Trecu printre lăzile puse în neorînduială una peste alta şi se 
opri lîngă lada aceea mare, deasupra căreia stătea aplecat 
Grigori Fomici în clipa cînd intrase el. 

— Dar aici ce-i? întrebă el. S-ar părea că sînt tablouri. 

— Da, tablouri — zise bătriînul, oftînd. Nişte reproduceri 
conştiincios făcute şi cu grijă... dar reproduceri... Noroc că au 
mai rămas şi astea... La drept vorbind, le-aş da pe toate pentru 
acele zece pînze de valoare pe care le-au luat hitleriştii... 

— Dar din cele contemporane s-a mai păstrat ceva? întrebă 
Gromov. 

— Nimic — răspunse Grigori Fomici. Pe acelea le-au distrus 
imediat. Mai bine să nu ne reamintim. 

— Dar în lăzile celelalte ce ai? se interesă Morozov. 

— Obiectele care au fost la etajul de sus — răspunse bătrînul. 
Vase vechi, arme de pe vremea lui Pugaciov, manuscrise... şi 
cîte altele... După cum vedeţi, aveau de gînd să ia tot, pînă la 
ultimul capăt de aţă.... Dar cînd s-au simţit strinşi cu uşa, au 
înşfăcat bucăţica cea mai grasă şi şi-au luat picioarele la 
spinare... Aşa se face că au rămas celelalte. Se vede treaba că 
n-au mai avut timp... 

— Şi totuşi, tare aş vrea să ştiu cine a manevrat aici — rosti 
Stremeannoi printre dinţi. Poate c-o să avem ocazia să ne mai 
întîlnim... 

Gromov îl privi cu un zîmbet uşor: 

— În cazul ăsta nu-l invidiez... Dar dumneata ce crezi, Grigori 
Fomici, cine a făcut toate astea? 

Bătrînul strînse din umeri: 

— Numai primarul. Asta e opera lui Blinov. El a fost aici cel mai 
mare cunoscător de obiecte de artă. Ţineţi minte cînd 
pregătisem totul pentru evacuare, împachetasem, făcusem 


tablourile sul, iar el, tilharul, m-a forţat să le pun din nou la loc 
pe toate... Cunoscător în artă!... Asta, da, cunoscător! Venea aici 
cu preţuitorii ca să evalueze tablourile. Pentru fiecare tablou fixa 
preţul în mărci... Tilharul! De altfel nu pot garanta că tocmai el 
le-a luat. Amatori pentru bunurile noastre au fost destui pe- 
aici! 

— Dar oamenii din oraş n-au observat cine le-a luat şi în ce 
direcţie au fost duse tablourile? întrebă din nou Gromov. 
Oamenii observă tot. Dumneata nu i-ai întrebat? 

— l-am întrebat — răspunse trist bătrinul — dar asta s-a 
întîmplat noaptea, şi noi n-aveam voie să ieşim noaptea pe 
stradă. Te aştepta pedeapsa cu moartea. Totuşi cineva a văzut 
cum ticălosul de Blinov a încărcat maşina, înfundînd-o cu 
baloturi. Dar ce era acolo, tablouri sau şube de astrahan, asta 
numai el singur ştie... Eu ştiu doar atit: că noi nu mai avem cele 
mai de preţ tablouri. Asta-i tot... — şi bătrînul se întoarse, 
suflindu-şi cu zgomot nasul. 

Se aşternu o linişte grea. 

Preocupat, Morozov se scărpină în cap: 

— Da! Da!... Ei, Grigori Fomici, vino miine la mine, cam pe la 
douăsprezece, să mai stăm de vorbă, să ne mai gîndim. 

— Dar unde te găsesc miine? întrebă bătrinul. 

— Cum unde? Lucru ştiut, la Sovietul orăşenesc. Că ăsta a 
rămas întreg! 

— În clădirea veche? Asta-mi face mare plăcere. Am să vin, am 
să vin neapărat. Să ştii... 

Strîngînd pe rînd mîna slabă şi rece a bătrînului, se îndreptară 
spre ieşire. lar el, aplecîndu-şi capul într-o parte, privi lung în 
urma lor. Pe faţa lui era întipărită o expresie ciudată: şi de bucu- 
rie, şi de tristeţe. 

— La lagăr! ordonă scurt Stremeannoi cînd se urcară în 
maşină. 

Dar chiar în aceeaşi clipă, de după colţ apăru din nou căpitanul 
Soloviov. Ca să nu-l supere pe şeful de stat major, se străduia să 
nu alerge, făcînd paşi extraordinar de mari, de aproape o jumă- 
tate de metru. 

— Tovarăşe  locotenent-colonel — începu el, tulburat, 
apropiindu-se de maşină şi punînd mîna pe bordul ei. Am găsit 
administraţia financiară din localitate. 


— Administraţie financiară? întrebă cu interes Morozov şi, cu o 
vioiciune care nu-i era de loc caracteristică, dădu să iasă din 
maşină. Da' unde-i? la du-ne acolo! 

— Ce poate să fie? şi Stremeannoi ridică înciudat din umeri. 
Nişte bancnote hitleriste, probabil... 

Nu voia să renunţe la hotărîrea de a merge la lagăr. 

— Nu, sînt şi bani de-ai noştri, sovietici. O sumă colosală. Chiar 
acum se numără. Dar, mai ales, ştiţi ce-am găsit? Soloviov îşi 
trase capul între umeri şi le vorbi în şoaptă, cu un aer tainic: 
Lada noastră de fier! Ţineţi minte lada aceea care s-a pierdut 
atunci cînd ne-am retras de la Voronej? 

— Crezi că-i aceaşi ladă? 

— Vai de mine! Cum de nu! N-am recunoscut-o numai eu! Toţi 
ai noştri spun că este lada şefului secţiei financiare, Sokolov. 

Stremeannoi clătină neîncrezător din cap: 

— Mă îndoiesc. Şi unde-i lada asta celebră a lui Sokolov? La 
administraţia financiară? 

— Nu. E chiar aici, alături. 

— Alături? Da' cum a nimerit aici? 

— Foarte simplu, tovarăşe locotenent-colonel, hitleriştii au vrut 
s-o care cu ei. O şi încărcaseră... Poate că aţi băgat de seamă că 
acolo, în colţ, se află un autobuz cu nişte dragoni pe el. Ei bine, 
chiar în autobuzul acesta... Măiculiţă, ce matahală! De-abia am 
tîrît-o... 

— Interesant — spuse Stremeannoi — o fi chiar lada aceea? 
Nu-mi vine să cred... 

— Chiar aceea, tovarăşe locotenent-colonel. Şi Soloviov, ca să 
fie crezut, îşi duse mîna la inimă. Toţi au recunoscut-o. Veniţi s-o 
vedeţi şi dumneavoastră. Sau vreţi întîi să vă duceţi la 
administraţia financiară? 

Stremeannoi se întoarse spre Gromov, cerîndu-i parcă sfatul, 
apoi cobori din maşină. 

— Bine... Să vedem întii ce-i la administraţia financiară, pe 
urmă om vedea şi lada. Dar repede. Inainte de a se întuneca 
trebuie să ajungem la lagărul de prizonieri. 


C A P I T O L U L XXXV 


DIN NOU LADA FERECATĂ 


Administraţia financiară a hitleriştilor fusese amenajată într-o 
casă de piatră, cu două caturi. Înainte de război, în clădirea asta 
funcţiona Secţia orăşenească a Băncii de Stat. 

Cînd Stremeannoi şi Gromov intrară în sală, primul lucru pe 
care-l văzură fu o masă mare de lucru pe care se înălța un 
morman de bani, păzit de o santinelă. La mesele vecine, furierii 
statului major numărau banii şi treceau totalul sumelor într-un 
registru. 

Deasupra casei mai atirna încă anunţul de pe timpul 
primarului: 

„Domnilor contribuabili! Nu uitaţi că datoria voastră este să 
plătiţi impozitele la termenele fixate de conducerea oraşului. Cei 
care nu plătesc sînt socotiți de către comandamentul german 
drept sabotori, fiind pasibili de a fi daţi în judecată”. 

Soloviov mergea în faţa lui Stremeannoi, cu paşi sprinteni, cu 
pieptul scos uşor înainte. Era foarte mîndru că acesta acceptase 
propunerea lui de a vizita administraţia financiară. Orice s-ar 
spune, e plăcut să arăţi şefului cît de bine ai organizat serviciul. 
Inventarierea trofeelor se făcea într-o ordine exemplară. 

— Ce de-a bănet, Doamne! Ce de-a bănet! exclamă Morozov, 
ridicîndu-şi spriîncenele blonde. Cit poate să fie, aproximativ? 
înirebă el pe un furier mustăcios, care făcea parte dintre 
lucrătorii contabili. 

Bătrîinul număra cu multă dibăcie banii, şi vraful de pachete 
bine legate creştea văzînd cu ochii. 

— Pînă acum sînt vreun milion şapte sute de mii — rise 
furierul. Un pachet de bani, strîns legat cu sfoară, apăru din nou 
în faţa lui. În general nu sînt prea mulţi. Vreo cinci-şase 
milioane. 


— Asta-i bună! Ţi se pare puţin!? se miră Morozov. Păi e un 
buget întreg! 

Gromov ocoli masa, luă o hirtie de o sută şi începu s-o 
cerceteze cu atenţie. 

— Dar nu vi se pare suspect — se adresă el lui Stremeannoi — 
că aici sînt atiţia bani absolut noi- nouţi? 

— Ce vrei să spui, Artiom Danilici? întrebă Morozov, luînd o 
bancnotă. Crezi cumva că sînt falsi? 

— Tot ce-i posibil. 

Crezi c-au fost aruncaţi intenţionat aici? 

— Lucrul ăsta trebuie controlat — răspunse Gromov. 

— Hm!... Morozov luă cîteva hirtii şi, aplecîn- du-se de parcă le- 
ar fi admirat, începu să le cerceteze. 

— Să facem o expertiză — propuse Stremeannoi. Bineînţeles 
că aşa nu le putem pune în circulaţie. 

— Nu-i nevoie de nici o expertiză — zise Morozov. E limpede că 
banii sînt falsi. 

— Eşti aşa de convins, Serghei Filipici? întrebă Gromov, 
întorcîndu-se spre el. 

— Foarte convins... Mai uită-te o dată, dar mai atent, ca să te 
convingi şi dumneata. 

Gromov scoase dintr-un pachet o hirtie şi începu s-o cerceteze 
cu atenţie. O răsuci în toate felurile, o privi la lumină, o pipăi, 
încercînd grosimea hirtiei cu degetul. Stremeannoi luă şi el o 
hîrtie de o sută, scoase din buzunar o bancnotă şi începu să le 
compare cu multă migală. Trecură cîteva clipe. 

— Nu — rosti în sfîrşit Gromov — nu văd nimic. Bani ca toţi 
banii! 

— Ei, da' dumneata, Stremeannoi, ce zici? 

— Eu? Ce să zic? Dacă-mi dai solda în banii ăştia, o iau fără nici 
un pic de şovăială. 

— Eh, voi, experţilor! la daţi-le încoace! Morozov luă 
bancnotele şi le puse alături. Priviţi! 

Vedeţi? Numerele şi seriile lor sînt aceleaşi. Pe hirtia asta este 
seria BC 718223, şi pe cealaltă, la fel. Am controlat un pachet 
întreg de bani din-  tr-ăştia noi, şi toţi au aceleaşi numere. 

— Extraordinar, Serghei Filipici! exclamă Gromov. Cit e de 
simplu. De ce să mint, nici nu mi-a trecut prin cap! 

— Ce să fac cu banii ăştia? întrebă preocupat Stremeannoi. 


— Să-i arzi, bineînţeles! zise Gromov, Citeva bancnote le vom 
trimite la Moscova pentru a fi studiate. 

— Ai dreptate! Căpitane! şi Stremeannoi îl chemă pe căpitanul 
Soloviov, care chiar în clipa aceea aşeza teancurile de bancnote, 
bine legate, într-un sac de foaie de cort. Verifică banii cu cea 
mai mare atenţie. Dacă găseşti printre ei bani buni, dă-i la o 
parte. 

— Păi asta am şi făcut, tovarăşe locotenent-co- lonel — raportă 
Soloviov. Şeful secţiei financiare, Barabaş, a ordonat de la bun 
început ca banii noi să-i numărăm separat. Dar cum ordonaţi: ce 
să facem cu banii buni? 

— Cîţi sînt? 

— O sută cincizeci şi şase de mii. 

— Predă-i la unitatea noastră financiară maiorului Barabaş. 

— Am înţeles, tovarăşe locotenent-colonel! Voi executa! 

— Şi-acum, hai să vedem lada! spuse Stremeannoi şi se 
îndreptă spre uşă, făcîndu-i semn lui Soloviov să-l urmeze. 

De data asta însă nu mai plecară cu maşina. 

Soloviov îi duse pe nişte ulicioare dosnice, prin curţi şi grădini 
de zarzavat, şi-i scoase în strada vecină. Peste cîteva minute 
treceau cu toţii pe lîngă un loc mistuit de foc, printre plopi şi 
mesteceni înnegriţi de flăcări. În faţa lor se înălţau în dezordine 
grinzi arse, mormane de cărămizi sfărimate, de moloz. 

— Staţi, tovarăşi! spuse Stremeannoi, privind în jur. Unde ne 
duceţi? Aici, dacă nu mă-nşel, a fost clădirea Şcolii tehnice de 
agricultură. Acum nu-ţi mai poţi da seama ce e. Şi ce frumuseţe 
de grădină a fost pînă la război. 

— Dar hitleriştii ce-au făcut aici? întrebă Gromov. 

— Gestapoul orăşenesc — răspunse Soloviov. După cum vedeţi 
şi dumneavoastră, e un loc mai ferit şi are în jur mult teren... 

Gromov dădu tăcut din cap. 

— Ei, dar lada unde-i? întrebă Stremeannoi. 

— Am adus-o aici, în ghereta asta, unde era paza gestapoului. 
Am pus o santinelă s-o păzească. 

— Bine, bine, o să vedem. 

Traversară grădina şi intrară într-o căsuţă de lemn, aflată chiar 
lîngă poarta care dădea în stradă. 

Intrară într-un coridor îngust, despărţit cu placaj, în care era o 
ferestruie bine acoperită cu o scîndură, iar în spatele 


despărţiturii, o cămăruţă. Într-un colţ se afla un godin, iar în 
celălalt un birou grosolan, pătat cu cerneală violetă. 

In mijlocul camerei se afla o ladă. Aşezat pe marginea ei, un 
ostaş într-o scurtă îmblănită, bine tăbăcită, îşi răsucea tacticos o 
ţigară groasă. Vă- zîndu-l pe Stremeannoi, ostaşul se sculă. 

— Haide, arată-mi şi mie lada — zise vesel Stremeannoi. Într- 
adevăr, asta-i lada noastră! N-aş fi crezut c-o să mai am prilejul 
s-o văd vreodată! 

Se aplecă, o privi cu atenţie, îşi trecu mîna peste capacul ei, 
pipăind barele de fier cu ridicăturile dese ale țintelor şi puzderia 
de plăcuţe de aramă închipuind cînd o steluţă, cînd o romaniţă, 
cînd o scoică. 

Morozov cerceta şi el cu un aer preocupat lada. Văzînd că nu 
există nici un fel de lacăt sau broască pentru cheie, stabili, 
datorită dîrelor de ceară roşie de pe pereţii ei, în ce parte se 
desface capacul. 

— Nu-nţeleg totuşi cum se deschide lădoiul ăsta? întrebă el. 

— Uite, ai să vezi acum — răspunse Stremeannoi, continuînd să 
pipăie capacul. Aha!... lată căuşul... lată şi mînerul... Carul 
mare... 

— Ce fel de car? se miră Gromov. 

— Ai răbdare. O clipă. 

Stremeannoi apăsă citeva ţinte, răsuci o romaniţă la stînga, o 
scoică la dreapta şi ridică cu uşurinţă capacul greu al lăzii. 

— E lada noastră — spuse el, triumfător — dar conţinutul nu-i 
al nostru! 

Lada era plină vîrf cu diferite obiecte de aur înghesuite aici, în 
frigurile ultimelor clipe dinaintea plecării. 

— Aşa — spuse Gromov. 

Soloviov se aplecă şi scoase un pachet învelit în ziare, în care 
găsi douăsprezece ceasuri de aur, de mînă şi de buzunar, şi încă 
multe obiecte dintre cele mai variate, care n-aveau decit o 
singură trăsătură comună: valoarea lor. 

— Nimic de zis, a jefuit zdravăn, tilharul! rosti Morozov. lar tu, 
Stremeannoi, ai spus: „Conţinutul nu-i al nostru”. Cum adică, 
nu-i al nostru? Totul este al nostru! De la noi a fost furat. la vezi, 
nu mai e nimic? 

— Ba da — răspunse Soloviov şi scoase din ladă cîteva mape 
cu acte. 


— Sînt mai mult acte nemţeşti — zise Gromov, desfăcînd una 
din mape şi citind cîteva documente. la te uită, asta-i interesant! 
la uitaţi-vă şi voi! Aici e un act foarte interesant: dispoziţia de a 
trimite oamenii la construirea fortificațiilor. la-l, tovarăşe 
Stremeannoi. Să fie cercetat întîi la divizie, apoi să ni-l daţi 
înapoi... 

Stremeannoi luă în grabă actul pe care i-l dăduse Gromov şi îl 
parcurse repede cu ochii. Dar chiar primele rînduri bătute la 
maşină îl dezamăgiră. Era traducerea în limba rusă a dispoziţiei 
date de Schwartzkopf, reprezentantul „Todt”-ului, către primarul 
oraşului Blinov. În această dispoziţie se cerea intensificarea 
transportării forţei de muncă în raionul unde se construiau 
fortificațiile. Actul era datat cu două luni în urmă, şi dacă 
reprezenta o oarecare valoare, aceasta consta doar în faptul că 
era o mărturie că inamicul nu-şi încetase lucrările nici chiar în 
timpul celor mai aprige geruri de decembrie. Prin urmare, 
comandamentul hitlerist îşi pusese în aceste fortificaţii speranţe 
mari. În rest în cele douăzeci de rînduri nu mai găsiră nimic 
important. 

Stremeannoi cerceta atent celelalte acte din mapă, dar nu mai 
găsi nici unul care să se refere la raionul fortificat. 

Băgă actele în porthartă şi se întoarse spre So- loviov: 

— Ei, căpitane, fă te rog un inventar al obiectelor, dar bagă de 
seamă să nu se piardă nimic. Apoi, conform inventarului, trebuie 
să le predai Sovietului orăşenesc. Poate că se vor găsi stăpinii, 
dacă mai sînt în viaţă. Şi trînti capacul. Să mergem, tovarăşi! 

— Stai, stai niţel! îi spuse Morozov. Explică-mi întîi cum se 
deschide. 

— E un lucru destul de complicat. Trebuie să cunoşti puţină 
astronomie. Închipuie-ţi cum arată Carul mare. 

— Ei, hai, lasă fleacurile — spuse Morozov — te rog, fără 
magie! 

— Păi nici nu apelez la magie. Sistemul de deschidere este 
construit într-un mod, pur şi simplu, foarte original. Pentru a 
putea deschide lada trebuie să apeşi cîteva ţinte. Sînt o mulţime 
şi aproape toate sînt ţinte obişnuite. Dar şapte dintre ele sînt 
false. La drept vorbind, sînt butoane şi nu ţinte. Trebuie să le 
apeşi într-o anumită ordine: întîi butonul trei din primul rînd, uite 
aici, la mijlocul barei de fier, apoi butonul şase, uite aici, pe a 
doua bară, butonul cinci pe a treia, apoi pe aceasta, pe aceasta 


şi, după cum vezi, toate butoanele sînt aşezate în formaţia 
Carului mare. Prin urmare, nici-un fel de magie. Şi acum, pentru 
a putea deschide capacul trebuie să răsucim romaniţa asta şi 
scoica asta... Vezi? Asta-i tot, şi lada s-a deschis! 

— Curată minune! zise Morozov. Şi care înţe-lept o fi născocit- 
o! la spune-mi, de ce ai ţinut obiectul ăsta atît de rar în unitatea 
voastră? Nu era mai simplu să vă faceţi rost de un seif obiş- 
nuit? 

— De simplu, era mai simplu, însă se spune că şeful secţiei 
noastre financiare era o fire romantică. Impreună cu el ne-am 
bătut destul capul. Se pare că lada asta a nimerit la noi de la 
nişte spanioli, cînd divizia noastră a acţionat pe front primăvara 
trecută, la Leningrad. Am nimicit una din unităţile lor, iar statul 
major l-am luat împreună cu financiarul şi cu lada. Aşa se face 
că a nimerit la noi ca trofeu... 

— Se-ntimplă... Gromov se uită la ladă. Şi lucrurile au soarta 
lor ca şi oamenii. Interesant este cum a nimerit aici, în oraşul 
ăsta ocupat? Şi cui a servit? 

— Şi eu aş vrea să ştiu. E o istorie ciudată, tovarăşi — zise 
Stremeannoi şi povesti pe scurt, lui Morozov şi lui Gromov, 
evenimentele de lingă Voronej şi împrejurările în care lada 
dispăruse atunci. 

— Ciudat, într-adevăr — conveni Gromov. Dumneata, Serghei 
Filipovici, n-ai auzit niciodată de Sokolov? 

— Nu. 

— O fi murit... 

Stremeannoi clătină din cap: 

— S-ar putea, nu e exclus... Un singur lucru nu pot pricepe. 
Lada e întreagă. Prin urmare, hitleriştii i-au aflat secretul. Doar 
nu s-au dus să-i întrebe pe spanioli. 

Porniră pe cărare, înapoi spre maşină. Deodată, între doi 
copaci carbonizaţi se zări zidul casei vecine. Stremeannoi se 
opri fără să vrea. Bucăţica aceea de perete, proaspăt vopsită în 
verde, încadrată de ruinile mohorite, negre şi arse, i se păru 
foarte ciudată. 

— Dar asta ce mai e? întrebă el. Cine a locuit aici? 

— Primarul — răspunse atotştiutorul Soloviov. Se spune că 
înainte aici a fost o creşă. După aceea şi-a instalat el reşedinţa. 

— Reşedinţa? rise Gromov. Tare aş vrea să ştiu unde-i acum 
reşedinţa lui. Dacă n-o fi în vreo rîpă... 


— Da, şi asta pentru scurtă vreme — îi spuse Stremeannoi 
peste umăr, pornind repede înainte. 


C A P I T O L U L XXXVI 


LAGĂRUL DE PRIZONIERI „OST—24” 


La poarta lagărului de prizonieri, Stremeannoi sosi singur. 
Timpul era foarte măsurat. Aveau multe treburi şi, ieşind din 
grădina pirjolită care înconjura ruinele gestapoului, Morozov şi 
Gromov îşi luară rămas bun de la însoţitorul lor. 

Gromov se duse la atelierele căilor ferate, iar Morozov porni 
spre Sovietul orăşenesc, de pe faţada căruia fusese smulsă 
inscripţia „Primăria oraşului”. 

Să găseşti lagărul, nu era un lucru chiar atît de simplu. 

La început, Stremeannoi îi arătă şoferului pe unde s-o ia, dar 
constată că acolo unde înainte fusese drum, maşina se oprea 
aproape la fiece cotitură din pricina unor colţi antitanc sau a 
unor reţele dese de sîrmă ghimpată întinse de la un capăt la 
altul. Exploziile bombelor lăsaseră pilnii adînci, adevărate gropi 
peste care nu se putea trece. Pînă la urmă, Stremeannoi 
renunţă să mai dea explicaţii şi lăsă şoferul să ajungă la lagăr 
cum l-o tăia capul. Şoferul îi ceru o ţigară, se dădu jos la primul 
colţ, stătu de vorbă cu un cîrd de băieţi care apărură pe 
neaşteptate dintr-o fundătură, apoi, bombănind şi ocărînd de 
mama focului, începu să ocolească hirtoapele, locurile virane, 
ulicioarele şi fundăturile, călăuzindu-se nu atît după indicaţiile 
căpătate, cît după instinctul acela care nu dă greş al şoferului cu 
experienţă, obişnuit ca în orice situaţie, ziua sau noaptea, să-şi 
ducă şeful acolo unde i s-a ordonat. 


În sfîrşit, şoferul viră pentru ultima oară, se scufundă într-o 
groapă şi ieşi din nou la suprafaţă... 

— Am sosit, tovarăşe locotenent-colonel! 

lată-l, dar, locul acesta blestemat! 

Porţile stăteau larg deschise. Alături de ele, pe un stîlp, era 
bătută o tăbliță de lemn cu o inscripţie nemţească ,OST-24”. 
Hitleriştii înconjuraseră cu un gard înalt de sîrmă ghimpată două 
străzi periferice lungi şi le transformaseră într-un lagăr de 
concentrare. 

Maşina intră încet pe poartă. Stremeannoi sări jos şi se opri 
locului, privind în jur. Acum un an, străzile acestea erau la fel ca 
şi cele din vecină-tatea lor. N-aveau nimic deosebit. Aceleaşi 
căsuțe, aceleaşi grădiniţe, aceleaşi curţi năpădite vara de iarbă, 
iar iarna troienite de zăpadă... Dar acum? Acum totul arăta 
altfel. li era pur şi simplu cu neputinţă să-şi închipuie că el, Egor 
Stremeannoi, păşise cîndva pe acest pămînt. Şi doar lucrul ăsta 
se întimplase de atitea ori! 

işi aminti cum în toamna dinaintea războiului se întorsese 
acasă chiar pe una din aceste străzi, venind de la vînătoare. Era 
seară. În faţa porţilor, bătrînele şedeau pe bănci, la taifas. 
Băieţii jucau fotbal, punînd hainele în chip de porţi. Cîinele lui se 
aruncase tam-nisam asupra mingii... Mingea se lovise de el şi 
zburase într-o parte. Toţi izbucniră în rîs şi începură să strige: 
„Asta da fotbalist!” lar el mergea cu pas legănat, fluierînd. 
Simţise o oboseală plăcută răspîndindu-i-se în tot trupul... Nu, 
nu se poate! A fluierat el oare cîndva pe strada asta? Aici, unde 
acum nu îndrăzneşti să rosteşti un cuvînt?... 

Stremeannoi privi şirul de căsuțe cenuşii, cu fe-. restrele 
murdare, nespălate de multă vreme... Căsuţele astea păreau 
moarte. Nici o dîră de fum nu se ridica din coşurile îngheţate... 
Pe drumul pustiu nu se vedea ţipenie de om... 

Ar fi vrut să plece cît mai repede, să se cufunde în vălmăşeala 
aceea tumultuoasă a vieţii, pe care o lăsase dincolo de poarta 
lagărului. Dar făcu un efort, îşi luă mîna de pe bordul maşinii, 
traversă drumul şi, urcînd treptele crăpate, intră în prima casă 
de lîngă poartă. 

