Mario Puzo — Arena sumbra

www viztual. —profect.eu 


«Sfinţiile voastre, monahi şi învăţători, stau uneori şi mă 
întreb: „Ce este iadul?” Şi cuget în sinea mea: „E suferinţa 
de a nu mai putea să iubeşti.” [...] 

O, de bună seamă că în temniţele iadului sunt încuiaţi 
aşijderea şi cei ce s-au lăsat ispitiţi de păcatul trufiei 
deşarte şi al crânceniei, deşi au cunoscut, fără doar şi 
poate, au avut parte chiar să vadă adevărul cel nebiruit: 
sunt acele fiinţe de cutremur şi spaimă ce s-au legat cu tot 
sufletul de satana, însuşindu-şi trufia lui. Cu bunăştiinţă au 
ales aceştia temniţele iadului şi chinul lor nu va avea în 
vecii vecilor sfârşit, căci se cheamă că sunt cu a lor voinţă 
pătimitori. Blestemându-l pe Dumnezeu şi viaţa ce le-a fost 
dată, ei s-au blestemat singuri. Şi precum flămândul în 
pustiu îşi minte foamea, sugându-şi propriul său sânge, la 
fel şi ei se hrănesc cu trufia lor înverşunată. De săturat 
însă, nu se vor sătura niciodată, pentru că nu se înduplecă 
să primească iertarea şi-L blestemă pe Dumnezeu, care-i 
cheamă la El. Ochii lor nu-L pot privi decât cu ură şi ar dori 
ca viul Dumnezeu să piară, nimicindu-se şi pe sine şi 
nimicind şi toată zidirea izvodită de El. Aceştia în veci vor 
arde în vâltoarea mâniei lor, râvnind cu nesat moartea şi 
nefiinţa. Dar pururi moartea se va depărta de ei...» 


F.M. DOSTOIEVSKI Frați; Karamazov 


MARIO PUZO 


ARENA SUMBRĂ 


Original: The Dark Arena (1953,1955) 


Traducerea: 
BOGDAN NICOLAE MARCHIDAN 


Ediţia | 


{v 


virtual-project.eu 


RAO Internațional Publishing Company 
Decembrie 1993 


ISBN 973-9164-10-2 
neee 


Capitolul 1 


Walter Mosca simţi neliniştea şi copleşitoarea senzaţie de 
singurătate pe care le încerca întotdeauna când se întorcea 
acasă. Revăzu ruinele din împrejurimile Parisului şi peisajul 
atât de familiar. Aflat pe ultima sută de metri a călătoriei 
sale, abia îşi putea stăpâni nerăbdarea de a ajunge la 
capătul ei, în inima oraşului distrus pe care nu crezuse că îl 
va mai revedea. Drumul spre Germania îi devenise mai 
familiar decât propriul său ţinut şi propriul său oraş. 

Trenul se legăna din pricina vitezei. Era o garnitură 
militară ce transporta schimbul de soldaţi către garnizoana 
Frankfurt. Dar jumătate din vagon era ocupată de angajaţii 
civili recrutaţi din State. Mosca îşi atinse cravata de mătase 
şi zâmbi. Avea un sentiment bizar. Se simţea mai apropiat 
de casă, acum, că avea lângă el soldaţi americani. Îşi 
închipui că şi ceilalţi civili simțeau la fel. 

La fiecare capăt al vagonului era câte o lumină slabă. 
Ferestrele erau astupate, de parcă vagonul ar fi fost 
construit în aşa fel ca ocupanţii lui să nu poată vedea 
ruinele ce se întindeau de-a lungul drumului. 
Compartimentele erau dotate cu bănci lungi de lemn ce 
lăsau un coridor extrem de îngust de trecere pe lângă ele. 

Mosca se întinse pe bancheta lui şi îşi puse la cap, drept 
pernă, rucsacul lui albastru. In lumina chioară abia îi putea 
distinge pe ceilalţi civili. 

Călătoriseră împreună pe acelaşi vas al Marinei Militare 
Şi, ca şi el, toţi păreau emoţionaţi şi nerăbdători să ajungă 
la Frankfurt. Vorbeau tare, pentru a se putea înţelege, din 
cauza zgomotului făcut de roţile trenului. Mosca auzea 
vocea dominatoare a domnului Gerald, care era civilul cu 
cel mai mare grad dintre toţi. Îşi adusese cu el un set de 
crose de golf, iar la bordul vasului le făcuse tuturor 
cunoscut că gradul lui era echivalent cu cel de colonel. Era 
un individ jovial şi fericit. Mosca şi-l imagină jucând golf pe 
ruinele unui oraş, trimițând mingea peste străzile nivelate 


SE 


de bombe, apropiindu-se de o grămadă de cărămizi şi 
moloz şi plasându-şi balonul în vârful unui craniu. 

Viteza trenului se micşoră când trecu printr-o staţie 
pustie. Afară era noapte şi în vagonul orb era întuneric. 
Mosca aţipi, auzind ca prin ceaţă vocile celorlalţi. Când 
trenul părăsi staţia, prinse din nou viteză şi hurducăielile îl 
deşteptară de-a binelea. 

Civilii vorbeau mai încet. Mosca se ridică pentru a-i 
observa pe soldaţii de la capătul vagonului. Câţiva dormeau 
pe banchete. Se vedeau însă trei cercuri luminoase în jurul 
a trei partide de cărţi, dând acelui colţ al vagonului un aer 
prietenos. Işi aduse cu nostalgie aminte de viaţa pe care-o 
dusese şi pe care o părăsise cu numai câteva luni înainte. Îi 
văzu pe soldaţi cum beau din gamelele lor. Mai mult ca 
sigur că nu era apă. Îi văzu cum îşi desfac rațiile şi ronţăie 
batoane de ciocolată. „Un soldat este întotdeauna gata” - 
gândi Mosca cu un rânjet pe buze. „Are permanent pătura 
în spate, lumânările în raniţă, apă sau ceva mai bun în 
bidon şi un pachet de cărţi în buzunar. E gata oricând 
pentru şansă sau ghinion.” 

Mosca se întinse la loc pe banchetă şi încercă să 
adoarmă, dar corpul îi era la fel de înţepenit şi de rigid ca şi 
lemnul tare de sub el. Trenul luase viteză şi mergea acum 
foarte repede. Se uită la ceas. Era aproape de miezul nopţii 
şi mai aveau de mers încă opt ore până la Frankfurt. Se 
ridică în capul oaselor, scoase din rucsac o sticlă şi începu 
să bea, cu capul sprijinit de fereastră, până simţi cum tot 
corpul i se detensionează. Işi dădu mai târziu seama că 
adormise aşa, căci, când se uită din nou spre capătul 
vagonului unde stăteau soldaţii, nu văzu decât un singur 
cerc luminos; dar în bezna din spatele lui mai auzi încă 
vocile lui Mr. Gerald şi ale altor civili. Probabil că băuseră şi 
ei, pentru că vocea domnului Gerald perora cu un ton 
condescendent, explicându-le celorlalţi cum avea să-şi 
folosească puterea ce-i va fi dată pentru a-şi clădi baze 
eficiente imperiului său de hârtii. 

Din cercul de lumină de la capătul vagonului se 
desprinseră două lumânări. Flacăra lor pâlpâi nesigură de-a 


DE 


lungul culoarului şi-l scoase pe Mosca din moţăială când 
trecu pe lângă el. Soldatul care ţinea lumânările avea pe 
faţă o expresie de rea-voinţă şi de ură prostească. 
Strălucirea gălbuie a luminii estompa culoarea vineţie a 
feţei buhăite de alcool şi dădea ochilor posaci un aer 
îngheţat şi periculos. 

— Hei, soldat, se auzi vocea domnului Gerald, ce-ai zice 
să ne laşi şi nouă o lumânare? 

Supusă, lumânarea poposi lângă grupul de civili. Vocea le 
crescu în intensitate, ca şi cum ar fi prins cu toţii curaj de la 
flacăra tremurătoare. Incercară să-l includă pe soldat în 
conversaţia lor, dar el refuză să răspundă. Işi ţinea 
lumânarea pe banchetă şi îşi ascundea faţa în întuneric. 
Ceilalţi uitară de el şi începură să discute despre altceva; o 
singură dată domnul Gerald, plasându-se în lumina 
lumânării ca pentru a arăta că era om de încredere, i se 
adresă condescendent, dar cu sinceră afecţiune: 

— Să ştii că am fost şi noi în armată. Apoi, râzând către 
ceilalţi: Slavă domnului că s-a terminat. 

Un alt civil interveni: 

— Nu fi aşa de sigur; ne-au mai rămas încă ruşii. 

Uitară din nou de soldat până ce deasupra şi peste vocile 
lor, peste zgomotul trenului ce traversa în goană 
continentul, soldatul tăcut strigă deodată, cu o voce de 
beţiv arogant, care trăda însă şi o oarecare panică: 

— Tăceţi, tăceţi, nu mai vorbiţi atâta, puneţi dracului 
lacăt la gura voastră împuţită! 

Se lăsă un moment de tăcere, datorat surprizei şi 
stânjenelii, apoi domnul Gerald îşi plasă din nou capul în 
lumină şi îi vorbi încet soldatului: 

— Ai face mai bine să pleci la capătul tău de vagon, fiule. 

Nu primi niciun răspuns, aşa că îşi reluă discursul din 
punctul în care fusese întrerupt. 

Dintr-odată tăcu şi se ridică în picioare, luminat din plin 
de flăcările pâlpâitoare. Rosti în şoaptă, fără a fi speriat, dar 
manifestând o teribilă surpriză: 

— Doamne, am fost rănit. Soldatul ăla mi-a făcut ceva. 

Mosca se ridică deodată şi de pe celelalte banchete 


E 


răsăriră şi alte figuri întunecate. Una dintre ele lovi o 
lumânare care se stinse aţinând podeaua. Domnul Gerald 
vorbi din nou, cu groază în voce: 

— Soldatul ăla m-a înjunghiat. 

Căzu din zona luminoasă în întunericul de pe banchetă. 

Din celălalt capăt se apropiară în grabă doi militari. La 
lumina felinarelor lor, Mosca zări licărul treselor de ofiţer pe 
umerii unuia dintre ei. 

Domnul Gerald continua să repete, în neştire. 

— Am fost înjunghiat, soldatul ăla m-a înjunghiat. 

Groaza din voce îi dispăruse şi rămăsese numai surpriza 
şi uimirea că i se întâmplase aşa ceva. Mosca îl văzu stând 
pe banchetă, apoi, în lumina celor trei lumânări, văzu gaura 
din pantalon, sus pe coapsă, şi o pată mare care se tot 
lăţea în jurul ei. Locotenentul se aplecă deasupra lui, 
apropie lumânarea şi dădu un ordin soldatului care venise 
cu el. Acesta se răsuci pe călcâie, alergă spre capătul 
vagonului şi se întoarse cu pături şi cu o trusă de prim- 
ajutor. Aşternură păturile pe podea şi-l întinseră pe domnul 
Gerald peste ele. Soldatul începu să taie tot cracul 
pantalonului, dar domnul Gerald îl opri: 

— Nu. Rulează.-l; o să-l peticesc eu. 

Locotenentul studie rana. 

— Nu e cine ştie ce, constată el. Înfăşoară-l într-o pătură. 

Pe faţa tânără şi impasibilă, ca şi în voce, nu i se putea 
citi nimic altceva decât o amabilitate impersonală. 

— O să anunţăm să ne aştepte o ambulanţă la Frankfurt, 
pentru orice eventualitate. O să telegrafiez la prima oprire. 

Se întoarse spre ceilalţi şi întrebă: 

— Unde e individul? 

Soldatul beat dispăruse; scrutând întunericul, Mosca văzu 
o formă chircită pe colţul banchetei din faţa lui. Nu scoase 
nicio vorbă. 

Locotenentul se deplasă până în capătul vagonului şi se 
întoarse înarmat cu pistolul. Cercetă tot vagonul cu 
lanterna sa până când dădu peste forma umană ghemuită. 
O ţintui cu fasciculul luminos, îşi scoase pistolul din toc şi i-l 
băgă în spate. Soldatul nu se mişcă. 


STE 


Ofiţerul îl izbi cu duritate: 

— Ridică-te, Mulrooney! 

Soldatul deschise ochii. Mosca simţi cum îl cuprinde mila 
când îi văzu privirea tâmpă, de animal îndobitocit. 

Locotenentul rămase cu lumina îndreptată în ochii 
soldatului, orbindu-l. Îl obligă pe Mulrooney să se ridice. 
Când văzu că mâinile lui sunt goale, îşi prinse pistolul la loc 
în toc. Il întoarse brutal cu spatele la el şi-l percheziţionă. 
Nu găsi nimic, aşa că inspectă bancheta. Mosca văzu cuțitul 
pătat de sânge. Locotenentul apucă obiectul şi-l împinse pe 
soldat către celălalt capăt al vagonului. 

Trenul începu să încetinească până când se opri. Mosca 
se duse la capătul vagonului, deschise uşa şi privi afară. ÎI 
văzu pe locotenent cum se îndreaptă spre telegraf. În afară 
de el, nu se vedea nimeni. Oraşul francez din spatele gării 
era întunecat şi încremenit. 

Mosca se întoarse la locul lui. Prietenii domnului Gerald 
erau în jurul lui liniştindu-l, iar acesta vorbea iritat: 

— Ştiu că e numai o zgărietură, dar de ce a făcut nebunia 
asta? 

Când ofiţerul se întoarse, comunicând că îi va aştepta o 
ambulanţă la Frankfurt, domnul Gerald i se adresă: 

— Crede-mă, locotenente, că n-am făcut nimic ca să-l 
provoc. Întreabă pe oricare dintre prietenii mei. N-am făcut 
nimic, dar absolut nimic ca să-l fac să procedeze aşa. 

— E nebun şi asta-i tot, îl temperă ofiţerul. Aţi avut noroc, 
domnule; aşa cum îl ştiu eu pe Mulrooney, vă viza, de fapt, 
testiculele. 

Nu se ştie de ce, asta păru să-i înveselească pe toţi, ca şi 
cum seriozitatea intenţiei făcea evenimentul şi mai 
interesant şi zgârietura de pe coapsa omului şi mai 
importantă. Locotenentul îşi aduse sacul de dormit şi-l 
aşeză pe domnul Gerald pe el. 

— Intr-un fel, vă rămân îndatorat, explică el gestul. Am 
încercat să mă descotorosesc de Mulrooney din prima zi în 
care a venit în plutonul meu. Câţiva ani buni de-acum va fi 
pus la adăpost. 

Mosca nu fu în stare să adoarmă. Trenul se puse în 


SEE 


mişcare şi el se duse din nou la uşă. Se sprijini de ea privind 
peisajul întunecat pe care-l traversau. Îşi aminti acelaşi sau 
aproape acelaşi peisaj trecându-i încet prin faţa ochilor în 
timp ce el călătorea în spatele unui camion, într-un tanc, 
mergea pe jos sau se târa pe pământ. Crezuse că nu va mai 
revedea niciodată acest pământ şi se întreba acum de ce 
totul luase o turnură atât de urâtă. Visase atât de mult să 
se ducă acasă şi acum plecase din nou. În trenul întunecat, 
îşi aduse aminte de prima lui noapte acasă. 

Pe pancarta mare, pătrată, se putea citi: „Bine ai venit 
acasă, Walter”. Mosca observă pancarte asemănătoare, cu 
nume diferite pe ele, agăţate pe alte două uşi de 
apartament. Când intră, primul lucru pe care-l văzu fu 
fotografia lui înainte de a pleca dincolo de ocean. Apoi 
maică-sa şi Gloria năpădiră pe el, iar Alf îi strânse mâna. 

Se dădură toţi la o parte şi se lăsă un moment de tăcere 
stânjenitoare. 

— Ai îmbătrânit, observă maică-sa şi râseră toţi. Nu, 
vreau să spun cu mai mult de trei ani. 

— Nu s-a schimbat, interveni Gloria. Nu s-a schimbat 
deloc. 

— Eroul cuceritor se întoarce, declamă Alf. la uitaţi-vă la 
toate panglicile astea. Ai făcut ceva nemaipomenit, Walter? 

— Nimic deosebit, rosti Mosca. Majoritatea femeilor din 
W.A.C.' au acelaşi gen de decoraţii. 

Işi scoase tunica şi maică-sa i-o luă. Alf se duse în 
bucătărie şi reveni cu o tavă cu băuturi. 

— Hristoase! exclamă uluit Mosca. Credeam că ţi-ai 
pierdut un picior. 

Uitase complet că maică-sa îi scrisese despre Alf. Dar 
frate-său aşteptase, cu siguranţă, acest moment. Îşi suflecă 
cracul pantalonului. 

— Drăguţ, observă Mosca. Un noroc chior, Alf. 

— La naiba! îl contrazise Alf. Mi le-aş fi dorit pe 
amândouă întregi. Nu tu o eczemă, nu tu unghii încarnate - 
ştii doar cum e... 

— Desigur, îl ironiză Mosca. 


1 Women Army's Corpe - Corpul Feminin Auxiliar al Armatei (n.tr.). 
== 


Atinse cu mâna umărul fratelui său şi zâmbi. 

— Şi l-a pus special pentru tine, Walter, îi spuse maică- 
sa. De obicei, când stă acasă nu şi-l pune, deşi ştie că nu- 
mi place să-l văd fără el. 

Alf îşi ridică paharul. 

— Pentru eroul cuceritor, toastă el. 

Se întoarse spre Gloria şi zâmbi. 

— Pentru fata care l-a aşteptat. 

— Pentru familia noastră, punctă Gloria. 

— Pentru toţi copiii mei, încheie mama lui cu afecţiune. 

O incluse cu privirea ei şi pe Gloria. Se uitară toţi la 
Mosca, aşteptând. 

— Lăsaţi-mă să-l beau pe ăsta şi după aceea o să pot să 
mă gândesc. 

Izbucniră cu toţii în râs şi-şi goliră paharele. 

— lar acum, la masă! anunţă maică-sa. Ajută-mă să 
aranjez masa, Alf. 

Cei doi se îndreptară spre bucătărie. 

Mosca se aşeză într-un fotoliu. 

— O călătorie foarte, foarte lungă, zise el. 

Gloria se duse până la poliţa de deasupra căminului şi luă 
în mâini fotografia înrămată. Cu spatele la el, spuse: 

— Veneam în fiecare săptămână aici şi priveam 
fotografia. O ajutam pe maică-ta să pregătească cina, 
mâncam împreună şi stăteam aici, în această cameră, 
uitându-ne la poza asta şi discutând despre tine. Timp de 
trei ani, în fiecare săptămână, ca şi cei care se duc regulat 
la cimitir, iar acum te-ai întors şi nu mai seamănă deloc cu 
tine. 

Mosca se ridică şi se îndreptă spre Gloria. Îşi puse braţul 
în jurul umerilor ei şi privi şi el fotografia, întrebându-se ce 
îl enerva. 

Râdea în hohote cu capul pe spate şi se aşezase astfel 
încât dungile albe şi negre, ale diviziei sale, să se vadă 
foarte bine. Faţa era tânără, pe ea strălucea inocenţa 
naivităţii. Uniforma i se potrivea de minune. Stând în 
căldura soarelui sudic, fusese modelul soldatului care se 
fotografia pentru a lăsa o amintire familiei care-l adora. 


= T0 


— Ce zâmbet cretin, observă Mosca. 

— Să nu râzi de ea. A fost singurul lucru de care ne-am 
agăţat toată vremea asta. Tăcu un moment. Ah, Walter, 
cum mai plângeam uneori când tu nu ne scriai, de fiecare 
dată când auzeam zvonuri despre câte o navă cu trupe 
care s-a scufundat sau despre o mare bătălie. În ziua 
Debarcării?, nu ne-am dus la biserică. Mama ta a rămas pe 
canapea, iar eu m-am aşezat aici, lângă radio. Am stat aşa 
toată ziua. N-am plecat la lucru. M-am tot plimbat pe 
diverse posturi de radio; imediat ce se termina un buletin 
de ştiri, încercam să prind alt post, deşi avea să-mi spună 
acelaşi lucru. Mama ta a rămas încremenită, cu o batistă în 
mână, dar n-a plâns. In noaptea aceea am dormit aici, în 
camera ta, în patul tău şi am luat poza ta cu mine. Am pus- 
o pe toaletă şi i-am spus noapte bună, apoi am visat că n-o 
să te mai văd niciodată. lar acum eşti aici, Walter Mosca, în 
carne şi oase, şi nu semeni deloc cu cel din poză. 

Incerca să râdă, dar plângea. 

Mosca se simţi nelalocul lui. O sărută blând. 

— Trei ani înseamnă mult, rosti el. 

Se gândi: „În ziua Debarcării eram într-un oraş englez şi 
mă îmbătam. li ofeream unei blondine, după cum pretindea 
ea, primul pahar cu whisky şi prima tăvăleală. Sărbătoream 
ziua, dar mai mult faptul că n-am participat la ea.” 

Simti dorinţa aprigă de a-i mărturisi Gloriei întregul 
adevăr: că nu se gândise la ele în ziua aceea şi nici la 
altceva, dar nu rosti decât atât: 

— Nu-mi place poza... Şi, pe deasupra, când am intrat ai 
spus că nu m-am schimbat deloc. 

— Nu e distractiv, să ştii, îl admonestă Gloria. Când ai 
trecut pragul uşii arătai exact aşa cum eşti în poză. Dar 
când m-am uitat la tine mai atent, mi s-a părut că ţi s-a 
schimbat întreaga fizionomie. 

Maică-sa strigă din bucătărie: 

— E gata! 

Se duseră în sufragerie. 


2 Ziua „Z”, 6 iunie 1994, ziua debarcării aliate pe coasta Normandiei 
(n.tr.). 


Pe masă erau toate mâncărurile lui favorite: friptură în 
sânge cu cartofi pai, salată verde şi o felie groasă de 
brânză. Faţa de masă era albă ca neaua. Când termină de 
mâncat, observă şerveţelul de lângă farfurie, rămas 
neatins. Masa fusese bună, dar nu atât de bună pe cât 
visase el. 

Alf îl interogă: 

— Ei, e mare diferenţă faţă de haleala de la popotă, nu? 

— Mda, recunoscu Mosca. 

Scoase din buzunarul cămăşii o ţigară de foi scurtă, 
groasă şi negricioasă. Pe punctul de a şi-o aprinde, observă 
că e privit de toţi ceilalţi cu uimire. 

Zâmbi şi spuse: 

— Sunt băiat mare acum. 

Îşi aprinse trabucul, exagerând plăcerea. Toţi patru 
izbucniră în râs. Dispăru ultima urmă de stinghereală 
datorată faptului că venise înapoi acasă atât de diferit ca 
înfăţişare şi maniere. Surpriza lor, apoi amuzamentul de 
propria lor surpriză când îşi aprinsese ţigara dărâmară 
bariera dintre ei. Se îndreptară către living, cele două femei 
îmbrăţişându-l de mijloc şi Alf ducând tava cu whisky şi 
bere. Femeile se aşezară lângă Mosca, pe canapea, iar Alf 
le dădu tuturor paharele cu băutură şi se aşeză vizavi, într- 
un fotoliu. Lustra din tavan arunca o lumină galbenă, 
blândă, peste toată încăperea. Cu tonul neutru şi pe 
jumătate glumeţ pe care îl folosise întreaga seară, Alf 
spuse: 

— lar acum va fi prezentată povestea lui Walter Mosca. 

Mosca sorbi din pahar. 

— Mai întâi cadourile, începu el. 

Merse la rucsacul ce zăcea încă lângă uşa de la intrare, 
scoase din el trei cutiuţe învelite în hârtie maro şi dădu 
fiecăruia câte una. Cât timp ei desfăcură pachetele, mai 
bău un pahar. 

— Hristoase! exclamă Alf. Ce dracu sunt astea? 

Ridică patru cilindri enormi din argint. 

Mosca râse. 

— Patru din cele mai bune trabuce din lume. Făcute 


special pentru Hermann Göring. 

Gloria îşi deschise pachetul şi icni de uimire. Într-o 
cutiuţă de catifea neagră se afla un inel. Cu un smarald 
pătrat, verde închis, înconjurat de mici diamante. Se ridică 
şi se agăţă de gâtul lui, după care se întoarse pentru a-i 
arăta bijuteria mamei lui. 

Aceasta însă era fascinată de cascada de mătase vişinie 
care se revărsa din pachetul ei şi cădea în valuri mari pe 
podea. Se aplecă şi o culese de pe jos. 

Era un enorm steag pătrat, iar în mijloc, pe un fond 
circular alb, se întindea păianjenul negru al zvasticii. 
Încremeniră toţi. În liniştea acestei odăi, ei văzură acum, 
pentru prima dată, simbolul duşmanului. 

— Pe naiba, întrerupse Mosca tăcerea, n-a fost decât o 
poantă. De fapt, altceva trebuia să observi. 

Ridică o cutiuţă de pe podea. Maică-sa o deschise. 
Văzând diamantele cu reflexe alb-albăstrii dinăuntru, îşi 
ridică ochii şi-i mulţumi. Împături uriaşul drapel într-un mic 
pătrat, apoi se duse şi luă rucsacul fiului ei, spunând: 

— İl despachetez eu. 

— Sunt nişte cadouri superbe, spuse Gloria. De unde le-ai 
luat? 

Mosca zâmbi şi răspunse: 

— Le-am jefuit. 

Sublimase cuvântul cu o nuanţă comică, ca să-i facă să 
râdă. 

Maică-sa se întoarse în cameră cu un teanc de fotografii 
în mână. 

— Astea erau în bagajul tău, Walter. De ce nu ni le arăţi 
şi nouă? 

Se instală pe canapea şi începu să le examineze, una 
câte una. Pe măsură ce se uita la ele, le trecea mai departe 
Gloriei şi lui Alf. Cât timp comentară şi puseră întrebări, 
Mosca îşi mai turnă un pahar. Văzu apoi cum maică-sa se 
albeşte la faţă, fixând una din poze. O clipă, Mosca se 
sperie la gândul că îi mai rămăseseră din fotografiile 
pornografice. Era sigur însă că le vânduse pe toate pe vas. 
O văzu pe maică-sa dându-i fotografia lui Alf şi se mânie pe 


BE, pc 


sine însuşi pentru spaima pe care o simţise. 

— Măi, măi, asta ce mai e? exclamă Alf. 

Gloria se duse lângă el şi privi fotografia. Mosca observă 
cele trei perechi de ochi cum se întorc spre el aşteptând. 

Se aplecă spre Alf şi, când văzu despre ce era vorba, se 
simţi uşurat. Îşi aduse aminte. Poza fusese făcută pe când 
călărea un tanc. 

Pe fotografie se vedea faţa încrâncenată a unui neamţ cu 
o bazuka, zăcând sfârtecat în zăpadă. Din dreptul corpului 
lui izvora o dungă întunecată. Deasupra cadavrului era 
chiar el, Mosca, privind drept spre aparat, cu automatul 
aruncat neglijent peste umăr. Părea total nelalocul lui în 
echipamentul de iarnă. Sub tunică îi atârna, ca o fustă, 
pătura, în care dăduse găuri pentru cap şi braţe. Părea că 
stă acolo ca un vânător norocos care era gata să-şi ducă 
acasă prada. 

Din păcate, în fotografie nu apăreau tancurile în flăcări 
de pe câmpie şi nici corpurile arse şi împrăştiate în bucăţi, 
ca nişte gunoaie pe câmpul înălbit. Neamţul ştiuse să se 
folosească de arma lui. 

— Tovarăşul meu a făcut poza asta cu Laika împuţitului 
de neamţ, explică Mosca. 

Se întoarse la băutura lui, dar îi văzu că mai aşteaptă. 

— Prima mea victimă, explică el cu un ton de glumă. 

Şi totuşi era ca şi cum ar fi spus: „Turnul Eiffel” sau 
„Piramidele”, referindu-se la un fundal ca oricare altul. 

Maică-sa se uita la celelalte fotografii. 

— Asta unde a fost făcută? întrebă. 

Mosca se aşeză lângă ea şi explică: 

— La Paris, în prima mea permisie. 

Îşi petrecu braţul în jurul mijlocului ei. 

— Şi asta? 

— La Vitry. 

— Şi asta? 

— La Aachen. 

Şi asta? Şi asta? Şi asta? Numi toate oraşele şi povesti de 
fiecare dată câte o mică istorioară amuzantă. Băutura îi 
crease o stare de bună dispoziţie, dar în acelaşi timp se 


— 14 — 


gândea: „Asta a fost la Nancy, unde am aşteptat două ore 
pe linia frontului să fim măcelăriți; asta a fost la Dombasle, 
unde l-am găsit pe neamţul ăla mort, gol, cu ouăle cât două 
mere. Placarda de pe uşă zicea: «Neamţ mort înăuntru». Și 
nu minţea. Se întreba şi acum de ce se ostenise cineva s-o 
scrie, măcar şi în joacă. lar asta a fost la Hamm, când am 
pus mâna pe prima puicuţă după trei luni şi am tras prima 
dată dintr-o ţigară cu drog. lar asta şi asta, şi asta au fost 
nenumăratele oraşe în care nemţii, bărbaţi, femei şi copii, 
zăceau printre dărâmături informe ce emanau o duhoare 
pestilenţială”. 

În toate, fundalul aducea cu un deşert. El, cuceritorul, 
stătea pe rămăşiţele pulverizate de fabrici, case, oase 
umane - copleşitoare ruine ce se vedeau pretutindeni ca 
nişte dune de nisip mişcător. 

Mosca se reaşeză pe canapea. Pufăi din ţigară. 

— Ce-aţi zice de nişte cafea? sugeră el. O fac eu. 

Se duse în bucătărie, urmat de Gloria. Aşezară împreună 
ceştile, tăiară prăjitura cu frişcă pe care ea o scoase din 
frigider şi, cât timp fierbea cafeaua pe aragaz, fata se agăţă 
de gâtul lui, murmurând: 

— Dragule, te iubesc, te iubesc. 

În living, fu rândul lor să-şi depene istorisirile. Cum Gloria 
n-a avut nicio întâlnire cu vreun bărbat în trei ani; cum şi-a 
pierdui Alf piciorul într-un accident de camion, într-o tabără 
din sud a armatei; în fine, cum s-a reangajat maică-sa ca 
funcţionară la un mare magazin universal. Avusese fiecare 
parte de aventurile lui, dar, slavă Domnului, războiul se 
terminase, familia supravieţuise întreagă, mai puţin piciorul 
pierdut al lui Alf, dar care, vorba acestuia, cu mijloacele 
moderne de transport nu mai era o problemă; iar acum 
erau cu toţii aici, în siguranţă, în această încăpere mică. 

Inamicul era departe, zdrobit pentru totdeauna şi nu le 
mai dădea niciun fior de teamă. Fusese înconjurat, ocupat, 
iar acum se descompunea măcinat de foame şi boli, fără a 
mai avea măcar tăria fizică şi morală de a-i ameninţa. Când 
Mosca adormi pe scaun, ceilalţi, care-l iubeau cu toţii, îl 
admirară câteva minute în tăcere, emoţionaţi până la 


= 15 — 


lacrimi, aproape nevenindu-le să creadă că el se perindase 
prin atât de multe locuri şi se întorsese, miraculos, acasă, la 
cuib, fără să fi fost atins de nimic. 


Abia în a treia noapte Mosca o prinse singură pe Gloria. 
Cea de-a doua noapte o petrecuseră în casa ei, unde 
maică-sa şi Alf detaliaseră planul nunţii lor, cu tatăl şi cu 
sora ei. N-o făcuseră pentru că ar fi fost băgăreţi, ci datorită 
bucuriei lor şi entuziasmului cu care porniseră la drum, 
pentru ca totul să iasă bine. Hotărâseră cu toţii ca nunta să 
aibă loc cât mai curând, după ce Walter avea să-şi 
găsească o slujbă. Mosca se conformase fără obiecţiuni 
acestei idei. Alf îl surprinsese. Acest frate al lui, timid 
altădată, devenise un bărbat echilibrat, înţelept, pe care te 
puteai baza şi care îşi juca perfect rolul de cap al familiei. 

In acea a treia noapte, maică-sa ieşise pe afară împreună 
cu Alf, care îi adresase, la plecare, un zâmbet parşiv şi-i 
spusese: 

— Uită-te la ceas căci ne întoarcem la unsprezece. 

Maică-sa îl împinsese pe Alf pe uşă, afară, şi-i zisese: 

— Dacă pleci cu Gloria, nu uita să încui uşa. 

Mosca se amuzase de îndoiala din vocea ei, ca şi cum a-i 
lăsa singuri în casă contravenea bunului ei simţ. 

„Doamne, Dumnezeule”, exclamă el exasperat, şi se 
întinse pe sofa. 

Incercă să se relaxeze, dar se simţea prea tensionat, aşa 
că se ridică şi-şi turnă ceva de băut. Se postă în faţa 
ferestrei şi zâmbi, întrebându-se cum va fi. Ei doi 
petrecuseră câteva nopţi împreună într-o cameră de hotel 
înainte ca el să plece peste ocean, dar acum nu-şi mai 
amintea cum se simţise. Dădu drumul la radio şi se duse în 
bucătărie ca să se uite la ceas. Era aproape opt şi jumătate. 
Ticăloasa întârziase o jumătate de oră. Se întoarse la 
fereastră, dar era deja prea întuneric afară ca să mai 
distingă ceva. Se răsuci pe călcâie şi auzi un ciocănit în uşă, 
apoi Gloria păşi înăuntru. 

— Bună, Walter, salută ea. 

Mosca observă un uşor tremur în vocea ei. Gloria îşi 


Ei 


scoase haina şi rămase într-o bluză, închisă doar cu câţiva 
nasturi mari, şi într-o fustă plisată. 

— În sfârşit, singuri, remarcă el zâmbind. 

Se întinse la loc pe canapea. 

— Pune şi tu nişte băuturi, comandă el. 

Gloria se aşeză lângă el pe canapea şi se aplecă să-l 
sărute. Mosca îşi puse mâinile pe unul din sânii ei şi se 
sărutară o bună bucată de timp. 

— Vin băuturile, rosti ea într-un târziu şi se desprinse de 
lângă el. 

Băură. Radioul cânta discret şi o veioză îşi arunca lumina 
gălbuie, dulce, peste întreaga cameră. El aprinse două 
ţigări şi-i dădu şi ei una. Fumară în tăcere. Când el îşi strivi 
mucul în scrumieră, văzu că ea nu terminase încă. li luă 
ţigara şi o stinse cu grijă. 

Mosca o trase în jos pe Gloria până ce ea ajunse de-a 
curmezişul corpului lui. Îi desfăcu nasturii bluzei ca să-şi 
strecoare mâna pe sub sutien şi o sărută. Cealaltă mână se 
furişă, iscoditoare, pe sub fustă. 

Gloria se ridică în capul oaselor şi se îndepărtă de el. 
Mosca fu surprins de gest şi se alarmă. 

— Nu vreau să merg până la capăt, explică ea. 

Cuvintele ei copilăreşti îl iritară şi se întinse, nerăbdător, 
după ea. Gloria se ridică de pe canapea, îndepărtându-se. 

— Nu, vorbesc foarte serios, îl avertiză ea. 

— Ce dracu! exclamă Mosca. |n cele două săptămâni 
dinainte de plecarea mea a fost excelent. Ce te-a apucat 
acum? 

— Ştiu, ştiu, îi zâmbi ea moale. Dar atunci a fost altceva. 
Tu plecai, iar eu te iubeam. Dacă aş face-o acum m-ai 
desconsidera. Nu te înfuria, Walter, să ştii că am discutat şi 
cu Emmy despre asta. Erai aşa de diferit când te-ai întors 
acasă, încât trebuia să mă sfătuiesc cu cineva. Am căzut 
amândouă de acord că aşa e cel mai bine. 

Mosca îşi aprinse o ţigară. 

— Sora ta e o proastă. 

— Te rog, nu vorbi aşa, Walter. Nu fac ce vrei tu tocmai 
pentru că te iubesc cu adevărat. 


Mosca se înecă cu o înghiţitură din băutura lui şi încercă 
din răsputeri să nu izbucnească în râs. 

— Ascultă, dacă nu ne-am fi culcat împreună atunci, fii 
sigură că nu mi-aş fi amintit de tine şi nici nu ţi-aş fi scris. 
N-ai fi însemnat nimic pentru mine. 

Văzu cum faţa ei se face roşie ca focul. Fata se îndreptă 
spre fotoliul din faţa lui şi se lăsă să cadă în el. 

— Eu te-am iubit înainte de asta, rosti ea. 

Mosca observă că buzele ei tremurau. li aruncă pachetul 
de ţigări, după care îşi goli paharul încercând să-şi facă 
ordine în gânduri. 

Dorinţa îi dispăruse şi se simţi uşurat că se întâmplase 
aşa. Habar n-avea din ce motiv. Nu se îndoia că ar fi fost 
capabil s-o convingă sau s-o amenințe ca să-i facă pe plac. 
Ştia că era suficient să spună: „Ori facem asta, ori...” ca ea 
să se supună. Mai ştia însă că fusese prea brutal şi că, 
folosindu-se de un pic de răbdare şi de ceva fineţe, seara 
putea să aibă un final plăcut. Cu toate astea, descoperi, 
surprins, că era un efort prea mare faţă de cât era el dispus 
să facă. Nu simţea absolut nicio dorinţă. 

— E-n regulă, acceptă el. Vino-ncoace. 

Ea veni ascultătoare. 

— Nu eşti supărat? întrebă cu voce mică. 

El o sărută şi zâmbi. 

— Nu, nu mai contează, o linişti el. 

Era adevărul gol-goluţ. 

Gloria îşi aşeză capul pe umărul lui. 

— Hai să stăm aşa în seara asta şi să vorbim. De când te- 
ai întors n-am avut nicio clipă prilejul să discutăm. 

Mosca se sustrase propunerii ei. Se ridică şi se îndreptă 
spre cuier pentru a-i lua fetei haina. 

— Mergem la film declară el. 

— Dar vreau să stau aici protestă ea. 

Mosca deveni, voit, brutal. 

— Ori mergi la film, ori te întinzi pe spate. 

Ea se ridică în picioare şi-l privi ţintă. 

— lar ţie nu-ţi pasă ce aleg, nu? 

— Corect. 


— 18 — 


Se aştepta ca ea să-şi înşface haina din mâinile lui şi să 
fugă. Gloria se mulţumi însă să aştepte supusă până când 
el îşi aranjă părul şi-şi făcu nodul la cravată. 

Plecară la film. 


O lună mai târziu, la ora prânzului, când intră în 
apartament, Mosca îi găsi pe Alf, pe maică-sa şi pe sora 
Gloriei, Emmy, stând la masa din bucătărie şi bând cafea. 

— Vrei şi tu o cafea? întrebă maică-sa. 

— Mda, dar lasă-mă mai întâi să mă spăl un pic. 

Se duse în baie, îşi dădu cu apă pe faţă şi scoase un 
rânjet sinistru. 

În bucătărie, toţi stăteau sorbind în linişte din cafea. 
Emmy deschise prima ostilitățile: 

— Nu te porţi bine cu Gloria. Te-a aşteptat trei ani, nu s-a 
dus la nicio întâlnire şi a pierdut o groază de ocazii. 

— O groază de ocazii pentru ce? contraatacă Mosca. Apoi 
izbucni în râs. O să ne descurcăm noi, numai că e nevoie de 
ceva timp. 

— Aveai întâlnire cu ea aseară, dar n-ai apărut, continuă 
Emmy. Abia acum vii acasă. Nu-i bine ce faci. 

Maică-sa văzu că el e pe punctul de a se înfuria şi 
interveni împăciuitoare. 

— Gloria te-a aşteptat aici până la ora două noaptea; ai fi 
putut să dai un telefon. 

— Ştim cu toţii ce faci tu, spuse din nou Emmy. O 
părăseşti pe fata care te-a aşteptat trei ani pentru a ieşi cu 
o târfă de prin vecini, una care a făcut trei avorturi şi numai 
Dumnezeu ştie ce-a mai făcut. 

Mosca dădu indiferent din umeri. 

— Nu pot să mă întâlnesc cu soră-ta în fiecare seară. 

— Nuuu, eşti prea important pentru aşa ceva. 

El descoperi cu surprindere că ea chiar îl ura. 

— A fost ideea tuturor să aşteptăm până când o să capăt 
o slujbă stabilă, îi aminti Mosca. 

— Nu ştiam cât de porc o să fii, replică ea. Dacă nu vrei 
să te însori, spune-i-o Gloriei. Nu-ţi face griji, poate oricând 
să găsească pe altcineva. 


— 19 — 


Alf se hotărî să spună şi el ceva: 

— Asta e o prostie. Sigur că Walter vrea să se însoare cu 
ea. Să privim altfel lucrurile. E clar că el găseşte situaţia un 
pic mai ciudată, dar va trece peste asta. Treaba noastră e 
să-l ajutăm. 

Emmy zise cu sarcasm: 

— Dacă Gloria s-ar culca cu el, totul ar fi perfect. Chestia 
asta te-ar aranja, Walter, nu? 

— Spui tâmpenii, o întrerupse Alf. Hai să ne ocupăm un 
pic de problema principală. Eşti furioasă pentru că Walter 
are o legătură şi nu se deranjează cel puţin să o ascundă. 
Bine... Gloria e prea nebună după Walter ca să renunţe la 
el. Cred că cel mai bun lucru ar fi să fixăm o dată pentru 
căsătorie. 

— Şi soră-mea să meargă la lucru în timp ce el tăvăleşte 
toate târfuliţele, aşa cum a făcut în Germania? 

Mosca se uită la maică-sa cu o privire de gheaţă. Ea nu-i 
putu susţine privirea. Se lăsă un moment de tăcere. 

— Da, recunoscu Emmy, maică-ta i-a povestit Gloriei 
despre scrisorile pe care le primeşti de la tipa aia din 
Germania. Ar trebui să-ţi fie ruşine, Walter, zău că ar trebui 
să-ţi fie! 

— Scrisorile alea nu înseamnă nimic, rosti Mosca. 

Ceilalţi părură uşuraţi. 

— O să-şi ia o slujbă, interveni maică-sa, şi o să locuiască 
împreună aici până ce îşi vor găsi un apartament al lor. 

Mosca luă o înghiţitură de cafea. O clipă fusese mânios, 
dar acum era nerăbdător să iasă din camera asta, să plece 
de lângă ei. Toată porcăria asta mersese prea departe. 

— Dar va trebui să nu se mai afişeze cu putoriştile alea, 
avertiză Emmy. 

— Mai e un mic amănunt. Nu sunt pregătit să fixez o 
dată. 

ÎI priviră toţi cu surprindere. 

— Nu sunt sigur că vreau să mă căsătoresc, adăugă el cu 
un rictus. 

— Ce? izbucni Emmy. Ce? 

Era atât de furioasă că nu mai putea să scoată o vorbă. 


200) se 


— Şi nu-mi mai ţine predică cu împuţiţii ăştia de trei ani, 
continuă el. Ce dracu înseamnă pentru mine faptul că nu s- 
a regulat trei ani? Crezi că de asta n-am dormit eu 
noaptea? Ce dracu, crezi că i-a devenit chestia aia de aur 
pentru că nu şi-a folosit-o? Am avut alte griji pe cap. 

— Walter, te rog, se alarmă maică-sa. 

— Rahat! exclamă el. 

Maică-sa se ridică de la masă şi se duse până la plită. 
Ştia că ea începuse să plângă. Se ridicară brusc cu toţii. 
Sprijinindu-se cu greu de masă, Alf strigă dispreţuitor: 

— Bine, Walter, atunci să isprăvim cu măgăria asta! 

— Eu cred că ai fost cocoloşit prea mult de când te-ai 
întors acasă, spuse şi Emmy. 

Nu-i rămăsese nimic de spus decât să le comunice exact 
ce simţea: 

— Pupaţi-mă-n dos! 

Îi incluse pe toţi în privirea lui, deşi i se adresase de fapt 
lui Emmy. Se sculă şi el să plece, însă Alf se postă în faţa lui 
şi-i aruncă mânios: 

— Ai mers prea departe, dobitocule! Cere-ţi scuze! Mă 
auzi? Cere-ţi scuze imediat! 

Mosca îl împinse la o parte din drum şi văzu prea târziu 
că piciorul de lemn nu era montat. Frate-său se împiedică şi 
căzu, izbindu-se cu capul de podea. Amândouă femeile 
ţipară. Mosca îngenunche rapid ca să-l ridice. 

— Eşti OK? întrebă el îngrijorat. 

Alf dădu afirmativ din cap, dar rămase cu faţa ascunsă în 
palme, aşezat în fund pe duşumea. Mosca ieşi din casă. 
Avea să-şi aducă mereu aminte de maică-sa stând lângă 
plită, plângând şi frângându-şi mâinile. 


Când intră pentru ultima oară în apartament, Mosca o 
găsi pe maică-sa aşteptându-l - nu ieşise din casă toată 
ziua. 

— Te-a sunat Gloria, îl anunţă. 

El dădu din cap în semn că a auzit. 

— Împachetezi acum? întrebă ea timidă. 

— Mda. 


SE | RE 


— Vrei să te ajut? 

— Nu. 

Se duse până în dormitorul lui şi scoase cele două 
geamantane noi pe care le cumpărase. Işi înfundă o ţigară 
în colţul gurii, scotoci prin buzunare după un chibrit şi se 
îndreptă spre bucătărie pentru a lua unul. 

Maică-sa stătea încă pe scaun. O batistă îi acoperea faţa 
şi se auzea cum suspină încetişor. 

EI îşi luă cutia de chibrituri şi dădu să iasă din bucătărie. 

— De ce mă tratezi aşa? se tângui maică-sa. Ce ţi-am 
făcut? 

Nu simţea niciun pic de milă, lacrimile ei nu-l emoţionau, 
dar nu voia ca ea să facă o criză de isterie. Incercă să 
vorbească cât mai calm ca să nu-şi trădeze prin voce 
iritarea. 

— Nu mi-ai făcut nimic. Pur şi simplu plec, fără a avea 
vreo legătură cu tine. 

— De ce îmi vorbeşti mereu de parcă aş fi o străină? 

Cuvintele ei îi atinseră o coardă sensibilă, dar nu fu 
capabil de niciun gest de afecţiune. 

— Sunt cam nervos, recunoscu el. Dacă nu ai treabă, 
ajută-mă la împachetat. 

Se îndreptă şi ea spre dormitor, unde începu să-i 
împăturească hainele cu grijă înainte ca el să le aranjeze în 
geamantane. 

— Ai nevoie de ţigări? 

— Nu, o să-mi iau pe vapor. 

— Mă duc până jos să-ţi aduc câteva. Nu poţi să ştii 
niciodată... 

— Nu costă decât câteva centime pe vapor, o opri el. 

Nu voia nimic de la ea. 

— Nu strică niciodată să ai nişte ţigări în plus, se 
încăpăţână ea şi plecă. 

Mosca se aşeză pe pat şi se uită la portretul Gloriei ce 
atârna pe perete. Nu simţi nimic. Pur şi simplu, treaba nu 
mersese. Se gândi la răbdarea lor şi îşi dădu seama cât de 
multe încercări făcuseră ei şi cât de puţin se străduise el. 
Căută să-şi imagineze ce i-ar putea spune maică-sii ca să-i 


demonstreze că nu-i putea fi de niciun ajutor şi că acţiunile 
lui îşi aveau rădăcinile în ceva pe care nici el, nici ea nu-l 
puteau controla. 

Telefonul din living începu să sune şi el se duse să 
răspundă. La capătul firului era Gloria, cu o voce 
impersonală, dar prietenoasă. 

— Am auzit că pleci mâine. Ne vedem diseară să-mi iau 
rămas bun sau să ţi-o spun acum, la telefon? 

— Fă cum crezi, dar eu trebuie s-o iau din loc pe la nouă. 

— Ajung înainte. Nu-ţi face griji, vin doar să-ţi spun la 
revedere. 

Ştia că era adevărat. Nu-i mai păsa de el, nu mai era el 
cel pe care-l iubea. Dorea să-şi ia la revedere dintr-o 
prietenie care aducea mai mult a curiozitate. 

Când maică-sa se întoarse, el se răzgândise. 

— Plec acum, mamă. A sunat Gloria. Vine pe aici diseară, 
dar eu nu vreau s-o văd. 

— Adică pleci chiar acum? 

— Da. 

— Dar ai fi putut măcar să-ţi petreci ultima seară acasă. 
Curând vine şi Alf. Ai putea să aştepţi ca să-ţi iei rămas bun 
de la el. 

— Adio, mamă. 

Se aplecă şi o sărută pe obraz. 

— Stai! îl opri ea. Ţi-ai uitat rucsacul. 

Aşa cum procedase de atâtea ori înainte, când el se 
ducea să joace baschet, şi, mai târziu, când plecase la 
armată, ea luă micul rucsac albastru şi începu să-l umple cu 
lucruri de care el avea nevoie. De data asta însă, în locul 
şorturilor din satin, al apărătoarelor din piele pentru 
genunchi şi al bascheţilor, ea puse înăuntru trusa de 
bărbierit, un schimb de lenjerie, un prosop şi săpun. După 
ce termină, luă o bucată de sfoară dintr-un sertar al 
scrinului şi legă rucsacul de mânerul unui geamantan. 

— Of, se văită ea, nu ştiu ce o să spună lumea. Or să 
creadă toţi că a fost vina mea că te-am făcut nefericit. Cel 
puţin, după cum ai tratat-o pe Gloria, ai putea măcar s-o 
vezi diseară, şi să-i spui adio, s-o vezi şi să fii drăguţ cu ea, 


BEI e e 


ca să nu se simtă atât de îngrozitor. 

— E o lume dură pentru toţi, replică Mosca. 

O sărută încă o dată, dar ea se agăţă de braţul lui înainte 
de a putea face un pas. 

— Te întorci în Germania din cauza fetei ăleia? 

Mosca îşi dădu seama că, dacă ar fi spus „da”, vanitatea 
maică-sii ar fi fost satisfăcută, ştiind că nu din cauza ei 
pleacă. Dar nu putea minţi. 

— Nu cred, răspunse el. Probabil că are de acum pe 
altcineva. 

Fu surprins că propriile sale cuvinte, rostite tare, cu toată 
sinceritatea, sunau fals, ca şi cum adevărul lor nu era decât 
o minciună spusă ca s-o rănească pe maică-sa. 

Ea îl sărută şi-i dădu drumul. Când ajunse în stradă, 
Mosca îşi ridică privirea şi o văzu în spatele ferestrei 
închise, ţinând lângă faţă batista ei albă. Işi lăsă valizele pe 
trotuar şi îi făcu semn cu mâna, dar ea nu mai era acolo. Se 
temu că va cobori pentru a face o scenă lacrimogenă în 
stradă, aşa că luă valizele şi se îndreptă grăbit spre 
şoseaua principală în căutarea unui taxi. 

Maică-sa se aşezase pe canapea, plângând de ruşine, de 
necaz şi de umilinţă. Undeva, în adâncul ei, simţea că 
supărarea i-ar fi fost, probabil, mai mare dacă fiul ei ar fi 
murit pe vreo plajă necunoscută şi ar fi fost îngropat într-un 
pământ străin, având la cap o cruce albă, printre alte mii de 
cruci identice. Cel puţin însă n-ar mai fi existat ruşinea, iar 
ea s-ar fi resemnat până la urmă şi ar fi fost chiar, într-o 
anumită măsură, mândră. 

N-ar mai fi existat această amărăciune chinuitoare, acest 
sentiment că el plecase pentru totdeauna şi că ea nu mai 
putea, dacă el ar fi murit, să plângă la capul lui, să-l 
îngroape şi să-i ducă flori la mormânt. 


În trenul care-l ducea înapoi către ţara inamicului, 
moţăind pe picioare, Mosca se legăna în ritmul mişcărilor 
vagonului. Se târi, somnoros, până la bancheta sa şi se 
întinse. Stând aşa, auzi însă gemetele rănitului, îi auzi 
clănţănitul dinţilor prin care protesta parcă împotriva furiei 


E DA 


nebune a lumii. Mosca se ridică şi se îndreptă spre grupul 
de soldaţi. Cei mai mulţi dormeau. Nu mai exista decât un 
vag halo de lumină dat de pâlpâitul a trei lumânări grupate 
laolaltă. Ghemuit pe o banchetă, Mulrooney sforăia, iar 
lângă el doi soldaţi, cu carabinele puse alături, jucau 
rummy şi se înfruptau dintr-o sticluţă. 

Cu voce joasă, Mosca întrebă: 

— Poate vreunul dintre voi să-mi împrumute o pătură? 
Tipului ăluia îi e frig. 

Unul dintre soldaţi îi aruncă o pătură. 

— Mulţumesc, rosti Mosca. 

Soldatul dădu din umeri şi zise cu indiferenţă: 

— Oricum, trebuia să stau treaz şi să-l păzesc pe labagiul 
asta. 

Mosca îl privi pe Mulrooney. Faţa îi era golită de orice 
expresie. Incet, ochii i se deschiseră şi se uită la Mosca cu o 
privire tâmpă. Înainte de a închide din nou ochii, Mosca avu 
senzaţia că recunoaşte boala individului şi-l compătimi în 
sinea lui: „Eşti un amărât de prost”. 

O luă spre celălalt capăt al vagonului, aruncă pătura 
peste domnul Gerald şi se întinse la loc pe banchetă. De 
data asta adormi rapid şi uşor. Dormi fără vise până când 
trenul ajunse la Frankfurt şi cineva îl scutură ca să-l 
trezească. 


SEI 


Capitolul 2 


Soarele matinal de iunie lumina fiecare colţişor al gării 
fără acoperiş, transformând-o într-o vastă arenă deschisă. 
Mosca se dădu jos din tren şi trase până în fundul 
plămânilor aerul de primăvară ce începuse să miroasă a 
praf şi acru adus dinspre dărâmăturile şi ruinele oraşului 
din spate. Văzu, de-a lungul trenului, grupuri de recruți care 
se aşezau, ordonat, în plutoane. Se îndreptă, alături de 
ceilalţi civili, spre autobuzul care îi aştepta. 

Se deplasau prin mulţime ca nişte învingători, aşa cum, 
pe vremuri, bogaţii treceau printre săraci fără a se uita nici 
în dreapta, nici în stânga, pentru că ştiau că în faţa lor se 
va deschide o cărare. Cu corpuri şi feţe cadaverice, cu 
haine zdrenţuite, învinşii păreau a fi doar o masă informă 
de bărbaţi şi femei, obişnuiţi să trăiască în locuinţe mizere, 
să mănânce la cantinele de ajutor şi să facă loc supuşi, 
ascultători, uitându-se cu invidie la americanii bine 
îmbrăcaţi şi bine hrăniţi. 

La ieşirea din gară îi întâmpină o piaţă largă. Peste drum 
se afla Clubul Crucii Roşii. Pe treptele lui se întinseseră 
câţiva soldaţi în haine kaki. Piaţa era străjuită de hoteluri 
reconstruite ce adăposteau trupele de ocupaţie şi 
administraţia. Intre ele se mişcau diverse vehicule, iar 
taxiurile şi autobuzele militare umpleau bulevardele largi. 
Chiar dacă era foarte devreme, pe băncile din jurul gării se 
odihneau soldaţi, fiecare având lângă el o Fräulein, cu 
inevitabila ei gentuţă. Aşa fusese mereu, nimic nu se 
schimbase. Soldaţii făceau o pauză între două trenuri, 
scurtă precum întâlnirea dintre soțiile aflate în suburbiile 
oraşelor şi soţii lor navetişti. Agăţau câte o puicuţă şi îi 
făceau propuneri directe, într-un mod mai mult sau mai 
puţin brutal. Asta era totdeauna dilema: să petreci o noapte 
într-o gară murdară şi friguroasă, dormind pe o bancă tare 
în aşteptarea trenului de a doua zi, sau să iei o cină bună, 
cu băutură şi ţigări, după care să te vâri într-un aşternut 


= 20S 


încălzit de cineva. Îţi ofereai şi ţie şi-i ofereai şi ei câteva 
clipe de plăcere sau, în cel mai rău caz, câteva momente de 
plictiseală. De obicei, alegeau toţi varianta a doua. 

Peste tot pe străzile ce înconjurau piaţa se aflau escroci, 
traficanţi de piaţă neagră şi copii care aţineau drumul 
soldaţilor americani ce ieşeau din clădiri cu cutii pline de 
bomboane, ţigări, săpunuri, uitându-se peste tot cu ochii în 
patru, la fel de prevăzători ca vechii prospectori care îşi 
cărau sacii cu praf de aur. 

În timp ce aştepta autobuzul, Mosca simţi o mână pe 
umăr. Se întoarse şi văzu un cap întunecat şi osos, cu o 
bonetă a Wehrmachtului, devenită în aceste zile şapca 
standard a nemților. 

Cu voce joasă şi repezită, tânărul i se adresă: 

— Ai dolari americani? 

Mosca clătină negativ din cap, se întoarse, dar simţi din 
nou mâna pe umăr. 

— Ţigări? 

Mosca dădu să urce în autobuz. Mâna îl strânse cu 
putere. 

— Ai ceva, orice, de vânzare? 

Mosca rosti, scurt, în germană: 

— la-ţi imediat mâinile de pe mine. 

Omul făcu un pas înapoi, uluit, după care în ochi îi apăru 
o expresie de mândrie dispreţuitoare şi de ură. Mosca se 
urcă în autobuz şi se aşeză. Il văzu pe neamţ uitându-se la 
el prin fereastră, privind lacom la costumul său gri de 
gabardină, la cămaşa lui albă imaculată, la culorile vii ale 
cravatei. Simţind sfidarea din căutătura lui, îşi dori o clipă 
să fi fost din nou îmbrăcat în zdrenţele kaki ale uniformei. 

Autobuzul se îndepărtă încet de gară şi apucă pe unul din 
numeroasele bulevarde, ducându-i pe călători într-o altă 
lume. În afara acelei pieţe centrale, care exista acolo ca o 
fortăreață în mijlocul sălbăticiei, ruinele se întindeau 
oriîncotro îţi îndreptai privirea. Rămăseseră în picioare 
numai câteva rămăşiţe de clădiri: o bucată de zid, o uşă ce 
se căsca spre un spaţiu deschis, un schelet de oţel ce se 
înălța spre cer având agăţate de el, ca nişte bucăţi de 


carne, fragmente de cărămizi, mortar şi sticlă. 

La periferia Frankfurtului, majoritatea civililor coborâră. 
Autobuzul îşi continua călătoria, cu Mosca şi o mână de 
ofiţeri înăuntru, până la aeroportul din Wiesbaden. In afară 
de domnul Gerald, Mosca era singurul civil care primise o 
repartizare precisă încă din State. Ceilalţi trebuiau să 
aştepte instrucţiuni la Frankfurt. 

După verificarea documentelor la aeroport, trebui să 
aştepte până după prânz avionul de Bremen. Când acesta 
părăsi pista aerodromului n-avu deloc senzaţia că se 
înălţase de la sol, nu simţi că avionul ar fi putut trece 
dincolo de marginea continentului şi nici că s-ar fi putut 
prăbuşi. Văzu cum pământul se înclină oblic ca şi cum s-ar 
fi transformat în faţa ochilor lui într-un zid verde şi maro, 
apoi, când avionul luă înălţime, solul îi apăru ca o vale 
adâncă şi nesfârşită. Curând, vraja se destrămă şi se trezi 
că priveşte în jos, ca de la un balcon, către terenurile plate, 
cadrilate ca o faţă de masă. 

Acum, că era atât de aproape de destinaţie, iar 
înapoierea sa era pe punctul de a se realiza, se gândi la 
cele câteva luni petrecute acasă şi se simţi, pe undeva, 
vinovat faţă de răbdarea pe care i-o arătase familia. N-avea 
însă nicio dorinţă de a-i revedea. Privind cerul limpede şi 
nemărginit prin fereastra avionului suspendat în neant, îşi 
dădu seama că adevărul pe care i-l spusese mamei sale 
fusese o minciună. Se întorcea, de fapt, datorită acelei fete 
din Germania, dar o făcea fără speranţa de a o găsi, fără a 
se aştepta că-şi vor reface viaţa împreună, după aceste luni 
de despărţire, ci pentru că oricum trebuia să se întoarcă pe 
acest bătrân continent. Nu mai spera ca ea să-l aştepte. 
Lumea în care o părăsise era o junglă deasă, în care o 
lăsase dezarmată, fără mijloace de subzistență, fără putinţa 
de a se apăra în faţa atacului animalelor sălbatice. Gândul îi 
dădu o senzaţie de greață, şi otrava ruşinii şi amărăciunea 
puseră stăpânire pe el. li văzu limpede corpul, faţa, 
culoarea părului. Se gândi intens la ea şi pentru prima oară 
în lunile de când plecase de lângă ea îi apăru în gând 
numele ei, concret şi clar, ca şi cum l-ar fi rostit cu voce 


RE = E 


tare. 


Sediul poliţiei sărise în aer puţin înainte de ora prânzului 
acelei zile fierbinţi din vara anului trecut. În jeepul său, pe 
Hoch Allee, Mosca simţise cum se cutremură pământul. 
Ofiţerul pe care îl aştepta, un tânăr locotenent venit de 
curând din State, apăruse câteva minute mai târziu. Se 
îndreptaseră împreună către cartierul general al 
Guvernământului Militar de pe Contrescarpe. Cineva 
strigase ştirea în gura mare, aşa că plecaseră spre sediul 
poliţiei. Poliţia militară înconjurase deja zona. Jeepurile şi 
căştile ei albe blocaseră toate străzile ce duceau spre piaţă. 
Ofiţerul care-l însoțea pe Mosca îşi prezentase legitimaţia şi 
fuseseră lăsaţi să treacă. 

Clădirea masivă, de un verde închis, se înălța la capătul 
lui Am Wald Strasse. Era un imobil mare, pătrat, cu o curte 
interioară pentru parcarea vehiculelor. Pe intrarea 
principală mai ieşea încă un şuvoi de civili germani cu 
fețele şi îmbrăcămintea acoperite cu praf. Câteva femei 
ţipau isteric din cauza şocului. Mulțimea era împinsă în 
afara clădirii, dar aceasta părea tăcută şi neatinsă. 

Mosca îl urmase pe locotenent către una din intrările 
laterale. Era o arcadă astupată aproape până sus de moloz. 
Se strecuraseră, târându-se, până în curtea interioară. 
Aceasta era umplută acum de un munte de dărâmături. Se 
vedeau în stradă trecând acoperişurile unor vehicule, 
jeepuri şi camioane, precum catargele navelor scufundate 
în ape puţin adânci. Pe înălţimea primelor trei etaje pereţii 
fuseseră  spulberaţi de explozie, lăsând descoperită 
priveliştea birourilor, scaunelor şi a ceasurilor de perete din 
spatele lor. 

Mosca auzi un sunet pe care nu-l mai auzise înainte, un 
sunet ce devenise obişnuit în marile oraşe ale acestui 
continent. | se păru o clipă că venea de pretutindeni. Era un 
țipăt animalic, monoton, jos şi constant, fără nimic 
omenesc. Îl localiză. Pe jumătate mergând, pe jumătate 
târându-se peste dărâmături, îşi croi drum către partea 
dreaptă a curţii. Văzu un gât roşu şi gras încadrat de 


Syo 


gulerul verde al uniformei germane de poliţie. Capul şi 
gâtul aveau rigiditatea morţii. Ţipătul venea de dedesubtul 
cadavrului. Mosca şi locotenentul încercară să dea la o 
parte cărămizile, dar molozul începu să alunece în jos, 
peste mort. Ofiţerul se târî înapoi, prin arcadă, după ajutor. 

Pătrunzând prin numeroasele arcade sau coborând de pe 
zidurile dărâmate, salvatorii începură să umple curtea. Erau 
medici militari de pe la spitalele de campanie, îmbrăcaţi 
încă în halate rozalii; soldaţi; brancardieri nemti şi muncitori 
veniţi să dezgroape cadavrele. Mosca se târi înapoi prin 
arcada pe sub care intrase. 

In stradă aerul era curat. Ambulanţele formau un şir lung, 
iar de cealaltă parte stăteau, gata de intervenţie, maşinile 
de pompieri. Muncitorii începuseră să degajeze intrările 
spre curte, încărcând molozul în camioane. Pe trotuarul de 
vizavi se pusese o masă pe post de centru de comandă. 
Mosca îşi văzu colonelul stând acolo şi aşteptând, răbdător, 
cu un grup de ofiţeri inferiori în jurul lui. Observă amuzat că 
îşi puseseră toţi căştile de oţel. Unul dintre ofiţeri îi făcu 
semn. 

— Du-te sus şi păzeşte biroul nostru de informaţii 
secrete, spuse el, dându-i lui Mosca centura cu pistolul lui. 

— Dacă se mai produce vreo explozie, ieşi de acolo cât 
poţi de iute. 

Mosca intră în imobil prin uşa principală. Scara era plină 
cu bucăţi de tencuială. Urcă încet şi cu atenţie. O luă de-a 
lungul coridorului cu un ochi la tavan şi cu grijă să nu 
treacă pe sub locurile în care era desprins. 

Biroul se afla la jumătatea coridorului. Deschise uşa şi 
văzu că nu mai exista decât jumătate din încăpere, cealaltă 
se afla, sub formă de moloz, în curte. Nu-i mai rămăsese 
nimic de păzit în afară de un seif cu dosare. Avea, în 
schimb, o minunată perspectivă asupra spectacolului care 
se desfăşura jos. 

Se instală confortabil pe un scaun, scoase o ţigară din 
buzunar Şi şi-o aprinse. Atinse ceva cu piciorul pe podea. Se 
uită în jos şi descoperi, surprins, două sticle cu bere 
răsturnate. Luă una din ele; era acoperită cu moloz şi 


bucățele de cărămidă. Deschise sticla în broasca uşii şi se 
reaşeză. 

Jos, în curte, peisajul era static şi, în aerul încărcat de 
praf, îi apărea aproape ca prin vis. Alături de cadavrul 
descoperit de el, muncitorii nemti îndepărtau, cu grijă, cu 
mişcări încete, cărămizile. Deasupra lor, se contura în ceaţă 
silueta unui ofiţer american, nemişcat, răbdător, cu 
pantalonii roz şi cu bluza verde înălbite de praf. Lângă el se 
afla un sergent care ţinea în mâini, în faţa lui, un recipient 
circular cu plasmă sanguină. Imaginea era multiplicată în 
toată curtea, ca într-un imprimeu. Praful de ciment 
pulverizat plutea peste ei în aerul luminos, apoi se aşeza 
uşurel pentru a se odihni pe părul şi pe îmbrăcămintea lor, 
albindu-le. 

Mosca îşi bău berea şi îşi fumă ţigara. Auzi pe cineva 
împiedicându-se pe coridor şi ieşi să vadă ce se întâmplă. 

La capătul culoarului lung, care se sfârşea şi dispărea 
acolo unde podeaua şi tavanul ajunseseră să se atingă, 
ieşea la lumină, din măruntaiele întunecate ale clădirii, un 
mic grup de bărbaţi şi femei. Trecură pe lângă el fără să-l 
vadă, orbiţi şi ameţiţi de spaimă. Ultima din şir era o fată 
subţire, îmbrăcată cu pantaloni kaki şi o bluză de lână. Se 
împiedicase şi căzuse - şi, pentru că nimeni nu se întorsese 
s-o ajute, Mosca se grăbi spre ea şi o ridică în picioare. 
Probabil că ar fi continuat să meargă mecanic, dar el întinse 
mâna în care ţinea sticla de bere şi o opri. 

Işi ridică privirea spre el şi Mosca văzu că faţa şi gâtul ei 
erau de un alb cadaveric, iar ochii - dilataţi din cauza 
şocului. Ea spuse, rugătoare, în germană: 

— Vă rog, lăsaţi-mă să plec, vă rog. 

Mosca îşi lăsă braţul să cadă. Femeia îşi continuă drumul. 
După numai câţiva paşi însă, se prăbuşi lângă perete. 

Mosca se aplecă deasupra ei şi-i văzu ochii deschişi. Nu 
găsi altceva mai bun de făcut decât să-i pună sticla de bere 
la gură, dar ea o respinse. 

— Nu, refuză ea în germană. Sunt numai prea speriată ca 
să mai pot merge. 

Mosca desluşi în vocea ei o abia perceptibilă nuanţă de 


MESE ic n NE 


ruşine. Aprinse o ţigară şi i-o înfipse între buze, apoi îi ridică 
în braţe corpul subţire şi o purtă aşa până la un scaun din 
apropiere. 

Deschise şi cealaltă sticlă de bere. De data asta, ea sorbi 
câteva înghiţituri. Sub ei, spectacolul se animase. Medicii 
stăteau aplecaţi şi mâinile lor lucrau febril; lângă ei, 
oamenii care ţineau recipientele CU plasmă 
îngenuncheaseră pe dărâmături. Brancardierii îşi croiseră, 
încet, drum printre ruine, cărând cadavre zdrobite şi 
acoperite de praf spre ieşirile de sub arcade. 

Fata se ridică în picioare. 

— Pot să merg acum. 

Dădu să iasă, dar Mosca îi blocă uşa. 

În germana lui stângace, spuse: 

— Aşteaptă-mă afară. 

Ea clătină din cap. 

— Ai nevoie de o băutură, continuă el. De un şnaps, un 
şnaps adevărat, cald. 

Fata negă din nou. 

— Nu mă gândesc la prostii, spuse el în engleză. Sunt 
cinstit, jur. 

Şi ca s-o dovedească îşi duse, cu un gest glumet, sticla 
de bere la piept. Ea zâmbi şi trecu pe lângă el. Mosca îi privi 
silueta subţire cum se îndreaptă încet, dar ferm, de-a lungul 
coridorului, către scara acoperită de moloz. 

Aşa începuse totul; cu morţii, învingători şi învinşi alături, 
căraţi pe tărgi jos, în curte, cu praful de cărămidă 
aşezându-li-se pe pleoape şi cu mila şi ciudata tandreţe pe 
care el, Mosca, le simţise pentru trupul fragil şi faţa ei 
delicată. Noaptea, în camera lui, ascultaseră un radio mic, 
lichidaseră o sticlă de lichior de mentă, iar când ea 
încercase să plece, el o ţinuse acolo sub un pretext sau 
altul, până la ora interzicerii circulaţiei, când fusese nevoită 
să rămână. Nu-l lăsase toată seara s-o sărute. 

S-a dezbrăcat singură sub cuvertură. După ce şi-a fumat 
ultima ţigară şi a sorbit ultima înghiţitură de lichior, el a 
venit lângă dânsa. În pat, ea i s-a dăruit cu o intensitate a 
pasiunii care l-a surprins şi l-a încântat. Câteva luni mai 


RE ip SE 


târziu, ea i-a mărturisit că nu mai fusese cu un bărbat de 
aproape un an. El râsese şi ea conchisese, cu un zâmbet 
trist: 

— Dacă un bărbat mărturiseşte aşa ceva, toată lumea îl 
compătimeşte; dacă o face o femeie, toţi râd de ea. 

El o înţelesese însă, în acea primă noapte, şi a mai 
înţeles şi altceva. Anume că ei îi fusese frică de el, marele 
inamic, dar că muzica dulce a radioului, lichiorul, 
preţioasele şi calmantele ţigări, sandvişurile savuroase 
cumpărate de el de la popotă... toate aceste lucruri de lux 
de care ea nu se mai bucurase de atâta vreme se 
combinaseră cu dorinţa ei sexuală şi atunci acceptase jocul, 
întârziind până când îşi dăduseră amândoi seama că e prea 
târziu ca ea să mai plece. Totul fusese mai presus de voinţa 
lor, dar asta nu le împiedicase plăcerea, pentru că fizic se 
potriveau, aşa că noaptea aceea devenise un lung tunel al 
plăcerii. A doua zi, în dimineaţa ceţoasă, înainte de ivirea 
zorilor, pe când ea mai dormea încă, el îşi aprinsese o 
ţigară şi-şi zisese: „N-am voie să-mi pierd controlul”, 
gândindu-se cu milă, dragoste şi ruşine la faptul că dorise 
să-i pedepsească corpul fragil şi întâlnise o putere 
neaşteptată. 


Hella s-a deşteptat mai târziu, înspăimântată. O clipă nu 
şi-a amintit unde se afla, apoi se simţi ruşinată că se 
predase aşa de uşor şi de neglijent, mai ales că el era un 
inamic. Picioarele ei însă, împletite cu cele ale lui Mosca în 
patul îngust, îi dădură în întregul corp o senzaţie de caldă 
senzualitate. Se ridică într-un cot ca să-i privească faţa şi-şi 
dădu seama, stânjenită, că nu reţinuse clar figura lui, că nu 
ştia exact cum arată. 

Gura inamicului era subţire, de-a dreptul ascetică. Faţa îi 
era ascuţită şi puternică. Somnul n-o relaxa deloc. Avea un 
fel de a dormi cu corpul rigid, atât de tăcut, de-abia 
respirând, încât ea se întrebă dacă nu cumva trişa, 
urmărind-o cum îl studiază. 

Hella se dădu jos din pat cât putu de discret şi se 
îmbrăcă, îi era foame. Văzu ţigările lui pe masă, luă una şi o 


aprinse. Avea un gust excelent. Privi pe fereastră şi, 
neauzind niciun zgomot pe stradă, îşi dădu seama că era 
foarte devreme. Ar fi vrut să plece, dar spera ca el să mai 
aibă prin cameră un rest de mâncare pe care să i-l ofere 
când se va trezi, dacă se va trezi. Se gândi cu amărăciune, 
dar şi cu plăcere, că-şi câştigase cinstit acel blid cu linte. 

Se uită înapoi spre pat şi fu uluită să descopere că ochii 
americanului erau deschişi şi o studiau în tăcere. Se ridică 
brusc în picioare, simțindu-se în mod ridicol sfioasă, şi îşi 
întinse mâna ca să-si ia rămas bun. El râse, se întinse după 
ea şi o trase spre pat. Îi vorbi, ironic, în engleză: 

— Suntem prieteni prea buni pentru aşa ceva. 

Ea nu înţelese, dar simţi instinctiv că el se distra pe 
seama ei, aşa că se supără. Spuse în germană: 

— Trebuie să plec. 

Nu-i dădu drumul mâinii. 

— Ţigară, porunci Mosca. 

Îi aprinse una. El se ridică în capul oaselor ca să o 
fumeze. Pătura căzuse de pe el şi ea îi văzu cicatricea albă 
ce pleca de la pubis şi i se oprea pe piept. Il întrebă în 
germană: 

— Războiul? 

El râse şi arătă cu degetul spre ea, exclamând: 

— Tu. 

O clipă, Hella crezu că o acuză direct, aşa că îşi întoarse 
faţa ca să n-o mai poată vedea. 

El îşi încercă germana stâlcită: 

— Ţi-e foame? 

Ea încuviinţă. Atunci, el sări, gol, din pat. Cu o sfiiciune 
care i se păru lui Mosca foarte amuzantă, ea se feri să-l 
privească, cât timp se îmbrăcă. 

Gata de plecare, o sărută cu gingăşie şi-i spuse în 
germană: 

— Întoarce-te în pat. 

Hella nu dădu niciun semn c-ar fi înţeles, dar Mosca ştia 
că pricepuse; numai că, din cine ştie ce motiv, nu avea de 
gând să i se supună. Ridică din umeri şi plecă, alergând pe 
scări. Urcă în maşină şi se îndreptă spre popotă, de unde 


SER = pa 


luă un bidonaş cu cafea şi câteva sandvişuri cu omletă. 
Când se întoarse în cameră, o găsise lângă fereastră, 
îmbrăcată. li dădu pachetul cu mâncare şi băură cafeaua. 
Ea îi întinse un sandviş, dar el clătină negativ din cap. 
Observă amuzat că, după o scurtă ezitare, ea nu i-l mai 
oferi a doua oară. 

— Vii şi diseară? întrebă Mosca în germană. 

Ea făcu semn că nu. Se uitară unul la celălalt. Pe faţa lui 
nu se vedea nicio urmă de emoție. Ea simţi că întrebarea 
nu se va mai repeta, că el era gata să şi-o şteargă din 
minte şi din suflet, să uite cu totul noaptea petrecută 
împreună. Pentru că-i zgândărise vanitatea şi pentru că el 
se dovedise un amant atent, ea spuse zâmbind: 

— Mâine. 

Luă o ultimă gură de cafea, se aplecă să-l sărute şi ieşi. 

li povestise mai târziu tot ce simţise atunci. Să fi trecut 
trei, patru luni? Fusese o lungă perioadă de mulţumire, 
tihnă, plăcere fizică şi confort. Şi într-o zi, când întră în 
casă, o găsi în postura clasică a soţiei, luptându-se cu o 
grămadă imensă şi încâlcită de ciorapi. 

— Ah, rosti el în germană, iată şi buna noastră Hausfrau. 

Hella zâmbi timid şi-l privi ca şi cum ar fi încercat să-i 
pătrundă gândurile, să-şi dea seama ce impresie îi făcuse. 
Acesta a fost începutul campaniei ei pentru a-l determina 
să-şi dorească să rămână lângă ea, să rămână în ţara 
inamicului împreună cu dânsa, care era şi ea un inamic. 
Deşi el îi înţelesese manevra, nu s-a simţit agresat. 

Urmă, mai târziu, bine cunoscutul asalt frontal, dat cu 
arma mortală a gravidităţii, dar el nu simţi nici milă şi nici 
dispreţ, ci numai iritare. 

— Descotoroseşte-te de el, o povăţui Mosca. Mergem la 
un doctor bun. 

— Nu. Vreau să-l las. 

Mosca ridică din umeri. 

— Eu mă duc acasă şi nimic nu mă poate opri. 

— Bine. 

N-a făcut nicio scenă şi nu l-a implorat să rămână. | s-a 
devotat în continuare, din tot sufletul, până când, într-o zi, 


el nu se putu abţine să nu promită, deşi era conştient că 
spune o minciună: 

— O să mă întorc. 

Ea l-a privit intens, ştiind că el minţea, iar el văzu că ea 
îşi dăduse seama de asta. Asta a fost greşeala şi începutul 
tuturor celor ce au urmat. După aceea, el a continuat să 
repete minciuna, uneori cu o fervoare fanatică, astfel încât, 
în final, ajunseseră amândoi s-o creadă. In ce o privea, ea 
credea în această minciună cu acea încăpățânare 
înnăscută, care îi era caracteristică. 

În ultima zi, el intră în camera lui şi văzu că ea îi 
pregătise deja bagajul, care fusese pus în picioare lângă 
fereastră ca un manechin verde bine umplut. Era după- 
amiază şi lumina palidă a soarelui de octombrie umplea 
camera. Camionul pentru aeroport urma să plece seara. El 
drămui în minte timpul pe care îl mai avea de petrecut cu 
ea şi-i propuse: 

— Hai să facem o plimbare. 

Ea se opuse. Îl trase lângă ea şi-l dezbrăcă, apoi se 
dezbrăcă pe sine. Mosca îi văzu umflătura uşoară a 
pântecului, care trăda prezenţa copilului. Nu simţea nicio 
dorinţă de a face dragoste, dar se forţă până ce simţi 
nevoia s-o facă. 

Fu surprins de pasiunea ei flămândă. Când se făcu ora 
cinei, se îmbrăcă şi o ajută şi pe ea să facă la fel. 

— Vreau să pleci acum, îi spuse. Nu vreau să mai aştepţi 
venirea camionului. 

— Bine, se supuse ea. 

Îşi strânse lucrurile într-o legăturică pe care şi-o puse în 
geamantan. Înainte de a pleca, el îi dădu toate ţigările şi 
toţi banii nemţeşti pe care îi avea. Părăsiră imobilul 
împreună, în stradă el îi spuse: 

— La revedere. 

O sărută. Văzu că ea nu-i în stare să scoată nicio vorbă şi 
că lacrimi îi curgeau şiroaie pe faţă. Fata se răsuci scurt pe 
călcâie şi o porni grăbită în josul străzii, către Am Wald 
Strasse, neobservând nimic în jurul ei. Nu se întorsese ca 
să-l mai vadă încă o dată. 


O urmări cu privirea până ce o pierdu din ochi. Credea că 
e ultima oară când o mai vedea şi simţea o vagă uşurare că 
totul se terminase aşa uşor, fără prea multă tevatură. Işi 
aminti însă vorbele pe care i le spusese ea cu câteva nopţi 
în urmă şi care nu puteau fi puse la îndoială: 

— Nu-ţi face griji pentru mine sau pentru copil. Să nu te 
simţi vinovat. Dacă n-o să te mai întorci, copilul mă va face 
fericită şi îmi va aduce mereu aminte de cât de bine a fost 
împreună. Încă un lucru: să nu te întorci pentru mine dacă 
n-o să ai chef. 

Atunci se simţise ultragiat de noblețea falsă a discursului 
ei, dar ea continuase: 

— O să te aştept un an, poate doi. O să fiu fericită chiar 
dacă nu mai vii. O să-mi găsesc un alt bărbat şi o să-mi 
refac viaţa, căci aşa sunt oamenii. Să ştii că nu mi-e frică să 
las acest copil şi nici să am singură grijă de el. Inţelegi că 
nu mi-e frică? 

El înţelesese. Pricepuse că nu-i era frică de durerea sau 
amărăciunea pe care el i le provocase şi nici de cruzimea şi 
lipsa de sensibilitate care deveniseră parte a fiinţei lui. 
Invidia însă, ceea ce ea nu înţelesese, şi anume că reuşise 
să nu se teamă de propria ei fiinţă, că izbutise să se împace 
cu duritatea şi nebunia lumii din jurul ei şi că îşi păstrase 
credinţa în darul iubirii, simțind mai multă amărăciune 
pentru el decât pentru sine. 


Prin faţa ochilor i se clătina un zid verde-maroniu, 
împiedicându-i vederea. La distanţă, în faţă, de o parte a 
avionului, erau grupuri de clădiri şi mici punctuleţe - de 
fapt, oameni. Avionul se redresă şi Mosca văzu liniile drepte 
ale aerodromului, micul grup de construcţii ce adăposteau 
hangarele şi imobilul alungit şi nu prea înalt al 
administraţiei licărind alb în lumina soarelui. Observă în 
depărtare conturul sinuos al puţinelor clădiri înalte rămase 
intacte în Bremen. Simţi impactul lin şi ezitant al roţilor cu 
solul. Se trezi că-l inundă o dorinţă cumplită de a ieşi din 
aparatul de zbor şi de a descoperi că Hella îl aşteaptă. Când 
ajunse la ieşirea din avion era convins că o va găsi acolo. 


Eey IS 


Capitolul 3 


Mosca dădu unui hamal neamt bagajele. ÎI văzu pe Eddie 
Cassin venind spre el pe pistă ca să-l întâmpine. lşi 
strânseră mâinile. Eddie îl salută cu vocea joasă şi 
modelată cu grijă, vibrând de sinceritate, pe care o folosea 
când se simţea nelalocul lui: 

— Mă bucur că te revăd, Walter. 

