Markus Zusak — Hotul de carti

R TREBUIE S-O ASCULŢI 


i | 


MARKUS ZUSARK 


Romanul lui Zusak este un act în. 


de inventivitate și suplete emotion 


[Hi 


Un triumf al controlului 


} 
re Ci le ma neobisnuite 
] 
st MAI C Aptivante dintre rom 


australiene recente 


O poveste genială și e» 
js 
O carte superbă pe ci 


recomanda fiecarui om pe Care 


îl veti întâlni 


HE 


O poveste 1ULOaSĂ ȘI frumos 


mauestnită 


Un giuvaer literar 


Markus Zusak 


Hoţul de cărți 


Cu ilustraţii de Trudy White 


Traducere din limba engleză: 
Adelina Vasiliu 


www.virtual-project.ro 


CUPRINS 


Prolog - Un lanţ muntos de dărâmături 
Mulţumiri 
Moarte şi ciocolată 
Dincolo de calea ferată 
Eclipsa 
Steagul 
Partea întâi - Manualul groparului 
Sosirea pe strada Himmel 
Crescând un Saumensch 
Femeia cu pumnul de fier 
Sărutul (Un factor de decizie al copilăriei) 
Incidentul Jesse Owens 
Cealaltă faţă a şmirghelului 
Mirosul prieteniei 
Campionatul la categorie grea din curtea şcolii 


Partea a doua - Ridicarea din umeri 
O fată făcută din întuneric 
Plăcerea ţigărilor 
Un hoinar prin oraş 
Scrisori moarte 
Ziua lui Hitler, 1940 
100% transpiraţie pur germană 
Porţile hoţiei 
Carte de foc 
Partea a treia - Mein Kampf 
Drumul spre casă 
Biblioteca primarului 
Vi-l prezint pe luptător 
Atributele verii 
Proprietăreasa ariană 
Luptătorul, continuare 
Şarlatanii 
Luptătorul, concluzie 
Partea a patra - Omul aplecat asupra mea 
Acordeonistul (Viaţa secretă a lui Hans Hubermann) 
O fată bună 


O scurtă istorie a boxerului evreu 
Furia Rosei 
Prelegerea lui Liesel 
Somnorosul 
Schimbul de coşmaruri 
Pagini din pivniţă 
Partea a cincea - Omul care fluiera 
Cartea plutitoare (Partea 1) 
Jucătorii (Un zar cu şapte feţe) 
Tineretul lui Rudy 
Învinşii 
Schițe 
Omul care fluiera şi pantofii 
Trei acte de prostie, de Rudy Steiner 
Cartea plutitoare (Partea a l-a) 


Partea a şasea - Purtătorul de vise 
Jurnalul morţii: 1942 
Omul de Zăpadă 
Treisprezece cadouri 
Aer curat, un vechi coşmar şi ce să faci cu cadavrul unui evreu 
Jurnalul morţii: Köln 
Vizitatorul 
Schmunzeller 
Jurnalul morţii: parizienii 


Partea a şaptea - Dicţionarul Duden complet 
Şampanie şi acordeoane 
Trilogia 
Sunetul sirenelor 
Hoţul din cer 
Oferta lui frau Holtzapfel 
Lungul drum spre Dachau 
Pace 
Idiotul şi oamenii în jachete 


Partea a opta - Scuturătoarea de cuvinte 
Domino şi întuneric 
Imaginea lui Rudy dezbrăcat 
Pedeapsă 
Soţia omului de cuvânt 
Colectorul 
Mâncătorii de pâine 


Cartea de schiţe ascunsă 
Colecţia de costume a anarhistului 


Partea a noua - Ultimul străin 
Următoarea tentaţie 
Jucătorul de cărţi 
Zăpezile Stalingradului 
Fratele fără vârstă 
Accidentul 
Gustul amar al întrebărilor 
O trusă de scule, un tânăr care sângerează, un ursuleţ 
Sosirea acasă 
Partea a zecea - Hoţul de cărţi 
Sfârşitul lumii (Partea 1) 
A nouăzeci şi opta zi 
Făuritorul de război 
Pe calea cuvintelor 
Mărturisiri 
Cartea mică şi neagră a Ilsei Hermann 
Nişte avioane distruse 
Sfârşitul lumii (Partea a Il-a) 


Epilog - Ultima culoare 
Moartea şi Liesel 
Lemn, după-amiază 
Max 
Restituirea 


Pentru Elisabeth şi Helmut Zusak, 
cu dragoste şi admiraţie 


În final, mulţumiri speciale Lisei şi lui Helmut Zusak - pentru 
poveştile care ni se par incredibile, pentru râsete şi pentru că mi- 
au arătat o altă latură. 

Markus 


Prolog 
SE 


Un lanţ muntos de dărâmături 


în care naratoarea se prezintă: 
pe ea însăşi, culorile 
şi pe hoţul de cărţi 


Mulţumiri 


Aş dori să încep prin a-i mulţumi Annei McFarlane (o persoană 
pe cât de caldă, pe atât de informată) şi lui Erin Clarke (pentru 
puterea de anticipație, amabilitate şi pentru că a avut mereu 
sfatul potrivit la momentul potrivit). De asemenea, mulţumiri 
speciale trebuie adresate lui Bri Tunnicliffe pentru că m-a 
suportat şi a încercat să creadă în datele promise de mine pentru 
predarea rescrierilor. 

li sunt îndatorat lui Trudy White pentru graţia şi talentul ei. 
Este o onoare să am operele sale de artă în aceste pagini. 

Cartea nu ar fi fost posibilă fără: Cate Paterson, Nikki Christer, 
Jo Jarrah, Anyez Lindop, Jane Novak, Fiona Inglis şi Catherine 
Daryton. Vă mulţumesc că aţi contribuit cu timpul vostru valoros 
pentru această poveste şi pentru mine. Apreciez asta mai mult 
decât pot exprima în cuvinte. 

Mulţumiri şi pentru Sydney Jewish Museum, Australian War 
Memorial, lui Doris Seider de la Jewish Museum din Munchen, lui 
Andreus Heusler de la Munchen City Archive şi Rebeccăi Biehler 
(pentru informaţia despre obiceiurile sezoniere ale merilor). 

Le sunt recunoscător Dominikăi Zusak, lui Kinga Kovacs şi lui 
Andrew Janson pentru discuţiile încurajatoare şi pentru răbdare. 


Moarte şi ciocolată 


Mai întâi, culorile. 

Apoi, oamenii. 

Aşa văd lucrurile de obicei. 
Sau, cel puţin, aşa încerc. 


GE) RI 


UITE UN MIC ADEVĂR: 
Vei muri. 


Încerc, cu toată onestitatea, să fiu veselă cu privire la acest 
subiect, deşi majoritatea oamenilor sunt stânjeniţi să creadă în 
mine, în ciuda protestelor mele. Vă rog, aveţi încredere în mine! 
Cu siguranţă, pot fi veselă. Pot fi amabilă. Agreabilă. Afabilă. Şi 
astea-s doar cele cu litera a. Doar nu mă ruga să fiu drăguță. 
Drăguţă nu are nimic de-a face cu mine. 


Ci RI 


REACȚIE LA ADEVĂRUL MAI SUS-MENŢIONAT 
Vă îngrijorează? 
Insist să nu vă fie teamă. 
Sunt dreaptă mai presus de toate. 


Desigur, o prezentare. 

Un început. 

Unde îmi sunt manierele? 

Aş putea să mă prezint cum se cuvine, dar nu este cu adevărat 
necesar. Mă veţi cunoaşte îndeajuns de bine şi destul de curând, 
în funcţie de o diversitate de variabile. Este suficient să spun că, 
într-un anumit moment, voi sta deasupra voastră, pe cât de 
blând cu putinţă. Sufletele voastre vor fi în braţele mele. O 
culoare va fi atârnată pe umărul meu. Vă voi purta departe, 
uşurel. 

In acel moment, veţi zăcea acolo (rar găsesc oameni în 
picioare). Veţi fi înveliţi de propriile trupuri. Ar putea avea loc o 
descoperire; un țipăt va rămâne în aer răsunând. Singurul sunet 
pe care îl voi auzi după aceea va fi propria respiraţie şi sunetele 
mirosului şi al paşilor mei. 


Întrebarea este: Ce culoare va avea totul în clipa când voi veni 
după voi? Ce va zice cerul? 

Personal, îmi place cerul ciocolatiu. Ciocolată amară, amară. 
Oamenii spun că mi se potriveşte. Totuşi, încerc să mă bucur de 
fiecare culoare pe care o văd - de întreg spectrul. Un miliard de 
arome, niciuna dintre ele la fel, şi un cer pe care să îl savurez 
încet. Alină stresul. Mă ajută să mă relaxez. 


ce O MICĂ TEORIE RI 
Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârşit şi la 
început, dar pentru mine este destul de clar că ea 
combină o multitudine de nuanțe şi tonuri, cu fiecare 
moment care trece. O singură oră poate consta în mii de 
culori diferite. Galbenuri cernite, nuanțe de albastru 
pătate pe nori. Întunecimi de nepătruns. În domeniul 
meu, mi se pare important să le observ. 


Aşa cum am menționat deja, singura mea consolare este 
distracţia. Mă ţine să nu înnebunesc. Mă ajută să rezist, având în 
vedere perioada de când practic această slujbă. Problema este: 
Cine mi-ar putea lua locul vreodată? Cine ar putea interveni, în 
timp ce eu iau o pauză într-o destinaţie de vacanţă cu iz de 
staţiune oarecare, fie că e tropicală sau potrivită pentru o 
excursie la schi? Bineînţeles, răspunsul este: Nimeni - ceea ce m- 
a obligat să fac din distracţie vacanţă. Nu mai e nevoie să zic că 
merg în vacanţă treptat. În culori. 

Totuşi, ai putea întreba, de ce are nevoie de o vacanţă? De la 
ce trebuie ea să-şi distragă atenţia? 

Ceea ce mă aduce la următorul punct. 

Este vorba despre oameni. 

Supraviețuitorii. 

Ei sunt cei la care nu pot suporta să mă uit, deşi, în multe 
ocazii, nu reuşesc. Caut intenționat culorile pentru a-mi abate 
atenția de la ei, dar îi observ câteodată pe cei rămaşi în urmă 
fărâmiţându-se prin mozaicul  conştientizării, disperării şi 
surprizei. Ei au inimi străpunse. Au plămânii frânți. 

Ceea ce, la rândul său, mă aduce la subiectul despre care vă 
povestesc în această seară sau astăzi, sau în orice oră ori 
culoare. Este povestea unuia dintre acei supraviețuitori eterni - 
un expert în a fi lăsat în urmă. 


De fapt, este o povestioară, printre altele, despre: 
e o fată; 

e nişte cuvinte; 

un acordeonist; 

nişte nemti fanatici; 

un boxer evreu; 

şi destul de multe furtişaguri. 

L-am văzut pe hoţul de cărți de trei ori. 


Dincolo de calea ferată 


Sus este ceva alb. Un alb care orbeşte. 

Cel mai probabil, unii dintre voi se gândesc că albul nu este cu 
adevărat o culoare şi tot felul de prostii învechite de genul ăsta. 
Ei bine, eu vă spun că este. Albul este fără îndoială o culoare şi, 
după părerea mea, nu cred că vreţi să ne certăm. 


co UN ANUNŢ LINIŞTITOR RI 


Vă rog, fiți calmi, în ciuda amenințării precedente. Numai 
gura e de mine... Nu sunt violentă. Nu sunt răzbunătoare. 
Sunt doar un rezultat. 


Da, era alb. 

Era de parcă tot globul a fost acoperit cu zăpadă. Ca şi cum 
era tras pe deasupra, cum tragi pe tine o bluză. Lângă linia de 
cale ferată, se vedeau urme de paşi adânci până la fluierul 
piciorului. Copacii erau acoperiți cu pături de gheață. 

După cum vă aşteptaţi, cineva murise. 

Nu l-au putut lăsa pe jos. In acel moment, nu era o problemă 
aşa de mare, dar, foarte curând, calea ferată ar fi fost curățată şi 
trenul ar fi trebuit să circule. 

Erau doi controlori. 

Erau o mamă şi fiica sa. 

Un cadavru. 

Mama, fiica şi cadavrul rămaseră neclintiţi şi tăcuţi. 


- Ei, ce altceva mai vrei să fac? 

Controlorii erau unul înalt, celălalt - scund. Omul înalt vorbea 
mereu primul, deşi nu el era şeful. Se uită la cel mai mic şi mai 
rotofei. La cel cu faţa roşie şi transpirată. 

- Ei, veni răspunsul, nu-i putem lăsa aşa, nu? 

Cel înalt îşi pierdu răbdarea. 

- De ce nu? 

Cel mai mic aproape că explodă. Se uită în sus, spre bărbia 
celui înalt şi strigă: 

- Spinnst du? Eşti prost? Dezgustul de pe obrajii săi devenea 
din ce în ce mai vizibil. Pielea i se întinse. Haide, zise el târându- 


se prin zăpadă. Îi vom căra pe toţi trei apoi dacă trebuie. Vom 
anunţa la următorul popas. 


Cât despre mine, deja făcusem greşelile cele mai elementare. 
Nu vă pot explica profunzimea dezamăgirii de sine. La început, 
făcusem totul cum trebuie: 

Am studiat cerul alb, orbitor de la fereastra trenului în mişcare. 
Practic /-am inhalat, dar totuşi am ezitat. Am cedat, am devenit 
interesată. De fată. Curiozitatea a câştigat şi m-am mulţumit să 
stau cât de mult îmi permitea programul pe care-l aveam, şi am 
privit. 

Douăzeci şi trei de minute mai târziu, atunci când trenul s-a 
oprit, am coborât cu ei. 


Un sufleţel era în braţele mele. Am rămas puţin în dreapta lor. 

Dinamica pereche de controlori de tren îşi croi drum înapoi la 
mamă, fată şi micul cadavru. Imi amintesc limpede că respiraţia 
mea era zgomotoasă în acea zi. Mă mir că bărbaţii nu m-au 
observat. Lumea întreagă era încovoiată sub greutatea zăpezii. 

Poate zece metri la stânga, fata palidă şi înfometată stătea în 
picioare, copleşită de ger. 

Gura îi tremura. 

Braţele reci erau încrucişate. 

Pe chipul hoţului de cărţi erau lacrimi îngheţate. 


Eclipsa 


A urmat un semn negru, pentru a înfăţişa extremele 
nestatorniciei mele, dacă vreţi. Era cel mai întunecat moment 
dinaintea zorilor. 

De această dată, venisem după un om probabil în vârstă de 
douăzeci şi patru de ani. Era un lucru frumos într-un anumit fel. 
Avionul încă tuşea. Din ambii plămâni ieşea fum. 

Când s-a prăbuşit, a făcut trei crăpături adânci în pământ. 
Aripile sale erau braţe tăiate. S-a terminat cu fâlfâitul. Cel puţin, 
pentru această păsăruică metalică. 


ci CÂTEVA ALTE MICI ADEVĂRURI RI 
Câteodată, sosesc prea devreme. 
Mă grăbesc şi unii oameni se agaţă mai mult de viață 
decât era de aşteptat. 


După câteva minute, fumul s-a dispersat. Nu mai rămăsese 
nimic de dat. 

Un băiat ajunse primul, cu respiraţia tăiată şi cu ceea ce 
semăna cu o trusă de scule. Foarte tulburat, se apropie de 
carlingă şi îl privi pe pilot, controlând dacă este în viaţă, moment 
la care încă era. Hoţul de cărţi ajunse aproximativ treizeci de 
secunde mai târziu. 

Trecuseră ani, dar am recunoscut-o. 

Răsufla cu greu. 


Din trusa de scule, înainte de toate, băiatul scoase un ursuleţ 
de pluş. 

Intinse mâna prin geamul spart şi îl puse pe pieptul pilotului. 
Ursuleţul zâmbitor stătea înghesuit pe trupul distrus şi plin de 
sânge al bărbatului. Câteva minute mai târziu, mi-am făcut 
treaba. Era timpul. 

Am intrat, i-am desprins sufletul şi l-am purtat uşor afară. 

Tot ce rămăsese era trupul, mirosul vag al fumului şi ursuleţul 
zâmbitor. 


Desigur, lucrurile se schimbară atunci când mulţimea începu 


să se îngrămădească. Orizontul începea să capete culoarea 
cărbunelui. Din întunecimea de sus nu mai rămăsese decât o 
mâzgălitură care dispărea rapid. 

Prin comparaţie, omul era de culoarea osului. Piele de culoarea 
unui schelet. O uniformă mototolită. Ochii lui erau reci şi maronii 
- ca petele de cafea - şi ultima mâzgăleală de sus alcătui ceea 
ce mie mi se păru o formă ciudată, dar familiară. Un semn. 


Mulțimea făcu ceea ce fac mulțimile. 

In timp ce îmi croiam drum printre oameni, am observat că 
fiecare încerca să nu tulbure liniştea. Era un amestec de mişcări 
sacadate din mâini, propoziţii şoptite şi gesturi stânjenite. 

Când m-am uitat înapoi la avion, gura deschisă a pilotului 
parcă zâmbea. 


O ultimă glumă murdară. O altă ironie omenească. 

Rămase înfăşurat în uniformă, iar lumina de un cenuşiu tot mai 
albicios se lupta cu cerul. Aşa cum s-a întâmplat cu mulţi alţii, 
când mi-am început călătoria departe, o umbră trecătoare apăru 
din nou, momentul final al unei eclipse - recunoaşterea unui alt 
suflet plecat. 

Vedeţi, eu, doar pentru un moment, în ciuda tuturor culorilor 
care ating şi se agaţă de ceea ce văd în lume, când un om moare 
zăresc adesea cu coada ochiului o eclipsă. 

Am văzut milioane. 

Am văzut mai multe eclipse decât îmi pot aminti. 


Steagul 


Ultima oară când am văzut-o, era roşu. Cerul era ca o supă, 
fierbând şi agitându-se. Pe alocuri, era ars. Firimituri negre şi 
piper erau împrăştiate prin roşeaţă. 

Mai devreme, câţiva copii jucaseră şotronul acolo, pe strada 
care arăta ca o pagină pătată de ulei. Când am ajuns, încă se 
auzeau ecouri. Bătăi de picioare în stradă. Copii râzând şi 
zâmbetele ca sarea, dar dezintegrându-se rapid. 

Apoi, bombe. 


De data aceasta, totul se întâmplase prea târziu. Sirenele. 
Ţipetele nebune la radio. Totul prea târziu. 


În numai câteva minute, mormane de beton şi pământ erau 
învălmăşite. Străzile arătau ca nişte vene sparte. Sângele a curs 
în şuvoaie până când s-a uscat pe stradă, iar trupurile au rămas 
acolo, ca lemnele după viitură. 

Erau încleiaţi de pământ, până la ultimul. Un pachet de suflete. 

Ce este destinul? 

Nenoroc? 

Să fie asta ceea ce i-a lipit de pământ în acest mod? 
Bineînţeles că nu. 


Haideţi să nu fim proşti! 

Probabil, a fost vorba de bombele inevitabile, aruncate de 
oamenii care se ascund în nori. 

Câteva ore, cerul rămase de un roşu devastator, ceva gătit la 
cuptor. Orăşelul german fusese azvârlit în toate părţile încă o 
dată. Fulgi de cenuşă cădeau atât de frumos şi violet, încât ai fi 
fost tentat să întinzi limba să-i prinzi, să-i guşti. Numai că ţi-ar fi 
pârjolit buzele. Ţi-ar fi ars gura. 


În mod clar, o văd. 

Tocmai voiam să plec când am găsit-o. Stătea îngenuncheată 
acolo. 

Un munte de dărâmături era scris, proiectat şi ridicat în jurul 
ei. Ţinea strâns cartea. 


Pe lângă toate celelalte, hoţul de cărţi îşi dorea cu disperare să 
se întoarcă în pivniţă, să scrie sau să-şi citească povestea pentru 
o ultimă dată. Pricep, văd asta atât de evident pe chipul ei. 
Murea după asta - după siguranţă şi sentimentul de acasă -, dar 
nu se putea mişca. Nici pivnita nu mai exista. Era parte din 
peisajul ciopârţit. 


Vă rog din nou, aveţi încredere în mine. 

Voiam să mă opresc. Să mă ghemuiesc jos. 

Voiam să spun. 

„lmi pare rău, copilă.” 

Dar nu este permis. 

Nu m-am ghemuit la pământ. Nu am vorbit, în loc de asta, am 
privit-o puţin. Când s-a putut mişca, am urmărit-o. 


A scăpat cartea. 

A îngenuncheat. 

Hoţul de cărţi a urlat. 

Cartea ei a fost călcată de mai multe ori în picioare după cea 
început curăţarea şi, cu toate că s-au dat ordine să se înlăture 
doar bucăţile de beton, obiectul cel mai de preţ al fetei a fost 
aruncat în camionul cu gunoi, moment în care m-am văzut 
obligată să intervin. M-am urcat şi am luat-o în mână, 
nerealizând că îi voi citi povestea de sute ori de-a lungul anilor, 
în călătoriile mele. Voi privi locurile unde ne vom intersecta şi mă 
voi minuna de ce va vedea fata şi de cum va supravieţui. Asta 
este tot ce pot face - să o privesc cum intră în rând cu toate 
lucrurile la care asistasem în acea perioadă. 


Când mi-o amintesc, văd o lungă listă de culori, dar rezonez 
cel mai mult cu cele trei în care am văzut-o în carne şi oase. 
Câteodată, reuşesc să plutesc sus, departe de acele trei 
momente. 

Atunci, le văd alcătuindu-se. 


CULORILE 
ROŞU: ALB: O NEGRU: g 


Cad una peste alta. Semnul negru mâzgălit pe rotundul alb 
orbitor, pe roşul gros ca o supă. 
Da, câte ceva îmi aminteşte adesea de ea şi, într-unul dintre 


nenumăratele mele portofele, i-am păstrat povestea pentru a o 
spune şi altora. Este una dintre nenumăratele pe care le port, 
fiecare în parte extraordinară. Fiecare fiind o încercare - o uriaşă 
încercare riscantă - de a dovedi că voi şi existenţa voastră 
umană meritaţi. 

Aici este. Una din câteva. 

Hoţul de cărți. 

Dacă aveţi dispoziţie, veniţi cu mine. Vă voi spune o poveste. 

Vă voi arăta ceva. 


Partea întâi 
bE 


Manualul groparului 


în rolurile principale: 
strada himmel - arta saumensching - o femeie cu pumnul de fier 
- o încercare de sărut - jesse owens - şmirghel - un campion la 
categoria grea - şi mama tuturor watschen-urilor 


Sosirea pe strada Himmel 


Acea ultimă dată. 

Cerul acela roşu... 

Cum ajunge un hoţ de cărţi să îngenuncheze şi să urle lângă 
un ridicol, unsuros şi ars morman de moloz făcut de om? 

Cu ani în urmă, începutul fusese cu zăpadă. 

Era timpul. Pentru unul. 


ei RI 


UN MOMENT DEOSEBIT DE TRAGIC 
Un tren mergea repede. 
Era plin de oameni. 
Un băiat de şase ani a murit în al treilea vagon. 


Fata, care era hoț de cărți, şi fratele ei călătoreau spre 
München, unde urmau să fie încredinţaţi unor părinţi sociali. 
Acum ştim, desigur, că băiatul nu a mai ajuns. 


c% CUM S-A ÎNTÂMPLAT RI 
A fost o criză puternică de tuse. 
Aproape o criză inspirată şi puţin după aceea - nimic. 


După ce a terminat de tuşit, nu a mai rămas nimic, decât 
nimicnicia vieţii care se îndepărta cu şovăială sau cu o convulsie 
aproape tăcută. Apoi, ceva năprasnic şi-a găsit calea spre buzele 
sale de un cafeniu ruginit şi care se cojeau ca vopseaua veche. 
Intr-o nevoie disperată de refacere. 

Mama lor dormea. 

Am intrat în tren. 

Picioarele mele au păşit pe culoarul aglomerat şi palma mea a 
ajuns peste gura lui într-o clipită. 

Nimeni nu a observat. 

Trenul gonea mai departe. 

Doar fata a băgat de seamă. 


Înainte de a se trezi, hoţul de cărţi îl visase pe Führer, pe Adolf 
Hitler. In vis, asista la o adunare la care el vorbea, uitându-se la 


partea de culoarea scheletului a părului său şi la pătratul perfect 
al mustăţii sale. Asculta satisfăcută torentul de cuvinte care i se 
revărsa din gură. Cuvintele sale străluceau în lumină. Într-un 
moment mai liniştit, chiar se aplecă şi îi zâmbi. Ea îi surâse la 
rându-i şi zise: 

- Guten Tag, Herr Führer. Wie geht's dir heut?” 

Nu învățase prea bine să vorbească, nici să citească, pentru că 
nu mersese prea des la şcoală. Va afla motivul la timpul cuvenit. 
Se trezi chiar atunci când Führerul era pe cale să-i răspundă. 
Era ianuarie 1939. Avea nouă ani şi urma să împlinească zece. 

Fratele ei era mort. 


Un ochi se deschise. 

Unul încă visa. 

Ar fi fost mai bun un vis întreg, dar nu am deloc control asupra 
acestor lucruri. 

Cel de-al doilea ochi se deschise brusc şi mă surprinse, fără 
îndoială. A fost exact când am îngenuncheat şi i-am extras 
sufletul, ţinându-l fără vlagă în braţele mele umflate. Se încălzi 
curând după aceea, dar, când l-am ridicat, spiritul băiatului era 
moale şi rece ca îngheţata. A început să se topească în mâinile 
mele. Apoi, să se încălzească. Să se vindece. 

Mişcările lui Liesel Meminger erau îngreunate de amorţeală, iar 
gânduri neclare o năpădeau. „Es stimmt nicht. Aşa ceva nu se 
întâmplă. Aşa ceva nu se întâmplă.” 

Şi zgâlţâitul. 

De ce lumea îi zgâlţâie mereu? 

Da, ştiu, ştiu. Presupun că are de-a face cu instinctul. De a 
nega adevărul. In acea clipă, inima ei bătea haotic şi era 
fierbinte, şi zgomotoasă, atât de zgomotoasă! 


În mod stupid, am rămas. Am privit. 

A urmat mama ei. 

S-a trezit cu aceeaşi smucitură violentă. 

Dacă nu puteţi să vă imaginaţi, gândiţi-vă la o tăcere 
stângace. La bucăţi şi bucățele de disperare care plutesc. Şi la a 
te îneca în tren. 


1 Bună ziua, domnule Führer, cum vă merge astăzi? (în Ib. germană, 
în original). 


Căzuse din plin zăpadă, iar trenul spre Munchen a fost obligat 
să se oprească din cauza unor probleme la calea ferată. O 
femeie jelea. O fată stătea amorţită lângă ea. 

Panicată, mama deschise uşa. 

Ţinând în braţe micul trup, cobori în zăpadă. 

Ce altceva putea face fata decât să o urmeze? 


După cum aţi aflat, doi controlori au ieşit de asemenea din 
tren. Au discutat şi s-au certat cu privire la ce trebuiau să facă. 
Situaţia era cel puţin dezagreabilă. In cele din urmă, au hotărât 
că toţi trei ar trebui duşi în următoarea localitate şi lăsaţi acolo 
pentru a-şi rezolva lucrurile. 

De data aceasta, trenul merse fără vlagă prin ţara înzăpezită. 

Şchiopăta şi se oprea. 

Păşiră pe peron, corpul fiind în braţele mamei fetei. 

Se opriră. 

Trupul băiatului devenea greu. 


Liesel nu avea idee unde se afla. Totul era alb şi, în timp ce 
zăboveau în gară, nu putea decât să privească lung literele 
şterse ale panoului din faţa sa. Pentru Liesel, oraşul era lipsit de 
nume şi acolo fratele ei, Warner, a fost înmormântat două zile 
mai târziu. Martori au fost un preot şi doi gropari care dârdâiau. 


co O OBSERVAȚIE RI 
O pereche de controlori. O pereche de gropari. Când a 
trebuit, unul dintre ei a decis. Celălalt a făcut cum i s-a 
_ spus. 
Intrebarea este: 
Şi dacă cel/ălalt sunt, de fapt, mult mai mulţi? 


Greşeli, greşeli, câteodată numai de asta sunt în stare. 

Timp de două zile, mi-am văzut de treabă. Am călătorit pe tot 
globul, ca de obicei, predând suflete pe banda rulantă a 
eternității. Le-am privit rostogolindu-se pasive. M-am avertizat de 
mai multe ori că ar trebui să păstrez distanţa faţă de 
înmormântarea fratelui lui Liesel Meminger. Nu am ţinut seama 
de propriul sfat. 

In vreme ce mă apropiam, de la kilometri depărtare, puteam 
deja vedea un mic grup de oameni stând impasibili în pustietatea 


înzăpezită. Cimitirul m-a primit ca pe o prietenă şi în curând 
eram cu ei. Mi-am aplecat capul. 


Stând în stânga lui Liesel, groparii îşi frecau mâinile şi 
bombăneau despre zăpadă şi despre condiţiile în care trebuiau 
să sape. „E atât de greu să zdrobeşti gheaţa”, şi aşa mai 
departe. Unul dintre ei nu putea avea mai mult de paisprezece 
ani. Un ucenic. Când se îndepărtară, o carte neagră căzu 
inofensivă din buzunarul hainei, fără ştirea lui. Probabil că făcuse 
vreo douăzeci de paşi. 


Câteva minute mai târziu, mama lui Liesel plecă însoţită de 
preot. li mulțumea pentru ceremonie. 

Insă fata rămase. _ 

Genunchii ei se cufundară în pământ. Momentul ei sosise. Incă 
nevenindu-i să creadă, începu să sape. Nu putea fi mort. Nu 
putea fi mort. Nu putea... 

In doar câteva secunde, zăpada îi era încrustată în piele. 

Sângele îngheţat era crăpat de-a lungul mâinilor ei. 

Undeva în toată zăpada, putea să-şi vadă inima frântă în două. 
Fiecare jumătate strălucea şi bătea sub tot acel alb. Abia atunci 
când simţi o mână osoasă pe umăr, îşi dădu seama că mama se 
întorsese după ea. Era târâtă. Un țipăt cald îi umplu gâtul. 


Ero RI 


POATE, O PRIVELIŞTE NEÎNSEMNATĂ, 
DOUĂZECI DE METRI MAI DEPARTE 
Când se termină cu târâtul, mama şi fata se opriră şi 

traseră aer în piept. Ceva negru şi dreptunghiular era 

adăpostit în zăpadă. Numai fata o văzu. Se aplecă şi o 
ridică, şi o ţinu cu hotărâre între degete. Cartea avea 

litere argintii. 


Se ţineau de mână. 

Işi luară un ultim rămas-bun scăldat în lacrimi şi se întoarseră, 
şi plecară uitându-se înapoi de mai multe ori. 

Cât despre mine, am mai stat preţ de câteva minute. 

Am făcut cu mâna. 

Nimeni nu mi-a răspuns. 

Mama şi fiica au părăsit cimitirul şi s-au îndreptat spre 
următorul tren către Munchen. 


Amândouă erau slabe şi palide. 

Amândouă aveau răni pe buze. 

Liesel a remarcat asta în geamul murdar şi înceţoşat al 
trenului atunci când se urcară, chiar înainte de amiază. După 
cum a scris chiar hoţul de cărţi, călătoria a continuat ca şi cum 
totul nu s-ar fi întâmplat. 


Când trenul opri la Bahnhof, în Munchen, pasagerii se 
revărsară ca dintr-un ambalaj rupt. Erau oameni de toate 
condiţiile sociale, dar, dintre ei, cel mai uşor de recunoscut erau 
cei săraci. Oamenii nevoiaşi mereu încearcă să se mişte, ca şi 
cum un loc nou i-ar putea ajuta. Ei ignoră faptul că o nouă 
versiune a vechii probleme îi va aştepta la capătul călătoriei - 
ruda pe care te fereşti să o săruţi. 

Cred că mama ei ştia asta prea bine. Nu îşi ducea copiii în 
înalta societate din Munchen, dar se pare că fusese găsită o 
familie adoptivă şi, în lipsă de altceva, noua familie putea măcar 
să-i hrănească pe fată şi pe băiat puţin mai bine şi să-i educe 
cum se cuvine. 

Băiatul. 

Liesel era sigură că mama îi purta amintirea atârnată peste 
umăr. Ea îl scăpase. Ea îi văzuse picioarele şi trupul izbind 
peronul. 

Cum de putea să meargă? 

Cum de putea să se mişte? 

Acesta este genul de lucruri pe care nu le voi cunoaşte 
niciodată sau înţelege: de ce sunt oamenii capabili. 

II ridică şi continuă să meargă, cu fata agăţată într-o parte. 

Se întâlniră cu autorităţile şi întrebări despre întârziere şi 
despre băiat au făcut să li se ridice capetele vulnerabile. Liesel 
rămase în colţul biroului mic şi prăfuit, în timp ce mama ei stătea 
pe un scaun, cu gândurile ei încleştate. 

Urmă haosul de rămas-bun. 

Fata îşi îngropă capul în unduirile de lână ale paltonului mamei 
sale. Şi apoi a fost târâtă din nou. 


La distanţă bunicică de periferia Munchenului, se afla un orăşel 
numit Molching, supranumit, de cei ca tine şi ca mine, Molking. O 
duceau acolo, pe o stradă numită Himmel. 


ei RI 


O TRADUCERE 
Himmel = Rai 


Oricine ar fi fost cel care a numit strada Himmel, cu siguranță, 
avea un simţ zdravăn al ironiei. Nu că ar fi fost iadul pe pământ. 
Dar era al naibii de cert că nici raiul pe pământ nu era. 

Cu toate acestea, părinții sociali ai lui Liesel aşteptau. 

Hubermannii. 

Aşteptaseră o fată şi un băiat şi urmau să fie plătiți cu o mică 
alocaţie pentru că îi îngrijeau. Nimeni nu voia să fie cel care îi va 
spune Rosei Hubbermann că băiatul nu supraviețuise călătoriei. 
De fapt, nimeni nu voia să îi zică nimic niciodată. Nu avea un 
caracter de invidiat, deşi avusese rezultate bune cu copiii 
adoptați în trecut. Aparent, îi îndreptase pe câţiva. 

Pentru Liesel, plimbarea cu maşina era ceva nou. 

Nu mai fusese niciodată în vreuna. 

Avea un nod în stomac şi speranţa că se rătăciseră sau se 
răzgândiseră. Dincolo de toate, gândurile ei se întorceau întruna 
la mama ei, înapoi la Bahnhof, la momentele de dinaintea 
plecării. Tremurând. Făcută ghem în haina inutilă. Işi rosese 
unghiile, aşteptând trenul. Peronul era lung şi incomod - o fâşie 
de ciment rece. Oare mama ei va fi atentă să zărească 
mormântul fiului ei în timpul călătoriei de întoarcere? Sau va 
dormi prea adânc? 

Maşina înainta, în vreme ce Liesel era îngrozită de ultima 
cotitură fatală. 


Ziua era gri, culoarea Europei. Draperii de ploaie erau trase în 
jurul maşinii. 

- Aproape că am ajuns. Asistenta ei socială, Frau Heinrich, se 
întoarse şi zâmbi. Dein neues Heim. Noua ta casă. 

Liesel făcu un rotocol pe geamul pe care picura apă şi privi 
afară. 


Cc O FOTOGRAFIE DE PE STRADA HIMMEL RI 
Clădirile par să fie lipite laolaltă, în mare parte mici case 
şi blocuri ce par nervoase. Zăpadă întunecată se întinde 
ca un covor. Erau beton, copaci goi ca nişte cuiere şi aer 

cenuşiu. 


Era şi un bărbat în maşină. Rămase cu fata, în vreme ce Frau 
Heinrich dispăru înăuntru. El nu vorbea niciodată. Liesel 
presupuse că era acolo să se asigure că nu fuge sau să o 
determine să intre în casă dacă făcea nazuri. Totuşi, mai târziu, 
atunci când problemele chiar au apărut, el doar stătea şi privea. 
Poate că el era doar ultima salvare, o soluţie finală. 

După câteva minute, ieşi un bărbat foarte înalt. Hans 
Hubermann, tatăl adoptiv al lui Liesel. Lângă el era Frau 
Heinrich, o femeie de înălţime medie. In cealaltă parte se afla 
silueta ghemuită a Rosei Hubermann, care arăta ca un dulap cu 
o haină aruncată peste el. Mergea cu o legănare specifică. 
Aproape drăguță, dacă faţa nu i-ar fi fost ca un carton încreţit şi 
nu ar fi avut o expresie agasată, ca şi cum abia ar fi tolerat 
situaţia. Soţul ei mergea drept, cu o ţigară arzându-i mocnit între 
degete. Işi răsucea propriile ţigări. 


Problema era următoarea: 
Liesel nu voia să iasă din maşină. 


- Was ist los mit diesem Kind? o interogă Rosa Hubermann. 
Repetă: Ce are copilul ăsta? Işi băgă capul în maşină şi zise: Wa, 
komm. Komm. 

Spătarul scaunului din față fu azvârlit înainte. Un coridor de 
lumină rece o invită afară. Nu voia să se mişte. 

Afară, prin rotocolul făcut, Liesel vedea degetele bărbatului 
înalt încă ţinând ţigara. Din capăt cădea scrum care sălta şi se 
ridica de mai multe ori înainte să ajungă jos. Au trecut 
cincisprezece minute până când au reuşit să o smulgă din 
maşină. Bărbatul înalt a fost cel care a izbutit. 

Incet. 

După aceea a urmat poarta de care s-a agăţat. 

Din ochi îi curgeau lacrimi în timp ce se ţinea cu îndârjire şi 
refuza să intre. Incepuseră să se adune oameni pe străzi, până 
când Rosa Hubermann i-a înjurat şi ei au plecat de unde 
veniseră. 


ei RI 


O TRADUCERE A ANUNŢULUI 
ROSEI HUBERMANN: 
La ce vă uitaţi, nenorociţilor? 


În cele din urmă, Liesel Meminger intră prudentă înăuntru. 
Hans Hubermann o ţinea de mână. In cealaltă, avea gentuţa. 
Ingropată sub stratul răsucit de haine era o carte mică, neagră, 
pe care probabil o tot căuta, în ultimele ore, un gropar în vârstă 
de paisprezece ani dintr-un orăşel fără nume. Mi-l imaginez 
zicându-i şefului: „iți jur, nu am idee ce s-a întâmplat cu ea. Am 
căutat peste tot. Peste tot!” Sunt convinsă că nu ar fi bănuit-o pe 
fată şi totuşi acolo era - o carte neagră, cu litere argintii ascunsă 
sub hainele sale. 


a MANUALUL GROPARULUI 2 
Un ghid în doisprezece paşi pentru succesul în meseria de 
gropar, publicat de Asociația Cimitirelor din Bavaria. 


Hoţul de cărți dăduse lovitura pentru prima dată, era începutul 
unei ilustre cariere. 


Crescând un Saumensch 


Da, o carieră ilustră. 

Totuşi, m-aş grăbi să recunosc că există o pauză considerabilă 
între prima carte furată şi cea de-a doua. Un alt element de notat 
este că prima a fost furată din zăpadă şi a doua din foc. Nu 
trebuie să omit că altele i-au fost date. In total, deţinea 
paisprezece cărţi, însă a înţeles că povestea ei era alcătuită în 
mare parte din zece dintre ele. Din acele zece, şase erau furate, 
una apăruse pe masa din bucătărie, două fuseseră făcute pentru 
ea de un evreu ascuns şi alta îi fusese adusă de o după-amiază 
cu haină galbenă. 

Când a început să-şi scrie povestea, se întreba când exact 
cărţile şi cuvintele începuseră nu doar să însemne ceva, ci totul. 
Fusese atunci când pusese ochii prima oară pe camera plină de 
rafturi cu cărţi? Sau fusese momentul în care Max Vandenburg 
sosise pe strada Himmel plin de suferinţă şi cu Mein Kampf a lui 
Hitler? Fusese cititul prin adăposturi? Ultimul drum spre Dachau? 
Fusese Scuturătoarea de cuvinte? Probabil că nu va exista 
vreodată un răspuns precis despre când şi unde s-a întâmplat. În 
orice caz, să o luăm cu începutul. Inainte de orice, prima oară, 
trebuie să facem o prezentare a începuturilor lui Liesel Meminger 
pe strada Himmel şi a artei saumensching-ului?. 


Când a sosit, încă puteai vedea muşcăturile zăpezii pe mâinile 
ei şi sângele îngheţat pe degete. Totul la ea indica subnutriţia. 
Picioare ca nişte fuse. Braţe ca nişte bețe. Nu o făcea prea des, 
dar, în acele rare ocazii, avea un zâmbet înfometat. 

Nuanţa părului ei se apropia de ajuns de mult de blondul 
german, dar avea ochi periculoşi. Căprui-închis. In perioada 
aceea, nu prea voiai ochi căprui în Germania. Probabil, îi primise 
de la tatăl ei, dar nu avea de unde să ştie, pentru că nu şi-l 
amintea. De fapt, ştia un singur lucru despre tatăl ei. Era o 
etichetă pe care nu o înţelegea. 


ei RI 


UN CUVÂNT STRANIU 


2 Termenul se referă la talentul de a jigni. (n.tr.) 


Kommunist 


ÎI auzise de mai multe ori în ultimii ani. 

Erau aziluri înţesate de oameni, camere pline de întrebări. Și 
acel cuvânt. Cuvântul acela straniu era întotdeauna undeva, 
stând într-un colţ, privind din întuneric. Purta costume, uniforme. 
Indiferent unde mergeau, acolo era, de fiecare dată când tatăl ei 
era menţionat. Când a întrebat-o pe mama ce însemna, ea a 
spus că nu era important, că nu trebuia să-şi facă griji despre 
astfel de lucruri. La un azil, era o femeie mai în putere, care 
încerca să-i înveţe pe copii să scrie, scriind cu cărbune pe perete. 
Liesel a fost tentată să întrebe ce însemna cuvântul, dar nu a 
apucat. Intr-o zi, femeia a fost luată pentru a fi interogată. Nu s-a 
mai întors. 


Când Liesel ajunse în Molching, cel puţin avea o oarecare 
bănuială că era salvată, dar nici asta nu reprezenta o mângâiere. 
Dacă mama ei o iubea, de ce o lăsa la uşa altcuiva? De ce? De 
ce? 

De ce? 

Era irelevant faptul că ştia răspunsul, chiar dacă numai la un 
nivel intuitiv. Mama ei era în mod constant bolnavă şi nu erau 
niciodată bani pentru a se face bine. Ştia asta. Dar asta nu 
însemna că trebuia să accepte. Indiferent de câte ori i se 
spusese că era iubită, ea nu putea admite că dovada consta în 
abandon. Nimic nu schimba faptul că era un copil slăbuţ, pierdut 
într-un alt loc străin, cu şi mai mulţi oameni străini. Singură. 


Familia Hubermann locuia într-una dintre casele mici de pe 
strada Himmel. Câteva camere, o bucătărie şi baia afară, 
împărţită cu vecinii. Acoperişul era plat şi exista o pivniţă puţin 
adâncă pentru depozitare. Nu era o pivniţă de mărime adecvată. 
In 1939, asta nu era o problemă. Mai târziu, în '42 şi '43, a fost. 
Când raidurile aeriene au început, mereu trebuiau să se 
grăbească pe stradă, într-un adăpost mai bun. 

La început, necunoaşterea avu cel mai mare impact. Totul era 
atât de vehement şi de prolific! Fiecare al doilea cuvânt era ori 
Saumensch, ori Saukeri, ori Arschloch. Ar trebui să explic pentru 
cei nefamiliarizaţi cu aceste cuvinte. „Sau”, bineînţeles, se referă 
la porci. In cazul lui „Saumensch”, serveşte la pedepsirea, 
mustrarea sau pur şi simplu umilirea unei femei. „Sauker/” este 


pentru un bărbat. „Arsch/och” poate fi tradus direct prin „gaură-n 
fund”. Însă, acest cuvânt nu diferenţiază sexele. Pur şi simplu, 
este folosit. 

- Saumensch du dreckigs*! îi strigă asistenta maternală a lui 
Liesel prima seară, când ea refuză să facă baie. Scroafa 
mizerabilă! De ce nu te dezbraci? 

Era pricepută în a fi furioasă. De fapt, s-ar putea spune că 
Rosa Hubermann avea o faţă decorată de o furie constantă. 
Astfel apăruseră încreţiturile pe textura ca de carton a tenului ei. 

În mod firesc, Liesel era îngrozită. În niciun caz, nu voia să 
intre în baie sau în pat. Stătea contorsionată într-un colţ al 
camerei de baie nu mai mare decât un dulap, agăţându-se de 
braţe inexistente ale peretelui, în căutarea unui sprijin oarecare. 
Nu era decât vopsea uscată, respiraţie grea şi potopul de insulte 
din partea Rosei. 

- Las-o în pace! interveni Hans Hubermann în încăierare. 
Glasul său blând se făcu auzit, de parcă îşi croia calea printr-o 
mulţime. Las-o în seama mea. 

Se apropie şi se aşeză pe podea, lângă perete. Gresia era rece 
şi neprimitoare. 

- Ştii cum să răsuceşti o ţigară? o întrebă el şi au stat 
aproximativ o oră în întunericul tot mai dens, jucându-se cu 
tutun şi foiţe, iar Hans Hubermann fumându-le. 

Când ora s-a terminat, Liesel putea să înfăşoare o ţigară destul 
de bine. Tot nu a făcut baie. 


ro RI 


CÂTEVA LUCRURI DESPRE 
HANS HUBERMANN 
Adora să fumeze. Ce adora cel mai mult la fumat era 
răsucitul. Era zugrav de meserie şi cânta la acordeon. 
Asta era convenabil mai ales iarna, când putea câştiga 
ceva bani cântând în cârciumile din Molching, cum este 
Knoller. Deja mă ocolise într-un război mondial, dar se va 
găsi mai târziu într-altul (ca un fel de recompensă 
perversă), unde va reuşi cumva să mă evite din nou. 


Pentru cei mai mulți oameni, Hans Hubermann abia dacă era 
vizibil. O persoană insignifiantă. Cu siguranță, abilitățile sale de 
zugrav erau excelente. Priceperea sa la muzică era deasupra 


3 Jegos (în Ib. germană, în original). 


mediei. Totuşi, într-un fel, şi sunt convinsă că aţi cunoscut astfel 
de oameni, părea a se afla în fundal chiar dacă stătea în faţa 
cozii. Mereu, era doar acolo. Neobservabil. Neimportant sau fără 
prea mare valoare. 

Frustrarea provenea din faptul că aspectul lui era complet 
înşelător, să spunem. Bineînţeles că avea ceva valoros, iar acest 
lucru nu a fost trecut cu vederea de Liesel Meminger. (Omul- 
copil, mult mai perspicace câteodată decât adulţii uimitor de 
obtuzi.) II văzu imediat. 

Felul său de a fi. 

Aerul liniştit din jurul său. 

Liesel observă stranietatea ochilor tatălui adoptiv atunci când 
aprinse lumina în baia rece. Erau făcuţi din blândeţe şi argint. Ca 
argintul moale topindu-se. Văzând acei ochi, Liesel a înţeles că 
Hans Hubermann valora mult. 


GE) RI 


CÂTEVA LUCRURI DESPRE 
ROSA HUBERMANN 
Avea puțin peste un metru şi jumătate înălţime şi îşi 
purta laţele castanii-cenuşii ale părului elastic prinse într- 
un coc. 

Pentru a suplimenta venitul familiei Hubermann, ea spăla 
şi călca pentru gospodăriile mai bogate din Molching. 
Gătea cumplit. Poseda abilitatea unică de a scoate din 

sărite aproape pe oricine întâlnea. 

Dar chiar o iubea pe Liesel Meminger. Modalitatea de a o 
arăta se întâmpla să fie însă ciudată. Insemna să o atingă 
cu o lingură de lemn şi să o ocărască la intervale 

variabile. 


Atunci când Liesel a făcut în final o baie, după două săptămâni 
de locuit pe strada Himmel, Rosa o copleşi cu o îmbrăţişare 
enormă. Aproape sufocând-o, zise: 

- Saumensch du dreckigs - era timpul! 


După câteva luni, nu mai erau domnul şi doamna Hubermann. 
Cu un ropot de cuvinte, Rosa spuse: 

- Acum, ascultă, Liesel, de acum încolo să îmi zici mamă. Se 
gândi pentru un moment. Cum îi spuneai mamei tale adevărate? 

Liesel răspunse încet: 


- Auch Mama - tot mama. 

- Ei bine, eu sunt mama numărul doi atunci. Se uită la soţul ei. 
Şi el de acolo. Părea să adune cuvintele în mână, să le bată uşor 
împreună şi să le azvârle peste masă. Acel Saukeri, porcul ăla 
mizerabil, să-i spui papa, verstehst? Inţelegi? 

- Da, aprobă prompt Liesel. 

Răspunsurile rapide erau apreciate în această casă. 

- Da, mamă, o corecta mama. Saumensch. Spune-mi mamă 
când vorbesc cu tine. 

La acel moment, Hans Hubermann tocmai terminase de făcut 
o ţigară, după ce a lins hârtia şi a răsucit-o. Se uită la Liesel şi îi 
făcu cu ochiul. Nu îi era deloc greu să-i spună papa. 


Femeia cu pumnul de fier 


În mod clar, acele prime câteva luni au fost cele mai grele. 

In fiecare noapte, Liesel avea coşmaruri. 

Cu chipul fratelui ei. 

Holbându-se la podeaua trenului. 

Se trezea înotând în pat, ţipând şi înecându-se în râul de 
cearşafuri. In cealaltă parte a camerei, patul care fusese destinat 
fratelui ei plutea ca o barcă în întuneric. Incet, pe măsură ce 
devenea conştientă, aparent, patul se cufunda în podea. Această 
viziune agrava lucrurile şi, de cele mai multe ori, trecea o vreme 
până să se oprească din tipat. 

Poate, singura parte bună a acelor coşmaruri era că îl aduceau 
pe Hans Hubermann, noul ei papa, în cameră, să o liniştească şi 
să îi arate afecţiune. 

Venea în fiecare noapte şi stătea cu ea. Primele două dăţi 
stătu numai, ca un străin care să alunge singurătatea. După 
câteva nopţi, şopti: 

- Şşşt, sunt aici, e în ordine. j 

După trei săptămâni, o ținea în brațe. Increderea se acumulase 
treptat, mai ales datorită forței brute a blândeţii omului şi 
prezenţei lui. Fata ştia de la început că el mereu va apărea în 
mijlocul țipătului şi nu va pleca. 


C RI 


O DEFINIȚIE PE CARE 
NU O VEŢI GĂSI ÎN DICŢIONAR 
A nu pleca: Un act de încredere şi iubire descifrat deseori 
de copii. 


Hans Hubermann stătea somnoros pe pat, în timp ce Liesel 
plângea pe mânecile lui şi respira adânc. In fiecare noapte, exact 
după ora două, adormea din nou în mirosul lui: un amestec de 
ţigări moarte, decenii de vopsea şi piele umană. La răsăritul 
soarelui, era la câţiva metri de ea, gârbovit, aproape înjumătăţit, 
pe scaun. Nu folosea niciodată celălalt pat. Liesel cobora şi îi 
săruta prudent obrazul, iar el se trezea şi zâmbea. 

Câteodată, papa îi spunea să se întoarcă în pat şi să aştepte 
puţin, că el se va întoarce cu acordeonul şi îi va cânta. Liesel se 


ridica şi fredona, cu degetele de la picioare strânse de încântare. 
Nimeni nu îi mai oferise vreodată muzică. Rânjea prosteşte, 
urmărind liniile care i se desenau lui Hans pe faţă şi culoarea 
metalică, blândă din ochi - până când se auzeau înjurături din 
bucătărie. i 

- OPREŞTE ZGOMOTUL ALA, SAUKEAL! 

Papa mai cânta puţin. 

li făcea cu ochiul fetei şi, stângace, ea îi răspundea în acelaşi 
mod. 


Uneori, doar pentru a o întărâta pe mama şi mai mult, aducea 
instrumentul în bucătărie şi cânta în timpul micului dejun. 

Pâinea şi gemul lui papa stăteau mâncate pe jumătate în 
farfurie, ondulate după forma muşcăturii, iar muzica o privea pe 
Liesel în faţă. Ştiu că sună ciudat, dar aşa i se părea. Mâna 
dreaptă a lui papa mângâia clapele de culoarea dinţilor. Cea 
stângă lovea butoanele. (li plăcea în mod deosebit să-l vadă 
lovind butonul argintiu, strălucitor - do major.) Exteriorul zgâriat, 
dar lucios al acordeonului se mişca înainte şi înapoi, în vreme ce 
braţele sale comprimau burduful, făcându-l să elimine aerul şi 
apoi să-l absoarbă. În dimineţile acelea, în bucătărie, papa 
însufleţea acordeonul. Cred că se poate spune asta dacă stai să 
te gândeşti. 

Cum îţi dai seama de ceva că este viu? 

Verifici dacă respiră. 


De fapt, sunetul acordeonului vestea siguranţa. Lumina zilei. În 
timpul zilei, nu era posibil să-l viseze pe fratele ei. li era dor de el 
şi obişnuia să plângă în spălătorie pe cât de încet putea, dar tot 
era bucuroasă că nu dormea. In prima noapte la Hubermanni, 
ascunsese ultima legătură cu el - Manualul groparului - sub 
saltea şi ocazional îl scotea şi îl ţinea în braţe. Privind lung 
literele de pe coperte şi atingând literele imprimate dinăuntru, 
nu avea idee ce însemnau. Realitatea era că nu prea conta 
despre ce era cartea. Era mai important ce semnifica. 


Cc SEMNIFICAȚIA CĂRŢII RI 
1. Ultima data când îl văzuse pe fratele ei; 
2. Ultima dată când o văzuse pe mama ei. 


Uneori şoptea cuvântul „mama” şi vedea chipul mamei sale de 
sute ori într-o singură după-amiază. Dar acestea erau necazuri 
mici în comparaţie cu teroarea viselor. În acele vremuri, în toată 
acea enormitate de somn, nu se simţise niciodată atât de 
covârşitor de singură. 


După cum sigur deja aţi observat, nu mai erau alţi copii în 
casă. Hubermannii aveau doi ai lor, dar erau mai mari şi se 
mutaseră. Hans junior lucra în centrul Munchenului, iar Trudy 
avea o slujbă ca menajeră şi supraveghetoare de copii. Curând, 
amândoi vor pleca la război. Unul va face gloanţe. Celălalt le va 
trage. 


Şcoala, după cum probabil vă imaginaţi, era o mizerie 
remarcabilă. 

Deşi ţinea de stat, exista o puternică influenţă catolică, iar 
Liesel era luterană. Un început nu tocmai favorabil. Apoi, au 
descoperit că nu putea să scrie sau să citească. 

S-a simţit umilită când a fost trimisă la copiii mai mici, care 
abia învățau alfabetul. Deşi era uscăţivă şi palidă, se simţea ca 
un gigant printre copiii pitici şi îşi dorea adesea să fie într-atât de 
străvezie, încât să dispară cu totul. 

Nici acasă nu era îndrumată prea bine. 

- Nu-i cere /ui ajutorul, preciza mama. Acel Saukerl. 

Papa se holba pe fereastră, după cum îi era adesea obiceiul. 

- A abandonat şcoala după clasa a patra. 

Fără să se întoarcă, papa răspunse calm, dar veninos: 

- Ei, bine, nu o întreba nici pe ea. Lăsă scrumul să scadă afară. 
Ea nu a mers la şcoală din clasa a treia. 

Nu erau cărţi în casă (cu excepţia celei pe care o ascunsese în 
secret sub saltea) şi tot ce putea face Liesel era să murmure 
alfabetul înainte să i se ceară răspicat să facă linişte. Atâta 
bâiguială! Abia mai târziu, odată cu incidentul în care a udat 
patul în timpul unui coşmar, începu să citească mai mult. 
Neoficial, se numea ora de la miezul nopţii, deşi începea de 
obicei pe la ora două. Voi reveni la asta. 


La jumătatea lunii februarie, când împlini zece ani, Liesel primi 
o păpuşă cu părul galben, căreia îi lipsea un picior. 

- Este tot ce am putut procura, se scuză papa. 

- Despre ce vorbeşti? E norocoasă să aibă şi atât, îl corectă 


mama. 

Hans continuă examinarea piciorului rămas al păpuşii, în 
vreme ce Liesel încerca noua uniformă. Vârsta de zece ani 
însemna Tineretul Hitlerist. Tineretul Hitlerist însemna o mică 
uniformă brună. Fiind fată, Liesel era înscrisă în Divizia de juniori 
a ceea ce se numea BDM. 


CUL EXPLICAȚIA ABREVIERII RI 
Venea de la Bund Deutscher Mädchen - Uniunea tinerelor 
germane. 


Primul lucru pe care îl făceau acolo era să se asigure că Heil 
Hitler este pronunţat cum trebuie. Se învăţa să se meargă drept, 
să se înfăşoare bandaje şi să se coasă haine. Se pleca în excursie 
şi se făceau diverse alte activităţi. Miercurea şi sâmbăta erau 
desemnate zile de întâlnire, de la trei după-amiază până la cinci. 

În fiecare miercuri şi sâmbătă, papa o conducea pe Liesel până 
la sediul BDM şi o lua două ore mai târziu. Nu vorbeau prea mult 
despre asta. Doar o ţinea de mână şi ascultau zgomotul paşilor, 
iar papa fuma o ţigară sau două. 

Singura îngrijorare pe care papa i-o provoca era faptul că pleca 
frecvent. In multe seri, mergea în camera de zi (care servea şi ca 
dormitor), trăgea acordeonul din vechiul dulap şi se strecura pe 
lângă bucătărie, spre uşa principală. 

In vreme ce mergea pe strada Himmel, mama deschidea 
fereastra şi striga: 

- Să nu întârzii mult! 

- Nu aşa tare! se întorcea şi ţipa la rându-i. 

- Saukeri! Nenorocitule! Vorbesc cât de tare vreau! 


Ecoul înjurăturii sale îl urmărea pe stradă. Nu se uita niciodată 
înapoi sau, cel puţin, nu până când era sigur că nevasta sa nu 
mai era. In serile acelea, la capătul străzii, cu acordeonul în 
mână, se întorcea chiar înainte de magazinul din colţ al lui Frau 
Diller şi vedea silueta care o înlocuise pe soţie la fereastră. Mâna 
lui lungă şi fantomatică se ridica, apoi el se răsucea şi se 
îndepărta încet. Liesel îl mai vedea la două dimineaţa, când o 
scotea uşor din coşmar. 


Serile petrecute în bucătăria mică erau aspre, fără îndoială. 


Rosa Hubermann vorbea mereu şi, vorbele erau schimpfen. Se 
certa şi se plângea în mod constant. Nu prea era nimeni cu care 
să se certe, dar mama profita de orice ocazie se ivea. Putea să 
se certe cu lumea întreagă în acea bucătărie şi asta făcea 
aproape în fiecare seară. După ce mâncaseră şi papa plecase, 
Liesel şi Rosa rămâneau în mod obişnuit acolo, iar Rosa călca. 

De câteva ori pe săptămână, Liesel venea acasă de la şcoală şi 
apoi mergea pe străzile din Molching cu mama ei, luând şi 
livrând rufele de spălat şi de călcat de prin părţile mai avute ale 
oraşului. Knaupt Strasse, Heide Strasse. Şi altele câteva. Mama 
ducea ce fusese călcat sau lua ce era de spălat cu un zâmbet 
supus, dar, îndată ce uşa era închisă şi pleca, îi blestema pe 
aceşti oameni bogaţi, cu toţi banii şi lenea lor. 

- Prea g'schtinkerat să-şi spele singuri hainele, spunea ea în 
ciuda dependenţei sale de ei. Ala, îl acuza pe Herr Vogel de pe 
strada Heide, şi-a făcut toţi banii de pe urma tatălui său. li 
aruncă pe femei şi băutură. Şi pe spălat şi călcat, desigur. 

Era ca o strigare a catalogului batjocurii. 

Herr Vogel, domnul şi doamna Pfaffelhurver, Helena Schmidt, 
familia Weingartner. Toţi erau vinovaţi de ceva. 

Pe lângă alcoolismul şi desfrâul costisitor, Ernst Vogel, potrivit 
Rosei, îşi scărpina mereu părul plin de păduchi, îşi lingea 
degetele şi apoi îi înmâna banii. 

- Ar trebui să-i spăl înainte să ajung acasă, încheia ea. 

Pfaffelhurverii scrutau rezultatele. 

- Fără vreo cută pe cămăşile astea, vă rog, îi imita Rosa. Fără 
vreo dungă pe acest costum. Şi apoi stau acolo şi inspectează 
tot, chiar în faţa mea. Chiar sub nasul meu! Ce G'sinde/ - ce 
porcărie! 

Weingartnerii se pare că era oameni proşti, cu un Saumensch 
de mâţă care năpârlea întotdeauna. 

- Ştii cât de mult îmi ia să scap de toată blana aia? E peste tot! 

Helena Schmidt era o văduvă bogată. 

- Schiloada aia bătrână... stă acolo nefăcând nimic. Nu a 
trebuit să muncească o zi în viaţa ei. 

Cel mai mare dispreţ al Rosei era rezervat pentru Grande 
Strasse numărul 8. O casă mare, sus pe deal, în zona bună din 
Molching. 

- Asta, i-a arătat lui Liesel prima oară când au mers acolo, este 


4 A se certa (în Ib. germană, în original). 


casa primarului. Escrocul ăla. Nevastă-sa stă acasă toată ziua, 
prea mândră să aprindă un foc - e mereu ger acolo. E nebună. 
Accentua cuvintele. Absolut. Nebună. 

La poartă, o împinse pe fată. 

- Du-te tul 

Liesel era îngrozită. O gigantică uşă maro-deschis, cu un 
ciocănel de bronz se afla deasupra câtorva trepte. 

- Cum? 

Mama o îmbrânci. 

- Nu mă enerva, Saumensch. Mişcă! 

Liesel se mişcă. Merse pe drum, urcă scările, ezită şi bătu. 

li răspunse un halat de baie. 

lnăuntrul său, în faţa ei, stătea o femeie cu ochi speriaţi, cu 
părul zburilit şi cu o atitudine înfrântă. O văzu pe mamă la poartă 
şi îi dădu fetei o traistă cu rufe. 

- Mulţumesc, zise Liesel, dar nu se auzi niciun răspuns. 

Numai uşa. Se închise. 

- Vezi? spuse mama când se întoarse la poartă. Prin asta 
trebuie să trec. Ticăloşii ăştia bogaţi, porcii ăştia leneşi... 

Ţinând rufele în timp ce plecau, Liesel privi înapoi. De pe uşă, 
ciocănelul de bronz se zgâia la ea. 


Când termina cu ocărârea oamenilor pentru care lucra, Rosa 
Hubermann trecea de obicei la ţinta preferată pentru insulte. 
Soţul ei. Uitându-se la traista cu rufe şi la casele încovoiate, 
mergea şi vorbea, şi vorbea, şi vorbea. 

- Dacă papa al tău ar fi bun la ceva, o informa pe Liesel de 
fiecare dată când mergeau prin Molching, nu ar trebui să fac 
asta. Pufni în bătaie de joc. Un zugrav! De ce să te măriţi cu acel 
Arschloch? Asta mi-au spus, familia mea. Paşii lor scârţâiau pe 
trotuar. Uite-mă hoinărind pe străzi şi muncind ca o sclavă în 
bucătărie pentru acel Saukerl care nu are niciodată ceva de 
lucru. Oricum, nicio slujbă adevărată. Doar acordeonul ăla jalnic 
toată noaptea, în văgăunile alea. 

- Da, mama. 

- Numai atâta ai de zis? 

Ochii de un albastru-deschis ai mamei parcă erau decupaţi şi 
lipiţi de faţă. 

Merseră mai departe. 

Cu Liesel cărând sacul. 

Acasă, rufele erau spălate într-un boiler de lângă cuptor, 


atârnate lângă soba din camera de zi şi apoi călcate în bucătărie. 
Bucătăria era locul acţiunii. 

- Ai auzit asta? o întreba mama aproape în fiecare seară. 

Avea fierul de călcat în mână, încălzit de la cuptor. Lumina era 
slabă în toată casa, iar Liesel, stând la masa din bucătărie, se 
holba la focul din faţă. 

- Ce anume? răspundea ea. Ce este? 

- Era Holtzapfel aia. Mama deja plecase de la locul ei. Acea 
Saumensch tocmai a scuipat din nou pe uşa noastră. 

Era o tradiţie pentru Frau Holtzapfel, una dintre vecine, să 
scuipe la uşa Hubermannilor de fiecare dată când trecea pe 
acolo. Uşa din faţă era doar la câţiva metri de poartă şi să 
spunem doar că Frau Holtzapfel avea forţa şi precizia necesare 
pentru a reuşi să o facă. 

Scuipa din cauza faptului că ea şi Rosa Hubermann erau 
implicate într-un fel de război verbal. Nimeni nu ştia de unde 
pornise ostilitatea. Probabil că şi ele uitaseră. 

Frau Holtzapfel era o femeie şireată şi, destul de evident, 
duşmănoasă. Nu se măritase niciodată, dar avea doi fii puţin mai 
mari decât odraslele Hubermann. Ambii erau în armată şi 
amândoi îşi vor face scurte apariţii înainte să terminăm 
povestirea, vă asigur. 

De asemenea, ar trebui să menţionez că, în acţiunile sale 
duşmănoase, Frau Holtzapfel era scrupuloasă şi cu scuipatul. Nu 
uita niciodată să se oprească la uşa cu numărul 33 şi să 
rostească: „Schweine!” de fiecare dată când trecea pe acolo. 

Un lucru am observat la nemți: 

Par foarte ataşaţi de porci. 


GE O MICĂ ÎNTREBARE ŞI RĂSPUNSUL El RI 
Şi cine credeți că era obligat să curețe saliva de pe uşă în 
fiecare seară? Da, ați ghicit. 


Când o femeie cu pumnul de fier îţi cere să ieşi afară şi să 
cureţi saliva de pe uşă, o faci. Mai ales când fierul este fierbinte. 
De fapt, totul făcea parte din rutină. 

Seara, Liesel păşea afară, ştergea uşa şi privea cerul. De 
obicei, cerul era ca o revărsare - rece şi greu, alunecos şi 
cenuşiu -, dar câteodată unele stele aveau obrăznicia să se 
ridice şi să strălucească fie şi numai pentru câteva minute. În 


serile acelea, stătea puţin mai mult şi aştepta. 

- Bună, stelelor! 

Aşteptând. 

Vocea din bucătărie. 

Sau până când stelele erau din nou trase în jos, spre apele 
cerului german. 


Sărutul 
(Un factor de decizie al copilăriei) 


Ca multe alte orăşele, Molching era plin de personaje. Câteva 
locuiau pe strada Himmel. Frau Holtzapfel era doar un membru 
al distribuţiei. 

Ceilalţi erau: 

e Rudy Steiner - băiatul din vecini care era obsedat de atletul 
american Jesse Owens. 

e Frau Diller - proprietăreasa ariană a magazinului de pe colţ. 

e Tommy Muller - un puşti ale cărui infecţii la urechi au dus la 
mai multe operaţii şi care avea un râu roz pictat pe faţă şi o 
tendinţă către ticuri nervoase. 

e Un bărbat care e cunoscut ca Pfiffikus, a cărui vulgaritate o 
făcea pe Rosa Hubermann să pară o maestră a vorbelor şi o 
sfântă. 


În general, era o stradă plină de oameni relativ săraci, în ciuda 
creşterii aparente a economiei sub conducerea lui Hitler. Incă 
existau părţi sărace ale oraşului. 

După cum am menţionat mai devreme, următoarea casă de 
lângă Hubermanni era închiriată de o familie pe nume Steiner. 

Steinerii aveau şase copii. Unul dintre ei, infamul Rudy, va 
deveni în curând cel mai bun prieten al lui Liesel, partenerul ei şi 
uneori catalizatorul infracţiunilor. L-a întâlnit pe stradă. 

Câteva zile după prima baie a lui Liesel, mama i-a dat voie să 
se joace cu ceilalţi copii. Pe strada Himmel se legau prietenii 
afară, indiferent de vreme. Copiii rar se vizitau acasă, pentru că 
erau prea mici casele şi nu erau prea multe în ele. De asemenea, 
ei îşi petreceau timpul ca nişte profesionişti, cu activitatea lor 
favorită, fotbalul. Erau stabilite echipe. Tomberoane de gunoi 
erau folosite pentru a marca porţile. 

Fiind noul copil în oraş, Liesel a fost imediat îndesată între 
două tomberoane. (Tommy Miller a fost în sfârşit eliberat, deşi 
era cel mai nepriceput jucător de fotbal pe care îl cunoscuse 
vreodată strada Himmel.) 

A mers binişor o vreme, până în momentul fatidic când Rudy 
Steiner a fost trântit în zăpadă de o tamponare cu un Tommy 


Muller frustrat. 

- Ce-i? strigă Tommy Muller. Pe faţă i se vedeau spasme de 
disperare. Eu ce am făcut? 

Toată echipa lui Rudy a fost recompensată cu un penalti şi 
acum era Rudy Steiner împotriva puştoaicei noi, Liesel 
Meminger. 


Puse mingea pe o moviliţă murdară de zăpadă, încrezător în 
viitorul rezultat. In definitiv, Rudy nu ratase un penalti în 
optsprezece încercări, nici măcar atunci când echipa adversă îl 
dădea pe Tommy Miller afară din poartă. Indiferent cu cine îl 
înlocuiau, Rudy înscria. 

Cu această ocazie, au încercat să o dea afară pe Liesel. După 
cum vă imaginaţi, ea a protestat, iar Rudy a fost de acord. 

- Nu, nu, zâmbi el. Lăsaţi-o să rămână. 

Işi freca mâinile. 

Pe strada mizerabilă nu mai cădea zăpadă şi urme de paşi 
noroioase se adunaseră între ei. Rudy jucă mingea, o lovi, iar 
Liesel a sărit şi a deviat-o cumva cu cotul. Stătea rânjind şi 
primul lucru pe care îl văzu fu un bulgăre izbindu-i faţa. Jumătate 
era nămol. Pişcă îngrozitor. 

- Cum îţi place asta? rânji băiatul şi fugi după minge. 

- Saukerl! şopti Liesel. 

Prindea rapid vocabularul din noua casă. 


ei RI 


CÂTEVA LUCRURI DESPRE 
RUDY STEINER 
Era mai mare decât Liesel cu optsprezece luni avea 
picioare ciolănoase, dinți ascuţiţi, ochi blegi, albaştri şi 
părul de culoarea lămâii. Fiind unul dintre cei şase copii 
Steiner, era mereu înfometat. Pe strada Himmel, era 
considerat un pic nebun. Asta din cauza unui eveniment 
despre care rar se vorbea, dar care era cunoscut ca 
„Incidentul Jesse Owens”, în care s-a vopsit singur negru 
ca tăciunele şi a alergat sute de metri pe stadionul local. 


Nebun sau nu, Rudy a fost mereu destinat să-i fie lui Liesel cel 
mai bun prieten. Cu siguranţă, un bulgăre în faţă este începutul 
perfect pentru o prietenie îndelungată. 

La câteva zile după ce Liesel a început şcoala, mergea cu 


Steinerii. Mama lui Rudy, Barbra, îl făcu să promită că va merge 
cu fata cea nouă, în principal pentru că auzise de bulgăre. Spre 
onoarea lui Rudy, chiar era destul de mulţumit să se conformeze. 
Nu era deloc genul de junior misogin. li plăceau mult fetele şi o 
plăcea pe Liesel (de aici şi bulgărele). De fapt, Rudy Steiner era 
unul dintre acei mici pungaşi insolenţi, care îşi imaginează cum 
ar fi cu femeile. Fiecare copilărie pare a avea un astfel de copil 
precoce prin preajmă. Este băiatul care refuză să se teamă de 
sexul opus, doar pentru că toţi ceilalţi aleg să îmbrăţişeze 
această spaimă, iar el e genul căruia nu-i este frică să ia o 
decizie. In acest caz, Rudy deja se hotărâse în privinţa lui Liesel 
Meminger. 

In drum spre şcoală, încercă să-i arate câteva puncte de 
interes din oraş şi reuşi să le menţioneze pe toate, în timp ce le 
spunea rubedeniilor mai mici să-şi ţină gura, iar cele mai mari îi 
cereau lui să-şi ţină gura. Primul lucru interesant a fost o 
ferestruică la etajul unui bloc de apartamente. 

- Acolo locuieşte Tommy Muller. Realiză că Liesel nu şi-l 
amintea. Cel cu ticurile? Când avea cinci ani, s-a rătăcit în piaţă 
în cea mai rece zi din an. Trei ore mai târziu, când l-au găsit, era 
îngheţat bocnă şi avea o teribilă durere de urechi de la frig. După 
un timp, urechile i s-au infectat cu totul şi a făcut trei sau patru 
operaţii, iar doctorii i-au distrus nervii. Aşa că acum are ticuri. 

Liesel adăugă: 

- Şi nu se pricepe la fotbal. 

- Deloc. 

Apoi urma magazinul de pe colţ, la capătul străzii Himmel. 
Frau Diller's. 


GUI RI 


O OBSERVAȚIE IMPORTANTĂ 
DESPRE FRAU DILLER 
Are o regulă de aur. 


Frau Diller era o femeie tăioasă, cu ochelari groşi şi o 
căutătură cruntă. Şi-a compus o privire maliţioasă pentru a 
descuraja şi cea mai mică idee de a fura din magazinul ei, pe 
care îl ocupa stând ca un soldat, cu o voce îngheţată şi având 
chiar o respiraţie care aducea a Heil Hitler. Magazinul era alb şi 
rece, şi complet lipsit de viaţă. Şi căsuţa gâtuită de lângă el 
tremura puţin mai mult decât alte clădiri de pe strada Himmel. 


Frau Diller cultiva acest sentiment, oferindu-l ca singurul lucru 
gratuit din prăvălia ei. Trăia pentru magazinul ei şi magazinul 
trăia pentru al Treilea Reich. Chiar şi mai târziu, când a început 
raţionalizarea, era cunoscută pentru că vindea pe sub mână 
anumite lucruri greu de procurat şi dona banii partidului nazist. 
Pe peretele din spatele locului în care stătea era o fotografie 
înrămată a Fuhrerului. Dacă intrai în magazinul ei şi nu spuneai 
Heil Hitler, nu erai servit. In timp ce treceau pe acolo, Rudy îi 
atrase atenţia lui Liesel asupra uităturii aspre de la fereastra 
magazinului. 

- Să zici Heil când intri acolo, o avertiză el sec. Asta dacă nu 
vrei să mergi niţel mai departe. 

După ce depăşiră magazinul, Liesel se uită înapoi, iar ochii 
măriţi erau acolo, lipiţi de geam. 

După colţ, strada Munchen (artera principală din Molching) era 
plină de zloată. 

Aşa cum se întâmpla adesea, câteva rânduri de trupe aflate la 
antrenament mărşăluiau pe acolo. Uniformele lor mergeau 
drepte, iar ghetele lor murdăreau zăpada. Ochii de pe feţele lor 
concentrate priveau fix înainte. 

S-au uitat la soldaţii care dispăreau, iar apoi grupul de Steineri 
şi Liesel au trecut pe lângă nişte vitrine de magazin şi primăria 
impunătoare, care, în câţiva ani, avea să fie distrusă din temelii 
şi îngropată. Câteva dintre prăvălii erau abandonate şi încă 
etichetate cu stele galbene şi murdării antisemite. Mai jos, 
biserica ţintea către cer, cu vârful format din ţigle elaborat 
întrepătrunse. În general, strada era un lung tub cenuşiu - un 
coridor plin de igrasie, de oameni încovoiaţi de frig şi de sunetul 
lipăit al paşilor prin apă. 

La un moment dat, Rudy se grăbi înainte, târând-o pe Liesel cu 
el. 

Ciocăni la fereastra unei croitorii. 

Dacă ar fi putut citi firma, ar fi văzut că-i aparţinea tatălui lui 
Rudy. Magazinul nu era încă deschis, dar, înăuntru, un bărbat 
pregătea articolele de îmbrăcăminte în spatele tejghelei. işi 
ridică privirea şi făcu cu mâna. 

- Papa al meu, o informă Rudy şi, în curând, se găsiră printre 
Steineri de diferite dimensiuni, fiecare făcându-i cu mâna şi 
trimiţându-i bezele tatălui sau pur şi simplu stând şi salutând din 
cap (în cazul celor mai mari). 

Apoi, înaintară către ultimul loc înainte de şcoală. 


ei ULTIMA OPRIRE R 
Strada stelelor galbene 


Era un loc unde nimeni nu voia să stea şi să se uite, dar 
aproape toţi o făceau. De forma unui lung braţ rupt, strada avea 
câteva case cu ferestre distruse şi pereţi juliţi. Steaua lui David 
era pictată pe una dintre uşi. Casele acelea erau aproape ca 
nişte leproşi. Sau, în cel mai bun caz, erau ca nişte răni infectate 
pe pământul german. 

- Schiller Strasse, zise Rudy. Strada stelelor galbene. 

Mai jos, nişte oameni umblau încolo şi încoace. Burniţa îi făcea 
să pară fantome. Nu oameni, ci forme mişunând sub norii de 
plumb. 

- Haide, voi doi, strigă Kurt (cel mai mare dintre copiii Steiner), 
iar Rudy şi Liesel se apropiară rapid de el. 

La şcoală, Rudy îşi făcu un scop din a o căuta pe Liesel în 
timpul pauzelor. Nu-i păsa că elevii ceilalţi şuşoteau despre 
prostia noii fete. A fost alături de ea la început şi va fi acolo şi 
mai târziu, când frustrarea lui Liesel va da în clocot. Dar nu va 
face asta pe gratis. 


ce SINGURUL LUCRU MAI RĂU RI 
DECAT UN BAIAT CARE TE URAŞTE 
Un băiat care te iubeşte. 


Spre sfârşitul lunii aprilie, când s-au întors de la şcoală în ziua 
respectivă, Rudy şi Liesel au aşteptat pe strada Himmel să 
înceapă obişnuitul joc de fotbal. Ajunseseră puţin mai devreme şi 
încă nu apăruse niciun alt copil. Singura persoană pe care o 
văzură a fost Pfiffikus. 

- Uită-te acolo! arătă Rudy. 


ce UN PORTRET AL LUI PFIFFIKUS RI 
Era o siluetă delicată. Avea părul alb. Era un impermeabil 
negru, pantaloni maro, pantofi în curs de descompunere 
şi o gură - şi ce mai gură era. 


- Hei, Pfiffikus! 
In timp ce silueta aflată la distanţă se întorcea, Rudy începu să 


fluiere. 

Simultan, bătrânul şi-a îndreptat trupul şi a început să înjure 
cu o ferocitate care nu poate fi descrisă decât ca fiind talent. 
Nimeni nu părea să-i ştie numele adevărat sau, dacă îl ştia, nu îl 
folosea niciodată. Era strigat Pfiffikus pentru că astfel numeşti pe 
cineva căruia îi place să fluiere, lucru pe care Pfiffikus cu 
siguranţă îl făcea. Fluiera în mod constant o melodie numită 
Marşul lui Radetzky şi toţi puştii din oraş îl imitau şi repetau 
melodia. Exact în acel moment, Pfiffikus abandona stilul său 
obişnuit de a merge (aplecat în faţă, cu paşi mari şi deşiraţi şi cu 
braţele în spatele impermeabilului) şi lua poziţia de atac. Atunci, 
orice aparenţă de serenitate era violent curmată, iar vocea îi 
deborda de turbare. 


Cu ocazia aceea, aproape reflex, Liesel i se alătură lui Rudy în 
insultarea omului. 

- Pfiffikus! repetă ea adoptând repede cruzimea adecvată, pe 
care numai copilăria pare să o aibă. 

Fluiera groaznic, dar nu era vreme să se perfecţioneze. 

Se repezi spre ei, strigând. Incepu cu „Geh’ scheissen!” şi apoi 
evolua rapid. La început, direcţionă ocările numai spre băiat, dar 
curând veni şi rândul fetei. 

- Târfă mică! răcni către ea. 

Cuvintele o loviră în spate. 

- Nu te-am mai văzut până acum! E 

Imaginaţi-vă să numeşti o fată de zece ani târfa. Asta era 
Pfiffikus. Părerea generală era că el şi Frau Holtzapfel ar face un 
cuplu minunat. 

- Veniţi înapoi! au fost ultimele cuvinte pe care Liesel şi Rudy 
le auziră în timp ce alergau. 

Au fugit până au ajuns pe strada München. 


- Haide! zise Rudy după ce şi-au recăpătat suflul. Doar puţin 
mai departe. 

O duse la Hubert Oval, locul unde se petrecuse incidentul Jesse 
Owens, şi stătură cu mâinile în buzunare. Pista se întindea în faţa 
lor. Un singur lucru se putea întâmpla. Rudy începu. 


5Marş compus în 1848 de Johann Strauss (tatăl) în onoarea 
feldmareşalului Josef Wenzel Radetzky von Radetz, cu ocazia victoriei 
pe care armata aflată sub comanda acestuia a repurtat-o la Custoza, 
contra revoluţionarilor italieni. (n.red.) 


- O sută de metri, o îmboldi el. 

- Pun pariu că nu mă poţi întrece. 

- Pe ce pariezi, Saumensch mic? Ai bani? 

- Sigur că n-am. Tu ai? 

- Nu. 

Dar Rudy avea o idee. Era iubăreţul din el care ieşea la 
suprafaţă. 

- Dacă te întrec, pot să te sărut. 

Se aplecă şi începu să îşi ruleze pantalonii. Liesel era cel puţin 
alarmată. 

- De ce ai vrea să mă săruţi? Sunt murdară. 

- Şi eu. 

In mod clar, Rudy nu vedea niciun motiv pentru ca puţină 
murdărie să reprezinte un obstacol. Trecuse o vreme de când 
oricare din ei făcuse ultima baie. 

Se gândi la asta în timp ce examina picioarele lungi ale 
adversarului. Erau aproape la fel ca ale ei. „Nu are cum să mă 
întreacă”, se gândi ea. Dădu din cap cu seriozitate. Era o afacere 
în toată regula. 

- Poţi să mă săruţi dacă învingi. Dar, dacă eu câştig, nu voi 
mai fi portar la fotbal. 

Rudy se gândi. 

- Destul de corect. 

Au pecetluit înţelegerea cu o strângere de mână. Cerul era 
întunecat şi înnorat, iar picături mici de ploaie începeau să cadă. 

Pista era mai noroioasă decât părea. Ambii concurenţi erau 
pregătiţi. 

Rudy aruncă o piatră în aer, în loc de un foc de pistol. Când 
lovea pământul, puteau lua startul. 

- Nici măcar nu pot să văd linia de sosire, se plânse Liesel. 

- Şi eu pot? 

Piatra se înfipse în pământ. 

Alergau unul lângă altul, lovindu-se cu cotul şi încercând să 
ajungă unul în faţa celuilalt. Nămolul îi făcu să alunece şi îi trânti 
la pământ cu vreo douăzeci de metri înainte de finiş. 

- Isuse, scânci Rudy. Sunt acoperit de rahat! 

- Nu-i rahat, e noroi, îl corectă Liesel, deşi avea îndoielile ei. 

Mai alegară cinci metri spre linia de sosire. 

- Să zicem că e remiză? 

Rudy privi în sus, tot numai dinţi ascuţiţi şi ochi albaştri, blegi. 
Jumătate de faţă îi era murdară de noroi. 


- Dacă-i remiză, îmi mai primesc sărutul? 

- Nici într-un milion de ani. 

Liesel se ridică şi îşi îndepărtă nişte noroi de pe jachetă. 

- Te scap de stat în poartă. 

- Bagă-ţi poarta undeva! 

Intorcându-se pe strada Himmel, Rudy o avertiză: 

- Într-o zi, Liesel, vei muri să mă săruţi. 

Dar Liesel ştia. 

Jurase. 

Cât timp ea şi Rudy Steiner vor trăi, niciodată nu-l va săruta pe 
acel mizerabil şi slinos de Saukerl, cu atât mai puţin azi. Erau 
chestiuni mai importante de făcut. Se uită la costumul plin de 
nămol şi spuse ce era evident: 

- O să mă omoare. 

Bineînţeles, era vorba despre Rosa Hubermann, cunoscută şi 
ca „mama”, care aproape că a omorât-o. Cuvântul „Saumensch” 
a apărut din greu în administrarea pedepsei. Tocătură a făcut-o. 


Incidentul Jesse Owens 


În amintirile lui Liesel, era ca şi cum ar fi fost cu adevărat 
prezentă la actul de infamie copilăroasă al lui Rudy. Se putea 
vedea cumva în publicul său imaginar. Probabil că doar îi plăcea 
ideea băiatului pictat în negru şi alergând prin iarbă. 


Era 1936. Olimpiada. Jocurile lui Hitler. 

Jesse Owens tocmai terminase ştafeta de 4 x 100 de metri şi 
câştigase cea de-a patra medalie de aur. Vorbele că nu putea fi 
considerat om pentru că era negru şi refuzul lui Hitler de a-i 
strânge mâna făcuseră înconjurul lumii. Chiar şi cei mai rasişti 
nemți erau uimiţi de eforturile lui Owens, iar vestea despre fapta 
lui a reuşit să se răspândească. Nimeni nu era mai impresionat 
decât Rudy Steiner. 

Toţi cei din familia sa erau adunaţi în camera de zi, când el s-a 
furişat în bucătărie. A luat nişte cărbuni din cuptor şi i-a strâns în 
pumnii lui mici. „Acum”, a zâmbit el. Era gata. 

Se mânji cu un strat gros de cărbune, până când a fost 
acoperit de negreală. S-a dat chiar şi pe cap. 

La fereastră, băiatul a rânjit aproape ca un nebun în faţa 
reflexiei sale şi, în pantaloni şi flanelă, a furat fără zgomot 
bicicleta fratelui mai mare şi a pedalat pe stradă, spre Hubert 
Oval. Într-unul dintre buzunare a ascuns câteva bucăţi de 
cărbune în plus, în caz s-ar fi şters mai târziu. 


În mintea lui Liesel, luna era cusută de cer în noaptea aceea. 
Norii erau brodaţi în jurul ei. 

Bicicleta ruginită se nărui oprindu-se pe Hubert Oval, iar Rudy 
sări gardul. Ateriză pe partea cealaltă şi se îndreptă agale până 
la linia de start în cei o sută de metri. Cu entuziasm, porni o serie 
stranie de întinderi pentru încălzire. Făcu gropiţe în pământ ca 
repere pentru locul de pornire. 

Aşteptând momentul începerii cursei, se plimbă puţin, 
concentrându-se sub cerul întunecat, cu luna şi norii privindu-l în 
expectativă. 

- Owens arată bine, începu el să comenteze. Aceasta ar putea 
fi cea mai mare victorie... 

A strâns mâinile imaginare ale celorlalţi atleți şi le-a urat 


noroc, deşi ştia. Nu aveau nicio şansă. 


Semnalul de start îi făcu să-şi ocupe locurile. O mulţime s-a 
materializat pe fiecare centimetru pătrat din Hubert Oval. Strigau 
un singur lucru. Scandau numele lui Rudy Steiner - şi numele lui 
era Jesse Owens. 

S-a făcut linişte. i 

Picioarele sale goale s-au înfipt în pământ. Il putea simţi între 
degete. 

La semnal, a luat poziţia aplecată - iar arma a făcut o gaură în 
noapte. 

In prima treime a cursei a fost aproape egalitate, dar nu a 
durat mult şi înnegritul Owens a ieşit din pluton şi s-a distanțat. 

- Owens, în faţă, ţipă vocea stridentă a băiatului în timp ce el 
alerga în linie dreaptă, drept către aplauzele tumultoase ale 
gloriei olimpice. 

Putu chiar să simtă panglica rupându-se în două la pieptul său 
când sosi pe primul loc. Cel mai rapid om în viaţă. 


Chiar în turul victoriei, lucrurile au început să devină amare. În 
mulţime, tatăl său stătea la linia de sosire ca un Baubau. Sau, cel 
puţin, ca un Baubau în costum. (După cum am menţionat, tatăl 
lui Rudy era croitor. Rar era văzut pe stradă fără costum şi 
cravată. Cu această ocazie, era doar un costum şi o cămaşă 
dezordonată.) 

- Was ist los? i-a zis fiului său când acesta a apărut în toată în 
gloria lui de cărbune. Ce naiba se întâmplă aici? 

Mulțimea dispăru. O adiere apăru. 

- Dormeam pe scaunul meu când Kurt a observat că nu mai 
erai. Toată lumea e afară să te caute. 

Domnul Steiner era un om remarcabil de politicos în condiţii 
normale. Să-l descopere pe unul dintre copiii săi mânjit cu 
cărbune într-o seară de vară nu era ceea ce el considera o 
situaţie normală. 

- Băiatul e nebun, a murmurat el, deşi, având şase copii, 
recunoştea că aşa ceva era clar că se va întâmpla. Cel puţin unul 
dintre ei trebuia să fie un măr stricat. Acum, se uita la el 
aşteptând o explicaţie. Ei bine? 

Rudy gâfâi, aplecându-se şi punându-şi mâinile pe genunchi. 

- Eram Jesse Owens. A răspuns de parcă era cel mai natural 
lucru din lume. În tonul lui a fost ceva chiar şi mai subînţeles 


când a zis: Ce naiba pare că fac? 

Totuşi, iritarea a dispărut când a observat oboseala dăltuită 
sub ochii tatălui său. 

- Jesse Owens? domnul Steiner era genul de om foarte scorţos. 
Glasul lui era strident şi sincer. Avea corpul înalt şi greoi, ca de 
stejar. Părul îi era ca nişte aşchii. Ce-i cu el? 

- Ştii tu, papa, Magia Neagră. 

- iți dau eu ţie magie neagră. 

Prinse urechea fiului între degetul mare şi arătător. 

Rudy tresări. 

- Au, chiar doare. 

- Da? Tatăl lui era mai îngrijorat de cărbunele cleios care îi 
mânjea degetele. „A acoperit totul, nu-i aşa, s-a gândit el. Are 
chiar şi în urechi, pentru numele lui Dumnezeu.” Haide! 


În drum spre casă, domnul Steiner s-a hotărât să discute cu 
băiatul politică, atât cât se putea pe înţelesul lui. Abia în anii 
următori, Rudy va înţelege totul - când va fi prea târziu să se mai 
deranjeze să priceapă ceva. 


Ci RI 


CONTRADICTORIA POLITICĂ 
A LUI ALEX STEINER 
Punctul Unu: Era membru al Partidului Nazist, dar nu-i ura 
pe evrei, de fapt, nu ura pe nimeni. 

Punctul Doi: Totuşi, în secret, nu putu să nu simtă o 
oarecare uşurare (sau, mai rău, bucurie!) atunci când 
magazinele evreieşti au fost eliminate - propaganda l-a 
informat că nu era decât o chestiune de timp până când o 
invazie de croitori evrei va apărea şi îi va fura clienţii. 
Punctul trei: Dar însemna asta că trebuie eliminaţi 
complet? 

Punctul patru: Familia lui. Desigur, trebuia să facă orice 
pentru a-i întreţine. Dacă asta însemna să fie în partid, 
însemna să fie în partid. 

Punctul cinci: Pe undeva, avea o senzaţie neplăcută în 
inimă, dar îşi propunea să nu o analizeze, îi era teamă de 
concluzia la care ar fi putut ajunge. 


Mergeau spre strada Himmel când Alex zise: 
- Fiule, nu poţi umbla vopsit în negru, auzi? 