Penumbra tulbure şi aerul închis al unei încăperi reci şi 
neîngrijite îl învălui ca o ceaţă. Mirosea a haine năduşite, a paie 
putrede. Cea mai mare parte a camerei era ocupată de nişte 
paturi de lemn. Intr-un colţ zăceau un morman de cîrpe mur- 


dare şi cutii de conserve afumate în care se fiersese probabil 
mîncare... 

Stremeannoi stătu o clipă în prag, scrutînd toate ungherele. 

— E cineva pe-aici? întrebă el, ca să se convingă că cercetase 
cu atenţie. 

Nu-i răspunse nimeni. Trecu dintr-o căsuţă în- tr-alta. 
Pretutindeni acelaşi lucru: cîrpe murdare, cutii de conserve, 
paturi de lemn, paie putrede. Găsi cîteva lucruri uitate: o 
gamelă soldăţească, un briceag cu lama ciopîrţită, un capăt de 
lumînare prins de un pervaz... Toate acestea trădau că pregă- 
tirile de plecare se făcuseră noaptea şi în mare grabă. Cine ştie 
al cui era cuțitul, gamela, cui a luminat pentru ultima oară 
lumînarea asta de ceară?... 

În fiecare căsuţă, Stremeannoi repeta cu glas tare: „E cineva 
pe-aici?” Şi de fiecare dată, întrebarea lui rămînea fără răspuns. 
Încetase să spere... Dar într-una din căsuțe, poate a cincea sau 
a şasea, de pe un pat de lemn, sus, se auzi o voce stinsă, abia 
auzită; 

— Dal! 

Stremeannoi se apropie, însă din cauza întunericului nu reuşi 
să vadă nimic. 

— Cine-i acolo? 

— Eu. 

— Cine eşti dumneata? Vino aici! 

— Nu pot — răspunse omul, cu aceeaşi voce stinsă. 

— De ce nu poţi? 

— Am picioarele degerate. 

În fund, pe patul de lemn, se auzi un foşnet, iar din paie apăru 
un cap ciufulit, apoi umerii acoperiţi cu o bluză militară veche şi 
ruptă. Gemînd, omul se tîrî pînă la marginea patului. 

— Aşteaptă, vin să-ţi ajut — spuse Stremeannoi şi, urcîndu-se 
pe patul de jos, se prinse cu o mînă de stilpul ce susţinea 
paturile, iar cu cealaltă cuprinse umerii omului şi-l trase spre el. 

Omul gemea de durere. Stremeannoi îi cuprinse umerii cu 
mîna dreaptă, cea stingă i-o viri pe sub genunchi şi îl trase jos. 
Omul era uşor ca un fulg, într-atit era de slab. Şedea acum pe 
patul de jos, cu spatele rezemat de perete, şi respira greu. In 
întunericul care se lăsase, Stremeannoi nu putu să-i desluşească 
chipul neras de multă vreme. Mii- nile muncite şi pline de 


vînătăi zăceau fără vlagă pe genunchi. Picioarele, în cizme 
negre, atîrnau inerte... 

— Cine eşti dumneata? întrebă din nou Stremeannoi. 

— Un prizonier... Am căzut pe Tima — răspunse soldatul, 
frecîndu-şi tot timpul genunchii, care se desenau ascuţiţi prin 
pantalonii rupţi. 

— Dar ce ai la picioare? Ţi-au degerat tare? 

— Mă ard ca focul... Mă dor... Nu mai pot răbda. Omul tăcu o 
clipă şi, înfrîingîndu-şi durerea, rosti printre dinţi: Am fost la 
construirea raionului fortificat. Ne-au cărat de acolo timp de 
douăzeci şi patru de ore, pe ger. Am mers pe jos. Şi ce 
încălţăminte crezi că aveam? Nici una... 

— Ascultă — întrebă Stremeannoi — despre ce raion fortificat 
vorbeşti? Acela care se află la vest de oraş? 

— Da, cum o iei drept pe şosea... 

— E departe de-aici? 

— Cam vreo patruzeci de kilometri. 

— Şi ce-ai făcut dumneata acolo? 

— Păi ce să fac?... Am construit cazemate, am săpat şanţuri... 
Of, tovarăşe şef, nu mai am putere! 

— Am să te duc la spital — zise Stremeannoi — şi acolo te vor 
ajuta. Ai putea să ne-arăţi pe hartă unde sînt cazematele? 

— Cred că da. 

— Da' cum ai nimerit aici? 

— Ne-au adus înapoi, ca să încărcăm maga- ziile. 

— Cînd? 

— lacă, să tot fie vreo patru zile de-atunci. 

„Patru zile! se gîndi Stremeannoi, uluit. Aşadar, 

a fost înainte de ofensivă.” 

— Dar unde sînt ceilalţi? 

— l-au dus de-aici. Noaptea... Dar unde, nu ştiu... Of, 
picioarele, picioarele mele! se văită el şi şi le cuprinse în miini, 
legănîndu-se încetişor. 

Stremeannoi scoase lanterna din buzunar şi lumină picioarele 
soldatului. Simţi că-i vine ameţeală. Ceea ce crezuse el că sînt 
cizme erau de fapt picioarele înnegrite de cangrenă. 

— Ce nenorocire! Ţine-te de umerii mei, prietene. Stremeannoi 
îl ridică şi, luîndu-l în braţe ca pe un copil, îl scoase în cerdac. 

Il aşeză pe bancheta din fund a maşinii, îl acoperi cu pătura, pe 
care o avea întotdeauna la el, şi se aşeză alături. Maşina porni. 


— Din ce divizie faci parte? îl întrebă Stremeannoi, privind 
îndurerat barba roşie, încîlcită, şi faţa brăzdată de cute adinci. 

Ceva asemănător unui zimbet flutură pe faţa soldatului. 

— Păi sînt din divizia noastră, o sută douăzeci şi patru — spuse 
el încet. 

— Şi din ce unitate? 

— Corpul de gardă al statului major... 

Stremeannoi îl privi fix. 

— Eremenko! strigă el fără să vrea, şi glasu-i tremură de 
emoția revederii. 

În omul bătrîn şi istovit care şedea lîngă el îţi era aproape cu 
neputinţă să-l recunoşti pe Eremenko, care numai cu un an în 
urmă ar fi fost în stare să frîngă în miini o potcoavă. 

— Eu sînt, tovarăşe comandant — zise soldatul, oftînd din 
greu. 

— Da' pe mine mă recunoşti? 

— Cum de nu! V-am recunoscut de prima dată... 

În clipa aceea maşina săltă peste o hîrtoapă. 

Eremenko se lovi cu picioarele de speteaza banchetei din. faţă 
şi gemu sfişietor. 

— Condu mai cu grijă! ordonă Stremeannoi cu severitate 
şoferului. 

Maşina începu să meargă mai încet. Şoferul ocolea cu grijă 
toate hiîrtoapele şi mormanele de pe drum. Eremenko şedea 
ghemuit pe banchetă, cu ochii închişi, cu capul dat pe spate. 

Prin urmare, asta era! Stremeannoi îşi aminti tot. Eremenko 
era cel de-al doilea pistolar care dispăruse o dată cu şeful 
secţiei financiare. După toate probabilitățile, el ştia ce s-a 
întîmplat cu Sokolov. 

Stremeannoi puse încetişor mîna pe umărul soldatului: 

— Tovarăşe Eremenko... tovarăşe Eremenko... nu ştii cumva ce 
s-a întîmplat cu Sokolov? Unde e? 

Soldatul tăcea. 

Stremeannoi puse mîna pe mîna lui. Era rece. Şi numai după 
aburul uşor care-i ieşea din gură îşi dădu seama că Eremenko 
mai trăieşte. 

Peste un sfert de oră, Eremenko fu dus la spitalul de campanie 
care ocupa cele trei etaje ale clădirii de piatră unde fusese 
şcoala. Peste o jumătate de oră se afla pe masa de operaţie şi 
chirurgul îi ampută amîndouă picioarele, pînă la genunchi. 


C A P I T O L U L XXXVII 


DOI OSTAŞI 


În razele reci ale soarelui străluceşte faianţa albă a sobei pe 
jumătate  dărimată. Soba asta rezistă în mijlocul unei 
îngrămădiri haotice de scînduri, de birne prăbuşite, de moloz. 
Doi oameni stau şi privesc ruinele, şi pe fata lor e întipărită 
multă tristeţe. Feţe asprite de suferinţă... 

Unul dintre ei, înalt, nu prea tînăr, e îmbrăcat într-o scurtă 
îmblănită, afumată toată şi care de mult şi-a pierdut culoarea 
iniţială. Scurta asta a fost albă cîndva, dar acum e cafenie. 
Bucăţile smulse au fost cusute de miini neîndemînatice; celălalt, 
un băiat îmbrăcat într-o haină vătuită, are faţa arsă de vînt, cu 
pomeţii ascuţiţi; în mînă ţine un automat nemţesc de captură, a 
cărui curea lată şi-a petrecut-o pe după gitul subţire; din pricina 
greutăţii, băiatul stă cu umerii uşor încovoiaţi. In flăcăiaşul ăsta, 
prea serios pentru virsta lui, e greu să-l recunoşti pe băieţanadrul 
care plinsese cîndva în hohote în hulubăria pustie... 

— Katia, Katia! şopteşte Alexei... Să mergem, Kolenka, e 
timpul... 

Aruncă o ultimă privire pe locul unde se înalţă ruinele casei lor, 
se întorc şi pornesc de-a lungul străzii distruse şi arse. Merg şi 
tac, gindindu-se la tinăra femeie blondă, căreia îi spuneau 
„mamă” şi „Katia”... 

Detaşamentul de partizani ieşise din pădure şi defilase în 
formaţie strîinsă, în piaţa oraşului, prin faţa reprezentanţilor 
comitetului regional şi a comandantului diviziei, lastrebov. Era 
ultima paradă. Spre seară se va hotărî soarta lor. Cei mai mulţi 
vor intra în rîndurile armatei, iar ceilalţi vor ră- mine să lucreze 
la reconstrucţia oraşului. 

Alexei Ohotnikov ştia că va pleca cu armata, deşi Kolesnik 
căutase să-l convingă să rămînă în oraş. Gara e distrusă. 
Depoul, distrus şi el. Muncă, slavă Domnului, pînă peste cap! 
Comitetul regional caută specialişti. Cu Kolesnik, lucrurile stau 
altfel: el e ofiţer de carieră. Alexei Ohotnikov, din cauza 


suferințelor îndurate şi a rănii care a lăsat urme, trebuie să se 
întoarcă la munca paşnică. 

Kolesnik vorbea convingător şi Alexei era gata să accepte. Are 
un băiat... Şi un băiat care mai trebuie să crească pînă să fie 
mare! 

— Kolea, unde locuieşte Klavdia Feodorovna? 

Alexei se opri. Nu, el nu mai poate să îndure privirea 
înţelegătoare şi supusă a fiului... 

— Să mergem! şi porniră din nou. 

Pe strada distrusă, mergeau alături doi ostaşi: tatăl şi fiul. 
Amîndoi ştiau că cel mic va rămîne, iar cel în vîrstă va pleca 
departe, pe drumuri necunoscute. 

— Am vorbit cu Klavdia Feodorovna — zise tata — vei locui la 
ea împreună cu Viktor şi Maia. 


Kolea tăcea. 
— Tu trebuie să înveţi... — urmă tatăl. Nu se poate să nu 
înveţi!... lar eu trebuie să plec... Tre- buie! Inţelegi! Ridică 


glasul, temîndu-se parcă de rugăminţile băiatului. Cunosc bine 
raionul fortificat... Am să le arăt unde sînt cazematele, apoi 
mă-ntorc. 

Kolea tăcea, dar tăcerea lui era mai grea decit cuvintele. 

— Automatul pot să-l port? întrebă el deodată. 

— Nu se poate — răspunse sever părintele — acum nu se mai 
poate. 

Pe stradă păşeau doi ostaşi. Unul înalt, celălalt abia ajungîndu-i 
la piept. Ajunseră la o răscruce. Se opriră. Cel înalt se aplecă, îl 
sărută pe cel mic, îi spuse ceva, se întoarse şi porni mai 
departe. lar cel mic, în scurta înnegrită de fum, privi în urma lui 
şi-şi înghiţi lacrimile ca un om mare. Şi abia cînd cel virstnic 
dispăru din raza lui vizuală, cel mic se lipi de un gard şi izbucni 
în hohote de plîns... 

C A P I T O L U L XXXVIII 


EVENIMENTELE SE PRECIPITĂ 


De departe vintul aduse în oraş zvonul abia auzit al canonadei 
de artilerie. Era armata vecină, care scotea inamicul din raionul 
fortificat. În piaţă se auzea zgomotul hîrleţelor care scormoneau 
pămiîn- tul îngheţat. Un pluton de pionieri săpa un mormiînt 
frăţesc pentru soldaţii împuşcaţi de hitlerişti. lastrebov fixase 
pentru a doua zi înmormiîntarea solemnă a celor împuşcaţi. 

Pe străzile pustii umblau patrule. Din cînd în cînd treceau 
maşini cu faruri albastre. Cercetaşii aduseră la cunoştinţă lui 
lastrebov că hitleriştii, retrăgin- du-se spre Novii Oskol, sapă 
tranşee şi primesc rezerve. E posibil ca în zilele următoare să 
încerce să treacă la ofensivă. 

lastrebov ceru permisiunea comandantului armatei să continue 
urmărirea inamicului. Statul major al armatei avea însă alte 
planuri. lastrebov primi ordinul să organizeze o apărare 
puternică a oraşului şi să aştepte indicaţii. 

Stind la masa de lucru, Stremeannoi vorbea la telefon cu 
comandanții de regimente cînd de la sta- tia de radio i se aduse 
o telegramă de la statul major al armatei. După felul cum 
zimbea locotenentul uscăţiv, care-i întinse hirtia cu textul 
descifrat, Stremeannoi înţelese că vestea pe care a primit-o este 
bună şi importantă. 

Şi într-adevăr, telegrama aducea numai bucurii. Stremeannoi o 
parcurse repede cu ochii şi exclamă fără să vrea: „Oho!” Trecu 
în camera vecină, unde colonelul lastrebov discuta cu locţiitorul 
politic al unităţii, colonelul Korneev, un om scund, vînjos, cu 
mişcări potolite, mare amator de tutun bun şi de glume bune. 

Şedeau la masa pe care se aflau comunicatele operative şi 
hărţile acoperite cu multă grijă. În încăpere se afla şi un străin 
îmbrăcat civil, un om cam de vreo 50 de ani. Poate să fi avut 
mai puţin, dar lunile trăite sub ocupaţie îl costaseră mulţi ani de 
viaţă. Părul lui negru, cîndva des şi ondulat, era acum atit de 
rar, încît i se zărea pielea capului. Obrajii erau acoperiţi de o 
barbă deasă şi căruntă. Paltonul, vechi, ascundea nişte 
pantaloni subţiri, rupţi. Bătrînul purta ochelari, legaţi la rădăcina 
nasului cu aţă. Lentila stingă era plesnită. Discutind cu 
comandantul, omul se uita din cînd în cînd la telefonistul care 
şedea într-un colţ şi mînca supă dintr-o gamelă. 

Lîngă fereastră stătea maiorul Voronţov, şeful secţiei speciale, 
cam de aceeaşi vîrstă cu Stremeannoi, însă arătînd mult mai 


vîrstnic, poate datorită faptului că era predispus la îngrăşare. 
Ţinînd uşor întredeschişi ochii căprui, pufăia liniştit din ţigară, 
ascultind atent ceea ce povestea omul îmbrăcat în palton. 
Acesta ţinea în miini cîteva fotografii, pe care cei doi le văzuseră 
probabil, aşteptînd ca lastrebov şi Korneev să le cerceteze şi pe 
celelalte. 

Aruncînd o privire civilului, Stremeannoi se apropie de 
lastrebov şi, stăpînindu-şi cu greu zimbetul, rosti cu glas tare: 

— Tovarăşe general-maior, permiteţi să mă adresez. 

lastrebov îl privi mirat şi sever: 

— Lasă glumele, Stremeannoi! Acum avem ceva mai important 
de discutat.... Fă te rog cunoştinţă. Este fotograful din localitate. 
Ne-a adus nişte fotografii foarte interesante... Vom putea să le 
imputăm unora. Şi lastrebov îi întinse lui Stremeannoi vraful de 
fotografii. 

Stremeannoi luă din mîinile lui vreo zece fotografii, care nu se 
uscaseră încă. Erau făcute pe hirtie mată, nemţească, zimţată pe 
margini. Una din ele înfăţişa nişte S.S.-işti jucînd fotbal, fără 
tunici, cu mînecile cămăşilor suflecate. Alta: aceiaşi indivizi 
stăteau în jurul unei mese, în uniforme şi cu decoraţii, cu 
paharele întinse spre obiectivul aparatului. Printre ei se aflau şi 
cîteva femei. Cea de-a treia fotografie îi reprezenta pe hitlerişti 
în maşini, cu căştile şi şepcile trase bine pe frunte şi cu automa- 
tele pe genunchi. Nu _ uitaseră să se fotografieze lîngă 
spînzurătoare, chiar în momentul unei execuţii, şi la cimitir, 
printre crucile de mesteacăn... 

În aceste fotografii, lateral sau mai în spate, se distingeau 
siluetele cîtorva civili. Pesemne participaseră şi ei la cele 
întîmplate, dar îţi puteai da seama că oamenii aceştia sînt doar 
subalterni şi că între ei şi stăpînii lor este o distanţă uriaşă. 

— Da, tovarăşe general, fotografiile acestea ne vor fi de mare 
folos — spuse Stremeannoi şi, dîn- du-se un pas înapoi ca să nu- 
| observe lastrebov, trecu telegrama locţiitorului politic. 

— lar îmi spui?! se supără lastrebov. 

— Tovarăşe general, de fapt de ce vă tot legaţi de şeful de stat 
major? zise zimbind Korneev. După părerea mea, are perfectă 
dreptate. Sînteţi într-adevăr general... Poftim, priviţi! şi îi întinse 
lui lastrebov telegrama. Pentru eliberarea oraşului vi s-a acordat 
gradul de general-maior şi sînteţi decorat cu Ordinul Drapelul 
Roşu. 


— Dar divizia? întrebă lastrebov. 

— Nimeni n-a fost uitat, Dmitri Mihalici. Divizia a primit 
mulţumiri. S-a ordonat decorarea tuturor acelora care s-au 
evidenţiat în luptă — spuse Stremeannoi, fără a-şi mai stăpini 
bucuria. 

lastrebov cercetă multă vreme telegrama şi, nu se ştie de ce, 
îşi încruntă supărat sprîncenele. O mai citi o dată, apoi o dădu la 
o parte. 

— Nici nu-ţi vine a crede — rosti el, cu glas scăzut. Patru 
evenimente, şi toate în aceeaşi zi! 

— Trei le cunosc, tovarăşe general. Lui Stremeannoi îi plăcea 
să-l numească pe lastrebov general. Doar cu cîteva luni în urmă 
fusese loco- tenent-colonel, iar la începutul războiului, maior. 
Primul eveniment, eliberarea oraşului. Al doilea, gradul de 
general pe care l-aţi primit. Al treilea, ordinul de decorare... Dar 
al patrulea? 


— Ei, ăsta-i cel mai puţin îmbucurător — vorbi stingherit 
lastrebov. Implinesc azi patruzeci şi cinci de ani. 
— Vă felicit, Dmitri Mihalici — spuse Korneev, stringmdu-i 


voiniceşte mîna. Lucrul acesta trebuie sărbătorit. Astfel de 
evenimente se întîmplă doar o dată în viaţă. 

— Şi eu vă felicit, tovarăşe col... — Stremeannoi se încurcă, 
dădu din mînă şi, îmbrăţişindu-l pe lastrebov, continuă: Dragă 
tovarăşe general... 

lastrebov se eliberă cu greu din îmbrăţişarea lui puternică. 

— Bine! zise el, înveselit. Felicitările le primesc numai 
întovărăşite de flori... Haideţi să isprăvim treburile. Vă 
mulţumesc, tovarăşe lakuşkin — se adresă el fotografului, care 
stătuse tot timpul tăcut la o parte. Din întreaga lui înfăţişare se 
simţea însă că participă cu tot sufletul la ceea ce se petrecea în 
cameră. Aţi procedat just aducînd la comandament aceste 
fotografii. Vă mulţumesc. Văd că aţi dus-o greu aici. Aţi stat şi la 
închisoare! Cum aţi reuşit să salvaţi fotografiile? 

— Pachetul cu fotografii l-am înmuiat în smoală şi apoi l-am 
îngropat în grădina de zarzavat. Aşa se face că s-au păstrat. 

— Bună idee! Luaţi şi nota! lastrebov se aplecă deasupra 
mesei şi, luînd o foaie de hirtie, scrise pe ea cîteva cuvinte. 
Duceţi-vă la şeful aprovizionării şi el o să vă dea raţia... 


— Mulţumesc, mulţumesc mult, tovarăşe general! lakuşkin 
zimbi larg, dezvelindu-şi dinţii lungi şi galbeni, strînse miinile pe 
rînd şi porni spre uşă. 

— Ei, Voronţov — se adresă lastrebov maiorului cînd uşa se 
închise în urma lui lakuşkin. Vezi ce material important ţi-a 
adus? Ce zici? După părerea mea, e un om interesant. 

— Da, indiscutabil — conveni Voronţov, adu- nînd fotografiile şi 
făcîndu-le teanc. Am să iau toate fotografiile, n-aveţi nimic 
împotrivă? 

— la-le, te rog! spuse lastrebov şi dădu din cap, în timp ce-i 
mai întindea nişte fotografii pe care le ţinea în mînă. [ie o să-ţi 
prindă bine, pentru albumul de familie... Eu n-am ce face cu 
ele... Stu- diază-le cum trebuie... Sînt documente care constituie 
probe vădite. 

— O clipă, tovarăşe Voronţov! spuse Stremeannoi, observind 
privirea plină de aşteptare a maiorului. Vreau să mai văd 
cîteva... 

Luă ultimele trei fotografii. La una din ele, atenţia îi fu atrasă 
de silueta unui ofiţer neamt în vîrstă, îndesat, cu umerii foarte 
drepţi... Ofiţerul privea undeva, într-o parte. Purta o haină largă 
de piele, cu grade de general S.S., şi se adresa unei mulţimi 
care stătea cu capetele plecate, în faţa clădirii primăriei 
oraşului. Ceva din înfăţişarea acestui ofiţer i se păru cunoscut lui 
Stremeannoi. Unde îl mai văzuse oare?... Şi deodată, în mintea 
lui apărură cei doi prizonieri pe care îi văzuse în dimineaţa 
aceea pe strada oraşului. Cel mai în vîrstă, cu gulerul ridicat şi 
cu ochelari fumurii... Sigur...! 

Stremeannoi ieşi ca o furtună din cameră, sări de pe pridvorul 
înalt şi-l ajunse din urmă pe lakuş- kin chiar în clipa cînd 
fotograful întreba pe santinela de la poartă cum poate ajunge le 
depozitul de alimente. 

— Tovarăşe lakuşkin! Tovarăşe lakuşkin! îl strigă Stremeannoi. 
Spune-mi, te rog, cine-i ofiţerul ăsta? Ştii cumva? Nu, nu ăsta! 
Uite ăla din spate... 

lakuşkin îşi potrivi ochelarii şi luă fotografia din miinile lui 
Stremeannoi. 

— A! Credeam că întrebaţi despre oratorul în haină de piele, 
care-i Kurt Meyer, şeful gestapoului, iar cel din spate, primarul 
Blinov. O celebritate în felul său. 

— Primarul? Şi de ce poartă uniformă de S.S.-ist? 


— l-au îngăduit hitleriştii. În ultimul timp umbla numai în 
uniformă militară. 

— Mulţumesc! Stremeannoi se întoarse repede în cameră şi 
chemă la telefon comandamentul militar al oraşului. 

Îi răspunse maiorul Tepluhin. 

— Tovarăşe maior — vorbi repede Stremeannoi — acum trei 
ceasuri au fost aduşi la dumneata doi prizonieri... Da! Ofiţeri. 
Cum? Numai unul? Nu, doi trebuie să fie... Unul dintre ei e 
scund, vînjos, cu ochelari fumurii... Unde? Nu, nu cel şchiop, 
celălalt... A fugit? Cum de-aţi permis aşa ceva? Să vă ia dracu'! 
Ştiţi cine a scăpat din miîmile voastre? Primarul! Trădătorul! 
Chiar el! Trebuie să-l găsiţi, orice s-ar întîmpla... Din pămînt... 
Aţi auzit?... Repetaţi ordinul! 

Maiorul Tepluhin repetă ordinul la telefon. Stremeannoi dădu 
dispoziţii ca toate permisele să fie controlate cu cea mai mare 
severitate şi numărul de patrule să fie dublat. Apoi îi relată lui 
Voronţov întîmplarea, îi dădu fotografia, iar cînd Voronţov plecă, 
Stremeannoi se aşeză din nou la lucru. Dar nu se putea 
concentra de loc. „Ciudat! se gîndea el, păşind enervat dintr-un 
colţ în altul al camerei. Ce bine mi s-a întipărit în minte S.S.-istul 
de azi- dimineaţă! L-am văzut pentru prima oară şi poftim!”... 


C A P I T O L U L XXXIX 


O VESTE NEAŞTEPTATĂ 


În seara aceea, toată energia motoraşului care de obicei 
lumina statul major al diviziei a fost cedată spitalului şi 
tipografiei, unde se tipărea primul număr al ziarului oraşului 
eliberat 

La o masă mare, acoperită cu un cearşaf, în lipsă de faţă de 
masă, şi slab luminată de cîteva luminări de stearină şedea 
sărbătoritul — generalul lastrebov. Masa era încărcată cu sticle, 
cutii de conserve, farfurii cu salam, peşte conservat şi cartofi 
fierţi aburind. Proaspătul general mai purta grade de colonel, 
întrucît magazia militară nu prevăzuse o avansare atit de 
rapidă. În jurul mesei, pe taburete, scaune şi lăzi, şedeau 
locţiitorul politic Korneev, Stremeannoi, care era mereu chemat 
la telefon, Gromov şi Morozov, care erau foarte obosiţi. Ziua 
fusese agitată şi bogată în evenimente. Cercetaseră tot oraşul, 
stătuseră de vorbă cu zeci de oameni şi acum ştiau ce trebuie 
făcut de urgenţă în oraşul pustiit de inamic. Tot aici se afla şi 
Kolesnik. De mult nu se mai simţise atît de liniştit şi bine ca 
astăzi. 