— Mulţumesc că mi-ai aranjat slujba şi hârtiile ca să pot 
veni aici. 

— Pentru nimic. Merită să am lângă mine pe cineva din 
vechea gaşcă. Am avut parte de câteva momente bune 
împreună, Walter. 

Apucă unul din geamantanele lui Mosca. El luă cealaltă 
valiză şi rucsacul şi porniră spre capătul pistei. 

— Mergem la biroul meu să bem ceva şi să te întâlneşti 
cu câţiva tipi, îl informă Eddie Cassin. 

Cu braţul liber îl luă pe Mosca pe după umeri şi spuse cu 
cea mai naturală voce: 

— Măi, ticălos bătrân, ştii că mă bucur din inimă că te 
văd? 

Mosca avu sentimentul, pe care nu-l avusese la sosirea 
acasă, de a fi ajuns acolo unde trebuia. 

Trecură pe lângă un gard de sârmă până ajunseră la o 
clădire mică din cărămidă, ce se afla la distanță faţă de 
celelalte instalaţii ale bazei. 

— Aici eu sunt stăpân, se mândri Eddie. Oficiul pentru 
Personal Civil. Eu sunt adjunctul şefului, un ofiţer care-şi 
petrece tot timpul zburând. Pentru cinci sute de vărzari 
autohtoni, din care o sută cincizeci sunt femei, eu sunt 
Dumnezeu. Ce zici de viaţa asta, Walter? 

Imobilul avea un singur etaj. Pe lângă biroul şefului exista 
o anticameră imensă plină cu funcţionari nemți, care se 
foiau de colo-colo, şi cu o ceată răbdătoare de alţi nemți 
care aşteptau să fie intervievaţi pentru diferite slujbe; 
mecanici la atelierele de maşini, ajutoare de bucătar la 


— 38 — 


popotă, curieri. Erau acolo, de-a valma, bărbaţi cu un 
aspect fioros, femei în vârstă, tineri şi multe fete, unele 
dintre ele chiar foarte drăguţe. Când trecu Eddie, toţi se 
întoarseră spre el. 

Deschise uşa biroului său şi-l invită pe Mosca. Înăuntru se 
aflau două birouri, aşezate faţă în faţă, astfel ca ocupanţii 
lor să se poată privi. Unul din ele n-avea nimic altceva pe el 
decât o plăcuţă cu litere verzi şi albe, pe care se putea citi 
„Lt. A. Forte, C.P.O”, şi un mic teanc de hârtii ce îşi 
aşteptau rândul la semnat. Pe celălalt birou se odihneau 
două coşuri duble care debordau de hârtii. Exista şi aici o 
plăcuţă, aproape înecată de alte hârtii, împrăştiate peste 
tot, pe care se desluşeau cuvintele: „Dl. E. Cassin, Adj. 
C.P.O”. Intr-un colţ al camerei era un alt birou, în spatele 
căruia o fată înaltă şi îngrozitor de urâtă bătea la maşină. 
Ea se întrerupse din lucru pentru a-i spune: 

— Bună ziua, domnule Cassin. A telefonat colonelul şi mi- 
a transmis că vrea să-l sunaţi când vă întoarceţi. 

Eddie îi făcu cu ochiul lui Mosca şi luă telefonul. În timp 
ce el vorbea, Mosca îşi aprinse o ţigară şi încercă să se 
relaxeze. Se forţă să nu se gândească la Hella şi-l privi pe 
Eddie. „Nu s-a schimbat”, îşi zise. Acelaşi păr grizonat şi 
ondulat care-i încadra trăsăturile delicate, dar puternice, 
ale feţei. Gura îi era senzuală ca a unei femei, dar nasul era 
lung şi imperial, iar bărbia exprima hotărâre. Avea ochii 
languroşi, iar griul părului bogat părea că i s-a întipărit şi pe 
pielea feţei. Totuşi expresia generală era plină de tinereţe, 
de căldură sinceră ce mergea până la naivitate. Mosca ştia 
însă că, la beţie, acea gură senzuală, fin desenată, i se 
schimonosea într-o linie urâtă şi toată faţa îi devenea 
cenuşie, bătrână şi alterată. Deoarece viciul nu era susţinut 
de forţă şi pentru că bărbaţii îşi băteau joc de el, aşa cum 
făcuse adeseori şi Mosca, toate cuvintele şi acţiunile 
izvorâte din depravare se revărsau asupra femeii care îl 
însoțea sau asupra amantei de ocazie. Mosca îşi formase 
deja părerea lui despre Eddie Cassin. Îl considera un individ 
mârşav cu femeile şi un beţiv înrăit, dar şi un tip cu suflet, 
care şi-ar fi dat şi cămaşa pentru un prieten. Fusese 


suficient de isteţ să nu se dea la Hella. Mosca simţi nevoia 
să-l întrebe dacă o mai văzuse sau dacă mai ştia ceva de 
soarta ei, dar nu se putu hotărî s-o facă. 

Eddie închise telefonul şi trase unul din sertarele biroului. 
Scoase dinăuntru o sticlă de gin şi o cutie cu suc de 
grepffuit. Se întoarse spre dactilografă şi-i spuse: 

— Ingeborg, du-te şi spală paharele. 

Ea luă câteva pahare, foste borcane de brânză cu 
smântână, şi ieşi din birou. Eddie se îndreptă spre o uşă ce 
dădea într-un birou mai mic din spatele lor. 

— Vino-ncoace, Walter, vreau să-ţi prezint nişte prieteni. 

În încăperea alăturată, la un birou, stătea un individ 
scund, gras, cu o faţă buhăită, care îşi pusese un picior pe 
bara unui scaun şi care şedea aplecat în faţă astfel încât 
burdihanul i se revărsa peste coapse. Ţinea într-o mână un 
Fragebogen, un chestionar, şi-l studia. In faţa lui, în poziţie 
de drepţi, se afla un neamt scund şi îndesat ce-şi ţinea sub 
braţ inevitabila bonetă verde-gri a Wehrmachtului. In 
cameră, lângă fereastră, se mai afla un civil american 
deşirat. Faţa prelungă, bărbia pătrată şi gura mică îl trădau 
ca făcând parte din casta fermierilor, cu aerul lor plin de 
sine. 

Eddie i se adresă burduhănosului: 

— Wolf, el e un vechi amic de-al meu, Walter Mosca. 
Walter, Wolf este omul nostru însărcinat cu securitatea. El îi 
verifică pe vărzari, înainte de a căpăta o slujbă aici, la bază. 

După aceste prezentări, Eddie continuă: 

— Tipul de lângă fereastră e Gordon Middleton. N-avea 
nicio misiune precisă, aşa că a fost detaşat să dea o mână 
de ajutor pe aici. Colonelul încearcă să se descotorosească 
de el şi de-asta n-are nimic special de făcut. 

Middleton nu se obosi să se scoale de pe scaun pentru a-i 
strânge mâna lui Mosca, aşa că acesta dădu doar din cap, 
iar celălalt flutură din mâna lui lungă, ca a unei sperietoare 
de ciori, în chip de răspuns. 

Wolf îi arătă neamţului cu degetul să aştepte afară. 
Acesta îşi pocni călcâiele, se înclină scurt şi părăsi în grabă 
camera. Wolf râse, aruncă chestionarul pe birou cu un gest 


= 40 


de dispreţ şi exclamă: 

— N-a fost niciodată membru de partid, n-a făcut parte 
din S.A. Şi nici din Hitlerjugend. Doamne, mor să întâlnesc 
un nazist. 

Izbucniră cu toţii în râs. Eddie clătină, meditativ, din cap: 

— Toţi spun acelaşi lucru. Walter e un tip pe gustul tău, 
Wolf. S-a dovedit neîndurător cu vărzarii când am lucrat 
împreună la Guvernământul Militar. 

— Zău? 

Wolf îşi ridică o sprânceană stufoasă. 

— Eh, ăsta e singurul mod în care trebuie să te porţi cu 
ei. 

— Mda, îl aprobă Eddie, am avut necazuri mari acolo, 
împuţiţii livrau cărbune către toate instalaţiile germane, dar 
când sosea momentul să livreze şi taberelor de refugiaţi 
evrei din Grohn, sâmbăta, fie că li se stricau camioanele, fie 
că gestionarul spunea că n-a mai rămas cărbune. Băiatul 
ăsta a rezolvat problema. 

— Ei, mi-ar plăcea să aud cum, se arătă interesat Wolf. 

Avea o voce subţire, dizgraţioasă, şi un fel libidinos de a 
vorbi. În plus, mai avea şi ticul de a da mereu din cap ca să- 
şi asigure interlocutorul că-l înţelege perfect. 

Ingeborg intră cu paharele, sticla şi cutia cu suc. Eddie 
prepară patru pahare de băutură, dar unul fără gin, pe care 
i-l dădu lui Gordon Middleton, explicând: 

— E singurul individ din forţa de ocupaţie care nu joacă 
cărţi, nu bea şi nu aleargă după fuste. Asta-i motivul pentru 
care colonelul vrea să scape de el. Le face vărzarilor o 
impresie proastă despre noi. 

— Să auzim povestea, i-o reteză Gordon. 

Protestul fusese făcut cu o voce joasă şi tărăgănată, pe 
un ton care arăta însă blândeţe şi răbdare. 

— Ei bine, începu Eddie, s-a întâmplat că Mosca trebuia 
să facă în fiecare sâmbătă acel drum idiot până în tabără 
pentru a se asigura că ajunge cărbunele la destinaţie. Intr-o 
sâmbătă, juca o partidă îndrăcită de cărţi şi i-a lăsat pe 
şoferii de pe camioane de capul lor. N-a ajuns nicio fărâmă 
de cărbune. A văzut negru în faţa ochilor. N-am să uit asta 


ERY în NE 


niciodată. L-am dus cu maşina până la locul în care 
fuseseră oprite camioanele şi acolo el le-a ţinut şoferilor un 
mic „discurs”. 

Mosca se sprijini de birou, îşi aprinse o ţigară şi trase 
nervos din ea. Îşi aduse aminte de incident şi îşi dădu 
seama, ce poveste va scoate Eddie din el. Îl va caracteriza 
ca pe un individ nemilos, dar realitatea fusese alta. Le 
spusese şoferilor că, dacă nu doreau să se urce iar la volan, 
va avea el grijă să fie daţi afară fără preaviz. Dacă voiau să- 
şi păstreze slujba, singurul lucru pe care îl mai puteau face 
era să transporte cărbunele până la tabără, chiar dacă asta 
însemna să-l care în spate. Unul dintre şoferi nu-şi 
abandonase poziţia, aşa că îi notase numele într-un 
carneţel şi împărţise ţigări celorlalţi. Acum însă, Eddie 
povestea de parcă ar fi scos tot untul din ei. 

Eddie continuă: 

— S-a dus apoi la casa administratorului de la depozitul 
de cărbune şi a avut cu el o mică discuţie în engleză, pe 
care am înţeles-o şi eu. Măgarul făcuse pe el de frică până 
să termine Walter. După aia s-a pus pe treabă chiar din 
după-amiaza aceea şi cărbunele a ajuns la destinaţie. Asta 
zic şi eu eficienţă! 

Eddie dădu afirmativ din cap. 

Wolf continua să dea din cap în sus şi în jos în semn că 
înţelesese şi aproba. 

— De genul ăsta de oameni avem nevoie pe aici, rosti el. 
Ticăloşii ăştia n-ascultă decât de pistol. 

— Nu mai poţi face aşa ceva acum, îl temperă Eddie. 

— Mda, acum îi învăţăm pe vărzari democraţia, observă 
Wolf cu o strâmbătură ce-i făcu pe Mosca şi pe Eddie să 
râdă, iar pe Middleton să zâmbească. 

Îşi terminară băutura. Eddie se ridică să se uite mai bine 
la o femeie care trecea prin dreptul lor în drumul ei spre 
poarta de ieşire. 

— Mai sunt şi câteva puicuţe bune pe aici, observă el. Nu 
v-ar plăcea s-o călăriţi p-asta? 

— Asta e o întrebare bună de chestionar, remarcă Wolf. 

Fu pe punctul de a mai adăuga ceva, dar în acea clipă 


MERE ip e 


uşa dinspre coridor fu izbită de perete şi în cameră intră, 
împins de la spate, un puşti înalt şi blond. Avea cătuşe la 
mâini şi plângea. Îndărătul lui se puteau vedea doi indivizi 
scunzi în costume de pânză de culoare închisă. Unul dintre 
ei făcu un pas înainte şi dădu raportul: 

— Herr Dolman, am pus mâna pe individul care a furat 
săpunul. 

Wolf izbucni într-un hohot de râs. 

— Celebrul hoţ de săpun, repetă el pentru Eddie şi 
Mosca. Ne lipseau o groază de calupuri de săpun oferite de 
Crucea Roşie copiilor germani. Domnii aceştia sunt 
detectivi din oraş. 

Băiatului îi fură desfăcute cătuşele. Unul dintre detectivi 
îşi plasă arătătorul sub nasul lui, cu un gest aproape patern, 
şi spuse: 

— Fără şmecherii tâmpite, da? 

Puştiul dădu afirmativ din cap. 

— Lasă-i cătuşele! porunci aspru Wolf. 

Detectivul se dete înapoi. 

Wolf se apropie de băiat şi-i ridică capul cu mâna. 

— Ştiai că săpunul era destinat copiilor germani? 

Puştiul lăsă capul să-i cadă la loc şi nu răspunse. 

— Munceai aici şi ţi s-a acordat încredere. N-o să mai 
lucrezi niciodată pentru americani. Oricum, dacă semnezi o 
declaraţie prin care îţi mărturiseşti vina, n-o să te trimitem 
în faţa justiţiei. Te învoieşti? 

Băiatul încuviinţă tăcut. 

— Ingeborg! strigă Wolf. 

Dactilografa apăru de îndată. Wolf făcu semn cu capul 
celor doi bărbaţi. 

— Duceţi-l în celălalt birou, fata ştie ce are de făcut. 

Se întoarse spre Mosca şi spre Eddie. 

— Un fleac, le zise el şi le zâmbi prietenos. Un fleac care 
ne scuteşte pe toţi de încurcături, iar puştiul nu-şi ia decât 
porţia lui de şase luni. 

Mosca interveni, deşi nu-i păsa prea mult de soarta 
băiatului: 

— La naiba, doar ai promis că îi dai drumul. 


DENS, ke 


Wolf dădu din umeri. 

— Corect, dar altfel îl înhaţă copoii germani pentru 
comerţ la negru. Şeful poliţiei din Bremen mi-e bun prieten 
şi cooperăm. 

— Justiţia la lucru, murmură Eddie. Şi ce dacă puştiul a 
furat nişte săpun? Fă-l scăpat! 

Wolf rosti iute: 

— Nu pot s-o fac. Ne-ar fura ca pe chiori dup'aia. 

Işi puse cascheta. 

— Ei bine, mă aşteaptă o noapte plină. Trebuie să 
organizăm o percheziţie asupra tuturor muncitorilor de la 
bucătărie înainte ca ei să plece acasă. Şi mai e ceva. Le 
zâmbi parşiv. Am primit o polițistă de la poliţia din Bremen 
pentru a inspecta muncitoarele şi de fiecare dată ies la 
iveală câte o pereche de mănuşi din cauciuc furate sau 
câte un calup de săpun pentru soldaţi. Ar trebui să vedeţi 
unde ascund femeile alea câte un pachet de unt. Pfui! 
Scuipă şi încheie: Sper să n-ajung niciodată să-mi fie chiar 
aşa de foame. 

După ce Wolf plecă, Gordon Middleton se ridică în 
picioare şi spuse, cu vocea sa joasă, doar atât: 

— Colonelul îl place. 

li zâmbi lui Mosca ca şi cum această stare de lucruri îl 
amuza şi nu-i provoca niciun resentiment. Înainte de a ieşi 
şi el din birou, i se adresă lui Eddie: 

— Sper să prind un autobuz mai devreme. 

Se întoarse spre Mosca şi-şi luă la revedere de la el, 
simplu şi prietenos: 

— Ne mai vedem, Walter. 

Ziua de lucru luase sfârşit. Mosca îi văzu, prin fereastră, 
pe muncitorii nemți bulucindu-se la poarta de ieşire, 
aşteptând să fie inspectaţi şi verificaţi de poliţia militară 
înainte de a părăsi baza aeriană. Eddie se postă lângă 
fereastră. 

— Bănuiesc că vrei să-ţi cauţi fata prin oraş, zise el şi 
zâmbi cu o dulceaţă feminină şi o ezitare a buzelor tipică 
sexului slab. De fapt, ăsta-i motivul pentru care am alergat 
peste tot ca să-ţi găsesc o slujbă aici după ce mi-ai scris. 


— 44 — 


Mi-am imaginat că de vină e fata. Am greşit? 

— Nu ştiu, răspunse Mosca. Cred că, în bună măsură, ai 
dreptate. 

— Vrei să rezolvăm mai întâi problema cazării tale în 
oraş? Sau te duci s-o vezi chiar acum? 

— Hai să terminăm cu cazarea mai întâi. 

Eddie râse din inimă. 

— Dacă te duci acum, o prinzi acasă. Până ce se 
aranjează cu cazarea, durează şi nu vei ajunge la dânsa 
mai devreme de ora opt. E posibil ca ea să iasă în oraş 
până atunci. 

Observă reacţia celuilalt cu atenţie. 

— Ghinionul meu, se mulţumi acesta să replice. 

Apucară fiecare câte un geamantan, ieşiră din clădire şi 
se îndreptară spre locul în care Eddie îşi parcase jeepul. 
Înainte de a porni motorul, se întoarse spre Mosca: 

— Ştiu că n-o să întrebi, dar eu ţin să te informez. N-am 
văzut-o niciodată cu vreun ofiţer sau dând târcoale 
cluburilor militare. Nici la braţul vreunui civil. De fapt, n-am 
văzut-o niciodată. 

Făcu o pauză lungă şi adăugă viclean: 

— Şi n-am crezut că ţi-ar fi plăcut să-i port eu de grijă. 


— 45 — 


Capitolul 4 


După ce trecură prin Neustadt şi traversară podul, 
pătrunseră în oraşul propriu-zis. Mosca zări primul reper de 
care îşi amintea. Era un turn cu o clopotniţă, cu corpul ca o 
faţă umană roasă de boală, o biată construcţie de pietre 
tencuite ce susțineau o turlă înălţată spre cer. Depăşiră 
sediul masiv al poliţiei, ce-şi expunea încă privirii 
trecătorilor cicatricele albe lăsate de explozie pe zidurile de 
un verde închis. O luară pe Schwachhauser Heer Strasse, 
către celălalt capăt la Bremenului, unde fuseseră suburbiile 
elegante ale oraşului şi ale cărui case, rămase aproape 
neatinse, serveau acum drept încartiruiţi şi locuinţe pentru 
forţele de ocupaţie. 

Mosca medită la omul de lângă dânsul. Eddie Cassin nu 
era un romantic. Din câte ştia el, tipul era chiar opusul 
acestui gen. Îşi aminti că, pe timpul cât fuseseră soldaţi, 
Eddie descoperise în oraş o belgiancă foarte tânără şi 
extrem de bine dezvoltată, drăguță ca o păpuşă. O 
instalase într-o cameră mică, fără ferestre, şi dăduse o 
petrecere. Fata le făcuse pe plac la treizeci de soldaţi şi nu 
ieşise din cameră trei zile. Bărbaţii jucau cărţi în 
anticameră, o bucătărie, aşteptând să le vină rândul. Fata 
era atât de drăgălaşă şi de înzestrată încât toţi o răsfăţau 
aşa cum îşi răsfaţă soţii nevestele însărcinate. Făceau cu 
rândul în a-i prepara tava cu micul dejun compus din ouă, 
şuncă şi muşchiuleţ. De la cantină aduceau pachete cu 
mâncare pentru prânzul şi pentru cina ei. Ea râdea şi se 
distra grozav, aşa cum stătea goală, în pat, şi mânca de pe 
tavă. La orice oră a zilei era cineva în camera ei şi ea părea 
că are o afecţiune deosebită pentru fiecare. Avea o singură 
pretenţie. În fiecare zi, Eddie trebuia să stea cu ea mai mult 
de o oră. Ea îi spunea întotdeauna: „Tăticule”. 

— Pur şi simplu, era prea drăguță ca s-o păstrez numai 
pentru mine, explicase Eddie. 

Dar Mosca avea să-şi amintească mereu nota de 


dr 


satisfacţie crudă din vocea lui. 

Cotiră din Kurfursten Allee în Metzer Strasse, o arteră 
umbroasă după-amiaza datorită şirurilor de arbori mari şi 
stufoşi. Eddie parcă maşina în faţa unui imobil de patru 
etaje, cu un aspect de clădire nouă şi o mică pajişte în faţă. 
Il informă pe Mosca pe un ton şmecheresc: 

— Asta-i cel mai bun cantonament de burlaci pentru 
americanii din Bremen. 

Soarele de vară colora cărămizile casei în roşu aprins. 
Mosca îşi luă tot bagajul şi-l urmă pe Eddie spre clădire. 
Fură întâmpinați la uşă de administratoarea germană a 
blocului. 

— Dumneaei este Frau Meyer, spuse Eddie şi-şi petrecu 
braţul pe după mijlocul gazdei. 

Frau Meyer era o femeie de aproximativ patruzeci de ani, 
cu părul blond deschis, aproape platinat. Avea o siluetă 
splendidă, modelată în anii ei de serviciu ca profesoară de 
înot la Bunddeutscher Mădel. Faţa avea un aer prietenos, 
dar oarecum vulgar, accentuat de dinţii albi, mari şi 
proeminenţi. 

Mosca salută din cap, iar ea spuse: 

— Sunt încântată să vă cunosc, domnule Mosca. Eddie 
mi-a povestit foarte mult despre dumneavoastră. 

Urcară scările până la etajul trei, unde Frau Meyer 
descuie uşa uneia din camere şi-i dădu cheia lui Mosca. 
Incăperea era mare. Intr-un colţ era un pat îngust, iar în 
altul un dulap de haine imens, alb. Două ferestre largi lăsau 
să intre în cameră ultimele raze ale soarelui muribund. 
Restul odăii era gol. 

Mosca îşi aşeză bagajul pe podea. Eddie se trânti în pat şi 
i se adresă administratoarei: 

— Cheamă-l pe Yergen! 

Frau Meyer răspunse: 

— O să aduc eu cearşafurile şi păturile. 

O auziră, câteva clipe mai târziu, cum urcă scările. 

— N-arată prea bine, observă Mosca, uitându-se prin 
cameră. 

Eddie zâmbi. 


PI? lu Oe 


— Avem un magician în casă. Tipul ăsta, Yergen. El se 
pricepe să le aranjeze pe toate. 

Cât timp aşteptară, Eddie îi descrise cantonamentul. Frau 
Meyer era o bună administratoare. Avea grijă să fie 
întotdeauna apă caldă, cele opt cameriste să-şi facă treaba 
cum trebuie şi lenjeria să fie perfect curată. Frau Meyer 
locuia în două camere, confortabil mobilate, la mansardă. 

— Îmi petrec majoritatea timpului acolo, continuă el, dar 
cred că ea îşi face de cap şi cu Yergen. Camera mea e la 
etajul de dedesubt, aşa că, slavă Domnului, n-o să ne 
călcăm pe picioare. 

Devenind din ce în ce mai nerăbdător, pe măsură ce 
asfinţitul lăsa loc umbrelor serii, Mosca îl asculta pe Eddie 
povestind mai departe despre cantonament ca şi cum ar fi 
fost proprietatea lui. Yergen le devenise indispensabil 
americanilor încartiruiţi în Metzer Strasse. El ştia să 
aranjeze hidroforul astfel încât să poată face baie şi cei 
cazaţi la ultimul etaj. Se pricepea să confecţioneze cutii 
pentru porţelanurile pe care le trimiteau americanii acasă, 
împachetate atât de grijuliu încât, recunoscătoare, rudele 
din America nu se plânseseră niciodată de vreo stricăciune. 
Făceau echipă bună împreună, el cu Frau Meyer. Numai 
Eddie însă era la curent cu faptul că, în timpul zilei, cei doi 
furau cu grijă din camere. Dintr-una luau o pereche de 
indispensabili, din alta o pereche de ciorapi, aici câteva 
prosoape, dincolo câteva batiste. Americanii erau distraţi şi 
nu-şi supravegheau cu atenţie lucrurile personale. De pe 
urma lipsei acestora de atenţie se mai alegeau şi cu câte 
un pachet sau o jumătate de pachet de ţigări. Toată treaba 
era făcută cu maximă discreţie. Nici măcar cameristele nu 
erau în cunoştinţă de cauză, ba, din contră, erau ţinute din 
scurt pentru a nu li se reproşa nimic necinstit. 

— Pentru numele Domnului; ştii că am treabă! exclamă 
Mosca. Adu-i mai repede aici pe vărzarii ăia. 

Eddie se duse până la uşa şi strigă: 

— Hei, Meyer, mişcă-te mai repede! 

Se întoarse spre Mosca şi-i spuse şugubăţ; _ 

— Probabil că a tras o ciocăneală rapidă cu Yergen. Il 


— 48 — 


iubeşte. 

O auziră imediat cum coboară pe scări. 

Intră în încăpere cu un braţ încărcat de aşternuturi. În 
spatele ei venea Yergen, cu un ciocan în mână şi cu câteva 
cuie între buze. Era un neamţ de vârstă medie, scund, 
slăbuţ, dar viguros, îmbrăcat cu un sveter şi o cămaşă kaki 
a armatei americane. Avea un aer de competenţă tăcută şi 
de demnitate care ar fi inspirat oricui încredere dacă n-ar fi 
existat pungile şi încreţiturile de sub ochi, care îi dădeau un 
aspect de viclenie. 

Le strânse mâinile lui Eddie şi lui Mosca. Acesta din urmă 
făcuse gestul din politeţe. Ocupaţia îi făcuse pe nemți mai 
prietenoşi, gândi el. 

— Eu sunt „băiatul bun la toate” pe aici, spuse Yergen. 

Rostise cuvintele cu o plăcere afectată. 

— Când vreţi să vă aranjaţi ceva, e suficient să mă 
chemaţi. 

— O să am nevoie de un pat mai mare, începu Mosca. 
Apoi de ceva mobilă, un radio şi alte câteva chestii la care o 
să mă gândesc mai târziu. 

Yergen îşi descheie buzunarul de la cămaşă şi scoase un 
creion. 

— Bineînţeles că aceste camere sunt mobilate prost, rosti 
el ager. Regulamentele. Dar eu am ajutat şi alţi camarazi 
de-ai dumneavoastră. Radioul să fie mare sau mic? 

— Cât mă costă? întrebă Mosca. 

— Intre cinci şi zece cartuşe. 

— Bani, i-o întoarse Mosca. N-am ţigări. 

— Dolari americani sau bancnote de ocupaţie? 

— Ordine de emisie. 

— Vă spun eu, cred că aveţi nevoie aici de un radio, 
câteva veioze, patru sau cinci scaune, o canapea şi un pat 
mare. O să vă fac eu rost de toate astea şi discutăm preţul 
mai târziu. Dacă n-aveţi ţigări acum, o să aştept. Eu sunt 
om de afaceri şi ştiu când să lucrez pe credit. În plus, 
sunteţi prieten cu domnul Cassin. 

— E-n regulă, aprobă Mosca. 

Se dezbrăcă până la brâu şi-şi desfăcu rucsacul pentru a 


== 40 = 


scoate un săpun şi un prosop. 

— lar dacă vreţi pe cineva să vă spele lenjeria, înştiinţaţi- 
mă, interveni Frau Meyer. O să dau instrucţiuni unei 
cameriste. 

Femeia îi zâmbi. Îi plăcea bustul lui lung şi cicatricea 
albă, ornamentală, de pe el, pe care o bănuia că îi coboară 
până sub pântec. 

— Cât mă costă? se interesă Mosca. 

Îşi deschisese unul din geamantane şi scosese afară un 
schimb proaspăt de haine. 

— Oh, vă rog, nu e nevoie de plată. Daţi-mi câteva 
batoane de ciocolată pe săptămână şi o să am eu grijă să 
fie mulţumite cameristele. 

— Bine, bine, spuse Mosca grăbit. 

Se întoarse către Yergen. 

— Vezi dacă poţi aduce mâine marfa. 

După ce nemţii plecară, Eddie clătină trist din cap, cu 
reproş. 

— Vremurile s-au schimbat, Walter. Ocupaţia a intrat într- 
o nouă fază. Îi tratăm cu respect pe cei ca Frau Meyer şi 
Yergen, le strângem mâna şi le oferim întotdeauna o ţigară 
să fumeze cât timp tratăm o afacere cu ei. Ei ne pot face 
multe servicii, Walter. 

— Dă-i dracului! se stropşi Mosca. Unde-i baia? 

Eddie îl conduse la capătul holului. Camera de baie era 
imensă. Avea trei duşuri, o cadă uriaşă, cum Walter nu mai 
văzuse înainte, şi o nişă pentru toaletă lângă care era o 
măsuţă pe care erau aruncate în dezordine reviste şi ziare 
venite din State. 

— Clasa întâi! exclamă, admirativ, Mosca. 

începu să se spele. Eddie se aşeză pe scaunul WC-ului 
pentru a-i ţine companie. 

— Ai de gând să-ţi aduci prietena aici? întrebă el. 

— Dacă o găsesc şi dacă ar vrea să se întoarcă la mine, 
răspunse Mosca. 

— Te duci s-o vezi diseară? 

Mosca se şterse cu prosopul şi-şi fixă o lamă în aparatul 
de ras. 


— Mda, admise el şi se uită înspre fereastra 
întredeschisă. 

Afară se stingeau ultimele raze de lumină ale amurgului. 

— O să încerc diseară. 

Eddie se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Dacă nu ţine, urcă până în camerele lui Frau Meyer 
când te întorci, ca să bei ceva. 

Îl bătu, prieteneşte, pe spate. 

— Dacă îţi iese pasienţa, atunci ne vedem mâine 
dimineaţă la bază. 

Cu aceste cuvinte, ieşi din încăpere şi o porni în lungul 
holului. 

Rămas singur, Mosca simţi o dorinţă incontrolabilă de a 
nu-şi termina bărbieritul, de a se întoarce în cameră ca să 
se culce sau de a se duce sus să-şi petreacă seara bând cot 
la cot cu Eddie. Simţea o ciudată ezitare de a părăsi 
clădirea în care se afla pentru a o căuta pe Hella, la al cărei 
nume se gândea din nou acum, conştient. În loc de toate 
astea, termină să se bărbierească şi-şi aranjă părul. Se 
duse la fereastră şi o deschise larg; afară, strada era 
aproape pustie. Dar mai jos, înspre ruine, văzu o femeie 
îmbrăcată în negru, ca o pată întunecată în lumina ce se 
stingea, rupând smocurile de iarbă care creşteau ici şi colo 
printre dărâmături. Reuşise să strângă deja un braţ. ŞI 
lângă el, aproape chiar sub fereastra de la care privea, 
văzu o familie, soţ, soţie şi doi copii mici, care construiau 
un zid. Băieţii aduceau cu mâinile fragmente de cărămizi 
recuperate din oraşul ruinat, iar bărbatul şi femeia le 
ciopleau şi le frecau până se potriveau în zid. Scheletul 
casei îi încadra, întipărindu-se în mintea lui Mosca. Pieri şi 
ultima sclipire de lumină a zilei, iar acum întreaga stradă şi 
oamenii de pe ea nu erau decât forme întunecate ce se 
mişcau printr-o beznă din ce în ce mai deasă. Mosca se 
întoarse în camera lui. 

Scoase o sticlă din valiză şi trase un gât zdravăn. Se 
îmbrăcă cu atenţie, gândindu-se: „E prima oară când mă va 
vedea fără uniformă”. Îşi puse un costum gri deschis şi o 
cămaşa albă. Lăsă în cameră totul aşa cum era - 


E 


geamantanele deschise, dar nedesfăcute, hainele murdare 
pe podea, trusa de ras aruncată indiferent pe pat. Mai trase 
o duşcă din sticlă, apoi alergă pe scări şi ieşi afară în 
noaptea de vară fierbinte şi densă. 

Se agăţă de un tramvai. Dându-şi imediat seama că este 
american, încasatorul îi ceru o ţigară. Mosca îi dădu una şi 
începu să privească cu atenţie fiecare tramvai care trecea 
în direcţie opusă, gândindu-se că era posibil ca ea să fi 
părăsit deja locuinţa pentru a se duce undeva. Deveni atât 
de încordat şi de nervos încât tresărea adeseori când vedea 
spatele sau profilul vreunei fete ce-i semăna, gândindu-se 
că putea fi chiar ea. 

Când cobori şi o luă pe jos de-a lungul străzii de neuitat 
pentru el, nu-şi aminti cum arăta casa şi începu să verifice 
toate listele de nume afişate pe uşa fiecărui imobil. De 
emoție citi unele greşit, dar, la a doua listă, dădu peste 
numele ei. Ciocăni la uşă, aşteptă câteva minute şi ciocăni 
din nou. 

Uşa se deschise. Recunoscu, în lumina slabă a holului, pe 
bătrâna proprietăreasă. Părul ei încărunţit care îi încadra 
faţa, rochia neagră veche, şalul ponosit, toate îi dădeau 
acel aspect universal de femeie necăjită caracteristic 
bătrânelor de pretutindeni. 

— Da, răspunse ea, cine e? 

— Fräulein Hella e acasă? 

Mosca se trezi că vorbeşte germana cu uşurinţă şi 
fluentă. 

Bătrâna nu-l recunoscu şi nu-şi dădu seama că nu era 
german. 

— Vă rog să intrați, rosti ea. 

El o urmă până ce ajunseră în dreptul camerei unde 
stătea Hella. Femeia ciocăni şi anunţă: 

— Fräulein Hella, ai un musafir, un bărbat. 

El auzi, în sfârşit vocea pe care o căutase. Tonul era 
coborât şi trăda surprinderea. 

— Un bărbat? Aşteptaţi o clipă, vă rog. 

Mosca deschise uşa şi pătrunse în cameră. 

Stătea cu spatele la el şi îşi punea grăbită bigudiuri în 


IER, e 


părul proaspăt spălat. Pe masa de lângă ea era o bucată 
cenuşie de pâine. Lângă perete era un pat îngust cu o 
noptieră lângă el. 

El urmări cum Hella termină de pus bigudiurile în păr, 
apoi cum apucă bucata de pâine şi resturile de pe masă 
pentru a le băga în dulap. Apoi se întoarse; ochii ei se 
întâlniră cu ai lui. 

El îi văzu faţa albă, cu oase ieşite în afară, de-a dreptul 
scheletică; îi văzu corpul, mai fragil decât şi-l amintea. 
Mâinile ei lăsară pâinea cenușie să cadă pe pardoseala de 
lemn. Pe faţă nu i se citea niciun fel de surpriză. O clipă, el 
crezu că privirea ei trăda supărare şi chiar o uşoară 
neplăcere. După aceea însă văzu pe faţa ei amărăciunea şi 
durerea. Se duse către ea, iar obrazul ei păru că se 
mototoleşte şi se încreţeşte. Lacrimile din ochii ei o luară la 
vale în lungul ridurilor până ce atinseră palma lui, care-i 
apucase bărbia ascuţită. Işi lăsă capul să-i cadă şi şi-l apăsă 
pe umărul lui. 

— Lasă-mă să te văd, rosti Mosca, dă-mi voie să te 
privesc. 

încercă să-i ridice faţa, dar ea continuă s-o ţină lipită de 
el. 

— Gata, linişteşte-te, o potoli. Am vrut să-ţi fac o 
surpriză. 

Ea continuă să plângă, iar el nu avu altceva de făcut 
decât să aştepte. Aruncă o privire prin cameră. Văzu patul 
îngust, dulapul demodat, iar pe noptieră fotografiile pe care 
el i le dăduse, mărite şi înrămate. Lumina veiozei era 
zgârcită, de un galben leşinat, deprimant. Pereţii şi tavanul 
se coşcoviseră sub greutatea ruinelor de deasupra lor. 

Hella îşi înălţă capul. Pe jumătate râdea, pe jumătate 
plângea. 

— Ahh, tu, tu! exclamă ea. De ce nu mi-ai scris? De ce nu 
m-ai înştiinţat? 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză, repetă el. 

O sărută blând. Aşa cum stătea, lipită de el, rosti cu o 
voce slabă, incoerentă: 

— Când te-am văzut, am crezut că ai murit, că visam ori 


că înnebunisem, nu ştiu exact, iar acum îmi dau seama că 
arăt groaznic, căci tocmai mi-am spălat părul. 

Examină rochia de casă de pe ea, deformată şi 
decolorată, şi îşi înălţă din nou privirea spre el. 

Mosca îi văzu acum cearcănele întunecate de sub ochi, 
ca şi cum de pe restul feţei îi dispăruse orice culoare şi se 
concentrase acolo pentru a-i colora pielea aproape în 
negru. Părul pe care îl simţea sub palma lui era lipsit de 
viaţă, încă ud, iar corpul ei presat de al lui era dur şi osos. 

Ea zâmbi şi el îi văzu gaura din maxilar. O mângâie pe 
obraz şi-o întrebă: 

— Şi asta? 

Hella păru stingherită. 

— Copilul, explică ea. Mi-am pierdut doi dinţi. 

Îi zâmbi din nou şi-l întrebă pe un ton copilăros. 

— Arăt chiar aşa de urâtă? 

Mosca clătină încetişor din cap. 

— Nu, o mângâie el, nu. 

Îşi aduse aminte. 

— Ce-i cu copilul? Ai scăpat de el? 

— Nu. S-a născut prematur şi n-a trăit decât câteva ore. 
Am ieşit din spital acum o lună. 

Ştia că el nu crede nimic, aşa că se duse la noptieră şi 
luă nişte hârtii legate la un loc cu o sfoară veche. Le 
frunzări şi-i dădu patru acte oficiale. 

— Citeşte-le, îl îndemnă ea. 

Nu era nici jignită, nici supărată, căci ştia că în lumea şi 
în vremurile pe care le trăiau nu mai exista încredere şi 
trebuia să aducă dovezi. 

Ştampilele oficiale şi sigiliile diverselor compartimente îi 
înlăturară orice dubiu. Acceptă evidenţa, aproape regretând 
că ea nu minţise. 

Hella scoase din dulap un umeraş plin cu haine. Le ridică 
pe fiecare în parte. Era maiouri micuţe, bluziţe şi 
pantalonaşi. Materialele şi coloritul unora din ele i se părură 
familiare lui Mosca. Îşi dădu seama că, neavând altceva la 
dispoziţie, ea îşi tăiase rochiile şi chiar lenjeria intimă şi le 
cususe pentru a se potrivi pe un corp mai mic. 


254 


— Ştiam că va fi băiat, rosti ea. 

Brusc, Mosca se mânie. Se înfurie pentru că ea îşi 
pierduse culoarea feţei, pentru că îi dispăruse carnea de pe 
coapse şi de pe umeri, pentru că îi căzuseră dinţii şi pentru 
că îşi stricase hainele care îi stăteau atât de bine - şi nu 
primise nimic în schimb. În plus, ştia că îl adusese înapoi 
nevoia lui şi nu a ei. 

— A fost o prostie, spuse el. O prostie nenorocită. 

Mosca se aşeză pe pat cu Hella lângă el. O clipă se 
simțiră amândoi stingheriţi şi se uitară la masa goală, la 
unicul scaun, la pereţii crăpaţi şi la tavanul surpat. Apoi, 
încet, ca într-un ritual al unui trib antic, prin care păgânii îşi 
cimentau relaţia cu un zeu obscur şi înspăimântător, 
neştiind dacă ceremonia le va aduce noroc sau dezastru, se 
întinseră pe patul îngust şi se împreunară, el cu o pasiune 
datorată băuturii, vinii şi remuşcărilor, ea cu iubire, 
gingăşie şi credinţa absolută că acest act era benefic şi că 
avea să le aducă fericirea amândurora. Ea acceptă durerea 
în corpul ei încă nevindecat, îi acceptă cruzimea pasiunii, îi 
suportă lipsa de încredere în ea, în el şi în orice îl înconjura, 
pentru că exista un adevăr suprem şi anume că, dintre 
toate fiinţele omeneşti pe care el le cunoştea, n-avea 
nevoie decât de ea, de credinţa ei, de corpul ei, de 
încrederea şi iubirea ei pentru el. 


Capitolul 5 


Pentru Mosca cea de-a doua vară de pace trecu 
fulgerător. Munca de la baza aeriană i se părea extrem de 
uşoară. Avea senzaţia că fusese angajat acolo numai 
pentru a-i ţine companie lui Eddie Cassin, pentru a-i asculta 
poveştile şi pentru a-l acoperi când se îmbăta prea tare ca 
să mai vină la lucru. Eddie n-avea cine ştie ce de făcut. In 
fiecare dimineaţă, locotenentul Forte intra câteva minute 
ca să semneze hârtiile, apoi se ducea până la Biroul 
Operaţional să transpire puţin la bordul unui avion, după 
care îşi petrecea restul zilei discutând cu colegii săi piloţi. 
După orele de serviciu, Mosca lua masa cu Wolf şi Eddie, iar 
uneori şi cu Gordon, la Rathskeller, popota pentru ofiţerii şi 
civilii americani din Bremen. 

Serile, el şi Hella şi le petreceau în camera lor. Stăteau 
lungiţi amândoi pe canapea şi citeau, cu radioul pus pe un 
post german ce emitea muzică potolită. Când ultimele 
sclipiri ale asfinţitului călduros de vară dispăreau, se uitau 
unul la celălalt, îşi zâmbeau şi se duceau la culcare. Lăsau 
radioul să cânte până noaptea târziu. 

Etajul la care locuiau era liniştit, dar la nivelurile de jos 
petrecerile se ţineau lanţ noapte de noapte. Sunetele 
radiourilor umpleau seara întreaga stradă, iar jeepurile 
încărcate cu americani în uniforme civile verde-oliv, ce 
ţineau pe genunchi nemţoaice drăguţe şi desculţe, opreau 
în faţa imobilului cu scrâşnet de frâne şi ţipete ascuţite din 
partea tinerelor femei. Râsul general şi clinchetul paharelor 
ciocnite ajungeau până la trecătorii care îşi întorceau 
capetele curioşi şi precauţi. II auzeau mai târziu pe Eddie 
Cassin înjurând beat în timp ce se lupta cu vreo prietenă în 
afara clădirii. Uneori, petrecerile se spărgeau devreme, 
lăsând în urma lor doar adierea brizei de noapte, ce făcea 
să foşnească frunzele şi ramurile copacilor aliniaţi de-a 
lungul străzii şi a căror mireasmă era întinată de mirosul de 
moloz. 


Duminicile, Hella şi Frau Meyer preparau împreună cina 
în apartamentul de la mansardă al administratoarei. De 
obicei, găteau iepure sau rață. Eddie se ducea cu Mosca în 
afara oraşului, pe la fermele din apropiere, pentru a 
cumpăra carne şi legume. Işi luau masa cu pâine neagră de 
prin partea locului şi o încheiau cu îngheţată şi cafea de la 
popotă. După aceea, Hella şi Mosca îi lăsau pe Eddie şi pe 
Frau Meyer să-şi termine băuturile şi ieşeau să facă un tur 
prin oraş şi dincolo de el, pe câmpia verde de la ţară. 

El cu ţigara în gură, Hella îmbrăcată cu una din cămăşile 
lui albe, scrobite, cu mânecile suflecate până la cot, 
treceau braţ la braţ pe lângă sediul masiv al poliţiei, a cărui 
tencuială verde dezvăluia cicatricele cenuşii ale exploziei, 
apoi lăsau în urmă clădirea Glocke ce adăpostea acum 
Clubul Crucii Roşii Americane. În piaţa din faţa lui, copiii 
stăteau la pândă şi cerşeau ţigări şi ciocolată. Indivizi cu 
barbă, purtând bonete ale Wehrmachtului şi îmbrăcaţi în 
tunici militare vopsite, ocheau chiştoacele de ţigări şi se 
repezeau asupra prăzii de îndată ce soldaţii care se 
vânturau pe acolo le azvârleau. Militarii îşi pierdeau vremea 
plimbându-se alene. Le făceau cu ochiul femeilor şi agăţau 
Frăuleinele care treceau pe acolo încetişor, de parcă ar fi 
mers pe o bandă rulantă, căci ele apăreau, înconjurând 
clădirea, o dată şi încă o dată, până când totul arăta ca şi 
cum ai fi observat pe cineva cunoscut dându-se în lanţuri la 
bâlci, faţa familiară apărând inevitabil înaintea privitorilor 
atenţi, răbdători şi amuzaţi. În după-amiaza fierbinte de 
vară, piaţa era ca un bazar vesel şi prosper, ce făcea ca 
duminica să nu mai semene cu o duminică, răpindu-i 
atmosfera ei tipică de linişte şi imobilism. 

La fiecare câteva minute, în piaţă dădeau buzna 
autobuze mari, verzi, ale armatei şi camioane cu prelate 
pline de noroi. Aduceau noi trupe de ocupaţie din cătunele 
de lângă Bremen, iar unele chiar din zona Bremerhaven. 
Soldaţii arătau curaţi în tunicile lor kaki, cu pantalonii 
călcaţi cu dungă şi înfipţi cu eleganţă în bocancii de luptă 
de culoare maroniu-închis, lustruiţi de-ţi puteai face freza în 
ei. Erau trupe engleze ce transpirau în hainele lor grele, de 


25] 


postav, şi cu beretele lor. Mai erau marinari americani din 
Marina Comercială, care aveau un aspect sălbatic în 
pantalonii lor zdrenţăroşi şi în bluzele lor murdare. Unii 
purtau bărbi mari şi stufoase. Aşteptau cu toţii răbdători ca 
poliţiştii militari să le verifice documentele înainte de a li se 
permite accesul în clădire. 

Din când în când, poliţiştii germani, în uniformele lor 
asemănătoare cu cele ale armatei, făceau ordine prin piaţă, 
gonindu-i pe copiii cerşetori spre numeroasele străzi 
adiacente şi înghesuindu-i pe ceilalţi către colţul cel mai 
îndepărtat al pieţei. La scurt timp după aceea, le dădeau 
tuturor voie să şadă pe treptele clădirii ce adăpostea 
Centrul de Comunicaţii German. „Domnişoarele” îşi 
grăbeau pasul, dar nu erau niciodată deranjate. 

Mosca lua câteva sandvişuri de la Crucea Roşie, după 
care îşi continuau drumul, amestecându-se în şuvoiul de 
oameni care se îndreptau spre Burger Park. 

Duminica, inamicul continua să-şi facă tradiționala 
plimbare. Bărbaţii mergeau cu acel aer de demnitate pe 
faţă al şefului de familie. Unii dintre ei îşi ţineau pipele 
goale. Nevestele împingeau cărucioarele cu bebeluşi, iar 
copiii mai mari zburdau liniştiţi şi oarecum obositori prin 
faţa lor. Soarele de vară poleia praful rătăcitor adus dinspre 
ruine de briza uşoară de amiază. De fapt, întregul oraş era 
inundat de o plasă fină de praf auriu. 

În sfârşit, după ce traversau un deşert imens, roşiatic, de 
ruine, nimic altceva decât un ţinut dezolant al caselor 
făcute una cu pământul, o zonă a cărămizilor sfărâmate, a 
prafului şi a fierului contorsionat, ajungeau dincolo de 
periferie, la ţară, unde mergeau până oboseau, după care 
se aruncau în iarba verde şi deasă. Acolo se odihneau, 
dormeau şi îşi mâncau sandvişurile aduse cu ei, iar dacă 
zona era suficient de ferită, făceau dragoste liniştiţi în 
mijlocul universului pustiu care părea să-i înconjoare. 

Când soarele îi privea de la linia orizontului, se întorceau 
în oraş. Peste deşertul dărâmăturilor se lăsa amurgul. Când 
ajungeau în piaţă, îi zăreau pe soldaţi cum părăsesc 
clădirea Crucii Roşii. Învingătorii îşi satisfăcuseră pofta de 


sandivişuri, îngheţată, Coca-Cola, ping-pong şi de discuţii 
profesionale, sterile şi prieteneşti, cu gazdele. Pe stradă, 
militarii trândăveau de parcă se aflau la colţul străzilor de 
acasă. Rândurile de „domnişoare” hoinare se subţiau, 
cuceritori şi cuceriţi dispărând împreună de-a lungul 
străzilor laterale pline cu moloz până în camerele pe 
jumătate distruse din imobilele zguduite de explozii sau, 
dacă timpul presa, până în subsolurile ca nişte peşteri. In 
piaţa întunecată şi aproape încremenită rămâneau câţiva 
cerşetori optimişti, câte un copil şi „fetele”, de-acum 
obosite. Ca la finele unui carnaval, imobilele începeau să 
emane din pereţi o muzică confuză, ce plutea suav peste 
feţele încremenite din piaţă şi se strecura printre ruine 
până la Weser, ca şi cum apa ar fi fost un magnet. 
Plimbându-se de-a lungul străzii, Walter şi Hella lăsau în 
urmă muzica şi se minunau de priveliştea oraşului de pe 
celălalt mal, ce părea, în lumina lunii, un imens schelet. 

În Metzer Strasse, Frau Meyer şi Eddie Cassin îşi luau 
ceaiul, aşteptându-i cu prăjiturele; uneori Eddie zăcea într-o 
toropeală de beţiv pe canapea, dar revenea întotdeauna la 
viaţă când le auzea glasurile. După aceea luau cu toţii o 
porţie de ceai împreună şi conversau potolit, simțind 
neobişnuita pace adusă de noaptea blândă şi o somnolenţă; 
crescândă ce preceda un somn sănătos şi fără vise. 


Capitolul 6 


În clădirea unde era cazat Mosca, camera de lângă el era 
ocupată de un civil scund şi bine clădit care purta obişnuita 
uniformă verde-oliv, pe care era cusut un petic alb-albastru 
ce avea inscripţionate literele CAUD. Tipul era văzut destul 
de rar şi nimeni din cantonament nu-l cunoştea, dar 
noaptea târziu putea fi auzit învârtindu-se prin cameră, cu 
radioul pus discret. Într-una din seri îl luă pe Mosca în 
jeepul lui. Se îndreptau amândoi spre Rathskeller pentru 
cină. Numele lui era Leo şi lucra pentru Comitetul American 
Unit de Distribuire, o organizaţie umanitară evreiască. 
Iniţialele de pe uniformă figurau şi pe maşina lui, cu litere 
mari, albe. 

Pe drum, Leo îl întrebă pe Mosca cu o voce ascuţită cu 
accent englezesc: 

— Te-am mai întâlnit undeva? Îmi pari familiar. 

— Am fost în Guvernământul Militar după război, 
răspunse Mosca, încredinţat că nu se cunoscuseră până 
atunci. 

— Aha, tu eşti cel care ai apărut în Grohn cu camioanele 
cu cărbuni, nu? 

— Aşa e, răspunse Mosca, surprins. 

— Eram şi eu pe acolo, internat. N-ai făcut o treabă prea 
bună. Multă vreme de atunci încolo am rămas fără apă 
caldă. 

— O vreme am avut ceva necazuri, spuse Mosca, dar 
lucrurile s-au îndreptat. 

— Da, ştiu. Metoda a fost cam fascistă, dar cred că era 
necesară. 

Luară cina împreună. În vremuri normale, Leo ar fi fost 
un individ gras. Avea o faţă cu oase mari şi un nas 
vulturesc. Partea stângă a feţei se încreţea spasmodic. Se 
mişca nervos şi ager, dar cu stângăcia şi lipsa de 
coordonare ale celui care n-a făcut niciodată vreun sport. 
Era, de altfel, complet ignorant în ceea ce privea acest 


==60:— 


domeniu. 

La cafea, Mosca îl întrebă: 

— Şi cu ce vă ocupați voi acolo? 

— Aplicâăm programul Comitetului pentru  Refugiaţi. 
Distribuim ajutoare evreilor care aşteaptă în lagăre 
plecarea din Germania. Am stat şi eu opt ani la 
Buchenwald. 

Cu multă vreme înainte, într-un timp uitat acum, acesta 
fusese unul din motivele majore pentru care se înrolase 
Mosca. Dorea să lupte împotriva lagărelor de concentrare. 
Doar că acum individul acela atât de admirat de Gloria, de 
maică-sa şi de Alf dispăruse şi nu mai rămăsese decât în 
fotografii. Dar amintindu-şi toate acestea fu cuprins de o 
ciudată emoție. Se simţea stingherit şi ruşinat de faptul că 
acum nu mai dădea doi bani pe idealurile acelea. 

— Da, sublinie Leo. Am intrat când aveam treisprezece 
ani. 

Îşi suflecă mâneca. Ca şi cum ar fi fost tipărit cu cerneală 
roşie, pe braţ se afla un număr de şase cifre, cu o literă 
înaintea lui. 

— Tata a fost şi el acolo, cu mine. A murit cu câţiva ani 
înainte de eliberarea din lagăr. 

— Vorbeşti foarte bine engleza, observă Mosca. Nimeni 
nu şi-ar închipui că ai fost german. 

Leo îi zâmbi şi spuse cu vocea lui repezită: 

— Nu, nu sunt german. Sunt evreu. Făcu o scurtă pauză 
şi reluă: Am fost german, bineînţeles, dar evreii nu mai pot 
fi germani. 

— Şi cum se face că n-ai plecat? 

— Am o slujbă foarte bună aici. Am toate privilegiile de 
care se bucură americanii şi câştig bani frumoşi. In plus, nu 
m-am decis încă dacă să mă duc în Palestina sau în Statele 
Unite. E foarte greu să iei o hotărâre. 

Conversară aşa multă vreme, fiecare cu băutura lui 
preferată în faţă, whisky pentru Mosca şi cafea pentru Leo. 
La un moment dat, Mosca se trezi că îi explică celuilalt 
mecanismul diverselor sporturi, încercând să-l facă să simtă 
senzaţia dată de mişcare, căci acest sentiment îi fusese 


Zei 


furat lui Leo din cauză că-şi petrecuse copilăria şi 
adolescenţa în lagăr. 

El încercă să explice senzaţia aruncării mingii la coşul de 
baschet, emoția resimţită când îţi fentai adversarul şi te 
ridicai uşurel în aer pentru a trimite balonul în coş, 
răsucirile rapide de trunchi şi alergarea pe podeaua caldă 
de lemn a sălii, dulcea oboseală şi transpiraţia, senzaţia 
magică de prospeţime după duşul fierbinte de la sfârşitul 
meciului Apoi relaxarea mersului pe jos cu sacul de sport în 
spate şi fetele aşteptându-te pentru o îngheţată. În final, 
cufundarea totală într-un somn adânc şi minunat. 

Pe drumul de întoarcere, Leo se simţi dator să spună: 

— Sunt mereu pe drumuri, slujba îmi cere să călătoresc 
mult. În sezonul rece care vine însă, am să stau mai mult 
prin Bremen. O să ne cunoaştem mai bine atunci, nu? 

— O să-ţi arăt cum se joacă base-ball, îi zâmbi Mosca. 
Asta ca să te pregătesc pentru Statele Unite. Şi nu mai 
folosi expresia „pe drumuri”. Asta e germană. Spune: „pe 
drum” sau „călătoresc”. 


După aceea, Leo venea uneori până la ei în cameră 
pentru a bea o ceaşcă de ceai sau de cafea. Mosca îl învăţă 
cum să joace cărţi - pocher, bacara şi rummy. Nu se arăta 
niciodată deprimat, dar nu avea răbdare să stea prea mult 
într-un singur loc şi viaţa lor tihnită nu-l atrăgea cu nimic. 
Leo şi Hella s-au împrietenit. Mai târziu, el a început să 
susţină că ea era singura fată din lume care fusese în stare 
să-l înveţe să danseze ca lumea. 

Când sosi toamna, cu cortegiul ei de frunze căzute din 
copaci ce formau o pătură verde-maro de-a lungul 
trotuarelor, aerul răcoros tulbură sângele lui Mosca şi-l trezi 
din letargia verii. Deveni neliniştit. Mânca mai des la 
Rathskeller, se ducea să bea la Clubul Ofiţerilor - toate fiind 
locuri în care Hella nu avea voie să intre, fiind germană. Se 
întorcea târziu acasă, turmentat. Mânca supa groasă, din 
conservă, pe care Hella i-o încălzea pe plita electrică şi 
adormea. Somnul îi era agitat pe tot parcursul nopţii. 
Adeseori se scula în zori şi urmărea norii cenuşii fugăriţi pe 


SGI 


cer de vântul de octombrie, îi observa pe muncitorii 
germani cum se îndreptau cu mişcări iuți către colţul străzii 
de unde luau tramvaiul până în centrul oraşului. 

Într-o astfel de dimineaţă, Hella se deşteptă şi i se 
alătură la fereastră, în furoul pe care-l folosea drept 
cămaşă de noapte. Îl apucă cu braţul pe după mijloc şi 
priviră amândoi strada. 

— Nu poţi să dormi? îl întrebă ea somnoroasă. Te scoli 
mereu îngrozitor de devreme. 

— Cred că trebuie să inventăm ceva. Viaţa asta de 
familie mi-a devenit insuportabilă. 

Mosca se uită la stratul de frunze ce inundau Metzer 
Strasse, acoperind aleea murdară, pentru biciclişti, de 
dedesubtul copacilor. 

Hella se trase mai aproape de el şi-i şopti: 

— Avem nevoie de un copil, de un bebeluş minunat. 

— Hristoase! exclamă Mosca. Fuhrerul v-a băgat în cap 
tâmpenia asta! 

— Dar copiii erau doriţi şi iubiţi şi înainte de asta, 
protestă ea. 

Era furioasă că el îşi permitea să-şi bată joc de ceea ce 
ea îşi dorea atât de mult. 

— Ştiu că pare o tâmpenie să vrei copii. Fetele din Berlin 
râdeau de noi, cele de la ţară, pentru că ne îngrijeam atâta 
de bebeluşi şi vorbeam tot timpul despre ei. 

Se îndepărtă de lângă el. 

— Bine, am terminat. Du-te la lucru. 

Mosca încercă s-o convingă. 

— Ştii că nu ne putem căsători până nu se ridică 
interdicţia. Tot ce facem noi aici este ilegal, mai ales 
şederea ta în această clădire. Dacă apar copii, va trebui să 
ne mutăm în cartierele germane, şi asta e o ilegalitate în ce 
mă priveşte. Există un milion de motive pentru care mă pot 
expedia înapoi în Statele Unite fără a avea posibilitatea de 
a te lua cu mine. 

Ea îi zâmbi, cu o nuanţă de tristeţe în ochi. 

— Ştiu că n-o să mă părăseşti din nou. 

Mosca se simţi şocat şi surprins de siguranţa ei. Se 


hotărâse de fapt să rămână acolo, chiar şi sub identitate 
falsă, dacă apăreau încurcături. 

— Ah, Walter, nu vreau să fim ca şi cei de jos; să bem, să 
dansăm la club, să ne culcăm împreună şi să n-avem 
altceva care să ne menţină legaţi în afara noastră înşine. 
Felul în care trăim acum nu e suficient. 

Stătea acolo, cu furoul abia acoperindu-i şoldurile şi 
buricul, fără demnitate şi fără ruşine. El simţi nevoia să 
zâmbească. 

— Nu-i bine, remarcă el. 

— Ascultă-mă. Când ai plecat, am fost fericită că eram 
însărcinată. Am crezut că a dat norocul peste mine, pentru 
că apăruse o fiinţă în lume pe care o puteam iubi chiar dacă 
tu nu te mai întorceai. Pricepi? Din toată familia mea nu mi- 
a mai rămas decât o soră, care e foarte departe. Ai apărut 
tu şi, după ce-ai plecat, nu mi-a mai rămas nimeni. În toată 
lumea asta nu exista nimeni pe care să-mi facă plăcere să-l 
fac fericit, nimeni care să facă parte din viaţa mea. Nu cred 
că există ceva mai îngrozitor. 

Sub ei, câţiva americani ieşiră din clădire în aerul rece. Îşi 
descuiară lacătele de securitate de la jeepurile lor şi porniră 
motoarele ca să le încălzească. Vuietul lor ascendent şi 
descendent pătrundea atenuat prin ferestrele închise. 

Mosca o apucă pe Hella pe după umeri. 

— Nu te-ai refăcut suficient. 

Îi privi corpul subţire şi dezgolit. 

— Nu vreau să ţi se întâmple ceva. 

Un val de frică îl inundă. Îi era teamă că ea îl va părăsi 
din cine ştie ce motiv, că va privi singur de la fereastră în 
dimineţile cenuşii de iarnă, având în spate o cameră pustie, 
şi că vina, într-un fel sau altul, va fi a lui. Se întoarse brusc 
spre ea şi îi spuse cu voce blândă: 

— Nu fi supărată pe mine. Mai aşteaptă un pic. 

Ea se ghemui la pieptul lui şi rosti încetişor: 

— In realitate, ţie ţi-e frică de tine însuţi. Bănuiesc că eşti 
conştient de asta. Văd cum te porţi cu alţii şi cum eşti cu 
mine. Toată lumea crede că eşti atât de neprietenos, atât 
de... 


— 64 — 


Căută cuvântul care să nu-l supere. 

— ... atât de aspru. Ştiu că nu eşti aşa. Nu mi-aş putea 
dori un bărbat mai bun. Uneori, când le povestesc câte 
ceva drăguţ despre tine, Frau Meyer şi Yergen se uită unul 
la altul. Oh, ştiu la ce se gândesc ei! 

Vocea îi era amară. Avea acea tristeţe a femeilor care 
vorbesc în propria lor apărare contra unei lumi care nu 
pricepe motivul iubirii lor. 

— Ei nu înţeleg. 

Mosca o luă în braţe, o aşeză pe pat şi trase pătura peste 
ea. 

— O să răceşti, spuse el grijuliu. 

Se aplecă s-o sărute înainte de a pleca la lucru. 

— Poţi să ai orice îţi doreşti, zise el şi-i zâmbi. Mai ales 
ceva atât de simplu. Şi nu-ţi face griji că or să mă oblige să 
plec, indiferent ce s-ar întâmpla. 

— N-o să-mi fac, râse ea. Te aştept diseară. 


Capitolul 7 


Când trecu pragul clubului de noapte german, orchestra 
tocmai cânta o melodie îndrăcită de dans. Încăperea era 
lungă şi dreptunghiulară, fără niciun ornament, şi puternic 
luminată. Pereţii erau spoiţi cu var, iar tavanul înalt şi boltit 
îi dădea un aspect de catedrală. Încăperea fusese înainte 
sala de festivități a unei şcoli, dar restul clădirii dispăruse, 
spulberat de obuze. 

Scaunele pliante erau tari, iar mesele - la fel de goale pe 
cât erau de severe în simplitatea lor. Nu existau niciun fel 
de decoraţii. Sala era plină. Oamenii se călcau pe picioare 
şi adeseori chelnerii nu puteau duce comanda direct pe 
masă, ci trebuiau să se roage de cei din cale să dea 
băuturile mai departe. Wolf era de-al casei. Îi urmară cu 
toţii silueta masivă până la o masă de lângă perete. 

Wolf le oferi tuturor ţigări şi-i comandă chelnerului: 

— Şase şnapsuri! 

In acelaşi timp, strecură restul ţigărilor în mâna 
chelnerului. 

— Să fie marfă curată! 

Chelnerul se înclină scurt şi alergă să execute comanda. 

Frau Meyer îşi răsuci pletele blonde pentru a inspecta 
locul. 

— Nu-i prea frumos pe aici, spuse ea. 

Eddie o bătu uşor pe mână. 

— Baby, aici e localul celor care au pierdut războiul. 

Mosca îi zâmbi Hellei. 

— Nu-i prea rău, nu? 

Ea clătină din cap. 

— E o schimbare. Trebuia să văd cum se distrează 
conaţionalii mei. 

Mosca nu remarcă nuanţa vagă de vinovăţie din vocea ei. 
Eddie însă înţelese pe loc şi gura i se rotunji într-un zâmbet. 
Găsise o armă şi se simţi brusc exaltat şi plin de pasiune. 

— E o întreagă poveste cu locul ăsta, interveni Wolf. A 


fost nevoie să fie mituit ofiţerul cu educaţia din 
Guvernământul Militar ca să dea un certificat că localul e 
nepotrivit oricăror activităţi şcolare, iar după aceea l-au 
şperţuit şi pe ofiţerul cu cultura pentru a obţine avizul de 
folosire în scopuri distractive. Nimeni nu ştie rât de sigură 
este clădirea. Oricum, nu mai contează, pentru că localul va 
fi închis peste câteva zile. 

— Oh, de ce? întrebă Hella. 

— Aşteaptă şi ai să vezi, răspunse Wolf, zâmbind cu un 
aer atotştiutor. 

Leo interveni cu umorul lui obişnuit: 

— Uitaţi-vă la ei. N-am văzut în viaţa mea oameni cu 
priviri mai triste şi care, în plus, să mai şi plătească ca să se 
plictisească. 

Izbucniră cu toţii în râs. Chelnerul le aduse comanda. 

Eddie îşi ridică paharul. Faţa lui frumoasă luă o expresie 
glumeţ-serioasă: 

— Fericire celor doi prieteni ai noştri, un cuplu care se 
potriveşte perfect, toastă el. Priviţi-i. Pe de o parte, o 
prinţesă dulce şi minunată. Pe de alta, o brută cu o 
căutătură fioroasă. Ea îi va cârpi ciorapii şi-i va pregăti 
papucii în fiecare seară, iar drept recompensă va primi 
câteva înjurături şi o palmă. Prieteni, mariajul ăsta va fi 
perfect. Va dura o sută de ani dacă n-o va ucide el primul. 

Băură toţi în cinstea lui Mosca şi a fetei, care se priveau 
de parcă ar fi deţinut un răspuns secret pe care nimeni altul 
de la masă nu-l putea ghici. 

Cele două perechi plecară să danseze pe micul ring din 
faţa scenei înălțate la celălalt capăt al sălii. Wolf şi Leo 
rămaseră singuri. Wolf se uită jur-împrejur cu un ochi critic. 

Fumul de ţigară se ridica deasupra mulţimii de oameni, 
spre tavanul înalt şi boltit. Clienţii localului formau o 
mixtură curioasă. Erau acolo cupluri de bătrâni care 
vânduseră, probabil, o piesă de mobilier şi hotărâseră că 
puteau să-şi permită o noapte de distracţie pentru a mai 
schimba monotonia mohorâtă a vieţii lor; traficanţi tineri de 
piaţă neagră, buni prieteni cu sergenţii americani de la 
popotă şi cu furierii, stăteau la masă cu fete care purtau 


== y 


ciorapi de nailon şi miroseau a parfum; bărbaţi mai în 
vârstă, angajaţi în traficul cu diamante, blănuri, automobile 
şi alte valori, erau însoţiţi de tinere îmbrăcate nu tocmai 
elegant, probabil amantele lor de multă vreme sau relaţii 
întâmplătoare şi tarifate. 

încăperea dens populată nu era zgomotoasă, căci 
conversațiile se purtau în general cu voce scăzută. 
Băuturile erau comandate la intervale lungi, dar nu se 
vedea nicăieri niciun fel de mâncare. Orchestra făcea tot 
ce-i stătea în puteri ca să interpreteze melodiile în stil 
american de jaz. Bateristul îşi înclina capul dintr-o parte în 
alta într-o palidă imitație a artiştilor americani care simțeau 
nevoia să exteriorizeze pe toate căile ritmul lor interior. 

Wolf salută câteva persoane de la alte mese, traficanţi de 
ţigări cu care făcuse afaceri. Se gândi că fuseseră 
identificaţi încă de la intrare ca americani, în mod curios 
mai mult datorită cravatelor lor decât din orice altă cauză. 
Ceilalţi erau la fel de bine îmbrăcaţi, dar, din cine ştie ce 
motiv, piaţa neagră nu putea furniza cravate, aşa că 
oamenii de aici purtau bucăţi de cârpe ponosite pe post de 
eşarfă la gât. Wolf înmagazină observaţia în minte. O nouă 
cale pentru a face uşor dolari. 

Muzica se opri şi toată lumea se întoarse la mese. Excitat 
de dans şi de contactul cu corpul lui Frau Meyer, Eddie o 
privi cu atenţie pe Hella cum se aşază şi se apleacă spre 
scaunul lui Mosca, cu mâna odihnindu-se pe umărul lui. li 
văzu în minte corpul alb şi tare, întins pe o pătură 
soldăţească maro, devenind tot mai apropiat de al lui şi 
simţi faţa lui lângă capul ei frumos şi imobil. Se simţi de 
îndată sigur de succesul lui, deşi nu ştia cum avea să se 
întâmple. Viziunea îi fu spulberată de un şir de trei sunete 
poruncitoare, scurte, emise de o trompetă din zona cercului 
roz de lumină, singura culoare prietenească din încăpere, 
unde se afla orchestra. 

Murmurul vocilor încetă. Luminile albe, strălucitoare, se 
micşorară, sala deveni cavernoasă, iar tavanul invizibil intră 
în semiobscuritate. 

Pe scenă îşi făcu apariţia un şir de fete dansând atât de 


— 68 — 


prost încât nu obţinură la ieşire nici măcar câteva aplauze 
de complezenţă. Le urmară un scamator şi apoi câţiva 
acrobaţi. După aceea, veni o cântăreaţă cu o siluetă 
voluminoasă şi o voce înaltă şi slabă. 

— Ce porcărie! exclamă Mosca. Hai să plecăm dracului 
de aici. 

Wolf clătină din cap şi-l temperă. 

— Mai aşteaptă un pic. 

Asistenţa nu-şi pierduse răbdarea. Aştepta încă. 
Trompeta trimise în eter un alt semnal şi luminile scăzură şi 
mai mult, până la a lăsa încăperea în beznă; scena se 
transformă într-un pătrat galben luminos. Din întunericul 
lateral apăru un individ scund, spilcuit, cu o faţă rotundă, ca 
de cauciuc, tipică comediantului înnăscut. Fu primit cu o 
furtună de aplauze. 

Incepu o conversaţie liberă cu lumea din sală, de parcă 
n-ar fi existat nicio barieră între ei. 

— Trebuie să-mi cer scuze că o parte a celebrului meu 
număr nu poate fi prezentată astă-seară. Nu-mi pot găsi 
nicăieri câinele, pe Frederick. 

Se opri o clipă. Pe faţă i se citea amărăciunea. Aproape 
imediat, fizionomia i se schimbă căpătând un aer de mânie. 

— E o adevărată ruşine. Mi-am antrenat zece câini până 
acum şi toţi au dispărut. Au dispărut în Berlin, în Dusseldorf 
şi acum aici. Intotdeauna e la fel. 

Pe scenă apăru, în fugă, o fată, care se opri lângă el şi-i 
şopti ceva la ureche. Comediantul dădu afirmativ din cap şi 
se întoarse iute spre public. 

— Prieteni, conducerea m-a rugat să vă anunţ că se vor 
servi sandvişuri cu carne imediat după acest număr. 

Făcu cu ochiul. 

— Nu e nevoie de cartelă, dar au, desigur, un preţ 
exorbitant. Acum, aşa cum spuneam... 

Se opri. Pe faţă îi apăru o expresie comică de mirare, 
apoi de neîncredere şi, în sfârşit, de înţelegere, fapt ce 
zgudui toată asistenţa într-un hohot de râs. 

— Frederick, Frederick, dragule! ţipă el şi ieşi în goană 
din scenă. 


Năvăli înapoi în cercul de lumină, mestecând o bucată 
dintr-un sandviş. Când râsetele încetară, el continuă trist: 

— Prea târziu. Dar mi-a fost prieten bun până în ultima 
clipă. Zău că e un sandviş gustos. 

Cu o imensă muşcătură, îl făcu să dispară aproape în 
întregime în gură. 

Aşteptând să se stingă aplauzele, îşi şterse gura cu dosul 
palmei şi scoase din buzunar o bucată de hârtie. 

Ridică o mână cerând linişte şi continuă: 

— Astăzi toată lumea îşi face griji în legătură cu caloriile. 
Citesc aici că avem nevoie de o mie trei sute de calorii 
pentru a supravieţui şi că primim o mie cinci sute în raţia 
stabilită de Guvernământul Militar. N-am intenţia să critic 
autorităţile, dar vreau să evidenţiez astă-seară cât de 
grijulii trebuie să fim cu cele două sute de calorii 
suplimentare. Şi acum câteva reguli simple. 

Debită toate bancurile vechi legate de calorii, dar cu 
atâta profesionalism încât hohotele de râs să ţinură lanţ. La 
un moment dat, fu întrerupt de o fată sumar îmbrăcată, 
care veni dansând pe scenă şi se învârti în jurul lui. El o 
privi cu un ochi lacom şi apreciativ, după care scoase din 
buzunar un morcov, o căpăţână mică de salată şi o mână 
de fasole verde. Le numără şi dădu din cap. Apoi înălţă din 
umeri şi zise: 

— O să-mi fure cel puţin o mie de calorii. 

Fata se împinse în el. Comediantul îi explică prin 
pantomimă care era necazul. Ea îşi băgă mâna între sâni şi 
scoase un ciorchine mic de struguri. El gesticulă, nu era 
suficient. Ea îşi alunecă degetele spre pantalonaşi, dar el o 
opri cu o privire de nobilă renunțare şi spuse tare: 

— Te rog, n-aş fi în stare. 

Fata părăsi, tristă, scena, braţul lui ţâşni în sus şi declară: 

— Dacă aş fi avut măcar o friptură fierbinte. 

Hohotul de râs ce urmă se ridică până la bolta înaltă a 
tavanului. 

Faţa omului de pe scenă exalta de bucuria puterii pe care 
o avea asupra lor. El imită, exuberant, câteva personaje. ÎI 
portretiză pe Rudolf Hess, cu spume la gură, aiurind nebun, 


= 70 


fugind într-un avion spre Anglia; pe Goebbels, scuzându-se 
în faţa nevestei cu cele mai ridicole şi oribile minciuni 
pentru o noapte petrecută altundeva; pe Göring, promițând 
că niciodată nu va cădea o bombă asupra Berlinului în timp 
ce se înghesuia sub o masă pentru a se feri de bucăţile de 
moloz ce cădeau peste el. Când comediantul părăsi scena, 
izbucni un ropot uriaş de aplauze, ce nu se potoli până când 
nu reapăru. Se auzi un murmur general şi se făcu linişte. 

Freza îi era aruncată peste ochi, iar pe buza superioară 
era ceva ce ar fi putut fi o mustață scurtă şi îngustă. 
Adoptase o expresie ce semăna izbitor cu poza marţială a 
lui Hitler. Se postă lângă culise, cu un aer pe jumătate 
serios, pe jumătate amuzat. Radia putere şi magnetism. 
Stăpânea spectatorii cu privirea. Cu o voce tare, ce umplu 
tot spaţiul, clamă: 

— Mă vreţi înapoi? 

Se lăsă un moment de stupoare. Pe faţa lui pudrată 
apăru, încet, acel rânjet mortal al anticristului victorios. 
Toată lumea pricepu. 

Sala explodă. Câţiva bărbaţi săriră pe scaune şi pe mese, 
strigând: 

— Da, da! 

Femeile aplaudară furtunos. Unii începură să bocăne cu 
picioarele, iar alţii să izbească în mese cu pumnii. În sală se 
iscă o zarvă cumplită, reverberându-se şi amplificându-se 
de pereţi şi de tavan. 

Wolf se ridică în picioare. Aruncă o privire circulară peste 
gloată până la scenă, cu un zâmbet sinistru pe faţă. Mosca 
înţelesese şi el şi se aşeză mai bine în scaun, sorbind din 
pahar. 

Frau Meyer îşi ţinea ochii plecaţi deasupra mesei, 
încercând să-şi reprime un zâmbet de satisfacţie. Eddie o 
întrebă: 

— Ce se întâmplă? Ce dracu se petrece aici? 

Frau Meyer îl calmă. 

— Nimic, nimic. 

Hella îl privi, peste masă, pe Leo. Faţa lui era imobilă, dar 
ticul de pe partea stângă scăpase de sub control. Ea roşi şi 


îşi clătină, inconştient, capul dintr-o parte în alta, ca şi cum 
şi-ar fi declinat orice responsabilitate, orice amestec în ceea 
ce se întâmplă. Leo însă îşi mută privirea din ochii ei şi se 
uită din nou la scenă. 

Faţa comediantului revenise la normal, iar el îşi refăcuse 
freza iniţială. Iluzia dispăruse şi el primi aplauzele ca şi cum 
i-ar fi fost datorate drept tribut al plăcerii oferite de arta lui. 

Orchestra atacă o melodie. Wolf se aşeză dând din cap 
ca şi cum ar fi înţeles multe. Perechile ieşiră pe ring să 
danseze. Mulţi se uitau la masa lor. Doi tineri de la masa 
alăturată le aduseseră pe fetele cu care erau în pragul 
isteriei din cauza glumelor spuse în şoaptă. _ 

Leo îşi fixă privirea asupra mesei. Işi simţea faţa 
tresărind. Era mânios şi îl cuprinsese, inconştient, 
deznădejdea. Spera ca vreunul dintre ceilalţi să propună 
plecarea. 

Urmărindu-l cu atenţie, Mosca intui ce se petrecea în 
sufletul lui şi le sugeră lui Wolf şi celorlalţi: 

— Haideţi să plecăm. 

Când se ridică în picioare, văzu că unul dintre tinerii de 
lângă el îşi întorsese scaunul ca să fie faţă în faţă cu masa 
lor şi îl privea acum pe Leo cu un zâmbet amuzat. Avea o 
frunte pleşuvă, faţa greoaie, cu trăsături grosolane şi 
brutale. 

Cu un gest al capului, Mosca i-l arătă pe individ lui Wolf 
şi-i spuse: 

— Hai să-l luăm şi pe tipul ăsta cu noi. 

Wolf îl studie pe Mosca de parcă ar fi văzut ceva ce 
bănuise şi spera că va găsi. 

— Bine. O să-mi folosesc legitimaţia de la securitate ca 
să-l scot afară. Ai vreo armă cu tine pentru orice 
eventualitate? 

— Doar o chestie d-aia mică, ungurească. 

Leo îşi înălţă brusc privirea. 

— Nu! Nu vreau să se întâmple nimic. Haideţi să plecăm, 
pur şi simplu. 

Hella îl luă pe Mosca de braţ. 

— Da, să plecăm. 


Se sculară şi ceilalţi. Wolf dădea din nou din cap în sus şi 
în jos de parcă ar mai fi înţeles ceva. Il privi pe Leo cu milă 
şi dispreţ. Îl văzu pe Mosca că se încruntă, dădu nepăsător 
din umeri şi apucă drumul spre ieşire. Când trecu pe lângă 
masa alăturată, se aplecă peste ea, îşi apropie faţa de 
neamţ şi-l privi în ochi. 

— Un râs prea tare poate fi teribil de nesănătos, mă 
înţelegi? îl ameninţă el. 

Îi înfipse sub nas legitimaţia, ştiind că neamţul putea s-o 
citească. Zâmbea când o luă după ceilalţi. In urma lor nu se 
auzi niciun hohot de râs. 

Se întoarseră în camera lui Mosca pentru un pahar. Hella 
începu să pregătească sandvişuri cu şuncă pe reşoul 
electric aflat pe un trepied. 

Se aşezară în jurul mesei mari, pătrate, cu excepţia lui 
Eddie, care se întinse pe un şezlong într-un colţ al camerei. 
Mosca descuie dulapul vopsit în alb şi scoase dinăuntru 
băutură şi ţigări. 

De unde se afla, Eddie întrebă: 

— Cum au reuşit ticăloşii ăştia să scape nepedepsiţi până 
acum? 

— N-o să mai poată, îi răspunse Wolf. A mai zis el şi 
altădată câte ceva, dar astă-seară a mers prea departe. Şi 
totuşi, cum vi s-a părut primirea care i s-a făcut? 

Îşi mişcă faţa albă şi buhăită în sus şi în jos, cu o expresie 
de îngrijorare amuzată. 

— Vărzarii ăştia nu învaţă niciodată. Ai crede, când îi vezi 
plimbându-se, că nu-şi vor mai dori să se bată în vecii 
vecilor. Ei însă ard de nerăbdare s-o facă. Au povestea asta 
în sânge. 

Mosca îi aruncă o privire şugubeaţă lui Leo: 

— Mi se pare că ar fi bine să te hotărăşti încotro pleci, în 
Palestina sau în State. 

Leo înălţă din umeri şi luă o înghiţitură de cafea. 

Wolf îl întrebă: 

— Te poţi duce în State? 

— Oh, da. Pot să mă duc. 

— Atunci, du-te. 


E je IE 


Îl studie câteva clipe. 

— Dacă povestea de astă-seară e un indiciu, eşti prea pui 
pentru a rezista răzbunării lor. 

Leo îşi duse mâna spre partea stângă a feţei. 

— Las-o aşa, îl îndemnă Mosca. 

— Nu. Să nu mă înţelegi greşit, Leo, când îţi spun că 
necazul cu rasa ta e că voi niciodată nu răspundeţi la 
lovitură. Unii cred că sunteţi un popor de laşi. Eu cred că e 
o chestie de civilizaţie. Precum astă-seară. Ne-ar fi ajutat 
întrucâtva dacă îl umflam pe tipul ăla şi-l bumbăceam o 
ţâră. Dacă vreodată o să obţineţi o ţară a voastră va fi 
numai graţie organizaţiilor voastre teroriste. Teroarea şi 
forţa sunt arme redutabile. Ele sunt folosite de diverse 
organizaţii în oricare ţară şi niciodată nu li se subestimează 
puterea. Mă surprinde să constat că nu cunoşti atâta lucru 
măcar, după toate cele prin care ai trecut. 

Încet, Leo îşi făcu auzită vocea; 

— Nu mi-e frică să plec în Palestina şi, pe undeva, ştiu că 
e de datoria mea s-o fac. Mă gândesc însă cât de greu îmi 
va fi. lar acum, vreau doar plăcere. Numai la asta mă 
gândesc. Şi totuşi mă simt ruşinat că am astfel de gânduri. 
Dar am să plec. 

— Nu amâna prea mult, îl povăţui Wolf. Vărzarii ăştia nu 
se schimbă niciodată. Le-a intrat în sânge. Poţi s-o observi 
zi de zi. 

Leo continuă de parcă n-ar fi auzit nimic: 

— Cât priveşte teroarea şi forţa, eu nu cred. Tatăl meu a 
stat cu mine în lagăr. Apropo, el era german. Numai maică- 
mea era evreică. Tata a fost prizonier politic şi s-a dus 
înaintea mea. : 

Pe faţă îi apăru din nou acel tic. Işi puse mâna acolo 
pentru a-l linişti. 