Rudy era interesat şi confuz. Luna era descusută acum, liberă 
să se mişte, să se ridice şi să cadă pe chipul băiatului, făcându-l 
plăcut şi întunecat, aşa cum erau gândurile sale. 

- De ce nu, papa? 

- Pentru că te vor lua. 

- De ce? 

- Pentru că nu ar trebui să vrei să fii ca oamenii negri sau ca 
evreii, sau ca oricine altcineva care... nu este ca noi. 

- Cine sunt evreii? 

- II ştii pe clientul meu cel mai vechi, domnul Kaufman? De 
unde ţi-am cumpărat pantofii? 

- Da. 

- Ei bine, el e evreu. 

- Nu ştiam asta. Trebuie să plăteşti ca să fii evreu? Trebuie să 
ai licenţă? 

- Nu, Rudy. Domnul Steiner ducea bicicleta cu o mână şi pe 
Rudy cu cealaltă. Avea probleme cu acesta discuţie. Tot nu 
slăbise urechea fiului său. Uitase de asta. E ca şi cum eşti neamt 
sau catolic. 

- A. Este Jesse Owens catolic? 

- Nu ştiu! 

S-a împiedicat de pedala bicicletei şi a dat drumul urechii. Au 
mers tăcuţi o vreme, până când Rudy a spus: 

- Doar îmi doresc să fi fost ca Jesse Owens, papa. 

De această dată, domnul Steiner a pus mâna pe capul lui Rudy 
şi i-a explicat: 

- Ştiu, fiule... dar ai păr blond, frumos şi ochi mari, albaştri, de 
care poţi fi sigur. Ar trebui să fii mulţumit cu asta, clar? 

Dar nimic nu era clar. 

Rudy nu înţelegea nimic şi acea noapte a fost preludiul 
lucrurilor care au urmat. Doi ani şi jumătate mai târziu, 
magazinul de încălţăminte Kaufman a fost redus la sticlă spartă, 
iar pantofii în cutiile lor au fost transportaţi într-un camion. 


Cealaltă faţă a şmirghelului 


Oamenii au momente definitorii, presupun, mai ales când sunt 
copii. Pentru unii, este un incident Jesse Owens. Pentru alţii, este 
isteria unui moment în care udă patul. 


Era sfârşitul lunii mai 1939 şi noaptea fusese ca multe altele. 
Mama flutura pumnul de fier. Papa era plecat. Liesel curăța uşa 
din faţă şi privea cerul de deasupra străzii Himmel. 

Mai devreme fusese o paradă. 

Membrii în cămăşi brune ai NSDAP® (cunoscut ca partidul 
nazist) mărşăluiseră pe strada Munchen cu pancarte purtate cu 
mândrie şi feţele ţinute sus, ca pe nişte bețe. Vocile lor erau 
pline de cântec, culminând cu redarea urlată a Deutschland über 
Alles. Germania deasupra tuturor. 

Ca întotdeauna, au fost aplaudaţi. 

Au fost aclamaţi de parcă se duceau cine ştie unde. 

Oamenii de pe stradă stăteau şi priveau, unii salutau cu braţul 
drept, alţii cu palme care le ardeau de atâtea aplauze. 

Unii aveau chipurile schimonosite de mândrie şi avânt, ca Frau 
Diller, şi mai erau cei singuratici, ca Alex Steiner, care stăteau ca 
stanele de piatră, aplaudând încet şi cuminţi. Şi frumos. 
Supunere. 

Pe alee, Liesel stătea cu papa al ei şi cu Rudy. Chipul lui Hans 
Hubermann exprima acelaşi lucru ca o casă cu obloanele 
coborâte. 


ei CÂTEVA CIFRE ÎNGHESUITE RI 
După 1933, 90% din nemți i-au acordat o susținere 
neabătută lui Adolf Hitler. Asta înseamnă 10% care nu i- 
au acordat-o. Hans Hubermann făcea parte din cei 10%. 
Exista un motiv pentru asta. 


Noaptea, Liesel a visat ca de obicei. La început, a văzut 


cămăşile brune mărşăluind, dar, în curând, au condus-o spre un 
tren unde o aştepta descoperirea obişnuită. Fratele ei avea 


5 Partidul Muncitoresc German Naţional Socialist. (n.tr.) 


privirea încremenită din nou. 

Când se trezi ţipând, Liesel ştiu imediat că, de data aceasta, 
ceva se schimbase. Un miros emana din cearşafuri, cald şi 
bolnăvicios. La început, încercă să se convingă că nu s-a 
întâmplat nimic, dar, când papa s-a apropiat şi a luat-o în braţe, 
ea a plâns şi a recunoscut. 

- Papa, şopti. Papa. 

Şi asta a fost. Probabil că putea mirosi. 

O ridică uşor din pat şi o duse în baie. Momentul veni câteva 
minute mai târziu. 


- Scoatem cearşafurile, zise papa şi, când se întinse să apuce 
pânza, ceva ateriza cu o bufnitură la picioarele bărbatului înalt. 

Se uită în jos, la ea. 

O privi pe fată, care ridică timid din umeri. Apoi, citi titlul cu 
voce tare, concentrat: 

- Manualul groparului. 

„Deci, aşa se cheamă”, gândi Liesel. 

Un văl de linişte se afla între ei acum. Bărbatul, fata, cartea. El 
o ridică şi vorba-i deveni moale ca bumbacul. 


ro RI 


O CONVERSAŢIE LA DOUĂ NOAPTEA 
- Este a ta? 
- Da, papa. 
- Vrei să o citeşti? 
Din nou: 
- Da, papa. 
Un zâmbet obosit. 
Ochi metalici, care se topeau. 
- Ei, atunci, mai bine am citi-o. 


Patru ani mai târziu, când s-a apucat să scrie în pivniţă, două 
gânduri au izbit-o pe Liesel în legătură cu trauma de a fi udat 
patul. In cele din urmă, s-a simţit extrem de norocoasă că papa 
fusese cel care descoperise cartea. (Din fericire, când 
cearşafurile fuseseră spălate, Rosa o pusese pe Liesel să 
golească patul şi să-l facă din nou. „Şi grăbeşte-te, Saumenscnh! 
Ţi se pare că avem toată ziua la dispoziţie?”) In al doilea rând, 
era în mod clar mândră de rolul lui Hans Hubermann în educaţia 
ei. „N-ai crede, a scris ea, dar nu şcoala a fost cea care m-a 


ajutat atât de mult să citesc. A fost papa. Oamenii nu îl cred 
foarte deştept, şi e adevărat că nu citeşte prea repede, dar am 
aflat curând că scrisul şi cuvintele chiar i-au salvat viaţa cândva. 
Sau, cel puţin, cuvintele şi un bărbat care l-a învăţat să cânte la 
acordeon...” 


- Să începem cu începutul, a zis Hans Hubermann în acea 
noapte. A spălat cearşafurile şi le-a întins. Acum! spuse el la 
întoarcere. Să începem ora asta de la miezul nopţii. 

Lumina galbenă era vie şi prăfuită. 

Ruşinată, înveselită, Liesel stătea pe cearşafuri reci, curate. 
Gândul că a udat patul o măcina, dar urma să citească. Urma să 
citească acea carte. 

Exaltarea puse stăpânire pe ea. 

Imaginaţia unui mic geniu al cititului se dezlănţui. 

Măcar dacă ar fi fost atât de uşor. 


- Să-ţi spun adevărul, îi explică papa, nici eu nu sunt un foarte 
bun cititor. 

Dar nu conta că el citea încet. Probabil că faptul că ritmul său 
de citit era mai lent a fost de folos. Poate că, pus în faţa 
neştiinţei fetei, simţea mai puţină frustrare. 

Totuşi, iniţial, Hans păru puţin stânjenit să ţină cartea şi să se 
uite prin ea. 

Când veni şi se aşeză lângă ea, pe pat, se lăsă pe spate, cu 
picioarele pe o parte. Examină din nou cartea şi o puse pe 
pătură. 

- Acum, de ce ar vrea o fată aşa drăguță ca tine să citească un 
asemenea lucru? 

Din nou, Liesel ridică din umeri. Dacă ucenicul de gropar ar fi 
citit opera completă a lui Goethe sau a vreunui alt asemenea 
luceafăr, atunci în faţa lor s-ar fi aflat o astfel de carte. Incercă să 
explice: 

- Eu... când... Zăcea în zăpadă şi... 

Cuvintele rostite cu candoare căzură de pe pat, risipindu-se pe 
podea ca o pudră. i 

Dar papa a ştiut ce să spună. Ştia mereu ce să spună. Işi trecu 
o mână prin părul somnoros şi zise: 

- Ei bine, promite-mi un lucru, Liesel. Dacă mor cândva, 
curând, să te asiguri că mă îngropi cum trebuie. 

Incuviinţă din cap, cu mare sinceritate. 


- A nu se sări peste capitolul şase sau peste paragraful patru 
din capitolul nouă. Râse şi la fel făcu cea care udase patul. Ei, mă 
bucur că s-a lămurit. Acum, putem continua. 

Işi schimbă poziţia şi oasele îi trosniră precum parchetul. 

- Incepe distracţia. 

In tihna nopţii, cartea se deschise - o rafală de vânt. 


Privind în urmă, Liesel îşi dădea seama cu exactitate la ce se 
gândea papa al ei când a scrutat prima pagină din Manualul 
groparului. A constatat dificultatea textului şi a realizat repede 
că o astfel de carte e departe de a fi ideală. Erau acolo cuvinte 
cu care şi el avea probleme. Să nu mai vorbim de morbiditatea 
subiectului. Cât despre fată, avea o dorinţă bruscă de a o citi, 
astfel încât nici nu încerca să înţeleagă. La un anumit nivel, 
probabil, voia să se asigure că fratele ei fusese îngropat aşa cum 
trebuie. Indiferent de motiv, foamea de a citi acea carte era atât 
de intensă pe cât putea simţi un copil de zece ani. 

Capitolul unu se numea: „Primul pas: Alegerea echipamentului 
potrivit”. Intr-un scurt pasaj introductiv, era prezentat materialul 
care acoperea următoarele douăzeci de pagini. Tipuri de sape, 
cazmale, mănuşi şi aşa mai departe erau menţionate, ca şi 
necesitatea de a le întreţine în stare bună. A fi gropar era ceva 
serios. 

In timp ce papa frunzărea cartea, cu siguranţă, simţea ochii lui 
Liesel aţintiţi asupra sa. Priveau întrebător şi aşteptau ceva, 
orice, să-i alunece de pe buze. 

- Aici. Intoarse din nou pagina şi îi înmână cartea. Uită-te la 
pagina asta şi spune-mi câte cuvinte poţi citi. 

Ea o privi şi minţi: 

- Cam jumătate. 

- Citeşte-mi câte ceva. 

Dar bineînţeles că nu a putut. Când o făcu să-i indice orice 
cuvinte pe care le poate citi şi chiar să le pronunţe, erau numai 
trei cele trei articole germane „der”, „die”, „das”. Pagina trebuie 
să fi conţinut vreo două sute de cuvinte. 

„S-ar putea să fie mai greu decât am crezut.” 

Doar pentru o clipită, îl surprinse gândind acest lucru. 


El se ridică în picioare şi ieşi din nou. De această dată, când se 
întoarse, zise: x 
- De fapt, am o idee mai bună. In mână, avea un creion gros, 


de zugrav şi câteva foi de şmirghel. Să începem de la zero. 

Liesel nu-l contrazise. 

In colţul stâng al unei bucăţi de şmirghel, desenă un pătrat 
poate de doi centimetri pătraţi şi îndesă o literă A înăuntru. În 
celălalt colţ, puse o literă a mică. Până aici, totul era în regulă. 

- A, zise Liesel. 

- A de la ce? 

Ea zâmbi. 

- Apfel. 

El scrise cuvântul cu litere mari şi desenă un măr hidos sub el. 
Era zugrav, nu artist. Când termină, se uită şi spuse: 

e Acum, B. 

In timp ce parcurgeau alfabetul, ochii lui Liesel se măriră. 
Făcuse asta la şcoală, la grădiniţă, dar, de data asta, era mai 
bine. Era singura de acolo şi nu era uriaşă. Era plăcut să 
urmărească mâna lui papa în timp ce scria cuvintele şi desena 
încet schiţele primitive. 

- A, hai, Liesel, spuse el când ea avu dificultăţi mai târziu. 

- Ceva care să înceapă cu S. E uşor. 

Sunt foarte dezamăgit de tine. Nu se putea gândi. 

- Haide? Şoapta lui o tachina. Gândeşte-te la mama. 

Apoi, cuvântul o izbi peste faţă ca o palmă. Un rânjet reflex. 

- SAUMENSCH! strigă ea, iar papa bubui într-un hohot de râs, 
după care se linişti. 

- Şşşt, nu trebuie să facem zgomot. 

Dar tot râse în hohote şi scrise cuvântul, completându-l cu una 
dintre schiţele sale. 


ei RI 


O OPERĂ DE ARTĂ TIPICĂ 
A LUI HANS HUBERMANN 


N 


- Papa! şopti ea. Nu am ochi! 
li mângâie părul. Căzuse în capcana lui. 
- Cu un asemenea zâmbet, rosti Hans Hubermann, nu ai 


nevoie de ochi. O îmbrăţişă, apoi se uită din nou la desen, cu un 
chip ca de argint cald. Acum, 7. 


Cu alfabetul terminat şi studiat de zeci de ori, papa se aplecă 
şi spuse: 

- De ajuns pentru noaptea asta? 

- Câteva cuvinte în plus? 

Tonul lui a fost categoric. 

- Destul! Când te trezeşti, îţi cânt la acordeon. 

- Mulţumesc, papa. 

- Noapte bună. Un râset liniştit, monosilabic. Noapte bună, 
Saumensch. 

- Noapte bună, papa. A 

Stinse lumina, se întoarse şi se aşeză pe scaun. În întuneric, 
Liesel rămase cu ochii deschişi. Privea cuvintele. 


Mirosul prieteniei 


A continuat. 

De-a lungul următoarelor săptămâni şi spre vară, ora de la 
miezul nopţii începea la sfârşitul fiecărui coşmar. Au mai fost 
două incidente în care a udat patul, dar Hans Hubermann a 
repetat pur şi simplu curăţarea eroică de prima dată şi a trecut la 
sarcina de a citi, de a schiţa şi recita. In primele ore ale dimineţii, 
vocile şoptite se auzeau tare. 

Intr-o joi, după ora trei după-amiază, mama îi ceru lui Liesel să 
se pregătească să vină cu ea să livreze nişte rufe călcate. Papa 
avea alte idei. 

Intră în bucătărie şi îi spuse: 

- Imi pare rău, mamă, nu merge cu tine azi. 

Mama nici nu se deranjă să ridice privirea din traista cu haine. 

- Cine te-a întrebat pe tine, Arschloch? Vino, Liesel! 

- Citeşte, zise el. Papa îi adresă lui Liesel un zâmbet larg şi îi 
făcu cu ochiul. Cu mine, o învăţ eu. Mergem la Amper, în 
amonte, unde obişnuiam să exersez la acordeon. 

De data asta, i-a atras atenţia. 

Mama puse rufele pe masă şi rosti cu un cinism adecvat: 

- Ce ai spus? 

- Cred că m-ai auzit, Rosa. 

Mama râse. 

- Ce naiba ai putea să o înveţi tu? 

Un rânjet forţat. Cuvinte ca un upercut. 

- De parcă tu ai putea să citeşti cine ştie ce, Saukerl. 

Bucătăria aştepta. Papa lovi la rândul lui. 

- O să îţi ducem noi rufele călcate. 

- Porc... Se opri. Cuvintele i se proptiră în gură în timp ce 
analiza alternativa. Să vă întoarceţi înainte să se întunece. 

- Nu putem citi pe întuneric, mama, zise Liesel. 

- Ce ai spus, Saumensch? 

- Nimic, mama. 

Papa rânji şi se îndreptă spre fată. 

- Carte, şmirghel, creion, îi ordonă el, şi acordeonul! adăugă 
după ce ea deja plecase. 

In curând, se aflau pe strada Himmel, ducând cuvintele, 
muzica, rufele. 


În vreme ce se îndreptau spre Frau Diller, se întoarseră de 
câteva ori ca să vadă dacă mama mai era la poartă să-i verifice. 
Era. La un moment dat, a strigat: 

- Liesel, ţine drept hainele alea! Nu le şifona! 

- Da, mama! 

Câţiva paşi mai încolo: 

- Liesel, eşti îmbrăcată bine? 

- Ce ai spus? 

- Saumensch  dreckings, nu auzi nimic niciodată! Eşti 
îmbrăcată bine? S-ar putea face frig mai târziu! 

După colţ, papa se aplecă să-şi lege un şiret. 

- Liesel, o întrebă el, poţi să-mi răsuceşti o ţigară? 

Nimic nu putea să-i placă mai mult. 


După ce rufele au fost duse, se întoarseră către râul Amper, 
care se afla la marginea oraşului. Râul trecea pe lângă el, spre 
Dachau, lagărul de concentrare. 

Acolo era un pod din scânduri. 

S-au aşezat poate la vreo treizeci de metri de el, în iarbă, 
scriind cuvintele şi citindu-le cu voce tare, iar la apropierea serii 
Hans scoase acordeonul. Liesel se uită la el şi îl ascultă, dar nu 
observă imediat expresia confuză de pe faţa lui papa în acea 
seară, în vreme ce cânta. 


a CHIPUL LUI PAPA RI 
Exprima diverse gânduri şi întrebări, dar nu dezvăluia 
niciun secret. 
Nu încă. 


Avusese loc o schimbare în el. O uşoară modificare de 
atitudine. 

A văzut-o, dar nu a conştientizat asta decât mai târziu, când 
totul a fost pus cap la cap. Nu l-a văzut în timp ce cânta, 
neavând idee că acordeonul lui Hans Hubermann era o poveste 
în sine. In vremurile care vor urma, povestea va sosi pe strada 
Himmel numărul 33, în primele ore ale dimineţii, cu umeri 
şifonaţi şi purtând o jachetă care tremura. Va avea o valiză, o 
carte şi două întrebări. O poveste. Poveste după poveste. 
Poveste în poveste. 


Deocamdată, din perspectiva lui Liesel nu exista decât una, iar 
ea se simţea bine. 

Se aşeză pe spate, în braţele lungi ale ierbii. 

Închise ochii, iar urechile savurau notele muzicale. 

Au existat, bineînţeles, şi câteva probleme. De câteva ori, 
papa aproape că aţipat la ea. 

- Haide, Liesel, spunea el. Ştii cuvântul ăsta, îl ştii! 

Exact când păreau să progreseze, lucrurile se împotmoleau 
cumva. 

Când vremea era bună, mergeau la Amper după-amiază. Pe 
vreme proastă, se duceau în pivniţă. Acest lucru se întâmpla cu 
precădere din cauza mamei. La început, au încercat să stea în 
bucătărie, dar nu aveau cum. j 

- Rosa, zise Hans la un moment dat. Incetişor, cuvintele sale 
au tăiat una dintre propozițiile ei. Ai putea să-mi faci o favoare? 

Ea ridică privirea de la cuptor. 

- Ce? 

- Te rog. Te implor, ai putea, te rog, să-ți ţii gura pentru doar 
cinci minute? 

Vă puteţi închipui reacţia. 

Au ajuns în pivniţă. 


Acolo nu era curent electric, aşa că au luat o lampă cu kerosen 
şi, treptat, între şcoală şi acasă, între râu şi pivniţă, între zilele 
bune şi cele rele, Liesel învăţa să scrie şi să citească. 

- Curând, îi spuse papa, vei putea citi cu ochii închişi cartea 
aia oribilă cu morminte. 

- Şi pot să scap de clasa de pitici. 

Rostea cuvintele cu un îndârjit simţ al proprietăţii. 


Într-una dintre sesiunile din pivniţă, papa renunţă la şmirghel 
(se consuma rapid) şi scoase o pensulă. Nu exista vreun lux în 
gospodăria Hubermann, dar era un surplus de vopsea care 
deveni mai mult decât folositor pentru educaţia lui Liesel. Papa 
rostea un cuvânt, iar fata trebuia să-l spună cu voce tare şi apoi 
să-l picteze pe perete dacă îl nimerea. După o lună, peretele a 
fost zugrăvit. O nouă pagină de ciment. 


În unele nopţi, după ce termina lucrul la subsol, Liesel stătea 
ghemuită în baie şi auzea aceleaşi cuvinte din bucătărie. 
- Puţi! îi zicea mama lui Hans. A ţigări şi kerosen. 


Stând în apă, îşi imagina mirosul impregnat în hainele lui papa. 
Mai mult decât orice altceva, era mirosul prieteniei şi îl regăsea 
şi pe ea. Liesel iubea acel miros. Işi adulmeca braţul şi zâmbea în 
timp ce apa se răcea în jurul ei. 


Campionatul la categorie grea din curtea 
şcolii 


Vara anului 1939 a trecut în grabă sau poate că Liesel a fost 
cea grăbită. Şi-a petrecut vremea jucând fotbal cu Rudy şi cu 
ceilalţi copii de pe strada Himmel (o activitate desfăşurată tot 
timpul anului), ducând rufele călcate prin oraş, cu mama, şi 
învățând întruna. Părea că s-a terminat la câteva zile după ce a 
început. 


SEPTEMBRIE-NOIEMBRIE 1939 
1. Al Doilea Război Mondial începe; 
2. Liesel Meminger devine campioană la categoria grea 
din curtea şcolii. 


Era o zi rece în Molching atunci când a început războiul şi 
volumul muncii mele a crescut. 

Lumea vorbea despre asta. 

Primele pagini ale ziarelor se desfătau. 

Vocea Fuhrerului bubuia prin radiourile nemţeşti. Wu vom 
renunța. Nu vom avea odihnă. Vom fi învingători. Vremea noastă 
a sosit. 

Invazia Germaniei în Polonia începuse, şi oamenii s-au adunat 
de peste tot, ascultând vestea. Ca orice altă stradă principală din 
Germania, Munchen era însufleţită de război. Mirosul, vocea. 
Raţionalizarea începuse cu câteva zile în urmă - scrisul pe perete 
- şi acum era oficială. Anglia şi Franţa se declaraseră împotriva 
Germaniei. Ca să furăm o vorbă a lui Hans Hubermann: 


Începe distracţia. 


În ziua anunţului, papa avu norocul să aibă ceva de lucru. În 
drum spre casă, a ridicat un ziar abandonat şi, în loc să-l pună 
printre cutiile cu vopsea din căruciorul lui, l-a împăturit şi l-a 
strecurat sub cămaşă. Până când a ajuns acasă şi l-a scos, 
transpiraţia îi imprimase cerneala în piele. Ziarul a ajuns pe 
masă, dar ştirea era întipărită de piept. Un tatuaj. Ţinând cămaşa 
deschisă, privi jos în lumina nesigură din bucătărie. 


- Ce spune? îl întrebă Liesel. 

Se uită înainte şi înapoi, de la conturul negru de pe piele la 
ziar. 

- HITLER CUCEREŞTE POLONIA, răspunse el şi se lăsă pe un 
scaun. Deutschland über Alles, şopti Hans Hubermann cu o voce 
nu tocmai patriotică. 

Expresia de pe faţă apăruse din nou - expresia pe care o avea 
când cânta la acordeon. 


Începuse aşadar, un război. 

Liesel se va găsi curând implicată în altul. 

Aproape la o lună după ce şcoala începuse din nou, a fost 
avansată în anul în care trebuia să fie. S-ar putea crede că asta 
se datora faptului că învățase să citească, dar nu era aşa. In 
ciuda progreselor, tot mai citea cu mare dificultate. Propoziţiile 
erau trunchiate. Cuvintele o păcăleau. Motivul pentru care a fost 
transferată a avut de-a face cu faptul că deranja clasa mai mică. 
Răspundea la întrebări adresate altor copii şi era atenţionată. De 
câteva ori, a fost pedepsită cu ceea ce, pe coridor, era cunoscut 
ca Watschen. 


ci O DEFINIȚIE RI 


Watschen = o altoială zdravănă 


Era luată, pusă pe un scaun aflat la perete şi o învăţătoare 
care era şi călugăriţă îi spunea să-şi țină gura închisă. Rudy se 
uita din celălalt capăt al clasei şi îi făcea cu mâna. Liesel îi 
răspundea şi încerca să nu zâmbească. 

_ Acasă, cu papa, avansase binişor cu Manualul groparului. 
Incercuiau cuvintele pe care nu le înțelegeau şi, în ziua 
următoare, le duceau în pivniţă. Credea că este de ajuns. Nu era. 

Cândva, la începutul lunii noiembrie, la şcoală s-au dat nişte 
teste. Unul era pentru citit. Fiecare copil era pus să stea în faţa 
clasei şi să citească un pasaj dat de profesor. Era o dimineaţă 
geroasă, dar cu soare strălucitor. Copiii îşi mijeau ochii. O aură o 
înconjura pe călugăriţa secerătoare', sora Maria. (Apropo, îmi 
place ideea oamenilor de secerător. Imi place coasa. Mă amuză.) 

In sala plină de lumină, numele erau rostite la întâmplare. 


7 Din engl. „grim reaper” - expresie ce reprezintă personificarea 
morţii ca personaj cu mantie cu glugă neagră şi coasă. (n.tr.) 


- Waldenheim, Lehman, Steiner. 

S-au ridicat cu toţii şi au citit mai mult sau mai puţin bine. 
Rudy s-a descurcat surprinzător de bine. 

In timpul testului, Liesel a fost cuprinsă de un amestec de 
nerăbdare covârşitoare şi teamă zdrobitoare. Voia cu disperare 
să ştie în ce stadiu era, să afle o dată pentru totdeauna dacă 
avansase cu învățatul. Putea face faţă? Era măcar pe aproape de 
Rudy şi de restul? 

De fiecare dată când sora Maria se uita la listă, o serie de nervi 
se contractau în trupul lui Liesel. incepea din stomac, dar înainta. 
Curând, îi va simţi ca pe o funie în jurul gâtului. 

Când Tommy Miller îşi termină încercarea mediocră, se uită în 
jurul sălii. Toţi ceilalţi citiseră. Numai ea mai rămăsese. 


- Foarte bine, dădu din cap aprobator sora Maria cercetând 
lista. Asta-i tot. 

Cum? 

- Nu! 

O voce practic izbucni din cealaltă parte a încăperii. Ataşat de 
ea era un băiat cu părul de lămâie, ai cărui genunchi osoşi 
băteau în bancă. Ridică mâna şi spuse: 

- Soră Maria, cred aţi uitat-o pe Liesel. 


Sora Maria. 
Nu era impresionată. 


Trânti dosarul pe masa din faţă şi îl cercetă pe Rudy oftând 
dezamăgită. Era aproape un oftat melancolic. „De ce, se lamenta 
ea, trebuia să-l suporte pe Rudy Steiner? Pur şi simplu, nu putea 
să-şi ţină gura închisă. De ce, Dumnezeule, de ce?” 

- Nu, zise ea pe un ton categoric. Burta ei mică se înclină în 
faţă odată cu restul corpului. Mă tem că Liesel nu poate să o 
facă, Rudy. Invăţătoarea privi în sală parcă pentru confirmare. 
Îmi va citi mai târziu. 

Fata îşi drese glasul şi vorbi cu sfidare tăcută: 

- Pot să o fac acum, soră. 

Majoritatea copiilor priveau în linişte. Câţiva practicau 
frumoasa artă a copilăriei - de a chicoti. 

Sorei îi era de ajuns. 

- Nu, nu poţi!... Ce faci? 

Dar Liesel nu mai era în bancă, mergea încet, cu trupul ţeapăn 


spre catedră. Luă cartea şi o deschise la o pagină oarecare. 

- Bine atunci, zise Sora Maria. Vrei să o faci? Fă-o! 

- Da, soră. 

După o privire rapidă către Rudy, Liesel îşi cobori privirea şi 
examină pagina. 

Când se uită din nou în sus, camera parcă era sfâşiată, apoi 
recompusă. Toţi copii erau striviţi chiar în faţa ochilor săi, iar ea 
îşi imagină cum citeşte victorioasă toată pagina fără greşeală şi 
fluent. 


ei RI 


UN CUVÂNT-CHEIE: 
Işi imagină. 


- Haide, Liesel! 

Rudy sparse tăcerea. 

Hoţul de cărți privi din nou în jos, spre cuvinte. 

„Haide! rosti Rudy pe muteşte de data aceasta. Haide, Liesel!” 

Sângele vuia. Propoziţiile erau înceţoşate. 

Pagina albă deveni brusc scrisă într-o altă limbă şi lacrimile 
care erau pe cale să-i curgă din ochi nu o ajutau deloc. Nici nu 
mai putea vedea cuvintele. 

Şi soarele. Soarele îngrozitor. Exploda prin fereastră - sticla 
era împrăştiată peste tot - şi strălucea direct spre fata 
incapabilă. „Poţi să furi o carte, dar nu o poţi citi!” 

In minte îi veni o soluţie. 

Respirând, respirând, începu să citească, dar nu din cartea din 
faţa ei. Era ceva din Manualul groparului. Capitolul trei: „In caz 
de zăpadă”. II memorase ascultând vocea lui papa. 

- In caz de zăpadă, vorbi ea, trebuie să vă asiguraţi că folosiţi 
o sapă bună. Trebuie să săpaţi adânc, nu puteţi fi leneşi. 
Pământul este greu de străpuns. Din nou, trase un bulgăre de 
aer în piept. Desigur, este mai uşor să aşteptaţi cea mai caldă 
parte de a zilei, când... S-a sfârşit. 

Cartea îi fu smulsă din strânsoare şi fu pedepsită. 

- Liesel. Afară! 

In timp ce îi era administrat un mic Watschen, îi putea auzi 
râzând în clasă, printre altoielile sorei Maria. li vedea. Toţi acei 
copii îmbătaţi de eşecul ei. Rânjind şi râzând. Imbăiaţi de soare. 
Toată lumea râdea, în afară de Rudy. 


În pauză, a fost terorizată. Un băiat pe nume Ludwig Schmeikl 
veni la ea cu o carte. 

- Hai, Liesel, întrebă el. Am probleme cu acest cuvânt. Poţi să 
mi-l citeşti? Râdea - un băiat de zece ani, cu râset îngâmfat. 
Dummkopf - idioato! 

Nori apăreau acum, mari şi greoi şi mai mulţi copii o strigau, 
urmărind-o cum fierbe. 

- Nu-i asculta, o sfătui Rudy. 

- E uşor de spus. Nu tu eşti prostul. 

Spre sfârşitul pauzei, socoteala comentariilor ajunsese la 
nouăsprezece. La douăzeci, izbucni. A fost Schmeikl, care se 
reîntorsese cu avânt. 

- Haide, Liesel! li băgă cartea sub nas. Mă ajuţi, te rog? 

Liesel l-a ajutat din plin. 


Se ridică şi îi luă cartea în timp ce zâmbea peste umăr la 
ceilalţi copii, o aruncă şi îl lovi cât de tare putu în vecinătatea 
Şliţului. 

Ei, după cum vă închipuiţi, Ludwig Schmeikl se îndoi la pământ 
şi, în vreme ce se apleca, primi un pumn în ureche. Când ateriză, 
ea se aşeză deasupra lui. După se întâmplă acest lucru, încasă 
palme şi zgârieturi şi fu distrus de o fată consumată efectiv de 
furie. Pielea lui era atât de moale şi caldă! Incheieturile degetelor 
şi unghiile erau groaznic de tari, în ciuda dimensiunilor mici. 

- Saukeri! Până şi vocea era capabilă să-l zgârie. Arschloch! 
Poţi să-mi spui Arschloch pe litere? 

Oh, cum se împleticeau norii şi se uneau pe cer. Nori mari, 
obezi, întunecaţi şi bucălaţi. 

Dând unul peste altul. Cerându-şi scuze. Mişcându-se şi 
aşezându-se. 

Copiii erau acolo, rapid... ei bine, pe cât de rapid sunt copiii 
atraşi de gravitația unei bătăi. O priveau pe Liesel Meminger 
administrându-i lui Ludwig chelfăneala vieţii sale. 

- Doamne, Isuse Hristoase, comentă o fată suspinând, o să-l 
omoare! 

Liesel nu l-a omorât. 

Dar nu a lipsit mult. 

De fapt, probabil că singurul lucru care a oprit-o a fost rânjetul 
patetic şi plin de ticuri nervoase al lui Tommy Muller. Copleşită 
încă de adrenalină, Liesel îl zări zâmbind într-un mod atât de 
absurd, încât l-a înşfăcat şi a început să-l bată şi pe el. 


- Ce faci? boci băiatul, iar ea se opri abia la a treia sau a patra 
palmă şi la vederea unei dâre de sânge deschis la culoare 
curgându-i din nas. 

In genunchi, înghiţea aerul şi asculta vaietele de sub ea. Privi 
învălmăşeala de chipuri din stânga şi dreapta şi anunţă: 

- Nu sunt proastă. 

Nimeni nu a contrazis-o. 


Bătaia a început din nou când toţi au revenit înăuntru şi sora 
Maria a văzut starea lui Ludwig Schmeikl. Prima dată, Rudy şi alţi 
câţiva au trebuit să poarte povara suspiciunii. Erau mereu unul la 
gâtul altuia. 

- Mâinile, veni ordinul. 

Mâinile băieţilor erau curate. 

- Nu pot să cred asta, bolborosi sora Maria. Nu se poate. 

Când Liesel păşi în faţă, Ludwig Schmeikl ruginea pe mâinile 
ei. 

- Afară! porunci sora pentru a doua oară în acea zi. 

Pentru a doua oară în acea oră, de fapt. 

De data aceasta, nu a fost o mică Watschen. Nu a fost nici 
măcar una medie. De data aceasta, era mama tuturor Watschen- 
elor de pe coridor, o usturime de băț după alta, astfel încât timp 
de o săptămână Liesel abia a putut să stea jos. Şi nu se mai auzi 
niciun râset din cameră. Numai frica tăcută a ascultării. 

La sfârşitul orelor, Liesel se duse acasă cu Rudy şi ceilalţi copii 
Steiner. Apropiindu-se de strada Himmel, într-o învălmăşeală de 
gânduri, un apogeu al nenorocirii o copleşi - recitalul eşuat din 
Manualul groparului, distrugerea familiei sale, coşmarul, umilinţa 
acelei zile - şi se ghemuli într-un şanţ, şi plânse. Totul a condus la 
asta. 

Rudy a rămas lângă ea, uitându-se în jos. 

A început să plouă zdravăn şi repede. 

Kurt Steiner i-a strigat, dar niciunul nu s-a mişcat. Ea a stat 
îndurerată sub şuvoaiele de ploaie, iar el a stat lângă ea, 
aşteptând. 

- De ce a trebuit să moară? întrebă ea şi se ridică, iar el puse 
braţul în jurul ei, ca un prieten şi merseră mai departe. 

Nu a existat vreo cerere de sărut. Nimic de genul acesta. Poţi 
să-l iubeşti pe Rudy pentru asta, dacă vrei. „Doar nu mă lovi 
între picioare.” 

Asta gândea, dar nu i-a zis lui Liesel. Patru ani mai târziu, i-a 


împărtăşit acest lucru. 

Deocamdată, Rudy şi Liesel îşi croiră drum prin ploaie, pe 
strada Himmel. 

El era nebunul care se pictase negru şi învinsese lumea. 

Ea era hoţul de cărţi fără cuvinte. 

Aveţi încredere în mine, cuvintele urmau să vină şi, când au 
sosit, Liesel le va ţine în mână ca pe nişte nori şi le va presăra ca 
o ploaie. 


Partea a doua 


i 


Ridicarea din umeri 


în rolurile principale: 
o fată făcută din întuneric - bucuria ţigărilor - un hoinar prin oraş 
- nişte scrisori moarte - ziua lui hitler - 100% transpiraţie pur 
germană - porţile hoţiei - şi o carte de foc 


O fată făcută din întuneric 


CU CÂTEVA INFORMAŢII STATISTICE RI 
Prima carte furată: 13 ianuarie 1939 
A doua carte furată: 30 aprilie 1940 
Durata dintre cele două cărți furate: 463 de zile 


Dacă ați privi lucrurile cu superficialitate, ați spune că nu a fost 
nevoie decât de puţin foc şi nişte ţipete aferente. Aţi zice că 
Liesel nu a avut nevoie decât de asta pentru a pune mâna pe a 
doua carte, deşi îi fumega în mâini. Chiar şi dacă îi frigea pieptul. 

In realitate, problema este următoarea: 

Nu e timp pentru a fi superficial. 

Nu este timp pentru frivolitate, să te întorci şi să verifici 
cuptorul - pentru că, atunci când hoţul de cărţi a furat-o pe a 
doua, nu numai că avea multe motive să facă asta, dar actul 
furtului a declanşat ceea ce va urma. li va oferi un punct de 
pornire pentru  furtişagurile viitoare. Il va inspira pe Hans 
Hubermann să vină cu un plan, pentru a-l ajuta pe boxerul evreu. 
Şi îmi va arăta încă o dată că o ocazie duce la alta, aşa cum 
riscul duce la mai mult risc, viaţa la mai multă viaţă şi moartea la 
mai multă moarte. 


A fost soarta, într-un fel. 

Vedeţi voi, oamenii v-ar putea spune că Germania nazistă s-a 
bazat pe antisemitism, un lider prea zelos şi o naţiune de bigoţi 
hrăniţi cu ură, dar nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nemţii nu ar fi 
adorat o anume activitate - să dea foc. 

Nemţii adorau să ardă lucruri. Magazine, sinagogi, 
ReichstagulS, case, obiecte personale, oameni măcelăriți şi, 
bineînţeles, cărţi. Erau încântați de un incendiu care dura toată 
noaptea - care le oferea oamenilor îndrăgostiţi de cărţi ocazia de 
a pune mâna pe anumite publicaţii pe care altfel nu le-ar fi avut. 
O persoană cu asemenea înclinații, după cum ştim, era o fată 


8 Clădire istorică a Parlamentului Imperiului German, arsă în mare 
parte într-un incendiu în 1933. (n.tr.) 


costelivă, pe nume Liesel Meminger. Poate a aşteptat 463 de 
zile, dar a meritat. La sfârşitul unei după-amieze care a presupus 
multă exaltare, mult sarcasm, o gleznă plină de sânge şi o palmă 
zdravănă, Liesel a obţinut cea de-a doua poveste de succes a sa. 
Ridicarea din umeri. Era o carte albastră, cu scris roşu gravat pe 
copertă, iar sub titlu se afla o mică imagine a unui cuc, de 
asemenea roşie. Privind în urmă, lui Liesel nu i-a fost ruşine că a 
furat-o. Dimpotrivă, simţea o mândrie care semăna cu ceva în 
stomac. Furia şi ura neagră îi alimentaseră dorinţa de a o fura. În 
realitate, pe 20 aprilie, ziua de naştere a Fuhrerului, când a 
şterpelit acea carte de sub un morman de cenuşă mocnindă, 
Liesel era o fată făcută din întuneric. 

Desigur, întrebarea ar trebui să fie „De ce?” 

Ce era acolo să o înfurie? 

Ce se întâmplase în urmă cu patru sau cinci luni care să 
culmineze cu un asemenea sentiment? 

Pe scurt, răspunsul călătorea din strada Himmel la Führer, 
până la locul de negăsit al mamei sale adevărate şi înapoi. 

Ca multe alte necazuri, începu cu o aparentă fericire. 


Plăcerea ţigărilor 


Spre sfârşitul anului 1939, Liesel se obişnuise destul de bine cu 
viaţa în Molching. Incă avea coşmaruri despre fratele ei şi îi era 
dor de mama sa, dar exista şi consolare. 

Il iubea pe papa, Hans Hubermann, şi chiar şi pe asistenta sa 
maternală, în ciuda înghiontelilor, insultelor şi atacurilor verbale. 
II iubea şi îl ura pe cel mai bun prieten al ei, Rudy Steiner, ceea 
ce era perfect normal. Şi îi plăcea faptul că, în ciuda eşecului din 
clasă, îşi îmbunătăţise cu siguranţă scrisul şi cititul şi în curând 
va ajunge la un nivel respectabil. Toate acestea au dus lao 
oarecare mulţumire şi foarte rapid se vor constitui în ceva 
apropiat de conceptul de a fi fericit. 


ei SECRETELE FERICIRII RI 
1. Să termine Manualul groparului; 
2. Să scape de mânia sorei Maria; 
3. Să primească două cărți de Crăciun. 


17 decembrie. 

Işi amintea bine data, fiind cu fix o săptămână înainte de 
Crăciun. 

Ca de obicei, coşmarul de toate nopţile i-a întrerupt somnul şi 
a fost trezită de Hans Hubermann. Mâna lui se odihnea pe 
țesătura istovită a pijamalei fetei. 

- Trenul? şopti el. 

Liesel confirmă: 

- Trenul. 

Inghiţi cu lăcomie aerul până când se linişti şi începură să 
citească din capitolul unsprezece al Manualului groparului. ÎI 
terminară puţin după ora trei şi mai rămase ultimul capitol, 
„Respectul pentru cimitir”. Papa, cu ochii săi de argint umflaţi de 
oboseală şi cu faţa acoperită de mustăţi, închise cartea şi îşi 
aştepta ceea ce mai rămăsese din somn. Nu a avut noroc. 

Lumina abia se stinse de un minut când Liesel îi vorbi în 
întuneric: 

- Papa? 

El scoase doar un sunet de undeva din gât. 


- Eşti treaz, papa? 

- Ja. 

Ea se sprijini într-un cot. 

- Putem să terminăm cartea, te rog? 

Se auzi o răsuflare lungă, un scărpinat al mustăţilor şi apoi 
lumina. Deschise cartea şi începu: 

- Capitolul doisprezece: „Respectul pentru cimitir”. 


Au citit până în zorii zilei, încercuind şi scriind cuvintele pe 
care ea nu le înţelegea şi întorcând paginile spre lumină. De 
câteva ori, papa aproape că a adormit, cedând extenuării iritante 
din ochi şi aplecării capului. Liesel îl trezea de fiecare dată, dar 
nu avea altruismul să-l lase să doarmă şi nici să-şi ascundă 
jignirea. Era o fată care avea un munte de urcat. 

Într-un final au terminat, în timp ce întunecimea de afară 
începea să se risipească puţin. Ultimul pasaj arăta astfel: 

„Noi, cei de la Asociaţia Cimitirelor din Bavaria, sperăm că v- 
am informat şi v-au făcut plăcere practicile, măsurile de 
siguranţă şi datoriile meseriei de gropar. Vă dorim succes în 
cariera dumneavoastră în artele funerare şi sperăm că această 
carte v-a ajutat în vreun fel.” 


Se priviră pe furiş după ce cartea a fost închisă. Papa vorbi: 

- Am reuşit, nu? 

Liesel, pe jumătate înfăşurată în pătură, studie cartea neagră, 
cu scris argintiu din mâna sa. Incuviinţă din cap, cu gura uscată 
şi senzaţia de foame de dimineaţă. Era unul dintre acele 
momente de oboseală perfectă, de cucerire nu numai a operei 
din mână, ci şi a nopţii care fusese un obstacol. 

Papa se întinse cu pumnii strânşi şi cu ochii închişi dureros. Era 
o dimineaţă care nu îndrăznea să fie ploioasă. S-au ridicat 
amândoi şi au mers către bucătărie, şi, în ciuda ceţii şi a 
îngheţului, au văzut fâşii roz de lumină pe nămeţii de zăpadă de 
pe acoperişurile din strada Himmel. 

- Uită-te la culori, zise papa. 

E greu să nu-l placi pe un om care nu numai că observă 
culorile, dar şi vorbeşte despre ele. 

Liesel încă ţinea cartea. O apucase strâns, iar zăpada devenea 
portocalie. Pe unul dintre acoperişuri, vedea un băieţel stând şi 
privind cerul. 

- Îl cheamă Werner, zise ea. 


Cuvintele îi scăpară fără voie. 
- Da, spuse papa. 


În acea perioadă, la şcoală nu mai erau teste de citire, dar, în 
timp ce Liesel căpăta treptat încredere în sine, ea a luat un 
manual oarecare înainte de ore, într-o dimineaţă, pentru a vedea 
dacă putea să-l citească fără probleme. Citea fiecare cuvânt, dar 
rămânea captivă într-un ritm mult mai lent decât ceilalţi din 
clasă. „Este mult mai uşor, a realizat ea, să fii pe cale de a face 
ceva decât să fi ajuns deja acolo. Asta va lua timp.” 

Intr-o după-amiază, a fost tentată să fure o carte de pe raftul 
cu cărţi al clasei, dar, sincer, ideea altui Watschen pe coridor, în 
mâinile sorei Maria, a fost un factor de intimidare îndeajuns de 
puternic. Pe deasupra, nu avea o dorinţă adevărată de a lua cărţi 
de la şcoală. Cel mai probabil era intensitatea eşecului din 
noiembrie, care a cauzat lipsa de interes, dar Liesel nu era 
sigură. Nu ştia decât că tentaţia exista. 

In clasă, nu vorbea. 

Nici măcar nu se uita într-o manieră nepotrivită. 

Odată ce iarna îşi intră în drepturi, nu mai fu o victimă a 
frustrărilor sorei Maria, preferând să se uite cum alţii erau 
expediaţi pe coridor şi li se aplica pedeapsa meritată. Zgomotul 
făcut de un alt elev care se chinuia pe hol nu era în mod deosebit 
distractiv, dar faptul că era altcineva reprezenta o uşurare, chiar 
dacă nu o reală alinare. 


Atunci când şcoala s-a întrerupt pentru scurt timp, de 
Weihnachten, Liesel chiar şi-a permis să-i adreseze sorei Maria 
un „Crăciun fericit” înainte de a-şi vedea de drum. Nu aştepta cu 
adevărat vreun cadou, ştiind că Hubermannii erau practic lefteri, 
încă plăteau datorii şi chirie mai rapid decât veneau banii. Poate 
o mâncare ceva mai bună. Spre surpriza ei, în ajunul Crăciunului, 
după ce a fost la biserică, la miezul nopţii, cu mama, papa, Hans 
junior şi Trudy, a ajuns acasă şi a găsit ceva împachetat în hârtie 
de ziar sub bradul de Crăciun. 

- De la Sfântul Nicolae, zise papa, dar fata nu s-a lăsat 
păcălită. 

li îmbrăţişă pe ambii părinţi sociali, care aveau încă zăpada 
ninsă pe umeri. 

A desfăcut hârtia şi a scos două cărţi mici. Prima, Câinele 
Faust, era scrisă de un autor pe nume Mattheus Otdeberg. În 


total, va citi acea carte de treisprezece ori. În ajunul Crăciunului, 
citi primele douăzeci de pagini în bucătărie, pe când papa şi 
Hans junior se certau cu privire la un lucru pe care ea nu îl 
înţelegea. Ceva numit politică. 

Mai târziu, a citit mai mult în pat, continuând tradiţia încercuirii 
cuvintelor pe care nu le ştia şi notându-le. Câinele Faust avea şi 
poze - linii adorabile, urechi şi caricaturi ale unui ciobănesc 
german care saliva în mod neruşinat şi avea abilitatea de vorbi. 

A doua carte se numea Farul şi era scrisă de o femeie, Ingrid 
Rippinstein. Era puţin mai lungă, aşa că Liesel a parcurs-o doar 
de nouă ori, ritmul ei devenind puţin mai rapid la sfârşitul acelor 
lecturi prolifice. 

La câteva zile după Crăciun, îl întrebă pe papa o chestiune 
legată de cărţi. Mâncau toţi în bucătărie. Uitându-se la lingurile 
cu supă de mazăre care intrau în gura mamei, ea a decis să se 
concentreze asupra lui papa. 

- E ceva ce vreau să te întreb. 

La început, nu primi niciun răspuns. 

- ŞI? 

Era mama, cu gura pe jumătate plină. 

- Voiam doar să ştiu cum aţi găsit bani să-mi cumpăraţi cărţile. 

Un rânjet scurt apăru pe chipul lui papa tocmai când lua o 
sorbitură. 

- Chiar vrei să ştii? 

- Sigur. 

Papa scoase din buzunar ce rămăsese din raţia sa de ţigări şi 
începu să înfăşoare o ţigară, moment în care Liesel îşi pierdu 
răbdarea. 

- Imi spui sau nu? 

Papa râse. 

- Dar iţi spun, copilă. Termină confecţionarea unei ţigări, îi 
dădu un bobârnac pe masă şi începu alta. Exact aşa. 

Atunci, mama îşi termină supa cu un zăngănit, îşi înăbuşi un 
râgâit şi răspunse în locul lui. 

- Saukerl ăsta, zise ea. Ştii ce a făcut? Şi-a răsucit toate 
ţigările murdare, s-a dus la piaţă când era în oraş şi le-a negociat 
cu nişte ţigani. 

- Opt ţigări per carte. Triumfător, papa îşi îndesă una în gură. 
O aprinse şi inhală fumul. Slavă Domnului pentru ţigări, nu, 
mamă? 

Mama doar îi aruncă una dintre expresiile sale caracteristice 


de dezgust, urmată de expresia cel mai des întâlnită în 
vocabularul ei. 

- Saukerl. 

Liesel şi papa şi-au făcut cu ochiul şi şi-au terminat supa. Ca 
întotdeauna, avea una dintre cărţi lângă ea. Nu putea nega că 
răspunsul la întrebare fusese mai mult decât satisfăcător. Nu 
erau mulţi oameni care puteau spune că educaţia lor a fost 
plătită cu ţigări. 

Pe de altă parte, mama a zis că, dacă Hans Hubermann ar fi 
bun la ceva, ar schimba nişte tutun pentru o rochie nouă, de care 
avea nevoie disperată, şi pentru nişte pantofi mai buni. 

- Dar nuu... Goli cuvintele în chiuvetă. Când vine vorba de 
mine, mai bine ai fuma o raţie întreagă, nu-i aşa? Şi, în plus, de 
la vecini. 

Totuşi, câteva nopţi mai târziu, Hans Hubermann veni cu o 
cutie de ouă. 

- Imi pare rău, mamă. 

Le puse pe masă. 

- Nu mai aveau pantofi. 

Mama nu s-a plâns. 

Chiar a cântat pentru sine în timp ce le gătea până când 
aproape le-a ars. Se părea că ţigările le puteau furniza o mare 
bucurie şi a fost o perioadă fericită în casa Hubermann. 

S-a terminat câteva săptămâni mai târziu. 


Un hoinar prin oraş 


Necazurile au început cu rufele de spălat şi au escaladat rapid. 

Când Liesel a însoţit-o pe Rosa Hubermann în livrările sale prin 
Molching, unul dintre clienţi, Ernst Vogel, a informat-o că nu-şi 
mai permitea să-i dea să calce şi să spele. 

- Vremurile, se scuză el, ce pot să spun? Devine greu. Războiul 
ne face să fim strâmtoraţi. Se uită la fată. Sunt sigur că primeşti 
o alocaţie pentru că o ai pe asta mică, nu-i aşa? 

Spre spaima lui Liesel, mama rămase fără cuvinte. 

Traista goală era lângă ea. 

Haide, Liesel! 

Nu i-a zis asta. A tras-o după ea cu asprime. 

Vogel strigă de pe prima treaptă. Avea aproape un metru 
optzeci şi şuviţe lungi îi atârnau fără viaţă pe frunte. 

- Imi pare rău, Frau Hubermann! 

Liesel îi făcu cu mâna. 

Mama o admonestă: 

- Să nu-i faci cu mâna lui Arschloch ăla, rosti ea. Acum, 
grăbeşte-te! 


În noaptea aceea, când Liesel făcu baie, mama a frecat-o 
exagerat de tare cu peria, murmurând tot timpul despre Sauker/ 
ăla de Vogel şi imitându-l la două minute. N 

- Trebuie să primeşti o alocaţie pentru fată... li învineţea 
pieptul în vreme ce tot freca. Nu valorezi atât, Saumensch. Nu 
mă îmbogăţeşti, să ştii. 

Ea stătea şi suporta. 


La mai puţin de o săptămână după acel anume incident, Rosa 
urlă după ea din bucătărie. 

- Bine, Liesel. O aşeză la masă. Odată ce îţi petreci jumătate 
din timp jucând fotbal, poţi să te faci utilă afară. Dacă tot ieşi. 

Liesel îşi privea mâinile. 

- Ce este, mamă? 

- De acum încolo, vei lua şi vei livra rufele pentru mine. Sunt 
mai puţine şanse ca bogătanii ăia să renunţe la noi dacă tu eşti 
cea care stă în faţa lor. Dacă te întreabă unde sunt, le spui că 
sunt bolnavă. Şi să pari tristă când le zici asta. Eşti slabă şi 


îndeajuns de palidă ca să le câştigi mila. 

- Lui Herr Vogel nu i-a fost milă de mine. 

- Ei... Era evident agitată. Ceilalţi ar putea. Aşa că, fără 
discuţii. 

- Da, mamă. 

Pentru un moment, păru că asistenta ei maternală vrea să o 
aline sau să o bată pe umăr. 

Dar nu s-a întâmplat nimic de acest gen. 

In loc de asta, Rosa Hubermann se ridică şi luă o lingură de 
lemn pe care o ţinu sub nasul lui Liesel. In opinia ei, era o 
necesitate. 

- Când eşti afară pe străzi, duci traista în fiecare loc şi o aduci 
direct acasă, cu banii, chiar dacă e aproape nimic. Nu te duci la 
papa nici dacă are şi el de lucru odată. Nu hoinăreşti aiurea cu 
Saukerl ăla mic, Rudy Steiner. Direct. Acasă. 

- Da, mamă. 

- Şi, când ţii traista, ţine-o cum trebuie. N-o legăna, n-o scăpa, 
n-o boţi şi nu o arunca peste umăr. 

- Da, mamă. 

- Da, mamă. Rosa Hubermann era un imitator grozav, chiar 
unul pasionat. Ai face bine, Saumenscnh. O să aflu dacă nu, ştii 
asta, da? 

- Da, mamă. 

Rostirea acelor cuvinte era adesea cea mai bună modalitate 
de supravieţuire, ca şi ascultarea a ceea ce i se spunea şi, de 
atunci încolo, Liesel cutreieră pe străzile din Molching, de la cei 
săraci la cei bogaţi, luând şi ducând hainele. La început, a fost o 
slujbă solitară, de care nu s-a plâns vreodată. In cele din urmă, 
prima oară când a cărat traista prin oraş, a cotit pe strada 
Munchen şi, uitându-se în ambele direcţii, a legănat-o cu putere 
şi apoi a verificat conţinutul dinăuntru. Din fericire, nu erau cute. 
Nu erau dungi. Doar un zâmbet şi promisiunea de a nu o mai 
legăna vreodată. 

Per ansamblu, lui Liesel îi plăcea. Nu primea vreun comision, 
dar nu stătea acasă, iar plimbatul pe străzi fără mama era raiul 
pe Pământ. Fără acuzări şi înjurături. Fără oameni holbându-se la 
ele în timp ce era insultată că nu ţinea bine traista. Doar 
serenitate. 

Chiar şi oamenii au început să-i placă: 

e Pfaffelhurverii, care inspectau hainele şi spuneau: „Ja, ja, 
sehr gut, sehr gut”. Liesel îşi imagina că ei făceau totul de două 


ori. 

e Blânda Helena Schmidt, care îi înmâna banii cu o mână 
contorsionată de artrită. 

e Weingartenerii, a căror mâţă cu mustăţi pleoştite răspundea 
la uşă împreună cu ei. Micul Goebbels, aşa îi spuneau, după 
mâna dreaptă a lui Hitler. 

e Şi Frau Hermann, soţia primarului, stând cu părul zburlit şi 
tremurând în pragul uşii imens şi rece. Mereu tăcută. Mereu 
singură. Niciun cuvânt, nici măcar o dată. 


Câteodată, Rudy se ducea cu ea. 

- Câţi bani ai acolo? a întrebat el într-o dimineaţă. Era aproape 
întuneric şi mergeau pe strada Himmel, pe lângă magazin. Ai 
auzit de Frau Diller, nu? Se zice că are acadele ascunse pe 
undeva şi pentru preţul corect... 

- Nici nu te gândi. Liesel, ca întotdeauna, ţinea strâns banii. Nu 
o duci aşa de rău, nu tu trebuie să o înfrunţi pe mama. 

Rudy a ridicat din umeri. 

- Trebuia să încerc. 


În mijlocul lunii ianuarie, la şcoală se învăţa cum se scriu 
scrisorile. După învăţarea noţiunilor de bază, fiecare elev trebuia 
să scrie două scrisori, una unui prieten şi alta cuiva din afara 
clasei. 

Scrisoarea lui Liesel de la Rudy era cam aşa: 


„Dragă Saumensch, 

Eşti la fel de nepricepută la fotbal cum ai fost ultima oară când 
am jucat? Sper că da. Asta înseamnă că pot să te calc din nou în 
picioare exact ca Jesse Owens la olimpiadă...” 


Când sora Maria o găsi, îi puse o întrebare, foarte amabilă. 


Ci OFERTA SOREI MARIA RI 
Ţi-ar plăcea să vizitezi coridorul, domnule Steiner? 


Nu mai este nevoie să spun că răspunsul lui Rudy a fost 
negativ, iar scrisoarea a fost ruptă şi el a început din nou. De 
data aceasta, era adresată cuiva pe nume Liesel şi o întreba care 
erau hobby-urile ei. 


Acasă, în timp ce termina scrisoarea dată ca temă, Liesel a 
decis că a-i scrie lui Rudy sau vreunui alt Sauker! era în realitate 
ridicol. Nu însemna nimic. Pe când scria în pivniţă, îi vorbi lui 
papa care vopsea din nou peretele. 

Era înconjurat de aburi de vopsea. 

- Was wuistz? Asta era cea mai dură formă de germană pe 
care o persoană o putea vorbi, dar era vorbită în cel mai plăcut 
mod. Da, ce este? 

- Oare aş putea să-i scriu o scrisoare mamei? 

O pauză. 

- De ce ai vrea să-i scrii ei o scrisoare? Trebuie să o suporţi în 
fiecare zi. Papa era tot un schmunzelling - un zâmbet hâtru. Nu e 
destul de rău? 

- Nu mama aia. 

Inghiţi un nod. 

- Oh. Papa se întoarse spre perete şi continuă să vopsească. 
Ei, cred că poţi. Ai putea să i-o trimiţi ei, cum îi zice... cea care 
te-a adus aici şi te-a vizitat de câteva ori... de la asistenţa 
socială. 

- Frau Heinrich. 

- Aşa. Trimite-i-o ei. Poate i-o expediază mamei tale. 

Totuşi, cuvintele lui nu sunau convingătoare, ca şi cum îi 
ascundea ceva lui Liesel. In scurtele ei vizite, Frau Heinrich 
ezitase să-i dea veşti despre mama ei. 

In loc să-l întrebe ce nu era în regulă, Liesel a început imediat 
să scrie, preferând să ignore presentimentul rău care i se 
cuibărise în suflet. l-a luat trei ore şi şase ciorne să încheie 
scrisoarea, povestindu-i mamei totul despre Molching, despre 
papa şi acordeonul lui, despre firea ciudată, dar sinceră a lui 
Rudy şi despre isprăvile Rosei Hubermann. l-a explicat şi cât de 
mândră era că putea acum să scrie şi să citească puţin. In ziua 
următoare, i-a pus un timbru luat dintr-un sertar din bucătărie şi 
i-a expediat-o lui Frau Diller. Şi a început să aştepte. 

In noaptea în care a scris scrisoarea, a auzit fără să vrea o 
conversaţie între Hans şi Rosa. 

- Ce a apucat-o să-i scrie maică-sii? spunea mama. 

Vocea ei era surprinzător de calmă şi preocupată. Vă puteţi 
imagina că asta a îngrijorat-o mult pe fată. Mai degrabă, ar fi 
preferat să-i audă certându-se. Adulții care şuşotesc nu inspiră 
deloc încredere. 

- M-a întrebat, i-a răspuns papa, şi nu am putut să zic nu. Cum 


aş fi putut? 

- Doamne, Isuse Hristoase! larăşi se şoptea. Ar trebui să o uite 
şi gata. Cine ştie pe unde e? Cine ştie ce i-au făcut? 

In pat, Liesel şi-a cuprins trupul cu mâinile. Se încuraja 
singură. 

Se gândea la mama ei şi repeta întrebările Rosei Hubermann. 

„Unde era? 

Ce făcuseră cu ea? 

Şi, mai exact, cine, în realitate, erau ei?” 


Scrisori moarte 


O imagine din viitor, în subsol, septembrie 1943. 

O fată în vârstă de paisprezece ani scria într-o micuță carte cu 
coperte negre. Era uscăţivă, dar robustă şi văzuse multe lucruri. 
Papa stătea cu acordeonul lângă picioare. 

Spuse: 

- Ştii, Liesel? Aproape că ţi-am scris o scrisoare şi am semnat-o 
cu numele mamei tale. Işi scarpină piciorul acolo unde fusese 
ghipsul. Dar nu am putut. Nu m-am simţit în stare să fac asta. 


De mai multe ori, la sfârşitul lunii ianuarie şi în toată luna 
februarie, când Liesel cerceta căsuţa poştală, aşteptând un 
răspuns la scrisoarea ei, aproape că îi frângea inima tatălui ei 
adoptiv. 

- Imi pare rău, îi zicea el. Azi, nu, nu-i aşa? 

Mai târziu, şi-a dat seama că tot efortul fusese inutil. Dacă 
mama ei ar fi putut să o facă, i-ar fi contactat deja pe oamenii de 
la asistenţa socială sau ar fi venit direct la fată ori la 
Hubermanni. Dar nu se întâmplase nimic. 

Pentru a pune sare pe rană, la mijlocul lunii februarie, Liesel a 
primit o scrisoare de la un client căruia i se călcau rufele, familia 
Pfaffelhurver, de pe strada Heide. Amândoi înalţi, stăteau în uşă, 
privind-o cu melancolie. 

- Pentru mama ta, rosti bărbatul dându-i plicul. Spune-i că ne 
pare rău. Spune-i că ne pare rău. 

Nu a fost o seară bună în locuinţa Hubermann. 

Chiar şi după ce s-a retras în pivniţă să-i scrie a cincea 
scrisoare mamei sale (dintre care numai una fusese trimisă), o 
auzea pe Rosa înjurând şi vorbind în continuare de acel 
ArschiGcher de Pfaffelhurver şi despre păduchiosul de Ernst 
Vogel. 

- Feuer soll'n's brunzen für einen Monat! o auzi strigând. 
Traducere: N-au decât să se cace toţi ardei iuți o lună! 

Liesel scria. 


Nu a fost niciun cadou la aniversarea ei. Nu a fost niciun cadou 
pentru că nu erau bani şi, la acel moment, lui papa i se 
terminase tutunul. 


- Ti-am spus eu. Mama arătă către el cu un deget. Ţi-am spus 
eu să nu-i dai ambele cărţi de Crăciun. Dar nu. Asculţi tu 
vreodată? Sigur că nu! g 

- Ştiu! Se întoarse încet către fată. Imi pare rău, Liesel! Pur şi 
simplu, nu ne permitem. 

Pe Liesel nu o deranja. Nu s-a smiorcăit şi nu s-a plâns, şi nu a 
dat din picioare. Doar şi-a înghiţit dezamăgirea şi s-a hotărât să- 
şi asume un risc calculat - un cadou de la ea însăşi. Va aduna 
toate scrisorile adresate mamei sale, le va îndesa într-un plic şi 
va folosi o foarte mică parte din banii din călcat şi spălat pentru 
a-l trimite prin poştă. Apoi, bineînţeles, va încasa Watschen-ul, 
cel mai probabil, în bucătărie, şi nu va scoate un sunet. 


Trei zile mai târziu, planul era dus la îndeplinire. 

- Ceva lipseşte. 

Mama număra banii a patra oară, Liesel era lângă plită. Era 
cald acolo şi pulsul îi bătea nebuneşte. 

- Ce s-a întâmplat, Liesel? 

- Trebuie să-mi fi dat mai puţin decât de obicei, minţi ea. 

- l-ai numărat? 

Cedă. 

- l-am cheltuit, mamă. 

Rosa se apropie. Nu era un semn bun. Era foarte aproape de 
lingurile de lemn. 

- Ce ai făcut? 

Inainte să apuce să răspundă, lingura de lemn îi atinse corpul 
lui Liesel ca o palmă de la Dumnezeu. Avea dâre roşii, ca nişte 
urme de paşi şi ardeau. De pe podea, după ce s-a terminat, fata 
s-a uitat în sus şi a explicat. 

Nu simţea decât pulsul şi lumina galbenă. Ochii îi clipeau. 

- Am trimis scrisorile. 

Ceea ce a urmat a fost praful de pe podea, senzaţia că hainele 
îi intrau în piele şi revelaţia că totul fusese în van - că mama ei 
nu îi va scrie înapoi niciodată şi că nu o va mai vedea niciodată. 
Realitatea acestui lucru a provocat încă un Watschen. A usturat-o 
timp de mai multe minute. 

Deasupra ei, Rosa părea mânjită, dar imaginea ei a devenit 
mai clară după ce chipul ca de mucava s-a apropiat ameninţător. 
Descurajată, stătea acolo în toată trupeşenia ei, ţinând lingura 
de lemn ca pe o bâtă. Se aplecă şi îi şopti: 

- Imi pare rău, Liesel. 


Liesel ştia prea bine că nu pentru bătaie îi părea rău. 

Urmele roşii s-au transformat în pete pe pielea ei, în timp ce 
zăcea acolo în praf şi mizerie, şi în lumina slabă. Respirația i se 
calmă, iar o lacrimă galbenă, răzleaţă i se rostogoli pe faţă. Işi 
simţea trupul pe podea. Un antebraţ, un genunchi. Un cot, un 
obraz, o gambă. 

Podeaua era rece, mai ales sub obrazul ei, dar era incapabilă 
să se mişte. 

Nu o va mai vedea niciodată pe mama ei. 

Vreme de aproape o oră, a rămas întinsă sub masa din 
bucătărie, până când papa a venit acasă şi a cântat la acordeon. 
Abia atunci s-a ridicat şi început să-şi revină. 

Când scrise despre acea noapte, nu avu deloc resentimente 
faţă de Rosa Hubermann sau faţă de mama ei. Pentru ea, erau 
doar victime ale circumstanțelor. Singurul lucru care se repeta 
era lacrima galbenă. „In întuneric, realiză ea, lacrima ar fi fost 


neagră.” 
„Dar era neagră”, spuse în sinea ei. 
Indiferent de cât de multe ori încerca, îi era greu să-şi 


imagineze scena cu lumina despre care ştia că fusese acolo. Era 
înfrântă în întuneric şi rămăsese acolo, pe podeaua rece a 
bucătăriei. Chiar şi muzica lui papa avea culoarea întunecimii. 

Chiar şi muzica lui papa. 

Era ciudat că se simţea cumva alinată de acel gând mai 
degrabă decât frământată de el. 

intunericul, lumina. 

Care era diferenţa? 

Fiecare coşmar era mai puternic, iar hoţul de cărţi începea să 
înţeleagă cu adevărat cum stăteau lucrurile în realitate şi cum 
vor fi mereu. In lipsă de altceva, se va pregăti. Probabil că de 
aceea, de ziua Fuhrerului, când i s-a arătat complet răspunsul la 
întrebarea despre suferinţa mamei sale, ea a fost capabilă să 
reacționeze în ciuda perplexităţii şi furiei. 

Liesel Meminger era gata. 

La mulţi ani, Herr Hitler. 

La mulţi ani! 


Ziua lui Hitler, 1940 


În ciuda deznădejdii, Liesel cercetă căsuţa poştală în fiecare 
după-amiază, în toată luna martie şi în aprilie. Asta în ciuda 
vizitei solicitate de Hans lui Frau Heinrich, care le-a explicat 
Hubermannilor că biroul de asistenţă maternală pierduse orice 
contact cu Paula Meminger. Totuşi, fata stăruia şi, după cum v- 
aţi aştepta, niciodată nu găsea nimic în cutia poştală. 

Molching, ca tot restul Germaniei, era prins în pregătirile 
pentru ziua lui Hitler. In acest an, cu intensificarea războiului şi 
actuala poziţia triumfătoare a lui Hitler, partizanii nazismului din 
Molching doreau o sărbătoare pe măsură. Va fi o paradă. Un 
marş. Cântec. Muzică. Va fi un foc. 

Liesel mergea pe străzile din Molching, luând şi ducând rufe 
spălate şi călcate şi, în acelaşi timp, membrii partidului nazist 
strângeau combustibil. În două ocazii, Liesel a văzut cum bărbaţi 
şi femei băteau la uşi, întrebându-i pe oameni dacă aveau orice 
lucru de care voiau să se descotorosească sau pe care să-l 
distrugă. Exemplarul lui papa din Molching Express anunţa că va 
fi un foc festiv în piaţa din centrul oraşului, la care vor asista 
toate diviziile locale ale tineretului hitlerist. Va celebra nu doar 
aniversarea lui Hitler, ci şi victoria asupra duşmanilor şi 
obstacolelor care ţinuseră Germania în loc de la sfârşitul Primului 
Război Mondial. „Orice materiale din aceste vremuri, se cerea, 
ziare, postere, cărţi, steaguri - şi orice propagandă a inamicilor 
noştri pe care o găsiţi trebuie adusă la biroul partidului nazist de 
pe strada Munchen.” 

Până şi strada Schiller - strada stelelor galbene -, care încă 
aştepta renovarea, a fost răscolită din nou, pentru a găsi ceva, 
orice bun de ars în numele gloriei Fuhrerului. Nu ar fi fost deloc 
de mirare dacă unii membri ai partidului ar fi publicat o mie şi 
ceva de cărţi sau postere de o morală otrăvitoare doar pentru a 
le incinera. 

Totul era pregătit pentru un 20 aprilie grandios. Urma să fie o 
zi plină de focuri şi aclamații. 

Şi furt de cărţi. 


În acea dimineaţă, totul era ca de obicei în casa Hubermann. 
- Saukerl-ul ăla se uită pe fereastră în fiecare zi, blestemă 


Rosa Hubermann. În fiecare zi. La ce te uiţi de data asta? 

- Ohh, suspină papa cu încântare. Drapelul atârnat la fereastră 
îi ascundea ca o manta spatele. Ar trebui să te uiţi la femeia asta 
pe care o văd. Privi peste umăr şi rânji la Liesel. Poate că mă duc 
să-i fac curte. Asta te-ar da gata, mamă. 

- Schwein! 

Învârti lingura de lemn spre el. 

Papa continuă să se uite pe fereastră, la femeia imaginară şi la 
un culoar real de steaguri nemţeşti. 


În acea zi, pe străzile din Molching, fiecare fereastră era 
decorată pentru Fuhrer. Pe alocuri, ca la Frau Diller, geamul era 
spălat temeinic, steagul era imaculat, svastica arăta ca o 
bijuterie pe o pânză albă cu roşu. In cazul altora, steagul atârna 
de pe margine ca o haină lăsată la uscat. Dar era acolo. 

Mai devreme, se întâmplase un mic dezastru. Hubermannii nu- 
şi găseau steagul. 

- O să vină după noi, îşi avertiză mama soţul. O să vină şi o să 
ne ia. Ei bine. Trebuie să-l găsim! 

La un moment dat, păru că papa va trebui să meargă la subsol 
şi să vopsească un steag pe un cearşaf folosit la zugrăvit. Din 
fericire, l-au găsit sub acordeon, în dulap. 

- N-am putut să-l văd din cauza acordeonului ăluia blestemat! 
Mama se răsuci. Liesel! 

Fata a avut onoarea de agăța steagul de rama ferestrei. 


Mai târziu, Hans junior şi Trudy au venit acasă să mănânce de 
prânz, aşa cum făcuseră de Crăciun şi de Paşte. Acum pare un 
moment potrivit să-i prezint mai pe larg. 

Trudy sau Trudel, cum era cunoscută, era cu doar câţiva 
centimetri mai înaltă decât mama. Copiase stilul de mers 
nefericit şi împleticit al Rosei Hubermann, dar în rest era mai 
potolită. Fiind o menajeră din părţile mai bogate ale 
Munchenului, era cel mai probabil plictisită de copii, dar mereu 
găsea câteva cuvinte amabile pentru Liesel. Avea buze fine. O 
voce tihnită. 

Hans junior avea ochii şi înălţimea tatălui său. Argintul din 
ochii lui nu era însă mai cald decât al lui papa - fusese 
„Fuhreruit”. Avea mai multă carne pe oase şi păr blond, ţepos, 
iar pielea îi era ca o vopsea albă. 

Au venit acasă împreună, cu trenul din München, şi nu a trecut 


mult până au apărut vechi tensiuni. 


co O SCURTĂ ISTORIE A LUI RI 
HANS HUBERMANN VERSUS FIUL 
În opinia lui Hans junior, tatăl său făcea parte dintr-o 
Germanie veche, decrepită - una care le permitea tuturor 
să o înşele în timp ce oamenii săi sufereau. In copilărie, 
ştia că tatăl său fusese numit „der Juden Maler” - evreul 
zugrav - pentru că zugrăvea casele evreilor. Apoi a fost 
un incident pe care vi-l voi prezenta îndeajuns de curând, 
ziua în care Hans a dat-o în bară, fiind pe cale să se 
înscrie în partid. Toată lumea ştia că nu ar trebui să 
vopseşti peste murdăriile scrise pe faţada unui magazin 
evreiesc. Un astfel de comportament era rău pentru 
Germania şi era rău pentru infractor. 


- Deci te-au lăsat să intri? 

Hans junior o reluă de unde rămăseseră de Crăciun. 

- Unde? 

- la ghici - în partid. 

- Nu, cred că au uitat de mine. 

- Ei bine, măcar ai încercat încă o dată? Nu poţi sta cu mâinile 
în sân, aşteptând ca noua lume să te accepte. Trebuie să ieşi şi 
să faci parte din ea - în ciuda greşelilor trecute. 

Papa îşi ridică privirea. 

- Greşeli? Am făcut greşeli în viaţa mea, dar faptul că nu am 
intrat în partidul nazist nu este una dintre ele. Incă au cererea 
mea - ştii asta - şi nu m-aş putea duce înapoi să întreb. Eu 
doar... 


În acel moment, un mare fior şi-a făcut apariţia. 

A valsat prin fereastră purtat de curent. Poate că era adierea 
celui de-al Treilea Reich care prindea puteri şi mai mari. Sau 
poate că era doar Europa respirând din nou. Oricum, a căzut 
peste ei în vreme ce ochii lor metalici s-au ciocnit ca nişte căni 
de tinichea în bucătărie. 

- Nu ţi-a păsat niciodată de ţara asta, zise Hans junior. Nu de 
ajuns, în orice caz. 

Ochii lui papa au început să se aprindă. Nu l-a oprit pe Hans 
junior. Dintr-un motiv, s-a uitat la fată. Cu cele trei cărţi ale sale 


stând drepte pe masă, ca şi cum ar fi participat la conversaţie, 
ea murmura în linişte cuvintele în timp ce citea dintr-una. 

- Şi ce gunoi citeşte fata asta? Ar trebui să citească Mein 
Kampf. 

Liesel privi în sus. 

- Nu-ţi face griji, Liesel, zise papa. Tu citeşte în continuare. Nu 
ştie ce vorbeşte. 

Dar Hans junior nu terminase. Se apropie şi spuse: 

- Ori eşti cu Fuhrerul, ori eşti împotriva lui - şi văd că eşti 
împotriva lui. Mereu ai fost. 

Liesel privi faţa lui Hans junior şi se opri pe subţirimea buzelor 
şi pe linia bolovănoasă a dinţilor de jos. 

- E jalnic cum un om poate sta deoparte, fără să facă nimic, iar 
o nație întreagă curăţă mizeria şi devine măreaţă. 


Trudy şi mama erau la fel de timorate ca şi Liesel. Se simţea 
miros de supă de mazăre, de ceva care se ardea şi de 
confruntare. 

Toţi aşteptau următoarele cuvinte. 

Au venit de la fiu. Doar două. 


- Eşti laş! 

| le azvârli în faţă lui papa şi părăsi imediat bucătăria şi casa. 
ignorând zădărnicia gestului, papa se duse spre uşă şi strigă 
către fiul său: 

- Laş? Eu sunt laşul?! 

Apoi, se grăbi după el, spre poartă, continuând să-i vorbească. 
Mama s-a dus grabnic la fereastră, a smuls de acolo steagul şi a 
deschis-o. Ea, Trudy şi Liesel s-au îngrămădit acolo, privind cum 
un tată îl prinde din urmă pe fiu şi îl înşfacă implorându-l să se 
oprească. Nu puteau auzi nimic, dar felul în care Hans junior a 
ridicat din umeri şi s-a eliberat a fost îndeajuns de limpede. 
Imaginea lui papa privindu-l cum se îndepărtează urla din stradă. 

- Hansie! strigă mama într-un final. 

Atât Trudy, cât şi Liesel au tresărit la auzul vocii ei. 

- Intoarce-te! 

Băiatul plecase. 


Da, băiatul plecase şi mi-aş dori să vă pot spune că totul a 
mers bine pentru mai tânărul Hans Hubermann, dar nu a fost 
aşa. 


După ce a dispărut de pe strada Himmel în acea zi, în numele 
Fuhrerului, se va pripi către evenimentele altei întâmplări, 
fiecare pas ducând tragic către Rusia. 

Către Stalingrad. 


ceo CÂTEVA LUCRURI DESPRE STALINGRAD RI 
1. În 1942 şi la începutul anului 1943, în acel oraş, cerul 
era înălbit în fiecare dimineață, alb ca un cearşaf. 

2. Toată ziua, în timp ce purtam sufletele peste el, acea 
pânză era împroşcată cu sânge, până când se umplea şi 
atârna către pământ. 

3. Seara, era stoarsă şi înălbită din nou, gata pentru zorii 
zilei următoare. 

4. Şi asta se întâmpla doar când lupta se dădea în timpul 
zilei. 


După ce fiul a plecat, Hans Hubermann a mai stat preț de 
câteva clipe. Strada părea atât de mare! 

Când şi-a făcut apariția înăuntru, mama l-a fixat cu privirea, 
dar nu au schimbat niciun cuvânt. Nu l-a admonestat deloc, ceea 
ce, după cum ştiţi, era extrem de neobişnuit. Poate, hotărâse că 
fusese îndeajuns de rănit, fiind etichetat drept laş de singurul său 
fiu. 

Pentru o vreme, a rămas tăcut la masă după ce prânzul a luat 
sfârşit. Chiar era un laş, aşa cum precizase atât de brutal fiul lui? 
Cu siguranţă, în Primul Război Mondial, se considerase astfel. 

Acestui lucru îi atribuise supraviețuirea. Dar există oare 
laşitate în recunoaşterea fricii? Există laşitate în a fi bucuros că ai 
supravieţuit? 

Gândurile sale traversau masa, în vreme ce privea fix parcă 
prin ea. 

- Papa? întrebă Liesel, dar el nici nu se uită la ea. Despre ce 
vorbea? Ce voia să spună când... 

- Nimic, răspunse papa. Vorbi, liniştit şi calm, către masă. Nu e 
nimic. Uită de el, Liesel! Mai trecu poate un minut până când 
vorbi din nou: Nu trebuie să te duci la un foc în aer liber? 

- Da, papa. 

Hoţul de cărţi a mers şi s-a schimbat în uniforma de la 
Tineretul Hitlerist şi au plecat o jumătate de oră mai târziu, spre 
sediul BDM. De acolo, copiii erau luaţi în grupuri spre centrul 


oraşului. 
Se ţineau discursuri. 
Se aprindea un foc. 
Se fura o carte. 


100% transpiraţie pur germană 


Oamenii se aliniau pe străzi, în timp ce tineretul Germaniei 
mărşăluia spre primărie şi piaţa centrală. De câteva ori, Liesel a 
uitat de mama ei şi de orice altă problemă. Işi simţea pieptul 
umflat în vreme ce oamenii îi aplaudau. Câţiva copii le făceau cu 
mâna părinţilor, dar scurt - exista o instrucţiune clară să meargă 
cu capul drept şi să nu se uite sau să facă semne cu mâna 
mulţimii. 

Când grupul lui Rudy ajunse în centru şi i se ceru să se 
oprească, apăru un incident. Tommy Muller. Restul trupei se opri 
din marş, iar Tommy a intrat direct în băiatul din faţa sa. 

- Dummkopf! scuipă băiatul înainte de a se întoarce. 

- Îmi pare rău, zise Tommy cu braţele întinse în apărare. Faţa îl 
dădu de gol. Nu am auzit. 

A fost doar un moment scurt, dar ca o previziune a necazurilor 
ce vor urma. Pentru Tommy. Pentru Rudy. 


La sfârşitul marşului, diviziile Tineretului Hitlerist au primit 
permisiunea să se disperseze. Ar fi fost aproape imposibil să-i 
păstreze la un loc, odată ce focul în aer liber le ardea ochii şi îi 
stârnea. Au strigat toţi la unison: Heil Hitler şi apoi au fost liberi 
să se plimbe. Liesel îl căută pe Rudy, dar fu prinsă în 
învălmăşeala uniformelor şi cuvintelor  azvârnlite după 
împrăştierea mulţimii. Copii strigând alţi copii. 


La 15.40, aerul s-a răcit considerabil. 

Oamenii au glumit că trebuie să se încălzească. 

- Oricum, doar la asta e bun acest gunoi. 

Au folosit cărucioare pentru a-l aduce pe tot. A fost aruncat în 
mijlocul pieţei centrale şi înmuiat în ceva aromat. Cărţi şi hârtie, 
şi alte materiale alunecau sau cădeau doar pentru a fi din nou 
aruncate în grămadă. De la depărtare, semăna cu ceva vulcanic. 
Sau cu ceva grotesc şi extraterestru, care aterizase în mod 
miraculos în mijlocul oraşului şi trebuia şters rapid de pe faţa 
pământului. 

Mirosul s-a strecurat spre mulţimea care se afla la o distanţă 
bunicică. Erau cu o mie de oameni în plus, pe jos, pe treptele 
primăriei, pe acoperişurile care încercuiau piaţa. 


Liesel tocmai încerca să-şi croiască drum când s-a auzit un 
pocnet, ceea ce a făcut-o să creadă că focul izbucnise deja. Nu 
era cazul. Zgomotul era dat de cinetica oamenilor care se mişcau 
şi se încărcau cu energie. 

Au început fără mine! 

Deşi ceva din interiorul ei îi spunea că asta era o infracţiune - 
până la urmă, cele trei cărţi erau obiectele ei cele mai preţioase 
-, se simţea obligată să vadă mormanul aprinzându-se. Nu se 
putea desprinde. Presupun că oamenilor le place să vadă puţină 
distrugere. Castele de nisip, case din cărţi de joc, de acolo 
începe. Marele lor talent este capacitatea de a înteţi un conflict. 

Ideea că îl va rata a dispărut când a găsit un loc gol printre 
trupuri şi a putut vedea movila de vinovăţie încă intactă. Era 
înghiontită şi îmbrâncită, scuipată chiar. li amintea de un copil 
nepopular, lăsat pradă uitării şi derutat, incapabil să-şi schimbe 
soarta. Cu capul lăsat. Cu mâinile în buzunare. Pentru totdeauna. 
Amin. 

Pe margini continuau să cadă tot felul de bucățele, iar Liesel îl 
căuta pe Rudy. „Unde e Saukerl-ul ăla?” 

Când îşi ridică privirea, cerul parcă se ghemuise. 

Un orizont de steaguri şi uniforme naziste s-a ridicat, 
acoperindu-i priveliştea de fiecare dată când încerca să se uite 
peste capul unui copil mai mic. Era zadarnic. Nu exista şovăială 
sau vreo posibilitate să te strecori, sau discuţie logică. Respirai 
cu el şi îi cântai cântecele. li aşteptai focul. 


Un bărbat de la tribună a cerut linişte. Uniforma lui era de un 
brun strălucitor. Practic, încă avea fierul de călcat pe ea. Se lăsă 
tăcerea. 

Primele cuvinte: 

- Heil Hitler! 

Prima lui acţiune: salutul adresat Fuhrerului. 


- Astăzi este o zi frumoasă, continuă el. Nu numai că este ziua 
marelui nostru lider, dar i-am şi oprit pe inamici încă o dată. l-am 
împiedicat să ne atingă minţile... 

Liesel încă încerca să se strecoare prin mulţime. 

- Am pus capăt molimei care se răspândise în Germania în 
ultimii douăzeci de ani, dacă nu mai mult! 

Executa acum ceea ce se numeşte Schreierei - o manifestare 
desăvârşită a strigătului pasionat avertizând mulţimea să fie cu 


ochii în patru, să fie vigilentă, să caute şi să distrugă 
maşinaţiunile malefice care au drept scop infectarea patriei- 
mamă în cele mai deplorabile moduri. 

- Imoralii! Kommunisten! 

Din nou cuvântul acela. Cuvântul acela vechi. Camere 
întunecate. Bărbaţi care purtau costume. 

- Die Juden - evreii! 

La jumătatea discursului, Liesel a renunţat. Cuvântul 
„comunist” a împietrit-o, iar restul discursului a trecut în goană, 
pierdut undeva printre picioarele germane din jurul ei. Cascade 
de cuvinte. O fată păşind pe apă. Se gândi din nou. 
„Kommunisten.” 

Până acum, la BDM, li se spusese că germanii erau rasa 
superioară, dar nimeni altcineva nu fusese menţionat. Desigur, 
toată lumea ştia de evrei ca principalii vinovaţi de violarea 
idealului nemtesc. Dar, până astăzi, niciodată nu fuseseră 
menţionaţi comuniştii, în ciuda faptului că oamenii cu un 
asemenea crez politic trebuiau, de asemenea, pedepsiţi. 


Trebuia să iasă. 

In faţa ei, un cap cu păr blond împărţit în două cozi stătea 
absolut nemişcat pe umeri. Holbându-se la el, Liesel vizită din 
nou acele camere întunecate ale trecutului şi şi-o aminti pe 
mama ei răspunzând la întrebări alcătuite dintr-un cuvânt. 

Văzu totul clar. 

Pe mama ei înfometată, pe fratele dispărut. Kommunisten. 

Pe fratele mort. 

- Şi acum, spunem adio acestei mizerii, acestei otrăvi. 

Chiar înainte ca Liesel Meminger să se răsucească brusc pe 
călcâie, îngreţoşată, către ieşirea din mulţime, creatura lucioasă, 
cu cămaşă brună părăsi tribuna. Primi o torţă de la un acolit şi 
aprinse grămada care îl făcea să pară un pitic în toată vina lui. 

- Heil Hitler! 

Audienţa: 

- Heil Hitler! 

O serie de bărbaţi au plecat de la tribună şi au înconjurat 
mormanul, l-au aprins, în aclamaţiile tuturor. Glasuri se căţărau 
pe umeri şi mirosul de transpiraţie pur germană s-a străduit la 
început, apoi s-a revărsat afară. A dat colţ după colţ, până când 
toţi înotau în el. Cuvintele, transpiraţia. Şi zâmbetele. Să nu 
uităm zâmbetele. 


Au urmat multe comentarii umoristice, plus încă un atac 
violent cu „Heil Hitler”. Ştiţi, chiar mă întreb dacă nu cumva 
cineva şi-a pierdut pe acolo vreun ochi sau şi-a rănit vreo mână 
ori vreo încheietură. Nu trebuia decât să te uiţi în direcţia greşită 
la momentul nepotrivit sau să stai prea aproape de altă 
persoană. Poate că oamenii chiar se răneau. Personal, vă pot 
zice că nimeni nu a murit din asta, cel puţin, nu fizic. Rămânea, 
bineînţeles, realitatea celor patruzeci de milioane de oameni pe 
care i-am ridicat până când toată chestiunea a luat sfârşit, dar 
devine prea metaforic. Permiteţi-mi să mă întorc la foc. 


Flăcările portocalii salutau mulţimea, în timp ce hârtia şi litera 
de tipar se dizolvau. Cuvintele arse erau zdrobite în propoziţiile 
lor. 

Pe de altă parte, dincolo de fierbinţeala neclară, puteai vedea 
cămăşile brune şi svasticile luându-se de mână. Nu se vedeau 
oamenii. Doar uniforme şi semne. 

Păsările de deasupra dădeau târcoale. 

Descriau cercuri, atrase cumva de strălucire - până când se 
apropiau prea mult de căldură. Sau erau oamenii? Cu siguranţă, 
căldura nu era nimic. 


În încercarea de a scăpa, o găsi o voce: 

- Liesel! 

Ajunse până la ea, iar fata a recunoscut-o. Nu era Rudy, dar 
cunoştea acel glas. 

S-a răsucit, s-a eliberat şi a urmat vocea pentru a-i găsi faţa 
ataşată. O, nu! Ludwig Schmeil. Dar el nu a început să o 
şicaneze, să glumească şi nici n-a pornit o conversaţie, după cum 
se aştepta ea. Tot ce a putut face a fost să o tragă după el şi să îi 
arate spre glezna lui, care fusese zdrobită în învălmăşeală şi 
sângera întunecată şi năvalnic prin şosetă. Chipul lui avea o 
expresie neajutorată sub părul blond, încâlcit. Un animal. Nu o 
căprioară în lumina farurilor. Nimic atât de tipic sau bine 
precizat. El era doar un animal rănit într-o încăierare a membrilor 
aceleiaşi specii, aproape călcat în picioare. 

Cumva, ea l-a ajutat şi l-a tras îndărăt. La aer curat. 

S-au clătinat spre treptele dintr-o parte a bisericii. Era ceva loc 
acolo şi au respirat, şi s-au odihnit, amândoi uşuraţi. 

Răsuflarea se prăbuşi din gura lui Schmeikl. li alunecă în jos, 
pe gât. Reuşi să vorbească. 


Stând jos, se ţinea de gleznă şi privirea lui găsi faţa lui Liesel 
Meminger. 

- Mulţumesc! zise el mai degrabă gurii decât ochilor ei. Alte 
înghiţituri de aer. Şi... Urmăriră amândoi imagini ale poznelor din 
curtea şcolii şi ale unei bătăi. Imi pare rău pentru... pentru... ştii 
tu. 

Liesel auzi din nou. 

Kommunisten. 

A ales totuşi să se concentreze asupra gleznei lui Ludwig 
Schmeikl. 

- Şi mie. 

Apoi, s-au străduit să respire pentru că nu mai era nimic de 
zis. Ce avuseseră de împărţit luase sfârşit. 

Pata de sânge de pe glezna lui Ludwig Schmeikl se mărea. 

Un singur cuvânt răsuna în mintea fetei. 

In stânga lor, flăcările şi cărţile care ardeau erau aclamate ca 
nişte eroi. 


Porţile hoţiei 


Ea a rămas pe trepte, aşteptându-l pe papa, privind cenuşa 
dispersată şi cadavrul cărţilor adunate. Totul era trist. Cenuşa 
fierbinte, portocalie şi roşie şi mare parte din mulţime 
dispăruseră. li văzuse pe Frau Diller plecând (foarte mulţumită) şi 
pe Pfiffikus (păr alb, o uniformă nazistă, pantofi uzaţi şi un 
fluierat triumfător). Acum se făcea curat şi în curând nimeni nu 
şi-ar fi închipuit că se întâmplase. 

Dar se putea mirosi. 


- Ce faci? 

Hans Hubermann ajunse la treptele bisericii. 

- Bună, papa. 

- Trebuia să fii în faţa primăriei. 

- Imi pare rău, papa. 

Se lăsă lângă ea, înjumătăţindu-şi înălţimea când s-a aşezat pe 
beton, şi mângâie o şuviţă din părul lui Liesel. Degetele-lui o 
aranjară cu blândeţe în spatele urechii. 

- Liesel, ce s-a întâmplat? 