Dincolo de camera în care se sărbătorea evenimentul, statul 
major al diviziei ducea munca obişnuită, plină de încordare şi 
răspundere. Tele- foniştii nu tăceau o clipă: „Aici Volga, ascult!”, 
„Niprule, Niprule, răspunde lui cincizeci şi şase!” Uşa se trîntea 
mereu. Cizmele bocăneau pe duşumea. Flacăra gălbuie a 
lumînărilor tremura şi se răsfringea pe pereţi, lungind umbrele. 

Cînd se umplură paharele, lastrebov se sculă în picioare. Se 
ridicară şi ceilalţi. 

lastrebov începu: 

— Vreau să vă felicit în oraşul pe care l-a eliberat divizia 
noastră. Am stat multă vreme pe malul răsăritean al Donului. 
Multă vreme am aşteptat ordinul... Şi iată că, în sfîrşit, înaintăm 


spre apus. E dureros să vedem oraşele noastre în ruină şi 
oamenii noştri atît de chinuiţi... Vreau ca în primul rînd să-i 
cinstim aşa cum se cuvine pe cei care au murit pentru Patrie... 
Comandantul diviziei tăcu şi îşi plecă fruntea. Păstrară un 
moment de reculegere. Dar ceea ce este mai important — 
continuă el — şi de asta sînt convins, e că lovitura pe care am 
dat-o noi va grăbi distrugerea totală a inamicului. Prieteni, să 
bem pentru victorie! 

Răsună clinchet de pahare. Toţi erau emoţionaţi. 

Stremeannoi duse paharul la gură. 

| se întîmpla adeseori să se scoale de la masă pentru a citi 
ultimele rapoarte. Cele mai importante dintre ele le arăta pe loc 
lui lastrebov, şi atunci acesta se ducea în camera vecină, la 
telefon, şi raporta comandantului armatei. 

De la statul major al armatei întrebau: cîte şi ce muniții trebuie 
aduse; dacă există date noi cu privire la raionul fortificat; cînd 
să se trimită maşinile după răniţi; cum merge evidenţa 
capturilor; cîţi soldaţi şi ofiţeri inamici au fost luaţi prizonieri; în 
ce stare e oraşul. De la comitetul regional al partidului se 
interesau dacă se va pune repede în funcţiune centrala 
electrică, precum şi alte întreprinderi, şi rugau ca, în limita 
posibilităţilor, populaţia să fie aprovizionată cu alimente şi com- 
bustibil. 

Cei adunaţi în jurul mesei îşi împărtăşeau impresiile bătăliei de 
dimineaţă, îşi aminteau de întiîlnirile care avuseseră loc de 
curînd. Gromov povestea despre un bătrîn bolnav, un lucrător 
de la căile ferate, vechi membru de partid, care făcuse în ghe- 
reta lui o locuinţă conspirativă pentru partizani, transmiţind 
informaţii relativ la mişcarea eşaloanelor inamice. Bătrînul îşi 
păstrase carnetul de partid, şi prima întrebare pe care i-o 
pusese lui Gromov fusese: „Tovarăşe secretar, cui plătim acum 
cotizaţia de membru de partid?” 

— Ştiţi — spuse lastrebov — mi s-a raportat că la marginea 
oraşului a fost găsită maşina şefului gestapoului din localitate, 
distrusă de o bombă de avion. 

— A fost omorit? întrebă Morozov. 

— Nu se ştie. N-a fost găsit. Probabil c-a fugit. 

In depărtare se auziră cîteva explozii puternice. Erau artificierii 
care curăţau cîmpurile de mine. Jos, deasupra acoperişului, 
zbura o patrulă de bombardiere. 


În clipa aceea uşa se deschise încet şi în prag apăru 
comandantul batalionului sanitar, maiorul medic Medinski. Nu 
prea înalt, gras, era îmbrăcat cu halatul alb, peste care îşi 
aruncase în mare grabă mantaua, fără a mai apuca s-o îmbrace 
cum trebuie. După faţa lui tulburată, Stremeannoi înţelese că la 
spital se întîmplase ceva neobişnuit. 

Văzînd în cameră atiţia oameni, Medinski, stingherit, se retrase 
dincolo de pragul uşii, dar Stremeannoi îl urmă în aceeaşi clipă 
în camera vecină. 

— Ce s-a întîmplat, tovarăşe Medinski? 

Medicul îl luă deoparte, să nu-i audă nimeni, şi spuse încetişor: 

— O veste neaşteptată, tovarăşe locotenent-co- lonel. A fost 
găsit căpitanul Sokolov! 

— Sokolov? Extraordinar! Fostul şef al secţiei financiare? 

— Chiar el. 

— Şi unde-i acum? 

— La noi, la spital. 

— Dar cum a nimerit la voi? 

— A fugit pe drum dintr-un eşalon cu prizonieri de război. 
Hitleriştii îi duceau spre apus. El însă a reuşit, nu se ştie cum, să 
scape. Cei din escortă au tras asupra lui şi l-au rănit la piciorul 
drept. Dacă l-aţi vedea cum s-a schimbat! Ce manta ponosită, 
ce cizme! Vai de el! Tot e în zdrenţe! S-a salvat printr-o minune! 

— Şi în ce stare este? 

— E slăbit, dar vioi. Glumeşte chiar. Mi-a spus să vă transmit 
salutări. Spune c-ar vrea să vă vadă. 

Stremeannoi rămase pe gînduri: 

— Bine. Voi veni imediat. Păşi spre uşa pe care aiirna scurta 
lui, apoi se întoarse. Dar cum se simte soldatul Eremenko, 
căruia i-ai amputat azi picioarele? Ştii, acela din lagărul de 
prizonieri? 

— Eremenko? A murit acum o jumătate de oră. Nici nu şi-a mai 
revenit, sărmanul. Operația a fost prea grea, iar el era sleit de 
puteri. Gîndiţi-vă şi dumneavoastră... 

Stremeannoi se opri în prag: 

— Spui c-a murit... Da... Da... Ei, ce să-i faci!... Vin şi eu 
îndată... 

Îşi îmbrăcă în grabă scurta şi, dînd ofițerului de serviciu 
dispoziţiile necesare, ieşi din încăperea statului major... 


C A P I T O L U L XL 


ÎNTÎLNIREA 


Cînd Stremeannoi intră în curtea spitalului, doi sanitari scoteau 
pe uşă o brancardă. După rigiditatea corpului turtit şi lipit parcă 
de pinza brancardei se vedea că duc un mort. Eremenko! 
Stremeannoi privi faţa întunecată, cu ochi închişi, adînc 
înfrundaţi în orbite. „Ah, fir-ar ei blestemaţi să fie! Cît a suferit 
omul ăsta! Şi-acum, totul s-a sfîrşit!”... 

Stremeannoi îşi scoase căciula şi, lăsînd sanitarii să treacă prin 
faţa lui, privi în urma lor pînă ce cotiră după colţul casei. Apoi, 
dintr-o smucitură, deschise uşa grea şi intră în spital. 

II învălui mirosul cunoscut al saloanelor de spital, al podelelor 
abia spălate, al eterului şi al formolului. Becurile electrice, rare, 
luminau slab. In celălalt capăt al coridorului stăteau îngrămădite 
pupitrele şcolare. 

Clasele fuseseră transformate în saloane. Uşile stăteau larg 
deschise, lăsînd să se vadă paturile înghesuite unul lîngă altul. 
Şi în coridor se aflau paturi. O singură uşă era închisă. „Aici e 
probabil cabinetul lui Medînski” — se gîndi Stremeannoi şi 
întredeschise uşa. 

Pereţii şi dulapurile erau acoperite cu cearşafuri albe. Pe 
măsuţa nichelată de instrumente străluceau, în lumina puternică 
a unui proiector prins de perete, sticluţe, ceşti, pensete, bisturie 
şi foarfeci de diferite forme. Pe masa de operaţie din mijlocul 
camerei se afla un rănit, acoperit pînă la piept cu un cearşaf. O 
femeie în halat alb şi cu mască pe faţă îi cosea rana cu mişcări 
repezi şi sigure. 

Auzind scîrţiitul uşii, sora întoarse faţa acope- rită pînă la ochi 
şi se uită întrebător la Stremeannoi. 

Acesta zimbi stingherit, dădu din mînă şi închise repede uşa. 

„Dar unde-i Medinski? Unde s-o fi dus?” 

In aceeaşi clipă, şeful spitalului apăru în capul scării, 


— Sokolov nu-i aici, tovarăşe locotenent-colo- nel, e sus, în 
salonul pentru cei răniţi uşor — zise el, aplecîndu-se peste 
balustradă. Medinski îşi scosese mantaua. Halatul-bine călcat, 
şireturile legate cu grijă la spate şi la miini insuflau calm şi 
siguranţă. l-am spus că veniţi să-l vedeţi. 

— Şi ce-a zis? 

— S-a bucurat nespus de mult. Nici nu vă puteţi închipui cît de 
chinuit este omul acesta. 

Medinski îl conduse pe Stremeannoi la etajul întîi. Trecură pe 
lîngă sala de pansamente din care, prin uşa bine închisă, 
răzbăteau gemetele unui rănit şi un glas de femeie tînără: „Hai, 
dragul meu, hai bunul meu, mai rabdă puţin! Încă o clipă şi sînt 
gata”. 

— Cine face pansamentul? Nu-i cumva Anna Petrovna? întrebă 
Stremeannoi, oprindu-se şi as- cultînd. 

— Da, chiar ea. Aţi recunoscut-o imediat. 

Stremeannoi dădu din cap: 

— Cum să n-o recunosc! Cît s-a mai chinuit femeia asta cu 
mine... N-am s-o uit toată viaţa... 

Ajunseră la capătul unui coridor lung şi larg. Uşile celor cinci 
clase erau date în lături. La ultima, Medînski se opri: 

— Aici... Mai aveţi nevoie de mine? 

— Nu, mulţumesc. Dacă voi avea nevoie, te voi căuta. 

— Am înţeles. 

Medinski plecă, dar Stremeannoi nu deschise uşa. Zăbovi cu 
mîna pe clanţă. Îşi amintea cu o uimitoare claritate capul ciufulit 
al lui Eremenko, bezna care înconjura patul de lemn, ochii lui de 
mort, căzuţi în fundul capului, cu pleoapele aproape negre... Dar 
Sokolov cum arată oare? 

Stremeannoi deschise uşa, intră în salon şi dădu imediat cu 
ochii de Sokolov, care se afla culcat în patul din margine, lîngă 
fereastră. În salon se vorbea tare şi se rîdea. Văzindu-l pe 
Stremeannoi, amuţiră toţi. De pe patul de lîngă uşă îl fixau ochii 
mari, cenuşii ai locotenentului Fediunin, care în ajun nimerise 
sub un bombardament. Avusese noroc. Scăpase cu viaţă. Suflul 
exploziei trecuse pe alături, dar îi intraseră trei schije într-un 
picior. Stremeannoi îl cunoştea bine şi era fericit că scăpase atit 
de uşor. 

— Noroc, Fediunin! spuse el, trecînd pe lîngă locotenent. 
Nădăjduiesc că n-ai să stai mult în spital. 


— De ce să stau mult? Peste două săptămîni  mă-ntorc la 
unitate — răspunse Fediunin, zimbind cu toată gura. 

Afară de Sokolov, Stremeannoi nu mai cunoştea pe nimeni. 
Erau soldaţi din diferite unităţi, care îl întîmpinară însă ca pe-o 
veche cunoştinţă. 

— Bună ziua, tovarăşe locotenent-colonel, aţi venit să ne 
vedeţi? grăi un soldat mustăcios, mai în virstă, cu umărul 
bandajat. 

— Se-nțelege... 

— İn salonul numărul nouă totul este în ordine, tovarăşe şef! 
Toţi sînt prezenţi. Nimeni nu lipseşte nemotivat — raportă în 
glumă soldatul. 

Stremeannoi zîmbi: 

— Văd că aveţi chef de luptă! 

— Şi încă ce chef! răspunse din celălalt colţ un artilerist 
bandajat la cap. Aici la noi există o perfectă cooperare între 
toate categoriile de trupe, de la artilerie la bucătăria de 
campanie. Sîntem gata să pornim! 

— Asta-i bine — zise Stremeannoi, privindu-l. Artileristul avea o 
faţă lată, ciupită de vărsat. Ochii, care păreau foarte negri sub 
bandajul alb, erau vii şi cercetători. Mai intraţi în reparaţii, mai 
stringeţi şuruburile şi... la drum! 

Trecu de patul artileristului şi se opri în dreptul geamului. În 
colţ sta culcat fostul şef al serviciului financiar. 

— Bună ziua, tovarăşe Sokolov. 

Făcînd un efort, Sokolov se ridică de pe pernă. Mina dreaptă îi 
era bandajată şi imobilizată cu o faşă legată în jurul grumazului. 
Stremeannoi îi strînse cu putere mîna stingă. 

— Cît sînt de bucuros că aţi venit! spuse Sokolov, emoţionat, 
continuînd să stringă mîna lui Stremeannoi. Pierdusem orice 
speranţă. Nu credeam c-o să ne mai întîlnim vreodată. Este o 
adevărată minune că am rămas în viaţă. 

Pe obrajii lui palizi, nebărbieriţi, se rostogoleau lacrimi de 
bucurie. De cînd îl văzuse pentru ultima oară, Sokolov se 
schimbase foarte mult. Dar Stremeannoi nu putea să-şi dea 
seama în ce consta această schimbare. Imbătriînise, slăbise? 
Da... Totuşi... nu asta era schimbarea. Nu mai avea barbă? Ce-i 
drept, lucrul acesta schimbă foarte mult un om, dar la el era cu 
totul altceva, ceva imperceptibil... Stremeannoi privea încordat 
faţa buhăită şi plină de vinătăi a lui Sokolov. Acesta zimbea cu 


buzele tremurînde şi-l rugă pe Stremeannoi să stea pe pat, la 
picioarele lui. În salon era mare înghesuială şi nu mai rămăsese 
loc pentru taburete. Sokolov vorbea, vorbea într-una, grăbit, 
fericit şi emoţionat. Se temea ca tăcerea să nu-i alunge 
oaspetele. 

— Ce bucurie mi-aţi făcut! Şi cu degetele tremurătoare atinse 
cotul lui Stremeannoi. Siînteţi locotenent-colonel. Imi aduc 
aminte... Cînd aţi fost numit la noi, eraţi încă maior. Şi nu sînt 
de-atunci decit vreo şapte-opt luni... Numai opt luni! Se lăsă pe 
pernă şi-şi acoperi ochii cu mîna. Cită suferinţă şi durere s-au 
adunat în aceste luni... Dumnezeule, cît chin! 

— Nu te frăminta, tovarăşe Sokolov — spuse Stremeannoi, 
străduindu-se să-l liniştească, insu- flindu-i calmul lui. Nu trebuie 
să-ţi mai aminteşti de toate astea! 

— Dar nu pot uita! Nu pot... — izbucni Sokolov, aproape 
strigînd, şi glasul îi tremură. Vreau să vă povestesc cum am 
căzut prizonier. Puteţi să m-as- cultaţi? 

— Bine, bine, povesteşte — îi răspunse Stremeannoi. Dar fii 
calm, te rog! Tovarăşii nu te deranjează? 

— Nu, nu! zise tot atit de aprins Sokolov. S-audă toţi! N-am 
secrete... Vă amintiţi, tovarăşe locote- nent-colonel, în ce 
împrejurări am fost făcut prizonier? 

Stremeannoi încuviinţă din cap. 

— Bine — continuă Sokolov. Afară de şofer, în maşină mai erau 
doi pistolari: Berezin şi Eremenko. Cînd ne aflam la jumătatea 
drumului spre Seme- novka — vă amintiţi că acolo urma să fie 
instalat statul major al diviziei noastre — de după nori au apărut 
cîteva „Junkers”-uri. Au început să bombardeze şoseaua... Am 
oprit maşina şi ne-am aruncat în şanţ... Chiar în apropierea 
noastră a căzut o bombă de o sută de kilograme. Schijele au 
avariat în aşa hal maşina noastră, încît nu mai puteam pleca cu 
ea. Doar s-o fi dus în spate... Ce era să facem? 

— Foarte simplu. Trebuia să remorcaţi maşina şi s-o trageţi 
după voi — zise vecinul lui Sokolov, şoferul Gheraskin, care, din 
pricina exploziei unui butoi cu benzină, avea faţa arsă. Rana 
începuse să se vindece, dar era unsă cu alifie groasă, verde, 
care-l făcea înspăimîntător la vedere. 

— Uşor de zis — se enervă Sokolov, întorcîn- du-se repede spre 
Gheraskin. De o sută de ori am încercat să oprim maşinile care 


treceau pe-acolo. Da' de unde! Nu ne-auzea nimeni. N-au vrut 
să oprească nici în ruptul capului. 

— Se întîmplă! rosti împăciuitor Gheraskin. 

— Ce era să fac, tovarăşe' Stremeannoi? şi Sokolov îl apucă pe 
Stremeannoi de mînă. Spune şi dumneata! În maşină aveam 
lada cu bani, pentru care răspundeam cu capul. 

— Incurcată treabă! exclamă mustăciosul. 

— Păi asta-i! Sokolov prinse din zbor privirea lui plină de 
compătimire şi-i răspunse printr-o înclinare a capului. Foarte 
încurcată... Atunci m-am hotărît să trimit pe unul din pistolari, 
pe Eremenko, să meargă pe jos pînă la statul major al diviziei, 
să ceară ajutor. lar eu, celălalt pistolar şi şoferul am rămas să 
păzim lada cu bani. 

— Bine-ai făcut! îl aprobă Fediunin. 

— Ei, şi pe urmă — continuă Sokolov, încurajat de atenţia plină 
de prietenie a celor din salon — pistolarul a plecat... A trecut o 
oră, au trecut două, dar Eremenko nu se mai întorcea. Ajutor, de 
nicăieri. Şi deodată a început iar bombardamentul. Ne-am 
culcat din nou în şant. Sokolov tăcu o vreme, apoi reluă. Ce s-a 
întîmplat mai departe, nu mai ştiu... Am fost contuzionat... Cînd 
mi-am revenit, eram prizonier... Într-o baracă... Toată ziua am 
zăcut pe un braţ de paie putrede, fără strop de apă... 

— Ticăloşii! se auzi din celălalt capăt al salonului. 

— Dar nenorocirea s-a întîmplat mai tirziu — spuse posomorit 
Sokolov — cînd au aflat din acte că sînt şeful secţiei financiare. 
Atunci să-i fi văzut!... Îşi trecu mîna sănătoasă peste frunte şi în- 
chise ochii de parcă ar fi vrut să gonească o nălucă. 

— Dar despre soarta celor care au fost cu dumneata, ştii ceva? 
întrebă Stremeannoi, căutînd să-i alunge măcar pentru o clipă 
amintirile care-l chinuiau. 

Sokolov îşi ridică pleoapele umflate şi-l privi. 

— Numai despre unul dintre ei — vorbi încet şi închise din nou 
ochii. 

— Care? 

— Unul dintre pistolari, Eremenko. Translatorul mi-a spus c-a 
fost închis într-un lagăr de prizonieri, dar se pare c-a murit. 

— Dar dumneata unde-ai fost? 

— Eu — răspunse Sokolov cu un zimbet schimonosit — am stat 
aproape tot timpul la gestapo, în beci. Uneori mă interogau de 
trei ori pe zi, pe urmă mă dădeau uitării săptămîni întregi... 


Stremeannoi se apropie de el: 

— Dar la construirea raionului fortificat n-ai fost? 

— Cum de nu! Acum o săptămînă m-au trimis acolo. Ce 
fortificaţii! Doamne, ce fortificaţii! în- cleştă dinţii, din care 
cauză fălcile i se umflară. Putea să piară toată divizia şi tot nu l- 
ar fi cucerit! 

— Cred că exagerezi, tovarăşe Sokolov! Te-au speriat, şi atita 
tot! Nu-s chiar atît de înspăimiîntă- toare cum ţi s-au părut 
dumitale. Totuşi e bine c-ai fost acolo... Vorba zicalei: „Orice rău 
e spre bine”. Mai tîrziu voi trece pe la dumneata cu harta şi vom 
sta de vorbă mai pe-ndelete. Deocamdată caută să-ţi aminteşti 
cum este organizat sistemul de foc în raionul fortificat. 

— Nu pot să dau prea multe relaţii despre întregul raion 
fortificat — zise Sokolov, după ce se gîndi puţin. N-am văzut 
decit cîteva fortificaţii. 

— Unde? Care? 

— Nişte cazemate la marginea unui sat. Erau vreo cinci. 
Despre astea pot să vă vorbesc amănunţit. 

— Ei, ce să-i faci, vei spune ce ştii. Se lăsă o tăcere 
apăsătoare. L-am găsit pe Eremenko! zise Stremeannoi, ca să 
pună capăt liniştii. Chiar eu l-am adus la spital. Avea 
picioarele degerate... 

Nici n-apucă să termine, că Sokolov se schimonosi la faţă, 
maxilarele i se umflară şi holbă ochii. 

— L-aţi găsit pe Eremenko? Asta-i foarte bine. Acum o să avem 
pe cine împuşca! Vroiam tocmai să vă povestesc. El e acela care 
a adus maşina aia blindată de la hitlerişti în care a fost pusă 
lada cu bani. El! Ticălosul! Nemernicul! Din cauza lui m-au luat 
prizonier... Din cauza lui au murit şi şoferul, şi Berezin. 

— De unde ştii toate astea? întrebă Stremeannoi. 

— Am aflat în timpul interogatoriului la gestapo... Am fost şi 
confruntat cu el! Acum unde e? Spune- ţi-mi unde e, trebuie să-l 
distrug pe ticălosul ăsta! Laşul! Am să-l strîng de git cu propriile, 
mele miini! 

Sokolov sări din pat. Faţa îi ardea. Într-un acces de furie, izbi 
cu mîna bolnavă în speteaza de fier a patului şi gemu de durere. 

— Linişteşte-te, tovarăşe Sokolov, linişteşte-te! strigară ceilalţi 
bolftavi. 

Stremeannoi îl luă de umeri şi-l aşeză pe pat. 


— Culcă-te imediat! Eremenko nu mai este! A murit. N-a 
suportat operaţia. 

Sleit de puteri, Sokolov se lăsă pe pernă. Faţa şi pieptul i se 
acoperiră de broboane de sudoare. Citeva clipe rămase cu ochii 
închişi. 

Stremeannoi privi îngrijorat faţa umflată şi congestionată a 
rănitului. Se aplecă deasupra lui şi deodată tresări... În cuta din 
colţul gurii, în mişcarea capului era ceva foarte cunoscut... În 
aceeaşi clipă, simţindu-i parcă privirea, Sokolov deschise ochii 
şi-l privi ţintă. 

— Spuneţi c-a murit? întrebă el încet. În sfîrşit! Aşa şi merita. 

— Cîinele! exclamă cu ură mustăciosul. Asta merita să fie 
spînzurat, nu alta... Păcat c-a murit de moarte bună! 

Stremeannoi privi cu coada ochiului la mustăcios şi se ridică de 
pe pat. 

— Incotro, tovarăşe Stremeannoi? întrebă Sokolov, îngrijorat, 
apoi adăugă rugător: Mai staţi puţin! 

— Mă-ntorc îndată — aruncă Stremeannoi din mers. Ti-am 
adus ceva bun, dar am uitat jos, în buzunarul scurtei. Vin 
numaideciît. Deocamdată odih- naşte-te. N-ai voie să vorbeşti 
atita. 

Stremeannoi ieşi repede din salon, cobori, scoase din 
buzunarul scurtei un pachet de ciocolată şi, ur- cînd cîte două 
trepte deodată, ajunse din nou sus. În drum se opri la cabinetul 
lui Medînski, îi dădu acestuia unele dispoziţii şi se întoarse în 
salon. Sokolov îl aştepta sprijinit în cot, privind îngrijorat spre 
uşă. 

— Şi ce-a fost mai departe? întrebă Stremeannoi, dîndu-i 
ciocolata şi aşezindu-se la picioarele lui. Povesteşte! 

— Mai departe? Sokolov dădu din mînă. Mai departe... Tot 
timpul mi-au cerut să deschid lada. Li se părea, probabil, că 
acolo sînt zăvorite documente foarte importante... Eu însă ştiam 
că, în afară de bani, nu mai era nimic. Dar nu voiam să deschid 
lada. Puteţi să mă credeţi sau nu, dar pur şi simplu nu-mi 
permitea onoarea. Aşa au trecut mai bine de trei luni de zile. 
După aceea... 

Tăcură toţi, aşteptind să vadă ce va spune Sokolov. 
Locotenentul Fediunin, săltîndu-se între perne şi întinzîindu-şi 
gitul, îl privea ţintă, fără să clipească. Soldatul cel bătrîn îşi tot 
ciupea nerăbdător mustaţa. Gheraskin se apucase de bărbie, 


fără să observe că-şi murdărise toată mina cu alifie. 
Stremeannoi şedea nemişcat, cu mîinile pe genunchi, şi asculta 
atent. 

— Apoi... — continuă Sokolov, stingherit şi bîl- bîindu-se puţin 
— într-o noapte m-au scos în curte, m-au pus la zidul magaziei, 
au îndreptat automatele spre mine şi mi-au spus: „Sau deschizi 
lada, sau vei fi împuşcat”. Sokolov se întoarse spre Stremeannoi: 
„Ei, mi-am zis eu, tovarăşe locotenent-colonel, să-i ia naiba de 
bani, tot nu ne mai sînt de nici un folos... lar pe mine să mă 
omoare din pricina lor?”... 

— Şi ai deschis-o — zise Stremeannoi. 

— Da, am deschis-o. De unde ştiţi? Sokolov îl privi uimit. 

— În primul rînd, pentru că dumneata eşti în viaţă, răspunse 
Stremeannoi, în hohotele de rîs ale celor din jur. În al doilea rînd, 
pentru că astăzi am văzut lada cu propriii mei ochi. Şi-atunci m- 
am gîndit: dacă lada-i întreagă, poate că şi dumneata eşti viu şi 
nevătămat... 

Sokolov ridică din umeri. 

— Judecaţi-mă cum vreţi, tovarăşe locotenent- colonel — spuse 
el, plecîndu-şi resemnat capul. Eu, bineînţeles, sînt vinovat... 
Dar gindiţi-vă şi dumneavoastră, aş fi murit şi m-ar fi îngropat. 
Ei tot ar fi forţat lada şi, pînă la urmă, ar fi deschis-o. 

Răniţii se priveau tăcuţi între ei, cîntărind în sinea lor fapta lui 
Sokolov. 

— Asta cam aşa-i — rosti cineva cu timiditate- Dacă ar fi fost 
acolo acte sau documente secrete, mai zic... Da' erau bani. Nu 
merită să moară un om din pricina banilor... 