— A murit acolo, dar m-a învăţat ceva înainte de a se 
stinge. Mi-a spus că voi fi liber într-o zi şi că nu va exista 
lucru mai îngrozitor pentru mine decât să ajung asemenea 
celor care ne ţineau închişi acolo. Şi acum îi mai cred. Mi-e 
cam greu, dar încă îl cred. 

Wolf dădu sceptic din cap. 


— 74 — 


— Ştiu. Cunosc oamenii de genul tatălui tău. 

Vocea îi era albă. 

Hella şi Frau Meyer împărţiră sandvişurile. Leo îl refuză 
pe al lui. 

— Eu mă duc la culcare, anunță el. 

leşi din cameră. Îl auziră peste câteva clipe în camera de 
alături şi radioul lui pus pe un post german ce emitea 
muzică de coarde. 

Frau Meyer se duse lângă Eddie şi-l împinse jucăuşă. 

— Încetează să visezi, îl admonestă ea. 

Eddie zâmbi şi pe faţa lui frumoasă şi delicată apăru o 
expresie de gingăşie. Când Hella îngenunche lângă plita 
electrică, el o privi pe deasupra paharului şi gândi: „in 
camera asta o voi face”. In faţa ochilor îi apăru limpede 
fiecare piesă de mobilier, ca şi cum în încăpere n-ar mai fi 
existat nimeni în afară de el. Totdeauna făcea aşa. Mintea 
lui inventa scene cu femei de care nici măcar nu se 
apropiase înainte. 

Wolf se lupta să-şi ingurgiteze sandvişul. 

— E de-a dreptul distractiv să vezi ce idei le mai vin 
oamenilor, rosti el, apoi vocea îi cobori. Indivizii care 
conduceau lagărul lui Leo erau, probabil, nişte oameni 
obişnuiţi, ca voi şi ca mine. Se mărgineau să execute 
ordinele. Pe timpul războiului, când am lucrat în 
contraspionaj, ne veneau mereu prizonieri. Maiorul se uita 
la ceasul lui şi spunea: „Vreau informaţia cutare sau cutare 
până la ora două”. O obţineam. 

Wolf acceptă un trabuc de la Mosca şi pufăi din el. 

— Înainte de a mă apuca de slujba de acum, am fost 
acasă în State şi am văzut câteva filme de război. Ştiţi 
genul: eroul e torturat, dar moare în chinuri înainte de a 
începe să vorbească. 

Wolf făcu un gest de exasperare cu ţigara. 

— Desigur, n-aveau nici cea mai mică idee ce se 
întâmplă în realitate. 

Se opri şi se uită intens la Mosca. 

— Le e ruşine să admită. Un om nu se poate controla 
dacă i se aplică metodele corecte. Nici măcar unul. 


275 


Mosca umplu paharele; toată lumea moţăia cu excepţia 
lui Wolf. Frau Meyer se cuibărise pe genunchii lui Eddie, iar 
Hella se întinsese pe canapeaua de vizavi de pat. 

Wolf zâmbi. 

— Eu am o tehnică specială. Nu pun niciodată vreo 
întrebare fără să administrez o mică pedeapsă înainte. Ca 
în gagul ăla vechi cu perechea de proaspăt căsătoriţi. Soţul 
o bate uşor peste gură de îndată ce rămân singuri şi-i 
spune: „Asta e pentru că nu ai făcut nimic, aşa că ai grijă 
ce faci”. E cam aceeaşi idee. 

Zâmbi dezarmat. Faţa lui de un alb cadaveric respira 
jovialitate prin toţi porii. 

— Ştiu la ce vă gândiţi. Vă spuneţi că alături de voi se 
află un mare ticălos. Dar cineva trebuia să facă şi treaba 
asta. Nu poţi câştiga războaie fără ea. Credeţi-mă, nu simt 
niciuna din satisfacţiile sadice din filme. Dar e o chestie 
necesară. La naiba, am primit şi o decorație pentru asta. 

Se grăbi să adauge cu sinceritate: 

— Bineînţeles însă că n-am fost niciodată atât de duri 
cum au fost nemţii. 

Eddie îşi înăbuşi un căscat. 

— Totul e foarte interesant, dar eu cred că mă duc în 
camera mea. 

Wolf râse defensiv. 

— Bănuiesc că e prea târziu pentru un curs. ` 

Îi lăsă pe Eddie şi pe Frau Meyer să plece înaintea lui. Îşi 
termină băutura şi-i spuse lui Mosca: 

— Vino jos, vreau să discut ceva cu tine. 

Coborâră şi se suiră în jeepul lui Wolf. 

— Eddie se gândeşte la o porcărie, rosti Wolf cu voce 
mânioasă şi dispreţuitoare. 

— Era doar somnoros, îl apără Mosca. 

— Cum se face că porţi o armă? 

Mosca dădu din umeri. 

— M-am obişnuit să am una mereu cu mine. Războiul nu 
s-a terminat de prea multă vreme. 

Wolf încuviinţă. 

— Nici mie nu mi-ar plăcea să ies noaptea pe afară fără 


= Bre 


s-o am. 

Se lăsă un moment de tăcere. Mosca se agită. 

Wolf scoase un nor de fum din trabucul lui. 

— Am vrut să fim singuri pentru că mi-a venit o idee cum 
să facem o grămadă de biştari. Bănuiesc că fiecare individ 
din forţa de ocupaţie îşi trage un pic de spuză pe turta lui. 
Eu am acum o mulţime de legături şi pot căpăta diamante 
contra ţigări şi chestii de genul ăsta. Te pot băga şi pe tine 
în afacere. 

— La naiba! exclamă Mosca. Nu pot pune mâna pe atât 
de multe ţigări. 

Wolf ezită o clipă şi continuă: 

— Ştii, s-ar putea ca într-o bună zi să ai nevoie de o 
grămadă de bani. De exemplu, dacă o prind pe Hella în 
camera ta ai feştelit-o, căci o să fii trimis înapoi în State. 

Îşi ridică mâna. 

— Ştiu, ştiu, o să te dai la fund, la fel cum au făcut alţii. 
Dar o să ai nevoie de bani. Sau presupune că intri la 
înghesuială şi trebuie s-o scoţi din Germania. Poţi să obţii 
documente false, dar te costă cât o mână şi un picior. In 
plus, oriunde te-ai duce, Scandinavia, Franţa, în orice alt 
loc, viaţa e din ce în ce mai scumpă. Te-ai gândit vreodată 
la asta? 

— Nu, recunoscu Mosca cu voce stinsă. 

— Ei bine, eu am o idee. Am nevoie de ajutor şi de aceea 
apelez la tine. Nu sunt filantrop. Eşti interesat? 

— Zi-i înainte, îl încurajă Mosca. 

Wolf se opri din nou, pufăind din ţigară. 

— Ştii banii pe care-i folosim noi, emişi de armată? 
Traficanţii de pe piaţa neagră aleargă cu limba scoasă după 
ei. li negociază după aceea cu soldaţii pentru dispoziţii de 
plată. Dar trebuie s-o facă discret. Noi putem schimba toţi 
banii care ne intră în mâini în bancnote, ceea ce nu putem 
face cu vechile mărci de ocupaţie. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Păi acum urmează poanta. Se pare că, în ultimele 
săptămâni, traficanţii nemți au pus mâna pe o grămadă de 
bani ai armatei. Eu scot un profit frumuşel schimbându-i pe 


Si An a 


dispoziţii de plată pentru ei. Apropo, o să te vâr şi-n treaba 
asta. Acum uite despre ce este vorba. Am fost incitat de 
ceea ce am observat şi am făcut ceva investigaţii pe cont 
propriu. Mi-a ajuns la urechi o poveste teribilă. Vaporul care 
a transportat banii armatei din State a acostat în 
Bremerhaven. Deşi toată chestia era strict secretă, ceva a 
transpirat, aşa că a dispărut o ladă cu bani, peste un milion 
de bucăţi. Cei de la armată tac, pentru că, altfel, s-ar face 
de râs. Ce zici de istoria asta? 

Devenise foarte excitat. 

— Un milion de bucăţi, repetă el. 

Mosca se amuză de pofta din vocea lui Wolf. 

— Mda, o grămadă de bani, îi ţinu el isonul. 

— Şi acum uite care e ideea mea. Banii ăştia sunt 
probabil împrăştiaţi prin toată ţara, dar aici cred că trebuie 
să existe o bandă care are felia cea mai mare. Chestia e să- 
i găsim. E o lovitură tare. 

— Dar cum să-i găsim şi cum să le luăm banii? 

— Găsirea banilor e treaba mea, dar am nevoie de tine. 
Nu e chiar atât de greu pe cât pare. Aminteşte-ţi că am 
experienţă în scotocirea după informaţii şi am o groază de 
legături. O să te iau cu mine şi o să te prezint ca pe un 
intermediar al unui barosan care caută să vândă ţigări la 
dumping, cu trei-patru verzişori per carton. Or să muşte toţi 
când or să audă preţul. O să dăm astfel douăzeci sau 
treizeci de cartuşe, marfa o aduc eu. O să se ducă vestea. 
O să le facem atunci cunoscut că trebuie să ne 
descotorosim de cinci mii de cartuşe într-o singură tranşă. 
O afacere zdravănă. O să inventăm şi o poveste. Dacă o să 
ţină, o să fim căutaţi ca să încheiem târgul. Ei or să apară 
cu hârtii în valoare de douăzeci de mii de dolari. Noi o să-i 
luăm. N-or să se poată duce; la poliţie, nici la a lor, nici la a 
noastră. Uite-aşa, le-o tragem. 

Wolf făcu o pauză, pufăi nervos din trabuc şi aruncă 
restul în stradă. Apoi rosti încet: 

— O să fie ceva de lucru şi o să ne cam pierdem nişte 
nopţi prin oraş. lar pentru operaţia finală e nevoie de curaj. 

— Adevăraţi poliţişti şi tâlhari, comentă Mosca. 


ERA» IE 


Wolf zâmbi. Celălalt aruncă o privire de-a lungul străzii 
întunecate, peste ruine. Văzu în depărtare un tramvai 
singuratic. Lumina lui se deplasa încet prin bezna oraşului 
şi părea că îl desparte de restul lumii. 

Wolf îşi reluă discursul pe un ton serios: 

— Trebuie să ne pregătim viitorul. Uneori am senzaţia că 
viaţa pe care am dus-o înainte n-a fost altceva decât un vis, 
că n-a avut nimic serios în ea. Poate simţi şi tu la fel. Acum 
însă trebuie să fim gata pentru viaţa noastră adevărată şi 
treaba asta o să fie extrem de dură. E ultima noastră şansă 
de a ne aranja. 

— Bine, spuse Mosca, dar mie mi se pare îngrozitor de 
complicat. 

Wolf dădu din cap. 

— S-ar putea să nu ţină. Între timp însă o să-ţi pasez 
nişte afaceri de schimb. Oricum, ai să obţii câteva sute 
frumuşele, indiferent de ce se va întâmpla. Dacă avem 
noroc doar cât negru sub unghie, o să facem jumi-juma 
cinşpe', poate douăj' de miare. Poate chiar mai mult. 

Mosca se dete jos din jeep. Il observă pe Wolf cum 
porneşte motorul, apoi cum dispare în noapte. Se uită în 
sus şi observă capul întunecat al Hellei în cadrul luminos al 
ferestrei. li făcu semn cu mâna, intră în clădire şi fugi sus 
pe scară. 


O aa 


Capitolul 8 


Mosca se făcu covrig în jeepul parcat, încercând să se 
apere de vântul rece de octombrie. Metalul îngheţat al 
saşiului îi dădea frisoane în tot corpul. 

În susul străzii era o intersecţie importantă. Tramvaiele 
se clătinau în stânga şi în dreapta, iar vehiculele militare se 
opreau câteva clipe pentru ca şoferii să descifreze lungile 
şiruri de indicatoare ce-i îndrumau spre diversele sedii 
militare din oraş. Pe toate cele patru laturi se vedeau 
dărâmături, dar ceva mai încolo începuseră să răsară 
căsuțe. Un mic cinematograf nemţesc îşi deschisese porţile 
şi se putea vedea o lungă coadă de persoane ce-şi aşteptau 
rândul la intrare. 

Mosca era înfometat şi impacientat. Observă cum se 
hurducă încet pe drum cele trei camioane cu prelată, pline 
cu prizonieri germani de război, şi se opresc la intersecţie. 
Se gândi că înăuntru se aflau, probabil, criminali de război. 
In spatele convoiului mergea un jeep cu doi paznici 
înarmaţi. 

Când îl văzu pe Leo ieşind pe uşa croitoriei, se îndreptă. 

Privirea le fu atrasă de o femeie, aflată pe trotuarul de 
vizavi, care fugea şi ţipa. Ea părăsi trotuarul şi o apucă 
haotic, pe mijlocul străzii, către intersecţie. Îşi flutura mâna 
cu disperare şi striga un nume, de neînțeles din pricina 
emoţiei. Din ultimul camion cu prizonieri se ivi o faţă care-i 
răspunse femeii, făcându-i semn cu mâna. Camionul luă 
viteză, secundat de jeep ca de un câine de pază. Femeia îşi 
dădu seama că nu era nicio speranţă şi se opri. Căzu în 
genunchi şi apoi se prăbuşi pe caldarâm, blocând traficul. 

Leo se căţără în jeep. Uşorul tremur şi vibrația motorului 
le dădu amândurora o senzaţie de căldură. Aşteptară până 
când femeia fu târâtă de pe carosabil, apoi Leo puse 
maşina în mişcare. Niciunul dintre ei nu comentă cele 
văzute. Nu era treaba lor. Undeva, în mintea sa însă Mosca 
revăzu o vagă imagine familiară. 


Sfârşitul războiului îl prinsese la Paris, în mijlocul unei 
imense mulţimi. Incercarea de a scăpa de acolo fusese un 
coşmar. Fusese târât împotriva voinţei lui până în centrul 
aglomerației. Făcându-şi loc centimetru cu centimetru, un 
convoi de camioane pline cu francezi înainta prin gloata 
care invadase străzile, trotuarele şi cafenelele. În camioane 
erau prizonieri de război eliberaţi, foşti condamnaţi la 
muncă forţată, consideraţi morţi. Veselia şi ţipetele mulţimii 
acopereau strigătele de bucurie ale oamenilor din 
camioane. Ei însă săreau în sus şi se aplecau peste 
marginile camioanelor pentru a fi sărutaţi, pentru a primi 
florile albe ce li se ofereau şi pe care le aruncau, pe urmă, 
înapoi. Dintr-odată, unul dintre ei sărise din camion, plutise 
câteva clipe pe deasupra capetelor şi aterizase pe 
caldarâm. In aceeaşi clipă, fusese îmbrăţişat pătimaş şi 
posesiv de o femeie care-şi croise drum cu greu până la el. 
Din camion cineva îi aruncase o cârjă şi-i strigase câteva 
felicitări obscene care, în altă situaţie, ar fi făcut-o pe 
femeie să roşească. Ea însă râsese alături de restul mulţimii 
care văzuse scena. 

Mosca simţi acum aceeaşi durere, acelaşi şoc şi aceeaşi 
vină pe care le simţise şi atunci. 

Când Leo opri jeepul în faţa restaurantului, Mosca se 
dădu jos. 

— Nu prea mi-e foame, explică el. Te văd mai târziu, 
acasă. 

Ocupat cu închiderea lacătului de siguranţă, Leo ridică 
surprins capul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Oh, e numai o migrenă. O să-mi treacă dacă merg un 
pic pe jos. | se făcu frig şi aprinse o ţigară; fumul dens îi 
încălzi faţa. O luă de-a lungul străzilor mici şi tăcute ce nu 
puteau fi străbătute de vehicule din cauza dărâmăturilor ce 
debordaseră peste trotuare. Işi croi drum printre pietre şi 
cărămizi, atent să nu cadă în grămezile de moloz. 

Se simţea de-a dreptul rău când intră în cameră. Obraijii îi 
ardeau de febră. Se dezbrăcă fără să aprindă lumina, îşi 
aruncă hainele la întâmplare pe canapea şi se vâ în pat. 


BE - n AR 


Avu aceeaşi senzaţie de rece şi sub pături. Ajungea până la 
el mirosul puturos al chiştocului de trabuc lăsat pe 
marginea mesei. Se făcu colac ca să se încălzească, dar 
corpul îi era scuturat de accese de frig. Işi simţea gura 
uscată, iar bubuitul din cap se transformă într-o pulsaţie 
monotonă, vag dureroasă. 

Auzi o cheie răsucindu-se în broască. O văzu pe Hella 
intrând în cameră. Se aprinse lumina. Ea veni şi se aşeză 
lângă el. 

— Nu te simţi bine? întrebă ea îngrijorată. 

Părea puţin mirată să-l vadă în starea asta. 

— O răceală banală, o linişti Mosca. Dă-mi nişte aspirine 
şi aruncă trabucul ăla. 

Hella se îndreptă spre baie ca s-aducă un pahar cu apă. l- 
| dădu şi îşi trecu palma peste fruntea lui, murmurând: 

— E neobişnuit pentru mine să te văd bolnav. Să mă culc 
pe canapea? 

— Nu. Mi-e al naibii de frig. Vino aici, lângă mine. i 

Ea stinse lumina şi veni lângă pat să se dezbrace. In 
obscuritate, el o urmări cum îşi atârnă hainele pe spătarul 
unui scaun. Îşi simţi corpul arzând de febră şi dorinţă. Când 
se întinse lângă el, o lipi de trupul său. O ţinu cât putu de 
aproape, încălzindu-i cu arşiţa lui obrajii, gura, sânii şi 
pântecul. 

Mai târziu, când se întoarse cu faţa în sus să se 
odihnească, îşi simţi sudoarea curgându-i printre picioare şi 
pe spate. Migrena îi dispăruse, dar îl dureau toate oasele. 
Se întinse peste corpul ei pentru a lua paharul cu apă de pe 
noptieră. 

Hella îşi plimbă degetele peste faţa lui fierbinte. 

— Dragule, sper că nu te-am făcut să te simţi şi mai rău. 

— Nu. Mă simt mai bine. 

— Acum vrei să mă duc pe canapea? 

— Nu. Rămâi aici. 

Căută o ţigară. Dar după câteva pufăituri o strivi de 
perete şi urmări cu privirea snopul de scântei roşii care 
căzu pe pătură. 

— Încearcă să adormi, îl sfătui ea. 


RE pe 


— Nu pot! S-a întâmplat ceva deosebit azi? 

— Nu. Tocmai luam masa cu Frau Meyer. Yergen te-a 
văzut venind şi a urcat să mă înştiinţeze. A spus că nu arăţi 
prea bine şi mi-a sugerat să cobor repede. E un bărbat 
foarte grijuliu. 

— Am văzut ceva amuzant astăzi, rosti Mosca. 

Îi povesti păţania femeii. 

După ce termină, peste încăpere se lăsă o tăcere deplină. 
Hella medită: „Dacă aş fi fost eu în jeep, mai mult ca sigur 
că aş fi oprit s-o iau cu mine şi aş fi urmărit convoiul, 
încercând s-o calmez. Bărbaţii sunt mai duri, au mai puţină 
milă decât noi”. 

De pe buze nu-i ieşi însă niciun sunet. Ca şi în alte nopţi, 
ea îşi trecu încet vârfurile degetelor de-a lungul corpului lui, 
urmărind cicatricea ce-i tăia trunchiul în două. Îşi plimbă 
degetele peste umflătura cusăturii, ca un copil care îşi trece 
jucăria peste o crăpătură în trotuar, privind hipnotizat 
ridicarea şi coborârea ei. 

Mosca se ridică până când umerii i se sprijiniră de tăblia 
de lemn a patului. Işi sprijini gâtul pe mâinile împreunate la 
ceafă ca o perniţă şi zise: 

— Am avut noroc că o am acolo unde n-o vede nimeni. 

— Eu o văd, îi răspunse Hella. 

— Ştii la ce mă refer. Ar fi fost cu totul altceva dacă era 
pe faţă, nu? 

Ea continuă să-i mângâie cu degetele cicatricea. 

— Nu şi pentru mine. 

Febra îl făcea pe Mosca să nu se simtă în largul lui. 
Simţea degetele ei ca pe un balsam. Işi dădu seama că ea 
va accepta modul lui de acţiune. 

— Să nu adormi, spuse el. Am vrut dintotdeauna să-ţi 
spun ceva, dar până acum n-am socotit că e suficient de 
importantă. Adoptă, glumeţ, intonaţia cântătoare a celui 
care spune un basm unui copil. O să-ţi povestesc o mică 
istorioară, începu el. 

Căută pe noptieră o ţigară. 


Stivele de muniții se întindeau pe kilometri întregi. 


RE i 


Obuzele erau aşezate în ciorchini. El, Mosca, se afla în 
cabina camionului şi-i urmărea pe prizonieri încărcând 
vehiculele din faţa lui. Oamenii purtau haine de postav 
verde cu dungi verticale, iar pe cap aveau bonete lăbărţate 
din acelaşi material. S-ar fi putut „rătăci” toţi cu uşurinţă în 
pădurea din jurul lor dacă n-ar fi fost împiedicaţi de 
inscripţia mare şi albă cu litera „P”, vopsită pe spatele 
hainelor şi pe fiecare crac al pantalonilor. 

De undeva din pădure se auziră trei sunete de ţignal ce 
anunțau adunarea. Mosca sări din cabină şi strigă: 

— Hei, Fritz, vino-ncoa. 

Prizonierul, pe care îl numise supraveghetor peste cele 
trei camioane de care era răspunzător Mosca, veni la el, în 
pas alergător. 

— Avem timp să terminăm de încărcat înainte de a 
pleca? 

Neamţul, un bărbat scund, de vreo patruzeci de ani, cu o 
faţă zbârcită, bătrână şi tânără în acelaşi timp, luă cu 
demnitate poziţia de drepţi în faţa lui Mosca, înălţă din 
umeri şi rosti în engleza lui stricată: 

— Noi târziu pentru papa. 

Îşi zâmbiră. Oricare alt prizonier l-ar fi asigurat pe Mosca 
că încărcarea va fi terminată, chiar şi numai pentru a-i 
rămâne acestuia în graţii. A 

— Bine, aranjaţi ce aveţi, ordonă Mosca. li lăsăm pe 
ticăloşi să-şi bată singuri capul cu restul. 

Îi dărui neamţului o ţigară, pe care acesta şi-o strecură în 
buzunarul tunicii. Cu toate că regulamentul interzicea 
fumatul în zona de încărcare, Mosca şi alţi soldaţi de pază 
nu se sinchiseau de el. 

— Bagă-i înăuntru şi pe restul oamenilor şi ia-mă şi pe 
mine, îi comandă Mosca prizonierului. 

Neamţul făcu stânga împrejur, strânse oamenii care 
începură să se înghesuie în camioane. 

Porniră încet pe drumul noroios ce traversa pădurea. 
Curând li se alăturară şi alte vehicule, pe măsură ce 
ajungeau la confluenţa cu alte drumuri. In cele din urmă, 
lungul convoi de camioane părăsi umbra pădurii şi apucă 


E: P 


pe drumul de câmpie îngălbenit de lumina soarelui de 
primăvară timpurie. Războiul era undeva, departe, pentru 
paznici şi prizonieri deopotrivă. Aici erau în siguranţă; între 
ei se făcuse un pact. Se deplasau în tăcere şi aparentă 
tihnă din ţinutul împădurit al depozitului de muniții către 
barăcile împrejmuite cu sârmă ghimpată. 

Soldaţii din pază, bărbaţi ce fuseseră răniţi prea grav ca 
să se mai întoarcă în prima linie, se săturaseră până peste 
cap de război. Prizonierii îşi regretau soarta numai seara, 
când îşi zăreau gardienii urcând în jeepuri pentru o mică 
plimbare în oraşul din apropiere. Feţele lor, în spatele 
sârmei ghimpate, exprimau acea invidie plină de dorinţă a 
copiilor care-şi urmăresc părinţii pregătindu-se să iasă într- 
o seară în oraş. 

Dimineaţa, devreme, se îndreptau toţi către pădure. Pe 
timpul pauzelor, prizonierii se împrăştiau care încotro, se 
aşezau pe iarbă şi mestecau bucăţi de pâine păstrate de la 
micul dejun. Mosca îşi lăsa echipa să se odihnească mai 
mult decât se obişnuia în mod uzual. Fritz se aşeză alături 
de el pe grămada de carcase de obuz. 

— Nu-i o viaţă prea rea, Fritz, nu? obişnuia Mosca să 
întrebe. 

— Putea fi şi mai rău, răspundea neamţul. Aici măcar e 
pace şi linişte. 

Mosca încuviinţa. Îi plăcea neamţul, deşi nu se ostenise 
niciodată să-i reţină numele adevărat. Intre ei exista o 
amiciţie, dar le era imposibil să uite relaţia învingător- 
învins. Chiar şi acum, Mosca îşi ţinea automatul în mână, ca 
un simbol. Pe ţeavă nu exista niciun glonţ şi, uneori, uita să 
mai introducă sectorul în locaş. 

Neamţul avea una din stările lui depresive şi începu, 
brusc, să rostească un şuvoi de cuvinte în limba lui, pe care 
Mosca nu o înţelegea prea bine. 

— Nu-i ciudat să staţi aici, având grijă ca noi să nu 
mişcăm cum vrem? Halal misiune pentru o fiinţă umană. ŞI 
cum ne mai ucidem reciproc şi ne facem rău unul altuia! Și 
pentru ce? Spuneţi-mi, dacă Germania reuşea să păstreze 
Africa şi Franţa, aş fi câştigat şi eu personal un ban în plus? 


Îmi fac vreun bine eu însumi dacă ajut Germania să 
cucerească lumea? Chiar dacă noi am fi câştigat, m-aş fi 
ales numai cu o uniformă pentru tot restul vieţii. Când eram 
copii ne emoţiona teribil să citim despre epoca de aur a 
ţării noastre, despre perioadele în care Franţa ori Germania 
sau Spania conduceau Europa şi lumea. S-au ridicat statui 
unor oameni care au trimis la moarte milioane de semeni ai 
lor. Cum vine asta? Ne urâm şi ne lichidăm unul pe celălalt. 
Aş fi înţeles dacă am fi câştigat ceva. Dacă, după aceea, s- 
ar fi spus: lată, aici e o bucată de pământ pe care am luat-o 
ca supliment de la francezi. Toată lumea capătă câte o 
bucăţică de prăjitură. Şi voi... noi ştim că voi sunteţi 
învingătorii. Dar credeţi că veţi câştiga ceva? 

În soarele fierbinte ceilalţi prizonieri se întorceau cu burta 
în sus şi adormeau pe iarba răcoroasă. Mosca îl asculta pe 

el de lângă el, înțelegând numai jumătate din cuvinte, 
uşor nemulţumit, dar neatins de ele. Neamţul vorbea ca un 
înfrânt, fără nicio autoritate în voce. Istorisea acum despre 
străzile parcurse cu piciorul la Paris şi la Praga, despre 
oraşele din Scandinavia, totul cu o mândrie tonică; un simţ 
al dreptăţii care apărea numai în spatele sârmei ghimpate. 

Pentru prima dată, neamţul îşi puse mâna pe braţul lui 
Mosca. 

— Prietene, rosti el, oamenii se întâlnesc faţă în faţă şi se 
ucid unul pe celălalt. Inamicii noştri sunt în spatele nostru. 

Îşi lăsă mâna să-i cadă. 

— Inamicii noştri se află în spate, repetă el amar, şi comit 
toate nelegiuirile pentru care murim noi. 

În majoritatea timpului însă neamţul era vesel. Îi arătase 
lui Mosca fotografii cu nevastă-sa şi cei doi copii, cu el 
alături de tovarăşii săi, în faţa fabricii unde lucrase. li 
plăcea, de asemenea, să vorbească despre femei. 

— Aaah! exclama el, câteodată, cu un entuziasm dat de 
amintiri. Când eram în Italia... 

Sau: 

— Când am fost în Franţa, femeile erau minunate. 
Trebuie să recunosc că îmi plac mai mult decât 
nemţoaicele, orice-ar spune Fuhrerul. Femeile nu amestecă 


— - — 


niciodată politica cu chestiuni mai importante. Aşa a fost 
mereu de-a lungul secolelor. 

Ochii săi albaştri scânteiau. 

— Imi pare rău că n-am ajuns în America. Fetele alea 
frumoase cu picioare lungi, de culoarea turtei dulci. De-a 
dreptul incredibil. Mi le amintesc din filme şi din reviste. Da, 
da, mare păcat. 

Intrând în joc, Mosca replică: 

— Nici măcar nu s-ar fi uitat la voi, măi cap de varză. 

Neamţul dădu din cap încet, dar ferm. 

— Femeile sunt încăpăţânate, insistă el. Tu crezi că ar fi 
mai bine să flămânzească decât să-şi vândă corpul 
inamicului. Ehe... în privinţa asta femeile văd mai limpede. 
Au o altă scară de valori. Oh, da, ocuparea New Yorkului ar 
fi fost o chestie splendidă. 

Cei doi îşi zâmbiră. Mosca întrerupse discursul patetic al 
celuilalt cu ordinul: 

— Hai, gata, puneţi vărzarii la treabă! 

In ultima seară, când fluierul sună adunarea, prizonierii 
se iviră repede din luminişurile unde lucrau şi se îmbarcară 
în camioane în câteva minute. Şoferii porniră de îndată 
motoarele. 

Mosca simţi ceva neobişnuit în atmosferă. Ochii săi îl 
căutară mecanic pe Fritz. Fără a suspecta ceva precis, făcu 
câţiva paşi către cel mai apropiat vehicul. Văzu expresia 
ciudată de pe faţa unora dintre prizonieri şi îşi dădu seama 
că se întâmplase ceva. 

Alergă în faţa convoiului şi le făcu semn şoferilor să 
coboare de la volan. In timpul goanei băgă un glonţ pe 
teava armei. Apoi îşi scoase din buzunar fluierul pe care nu- 
| folosise niciodată şi fluieră scurt de şase ori. Aşteptă o 
clipă şi fluieră încă o dată. 

Le ordonă prizonierilor să coboare şi să se aşeze într-un 
grup compact pe iarbă. Se aşeză la distanţă de ei, 
urmărindu-i, deşi ştia că niciunul nu va încerca să evadeze. 

Jeepul securităţii îşi tăie drum direct prin pădure. Mosca 
auzi trosnetele crengilor sub roţi, apoi văzu vehiculul 
pătrunzând în luminiş. 


EN: 


În jeep se afla un sergent solid, cu o pereche de mustăţi 
în furculiţă, lăsate în stil englezesc, care când văzu ce se i 
întâmpla ieşi încet din jeep şi se îndreptă spre Mosca. 
Ceilalţi doi soldaţi din maşină o luară agale către capetele 
opuse ale luminişului. Şoferul îşi scoase pistolul mitralieră şi 
se postă în dreptul roții cu un picior atârnat în afara 
portierei, atingând solul. 

Sergentul se opri în faţa lui Mosca şi aşteptă. Mosca îi 
comunică: 

— Îmi lipseşte unul pe care îl cunosc. Şeful meu de 
echipă. N-am făcut încă numărătoarea. 

Sergentul era îmbrăcat în haine de ofiţer de serviciu şi 
purta un pistol şi o cartuşieră împrejurul mijlocului său lat. 
Se îndreptă spre prizonieri şi le ordonă să se alinieze în 
rânduri de câte zece persoane. Se formară astfel cinci 
grupe; doi indivizi rămaseră pe dinafară. Cei doi afişau un 
aer de vinovăţie, ca şi cum lor li s-ar fi datorat lipsa 
celorlalţi. 

— Câţi lipsesc? îl întrebă sergentul pe Mosca. 

— Cu totul, patru inşi. 

Sergentul se uită la el cu superioritate. 

— Frumoasă clapă ţi-a tras „amicul” tău. 

Pe Mosca îl cuprinse, pentru prima dată de când aflase 
despre evadare, un sentiment de ruşine şi chiar de frică. Nu 
simţi însă niciun pic de mânie. 

Sergentul oftă. 

— Ei bine, ăsta a fost un cuibuşor plăcut pentru tine. O să 
iasă cu dandana mare. Rahaţii naibii or să facă pe ei de 
frică. 

Îşi înmuie vocea: 

— Ştii că de acum înainte o să-ţi muţi tuhăsu-n linia întâi, 
nu? 

Rămaseră amândoi pe gânduri. Adio vieţii uşoare, fără 
deşteptări, fără formaţii, fără inspecții, fără frică - o viaţă 
aproape civilă! 

Sergentul îşi îndreptă ţinuta, brusc furios. 

— Să vedem ce facem cu ticăloşii ăştia. Achtung! răcni 
el. 


— 88 — 


începu să se plimbe nervos prin faţa rândurilor de nemti 
aflaţi în poziţie de drepţi. Câteva minute nu spuse nimic. 
După aceea însă porni să le vorbească cu o voce joasă în 
engleză. 

— Bine. Acum ştim cum stăm. Luna de miere s-a încheiat 
Aţi fost trataţi bine cu toţii. Vi s-a dat hrană bună şi un loc 
de dormit. V-am muncit vreodată peste puterile voastre? 
Dacă nu v-aţi simţit bine, v-am permis să rămâneţi în 
baracă. Cine are vreo plângere de făcut? Să iasă în faţă, 
oricine ar fi el! 

Făcu o pauză, ca şi cum se aştepta să-i fie urmat 
îndemnul de vreunul dintre ei. Când văzu că nu se întâmplă 
nimic, continuă: 

— In regulă. Acum să vedem cum apreciaţi viaţa pe care 
aţi dus-o. Sunt convins că unii dintre voi ştiţi când au 
evadat oamenii aceia şi încotro s-au dus. Vorbiţi. Fiţi siguri 
că o să ne aducem aminte de asta şi o să apreciem cum se 
cuvine. 

Sergentul se opri şi-i privi în faţă. Aşteptă în timp ce 
nemţii şuşotiră între ei, explicându-şi unul altuia ce spusese 
americanul. După aceea însă rămăseseră cu toţii nemişcaţi; 
niciunul nu făcu vreun pas înainte. 

Sergentul reluă, schimbând tonul: 

— În regulă, nenorociţilor. 

Făcu stânga-mprejur spre jeep şi i se adresă şoferului: 

— Du-te până la barăci şi adu douăzeci de târnăcoape şi 
douăzeci de lopeţi. Adu şi un alt jeep cu patru oameni în el. 
Poate scăpăm de pacoste dacă n-ajunge nimic din cele 
întâmplate la urechile vreunui ofiţer. Şi dacă puţoiul ăla de 
sergent cu aprovizionarea deschide clănţăul să protesteze, 
spune-i că mă duc peste el şi-i crăp capul cu lopata. 

Se răsuci pe călcâie şi le făcu semn nemților să se aşeze 
pe iarbă. 

Când cele două jeepuri se întoarseră cu oamenii şi cu o 
remorcă plină cu unelte, sergentul alinie prizonierii în două 
rânduri faţă în faţă. Le înmână uneltele şi-i trimise pe cei 
patru oameni aduşi ulterior în partea cealaltă a luminişului, 
întinşi în iarbă cu faţa la ei. 


Zigo m 


Nimeni nu scoase nicio vorbă. Prizonierii săpară un şanţ 
lung. Cei cu târnăcoape izbeau solul, apoi se opreau, 
lăsându-i pe cei cu lopeţi să ia bucăţile de pământ şi să le 
arunce. Lucrau foarte încet. Paznicii din jurul luminişului se 
sprijineau de copaci, indiferenți şi calmi. 

Sergentul îi făcu cu ochiul lui Mosca şi rosti cu voce 
coborâtă. 

— Întotdeauna merge o cacealma bună. Priveşte cu 
atenţie. 

Îi lăsă să mai sape o bucată scurtă de timp, apoi le strigă 
să se oprească. Le zâmbi parşiv şi-i întrebă: 

— Vrea să vorbească cineva acum? 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Bine. Continuaţi să săpaţi. 

Un neamţ îşi lăsă lopata să cadă. Era un tânăr cu obrajii 
trandafirii. 

— Vă rog, spuse el. Vreau să vă spun ceva. 

Se îndepărtă de camarazii lui şi pătrunse în spaţiul liber 
ce-l separa de gărzi. 

— Scuipă ce ştii! îi comandă sergentul. 

Neamţul încremeni pe loc fără a scoate vreun sunet. Se 
uită stingherit spre tovarăşii lui. Americanul înţelese. Îl luă 
pe tânăr de braţ şi-l duse spre jeep. Incepură acolo o 
conversaţie aprinsă, urmăriţi de prizonieri şi de paznici 
deopotrivă. Sergentul asculta cu capul aplecat înainte, cu 
corpul masiv sprijinit de tabla maşinii şi cu un braţ aruncat 
familiar peste umerii tânărului. În final încuviinţă. Îl băgă pe 
informator în jeep. 

Prizonierii fură încărcaţi în cele trei camioane şi caravana 
se puse în mişcare de-a lungul pădurii pustii la acea oră. 
Sergentul conducea jeepul de ariergardă. Mustăţile-i lungi 
fluturau în vânt. Părăsiră pădurea şi fură surprinşi să vadă 
câmpia scăldată într-o altă lumină, aceea a soarelui roşu de 
după-amiază târzie. 

Sergentul îşi întoarse pentru o secundă capul şi i se 
adresă lui Mosca: 

— Amicul tău a plănuit-o demult. Dar n-are noroc. 

— Unde e? 


— În oraş. Ştiu casa. 

După ce caravana pătrunse în lagăr, cele două jeepuri 
făcură brusc un arc, îndepărtându-se de camioane, şi 
porniră în goană spre oraş. Rulară pe strada principală unul 
lângă altul, ca şi cum ar fi fost cuplate. Când ajunseră la 
intersecţia străjuită de biserică, cotiră la dreapta şi se 
opriră lângă o căsuţă de piatră. Mosca şi sergentul se 
îndreptară spre uşa din faţă, în timp ce doi oameni din 
celălalt jeep se deplasară agil şi discret până în spatele 
casei. Restul soldaţilor rămaseră în maşini. _ 

Uşa se deschise înainte de a fi ciocănit cineva. In cadrul 
ei apăru Fritz. Purta o pereche de pantaloni din serj 
albastru, ponosiţi şi mototoliţi, o cămaşă fără guler şi o 
haină închisă la culoare. Le zâmbi nesigur. 

— Ceilalţi sunt sus, îngăimă el. Le e frică să coboare. 

— Cheamă-i! comandă sergentul. Du-te sus şi spune-le 
că nu vor păţi nimic. 

Fritz se duse până la piciorul scării şi strigă în germană: 

— Totul e în ordine. Veniţi jos. Nu vă fie frică. 

Auziră deasupra lor o uşă deschizându-se, după care 
ceilalţi trei prizonieri se iviră şi coborâră încet scara. Erau 
toţi îmbrăcaţi cu haine civile uzate. Pe faţă li se citea 
stinghereala. 

— Duceţi-vă la jeepuri, le ordonă sergentul. 

Se întoarse către Fritz: 

— A cui e casa asta? 

Neamţul îşi înălţă privirea. Îndrăzni pentru prima dată să- 
| privească pe Mosca în ochi. 

— O femeie, o cunoştinţă de-a mea. Daţi-i drumul, a 
făcut-o pentru că... ştiţi doar, era singură. N-are nicio 
legătură cu războiul. 

— Aha. Bine. Acum ieşi tu afară, porunci sergentul. 

Părăsiră toţi casa. Sergentul fluieră după oamenii săi din 
spatele clădirii. Când jeepurile o luară din loc, în spatele lor 
îşi făcu apariţia o femeie cu o boccea învelită în hârtie de 
culoare maro. Îi văzu pe prizonieri, se răsuci pe călcâie şi se 
întoarse în direcţia din care venise. Sergentul zâmbi acru şi- 
i spuse lui Mosca: 


— 91 — 


— Să le ia naiba de femei! 

La jumătatea drumului către lagăr, pe o porţiune pustie 
de şosea, jeepul din faţă, condus de sergent, trase pe 
dreapta şi se opri. Celălalt jeep se opri şi el în spatele 
primului. Lateral faţă de şosea se vedea o porţiune de şes 
pietros ce ducea către linia întunecată a pădurii, aflată la 
două sute de metri mai încolo. 

— Daţi-i jos pe prizonieri! răcni sergentul. 

Coborâră toţi din jeepuri, simțind cum pluteşte ceva 
neplăcut în aer. Sergentul medită câteva clipe, apoi îşi 
mângâie mustăţile şi zise: 

— Doi dintre voi să-i ducă pe vărzarii ăştia înapoi în lagăr. 
Acolo daţi jos uneltele din camion şi vă întoarceţi urgent 
aici. 

Îi făcu semn cu degetul lui Fritz. 

— Tu rămâi aici! 

— Eu mă duc înapoi, anunţă Mosca rapid. 

Sergentul îl măsură din cap până în picioare, cu o privire 
încărcată de un dispreţ insolent. 

— Ascultă-mă, dobitocule. Tu rămâi aici. Dacă n-aş fi fost 
eu, erai acum pe front. N-am de gând să-i urmăresc pe 
vărzari prin toată ţara de fiecare dată când îi muşcă o 
insectă de cur. Ai să stai aici! 

Doi paznici îi luară în tăcere pe ceilalţi trei prizonieri. 
Urcară în jeep şi dispărură curând pe şosea. Fritz îi urmări 
cu privirea până ce nu se mai văzu nimic. 

Cei patru oameni în uniforme verzi rămaseră faţă în faţă 
cu neamţul şi cu porţiunea de câmpie din spatele lui. 
Sergentul se trase de mustață. Faţa neamţului se făcuse 
pământie, iar omul stătea încordat, cu toate simţurile în 
alertă. 

— Fugi! comandă sergentul, indicându-i zona de şes. 

Neamţul nu făcu nicio mişcare. Sergentul îi dădu un 
ghiont. 

— Aleargă! Te ajutăm noi s-o iei din loc! 

Il împinse pe amărât până pe iarbă, răsucindu-l astfel ca 
să aibă pădurea în faţă. Soarele dispăruse, lăsând pământul 
să reflecte numai cenuşiul înserării. Pădurea se vedea în 


= 97 — 


depărtare ca un zid lung şi întunecat. _ 

Neamţul se întoarse, privindu-i din nou în faţă. Işi duse 
mâna la gulerul inexistent al cămăşii, ca şi cum ar fi 
încercat să-şi regăsească demnitatea. Il privi ţintă pe 
Mosca, apoi pe ceilalţi. Făcu un pas către ei, ieşind din zona 
de iarbă amestecată cu pietre. Picioarele îi tremurau, iar 
corpul i se clătină o clipă, dar reuşi să rostească cu voce 
fermă: 

— Her Mosca, Ich hab'eine frau und kinder.* 

Pe faţa sergentului apăru o expresie de ură şi furie. 

— Fugi, ticălosule, fugi! 

Se repezi la neamt şi-l izbi peste faţă. Acesta se clătină şi 
fu gata să cadă, dar americanul îl ridică şi-l împinse spre 
iarbă. 

— Fugi, vărzar împuţit! 

Strigă cuvintele de trei sau patru ori la rând. 

Neamţul căzu la pământ, apoi se ridică, se întoarse din 
nou cu faţa spre el şi rosti încă o dată, cu un ton ce aducea 
mai mult a explicaţie decât a rugăminte: 

— Ich hab’ eine Frau und Kinder. 

Unul dintre gardieni făcu rapid doi paşi şi-l lovi în 
abdomen cu patul armei, apoi, lăsându-şi puşca să se 
bălăbăne într-o mână, îl izbi năprasnic în faţă cu cealaltă. 

Pe chipul neamţului apărură râuleţe de sânge în locul 
zbărciturilor. Omul îl mai privi o dată, după care începu să 
meargă, împleticindu-se, către pădure. In ochi i se citise 
deznădejdea şi ceva mai presus decât frica de moarte. 
Avea o expresie de groază, ca şi cum ar fi zărit ceva 
înfiorător, ceva în care nu crezuse niciodată. 

Il urmăriră cu toţii cum păşeşte încet pe iarbă. Aşteptau 
s-o ia la goană, dar el mergea greoi. Se întorcea mereu 
după ce făcea câţiva paşi, ca să se uite la ei, de parcă ar fi 
fost vreun joc care-i inspira o neîncredere copilărească. In 
noaptea care se lăsa, curând nu se mai văzu decât albul 
cămâşii lui. 

Mosca observă că, de fiecare dată după ce neamţul se 
întorcea să-i privească, mersul lui se abătea la dreapta. 


3 Domnule Mosca, am nevastă şi copii (n.tr.). 
— 93 — 


Observă şi uşoara ridicătură stâncoasă ce se afla puţin mai 
încolo, spre pădure. Şmecheria era evidentă. Soldaţii 
îngenuncheară şi-şi duseră armele la ochi. Mosca şi-o lăsă 
uşurel pe a sa să cadă în colbul drumului. 

Când neamţul o luă brusc la goană pentru a se ascunde 
după dâmb, sergentul trase. Ca la un semnal, ceilalţi îşi 
descărcară şi ei armele. Corpul prizonierului încremeni o 
clipă, apoi căzu încet peste vârful micii ridicături. Picioarele 
îi rămaseră la vedere. 

Peste soldaţii încremeniţi în poziţia din care trăseseră se 
lăsă o tăcere deplină, în timp ce dâre uşoare de fum se 
ridicau din ţevile puştilor. Mirosul acru de pulbere se disipă 
încet-încet în aerul nopţii. 

— Plecaţi, rosti Mosca. Eu o să aştept camionul. Voi 
plecaţi. 

Nimeni nu observase că el nu trăsese. Le întoarse spatele 
şi făcu câţiva paşi pe drum în jos. 

Auzi huruitul motorului când jeepul ţâşni din loc. Se 
sprijini de un copac, fixând solul pietros, pe deasupra 
picioarelor inerte ale cadavrului, spre zidul negru, 
impenetrabil al pădurii. În noaptea ce se lăsa i se părea că 
se află foarte aproape. Aprinse o ţigară. Nu simţea nicio 
emoție, nimic altceva decât o uşoară senzaţie de greață şi 
un sentiment de confuzie interioară. Aşteptă, sperând ca 
maşina să vină înainte de a se face beznă. 


În întunericul acum total din cameră, Mosca se întinse 
peste corpul femeii pentru a apuca paharul cu apă de pe 
noptieră. Îl bău pe nerăsuflate şi se întinse la loc. 

Dorea să meargă cu sinceritate până la capăt. 

— Toată istoria asta nu-mi pricinuieşte nicio remuşcare, 
continuă el. Numai că azi am văzut ceva asemănător, o 
femeie alergând după un camion. Mi-am amintit ce a spus 
el atunci - şi a spus-o de două ori. „Am soţie şi copii”. In 
momentul acela n-a însemnat nimic pentru mine. Nu pot 
să-ţi explic de ce. E ca atunci când ne cheltuim toţi banii pe 
ce putem pentru că n-are rost să-i punem deoparte. 

Aşteptă ca Hella să spună ceva. Când văzu că ea nu 


— 94 — 


scoate nicio vorbă, continuă: 

— Am încercat după aceea să-mi explic comportamentul 
meu. Mi-era frică să mă întorc pe front şi cred că sergentul 
mă intimidase. lar omul fusese un neamţ şi nemţii au făcut 
mult mai multe ticăloşii. Mai important însă a fost că n-am 
simţit niciun pic de milă, nici atunci când a fost lovit, nici 
când a implorat mila, nici când a fost ucis. Am fost, mai 
târziu, surprins şi ruşinat, dar n-am simţit milă niciodată şi 
ştiu că ăsta e un lucru rău. 

Mosca întinse mâna spre faţa femeii. Îşi plimbă degetele 
de-a lungul obrajilor ei şi-i simţi lacrimile strânse în 
găvanele ochilor. Avu un moment de greață, pe care febra 
îl alungă. Vru să-i explice cum a fost. Cum a fost ca nimeni 
să nu mai ştie, cum a avut senzaţia de vis, de magie, cum a 
transpirat frică prin toţi porii corpului. Vru să-i povestească 
cum zăceau cadavrele în oraşele pustiite, bizare, în timp ce 
războiul continua peste mormintele lor de moloz, cum 
răsăreau flori negre de fum peste casele dezgolite de 
acoperişuri, cum au apărut, mai târziu, benzi albe 
pretutindeni, împrejurul carcaselor de tancuri arse ale 
inamicului pentru a arăta că nu fuseseră golite de 
proiectile, în faţa uşilor de la case, ca în jocurile de copii, 
când se trăgea cu o linie peste care nu puteai trece, apoi 
extinzându-se în din ce în ce mai multe locuri, ca într-un 
descântec de vrăjitoare, în jurul bisericii, încercuind 
cadavrele din piaţă, împrejmuind butoaiele de vin din 
hambarele fermelor. Vru să-i istorisească apoi despre 
câmpurile deschise, unde exista semnul ce avea pe el un 
craniu şi două oase încrucişate care marca locurile în care 
zăceau animale moarte: vaci, cai grei de tracţiune, toate cu 
burţile spintecate de exploziile minelor, arătându-şi acum 
măruntaiele soarelui. Vru să-i mărturisească cum 
descoperise într-o dimineaţă că oraşul era tăcut şi nemişcat 
şi cum i se făcuse frică, deşi bătălia se ducea la câteva mile 
depărtare. Apoi, brusc, undeva departe începuseră să bată 
clopotele unei biserici şi văzuseră cum, dintr-odată, piaţa se 
umple cu oameni. Îşi dăduseră seama că era duminică. În 
aceeaşi zi, o dată cu dispariţia fricii, acolo, într-un loc în 


care nu se vedeau indicatoarele cu cap de mort şi oase 
încrucişate, unde nişte copii uitaseră să facă semnul cu 
creta albă, unde printr-o minune datorată cine ştie cărei 
erori umane lipsea universala bandă albă, suferise el prima 
agresiune asupra cărnii şi oaselor lui şi aşa ajunsese să 
cunoască înţelesul şi groaza anihilării. 

Nu scoase niciun sunet. O simţi pe Hella că se răsuceşte 
pe burtă şi-şi îngroapă faţa în pernă. O împinse cu 
brutalitate şi-i spuse: 

— Du-te să dormi pe canapea. 

Se întoarse cu faţa la perete. Simţi cum răcoarea 
acestuia îi domoleşte febra. Se lipi de el. 


În visul lui camioanele traversau o mulţime de ţinuturi. 
Femei nenumărate ţâşneau din pământ, se înălţau în vârful 
picioarelor, pe străzi, scormoneau peste tot cu feţele 
înfometate. Bărbaţi emaciaţi dansau de bucurie, ca nişte 
sperietori de ciori, în vreme ce femeile din faţa lor începeau 
să plângă şi să-şi încline feţele şi corpurile pentru a fi 
sărutate. Banda albă îi înconjura pe toţi, bărbaţi, femei, 
camioane şi restul lumii. Groaza bolnăvicioasă născută din 
vinovăţie era pretutindeni. Florile albe se uscau şi mureau. 

Mosca se deşteptă. Camera era înţesată de umbre, 
ultime fantome reci ale nopţii. Zări, ca prin ceaţă, conturul 
dulapului. Aerul era rece, dar febra şi frigurile îl părăsiseră. 
Simţea o uşoară oboseală plăcută. li era teribil de foame. 
Se întinse şi simţi lângă el corpul adormit al Hellei. Işi dădu 
seama că ea nu-l părăsise nicio secundă. Işi lipi obrazul de 
spatele ei fierbinte şi recăzu într-un somn adânc. 


Capitolul 9 


Gordon Middleton urmări copiii care mărşăluiau pe 
stradă, în dreptul casei lui, în rânduri ordonate de câte doi. 
Îşi balansau felinarele de hârtie în cadență cu cântecul ce-i 
ajungea la urechi lui Gordon, estompat, prin fereastra 
închisă. 

Apoi cele două coloane tropăiră pe loc până când se 
formă un singur grup, cu felinarele luminoase, galben- 
roşietice, ca un roi de licurici în asfinţitul palid şi rece de 
octombrie. Gordon simţi un junghi dureros de dor de casă, 
de satul natal din New Hampshire pe care îl părăsise de 
atâta vreme, de frumuseţea golaşă şi rece a ținutului său, 
unde noaptea era luminată de licurici şi unde totul părea că 
moare la sosirea iernii. 

Fără a-şi întoarce capul, Gordon îl întrebă pe Profesor: 

— Ce cântă copiii ăştia? 

Profesorul stătea la masa de şah şi contempla dezastrul 
pe care i-l provocase adversarului. In geanta de piele de 
lângă el avea cele două sandvişuri pe care trebuia să le 
ducă acasă şi cele două pachete de ţigări ce constituiau 
plata sa săptămânală pentru lecţiile de germană predate lui 
Gordon. Ţigările le păstra pentru fiul său, atunci când i se 
permitea să-l viziteze la Nürnberg. Îşi aminti că trebuia să 
ceară un nou permis de vizită. In definitiv, dacă 
personalităţile puteau primi vizite, de ce n-ar putea şi fiul 
lui? 

— Cântă o melodie pentru sărbătoarea lui octombrie, 
rosti, absent, Profesorul. Asta pentru a evidenția că nopţile 
se lungesc. 

— Şi felinarele? 

— Zău că nu ştiu. Probabil, un obicei vechi. Ca să-şi 
lumineze drumul. 

Profesorul îşi înăbuşi iritarea. Voia să-l atragă pe 
american înapoi la joc pentru a-şi desăvârşi măcelul. Cu 
toate că americanul nu scosese niciodată vreo vorbă cu 


— 97 — 


privire la statutul lui de învingător, Profesorul nu-şi uitase 
nicio clipă situaţia lui de învins şi nici propria ruşine, bine 
ascunsă într-un ungher al minţii, pentru fiul său. 

Gordon Middleton deschise fereastra. Vocile melodioase 
ale copiilor năvăliră în cameră, unindu-se cu lumina 
felinarelor şi umplând spaţiul cu sunete limpezi precum 
cristalul, clare ca aerul de octombrie. Se forţă să asculte cu 
atenţie, testându-şi recent dobânditele cunoştinţe de 
germană şi mirându-se de simplitatea cuvintelor şi de 
claritatea cu care cântau, făcând înţelegerea uşoară. Ei 
spuneau: 


Brenne auf mein Licht 
Brenne auf mein Licht 
Aber nur meine liebe Laterne nicht.* 


— Ai crede că părinții lor nu au preocupări mai 
importante decât să le facă felinare, rosti Gordon şi începu 
din nou să asculte: 


Da oben leuchten die Sterne 
Hier unten leuchten wir.’ 


Urmă o notă lungă, fără nicio urmă de tristețe în ea, dar 
sunând aşa în lumina muribundă: 


Mein Licht ist aus, wir geh'nach Haus 
Und kommen Morgen wieder.8 


Gordon Middleton îl văzu pe Mosca traversând Kurfürsten 
Allee şi trecând printre felinarele copiilor, care încă mai 
cântau. 

— Vine prietenul meu, îl anunţă el pe Profesor. 


t Arzi, lumina mea / Arzi, lumina mea / Numai felinarul meu drag să nu-l 
arzi (n.tr.). 

5 Acolo sus strălucesc stelele / Aicea jos strălucim noi (n.tr.). 

5 Lumina mea s-a stins / Noi mergem acum acasă / Şi mâine vom veni 
din nou (n.tr.). 


— 98 — 


Se duse până la masa de şah şi îşi răsturnă regele cu 
arătătorul. 

Profesorul îi zâmbi şi-i zise din politeţe: 

— Şi totuşi era încă posibil să câştigi. 

Profesorului îi era frică de toţi tinerii. Se temea de 
tineretul german, dur şi mohorât datorită anilor lungi de 
război şi înfrângerii, dar mai mult de aceşti tineri americani, 
beţi în permanenţă, care săreau la bătaie sau ucideau fără 
să fie măcar provocaţi, din simplă răutate de beţiv şi din 
conştiinţa faptului că erau la adăpost faţă de orice 
răzbunare. Middleton însă n-avea niciun prieten periculos. 
Herr Middleton îl asigurase de asta, şi Herr Middleton era el 
însuşi o garanţie. Era aproape caricatura yankeului puritan, 
cu silueta sa înaltă, stângace şi deşirată, cu mărul lui Adam 
proeminent, cu nasul lui lung şi osos şi cu gura pătrată. In 
plus, era şi profesor în micul lui orăşel din New England. 
Profesorul zâmbi gândindu-se cum se gudurau în trecut toţi 
aceşti amărâţi de învăţători rurali pe lângă el, Herr 
Profesor, pe când acum toată ştiinţa lui de carte şi titlul său 
nu-i mai foloseau la nimic. El era cel care făcea sluj acum. 

Se auzi soneria. Gordon se duse să deschidă. Profesorul 
se ridică în picioare şi îşi aranjă, nervos, haina şi cravata 
uzată. Işi îndreptă corpul lui scund, posesor al unui 
abdomen umflat de cartofi, şi privi ţintă uşa. 

Văzu un băiat înalt, oacheş, care nu avea mai mult de 
douăzeci şi patru de ani, oricum nu mai mult ca propriul său 
fiu. Băiatul ăsta însă avea ochi căprui ce exprimau 
seriozitate şi o faţă gravă, de-a dreptul taciturnă, ce mai 
avea foarte puţin până la a fi urâtă. Era îmbrăcat curat, într- 
un costum verde, ofițeresc, şi purta, cusut pe epoleţi şi pe 
mâneca stângă a hainei, ecusonul alb-albastru, ce-i 
dezvăluia statutul de personal civil. Se mişca cu o 
indiferenţă atletică ce ar fi putut fi considerată ca jignitoare 
dacă n-ar fi fost atât de impersonală. 

După ce Gordon făcu prezentările, Profesorul rosti: 

— Sunt foarte încântat să vă cunosc. 

Işi întinse mâna. Incercă să rămână demn, dar îşi dădu 
seama că rostise cuvintele cu servilism, aşa că se forţă să- 


22:09 = 


şi ascundă nervozitatea sub un surâs. Văzu cum ochii 
tânărului capătă o nuanţă de duritate şi observă rapiditatea 
cu care acesta îşi retrase mână după ce o atinsese pe a sa. 
începu să tremure, dându-şi seama că-l ofensase pe acest 
tânăr. Ca să scape, se aşeză şi se apucă să aranjeze piesele 
de şah pe masă. 

— Aţi vrea să jucaţi? îl invită el pe Mosca, încercând să-şi 
suprime un zâmbet de scuză. 

Gordon îi arătă lui Mosca masa cu un gest larg şi spuse: 

— Vezi ce poţi face tu, Walter, căci pentru mine e prea 
bun. 

Mosca se aşeză pe scaun în faţa Profesorului. 

— Să nu vă aşteptaţi la prea mult. Gordon m-a învăţat 
jocul ăsta abia acum o lună. 

Profesorul încuviinţă şi murmură: 

— Luaţi piesele albe, vă rog. 

Mosca făcu mutarea de deschidere. 

Profesorul, captivat de joc, îşi pierdu nervozitatea. Toţi 
americanii ăştia foloseau numai deschideri simple, dar, în 
vreme ce Gordon jucase prudent, sănătos, însă neinspirat, 
individul din faţa lui juca cu impetuozitatea deplină a 
tinereţii. Nu era complet lipsit de talent, dar, cu câteva 
mutări experte, Profesorul stăvili forţa atacului. Incepu apoi 
să atace, brutal şi nemilos, turele şi nebunul rămase 
neprotejate, măcelărindu-i pionii, până când adversarul 
rămase fără apărare. 

— Eşti prea bun pentru mine, Profesore, admise puştiul. 

Neamţul luă notă cu satisfacţie de faptul că în vocea 
americanului nu se simţea nicio urmă de ranchiună. 

Fără nicio legătură, Mosca rosti brusc, în germană: 

— AŞ vrea să-i daţi logodnicei mele lecţii de engleză, de 
două ori pe săptămână. Cât mă costă? 

Profesorul roşi. Era un târg vulgar, umilitor, de parcă ar fi 
fost negustor. 

— Cât vreţi dumneavoastră, rosti devenind rigid. Văd 
însă că vorbiţi o germană frumuşică, de ce n-o învăţaţi 
chiar dumneavoastră? 

— Am învăţat-o, dar vrea să înveţe structura, gramatica 


— 100 — 


şi toate amănuntele. Dacă vă dau un pachet de ţigări la 
fiecare două lecţii e-n regulă? 

Profesorul încuviinţă. 

Mosca luă un creion de la Gordon şi notă ceva pe o 
bucăţică de hârtie. l-o strecură Profesorului şi zise: 

— Asta-i permisiunea de acces în caz că vă ia la întrebări 
cineva din clădire. Pe el e trecută şi adresa. 

Neamţul se înclină ceremonios. 

— Mulţumesc. Vă convine mâine seară? 

— Desigur. 

Afară, un claxon începu să sune strident. 

— Trebuie să fie Leo, spuse Mosca. Mergem împreună la 
Clubul Ofiţerilor. Ai chef să vii şi tu, Gordon? 

— Nu. E băiatul ăla care a fost la Buchenwald? 

Mosca dădu afirmativ din cap. Gordon continuă: 

— Cheamă-l înăuntru pentru o secundă. Mi-ar plăcea să-l 
cunosc. 

Mosca se duse la fereastră şi o deschise. Claxonul se 
opri. 

— Vino-ncoace, strigă Mosca. 

Afară se făcuse întuneric şi nu se mai vedea nici urmă de 
copii cu felinarele lor. 

Când intră în încăpere, Leo îi strânse mâna lui Gordon şi 
îl salută distant pe Profesor. 

— Angenehm. 

Profesorul făcu o plecăciune, îşi luă geanta şi se adresă 
lui Gordon: 

— Trebuie să plec. 

Americanul îl conduse până la uşă, apoi îi strânse mâna. 
După aceea se îndreptă spre bucătăria din spatele casei. 

Nevastă-sa stătea la masă cu Yergen, tocmindu-se 
asupra preţului unor bunuri procurate de pe piaţa neagră. 
Yergen vorbea politicos, demn şi ferm; ştiau amândoi că ea 
făcea un târg bun. Yergen credea în calitate. Pe un scaun 
de lângă masă se afla o stivă înaltă de treizeci de 
centimetri de țesătură din lână, bogată, de culoare ruginie. 

— Ce zici, Gordon, nu-i o marfă nemaipomenită? exclamă 
Ann Middleton cu voce satisfăcută. 


— 101 — 


Era o femeie dolofană, cu trăsături bine proporţionate şi 
forme dulci, în ciuda bărbiei proeminente şi a privirii 
iscoditoare. 

Gordon scoase un şuierat admirativ în felul său molcom 
şi afectat şi zise: 

— Dacă ai terminat aici, mi-ar face plăcere să vii dincolo 
ca să-ţi prezint nişte prieteni. 

Yergen se grăbi să-şi golească ceaşca de cafea şi îşi 
înghesui în geanta de piele cutiile rotunde de carne şi unt 
ce se lăfăiau pe masă. 

— Trebuie să plec, spuse el. 

— N-o să uiţi să-mi aduci, săptămâna viitoare, materialul 
pentru sacoul soţului meu, nu? îl avertiză Ann Middleton. 

Yergen făcu un gest de protest. 

— Cum aş putea, dragă doamnă? Voi fi aici cel mai târziu 
săptămâna viitoare. 

După ce încuie uşa, Ann deschise dulapul cu veselă şi 
scoase de acolo o butelie de whisky şi câteva sticle de 
Coca-Cola 

— E o plăcere să faci afaceri cu Yergen. Niciodată nu-ţi 
iroseşte timpul cu fleacuri, rosti ea. 

Se îndreptară împreună spre living. 

După ce făcu prezentările, Gordon se afundă într-un 
fotoliu şi încetă să mai asculte vorbăria nevesti-si. Resimţea 
dureros atmosfera străină a acestei clădiri rechiziţionate, 
unde trăia alături de lucruri fără nicio istorie pentru el, care 
nu-i spuneau nimic, neştiind cine alesese picturile de pe 
pereţi, mobila împrăştiată prin cameră sau cine cântase la 
pianul de lângă peretele din spate. Ştia însă că senzațiile 
acestea erau înşelătoare şi, în plus, nu tocmai inedite. Le 
simţise acut când se dusese acasă să-şi viziteze părinţii, 
înainte de a se înrola. Când ajunsese acolo şi se trezise 
înconjurat de mobilă moştenită din moşi-strămoşi, când 
sărutase obrajii zbârciţi ai mamei şi ai tatălui său, ajunşi 
aşa din pricina climei dure din nord, ştiuse că nu se va mai 
întoarce niciodată, aşa cum n-aveau să se mai întoarcă nici 
alţi tineri plecaţi la război sau să lucreze în uzine. Simţise 
că acel ţinut, de-a dreptul glacial datorită climei reci, va fi 


— 102 — 


locuit numai de bătrâni cu părul alb ca zăpada veşnică de 
pe dealurile colţuroase din jur. In plus, mai era şi poza 
aceea imensă a lui Marx din dormitorul lui, despre care 
maică-sa credea că era doar o pictură ca oricare alta. Cât 
de mândru fusese de înţelepciunea lui şi cum o dispreţuise 
pentru ignoranţa ei. Probabil că tabloul mai atârna încă 
acolo. 

Nevastă-sa prepară câteva cocteiluri diluate, căci 
whiskyul era raţionalizat şi folosit de dânsa uneori ca 
monedă de schimb pe piaţa neagră. Gordon îl întrebă pe 
Leo: 

— Nu cumva în lagărul tău au fost omorâţi câţiva 
prizonieri în timpul unui raid aerian aliat? 

— Ba da. Îmi amintesc şi acum momentul. Credeţi-mă 
însă că nu avem niciun resentiment. 

— Am citit că Thälmann, liderul comunist, a fost una 
dintre victime. L-ai cunoscut? 

Gordon îşi pierdu pentru prima oară calmul. Vocea lui 
avea un uşor tremur. 

— E o istorie ciudată, răspunse Leo. Thälmann a fost 
adus în lagăr la două zile după raidul în care se presupunea 
că a murit. La scurt timp după aceea, a fost luat de acolo. 
Am auzit şi noi anunţul privitor la moartea lui; desigur, a 
circulat şi o glumă printre noi. 

Gordon trase adânc aer în piept. 

— L-ai întâlnit? 

— Nu. Îmi aduc aminte de asta fiindcă mulţi kapo, în 
acelaşi timp şi torţionari, oameni de încredere, erau 
comunişti. Ei au fost primii trimişi în lagăre şi au căpătat, 
firesc, slujbele bune. Oricum, am auzit că reuşiseră să pună 
la adăpost câteva delicatese şi chiar nişte băutură şi 
plănuiau să-l întâmpine pe Thălmann cu un banchet secret. 
Din păcate, aşa ceva nu s-a întâmplat. Era ţinut în 
permanenţă sub pază specială. 

Gordon dădea uşor din cap cu o mândrie tristă şi 
solemnă în acelaşi timp. | se adresă nevesti-si cu ură 
mocnită: 

— Vezi cine au fost adevărații inamici ai fascismului? 


— 103 — 


Leo interveni iritat: 

— Comuniştii nu însemnau mare scofală. Unul dintre ei, 
un kapo, avea o plăcere sadică să-i bată pe oamenii în 
vârstă până la exterminare. El făcea şi o mulţime de alte 
lucruri despre care nu pot să povestesc în faţa soţiei 
dumneavoastră. 

Gordon se înfurie într-atât încât îşi pierdu controlul lui 
obişnuit Nevastă-sa se grăbi să-l întrebe pe Mosca: 

— Ce-ar fi să veniţi odată la cină cu prietena 
dumneavoastră? Şi, bineînţeles, şi Leo? 

Aranjară detaliile unei asemenea vizite, lăsându-i timp lui 
Gordon să-şi revină. Dintr-odată, Gordon îl privi pe Leo şi 
spuse: 

— Nu pot să cred că individul ăla era comunist. Poate 
fusese cândva. Era însă un impostor sau un renegat. 

Leo şi Ann izbucniră în râs. Mosca însă îşi întoarse faţa sa 
ascuţită şi negricioasă către Gordon şi spuse: 

— Omul a stat în lagăr vreme îndelungată. Ce naiba, 
chiar nu-ţi dai seama ce înseamnă asta? 

Leo îl întrerupse împăciuitor: 

— Da, a fost unul dintre cei mai vechi colegi ai mei. 

Dintr-una din camerele de deasupra lor se auzi plânsetul 
unui copil. Gordon se duse până acolo şi se întoarse cu un 
bebeluş mare şi sănătos ce părea mai în vârstă decât cele 
şase luni pe care le avea. Gordon îi schimbă scutecele, 
mândru de dexteritatea cu care executa operaţiunea. 

— O face mai bine ca mine, sublinie Ann, şi-i şi place s-o 
facă, ceea ce nu se poate spune despre mine. 

— Ce-ar fi să rămâneţi astă-seară aici în loc să vă duceţi 
la club? propuse Gordon. 

— Da, accentuă Ann, vă rog şi eu. 

— Mai putem sta un pic, răspunse Mosca, dar trebuie să 
ne întâlnim acolo cu Eddie Cassin la zece. El s-a dus la 
operă. 

Ann pufni ironic: 

— Las’ că ştiu eu la ce fel de operă s-a dus. 

— Pe lângă asta, continuă Mosca netulburat, e o 
petrecere pentru bărbaţi în noaptea asta şi spectacolul o să 


— 104 — 


fie grozav. Leo n-a văzut niciodată aşa ceva şi n-are voie 
să-l piardă acum. 

Cât timp Gordon îi conduse spre uşă, i se adresă lui 
Mosca: 

— Nu ne folosim tot timpul de facilitățile date de 
legitimaţii. Dacă o să ai nevoie vreodată de nişte trufandale 
şi vrei s-o foloseşti pe a mea, dă-mi de ştire. 

Gordon închise uşa după ei şi se înapoie în living. Ann 
începu să-i reproşeze: 

— A fost o adevărată ruşine. Ai fost de-a dreptul mitocan 
cu Leo. 

Dându-şi seama că, de data aceasta, era vorba de o 
admonestare serioasă din partea nevestei, Gordon îi replică 
fără sfidare în voce, dar hotărât: 

— Continuu să cred că omul ăla era un impostor. 

De data aceasta nevastă-sa nu zâmbi. 


Lumina difuză, roz, se stinse. Eddie Cassin se înclină şi îl 
aplaudă, alături de ceilalţi, pe bătrânul dirijor cu părul alb 
care intrase în fosa orchestrei. Omul ciocăni cu bagheta în 
pupitrul din faţa lui şi cortina se ridică. 

Muzica începu să curgă domol, dar pasionat. Eddie uită 
de localul de şcoală în care se afla, de nemţii din jurul lui, 
de cei doi ofiţeri ruşi imenşi care aproape că-i blocau 
vederea. Personajele familiare din scenă erau acum 
întreaga lui viaţă, îşi prinse bărbia şi gura cu palmele 
pentru a-şi controla emotia. 

Pe scenă, bărbatul şi femeia care îşi cântaseră la început 
iubirea, împărtăşeau acum ura lor. Bărbatul, în costumul 
său țărănesc, îşi striga furia cu modulaţii puternice, 
frumoase, într-o interpretare magnifică. Glasul suia şi 
cobora împletindu-se perfect cu muzica orchestrei, care se 
stingea exact atunci când era nevoie să-l lase singur. Vocea 
de soprană a femeii i se alătura adeseori, unduindu-se 
amândouă rezonant. Orchestra însoțea splendid duetul. La 
un moment dat, bărbatul o împinse pe femeie de lângă el 
cu atâta forţă încât ea se răsuci şi căzu cu zgomot pe 
duşumeaua scenei. Instantaneu se ridică şi începu să-şi 


— 105 — 


strige reproşurile. Bărbatul o ameninţă, dar ea negă 
acuzaţiile lui. Deodată, bărbatul, corul şi orchestra tăcură, 
lăsând vocea femeii să se înalțe singură, recunoscându-şi 
vina, devenind sfidătoare şi căzând brusc până la notele 
joase şi dulci ale unui cântec de moarte, de tristeţe şi de 
iubire carnală, căreia i se supun toţi bărbaţii şi toate 
femeile. Edide văzu cum bărbatul o apucă pe femeie de păr 
şi-i împlântă un pumnal în piept. Cu o voce puternică şi 
cristalină, ea chemă după ajutor. Iubitul ei se stinse lângă 
ea, valul sonor al suflătorilor şi viorilor crescu înalt. Bărbatul 
scoase un ultim strigăt pe o notă lungă şi clară ce exprima 
răzbunare, pasiune şi durere de neconsolat. Cortina căzu 
pe această scenă. 

Ofițerii ruşi, îmbrăcaţi cu uniformele lor verzi-aurii, 
izbucniră într-un ropot de aplauze, dominându-i pe ceilalţi. 
Eddie îşi croi drum spre ieşire şi se trezi curând în aerul 
proaspăt al nopţii. Se sprijini de jeepul lui, simțindu-se 
epuizat şi totuşi mulţumit. Aşteptă ca lumea să părăsească 
sala, până când ieşi şi femeia care murise pe scenă. Văzu 
că nu era prea atrăgătoare. Avea trăsături greoaie, tipic 
nemţeşti, şi era îmbrăcată neglijent, în negru. În plus, era 
corpolentă ca o gospodină de cincizeci de ani. Aşteptă până 
când ieşi din raza lui vizuală, apoi se urcă la volanul 
jeepului şi traversă podul spre Altstadt, cartierul select al 
Bremenului. Ca întotdeauna, ruinele de pe drum îi 
deşteptară o senzaţie de familiaritate care se împleti cu 
amintirea spectacolului. | se păru nostimă asemănarea 
frapantă dintre universul fizic în care trăia şi acea lume 
închipuită pe scenă. Eliberat de mrejele muzicii, i se făcu 
ruşine de uşurinţa cu care lăcrimase pentru o tragedie atât 
de simplă, de directă, pentru o poveste copilărească, în 
care fiinţe nevinovate şi nefericite ajung la catastrofă. Îşi 
socoti propriile lacrimi ca fiind o copilărie de neînțeles. 

Clubul Ofiţerilor era găzduit de una din cele mai 
somptuoase vile din Bremen. Fosta pajişte din faţa casei 
devenise acum parcare pentru jeepuri şi automobile de 
protocol. Grădina din spate furniza flori pentru reşedinţele 
ofiţerilor de rang superior. 


— 106 — 


Când Eddie pătrunse pe uşă, ringul de dans era pustiu. În 
jurul lui însă, aşezaţi pe podea şi sprijinindu-se de perete, 
erau trei rânduri de ofiţeri. Alţii urmăreau scena de la bar, 
cocoţaţi pe scaune suficient de înalte ca să poată privi pe 
deasupra capetelor mulţimii. 

Cineva trecu în goană pe lângă Eddie spre ringul de 
dans. 

Era o fată îmbrăcată numai cu o pereche de balerini 
subţiri, argintii. Părul pubian îi fusese ras într-un asemenea 
mod că acum dezvăluia un triunghi cu baza în jos, ce părea 
a fi un scut roşu închis pe corpul ei. Işi umflase părul de aşa 
manieră că tot pântecul ei părea a fi acum doar un tufiş 
incredibil de dens şi de bogat. Dansă fără talent. Se apropia 
de ofiţerii de pe podea, până ce triunghiul păros le atingea 
feţele. Unii dintre ei reacţionau instinctiv şi-şi întorceau în 
altă parte capetele tunse soldăţeşte. Când făceau asta, ea 
râdea, dar se îndepărta brusc când vreunul mai în vârstă 
încerca s-o apuce în glumă. Curios, această exhibare n- 
avea nimic sexual în ea, niciun element obscen. Cineva 
aruncă un pieptene pe ring, dar fata îşi continuă dansul ca 
o iapă împiedicată să galopeze. Militarii începură să-i 
arunce poante de neînțeles pentru ea, dar umilinţa 
resimţită făcu ca dansul şi expresia de pe faţă să-i devină 
încordate şi lascive. Curând, toată lumea râdea de ea, 
arunca piepteni pe ring, batiste, baionete, măslinele din 
băuturi şi biscuiţi. Unul dintre ofiţeri strigă: 

— Tundeţi-o! 

Vorba făcu înconjurul localului şi deveni un refren. 
Responsabilul clubului intră în scenă cu un imens foarfece 
clănţănindu-l sugestiv. Fata ieşi în goană de pe ring, trecu 
pe lângă Eddie şi se îndreptă spre vestiar. Eddie o luă 
înspre bar. Îi văzu pe Mosca şi pe Wolf într-un colţ şi o coti 
spre ei. 

— Să nu-mi spuneţi că Leo a pierdut spectacolul, rosti el 
în loc de salut. Ce naiba, Walter, ai garantat pentru el. 

— A pierdut pe dracu! mormăi Mosca. S-a îmbârligat deja 
cu o dansatoare şi acum e cu ea. 

Eddie rânji şi se întoarse spre Wolf. 


— 107 — 


— Ai găsit mina de aur? 

Ştia că Mosca şi Wolf ieşeau noaptea pentru a face 
comerţ pe piaţa neagră. 

— Afacerile sunt dure, replică Wolf mişcându-şi cu 
tristeţe capul dintr-o parte în alta, cu faţa de un alb 
cadaveric. 

— Nu mă păcăleşti tu pe mine... îl luă Eddie peste picior. 
Am auzit că Fräulein are cusute diamante pe pijama. 

Wolf se indignă. 

— Păi de unde mama mă-sii să aibă ea pijama? 

Izbucniră cu toţii în râs. 

Apăru chelnerul şi Eddie comandă o porţie dublă de 
whisky. Wolf făcu semn cu capul către ringul de dans şi 
zise: 

— Ne aşteptam să te găsim în primul rând astă-seară. 

— Nu... replică Eddie. Mie îmi place să mă culturalizez, 
aşa c-am fost la operă. Oricum, fufele de acolo arată mai 
bine. 

Din cealaltă încăpere începu să se reverse către bar un 
şuvoi de militari; spectacolul luase sfârşit. Sala deveni 
aglomerată. Mosca se ridică de pe scaun. 

— Haideţi să facem o partidă de zaruri, le propuse. 

Masa de joc era aproape în întregime înconjurată. Nu era 
decât o construcţie primitivă, sprijinită pe patru grinzi de 
lemn nevopsit, acoperită cu o cârpă verde aruncată pe 
tăblia de lemn. Câteva scânduri late de cincisprezece 
centimetri înconjurau masa pentru a împiedica zarurile să 
cadă. 

Colonelul în persoană amesteca, cu dificultate, zarurile. 
Era un bărbat scund, rotofei, cu o mustață blondă extrem 
de bine îngrijită. Arunca cu stângăcie, din palma făcută 
căuş, cuburile însemnate. Ceilalţi jucători erau cu toţii 
ofiţeri, majoritatea lor aviatori. La dreapta colonelului 
stătea adjutantul său, cu ochii în patru, neimplicat în jocul 
în care se angajase superiorul lui. 

Adjutantul, un căpitan tânăr, era un bărbat cu un aer de 
nevinovăție pe faţa ce exprima amabilitate şi cu un zâmbet 
deosebit de atractiv atunci când nu era ameninţător. | se 


— 108 — 


dusese buhul ca adjutant de comandant, pentru că 
beneficia, în această postură, de meschina putere de a 
selecţiona ofiţerii care să efectueze cele mai plictisitoare 
îndatoriri la bază, mai ales în timpul weekend-urilor. 
Colonelul se bizuia pe el. Nu era omul care să uite cu 
uşurinţă un afront. Era însă corect şi răzbunarea sa se 
manifesta numai când afrontul era adus poziţiei sale, nu şi 
persoanei lui. Religia sa erau viaţa şi regulamentele 
armatei şi orice încălcare a lor însemna pentru el un 
sacrilegiu şi o blasfemie. Oricine încerca să obţină ceva 
ocolind căile obişnuite - acele căi drepte şi înguste definite 
clar de regulamentele militare - descoperea că a devenit 
brusc un om cu o groază de obligaţii care durau cel puţin 
câteva luni, oricât de tare ar fi tras pentru a şi le îndeplini. 
Religia sa era suplimentată de fanatismul tinereţii; 
adjutantul nu era mai în vârstă decât Mosca. 

In colţul încăperii aştepta, în spatele barului, un chelner 
în haină albă. Când jucătorii cereau o băutură, el o prepara 
şi o dădea celui care o comandase. Aceştia îşi luau paharul 
în mână şi se întorceau la joc, aşezându-şi băutura pe 
spaţiul rămas liber între scânduri şi marginea tăbliei de 
lemn. 

Wolf nu participa la joc. Se aşezase pe un scaun şi-i 
urmărea pe Eddie Cassin şi pe Mosca cum se înghesuiau să- 
şi facă loc la masă. Când veni rândul lui Eddie să arunce 
zarurile, Mosca parie pe el. Eddie era un jucător prudent, 
care îşi scotea cu regret bancnotele de un dolar din clema 
metalică folosită pe post de portmoneu. Zeița Fortuna îl 
ajută de data aceasta. Aruncă zarurile de cinci ori până îi 
ieşi norocoasa cifră şapte. Între timp, Mosca reuşise să 
strângă o sumă mai mare decât a lui. 

Imediat fu rândul lui Mosca să  rostogolească 
babaroasele. Se simţea în mână, aşa că plasă pe cârpa 
verde un ordin valorând douăzeci de dolari. Patru ofiţeri 
scoaseră de îndată câte cinci dolari. Mosca aruncă zarurile. 
Pe masă apăru cifra şapte. 

— A ieşit! exclamă Mosca. 

Căpătase încredere în el, aşa că se înveseli. Potul rămase 


— 109 — 


necules, pe masă, ca miză pentru următoarea încercare. 
Cei patru ofiţeri susţinură noua miză. Eddie aruncă o 
bancnotă de zece, anunțând: 

— Pun zece pe el. 

Colonelul interveni, aruncând şi el o bancnotă. 

— Accept! 

Mosca aruncă zarurile cât putu de tare înspre marginea 
pătratului de joc. Cuburile ţopăiră peste țesătura verde, se 
izbiră de scânduri şi începură să se rotească pe loc ca două 
sfârleze roşii. După câteva secunde  încremeniră, 
dezvăluind din nou cifra şapte. 

— Am înhăţat biştarii! exclamă Mosca. 

— lar ăştia douăzeci îi pun tot pe el, anunţă Eddie, lăsând 
banii acolo unde erau. Colonelul acceptă şi de data asta 
pariul. 

Mosca dădu drumul zarurilor cu blândeţe, ca şi cum s-ar 
fi despărţit de un animal favorit. Ele apucară doar să se 
lovească de scândură că se şi imobilizară. Era un nou 
şapte. Unul dintre ofiţeri exclamă cu năduf: 

— Ale naibii zaruri! 