Nu spuse nimic pentru o vreme. Făcea calcule, deşi ştia deja. 


ce O MICĂ ADUNARE RI 
Cuvântul comunist + un mare foc în aer liber + o colecție 
de scrisori moarte + suferința mamei sale + moartea 
fratelui său = Führerul 


Führerul. 

El însemna e; despre care vorbeau Hans şi Rosa Hubermann în 
acea seară când ea i-a scris prima oară mamei sale. Ştia, dar 
trebuia să întrebe. 

- Este mama mea comunistă? Privi lung. Drept înainte. Mereu 
o întrebau lucruri înainte ca eu să vin aici. 

Hans se trase puţin spre marginea treptei, începând să 
contureze o minciună. 

- Habar nu am... nu am cunoscut-o niciodată. 

- Fuhrerul a luat-o? 

Intrebarea îi luă pe amândoi prin surprindere şi îl forţă pe papa 


să se ridice în picioare. Se uită la oamenii în cămăşi brune luând 
cenuşa cu lopeţi. li auzea dovedind mormanul. O altă minciună i 
se năştea pe buze, dar i se păru imposibil să o rostească. Zise: 

- Cred că e posibil, da. 

Cuvintele au fost aruncate pe trepte şi Liesel simţi mocirla de 
furie lovind-o fierbinte în stomac. 

- İl urăsc pe Führer, spuse ea. Il urăsc! 

lar Hans Hubermann? 

Ce a făcut? Ce a spus? 

S-a aplecat şi a îmbrăţişat-o pe fiica adoptivă aşa cum dorea? 
l-a zis că regreta ceea ce li se întâmplase ei şi mamei sale, ce 
păţise fratele ei? 

Nu chiar. 

Îşi închise strâns ochii. Apoi, îi deschise. O plesni pe Liesel 
Meminger peste faţă. 

- Să nu mai spui asta niciodată! 

Vocea lui era joasă, dar tăioasă. 

Fata se înfioră şi se lăsă pe spate, iar el stătea lângă ea 
ţinându-şi faţa în mâini. Ar fi uşor de zis că el era doar un bărbat 
înalt stând încovoiat şi zdruncinat pe nişte trepte de biserică, dar 
nu era aşa. In acel moment, Liesel nu avea idee că părintele 
adoptiv, Hans Hubermann, era prins într-una dintre cele mai 
periculoase dileme pe care un cetăţean german le putea avea. 
Mai mult, se confrunta cu asta de aproape un an. 

- Papa? 

Emoţia din propria voce o copleşi şi o făcu neputincioasă. Voia 
să fugă, dar nu putea. Papa nu mai avea mâinile pe faţă acum, 
dar găsi rezolvarea vorbind din nou. 

- Poţi să spui asta în casa noastră, zise el uitându-se grav la 
obrazul lui Liesel. Dar să nu o mai faci niciodată pe stradă, la 
şcoală, la BDM, niciodată! 

Stătea în faţa ei şi o ridică de braţe. O zgâlţăi. 

- Mă auzi? 

Cu ochii agăţaţi de ai lui şi larg deschişi, Liesel încuviinţă din 
cap ascultătoare. 

De fapt, era o repetiţie pentru o viitoare morală, când cele mai 
rele coşmaruri ale lui Hans Hubermann vor ajunge pe strada 
Himmel mai târziu în acel an, la primele ore ale unei dimineţi de 
noiembrie. 

- Bine. O puse jos. Acum, hai să încercăm... La baza treptelor, 
papa stătea drept şi cu braţul la patruzeci şi cinci de grade. Heil 


Hitler! 

Lisei s-a ridicat şi a săltat braţul. Suferind cumplit, ea repetă: 

- Heil Hitler. 

A fost ca un oftat - o fată de unsprezece ani încercând să nu 
plângă pe treptele bisericii, salutând Fuhrerul în timp ce vocile 
de dincolo de umărul lui papa tocau şi băteau în mormanul 
întunecat din fundal. 


- Mai suntem prieteni? 

Poate un sfert de oră mai târziu, papa ţinea o ţigară ca o 
creangă de măslin în palmă - hârtia şi tutunul pe care tocmai le 
primise. 

Fără vreun cuvânt, Liesel se întinse posomorâtă şi începu să o 
răsucească. 

O vreme, au stat unul lângă celălalt. 

Fumul se căţăra pe umărul lui papa. 

Peste încă zece minute, porţile hoţiei se vor întredeschide, iar 
Liesel Meminger le va mai lărgi puţin şi se va strecura printre ele. 


co DOUĂ ÎNTREBĂRI RI 
Porțile se vor închide după ea? 
Sau vor avea bunăvoința să o lase să iasă înapoi afară? 


După cum va descoperi Liesel, un hoț bun are nevoie de mai 
multe lucruri. 

Să se furişeze bine. Să aibă curaj. Să fie rapid. 

Totuşi, mai importantă decât toate aceste lucruri era o cerinţă 
finală. 

Norocul. 

De fapt. 


Uitaţi de cele zece minute. 
Porţile se deschid acum. 


Carte de foc 


Întunericul venea fragmentat, iar ţigara odată terminată, Liesel 
şi Hans Hubermann au pornit spre casă. Ca să iasă din piaţă, 
trebuiau să treacă de foc şi, printr-o străduţă lăturalnică, spre 
strada Munchen. Nu au ajuns până acolo. 

Un tâmplar între două vârste, pe nume Wolfgang Edel, i-a 
strigat. Construise tribuna unde au stat mai-marii nazişti în 
timpul focului şi acum se afla în cursul procesului de 
dezasamblare. 

- Hans Hubermann? Avea perciuni care îi ajungeau până la 
gură şi o voce cavernoasă. Hansie? 

- Salut Wolfal, i-a răspuns Hans. 

A urmat prezentarea lui Liesel şi obligatoriile Weil Hitler! Bine 
Liesel. 

In primele câteva minute, Liesel a stat la cinci metri depărtare 
de conversaţia celor doi. Frânturi ajungeau la ea, dar nu le-a dat 
mare atenţie. 

- Găseşti ceva de muncă? 

- Nu, totu-i greu acum. Ştii cum e, mai ales când nu eşti 
membru. 

- Mi-ai spus că te înscrii, Hansie. 

- Am încercat, dar am făcut o greşeală - cred că încă se 
gândesc la asta. 

Liesel se îndreptă alene spre muntele de cenuşă. Era ca un 
magnet, ca o ciudăţenie. lrezistibil ochilor, ca strada stelelor 
galbene. 

Ca şi în cazul impulsului de mai devreme de a vedea 
aprinderea mormanului, ea nu-şi putea lua privirea. Complet 
singură, nu avea disciplina de a păstra o distanţă sigură. O 
sorbea către el şi ea începu să se apropie. 

Deasupra, cerul îşi termina rutina de a se întuneca, dar 
departe, peste coama muntelui, se zărea o fâşie de lumină slabă. 

- Pass auf, Kind, îi zise o uniformă la un moment dat. Ai grijă, 
copile! 

Şi continuă să pună cu lopata cenuşă într-o roabă. 

Mai aproape de primărie, sub o lumină, nişte umbre stăteau şi 
vorbeau, cel mai probabil exaltate de succesul focului. De unde 
se afla Liesel, erau doar sunete. Fără cuvinte. 


Preţ de câteva minute, privi cum bărbaţii încărcau mormanul, 
la început luând de la margini, pentru a-l face să se prăbuşească. 
Veneau şi plecau cu un camion, şi, după trei drumuri, mormanul 
fusese îndepărtat aproape complet şi o părticică de material viu 
alunecă din cenuşă. 


ce MATERIALUL : 


Jumătate de steag roşu, două postere care făceau 
reclamă unui poet evreu, trei cărţi şi un semn de lemn cu 
ceva scris pe el în ebraică. 


Poate că au fost umede. Poate că focul nu a ars de ajuns încât 
să ajungă până la ele. Indiferent de motiv, erau cuibărite în 
cenuşă, zguduite. Supravieţuitoare. 

- Trei cărţi. 

Liesel vorbi încet şi se uită la spinările bărbaţilor. 

- Haide! zise unul dintre ei. Vrei să te grăbeşti, sunt mort de 
foame. 

Se apropiară de camion. 

Cele trei cărţi grupate se iţeau dintre resturi. 

Liesel înaintă. 


Dogoarea era destul de puternică, încât să o încălzească 
atunci când se află la marginea grămezii de cenuşă. Băgând 
mâna înăuntru, pielea îi fu pişcată, dar, la a doua încercare, s-a 
asigurat că este destul de rapidă. Inhăţă cea mai apropiată carte. 
Era albastră şi arsă pe margini, dar altfel neatinsă. 

La atingere, coperta părea ca şi cum ar fi fost ţesută cu sute 
de aţe strânse şi fixate împreună. Singurul cuvânt pe care Liesel 
avu timp să-l citească fu „umeri”. Nu era îndeajuns timp pentru a 
citi şi restul, plus că mai avea o problemă. Fumul. 


Fumul se ridică din învelitoare în timp ce ea o şterpeli şi se 
îndepărtă. Nu putea ţine capul drept, dar plăcerea bolnăvicioasă 
a nervilor încordaţi se dovedi mai teribilă cu fiecare pas. Făcu 
paisprezece paşi până să audă vocea. 

Se ridică în spatele ei. 

- Hei! 

Atunci aproape că a fost pe cale să fugă înapoi şi să arunce 
cartea în grămadă, dar nu a fost capabilă. Singura mişcare 


posibilă era să se întoarcă. 

- Aici sunt nişte lucruri care nu au ars! 

Era unul dintre cei de la curăţenie. Nu era cu faţa către fată, ci 
mai degrabă spre oamenii care stăteau lângă primărie. 

- Atunci, aprinde-le din nou! veni replica. Şi a; grijă să ardă! 

- Cred că sunt ude! 

- Doamne, Dumnezeule, trebuie să fac totul singur? 

Un zgomot de paşi trecu pe lângă ea. Era primarul, purtând o 
haină neagră pe deasupra uniformei naziste. Nu a observat-o pe 
fata care stătea la mică distanţă, absolut nemişcată. 


co O REALIZARE RI 
O statuie a hoțului de cărți stătea în curte... este foarte 
rar, nu credeți, ca o statuie să apară înainte ca subiectul 
ei să devină vestit? 


Se scufunda. 
Uşurarea de a fi ignorat! 


Cartea părea îndeajuns de rece pentru a putea fi strecurată 
sub uniformă. La început, a fost caldă şi plăcută la piept. Dar, 
când începu să meargă, cartea se înfierbântă. 

Când a ajuns înapoi la papa şi la Wolfgang Edel, cartea 
începuse să o ardă. Părea că se aprinde. 

Amândoi bărbaţii priviră în direcţia ei. 

Ea zâmbi. 

Indată ce zâmbetul i se stinse pe buze, simţi altceva. Sau, mai 
exact, pe altcineva. Nu putea să confunde sentimentul de a fi 
urmărită. O învăluia şi s-a confirmat când a îndrăznit să 
privească spre umbrele de lângă primărie. La câţiva metri de 
grupul de siluete, stătea o alta, iar Liesel şi-a dat seama de două 
lucruri. 


ei RI 


CÂTEVA FRAGMENTE DE RECUNOAŞTERE 
1. Identitatea umbrei 
şi 
2. Faptul că văzuse totul. 


Umbra avea mâinile în buzunare. 
Avea părul ciufulit. 


Dacă ar fi avut un chip, ar fi fost unul ofensat. 
- Gott verdammt! murmură Liesel doar pentru sine. La naiba! 


- Suntem gata de plecare? 

In momentele de dinaintea  conştientizării pericolului 
copleşitor, papa îşi luase rămas-bun de la Wolfgang Edel şi se 
pregătea să o însoţească pe Liesel spre acasă. 

- Gata! răspunse ea. 

Incepură să se îndepărteze de locul faptei, iar cartea o ardea 
de-a binelea acum. Ridicarea din umeri i se lipise de coaste. 

Hoţul de cărţi tresări când trecură pe lângă umbrele 
primejdioase de lângă primărie. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă papa. 

- Nimic. 

Totuşi, destule lucruri nu erau deloc în regulă: 

Din gulerul lui Liesel ieşea fum. 

O dâră de transpiraţie i se formase în jurul gâtului. 

Sub cămaşă, cartea o mânca devie. 


Partea a treia 
bE 


Mein Kampf 


în rolurile principale: 
drumul spre casă - o femeie defectă - un luptător - un jongler - 
atributele verii - un comerciant arian - un sforăitor - doi şarlatani 
şi 
răzbunarea în formă de acadele combinate 


Drumul spre casă 


Mein Kampf. 

Cartea iscălită de Fuhrerul însuşi. 

Era a treia carte de mare importanţă care ajunsese la Liesel 
Meminger, numai că, de această dată, nu a furat-o. Cartea şi-a 
făcut apariţia pe strada Himmel numărul 33 poate la o oră după 
ce Liesel s-a cufundat din nou în somn după coşmarul 
obligatoriu. 

Unii ar spune că era un miracol că a deţinut vreodată o carte. 

Călătoria a început în timpul drumului spre casă, în noaptea 
focului. 


Făcuseră jumătate din drumul spre strada Himmel, când Liesel 
nu a mai putut suporta. S-a aplecat şi a scos cartea fumegândă, 
pe care o tot trecu dintr-o mână în cealaltă. 

Când se răci îndeajuns, o priviră amândoi pentru o clipă, 
aşteptând cuvintele. 

Papa: 

- Ce naiba mai e şi aia? 

Se întinse şi apucă Ridicarea din umeri. Nu era nevoie de nicio 
explicaţie. Era evident că fata o furase din foc. Cartea era 
fierbinte şi umedă, albastră şi roşie - ruşinată -, iar Hans 
Hubermann o deschise. La paginile treizeci şi opt şi treizeci şi 
nouă. 

- Incă una? 

Liesel îşi freca pieptul. 

Da. 

Incă una. 

- Se pare că, a sugerat papa, nu trebuie să mai fac schimb 
pentru ţigări, nu-i aşa? Nu când le furi la fel de repede pe cât le 
pot eu cumpăra. 

Papa studie titlul, întrebându-se probabil ce fel de ameninţare 
constituise această carte pentru inimile şi minţile nemților. l-o 
dădu înapoi. Ceva se întâmplase. 

- Doamne, Isuse Hristoase. 

Fiecare cuvânt cădea pe muchie. Se spărgea şi îl forma pe 
următorul. 

infractorul nu mai putu rezista. 


- Ce e, papa? Ce este? 

- Sigur că da. 

Ca majoritatea oamenilor fascinaţi de o revelaţie, Hans 
Hubermann era cuprins de o oarecare amorţeală. Următoarele 
cuvinte vor fi ori urlate, ori nu vor răzbi printre dinţi. De 
asemenea, ele, cel mai probabil, ar fi o repetiţie a ultimului lucru 
pe care l-a spus cu doar câteva momente mai devreme. 

- Sigur că da. 

De această dată, vocea lui era ca un pumn tocmai izbit de 
masă. 

Omul vedea ceva. Privea acel lucru rapid, de la un capăt la 
altul, ca pe o cursă, dar era prea sus şi prea departe pentru ca 
Liesel să vadă. Il imploră: 

- Haide, papa, ce este? O rodea că i-ar zice mamei despre 
carte. Ca în cazul tuturor oamenilor, totul avea legătură cu ea. 
Ce-o să-i spui? 

- Poftim? 

- Ştii tu. Ce îi vei spune mamei? 

Hans Hubermann încă privea, înalt şi distant. 

- Despre ce? 

Ea a ridicat cartea. 

- Asta! 

O flutură prin aer ca şi cum ar fi învârtit o armă. 

Papa era uluit. 

- De ce i-aş spune? 

Ura întrebări de genul acesta. O forţau să recunoască adevărul 
hidos, să aducă la suprafaţă firea ei murdară, de hoţ. 

- Pentru că am furat din nou. 

Papa se aplecă, apoi se ridică şi puse o mână pe capul fetei. Îi 
mângâie părul cu degetele sale lungi şi aspre şi zise: 

- Sigur că nu, Liesel. Eşti în siguranţă. 

- Deci ce vei face? 

Asta era întrebarea. 

Ce act minunat era pe cale Hans Hubermann să producă din 
aerul rarefiat de pe strada Munchen? 

Inainte să vă arăt, cred că ar trebui să aruncăm o privire 
asupra a ceea ce văzuse el înainte de a lua respectiva decizie. 


ce VIZIUNILE FUGARE ALE LUI PAPA RI 
Prima dată, vede cărțile fetei: Manualul groparului, 


Câinele Faust, Farul şi acum Ridicarea din umeri. 
Urmează o bucătărie şi un Hans junior superficial, 
uitându-se la acele cărţi de pe masă, unde fata citeşte 
deseori. El vorbeşte: 

- Şi ce gunoi citeşte fata asta? 

Fiul său repetă întrebarea de trei ori, după care face 
sugestia că ar fi mai potrivit să citească altceva. 


- Ascultă, Liesel! Papa o cuprinse cu braţul şi merseră 
împreună mai departe. Este secretul nostru, cartea asta. O vom 
citi noaptea sau în pivniţă, ca şi pe celelalte, dar trebuie să îmi 
promiţi ceva. 

- Orice, papa. 

Seara era plăcută şi neclintită. Totul asculta. 

- Cândva, dacă o să te rog să păstrezi un secret pentru mine, o 
vei face? 

- Promit! 

- Bine. Acum, vino. Dacă mai întârziem mult, mama o să ne 
omoare şi nu vrem asta, nu-i aşa? S-a terminat cu furatul de cărţi 
atunci, da? 

Liesel rânji. 

Ceea ce nu a aflat decât mai târziu a fost că, în următoarele 
câteva zile, tatăl ei adoptiv a reuşit să schimbe nişte ţigări 
pentru o altă carte, numai că, de data aceasta, nu era pentru ea. 
A bătut la uşa biroului partidului nazist din Molching şi a folosit 
ocazia pentru a întreba de cererea lui de adeziune. După cea 
discutat despre asta, a mers mai departe şi le-a dat ultimele 
rămăşiţe de bani şi o duzină de ţigări. In schimb, a primit un 
exemplar uzat din Mein Kampf. 

- Lectură plăcută! zise unul dintre membrii de partid. 

- Mulţumesc, încuviinţă din cap Hans. 

Din stradă, încă îi putea auzi pe cei de dinăuntru. Una dintre 
voci a fost în mod deosebit clară: 

- Nu va fi niciodată admis, zicea, nici dacă o să cumpere o sută 
de exemplare din Mein Kampf. 

Afirmația a fost aprobată în mod unanim. 

Hans ţinea cartea în mâna dreaptă, gândindu-se la banii 
pentru poştă, o existenţă lipsită de ţigări şi o fiică adoptivă care îi 
dăduse această idee strălucită. 

- Mulţumesc, repetă el, la care un trecător l-a întrebat ce 
spusese. 


Cu amabilitatea-i specifică, Hans răspunse: 

- Nimic, domnule drag, absolut nimic. Heil Hitler! 

Apoi, o luă pe strada Munchen, ţinând în mână paginile 
Fuhrerului. Trebuie să fi simţit o porţie zdravănă de sentimente 
contradictorii la acel moment, pentru că ideea lui Hans 
Hubermann nu a fost inspirată doar de Liesel, ci şi de fiul său. li 
era deja teamă că nu îl va mai vedea vreodată? Pe de altă parte, 
se bucura de extazul unei idei, neîndrăznind să-şi închipuie 
complicațiile, pericolele şi absurdităţile maliţioase ale acesteia. 
Deocamdată, ideea era de ajuns. Era indestructibilă. Să o 
transforme în realitate... asta era cu totul altceva. Momentan, 
însă, să îl lăsăm să se bucure. 

li vom da şapte luni. 

Apoi, vom veni după el. 

Şi, oh, ce vom mai veni! 


Biblioteca primarului 


Cu siguranţă, ceva de o magnitudine extraordinară se îndrepta 
spre strada Himmel numărul 33, ceva de care Liesel habar nu 
avea încă. Pentru a parafraza o expresie a oamenilor mult prea 
folosită, fata avea lucruri mai importante de făcut. 

Furase o carte. 

Cineva o văzuse. 

Hoţul de cărţi reacţionase. Corespunzător. 


Fiecare minut, fiecare oră reprezenta o grijă sau, mai exact, 
paranoia. Activitatea infracţională stârneşte asta într-o persoană, 
mai ales într-un copil. Ei îşi imaginează un fel de prins-cu-mâţa- 
în-sac. Câteva exemple: Oameni repezindu-se la tine pe alei. 
Profesori care sunt dintr-odată conştienţi de orice păcat pe care 
l-ai comis. Poliţia apărând la uşă de fiecare dată când se mişcă o 
frunză sau o poartă îndepărtată se închide cu o izbitură. 

Pentru Liesel, paranoia însăşi devenise o pedeapsă, aşa cum 
devenise şi groaza de a livra rufe spălate acasă la primar. Fără 
îndoială că, aşa cum sunt sigură că vă puteţi închipui, când era 
timpul, Liesel trecea cu vederea în mod convenabil casa de pe 
Grande Strasse. Trecu pe la artritica Helena Schmidt şi luă 
hainele de la reşedinţa Weingartner cea iubitoare de pisici, dar 
ignoră casa care le aparţinea lui Bürgermeister Heinz Herman şi 
soţiei sale, Ilsa. 


co O MICĂ TRADUCERE RI 
Bürgermeister = primar 


La prima ocazie, ea a spus că pur şi simplu a uitat de acel loc - 
o scuză jalnică odată ce casa era în mijlocul dealului care domina 
oraşul şi era de neignorat. Când s-a dus înapoi şi s-a întors tot cu 
mâna goală, a minţit că nu era nimeni acasă. 

- Nimeni acasă? Mama era sceptică. Scepticismul o făcea să 
fie atrasă de lingura de lemn. O flutură spre Liesel şi zise: 
Întoarce-te acolo acum şi, dacă nu vii acasă cu rufele, nu mai 
veni deloc! 


- Serios? 

Asta a fost reacţia lui Rudy când Liesel i-a spus ce îi zisese 
mama. 

- Vrei să fugim împreună? 

- O să murim de foame. 

- Oricum, mor de foame! 

Au râs amândoi. 

- Nu, spuse ea, trebuie să fac asta. 

Au colindat oraşul aşa cum făceau de obicei când venea şi 
Rudy. Incerca mereu să fie un gentleman şi să-i care traista, dar 
Liesel refuza de fiecare dată. Numai pe ea o păştea ameninţarea 
unui Watschen şi de aceea numai ea putea fi de încredere să 
care traista corect. Oricine altcineva, cel mai probabil, ar fi 
purtat-o greşit, ar fi răsucit-o sau ar fi maltratat-o cumva şi nu 
merita riscul. De asemenea, pesemne că, dacă i-ar fi permis lui 
Rudy să o care în locul ei, el ar fi aşteptat un sărut în schimbul 
serviciilor şi asta nu era o opţiune. Pe lângă asta, era obişnuită 
cu greutatea ei. Muta traista de pe un umăr pe altul cam la 
fiecare o sută de paşi. N 

Liesel mergea la stânga, Rudy - la dreapta. In mare parte din 
vreme, Rudy vorbea despre ultimul meci de fotbal de pe strada 
Himmel, despre cum lucra la magazinul tatălui său şi despre 
orice altceva îi venea în minte. Liesel încerca să asculte, dar nu 
reuşea. Ceea ce auzea era groaza răsunându-i în urechi, 
devenind din ce în ce mai puternică, pe măsură ce se apropiau 
de Grande Strasse. 

- Ce faci? Nu e aici? j 

Liesel îl aprobă din cap pe Rudy. Incercase să treacă de casa 
primarului ca să câştige puţin timp. 

- Păi, du-te! o grăbi băiatul. 

In Molching se întuneca. Frigul ieşea din pământ. 

- Mişcă, Saumensch, zise el şi rămase la poartă. 

La capătul aleii se aflau opt trepte până la intrarea principală a 
casei, iar uşa cea mare era ca un monstru. Liesel se încruntă la 
ciocănelul de aramă. 

- Ce mai aştepţi? strigă Rudy. 

Liesel se întoarse spre stradă. Exista vreo cale, orice cale 
posibilă de a scăpa de acest lucru? Mai exista vreo alternativă 
sau, ca să fim sinceri, vreo minciună pe care o omisese? 

- Nu avem toată ziua. Din nou, glasul distant al lui Rudy. Ce 
naiba aştepţi? 


- Vrei să-ţi ţii fleanca, Steiner? 

Era un țipăt la volumul unei şoapte. 

- Ce? 

- Am zis să taci, Saukeri prost! 

Cu asta, se întoarse din nou spre uşă, trase ciocănelul de 
aramă şi lovi uşor de trei ori. Se apropiau paşi din cealaltă parte. 

La început, nu se uită la femeie, ci se concentră asupra traistei 
cu rufe din mână. Îi examină toarta în timp ce i-o înmâna. Primi 
bani şi apoi nimic. Soţia primarului, care nu vorbea niciodată, 
stătea pur şi simplu în halat, cu părul fin şi ciufulit legat la spate, 
într-o coadă scurtă. Se simţea un curent venind dinăuntru. Ceva 
asemănător unei răsuflări imaginare a unui cadavru. Nici acum 
nu se auzi vreun cuvânt, iar atunci când Liesel găsi curajul de a o 
privi, femeia avea o expresie nu de reproş, ci de indiferenţă 
totală. Pentru o clipă, se uită peste umărul lui Liesel la băiat, apoi 
dădu din cap şi păşi înapoi, închizând uşa. 

O vreme, Liesel rămase acolo, cu faţa la suprafaţa de lemn 
drept. 

- Hei, Saumensch! 

Niciun răspuns. 

- Liesel! 

Liesel o luă îndărăt. 

Prudentă. 

Făcu primii câţiva paşi înapoi, calculând. 

Poate că, până la urmă, femeia nu o văzuse furând cartea. 
Fusese pe înserate. Poate că fusese una dintre acele ocazii în 
care o persoană pare că se uită direct la tine când în realitate 
priveşte altceva sau pur şi simplu visează cu ochii deschişi. 
Indiferent care era răspunsul, Liesel nu a continuat să analizeze. 
Scăpase basma curată şi asta era de ajuns. 

S-a întors şi a făcut restul paşilor în mod normal, ultimii trei 
dintr-odată. 

- Să mergem, Saukerl! 

Chiar îşi permise să râdă. Era puternică paranoia unui copil de 
unsprezece ani. lar uşurarea era extatică. 


a: CEVA MIC, CARE SĂ TEMPEREZE EUFORIA R 
Nu scăpase deloc basma curată. Soția primarului chiar o 
văzuse. Doar că aştepta momentul potrivit. 


Au trecut câteva săptămâni. 

Fotbal pe strada Himmel. 

Citea Ridicarea din umeri între două şi trei în fiecare noapte, 
după coşmar, sau în timpul după-amiezii, în pivniţă. 

Incă o vizită benignă la casa primarului. 

Totul era minunat. 

Până când. 


Când Liesel a venit din nou în vizită, fără Rudy, ocazia şi-a 
făcut apariţia. Era o zi de luat rufe. 

Soţia primarului deschise uşa şi nu avea traista ca de obicei. În 
loc de asta, păşi într-o parte şi, cu o mişcare din încheietura 
mâinii ei ca de cretă, îi făcu semn fetei să intre. 

- Nu am venit decât pentru rufe. 

Sângele îi îngheţase. Se făcuse fărâme. Fata aproape că se 
făcu bucăţi pe trepte. A 

Femeia îi adresă primul cuvânt. Intinse mâna cu degetele reci 
Şi zise: 

- Warte - aşteaptă. 

După ce se asigură că fata stă pe loc, se răsuci şi intră rapid 
înăuntru. 

- Slavă Domnului! răsuflă Liesel. Le aduce. 

„Le” se referea la rufe. 

Dar ceea ce a adus femeia nu era nimic de genul acesta. 

Când se întoarse şi se opri în prag cu o fermitate imposibil de 
fragilă, ţinea un turn de cărţi lipite de abdomen, de la buric până 
sub sâni. Părea atât de vulnerabilă în uşa monstruoasă! Gene 
lungi, deschise la culoare şi cea mai vagă expresie. Sugestia unei 
expresii. 

„Vino să vezi”, zicea. 

„O să mă tortureze, era Liesel convinsă. O să mă ducă 
înăuntru, o să aprindă şemineul şi o să mă arunce acolo, cu tot 
cu cărţi. Sau o să mă încuie la subsol, fără pic de mâncare.” 

Dintr-un oarecare motiv totuşi - probabil ispita cărţilor - s-a 
trezit intrând. Scârţâitul pantofilor pe parchetul de lemn o făcu să 
bată în retragere şi aproape că se opri atunci când atinse un 
punct sensibil, făcând lemnul să suspine. Nevasta primarului nu 
se lăsă descurajată. Se uită scurt în urmă şi se îndreptă spre o 
uşă de culoarea castanului. Acum, chipul ei punea o întrebare: 
„Eşti gata?” 

Liesel îşi întinse puţin gâtul, ca şi cum voia să vadă peste uşa 


care îi stătea în cale. Era limpede, era semnalul să o deschidă. 
- Doamne, Isuse... 


O spuse cu voce tare, cuvintele răspândindu-se într-o cameră 
plină de aer rece şi de cărţi. Peste tot, cărţi! Fiecare perete era 
căptuşit cu rafturi supraaglomerate, dar impecabile. Abia dacă se 
zărea vreun tablou. Erau stiluri şi mărimi diferite ale literelor pe 
cotoarele cărţilor negre, roşii, gri şi de toate culorile. Erau cele 
mai frumoase lucruri pe care Liesel Meminger le văzuse 
vreodată. 

Cu mirare, ea zâmbi. 

Că exista o astfel de cameră! 

Chiar şi atunci când a încercat să-şi şteargă zâmbetul cu 
braţul, şi-a dat seama pe loc că era un efort inutil. Putea simţi 
ochii femeii plimbându-se pe trupul ei şi, atunci când se uită la 
ea, privirea i se opri pe chipul acesteia. 

Era mai multă linişte decât se gândise vreodată că este posibil. 
Se întindea ca un elastic pe cale să plesnească. Fata sparse 
tăcerea: 

- Pot? 

Cuvântul se afla în mijlocul întinderii nesfârşite de spaţiu gol, 
de lemn. Cărţile erau la kilometri depărtare. Femeia încuviinţă 
din cap. 

- Da, poţi. 

Incet şi sigur, camera se micşoră până când hoţul de cărţi a 
putut să atingă rafturile după câţiva paşi mici. Mângâie cu dosul 
palmei primul raft, ascultând foşnetul făcut de unghiile sale pe 
coloana vertebrală a fiecărei cărţi. Suna ca un instrument sau ca 
notele unor picioare care aleargă. Folosi ambele mâini. Se 
întreceau una cu cealaltă. Un raft împotriva celuilalt. Şi râse. 
Vocea ei izbucni din gât şi, în cele din urmă, se opri în mijlocul 
camerei, unde petrecu mai multe minute privind de pe rafturi la 
degetele ei şi apoi invers. 

Câte cărţi atinsese? 

Câte simţise? 

Se apropie şi le pipăi iarăşi, de data asta mult mai încet, cu 
palma înainte, ca să poată simţi din plin micul obstacol al fiecărei 
cărţi. Părea ceva magic şi frumos datorită razelor de lumină 
venite dinspre candelabru. De mai multe ori, aproape că atras o 
carte de la locul ei, dar nu a îndrăznit să le deranjeze. Erau prea 


perfecte. 

La stânga ei, o văzu din nou pe femeie stând lângă un birou 
mare, încă ţinând micul turn sprijinit de trunchi. Stătea într-o 
arcuire încântată. Un zâmbet părea să-i fi paralizat pe buze. 

- Vreţi să vă?... 

Liesel nu termină întrebarea, ci făcu ceea ce dorea să spună, 
mergând şi luând cărţile uşor din braţele femeii. Le puse apoi în 
locul gol de pe raft, lângă fereastra întredeschisă. Frigul de afară 
intra în şuvoaie. 

Pentru un moment, se gândi să o închidă, dar se abţinu. 
Aceasta nu era casa ei, iar atmosfera nu trebuia schimbată. Se 
întoarse către doamna din spatele ei, al cărei zâmbet dădea în 
clipa aceea impresia unei vânătăi şi ale cărei braţe atârnau 
zvelte de fiecare parte a trupului. Ca braţele fetei. 

Şi acum? 

Un sentiment de stânjeneală se pofti în cameră, iar Liesel 
aruncă în trecere o ultimă privire către pereţii acoperiţi de cărţi. 
Cuvintele i se învălmăşeau în gură şi ieşiră grăbite: 

- Ar trebui să plec. 

A avut nevoie de trei încercări până când reuşi să părăsească 
încăperea. 


Aşteptă în hol câteva minute, dar femeia nu veni şi, când 
Liesel se întoarse în pragul uşii bibliotecii, o văzu stând la birou şi 
uitându-se în gol la una dintre cărţi. Se hotări să nu o deranjeze. 
In hol, luă rufele de spălat. 

De data aceasta, evită punctul sensibil din parchet, mergând 
pe lângă peretele din stânga al coridorului. Când închise uşa în 
urma ei, un zăngănit de aramă îi răsună în urechi şi, cu rufele în 
mână, mângâie trupul lemnului. 

- Haide! zise ea. 


Năucită, o luă spre casă. 

O însoțea experienţa suprarealistă a camerei pline de cărţi şi a 
femeii dărâmate şi fără de grai. Putea să o vadă pe clădiri, ca pe 
o piesă de teatru. Poate că era ceva asemănător felului în care 
papa avusese revelaţia lui cu Mein Kampf. Oriunde se uita, Liesel 
o vedea pe soţia primarului cu cărţile vrăfuite în braţe. La colţuri, 
putea auzi foşnetul propriilor mâini deranjând rafturile. Vedea 
fereastra deschisă, candelabrul luminii minunate şi se vedea pe 
sine plecând fără măcar un cuvânt de mulţumire. 


În curând, starea de amorţeală se transformă în ciudă şi în 
dispreţ de sine. incepu să se acuze singură. 

- Nu ai spus nimic. Dădu cu putere din cap, făcând paşi grăbiţi. 
Nici rămas-bun. Nici mulţumesc. Nu: asta a fost ceva mai 
frumoasă privelişte pe care am văzut-o vreodată. Nimic! 

Cu siguranţă, era un hoţ de cărţi, dar asta nu însemna că 
trebuia să fie lipsită de orice maniere. Nu înseamnă că nu poate 
fi politicoasă. 

Merse câteva minute bune luptându-se cu nehotărârea. 

Pe strada Munchen, ajunse la o concluzie. 

Exact când zări placa pe care scria STEINER - 
SCHNEIDERMEISTER, se întoarse şi fugi înapoi. 

De data aceasta, nu avu nicio ezitare. 

Bătu la uşă, trimițând un ecou de bronz prin lemn. 

Scheisse” i 

Nu soția primarului, ci chiar primarul stătea în faţa ei. In grabă, 
Liesel trecuse cu vederea maşina din stradă. Cu mustață şi 
costum negru, bărbatul vorbi: 

- Pot să te ajut? 

Liesel nu putu rosti nimic. Nu încă. Era încovoiată, fără aer, 
dar, din fericire, femeia sosi când fata îşi revenise măcar parţial. 
Ilsa Hermann venise în spatele soţului ei. 

- Am uitat, zise Liesel. Ridică traista şi i se adresă soţiei 
primarului. Deşi respira cu greutate, proiectă cuvintele, prin 
spaţiul de la intrare - printre primar şi uşă -, spre femeie. Făcea 
un efort atât de mare să respire, încât cuvintele scăpau doar 
câteva odată: Am uitat... Vreau să spun, doar, voiam, îngăimă 
ea, să vă mulţumesc. 

Soţia primarului strivi un zâmbet. Veni în faţă, lângă soţ, dădu 
vag din cap, aşteptă şi închise uşa. 

Lui Liesel îi luă aproximativ un minut ca să plece. 

Zâmbi către trepte. 


? Rahat! (în Ib. germană, în original). 


Vi-l prezint pe luptător 


Acum, să schimbăm peisajul. 

Ne-a mers prea uşor până acum, prieteni, nu credeţi? Ce ar fi 
să uităm de Molching pentru o clipă sau două? 

Ne va face destul de bine. 

Este important şi pentru poveste. 

Vom călători puţin, către o magazie secretă, şi vom vedea ce 
vom vedea. 


UN TUR CU GHID AL SUFERINŢEI RI 


La stânga voastră, poate la dreapta, poate chiar drept în 
față, veţi găsi o cămăruță neagră. 
In ea stă un evreu. 
E un nenorocit. E lihnit. 
E înfricoşat. 
Vă rog, încercați să nu vă îndepărtați privirea. 


Câteva sute de kilometri la nord-vest, în Stuttgart, departe de 
hoţii de cărţi, de nevestele de primari şi de strada Himmel, un 
bărbat stătea în întuneric. Era cel mai bun loc, hotărâseră ei. E 
mai greu să găseşti un evreu în întuneric. 

Stătea pe valiza lui, aşteptând. Câte zile trecuseră? 

Nu mâncase decât gustul odios al propriei respiraţii înfometate 
timp de ceea ce păreau a fi săptămâni, şi tot nimic. Ocazional, 
voci treceau pe acolo şi câteodată tânjea ca oamenii să bată la 
uşă, să o deschidă, să-l tragă afară, în lumina insuportabilă. 
Deocamdată, putea doar să stea pe valiza-canapea, ţinând 
mâinile sub bărbie, coatele arzându-i coapsele. 


Somnul, somnul înfometat şi iritaţia stării de trezie pe 
jumătate, şi pedeapsa podelei. 

Ignoră picioarele care te mănâncă. 

Nu-ţi scărpina tălpile. 

Şi nu te mişca prea mult. 

Doar lasă totul cum este, indiferent de efort. Ar putea fi 
vremea să pleci în curând. Uşor ca o puşcă. Exploziv pentru ochi. 
Ar putea fi timpul să pleci. Ar putea fi timpul, aşa că trezeşte-te! 


Trezeşte-te acum, fir-ar să fie! Trezeşte-te! 


Uşa fu deschisă şi închisă, iar o siluetă era aplecată deasupra 
lui. Mâna tulbură valurile reci ale hainelor sale şi curenţii murdari 
de dedesubt. O voce veni în jos, în urma mâinii. 

- Max, şopti. Max, trezeşte-te! 

Ochii săi nu făcură nimic din ceea ce descriem în mod obişnuit 
a fi şoc. Fără vreun pocnet, fără vreo plesnitură sau vreo 
zdruncinătură. Astfel de lucruri se întâmplă când te trezeşti dintr- 
un vis rău, nu când te trezeşti într-unul. Nu, şi-a deschis ochii cu 
greu, din întuneric spre crepuscul. Corpul a fost cel care a 
reacţionat ridicând din umeri şi aruncând în aer un braţ, ca să 
înhaţe aerul. 

Vocea îl calma acum. 

- Imi pare rău că a durat atât de mult. Cred că am fost urmărit. 
Şi i-a luat mai mult decât credeam omului cu legitimaţia de 
identitate. Nu e de o calitate extraordinară, dar să sperăm că-i 
de ajuns de bună ca să ajungi acolo dacă se va putea. Se aplecă 
şi flutură mâna spre valiză. În cealaltă mână avea ceva greu şi 
plat. Haide, sus! zise. 

Max ascultă, ridicându-se în picioare şi scărpinându-se. Putea 
simţi cum i se contractă oasele. 

- Legitimaţia e în asta. 

Era o carte. 

- Ar trebui să pui acolo şi harta, şi indicaţiile. Şi e o cheie - 
lipită în interiorul copertei, mai spuse el. Deschise valiza cât mai 
încet posibil şi instala acolo cartea ca pe o bombă. O să mă 
întorc în câteva zile, adăugă. 

Lăsă o mică sacoşă plină de pâine, untură şi trei morcovi 
micuţi. Lângă ea era o sticlă cu apă. Nu se scuză deloc. 

- Doar de atât am putut face rost. 

Deschise uşa, o închise. 

Singur din nou. 


Ceea ce l-a atins imediat a fost sunetul. 

Totul era atât de deznădăjduitor de zgomotos în întuneric, 
când era singur. De fiecare dată când se mişca, se auzea sunetul 
unei cute. Se simţea ca un bărbat într-un costum de hârtie. 

Mâncarea. 


Max împărţi pâinea în trei bucăţi şi puse două deoparte. Se 


afundă în cea din mână, mestecând şi înghițind, forţând-o în jos 
pe culoarul uscat al gâtlejului. Untura era rece şi tare, trecând în 
bucăţi şi rămânând uneori pe loc. Inghiţituri mari le urneau şi le 
trimiteau în jos. 

Apoi, morcovii. 

Din nou, puse doi deoparte şi îl devoră pe cel de-al treilea. 
Zgomotul era asurzitor. Sigur, şi Fuhrerul însuşi putea auzi 
sunetul unei sfărâmări portocalii în gură. li spărgea dinţii cu 
fiecare muşcătură. Când a băut, a fost destul de sigur că i-a 
înghiţit. „Data viitoare, se sfătui singur, să bei înainte.” 


Mai târziu, spre uşurarea sa, când ecourile îl părăsiră şi găsi 
curajul să verifice cu degetele, constată că fiecare dinte era la 
locul lui, intact. Încercă un zâmbet, dar fără succes. Putea doar 
să-şi imagineze o încercare umilă şi o gură plină de dinţi stricaţi. 
li cercetă timp de ore întregi. 

Deschise valiza şi luă cartea. 

Nu-i putea citi titlul în întuneric, iar riscul de a aprinde un 
chibrit părea prea mare acum. 

Când vorbi, simţi gustul unei şoapte. 

- Te rog! spuse. Te rog! 

Vorbea cu un om pe care nu-l cunoscuse niciodată. Printre alte 
câteva detalii importante, ştia numele bărbatului. Hans 
Hubermann. Din nou, îi vorbi străinului îndepărtat. Il imploră: 

- Te rog! 


Atributele verii 


Prin urmare, aşa stau lucrurile. 

Ştiţi foarte bine exact ce urma să vină pe strada Himmel la 
sfârşitul anului 1940. 

Eu ştiu. 

Voi ştiţi. 

Liesel, pe de altă parte, nu face parte din această categorie. 

Pentru hoţul de cărţi, vara acelui an era ceva simplu. Conţinea 
patru elemente principale sau atribute. Câteodată, se întreba 
care era cel mai puternic. 


ci IAR NOMINALIZAȚII SUNT... RI 
1. Să progreseze în fiecare noapte cu Ridicarea din umeri. 
2. Să citească pe jos, în biblioteca primarului. 
3. Să joace fotbal pe strada Himmel. 
4. Să găsească o altă ocazie de a fura. 


Ridicarea din umeri, a decis ea, era excelentă. În fiecare 
noapte, când se liniştea după coşmar, nu trecea mult şi era 
mulţumită că era trează şi putea citi. 

- Câteva pagini? o întreba papa, iar ea aproba din cap. 

Câteodată, termina un capitol în după-amiaza următoare, jos, 
în pivniţă. 

Problema autorităţilor cu cartea era evidentă. Protagonistul 
era un evreu şi era prezentat într-o lumină bună. De neiertat. Era 
un om avut, care se săturase să lase viaţa să treacă pe lângă el - 
ceea ce el numea ridicatul din umeri în faţa problemelor şi 
plăcerilor din timpul vieţii unei persoane pe pământ. 

La începutul verii în Molching, pe măsură ce Liesel şi papa 
avansau cu lectura, acest bărbat călătorea la Amsterdam cu 
afaceri, iar zăpada dârdâia afară. Fata adora asta - zăpada care 
dârdâia. 

- Chiar asta face când ninge, îi zise ea lui Hans Hubermann. 

Stăteau împreună pe pat, papa dormind pe jumătate şi fata 
complet trează. 

Uneori, îl privea pe papa cum dormea, ştiind mai multe şi mai 
puţine despre el decât îşi dădea seama vreunul dintre ei. Îl auzea 


adesea certându-se cu mama despre lipsa de lucru sau vorbind 
mâhniţi despre cum Hans se dusese să-şi vadă fiul şi descoperise 
că tânărul îşi părăsise locuinţa şi, cel mai probabil, se înrolase în 
armată. 

- Schlaf gut, Papa! îi spunea fata lui papa în acele vremuri. 
Somn uşor, şi se strecura din pat, pe lângă el, ca să stingă 
lumina. 


Următorul atribut, după cum am menţionat, era biblioteca 
primarului. 

Că să ilustrăm această anume situaţie, putem arunca o privire 
asupra unei zile răcoroase de la sfârşitul lunii iunie. Rudy era cel 
puţin scandalizat. 

Cine se credea Liesel Meminger, să-i spună că azi trebuia să 
livreze şi să ia singură rufele de spălat şi de călcat? Nu era 
îndeajuns de bun să meargă cu ea pe stradă? 

- Incetează cu văicărelile, Saukeri, îl mustră ea. Doar mă simt 
rău. O să ratezi meciul. 

El privi peste umăr. 

- Ei, dacă pui problema aşa. Era un Schmunzel. Poţi să îţi bagi 
rufele undeva. 

Apoi, a luat-o la fugă şi nu a pierdut timpul, alăturându-se unei 
echipe. Când Liesel ajunse la capătul străzii Himmel, se uită 
înapoi şi apucă să-l vadă stând în faţa porţii improvizate. li făcea 
cu mâna. 

- Saukerl, râse ea şi ridică mâna, ştiind cu siguranţă că el îi 
spunea în acelaşi timp Saumensch. 

Cam atât de puternică bănuiesc că este iubirea între doi copii 
de unsprezece ani. 

Incepu să alerge spre Grande Strasse şi casa primarului. 


Desigur că a transpirat şi a ajuns acolo suflând din greu. 

Dar citea. 

Soţia primarului o lăsase să intre pentru a patra oară şi acum 
stătea la birou, privind pur şi simplu cărţile. La a doua vizită, îi 
dăduse voie lui Liesel să tragă afară o carte şi să o răsfoiască, 
fapt care a dus la încă una şi o alta, până când o jumătate de 
duzină de cărţi se lipiseră de ea, ori prinse sub braţ, ori în 
teancul care devenea din ce în ce mai înalt în mâna rămasă. 

De data aceasta, Liesel stătea în picioare în răcoarea a 
camerei, stomacul ei chiorăia, dar nicio reacţie nu venea de la 


femeia mută, vătămată. Era din nou în halat şi, cu toate că o 
observase pe fată de mai multe ori, nu o privea niciodată prea 
mult. De obicei, era mai atentă la ceea ce se afla dincolo de ea, 
la ceva care lipsea. Fereastra era larg deschisă, o gură pătrată, 
răcoroasă, prin care intrau uneori rafale de vânt. 

Liesel stătea pe podea. Cărţile erau împrăştiate în jurul ei. 

După patruzeci de minute, a plecat. Fiecare carte a fost pusă 
la locul său. 

- La revedere, Frau Hermann! Cuvintele veneau mereu ca un 
şoc. Mulţumesc! 

După aceea, femeia o plătea şi ea pleca. Fiecare mişcare era 
contabilizată, iar hoţul de cărţi fugea acasă. 


Odată cu instalarea verii, biblioteca deveni mai primitoare şi, 
cu fiecare livrare sau luare de haine, podeaua nu mai era atât de 
dureroasă. Liesel stătea cu o grămăjoară de cărţi lângă ea şi 
citise câteva paragrafe din fiecare, încercând să memoreze 
cuvintele pe care nu le ştia, ca să-l întrebe pe papa când ajungea 
acasă. Mai târziu, ca adolescentă, când Liesel scria despre acele 
cărţi, nu-şi mai amintea titlurile. Nici măcar unul. Poate că, dacă 
le-ar fi furat, ar fi fost mai bine pregătită. 

Ceea ce îşi amintea era că una dintre cărţile cu ilustraţii avea 
un nume scris stângaci pe coperta interioară. 


ro RI 


NUMELE UNUI BĂIAT 
Johann Hermann 


Liesel îşi muşcă buza de jos, dar nu mai rezistă prea mult timp. 
De pe podea, se întoarse şi se uită la femeia în halat, şi puse o 
întrebare: 

- Johann Hermann, zise ea. Cine este? 

Femeia se uită pe lângă ea, undeva lângă genunchii fetei. 

Liesel îşi ceru scuze. 

- Îmi pare rău, nu ar trebui să întreb despre astfel de lucruri. 

Lăsă cuvintele să se stingă. 

Chipul femeii nu-şi schimbă expresia, dar reuşi cumva să 
vorbească. 

- Acum, el nu mai este nimic pe lumea asta, explică ea. Era al 
meu... 


ce DIN DOSARELE MEMORIEI RI 
Oh, da, mi-l amintesc cu certitudine. Cerul era întunecos 
şi de nepătruns, ca nisipurile mişcătoare. Era un tânăr 
împachetat în sârmă ghimpată, ca o coroană uriaşă de 
ghimpi. L-am descâlcit şi l-am purtat afară. In înaltul 
cerului, ne-am cufundat împreună, până la genunchi. Era 
doar o altă zi, 1918. 


- În afară de toate celelalte, spuse ea, a murit îngheţat. Pentru 
un moment, îşi făcu de lucru cu mâinile, apoi rosti: A murit 
îngheţat, sunt sigură. 


Soţia primarului era doar un membru al unui detaşament 
mondial. Aţi văzut-o înainte, sunt convinsă. In poveştile voastre, 
în poezii, pe ecranele pe care vă place să le priviţi. Sunt peste 
tot, aşa că, de ce nu şi aici? De ce nu şi pe un deal lin, într-un 
orăşel german? Este un loc la fel de bun pentru suferinţă ca 
oricare altul. 

Ideea este că Ilsa Hermann se hotărâse să facă din suferinţă o 
victorie. Când suferinţa refuza să o părăsească, ea îi ceda. O 
accepta cu braţele deschise. 

Putea să se împuşte, să se rănească sau să se lase în voia 

altor forme de automutilare, dar a ales ceea ce credea a fi 
varianta cea mai uşoară - să suporte măcar disconfortul vremii. 
Din câte ştia Liesel, se ruga pentru zile reci şi ploioase. In cea 
mai parte a timpului, trăia în locul potrivit. 
__ Când Liesel plecă în acea zi, rosti ceva cu o mare nervozitate. 
In traducere, s-a luptat cu trei cuvinte uriaşe, le-a săltat pe umăr 
şi le-a scăpat la picioarele Ilsei Hermann. Au căzut fiindcă fata nu 
le mai putu suporta povara. Stăteau împreună pe podea, mari şi 
zgomotoase, şi stinghere. 


ei RI 


TREI CUVINTE URIAŞE 
IMI PARE RAU 


Din nou, soția primarului privea pe lângă ea. Cu o față ca o 
coală de hârtie albă. 

- Pentru ce? întrebă ea, dar vremea se scursese deja. 

Fata ieşise deja din cameră. Aproape că ajunsese la uşa 
principală. Când a auzit, Liesel s-a oprit, dar a hotărât că este 


mai bine să nu se întoarcă, preferând să se strecoare în linişte 
afară din casă şi pe trepte. Privi Molchingul înainte să coboare în 
oraş, dar o compătimi pe soţia primarului pentru ceva timp. 

Uneori, Liesel se întreba dacă ar trebui să o lase în pace, dar 
Ilsa Hermann era prea interesantă, iar atracţia cărţilor - prea 
mare. Cândva, cuvintele o făcuseră pe Liesel să se simtă prost, 
dar acum, când stătea pe podea, iar nevasta primarului era la 
biroul soţului, avea un sentiment instinctiv de putere. Se 
întâmpla de fiecare dată când descifra un cuvânt nou sau când 
punea cap la cap o propoziţie. 

Era o fată. 

In Germania nazistă. 

Ce convenabil era că descoperea puterea cuvintelor! 

Şi ce îngrozitor (şi incitant în acelaşi timp!) va fi câteva luni 
mai târziu, când va elibera puterea nou descoperită chiar în 
momentul în care soţia primarului o va dezamăgi. Cât de repede 
o va părăsi compătimirea şi cât de repede va deveni ceva cu 
totul... 

Acum însă, în vara anului 1940, nu putea şti ce o aştepta, în 
mai mult de un singur sens. Avea de-a face cu o femeie plină de 
amărăciune, cu o cameră plină de cărţi pe care le vizita cu 
plăcere. Asta era tot. Era Partea a Doua din existenţa ei în acea 
vară. 


Partea a Treia, slavă Domnului, era ceva mai uşor - fotbalul pe 
strada Himmel. 

Daţi-mi voie să vă derulez un film: 

Picioare târşâite pe stradă. 

Respirația rapidă a băieţilor. 

Cuvinte strigate: „Aici! Pe aici! Scheisse!” 

Ţopăitul haotic al mingii pe stradă. 


Toate erau pe strada Himmel, ca şi sunetul scuzelor, pe 
măsură ce vara prindea puteri. 

Scuzele îi aparţineau lui Liesel Meminger. 

Îi erau adresate lui Tommy Miller. 

Până la începutul lunii iulie, a reuşit într-un final să-l convingă 
că nu are de gând să-l omoare. După bătaia administrată în 
noiembrie, Tommy era încă înfricoşat în preajma ei. Când jucau 
fotbal pe strada Himmel, se ţinea la distanţă. 

- Nu ştii niciodată când ar putea să-i sară ţandăra, i se 


confesase el lui Rudy, pe jumătate strâmbându-se, pe jumătate 
vorbind. 

In apărarea lui Liesel, ea nu a renunţat niciodată să încerce să- 
| liniştească. O dezamăgea că a reuşit să facă pace cu Ludwig 
Schmeikl, dar nu cu nevinovatul Tommy Muller. Incă se făcea mic 
ori de câte ori o vedea. 

- Cum era să ştiu că zâmbeai pentru mine în ziua aia? îl 
întrebase ea în mai multe rânduri. 

Ca portar, chiar parase câteva şuturi de-ale lui până când toţi 
ceilalţi din echipă l-au implorat să se întoarcă. 

- Du-te înapoi în poartă! îi ordonă în cele din urmă un băiat pe 
nume Harald Mollenhauer. Nu eşti bun de nimic. 

Asta a fost după ce Tommy se împiedicase când era pe cale să 
dea un gol. S-ar fi premiat singur cu un penalti dacă n-ar fi fost în 
aceeaşi echipă. 

Liesel revenea pe teren şi mereu sfârşea cumva dându-i gol lui 
Rudy. Mereu se împungeau şi îşi puneau piedică, făcându-se în 
toate felurile. Rudy comenta: 

- Nu-l mai dovedeşte de data asta, proasta de Saumensch 
Arschgrobbler. Nu are nicio şansă. 

Se pare că îi plăcea să-i spună lui Liesel „mâncă-n fund”. Era 
una dintre bucuriile copilăriei. 


O altă bucurie era, desigur, furatul. Partea a Patra, 1940, vara. 

Ca să fim sinceri, erau multe lucruri care îi apropiau pe Rudy şi 
pe Liesel, dar prietenia le-a fost cimentată pe deplin de furat. 
Acesta a fost provocat de o anume ocazie şi motivat de o forţă 
imposibil de înfrânt - foamea lui Rudy. Băiatul întotdeauna 
murea să mănânce ceva. 

In afară de raţionalizare, afacerea tatălui său nu mai mergea 
aşa de bine în ultima vreme (fusese înlăturată ameninţarea 
competiţiei evreieşti, dar cu ea plecaseră şi clienţii evrei). 
Steinerii improvizau ca să se descurce. Ca mulţi alţi oameni de 
pe strada Himmel, trebuiau să facă troc. Liesel îi dădea ceva de 
mâncare de la ea de acasă, dar nu avea nici ea din abundență. 
Mama făcea de obicei supă de mazăre. In serile de duminică o 
gătea - şi nu doar atât cât să mai aibă una-două zile. Făcea 
destul de multă supă de mazăre ca să le ajungă până duminica 
următoare. Apoi, duminică, gătea iarăşi. Supă de mazăre, pâine, 
câteodată o porţie mică de cartofi sau carne. Nu lăsai nimic în 
farfurie şi nu puneai vreo întrebare, şi nu te plângeai. 


La început, făceau diverse lucruri ca să uite de asta. 

Lui Rudy nu îi era foame dacă juca fotbal pe stradă. Sau dacă 
luau bicicletele de la fratele şi sora lui şi mergeau până la 
magazinul lui Alex Steiner ori îl vizitau pe papa, dacă lucra în 
ziua respectivă. Hans Hubermann stătea cu ei şi le spunea 
bancuri în lumina târzie a după-amiezii. 

Cu sosirea câtorva zile călduroase, o altă distracţie era să 
înveţe să înoate în râul Amper. Apa era încă puţin cam rece, dar 
mergeau oricum. 

- Haide, o îndemna Rudy în apă. Doar aici. Nu e aşa de adâncă 
aici. 

Ea nu văzu gaura imensă în care intra şi se cufundă cu totul. A 
înotat câineşte ca să se salveze, deşi aproape că s-a înecat cu 
apa înghițită. 

- Saukerl ce eşti, îl acuză ea când se prăbuşi pe malul râului. 

Rudy s-a asigurat că păstrează distanţa. Văzuse ceea ce îi 
făcuse lui Ludwig Schmeikl. 

- Acum poţi să înoţi, nu? 

Ceea ce nu o înveseli prea tare şi plecă grăbită. Părul îi era lipit 
de faţă şi îi curgeau muci din nas. El strigă după ea: 

- Asta înseamnă că nu primesc un sărut pentru că te-am 
învăţat? Ce neobrăzare! 


Era inevitabil. 

Deprimanta supă de mazăre şi foamea lui Rudy i-a împins într- 
un final spre hoţie. l-a făcut să se alăture unui grup de copii mai 
mari care furau de la fermieri. Hoţi de fructe. După un meci de 
fotbal, Liesel şi Rudy au descoperit beneficiile de a fi atenţi la ce 
se întâmplă. Stând în faţa uşii casei lui Rudy, l-au observat pe 
Fritz Hammer - un băiat mai mare, din echipa adversă - 
mâncând un măr. Era din soiul Klar - care se cocea în iulie şi 
august - şi arăta uimitor în mâna lui. Poate că trei sau mai multe 
mere erau înghesuite în buzunarele jachetei. S-au apropiat. 

- De unde ai alea? l-a întrebat Rudy. 

La început, băiatul doar rânji. 

- Şşşt. Apoi, extrase un măr din buzunar şi îl zvârli în aer. Doar 
uitaţi-vă la el, îi avertiză el. Nu-l mâncaţi. 

S-au luat după el data următoare când l-au văzut pe acelaşi 
băiat purtând aceeaşi jachetă într-o zi prea caldă pentru asta. l-a 
condus până în partea de amonte a râului Amper. Era aproape 
de locul în care Liesel citea uneori cu papa al ei când începuse să 


înveţe. 
Acolo se afla un grup de cinci băieţi, unii înalţi şi subţiri, alţii 
scunzi şi slabi. 


Existau câteva astfel de grupuri în Molching, la acea vreme, 
unele având membri chiar şi în vârstă de şase ani. Liderul acestui 
grup era un infractor simpatic, de cincisprezece ani, pe nume 
Arthur Berg. Privi în jur şi îi văzu pe cei doi copii de unsprezece 
ani în spatele lui. 

- Und? întrebă el. Şi? 

- Mor de foame, răspunse Rudy. 

- Şi e rapid, zise Liesel. 

Berg se uită la ea. 

- Nu-mi amintesc să-ţi fi cerut părerea. Era un adolescent înalt 
şi cu gâtul lung. Pe faţă coşurile îi erau grupate în pâlcuri. Dar te 
plac, spuse el. Era prietenos, într-un fel adolescentin, dezgheţat. 
Nu e ea cea care l-a bătut pe fratele tău, Anderl? 

Vestea ajunsese la ei, cu siguranţă. O chelfăneală bună 
impresionează indiferent de vârstă. 

Băgă de seamă un alt băiat - dintre cei scunzi şi slăbuţi -, cu 
păr blond, zburlit şi piele de culoarea gheții. 

- Cred că da. 

- Ea e, confirmă Rudy. 

Andy Schmeikl se apropie şi o cercetă de sus până jos, cu o 
expresie meditativă înainte să zâmbească larg. 

- Bună treabă, puştoaico! Chiar o bătu pe spate, dând peste 
un omoplat ascuţit. Şi eu aş fi fost bătut măr dacă aş fi făcut 
asta. 

Arthur trecuse mai departe, la Rudy. 

- Şi tu eşti cel cu Jesse Owens, nu-i aşa? 

Rudy dădu din cap. 

- Este clar, zise Arthur, eşti un idiot - dar eşti genul nostru de 
idiot. Veniţi! 

Erau acceptaţi. 


Când ajunseră la fermă, lui Liesel şi lui Rudy li s-a aruncat un 
sac. Arthur Berg apucă sacul său de pânză tare. Îşi trecu o mână 
prin şuviţele moi. 

- Vreunul dintre voi a mai furat înainte? 

- Sigur că da, îl asigură Rudy. Tot timpul. 

Nu a fost foarte convingător. 


Liesel a răspuns mai la obiect: 

- Am furat două cărţi, la care Arthur râse cu trei fornăituri 
scurte, iar coşurile i se deplasau de la locurile lor. 

- Cărţile nu sunt de mâncat, scumpo. 


După aceea, toţi au examinat merii care erau aflaţi în rânduri 
lungi, strâmbe. Arthur Berg dădea ordine. 

- Unu, zise el. Nu vă prindeţi în gard. Dacă rămâneţi agăţaţi în 
gard, vă abandonăm. Clar? Cu toţii au dat din cap sau au zis da. 
Doi. Unul în pom, altul jos. Cineva trebuie să le adune. Işi freca 
mâinile. Se distra. Trei. Dacă vedeţi pe cineva că vine, strigaţi 
tare să treziţi morţii - şi fugim toţi. Richtig? 

- Richtig, se auzi corul. 


ei RI 


DOI HOȚI DE MERE ÎNCEPĂTORI, ŞOPTIND: 
- Liesel, eşti sigură? Mai vrei să faci asta? 
- Uită-te la sârma ghimpată, Rudy, e aşa de înaltă! 
- Nu, nu, uite, arunci sacul peste ea. Vezi? Ca ei. 
- Bine. 
- Hai, atunci! 
- Nu pot! Ezită. Rudy, eu... 
- Mişcă, Saumensch! 


O împinse spre gard, aruncă sacul gol peste sârmă şi se caţără 
peste ea, alergând spre ceilalţi. Rudy urcă în cel mai apropiat 
pom şi începu să arunce merele. Liesel stătea sub măr, punându- 
le în sac. După ce-l umplu, apăru o altă problemă. 

- Cum trecem înapoi peste gard? 

Răspunsul veni atunci când l-au observat pe Arthur Berg 
urcând cât mai aproape posibil de un stâlp al gardului. 

- Sârma e mai tare acolo, indică Rudy. 

Aruncă sacul pe partea cealaltă, o ajută mai întâi pe Liesel, 
apoi ateriza lângă ea, printre fructele care alunecaseră din sac. 

Lângă ei se aflau picioarele lungi ale lui Arthur Berg, iar el îi 
privea amuzat. 

- Nu-i rău, ateriză vocea de sus. Nu-i rău deloc. 

Când s-au întors la râu, ascunşi printre copaci, el a luat sacul şi 
le-a dat lui Liesel şi lui să-şi împartă o duzină de mere. 

- Bună treabă! fu ultimul său comentariu despre subiect. 


În după-amiaza aceea, înainte să se întoarcă acasă, Liesel şi 
Rudy au mâncat fiecare câte şase mere într-o jumătate de oră. 
La început, au nutrit gândul să-şi împartă fructele cu cei de 
acasă, dar asta presupunea un pericol considerabil. Nu le-ar fi 
făcut nicio plăcere să explice proveniența fructelor. Liesel chiar 
se gândi că ar putea să-i spună doar lui papa, dar nu voia ca el 
să creadă că are de-a face cu un infractor înrăit. Aşadar, a 
mâncat merele. 

Pe malul râului unde a învăţat să înoate, fiecare măr a fost dat 
gata. Neobişnuiţi cu un asemenea lux, ştiau că era probabil să le 
fie rău. 

Au mâncat oricum. 


- Saumensch! a ocărât-o mama în acea seară. De ce vomiţi 
atât de mult? 

- Poate că e supa de mazăre, a sugerat Liesel. 

- Aşa e, i-a cântat papa în strună. Era din nou la fereastră. Asta 
trebuie să fie. Şi eu mă simt un pic rău. 

- Pe tine cine te-a întrebat, Saukerl? Rapid, ea s-a întors să se 
ocupe de Saumensch-ul vomitător. Ei? Ce este? Ce este, scroafă 
mizerabilă? 

Dar Liesel nu a spus nimic. 

„Merele, se gândi ea fericită. Merele”, şi a vomitat încă o dată, 
pentru noroc. 


Proprietăreasa ariană 


Stăteau afară, la Frau Diller's, lângă peretele văruit cu alb. 

Liesel avea în gură o acadea. 

Soarele îi intra în ochi. 

În ciuda acestor dificultăţi, încă putea să vorbească şi să se 
certe. 


ei O ALTĂ CONVERSAŢIE ÎNTRE RUDY ŞI LIESEL RI 
- Grăbeşte-te, Saumensch, cu asta sunt deja zece. 
- Nu, sunt numai opt - mai am două. 

- Atunci, grăbeşte-te! Ţi-am spus că ar fi trebuit să luăm 
un cuţit şi să o tăiem în două... Haide, cu asta sunt două. 
- Bine. Uite. Şi nu o înghiţi. 

- Arăt ca un idiot? 

O scurtă pauză. 

- E grozavă, nu? 

- Fără doar şi poate, Saumensch. 


La sfârşitul lunii august şi la sfârşitul verii, găsiseră un pfenig' 
pe jos. Exaltare pură. 

Zăcea pe jumătate descompus în pământ, pe traseul rufelor de 
spălat şi de călcat. O monedă ruginită, singuratică. 

- la te uită la asta! 

Rudy se năpusti asupra ei. Entuziasmul aproape că pişcă în 
timp ce se întorceau la Frau Diller's şi nici nu le trecea prin cap 
că un singur pfenig ar putea să nu însemne prețul corect. Au 
năvălit pe uşă şi s-au postat în faţa proprietăresei ariene, care le 
aruncă o privire sfidătoare. 

- Aştept! spuse ea. 

Avea părul strâns la spate şi rochia neagră îi sufoca trupul. 
Fotografia înrămată a Fuhrerului stătea de gardă pe perete. 

- Heil Hitler! a luat Rudy iniţiativa. 

- Heil Hitler! a răspuns ea îndreptându-se în spatele tejghelei. 
Şi tu? o privi cu asprime pe Liesel, care a rostit şi ea grabnic un 


10 Unitate monetară divizionară germană, reprezentând a suta parte 
dintr-o marcă (n.tr.). 


„Heil Hitler”. 

Nu i-a luat mult lui Rudy să dezgroape moneda din buzunar şi 
să o pună ferm pe tejghea. Privi drept în ochii cu ochelari ai lui 
Frau Diller şi rosti: 

- Acadele combinate, vă rog. 

Frau Diller zâmbi. Dinţii îşi dădeau coate ca să-i încapă în gură, 
iar amabilitatea neaşteptată îi făcu pe Rudy şi pe Liesel să 
zâmbească înapoi. Nu pentru mult timp. 

S-a aplecat, a căutat puţin şi a revenit. 

- Uite! zise ea, aruncând o singură acadea pe tejghea. 
Combin-o singur. 

Afară, au desfăcut-o şi au încercat să o muşte ca să o împartă 
în două, dar zahărul era ca sticla. Mult prea dur chiar şi pentru 
caninii ca de animal ai lui Rudy. In loc să facă asta, au trebuit să 
şi-o treacă unul altuia până când s-a terminat. De zece ori a supt 
Rudy. De zece ori, Liesel. Când unul, când celălalt. 

- Asta înseamnă viaţă bună, anunţă Rudy la un moment dat, 
rânjind cu bomboana în gură, iar Liesel nu îl contrazise. 

După ce au terminat, amândoi avea gurile exagerat de roşii şi, 
în timp ce se îndreptau spre acasă, s-au sfătuit reciproc să stea 
cu ochii în patru, că poate mai găseau o monedă. 

Bineînţeles că nu au găsit nimic. Nimeni nu poate fi atât de 
norocos de două ori în acelaşi an, mai ales în aceeaşi după- 
amiază. 

Totuşi, au mers pe strada Himmel căutând veseli pe jos, cu 
gurile şi dinţii roşii. 

Acea zi fusese grozavă, iar Germania nazistă era un loc 
nemaipomenit. 


Luptătorul, continuare 


Mergem mai departe acum, la o luptă dintr-o noapte 
friguroasă. Il vom lăsa pe hoţul de cărţi să recupereze mai târziu. 


__Era 3 noiembrie, iar pardoseala trenului îi ţinea bine picioarele. 
In faţa lui se afla exemplarul Mein Kampf din care citea. 
Salvatorul său. Transpiraţia îi şiroia din mâini. Urme de degete 
ţineau strâns cartea. 


GE) RI 


EDITURA HOŢUL DE CĂRŢI PREZINTĂ OFICIAL 
Mein Kampf 
(Lupta mea) 
de 
Adolf Hitler 


În urma lui Max Vandenburg, oraşul Stuttgart îşi deschidea 
braţele batjocoritor. 

Nu era bine-venit acolo şi încercă să nu privească înapoi. 
Pâinea învechită i se dezintegra în stomac. De câteva ori, se 
răsuci din nou şi privi luminile micşorându-se şi dispărând cu 
totul. 

„Să pari mândru, se sfătui singur. Nu poţi să arăţi că ţi-e 
teamă. Citeşte cartea. Zâmbeşte la ea. Este o carte grozavă - 
cea mai grozavă carte pe care ai citit-o vreodată. Ignor-o pe 
femeia de vizavi. Oricum, acum, doarme. Haide, Max, mai ai doar 
câteva ore până acolo.” 


După cum s-a dovedit, următoarea vizită promisă în camera 
întunericului nu a venit după câteva zile, ci după o săptămână şi 
jumătate. Apoi, încă o săptămână până la următoarea şi încă 
una, până când a pierdut orice simţ al trecerii zilelor şi orelor. A 
fost mutat încă o dată, în altă magazie, unde erau mai multă 
lumină, mai multe vizite şi mai multă mâncare. Dar nu mai avea 
prea mult timp. 

- Plec în curând, îi spuse prietenul său, Walter Kugler. Ştii cum 
este - armata. 

- Imi pare rău, Walter. 


Walter Kugler, prietenul lui Max din copilărie, puse mâna pe 
umărul evreului. g 

- Ar putea fi mai rău. Işi privi prietenul în ochii de evreu. Aş 
putea fi tu. 

Asta a fost ultima lor întâlnire. Un ultim pachet a fost lăsat într- 
un colţ şi, de data aceasta, era şi un bilet. Walter deschise Mein 
Kampf şi îl strecură înăuntru, lângă harta pe care o adusese cu 
cartea. 

- La pagina treisprezece, a zâmbit el, să-ţi poarte noroc, da? 

- Pentru noroc, răspunse el şi se îmbrăţişară. 

Când uşa s-a închis, Max deschise cartea şi cercetă biletul. 
Stuttgart-Munchen-Pasing. Pleca în două zile, noaptea, chiar la 
vreme ca să prindă ultima legătură. De acolo, va merge pe jos. 
Avea harta deja în minte, împăturită în sferturi. Cheia era încă 
lipită de coperta interioară. 

A stat o jumătate de oră înainte să se apropie de traistă şi să o 
deschidă. Pe lângă mâncare, mai erau câteva obiecte. 


GC RI 


CONȚINUTUL SUPLIMENTAR AL DARULUI 
DE LA WALTER KUGLER 
O lamă mică. 
O lingură - cel mai apropiat lucru de o oglindă. 
Spumă de ras. 
O foarfecă. 


Magazia mică era goală când a părăsit-o. 

- Rămas-bun! a şoptit el. 

Ultimul lucru pe care l-a văzut Max a fost o grămăjoară de păr, 
aruncată neglijent lângă perete. 

Rămas-bun! 


Cu o faţă proaspăt bărbierită şi cu părul într-o parte, dar 
pieptănat îngrijit, din acea clădire ieşise un alt om. De fapt, ieşise 
neamţ. Staţi o secundă, era neamţ. Sau, cel puţin, fusese. 

In stomac, avea o combinaţie electrizantă de speranţă şi 
greață. 

S-a dus la gară. 

A arătat biletul şi cartea de identitate, iar acum stătea într-un 
compartiment mic din tren, direct în lumina reflectoarelor 
primejdiei. 


- Actele! 


Asta îi era groază să audă. 

A fost îndeajuns de rău când fusese oprit pe peron. Ştia că nu 
se poate împotrivi de două ori. 

Mâinile tremurânde. 

Mirosul - nu, duhoarea - vinovăţiei. 

Pur şi simplu, nu putea suporta din nou. 

Din fericire, au venit devreme şi nu au cerut decât biletul, iar 
acum tot ceea ce rămăsese era o fereastră dincolo de care se 
zăreau orăşele, întruniri ale luminilor, şi femeia care sforăia în 
partea cealaltă a compartimentului. 

In cea mai mare parte a călătoriei încercase să citească din 
carte, străduindu-se să nu-şi ridice deloc privirea. 

Cuvintele îi umblau haihui prin gură. 

Ciudat, dar, în timp ce întorcea paginile şi avansa cu fiecare 
capitol, simţise gustul a doar două cuvinte. 

Mein Kampf. Lupta mea. 

Titlul, iarăşi şi iarăşi, pe când trenul susura dintr-un oraş 
german într-altul. 

Mein Kampf. 

Dintre toate lucrurile care îl puteau salva. 


Şarlatanii 


Aţi putea susţine că lui Liesel Meminger nu i-a mers rău deloc. 
Chiar aşa a fost în comparaţie cu Max Vandenburg. Cu 
certitudine, fratele ei îi murise în braţe. Mama ei o abandonase. 

Dar orice era mai bine decât să fii evreu. 


Înainte să sosească Max, fusese pierdut încă un client căruia 
mama ei îi spăla hainele; de data aceasta, familia Weingarten. 
Schimpfen-ul obligatoriu a avut loc în bucătărie, iar Liesel s-a 
consolat cu faptul că mai rămăseseră doi şi, chiar mai bine, unul 
dintre ei era primarul, soţia şi cărţile. 

Cât despre celelalte activităţi ale lui Liesel, încă făcea prăpăd 
împreună cu Rudy Steiner. Aş îndrăzni să sugerez chiar că îşi 
şlefuiau înclinațiile infracţionale. 

Au mai făcut câteva excursii cu Arthur Berg şi prietenii lui, 
ţinând să-şi demonstreze talentul şi să-şi extindă repertoriul de 
furtişaguri. Au luat cartofi dintr-o fermă, cepe dintr-alta. Dar cea 
mai mare victorie au izbutit-o pe cont propriu. 

După cum am fost martori mai devreme, unul dintre 
avantajele mersului prin oraş era posibilitatea găsirii de lucruri 
pe jos. Un altul era observarea oamenilor sau, mai important, a 
aceloraşi oameni făcând lucruri identice săptămână după 
săptămână. 7 

Un băiat de la şcoală, Otto Sturm, era o astfel de persoană. In 
fiecare după-amiază de vineri, mergea cu bicicleta la biserică, 
ducându-le bunătăţi preoţilor. 

Timp de o lună, l-au urmărit pe măsură ce vremea bună 
devenea proastă, iar Rudy era hotărât în mod deosebit ca într-o 
vineri, într-o săptămână anormal de rece din octombrie, Otto să 
nu ajungă chiar la destinaţie. 


- Toţi preoţii ăia, explica Rudy în vreme ce colindau prin oraş. 
Sunt oricum prea graşi. S-ar putea lipsi de hrană o săptămână şi 
ceva. 

Liesel nu putea decât să-l aprobe. Mai întâi de toate, ea nu era 
catolică. In al doilea rând, era destul de înfometată şi ea. Ca 
întotdeauna, căra rufele spălate. Rudy ducea două găleți cu apă 
rece sau, cum zicea el, două găleți de viitoare gheaţă. 


Exact înainte de ora două, se apucă de treabă. 

Fără ezitare, turnă apa pe stradă, chiar în locul în care Otto 
pedala când dădea colţul. 

Liesel trebuia să admită. 

La început, simţise o oarecare vină, dar planul era perfect sau 
pe cât de perfect posibil. In fiecare zi de vineri, puţin după ora 
două, Otto Sturm vira spre strada Munchen cu produsele în coşul 
din faţă, pe ghidon. In această vineri, nu va merge mai departe. 

Strada era acoperită cu gheaţă, dar Rudy avea o jachetă în 
plus şi abia îşi stăpânea un rânjet. li traversa faţa ca o patină. 

- Haide, zise el, în tufişul de acolo. 

După aproximativ cincisprezece minute, planul diabolic a dat 
roade. Ca să spunem aşa. 

Rudy arătă cu un deget printr-o deschizătură din tufiş. 

- lată-l! 

Otto veni după colţ, inocent ca un mieluşel. 

Nu irosi timpul şi pierdu controlul bicicletei, alunecând pe 
gheaţă şi aterizând cu faţa în jos pe stradă. 

Văzând că nu se mai mişcă, Rudy se uită alarmat la Liesel. 

- Sfinte Isuse pe cruce, spuse el, cred că l-am omorât! 

S-a furişat încet, a luat coşul şi au plecat rapid. 

- Respira? întrebă Liesel după ce s-au îndepărtat pe stradă. 

- Keine Ahnung, rosti Rudy ţinând strâns coşul. 

Habar n-avea. 

Aflaţi mai jos pe deal, au privit cum Otto s-a ridicat, s-a 
scărpinat în cap, s-a scărpinat la prohab şi a căutat peste tot 
coşul. 

- Scheisskopf"! prost, rânji Rudy şi examină prada. Pâine, ouă 
sparte şi, mai presus de toate, şuncă. Rudy duse şunca grasă la 
nas şi o adulmecă încântat. Superb! rosti el. 


Oricât de tentant era să păstreze secretul victoriei pentru ei, 
au fost copleșiți de sentimentul de loialitate faţă de Arthur Berg. 
S-au îndreptat spre casa sărăcită din Kempf Strasse şi i-au arătat 
prada. Arthur nu s-a putut abţine să nu-şi manifeste încântarea. 

- De la cine aţi furat astea? 

Rudy răspunse: 

- De la Otto Sturm. 

- Ei bine, dădu el din cap, oricine ar fi, îi sunt recunoscător. 

Se duse înăuntru şi se întoarse cu un cuţit de pâine, o tigaie şi 


11 Cap de rahat (în Ib. germană, în original). 


o jachetă, iar cei trei hoţi au străbătut holul blocului de 
apartamente. 

- O să îi aducem şi pe ceilalţi, spuse Arthur Berg după ce au 
ajuns afară. Om fi noi infractori, dar nu suntem total imorali. 

Ca şi hoţul de cărţi, cel puţin trăgea linia undeva. 

S-a mai ciocănit la câteva uşi. Nume au fost strigate la 
apartamentele din străzile de mai jos şi, în curând, toată trupa 
de hoţi de fructe era în drum spre Amper. În poiana de pe malul 
celălalt, a fost făcut un foc şi ouăle rămase au fost prăjite. Pâinea 
şi şunca au fost tăiate. Folosindu-se de mâini şi de cuțite, copiii 
au mâncat până la ultima fărâmă bunătăţile de la Otto Sturm. 
Fără vreun popă în peisaj. 

Abia la sfârşit a apărut o ceartă, cu privire la coş. Majoritatea 
băieţilor voiau să-l ardă. Fritz Hammer şi Andy Schmeikl doreau 
să-l păstreze, dar Arthur Berg avea o idee mai bună, dovedindu- 
şi moralitatea total nepotrivită. 

- Voi doi, le zise el lui Rudy şi lui Liesel. Poate că ar trebui să-l 
duceţi înapoi personajului ăluia, Sturm. As spune că bietul 
nemernic merită probabil măcar atâta. 

- O, fii serios, Arthur. 

- Nu vreau să aud, Andy. 

- Isuse Hristoase. 

- Nici E/nu vrea să audă. 

Grupul a râs şi Rudy Steiner a ridicat coşul. 

- O să-l ducem înapoi şi o să-l agăţăm de căsuţa lor poştală. 

Se îndepărtase deja vreo douăzeci de metri când fata îl ajunse 
din urmă. Va sosi acasă mult prea târziu ca să nu aibă probleme, 
dar ştia foarte bine că trebuia să-l însoţească pe Rudy Steiner 
până în cealaltă parte a oraşului, la ferma Sturm. Multă vreme, 
au mers în linişte. 

- Te simţi prost? îl întrebă într-un final Liesel. 

Erau deja în drum spre casă. 

- De ce? 

- Ştii tu. 

- Sigur că da, dar nu îmi mai este foame şi pun pariu că nici /ui 
nu îi este. Să nu-ţi treacă prin cap că preoţii ar primi mâncare 
dacă el n-ar avea destulă acasă. 

- Doar că s-a lovit de pământ aşa de rău. 

- Nu-mi aminti. j 

Dar Rudy Steiner nu s-a putut abţine să nu zâmbească. In anii 
următori, el va oferi pâine, nu o va fura - încă o dovadă despre 


natura contradictorie a fiinţei umane. Atât de mult bine, atât de 
mult rău. Doar adăugaţi apă. 


La cinci zile după mica victorie dulce-amăruie, Arthur Berg şi-a 
făcut o ultimă apariţie şi i-a invitat la următoarea sa expediţie de 
furat. Au dat de el pe strada Munchen, într-o miercuri, în drum 
spre casă de la şcoală. Era deja în uniforma lui de la Tineretul 
Hitlerist. 

- Mergem din nou mâine după-amiază. Sunteţi interesaţi? 

Nu s-au putut abţine. 

- Unde? 

- In locul ăla cu cartofi. 


Douăzeci şi patru de ore mai târziu, Liesel şi Rudy au înfruntat 
din nou gardul cu sârmă ghimpată şi şi-au umplut sacul. 

Problema s-a ivit în timp ce se pregăteau să plece. 

- Isuse! strigă Arthur. Fermierul! A 

Oricum, următorul cuvânt a fost cel care i-a înfricoşat. Il strigă 
de parcă deja fusese atacat de el! Gura i se deschise ca o 
tăietură. Cuvântul a zburat afară şi era: topor. 

Cu certitudine, când s-au răsucit să vadă despre ce-i vorba, 
fermierul alerga spre ei, cu arma ridicată. 

Intregul grup fugi spre gard şi a reuşit să sară peste el. Rudy, 
care era cel mai departe, a recuperat rapid, dar nu îndeajuns de 
repede ca să nu rămână ultimul. In timp ce îşi trecea piciorul pe 
deasupra, s-a agăţat de sârmă. 

- Hei! 

Era chemarea celui captiv. 


Grupul s-a oprit. 

instinctiv, Liesel a fugit înapoi. 

- Grăbeşte-te! strigă Arthur. 

Vocea lui se auzi de departe, de parcă ar fi fost înghițită 
înainte să-i iasă din gură. 

Cer alb. 

Ceilalţi fugeau. 

Liesel se întoarse şi începu să tragă de materialul pantalonilor. 
Ochii lui Rudy erau larg deschişi de frică. 

- Repede, zise el, vine. 

La distanţă, încă putea auzi sunetul picioarelor care dezertau, 
când o altă mână apucă sârma şi o smuci din pantalonii lui Rudy. 


O fâşie rămăsese agăţată în ţepii metalici, dar băiatul a reuşit să 
se elibereze. 

- Acum, mişcaţi-vă! îi zori Arthur nu cu mult înainte ca 
fermierul să ajungă înjurând şi răsuflând greu. 

Toporul se îndrepta furios spre piciorul lui Arthur. Omul strigă 
cuvintele inutile ale celui jefuit: 

- O să pun să vă aresteze! O să vă găsesc! O să aflu eu cine 
sunteţi! 

Atunci, Arthur Berg a dat replica: 

- Owens e numele! Alergă rapid, prinzându-i din urmă pe 
Liesel şi pe Rudy. Jesse Owens! 


Când au ajuns pe teren sigur, luptându-se să tragă aer în 
plămâni, s-au aşezat jos şi Arthur a încercat să-i liniştească. Rudy 
nu voia să-l privească. 

- Ni s-a întâmplat tuturor, zise Arthur simțind dezamăgirea. 

Minţea? Nu puteau fi siguri şi nu vor afla niciodată. Câteva 
săptămâni mai târziu, Arthur Berg s-a mutat în Köln. 

L-au mai văzut încă o dată, cu ocazia uneia dintre livrările lui 
Liesel. Pe o alee de lângă strada Munchen, i-a dat lui Liesel o 
pungă de hârtie maro, cu o duzină de castane. Zâmbea 
atotcunoscător. 

- De la o relaţie din industria de profil. 

După ce i-a informat de plecare, a reuşit să le ofere câte un 
zâmbet plin de coşuri şi apoi le-a lovit frunţile cu palma. 

- Să nu cumva să le mâncaţi pe toate o dată, şi nu l-au mai 
văzut niciodată pe Arthur Berg. 

Cât despre mine, pot să vă spun că l-am văzut cu siguranţă. 


Ci RI 


UN MIC TRIBUT LUI ARTHUR BERG, 
UN OM ÎNCĂ ÎN VIAȚĂ 
Cerul din Köln era galben şi putrezea, 
răzuindu-se pe margini. Stătea sprijinit de un perete, cu 
un copil în brațe. Sora lui. Când ea nu a mai respirat, a 
rămas cu ea, şi am simțit că o va ține timp de ore întregi. 
Două mere furate erau în buzunarul lui. 


De data aceasta, au fost mai deştepţi. Au mâncat fiecare câte 
o castană şi le-au vândut pe celelalte din uşă în uşă. 
- Dacă aveţi câţiva pfenigi în plus, spunea Liesel la fiecare uşă, 


am castane. În final, s-au ales cu şaisprezece monede. 

- Acum, rânji Rudy, răzbunarea. 

In aceeaşi după-amiază, s-au întors la Frau Diller's, au zis: 
„Heil Hitler” şi au aşteptat. 

- Din nou, acadele combinate, a schmunzellit ea, la care ei au 
încuviinţat din cap. 

Banii au fost aruncaţi pe tejghea şi zâmbetul lui Frau Diller s-a 
topit pe jumătate. 

- Da, Frau Diller, au rostit la unison, acadele combinate, vă 
rugăm. 

Fuhrerul înrămat părea mândru de ei. 

Victoria de dinaintea furtunii. 


Luptătorul, concluzie 


Pungăşiile se termină acum, dar nu şi necazurile. 
O am pe Liesel Meminger într-o mână, iar pe Max Vandenburg 
în cealaltă. In curând, voi aplauda cu ei. Doar daţi-mi câteva 


pagini. 


Luptătorul: 

Dacă l-ar omori în seara asta, măcar ar muri viu. 

Drumul cu trenul se terminase de mult, sforăitoarea cel mai 
probabil stătea confortabil în compartimentul pe care şi-l făcuse 
pat, călătorind mai departe. Acum, pe Max, doar câţiva paşi îl 
despărţeau de supravieţuire. Paşi şi gânduri, şi îndoieli. 


A urmat harta din minte, de la Pasing la Molching. Era târziu 
când a văzut oraşul. Picioarele îl dureau îngrozitor, dar aproape 
ajunsese - în cel mai periculos loc în care putea fi. indeajuns de 
aproape ca să-l atingă. 

După cum era notat pe hartă, a găsit strada Munchen şi a 
înaintat pe alee. 

Totul împietrise. 

Pâlcuri strălucitoare de felinare. 

Clădiri întunecate, supuse. 

Primăria se înălța ca un gigant, ca un tânăr nefiresc de înalt 
pentru vârsta lui. Biserica dispărea în întunecime, cu cât ochii lui 
priveau mai sus. 

Totul se uita la el. 

Tremura. 

Se avertiză singur: „Ţine ochii deschişi!” 

(Copiii nemți căutau monede pierdute. Evreii nemți erau cu 
ochii în patru să nu fie arestaţi.) 

Continuând să folosească numărul 13 pentru a avea noroc, 
numără paşii în serii de câte treisprezece. „Doar atâţia paşi, îşi 
spunea sieşi. Haide, doar alţi treisprezece.” Ca o estimare, a 
terminat nouăzeci de serii până când, într-un sfârşit, a ajuns la 
colţul străzii Himmel. 

Într-o mână, avea valiza. 

În cealaltă, încă ţinea Mein Kampf. 

Ambele erau grele şi ţinute în mâinile puţin transpirate. 


O luă pe strada lăturalnică, ajungând până la numărul 33, 
rezistând impulsului de a zâmbi, rezistând impulsului de a plânge 
sau de a-şi închipui siguranţa care l-ar putea aştepta. Işi aminti 
că nu era deloc timpul pentru speranţă. Cu certitudine, putea 
aproape să o atingă. O putea simţi undeva, totuşi inaccesibilă. In 
loc să o accepte, începu să se gândească din nou ce să facă dacă 
era prins în ultimul moment sau dacă exista posibilitatea ca un 
duşman să-l aştepte înăuntru. 

Desigur, era şi sentimentul iritant al păcatului. 

Cum putea face asta? 

Cum putea să apară şi să-i roage pe oameni să-şi rişte vieţile 
pentru el? Cum putea fi atât de egoist? 

Treizeci şi trei. 

Se priveau unul pe celălalt. 

Casa era palidă, aproape că arăta bolnavă, cu poarta de fier şi 
uşa maronie, pătată de salivă. 

Scoase o cheie din buzunar. Nu lucea, doar îi zăcea în mână, 
greoaie şi molatică. Pentru o clipă, a strâns-o, aşteptându-se pe 
jumătate să se topească şi să-i alunece spre încheietură. Nu s-a 
întâmplat asta. Metalul era dur şi plat, cu un set zdravăn de dinţi, 
şi a strâns-o până când l-a durut palma. 

Apoi, încet, luptătorul s-a aplecat, şi-a lipit obrazul de lemnul 
uşii şi a desfăcut pumnul în care se afla cheia. 


Partea a patra 
SE 


Omul aplecat asupra mea 


în rolurile principale: 
acordeonistul - un om care îşi ţine promisiunile - o fată bună - un 
boxer evreu - furia rosei - o prelegere - un somnoros - schimbul 
de coşmaruri - şi câteva pagini din pivniţă 


Acordeonistul 
(Viața secretă a lui Hans Hubermann) 


Era un tânăr care stătea în bucătărie. Simţea că-i rugineşte 
cheia în palmă. Nu a spus nimic de genul „bună” sau „ajutor, vă 
rog”, sau altceva de acest fel. 


ro RI 


PRIMA ÎNTREBARE 
Hans Hubermann? 


CU A DOUA ÎNTREBARE RI 
Mai cântați la acordeon? 


În timp ce se uita stânjenit la silueta din faţa sa, glasul 
tânărului bărbat era făcut cioburi şi vibra prin întuneric ca şi cum 
ar fi fost tot ce rămase din el. 

Papa, atent şi înspăimântat, s-a apropiat. 

In bucătărie, şopti: 

- Sigur că da. 

Totul începuse cu mulţi ani în urmă, în Primul Război Mondial. 


Sunt ciudate aceste războaie. 

Pline de sânge şi violenţă - dar şi de poveşti care sunt la fel de 
greu de pătruns. „E adevărat, bodogănesc oamenii. Nu-mi pasă 
dacă nu mă crezi. Vulpea aia mi-a salvat viaţa” sau „Au murit 
unul într-o parte, iar altul în cealaltă parte şi am rămas stând 
acolo, singurul fără un glonţ între ochi. De ce eu? De ce eu, şi nu 
ei?” 