Sokolov privi cu recunoştinţă spre colţul de unde răsunaseră 
aceste cuvinte. 

— După aceea m-au băgat la închisoare — continuă el, 
întorcîndu-se din nou spre Stremeannoi. Chiar aici, la marginea 
oraşului. Am stat acolo pînă-n ultimele zile. Azi noapte, pe 
neaşteptate, am fost ridicaţi şi urcați în maşini. Mi-am dat 
seama că ai noştri au început probabil ofensiva. M-am hotărit să 
fug... La o barieră, în timp ce trenul trecea peste un pod, am 
sărit din maşină... Hitleriştii au observat şi au început să tragă... 
M-au rănit... Dar am reuşit să m-ascund în tufişurile de pe malul 
rîului. Apoi m-am întors. Asta-i tot. 

— Tot?... Întrebă Stremeannoi, preocupat. 

— Da. 


În salon se aşternu o linişte apăsătoare. 

Uşa se întredeschise şi se ivi capul pleşuv al lui Medînski: 

— Tovarăşe locotenent-colonel, vă caută cineva. 

— Vin îndată — zise Stremeannoi şi ieşi din salon. 

Stătu cîteva minute în spatele uşii şi se întoarse tulburat. 

Sokolov observă numaidecit. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă el. 

— O chestiune destul de neplăcută — răspunse Stremeannoi, 
plimbîndu-se printre paturi. Ei, lasă, o să-ţi spun eu mai tirziu. 
Unde ne-am oprit? 

— Nu mai e nimic important. Am povestit tot. Nu mai am ce 
adăuga — şi Sokolov se uită la Stremeannoi, cu o privire calmă 
şi încrezătoare. Mina lui stingă însă se stringea spasmodic, 
frămîntind cutele păturii şi trădînd nelinişte. 

Deodată lumina se stinse. Salonul se cufundă în beznă. 

— S-a stricat motoraşul — se auzi glasul mustăciosului. 

— O fi adormit mecanicul — spuse în batjocură Gheraskin. 

— I s-a terminat combustibilul! 

Răniţii izbucniră în ris. 

Stremeannoi ieşi în coridorul întunecat şi strigă: 

— De ce s-a stins lumina? 

Din întuneric i se răspunse: 

— Se aprinde numaidecit. 

— Aduceţi o lampă cu gaz! 

— Indată! S-a-nţeles! 

Dincolo de uşă se auziră paşi grăbiţi. Cineva cobora repede pe 
scară, bocănind. Altul urca. Se zări o rază de lumină care 
dispăru imediat. 

— Aici, aici! zise Stremeannoi, adresîndu-se cuiva care trecea 
pe coridor. Ce ai în mînă? O lampă? Aprinde-o imediat! Chibrituri 
n-ai? Nici eu... Se-ntoarse în salon, iar omul cu lampa rămase în 
uşă. Tovarăşe Sokolov, nu ai chibrituri? 

— Nu — răspunse Sokolov — nu fumez. 

— Cine are chibrituri? 

— Luaţi-le, tovarăşe locotenent-colonel — spuse Gheraskin, 
întinzîndu-i prin întuneric cutia. 

Stremeannoi luă chibriturile, dar în aceeaşi clipă le scăpă jos. 

— Ei, drăcie! se înfurie el. Tovarăşe Sokolov, chibriturile n-au 
căzut lîngă dumneata? 


— Nu — răspunse Sokolov — se pare că au căzut lîngă patul 
vecin. 

— Auzi? se adresă Stremeannoi omului care stătea în uşă. 

— Aud — răspunse acesta. 

— Ce auzi? 

Tăcere grea... 

— Ce auzi dumneata? repetă Stremeannoi, mai insistent şi mai 
tare. 

Omul din prag îşi drese glasul şi răspunse încet şi răguşit: 

— Aud glasul lui Blinov, primarul oraşului. 

— Lumină! strigă tare Stremeannoi. 

— Lumină! strigă Medinski în coridor. 

Dar chiar în aceeaşi clipă, Sokolov sări din pat şi se repezi 
spre fereastră. Apucă doar să scoată rama cînd Stremeannoi îl 
înşfăcă şi-l aruncă pe pat, apăsîndu-l cu toată greutatea 
corpului său vînjos. 

În lumina care se aprinse apărură doi oameni încleştaţi într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. Răniţii săriră din paturile lor, ca să 
vină în ajutorul lui Stremeannoi, dar acesta nu mai avea nevoie 
de ajutor. Sokolov era imobilizat, legat fedeleş cu cearşaful de 
pat. 

În pragul salonului se ivi fotograful lakuşkin, cu o lanternă în 
mînă. Într-o tăcere plină de încordare se apropie încet de 
Sokolov şi se aplecă deasupra lui. 

— Mă recunoaşteţi, domnule Blinov? întrebă el. Sînt fotograful 
lakuşkin. V-aţi fotografiat la mine. 

— Minciuni! Scorneli! urlă Sokolov, străduin- du-se să scape din 
cearşaful care-l ţinea strîns legat. 

În uşă apăru Voronţov. Trecu încet printre paturi, scoase din 
buzunar o fotografie şi i-o arătă lui Sokolov: 

— Priveşte, domnule primar... Şi bineînţeles că ai să te 
recunoşti... 

Răniţii se ridicară din paturile lor şi nu se mai culcară. 
Mustăciosul tremura ca prins de friguri. Stătea lîngă patul lui 
Sokolov şi cerea să i se dea un automat să-l împuşte pe 
trădător. Locotenentul scrişnea din dinţi. Nu-şi putea ierta că-l 
crezuse cinstit, compătimindu-l chiar. Deodată Gheraskin se 
năpusti asupra lui Sokolov şi ridică pumnii. 

— Nu-l atinge! Treaba asta o va hotări tribunalul! interveni 
Stremeannoi. 


Peste cîteva minute, Sokolov fu pus să se îmbrace şi, escortat 
de un soldat, fu dus pe ulițele întunecate şi pustii la secţia 
specială, ca să i se ia interogatoriul. 


C A P I T O L U L XLI 


TAINA 


— Tovarăşe general, am venit să v-aduc la cunoştinţă 
declarațiile pe care le-a făcut Sokolov la interogatoriu... Am 
greşit, nu Sokolov, ci Sommerfeld. 

— Cum vine asta, Sommerfeld? întrebă lastrebov. E neamt? 

— Da, e spion neamt, şi nu un spion de rînd, ci unul de talie 
mare... A fost trimis în Rusia cu mult timp înainte de război. A 
trecut graniţa pe la nord, şi de atunci a trăit sub numele de 
Sokolov. 

— Da... Da... 

Maiorul Voronțov scoase dintr-o geantă mare, galbenă, 
procesul-verbal de interogatoriu şi-l puse pe masă în fata lui 
lastrebov. Mai erau acolo o mulţime de hărţi şi comunicate. În 
stinga generalului, într-un toc de piele galbenă, se afla telefonul, 
iar în dreapta, un penar de metal, plin cu creioane. 

lastrebov se aplecă deasupra foii de hirtie. Nete- zindu-şi 
fruntea cu mîna, citi cuvint cu cuvint pro- cesul-verbal de 
interogatoriu. 

— Tovarăşe Voronţov, cum s-a aflat că Sokolov este de fapt 
neamţ?... Sommerfeld, sau cum ai spus? Un spion atit de 
încercat să recunoască... 

— Da, tovarăşe general — zise Voronţov — a recunoscut. 

— Ciudat! 

— Nu-i chiar atit de ciudat, tovarăşe general. Au fost dovezi 
zdrobitoare. 

— Care? 

— Printre actele pe care le-a ascuns în lada cu pricina am găsit 
un document. lată-l! Voronţov deschise geanta voluminoasă şi 
scoase citeva foi de hirtie, acoperite cu un scris subţire şi 
ascuţit, cu cerneală albastră. După cum vedeţi, sînt scrise chiar 


de mîna lui şi semnate de el. Se-vede că e copia datelor 
autobiografice pe care le-a trimis şefilor săi. 

lastrebov luă foile pe care i le dădu Voronţov şi, fără să se 
grăbească, le citi cu atenţie de la început pînă la sfîrşit. 

— Uluitor! exclamă el, pocnindu-şi degetele. Cum de n-a 
distrus el un asemenea document? Ce lipsă de prevedere! 

— Tovarăşe general, de aia cad spionii, pentru că nu prevăd 
unele lucruri — îi răspunse Voronţov şi zimbi. 

— Şi-apoi... mai e ceva foarte ciudat — zise lastrebov. Cum se 
poate ca pe un spion atit de experimentat, hitleriştii să-l facă 
numai primar? L-ar fi putut trimite înapoi. Puteau să-i aranjeze o 
fugă din lagăr sau ceva similar. 

— Nu-i nimic ciudat — răspunse Voronţov. Ne-am interesat în 
mod special de problema aceasta. Hitleriştii socoteau că oraşul 
este un important punct de sprijin şi se străduiau din toate 
puterile să-i nimicească pe ilegalişti. Dar n-au putut găsi un om 
cu experienţă, potrivit pentru treaba asta. Atunci s-au hotărît să-l 
folosească pe Sommerfeld... In oraş, toată lumea îl credea rus. Ei 
a lansat zvonul că hitleriştii l-au făcut primar cu sila, dar că el, 
chipurile, este un om cinstit. A acordat chiar unele favoruri... 
Intre timp căuta pe toate căile să ia legătura cu ilegaliştii. 

— Şi n-a reuşit să stabilească această legătură? întrebă 
lastrebov. 

— O căuta mereu, dar ilegaliştii n-aveau încredere în el. 

— Dar moartea celor cinci prizonieri e opera lui? 

— A lui şi încă a cuiva... De altfel nu şi-a trădat încă agenţii... 
Tace cu încăpăţinare. Dar încăpăţina- rea lui este prostească. O 
să-şi piardă el răbdarea şi o să înceapă să vorbească... O să 
spună tot. Sînt convins de asta. 

— Ai dreptate, dovezile sînt zdrobitoare. lastrebov îi întinse lui 
Voronţov procesul-verbal de interogatoriu. Şi ce-a spus despre 
raionul fortificat? 

— Pentru asta am şi venit, tovarăşe general. Va trebui ca şeful 
de stat major sau şeful secţiei de cercetare să asiste azi la 
interogatoriu. Să pună întrebările care-i interesează. 

— Bine — zise lastrebov. Cînd trebuie să vină ei la dumneata? 

— Peste vreo patruzeci de minute. 

lastrebov se  sculă repede, se apropie de uşă şi, 
întredeschizînd-o, strigă: 

— Tovarăşe Stremeannoi, vino te rog la mine! 


Dincolo se auziră glasuri: „Şeful de stat major la general!” 
„Locotenent-colonelul Stremeannoi la general!” 

Uşa de la intrare se trînti şi Stremeannoi năvăli în cameră, 
aducînd cu el un val de aer îngheţat. Era cu scurta îmblănită şi 
cu portharta atîrnîndu-i pe şold. 

— M-au scos din maşină, tovarăşe general! Din ordinul 
dumneavoastră plecam să iau în primire muniţia. 

— Ai ceva mai important de făcut! spuse lastrebov. Chiar acum 
va trebui să asişti la interogatoriu. Cum îl cheamă... — se uită la 
Voronţov — ei, la interogatoriul ăluia, cum îi zice, nu Sokolov, 
altfel... 

— Sommerfeld — îi suflă Voronţov; şi surprin- zînd privirea 
uimită a lui Stremeannoi, explică: Este adevăratul nume al 
vechiului dumitale coleg Sokolov... Unele amănunte ale 
interogatoriului le-am şi comunicat tovarăşului general, iar 
dumitale am să ţi le aduc la cunoştinţă mai tîrziu... pe drum... 

— Şi ce să fac cu muniţia, tovarăşe general? întrebă 
Stremeannoi. 

— Să plece şeful aprovizionării cu muniţie... Nu-i nimic, lasă, se 
descurcă el... lar dumneata împreună cu şeful secţiei de 
cercetare trebuie să, asistați la interogatoriu... 

— Am înţeles! Dar ce facem cu şeful cercetării? L-am trimis la 
unul din regimente. 

— Cu atit mai mult trebuie să asişti dumneata. Nu merită, să-l 
chemăm înapoi pentru atita lucru. 

— Am înţeles — repetă Stremeannoi. 

lastrebov se sculă şi, cu un aer preocupat, făcu cîţiva paşi prin 
cameră. 

— Străduiţi-vă să obţineţi informaţii cît mai amănunțite despre 
raionul fortificat. Cît mai amănunțite — repetă el, oprindu-se în 
faţa lui Stremeannoi. Sînt convins că Sommerfeld ştie multe... Şi 
asta o să ne prindă foarte bine... De altfel — se adresă el lui 
Voronţov — nu înţeleg de ce n-a fugit totuşi Sommerfeld la 
timp? Ce l-o fi împiedicat? 

— Şi pe mine m-a intrigat acest lucru, tovarăşe general — zise 
Voronţov. La primul interogatoriu l-am şi întrebat. Susţine că 
relaţiile dintre el şi Kurt Meyer, şeful gestapoului, erau foarte 
încordate, dar nu mi-a dat amănunte. După cite înţeleg, s-au 
certat de la nu ştiu ce împărţeală — jafuri de-ale lor — şi unul 
din oamenii lui Meyer a pus sub roţile camionului lui Sommerfeld 


o mină antiinfanterie. În urma exploziei, Sommerfeld şi-a pierdut 
cunoştinţa şi n-a mai putut pleca... Pînă şi-a revenit el, ceilalţi au 
apucat să scoată din maşină toate tablourile. 

— Tablourile!? întrebă mirat lastrebov. 

— Da, tablourile — repetă Voronţov. 

— Lucrurile încep să se lămurească — zise lastrebov. Ei, dar 
voi i-aţi arătat ce-am găsit? 

Voronţov rise: 

— Da, mult timp ne-am bătut capul cu jucăria asta. Am răsucit 
scoicile încolo şi-ncoace.. Acum însă pot să deschid lada cu ochii 
închişi. Dumneavoastră n-aţi băgat de seamă ce fund gros are? 
Eu cred că Sommerfeld mai ascunde acolo multe taine. 

În aceeaşi clipă se auzi în depărtare o împuşcă- tară izolată, 
apoi rafala unei mitraliere. 

Comandanții ascultară atenţi. 

— Probabil că se verifică armamentul — fu de părere 
Stremeannoi, apoi se adresă lui Voronţov: Şi mai departe? 

— Mai departe, el susţine că festa i-a jucat-o unul dintre 
oamenii de încredere ai lui Kurt Meyer, agentul T-A-87. După 
cum vedeţi, ca să se răzbune pe fostul său prieten, este gata să 
denunțe un spion pe care Meyer a mizat totul. 

— Şi cine se ascunde sub acest cifru? 

— Nu ştie. 

— Ciudat... Cunoaşte cifrul şi nu cunoaşte pe cel care-l poartă. 

— Aceeaşi întrebare i-am pus-o şi eu. Sommer- feld pretinde că 
cifrul i l-a dezvăluit Meyer într-una din discuţiile lor, cînd şeful 
gestapoului a vrut să-i arate cit este de puternic şi cît de întinsă 
e reţeaua lui de informaţii. Asta se întîmpla înainte ca relaţiile 
dintre ei să fie rupte definitiv. Meyer vorbea despre T-A-87 ca 
despre unul dintre agenţii cei mai încercaţi şi iscusiţi, căruia i se 
încredinţau cele mai importante misiuni ale gestapoului. Dar 
cum arată acest om, Sommerfeld nu ştie. Nu ştie nici dacă este 
bărbat sau femeie. 

— La urma urmei — interveni Stremeannoi — ce importanţă au 
pentru noi declaraţiile acestea? T-A-87, după ce şi-a îndeplinit 
misiunea, a plecat din oraş o dată cu hitleriştii. 

— Ei, aici e aici! replică Voronţov. Sommerfeld susţine că T-A- 
87 a fost lăsat pentru acţiuni diversioniste. Hitleriştii sînt 
convinşi că în curînd vor ocupa din nou oraşul. De aceea, pentru 
ei este foarte important să aibă aici o agentură. 


lastrebov clătină îngîndurat din cap. 

— Din această informaţie trebuie să tragem toate concluziile. 
Chiar astăzi voi sta de vorbă cu Kor- neev. lar tu, Stremeannoi, 
acţionează pe linia ta, ia măsuri energice pentru apărarea 
oraşului şi a tuturor obiectivelor militare. 

— Am înţeles! spuse Stremeannoi şi se ridică. 

Se ridică şi Voronţov. Punîndu-şi actele în geantă, se adresă lui 
Stremeannoi, care se pregătea de plecare, încheindu-şi scurta: 

— Ştii, Egor Ghenadevici, după părerea mea, tablourile se află 
totuşi în oraş. 

— De ce? Ai anumite indicii? 

— Nu, deocamdată n-am nici un fel de indiciu. Dar hai să 
raţionăm: T-A-87 a furat tablourile din însărcinarea lui Kurt 
Meyer, chiar în ultima clipă. Prin urmare, tablourile împreună cu 
alte bunuri furate trebuie să fie în maşina lui Meyer. Noi am 
găsit maşina, nu-i aşa? Şi, după cum ştii şi dumneata, am mai 
găsit două valize pline cu lucruri de valoarei. Dar de tablouri, 
nici urmă... 

— Nici Meyer nu mai este — zise Stremeannoi. Tablourile sînt 
mai valoroase decit lucrurile pe care le-a ascuns în valiză. Şi, în 
afară de asta, mult mai uşoare... Să duci cu tine zece pînze 
făcute sul, nu constituie nici o problemă. 

Voronţov ridică din umeri: 

— Se poate. În treaba asta mai sînt multe puncte nelămurite. 

— Asta aşa e — zise Stremeannoi după ce se gîndi puţin — dar, 
în cele arătate de dumneata, există o anumită logică. Eu cred că 
Morozov şi Gromov ar face bine să caute tablourile în oraş. Să 
vorbesc cu ei despre asta? 

— Vorbeşte. 

În aceeaşi clipă se auzi trîntindu-se o uşă. În camera vecină 
intră cineva care întrebă cu glas tare dacă maiorul Voronţov se 
află aici. 

Voronţov sări în picioare şi deschise larg uşa: 

— Ce s-a întîmplat, tovarăşe Anişcenko? Intră! şi se dădu la o 
parte, ca să poată intra sergentul- major Anişcenko, un om 
scund, slăbuţ şi foarte tînăr. Faţa copilăroasă, acoperită de un 
puf blond, era congestionată din pricina tulburării şi a alergă- 
turii. Stătea în faţa comandanților, pierdut, fără căciulă, cu părul 
vilvoi. Unde ţi-e căciula? întrebă Voronţov, simțind că s-a 
întîmplat ceva grav. 


Sergentul, fără să înţeleagă parcă întrebarea, îl privi absent: 

— L-au împuşcat pe primar! şi oftă. 

— Ceee?! strigă lastrebov, şi în aceeaşi clipă se repezi spre 
sergent. Cine-a îndrăznit? 

— A-ncercat să fugă — vorbi sergentul şi începu să se retragă 
spre uşă. Il duceau la interogatoriu... lar el, cîinele, a încercat să 
fugă spre carierele de piatră, prin nişte curţi dosnice... A doborit 
soldaţii din escortă şi a fugit, tilharul! 

— Nu l-aţi putut prinde viu? întrebă Stremeannoi. Din pricina 
emoţiei, faţa lui palidă se acoperise de pete roşii. La dracu’! Nici 
nu se putea întîmpla ceva mai rău! L-aţi scăpat din miini aşa, 
prosteşte... 

— Nu s-a putut, tovarăşe locotenent-colonel — vorbi soldatul 
cu un aer vinovat. Nu s-a putut cu nici un preţ. Vedeţi şi 
dumneavoastră că s-a întunecat de-a binelea. Ba e şi ceaţă! lar 
el apucase să treacă dincolo de centura oraşului. Mă gindeam 
că dacă reuşeşte să intre în cariere, nu-l mai prinde nici dracu’! 
Pînă acolo mai avea doar vreo sută de metri... Noi am vrut să-l 
prindem viu! 

Voronţov, care tăcuse tot timpul, luă geanta şi porni spre uşă. 
Era palid. 

— Anişcenko, vino cu mine să-mi arăţi locul unde s-a petrecut 
tărăşenia asta. 

— Am înţeles! 

leşiră amîndoi în goană. 

Comandantul diviziei şi şeful de stat major rămaseră singuri, 
privind tăcuţi fereastra prin care se zărea oraşul. Din hornurile 
caselor se înălța spre cerul întunecat un fum albicios. Femeile, 
cu coşuri în mînă, se grăbeau spre prăvăliile unde se vindea 
piine. In oraş viaţa îşi relua cursul normal... Pe ei însă îi aştepta 
un drum lung şi greu... Va trece o zi, vor trece două, şi zorile îi 
vor întîimpina undeva, la marginea pădurii, într-o căsuţă de lut. 
Oraşul va rămîne în urmă... Oraşul de care-l legau pe Stre- 
meannoi cele mai scumpe amintiri din copilărie. Cînd îl va mai 
revedea oare? 

— Ce să-i faci, Stremeannoi! spuse lastrebov, stingîndu-şi 
ţigara. Şi-acum, poţi pleca unde ai plănuit. Cînd te întorci 
dumneata, voi pleca eu în inspecţie la regimente. 

Şi Stremeannoi părăsi încăperea. Peste o clipă, maşina lui 
trecea în viteză prin dreptul ferestrelor, dar lastrebov nu mai 


auzea nimic. Se aplecase concentrat deasupra hărţii, făcînd 
însemnări. Ordinul de luptă referitor la ofensiva care continua 
trebuia să găsească unităţile diviziei bine pregătite. 


C A P I T O L U L XLII 


MOROZOV PRIMEŞTE VIZITATORI 


Stremeannoi a avut o zi foarte grea. 

O mulţime de treburi se iveau la tot pasul şi se cereau imediat 
soluționate. La depozitul de materiale de artilerie fusese adusă 
muniţia. Sosiseră şi rezervele. Avioanele inamicului distruseseră 
legătura cu unul din regimente. Trebuia neapărat să ajute pe 
şeful transmisiunilor să refacă cît mai repede linia. Din ordinul 
comandantului diviziei trebuia să stea de vorbă cu 
corespondenţii care sosiseră chiar atunci şi pe care îi interesau 
amănuntele luptei date pentru eliberarea oraşului. 

Într-un cuvînt, şeful de stat major avea multă bătaie de cap. 
Dar în mijlocul acestor treburi importante, Stremeannoi revenea 
mereu cu gîndul la evenimentele din ultimele zile. Lupta dată pe 
căile de acces spre oraş. Străzile cunoscute, cu urmele 
incendiilor şi bombardamentelor, porţile larg deschise ale 
lagărului de prizonieri... Capul lui Eremenko cu părul vilvoi, 
corpul lui nefiresc de scurt pe targa, în curtea spitalului... O 
amintire lua locul alteia. Salonul de la etajul întîi şi faţa puhavă, 
prefăcută, a acestui jalnic trădător, Sokolov... Ba nu, primarul 
Blinov, adică spionul Sommerfeld. 

Stremeannoi nu putea să-şi dea seama cînd a recunoscut în 
omul culcat pe patul de spital pe ofiţerul S.S. care trecuse prin 
faţa lui, ascunzindu-şi bărbia în gulerul mantalei şi ochii în dosul 
lentilelor fumurii ale ochelarilor. Oare cînd a încetat să mai 
creadă în vorbele şefului secţiei financiare, a 


omului care părea atit de deschis la suflet şi care spunea, 
pare-se, numai adevărul? Şi de ce a fost nevoie ca el, şeful de 
stat major al diviziei, loco- tenent-colonelul Stremeannoi, să 
pună la cale această înscenare — copilărească la drept vorbind 
— cu stingerea luminii în salon? Era absurd. N-ar fi putut să 
identifice în Sokolov pe primarul Blinov şi în plină lumină, cu 
ajutorul fotografiilor şi al declaraţiilor martorilor? Nu degeaba a 
fost Voronţov atît de nemulţumit. Şi cum de i-a trecut prin cap? 
De unde? Probabil din străfundul amintirilor din copilărie, din 
cărţile de aventuri, citite cîndva, demult... La urma urmei, 
lucrurile nu ieşiseră chiar aşa de prost. Dacă nu i-ar fi venit 
ideea să stingă lumina, Sokolov n-ar fi încercat să fugă. Or, 
tocmai această încercare de fugă l-a demascat iremediabil. Într- 
un cuvint, este limpede că nu s-a pasionat cîndva inutil după 
romanele de aventuri. De cite ori nu l-au certat părinţii! Da, 
trebuie să recunoască, aceste cărţi, citite şi răscitite, îşi aveau 
rostul lor. Extraordinarele aventuri ale călătorilor plini de 
bărbăţie, curaj şi nobleţe, care scormoneau insulele şi peşterile 
pustii unde se aflau ascunse comori, pergamente cu iscălituri 
cifrate şi alte minunăţii, erau foarte instructive. 

Şi fiindcă îşi aminti de comori ascunse, ar fi vrut să ştie unde 
au ascuns hitleriştii tablourile. Voronţov are probabil dreptate. 
Trebuie să fie pe undeva pe aici prin oraş sau, în cel mai rău caz, 
pe aproape. S-ar putea să fie ascunse sub podeaua magaziei din 
vecinătate, de pildă. Vor putrezi acolo sau le vor ronţăi şobolanii 
şi nimeni nu va şti nimic... 

Nu, trebuie să se ducă la Morozov să afle cum stau lucrurile, 
dacă nu s-a găsit cumva vreun om care să fi lucrat la fortificaţii; 
de asemenea, voia să-l întrebe dacă n-au nici o ştire despre 
tablouri. II muncea gîndul să înceapă cercetările. A doua zi 
dimineaţă, revenind de la regiment, Stremeannoi 


trecu pe la Sovietul orăşenesc şi-l găsi pe Morozov primindu-i 
pe cetăţeni în audienţă. Zeci de oameni îşi aşteptau cu răbdare 
rindul în sală şi pe coridor. Sosiseră şi doi locţiitori a 
preşedintelui, care primeau şi ei, străduindu-se să răspundă la 
numeroasele cereri, ajutînd populaţia cu ce se putea. 

Stremeannoi urcă scara largă, cam murdară, şi străbătu un 
coridor lung unde aşteptau îngrămădiţi oamenii. 

ÎI găsi pe Morozov în cabinetul neîncălzit. Pungile de sub ochi 
arătau cît este de obosit. În faţa lui stătea o femeie în vîrstă, cu 
o broboadă neagră şi îmbrăcată cu o haină vătuită, veche, de 
culoare kaki, peticită cu albastru pe la coate. 