O spusese fără rea intenţie, ca pe o rugă superstiţioasă 
îndreptată împotriva norocului lui Mosca. Acesta zâmbi 
ofițerului şi-l invită să parieze: 

— Cele o sută şaizeci de bucăţi rămân pe masă. 

Adjutantul îşi ţinea încă paharul în mână şi observa cu 
atenţie zarurile şi aruncările lui Mosca. Eddie anunţă, 
prudent: 

— Pariez zece pe el. 

Puse mâna pe ceilalţi treizeci de dolari câştigaţi şi îi ridică 
de pe masă. 

Colonelul contraatacă: 

— Susţin, dar cu douăzeci. 

Eddie se supuse, ezitând, şi puse jos încă o bancnotă de 
zece. Surprinzând privirea lui Mosca, dădu neputincios din 
umeri. 

Mosca apucă zarurile, suflă deasupra lor şi le azvârli cu 
dosul mâinii către scândura din cealaltă parte a mesei. Pe 
cele două suprafeţe roşii apăru un patru. 


— 110 — 


Un ofiţer rosti: 

— Zece la cinci că nu reuşeşte. 

Mosca acceptă acest pariu, ca şi pe cele ce urmară. Lăsă 
zarurile pe masă şi îşi plasă, încrezător în steaua lui, cu un 
gest arogant, teancul de ordine peste bancnotele pariate, 
ca şi cum pentru el n-ar fi fost cine ştie ce mare scofală să 
acopere toate pariurile. Era fericit, căci se bucura de emoția 
jocului şi rareori i se întâmplase să aibă noroc când juca. 

— Accept o sută la cincizeci, spuse. 

Nu-i răspunse nimeni, aşa că luă zarurile în mână. 

Când fu pe punctul de a arunca, colonelul îl întrerupse: 

— Pariez douăzeci că nu reuşeşti. 

Mosca azvârli o bancnotă de zece şi zise: 

— Accept! 

— Dar n-ai pus decât zece dolari, protestă colonelul. 

Mosca încetă să mai amestece zarurile şi se aplecă peste 
masă. Nu-i venea să creadă că acest colonel, un militar 
bătrân, nu ştia ca lumea regulile de joc la zaruri. 

— Când e cifra patru trebuie să mergeţi pe doi contra 
unu, colonele, spuse el, încercând să-şi ascundă mânia din 
voce. 

Ofiţerul se întoarse către unul dintre militarii de lângă el 
şi întrebă: 

— Aşa e, locotenente? 

— Aşa e, domnule, aprobă acesta, vizibil stânjenit. 

Colonelul aruncă pe masă douăzeci de dolari. 

— În regulă. Dă-i drumul! 

Cuburile roşii se izbiră de toate cele patru margini ale 
careului de joc, se rostogoliră uşurel peste materialul verde 
şi se opriră brusc. Pe fiecare faţă apărură câte două mici 
puncte albe. Mosca le privi câteva clipe, apoi ridică întregul 
pot de pe masă şi-şi rosti gândurile cu voce tare. 

— N-am văzut niciodată o privelişte mai frumoasă. 

Se gândi că n-avea sens să-şi împingă norocul prea 
departe. Mai aruncă câteva bancnote pe masă şi, după 
câteva tururi, ieşi iar şapte. Când ajunse colonelul la rând, 
Mosca parie împotriva lui. Ofiţerul obţinu un punct în primul 
tur, dar ieşi la al doilea. Mosca adună banii. Colonelul i se 


— 111 — 


adresă fără ranchiună: 

— Eşti prea norocos pentru mine. 

Îi zâmbi, apoi ieşi din încăpere. Îl auziră toţi cum coboară 
scările de la ieşire. Mosca îşi dădu seama că greşise. 
Colonelul nu încercase să trişeze folosindu-se de gradul 
său, ci, pur şi simplu, nu cunoscuse regulile jocului. 

Dintr-odată atmosfera din jurul mesei se destinse, iar 
conversaţia militarilor deveni mai naturală. Chelnerul se 
trezi suprasolicitat cu comenzi de băutură. Adjutantul se 
îndreptă spre bar, se aşeză pe un scaun şi aşteptă să-i fie 
umplut paharul. 

— Mosca, vino aici pentru o clipă! 

Mosca privi peste umăr. Eddie Cassin ţinea zarurile cu o 
mână, fiind rândul lui să le arunce. 

— După ce termin turul ăsta, răspunse el. 

Eddie avusese mână bună, dar Mosca ieşi repede din joc 
şi porni spre căpitanul care-l aştepta răbdător. 

Adjutantul îl privi în ochi cu o expresie calmă şi 
îngheţată. Începu să-l ia la rost: 

— Unde te trezeşti ca să te apuci să-i explici colonelului 
regulile jocului? 

Mosca fu surprins şi încurcat: 

— Ce naiba, tipul a vrut să parieze. Nimeni n-ar paria la 
paritate pe un patru. 

Cu voce mai coborâtă, ca şi cum i s-ar fi adresat unui 
copil idiot, adjutantul replică: 

— Erau pe puţin zece ofiţeri la masă. Niciunul nu şi-a 
permis să-i explice regulile, dar chiar dacă ar fi făcut-o 
vreunul, ar fi procedat de o manieră mult mai politicoasă. 
De ce crezi tu că nu i-a explicat niciunul nimic? 

Mosca îşi simţi obrajii îmbujorându-se. Descoperi cu 
uimire că nu se mai auzea sunetul zarurilor. Toţi bărbaţii 
din jurul mesei erau atenţi la discuţia lor. Simţi o 
stinghereală familiară ce-i amintea de primele lui luni de 
armată. 

Dădu, neajutorat, din umeri. 

— Mi-am închipuit că nu le ştie, aşa că i le-am explicat. 

Adjutantul se ridică în picioare. 


— 112 — 


— Pentru că eşti civil crezi că-ţi poţi permite chestii de 
astea. Ai dat de înţeles foarte clar că el a încercat să se 
folosească de rangul lui pentru a te păcăli cu zece dolari. 
Ţine minte un lucru: dacă vrem, te putem expedia înapoi în 
State, cu toate că ştiu că ai motive să nu-ţi doreşti asta. 
Aşa că supraveghează-te. Când colonelul nu ştie ceva, 
ofiţerii de lângă el îi pot spune. Tu i-ai insultat pe 
comandant şi pe ceilalţi ofiţeri de aici. Ai grijă să nu se mai 
repete! 

Mosca îşi aplecase, inconştient, capul, simțind cum îl 
cuprind ruşinea şi furia. II văzu pe Eddie Cassin urmărindu-l 
cu un rânjet vag de satisfacţie pe faţă. Prin ceața mâniei, 
Mosca îl auzi pe adjutant rostind cu voce dispreţuitoare: 

— Dacă ar fi fost după mine, voi, civilii, n-aţi fi avut voie 
să intraţi într-un club al ofiţerilor. Voi nu ştiţi ce înseamnă 
armata. 

Fără a se gândi, Mosca îşi ridică semeţ privirea. Văzu clar 
faţa omului din faţa lui. Îi văzu ochii cenuşii, blânzi, şi 
expresia lui de sinceritate şi amabilitate ce căpătase acum 
o nuanţă evidentă de asprime. 

— La câte bătălii ai participat, căpitane? îl întrebă Mosca. 
Câte debarcări ai făcut? 

Adjutantul se reaşeză pe scaun şi sorbi o gură de 
băutură. li răspunse calm: 

— Eu nu m-am referit la asta. Unii dintre ofiţerii de aici 
sunt eroi de război mai mari decât ai fost tu şi tot n-au 
făcut ceea ce ai făcut şi nici n-au adoptat atitudinea ta. 

In voce i se ghicea fermitate, dar şi înţelegere. 

Mosca îşi temperă furia şi, adoptând calmul rece al 
celuilalt, spuse: 

— Bine. Am greşit faţă de colonel şi-mi cer scuze. Dar nu- 
ţi permit să mă faci de rahat pentru că sunt civil. 

Adjunctul zâmbi. Insulta nu-l afectase. Era ca un preot 
căruia îi pasă numai de religia lui. 

— Nu te fac cât timp înţelegi bine ce ţi-am spus, rosti el. 

— In regulă. Am înţeles, zise Mosca. 

In ciuda voinţei sale, cuvintele sunaseră ca o supunere. 
Când se întoarse la masa de joc îşi simţi faţa arzându-i de 


— 113 — 


ruşine. Îl văzu pe Eddie că-şi înăbuşe rânjetul şi-i face cu 
ochiul ca să-l încurajeze. Un ofiţer care amesteca zarurile, 
tipul de individ impulsiv şi solid din Sud, rosti cu voce joasă 
şi tărăgănată, suficient de tare ca să fie auzit de adjutant: 

— Mai bine că n-ai mai câştigat şi alţi biştari. Am fi 
nevoiţi să te luăm afară şi să te împuşcăm. 

Toţi ofiţerii izbucniră în râs. Mosca rămase încruntat. Îi 
auzi din spate pe adjutant discutând lejer şi râzând, din 
când în când, bând cu prietenii lui de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 


= 114 — 


Capitolul 10 


Mosca şi Gordon îşi încetară lucrul pentru a trage cu 
urechea; prin uşa întredeschisă a biroului lui Eddie auzeau 
vocea unei fete. 

— Am vrut să te văd o clipă, Eddie. E o chestie extrem de 
importantă. 

Vocea îi tremura puţin. 

Eddie îi replică pe un ton glacial şi excesiv de politicos: 

— Sigur, dă-i drumul. 

Fata continuă, ezitând: 

— Ştiu că mi-ai spus să nu te caut la birou, dar n-ai mai 
venit pe la mine. 

Gordon şi Mosca îşi zâmbiră. Gordon clătină din cap. 

Dincolo, discuţia continua: 

— Am nevoie de un cartuş de ţigări, îl informă ea pe 
Eddie. 

Se lăsă un moment de tăcere, apoi Eddie întrebă, 
sarcastic: 

— Ce marcă? 

Fata însă nu sesiză refuzul subînţeles. 

— Oh, ştii doar că n-are nicio importanţă. Am nevoie 
pentru doctor. Asta-i preţul cerut de el. 

Vocea lui Eddie rămase netulburată şi politicoasă: 

— Eşti bolnavă? 

Fata râse timidă. 

— Oh, Eddie, doar ştii prea bine. Aştept un copil. Doctorul 
mă ajută să scap de el pentru un cartuş de ţigări. 

Ca şi cum neliniştea pentru sănătatea ei l-ar fi determinat 
să refuze, ea continuă pe un ton încurajator: 

— Nu e niciun pericol. 

Mosca şi Gordon îşi făcură reciproc semn, râzând 
înfundat de Eddie. Îşi imaginau stânjeneala lui şi furia care-l 
cuprinsese la auzul vestii că legătura cu femeia avea să-l 
coste un cartuş de ţigări, însă vorbele lui făcură să le piară 
zâmbetul de pe buze. 


— 115 — 


Vocea îşi păstrase răceala şi politeţea, dar se putea 
detecta în ea o notă de satisfacţie sadică: 

— Spune-i prietenului tău neamt să te ajute. De la mine 
n-ai să obţii nicio ţigară. lar dacă mai apari în biroul ăsta îţi 
vei căuta de lucru în altă parte. Acum du-te înapoi la lucru. 

Fata începu să plângă. Intr-un târziu, protestă cu voce 
slabă: 

— N-am niciun prieten. E copilul tău. Sunt în luna a treia, 
Eddie. 

— Basta! se răţoi Eddie Cassin. 

Fata îşi recâştigă curajul şi reuşi să-i replice, mânioasă şi 
sfidătoare: 

— N-ai trecut pe la mine de o lună. Nici n-am ştiut dacă ai 
să mai vii vreodată. Tipul ăla m-a dus doar la câteva serate 
dansante. Jur! Ştii bine că eşti tatăl. Ce înseamnă un cartuş 
de ţigări pentru tine? 

Cei doi îl auziră pe Eddie că ridică receptorul telefonului 
şi cere operatorului baza de la Provost Marshal. Auziră apoi 
vocea terorizată a fetei. 

— Ajută-mă, domnule Cassin, te rog, ajută-mă! 

Auziră uşa deschizându-se, apoi trântindu-se cu zgomot 
şi pe Eddie spunând operatorului: 

— Nu-i nimic. 

Câteva clipe mai târziu, el împinse uşa camerei lor. Pe 
faţa sa palid-cenuşie plutea un zâmbet de plăcere. 

— V-a plăcut mica noastră scenă? întrebă el. 

Mosca se întinse în scaun şi zise dispreţuitor: 

— Zău că eşti o jigodie, Eddie! 

Gordon interveni: 

— Îţi dau eu ţigările pentru ea, Eddie! 

Rostise cuvintele fără disprețul afişat de Mosca, ca pe o 
simplă declaraţie, de parcă singurul motiv al refuzului lui 
Eddie ar fi fost preţul ţigărilor. 

Eddie îl privi cu un zâmbet nesigur. 

— Tiii, ce tipi simpatici! Cum vor ei să ajute o sărmană 
nenorocită! la ascultați, bă! Târfa aia mică avea un tip 
lângă ea în permanenţă. El fuma toate ţigările pe care i le 
dăruiam ei, îi mânca batoanele de ciocolată şi hrana pe 


— 116 — 


care i-o dădeam. 

Se porni pe râs. Continuă printre hohote: 

— În afară de asta, eu am mai trecut prin chestii d-astea, 
aşa că ştiu că preţul unui avort e de o jumătate de cartuş. 

Uşa biroului se deschise şi Wolf intră. 

— Salve, fraţilor! salută el. 

Îşi puse geanta pe biroul lui şi se aşeză pe scaun cu un 
oftat adânc. 

— Ce mai gaşcă veselă de lăbari! exclamă el. 

Le aruncă un rânjet care-i lumină faţa albă, păstoasă. 

— Am prins doi vărzari pe când furau cafea. Ştiţi că 
ofiţerul de la popotă le permite să ducă acasă supe în 
gamelele lor, nu? Ei bine, amărâţii au pus un strat de cafea 
la fundul vasului, apoi un rând de nisip şi au turnat supă 
deasupra. Să nu mă întrebaţi cum se descotoroseau de 
nisip mai încolo, că habar n-am. 

Povestea îl întristă pe Eddie. Rosti posomorât: 

— Wolf adulmecătorul îşi prinde întotdeauna vânatul. 
Dezvăluie-ne şi nouă metoda ta, Wolf. 

Wolf rânji din nou. 

— La naiba, cine şi-ar fi dat seama? Mereu acelaşi lucru. 
Informatori plătiţi. 

Middleton se ridică în picioare. 

— Cred că plec mai devreme acasă. E-n regulă, Eddie? 

— Desigur. 

Wolf îl opri cu un gest al mâinii. 

— O clipă, Gordon! 

Acesta se opri lângă uşa deschisă. 

— Să nu spui că ai aflat de la mine, începu Wolf. lar voi 
ăştialalţii să vă ţineţi gura. Cam într-o săptămână o să-ţi 
vină ordin de înapoiere în State. Ai priceput? 

Gordon pironi podeaua cu privirea. Wolf reluă, pe un ton 
mai blând: 

— Ce naiba, Gordon, doar te aşteptai la asta, nu? 

Gordon îşi ridică capul şi zâmbi încetişor. 

— Cred că da. Mulţumesc, Wolf. 

Şi ieşi pe uşă. 

Eddie îl întrebă cu voce coborâtă pe Wolf: 


— 117 — 


— A venit nota informativă din State? 

— Mda, încuviinţă Wolf fără nicio tragere de inimă. 

Eddie începu să-şi facă ordine pe birou. Asfinţitul 
întuneca ferestrele. Îşi deschise servieta diplomat şi o 
umplu cu două butelci de gin, o cutie mare cu suc de 
grepfrut şi câteva batoane de ciocolată, scoase dintr-un 
sertar. 

Wolf îi propuse: 

— Ce-ar fi să-mi dai mie ţigările şi băutura. Te umpli de 
bani. 

Eddie îşi luă geanta sub braţ şi se îndreptă spre uşă. 

— Eu plec, anunţă el. Noroc, gunoierilor. Eu m-am plictisit 
să îmblânzesc gorile. 


În timpul cinei, Wolf îi mărturisi lui Mosca: 

— Ştii, eu ar fi trebuit să fiu primul care să-mi pun nişte 
semne de întrebare în legătură cu Gordon. Intr-o zi l-am dus 
cu maşina mea acasă. Pe drum mi-a spus să opresc. 

A coborât şi a luat-o înapoi. II văd, după câteva clipe, că 
ridică de pe jos o bucată mare de metal cu muchii tăioase, 
pe lângă care trecuse roata maşinii. Ce crezi? O ia şi o 
aruncă în tufişul de pe marginea drumului, apoi îmi zice cu 
voce tare şi cu zâmbetul ăla al lui simpatic şi timid: „Am 
salvat p-altul de la o pană de cauciuc”. O să-mi spui acum 
că a făcut o chestie bună. Eu nu zic că Gordon nu e un tip 
drăguţ, dar îi place să se vâre în bucluc. Se evidenţiază 
prea mult Aşa că n-am fost surprins când şeful mi-a spus 
să-l mai supraveghez din când în când pentru că a fost 
membru de partid. Acum pe tipii ca Gordon îi mănâncă de 
vii. Mi-e şi milă de dobitocul ăsta! 

Mosca îşi aprinse o ţigară şi luă o înghiţitură de cafea. 

— Dar are curaj, remarcă el. 

Wolf înghiţi, lacom, o bucată din porţia lui de mâncare. 

— Nuu... Doar că el a adoptat o atitudine greşită. la 
foloseşte-ţi un pic creieraşul. De câte ori suntem solicitaţi 
cu cereri ale nemților de a se înrola în armata noastră? Toţi 
vor să se bată cu ruşii. De câte ori nu s-au auzit zvonuri 
cum că Armata Roşie ar fi invadat sectoarele britanic şi 


— 118 — 


american? Ştii că am acces la rapoartele secrete. Îţi spun 
eu că nu va mai dura mult. Pariez că în mai puţin de doi ani 
totul sare în aer. Aşa că tipilor ca Gordon trebuie să li se 
pună cuțitul în gât. Chiar aici. Făcu cu mâna semnul tăierii 
beregatei. Cât despre mine, eu mă întorc în State. N-am de 
gând să ajung prizonier de război în Siberia. 

Mosca îl privi meditativ. 

— Sper să pot scăpa de aici înainte de asta, spuse el. 

Wolf îşi şterse gura şi se sprijini de spătarul scaunului 
pentru a-i face loc chelnerului să-i toarne cafea. 

— Nuci face griji, îl linişti el pe Mosca. Îţi vând un pont. 
Curând vor fi nevoiţi să ridice interdicţia privitoare la 
căsătorii, aşa că o să avem şansa să le transformăm pe 
Frăuleinele noastre în cucoane onorabile. Se pare că 
biserica face presiuni mari pentru chestia asta. Sunt prea 
mulţi americani încurcaţi cu nemţoaice care vor să-şi pună 
pirostriile. 

Terminară cina şi se urcară în jeepul lui Wolf. După ce 
depăşiră gardul de sârmă al bazei aeriene, o luară pe 
drumul ce ducea spre ieşirea din oraş, trecând pe la 
marginea Neustadtului. Câteva minute după aceea, Wolf 
parcă maşina în faţa unei case izolate, extraordinar de 
îngustă, ca şi cum n-ar fi fost alcătuită decât dintr-un singur 
rând de camere dispuse una după alta, tip vagon. În 
apropiere se aflau alte trei jeepuri şi câteva Opeluri 
germane hodorogite. De un stâlp de fier cimentat în piatra 
scărilor erau legate cu lanţuri câteva biciclete. 

Wolf sună. Când uşa se deschise, Mosca încremeni. În 
faţa lui se afla cel mai înalt şi cel mai spătos neamt pe care 
îl văzuse vreodată. 

— Avem fixată o întâlnire cu Frau Vlavern, rosti Wolf. 

Gigantul se dădu la o parte şi le făcu loc să intre. 

Camera în care păşiră era aproape plină. Într-o parte 
şedeau, unul lângă altul, doi soldaţi cu un sac de voiaj 
verde, plin, între ei. În încăpere mai erau trei ofiţeri, fiecare 
dintre ei cu câte o geantă din piele de porc burduşită, şi 
cinci nemți cu genţi din piele neagră, goale. Îşi aşteptau toţi 
rândul, răbdători, germani şi americani deopotrivă. Aici nu 


— 119 — 


existau învingători. 

Uriaşul îi conducea, unul câte unul, în camera alăturată şi 
avea grijă şi de uşa de la intrare, pe măsură ce soseau alţi 
ofiţeri, soldaţi americani şi nemți. Pe unii Mosca îi 
recunoscu, pentru că făceau parte din personalul bazei. Alţii 
erau şefi de echipaj. Era şi un sergent de la cantină şi 
ofiţerul însărcinat cu poşta. După ce salutau scurt din cap la 
intrare, se comportau toţi de parcă nu s-ar fi cunoscut între 
ei. 

Deşi ferestrele erau zăvorâte, zgomotul motoarelor de 
jeep se auzea perfect. Niciunul dintre cei însoţiţi de uriaş 
până în camera alăturată nu mai revenea. Era limpede că 
exista o uşă ce servea drept ieşire la celălalt capăt al 
clădirii. 

Sosi şi rândul lor. Matahala îi duse şi pe ei în încăperea 
alăturată. Acolo le spuse că au de aşteptat. In afara a două 
scaune de lemn şi a unei mese cu o scrumieră pe ea, 
camera era goală. După ce rămaseră singuri, Mosca 
remarcă: 

— Asta da namilă! 

— E omul ei de protecţie, îl informă Wolf. N-are însă prea 
mare importanţă atunci când e vorba de banii ei. Tipul e 
cam idiot. Îl ţine aici ca să-i sperie pe soldaţii beţi şi pe 
vărzari. Cu adevărații mafioţi însă e neputincios. 

Îi zâmbi lui Mosca. 

După o scurtă aşteptare, namila reveni. Li se adresă 
amândurora în germană, cu o voce răguşită ce nu se 
potrivea deloc cu statura lui gigantică: 

— Vreţi să vedeţi ceva ce vreau să vând eu personal? 

Scoase la iveală o brățară din aur în care era încrustat un 
diamant. l-o dădu lui Mosca, spunându-i şi preţul. 

— Numai zece cartuşe. 

Mosca o pasă lui Wolf: 

— Mi se pare o achiziţie bună, aprecie Mosca. Are cel 
puţin un carat. 

Wolf o întoarse şi rânji. 

— Nu valorează doi bani. N-are marcaj pe spate. Ti-am 
spus eu că tipul ăsta e un imbecil. 


— 120 — 


Îi aruncă brăţara înapoi huidumei. Acesta se repezi spre 
ea neîndemânatic şi rată intercepţia, aşa că trebui să se 
îndoaie din şale pentru a o culege de pe jos. După aceea, i- 
o dădu din nou lui Mosca. 

— Zece cartuşe, e un chilipir, dar nu-i spune bătrânei 
Frau, se tocmi el punându-şi degetul în faţa buzelor, ca un 
copil. 

Mosca încercă să-i înapoieze obiectul, dar neamţul refuză 
să-l primească. 

— Zece cartuşe, luaţi-o cu zece cartuşe, insistă el. 

Mosca aşeză brăţara pe masă. Trist, cu mişcări încete, 
uriaşul o luă de acolo, apoi le făcu semn să-l urmeze şi 
deschise uşa încăperii alăturate. Se dădu la o parte pentru 
a-i lăsa să treacă, mai întâi pe Mosca, apoi pe Wolf. Când 
ultimul trecu pe lângă el, îi dădu un brânci ca să se 
răzbune, trimiţându-l de-a berbeleacul până în mijlocul 
odăii. Apoi închise uşa şi se postă lângă ea. 

Tolănită confortabil într-un fotoliu de răchită, o femeie 
scundă, ridată, cu părul cărunt, aştepta lângă biroul ei pe 
care zăcea un registru deschis. Sprijinite de perete, în 
cameră se aflau stive de mărfuri. Erau acolo sute de 
cartuşe de ţigări, cutii galbene cu batoane de ciocolată, 
baxuri de săpun de toaletă şi alte mărfuri necesare igienei, 
în ambalaje sclipitoare. Un neamt îndesat le ordona pe 
categorii. Buzunarele hainei îi erau umflate de bani 
nemţeşti. Când se întoarse să facă cunoştinţă cu nou- 
veniţii, câteva teancuri scăpară pe jos. 

Femeia vorbi prima, în engleză: 

— Imi pare extrem de rău. Foarte rar, când nu-i e cineva 
pe plac, Johann se comportă mizerabil. Nu pot face nimic ca 
să-l corectez. 

Gestul namilei îl surprinsese pe Wolf nepregătit. O clipă, 
rămase acolo, prostit. Imediat însă faţa buhăită i se coloră 
în roşu aprins. Tonul insolent al femeii îl enervase şi mai 
tare. II văzu pe Mosca zâmbindu-i şi observă cum amicul lui 
se îndreaptă discret spre perete pentru a-i ţine pe toţi sub 
observaţie dacă ar fi scos arma. Wolf clătină din cap, apoi 
se întoarse către bătrână şi zări sclipirea amuzată din ochii 


— 121 — 


ei isteţi. 

— Nu-i mare scofală, zise el calm. Ştii pentru ce am venit 
aici. Ne poţi ajuta? 

Femeia îl măsură din cap până-n picioare şi catadicsi să-i 
răspundă în engleză: 

— Dragul meu, povestea ta pute. Eu n-am auzit de 
milionul ăsta de dolari strâns în ordine de emisie. Dacă aş 
şti, aş fi foarte prudentă în afacerile cu tine şi cu prietenul 
tău. Zău, e o insultă adusă inteligenţei mele. 

Wolf continua să zâmbească. „Afacerile înaintea plăcerii”, 
gândi el şi zise: 

— Dacă obţii vreo informaţie şi mi-o pasezi şi mie, ar 
putea însemna o mică avere pentru tine. Şi nu trebuie, 
practic, să faci nimic. 

Femeia îşi supse dispreţuitor obrajii ei graşi şi buhăiţi şi 
replică sfidător: 

— Eu sunt o femeie de afaceri şi nu mă interesează 
asemenea combinaţii! Fii sigur că o să-mi avertizez toţi 
prietenii în legătură cu tine. 

Scoase un hohot de râs, ca un nechezat, şi continuă: 

— TU ai cinci mii de cartuşe la afacere, nu eu! 

Încă zâmbitor, Wolf întrebă: 

— Ştie vreunul dintre ăştia doi engleza? E important să 
aflu! 

Surprinsă de neaşteptata întrebare, ea răspunde: 

— Nu, niciunul! 

Zâmbetul pieri de pe faţa lui Wolf, făcând loc unei 
expresii dure, rău prevestitoare. 

Îşi puse geanta pe masă şi se aplecă pentru a privi 
femeia în ochi. 

— Eşti prea isteaţă şi prea mândră, rosti el cu asprime 
controlată. Crezi că ai ceva putere, că eşti în siguranţă şi că 
vârsta şi gorilele tale te protejează. Mie nu-mi plac nemţii 
neobrăzaţi. Tu şi huiduma ta nu-i înţelegeţi pe americani. 

Femeia se încordase, iar ochii îi deveniseră două mărgele 
negre sclipitoare. Neamţul mai mic de statură avea un aer 
înspăimântat. Uriaşul plecă de lângă uşă pentru a se 
îndrepta spre Wolf. Mosca îşi scoase pistolul din geantă şi 


— 122 — 


trase piedica. Se întoarseră toţi spre el. 

Ţeava pistolului era încă îndreptată spre podea. Mosca îi 
porunci uriaşului, în germană: 

— Întoarce-te! 

Namila o coti spre el. Mosca făcu iute un pas în faţă. 
Văzând expresia de pe faţa lui, femeia îi dădu huidumei, cu 
voce ascuţită, o comandă. Acesta se uită năucit la ea, apoi 
se retrase către peretele cel mai îndepărtat şi se întoarse 
cu spatele. 

Wolf se aplecă din nou spre femeie: 

— Îţi place prietenul meu? 

Ea nu-i răspunse. Îl pironea pe Mosca cu privirea. Celălalt 
neamţ i se alătură gigantului la perete, fără a fi primit 
niciun ordin. Wolf continuă: 

— Prietenul meu e un tip mândru şi uşor iritabil. Dacă 
gorila ta l-ar fi împins pe el şi nu pe mine, n-am mai avea, 
acum, discuţia asta căci aţi fi fost teribil de trişti. L-ar fi 
lichidat fără prea multe cuvinte. Şi acum ascultă-mă! Sunt 
un om înţelegător. Nu-ţi port nicio pică pentru acest 
incident. Dar dacă aflu că ai răspândit informaţii despre 
mine, o să-mi descoperi şi cealaltă latură a caracterului. 

Se opri şi o privi în ochi. Nu era nicio urmă de spaimă în 
ei. Se uita la el calmă, fără bunăvoință. Numai că jocul avea 
loc pe terenul lui, asta era profesia lui şi stimulase geniul 
care ştia că îl are. Înţelegea privirea ei ca nimeni altul. Îi 
spunea limpede că, pentru ea, cuvintele erau apă chioară, 
iar amenințările nu aveau niciun efect. Zâmbi, pentru că 
ştia răspunsul. Se duse la uriaş, îl înghionti şi-l întoarse în 
loc, ca pe un sfredel. 

— Scoate-ţi centura, brută, şi pune-te în faţa iubitei tale! 

Namila se execută întocmai. Wolf se dădu la o parte. Işi 
scoase arma din geantă şi-i spuse femeii: 

— Ordonă-i să te lovească cu ea de trei ori peste spate! 

Îşi modulă, maliţios, vocea: 

— Dacă ţipi, vă ucid pe toţi trei! Acum! Spune-i să-ţi dea 
trei lovituri! 

Femeia rămase impasibilă. 

— Nu înţelegi, explică ea. Dacă îi dau un astfel de ordin o 


— 123 — 


să mă ia în serios, o să mă lovească zdravăn şi o să mă 
rănească. O să dea cu toată forţa. 

Wolf râse bine dispus. 

— Exact asta am înţeles şi eu. 

Obrajii ei căzură. Pe buze îi apăru un zâmbet vag, 
ezitant: 

— Ţi-ai atins scopul, recunoscu ea. Nu e necesar să 
mergem mai departe. lţi promit că n-o să scot o silabă. lar 
acum, fii drăguţ şi pleacă. Mă aşteaptă o groază de oameni. 

Wolf nu zise nimic. Apoi, cu un zâmbet deliberat crud, îi 
porunci: 

— O lovitură! Asta ca să pecetluiască târgul nostru! 

Pentru prima oară femeia păru înfricoşată. Faţa i se 
descompuse şi în voce îi apăru un tremur: 

— O să ţip după ajutor! ameninţă ea. 

Wolf nu-i mai acordă atenţie. li vorbi lui Mosca, rar, ca să 
se asigure că îl înţelege şi ea: 

— Când femeia o să cadă, ucide-l pe uriaş! 

Işi înfipse arma în obrazul ei. Femeia întoarse capul şi 
rosti iute în germană: 

— Johann, loveşte-mă o dată, tare, peste spate! 

Işi puse capul pe masă. Aştepta lovitura cu umerii 
aplecaţi. Namila răsuci cureaua şi izbi. Auziră toţi cum, sub 
haine, carnea şi pielea ei sunt sfâşiate. Femeia îşi ridică 
capul. Culoarea din obraji îi dispăruse de durere, groază şi 
şoc. Wolf o privi cu ochi reci, lipsiţi de emoție. 

— Acum ai înţeles, rosti el. 

Imită vocea şi purtarea ei insolente. 

— Nu-i nimic de făcut. 

Se îndreptă spre uşă zicând: 

— Hai, Walter. 

leşiră pe acelaşi drum pe care intraseră. 

In jeepul său, mergând înapoi spre oraş, Wolf izbucni în 
râs şi îi spuse lui Mosca: 

— L-ai fi ucis pe dobitocul ăla dacă îţi spuneam? 

Mosca aprinse o ţigară. Era încă încordat. 

— Pe naiba, ştiam că joci teatru. Trebuie să-ţi spun însă 
că ai montat o piesă dată dracului, Wolf. 


— 124 — 


Acesta replică satisfăcut: 

— Experienţa, băiete. Unii ofiţeri de-ai noştri erau prea 
fricoşi ca să-i strângă în menghină pe prizonieri, aşa că a 
trebuit să folosim tehnica intimidării. Chiar tu te-ai arătat 
cam dur. 

— Am fost surprins, mărturisi Mosca. După ce namila te-a 
împins şi când am văzut cât de dispreţuitoare e cucoana, 
am crezut că e o capcană şi m-am înfuriat. Isuse, ăştia n-au 
aflat că mai există încă soldaţi care i-ar măcelări pe toţi 
pentru o gafă ca asta? 

Wolf răspunse pe un ton coborât: 

— Să-ţi explic cum sunt oamenii, Walter. Dama asta 
bătrână crede că e inteligentă. II mai are şi pe uriaş lângă 
ea, iar ofiţerii şi soldaţii noştri o tratează cu respect fiindcă 
ea îl poate îmbogăţi. [ine minte ce-ţi spun însă: ea uită. A 
uitat ce e frica. Vezi tu, lovitura aia unică pe care a încasat- 
o a fost cheia. Fără ea, nu i-ar mai fi fost teamă. Aşa sunt 
oamenii. 

Traversară podul şi intrară în Bremen. Ajunseră, după 
câteva minute, în faţa locuinţei lui Walter. 

Wolf aduse pe tapet alt subiect. 

— Cam într-o săptămână o să stabilim cele mai 
importante legături, aşa că va trebui să ieşim în oraş cam în 
toate nopţile. Să fii gata în orice moment te chem. Bine? 

Îl bătu amical pe Mosca pe umeri. 

Acesta cobori şi trase un ultim fum. 

— Crezi că o să se scape faţă de prietenii ei? 

Wolf clătină din cap. 

— Măcar la asta mă pricep şi eu. N-o să deschidă 
niciodată gura în faţa nimănui. 

Îi zâmbi celuilalt. 

— N-o să uite niciodată dunga pe care i-am făcut-o pe 
spate. 


— 125 — 


Capitolul 11 


Îmbrăcat în haine civile, Walter Mosca se uita prin 
fereastra Biroului de Personal Civil. Urmărea vânzoleala 
oamenilor din bază, mecanici în salopete verzi şi jachete 
din piele neagră îmblănite, aviatori în hainele lor elegante, 
de un verde închis, peste care purtau pardesie violet, 
muncitori nemti în îmbrăcămintea lor ponosită. Toţi 
înfruntau cu stoicism vântul aspru de noiembrie. 

Auzi în spatele lui vocea lui Eddie, chemându-l: 

— Walter! 

Mosca se întoarse. 

Eddie se lăsă pe spate în scaun. 

— Am o treabă pentru tine. Mi-a venit o idee, iar 
locotenentul zice că e foarte bună. Ştii că ne confruntăm cu 
o campanie de stocare a hranei în toată Europa. Încercăm 
să le explicăm căpcăunilor că n-ar mai trebui să bage în ei 
până crapă. Nici să nu flămânzească, dar nici să-şi umple 
cămările până sus şi să lase o groază de marfă să se strice. 
Acum iată care-i ideea. Vrem un afiş cu un soldat care ţine 
în mâini o tavă cu un morman de mâncare pe ea, iar 
deasupra ei să fie scris: „Opriţi asta”. Lângă soldat vrem să 
apară o poză cu doi puşti nemți care adună chiştoace de 
țigări pe stradă şi inscripţia: „Şi veţi opri asta”. Cum ţi se 
pare? 

— O tâmpenie, spuse Mosca. 

Eddie rânji. 

— Bine, bine. Mie mi se pare o poveste a dracului de 
inteligentă. O adevărată chestie de public-relations. 
Cartierul general o să înnebunească după el. Poate o să fie 
publicat şi în Stars and Stripes. Cine ştie? S-ar putea 
transforma într-o chestie nemaipomenită. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Eddie! 

— Gata, gata, se potoli Eddie, puţin vexat. Tu fă-mi o 
poză cu puştii care adună ţigări. Jeepul te aşteaptă afară. 
Poţi să-l iei fotograf pe caporalul de la laborator. 


— 126 — 


— Bine. 

leşi din încăpere şi urmări avionul de Wiesbaden 
coborând din ceruri ca şi cum ar fi apărut, printr-o minune, 
din neant. Apoi se urcă la volanul maşinii. 


Când pătrunse în inima Bremenului se făcuse după- 
amiază târziu. Caporalul trebuise să-şi piardă ceva timp 
prin preajma hangarelor. Mosca avusese nevoie de o oră 
pentru a-l convinge să-l însoţească. 

Străzile oraşului erau pline de nemti grăbiţi. Tramvaiele 
îşi făceau loc cu zgomot prin traficul intens, hurducăind 
pasagerii agăţaţi de barele platformelor. Mosca parcă 
jeepul în faţa imobilului Glocke. _ 

Fiind o după-amiază de lucru, zona era pustie. In faţa 
Clubului Crucii Roşii nu se mai afla niciun cerşetor, niciun 
plimbăreţ, nici măcar vreun copil; activitatea începea după 
ora cinei. Două polițiste nemţoaice patrulau încet în sus şi 
în jos de-a lungul trotuarului, ca şi cum clopotele 
tramvaielor le-ar fi ametit. 

Mosca aşteptă lângă caporal să apară vreun puşti. 
Fumau amândoi fără să schimbe vreun cuvânt. Intr-un 
târziu, caporalul sparse tăcerea. 

— Ce noroc blestemat! E pentru prima oară că nu văd 
niciun puşti învârtindu-se pe-aici. 

Mosca se dete jos din maşină. 

— Mă duc să arunc o privire. 

Era frig. Mosca îşi ridică gulerul hainei. Dădu colţul 
clădirii şi nu văzu niciun puşti. Îşi continuă drumul până 
când ajunse în spatele imobilului. 

Aşezaţi comod pe o grămadă de moloz, doi băieţei 
priveau panorama marelui oraş ruinat, ce li se întindea la 
picioare. Erau îmbrăcaţi în pardesie care le ajungeau până 
la călcâie, iar pe cap purtau bonete care le veneau până 
peste urechi. Săpau cu mâinile goale prin moloz, după care 
îşi răşchirau puţin degetele ca praful să fie luat de vânt, iar 
bucăţile de cărămizi şi pietre rămase în palme le aruncau 
departe, peste deşertul de dărâmături de sub ei. Se vedea 
că făceau toate astea din plictiseală. Nici măcar nu se 


— 127 — 


osteneau să se ia la întrecere pentru a nu-şi pierde 
echilibrul precar al poziţiei din vârful dealului. 

— Hei! strigă Mosca în germană. Hei voi doi, vreţi să 
câştigaţi nişte ciocolată? _ 

Copiii îl măsurară serioşi şi-l cântăriră din priviri. Il 
recunoscură ca aparţinând tagmei inamicului, în ciuda 
hainelor civile de pe el. Într-un târziu, se lăsară, netemători, 
să alunece spre el. Îl urmară, părăsindu-şi terenul de joacă 
vast, tăcut şi pustiu şi, când intrară în perimetrul din faţa 
imobilului Glocke, se prinseră de mânuţe. 

Caporalul îi aştepta lângă jeep. lIntroduse o placă 
fotografică în aparat şi se apucă să regleze obiectivul. După 
ce totul fu aranjat, îi spuse lui Mosca: 

— E-n regulă. Explică-le ce au de făcut. 

Caporalul nu ştia germana. 

— Luaţi chiştoacele astea, îi instrui Mosca pe băieţi. 
Acum priviţi în sus aşa ca omul acela să vă facă o poză. 

Puştii se supuseră comenzilor, dar bonetele lăbărţate le 
ascundeau feţele. 

— Dă-le scufele pe spate, rosti caporalul. 

Mosca se execută, dând la iveală în faţa aparatului de 
fotografiat două chipuri zâmbăreţe de drăcuşori. 

— Chiştoacele sunt prea mici, protestă caporalul. N-or să 
apară deloc. 

Mosca scoase din buzunar câteva ţigări întregi şi le puse 
la bătaie. 

Fotograful trase câteva clişee dar nu se arătă satisfăcut. 
În timp ce el se pregătea pentru alt set de instantanee, 
Mosca simţi că îl apucă o mână de braţ şi se răsuci pe 
călcâie. 

În faţa lui se aflau cele două polițiste. Cea care îl făcuse 
să se întoarcă era aproape la fel de înaltă ca el şi continua 
să-l strângă de braţ. El o împinse tare, aproape izbind-o, şi-i 
simţi moliciunea sânului sub lâna aspră a uniformei 
albastre. Femeia dădu înapoi, eliberându-i braţul, apoi 
spuse pe ton de scuză: 

— E interzis aici. 

Se adresă băieţilor si-i avertiză: 


— 128 — 


— Voi doi! Plecaţi imediat! 

Mosca îi apucă pe copii de haine. 

— Staţi aici! 

Le privi pe cele două nemţoaice cu o căutătură piezişă, 
furioasă, ce-i întuneca şi urâţea cumplit faţa. 

— Vedeţi uniforma aia? tună el, arătând spre caporal. 
Daţi-mi legitimaţiile voastre! 

Femeile începură să explice că era în sarcina lor să-i ţină 
pe copii departe de tentaţia cerşitului. Un neamţ care 
trecea pe acolo se opri, iar puştii se îndepărtară de locul 
discuţiei. Bărbatul le aruncă câteva vorbe cu o voce 
mânioasă şi dură ce-i înspăimântă, aşa că o luară la goană. 
Mosca alergă după ei şi-i prinse în timp ce caporalul începu 
să tipe ameninţător. Neamţul o luă grăbit din loc pentru a 
se alătura mulţimii de conaţionali ai săi ce aşteptau 
tramvaiul la colţul străzii. Mosca alergă după el. Când 
individul auzi paşii grei din spatele lui, se întoarse cu o 
expresie de frică în privire. 

— Tu le-ai spus copiilor să plece? fulgeră Mosca. 

— A fost o neînțelegere, se apără neamţul, spăşit. Am 
crezut că cerşeau. 

— Dă-mi actul de identitate! 

Mosca întinse mâna. Tremurând de emoție şi spaimă, 
celălalt îşi introduse degetele în buzunarul hainei şi scoase 
de acolo un portofel umplut de hârtii. Le răsfoi fără a se 
uita la ele, privindu-l pe american în ochi pentru a-i citi 
gândurile, până când Mosca se enervă şi i le smulse cu 
totul din mâini. Căută printre ele până dădu peste 
legitimaţia albastră. 

Îi înapoie portofelul. 

— Să vii mâine dimineaţă la secţia de poliţie ca să-ţi 
recapeţi permisul, încheie el şi se întoarse la jeep. 

În lumina ceţoasă a înserării, văzu, de cealaltă parte a 
străzii, o masă întunecată şi tăcută de nemți urmărindu-l cu 
fi atenţie. Erau toţi nişte haidamaci înalţi, solizi şi negri 
precum liziera unei păduri. Pentru o clipă se simţi cuprins 
de groază, imediat însă furia răbufni din nou. Se duse încet, 
calm, până la jeep. Cei doi băieţi erau încă acolo, dar 


— 129 — 


poliţistele se făcuseră nevăzute. 

— Să mergem, îi ordonă caporalului. 

Se dădu jos din maşină pe Metzer Strasse, spunându-i 
celuilalt: 

— Du tu jeepul la bază în locul meu. 

Caporalul dădu din cap şi zise încetişor: 

— Cred că e suficient ce avem. 

Mosca îşi dădu atunci seama că uitase să facă un set nou 
de poze, şi-i lăsase pe copiii ăia în faţa clădirii, fără să le 
mai dea ciocolata promisă. 


Când Mosca intră în cameră, Hella încălzea pe reşou nişte 
supă luată dintr-o cutie deschisă, cu etichetă roşie, ce 
zăcea pe masă. Lângă plită îşi aştepta rândul o tigaie plină 
cu şuncă. Pe canapea, Leo citea. 

Incăperea se încălzise de la aburul şi mirosul mâncării şi 
părea confortabilă aşa cum era mobilată. Într-un colţ erau 
patul şi noptiera pe care se odihneau o veioză şi un mic 
aparat de radio. În colţul de lângă uşă era dulapul mare şi 
alb, pentru haine. In mijloc trona o masă rotundă şi largă, 
înconjurată de scaune din răchită. Bufetul enorm şi gol ce 
îmbrăca unul din pereţi îşi avea şi el rolul său în atmosfera 
de intimitate aerisită, lăsând suficient spaţiu ca să te mişti 
degajat. Pentru Mosca odaia asta fusese întotdeauna a 
naibii de mare. 

Hella uită o clipă de bucătăreala ei. 

— Oh, ai venit devreme azi. 

Se duse spre el să-l sărute. Faţa i se schimba întotdeauna 
când îl vedea: radia de fericire. El se simţea în aceste 
momente vinovat şi i se făcea frică, fiindcă ea îşi construise 
prea mult propria viaţă bizuindu-se pe el, ca şi cum n-ar fi 
fost deloc conştientă de pericolele pe care el le percepea în 
universul din jurul lor. 

— Am avut o treabă în oraş şi nu m-am mai întors la 
bază, îi explică Mosca. 

Leo îşi ridică privirea şi-l salută din cap, apoi continuă să 
citească. Mosca îşi scotoci buzunarul pentru a găsi o ţigară 
şi dădu peste permisul de identitate al neamţului. 


— 130 — 


— Ce-ar fi să mă duci până la secţia de poliţie după ce 
mâncăm? îl întrebă el pe Leo. 

Aruncă permisul pe masă. 

Leo fu de acord, dar obiectul azvârlit îi stârni curiozitatea. 

— Ce e acolo? 

Mosca le povesti cele întâmplate. Observă că Leo Îl 
privea cu un zâmbet curios, amuzat, pe faţă. Hella nu 
scoase nicio vorbă şi se mulţumi să toarne supa fierbinte în 
ceşti, după care puse şunca la prăjit. 

Îşi mâncară supa în linişte, înmuind din când în când 
pesmeţi în ea. După aceea, Hella luă permisul de identitate 
de pe masă. Ţinând ceaşca de supă cu o mână, ea deschise 
legitimaţia cu cealaltă. 

— E căsătorit, remarcă ea. Are ochi albaştri, părul 
castaniu şi lucrează ca tipograf. E o meserie bună. 

Studie poza omului. 

— N-arată a fi om rău. Mă întreb dacă are copii. 

— Nu scrie acolo? întrebă Mosca. 

— Nu. Are o cicatrice la deget. 

Lăsă permisul să cadă la loc pe masă. 

Leo îşi dădu capul pe spate şi sorbi ultimele picături de 
supă, apoi se aplecă peste masă. Pe faţă, ticul începuse să-l 
sâcâie din nou. 

— Spune-mi, de ce nu te-ai dus chiar atunci cu omul la 
poliţie? Doar era prin apropiere, nu? 

Mosca zâmbi. 

— N-am vrut decât să-l sperii pe individ. N-am de gând să 
fac nimic. Cred că am vrut doar să-l sperii pe ticălos. 

— O să aibă o noapte rea, comentă Hella. 

— O şi merită, spuse Mosca, supărat, ca să se apere. 
Cine l-a pus să se vâre în povestea aia ca musca-n lapte? 

Hella îl ţintui cu ochii ei cenușii. 

— l-a fost ruşine şi, în plus, cred că s-a simţit el însuşi 
vinovat de faptul că acei copii cerşesc şi adună chiştoace 
de ţigări de pe stradă. 

— Pe dracu! la lasă-l să transpire puţin. Şi acum ce-ar fi 
să ne pui nişte şuncă d-aia înainte de a se face scrum? 

Hella aduse la masă şunca şi o bucată de pâine neagră 


— 131 — 


nemţească. După ce şterse untura rămasă cu pâine, Leo şi 
Mosca se sculară de la masă. Leo începu să-şi caute cheile 
maşinii pe bufet. Hella ridică încă o dată permisul de 
identitate şi căută adresa individului. 

— Vezi? exclamă ea. Stă pe Rubsam Strasse. E mai 
aproape decât secţia de poliţie. 

Mosca i-o reteză: 

— Să nu mă aştepţi! După aia mergem la club. 

Îi zâmbi şi se aplecă să-i sărute părul castaniu deschis şi 
moale, în timp ce ea îşi ridicase capul spre el pentru a fi 
mângâiată. Treaba asta îl făcea mereu să o îndrăgească, 
deşi în sinea lui era amuzat, mai ales că el nu făcea 
niciodată primul pas. 

— Vrei să-ţi aduc îngheţată? 

Ea dădu din cap. Când el se îndreptă spre uşă, îi strigă: 

— Tipul stă pe drumul spre club. 

După ce urcară în jeep, Leo îl întrebă: 

— Încotro? 

— Bine dom'le! Du-mă naibii acasă la ticălos! 

Mosca clătină din cap. 

— M-ati sâcâit destul până acum, amândoi. 

— Să ştii că mie nu-mi pasă, replică Leo. Casa este însă 
în drumul nostru. În plus, eu am habar ce înseamnă „a 
transpira”, aşa cum te-ai pronunţat. E un cuvânt cu 
semnificaţie precisă. 

Îşi întoarse faţa osoasă către Mosca şi-i zâmbi trist. 

Acesta dădu din umeri. 

— Nici măcar nu vreau să-l văd pe împuţit. Ce-ai zice să 
te duci tu în casă, Leo? 

— Nu, nu! Tu i-ai luat documentul, tu i-l dai înapoi. 

Găsiră casa fără nicio dificultate. Era o clădire tipică 
pentru vilele în care locuiau câte două familii, dar care se 
transformase în imobil de închiriat ca să ofere mult căutatul 
adăpost cât mai multor oameni. Pe uşa de intrare era lipită 
o listă cu chiriaşii, incluzând toţi membrii familiilor acestora, 
şi apartamentul pe care îl ocupau. Mosca deschise permisul 
şi compară numele. Urcă până la etajul doi. Ciocăni scurt în 
uşă, care se deschise aproape instantaneu. Işi dădu seama 


— 132 — 


că fusese văzut pe fereastră. Bărbatul care-i deschisese 
avea acelaşi cap ţuguiat şi aceleaşi trăsături aspre, dar faţa 
i se contractase într-o mască, îndulcită numai de goliciunea 
testei lui. Neamţul se dădu la o parte şi-l lăsă pe Mosca să 
intre. 

Le întrerupsese cina. Pe masa din acea încăpere mare 
tronau patru farfurii umplute cu sos în care pluteau fărâme 
negre de zarzavat şi bucăţi mari şi albe de cartofi. Intr-un 
colţ era un pat; mai încolo, la perete, o chiuvetă. Deasupra 
ei spânzura o pictură mare ce înfăţişa ceva nedefinit, în 
tonuri de maro şi verde închis. Pe uşa dinspre cealaltă 
cameră a apartamentului apăru o femeie luptându-se cu 
cele două progenituri ale sale pentru a le aduce la masă. 
Când îl văzu pe Mosca, dădu drumul copiilor. Rămaseră toţi 
încremeniţi, uitându-se la american. 

Mosca întinse neamţului permisul. Omul îl luă şi zise 
timid: 

— Da? 

— Nu e nevoie să te mai duci la secţia de poliţie. Uită. 

Cu toată senzaţia de uşurare, stresul din timpul zilei, 
scrâşnetul jeepului oprind în faţa casei se adunară acum ca 
o otravă care îi pătrunse în sânge. Începu să tremure vizibil 
din tot corpul. Nevastă-sa se repezi la dânsul să-l susţină şi- 
| ajută să se aşeze pe unul din cele patru scaune de lemn 
care înconjurau masa. Alarmat, Mosca o întrebă: 

— Ce e, ce-a păţit? 

— Nimic, răspunse ea cu voce plată, lipsită de orice 
emoție sau urmă de viaţă. Noi credeam că aţi venit să-l 
luaţi. 

Vocea îi tremura uşor. 

Unul dintre copii începu să plângă cu o spaimă tăcută 
întipărită pe chip, ca şi cum lumea s-ar fi prăbuşit peste el. 
Pentru a-l potoli, Mosca făcu câţiva paşi către el şi scoase la 
iveală un baton de ciocolată. Copilul era însă înfricoşat de 
moarte. Începu să ţipe isteric, cu sunete atât de înalte încât 
cu greu puteau fi suportate. Mosca se opri şi o privi, 
neajutorat, pe femeie. Ea tocmai îi aducea soţului un 
păhărel cu şnaps. l-I întinse, apoi ea se duse iute spre copil 


— 133 — 


şi-l plesni dur peste gură, după care îl luă în braţe. Cel mic 
se linişti. Încă teribil de agitat, taică-său rosti: 

— Aşteptaţi, vă rog. 

Se îndreptă în fugă spre bufet de unde scoase o sticlă cu 
şnaps şi un păhărel. 

Îi turnă băutură lui Mosca şi-l forţă să ia paharul. 

— N-a fost decât o greşeală, înţelegeţi, o greşeală. Am 
crezut că acei copii v-au supărat. N-am avut intenţia să mă 
amestec în ce nu mă privea. 

Mosca îşi aminti tonul furios al individului când îi apucase 
pe puşti de haine. În urechi îi răsună ruşinea şi vinovăția 
mânioasă din vocea lui, ca şi cum el însuşi ar fi fost cauza 
degradării copiilor. 

— E-n regulă, zise Mosca. 

Îşi lăsă paharul pe masă, dar neamţul îl apucă strâns de 
braţ şi-l forţă să mai bea din el. 

Uitând de prezenţa nevestei şi a copiilor săi, neamţul 
continuă cu febrilitate, ca şi cum s-ar fi rugat pentru viaţa 
lui: 

— N-am fost niciodată nazist. Am intrat în partid doar 
pentru ca să-mi păstrez slujba. Toţi tipografii au trebuit s-o 
facă. Mi-am plătit însă toate datoriile. N-am fost niciodată 
nazist. Beţi. E marfă de calitate. Beţi, beţi. O ţin pentru 
zilele când mă simt rău. 

Mosca dădu paharul peste cap şi se smulse de lângă 
individ, dar acesta îl prinse din nou şi-i scutură zdravăn 
mâna. 

— vă sunt extrem de recunoscător pentru bunătatea 
dumneavoastră. Vă spun asta din inimă. N-am s-o uit 
niciodată. Am spus dintotdeauna că americanii sunt buni. 
Au inimă şi suflet. Noi, germanii, avem noroc cu ei. 

Strânse mâna lui Mosca încă o dată. Capul îi tremura 
spasmodic în sus şi în jos de nervozitate şi uşurare. 

În acel moment, Mosca simţi o nevoie incontrolabilă de a- 
| lovi, de a-i face sângele să ţâşnească din căpăţâna aia 
cheală şi agitată de spasme. Îşi întoarse capul ca să-şi 
ascundă dezgustul şi disprețul. 

Văzu faţa femeii care stătea în cadrul uşii celeilalte 


— 134 — 


camere. Carnea de pe ea dispăruse, lăsând loc numai unor 
piei de un alb cadaveric lipite de oase. Capul îi era uşor 
aplecat înainte şi umerii îi erau încovoiaţi de greutatea 
copilului din braţe. Ochii ei cenuşii, ajunşi de-a dreptul 
negri, exprimau o ură fără de margini. Părul ei părea închis 
la culoare pe lângă cel auriu al copiilor. Când privirile li se 
întâlniră, ea nici măcar nu clipi. Nu i se mişcă niciun muşchi 
pe faţă. 

După ce uşa i se închise în spate, Mosca îi auzi vocea, 
coborâtă, dar ascuţită şi tăioasă, dăscălindu-şi bărbatul. 
Când americanul ajunse în stradă, o văzu, în lumina slabă a 
camerei, cum îl urmăreşte ţinând copilul încă în braţe. 


— 135 — 


Capitolul 12 


Wolf îşi savura cina rece în manieră ţărănească germană. 
Ţinea în mână cârnatul lung şi sângeriu şi îşi tăia câte o 
halcă zdravănă cu briceagul. Tăia apoi o felie de pâine 
neagră din bucata pe care o avea în faţă. Abia apoi le 
venea rândul Ursulei, nemţoaica cu care trăia, şi tatălui ei. 
Fiecare avea lângă farfurie o cutie de bere americană din 
care îşi turnau în pahare 

— Când trebuie să pleci? 

Era o brunetă minionă cu un temperament imprevizibil. 
Wolf simţea o plăcere deosebită să o îmblânzească. 
Introdusese deja actele de căsătorie. De fapt, în urma 
acestei înţelegeri i se permisese să se mute în casa tatălui 
ei, pentru a trăi cu ea. Erau însă şi alte considerente de luat 
în seamă. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Mosca la Rathskeller cam 
peste o oră, răspunse Wolf, privindu-şi ceasul luat de la un 
refugiat polonez după război. „De la polacul ăla mort”, 
gândi Wolf. 

— Nu pot să-l sufăr pe tipul ăsta, replică Ursula. N-are 
niciun pic de maniere. Nu ştiu ce vede fata aia la el. 

Wolf îşi tăie altă porţie de cârnat şi zise pe un ton 
glumeţ: 

— Acelaşi lucru pe care-l vezi tu la mine. 

Aşa cum se aştepta, Ursula luă foc. 

— Vouă, blestemaţilor de americani, vi se pare că noi 
suntem capabile de orice pentru mărfurile voastre. Numai 
să încerci să mă tratezi aşa cum îşi tratează amicii tăi din 
armată fetele! Ce, crezi că ţi-ar merge? O să ieşi din casa 
asta zburând! 

Mestecând cu greutate pâinea tare, taică-său interveni 
împăciuitor: 

— Ursula, Ursula... 

Vorbise însă numai din obişnuinţă, căci gândurile îi erau 
în altă parte. 


— 136 — 


După ce îşi termină cina, Wolf se duse până în dormitor şi 
îşi umplu valiza din piele maro cu ţigări, ciocolată şi câteva 
trabuce. Le scosese pe toate dintr-un dulap încuiat la care 
numai el avea cheia. Când era pe punctul de plecare, în 
cameră intră tatăl Ursulei. 

Bătrânul era întotdeauna politicos şi respectuos, căci îşi 
amintea mereu de faptul că iubitul fiicei lui era american. 
Wolf aprecia în chip deosebit această calitate a lui. 

Tatăl îl conduse pe Wolf spre cămara din spatele 
apartamentului. Deschise uşa şi-l invită pe american cu 
voce dramatică: 

— Priveşte! 

De grinzile de lemn atârnau oase goale cu bucăţi jalnice 
de carne înnegrită pe ele, mici căpeţele de salam şi o 
bucată de brânză albă ca un pătrar subţire de lună. 

— Trebuie să facem ceva, Wolfgang. Proviziile noastre 
sunt ca şi inexistente. 

Wolf oftă. Se întrebă ce făcuse ticălosul ăsta bătrân cu 
toată marfa adusă de el. Ştiau amândoi prea bine că nu 
fusese toată mâncată. Nici măcar un regiment n-ar fi putut 
ingurgita tot ce fusese acolo. Se abţinu de la orice 
comentariu. Va ajunge odată şi odată împreună cu Ursula 
înapoi, în State. Avea atunci să le servească o lecţie 
amândurora. Bătrânul va aştepta pachete de la ei. O să 
primească răbdări prăjite. Wolf dădu din cap ca şi cum s-ar 
fi gândit deja la problema ridicată de bătrân. 

— Bine, rosti el scurt. 

Se duse înapoi în dormitor de unde aduse neamţului cinci 
cartuşe de ţigări. 

— Astea sunt ultimele pe care ţi le pot da timp de câteva 
luni, îl avertiză. Sunt angrenat într-o afacere de proporții. 

— Nu-ţi face griji, zise neamţul, astea o să-mi ajungă 
pentru o bună bucată de vreme. Ştii doar că fiică-mea şi cu 
mine căutăm să ne descurcăm cât mai economicos. 

Wolf încuviinţă. Admiră tupeul individului, vechi hoţoman 
ce avea să scoată din nou profit pe socoteala lui. 

Înainte de a ieşi din cameră, Wolf îşi scoase din sertarul 
biroului pistolul Walther şi îl băgă în buzunarul hainei. 


— 137 — 


Gestul avea menirea de a atrage atenţia bătrânului, de a-l 
face mai respectuos, ceea ce-l satisfăcea pe american. 

Când părăsiră încăperea, bărbatul mai în vârstă îşi 
aruncă braţul peste umerii celuilalt cu un gest părintesc de 
afecţiune. 

— Săptămâna viitoare primesc o provizie zdravănă de 
gabardină maro şi gri. O să-ţi fac câteva costume frumoase, 
ca un cadou. Dacă vreunul dintre prietenii tăi doreşte să 
cumpere o să-i fac un preţ special. Asta ca o favoare pentru 
tine. 

Wolf dădu, grav, din cap. Când ajunse la uşă, Ursula îi 
strigă din urmă: 

— Fii atent! 

Părăsi apartamentul de la subsol şi urcă cele câteva 
trepte ale scării până în stradă. Odată ajuns acolo o coti 
scurt spre  Rathskeller. Localul se afla la numai 
cincisprezece minute de mers pe jos. Avea suficient timp să 
ajungă. Pe drum se minună de socru-său. Un transport de 
gabardină, care, de fapt, era al lui. In plus, mai şi trebuia s- 
o vândă fără comision. O să aranjeze el asta. O să-şi pună 
şi el ceva deoparte. Va trebui însă să fie capabil să vândă o 
cantitate mare, din care să-şi oprească o parte pentru el. 
Mă rog, nu însemna cine ştie ce mare brânză, dar fiecare 
sursă de câştig era bine venită. 

Rathskeller fusese una din cele mai renumite taverne ale 
Germaniei înainte de război. Odată intrat acolo, Wolf 
descoperi pe Mosca şi pe Eddie Cassin aşezaţi faţă în faţă la 
o masă de lângă nişte butoaie enorme cu vin. Aceste 
recipiente uriaşe, ce ajungeau până la tavan, îşi aruncau 
umbra peste cei doi bărbaţi, izolându-i de restul ofiţerilor şi 
de cele câteva femei ce puteau fi zărite împrăştiate prin 
încăperea vastă şi cavernoasă. O orchestră cânta discret. 
Lumina era slabă şi de jur împrejur erau mese mici, cu feţe 
de masă albe, grupate ca nişte ciorchini din care izvora 
albul ca o spumă. Aceeaşi senzaţie de vârtej alb se regăsea 
şi în separeuri. 

— lată-l pe Wolf, „copacul cu ţigări” în carne şi oase! 
strigă Eddie. 


— 138 — 


Vocea lui se ridică deasupra muzicii şi pluti către tavanul 
înalt unde se pierdu. Nu-i acordă nimeni nicio atenţie. Eddie 
se aplecă şi şopti: 

— Ce-aţi mai plănuit pentru astă-seară, trişorilor? 

Wolf se aşeză la masă. 

— Eh, doar o mică plimbare prin oraş, ca să vedem dacă 
ne învârtim de vreo afacere. Dacă încetezi să-ţi foloseşti 
mahorcă pentru paraşutele tale, îţi fac şi ţie rost de ceva 
biştari. 

Deşi vorbise în glumă, Wolf era îngrijorat. Văzu că Mosca 
e la fel de beat ca şi Eddie şi asta îl surprinse. Nu-l mai 
văzuse înainte bând peste măsură. Se întrebă dacă nu era 
cazul să contramandeze afacerea din seara asta. Din 
păcate, totul era perfectat. Astă-seară aveau să ajungă 
pentru prima dată la rechinii mari ai pieţei negre şi exista 
chiar şansa să obţină un indiciu asupra persoanei care 
deţinea potul cel mare. Comandă ceva de băut şi se hotărî 
să-l supravegheze pe Mosca pentru a decide dacă va putea 
participa sau nu la tranzacţie. 

Mosca detectă manevra şi zâmbi. 

— O să-mi revin. Câteva minute de aer proaspăt. O să-mi 
revin. 

Incercase să pronunţe cuvintele distinct, dar ele îi 
ieşiseră pe gură ca o bolboroseală fără cap şi fără coadă. 
Wolf clătină din cap cu un dezgust pe care nu se obosi să-l 
mascheze. 

Văzând gestul, Eddie îl imită în batjocură. 

— Problema ta, Wolf, e că te crezi deştept. Vrei să ajungi 
milionar. N-o să reuşeşti niciodată, Wolf. Nici într-un milion 
de ani. Mai întâi, tu n-ai creier, ci doar ceva viclenie. Doi, n- 
ai ceea ce se cheamă nervi. Da, îi plesneşti tu pe vărzari, 
dar asta e tot. Asta-i tot, asta-i tot. 

— Cum îl suporţi pe vânătorul ăsta de fuste? - îl întrebă 
Wolf pe Mosca cu voce intenţionat coborâtă şi insultătoare. 
Nu vezi că i s-a înmuiat creierul cu atâtea dame pe cap? 

Eddie sări furios în picioare şi ţipă: 

— Măi traficant scârbos de chiştoace... 

Mosca îl apucă de braţ şi-l forţă să se reaşeze. Câţiva 


— 139 — 


indivizi de la celelalte mese se întoarseră spre ei. 

— Las-o mai moale, Eddie, nu vezi că e pus pe băşcălie? 
rosti Mosca împăciuitor. Şi tu, Wolf. Eddie e beat şi, când e 
aşa, urăşte pe toată lumea. Pe lângă asta, nevastă-sa i-a 
scris că părăseşte Anglia cu copilul şi vine aici, iar el nu 
suportă gândul de a renunţa la damele lui. 

Eddie se întoarse spre Mosca şi-i reproşă cu voce înecată 
în alcool: 

— Nu-i aşa, Walter. Am cam fost nedrept cu ea. 

Dădu trist din cap. 

Pentru a-l îmbărbăta, Mosca îi propuse: 

— la povesteşte-i lui Wolf despre gorila ta. 

Wolf îşi sorbi whiskyul dintr-o înghiţitură şi simţi cum îi 
revine o parte din buna dispoziţie. Îi rânji lui Eddie, care 
adoptă un ton solemn, de-a dreptul reverenţios: 

— l-o trag unei gorile! 

Aşteptă reacția lui Wolf. 

— Nu mă surprinde! declară, spontan, acesta şi izbucni în 
râs alături de Mosca. Şi ce-i cu asta? 

— Zău că i-o trag unei gorile adevărate! insistă Eddie. 

Wolf se uită întrebător la Mosca. 

— E o damă, explică acesta din urmă. El pretinde că e 
urâtă ca o gorilă. 

Eddie privi năuc masa, apoi se întoarse brusc spre 
Mosca. 

— Trebuie să-ți mărturisesc ceva, Walter. Mi-a fost ruşine 
să admit, dar să ştii că e o gorilă adevărată. Zău că e. Te- 
am minţit. Locuiește chiar lângă baza aeriană şi lucrează 
pentru Guvernământul Militar, ca interpretă. 

Le zâmbi tâmp amândurora. Wolf, care-şi revenise, râse 
cu atâta poftă încât lumea de la mesele din jur se întoarse 
din nou spre ei. 

— Ce-ar fi s-o aduci aici şi să ne laşi pe noi s-o apreciem? 
propuse Wolf în glumă. 

Pe Eddie îl trecu un fior. 

— Doamne, nici măcar n-aş ieşi pe stradă cu ea. Mă 
furişez în casa ei numai când e întuneric. 

— E timpul să mergem, Walter! anunţă Wolf dintr-odată. 


— 140 — 


Azi e noaptea cea mare şi o să fie lungă. 

Mosca se aplecă înspre Eddie şi-l întrebă: 

— Ţi-e bine? Poţi să ajungi teafăr acasă? 

Eddie bolborosi o încuviinţare. Când ceilalţi doi o porniră 
spre uşă, îl auziră răcnind după chelner pentru o nouă 
băutură. 

Wolf îl lăsă pe Mosca să iasă primul şi-i observă mersul 
nesigur. Cât urcară scările, nu se putu abţine să nu 
comenteze: 

— Ţi-ai ales o noapte a naibii de bună pentru a te face 
cui. 

Aerul rece de iarnă îi tăie lui Mosca respiraţia şi-i îngheţă 
instantaneu gingiile şi cerul gurii, care erau deja iritate de 
alcool şi ţigări. Îşi aprinse o ţigară ca să-şi încălzească gura 
şi gâtlejul şi-şi zise: „Să te ia dracu, Wolf... Dacă ticălosul 
ăsta face vreo porcărie îl belesc sau îl las mască”. Simţea 
cum îl pătrunde frigul pe sub haină şi mai jos de ea, 
îngheţându-i coapsele şi genunchii. Îşi simţea pieptul icnind 
sub izbitura aerului glacial, ca şi cum pe el s-ar fi depus 
deja un strat de gheaţă. Când aerul îngheţat se combină cu 
whiskyul din stomac, simţi că alcoolul i se urcă la cap şi i se 
face rău. Vru să vomite, dar îşi încordă muşchii 
abdomenului şi reţinu conţinutul acolo, nedorind ca Wolf să- 
| vadă făcând aşa ceva. Ştia că el avea dreptate şi că nu 
era tocmai noaptea cea mai indicată pentru a te îmbăta. 
Dar pentru prima dată avusese o ceartă adevărată cu Hella, 
de genul celor în care niciunul nu-l înţelege pe celălalt. 
Dacă disputa l-ar fi înfuriat sau l-ar fi determinat să-i poarte 
pică, mai treacă-meargă. Aşa însă nu-i rămăsese decât un 
imens sentiment de tristeţe şi o stare depresivă. 

De la Rathskeller, strada pe care apucară cei doi cobora 
dealul. Trecură de zona luminoasă a Clubului Crucii Roşii, 
de unde izvora muzică ce îi însoţi o bucată de vreme ca o 
fantomă printre ruine. Depăşiră, apoi, clădirea Poliţiei, cu 
luminile ei de strajă ce împrejmuiau jeepurile cu o cascadă 
de alb orbitor, detaşându-le net de bezna din jur. După ce 
coborâră dealul abrupt ca un tobogan, părăsiră inima 
oraşului şi se contopiră cu noaptea. Deşi mergeau de multă 


— 141 — 


vreme, lui Mosca i se păru că nu trecuse decât o clipă, când 
îl auzi pe Wolf ciocănind la o uşă. Intrară imediat, scăpând 
de frigul de afară. 

Singurul mobilier al camerei unde se aflau erau o masă 
mare cu patru scaune în jurul ei. De-a lungul pereţilor 
fuseseră puse stive de mărfuri, acoperite în pripă cu pături 
cazone de culoare maro. Nu existau ferestre şi în aer plutea 
un miros pregnant de fum de ţigară. 

Mosca îl auzi pe Wolf spunând ceva, prezentându-l 
neamţului mic, ca un spiriduş, din faţa lui. Deşi greaţa îi 
revenise din pricina aerului stătut, făcu un efort să asculte 
şi să se concentreze. 

— Ştii ce-l interesează, explica Wolf. Bani, numai bani. 
Ordine americane. 

Neamţul clătină din cap. 

— Am întrebat. Am întrebat peste tot. Nimeni nu dispune 
de suma cerută de tine. Asta-i singurul lucru pe care-l ştiu. 
Pot să fac rost de câteva sute de dolari, dar asta e 
maximum. 

Mosca interveni, enunţând rar ceea ce fusese instruit să 
spună. 

— Mă interesează să vând o cantitate mare dintr-o 
singură tranşă. Minimum cinci mii de cartuşe. 

Neamţul îl privi cu respect şi cu teamă. Vocea i se umplu 
de lăcomie şi de invidie. 

— Cinci mii de cartuşe! Oh, oh, oh! 

Şi le imagină, visător, şi zise iute cu un aer de afacerist: 

— Oricum, îmi ţin urechile ciulite, fiţi fără grijă. Beţi ceva 
înainte de a pleca? Friedl! 

O femeie deschise uşa dinspre interiorul casei şi se ivi în 
cadrul ei. 

— Şnaps, răcni neamţul ca şi cum ar fi comandat unui 
câine. 

Femeia se făcu nevăzută, dar reapăru peste câteva 
minute cu o sticlă albă, subţire, şi trei păhăruţe. In spatele 
ei veneau o fată şi un băiat, blonzi amândoi şi cu feţe 
murdare, cu pete roşii pe ele. 

Wolf îşi înfipse mâinile în şolduri: 


— 142 — 


— Ce frumoşi copii! exclamă el. 

Scoase din geantă patru batoane de ciocolată şi întinse 
fiecăruia câte două. 

Tatăl se interpuse între ei şi înşfăcă darul: 

— Nu! E prea târziu pentru ei să mănânce dulciuri. 

Se îndreptă spre un dulăpior. Când reveni nu mai avea 
nimic în mâini. 

— Mâine, copiii mei, se adresă el progeniturilor. 

Fata şi băiatul se întoarseră, ascultători. Mosca şi Wolf îşi 
ridicară paharele, iar femeia rosti câteva vorbe tăioase într- 
un dialect necunoscut americanilor. Bărbatu-său o 
ameninţă cu privirea şi o expedie scurt: 

— Mâine, am zis. Mâine! 

Americanii plecară. Când ajunseră în strada întunecată, 
luminată numai de o rază galbenă, singuratică, a unei 
ferestre, auziră vocile ascuţite ale celor doi soţi, pătrunse 
de mânie, frică şi ură. 

Băutura incoloră, de casă, la fel de tare şi de aspră ca şi 
alcoolul pur, îl încălzise pe Mosca, dar i se lăsa acum, în 
bezna nopţii de iarnă, în picioare. incepu să meargă nesigur 
şi să se poticnească des. Intr-un târziu, Wolf se opri, îşi 
ridică braţul şi întrebă îngrijorat: 

— Vrei să anulăm treaba pentru restul nopţii şi să 
mergem acasă? 

Mosca clătină din cap, aproape izbindu-se de faţa albă, 
buhăită, a celuilalt, ce-i apărea în beznă luminoasă şi rece 
precum moartea. Porniră din nou la drum. Wolf mergea 
înainte, cu Walter pe urme ca un căţel credincios, luptându- 
se cu vântul rece şi cu greaţa. Işi aminti că Hella îi spusese 
aceleaşi vorbe în după-amiaza aceea. 

Purta una din rochiile pe care i le făcuse el cadou cu 
ocazia Crăciunului ce tocmai trecuse. Ann Middleton îi 
dăduse voie să folosească cartela ei de îmbrăcăminte la 
magazinul armatei. Hella îl urmărise când îşi scosese 
pistolul unguresc din dulap şi şi-l strecurase în buzunarul 
hainei. Atunci îl întrebase blând: 

— Nu vrei să te întorci acasă? 

El ştia la ce făcea ea aluzie. Interdicţia căsătoriilor cu 


— 143 — 


germanii fusese ridicată cu câteva zile înainte de Crăciun şi 
până acum, la mai bine de o lună de atunci, el nu făcuse 
nimic ca să depună hârtiile necesare aprobării căsătoriei. 
Ştia că totul se datora faptului că, odată căsătoriţi, trebuiau 
să plece din Germania şi să se întoarcă în State. El îi 
răspunsese: 

— Nu, nu pot acum; mai am şase luni din contractul meu 
de angajare. 

Fusese ezitantă, aproape înfricoşată, şi când se apropie 
de el ca s-o sărute de rămas bun, aşa cum făcea 
întotdeauna când el pleca fie şi numai pentru câteva ore, îi 
spuse: 

— De ce nu citeşti scrisorile de la familie? De ce nu le 
trimiţi şi tu ceva mai mult decât un bileţel? 

El îi simţea, presate de corpul său, uşoara umflătură a 
pântecului rotund şi tăria sânilor. 

— Odată şi odată va trebui să plecăm de aici, i-a mai zis 
ea. 

Ştia că e adevărat, dar nu-i putea explica de ce nu se 
putea duce acasă acum. Nu-i putea spune că nu mai avea 
niciun sentiment, nici pentru maică-sa, nici pentru Alf. Dacă 
le-ar fi citit scrisorile ar fi fost ca şi cum le-ar fi auzit vocile 
ţipând la el. Nu-i putea descrie senzaţia de mulţumire pe 
care o trăia în acest oraş distrus şi prin ce trecea văzând 
rănile căscate lăsate în pavaj de imobilele prăbuşite sau 
când privea pierdut linia zdrenţuită şi frământată a 
orizontului arătând de parcă clădirile ar fi fost despicate cu 
un imens topor. Nu-i putea descrie furia şi stinghereala care 
îl cuprinseseră acasă când dăduse de străzile alea aliniate, 
solide, nesfârşite şi sigure. 

— Avem timp, o liniştise el. După ce apare şi copilul, în 
iunie, introducem actele şi ne căsătorim. 

Hella se îndepărtase de lângă el. 

— Nu mă îngrijorează asta, protestase ea. Numai că n-ar 
trebui să-ţi tratezi familia în felul ăsta. Ai putea, cel puţin, 
să le citeşti scrisorile. 

El se mâniase şi îi replicase dur: 

— Ascultă, nu mai încerca să mă determini să fac lucruri 


— 144 — 


pe care nu vreau să le fac. 

Ea îl sărutase. 

— Să fii atent la noapte. 

A ştiut atunci că ea avea să-l aştepte, deşi îi spusese să 
nu procedeze aşa. 

Îl auzi pe Wolf adresându-i-se. 

— Am ajuns! 

Îi văzu faţa palidă. Se aflau lângă o verandă înaltă, 
învăluită în lumina unui bec aflat pe faţada casei. Lumina sa 
galbenă cu greu reuşea să sfâşie țesătura neagră a nopţii. 
Mosca se căţără greoi pe trepte, ţinându-se strâns de 
balustrada de fier. 

— Tipul de aici e un individ cu greutate, îl informă Wolf şi 
sună la sonerie. Vreau să-l cunoşti. E bijutier. Dacă vrei 
ceva pentru fata ta, el e cel mai potrivit. 

Deasupra capetelor lor se deschise o fereastră. Wolf îşi 
dădu capul pe spate şi zise: 

— Ah, Herr Furstenberg, bună seara. 

— Vă rog, o clipă, Herr Wolf. 

Vocea era înmuiată de tristeţe, vârstă şi disperare. 

Uşa li se deschise şi în faţa lor apăru un individ scund, cu 
nişte ochi negri imenşi. Când Wolf îl prezentă pe Mosca, 
tipul îşi pocni călcâiele şi îşi înclină capul. 

— Vă rog, poftiţi sus. 

Urcară scările într-un living spaţios, plin de mobilă. Erau 
acolo două canapele confortabile, trei sau patru scaune 
tapisate şi un pian mare. În centru trona o masă largă, iar 
pe lângă pereţi erau răspândite altele, mai mici. Două fete 
de vreo şaisprezece ani stăteau pe una din canapele, nu 
prea apropiate una de cealaltă. În spaţiul dintre ele luă loc 
Herr Furstenberg. 

— Vă rog, îi invită el pe americani să se aşeze pe 
scaunele cele mai apropiate de el. Wolf şi Mosca se 
conformară. 

— Am vrut să-l cunoaşteţi pe omul de care v-am vorbit, 
începu Wolf. E un prieten de-al meu şi ştiu că veţi avea grijă 
de el dacă vă va solicita vreodată ajutorul. 

Ţinându-şi braţele în jurul taliei fetelor, Herr Furstenberg 


— 145 — 


îşi înclină chelia cu curtoazie şi zise ceremonios: 

— Nu încape nicio îndoială în această privinţă. 

Îşi aţinti ochii săi mari, negri şi înfundaţi în orbite pe 
chipul lui Mosca şi zise: 

— Vă rog să veniţi la mine oricând dacă vă pot ajuta cu 
ceva. _ 

Mosca încuviinţă şi se scufunda la loc în jilt. Işi simţi 
picioarele tremurându-i de epuizare. Buimac, le zări vag 
prin ceața minţii obosite pe cele două tinere. Constată că 
arătau proaspete, nu erau fardate şi aveau pe ele ciorapi 
de lână groşi care li se urcau până la rotulele genunchilor. 
Stăteau sobre lângă neamt, ca nişte fiice. Una dintre ele 
avea părul împletit în cosiţe ce-i cădeau pe umeri ca două 
frânghii aurii, până în poala fustei de lână, unde se 
încolăceau în mâna răbdătoare a lui Furstenberg. 

— În cealaltă privinţă, rosti neamţul, întorcându-se din 
nou spre Wolf, îmi pare nespus de rău, dar nu vă pot ajuta. 
Niciunul dintre prietenii mei n-a auzit de aşa ceva, de jaful 
ăsta în valoare de un milion. Trebuie să fie o fantasmagorie. 

Le zâmbi cu bunăvoință amândurora. 

— Nu! ripostă Wolf. Povestea e adevărată. 

Se sculă şi-i prinse mâna. 

— Scuzaţi-mă că v-am deranjat la o oră atât de târzie. 
Dacă primiţi vreo informaţie, anunţaţi-mă şi pe mine, vă 
rog. 

— Desigur. 

Neamţul se ridică şi el, făcu o mică plecăciune în faţa lui 
Mosca, şi-i zise: 

— Vă rog să poftiţi oricând pe la mine. 

Fetele se sculară şi ele. Herr Furstenberg le apucă de 
mijloc ca un tată drăgăstos şi-i conduseră toţi trei pe 
americani până în capul scărilor. De acolo fata cu părul mai 
scurt alergă jos şi le lumină drumul. După ce ajunseră 
afară, auziră uşa baricadându-se în urma lor. Curând becul 
se stinse şi ei rămaseră într-o beznă totală. 

Extenuat, supărat că trebuie să părăsească acea cameră 
confortabilă, Mosca se răţoi la Wolf: 

— Crezi că-i vom găsi pe nemernicii ăia? 


— 146 — 


— Astă-seară caut doar o pistă. Îi las pe indivizii ăştia să 
cerceteze. Asta-i marele truc. 

Începură să întâlnească, pe străzile întunecate, forme 
umane neclare, grăbite, şi văzură jeepuri parcate în faţa 
clădirilor care păreau pustii. 

— Toată lumea e la vânătoare astă-seară, remarcă Wolf. 

Aşteptă o clipă şi schimbă subiectul. 

— Cum ţi s-a părut Furstenberg? 

Rafalele de vânt încetaseră, aşa că puteau vorbi cu 
uşurinţă. 

— Mi se pare un individ cumsecade. 

— E al naibii de cumsecade, mai ales pentru un evreu. 
Nicio aluzie la amicul tău. 

Aşteptă replica lui Mosca şi reluă când văzu că acesta nu 
spune nimic: 

— Furstenberg şi-a petrecut o bucată de viaţă într-un 
lagăr de concentrare. Nevasta şi copiii lui sunt în State. A 
crezut că li se va alătura şi el curând, dar tipul are 
tuberculoză într-un stadiu atât de avansat încât nu i se 
permite să intre. Culmea e că a luat-o din lagăr. Nostim, 
nu? 