Povestea lui Hans Hubermann era cam de felul ăsta. Când am 
găsit-o printre cuvintele hoţului de cărţi, mi-am dat seama că 
trecusem unul pe lângă celălalt din când în când, în acea 
perioadă, deşi niciunul din noi nu a programat o întâlnire. 
Personal, aveam mult de lucru. Cât despre Hans, cred că făcea 
tot posibilul să mă evite. 


Prima oară când ne-am aflat unul în vecinătatea celuilalt, Hans 
avea douăzeci şi doi de ani şi se lupta cu francezii. Majoritatea 


tinerilor din plutonul său era dornici să lupte. Hans nu era aşa de 
sigur. Îi luasem pe parcurs pe câţiva dintre ei, dar aţi putea 
spune că nu am fost niciodată pe cale să-l ating pe Hans 
Hubermann. Ori era prea norocos, ori merita să trăiască, ori 
exista un motiv bun pentru ca el să trăiască. 

În armată, nu s-a remarcat în nicio privinţă. Alerga în mijloc, se 
urca în mijloc şi putea trage îndeajuns de bine ca să nu-şi 
enerveze superiorii. Nici nu excela destul ca să fie printre cei 
aleşi mai întâi, ca să fugă direct spre mine. 


ei O MICĂ OBSERVAȚIE, RI 
DAR DEMNĂ DE LUAT ÎN SEAMĂ 
De-a lungul anilor, am văzut atât de mulți tineri care cred 
că aleargă spre alți tineri. Ei nu fac asta. Aleargă către 
mine. 


Luptase aproape şase săptămâni când a sfârşit în Franţa, 
unde, aparent, un eveniment ciudat i-a salvat viaţa. O altă 
perspectivă ar sugera că, într-un război absurd, asta era perfect 
raţional. 


În general, timpul petrecut în marele război îl uluise din 
momentul în care intrase în armată. Era ca un serial. Zi după zi 
după zi. După zi: 

Conversaţia gloanţelor. 

Oameni care se odihneau. 

Cele mai bune bancuri deocheate din lume. 

Transpiraţia rece - micul prieten perfid - zăbovind mai mult 
decât era bine-venită la subsori şi în pantaloni. 


Cel mai mult îi plăceau jocurile de cărţi urmate de câteva 
partide de şah, deşi era mereu jalnic la ele. Şi muzica. 
Intotdeauna, muzica. 

Un bărbat cu un an mai în vârstă decât el - un evreu neamt, 
pe nume Erik Vandenburg - l-a învăţat să cânte la acordeon. Cei 
doi au devenit treptat prieteni pentru că niciunul din ei nu era 
teribil de interesat să lupte. Preferau să răsucească ţigări decât 
să se răsucească prin zăpadă şi noroi. Preferau să pescuiască 
mai curând crapi decât gloanţe. O prietenie solidă, care s-a bazat 
pe jocuri de noroc, fumat şi muzică, pentru a nu mai vorbi de 


dorinţa comună de supravieţuire. Singura problemă cu asta era 
că Erik Vandenburg va fi mai târziu găsit făcut bucăţi pe un deal 
acoperit cu iarbă. Ochii lui erau deschişi şi verigheta îi fusese 
furată. l-am luat cu lopata sufletul împreună cu celelalte suflete 
şi ne-am lăsat duşi de vânt. Orizontul era de culoarea laptelui. 
Rece şi proaspăt. Turnat printre cadavre. 

Tot ce rămăsese cu adevărat din Erik Vandenburg erau câteva 
obiecte personale şi acordeonul pictat cu degetele. Totul, în 
afară de instrument, a fost trimis acasă. Acesta a fost considerat 
prea mare. Aproape autoincriminându-se, stătea pe patul 
improvizat din tabără şi i-a fost dat prietenului său, Hans 
Hubermann, care s-a întâmplat să fie singurul supravieţuitor. 


ce A SUPRAVIEŢUIT ASTFEL RI 


Nu a participat la bătălie în acea zi. 


Pentru asta, trebuia să-i mulțumească lui Erik Vandenburg. 
Sau, mai exact, lui Erik Vandenburg şi periuţei de dinţi a 
sergentului. 

In acea dimineaţă, nu cu mult înainte să plece, sergentul 
Stephan Schneider a păşit în spaţiul pentru dormit şi le-a atras 
tuturor atenţia. Era popular printre militari pentru simţul 
umorului şi festele pe care le juca, dar mai mult pentru faptul că 
niciodată nu se afla în spatele cuiva în focul luptei. Mereu era 
primul. 

În anumite zile, avea obiceiul să intre în camera bărbaţilor care 
se odihneau şi să spună ceva de genul: „Cine-i din Pasing?” sau 
„Cine-i bun la matematică?” sau, în cazul fatidic al lui Hans 
Hubermann, „Cine are scrisul frumos?” 

Nimeni nu se oferea voluntar vreodată, nu după prima dată 
când a întrebat. In acea zi, un tânăr soldat înflăcărat, pe nume 
Philipp Schlink, s-a ridicat mândru şi a zis: „Da, domnule, eu sunt 
din Pasing.” I s-a înmânat pe loc o periuţă de dinţi şi i s-a cerut 
să curețe toaleta. 


Când sergentul a întrebat cine are cea mai frumoasă caligrafie, 
cu siguranţă, înţelegeţi de ce nimeni nu era doritor să facă un 
pas în faţă. Credeau că vor fi primii care, înainte să plece, vor 
trebui să facă faţă unei inspecții generale a igienei sau vor freca 
ghetele care călcaseră prin rahat ale unui locotenent excentric. 


- Haide acum, se juca Schneider cu ei. Uns cu briantină, părul 
său strălucea, deşi o şuviţă mică era mereu dreaptă şi vigilentă 
în creştetul capului. Măcar unul dintre voi, lepădături bune de 
nimic, trebuie să fie capabil să scrie cum trebuie. 


La distanţă se auzeau focuri de armă. 

Au declanşat o reacţie. 

- Uite, zise Schneider, asta nu e precum celelalte. Va dura 
toată dimineaţa, poate mai mult. Nu putu să-şi reţină un zâmbet. 
Schlink a lustruit buda în timp ce voi, restul, jucaţi cărţi, dar, de 
data asta, vă duceţi acolo, afară. 

Viaţa sau mândria. 

In mod clar, spera ca unul dintre bărbaţi să aibă inteligenţa să 
aleagă viaţa. 

Erik Vandenburg şi Hans Hubermann şi-au aruncat o privire. 
Celui care făcea acum un pas înainte, plutonul îi va face viaţa un 
iad pe pământ pentru tot timpul cât vor fi împreună. Pe de altă 
parte, dacă trebuia nominalizat cineva... 


Nimeni nu păşise în faţă încă, dar o voce a ieşit încovoiată şi s- 
a îndreptat agale spre sergent. Stătea la picioarele lui, aşteptând 
câteva şuturi. Spunea: 

- Hubermann, domnule. 

Vocea îi aparţinea lui Erik Vandenburg. Era limpede că el 
credea că azi nu era timpul potrivit pentru ca prietenul său să 
moară. 

Sergentul a păşit încolo şi încoace printre cele două şiruri de 
soldaţi. 

- Cine a zis asta? 

Avea un mers grozav, Stephan Schneider - un bărbat mic, care 
vorbea, se mişca şi acţiona în grabă. In vreme ce el mărşăluia de 
colo-colo printre ei, Hans şi-a ridicat privirea, aşteptând să afle 
ce avea de făcut. Poate că una dintre asistente era bolnavă şi 
avea nevoie de cineva care să desprindă şi să înlocuiască 
bandajele de pe membrele infectate ale soldaţilor răniţi. Poate că 
o mie de plicuri trebuiau linse şi ştampilate pentru a fi trimise 
acasă, cu anunţuri de deces în ele. 

În acel moment, vocea ieşi din nou la înaintare, stârnind alte 
câteva care doreau a se face auzite. 

- Hubermann, au răspuns în ecou. 

Erik chiar a adăugat: 


- Scrie impecabil, domnule, impecabil. 

- S-a hotărât atunci. Pe faţă i se vedea un rânjet mic, rotund. 
Hubermann. Tu eşti. 

Soldatul tânăr şi subţire a ieşit în faţă şi a întrebat care îi va fi 
sarcina. 

Sergentul a oftat. 

- Căpitanul are nevoie să-i fie scrise câteva duzini de scrisori. 
Are un reumatism îngrozitor în degete. Sau artrită. Tu le vei scrie 
pentru el. 

Nu era vreme de discuţii, mai ales că Schlink a fost trimis să 
curețe toaletele, iar celălalt, Pfegger, aproape că s-a sinucis 
lingând plicuri. Limba lui era de un albastru infectat. 

- Da, domnule, a aprobat din cap Hans şi asta a fost. 

Abilităţile lui în ale scrisului erau cel puţin îndoielnice, ca să nu 
spunem mai mult, dar se considera norocos. A scris scrisorile pe 
cât de bine a putut, pe când ceilalţi bărbaţi au plecat la luptă. 
Niciunul nu s-a întors. 

Asta a fost prima oară când Hans Hubermann m-a evitat. În 
marele război. 

A doua ocazie când a scăpat avea să vină în 1943, în Essen. 

Două războaie pentru două supravieţuiri. 

Prima dată tânăr, a doua oară la vârsta mijlocie. 

Nu mulţi oameni sunt îndeajuns de norocoşi să mă fenteze de 
două ori. 


A cărat acordeonul cu el tot timpul războiului. 

Când a dat de urma familiei lui Erik Vandenburg în Stuttgart, la 
întoarcere, soţia lui Vandenburg l-a informat că putea să-l 
păstreze. Apartamentul ei era plin de ele şi o supăra prea mult să 
se uite la acel acordeon anume. Celelalte îi aminteau îndeajuns 
de el, ca şi profesia ei, aceeaşi ca şi a lui, în care îi învăţa pe alţii 
să cânte la acele instrumente. 

- El m-a învăţat să cânt, o informat-o Hans, crezând că ar 
ajuta. 

Poate că aşa a fost, fiindcă femeia deznădăjduită l-a întrebat 
dacă ar putea cânta pentru ea, apoi a plâns în tăcere, în vreme 
ce Hans apăsa neîndemânatic butoanele şi clapele pentru a face 
să răsune valsul Dunărea albastră. Era preferatul soţului ei. 

- Ştiţi, i-a explicat Hans, mi-a salvat viaţa. Lumina din cameră 
era slabă, iar aerul rarefiat. El... Dacă aveţi vreodată nevoie de 
ceva... l-a strecurat peste masă o bucăţică de hârtie cu numele şi 


adresa lui. Sunt de meserie zugrav. Vă zugrăvesc apartamentul 
pe gratis, oricând doriţi. 

Ştia că era o răsplată inutilă, dar s-a oferit oricum. 

Femeia a luat hârtia şi, nu mult după aceea, un copil mic a 
intrat ezitând şi i s-a aşezat în poală. 

- El e Max, a zis femeia, dar băiatul era prea mic şi timid ca să 
spună ceva. 

Era slăbuţ, cu părul moale şi ochii adânci, de nepătruns au 
privit cum străinul a mai cântat un cântec în odaia cu o 
atmosferă apăsătoare. Se uită de la unul la altul, la bărbatul care 
cânta şi la femeia care plângea. Diferite note stârneau diferite 
reacţii ale ochilor. O tristeţe imensă. 

Hans a plecat. 

- Nu mi-ai spus niciodată, i-a zis el unui Erik Vandenburg mort 
şi liniei orizontului din Stuttgart. Nu mi-ai spus niciodată că aveai 
un fiu. 

După ce se opri un moment, doar cât să clatine din cap, Hans 
s-a întors la Munchen, neaşteptând-se să mai audă vreodată de 
acei oameni. Ceea ce nu ştia era că, în mod categoric, va fi 
nevoie de ajutorul lui, nu pentru zugrăvit şi nu timp de 
aproximativ douăzeci de ani. 


Au trecut câteva săptămâni înainte să se apuce de zugrăvit. În 
lunile cu vreme bună, a lucrat energic şi, chiar iarna, îi spunea 
adesea Rosei că nu ploua cu cereri, dar măcar picura din când în 
când. 

Totul a mers bine mai mult de un deceniu. 

S-au născut Hans junior şi Trudy. Au crescut vizitându-l pe 
papa la muncă, lovind cu palma în vopseaua de pe pereţi şi 
curăţând pensule. 

insă atunci când Hitler a venit la putere, în 1933, afacerea cu 
zugrăvitul a avut de suferit. Hans nu a aderat la NSDAP, aşa cum 
au făcut majoritatea oamenilor. S-a gândit mult înainte de a lua o 
decizie. 


co PROCESUL DE GÂNDIRE RI 
AL LUI HANS HUBERMANN 
Nu era foarte educat şi nu avea preferințe politice, dar, în 
lipsă de altceva, era un om care aprecia corectitudinea. 
Un evreu îi salvase odată viața şi el nu putea uita asta. 


Nu putea să adere la un partid care învrăjbea oamenii 
într-un asemenea mod. În plus, ca şi în cazul lui Alex 
Steiner, unii dintre cei mai fideli clienţi erau evrei. Aşa 
cum credeau mulţi evrei, el nu se gândea că ura va dura 
mult şi a nu-l urma pe Hitler a fost o decizie conştientă. 
Din multe puncte de vedere, o decizie dezastruoasă. 


Odată cu începerea persecuțiilor, a fost tot mai puţin de 
muncă. La început, nu era aşa de rău, dar curând constată că 
pierde clienţi. Pumni de citate păreau să se evapore în aerul 
nazist care cuprindea totul. 

Văzându-l pe strada Munchen, l-a abordat pe un vechi client 
credincios, pe nume Herbert Bollinger - un bărbat cu o talie 
rotundă, ce vorbea germana literară (era din Hamburg). Prima 
oară, bărbatul a privit în jos, dincolo de centură, în pământ, dar, 
atunci când ochii săi s-au întors spre zugrav, era limpede că 
întrebarea îl stingherea. Nu exista niciun motiv ca Hans să 
întrebe asta, dar a făcut-o. 

- Ce se întâmplă, Herbert? Pierd clienţi mai repede decât pot 
să-i număr. 

Bollinger nu s-a mai eschivat. Cu trupul drept, a răspuns cu o 
altă o întrebare: 

- Ei bine, Hans. Eşti membru? 

- Membru unde? 

Dar Hans Hubermann ştia perfect despre ce vorbea bărbatul. 

- Haide, Hansie, a insistat Bollinger. Nu mă face să o zic pe 
litere. 

Zugravul cel înalt i-a făcut cu mâna şi şi-a văzut de drum. 

Cu trecerea anilor, evreii au început să fie terorizaţi la 
întâmplare, în toată ţara, iar în primăvara anului 1937, aproape 
ruşinat, Hans Hubermann a cedat în final. A făcut nişte cercetări 
şi a depus o cerere ca să intre în partid. 


După ce a lăsat formularul la sediul naziştilor de pe strada 
Munchen, a văzut cum câţiva bărbaţi aruncau cu cărămizi într-un 
magazin de îmbrăcăminte numit Kleinman's. Era unul dintre 
puţinele magazine evreieşti care încă funcţiona în Molching. 
Înăuntru, un bărbat scund îngăima ceva, zdrobind sticla spartă 
sub picioare în timp ce încerca să facă o oarecare curăţenie. O 
stea de culoarea muştarului era mânjită pe uşă. Cu un scris 
dezordonat, literele cuvintelor MIZERIE EVREIASCA încă picurau. 


Mişcarea din interior s-a dizolvat devenind din grăbită, 
morocănoasă, apoi încetând cu totul. 

Hans s-a apropiat şi şi-a băgat capul înăuntru. 

- Aveţi nevoie de vreun ajutor? 

Domnul Kleinman a privit în sus. Ţinea cu putere o mătură. 

- Nu, Hans. Te rog! Pleacă! 

Hans zugrăvise casa lui Joel Kleinman cu un an în urmă. Şi-i 
amintea pe cei trei copii ai săi. Le putea vedea feţele, dar nu îşi 
amintea numele. 

- Voi veni mâine, zise el, şi voi zugrăvi din nou uşa. 

Ceea ce a şi făcut. 

A fost a doua sa greşeală. 


Pe prima a comis-o imediat după incident. 

S-a întors de unde venise şi a dat cu pumnul în uşa, apoi în 
fereastra de la NSDAP. Geamul s-a cutremurat, dar nimeni nu a 
răspuns. Toată lumea îşi strânsese lucrurile şi plecase acasă. Un 
ultim membru era mai departe, pe strada Munchen. Când a auzit 
zornăitul geamului, s-a răsucit şi l-a zărit pe zugrav. 

S-a întors şi l-a întrebat ce nu era în regulă. 

- Nu mai pot să intru în partid, a afirmat Hans. 

Bărbatul era şocat. 

- De ce nu? 

Hans s-a uitat la articulațiile mâinii sale drepte şi a înghiţit un 
nod. Simţea deja gustul greşelii ca o tabletă de metal în gură. 

- Lasă! 

S-a întors şi s-a dus acasă. 

Cuvintele l-au urmărit. 

- Tu doar gândeşte-te la asta, Herr Hubermann. Să ne anunţi 
ce ai hotărât. 

Nu le-a băgat în seamă. 

In dimineaţa următoare, aşa cum promisese, s-a trezit mai 
devreme decât de obicei, dar nu destul de devreme. Uşa de la 
magazinul Kleinman's era încă umedă de rouă. Hans a şters-o. A 
reuşit să potrivească nuanţa pe cât era omeneşte posibil şi a dat 
un strat gros. 

Inofensiv, un bărbat a trecut pe acolo. 

- Heil Hitler! a spus el. 

- Heil Hitler! a răspuns Hans. 


e TREI ADEVĂRURI MICI, DAR IMPORTANTE RI 
1. Bărbatul care a trecut pe acolo era Rolf Fischer, unul 
r dintre cei mai mari nazişti din Molching. 
2. In şaisprezece ore, alte cuvinte urâte au fost scrise pe 
uşă. 
3. Lui Hans Hubermann nu i s-a aprobat aderarea la 
partidul nazist. Cel puţin, nu încă. 


În anul următor, Hans a fost norocos că nu şi-a retras cererea 
de aderare oficial. In timp ce multora solicitarea li s-a aprobat 
instantaneu, el a fost trecut pe o listă de aşteptare, fiind privit cu 
suspiciune. Spre sfârşitul anului 1938, când evreii au fost 
complet eliminaţi după Kristallnacht, Gestapoul i-a făcut o vizită. 
l-au scotocit casa şi, deoarece nimic şi nimeni suspicios nu a fost 
găsit, Hans Hubermann s-a aflat printre cei norocoşi: 

| s-a permis să rămână. 

Ceea ce probabil l-a salvat a fost că se ştia că măcar aștepta 
să fie aprobată cererea lui. Pentru asta, era tolerat, dacă nu 
apreciat fiindcă era un zugrav priceput. 

Mai exista şi celălalt salvator al său. 

Acordeonul a fost cel care probabil l-a cruțat de ostracizarea 
totală. Zugravi mai erau în tot Molchingul, dar, sub scurta 
îndrumare a lui Erik Vandenburg şi după aproape două decenii 
de practică susţinută, nu mai era nimeni în oraş care putea cânta 
exact ca el. Nu avea un stil perfect, ci plin de căldură. Chiar şi 
greşelile dădeau o senzaţie plăcută. 

Spunea „Heil Hitler” când i se cerea şi arbora steagul în zilele 
când trebuia. Aparent, nu era nicio problemă. 

Apoi, în 16 iunie 1939 (acum, data era precum cimentul), chiar 
la şase luni după sosirea lui Liesel pe strada Himmel, a avut loc 
un eveniment care i-a transformat viaţa lui Hans Hubermann în 
mod ireversibil. 

Era o zi în care avea ceva de lucru. 

A părăsit casa la şapte dimineaţă fix. 

Trăgea după el căruciorul pentru zugrăvit, ignorând faptul că 
era urmărit. 

Când a ajuns pe şantier, un tânăr străin s-a apropiat de el. 
Avea părul blond şi era înalt şi serios. Se priveau reciproc. 

- Dumneavoastră aţi fi Hans Hubermann? 

Hans a dat o dată din cap. Se întindea după o pensulă. 


- Da, eu aş fi. 

- Intâmplător, cântaţi la acordeon? 

De data aceasta, Hans s-a oprit, lăsând pensula unde era. Din 
nou, a încuviinţat din cap. 

Străinul şi-a frecat obrazul, uitându-se în jurul său, şi apoi a 
vorbit foarte încet, dar foarte limpede: 

- Dumneata eşti bărbatul căruia îi place să-şi păstreze 
cuvântul dat? 

Hans a scos două bidoane cu vopsea şi l-a invitat să stea jos. 
Înainte să accepte invitaţia, tânărul a întins mâna şi s-a 
prezentat. 

- Kugler mă cheamă. Vin din Stuttgart. 

Au stat şi au vorbit în linişte timp de aproximativ cincisprezece 
minute, stabilind o întâlnire pentru mai târziu, în noapte. 


O fată bună 


În noiembrie 1940, Max Vandenburg avea douăzeci şi patru de 
ani când a ajuns în bucătăria de pe strada Himmel numărul 33. 
Hainele lui păreau să-l strivească şi era atât de obosit, încât o 
iritaţie l-ar fi frânt în două. Stătea în uşă cutremurat şi 
cutremurându-se. 

- Mai cântaţi la acordeon? 

Desigur, întrebarea era de fapt: „Mai vreţi să mă ajutaţi?” 


Papa al lui Liesel a mers la uşa principală şi a deschis-o. 
Prudent, s-a uitat afară, în ambele părţi şi s-a întors. Verdictul a 
fost: 

- Nimic! 

Max Vandenburg, evreul, îşi închise ochii şi se dădu mai mult 
înapoi, ca să fie în siguranţă. Ideea în sine era absurdă, dar a 
acceptat-o aşa cum era. 

Hans a verificat dacă draperiile era trase cum trebuia. Nicio 
crăpătură nu trebuia să se vadă. Intre timp, Max nu mai putu 
suporta. Se lăsă pe vine şi îşi strânse mâinile. 

intunericul îl mângâia. 

Degetele îi miroseau a metal, a valiză, a Mein Kampf şi a 
supravieţuire. Lumina slabă din hol i-a ajuns la ochi abia când a 
ridicat capul. A observat fata în pijama stând acolo, sub privirile 
sale. 

- Papa? j 

Max s-a ridicat ca un chibrit aprins. Intunecimea se umfla în 
jurul lui. 

- Totul e în ordine, Liesel, zise papa. Du-te înapoi în pat. 

Ea a mai zăbovit o clipă înainte ca picioarele să i se târască 
îndărăt. Când s-a oprit şi i-a mai aruncat o ultimă privire 
străinului din bucătărie, a desluşit conturul cărții de pe masă. 

- Nu-ţi fie frică, l-a auzit pe papa spunând. E o fată bună. 

In ora următoare, fata bună stătea complet trează în pat, 
ascultând murmurul în surdină al propoziţiilor din bucătărie. 

Mai rămăsese un joker de jucat. 


O scurtă istorie a boxerului evreu 


Max Vandenburg s-a născut în 1916. 

A crescut în Stuttgart. 

Când era mai tânăr, a ajuns să nu iubească nimic mai mult 
decât o luptă bună cu pumnii. 


Prima bătaie s-a petrecut când avea unsprezece ani şi era 
costeliv ca o coadă de mătură. 

Wenzel Gruber. 

Cu el s-a bătut. 

Avea gura mare, puştiul Gruber, şi părul cârlionţat ca de 
sârmă. Copiii de pe terenul de joacă local le ceruseră să se bată 
şi niciunul dintre ei nu avea de gând să nu o facă. 

S-au luptat ca nişte campioni. 

Timp de un minut. 

Tocmai când devenea interesant, ambii băieţi au fost traşi de 
gulere. Un părinte grijuliu. 

O dâră de sânge îi curgea din gură lui Max. 

A gustat-o şi i-a plăcut. 

Nu mulţi oameni care veneau din cartierul lui erau buni 
luptători şi, dacă erau, nu erau boxeri. In acele vremuri, se 
spunea că evreii preferau pur şi simplu să stea şi să încaseze. Să 
încaseze abuzul în tăcere şi apoi să se străduiască să ajungă din 
nou în vârf. Evident, nu toţi evreii erau la fel. 


Avea aproape doi ani când tatăl lui a murit făcut fărâme de o 
explozie pe un deal acoperit cu iarbă. 

Când avea nouă ani, mama lui era complet falită. A vândut 
studioul de muzică în care şi locuiau şi s-au mutat în casa 
unchiului. Acolo a crescut cu şase veri care îl băteau zdravăn, îl 
enervau şi îl iubeau. Bătăile cu cel mai mare, Isaac, au fost un 
bun antrenament pentru luptele sale cu pumnii. Era făcut praf 
aproape în fiecare seară. 


Când avea treisprezece ani, tragedia a lovit din nou, odată cu 
moartea unchiului său. 

Procentual, unchiul său nu era la fel de uşor iritabil ca Max. Era 
genul de evreu care muncea timp îndelungat pentru o răsplată 


neînsemnată. Nu era un bărbat bogat. Nu lua ce aparţinea de 
drept altui om şi a murit din cauza a ceva care îi creştea în 
stomac. Ceva înrudit cu o bilă de bowling otrăvită. 

Aşa cum se întâmpla adesea, familia i-a înconjurat patul şi l-a 
privit capitulând. 

Cumva, între tristeţe şi pierdere, Max Vandenburg, care era 
acum un adolescent cu mâinile dure, cu ochi învineţiţi şi dinţi 
dureroşi, era şi puţin dezamăgit. Chiar supărat. Urmărindu-l pe 
unchiul său cufundându-se uşor în pat, a decis că nu-şi va 
permite vreodată să moară astfel. 

Chipul omului era atât de resemnat! Atât de galben şi de 
senin, în ciuda conformaţiei solide a craniului său... 

Linia nesfârşită a mandibulei, care se întindea pe kilometri, 
maxilarele ieşite în afară şi ochii adânciţi. Atât de calmi, încât îl 
făceau pe băiat să vrea să întrebe ceva. 


„Unde e lupta? se întreba el. 

Unde e voinţa de a mai rămâne?” 

Bineînţeles, la treisprezece ani, exagera puţin în asprimea lui. 
Nu căuta ceva ca mine pe chip. Nu încă. 

A stat cu ceilalţi lângă pat şi l-a privit pe bărbat murind - o 
trecere firească de la viaţă la moarte. Lumina din fereastră era 
gri şi portocalie, culoarea văratică a pielii, şi unchiul lui a părut 
uşurat când respiraţia i-a dispărut complet. 

„Când moartea o să mă prindă, a jurat băiatul, ea va simţi 
pumnul meu în faţă.” 

Personal, chiar îmi place asta. O asemenea bravură 
prostească. 

Da. 

Imi place mult asta. 


Din acel moment, a început să lupte cu regularitate. Un grup 
de prieteni şi duşmani care nu renunţau prea uşor se adunau 
într-un părculeţ de pe strada Steber şi se băteau la lumina zilei. 
Nemţi tipici, evreul ciudat, băieţii din est. Nu conta. Nimic nu se 
compara cu o bătaie bună pentru a elimina energia 
adolescentină. Până şi duşmanii erau la doi centimetri distanţă 
de prietenie. 


Îi plăceau cercurile restrânse şi necunoscutul. 
incertitudinea dulce-amăruie. 


Să câştigi sau să pierzi. 

Avea o senzaţie în stomac care se intensifica până când nu o 
mai putea tolera. Singurul leac era să mergi înainte şi să dai cu 
pumnul. Max nu era genul de băiat care să se gândească prea 
mult la ce însemna asta. 


Privind în trecut, bătaia lui preferată a fost cea cu numărul 5, 
împotriva unui puşti înalt, dur, ager, pe nume Walter Kugler. 
Aveau cincisprezece ani. Walter câştigase toate cele patru 
dispute anterioare, dar, de această dată, Max simţea ceva diferit. 
Parcă un sânge nou îi curgea în vene - sângele victoriei - care 
avea capacitatea de a înfricoşa şi de a entuziasma. 

Ca întotdeauna, în jurul lor se înghesuise un cerc strâns. 
Pământul era murdar. Feţele care priveau erau practic acoperite 
de zâmbete. Degetele nespălate apucau banii, iar strigătele şi 
chemările erau pline de o asemenea vitalitate, ca şi cum nu ar fi 
existat nimic în afară de asta. 

Doamne, era atâta bucurie şi teamă acolo, un freamăt atât de 
grandios! 

Cei doi luptători erau încleştaţi în intensitatea momentului, 
feţele lor încărcate de expresie, exagerate de stres. 
Concentrarea cu ochi mari. 

După ce s-au tatonat timp de aproximativ un minut, au început 
să se apropie şi să-şi dea unul altuia câte o lovitură. Era o bătaie 
de stradă, în cele din urmă, nu un meci pentru titlu, lung de o 
oră. Nu aveau toată ziua. 

- Haide, Max! striga unul dintre prietenii lui. Nu respira deloc 
între cuvinte. Haide Maxi-Taxi acu’ l-ai dat gata l-ai dat gata 
evreule l-ai dat gata l-ai dat gata! 

Max, un puşti mic, cu tuleie abia mijite, cu un nas zdrobit şi 
ochi apoşi, era cu peste un cap mai mic decât adversarul său. 
Stilul său de luptă era total lipsit de graţie, orientat spre atac 
direct, dându-i lui Kugler lovituri rapide în faţă. Celălalt băiat, în 
mod clar mai puternic şi mai dibace, rămânea drept, aruncând 
lovituri bruşte, care aterizau mereu pe obrajii şi bărbia lui Max. 

Max se tot apăra. 

Deşi era bătut măr, el continua să atace. Buzele îi erau mânjite 
de sânge. În curând i se va usca printre dinţi. 

Un răcnet imens s-a auzit când el a fost doborât la pământ. 
Aproape că s-a făcut schimb de bani. 

Max s-a ridicat. 


A fost trântit încă o dată înainte să-şi schimbe tactica, 
ademenindu-l pe Walter Kugler puţin mai aproape decât voia el 
să vină. Odată aflat acolo, Max a putut să-i aplice o lovitură 
scurtă şi puternică în faţă. A fost de ajuns. Direct în nas. 

Kugler, orbit dintr-odată, s-a eschivat dându-se înapoi, iar Max 
s-a folosit de prilej. L-a urmat la dreapta şi l-a lovit scurt din nou, 
şi l-a debusolat cu un pumn în coaste. Mâna dreaptă, care l-a 
terminat, i-a aterizat în bărbie. Walter Kugler era jos, cu părul 
său blond piperat cu ţărână. Picioarele sale erau despărțite într- 
un V. Lacrimi precum cristalul îi curgeau pe piele, în ciuda 
faptului că nu plângea. Lacrimile îi fuseseră secate. 


Cercul de băieţi număra. 

Mereu numărau, preventiv. Voci şi numere. 

După o bătaie, obiceiul era ca învinsul să ridice mâna 
învingătorului. Atunci când Kugler s-a ridicat într-un final în 
picioare, s-a dus pe neaşteptate la Max Vandenburg şi i-a ridicat 
braţul în aer. 

- Mulţam, i-a zis Max. 

Kugler l-a avertizat: 

- Data viitoare, o să te omor. 

In total, în următoarele câteva săptămâni, Max Vandenburg şi 
Walter Kugler s-au bătut de treisprezece ori. Walter mereu căuta 
răzbunare pentru prima victorie pe care Max i-a furat-o, iar Max 
căuta mereu să repete momentul său de glorie. În sfârşit, scorul 
a fost 10-3 pentru Walter. 

S-au bătut unul cu altul până în 1933, când aveau 
şaptesprezece ani. Respectul scrâşnit printre dinţi a devenit o 
adevărată prietenie, iar dorinţa aprigă de a lupta i-a părăsit. 
Amândoi au rămas la slujbele lor până când Max a fost dat afară, 
împreună cu restul evreilor, de la Uzina Jederman, în '35. Nu a 
fost cu mult după apariţia Legilor Nurnberg, care interziceau 
cetăţenia germană pentru evrei şi căsătoriile dintre nemți şi 
evrei. 

- Isuse, a spus Walter într-o seară, când s-au întâlnit în 
părculeţul unde obişnuiau să se bată. Ce timpuri erau, nu-i aşa? 
Nu era nimic de genul ăsta. A atins cu dosul palmei steaua de pe 
mâneca lui Max. N-am mai putea să ne batem acum ca atunci. 

Max nu a fost de acord. 

- Ba am putea. Nu poţi să te căsătoreşti cu o evreică, darnue 
nicio lege care interzice bătaia cu un evreu. 


Walter a zâmbit. 
- Probabil că există o lege care răsplăteşte asta... atât timp cât 
tu câştigi. 


În următorii câţiva ani, s-au văzut cel mult sporadic. Max, la fel 
ca restul evreilor, era constant respins şi călcat în picioare, 
vreme în care Walter s-a cufundat în slujba sa. O tipografie. 

Dacă sunteţi genul care este interesat, da, au fost câteva fete 
în acei ani. Una pe nume Tania, cealaltă Hildi. Cu niciuna din ele 
nu a avut o relaţie de durată. Nu era timp, cel mai probabil din 
cauza incertitudinii şi a presiunii crescânde. Max trebuia să 
cutreiere străzile, în căutare de muncă. Oare ce le putea oferi el 
acelor fete? Deja în 1938, era greu de imaginat că viaţa putea 
deveni mai grea de atât. 

Apoi a venit 9 noiembrie. Kristallnacht. Noaptea de cristal. 

A fost incidentul care i-a distrus pe atât de mulţi dintre 
camarazii săi evrei, dar pentru Max Vandenburg s-a dovedit a fi 
momentul eliberării. Avea douăzeci şi doi de ani. 


Multe locuinţe evreieşti au fost zdrobite şi prădate meticulos 
după ce se auzeau bătăi la uşa casei. Max era înghesuit cu 
mătuşa şi mama sa, cu verii lui şi copii lor, în camera de zi. 

- Aufmachen! 

Membrii familiei se priveau între ei. Exista o mare tentaţie de a 
se împrăştia în celelalte camere, dar neliniştea este cel mai 
ciudat lucru. Nu se puteau mişca. 

Din nou. 

- Deschideţi! 

Isaac s-a ridicat şi s-a dus la uşă. Lemnul era viu, încă 
răsunând din pricina bătăilor. S-a uitat în spate, la feţele 
temătoare, lipsite de apărare, a tras ivărul şi a deschis uşa. 

Aşa cum se aştepta, era un nazist. In uniformă. 


- Niciodată! 

Acesta a fost primul răspuns al lui Max. 

Le ţinea strâns de mână pe mama lui şi pe Sarah, cea mai 
apropiată dintre verişoare. 

- Nu o să plec. Dacă nu putem pleca toţi, nici eu nu mă duc. 

Minţea. 

Când a fost îndepărtat de restul familiei, uşurarea se lupta în el 
ca o obscenitate. Nu era ceva ce voia să simtă, dar, cu toate 


acestea, o simţea cu atâta forţă, încât îl făcea să vrea să vomite. 
Cum putea? Cum putea? 

Dar a putut. 

- Nu lua nimic, i-a spus Walter. Doar ce ai pe tine. O să-ţi dau 
eu restul. 

- Max. 

Era mama lui. 

A scos dintr-un dulap o veche bucăţică de hârtie şi i-a îndesat- 
o în buzunarul jachetei. 

- Dacă ai vreodată... îl îmbrăţişă pentru ultima oară, ţinându-l 
de coate. Asta ar putea fi ultima ta speranţă. 

El i-a privit chipul îmbătrânit şi a sărutat-o apăsat pe buze. 

- Haide! Walter l-a tras, iar restul familiei şi-a luat rămas-bun şi 
i-a dat bani şi câteva obiecte de valoare. E haos acolo şi de asta 
avem nevoie, a mai zis el. 


Au plecat fără să se uite în urmă. 

Asta l-a torturat. 

Măcar dacă s-ar fi întors să-şi privească o ultimă dată familia în 
timp ce părăseau apartamentul. Poate că atunci vina nu ar fi fost 
atât de grea. Niciun ultim rămas-bun. 

Nicio privire de adio, ochi în ochi. 

Nimic decât plecare. 


În următorii doi ani, a rămas în ascunzătoare, într-o magazie 
goală. Era o clădire în care Walter lucrase în anii precedenţi. 
Mâncarea era puţină. Suspiciunea era însă din plin. Evreii cu bani 
rămaşi în cartier emigrau. Evreii fără bani încercau şi ei, dar fără 
prea mare succes. Familia lui Max intra în cea de-a doua 
categorie. Walter mai trecea pe la ei ocazional, pe cât de 
neobservat putea. Intr-o după-amiază, când s-a dus în vizită, 
altcineva a deschis uşa. 

După ce Max a auzit vestea, parcă şi-a simţit corpul mototolit 
într-o minge, ca o foaie murdărită de greşeli. Ca un gunoi. 

Cu toate acestea, a reuşit în fiecare zi să se descopere şi să 
devină mai puternic, dezgustat şi recunoscător. Distrus, dar 
cumva nu rupt în bucăţi. 


La jumătatea anului 1939, chiar după şase luni de stat ascuns, 
au decis că trebuie să adopte un nou plan de acţiune. Au 
examinat hârtiuţa care îi fusese înmânată la dezertare. Aşa este 


- dezertarea lui, nu doar scăparea. Astfel o vedea acum, în plină 
uşurare grotescă. Deja ştia ce era scris pe acea bucată de hârtie. 


ro RI 


UN NUME, O ADRESĂ 
Hans Hubermann 
Himmel Strasse 33, Molching 


- Devine tot mai rău, i-a spus Walter lui Max. În orice moment, 
ar putea să afle de noi. 

Erau atâtea presimţiri în întuneric! 

- Nu ştim ce s-ar putea întâmpla. Aş putea fi prins. Tu s-ar 
putea să trebuiască să găseşti locul ăla... Mi-e prea teamă să cer 
ajutorul cuiva de aici. S-ar putea să mă toarne. 

Nu era decât o soluţie. 

- O să mă duc acolo şi o să-l găsesc pe omul ăsta. Dacă s-a 
transformat într-un nazist - ceea ce e foarte probabil - o să mă 
întorc pur şi simplu. Măcar atunci vom şti, richtig? 


Max i-a dat toţi ultimii pfenigi pentru drum şi, câteva zile mai 
târziu, la întoarcerea lui Walter, s-au îmbrăţişat, iar Max şi-a ţinut 
respiraţia. 

- Cum e? 

Walter a dat din cap. 

- E-n regulă. Incă mai cântă la acordeonul de care ţi-a spus 
mama - al tatălui tău. Nu este membru de partid. Mi-a dat bani. 

În această etapă, Hans Hubermann era doar o notiţă. 

- E destul de sărac, este căsătorit şi mai e şi un copil. 

Acest lucru i-a atras atenţia şi mai mult lui Max. 

- De câţi ani? 

- Zece. Nu le poţi avea pe toate. 

- Da. Copiii au gura mare. 

- Suntem norocoşi şi aşa. 

Au tăcut o vreme. Max a fost cel care a vorbit: 

- Trebuie că mă urăşte deja, nu? 

- Nu cred. Mi-a dat bani, nu-i aşa? A zis că o promisiune eo 
promisiune. 

O săptămână mai târziu, a venit o scrisoare. Hans îl anunţa pe 
Walter Krugler că va încerca să trimită lucruri care să le fie de 
folos ori de câte ori va putea. Era o hartă de o pagină a 
Molchingului şi a Munchenului de Nord, precum şi o rută directă 


din Pasing (gara cea mai de încredere) până la uşa sa. În 
scrisoare, cuvintele erau clare. 
Ai grijă. 


Spre jumătatea lunii mai 1940, Mein Kampf a sosit cu o cheie 
lipită de coperta interioară. 

„Omul e un geniu”, a decretat Max, dar simţea totuşi un fior la 
gândul de a călători spre Munchen. În mod clar, el îşi dorea - ca 
şi celelalte părţi implicate - ca această călătorie să nu fi fost 
deloc necesară. 

Nu primeşti mereu ceea ce îţi doreşti. 

Mai ales în Germania nazistă. 


Din nou, timpul a trecut. 

Războiul s-a extins. 

Max a rămas ascuns de lume într-o altă cameră goală. 

Până când inevitabilul s-a produs. 

Walter a fost înștiințat că urma să fie trimis în Polonia, pentru 
a continua afirmarea autorităţii germane atât asupra polonezilor, 
cât şi asupra evreilor. Venise vremea. 

Venise timpul ca Max să plece spre Munchen şi Molching şi 
acum stătea în bucătăria unui necunoscut, cerând ajutorul la 
care râvnea şi suferind condamnarea pe care simţea că o merită. 

Hans Hubermann i-a strâns mâna şi s-a prezentat. 

l-a făcut nişte cafea în întuneric. 

Fata plecase de ceva vreme, dar acum alţi paşi se apropiau. 
Jokerul. 

In întuneric, toţi trei erau complet izolaţi. Toţi priveau fix. 
Numai femeia a vorbit. 


Furia Rosei 


Liesel alunecase din nou în somn, când vocea de neconfundat 
a Rosei Hubermann a intrat în bucătărie. S-a trezit tresărind. 

- Was ist los? 

Curiozitatea a învins-o, închipuindu-şi tirada izvorâtă din furia 
Rosei. Cu siguranţă, se auzea mişcare şi un scaun tras pe podea. 

După zece minute de disciplină zdrobitoare, Liesel a mers pe 
coridor şi ceea ce a văzut a uimit-o cu adevărat, pentru că Rosa 
Hubermann stătea lângă umărul lui Max Vandenburg, urmărindu- 
| cum mânca lacom respingătoarea ei supă de mazăre. Pe masă 
erau lumânări aprinse. Nu pâlpâiau. 

Mama avea o expresie gravă. 

Era îngrijorată. 

Cumva, totuşi, i se citea şi triumful pe chip şi nu era triumful 
de a fi salvat o altă fiinţă omenească de la persecuție. Era mai 
degrabă ceva de genul: „Vezi? Măcar e/nu se plânge.” Se uita de 
la supă la evreu şi iarăşi la supă. 

Când vorbi din nou, nu întrebă decât dacă mai vrea. 

Max a refuzat, preferând să se grăbească spre chiuvetă şi să 
vomite. Spatele îi era cuprins de convulsii şi avea braţele întinse. 
Strângea metalul cu degetele. N 

- Doamne, Isuse Hristoase, murmură Rosa. Incă unul. 

Întorcându-se, Max şi-a cerut scuze. Cuvintele lui erau 
alunecoase şi abia se auzeau, înăbuşite de acid. 

- Imi pare rău. Cred că am mâncat prea mult. Ştiţi, stomacul 
meu, a trecut aşa mult de când... Nu cred că pot să mă descurc 
cu aşa... 

- Mişcă! îi ordonă Rosa. 

incepu să curețe mizeria. După ce termină, îl zări pe tânăr 
stând foarte posac la masa din bucătărie. Hans şedea în partea 
opusă, cu mâinile împreunate deasupra blatului de lemn. 

Din hol, Liesel putea să vadă faţa trasă a străinului şi, dincolo 
de ea, expresia îngrijorată, parcă măzgălită dezordonat pe chipul 
mamei. 

Se uită la ambii părinţi adoptivi. 


Cine erau oamenii ăştia? 


Prelegerea lui Liesel 


Ce fel de oameni erau exact Hans şi Rosa Hubermann nu 
constituia cea mai uşoară problemă de rezolvat. Oameni buni? 
Oameni ridicol de ignoranţi? Oameni cu o sănătate mentală 
îndoielnică? 

Uşor de definit era situaţia dificilă în care se aflau. 


SITUAŢIA LUI HANS ŞI A ROSEI HUBERMANN l 


Chiar foarte ingrată. 
De fapt, înfricoşător de ingrată. 


Când un evreu apare în zorii zilei acolo unde locuiți, niciunde 
altundeva decât în locul de naştere al nazismului, e probabil să 
simţiţi un disconfort extrem. Anxietate, neîncredere, paranoia. 
Toate îşi joacă rolul şi toate duc la o suspiciune ascunsă că 
urmează nu tocmai o binefacere divină. Frica este strălucitoare. 
Cu ochi necruţători. 

Elementul surprinzător este că, în ciuda acestei temeri care 
strălucea în întuneric, era ceva care se opunea tendinței de 
isterie. 

Mama o alungă pe Liesel cu un ordin. 

- Bett!?, Saumensch! 

Vocea era calmă, dar fermă. Mai mult decât neobişnuit. 

Papa veni câteva minute mai târziu şi ridică pledul de pe patul 
liber. 

- Alles gut, Liesel? Totul e în ordine? 

- Da, papa. 

Câteva minute mai târziu, Max Vandenburg era în cameră, fără 
să facă niciun zgomot şi întunecat. Bărbatul nu respira. Nu se 
mişca. Dar, cumva, a străbătut distanţa de la uşă la pat şi a 
ajuns sub pături. 

- Totul e în ordine? 

Era din nou papa, vorbind de această dată cu Max. 

Răspunsul i-a zburat din gură, apoi s-a mulat ca o pată pe 
tavan. Atât de mare era ruşinea lui. 

- Da, mulţumesc. A spus-o din nou, când papa a ajuns în locul 


12 Pat (în Ib. germană, în original). 


lui obişnuit de pe scaunul de lângă patul lui Liesel: Mulţumesc! 
Incă o oră a trecut înainte ca Liesel să adoarmă. 
A dormit mult şi adânc. 


O mână a trezit-o puţin după 8.30 în următoarea dimineaţă. 

Vocea de la capătul ei a informat-o că nu putea merge la 
şcoală în acea zi. Aparent, era bolnavă. 

Când s-a trezit cu totul, s-a uitat la străinul din patul celălalt. 
Pătura lăsa să se vadă doar un cuib de păr turtit într-o parte şi 
nimic nu se auzea, de parcă se antrenase cumva chiar să şi 
doarmă cât mai tăcut. Cu mare grijă, ea a trecut pe lângă el, 
urmându-l pe papa în hol. 

Pentru prima dată dintotdeauna, bucătăria şi mama erau în 
stare de repaus. Era un fel de linişte inaugurală năucitoare. Spre 
uşurarea lui Liesel, nu a durat decât câteva minute. 


Era mâncare şi sunetul activităţii de a mânca. 

Mama a anunţat prioritatea zilei. S-a aşezat la masă şi a zis: 

- Acum, ascultă, Liesel! Papa o să îţi spună ceva astăzi. 

Asta era ceva serios - nici măcar nu i-a zis Saumensch. Era o 
izbândă personală în materie de abţinere. 

- O să îţi vorbească şi tu va trebui să-l asculţi. E clar? 

Fata încă înghiţea mâncarea. 

- E clar, Saumensch? 

Asta a sunat mai bine. 

Fata aprobă din cap. 


Când intră în dormitor să-şi ia hainele, observă că trupul din 
patul celălalt se întorsese şi se încovoiase. Nu mai era o bârnă 
dreaptă, ci un fel de formă în Z, întinzându-se de la o diagonală 
la alta. Făcut zigzag în pat. 

li putea vedea chipul acum, în lumina obosită. Avea gura 
deschisă şi culoarea pielii era precum coaja de ou. Mustăţi îi 
îmbrăcau maxilarul şi bărbia, iar urechile erau aspre şi plate. 
Avea un nas mic, dar deformat. 

- Liesel! 

Se întoarse. 

- Mişcă! 

Intră în camera de baie. 

Odată îmbrăcată şi ieşită în hol, realiză că nu va pleca prea 
departe. Papa stătea în faţa uşii pivniţei. Cu un zâmbet slab, 


aprinse lampa şi o conduse jos. 


Printre grămezile de cearşafuri de pe jos şi mirosul de vopsea, 
papa i-a spus să se instaleze comod. Aprinse pe pereţi erau 
cuvintele pictate, învăţate în trecut. 

- Trebuie să îţi spun câteva lucruri. 

Liesel stătea în vârful unui morman de un metru de cearşafuri 
pătate cu vopsea, iar papa - pe un bidon de vopsea de 
cincisprezece litri. La câteva minute după aceea, îşi căuta 
cuvintele. Când le găsi, se ridică pentru a le rosti. Işi frecă ochii. 

- Liesel, zise el încet, nu am fost niciodată sigur că asta se va 
întâmpla, aşa că nu ţi-am spus niciodată. Despre mine. Despre 
bărbatul de sus. 

A mers de la un capăt al subsolului la altul, iar lumina lămpii îi 
mărea umbra. Il transforma într-un uriaş pe perete, mergând 
înainte şi înapoi. 

Când s-a oprit din umblat, umbra îi era în spate, privind. 
Cineva privea mereu. 

- Ştii acordeonul meu? întrebă el şi atunci începu povestea. 


l-a explicat despre Primul Război Mondial şi Erik Vandenburg şi 
apoi despre vizita la soţia soldatului căzut. 

- Băiatul care a intrat în cameră în acea zi este bărbatul de 
sus. Verstehst? Inţelegi? 

Hoţul de cărţi stătea şi asculta povestea lui Hans Hubermann. 
A durat o oră bună până a ajuns la momentul adevărului, care 
implica o prelegere foarte evidentă şi necesară. 

- Liesel, trebuie să asculţi. 

Papa o făcu să se ridice şi o luă de mână. 

S-au îndreptat către perete. 

Forme întunecate şi exerciţiul cuvintelor. 


Îi ţinea ferm degetele. 

- Îţi aminteşti ziua Fuhrerului - când am venit acasă de la foc, 
în acea noapte? Îţi aminteşti ce mi-ai promis? 

Fata intră în joc. Cu faţa spre perete, zise: 

- Că voi păstra un secret. 

- Aşa e. 

Între umbrele care se ţineau de mâini, cuvintele pictate erau 
dispersate, agăţate de umerii lor, li se odihneau pe capete şi le 
atârnau de braţe. 


- Liesel, continuă el, dacă spui cuiva despre omul de sus, cu 
toţii vom avea necazuri mari. 

Merse pe graniţa incertă dintre a o speria de moarte şi a o 
alina îndeajuns, încât să-şi păstreze calmul. O hrăni cu propoziţii 
şi o privi cu ochii săi metalici. Disperare şi pasivitate. 

- Cel puţin mama şi cu mine am fi luaţi, a zis. 

Hans era în mod cert îngrijorat că era pe cale de a o 
înspăimânta prea mult, dar şi-a calculat riscul, preferând să 
greşească şi să bage prea multă frică în ea, decât prea puţină. 
Supunerea fetei trebuia să fie un fapt absolut, imuabil. 


Spre sfârşit, Hans Hubermann s-a uitat la Liesel şi s-a asigurat 
că era atentă. 

l-a prezentat o listă cu consecinţe. 

- Dacă spui cuiva, oricui, despre omul acela... 

Invăţătoarei. 

Lui Rudy. 

Nu conta cui. 

Ceea ce conta era că toţi erau pasibili de pedeapsă. 

- Pentru început, spuse el, voi lua absolut fiecare dintre cărţile 
tale... şi o voi arde. Era crud. Le voi arunca în cuptor sau în vatră. 
Cu siguranţă, acţiona ca un tiran, dar era necesar. Înţelegi? 

Şocul făcu o gaură prin ea, foarte clară, foarte precisă. Lacrimi 
curgeau şiroaie. 

- Da, papa. i 

- Mai departe. incerca să rămână dur, dar trebuia să facă 
eforturi pentru asta. O să te ia de lângă mine. Vrei asta? 

Acum, plângea de-a binelea. 

- Nein. j 

- Bine. O strânse şi mai tare de mână. Il vor târî de aici pe 
omul ăla şi poate şi pe mama, şi pe mine... şi nu ne vom întoarce 
niciodată. 

Şi asta a fost de ajuns. 

Fata a început să plângă în hohote atât de incontrolabil, încât 
papa murea să o tragă către el şi să o îmbrăţişeze strâns. Nu a 
făcut-o. În loc de asta, s-a lăsat jos şi a privit-o drept în ochi. A 
dat drumul celor mai şoptite cuvinte ale sale de până atunci: 

- Verstehst du mich? Inţelegi? 

Fata a încuviinţat din cap. Plângea şi acum învinsă, zdrobită, 
papa al ei o ţinea în aerul pictat şi în lumina de kerosen. 

- Inţeleg, papa, înţeleg. 


Vocea îi era înăbuşită în strânsoarea lui şi au stat aşa preţ de 
câteva minute, Liesel cu răsuflarea strivită, iar papa mângâind-o 
pe spate. 

Sus, când s-au întors, au găsit-o pe mama stând în bucătărie 
singură şi gânditoare. Când i-a văzut, s-a ridicat şi i-a făcut semn 
lui Liesel să se apropie, observând lacrimile uscate care îi 
brăzdau chipul. A strâns-o lângă ea pe fată şi a copleşit-o cu o 
tipică îmbrăţişare aspră. 

- Alles gut, Saumensch? 

Nu avea nevoie de un răspuns. 

Totul era în ordine. 

Şi, în acelaşi timp, era groaznic. 


Somnorosul 


Max Vandenburg a dormit timp de trei zile. 

Liesel îi veghe anumite etape ale somnului. Aţi putea spune 
că, deja în a treia zi, devenise o obsesie să-l verifice, să vadă 
dacă mai respira. Putea acum să interpreteze semnele de viaţă, 
de la mişcarea buzelor, barba care creştea, până la şuviţele de 
păr care se mişcau aproape insesizabil atunci când capul 
tresărea involuntar în somn. 

Adesea, când îl privea, o chinuia gândul că el tocmai se trezise 
Şi, cu ochii larg deschişi, o vedea - o privea privind. Ideea de a fi 
prinsă o deranja şi o entuziasma în acelaşi timp. Era îngrozită de 
asta. Dar o şi incita. Abia când mama a strigat-o, a reuşit să se 
rupă de acolo, fiind şi alinată, şi dezamăgită că nu va fi acolo 
când el se va trezi. 


Câteodată, spre sfârşitul maratonului de somn, el a vorbit. 

A dat un recital de nume murmurate. O listă de bifat. 

Isaac. Mătuşa Ruth. Sarah. Mama. Walter. Hitler. 

Familie. Prieten. Duşman. 

Toţi erau cu el sub pătură şi, la un moment dat, păru că se 
luptă cu sine. 

- Nein, a şoptit el. A repetat de şapte ori. Nu. 

Liesel, care tocmai îl privea, deja observa similarităţile dintre 
străin şi ea însăşi. Amândoi erau agitaţi când au sosit pe strada 
Himmel. Amândoi aveau coşmaruri. 


Când veni momentul, el s-a trezit cu tresărirea neplăcută a 
dezorientării. Deschise gura pentru o clipă după ce deschise ochii 
şi se ridică drept. 

- Al! 

O urmă de glas îi scăpă din gură. 

Când văzu faţa cu susul în jos a unei fete deasupra lui, pentru 
un moment, avu senzaţia iritantă de nefamiliaritate şi amintire 
bruscă - decodarea exactă a unde şi când era în prezent. După 
câteva secunde, reuşi să se scarpine în cap (freamătul 
curiozităţii) şi o privi. Mişcările lui erau fragmentate şi acum ochii 
lui căprui şi apoşi erau deschişi. Adânci şi grei. 

Reflex, Liesel se dădu înapoi. 


Era prea înceată. 

Străinul se întinse şi o luă de braţ cu mâna încălzită de somn. 

- Te rog! 

Şi vocea o prindea, ca nişte unghii care strângeau. O strânse 
de mână. 

- Papa! 

Tare. 

- Te rog! 

Blând. 

Era o după-amiază târzie, cenuşie şi scânteietoare, dar numai 
o lumină murdară avea voie să pătrundă în cameră. Era tot ceea 
îngăduia țesătura draperiilor. Dacă sunteţi optimişti, gândiţi-vă la 
ea ca având culoarea bronzului. 

Când papa veni, rămase la început în prag şi văzu degetele 
încleştate cu care Max Vandenburg o ţinea pe Liesel şi chipul lui 
disperat. 

- Văd că voi doi v-aţi cunoscut, zise el. 

Degetele lui Max începură să se relaxeze. 


Schimbul de coşmaruri 


Max Vandenburg a promis că nu va mai dormi niciodată în 
camera lui Liesel. La ce se gândise în prima noapte? Ideea în sine 
îl înspăimânta. 

A găsit explicaţia în faptul că era atât de tulburat la venire, 
încât a permis un astfel de lucru. Pivniţa era singurul loc pentru 
el, în opinia sa. Să trecem peste frig şi singurătate. Era un evreu 
şi, dacă exista vreun loc unde îi era menit să stea, acela era 
pivniţa sau vreun alt loc al supravieţuirii. 

- Imi cer scuze, li se confesă el lui Hans şi Rosei pe treptele 
subsolului. De acum încolo, voi sta aici. Nu veţi auzi de mine. Nu 
o să scot un sunet. 

Hans şi Rosa, amândoi cufundaţi în disperarea situaţiei dificile, 
nu l-au contrazis nici măcar cu privire la frig. Au dus pături jos şi 
au umplut lampa cu kerosen. Rosa a admis că nu va fi prea 
multă mâncare, la care Max a rugat-o arzător să aducă numai 
resturi şi numai când nu erau dorite de nimeni altcineva. 

- Na na, l-a asigurat Rosa. Vei fi hrănit, pe cât voi putea. 

Au dus şi salteaua jos, luând-o de pe patul liber din camera lui 
Liesel şi înlocuind-o cu cearşafuri stropite cu vopsea - un troc 
excelent. 

Jos, Hans şi Max au pus salteaua sub scară şi au construit un 
perete de cearşafuri într-o parte. Erau îndeajuns de înalte ca să 
acopere toată intrarea triunghiulară şi, în lipsă de altceva, 
puteau fi uşor mutate dacă Max avea mare nevoie de aer în plus. 

Papa s-a scuzat. 

- E destul de jalnic, realizez. 

- Mai bine decât nimic, l-a asigurat Max. Mai bine decât merit - 
vă mulţumesc. 

Cu câteva bidoane de vopsea bine poziţionate, Hans chiar a 
fost de acord că pur şi simplu arăta ca un morman de cârpe 
adunat neglijent în colţ, ca să nu stea în drum. Singura problemă 
era că nu trebuiau decât să fie mutate câteva bidoane şi date la 
o parte un cearşaf sau două pentru ca oricine să-l miroasă pe 
evreu. 

- Să sperăm doar că va fi îndeajuns, spuse el. 

- Trebuie. Max s-a târât înăuntru. Mulţumesc, a zis el din nou. 


Mulţumesc. 

Pentru Max Vandenburg, acesta era cel mai demn de milă 
cuvânt pe care-l putea rosti vreodată, întrecut doar de „îmi pare 
rău”. Simţea un imbold permanent de a le spune pe ambele, 
izvorâte de vina chinuitoare. 

De câte ori în acele prime ore de trezie nu a dorit să iasă din 
subsol şi să plece din casă cu totul? Trebuie să fi fost sute. 

De fiecare dată însă nu a fost decât un acces de durere. 

Ceea ce a înrăutățit totul şi mai mult. 

Işi dorea să iasă - Dumnezeule, cât mai dorea (sau cel puţin îşi 
dorea să-şi dorească) -, dar ştia că nu o va face. Era asemănător 
cu modul în care şi-a părăsit familia din Stuttgart, sub un văl de 
loialitate fabricată. 

Ca să trăiască. 

A trăi înseamnă a trăi. 

Preţul erau vina şi ruşinea. 


În primele câteva zile în pivniţă, Liesel nu a avut treabă cu el. Îi 
nega existenţa. Părul lui foşnitor, degetele lui reci, alunecoase. 
Prezenţa-i torturată. 


Mama şi papa. 

Era o aşa gravitate între ei şi neputinţa de a lua decizii. 

S-au întrebat dacă l-ar putea muta. 

- Dar unde? 

Nu găsiră niciun răspuns. 

In situaţia asta, erau lipsiţi de prieteni şi paralizaţi. Nu exista 
vreun loc în care Max Vandenburg să se poate duce. Numai în 
casa lor. Hans şi Rosa Hubermann. Liesel nu îi văzuse niciodată 
uitându-se unul la altul atât de mult sau atât de solemn. 

Ei au fost cei care i-au dus mâncare şi au aranjat să-şi facă 
nevoile într-un bidon de vopsea gol. Conţinutul va fi golit de Hans 
pe cât de prudent posibil, în speranţa că va primi mai multe 
lucrări ca zugrav. Roza i-a dus şi nişte găleți cu apă fierbinte, ca 
să se spele. Evreul era murdar. 


Afară, un munte de aer rece de noiembrie aştepta la uşa 
principală de fiecare dată când Liesel pleca din casă. 

Cădea burniţă cu lopata. 

Frunze moarte se aşterneau pe stradă. 

Nu trecu mult şi a fost rândul hoţului de cărţi să viziteze 


pivniţa. Au obligat-o. 

A coborât prudentă treptele, ştiind că nu era nevoie de vreun 
cuvânt. Sunetul paşilor era de ajuns să-l trezească. 

Rămase în mijlocul pivniţei şi aşteptă, simțind mai degrabă că 
stătea în mijlocul unui câmp întins şi mohorât. Soarele apunea în 
spatele unei recolte de cearşafuri folosite la zugrăvit. 

Când Max apăru, avea în mână Mein Kampf. Când sosise, i-o 
oferise înapoi lui Hans Hubermann, care i-a spus că putea să o 
păstreze. 


Fireşte că, în timp ce ţinea în mâini mâncarea pentru cină, 
Liesel nu-şi putea lua ochii de la ea. Era o carte pe care-o văzuse 
de câteva ori la BDM, dar nu fusese citită sau folosită direct în 
activităţile lor. Uneori, se făcuseră referiri la importanţa sa şi 
promisiuni că, în anii următori, va apărea ocazia de a o studia, 
când vor avansa în Divizia de seniori din Tineretul Hitlerist. 

Max, urmându-i privirea, examina şi el cartea. 

- Este? şopti ea. 

Avea o notă ciudată în voce care i se împleticea în gură. 

Evreul îşi apropie puţin capul. 

- Bitte? Poftim? 

l-a dat supa de mazăre şi s-a întors pe scări, roşie, grăbită şi 
simțindu-se ca o proastă. 


- Este o carte bună? 

In baie, în faţa oglinzii mici, exersa ce voia să spună. Mirosul 
de urină încă o înconjura, deoarece Max folosise bidonul de 
vopsea chiar înainte ca ea să coboare. „So ein G'stank, se gândi 
ea. Ce putoare.” 

Urina nimănui nu miroase la fel de bine ca propria urină. 

Zilele înaintau cu greu. 

În fiecare seară, înainte să se cufunde în somn, îi auzea pe 
mama şi pe papa în bucătărie, discutând ceea ce fusese făcut, ce 
făceau acum şi ceea ce trebuia să se întâmple de acum încolo. 
Între timp, o imagine a lui Max plana lângă ea. Era mereu 
expresia rănită şi recunoscătoare de pe faţa lui şi ochii apoşi. 

O singură dată s-a petrecut o erupție în bucătărie. 

Papa. 

- Ştiu! 

Vocea lui era abrazivă, dar o reduse grabnic la o şoaptă 
înăbuşită. 


- Totuşi, trebuie să o fac în continuare, măcar de câteva ori pe 
săptămână. Nu pot să fiu aici tot timpul. Avem nevoie de bani şi, 
dacă nu mai cânt acolo, vor deveni bănuitori. S-ar putea întreba 
de ce m-am oprit. Le-am spus că ai fost bolnavă săptămâna 
trecută, dar acum trebuie să facem totul ca întotdeauna. 

Aici era problema. 

Viaţa se înrăutăţise în cel mai sălbatic mod cu putinţă, dar era 
imperativ ca ei să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Imaginaţi-vă că zâmbiţi după o palmă pe care aţi primit-o 
peste faţă. Apoi, gândiţi-vă că faceţi asta douăzeci şi patru de 
ore pe zi. 

Asta era ocupaţia de a ascunde un evreu. 


După ce zilele s-au transformat în săptămâni, devenise, în 
lipsă de altceva, o acceptare deranjantă a ceea ce se întâmplase 
- totul fusese rezultatul războiului, acţiunea unui om de cuvânt şi 
importanţa unui acordeon. De asemenea, de-a lungul a puţin 
peste o jumătate de an, Hubermannii pierduseră un fiu şi 
câştigaseră un înlocuitor care reprezenta un pericol de proporţii 
epice. 

Faptul care a şocat-o cel mai mult pe Liesel a fost schimbarea 
mamei. Indiferent dacă era vorba despre modul calculat în care 
împărțea mâncarea sau tăcerea remarcabilă a gurii ei care 
fusese notorie, sau expresia mai blândă de pe chipul ei ca de 
carton, un lucru devenea clar. 


ro RI 


O CALITATE A ROSEI HUBERMANN 
Era o femeie bună pentru o criză. 


Chiar şi atunci când artritica Helena Schmidt a anulat serviciul 
pentru spălat şi călcat haine, o lună după sosirea lui Max pe 
strada Himmel, s-a aşezat pur şi simplu la masă şi a tras 
castronul către ea. 

- E bună supa azi. 

Supa era groaznică. 

In fiecare dimineaţă când Liesel pleca la şcoală sau în zilele în 
care se aventura să joace fotbal ori să termine ceea ce rămăsese 
din rondul de dus rufe, ea îi vorbea încet fetei. 

- Şi nu uita, Liesel! Ducea degetul la gură şi asta era tot. Când 
Liesel încuviinţa din cap, ea îi spunea: Bravo, Saumensch, fetiţo! 


Acum, du-te! 

Respectând dorinţele lui papa, şi chiar ale mamei acum, era o 
fată bună. Işi ţinea gura închisă oriunde mergea. Secretul era 
îngropat adânc. 

Mergea prin oraş cu Rudy, aşa cum făcea mereu, ascultându-i 
sporovăială. Câteodată, îşi confruntau notițele de la grupele lor 
de la Tineretul Hitlerist, Rudy pomenind pentru prima dată de un 
tânăr lider pe nume Franz Deutscher. Dacă Rudy nu vorbea 
despre firea aprigă a lui Deutscher, vorbea ca de obicei, ca o 
placă stricată, oferind interpretări şi reluări ale ultimului său gol 
de pe stadionul de fotbal din strada Himmel. 

- Ştiu, îl asigura Liesel. Eram acolo. 

- Aşa, şi? 

- Aşa că am văzut, Saukerl. 

- Şi eu cum ştiu asta? E foarte posibil să fi fost prin ţărână pe 
undeva, lingând noroiul pe care l-am răscolit când am dat gol. 

Probabil că Rudy era cel care o făcea să nu-şi piardă minţile, 
cu stupiditatea vorbăriei sale, cu părul lui de culoarea lămâii şi 
cu felul său ţanţoş de a fi. 

Părea să inspire un gen de încredere că viaţa încă era doar o 
glumă - o succesiune nesfârşită de goluri la fotbal, furtişaguri şi 
un repertoriu interminabil de flecăreală fără sens. 


De asemenea, au fost soţia primarului şi cititul în biblioteca 
soţului ei. Era frig acolo acum, mai frig decât la ultima vizită, dar, 
cu toate astea, Liesel nu putea sta departe. Alegea o mână de 
cărţi şi citea mici fragmente din fiecare, până când, într-o după- 
amiază, a găsit una pe care nu a putut să o lase din mână. Se 
numea Omul care fluiera. La început, a fost atrasă de ea din 
cauză că-l zărise de câteva ori pe omul care fluiera pe strada 
Himmel - Pfiffikus. Şi-l amintea încovoiat în haina lui şi apariţia 
sa la focul în aer liber, de ziua Fuhrerului. 

Primul eveniment din carte era o crimă. O înjunghiere. O 
stradă din Viena. Nu departe de Stephansdom. 


Ci UN MIC EXTRAS DIN OMUL CARE FLUIERA RI 
Ea zăcea acolo, înfricoşată, într-o baltă de sânge, o 
melodie ciudată cântându-i în ureche. Îşi amintea cuțitul 
care intra şi ieşea din ea şi un zâmbet. Ca întotdeauna, 
omul care fluiera zâmbise pe când fugea într-o noapte 


întunecată şi criminală... 


Liesel nu era sigură dacă vorbele sau fereastra deschisă o 
făcea să tremure. De fiecare dată când lua sau aducea ceva la 
casa primarului, citea trei pagini şi tremura, dar nu putea rezista 
prea mult timp. 

Cam în acelaşi fel, Max Vandenburg nu mai putea suporta prea 
mult pivniţa. Nu se plângea - nu avea dreptul -, dar putea simţi 
cum frigul îl distruge. După cum s-a dovedit, salvarea a venit 
odată cu puţină lectură şi scris, şi cu o carte numită Ridicarea din 
umeri. 


- Liesel, zise Hans într-o noapte. Haide! 

De la venirea lui Max, a existat o lacună considerabilă în 
exerciţiul de citit al lui Liesel şi papa. Era limpede că simţea că 
acum era un moment bun de a continua de unde rămăseseră. 

- Na Komm, îi spuse. Nu vreau să te laşi pe tânjală. Du-te şi 
adu una dintre cărţi. Ce zici de Ridicarea din umeri? 

Elementul derutant în toate acestea a fost atunci când ea 
aduse cartea, iar papa îi indică să-l urmeze jos, în vechea lor 
cameră de lucru. Pivniţa. 

- Dar, papa, încercă ea să-l oprească. Nu putem... 

- Ce? E vreun monstru pe-acolo? 

Era începutul lunii decembrie şi ziua fusese rece. Pivniţa 
devenea tot mai neprimitoare cu fiecare treaptă de ciment 
coborâtă. 

- E prea frig, papa. 

- Nu te-a deranjat până acum. 

- Da, dar nu a fost niciodată aşa de frig. 

Când au ajuns jos, papa i-a şoptit lui Max. 

- Putem să împrumutăm lampa, te rog? 

Trepidând, cearşafurile şi bidoanele s-au mişcat şi lumina a 
fost trecută dintr-o mână în alta. Uitându-se la flacără, Hans 
dădu din cap şi rosti: 

- Es ist ja Wahnsinn, net? E o nebunie, nu-i aşa? Înainte ca 
mâna de dinăuntru să rearanjeze cearşafurile, a prins-o. Vino şi 
tu. Te rog, Max! 

Apoi, încet, cearşafurile stropite de vopsea au fost trase la o 
parte, iar corpul emaciat şi chipul lui Max Vandenburg şi-au făcut 
apariţia. In lumina jilavă, se ridică în picioare cu o dificultate 
magică. Tremura. 


Hans i-a atins braţul, să-l aducă mai aproape. 

- Doamne, Isuse Hristoase! Nu poţi sta aici, jos. O să mori de 
frig. Se răsuci. Liesel, umple cada. Nu prea fierbinte. Fă-o ca 
atunci când începe să se răcească. 

Liesel fugi sus. 

- Doamne, Isuse Hristoase! 

Auzi exclamaţia din nou când ajunse în hol. 


Când el se află în cada de mărimea unei halbe, Liesel pândi 
uşa camerei de baie, închipuindu-şi că apa călduţă se transformă 
în abur în timp ce încălzea trupul lui ca un aisberg. Mama şi papa 
erau în toiul unei dezbateri în camera de zi care servea şi ca 
dormitor, cu glasurile lor domoale captive dincolo de peretele 
coridorului. 

- O să moară acolo, îţi jur. 

- Dacă se uită cineva înăuntru? 

- Nu, nu, nu urcă decât noaptea. Ziua, lăsăm totul deschis. 
Nimic de ascuns. Şi o să folosim mai degrabă camera asta decât 
bucătăria. Cel mai bine este să ne ferim de uşa din faţă. 

Tăcere. Apoi, mama. 

- Bine... Da, ai dreptate. 

- Dacă tot riscăm pentru un evreu, zise papa puţin mai târziu, 
aş prefera să riscăm pentru unul viu. 

Din acel moment, o nouă rutină a luat naştere. 

In fiecare noapte se aprindea focul în camera mamei şi a lui 
papa, iar Max apărea pe nesimţite. Stătea într-un colţ, chircit şi 
total surprins, cel mai probabil de bunătatea oamenilor, de chinul 
supravieţuirii şi, mai presus de toate, de splendoarea căldurii. 

Cu draperiile trase bine, dormea pe podea, cu o pernă sub cap, 
în timp ce focul se stingea şi se transforma în cenuşă. 

Dimineaţă, se întorcea în pivniţă. 

O fiinţă umană lipsită de voce. 

Un şobolan evreu, înapoi în gaura lui. 


Crăciunul a sosit şi a trecut înmiresmat de pericolul 
suplimentar. După cum se aşteptau, Hans junior nu s-a întors 
acasă (o binecuvântare şi o prevestire rea), dar Trudy a venit ca 
de obicei şi lucrurile s-au desfăşurat fără probleme. 


ro RI 


CE ÎNSEAMNĂ FĂRĂ PROBLEME 


Max a rămas în pivniţă. 
Trudy a venit şi a plecat fără vreun dram de bănuială. 


S-a decis că Trudy, în ciuda comportării blânde, nu era de 
încredere. 

- Avem încredere doar în oamenii în care trebuie neapărat, a 
declarat papa, şi ăştia suntem noi trei. 

Era mâncare în plus şi scuza către Max că asta nu era religia 
lui, dar era totuşi un ritual. 

Nu s-a plâns. 

Ce motive ar fi avut? 

A explicat că era născut şi crescut evreu, dar că a fi evreu nu 
era nimic mai mult decât o etichetă - un element dezastruos al 
celui mai tâmpit ghinion posibil. 

Atunci, a folosit ocazia să spună că îi părea rău că fiul 
Hubermannilor nu venise acasă. In replică, papa i-a zis că nu 
puteau controla astfel de lucruri. 

- In cele din urmă, spuse el, ar trebui să ştii şi tu - un tânăr e 
încă un băiat şi un băiat are câteodată dreptul să fie încăpățânat. 

Au lăsat-o aşa. 


În primele câteva săptămâni în faţa focului, Max a rămas tăcut. 
Acum, că făcea o baie cum se cuvine o dată pe săptămână, 
Liesel a observat că părul lui nu mai este ca un cuib de rămurele, 
ci mai degrabă ca un mănunchi de pene fâlfâindu-i pe cap. Incă 
timidă în faţa străinului, îi şopti acest lucru lui papa: 

- Părul lui e ca penele. 

- Cum? 

Focul sugrumase cuvintele. 

- Am zis, şopti ea din nou, apropiindu-se, că are părul ca 
penele. 

Hans Hubermann se uită la tânăr şi încuviinţă din cap. Sunt 
sigură că îşi dorea să aibă ochii ca ai fetei. Nu şi-au dat seama că 
Max auzise fiecare cuvânt. 

Uneori, aducea exemplarul din Mein Kampf şi citea lângă 
flăcări, clocotind de nervi. A treia oară când a adus-o, Liesel a 
găsit în final curajul de a-i pune întrebarea. 

- Este... bună? 

El ridică privirea din pagini, strângându-şi degetele în pumn şi 
apoi relaxându-le din nou. Alungându-şi furia, îi zâmbi. Şi-a 
îndepărtat bretonul care i-a căzut din nou pe ochi. 


- Este cea mai bună carte. Uitându-se la papa, apoi iarăşi la 
fată: Mi-a salvat viaţa. 
- Cum? 


Astfel a început un fel de fază a povestirilor din camera de zi, 
în fiecare noapte. Se vorbea doar atât de tare cât era necesar 
pentru a se auzi. Piesele unui puzzle evreiesc al luptelor cu 
pumnii erau asamblate înaintea lor. 

Uneori era umor în glasul lui Max Vandenburg, deşi vigoarea 
sa era ca o fricţiune - ca o piatră frecată uşor de o rocă mare. Pe 
alocuri era solidă, fisurată în alte părţi, câteodată spartă cu totul. 
Cel mai profund era când regreta şi distrus după ce rostea o 
glumă sau când se condamna pe sine. 

- Isuse pe cruce, a fost cea mai frecventă reacţie la povestea 
lui Max Vandenburg, urmată de obicei de o întrebare. 


ei ÎNTREBĂRI GEN: RI 
Cât timp ai stat în camera aia? 
Unde este Walter Kruger acum? 
Ştii ce s-a întâmplat cu familia ta? 
incotro călătorea sforăitoarea? 
Un scor de 10-3 pentru el? 
De ce te-ai mai bate cu el? 


Când Liesel privea în trecut la evenimentele din viaţa ei, acele 
nopţi în camera de zi erau printre cele mai clare amintiri pe care 
le avea. Putea vedea lumina arzătoare pe faţa de culoarea coijii 
de ou a lui Max şi chiar putea gusta aroma umană a cuvintelor 
sale. Era relatată desfăşurarea supravieţuirii lui, piesă cu piesă, 
ca şi cum ar fi tăiat fiecare parte din sine şi ar fi prezentat-o pe o 
farfurie. 


- Sunt atât de egoist! 

Când spuse asta, îşi acoperi faţa cu braţul. 

- Să-i abandonez pe oameni. Să vin aici. Să vă pun pe voi toţi 
în pericol... Renunţă la orice reţinere şi începu să-i implore. 
Deznădejdea şi izolarea erau ca nişte palme peste faţa lui. Imi 
pare rău. Mă credeţi? Imi pare aşa de rău, îmi pare aşa de rău, 
îmi pare... 

Braţul lui atinse focul şi îl trase rapid înapoi. 


Toţi îl urmăreau în linişte, până când papa s-a ridicat în 
picioare şi s-a apropiat. S-a aşezat lângă el. 
- Te-ai ars la cot? 


Într-o seară, Hans, Max şi Liesel stăteau în faţa focului. Mama 
era în bucătărie. Max citea Mein Kampf din nou. 

- Ştii ceva? zise Hans. Se aplecă înspre foc. Şi Liesel este o 
mică cititoare destul de bună. Max lăsă cartea jos, iar Hans 
continuă: Şi are mai multe în comun cu tine decât ai crede. Papa 
se uită să nu vină Rosa. li place şi o bătaie cu pumnii. 

- Papa! 

Liesel, care se apropia de doisprezece ani şi încă arăta ca un 
fus de slabă, era copleşită de ruşine. 

- Nu m-am bătut niciodată! 

- Şşşt, râse papa. li făcu semn cu mâna să coboare tonul şi îi 
spuse: Ei bine, dar chelfăneala pe care i-ai dat-o lui Ludwig 
Schmeikl, ha? 

- Niciodată... Fusese prinsă. Era inutil să nege în continuare. 
Cum ai aflat de asta? 

- L-am văzut pe tatăl lui la Knoller. 

Liesel îşi ascunse faţa în mâini. Când şi-a descoperit-o, a pus 
întrebarea fundamentală: 

- l-ai spus mamei? 

- Glumeşti? li făcu lui Max cu ochiul şi îi şopti fetei: Eşti încă în 
viaţă, nu? 


În acea noapte, a fost prima dată după câteva luni când papa 
a cântat la acordeon acasă. A durat cam jumătate de oră până 
când i-a pus o întrebare lui Max: 

- Tu ai învăţat? 

Chipul din colţ urmărea flăcările. 

- Da. Făcu o pauză considerabilă. Până la vârsta de nouă ani. 
Atunci, mama a vândut studioul de muzică şi nu a mai predat. A 
păstrat doar un instrument şi a renunţat când n-am mai vrut să 
învăţ. Am fost un prost. 

- Nu, zise papa. Erai un băiat. 


În timpul nopţilor, şi Liesel Meminger, şi Max Vandenburg 
demonstrau asemănarea dintre ei. In camerele lor separate, îşi 
visau coşmarurile şi se trezeau, unul cu țipăt în cearşafurile 
inundate şi altul luptându-se să respire lângă focul mocnit. 


Câteodată, când Liesel citea cu papa, pe la ora trei noaptea, 
surprindeau amândoi momentul trezirii lui Max. 

- Visează ca tine, zicea papa şi, odată stârnită de sunetul 
anxietăţii lui Max, Liesel a decis să se dea jos din pat. 

De la ascultarea poveştii lui, avea propria opinie despre ce 
vedea el în vise, chiar dacă nu episodul exact al poveştii pe care 
o retrăia în fiecare noapte. 

Încet, înaintă pe hol şi prin camera de zi şi dormitor. 

- Max? 

Şoapta era blândă, răguşită în gâtul somnoros. 

La început nu se auzi vreo replică, dar în curând el se ridică şi 
bâjbâi prin întuneric. 

Papa fiind încă în dormitor, Liesel se aşeză în cealaltă parte a 
căminului, vizavi de Max. In spatele lor, mama dormea 
zgomotos. Era în concurenţă strânsă cu sforăitoarea din tren. 

Focul nu mai era acum decât o înmormântare de fum, mort şi 
muribund în acelaşi timp. În acea anume dimineaţă, erau şi voci. 


c SCHIMBUL DE COŞMARURI RI 
Fata: Spune-mi, ce vezi când visezi aşa? 
Evreul: ... Mă văd pe mine întorcându-mă şi făcând cu 
mâna un semn de rămas-bun. 
Fata: Şi eu am coşmaruri. 
Evreul: Ce vezi? 
Fata: Un tren şi pe fratele meu mort. 
Evreul: Pe fratele tău? 
Fata: A murit când m-am mutat aici, pe drum. 
Fata şi evreul, împreună: Ja - Da. 


Ar fi frumos să spun că, după această destăinuire reciprocă, 
nici Liesel, nici Max nu au mai avut acele viziuni rele. Ar fi 
frumos, dar e neadevărat. Coşmarurile au venit ca întotdeauna, 
precum cel mai bun jucător al echipei adverse când s-au auzit 
zvonuri că ar fi rănit sau bolnav - dar este acolo, făcându-şi 
încălzirea cu ceilalţi, gata să cucerească terenul. Sau ca un tren 
care respectă orarul, ajungând noaptea pe peron cu amintirile 
trase în urma lui cu o funie. Trase anevoie. Cu multe salturi 
ciudate. 

Singurul lucru care s-a schimbat a fost că Liesel i-a zis lui papa 
că este îndeajuns de mare acum pentru a se descurca singură cu 


toate visele. Pentru o clipă, s-a arătat puţin ofensat, dar, ca 
întotdeauna în cazul lui papa, a încercat să zică lucrul potrivit. 

- Ei, slavă Domnului, rânji pe jumătate. Măcar acum pot să 
dorm puţin cum trebuie. Scaunul ăla mă omora. 

O cuprinse pe fată cu braţul şi merseră în bucătărie. 


Pe măsură ce timpul trecea, s-a dezvoltat o distincţie clară 
între două lumi foarte diferite - cea din casa de pe strada 
Himmel numărul 33 şi cea care locuia şi apărea în afara ei. 
Trucul era să nu le laşi să se întâlnească. 

În lumea exterioară, Liesel învăţa să-i descopere mai multe 
dintre utilizări. Intr-o după-amiază, când mergea acasă cu o 
sacoşă goală de rufe, a observat un ziar ieşit dintr-un coş de 
gunoi. Ediţia săptămânală a Molching Express. || ridică şi îl duse 
acasă, prezentându-i-l lui Max. 

- M-am gândit că ţi-ar plăcea să faci un rebus ca să treacă 
timpul. 

Max a apreciat gestul şi, pentru a justifica aducerea lui acasă, 
a citit ziarul din scoarță în scoarță şi i-a arătat rebusul câteva ore 
mai târziu, terminat cu excepţia unui cuvânt. 

- Fir-ar să fie de şaptesprezece-jos, zise el. 


În februarie 1941, când a împlinit doisprezece ani, Liesel a 
primit o altă carte uzată şi a fost recunoscătoare. Se numea 
Oamenii nămolului şi era despre un tată şi un fiu foarte bizari. li 
îmbrăţişă pe mama şi papa, în timp ce Max stătea stânjenit în 
colţ. 

- Alles Gute zum Geburtstag, zâmbi el slab. Toate cele bune de 
ziua ta. Avea mâinile în buzunar. Nu ştiam, că altfel ţi-aş fi luat 
ceva. 

O minciună sfruntată - nu avea nimic de dăruit, poate doar 
Mein Kampf, dar sub nicio formă nu i-ar fi dat o asemenea 
propagandă unei tinere nemţoaice. Ar fi fost ca şi cum un miel i- 
ar fi pus un cuţit în mână măcelarului. 

Se lăsă o tăcere supărătoare. 

Ea i-a îmbrăţişat pe mama şi pe papa. 

Max părea atât de singur! 

Liesel înghiţi un nod. 


Apoi, se duse şi îl îmbrăţişă. 
- Mulţumesc, Max. 


La început, a rămas nemişcat, dar fiindcă ea continua să îl ţină 
în braţe, mâinile lui s-au ridicat treptat şi i-au cuprins umerii. 

Abia mai târziu va afla ea de expresia neajutorată de pe chipul 
lui Max Vandenburg. De asemenea, va descoperi că s-a hotărât 
în sinea lui să-i ofere ceva în schimb. MIi-l imaginez adesea stând 
treaz în acea noapte, gândindu-se ce i-ar putea dărui. 

Până la urmă, cadoul a fost oferit pe hârtie, cu o săptămână şi 
ceva mai târziu. 

El i-l va duce în zorii zilei, înainte să se retragă jos, pe treptele 
de ciment, în locul pe care acum îi plăcea să-l numească acasă. 


Pagini din pivniţă 


Timp de o săptămână, Liesel nu a fost lăsată să meargă în 
pivniţă sub nicio formă. Mama şi papa au avut grijă să îi ducă ei 
mâncarea lui Max. 

- Nu, Saumensch, îi zicea mama de fiecare dată când se 
oferea. Mereu exista o nouă scuză: Ce-ar fi să mai faci ceva 
folositor şi pe aici, cum ar fi să termini de călcat? Crezi că e cine 
ştie ce să le duci prin oraş? Încearcă să le calci! 

Poţi apela la tot felul de tertipuri atunci când ai o reputaţie 
caustică. A mers. 


În acea săptămână, Max tăiase o sumedenie de pagini din 
Mein Kampf şi le vopsise cu alb. Apoi, le-a atârnat cu cârlige pe o 
funie, de la un capăt al subsolului la altul. Când s-au uscat, a 
început greul. Era destul de educat cât să se descurce, dar, cu 
siguranţă, nu era scriitor şi nici artist. Cu toate astea, a formulat 
în minte cuvintele până când le-a putut recita fără greşeală. 
Numai atunci, pe hârtia care se bombase şi făcuse bule din 
cauza vopselei ce se uscase, el a început să scrie povestea. A 
folosit o pensulă mică, neagră. 


Omul aplecat asupra mea. 


A calculat că avea nevoie de treisprezece pagini, aşa că a 
vopsit patruzeci, aşteptându-se la de două ori mai multe eşecuri 
decât reuşite. Existau ciorne pe paginile din Molching Express, 
unde şi-a îmbunătăţit opera artistică de la elementar şi stângace 
la un nivel acceptabil. In timp ce lucra, auzea cuvintele şoptite 
ale unei fete. 

- Părul lui, îi repeta ea, e ca penele. 

Când a terminat, a folosit un cuţit ca să străpungă paginile şi 
să le lege cu sfoară. Rezultatul era o broşură de treisprezece 
pagini, care arăta astfel: 


Toată viaţa mea 


mi-a fost frică 


de oamenii aplecați asupra mea. 


Presupun că primul om aplecat 


asupra mea a fost tata, 


NI 
a! CELL i 
Forge Atena e 


dar el a dispărut 


înainte să mi-l pot aminti. 


Dintr-un oarecare motiv, în copilărie, 

îmi plăcea să mă bat. Mare parte din timp, 
pierdeam. Un alt băiat, uneori cu sânge - 
curgându-i din nas, stătea 

aplecat asupra mea. 


Mulţi ani mai târziu, a trebuit 
să mă ascund. Am încercat să nu dorm 
pentru că mi-era teamă de cine 


ar putea fi acolo când mă voi trezi. 


É 


Am dormit acolo mult timp. 
Trei zile, mi-au spus ei... 
Şi ce am găsit când 
m-am trezit? Nu un bărbat, ci 


pe altcineva aplecat asupra mea. 


- 


| Odată cu trecerea timpului, 
it eu şi fata am înţeles iau.) 


că 'avăm unele lucrati ÎN tonuri: 


1 Mg pe 


Dar e 
un lucru straniu. 


Fata spune 


că arăt a altceva. 


Acum, locuiesc în pivniţă. 
Coşmarurile încă sunt vii în 
somnul meu. | 


într-o noapte, după coşmarul 
obişnuit, o umbră veghea asupra 
mea. Ea azis: „Spune-mi ce 
visezi“. Aşa că am făcut asta. 


în “schimb, ea mi-a explicat 


din ce sunt făcute 
visele ei, 


că 
e 


Acum, cred că suntem prieteni, 
eu şi fata asta. De ziua 

ei, ea a fost cea care mi-a 

dat mie un dar. 


Mă face să înţeleg că omul 

cel mai bun care a vegheat 
vreodată asupra mea 

nici măcar nu este un bărbat... 


La sfârşitul lunii februarie, când Liesel s-a trezit în primele ore 
ale zilei, o siluetă a intrat în dormitorul ei. Tipic pentru Max, 
deoarece el era aproape o umbră care nu făcea niciun zgomot. 

Liesel, bâjbâind prin întuneric, nu putea decât să bănuiască 
apropierea bărbatului. 

- Hei? 


Nu se auzi nicio replică. 


Nu era decât liniştea aproape desăvârşită a picioarelor sale în 
vreme ce se apropie de pat şi puse paginile pe podea, aproape 
de şosetele ei. Paginile trosneau. Numai puţin. Marginea uneia 
dintre ele se curbă în podea. 

- Hei? 

De această dată, a primit un răspuns. 

Nu putea spune exact de unde veneau cuvintele. Ceea ce 
conta era că au ajuns la ea. Au sosit şi au îngenuncheat lângă 
pat. 

- Un cadou întârziat cu ocazia zilei tale de naştere. Să te uiţi 
dimineaţă. Noapte bună! 


Un timp, ea s-a tot cufundat în somn şi s-a trezit, nefiind sigură 
dacă îl visase pe Max intrând. 

Dimineaţă, când s-a deşteptat şi s-a răsucit în pat, a văzut 
paginile pe podea. S-a întins după ele şi le-a ridicat, ascultând 
cum hârtia fremăta în mâinile sale abia trezite. 

„Toată viaţa mea, mi-a fost frică de oamenii care vegheau 
asupra mea...” 

Când le întorcea, paginile era zgomotoase, ca energia statică 
în jurul poveştii scrise. 

„Trei zile, mi-au spus ei... şi ce am găsit când m-am trezit?” 

Erau paginile rupte din Mein Kampf înecându-se şi sufocându- 
se sub vopsea în timp ce erau întoarse. 

„Mă face să înţeleg că omul cel mai bun care a vegheat 
vreodată asupra mea...” 

Liesel a citit şi s-a uitat de trei ori la cadoul lui Max 
Vandenburg, observând o nouă tuşă şi un nou cuvânt de fiecare 
dată. Când a terminat a treia lectură, s-a dat jos din pat cât mai 
încet posibil şi s-a dus în camera mamei şi a lui papa. Spaţiul de 
lângă foc era gol. 

Gândindu-se la asta, şi-a dat seama că era potrivit sau chiar 
mai bine - perfect - să-i mulţumească în locul unde fuseseră 
făcute paginile. 

Cobori treptele subsolului. Văzu o imaginară poză înrămată pe 
perete - un secret cu un zâmbet tăcut. 


Erau numai câţiva metri, dar i s-a părut mult de mers până la 
cearşafurile stropite de vopsea şi bidoanele care îl apărau pe 


Max Vandenburg. Ea a dat cearşafurile cât mai aproape de 
perete, până când se formă o mică deschizătură prin care să se 
uite. 

Primul lucru pe care l-a putut vedea a fost un umăr şi, prin 
spaţiul mic, şi-a strecurat puţin şi cu mare greutate mâna şi şi-a 
odihnit-o acolo. Hainele îi erau reci. Nu s-a trezit. 