— Înţeleg, Klavdia Feodorovna — spunea încet Morozov. Totul 
este foarte limpede. 

— Nu, nu înţelegi nimic — se stropşea femeia, aplecîndu-se 
peste masă. 

— Te încredinţez că înţeleg. 

— Am douăzeci de copii... douăzeci! Auzi! De la cinci la 
paisprezece ani! Şi nici un băț de lemn. Iinţelegi? 

— N-am încă mijloace de transport. Oraşul a fost eliberat de- 
abia de trei zile. Mai aşteaptă puţin! Pe dumneata am să te 
aprovizionez printre primii... Desfă un gard şi pune-l pe foc! O să 
facem altul nou în locul lui... 

— Un gard! Hm! rise femeia. Care gard? De al meu să nu mai 
vorbim, dar şi gardul vecinilor l-am ars... 

— Salut, tovarăşe Morozov! spuse Stremeannoi, apropiindu-se 
de masă. Cum merge? 

— Nu mă mai întreba! şi Morozov ridică spre el ochii obosiţi, în 
care se citea totuşi multă încredere. Klavdia Feodorovna, poftim, 
în faţa dumitale se află însăşi puterea militară. Şi arătă cu mîna 
spre Stremeannoi: Adresează-te lui, poate că te va ajuta. 

Femeia se ridică şi, cu o mişcare bruscă şi avîn- tată, îi î 
lui Stremeannoi mîna. 3 

— Şuhova, Klavdia Feodorovna — spuse ea. Asta e numele 
meu. Judecați şi dumneavoastră, tovarăşe comandant! 

Stremeannoi se opri la marginea mesei, lîngă părţile în litigiu, 
şi privi cu mult respect la femeia în vîrstă, care îi cucerise dintr- 
o dată afecțiunea. 

— Tovarăşa Şuhova este responsabila Casei copilului — insistă 
Morozov — şi cere să-i dăm ceea ce i se cuvine de fapt. 


ntinse 


— Foarte bine — zise Stremeannoi — dacă are dreptate, să-i 
dăm. 

— Eu n-am nimic împotrivă — vorbi Morozov, desfăcîndu-şi 
braţele în lături a neputinţă — dar n-am mijloace de transport. 
Transportul nu este încă organizat. Trebuie să mai aşteptăm. Ne 
zbatem să rezolvăm într-un fel problema. 

Şuhova îl privi cu o furie nestăpiînită. 

— Eu pot să aştept, tovarăşe Morozov — spuse ea, ridicînd 
tonul — eu pot să aştept cît vrei, dar copiii, ei nu pot aştepta! Şi 
lucrul acesta dumneata nu vrei să-l pricepi de fel! 

— Şi care e oful dumitale? întrebă Stremeannoi. 

— Nu e mare lucru — zise Morozov. Vreo două maşini cu 
lemne. 

Stremeannoi scoase din porthartă un blocnotes şi un creion. 

— O s-aveţi lemne, Klavdia Feodorovna. Daţi-mi vă rog adresa. 

— O s-aveţi! îngînă Şuhova şi, lăsîndu-se greu în fotoliu, îşi 
acoperi faţa cu mîinile, izbucnind în hohote de plins. 

Morozov se ridică în picioare şi se apropie de ea. 

— Klavdia Feodorovna, ce-i cu dumneata? 

Stremeannoi tăcea, înţelegînd că nu există cuvinte care ar fi 
putut s-o liniştească. 

— Cît e de greu!... Doamne, cît e de greu! spunea Klavdia 
Feodorovna, străduindu-se să-şi potolească hohotele de plins. 
Simt că mă lasă puterile... Dac-aţi şti prin ce-am trecut... 


— În curînd, totul va intra în normal, tovarăşă Şuhova — zise 
Morozov, ţinînd-o stîngaci de umăr. Sînt fericit că eşti în viaţă. Ai 
făcut un lucru mare. Ţi-am asigurat alimente pentru copii, iar 
lemnele ţi se vor trimite în cursul zilei de azi. Ei, şi asta-i bine... 
Vino, peste zece zile, atunci toată gospodăria oraşului va fi pusă 
la punct. O să vezi. 

Şuhova se linişti treptat, îşi şterse lacrimile şi se ridică. 

— Vă mulţumesc, vă mulţumesc din suflet — i se adresă ea lui 
Stremeannoi. Mi-aţi luat o piatră de pe inimă. Poftim, aici în 
cererea pentru lemne e indicată adresa noastră — şi arătă o 
hîrtie de pe biroul lui Morozov. 

— Nu vă frămîntaţi, vă găsim noi — zimbi Stremeannoi. Sînteţi 
grăbită, Klavdia Feodorovna? Plec şi eu îndată, aş putea să vă 
duc cu maşina. 

Şuhova încuviinţă din cap şi se aşeză din nou pe scaun, 
ştergindu-şi pe furiş ochii cu colţul batistei. 

Fără să se amestece în discuţie, Klavdia Feodorovna privea pe 
fereastră şi se gîndea la ale ei. Dar cînd veni vorba despre 
tablouri, se învioră şi începu să asculte cu atenţie. 

— Eu cred că merită totuşi să le căutăm — zicea Morozov. 
Dacă în graba retragerii n-au apucat să le scoată din oraş, n-au 
avut nici timpul material să le ascundă prea bine. Trebuie să le fi 
aruncat în grabă în vreo magazie părăsită sau în vreun pod, şi 
zac acolo. Numai că noi nu ştim unde sînt. 

— Nu credeţi oare — interveni deodată Şuhova — că în treaba 
asta v-ar putea ajuta băieţii mei cei mari? Ei cunosc fiecare 
colţişor din oraş, 

— Aveţi dreptate — zîimbi Stremeannoi — copiii sînt cei mai 
indicaţi pentru o treabă ca asta. Şi eu, dac-aş avea paisprezece 
ani, m-aş entuziasma la asemenea propunere. 

Morozov dădu din cap: 

— Bineînţeles! Pentru orice băieţandru este foarte măgulitor, 
dar e mai bine ca să nu li se dea 


astfel de însărcinări. Să nu nimerească undeva peste vreo 
mină. 

— Nu e vorba de asta! zise Klavdia Feodorovna. Băieţii ăştia au 
trecut prin multe. Doi dintre ei au fost într-un detaşament de 
partizani şi ştiu bine ce sînt minele. Totuşi, eu nu le-aş 
încredința o astfel de treabă. Să stea de vorbă cu oamenii, să 
afle, asta da, dar nimic mai mult. 

— Într-adevăr, aşa e — încuviinţă Morozov. Uite ce m-am 
gîndit, tovarăşe Stremeannoi, poate ar fi bine să înştiinţăm 
populaţia că Sovietul orăşenesc roagă pe toţi cei care ştiu ceva 
despre locul unde se găsesc tablourile să anunţe imediat. Şi, în 
general, întrucît tablourile sînt în oraş, să ne-ajute, cît le stă în 
putere, să le căutăm. 

Stremeannoi căzu pe ginduri. 

— Asta e o idee bună! Sînt convins că oamenii vor răspunde 
acestei  chemări. Apoi se întoarse către Şuhova: Dar 
dumneavoastră ce credeţi, Klavdia Feodorovna? 

— Fiecare va face tot ce-i va sta în putere — zise ea. Ei, și- 
acum e timpul să plec. Călătorului îi şade bine cu drumul... 
Tovarăşe locotenent-colonel cînd credeţi c-o să ne trimiteţi 
lemnele? 

— Chiar astăzi — răspunse Stremeannoi. 

— Dacă se poate, nu prea tirziu, pentru că la descărcat îmi vor 
ajuta copiii. 

— Am înţeles, tovarăşe şef, să nu le trimit prea tîrziu! răspunse 
zimbind Stremeannoi şi îi întinse mîna lui Morozov. La revedere, 
Serghei Filipovici. N-ai de gind să faci o mică pauză? Hai să 
mergem la statul major să mîncăm. 

Morozov clătină din cap: 

— Se vede că azi nu mi-e dat să mănînc. Ai văzut ciţi oameni 
aşteaptă? 

— Păi aşa o să stai aici pînă la noapte! 

— Am să stau, ce să-i faci — replică Morozov, oftînd. E timp de 
război. E nevoie de operativitate. 

— la te uită ce operativ ai devenit! zîmbi Stremeannoi. 


Morozov zimbi şi el: 

— Bine, bine, lasă aluziile, tovarăşe locotenent- colonel. 
Pleacă, mănîncă şi nu mă mai ispiti... Uite, eu n-am pierdut încă 
speranţa că voi găsi omul care cunoaşte bine raionul fortificat. 
Întreb pe fiecare. Dar deocamdată — făcu un gest de nepu- tinţă 
— n-am găsit pe nimeni. Adevărată nenorocire! 

Şuhova şi Stremeannoi ieşiră din birou. În urma lor intră o 
femeie înaltă, căruntă, care povestise pe coridor despre fiul ei 
dispărut fără urmă... 


C A P I T O L U L XLIII 


ÎNCEP CERCETĂRILE 


Chiar din prima zi a eliberării oraşului, Klavdia Feodorovna 
începuse să organizeze Casa copilului. Se înţelesese cu Morozov 
ca, temporar, să ocupe casa în care locuise primarul Blinov, o 
casă cu un etaj, bine întreţinută, şi care de curînd fusese com- 
plet renovată. Se vede că primarul avea de gind să se aşeze 
temeinic şi pentru multă vreme aici, deoarece nu precupeţise 
cheltuielile. 

Băieţii au fost cazaţi la parter, iar fetiţele la etaj. Klavdia 
Feodorovna locuia într-o cameră mică, sub scară, care îi servea 
şi de cancelarie. 

În magazie şi în pivniţă, Şuhova şi copiii găsiră mari rezerve de 
alimente de captură, care puteau să le ajungă pînă avea să se 
pună la punct aprovizionarea oraşului. 

Intorcîndu-se de la Sovietul orăşenesc, Klavdia Feodorovna îşi 
scoase broboada, scurta vătuită, şi trecu în camera ei. Era 
foarte preocupată. Trebuia să facă rost de topoare, ferăstraie, 
să se gindească pe care dintre copii va putea să-i pună la tăiatul 
şi aranjatul lemnelor. Dar nu stătu mult pe gînduri. Strigă prima 
fetiţă care-i ieşi în cale — Maia Şu- bina — şi-i spuse să-l caute 
imediat pe Kolea Ohotnikov şi cîţiva băieţi. Maia plecă în goană. 
Cit ai clipi din ochi, în cămăruţa Klavdiei Feodorovna se 
adunaseră toţi copiii mari, care o ascultau cu mutrişoare 
serioase. 

— Mergem noi, Klavdia Feodorovna — vorbi Saşa Zubavin, un 
băiat înalt, blond, cu ochelari. Era foarte miop şi, dacă-şi scotea 
ochelarii, avea un aer de om zăpăcit, chiar speriat. Mergem noi 
să cerem de la soldaţi topoare şi fierăstraie. Ne vor da cu 
siguranţă. 

— Bineînţeles c-o să vă dea. Spuneţi-le că îi rog eu şi că miine 
le trimitem înapoi, întregi şi nevătămate. 


Băieţii se ridicară şi porniră în grup spre uşă. 

— Kolea şi Vitea, voi rămineţi aici — îi opri Klavdia Feodorovna. 
Avem de discutat ceva... Inchise bine uşa şi se aşeză la masă. 
Pe faţa ei apăru expresia de încordare lăuntrică, pe care o 
surprin- deai cu greu, însă pe care copiii o cunoşteau bine, şi de 
aceea îşi dădură seama că e vorba de ceva foarte serios. Uitaţi- 
vă ce este, copii — zise ea, în- cruntîndu-se — aveţi de îndeplinit 
o misiune importantă. 

De îndată ce Klavdia Feodorovna rosti cuvîntul „misiune”, atit 
de cunoscut copiilor, amîndurora începură să le strălucească 
ochii de emoție. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Kolea. 

— Nu te grăbi şi nu mă-ntrerupe... Ascultaţi: astăzi mi s-a adus 
la cunoştinţă din partea Sovietului orăşenesc că hitleriştii au 
prădat muzeul. Au vrut să fure cele mai bune tablouri, dar n-au 
apucat. Tablourile sînt pe undeva prin oraş. 

— Şi trebuie găsite? întrebă repede Kolea. 

— Nu, Kolea — zise Klavdia Feodorovna, pri- vindu-l cu 
severitate. Nu trebuie să le căutaţi. Trebuie să mergeţi din casă 
în casă şi să întrebaţi oamenii. Poate că în felul acesta veţi afla 
ceva despre ele. 

— Numai atita?! făcu dezamăgit Vitea. 

— Nu-i un lucru uşor — îl dojeni Klavdia Feodorovna. Ştiţi şi voi 
cît de important este să daţi de urma lor... Dar băgaţi de 
seamă, copii, fiţi cu grijă, în oraş mai sînt încă multe mine. 
Străduiţi-vă să nu călcaţi pe zăpada neumblată. 


C A P I T O L U L XLIV 


RUINELE DE PE DEAL 


Băieții mergeau unul după altul pe zăpada bătătorită, de-a 
lungul zidurilor şi gardurilor. In frunte păşea Kolea, cu două 
lopeţi grele pe umăr. In spatele lui, la o distanţă de doi metri, 
venea greoi Vitea, îmbrăcat într-un palton vechi, cu mînecile 
scurte şi rupte la manşetă. Miinile mari, înroşite de frig, şi le 
viîrise în buzunare aproape pînă la cot. Nu avea mănuşi şi-i 
îngheţaseră de tot. 

Aşa ajunseră la prima răscruce. 

Lîngă un stîlp de telegraf, aplecat într-o parte, Kolea se opri. 

— Ei, Vitka, încotro o luăm? La dreapta sau la stînga? 

— Nu ştiu. Dacă ar fi după mine, m-aş duce acasă. Pînă cînd să 
mai hoinărim aiurea pe străzi? 

Înfuriat, Kolea înfipse în zăpadă lopeţile. 

— De ce eşti bleg? întrebă el, mînios. Te-ai co- cîrjat ca un 
Moş, că dai cu nasul de pămînt! 

Ultimele cuvinte, Kolea le rosti cu satisfacţie: le auzise de la un 
plutonier care ocăra un soldat încet şi stîngaci în mişcări, cînd, 
cu o oră în urmă, în curtea lor intrase maşina cu lemne. 

— Da” tu ce vrei de la mine? se oţări Vitea. Mai spune şi tu un 
lucru ca lumea! Ce-i aia: „Dai cu nasul de pămînt!” 

— Ei, dacă vrei un lucru ca lumea, atunci hai să intrăm pe 
poarta asta. 

— Şi iar n-o să găsim nimic! O să ne-alegem numai cu ocări. 

— la te uită la el ce delicat e! Nici să-l ocărăşti n-ai voie... 

Şi Kolea se-ndreptă spre o casă scundă de lemn, înconjurată 
de garduri vechi, magazii şi alte acareturi. Intră plin de curaj în 
curte, puse lopeţile lîngă cerdac.şi se îndreptă spre magazia 
înaltă, de cărămidă, care-i se păru un loc foarte potrivit pentru a 
ascunde tablourile. La uşă atîrna un lacăt mare, ruginit. Abia 
puse mîna pe el şi lacătul cedă. Nu era încuiat. Îl scoase din 


belciuge într-o clipă Uşa sciîrţii şi din întunericul magaziei guiţind 
fericit le sări în faţă un purceluş. 

În aceeaşi clipă, uşa căsuţei se deschise şi în cerdac ieşi 
valvirtej o băbuţă bătrînă, tare bătrină, cu cipici în picioare şi 
încinsă cu un şort de stambă. 

— Pungaşii! la te uită la ei! ţipă ea. Am scăpat purceluşul ăsta 
de Hitler, şi acuma vor ei să mi-l fure! Să ştiţi că strig după 
ajutor! Derbedeilor! Afară cu voi! Nici urma să nu vă rămînă! 

Vitea se pierdu cu firea, se dădu înapoi şi fugi spre poartă. Dar 
Kolea nu-l urmă. Păşi plin de în- drăzneală spre bătrînă, se opri 
în faţa ei şi-i spuse cu demnitate: 

— Mai mare ruşinea, bunicuţo, să ocărăşti aşa! N-avem noi 
nevoie de purceluşul dumitale... Dacă vrei, ţi-l prindem 
imediat!... A 

— Ei, vezi, tocmai asta nu vreau! vorbi supărată bătrînă. Il 
prindeţi voi, da’ nu pentru mine... Hai, pleacă, întinde-o cît mai 
eşti teafăr! Că de nu, te-ating cu nuiaua! 

Guiţind fericit şi scurmînd pămîntul cu ritul mic cît un bănuţ, 
purceluşul alerga pe cărarea dintre casă şi magazie. Kolea se 
aplecă, înşfăcă purcelul, îl băgă în magazie şi închise uşa. 
Văziînd cum stau lucrurile, bătrînă se mai linişti. 

— Bine, bine, du-te! zise ea pe un ton mai paşnic. Şi altă dată 
să nu mai umbli haihui prin curţi străine! 

— Noi, bunicuţo, nu umblăm haihui — spuse Kolea, apropiindu- 
se de cerdac. Noi căutăm tablouri. 

— Ce tablouri? 

— Alea din muzeu care-au dispărut. Hitleriştii au vrut să le 
scoată din oraş, dar n-au apucat şi le-au ascuns... Dar unde, nu 
se ştie. De-aia le căutăm noi. 

— Păi la noi în curte nu-s nici un fel de tablouri — grăi bătrina 
— nu-s nici în curtea vecină, nici în cealaltă. Despre tablourile 
acestea am fost anunţaţi şi de Sovietul orăşenesc... Dac-ar fi 
fost aici, le-aş fi dus singură, nu v-aş fi aşteptat pe voi. 

Aruncîndu-şi lopeţile pe umăr, Kolea se-ndreptă spre poartă. 

În aşteptarea lui, Vitea ţopăia pe zăpadă. 

— Afurisită treabă! se necăji Kolea. Tablourile nu-s la ea şi, de 
altfel, pe strada asta nu sînt nicăieri. 

— Da’ ea de unde ştie? 

— Ştie, dacă spune! Şi toată lumea ştie că tre-buie să caute 
tablourile. Sovietul orăşenesc a şi anunţat. 


— Atunci de ce să le mai căutăm noi? întrebă Vitea. Le vor 
căuta oamenii prin ogrăzi şi magazii şi cineva tot o să le 
găsească... Să-i spunem tuşii Klavdia să trimită sugacii pentru 
treaba asta. Hai acasă! 

— Nu merg — se încăpăţină Kolea. Dacă vrei, du-te; eu rămîn 
să le caut. 

Pentru orice eventualitate, mai intrară în cîteva curţi, dar nu 
mai gospodăriră singuri, ci, plini de răbdare, întrebau locatarii. 
Toată lumea ştia că tablourile au dispărut din muzeu, 
presupuneau unde ar putea fi, îşi spuneau părerea, dar îi 
încredinţau că în curtea lor nu se află nici un tablou... 

— Nu, în felul acesta n-o să le găsim niciodată — zise Kolea 
cînd, peste un ceas, se opriră la celălalt capăt al străzii. Uite ce 
cred eu: ar trebui să le căutăm acolo unde nu le caută nimeni şi 
unde nu există locatari. 

— Adică unde? întrebă cu interes Vitea. 

— Ei, prin ruine, în subsolul vechii biserici, în cavourile din 
cimitir. Mergem, ce zici? 

Vitea se însufleţi dintr-o dată. 

— Ei, asta-i cu totul altceva, bineînţeles că mergem! 

— Da’ încotro o pornim? 

— Unde vrei tu. 

— Atunci să ţmergem întîi la ruine — rosti hotărît Kolea. 

Copiii numeau „ruine” zidurile silozului care fusese distrus de 
avioanele germane în timpul primelor bombardamente. Ca să 
ajungi acolo, trebuia să traversezi tot oraşul, şi băieţii porniră... 

Deodată, de după colţul unei case aproape dări- mate şi arse, 
le ieşi înainte Maia. Fetiţa purta un palton prea scurt pentru ea 
şi nişte pislari prea mari. Din cauza asta părea şi mai mică. 

— Eh, Maika — spuse necăjit Kolea — mare ghinion cu 
misiunea asta! Curat chin! Umblăm fără nici un rost. 

— Da’ ce vreţi să faceţi voi? întrebă ea. 

— Uite, avem un plan. 

În ochii Maiei străluci o rugăminte. 

— Luaţi-mă şi pe mine! îi rugă ea. 

— Nu, nu, degeaba ne rogi, că tot nu te luăm! zise Vitea. 
Mergem într-un loc primejdios. Nu e pentru fete. 

— Mie nu mi-e frică. 

Şi Maia plecă cu băieţii. 


Tot mergînd, ajunseră la marginea oraşului. Trecuse de ora 
patru. Începuse să se întunece. Silozul dărîmat se înălța ca o 
masă informă şi uri- aşă pe deal. De jos părea tare mohorit, 
aproape înfricoşător. Lîngă drum, în dreapta, se afla un stîlp pe 
care era bătută o tăbliță de lemn cu o inscripţie scurtă şi 
categorică: „Minat”. Kolea se opri şi-i spuse sever Maiei: 

— Bagă de seamă, să mergi numai pe drum ca să nu dai de 
niscai mine. 

Maia încuviinţă tăcută din cap. 

— Să ştii că n-apucăm să ajungem azi şi la biserică, şi la cimitir 
— zise Vitea. 

— Nu-i nimic, mergem miine. Important, e că am început. 

Kolea şi Vitea începură să urce repede dealul; Maia ţinea pasul 
cu ei. Îngheţase zdravăn. Ca să-şi mai încălzească mîinile, le 
freca mereu una de alta. Drumul coti brusc spre dreapta, 
ocolind dealul. Pînă la siloz mai rămăseseră vreo cincizeci de 
metri. Se vedea că de mult nu mai trecuse nimeni pe-aici, 
deoarece drumul era troienit şi nici urmă de paşi. Trebuia s-o ia 
drept peste cîmp. Kolea se opri nehotărit. 

— De ce te-ai oprit? întrebă Vitea. 

— Poate că sînt mine. 

Cercetară cu atenţie distanţa care îi mai despărţea de siloz. 
Pămiîntul era acoperit de un strat gros de zăpadă, neatins de 
picior de om. 

Amurgul care se lăsa molcom îi învăluia cu o ceaţă albăstruie. 

— Băieți — zise deodată Maia, care stătea deoparte. la uitaţi- 
vă ce-i aici! 

Băieţii se apropiară în fugă. 

— Unde? întrebă repede. Kolea. Ce-ai găsit? 

Maia îi arătă ceva pe zăpadă: 

— la uitaţi-vă... Urme pe zăpadă care duc spre siloz. 

— Adevărat, sînt urme! observă şi Kolea. 

— Ei, vezi! Vitea puse cu grijă piciorul în urma aceea mare şi 
adîncă: E cineva care a vrut să ajungă acolo. 

— Dacă a reuşit să treacă, înseamnă c-o să trecem şi noi. 
Kolea păşi înainte: Trebuie să mergem însă numai pe urme, ca 
să nu rătăcim. 

— Stai, Kolea! strigă deodată Maia. 

Kolea se întoarse: 

— Ei, ce mai e? 


— Da' dacă el e acolo? 

— Care „el”? 

— Omul care a trecut pe-aici. 

— Ce să facă acolo pe asemenea ger? A făcut ce-a avut de 
făcut şi şi-a văzut omul de drum.  De-atunci poate să fi trecut o 
săptămînă. 

Vitea porni în urma lui Kolea. Dar Maia, tre- cînd printr-un 
vicleşug în faţa lui Vitea, porni între cei doi băieţi. Înfundîndu- 
se pînă la genunchi în zăpadă, copiii ajunseră la zidurile silozului 
şi se opriră în dreptul unei spărturi mari şi întunecate. Aici 
urmele se pierdeau de parcă se topiseră. 

— Acum trebuie să acţionăm — zise Kolea. Tu, Maia, rămii aici 
şi ne-aşteaptă. 

— Bine! se învoi fata. 

— Eu şi cu Vitea intrăm înăuntru, să cercetăm ce-i pe-acolo. 
Dac-o s-avem nevoie, o să te strigăm. Pînă atunci tu stai de 
pază. 

— Bine! repetă ea. 

Băieţii intrară prin spărtură, se căţărară pe nişte dărimături 
şi nimeriră sub o boltă care se formase din două ziduri prăbuşite 
unul peste celălalt. Zăpada nu pătrunsese aproape de loc aici. 
Pe jos, numai movile de pietriş, ciment, drugi de fier, Kolea şi 
Vitea făcură cu greu vreo zece paşi, cînd deodată văzură în zid o 
uşă întredeschisă. Dincolo era întuneric. O beznă atît de adincă, 
încît nu îndrăzniră să intre. Rămaseră în prag ascultînd. Printre 
dărimături şuiera sinistru vîntul. Undeva, în depărtare, se 
auzeau bubuituri... Un tun antiaerian... Dincolo de nori, huruitul 
unui avion... 

Uşa asta misterioasă îi speria şi în acelaşi timp îi atrăgea. 
Kolea o împinse încetişor; uşa scîrţii şi se deschise. 

Cu giturile întinse, băieţii priviră înăuntru şi, prin întuneric, 
zăriră o scară ce ducea jos. 

Ce-o fi asta? Li se păruse?... De undeva, din adîncuri, ajunse 
pînă la ei un geamăt. 

— Ai auzit? întrebă Kolea. 

— Am auzit — răspunse Vitea. 

Tăceau amindoi... Vîntul şuiera... 

— Ce poate să fie oare? întrebă Kolea. 

— Da' tu ce crezi? 

— Că e cineva acolo. 


— Cine? 
— Cin’ să fie? Un om! Că iarna doar nu sînt bufniţe. 


— Kolea, Vitea! auziră deodată în spatele lor. Aţi găsit ceva? 

Maia se căţără pe un zid dărimat şi cobori la ei. 

— Am găsit — răspunse posomorit Kolea. 

— Ce, ce-aţi găsit? 

— Nu ce, ci pe cine! Un om. 

— Care om? 

— Probabil acela ale cărui urme le-am văzut noi... Zace acolo 
jos şi geme... 

Maia îşi frînse mîinile: 

— Şi de ce mai staţi pe ginduri? Poate că moare chiar în clipa 
asta! Urmă un moment de tăcere încordată. Atunci, uite ce este, 
băieţi — spuse hotărită fata. Să mergem împreună... Toţi 
deodată. Nu poate să ne facă nimic... Unul contra trei! 