Mosca nu răspunse. Traversară o şosea bine luminată şi 
se întoarseră în inima oraşului. 

Vântul se înteţi brusc şi Wolf trebui să urle: 

— Tipul e puţin nebun! 

Mergeau contra rafalelor, împiedicându-se în moloz. 
După un colţ de clădire o cotiră lateral şi vântul încetă să-i 
mai izbească. 

— Le-ai văzut pe cele două fete? Le procură proaspete de 
la ţară şi le schimbă în fiecare lună. Agentul lui mi-a istorisit 
totul. Facem afaceri împreună. Furstenberg trăieşte de 
multă vreme cu câte două fete odată. Le dă cameră 
proprie. După ce le tratează ca pe nişte fiice o perioadă, 
bang! se duce în camera lor într-o noapte şi le ia pe la 
spate. A doua zi le expediază înapoi cu câteva cadouri 
valoroase, iar o săptămână mai târziu face rost de o 
pereche nouă. Astea de acum sunt noi, nu le-am mai văzut 
înainte. Cred că e o scenă mişto. E un sălbatic. Ca un tip 


— 147 — 


care fugăreşte găinile pentru a le lua gâtul. 

„Altă figură”, se gândi Mosca. Toată lumea îşi ieşise din 
minţi. Nici el nu mai era zdravăn. Aşa deci. Nu-l lăsaseră pe 
amărât să intre din pricina tuberculozei. Inţelepte. Toate 
legile erau înțelepte, dar mereu i-o trăgeau la cap câte 
unuia. La dracu însă cu dobitocul ăsta de Furstenberg, 
pocnitorul ăsta din călcâie! Avea propriile lui griji pe cap. 
Despre asta dorise să discute cu Hella după-amiază. Voise 
să-i spună că în fiecare zi încălca o lege. Şi fiindcă o ţinea 
cu el în cameră, şi pentru că-i cumpăra haine cu permisul 
lui Ann Middleton, şi pentru că se culca cu ea, ba chiar şi 
pentru că o iubea, pentru toate putea fi trimis la pârnaie. 
Nu se plângea, aşa era viaţa şi n-avea de ce să fie indignat. 
Dar când ţi se mai adăuga la asta şi restul de rahat, ca să 
te facă să te simţi ruşinat, şi mai şi încercau să explice că 
asta e dreptate şi justiţie, atunci i se făcea scârbă. Când 
voiau ca el să se comporte ca şi cum tot ceea ce i se 
spunea era corect, atunci le striga tuturor în minte: „Lua-v- 
ar dracu!”. Nu suporta să asculte pe maică-sa, pe Alf sau pe 
Gloria. Nu mai putea suporta să citească niciun ziar, îl 
făceau toate să verse. Azi spuneau că eşti bun, iar mâine te 
trezeai că ai devenit rău, asasin, bestie şi te făceau să crezi 
atât de mult în chestia asta că ajungeai să ajuţi şi tu, 
inconştient, la propria ta vânătoare. Dacă lichida vreun Fritz 
scăpa ieftin, dar o lua pe coajă dacă îi purta de grijă femeii 
pe care o iubea. Cu numai o săptămână în urmă fusese 
martor la împuşcarea a trei polonezi, lângă peretele 
terenului de handbal din spatele bazei aeriene. Fuseseră 
trei bravi polonezi care masacraseră un întreg sătuc 
german cu bărbaţi, cu femei şi cu copii, cu tot. Din păcate, 
amărâţii făcuseră o greşeală. Comiseseră crima cu câteva 
zile după ce începuse ocupaţia aliată în loc să o facă mai 
înainte. Ca atare, în loc să primească câte o medalie de la 
general pentru merite în lupta de gherilă, jumătatea de sus 
a corpurilor le fusese acoperită cu saci maronii de iută şi 
fuseseră legaţi de bârne de lemn înfipte în ciment. Plutonul 
de execuţie se postase aproape deasupra lor şi îi ciuruise 
de la câţiva paşi. Orice s-ar fi spus, oricât s-ar fi argumentat 


— 148 — 


că aceste crime erau necesare, că aşa se echilibra situaţia, 
el, oricum, nu mai dădea doi bani pe toată povestea asta. 
Nu-şi savurase el, oare, micul dejun după ce urmărise 
calvarul polonezilor? 

Dar nu-i putea explica Hellei de ce îşi ura, practic, mama, 
prietena şi fratele şi de ce o iubea pe ea. Poate fiindcă şi ei 
îi era frică, aşa cum îi era şi lui, fiindcă şi ea era 
înspăimântată de moarte ca şi el şi poate pentru că şi ea 
pierduse totul ca şi el, numai că la el pierderea era în 
sufletul lui, pe când la ea nu. Ura toate mamele şi toţi taţii, 
surorile şi fraţii, toate iubitele şi nevestele pe care le vedea 
în ziare, în buletine de ştiri, în reviste colorate de-ţi luau 
ochii, primind medalii pentru fiii lor morţi, pentru eroii lor 
dispăruţi. Afişau zâmbete mândre, durere demnă, purtau 
îmbrăcăminte solemnă pentru ocazie şi împărtăşeau tuturor 
din tragedia lor aşa de dureroasă şi de dulce, în acelaşi 
timp, tocmai fiindcă asta îi scăpa de durere. Ura toate 
feţele alea supte ale demnitarilor care acordau onoruri, 
îmbrăcaţi cu cămăşi de un alb strălucitor şi cravate negre. 
Îşi imagină aceeaşi scenă multiplicată de zeci de mii de ori. 
Aceiaşi apropiaţi ai celor plecaţi dintre cei vii, învingători şi 
învinşi, primind aceleaşi medalii în numele fiilor lor căzuţi, 
plângând şi zâmbind demni în schimbul discului de tinichea 
aurită aşezat cuminte într-o cutiuţă îmbrăcată în satin. 
Brusc, în creierul său înfierbântat apăru imaginea a sute de 
mii de viermi monstruos de graşi ce-şi ridicau capetele lor 
albe şi cărnoase pentru a face plecăciuni de mulţumire 
tuturor demnitarilor, mamelor, taţilor, fraţilor şi iubitelor. 

Nu-i puteai însă învinovăţi, pentru că au servit o cauză 
dreaptă. Bine, bine, dar cum rămânea cu acel amărât de 
Fritz? Eh, a fost un accident, nimic altceva decât un 
accident. Toată lumea îl va ierta. Şi propriii săi demnitari, şi 
maică-sa, şi Alf, şi Gloria. Toţi vor spune că nu s-a putut 
opune. Viermii îl vor ierta. Hella plânsese, dar acceptase şi 
ea, pentru că nu mai avea pe nimeni altcineva în afară de 
el. Şi nu-i putea învinovăţi cu nimic, dar nici să nu-l înveţe 
pe el nimeni ce e drept şi ce nu e, să nu-i spună că trebuia 
să le citească scrisorile, să nu-i explice nimeni că lumea n- 


— 149 — 


ar trebui să se sfârşească pentru că oamenii sunt sfinţi şi 
au suflete nemuritoare. Să nu-l înveţe nimeni pe el că ar fi 
bine să zâmbească şi să fie politicos cu orice dobitoc care îi 
face o favoare şi îl salută. Toate apropourile alea făcute de 
Hella, cum că ar fi trebuit să fie mai drăguţ cu Frau Mayer, 
şi cu Yergen, şi cu propriii lui prieteni, şi că ar fi fost indicat 
să citească şi să răspundă la scrisorile familiei... De-acum 
sunt toate o apă şi un pământ. Nu e vina nimănui şi de ce i- 
ar învinovăţi pe ei că trăiesc? 

Trebuia să se oprească. li era rău, capul îi vâjâia şi nu-şi 
mai simţea picioarele. Wolf îl ţinea de braţ. Se sprijini de 
umărul lui până când mintea i se mai limpezi cât să poată 
merge din nou. 

Umbre albe şi dâre luminoase spintecau noaptea. 
Urmărindu-le, Mosca îşi ridică privirea şi zări luna, rece şi 
distantă ca orice astru al nopţii pe timp de iarnă. Observă 
că ajunseseră în parcul Contrescarpe şi se vânturau în 
preajma micului lac. Oglinda slab vălurită a apei reflecta, 
licărind, razele de gheaţă luminoasă care îmbrăcau copacii 
întunecaţi din jur cu o plasă albă îngheţată. Privi cerul şi 
văzu umbre mari, albastru închis, fugărindu-se. Curând, 
câteva acoperiră luna şi-i înghiţiră lumina. Mosca nu mai 
putu distinge nimic. Wolf îi spuse: 

— Arăţi groaznic, Walter. O să mai mergem câteva 
minute şi apoi o să ne oprim puţin ca să te mai dreg oleacă. 

Pătrunseră dintr-odată în oraş, într-o piaţă situată la o 
oarecare înălţime. Într-un colţ al ei se înălța o biserică cu 
uşi mari de lemn, baricadate. Wolf îl trase după el pe Mosca 
până la intrarea laterală. Urcară o scară îngustă până în 
turlă. Chiar în faţa ultimei trepte trona o uşă ce părea tăiată 
în zid. Wolf ciocăni. Cu toată starea lui, Mosca rămase 
surprins să-l vadă pe Yergen acolo. Se gândi că Wolfe 
conştient de faptul că Yergen nu va crede în ruptul capului 
că el are ţigările, dar îi era prea rău ca să-i mai pese. 

Aerul închis din încăpere îl făcu să se sprijine de zid. 
Yergen îi dădu o pilulă verde şi o ceaşcă de cafea fierbinte, 
îi împinse pastila în gură şi îi tinu ceaşca aburindă la buze. 

Reuşi să vadă limpede camera şi pe cei doi bărbaţi. 


— 150 — 


Greaţa îl părăsi. Simţi cum îi curge printre picioare, pe 
întregul corp, o transpiraţie rece. Wolf şi Yergen îl urmăreau 
cu vagi zâmbete de cunoscători. Yergen îl bătu pe umăr si-i 
zise cu amabilitate: 

— Acum ţi-e bine, nu? 

Camera era friguroasă. Era mare, pătrăţoasă, cu tavanul 
jos. Unul din colţuri fusese transformat într-un separeu cu 
ajutorul unui perete din lemn, vopsit în roz şi acoperit cu 
ilustraţii dintr-o carte cu basme. 

— Fata mea doarme acolo, explică Yergen. 

O auziră pe fetiţă cum geme, apoi cum se trezeşte şi 
începe să plângă încetişor, ca şi cum ar fi fost singură şi 
înspăimântată de propria frică. Yergen intră în separeu şi 
veni înapoi cu fetiţa în braţe. Puştoaica era învelită cu o 
pătură cazonă şi se uita la ei serioasă, cu ochii umezi. Părul 
îi era negru ca tăciunele şi faţa exprima tristeţe şi 
maturitate. 

Yergen se aşeză pe canapeaua de lângă perete. Wolf i se 
alătură, iar Mosca folosi unicul scaun din încăpere. 

— Poţi veni cu noi astă-seară? se interesă Wolf. Mergem 
la localul lui Honny. Mă bazez pe tipul ăsta. 

Yergen clătină din cap. 

— Astă-seară nu pot. 

Îşi frecă obrazul de cel înlăcrimat al fetiţei. 

— Fiica mea a tras mai devreme o spaimă teribilă. Cineva 
a urcat până aici şi a tot bătut la uşă. Ea ştia că nu sunt eu, 
fiindcă noi doi avem un cod. Din păcate, trebuie s-o las 
prea mult singură, femeia care are grijă de ea pleacă acasă 
la şapte. Când m-am întors era atât de înfricoşată şi într-o 
asemenea stare de şoc, încât a trebuit să-i dau o pilulă. 

Wolf dădu dezaprobator din cap. 

— E prea mică. N-ar trebui să faci chestia asta des. Sper 
că n-ai crezut că am fost noi. Ştii doar că eu îţi respect 
dorinţele şi vin numai când avem întâlnire. 

Yergen o strânse pe fată mai tare la piept. 

— Ştiu, Wolfgang, ştiu că eşti demn de încredere. Şi mai 
ştiu că n-ar trebui să-i dau medicamente de felul ăsta. Era 
însă într-o asemenea stare că mi s-a făcut frică. 


— 151 — 


Mosca citi cu surprindere iubirea, tristeţea şi disperarea 
pe faţa neamţului. 

— Crezi că Honny a obţinut ceva informaţii? 

Yergen negă. 

— Nu cred. Să mă ierţi pentru ceea ce-ţi voi spune. Ştiu 
că tu şi Honny sunteţi prieteni buni, dar dacă are ceva 
noutăţi, nu sunt convins că ţi le-ar spune imediat şi ţie. 

Wolf zâmbi. 

— Asta o ştiu. De aia l-am adus pe Mosca cu mine. Ca să- 
| convingă că am un tip care are cinci mii de cartuşe. 

Yergen îl privi pe Mosca în ochi. Acesta îşi dădu seama, 
pentru prima oară, că neamţul le era complice şi partener şi 
văzu în ochii lui o expresie de frică fascinată, de parcă ar fi 
avut în faţă pe cineva pe cale de a comite un act criminal. 
Îşi dădu seama, pentru prima dată, ce rol îi destinaseră cei 
doi parteneri. Susţinu privirea neamţului până ce acesta îşi 
înclină capul. 


Plecară. Afară, întunericul se mai subţiase, ca şi cum luna 
s-ar fi răspândit pe tot cerul şi ar fi diluat umbrele fără a 
oferi însă lumină. Mosca se simţea împrospătat, vioi. Vântul 
rece îi limpezea gândurile. Mergea iute alături de Wolf. Işi 
aprinse o ţigară şi simţi pe limbă fumul catifelat şi cald. 
Păstrară tăcerea pe tot parcursul drumului, cu excepţia 
unui singur moment, când Wolf zise: 

— Avem mult de mers, dar asta va fi ultima haltă şi vom 
fi trataţi bine. Combinăm afacerile cu plăcerea, nu? 

Folosiră scurtăturile dintre dărâmături până când Mosca 
pierdu total simţul orientării. Pătrunseră brusc pe o stradă 
ce părea izolată de restul oraşului, ca un sătuc înconjurat 
de un deşert de moloz. Wolf se opri în dreptul ultimei case 
şi ciocăni, în serii scurte, la uşă. 

Aceasta se deschise imediat. Îi întâmpină un individ 
scund, blond, cu o chelie frontală pronunţată. Părul auriu îi 
acoperea creştetul şi ceafa ca o scufie. Tipul era extrem de 
elegant îmbrăcat. 

Neamţul îi strânse viguros mâna lui Wolf şi zise: 

— Ai picat la ţanc, Wolfgang, pentru o gustărică la miezul 


— 152 — 


nopţii. 

Le deschise uşa larg şi-i pofti înăuntru. Îşi puse braţul în 
jurul umerilor lui Wolf şi-l îmbrăţişa. 

— Ah, ce bine-mi pare că te văd! Intraţi. 

Pătrunseră într-un living luxos, dominat de o vitrină plină 
cu cristaluri şi porţelanuri. Podeaua era acoperită cu 
carpete mari, colorate în roşu închis. Unul din pereţi era plin 
de cărţi. Prin cameră erau răspândite fotolii moi şi veioze cu 
lumină caldă, blândă. Într-unul din fotolii, cu picioarele 
aşezate comod pe o perniţă galbenă, şedea o femeie grasă, 
cu buze groase şi părul roşu strălucitor. Citea o revistă 
americană de modă. Blondul i se adresă: 

— Au venit Wolfgang şi prietenul lui, despre care ne-a 
vorbit. 

Ea le întinse, molatic, mâna. Lăsă revista să-i cadă pe jos. 

Wolf îşi scoase paltonul şi-şi puse geanta pe scaunul de 
lângă el. 

— Aşa... i se adresă blondului. Ceva nou, Honny? 

— Ah, interveni femeia, eu cred că vreţi să glumiţi cu noi. 
N-am reuşit să descoperim absolut nimic. 

li vorbise lui Wolf, dar se uitase la Mosca. Vocea ei avea o 
savoare aparte, îndulcind semnificaţia fiecărui cuvânt. 
Mosca îşi aprinse o ţigară, simțind cum faţa i se încordează 
de dorinţa pe care ea i-o provocase cu căutătura ei, cu 
sinceritatea brutală a ochilor şi cu amintirea mâinii care îi 
ardea atunci când i-o atinsese pe a lui. Şi totuşi. Ridicându- 
şi ochii, analizând-o prin fumul de ţigară, văzu că era urâtă. 
In ciuda machiajului, ea nu-şi putuse ascunde gura vorace 
şi expresia de cruzime din ochii mici şi albaştri. 

— Dar e o poveste adevărată, explică Wolf. Ştiu că e. N- 
am nevoie decât să stabilesc o legătură cu oamenii 
potriviţi. Cel care mă va ajuta să o fac va primi o 
recompensă frumuşică. 

— lar el e prietenul tău nabab, în carne şi oase? îl 
întrerupse blondul, zâmbind. 

Mosca observă că faţa îi era acoperită cu pistrui mari, ce- 
i dădeau un aer copilăresc. 

Wolf izbucni în râs. 


— 153 — 


— Vă aflaţi în faţa unui om care are cinci mii de cartuşe 
în posesia lui. 

Rostise cuvintele ironic, dar cu aparentă invidie. Amuzat, 
Mosca le zâmbi celor doi nemți ca şi cum în faţa casei lor s- 
ar fi aflat deja un camion plin cu ţigări. Ei îi răspunseră tot 
prin zâmbet. „Să vedem cum o să mai zâmbiţi voi mai 
încolo, vărzari împuţiţi”, gândi el. 

Uşa glisantă care ducea în camera alăturată se deschise 
şi în încăpere intră alt neamţ. Era subţirel şi purta un 
costum închis la culoare, tipic omului de afaceri. Mosca zări, 
în spatele individului, o masă întinsă, acoperită cu o faţă de 
masă albă ca zăpada şi cu şerveţele. Tacâmurile de argint 
licăreau stins, iar paharele înalte şi elegante străjuiau 
farfuriile de porțelan alb. 

Blondul lansă invitaţia: ` 

— Vă rog să vă alăturaţi la cina noastră târzie. In ceea ce 
priveşte afacerea ta, Wolfgang, nu-ţi pot fi de folos. Cu 
siguranţă însă că un om cu o asemenea avere în ţigări cum 
e prietenul tău poate face o mică afacere cu mine în 
schimbul altor articole decât ordinele de emisie. 

— Asta e foarte posibil, spuse Mosca cu gravitate. 

Zâmbi şi ceilalţi râseră ca de o glumă bună. Se 
îndreptară cu toţii spre sufragerie. 

Servitorul veni cu un platou pe care se lăfăia o bucată 
mare, roşie-închis, de şuncă, de genul celor care se vindeau 
în magazinele armatei americane. Pe un platou de argint se 
aflau felii de pâine albă americană. Era caldă încă. Wolf îşi 
unse o felie cu unt, îşi înălţă sprâncenele a uimire şi zise: 

— Văd că o primeşti chiar înainte de a fi livrată pentru 
aprovizionarea armatei. 

Blondul făcu un gest de încântare şi râse. Servitorul 
aduse câteva sticle de vin. Insetat după lunga plimbare şi 
simțindu-se mai bine, Mosca îşi dădu paharul peste cap. 
Neamţul se amuză şi pretinse că e foarte satisfăcut: 

— Ah! exclamă el. lată un domn pe gustul meu! Nu ca 
tine, Wolfgang, care abia îţi înmoi buzele şi te trudeşti din 
greu să bei. Acum vezi de ce are el cinci mii de cartuşe şi 
nu tu. 


— 154 — 


Wolf zâmbi şi-l tachină: 

— Asta-i psihologie ieftină, prietene, superficială. Se pare 
că uiţi cum mănânc. 

Se servi singur de pe platoul cu şuncă şi apoi din 
castronul în care tronau o duzină de cârnaţi diferiţi. Işi luă o 
porţie generoasă de salată cu brânză şi se uită întrebător la 
bărbatul blond: 

— Ei bine, Honny, ce mai spui acum? Ce mai poţi spune? 

Cu ochii scânteind de mulţumire, Honny aproape că 
strigă: 

— Nu pot spune decât un singur lucru. Poftă bună! 

Femeia cu părul roşu izbucni în râs. Ceilalţi o imitară. 
După asta, ea se aplecă să hrănească câinele uriaş care 
stătea întins pe covor lângă masă. li dădu o halcă enormă 
de şuncă, apoi luă de la servitor un castron de lemn în care 
turnă întreg conţinutul unei sticle cu lapte. Cât timp stătu 
aplecată, ea îşi strecură, mângâietor, mâna de-a lungul 
piciorului lui Mosca, după care îi apăsă tare coapsa 
ridicându-se. Făcuse gestul intenţionat, fără nicio perdea. 

— ii prea mult la câinele ăla, îi făcu observaţie Honny. Ai 
nevoie de copii. Asta ţi-ar da o preocupare. 

— Dacă-i pe-aşa, dragul meu Honny, rosti ea tăios, 
privindu-l drept în ochi, atunci va trebui să-ţi schimbi 
gusturile amoroase. 

Dulceaţa vocii ei făcuse ca pastila servită să pară mai 
puţin amară. 

Honny murmură. 

— Asta-i un preţ prea mare, şi-i făcu lui Wolf cu ochiul. 
Fiecare bărbat cu gustul lui, nu-i aşa, Wolfgang? 

Wolf îl aprobă, continuând să mestece o porţie 
respectabilă din sandvişul pe care şi-l preparase. 

Băură şi mâncară. Atent, Mosca trecu pe mâncare şi o 
lăsă mai moale cu băutura. Se simţea excelent. După o 
lungă tăcere, femeia tresări ca ieşită din transă şi le 
propuse tuturor cu o însufleţire şi o emoție neaşteptate: 

— Honny, ce-ar fi să le arătăm comoara noastră? Te rog! 

Din spatele sandvişului său, faţa lui Wolf răsări alertată 
şi, de aceea, comică. Honny râse şi-l linişti imediat: 


— 155 — 


— Nu, nu, Wolfgang, asta nu-i o chestie de pe urma 
căreia să scoţi un profit în plus, e foarte târziu şi, probabil, 
sunteţi prea obosiţi. 

Făcând eforturi ca vocea să nu-i sune lacomă, Wolf zise 
cu prudenţă: 

— Spune-mi despre ce e vorba. 

Neamţul zâmbi. g 

— Nu-i niciun câştig la mijloc. E doar o curiozitate. Imi fac 
o mică grădină în curtea din spate. Casa de vizavi e 
distrusă şi o parte din ea s-a revărsat peste proprietatea 
mea. Am început să curăţ mizeria. Exerciţiul ăsta îmi făcea 
plăcere. La un moment dat însă, am descoperit ceva ciudat 
în moloz am găsit o gaură şi am constatat că, dedesubt, 
pivniţa e intactă şi că restul casei s-a prăbuşit în ea. Asta e. 
Oricum, e interesant. Prin cine ştie ce fenomen, câteva 
bârne au căzut în aşa fel încât au format o încăpere la 
subsol. 

Le zâmbi. Pistruii de pe faţă licăriră ca nişte pete de 
sânge. 

— Vă asigur că e unicat. V-ar plăcea să mergeţi acolo? 

— Desigur, încuviinţă Mosca. 

Wolf dădu din cap cu indiferenţă. 

— N-o să aveţi nevoie de paltoane. E la câţiva paşi de 
grădină şi acolo jos e cald. 

Americanii îşi luară însă hainele cu ei. Nu voiau să iasă 
afară fără mijloace de apărare şi nu doreau ca Honny să 
afle că purtau arme la ei. Honny înălţă din umeri. 

— Aşteptaţi să-mi iau lanterna şi câteva lumânări. Vii şi 
tu, Erda? o întrebă el pe femeie. 

— Desigur, zise ea. 

Traversară toţi patru spaţiul numit pompos grădină. 
Blondul folosea lanterna pentru a le lumina drumul. Grădina 
nu era altceva decât o bucată pătrată de pământ dur, 
mărginită de un zid de cărămidă suficient de jos ca să 
poată călca peste el cu uşurinţă. Urcară un deluşor de 
moloz şi ajunseră în vârful fostei clădiri din spate. Din 
nefericire, un nor dens şi imobil acoperea luna, aşa că 
restul oraşului le era invizibil. Coborâră într-o vale formată 


— 156 — 


între doi munţi de mortar şi fragmente de cărămizi şi 
ajunseră la un perete care mărginea şi suporta un alt 
morman de ruine. Neamţul se ghemui. 

— Pe aici, le indică el. 

Arătă înspre o gaură din perete, întunecată şi opacă, 
precum o umbră adâncă. Intrară pe rând, cu blondul în 
frunte, urmat de femeie, apoi de Wolf şi, în final, de Mosca. 

După câţiva paşi, începură, pe neaşteptate, să coboare. 
Honny le strigă un avertisment. Îi aşteptă pe toţi la piciorul 
scării. Femeia aprinse două lumânări şi-i dădu una lui 
Mosca. 

Lumina gălbuie a feştilelor le dezvălui, în faţă, dedesubtul 
lor, o încăpere subterană mare ce pleca de lângă platforma 
de beton pe care stăteau, aşa cum pleacă apa mării de 
lângă faleză. Lumânările lor străpungeau imensitatea 
subsolului precum străpunge un far de pe țărm bezna 
oceanului, tăind felii de lumină în umbra adâncă. Camera 
avea o podea nesigură, iar pe margini zăceau munţi de 
moloz. În mijloc, o altă scară ducea în sus şi dispărea, 
blocată de ruinele ce o astupaseră, ca şi cum cineva ar fi 
turnat un planşeu peste ea. 

— Când bombardierele voastre au lovit-o, aici era un 
cantonament SS, le explică Honny. A sărit în aer cu câteva 
zile înainte de sfârşitul războiului. Zac toţi îngropaţi aici de 
mai bine de un an. Ce sfârşit glorios! 

— S-ar putea să fi rămas ceva de valoare, îl întrerupse 
Wolf. Ai căutat? 

— Nu. 

Părăsiră planşeul de beton şi îşi simţiră picioarele 
înfundându-li-se în duşumeaua şubredă. Femeia rămase 
lângă perete, sprijinită de o bârnă imensă de lemn ale cărei 
capete erau unul înfipt în podea, iar celălalt prins de tavan, 
îşi ridică lumânarea din mână cât putu de sus. Bărbaţii se 
împrăştiară în imensa încăpere. 

Se mişcau cu prudenţă. Picioarele li se târau prin 
mormane, lipsite de valoare, de sticlă, praf şi cărămizi 
sfărâmate. Înaintau de parcă îşi croiau drum printr-un 
curent vijelios de apă. Uneori dădeau de porţiuni mai 


— 157 — 


putrezite şi se scufundau în moloz. Se târau, ca şi cum ar fi 
călcat pe apă. 

Mosca văzu în faţa lui o cizmă neagră şi lucioasă. O ridică 
şi constată că era neaşteptat de grea. Işi dădu seama că 
înăuntrul ei se mai afla încă o bucată de picior. Cizma era 
astupată de cărămizi şi pietre lipite între ele, de liant de 
sânge şi măduvă osoasă. Dădu drumul obiectului şi se 
îndreptă către colţul cel mai îndepărtat. De câteva ori pe 
drum se înfundă în moloz până la jumătatea genunchiului. 
Lângă perete se împiedică de un trunchi omenesc ce nu 
mai avea nici cap, nici gât şi nici membre. li apăsă cu 
degetele îmbrăcămintea neagră de nerecunoscut şi simţi 
sub ea carnea, golită de sânge şi grăsime de enorma 
presiune a clădirii prăbuşite. Simţi oasele legate de carne şi 
mai simţi şi piatra tare de dedesubtul corpului. Cele două 
extremităţi ale trunchiului erau astupate în acelaşi mod ca 
şi cizma. 

Aceste rămăşiţe umane n-aveau nimic oribil în ele. Nu 
mai exista nici sânge, nici carne. Militarii fuseseră zdrobiţi 
într-un asemenea hal că hainele de pe ei luaseră locul pielii. 
Sângele fusese absorbit de tonele de cărămizi pulverizate. 
Mosca izbi cu piciorul molozul din jur, dar se îndepărtă rapid 
când celălalt picior începu să se scufunde. Il zări cu greu pe 
Wolf, ocupat într-alt colţ, fără nicio sursă de lumină lângă 
el. _ 

Deodată, pe Mosca îl izbi un val de căldură. In aer se 
ridică un strat de praf fierbinte ce mirosea ciudat, a carne 
arsă, de parcă dedesubtul acelei podele nesigure izbucnise 
un foc. 

— Dă-mi o lumină, zise Wolf din colţul lui. 

Vocea lui semăna cu un horcăit. Mosca îi aruncă 
lumânarea lui. Flacăra gălbuie făcu un arc uriaş şi ateriză 
lângă Wolf. Acesta o lasă acolo. 

Văzură umbra americanului luptându-se cu un tors uman. 
Honny comentă pe un ton banal, de conversaţie: 

— E curios că aceste cadavre n-au capete. Am găsit şase 
sau şapte. Unii au câte un braţ sau un picior, dar niciunul n- 
are cap. Mai mult, de ce nu s-au descompus oare până 


— 158 — 


acum? 

— Aici! anunţă Wolf. Am găsit ceva. 

Ridică sus, ca să vadă toţi, un toc de piele în care se 
găsea un pistol. Când scoase arma afară, din ea căzură 
bucăţi ruginite pe podea. Wolf aruncă tocul cu pistol cu tot 
şi-şi reluă cercetările, bolborosind: 

— Exact ca mumiile, ca mumiile alea vechi. Le-a fost 
presată toată carnea. Poate că au fost îngropaţi aici şi pe 
urmă clădirea s-a mişcat, dându-ne nouă voie să 
pătrundem în ea. Poate că din cauza asta capetele lor s-au 
zdrobit de podea şi s-au făcut praf şi pulbere, devenind 
parte componentă a duşumelei pe care ne plimbăm noi. Am 
mai văzut asta înainte. 

Se îndepărtase de lumânare şi se adâncise în explorarea 
colţului. La un moment dat, zise: 

— Daţi-mi o lumină. A 

Femeia îşi ridică lumânarea ei mai sus. Il văzură pe Wolf 
că ridică la înălţime un obiect, astfel ca slabul fascicul de 
lumină să permită desluşirea lui. In acelaşi moment, 
blondul îşi îndreptă lanterna spre el. 

Wolf ţipă scurt, surprins. Ţipă şi femeia, isteric, după care 
începu să geamă. Cele două fascicule luminoase prindeau 
în focar o formă cenuşie, ale cărei degete, incredibil de 
alungite, erau îmbibate de praf ca şi cum ar fi fost vopsite. 
Wolf aruncă obiectul cât putu de departe. Peste încăpere se 
lăsă tăcerea. Deveniră toţi conştienţi de căldură şi de 
apăsarea aerului încărcat de praful stârnit de pe podeaua 
putredă, într-un târziu, Mosca îl apostrofă ironic pe Wolf: 

— Nu ţi-e ruşine? 

Blondul râse pe înfundate, dar sunetul se auzi în tot 
subsolul. Wolf se scuză: 

— Am crezut că era un blestemat de şobolan. 

Femeia interveni: 

— Să ieşim repede, am nevoie de aer. 

Când Mosca porni spre ea şi spre lumină, peste el se 
prăbuşi o porţiune de zid. 

Un val de moloz îl luă pe sus. Capul i se lovi de unul din 
trunchiuri. Buzele atinseră cadavrul fără voie şi îşi dădu 


— 159 — 


seama că ce luase el drept îmbrăcăminte nu era decât piele 
arsă şi bătucită. Sub acea piele, corpul era fierbinte ca şi 
cum ardea deja în cazanele iadului. Se împinse de lângă el 
cu ajutorul mâinilor şi încercă să se ridice, dar simţi cum pe 
gură îi năvăleşte un val negru de vomă. Îi auzi pe ceilalţi 
îndreptându-se spre el să-l ajute şi urlă: 

— Staţi acolo! Nu vă apropiaţi de mine! 

Reuşi să se ridice în genunchi, sprijinindu-se cu mâinile 
de fragmentele ascuţite de sticlă, cărămizi şi oase, şi vărsă. 
Vomă toată mâncarea, tot alcoolul transformat în bilă. Îşi 
simţea mâinile tăiate de moloz. 

Se goli de tot. Se ridică în picioare. Femeia îl ajută să 
ajungă la platforma de beton. El îi văzu, la lumina 
lumânării, expresia ciudată de excitare şi plăcere. Cât timp 
urcară scările până afară ea se ţinu de poala scurtei lui. 

leşiră în aerul rece al nopţii şi inhalară oxigenul cu 
voluptate. 

— Ce bine e să trăieşti! exclamă blondul. Acolo jos e o 
mostră de ce ne aşteaptă după moarte. 

Se căţărară pe deluşorul de moloz. Luna poleia acum 
întreg oraşul, făcându-l să arate ca un ţinut de basm, pustiu 
şi cenuşiu, în care se împleteau şuviţe de ceaţă şi praf, 
răsucindu-se precum firele unei pânze de păianjen, ca un 
giulgiu sub care citadela dormea într-o moarte vie. Sus, pe 
panta dealului, unde se afla Po/izeihaus, văzură lumina 
gălbuie a unui tramvai care urca încet, ca o rimă, şi auziră, 
cu limpezime de cristal, sunetul dulce şi estompat al 
clopotului. Mosca îşi dădu seama că trebuiau să fie în 
apropierea locuinţei sale din Metzer Strasse, căci văzuse 
adeseori, noaptea, acest tramvai suind acelaşi deal şi 
auzise acelaşi clopot. 

Femeia se agăţă de bărbatul blond şi propuse: 

— Veniţi cu noi să beţi ceva? 

— Nu! răspunse rapid Mosca. 

Se întoarse spre Wolf şi zise: 

— Hai să mergem acasă. 

Se simţea cumplit de singur şi îi era frică. Se temea de 
oamenii cu care era acum, inclusiv de Wolf. Se temea că 


— 160 — 


Hella a păţit ceva aşa cum rămăsese, singură, în locuinţă. 
Acum era treaz. | se părea că trecuse o veşnicie de când se 
despărţise de Eddie Cassin, lăsându-l beat şi singur în 
Rathskeller, ca să pornească, alături de Wolf, în această 
lungă plimbare. 

Se întrebă dacă Eddie ajunsese teafăr acasă şi cât era 
ceasul, fiindcă oricum era sigur că trecuse de mult de 
miezul nopţii. lar Hella îl aştepta, singură, citind pe 
canapea. Se gândi, pentru prima oară cu emotie, la maică- 
sa, la Alf şi la Gloria, şi la scrisorile lor necitite. Conştientiză 
pentru prima dată faptul că ei nu simțeau aceeaşi siguranţă 
pe care el şi-o imagina că o simt. Pur şi simplu, visau, 
înconjurați de propria lor groază. Simţi brusc că erau toţi în 
pericol, toţi cunoscuţii lui, iar el nu putea face nimic. Şi-o 
aminti pe maică-sa ducându-se la biserică şi îşi dădu acum 
seama că dorise, de fapt, să-i mărturisească ei unicul lui 
crez, care explica totul şi care îl făcea să accepte totul, 
pentru că era cumplit de adevărat: „Nu suntem făcuţi după 
chipul lui Dumnezeu!” 

Asta era tot. Cu asta putea el să trăiască şi să încerce din 
răsputeri să fie fericit şi s-o facă şi pe Hella fericită. 

Epuizarea îl determină să renunţe la meditaţie. Privi fix 
mica vale de la poalele dealului de moloz, cu obrazul 
îngropat în gulerul hainei, simțind în toate oasele corpului 
frigul şi durerea. Porni alături de Wolf pe alte străzi. Lumina 
palidă, invadatoare, a lunii descoperea rănile oraşului cu 
aceeaşi cruzime ca a soarelui, îmbrăcând însă totul într-o 
nuanţă de tristeţe şi ireal. Parcă lumina provenea de la 
vreun astru metalic lipsit de viaţă ce-şi oglindea propria 
imagine pe pământ, cu propriile cratere aride şi cicatrice 
inerte. 


— 161 — 


Capitolul 13 


Soarele strălucitor al dimineţii de primăvară timpurie 
poleia în galben şi auriu oraşul dărâmat, făcând bucăţile de 
cărămidă roşie să scânteieze. Cerul albastru deschis 
îndulcea contururile clădirilor mutilate şi desfigurate. 

Fetiţa lui Yergen îşi împingea căruciorul de culoare crem. 
Pe feţişoara tristă i se citea acum fericirea şi mândria, dar şi 
grija. Purta o rochiţă de culoarea cerului. Yergen mergea 
lângă ea. O urmărea şi se bucura de fericirea ei, simțind 
renaşterea marelui oraş după o iarnă lungă şi teribilă. 

Tramvaiele umpleau aerul dimineţii cu  hărmălaia 
clopotelor. Yergen coti pe Metzer Strasse şi-i văzu pe Mosca 
şi pe prietenii lui meşterind ceva la un jeep. O observă apoi 
pe Hella aşteptând sub un copac. Când ajunse mai aproape 
de ei văzu că Eddie şi Leo îl ajutau pe Mosca să-şi încarce 
lucrurile în jeep. Erau acolo valize şi cutii pline cu haine, o 
ladă de lemn încărcată cu conserve şi o mică sobă cu 
cărbuni, pe care le-o procurase chiar el. 

Yergen atinse umărul fiicei sale. 

— Giselle, împinge căruţul chiar sub nasul lor, să-i 
surprinzi. 

Fetiţa zâmbi voioasă şi merse mai repede. Prima care îi 
văzu fu Hella. Yergen auzi ţipătul de bucurie pe care îl 
scoase ea înainte de a face câţiva paşi în fugă spre ei. 

— Ce zici? întrebă mândru Yergen. Nu-i aşa că fiecare 
părticică a lui e aşa cum ţi-am promis? 

— Oh, e minunat, Yergen, e nemaipomenit! 

Yergen era emoţionat de expresia de mulţumire care 
apăruse pe faţa de obicei calmă a femeii. Privi căruciorul 
încă o dată şi văzu că era, într-adevăr, frumos, alungit şi 
jos, cu linii aerodinamice, de o culoare frumoasă, crem, 
care se potrivea perfect cu spaţiul verde pe care stătea şi 
cu cerul de deasupra. 

— Giselle, fiica mea, a vrut să-l aducă chiar ea, rosti 
Yergen. 


— 162 — 


Sfioasă, fetiţa îşi înclină capul. Hella îngenunche 
stângaci. Fulgarinul lung până la glezne se împrăştie în 
jurul ei. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, zise ea şi o sărută pe fetiţă 
pe obraz. O să mă ajuţi să-l duc şi la noua mea casă? 

Copilul încuviinţă din cap. 

Mosca ieşi din jeep. Era îmbrăcat într-o salopetă veche şi 
mototolită, decolorată de soare. 

— Te plătesc mai târziu, Yergen, zise el aruncând o 
privire fugară căruciorului. Ne mutăm în Kurfursten Allee. 
Ce-ar fi să te duci până acolo cu Hella şi cu căruciorul? 
Ajungem şi noi imediat ce terminăm de încărcat. 

— Desigur, desigur, încuviinţă Yergen. 

Foarte bine dispus, îşi ridică pălăria în faţa femeii şi o 
invită, în germană: 

— Pot să vă acompaniez, doamnă dragă? 

Ea îi zâmbi şi luă braţul oferit de el. Lăsară puştoaica să 
meargă înaintea lor. 

O porniră însoţiţi de o briză primăvăratică încărcată de 
aroma florilor şi a ierbii. Hella îşi încheie fulgarinul. Yergen 
văzu cum se întinde stofa pe abdomen şi se simţi mulţumit, 
dar şi trist. Îşi imagină cum ar fi fost, acum că soţia îi 
murise lăsând-o pe fetiţă fără mamă, iar el se plimba alături 
de amanta inamicului, dacă Hella i-ar fi aparţinut lui, dacă 
iubirea şi gingăşia ei i-ar fi fost dăruite lui şi dacă ar fi 
purtat în ea o nouă viaţă ce le-ar fi aparţinut amândurora. 
Cât de dulce ar fi fost atunci această dimineaţă 
încântătoare, cum s-ar risipi tristeţea şi frica din el şi ce 
sentiment de siguranţă ar fi căpătat Giselle... In timp ce se 
gândea aşa, fetiţa îşi întoarse capul şi le zâmbi. 

— Arată mult mai bine acum, observă Hella. 

Yergen clătină din cap. , 

— Chiar azi o duc la ţară. O ţin acolo o lună. Asta a fost 
sfatul doctorului. 

Yergen îşi încetini mersul atât cât fata să nu-i mai poată 
auzi. 

— Cred că e foarte bolnavă. A fost o iarnă proastă pentru 
ea. 


— 163 — 


Giselle se îndepărtase de ei şi trecea cu căruciorul printr- 
o zonă scăldată de soare. Hella îşi strecură braţul mai mult 
pe sub cel al lui Yergen. Bărbatul zise: 

— Trebuie s-o duc departe de ruinele astea şi de orice i- 
ar aminti de moartea maică-sii. Trebuie s-o duc departe de 
Germania. 

Ezită o clipă şi reluă preocupat, ca şi cum ar fi repetat 
ceva în care nu credea nici el: 

— Doctorul mi-a spus că ar putea să înnebunească. 

La începutul porțiunii de umbră de după peticul de 
lumină, Giselle îi aştepta de parcă i-ar fi fost frică să treacă 
singură peste umbrele aruncate de copaci. Hella de grăbi 
să ajungă la ea înaintea lui Yergen şi o întrebă jucăuş: 

— Vrei să te plimb cu căruciorul? 

Giselle făcu semn că da şi Yergen o ajută să se aşeze în 
el, lăsându-i picioarele lungi să atârne pe una din părţi. 
Hella împinse, exclamând voioasă: 

— Oh, ce bebeluş mare am eu! 

O gâdilă pe fetiţă sub bărbie. Incercă apoi să alerge 
pentru a-i da senzaţia de viteză, dar îi era prea greu s-o 
facă. Giselle stătea acolo fără să râdă. Zâmbea doar şi 
scotea nişte sunete slabe ce aduceau cu umbra palidă a 
unui râs. 

Ajunseră la începutul unui şir lung de case din piatră albă 
aliniate ca mărgelele pe o aţă de-a lungul lui Kurfursten 
Allee. Hella se opri în dreptul primei case, lângă o portiţă ce 
bara aleea cimentată spre uşa de la intrare. Începu să 
strige: 

— Frau Saunders, Frau Saunders! 

La fereastra deschisă se ivi o femeie. Avea o faţă severă 
şi tristă, iar părul îi era strâns într-un coc. După jumătatea 
de sus, vizibilă, a corpului ei se vedea că e îmbrăcată cu o 
rochie neagră. 

— lertaţi-mă că v-am strigat, se scuză Hella zâmbindu-i. 
Mă deplasez atât de greu acum... Aţi putea să-mi aruncaţi 
cheia? Or să fie toţi aici în câteva minute. 

Femeia dispăru. Curând se ivi iar şi aruncă un set de 
chei, pe care Yergen le prinse cu dexteritate, apoi se făcu 


— 164 — 


din nou nevăzută. 

— Măi, măi, se minună Yergen, s-ar putea să aveţi ceva 
necazuri în cartierul ăsta. Pare a fi o cucoană teribil de 
respectabilă. 

Işi dădu seama ce gafă făcuse şi se opri brusc, stânjenit. 
Hella însă izbucni în râs şi-l linişti: 

— E cumsecade, o să înţeleagă. Şi-a pierdut de curând 
soţul. Cancer. De aceea are acum două camere libere. 
Datorită bolii lui au beneficiat de privilegii speciale. 

— Şi cum aţi avut norocul să-i găsiţi? 

— M-am dus la agentul imobiliar şi l-am întrebat. Mai 
întâi însă i-am oferit o mică atenţie de cinci pachete de 
ţigări. Îşi zâmbiră unul altuia. 

Yergen zări jeepul apărând pe alee. Leo parcă după cum 
îi era obiceiul, izbindu-se de un copac de pe trotuar. Mosca 
sări de pe locul lui din spate, iar ceilalţi doi se dădură jos de 
pe scaune. Incepură să care obiectele în casă, îndrumați de 
Hella. Când ea reapăru, avea în mână un pachet mare, 
maro, pe care i-l dădu lui Yergen. 

— Zece cartuşe. E bine? 

Neamţul aprobă. Hella se duse lângă Giselle, care se 
sprijinea de căruţ. Scoase din buzunarul fulgarinului un 
pumn de batoane de ciocolată şi i le dărui, spunându-i: 

— Mulţumesc că mi-ai adus un cărucior atât de frumos. 
Vii să mă vezi când se naşte copilul? 

Giselle dădu scurt din cap şi îi întinse ciocolatele lui 
Yergen. El luă un baton şi-l făcu bucățele, astfel ca ea să le 
poată ţine în mânuţă cât timp le mânca. Hella îi urmări apoi 
cum se îndepărtau în josul străzii: îl văzu, la un moment 
dat, pe Yergen că se opreşte, ia fetiţa pe umeri şi îi dă ei 
pachetul maro să-l ţină în echilibru pe umărul lui. Hella intră 
în casă şi urcă scările până la etajul doi. 

Etajul adăpostea un apartament cu patru camere: un 
dormitor, un living, apoi alt dormitor şi o cămăruţă care 
avea să fie viitoarea bucătărie. Era de la sine înţeles că 
Hella şi Mosca vor ocupa dormitorul mai mic şi bucătăria şi 
că li se va permite să folosească livingul numai în anumite 
ocazii. Frau Saunders ocupa celălalt dormitor şi avea o plită 


— 165 — 


în living, pe care gătea. 

Hella îi găsi pe cei trei bărbaţi aşteptând-o. Pe măsuţă 
erau două sticle de Coca-Cola şi două pahare cu whisky. 
Dormitorul era sufocat de valize şi de restul lucrurilor aduse 
de ei. Hella observă că Frau Saunders atârnase perdele cu 
flori albastre la ambele ferestre. 

Mosca ridică paharul, iar Hella şi Leo sticluţele cu Coca. 
Eddie luase deja o gură din porţia lui, dar îi aştepta acum şi 
pe ei. 

— Pentru noua noastră casă, toastă Hella. Luară toţi câte 
o înghiţitură. Eddie o urmări pe fată cum duce sticla la 
buze, apoi cum deschide valizele pentru a-şi pune hainele 
în dulapul mare de mahon. 

Nu apucase să-şi realizeze planurile cu Hella, deşi fusese 
de multe ori singur cu ea în camera lui Mosca. Se întrebă de 
ce şi îşi dădu seama că unul din motive era că ea nu-i 
oferise niciodată ocazia. Nu venise nicicând prea aproape 
de el şi nici nu-i dăduse vreun îndemn, verbal sau fizic. N- 
avea niciun pic de cochetărie în ea. Se purta cu un firesc ce 
nu avea nimic provocator. Pe urmă mai era şi frica lui de 
Mosca. Încercând s-o analizeze, bănui că se baza pe faptul 
că ştia cât de puţin îi păsa lui Mosca de alţi oameni şi pe 
istorisirile isprăvilor lui, pe care le auzise, mai ales despre 
bătaia lui cu un sergent, pentru care scăpase la mustață de 
Curtea  Marţială şi fusese numai transferat la 
Guvernământul Militar. Sergentul fusese atât de rău lovit 
încât a fost trimis la un spital din State. Oricum, povestea 
fusese muşamalizată şi acum circulau doar zvonuri. De vină 
fusese tot nepăsarea şi lipsa înspăimântătoare de interes 
faţă de ceilalţi. „Noi, prietenii lui, eu, Leo, Wolf, Gordon, 
credem cu toţii că-i suntem amici, însă dacă am fi toţi ucişi 
mâine, lui nu i-ar păsa nici cât negru sub unghie.” 

— Căruciorul! exclamă brusc Hella. Unde aţi pus 
căruciorul? 

Izbucniră în râs. Leo îşi izbi fruntea cu palmele şi zise în 
germană: 

— Doamne, am lăsat căruţul în stradă! 

Mosca sări imediat: 


— 166 — 


— E în camera mică, Hella, în bucătărie. 

Eddie fu surprins că nu suportă s-o vadă supărată nici 
măcar de o glumă. 

Hella se duse în cealaltă încăpere. Leo îşi termină de 
băut Coca. 

— Săptămâna viitoare plec la Nürnberg, anunţă el. Vor să 
depun mărturie în legătură cu paznicii şi cu oficialităţile de 
la Buchenwald. La început am spus nu, dar mi-au explicat 
că printre învinuiți se află un anumit doctor. El e cel care 
obişnuia să ne spună: „Nu sunt aici să vă vindec junghiurile 
şi durerile. N-am nici măcar datoria de a vă ţine în viaţă. 
Treaba mea e să am grijă să puteţi munci în fiecare zi”. 
Împotriva ticălosului ăstuia am să depun mărturie. 

Mosca umplu din nou paharele şi-i dădu lui Leo o nouă 
sticlă de Coca. 

— Dacă aş fi în locul tău, eu mi-aş dori să-i ucid pe 
împuţiţii ăia, zise el. 

Leo dădu din umeri. 

— Nu ştiu. Îi dispreţuiesc, dar nu-i mai urăsc. Nu ştiu de 
ce. Cred că nu mai vreau decât să plec de aici. 

Trase un gât zdravăn de Coca. 

— O să-ţi ducem dorul dincolo, Walter, rosti Eddie. Cum 
crezi că vei reuşi să te adaptezi la stilul de viaţă al 
vărzarilor? 

Mosca înălţă din umeri. 

— E acelaşi lucru. 

Îi umplu lui Eddie un nou pahar şi continuă: 

— După ăsta închid robinetul, Eddie. Nu vreau s-o faci să 
pâţâie de frică pe noua mea proprietăreasă. S-a terminat cu 
băutura. 

— M-am potolit. Nevastă-mea trebuie să sosească cu 
copilul, din Anglia. 

Îi privi pe toţi cu mândrie simulată: 

— Vine familia să mi se alăture. 

Mosca clătină din cap, compătimitor: 

— Biata doamnă, am crezut că a renunţat la tine când 
erai în armată. Şi ce-o să se întâmple cu toate „păsărelele” 
tale? 


— 167 — 


— Or să se obişnuiască. Nu-ţi face griji în privinţa lor, ele 
se obişnuiesc întotdeauna. 

Brusc, fără motiv, se înfurie: 

— Mi-ar plăcea să le trag un şut la toate! 

Işi luă haina şi plecă. 


Eddie Cassin cobori încet pe Kurfursten Allee. O plimbare 
pe strada umbrită de arbori era plăcută în căldura după- 
amiezii de primăvară. Se hotărî să facă un duş acasă şi apoi 
să se ducă până la Rathskeller să-şi ia cina. Când fu pe 
punctul de a o coti în Metzer Strasse, privi peste drum şi 
ochiul îi fu atras de o sclipire colorată. Văzu o tânără sub un 
copac gros şi verde. Patru copilaşi dansau în jurul ei. li 
observă, de vizavi, liniile delicate ale feţei, puritatea 
tinereţii. La un moment dat, ea îşi înălţă privirea spre 
soarele galben al după-amiezii, se îndepărtă de copii şi se 
uită drept spre dânsul. 

Zări pe faţa ei acel zâmbet care, deşi inocent, emana 
instinctiv un puternic erotism. Acest zâmbet îl excita 
totdeauna. Era zâmbetul tinereţii răsfăţate, încă nevinovat, 
curios, uimit de propria putere şi un pic tulburat. Pentru 
Eddie reprezenta virginitatea minţii şi a corpului, dar în 
primul rând o naivitate sufletească pe care o mai întâlnise 
înainte şi o corupsese mereu, căci lupta şi cucerirea i se 
păruseră dintotdeauna mai dulci decât actul propriu-zis al 
posesiunii. 

Uitându-se acum peste drum, îl încercă o dulce tristeţe, 
dar şi îngrijorare, căci nu ştia cum era posibil ca această 
fată, cu bluza ei albă, să-l mişte într-un asemenea mod. 
Ezită să traverseze strada. Era neras, murdar şi îşi putea 
mirosi singur propria transpiraţie. „La naiba, nu le pot călări 
pe toate”, se gândi el. Ştia că, de unde se afla, ea nu-i 
putea vedea decât tăietura fină a trăsăturilor, nu şi micile 
riduri ale vârstei, care i-ar apărea ca semn clar de 
bătrâneţe şi decrepitudine. 

Ea se întoarse spre copii. Mintea i se înfierbântă privindu- 
i mişcările tinereşti şi graţioase ale capului şi corpului, ca şi 
în faţa priveliştii oferite de grupul lor aşezat pe covorul 


— 168 — 


verde al ierbii. Brusc nu mai fu în stare să îndure acea 
imagine a fetei de sub copac, cu bluza ei albă, cu mânecile 
suflecate până la umeri, cu cele două umflături de sub 
materialul alb care erau sânii ei, cu părul ei auriu, 
aplecându-se spre copiii aşezaţi lângă ea. O luă la picior pe 
Metzer Strasse şi se grăbi să intre în cantonament. 

Făcu un duş şi se bărbieri. Descoperi că se grăbea. Cu 
toate astea, făcu o pauză suficient de mare cât să-şi 
pudreze corpul şi faţa cu talc aromat. Îşi pieptănă părul cu 
grijă, privind cu regret la smocurile cărunte de pe tâmple. 
Păşi înapoi în cameră şi se îmbrăcă cu uniforma sa verde- 
oliv, cu emblema de civil pe ea, pentru că ştia că aşa nu va 
mai apărea în ochii ei atât de bătrân pe cât l-ar fi arătat 
hainele civile. 

Se auzi un ciocănit în uşă, după care îşi făcu apariţia Frau 
Meyer. Purta un halat de baie. Asta era un vechi truc de-al 
ei. La ora când Eddie îşi făcea duşul, se îmbăia şi ea şi 
venea după aceea în camera lui când el se îmbrăca, 
mirosind dulceag a parfum. De obicei, şmecheria mergea. 

— Ai o ţigară şi pentru mine, Eddie? se alintă ea. 

Se aşeză pe pat şi îşi încrucişă picioarele. Legându-şi 
şireturile de la pantofi, Eddie îi făcu semn spre masă. Ea luă 
o ţigară, o aprinse şi se reaşeză. 

— Arăţi al naibii de bine. Te întâlneşti cu cineva? 

Eddie se opri o clipă şi-i cercetă cu privirea corpul 
aproape perfect şi faţa plăcută, cu maxilarul proeminent. O 
cunoştea prea bine. Se duse şi-o ridică de pe pat, o cără 
până afară şi o depuse în hol. 

— Azi nu, fetiţo, zise el şi o luă la goană pe scări spre 
ieşire. 

Simţea cum exultă de bucurie şi emoție. Inima îi tresălta 
nebuneşte. Galopă pe Metzer Strasse şi încetini ritmul când 
ajunse la colţ. Gâfâind, pătrunse în Kurfursten Alleee. 

Cât putea vedea cu ochii, aleea rămăsese pustie. Nici un 
copil sub copaci. Panglica de iarbă era acum o linie verde 
continuă, fără nicio altă pată de culoare care să-i strice 
armonia cu copacii de deasupra ei. Privirea lui detectă locul 
precis de vizavi în care stătuse fata. Imaginea îi apăru în 


— 169 — 


minte ca şi cum ar fi fost o pictură de pe peretele camerei 
sale, familiară, admirată zi de zi, din care feţele umane 
cunoscute se evaporaseră în mod miraculos. Traversă 
strada şi se duse până la cea mai apropiată casă. Ciocăni la 
uşă şi întrebă în germana lui stâlcită de fata care avea grijă 
de patru copii, dar nimeni nu ştia nimic despre ea, nici 
acolo, nici în alte case. Ultima clădire pe care o cercetă era 
un cantonament pentru civilii americani. Bărbatul care îi 
deschise uşa îl recunoscu ca fiind unul care îşi ia des masa 
la Rathskeller. 

— Nu, îi răspunse el, ea nu stă pe strada asta. Tipii de 
aici s-au întins cu toate damele din zonă, aşa că le ştiu pe 
toate. Le-am încercat şi eu. N-ai noroc, amice. 

Îi zâmbi cu simpatie lui Eddie. 

Rămase prostit în mijlocul străzii, neştiind încotro s-o 
apuce. Peste el începură să se lase umbrele înserării, un 
vânticel răcoros alunga căldura după-amiezii. Văzu, de 
cealaltă parte a străzii, grădinile cu verdele lor crud, aleile 
îngrijite şi barăcile construite anapoda, din lemn şi carton, 
în care îşi ţineau grădinarii uneltele şi în care unii dintre ei 
chiar locuiau. Observă câţiva bărbaţi care munceau pe 
parcelele acelea mici, ca şi cum ar fi lucrat la ferma lor. 
Vântul îi aducea în nări mirosul râului din spatele dealului 
care străjuia toate acele grădini. Croindu-şi drum prin 
moloz şi pe lângă clădirile prăbuşite, dungi de un verde 
închis răsăriseră cu violenţă. Işi dădu seama că n-avea s-o 
mai vadă pe fată niciodată şi, chiar dacă ar mai fi întâlnit-o, 
n-ar mai fi recunoscut-o. Brusc însă starea de exaltare îi 
reveni. O luă pe Kurfursten Allee în jos, până la capătul ei, 
acolo unde se termină oraşul, de unde putea vedea peisajul 
rural neprihănit, cu pantele uşoare şi tihnite ale dealurilor şi 
iarba verde a primăverii aşternută peste ele ca pielea unui 
nou-născut. Acolo blestematele de ruine cenuşii sau 
înnegrite nu mai aveau cum să distrugă splendoarea acelei 
zile. 


În acea seară, Hella se apucă să prindă pe pereţi câteva 
gravuri cu imagini din basme. Le cumpărase pentru copilul 


— 170 — 


ce avea să vină, sau cel puţin aşa susţinuse ea, însă Mosca 
bănuia că o făcea dintr-un fel de superstiție, ca pe un 
descântec pentru ca totul să iasă bine. După ce termină, 
zise: 

— Cred că ar trebui să mergem până la Frau Saunders. 

— Isuse, sunt prea obosit în seara asta, protestă Mosca. 
Am avut al naibii de mult de lucru. 

Hella se aşeză pe pat, cu mâinile încrucişate în poală, şi 
inspectă camera. Căruciorul se odihnea lângă una din 
perdelele înflorate, ca un tablou pus pe perete. Peste masa 
mică fusese aşternută o faţă de masă albastră, iar scaunele 
erau tapisate în gri-deschis. Podeaua era acoperită cu o 
carpetă maro, decolorată de timp. Patul şi dulapul erau din 
mahon, iar pe fiecare perete era atârnată câte o mică 
pictură cu peisaje rurale, în tonuri de verde deschis, violet, 
albastru şi alb-argintiu. Hella simţi un fior de veselie prin tot 
corpul. Observă apoi faţa lui Mosca, îngândurată şi severă, 
şi îşi dădu seama că el nu se simţea la locul lui. Îi luă mâna 
şi o aşeză în poala ei. 

— Acum chiar pare adevărat că vom fi împreună pentru 
totdeauna. 

— Hai să-i facem vizita aia de curtoazie proprietăresei, 
zise el. 

Toate camerele aveau uşi ce dădeau spre un hol comun, 
iar holul însuşi era despărţit de scări printr-o altă uşă. Ca să 
treacă dintr-o cameră într-alta trebuiau să iasă în acel hol. 
Ciocăniră în uşa livingului. Dinăuntru se auzi o voce 
poftindu-i să intre. 

Frau Saunders stătea pe canapea şi îşi citea ziarul. Se 
sculă când Hella i-l prezentă pe Mosca şi-i strânse acestuia 
mâna. Americanul observă că femeia nu era chiar atât de 
bătrână pe cât crezuse el la prima vedere, mai devreme, în 
cursul zilei. Părul îi era strâns în acelaşi coc sever şi faţa îi 
era ridată, dar se putea observa o curioasă tinereţe în 
mişcările trupului ei deşirat şi în felul cum îi cădeau hainele 
negre. 

— Vreau să vă consideraţi liberi să folosiţi livingul oricând 
doriţi, le spuse ea. 


— 171 — 


Avea o voce joasă şi plăcută, dar rostise cuvintele mai 
mult din politeţe. 

— Mulţumim, zise Hella. Am vrut să vă mulţumesc pentru 
perdele şi pentru obiectele suplimentare pe care ni le-aţi 
pus în camere. Dacă vă putem ajuta cu ceva, vă rog să ne 
anunţaţi. 

Frau Saunders ezită: 

— Sper numai că nu va fi nicio problemă cu autorităţile. 

Se uită la Mosca bănuitoare, ca şi cum ar fi vrut să spună 
altceva de fapt. 

Hella îi ghici intenţia: 

— Suntem oameni liniştiţi. El nu e genul ăla de american 
sălbatic care dă mereu petreceri. 

li zâmbi lui Mosca, dar el nu-i răspunse. 

— Am intrat numai pentru câteva minte, continuă Hella, 
am avut o zi grea, aşa că... 

Se ridică şi îşi spuseră noapte bună jenaţi. Mosca zâmbi 
politicos şi primi acelaşi zâmbet de la Frau Saunders. În 
acel moment, Mosca îşi dădu seama că femeia era sfioasă, 
în ciuda vârstei ei. Mai mult, era puţin înfricoşată la gândul 
că inamicul avea să locuiască în casa ei. 

Când se dezbrăcară, la ei în cameră, Mosca o puse pe 
Hella la curent cu veştile pe care le dăduse uitării până 
atunci. 

— A sosit în sfârşit ordinul de a-l trimite pe Middleton 
înapoi în State. Pleacă săptămâna viitoare. 

Ştirea o surprinse pe Hella. 

— Oh, ce păcat! exclamă ea. 

— Nu-ţi face griji. O să fac eu rost de alte legitimaţii şi o 
să putem cumpăra de peste tot ca nişte nemți adevăraţi. 

În pat, Hella zise: 

— Deci de asta păreai aşa de preocupat astăzi. 

Mosca nu-i răspunse. Rămase treaz multă vreme după ce 
ea adormi. 

| se părea bizar, dar simţea că acum ajunsese, în sfârşit, 
să trăiască ca un inamic, de parcă ăsta i-ar fi fost până 
acum cel mai important scop. Casa era plină de nemti, la 
fel erau şi casele de pe străzile din jur. În patul lui dormea o 


— 172 — 


nemţoaică care îi purta copilul în pântece. Îi lipseau 
zgomotul petrecerilor din vechea locuință, mugetul 
motoarelor jeep şi muzica americană emisă de radiourile 
care recepţionau posturile armatei. Aici totul era nemişcat. 
Dintr-odată, dinspre baie se auzi sunetul unui mic jet de 
apă. Se gândi că era Frau Saunders. ÎI apucă şi pe el 
nevoia, dar mai aşteptă o vreme ca să-i dea femeii suficient 
timp pentru a se întoarce în camera ei. Se sculă şi se duse 
la fereastră. Îşi aprinse o ţigară, căutând să distingă ceva în 
întunericul de afară. Incercă să-şi aducă aminte de clipa 
când i se dăduse prima armă, prima cască de oţel şi primul 
curs de orientare în luptă, pentru a se autoproteja în faţa 
inamicului. Toate acestea i se păreau acum ireale şi lipsite 
de importanţă. Realitatea o constituiau camera în care se 
afla, căruciorul şi femeia din aşternut. 


— 173 — 


Capitolul 14 


În seara dinaintea plecării familiei Middleton, Hella şi 
Mosca făcură o lungă plimbare prin oraş înainte de a-i 
vizita. Când părăsiră casa din Kurfursten Allee, Hella se opri 
în prag pentru a le spune bună seara celorlalte femei care 
locuiau acolo. Mosca aştepta, lângă ea, cu un zâmbet 
politicos. 

O porniră spre centrul oraşului. 

— Hai să-i luăm lui Frau Saunders nişte îngheţată de la 
Clubul Crucii Roşii, propuse Hella. 

Mosca se uită mirat la ea: 

— Măi, măi, dar bune prietene aţi mai devenit într-o 
săptămână! Ce învârţi tu, de fapt? Ştiu că-i dai o parte din 
mâncare şi ceva zahăr şi cafea. Când va pleca Middleton 
însă, va trebui să strângi cureaua, fetiţo. Mărfurile astea 
sunt greu de obţinut. 

Ea îi zâmbi, amuzată. 

— Dacă aş fi crezut că-ţi pasă, n-aş fi făcut-o. Ştiu că o 
zici pentru că vrei ca eu să am de toate. Dar eu nu pot fi 
aşa, Walter. Când gătesc carne, mirosul ei umple tot holul 
şi mă apucă groaza gândindu-mă că ea îşi prepară în living 
cartofii ei pricăjiţi. In afară de asta, sunt prea grasă. la uită- 
te la mine. 

— Asta nu-i de la mâncat, observă Mosca. 

Ea râse şi-i dădu un ghiont. Mosca îi zâmbi şi spuse: 

— Dar eşti cam măricică. Cel puţin acum n-o să-mi mai 
poţi purta cămăşile. 

Ea primise de la Ann Middleton o rochie albastră de 
gravidă. 

Continuară să se plimbe. De fiecare dată când trebuiau 
să treacă peste porţiuni de stradă inundate de moloz, 
Mosca îi apuca mâna s-o ajute. Copacii erau încărcaţi cu 
frunze şi razele soarelui în asfinţit pătrundeau printre ele cu 
totul accidental, luminându-le faţa. La un moment dat Hella 
zise gânditoare: 


— 174 — 


— Frâu Saunders e o femeie tare cumsecade. N-ai crede 
asta după aspect, dar poţi să porţi cu ea o conversaţie 
foarte distractivă şi îmi face şi aproape toată treaba, pe 
deasupra. Şi astea nu pentru că îi dau diverse lucruri, ci 
pentru că vrea, într-adevăr, să ajute. O să-i iei nişte 
îngheţată? 

Mosca izbucni în râs şi capitulă. 

— Bine, bine. 

Ea trebui să rămână afară cât timp el intră în club. Pe 
drumul de întoarcere trecură pe lângă Po/izeihaus, iar la 
marginea parcului fură blocaţi de o mică mulţime ce asculta 
discursul unui bărbat cocoţat pe o bancă. Individul dădea 
din mâini şi ţipa. Se opriră şi ei să asculte. Mosca îşi mută 
cutia rece de îngheţată în mâna dreaptă, iar Hella se sprijini 
de umărul lui. 

— Vina ne apasă pe fiecare dintre noi! răcnea tipul. E o 
epocă fără Dumnezeu şi e o ţară fără nimic sfânt. Cine se 
mai gândeşte la Hristos, la lisus? Îi acceptăm sângele ca 
fiind salvarea noastră, dar nu credem în el. Vă spun eu însă, 
vă spun eu că sângele Lui a spălat atât de multe păcate 
încât acum e prea încărcat, iar Domnul Dumnezeul nostru 
şi-a întors faţa de la noi. Câtă vreme să mai aibă răbdare? 
Câtă vreme să ne mai salveze sângele lui lisus? 

Se opri, apoi reluă cu voce joasă, rugătoare: 

— lubirea lui lisus nu mai ajunge, sângele lui lisus nu mai 
ajunge. Credeţi-mă! Mântuiţi-vă singuri pe voi, pe mine, 
copiii şi nevestele noastre, mamele, taţii, surorile, fraţii 
noştri şi patria noastră. 

Vocea îi reveni la normal. Continuă calm, logic, ca într-o 
conversaţie, cu corpul relaxat: 

— Vedeţi, ţara asta e o ruină. Continentul întreg e o 
ruină. Hristos vede mai departe decât noi. Vede distrugerea 
sufletului universal şi triumful diavolului. Îl vede pe Satan 
tronând peste lume vesel, privind cu ochi satisfăcuţi 
moartea omului şi a tot ce a durat de la începutul 
începuturilor. 

Pe deasupra lor trecu un avion spre bază. Uruitul 
motorului îl făcu să se oprească. Era un individ scund, cu 


— 175 — 


pieptul scobit. Anomalia era accentuată de modul în care îşi 
dădea capul pe spate pentru a privi mulţimea cu ochii lui 
strălucitori şi ageri ca ai unei păsări. Imediat ce zgomotul 
încetă, el continuă: 

— Imaginaţi-vă o lume a vieţii inocente. În regiunile 
polare, unde zăpada şi gheaţa au rămas peste tot aşa cum 
au fost dintotdeauna. Undeva în Africa, în junglă, unde 
soarele, din voia Domnului, creează diverse şi nenumărate 
forme de viaţă. Şi acolo totul a rămas aşa cum a fost. 

Vocea era acum posomorâtă, furioasă, iar ochii 
strălucitori stăteau să-i iasă din orbite. 

— Carcasele sălbăticiunilor moarte zac, descompunându- 
se, în mijlocul vegetației putrezite. Pe câmpiile Chinei, 
lângă râurile fertilizatoare, nici măcar crocodilii nu-şi ridică 
capul pentru a-i rânji lui Satan. Şi iată că în oraşele noastre, 
în inima a ceea ce se numeşte civilizaţie, nu există altceva 
în afară de ruine. Dealuri de piatră din care nicio viaţă nu 
va mai răsări, pământ plin cu sticlă sfărâmată. Şi aşa va fi 
în vecii vecilor! 

Se opri şi aşteptă un semn de aprobare, dar primi în 
schimb, strigăte dezaprobatoare din diverse puncte. 

— Cum îndrăzneşti? Unde ţi-e permisiunea 
Guvernământului Militar? 

Strigătele se auzeau venind de la trei sau patru bărbaţi. 
Predicatorul era uluit. 

Hella şi Mosca se treziră că au ajuns în mijlocul mulţimii, 
cu oameni înghesuindu-se în spatele lor. La stânga era un 
tânăr îmbrăcat într-o cămaşă albastră, decolorată şi o 
pereche de pantaloni groşi, de lucru. Ţinea în braţe o fetiţă 
tare drăguță, care avea două goluri mari în locul ochilor, iar 
în locul mâinii dinspre ei, avea doar o mânecă prinsă de 
rochia înflorată. La dreapta lor pufăia dintr-o pipă groasă un 
muncitor bătrân. Tânărul urla alături de ceilalţi. 

— Unde ţi-e permisul de la Guvernământul Militar? 

Se întoarse spre Mosca şi spre bătrânul muncitor şi le 
zise: 

— Toţi ne dau în cap acum că am pierdut, chiar şi un 
porc ca ăsta. 


— 176 — 


Fiind îmbrăcat în haine civile, Mosca îi zâmbi Hellei, 
amuzat că fusese luat drept neamt. 

Predicatorul îşi îndreptă, încet, braţul către cer şi rosti 
solemn: 

— Am voie de la Creatorul nostru! 

Razele roşii ale soarelui de asfintit îi poleiră braţul ridicat 
cu o strălucire sângerie. Astrul începu, încet-încet, să se 
scufunde dincolo de orizont ca o minge uriaşă făcută din 
sulițe. Ca prin minune, în faţa lor se iviră ruinele oraşului. 
Predicatorul îşi plecă fruntea în semn de mulţumire. 

Işi înălţă capul spre cer şi îşi deschise braţele ca într-o 
îmbrăţişare. 

— Întoarceţi- vă la lisus Hristos, strigă el. Întoarceţi-vă la 
ISUS. LĂSAȚI- -VĂ PĂCATELE ÎN SPATELE VOSTRU. NU MAI 
BEŢI. LĂSAȚI CURVĂSĂRIA .RENUNŢAŢI LA JOCURILE DE 
NOROC. VEŢI FI MÂNDRI PENTRU REUŞITA VOASTRĂ. 
CREDEŢI ÎN ISUS ŞI VEŢI FI SALVAŢI. CREDEŢI ÎN ISUS ŞI 
VEŢI FI SALVAŢI. AŢI FOST PEDEPSIŢI PENTRU PĂCATELE 
VOASTRE. PEDEAPSA SE AFLĂ ÎN FAŢA OCHILOR VOŞTRI. 
POCĂIŢI- -VĂ ÎNAINTE DE A FI PREA TÂRZIU! NU MAI 
PĂCĂTUIŢI. 

Vocea asurzitoare se opri să-şi tragă respiraţia. Mulțimea 
era uluită, dominată de volumul sonor al omului. Individul 
adoptă din nou un ton normal: 

— Gândiţi-vă fiecare dintre voi la viaţa pe care aţi dus-o 
înainte de război. Oare nu credeţi că suferinţa şi ruinele pe 
care le vedeţi sunt pedeapsa Domnului pentru păcatele 
comise atunci? lar acum fetele tinere curvăsăresc cu 
soldaţii inamicului şi bărbaţii tineri cerşesc ţigări. Puf, puf! 

Făcu un gest cu ură, ca şi cum ar fi eliminat nişte 
rotocoale de fum în aer. 

— De sărbători oamenii se duc la ţară ca să fure sau să 
se tocmească pentru hrană. Casa Domnului e pustie. 
Aproape că am ajuns să invităm noi neantul să ne 
cotropească. Pocăiţi-vă! Vă spun din nou, pocăiţi-vă. 
Pocăiţi-vă. Pocăiţi-vă! 

Cuvintele începură să se rostogolească fără şir, isteric. 

— Credeţi în Domnul lisus Hristos credeţi în Domnul şi 


— 177 — 


unicul Dumnezeu credeţi în Unicul Domn credeţi în Hristos! 

Făcu o scurtă pauză. Apoi le urlă în faţă, aspru şi 
ameninţător: 

— Sunteţi păcătoşi cu toţii şi cu toţii sunteţi condamnaţi 
la iadul veşnic. Văd că unii dintre voi zâmbiţi. Vă e milă de 
voi înşivă. De ce ne face Dumnezeu să suferim atât? Vă 
întrebaţi asta?! 

Cineva îi răspunse ironic. 

— N-a fost Dumnezeu, au fost bombardierele aliate. 

Mulțimea izbucni în râs. Omul de pe bancă aşteptă ca ea 
să se potolească, după care străpunse lumina slabă a 
înserării cu braţul, într-un gest sălbatic şi răzbunător, 
indicând către o femeie îmbrăcată în negru. 

— Tu, femeie, tu îţi permiţi să râzi de Dumnezeu? Unde 
ţi-e soţul, unde-ţi sunt copiii? 

Il indică după asta pe tânărul de lângă Mosca. 

— Priviţi! exclamă el şi mulţimea se întoarse în direcţia 
braţului acuzator. lată altul care îşi bate joc, un tânăr, 
speranţa Germaniei. Datorită păcatelor lui copilul e mutilat 
şi îşi mai permite să ia numele Domnului în derâdere. 
Aşteaptă păcătosule, văd pe faţa copilei tale o altă 
pedeapsă! Aşteaptă-te. Priveşte-ţi copilul şi aşteaptă-te! 

Arătă după asta, cu răutate şi ciudă, înspre alţi oameni. 

Tânărul îşi dădu copila jos de pe umeri şi o rugă pe Hella: 

— Vă rog, aveţi o clipă grijă de ea. 

Işi făcu loc apoi, cu coatele, către bărbatul scund şi 
ajunse, în câteva clipe, în spaţiul liber din faţa băncii. II izbi 
scurt şi violent pe predicator. Acesta căzu la pământ. 
Tânărul se aruncă cu genunchii pe pieptul individului, îl 
apucă zdravăn de păr şi-l pocni cu capul de aleea de 
ciment, apoi se ridică. 

Mulțimea se risipi rapid. Tânărul îşi luă fata şi intră în 
parc. Ca prin minune, în câteva secunde majoritatea 
oamenilor dispăru. Predicatorul rămase singur şi nemişcat 
în întunericul serii. 

Câţiva bărbaţi veniră apoi lângă el să-l ajute. Din părul 
cârlionţat îi picura sânge, iar faţa i se transformase într-o 
masă de pârâiaşe sângerii ce izvorau din frunte. Hella simţi 


— 178 — 


că i se face rău. Se întoarse. Mosca o luă de braţ şi o 
porniră în josul străzii. Văzu că n-arăta prea bine şi se gândi 
că vederea sângelui o tulburase. 

— Ar fi mai bine dacă ai rămâne acasă astă-seară, cu 
Frau Saunders. 

Apoi, ca şi cum i-ar fi datorat o scuză pentru că nu 
intervenise, îi zise: 

— Nu e treaba noastră. 


Mosca, Leo şi Eddie Cassin erau aşezaţi de jur-împrejurul 
livingului lui Middleton. Mobila aparţinea casei 
rechiziţionate, aşa că rămăseseră destule scaune libere. 
Restul lucrurilor fuseseră împachetate în lăzi de lemn, 
aliniate lângă perete. 

— Deci chiar pleci la Nurnberg mâine? îl întrebă Gordon 
pe Leo. La ce oră? 

— Oh, seara. Prefer să şofez noaptea. 

— Dă-le-n cap ticăloşilor când ajungi acolo, interveni Ann 
Middleton. Minte, dacă vei fi nevoit s-o faci, dar asigură-te 
că vor primi ce merită. 

— N-o să trebuiască să mint. Am o memorie foarte bună. 

— Vreau să-mi cer scuze pentru felul cum m-am 
comportat data trecută când ai fost aici, zise Gordon 
Middleton. Mă tem că am fost cam necioplit. 

Leo dădu din mână. 

— Nu-i nimic, te-am înţeles. Taică-meu a fost prizonier 
politic. A fost comunist. Mama era evreică. lată de ce am 
fost eu trimis în lagăr. Dar tata a fost deţinut politic. 
Bineînţeles că şi-a pierdut credinţa după ce a aflat de 
pactul Hitler-Stalin. Şi-a dat seama că niciunul dintre ei nu 
era mai bun decât celălalt. 

Stând la masa de şah, în colţ, cu un zâmbet politicos 
arborat pe faţă, Profesorul fu înspăimântat de această 
ultimă remarcă, lipsită de tact. Stânjenit şi cuprins de 
panică, văzu cum Gordon Middleton se înfurie. N-avea chef 
să fie martor la o scenă de violenţă verbală, căci orice 
violenţă îi făcea rău. 

— Trebuie să plec, spuse el. Am o meditaţie. 


— 179 — 


Le strânse mâinile soţilor Middleton. 

— Daţi-mi voie să vă urez drum bun până în America şi 
noroc. Am fost foarte fericit să vă cunosc. 

Gordon îl însoţi până la uşă şi-i zise cu sinceritate: 

— Sper că n-o să uiţi să-mi scrii, Profesore. Mă bazez pe 
dumneata să-mi explici ce i se mai întâmplă Germaniei. 

Profesorul încuviinţă. 

— Desigur, desigur. 

Decisese deja să întrerupă orice corespondenţă cu 
Gordon Middleton. Orice legătură cu un comunist, oricât de 
inocent ar fi fost, ar fi putut să se dovedească dăunătoare 
în viitor. 

— Aşteaptă o clipă! exclamă Gordon şi-l duse pe Profesor 
înapoi în cameră. Leo, mi-am amintit că Profesorul se duce 
şi el la Nurnberg la sfârşitul săptămânii. Poţi să-l iei şi pe el 
cu tine sau asta ar contraveni regulamentului tău? 

— Nu, nu, zise Profesorul, agitându-se. Nu e nevoie, vă 
rog. 

— Nicio problemă, încuviinţă Leo. 

— Nu! exclamă Profesorul isteric, de-a dreptul 
înspăimântat. Mi-am luat bilete de tren. Totul e aranjat. Vă 
rog, ştiu că ar însemna un deranj prea mare pentru 
dumneavoastră. 

— Bine, Profesore, bine, îl temperă Gordon şi-l conduse 
din nou la uşă. 

După ce se reîntoarse în cameră, Mosca îl întrebă: 

— De ce mama naibii era aşa de agitat? 

Gordon se uită înspre Leo: 

— E un tip extrem de corect. Fiul lui e arestat sub 
acuzaţia de crimă de război. Nu cunosc detalii, dar ştiu că 
va fi judecat de un tribunal german şi de unul de ocupaţie, 
aşa că treaba nu poate fi prea gravă. Bănuiesc că a fost 
îngrozit ca nu cumva să afle Leo şi să creadă că fiu-său a 
avut vreo legătură cu lagărele de concentrare, ceea ce n-ar 
fi fost adevărat. Nu te superi pentru asta, Leo, nu? 

— Nu. 

— Fii atent. Mă duc eu mâine la el. Am destul timp. O să-i 
spun că treci să-l iei mâine-noapte. Odată ce va afla că tu ai 


— 180 — 


fost pus la curent cu situaţia lui, va voi să meargă cu tine. 
E-n regulă? 

— Desigur. Mi se pare drăguţ din partea ta că îţi faci 
atâtea probleme în legătură cu bătrânelul. 

Ann Middleton îl privi cu asprime, dar nu observă nicio 
urmă de ironie pe faţa de şoim a lui Leo. Tipul era sincer. 
Ann zâmbi şi zise: 

— Gordon are întotdeauna grijă de adepţii lui. 

— Nu l-am convertit, Ann, o contrazise bărbatu-său cu 
vocea lui înceată şi molcomă. Cred numai că i-am băgat 
nişte idei în cap. Văd că a început să mă asculte. 

Făcu o pauză şi reluă calm, cu o voce în care se putea 
distinge un uşor reproş: 

— Nu cred că „adept” e cuvântul corect. 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Când crezi că te întorci? îl întreba Mosca pe Leo. 

Leo zâmbi. 

— Nu-ţi face griji, n-o să lipsesc. 

— De la ce n-o să lipseşti? se interesă Ann Middleton. 

— O să fiu naş, se mândri Leo. Am pregătit deja cadoul. 

— Ce păcat că n-o să fiu aici când se naşte copilul, rosti 
Ann cu melancolie. Păcat că Hella n-a putut fi aici astă- 
seară. Sper că nu se simte prea rău, nu? 

— Nu, răspunse Mosca. S-a plimbat prea mult după- 
amiază. A vrut să vină, dar i-am spus că-i mai bine să se 
odihnească. 

— Ei, la urma urmei, noi nici măcar nu suntem chiar aşa 
de importanţi, Walter, spuse Ann pe ton glumet, dar cu o 
vagă notă de maliţiozitate. 

Din fotoliul din colţ, unde se tolănise, Eddie Cassin făcu 
ochii mari. Aţipise. Urâse dintotdeauna vizitele făcute 
cuplurilor căsătorite. Aproape întotdeauna detesta 
nevestele când ele stăteau alături de soții lor, în propriile 
lor case. În plus, nu-i plăcea deloc Ann Middleton. Era 
neatrăgătoare, avea multă voinţă şi-l trata mereu cu 
dispreţ. 

Mosca îi zâmbea Annei: 

— Ştii bine că am dreptate, continuă ea. 


— 181 — 


— O irită teribil faptul că nu-ţi pasă de alţi oameni, 
explică Gordon. Aş vrea şi eu să fiu ca tine câteodată. 