II simţea cum respiră şi umărul care se mişca în sus şi-n jos 
abia sesizabil. L-a urmărit o vreme. Apoi, s-a aşezat şi s-a lăsat 
pe spate. 

Aerul somnoros părea să o fi urmărit. 

Cuvintele mâzgălite în timpul exerciţiilor stăteau grandios pe 
pereţii dinspre scări, nesigure, copilăroase şi dulci. Priveau cum 
evreul ascuns şi fata dormeau mână la umăr. 

Respirau. 

Plămâni germani şi evrei. 

Lângă perete, Omul aplecat asupra mea stătea amorţit şi 
încântat, ca o iritaţie frumoasă pe picioarele lui Liesel Meminger. 


Partea a cincea 
bE 


Omul care fluiera 


în rolurile principale: 
o carte plutitoare - jucătorii - o mică fantomă - două tunsori - 
tineretul lui rudy - învinşi şi schiţe - un om care fluiera şi nişte 
pantofi - trei acte de prostie - şi un băiat îngrozit, cu picioare 
îngheţate 


Cartea plutitoare 
(Partea 1) 


O carte plutea în jos pe râul Amper. 

Un băiat a sărit în apă, a prins-o şi a ţinut-o în mâna dreaptă. 
Rânjea. 

Se ridică în picioare, iar apa de decembrie, rece ca gheaţa, îi 
ajungea până la talie. 

- Ce zici de un sărut, Saumensch? zise el. 

Aerul din jur era fermecător, minunat, ameţitor de rece, ca să 
nu mai menţionăm de durerea concretă din apă, care se 
amplifica de la degete la coapse. 

- Ce zici de un sărut? 

- Ce zici de un sărut? 

Bietul Rudy! 


GC RI 


UN MIC ANUNŢ DESPRE RUDY STEINER 
Nu merita să moară în felul acela. 


În viziunile voastre, vedeţi marginile de hârtie murdară încă 
prinsă de degetele sale. Vedeți o chică blondă, care tremură. 

Concluzionaţi anticipat, aşa cum aş face şi eu, că Rudy a murit 
chiar în acea zi, de hipotermie. Nu a fost aşa. Astfel de amintiri 
îmi spun din nou că nu merita soarta peste care a dat la mai 
puţin de doi ani mai târziu. 

Din multe puncte de vedere, a lua un băiat ca Rudy înseamnă 
a fura - atât de multă viaţă, atât de multe lucruri pentru care să 
trăiască - şi totuşi, cumva, sunt sigură că i-ar fi plăcut să vadă 
dărâmăturile înfricoşătoare şi cerul cum se umflă în acea noapte 
în care el s-a stins. Ar fi plâns şi s-ar fi întors, şi ar fi zâmbit dacă 
ar fi putut să-l vadă pe hoţul de cărţi stând în mâini şi în 
genunchi, lângă trupul lui lipsit de viaţă. Ar fi fost bucuros să 
vadă cum ea l-a sărutat pe buzele prăfuite, lovite de suflul 
exploziei unei bombe. 

Da, ştiu. 

În toată întunecimea inimii mele care bate în noapte, ştiu. Ar fi 
fost încântat. 

Vedeţi? 


Orice moarte are o inimă. 


Jucătorii 
(Un Zar cu şapte fețe) 


Desigur, sunt nepoliticoasă. Stric finalul, nu doar al întregii 
cărţi, dar şi al acestei părţi anume. V-am prezentat două 
evenimente în avans, pentru că nu mă interesează foarte tare să 
construiesc misterul. Misterul mă plictiseşte. Mă oboseşte. Ştiu 
ce se va întâmpla şi ştiţi şi dumneavoastră. Maşinaţiunile care ne 
îndreaptă în acea direcţie sunt cele care mă scot din sărite, mă 
zăpăcesc, mă interesează şi mă uluiesc peste măsură. 

Sunt multe lucruri la care să ne gândim. 

Povestea este foarte consistentă. 

Cu siguranţă, există o carte numită Omul care fluiera, despre 
care trebuie neapărat să vorbim, ca şi despre cum exact a ajuns 
să plutească în jos pe râul Amper, în perioada de dinaintea 
Crăciunului din 1941. Ar trebui să ne ocupăm de asta înainte, nu 
credeţi? 


Rămâne stabilit atunci. 

Aşa vom face. 

A început cu jocurile de noroc. Ai aruncat un zar asumânduc-ţi 
riscul de a ascunde un evreu şi aşa vei trăi. Aşa stau lucrurile. 


[A TUNSOAREA: JUMĂTATEA LUNII APRILIE 1941 

Viața începea cel puțin să mimeze normalitatea cu mai multă 
forță. Hans şi Rosa Hubermann se certau în camera de zi, deşi 
mult mai încet decât de obicei. Liesel, ca de obicei, era 
spectatoare. 

Cearta începuse în seara precedentă, în pivniţă, unde Hans şi 
Max stăteau printre bidoane de vopsea, cuvinte şi cearşafuri 
stropite. Max a întrebat dacă Rosa ar putea cândva să-l tundă. 

- Imi intră în ochi, zisese el, la care Hans spusese: 

- O să văd ce pot face. 

Acum, Rosa răscolea sertarele. Cuvintele ei îl dădeau la o 
parte pe papa odată cu restul nimicurilor. 

- Unde e afurisita aia de foarfecă? 

- Nu-i în cel de dedesubt? 

- M-am uitat deja în ăla. 


- Poate nu ai observat-o. 

- Ţi se pare că sunt chioară? Ridică privirea şi bubui: Liesel! 

- Sunt chiar aici. 

Hans se lăsă în jos. 

- Fir-ar să fie, femeie, asurzeşte-mă, nu vrei? 

- Tacă-ţi gura, Saukeri! Rosa răscolea în continuare şi i se 
adresă fetei: Liesel, unde e foarfeca? 

Dar nici Liesel nu avea idee. 

- Saumensch, nu eşti bună de nimic, nu-i aşa? 

- Nu o amesteca în asta. 

Şi mai multe cuvinte au fost expediate înainte şi înapoi, de la 
femeia cu părul de elastic la bărbatul cu ochii de argint, până 
când Rosa a izbit sertarul. 

- Probabil, oricum, o să dau greş cu tunsoarea. 

- Să dai greş? In acel stadiu, papa arăta de parcă era gata să- 
şi smulgă el părul din cap, dar glasul lui părea o şoaptă abia 
auzită: Cine naiba o să-l vadă? 

Făcu un gest, pregătindu-se să vorbească din nou, dar fu 
distras de apariţia lui Max Vandenburg cu părul ca nişte pene, 
care stătea politicos, jenat, în uşă. Adusese propria foarfecă şi se 
apropie, dându-i-o nu lui Hans sau Rosei, ci fetei de doisprezece 
ani. Era persoana cea mai calmă. Gura sa ezită un moment, apoi 
întrebă: 

- Ai vrea? 

Liesel luă foarfecă şi o deschise. Era ruginită pe alocuri şi 
lucioasă în altele. 

- Poţi să faci cât de multe greşeli vrei, îi spuse el. 

Papa s-a aşezat pe trepte. 

Liesel a ridicat primele smocuri din părul lui Max Vandenburg. 

Pe când tăia şuviţele ca nişte pene, se minuna de sunetul făcut 
de foarfecă. Nu de sunetul tăierii, ci de scrâşnetul braţelor 
metalice în timp ce secerau câte un smoc. 

Când treaba a fost terminată, puţin ciuntit pe alocuri, puţin 
strâmb pe ici, pe colo, ea se duse sus cu părul în mâini şi îl băgă 
în sobă. Aprinse un chibrit şi urmări cum ghemotocul se strângea 
şi se topea, portocaliu şi roşu. 

Din nou, Max era în uşă, de data aceasta aflându-se pe 
treptele subsolului. 

- Mulţumesc, Liesel. 

Vocea lui era înaltă şi aspră, având în ea sunetul unui zâmbet 
ascuns. 


Imediat ce vorbi, dispăru din nou, înapoi în pământ. 


E] ZIARUL: ÎNCEPUTUL LUNII MAI 

- E un evreu în subsolul meu. 

- E un evreu. In subsolul meu. 

Stând pe podeaua camerei pline de cărți a primarului, Liesel 
Meminger auzea aceste cuvinte. O sacoşă cu rufe de spălat se 
afla lângă ea şi silueta fantomatică a nevestei primarului stătea 
încovoiată peste birou. În faţa ei, Liesel citea Omul care fluiera, 
paginile douăzeci şi doi şi douăzeci şi trei. Se uită în sus. Işi 
închipuia că se apropie uşor, că îi dă cu blândeţe la o parte părul 
ciufulit şi îi şopteşte femeii la ureche: 

- E un evreu în subsolul meu. 

In timp ce cartea fremăta în poala ei, secretul îi stătea pe 
buze. Se făcea comod. Îşi încrucişa picioarele. 

- Ar trebui să plec acasă. j 

De data aceasta, chiar vorbi. Mâinile îi tremurau. În ciuda unui 
licărit de soare undeva în zare, o adiere uşoară intra prin 
fereastra deschisă, împreună cu ploaia care cădea ca rumeguşul. 

Când Liesel puse cartea la loc, scaunul femeii se mişcă pe 
podea şi ea se apropie de fată. Mereu era aşa la final. Inelele 
blânde ale ridurilor pricinuite de amărăciune pe chipul femeii s- 
au adâncit o clipă, în timp ce ea se apropie şi luă cartea de pe 
raft. 

l-o oferi fetei. 

Liesel deveni sfioasă. 

- Nu, zise, mulţumesc. Am destule cărţi acasă. Poate, altădată. 
Acum, recitesc ceva cu papa. Ştiţi, pe cea pe care am furat-o din 
foc, în acea seară. 

Soţia primarului dădu din cap. Dacă putem spune ceva despre 
Liesel Meminger este că hoţia ei nu era nejustificată. Fura cărţi 
când simţea nevoia să aibă o bază. In acel moment, avea 
destule. Parcursese deja Oamenii nămolului de patru ori şi se 
bucura de recitirea Ridicării din umeri. De asemenea, în fiecare 
seară înainte de culcare, deschidea manualul meseriei de gropar, 
care nu o dezamăgea niciodată. Ingropat adânc în el, se afla 
Omul aplecat asupra mea. Pronunţa cuvintele şi atingea păsările. 
intorcea încet paginile zgomotoase. 

- La revedere, Frau Hermann. 

leşi din bibliotecă, merse pe holul cu parchet şi ieşi pe uşa 


monstruoasă. Aşa cum făcea de obicei, zăbovi o vreme pe 
trepte, privind Molchingul de dedesubt. In acea după-amiază, 
oraşul era acoperit de o ceaţă galbenă, care mângâia vârfurile 
acoperişurilor ca pe nişte animale de casă şi umplea străzile ca 
pe o cadă. 

Când ajunse pe strada Munchen, hoţul de cărţi ocoli bărbaţi şi 
femei sub umbrele - o fată învelită de ploaie, care trecea fără 
ruşine de la un coş de gunoi la altul. Cu precizie de ceasornic. 

- Acolo! 

Sărbătorind, râse la norii de bronz înainte să se întindă şi să ia 
ziarul mototolit. Cu toate că prima şi ultima pagină erau brăzdate 
de şiroaie negre de cerneală, l-a împăturit frumos şi l-a pus sub 
braţ. La fel făcuse în fiecare joi în ultimele luni. 

Joi era acum singura zi de livrare pentru Liesel Meminger şi, de 
obicei, putea aduce un fel de dividend. Sentimentul victoriei nu 
era niciodată domolit când găsea un Molching Express sau vreun 
altfel de publicaţie. Era o zi bună când găsea un ziar. Dacă era 
un ziar în care rebusul nu era făcut, era o zi extraordinară. Putea 
să ajungă acasă, să închidă uşa în urma ei şi să i-l ducă jos, lui 
Max Vandenburg. 

- Rebusul? întreba el. 

- Nerezolvat. 

- Excelent. 

Evreul zâmbea, accepta ziarul şi începea să citească la lumina 
slabă a pivniţei. Adesea, Liesel îl privea în vreme ce se concentra 
să citească ziarul, să completeze rebusul şi apoi să-l citească din 
nou, de la început la sfârşit. 

Odată cu încălzirea vremii, Max a rămas jos tot timpul. Ziua, 
uşa pivniţei era lăsată deschisă pentru a permite puţinei lumini 
naturale să ajungă la el din coridor. Holul în sine nu era îmbăiat 
în soare, dar, în anumite situaţii, te mulţumeşti cu ce ţi se dă. 
Lumina palidă era mai bună decât nimic şi nu puteau cheltui 
mult. Kerosenul nu se împuţinase periculos de mult, dar cel mai 
bine era să păstreze consumul la minimum. 

De obicei, Liesel stătea pe nişte cearşafuri. Citea în vreme ce 
Max completa câte un rebus. Stăteau la câţiva metri unul de 
celălalt, vorbind foarte rar şi nu se auzea decât sunetul paginilor 
răsfoite. Deseori, îi lăsa cărţile ei lui Max să le citească atunci 
când ea era la şcoală. Dacă Hans Hubermann şi Erik Vandenburg 
au fost până la urmă uniţi de muzică, Max şi Liesel erau legaţi de 
tăcerea cuvintelor tipărite. 


- Bună, Max. 

- Bună, Liesel. 

Apoi, se aşezau şi citeau. 

Câteodată, ea îl urmărea. A hotărât că putea fi descris cel mai 
bine ca un tablou de concentrare palidă. Piele de culoarea bej. O 
mlaştină în fiecare ochi. Şi respira ca un fugar. Disperat, dar fără 
să facă vreun zgomot. Pieptul lui era singurul care îl dădea de gol 
că era ceva viu. 

Din ce în ce mai des, Liesel îşi închidea ochii şi îl ruga pe Max 
să îi pună întrebări despre acele cuvinte pe care le tot greşea şi 
înjura dacă tot nu îi ieşeau. Pe urmă, se ridica în picioare şi picta 
cuvintele respective pe perete, chiar şi de douăsprezece ori. 
Impreună, Max Vandenburg şi Liesel Meminger inhalau vaporii de 
vopsea şi de ciment. 

- Pa, Max. 

- Pa, Liesel. i 

În pat, ea stătea trează şi şi-l imagina jos, în pivniţă. În 
viziunile sale de dinainte să se culce, el mereu dormea îmbrăcat 
complet, inclusiv cu pantofi, în caz că trebuia să o şteargă din 
nou. Dormea cu un ochi deschis. 


[3 METEOROLOGUL: MIEZUL ZILEI 

Liesel deschise uşa şi gura în acelaşi timp. 

Pe strada Himmel, bătuseră cu 6-1 echipa lui Rudy şi, 
victorioasă, dădu buzna în bucătărie, spunându-i mamei şi lui 
papa totul despre golul pe care îl marcase ea. Apoi, se grăbi să 
coboare în pivniţă, pentru a-i descrie lui Max meciul lovitură cu 
lovitură. Acesta şi-a pus ziarul jos, a ascultat atent şi a râs 
împreună cu fata. 

După ce povestea cu golul a luat sfârşit, a fost linişte câteva 
minute bune, până când Max îşi ridică încet privirea. 

- Ai vrea să faci ceva pentru mine, Liesel? 

Încă entuziasmată de victoria de pe strada Himmel, fata sări 
de pe cearşafuri. Nu o spuse, dar mişcarea ei arăta evident 
intenţia de a-i oferi exact ceea ce-şi dorea. 

- Mi-ai zis totul despre gol, spuse el, dar nu ştiu ce fel de zi 
este acolo sus. Nu ştiu dacă ai dat gol şi era soare sau dacă norii 
au acoperit totul. Işi trecu mâna prin părul tăiat scurt şi ochii lui 
apoşi implorară să i se spună cel mai simplu dintre lucruri. Ai 
putea să te duci sus şi să-mi zici cum este vremea? 


Fireşte, Liesel se grăbi pe scări. Se opri la câţiva metri de uşa 
pătată de salivă şi se roti în loc, observând cerul. Când se 
întoarse în subsol, îi spuse: 

- Cerul este albastru azi, Max, şi e un nor mare şi lung şi este 
întins ca o funie. La capătul lui, soarele e ca o gaură galbenă... 

În acel moment, Max ştiu că numai un copil ar fi putut să-i dea 
un astfel de buletin meteo. Pe perete, el a pictat o funie lungă, 
strâns înnodată, cu un soare care picura la margine ca şi cum ai 
fi putut plonja direct în el. Pe norul ca o frânghie, a desenat două 
siluete - o fată slăbuţă şi un evreu ofilit - şi ei mergeau mână în 
mână, spre cerul care picura. Sub acea imagine, a scris 
următoarea propoziţie. 


ei RI 


CUVINTELE SCRISE PE PERETE DE 
MAX VANDENBURG 
Era o zi de luni, iar ei mergeau pe o sârmă, spre soare. 


63 BOXERUL: SFÂRŞITUL LUNII MAI 

Pentru Max Vandenburg, cimentul era rece şi avea vreme 
berechet de petrecut împreună cu el. 

Minutele erau crude. 

Orele pedepseau. 

Mâna timpului stătea deasupra lui în toate momentele de 
trezie şi nu ezita să-l strângă cu putere. Să-i zâmbească şi să-l 
lase în viaţă. Ce răutate grozavă trebuie să fie în a-i permite 
cuiva să trăiască! 

Măcar o dată pe zi, Hans Hubermann cobora scările pivniţei şi 
făcea puţină conversaţie. Rosa aducea ocazional o coajă de 
pâine disponibilă. Insă, când Liesel venea jos, Max se simţea cel 
mai interesat de viaţă din nou. Iniţial, a încercat să reziste, dar a 
fost mai greu cu fiecare zi în care fata apărea, de fiecare dată cu 
un nou buletin meteo, ori de cer senin, nori de carton sau un 
soare ce se destrămase ca un zeu care se aşază după cea 
mâncat prea mult la cină. 

Când era singur, cel mai limpede sentiment era de dispariţie. 
Toate hainele lui erau gri - indiferent dacă fuseseră aşa de la 
început sau nu -, de la pantaloni la puloverul de lână, la haina 
care curgea de pe el ca apa. Verifica adesea dacă nu cumva 
pielea i se transforma în solzi, deoarece aşa părea. 

Avea nevoie de o serie de noi proiecte. Primul era să facă 


exerciţii. A început cu flotări, stând cu abdomenul pe podeaua 
rece a pivniţei, apoi ridicându-se. Simţea de parcă braţele i se 
rupeau din coate şi îşi închipui că inima i se prelingea din corp şi 
cădea patetică pe jos. Ca adolescent în Stuttgart, putea face 
cincizeci de flotări o dată. Acum, la vârsta de douăzeci şi patru 
de ani, poate cu şapte kilograme mai uşor decât greutatea 
normală, abia putea să ajungă la zece. După o săptămână, 
izbutea câte trei seturi fiecare a şaisprezece flotări şi douăzeci şi 
două de genuflexiuni. Când termina, stătea lipit de peretele 
pivniţei cu prietenele sale, bidoanele de vopsea, simţindu-şi 
pulsul în dinţi. Muşchii îi păreau ca o prăjitură. 

Se întreba câteodată dacă merita măcar puţin să se forţeze 
astfel. Alteori, totuşi, când pulsul i se stabiliza şi corpul îi 
devenea funcţional, stingea lampa şi stătea în picioare în 
întunericul subsolului. 

Avea douăzeci şi patru de ani, dar încă putea să viseze cu ochii 
deschişi. 

- In colţul albastru, comenta el încet, îl avem pe campionul 
mondial, opera de artă ariană - Fuhrerul. Respiră şi se răsuci. Şi, 
în colţul roşu, îl avem pe şalangerul cu faţă de şoarece - Max 
Vandenburg. 

Totul se materializa în jurul lui. 

Lumina albă cobori într-un ring de box şi o mulţime se afla în 
jur şi murmura - sunetul magic al multor oameni vorbind toţi 
odată. Cum puteau persoanele de acolo să aibă atât de multe de 
spus în acelaşi timp? Ringul în sine era perfect. Prelată perfectă, 
corzi minunate. Chiar şi firele răzlețe ale fiecărei corzi întărite 
erau fără cusur, strălucind în lumină, lumina albă. Sala mirosea a 
ţigări şi a bere. 

Adolf Hitler stătea în colţ, cu anturajul lui. Picioarele îi ieşeau 
dintr-un halat roşu cu alb, cu o svastică neagră imprimată pe 
spate. Mustaţa îi era lipită de faţă. Antrenorul lui, Goebbels, îi 
şoptea ceva. Sărea de pe un picior pe altul şi zâmbea. Surâse 
larg când maestrul de ceremonii a înşiruit multele sale reuşite, 
toate aplaudate zgomotos de mulţimea care îl adora. 

- De neînvins! proclamă maestrul de ceremonii. Victorios 
împotriva evreilor şi a numeroase ameninţări ale idealului 
german! Herr Führer, concluzionă el, te salutăm! 

Mulțimea: haos. 

Apoi, după ce toţi se liniştiră, urmă şalangerul. 

Maestrul de ceremonii se apropie legănându-se de Max, care 


stătea singur în colţul său. Fără halat. Fără anturaj. Doar un 
tânăr evreu singuratic, cu respiraţia infectă, cu pieptul gol şi 
mâinile, şi picioarele obosite. Fireşte, şortul său era gri. Şi el se 
mişca de pe un picior pe altul, dar cât mai încet, ca să-şi 
conserve energia. Transpirase mult în sala de sport ca să atingă 
greutatea regulamentară. 

- Şalangerul! cântă maestrul de ceremonii. Cu, şi făcu o pauză 
pentru efect, sânge evreu. 

Mulțimea făcu „aaah”, ca nişte şacali. 

- Pentru greutatea... 

Restul discursului nu se auzi. A fost acoperit de injuriile 
spectatorilor, iar Max privi cum oponentul său îşi lepădă halatul 
şi veni în mijlocul ringului, ca să audă regulile şi să dea mâna. 

- Guten Tag, Herr Hitler, salută din cap Max, dar Fuhrerul doar 
îi arătă dinţii galbeni, pe care îi ascunse apoi îndărătul buzelor. 

- Domnilor, începu un arbitru neînfricat, în pantaloni negri şi o 
cămaşă albastră. La gât, avea fixat un papion. Mai întâi de toate, 
vrem o luptă curată şi dreaptă. | se adresă numai Fuhrerului: 
Asta doar dacă nu, desigur, Herr Hitler, dumneavoastră începeţi 
să pierdeţi. Dacă se întâmplă asta, voi fi dispus să închid un ochi 
la tacticile lipsite de scrupule pe care le-aţi putea folosi ca să 
puneţi la pământ această putoare şi murdărie evreiască. Dădu 
din cap cu mare curtoazie. Este clar? 

Fuhrerul rosti atunci primele lui cuvinte: 

- Cristal. 

Arbitrul i-a dat un avertisment lui Max: 

- Cât despre tine, camaradul meu evreu, în locul tău, aş fi cu 
mare băgare de seamă. Cu foarte mare băgare de seamă. 

Apoi, au fost trimişi în colţurile lor. 

A urmat un scurt moment de linişte. 

Gongul. 

Primul a fost Fuhrerul, cu picioarele lui ciudate şi ciolănoase 
alergând către Max şi lovindu-l ferm în faţă. Mulțimea vibra, cu 
gongul încă răsunându-le oamenilor în urechi, iar zâmbetele lor 
satisfăcute săreau peste corzi, în ring. Respirația fumegândă a lui 
Hitler îi ieşea sub formă de aburi din gură, iar mâinile lui 
zdrobeau faţa lui Max, pumnii săi izbindu-l de nenumărate ori în 
gură, nas, bărbie - şi Max tot nu se aventurase să-şi abandoneze 
colţul. Ca să atenueze represaliile, îşi ridică mâinile, dar Fuhrerul 
tinti apoi către coaste, rinichi, plămâni. Oh, ochii, ochii 
Fuhrerului. Erau atât de delicios de căprui - ca ochii unui evreu - 


şi exprimau atâta hotărâre, încât Max rămase pironit pentru un 
moment, când i-a zărit dincolo de negura grea a mănuşilor care îl 
loveau. 

A fost o singură rundă şi a durat ore, şi, în cea mai mare parte, 
nimic nu s-a schimbat. 

Fuhrerul izbea în continuare în sacul de box evreu. 

Peste tot era sânge de evreu. 

Ca nişte nori de ploaie roşie pe cerul prelatei albe aflată sub 
picioarele lor. 

La un moment dat, genunchii lui Max au început să se îndoaie, 
maxilarele au început să geamă încet, iar Fuhrerul cu expresie 
încântată încă îl zdrobea bucată cu bucată, îl zdrobea bucată cu 
bucată, până când, frânt şi dărâmat, evreul se prăbuşi la 
pământ. 

La început, un răget. 

Apoi, linişte. 

Arbitrul numără. Avea un dinte de aur şi un smoc de păr în 
nas. 
Incet, Max Vandenburg, evreul, se ridică în picioare şi îşi 
îndreptă trupul. Vocea lui se împleticea. O invitaţie. 

- Haide, Fuhrere, zise el şi, de această dată, când Adolf Hitler 
se năpusti asupra adversarului evreu, Max păşi într-o parte şi îl 
trimise în colţ. 

ÎI lovi cu pumnul de câteva ori, ţintind de fiecare dată un 
singur lucru. 

Mustaţa lui. 

Cu fiecare pumn, o rata. Bărbia Fuhrerului a fost cea care a 
încasat lovitura. Dintr-odată, ajunse în corzi şi se aplecă în faţă, 
aterizând în genunchi. Nu a mai avut loc nicio numărătoare. 
Arbitrul tresări în colţul lui. Cei din public, dezamăgiţi, s-au 
ocupat de berile lor. In genunchi, Fuhrerul verifică dacă nu-i 
curge sânge şi îşi îndreptă părul, de la dreapta la stânga. Când 
se ridică în picioare, spre marea încântare a celor mai bine de o 
mie de oameni, se apropie de corzi şi făcu ceva destul de ciudat. 
Se întoarse cu spatele la evreu şi îşi scoase mănuşile. 

Mulțimea împietrise. 

- A renunţat, şopti cineva, dar, după câteva clipe, Adolf Hitler 
se ridică pe corzi şi se adresă mulţimii. 

- Camarazii mei nemți, strigă el, în această seară, puteţi vedea 
ceva aici, nu-i aşa? Cu pieptul gol şi privirea victorioasă, arătă 
către Max. Puteţi vedea că avem de-a face cu ceva mult mai 


sinistru şi mai puternic decât ne-am imaginat vreodată. Puteţi 
vedea asta? 

Au răspuns. 

- Da, Fuhrere. 

- Puteţi vedea că inamicul acesta şi-a găsit mijloacele... 
mijloacele sale mârşave... de a străpunge armura noastră şi, în 
mod clar, nu pot rămâne singur aici să mă lupt cu el. Cuvintele 
erau efectiv vizibile. li cădeau din gură ca nişte bijuterii. Uitaţi-vă 
la el! Uitaţi-vă bine. 

S-au uitat. La însângeratul Max Vandenburg. 

- Chiar în timp ce vorbim, face planuri cum să intre în cartierul 
vostru. Se mută în casa vecină. Vă infectează cu familia lui şi 
este pe cale să preia controlul. El - Hitler îi aruncă o privire 
dezgustată - vă va stăpâni în curând, până când el va fi cel care 
stă nu la tejgheaua aprozarului vostru, ci în spate, fumându-şi 
pipa. Inainte să vă daţi seama, veţi lucra pentru el pe un salariu 
minim, în vreme ce el abia va putea merge din cauza greutăţii 
buzunarelor. Veţi sta pur şi simplu acolo şi-l veţi lăsa să facă 
asta? Veţi sta deoparte, cum au făcut liderii voştri din trecut, 
când au dat pământul vostru oricui altcuiva, când v-au vândut 
ţara cu preţul câtorva semnături? Veţi sta acolo, neputincioşi? Ori 
- şi urcă o treaptă - veniţi alături de mine, în ring? 

Max se cutremură. Oroarea îi bolborosea în stomac. 

Adolf îi dădu lovitura de graţie. 

- Veţi urca aici, ca să-l putem învinge împreună pe acest 
duşman? 

In pivniţa din strada Himmel numărul 33, Max Vandenburg 
simţea pumnii unei întregi naţiuni. Unul câte unul, au urcat în 
ring şi l-au bătut. L-au făcut să sângereze. L-au lăsat să sufere. 
Milioane - până după o ultimă lovitură, când se adună şi se 
ridică... 

O privi pe următoarea persoană care trecu printre corzi. Era o 
fată şi, în timp ce el traversa uşor ringul, observă o lacrimă 
curgându-i pe obrazul stâng. In mâna dreaptă, avea un ziar. 

- Rebusul, zise ea cu blândeţe, este nerezolvat, şi i-l întinse, 
întuneric. 

Nimic altceva decât întuneric. 

Doar un subsol. Doar un evreu. 


VISUL CEL NOU: CÂTEVA NOPȚI MAI TÂRZIU 


Era după-amiază. Liesel cobori treptele subsolului. Max făcuse 
jumătate din flotări. 

II privi o vreme fără ca el să ştie şi, când se apropie şi se aşeză 
lângă el, tânărul se ridică şi se sprijini cu spatele de perete. 

- Ţi-am spus, a întrebat-o, că de la o vreme visez ceva nou? 

Liesel se răsuci puţin, ca să-i vadă faţa. 

- Dar visez asta când sunt treaz. Făcu un gest spre lampa cu 
kerosen lipsită de strălucire. Câteodată, sting lumina. Apoi, stau 
aici şi aştept. 

- Ce? 

Max o corectă. 

- Nu ce. Ci pe cine. 

Preţ de câteva momente, Liesel nu zise nimic. Era una dintre 
acele conversații în care este nevoie de ceva timp între replici. 

- Pe cine aştepţi? Max nu se mişcă. 

- Pe Fuhrer. Era foarte serios când spunea asta. De asta mă 
antrenez. 

- Flotările? ă 

- Exact. Se îndreptă spre scara de ciment. In fiecare noapte, 
aştept în întuneric şi Fuhrerul coboară scările alea. Vine jos şi ne 
batem ore întregi. 

Liesel era în picioare acum. 

- Cine câştigă? 

La început, a vrut să răspundă că nimeni, dar observă cu 
coada ochiului bidoanele de vopsea, cearşafurile şi teancul de 
ziare care tot creştea. Privi cuvintele, norul lung şi siluetele de pe 
perete. 

- Eu, zise el. 

Era ca şi cum îi deschisese palma, îi dăduse cuvintele şi o 
închisese la loc. 

Sub pământ, în Munchen, Germania, doi oameni stăteau şi 
vorbeau în pivniţă. Suna ca începutul unei glume: 

„Un evreu şi un neamţ stăteau într-o pivniţă, da?” 

Totuşi, nu era deloc o glumă. 


ZUGRAVII: ÎNCEPUTUL LUNII IUNIE 

Un alt proiect al lui Max era ce rămăsese din Mein Kampf. 
Fiecare pagină a fost ruptă uşor din carte şi aşezată pe jos, 
pentru ca pe ea să fie întins un strat de vopsea. Pe urmă, a fost 
atârnată ca să se usuce şi pusă la loc între coperte. Când Liesel 


cobori după o zi de şcoală, îi găsi pe Max, pe Rosa şi pe papa 
vopsind fiecare câte o pagină. Multe dintre ele deja atârnau pe o 
funie prinse în cârlige, aşa cum trebuie să fi stat pentru Omul 
aplecat asupra mea. 

Toţi trei şi-au ridicat privirile şi au rostit: 

- Bună, Liesel. 

- Uite o pensulă, Liesel. 

- Era şi timpul, Saumensch. Unde ai zăbovit atâta? 

Incepând să vopsească, Liesel se gândi la Max Vandenburg 
luptându-se cu Fuhrerul, exact cum explicase. 


Gi VIZIUNI DIN PIVNIȚĂ, IUNIE 1941 RI 
Pumni lovesc, mulțimea coboară din pereţi. Max şi 
Fuhrerul se luptă pe viaţă şi pe moarte, fiecare aruncat 
înapoi din corzi. Sânge este în mustaţa Fuhrerului, ca şi 
pe tâmplă, pe partea dreaptă a capului său. 
- Haide, Fuhrere, zise evreul. li face semn să se apropie. 
Haide, Fuhrere! 


Când viziunea se disipă şi ea termină o primă pagină, papa îi 
făcu cu ochiul. Mama o certă că risipea vopseaua. Max examină 
fiecare pagină în parte, probabil gândindu-se la ceea ce plănuia 
să realizeze pe ele. Multe luni mai târziu, va vopsi şi coperta 
cărţii şi îi va da un nou titlu, al uneia dintre poveştile pe care le 
va scrie şi le va ilustra. 

În acea după-amiază, în subsolul ascuns de sub strada Himmel 
numărul 33, Hubermannii, Liesel Meminger şi Max Vandenburg 
au pregătit paginile pentru Scuturătoarea de cuvinte. 

Ce bine era să fii zugrav! 


ETALAREA CĂRŢILOR DE JOC: 24 IUNIE 

Apoi, a urmat cea de-a şaptea faţă a zarurilor. La două zile 
după ce Germania a invadat Rusia. Cu trei zile înainte ca Marea 
Britanie şi sovieticii să-şi unească forţele. 


Şapte. 

Le arunci şi le priveşti cum se opresc şi-ţi dai complet seama 
că nu sunt deloc zaruri obişnuite. Dai vina pe ghinion, dar ştiai 
tot timpul că o să iasă la iveală. Tu l-ai adus în cameră. Cei de la 


masă îl puteau simţi după felul cum respirai. Evreul se iţea dintr- 
un buzunar al tău încă de la început. Este mânjit pe reverul tău, 
iar în momentul în care arunci zarurile, ştii că este şapte - 
singurul lucru care cumva găseşte o cale să te rănească. 
Aterizează. Te priveşte fix în ochi, miraculos şi detestabil, şi te 
îndepărtezi cu ghinionul hrănindu-se la pieptul tău. 

Doar ghinion. 

Asta spui. 

Fără vreo urmare. 

De asta te convingi singur - pentru că, în adâncul sufletului, 
ştii că acest mic zar ghinionist este un semnal al lucrurilor ce vor 
veni. Ascunzi un evreu. Plăteşti. Intr-un fel sau altul, trebuie să o 
faci. 


Privind în trecut, Liesel îşi spunea că nu a fost chiar cine ştie 
ce. Probabil pentru că atât de multe s-au întâmplat până când a 
început să-şi scrie povestea în pivniţă. In marea ordine a 
lucrurilor, a considerat faptul că Rosa a fost concediată de primar 
şi de soţia lui ca nefiind deloc ghinion. Avea din plin legătură cu 
circumstanţele mai grave ale războiului. Totuşi, în acel moment, 
exista cu siguranţă senzaţia că a fost o pedeapsă. 


De fapt, totul a început cu circa o săptămână înainte de data 
de 24. Ca întotdeauna, Liesel cotrobăia prin gunoaie după ziar 
pentru Max Vandenburg. Se întinse după unul şi îl împături sub 
braţ. După ce i-l aduse lui Max şi el începu prima lectură, tânărul 
îi aruncă o privire şi indică spre o imagine care se afla pe prima 
pagină. 

- Nu este el cel căruia îi duci rufele spălate şi călcate? 

Liesel se îndepărtă de perete. Scrisese cuvântul „argument” 
de şase ori, lângă desenul lui Max cu norul ca o funie şi soarele 
care picura. Max îi înmână ziarul şi ea confirmă: 

- El e. 

In articol, Heinz Hermann, primarul, era citat spunând că, deşi 
războiul avea o evoluţie splendidă, cetăţenii din Molching, ca toţi 
nemţii responsabili, ar trebui să ia măsuri adecvate şi să se 
pregătească pentru posibilitatea unor vremuri mai grele. „Nu 
ştim niciodată, afirma el, ce gândesc inamicii noştri sau cum vor 
încerca să ne slăbească forţele.” 

O săptămână mai târziu, cuvintele primarului au dat roade 
amare. Liesel, ca întotdeauna, apăru pe Grande Strasse şi citi din 


Omul care fluiera, pe podeaua bibliotecii primarului. Soţia 
primarului nu a dat semne de anormalitate (sau, să fim sinceri, 
nu a arătat semne de anormalitate suplimentară) până când nu a 
venit vremea de plecare. 

De data aceasta, când i-a oferit lui Liesel Omul care fluiera, a 
insistat ca fata să o ia. _ 

- Te rog! Aproape că implora. li întindea cartea pe care o ţinea 
strâns în mână. la-o. Te rog, ia-o! 

Liesel, surprinsă de stranietatea femeii, nu a putut suporta să 
o dezamăgească din nou. Cartea cu coperte cenuşii şi pagini 
îngălbenite ajunse în mâna ei şi fata se îndepărtă pe coridor. 
Tocmai când era pe cale să întrebe de hainele de spălat, nevasta 
primarului îi oferi o ultimă privelişte a tristeţii înveşmântate într- 
un halat. Deschise un dulap cu sertare şi scoase un plic. Vocea, 
asprită din cauza nefolosirii, aproape că tuşi cuvintele: 

- Imi pare rău. Este pentru mama ta. 

Liesel încetă să respire. 

Deveni brusc conştientă de cât de goale îşi simţea picioarele în 
pantofi. Ceva îi fremăta în gât. Tremura. Când, în final, întinse 
mâna şi luă plicul, auzi sunetul ceasului din bibliotecă. „Ceasurile 
de perete nu fac un sunet care să semene măcar puţin a tic-tac”, 
realiză ea cu amărăciune. Se auzea mai mult ca un baros lovind 
metodic pământul. Era sunetul unui mormânt. „De-ar fi al meu 
gata acum”, se gândi ea - pentru că, în acel moment, Liesel 
Meminger îşi dorea să moară. Când ceilalţi au renunţat la 
serviciile mamei sale nu a durut atât de mult. Existau 
întotdeauna primarul, biblioteca şi legătura ei cu soţia lui. De 
asemenea, asta era ultima, ultima speranţă care dispărea. De 
această dată, părea cea mai mare trădare. 

Cum putea să o mai privească în ochi pe mama? 

Acei bănuţi o ajutaseră totuşi pe Rosa. O mână de făină în 
plus. Puţină untură. 

Ilsa Hermann murea şi ea acum - de nerăbdare să scape de 
Liesel. Liesel îşi dădea seama de asta din felul în care îşi 
strângea mai tare halatul. Stângăcia amărăciunii încă o făcea să 
rămână în apropierea fetei, dar era clar că voia să se termine 
odată. 

- Spune-i mamei tale, vorbi din nou. Vocea ei îşi revenea acum 
şi o propoziţie se transformă în două. Că ne pare rău. 

O îndrumă pe fată spre uşă. 

Liesel o simţea în umeri. Durerea, impactul respingerii 


definitive. 

„Asta e? întrebă în sinea ei. Pur şi simplu, mă dai afară?” 

Incet, ridică sacoşa goală şi se îndreptă spre uşă. Odată ajunsă 
afară, se întoarse şi o privi pe soţia primarului pentru a doua şi 
ultima oară în acea zi. O privi în ochi cu o mândrie aproape 
sălbatică. 

- Dankeschön, zise ea şi Ilsa Hermann zâmbi inutil, învinsă. 

- Dacă vrei vreodată să vii să citeşti, minţi femeia (sau astfel 
percepu fata cuvintele, în şocul ei, întristată), eşti bine-venită. 

In acel moment, Liesel fu uimită de lăţimea cadrului uşii. Era 
atât de mult spaţiu! De ce aveau oamenii nevoie de atâta spaţiu 
ca să intre pe uşă? Dacă Rudy ar fi fost acolo, i-ar fispuscă eo 
proastă - era pentru a-şi băga toate lucrurile înăuntru. 

- La revedere, zise fata şi încet, neîndurător, uşa a fost închisă. 


Liesel nu a plecat. 


Vreme îndelungată, a stat pe trepte şi a privit Molchingul. Nu 
era nici cald, nici rece, iar oraşul nemişcat se vedea clar. 
Molching era într-un borcan. 

Deschise scrisoarea. In ea, primarul Heinz Hermann puncta cu 
diplomaţie motivele pentru care trebuia să renunţe la serviciile 
Rosei Hubermann. In cea mai mare parte, explica faptul că ar fi 
fost un ipocrit dacă n-ar fi renunţat la propriul lux, în timp ce îi 
sfătuia pe alţii să se pregătească pentru timpuri mai grele. 

Când, în cele din urmă, se ridică şi se îndreptă spre casă, avu 
un alt şoc când văzu semnul STEINER - SCHNEIDERMEISTER din 
strada Munchen. Tristeţea o părăsi şi fu copleşită de furie. 

- Nenorocitul ăla de primar, şopti ea, femeia aia patetică. 

Faptul că veneau vremuri mai grele era cu siguranţă cel mai 
bun motiv să o păstreze angajată pe Rosa, dar nu, au concediat- 
0. „In orice caz, a decis ea, puteau să-şi spele şi să-şi calce 
singuri blestematele de rufe, aşa cum făceau oamenii normali. 
Ca oamenii săraci.” 

Strânse şi mai tare în mână Omul care fluiera. 

- Aşa că îmi dai cartea, zise fata, de milă - ca să te simţi tu 
mai bine... 

Faptul că acea carte îi fusese oferită şi altă dată nu conta prea 
mult. 

Se întoarse din drum aşa cum mai făcuse înainte şi porni 
grăbită înapoi spre Grande Strasse numărul 8. Tentaţia de a 


alerga era imensă, dar se abţinu, ca să aibă destul timp să-şi 
aleagă cuvintele. 

Când sosi, fu dezamăgită că primarul nu era acolo. Nicio 
maşină nu era parcată grijuliu la bordură, ceea ce probabil că era 
un lucru bun. Dacă ar fi fost, nu se poate spune ce i-ar fi putut 
face în acest moment al înfruntării săraci versus bogaţi. 

Urcând două trepte odată, ajunse la uşă şi ciocăni cu putere, 
până când o duru mâna. Savura micile înţepături de durere. 

Evident, soţia primarului fu şocată să o vadă din nou. Părul 
ciufulit îi era umed şi ridurile i se adânciră când observă furia 
vădită pe chipul de obicei palid al lui Liesel. Deschise gura, dar 
nimic nu ieşi, ceea ce a fost în realitate convenabil, pentru că 
Liesel avea de gând să conducă discuţia. 

- Credeţi, zise ea, că mă puteţi cumpăra cu cartea asta? Vocea 
ei, deşi tremurătoare, se repezi la gâtul femeii. Furia 
scânteietoare era puternică şi înfricoşătoare, dar fata a reuşit să- 
şi continue cuvântarea: Imi daţi Saumensch-ul ăsta de carte şi 
credeţi că va face ca totul să fie bine când o să mă duc să-i spun 
mamei că tocmai am pierdut ultimul client? In timp ce 
dumneavoastră staţi aici, în conac? 

Braţele soţiei primarului. 

Atârnau. 

Faţa i se descompuse. 

Liesel însă nu dădu înapoi. Azvârlea cuvintele direct în ochii 
femeii: 

- Dumneavoastră împreună cu soţul. Stând sus, aici. 

Deja devenea duşmănoasă. Mai duşmănoasă şi mai rea decât 
credea că este capabilă. 

Jignirea cuvintelor. 

Da, brutalitatea cuvintelor. 

Le convoca dintr-un loc pe care abia acum îl recunoştea şi le 
repezea către Ilsa Hermann. 

- Oricum, era şi timpul, o informă ea, să vă ocupați de rufele 
alea împuţite. Era şi timpul să acceptaţi ideea că fiul 
dumneavoastră este mort. A fost omorât! A fost sugrumat şi tăiat 
acum mai bine de douăzeci de ani! Sau a murit de frig? In orice 
caz, e mort! E mort şi este jalnic să staţi aici tremurând în 
propria casă şi să suferiţi pentru asta. Credeţi că sunteţi singura? 


Imediat. 
Fratele ei fu lângă ea. 


Îi şopti să se oprească, dar şi el era mort şi nu avea rost să-l 
asculte. 

A murit în tren. 

L-au îngropat în zăpadă. 


Liesel îl privi fugitiv, dar nu se putea opri. Nu încă. 

- Cartea asta, continuă. Îl împinse pe băiat pe scări, făcându-l 
să cadă. Nu o vreau. Cuvintele erau rostite mai încet acum, dar 
încă erau fierbinţi. Aruncă Omul care fluiera la picioarele în 
papuci ale femeii, auzindu-i pocnetul când a aterizat pe ciment. 
Nu vreau cartea dumneavoastră mizerabilă. 

De data asta, reuşi. Rămase tăcută. 

Gâtul ei era sterp acum. Niciun cuvânt cale de kilometri 
întregi. 

Fratele ei, ţinându-se de genunchi, dispăru. 

După o pauză stânjenitoare, soţia primarului se lăsă pe vine şi 
luă cartea. Era dărâmată şi înfrântă, dar, de data aceasta, nu din 
pricina efortului de a zâmbi. Lisei putea vedea acest lucru pe faţa 
ei. Sânge îi curgea din nas şi pe buze. Ochii îi erau înnegriţi. 
Tăieturi erau deschise şi o serie de răni îi apăreau la suprafaţa 
pielii. Toate din cauza cuvintelor. Din cauza cuvintelor lui Liesel. 

Cu cartea în mână şi ridicându-se, însă rămânând cu trupul 
încovoiat, Ilsa Hermann dădu să îşi ceară scuze din nou, dar 
propoziţia nu răzbi printre buze. 

„Pocneşte-mă, se gândi Liesel. Haide, pocneşte-mă!” 

Ilsa Hermann nu o pocni. Se retrase încet înăuntru, în aerul 
hidos al casei frumoase, iar Liesel rămase singură încă o dată, 
încercând să nu se clatine pe trepte. li era teamă să se întoarcă 
pentru că ştia că, atunci când o va face, va descoperi că învelişul 
de sticlă al Molchingului fusese sfărâmat şi ea va fi bucuroasă de 
asta. 


Ca o ultimă sarcină a slujbei tocmai pierdute, citi scrisoarea 
pentru ultima dată şi, când ajunse aproape de poartă, o mototoli 
cât putu de strâns şi o aruncă spre uşă ca şi cum ar fi fosto 
piatră. Nu am idee la ce se aştepta hoţul de cărţi, dar mingea de 
hârtie lovi măreaţa suprafaţă de lemn şi se rostogoli înapoi pe 
scări. Ateriză la picioarele ei. 

- Tipic, rosti ea trimiţând-o cu un şut în iarbă. Inutil. 

De această dată, în drum spre casă, îşi imagină soarta hârtiei 
la următoarea ploaie, când, reparată, casa de sticlă a 


Molchingului va fi întoarsă cu susul în jos. Deja putea vedea 
cuvintele dizolvându-se literă cu literă, până când nu mai 
rămânea nimic. Doar hârtie. Doar pământ. 

Acasă, după cum i-a fost norocul, când Liesel intră pe uşă, 
Rosa era în bucătărie. 

- Şi? întrebă ea. Unde sunt hainele de spălat? 

- Nu-i nimic de spălat azi, îi spuse Liesel. 

Rosa se aşeză la masa din bucătărie. Ştia. Brusc, păru mult 
mai în vârstă. Liesel îşi imagină cum ar fi arătat dacă şi-ar fi 
dezlegat cocul şi ar fi lăsat părul să-i cadă pe umeri. Un prosop 
cenuşiu de păr elastic. 

- Ce ai făcut acolo, Saumensch mic? 

Propoziția era amorţită. Nu-şi putea aduna veninul obişnuit. 

- Este vina mea, răspunse Liesel. Cu totul. Am insultat-o pe 
nevasta primarului şi i-am spus să înceteze cu plânsul după fiul 
ei mort. l-am spus că-i jalnică. Atunci te-au concediat. Asta am 
făcut. Se duse la lingurile de lemn, luă câteva şi i le puse în faţă. 
Alege-ţi! 

Rosa atinse una şi o ridică, dar nu o folosi. 

- Nu te cred! 

Liesel era prinsă între nefericire şi neputinţa de a înţelege. 
Singura dată când voia cu disperare un Watschen şi nu putea să 
primească unul! 

- Este vina mea. 

- Nu este, zise mama şi chiar se ridică şi îi mângâie părul 
soios, nespălat. Ştiu că nu ai spune lucrurile alea. 

- Le-am spus! 

- Bine, le-ai spus. 

După ce plecă din încăpere, auzi lingurile de lemn zăngănind 
în timp ce erau puse înapoi la locul lor, în borcanul de metal. 
Până să ajungă în dormitor, toate, inclusiv borcanul, au fost 
aruncate pe podea. 


Mai târziu, a coborât în pivniţă, unde Max stătea în întuneric, 
cel mai probabil boxând cu Fuhrerul. 

- Max? Lumina era slabă - ca o monedă roşie plutind în colţ. 
Poţi să mă înveţi cum să fac flotări? 

Max îi arătă şi uneori îi ridica trunchiul ca să o ajute, dar, în 
ciuda aspectului ciolănos, Liesel era puternică şi îşi putea susţine 
greutatea trupului destul de bine. Nu a numărat câte a făcut, 
dar, în acea seară, la flăcăruia din subsol, hoţul de cărţi a 


executat destule flotări cât să o doară vreme de mai multe zile. 
Chiar şi atunci când Max a sfătuit-o să se oprească, fiindcă deja 
făcuse prea multe, a continuat. In pat, a citit cu papa, care îşi 
dădea seama că era ceva în neregulă. Era prima oară după o 
lună când venise şi stătuse cu ea, şi se simţea alinată, chiar dacă 
puţin. Cumva, Hans Hubermann ştia mereu ce să spună, când să 
stea şi când să o lase în pace. Poate că Liesel era singurul lucru 
la care se dovedea un expert adevărat. 

- Este vorba de rufele de spălat? întrebă el. 

Liesel dădu din cap. 

Papa nu se bărbierise de câteva zile şi îşi freca ţepii aspri la 
două sau trei minute. Ochii lui de argint erau inexpresivi şi calmi, 
uşor calzi, aşa cum erau mereu când era vorba de Liesel. 

După ce terminară de citit, papa adormi. Abia atunci Liesel 
rosti ceea ce voise să spună în tot acest timp. 

- Papa, şopti ea, cred că mă duc în iad. 

Picioarele ei erau calde. Genunchii erau reci. 

Işi aminti nopţile în care udase patul şi papa spălase 
cearşafurile şi o învățase literele alfabetului. Acum, îi simţea 
răsuflarea peste pătură şi îl sărută pe obrazul aspru. 

- Ai nevoie de un bărbierit, zise. 

- Nu te duci în iad, răspunse papa. 

Pentru câteva clipe, îi privi chipul. Apoi, se lăsă jos, sprijinindu- 
se de el şi au adormit împreună, aflându-se în Munchen, dar 
undeva pe cea de-a şaptea faţă a zarurilor Germaniei. 


Tineretul lui Rudy 


În final, trebuia să admită. 
Ştia cum să joace. 


ei RI 


UN PORTRET AL LUI RUDY STEINER: 
IULIE 1941 
Dâre de nămol îi încleştează fața. Cravata lui este un 
pendul mort demult în ceasul său. Părul lui ca lămâia, ca 
aprins de lampă, este răvăşit şi are un zâmbet trist, 
absurd. 


Stătea la câţiva metri de trepte şi vorbea cu mare convingere, 
cu mare bucurie. 

- Alles ist Scheisse, a anunţat el. 

Totul e rahat. 


În prima jumătate a anului 1941, când Liesel era ocupată să-l 
ascundă pe Max Vandenburg, să fure ziare şi să pună la punct 
neveste de primari, Rudy purta povara unei noi vieţi, la Tineretul 
Hitlerist. Din primele zile ale lunii februarie, se tot întorcea de la 
întruniri într-o stare considerabil mai rea decât la plecare. De 
multe ori când se întorcea, Tommy Miller era lângă el, arătând la 
fel. Necazul era format din trei elemente. 


co UN NECAZ ÎN TREI STRATURI RI 


1. Urechile lui Tommy Müller. 
2. Franz Deutscher - liderul mânios al Tineretului 
Hitlerist. 
3. Incapacitatea lui Rudy de a-şi vedea de treaba lui. 


Ce bine ar fi fost ca Tommy Muller să nu fi dispărut timp de 
şapte ore într-una dintre cele mai friguroase zile din istoria 
Munchenului, cu şase ani în urmă. Infecţiile sale la urechi şi 
leziunile nervilor încă afectau schema de marş a Tineretului 
Hitlerist, ceea ce, vă asigur, nu era un lucru pozitiv. 

La început, pierderea ritmului se întâmpla când şi când, dar, în 


timp ce lunile treceau, mânia liderilor Tineretului Hitlerist 
împotriva lui Tommy se tot acumula, mai ales când venea vorba 
de marş. Vă amintiţi ziua lui Hitler de anul trecut? De ceva 
vreme, infecțiile la urechi se înrăutăţeau. Ajunseseră la punctul 
în care Tommy avea reale probleme de auz. Nu putea desluşi 
ordinele strigate grupului în timp ce mărşăluiau în formaţie. Nu 
conta dacă erau pe hol sau afară, în zăpadă ori în noroi, ori sub 
biciuirea ploii. 

Ideea era ca toţi să se oprească în aceeaşi clipă. 

- Un singur clic! li se spunea. Doar asta vrea Fuhrerul să audă. 
Toţi uniţi. Toţi ca unul! 

Tommy se oprea întotdeauna ultimul. 

Era urechea lui stângă, cred. Din cele două, aceasta îi cauza 
cele mai multe probleme şi când amarnicul strigăt „Opriţi!” 
bubuia în urechile tuturor, Tommy mărşăluia comic şi inocent 
înainte. Putea transforma cât ai clipi din ochi o formaţie de marş 
într-o harababură. 

Intr-o duminică de la începutul lunii iulie, puţin după 15.30 şi o 
serie nesfârşită de încercări eşuate de a mărşălui ale lui Tommy, 
Franz Deutscher (numele suprem al adolescentului nazist 
suprem) era complet sătul. 

- Muller du Affe! Părul lui des şi blond parcă îi masa capul, iar 
cuvintele sale avură un efect ciudat asupra feţei lui Tommy! 
Maimuţo - ce e în neregulă cu tine? 

Tommy se încovoie şi se dădu înapoi temător, însă obrazul lui 
stâng era schimonosit de o expresie maniacă, veselă. Părea nu 
numai că rânjeşte triumfător, dar şi că acceptă cu bucurie ocara. 
lar Franz Deutscher nu tolera nimic de acest gen. Ochii lui palizi 
aruncau flăcări. 

- Ei? întrebă. Ce ai de spus în apărarea ta? 

Ticurile lui Tommy nu au făcut decât să devină mai rapide şi 
mai intense. 

- iți baţi joc de mine? 

- Heil, se schimonosi Tommy într-o încercare disperată de a 
câştiga puţină aprobare, dar nu a ajuns la partea cu „Hitler”. 

Atunci, Rudy a făcut un pas în faţă. Il înfruntă pe Franz 
Deutscher, uitându-se în sus, la el. 

- Are o problemă, domnule... 

- Pot să văd asta! 

- Cu urechile, termină Rudy. Nu poate să... 

- Aşa e, nu poate să. Deutscher îşi freca mâinile. Amândoi - 


şase tururi de teren. 

Au ascultat, dar nu îndeajuns de repede. 

- Schnelh*! îi urmări vocea lui. 

Când cele şase tururi au fost terminate, a urmat instrucţia 
obişnuită - culcat la pământ, ridicat, culcat din nou şi, după 
cincisprezece minute foarte lungi, li s-a ordonat să se culce la 
pământ pentru ceea ce ar fi trebuit să fie ultima oară. 

Rudy îşi cobori privirea. 

Un cerc deformat de noroi îi rânjea în faţă. 

„La ce crezi că te uiţi?” părea să întrebe. 

- Jos! ordonă Franz. 

Rudy sări în mod firesc peste el şi ateriză pe burtă. 

- Sus! zâmbi Franz. Un pas înapoi. 

L-au făcut. 

- Jos! 

Mesajul era clar şi, de data aceasta, Rudy l-a acceptat. A 
plonjat în nămol, şi-a ţinut respiraţia şi, în acel moment, pe când 
zăcea cu urechea lipită de pământul îmbibat cu apă, instrucţia a 
luat sfârşit. 

- Vielen Dank, meine Herren, zise politicos Franz Deutscher. 
Vă mulţumesc mult, domnii mei! 

Rudy se ridică în genunchi, se scobi în ureche şi privi spre 
Tommy. 

Tommy închise ochii şi ticurile începură din nou. 


Când s-au întors pe strada Himmel, Liesel juca şotron cu câţiva 
dintre copiii mai mici, încă în uniforma ei BDM. Cu coada ochiului, 
văzu cele două siluete melancolice venind spre ea. Una din ele o 
strigă. 

S-au întâlnit pe treapta din faţă a casei din ciment a familiei 
Steiner, care arăta ca o cutie de pantofi, iar Rudy îi povesti totul 
despre incidentul zilei. 

După zece minute, Liesel se aşeză. 

După unsprezece minute, Tommy, care stătea lângă ea, zise: 

- Este numai vina mea. 

Dar Rudy îi alungă vorbele cu un semn din mână, undeva între 
pedeapsă şi zâmbet, şi zdrobind cu degetul dâra de noroi în 
două. 

- Este... încercă Tommy din nou, dar, de data aceasta, Rudy l- 
a întrerupt cu totul şi a arătat spre el cu degetul. 


13 Repede (în Ib. germană, în original). 


- Tommy, te rog! 

Pe faţa lui Rudy era o anumită expresie de mulţumire. Liesel 
nu văzuse niciodată pe cineva atât de amărât, dar şi atât de 
însufleţit. 

- Doar stai acolo... şi strâmbă-te... sau ce vrei, zise şi îşi 
continuă povestea. 

Avea un ritm alert. 

Se luptă cu cravata. 

Cuvintele zburau către ea, aterizând undeva pe treapta de 
ciment. 

- Deutscher ăla, a concluzionat el vioi. Ne-a făcut-o, nu, 
Tommy? 

Tommy a aprobat din cap, s-a strâmbat şi a vorbit, nu 
neapărat în această ordine. 

- A fost vina mea. 

- Tommy, ce-am spus eu? 

- Când? 

- Acum! Taci doar! 

- Sigur, Rudy. 


După ce Tommy a plecat oropsit acasă, la puţin timp după 
aceea, Rudy a încercat ceea ce părea o nouă tactică plină de 
măiestrie. 

Mila. 

Examină nămolul care se uscase ca o crustă pe uniforma sa, 
apoi o privi deznădăjduit în faţă pe Liesel. 

- Şi ce zici, Saumensch? 

- Despre ce? 

- Ştii tu... 

Liesel i-a răspuns în maniera obişnuită. 

- Saukerl, râse ea şi străbătu rapid distanţa scurtă până acasă. 

Un amestec tulburător de nămol şi milă era un lucru, dar să-l 
sărute pe Rudy Steiner era ceva total diferit. 

Zâmbind trist pe treaptă, el o strigă, răscolindu-şi părul cu o 
mână. N 

- Într-o zi, o avertiză el. Într-o zi, Liesel! 


În pivniţă, doi ani şi ceva mai târziu, uneori, Liesel ar fi vrut cu 
ardoare să se ducă până la casa vecină şi să-l vadă, chiar dacă 
scria la primele ore ale dimineţii. Şi-a dat seama că acele zile 
blestemate de la Tineretul Hitlerist îi alimentaseră lui şi, prin 


urmare, şi ei, dorinţa de infracţiuni. 

In cele din urmă, în ciuda obişnuitelor rafale de ploi, vara 
începea să-şi intre în drepturi. Merele Klar ar fi trebuit să se fi 
copt. Mai rămăseseră furtişaguri de comis. 


Învinşii 


Când venea vorba de furat, la început, Liesel şi Rudy se 
agăţară de ideea că în numere exista siguranţă. Andy Schmeikl i- 
a invitat la râu, pentru o întâlnire. Printre altele, un plan pentru 
furat de mere era pe ordinea de zi. 

- Aşadar, tu eşti acum liderul? întrebase Rudy, dar Andy a 
negat din cap, împovărat de dezamăgire. 

In mod clar, îşi dorea să fi avut el calităţile necesare. 

- Nu. Vocea lui impasibilă era neobişnuit de caldă. Coaptă pe 
jumătate. E altcineva. 


CU NOUL ARTHUR BERG RI 
Avea părul în vânt şi ochii înceţoşaţi, şi era genul de 
delincvent care nu avea vreun alt motiv să fure în afara 
faptului că îi plăcea. Numele lui era Viktor Chemmel. 


Spre deosebire de majoritatea celor implicaţi în diferitele arte 
ale hoţiei, Viktor Chemmel avea totul. Locuia în cea mai bună 
zonă a Molchingului, sus, într-o vilă care fusese afumată după ce 
evreii au fost alungaţi. Avea bani. Avea ţigări. Voia însă mai mult. 

- Nu e nicio infracţiune în a vrea mai mult, pretindea el stând 
pe spate în iarbă, cu o ceată de băieţi adunaţi în jurul lui. A dori 
mai mult este dreptul nostru fundamental ca nemți. Ce spune 
Fuhrerul nostru? Răspunse tot el: Trebuie să luăm ceea ce este al 
nostru de drept. 

Conform  aparenţelor, era limpede că Viktor Chemmel 
aparţinea seriei standard de adolescenţi-artişti cu capul plin de 
aiureli. Din nefericire, când avea chef să dovedească asta, 
poseda şi o anume charismă, un fel de „urmează-mă”. 

Când Liesel şi Rudy s-au apropiat de grupul de pe malul râului, 
ea l-a auzit punând o întrebare: 

- Şi unde sunt cei doi ciudaţi cu care v-aţi tot lăudat? E deja 
4.10. 

- Nu după ceasul meu, zise Rudy. 

Viktor Chemmel se sprijini într-un cot. 

- Nu porţi ceas. 

- M-aş afla aici dacă aş fi îndeajuns de bogat, încât să am un 


ceas? 

Noul lider se ridică în picioare şi zâmbi cu dinţi albi, drepţi. 
Apoi, nonşalant, îşi îndreptă atenţia către fată. 

- Cine e târfuliţa? 

Liesel, deprinsă prea bine cu abuzul verbal, privea pur şi 
simplu ochii lui înceţoşaţi. 

- Anul trecut, am furat cel puţin trei sute de mere şi câteva 
duzini de cartofi. Nu prea am probleme cu gardurile de sârmă 
ghimpată şi pot să ţin pasul cu oricine de aici. 

- Aşa e? 

- Da. Nu se făcu mică şi nu se dădu înapoi. Tot ce cer este o 
mică parte din tot ce luăm. O duzină de mere când şi când. 
Câteva resturi pentru mine şi prietenul meu. 

- Ei bine, presupun că asta se poate aranja. 

Viktor aprinse o ţigară şi o puse în gură. Făcu un efort intens 
să sufle următorul fum în faţa lui Liesel. 

Liesel nu a tuşit. 


Era acelaşi grup ca anul trecut, singura excepţie fiind liderul. 
Liesel se întreba de ce niciunul dintre ceilalţi nu-şi asumase acest 
rol, dar, uitându-se pe rând la feţele lor, realiză că niciunul dintre 
ei nu era apt. Nu aveau nicio reţinere legată de hoţie, dar 
trebuiau să fie îndrumați. Le p/ăcea să fie îndrumați, iar lui Viktor 
Chemmel îi plăcea să fie îndrumătorul. Era un microcosmos bine 
alcătuit. 

Pentru un moment, Liesel tânji după revenirea lui Arthur Berg. 
Sau şi el ar fi ajuns sub conducerea lui Chemmel? Nu conta. 
Liesel nu ştia decât că Arthur Berg nu avea nici cea mai mică 
înclinaţie către tiranie, în timp ce noul lider avea din plin. Anul 
trecut, avea certitudinea că, dacă s-ar fi agăţat de vreo cracă, 
Arthur ar fi venit înapoi după ea, deşi spunea altceva. Anul 
acesta, prin comparaţie, a fost brusc conştientă că Viktor 
Chemmel nici nu s-ar deranja să privească îndărăt. 

Stătea şi se uita la băiatul înalt şi subţire şi la fata care părea 
prost hrănită. 

- Deci vreţi să furaţi cu mine? 

Ce aveau de pierdut? Au încuviinţat din cap. 

Păşi mai aproape şi îl apucă de păr pe Rudy. 

- Vreau să o aud. 

- Absolut, spuse Rudy înainte de a fi îmbrâncit. 

- Şi tu? 


- Sigur că da. 

Liesel a fost îndeajuns de rapidă ca să evite acelaşi tratament. 

Viktor zâmbi. Strivi ţigara, respiră adânc şi se scărpină pe 
piept. 

- Domnii mei, târfa mea, se pare că este timpul să mergem la 
cumpărături. 

Rudy şi Liesel mergeau în spatele grupului, ca şi în trecut. 

- iți place de el? şopti Rudy. 

- Ţie? 

Rudy făcu o pauză de un moment. 

- Cred că e un ticălos desăvârşit. 

- Şi eu cred acelaşi lucru. 

Grupul se îndepărta de ei. 

- Haide, zise Rudy, am rămas în urmă. 


După câţiva kilometri, au ajuns la prima fermă. Ceea ce i-a 
întâmpinat a fost şocant. Pomii despre care îşi închipuiau că sunt 
încărcaţi de fructe erau fragili şi păreau răniţi, cu doar câteva 
mere atârnând jalnic de fiecare ramură. În următoarea fermă, 
lucrurile stăteau la fel. Poate că era un sezon prost sau ei 
aleseseră o perioadă nu tocmai potrivită. 

La sfârşitul după-amiezii, după ce prada a fost împărţită, Liesel 
şi Rudy au primit amândoi un singur măr miniatural. Adevărat, 
prada fusese foarte sărăcăcioasă, dar şi Viktor Chemmel era un 
căpitan de corabie mai avar. 

- Cum numeşti asta? întrebă Rudy cu mărul în mână. 

Viktor nici măcar nu se întoarse. 

- Cum arată? 

Cuvintele erau aruncate peste umăr. 

- Un prăpădit de măr? 

- Uite! 

Unul mâncat pe jumătate a fost aruncat spre ei, ajungând cu 
partea muşcată pe pământ. 

- Puteţi să-l luaţi şi p-ăsta. 

Rudy era indignat. 

- La naiba! Nu am mers mai bine de cincisprezece kilometri 
pentru un măr sfrijit şi jumătate, nu-i aşa, Liesel? 

Liesel nu a răspuns. 

Nu a avut timp, pentru că Viktor Chemmel era călare pe Rudy 
înainte ca ea să poată scoate vreun cuvânt. Genunchii îi 
ţintuiseră braţele şi mâinile îl strângeau de gât. Merele au fost 


luate de nimeni altul decât Andy Schmeikl, la cererea lui Viktor. 

- Îl răneşti, zise Liesel. 

- Serios? 

Viktor zâmbea din nou. Ea ura acel zâmbet. 

- Nu mă răneşte. 

Cuvintele lui Rudy au fost grăbite şi faţa lui era roşie de efort. 
Din nas începu să-i curgă sânge. 

După un moment prelungit de tensiune, Viktor îl eliberă pe 
Rudy, se dădu jos de pe el şi făcu câţiva paşi indiferent. Zise: 

- Ridică-te, băiete! 

Rudy, înţelept, făcu întocmai cum i s-a spus. 

Degajat, Viktor se apropie şi îl privi în ochi. Îl bătu uşor pe braţ 
şi îi rânji. Apoi, şopti: 

- Dacă nu vrei să-ţi transform sângerarea aia într-un şuvoi, ți- 
aş sugera să pleci, băieţaş. Se uită la Liesel. Şi ia-o şi pe mica 
târâtură cu tine. 

Nimeni nu se mişca. 

- Ei, ce mai aştepţi? 

Liesel îl luă de mână pe Rudy şi plecară, dar nu înainte ca 
Rudy să se întoarcă pentru o ultimă dată şi să scuipe nişte sânge 
cu salivă la picioarele lui Viktor Chemmel. Ceea ce a provocat o 
ultimă remarcă. 


Ci RI 


O MICĂ AMENINȚARE DE LA VIKTOR 
CHEMMEL CATRE RUDY STEINER: 
O să plăteşti pentru asta altădată, prietene! 


Puteți spune ce vreți despre Viktor Chemmel, dar cu siguranță 
avea răbdare şi o memorie bună. l-a luat aproximativ cinci luni 
să-şi transforme promisiunea în faptă. 


Schițe 


Dacă vara anului 1941 se ridica precum un zid în jurul celor ca 
Rudy şi Liesel, se scria şi se vopsea în viaţa lui Max Vandenburg. 
In momentele cele mai singuratice din pivniţă, cuvintele au 
început să se îngrămădească unele peste altele în jurul lui. 
Viziunile au început să curgă şi să cadă, şi uneori să-i şchioapete 
din mâini. 

Avea ceea ce el numea doar o mică raţie de unelte. 

O carte pictată. 

O mână de creioane. 

O minte plină de gânduri. 

Ca pe un simplu puzzle, le-a pus laolaltă. 


La început, Max intenţionase să-şi scrie propria poveste. 

Ideea era să scrie despre tot ce i se întâmplase - tot ce îl 
adusese într-o pivniţă din strada Himmel - dar nu acest lucru i-a 
ieşit. Exilul lui Max a produs ceva cu totul diferit. Era o colecţie 
de gânduri aleatorii şi a decis să profite de ele. Le simţea ca fiind 
adevărate. Erau mai reale decât scrisorile pe care le-a scris 
familiei şi prietenului Walter Kugler, ştiind foarte bine că nu le va 
putea trimite niciodată. Paginile profanate din Mein Kampf 
deveneau o serie de schiţe, filă după filă, ceea ce pentru el 
reprezenta suma evenimentelor care îi schimbaseră viaţa trecută 
cu o alta. Câteva au durat minute. 

Altele ore. Se gândea că, după ce cartea va fi terminată, i-o va 
da lui Liesel, când va fi destul de mare şi când poate toată 
această aberaţie se va termina. 

Din momentul în care a testat creioanele pe prima pagină 
vopsită, a păstrat cartea în preajma lui tot timpul. Adesea, era 
lângă el sau chiar în mâna lui în timp ce dormea. 

Intr-o după-amiază, după seria obişnuită de flotări şi 
genuflexiuni, adormi sprijinit de peretele pivniţei. Când Liesel 
veni jos, găsi cartea lângă el, sprijinită de coapsa lui, şi 
curiozitatea a învins-o. S-a aplecat şi a ridicat-o, aşteptându-se 
ca el să se foiască. Nu a făcut-o. Max stătea cu capul şi umerii 
rezemaţi de perete. Abia dacă îi putea auzi sunetul respirației în 
timp ce deschise cartea şi privi câteva pagini la întâmplare... 


Nu Făhrerul — conductorul! 


Speriată de ce văzuse, Liesel puse cartea jos, exact cum a 
găsit-o, sprijinită de piciorul lui Max. 

O voce a speriat-o. 

- Dankeschön, zise şi, când ea privi, luând-o pe urma 
sunetului, spre chipul celui căruia îi aparţinea, zări o mică urmă 
de satisfacţie pe buzele evreului. 

- Sfinte Isuse! Lui Liesel i se tăiase răsuflarea. M-ai speriat, 
Max! 

A adormit din nou, iar fata târî după ea acelaşi gând pe trepte. 


„M-ai speriat, Max.” 


Omul care fluiera şi pantofii 


Acelaşi şablon s-a menţinut până spre sfârşitul verii şi o bună 
parte din toamnă. Rudy a încercat pe cât de bine a putut să 
supravieţuiască Tineretului Hitlerist. Max a continuat cu notările 
şi şi-a făcut schiţele. Liesel a găsit ziare şi a scris cuvinte pe 
peretele din pivniţă. 

Merită totuşi menţionat că fiecare şablon are cel puţin o mică 
neregularitate şi, într-o zi, se va destrăma sau va cădea dintr-o 
pagină pe alta. In acest caz, factorul determinant a fost Rudy. 
Sau, cel puţin, Rudy şi un teren de sport proaspăt fertilizat. 

La sfârşitul lunii octombrie, totul părea ca de obicei. Un băiat 
murdar mergea pe strada Himmel. Familia lui îi aştepta sosirea în 
câteva minute şi el urma să-i mintă că toţi cei din grupa lui de la 
Tineretul Hitlerist au trebuit să facă nişte exerciţii suplimentare. 
Părinţii lui chiar s-ar aştepta ca el să râdă puţin. Nu a fost aşa. 

Astăzi, Rudy a rămas fără râsete şi fără minciuni. 


În această miercuri, când Liesel s-a uitat mai îndeaproape, a 
văzut că Rudy Steiner nu avea cămaşă. Şi că era furios. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă ea în timp ce el îşi târa picioarele. 

El se dădu înapoi şi îi întinse cămaşa. 

- Miroase-o! zise. 

- Cum? 

- Eşti surdă? Am spus să o miroşi. 

Ezitând, Liesel s-a aplecat şi a simţit duhoarea îngrozitoare a 
cămăşii maro. 

- Doamne, Isuse Hristoase! Este?... 

Băiatul a încuviinţat din cap. 

- E şi pe bărbie. Pe bărbie! Am noroc că nu l-am înghiţit! 

- Doamne, Isuse Hristoase! 

- Terenul de la Tineretul Hitlerist tocmai a fost fertilizat. Fără 
niciun chef, dezgustat, se referi din nou la cămaşa lui: E bălegar 
de vacă, presupun. 

- Ştia, cum îl cheamă - Deutscher -, că e acolo? 

- El zice că nu. Dar rânjea. 

- Doamne, Isuse Hri... 

- Poţi să nu mai spui asta? 


În acest moment, lucrul de care Rudy avea nevoie era o 
victorie. Pierduse în confruntările sale cu Viktor Chemmel. 
Indurase problemă după problemă la Tineretul Hitlerist. Tot ce 
dorea era o fărâmă de triumf şi era hotărât să o obţină. 

S-a îndreptat spre casă, dar, când a ajuns la treapta de ciment, 
s-a răzgândit şi a venit înapoi la fată, încet şi conştient de ceea 
ce-şi dorea. 

Cu grijă şi încet, vorbi: 

- Ştii ce m-ar înveseli? 

Liesel bătu în retragere. 

- Dacă tu crezi că... în starea asta... 

Păru dezamăgit de ea. 

- Nu, nu asta. Oftă şi se apropie. Altceva. După ce se gândi un 
moment, ridică puţin capul. Uită-te la mine! Sunt murdar. Put a 
rahat de vacă sau de câine, cum consideri, şi, ca de obicei, sunt 
absolut hămesit. Făcu o pauză. Am nevoie să obţin ceva, Liesel! 
Sincer! 

Liesel ştia. 

S-ar fi apropiat puţin dacă nu ar fi fost mirosul. 

să fure. 

Trebuiau să fure ceva. 

Ba nu. 

Trebuiau să fure ceva ce /e fusese furat. Nu conta ce. Trebuia 
doar să fie curând. 

- Doar tu şi cu mine de data asta, a sugerat Rudy. Fără vreun 
Chemmel sau vreun Schmeikl. Doar tu şi eu. 

Fata nu se putu abţine. 

Mâinile o mâncau, pulsul o luase razna şi gura îi zâmbea în 
acelaşi timp. 

- Sună bine. 

- Rămâne stabilit atunci. Şi, cu toate că a încercat, nu şi-a 
putut ascunde rânjetul murdar de bălegar care i se lăţea pe faţă. 
Mâine? 

Liesel fu de acord. 

- Mâine. 


Planul lor era perfect, cu excepţia unui singur lucru. 

Nu aveau idee de unde să înceapă. 

Fructele se terminaseră. Rudy strâmbă din nas când auzi de 
cepe şi cartofi şi au decis că este exclusă o altă tentativă asupra 
lui Otto Sturm şi a bicicletei încărcate cu produse de la fermă. Pe 


de o parte, era imoral. Pe de altă parte, era o ticăloşie totală. 

- Aşadar, ce naiba facem? întrebă Rudy. 

- De unde să ştiu eu? A fost ideea ta, nu? 

- Asta nu înseamnă că nu ar trebui să te gândeşti şi tu un pic. 
Nu mă pot gândi la toate. 

- Abia dacă te poţi gândi la ceva. 

Se certau în timp ce mergeau prin oraş. La periferia urbei, au 
văzut prima fermă şi pomii arătând ca statui emaciate. Crengile 
erau cenuşii şi, când şi-au ridicat privirile spre ele, nu au văzut 
decât braţe zdrenţuite şi cer gol. 

Rudy scuipă. 

Merseră înapoi prin Molching, fiecare făcând diverse sugestii. 

- Ce zici de Frau Diller? 

- Ce-i cu ea? 

- Poate că, dacă spunem „Heil Hitler” şi apoi furăm ceva, va fi 
în regulă. 

După ce cutreierară pe strada Munchen mai bine de o oră, 
lumina zilei se pregătea să tragă cortina şi ei erau pe cale să 
renunţe. 

- E în zadar, zise Rudy, şi acum sunt chiar mai înfometat decât 
am fost vreodată. Mor de foame, în numele Cerului. Mai merse 
unsprezece paşi înainte să se oprească şi să se uite în urmă, şi 
să spună: Ce-i cu tine? pentru că Liesel stătea complet 
nemişcată şi revelaţia i se citea pe chip. 

De ce nu se gândise la asta mai devreme? 

- Ce este? Rudy devenea nerăbdător. Saumensch, ce se 
întâmplă? 

Chiar în acel moment, Liesel trebuia să ia o decizie. Cum putea 
cu adevărat să comită ce îi venise în minte? Cum putea să se 
răzbune pe o persoană în acest mod? Cum putea dispreţui pe 
cineva atât de mult? 

O luă în direcţia opusă. Când Rudy o prinse din urmă, încetini 
puţin, cu speranţa deşartă de a-şi limpezi gândurile. in cele din 
urmă, vina deja exista. Era umedă. Sămânţa erupea deja într-o 
floare cu frunze întunecate. Chibzui dacă ar putea să facă aşa 
ceva. La o intersecţie, se opri. 

- Ştiu un loc. 


Traversară râul şi urcară dealul. 
Pe Grande Strasse, uşile de la intrare străluceau bine lustruite, 
iar ţiglele acoperişului arătau ca nişte meşe perfect pieptănate. 


Pereţii şi ferestrele aveau manichiura făcută, iar burlanele 
aproape că scoteau inele de fum. 

Rudy se opri. 

- Casa primarului? 

Liesel dădu din cap. Urmă o pauză. 

- Au concediat-o pe mama. 

Când se îndreptară spre casă, Rudy întrebă exact cum, pentru 
numele lui Dumnezeu, ar putea ei intra înăuntru, dar Liesel ştia. 

- Cunosc locul, răspunse. 

II cunoştea, dar când se apropiară şi zăriră fereastra de la 
bibliotecă, fata avu un şoc. Fereastra era închisă. 

- Ei? întrebă Rudy. 

Liesel se învârti încet şi plecă grăbită. 

- Nu azi, zise. 

Rudy râse. 

- Ştiam eu. O ajunse din urmă. Ştiam eu, Saumensch murdar. 
Nu ai putea intra acolo nici dacă ai avea cheia. 

- Mă laşi? Grăbi şi mai mult pasul şi ignoră comentariul lui 
Rudy. Trebuie doar să aşteptăm ocazia potrivită. 

În sinea ei, se distanţa de bucuria că fereastra era închisă. Se 
mustră singură: „De ce, Liesel? întrebă ea. De ce a trebuit să 
izbucneşti când au concediat-o pe mama? De ce nu ai putut doar 
să-ţi ţii gura? E foarte posibil ca soţia primarului să fie acum 
complet schimbată după ce ai ţipat şi ai zbierat la ea. Poate că 
şi-a venit în fire, s-a adunat. Poate că nu va mai simţi niciodată 
nevoia să tremure în acea casă şi fereastra va fi închisă pe 
vecie... Saumensch idiot!” 


Totuşi, o săptămână mai târziu, la a cincea vizită în zona de 
sus a Molchingului, găsiră ce-şi doreau. 

Fereastra deschisă inspira o felie de aer. 

Doar atât era necesar. 


Rudy a fost cel care s-a oprit primul. Cu dosul palmei, o 
înghionti uşor în coaste pe Liesel. 

- Este fereastra aia deschisă? şopti el. 

Nerăbdarea din glas parcă i se prelinse din gură şi se sprijini ca 
un braţ pe umărul lui Liesel. 

- Jawohl, răspunse ea. Fără îndoială. 

Şi a simţit cum inima i se încălzeşte. 


Cu fiecare ocazie precedentă, când au găsit fereastra bine 
închisă, dezamăgirea exterioară a lui Liesel mascase o uşurare 
feroce. Cum ar fi avut curajul să intre? Şi pentru ce şi mai ales 
pentru cine intra? Pentru Rudy? Să găsească înăuntru ceva 
mâncare? 

Nu, adevărul respingător era acesta: 

Nu-i păsa de mâncare. Rudy, oricât ar fi încercat să reziste 
ideii, se afla pe al doilea loc în planul ei. Omu/ care fluiera. Nu 
putea tolera ca acea carte să-i fi fost dată de o femeie în vârstă, 
singuratică, jalnică. Să o fure, pe de altă parte, părea puţin mai 
acceptabil, într-un mod bolnăvicios, să o fure era ca şi cum ar fi 
meritat-o. 


Lumina se preschimba în blocuri de umbre. 

Parcă atraşi de un magnet, cei doi se îndreptară spre casa 
imaculată, masivă. Işi murmurau gândurile. 

- Ţi-e foame? întrebă Rudy. 

Liesel răspunse: 

- Mor de foame. De o carte. 

- Uite... o lumină tocmai a apărut la etaj. 

- Văd. 

- Incă ţi-e foame, Saumensch? 

Au râs nervos preţ de un moment înainte să înceapă discuţia 
legată de cine ar trebui să intre şi cine ar trebui să stea de pază. 
Fiind bărbatul din această operaţiune, Rudy simţea în mod clar 
că el ar trebui să fie agresorul, dar era evident că Liesel cunoştea 
acest loc. Ea avea să fie cea care va intra înăuntru. Ştia ce se 
afla de cealaltă parte a ferestrei. 

O spuse: 

- Eu trebuie să intru. 


Liesel închise ochii. Strâns. 

Işi impuse să îşi amintească, să şi-i aducă în faţa ochilor pe 
primar şi pe soţia lui. Revăzu evoluţia prieteniei cu Ilsa Hermann 
şi se asigură că este distrusă şi abandonată pentru totdeauna. 
Mergea, îi detesta. 


Au cercetat strada şi au traversat grădina în linişte. 

Acum, stăteau pe vine sub fereastra deschisă la parter. 
Sunetul respirației lor se intensifică. 

- Dă-mi pantofii, sugeră Rudy. O să faci mai puţin zgomot. 


Fără să comenteze, Liesel desfăcu şireturile negre, uzate şi îşi 
lăsă pantofii pe pământ. Se ridică şi Rudy deschise încet 
fereastra exact cât era nevoie ca Liesel să se poată strecura 
înăuntru. Zgomotul făcut de ea trecu pe deasupra ca un avion 
care zbura la joasă înălţime. 

Liesel se săltă în mâini, se ridică pe pervaz şi intră. Să-şi dea 
jos pantofii, şi-a dat ea seama, a fost o idee genială, pentru că 
aterizase mai greoi pe podeaua de lemn decât se aşteptase. 
Tălpile o durură. 

Camera în sine era aşa cum fusese întotdeauna. 

In întunecimea prăfuită, Liesel alungă sentimentele de 
nostalgie, înaintă şi îşi lăsă ochii să se obişnuiască. 

- Ce se-ntâmplă? şopti strident Rudy de afară, dar ea îl izgoni 
cu un gest din mână care însemna „Halt's Maul”. Linişte! 

- Mâncarea, îi aminti el. Găseşte mâncarea. Şi ţigările, dacă 
poţi. 

Ambele însă erau ultimele lucruri la care se gândea. Era acasă, 
printre cărţile de diverse culori şi aspecte ale primarului, cu 
scrierile lor argintii şi aurii. Putea mirosi paginile. Aproape că 
putea să guste cuvintele în timp ce acestea se adunau în jurul ei. 
Picioarele au dus-o către peretele din dreapta. Ştia ce voia - 
poziţia exactă - dar, când ajunse la locul obişnuit de pe raft al 
Omului care fluiera, nu îl găsi acolo. Un mic spaţiu liber se afla în 
locul cărţii. 

De sus, auzi paşi. 

- Lumina! şopti Rudy. Cuvintele erau împinse prin fereastra 
deschisă. S-a aprins! 

- Scheisse. 

- Coboară scările. 

Trecu un moment de o lungime enormă, eternitatea unei 
decizii într-o fracțiune de secundă. Ochii ei scrutară încăperea şi 
zăriră cartea stând liniştită pe biroul primarului. 

- Grăbeşte-te! o avertiză Rudy, dar Liesel se îndreptă foarte 
calmă şi hotărâtă spre birou, luă cartea şi apoi ieşi cu prudenţă. 

Cu capul înainte, cobori pe fereastră, reuşind să aterizeze din 
nou în picioare, simțind încă o dată împunsătura durerii, de data 
aceasta în glezne. 

- Haide! o imploră Rudy. Fugi! Fugi! Schnell! 

După ce au trecut de colţ, pe drumul la vale, spre râu şi spre 
strada Munchen, ea se opri şi se aplecă încercând să îşi vină în 
fire. Trupul ei era îndoit de la mijloc, în gură aerul îi îngheţase, iar 


inima îi răsuna în urechi. 

Rudy era în aceeaşi stare. 

Când privi spre ea, îi văzu cartea sub braţ. Vorbi cu greutate: 

- Ce e, se luptă el cu cuvintele, cu cartea? 

Întunericul era tot mai adânc. Liesel îşi trase sufletul, iar aerul 
din gâtul ei se dezgheţă. 

- E tot ce am putut găsi. 

Din nefericire, Rudy o putea adulmeca. Minciuna. Ridică semeţ 
capul şi îi rosti ceea ce credea că reprezintă adevărul. 

- Nu ai mers acolo pentru mâncare, nu-i aşa? Ai căpătat ce 
voiai. 

Liesel îşi îndreptă trupul şi fu copleşită de conştientizarea unei 
alte drame. 

Pantofii. 

Se uită la picioarele lui Rudy, apoi la mâinile lui şi pe jos, jurul 
lui. 

- Ce-i? întrebă el. Ce este? 

- Saukeri, îl acuză. Unde îmi sunt pantofii? 

Lui Rudy i se albi faţa, ceea ce îi îndepărtă orice îndoială. 

- Sunt lângă casă, nu? presupuse ea. 

Rudy căută disperat în jurul lui, sperând, în ciuda oricărei 
evidențe, că poate i-a luat cu el. Işi imagină cum îi ridica de 
pământ, îşi dorea să fie adevărat - dar pantofii nu erau acolo. 
Stăteau inutili sau, de fapt, mult mai rău, incriminator, lângă 
peretele casei din Grande Strasse numărul 8. 

- Dummkopf! îl admonestă ea plesnindu-l peste ureche. 

El se uită ruşinat la şosetele neiertătoare ale lui Liesel. 

- Idiotule! 

Nu i-a luat mult să se hotărască să îndrepte situaţia. 

- Aşteaptă-mă! zise el cu convingere şi se grăbi înapoi după 
colţ. 

- Să nu te laşi prins, strigă Liesel după el, dar băiatul nu auzi. 


Minutele trecură cu greutate cât a fost el plecat. 

Întunericul era acum total, iar Liesel era destul de convinsă că 
un Watschen era aproape sigur când se va întoarce acasă. 

- Grăbeşte-te! murmură, dar Rudy tot nu apăru. 

Îşi imagină urletul intermitent al unei sirene de poliţie - 
ţâşnind şi apoi parcă rulându-se înapoi. Adunându-se. 

Tot nimic. 

Îl văzu numai atunci când, în şosetele umede şi murdare, se 


apropie de intersecţia dintre cele două străzi. Chipul victorios al 
lui Rudy era ridicat cu mânarie în timp ce venea repede spre ea. 
Un rânjet lăsa să i se vadă dinţii, iar pantofii i se legănau într-o 
mână. 

- Aproape că m-au omorât, dar am reuşit. 

După ce traversară râul, îi înmână lui Liesel pantofii, iar ea îi 
aruncă pe jos. 

Stând pe pământ, fata ridică privirea spre prietenul ei cel mai 
bun. 

- Danke, zise ea. 

Rudy făcu o plecăciune. 

- Cu plăcere. Făcu o încercare pentru a căpăta puţin mai mult. 
Cred că nu are rost să te mai întreb dacă primesc un sărut 
pentru asta? 

- Pentru că mi-ai adus pantofii pe care tu i-ai uitat? 

- Destul de corect. 

Ridică braţele şi continuă să vorbească în vreme ce porniră 
mai departe, iar Liesel făcu un efort substanţial să-l ignore. Nu 
auzi decât ultima parte. 

- Probabil că oricum nu aş vrea să te sărut - nu dacă respiraţia 
ta aduce câtuşi de puţin cu pantofii, spuse el. 

- Mă scârbeşti, îl informă ea şi speră că el nu putea să vadă 
începuturile involuntare ale unui zâmbet care i se aşternea pe 
buze. 


Pe strada Himmel, Rudy îi luă cartea. Sub un stâlp de felinar, 
citi cu voce tare titlul şi întrebă despre ce era vorba. 

Visătoare, Liesel răspunse: 

- Doar despre un criminal. 

- Asta-i tot? 

- E şi un poliţist care încearcă să-l prindă. 

Rudy i-o dădu înapoi. 

- Apropo, cred că pe amândoi ne cam aşteaptă o papară 
straşnică atunci când vom ajunge acasă. Mai ales pe tine. 

- De ce pe mine? 

- Ştii... mama ta. 

- Ce-i cu ea? Liesel îşi exercita dreptul arogant al fiecărei 
persoane care a aparţinut vreodată unei familii. Este în ordine ca 
o persoană să bombăne şi să se văicărească, şi să-i critice pe alţi 
membri ai familiei, dar nu lasă pe nimeni altcineva să o facă. E 
ceva în neregulă cu ea? 


Rudy dădu înapoi. 

- Scuze, Saumensch! Nu am vrut să te jignesc. 

Chiar şi pe întuneric, Liesel putea să vadă că Rudy creştea. 
Faţa i se lungea. Părul şocant de blond se închidea la culoare şi 
trăsăturile păreau că-şi schimbă forma. Dar un lucru nu se va 
schimba niciodată. Era imposibil să fii supărat pe el mult timp. 

- La tine e ceva bun de mâncat astă-seară? întrebă. 

- Mă îndoiesc. 

- Nici la mine. Mare păcat că nu putem să mâncăm cărţi. 
Arthur Berg a zis ceva de genul ăsta odată. lţi aminteşti? 

Restul drumului, au rememorat zilele bune, care trecuseră, 
Liesel aruncând adeseori câte o privire spre Omul care fluiera, la 
coperta cenuşie şi la titlul scris cu negru. 


Înainte să meargă fiecare la casa lui, Rudy se opri pentru o 
clipă şi spuse: 

- La revedere, Saumensch. Râse. La revedere, hoţule de cărţi! 

Era pentru prima dată când Liesel fusese însemnată cu acest 
titlu şi nu putea să ascundă faptul că îi plăcea foarte mult. După 
cum ştim, ea furase cărţi şi înainte, dar, la sfârşitul lunii 
octombrie 1941, a devenit oficial. In acea noapte, Liesel 
Meminger a devenit cu adevărat hoţul de cărţi. 