Kolea şi Vitea nici n-apucară să-i răspundă, că Maia se şi 
strecură pe uşă şi se mistui în întune- ric. Porniră amîndoi în 
urma ei. Pe scară, Kolea o luă înaintea lui Vitea şi se apropie de 
Maia, strîn- gînd în mînă o lopată. S-ar putea să fie atacați... 

Coboriră într-o beznă desăvirşită. Omul gemea greu, hiriia... 
Din cînd în cînd bolborosea ceva, dar nu se putea desluşi nici un 
cuvînt. Maia se împiedică pe scară de ceva. Se auzi un huruit. 
Judecînd după zgomot, nu putea fi decit un obiect de metal care 
se rostogolise. Copiii tresăriră şi încremeniră pe loc. Apoi Kolea 
se aplecă şi începu să pipăie scara cu miinile. 

— E o lanternă — şopti el la urechea Maiei. 

Fata îi transmise lui Vitea: 

— O lanternă... 

O pipăiră pe întuneric. Toţi trei se gindeau la acelaşi lucru: s-o 
aprindă sau nu? 

În sfîrşit, Maia strînse încetişor cotul lui Kolea, care înţelese. S- 
o aprindă! Un snop de raze spintecă întunericul, lunecă pe 
zidurile negre şi umede ale subsolului, pe unde cîndva trecuseră 
ţevile caloriferului. Lîngă treapta de jos a scării zăcea un om 
fără cunoştinţă. Alături de el se aflau citeva cutii goale de 
conserve şi un rucsac desfăcut. 

Dintr-o ochire, copiii înţeleseră că în faţa lor se află un hitlerist. 
Şi nu unul de rînd. Judecînd după mantaua acestuia, se vedea 
limpede că este un ofiţer superior. Kolea cercetă cu lanterna 
întunericul din jur. În subsol, nici ţipenie. Hitleristul era singur. 

Copiii se apropiară de el. 


Pentru orice eventualitate, Vitea îi cercetă buzunarele. Erau 
goale. 

— la să-i vedem faţa — propuse Maia. 

Snopul de lumină lunecă pe ochii închişi, pe nasul scurt şi bont, 
pe bărbia lată... 

— El e! Nu vedeţi? şopti îngrozită Maia. 

— Cine? Care? întrebă Kolea. 

Deodată Maia se dădu la o parte. Ofiţerul deschise ochii 
bulbucaţi, întinse mîinile şi începu să strige: 

— Zu mir! Zu mir! 

Copiii încremeniră de spaimă cînd îl recunoscură. Pînă nu 
demult, numai numele acestui om împrăştia groaza în tot 
oraşul. 

Da, copiii nu greşiseră. În faţa lor se afla chiar şeful 
gestapoului: Kurt Meyer, cel care fusese stăpinul oraşului... 
Acum zăcea aici, ca un cîine alungat de stăpîn... O explozie îl 
azvirlise afară din maşină. Şoferul fusese omorît, iar el scăpase 
numai cu o rană la piciorul stîng. Asta se întimplase în 
apropiere, la cotitura drumului. Biruindu-şi durerea, izbutise să 
ajungă pînă aici, în subsol. Adusese cu el o rezervă de alimente 
şi două încălzitoare chimice, care puteau să-l încălzească multă 
vreme dacă le ţinea la piept. Daro rană nu este un lucru simplu. 
Norocul îl părăsise pe Kurt Meyer. Visase bogății, mărire, 
decoraţii, şi în locul lor venise moartea, care-l găsise într-un 
subsol mizer unde, printr-o întîmplare, nimeriseră trei copii 
curajoşi... 

— Ce să facem cu el? întrebă Kolea. Noi n-o să-l putem scoate 
de-aici. E greu al dracului. 

— Trebuie să chemăm pe cineva în ajutor — propuse Vitea. 

— Şi ce se mai umfla în pene cînd umbla prin oraş! spuse Maia. 

Deodată, îngrozită, ea îl apucă pe Kolea de mînă: 

— Repede! Uită-te! Uită-te la el! 

Kolea îndreptă lanterna spre faţa lui Kurt Meyer. Printre 
pleoapele abia întredeschise priveau spre copii doi ochi 
strălucitori. Kurt Meyer nu mai gemea. Părea că-şi revenise. 
Acum privea şi se străduia să înţeleagă ce se petrece. Tăcea. 
Apoi începu să-şi mişte încet buzele. 

Fără voia lor, copiii se dădură înapoi înspăimîn- taţi. Faţa lui 
umflată şi acoperită de o barbă deasă era îngrozitoare la 


1 La mine, la mine! (în limba germană în text). (n.t.) 


vedere. Se hotăriră să se ducă după ajutor. Dac-ar fi bănuit ce 
avea să facă omul acesta în următoarele cinci minute, ar fi 
procedat altfel. 

Cînd ieşiră din ruine, luînd cu ei rucsacul lui Kurt Meyer, se 
întunecase. Ajutindu-se unul pe altul, trecură peste hiîrtoape, 
străbătură în fugă distanţa pînă la drum şi se opriră, răsuflind 
din greu. În jur era pustiu. Nici o maşină, nici ţipenie de om. 

Din adîncul ruinelor ajunse pînă la ei zgomotul înfundat al unui 
foc de revolver... Kurt Meyer, în- ţelegind că nu mai este nici o 
speranţă, trăsese pentru ultima oară... 

Despre lucrul acesta, copiii aflară mai tîrziu. 

Acum îi stăpînea un singur gînd: să ajungă cît mai repede în 
oraş. Alergau tăcuţi, respirind anevoie. Vintul le bătea în faţă şi 
le îngreuna fuga. Prin piclă se zăreau contururile primelor case 
de la marginea oraşului. Deodată zăriră un om, a cărui siluetă se 
contura nedesluşit prin negura albicioasă. Omul venea în 
întîmpinarea lor. Copiii fugeau din ce în ce mai repede, 
străduindu-se să nu rămînă unul în urma celuilalt. 

Cînd se apropiară, omul se opri şi strigă: 


— Voi sînteti, copii? Ce faceţi aici? Unde fugiţi? Şi în glasul lui 
răsuna multă blîndeţe. 

Copiii îl recunoscură pe lakuşkin, fotograful din piaţă. 

— Alergăm spre casă! strigă Vitea. 

Încetiniră paşii; acum mergeau liniştiţi de parcă ar fi depăşit o 
anumită linie invizibilă, dincolo de care rămăsese subsolul acela 
sinistru şi înspăimîn- tătorul Kurt Meyer. 

— Ştiţi de unde venim? strigă Kolea, bucuros că se întilneşte 
cu lakuşkin şi, fără voia lui, îi apucă de miînecă. Ştiţi de unde? 
De la ruine! 

— Cum? Ce zici? lakuşkin nu înţelese: De unde? 

— Ei, de la siloz... — şi Viktor îi arătă cu mîna prin întuneric. 
Ştiţi pe cine am găsit acolo? 

— Pe Kurt Meyer! şeful gestapoului! continuă Maia. 

lakuşkin încremeni de uimire: 

— Ce tot vorbiţi, copii? E cu putinţă? Pe Kurt Meyer? Da’ cum a 
ajuns acolo? 

— Nu ştim — spuse Kolea, clătinînd din cap — dar de văzut, |- 
am văzut cu ochii noştri... E acolo, în subsol! 

— E singur şi e rănit — adăugă Maia. 

— Şi în jurul lui sînt o mulţime de cutii de conserve — completă 
Viktor. 

— Asta e cu neputinţă! Şi lakuşkin îşi desfăcu mîinile cu 
neîncredere. Cred că vi s-a năzărit din senin... Ce subsol? Ce 
conserve? Şi pentru ce v-aţi dus acolo? 

— Noi am căutat tablourile — zise Vitea. Ştiţi, acelea care au 
fost furate din muzeu... Dar de ce nu ne credeţi? 

— Nimeni n-o să vă creadă. 

— Aha, aşa! Bine! Atunci uitaţi-vă ce am în spate! vorbi Kolea. 
Ei, aţi văzut? Ce-i asta? 

lakuşkin se uită. 

— O raniţă! Nemţească parcă — spuse el, uimit. Glasu-i 
devenise mai blînd. 

— Păi raniţa asta am luat-o noi de la Meyer. 

lakuşkin începu să pipăie repede sacul: 

— la te uită! Chiar aşa este... N-or fi în el niscaiva conserve, 
copii? Tare sînt flămînd, la drept vorbind... Aşadar, aţi spus că l- 
aţi văzut chiar pe Kurt Meyer? întrebă el din nou. 

— Chiar pe el, în carne şi oase! rise Kolea. Dacă nu mă credeţi, 
duceţi-vă şi uitaţi-vă! Noi ne grăbim s-ajungem acasă! 


— Duceţi-vă, duceţi-vă, copii — spuse lakuşkin. Eu locuiesc aici 
aproape. Am ieşit să caut nişte lăzi de proiectile... N-am cu ce 
face focul... Hai, plecaţi mai repede... 

Copiii porniră spre oraş. Tuşind şi tîrîndu-şi picioarele, lakuşkin 
scruta întunericul, să descopere în marginea drumului vreo ladă 
de proiectile goală, azvirlită acolo de hitleriştii în retragere... 


C A P I T O L U L XLV 


ÎNCĂ UN MISTER 


Divizia primise ordin de înaintare spre Oboian, localitate pe 
care trebuia s-o elibereze. Dis-de-di- neață, lastrebov adună 
comandanții de regimente şi le expuse sarcinile de luptă ale 
regimentelor. Pînă la începerea ofensivei mai rămăsese doar o zi 
şi o noapte. 

_Stremeannoi şedea în biroul său şi cerceta ultimele rapoarte. 
Intredeschizind binişor uşa, în cameră intră translatorul statului 
major. 

— Tovarăşe locotenent-colonel, permiteţi să intru! 

— Intră. E ceva urgent? întrebă Stremeannoi, fără să-şi ridice 
privirea. 

— Da. Am tradus cîteva documente, tovarăşe locotenent- 
colonel, şi am venit să vă raportez. 

— E ceva important? 

— Nu. Numai documentul referitor la fortificaţii. Dar şi acela 
are un caracter prea general; se referă mai ales la repartizarea 
forţelor de muncă. Mai există un document într-adevăr 
interesant, dar aş putea spune că este interesant mai mult din 
punct de vedere psihologic decît militar. 

— Ce document? 

— Un carnet de însemnări al şefului gestapoului, Kurt Meyer. 
Ştiţi, carnetul acela pe care mi l-a adus responsabila Casei 
copilului... Din păcate are prea puţine însemnări şi, ca să zic 
aşa, numai de ordin personal. 

Stremeannoi îşi desprinse privirea de pe şirurile violete ale 
raportului şi ridică ochii spre translator: 

— Şi ce-ai găsit dumneata interesant acolo? 

— Caracterul însemnărilor, tovarăşe locotenent- colonel. Felul 
de a gîndi. Aş putea spune că e un hitlerist tipic al generaţiei 
vîrstnice. E greu să vă explic în două cuvinte. Mai bine uitaţi-vă 
dumneavoastră... cînd aveţi timp. 


— Cînd am timp? şi Stremeannoi zimbi. Bine, lasă-l aici. Poate 
că s-o întîmpla vreodată să am timp... Şi zicînd asta, puse peste 
un vraf de hirtii cele cîteva coli bătute la maşină pe care i le 
dăduse translatorul. 

Seara, adunînd hiîrtiile de pe masă, Stremeannoi dădu peste 
însemnările lui Kurt Meyer. Cercetă în grabă citeva pagini prinse 
cu o clamă, dar ceva îi atrase atenţia în mod deosebit. Se aşeză 
pe scaun şi, punîndu-şi colile dinainte, se apucă să le citească 
de la început. 

Da, trebuia să recunoască: era meritul lui Kurt Meyer, 
deoarece fiecare însemnare constituia o trăsătură de caracter 
din care se năştea treptat un portret destul de expresiv. 

Stremeannoi îşi aminti de fotografiile pe care i le arătase 
fotograful lakuşkin, precum şi de altele, găsite în arhiva 
gestapoului... Un om înalt, blond, voinic... Un cap mare, bărbie 
lată. Nasul bont... Un aer de om încrezut, grosolan... Ce 
fotografie atot- grăitoare! Şi totuşi, rîndurile înghesuite din car- 
netul de note vorbesc mai mult decit fotografiile. 

lată nişte adnotări foarte laconice: „,Ll septembrie 1942. Au 
fost executaţi 150 de oameni”; „25 septembrie — 176. Doi s-au 
opus. Au fost împuşcaţi pe loc”. 

Kurt Meyer descria amănunţit ofensiva din octombrie. Se 
entuziasma de pitorescul priveliştii... dar regreta că piloţii ruşi... 
au stricat spectacolul... Mai departe înjura pe un oarecare 
căpitan Frei; acesta venise la el, cu o scrisoare de la soţia sa, 
care se afla pe moarte. Căpitanul ceruse o învoire. Drept 
răspuns, Meyer îl ameninţa că-l va trimite în linia întîi. ,,Un 
soldat neamţ nu se înduioşează. Dacă-ţi moare nevasta, nu-i 
nimic, găseşti alta. În Germania sînt destule văduve.” 

Cîteva însemnări atraseră în mod deosebit atenţia lui 
Stremeannoi. 

„4 noiembrie. Primarul începe să mă enerveze. Este prea 
încrezut. E convins că numai el ştie cum trebuie să se poarte cu 
ruşii. E un intrigant! Totuşi are legături puternice la Berlin. Este 
recunoscut ca unul dintre cei mai buni specialişti în problema 
rusă. Nu am nimic împotrivă. Să rămînă în Rusia pînă la moarte, 
şi chiar după... cu toate mesele, blănurile şi divanele lui... Dar 
ceea ce trebuie să recunosc este faptul că are un miros de 
copoi. Nu mi-aş fi închipuit că într-un orăşel ca ăsta să găsesc 
atitea lucruri de valoare!” 


„15 decembrie. Mare porc e primarul ăsta! l-am spus să facă o 
razie în piaţă, dar n-a fost în stare! Şi mai susţine, idiotul, că se 
va răfui cu toţi ilegaliştii şi partizanii şi că în curînd va obţine de- 
plina lor încredere. 

Astăzi am fost iar la muzeu. După părerea mea, nu-i nimic 
interesant. Dar Miţi mi-a spus că unele tablouri sînt de mare 
valoare”... 

Ajungînd aici, Stremeannoi se opri fără voia lui: „la te uită! Prin 
urmare, Kurt Meyer a pus de mult ochii pe pradă! Interesant! 
Foarte interesant!” 

Stremeannoi citi atent însemnările pînă la sfirşit, căutînd date 
care să se refere la situaţia militară. Despre asta nu pomenea 
însă nimic. În schimb dădea din ce în ce mai des peste 
însemnări cu privire la primar. Pesemne că relaţiile dintre cei doi 
S.S.-işti se înrăutăţeau pe zi ce trecea. 

„Nu pot încredința absolut nimic acestui carierist! scria Meyer. 
Sînt convins că, în ciuda înţelegerii dintre noi, trimite denunţuri 
în fiece zi. Vom vedea pînă la urmă care pe care.” 

„M-am convins că este pur şi simplu un mare prost — scria el 
mai departe. Un provincial oarecare! Face pe misteriosul, 
vorbeşte în şarade. Un spion obişnuit, de care te debarasezi 
uşor în clipa cînd nu mai ai nevoie de el. A-I cunoaşte e tot atît 
de simplu ca a afla secretul încuietorii lăzii cu care se mîndreşte 
el atit. O singură dată am văzut cum o deschide şi-mi ajunge. 
Carul mare, apoi Carul mic.” 

Pe Stremeannoi îl fulgeră o idee cu totul neaşteptată. Se sculă 
şi începu să se plimbe agitat prin cameră. 

„Probabil că Voronţov are dreptate: lada trebuie să aibă un 
fund dublu... Dar cum se poate ajunge la această despărţitură 
secretă?” 

Îşi aminti de o discuţie pe care o avusese demult cu Sokolov şi 
care, în aparenţă, n-avea nici o importanţă. 

Ei, Stremeannoi, îi propusese să înlocuiască lada ferecată şi 
greoaie cu o casă obişnuită de fier, dar întîmpinase din partea 
lui Sokolov un refuz categoric. 

„La ce bun? spusese el. Cei de la secţia financiară s-au 
obişnuit cu lada asta. Priviţi cum e lucrată! Adevărată artă, aş 
putea spune! lar în ceea ce priveşte trăinicia ei, pentru asta 
garantez cu capul! Scapă teafără din orice foc. la uitaţi-vă, to- 


varăşe comandant, ce fund are! Dintr-un fier extraordinar. Și 
gros de aproape un deget!” 

Într-adevăr, fundul era neobişnuit de gros şi ar fi putut foarte 
bine ascunde o despărţitură secretă. 

Acum era limpede de ce n-a vrut Sokolov să înlocuiască lada 
asta cu o casă de bani obişnuită. Poate c-o stricase în mod 
intenţionat pe cea veche, atunci cînd aflase că lada găsită are o 
despărţitură secretă. 

Cine ştie ce taină păstra fundul dublu! Obiecte de preţ, 
documente importante! 

Aluzia la Carul mic poate fi o simplă glumă, o ironie. Totuşi 
Carul mare nu e o scorneală... Ţintele de pe ladă sînt aranjate 
într-adevăr în formaţia Carului mare... Şi atunci de ce acest Car 
mic n-ar fi bun pentru despărţitură secretă? Ar trebui să încerce. 
Dar întîi să afle mai precis cum arată Carul mic. Va trebui să 
întrebe pe meteorologul diviziei, iar apoi să se ducă la Voronţov, 
deoarece lada se află la el. 

Stremeannoi băgă în buzunar însemnările şi ieşi, îmbrăcîndu-şi 
din mers scurta îmblănită. 


C A P I T O L U L XLVI 


„OPERAȚIA K.V.” 


Kolea şi Vitea se sculară cu noaptea în cap. Păşind încetişor ca 
să nu trezească pe nimeni, tre-cură în sufragerie şi se aşezară la 
masă. Deşi se străduiau să discute calm, se înfierbîntau din ce în 
ce mai mult. 

— Nu — zicea Vitea, bilbiindu-se de enervare. Eu nu-u mă-mă 
mai duc ni-nicăieri. Mie-mi ajunge în-în-tîmplarea de a-a-laltăieri. 
Tu ce vrei, să ne dea a-afară? 

Klavdia Feodorovna, aflind că încălcaseră dispoziţiile ei şi se 
duseseră totuşi la siloz, se supă-rase foc. 

Cu asemenea indisciplinaţi, ea nu poate răspunde pentru 
fiecare în parte. Şi apoi, este o totală lipsă de respect faţă de ea. 
Klavdia Feodorovna le vorbise cu mult calm şi-apoi ieşise din 
cameră. Şi iată că acum Vitea refuza să mai plece în căutarea 
tablourilor. 

— N-o să ne dea nimeni afară — repeta îndărătnic Kolea. 
Klavdia Feodorovna ne-a vorbit pur şi simplu în linii generale. De 
ce să ne dea afară? N-am făcut nimic rău. lar dac-o să ne dea 
afară, am să mă duc la comitetul orăşenesc. 

În fundul sufletului însă, Kolea se considera vinovat. Dar mai 
mult ca orice îl chinuia faptul că nu i-a dat prin minte să strige 
patrula. Să înnebuneşti nu alta! Dacă l-ar fi trimis pe Vitea în 
oraş, ar fi reuşit să-l prindă viu pe Kurt Meyer. N-ar mai fi avut 
timp să se sinucidă. Cu alte cuvinte, n-ar fi scăpat de judecată şi 
n-ar fi dus cu el în mormiînt informaţiile preţioase care se puteau 
obţine de la el. 

Toată noaptea Kolea s-a răsucit de pe o parte pe alta, 
certîndu-se în gînd cu Klavdia Feodo- rovna, închipuindu-şi cum 
l-ar fi adus la comandament pe Kurt Meyer, rănit, dacă ei ar fi 
procedat cum trebuie şi neamţul n-ar fi apucat să se împuşte. 
Spre dimineaţă luă o hotărtre. El şi cu Vitea vor continua în cea 
mai mare taină cerceiările. În oraş mai sînt încă destule 
ascunzişuri. Chiar aici, alături... 


Hotărîrea era plină de riscuri, dar dacă vor găsi tablourile, n-o 
să-i certe nimeni. Ba mai mult decit atit, vor fi date uitării şi cele 
petrecute ieri. 

Această nouă acţiune se hotărî s-o intituleze „operaţia K.V.”: 
denumirea se născuse din împreunarea iniţialelor celor două 
nume — Kolea şi Vitea. 

După ce operaţia căpătă şi o denumire proprie, Kolea se simţi 
chiar vesel. Evenimentele din ajun nu i se mai păreau atit de 
grave şi ardea de nerăbdare s-o ia de la început! S-o şteargă 
neobservat din casă şi, pe-aci ţi-e drumul... Dac-ar fi trăit Ghe- 
nadi Andreevici, cu siguranţă că el l-ar fi încurajat: „Acţionează, 
Kolea!” Chiar aşa i-ar fi spus... 

Şi deodată, toate planurile cad baltă... Din cauza cui? Din 
cauza acestui tipicar plicticos de Vitka! De unde i-o fi venit ideea 
asta? Pînă nu demult era un om în toată firea. Nu ştia ce-i frica, 
arunca cu grenade în duşmani, iar acum... o mămăligă! Nue de 
recunoscut! Kolea îl ocăra, îl certa, îl convingea, îl ruga, dar în 
zadar. Vitea nu se clintea din hotărîrea lui... 

— Am spus că nu mă duc, şi nu mă duc! 

Discuţia se isprăvi printr-un categoric: ‚N-ai decit să rămii!” 
strigat de Kolea, care îşi puse pe umeri scurta vătuită şi ieşi în 
fugă trîntind uşa. 

Vitea rămase tăcut vreo zece minute. În timp ce se certa cu 
Kolea, afară se luminase de-a binelea. Umbrele nopţii se 
risipiseră treptat, în strălucirea unei dimineţi însorite şi reci. 

Cei din casă începură să se trezească. Se auzea cum rid fetele 
în camera lor. În antreu, cineva turna apă într-un vas. Altul, 
tropăind, trecea în goană pe coridor. „Pînă să ne dea demiîncare, 
mai avem o jumătate de ceas sau chiar un ceas — se gîndi 
Vitea. Mă duc să mă uit, poate că n-a plecat încă!” 

Işi îmbrăcă paltonul ponosit şi ieşi în cerdac. 

Era o dimineaţă senină, liniştită. Pe balustrada cerdacului se 
odihnea o fişie de zăpadă, uşoară şi gingaşă ca un puf. 

Vitea cobori grăbit treptele. Zăpada sciîrţiia sub picioare. Aerul 
era uimitor de proaspăt şi curat. Făcu cîțiva paşi, apoi Vitea se 
opri locului şi privi în jur. Unde-o fi Kolka? Maia scoase capul prin 
uşa întredeschisă şi dispăru imediat. De undeva din dreptul 
pivniţei auzi glasul prietenului său: 

— Vitea, Vitenka, vino aici! 


Kolea nu era supărat, se arătă doar nerăbdător şi îngrijorat. 
Bucuros că n-a rămas singur, Vitea străbătu în goană curtea. Îşi 
găsi prietenul într-un colţişor ascuns, între pivniţă şi magazie. 
Kolea stătea pe creasta unui troian înalt de zăpadă şi, ţinîn- du- 
se cu mîna de virfurile ascuţite ale ulucilor, privea în curtea 
vecină, unde pînă nu demult, printre tei bătrîni şi tufe dese, se 
afla cumplita clădire a gestapoului. 

— Uite ce este, Viktor — vorbi el, foarte serios — trebuie să 
cercetăm neapărat ruinele astea. 

— Ce să mai cercetăm acolo?! se miră Vitea. A ars tot. 

— Poate că nu e chiar tot. 

— Bine, atunci hai! 

Ocolim sau sărim gardul? 

— Sărim! 

Se căţărară pe gard şi, făcîndu-şi vînt, săriră dincolo, unde se 
cufundară pînă la genunchi în zăpada adincă şi pufoasă... De 
aproape, ruinele păreau sinistre. Mai urite şi mai triste decit din 
depărtare. Nu mai rămăsese decit temelia de piatră. 
Ingrămădite unele peste altele, zăceau birne arse, cărămizi, 
moloz. Băieţii le ocoliră cu grijă şi se opriră în faţa treptelor 
năruite de cărămidă care duceau la subsol. Uşa joasă şi ferecată 
cu drugi de fier şi cu un zăvor greu sta întredeschisă. 

— intrăm? şovăi Kolea. 

Trase spre el uşa grea, care se deschise încet, şi băieţii păşiră 
într-un coridor îngust de piatră ce tăia probabil subsolul în 
două, pe toată lungimea casei. Dar nu reuşiră să facă decit vreo 
cinci-şase paşi. Coridorul era blocat de cărămizi, bucăţi de fier şi 
moloz. Lîngă intrare rămăsese o uşă întreagă, deşi acum nu mai 
folosea la nimic. Alături se căsca o spărtură mare, de două ori 
mai mare decit uşa asta cumplită, scundă, ferecată în fier... Uşă 
de închisoare... Băieţii o priveau tăcuţi, o pi- păiau, se uitau prin 
ferestruie. Nu se simțeau de loc la largul lor... 

— Dacă nimereşti în dosul unei astfel de uşi, nu mai scapi cite 
zile ai — spuse încet Vitea. 

— Uneori se întîmplă să mai şi scapi — răspunse Kolea. 

Se strecurară prin spărtură şi intrară în camera cu pereţii 
cenuşii de beton şi cu pardoseala din lespezi mari de piatră. 
Ceva mai sus de nivelul pă- mîntului se aflau două ferestrui 
înguste, cu gratii de fier. Prin tavanul prăbuşit se revărsa o 
lumină albăstruie. 


— Tu ce crezi, aici îi împuşcau oare?... Întrebă în şoaptă Vitea. 

— Nu, nu aici. Cred că-i duceau undeva mai departe... — 
răspunse tot atît de încet Kolea. Închipu- ieşte-ţi şi tu: e noapte, 
oamenii dorm pe paturile de lemn. Deodată se deschide uşa şi 
cineva strigă: „leşi afară!” Omul se scoală şi porneşte spre 
moarte... Şi Kolea oftă, amintindu-şi de beciul în care se întîlnise 
cu cei doi bătrîni... Dacă n-ar fi fost ei, cine ştie ce li s-ar fi 
întîmplat lui şi Maiei... la te uită, ce-o fi asta? întrebă el deodată. 

— Unde? Unde? Nu văd nimic! se agită Vitea. 

— Uite aici, pe zid! Chiar deasupra capului tău... la te uită ce 
scrie... 

— Aşa e! 