— Poate că sunt o excepţie, Gordon, replică Mosca. Imi 
asum însă răspunderea pentru asta. Oricum, să ştii că toată 
lumea din bază crede că ai fost trimis acasă pentru că ai 
carnet de membru al Partidului Comunist. Eu nu mă pricep 
deloc la politică. Când am intrat în armată eram copil. 
Bănuiesc că am rămas aşa în multe privinţe. Vreau să-ţi 
spun un lucru. Am un respect deosebit pentru tine, pentru 
că ai curaj. Ştii bine că jocurile sunt făcute de alţii. Cred 
însă că greşeşti pe undeva. Eu n-aş avea încredere în 
cineva care mă poate determina să fac ce vrea el, 
indiferent care ar fi motivul. Includ aici armata Statelor 
Unite, Partidul Comunist, Rusia, dobitocul ăla gras de 
colonel. Toţi sunt de aceeaşi teapă. 

Se răsuci spre Eddie Cassin. 

— De fapt ce mama dracului vreau să spun? 

Eddie rosti sec: 

— Că ţie îţi place de el chiar dacă n-ai lăsat-o pe Hella să 
vină. 

Izbucniră toţi în râs. 

Gordon rămase impasibil. Fără ca faţa sa lungă de 
yankeu să trădeze nici cea mai mică emoție, spuse: 

— De vreme ce ai zis toate astea, poate că ar fi bine să-ţi 
spun şi eu ceva, Walter, ceva ce am vrut mereu să-ţi spun. 

Se opri o clipă şi-şi frecă mâinile mari şi osoase. 

— Ştiu ce crezi şi ce simţi tu despre ceea ce fac eu, şi 
poate că astea îţi vin din subconştient. Tu zici că greşesc. 
Eu însă am credinţa că pot ţine lucrurile în frâu indiferent 
ce s-ar întâmpla. Cred în rasa umană şi sunt convins că 
viaţa pe acest pământ poate fi extraordinar de frumoasă. 
Mai cred că asta se va realiza prin eforturile Partidului 
Comunist. Tu îţi construieşti universul tău bazându-te pe cei 
câţiva oameni de care îţi pasă. Crede-mă când îţi spun că 
ăsta e un mod înşelător de viaţă. 

— Mda? De ce? 

Mosca îşi plecă privirea. Când şi-o înălţă la loc, pe faţă îi 
apăruseră puncte roşii din pricina mâniei. 


— 182 — 


— Pentru că oamenii tăi şi chiar şi tu sunteţi controlaţi de 
forţe pe care refuzaţi să le luaţi în consideraţie. lar a te 
bate la nivelul tău, în cercul tău strâmt, în arena ta mică, 
personală, nu înseamnă a-ţi exercita liber voinţa, să ştii. In 
plus, când faci aşa ceva îţi pui oamenii la care ţii într-un 
pericol extraordinar. 

Mosca replică. 

— Vorbim despre forţele astea care mă controlează, 
afectându-mi viaţa. Isuse, tu chiar crezi că nu sunt 
conştient de chestia asta? Numai că eu nu cred că mai 
există ceva care să poată ajuta. Nimeni n-o să mă 
ameţească pe mine, să mă facă să cred un lucru într-o zi şi 
apoi, brusc, bang! apucăm pe altă cale. Mie nu-mi pasă 
dacă e corect sau greşit. În fiecare zi vine la mine câte un 
vărzar din bază ori de acasă, sau care lucrează la 
Rathskeller şi-mi spune cât de fericit va fi el când vom 
mărşălui împreună contra ruşilor, după care aşteaptă să-l 
răsplătesc cu o ţigară. Bănuiesc că la fel e şi cu ceilalţi. De 
fapt, ştii de ce mă bucur? 

Se aplecă peste masă spre Gordon. Faţa îi era roşie de 
agitaţie şi de băutură: 

— Sunt fericit, reluă el, că există toate şansele ca totul să 
sară în aer şi să se prefacă în scrum. Fiecare îşi va primi 
porţia. 

— Hei, hei! aplaudă zgomotos Ann Middleton. 

Eddie Cassin zise râzând: 

— Isuse, ce mai discurs! 

Leo părea şocat. Mosca izbucni în râs şi-l admonestă pe 
Gordon: 

— la uite ce m-ai făcut să spun! 

Gordon zâmbea şi el, gândindu-se că uita mereu cât de 
tânăr era Mosca şi cât îl putea surprinde sinceritatea 
copilărească cu care vorbea când reuşea să treacă peste 
obişnuita lui rezervă. Ca să-l ajute, îl întrebă: 

— Cum rămâne atunci cu Hella şi cu viitorul tău copil? 

Mosca nu răspunse. Ann se sculă să le umple paharele. 

Leo se hotărî să zică şi el ceva: 

— Nu crede ce spune. 


— 183 — 


Ca şi cum n-ar fi auzit remarca, Mosca îi răspunse lui 
Gordon: 

— Eu port răspunderea. 

Eddie Cassin fu singurul care resimţi vorbele ca pe un 
crez, ca pe ceva cu care Mosca trebuia să trăiască. 

Mosca le zâmbi tuturor şi repetă ce zisese, de data asta 
pe un ton de glumă: 

— Eu port răspunderea. 

Clătină din cap. 

— Cine ar putea face mai mult? 

— Cum se face că nu simţi şi tu la fel? îl întrebă Ann pe 
Leo. 

— Nu ştiu. Am fost internat la Buchenwald de mic, mi-am 
întâlnit tatăl acolo şi am stat multă vreme împreună. 
Oamenii sunt diferiţi. Pe lângă asta, Walter se mai schimbă 
şi el. Chiar eu l-am surprins când le zicea bună seara, 
înclinându-şi politicos capul, vecinilor lui nemți. 

Ceilalţi râseră, dar Mosca replică cu nerăbdare: 

— Ştii, Leo, n-am să pricep niciodată cum poate petrece 
un individ opt ani închis într-un lagăr de concentrare şi să 
iasă de acolo aşa cum eşti tu. Dacă aş fi în locul tău şi s-ar 
uita cruciş la mine vreun vărzar, l-aş băga în spital. In plus, 
de fiecare dată când mi-ar replica insolent i-aş trage un şut 
în coaie. 

— Te rog, te rog! exclamă Ann cu prefăcută oroare. 

— Prea dur pentru tine? se miră Mosca zâmbindu-i. 

O auzise folosind un limbaj şi mai colorat când îi înjura pe 
traficanţii care o păcăleau. 

Leo zise încetişor: 

— Uitaţi că sunt, în parte, german. Lucrurile pe care le-au 
făcut germanii au fost făcute aşa nu pentru că erau 
germani, ci pentru că erau fiinţe umane. Tata m-a învăţat 
chestia asta. Şi apoi mă simt bine şi duc o viaţă nouă. Mi-aş 
otrăvi-o dacă aş fi crud cu ceilalţi oameni. 

— Ai dreptate, Leo, îl aprobă Gordon. Avem nevoie de o 
concepţie inteligentă, nu de reacţii instinctuale. Trebuie să 
judecăm şi să schimbăm lumea prin acţiuni logice. In asta 
crede Partidul Comunist. 


— 184 — 


Nimeni n-avu vreo îndoială asupra sincerităţii şi a purității 
credinţei lui. 

Leo se uită lung la el: 

— Ştiu un singur lucru despre comunism. Tata a fost 
comunist. Lagărul nu i-a putut îngenunchea niciodată 
credinţa. Dar curând după ce a aflat că Hitler şi Stalin au 
semnat un pact, a murit. 

— Şi dacă pactul ăla a fost necesar pentru a salva 
Uniunea Sovietică? contraatacă Gordon. Dacă pactul ăla a 
fost necesar pentru a salva lumea de nazişti? 

Leo îşi plecă privirea şi-şi duse mâna la faţă pentru a-şi 
opri ticul nervos care începuse din nou să-l supere. 

— Nu! exclamă el. Dacă tatăl meu a trebuit să moară din 
cauza asta, atunci lumea nu merită să fie salvată. Ştiu că e 
o reacţie emoţională şi nu un „mod de abordare 
intelectual”, agreat de partid. 

Peste încăpere se lăsă tăcerea. Auziră toţi cum plângea 
bebeluşul sus. 

— Mă duc să-l schimb, anunţă Gordon. 

Nevastă-sa îi zâmbi recunoscătoare. 

După ce bărbatu-său plecă, Ann se scuză faţă de Leo: 

— Nu-l lua în serios. 

Rostise cuvintele fără nicio intonaţie ca să nu poată fi 
suspectată de lipsă de loialitate. Se sculă şi se duse la 
bucătărie pentru a face nişte cafea. 

La sfârşitul serii îşi strânseră toţi mâinile. Ann zise: 

— O să trag o fugă mâine până la Hella să-mi iau rămas 
bun de la ea. 

Gordon i se adresă lui Leo: 

— Să nu-l uiţi pe Profesor, Leo, da? 

Leo încuviinţă. Gordon adăugă încet şi sincer: 

— lţi doresc noroc. 

Gordon încuie uşa după ei şi se întoarse în living. O găsi 
pe Ann meditând aşezată pe un scaun. 

— Vreau să-ţi vorbesc, Gordon, spuse ea. 

Gordon îi zâmbi. 

— Păi sunt aici, aşa că dă-i drumul. 

Simţi un junghi de frică. Putea însă să se controleze faţă 


— 185 — 


de Ann când discutau politică, deşi ea nu era niciodată de 
acord cu el. 

Femeia se ridică şi începu să se plimbe nervoasă prin 
cameră. Gordon îi admiră faţa. lubea trăsăturile ei ample, 
generoase, nasul ei teşit şi ochii aceia albastru deschis. | se 
părea că are o frumuseţe slavă, deşi era un specimen tipic 
saxon. Se întrebă dacă nu exista vreo legătură între cele 
două tipuri. Va trebui să se documenteze în legătură cu 
asta. 

Cuvintele ei îi pătrunseră brusc gândurile: 

— Va trebui să renunti, s-o laşi, pur şi simplu, baltă. 

— Să renunţ la ce? făcu Gordon pe inocentul. 

— Ştii bine la ce! i-o reteză ea. 

Când înţelese mai bine la ce se referea, durerea că ea 
putuse spune aşa ceva fu atât de mare încât nu simţi niciun 
fel de furie, ci numai un gol în stomac şi o deznădejde 
disperată. Când îi văzu faţa, Ann veni şi îngenunche lângă 
scaunul lui. Numai când erau între patru ochi renunţa ea la 
tăria sa şi devenea tandră şi împăciuitoare. Începu să-l 
mângâie: 

— Nu sunt supărată că ţi-ai pierdut slujba pentru că ai 
fost comunist. Ce-o să ne facem însă în continuare? Trebuie 
să ne gândim şi la copilul nostru. Va trebui să munceşti şi 
să câştigi bani, Gordon, şi pentru asta nu îţi e de niciun 
ajutor faptul că îţi pierzi toţi prietenii când te înfurii aşa de 
tare din cauza politicii. Nu putem trăi aşa, dragule, pur şi 
simplu nu putem. 

Gordon se sculă de pe scaun şi se îndepărtă de ea. Era 
profund cutremurat, nu atât pentru că ea era în stare să 
afirme asemenea lucruri, cât din pricină că îl cunoştea atât 
de puţin. Fiinţa cea mai apropiată de el. Era stupefiat de 
faptul că Ann se gândea că el putea să părăsească partidul 
ca şi cum ar fi renunţat la fumat sau la vreo mâncare 
anume. Trebuia să-i răspundă. 

— Să ştii că mă preocupă copilul nostru. De asta sunt eu 
comunist. Cum ti-ar plăcea să-l vezi crescând şi trecând 
prin calvarul prin care a trecut Leo? Sau că ajunge ca 
Mosca, un tip căruia nu-i pasă nici cât negru sub unghie de 


— 186 — 


ceilalţi oameni? Nu mi-a plăcut cum a vorbit în prezenţa ta, 
dar lui nu-i pasă de asta, deşi pretinde că ţine la mine. 
Vreau ca fiul nostru să crească într-o societate sănătoasă, 
care să nu-l trimită la război sau într-un lagăr de 
concentrare. Vreau să se formeze în mijlocul unei societăţi 
drepte. Pentru asta lupt. Tu ştii cât de coruptă e societatea 
noastră, Ann, şi o ştii prea bine! 

Ann se sculă ca să-l înfrunte. Pierise orice urmă de 
tandreţe şi de înţelegere. 

— Tu nu crezi nimic din ce s-a scris rău despre Rusia. Eu 
cred câte ceva, suficient de mult ca să-mi formez o opinie. 
Ei nu sunt capabili să ofere fiului meu siguranţă. Eu am 
încredere în ţara mea, aşa cum oamenii au încredere în 
fraţii şi surorile lor. Întotdeauna mi-ai spus că ăsta e 
naționalism. Ei bine, nu ştiu dacă e aşa. Tu eşti pregătit să 
faci sacrificii pentru ideile în care crezi, dar eu nu sunt gata 
să-mi fac fiul să sufere pentru credinţa ta. In plus, Gordon, 
dacă aş crede că te potriveşti cu ei, n-aş încerca să te 
opresc. Vei păţi însă la fel cum a păţit tatăl lui Leo. Cel 
puţin asta am simţit eu în cuvintele lui şi am mai simţit că 
ne-a spus ceea ce ne-a spus pentru a te avertiza. Sau mai 
rău: vei deveni corupt. Trebuie să renunţi, zău că trebuie! 

Pe faţă i se citea încăpăţânarea şi el aflase deja că 
îndărătnicia ei era de neînvins. 

— la să văd dacă ne-am înţeles, zise el rar. Vrei să îmi iau 
o slujbă bună, să trăiesc ca un cetăţean din clasa mijlocie şi 
să nu-mi periclitez viitorul rămânând în partid. Just? 

Ea nu-i răspunse, aşa că el continuă: 

— Ştiu că motivaţia ta e ireproşabilă. In esenţă, gândim 
la fel. Vrem amândoi să facem cum e mai bine pentru fiul 
nostru. Unde nu cădem de acord însă e metoda. Tu vrei o 
securitate temporară pentru el, aflată la mila capitaliştilor 
care conduc ţara. După metoda mea, luptăm pentru o 
securitate permanentă, care nu poate fi zdruncinată de 
câţiva membri ai clasei conducătoare. Pricepi? 

— Va trebui s-o laşi baltă, insistă Ann cu îndărătnicie. Pur 
şi simplu, va trebui s-o laşi baltă. 

— Şi dacă nu pot? 


— 187 — 


— Dacă nu-mi promiţi că renunţi... 

Ann se opri, se stăpâni şi spuse hotărât: 

— ... O să mă întorc cu copilul în Anglia în loc să merg cu 
tine în America. 

La auzul cuvintelor ei, se înfricoşară amândoi. Cu voce 
coborâtă până la lacrimi, Ann continuă: 

— Ştiu că-ţi ţii promisiunile. Vezi? Eu am încredere în 
tine. 

Pentru prima dată de când erau împreună, Gordon era cu 
adevărat furios pe ea, pentru că ştia că încrederea ei era 
justificată. N-o minţise niciodată şi nu-şi călcase niciodată 
vreo promisiune. În relaţiile personale se făcea întotdeauna 
simțită corectitudinea specifică  originarilor din New 
England. lar acum ea îi folosea onestitatea pentru a-l prinde 
în capcană. 

— la să lămurim noi chestia asta! exclamă Gordon, 
intenţionat dur. Dacă nu-ţi promit să abandonez partidul, tu 
iei copilul şi te duci în Anglia, da? Adică, mă părăseşti, da? 
lar dacă îţi promit vii în State cu mine, da? 

Ann dădu din cap. 

— Ştii bine că nu procedezi corect, mai zise el, de data 
asta cu voce îndurerată. _ 

Se apropie de scaun şi se aşeză la loc. Işi ordonă 
gândurile cu calm şi răbdare. Ştia prea bine că Ann vorbise 
serios. Mai ştia însă că n-ar fi putut renunţa niciodată la 
partid. Dacă ar fi făcut-o, ar fi ajuns să-şi urască nevasta şi 
simţea că îi era imposibil să renunţe la ea şi la fiu-său, mai 
ales la copii. 

— Promit! rosti el într-un târziu. 

O făcuse cu conştiinţa deplină a minciunii. Pe faţa ei 
începură să curgă lacrimi de uşurare. Veni lângă el, 
îngenunche şi-şi puse capul pe genunchii lui, neştiind că el 
o privea cu milă, înspăimântat de grozăvia pe care apucase 
s-o facă, fiindcă ştia prea bine ce consecinţe va avea fapta 
lui. Ştia că, odată ajunşi în America, ei îi va trebui ceva timp 
până să descopere înşelătoria lui, iar după aceea nu va mai 
avea banii sau voinţa necesare pentru a traversa din nou 
oceanul. Legăturile dintre ei vor fi prea puternice. Işi dădea 


— 188 — 


seama că, de acum, pentru amândoi, viaţa va fi amestecată 
cu ură, neîncredere şi dispreţ, iar între ei va mocni mereu o 
luptă surdă. Dar nu mai putea face nimic. li mângâie părul 
aspru şi des, care-l excita întotdeauna, aşa cum îl excita, de 
altfel, tot corpul ei robust, de ţărancă. li ridică faţa ca s-o 
sărute printre lacrimi. 

Se gândi că nu mai poate îndrepta nimic şi o sărută 
îndurerat. 


— 189 — 


Capitolul 15 


În asfinţit, ruinele Nurnbergului căpătau o anumită 
măreție tăcută, ca şi cum cataclismul s-ar fi produs cu mult 
timp în urmă şi ar fi fost opera forţelor gigantice ale naturii: 
foc, cutremure, secole de ploaie, arşiţă. O parte era neagră, 
de parcă ar fi sângerat pământul, revărsându-şi lava 
fierbinte şi formând mormane imense. 

Leo îl străbătu cu maşina şi simţi pentru prima oară 
plăcere văzând peisajul dezolant. Conduse vehiculul până 
în suburbii, unde se opri în faţa unei căsuțe pătrate, vopsită 
în alb, identică cu multe altele de lângă ea. Spera ca 
Profesorul să fie gata. Era nerăbdător să plece din Nurnberg 
şi să uite de proces. Îşi depusese mărturia cu sinceritate şi 
prezentase fapte contra tuturor paznicilor şi a acelor kapo 
pe care îi cunoscuse. Se întâlnise cu câţiva prieteni vechi, 
colegi de lagăr, şi împărtăşise cu ei amara satisfacţie a 
acestei mult aşteptate răzbunări. In mod ciudat însă nu-i 
plăcuse să fie din nou împreună cu foştii camarazi, de parcă 
n-ar fi fost cu toţii victime, ci ar fi participat la cine ştie ce 
acţiune ruşinoasă faţă de care se simțeau la fel de vinovaţi. 
încercă acum să găsească motivul acestei senzaţii şi îşi 
dădu seama că nu dorea să mai fie alături de oameni care îi 
aminteau de degradare şi care împărţiseră cu el teroarea şi 
mizeria deznădăjduită ale vieţii din acele vremuri. Era 
suficient să asocieze un chip cu traiul acela jalnic pentru ca 
el să reînvie în mintea lui. Apăsă pe claxon, spărgând 
liniştea serii. 

Văzu imediat silueta mică şi zveltă a Profesorului. Acesta 
ieşi din casă şi o porni către jep. Leo îi pregătise o surpriză. 
Făcu un efort considerabil să rămână serios când bătrânul 
ajunse lângă el. 

—A mers bine vizita pe care i-aţi făcut-o fiului 
dumneavoastră? întrebă el. 

— Da, da, se repezi Profesorul, a fost o vizită foarte 
reconfortantă. 


— 190 — 


Rostise cuvintele politicos şi placid. Arăta rău. Sub ochi îi 
apăruseră cearcăne vinete, buzele îi erau lipsite de culoare, 
iar pielea feţei era cenușie. 

Leo conduse încet, ca să poată discuta. Simţea pe faţă 
adierea plăcută a vântului. Avea să meargă mai târziu cu 
toată viteza, numai că atunci nu vor putea vorbi din cauza 
şuieratului vântului de noapte. Scoase un pachet de ţigări 
din buzunarul cămăşii cu mâna dreaptă, în timp ce ţinea 
volanul numai cu stânga. Îi dădu o ţigară Profesorului. 
Acesta scăpără un chibrit, cuibări flacăra în căuşul 
palmelor, şi se întinse pentru a-i aprinde ţigara lui Leo, apoi 
şi-o aprinse pe a lui. După câteva fumuri, Leo zise: 

— Ştiu totul despre fiul dumneavoastră. Luna trecută, un 
prieten de-al meu a depus mărturie împotriva lui. 

Văzu că mâna Profesorului tremură când duse ţigara la 
buze, dar bătrânul nu făcu niciun comentariu. 

— Dacă aş fi ştiut despre el de la început, nu v-aş fi adus 
niciodată aici, continuă el, întrebându-se ce îl făcuse totuşi 
să-l ia pe bătrân cu el înapoi, la Bremen. 

Ţinându-se strâns de portieră, Profesorul i-o întoarse 
nervos şi emoţionat: 

— N-am ţinut să mă ajutaţi. Ştiam că nu-i cel mai indicat 
lucru. Herr Middleton mi-a spus însă că v-a explicat totul şi 
că aţi înţeles. 

— Când îl vor executa? întrebă brusc Leo cu cruzime, 
simțindu-se imediat după aceea ruşinat. 

— Peste câteva săptămâni, oftă bătrânul. 

Îşi pierduse ţigara şi mâinile i se izbeau acum spasmodic 
una de alta. 

— Asta a fost ultima mea vizită. 

Rămase aşteptând un gest de compasiune şi sperând ca 
Leo să nu continue cu investigația lui. 

Acesta tăcu. Se aflau acum în câmp deschis, învăluiţi de 
aroma ierbii proaspete şi a scoarţei de copac neatinse de 
praf. Jeepul se mişca încet ca un melc. Leo îşi întoarse 
capul către bătrân. Îi vorbi încet: 

— Fiul dumitale a fost condamnat de un tribunal german 
pentru că a ucis un conaţional german şi nu pentru crimele 


— 191 — 


sale ca paznic de lagăr. Ce ironie! N-o să puteţi niciodată să 
vă spuneţi, în adâncul sufletului, că blestemaţii de evrei l- 
au omorât. Această ură nu vă va putea consola niciodată. 
Ce păcat! 

Profesorul îşi aplecă capul şi îşi privi mâinile. 

— Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva, murmură el. 
Zău, eu sunt un om educat. 

— Fiul dumitale merită să moară! i-o reteză Leo. E un 
monstru! Dacă există vreun om care să merite pedeapsa cu 
moartea, apoi această bestie o merită. Ştiţi ce grozăvii a 
făcut? E o creatură diavolească şi lumea va fi mai bună fără 
el. O spun cu conştiinţa curată. Ştiţi ce a făcut? 

Ura din voce şi din suflet îl făcuse să tragă maşina pe 
dreapta şi să se întoarcă spre Profesor, aşteptând 
răspunsul. _ 

Dar Profesorul nu-i dădu nicio replică. Işi îngropase capul 
în mâini parcă ar fi vrut să se ascundă. li tremura tot 
corpul. Nu scotea niciun sunet, dar întreaga sa făptură mică 
se bâţâia continuu, înainte şi înapoi, fără niciun rost, ca şi 
cum ar fi fost separată de creier. 

Leo aşteptă să se calmeze. În timpul ăsta, ura îi fu 
înlocuită de milă şi compasiune. „Nu, nu!” îşi strigă lui 
însuşi şi-şi aminti de faţa propriului său tată, prelungă, 
emaciată, de capul lui ras, de el plimbându-se pe aleea cu 
pietriş. Îşi aduse aminte de clipa în care îl întâlnise. Era în 
uniformă de deţinut şi nu-l recunoscuse, dar el se oprise 
brusc şi-l întrebase: 

— Ce cauţi tu aici? 

Leo fusese şocat. Îşi amintise atunci, aşa cum îşi aminti şi 
acum, cum fusese odată, demult, prins de taică-său în 
grădina zoologică într-un moment în care se presupunea că 
trebuia să fi fost la şcoală. Şi atunci el exclamase cu acelaşi 
ton: 

— Was machst Du hier? 

Numai că în lagăr, pe aleea pietruită şi mărginită de 
pietre vopsite în alb, cu sârmă ghimpată îngrădindu-le 
întreg orizontul, cuvintele rostite de taică-său sunaseră ca 
un plânset, aşa cum stătea el încovoiat, cu bareta roşie de 


— 192 — 


deţinut politic prinsă de piept, în timp ce fiul lui purta o 
diagonală verde ce-i denunța rasa. Aflat acum în jeep, 
înțelegând abia acum cât trebuia să fi suferit taică-său în 
urmă cu zece ani, Leo nu simţi decât dispreţ pentru 
bătrânul din faţa lui, care plătea acum cu propria suferinţă 
durerea tatălui lui de atunci. Nu era decât un individ 
oarecare, de altfel bine educat şi capabil să deosebească 
binele de rău, dar care, din frică, laşitate sau neputinţă, nu-i 
sărise în ajutor tatălui său. Se mulţumise să doarmă la 
căldurică în patul lui, să mănânce bine şi aflase despre 
toate astea dând neputincios din umeri cu o prea uşoară 
resemnare. Leo îşi mută privirea de pe faţa Profesorului 
peste drum, către o vâlcea verde ce începuse să pară 
neagră din pricina înserării. Simţea că nu va putea 
niciodată rămâne în Germania. Că nu va mai putea trăi 
nicicând alături de aceşti oameni, pe care nu-i va putea nici 
măcar uri, ei care îi ţinuseră tinereţea în spatele sârmei 
ghimpate, care îi arseseră braţul ca să-i întipărească un 
număr pe care avea să-l ducă în mormânt cu el, care-i 
uciseseră tatăl şi-i deportaseră mama, în toiul nopţii, la mii 
de mile depărtare, şi îi distruseseră mintea până când ea 
trecuse în neființă din cauză că nu putea, efectiv, nu mai 
putea să doarmă. 

lar acum el trăia în ţara asta, cu oamenii ăştia, după ce 
îngropase securea răzbunării. Se culca cu fetele lor, le 
oferea batoane de ciocolată copiilor lor, le dădea ţigări şi-i 
plimba cu maşina. Dispreţuindu-se, Leo alungă orice urmă 
de milă pentru bătrân. Porni din nou jeepul şi apăsă tare pe 
accelerator pentru a ajunge cât mai rapid în Bremen. 
Profesorul îşi ştersese lacrimile cu o batistă şi stătea acum 
pasiv, cu picioarele înfipte în podeaua maşinii, cu corpul 
rigid, luptându-se cu hurducăturile. 

Umbrele zorilor îi prinseră pe drum. Leo se opri la un 
snack-bar, unul din multele de acest fel construite de 
americani pe Autobahn. Îl luă pe Profesor cu el, înăuntru, şi 
se aşezară la o masă lungă de lemn. Lângă ei dormeau cu 
capul pe braţe câţiva soldaţi, şoferi de camion. 

Îşi savurară în linişte prima ceaşcă de cafea. Dar când 


— 193 — 


Leo se întoarse cu cea de-a doua şi cu o mână de gogoşi, 
Profesorul începu să vorbească, mai încet la început, apoi 
din ce în ce mai tare, în timp ce mâinile îi tremurau pe 
ceaşca de cafea: 

— Tu nu ştii încă ce simte un tată, Leo. Un tată e 
neajutorat. Ştiu totul despre fiul meu. Mi-a mai mărturisit 
ceva nou. Când maică-sa era pe moarte, el se afla pe 
frontul de răsărit. Am reuşit să-i obţin o permisie. Era un 
erou, avea curaj, fusese de multe ori decorat. N-a ajuns 
acasă niciodată însă. Mi-a scris că i s-a anulat permisia. Azi 
mi-a explicat totul. Mi-a spus că s-a dus la Paris. Voia să se 
distreze. A încercat să-mi explice că nu simţea niciun fel de 
milă şi de iubire pentru maică-sa. După asta totul s-a 
schimbat pentru el şi a început să facă chestiile alea 
îngrozitoare. Dar... 

Se opri ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă nici acum, 
după care reluă ridicând vocea: 

— ... dar cum vine asta, ca un copil să nu verse nicio 
lacrimă la moartea maică-sii? Nu s-a purtat niciodată 
nefiresc. Era ca toţi ceilalţi băieţi, poate ceva mai chipeş şi 
mai inteligent. L-am învăţat să fie generos, să-şi împartă 
lucrurile cu colegii lui, să creadă în Dumnezeu. Şi eu şi 
maică-sa l-am iubit şi nu l-am răsfăţat niciodată peste 
măsură. A fost un copil bun. Nici acum nu pot să cred că a 
făcut toate porcăriile alea, dar mi-a mărturisit. 

Ochii încercănaţi i se umplură de lacrimi. 

— Mi-a povestit tot ce a făcut. Azi-noapte a plâns în 
braţele mele şi mi-a şoptit: Tati, mă bucur că mor, mă 
bucur că mor. Am vorbit toată săptămâna despre viaţa 
noastră împreună, şi în ultima noapte a plâns ca atunci 
când era copil. 

Profesorul tăcu brusc. Leo înţelese că i se putea citi pe 
faţă sentimentul complex de milă şi repulsie pe care îi 
simţea. 

După câteva momente, bătrânul îşi reluă monologul. De 
această dată însă, vocea îi era calmă, liniştită, uşor smerită, 
ca şi cum pentru el a-şi manifesta durerea însemna culmea 
proastei creşteri: 


— 194 — 


— Am cercetat viaţa noastră petrecută împreună şi am 
încercat să descopăr de unde a plecat totul. N-am găsit. Nu 
pricep nimic. A devenit pur şi simplu, fără explicaţie, un 
monstru. E îngrozitor să te gândeşti la asta. Te face să nu 
mai vrei să exişti. Tu l-ai numit „monstru” şi ai avut 
dreptate. Şi fiul tău ar putea ajunge un monstru. 

Îi zâmbi lui Leo pentru a-i arăta că vorbise în general, mai 
mult teoretic, numai că zâmbetul lui semăna cu un rictus 
hidos pe faţa marcată de durere. Buzele livide se 
contorsionaseră atât de nefiresc, încât Leo trebui să-şi 
plece privirea în ceaşca de cafea ca să nu-l mai vadă. 

Ca şi cum acest zâmbet i-ar fi concentrat toată tăria 
morală, vocea bătrânului deveni mai puternică: 

— Îţi povestesc toate astea pentru că tu eşti victima. Fiul 
meu şi cu mine, da, da, şi cu mine, ţi-am făcut rău. Ce pot 
să mai spun? Poate doar că a fost un accident, ca şi cum aş 
fi condus neatent o maşină şi aş fi dat peste tine. Fără nicio 
rea intenţie. Fiul meu a fost cuprins de o febră îngrozitoare, 
ca şi cum ar fi trăit într-o mlaştină, pricepi? Acuma ştiu că 
boala l-a condamnat la moarte, dar eu cred că el e în 
continuare bun, în ciuda a tot ce s-a petrecut. Cred că ele 
încă bun. 

începu să plângă şi răcni isteric: 

— Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l ierte! 

Un soldat îşi ridică capul de pe masă şi se răţoi la el: 

— Mai tacă-ţi fleanca, pentru numele lui Dumnezeu! 

Profesorul tăcu. 

Leo propuse: 

— Ce-ar fi să tragem un pui de somn acum şi să mergem 
mai departe după aceea? Dar mai întâi să fumăm o ţigară. 

După câteva minute, îşi cuibăriră capetele pe braţe. 
Profesorul adormi instantaneu. Leo însă rămase treaz. 

Îşi ridică din nou capul şi îşi aţinti privirea pe gogoşile 
maronii împrăştiate pe masa murdară de lemn. Restul de 
cafea dintr-o ceaşcă reflecta uşor lumina chioară a celor 
câtorva becuri din încăpere. Nu simţea nicio milă pentru 
bătrân; nu putea. Propria lui suferinţă îl împiedica, ca un 
antidot. Ştia însă cât suferiseră maică-sa şi taică-său pentru 


— 195 — 


el. Cruntă suferinţă! Mintea începu să i se înceţoşeze. 
incepu să viseze o mulţime nesfârşită de ticăloşi 
condamnaţi la moarte prin sentinţă dreaptă. După aceea 
însă moartea se împrăştie ca o epidemie printre mulțimile 
de nevinovaţi. Pe jumătate adormit, se gândi că nu exista o 
altă cale. Dar înainte de a-şi pune capul pe braţe, căută în 
străfundurile creierului o soluţie miraculoasă ca, la fiecare 
execuţie, să li se dea celor dragi un drog al uitării depline. 
Odată aflat pe tărâmul viselor, înfipse un ac imens de oţel 
în ceaşca neagră de cafea, scoase de acolo lichidul negru 
cu sclipiri de lumină aurie într-o seringă şi înfipse apoi acul 
în gâtul fleşcăit al Profesorului, până când oţelul izbi osul, 
după care observă cum seringa se goleşte de conţinut. Il 
văzu apoi pe Profesor cum îşi înalţă faţa către el cu o 
expresie de umilinţă şi recunoştinţă. 


Se treziră în zori şi îşi continuară drumul până la Bremen 
fără a mai schimba alte cuvinte în afara strictului necesar. 
Atinseră periferia oraşului când soarele îşi începuse voiajul 
de după-amiază către vest. Leo opri jeepul în faţa casei 
unde locuia Profesorul. 

Cât dură datul jos din maşină al Profesorului, Leo ţinu 
motorul ambalat pentru a-i reteza omului orice cuvânt de 
mulţumire. După aceea, se făcu repede nevăzut. | se făcuse 
frig, era extenuat, dar nu era încă pregătit să adoarmă. 
Traversă oraşul, pe lângă Po/izeihaus, o luă spre 
Schwachhausen şi o coti pe Kurfursten Allee. Conduse încet 
de-a lungul aleii sinuoase străjuite de copaci, pentru că 
soarele şi vântul călduţ de după-amiază îi dădură noi puteri. 
Când ajunse în apropierea casei lui Mosca, luă piciorul de 
pe acceleraţie şi urcă pe bordura trotuarului pentru a parca. 
Merse aşa, cu roţile din dreapta pe trotuar şi cu cele din 
stânga pe şosea, până când se izbi de copac. Era metoda 
lui proprie de a se opri, numai că viteza fusese niţeluş cam 
mare, aşa că şocul îi aruncă capul pe spate. Injură, se 
sprijini de spătarul scaunului şi-şi aprinse o ţigară, apoi 
claxonă de trei ori. 

Fereastra fu imediat ridicată. În locul Hellei însă apăru 


— 196 — 


capul lui Frau Saunders, care îl anunţă: 

— Frau Mosca nu e aici. A fost dusă dis-de-dimineaţă la 
spital. Copilul a venit mai devreme. 

De emoție, Leo se ridică în picioare în jeep. 

— Ah, nu! Se simte bine? 

— Da, da. A născut un băiat. Totul a decurs normal, Herr 
Mosca e acolo acum. 

Leo nu-i mai răspunse. Porni motorul şi făcu cale întoarsă 
spre spital. Se opri pe drum la Clubul Ofiţerilor şi-i dădu 
unui chelner neamt un pachet de ţigări pentru un buchet 
imens de flori. 


— 197 — 


Capitolul 16 


Mosca o auzi pe Inge strigându-l să vină la telefon în 
celălalt birou. Se duse într-acolo şi ridică receptorul. Îi 
răspunse o voce de femeie, în germană: 

— Aici e Frau Saunders, Herr Mosca. Ţi-au dus nevasta la 
spital acum o oră. Cred că o să nască. 

Mosca nu zise nimic. Se uită la Inge şi la Eddie, de parcă 
ar fi auzit şi ei vocea de la celălalt capăt al firului. Erau 
amândoi ocupați, aplecaţi deasupra birourilor lor. 

— Dar e cu două săptămâni mai devreme, protestă el 
într-un târziu, observându-i cu coada ochiului pe Inge şi pe 
Eddie cum se întorc şi-l privesc întrebători. 

— Eu cred că va naşte, insistă Frau Saunders. Azi- 
dimineaţă, după ce aţi plecat, au apucat-o durerile. Am 
sunat la spital şi ei au trimis o ambulanţă. 

— Bine. Plec şi eu imediat. 

— Mă sunaţi şi pe mine când aflaţi despre ce-i vorba? 

— Da, da. 

Inainte de a închide, o mai auzi pe proprietăreasă zicând: 

— Mi-a spus să vă transmit să nu vă faceţi griji. 

Când Mosca îl puse pe Eddie la curent, acesta ridică din 
sprâncene. Luă imediat telefonul şi ceru de urgenţă o 
maşină de la baza tehnică. 

După ce jeepul veni, Eddie îi spuse: 

— Te văd la cină la Rathskeller, dacă o să poţi veni. Dă- 
mi şi mie de ştire dacă se întâmplă ceva. 

— S-ar putea să nu fie copilul, zise Mosca. Nici măcar n- 
are burta prea mare. 

— N-o să păţească nimic, îl linişti Eddie. Sunt sigur că e 
copilul. Unii vin mai devreme, alţii mai târziu. Am trecut şi 
eu prin asta. 

Işi întinse mâna pentru a o strânge pe a lui Mosca şi îi 
ură: 

— Baftă! 

Pe drumul spre oraş, Mosca deveni neliniştit. Din senin se 


— 198 — 


simţi inundat de un val de frică atât de puternic încât fu 
sigur că ei îi era rău. Îl zori pe şofer: 

— Mergi mai repede. 

— Am şi eu ordinele şi regulamentele mele, protestă 
acesta. 

Mosca aruncă un pachet pe jumătate plin cu ţigări pe 
genunchii neamţului. Jeepul începu să gonească. 


Spitalul orăşenesc era constituit dintr-un grup de clădiri 
roşii, din cărămidă, împrăştiate pe o porţiune mare de teren 
plin cu alei mărginite de copaci şi pajişti. Zona era 
înconjurată cu un gard de fier pe care se căţăra iedera 
ascunzând ţepii de protecţie de pe el. Din loc în loc, gardul 
era întrerupt de uşi mici de fier. Pentru vizitatori, principala 
cale de acces era o poartă imensă prin care puteau trece 
pietoni şi vehicule. Jeepul trecu prin această poartă, 
croindu-şi drum încet printre grupurile de nemți. 

— Află unde e secţia maternitate! îi ordonă Mosca 
şoferului. 

Jeepul se opri. Şoferul se aplecă peste portieră şi i se 
adresă unei surori care trecea pe acolo, apoi porni din nou 
maşina. Mosca se sprijini de spătarul scaunului şi încercă să 
se relaxeze. 

Era acum într-un univers german. Aici nu erau uniforme! 
Şi nici vehicule militare, cu excepţia celui în care se afla el. 
Oamenii din jur erau toţi inamici. Totul era al lor: hainele, 
limba, felul în care mergeau, chiar şi atmosfera. Pe drum 
văzu, din când în când, suliţele de fier care încercuiau 
această lume. Clădirea maternității se afla undeva lângă 
gard. 

Mosca intră şi descoperi un mic oficiu în care era o soră 
mai în vârstă. Lângă perete, stăteau în picioare doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în uniforme ale armatei americane. Pe cap purtau 
însă aceleaşi bonete ale Wehrmachtului. Amândoi erau 
şoferi pe ambulante. 

— O caut pe Hella Broda. A fost adusă aici de dimineaţă, i 
se adresă el femeii de la ghişeu. 

Sora inspectă registrul de pe biroul ei. Pentru o clipă lui 


— 199 — 


Mosca i se făcu frică că ea va spune nu, confirmându-i 
astfel temerile. Femeia îşi înălţă privirea şi îi zâmbi: 

— Da. Aşteptaţi, o să sun să aflu ce-i cu ea. 

Cât timp vorbi la telefon, unul dintre şoferi îi zise: 

— Noi am fost cei care am adus-o aici. 

Îi zâmbiră amândoi. Le zâmbi şi el politicos şi îşi dădu 
seama că sperau să primească ceva ţigări drept 
recompensă. Îşi duse mâna la buzunar şi-şi aminti că-i 
dăduse şoferului ultimul pachet, aşa că înălţă neputincios 
din umeri şi aşteptă ca sora să termine convorbirea 
telefonică. 

Femeia puse receptorul jos. 

— Aveţi un băieţel, îl anunţă ea. 

— Nevastă-mea n-a păţit nimic? se grăbi el să întrebe. 

Rostise cuvântul „nevastă” fără a se gândi. 

— Nu, e bine mersi, îl linişti sora. Dacă doriţi să aşteptaţi, 
o veţi putea vedea peste o oră. Acuma doarme. 

— O să aştept. 

leşi din clădire şi se aşeză pe o bancă de lemn de lângă 
gard. 

Din apropiere venea aromă de flori, ca o dulceaţă 
fierbinte amestecată cu lumina arzătoare a soarelui. Prin 
faţa ochilor i se perindau doctori şi surori îmbrăcate în alb, 
care traversau pajiştile verzi şi intrau în diferitele clădiri din 
cărămidă roşie înălțate ca nişte pătrate, pe pământul viu 
din jurul lor, fără nicio cicatrice lăsată de război pe ele. 
Aerul era plin de zumzăitul insectelor şi al păsărelelor. 
Stând aşa, Mosca avu revelaţia unui sentiment de pace 
absolută, de odihnă tăcută, ca şi cum zidul de fier ar fi fost 
o barieră în calea zgomotelor, ruinelor şi prafului ce 
aparţineau oraşului de dincolo. 

Cei doi şoferi de ambulanţă ieşiră şi ei şi se aşezară lângă 
el. „Ticăloşii, nu renunţă!” gândi Mosca. Murea după o 
ţigară. Se răsuci spre unul dintre ei şi întrebă: 

— Aveţi o ţigară? 

Fură uluiţi amândoi. Cel mai apropiat de Mosca căscă 
gura de uimire. Mosca rânji. 

— Nu mai am niciuna. Vă dau la amândoi câteva pachete 


— 200 — 


când mă întorc. 

Individul care se afla mai aproape de el extrase un 
pachet de culoare închisă cu ţigări autohtone şi i-l întinse 
lui Mosca, spunându-i: 

— Dacă vreţi, într-adevăr, să fumaţi d-astea... 

Mosca aprinse una şi se înecă la primul fum. Cei doi 
şoferi izbucniră în râs şi-l tachinară: 

— Ca să le fumezi trebuie să te obişnuieşti cu ele. 

După primul fum, ţigara începu să i se pară bună. Se 
sprijini de spătarul băncii, permiţând astfel soarelui de 
după-amiază să-i inunde faţa. Se simţea obosit. 

— Cum se simţea când aţi adus-o? întrebă el cu ochii 
închişi. 

— Bine, ca toate, de altfel, îi răspunse bărbatul care-i 
oferise ţigara. 

Avea o figură pe care era întipărită în permanenţă o 
expresie amuzată, ca o jumătate de zâmbet, formată de 
însăşi structura oaselor feţei. 

— Am transportat sute ca ea. Nu-i niciun pericol. 

Mosca îşi deschise ochii şi se uită la el. 

— Nu-i o muncă prea plăcută, nu? Să cari femei de 
pretutindeni în fiecare zi şi să le asculţi plânsetele şi 
tipetele. 

Îşi dădu seama că îi era ciudă pe indivizii ăştia pentru că 
o văzuseră pe Hella lipsită de apărare şi pentru că ea 
stătuse o bucată de vreme neajutorată în braţele lor. 

Acelaşi bărbat care-i vorbise, îi zise acum: 

— E plăcut să cari oameni care fac zgomot. In război am 
făcut parte din echipa de înmormântări. Luam un camion cu 
noi şi porneam să culegem morţii de pe coclauri. larna 
cadavrele erau înţepenite. Trebuia să le rânduim cu grijă, 
ca pe cherestea, în stive. Uneori le mai puteai îndoi braţele 
un pic, aşa că îi puteai stivui mai eficient punându-i pe unii 
cu braţele într-un sens, pe un rând, şi pe ceilalţi, cu braţele 
în celălalt sens, pe altul. 

Celălalt şofer se sculă de pe bancă şi reintră în clădire. 

— El a mai auzit poveşti de-astea înainte, explică 
neamţul rămas. Şi când te gândeşti că a fost la Luftwaffe... 


— 201 — 


Ăştia aveau coşmare o săptămână numai dacă goleau o 
găleată de gunoi. Mă rog, să revenim la ce vă ziceam. Vara 
era groaznic. Groaznic. Inainte de război, ambalam fructe. 
Poate de asta m-au trimis cei de la armată la echipa de 
cadavre. De obicei împachetam portocale. Uneori erau 
putrezite, căci noi le importam. Aşa că trebuia să le pun 
deoparte. Cele mai rele le aranjam în cutii mici ca să le iau 
acasă. Exact la fel procedam vara şi cu morţii. Erau cu toţii 
terciuiţi, aşa că îi presam unul de altul. Camionul arăta, 
după aceea, ca un strat imens de gunoi umed. Aşa că 
slujba asta de acum e excelentă. Când o practicam pe 
cealaltă, n-aveam cu cine să schimbăm o vorbă şi nu se 
întâmpla nimic interesant, fie că era vară, fie iarna. 

li dărui lui Mosca un rânjet. 

„Ce mai e şi cu ticălosul ăsta?” se întrebă Mosca. Se 
simţea instantaneu atras de individ. Işi dădu seama că voia 
să fie amabil. 

— Mie îmi place să port o conversaţie, continuă neamţul, 
aşa că nu prea mi-a păsat de treaba pe care o făceam în 
armată. Acum, aici, e o plăcere. Stau cu femeia şi când ţipă 
eu îi spun: Dă-i drumul mai departe şi urlă, nimeni nu te 
aude. Când plânge vreuna, cum a plâns nevasta dumitale, 
eu îi spun: Plângi! lţi va face bine. Oricine are copii trebuie 
să se obişnuiască cu lacrimile! Asta-i micul meu joc. Nu 
spun întotdeauna aceleaşi lucruri. De obicei, scornesc câte 
ceva care se întâmplă de cele mai multe ori să corespundă 
adevărului. Nu vorbesc prea mult, ci doar cât să nu se 
simtă singure, ca şi cum eu le-aş fi soţ. 

Mosca îşi închise ochii. 

— De ce a plâns nevastă-mea? 

— Omule, dar asta e o afacere dureroasă, ce naiba?! 

Incercă să-l privească pe american cu reproş, dar nu 
reuşi decât o grimasă, căci oasele feţei nu-l prea ajutau. 

— Durerea a făcut-o să plângă, dar asta nu înseamnă 
nimic, pentru că se vedea cu ochiul liber cât de fericită era. 
M-am gândit atunci că soţul ei e un bărbat norocos. Nu i-am 
spus nimic pentru că nu-mi trecea nimic prin minte. l-am 
şters faţa cu un prosop umezit, căci durerea o făcea să 


— 202 — 


transpire. A plâns multă vreme. Când s-a dat jos însă mi-a 
zâmbit. Nuu, era într-o stare excelentă şi n-aveam nimic de 
ZIS. 

O uşoară bătaie în geamul ferestrei din spatele lor îl făcu 
pe şofer să privească într-acolo. Sora îi făcea semn să vină 
până la ea. Neamţul plecă de pe bancă. Peste câteva 
minute se întoarse, însoţit de celălalt şofer. Se duse şi-i 
strânse mâna americanului. 

— Toate cele bune şi nu uitaţi să ne aduceţi ţigări când 
veţi reveni! 

Se urcară în ambulanţă şi o porniră încet către poarta 
principală. 

Mosca închise din nou ochii şi se sprijini de spetează. 
Căldura soarelui de iunie îl făcu să aţipească. Când se trezi i 
se păru că dormise multă vreme, visând chiar. Cineva 
bătea în fereastra din spatele lui. Îşi întoarse capul şi o văzu 
pe soră invitându-l cu un gest înăuntru. 

Femeia îl informă asupra etajului şi numărului salonului. 
Mosca o porni în zbor pe scări. Când ajunse lângă salon, 
văzu un cărucior lung pe rotile, iar pe el vreo douăzeci de 
bocceluţe din țesătură albă, din care se auzeau nişte ţipete 
teribile de bebeluşi. Se opri o clipă să se uite la ei, 
gândindu-se că unul dintre ei putea fi al lui. Din salon ieşi o 
soră şi luă căruciorul de acolo. 

— Puteţi să intraţi, îl informă ea. 

Mosca împinse uşa şi pătrunse într-o cameră mare, 
pătrată, cu pereţii vopsiți în verde. Înăuntru erau şase 
paturi de spital, ocupate toate de lăuze. N-o văzu printre 
ele pe Hella. Zări, după aceea, într-un colţ, un pat atât de 
coborât că ajungea aproape la nivelul podelei. 

Stătea acolo întinsă pe spate, cu ochii larg deschişi, 
urmărindu-l. Era mai frumoasă ca oricând. Gura îi era de 
culoarea roşie închisă a sângelui, iar faţa îi era albă ca 
varul, cu excepţia a două pete de un roşu aprins pe obraji. 
Ochii îi străluceau plini de viaţă. Dacă n-ar fi existat 
imobilismul corpului, s-ar fi spus că nu arăta ca şi cum ar fi 
născut un copil cu numai câteva ore înainte. Conştient de 
prezenţa celorlalte femei, se duse până la ea şi îngenunche 


— 203 — 


pentru a o săruta pe obraz, dar ea îşi suci gâtul astfel ca 
gura să i-o întâlnească pe a lui. 

— Eşti fericit? murmură ea. 

Vocea ei era mai mult un horcăit, de parcă se 
îmbolnăvise de o boală respiratorie. Mosca îi zâmbi şi 
încuviinţă din cap. 

— E un copil superb şi are aşa de mult păr... şopti ea. Ca 
al tău. 

El nu ştiu ce să-i răspundă, aşa că rămase acolo 
întrebându-se cum puteau toate astea s-o facă pe ea atât 
de fericită şi să-l lase pe el atât de nesimţitor. 

O soră intră în salon şi-l anunţă: 

— Gata, vă rog, puteţi veni din nou mâine, la orele 
obişnuite de vizită. 

Mosca se aplecă spre Hella şi-i zise: 

— Te văd mâine, bine? 

Ea dădu din cap şi-şi înălţă bărbia să fie sărutată încă o 
dată. 

Afară, sora îl întrebă dacă voia să-şi vadă copilul. El 
răspunse afirmativ şi o urmă de-a lungul coridorului până la 
peretele de sticlă care-i marca sfârşitul. Descoperi că se 
aflau acolo şi alţi bărbaţi care priveau prin geam la diverşi 
copilaşi ţinuţi în braţe, pe rând, de către o soră mică, cuo 
faţă obraznică, ce-şi îndrăgea evident munca şi se distra 
copios pe seama caraghioslâcurilor proaspeţilor taţi 
vizitatori. Ea deschise un mic dreptunghi în peretele de 
sticlă. Sora care îl adusese pe Mosca îi comandă: 

— Copilul Broda. 

Sora dispăru într-o cămăruţă şi ieşi de acolo cu o 
bocceluţă mică. Îndepărtă pânza de pe faţa bebeluşului şi 
fixă, mândră, copilul mai bine pe braţe. 

Mosca fu şocat de urâţenia progeniturii sale. Era pentru 
prima oară că vedea un nou-născut. Feţişoara era zbârcită 
toată. Ochii mici şi negri erau abia întredeschişi şi cu toate 
astea se vedea că puştiul e supărat pe lumea nouă şi ostilă 
în care se afla. Deasupra capului, ca un şal murdar, un 
smoc imens de păr negru îi dădea aspectul unui animal. 

Lângă Mosca, un neamt scund şi chel privea extaziat un 


— 204 — 


alt bebeluş ţinut de o altă soră. Mosca observă, uşurat, că 
nou-născutul era aidoma cu al lui. Neamţul nu mai 
contenea cu exclamaţiile şi cu gângurelile: 

— Oh, ce copil dulce, ce copil fermecător! 

Imita cu gura lui zgomotul unui supt şi-şi strâmba faţa în 
cele mai diferite grimase pentru a obţine o reacţie de la 
bebeluş. Mosca îl urmări curios şi se uită apoi la propriul 
său copil. Incercă să simtă vreo emoție, ceva, dar degeaba. 
li făcu semn surorii să ia nou-născutul de acolo. Femeia îi 
aruncă o privire furioasă. Aşteptase cu nerăbdare să vadă 
cum se va manifesta el. „[i-am tras-o, surioară!” îi zise 
Mosca în gând. 

Cobori scările în fugă şi o porni pe jos către poarta 
spitalului. Îl văzu pe Leo la volanul maşinii lui, strecurându- 
se încet printre valurile de vizitatori care plecau. Se opri în 
faţa jeepului, se căţără pe capotă şi apoi, peste parbriz, se 
aruncă pe scaunul de lângă şofer. Observă buchetul imens 
de flori din poala lui Leo. Prospeţimea lor răcoroasă şi dulce 
îi izbi nările. Brusc, se simţi eliberat de tensiune şi incredibil 
de fericit. 


Când se întâlniră, în sfârşit, cu Eddie, la Rathskeller, 
acesta era deja beat. 

— Măgarule, îl întâmpină el, de ce n-ai telefonat? Am 
pus-o pe Inge să sune la spital şi cei de acolo mi-au vândut 
pontul. După aia a sunat proprietăreasa voastră şi i-am 
pasat şi ei vestea. 

— Isuse, am uitat! se scuză Mosca cu un zâmbet tâmp pe 
faţă. 

Eddie îl apucă de umeri. 

— Felicitări! Acum, să ştii că astă-seară sărbătorim! 

După ce îşi terminară cina, se îndreptară spre una din 
mesele de la bar. 

— Ne cumpărăm fiecare băutura sau face cinste Walter? 
întrebă Leo ca şi cum asta era o chestiune de maximă 
importanţă. 

Eddie le dărui amândurora un zâmbet amuzat, patern: 

— Astă-seară fac eu cinste. După cum îl ştiu pe Walter, n- 


— 205 — 


ar da de la el nici măcar o ţigară. la priveşte ce faţă tristă 
are! 

— Isuse, exclamă Mosca, cum dracu pot eu să mă 
comport ca un tată? Nici măcar nu suntem căsătoriţi. Aia de 
acolo îl tot strigau pe fiu-meu pe numele ei. Chestia asta m- 
a făcut să mă simt caraghios. Mă gândesc serios să înaintez 
actele de cununie. 

— la să vedem, zise Eddie. Povestea poate dura trei luni. 
La treizeci de zile după aceea însă, gata! Înapoi în State! Ai 
de gând să renunţi la bunătăţile de aici? 

Mosca reflectă o clipă. 

— Bănuiesc că pot obţine actele şi să mai amân o vreme 
căsătoria. Mi-ar plăcea însă să am totul pregătit, pentru 
orice eventualitate. 

— Ai putea s-o faci, dar va trebui să pleci odată şi odată. 
Mai ales acum, că familia Middleton a plecat, n-o să-ţi poţi 
procura hrana adecvată pentru nevastă şi copil. 

li aruncă lui Mosca o privire ciudată, sfredelitoare. 

— Eşti sigur că vrei hârtiile alea, Walter? Eşti gata să 
pleci înapoi? 

Mosca se răsuci brusc spre Leo şi-l întrebă: 

— Dar tu cum stai? Te-ai hotărât? S.U.A. Sau Palestina? 

— Mie îmi merge bine aici, răspunse Leo, gândindu-se la 
Profesor. Curând însă va trebui să iau şi eu o decizie. 

— Mai bine te-ai întoarce cu mine, îl sfătui Mosca. Ai 
putea locui cu Hella şi cu mine până găseşti un loc al tău. 
Asta, bineînţeles, dacă îmi voi găsi eu un locşor. 

Eddie interveni curios: 

— Şi ce vei face când te vei întoarce în State? 

— Nu ştiu. Bănuiesc că o să mă duc la şcoală, poate. Nu 
ştiu prea multe, căci din liceu am plonjat direct în armată. 

Le zâmbi. 

— N-o să mă credeţi, dar am fost un elev bun pe vremuri. 
Din nefericire, m-am înrolat voluntar şi tu ştii ce-am 
pierdut, Eddie, căci m-ai pistonat suficient de mult pe tema 
asta cât am fost soldaţi. Acum vreau să învăţ despre ce se 
mai petrece în lume. 

Se opri, încercând să găsească un mod de a-şi exprima 


— 206 — 


gândurile cât mai precis. 

— Uneori aş vrea să mă lupt din răsputeri cu tot ce mă 
înconjoară, dar nu ştiu exact cum. E ca şi cum aş fi 
incapabil să ies basma curată dintr-o capcană. Ca acum. 
Vreau şi eu să înfăptuiesc ceva, dar nu mi se permite. O 
chestie care mă priveşte numai pe mine. Nu mă pot însura 
cu una de-a lor. Înţeleg de ce armata procedează aşa de 
dur. Pe mine mă doare-n cot de nemți, dar chestia asta mă 
blochează. În fine, s-o lăsăm baltă! 

Mai comandă un pahar de băutură şi schimbă subiectul. 

— Ştiţi, când eram puşti credeam că toţi oamenii sunt 
minunaţi. Aveam ideile mele clare, pe care acum nici măcar 
nu mi le mai pot aminti. Tot în vremea aia obişnuiam să mă 
bat pe stradă. O făceam ca un erou din filme. Mă luptam 
întotdeauna cinstit. Nu-l loveam niciodată pe adversar dacă 
aluneca sau se dezechilibra. Mai târziu, am aflat ce principii 
de rahat aveam. Mi se pare acum că acea viaţă dusă 
înainte de a intra în armată n-a existat cu adevărat 
niciodată. Aşa cum nimeni nu mai credea că războiul se va 
sfârşi. Ştiam cu toţii că ne vom duce peste japonezi, după 
care se va găsi altcineva cu care să ne batem, poate cu 
ruşii. Dup-aia poate cu marţienii. Intotdeauna însă cu 
cineva nou, astfel ca să nu mai ajungem acasă în vecii 
vecilor. Acum cred, pentru prima dată, că povestea s-a 
încheiat şi că va trebui să mă întorc la viaţa aia de vis sau 
ce-o fi fost ea. Aşa că pot să încep prin a mă duce la şcoală, 
nu? 

Ceilalţi doi se simțeau stingheriţi. Pentru prima oară, 
Mosca le destăinuise simţămintele lui. Erau amândoi 
surprinşi de emoţiile copilăreşti care se ascundeau sub 
masca acelei feţe prelungi, întunecate şi dure. Leo îngăimă: 

— Nu-ţi face griji, Walter, când o să duci o viaţă normală 
alături de o soţie şi de copii, totul va fi în regulă. 

— Ce ştii tu? izbucni Eddie cu mânie de beţiv. Ai stat opt 
ani într-un lagăr de concentrare fără nicio damă. Ce mama 
dracului poţi tu să ştii? 

Leo îi răspunse cu sfidare în voce. 

— Eu ştiu un lucru şi bine. Tu n-o să pleci niciodată de 


— 207 — 


aici. 

Remarca îl uimi pe Eddie. 

— Ai dreptate, replică el. Să mă ia naiba dacă n-ai 
dreptate. l-am scris din nou nevesti-mi să vină şi să aducă 
copilul cu ea, că altfel eu nu mai plec de pe continentul 
ăsta blestemat! Asta-i singura mea speranţă. Ea însă se 
frige cu şeful ei şi crede că eu nu ştiu. Dar am descoperit 
toată tărăşenia! 

Leo se întoarse spre Mosca. 

— Poate o să vin cu tine. Cine ştie ce se mai întâmplă 
până atunci? N-o să rămân aici pe vecie. Poate încropim o 
afacere împreună, fără profitul pieţei negre, însă. lar tu te- 
ai putea duce şi la şcoală. Cum ţi se pare? 

— Just! interveni Eddie. Intră în afaceri cu Leo şi n-ai să 
pierzi, Walter. 

Le zâmbi şi văzu că niciunul dintre ei nu înţelesese sau 
nici măcar nu auzise ce spusese. Băutura îi stâlcea vorbele 
ieşite din gura lui spartă. Poate că tocmai de asta aveau 
încredere în el. Se simţi ruşinat. 

— Amicilor, sunteţi cu capul în nori! le-o trânti. 

Îşi dădu seama că era furios pentru că ei făceau planuri 
împreună şi-l lăsau pe el la o parte, fără nicio intenţie, ci 
numai pentru că presupuneau că el nu va pleca niciodată 
de acolo. Brusc, se simţi îngrijorat pentru ei. Pentru Leo, 
datorită naivităţii cu care intrase în viaţa adevărată, iar 
pentru Mosca din pricina a ceea ce i se părea a fi o 
permanentă luptă cu el însuşi, care clocotea îndărătul 
acelei feţe mândre, întunecate şi aparent nepăsătoare. Era 
o luptă disperată pentru a se menţine legat de lume cu 
ajutorul unei singure aţe îngrozitor de subţiri. Mai simţea, în 
plus, o copleşitoare amărăciune, înecată în alcool, pentru el 
însuşi. Spre stupoarea lui Leo şi a lui Mosca, îşi puse capul 
pe masă şi începu să plângă. Apoi căzu într-un somn adânc. 


— 208 — 


Capitolul 17 


Wolf îşi strecură cu greu corpul burduhănos pe treptele 
subsolului şi oftă din rărunchi, bucuros să fie la adăpost de 
soarele fierbinte al verii. Era teribil de obosit căci trebuise 
să ajungă cu munca lui de la serviciu la zi după o lună de 
vacanţă. Îşi dusese nevasta să-şi viziteze o soră în Bavaria. 
Fusese ultima vizită înainte de plecarea lor în State. 

Se îndreptă direct spre bucătărie, unde Ursula pregătea 
cina. 

— Au un băieţel, anunţă el. 

Ursula se întoarse şi exclamă bucuroasă: 

— Nu-i minunat? Exact ce-şi dorea ea. S-a întors de la 
spital? Trebuie să mă duc s-o văd. 

— S-a întâmplat la o zi după ce am plecat noi. Bebeluşul 
a venit pe lume mai devreme. S-au împlinit trei săptămâni 
de când e acasă. 

Wolf nu se putu abţine să nu se mire de voioşia Ursulei, 
deşi cele două femei abia se cunoşteau. Dacă reflecta mai 
bine, nu putea să nu recunoască că şi pe el îl gădila ceva la 
coarda sensibilă când auzea de nou-născuţi. Işi dorea şi el 
copii, după ce va avea o situaţie ca lumea. Asta era o 
chestie pe care te puteai baza şi, pornind de la ea, îşi putea 
educa viitoarele odrasle să aibă singure grijă de ele. Era 
sigur că va avea cei mai deştepţi puşti din împrejurimi, căci 
vor şti întotdeauna pe ce lume se află. 

— Ai primit vreo veste în legătură cu actele noastre de 
căsătorie? se interesă Ursula. 

— N-au sosit încă de la Frankfurt. 

Era o minciună. Documentele se odihneau acum sub 
cheie în biroul lui de la baza aeriană. Dar dacă Ursula ar fi 
aflat despre ele, ar fi insistat să se căsătorească imediat şi 
atunci el ar fi trebuit să părăsească Germania în termen de 
treizeci de zile de la ceremonie. Voia să mai stea acolo 
câteva luni ca să încheie câteva tranzacţii. 

Din spatele lor se auzi vocea tatălui ei. 


— 209 — 


— Ah, Wolfgang, ai ajuns în sfârşit acasă! 

Wolf se răsuci iute pe călcâie. 

— Ai primit un mesaj telefonic, îl anunţă bătrânul. 
Trebuie să iei legătura de urgenţă cu un bărbat care se 
numeşte Honny. 

Tatăl ei tocmai venise din magazie cu o şuncă mare pe 
care o puse pe masă. Scoase un cuţit de măcelărie şi îşi 
tăie cu grijă câteva felii nu prea groase, pentru a le prăji 
alături de cartofi. 

Wolf recunoscu în sinea lui că individul avea calitatea de 
a şti să se facă folositor pe lângă casă. 

— A mai spus ceva tipul? întrebă el. 

— Nu, dar mi-a tot repetat că e vorba de ceva foarte 
important. 

Wolf se duse în dormitor şi formă numărul neamţului. 
Recunoscu vocea lui Honny imediat ce acesta ridică 
receptorul. 

— Wolfgang la telefon, zise el. 

Cu vocea emoţionată, feminizată de pe urma tonului înalt 
cu care vorbea, Honny exclamă: 

— Wolfgang, ce bine că ai sunat atât de repede! Mai ţii 
minte că iarna trecută căutai un om de legătură? Ei bine, l- 
am găsit. 

— Eşti sigur? 

Vocea neamţului cobori cu câteva tonuri şi deveni mai 
voalată. 

— Am destule dovezi să cred că da. 

Accentuase cuvântul „dovezi”. 

— Aşa deci... Foarte bine. O să ajung la tine cam într-o 
oră. |l poţi aduce acolo până atunci? 

— In două ore. 

— S-a făcut, zise Wolf şi închise. 

O anunţă pe Ursula că nu va rămâne la cină şi se grăbi să 
plece. Inainte de a închide uşa auzi exclamaţia ei de 
surpriză şi dezamăgire. Apucă grăbit în josul străzii şi 
ajunse la ţanc pentru a prinde un tramvai din mers. 

Era emoţionat. Işi pierduse toate speranţele legate de 
afacerea aceea şi de câteva luni încetase să se mai 


— 210 — 


preocupe de ea. O singură dată problema îi revenise în 
memorie, când Mosca îl tachinase pe tema asta. lar acum 
treaba pica la fix. Actele de căsătorie erau gata, oricând 
putea obţine biletele de avion, la dracu cu transportul pe 
cheltuiala guvernului! În plus, ar fi o ieşire perfectă din 
încurcătura cu bătrânul. Ursula şi taică-său îi scoseseră peri 
albi pisându-l să-l ia şi pe bătrân în State, iar el aproape că 
le râsese în nas. Femeile însă trebuiau permanent minţite. li 
promisese Ursulei că va face tot ce-i va sta în puteri. De 
fapt, nu l-ar fi deranjat deloc să vină şi el cu ei, dacă 
bătrânul ar fi fost isteţ. Dar individul încasase o păruială 
zdravănă când încercase să tragă pe sfoară câţiva 
traficanţi. Stătuse o săptămână în spital, la reanimare. De 
atunci îşi petrecuse zilele în pivniţa apartamentului, ca o 
cârtiţă. În mai puţin de o săptămână halise o şuncă de 
douăzeci de livre în întregime, hăpăise trei sau patru rațe 
dintr-odată şi aproape o gâscă întreagă într-o duminică. 
Probabil că luase în greutate mai mult de patruzeci de livre 
în ultimele două luni. Zbârciturile pielii i se neteziseră de pe 
urma straturilor succesive de grăsime depuse, iar 
costumele lui de dinainte de război nu-i mai puteau 
cuprinde burdihanul imens. 

Wolf se gândi că bătrânul era actualmente, poate, unicul 
vărzar gras din Bremen, singurul care putea poza pentru 
afişele şi pentru ghidurile de călătorie ce prezentau un 
neamt imens şi voios, exponent tipic al bunului trai din ţara 
lui. Remarcă în sinea lui, nu fără ironie, că avea în pivniţa 
casei pe cel mai gras neamt din Germania. Un canibal 
blestemat. O şuncă de douăzeci de livre în trei zile... Isuse! 

Wolf sări din tramvai când acesta depăşi Kurfursten 
Allee, traversă Metzer Strasse şi intră pe strada pe care 
locuia Mosca. Aerul era încă fierbinte, deşi soarele cobora 
încet la orizont, aşa că Wolf fu nevoit să meargă sub umbra 
copacilor. Spera ca Mosca să fie acasă, dar nu era nicio 
tragedie dacă nu-l găsea, căci avea suficient timp ca să-l 
culeagă de la club sau din Rathskeller. 

Împinse poarta ce despărţea trotuarul de aleea care 
ducea la uşa casei, o străbătu, urcă scările şi ciocăni. li 


— 211 — 


deschise chiar Mosca Era îmbrăcat în pantaloni scurţi şi 
tricou şi avea picioarele desculţe. Ţinea în mână o cutie de 
bere. 

— Intră, Wolf, îl pofti Mosca. 

Trecură prin hol şi intrară în living. Frau Saunders şedea 
pe un colţ al canapelei şi citea o revistă, iar Hella legăna 
căruciorul ce servea acum şi de balansoar. Bebeluşul 
plângea. 

Wolf le salută pe femei. Cu toate că era nerăbdător, 
admiră copilaşul şi complimentă pe Hella în legătură cu 
frumuseţea lui, după care se întoarse spre Mosca şi-i zise: 

— Putem vorbi o clipă între patru ochi, Walter? 

— Desigur. 

Ţinând în continuare cutia cu bere în mână, Mosca îl 
conduse spre dormitor. 

— Ascultă, Walter, a ieşit în fine la iveală chestia aia cu 
legătura de care aveam nevoie pentru afacerea cu ordinele 
de emisie. Trebuie să mă întâlnesc imediat cu tipul şi să 
aranjez detaliile. Vreau să vii cu mine pentru eventualitatea 
că totul se perfectează rapid. E-n regulă? 

Mosca luă o înghiţitură de bere. Auzea cum îşi vorbeau 
una celeilalte, în camera alăturată, Hella şi Frau Saunders. 
Din când în când, bebeluşul plângea nemulţumit. Mosca 
fusese luat prin surprindere şi acest şoc era neplăcut. 
Pentru el, afacerea fusese clasată şi, în plus, descoperi 
acum că nu mai avea nici un chef s-o ia de la capăt. 

— Pe mine povestea asta nu mă mai interesează, Wolf. 
Va trebui să-ţi găseşti alt partener. 

Wolf o pornise deja spre uşa dormitorului. Uluit de 
cuvintele lui Mosca, se întoarse spre el. | se citeau clar pe 
faţă furia şi imposibilitatea de a-şi crede urechilor. 

— Ce porcărie mai e şi asta, Walter? Ne-am tocit 
pingelele toată iarna, iar acum, când totul e aranjat, tu dai 
înapoi? Nu faci bine, Walter. Chestia asta nu se înghite. 

Mosca fu amuzat de emoția şi de mânia lui Wolf. Era un 
pretext pentru a nu fi ruşinat de faptul că îl lăsa pe celălalt 
singur. Era conştient că procedeul lui era murdar, dar era 
bucuros că aşa ticălosul ăsta buhăit încasase de la el o 


— 212 — 


palmă zdravănă peste bot. 

— Ce dracu, Wolf, zise el, noi nu suntem gangsteri. A fost 
o idee. Poate că aş fi urmat-o până la capăt acum şase luni. 
Acum însă am femeie şi copil. Dacă scârţâie ceva, ce se va 
întâmpla cu ei? In plus, actele de căsătorie îmi vor ieşi 
peste câteva luni. N-am nevoie de tot bănetul ăla. 

Wolf încercă să-şi recâştige controlul de sine. 

— Ascultă, Walter, începu el cu voce prietenoasă şi 
calmă, tu te întorci în State peste trei sau patru luni. E 
posibil să fi pus deoparte vreo mie de dolari cât ai stat aici, 
după cum e posibil să mai fi obţinut şi altă mie de pe piaţa 
neagră, pe care, oricum, eu te-am ajutat să-i strângi. Odată 
ajuns în State va trebui să-ţi faci o casă, să cauţi o slujbă şi 
o groază de alte rahaturi. O să ai nevoie de biştari. 

Schimbă diapazonul, arătându-se rănit de atitudinea 
celuilalt: 

— Pe lângă asta, nu joci corect, Walter. Dacă mă 
părăseşti, o să trebuiască s-o las şi eu baltă, căci n-am timp 
să caut un alt partener. Am nevoie de un tip în care să am 
încredere. Haide, Walter, o să fie floare la ureche. Nu 
trebuie să-ţi faci griji din cauza copoilor, căci n-au cum să 
ne agate. In plus, de când te temi tu de nişte vărzari 
împuţiţi? 

— Nu merg, se încăpăţână Mosca şi mai luă un gât de 
bere. 

Cu mâna liberă îşi flutură tricoul, exclamând: 

— Tii, da’ cald mai el 

Wolf izbi cu pumnul în uşă. 

— Isuse! Ce naiba, dom'le, faptul că te-ai înhăitat cu 
jidanul ăla gălbejit şi cu fustangiul de Eddie te-a făcut să-ţi 
piară tot curajul? Aveam o impresie mai bună despre tine, 
Walter. 

Mosca îşi puse cutia de bere pe dulap. 

— Uite ce e, Wolf, lasă-i pe prietenii mei deoparte. N-am 
chef să te mai aud vorbind despre ei. Acum în legătură cu 
afacerea asta a ta. Măi găozar parşiv ce eşti, ce crezi că nu 
ştiu că ţi-ai obţinut deja actele de căsătorie? Ai putea acum 
să dai dracului toată chestia şi să te cărăbăneşti în State, 


— 213 — 


între timp, eu trebuie să rămân aici trei sau patru luni. Nu 
mi-e frică de nemţălăi, dar nu mai pup eu plecare din 
Bremen după o cacealma ca asta. Dacă e s-o facem, atunci 
fie ne uşchim din Bremen imediat după, fie le dăm la cap 
tipilor când săltăm banii. În acest moment, niciuna din 
variante nu-mi convine. Şi, oricum, nici nu mă gândesc să 
fiu nevoit să mă uit mereu în spate până la sfârşitul verii, 
nici pentru un milion. 

Făcu o pauză şi reluă cu sinceritate: 

— Nu mă bag în rahat, Wolf. Îmi pare rău. 

Wolf îşi plecă privirea, dând din cap în sus şi jos ca şi cum 
s-ar fi mirat de ceva deja cunoscut. Îşi aminti de scena de la 
Clubul Ofiţerilor, când adjutantul îi luase lui Mosca piuitul, 
şi-l ameninţă: 

— Ştii, Walter, aş putea să dau totul în vileag despre tine 
şi Hella. N-am de făcut nimic altceva decât să trimit un 
denunţ la bază şi la Poliţia Militară. Stând într-o locuinţă 
germană, încâlci o lege a Guvernământului Militar. Mai 
există şi alte chestii de care m-aş putea lega. 

Spre uimirea lui, Mosca izbucni în râs şi zise: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Wolf, ia şi tu o bere sau 
ieşi naibii afară! Nu mă deranjează să mă joc de-a bandiții 
cu tine, dar nu întrece măsura! Eu nu sunt vreunul din 
prizonierii ăia jegoşi ai tăi care făceau pe ei de frică în faţa 
ta. 

Wolf încercă să-l privească ţintă pe Mosca, dar omul din 
faţa lui radia asemenea forţă şi încredere în sine, încât nu 
fu capabil decât să ofteze şi să zâmbească vag. 

— Ah, ticălosule, murmură Wolf resemnat, hai dă-mi o 
bere. 

Adăugă trist dând din cap: 

— Dar vezi să fie una de cinci stele. 

În timp ce-şi savura băutura se gândi la un mod de a i-o 
plăti lui Mosca. Văzu că nu era nimic de făcut. Dacă l-ar fi 
turnat celor de la Poliţia Militară şi ar fi fugit în State, asta 
nu l-ar fi ajutat să rezolve afacerea, aşa că n-ar fi câştigat 
nimic, ba mai exista şi posibilitatea ca Mosca să se 
răzbune. Nu, era clar că afacerea căzuse. Făcuse o mică 


— 214 — 


avere cu diamantele şi mai avea şi ceva bani gheaţă. De ce 
să caute ghinionul cu lumânarea? 

Oftă şi trase un gât de bere. li era tare greu să lase o 
asemenea ocazie din mână. Işi dădu seama că nu va avea 
niciodată curajul să meargă până la capăt de unul singur. 
Nu-i rămânea altceva de făcut decât să-şi pună la un loc 
toate rezervele de ţigări şi să mai facă ceva negoţ prin 
preajma bazei, cumpărând ieftin şi vânzând scump. Ar mai 
putea strânge astfel vreo mie de dolari. 

Îi întinse palma lui Mosca. 

— Fără resentimente, da? îi propuse. 

Era un pic îngrijorat acum de faptul că Mosca ar fi putut 
să-i ia în serios ameninţarea de adineauri şi n-avea niciun 
chef să fie nevoit să se păzească în timpul ultimelor sale 
săptămâni din Germania. 

— Regret că am încercat să fac pe durul cu tine, dar să 
pierzi toţi biştarii ăia... Uită ce ţi-am spus. 

Îşi strânseră mâinile. 

— E-n regulă, îl linişti Mosca. 

li conduse pe Wolf până la uşă şi-i zise în loc de la 
revedere: 

— Poate o să-ţi iasă ceva pe cont propriu. 


Când Mosca intră în living, amândouă femeile îl priviră 
întrebător. Auziseră supărarea din vocea lui Wolf. Bebeluşul 
adormise în căruciorul lui. 

— Prietenul tău a plecat aşa de repede... începu Frau 
Saunders. 

— A vrut să discute ceva cu mine. 

Mosca se întoarse spre Hella, care tricota şi citea în 
acelaşi timp. 

— Wolf se însoară în curând. Are toate hârtiile, o informă 
el. 

Hella ridică privirea din carte şi rosti cu indiferenţă. 

— Zău? 

Îşi plecă din nou faţa ei subţire şi palidă asupra cărţii, 
murmurând: 

— Sper să vină curând şi ale noastre. 


— 215 — 


Mosca se duse în dormitor să-şi mai ia o bere şi o cutie 
cu alune, pe care le oferi femeilor. Ele îşi umplură palma. 

— Sigur nu vreţi şi o bere? 

Amândouă clătinară din cap şi continuară să citească. 

In timp ce toţi trei ronţăiau alune, Mosca le privi. Hella îşi 
tunsese părul pentru perioada de vară, dezvăluind vederii 
oasele fragile ale feţei ce abia erau acoperite de un strat 
subţire de carne şi piele. Unul din obraji îi era străbătut 
până la buze de o venă subţire şi albastră. Camera era 
cufundată în liniştea odihnitoare şi caldă a serii de vară. Din 
când în când, un vânticel răcoros îşi făcea simțită prezenţa 
înfoind draperia înflorată. 

Bărbatul le studie pe amândouă. Una îi putea fi mamă, 
iar cealaltă era mama propriului său copil, care picotea 
acum în cărucior. Rămase la concluziile astea simple, căci 
berea îl făcuse somnoros şi totul începuse să se învârtească 
în mintea lui. 

Într-o zi, demult, îşi pusese pe cap casca de oţel, luase 
arma în mână şi traversase Africa de Nord, Anglia, Franţa, 
Belgia şi Olanda cu vaporul, în camioane şi pe tancuri 
pentru a căuta inamicul şi a-l secera. Chiar şi acum ceea ce 
făcuse nu i se părea o greşeală, o prostie sau o ironie a 
sorții. | se părea doar o trăsnaie, o treabă neplăcută. Fu 
uimit că se gândise la aşa ceva. Îşi mai luă câteva alune şi 
fu cât p-aci să greşească ţinta. Câteva boabe alunecară pe 
podea. Se simţea îngrozitor de somnoros, aşa că se ridică şi 
se duse la fereastră ca să simtă vântul pătrunzându-i prin 
găurelele tricoului şi răcorindu-i pielea încinsă. După un 
timp se îndreptă, nesigur pe picioare, spre cărucior, se uită 
la copilaş şi zise solemn şi tare: 

— Grozavă treabă! 

Femeile zâmbiră. 

— Cred că va trebui să te bag în pat, spuse Hella. 

Se răsuci spre Frau Saunders şi-i explică: 

— E pentru prima dată că s-a uitat, într-adevăr, la 
copilaş. Nu-ţi vine să crezi, Walter, că eşti tată? 

— O să se comporte mai bine la al doilea, zise Frau 
Saunders. 


— 216 — 


Mosca continuă să-şi privească fiul. Nu i se mai părea 
urât. Zbârciturile de pe faţă îi dispăruseră, locul lor fiind 
luat de un ten neted şi alb. Femeile se întoarseră la citit. 
Mosca se duse înapoi spre fereastră. 

— Nu mai fi aşa agitat! îl admonestă Hella cu ochii în 
carte. 

— Nu sunt agitat, protestă Mosca. 

Era adevărat. Se simţea de parcă ar fi inspectat camera 
pentru prima oară. Se duse încă o dată la cărucior şi 
mângâie cu privirea copilul adormit. Se gândi că puştiul 
arăta deja a om. | se adresă apoi nevesti-si: 

— Ce-ar fi să mergem mâine la clubul de la ţară. O să 
stăm cu căruciorul pe pajişte şi eu o să-ţi aduc hot dog şi 
îngheţată de la snack-bar. O să fie şi o orchestră acolo. 

Hella încuviinţă cu capul cufundat în carte. El se întoarse 
spre Frau Saunders. 

— i-ar plăcea să vii cu noi? 

Proprietăreasa îşi ridică privirea. 

— Oh, nu. Aştept nişte musafiri, se eschivă ea. 

Hella îi zâmbi. 

— Să ştii că ţi-a zis-o serios, altfel nu te-ar fi întrebat. O 
să mănânci la îngheţată până ţi se apleacă. 

— Nu pot, zău. 

Frau Saunders reveni la lectura ei. Mosca îşi dădu seama 
că ea nu acceptă din pricina timidităţii ei şi a gândului că 
fusese invitată din politeţe. 

— N-am glumit, să ştii, insistă el. 

Femeia îi zâmbi. 

— Să-mi aduci nişte îngheţată de acolo, da? 

Mosca îşi luă o altă bere din dormitor. Îşi zise că totul e în 
regulă. 

— De vreme ce eşti aşa de prietenos, interveni Hella, am 
şi eu o rugăminte. Frau Saunders are un unchi în America şi 
vrea să-i trimiţi o scrisoare de a ei prin poşta militară. 

— Nicio problemă, încuviinţă Mosca. 

Clasica poveste. Toţi nemţii le scriau rudelor din State 
făcând aluzie să le fie trimise pachete. 

— Mulţumesc, zise Frau Saunders cu un zâmbet strâmb. 


— 217 — 


În zilele noastre ne preocupă pe toţi soarta unchilor noştri 
dragi din America. 

Hella şi Mosca izbucniră în râs. Mosca fu chiar pe punctul 
de a se îneca cu berea pe care era gata s-o înghită. 

Femeile îşi reluară lectura, aşa că el aruncă o privire 
exemplarului din Stars and Stripes ce zăcea pe masă, după 
care zise: 

— Poate mâine o să se întoarcă şi Leo din Hamburg şi 
vine şi el cu noi. 

Hella îl privi. 

— E plecat de multă vreme. Sper că n-a păţit nimic, se 
arată ea îngrijorată. 

Mosca aduse o bere proaspătă. 

— Sunteţi sigure că nu vreţi nişte bere? le invită el. 

Ele refuzară încă o dată. Bărbatul se duse lângă 
fereastră. 

— Bănuiesc că Leo şi-a aranjat să rămână acolo în 
weekend ca să vadă ce se mai întâmplă. Altfel ar fi trebuit 
să se întoarcă de ieri. 