Trei acte de prostie, 
de Rudy Steiner 


ce RUDY STEINER, UN GENIU AUTENTIC RI 
1. a furat cel mai mare cartof de la Mamer's, aprozarul 
local; 
2. s-a luat de Franz Deutscher pe strada München; 
3. a chiulit de la toate întâlnirile Tineretului Hitlerist. 


Problema cu prima ispravă a lui Rudy a fost lăcomia. Era o 
obişnuită după-amiază mohorâtă, la jumătatea lunii noiembrie 
1941. 

Mai devreme, îşi croise destul de măiestrit drum printre 
femeile cu cupoane - aproape, aş îndrăzni să spun, cu o urmă de 
geniu infracțional. Era cât pe ce să scape complet neobservat. 

Totuşi, deşi se străduia să rămână nebăgat în seamă, a reuşit 
să pună mâna pe cel mai mare cartof din grămadă - exact cel pe 
care mai mulţi oameni de la rând îl urmăreau. Toţi s-au uitat cum 
un pumn de treisprezece ani s-a ridicat şi l-a înşfăcat. Un cor de 
femei robuste pe nume Helga l-a indicat cu degetul, iar Thomas 
Mamer veni valvârtej spre infractor. 

- Meine Erdăpfel, zise el. Merele mele de pământ. 

Cartoful era încă în mâinile lui Rudy (nu putea să-l ţină doar cu 
o mână), iar femeile se adunară în jurul său ca o trupă de 
luptători. Era necesar să vorbească repede. 

- Familia mea, a explicat Rudy. Sosit la momentul potrivit, un 
şuvoi de lichid limpede începu să-i curgă din nas. Avu grijă să nu- 
| şteargă. Cu toţii murim de foame. Sora mea are nevoie deo 
haină nouă. Ultima i-a fost furată. 

Mamer nu era deloc prost. Incă ţinându-l pe Rudy de guler, 
zise: 

- Şi ai de gând să o îmbraci cu un cartof? 

- Nu, domnule. 

Se uită pe diagonală în singurul ochi pe care putea să-l vadă al 
celui care îl capturase. Mamer era un bărbat ca un butoi, cu doi 
ochi mici, ca nişte gloanţe de care să te fereşti. Dinţii lui erau ca 
o mulţime la un meci de fotbal, înghesuiți unul în altul. 


- Am dat toate punctele noastre pentru haină, cu trei 
săptămâni în urmă, şi acum nu mai avem nimic de mâncare, 
spuse Rudy. 

Băcanul îl ţinea cu o mână şi în cealaltă mână avea cartoful. 
Strigă cuvintele temute spre soţia lui: 

- Polizei! 

- Nu, imploră Rudy, vă rog! 

Mai târziu, îi va zice lui Liesel că nu i-a fost deloc frică, dar, cu 
siguranţă, în acel moment, inima îi bubuia în piept, sunt 
convinsă. Nu poliţia. Vă rog, nu poliţia. 

- Polizei! 

Mamer rămase de neclintit pe când băiatul se zvârcolea şi se 
lupta cu aerul. 


În acea dimineaţă, la coadă era şi un profesor, Herr Link. Era 
unul dintre profesorii care nu erau preoţi sau călugăriţe. Rudy îl 
zări şi îl privi în ochi. 

- Herr Link. Era ultima sa şansă. Herr Link, spuneţi-i, vă rog! 
Spuneţi-i cât de sărac sunt. 

Băcanul se uită cu ochi întrebători la profesor. Herr Link făcu 
un pas înainte şi rosti: 

- Da, Herr Mamer. Băiatul ăsta este sărac. E de pe strada 
Himmel. 

La auzul acestor cuvinte, mulțimea, în mare parte formată din 
femei, începu să se sfătuiască, ştiind că strada Himmel nu 
reprezenta tocmai chintesența vieţii idilice din Molching. Era 
cunoscută ca o zonă relativ săracă. 

- Are opt fraţi şi surori. Opt! 

Rudy a trebuit să-şi ţină în frâu un zâmbet, deşi încă nu 
scăpase basma curată. Cel puţin, acum, îl făcuse pe profesor să 
mintă. Reuşise cumva să adauge trei copii la familia Steiner. 

- Vine adesea la şcoală fără să fi luat micul dejun. 

Mulțimea de femei se sfătui din nou. Era ca un strat de vopsea 
peste situaţie, adăugând ceva mai multă forţă şi atmosferă. 

- Şi asta înseamnă că ar trebui să aibă voie să-mi fure cartofii? 

- Pe cel mai mare! exclamă una dintre femei. 

- Faceţi linişte, Frau Metzing, o avertiză Mamer şi ea se domoli 
rapid. 


La început, toată atenţia a fost îndreptată asupra lui Rudy şi a 
traiului său de azi pe mâine. Apoi, aceasta s-a mutat înainte şi 


înapoi, de la băiat la cartof, la Mamer - situaţia părând când roz, 
când albastră - şi va rămâne mereu un mister ce anume l-a făcut 
pe băcan să decidă în favoarea lui Rudy. 

A fost atitudinea patetică a băiatului? 

Demnitatea lui Herr Link? 

Enervanta Frau Metzing? 

Indiferent ce a fost, Mamer dădu drumul cartofului înapoi în 
grămadă şi îl târî pe Rudy de la locul faptei. li trase un şut cu 
gheata dreaptă şi zise: 

- Să nu te mai întorci! 

De afară, Rudy urmări cum Mamer se apropie de tejghea, 
pentru a-l servi pe următorul client cu mâncare şi sarcasm. 

- Mă întreb ce cartof veţi cere dumneavoastră, zise el cu un 
ochi atent după Rudy. 

Pentru Rudy, acesta era un alt eşec. 


Al doilea act de prostie a fost la fel de periculos, dar din motive 
diferite. Rudy va ieşi din această altercaţie cu un ochi învineţit, 
câteva coaste rupte şi cu o nouă tunsoare. 

Încă o dată, la întâlnirile Tineretului Hitlerist, Tommy Miller 
avea problemele sale, iar Franz Deutscher abia aştepta ca Rudy 
să intervină. Nu a durat mult. 

Rudy şi Tommy au avut parte de încă o sesiune de instrucţie 
intensivă, timp în care ceilalţi s-au dus înăuntru să înveţe tactici. 
Alergând în frig, puteau să vadă prin ferestre capetele şi umerii 
încălziţi. Chiar şi când s-au alăturat grupului, exerciţiile nu se 
terminaseră complet. Când Rudy se prăbuşi într-un colţ şi încerca 
să expedieze cu câteva bobârnace noroiul de pe mânecă pe 
fereastră, Franz îl bombardă cu întrebarea favorită a Tineretului 
Hitlerist: 

- Când s-a născut Fuhrerul nostru, Adolf Hitler? 

Rudy îşi ridică privirea. 

- Poftim? 

Intrebarea a fost repetată şi foarte prostul Rudy Steiner, care 
ştia foarte bine că era 20 aprilie 1889, a răspuns indicând data 
naşterii lui Hristos. Chiar adăugă şi un Betleem ca informaţie 
suplimentară. 

Franz îşi frecă mâinile. 

Un semn foarte rău. 

Se îndreptă spre Rudy şi îi ordonă să se ducă înapoi afară şi să 
mai facă nişte tururi de teren. 


Rudy le alergă singur şi, după fiecare tur, era din nou întrebat 
despre data de naştere a Fuhrerului. A făcut şapte tururi înainte 
să răspundă corect. 

Marele necaz s-a întâmplat la câteva zile după această 
întâmplare. 

Pe strada Munchen, Rudy l-a observat pe Deutscher mergând 
pe trotuar cu câţiva prieteni şi a simţit nevoia să arunce cu o 
piatră în el. Aţi putea foarte bine să vă întrebaţi la ce naiba se 
gândea. Răspunsul este probabil la absolut nimic. Probabil, ar 
spune că îşi exercita dreptul la prostie dat de la Dumnezeu. Ori 
asta, ori simpla vedere a lui Franz Deutscher i-a dat impulsul 
acut de a se autodistruge. 

Piatra a ajuns la destinaţie, în coloană, deşi nu l-a lovit atât de 
tare pe cât ar fi sperat Rudy. Franz Deutscher se răsuci şi păru 
bucuros să-l zărească stând acolo, cu Liesel, Tommy şi sora mai 
mică a lui Tommy, Kristina. 

- Să fugim! îl grăbi Liesel, dar Rudy nu se mişcă. 

- Acum, nu suntem la Tineretul Hitlerist, o informă el. 

Băieţii mai mari se apropiaseră deja. Liesel rămase lângă 
prietenul ei, la fel şi Tommy cu ticurile lui şi delicata Kristina. 

- Domnule Steiner, declară Franz înainte să-l salte şi să-l 
arunce pe trotuar. 

Faptul că Rudy se ridică în picioare nu făcu decât să-l înfurie şi 
mai rău pe Deutscher. Il trânti la pământ pentru a doua oară, 
proptindu-şi un genunchi în coastele lui. 

Din nou, Rudy s-a ridicat, iar grupul de băieţi mai mari râdea 
acum de prietenul lor. Nu era cel mai bun lucru pentru Rudy. 

- Nu poţi să faci să-l doară? zise cel mai înalt dintre ei. 

Ochii lui erau la fel de albaştri şi reci precum cerul, iar 
cuvintele erau tot îndemnul de care Franz avea nevoie. Era 
hotărât ca Rudy să se izbească de pământ şi să rămână acolo. 

O mulţime tot mai mare s-a adunat în jurul lor, iar Rudy 
încercă să-l lovească pe Franz Deutscher în burtă, dar rată 
complet, în aceeaşi clipă, simţi un pumn arzător în orbita stângă. 
Văzu stele verzi şi se pomeni la pământ înainte să-şi poată da 
seama. Incasă un alt pumn, în acelaşi loc, şi putea simţi vânătaia 
devenind galbenă, albastră şi neagră în acelaşi timp. Trei straturi 
de durere înfiorătoare. 

Mulțimea din ce în ce mai numeroasă se uita avidă dacă Rudy 
va fi în stare să se ridice din nou. Nu a făcut-o. De data aceasta, 
rămase pe pământul rece şi umed, simţindu-l cum îi trecea prin 


haine şi se răspândea peste tot. 

Incă avea scântei în ochi şi nu a observat decât prea târziu că 
Franz stătea acum deasupra lui cu un briceag nou-nouţ, pe 
punctul de a se apleca şi a-l înfige în el. 

- Nu! protestă Liesel, dar băiatul cel înalt era în spatele ei. 

In urechea ei, cuvintele lui era profunde şi străvechi. 

- Nu-ţi face griji, o asigură el. Nu o va face. Nu are curaj. 

Greşea. 


Franz se lăsă uşor pe genunchi. Se aplecă mai aproape de 
Rudy şi şopti: 

- Când s-a născut Fuhrerul nostru? Fiecare cuvânt era articulat 
cu grijă la urechea lui. Haide, Rudy, când s-a născut? Poţi să-mi 
spui, totul e în ordine, nu-ţi fie frică. 

Şi Rudy? 

Ce a răspuns? 

A răspuns prudent sau i-a permis prostiei să-l afunde şi mai 
rău în mocirlă? 

Privi vesel în ochii de un albastru pal ai lui Franz Deutscher şi 
răspunse: 

- Luni, după Paşte. 

In câteva secunde, cuțitul i-a tăiat părul. Era tunsoarea 
Numărul 2 în această etapă a vieţii lui Liesel. Părul unui evreu 
fusese tăiat cu o foarfecă ruginită. Prietenul ei cel mai bun era 
tuns cu un briceag strălucitor. Nu cunoştea pe nimeni care chiar 
să fi plătit pentru o tunsoare. 

Cât despre Rudy, până acum în acest an, înghiţise nămol, se 
scăldase în bălegar, fusese lovit de un infractor în devenire şi 
acum avea parte de ceva ce măcar se apropia de cireaşă de pe 
tort - umilirea în public, pe strada Munchen. 

In cea mai mare parte, şuviţele erau tăiate cu totul, dar, de 
fiecare dată, existau câteva fire de păr care ţineau la viaţa lor şi 
erau smulse cu totul. In timp ce era jumulit, Rudy tresărea, ochiul 
învineţit îi tremura, iar coastele îi pulsau de durere. 

- Douăzeci aprilie, o mie opt sute optzeci şi nouă! îi repetă 
Franz şi, când şi-a luat cohortele de acolo, publicul s-a dispersat, 
lăsându-i numai pe Liesel, Tommy şi Kristina împreună cu 
prietenul lor. 

Rudy zăcea tăcut pe pământul din ce în ce mai jilav. 


Ceea ce înseamnă că nu mai rămâne decât prostia numărul 3 


- chiulul de la întâlnirile Tineretului Hitlerist. 

Nu a încetat să meargă chiar atunci, şi asta doar din dorinţa de 
a-i arăta lui Deutscher că nu-i era frică de el, dar, după alte 
câteva săptămâni, Rudy a încetat cu totul să mai participe. 

Îmbrăcat mândru în uniforma sa, el ieşi de pe strada Himmel şi 
merse mai departe, cu tovarăşul lui loial, Tommy, lângă el. 

În loc să participe la întrunirile Tineretul Hitlerist, au ieşit din 
oraş şi s-au dus de-a lungul râului Amper, sărind peste pietre, 
azvârlind pietre enorme în apă şi, în general, nepunând nimic 
bun la cale. Avea grijă să-şi murdărească uniforma îndeajuns de 
mult, încât să o păcălească pe mama lui, cel puţin până când a 
sosit prima scrisoare. Atunci a fost momentul în care a auzit 
temutul strigăt din bucătărie. 

Mai întâi, părinţii l-au ameninţat. Nu s-a dus. 

L-au implorat să meargă. A refuzat. 

In cele din urmă, s-a ivit ocazia de a se alătura unei grupe 
diferite, care l-a îndrumat pe Rudy în direcţia corectă. A fost un 
noroc pentru că, dacă nu-şi făcea apariţia curând, Steinerii ar fi 
fost amendaţi pentru lipsa lui de participare. Fratele său mai 
mare, Kurt, a întrebat dacă Rudy putea să se alăture Diviziei 
Flieger, care era specializată în învăţarea mecanicii aparatelor de 
zbor şi a zborului. In cea mai mare parte, construiau modele de 
avioane şi nu exista niciun Franz Deutscher. Rudy a acceptat, iar 
Tommy i s-a alăturat şi el. A fost singura dată când 
comportamentul lui idiot a dus la rezultate benefice. 

În grupul cel nou, ori de câte ori i se punea vestita întrebare cu 
Fuhrerul, Rudy zâmbea şi răspundea: „20 aprilie 1889”, iar apoi îi 
şoptea lui Tommy o altă dată - de pildă, data naşterii lui 
Beethoven sau a lui Mozart, sau a lui Strauss. Invăţase despre 
compozitori la şcoală, unde, în ciuda prostiei sale evidente, Rudy 
excela. 


Cartea plutitoare 
(Partea a Il-a) 


La începutul lunii decembrie, Rudy Steiner a obţinut în sfârşit 
victoria, deşi nu într-un mod obişnuit. 

A fost o zi rece, dar foarte liniştită. Fusese cât pe ce să ningă. 

După ore, Rudy şi Liesel s-au oprit la magazinul lui Alex Steiner 
şi, în drum spre casă, l-au văzut pe vechiul prieten al lui Rudy, 
Franz Deutscher, venind de după colţ. Liesel, aşa cum îi era 
obiceiul în aceste zile, avea la ea Omul care fluiera. li plăcea să-l 
simtă în mână. Ori cotorul lin, ori marginile aspre ale hârtiei. Ea a 
fost cea care l-a văzut prima. 

- Uite! arătă fata spre el. 

Deutscher venea rapid spre ei împreună cu un alt lider de la 
Tineretul Hitlerist. 

Rudy se făcu mic. Duse mâna la ochiul care se vindeca. 

- Nu de data asta. Cercetă străzile. Dacă trecem pe lângă 
biserică, putem să mergem pe lângă râu şi să o tăiem înapoi pe 
acolo. 

Fără alte cuvinte, Liesel l-a urmat şi l-au evitat cu succes pe 
torţionarul lui Rudy - exact pentru a ajunge în calea altuia. 


La început, nu şi-au dat seama. 

Grupul care traversa podul şi fuma ţigări putea fi format din 
oricine, dar nu era. Când s-au recunoscut, a fost prea târziu să se 
întoarcă din drum. 

- O, nu, ne-au văzut. 


Viktor Chemmel zâmbi. 

Vorbi foarte prietenos. Acest lucru nu putea să însemne decât 
că era pe cât de periculos posibil. 

- Măi, măi, dacă nu sunt Rudy Steiner şi mica lui târfă. Se 
apropie iute şi îi smulse lui Liesel din mână Omul care fluiera. Ce 
citim noi aici? 

- Asta-i între noi. Rudy încercă să fie împăciuitor. Nu are nicio 
legătură cu ea. Haide, dă-i-o înapoi! 

- Omul care fluiera. | se adresă acum lui Liesel: E bună de 
ceva? 


Ea îşi drese glasul: 

- Nu e rea. 

Din nefericire, se dădu singură de gol. Ochii. Erau agitaţi. Ştiu 
momentul exact în care Viktor Chemmel a stabilit că acea carte 
era un obiect adorat. 

- O să-ţi spun eu asta, zise. Pentru cincizeci de mărci, poţi să o 
iei înapoi. 

- Cincizeci de mărci! Acesta era Andy Schmeikl. Haide, Viktor, 
poţi să cumperi o mie de cărţi cu banii ăştia. 

- Ţi-am cerut eu să vorbeşti? 

Andy rămase tăcut. Gura lui părea să fi fost încuiată. 

Liesel încercă să afişeze o faţă impasibilă. 

- Atunci, o poţi păstra. Am citit-o deja. 

- Ce se-ntâmplă la final? 

Fir-ar să fie! 

Nu ajunsese aşa departe. 

Ezită, iar Viktor Chemmel îi descifră instantaneu expresia. 

Rudy interveni: 

- Haide, Victor, nu-i face asta. Cu mine ai ce ai. O să fac orice 
vrei. 

Băiatul mai mare doar îl atinse uşor cu cartea ţinută sus. Şi îl 
corectă. 

- Nu, zise. Eu voi face orice vreau eu, şi porni spre râu. 

Toată lumea se luă după el, prinzându-l din urmă. Pe jumătate 
mergând, pe jumătate alergând. Câţiva protestară. Câţiva îl 
încurajară. 


S-a întâmplat atât de rapid şi de simplu! A fost o întrebare 
pusă cu o voce batjocoritoare, prietenoasă. 

- Spuneţi-mi, zise Victor. Cine a fost ultimul campion olimpic la 
aruncarea discului, în Berlin? Se întoarse cu faţa spre ei. Işi mişcă 
braţul pentru a-l încălzi. Cine a fost? Fir-ar să fie, îmi stă pe 
limbă. A fost americanul ăla, nu-i aşa? Carpenter sau aşa ceva... 

Rudy: 

- Te rog! 


Apa se rostogolea la vale. 

Mâna lui Viktor Chemmel s-a rotit. 

Cartea i s-a desprins spectaculos din mână. S-a deschis şi a 
fluturat, paginile zornăind în timp ce zbura prin aer. Mai brusc 
decât se aştepta, s-a oprit şi a părut că este absorbită spre apă. 


Se auzi un pleoscăit când atinse suprafaţa râului şi începu să 
plutească în aval. 

Viktor clătină din cap. 

- lnălţime insuficientă. O aruncare slabă. Zâmbi din nou. Dar 
tot destul de bună ca să câştig, nu? 

Liesel şi Rudy n-au mai stat să audă râsetele. 

Rudy o luase pe mal în jos, încercând să localizeze cartea. 

- O vezi? strigă Liesel. 

Rudy o luă la fugă. 

Alergă la vale, pe malul râului, indicându-i unde se afla cartea. 

- Acolo! 

Se opri şi arătă cu degetul, şi alergă mai departe, ca să i-o ia 
înainte. In curând, îşi scoase haina de pe el şi sări în apă, 
înaintând cu greu spre mijlocul râului. 

Liesel, încetinind ritmul, simţea durerea fiecărui pas. Frigul 
supărător. 

Când fu îndeajuns de aproape, o văzu trecând de el, dar în 
curând o prinse din urmă. Intinse mâna şi luă ceea ce acum era o 
masă udă leoarcă de carton şi hârtie. 

- Omul care fluiera! strigă băiatul. Era singura carte care 
plutea în aval pe râul Amper în acea zi, dar tot simţi nevoia de a 
o anunţa. 

O altă observaţie interesantă este că Rudy nu a încercat să 
părăsească apa distrugător de rece imediat după ce a avut 
cartea în mână. Timp de un minut sau mai bine, a rămas în râu. 
Nu i-a explicat niciodată lui Liesel, dar cred că ea ştia foarte bine 
că existau două motive. 


ei RI 


MOTIVELE ÎNGHEȚATE ALE LUI 
RUDY STEINER 
1. După luni de eşec, acest moment era singura lui şansă 
de a se delecta cu o mică victorie. 
2. O asemenea dovadă de lipsă de egoism era o ocazie 
bună pentru a o ruga pe Liesel să-i îndeplinească dorința. 
Cum ar fi putut să-l refuze? 


- Ce zici de un sărut, Saumensch? 

A stat pe jumătate în apă alte câteva clipe înainte să iasă şi să- 
i dea cartea. Pantalonii îi erau lipiţi de trup şi nu s-a oprit din 
mers. |n realitate, cred că îi era teamă. Lui Rudy Steiner îi era 


frică de sărutul hoţului de cărţi. Trebuie să fi tânjit după el atât 
de mult! Trebuie să o fi iubit atât de incredibil de mult! Atât mult, 
încât nu-i va mai cere niciodată ca buzele lor să se întâlnească şi 
va intra în mormânt fără ca acest lucru să se fi întâmplat. 


Partea a şasea 
SE 


Purtătorul de vise 


în rolurile principale: 
jurnalul morţii - omul de zăpadă - treisprezece cadouri - 
următoarea carte - coşmarul unui cadavru evreu - un cer de 
ziare - un vizitator - un schmunzeller - şi un ultim sărut pe obraji 
otrăviţi 


Jurnalul morţii: 1942 


A fost un an de pomină, ca '79, ca 1346, ca să enumăr doar 
câţiva. Uitaţi de coasă, drăcia dracului, am nevoie de o mătură 
sau de un mop. Şi am nevoie de o vacanţă. 


ro RI 


O FRÂNTURĂ DE ADEVĂR 
Nu am seceră sau coasă. 
Nu port decât o mantie neagră cu glugă atunci când e 
frig. 

Şi nu am acele trăsături faciale de schelet, cu care se 
pare că vă place să mă catalogați de la distanță. Vreţi să 
ştiţi cum arăt cu adevărat? O să vă ajut. Găsiţi-vă o 

oglindă cât timp continui. 


De fapt, mă simt destul de egocentrică să vă povestesc totul 
despre mine, mine, mine. Călătoriile mele, ce am văzut eu în '42. 
Pe de altă parte, voi sunteţi oameni - ar trebui să înțelegeți 
obsesia față de sine. Ideea este că există un motiv pentru care 
explic ce am văzut în acel moment. Multe dintre acele întâmplări 
vor avea repercusiuni asupra lui Liesel Meminger. Au adus 
războiul mai aproape de strada Himmel şi m-au pus şi pe mine la 
muncă. 


În mod cert, am avut câteva raite de dat în acel an, din Polonia 
în Rusia, în Africa şi înapoi. Aţi putea argumenta că dau raite 
indiferent ce an este, dar uneori omenirea adoră să agite puţin 
lucrurile. Au făcut să crească producţia de cadavre şi, implicit, de 
suflete care se eliberau. De obicei, câteva bombe îşi ating țelul. 
Sau câteva camere de gazare, sau vorbăria armelor din 
depărtări. Dacă niciuna dintre acestea nu rezolvă lucrurile, cel 
puţin le răpesc oamenilor locuinţele, şi constat că pretutindeni 
sunt oameni fără adăpost. Adesea, vin după mine în timp ce 
colind străzile oraşelor agresate. Mă imploră să îi iau cu mine, 
fără să realizeze că şi aşa sunt ocupată. „Va veni timpul vostru”, 
îi conving eu şi încerc să nu privesc în urmă. Din când în când, aş 
vrea să pot spune ceva de genul: „Nu vedeţi că deja am mâinile 
ocupate?” Dar nu fac asta niciodată. Mă autocompătimesc în 


sinea mea, în vreme ce îmi văd de treabă şi câteodată sufletele 
şi cadavrele nu se înzecesc, ci se înmiesc. 


ce O SCURTĂ LISTĂ DE SARCINI PENTRU 1942 RI 
1. Evreii disperaţi - spiritele lor în poala mea în timp ce 
stăteau pe acoperiş, lângă burlanele fumegânde. 

2. Soldaţii ruşi: luând doar mici cantităţi de muniție, 
bazându-se pe cei căzuţi pentru completarea necesarului. 
3. Cadavrele ude de pe o coastă franceză, pe plaja de 
pietriş şi nisip. 


Aş putea continua, dar am hotărât că, deocamdată, trei 
exemple vor fi suficiente. Trei exemple care, în lipsă de altceva, 
vă vor face să simţiţi gustul de cenuşă în gură, gust ce a definit 
existenţa mea în timpul acelui an. 


Atât de mulţi oameni. 
Atât de multe culori. 


Ei tot freamătă înăuntrul meu. Îmi hărţuiesc memoria. Îi văd 
înalţi în mormanele lor, toţi urcați unul peste altul. Acolo, aerul 
este ca de plastic, orizontul - ca un clei care se aşază. Sunt 
ceruri făcute de mâna omului, străpunse şi curgând, şi sunt norii 
fini, colorați cu cărbune, bătând ca nişte inimi negre. 

Şi apoi. 

Este moarte. 

Croindu-şi drum printre toate. 

Aparent: pasivă, nepăsătoare. 

În realitate: vlăguită, extenuată şi dărâmată. 


Cu toată sinceritatea (şi ştiu că acum mă plâng prea mult), 
încă mă refăceam după Stalin, în Rusia. Aşa-numita a doua 
revoluție - uciderea propriilor oameni. 

Apoi a venit Hitler. 

Se spune că războiul este cel mai bun prieten al morţii, dar 
trebuie să vă prezint un punct de vedere diferit. Pentru mine, 
războiul este ca şeful cel nou care aşteaptă imposibilul. Stă 
aplecat peste umărul tău, repetând un singur lucru, necontenit: 
„Termină treaba, termină treaba.” Aşa că lucrezi mai din greu. 
Termini treaba. Insă şeful nu îţi mulţumeşte. Cere mai mult. 


Adesea, încerc să-mi amintesc frânturile răzlețe de frumuseţe 
pe care le-am văzut totuşi în acea perioadă. Răscolesc prin 
biblioteca mea de poveşti. 

De fapt, mă întind după una acum. 

Cred că deja ştiţi jumătate din ea şi, dacă veniţi cu mine, vă 
voi arăta restul. Vă voi arăta a doua jumătate a unui hoţ de cărţi. 

Fără să fie conştientă, ea aşteaptă multe lucruri la care am 
făcut aluzie cu doar un minut în urmă, dar vă aşteaptă şi pe voi. 

Dintre toate locurile posibile, duce nişte zăpadă jos, în pivniţă. 

Pumni de apă îngheţată pot face aproape pe oricine să 
zâmbească, dar nu îi pot face să uite. 

Uite-o că vine! 


Omul de Zăpadă 


Pentru Liesel Meminger, începutul anului 1942 ar putea fi 
rezumat astfel: 

A împlinit vârsta de treisprezece ani. Pieptul încă îi era plat. 
Încă nu sângerase. Tânărul din pivniţă era acum în patul ei. 


CE | a i SO 


Cum a ajuns Max Vandenburg în patul lui Liesel? 
S-a prăbuşit. 


Părerile au variat, dar Rosa Hubermann a pretins că seminţele 
fuseseră sădite de Crăciunul anului trecut. Ziua de 24 decembrie 
fusese înfometată şi rece, dar a existat un bonus major - nu au 
fost vizite lungi. Hans junior trăgea în ruşi şi, în acelaşi timp, 
menținea greva în relaţia cu familia. Trudy putea trece numai în 
weekend, înainte de Crăciun, însă numai pentru câteva ore. 
Pleca împreună cu familia la care era angajată. O vacanţă pentru 
o clasă socială foarte diferită din Germania. 


În ajunul Crăciunului, Liesel aduse doi pumni de zăpadă drept 
cadou pentru Max. g 

- Închide ochii! i-a cerut ea. Întinde mâinile! 

Imediat ce zăpada a ajuns în palmele lui, Max a tremurat şi a 
râs, dar tot nu a deschis ochii. La început, a gustat doar puțin 
zăpada, lăsând-o să i se topească pe buze. 

- Este raportul meteo de azi? 

Liesel stătea lângă el. 

Uşor, i-a atins braţul. 

El a ridicat, din nou, zăpada la gură. 

- Mulţumesc, Liesel. 

Erau începuturile celui mai grozav Crăciun care fusese 
vreodată. Mâncare puţină. Fără cadouri. Dar aveau un om de 
zăpadă în pivniţă. 


După ce a adus primii pumni de zăpadă, Liesel a verificat ca 
nimeni altcineva să nu fie afară, apoi s-a apucat să ia cât mai 
multe găleți şi borcane. Le-a umplut cu zăpada şi gheaţa care 


acopereau mica fâşie din lumea care era strada Himmel. Odată 
pline, le-a adus înăuntru şi le-a cărat în pivniţă. 

Ca să spunem adevărul, prima dată a aruncat un bulgăre în 
Max şi a primit o replică în stomac. Max chiar a aruncat unul în 
Hans Hubermann, când acesta cobora în pivniţă. 

- Arschloch! scânci papa. Liesel, dă-mi din zăpada aia. O 
găleată întreagă! 

Vreme de câteva minute, au uitat cu toţii. Nu mai erau ţipete 
sau strigăte, dar nu-şi puteau înfrâna micile izbucniri în râs. Erau 
doar oameni jucându-se cu zăpadă într-o casă. 

Papa se uită la borcanele pline de omăt. 

- Ce facem cu restul? 

- Un om de zăpadă, răspunse Liesel. Trebuie să facem un om 
de zăpadă. 

Papa o strigă pe Rosa. 

Obişnuita voce distantă răspunse: 

- Acum ce mai e, Saukerl? 

- Vino aici, vrei? 

Când apăru, Hans Hubermann îşi riscă viaţa aruncând în soţia 
sa cel mai splendid bulgăre. Ratând milimetric, s-a dezintegrat 
când a lovit peretele, iar mama a avut un motiv să înjure fără să 
respire timp îndelungat. După ce şi-a revenit, a coborât şi i-a 
ajutat. Chiar a adus nasturi pentru ochi şi nas, plus puţină sfoară 
pentru zâmbetul omului de zăpadă. S-a găsit chiar şi o eşarfă, şi 
o pălărie pentru ceea ce era un om de zăpadă de numai şaizeci 
de centimetri. 

- Un pitic, zisese Max. 

- Ce facem când se topeşte? a întrebat Liesel. 

Rosa avea răspunsul: 

- II ştergi cu mopul, Saumensch, rapid. 

Papa nu era de acord. 

- Nu se va topi. Işi frecă mâinile şi suflă în ele. E ger aici. 

S-a topit într-adevăr, deşi, undeva în fiecare dintre ei, acel om 
de zăpadă stătea încă drept. Trebuie să fi fost ultimul lucru pe 
care l-au văzut în acel ajun al Crăciunului, când au adormit într- 
un final. Aveau sunetul unui acordeon în urechi, un om de 
zăpadă în priviri, iar Liesel - gândul la ultimele cuvinte ale lui 
Max înainte să-l fi lăsat lângă foc. 


ro RI 


URĂRI DE CRĂCIUN DE LA 


MAX VANDENBURG 
Adesea, îmi doresc ca toate astea să se termine, Liesel, 
dar, cumva, tu faci ceva ca atunci când ai coborât 
treptele pivniţei cu un om de zăpadă în mâini. 


Din nefericire, acea noapte anunţă o deteriorare a sănătăţii lui 
Max. Semnele de debut au fost însă inocente şi tipice. O senzaţie 
permanentă de frig. Mâini care tremurau. Tot mai multe viziuni în 
care boxa cu Fuhrerul. Numai atunci când nu se putu încălzi nici 
după flotări şi genuflexiuni, a început cu adevărat să se 
îngrijoreze. Deşi stătea aproape de foc, nu se simţea mai bine. Zi 
după zi, carnea începu să i se topească de pe oase. Programul de 
exerciţii se reduse şi a încetat cu totul când el a rămas cu 
obrazul lipit de podeaua posomorâtă a pivniţei. 

In ianuarie, a izbutit să se adune, dar, la începutul lunii 
februarie, Max era într-o stare îngrijorătoare. Se lupta să se 
trezească de lângă foc, dormind în cea mai mare parte a 
dimineţii, cu gura strâmbă şi cu pomeţii tot mai proeminenţi. 
Când era întrebat, spunea că se simte bine. 

La jumătatea lunii februarie, cu puţin înaintea zilei de naştere 
a lui Liesel, se apropie de cămin fiind pe punctul de a se prăbuşi. 
Aproape că a căzut în foc. 

- Hans, şopti şi faţa păru să i se contracte. 

__ Picioarele i-au cedat şi s-a lovit cu capul de cutia acordeonului. 
In acelaşi moment, o lingură de lemn căzu în supă şi Rosa 
Hubermann fu lângă el. li ţinu capul lui Max şi îi lătră lui Liesel: 

- Nu sta acolo, mai adu nişte pături. Du-le la tine în pat. Şi tu! 

Urmă papa. 

- Ajută-mă să-l ridic şi să-l duc în camera lui Liesel. Schnell! 

Chipul lui papa era încordat de grijă. Ochii lui cenușii ţipară şi îl 
ridică singur. Max era uşor ca un copil. 

- Nu putem să-l punem aici, în patul nostru? 

Rosa deja se gândise la asta. 

- Nu! Trebuie să ţinem draperiile astea deschise ziua, altfel va 
părea suspect. 

- Bine zis! 

Hans l-a cărat afară. 

Cu păturile în mână, Liesel privea. Picioare neputincioase şi 
păr atârnând în hol. Un pantof îi căzuse. 

- Mişcă-te! 

Mama mergea rapid în spatele lor, în stilul ei legănat. 


Odată pus în pat, păturile au fost îngrămădite şi bine strânse 
în jurul lui. 

- Mama? 

Liesel nu reuşea să spună altceva. 

- Ce-i? Cocul Rosei Hubermann era strâns îndeajuns de tare ca 
să sperie. Păru că se strânge şi mai tare când repetă întrebarea: 
Ce e, Liesel? 

Ea păşi mai aproape, temându-se de răspuns. 

- Trăieşte? 

Cocul încuviinţă. 

Rosa se întoarse şi zise ceva cu mare convingere. 

- Ascultă-mă, Liesel! Nu l-am primit pe omul ăsta în casa mea 
ca să mă uit cum moare. Inţelegi? 

Liesel dădu din cap. 

- Acum, du-te! 


În hol, papa o îmbrăţişă. 
Avea nevoie disperată de asta. 


Mai târziu, îi auzi pe Hans şi pe Rosa vorbind în noapte. Rosa a 
pus-o să doarmă în camera lor şi era întinsă lângă patul lor, pe 
podea, pe salteaua pe care au târât-o de la subsol. (Existase 
temerea că s-ar putea să fie infectată, dar au ajuns curând la 
concluzia că asemenea gânduri erau nefondate. Nu de un virus 
suferea Max, aşa că au dus-o sus şi au înlocuit cearşaful.) 

Inchipuindu-şi că fata dormea, mama îşi spuse părerea. 

- Afurisitul ăla de om de zăpadă, şopti. Fac pariu că a început 
cu omul de zăpadă... să se prostească aşa cu gheaţă şi zăpadă în 
frigul din pivniţă. 

Papa era mai filosofic. 

- Rosa, a început cu Adolf. Se ridică. Ar trebui să verificăm 
cum se mai simte. 

De-a lungul nopţii, Max a fost vizitat de şapte ori. 


ro RI 


VIZITELE PRIMITE DE MAX VANDENBURG 
Hans Hubermann: 2 
Rosa Hubermann: 2 
Liesel Meminger: 3 


Dimineaţă, Liesel îi aduse cartea de schiţe din pivniţă şi o puse 
pe noptieră. Se simţea groaznic pentru că se uitase prin ea anul 
trecut şi, din respect, o ţinu ferm închisă. 

Când intră papa, nu se întoarse cu faţa la el, ci vorbi peste Max 
Vandenburg, spre perete. x 

- De ce a trebuit să duc toată zăpada aia jos? întrebă ea. Asta-i 
motivul pentru toate astea, nu-i aşa, papa? Şi-a împreunat 
mâinile ca pentru rugăciune. De ce trebuit să fac omul ăla de 
zăpadă? 

Papa, ca să Îi acordăm credit, a fost categoric. 

- Liesel, a zis el, trebuia să faci asta. 


Ore întregi îi stătu alături, în timp ce el tremura şi dormea. 

- Nu muri, şopti. Te rog, Max, doar nu muri! 

El era al doilea om de zăpadă care se topea sub ochii ei, dar 
acesta era diferit. Era un paradox. 

Cu cât devenea mai frig, cu atât mai repede se topea. 


Treisprezece cadouri 


A fost revenirea lui Max. 
Penele s-au transformat din nou în rămurele. Faţa netedă a 
devenit aspră. Dovada de care ea avea nevoie era acolo. Trăia. 


În primele câteva zile, ea a stat lângă el şi i-a vorbit. De ziua 
ei, i-a spus că un tort enorm aştepta în bucătărie - măcar să se 
trezească. 

Nu s-a trezit. 

Nu era niciun tort. 


cco UN FRAGMENT DE NOAPTE TÂRZIE RI 
Am realizat mult mai târziu că de fapt am vizitat strada 
Himmel numărul 33 în acea perioadă. Trebuie să fi fost 
unul dintre puținele momente când fata nu era acolo cu 
el, pentru că tot ce am văzut a fost un bărbat în pat. Am 
îngenuncheat. M-am pregătit să îmi bag mâinile prin 
pături. Apoi, s-a petrecut o revenire la viață - o imensă 
luptă sub greutatea mea. M-am retras şi, având atâta 
treabă care mă aştepta, a fost plăcut să fiu alungată din 
acea cămăruţă întunecată. Chiar am reuşit să am o scurtă 
pauză de seninătate cu ochii închişi, înainte să pornesc în 
drumul meu. 


În a cincea zi, a fost mult entuziasm atunci când Max a deschis 
ochii, chiar dacă numai pentru câteva momente. In mare parte, 
ceea ce a văzut (şi trebuie să fi fost un prim-plan) a fost Rosa 
Hubermann, practic azvârlindu-i un polonic de supă în gură. 

- înghite! îl sfătui. Nu gândi. Doar înghite. 

După ce mama îndepărtă castronul, Liesel încercă să-i vadă 
chipul din nou, dar spinarea celei care îl hrănea cu supă îi stătea 
în cale. 

- Este încă treaz? 

Rosa se răsuci, dara trebuit să răspundă. 


După aproape o săptămână, Max s-a trezit a doua oară, de 
această dată cu Liesel şi papa în cameră. Amândoi priveau 


corpul din pat când s-a auzit un mormăit. Dacă e posibil, papa a 
căzut în sus, de pe scaun. 

- Uite! icni Liesel. Rămâi treaz, Max, rămâi treaz! 

A privit-o scurt, dar nu a dat vreun semn de recunoaştere. 
Ochii au studiat-o de parcă era o ghicitoare. Apoi, s-au închis din 
nou. 

- Papa, ce s-a întâmplat? 

Hans s-a prăbuşit înapoi pe scaunul lui. 

Mai târziu, a sugerat că poate ar trebui să-i citească. 

- Haide, Liesel, citeşti atât de bine acum - deşi e o enigmă 
pentru noi toţi de unde a apărut cartea aia. 

- Ţi-am spus, papa. Una dintre călugărițele de la şcoală mi-a 
dat-o. 

Papa şi-a ridicat mâinile prefăcându-se că protestează. 

- Ştiu, ştiu. A oftat profund. Doar că... Şi-a ales cu grijă 
cuvintele: Să nu fii prinsă. 

Acest lucru venind de la un om care furase un evreu. 


Din acea zi, Liesel îi citi Omu/ care fluiera lui Max, care zăcea 
întins în patul ei. Singura frustrare era că trebuia să sară capitole 
întregi pentru că multe pagini era lipite unele de altele. Nu se 
uscase bine. Totuşi, îi dădu înainte, până când parcurse aproape 
trei sferturi din ea. Cartea avea trei sute nouăzeci şi şase de 


pagini. 


În lumea de afară, Liesel se grăbea să vină de la şcoală în 
fiecare zi, în speranţa că Max se simţea mai bine. 

- S-a trezit? A mâncat? A 

- Du-te înapoi afară, o imploră mama. Îmi faci o gaură în 
stomac cu toată vorbăria asta. Haide! leşi şi joacă fotbal, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

- Da, mamă. Era pe cale să deschidă uşa. Dar vii să mă chemi 
dacă se trezeşte, nu-i aşa? Inventează ceva. Ţipă ca şi cum aş fi 
făcut ceva rău. Injură-mă. Toată lumea va crede, nu-ţi face griji. 

Până şi Rosa trebui să zâmbească la auzul acestor cuvinte. Îşi 
puse mâinile şold şi îi explică lui Liesel că nu era e destul de 
mare ca să evite un Watschen pentru că vorbeşte astfel. 

- Şi să dai un gol, ameninţă ea, sau nu mai veni acasă deloc. 

- Sigur, mamă. 

- Să fie două goluri, Saumensch! 

- Da, mamă. 


- Şi nu-mi mai răspunde. 

Liesel se gândi puţin, apoi se grăbi să iasă, dând nas în nas cu 
Rudy pe strada alunecoasă din pricina noroiului. 

- Era şi timpul, mâncă-n fund! A întâmpinat-o în maniera 
obişnuită şi s-au bătut pentru minge. Pe unde-ai umblat? 

Jumătate de oră mai târziu, după ce mingea a fost strivită de 
trecerea surprinzătoare a unei maşini pe strada Himmel, Liesel 
găsise primul cadou pentru Max Vandenburg. După ce au 
decretat că este ireparabilă, toţi copiii au plecat acasă 
dezgustaţi, lăsând mingea să se dezumfle pe strada rece, plină 
de gropi. Liesel şi Rudy au rămas aplecaţi peste mingea distrusă. 
Avea o gaură într-o parte, ca o gură. 

- O vrei? întrebă Liesel. 

Rudy ridică din umeri. 

- Ce să vreau eu gunoiul ăsta de rahat de minge? Nu mai 
avem nicio şansă să o umflăm din nou. 

- O vrei sau nu? 

- Nu, mulţumesc. 

Rudy o împinse precaut cu piciorul de parcă ar fi fost un 
animal mort. Sau un animal care s-ar fi putut să fie mort. 

Inainte de a porni spre casă, Liesel ridică mingea şi o puse sub 
braţ. II auzi chemând-o. 

- Hei, Saumensch! 

Ea aşteptă. 

- Saumensch! 

Se înduplecă. 

- Ce-i? 

- Am şi o bicicletă fără roţi dacă o vrei. 

- Bagă-ţi-o undeva! 

Din locul unde se afla pe stradă, ultimul lucru pe care îl auzi fu 
râsul acelui Saukeri, Rudy Steiner. 


înăuntru, se îndreptă spre dormitor. Îi duse mingea lui Max şi o 
puse la capătul patului. 

- Imi pare rău, zise, nu e cine ştie ce. Dar, când te trezeşti, o 
să-ţi spun totul despre ea. O să-ţi spun că a fost cea mai cenuşie 
după-amiază pe care ţi-o poţi imagina şi maşina asta cu luminile 
stinse a trecut exact peste minge. Apoi, omul a ieşit şi a ţipat la 
noi. Şi apoi a cerut indicaţii. Ce tupeu... 

„Trezeşte-te!” voia să strige. 

Sau să-l zgâlţâie. 


Nu a făcut-o. 
Tot ce a putut face Liesel a fost să privească mingea cu pielea 
ei scofâlcită, zdrobită. A fost primul cadou din multe. 


ei CADOURILE #2 - #5 RI 
O panglică, un con de pin. 
Un nasture, o piatră. 


Fotbalul îi dăduse o idee. 

Acum, de fiecare dată când se ducea şi venea de la şcoală, 
Liesel era cu ochii-n patru după lucruri abandonate care ar fi 
putut fi valoroase pentru un muribund. La început, se întrebă de 
ce conta atât. Cum putea ceva aparent atât de nesemnificativ 
să-i ofere alinare cuiva? O panglică într-un canal. Un con de pin 
pe stradă. Un nasture pur şi simplu sprijinindu-se de un perete 
din clasă. O piatră plată şi rotundă din râu. În lipsă de altceva, 
arată că îi pasă, ar putea deveni un subiect de conversaţie când 
Max se va trezi. 

Când era singur, ea conducea acele discuţii. 

- Şi ce-i cu toate astea? ar spune Max. Ce e cu vechiturile 
astea? _ 

- Vechituri? In mintea ei, stătea pe marginea patului. Astea nu 
sunt vechituri, Max. Ele te-au făcut să te trezeşti. 


co CADOURILE #6 - #9 RI 


O pană, două ziare. 
Un ambalaj de acadea. Un nor. 


Pana era încântătoare şi prizonieră în balamalele uşii bisericii 
de pe strada Munchen. Se trăgea singură afară încovoindu-se şi 
Liesel se grăbi să o salveze. Fibrele penei erau pieptănate drept 
spre stânga, dar în partea dreaptă era formată din margini 
delicate şi secţiuni triunghiulare zimţate. Nu exista vreun alt mod 
de a o descrie. 

Ziarele au provenit din adâncimile reci ale unui tomberon 
(destul spus) şi ambalajul acadelei era drept şi decolorat. L-a 
găsit lângă şcoală şi l-a ridicat în lumină. Conţinea un colaj de 
urme de paşi. 

Apoi, norul. 

Cum dai cuiva o bucăţică de cer? 


La sfârşitul lunii februarie, stătea pe strada Munchen şi privea 
un singur nor uriaş ridicându-se peste dealuri ca un monstru alb. 
Urca munţii. Soarele era eclipsat şi, în locul său, o bestie albă cu 
o inimă cenuşie privea oraşul. 

- Vrei să vezi asta? îi spuse lui papa. 

Hans ridică din cap şi rosti ceea ce credea ca fiind evident. 

- Ar trebui să i-l dai lui Max, Liesel. Vezi dacă poţi să i-l laşi pe 
noptieră, ca pe toate celelalte lucruri. 

Liesel se uită la el ca şi cum ar fi înnebunit. 

- Dar cum? 

Uşor, a mângâiat-o pe creştet. 

- Ţine-l minte. Apoi, pune-l pe hârtie pentru el. 


- ... Era ca o mare bestie albă şi a venit de peste munţi, spuse 
ea când a stat de veghe data următoare. 

După ce a completat propoziţia cu diferite ajustări şi adăugiri, 
Liesel a simţit că reuşise. Şi-a imaginat norul trecând din mâinile 
ei într-ale lui, prin pături, şi a scris-o pe o fărâmă de hârtie, 
aşezând piatra pe ea. 


ro RI 


CADOURILE #10 - #13 
Un soldat de jucărie. 
O frunză miraculoasă. 
O carte terminată. 
Un petic de mâhnire. 


Soldatul era îngropat în ţărână, nu departe de casa lui Tommy 
Müller. Era zgâriat şi călcat, ceea ce pentru Liesel era esenţial. 
Chiar şi rănit, încă putea sta în picioare. 

Frunza era de arțar şi a găsit-o în magazia cu mături de la 
şcoală, printre găleți şi ştergătoare de praf cu pene. Uşa era uşor 
întredeschisă. Frunza era uscată şi dură ca pâinea prăjită şi 
existau dealuri şi văi pe toată suprafaţa sa. Cumva, frunza 
ajunsese în hol şi apoi în acea magazie. Ca o jumătate de stea cu 
o codiţă. Liesel a luat-o şi a răsucit-o între degete. 

De data aceasta, nu a pus frunza pe noptieră. A prins-o de 
draperia închisă, exact înainte de a citi ultimele treizeci şi patru 
de pagini din Omul care fluiera. 

Nu a luat cina în acea seară şi nici nu a mers la toaletă. Nua 
băut. Toată ziua la şcoală îşi promisese că va termina de citit 


cartea astăzi şi că Max Vandenburg va asculta. El se va trezi. 

Papa stătea pe podea, ca de obicei fără slujbă. Din fericire, 
avea să plece în curând spre Knoller, cu acordeonul. Cu bărbia 
pe genunchi, o asculta pe fata pe care se străduise să o înveţe 
alfabetul. Citind mândră, îi dezvălui lui Max Vandenburg ultimele 
cuvinte înfricoşătoare ale cărţii. 


GE) RI 


ULTIMELE FRAGMENTE DIN 
OMUL CARE FLUIERA 
m. Aerul vienez încețoşa ferestrele trenului în acea 

dimineaţă şi, în timp ce oamenii se îndreptau neştiutori 
spre serviciu, un criminal îşi fluiera melodia veselă. Şi-a 
cumpărat biletul. A schimbat salutări politicoase cu 
ceilalţi pasageri şi cu conductorul. Chiar şi-a cedat locul 
unei doamne în vârstă şi a făcut conversaţie politicoasă 
cu un parior care vorbea despre cai americani. La urma 
urmelor, omul care fluiera adora să vorbească. Vorbea cu 
oamenii şi îi făcea să-l placă, să se încreadă în el. Vorbea 
cu ei în timp ce îi ucidea, îi tortura şi răsucea cuțitul în 
răni. Numai atunci când nu mai rămânea nimeni cu care 
să vorbească, fluiera, acesta era motivul pentru care 
făcea astfel după o crimă...” 
- Aşadar, crezi că pista aceea îl va avantaja pe numărul 
şapte, nu? 
- Sigur, rânji pariorul. Exista mereu încredere. El va veni 
din spate şi îi va omori pe toţi! 
A strigat acoperind zgomotul trenului. 
- Dacă insişti, zâmbi afectat fluierătorul şi se întrebă în 
treacăt când vor găsi cadavrul inspectorului în acel BMW 
nou-nouț. 


- Doamne, Isuse Hristoase! Hans nu şi-a putut reţine uimirea 
din voce. O călugăriţă ţi-a dat a/a? Se ridică şi se apropie de ea, 
sărutând-o pe frunte. Pa, Liesel, Knollerul aşteaptă. 

- La revedere, papa. 

- Liesel! 

Liesel o ignoră. 

- Vino să mănânci ceva! 

De data aceasta, răspunse: 

- Vin, mamă. De fapt, i-a adresat acele cuvinte lui Max, 


apropiindu-se şi punând cartea terminată pe noptieră, lângă 
toate celelalte lucruri. Aplecându-se spre el, nu se putu abţine. 
Haide, Max! şopti. 

Nici sunetul sosirii mamei în spatele ei nu făcu să-i 
contenească plânsul tăcut. Nu opri un strop de apă sărată din 
ochiul ei să cadă pe faţa lui Max Vandenburg. 

Mama a strâns-o la piept. 

Braţele ei au înghiţit-o. 

- Ştiu, zise ea. 

Ştia. 


Aer curat, un vechi coşmar şi ce să faci cu 
cadavrul unui evreu 


Erau pe malul râului Amper şi Liesel tocmai îi spusese lui Rudy 
că era tentată să ia o altă carte din casa primarului. In locul 
Omului care fluiera, citise Omul aplecat asupra mea de mai 
multe ori lângă patul lui Max. Fiecare lectură nu dura decât 
câteva minute. Incercase şi Ridicarea din umeri, chiar şi 
Manualul groparului, dar niciuna dintre ele nu părea chiar 
potrivită. „Vreau ceva nou”, gândi în sinea ei. 

- Măcar ai citit-o pe prima? 

- Sigur că da. 

Rudy aruncă o piatră în apă. 

- A fost bună? 

- Sigur că a fost. 

- Sigur că da, sigur că a fost. 

încercă să dezgroape o altă piatră din pământ, dar se tăie la 
deget. 

- Ca să te-nveţi minte. 

- Saumensch. 

Când replica finală a cuiva era Saumensch sau Saukeri sau 
Arschloch, ştiai că l-ai înfrânt. 


Condiţiile erau perfecte pentru furat. Era o după-amiază 
posomorâtă la începutul lunii martie şi doar câteva grade peste 
zero mereu mai neplăcute decât zece grade cu minus. Foarte 
puţini oameni erau pe străzi. Stropii de ploaie cădeau ca nişte 
aşchii gri de creion. 

- Mergem? 

- Pe biciclete, spuse Rudy. Poţi folosi una de-a noastră. 


Cu această ocazie, Rudy era considerabil mai entuziasmat 
fiindcă el era intrusul. 

- Azi e rândul meu, zise în timp ce degetele le îngheţau pe 
ghidoanele bicicletelor. 

Liesel se gândi rapid. 

- Poate că nu ar trebui, Rudy. Sunt lucruri peste tot pe-acolo. 
Şi e întuneric. Este clar că un idiot ca tine se va împiedica sau va 


da peste ceva. 

- Mulţam mult. 

In această stare, Rudy era greu de stăpânit. 

- Mai e şi distanţa până la pervaz. Este mai mare decât crezi. 

- Vrei să spui că nu o pot face? 

Liesel se ridică pe pedale. 

- Deloc. 

Au traversat podul şi au urcat pe serpentinele dealului, spre 
Grande Strasse. Fereastra era deschisă. 


Ca şi ultima oară, au cercetat casa. Puteau vedea vag 
înăuntru, unde era aprinsă o lumină la parter, probabil în 
bucătărie. O umbră se mişca încolo şi-ncoace. 

-O să dăm câteva ture, spuse Rudy. Bine că am adus 
bicicletele, nu? 

- Tu doar să-ţi aminteşti să o iei pe-a ta la plecare. 

- Foarte amuzant, Saumensch. E un pic mai mare decât 
pantofii tăi mizerabili. 

Se plimbară preţ de aproximativ cincisprezece minute. Soţia 
primarului era jos, mult prea aproape ca ei să se simtă în 
siguranţă. 

Cum îndrăznea să păzească bucătăria cu asemenea vigilenţă?! 
Pentru Rudy, bucătăria era fără îndoială obiectivul real. Ar fi 
intrat înăuntru, ar fi furat câtă mâncare ar fi fost fizic posibil, 
apoi, dacă (şi numai dacă) ar fi avut o clipă în plus, ar fi îndesat o 
carte în pantaloni, în drum spre ieşire. Orice carte ar fi fost bună. 

Slăbiciunea lui Rudy era însă nerăbdarea. 

- Se face târziu, zise el şi începu să se îndepărteze cu bicicleta. 
Vii? 

Liesel nu veni. 

Nu exista vreo decizie de luat. Târâse bicicleta aia jalnică tot 
drumul până sus şi nu va pleca fără o carte. Sprijini ghidonul de 
burlanul de scurgere, se uită după vecini şi se apropie de 
fereastră. Inaintă cumpătat, fără grabă. De această dată, îşi 
dădu jos pantofii folosindu-şi picioarele, călcând peste călcâie. 

Degetele apucară lemnul şi se strecură înăuntru. N 

De data aceasta, chiar dacă vag, se simțea mai în largul ei. In 
câteva momente prețioase, a dat ocol camerei, căutând o carte 
care să o atragă. In trei sau patru rânduri, aproape că s-a întins 
după una. Chiar s-a gândit să ia mai multe, dar nu voia să strice 
ceea ce era un fel de sistem. Deocamdată, numai o carte era 


necesară. Studie rafturile şi aşteptă. 

Şi mai mult întuneric s-a căţărat pe fereastră, în spatele ei. 
Mirosul prafului şi al hoţiei zăbovea în fundal. Apoi, a văzut-o. 

Cartea era roşie, cu scris negru pe cotor. Der Traum Träger. 
Purtătorul de vise. Se gândi la Max Vandenburg şi la visele lui. La 
vină. Supravieţuire. Părăsirea familiei. Lupta cu Fuhrerul. S-a 
gândit şi la propriul vis - fratele ei mort în tren şi apariţia lui pe 
trepte, la mică distanţă de această cameră. Hoţul de cărţi i-a 
privit genunchiul însângerat de ghiontul dat chiar de mâna ei. 

Luă uşor cartea de pe raft, o puse bine sub braţ, se urcă pe 
pervaz şi sări afară, totul dintr-o mişcare. 

De data aceasta, Rudy avea pantofii. Şi îi ţinea bicicleta 
pregătită. După ce s-a încălţat, au luat-o din loc. 

- Doamne, Dumnezeule, Meminger! Nu îi spusese niciodată 
Meminger. Eşti absolut dusă cu pluta. Ştii asta? 

Liesel fu de acord şi pedală nebuneşte. 

- Ştiu. 

La pod, Rudy a făcut rezumatul evenimentelor după-amiezii. 

- Acei oameni ori sunt complet nebuni, zise, ori doar le place 
aerul curat. 


ce O MICĂ SUGESTIE RI 
Sau poate că era o femeie pe Grande Strasse care acum 
îşi ţinea fereastra de la bibliotecă deschisă dintr-un alt 
motiv - sau poate că sunt eu cinică ori optimistă. Ori 
ambele. 


Liesel şi-a pus Purtătorul de vise sub jachetă şi a început să-l 
citească imediat ce s-a întors acasă. Pe scaunul de lemn de 
lângă patul ei, a deschis cartea şi a şoptit: 

- Este una nouă, Max. Doar pentru tine. 

Incepu să citească. 

„Capitolul unu. Era destul de convenabil că întregul oraş 
dormea atunci când s-a născut purtătorul de vise...” 

În fiecare zi, Liesel citea două capitole din carte. Unul 
dimineaţa, înainte de şcoală, şi altul îndată ce ajungea acasă. În 
anumite nopţi, când nu putea dormi, citea şi jumătate dintr-un al 
treilea capitol. Uneori, adormea sprijinită cu capul de marginea 
patului. 

Devenise misiunea ei. 


Îi dăduse Purtătorul de vise lui Max, ca şi cum numai cuvintele 
l-ar fi putut hrăni. Intr-o marţi, i se păru că se mişcă. Putea să 
jure că i se deschiseră ochii. De era aşa, fusese numai pentru un 
moment şi mai probabil să fi fost doar imaginaţia ei sau 
speranţa. 

La mijlocul lunii martie, fisurile au început să apară. 


Rosa Hubermann - femeia bună în caz de criză - fu pe punctul 
de a ceda într-o după-amiază, în bucătărie. Işi ridică vocea, apoi 
şi-o cobori rapid. Liesel se opri din citit şi se strecură încet în hol. 
Deşi stătea aproape, abia putea înţelege cuvintele mamei. Când 
a reuşit să le desluşească, şi-a dorit să nu o fi făcut, pentru că tot 
ce a auzit a fost înfiorător. Era realitatea. 


co CONŢINUTUL VOCII MAMEI RI 


Dacă nu se mai trezeşte? Dacă moare aici, Hansie? Spune- 
mi. Ce vom face cu corpul, în numele lui Dumnezeu? Nu-l 
putem lăsa acolo, mirosul o să ne omoare... şi nu-l putem 
căra afară, şi nici nu-l putem târî pe stradă. Nu putem să 
spunem pur şi simplu: „Nu o să ghiciţi ce am găsit în 
pivniţă în dimineaţa asta...” O să ne închidă pentru 
totdeauna. 


Avea perfectă dreptate. 

Cadavrul unui evreu era o problemă majoră. Hubermannii 
trebuiau să-l facă pe Max Vandenburg să revină la viaţă nu doar 
de dragul lui, ci şi pentru binele lor. Simţea presiunea chiar şi 
papa, care avea mereu cea mai liniştitoare atitudine posibilă. 

- Uite ce-i. Vocea lui era joasă, dar grea. Dacă se întâmplă... 
dacă moare... va trebui să găsim o cale. 

Liesel putea să jure că l-a auzit înghițind un nod. O înghiţitură 
ca o lovitură în trahee. 

- Căruciorul meu de zugrăvit, nişte cearşafuri pătate... 

Liesel intră în bucătărie. 

- Nu acum, Liesel. i 

Papa fu cel care vorbi, deşi nu se uită la ea. li privea chipul 
deformat în luciul unei linguri întoarse. Avea coatele îngropate în 
masă. 

Hoţul de cărţi nu se retrase. Mai făcu câţiva paşi şi se aşeză. 
Palmele ei reci căutau mânecile şi o propoziţie îi căzu din gură. 


- Nu e mort încă. 

Vorbele au aterizat pe masă şi s-au instalat în mijloc. Toţi trei 
s-au uitat la ele. Speranţe timide nu au îndrăznit să capete curaj. 
Nu e mort încă. Nu e mort încă. Rosa fu cea care vorbi după 
aceea: 

- Cui îi este foame? 


Se poate ca singura ocazie în care boala lui Max să nu fi durut 
să fi fost cina. Nu se putea nega acest lucru, din moment ce ei 
trei stăteau la masa din bucătărie cu o bucată de pâine în plus şi 
cu supa sau cartofii în plus. Toţi o gândeau, dar nimeni nu 
vorbea. 


Noaptea, doar câteva ore mai târziu, Liesel se trezi şi se gândi 
la povara pe care o purta în suflet. (Invăţase această expresie 
din Purtătorul de vise - care era antiteza completă a Omului care 
fluiera -, o carte despre un copil abandonat, care dorea să fie 
preot.) Se ridică şi inspiră adânc aerul nopţii. 

- Liesel? se răsuci papa. Ce este? 

- Nimic, papa, totul este în regulă, răspunse ea, dar, chiar clipa 
în care rosti cuvintele, îşi aminti exact ce se întâmplase în visul 
ei. 


i ce O MICĂ IMAGINE RI 
In cea mai mare parte, totul este identic. 
Trenul are aceeaşi viteză. 

Fratele ei tuşeşte violent. De data aceasta însă, Liesel nu 
îi vede chipul lăsat spre podea. Incet, se apleacă. Mâna ei 
îi ridică uşor bărbia şi acolo, chiar în faţa ei, este chipul 
cu ochi mari al lui Max Vandenburg. Se holbează la ea. O 
pană cade pe podea. Trupul este mai mare acum, pe 
măsura feţei. Trenul ţipă. 


- Liesel? 

- Am zis că totul este în ordine. 

Tremurând, se ridică de pe saltea. Amorţită de frică, o luă pe 
hol spre patul lui Max. După mai multe minute petrecute lângă 
el, când se linişti, încercă să-şi interpreteze visul. Era oare o 
premoniţie a morţii lui Max? Sau doar o reacţie la discuţia de 
după-amiază, din bucătărie? Il înlocuise Max pe fratele ei? Şi, 


dacă da, cum se putea debarasa de propria rudă într-un 
asemenea mod? Poate că era chiar o dorinţă profundă ca Max să 
moară. |n cele din urmă, dacă a fost îndeajuns de bine pentru 
Werner, fratele ei, atunci era la fel şi pentru acest evreu. 

- Asta e ceea ce crezi? şopti ea, stând aplecată deasupra 
patului. 

Nu. Nu putea să creadă aşa ceva. Răspunsul ei era argumentat 
de diversele forme mari şi mici de pe noptieră conturate de 
amorţeala întunericului care îşi pierdea puterile. Cadourile. 

- Trezeşte-te! rosti ea. 

Max nu se trezi. 

Timp de alte opt zile. 


La şcoală, un ropot de bătăi se auzi în uşă. 

- Intră! strigă Frau Olendrich. 

Uşa se deschise şi întreaga clasă privi cu surprindere la Rosa 
Hubermann care stătea în uşă. Unul sau doi copii şi-au pierdut 
răsuflarea în faţa priveliştii - o femeie cât un mic dulap, cu un 
rânjet de ruj şi ochi de clor. Aceasta. Era legenda. Purta cele mai 
bune haine, dar părul îl avea răvăşit şi era ca un prosop de şuviţe 
de elastic gri. 

Invăţătoarei îi era în mod clar teamă. 

- Frau Hubermann... 

Mişcările îi erau dezordonate. Privi prin clasă. 

- Liesel? 

Liesel se uită la Rudy, se ridică şi merse rapid către uşă pentru 
a pune capăt cât mai repede posibil momentului jenant. O 
închise în urma ei şi rămase singură, pe coridor, cu Rosa. 

Rosa se uită în cealaltă direcţie. 

- Ce s-a întâmplat, mamă? 

Se răsuci. 

- Nu mă lua pe mine „cu ce s-a întâmplat, mamă”, Saumensch 
mic! 

Liesel fu străpunsă de viteza cu care vorbea. 

- Peria mea de păr! 

O şuviţă de râsete se rostogoli pe sub uşă, dar fu îndată trasă 
înapoi. 

- Mamă? 

Faţa ei era gravă, dar zâmbea. 

- Ce naiba ai făcut cu peria mea de păr, Saumensch prost, hoţ 
mic? Ţi-am spus de o sută de ori să o laşi în pace, dar mă asculţi 


tu vreodată? Sigur că nu! 

Tirada continuă poate pentru încă un minut şi Liesel făcu o 
sugestie disperată sau două despre posibilul loc unde s-ar fi aflat 
peria cu pricina. S-a terminat brusc, Rosa trăgând-o aproape pe 
Liesel doar pentru câteva secunde. Şoaptele ei erau aproape 
imposibil de auzit, deşi se afla lângă ea. 

- Mi-ai spus să ţip la tine. Ai zis că toţi vor crede. Se uită în 
stânga şi-n dreapta, apoi rosti pe un ton conspirativ: S-a trezit, 
Liesel. E treaz. Scoase din buzunar soldatul de jucărie zgâriat. A 
zis să-ţi dau asta. A fost preferatul lui. l-l înmâna, îi strânse 
braţele şi zâmbi. Inainte ca Liesel să aibă o şansă de a vorbi, ea 
tranşă problema: Ei? Răspunde-mi! Mai ai vreo idee pe unde ai fi 
putut s-o laşi? 

„Trăieşte”, se gândi Liesel... 

- Nu, mamă. Imi pare rău, mamă, eu... 

- Atunci, la ce eşti bună? 

O lăsă baltă, dădu din cap şi plecă. 

Pentru câteva momente, Liesel rămase nemişcată. Coridorul 
era imens. Examină soldatul din palmă. Instinctul îi spunea să 
fugă acasă imediat, dar bunul-simţ nu-i permise. In schimb, puse 
soldatul jerpelit în buzunar şi se întoarse în clasă. 

Toată lumea aştepta. 

- Vacă proastă, şopti în barbă. 

Din nou, copiii au râs. Frau Olenarich nu a râs. 

- Ce-a fost asta? 

Liesel era într-o asemenea stare de beatitudine, încât se 
simţea indestructibilă. 

- Am zis, zâmbi ea, vacă proastă, şi nu trebui să aştepte un 
singur moment înainte ca palma învăţătoarei să-i plesnească 
obrazul. 

- Nu vorbi aşa despre mama ta, zise femeia fără prea mare 
efect. 

Fata doar rămase pe loc şi încercă să se abţină să nu 
rânjească. 

La urma urmelor, risca să încaseze un Watschen. 

- Acum, du-te la locul tău. 

- Da, Frau Olendrich. 

Lângă ea, Rudy îndrăzni să vorbească. 

- Isuse Hristoase, şopti, pot să-i văd mâna pe faţa ta. O palmă 
mare şi roşie. Cinci degete! 

- Bine, spuse Liesel gândindu-se că Max era în viaţă. 


Când ajunse acasă în acea după-amiază, el stătea în pat cu 
mingea de fotbal dezumflată în poală. Barba îl mânca şi ochii 
apoşi se luptau să rămână deschişi. Un castron de supă gol se 
afla lângă cadouri. 

Nu se salutară. 

Mai degrabă, se tatonară. 

Uşa scârţâi, fata intră şi rămase înaintea lui, uitându-se în 
castron. 

- Ţi-o bagă mama cu forţa pe gât? 

El încuviinţă din cap, mulţumit, obosit. 

- A fost foarte bună, totuşi. 

- Supa mamei? Pe bune? 

Nu îi zâmbi. 

- Mulţumesc pentru cadouri. Doar o uşoară mişcare a gurii, în 
loc de zâmbet. Mulţumesc pentru nor. Papa al tău mi-a explicat 
puţin despre ce este vorba. 

După o oră, a făcut şi Liesel o încercare să spună adevărul. 

- Nu ştim ce ne-am fi făcut dacă ai fi murit, Max. Noi... 

Nu i-a luat mult. 

- Vrei să zici, cum să scăpaţi de mine? 

- Imi pare rău. 

- Nu. Nu era jignit. Aveaţi dreptate. Se jucă puţin cu mingea. 
Aveaţi dreptate să vă gândiţi astfel. In situaţia voastră, un evreu 
mort este la fel de periculos ca unul viu, dacă nu chiar mai mult. 

- Am şi visat. 

l-a explicat în detaliu, ţinând strâns soldatul. Era pe cale să-şi 
ceară din nou scuze când Max a intervenit: 

- Liesel! O făcu să se uite la el. Nu-ţi cere niciodată scuze faţă 
de mine. Eu ar trebui să fiu cel care să-ţi ceară ţie scuze. Se uită 
la tot ce îi adusese. Uită-te la toate astea! Aceste cadouri. Luă 
nasturele în mână. Şi Rosa a spus că mi-ai citit de două ori pe zi, 
câteodată mai mult. Privi spre draperii ca şi cum ar fi putut 
vedea prin ele. Se ridică puţin şi făcu o pauză care dură cât o 
duzină de propoziţii tăcute. Tulburarea apăru pe faţa lui şi el îi 
făcu fetei o mărturisire: Liesel? Se mişcă puţin spre dreapta. Mi-e 
teamă, spuse el, că o să adorm din nou. 

Liesel era însă hotărâtă. 

- Atunci, o să-ţi citesc. Şi o să-ţi dau o palmă dacă începi să 
moţăi. O să închid cartea şi o să te zgâlţăi până te trezeşti. 

In acea după-amiază şi în bună parte din seară, Liesel îi citi lui 


Max Vandenburg. El stătu în pat şi îi sorbi cuvintele, de data 
aceasta treaz, până puţin după ora zece. Când Liesel se odihni 
puţin, îşi ridică privirea peste carte şi văzu că Max dormea. 
Nervoasă, l-a înghiontit cu cartea. S-a trezit. 


A mai adormit de încă trei ori. De alte două ori, l-a trezit. 

In următoarele patru zile, s-a trezit în fiecare dimineaţă în 
patul lui Liesel, apoi lângă cămin şi, în cele din urmă, la mijlocul 
lunii aprilie, în pivniţă. Sănătatea i se ameliorase, barba 
dispăruse şi începuse să ia puţin în greutate. 

In lumea interioară a lui Liesel se simţea o mare destindere la 
vremea aceea. Afară însă lucrurile începeau să devină instabile. 
La sfârşitul lunii martie, asupra unui loc numit Lübeck s-au 
abătut bombe. Următorul la rând avea să fie Köln şi, destul de 
curând, tot mai multe oraşe nemţeşti, inclusiv Munchen. 

Da, şeful stătea lângă umărul meu. 

„Termină-ţi treaba, termină-ţi treaba!” 


Bombele veneau - şi eu veneam. 


Jurnalul morţii: Koln 


Primele ore ale zilei de 30 mai. 

Sunt sigură că Liesel Meminger dormea dusă când peste o mie 
de avioane de bombardament zburau spre un loc numit Köln. 
Pentru mine, rezultatul a fost cinci sute de oameni sau pe- 
aproape. Cinci mii de oameni rămaşi fără adăpost umblau în jurul 
mormanelor fantomatice de moloz, încercând să-şi dea seama ce 
aparţinea cui şi ce bucăţi de casă distrusă erau ale cui. 

Cinci sute de suflete. 

Le-am purtat în degete, ca pe valize. Sau le-am aruncat pe 
umăr. Numai pe copii i-am dus în braţe. 


Până când am terminat, cerul devenise galben ca un ziar în 
flăcări. Dacă mă uitam îndeaproape, putea vedea cuvintele, 
titlurile informative care comentau evoluţia războiului şi aşa mai 
departe. Cum mi-ar fi plăcut să-l trag pe tot în jos, să mototolesc 
cerul ca un ziar şi să-l arunc departe! Braţele mă dureau şi nu-mi 
puteam permite să-mi ard degetele. Incă mai era multă treabă 
de făcut. 

După cum v-aţi aştepta, mulţi oameni au murit instantaneu. 
Altora le-a trebuit ceva timp. Mai aveam câteva alte locuri de 
vizitat, ceruri de întâlnit şi suflete de colectat, iar atunci când m- 
am întors în Köln, mai târziu, nu mult după trecerea ultimelor 
avioane, am avut ocazia să observ cel mai nemaipomenit lucru. 

Purtam sufletul carbonizat al unei adolescente când am privit 
cu solemnitate în sus, la ceea ce era acum un cer sulfuros. Un 
grup de fete de zece ani era prin apropiere. Una dintre ele a 
strigat: 

- Ce-i asta? 

Braţul i s-a întins şi degetul a arătat către un obiect negru, 
care cădea încet de sus. La început, arăta ca o pană neagră 
plutind, săltând. Ca o bucăţică de cenuşă. Apoi, a devenit tot mai 
mare. Aceeaşi fată - o roşcată cu pistrui - vorbi din nou, de data 
aceasta nerăbdătoare: 

- Ce e asta? 

- E un corp, sugeră o altă fată. 

Păr negru, codițe cu cărare pe mijloc. 

- E o altă bombă! 


Era prea lentă ca să fie o bombă. 

Cu spiritul adolescentin încă arzând uşor în braţele mele, am 
mers câteva sute de metri împreună cu ele. Ca şi fetele, am 
rămas cu privirea aţintită spre cer. Ultimul lucru pe care îl voiam 
era să mă uit în jos, la faţa chinuită a adolescentei mele. O fată 
drăguță. Avea toată moartea în faţă. 

Ca şi fetele, am înlemnit când o voce strigă cu putere. Era un 
tată iritat, care le ordona copiilor lui să treacă înăuntru. Roşcata 
reacţionă. Punctele pistruilor se alungiră, devenind virgule. 

- Dar, papa, uite! 

Bărbatul făcu câţiva paşi mici şi îşi dădu repede seama despre 
ce era vorba. 

- E combustibilul, zise el. 

- Cum adică? 

- Combustibilul, repetă el. Rezervorul. Era un om chel, cu un 
costum sfâşiat. Şi-au consumat tot combustibilul şi au aruncat 
rezervorul gol. Priviţi, mai e unul acolo. 

- Şi acolo! 

Copiii fiind copii, toţi s-au apucat să caute frenetic, încercând 
să găsească un rezervor gol de combustibil care plutea spre 
pământ. Primul a aterizat cu o bufnitură scurtă. 

- Putem să îl păstrăm, papa? 

- Nu. Era bombardat şi şocat acest papa şi, în mod clar, nu îi 
ardea de aşa ceva. Nu putem să-l păstrăm. 

- De ce nu? 

- O să-l întreb pe papa al meu dacă pot să iau eu, zise una 
dintre celelalte fete. 

- Şi eu. 


Dincolo de ruinele din Köln, un grup de copii adunau 
rezervoarele goale aruncate de inamici. Ca de obicei, eu am 
adunat oameni. Eram obosită. Şi anul nu trecuse nici pe 
jumătate. 


Vizitatorul 


O nouă minge fusese găsită pentru meciurile de fotbal de pe 
strada Himmel. Asta era o veste bună. Vestea oarecum 
neliniştitoare era că o divizie a partidului nazist se îndrepta către 
ei. 

Ajunseseră tocmai până în Molching, stradă după stradă, casă 
după casă şi acum erau la magazinul lui Frau Diller, fumând 
repede o țigară înainte să continue cu ceea ce aveau de făcut. 

Existau câteva adăposturi antiaeriene în Molching, dar, după 
bombardamentul din Köln, s-a luat curând hotărârea că ar fi utile 
câteva în plus. NSDAP inspecta fiecare casă în parte pentru a 
vedea dacă pivnițele se pretează pentru adăposturi. 

De departe, copiii urmăreau ce se întâmplă. 

Vedeau fumul înălțându-se deasupra haitei membrilor de 
partid. 

Liesel abia ieşise şi se apropiase de Rudy şi Tommy. Harald 
Mollenhauer tocmai recuperase mingea. 

- Ce se petrece aici? 

Rudy îşi băgă mâinile în buzunar. 

- Partidul. Cercetă cât de departe înaintase prietenul lui cu 
mingea în faţa gardului din faţă a lui Frau Holtzapfel. Verifică 
toate casele şi blocurile de apartamente. 

Lui Liesel i se uscă gura instantaneu. 

- Pentru ce? 

- Nu ştii nimic? Spune-i, Tommy! 

Tommy era perplex. 

- Ei bine, nici eu nu ştiu. 

- Sunteţi ceva de speriat, amândoi. Au nevoie de mai multe 
adăposturi antiaeriene. 

- Ce... pivnițe? 

- Nu, mansarde! Sigur că pivnițe. Doamne, Liesel, chiar eşti 
grea de cap, nu-i aşa? 

Mingea ajunse înapoi. 

- Rudy! 

O jucă pe loc, dar Liesel nu se clinti. Cum putea să intre înapoi 
fără să trezească prea multe bănuieli? Fumul de la Frau Diller's 
se risipea şi micul grup de bărbaţi începu să se disperseze. 
Panică provocată în acel mod îngrozitor. Gât şi gură. Aerul deveni 


nisip. „Gândeşte-te, îşi zise în sinea ei. Haide, Liesel, gândeşte- 
te, gândeşte-te!” 

Rudy dădu gol. 

Glasuri îndepărtate îl felicitau. 

„Gândeşte-te, Liesel...” 

Gata! 

„Asta e, se decise ea, dar trebuie să o pun în practică.” 

În timp ce naziştii înaintau pe stradă vopsind literele LSR pe 
unele uşi, mingea fu pasată prin aer spre unul dintre puştii mai 
mari, Klaus Behrig. 


CE si 89 


Luftschutzraum: 
adăpost antiaerian. 


Băiatul se întoarse cu mingea chiar în momentul în care Liesel 
ajunse şi se ciocniră cu o asemenea forţă, încât jocul s-a oprit 
automat. In timp ce mingea se rostogolea aiurea, jucătorii veniră 
în goană spre ei. Liesel îşi ţinea cu o mână genunchiul julit şi cu 
cealaltă capul. Klaus Behrig se ţinea doar de fluierul piciorului, 
strâmbându-se şi înjurând. 

- Unde-i? scuipă el. O s-o omor! 

Nu va avea loc nicio crimă. 

Ci mai rău. 

Un membru de partid amabil văzuse incidentul şi fugi grijuliu 
spre grup. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

- Ei bine, e nebună. 

Klaus arătă către Liesel, ceea ce-l făcu pe bărbat să o ajute să 
se ridice. Fata îi percepu respiraţia mirosind a tutun ca pe o 
movilă de nisip în faţa ei. 

- Nu cred că mai eşti în stare să joci, fata mea, spuse el. Unde 
locuieşti? 

- Sunt în regulă, răspunse ea. Serios, pot să mă descurc 
singură. „Doar lasă-mă în pace, lasă-mă în pace!” 

Atunci a intervenit Rudy, ca de obicei. De ce nu putea să-şi 
vadă de treabă măcar o dată? 

- Serios, zise Liesel. Vezi-ţi de joc, Rudy! Pot să mă descurc. 

- Nu, nu. i 

Nu putea fi convins. Incăpățânat mai era! 


- O să dureze doar un minut sau două, zise el. 

Din nou, trebuia să se gândească şi din nou avu o idee. Deşi 
Rudy o sprijinea, se prefăcu că nu se poate ţine pe picioare şi 
căzu încă o dată, intenţionat, la pământ, pe spate. 

- Papa al meu, rosti. Cerul, a observat ea, era peste măsură de 
albastru. Nici măcar o urmă de nori. Ai putea să-l chemi, Rudy? 

- Stai aici! S-a răsucit spre dreapta şi a strigat: Tommy, stai cu 
ochii pe ea, da? Nu o lăsa să se mişte. 

Tommy intră în acţiune. 

- O să fiu cu ochii pe ea, Rudy! 

Rămase lângă ea, strâmbându-se din pricina ticurilor şi 
încercând să nu zâmbească, iar Liesel era atentă la nazist. 

Un minut mai târziu, calm, Hans Hubermann se aplecă spre ea. 

- Bună, papa. 

Un zâmbet dezamăgit îi dansă pe buze. 

- Mă întrebam când se va întâmpla asta. 

A ridicat-o şi a ajutat-o să meargă până acasă. Meciul a 
continuat în timp ce naziştii ajunseseră deja la uşa unei locuinţe 
câteva case mai sus. Nimeni nu a răspuns. Rudy a strigat din 
nou: 

- Aveţi nevoie de ajutor, Herr Hubermann? 

- Nu, nu, dumneata joacă în continuare, Herr Steiner! 

Herr Steiner. Trebuie să-l adoraţi pe papa al lui Liesel. 


Odată ajunşi înăuntru, Liesel l-a informat despre ce se 
petrecea. A încercat să găsească o cale de mijloc între tăcere şi 
disperare. 

- Papa. 

- Nu vorbi. 

- Partidul, şopti ea. 

Papa se opri. Se lupta cu impulsul de a deschide uşa şi a se 
uita în stradă. 

- Verifică pivnițele ca să facă adăposturi. 

O aşeză jos. 

- Deşteaptă fată, spuse şi apoi o chemă pe Rosa. 


Aveau un minut să inventeze un plan. O învălmăşeală de 
gânduri. 

-O să-l ducem pur şi simplu în camera lui Liesel, a fost 
sugestia mamei. Sub pat. 

- Asta-i tot? Dacă se hotărăsc să caute şi-n camerele noastre? 


- Ai un plan mai bun? 

Rectificare: nu aveau un minut. 

Ca un ciocan, în uşa din strada Himmel numărul 33 se auziră 
şapte bătăi şi era prea târziu ca să mai fie cineva mutat undeva. 

Vocea. 

- Deschideţi! 

Inimile le băteau puternic, întrecându-se între ele, într-un ritm 
nebunesc. Liesel încerca să o potolească pe a ei, care i se 
ridicase în gât. Gustul inimii nu era prea plăcut. 

Rosa şopti: 

- Doamne, Isuse... 

De data aceasta, papa a fost cel care se ridică la înălţimea 
situaţiei. Se grăbi către uşa pivniţei şi aruncă înăuntru un 
avertisment. Când se întoarse, vorbi repede şi clar: 

- Uitaţi ce e, nu-i timp de scamatorii. Am putea să-l distragem 
într-o sută de feluri diferite, dar nu există decât o soluţie. Aruncă 
o privire spre uşă şi concluzionă: Nu facem nimic! 

Nu acesta era răspunsul dorit de Rosa. Ochii ei se lărgiră. 

- Nimic? Eşti nebun? 

Bătăile se auziră din nou. 

Papa era ferm. 

- Nimic! Nici nu mergem acolo, jos - nu avem nicio grijă pe 
lume. 

Totul parcă se petrecea cu încetinitorul. 

Rosa acceptă. 

Crispată de nelinişte, ea clătină din cap şi se duse să răspundă 
la uşă. 

- Liesel. 

Glasul lui papa o tăia în felii. 

- Doar rămâi calmă, verstehst? 

- Da, papa. 

Incercă să se concentreze asupra piciorului care sângera. 


- Aha! 

La uşă, Rosa încă întreba despre motivul deranjului, când omul 
amabil de la partid o observă pe Liesel. 

- Fotbalista nebună! rânji el. Ce-ţi face genunchiul? 

Nu vă imaginaţi că naziştii erau în general foarte joviali, dar 
acest bărbat era cu siguranţă. Intră şi se aplecă puţin ca să vadă 
rana. 

„Ştie? se întrebă Liesel. Poate mirosi că ascundem un evreu?” 


Papa veni de la chiuvetă cu o cârpă udă şi o stoarse pe 
genunchiul lui Liesel. 

- Ustură? 

Ochii lui de argint erau îngrijoraţi şi blânzi. Frica din ei putea fi 
uşor confundată cu grija pentru rană. 

Rosa strigă din bucătărie: 

- Nu poate să usture destul. Poate o să-şi înveţe lecţia. 

Nazistul se ridică şi râse. 

- Nu cred că fata asta învaţă vreo lecţie acolo, afară, Frau?... 


- Hubermann. 
Cartonul feţei ei se deforma. y 
- ... Frau Hubermann... eu cred că ea le dă lecții. li zâmbi lui 


Liesel. Tuturor acelor băieţi. Am dreptate, fetiţo? 

Papa înghionti genunchiul julit cu cârpa şi Liesel tresări, în loc 
să răspundă. Hans fu cel care vorbi. O scuză mută adresată fetei. 

A urmat o tăcere incomodă, iar bărbatul de la partid îşi aminti 
de ce venise. 

- Dacă nu vă deranjează, explică el, trebuie să inspectez 
pivniţa, doar un minut, două, ca să văd dacă este potrivită 
pentru un adăpost. 

Papa şterse genunchiului lui Liesel pentru ultima oară. 

- O să ai şi o vânătaie frumoasă acolo, Liesel. Relaxat, îşi 
îndreptă atenţia spre omul de lângă ei. Sigur, prima uşă la 
dreapta. Vă rog să ne scuzaţi pentru dezordine. 

- Nu mi-aş face griji... nu poate fi mai rău decât în altele pe 
care le-am văzut astăzi. Asta? 

- Aia. 


C CELE MAI LUNGI TREI MINUTE RI 
DIN ISTORIA FAMILIEI HUBERMANN 
Papa stătea la masă. Rosa se ruga în colț, murmurând 
cuvintele. Liesel fierbea în suc propriu: genunchiul, 
pieptul, muşchii brațelor. Mă îndoiesc că vreunul dintre ei 
îndrăznea să se întrebe ce ar face dacă pivniţa lor ar fi 
fost considerată bună ca adăpost. Mai întâi, trebuiau să 
supravieţuiască inspecției. 


Au ascultat paşii nazişti în pivniţă. Se auzeau ca sunetul unei 
rulete a cărei panglică metalică este trasă din carcasa ei. Liesel 
nu putea să-şi alunge gândul că Max era ascuns sub scară, 


ghemuit în spatele cărţii sale cu schiţe, strângând-o la piept. 
Papa se ridică. Altă idee. 
Se duse în hol şi strigă: 
- Totul e-n ordine? 
Răspunsul urcă scările pe deasupra lui Max Vandenburg. 
- Încă un minut, poate! 
- Aţi dori nişte cafea, nişte ceai? 
- Nu, mulţumesc! 


Când papa se întoarse, le ordonă lui Liesel să ia rapid cartea şi 
Rosei să înceapă să gătească. Decise că ultimul lucru pe care 
trebuiau să-l facă era să stea degeaba, părând îngrijoraţi. 

- Ei, haide, zise el tare, mişcă, Liesel! Nu-mi pasă dacă te 
doare genunchiul. Trebuie să termini cartea aia, aşa cum ai 
promis. 

Liesel încercă să nu cedeze nervos. 

- Da, papa. 

- Ei bine, ce mai aştepţi? 

Fata reuşi să-şi dea seama de efortul depus pentru a-i face cu 
ochiul. Pe coridor, aproape că dădu peste omul de la partid. 

- Ai necazuri cu papa al tău, nu? Nu contează. Şi eu sunt la fel 
cu copiii mei. 

Au mers fiecare în drumul său şi, când Liesel a ajuns în camera 
ei, a închis uşa şi a căzut în genunchi, în pofida durerii care se 
intensifică. A ascultat concluzia că pivniţa avea o adâncime prea 
mică, apoi salutările de rămas-bun, dintre care una i-a fost 
adresată: 

- La revedere, fotbalistă nebună! 

Işi aduse aminte să respire. 

- Auf Wiedersehen! La revedere! 

Purtătorul de vise clocotea în mâinile ei. 


Potrivit lui papa, Rosa efectiv s-a topit lângă cuptor în clipa în 
care bărbatul de la partid a plecat. Au cules-o pe Liesel şi au 
coborât la subsol, dând la o parte cearşafurile stropite de vopsea 
şi găleţile plasate strategic. Max Vandenburg stătea sub scări, 
ţinând foarfecă ruginită ca pe un cuţit. Se vedea că transpirase şi 
cuvintele i se formau ca nişte răni pe buze. 

- Nu le-aş fi folosit, zise el încet. Imi... îşi lipi de frunte foarfeca 
ruginită. Imi pare atât de rău că v-am făcut să treceţi prin asta! 

Papa îşi aprinse o ţigară. Rosa luă foarfecă. 


- Eşti în viaţă, zise ea. Cu toţii suntem. 
Era prea târziu acum pentru scuze. 


Schmunzeller 


Câteva minute mai târziu, o altă bătaie se auzi la uşă. 

- Doamne, Dumnezeule, încă unul! 

ingrijorarea reapăru imediat. Max fu acoperit. Târşâindu-şi 
picioarele, Rosa urcă treptele subsolului, dar, de această dată, 
când deschise uşa, văzu că nu erau naziştii. Nu era nimeni altul 
decât Rudy Steiner. Stătea acolo, cu părul galben şi plin de bune 
intenţii. 

- Am venit doar să văd cum se simte Liesel. 

Când îi auzi vocea, fata începu să urce scările. 

- Cu ăsta pot să mă descurc. 

- Prietenul ei, preciză papa către bidoanele de vopsea. 

Suflă încă un fum. 

- Nu este prietenul meu, replică Liesel, dar nu era iritată. Era 
imposibil după ce scăpaseră ca prin urechile acului. Urc doar 
pentru că mama o să ţipe imediat după mine. 

- Liesel! 

Se afla pe a cincea treaptă. 

- Vedeţi? 


Când ajunse la uşă, Rudy se tot fâţâia de pe un picior pe altul. 

- Am venit numai să... Se opri. Ce e mirosul ăsta? Adulmecă. 
Ai fumat aici? 

- Aa. Stăteam cu papa. 

- Ai vreo ţigară? Poate că am putea să vindem câteva. 

Liesel nu avea chef de asta. Vorbi încet, astfel încât mama să 
nu poată auzi: 

- Nu fur de la papa al meu. 

- Dar de la anumiţi alţii furi. 

- Vorbeşte puţin mai tare, nu te-a auzit tot cartierul. 

Rudy rânji. N 

- Vezi ce se întâmplă dacă furi? |ţi faci întruna griji. 

- De parcă tu n-ai furat nimic niciodată. 

- Da, dar tu duhneşti a hoţ de la o poştă. Rudy chiar se ambala 
acum. Poate că nu e miros de ţigări până la urmă. Se înclină mai 
aproape şi zâmbi. Pot mirosi un infractor. Ar trebui să faci o baie. 
Se răsuci şi îi strigă lui Tommy Muller: Hei, Tommy, ar trebui să 
vii încoace, să adulmeci puţin aici! 


- Ce-ai spus? întrebă Tommy. Nu te aud! 

Rudy clătină din cap în direcţia lui Liesel. 

- Inutil. 

Ea începu să închidă uşa. 

- Dispari, Saukeri, numai de tine nu am nevoie acum. 

Foarte mulţumit de sine, Rudy se întoarse în stradă. In dreptul 
căsuţei poştale, păru să-şi aducă aminte ce dorise în tot acest 
timp să afle. Făcu câţiva paşi îndărăt. 

- Alles gut, Saumensch? La lovitură mă refer. 

Era iunie. Era Germania. Lucrurile erau pe cale să se 
degradeze rapid. 