Băieţii se căţărară pe pat şi începură să cerceteze cu atenţie 
literele inegale, stîngace, zgiîriate cu ajutorul unui cui sau al unui 
ciob de sticlă. 

„Fedea, taci din gură!” poruncea cineva prin scris. 

„Valecika, m-au omorît la 27 octombrie. Creşte tu copiii”... şi 
urma o iscălitură, pe care însă nu putură s-o desluşească. 

— la te uită colo, mai sus oleacă, ce inscripţie lungă! S-o citim! 
spuse Kolea. 

Şi băieţii, săltindu-se în virful picioarelor, începură s-o citească. 

Trecură vreo zece minute pînă cînd reuşiră să descifreze liniile 
strimbe, zgiriate pe perete: „Tovarăşi, noi vom muri. Ne-au mai 
rămas doar trei ore. Luptaţi, tovarăşi, munciţi, trăiţi. Noi am 
rezistat pînă la sfîrşit”. Urmau apoi numele: „Şubin, Fomicev, 
Korobov, Samohin, Kondratenko”... 

— l-ascultă! zise deodată Vitea. Cred că Şubin este tatăl Maiei. 
Ţi-aduci aminte? A fost arestat şi a, dispărut fără urmă... 

Kolea întoarse tăcut capul spre Vitea. Îl privea cu ochi mari şi 
întunecaţi. Şi Vitea înţelese. Kolea se gîndea la mama lui... Şi ea 
trecuse poate prin beciul ăsta înainte de a fi spînzurată... 

Băieţii continuară să caute. Kolea se chinci şi începu să 
silabisească un cuvînt pe care cădea umbra patului. Se străduia 
să-i înţeleagă sensul, dar nu reuşea. 

Cînd în sfirşit silabisi cuvîntul, băiatul tresări şi îl apucă pe 
Vitea de umăr: 

— Vitea, ia te uită ce scrie aici! 

— Ce, ce? Unde? 

— Aici, vezi? „Feriţi-vă!” 

Vitea privi peste umărul lui, dar nu văzu decit nişte zgirieturi. 


— Nu văd — zise el, încordîndu-şi privirea pînă la durere. 
Omoară-mă, dar nu văd nimic! 

— Uită-te şi tu mai atent... Ei, un’ te uiţi? Acolo jos, lîngă pat. 
„Fe-ri-ţi-vă!” Ultimele litere sînt în dreapta, chiar sub pat. Şi mai 
scrie ceva. Probabil că este numele aceluia de care trebuie să te 
fereşti. Numai că acolo-i o beznă, de îţi dai cu degetele în ochi... 
Nu se vede nimic... De unde facem rost de chibrituri? 

— Băieți, sînteţi aici? se auzi vocea Maiei. 

Ridicîndu-şi capetele, văzură în golul dintre două bîrne faţa ei 
înroşită de ger. 

— Cum de-aţi ajuns acolo? Pe scară sau prin tavan? Cobor şi 
eu acum. 

— Nu! strigară într-un glas Kolea şi Vitea şi, sărind de pe pat, 
fugiră repede în curte. 

— Încotro? întrebă bănuitoare Maia. Aţi găsit ceva şi nu vreţi 
să-mi spuneţi... 

— Nu, dragă, n-am găsit nimic de soi — vorbi Kolea, suspect de 
blînd şi prietenos. Mai bine să plecăm de-aici. Să căutăm în alte 
locuri — şi sări de pe mormanul de cărămizi sparte. 

— Aha! la te uită cine-i aici! Din dosul unui horn se auzi un glas 
cunoscut. Peste tot colindă băieţii ăştia, peste tot îi întîlneşşti... 

Băieţii se întoarseră. La cîţiva paşi de ei, pe o birnă arsă, 
stătea lakuşkin, zgribulit în paltonul lui vechi. În miini ţinea 
trepiedul, iar aparatul de fotografiat, pus într-un toc vechi de 
piele, îi atîrna pe umăr, prins de o curea. Ochii întunecaţi şi bul- 
bucaţi priveau prin lentilele sparte ale ochelarilor, miraţi, 
alarmaţi, nemulţumiţi parcă. 

— Ce căutaţi voi în subsolul ăsta? întrebă el, apropiindu-se de 
ei. Se vede că vreţi cu tot dinadinsul să daţi peste o mină şi să 
săriţi în aer. 

— Noi am intrat numai aşa, să ne uităm — zise Viktor. 

— Aşa, să vă uitaţi?... rise acru lakuşkin. Cînd o să explodeze o 
mină, n-o să mai puteţi vedea nimic... 

— Dar dumneata ştii ce-am găsit noi acolo? sări aprins Kolea. 

— Ei, ce mare lucru aţi găsit? întrebă lakuşkin, ironic, 
îndreptîndu-şi ochelarii, care-i căzuseră într-o parte. Cătuşe? 
Bombe? Ce grozăvii aţi găsit? 

— Nici un fel de cătuşe şi nici o bombă — vorbi liniştit Vitea. Pe 
perete sînt nişte inscripţii... Cei condamnaţi la moarte şi-au scris 
acolo numele... 


Emoţionat, Kolea îl dădu la o parte pe Vitea şi continuă el: 

— Mai este acolo şi numele unui trădător... pe perete, chiar 
sub pat... Scrie: „,Feriţi-vă”, dar de cine să te fereşti, n-am putut 
desluşi prin întuneric. Aveţi cumva chibrituri? Haideţi să ne 
uităm! 

Maia se înfurie: 

— Nu vă e ruşine? Voi aţi stat şi aţi citit şi pe mine nu m-aţi 
lăsat! Şi se năpusti pe scara blocată de cărămizi sparte. 

— Maia, Maia! Nu te duce! strigă Kolea în urma ei. 

Dar fetiţa dispăruse după uşă. 

— Peste tot îşi vîră nasul împieliţaţii ăştia!... mormăi lakuşkin, 
clătinînd din cap. Ei, fie, hai, am să mă duc şi eu să văd ce e cu 
inscripţiile alea... 

Cu paşi mici, ca să nu se împiedice de vreo piatră, icnind, 
bătrînul începu să coboare în urma Maiei. Băieţii se înţeleseră 
dintr-o privire şi porniră în urma lor. 

Maia stătea pe pat, cu gitul întins, şi se căznea să citească 
inscripţiile zgiriate pe perete. Cu ochii ficşi, cu privirea 
încordată, fetiţa descifra literă cu literă, de teamă să nu-i scape 
vreun cuvînt. Zidul acesta plin de amărăciuni vorbea cit o istorie 
întreagă... 

„Bine-ar fi să nu vadă nimic” — se gîndi Kolea, îngrozit de 
durerea Maiei. Dar fetiţa văzuse... citise şi înţelesese... Se 
sprijini cu mîinile de perete, chiar pe locul unde era zgiriat adînc 
şi limpede numele ce-i era atît de drag. 

— Tată, tată! strigă ea, şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie. 

Băieţii, palizi, nu ştiau ce să facă, cum s-o consoleze. 

— Eh, copii! oftă lakuşkin. Ce durere, ce mare durere!... Se 
apropie de Maia, o săltă încetişor şi, luînd-o în braţe, o cobori de 
pe pat. Haide, fetiţo, nu mai plînge! Bătrînul o mîngiia pe umăr 
cu mîna lui aspră cu degete lungi, noduroase, îngălbenite de 
tutun. Lacrimile n-ajută la nimic... Ce să-i faci... Uite, eu am să 
fotografiez acum peretele şi am să-ți dau în dar o fotografie... 
Hai, linişteşte-te, li- nişteşte-te! Băieți — spuse el, întorcîndu-se 
spre Kolea şi Vitea — duceţi-o acasă, nu trebuie să mai stea aici! 

— Să mergem, Maia! zise Kolea şi o luă de mină. 

Sughiţind, Maia porni supusă. Desfăcîndu-şi trepiedul, lakuşkin 
începu să potrivească aparatul, ca să întipărească pe vecie 
ultimele cuvinte ale oamenilor care îşi dăduseră viaţa pentru 
patria lor... Cuvinte care aveau să rămînă în istorie... 


Cînd se apropiară de gard, băieţii nu observară că din pragul 
gheretei de la poartă, îi urmărea un soldat. După ce mai stătu 
puţin locului, cercetînd cu privirea ruinele arse, soldatul intră în 
gheretă, trîntind uşa în urma lui. 

Copiii se  întoarseră acasă şi-i povestiră totul Klavdiei 
Feodorovna. Maia plingea în hohote. Klavdia Feodorovna o luă 
lîngă ea, mîngiind-o cu cuvinte pline de duioşie. 

Credincios cuvîntului dat, lakuşkin aduse o fotografie mare, 
umedă încă. Pe fotografie se vedeau atit de limpede inscripţiile, 
încît păreau săpate în granit. 

Klavdia Feodorovna îi mulţumi din toată inima. Vru chiar să-i 
plătească, dar lakuşkin refuză categoric şi se grăbi să plece, 
spunînd că nu şi-a făcut decît datoria faţă de fiica unui tovarăş 
mort pentru patrie. 

— Să-i rămînă o amintire de la tatăl ei... 

Klavdia Feodorovna se hotărî ca deocamdată să nu-i dea Maiei 
fotografia. Suferinţa pe care o încerca fata era prea mare. Să 
mai treacă un timp şi pe urmă... Înainte de cină, Kolea şi Vitea 
luară nişte chibrituri şi, fără să-i vadă Maia, porniră din nou spre 
subsolul gestapoului. Se întunecase de-a binelea, dar băieţii 
merseră pe cărarea bătătorită şi nimeriră repede în celulă. Se 
lăsară în genunchi în faţa patului şi Kolea aprinse un chibrit. 

Flăcăruia galbenă, tremurătoare lumină marginea patului, apoi 
peretele cenuşiu şi zgrunţuros. 

— Acum vezi? întrebă Kolea. 

Vitea privea în direcţia chibritului. 

— Nu văd nimic — răspunse el. Dă-mi mie chibritul! Kolea îi 
dădu cutia şi Vitea aprinse cel de-al doilea chibrit. Ţinînd 
flăcăruia foarte aproape de perete, desluşi cu greu 
cuvîntul: „,Feriţi-vă”. Văd, văd! strigă el, tulburat. 

— Şi acum luminează sub pat! Ce-i acolo? 

Dar chiar în clipa aceea chibritul arse pînă la capăt şi îi fripse 
degetele. Fără să simtă durerea, luă din cutie trei chibrituri şi le 
aprinse dintr-o dată. Chibriturile se aprinseră fisîind. Vitea le 
apără cu palma şi se viri sub pat. 

— Ce-i, ce-i acolo? Ce vezi? întrebă nerăbdător Kolea. 

Vitea nu răspundea. Se auzeau numai icneli şi pufăieli. Cînd 
chibriturile se stinseră şi în cameră se făcu întuneric, ieşi de sub 
pat. 


— Nu înţeleg nimic — zi.se eL Poate să fi fost şi vreun nume, 
dar tencuiala a căzut jos. Nu pot descifra nimic. 

— la nu mai născoci bazaconii! 

Kolea se viri sub pat, arse aproape toate chibriturile, dar nu 
putu să desluşească nici el nimic. Tencuiala căzuse pe 
pardoseala de beton, formînd o grămăjoară mică, şi din 
inscripţie nu mai rămăsese aproape nimic. 

— Dar asta ce-o fi? întrebă deodată Viktor, privind în colţul cel 
mai întunecat. la luminează aici! 

— Ce-i acolo? 

— Nişte bețe! 

Kolea aprinse ultimul chibrit şi, în lumina slabă, copiii desluşiră 
contururile vagi ale unor obiecte. Vitea întinse mîna şi apucă 
unul dintre ele. Era un rulou gros de pînză aspră. Peste citeva 
minute, în faţa copiilor se aflau cîteva rulouri de grosimi şi 
lungimi diferite. 

— Tu ce crezi, ce să fie astea? întrebă Vitea. 

— Nu ştiu — răspunse Kolea — că înainte n-au fost aici. 

— Adevărat că n-au fost! întări Viktor. Azi-di- mineaţă am 
scotocit prin toate colţurile. M-am băgat şi sub pat. 

— Cine le-o fi pus aici? 

Băieţii tăcură, pipăind rulourile. 

— Poate lakuşkin! fu de părere Kolea. 

— Sigur că el — întări Vitea. Nu ţi-ai dat seama că voia să 
scape cît mai repede de noi? 

Şi atunci, în mintea lui Kolea se perindă scena întiîlnirii cu 
bătrînul fotograf, cînd lakuşkin, aflînd că a fugit de la unchiul 
Nikita, îl adăpostise la el... Îşi aminti cum unchiul Nikita intrase 
în casa lui lakuşkin, îl luase cu forţa şi-l dusese în subsol, ca pe 
un arestat... Unchiul Nikita nu voia pentru nimic în lume să-l lase 
pe Kolea la lakuşkin. De ce? Poate că ştia ceva despre bătrîn? 
De altfel, şi maiorul de la statul major al armatei care venise la 
Casa copilului, după ce băieţii îl găsiseră pe Meyer, îi întrebase 
amănunţit despre fotograf cînd ei i-au spus că l-au întîlnit pe 
bătrîn lîngă ruinele silozului. Şi în mintea lui Kolea încolţiră 
bănuieli ciudate... 

Deodată, sus lîngă intrare, se auzi căzind o piatră, apoi nişte 
paşi. Sub bolta subsolului prinse să joace o rază de lumină. 

— Veniţi după mine! Aici jos! auziră băieţii un glas necunoscut. 


Ar fi vrut s-o ia la fugă, dar înţeleseră că era prea tirziu şi că nu 
mai aveau cum să iasă. Fără să se sfătuiască, intrară amîndoi 
sub pat şi se pitiră. 

— E cineva aici! auziră ei din nou acelaşi glas. 

— Nu cred. Şobolani poate — răspunse altul. 

Paşii se apropiau. Răsună zgomotul unui pat de puşcă lovit de 
pardoseală. 

— Hai, repede, arată-ne unde le-ai ascuns! auziră din nou 
copiii. 

Şi atunci, la ureche le ajunse vocea tremurătoare a lui 
lakuşkin: 

— Ce tot vorbiţi! Nu le-am ascuns eu! Le-am găsit sub pat... 

Raza lanternei lunecă pe pereţi şi lumină la un moment dat 
rulourile aflate pe jos. 

— De ce sub pat? rise omul care ţinea lanterna. lată-le aici, pe 
jos! 

Kolea încremeni, văzînd cum raza lumina mîinile omului care 
număra rulourile. 

— Unu... doi... trei... — începu să socotească lakuşkin. Trebuie 
să fie zece, dar văd numai nouă. 

— Poate că ai greşit la socoteală? 

— Nu! replică lakuşkin. Lipseşte unul. 

— Bine, să facem procesul-verbal — spuse omul. 

Se auzi ţăcănitul încuietorii unei genţi de campanie; în subsol 
se aşternu liniştea şi se auzi numai foşnetul hiîrtiei. 

— Afurisită treabă! Mi s-a rupt creionul! N-a- veţi cumva un 
briceag? 

— Cum de nu — răspunse îndatoritor lakuşkin — poftim! 

— Lukin, ia ţine tu lanterna! 

Raza de lumină tremură şi se muta. Băieţii auziră cum 
briceagul zgîria lemnul creionului. 

— Ei drăcie, stricat mai e briceagul dumitale! zise supărat 
omul. Nu ascute de loc! Şi-apoi e şi rupt... la-l, că tot n-am ce 
face cu el. După o scurtă pauză, întrebă: N-are cineva un creion? 

— Am eu, tovarăşe sergent — răsună un glas, pe care băieţii 
nu-l auziseră încă. 

Prin urmare, împreună cu lakuşkin sînt patru! Unul dintre ei 
este sergent şi au cu ei arme. Ciudat, de ce oare pe lakuşkin îl 
întovărăşesc oameni înarmaţi? După glas, fotograful pare 
nesigur, aproape speriat. 


Ce să facă? Să iasă de sub pat? Dar cei veniţi aici împreună cu 
lakuşkin ar putea crede că ei sînt înţeleşi cu fotograful. 

— Aşadar, susţineţi că n-au fost decit zece tablouri — vorbi 
sergentul. 

— Zece?-— confirmă lakuşkin — aşa i-am spus şi tovarăşului 
Morozov: „Am găsit zece tablouri”. 

— Şi erau sub pat? 

— Exact! Sub pat. 

Sergentul tăcu. 

— Asta-i adevărat — zise el — au fost sub pat! Dar cine le-a 

scos de-acolo? Şi vezi, lipseşte unul... 
_ Kolea simţi că Vitea îl împunge încetişor în coaste cu ceva tare. 
Intinse mîna şi degetele îi alunecară pe o pînză aspră, strînsă 
sul. Cel de-al zecelea rulou! Acum situaţia lor e de-a dreptul 
deznădăjduită. Sergentul se va uita sub pat, şi-a- tunci... 

Dar experienţa este lucru mare. Kolea smulse din mîna lui 
Vitea ruloul şi strănută tare, ca să fie auzit. 

— Cine-i acolo? strigă sergentul, şi aproape în acelaşi timp se 
auzi zăngănit de arme. De bună seamă că soldaţii se pregăteau 
să tragă. 

— Noi sîntem — răspunse Kolea de sub pat. Aici se află ceea ce 
căutaţi dumneavoastră! 

In aceeaşi clipă, raza lanternei se îndreptă spre ei. 

— la ieşiţi de-acolo! ordonă sever sergentul, aplecîndu-se. Și 
repede! Cîţi sînteţi? 

— Doi — răspunse Kolea. 

De data asta, Viktor se arătă mult mai agil. În timp ce Kolea 
ieşea tiriîş, el sări repede în picioare. 

— Nu mai e nimeni? întrebă încă o dată sergentul. 

— Nimeni — replică Vitea. 

Raza lanternei lunecă pe feţele lor. Copiii închiseră ochii din 
pricina luminii puternice. 

— Aşa! Acum vă recunosc — zise sergentul. Voi sînteţi de la 
Casa copilului. 

Kolea dădu din cap. Sergentul îndreptă lanterna spre lakuşkin, 
luminîndu-i faţa. Luat prin surprindere, chipul bătrînului arăta 
grozav de istovit. Umbre puternice îi schimbau cu desăvirşire 
expresia. Ochii încercănaţi îi căzuseră în fundul capului, iar nasul 
ascuţit se lungise şi mai mult. 

— Pe ei i-ai fotografiat? întrebă sergentul. 


— Da, pe ei. Ce faceţi aici aşa de tirziu, copii? De ce nu vă 
duceţi la culcare? întrebă lakuşkin. Să vedeţi voi ce-o să păţiţi 
de la Klavdia Feodorovna! 

Sergentul se apropie şi, luînd unul din rulouri, îl desfăcu. Toţi 
încremeniră de uimire. Soldaţii care 


stăteau în prag se aplecară şi ei. Copiii se lăsară în genunchi, 
ca să vadă mai bine minunea ce li se arăta în faţa ochilor. In 
lumina tremurătoare a lanternei străluceau culorile unui portret 
vechi — o fată tînără, într-o rochie albă, largă, brodată cu perle. 
Fata nu era din cale-afară de frumoasă, dar zîmbetul liniştit şi 
înţelept o făcea minunată. Părea că fata se adresează peste 
veacuri oamenilor, transmiţindu-le ceva foarte important. 
Sergentul rulă pînza şi vraja se risipi într-o clipă. Ai fi zis că 
întunericul devenise şi mai adînc în beciul ăsta umed şi 
friguros... 

— De ce-aţi mai venit iar aici, băieţi? întrebă sergentul, 
îmbunat parcă. 

— Am vrut să citim o inscripţie — vorbi Vitea. 

Sergentul părea bine informat: 

— Sub pat? 

— Da! Acolo jos — răspunse Kolea. 

— Şi aţi citit-o? 

— Un cuvint l-am desluşit, dar pe celălalt l-a şters cineva. 

Sergentul nu mai zăbovi. 

— Uite ce-i, copii — zise el — ia ajutaţi-mă voi. Luaţi rulourile, 
fiecare cîte cinci bucăţi... şi duce- ţi-le cu grijă. Mergeţi înainte. 
Noi venim în urmă. Apoi se întoarse spre lakuşkin: Pe dumneata 
te sfătuiesc să mergi liniştit. M-ai înţeles? Eşti arestat! 

— Am să mă pling — răspunse surd lakuşkin. Sînt un om 
cinstit... Lucrul acesta poate să-l confirme însuşi tovarăşul 
Morozov. El mi-a spus că trebuie să fiu răsplătit. 

Copiii luară rulourile, care nu erau de loc uşoare. Dar niciodată 
pînă atunci, Kolea şi Vitea nu încercaseră un sentiment atit de 
complex. Bucuria se împletea cu simţul răspunderii. Ei găsiseră 
tablourile pe care le căuta tot oraşul. Fiecare din aceste pînze 
era o adevărată minune! Copiii ştiau prea bine lucrul acesta. 

lar în spatele lor, tîrîndu-şi picioarele şi tuşind bătrîneşte, 
păşea omul pe care-l escortau soldaţii... 

C A P I T O L U L XLVII 


EROII SE DESPART 


Cînd Stremeannoi intră la secţia specială, Voronţov se ridică 
tăcut de la locul lui, aruncă ţigara şi, fără să întrebe nimic, îl 
conduse în camera vecină. 

Trasă lîngă perete, stătea faimoasa ladă. 

— Am crezut că ai şi uitat de ea — zise Voronţov. 

— Aproape că uitasem — şi Stremeannoi zîimbi. Dar vezi că a 
intervenit ceva... Întîmplător am dat peste o însemnare din 
jurnalul lui Kurt Meyer şi am vrut să mai arunc o privire asupra 
lăzii. Poftim, citeşte şi dumneata! Întinse lui Voronţov o foaie de 
hîrtie, pe care, cu creion albastru, erau subliniate cuvintele 
Carul mare... Carul mic... 

Voronţov citi atent hiîrtia acoperită cu rînduri dese. 

— Mda, într-adevăr, s-ar putea să fie aşa — spuse el. Poftim, 
descîntă, eu nu te-mpiedic! 

Se aşeză pe pervaz, îşi aprinse o ţigară şi, închi- zînd un ochi 
din pricina fumului, începu să-l urmărească pe Stremeannoi, 
care se aplecase deasupra lăzii şi o deschidea după procedeul 
obişnuit. 

Ţinta a treia din primul rînd, a şasea din al doilea, a cincea din 
al treilea... Răsuci romaniţele, scoicile, şi capacul se ridică 
aproape singur. 

Stremeannoi privi înăuntru. Nici o schimbare. Fundul neted, 
lustruit lucea ca oglinda. Nici vorbă să-l poţi ridica. Lăsă din nou 
capacul şi, urmărind schema constelaţiei pe care meteorologul i- 
o desenase pe hirtie, începu să apese cu grijă ţintele aşa cum 
sînt aşezate stelele în Carul mic. 

Primele două ţinte le nimeri repede, deşi nu erau acelea care 
trebuiau apăsate ca să poţi deschide capacul. 

— Aşa — zise mulţumit Stremeannoi. Cred că sînt pe drumul 
cel bun. 

Pînă să găsească cea de-a treia ţintă, fu nevoit să-şi bată 
destul capul. Dar faptul că pierdea timp nu-l mai supăra. Kurt 
Meyer îl pusese pe drumul cel bun, vorbind de Carul mic. 
Meşterul care făcuse lada însă nu respectase cu precizie poziţia 
stelelor, aşa încît constelația nu-l mai putea ajuta. Trebuie să se 
descurce singur. 

lată şi ţintele patru şi cinci. 


Le-a găsit pe toate, le-a apăsat, dar fără folos. Fundul dublu al 
lăzii nu se deschise. Nu se mişcă nici cu un milimetru. Enervat, 
dîndu-şi seama de neputinţa lui, Stremeannoi lovi din răsputeri 
cu pumnul în capacul lăzii. 

Voronţov îl urmărise cu atenţie pe Stremeannoi, care pipăise 
pînă atunci orbeşte, căutînd cu vîrful degetelor ţintele. Deodată, 
pierzîndu-şi răbdarea, se sculă şi se apropie de ladă. 

— Eşti inconsecvent în ceea ce faci dumneata — spuse el. 

Stremeannoi se întoarse: 

— Ce? 

— Uite, am să-ţi explic. Cînd ai deschis capacul, ai apăsat la 
început şapte ţinte, aşezate după schema Carului mare, iar apoi 
ai răsucit o romaniţă şi o scoică. Aşa-i sau nu? 

— Exact! încuviinţă Stremeannoi. 

— lar acum, nu ştiu de ce, ai renunţat la acest principiu. 
Intenţionat? 

Stremeannoi privi faţa concentrată a lui Voronţov şi clătină din 
cap: 

— Nu, mi s-a părut pur şi simplu că nu poate fi vorba de o 
repetare a sistemului. 

— Încearcă şi repetă. 

— Aşa voi face. 

Se lăsă în genunchi, apăsă din nou toate ţintele pe rînd, iar 
apoi răsuci romaniţa şi scoica. De data asta însă, condus de 
instinct, le răsuci în sens invers. 

În fundul lăzii răsună un ţăcănit... 

Pierzindu-şi firea de bucurie, deschise capacul şi văzu că 
fundul neted şi strălucitor se ridică. Băgă o mînă în ladă, la 
început pînă la cot, apoi pînă la umăr, se aplecă şi începu să 
caute cu înfrigurare. Voronţov urmărea mişcările lui avîntate, cu 
un zîmbet reţinut. Dezamăgit, Stremeannoi se ridică în picioare: 

— Dracu’ ştie ce-i asta! Nu mai înţeleg nimic! 

— Ce anume? Lădiţa noastră e goală? întrebă calm Voronţov. 

De-abia acum se uită şi el înăuntrul lăzii: despărţitura 
misterioasă era goală! 

— Nimic! zise Stremeannoi şi trînti cu zgomot capacul lăzii, 
lăsîndu-se greoi pe el, Eram con- vins că... 

Voronţov trase adînc fumul în piept şi se îndreptă spre 
fereastră. 


— La drept vorbind, nici nu credeam că vom găsi ceva — rosti 
el. Treaba-i mult mai complicată decit pare... 

— Ce vrei să spui? 

Voronţov arătă cu ţigara spre ladă: 

— Să dai de tainiţa unei lăzi şi să reuşeşti s-o deschizi, nu este, 
la urma urmei, un lucru chiar atît de complicat, tovarăşe 
Stremeannoi. Mult mai greu este să dibuieşti adevărata faţă a 
unui om, tainiţa din sufletul lui. Cu atît mai mult, cu cît există 
oameni care ştiu s-o mascheze bine, cu multă viclenie, şi ajungi 
la ea mai greu decit la tainiţa lăzii noastre!... 

Stremeannoi îl privi uimit: 

— Nu prea înţeleg... 