Hella aşeză cartea pe masă şi o anunţă pe Frau 
Saunders: 

— Am terminat-o. A fost excelentă. 

— Am şi altele în dormitor pe care nu le-ai citit. Du-te şi 
alege-ţi una. 

— Nu în seara asta. 

| se alătură lui Mosca la fereastră şi-şi strecură braţul pe 
după mijlocul lui pe sub tricou. Priviră amândoi întunericul 
de afară, scăldaţi în răcoarea adierii venite dinspre copaci. 
Simţeau mirosul legumelor plantate în grădini şi al râului ce 
curgea în spatele lor. Aerul nopţii de vară nu purta cu el 
decât o vagă mireasmă dinspre ruine. Luna plină era 
mascată de nori, iar de jur împrejurul lor se auzeau din 
locuinţe voci nemţeşti şi râsete. Un radio pus pe postul 
local emitea muzică. Mosca simţi brusc dorinţa aprigă de a 
se duce la Rathskeller sau la club, de a juca zaruri sau de a 
bea un păhărel cu Eddie şi cu Wolf. 

— Of, bei atât de multă bere! zise dintr-odată Hella cu 
năduf. Sper că mai eşti în stare să ajungi în pat. 


— 218 — 


Mosca o mângâie pe păr. 

— Nu-ţi face griji pentru mine. Mă simt bine. 

Ea se sprijini de el. 

— Mă simt bine în seara asta. Ştii ce-aş vrea? 

li şopti dorinţa la ureche ca să nu fie auzită de Frau 
Saunders. 

— Ce?? exclamă Mosca uluit. 

Ea zâmbi şi se înălţă pe vârful picioarelor pentru a-l 
săruta. 

— Eşti sigură că facem bine? o întrebă el precaut, cu 
voce joasă. N-a trecut decât o lună. 

Eddie Cassin îl sfătuise să aştepte cel puţin două luni. 

— Mă simt bine acum, repetă ea. Nu-ţi face griji. Astă- 
seară am un sentiment minunat, ca şi cum am fi împreună 
de mulţi ani. 

Mai rămaseră acolo câteva clipe, ascultând murmurul 
oraşului şi al nopţii. Apoi Mosca se întoarse spre Frau 
Saunders. 

— Noapte bună, îi ură femeii. 

Ţinu uşa livingului deschisă până când Hella trecu cu 
căruciorul în dormitor, după care verifică uşa 
apartamentului ca să se asigure că era încuiată. 


— 219 — 


Capitolul 18 


Mosca se aşezase la umbra casei enorme, vopsită în alb, 
căreia i se dăduse destinaţia de club de ţară. În faţa lui se 
întindea poligonul de tras cu arcul, cu ţintele lui din cercuri 
roşii şi albastre. Lângă el, Hella se odihnea pe un scaun jos, 
confortabil. Peste toată pajiştea erau împrăştiaţi soldaţi, 
alături de nevestele şi de copiii lor. 

Deasupra tuturor trona pacea după-amiezii de duminică, 
înserarea începea să se lase mai repede decât până atunci, 
ceea ce însemna că toamna venea mai devreme în acel an. 
larba pajiştei era întreruptă din loc în loc de petice maronii 
de pământ. Frunzele ulmilor care străjuiau terenul de golf 
căpătaseră deja o nuanţă roşiatică. 

Mosca îl văzu pe Eddie Cassin îndreptându-se spre ei, 
înconjurând lanţul de trăgători cu arcul. Se aşeză pe iarbă, 
o bătu uşurel pe Hella pe picior şi o salută. 

— Bună, fetiţo. 

Hella zâmbi şi îşi reluă lectura din Stars and Stripes 
murmurând uşor cuvintele citite. 

— Am primit o scrisoare de la nevastă-mea. Nu vine. 

Tăcu pentru câteva momente. 

— Mi-a transmis şi o hotărâre de-a ei, reluă el, zâmbind 
amar, cu gura strâmbată. O să se mărite cu şeful ei. Ti-am 
spus eu că îi plăcea să se giugiulească cu el, Walter. Atunci 
nu ştiam nimic precis. Era simplă intuiţie. Chiar: ce zici de 
această blestemată de intuiţie a mea, Walter? 

Mosca observă că Eddie era pe punctul de a se îmbăta 
criţă. 

— Ce dracu, Eddie, tu nu eşti genul de familist. 

— Dar aş fi putut fi, comentă Eddie. Aş fi putut încerca. 

Indică cu mâna căruciorul care se odihnea cuminte pe 
patul verde de iarbă, cu un colţ de pătură albastră ieşind 
afară. 

— Nici tu nu eşti familist, dar cel puţin încerci. 

Mosca râse. 


— 220 — 


— Mai bine zis, învăţ. 

Tăcură o bucată de vreme. 

— Ce-ar fi să treci pe la Rathskeller diseară? propuse 
Eddie. 

— Nu. Am ceva bun acasă. De ce n-ai trece tu pe la noi? 

— Simt nevoia să mă mişc, replică Eddie şi se ridică. Nu 
pot să stau la tine toată noaptea. 

Se îndepărtă, clătinându-se uşor, printre arcaşi şi ţintele 
lor. 

Mosca se întinse pe spate peste picioarele femeii lui şi îşi 
înălţă faţa spre razele slabe ale soarelui muribund. Uitase 
să-l întrebe pe Eddie de stadiul actelor de căsătorie. 
Trebuiau să fie gata de acum. 

Îşi imagină drumul spre State şi momentul când va intra 
în casa maică-sii, cu o nevastă şi un copil. Gloria se 
măritase între timp (îşi zâmbi sieşi la gândul ăsta), aşa că 
nu trebuia să-şi facă griji din cauza ei. Cu toate astea, avea 
un sentiment bizar la gândul de a se întoarce acasă pentru 
totdeauna, deşi îi era mai uşor acum să-l accepte decât îi 
fusese înainte. 

În timp ce urmărea arcaşii cum îşi manevrează arcurile 
cu stângăcie şi zborul săgeţilor eliberate, îşi aduse aminte 
de un bătrân soldat de la o fermă aflată în spatele liniilor, 
fermă care fusese destinată unui spectacol pentru trupele 
de rezervă. În loc de scaune se puseseră baloturi de iască. 
Pe unul din ele se aşezase această bătrână cătană, care 
trebuia să fi avut în jur de patruzeci de ani, şi începuse să 
pieptene cu grijă părul ciufulit al unui puşti francez de vreo 
şase ani, pe care îl ţinea între genunchii lui. li făcea cu 
meticulozitate o cărare pe margine, chinuindu-se, în acelaşi 
timp, să îi înfoaie părul în faţă sub forma unei ondulaţii. Se 
apucase, după aceea, să pieptene şi să aranjeze părul altor 
doi copii, o fetiţă şi un alt băiat. Mişcările îi erau delicate şi 
dibace. Nu fusese mulţumit de rezultat până când nu-i 
întorsese pe cei trei copii pe toate părţile, retuşându-şi ici- 
colo opera. După asta le dăruise tuturor câte un baton de 
ciocolată, îşi luase puşca de lângă peretele de care o 
sprijinise şi şi-o puse între genunchi. 


— 221 — 


Gândurile lui Mosca săriră la o altă imagine ce-i rămăsese 
întipărită în memorie. Işi aminti de soldatul de culoare care 
aruncase la întâmplare cutii cu suc de ananas din camionul 
său, în timp ce trecea pe lângă trupele care mărşăluiau 
obosite dinspre plajă către zgomotele de arme grele din 
depărtare, ca şi cum le-ar fi reamintit tuturor să se 
pregătească pentru infernul din faţa lor, exact aşa cum 
dangătul clopotelor în zilele de duminică era menit să 
anunţe sufletele credincioşilor să fie gata pentru regăsire. 
Aşa cum sunetul clopotelor creşte şi creşte pe măsură ce 
toţi credincioşii se apropie de biserică, la fel şi bubuitul 
armamentului greu devenea tot mai dens, însoţit fiind de 
păcăniturile armelor uşoare ca de nişte acorduri 
suplimentare. Se apropiau, se apropiau, erau pregătiţi 
pentru Marea Intrare. Actul suprem în care mintea şi corpul 
rezonau automat după un ritual, ca şi cum ar fi pătruns în 
biserică... Aici însă imaginea se opri şi reveni la răcoarea 
dulce şi vaporoasă a sucului de ananas, la momentul de 
odihnă de pe şosea când cutia cu suc trecea de la gură la 
gură. Imaginea se mută pe un drum scăldat în lumina lunii, 
apoi într-un sat francez cu case mici de piatră, camuflate, 
lângă care se vedea clar cum erau parcate camioane, 
jeepuri şi monstruoase transportoare de tun. Revăzu în 
minte tancul din capătul străzii, acoperit de haine proaspăt 
spălate şi împrăştiate la uscat în lumina lunii. 

Zbârnâitul unei corzi de arc şi plesnitura seacă a săgeţii 
creară senzaţia unei adieri răcoroase. Hella îşi ridică 
privirea din carte. Mosca se sculă. 

— Vrei ceva înainte de a pleca? o întrebă. 

— Nu... Mă simt aşa de plină. În plus, cred că o să mă ia 
din nou durerea de dinţi. 

Mosca văzu o uşoară umflătură vineţie sub bărbia ei. 

— O să-l rog pe Eddie să te ducă la dentistul de la baza 
aeriană. 

Işi adunară lucrurile de pe scaun şi de prin iarbă şi le 
aşezară cu grijă în cărucior. Copilul dormea încă. O luară pe 
pajişte până la staţia de autobuz. Când sosi maşina, Mosca 
îşi întinse braţele sale lungi şi ridică micul cărucior pe 


— 222 — 


platforma din spate. 

Bebeluşul se puse pe plâns. Hella îl luă în braţe. 
Conductorul aştepta să încaseze preţul transportului. Mosca 
i se adresă în germană: 

— Suntem americani. 

Conductorul îl măsură pe Mosca din cap până în picioare, 
dar nu scoase niciun sunet de protest. 

Câteva staţii mai încolo, pe platformă se urcară două 
tinere W.A.C. Una dintre ele observă bebeluşul din braţele 
nemţoaicei şi îi spuse celeilalte: 

— Nu-i aşa că e un copilaş german haios? 

Cealaltă se aplecă să vadă mai bine şi exclamă, de 
câteva ori, cu voce tare: 

— Oh, e un copil minunat! 

Uitându-se la Hella şi observând-o ca să vadă dacă 
pricepe ce-i spune, americanca o felicită: 

— Schön, schön!” 

Hella zâmbi şi-l privi pe Mosca, însă el nu reacționă 
nicicum. Una dintre ele scoase un baton de ciocolată din 
geantă şi i-l puse copilului pe păturică în momentul în care 
cele două se dădură jos, înainte ca Hella să poată spune 
ceva. 

La început Mosca se amuzase, însă acum era furios. Luă 
ciocolata şi o aruncă departe, pe stradă. 

După ce coborâră din maşină Hella zise: 

— Nu fi atât de necăjit că ne-au luat drept germani. 

Însă era mai mult decât atât. Fusese înspăimântat, de 
parcă ar fi fost nemți adevăraţi şi trebuiseră să accepte 
mila şi umilinţa ca făcând parte dintre învinşi. 

— O să plecăm curând de aici, rosti el apăsat. Mâine o să 
discut cu Eddie să urgenteze ieşirea actelor. 

Pentru prima dată avea senzaţia că trebuie să se 
grăbească. 


Eddie Cassin părăsi clubul de ţară fără nici cea mai vagă 
idee încotro s-o ia. | se lăsase ceața durerii peste ochi când 
îl văzuse pe Mosca cum şedea în iarbă, cu capul sprijinit pe 


7 Frumos, minunat (n.tr.). 
— 223 — 


genunchii Hellei şi cu o mână pe roata căruciorului. Prinse 
un tramvai şi îşi zise: „Hai să mă duc pe la gorilă”. Ideea îl 
învioră suficient de mult ca să înceapă să se uite după 
fetele care se plimbau pe marginea drumului spre centru. 
La celălalt capăt al oraşului o porni pe jos spre râu, traversă 
podul de peste Weser şi se urcă din mers în alt tramvai, 
spre Neustadt. Cobori din el la ultima staţie dinaintea bazei 
aeriene. 

Clădirile de aici erau intacte. Intră într-una din ele, urcă 
trei etaje şi ciocăni într-o uşă. Auzi imediat vocea Elfreidei 
strigând: 

— O clipă! 

La câteva secunde după aceea, uşa se deschise. 

Eddie Cassin era şocat de fiecare dată când o vedea. 
Avea linii moi, pline, mai pline chiar decât arătau, glezne şi 
şolduri elegante, dar şi o monstruozitate de cap cu ochi 
mici, violeţi, ce dădeau înspre margini în roşu, ca la iepuri. 

Eddie intră şi se aşeză pe canapeaua de lângă perete. 

— Dă-mi să beau, fetiţo, comandă el. 

Îşi păstra în permanenţă aici o rezervă de băutură. Se 
simţea mai în siguranţă astfel. Ştia că Elfreida nu se 
atingea de ea decât în prezenţa lui. Cât timp prepară 
băuturile, el îi urmări fascinat mişcările capului. 

Era prea mare faţă de corp, iar părul îi stătea ca o claie 
de ţepi sârmoşi. Pielea era îmbătrânită şi avea aspect de 
piele de găină, cu un luciu mat, gălbui şi cu pori imenşi. 
Nasul era turtit de parcă ar fi încasat o mulţime de lovituri, 
iar buzele ei, dacă nu şi le aranja aşa cum făcea 
întotdeauna când venea Eddie, nu erau decât două bucăţi 
de carne umflată, palide precum carnea de vițel. Bărbia şi 
obrajii îi atârnau. Vocea însă era dulce şi melodioasă, 
regăsindu-se în ea ceva din fiorul adolescenţei. Vorbea bine 
engleza, era talentată la limbi străine şi îşi câştiga existenţa 
ca traducător şi interpret. Uneori îi preda lui Eddie lecţii de 
germană. 

El se simţea confortabil şi în siguranţă aici. Ea lumina 
întotdeauna încăperea cu lumânări, ceea ce îl determina pe 
Eddie să chicotească la gândul că ele aveau probabil şi alte 


— 224 — 


întrebuinţări. Lângă peretele de vizavi se afla un pat, iar în 
apropierea lui, lângă peretele din faţa ferestrei, trona un 
birou pe care se odihnea o poză a soţului ei, un individ 
arătos ai cărui dinţi lăbărţaţi erau dezveliţi într-un zâmbet 
vesel. 

— Nu te aşteptam în seara asta, rosti Elfreida. 

Îi dădu băutura şi se aşeză pe canapea, la depărtare de 
el. Învăţase până atunci că orice gest de afecţiune sau de 
dorinţă al ei îl făcea să plece, dar dacă aştepta până ce se 
afuma suficient de bine, el singur stingea lumânările şi o 
trăgea violent spre pat, aşa că trebuia să pretindă acum că 
n-are prea mult chef de el. 

Eddie se întinse pe canapea, bând şi privind fix poza. 
Soţul ei căzuse înaintea Stalingradului. Elfreida îi povestise 
de multe ori cum, alături de compatrioatele ei, se 
îmbrăcase în negru în acea zi specială în care se decretase 
doliu naţional pentru bărbaţii germani care muriseră acolo. 
Fuseseră atât de mulţi încât şi acum numele Stalingrad 
avea un ecou îngrozitor în inimile lor. 

— Cred că era un tâmpit, comentă Eddie. Cum de s-a 
însurat cu tine? 

Văzu că întrebarea o descurajează şi o face să se agite. 
Aşa proceda mereu cu ea când era în toane rele. 

— Spune-mi, a făcut vreodată dragoste cu tine? o 
interogă el. 

— Da, răspunse sec femeia, cu voce coborâtă. 

— Cât de des? 

Ea nu răspunse. 

— O dată pe săptămână? 

— Mai des. 

— Ei, atunci poate că nu era complet tâmpit, afirmă 
sentenţios Eddie. Îţi spun eu însă că nu-ți era credincios. 

— Nuu, se rugă ea. 

Eddie văzu satisfăcut că ea începuse deja să plângă. 

Se ridică în picioare. 

— Dacă te porţi aşa şi nici măcar nu-mi răspunzi, atunci 
ar fi mai bine să plec. 

Juca teatru. Ea ştia asta, dar mai ştia şi ce atitudine 


— 225 — 


trebuia să adopte. Căzu în genunchi şi-i prinse picioarele cu 
braţele. 

— Te rog, Eddie, nu pleca. Te rog, nu pleca. 

— Spune-mi că soţul tău a fost un tâmpit, spune-mi 
adevărul! 

— Nu! exclamă ea ridicându-se furioasă de jos. Să nu mai 
pronunţi cuvântul ăsta. El era un poet. 

Eddie îşi turnă un alt pahar şi rosti solemn: 

— Vezi tu, am ştiut asta dintotdeauna. Toţi poeţii sunt 
nişte tâmpiţi. Pricepi? Pe lângă asta, se vede clar că aşa era 
după dinţii lui. 

Îi zâmbi parşiv. 

Ea plângea acum cu convulsii din cauza durerii şi furiei 
din suflet. 

— Poţi să pleci! urlă ea. Du-te dracului, bestie ce eşti! Nu 
eşti decât o jigodie ticăloasă! 

Işi dădu seama că picase în capcană când el o învârti pe 
loc şi o plesni peste faţă, după care o tări şi îi făcu vânt pe 
pat. Deliberat o mâniase, ca să se excite. Incercă să nu-i 
răspundă când corpul lui năvăli peste al ei, dar ea sucombă 
în faţa freneziei lui şi, ca de obicei, o cuprinse şi pe ea 
pasiunea rutului. In seara asta însă fu mai rău decât fusese 
până atunci. Se abandonară amândoi din ce în ce mai mult 
orgiei sexuale din pat. El o forţă să bea cu înghiţituri lungi 
direct din sticla cu whisky şi o umili prin toate mijloacele 
posibile. O făcu să se târască pe coate şi pe genunchi până 
ce-l imploră să înceteze. O făcu să mărşăluiască prin 
cameră în întuneric, schimbând pasul la comanda lui. Într- 
un târziu, i se făcu milă de ea şi o opri cu un: „Whoa!” 
scurt, după care o lăsă să vină în pat, în braţele lui. 

— Acum spune-mi că soţul tău a fost un tâmpit! 

Era gata s-o dea afară din pat încă o dată. 

Cu o voce de copil ameţit, ea repetă după el. 

— Soţul meu a fost un tâmpit. 

După asta ea tăcu şi rămase întinsă, pasivă, pe pat. Elo 
forţă să se ridice în capul oaselor ca să-i vadă sânii lungi şi 
conici. Erau ca două mingi de rugbi, exact ca două mingi de 
rugbi. Eddie se minună. Imbrăcată, părea vulgară. Il trecuse 


— 226 — 


un adevărat fior de plăcere când dăduse prima oară peste 
această comoară. 

— Mi-e rău, Eddie, îngăimă ea. Trebuie să mă duc la baie. 

O ajută să se îndrepte într-acolo şi o aşeză, goală, pe WC, 
după care îşi prepară o nouă băutură şi se întinse la loc în 
pat. 

— Săraca Elfreida, îşi zise el încetişor, săraca Elfreida. Ar 
face orice pentru un mădular solid! 

Când o zărise prima oară, în tramvai, privirea ei fugară 
fusese suficientă pentru ca el să afle totul despre ea. Aşa 
cum zăcea acum în pat, satisfăcut, golit de orice urmă de 
pasiune şi de ură, se miră de cruzimea lui faţă de ea. Se 
miră şi de insistența cu care dorise să-i ruineze amintirea 
soţului. Ce fel de individ fusese el de se însurase cu o 
femeie ce poseda un asemenea cap? Din cele mărturisite 
de Elfreida la început, se părea că tipul fusese înnebunit 
după ea. Nu putea să nu recunoască însă că un corp ca al 
ei te putea face să uiţi o mulţime de alte chestii. „Nu însă şi 
capul”, îşi zise Eddie. 

Işi turnă alt pahar şi se întoarse la pat. Deci ea avusese 
norocul să găsească unicul bărbat din lume care s-ar fi 
căsătorit cu ea, singura persoană care avusese ochi să 
vadă sufletul ascuns în spatele măştii date de natură. Din 
ce îi povestise ea şi din ceea ce dezvăluia poza, fusese un 
tip pe cinste, iar el distrugea acum acea amintire. 

O auzea pe Elfreida vomând în baie. Îi părea rău pentru 
ea, mai ales că ştia prea bine că o terorizase pentru a-şi 
potoli propria spaimă, deoarece simţea că de acum era ca o 
frunză luată de val, cu toate legăturile ce-l ţineau ancorat 
de viaţă rupte irevocabil. Nu putea da vina pe nevastă-sa. 
Nu fusese niciodată capabil să-şi ascundă dezgustul când ei 
îi era rău. Cât timp a fost însărcinată era groaznic de urâtă 
şi îşi vărsa mereu maţele afară, aşa cum făcea Elfreida 
acum. In acele momente nu putea nici măcar s-o atingă. 

Eddie îşi turnă un nou pahar. Mintea începu să i se 
înceţoşeze, dar continua să se gândească la nevastă-sa de 
parcă ea s-ar fi aflat acum lângă el, cu picioarele larg 
desfăcute. li apăru în faţa ochilor imaginea vechiului răcitor 


— 227 — 


al maică-sii. Îşi aminti cum cobora el în fiecare zi în pivnita 
cu cărbune şi scotea de acolo câte un bloc de gheaţă într-o 
doniţă grea de lemn, după care golea doniţa în bazinul 
mare scobit sub răcitor, bazin ce reţinea apa pe măsură ce 
se topea gheaţa. Îşi mai aminti şi de momentele în care 
golea acel bazin, în fiecare dimineaţă, când vedea cum 
plutesc în apa aceea neagră bucăţi de mâncare stricată, 
hârtii de ziar, murdării; umede făcute teanc şi zeci de 
gândaci morţi, cu antenele lor subţiri şi amenințătoare 
înmuiate în apă, ca nişte dâre de sânge. In minte îi apăru 
nevastă-sa cu picioarele desfăcute şi cu o tavă cenuşie, 
emailată, între glezne. Din corpul ei picurau încet gogoloaie 
de hrană stricată, rotocoale de rahat şi carapace maronii de 
gândaci morţi, într-un şir fără de sfârşit. 

Se sculă brusc şi strigă: 

— Elffeidaaa! 

Nu primi niciun răspuns. Se duse până la baie şi o găsi 
întinsă pe jos, cu sânii ei grei striviţi de pardoseală. O luă în 
braţe şi o aduse înapoi în pat. Văzu că plânge încet. | se 
păru dintr-odată că se află undeva sus şi se uita la ea şi la 
Eddie Cassin. Îşi văzu propria faţă reflectată de lumânări în 
bezna nopţii de vară şi simţi cum în corp i se răsuceşte o 
suliță imensă a teroarei. Un urlet asurzitor îi umplu mintea: 

— Doamne, Doamne, ajută-mă! Te rog, ajută-mă! 

Îi săruta faţa, gura ei mare, nasul şi obrajii gălbejiţi. 

— Nu mai plânge, o imploră el cu voce tare, te rog să nu 
mai plângi. Soţul tău a fost un bărbat minunat. N-a fost un 
tâmpit. Am vrut să te necăjesc. 

În minte i se derulă imaginea lui de copil ascultând 
cuvintele cuiva care citea cu voce tare basme pe care cu 
greu şi le amintea acum. Cuvintele ce fuseseră atât de 
minunate atunci, basmele şi tot ce exprimase inocenţa pe 
vremuri erau murdărite acum. Vocea glăsuia „Pierdută, 
pierdută, pierdută în pădure. Compătimiţi-o pe prinţesa 
rătăcită”. În minte îi apăru acum, aşa cum îi apăruse atunci, 
o fecioară cu o coroană pe cap, cu un văl din dantelă albă, 
cu trăsături delicate ca ale unui înger, cu corpul diafan, de 
fată nematurizată, pe care nu se formase nicio rotunjime a 


— 228 — 


şoldului sau a sânului şi care nu era tulburat de nicio urmă 
a pubertăţii care să-i strice puritatea formei. Ştia că atunci - 
i se întâmplase la şcoală sau în dormitorul de acasă? - se 
uita pe fereastră, cu privirea rătăcindu-i în tăcere, 
neajutorat, în timp ce vocea din spatele lui repeta încetişor: 
„Compătimiţi-o pe frumoasa rătăcită”. 


În noaptea aceea, Hella şi Mosca lăsară copilul în grija lui 
Frau Saunders şi porniră să se plimbe pe jos către Metzer 
Strasse, unde Mosca locuia încă oficial. Americanul căra cu 
el sacul albastru de sport în care se găseau prosoape şi 
schimburi curate. 

Erau amândoi încălziţi şi murdari şi abia aşteptau să facă 
o baie pe cinste. In casa lui Frau Saunders nu exista boiler. 

In faţa imobilului o găsiră pe Frau Meyer. Purta nişte 
pantaloni albi largi şi o bluză albă, cadouri de la Eddie 
Cassin. Fuma o ţigară americană şi părea mulţumită. 

— Hello, îi salută ea. N-aţi mai venit de mult. 

— Să nu-mi spui că eşti singură, o tachină Mosca. 

Frau Meyer râse, dezvelindu-şi dinţii proeminenţi. 

— Nu, eu nu sunt niciodată singură. În niciun caz într-o 
casă ca asta, plină de bărbaţi. 

— Frau Meyer, ştii cumva dacă s-a întors Leo de la 
Hamburg? o întrebă Hella. 

Femeia îi privi surprinsă. 

— Păi, s-a întors de vineri. N-a trecut pe la voi încă? 

— Nu, răspunse Mosca, şi nu l-am văzut nici la 
Rathskeller sau la club. 

Pe faţa administratoarei apăru o expresie şireată. 

— E în camera lui cu un ochi învineţit. L-am cam necăjit 
pe tema asta, dar am văzut că era supărat şi l-am lăsat în 
pace. 

— Sper că nu e bolnav, se îngrijoră Hella. 

Urcară scările şi ciocăniră în uşa camerei lui Leo. Nu 
primiră niciun răspuns, aşa că Mosca ciocăni mai tare. 
Nimic, încercă uşa. Era încuiată. 

— l-a scăpat, în sfârşit, ceva din vedere bătrânei Meyer, 
zise Mosca. Probabil c-a ieşit pe afară. 


— 229 — 


Intrară în camera lui Mosca. Americanul se dezbrăcă şi se 
îndreptă spre baia de la capătul holului. Cât timp se înmuie 
fumă o ţigară, apoi se spălă rapid. Când se întoarse, Hella 
zăcea pe pat, cu mâinile la falcă. 

— Ce-ai păţit? o întrebă Mosca. 

— Mă dor dinţii de la dulciurile şi îngheţata de azi. 

— Te duc mâine la dentist. 

— Nu, nu, o să-mi treacă. Am mai păţit aşa şi înainte. 

Se dezbrăcă şi ea, îşi puse halatul de baie şi o porni în 
lungul coridorului. 

În timp ce-şi lega şireturile la pantofi, Mosca auzi o 
mişcare în camera lui Leo. O clipă crezu că e vreun servitor 
neamţ pus pe jaf, aşa că strigă tare: 

— Leo? 

Aşteptă o clipă şi auzi vocea lui Leo, prin perete: 

— Eu sunt. 

Mosca ieşi din cameră. Leo descuiase între timp uşa. 
Când Mosca întră în încăpere, celălalt se ducea deja spre 
pat. 

— De ce n-ai venit pe la noi? 

Leo se urcă în pat. Când se întoarse pentru a sta pe 
spate, Mosca îi văzu faţa. Sub un ochi se întindea o pată 
albastru-închis, iar pe frunte îi crescuse un cucui. Chipul era 
umflat şi avea un aspect păstos. 

Mosca se holbă la el o clipă, apoi se aşeză pe un scaun 
lângă masă. Îşi aprinse o ţigară. Îşi făcuse o imagine 
corectă a celor întâmplate după titlurile de o şchioapă din 
Stars and Stripes din seara trecută, deşi nu înregistrase 
faptul ca lumea, din pricina berii ingurgitate până atunci. 

Văzuse o poză cu un vapor ce pătrundea în portul 
Hamburg, înnegrit de oamenii pe care-i avea la bord. Sub 
poză era relatarea încercării acestui vas de a-şi croi drum 
spre Palestina, încărcat fiind cu foşti deţinuţi din lagărele de 
concentrare. Britanicii interceptaseră vasul şi-l întorseseră, 
sub escortă, la Hamburg. Oamenii de pe el refuzaseră să 
debarce, dar fuseseră forţaţi s-o facă de către trupe 
înarmate. 

— Te-ai dus să vezi evenimentul din Hamburg, nu-i aşa? 


— 230 — 


îl întrebă Mosca pe Leo. 

Acesta încuviinţă. Mosca medită o vreme. Fumând, făcu 
legătura între faptul că Leo nu venise să-l vadă şi că nu 
răspunsese la bătaia lor în uşă. 

— Vrei s-o şterg? 

Leo negă din cap. 

— Nu. Mai stai puţin. 

— Cine te-a lovit? Limfaticii ăia de englezi, nu? 

Leo încuviinţă. 

— Am încercat să-i opresc când băteau un bărbat pe care 
îl coborâseră de pe vas. Uite ce am primit în schimbul 
intervenţiei mele. 

Făcu semn cu degetul înspre faţă. Mosca observă că ticul 
lui nu dădea niciun semn de viaţă, ca şi cum muşchii i-ar fi 
paralizat în urma şocului. 

— Cum a fost? 

— N-ai citit ziarul? răspunse evaziv Leo. 

Mosca lăsă să-i scape un gest de nerăbdare. 

— Ce s-a întâmplat? 

Leo rămase nemişcat pe pat, fără a scoate o vorbă. Dintr- 
odată, lacrimile îi inundară faţa. Ticul îi apăru din nou, aşa 
că îşi duse mâna la obraz pentru a-l opri. Brusc, izbucni cu 
voce tare: 

— Tata a greşit, tata a greşit! 

Mosca nu zise nimic. După câteva clipe, Leo îşi luă mâna 
de pe obraz. Ticul încetase. Tânărul începu să povestească: 

— l-am văzut când îl băteau pe bărbatul acela, târându-l 
pe pasarela ce lega vasul de țărm. Le-am strigat: „Nu faceţi 
asta!”. Eram neplăcut surprins şi l-am împins pe unul dintre 
ei. Celălalt mi-a aruncat: „Bine, măi japiţă ovreiască, ia şi tu 
o porţie”. 

Leo imita la perfecţie accentul cockney. 

— Când am aterizat pe pământ, i-am văzut pe docherii 
germani râzând de mine, de noi toţi. M-am gândit atunci la 
tata. Nu mi-am zis că s-a înşelat, ci m-am gândit doar la el, 
ce-ar fi zis dacă şi-ar fi văzut fiul în ce hal ajunsese? Ce ar fi 
crezut el atunci? 

Mosca îl întrerupse cu blândeţe: 


— 231 — 


— Ţi-am repetat că locul ăsta e putred. Ascultă, eu mă 
întorc în State când o să capăt actele de căsătorie. A ieşit 
zvonul că baza aeriană se va închide, aşa că eu o să rămân 
oricum fără slujbă. Ce-ar fi să vii şi tu cu noi acolo? 

Leo îşi prinse capul în palme. Propunerea nu-i stârnea 
nici emoție, nici dorinţă de a accepta, nici afecţiune pentru 
Mosca, nici măcar o dorinţă de asociere. 

— In America evreii beneficiază de siguranţă absolută? 
întrebă el cu amărăciune. 

— Cred că da. 

— Doar crezi? 

— Nimic nu e sigur pe lume. 

Leo nu replică. Îşi aminti de soldaţii englezi în uniformele 
lor aspre din postav, aceiaşi care plânseseră când îl 
eliberaseră, pe el şi pe ceilalţi deţinuţi, care îşi dăduseră jos 
hainele de pe ei pentru a li le oferi lor, care îşi goliseră 
camioanele de hrană. Atunci îl crezuse pe taică-său. 
Oamenii sunt buni, omul e mai înclinat spre compătimire şi 
iubire decât spre ură. 

— Nu, replică el lui Mosca. Nu pot să merg cu tine. Mi-am 
aranjat să plec în Palestina peste câteva săptămâni. 

Dându-şi seama că-i datorează o explicaţie lui Mosca, el 
zise: 

— Nu mă mai simt în siguranţă decât cu cei din neamul 
meu. 

In timp ce spunea asta, îşi dădu seama că el de fapt îi 
aducea un reproş lui Mosca. li reproşa că afecțiunea 
americanului pentru el era ceva personal, că era foarte 
posibil ca să-l apere pe el, pe Leo, într-un moment de 
primejdie, dar nu s-ar fi deranjat nicio clipă să apere un 
evreu pe care nu l-ar fi cunoscut sau de care nu i-ar fi 
păsat. Acum această afecţiune nu-i mai era suficientă, nu-i 
mai putea oferi o siguranţă reală. Nu s-ar simţi în siguranţă 
nici măcar în America, indiferent cât de mult succes 
material ar fi avut. Undeva, într-un colţişor al minţii lui va 
exista în permanenţă teama că siguranţa îi poate fi distrusă 
pe o cale împotriva căreia n-ar fi capabil să lupte şi nici 
măcar s-o controleze, frica de posibilitatea ca nici măcar 


— 232 — 


prieteni ca Mosca să nu poată lupta împotriva forţei 
distructive. Feţele eliberatorilor i se contopiră în minte cu 
cele ale torţionarilor într-o unică imagine amestecată. 
Prietenul şi inamicul ajunseseră amândoi să-i fie inamici. Îşi 
aduse aminte de o fată cu care trăise la puţin timp după ce 
ieşise de la Buchenwald. Era o nemţoaică subţirică şi 
veselă, pe buze cu un zâmbet voios până la maliţiozitate. 
Odată el plecase pe la ferme şi se întorsese cu o gâscă şi 
cu doi pui. Când îi povestise ce sumă mică plătise în 
schimbul lor, ea îl privise şi-i zisese cu un zâmbet şi o 
intonaţie tulburătoare: 

— Aşa, deci eşti un bun afacerist... 

Deşi abia acum îşi dădu seama ce voise ea să spună de 
fapt, nu simţi decât o vagă amărăciune faţă de ea, în 
comparaţie cu ceilalţi. Cel puţin ea fusese blândă şi 
iubitoare, ţinuse la el, îl tratase cu respect şi corectitudine, 
cu excepţia acelui unic moment. Şi totuşi, ea şi mulţi alţii ca 
ea îl făcuseră să simtă cum îl arde numărul gravat pe braţ, 
pe care avea să-l poarte şi în mormânt. Unde putea să 
scape de toţi oamenii ăştia? In niciun caz în America şi cu 
siguranţă nu în Germania. Unde putea să se ducă? 

„Tată-tată, ţipă el cu glasul minţii, nu mi-ai explicat 
niciodată că fiecare făptură omenească îşi duce cu sine 
propriul său gard de sârmă ghimpată, propriile sale 
cuptoare de incinerare, propriile mijloace de tortură, 
oriunde s-ar duce. Nu m-ai învăţat niciodată să urăsc, să 
distrug, iar acum, când sunt umilit, când toţi îşi bat joc de 
mine, nu simt decât ruşine, nici măcar mânie, de parcă aş fi 
meritat fiecare lovitură, fiecare insultă. Aşa că unde să mă 
duc? Cu siguranţă că am să găsesc şi în Palestina aceeaşi 
sârmă ghimpată pe care tu ai găsit-o în rai sau în iad.” 

Işi dădu seama acum că undeva, într-un loc secret din 
inimă, îl socotea, de multă vreme, inamic şi pe tatăl său. 

Nu mai avea la ce să mediteze. Il observă pe Mosca care 
fuma în tăcere. 

— O să plec în Palestina, poate peste vreo două 
săptămâni, dar din Bremen plec peste câteva zile. 

— Cred că procedezi corect, încuviinţă Mosca încetişor. 


— 233 — 


Treci pe la noi înainte să pleci. 

— Nu! Să nu crezi că am ceva cu tine. Pur şi simplu nu 
vreau să văd pe nimeni. 

Mosca înţelese. Se ridică şi îi întinse mâna lui Leo. 

— Bine, Leo, îţi urez mult noroc. 

Îşi strânseră mâinile. O auziră pe Hella deschizând uşa 
celeilalte camere. 

— Nu vreau s-o văd, zise Leo. 

— În regulă, rosti Mosca şi ieşi din încăpere. 

Hella începuse să se îmbrace. 

— Unde ai fost? îl întrebă ea pe Mosca. 

— La Leo. S-a întors. 

— Aha, bine. Cheamă-l aici. 

Mosca cumpăni invitaţia în minte. 

— Acum nu vrea să vadă pe nimeni. A avut un mic 
accident şi-l doare faţa. Cred că n-are chef să-l vezi aşa. 

— Dar e o prostie! protestă Hella. 

După ce se îmbrăcă, ea se duse şi ciocăni în uşa lui Leo. 
Mosca rămase în cameră, întins pe pat. Il auzi pe Leo 
deschizând uşa şi ascultă conversaţia lor ce ajungea la el 
confuză, neclară. Nu voia să intervină, căci nu putea 
schimba situaţia cu nimic. 

Mosca aţipi. Când se deşteptă, avu sentimentul că e 
târziu. În cameră se lăsase întunericul. Îi auzi pe Leo şi pe 
Hella discutând încă în cealaltă cameră. Aşteptă câteva 
minute, apoi strigă tare: 

— Hei, ce-ar fi să mâncăm ceva înainte de a se închide la 
Crucea Roşie? 

Vocile se opriră brusc, apoi o luară de la capăt. La scurt 
timp, auzi deschizându-se uşa lui Leo, apoi Hella veni 
înăuntru şi aprinse lumina. 

— Eu sunt gata, anunţă ea. Să mergem! 

O văzu că îşi muşca buzele ca să nu plângă. 

Mosca apucă sacul de sport în care înghesuise 
prosoapele ude şi schimburile murdare. Coborâră scările şi 
ieşiră afară. Frau Meyer se afla încă pe trepte. 

— L-aţi văzut pe amicul nostru? se interesă ea. 

| se putea simţi în voce o uşoară nuanţă de amuzament 


— 234 — 


şi de condescendenţă. 

— Da, răspunse Hella sec. 

Pe Kurfürsten Allee, Mosca o întrebă pe Hella: 

— Ţi-a povestit totul? 

— Da. 

— Şi ce mama dracului aţi tot şuşotit acolo? 

Ea nu zise nimic un timp. Apoi: 

— Ne-am amintit de vremea copilăriei noastre. El a 
crescut la oraş, eu la ţară, dar am trăit amândoi la fel o 
mulţime de evenimente. Când eram copii, Germania era o 
tară minunată. 

— Toată lumea pleacă, observă Mosca. Mai întâi 
Middleton, acum Leo, iar în curând Wolf. Mai rămânem noi 
şi Eddie. O să trebuiască să nu vă scap din vedere pe tine şi 


pe Eddie. 
Hella îl privi fără a-i zâmbi. Avea o faţă obosită, cu ochii; 
încercănaţi. Umflătura albastră de sub bărbie i se 


transformase într-o vânătaie lungă. 

— Vreau să plec acum, cât mai curând, rosti ea cu 
îndârjire. Nu-mi place Eddie şi nu-mi place să te văd cu el. 
Ştiu că e un bun prieten şi ne face diverse servicii, dar mă 
tem de el. Nu pentru mine, ci pentru tine. 

— Nu-ţi face griji. O să ne sosească curând actele de 
căsătorie. Cred că în octombrie părăsim Germania. 

Când ajunseră lângă casă, Hella zise cu voce epuizată: 

— Walter, tu crezi că lumea va deveni mai bună pentru 
cei neajutoraţi? 

— Nu ştiu, dar nu te îngrijora. Noi nu suntem neajutoraţi. 

Pentru a-i ridica moralul, el îi zise: 

— l-am scris maică-mii în legătură cu toată tărăşenia. E 
fericită, mai ales că mă întorc acasă. Speră doar să-mi fi 
ales o fată potrivită. 

Îşi zâmbiră unul altuia. 

— Eu cred că-s potrivită, rosti Hella melancolică. Mă 
întreb ce-ar fi crezut maică-mea sau taică-meu despre mine 
dacă ar fi trăit. Probabil că n-ar fi fost prea fericiţi. Mă tem 
că n-ar fi crezut despre mine că sunt o fată potrivită pentru 
tine. 


— 235 — 


— Ei, încercăm fetiţo, încercăm din răsputeri şi o să 
meargă! o linişti el. Lumea s-a schimbat. 

O cotiră pe alee spre casă, ghidaţi până la uşă de o rază 
de lumină. Se auzea prin pereţii casei cum plânge copilul. 
Nu era un plânset disperat, ci mai mult un protest 
superficial. Hella îi zâmbi lui Mosca. 

— Ce răutăcios mic! exclamă ea în glumă. 

Alergă însă pe scări înaintea lui. 


— 236 — 


Capitolul 19 


Hella venea pentru prima dată la baza aeriană. Mosca 
ieşi în faţa gardului de sârmă pentru a o întâmpina şia o 
trece de paznici. Arăta foarte subţire şi foarte şic în 
costumul ei roz. Materialul fusese cumpărat de el cu 
permisul Annei Middleton. La acest costum, Hella purta o 
bluză albă de mătase, o pălărie albă şi o eşarfă aşijderea. 
Eşarfa reuşea să-i mascheze obrazul umflat. Il apucă pe 
Mosca de braţ şi intrară pe poarta bazei aeriene. 

Odată ajunşi în Oficiul de Personal Civil, Inge se ridică de 
la biroul ei pentru a o saluta pe Hella. Cele două femei îşi 
strânseră mâinile şi se recomandară cu voce scăzută. In 
oficiu intră funcţionarul-şef, Herr Topp, cu un teanc de hârtii 
de semnat pentru Eddie Cassin. Tipul era numai zâmbet şi 
solicitudine. 

— Avem un dentist grozav la baza aeriană. Dentiştii 
americani sunt cei mai buni, o asigură Herr Topp pe Hella. 

— Ai aranjat chiar cu căpitanul Adlock? îl întrebă Mosca 
pe Eddie. 

El dădu din cap şi i se adresă Hellei cu blândeţe: 

— Cum te simţi? 

— Mă doare un pic. 

Acum vedea cu propriii ochi puterea pe care Eddie şi 
Walter o aveau asupra oamenilor de aici. Observase cât de 
respectuoşi erau Herr Topp şi Inge şi înţelesese că aici 
rolurile cuceritorului şi cuceritului erau precis trasate şi 
nealterate de sex sau servicii personale. Toată atmosfera 
asta o făcu să fie sfioasă faţă de Eddie şi chiar şi de Mosca, 
aşa că se simţi obligată să adauge, pentru a se apăra: 

— Dentiştii germani nu m-au putut ajuta. 

— Noi avem medicamente pe care ei nu le pot obţine, 
rosti Eddie încurajator. Căpitanul Adlock te va aranja de 
minune. 

Se întoarse spre Mosca şi-l informă: 

— De fapt, poţi s-o duci acolo acum. 


— 237 — 


Hella şi Mosca părăsiră oficiul. În anticameră, funcţionarii 
germani se opriră din lucru, interesaţi şi surprinşi să vadă 
că acest american urât, cu manierele sale dure şi cu faţa sa 
aspră, alesese o fată ce părea a fi sfioasă şi dulce, zveltă şi 
înaltă, exact opusul a ceea ce bănuiau ei c-ar alege el. 

Se afundară în interiorul bazei, traversând numeroasele 
drumuri ce duceau spre hangare, câmpuri de zbor, clădirea 
administraţiei, până ajunseră, în sfârşit, la baraca lungă şi 
joasă ce adăpostea dispensarul medical şi spitalul bazei. 

Scaunul dentar din piele neagră era gol, ca şi restul 
camerei cu pereţi albi. La scurt timp după ce intrară acolo, 
veni un doctor neamt îmbrăcat în salopetă albă. 

— Căpitanul Adlock m-a rugat să vă preiau eu, zise el. 
Momentan, el e ocupat. Vă rog. 

O conduse pe Hella spre scaun. i 

Ea îşi scoase pălăria şi eşarfa şi i le dădu lui Mosca. Işi 
duse mâna la obraz ca şi cum ar fi vrut să şi-l ascundă, apoi 
se aşeză. Mosca se aşeză lângă ea şi îi apucă mâna. 
Neamţul îşi îngustă ochii când îi văzu obrazul umflat. O 
ajută să-şi deschidă gura larg, forțând maxilarele cu 
blândeţe, dar ferm. Inspecta cavitatea bucală, apoi se 
răsuci către Mosca: 

— Nu putem face nimic până nu se retrage infecția. A 
penetrat toată zona până la os. Doamna are nevoie de 
penicilină şi comprese fierbinţi. După ce umflătura asta se 
va retrage, o să-i extrag rădăcina. 

— Puteţi să-i faceţi injecţiile? întrebă Mosca. 

Neamţul înălţă din umeri: 

— Nu pot. Penicilina e ţinută sub cheie şi numai doctorii 
americani sunt autorizaţi s-o folosească. Să-l chem pe 
căpitanul Adlock? 

Mosca încuviinţă, aşa că neamţul părăsi camera. 

Hella îşi înălţă capul şi-i zâmbi lui Mosca, de parcă şi-ar fi 
cerut scuze pentru deranjul pe care îl pricinuia. | se mişcă 
numai o parte a feţei. Mosca îi întoarse zâmbetul zicând: 

— E-n regulă. 

Puse eşarfa şi pălăria pe un scaun. . 

Aşteptară o bună bucată de vreme. Intr-un târziu, îşi făcu 


— 238 — 


apariţia şi căpitanul Adlock. Era un bărbat îndesat, tânăr, cu 
un aspect blând şi îşi purta uniforma cu o neglijenţă de 
recrut. Cravata avea nodul lărgit şi scos de sub guler, iar 
cămaşa - nasturii de la gât desfăcuţi. 

— Ei, ia să vedem noi, rosti el încurajator. 

Îşi înfipse degetele cu indiferenţă în gura femeii pentru a- 
i despărţi dinţii. 

— Da, da, mă tem că băiatul meu a avut dreptate. 

Indică cu un gest al capului pe dentistul german, mai în 
vârstă decât el, care reintrase în cabinet. 

— Trebuie să i se administreze injecții cu penicilină şi 
comprese. După ce umflătura se retrage o rezolvăm fără 
nicio problemă. 

Deşi ştia răspunsul, Mosca trebuia să întrebe: 

— Puteţi să-i administraţi penicilina? 

Işi dădu seama că vocea îi sunase furioasă, ursuză şi că 
formulase greşit întrebarea. Simţi mâna Hellei apucându-l 
strâns de braţ. 

— Regret, dar nu pot, veni răspunsul. Ştiţi şi 
dumneavoastră cum e. Nu-mi pasă că încalc regulile, dar 
dacă aş proceda aşa pentru dumneavoastră, fiecare soldat 
şi-ar aduce iubita aici. Din nefericire, penicilina trebuie 
ţinută sub strictă supraveghere. 

— Mi-am depus actele de căsătorie, insistă Mosca. 
Schimbă asta situaţia? 

— Imi pare rău, repetă căpitanul. 

Mosca văzu că doctorul regreta sincer. Căpitanul medită 
câteva clipe şi zise: 

— Ascultaţi, imediat ce vă sosesc aprobările din 
Frankfurt, anunţaţi-mă şi o să-i facem un tratament 
complet. N-avem nevoie să aşteptăm până când veţi fi 
oficial căsătoriţi. N-aş vrea să aştept şi să mă joc cu o 
infecţie ca asta. 

Hella îşi puse pălăria şi eşarfa. Murmură câteva mulţumiri 
la adresa căpitanului, care o bătu uşurel pe umăr şi zise: 

— Pentru moment, continuaţi să-i puneţi comprese pe 
obraz. E posibil ca umflătura să se retragă chiar şi aşa. 
Dacă i se înrăutăţeşte starea, duceţi-o la spitalul german. 


— 239 — 


Pe drum spre uşă, Mosca observă un licăr de îndoială în 
privirea dentistului german, ca şi cum totul fusese luat prea 
în joacă. 


Ajunşi înapoi la oficiu, Mosca îi povesti lui Eddie cele 
întâmplate. Hella se aşezase pe scaunul de la biroul lui 
Mosca şi părea calmă, netulburată. 

Eddie ţoţăi compătimitor din buze. Îi propuse lui Mosca: 

— De ce nu te duci până la biroul adjutantului să vezi 
dacă nu poate el să grăbească aprobarea actelor ălora. 

Mosca se întoarse spre Hella. 

— Poţi să aştepţi aici un pic sau vrei să te duci acasă 
acum? 

— O să aştept, dar scurteaz-o pe cât se poate. 

Îi mângâie mâna cu palma ei udă de transpiraţie. 

— Sigur te simţi bine? 

Ea dădu din cap. Mosca plecă. 

Adjutantul vorbea la telefon cu voce politicoasă. Deşi în 
faţa unui instrument lipsit de viaţă, avea o expresie de 
amabilitate şi nevinovăție, dovedind o atenţie curtenitoare. 
Tipul îşi ridică sprânceana pentru a-i indica lui Mosca că va 
termina convorbirea în câteva clipe. După ce puse jos 
receptorul, întrebă direct: 

— Ce pot face pentru tine? 

Mosca fu surprins de atacul lui direct şi trecu, peste 
măsură de înspăimântat, în apărare. 

— Am vrut să ştiu dacă nu s-a aflat nimic despre actele 
mele de căsătorie. 

— Nu, încă nimic, rosti adjutantul politicos şi începu să 
răsfoiască un regulament militar. 

Mosca ezită din nou înainte de a întreba: 

— Există vreo cale de a le grăbi mersul? 

Celălalt nici măcar nu-şi ridică privirea. 

— Nu! 

Mosca rezistă impulsului de a se ridica să plece. 

— Credeţi că ar fi de folos dacă m-aş duce până la 
Frankfurt? Poate mă ajutaţi şi-mi spuneţi cui să mă 
adresez? 


=s 


Adjutantul închise cartea grea şi-l privi pe Mosca în ochi. 
Rosti cu voce indiferentă, dar categorică: 

— Ascultă, Mosca, trăieşti cu fata asta de un an. Abia la 
şase luni de la ridicarea interdicţiei de căsătorie ai 
catadicsit şi tu să completezi cererea. Acum, dintr-odată, 
te-a apucat zorul. Eu nu te pot împiedica să te duci la 
Frankfurt, dar îţi pot garanta că nu-ți va fi dat niciun ajutor. 
Ştii bine ce cred eu despre lucrurile rezolvate pe căi 
lăturalnice. 

Mosca nu simţi niciun pic de furie. Era doar stânjenit şi 
oarecum ruşinat. Adjutantul continuă pe un ton mai blând: 

— Imediat ce o să vină, te înştiinţez. Bine? 

Cu această concediere, Mosca părăsi biroul. 

Pe drumul spre oficiu încercă să nu se simtă descurajat 
sau neliniştit, pentru că era conştient că Hella îl citea ca pe 
o carte deschisă. Ajuns în birou, observă că Hella şi Inge 
beau cafea împreună şi discutau. Hella îşi dăduse jos 
pălăria şi eşarfa şi sorbea din licoare cu înghiţituri mici. 
După ochii ei strălucitori, Mosca înţelese că îi povestea 
celeilalte totul despre copil. Eddie se sprijinise de spătarul 
scaunului şi asculta zâmbind vorbele ei. Când îl observă pe 
Mosca îl întrebă: 

— Cum a mers? 

— Bine, o să facă tot ce-i stă în puteri. 

li zâmbi nevesti-si. Avea să-i spună adevărul lui Eddie 
mai târziu. 

Hella îşi puse pălăria şi eşarfa, dădu mâna cu Inge şi cu 
Eddie şi îl luă pe Mosca de braţ. După ce ieşiră din oficiu şi 
trecură prin poarta bazei aeriene, Mosca îi zise: 

— Îmi pare rău, fetiţo. 

Ea îşi întoarse faţa către el şi-l mângâie pe braţ. Mosca îşi 
îndreptă ochii în altă parte, ca şi cum n-ar fi putut suporta 
privirea ei fără a tresări. 


Mosca se deşteptă cu câteva ore înaintea zorilor şi o auzi 
pe Hella plângând încet şi suspinând cu faţa în pernă. O 
trase la pieptul lui şi-i îngropă capul în umărul său gol. 

— E chiar aşa de rău? şopti el. 


— 241 — 


Ea îi mărturisi: 

— Walter, mă simt atât de rău, atât de rău... 

Cuvintele părură că o sperie. Începu să plângă nereţinut, 
ca un copil îngrozit. 

In întuneric durerea o copleşea, îi luase în stăpânire 
sângele şi tot corpul. Amintirea neputinței lui Mosca de a o 
ajuta o teroriza, o făcea incapabilă de a-şi mai stăpâni 
lacrimile. 

— Mă simt atât de rău, repetă ea. 

Mosca abia descifra cuvintele. Glasul ei era ciudat de 
distorsionat. 

— Mă duc să-ţi mai prepar nişte comprese, rosti el şi 
aprinse veioza de lângă pat. 

Când o văzu, rămase şocat în slaba lumină gălbuie, 
obrazul apărea complet umflat, iar ochiul era aproape 
închis. Oasele feţei căpătaseră un contur bizar, dându-i un 
aspect mongoloid. Ea îşi duse mâna la falcă şi el dispăru în 
bucătărie ca să ia nişte apă pentru comprese. 


Fetiţa lui Yergen privea uluită ruinele oraşului, reflectate 
de razele soarelui. Stătea pe o piatră mare, cu degetele 
înfipte într-o cutie cu prune confiate. Din pământ începea 
să se înalțe mirosul de ruine. Fetiţa pescuia senină fructele 
gălbui, ca de ceară, şi se lingea apoi pe degete de siropul 
gros rămas pe ele. Yergen era şi el aşezat pe o piatră lângă 
ea. O luase în această vale izolată, plină cu dărâmături, ca 
ea să se bucure de delicatese fără a mai fi nevoită să le 
împartă cu femeia care o îngrijea în timpul zilei. 

Yergen îşi privi fiica cu dragoste şi tristeţe. Ochii ei 
demonstrau clar degradarea înceată a creierului său de 
copil. Doctorul îl informase că nu exista decât o singură 
speranţă: s-o scoată din Germania şi s-o trateze peste 
ocean. Yergen clătinase din cap. Toţi banii câştigaţi pe 
piaţa neagră îi investise în construirea unui zid între fata lui 
şi suferinţa şi mizeria din jurul ei. Din nefericire, doctorul îi 
dăduse de înţeles că asta nu era suficient. Lumea avea să 
pătrundă cumva, în cele din urmă, până la ea. 

Brusc se decise. Va cumpăra acte false şi se va stabili în 


— 242 — 


Elveţia. Pregătirile îi vor lua luni de zile şi vor necesita bani 
mulţi, dar cel puţin va fi tratată acolo şi va creşte, şi va trăi 
fericită. 

Ea scoase un fruct sclipitor, gălbui în haina lui siropoasă, 
şi îl tinu în mânuţă. Ca să-i facă plăcere, el îşi căscă gura 
pentru a-l primi. Ea îi zâmbi şi acel zâmbet îl făcu să-şi ducă 
mâna la faţa ei, într-un gest de dragoste şi protecţie. Aici, în 
valea cu dărâmături, fetiţa lui părea o plantă în creştere. Nu 
mai avea nimic uman în ea. Ochii îi erau sterpi, iar 
zâmbetul doar un spasm muscular. 

Aerul de dimineaţă era răcoros. Toamna slăbise forţa 
soarelui şi schimbase culoarea pământului, dând un aspect 
cenuşiu ruinelor acoperite pe alocuri de iarbă ajunsă acum 
maronie. 

Yergen îi zise fetei cu blândeţe: 

— Hai, Giselle, să te duc acasă pentru că trebuie să plec 
la lucru. 

Copila lăsă să-i alunece cutia din mână. Siropul gros se 
scurse afară mânjind fragmentele de piatră şi cărămidă. 
Fata începu să plângă. 

Yergen o ridică de pe piatra pe care stătea şi o luă în 
braţe, sprijinindu-i capul pe umărul lui. 

— Nu te necăji, o să mă întorc devreme şi o să-ţi aduc şi 
un cadou. Ceva de îmbrăcat. 

Ştia însă că ea va continua să plângă până când se va 
vedea ajunsă pe scările bisericii către apartamentul lor din 
clopotniţă. 

Yergen văzu un bărbat care venea spre ei, desenându-se 
pe linia palidă a orizontului. Omul urcă un deluşor de 
dărâmături, dispăru şi apăru apoi pe coama altui deal, către 
ei, ieşind din lumina soarelui. Puse fata jos. Ea i se atârnă 
de picioare. Silueta masculină ajunse la ultimul deal 
dinaintea lor. Yergen fu surprins să-l recunoască pe Mosca. 

Americanul purta uniforma lui militară verde cu ecusonul 
alb de funcţionar civil. În lumina dimineţii, pielea lui închisă 
avea o nuanţă cenuşie. Faţa îi era marcată de linii de 
oboseală ce separau părţile chipului între ele, făcând-o pe 
fiecare distinctă. 


— 243 — 


— Te-am căutat peste tot, zise Mosca. 

Yergen mângâie creştetul fiicei lui. Niciunul dintre ei nu-l 
privi pe Mosca în ochi. Lui Yergen i se păru curios că 
putuseră fi găsiţi aşa uşor. Mosca păru să sesizeze. 

— Administratoarea, rosti el sec. Ea mi-a spus că vii pe 
aici dimineaţa. 

Între timp, se luminase de-a binelea şi se puteau auzi 
clopotele tramvaielor. Yergen întrebă încet, cu prudenţă: 

— De ce mă cauţi? 

Se porni o mică avalanşă de moloz pe una din pantele 
mormanelor din jur, cu o uşoară alunecare de teren ce 
trimise un nor de praf către cer. Mosca îşi schimbă poziţia. 
Îşi simţea picioarele scufundându-se în solul nesigur. 

— Am nevoie de nişte morfină sau codeină şi de nişte 
penicilină pentru Hella, răspunse. Ştii de problema ei cu 
dintele. S-a agravat rău de tot. 

Se opri, simțindu-se penibil, dar imediat reluă: 

— Am nevoie azi de morfină. Are dureri mari. Plătesc 
oricât. 

Yergen îşi ridică fata în braţe şi o porni peste ruine. 
Mosca se ţinu lângă el. 

— Va fi greu de obţinut, replică neamţul. 

În minte însă îi venise o idee. Dintr-o singură lovitură se 
va apropia cu trei luni de Elveţia. 

— Preţul va fi foarte piperat. 

Mosca se opri. Cu toate că nu era cald, Yergen văzu 
sudoarea care îi şiroia pe faţă şi îi observă expresia intensă 
de uşurare. 

— Isuse, şuieră Mosca, mi-era frică să nu zici nu. Nu-mi 
pasă cât plătesc, poţi să mă laşi în pielea goală. Doar să-mi 
aduci marfa diseară. 

Se aflau acum pe ultimul deal. În faţa lor se întindea acea 
parte a oraşului, incomplet distrusă, unde era biserica în 
care locuia Yergen. 

— Vino la miezul nopţii, zise neamţul. Să nu vii seara, 
căci fata mea va fi singură şi, fiind foarte bolnavă, nu 
trebuie speriată. 

Aşteptă ca Mosca să-şi exprime compasiunea şi simţi o 


— 244 — 


amărăciune furioasă când acesta nu se manifestă. Dacă era 
atât de îngrijorat de soarta amantei lui, de ce n-o ducea 
americanul ăsta în America, în siguranţă? Faptul că Mosca 
putea face, pentru o persoană la care ţinea, lucruri pe care 
el nu le putea face pentru fiica lui îi spori amărăciunea. Zise 
de-a dreptul înciudat: 

— Dacă vii înainte de miezul nopţii, nu te ajut. 

Mosca rămase pe coama dealului şi-l urmări pe Yergen 
cum coboară panta cu copila cuibărită în braţe. li strigă din 
urmă: 

— Nu uita, plătesc oricât ca să am marfa! 

Yergen se întoarse şi dădu din cap. Copila din braţele lui 
se uita drept în sus la cerul de toamnă. 


— 245 — 


Capitolul 20 


Eddie şi Mosca părăsiră clădirea personalului civil, o luară 
prin asfinţitul cenuşiu de toamnă către hangare şi, mai 
departe, către pista de decolare. 

— Un alt individ care părăseşte vechea bandă, rosti 
meditativ Eddie. A fost mai întâi Middleton, apoi Leo şi 
acum Wolf. Cred că tu vei urma, Walter. 

Mosca nu-i răspunse. Îşi croiau drum împotriva şuvoiului 
de muncitori care părăseau baza. Brusc, solul începu să se 
cutremure. Auziră muget de motoare puternice. Dădură 
colţul pe după imobilul administraţiei şi ajunseră în faţa 
marelui avion argintiu. 

Soarele după-amiezii cobora la orizont. Mosca şi Eddie îşi 
aprinseră câte o ţigară şi se puseră pe aşteptat. Văzură, 
într-un târziu, jeepul trecând de hangare şi pătrunzând pe 
terenul de decolare. O porniră în josul pistei către avion şi 
îşi atinseră ţinta în clipa în care jeepul ocoli aeroplanul şi se 
opri. 

Din jeep coborâră Wolf, Ursula şi tatăl ei, care începu 
imediat să descarce geamantanele grele. Wolf le dărui 
prietenilor un zâmbet larg şi vesel. 

— E al naibii de frumos că aţi venit! exclamă el şi le 
strânse mâinile, după care îi prezentă tatălui Ursulei. Pe ea 
o cunoşteau deja. 

Elicele tăiau aerul provocând rafale ce îi izbeau în faţă şi 
le îngreuiau conversaţia. Bătrânul se apropie de avion, îşi 
plimbă mâinile pe carena lui argintie, după care începu să 
se învârtă în jurul lui ca un animal flămând care-şi 
adulmecă prada. 

Eddie îi zise glumeţ lui Wolf: 

— Vrea să se ascundă în el? 

Wolf râse şi-i răspunse: 

— Nu s-ar putea ascunde nici pe Queen Elisabeth. 

Ursula nu înţelesese despre ce era vorba. Supraveghea 
cu ochii ei vioi cum e încărcat bagajul la bord, apoi îl apucă 


— 246 — 


pe Wolf de braţ. 

El le întinse mâna încă o dată prietenilor şi le spuse: 

— Ei bine, adio, tipilor. Când o să ajungeţi şi voi în State, 
căutaţi-mă. Eddie, ai adresa mea, nu? 

— Da, da, răspunse acesta cu răceală. 

Wolf îl privi pe Mosca în ochi şi-i adresă o urare. 

— Noroc, Walter. Regret că n-a ieşit afacerea aia, dar 
acum cred că ai avut dreptate. 

Mosca zâmbi. 

— Noroc, Wolf. 

Acesta ezită o clipă, apoi zise: 

— Un ultim sfat. Nu aştepta prea mult ca să evadezi de 
aici, Walter. Întoarce-te în State cât de curând reuşeşti. Mai 
multe nu-ţi pot spune. 

Mosca zâmbi din nou. 

— Mulţumesc, Wolf, aşa o să fac. 

Tatăl Ursulei apăru clătinându-se pe lângă botul 
aeronavei. Se apropie de Wolf cu braţele întinse, strigând 
emoţionat: 

— Wolfgang, Wolfgang, n-o să mă uiţi pe aici, nu? 

Era pe punctul de a izbucni în lacrimi. Wolf îl bătu pe 
umeri şi bătrânul gras îl îmbrăţişă. 

— Mi-eşti ca un fiu. O să-mi fie dor de tine. 

Mosca observă că Wolf era plictisit, deranjat şi 
nerăbdător să plece. Bătrânul o strânse pe Ursula în braţe. 
Suspina. 

— Ursula, fata mea, eşti singura mea fiică. N-o să-l uiţi pe 
bătrânul tău tată, n-o să-l laşi singur în ţara asta groaznică, 
nu? Micuța mea Ursula n-ar fi capabilă de aşa ceva, nu? 

Fie-sa îl sărută şi murmură spre a-l linişti: 

— Papa, nu fi aşa de supărat, o să vii şi tu acolo imediat 
ce-ţi pot întocmi actele. Te rog, nu mai pune la inimă totul 
în halul ăsta. 

Wolf zâmbea viclean în colţul buzelor. O atinse pe Ursula 
pe umăr şi-i zise în germană: 

— E timpul să mergem. 

Bătrânul începu să se vaite: 

— Ursula, Ursula! 


— 247 — 


Însă fata se smulse acum de lângă el şi urcă în fugă 
scara avionului, plină de furie vinovată pentru această 
durere necuviincioasă în faţa norocului ei. 

Wolf apucă mâna bătrânului. 

— Ai supărat-o. Acum îţi pot promite. O să pleci de aici. O 
să-ţi petreci restul zilelor în America, alături de fata ta şi de 
nepoţii tăi. Ai ca garanţie pentru asta mâna mea. 

Bătrânul dădu din cap. 

— Eşti un om bun, Wolfgang, eşti o fiinţă foarte bună. 

Wolf îi salută stingherit pe ceilalţi doi, apoi urcă şi el 
scara avionului. 

Chipul Ursulei apăru la una din ferestre cu un semn de 
rămas bun adresat tatălui ei, abia vizibil printre dârele de 
praf de pe geam. Bătrânul izbucni din nou în lacrimi şi-i 
făcu semne de rămas bun cu batista lui albă. Motoarele 
începură din nou să duduie. Mecanicii de sol îndepărtară 
piedicile din calea roţilor. Imensa pasăre argintie porni să 
ruleze încet. Se răsuci uşor, ca şi cum ar fi fost luată de 
vânt, apoi începu să ruleze din ce în ce mai rapid până 
când, ezitând de parcă s-ar fi luptat cu vreo forţă malefică, 
se despărţi de sol şi se îndepărtă în zbor către cerul 
întunecat de toamnă. A 

Mosca urmări avionul până când dispăru. Il auzi pe Eddie 
spunând: 

— Misiune îndeplinită, un om plin de succes părăseşte 
Europa! 

În voce i se detecta o vagă urmă de amărăciune. 

Cei trei bărbaţi rămaseră să privească cerul în tăcere. 
Umbrele lor se amestecară într-o singură umbră mare când 
soarele se ivi de după nori, înainte de a dispărea dincolo de 
orizont. Mosca îl privi pe bătrânul gras care n-avea să-şi 
mai vadă fiica niciodată, căci n-avea să părăsească 
niciodată acest continent. Îi văzu faţa mare şi cărnoasă 
îndreptată prosteşte spre cerul pustiu, de parcă ar fi căutat 
vreo speranţă sau vreo promisiune. Apoi ochii lui mici se 
fixară asupra lui Mosca şi vocea lui, îngroşată de ură şi 
disperare, se făcu auzită: 

— Ah, prieteni, s-a dus de lângă noi! 


— 248 — 


Mosca înmuie cârpa în vasul cu apă fierbinte, o scoase şi 
o aplică aşa aburindă pe faţa Hellei. Femeia era întinsă pe 
canapea cu lacrimi în ochi. Carnea umflată ajunsese să 
mascheze nasul şi-i deformase jumătate de faţă, dând un 
aspect grotesc ochiului stâng. În fotoliul de la piciorul 
canapelei, Frau Saunders ţinea copilul în braţe, înclinând 
biberonul pentru ca bebeluşul să sugă mai lejer. 

In timp ce-i schimba compresele, Mosca îi vorbea Hellei 
cu blândeţe, mângâind-o: 

— O s-o ţinem aşa vreo două zile şi totul o să fie bine. 
Acum însă stai nemişcată. 

Işi petrecuseră astfel toată după-amiaza şi umflătura 
cedase puţin. Copilul începu să orăcăie. Hella se ridică în 
capul oaselor şi se întinse după el. Îşi dădu compresa la o 
parte şi-i zise lui Mosca: 

— Nu mai pot. 

Luă copilul de la Frau Saunders. Îşi puse partea 
sănătoasă a feţei pe creştetul lui şi murmură încetişor: 

— Sărman copilaş, mama ta nu poate avea grijă de tine. 

Cu mâini febrile, începu să-i schimbe bebeluşului 
scutecele ude, ajutată de proprietăreasă. 

Mosca le urmări. Observă că permanenta durere şi lipsa 
de somn din ultima săptămână o goliseră de puteri. Doctorii 
de la spitalul german îi spuseseră că acest caz al ei nu era 
suficient de serios pentru a necesita penicilină. Singura lui 
speranţă era ca Yergen să-i furnizeze doctoriile la miezul 
nopţii, în ultimele două nopţi, neamţul îl dusese cu vorba. 

Hella termină de îmbrăcat copilul. Mosca îl luă de lângă 
ea. Cuibări bebeluşul în braţele lui şi o urmări pe Hella, 
încercând să-i zâmbească când se întinse la loc pe 
canapea. 

Văzu cum îi ţâşnesc lacrimi de durere. Ea îşi întoarse 
capul. El îi auzea însă scâncetele uşoare, incontrolabile. 

Mosca suportă cât putu de mult, apoi puse copilul la loc 
în cărucior. 

— Plec să văd dacă Yergen a făcut rost de medicamente, 
anunţă el. 


— 249 — 


Mai era ceva timp până la miezul nopţii, dar la dracu cu 
asta! Poate îl va prinde pe Yergen acasă. Era aproape de 
ora opt, ora cinci pentru germani. Se aplecă s-o sărute pe 
Hella. Ea îşi întinse mâna pentru a-l mângâia pe faţă. 

— Mă întorc cât pot de repede. 

Kurfursten Allee era străbătută de prima adiere a 
vântului rece de iarnă. In întuneric putea auzi fâşâitul uşor 
al frunzelor care alunecau spre sol pentru a se pierde 
printre dărâmăturile oraşului. Prinse un tramvai care se 
îndrepta spre locuinţa lui Yergen. Intrarea principală era 
deschisă. Alergă pe scări până în clopotniţă. Postându-se cu 
o treaptă mai jos de uşa tăiată direct în zid, ciocăni în ea 
cât putu de tare. Aşteptă, dar de dincolo de uşă nu veni 
niciun sunet de răspuns. Incercă o varietate de ciocănituri, 
sperând că prin miracol va da peste codul lui Yergen, iar 
copila îi va deschide şi el îi va putea pune întrebări. Din cine 
ştie ce motiv, uită să strige. Aşteptă din nou câteva clipe, 
după care auzi un sunet ciudat, animalic, monoton, pe un 
ton ascuţit îşi dădu seama că fetiţa din spatele uşii plângea 
de groază şi n-avea să deschidă niciodată. Cobori scările şi 
se postă să-l aştepte pe Yergen lângă biserică. 

Stătu aşa multă vreme. Vântul se răci şi mai mult, iar 
noaptea se înnegri tot mai tare. Vâjâitul copacilor şi 
foşnetul frunzelor se accentuară şi deveniră tot mai 
şuierătoare. Treptat, în sufletul lui îşi făcu loc un sentiment 
de dezastru iminent, cumplit şi sigur. Incercă să rămână 
nemişcat, dar se trezi brusc că se îndepărtase de biserică şi 
o apucase pe Kurfursten Allee. 

La câteva minute după aceea frica îl părăsi. Se opri, la 
gândul ca va trebui din nou să asiste la lacrimile şi durerea 
ei. Brusc totul îl copleşi. Tensiunea şi încordarea, umilinţele 
şi refuzurile din ultima săptămână. Îşi aminti de faptul că 
doctorul Aldock îl părăsise, de admonestările adjutantului, 
de refuzul doctorilor de la spitalul german. Era înnebunit că 
nu fusese capabil să le răspundă în niciun fel. Fu surprins 
cât de tare îşi dorea să bea acum ceva. Nu simţise 
niciodată nevoia de băutură. Fără a ezita prea mult, se 
răsuci pe călcâie şi o luă de-a lungul şoselei ce ducea la 


— 250 — 


Clubul Ofiţerilor. Se simţi o clipă ruşinat că nu se întorcea 
acasă. 

La club era o seară liniştită. Câţiva ofiţeri stăteau la bar. 
Nu se auzea însă nicio muzică şi nimeni nu dansa. De altfel, 
nu erau decât câteva femei înăuntru. Mosca dădu rapid 
peste cap trei porţii de whisky. Băutura făcu minuni. Simţi 
cum îi dispar tensiunea şi frica din corp şi începu să vadă 
totul la dimensiuni corecte. Îşi dădu seama că Hella n-avea 
decât o infecţie la un dinte şi înţelese că oamenii care i se 
păruseră a fi nişte inamici implacabili nu făceau decât să se 
supună legilor impuse de alţii. 

Unul dintre ofiţerii de la bar i se adresă: 

— Prietenul tău, Eddie, e sus şi-şi încearcă şansele. 

Mosca făcu semn cu capul că a înţeles. Un alt ofiţer îi zise 
cu un rânjet pe faţă: 

— Tot acolo e şi celălalt amic al tău, adjutantul. 
Sărbătoreşte avansarea la gradul de maior. 

— Aha. Ei, trebuie să beau pentru asta, nu? exclamă 
Mosca şi ceilalţi râseră. 

Îşi descheie haina, aprinse o ţigară şi mai bău câteva 
pahare cu whisky. Se încălzise şi vedea acum lucrurile în 
roz. Ce naiba, era numai o durere de dinţi şi ştia că Hella 
era supersensibilă la durere. 

Era o ironie. Ea trata totul cu mult curaj, dar ceda imediat 
în faţa durerii fizice, comportându-se ca o laşă. De fapt, nu 
era chiar laşă. Mosca se înfurie brusc pe sine pentru că se 
gândise la un asemenea cuvânt în legătură cu ea. Ce să-i 
facă însă dacă plângea atât de uşor? Dintr-odată, o parte 
din căldura simțită îl părăsi. Căutând cu degetele în 
buzunarul din interior al hainei, dădu peste un petic de 
hârtie şi îşi aminti că acum câteva zile Hella scrisese prima 
ei scrisoare către mama lui, iar el uitase s-o pună la poştă. 
Maică-sa le scrisese cerând informaţii şi poze ale copilului. 
Mosca plecă de la bar şi introduse plicul în cutia poştală din 
hol. Ezită o clipă. Undeva, în creier, un clopotel îl avertiza 
să nu urce, dar băutura îi adormi simţurile. Porni să urce 
scările spre camera de joc. 

Eddie era la un colţ al mesei cu un teanc de ordine de 


— 251 — 


emisie în mână. Adjutantul se afla vizavi de el. Era ceva 
ciudat cu individul ăsta. Faţa lui, care exprima de obicei 
nevinovăție, era acum roşie şi strâmbată într-o expresie de 
viclenie. Mosca fu şocat. Isuse, tipul era pus rău pe scandal! 
O clipă se gândi că e mai bine să facă stânga-mprejur şi să 
plece. Dar curiozitatea îl împinse să se îndrepte către masa 
de zaruri. „la să vedem dacă ticălosul se umanizează la un 
pahar”, îşi zise el. 

Eddie îl întrebă: 

— Ce face fata ta? 

— Bine, răspunse Mosca. 

Pe scări urcă un chelner care aduse în încăpere o tavă cu 
băuturi. 

Jocul mergea încet. Era mai mult o relaxare. Nu se paria 
cu adevărat. În seara aceea, lui Mosca îi plăcea aşa ceva. 
începu să parieze pe sume mici, schimbând din când în 
când o vorbă cu Eddie. A 

Adjutantul era singurul care juca cu entuziasm. Incercă 
totul pentru a-i îndemna pe jucători să rişte mai mult. Când 
veni rândul lui la aruncat, lăsă jos treizeci de dolari. Numai 
zece din ei fură acoperiţi. Oferi cele mai diverse modalităţi 
de pariu, dar jucătorii, neinteresaţi, refuzară să-i răspundă 
şi continuară să parieze pe sume de unu sau cinci dolari. 

Mosca se simţi puţin vinovat. Se gândi că ar fi fost mai 
bine dacă ar fi plecat acasă să vadă cum se simte Hella şi s- 
ar fi dus apoi la Yergen. După numai o oră însă, clubul avea 
să se închidă. Se decise să rămână. 

Căutând acum fiorul emoţiei pe oricare cale şi renunțând 
la speranţa de a-l găsi în joc, adjutantul i se adresă lui 
Mosca: 

— Am auzit că ţi-ai adus domnişoara la bază pentru 
tratament medical gratuit. Ar fi trebuit să poţi mai mult 
decât atât, Walter. 

Era pentru prima dată când el utiliza numele de botez al 
lui Mosca. 

Unul dintre ofiţeri exclamă indignat: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, încetaţi. Nu vorbiţi de 
afacerile voastre la club. 


— 252 — 


În acea clipă, Mosca îşi dădu seama de ce rămăsese 
acolo, de fapt de ce venise la club. Incercă să plece acum, 
încercă să-şi forţeze corpul să plece de lângă masă, să-şi ia 
mâinile de pe țesătura verde. Fu inundat însă de o 
satisfacţie crudă, care îi depăşi capacitatea de judecată. 
Umilinţele şi înfrângerile din ultima săptămână îi otrăviseră 
sângele şi creierul. Îşi zise: „Bine, împuţitule, bine, bine”. 
Însă cu voce tare zise cu indiferenţă: 

— Am crezut că doctorul mă poate ajuta. A 

Reuşi să facă propoziţia să sune ca o scuză. Inghiţise 
rahat toată săptămână. Încă o porţie mică n-avea să-i 
dăuneze. 

— Chestii d-astea nu se întâmplă acolo unde conduc eu, 
se împăună adjutantul. Şi dacă se întâmplă şi aflu, cineva o 
încasează. lar de obicei aflu. Eu nu înfig cuțitul pe la spate, 
continuă el pe ton serios. Cred în fair play. Dar dacă ti-ar fi 
tratat domnişoara, toţi soldaţii ar fi început să-şi aducă 
fetiţele lor infectate cu gonoree la bază pentru injecții. Nu- 
mi pot permite asta. : 

Pe faţa lui se ivi un zâmbet copilăresc şi vesel. Işi ridică 
paharul şi luă o înghiţitură zdravănă. 

Mosca se holbă la zaruri şi la țesătura verde de pe masă. 
Eddie bolborosea ceva, dar cuvintele ajungeau neclare la 
urechile lui. Făcu un efort, privi în sus şi zise cu greutate: 

— O să înhaţ miza asta. 

Adjutantul îşi puse paharul pe pervazul ferestrei de lângă 
el şi aruncă pe masă un ordin în valoare de zece dolari. 

— S-a făcut. 

Mosca ridică hârtia şi i-o aruncă înapoi adjutantului. 

— Nu mă păcăleşti tu pe mine, zise el cu voce rece, 
tăioasă. 

Un alt ofiţer aruncă nişte bani pe masă. Mosca amestecă 
zarurile. 

— Ei, dar te-a afectat tare chestia cu domnişoara aia, 
spuse adjutantul cu ironie. 

Era vesel şi nu observă tensiunea din jurul lui. 

— Poate crezi că domnişoarele alea au o dragoste pură şi 
dezinteresată pentru voi, tonţilor, nu? Dacă ar fi după mine, 


— 253 — 


n-aş lăsa niciun imbecil ca voi să se însoare aici. 

Mosca lăsă zarurile să-i cadă din mână. Cu voce 
indiferentă întrebă: 

— De-aia mi-ai reţinut actele, porcule? 

Adjutantul zâmbi încântat de sine: 

— O să trebuiască să dezmint chestia asta şi să întreb de 
unde ai obţinut informaţia. 

Spuse aceste cuvinte formal, pe un ton de comandă, cu 
rea-voinţă. ` 

Mosca apucă din nou zarurile. Incetase să-i mai pese sau 
să se mai gândească. Aştepta, pur şi simplu, ca adjutantul 
să-i dea voie să arunce. 

— De unde ai primit informaţia aia? insistă adjutantul. 

Faţa lui amabilă era serioasă şi exprima asprime. 

— De unde ai primit informaţia aia? repetă el. 

Mosca amestecă zarurile şi le aruncă neglijent. Il luă pe 
adjutant peste picior: 

— Băi, animal cretin, mai bine ţi-ai exersa sperietoarea 
pe nişte vărzari. 

Eddie Cassin interveni: 

— Eu i-am povestit, iar dacă o să vrea şi colonelul să ştie, 
o să-i comunic şi lui istoria. O să-i explic cum ai lăsat 
hârtiile să zacă în biroul tău două săptămâni înainte de a le 
trimite la Frankfurt. 

Se întoarse spre Mosca: 

— Hai, Walter. Să ieşim de aici. 

Adjutantul se postase pe partea mesei mărginită de zid şi 
de fereastră. Mosca dorea ca individul să iasă de acolo, să 
se strecoare pe lângă colţ. Se gândi o clipă, apoi zise: 

— Şi tu crezi că idiotul ăsta o să scape aşa de uşor în 
seara asta? 

Dură o fracțiune de secundă ca adjutantul să priceapă 
ameninţarea, după care strigă furios: 

— Să vedem ce ai să faci! 

Porni să înconjoare masa. Mosca aşteptă până ce colţul ei 
îl obligă să se ajute de braţe, apoi direcţionă o lovitură cât 
putu de tare spre faţa individului. Pălitura îl izbi pe adjutant 
peste obraz şi peste cap. Nu reuşi să-l rănească serios, dar 


— 254 — 


îl făcu să cadă. Mosca izbi cu piciorul pe sub masă. Simţi 
cum călcâiul i se loveşte de un os. Imediat după asta, un 
ofiţer şi Eddie îl traseră de acolo. De-acum atins zdravăn, 
adjutantul fu ridicat în picioare. Supus, Mosca îi lăsă pe cei 
doi să-l împingă către uşă. Brusc, se răsuci pe călcâie şi 
traversă în fugă camera. Adjutantul ajunsese să stea drept. 
Din alergare, Mosca îi trase tipului un pumn în coaste cât 
putu de tare. Căzură amândoi pe podea. Adjutantul ţipă de 
durere. Expresia de pe faţa lui Mosca şi atacul lui 
surprinzător îl îngroziră atât de tare pe celălalt, încât 
rămaseră amândoi nemişcaţi o clipă. Apoi trei ofiţeri se 
aruncară asupra lui Mosca, în timp ce acesta îşi înfipsese 
degetele în urechea adversarului şi încerca să-i sfâşie 
obrazul. Unul dintre ofiţeri îi trase o ghioagă în tâmplă lui 
Mosca, după care îl luară toţi trei pe sus şi-l aruncară afară 
din club. Nu o făcură ca represalii. Eddie îi ajuta. Aerul rece 
al nopţii îi limpezi lui Mosca gândurile. 