Liesel nu ştia asta. Pentru ea, important era că evreul din 
pivniţă nu fusese dat în vileag. Părinţii ei adoptivi nu fuseseră 
arestaţi şi ea însăşi contribuise mult la aceste două realizări. 

- Totul e bine, zise ea şi nu se referea la rana căpătată la 
fotbal. 

Se simţea bine. 


Jurnalul morţii: parizienii 


Vara sosi. 
Pentru hoţul de cărţi, totul mergea ca uns. 
Pentru mine, cerul era de culoarea evreilor. 


După ce trupurile lor au terminat de încercat să lărgească 
fisurile din uşă, sufletele lor s-au ridicat. Unghiile scrijeliseră 
lemnul şi, în unele cazuri, au rămas înfipte în el cu forţa dată de 
disperare, iar spiritele lor au venit spre mine, în braţele mele. Ne- 
am înălţat din acele duşuri, prin acoperiş, către întinderea sigură 
a eternității. Doar mă hrăneau în continuare. Minut după minut. 
Duş după duş. 

Nu voi uita niciodată prima zi la Auschwitz, prima la 
Mauthausen. În acel loc, pe măsură ce timpul se scurgea, i-am 
ridicat şi de pe fundul adâncii prăpăstii, când de evadările lor se 
alegea praful. Erau trupuri frânte şi duioase inimi moarte. Totuşi, 
era mai bine decât gazul. Pe unele le-am prins când nu erau 
decât la jumătatea căderii. „V-am salvat”, mă gândeam eu 
ridicându-le sufletele în înaltul văzduhului, în vreme ce restul 
fiinţei lor - învelişurile lor fizice - era strivit de pământ. Toate 
erau uşoare, precum cojile de nuci. Cerul era plin de fum în acele 
locuri. Miros ca de cuptor, dar totuşi atât de frig! 

Mă înfiorez când îmi amintesc - şi încerc să uit. 

Imi suflu aer cald în mâini, să le încălzesc. 

Dar este greu să le menţin calde când sufletele încă tremură. 

„Doamne!” 

Rostesc mereu acel nume când mă gândesc la asta. 

„Doamne!” 

De două ori, îl rostesc. 

li spun numele într-o încercare zadarnică de a înţelege. „Dar 
treaba ta nu e să înţelegi.” Tot eu răspund. Dumnezeu nu zice 
niciodată nimic. Credeţi că sunteţi singurii cărora nu le 
răspunde? „Treaba ta e să...” şi nu mă mai ascult, pentru că, să 
fiu sinceră, mă obosesc prea tare. Când încep să gândesc astfel, 
devin epuizată şi nu îmi permit luxul extenuării. Sunt obligată să 
continui, deoarece, deşi nu este adevărat pentru fiecare 
persoană de pe pământ, e adevărat pentru marea majoritate că 
moartea nu aşteaptă după nimeni şi, dacă aşteaptă, nu o face 


pentru mult timp. 


Pe 23 iunie 1942, a fost un grup de evrei francezi într-o 
închisoare nemţească, pe teren polonez. Prima persoană pe care 
am luat-o se afla aproape de uşă, gândurile îi goneau nebunește, 
apoi au redus viteza, pe urmă au încetinit, au încetinit... 


Vă rog să mă credeţi când vă spun că am ridicat fiecare suflet 
în acea zi ca şi cum ar fi fost un nou-născut. Chiar am sărutat 
câţiva obraji obosiţi, otrăviţi. Am ascultat ultimele lor strigăte 
întretăiate. Cuvintele lor franţuzeşti. Le-am urmărit fantasmele 
iubirilor şi i-am eliberat de temeri. 

l-am dus departe şi, chiar dacă era o perioadă în care aveam 
nevoie de o pauză, a trebuit să-mi fac treaba. Intr-o dezolare 
totală, am privit spre lumea de deasupra. M-am uitat la cer cum 
devenea din argintiu, cenuşiu şi apoi de culoarea ploii. Până şi 
norii încercau să privească în altă direcţie. 

Câteodată, îmi închipui cum arăta totul deasupra acelor nori, 
ştiind negreşit că soarele era blond şi că atmosfera fără de 
sfârşit era un uriaş ochi albastru. 


Erau francezi, erau evrei şi ei eraţi voi. 


Partea a şaptea 
Dj 


Dicţionarul Duden'" complet 


în rolurile principale: 
şampanie şi acordeoane - o trilogie - nişte sirene - un hoţ de cer 
- o propunere - lungul drum spre dachau - pace - un idiot - şi 
nişte oameni cu jachete 


14 Dicţionar german publicat prima dată de Konrad Duden, în 1880 
(n. red.). 


Şampanie şi acordeoane 


În vara anului 1942, oraşul Molching se pregătea să facă faţă 
inevitabilului. Incă mai erau oameni care refuzau să creadă că 
acest orăşel de lângă Munchen putea reprezenta o ţintă, dar 
majoritatea populaţiei era foarte conştientă că nu era o 
chestiune de posibilitate, ci de timp. Adăposturile erau marcate 
foarte clar, ferestrele erau în curs de a fi acoperite pe perioada 
nopţii şi toţi ştiau care era cel mai apropiat subsol sau beci. 

Pentru Hans Hubermann, tulburătoarea evoluţie a lucrurilor 
reprezenta chiar o uşoară păsuire. In vremuri nefericite, norocul 
îşi găsise cumva calea spre afacerea lui cu zugrăvitul. Cei care 
aveau obloane erau îndeajuns de disperaţi încât să apeleze la 
serviciile lui. Problema era că vopseaua neagră era în mod 
normal folosită mai mult pentru a întuneca alte culori şi în curând 
a fost epuizată, fiind greu de găsit. Insă el avea iscusinţa de a fi 
un bun meşteşugar şi un bun meşteşugar ştie multe trucuri. Lua 
praf de cărbune şi îl amesteca într-o vopsea oarecare, şi lucra 
ieftin. Au fost multe case de prin toate părţile Molchingului în 
care a ascuns lumina ferestrelor de ochii inamicului. 

Uneori, Liesel mergea cu el când lucra. 

Duceau în cărucior vopseaua prin oraş, mirosind foamea pe 
unele străzi şi clătinând din cap la vederea bogăției altora. De 
multe ori, în drum spre casă, femei care nu aveau nimic altceva 
decât copii şi sărăcie ieşeau alergând şi îl implorau să le 
vopsească obloanele. 

- Frau Hallah, îmi pare rău, am rămas fără vopsea neagră, 
spunea el, dar, după câţiva paşi, mereu ceda. Era un bărbat înalt 
şi o stradă lungă. Mâine, promitea el, la prima oră, şi, în zorii zilei 
următoare, acolo era, vopsind acele obloane pe nimic sau pentru 
un biscuit ori o cană de ceai cald. 

Cu o seară înainte, găsea o altă modalitate de a transforma 
verdele, albastrul sau bejul în negru. Nu le-a spus niciodată să-şi 
acopere ferestrele cu păturile de rezervă, deoarece ştia că vor 
avea nevoie de ele la venirea iernii. Se ştia că uneori vopsise 
obloanele chiar şi pentru jumătate de ţigară, stând pe treapta din 
faţa unei case cu locatarul şi trecându-şi-o unul altuia. Din 
conversaţie se ridicau râsete şi fum înainte ca el să treacă mai 
departe, la următoarea slujbă. 


Când a venit timpul să scrie, îmi amintesc clar ce avea Liesel 
Meminger de spus despre acea vară. Multe dintre cuvinte au 
pălit de-a lungul deceniilor. Hârtia a fost roasă de frecarea în 
buzunarul meu, dar totuşi multe dintre propoziţiile ei fuseseră 
imposibil de uitat. 


ei RI 


O MICĂ MOSTRĂ DE CUVINTE SCRISE 
DE-O FATĂ 
„Acea vară a fost un nou început, un nou sfârşit. Când 
privesc în urmă, îmi amintesc mâinile mele alunecoase de 
vopsea şi sunetul picioarelor lui papa pe strada Munchen 
şi ştiu că o bucăţică din vara anului 1942 i-a aparţinut 
unui singur bărbat. Cine altcineva ar zugrăvi la preţul 
unei jumătăţi de ţigară? Acesta era papa, acesta era felul 
lui de a fi şi eu îl iubeam.” 


În fiecare zi în care lucrau împreună, îi spunea lui Liesel 
poveştile sale. Despre marele război şi cum scrisul lui mizerabil îl 
ajutase să supravieţuiască, şi despre ziua în care o cunoscuse pe 
mama. A zis că fusese frumoasă odată şi vorbea foarte încet. 

- Greu de crezut, ştiu, dar absolut adevărat. 

Era câte o poveste în fiecare zi şi Liesel îl ierta dacă o istorisea 
pe aceeaşi de mai multe ori. 

Alteori, când ea visa cu ochii deschişi, papa o atingea uşor cu 
pensula, exact între ochi. Dacă nu calcula bine şi era prea multă, 
o mică dâră de vopsea îi picura pe lângă nas. Ea râdea şi încerca 
să răspundă în acelaşi mod, dar Hans Hubermann era un om 
greu de prins atunci când muncea. Acelea erau momentele când 
era cel mai însufleţit. 

Ori de câte ori trebuiau să facă o pauză, să bea sau să 
mănânce, el cânta la acordeon şi de asta Liesel îşi aducea cel 
mai bine aminte. In fiecare dimineaţă, când papa împingea sau 
trăgea căruciorul pentru vopsit, Liesel căra instrumentul. 

- Mai bine lăsăm căruciorul, îi spunea Hans, decât să uităm 
vreodată muzica. 

Ori de câte ori făceau o pauză ca să mănânce, el tăia pâinea şi 
o împărțea cu ea, o ungea cu puţin gem rămas din ultima raţie. 
Sau punea o feliuţă de carne pe ea. Mâncau împreună, stând pe 
găleţile de vopsea şi apoi, încă mestecând ultimul dumicat, papa 


îşi ştergea degetele şi desfăcea cutia acordeonului. 

Cutele salopetei lui de lucru erau pline de firimituri. Mâini 
pătate de vopsea mângâiau butoanele şi se avântau pe clape 
sau zăboveau asupra unei note. Braţele sale manevrau burduful, 
oferindu-i instrumentului aerul de care avea nevoie pentru a 
respira. 

În fiecare zi, Liesel stătea cu mâinile între genunchi, în lumina 
lungă a zilei. Îşi dorea ca niciuna dintre acele zile să nu se 
sfârşească şi mereu privea cu dezamăgire întunericul care 
cobora grăbit. 


Cât despre vopsitul în sine, cel mai interesant aspect pentru 
Liesel era probabil amestecul. Ca majoritatea oamenilor, ea a 
presupus că papa al ei pur şi simplu îşi ducea căruciorul la 
prăvălia de vopsele sau la magazinul de fierărie, cerea vopseaua 
potrivită şi apoi mergea în treaba lui. Nu îşi dăduse seama că, în 
general, vopseaua se găsea în bucăţi sub formă de cărămidă. 
Apoi, era desfăşurată cu o sticlă goală de şampanie, pentru că 
acea sticlă era puţin mai groasă decât una de vin obişnuită. 
După aceea, urma adăugarea apei, laptelui de var şi cleiului, ca 
să nu mai vorbim de complexitatea obţinerii culorii potrivite. 

Ştiinţa pe care o presupunea îndeletnicirea lui papa a făcut-o 
să îl respecte şi mai mult. Era plăcut şi frumos să împartă pâine 
şi muzică, dar era bine ca Liesel să ştie că el era mai mult decât 
capabil în meseria lui. Priceperea era atractivă. 


Într-o după-amiază, la câteva zile mai târziu după ce papa îi 
explicase cum stă treaba cu amestecul, lucrau la una dintre 
casele mai bogate aflate puţin mai la est de strada Munchen. La 
amiază, papa a chemat-o pe Liesel înăuntru. Erau pe cale să 
plece la o nouă lucrare, când a auzit tonul neobişnuit din vocea 
sa. 

Odată ajunsă în casă, a fost dusă în bucătărie, unde două 
femei mai în vârstă şi un bărbat stăteau pe scaune delicate şi 
foarte civilizate. Femeile erau bine îmbrăcate. Bărbatul avea 
părul alb şi perciuni precum gardul viu. Pahare înalte stăteau pe 
masă. Erau pline cu un lichid acidulat. 

- Ei bine, zise bărbatul, haide! 

Şi-a luat paharul şi i-a îndemnat pe ceilalţi să facă la fel. 

După-amiaza fusese călduroasă. Liesel ezită în faţa paharului 
rece. Se uită la papa pentru a căpăta încuviințarea. El zâmbi larg 


şi spuse: 

- Prost, Mädel - noroc, fato! 

Paharele se ciocniră şi, în momentul în care Liesel îl ridică spre 
gură, fu muşcată de gustul spumos şi ameţitor de dulce al 
şampaniei. Reflexul o forţă să o scuipe drept pe salopeta lui 
papa, privind lichidul cum face spumă şi se scurge. Toată lumea 
a râs în hohote, iar Hans a încurajat-o să mai încerce. De data 
aceasta, reuşi să înghită şi se bucură de gustul grozav al 
interdicţiei încălcate. Era straşnic. Bulele îi pişcau limba. li 
înţepau stomacul. Chiar şi mai târziu, în drum spre următoarea 
lucrare, încă simţea căldura pişcăturilor şi âcelor din stomac. 

Impingând  căruciorul, papa îi spuse că acei oameni 
pretinseseră că nu au bani. 

- Aşa că ai cerut şampanie. 

- De ce nu? Se uită spre ea şi niciodată ochii lui nu fuseseră 
atât de argintii. Nu vreau ca tu să crezi că sticlele de şampanie 
sunt folosite doar pentru întinderea vopselei. O avertiză: Doar să 
nu-i spui mamei. De acord? 

- Pot să-i spun lui Max? 

- Sigur, poţi să-i spui lui Max. 


În subsol, când a scris despre viaţa ei, Liesel a jurat că nu va 
mai bea niciodată şampanie, pentru că niciodată nu va mai avea 
un gust atât de bun ca în acea după-amiază caldă de iulie. 

Era ca şi cu acordeoanele. 


De multe ori, a vrut să-l întrebe pe papa dacă ar putea să o 
înveţe să cânte la instrument, dar cumva, ceva o oprea mereu. 
Poate că o intuiţie neştiută îi spunea că nu va putea niciodată să 
cânte ca Hans Hubermann. Desigur, nu se puteau compara cu el 
nici măcar cei mai mari acordeonişti ai lumii. Nu ar fi putut egala 
vreodată concentrarea relaxată de pe chipul lui papa. Şi niciunul 
nu va avea pleoştită pe buze o ţigară primită pentru un zugrăvit. 
Şi ei nu vor putea niciodată face o mică greşeală, râzând apoi în 
trei note. Nu în felul în care putea face el acest lucru. 

Uneori, în acea pivniţă, se trezea gustând sunetul acordeonului 
în urechi. Putea simţi arsura dulce a şampaniei pe limbă. 

Câteodată, stătea sprijinită de perete, tânjind ca degetul cald 
de vopsea să se mai plimbe încă o dată în jos pe nasul ei sau să 
privească pielea ca şmirghelul a mâinilor lui papa. 

Numai de ar mai putea fi atât de inocentă din nou, să simtă 


atâta iubire fără să o ştie, să o confunde cu râsetele şi pâinea cu 
doar o aromă de gem întinsă pe ea. 
A fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii ei. 


Dar a fost un covor de bombe. 
Să nu vă îndoiţi. 


Cutezătoare şi luminoasă, trilogia fericirii va continua pe toată 
durata verii şi până în toamnă. Apoi, brusc, va lua sfârşit, pentru 
că strălucirea arătase suferinţa din calea sa. 

Soseau vremuri grele. 

Ca o paradă. 


SENSUL #1 DIN D/CȚIONARUL punen SO 


Zufriedenheit - fericire: vine de la fericit - încântat şi 
mulțumit. 
Cuvinte înrudite: veselie, încântare, norocos, prosper. 


Trilogia 


În timp ce Liesel lucra, Rudy alerga. 

Făcea tururi de pistă la Hubert Oval, fugea în jurul blocului şi 
se întrecea cu aproape oricine din capătul străzii Himmel până la 
Frau Diller, oferindu-i fiecăruia un avans. 

Uneori, când Liesel o ajuta pe mama în bucătărie, Rosa se uita 
pe fereastră şi spunea: 

- Ce mai face Saukerlul ăla de data asta? Cu toată alergătura 
asta pe-afară. 

Liesel se apropia de fereastră. 

- Măcar nu s-a înnegrit singur din nou. 

- Ei, asta e ceva, nu-i aşa? 


C MOTIVELE LUI RUDY RI 
La mijlocul lunii august, se ținea un carnaval al 
Tineretului Hitlerist, iar Rudy avea intenția de a câştiga 
patru competiții: cea de 1500, de 400, de 200 şi, 
bineînțeles, de 100 de metri. li plăceau noii săi lideri de la 
Tineretul Hitlerist şi voia să le facă pe plac, şi dorea să-i 
dea peste nas vechiului său prieten Franz Deutscher. 


- Patru medalii de aur, îi zise lui Liesel într-o după-amiază, 
când au făcut împreună patru tururi la Hubert Oval. Ca Jesse 
Owens în '36. 

- Nu mai eşti obsedat de el, nu? 

Picioarele lui Rudy aveau ritmul respirației lui. 

- Nu chiar, dar ar fi frumos, nu-i aşa? Le-aş arăta tuturor acelor 
ticăloşi care au zis că sunt nebun. Ar vedea ei că nu am fost aşa 
prost în cele din urmă. 

- Dar chiar poţi câştiga toate cele patru competiţii? 

S-au oprit la capătul pistei, iar Rudy şi-a pus mâinile în şolduri. 

- Trebuie. 


Timp de şase săptămâni, s-a antrenat şi apoi, la mijlocul lunii 
august, a venit ziua carnavalului, iar cerul era fierbinte datorită 
soarelui şi lipsit de nori. larba era călcată în picioare de tinerii 
hitlerişti, de părinţi şi de numeroşi lideri în cămăşi brune. Rudy 


Steiner era în cea mai bună dispoziţie. 

- Uite! arătă el. Deutscher e acolo. 

Printre grupurile din mulțime, chintesenţa blondă a 
standardelor Tineretului Hitlerist dădea instrucţiuni pentru doi 
membri din divizia lui. Aceştia încuviinţau din cap şi, ocazional, 
făceau întinderi. Unul dintre ei îşi ferea cu mâna ochii de soare 
ca într-un salut. 

- Vrei să-l saluţi? întrebă Liesel. 

- Nu, mulţumesc. O să fac asta mai târziu. „Când voi fi 
câştigat.” 

Cuvintele nu au fost rostite cu voce tare, dar, cu siguranţă, 
erau prezente acolo, undeva între ochii albaştri ai lui Rudy şi 
mâinile lui Deutscher care dădeau sfaturi. 


A avut loc marşul obligatoriu în jurul terenului. 

Imnul. 

Heil Hitler. 

Abia apoi putură începe. 

Când grupa de vârstă a lui Rudy a fost chemată pentru proba 
de 1500 de metri, Liesel i-a urat noroc într-un mod tipic nemţesc. 

- Hals und Beinbruch, Saukerl. 

li spusese să-şi rupă gâtul şi un picior. 


Băieţii s-au adunat în partea îndepărtată a terenului circular. 
Câţiva îşi făceau încălzirea, alţii se concentrau şi restul erau 
acolo pentru că trebuiau să fie. 

Lângă Liesel, mama lui Rudy, Barbra, stătea cu copiii cei mai 
mici. O pătură subţire era plină ochi de copii şi iarbă ruptă. 

- ÎI vedeţi pe Rudy? îi întrebă ea. E cel din stânga, din margine. 

Barbra Steiner era o femeie amabilă, al cărei păr părea 
întotdeauna pieptănat recent. 

- Unde? zise una dintre fete. Probabil, Bettina, cea mai mică. 
Nu-l văd deloc. 

- Ultimul. Nu, nu acolo. Acolo. 

Incă se străduiau să-l identifice când a fost tras focul de start, 
în acompaniamentul fumului şi zgomotului. Micii Steineri au 
alergat spre gard. g 

In primul tur, un grup de şapte băieţi conducea cursa. In al 
doilea, numărul a scăzut la cinci şi apoi la patru. Rudy era al 
patrulea alergător în fiecare tur, cu excepţia ultimului. Un bărbat 
din dreapta spunea că băiatul al doilea arăta cel mai bine. Era 


cel mai înalt. 

- Stai, îi zise soţiei sale confuze. Cu două sute de metri înainte 
de finiş, o să se detaşeze. 

Bărbatul greşea. 

Un oficial uriaş, în cămaşă maro informă grupul că nu mai 
rămăsese decât un tur. Era limpede că nu suferea din pricina 
raţionalizărilor. Strigă în vreme ce grupul conducător trecea linia, 
însă nu al doilea băiat a fost cel care a accelerat, ci al patrulea. 
Dar cu două sute de metri mai devreme. 

Rudy alerga. 

Nu se uită deloc înapoi. 

Ca o funie care se întinde, el se distanţă tot mai mult, până 
când gândul că altcineva ar putea câştiga a dispărut cu totul. A 
înconjurat pista, timp în care cei trei alergători din spatele lui se 
luptau pentru locul doi. In apropierea liniei de sosire, nu era 
decât păr blond şi spaţiu, iar după ce a trecut linia nu s-a oprit. 
Nu a ridicat braţul. Nici măcar nu s-a aplecat ca să se relaxeze. 
Pur şi simplu, a mers încă douăzeci de metri şi, într-un final, s-a 
uitat peste umăr, ca să-i vadă pe ceilalţi trecând linia. 

In drum spre familia lui, i-a întâlnit mai întâi pe liderii săi, apoi 
pe Franz Deutscher. S-au salutat din cap. 

- Steiner. 

- Deutscher. 

- Se pare că toate tururile alea pe care te-am pus să le faci au 
dat rezultate, nu? 

- Se pare că da. 

Nu voia să zâmbească până când nu va fi câştigat toate patru 
cursele. 


GE RI 


UN ELEMENT PENTRU O 
REFERINȚĂ ULTERIOARĂ 
Acum, Rudy era recunoscut nu numai ca un bun elev. Ci şi 
ca un atlet talentat. 


Pentru Liesel, a fost cursa de 400 de metri. A terminat pe locul 
şapte, apoi pe locul patru în febra celei de 200. Tot ce putu 
vedea au fost posterioarele şi cozile săltărețe ale fetelor din faţa 
ei. La săritura în lungime, s-a delectat mai mult cu nisipul care îi 
acoperea picioarele, fiindcă distanţele au fost mediocre, şi nici la 
aruncarea greutăţii nu a strălucit. „Această zi, a realizat ea, este 


a lui Rudy.” 
In finala de 400, el a condus de la început până la sfârşit şi a 
câştigat la mustață cursa de 200 de metri. 


- Oboseşti? îl întrebă Liesel. Era deja amiază. 

- Sigur că nu. Respira greu şi îşi întindea picioarele. Despre ce 
vorbeşti, Saumensch? Ce naiba ştii tu? 

Când seriile de 100 de metri au fost anunţate, se ridică încet şi 
urmă şirul de adolescenţi spre pistă. De data aceasta, Liesel s-a 
dus dupăel. 

- Hei, Rudy! II trase de mânecă. Noroc! 

- Nu sunt obosit, spuse el. 

li făcu cu ochiul. 

Era obosit. 


În seria lui, Rudy a încetinit, terminând al doilea, şi, după zece 
minute de alte competiţii, finala a fost anunţată. Alţi doi băieţi se 
prezentaseră formidabil, iar Liesel avea o presimţire în stomac că 
Rudy nu o va câştiga şi pe aceasta. Tommy Miller, care 
terminase penultimul în seria lui, stătea cu ea lângă gard. 

- O s-o câştige, o informă el. 

Nu, nu o va face. 

Când finaliştii ajunseră la linia de start, Rudy se lăsă pe 
genunchi şi începu să sape găuri de start cu mâinile. O cămaşă 
brună în curs de chelire nu pierdu timpul şi se îndreptă spre Rudy 
să-i spună să înceteze. Liesel urmări degetul adultului arătând în 
jos şi putu să vadă pământul care căzu atunci când Rudy îşi 
şterse o mână de cealaltă. 

Când au fost chemaţi în faţă, Liesel se încleşta şi mai tare de 
gard. Unul dintre băieţi a furat startul; se trase de două ori cu 
arma. Era Rudy. Din nou, oficialul avu ceva să-i spună şi băiatul 
încuviinţă din cap. Incă o abatere şi era eliminat. 

Pregătită pentru a doua oară, Liesel urmări concentrată şi, în 
primele câteva secunde, nu-i veni să creadă ce vedea. A fost 
înregistrat încă un start furat şi era vorba despre acelaşi atlet. În 
faţa ochilor, ea deja vizualizase cursa perfectă, în care Rudy 
alerga susţinut, dar câştiga în ultimii zece metri. Ceea ce s-a 
întâmplat în realitate însă a fost descalificarea băiatului. A fost 
escortat într-o parte a pistei şi pus să stea acolo, singur, timp în 
care restul băieţilor îşi ocupau locurile de start. 


S-au aliniat şi apoi au început să alerge. 

Un băiat cu părul negru, arămiu şi cu pas mare a câştigat la 
diferenţă de cel puţin cinci metri. 

Rudy a rămas pe dinafară. 


Mai târziu, după ce ziua s-a încheiat şi soarele a părăsit strada 
Himmel, Liesel rămase cu prietenul ei pe trotuar. 

Vorbiră despre orice altceva, de la faţa lui Franz Deutscher 
după acea primă cursă până la fetele de unsprezece ani pe care 
le apucaseră pandaliile după ce au pierdut la aruncarea discului. 

Inainte să se ducă fiecare acasă, vocea lui Rudy s-a apropiat şi 
i-a dezvăluit lui Liesel adevărul. Pentru o vreme, a zăbovit pe 
umărul ei, dar, câteva gânduri mai târziu, şi-a găsit calea spre 
urechea fetei. 


Cc VOCEA LUI RUDY RI 
Am făcut-o intenționat. 

După acesta confesiune, Liesel îi puse singura întrebare 
firească: 

- Dar de ce, Rudy? De ce ai făcut-o? 

El stătea cu o mână în şold şi nu răspunse. Nu făcu decât să 
afişeze un zâmbet semnificativ şi să se îndrepte alene spre 
acasă. Nu au mai vorbit despre asta niciodată. 

Cât despre Liesel, adesea se întrebă care ar fi fost răspunsul 
lui Rudy dacă ar fi insistat. Probabil că trei medalii 
demonstraseră ceea ce dorea să arate sau îi era teamă că va 
pierde ultima cursă. 

In final, singura explicaţie pe care şi-a permis să o audă a fost 
o adolescentină voce interioară. „Pentru că nu e Jesse Owens.” 

Numai atunci când s-a ridicat să plece, a observat cele trei 
medalii din aur fals de lângă ea. A bătut la uşa Steinerilor şi i le-a 
întins. 

- Ai uitat astea. 

- Nu, nu le-am uitat. 

A închis uşa şi Liesel a luat medaliile cu ea. Le-a dus în pivniţă 
şi i-a zis lui Max despre prietenul ei, Rudy Steiner. 

- Chiar e prost, a concluzionat ea. 

- Clar, a fost Max de acord, dar mă îndoiesc că s-a lăsat 
înşelat. 


Apoi, amândoi s-au apucat de treabă, Max de cartea lui de 
schiţe, iar Liesel să citească Purtătorul de vise. Era la a doua 
jumătate a romanului, când tânărul preot ajunsese să se 
îndoiască de credinţa lui după întâlnirea cu femeia stranie şi 
elegantă. 

Când o puse în poală, cu faţa în jos, Max a întrebat când 
credea că o va termina. 

- În câteva zile cel mult. 

- Apoi, una nouă? 

Hoţul de cărţi s-a uitat la tavanul pivniţei. 

- Poate. Inchise cartea şi se lăsă pe spate. Dacă am noroc. 


ce URMĂTOAREA CARTE RI 
Nu este Dicționarul Duden, 
după cum v-aţi aştepta. 


Nu, dicţionarul vine la sfârşitul acestei mici trilogii şi aceasta 
este doar a doua parte. Cea în care Liesel termină Purtătorul de 
vise şi fură o poveste numită Un cântec în întuneric. Ca de obicei, 
a fost luată din casa primarului. Singura diferenţă a fost că s-a 
dus singură până în partea de sus a oraşului. În acea zi, nu a fost 
cu Rudy. 


Era o dimineaţă cu soare din plin, dar şi cu nori spumoşi. 

Liesel stătea în biblioteca primarului, cu degete lacome şi cu 
titluri de cărţi pe buze. De data aceasta, era suficient de relaxată 
pentru a-şi trece degetele pe rafturi - o mică replică a primei sale 
vizitei în acea cameră - şi rostea în şoaptă multe dintre titluri pe 
măsură ce înainta. 

Sub cireş. 

Al zecelea locotenent. 

Evident, multe dintre titluri o tentau, dar, după mai bine de un 
minut sau două, s-a oprit la Un cântec în întuneric, cel mai 
probabil pentru că era verde şi încă nu avea o carte de această 
culoare. Scrisul gravat pe copertă era alb, iar între titlu şi numele 
autorului era desenul unui flaut. A luat-o şi s-a urcat pe pervaz, 
spunând mulţumesc la ieşire. 

Fără Rudy, se simţea destul de singură, dar, în acea dimineaţă, 
dintr-un oarecare motiv, hoţul de cărţi era fericit să fie singur. Și- 
a continuat misiunea şi s-a dus pe malul râului Amper, îndeajuns 


de departe de cartierul general al lui Viktor Chemmel şi a fostei 
găşti a lui Arthur Berg. Nimeni nu a venit, nimeni nu a întrerupt- 
o, iar Liesel citi patru dintre foarte scurtele capitole şi se simţi 
fericită. 

Erau plăcerea şi satisfacția. 

Unui furt profitabil. 


O săptămână mai târziu, trilogia fericirii a luat sfârşit. 

In ultimele zile ale lunii august, un cadou a sosit sau, de fapt, a 
fost observat. 

Era după-amiază târziu. Liesel o privea pe Kristina Muller cum 
sărea coarda pe strada Himmel. Rudy Steiner derapă şi se opri în 
faţa lui Liesel, pe bicicleta fratelui său. 

- Ai ceva timp? întrebă el. 

Ea ridică din umeri. 

- Pentru ce? 

- Cred că mai bine ai veni. 

Işi abandonă bicicleta şi se duse să o ia pe cealaltă de acasă. 
Liesel urmări pedala învârtindu-se în faţa ei. 


Se duseră pe biciclete până pe Grande Strasse, unde Rudy se 
opri şi aşteptă. 

- Ei, întrebă Liesel, ce este? 

Rudy îi făcu semn să privească. 

- Uită-te mai de-aproape. 

Incet, îşi găsiră o poziţie mai bună, în spatele unui molid 
albastru. Printre crengile pline de ghimpi, Liesel observă 
fereastra deschisă şi apoi un obiect sprijinindu-se de geam. 

- Aia e...? 

Rudy încuviinţă. 


Au discutat chestiunea câteva minute bune, până când au fost 
de acord că trebuia făcut. Fusese pus acolo intenţionat şi, dacă 
era o capcană, merita. 

Printre crengile de un albastru prăfos, Liesel spuse: 

- Un hoţ de cărţi ar face-o. 

Lăsă bicicleta, cercetă strada şi traversă grădina. Umbrele 
norilor erau îngropate în iarba întunecată. Oare existau gropi în 
care să cadă sau porţiuni umbrite unde să se ascundă cineva? 
Imaginaţia o trimise alunecând într-una dintre acele găuri, direct 
în ghearele diabolice ale primarului. In lipsă de altceva, acele 


gânduri îi distraseră atenţia şi se pomeni lângă fereastră mai 
repede decât sperase. 

Era ca şi cum ar fi furat din nou Omul care fluiera. 

Din pricina încordării, mâinile i se umeziră. 

Mici şiroaie de transpiraţie îi clipoceau sub braţe. 

Când îşi înălţă capul, reuşi să citească titlul. Dicţionarul Duden 
complet. Se răsuci către Rudy şi rosti muteşte cuvintele. „E un 
dicţionar.” El dădu din umeri şi îşi ridică mâinile. 

Ea procedă metodic, ridicând fereastra, întrebându-se cum ar 
arăta acest lucru din interiorul casei. Işi imagină priveliştea 
mâinii hoaţe, care se întinde în sus, făcând geamul să se ridice 
până când cartea era doborâtă. Părea să cedeze uşor, ca un 
copac în cădere. Gata! 

Aproape că nu se produse nicio dezordine sau zgomot. 

Cartea pur şi simplu se aplecă spre ea, iar fata o luă cu mâna 
liberă. Chiar închise fereastra uşor şi cu grijă, apoi se răsuci şi se 
îndepărtă prin iarba pe care umbrele norilor arătau ca nişte 
găuri. 

- Tare, zise Rudy dându-i bicicleta. 

- Mulţumesc. 

Se îndreptară spre colţul străzii şi abia acolo înţeleseră 
importanţa acelei zile. Liesel ştia. Avea din nou acel sentiment că 
o urmărea cineva. O voce pedală în interiorul ei. De două ori. 

Uită-te la fereastră! Uită-te la fereastră! 

A fost silită. 

Ca o mâncărime care cerea să fie scărpinată, simţi o dorinţă 
acută de a se opri. 

Puse picioarele pe pământ şi îşi întoarse capul spre casa 
primarului şi fereastra bibliotecii şi văzu. Cu siguranţă, trebuia să 
ştie că aşa ceva s-ar putea întâmpla, dar nu-şi putu ascunde 
şocul care zăbovi în sinea ei când o observă pe soţia primarului 
în spatele geamului. Era transparentă, dar era acolo. Părul ei 
zburlit arăta ca întotdeauna, iar ochii ei răniţi şi gura, şi expresia 
de pe chip erau înălțate pentru a privi. 

Foarte încet, a ridicat mâna către hoţul de cărţi din stradă. Un 
salut încremenit. 

Şocată, Liesel nu spuse nimic - lui Rudy, sieşi. Se rezemă de 
ghidon şi ridică o mână, pentru a arăta că luase cunoştinţă de 
prezenţa soţiei primarului la fereastră. 


SENSUL #2 DIN DICȚIONARUL punen SO 


Verzeihung - iertare: 
a înceta să mai simţi furie, animozitate sau resentimente. 
Cuvinte înrudite: dezlegare, achitare, îngăduinţă. 


În drum spre casă, s-au oprit la pod şi au cercetat cartea 
neagră, grea. Pe când Rudy frunzărea paginile, dădu peste o 
scrisoare. 

- Are numele tău pe ea. 

Râul gonea la vale. 

Liesel luă hârtia. 


GE) RI 


SCRISOAREA 


„Dragă Liesel, 

Ştiu că mă consideri jalnică şi detestabilă (caută acest 
cuvânt în dicţionar dacă nu îl ştii), dar trebuie să-ţi spun 
că nu sunt atât de proastă, încât să nu-ţi văd urmele în 
bibliotecă. Atunci când am observat lipsa primei cărţi, m- 
am gândit că pur şi simplu am pus-o eu în altă parte, dar 
apoi am văzut în anumite porţiuni unde cădea lumina 
contururile unor picioare pe podea. 

M-au făcut să zâmbesc. 

Am fost bucuroasă că ai luat ceea ce era de drept al 
tău. Atunci, am făcut greşeala să cred că aceea va fi 
ultima oară când ai venit. 

Când te-ai întors, ar fi trebuit să fiu furioasă, dar nu am 
fost. Te-am auzit ultima oară, dar am decis să te las în 
pace. lei de fiecare doar o carte şi va trebui să vii în vizită 
de o mie de ori până când toate vor dispărea. Singura 
mea speranţă este că vei bătea la uşa din faţă şi vei intra 
în bibliotecă într-un mod mai civilizat. 

Din nou, îmi pare rău că nu o mai avem angajată pe 
mama ta adoptivă. 

In final, sper că vei găsi acest dicţionar folositor în timp 
ce vei citi cărţile tale furate. 

Cu sinceritate, 
lisa Hermann.” 


- Mai bine ne-am duce spre casă, sugeră Rudy, dar Liesel nu 


acceptă. 
- Poţi să aştepţi aici zece minute? 
- Sigur. 


Liesel urcă anevoie spre Grande Strasse numărul 8 şi se opri 
pe teritoriul familiar din faţa intrării principale. Cartea era la 
Rudy, dar ea avea scrisoarea şi îşi freca degetele de hârtia 
împăturită, iar treptele deveneau tot mai grele în jurul ei. De 
patru ori încercă să lovească suprafaţa descurajantă a uşii, dar 
nu-şi găsi curajul de a o face. Cel mult, reuşi să atingă cu 
încheieturile degetelor lemnul cald. 

Din nou, fratele ei o găsi. 

De la baza scărilor - genunchiul lui se vindeca binişor - spuse: 

- Haide, Liesel, bate la uşă! 


Fugind pentru a doua oară de la locul faptei, văzu în depărtare, 
lângă pod, silueta lui Rudy. Vântul îi potopea părul. Picioarele ei 
înotau odată cu pedalele. 

Liesel Meminger era o infractoare. 

Nu pentru că furase câteva cărţi furişându-se pe o fereastră 
deschisă. 

„Ar fi trebuit să bat la uşă”, se gândi ea şi, cu toate că simţea 
destul de multă vină, exista şi o urmă juvenilă de râs. 

Călare pe bicicletă, încercă să-şi spună ceva. 

„Nu meriţi să fii fericită, Liesel. Chiar nu meriţi.” 

Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă 
interioară şi infernală festă omenească? 

Cu o ridicare din umeri, Liesel renunţă la toate aceste gânduri. 
Traversă podul şi îi ceru lui Rudy să se grăbească şi să nu uite 
cartea. 

S-au dus acasă pe bicicletele lor ruginite. 

Au parcurs cei puţin peste trei kilometri până acasă, de la vară 
la toamnă şi de la o seară liniştită la respiraţia zgomotoasă a 
bombardării Munchenului. 


Sunetul sirenelor 


Cu mica sumă de bani pe care o câştigase în timpul verii, Hans 
aduse acasă un radio la mâna a doua. 

- In felul ăsta, spuse el, putem auzi când încep raidurile înainte 
să pornească sirenele. Scoate un sunet ca de ceas cu cuc şi apoi 
anunţă regiunile vizate. 

L-a pus pe masa din bucătărie şi l-a pornit. Au încercat să-l 
facă să meargă şi-n pivniţă, pentru Max, dar în boxe nu se 
auzeau decât purici şi voci aspre. 

In septembrie, nu îl auziră în timp ce dormeau. 

Ori radioul era pe jumătate stricat, ori sunetul lui a fost 
acoperit imediat de urletul sirenelor. 


O mână împinse uşor umărul lui Liesel, care dormea. 

Glasul lui papa a urmat temător: 

- Liesel, trezeşte-te! Trebuie să plecăm. 

Dezorientată după somnul întrerupt, Liesel abia putu desluşi 
conturul feţei lui papa. Singurul lucru cu adevărat vizibil era 
vocea lui. 

In hol, s-au oprit. 

- Staţi! zise Rosa. 

Prin întuneric, se grăbiră spre subsol. Lampa fu aprinsă. 

Max se arătă din spatele bidoanelor de vopsea şi cearşafurilor 
stropite. Avea chipul obosit şi, nervos, îşi freca pantalonii cu 
degetele. 

- E timpul să plecaţi, nu? 

Hans se îndreptă spre el. 

- Da, e timpul. l-a strâns şi mâna şi i-a atins braţul. Ne vedem 
când ne întoarcem, în regulă? 

- Sigur. 

Rosa l-a îmbrăţişat. Liesel la fel. 

- La revedere, Max. 


Cu câteva săptămâni mai devreme, discutaseră dacă ar trebui 
să rămână împreună în propria pivniţă sau dacă ei trei ar trebui 
să meargă pe stradă, la o familie pe nume Fiedler. Max fusese 
cel care i-a convins. 

- Au spus că nu e destul de adânc aici. Deja v-am pus destul în 


pericol. 
Hans a aprobat din cap. 
- E aşa păcat că nu te putem lua cu noi! Este o ruşine. 
- E cum e. 


Afară, sirenele urlau, iar oamenii veneau fugind, împiedicându- 
se şi ferindu-se când ieşeau din case. Noaptea îi urmărea. Unii o 
priveau la rându-le, încercând să descopere avioanele de 
tinichea care traversau cerul. 

Pe strada Himmel era o procesiune de oameni care se 
clătinau, toţi luptându-se cu cele mai preţioase obiecte ale lor. În 
unele cazuri, era un bebeluş. In altele, un teanc de albume foto 
sau o cutie de lemn. Liesel îşi ducea cărţile la subraţ. Frau 
Holtzapfel căra o valiză, trudindu-se pe cărare, cu ochi bulbucaţi 
şi paşi mici. 

Papa, care îşi uitase totul - chiar şi acordeonul - se grăbi spre 
ea şi salvă valiza de strânsoarea femeii. 

- Doamne, Isuse din ceruri, ce-aveţi în ea? O nicovală? 

Frau Holtzapfel mergea pe lângă el. 

- Strictul necesar. 


Fiedlerii locuiau la şase case distanţă. Familia avea patru 
membri, toţi cu părul de culoarea spicului de grâu şi ochi 
nemţeşti, conform standardelor. Mai important, aveau o pivniţă 
potrivită, adâncă. Douăzeci şi doi de oameni se înghesuiră în ea, 
inclusiv familia Steiner, Frau Holtzapfel, Pfiffikus, un tânăr şi o 
familie pe nume Jenson. Pentru a păstra o atmosferă civilizată, 
Rosa Hubermann şi Frau Holtzapfel au fost ţinute la distanţă, 
deşi unele lucruri depăşeau banalul discuţiilor mărunte. 

Un glob de lumină atârna de tavan, iar încăperea era umedă şi 
rece. Pereţii întemnițați ieşeau în afară şi îi împungeau în spate 
pe oamenii care stăteau în picioare şi vorbeau. De undeva, 
sunetul înăbuşit al sirenelor se prelingea înăuntru. Puteau auzi 
versiunea lui distorsionată, care găsea cumva o cale să intre. 
Deşi acest lucru stârnea nelinişti cu privire la calitatea 
adăpostului, măcar puteau auzi cele trei sirene care semnalau 
sfârşitul raidului şi reinstaurarea siguranţei. Nu aveau nevoie de 
un Luftschutzwarte - un supervizor antiaerian. 

Nu trecu mult şi Rudy o găsi pe Liesel şi rămase lângă ea. 
Părul lui arăta către ceva de pe tavan. 

- Nu e grozav? 


Nu se putu abţine de la puţin sarcasm. 

- E superb. 

- A, haide, Liesel, nu fi aşa. Care-i cel mai rău lucru care se 
poate întâmpla, cu excepţia strivirii sau prăjirii noastre, sau ce 
mai fac bombele? : 

Liesel se uită în jur, cercetând fețele celorlalți. Incepu să facă o 
listă cu cei cărora le era cel mai teamă. 


C RI 


LISTĂ DE POSIBILE VICTIME 
1. Frau Holtzapfel. 
2. Domnul Fiedler. 
3. Tânărul. 
4. Rosa Hubermann. 


Ochii lui Frau Holtzapfel erau ficşi şi larg deschişi. Trupul ei 
slab era aplecat în faţă, iar gura îi era rotunjită. Herr Fiedler îşi 
făcea de lucru întrebându-i pe oameni, uneori în mod repetat, 
cum se simțeau. Tânărul Rolf Schultz stătea în colţ, vorbind încet 
cu aerul din jur, dojenindu-l. Mâinile îi erau cimentate în 
buzunare. Rosa se legăna uşor înainte şi înapoi. 

- Liesel, şopti ea, vino aici! 

O luă pe fată în braţe, strângând-o cu putere. Fredona un 
cântec, dar atât de încet, încât Liesel nu reuşea să-l audă. Notele 
se năşteau în timp ce respira şi îi mureau pe buze. Lângă ele, 
papa stătea tăcut şi nemişcat. La un moment dat, puse mâna lui 
caldă pe creştetul rece al lui Liesel. „Vei trăi”, parcă spunea el. Şi 
a avut dreptate. 

La stânga lor, Alex şi Barbra Steiner stăteau cu cei mai mici 
dintre copii, Bettina şi Emma. Cele două fete erau lipite de 
piciorul drept al mamei. Băiatul cel mai mare, Kurt, privea fix 
înainte, într-o poziţie perfectă, preluată de la Tineretul Hitlerist, 
ţinând-o de mână pe Karin, care era mică până şi la cei şapte ani 
ai ei. Cea de zece ani, Anna-Marie, îşi plimba degetele pe 
suprafaţa vălurită a peretelui de ciment. 

De cealaltă parte a Steinerilor erau Pfiffikus şi familia Jenson. 

Pfiffikus se abţinea să nu fluiere. 

Bărbosul domn Jenson o ţinea strâns pe soţia lui, iar cei doi 
copii ai lor vorbeau uneori. Câteodată, bombăneau unul la 
celălalt, dar renunţau când apărea posibilitatea unei certe 
serioase. 


După aproximativ zece minute, cel mai vizibil în beci era un fel 
de nemişcare. Corpurile lor parcă erau sudate laolaltă şi numai 
picioarele îşi mai schimbau poziţia. Impietrirea le era încătuşată 
de chipuri. Se priveau reciproc şi aşteptau. 


ro RI 


SENSUL #3 DIN DICȚIONARUL DUDEN 
Angst - teamă: 
o emoție neplăcută, adesea puternică, determinată de 
anticiparea sau de conştientizarea pericolului. 
Cuvinte înrudite: teroare, groază, panică, frică, alarmă. 


Existau poveşti cum că oamenii din alte adăposturi cântau 
Deutschland über Alles sau se certau, deşi cu respirația 
întretăiată. Nu s-au întâmplat astfel de lucruri în adăpostul 
Fiedler. În acel loc, nu era decât teamă şi aşteptare, şi cântecul 
mort de pe buzele ca de carton ale Rosei Hubermann. 


Nu cu mult înainte ca sirenele să anunţe sfârşitul raidului, Alex 
Steiner - omul cu un chip impasibil, de lemn - îi luă pe copii de 
lângă piciorul soţiei sale. Intinse mâna şi apucă mâna liberă a 
fiului său. Kurt, încă stoic şi cu privirea încremenită, o strânse şi 
mai tare de mână pe sora lui. In curând, toţi cei din beci se 
ţineau de mână unul pe celălalt, grupul de nemți formând un 
cerc aproximativ. Mâinile reci se topeau în cele calde şi 
câteodată faptul că simţeai pulsul unei alte fiinţe omeneşti era 
reconfortant. Trecea prin pielea palidă, crispată. Unii îşi 
închideau ochii, aşteptând moartea care să pună capăt lucrurilor 
sau sperând un semn că raidul se terminase. 

Meritau ceva mai bun aceşti oameni? 

Câţi dintre ei îi persecutaseră efectiv pe alţii, drogaţi de aroma 
privirii lui Hitler, repetându-i afirmaţiile, paragrafele, opera? Era 
vinovată Rosa Hubermann? Cea care ascundea un evreu? Sau 
Hans? Meritau ei toţi să moară? Copiii? 

Răspunsul la toate aceste întrebări mă interesează foarte mult, 
deşi nu le pot permite să mă seducă. Ştiu doar că toţi aceşti 
oameni mă simţiseră în acea noapte, cu excepţia celor mai mici 
copii. A fost sugestia. A fost îndemnul, închipuirea picioarelor 
mele mergând prin bucătărie şi în coridor. 

Aşa cum este adesea cazul cu oamenii, când am citit despre ei 
în cuvintele hoţului de cărţi, i-am compătimit, cu toate că nu atât 


de mult ca pe aceia pe care i-am curăţat cu făraşul din diferite 
lagăre în acea perioadă. Cu siguranţă, nemţii din pivnițe erau 
demni de milă, dar măcar ei aveau o şansă. Pivniţa aceea nu era 
o cameră de duş. Nu erau trimişi la duş. Pentru acei oameni, 
viaţa încă era ceva palpabil. 


În cercul imperfect, minutele se scurgeau. 

Liesel îi ţinea de mână pe Rudy şi pe mama. 

Un singur gând o întrista. 

„Max. Cum poate supravieţui Max dacă bombele ajung pe 
strada Himmel?” 

Examină pivniţa Fiedlerilor. Era mai solidă şi considerabil mai 
adâncă decât cea din strada Himmel numărul 33. 

Incet, îl întrebă pe papa: 

„Te gândeşti şi tu la el?” 

Indiferent dacă întrebarea nerostită a fost înţeleasă sau nu, el 
dădu scurt din cap. Zece minute mai târziu, se auziră cele trei 
sirene care anunțau pacea vremelnică. 

Cei din strada Himmel numărul 45 răsuflară uşuraţi. 

Unii îşi închiseră ochii şi îi deschiseră din nou. 

O ţigară fu trecută de la unul la altul. 

Exact când să ajungă la buzele lui Rudy Steiner, tatăl lui o 
înhăţă. 

- Tu nu, Jesse Owens! 

Copiii şi-au îmbrăţişat părinţii şi le-a luat tuturor minute bune 
să realizeze pe deplin că erau în viaţă şi că vor fi în viaţă. Numai 
atunci, picioarele lor au urcat scările către bucătăria lui Herbert 
Fiedler. 

Afară, o procesiune de oameni mergea în linişte pe stradă. 
Mulţi priveau în sus şi îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru vieţile 
lor. 


Când Hubermannii ajunseră acasă, se îndreptară direct către 
subsol, dar se părea că Max nu era acolo. Lampa era mică şi 
portocalie şi nu-l văzură, şi nici nu primiră vreun răspuns la 
chemarea lor. 

- Max? 

- A dispărut. 

- Max, eşti acolo? 


- Sunt aici. 


La început, au crezut că din spatele cearşafurilor şi bidoanelor 
de vopsea veniseră cuvintele, dar Liesel a fost prima care l-a 
văzut, în faţa lor. Chipul lui istovit era camuflat printre 
materialele şi pânzele folosite la zugrăvit. Avea ochii şi buzele 
uluite. 

Când se apropiară de el, vorbi din nou. 

- Nu m-am putut abţine, zise el. 

Rosa îi răspunse. Se lăsă în jos, pentru a-l vedea. 

- Despre ce vorbeşti, Max? 

- Eu... Se lupta să răspundă. Când totul era tăcut, m-am dus în 
coridor şi draperia din sufragerie era puţin întredeschisă... Am 
putut să văd afară. M-am uitat doar pentru câteva secunde. 

Nu văzuse lumea de afară timp de douăzeci şi două de luni. 

Nu a existat mânie sau reproş. 

Papa a fost cel care a vorbit: 

- Cum arăta? 

Cu mare părere de rău şi extrem de surprins, Max îşi înălţă 
capul. 

- Erau stele, spuse el. Mi-au ars ochii. 


Cei patru. 

Doi oameni în picioare. Doi rămaseră aşezaţi. 

Toţi văzuseră câte ceva în acea noapte. 

Acest loc era pivniţa adevărată. Aceasta era teama reală. Max 
s-a adunat şi s-a ridicat, ca să se mute înapoi în spatele 
cearşafurilor. Le-a urat noapte bună, dar nu a ajuns până sub 
trepte. Cu permisiunea mamei, Liesel a rămas cu el până 
dimineaţa, citind Un cântec în întuneric, în vreme ce el desena şi 
scria în cartea sa. 

„De la o fereastră de pe strada Himmel, scria el, stelele mi-au 
aprins ochii.” 


Hoţul din cer 


După cum s-a dovedit, primul raid nu fusese deloc un raid. 
Dacă oamenii ar fi aşteptat să vadă avioanele, ar fi stat acolo 
toată noaptea. Asta a explicat motivul pentru care niciun sunet 
de ceas de cuc nu se auzise la radio. Mo/ching Express a relatat 
că un anumit operator dintr-un turn de apărare antiaeriană se 
agitase mai mult decât trebuia. Jurase că auzise huruit de 
avioane şi că le văzuse la orizont. Aşa că a transmis vestea. 

- S-ar putea să o fi făcut intenţionat, sublinie Hans 
Hubermann. Ţi-ar conveni să stai într-un turn şi să deschizi focul 
asupra unor avioane pline cu bombe? 

Fireşte, pe măsură ce Max continuă să citească articolul în 
pivniţă, află că bărbatul cu imaginaţie bogată fusese îndepărtat 
din serviciu. Probabil că a fost mutat în altă parte. 

- Să-i fie de bine, spuse Max. 

In timp ce trecu la rebus, păru să-l compătimească. 


Următorul raid fu adevărat. 

In noaptea de 19 septembrie, sunetul de cuc se auzi la radio, 
fiind urmat de o voce gravă, pe un ton informativ. Molching era 
una dintre ţintele posibile. 

Din nou, strada Himmel se umplu de oameni şi din nou, papa 
îşi lăsă acordeonul acasă. Rosa îi aminti să-l ia, dar el refuză. 

- Nu l-am luat data trecută, explică, şi am supravieţuit. 

In mod clar, războiul estompa diferenţa dintre logică şi 
superstiție. 

Atmosfera sinistră i-a urmat în pivniţa Fiedlerilor. 

- Cred că e de-adevăratelea astă-seară, zise domnul Fiedler şi 
copiii realizară curând că părinţii erau chiar mai înfricoşaţi de 
data asta. 

Reacţionând în singurul mod pe care îl ştiau, cei mai mici au 
început să urle şi să plângă, iar încăperea păru să se clatine. 

Chiar şi din beci, auziră vag sunetul bombelor. Presiunea 
aerului parcă forma un tavan ce dorea să zdrobească pământul. 
O muşcătură fu luată din străzile pustii ale Molchingului. 


Furioasă, Rosa o ţinea de mână pe Liesel. 
Zgomotul copiilor care plângeau lovea cu picioarele şi cu 


pumnii. 


Până şi Rudy stătea perfect drept, simulând nonşalanţa, 
încordându-se împotriva tensiunii. Braţe şi coate se luptau 
pentru spaţiu. Câţiva dintre adulţi încercau să-i calmeze pe copii. 
Alţii nu reuşeau să se calmeze nici pe ei. 

- Făceţi-l pe copilul ăla să tacă! vocifera Frau Holtzapfel, dar 
cuvintele ei au fost doar o altă voce nefericită în haosul cald din 
adăpost. 

Lacrimi murdare şiroiau din ochii celor mici, iar mirosul 
respirației nocturne, al transpiraţiei şi al hainelor purtate prea 
mult era amestecat şi înăbuşit în ceea ce devenise acum un 
cazan în care se scăldau oameni. 

Deşi se aflau exact una lângă cealaltă, Liesel era obligată să 
strige: 

- Mama? Din nou. Mamă, îmi striveşti mâna! 

- Ce-i? 

- Mâna mea! 

Rosa o eliberă şi, pentru a se linişti şi a ignora gălăgia din 
subsol, Liesel deschise una dintre cărţi şi începu a citi. Cartea din 
vârful teancului era Omul care fluiera şi ea citi cu voce tare 
pentru a se concentra mai bine. Abia auzi primul paragraf. 

- Ce-ai spus? zbieră mama, dar Liesel o ignoră. 

Rămase concentrată asupra primei pagini. Când ajunse la a 
doua pagină, Rudy observă. Işi îndreptă atenţia către Liesel şi le 
făcu semn fratelui şi surorilor lui, cerându-le să facă la fel cu cei 
de alături. Hans Hubermann se apropie şi ceru să se facă tăcere, 
şi, în curând, liniştea începu să sângereze în pivniţa aglomerată. 
La pagina trei, toată lumea era tăcută, cu excepţia lui Liesel. 

Nu îndrăzni să-şi ridice privirea, dar simţea ochii înfricoşaţi 
agăţaţi de ea în timp ce inspira cuvintele şi apoi le dădea afară. 
O voce interpreta notele înăuntrul ei. „Acesta, spunea vocea, 
este acordeonul tău.” 

Sunetul întoarcerii paginii îi tăia pe toţi în două. 

Liesel citea mai departe. 

Timp de cel puţin douăzeci de minute, le-a împărtăşit 
povestea. Cei mai mici copii erau alinaţi de vocea ei şi toţi ceilalţi 
şi l-au imaginat pe omul care fluiera fugind de la locul faptei. 
Liesel nu şi-l imagină. Hoţul de cărţi nu văzu decât mecanica 
vorbelor - trupurile lor împotmolite în hârtie, bătătorite pentru ca 
ea să calce pe ele. Şi undeva, în pauzele dintre punctele de la 


finalul propoziţiilor şi majuscula următoare, se afla Max. Îşi 
aminti că îi citise când a fost bolnav. „Oare era în subsol? se 
întreba ea. Sau fura din nou o privire către cer?” 


Gb UN GÂND PLĂCUT RI 
Ea era un hoţ de cărți. 
Celălalt fura cerul. 


Cu toţii aşteptară ca pământul să se cutremure. 

Acesta era un fapt imuabil, dar acum cel puţin erau distraşi de 
fata cu cartea. Unul dintre băieţii mai mici fu cât ce să plângă din 
nou, dar Liesel se opri în acel moment şi îl imită pe papa sau 
chiar pe Rudy, la drept vorbind. li făcu cu ochiul şi continuă de 
unde rămăsese. 

Cineva a întrerupt-o numai atunci când sunetul sirenelor s-a 
prelins iarăşi înăuntru. 

- Suntem în siguranţă, a zis domnul Jenson. 

- Şşşt! făcu Frau Holtzapfel. 

Liesel îşi ridică privirea. 

- Nu mai sunt decât două paragrafe până la finalul capitolului, 
spuse ea şi continuă să citească fără ostentaţie sau mai repede. 

Doar cuvintele. 


ro RI 


SENSUL #4 DIN DICȚIONARUL DUDEN 
Wort - cuvânt: 
un element semnificativ de limbaj / o promisiune / o 
remarcă scurtă, o afirmație sau o conversație. 
Cuvinte înrudite: termen, nume, expresie. 


Din respect, adulții au avut grijă ca toată lumea să păstreze 
tăcerea şi Liesel a terminat capitolul unu din Omul care fluiera. 

Grăbiţi să urce scările, copiii trecură pe lângă ea, dar mulți 
dintre cei mai în vârstă - chiar şi Frau Holtzapfel, chiar şi Pfiffikus 
(cât de nimerit, având în vedere cartea din care citise) - îi 
mulţumiră fetei că le-a distras atenţia. Făcură asta în vreme ce 
treceau pe lângă ea şi se zoreau să iasă din casă, să vadă dacă 
strada Himmel suferise vreo stricăciune. 

Strada Himmel era neatinsă. 

Singurul semn de război era un nor de praf ce migra de la est 
la vest. Norul se uita prin ferestre, încercând să găsească o cale 


de a intra, şi, pe când se îngroşa şi se răspândea simultan, 
transforma şirul de oameni în stafii. 

Nu mai erau oameni pe stradă. 

Erau zvonuri care cărau genţi. 


Acasă, papa i-a povestit totul lui Max. 

- E ceaţă şi cenuşă - cred că ne-au lăsat să ieşim prea 
devreme. Se uită la Rosa. Să mă duc afară? Să văd dacă au 
nevoie de ajutor în locurile bombardate? 

Rosa nu era impresionată. 

- Nu fi aşa idiot, zise ea. O să te sufoci de praf. Nu, nu, 
Saukeri, aici stai! Se gândi la ceva. Acum, îl privi foarte serioasă 
pe Hans. De fapt, chipul ei exprima mândrie. Stai aici şi spune-i 
lui Max despre fată. Glasul ei se ridică puţin. Despre carte. 

Max deveni şi mai atent la ea. 

- Omul care fluiera, îl informă Rosa. Capitolul unu. 

li explică exact ce se întâmplase în adăpost. 

In timp ce Liesel stătea într-un colţ al subsolului, Max o privi şi 
îşi frecă maxilarul cu o mână. Personal, cred că a fost momentul 
în care a conceput partea următoare a cărţii sale de schiţe. 

Scuturătoarea de cuvinte. 

Işi imagină fata citind în adăpost. Trebuie să o fi privit 
înmânându-le literalmente oamenilor cuvintele. Totuşi, ca 
întotdeauna, el trebuie să fi văzut şi umbra lui Hitler. Probabil că 
deja îi auzea paşii venind mai târziu spre strada Himmel şi 
pivniţă. 

După o pauză destul de lungă, păru gata să vorbească, dar 
Liesel i-o luă înainte: 

- Azi ai văzut cerul? 

- Nu. 

Max privi peretele şi arătă spre el. 

Toţi se uitară la cuvintele şi la imaginea pe care o pictase cu 
mai mult de un în urmă - funia şi soarele care picura. 

- Nu, doar în acea seară, zise el şi apoi nimeni nu a mai spus 
nimic. 

Nimic, doar gânduri. 

Nu ştiu de Max, Hans şi Rosa, dar Liesel Meminger se gândea 
că, dacă bombele ar fi căzut pe strada Himmel în acea seară, nu 
numai că Max ar fi avut mai puţine şanse de supravieţuire decât 
ceilalţi, dar ar fi murit complet singur. 


Oferta lui frau Holtzapfel 


Dimineaţa, au fost cercetate pagubele. Nimeni nu a murit, dar 
două blocuri de apartamente au fost transformate în piramide de 
moloz, iar în terenul favorit al lui Rudy de la Tineretul Hitlerist 
parcă fusese scobit un castron imens. Jumătate din oraş stătea în 
jurul lui. Oamenii îi estimau adâncimea, pentru a o compara cu a 
adăposturilor lor. Câţiva băieţi şi fete au scuipat în groapă. 

Rudy stătea lângă Liesel. 

- Se pare că trebuie să-l fertilizeze din nou. 


Fiindcă în următoarele câteva săptămâni nu s-au înregistrat 
raiduri, viaţa aproape că a revenit la normal. Doar două 
întâmplări au deranjat ordinea firească a lucrurilor. 


RI 


ci CELE DOUĂ ÎNTRERUPERI DIN OCTOMBRIE 
1. Mâinile lui Frau Holtzapfel. 
2. Parada evreilor. 


Ridurile ei erau ca nişte calomnii. Vocea ei aducea cu o bătaie 
cu bățul. 

De fapt, a fost un noroc că au văzut-o venind, pe fereastra din 
camera de zi, pentru că bătaia în uşă se auzi grea şi hotărâtă. 
Indicând că avea o problemă serioasă. 

Liesel auzi cuvintele de care se temea. 

- Du-te şi răspunde, zise mama, iar fata, ştiind prea bine că nu 
are rost să se opună, făcu după cum i se spusese. 

- Mama ta este acasă? o interogă Frau Holtzapfel. Construită 
doar din sârme cu o vechime de cincizeci de ani, ea rămase pe 
treapta din faţă, uitându-se din când în când îndărăt, spre stradă. 
Scroafa aia de maică-ta e acasă? 

Liesel se întoarse şi o chemă. 


QC RI 


SENSUL #5 DIN DICȚIONARUL DUDEN 
Gelegenheit - oportunitate: o şansă de avansare sau 
progres. 

Cuvinte înrudite: perspectivă, deschidere, ocazie. 


Curând, Rosa fu în spatele ei. 

- Ce cauţi aici? Vrei să scuipi şi pe podeaua mea din bucătărie? 

Frau Holtzapfel nu dădu deloc înapoi. 

- Aşa întâmpini pe toată lumea care îţi apare la uşă? Ce 
G'sindel. 

Liesel urmărea scena. Fusese suficient de ghinionistă să fie 
prinsă ca într-un sendviş între ele. Rosa o trase din cale. 

- Ei, ai de gând să-mi spui ce cauţi aici sau nu? 

Incă o dată, Frau Holtzapfel se uită pe stradă şi înapoi. 

- Am o ofertă pentru tine. 

Mama îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. 

- Chiar aşa? 

- Nu, nu pentru tine. O concedie pe Rosa cu o ridicare a vocii şi 
se concentră asupra lui Liesel. Pentru tine. 

- Ei bine, atunci de ce a trebuit să mă chemi pe mine? 

- Ei, am cel puţin nevoie de permisiunea ta. 

„O, Maica Sfântă, se gândi Liesel, numai asta îmi lipsea. Ce 
naiba poate să vrea Holtzapfel de la mine?” 

- Mi-a plăcut cartea aia pe care ai citit-o în adăpost. 

„Nu. Nu o vei avea.” Liesel era convinsă de asta. 

- Da? 

- Speram să aud şi restul în adăpost, dar se pare că 
deocamdată suntem în siguranţă. Işi roti umerii şi îşi îndreptă 
sârma care ţinea loc de coloană vertebrală. Aşa că vreau să vii la 
mine şi să mi-o citeşti. 

- Ai tupeu, Holtzapfel! Rosa încerca să se hotărască dacă să fie 
furioasă sau nu. Dacă tu crezi... 

- Nu o să mai scuip pe uşa ta, o întrerupse ea. Şi o să-ţi dau 
raţia mea de cafea. 

Rosa decise să nu se înfurie. 

- Şi nişte făină? 

- Ce, eşti cumva evreică? Doar cafea. Poţi să o schimbi pe 
făină cu altcineva. 

Era stabilit. 

De toată lumea, cu excepţia fetei. 

- Bine atunci, aşa rămâne. 

- Mamă? 

- Linişte, Saumensch. Du-te şi adu cartea. Mama se întoarse 
din nou spre Frau Holtzapfel. In ce zile ai vrea? 

- Luni şi vineri la ora patru. Şi azi, chiar acum. 


Liesel a urmat paşii milităreşti ai lui Frau Holtzapfel până la 
uşa casei din vecini, care era imaginea în oglindă a casei 
Hubermannilor. Exista o singură diferenţă: era puţin mai mare. 

Când se aşeză la masa din bucătărie, Frau Holtzapfel se instală 
chiar în faţa ei, dar răsucită spre fereastră. 

- Citeşte! zise ea. 

- Capitolul doi? 

- Nu, capitolul opt. Sigur că doi! Acum, apucă-te de citit înainte 
să te dau afară. 

- Da, Frau Holtzapfel. 

- Lasă-mă cu „da, Frau Holtzapfel”. Doar deschide cartea. Nu 
avem toată ziua. 

„Doamne, Dumnezeule, se gândi Liesel. Asta e pedeapsa mea 
pentru acele furtişaguri. Intr-un final, m-a ajuns.” 


A citit vreme de patruzeci şi cinci de minute, iar atunci când 
capitolul se sfârşi, o pungă de cafea a fost pusă pe masă. 

- Mulţumesc, zise femeia. E o poveste bună. Se duse la cuptor 
şi îşi făcu de lucru cu nişte cartofi. Fără să se uite înapoi, spuse: 
încă mai eşti aici, nu? 

Liesel înţelese că era momentul să plece. 

- Dankeschön, Frau Holtzapfel. 

La uşă, când văzu fotografiile înrămate a doi tineri în uniforme 
militare, aruncă şi un Heil Hitler, ridicând braţul în bucătărie. 

- Da. Frau Holtzapfel era mândră, dar şi temătoare. Doi fii în 
Rusia. Heil Hitler! zise ea. Puse apa la fiert şi chiar găsi suficientă 
politeţe pentru a face câţiva paşi cu Liesel până la uşa din faţă. 
Bis morgen? 

Ziua următoare era vineri. 

- Da, Frau Holtzapfel. Pe mâine. 


Liesel calculă că au fost patru astfel de şedinţe de lectură cu 
Frau Holtzapfel înainte ca evreii să mărşăluiască prin Molching. 

Mergeau spre Dachau, lagărul de concentrare. 

„Asta înseamnă două săptămâni, va scrie mai târziu, în subsol. 
Două săptămâni pentru a schimba lumea şi paisprezece zile 
pentru a o distruge.” 


Lungul drum spre Dachau 


Unii au spus că autocamionul se stricase, dar pot atesta 
personal că nu s-a întâmplat aşa. Am fost acolo. 

Ceea ce se petrecuse a fost un cer ca un ocean, cu nori ca 
nişte tichii albe. 

De asemenea, nu a fost doar un vehicul. Trei camioane nu se 
strică toate în acelaşi timp. 

Când soldaţii s-au oprit să mănânce şi să fumeze, şi să 
lovească grupul de evrei, unul dintre prizonieri s-a prăbuşit din 
cauza înfometării şi a bolii. Nu am idee de unde venea convoiul, 
dar se afla la aproximativ cinci kilometri de Molching şi mai 
aveau cale lungă până la lagărul de concentrare din Dachau. 

Am intrat prin parbrizul camionului, am găsit omul suferind şi 
am sărit afară prin spate. Sufletul lui era costeliv. Barba lui era 
ca un lanţ cu o ghiulea. Picioarele mele au aterizat zgomotos pe 
pietriş, deşi niciun soldat şi niciun prizonier nu au auzit nimic. 
Dar toţi mă puteau mirosi. 

Amintirea îmi spune că erau multe dorinţe în bena acelui 
camion. Voci interioare făceau referire la mine. 

„De ce el, şi nu eu?” 

„Slavă Domnului că nu sunt eu.” 

Soldaţii, pe de altă parte, erau ocupați cu o discuţie diferită. 
Şeful lor a strivit ţigara şi, suflând fumul spre ei, le-a pus o 
întrebare: 

- Când a fost ultima oară când i-am scos la aer curat pe 
şobolanii ăştia? 

Primul locotenent s-a abținut să nu tuşească. 

- Chiar le-ar prinde bine, nu? 

- Ei, haide atunci, nu? Avem timp, aşa-i? 

- Mereu avem timp, domnule. 

- Şi vremea e perfectă pentru o paradă, nu credeţi? 

- Este, domnule. 

- Atunci, ce mai aştepţi? 


Pe strada Himmel, Liesel juca fotbal când apăru zgomotul. Doi 
băieţi se băteau pentru o minge în mijlocul terenului, când totul 
se opri în loc. Până şi Tommy Muller îl putu auzi. 

- Ce-i asta? întrebă el din poartă. 


Toţi s-au întors către sunetul de picioare târşâite şi voci 
milităreşti care se apropia. 

- E o cireadă de vite? întrebă Rudy. Nu poate fi. Nu se aude 
niciodată chiar aşa, nu? 

La început, încet, copiii de pe stradă se îndreptară spre sunetul 
care-i atrăgea ca un magnet, către Frau Diller's. Din când în 
când, strigătele se accentuau. 

Dintr-un apartament de la un etaj superior de pe strada 
Munchen, o femeie în vârstă, cu o voce prevestitoare de rău 
identifică pentru toată lumea sursa exactă a zgomotului. Sus, la 
fereastră, chipul părea ca un drapel alb, cu ochi umezi şi gura 
deschisă. Avea părul cenuşiu. Ochii îi erau de un albastru 
întunecat. Vocea îi era ca un sinucigaş aterizând cu o bufnitură la 
picioarele lui Liesel. 

- Die Juden, zise ea. Evreii. 


SENSUL #6 DIN DICTIONARUL punen SS? 


Elend - nenorocire: 
mare suferinţă, nefericire şi durere. 
Cuvinte înrudite: angoasă, chin, disperare, stare jalnică, 
dezolare. 


Mai mulţi oameni au apărut pe stradă, unde o serie de evrei şi 
alţi infractori fuseseră deja îmbrânciţi. Poate că lagărele de 
exterminare erau ţinute secrete, dar câteodată oamenilor le era 
arătată măreţia unui lagăr de muncă forţată precum Dachau. 

Pe partea cealaltă, departe, Liesel zări un bărbat cu căruciorul 
său de zugrăvit. Stingherit, îşi trecea mâna prin păr. 

- Uite! i-l arătă lui Rudy. Papa. 

Amândoi au traversat şi s-au îndreptat către el, iar la început, 
Hans Hubermann a încercat să-i îndepărteze de acolo. 

- Liesel, spuse el. Poate că... 

Realiză însă că fata era hotărâtă să stea şi poate că era ceva 
ce putea să vadă. In adierea de toamnă, a rămas lângă ea. Nu a 
rostit niciun cuvânt. 


Pe strada Munchen, au privit. 

Alţii au venit în jurul şi în faţa lor. 

S-au uitat cum evreii mergeau pe stradă ca un catalog de 
culori. Nu astfel i-a descris hoţul de cărţi, dar vă pot spune că 


exact aşa erau, pentru că mulţi dintre ei vor muri. Fiecare dintre 
ei mă va întâmpina ca pe singurul adevărat prieten, cu oasele ca 
fumul şi sufletele atârnând în urma lor. Când au sosit cu toţii, 
zgomotul stârnit în mers făcea strada să pulseze. Ochii le erau 
enormi în craniile înfometate. Şi praful. Praful era mulat pe ei. 
Picioarele li se clătinau în timp ce trupurile erau împinse de 
mâinile soldaţilor - câţiva paşi involuntari de alergare forţată 
înainte să revină încet la mersul malnutrit. 

Hans îi privea pe deasupra capetelor publicului care se 
înmulţea. Sunt sigură că ochii lui erau argintii şi încordaţi. Liesel 
se uita printre ceilalţi sau peste umerii lor. 

Feţele suferinde ale bărbaţilor şi femeilor sleiţi se perindau 
prin faţa lor, implorând nu atât ajutor - deja depăşiseră acest 
stadiu -, cât o explicaţie. Măcar ceva care să înlăture oarecum 
confuzia. 

Abia îşi puteau ridica picioarele de la pământ. 

Stele ale lui David erau mânjite pe cămăşile lor, iar 
nenorocirea era ataşată de ei ca şi cum le-ar fi fost menită. „Nu- 
ţi uita nenorocirea...” In unele cazuri, creştea pe ei ca un lujer. 

Alături de ei mergeau soldaţii, ordonându-le să se grăbească şi 
să nu se mai tânguiască. Unii dintre soldaţi erau doar nişte 
băieţi. Il aveau pe Führer în priviri. 

Urmărind scena, Liesel era convinsă că acestea erau cele mai 
amărâte suflete în viaţă. Asta este ce a scris despre ei. Foamea îi 
mânca pe măsură ce înaintau, unii dintre ei privind pământul 
pentru a-i evita pe oamenii de pe partea cealaltă a străzii. Câţiva 
se uitau rugător la cei care veniseră să le observe umilirea, acest 
preludiu al morţii. Alţii implorau pe cineva, pe oricine, să facă un 
pas înainte şi să-i prindă în braţe. 

Nimeni nu a făcut-o. 

Indiferent dacă au privit această paradă cu mândrie, 
indiferenţă sau ruşine, nimeni nu a făcut nimic să o întrerupă. Nu 
încă. 

Din când în când, un bărbat sau o femeie - nu, nu erau bărbaţi 
sau femei, erau evrei - găseau chipul lui Liesel în mulţime. O 
întâlneau în înfrângerea lor, iar hoţul de cărţi doar îi privea la 
rându-i într-un moment lung, incurabil, înainte să dispară din 
nou. Putea numai să spere că ei vedeau cât de profundă era 
amărăciunea de pe faţa ei, că era reală, nu trecătoare. 

„Unul dintre voi este în pivniţa mea! dorea să spună. Am făcut 
un om de zăpadă împreună! l-am dat treisprezece cadouri când a 


fost bolnav!” 

Liesel nu zise nimic. 

La ce-ar fi folosit? 

Inţelese că era complet inutil pentru aceşti oameni. Nu puteau 
fi salvaţi şi, în câteva minute, va vedea ce păţesc cei care ar 
încerca să-i ajute. 


Într-un mic gol din procesiune era un bărbat mai în vârstă 
decât ceilalţi. 

Avea barbă şi haine uzate. 

Ochii lui erau de culoarea agoniei şi, cu toate că era foarte 
slab, puţina greutate era prea multă pentru picioarele lui. 

Căzu de mai multe ori. 

O parte a feţei lui era lipită de caldarâm. 

Cu fiecare ocazie, un soldat venea lângă el. 

- Steh’ auf! striga. Ridică-te! 

Bărbatul se ridică în genunchi şi se luptă să-şi îndrepte trupul. 
Păşi mai departe. 

De fiecare dată când îi ajungea pe cei din faţa lui, îşi pierdea 
rapid echilibrul şi se prăbuşea la pământ. Erau mai mulţi în 
spatele său - cam câţi pot încăpea într-un camion - şi amenințau 
să-l depăşească şi să-l calce. 

Era insuportabil de privit durerea din braţele care tremurau 
încercând să ridice corpul. Au mai cedat încă o dată înainte de a 
se ridica şi a mai face câţiva paşi. 

Era mort. 

Omul era mort. 

Mai daţi-i alte cinci minute şi, cu siguranţă, va cădea în mocirla 
germană şi va muri. Toţi îl vor abandona şi toţi vor privi. 

Apoi, un om. 

Hans Hubermann. 


S-a întâmplat atât de rapid! 

Mâna care ţinea strâns palma lui Liesel i-a dat drumul în timp 
ce bărbatul se chinuia să meargă. Ea îşi simţi mâna plesnindu-i 
coapsa. _ 

Papa se aplecă spre căruciorul de zugrăvit şi scoase ceva. Işi 
croi drum prin mulţime. 

Evreul stătea în faţa lui, aşteptându-se să fie iarăşi batjocorit, 
dar văzu, ca toţi ceilalţi, cum Hans Hubermann întinse mâna şi, 
ca prin magie, îi oferi o bucată de pâine. 


Când aceasta trecu dintr-o mână într-alta, evreul se prăbuşi. 
Căzu în genunchi şi se agăţă de gleznele lui papa. Işi îngropă faţa 
între ele şi îi mulţumi. 

Liesel privea. 

Cu lacrimi în ochi, văzu cum bărbatul se trase mai aproape, 
împingându-l pe papa în spate, ca să-i plângă pe glezne. 

Alţi evrei trecură pe lângă ei, toţi urmărind acest mic miracol 
zadarnic. Curgeau pe alături ca o apă omenească. In acea zi, 
câţiva vor ajunge la ocean. Li se va da o bonetă albă. A 

Inaintând cu greu, un soldat sosi în curând la locul faptei. li 
studie pe bărbatul îngenuncheat şi pe papa, apoi privi mulţimea. 
După ce se mai gândi preţ de o clipă, scoase biciul de la brâu şi 
începu să lovească. 

Evreul a fost biciuit de şase ori. Pe spinare, pe cap şi picioare. 

- Ticălos! Porc! 

Incepu să-i curgă sânge din ureche. 

Apoi, veni rândul lui papa. 

O altă mână o ţinea pe a lui Liesel acum şi, când se uită 
îngrozită, lângă ea, Rudy Steiner înghiţea un nod în timp ce Hans 
Hubermann era biciuit în stradă. Sunetul îi făcea rău şi se 
aştepta să apară fisuri pe corpul lui papa. A fost lovit de patru ori 
înainte să se prăbuşească şi el la pământ. 

După ce evreul în vârstă se aruncă la picioarele lui pentru o 
ultimă dată şi păşi mai departe, se uită scurt înapoi. li aruncă o 
privire tristă omului care acum îngenunchea pentru el, ai cărui 
genunchi se frângeau acum în stradă. In lipsă de altceva, măcar 
bătrânul va muri ca un om. Sau măcar cu gândul că a fost om. 

Cât despre mine? 

Nu sunt sigură că ăsta e un lucru atât de bun. 


Se auziră multe voci atunci când Liesel şi Rudy s-au apropiat şi 
l-au ajutat pe Hans să se ridice. Cuvinte şi lumina soarelui. Aşa îşi 
amintea momentul. Lumina strălucind pe stradă şi cuvintele ca 
nişte valuri spărgându-se în spatele ei. Abia când s-au 
îndepărtat, a observat pâinea lepădată pe stradă. Când Rudy a 
încercat să o ridice, un evreu i-a smuls-o din mână şi alţi doi s-au 
luptat cu el pentru ea, apoi şi-au continuat drumul spre Dachau. 


După aceea, atenţia se îndreptă spre ochii de argint. 
Căruciorul a fost răsturnat şi vopseaua se scurse pe stradă. 
L-au numit iubitor de evrei. 


Alţii rămaseră tăcuţi, ajutându-l să se îndepărteze în siguranţă. 


Hans Hubermann se sprijini cu braţele întinse de peretele unei 
case. Dintr-odată, se simţi copleşit de ceea ce tocmai se 
întâmplase. 

Prin faţa ochilor îi trecu o imagine rapidă şi fierbinte. 

Strada Himmel numărul 33 - pivniţa lui. 

Panica îl cuprinse printre încercările de a inspira şi a expira. 

„O să vină acum. O să vină. 

O, Doamne, o, Doamne, Isuse pe cruce.” 

Se uită la fată şi închise ochii. 

- Eşti rănit, papa? 

Primi întrebări, mai degrabă decât un răspuns. 

- Ce-a fost în capul meu? 

Ochii se strânseră mai tare şi apoi se deschiseră din nou. 
Salopeta era boţită. Avea vopsea şi sânge pe mâini. Şi firimituri. 
Cât de diferită faţă de pâinea din vară! 

- O, Doamne, Liesel, ce-am făcut? 


Da. 
Trebuie să fiu de acord. 


Ce făcuse papa? 


Pace 


După unsprezece seara, Max Vandenburg mergea pe strada 
Himmel cu o valiză plină de mâncare şi haine călduroase. Avea 
aer german în plămâni. Stelele galbene ardeau. Când a ajuns la 
Frau Diller's, a privit înapoi pentru o ultimă dată către numărul 
33. Nu văzu silueta de la fereastra din bucătărie, dar ea îl vedea 
pe el. li făcu cu mâna, dar el nu îi răspunse. 

Liesel încă îi simţea buzele pe fruntea ei. li mirosea respiraţia 
de rămas-bun. 

- Am lăsat ceva pentru tine, zisese, dar nu o vei primi până nu 
vei fi pregătită. 

A plecat. 

- Max? 

Dar nu s-a întors. 

Plecase din camera ei şi închisese uşa fără zgomot. 

Holul murmura. 

Nu mai era. 

Când ea ajunse în bucătărie, mama şi papa stăteau încovoiaţi 
şi cu expresii rezervate pe chipuri. Stătuseră astfel timp de 
treizeci de secunde de eternitate. 


SENSUL #7 DIN DICȚIONARUL punen SO 


Schweigen - linişte: 
absenţa sunetului sau a zgomotului. 
Cuvinte înrudite: tăcere, calm, pace. 


Cât de perfect! 
Pace. 


Undeva lângă München, un evreu neamţ îşi croia drum prin 
întuneric. Fusese stabilit un aranjament ca să se întâlnească 
peste patru zile cu Hans Hubermann (asta dacă nu era arestat). 

Era într-un loc departe pe Amper, unde un pod rupt se înclina 
spre râu şi copaci. 

Când papa ajunse patru zile mai târziu, singurul lucru pe care îl 
găsi a fost un bilet sub o piatră, la poalele unui copac. Nu era 
adresat nimănui şi conţinea doar o propoziţie. 


ei RI 


ULTIMELE CUVINTE ALE LUI 
MAX VANDENBURG 
Ai făcut destul. 


Acum mai mult ca niciodată, strada Himmel numărul 33 era un 
loc liniştit şi nu a trecut neobservat faptul că Dictionarul Duden 
era complet şi absolut greşit, mai ales referitor la cuvintele 
înrudite. 

Liniştea nu era tăcută sau calmă, şi nu era pace. 


"A 


Idiotul şi oamenii în jachete 


În noaptea paradei, idiotul stătea în bucătărie şi bea mici 
înghiţituri amare din cafeaua lui Holtzapfel, şi tânjea după o 
ţigară. Aştepta să vină Gestapoul, soldaţii, poliţia - oricine - şi să- 
| ducă departe, aşa cum simţea că merită. Rosa îi ordonă să se 
ducă la culcare. Fata zăbovea în uşă. Le alungă pe amândouă şi 
petrecu orele până dimineaţă cu capul în mâini, aşteptând. 

Nu sosi nimeni. 

Fiecare fărâmă de timp purta cu ea zgomotul aşteptat, al 
bătăilor în uşă şi cuvintelor amenințătoare. 

Nu veniră. 

Singurul sunet era cel făcut de el. 

- Ce-am făcut? şopti din nou. 

- Doamne, ce bine mi-ar prinde o ţigară, răspunse tot el. 

Nu mai avea. 

Liesel auzi cuvintele repetate de mai multe ori şi petrecu 
multă vreme stând la uşă. l-ar fi plăcut să-l consoleze, dar nu 
văzuse niciodată un om atât de pustiit. Nu putea fi nicio 
consolare în acea noapte. Max nu mai era şi Hans Hubermann 
era de vină. 

Dulapurile din bucătărie aveau forma vinei, iar palmele îi erau 
uleioase din pricina amintirii a ceea ce făcuse. „Trebuie să fie 
transpirate”, se gândi Liesel, pentru că şi mâinile ei erau umezite 
până la încheieturi. 


În camera ei, fata se rugă. 

Mâini şi picioare, braţe lipite de saltea. 

- Te rog, Doamne, lasă-l pe Max să supravieţuiască, Te rog, 
Doamne... 

Genunchii ei suferinzi. 

Picioarele dureroase. 


Când apăru prima geană de lumină, ea se trezi şi se duse la 
bucătărie. Papa dormea cu capul pe tăblia mesei şi avea puţină 
salivă la colţul gurii. Mirosul de cafea era puternic, iar imaginea 
bunătăţii prosteşti a lui Hans Hubermann încă plutea în aer. Era 
ca un număr sau o adresă. Repetat de câteva ori, îl memorezi. 

Nu a simţit prima încercare a ei de a-l trezi, dar, când l-a 


înghiontit în umăr a doua oară, a ridicat capul de pe masă 
tresărind. 

- Sunt aici? 

- Nu, papa, eu sunt. 

Termină cafeaua stătută din ceaşcă. Mărul lui Adam se ridică şi 
cobori. 

- Trebuiau să vină până acum. De ce nu au venit, Liesel? 

Era o insultă. 

Ar fi trebuit să vină până acum şi să fi scotocit casa, căutând 
orice dovadă de iubire faţă de evrei sau de trădare, însă se părea 
că Max plecase absolut inutil. Putea să fi dormit în subsol, să fi 
făcut schiţe în cartea sa. 

- Nu aveai de unde să ştii că nu vor veni, papa. 

- Trebuia să ştiu că nu era cazul să-i dau pâine acelui om. Pur 
şi simplu, nu am gândit. 

- Papa, nu ai făcut nimic rău. 

- Nu cred. 

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşa bucătăriei, lăsând-o 
întredeschisă. Pentru ca insulta să fie şi mai gravă, urma o 
dimineaţă minunată. 


După patru zile, papa străbătu lunga distanţă până pe malul 
râului Amper. Aduse bileţelul şi îl puse pe masa din bucătărie. 


Încă o săptămână trecu, iar Hans Hubermann încă îşi aştepta 
pedeapsa. Loviturile de bici deveneau cicatrice şi el îşi petrecea 
timpul plimbându-se prin Molching. Frau Diller scuipă către 
picioarele sale. Frau Holtzapfel, femeie de cuvânt, încetase să 
mai scuipe pe uşa Hubermannilor, dar găsi o altă modalitate de 
a-l insulta. 

- Ştiam eu, îl blestemă patroana magazinului, iubitor de evrei 
mizerabil! 

Ignorându-i cuvintele, îşi văzu de drum şi Liesel îl găsea 
adesea la râul Amper, pe pod. Işi odihnea braţele pe balustradă 
şi îşi apleca trupul peste pod. Copii pe biciclete se grăbeau pe 
lângă el sau alergau vorbind tare, tropăind pe lemn. Niciunul 
dintre ei nu îl smulse din gândurile în care era cufundat. 


ro RI 


SENSUL #8 DIN DICȚIONARUL DUDEN 
Nachtrauern - regret: 


părere de rău plină de dor, dezamăgire sau pierdere. 
Cuvinte înrudite: remuşcare, căinţă, jale, mâhnire. 


- Îl vezi? o întrebă într-o dimineaţă când se aplecă şi ea lângă 
el. In apa de acolo? g 

Râul nu curgea foarte repede. În valurile domoale, Liesel putea 
vedea conturul feței lui Max Vandenburg. li vedea părul ca 
penele şi restul ființei sale. 

- Se bătea cu Führerul în pivniţa noastră. 

- Domne, Isuse Hristoase! Papa strânse şi mai tare lemnul cu 
aşchii. Sunt un idiot. 

„Nu, Papa. 

Eşti doar un om.” 

Cuvintele îi veniră mai bine de un an mai târziu, când scria în 
pivniţă şi îşi dori să se fi gândit la ele atunci. 

- Chiar sunt prost, îi spuse Hans Hubermann fiicei sale 
adoptive. Şi amabil. Ceea ce mă face cel mai mare idiot din 
lume. Adevărul e că vreau ca ei să vină după mine. Orice este 
mai bine decât aşteptarea asta. 

Hans Hubermann avea nevoie de o justificare. Avea nevoie să 
ştie că Max Vandenburg îi părăsise casa pentru un motiv 
întemeiat. 

În cele din urmă, după aproape trei săptămâni de aşteptare, 
crezu că momentul venise. 


Era târziu. 

Liesel se întorcea de la Frau Holtzapfel când văzu doi bărbaţi 
cu jachete lungi, negre şi alergă înăuntru. 

- Papa! Papa! Aproape că dărâmă masa din bucătărie. Papa, 
au venit! 

Mama se apropie mai întâi. 

- Ce e cu toate ţipetele astea, Saumensch? Cine a venit? 

- Gestapoul. 

- Hansie! 

El era deja acolo şi ieşi din casă pentru a-i întâmpina. Liesel 
dori să i se alăture, dar Rosa o reţinu şi amândouă priviră de la 
fereastră. 

Papa stătea la uşa din faţă. Nu avea astâmpăr. 

Mama o strânse şi mai tare în braţe pe Liesel. 

Oamenii trecură pe lângă casă. 


Alarmat, papa se uită îndărăt, spre fereastră, apoi ieşi pe 
poartă. Strigă după ei: 

- Hei! Sunt chiar aici. Pe mine mă vreţi. Aici locuiesc. 

Bărbaţii în jachete s-au oprit pentru un moment şi şi-au 
consultat carneţelele. 

- Nu, nu, i-au răspuns. Aveau glasurile grave şi bolovănoase. 
Din păcate, eşti cam în vârstă pentru ce căutăm noi. 

Şi-au văzut de drum, dar nu au mers prea departe, oprindu-se 
la numărul 35 şi deschizând poarta. 

- Frau Steiner? întrebară când uşa se deschise. 

- Da, eu sunt. 

- Am venit să vorbim ceva cu dumneavoastră. 


Bărbaţii în jachete stăteau ca nişte coloane blindate în pragul 
casei ca o cutie de pantofi a Steinerilor. 

Dintr-un oarecare motiv, veniseră după băiat. 

Oamenii în jachete îl voiau pe Rudy. 


Partea a opta 
SE 


Scuturătoarea de cuvinte 


în rolurile principale: 
domino şi întuneric - imaginea lui rudy dezbrăcat - pedeapsă - 
soţia unui om de cuvânt - un colector - mâncătorii de pâine - o 
lumânare în copaci - o carte de schiţe ascunsă - şi colecţia de 
costume a anarhistului 


Domino şi întuneric 


După cum spuneau surorile mai mici ale lui Rudy, erau doi 
monştri care stăteau în bucătărie. Glasurile lor loveau metodic 
uşa, în timp ce copiii Steiner jucau domino de partea cealaltă. 
Ceilalţi trei ascultau radioul în dormitor, neştiutori. Rudy spera ca 
asta nu aibă nimic de-a face cu ceea ce se întâmplase la şcoală 
săptămâna trecută. Era ceva ce refuzase să-i zică lui Liesel şi 
despre care nu vorbise nici acasă. 


ce O DUPĂ-AMIAZĂ CENUŞIE, RI 
UN MIC BIROU DE LA ŞCOALĂ 
Trei băieți stăteau aliniaţi. Notele şi trupurile lor erau 
examinate temeinic. 