Voronţov dădu din cap: 

— Asta pentru că nu ştii încă tot. 

— Ce nu ştiu încă? 

Voronţov nu avu timp să răspundă. Se auziră bătăi în uşă şi în 
prag apăru sergentul Anişcenko. Faţa zimbitoare şi bucuria din 
ochii lui arătau cît era de nerăbdător să comunice o veste 
extrem de importantă: 

— Permiteţi să raportez, tovarăşe maior! 

— Ei, ce e, ce s-a întîmplat? întrebă Voronţov. 

— Totul este în ordine, tovarăşe maior. 

— Cum este în ordine cînd nu mi-a telefonat încă? 

— O să telefoneze, tovarăşe maior! După cum aţi ordonat, l-a 
trimis, la dumneavoastră după răsplată. 

— Ei, dar creionul l-aţi ascuţit? 

— L-am ascuţit, tovarăşe maior! 

— Şi? 

— Totul este în ordine, tovarăşe maior. Chiar aşa cum aţi 
presupus dumneavoastră. Şi Anişcenko începu să se frămiînte, 
lăsîndu-se de pe un picior pe altul. Pot să vă spun două cuvinte 
în secret? 

Voronţov ieşi cu ei, iar peste o clipă se întoarse mai însufleţit, 
aproape vesel. Deschise sertarul biroului şi puse înăuntru un 
pacheţel cît o cutie de chibrituri. 

— Tovarăşe Stremeannoi — zise el — rămii aici. Trebuie să ies 
pentru o clipă şi te-aş ruga să fii atent la telefon. 

— Bine. 

Stremeannoi simţea că se pregăteşte ceva important şi 
aştepta cu interes deznodămiîntul. Voronţov îşi aruncă mantaua 


pe umeri şi ieşi. Soneria telefonului îl smulse pe Stremeannoi din 
gîndurile lui. 

— V-ascult! vorbi el în receptor. 

La celălalt capăt ai firului auzi vocea cunoscută a preşedintelui 
sovietului orăşenesc. 

— Tovarăşul Voronţov? 

— Nu, nu-i Voronţov, e Stremeannoi... Te-ascult, Serghei 
Filipovici! 

— Ce s-a întîmplat, a greşit telefonistul? Nu te-am sunat pe 
dumneata. 

— Nu, ţi-a dat legătura bine. Voronţov a ieşit, şi eu, ca să zic 
aşa, îi ţin locul. 

— Ei, bine... Dumitale am vrut să-ţi telefonez ceva mai tirziu. 
Morozov vorbea foarte grav: Te felicit, tovarăşe Stremeannoi. 

— Pentru ce, Serghei Filipovici? 

— Cum, pentru ce? S-au găsit tablourile! Toate zece! E 
adevărat că nu le-am văzut încă, dar am trimis după ele... 

— Şi cine le-a găsit? 

— Fotograful  lakuşkin! L-am trimis la  Voronţov să-l 
răsplătească. 

— De ce la Voronţov? El este acela care se ocupă cu treaba 
asta? 

Morozov rise încurcat: 

— Nu ştiu! Aşa a cerut Voronţov. Întreabă-l pe el... Şi-acum, la 
revedere şi să fii sănătos! 

Stremeannoi puse telefonul în furcă; în clipa aceea intră şi 
Voronţov, congestionat la faţă din pricină că mersese prea 
repede. In prag se întoarse şi ordonă: 

— Cum vine lakuşkin, îl trimiţi la mine! 

— Ce-i cu dumneata, tovarăşe Voronţov, ai devenit şeful 
secţiei de premiere? întrebă Stremeannoi şi zimbi. 

— De ce mă-ntrebi? A telefonat cumva Morozov? 

— Da. 

Voronţov îşi scoase mantaua şi se aşeză la masă. 

— Aici este ceva care nu merge cum trebuie — zimbi el. Dar, 
după cum ai să vezi îndată, asta nu mai are nici o importanţă. 

— Nu-nţeleg absolut nimic — spuse nedumerit Stremeannoi. 
Ce legătură are fotograful lakuşkin cu treaba asta? La urma 
urmelor, te rog să-mi explici şi mie ce se întîmplă aici? 

— Poftim! 


În aceeaşi clipă, dincolo de uşa biroului se auziră voci, uşa se 
deschise şi în cameră intră Anişcenko, urmat de lakuşkin, care 
era cu mîinile legate la spate; doi soldaţi cu automate se opriră 
în prag, aşteptind ordine. 

— Ei, lakuşkin, ai venit după răsplată? întrebă Voronţov. la loc! 
să stăm puţin de vorbă. 

Anişcenko puse pe masă aparatul de fotografiat, trepiedul şi 
obiectele pe care i le luase lui lakuşkin în timpul percheziţiei, îi 
dezlegă mîinile şi ieşi din cameră, închizînd uşa în urma lui. 

Cu toate că fusese poftit să ia, loc, lakuşkin continua să stea în 
picioare, frecîndu-şi palmele amorţite. Bătrinul era atît de 
abătut, încît Stremeannoi se gindea dacă nu cumva se pripise 
Voronţov. Ce primejdie putea să prezinte bătrinelul ăsta prăpă- 
dit, cu umerii aduşi?... 

— Ce se întîmplă, tovarăşe Voronţov? întrebă cu glas plingăreţ 
lakuşkin. Se poate să mă aresteze pe mine? De ce? Pentru că 
am căutat cu atita de- votament tablourile şi le-am găsit?... Se 
poate? După ce am ajutat la demascarea trădătorilor!... Apoi se 
întoarse către Stremeannoi: Da’ dumneata, tovarăşe şef, 
dumneata n-ai văzut cum l-am recunoscut eu pe primar? Atunci 
pentru ce toate astea? Pentru ce? 

lakuşkin îşi acoperi faţa cu miinile, cuprins de o desperare fără 
margini. 

— Stai jos! la loc, lakuşkin! spuse Voronţov. O descurcăm noi 
imediat şi vedem dacă a fost sau nu o greşeală. 

lakuşkin se aşeză supus la masă, punîndu-şi mîinile pe 
genunchi şi arătînd, prin întreaga sa atitudine, că este gata să-l 
ajute să descurce iţele acestei neînţelegeri, atît de neplăcute 
pentru toţi. 

— lată ce este, lakuşkin! De dumneata depind foarte multe 
lucruri... În primul rînd, propria dumi- tale soartă. De aceea te 
rog să răspunzi sincer la întrebări — zise Voronţov şi trase spre 
el pachetul cu obiectele care-i fuseseră luate arestatului. Unde 
ai fost percheziţionat? 

— În cameră, la ieşire. 

— Ai predat tot? 

— Da. 

— la să vedem ce este aici... 

Maiorul desfăcu ziarul şi Stremeannoi văzu o batistă boţită, o 
legătură de chei — probabil de la locuinţa lui lakuşkin — un 


briceag rupt, cîteva monede şi cîteva hirtii de zece ruble. Tot 
aici mai era un buletin şi o delegaţie, amîndouă foarte vechi şi 
jerpelite... În general părea că nu este nimic interesant. 
Voronţov desfăcu batista, o cercetă cu atenţie, o puse deoparte, 
apoi numără monedele, opri una din ele, scutură legătura cu 
chei, ca să vadă dacă nu cade ceva din vreo cheie, apoi îşi 
aruncă în treacăt privirea asupra actelor. 

lakuşkin îl urmărea liniştit pe Voronţov, care cerceta conţinutul 
atit de simplu al buzunarelor lui. 

— Şi nu le e ruşine oamenilor dumneavoastră să chinuiască un 
bătrîn! spuse el, cînd Voronţov termină cu cercetarea lucrurilor. 
După toate aparențele, nu se ivise nimic nou. La ce bun toate 
astea? Oare n-am voie să port în buzunar o batistă şi cheile de 
la casă? 

— Bineînţeles că ai voie — spuse Voronţov. 

— Atunci daţi-mi toate lucrurile înapoi. 

— Stai niţel — şi Voronţov trase lucrurile de la marginea mesei. 
Apoi, schimbînd dintr-o dată tonul: la spune, lakuşkin, unde ai 
locuit dumneata înainte de război? 

Luat prin surprindere, fotograful se fistici: 

— Eu?... Pînă în nouă sute patruzeci am locuit în Bielorusia 
apuseană, în oraşul Lida. 

— Aşa... Şi după aceea? Cum ai nimerit aici în oraş? 

lakuşkin se aplecă cu tot trupul înainte şi începu să vorbească 
aprins: 

— Vedeţi, în timpul lui Pilsudski eu am dus-o foarte greu. Ani 
de zile am îndurat foamea. Cînd s-a putut să mă întorc în Rusia, 
bătrîn şi singur cum eram, m-am hotărît să plec într-un oraş mic, 
de stepă, unde sînt mulţi vişini, multă linişte şi multe grădini... 
Să-mi trăiesc ultimii ani în tihnă... 

— Asta-i frumos — făcu Voronţov. Aş putea spune că, aşa cum 
prezinţi dumneata lucrurile, este chiar poetic... Maiorul îşi sprijini 
coatele pe masă şi se lăsă cu pieptul înainte. Dar ia spune, 
lakuşkin, cum de-au nimerit tablourile la dumneata? Unde le-ai 
găsit? 

Fotograful ridică mirat din umeri: 

— Am căutat şi-am tot căutat, pînă le-am găsit... Toţi oamenii 
din oraş le-au căutat... Trebuie să recunosc însă că am avut mai 
mult noroc decit alţii... Le-am găsit în subsolul gestapoului, sub 
pat... M-au dus acolo băieţii aceia de la Casa copilului, ca să- 


mi arate nişte inscripţii pe un perete, cu numele celor ucişi şi, 
din întîmplare, am dat peste ele. 

Voronţov îl privi pe Stremeannoi şi-i zîmbi din colţul gurii, 
făcîndu-i semn să urmărească mai atent mersul interogatoriului. 
Stremeannoi, care şi pînă atunci urmărise totul cu multă luare- 
aminte, observă că în liniştea aparentă a lui lakuşkin se ascunde 
o mare încordare. 

— Aşadar, toţi au căutat, ai căutat şi dumneata — repetă 
Voronţov. Asta-i bine. Se sculă în picioare şi, înconjurind masa, 
se aşeză în faţa lui lakuşkin: Dar dacă am să-ţi spun că 
tablourile nu le-ai găsit în subsolurile gestapoului, ci în siloz? 
Chiar în seara cînd au fost acolo băieţii de la Casa copilului, 
dumneata te-ai strecurat şi ai luat tablourile, aduse aici de Kurt 
Meyer. Era lucrul cel mai de preţ, pe care el, rănit, a mai avut 
putere să-l ia cu el... La asta ce poţi răspunde? 

lakuşkin dădu din umeri: 

— Degeaba îmi spuneţi mie toate astea! N-am fost în nici un 
siloz... E adevărat c-am întîlnit copiii pe drum şi ei mi-au povestit 
că fuseseră acolo. Dar nu m-am dus... Şi de ce m-aş fi dus, la 
urma urmei? 7 

— Noi nu sîntem copii — zise sever Voronţov. In aceeaşi 
noapte, dumneata ai transportat tablourile într-un loc ascuns, 
apoi te-ai hotărît să le găseşti... Să faci un dar Puterii sovietice. 
Şi pot să-ţi mai spun un lucru: pînă în ultima zi, ele n-au fost în 
subsolul gestapoului. 

— Unde au fost înainte, nu ştiu — răspunse lakuşkin. Ştiu 
numai unde le-am găsit. 

Voronţov se aplecă din nou spre el: 

— Bine. Atunci de ce ai şters de pe perete — ştii, acolo, sub 
pat — numele trădătorului? Ţi-a- duci aminte că scria: „Feriţi- 
vă”... Cuvîntul l-ai lăsat, dar numele l-ai şters. 

— N-am şters nimic... Nu ştiu nimic... Habar n-am... Ce 
inscripţie?... Ce nume?... 

Voronţov trase spre el ziarul cu lucruri şi scoase briceagul cu 
lama ruptă. 

— Unde ai rupt briceagul ăsta, lakuşkin? 

— Nu ţin minte — şi fotograful îşi încreţi fruntea. A, da, odată 
cînd am vrut să deschid o cutie cu conserve şi n-am reuşit... 

Voronţov se sculă, se întoarse la locul său şi scoase din 
sertarul biroului un pacheţel pe care-l desfăcu. lakuşkin urmărea 


cu gitul întins mişcările maiorului, uitîndu-se în pacheţelul 
desfăcut. Stremeannoi se ridică şi el de pe scaun şi se apropie 
de masă. Pe hirtie se vedea o bucăţică de metal. 

— Priveşte aici, lakuşkin! şi Voronţov puse bucăţica de metal 
lîngă lama ruptă: era virful briceagului. Te-ai cam grăbit şi ai 
rupt lama. lată bucata care-ţi lipseşte... A fost găsită sub pat. Ce 
ai de zis? 

lakuşkin îşi frecă nervos genunchii cu palmele. 

— Nimic — răspunse el brusc şi începu să tuşească. Daţi-mi 
batista! 

— la-o pe asta — şi Voronţov scoase din buzunar o batistă şi i- 
o întinse lui lakuşkin. Este curată, acum am scos-o din valiză. 

Dar lakuşkin nu mai tuşea. Cu faţa încordată, încruntat, îi 
urmărea pe sub sprincene pe maior. 

— Tovarăşe Stremeannoi, vino mai aproape — spuse Voronţov, 
cercetînd din nou lucrurile fotografului. Uite ce descoperire 
interesantă... Priveşte! Voronţov desfăcu batista lui lakuşkin. Cu 
o lamă, pe care o păstra între foile carnetului de note, tăie 
grijuliu unul din colţurile batistei... Din tivul gros se rostogoli pe 
masă o pilulă mică şi neagră. Otravă! continuă Voronţov. E de 
ajuns să striveşti pilula asta între dinţi, şi moartea este 
fulgerătoare. Înveli pilula intr-o hîrtiuţă şi o puse într-o cutie de 
chibrituri. Ei, lakuşkin, acum vorbeşti? 

Fără a-şi întoarce faţa, lakuşkin privea cu coada ochiului la 
Voronţov. Se girbovise, capul îi intrase adînc între umeri şi părea 
că îmbătriînise mult din- tr-o dată. 

— Vorbeşte, te rog, te-ascult! spuse liniştit Voronţov. 

— Da, e adevărat, am fost în legătură cu gestapoul — începu 
lakuşkin. Dar numai în calitate de fotograf... Nu mă lăsau în 
pace... Cînd refuzam să fotografiez cadavrele sovieticilor 
împuşcaţi, mă amenințau cu moartea... Din cauza asta, în oraş 
unii începuseră să mă considere trădător! Am suferit îngrozitor, 
dar n-am putut scăpa de gestapou... Şi-a- tunci cînd aţi venit 
dumneavoastră, am crezut că acest coşmar s-a sfîrşit pentru 
totdeauna. De aceea am început să vă ajut atit de activ... Da, m- 
am străduit să capăt încrederea dumneavoastră. Mi se părea că, 
demascînd din toate puterile meie pe duşmani, voi reuşi să 
obţin această încredere... Adevărat, eu am şters numele 
trădătorului de sub pat... Era numele meu. 

— Şi asta-i tot ce ai de spus? întrebă Voronţov. 


— Tot — răspunse lakuşkin. 

— Eşti sigur că-i absolut tot, pînă la sfîrşit? întrebă Voronţov, 
subliniind ultimul cuvînt. 

— Da, pînă la sfîrşit. În ce priveşte otrava... mi-a dat-o Kurt 
Meyer, de milă... dacă partizanii m-ar fi considerat trădător, eu 
n-aş fi putut să-mi dovedesc nevinovăția. 

— Şi-acum cinci minute ţi s-a părut că n-o să poţi face lucrul 
acesta? 

lakuşkin ridică mîna speriat: 

— Nu, nu, cum se poate?! 

— Şi totuşi mi-ai cerut batista... Ei bine — spuse Voronţov, 
lăsîndu-i impresia că-l crede — explicaţiile pe care mi le-ai dat 
au destulă logică. 

Uşurat, lakuşkin se lăsă pe speteaza scaunului şi, cu dosul 
palmei, îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

Stremeannoi îl privea cu curiozitate. 

„lată că s-a deschis tainiţa” — gîndi el şi, fără să vrea, se uită 
la Voronţov. 

Aplecat peste masă, maiorul îl privea pe lakuşkin cu încordare, 
încît Stremeannoi, surprinzîndu-l, se întrebă: „De ce-l priveşte 
oare aşa de stăruitor? S-ar putea să mai existe încă o tainiţă?” 

Dar în aceeaşi clipă, Voronţov se ridică de la locul său şi, cu un 
gest brusc, aruncă în faţa lui lakuşkin o monedă, sau mai bine 
zis o jumătate de monedă de aramă valorind cinci copeici, pe 
care o scoase din sertar. Văzind moneda, fotograful se trase 
înapoi. Sîngele îi fugi din obrajii congestionaţi şi năduşiţi. 

— Ei, lakuşkin, ajunge! Rolul pe care l-ai jucat s-a sfîrşit! Omul 
care posedă cealaltă jumătate a monedei se află în camera 
vecină. Vrei să te confrunt cu el? 

— Nu, nu trebuie — şi lakuşkin îşi rînji dinţii lungi şi galbeni. 
Aveai impresia că e gata să sară şi să-l muşte de beregată pe 
Voronţov. 

— Tovarăşe Stremeannoi — vorbi Voronţov — dă-mi voie să fac 
prezentările: în faţa dumitale se află agentul gestapoului T-A-87. 

lakuşkin se smuci de la locul lui şi se prăbuşi neputincios peste 
marginea mesei. 

„lată că s-a deschis şi cea de-a treia tainiţă” — se gîndi 
Stremeannoi. 

Voronţov se sculase de pe scaun şi, cu mîinile în buzunare, se 
opri în faţa lui lakuşkin: 


— Şi-acum să-mi spui ce-ai făcut cu portharta pe care i-ai 
şterpelit-o primarului, atunci cînd zăcea fără cunoştinţă. Ştii 
cînd? În autobuzul pe care l-ai aruncat în aer, cu o mină anti- 
infanterie. In portharta aceea erau nişte acte. Unele din ele se 
refereau la raionul fortificat. 

O licărire vie şi vicleană însufleţi ochii stinşi ai lui lakuşkin. 
Dădu din umeri: 

— De ce le-aş fi păstrat? Se-nţelege că le-am distrus. 

— Nu — spuse Voronţov — nu le-ai distrus. 

— Credeţi? 

— Sînt sigur. Eşti prea calculat, ca sa fi făcut asemenea 
prostie. Dumneata cunoşti bine preţul fotografiilor şi al 
tablourilor... Ştii cît valorează şi actele militare, mai ales atunci 
cînd sînt necesare pentru operaţiile care urmează să aibă loc. 

— Într-adevăr, valorează foarte mult — rosti deodată lakuşkin 
şi se chinei de parcă s-ar fi pregătit să facă un salt. Aveţi 
dreptate, le cunosc preţul şi fiţi sigur că n-am să le dau ieftin. 

— Şi care-i preţul pe care-l ceri? zimbi Voronţov. 

— Viaţa. 

— Nu-ţi promit. Nu depinde de mine. Dacă vrei să rişti, n-ai 
decit. 

lakuşkin stătu cîteva clipe pe gînduri. Cu ochii mijiţi, privea 
undeva, peste capul lui Voronţov. 

— Ei, ce să fac? Voi risca — şi întinse mîna spre trepiedul 
aparatului fotografic. Permiteţi? 

— Aşteaptă! zise Voronţov şi, trăgind trepiedul spre el, desfăcu 
unul din picioruşe în două, apoi, cu grijă, scoase din ţeavă un 
film făcut sul. 

— Ăsta-i? întrebă el. 

— Da — răspunse lakuşkin, sprijinindu-se greoi de masă. Pe el 
se vede totul foarte bine. Am fotografiat eu însumi. Uitaţi-vă la 
lumină. Originalele sînt distruse. Ca să le păstrez, era şi 
incomod, şi primejdios. 

Stremeannoi se ridică repede şi privi negativul peste umărul lui 
Voronţov. Acesta îi dădu filmul, pe care Stremeannoi îl cercetă 
cu atenţie. 

Printre clişeele a nenumărate ordine şi rapoarte erau cîteva în 
care se vedea o grămadă de semne şi de linii întortocheate. Se 
părea că fiecare desen diferă de celălalt. Dar ochiul 
experimentat al lui Stremeannoi desluşi îndată că acestea sînt 


părţile unui singur plan; probabil că lakuşkin le-a fotografiat 
sector cu sector. 

— Ei, cum e? întrebă Voronţov. 

Îngîndurat, Stremeannoi rulă filmul. 

— O să facem o copie şi o să vedem mai bine —spuse el, 
uitîndu-se la lakuşkin. 

— O să fiţi mulţumiţi — întări agentul. În clişeele astea o să 
găsiţi multe lucruri care vă vor fi de folos. 

Voronţov îl strigă pe Anişcenko, ordonîndu-i să-l ia pe arestat. 

— Să mergem! spuse Anişcenko. 

lakuşkin se ridică şi, cu umerii aduşi, porni resemnat în urma 
ostaşului. 

— Interesant — vorbi Stremeannoi după ce se închise uşa. 
Cum o să se întiîlnească el cu agentul pe care l-ai arestat? Se vor 
recunoaşte fără monedă? 

Voronţov se sculă şi se plimbă prin cameră. 

— Da — zîmbi el. Într-adevăr, interesant. Numai că nu se va 
întîlni cu nimeni, tovarăşe Stremeannoi. 

— Inţeleg. l-aţi aşezat separat. 

Voronţov se spri jini de marginea mesei. 

— Am să-ţi împărtăşesc un mare secret — zise el, de data 
aceasta serios. Din păcate, pe omul care are cealaltă jumătate 
de monedă nu l-am arestat încă. lakuşkin n-a rezistat pur şi 
simplu în faţa atacului psihic. L-am dejucat. Acum, bineînţeles, 
va trebui să aflăm care au fost legăturile lui şi locuinţele 
conspirative. 

In clipa aceea se auzi o bătaie timidă în uşă. Voronţov strigă: 

— Intră! 

Uşa se deschise încet. În prag stăteau Kolea şi Vitea, ciufuliţi şi 
obosiţi. 

— Noi am vrea să plecăm! zise Kolea. 

Voronţov le făcu semn cu mîna: 

— Intraţi, intraţi şi staţi puţin jos! 

Băieţii intrară şi se aşezară stîngaci pe taburetul pe care 
stătuse lakuşkin. Stremeannoi îi privea cu o vădită nemulţumire. 
De ce au venit tocmai acum băieţaşii aceştia cînd începuse o 
discuţie serioasă? Ce nevoie avea Voronţov de ei? Mai bine îi 
trimitea acasă, decit să-şi piardă vremea. Dar Voronţov era 
foarte preocupat de copii. 


— Ei, cît pe-aci să ne stricaţi toată treaba! li se adresă el, 
sever. De ce v-aţi băgat în subsolul ăla? Asta vă-ntreb! 

— Am căutat tablourile — răspunse Kolea. 

— Şi le-am găsit — completă Vitea. 

Voronţov îşi desfăcu braţele în lături: 

— Despre faptul că erau acolo, Anişcenko îmi raportase încă în 
cursul zilei! lar bătrînelul acesta blînd ar fi putut să vă împuşte. 
Siînteţi doar cercetaşi cu experienţă! Se poate? 

— Ei, cercetaşi! zîmbi Stremeannoi. Lasă-i să plece acasă, 
tovarăşe Voronţov! Haide, nu mai ţine lecţii de morală unor 
tînci. 

— la descheiaţi-vă paltoanele — zise Voronţov — şi arătaţi ce 
fel de ţînci sînteţi voi! 

Cînd Stremeannoi văzu decoraţiile strălucind pe pieptul 
copiilor, îşi desfăcu larg braţele. 

— Aşadar, voi sînteţi! exclamă el. Am auzit multe isprăvi de-ale 
voastre! Care dintre voi este Ohotnikov? 

— Eu — răspunse Kolea, zimbind cu toată gura. Locotenent- 
colonelul acesta înalt i se părea deosebit de simpatic. 

— Kolea, am pentru tine o veste importantă:— vorbi 
Stremeannoi. Astăzi a fost decorat tatăl tău. A acţionat cu 
succes în cercetarea raionului fortificat. Grupa lui a adus 
o „„limbă”! Scrie-i o scrisoare! Neapărat să-i scrii... Auzi? 

— Am să-i scriu! zise Kolea, dar inima lui era neliniştită. Cît de 
mult ar fi vrut să fie alături de tatăl lui, să-l vadă în fiecare zi, să- 
| ajute la nevoie... 

— Şi-acum, băieţi, puteţi pleca — spuse Voronţov. 

Dar Vitea, care tot timpul se lăsa de pe un picior pe altul, rosti 
cu glas plingăreţ: 

— Tovarăşe şef! Spuneţi-i vă rog Klavdiei Feodorovna să nu ne 
certe! 

Rugămintea era atit de neaşteptată, încît Stremeannoi se lăsă 
cu pieptul peste masă, rîzînd în hohote. 

— Ei, ce ţi-am spus? Copii!... Adevăraţi copii! 

Kolea se înfurie şi, pe neobservate, ii trase lui Vitea un ghiont 
zdra vân. 

— Mare prost mai eşti, mă! şopti el. 

Voronţov rămase însă serios. 

— Am să-i spun directoarei voastre că v-aţi purtat vitejeşte — îi 
linişti el —dar cu o singură condiţie, copii. Tăcu puţin, apoi 


continuă: De azi înainte să vă ocupați de un singur lucru: de 
învăţătură! Şi-acum, hai să vedem tablourile. 

— Sînt aici?! se miră Stremeannoi şi dădu înciudat din mină. La 
drept vorbind, şi eu m-am străduit să le găsesc! Mi-ai luat-o 
înainte, Voronţov! Mi-ai luat-o înainte! Ei, să mergem căci în 
curînd va trebui să plecăm mai departe. 

Peste o jumătate de oră, copiii se întoarseră acasă. Aşa a luat 
sfîrşit „operaţia K.V.”, şi asta a fost ultima misiune militară la 
care au participat Kolea şi Vitea. 

„„„Au trecut ani de-atunci. Kolea, Vitea şi Maia au crescut, dar 
au păstrat pentru totdeauna în amintirea lor acele zile... În 
încercări grele s-a născut prietenia lor... 

Şi-n inimi au păstrat toată viaţa deviza: „Să crezi în tovarăşul 
tău, să nu-l părăseşti în clipe grele, să lupţi pentru el.!” 

Să crezi!... Să lupţi!... Să învingi!... 


1958—1960 


| See 
mesere e i 


POTET E a a d