Era singur cu Eddie. 

— Ultima lovitură a distrus totul, rosti Eddie. De ce naiba 
nu te-ai mulţumit cu ceea ce obţinuseşi? 

— Pentru că am vrut să-l ucid pe ticălos! 

Însă corpul îi reacţiona deja. Îşi aprinse o ţigară cu 
mâinile tremurânde. Simţea o sudoare rece de-a lungul şirei 
spinării. Incercă să-şi potolească tremurul. „Isuse, ce bătaie 
mizerabilă”, îşi zise el. 

Stăteau împreună pe strada întunecată. 

— O să încerc să repar totul, zise Eddie. Să ştii însă că ai 
încurcat-o cu armata. Ai înţeles? Nu pierde nicio clipă. 
Zboară până la Frankfurt mâine şi caută să obţii hârtiile 
alea. O să te acopăr eu aici. Să nu te mai preocupe nimic 
altceva în afară de hârtii. 

Mosca reflectă o secundă: 

— Mă rog, cred că asta e. Mersi, Eddie. 

li strânse mâna, deşi nu ştia în ce mod va proceda Eddie 
ca să-l ajute. 

— Te duci acasă acum? întrebă Eddie. 

— Nu. Trebuie să-l văd pe Yergen. 

Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă de Eddie, dar îi strigă 


— 255 — 


peste umăr: 
— Te sun din Frankfurt. 


Drumul spre biserică era luminat de o lună rece de 
toamnă. 

Alergă pe scări. Yergen îi deschise uşa înainte de a 
ciocăni în ea. 

— Să nu faci niciun zgomot, îl avertiză neamţul, fata mea 
abia a adormit după ce s-a chinuit. 

Intrară în cameră. De după despărţitura de lemn ajungea 
la ei respiraţia grea a copilei. Mosca distinse o uşoară 
şuierătură ciudată. Văzu că Yergen era furios şi pus pe 
război: 

— Tu ai fost mai devreme aici? şuieră el. 

— Nu, minţi Mosca. 

Ezitase însă o fracțiune de secundă, suficient ca Yergen 
să priceapă. 

— Ţi-am făcut rost de doctorii, îl informă el. 

Era bucuros că Mosca îi înfricoşase fata, dându-i astfel 
curajul disperat de a proceda aşa cum intenţiona s-o facă. 

— Am flacoanele de penicilină şi tabletele de codeină, 
dar o să te coste scump de tot. 

Scoase din buzunar o mică cutiuţă de carton şi o desfăcu 
pentru a-i arăta lui Mosca cele patru fiole maro închis şi 
cutia pătrată cu pilule mari, roşii, de codeină. Chiar şi acum 
subconştientul îl îndemnă să-i explice lui Mosca faptul că 
penicilina costase numai o fracțiune din preţul obişnuit al 
pieţei negre şi putea fi, de aceea, expirată. Aşa că l-ar fi 
taxat cu un preţ rezonabil. Dar în acel moment de 
cumpănă, fata emise un şuierat ca un junghi şi tăcu. Il văzu 
pe Mosca uitându-se la paravanul de lemn, dar înainte ca 
vreunul dintre ei să facă vreo mişcare, respiraţia porni din 
nou, regulată, în ritmul greu al somnului. Yergen răsuflă 
uşurat. 

— Te costă cincizeci de cartuşe de ţigări. 

Văzu luminiţele negre din ochii lui Mosca aţintindu-l şi 
reflectând căderea bruscă dinăuntrul sufletului lui. 

— Bine, încuviinţă Mosca. Nu-mi pasă cât plătesc. Eşti 


— 256 — 


sigur că e marfă de calitate? 

Deşi ezită numai o secundă, lui Yergen îi trecu prin minte 
o avalanşă de gânduri. 

Avea nevoie de cât mai multe ţigări, ca să dea lovitura 
plănuită şi să plece din Germania într-o lună. Probabil că 
Hella n-avea nevoie reală de penicilină. Când doctorii din 
Bremen aflau că o fată are un prieten american cereau 
întotdeauna penicilină ca să-şi păstreze câte ceva şi pentru 
ei. Se gândi din nou la fiica lui. Ea trecea înaintea tuturor. 

— Poţi fi sigur. Garantez pentru ea, răspunse el. Sursa de 
la care le-am obţinut nu m-a înşelat niciodată. 

Îşi duse mâna la inimă. 

— Imi asum toată responsabilitatea. 

— Atunci e-n regulă, zise Mosca. Şi acum ascultă. Am 
douăzeci de cartuşe şi poate o să mai fac rost. Dacă n-o să 
pot o să-ţi plătesc la rata de cinci dolari per cartuş în ordine 
de plată sau cecuri American Express. E-n regulă? 

Ştia că el juca cinstit, iar Yergen îl jefuia, dar îl afecta 
încă întâlnirea cu adjutantul. Avea o imensă greutate în 
piept şi se simţea izolat şi lipsit de speranţă. In mintea lui, i 
se aruncă neamţului la picioare implorându-l să aibă milă şi 
îndurare. Sesizând, Yergen deveni arogant. 

— Trebuie să plătesc în ţigări. Cred că va trebui să-mi dai 
ţigări. 

_ Fata gemu în somn. Mosca îşi aminti de scâncetele Hellei. 
Il aştepta de multă vreme acasă. 

Făcu o ultimă încercare. 

— Am nevoie de ele în noaptea asta. 

Yergen replică: 

— Şi mie îmi trebuie ţigările în noaptea asta. 

De data asta, vocea lui avu o notă răutăcioasă de triumf. 
Nici măcar nu-şi dăduse seama de ea şi de faptul că îl urâse 
dintotdeauna pe acest american. Ş 

Mosca se forţă să nu simtă nimic şi să nu reacționeze. li 
era ruşine şi se temea de consecinţele bătăii de la club. 
Trebuia să fie atent să nu mai greşească. Grav, fără mânie 
sau ironie, culese cutiuţa şi şi-o strecură în haină. Rosti pe 
un ton politicos: 


— 257 — 


— Vino acasă cu mine şi o să-ţi dau cele douăzeci de 
cartuşe şi bani. O să încerc să-ţi fac rost de restul ţigărilor 
în câteva zile şi tu o să-mi dai banii înapoi. 

Yergen pricepu că nimic nu-l va opri pe Mosca să plece 
cu doctoriile. Avu o clipă de frică şi slăbiciune. Nu era un 
laş, dar îi era întotdeauna teamă s-o lase pe fetiţă singură 
printre dărâmături. Se duse dincolo de paravan să aranjeze 
păturile peste corpul micuţei adormite, apoi ieşi prin altă 
parte, pentru a-şi lua pălăria şi haina. Tot drumul până la 
casa lui Mosca nu schimbară o vorbă. 

Mosca îl lăsă pe Yergen să-şi aştepte plata până ce-i 
dădu Hellei o pastilă de codeină. Era trează. Conturul 
albicios al fălcii tumefiate se vedea pe întuneric. 

— Cum e? întrebă el încetişor, în şoaptă, pentru a nu 
trezi copilaşul. 

— Doare foarte tare. 

— Uite ceva pentru durere. 

li dădu o pastilă roşie. O văzu cum împinge pilula pe gât 
cu degetul şi cum bea apoi apa din paharul pe care el i-l 
duse la buze. 

— Mă întorc imediat, murmură el. 

Făcu un pachet voluminos şi neglijent din cartuşele de 
ţigări. II luă cu el la uşă şi i-l dădu lui Yergen, apoi scoase 
cecurile American Express din portofel, semnă unul şi 
introduse hârtia subţire şi albastră în buzunarul neamţului. 
Oarecum cuprins de remuşcări, întrebă mai mult din 
politeţe: 

— O să ai probleme din pricina interdicţiei pe timpul 
nopţii? Să te duc înapoi? 

— Nu. Am permis de trecere, răspunse neamţul, după 
care, râzând, cu voluminosul pachet de ţigări sub braţ 
înviorându-l, bolborosi: 

— ... esenţial pentru un afacerist. 

Mosca îl lăsă să plece, încuie uşa după el şi se întoarse în 
dormitor. Hella nu reuşise să adoarmă. Se întinse lângă ea, 
îmbrăcat. li povesti ce se întâmplase la club şi îi explică de 
ce trebuia să plece la Frankfurt a doua zi. 

— O să iau actele alea şi într-o lună o să fim în avion, 


— 258 — 


spre State. 

li istorisi diverse păţanii de-ale maică-sii şi de-ale lui Alf şi 
îi spuse cât de bucuroşi vor fi amândoi s-o vadă. Încercă să 
facă să sune totul de parcă ar fi fost o chestie uşoară şi 
definitivă. O simţea cum se încălzeşte şi devine 
somnoroasă. Brusc ea întrebă: 

— Poţi să-mi dai altă tabletă? 

El se sculă, îi aduse încă una şi-i ţinu încă o dată paharul 
cu apă la buze. Apoi, înainte ca ea să adoarmă, îi povesti 
despre penicilină şi-i spuse să se ducă a doua zi la doctor 
pentru injecții. 

— O să te sun în fiecare seară din Frankfurt. N-o să fiu 
plecat nici măcar trei zile. 

După ce ea căzu într-un somn adânc, el se sculă şi fumă 
câteva ţigări într-un fotoliu lângă fereastră. Se uită la oraşul 
dărâmat, ale cărui ruine păreau proaspete şi clare în lumina 
nopţii de toamnă. După o vreme, se duse la bucătărie, 
aprinse lumina şi-şi puse cele câteva lucruri strict necesare 
pentru călătorie în sacul de sport. Îşi prepară un ceai şi-şi 
fierse câteva ouă, sperând că hrana îl va ajuta să adoarmă, 
după care se întinse lângă Hella şi aşteptă să se ivească 
zorile. 


— 259 — 


Capitolul 21 


Hella auzi orăcăielile scurte, furioase, de foame printr-o 
cortină grea de toropeală datorată codeinei. Se trezi cu o 
senzaţie de nelinişte plăcută. Ştia cât de uşor putea să 
potolească bebeluşul. Il ascultă puţin, apoi părăsi patul ca 
să prepare biberonul. 

Continua să fie slăbită, deşi dormise bine în ultimele 
nopţi. Folosirea constantă a codeinei îşi arăta roadele şi 
durerea de cap şi de dinţi se diminuase serios. Intinse mâna 
şi fu şocată când degetele sale întâlniră extrem de rapid 
obrazul. Faţa i se umflase şi mai mult în timpul nopţii, dar 
nu simţise nicio durere. În timp ce aştepta să se încălzească 
laptele copilului, luă altă tabletă de codeină. Şi-o împinse 
pe gât cu degetul, apoi îi duse bebeluşului biberonul într-o 
tăcere absolută. 

Era extrem de obosită. Se întinse din nou pe pat. O auzea 
pe Frau Saunders făcând curăţenie prin camerele ei şi prin 
livingul pe care îl împărțea cu ei. Avuseseră noroc cu 
această femeie. Chiar şi Walter o plăcea. Spera ca el să 
vină odată cu actele de căsătorie, căci îşi dorea enorm să 
plece din Germania. În actualele condiţii, îi era permanent 
teamă, în special pentru copil. Îi era frică să nu se 
îmbolnăvească şi el, căci ştia că nu vor putea obţine 
medicamente americane. În privinţa puştiului, nu-şi putea 
permite să-şi încerce norocul pe piaţa neagră. 

Curând se simţi mai fortificată. Se ridică şi îşi făcu 
curăţenie în camerele ei, apoi trecu în living. Frau Saunders 
şedea lângă sobă şi îşi bea cafeaua. O altă ceaşcă plină o 
aştepta pe Hella. 

— Când ţi se întoarce bărbatul? întrebă proprietăreasa. 
Nu trebuia să fi ajuns în dimineaţa asta? 

— E nevoie să mai stea câteva zile. O să-mi spună la 
telefon diseară ce s-a rezolvat. Ştii şi dumneata cum e cu 
actele astea. 

— l-ai spus de penicilină? 


— 260 — 


Hella negă. 

— Am crezut că Yergen ăsta vă era cu adevărat prieten, 
continuă Frau Saunders. Cum a putut face aşa ceva? 

— Nu cred că a fost vina lui, îi luă Hella apărarea. 
Doctorul mi-a explicat că erau imposibil de folosit pentru că 
au fost manipulate neglijent. Era penicilină adevărată în 
ele. Yergen n-avea de unde să ştie. 

— Trebuia să fi ştiut, se încăpăţână proprietăreasa. O să 
descopere el ce afacere proastă a făcut când o să-l viziteze 
Herr Mosca. 

Copilul începu să plângă dincolo. Hella se sculă să-l ia în 
braţe. Frau Saunders o opri: 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de el. 

Hella o ascultă şi se duse să aducă schimburi curate. 

Când veni cu ele în cameră, Frau Saunders zise: 

— Dă-mi voie să-l schimb eu. 

Era un ritual pe care îl practicau în fiecare dimineaţă. 
Hella luă găleata de tablă, goală, de lângă sobă. 

— Mă duc jos după nişte cărbuni, anunţă ea. 

— Nu eşti destul de înzdrăvenită, o avertiză Frau 
Saunders. 

Spuse cuvintele automat, căci era ocupată cu legănatul 
bebeluşului. 

Aerul de dimineaţă era îngheţat. Lumina toamnei 
îmbrăca frunzele căzute pe jos şi copacii într-o aură 
maronie, înspicată cu dâre roşcate, ca de foc. De undeva 
ajungea la nările Hellei aroma profund acrişoară a merelor 
căzute. Din spatele dealurilor pline de grădini, putea 
adulmeca mirosul înviorător al râului Weser proaspăt spălat 
de ploi. Văzu, de cealaltă parte a străzii, o fată tânără şi 
drăguță ce se juca pe sub copaci, împreună cu patru 
copilaşi, lovind cu piciorul covorul de frunze moarte de pe 
jos şi ridicându-le în aer ca pe nişte fulgi de zăpadă. | se 
făcu frig şi reintră în casă. 

Cobori scările spre pivniţă şi descuie uşa din plasă de 
sârmă ce delimita porţiunea ei de subsol. Umplu găleata cu 
bucăţi alungite de cărbune. Incercă s-o ridice, dar 
descoperi, spre surprinderea ei, că era incapabilă s-o facă. 


— 261 — 


Se încordă mai tare. Simţi cum i se scurge toată energia din 
corp. | se făcu rău. O clipă fu înspăimântată. Se agăţă de 
plasa de sârmă şi starea de leşin dispăru treptat-treptat. 
Luă trei cărbuni şi-i puse în poala şorţului, ţinându-l de 
margini, ca pe un coş. Cu mâna liberă trase zăvorul şi o 
porni pe scări în sus. 

La jumătatea ultimei porţiuni, picioarele ei refuzară să se 
mai mişte. Rămase o clipă nemişcată, surprinsă. Corpul îi fu 
inundat de o senzaţie cumplită de frig. | se sparse un vas 
mare de sânge şi durerea îi înjunghia creierul ca şi cum i s- 
ar fi înfipt o ţepuşă în cap, aşa că nu auzi cum îi alunecă 
bucăţile de cărbune din şorţ şi cum se zdrobesc de cimentul 
scărilor. Ca într-un film de groază, începu să cadă şi văzu ca 
prin ceaţă faţa proprietăresei, care ţinea copilul în braţe, 
aplecându-se peste balustrada scării, fi văzu pe amândoi 
neclar, dar avu senzaţia că erau foarte aproape de ea. Işi 
înălţă braţele spre ei şi se porni să urle, apoi începu să se 
îndepărteze de chipul îngrozit al femeii şi de copilul înfăşat 
în alb şi, încă urlând, se distanţă de propriile ei urlete şi nu 
le mai auzi niciodată. 


— 262 — 


Capitolul 22 


Eddie Cassin se plimba furios prin birou. Inge îi explica cu 
răbdare unei femei de la celălalt capăt al firului că trebuia 
să aibă informaţia până acum. După asta, ea răspunse la 
un alt apel şi o luă de la capăt cu aceeaşi explicaţie. 

Îi făcu semn lui Eddie să vină la telefon. 

— Da, zise el la telefon. 

Dincolo, o voce de bărbat, vorbind o engleză aproape 
impecabilă, încărcată de autoritate, rosti: 

— Îmi pare rău că nu vă putem oferi informaţia la telefon. 

Eddie ştia că n-are nicio şansă să se certe cu vocea. 
Recunoscu tonul. Era glasul unui om care se comporta strict 
după legile şi regulile care guvernau micul, dar închisul lui 
univers. În consecinţă, zise: j 

— Dati-mi voie să întreb un singur lucru. In legătură cu 
femeia din spitalul dumneavoastră. Soţul ei, sau amantul, 
cum vreţi să-l numiţi, e la Frankfurt. Şi acum iată care e 
întrebarea mea. E situaţia atât de gravă încât să-i comunic 
să se întoarcă de urgenţă? 

Vocea îi răspunse: 

— Aşa v-aş sfătui să procedaţi. 

— E plecat cu treburi importante, insistă Eddie. Nu cred 
că ar putea să se întoarcă acum dacă nu e absolut necesar. 

Se lăsă o scurtă tăcere, apoi, cu surprinzătoare gentileţe, 
vocea rosti: 

— Cred că e cazul să-i comunicaţi că trebuie să se 
întoarcă. 

Eddie închise telefonul. Văzu că Inge îl urmărea cu ochii 
larg deschişi. 

— Dă-mi un pahar curat, îi spuse el. 

După ce ea ieşi, Eddie ridică receptorul şi-i ceru 
operatoarei o linie liberă pentru Frankfurt. Aştepta încă 
legătura când Inge reveni cu paharul. O lăsă pe ea la 
telefon şi-şi prepară o băutură tare din gin şi suc de 
ananas, după ce preluă din nou receptorul. 


— 263 — 


Când reuşi să prindă Frankfurtul, ceru sectorul 
adjunctului de la comandament. Vorbi cu trei ofiţeri până 
când află că Mosca fusese acolo cu o zi în urmă şi se afla 
acum, probabil, la secţia juridică. Când prinse secţia 
juridică, i se comunică faptul ca Mosca plecase cu o oră 
înainte. N-aveau nicio idee unde s-ar putea afla acum. 
Eddie puse receptorul jos şi-şi dădu paharul peste cap. Işi 
prepară altul şi luă din nou receptorul. Se gândi o clipă, 
apoi, după ce prinse Frankfurtul, ceru centrul de 
comunicaţii din clădirea uzinei I.G.Farben. li răspunse un 
sergent, căruia îi explică pe scurt de ce trebuia să-l 
localizeze pe Mosca şi-l rugă să emită la difuzor un mesaj 
pentru el, să-l anunţe să vină la telefon. Sergentul îi spuse 
să aştepte, apoi reveni cu informaţia că dăduse drumul la 
anunţ şi îl rugă să menţină linia deschisă. 

Eddie aşteptă o bucată bună de vreme. Termină şi cel 
de-al doilea pahar. Brusc, în aparat se auzi vocea lui Mosca, 
întrebând: 

— Hello, cine este acolo? 

În glas nu era decât surpriză, nu şi nelinişte. 

O clipă, Eddie fu incapabil să spună ceva. Apoi spuse: 

— Walter, aici Eddie. Cum te descurci? 

— Nu ştiu încă. Mă tot trimit de la un birou la altul. S-a 
întâmplat ceva? 

Eddie îşi drese vocea, apoi rosti cu prudenţă: 

— Cred că o să trebuiască să laşi treaba de acolo, Walter. 
Proprietăreasa ta a trimis un curier la Meyer cu mesajul că 
Hella a fost dusă la spital. Meyer a trimis curierul la baza 
noastră, iar eu am sunat la spital. N-au vrut să-mi dea nicio 
informaţie la telefon, dar mi-au spus că e o chestie 
serioasă. 

Se lăsă o clipă de tăcere, după care glasul lui Mosca sosi 
pe fir cu întreruperi, de parcă şi-ar fi căutat cuvintele. 

— Chiar nu ai aflat nimic altceva? 

— Jur pe ce vrei tu. Ar fi mai bine să te întorci. 

Altă pauză mai lungă. Apoi: 

— O să iau trenul de ora şase. Aşteaptă-mă la gară, 
Eddie. Cred că o să ajung la patru dimineaţa. 


— 264 — 


— Bineînţeles. Mă duc la spital imediat ce termin 
convorbirea cu tine. Bine? 

— Bine. Mulţumesc, Eddie. 

Se auzi un declic la celălalt capăt al firului. Eddie închise 
şi el. 

Îşi prepară rapid o nouă băutură şi-i zise lui Inge: 

— N-o să mă întorc astăzi. 

Puse sticla de gin şi cutia cu suc în geantă şi părăsi baza 
aeriană. 


Când Mosca se dădu jos la Bremen, oraşul era încă 
scufundat în beznă. Era aproape patru dimineaţa. Abia 
vizibil, în scuarul din faţa gării aştepta un autobuz verde- 
oliv al armatei. Piaţa era luminată de câteva felinare slabe 
ce aruncau fâşii palide de lumină în colţurile ei şi pe străzile 
din jur. 

Mosca inspectă sala de aşteptare, dar nu văzu nici urmă 
de Eddie Cassin. Se uită în sus şi-n jos de-a lungul străzii, 
dar nu observă niciun jeep care să-l aştepte. 

Ezită câteva clipe, apoi se luă după şinele tramvaiului 
către Schwachhauser Strasse şi coti ceva mai încolo pe 
Kurfürsten Allee. Nu simţea sacul de sport de pe umăr. Îşi 
croia drum cu prudenţă printre ruinele oraşului fantomatic. 
N-avea să-şi dea seama niciodată după aceea de ce nu se 
dusese direct la spital. 

Când se apropie de casă văzu o lumină care străpungea 
bezna şi îşi dădu seama că ea ardea în apartamentul lui. 
Apucă pe mica alee pietruită. Urcă în fugă scările şi auzi 
copilul plângând. 

Deschise uşa livingului şi o văzu pe Frau Saunders 
aşezată pe canapea, cu ochii îndreptaţi spre «el, 
supraveghind uşa, împingând cu o mână căruciorul înainte 
şi înapoi peste covor. Plânsetul copilului era deznădăjduit, 
ca şi cum nimic nu l-ar fi putut uşura sau potoli. Mosca 
observă faţa albă a femeii, desfigurată de epuizare. Părul 
ei, strâns de obicei într-un coc sever, era lăsat acum liber 
şi-i cădea în cascade în jurul capului. 

Rămase în cadrul uşii şi o aşteptă să vorbească, dar 


— 265 — 


observă că era prea înspăimântată s-o mai facă, aşa că 
începu el: 

— Cum se simte? 

— E la spital. 

— Ştiu asta. Cum se simte? 

Frau Saunders nu-i răspunse. Se opri din legănatul 
căruciorului şi-şi puse mâinile pe faţă. Orăcăielile 
bebeluşului se înteţiră. Corpul femeii porni să tremure 
spasmodic. 

— Oh, ce-a mai ţipat, ce-a mai ţipat... se văită ea. A 
căzut pe scări şi a ţipat. 

Îşi luă mâinile de pe faţă, de parcă nu şi-ar mai fi putut 
ascunde durerea. Începu să legene din nou căruciorul. 
Copilul tăcu. Frau Saunders îl privi pe Mosca; aştepta cu 
răbdare în cadrul uşii. 

— E moartă, îl informă ea. A murit în timpul serii. Eu te- 
am aşteptat pe tine. 

Văzu că Mosca continua să stea acolo nemişcat, de parcă 
ea n-ar fi scos nicio vorbă şi ar fi aşteptat-o să spună ceva. 

Simţea doar o amorţeală, ca o carapace subţire şi fragilă 
în calea durerii şi a înţelegerii. O auzi pe proprietăreasă 
repetând: 

— A murit în cursul serii. 

O crezu, dar nu putea accepta că ăsta e adevărul. Se 
repezi afară din casă şi o porni năuc pe străzile întunecate. 
Când ajunse în zona spitalului, merse de-a lungul gardului 
metalic până la poarta principală. 

Intră în oficiul administraţiei. La biroul gărzii de noapte 
stătea o călugăriţă, purtând pe cap cornetul alb şi mare al 
ordinului ei religios. După asta îl zări pe Eddie Cassin care 
şedea pe o bancă lângă perete. g 

Eddie se ridică stângaci în picioare. li făcu semn 
călugăriței, care îl invită pe Mosca să meargă cu ea. 

Americanul urmă cornetul alb de-a lungul coridoarelor 
tăcute. În nemişcarea nopţii se auzeau respirațiile istovite 
ale bolnavilor adormiţi. La capătul unuia din coridoare fură 
nevoiţi să se strecoare printre câteva femei de serviciu 
îmbrăcate în negru, care frecau de zor, îngenuncheate, 


— 266 — 


podeaua albă. 

Cotiră pe alt coridor. Călugăriţa deschise uşa unei 
cămăruţe. Mosca paşi înăuntru după ea. Femeia se dădu la 
o parte şi închise uşa. 

Mosca înaintă şi văzu faţa Hellei, într-un colţ al încăperii, 
încadrată de perna albă. Corpul îi era acoperit cu un cearşaf 
alb până la gât. Pentru că nu distingea toate amănuntele, 
Mosca mai făcu un pas. 

Ochii erau închişi. Obrazul nu-i mai era tumefiat, ca şi 
cum otrava îi părăsise corpul împreună cu firul vieţii. Buzele 
erau palide, albe chiar. Nu mai exista nicio pată de roz. 
Ridurile dispăruseră şi arăta mai tânără decât o văzuse el 
vreodată. Faţa însă era ca o mască. Găvanele ochilor ei 
închişi o făceau să pară oarbă. 

Mosca se apropie şi mai mult. Se postă lângă pat şi nu 
văzu pe pervazul ferestrei o vază mare plină cu flori albe. 
Se uită la Hella, simțindu-se perplex. Ştia că va trebui să 
accepte până la urmă realitatea morţii ei, dar habar n-avea 
ce trebuia să facă. Era incapabil de vreun raţionament sau 
de vreun sentiment. În forma ei violentă, moartea nu-i era 
necunoscută, dar acum era bulversat de felul perfid în care 
venise. Vedea pentru prima dată o fiinţă pe care o sărutase 
şi cu care făcuse dragoste în imposibilitate de a mai fi în 
contact cu el. Se revoltă împotriva acelui trup lipsit de 
viaţă, căci ştia ce avea să se întâmple cu el. Întinse mâna 
şi-i atinse ochii închişi, apoi faţa rece şi, în final, cearşaful 
alb care-i acoperea trupul. Auzi un zgomot ciudat şi dădu 
cearşaful mai jos. 

Corpul ei era înfăşurat într-un linţoliu din hârtie maro de 
ambalaj. Observă că Hella nu avea nicio haină pe ea. În 
spatele lui, călugăriţa şopti: 

— Sunt mulţi cei care au nevoie de îmbrăcăminte. 

Trăsese de cearşaf cu o arogantă siguranţă, cu încredere 
în platoşa pe care şi-o pusese împotriva durerii, bazându-se 
cu disperare pe amintirile lui din anii fioroşi de dinainte. Se 
gândi acum că ar fi putut măcar să-i aducă nişte haine în 
care să fie îngropată cum se cuvine. Dintr-odată, mii de 
inamici îi invadară sângele. Îşi simţi fierea în gât şi o mână 


— 267 — 


uriaşă îi opri bătaia inimii şi stinse toate luminile. Fără a şti 
cum, se trezi afară, sprijinindu-se de peretele coridorului. 

Călugăriţa îl aşteptă cu răbdare. Mosca îşi adună 
gândurile şi zise femeii: 

— O să aduc nişte haine potrivite. Vreţi s-o îmbrăcaţi, 
pentru mine? 

Femeia dădu afirmativ din cap. 

Părăsi spitalul şi începu să umble. Urmări perimetrul 
gardului. Deşi nu se luminase încă de ziuă, înregistră 
zgomotul tramvaiului şi al oamenilor care treceau pe lângă 
el. Interdicţia de circulaţie pe timpul nopţii încetase. 
Continuă să o ia pe străzi pustii, dar, când intra pe ele, i se 
părea că oamenii ţâşneau din pavajul acoperit cu moloz şi 
din apartamentele îngropate. Curând se ivi şi soarele, ca un 
astru rece de iarnă, împrăştiind o lumină palidă asupra 
pământului. Descoperi că se afla la marginea oraşului, 
îndreptându-se spre satele din jur. Aerul era îngheţat. 
Mosca se forţă să se oprească. 

Acceptă totul acum şi nu fu deloc surprins de faptul că 
totul luase o întorsătură atât de tragică. Simţea numai o 
lipsă epuizantă de speranţă şi, undeva în adâncul fiinţei lui, 
o vină ruşinoasă. 

Medită la ce avea de făcut. Trebuia să ducă o rochie de 
culoare închisă la spital, ca Hella să aibă cu se să fie 
îngropată, şi să comande cele necesare pentru funeralii. 
Eddie îl putea ajuta şi se putea ocupa de tot. Se răsuci pe 
călcâie şi îşi dădu seama că avea ceva în mână. Se uită şi 
văzu că ducea încă sacul de sport cu el. Pentru că se 
simţea extrem de obosit şi fiindcă avea mult de mers pe 
jos, lăsă obiectul să cadă în iarba udă şi mare. Işi înălţă 
privirea spre soarele îngheţat al dimineţii şi porni înapoi 
către oraş. 


— 268 — 


Capitolul 23 


Prin marea poartă centrală din fier negru trecu un mic 
cortegiu, care părăsi domeniul spitalului şi pătrunse în 
teritoriul urban din jur. Lumina cenuşie a zorilor învăluia 
ruinele în fuioare fantomatice de abur. 

În frunte deschidea drumul ambulanta cu sicriul în care 
se odihnea pe veci Hella. În spatele ei, mergea încetişor 
jeepul, cu Eddie şi Mosca stând încovrigaţi pe scaune 
pentru a se putea apăra cât de cât de frig. Pe canapeaua 
din spate, Frau Saunders era înfăşurată într-o pătură 
cazonă ce-i ascundea bocetul de ochii lumii. După jeep 
venea o mică limuzină Opel, ce aparţinea eparhiei din care 
făcea parte biserica frecventată de Frau Saunders. 

Caravana îşi croi drum împotriva valului de oameni care 
se îndreptau spre centrul oraşului, a tramvaielor 
zgomotoase încărcate cu muncitori şi a autobuzelor verde- 
oliv ale armatei. Toată lumea asta era compusă din indivizi 
al căror ritm de viaţa era întrerupt numai de odihnă, somn 
şi vise. Sfârşitul toamnei îşi arăta prin surprindere, de 
timpuriu, colții îngheţaţi, cu un frig mai amarnic decât în 
toiul iernii, depunând un strat fin, alb, pe metalul jeepului şi 
paralizând corpurile şi minţile. Mosca se aplecă spre Eddie. 

— Ştii unde e cimitirul? 

După ce acesta dădu afirmativ din cap, Mosca continuă 
cu indiferenţă: 

— Haidem acolo. 

Eddie răsuci volanul spre stânga. Jeepul se trezi la viaţă 
şi o luă la goană înainte. Parcurse în viteză şoseaua largă 
care străbătea oraşul într-o lungă curbă dulce şi ducea 
până la periferie. Spre capătul ei, jeepul coti pe o străduţă 
lăturalnică, intră pe sub o arcadă de lemn şi rulă uşor până 
ce se opri pe o mică pajişte în faţa rândurilor lungi de 
morminte. Rămaseră în jeep aşteptând. Frau Saunders îşi 
dădu pătura la o parte. Era îmbrăcată cu o haină neagră, pe 
cap avea o pălărie cu voal negru şi purta ciorapi negri. Faţa 


— 269 — 


îi era cenuşie ca şi lumina filtrată de plafonul jos de nori. 
Eddie şi Mosca purtau uniformele lor verde-închis. 

Ambulanţa veni încet, târându-se de-a lungul drumului 
prost, presărat cu brazde de pământ. Ajunse lângă ei şi se 
opri. Şoferul şi ajutorul lui coborâră. Eddie şi Mosca se 
duseră să-i ajute. Mosca observă că cei doi erau aceiaşi 
oameni care o aduseseră pe Hella la spital când născuse. Ei 
deschiseră uşile din spate ale ambulanţei şi împinseră afară 
cutia neagră. Mosca şi Eddie apucară de mânerele de la 
capătul dinspre ei al sicriului. 

Cutia era făcută din lemn de esenţă tare şi era vopsită în 
negru cu ape. Mânerele erau confecţionate din fier brut, 
mohorât, de culoarea cerului plumburiu. Cei doi nemți îşi 
încrucişară privirile cu Mosca deasupra sicriului, dar se 
prefăcură a nu-l cunoaşte. Întoarseră sicriul ca să treacă ei 
în faţă. Era uşor. Aleseseră o cărare printre pietrele 
funerare marcate şi sparte de explozii şi o luară de-a lungul 
ei până când ajunseră, într-un târziu, lângă o groapă 
deschisă. Doi nemți mici de statură, cu umeri laţi, purtând 
haine de culoare închisă şi şepci, se odihneau sprijiniți de 
lopeţile lor negre, în formă de inimă. Cei doi urmăriră cum e 
aşezat sicriul lângă groapa săpată de ei. In spatele lor se 
înălța un deluşor de pământ reavăn, maroniu. 

Limuzina Opel pătrunse şi ea pe poarta cimitirului. 
Păcăniturile şi fumul ce-i ieşeau pe ţeava de eşapament 
semănau cu un bocet adus ofrandă cerului. După ce se opri, 
din ea cobori un preot. Înalt, zvelt, cu o faţă severă şi 
colţuroasă. Porni încet pe jos, mergând uşor aplecat şi 
târându-şi după el, peste pământul umed, faldurile rasei 
lungi şi negre, îi adresă câteva cuvinte lui Frau Saunders, 
apoi lui Mosca. Americanul îşi ţinu ochii plecaţi. Nu 
înţelegea nicio iotă din accentul aspru, bavarez, cu care 
vorbea omul bisericii. 

Liniştea fu spartă de rugăciunea monotonă şi guturală a 
preotului. Mosca auzi cuvintele iubire şi rugăciune şi i se 
păru că, în germană, cuvântul rugăciune suna exact la fel 
ca implorare în engleză. Auzi aceeaşi voce spunând iertare, 
iertare şi primeşte, primeşte, apoi ceva despre 


— 270 — 


înţelepciune, milă şi iubire de Dumnezeu. Cineva îi dădu o 
mână de pământ şi el îl aruncă în faţa lui. Îi ajunse la urechi 
un scurt ropot pe lemn, apoi descifră alte ropote mai mici. 
Puțin după aceea auzi cum lemnul e izbit continuu de 
bucăţi mari de pământ, ca o imensă şi rară bătaie a inimii, 
din ce în ce mai slab până când nu rămase decât uşorul 
oftat al pământului lovindu-se de pământ. Auzi atunci, 
peste bubuitul dureros al sângelui din tâmple, vaietul lui 
Frau Saunders. 

intr-un târziu, totul se linişti. Îi auzi pe toţi cum pleacă. 
Ajunse la el uruitul unui motor, apoi al altuia şi, în final, al 
jeepului. 

Mosca îşi ridică capul. Ceaţa uşoară ce sălăşluise în 
oraşul lăsat în urmă se furişa acum printre morminte şi 
pietre funerare. Îşi înălţă privirea spre cerul opac şi lipsit de 
soare aşa cum ridică oamenii ochii pentru a se ruga. Strigă 
în adâncul inimii cu o mânie neputincioasă: „Cred, cred”! Îşi 
mărturisea astfel printr-un urlet interior credinţa în 
adevăratul Dumnezeu. Recunoştea cu umilinţă limpezimea 
revelaţiei adevăratului Tată, tiranic, nemilos, neîndurător, 
scăldat în sânge, cufundat în teroare, durere şi vinovăţie, 
devorat şi consumat de propria sa ură nebună faţă de 
omenire. În inimă şi în minte i se căscă o prăpastie pentru 
a-l primi pe acest Dumnezeu revelat, dar tocmai atunci 
apăru din spatele norilor un soare palid, auriu, care-l sili să- 
şi coboare privirea. 

Văzu în depărtare, traversând câmpia spre oraş, 
ambulanţa goală şi Opelul, înălțându-se şi coborând după 
cum le dictau sinuozităţile drumului. Cei doi gropari 
dispăruseră. Frau Saunders şi Eddie îl aşteptau în jeep. 
Proprietăreasa se învelise cu pătura, căci era foarte frig. Le 
făcu semn că sunt liberi să plece şi urmări cu privirea 
jeepul verzui îndreptându-se încet spre poartă. Frau 
Saunders se întoarse să-l mai vadă o dată, dar Mosca nu-i 
distinse faţa. Voalul ei negru, acoperit cu picături fine de 
ceaţă, i-o ascundea. 

Rămas, în fine, singur, Mosca fu în stare să-şi aţintească 
privirea la mormântul iubitei lui, deasupra movilei de 


— 271 — 


pământ şi praf maroniu ce-i adăpostea trupul. Nu simţea 
nicio amărăciune, ci doar o uluitoare senzaţie de pierdere, 
de parcă nu-şi mai putea dori nimic şi nu mai avea nici 
unde să se ducă. Se uită spre oraşul sub ale cărui ruine 
erau îngropate mult mai multe oase decât în aceste gropi 
săpate şi sfinţite. Mosca încercă să-şi revadă propria viaţă 
şi tot ce simţise şi cunoscuse, în timp ce palidele raze 
împrăştiate cu zgârcenie de astrul zilei erau din nou 
umbrite de nori. Căută, dincolo de mormintele din sufletul 
lui, perioada jocurilor copilăriei, străzile pe care se plimbase 
în adolescenţă, iubirea dăruită de maică-sa şi faţa tatălui de 
mult plecat dintre cei vii, prima despărţire. Îşi aminti că 
maică-sa îi spunea mereu: „Tu nu ai tată, dar Dumnezeu 
este tatăl tău” şi: „Trebuie să fii mai mult decât bun pentru 
că n-ai tată şi pentru că Dumnezeu ţi-e acum tată”. Încercă 
să ajungă din nou până la acele clipe şi să regăsească 
iubirea pe care o simţise atunci, valurile de milă şi 
recunoştinţă ce-i săpau canale pentru şiroaie de lacrimi. 

În căutarea durerii, se gândi la Hella, la faţa ei delicată şi 
fragilă ce-şi expunea, lipsită de apărare, venele albastre, 
fără a se bucura de o perdea de carne protectoare în faţa 
morţii şi a oamenilor. Se gândi la iubirea ei inconştientă ce 
susura ca un izvor magic din inima sa şi cât de fatală îi 
fusese o slăbiciune care se transformase în acel univers 
într-o boală îngrozitoare şi mortală, ca o leucemie. 

O luă de-a lungul aleii înguste şi trecu, pe rând, de toate 
pietrele funerare, ciobite, rănite, dislocate de război. leşi 
din cimitir. Pe drumul către oraş, mintea i se umplu cu 
imagini ale Hellei. Îşi aminti cum arăta ea când se întorsese 
el, îşi aminti de iubirea pe care i-o dăruise lui şi care îi 
fusese atât de necesară pentru a rămâne în viaţă, îi reveni 
în minte fantastica senzaţie de uşurare pe care o avusese 
când o regăsise aşa cum şi-o dorea. Acum însă i se păru că 
ştia, încă de pe atunci, că o va omori şi o va aduce în 
mormântul ăsta. 

Clătină din cap. Ghinion, nu fusese decât un ghinion. Îi 
veniră în minte acele multe seri în care el se întorcea acasă 
pentru cină şi o găsea dormind pe canapea. O lua atunci şi 


— 272 — 


o punea în pat. Pleca şi când se reîntorcea o regăsea 
cufundată în somn, în acel somn profund în care ea îşi 
găsea ascunziş până dimineaţa. „Ghinion”, îşi zise din nou 
pentru a-şi salva sufletul, dar fără nicio speranţă, căci îşi 
aduse aminte de cruzimea cu care fusese răpită din lumea 
asta când era complet singură, fără niciun avertisment, fără 
a i se acorda măcar permisiunea de a vedea sau atinge pe 
acei câţiva oameni pe care îi iubea. 

In clipa în care fu pe punctul de a reintra în oraş, încercă 
să ajungă la celălalt Dumnezeu. Îl convocă din cealaltă 
lume, din lumea în care trăia maică-sa, din lumea căminelor 
în care sălăşluia moralitatea, a copiilor bine hrăniţi, a 
femeilor virtuoase legate de viaţă prin bărbaţi grijulii şi 
verighete de aur. Incercă să ajungă cu gândul în lumea 
bogată în medicamente alinătoare de suferinţe atroce. Să 
convoace în faţa lui acele umbre imense şi adânci ale 
amintirilor nedureroase ce-l puteau mântui acum. 

Mosca cobori dealul de unde începeau străzile pavate. 
Acum orice imagine a Hellei devenise confuză. O singură 
dată, în mijlocul străzii acoperite de ceaţă, fu capabil să 
gândească clar: „S-a sfârşit”. Înainte de a pricepe însă 
rostul cuvintelor, ele îi pieriră din minte. 

L-ar fi putut chema pe acel Dumnezeu mascat, care-şi 
ascundea faţa lui adevărată şi cunoscută în spatele unei 
generozităţi prea îndelung aşteptate, dacă măcar ar fi zărit 
oraşul din spatele lui neatins, cu pielea de piatră 
nescorojită şi cu carnaţia de cărămidă tare, sau dacă 
soarele ar fi strălucit, inundând cerul metalic cu lumină, sau 
dacă ar fi simţit un pic de iubire pentru oamenii ce umblau 
bezmetici printre ruinele acoperite de iarnă. 


— 273 — 


Capitolul 24 


Îi dădu proprietăresei bani ca să aibă grijă de copil şi se 
mută înapoi în Metzer Strasse. În nopţile ce urmară se duse 
la culcare mai devreme, la ora la care abia începeau 
petrecerile, cu muzică şi râsete, în camerele din jurul şi de 
dedesubtul lui. Putea să doarmă cu toată hărmâălaia. 
Noaptea însă, când distracţia se termina şi casa rămânea 
tăcută şi întunecată, se deştepta. Se uita la ceasul de pe 
noptieră, care îi arăta mereu ora unu sau două a nopţii. 
Rămânea apoi întins şi nemişcat, fiindu-i frică să aprindă 
veioza din pricina luminii ei slabe şi deprimante. Adormea 
din nou cu puţin înaintea zorilor şi nu auzea zarva 
oamenilor care se pregăteau să plece la muncă. În fiecare 
noapte era la fel. Când se trezea, ridica ceasul şi îşi apropia 
cerculeţul subţire şi galben de faţă, sperând ca acesta să 
arate că nu mai era decât o oră până la ceasurile dimineţii 
şi ale luminii. Trebuia totdeauna să fumeze o ţigară sprijinit 
de tăblia patului şi să se pregătească pentru lungile ore 
întunecate în care trebuia să fie treaz. Asculta gâlgâitul 
ţevilor şi respiraţiile sacadate ale cuplului din camera 
alăturată, gemetele şi gâfâielile lor înăbuşite ca nişte 
horcăieli, ţipetele înfundate ale pasiunii lor şi apoi 
scurgerea apei la baie. Urmau mici pocnete şi zgârieturi ale 
podelei şi peretelui, de parcă se pregăteau şi ei să se 
odihnească. Uneori, se auzea murmurul unui radio 
îndepărtat sau cineva vorbind cu voce tare, ori zgomote de 
paşi pe hol, iar pe strada de sub fereastră râsul înfundat al 
femeilor care părăseau clădirea. Când apăreau zorile, 
Mosca recădea în somn. Se trezea la amiază, în tăcerea 
casei pustii, cu pereţii camerei lui poleiţi de lumina soarelui. 

Într-una din aceste după-amieze, la două săptămâni după 
înmormântare, Mosca fu surprins să audă paşi pe hol 
urmaţi de o ciocănitură în uşa lui. Se dădu jos din pat şi-şi 
trase pantalonii pe el. Se duse la uşă, o descuie şi o 
deschise larg. 


— 274 — 


În faţa lui era un chip pe care-l văzuse o singură dată 
înainte, dar pe care nu-l putea uita. Era Honny, cu părul lui 
blond ca o caschetă, cu nasul cărnos şi cu pistruii săi mari. 
Individul îi zâmbi şi zise: 

— Pot să intru? 

Mosca se dădu la o parte, apoi închise uşa. Honny îşi 
depuse geanta pe masă şi aruncă o privire prin încăpere, 
după care i se adresă politicos lui Mosca: 

— Regret dacă v-am trezit. 

— Tocmai mă sculasem. 

— Mi-a părut foarte rău, foarte rău, să aud de tragedia 
soţiei dumneavoastră. 

Zâmbi nesigur. 

Mosca se întoarse şi se îndreptă spre pat. 

— Nu eram căsătoriţi, replică el. 

— Aşa deci... 

Neamţul îşi trecu nervos palma peste fruntea cheală, 
până când simţi mătasea liniştitoare a părului. 

— Am venit să vă comunic ceva foarte important. 

Mosca îl întrerupse cu brutalitate: 

— N-am ţigări! 

Honny continuă netulburat: 

— Ştiu că n-aveţi ţigări şi că nu sunteţi director cu 
aprovizionarea de când a plecat Wolf în America. 

Mosca zâmbi. 

— Şi ce dacă? 

— Nu, mă înţelegeţi greşit, se corectă rapid Honny. Eu 
am venit să vă spun despre Yergen. Penicilina pe care v-a 
dat-o a procurat-o prin mine. Eu am fost intermediarul. 

Făcu o scurtă pauză, după care reluă: 

— Yergen a ştiut că era expirată, fiindcă a plătit pe ea 
mai puţin decât, de obicei, omului de legătură pe care i l- 
am dat. Înţelegeţi? 

Mosca simţi nevoia să se aşeze pe pat. Işi apăsă 
cicatricea de pe stomacul care începuse să-l doară. Dintr- 
odată, îl apucă o durere năucitoare de cap. „Yergen, 
Yergen”, strigă el în gând, „Yergen care făcuse atât de 
multe pentru ei, care o făcuse pe Hella fericită şi pe a cărui 


— 275 — 


fată Hella o iubea”. Simţi o umilinţă paralizantă. Cum 
putuse Yergen să-l păcălească într-un asemenea mod şi să-i 
pricinuiască o asemenea durere? Işi îngropă capul în palme. 

Honny îi vorbi din nou cu blândeţe: 

— Am aflat că aţi refuzat să continuaţi cu afacerea lui 
Wolf, să ştiţi că eu nu sunt un idiot Asta a însemnat că mi- 
aţi cruțat viaţa. Credeţi-mă că, dacă aş fi ştiut că Yergen 
vrea marfa pentru dumneavoastră, l-aş fi oprit. Am aflat 
prea târziu. Yergen a fost dispus să mă sacrifice şi a 
intenţionat s-o sacrifice pe femeia dumneavoastră. 

Văzu că Mosca îşi ţinea încă mâinile la faţă, aşa că îşi 
îndulci vocea şi mai mult: 

— Am nişte ştiri bune. Yergen s-a întors în Bremen şi stă 
unde a locuit şi înainte. Administratoarea dumneavoastră, 
Frau Meyer, i-a trimis vorbă că totul e în ordine şi nu 
trebuie să-i fie frică de nimic. 

Mosca se ridică în picioare. 

— Nu minţi? şuieră el. 

— Nu, nu mint. 

Faţa neamţului se albise şi pistruii îi ieşiseră în evidenţă 
ca nişte pete unsuroase. 

— Dacă o să priviţi înapoi în timp, o să vă daţi seama că 
nu mint. 

Mosca se duse la dulap şi-l descuie. Simţea nevoia de a 
se mişca rapid şi, deşi îl durea capul, era aproape fericit. 
Luă din dulap un carnet cu cecuri American Express şi 
semnă cinci dintre ele. Fiecare avea înscrisă suma de o 
sută de dolari. | le arătă lui Honny şi-i zise: 

— Fă-l pe Yergen să vină diseară aici şi astea sunt ale 
tale. 

Honny dădu înapoi. 

— Nu, nu, nu pot face asta. Ce v-a făcut să credeţi c-aş fi 
capabil de aşa ceva? 

Mosca ţinu cecurile la vedere şi făcu un pas spre el. 
Honny se dădu înapoi murmurând: 

— Nu, nu pot s-o fac. _ 

Mosca văzu că omul era sincer. Inşfăcă geanta blondului 
de pe masă şi i-o puse în braţe. 


— 276 — 


— Mulţumesc că mi-ai spus, oricum, zise el. 

Rămase singur în mijlocul camerei. Capul îi pulsa de 
parcă ar fi fost o imensă venă care se umplea şi se golea de 
sânge în ritmul bătăii inimii. Simţea o vagă senzaţie de 
leşin, ca şi cum plămânii nu mai suportau aerul închis al 
încăperii. Se îmbrăcă şi ieşi din imobil. 

Afară îl surprinse căldura radiată de soare. Se părea că 
iarna timpurie, ce se manifestase înainte, se îndepărtase. 
Pătrunse pe Kurfursten Allee către ceea ce fusese căminul 
lui, evitând umbrele palide aruncate de copacii desfrunziţi. 
În afara durerii persistente de cap, se simţea mult mai bine 
faţă de cum se simţise înainte. Se gândi că va reuşi, în 
sfârşit, să doarmă ca lumea la noapte. 


Se strecură tăcut în apartament şi se postă în faţa uşii de 
la living. Auzi scârţâitul unui cărucior de copil şi, când intră, 
o văzu pe Frau Saunders mişcându-l înainte şi înapoi. 
Stătea pe canapea, cu o carte în mâna stângă şi cu dreapta 
pe lemnul căruciorului. Avea o ţinută dreaptă şi era calmă. 
Pe faţa ridată i se putea citi gravitatea tristeţii. Bebeluşul 
dormea. Pe fruntea roz i se vedeau câteva vene albăstrii. 
Alte vene, mai subţiri, transformau una din pleoape într-o 
delicată membrană, ca o frunză. 

— Se simte bine? întrebă Mosca. 

Frau Saunders încuviinţă. 

— Totul e bine. 

Dădu drumul cărţii şi căruciorului şi-şi încrucişă degetele. 

— Ai primit pachetul trimis de mine? se interesă Mosca. 

Îi trimisese cu o săptămână în urmă un pachet mare cu 
alimente. 

Ea dădu încă o dată din cap. Părea îmbătrânită. Mosca 
recunoscu ceva familiar doar după modul în care stătea şi 
în care-i răspundea. 

Nu îndrăzni s-o privească când o întrebă: 

— Poţi să mai ţii copilul aici o bucată de vreme? O să te 
plătesc bine, poţi să-mi ceri oricât. 

Îşi simţea capul cât o baniţă din pricina durerii. Se întrebă 
dacă ea avea vreo aspirină. 


— 277 — 


Frau Saunders îşi luă cartea în mâini şi o tinu aşa, 
închisă. Faţa severă îi era lipsită de acea strâmbătură 
comică de care îşi amintea el. 

— Herr Mosca, spuse ea pe un ton extrem de protocolar, 
dacă vă daţi consimţământul o să încerc să adopt copilul. 
Asta va rezolva toată problema. 

Spusese cuvintele cu o voce de gheaţă, dar brusc 
lacrimile îi ţâşniră din ochi. Lăsă cartea să cadă şi-şi folosi 
mâinile pentru a-şi masca şi opri plânsul. Mosca recunoscu 
această scenă. Femeia se comporta exact ca maică-sa, 
când o necăjea el. 

Pentru că nu era maică-sa şi izbucnirea nu-l atingea prea 
tare, se duse lângă ea şi-şi puse mâna o clipă peste a ei. 

— Ce e, ce am făcut? 

Vocea îi era calmă. 

Ea îşi şterse lacrimile. Zise încetişor: 

— Ţie nu-ţi pasă de copil. N-ai venit nici măcar o dată 
toată perioada asta. Ţi-ar plăcea ca ea să fi ştiut că eşti 
aşa? Ea v-a iubit pe amândoi mult, enorm de mult. Spunea 
întotdeauna că eşti un om bun şi când a căzut pe scări şi-a 
întins mâinile spre copil. O durea rău de tot şi ţipa, şi totuşi 
s-a gândit la copil. lar ţie nici nu-ţi pasă acum de fiinţa pe 
care a iubit-o atât de mult. 

Se opri să respire, apoi continuă isterică: 

— Oh, eşti un om îngrozitor! Ţi-ai bătut joc de ea şi n-ai 
nimic bun în tine! 

Se smulse de lângă el şi apucă de cărucior cu ambele 
mâini. 

Mosca se dădu înapoi din faţa ei. Pentru a o ajuta, îi zise: 

— Şi ce crezi c-ar trebui să fac? 

— Eu ştiu ce şi-ar fi dorit ea. Să iei copilul în America şi 
să-i oferi o viaţă fericită şi sigură, ca să crească mare. 

Mosca replică cu simplitate: 

— Noi n-am fost căsătoriţi şi, de aceea, copilul e german. 
Mi-ar lua enorm de mult timp s-o fac. 

— Şi ce dacă? se răţoi ea. Pot să am eu grijă de el până 
atunci. O faci? 

— Nu cred c-am să pot. 


— 278 — 


Dintr-odată fu nerăbdător să plece. Avea un nou puseu 
de durere. 

Frau Saunders îşi reluă tonul ei glacial: 

— Vreţi să-l adopt? 

Îşi privi copilul adormit şi nu simţi nimic. Scoase din 
buzunar cecurile semnate mai devreme şi le lăsă pe masă. 

— N-am nici cea mai vagă idee despre ceea ce se va 
întâmpla. 

Se îndreptă spre uşă. 

— Când o să vii din nou să-ţi vezi fiul? îi strigă din urmă 
Frau Saunders furioasă. 

Mosca se întoarse spre ea. Faţa femeii exprima dispreţ. 

Simţea durerea ca pe o bătaie imensă. Ar fi vrut să plece, 
dar privirea ei era mai mult decât putea el suporta. 

— De ce nu spui adevărul, de ce nu-mi mărturiseşti ce se 
petrece în mintea ta? 

Nu-şi dădu seama că ridicase tonul. Continuă: 

— Crezi că e vina mea. Crezi c-a murit fiindcă n-am făcut 
suficient ca s-o salvez. Mărturiseşte. Asta-i motivul pentru 
care eşti atât de furioasă şi te uiţi la mine de parcă aş fi un 
animal, nu? Îţi zici: „Americanul ăsta... uite că a mai omorât 
un german”. Să nu pretinzi că eşti furioasă pentru copil. Să 
nu ai pretenţia asta şi să nu spui o asemenea minciună. 
Ştiu prea bine ce crezi tu. 

Pentru prima dată Frau Saunders îl privi cu atenţie, drept 
în ochi. Arăta îngrozitor de bolnav. Pielea îi era gălbuie şi 
ochii îi ardeau. La colţurile gurii îi apăruseră pete roşii de 
furie. 

— Nu, nu, dădu ea înapoi, n-am crezut niciodată aşa 
ceva. 

Când îşi auzi propriile cuvinte îşi dădu seama că vorbele 
lui conţineau un sâmbure de adevăr. 

El îşi reveni cu uşurinţă. Zise încet: 

— O să-ţi demonstrez că nu e adevărat. 

Se întoarse şi plecă. Femeia îl auzi cum coboară scările în 
fugă. 

Ajuns în stradă, Mosca îşi aprinse o ţigară şi privi cerul 
plin de nori, după care se uită în lungul străzii. Rămase 


— 279 — 


pironit locului până când îşi fumă ţigara, apoi o luă pe jos 
spre camera lui din Metzer Strasse. De la cap, durerea i se 
mutase la ochi şi la venele gâtului. Îşi privi ceasul. Era 
numai trei după-amiază. Mai avea de aşteptat încă o bună 
bucată de timp până să rezolve ceva cu Yergen. 


— 280 — 


Capitolul 25 


Camera i se umpluse cu umbrele amurgului. Luă câteva 
aspirine şi se întinse pe pat. Era surprins cât de obosit se 
simţea. Închise ochii ca să-şi liniştească durerea şi se trezi 
în întuneric, auzind un ciocănit în uşă. Aprinse veioza şi-şi 
privi ceasul. Era ora şase. Se auzi o nouă ciocănitură, după 
care uşa se deschise şi în cameră intră Eddie Cassin. Era 
îmbrăcat elegant, proaspăt ras şi mirosea a colonie. 

— Isuse, ar trebui să încui uşa când te culci, zise Eddie. 
Cum te simţi? Eu te-am trezit? 

Mosca îşi frecă faţa. 

— E-n regulă. 

Durerea de cap îi dispăruse, dar simțea că faţa îi luase 
foc şi că buzele îi sunt uscate. 

Eddie aruncă câteva scrisori pe masă. 

— Ţi-am luat corespondenţa. Ai ceva de băut? 

Mosca se duse la dulap şi scoase o sticlă de gin şi două 
pahare. 

— E bal mare diseară, îl anunţă Eddie. Vino şi tu. 

Mosca clătină din cap şi-i dădu celuilalt un pahar. Băură 
amândoi, apoi Eddie zise: 

— Îţi vine ordinul de plecare peste o săptămână. 
Adjutantul a încercat să blocheze hârtiile spunând că a fost 
vina lui. Colonelul însă nici n-a vrut să-l asculte. 

Se aplecă spre Mosca. 

— Zi-mi un singur cuvânt şi o să fac pierdute câteva 
hârtii ca să-ţi mai dau răgaz câteva săptămâni. 

— Nu mai contează, răspunse Mosca. 

Se sculă din pat şi se îndreptă spre fereastră. Pe străzi 
mai plutea ceva din lumina asfinţitului. Văzu un grup de 
copii care aşteptau să se lase întunericul cu lanterne stinse 
în mâini. Îşi aminti că le auzise cântecul în nopţile 
precedente, dar dulceaţa lui nu reuşise să-l scoată din 
transa somnului, ci îi pătrunsese numai, cumva, prin 
ecranul protector construit în jurul creierului. 


— 281 — 


În spatele lui, Eddie îl întrebă: 

— Ce se aude cu copilul? 

— E la Frau Saunders. Îl va păstra ea. 

— Am să mă duc s-o văd şi eu. Nu-ţi face griji. E greu, 
Walter. Tipii ca mine şi ca tine aduc numai ghinion. la-o mai 
uşor, da? 

Copiii de pe stradă se despărţiră în două rânduri şi o 
porniră în marş pe Metzer Strasse, cu lămpile încă stinse. 

— Scrisorile alea sunt de la maică-ta, zise Eddie. l-am 
telegrafiat eu. Mi-am imaginat că tu n-ai chef de scris. 

Mosca se întoarse spre el. 

— Mi-ai fost un bun prieten. Mi-ai putea acorda o ultimă 
favoare? 

— Desigur. 

— Nu mi-ai spus că Yergen s-a întors în oraş. Vreau să-l 
văd. Îl poţi aduce aici? 

Eddie îşi turnă din nou în pahar şi-l urmări pe Mosca dând 
ocol camerei. Ceva nu era în regulă. Mosca îşi ţinea vocea 
sub control, dar ochii erau ca o oglindă neagră a sufletului 
şi faţa i se contracta des într-un spasm de furie şi ură. 

Răspunse rar: 

— Sper că n-ai de gând să faci o prostie, Walter. Tipul a 
făcut o greşeală, dar n-a fost vina lui. Ce naiba, ştii că 
Yergen călca tot timpul pe alături pentru Hella. 

Mosca zâmbi. 

— Stai, dom'le, că nu vreau decât să-mi recuperez 
ţigările şi banii plătiţi pentru marfa aia. De ce să plătesc 
pentru ea? 

Eddie fu atât de surprins şi de uşurat că lăsă să-i scape o 
exclamaţie de bucurie. N 

— Isuse! Băiete, te-ai întors la normal. In fond de ce 
mama dracului să plăteşti tu pentru ea? 

Îl izbi gândul că era tipic pentru Mosca să nu vrea să fie 
înşelat, chiar şi într-o asemenea stare. Se bucura 
copilăreşte să-l vadă pe Mosca că revenise, în sfârşit, la 
normal. 

Îi veni o idee. Îl apucă pe Mosca de braţ: 

— la ascultă-mă puţin. Plec la munte, lângă Marburg, cu 


— 282 — 


Frau Meyer pentru o săptămână. Ce-ar fi să vii şi tu? Îţi fac 
rost şi de o fată dulce. O să ne distrăm pe cinste, o să 
mâncăm produse de la fermă şi o să bem. Hai, zi da, fă-o 
pentru un amic. 

Mosca zâmbi. 

— Desigur. S-a făcut. 

Eddie scoase un hohot de râs. 

— Asta e, Walter. E bine. Bine! 

Îl bătu pe Mosca pe umăr. 

— Plecăm mâine seară. Stai să vezi munţii ăia... Superbi, 
o splendoare. 

Se opri o clipă şi reluă cu un ton de prietenie sinceră, de- 
a dreptul părintesc: 

— Poate o să găsim o cale să-ţi poţi lua copilul cu tine 
când te întorci în State. Ştii bine, Walter, că asta îşi dorea 
ea, mai mult decât orice altceva. 

Zâmbi un pic stânjenit şi continuă: 

— Hai jos. Numai pentru un pahar cu mine. 

— Il aduci pe Yergen aici? 

Eddie îl privi gânditor. Mosca insistă: 

— Adevărul e că sunt lefter, Eddie. Trebuie să-i las bani 
lui Frau Saunders pentru copil. In plus, am nevoie de biştari 
ca să merg cu tine la Marburg... 

Izbucni în râs. 

— ... asta dacă nu cumva faci cinste toată săptămână. 

Vocea îi deveni sinceră: 

— Mai am nevoie de bani şi pentru călătoria în State. lată 
motivele. l-am dat individului o mică avere pe marfa aia. 

Eddie se convinsese. 

— Bine, ţi-l aduc. Plec chiar acum. După aceea însă, 
cobori la petrecere, bine? 

— Evident. 

După ce Eddie dispăru, Mosca aruncă o privire în camera 
goală. Văzu scrisorile de pe pat. Luă una din ele şi se aşeză 
pe pat s-o citească. Când termină îşi dădu seama că nu 
pricepuse nicio propoziţie. O luă de la capăt. Incercă să 
pună cap la cap cuvintele ca să aibă un înţeles. Slovele i se 
unduiau în mintea distrată şi erau filtrate de zgomotele din 


— 283 — 


casă. 

„Vino, te rog” - îi scria maică-sa. „Nu te mai gândi la 
nimic şi vino, te rog, acasă. O să am eu grijă de copil. O să 
te întorci la şcoală. În fond, n-ai decât douăzeci şi trei de 
ani. Uit mereu cât de tânăr eşti şi că eşti plecat de şase ani. 
Dacă te simţi amărât, roagă-te Domnului. Asta e singurul 
lucru care te poate ajuta. Viaţa ta începe...” 

Aruncă scrisoarea pe duşumea şi se întinse pe pat. Sub el 
începeau petrecerile, cu muzică discretă şi râsete. Simţea 
cum îl apucă din nou durerea de cap. Stinse lumina. Limbile 
gălbui ale ceasului îi arătau ora şase şi jumătate. Avea 
suficient timp la dispoziţie. Închise ochii. 

Îşi imagina cum va fi întoarcerea acasă. Să-şi vadă mama 
şi copilul în fiecare zi, să găsească o altă fată şi să se aşeze 
la casa lui. Va purta adânc îngropată în el cealaltă viaţă şi 
ura lui pentru toate lucrurile în care credeau ei. Viaţa îi va fi 
ca o piatră peste mormântul a tot ce văzuse, simţise şi 
făcuse înainte. Îşi aminti cu surprindere de cuvintele pe 
care i le strigase în faţă proprietăresei. li ieşiseră, pur şi 
simplu, pe gură. Nici măcar nu se gândise la o asemenea 
reacţie. Văzu acum toate greşelile făcute de el şi se sili să 
se gândească la altceva. 

În mintea lui somnoroasă îi apăru Hella, păşind cu copilul 
în braţe pe țărm după ce părăsise vaporul, şi întâlnindu-se 
cu mama lui. Se văzu, apoi, alături de ele două în living şi 
apoi întâlnindu-se în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. 
Adormi. 

Visă, sau îşi imagină cu o parte a creierului rămasă 
trează, că era pe drumul spre casă, că inscripţia de pe uşă 
îi ura: „Bine ai venit acasă, Walter”, că o lăsase pe Hella în 
Germania, vie, şi că era pe acest drum cu un an în urmă. 
Nu se întorsese la Hella, ea nu ţinuse pâinea aceea cenușie 
în mâinile ei, lăsând-o să cadă când îl văzuse, el deschisese 
cealaltă uşă, în spatele căreia îl aşteptau maică-sa, Gloria şi 
Alf, şi se dusese spre ei ca ieşit dintr-un coşmar, pentru că 
ei erau învăluiţi de o mare de lumină. Numai că maică-sa 
avea un teanc de fotografii în mână, în colţul camerei era 
un cărucior în care se vedea spatele curbat al unui bebeluş, 


— 284 — 


iar lui îi era frică. Apoi erau cu toţii aşezaţi pe scaune şi-şi 
treceau fotografii unul altuia, iar maică-sa exclama: „O, ce-i 
asta?”. El se uita şi observa haina lui militară, pătura făcută 
fustă şi pe el zâmbind peste un mormânt înălţat, şi atunci 
explica: „Asta-i cea de-a treia victimă a mea” şi râdea, şi 
râdea, dar Alf era supărat şi stătea pe un picior mare şi 
lung şi striga: „Asta-i prea de tot, Walter, ai mers prea 
departe”. Se ridicau toţi. Maică-sa îşi frângea mâinile. Se 
vedea pe el zicând: „La revedere, la revedere”, după care 
totul se întuneca. Mai târziu apărea însă Wolf cu o 
lumânare şi el era în pivniţă cu Wolf şi Wolf îşi ţinea 
lumânarea sus şi rostea: „Nu-i aici, Walter, nu-i aici”, iar el 
simţea podeaua nesigură şi acoperită cu moloz trăgându-l 
în jos, mult sub lumină şi începea să urle. 

Era treaz şi conştient că nu scosese niciun sunet. Camera 
era scufundată în beznă şi ferestrele păreau vopsite în 
negru din pricina nopţii. Se auzeau din toată clădirea râsete 
vesele. La urechi îi soseau valuri după valuri de sunete, 
muzică, voci masculine puternice, paşi urcând şi coborând 
scările în fugă. În camera alăturată, un cuplu făcea 
dragoste. Peste câteva clipe o auzi pe fată: 

— Hai să coborâm la petrecere acum. Vreau să dansez. 
Bărbatul mormăi furios. Apoi vocea rugătoare a fetei: 

— Te rog, te rog, vreau să dansez. 

Patul oftă când se ridicară, apoi fata râse în hol, şi Mosca 
rămase în tăcere şi în întuneric. 


Eddie nu se putu abţine să nu treacă pe la petrecere 
înainte de a se duce la Yergen. Era uşor afumat când le zări 
pe cele două tinere. N-aveau mai mult de şaisprezece ani. 
Îmbrăcate identic, cu mici pălării albastre, cu taioare 
scurte, albastre şi bluze albe de mătase, îi încântară ochiul. 
Pielea şi părul lor evidenţiau culoarea hainelor prin nuanţe 
de roz delicat şi alb. Pe frunte le cădeau zulufi ca nişte 
monede aurii. Dansau din când în când cu bărbaţii care le 
invitau, dar refuzau orice băutură oferită şi se aşezau la loc, 
mereu împreună, când înceta muzica, de parcă fiecare îşi 
avea puterea în cealaltă. 


— 285 — 


Eddie le urmări o vreme zâmbind în sinea lui şi plănuind 
atacul, apoi se îndreptă spre cea care i se păruse a fi mai 
drăguță şi o invită la dans. Unul dintre bărbaţi protestă: 

— Hei, Eddie, eu am adus-o aici. 

— Nu-ţi face griji, reglez cu chestia asta, îi replică Eddie. 

In timp ce dansau, o întrebă: 

— Cealaltă e sora ta? 

Fata încuviinţă. Avea o faţă mică şi obraznică, pe care se 
citea o expresie de aroganță, bine cunoscută lui. 

— Şi vine peste tot cu tine? îşi continuă Eddie 
investigația. 

În vocea lui insinuantă se detecta clar un compliment şi 
invitaţia de a se descotorosi de soră-sa într-un mod amabil. 

Fata îi zâmbi cu o îngâmfare inocentă pe care el o găsi 
şarmantă, şi îi răspunse: 

— Oh, sora mea e un pic prea sfioasă. 

Melodia se termină. Atunci el lansă invitaţia: 

— V-ar place ţie şi surorii tale să luăm o mică gustare în 
camera mea? 

Ea se sperie şi negă din cap. Eddie îi dărui zâmbetul lui 
patern şi dulce. Faţa lui delicată avea un aer de tată 
înţelegător. 

— Oh, ştiu la ce te gândeşti. 

O conduse spre locul în care Frau Meyer se întreținea la 
un pahar cu doi bărbaţi. 

— Meyer, rosti el, fetiţa asta e înspăimântată de mine. 
Mi-a refuzat invitaţia de a gusta câte ceva. Cred că va zice 
da însă, dacă vii şi tu ca asigurare. 

Frau Meyer o luă pe fată pe după mijloc: 

— Oh, nu-ţi face nicio grijă cu el. E singurul băiat bun din 
casa asta. O să vin cu tine. In plus, are cea mai bună 
mâncare, pe care voi, fetelor, n-aţi gustat-o de când eraţi în 
scutece. 

Fata roşi şi se duse să-şi cheme sora. 

Eddie se îndreptă spre tipul care venise cu fata. 

— S-a aranjat, îi comunică el. Du-te cu Meyer în camera 
mea. Spune-le că vin şi eu mai târziu. 

O porni spre uşă. 


— 286 — 


— Opriţi-mi şi mie câte ceva, strigă el râzând peste umăr. 
O să mă întorc într-o oră. 


Mosca privea oraşul de la fereastră. Văzu, dincolo de 
ruinele din inima oraşului, o dâră lungă de lumină galbenă 
şi verde, ca o săgeată indicând cu vârful Metzer Strasse. 
Ştia că vin copiii cu lanternele lor. Vocile însă nu li se 
auzeau, din pricina hohotelor de râs, a muzicii date tare, a 
paşilor dansând inegal şi a chicotelilor femeilor bete. 

Lăsă fereastra deschisă, îşi luă trusa de ras şi prosopul şi 
se duse în baie. Fixă uşa în poziţie deschis ca să audă dacă 
ar fi intrat cineva în cameră. 

Se spălă de mai multe ori cu apă rece pe faţa 
înfierbântată, după care se bărbieri. Işi studie în oglindă 
trăsăturile netede, nasul lung şi subţire, gura mare cu buze 
lipsite de culoare, ochii negri înfundaţi în orbite şi pielea 
bronzată, cenuşie acum din pricina oboselii şi pătată de 
febră. 

Îşi şterse săpunul de pe faţă şi continuă să şi-o studieze. 
Era surprins de cât de bizară i se părea acum, de parcă n-ar 
fi observat-o niciodată ca lumea. Îşi răsuci capul ca să se 
privească din profil şi văzu că găvanele ochilor aruncau 
umbre peste gură. Observă cruzimea şi răul în lucirea 
întunecată din ochi şi-n fermitatea şi asprimea bărbiei. Se 
dădu înapoi, cu mâna întinsă înainte pentru a ascunde faţa 
aceea din oglindă, dar fu singur surprins când îşi lăsă mâna 
să cadă înainte de a atinge sticla. Pentru o fracțiune de 
secundă zâmbi. 

În cameră era frig. Aerul era plin de un bâzâit ciudat. Se 
duse la fereastră şi o închise. Bâzâitul încetă. Luminile 
galbene şi verzi care traversau  dărâmăturile se 
apropiaseră. Îşi privi ceasul. Era aproape opt. Brusc, se 
simţi slăbit şi cuprins de frisoane. Greaţa îl obligă să se 
aşeze pe pat. Durerea, stopată de aspirină, îi reveni brutal 
cu bătaia ei monotonă. Disperat, ca şi cum şi-ar fi pierdut 
ultima şansă de salvare, avu presentimentul că Yergen nu 
va veni. Îi era extrem de frig, aşa că se duse la dulap şi-şi 
puse pe el jacheta verde militară. Luă dintr-un cartuş gol de 


— 287 — 


ţigări pistolul lui unguresc şi şi-l strecură în buzunar. Băgă 
toate ţigările pe care le mai avea într-o geantă mică, apoi 
puse şi trusa de ras şi o sticlă aproape plină cu gin. După 
asta se aşeză pe pat şi începu să aştepte. 


Eddie Cassin îşi parcă jeepul în faţa bisericii. Intră pe uşa 
laterală şi urcă scările până în clopotniţă. Ciocăni la uşă, 
dar nu primi niciun răspuns. Aşteptă, apoi ciocăni din nou. 
De cealaltă parte a uşii se auzi vocea lui Yergen, neaşteptat 
de clară. 

— Cine-i acolo? 

— Domnul Cassin. 

— Şi ce vreţi? 

— M-a trimis Frau Meyer cu un mesaj. _ 

Zăvorul alunecă în locaşul lui şi uşa se deschise. In cadrul 
ei apăru Yergen, care-l pofti să intre. 

Camera era întunecoasă, cu excepţia unei veioze în colţ. 
Sub veioză, pe o canapea mică, fata lui Yergen ţinea în 
braţe o carte de poveşti. Stătea sprijinită de nişte perne 
mari proptite direct pe zid. 

— Da, despre ce-i vorba? întrebă Yergen nerăbdător. 

Părea mult mai bătrân. Silueta lui zveltă se subţiase şi 
mai mult, însă faţa exprima încă siguranţă de sine şi 
mândrie. 

Eddie îi întinse mâna şi Yergen i-o strânse. Americanul 
zâmbi: 

— Ei hai, ne ştim de multă vreme şi am băut adesea 
împreună. Aşa te comporţi cu mine? 

Yergen zâmbi strâmb: 

— Ah, Mr. Cassin, eram alt om când lucram în Metzer 
Strasse. Acum... 

Eddie îl linişti: 

— Mă cunoşti, ştii că nu te-aş trage pe sfoară. Am venit 
aici în folosul tău. Prietenul meu, Mosca, îşi vrea banii şi 
ţigările înapoi. Vrea înapoi plata pentru doctoriile expirate. 

Yergen îl observa cu atenţie. 

— Bineînţeles că o să le înapoiez, replică el. Spune-i însă 
că nu acum. Nu pot. 


— 288 — 


— Vrea să te întâlneşti cu el în seara asta, insistă Eddie. 

— Oh, nu! Oh, nu! exclamă Yergen. N-o să mă duc la el. 

Eddie se uită la copila de pe canapea. Fata îşi deschisese 
larg ochii şi se holba la ei năucă. IlI făcea să nu se simtă în 
largul său. 

— Ascultă, Yergen. Eu şi Mosca plecăm mâine la 
Marburg. Când o să ne întoarcem el o să plece în State. 
Dacă nu vii la el diseară, o să vină el aici. lar dacă se 
înfurie, biata fată o să se sperie de moarte. 

După cum se aştepta, ultimul argument îşi făcu efectul. 
Yergen înălţă din umeri şi se duse să-şi ia haina, apoi se 
aşeză lângă fie-sa. 

Eddie se uită la ei. Îl privi pe neamt cum îngenunchează, 
umil şi trist, pentru a-i spune ceva în şoaptă fie-si la ureche. 
Yergen era îmbrăcat cu un palton greu, cu guler de blană, 
era îngrijit pieptănat şi avea întotdeauna un aer de 
demnitate tăcută şi de seriozitate. Eddie ştia că-i 
transmitea codul după care fata îi va deschide uşa, când el 
se va întoarce şi va ciocăni. Văzu ochişorii lipsiţi de viaţă ai 
fetiţei urmărindu-l de după umărul tatălui ei şi nu se putu 
abţine să nu se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar uita 
semnalul şi n-ar mai răspunde niciodată la uşă. 

Yergen se ridică, îşi luă servieta şi se îndreptă spre ieşire. 
Eddie îl urmă. Neamţul se opri afară şi aşteptă până când 
se auzi, de cealaltă parte a uşii, sunetul fierului alunecând 
pe lemn, asigurându-se că fata lui era izolată de lume. 

Urcară în jeepul lui Eddie. Pe drum, Yergen îl întrebă pe 
american: 

— Stai cu mine când ne vom întâlni? 

— Evident. Nu-ţi face griji. 

Eddie avea însă o vagă senzaţie de nelinişte. Ajunseră în 
Metzer Strasse, parcară jeepul în faţa casei, la lumină, şi se 
dădură jos. Eddie privi în sus. În camera lui Mosca nu se 
vedea nicio lumină. 

— Poate e la petrecere, sugeră Eddie. 

Intrară în clădire. Când ajunseră la primul etaj, 
americanul zise: 

— Aşteaptă aici. 


— 289 — 


Îşi băgă capul pe uşa încăperii unde avea loc petrecerea, 
dar nu-l văzu nicăieri pe Mosca. Se întoarse în hol. Yergen îl 
aştepta. Văzu că neamţul era palid. Brusc, un al şaselea 
simţ îl avertiză asupra unui pericol iminent. Prin minte i se 
derulară cuvintele lui Mosca şi îşi dădu seama că fuseseră 
toate false. Îl luă pe Yergen de braţ. 

— Haidem. Te duc acasă. Mosca nu e aici. Să mergem. 

Yergen se opuse. 

— Nu. Hai să terminăm afacerea asta. Nu mi-e frică. Nu 
îmi mai e... 

Dar Eddie începuse să-l împingă pe neamţ pe scări în jos. 
Era sigur, aproape copleşit de o senzaţie de groază. Dintr- 
odată, deasupra lor se auzi vocea lui Mosca, rece şi 
dominată de furie controlată: 

— Băga-te-aş în mă-ta, Eddie, dă-te la o parte! 

Cei doi priviră în sus. _ 

Se afla la etajul de deasupra lor. In lumina slabă a 
holului, faţa lui era de un galben bolnăvicios. La colţurile 
gurii i se formaseră două pete mari, roşii, din pricina febrei. 
Stătea periculos de nemişcat. Haina militară îl făcea mai 
masiv decât era în realitate. 

— Vino sus, Yergen! ordonă el. 

Una din mâini o avea ascunsă la spate. 

— Nu, răspunse neamţul cu o voce nesigură. Tocmai 
plecam cu Mr. Cassin. 

— Eddie, dă-te la o parte! porunci din nou Mosca. Vino 
aici. 

Yergen strânse braţul lui Eddie. 

— Nu mă părăsi, îl imploră. Stai aici. 

Eddie îşi ridică mâna spre Mosca şi zise: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Walter, n-o face! 

Mosca cobori două trepte. Eddie încercă să se smulgă de 
lângă neamt, dar acesta se agăţă de braţul lui şi începu să 
urle: 

— Nu mă lăsa singur... nu, nul... 

Mosca mai făcu un pas. Ochii lui erau negri, opaci, iar 
petele roşii păreau două flăcări în lumina holului. Dintr- 
odată, în mână îi apăru pistolul. Eddie se smuci de lângă 


— 290 — 


Yergen. Rămas singur, cu un strigăt disperat, neamţul 
încercă să se întoarcă şi s-o ia la goană pe scări. Mosca 
trase. Yergen căzu în genunchi. Îşi înalţă capul, privind în 
sus cu ochii lui albaştri. Mosca apăsă din nou pe trăgaci. 
Eddie porni în goană pe scări, trecu de Mosca, şi o ţinu aşa 
până la mansardă. 

Mosca îşi puse arma la loc în buzunar. Cadavrul 
rămăsese întins pe palier, cu capul bălăbănindu-se în gol. 

Din camerele de dedesubt veni un val de hohote de râs. 
La fonograf se puse un vals şi se porni o cavalcadă de paşi 
şi strigăte vioaie. Mosca urcă scările spre camera lui. Prin 
geam pătrundeau umbre întunecate. Aşteptă şi ascultă, 
apoi se duse la fereastră. 

Nu se auzea nicio alarmă. Peste grămezile mari de moloz 
ale ruinelor din oraş se vedea o formă strălucitoare 
târându-se, ca o omidă. Erau nenumărate lanterne ce se 
clătinau, luminând noaptea de iarnă cu raze lungi de foc 
verde. Faţa şi corpul îi erau scăldate în sudoare. Începu să 
tremure şi capul se porni să-i vâjâie, dându-i o senzaţie de 
ameţeală. Deschise fereastra şi aşteptă. 

Auzea acum, pe stradă, corul de copii cântând. Nu mai 
vedea lanternele, dar ele pâlpâiau încă în minte şi în inimă. 
Când ultimele acorduri se stinseră, se simţi eliberat de frică 
şi de tensiune. Aerul rece îl izbi, izgonindu-i ameţeala şi 
răul. 

Apucă geanta pregătită dinainte şi o porni în fugă pe 
scări în jos, peste cadavrul lui Yergen, dincolo de zgomotele 
petrecerii. Nu se schimbase deloc. Ajuns afară, porni către 
dărâmături, apoi se întoarse pentru o ultimă privire. 

Patru mari zone luminoase aruncau un ecran 
incandescent peste bezna oraşului şi a nopţii. Din fiecare 
zonă venea un val continuu de muzică şi râsete. Mosca 
stătu acolo o vreme, în afara acelui ecran de lumină, fără 
nicio remuşcare, gândindu-se numai că n-avea să-şi mai 
vadă niciodată copilul, nici pe Eddie Cassin, nici ţara, nici 
măcar familia. Nu va privi niciodată munţii de lângă 
Marburg. 

Acum acolo el era inamicul. 


— 291 — 


Dincolo de ruine, trudindu-se din greu să urce parcă spre 
cerul negru şi încărcat de iarnă, grupul de copii cu lanterne 
verzi şi roşii îşi continua drumul. Îi văzu, dar nu le mai auzi 
cântecul. Se răsuci pe călcâie şi o luă pe jos către tramvaiul 
care avea să-l ducă la gară. Totul îi era cunoscut. Avea să-şi 
ia adio de la timp, loc, şi amintiri. Nu simţea nici 
amărăciune, nici dezolare pentru că, în ultimă instanţă, 
nimeni, nicio fiinţă omenească nu-l putea grăbi să-şi 
urmeze destinul. Singura călăuză era vântul care sufla 
printre ruinele acestui continent pe care Mosca nu-l mai 
putea părăsi. Văzu în faţa lui cercul strălucitor de pe 
fruntea tramvaiului şi auzi sunetul de cristal al clopotului. 
Din obişnuinţă, începu să alerge pentru a-l prinde, cu 
geanta izbindu-se de picior, dar se opri după câţiva paşi. 

Ştia că nu mai avea nicio importanţă dacă-l prindea pe 
acesta sau pe următorul. 


SFÂRŞIT 


— 292 —