Când se termină al patrulea joc de domino, Rudy începu să 
aşeze piesele în şiruri, să creeze tipare care străbăteau ca nişte 
răni podeaua sufrageriei. După cum îi era obiceiul, lăsă şi câteva 
spaţii goale, în cazul în care intervenea degetul ştrengar al 
vreunui frate, aşa cum deseori se întâmpla. 

- Acum, pot să le dărâm, Rudy? 

- Nu. 

- Dar eu? 

- Nu, toţi o s-o facem. 

Făcu trei formaţiuni care duceau către acelaşi turn de piese de 
domino din mijloc. Impreună, urmăriră cum tot ce fusese plănuit 
atât de atent se prăbuşea şi zâmbiră cu toţii în faţa frumuseţii 
distrugerii. 

Vocile din bucătărie deveneau mai sonore acum, fiecare 
încălecând-o pe cealaltă pentru a se face auzită. Diferite 
propoziţii se luptau pentru a capta atenţia, până când interveni o 
persoană care tăcuse până atunci. 

- Nu! zise ea. Repetă. Nu! Chiar şi atunci când ceilalţi au 
continuat cu argumentele, au fost din nou reduşi la tăcere de 
aceeaşi voce care acum prindea avânt. Vă rog! îi imploră Barbra 
Steiner. Nu băiatul meu! 


- Putem aprinde o lumânare, Rudy? 


Era ceva ce tatăl lor făcuse adesea. Stingea lumina şi 
urmăreau piesele căzând la flacăra lumânării. Într-un anumit fel, 
asta făcea evenimentul mai grandios, un spectacol mai mare. 

Oricum, îl dureau picioarele. 

- Staţi să găsesc un chibrit. 


Întrerupătorul era lângă uşă. 

Incet, s-a îndreptat spre el cu cutia de chibrituri într-o mână şi 
cu lumânarea în cealaltă. 

Dincolo de uşă, cei trei bărbaţi şi femeia se enervau tot mai 
tare. 

- Cele mai bune note din clasă, zise unul dintre monştri. Pe un 
ton atât de profund şi sec. Ca să nu mai spun de abilităţile 
atletice. 

„La naiba, de ce trebuise să câştige toate acele curse la 
carnaval? 

Deutscher. 

La naiba cu Franz Deutscher!” 

Dar apoi pricepu. 

Nu era vina lui Franz Deutscher, ci a lui. Voise să îi arate 
călăului său de ce era capabil, dar a dorit şi să demonstreze ceva 
lumii întregi. Acum, toată lumea era la el în bucătărie. 


Aprinse lumânarea şi stinse lumina. 

- Gata? 

- Dar am auzit ce se întâmplă acolo. 

Era vocea inconfundabilă, dură ca lemnul de stejar a tatălui 
său. 

- Haide, Rudy, grăbeşte-te! 

- Da, dar înţelegeţi, Herr Steiner, toate acestea sunt pentru un 
scop mai înalt. Gândiţi-vă la ocaziile pe care fiul dumneavoastră 
le poate avea. Este un real privilegiu. 

- Rudy, curge lumânarea. 

li alungă cu mâna, aşteptând să audă din nou vocea lui Alex 
Steiner. O auzi. 

- Privilegii? Să alerge desculţ prin zăpadă? Să sară de pe 
platforme aflate la zece metri înălţime într-un metru de apă? 

Urechea lui Rudy era lipită de uşă. Lumânarea de ceară i se 
topea în mână. 

- Zvonuri. Vocea aridă, joasă şi practică avea un răspuns la 
toate. Şcoala noastră este una dintre cele mai bune care există. 


E mai bună decât cele de talie mondială. Scopul nostru este să 
formăm un grup de elită de cetăţeni germani... 

Rudy nu mai putu îndura să asculte. 

Şterse ceara lumânării de pe mână şi se îndepărtă de fâşia de 
lumină ce intra prin crăpătura uşii. Când se aşeză jos, flacăra se 
stinse. Prea multă mişcare. intunericul cuprinse camera. Singura 
lumină disponibilă era cadrul alb şi dreptunghiular - conturul uşii 
de la bucătărie. 

Aprinse un alt chibrit şi apoi lumânarea. Mirosul dulce de foc şi 
carbon. 

Rudy şi surorile lui au lovit uşor câte o piesă de domino şi le-au 
privit pe toate căzând până când turnul din mijloc se prăbuşi. 
Fetele aclamară. 

Kurt, fratele lui mai mare, intră în cameră. 

- Arată ca nişte cadavre, zise el. 

- Poftim? 

Rudy se holbă în sus, la chipul întunecat, dar Kurt nu răspunse. 
Auzise discuţia aprinsă din bucătărie. 

- Ce se-ntâmplă acolo? 

Răspunse una dintre fete. Cea mai mică, Bettina. Avea cinci 
ani. 

- Sunt doi monştri, zise ea. Au venit după Rudy. 

Din nou, puiul de om. Atât de pătrunzător! 


Mai târziu, când oamenii în jachete au plecat, cei doi băieţi, 
unul de şaptesprezece, celălalt de paisprezece, şi-au găsit 
curajul de a intra în bucătărie. 

Rămaseră în uşă. Lumina le pedepsi ochii. 

Kurt vorbi: 

- Îl iau? 

Mama lor avea braţele întinse pe masă. Palmele îi erau 
îndreptate în sus. 

Alex Steiner îşi înălţă capul. 

Era greu. 

Expresia lui era aprigă şi hotărâtă - un stejar doborât. 

O mână de lemn îndepărtă aşchiile care-i erau părul şi făcu 
mai multe încercări să vorbească. 

- Papa? 

Dar Rudy nu se îndreptă spre tatăl lui. 

Se aşeză la masa din bucătărie şi luă mâna mamei sale. 

Alex şi Barbra Steiner nu dezvăluiră ceea ce se discutase în 


timp ce piesele de domino cădeau ca nişte leşuri în camera de zi. 
Măcar dacă Rudy ar fi ascultat în continuare, doar pentru câteva 
minute... 

In săptămânile următoare, şi-a spus - insistent chiar - că, dacă 
ar fi auzit restul conversaţiei din acea seară, ar fi intrat mult mai 
devreme în bucătărie. „Voi merge, ar fi zis. Vă rog, luaţi-mă, sunt 
gata acum.” 

Dacă ar fi intervenit, poate că totul ar fi fost altfel. 


Gi TREI POSIBILITĂŢI RI 
1. Alex Steiner nu ar fi suferit aceeaşi pedeapsă ca Hans 
Hubermann. 
2. Rudy ar fi plecat la o şcoală îndepărtată. 
3. Şi, poate, ar fi supravieţuit. 


Cruzimea sorții însă nu i-a permis lui Rudy Steiner să intre în 
bucătărie la momentul oportun. 

Se întorsese la surorile şi la piesele de domino. 

Se aşezase jos. 

Rudy Steiner nu pleca niciunde. 


Imaginea lui Rudy dezbrăcat 


Fusese o femeie. 

Stând în picioare, în colţ. 

Avea cea mai groasă coadă împletită pe care o văzuse 
vreodată. | se întindea pe spate şi, uneori, când şi-o aducea 
peste umăr, parcă stătea la pândă ca un animal supraponderal 
pe pieptul ei colosal. De fapt, totul la ea era amplificat. Buzele, 
picioarele. Dinţii îmbrăcaţi. Avea o voce puternică, directă. 

- Komm, i-a instruit. Veniţi! Staţi aici. 

Prin comparaţie, doctorul era ca o rozătoare care chelea. Era 
mic şi sprinten, mergând de colo-colo prin biroul şcolii cu 
mişcările sale de om nebun, dar totuşi calculate şi afectate. ŞI 
era răcit. 

Dintre cei trei băieţi, era dificil de spus care şovăi mai mult să- 
şi dea hainele jos când li se ordonă să o facă. Primul se uită de la 
profesorul în vârstă la asistenta uriaşă şi la doctorul pitic. Cel din 
mijloc privea în jos, spre picioare, iar cel din stânga se considera 
norocos că se afla în biroul şcolii, şi nu pe o alee întunecată. 
Asistenta, hotărî Rudy, era o sperietoare. 

- Cine-i primul? întrebă ea. 

A răspuns profesorul-supraveghetor, Herr Heckenstaller. Era 
mai mult un costum negru decât un om. Faţa lui era o mustață. 
Examinând băieţii, alese rapid. 

- Schwartz. 

Extrem de stânjenit, nefericitul Jurgen Schwartz îşi descheie 
uniforma. Rămase numai în pantofi şi lenjerie de corp. O 
rugăminte zadarnică se citea pe chipul lui de neamt. 

- Şi? întrebă Herr Heckenstaller. Pantofii? 

Îşi scoase pantofii şi şosetele. 

- Und die Unterhosen, zise asistenta. Şi chiloţii. 

Atât Rudy, cât şi celălalt băiat, Olaf Spiegel, începuseră şi ei să 
se dezbrace acum, dar nici pe aproape de nuditatea periculoasă 
în care se afla Jurgen Schwartz. Băiatul tremura. Era cu un an 
mai mic decât ceilalţi doi, însă mai înalt. Când şi chiloţii fură 
îndepărtați, rămase cumplit de umilit în biroul mic şi rece. 
Respectul de sine îi era undeva la nivelul gleznelor. 

Asistenta îl privi semnificativ, cu braţele încrucişate peste 
pieptul nimicitor. 


Heckenstaller le ordonă celorlalţi doi să se mişte mai repede. 
Doctorul îşi scărpină scalpul şi tuşi. Răceala îl omora. 


Cei trei băieţi dezbrăcaţi au fost examinaţi pe podeaua rece. 
Işi acoperiră organele genitale cu palmele şi tremurară precum 
viitorul. 


Printre tuse şi fornăieli, doctorul le cercetă respiraţia. 

- inspiră. 

Un fornăit. 

- Expiră. 

Alt fornăit. 

- Braţele întinse acum. Tuşi. Am zis întinse. 

Urmă o criză îngrozitoare de tuse. 

Aşa cum fac oamenii, băieţii se uitau mereu unul la altul 
pentru un semn de compasiune reciprocă. Nici vorbă de 
compasiune. Toţi trei îşi îndepărtară anevoie mâinile de pe 
penisuri şi întinseră braţele. Rudy nu simţea că face parte dintr-o 
rasă superioară. 


- Treptat, reuşim, îl informă asistenta pe profesor, să creăm un 
nou viitor. Va fi o clasă de nemți evoluaţi fizic şi intelectual. O 
clasă de ofiţeri. 

Din nefericire, predica fu întreruptă atunci când doctorul se 
îndoi şi tuşi din toate puterile pe hainele abandonate. Lacrimi îi 
umplură ochii şi Rudy nu se putu abţine să nu se întrebe. 

„Un viitor nou? Ca el?” 

In mod înţelept, nu o rosti cu voce tare. 

Examinarea se termină şi el reuşi să execute primul său „Hei/ 
Hitler” nud. In mod oarecum pervers, a trebuit să admită că nu i- 
a displăcut cu totul. 


Despuiaţi de orice demnitate, băieţilor li s-a dat voie să se 
îmbrace din nou şi, în timp ce erau poftiţi afară din birou, auziră 
conversaţia purtată în onoarea lor. 

- Sunt puţin mai mari decât în mod normal, zise doctorul, dar 
mă gândesc la cel puţin doi dintre ei. 

Asistenta a fost de acord. 

- Primul şi al treilea. 


Cei trei băieţi rămaseră în faţa uşii. 


Primul şi al treilea. 

- Primul ai fost tu, Schwartz, zise Rudy. Apoi, l-a chestionat pe 
Olaf Spiegel. Cine a fost al treilea? 

Spiegel făcu câteva calcule. Se referise la al treilea la rând sau 
la al treilea examinat? Nu conta. Ştia ceea ce îşi dorea să creadă. 

- Tu ai fost, cred. 

- Rahat, Spiegel, tu ai fost. 


Gi O MICĂ GARANȚIE RI 
Bărbații cu jachete ştiau cine era al treilea. 


În ziua ulterioară celei în care vizitaseră strada Himmel, Rudy 
stătea pe prispă cu Liesel şi îi povesti toată tărăşenia în cele mai 
mici detalii. Cedă şi recunoscu ceea ce se întâmplase în acea zi 
când a fost scos din clasă. Chiar râseră puţin când veni vorba 
despre formidabila asistentă şi expresia de pe faţa lui Jurgen 
Schwartz. Dar, în cea mai mare parte, a fost o poveste a 
anxietăţii, mai ales când ajunse la vocile din bucătărie şi la 
piesele de domino ca nişte leşuri. 

Zile întregi, Liesel nu se putu descotorosi de acest gând. 

Era vorba despre examinarea celor trei băieţi sau, ca să fie 
sinceră, de Rudy. 

Intinsă pe pat, îi era dor de Max, întrebându-se unde era, 
rugându-se să fie în viaţă, dar undeva, ridicându-se deasupra 
oricărui lucru, era Rudy. 

Strălucea în întuneric, complet dezbrăcat. 

Exista o mare groază în acea viziune, mai ales în momentul în 
care era forţat să-şi îndepărteze mâinile. Era cel puţin tulburător, 
ca să nu spunem mai mult, dar, dintr-un oarecare motiv, nu se 
putea abţine să nu se gândească la asta. 


Pedeapsă 


Pe cartelele de raţii din Germania nazistă nu era notată şi 
pedeapsa, dar tuturor le-a venit rândul. Pentru unii, a fost 
moartea într-o ţară străină, în timpul războiului. Pentru alţii, au 
fost sărăcia şi vina atunci când războiul s-a terminat şi şase 
milioane de descoperiri au fost făcute prin toată Europa. Mulţi 
trebuie să fi văzut pedeapsa venind, însă doar un mic procent a 
îmbrăţişat-o. O astfel de persoană a fost Hans Hubermann. 

Nu ajuţi evrei pe stradă. 

Pivniţa ta nu ar trebui să ascundă unul. 

La început, pedeapsa lui a fost conştiinţa. Involuntara punere 
în pericol a lui Max Vandenburg îl măcina. Liesel îi vedea efectiv 
supărarea stând lângă farfurie în timp ce îşi ignora cina sau 
alături de el, pe pod, deasupra Amperului. Nu mai cânta la 
acordeon. Optimismul din ochii lui de argint era rănit şi 
încremenit. Asta era îndeajuns de rău, însă reprezenta doar 
începutul. 

Intr-o miercuri la începutul lunii noiembrie, adevărata lui 
pedeapsă a sosit în căsuţa poştală. Aparent, păreau a fi veşti 
bune. 


ce HÂRTIA DIN BUCĂTĂRIE RI 
„Suntem încântați să vă informăm că solicitarea 
dumneavoastră de aderare la NSDAP a fost în cele din 
urmă aprobată...” 


- Partidul nazist? întrebă Rosa. Credeam că nu te vor. 

- Aşa era. 

Papa se aşeză şi citi scrisoarea din nou. 

Nu era arestat pentru vreo trădare sau fiindcă i-a ajutat pe 
evrei sau altceva de acest gen. Hans Hubermann era răsplătit, 
cel puțin din perspectiva unora. Cum era posibil aşa ceva? 

- Trebuie să mai fie ceva. 


Era. 
Vineri a venit un ordin prin care Hans Hubermann era înrolat în 
armata germană. Un membru al partidului nazist ar fi fost 


bucuros să joace un rol pe scena dificilă a războiului, concluziona 
documentul. In caz contrar, cu siguranţă, ar fi urmat consecinţe. 

Liesel tocmai se întorsese de la o şedinţă de lectură cu Frau 
Holtzapfel. In bucătărie era o atmosferă apăsătoare - aburul 
supei şi chipurile pustiite ale lui Hans şi Rosei Hubermann. Papa 
stătea pe un scaun. Mama era aplecată asupra lui în timp ce 
supa începea să se ardă. 

- Doamne, te rog nu mă trimite în Rusia! zise papa. 

- Mamă, se arde supa. 

- Poftim? 

Liesel se grăbi şi o luă de pe plită. 

- Supa. După ce reuşi să o salveze, se întoarse şi îi văzu pe 
părinţii ei adoptivi. Feţe ca nişte oraşe-fantomă. Papa, ce s-a- 
ntâmplat? 

Îi întinse scrisoarea şi mâinile ei începură să tremure în vreme 
ce o parcurgea. Cuvintele fuseseră bătute cu forţă în hârtie. 


ro RI 


CONȚINUTUL IMAGINAŢIEI LUI 
LIESEL MEMINGER 
Într-o bucătărie închisă ca într-o cochilie, undeva lângă 
plită, este o imagine a unei maşini de scris singuratice, 
uzate. Stă într-o cameră distantă, aproape goală. Tastele 
sale sunt decolorate şi o foaie albă aşteaptă răbdătoare, 
dreaptă, în poziția adecvată. Se unduieşte uşor în adierea 
care vine dinspre fereastră. Pauza de cafea aproape că s- 
a terminat. Un teanc de hârtie de înălțimea unui om stă 
indiferent lângă uşă. Ar putea foarte bine să fumeze. 


În realitate, Liesel nu a văzut maşina de scris decât mai târziu, 
când scria. Se întreba câte astfel de scrisori au fost trimise ca 
pedeapsă tuturor Hans Hubermannilor şi Alex Steinerilor din 
Germania - celor care i-au ajutat pe neajutoraţi şi celor care au 
refuzat să renunțe la copiii lor. 

Era un semn al disperării tot mai mari a armatei germane. 

Pierdeau în Rusia. 

Oraşele lor erau bombardate. 

Aveau nevoie de mai mulţi oameni şi de modalități de a-i 
recruta, iar în cele mai multe cazuri, slujbele cele mai rele cu 
putinţă erau date celor mai răi oameni cu putinţă. 


În timp ce ochii ei cercetau hârtia, Liesel putea vedea masa de 
lemn prin găurile formate în literele bătute cu forţă. Cuvinte ca 
„obligatoriu” şi „datorie” erau tipărite pe pagină. Saliva îi inundă 
gura. Simţi impulsul de a vomita. 

- Ce-i asta? 

Răspunsul lui papa fu calm: 

- Credeam că te-am învăţat să citeşti, fata mea. 

Nu vorbea cu furie ori sarcasm. 

Era vocea pustiirii, replica expresiei de pe chip. 

Liesel se uită la mama. 

Rosa avea o mică tăietură sub ochiul drept şi, într-un minut, 
faţa ei ca de carton se rupse. Nu în centru, ci în dreapta. Se 
întinse ca un arc până la bărbie. 


ro RI 


DOUĂZECI DE MINUTE MAI TÂRZIU: 
O FATĂ PE STRADA HIMMEL 
Se uită în sus. Vorbeşte şoptit. 

- Cerul este lin azi, Max. Norii sunt moi şi trişti, şi... 
Se uită în altă parte şi îşi încrucişează braţele. Se 
gândeşte la papa al ei care va merge la război şi îşi 
strânge jacheta pe trup. 

- Şi e frig, Max. Atât de frig... 


Cinci zile mai târziu, Liesel, credincioasă obiceiului de a 
cerceta vremea, nu avu ocazia să vadă cerul. 

La uşa vecină, Barbra Steiner stătea pe treapta din faţă a 
casei, cu părul ei pieptănat îngrijit. Fuma o ţigară şi tremura. În 
drum spre ea, Liesel se opri când îl văzu pe Kurt ivindu-se. 
Băiatul ieşi şi rămase lângă mama lui. Când o văzu pe fată, o 
strigă: 

- Vino, Liesel! Rudy o să iasă în curând. 

După o scurtă ezitare, se îndreptă spre ei. 

Barbra fuma. 

O încreţitură de scrum se balansa la capătul ţigării. Kurt o luă, 
o scutură, inhală, apoi i-o dădu înapoi. 

Când ţigara fu terminată, mama lui Rudy îşi ridică privirea. Îşi 
trecu o mână prin buclele îngrijite ale părului. 

- Şi papa al nostru pleacă, zise Kurt. 

Apoi, linişte. 

Un grup de copii bătea mingea pe stradă, lângă Frau Diller's. 


- Când ei vin şi îţi cer unul dintre copii, explică Barbra Steiner 
neadresându-se cuiva anume, trebuie să spui da. 


Soţia omului de cuvânt 


ro RI 


ÎN PIVNIȚĂ, LA NOUĂ DIMINEAȚA 
Şase ore până la rămas-bun: 
- Am cântat la un acordeon, Liesel. Al altcuiva. 
Închise ochii. 
- Am avut un succes... 


Nepunând la socoteală paharul de şampanie din vara trecută, 
Hans Hubermann nu consumase nicio picătură de alcool timp de 
un deceniu. După aceea a venit noaptea de dinaintea plecării la 
instrucție. 

După-amiază, s-a dus la Knoller cu Alex Steiner şi au rămas 
destul de mult, până seara. Ignorând avertismentele nevestelor, 
amândoi bărbații au băut până la uitare. Faptul că proprietarul 
localului, Dieter Westheimer, le-a oferit băuturi gratuite a fost un 
alt motiv pentru a uita de cumpătare. 

Se pare că atunci când încă era treaz, Hans a fost invitat pe 
scenă, să cânte la acordeon. In mod adecvat, a cântat Duminica 
sumbră - cântecul infam al sinuciderii din Ungaria - şi, cu toate 
că a stârnit tristețea pentru care era faimos, publicul aplaudă cu 
putere. 

Liesel îşi imagina scena şi sunetul. Gurile erau pline. Halbe 
goale de bere erau brăzdate de spumă. Burduful acordeonului a 
oftat, iar cântecul s-a terminat. Gurile pline cu bere l-au aclamat 
şi l-au chemat să revină la bar. 

După ce au reuşit să-şi găsească drumul spre casă, Hans nu 
reuşea să bage cheia în uşă. Aşa că a bătut. In mod repetat. 

- Rosa! 

Era uşa greşită. 

Frau Holtzapfel nu era încântată. 

- Schwäne! Asta nu-i casa ta. Impingea cuvintele prin gaura 
cheii. Cealaltă uşă, Saukeri prost! 

- Mulţumesc, Frau Holtzapfel. 

- Ştii ce poţi să faci cu mulţumirile, mâncă-n fund ce eşti! 

- Mă scuzaţi. 

- Doar du-te acasă. 


- Mulţumesc, Frau Holtzapfel. 

- Nu tocmai ţi-am spus ce să faci cu mulţumirile? 

- Mi-aţi spus? 

(E uimitor ce poţi pune cap la cap dintr-o conversaţie în pivniţă 
şi o şedinţă de lectură în bucătăria unei bătrâne respingătoare.) 

- Dispari! 


Când, într-un sfârşit, sosi acasă, papa se îndreptă nu spre pat, 
ci către camera lui Liesel. Rămase clătinându-se în uşă şi o privi 
dormind. Ea se trezi şi se gândi imediat că este Max. 

- Tu eşti? întrebă fata. 

- Nu, zise el. Ştia exact la ce se gândea. E papa. 

Se retrase din cameră şi ea auzi paşii care coborau către 
subsol. 

In camera de zi, Rosa sforăia cu avânt. 


Aproape de ora nouă în dimineaţa următoare, în bucătărie, 
Liesel primi un ordin de la Rosa: 
- Dă-mi găleata aia de acolo. 


O umplu cu apă rece şi se duse cu ea spre subsol. Liesel o 
urmă, într-o încercare zadarnică de a o opri. 

- Mamă, nu poţi! 

- Nu pot? O privi scurt, de pe trepte. Mi-a scăpat ceva, 
Saumensch? Tu dai ordinele pe-aici, acum? 

Amândouă stăteau complet nemişcate. 

Fata nu răspunse nimic. 

- Mă gândeam eu. 

Continuară să coboare şi îl găsiră pe spate, printre cearşafurile 
stropite cu vopsea. | se păruse că nu merită salteaua lui Max. 

- Acum, să vedem - Rosa ridică găleata - dacă e viu. 


- Isuse Hristoase din ceruri! 

Apa formase o pată ovală, de la jumătatea pieptului până la 
cap. Părul îi era lipit într-o parte şi până şi de pe gene îi curgea 
apă. 

- Pentru ce-a fost asta? 

- Beţivan bătrân! 

- Isuse... 

Aburi i se ridicau straniu din haine. Mahmureala lui era vizibilă. 
| se cocoţă pe umeri şi rămase acolo ca un sac de ciment ud. 


Rosa mută găleată din mâna stângă în dreapta. 

- Ai noroc că pleci la război, zise ea. Ridică degetul în aer şi nu 
ezită să-l agite. Altfel te-aş fi omorât cu mâna mea, ştii asta, nu? 

Papa îşi şterse apa de pe gât. 

- Chiar trebuia să faci asta? 

- Da. Trebuia. Incepu să urce treptele. Dacă nu eşti sus în cinci 
minute, primeşti altă găleată. 

Rămasă în pivniţă cu papa, Liesel îşi făcu de lucru curăţând 
apa în exces cu nişte cearşafuri. 


Papa vorbi. Cu mâna udă, o făcu pe fată să se oprească. O 
apucă de braţ: 

- Liesel? Chipul lui se agăța de al ei. Crezi că e în viaţă? 

Liesel se aşeză. 

Işi încrucişă picioarele. 

Cearşaful ud, pătat de vopsea îi umezea genunchiul. 

- Sper, papa. 

Părea un lucru atât de stupid de zis, atât de evident, dar 
aparent nu prea existau alte variante. 

Ca să spună ceva semnificativ şi să-şi alunge gândurile legate 
de Max, se aplecă şi vâri un deget în mica băltoacă de apă de pe 
podea. 

- Guten Morgen”, papa. 

In loc de răspuns, papa îi făcu cu ochiul. 

Dar nu ca de obicei. Era mai greoi, mai stângaci. Versiunea 
post-Max, versiunea mahmură. Se ridică şi îi zise despre cântecul 
la acordeon din seara precedentă şi despre Frau Holtzapfel. 


co BUCĂTĂRIA: ORA UNU DUPĂ-AMIAZĂ RI 


Două ore până la rămas-bun: 
- Nu pleca, papa! Te rog! 
Mâna ei care ținea lingura tremura. 
- Mai întâi, l-am pierdut pe Max. Nu pot să te pierd şi pe 
tine acum. 
Ca răspuns, bărbatul mahmur îşi sprijină cotul de masă şi 
îşi acoperă ochiul drept. 
- Acum, eşti femeie pe jumătate, Liesel. Este pe cale să 
cedeze, dar se stăpâneşte. işi revine. Ai grijă de mama, 
da? 


15 Bună dimineaţa (în Ib. germană, în original). 


Fata nu poate decât să încuviinţeze din cap pe jumătate. 
- Da, papa. 


A părăsit strada Himmel purtându-şi mahmureala şi un 
costum. 

Alex Steiner nu pleca decât peste alte patru zile. Veni cu o oră 
înainte să plece la gară şi îi ură lui Hans toate cele bune. Toată 
familia Steiner venise. Şi-au strâns mâinile. Barbra l-a îmbrăţişat, 
sărutându-l pe ambii obraji. 

- Intoarce-te teafăr! 

- Da, Barbra, şi felul în care a rostit-o era plin de încredere. 
Sigur că mă voi întoarce. Chiar reuşi să râdă. Ştii, e doar un 
război. Am mai supravieţuit unuia. 

Pe strada Himmel, femeia aspră de la uşa vecină a ieşit şi s-a 
oprit pe trotuar. 

- Rămas-bun, Frau Holtzapfel. Scuzele mele pentru seara 
trecută. 

- Rămas-bun, Hans, Saukeri beat, dar în glasul ei s-a desluşit o 
notă de prietenie. Vino repede înapoi! 

- Da, Frau Holtzapfel. Mulţumesc. 

Chiar a continuat puţin jocul. 

- Ştii ce poţi face cu mulţumirile tale. 

La colţ, Frau Diller privea defensiv de la geamul magazinului, 
iar Liesel îl luă de mână pe papa. Il ţinu de mână cât au mers pe 
strada Munchen, spre Bahnhof. Trenul era deja acolo. 

Se opriră pe peron. 

Rosa îl îmbrăţişă mai întâi. 

Fără cuvinte. 

Capul ei era strâns îngropat în pieptul său, apoi se îndepărtă. 
După aceea, fata. 


- Papa? 

Nimic. 

„Nu pleca, papa. Doar nu pleca. Lasă-i să vină după tine dacă 
rămâi. Dar nu pleca, te rog, nu pleca.” 

- Papa? 


Ge GARA, TREI DUPĂ-AMIAZĂ RI 
Nu mai erau ore, nici minute până la rămas-bun: el o 
îmbrățişează. Ca să spună ceva, să spună orice, vorbeşte 


peste umărul ei: 

- Ai putea să ai grijă de acordeonul meu, Liesel? Am decis 
să nu-l iau. Acum, găseşte ceva în care chiar crede. Şi, 
dacă mai au loc şi alte raiduri, să citeşti în continuare în 
adăpost. 

Fata îşi simte pieptul care a început să crească încet. 
Doare la atingere. 

- Da, papa. Aflat la un milimetru de ochii ei, fata priveşte 
fix materialul costumului său. Vorbeşte în el. O să ne 
cânţi ceva când te întorci acasă? 


Hans Hubermann îi zâmbi fiicei sale şi trenul fu gata de 
plecare. Întinse o mână şi îi ridică blând chipul. 

- Promit! spuse el şi porni către vagonul lui. 

Se priviră în timp ce trenul se puse în mişcare. 

Liesel şi Rosa făcură cu mâna. 

Hans Hubermann deveni din ce în ce mai mic, iar acum în 
palma lui nu mai ţinea decât aer gol. 

Pe peron, oamenii dispăreau în jurul lor, până când nimic 
altceva nu a mai rămas. Nu mai erau decât femeia în formă de 
şifonier şi fata de treisprezece ani. 


În următoarele câteva săptămâni, în vreme ce Hans 
Hubermann şi Alex Steiner se aflau în diferitele tabere de 
instrucţie rapidă, strada Himmel se schimbase. Rudy nu mai era 
la fel - nu vorbea. Mama nu mai era la fel - nu înjura. Şi Liesel 
simţea efectele. Nu mai exista dorinţa de a fura o carte, 
indiferent cât încerca să se convingă că o va înveseli. 

După unsprezece zile de la plecarea lui Alex Steiner, Rudy se 
hotărî că era de ajuns. Se grăbi pe poartă şi a bătut la uşa lui 
Liesel. 

- Kommst? 


- Ja. 


Nu îi păsa unde mergea el sau ce planuri avea, dar nu voia să 
se ducă fără ea. Au trecut de străzile Himmel, Munchen şi chiar 
au ieşit din Molching. La aproximativ o oră după aceea, Liesel 
puse întrebarea vitală. Până atunci, doar aruncase câte o privire 
la chipul hotărât al lui Rudy sau examinase braţele rigide şi 
pumnii din buzunare. 

- Unde mergem? 


- Nu e evident? 

Făcea eforturi să menţină pasul. 

- Ei bine, ca să fiu sinceră... nu prea. 

- O să-l găsesc. 

- Pe papa al tău? 

- Da. Se gândi la acest lucru. De fapt, nu. Cred că o să-l găsesc 
mai degrabă pe Fuhrer. 

Paşi se grăbiră şi mai tare. 

- De ce? Rudy se opri. 

- Pentru că vreau să-l omor. Chiar se răsuci în loc, spre restul 
lumii. Aţi auzit, nenorociţilor? strigă el. Vreau să-l omor pe 
Fuhrer! 

Au continuat să meargă şi au mai făcut câţiva kilometri. Apoi, 
Liesel simţi impusul de a se întoarce. 

- O să se întunece în curând, Rudy. 

El merse mai departe. 

- Şi? 

- Eu mă întorc. 

Rudy se opri şi o privi de parcă l-ar fi trădat. 

- E-n regulă, hoţ de cărţi. Părăseşte-mă! Fac pariu că, dacă ar 
fi o amărâtă de carte la capătul drumului, ai merge în continuare. 
Nu-i aşa? 

O vreme, niciunul dintre ei nu vorbi, dar Liesel găsi în curând 
voinţa de a o face. 

- Crezi că eşti singurul, Saukeri? Se întoarse. Şi tu nu l-ai 
pierdut decât pe tatăl tău. 

- Şi asta ce înseamnă? 

Liesel făcu o pauză pentru a număra. 

Mama ei. Fratele. Max Vandenburg. Hans Hubermann. Toţi 
dispăruţi. Şi nici măcar nu avusese vreodată un tată adevărat. 

- Inseamnă, zise ea, că plec acasă. 

Timp de cincisprezece minute merse singură, dar nici chiar 
când Rudy ajunse lângă ea răsuflând cu greu şi cu obraji 
transpiraţi nu mai fu rostit vreun alt cuvânt pentru mai mult de o 
oră. Doar s-au dus acasă împreună, cu picioarele suferinde şi 
inimile obosite. 

Era un capitol „Inimi obosite” în Un cântec în întuneric. O fată 
romantică se promisese unui tânăr, dar se părea că el fugise cu 
cea mai bună prietenă a ei. Liesel a fost convinsă că era capitolul 
unsprezece. „Inima mea este atât de obosită”, spusese fata. Se 
afla într-o capelă, scriind în jurnalul ei. 


„Nu, se gândi Liesel în timp ce mergea. Inima mea este cea 
obosită.” O inimă de treisprezece ani nu ar trebui să se simtă 
astfel. 


Când intrară în zona Molchingului, Liesel rosti câteva cuvinte. 
Se vedea Hubert Oval. 

- iți aduci aminte că ne-am întrecut aici, Rudy? 

- Sigur că da. Chiar la asta mă gândeam şi eu... cum am căzut 
amândoi. 

- Ai zis că erai acoperit de rahat. 

- Era doar noroi. Nu-şi putu retine amuzamentul. Am fost 
acoperit de rahat la Tineretul Hitlerist. Le încurci, Saumensch. 

- Nu le încurc deloc. ţi spun doar ce ai zis. Ceea ce zice cineva 
şi ceea ce întâmplă sunt două lucruri diferite, Rudy, mai ales 
când vine vorba de tine. 


Era mai bine. 

Când ajunseră din nou pe strada Munchen, Rudy privi pe 
geamul magazinului tatălui său. Inainte ca Alex să plece, el şi 
Barbra discutaseră dacă ar trebui să-l menţină în funcţiune în 
absenţa lui. Au decis să nu facă acest lucru, având în vedere că 
oricum nu prea avuseseră de lucru în ultima vreme şi exista o 
oarecare ameninţare din partea membrilor de partid care îşi 
făceau simțită prezenţa. Afacerile nu erau niciodată bune pentru 
agitatori. Solda va trebui să fie de ajuns. 

Costume atârnau pe cuiere şi manechinele stăteau în poziţiile 
lor ridicole. 

- Cred că aia de acolo te place, spuse Liesel după un timp. 

Era felul ei de a zice că era cazul să-şi vadă de drum. 

Pe strada Himmel, Rosa Hubermann şi Barbra Steiner stăteau 
împreună pe trotuar. 

- O Maică Sfântă, zise Liesel. Par îngrijorate. 

- Par furioase. 

Când ajunseră lângă ele, le-au fost puse multe întrebări mai 
ales din categoria: „Doar spuneţi unde Dumnezeu aţi fost”, dar 
mânia a fost în curând înlocuită de uşurare. 

Barbra era cea care solicita răspunsurile. 

- Ei bine, Rudy? 

Liesel răspunse pentru el. 

- II omora pe Führer, spuse, iar Rudy păru sincer fericit pentru 
un moment destul de lung, încât ea să fie mulţumită. 


- Pa, Liesel! 


Multe ore mai târziu, se auzi un zgomot din camera de zi. 
Ajunse până la patul lui Liesel. Fata se trezi şi rămase nemişcată, 
gândindu-se la fantome, la papa, la intruşi şi la Max. Era sunetul 
a ceva deschis, apoi de târâre şi urmă o linişte neclară. Liniştea 
reprezenta mereu cea mai mare tentaţie. 

„Nu te mişca!” 

A gândit asta de multe ori, dar nu îndeajuns. 


Picioarele ei dojeniră podeaua. 

Aerul intră pe mânecile pijamalei. 

Păşi prin întunecimea coridorului, în direcţia liniştii care fusese 
odată zgomot, spre firul de lumină a lunii care atârna în camera 
de zi. Se opri simțind goliciunea gleznelor şi a picioarelor. Privi. 

A durat mai mult decât se aştepta ca să-şi obişnuiască ochii cu 
întunericul şi, după aceea, deveni de netăgăduit că Rosa 
Hubermann stătea pe marginea patului, cu acordeonul soţului ei 
la piept. Degetele ei mângâiau clapele. Nu se mişca. Nici nu 
părea că respiră. 

Imaginea ei o copleşi pe fata din hol. 


GE) RI 


O IMAGINE PICTATĂ 
Rosa cu acordeonul. 
Lumina lunii în întuneric. 

1,55 metri x instrumentul x liniştea. 


Lisei rămase locului şi privi. 

Multe minute se scurseră. Dorinţa hoţului de cărți de a auzi o 
notă era epuizantă, dar totuşi acest lucru nu avea să se 
întâmple. Clapele nu au fost apăsate. Burduful nu a respirat. Era 
doar lumina lunii ca o şuviţă lungă de păr pe draperie şi era 
Rosa. 

Acordeonul îi rămase prins de piept. Când îşi aplecă fruntea, 
instrumentul i se cufundă în poală. Liesel privi. Ştia că, în 
următoarele câteva zile, mama va purta urmele acordeonului pe 
trup. Fu conştientă că scena pe care o vedea era de o mare 
frumuseţe şi a decis să nu o deranjeze. 

Se întoarse în pat şi adormi gândindu-se la imaginea mamei şi 
a muzicii tăcute. Mai târziu, când se trezi din visul obişnuit şi se 


strecură pe hol, constată că Rosa încă era acolo, cu acordeonul 
în braţe. 

Ca o ancoră, o trăgea înainte. Trupul i se cufunda. Părea a fi 
moartă. 

„Pare imposibil să respire în poziţia asta”, se gândi Liesel, dar 
se apropie şi reuşi să o audă. 

Mama sforăia din nou. 

„Cine are nevoie de burduf, spuse în sinea ei, când ai o 
asemenea pereche de plămâni?” 


În cele din urmă, când Liesel se întoarse în pat, imaginea Rosei 
Hubermann şi a acordeonului nu o părăsi. Ochii hoţului de cărţi 
rămaseră deschişi. Aştepta sufocarea somnului. 


Colectorul 


Nici Hans Hubermann, nici Alex Steiner nu au fost trimişi să 
lupte. Alex a fost trimis în Austria, la un spital militar de lângă 
Viena. Având în vedere experienţa sa în croitorie, i-a fost oferită 
o slujbă care cel puţin semăna cu profesia lui. Camioane de 
uniforme, şosete şi cămăşi veneau în fiecare săptămână şi el 
repara ceea ce trebuia reparat, chiar dacă nu puteau fi folosite 
decât ca haine de luat pe dedesubt pentru soldaţii suferinzi din 
Rusia. 

Destul de ironic, prima oară, Hans a fost trimis în Stuttgart şi 
mai târziu în Essen. S-a ales cu una dintre cele mai nedorite 
funcţii de pe frontul naţional. LSE. 


ei RI 


O EXPLICAȚIE NECESARĂ PENTRU LSE 
Luftwaffen Sondereinheit - 
Unitate Specială a Forțelor Aeriene 


Slujba lui la LSE era să rămână la sol în timpul raidurilor 
aeriene şi să stingă incendii, să stabilizeze pereţii clădirilor şi să 
salveze pe oricine rămăsese captiv în timpul atacului. După cum 
Hans va descoperi în curând, exista şi o alternativă la acest 
acronim. În prima zi, bărbaţii din unitate i-au explicat că, în 
realitate, însemna Leichen Sammlereinheit -  Colectorii de 
cadavre. 

Când sosi, Hans nu putu decât să ghicească motivele pentru 
care acei bărbaţi se aleseseră cu o asemenea sarcină şi, în 
schimb, ei se întrebară acelaşi lucru despre el. Liderul lor, 
sergentul Boris Schipper, l-a chestionat direct. Când îi explică 
despre pâine, evrei şi biciuire, sergentul cu faţă rotundă izbucni 
într-un râs scurt. 

- Ai noroc că eşti în viaţă. Şi ochii lui erau rotunzi şi îi ştergea 
întruna. Erau ori obosiţi, ori iritaţi, ori plini de fum şi de praf. Doar 
adu-ţi aminte că, aici, inamicul nu este în faţa ta. 

Hans fu pe cale să pună întrebarea evidentă, când o voce se 
auzi din spate. Ataşat de ea era chipul suplu al unui tânăr cu un 
rânjet batjocoritor. Reinhold Zucker. 

- La noi, spuse el, inamicul nu este peste deal sau în vreo 


direcţie anume. E peste tot. Îşi îndreptă din nou atenţia către 
scrisoarea pe care o scria. O să vezi. 

In decurs de câteva luni pline de mizerii, Reinhold Zucker va fi 
mort. Va fi omorât de locul pe bancă al lui Hans Hubermann. 


Pe măsură ce războiul invada Germania cu o intensitate tot 
mai mare, Hans va afla că toate turele lui începeau în acelaşi 
mod. Bărbaţii se adunau lângă camion pentru a fi informaţi rapid 
despre locul care fusese lovit în timpul pauzei lor, care va fi cel 
mai probabil următoarea ţintă şi cine va lucra cu cine. 

Chiar şi atunci când nu aveau loc raiduri, volumul de muncă 
tot era mare. Mergeau prin oraşe distruse şi făceau curat. In 
camion erau doisprezece bărbaţi cocârjaţi, toţi săltându-se şi 
căzând la loc în funcţie de hârtoapele drumului. 

De la început, fu clar că toţi aveau un scaun. 


Al lui Reinhold Zucker era în mijlocul rândului din stânga. 

Hans Hubermann stătea în spate de tot, unde lumina zilei era 
meschină. Invăţă rapid să fie cu ochii în patru după orice mizerie 
care putea fi aruncată de oriunde din interiorul camionului. Hans 
avea un respect special pentru chiştoacele de ţigară care încă 
ardeau, în timp ce ei treceau fluierând mai departe. 


co O SCRISOARE COMPLETĂ, TRIMISĂ ACASĂ RI 
„Către dragele mele Rosa şi Liesel, totul este în regulă 
aici. Sper că amândouă sunteți în regulă. Cu dragoste, 


papa.” 


La sfârşitul lunii noiembrie, simți pentru prima oară gustul 
fumegând al unui raid adevărat. Camionul era plin de moloz, iar 
oamenii alergau şi țipau. Se porniseră incendii şi ruinele clădirilor 
formau mormane uriaşe. Structurile de rezistență erau aplecate. 
Bombele fumigene erau ca nişte chibrituri înfipte în pământ, 
sufocând plămânii oraşului. 

Hans Hubermann se afla într-un grup de patru oameni. Formau 
un şir. Sergentul Boris Schipper era în faţă, cu braţele ascunse de 
fum. In spatele lui urmau Kessler, apoi Brunnenweg şi 
Hubermann. În timp ce sergentul încerca să stingă focul cu un 
furtun cu apă, ceilalţi doi îl stropeau pe sergent şi, doar ca să fie 
siguri, Hubermann îi stropea pe toţi trei. 


În spatele lui, o clădire gemu şi se prăbuşi. 

Căzu cu faţa înainte, la câţiva metri de încălţările lui. Betonul 
mirosea de parcă era nou şi peretele de praf năvăli către ei. 

- Gott verdammt, Hubermann! 

Vocea se luptă să iasă din flăcări. Fu imediat urmată de trei 
bărbaţi. Aveau gâtul plin de cenuşă. Chiar şi după ce reuşiră să 
ajungă după colţ, departe de epicentrul dezastrului, pâcla iscată 
de prăbuşirea clădirii încercă să-i urmeze. Era albă şi caldă, şi se 
strecura în spatele lor. 

Aflaţi într-o siguranţă temporară, tuşiră şi înjurară cu spor. 
Sergentul îşi exprimă din nou sentimentele de mai devreme. 

- Fir-ar să fie, Hubermann! Işi şterse buzele de praf. Ce 
dracului a fost asta? 

- A căzut pur şi simplu, chiar în spatele nostru. 

- Asta ştiu şi eu deja. intrebarea e cât de mare era. Trebuie să 
fi avut vreo zece etaje. 

- Nu, domnule, doar două, cred. j 

- Isuse. Îl apucă un acces de tuse. Hristoase! Işi îndepărtă 
amestecul de transpirație şi praf din ochi. Nu prea ai ce să faci în 
cazul ăsta. 

Unul dintre ceilalţi bărbaţi îşi şterse faţa şi spuse: 

- Măcar o dată mi-ar plăcea să fiu de faţă când e lovit un bar, 
pentru numele lui Dumnezeu. Mor după o bere. 

Cei patru bărbaţi se lăsară pe spate. 

Puteau cu toţii să simtă gustul berii stingându-le incendiul din 
gât şi domolind fumul. Era un vis plăcut, dar imposibil. Erau 
conştienţi că orice bere găsită pe acele străzi nu ar fi fost deloc 
bere, ci un fel de băutură cu lapte sau terci. 

Toţi cei patru bărbaţi erau acoperiţi din belşug cu praf alb şi 
cenuşiu. Când se ridicară în picioare, pentru a-şi relua munca, se 
putură vedea doar câteva mici rupturi în uniforme. 

Sergentul se îndreptă către Brunnenweg. Îl lovi puternic de 
mai multe ori pe piept, pentru a alunga praful. î 

- Aşa e mai bine. Aveai nişte praf aici, prietene. In timp ce 
Brunnenweg râdea, sergentul se întoarse spre cel mai nou 
recrut. la-o tu primul, de data asta, Hubermann! 


Stinseră incendii vreme de mai multe ore şi apelară la tot felul 
de soluţii pentru a convinge o clădire să rămână în picioare. 
Uneori, când pereţii laterali erau afectaţi, plafoanele rămase 
întregi ieşeau în afară ca nişte coate. Acesta era punctul forte al 


lui Hans Hubermann. Aproape că ajunse să-i placă atunci când 
găsea o grindă fumegândă sau o bucată dislocată de beton cu 
care să sprijine acele coate, să le ofere ceva pe care să se 
proptească. 

Mâinile lui erau acoperite cu aşchii, iar dinţii - plini de moloz. 
Buzele îi erau întărite de praf umed şi nu mai exista nici măcar 
un buzunar, o aţă sau o cută ascunsă din uniforma sa care să nu 
fi fost acoperită de praful din aerul încărcat. 

Cea mai rea parte slujbei o reprezentau oamenii. 

Uneori, mai întâlneau câte o persoană care cutreiera 
stăruitoare prin pâclă şi, aproape întotdeauna, nu spunea decât 
un cuvânt. Mereu, striga un nume. 

Câteodată, era Wolfgang. 

- L-ai văzut pe Wolfgang al meu? 

Amprentele lor îi rămâneau pe haină. 

- Stephanie! 

- Hansie! 

- Gustel! Gustel Stoboi! 

Pe măsură ce praful se aşeza, strigătul numelor şchiopăta pe 
străzile distruse, câteodată sfârşind cu o îmbrăţişare plină de 
cenuşă sau cu un strigăt îngenuncheat de durere. Se acumulau 
oră după oră, ca visurile dulci-amărui aşteptând să se întâmple. 

Pericolele se contopeau în unul. Praf şi fum, şi flăcări în rafale. 
Oameni răniţi. La fel ca restul bărbaţilor din unitate, Hans trebuia 
să-şi perfecţioneze arta uitării. 

- Cum te simţi, Hubermann? întrebă sergentul la un moment 
dat. 

Focul îi ajunsese la umăr. 

Hans încuviinţă din cap, nesigur în faţa celor doi. 

La jumătatea turei, zăriră un bătrân care se clătina neajutorat 
pe străzi. După ce Hans termină de stabilizat o clădire, se 
întoarse şi-l văzu căzut pe spate, aşteptându-şi liniştit rândul. 
Faţa îi era însemnată cu o pată de sânge. li ajungea până pe gât. 
Purta o cămaşă albă cu un guler roşu şi îşi ţinea piciorul parcă 
lângă el. 

- Acum, poţi să mă sprijini şi pe mine, tinere? 

Hans îl ridică şi îl purtă prin negură. 


Ci O NOTĂ MICĂ, TRISTĂ RI 
Am vizitat acea stradă dintr-un orăşel unde un bărbat 


zăcea nemişcat în braţele lui Hans Hubermann. 
Cerul avea cenuşiul unui cal alb. 


Hans observă abia după ce îl puse jos, pe o porţiune de iarbă 
acoperită cu moloz. 

- Ce este? întrebă unul dintre ei. 

Hans nu putu decât să arate. 

- A! O mână îl trase de acolo. Obişnuieşte-te, Hubermann! 


Până la sfârşitul turei, se cufundă în sarcinile sale. Încercă să 
ignore ecourile îndepărtate ale oamenilor care strigau. 

Poate după două ore, se grăbi dintr-o clădire înaintea 
sergentului şi a altor doi bărbaţi. Nu se uită jos şi se împiedică. 
Realiză ce era abia când se sprijini să se ridice şi îi văzu pe 
ceilalţi privind tulburaţi obstacolul. 

Cadavrul se afla cu faţa în jos. 

Zăcea într-un înveliş de praf şi îşi ţinea urechile acoperite. 


Era un băiat. 
Probabil de unsprezece sau doisprezece ani. 


Nu departe pe stradă, găsiră o femeie care striga numele de 
Rudolf. Fu atrasă de cei patru bărbaţi şi se apropie de ei prin 
pâclă. Corpul îi era fragil şi încovoiat de îngrijorare. 

- L-aţi văzut pe băiatul meu? 

- Câţi ani are? întrebă sergentul. 

- Doisprezece. 

„O, Isuse! Isuse pe cruce!” 

Toţi au gândit-o, dar sergentul nu a găsit puterea să-i spună 
sau să îi indice direcţia. 

Când femeia dădu să se îndepărteze, Boris Schipper o opri. 

- Tocmai am venit de pe strada aia, o asigură el. Nu o să-l 
găsiţi încolo. 

Femeia încovoiată încă se agăța de speranţă. Strigă peste 
umăr în timp ce pe jumătate mergea, pe jumătate alerga. 

- Rudy! 

Hans Hubermann se gândi la un alt Rudy. Varianta de pe 
strada Himmel. „Te rog, se rugă el spre un cer pe care nu-l putea 
vedea, fă ca Rudy să fie în siguranţă.” Gândurile lui ajunseră în 
mod firesc la Liesel, Rosa, Steineri şi Max. 

Când s-au alăturat restului bărbaţilor din unitate, el căzu jos şi 


se întinse pe spate. 
- Cum a fost? întrebă cineva. 
Plămânii lui papa erau plini de cer. 


Câteva ore mai târziu, după ce se spălă, mâncă şi vomită, 
încercă să scrie o scrisoare detaliată celor de acasă. Mâinile lui 
tremurau necontrolat, ceea ce îl făcu să o scurteze. Dacă va fi în 
stare, restul va fi spus verbal, când şi dacă va ajunge acasă. 

„Către dragele mele Rosa şi Liesel”, începu el. 

l-au trebuit minute bune să aştearnă acele şase cuvinte pe 
hârtie. 


Mâncătorii de pâine 


Fusese un an lung şi plin de evenimente, dar, în cele din urmă, 
se apropia de sfârşit. 

Liesel petrecu ultimele câteva luni din 1942 mistuită de 
gânduri legate de ceea ce ea numea trei bărbaţi disperaţi. Se 
întreba unde erau şi ce făceau. 

Intr-o după-amiază, scoase acordeonul din cutia lui şi îl lustrui 
cu o cârpă. Numai o dată, înainte să îl pună la locul lui, făcu ceea 
ce mama nu fusese capabilă. Işi puse degetul pe una dintre 
clape şi strânse uşor burduful. Rosa avusese dreptate. Intr- 
adevăr, făcea camera să pară mai goală. 

Ori de câte ori se întâlnea cu Rudy, îl întreba dacă primise vreo 
veste de la tatăl lui. Câteodată, el îi descria amănunţit una dintre 
scrisorile lui Alex Steiner. Prin comparaţie, singura scrisoare pe 
care o trimisese papa al ei părea cumva o dezamăgire. 

Max, desigur, ţinea doar de imaginaţia ei. 

Cu mare optimism, şi-l închipui mergând singur pe un drum 
pustiu. Câteodată, şi-l imagina întâlnind un adăpost protector, 
cartea lui de identitate fiind îndeajuns de bună să prostească pe 
cineva nepriceput. 

Cei trei bărbaţi îşi făceau apariţia peste tot. 

Il vedea pe papa în fereastra de la şcoală. Adesea, Max stătea 
cu ea lângă foc. Alex Steiner sosea când ea era cu Rudy, 
privindu-i atunci când mergeau cu bicicletele pe strada Munchen 
şi se uitau în magazin. 

- Priveşte costumele alea, îi spunea Rudy cu capul şi mâinile 
lipite de geam. Se va alege praful de ele. 


Era straniu, dar una dintre distracţiile favorite ale lui Liesel era 
Frau Holtzapfel. Şedinţele de lectură includeau acum şi ziua de 
miercuri, dar terminaseră exemplarul îmbăiat în râu al Omului 
care fluiera şi acum erau la Purtătorul de vise. Câteodată, 
bătrâna făcea ceai sau îi dădea lui Liesel nişte supă şi era infinit 
mai bună decât a mamei. Mai puţin apoasă. 


Între octombrie şi decembrie, mai avusese loc încă o defilare a 
evreilor şi mai urma una. Ca şi prima dată, Liesel se grăbise pe 
strada Munchen, de data aceasta pentru a vedea dacă Max 


Vandenburg nu se afla printre ei. Era sfâşiată între dorinţa 
evidentă de a-l vedea, de a şti că încă era în viaţă şi o absenţă 
care putea însemna mai multe lucruri, unul dintre ele fiind 
libertatea. 

La jumătatea lunii decembrie, un grup mic de evrei şi alţi 
infractori trecu din nou pe strada Himmel, spre Dachau. Parada 
numărul 3. 

Rudy se duse intenţionat pe strada Himmel şi se întoarse de la 
numărul 35 cu o sacoşă mică şi două biciclete. 

- Te bagi, Saumensch? 


Cc CONŢINUTUL SACOŞEI LUI RUDY RI 
Şase bucăți de pâine învechită, rupte în câte patru. 


Pedalară până ajunseră în faţa paradei spre Dachau şi se 
opriră pe o porțiune de stradă goală. Rudy îi dădu sacoşa lui 
Liesel. 

- la câteva bucăți. 

- Nu sunt sigură că e o idee bună. 

Îi îndesă nişte pâine în palmă. 

- Papa al tău a făcut-o. 

Cum să-l contrazică? Merita o biciuire. A 

- Dacă suntem rapizi, nu ne vor prinde. Incepu să împrăştie 
pâinea pe jos. Aşa că mişcă, Saumenscnh! 

Liesel nu se putu abţine. Pe chipul ei se zărea o urmă de rânjet 
în timp ce ea şi Rudy Steiner, cel mai bun prieten al ei, risipeau 
pâinea pe stradă. Când terminară, îşi luară bicicletele şi se 
ascunseră printre pomii de Crăciun. 


Strada era rece şi dreaptă. Nu trecu mult şi soldaţii sosiră 
împreună cu evreii. 

În umbrele copacilor, Liesel urmări băiatul. Cât de mult se 
schimbaseră lucrurile, din hoţ de fructe devenise cineva care 
oferă pâine. Părul lui blond, deşi se închidea la culoare, era ca o 
lumânare. | se auzea stomacul chiorăind - şi el le dădea 
oamenilor pâine. 

Asta era Germania? 

Asta era Germania nazistă? 


Primul soldat nu văzu pâinea - lui nu îi era foame -, dar primul 


evreu o zări. 

Mâna lui asprită se întinse şi luă o bucată pe care şi-o îndesă 
înnebunit în gură. 

„Asta e Max?” se gândi Liesel. 

Nu putea vedea bine şi se mişcă mai în faţă pentru a vedea 
mai bine. 

- Hei! Rudy era livid. Stai locului! Dacă ne găsesc aici şi fac 
legătura cu pâinea, s-a zis cu noi. 

Liesel înaintă. 

Şi alţi evrei se aplecară şi luară pâinea de pe stradă, şi, de 
lângă pomi, hoţul de cărţi îl cercetă pe fiecare în parte. Max 
Vandenburg nu era acolo. 

Uşurarea avu viaţă scurtă. 

Se ascunse în spatele ei în vreme ce unul dintre soldaţi 
observă un prizonier care lăsa o mână în jos pentru a lua o 
bucată de pâine. Tuturor li s-a dat ordin să se oprească. Strada 
fu cercetată îndeaproape. Prizonierii mestecară pe cât de rapid şi 
tăcut puteau. Inghiţiră în acelaşi timp. 

Soldatul luă de jos câteva bucăţi şi privi de fiecare parte a 
străzii. 

- Acolo! 

Unul dintre soldaţi înaintă spre fata de lângă cei mai apropiaţi 
copaci. Apoi, îl văzu pe băiat. Copiii o rupseră la fugă. 

Aleseră direcţii diferite, sub grinzile grele ale crengilor şi 
tavanul înalt al copacilor. 

- Nu te opri, Liesel! 

- Şi bicicletele? 

- Scheiss drauf! Dă-le dracului, cui îi pasă! 

Alergară din răsputeri, dar, după o sută de metri, respiraţia 
gâfâită a soldatului se apropie. O simţi în ceafă şi aşteptă mâna 
care să o înhaţe. 

Avu noroc. 

Tot ce încasă fu un bocanc în fund şi un pumn de cuvinte. 

- Fugi în continuare, fetiţo, nu ai ce căuta aici! 

Ea alergă şi nu se opri cale de cel puţin încă un kilometru. 
Crengile îi loveau braţele. Conuri de pin i se rostogoleau sub 
picioare, iar gustul acelor de Crăciun îi pătrundea în plămâni. 


Mai bine de patruzeci şi cinci de minute trecură până se 
întoarse şi îl găsi pe Rudy lângă bicicletele ruginite. Adunase 
ceea ce mai rămăsese din pâine şi mesteca o bucată tare, 


învechită. 
- Ţi-am spus să nu te apropii prea mult, zise el. 
Ea îi arătă spatele. 
- Am o urmă de bocanc? 


Cartea de schiţe ascunsă 


Cu câteva zile înainte de Crăciun mai avu loc un raid, dar 
oraşul Molching nu a fost afectat. Conform ştirilor de la radio, 
majoritatea bombelor au căzut în câmp deschis. 

Cel mai important lucru a fost reacţia din adăpostul Fiedlerilor. 
După ce sosiseră ultimii spectatori, toţi se aşezară cu 
solemnitate şi aşteptară. Se uitară la ea expectativ. 

Tare în urechi, auzi vocea lui papa. 

„Dacă mai sunt raiduri, citeşte în continuare în adăpost.” Rudy 
vorbi pentru toţi: 

- Citeşte, Saumensch! 

Deschise cartea şi, din nou, cuvintele îşi găsiră calea spre toţi 
cei prezenţi în adăpost. 


Acasă, după ce sirenele le dădură tuturor permisiunea să 
revină la suprafaţa pământului, Liesel stătea în bucătărie cu 
mama. Se citea o preocupare pe chipul Rosei Hubermann, care 
luă un cuţit şi părăsi încăperea. 

- Vino cu mine! 

Intră în camera de zi şi îndepărtă cearşaful de pe marginea 
saltelei. Într-o parte, era cusută o fantă. Dacă nu ştiai dinainte că 
se afla acolo, era aproape imposibil să o găseşti. Rosa o tăie cu 
atenţie şi băgă tot braţul înăuntru. Când scoase mâna, ţinea 
cartea de schiţe a lui Max Vandenburg. 

- A zis să-ţi dau asta când eşti pregătită, spuse ea. Mă 
gândeam la ziua ta de naştere. Apoi, m-am hotărât să o fac de 
Crăciun. Rosa Hubermann stătea în picioare, cu o privire ciudată. 
Nu era mândrie. Probabil că era povara amintirii. Zise: Cred că 
mereu ai fost pregătită Liesel. Din momentul în care ai ajuns aici 
şi te ţineai de poarta aia, ţi-a fost menit să ai asta. 

Cartea trecu dintr-o mână în alta. 

Coperta arăta astfel: 


ei RI 


SCUTURĂTOAREA DE CUVINTE 
O micuță colecție 
de gânduri 
pentru Liesel Meminger. 


Liesel o ţinu cu mâini moi. Se holbă la ea. 

- Mulţumesc, mamă. 

O îmbrăţişă. 

Avea şi un mare dor de a-i spune Rosei Hubermann că o iubea. 
Păcat că nu a făcut-o. 


Dori să citească acea carte la subsol, de dragul vremurilor 
trecute, dar mama a convins-o să nu facă asta. 

- E un motiv pentru care Max s-a îmbolnăvit acolo şi pot să-ţi 
zic sigur un lucru, fato, nu te las să te-mbolnăveşti. 

A citit în bucătărie. 

Spaţii roşii şi galbene în cuptor. 

Scuturătoarea de cuvinte. 

A parcurs nenumăratele schiţe şi poveşti, şi desenele cu 
explicaţii. Lucruri precum Rudy pe un podium, cu trei medalii de 
aur care îi atârnau de gât. „Păr de culoarea lămâilor” era scris 
dedesubt. Omul de zăpadă apăru şi el o dată, la fel şi lista celor 
treisprezece cadouri, fără a mai menţiona consemnările 
nenumăratelor nopţi în pivniţă sau lângă foc. 

Bineînţeles, erau şi alte gânduri, schiţe şi visuri legate de 
Stuttgart, de Germania şi de Fuhrer. Erau prezente şi amintiri 
despre familia lui Max. In final, nu s-a putut abţine să nu le 
includă. Trebuia. 

Apoi, ajunse la pagina 117. 

Acolo îşi făcu apariţia Scuturătoarea de cuvinte. 

Era o fabulă sau un basm. Liesel nu era sigură care dintre ele. 
Câteva zile mai târziu, când căută ambii termeni în Dicţionarul 
Duden, nu putu face diferenţa între ei. 

Pe pagina anterioară era o mică notă. 


ce PAGINA 116 RI 


„Liesel - aproape că am terminat de mâzgălit povestea 
asta. Am crezut că poate eşti prea mare pentru un 
asemenea basm, dar nimeni nu este. 

M-am gândit la tine, la cărțile şi cuvintele tale, iar 
povestea asta ciudată mi-a venit în minte. Sper să poți 
găsi ceva bun în ea.” 


Întoarse pagina. 


A FOST ODATĂ un bărbat ciudat şi mic. A decis trei detalii 
importante despre viața lui: 

+ Îşi va face cărare în păr în partea cealaltă, altfel decât toată 
lumea. 

e Işi va găsi o mustață mică şi ciudată. 

e Intr-o zi, va conduce lumea. 


Tânărul s-a plimbat ceva vreme, gândindu-se, plănuind şi 
calculând exact cum va face ca lumea să fie a lui. Apoi, într-o zi, 
l-a găsit - planul perfect. 

Văzuse o mamă mergând cu copilul ei. Ba l-a mustrat cu 
severitate pe băiat. Până când, într-un final, el a început să 
plângă. Câteva minute, i-a vorbit foarte blând, după care el s-a 
liniştit şi chiar a zâmbit. 


Magazinul 
Fuhrerului 


BA 


Tânărul s-a apropiat grăbit de femeie şi a îmbrățişat-o. 
- Cuvinte! a rânjit el. 

- Poftim? 

Dar el nu i-a răspuns. Plecase deja. 


Da, Fuhrerul a decis că va conduce lumea prin cuvinte. 

„Nu voi trage niciodată cu arma, a spus el. Nu va fi vreodată 
necesar.” 

Totuşi, nu a fost nesăbuit. Să-i recunoaştem măcar meritul 
ăsta. 

Nu a fost deloc un om prost. Primul lui plan de atac a fost să 
planteze cuvintele în cât mai multe regiuni din țara sa natală. Le- 
a plantat zi şi noapte şi le-a cultivat. Le-a privit crescând până 
când, în cele din urmă, păduri măreţe de cuvinte s-au ridicat prin 
toată Germania... Era o națiune de gânduri sădite. 


ÎN TIMP CE cuvintele creşteau, tânărul Führer a plantat şi 


semințe pentru a crea simboluri, iar acestea erau şi ele pe cale 
să înflorească. 

Acum, venise timpul. Fiihrerul era gata. 

Și-a invitat oamenii spre inima lui glorioasă, îndemnându-i cu 
cele mai măiestrite şi mai urâte cuvinte ale sale, culese chiar de 
el de prin păduri. 

lar oamenii au venit. 


Au fost toți puşi pe o bandă rulantă, şi trecuţi printr-o 
maşinărie frenetică, care le-a oferit o viaţă întreagă în doar 
câteva momente. Au fost hrăniţi cu cuvinte. Timpul dispărea şi 
acum ştiau tot ce avuseseră vreodată nevoie să ştie. Erau 
hipnotizați. 


Apoi, fiecare a primit un simbol şi toată lumea a rost fericită. 


În curând, cererea pentru cuvinte şi simboluri a crescut atât de 
mult, încât, pe măsură ce pădurile s-au extins, tot mai mulţi 
oameni au trebuit să se ocupe de întreținerea lor. Unii au fost 
angajați să se urce în copaci şi să arunce cuvintele către cei de 
jos. Apoi, acestea ajungeau direct la cei care rămăseseră 
nehrăniți dintre oamenii Fiihrerului, ca să nu-i mai menționăm pe 
cei care se întorceau să capete mai multe. 


Oamenii care se urcau în copaci erau numiţi scuturători de 
cuvinte. 


CEI MAI BUNI scuturători de cuvinte erau aceia care înțelegeau 
adevărata putere a cuvintelor. Puteau mereu să se urce cel mai 
sus. Un astfel de scuturător de cuvinte era o fată mică, slăbuță. 
Era cunoscută a fi cea mai bună din regiune, pentru că ştia cât 
de neputincioasă poate să fie o persoană FARA ele. 

De aceea se putea urca mai sus decât oricine. Avea dorința. 
Era înfometată de cuvinte. 


Într-o zi însă, a întâlnit un om disprețuit de ţara ei natală, deşi 
se născuse în ea. Au devenit buni prieteni şi, când bărbatul a fost 
bolnav, scuturătoarea de cuvinte a lăsat o singură lacrimă să 
curgă pe fața lui. Lacrima era făcută din prietenie - un singur 
cuvânt -, s-a uscat şi a devenit o sămânță. 


Când fata a fost data următoare în pădure, a plantat acea 
sămânță printre ceilalți copaci. A udat-o înainte şi după fiecare 
tură în care lucra. 


La început nu a fost nimic, dar, într-o dimineață, când a 
verificat-o după o zi de scuturat cuvinte, un mic lăstar crescuse 
repede. L-a privit lung, pentru multă vreme. 


Copacul a crescut mai repede decât orice altceva, până când a 
fost cel mai înalt copac din pădure. Toţi au venit să-l vadă. Toți 
au şoptit despre el şi au aşteptat... să vină Fuhrerul. 


Revoltat, el a anunțat imediat că acel copac va fi distrus. 
Atunci, scuturătoarea de cuvinte şi-a croit drum prin mulțime. A 
căzut în mâini şi în genunchi. 

- Vă rog, a strigat ea, nu-l puteţi tăia! 

Dar Fuhrerul nu s-a clintit. Nu-şi putea permite să facă 
excepții. În timp ce scuturătoarea de cuvinte era târâtă de acolo, 
el s-a întors spre mâna lui dreaptă şi a cerut: 

- Un topor, te rog. 


ÎN ACEL moment, scuturătoarea de cuvinte s-a smucit şi s-a 
eliberat. A alergat. S-a urcat în copac şi, cu toate că Führerul 
lovea trunchiul cu toporul, ea a urcat până când a ajuns pe cea 
mai înaltă creangă. Vocile şi loviturile de topor au continuat să se 
audă slab. Norii treceau pe acolo - ca nişte monştri albi, cu inimi 
cenuşii. Temătoare, dar încăpățânată, scuturătoarea de cuvinte a 
rămas. A aşteptat să cadă copacul. Dar copacul nu s-a clintit. 

Au trecut multe ore şi totuşi toporul Fuhrerului nu izbutea să 
muşte din trunchi nici măcar o dată. Pe cale să se prăbuşească, 
el i-a ordonat unui alt om să continue. 


i 
ATE 


Zilele au trecut. 

Săptămâni au luat locul zilelor. 

O sută nouăzeci şi şase de soldați nu puteau urni nicicum 
copacul scuturătoarei de cuvinte. 


- Dar ce mănâncă? se întrebau oamenii. Cum doarme? 

Ceea ce nu ştiau ei era că toți ceilalți scuturători de cuvinte îi 
aruncau alimente, iar fata cobora pe crengile mai joase să le 
adune. 


NINGEA. Ploua. Anotimpuri au venit şi au trecut. Scuturătoarea 
de cuvinte a rămas. 

Când ultimul tăietor de lemne a renunţat, a strigat către ea: 

- Scuturătoareo de cuvinte! Poţi să cobori acum! Nimeni nu 
poate învinge acest copac! 

Scuturătoarea de cuvinte, care abia putea distinge vocea 
omului, a răspuns cu o şoaplă: 

- Nu, mulțumesc. 

li dădu cuvintele printre crengi. 


NIMENI nu ştia cât timp trecuse, dar, într-o după amiază, un 
bărbat cu un topor a venit în oraş. Geanta părea grea pentru el. 
Abia îşi ținea ochii deschişi. Picioarele îi erau sleite de epuizare. 

- Copacul, i-a întrebat el pe oameni. Unde e copacul? 


Numeroşi oameni l-au urmat şi, atunci când a sosit, nori 
acopereau vârfurile ramurilor. Scuturătoarea de cuvinte putea 
doar să-i audă pe oameni strigând că un nou tăietor de lemne a 
venit pentru a pune capăt strajei sale. 

- Nu o să coboare, au zis oamenii, pentru nimeni. 

Nu ştiau cine este omul cu toporul şi nu ştiau că el nu se lăsa 


descurajat de nimic. 


Deschise geanta şi scoase ceva mai mic decât un topor. 

Oamenii au râs. 

- Nu poti să tai un copac cu un ciocan vechi. 

Tânărul nu i-a ascultat. Doar scotocea prin geantă după nişte 
cuie. Işi puse trei în gură şi încercă să bată un al patrulea în 
copac. Primele crengi erau extrem de sus şi a estimat că, pentru 
a ajunge la ele, avea nevoie de patru cuie ca sprijin. 

- Uitaţi-vă la idiotul ăsta, a răcnit unui dintre privitori. Nimeni 
altcineva nu ar putea... 

Omul a rămas tăcut. 


ic, 


PRIMUL cui a intrat în copac şi a fost fixat din cinci lovituri. 


Apoi al doilea şi tânărul a început să se urce. Când a ajuns la al 
patrulea cui, era sus şi şi-a continuat drumul. A fost tentat să 
strige pe măsură ce înainta, dar a decis să nu facă acest lucru. 
Drumul până în vârf părea să dureze la nesfârşit. l-a luat mai 
multe ore să ajungă până la ultimele ramuri, dar, când a făcut-o, 
a găsit-o pe scuturătoarea de cuvinte dormind în păturile şi în 
norii ei. 

A privit-o vreme îndelungată. Căldura soarelui încălzea 
acoperişul de nori. 


EI a întins un braț şi a atins-o, iar scuturătoarea de cuvinte s-a 
trezit. S-a frecat la ochi şi, după ce i-a studiat îndelung chipul, a 
vorbit: 

- Eşti tu cu-adevărat? 

„De pe obrazul tău, s-a gândit ea, am luat sămânța?” 

Bărbatul a dat din cap. Inima lui şovăia şi el s-a ținut mai 
strâns de crengi. 

- Eu sunt. 


ÎMPREUNĂ, AU stat în vârful copacului. Când norii au dispărut, 
au putut vedea toată pădurea. 


na 


- Nu se oprea din crescut, a explicat ea. 
- Nici asta n-o să se oprească. 
Tânărul a privit una dintre ramurile pe care îşi sprijinea mâna. 


După ce au terminat de vorbit şi de privit, au coborât. Au lăsat 
în urmă mâncarea şi păturile. 


Oamenilor nu le venea să creadă ce vedeau, iar în momentul 
în care scuturătoarea de cuvinte şi tânărul au pus piciorul în 
lume, pe copac au început în sfârşit să se arate urmele loviturilor 
de topor. Au apărut vânătăi. Erau tăieturi în trunchi şi pământul a 
început să se zguduie. 


- O să cadă, a tipat o tânără femeie. Copacul o să cadă! 

Copacul scuturătoarei de cuvinte, înalt de kilometri nesfârşiți, 
a început încet să se încline. Gemea ca şi cum era absorbit în 
pământ. 

Lumea s-a zgâlțâit şi, când totul s-a domolit într-un final, 
copacul zăcea întins în pădure. 

Scuturătoarea de cuvinte şi tânărul s-au urcat pe trunchiul 
căzut. 

Au trecut peste crengi şi au mers de-a lungul lui. Când s-au 
uitat în urmă, au observat că majoritatea privitorilor începuseră 
să se întoarcă la treburile lor. Acolo. In altă parte. In pădure. Dar, 
în timp ce ei doi mergeau tot mai departe, s-au oprit de mai 
multe ori, să asculte. Au crezut că pot auzi vocile şi cuvintele în 
spatele lor, pe copacul scuturătoarei de cuvinte. 


Multă vreme, Liesel rămase la masa din bucătărie şi se întrebă 
unde era Max Vandenburg în pădurea care era lumea întreagă. 
Lumina se diminua în jurul ei. Adormi. Mama o trimise la culcare 
şi ea aşa a făcut, cu cartea de schiţe a lui Max la piept. 


Ore mai târziu, când se trezi, îi veni în minte răspunsul la 
întrebare. 
- Sigur, şopti ea. Sigur că ştiu unde este, şi adormi din nou. 


Visă copacul. 


Colecţia de costume a anarhistului 


o RI 


STRADA HIMMEL NUMĂRUL 33, 
24 DECEMBRIE 
Deoarece cei doi taţi nu erau acasă, 

Steinerii i-au invitat pe Rosa, pe Trudy Hubermann şi pe 
Liesel. Când au sosit, Rudy încă dădea explicații despre 
hainele lui. Se uită la Liesel şi gura i se deschide, dar 

numai puţin. 


Zilele până la Crăciunul anului 1942 veniră cu zăpadă grea. 
Liesel citi de mai multe ori Scuturătoarea de cuvinte, de la 
povestea în sine până la numeroasele schiţe şi comentarii care o 
însoțeau. În ajunul Crăciunului, luă o decizie cu privire la Rudy. 
La naiba cu statul pe-afară prea târziu! 

Merse la uşa vecină chiar înainte să se însereze şi îi spuse că 
are un cadou pentru el, de Crăciun. 

Rudy se uită la mâinile şi picioarele ei. 

- Ei, unde naiba e? 

- Las-o baltă atunci! 

Dar Rudy ştia. O mai văzuse astfel şi înainte. Ochi periculoşi şi 
mâini lipicioase. Respirația cu aromă de hoţie o înconjura şi el o 
putea mirosi. 

- Cadoul ăsta, ghici el. Nu îl ai încă, nu-i aşa? 

- Nu. 

- Şi sigur că nici nu ai de gând să îl cumperi. 

- Sigur că nu. Crezi că am vreun ban? 

Zăpada cădea în continuare. La marginea ierbii, gheaţa arăta 
ca sticla spartă. 

- Ai cheia? întrebă ea. 

- Cheia de unde? Dar lui Rudy nu îi luă mult să înţeleagă. Intră 
în casă şi se întoarse după scurt timp. Cu cuvintele lui Victor 
Chemmel, spuse: E timpul să mergem la cumpărături. 


Lumina dispărea rapid şi, cu excepţia bisericii, toată strada 
Munchen era închisă de Crăciun. Liesel mergea repede, ca să 
ţină ritmul cu paşii mai lungi ai vecinului ei. Ajunseră la fereastra 


magazinului. STEINER -  SCHNEIDERMEISTER. Geamul era 
acoperit cu un strat subţire de noroi şi funingine depus în 
săptămânile care trecuseră. Dincolo de el, manechinele arătau 
ca nişte martori. Erau serioase şi ridicol de elegante. Era greu să 
scapi de senzaţia că urmăreau totul. 

Rudy băgă mâna în buzunar. 

Era Ajunul Crăciunului. 

Tatăl lui se afla în apropiere de Viena. 

Se gândi că nu-l va deranja dacă vor intra în magazinul lui 
iubit. Circumstanţele o cereau. 

Uşa se deschise uşor şi cei doi se strecurară înăuntru. Din 
instinct, Rudy vru să aprindă lumina, dar curentul electric fusese 
deja întrerupt. 

- Ai vreo lumânare? 

Rudy era exasperat. 

- Eu am adus cheile. Şi, pe lângă asta, a fost ideea ta. 

În mijlocul schimbului de replici, Liesel se împiedică de o 
umflătură din podea. Un manechin căzu în urma ei. li atinse 
braţul şi se dezmembră în hainele în care era înveşmântat. 

- la chestia asta de pe mine! 

Manechinul se desfăcuse în câteva bucăţi. Trunchiul şi capul, 
picioarele şi două mâini. După ce scăpă de el, Liesel se ridică şi 
răsuflă din greu. 

- Isuse Hristoase! 

Rudy găsi unul din braţe şi o bătu pe umăr cu el. Când ea se 
întoarse speriată, el i-l întinse prietenos. 

- Mă bucur să te cunosc. 

Preţ de câteva minute, se mişcară încet pe culoarele înguste 
din magazin. Rudy o luă spre tejghea. Când căzu peste o cutie 
goală, scânci şi înjură, apoi se îndreptă spre intrare. 

- E ridicol, zise el. Aşteaptă aici un minut. 

Liesel se aşeză cu braţul manechinului în mână, până când el 
se întoarse cu un felinar de la biserică. 

Un inel de lumină îi încercuia faţa. 

- Aşadar, unde-i cadoul cu care te-ai tot lăudat? Bine ar fi să 
nu fie unul dintre manechinele astea ciudate. 

- Adu lumina încoace! 

Când ajunse în secţiunea din stânga magazinului, Liesel luă 
felinarul cu o mână şi cu cealaltă căută printre costumele care 
atârnau. Trase unul afară, dar îl înlocui rapid cu altul. 

- Nu, tot e prea mare. După încă două încercări, ridică un 


costum bleumarin în faţa lui Rudy Steiner. Pare cam pe măsura 
ta? 

Cât timp Liesel rămase în întuneric, Rudy probă costumul în 
spatele unuia dintre paravane. Se zărea un mic cerc de lumină şi 
umbra care se îmbrăca. 

Atunci când se întoarse, tinu felinarul pentru ca Liesel să poată 
vedea. Eliberată de paravan, lumina era ca o coloană strălucind 
pe costumul rafinat. Lăsa însă să se vadă şi cămaşa murdară de 
dedesubt, şi pantofii uzaţi ai lui Rudy. 

- Ei bine? întrebă el. N 

Liesel continuă examinarea. li dădu ocol şi ridică din umeri. 

- Nu-i rău. 

- Nu-i rău?! Arăt mai bine decât „nu-i rău”. 

- Pantofii te dau de gol. Şi faţa. 

Rudy puse felinarul pe tejghea şi veni spre ea, prefăcându-se 
că este furios, iar Liesel trebui să admită că începea să o 
cuprindă o stare de nervozitate. Fu uşurată şi dezamăgită în 
acelaşi timp când îl văzu cum se împiedică şi cade pe 
manechinul aflat în dizgrație. 

Pe podea, Rudy râdea. 

Apoi, îşi închise ochii, strângându-i cu putere. 


Liesel se grăbi către el. 

Se aplecă spre băiat. 
Sărută.-l, Liesel, sărută-l. 

- Eşti în regulă, Rudy? Rudy? 


- Mi-e dor de el, zise băiatul stând într-o rână pe podea. 
- Frohe Weihnachten, răspunse Liesel. Il ajută să se ridice, 
îndreptându-i costumul. Crăciun fericit! 


Partea a noua 
bE 


Ultimul străin 


în rolurile principale: 
următoarea tentaţie - un jucător de cărţi - zăpezile din stalingrad 
- un frate fără vârstă - un accident - gustul amar al întrebărilor - 
o cutie de unelte, un tânăr care sângerează, un urs - un avion 
prăbuşit - şi o întoarcere acasă 


Următoarea tentaţie 


De data aceasta, era vorba despre biscuiţi. 

Dar erau învechiţi. 

Erau biscuiţi Kipferl rămaşi de la Crăciun şi stătuseră pe birou 
cel puţin două săptămâni. Ca nişte potcoave în miniatură, cu un 
strat de glazură de zahăr, cei de la fund fiind lipiţi de farfurie. 
Restul erau îngrămădiţi deasupra, formând un morman uniform. 
Putu deja să-i miroasă când degetele ei strânseră mai tare 
pervazul ferestrei. Camera avea gustul zahărului, al aluatului şi 
al miilor de pagini. 

Nu exista niciun bilet, dar lui Liesel nu îi luă mult să realizeze 
că Ilsa Hermann pusese din nou ceva la cale şi, cu siguranţă, nici 
prin cap nu-i trecea că biscuiţii s-ar putea să nu fi fost pentru ea. 
Reveni la fereastră şi şopti ceva. Numele şoptit era Rudy. 

Veniseră pe jos în acea zi, pentru că strada era prea 
alunecoasă pentru biciclete. Băiatul se afla sub fereastră, stând 
de pază. Când ea îl chemă, faţa lui apăru şi fata îi întinse farfuria. 
Nu au fost necesare prea mult insistenţe ca el să o ia. 

Ochii lui se desfătară la vederea biscuiţilor şi puse câteva 
întrebări: 

- Altceva? Puțin lapte? 

- Poftim? 

- Lapte? întrebă el puţin mai tare de data aceasta. 

Dacă recunoscuse tonul jignit din vocea lui Liesel, în mod cert, 
nu arătă acest lucru. 

Faţa hoţului de cărţi apăru din nou deasupra lui. 

- Eşti prost? Pot pur şi simplu să fur cartea? 

- Sigur. Tot ce zice că... 

Liesel se duse spre ultimul raft din stânga, din spatele biroului. 
Găsi nişte hârtie şi un creion în primul sertar şi scrise 
„Mulţumesc”, lăsând biletul pe birou. i 

La dreapta ei, cartea ieşea în afară ca un os. In contrast cu 
paloarea ei, titlul întunecat era aproape ca o cicatrice. Die Letze 
Menschliche Fremde - Ultimul străin. Şoptea uşor în timp ce ea o 
trase de pe raft. Se scutură nişte praf. 

Era la fereastră, pe cale să iasă, când uşa bibliotecii scârțâi şi 
se deschise. 

Avea genunchiul pe pervaz şi mâna ei de hoţ de cărţi era pe 


rama ferestrei. Se întoarse spre direcţia zgomotului şi o zări pe 
soţia primarului într-un halat nou-nouţ şi în papuci. Pe buzunarul 
de la piept al halatului era brodată o svastică. Propaganda 
ajunsese până şi la toaletă. 

Se priviră una pe alta. 

Liesel se uită la pieptul Ilsei Hermann şi ridică braţul. 

- Heil Hitler! 

Era pe cale să plece când un gând îi fulgeră prin minte. 

„Biscuiţii. 

Fuseseră acolo de săptămâni întregi. 

Asta însemna că primarul însuşi folosise biblioteca, el trebuie 
să-i fi văzut. Trebuie să fi întrebat de ce erau acolo. Sau - şi de 
îndată ce Liesel se gândi la asta, fu cuprinsă de un optimism 
ciudat - poate că nu era deloc biblioteca primarului, ci a ei. A 
lIsei Hermann.” 

Nu ştia de ce era atât de important, dar se bucura de faptul că 
o cameră plină de cărţi aparţinea unei femei. Ea fusese cea care 
o adusese în bibliotecă în primul rând şi îi oferise fereastra ca 
oportunitate de a intra. Era mai bine în acest fel. Totul părea să 
se potrivească. 

Tocmai când dădu să se mişte din nou, se opri şi întrebă: 

- Asta este camera dumneavoastră, nu-i aşa? 

Soţia primarului se crispă. 

- Obişnuiam să citesc aici, cu fiul meu. Dar pe urmă... 

Mâna lui Liesel atinse aerul din spatele ei. Văzu o mamă citind 
pe podea, cu un băieţel care arăta spre imagini şi cuvinte. Apoi, 
văzu un război la fereastră. 

- Ştiu! 

O exclamaţie se auzi de afară. 

- Ce-ai spus? 

Liesel se răsuci şi şopti pe un ton aspru: 

- Taci, Saukeri, şi uită-te pe stradă. llsei Hermann îi adresă 
cuvintele încet: Aşadar, toate aceste cărţi... 

- Majoritatea sunt ale mele. Câteva îi aparţin soţului meu, iar 
altele au fost ale fiului meu, după cum ştii. 

Liesel era ruşinată. Obrajii îi ardeau. 

- Intotdeauna, am crezut că asta era camera primarului. 

- De ce? 

Femeia părea amuzată. Liesel observă că avea svastici şi pe 
vârfurile papucilor. 

- E primar, am crezut că ar citi mult. 


Soţia primarului îşi băgă mâinile în buzunarele laterale. 

- Liesel, tu eşti cea care foloseşte cel mai mult camera asta. 

- Aţi citit-o pe asta? 

Liesel ridică Ultimul străin. 

Ilsa privi mai îndeaproape titlul. 

- Da, am citit-o. 

- E bună? 

- Nu e rea. 

Atunci, avu un impuls să plece, dar simţi şi o obligaţie stranie 
de a rămâne. Dori să vorbească, însă cuvintele disponibile erau 
prea multe şi prea repezi. Incercă de mai multe ori să le înhaţe, 
dar soţia primarului luă iniţiativa. 

Văzu faţa lui Rudy la fereastră sau, mai exact, părul lui ca 
flacăra de lumânare. 

- Cred că mai bine ai pleca, zise ea. Te aşteaptă. 


În drum spre casă, au mâncat. 

- Eşti sigură că nu era nimic altceva? întrebă Rudy. Trebuie să 
fi fost. 

- Ai avut noroc şi cu biscuiţii. Liesel examină darul din braţele 
lui Rudy. Acum, spune adevărul. Ai mâncat vreunul înainte să 
ies? 

Rudy era indignat. 

- Hei, tu eşti hoţul aici, nu eu. 

- Nu glumi cu mine, Saukerl, văd nişte zahăr la colţul gurii. 

Paranoic, Rudy ţinu farfuria doar cu o mână şi se şterse cu 
cealaltă. 

- Nu am mâncat niciunul, pe cuvânt. 


Jumătate din biscuiţi dispăruseră înainte ca ei să ajungă pe 
pod şi au împărţit restul cu Tommy Miller, pe strada Himmel. 

Când terminară de mâncat, un singur lucru îi mai frământa şi 
Rudy l-a rostit: 

- Ce naiba facem cu farfuria? 


Jucătorul de cărţi 


În timp ce Liesel şi Rudy mâncau biscuiţi, cei din LSE jucau 
cărţi în pauză, nu departe de Essen. Terminaseră o lungă 
călătorie din Stuttgart şi jucau pe ţigări. Reinhold Zucker nu era 
un om fericit. 

- Jur că trişează, murmură el. 

Stăteau într-o magazie care le servea drept adăpost şi Hans 
Hubermann tocmai câştigase a treia mână consecutivă. Zucker 
zvârli cărţile dezgustat şi îşi pieptănă părul slinos cu ajutorul a 
trei unghii murdare. 


Ci RI 


CÂTEVA ADEVĂRURI DESPRE 
REINHOLD ZUCKER 
Avea douăzeci şi patru de ani. Când a câştigat o partidă 
de cărţi, nu şi-a mai încăput în piele de bucurie - şi-a dus 
cilindrii subţiri, plini cu tutun la nas şi a inspirat adânc. 
„Mirosul victoriei”, va spune el. A, şi încă un lucru. Va 

muri cu gura deschisă. 


Spre deosebire de tânărul din stânga lui, Hans Hubermann nu 
se desfăta atunci când câştiga. A fost chiar îndeajuns de generos 
pentru a oferi înapoi fiecărui coleg una dintre ţigările sale şi a le 
şi aprinde pentru ei. Toţi în afară de Reinhold Zucker au acceptat 
darul. El a înhăţat ţigara şi a zvârlit-o în mijlocul cutiei întoarse 
cu fundul în sus, care servea pe post de masă. 

- Nu am nevoie de pomana ta, bătrâne! 

Se ridică şi plecă. 

- Ce-o fi cu el? întrebă sergentul, dar niciunul nu a catadicsit 
să răspundă. 

Reinhold Zucker era doar un băiat de douăzeci şi patru de ani, 
care nu putea să joace cărţi nici ca să-şi salveze viaţa. 

Dacă nu şi-ar fi pierdut ţigările în faţa lui Hans Hubermann, nu 
l-ar fi disprețuit. Dacă nu l-ar fi disprețuit, nu i-ar fi luat locul 
câteva săptămâni mai târziu, pe o stradă destul de inofensivă. 

Un loc, doi bărbaţi, o mică discuţie şi eu. 


Mă omoară câteodată cum mor oamenii. 


Zăpezile Stalingradului 


La mijlocul lunii ianuarie 1943, coridorul reprezentat de strada 
Himmel era întunecat şi mizerabil. Liesel închise poarta, se 
îndreptă spre uşa lui Frau Holtzapfel şi bătu. Fu luată prin 
surprindere de cel care răspunse. 

Primul ei gând a fost că bărbatul trebuie să fi fost unul dintre 
fiii ei, dar nu arăta ca niciunul dintre fraţii din fotografiile 
înrămate de lângă uşă. Părea mult prea în vârstă, deşi era dificil 
de spus. Avea faţa punctată de barba nerasă, iar ochii lui păreau 
îndureraţi şi pătrunzători. O mână bandajată căzu din mâneca 
hainei şi picături de sânge ca nişte vişine se prelinseră prin 
bandaj. 

- Poate că ar trebui să te întorci mai târziu. 

Liesel încercă să privească dincolo de el. Mai avea puţin şi 
striga după Frau Holtzapfel, dar bărbatul o opri. 

- Copilă, zise el. Vino mai târziu. Te chem eu. De unde eşti? 


După mai bine de trei ore, o bătaie se auzi pe strada Himmel şi 
bărbatul apăru în faţa ei. Vişinele de sânge deveniseră prune. 
- Poţi veni acum. 


Afară, în lumina gri şi neclară, Liesel nu se putu abţine să nu-l 
întrebe ce i se întâmplase la mână. Suflă puţin aer pe nări - un 
singur cuvânt - înainte să răspundă: 

- Stalingrad. 

- Pardon? 

Vorbise în vânt când răspunsese. 

- N-am reuşit să aud. 

Răspunse din nou, la fel, dar mai tare şi, de data aceasta, dădu 
detalii. 

- Stalingrad. Asta am păţit la mână. Am fost împuşcat în 
coaste şi mi-au fost zburate trei degete. Asta îţi răspunde la 
întrebare? Işi băgă mâna rănită în buzunar şi tremură satisfăcut 
de vântul german. Crezi că e frig aici? 

Liesel atinse peretele de lângă ea. Nu putea minţi: 

- Da, sigur. 

Bărbatul râse. 

- Asta nu-i frig. 


Scoase o ţigară şi o vâri în gură. Cu o mână, încercă să aprindă 
un chibrit. Din cauza vremii fioroase, ar fi fost greu şi cu ambele 
mâini, dar cu una, era imposibil. Lăsă cutia de chibrituri să cadă 
şi înjură. 

Liesel o ridică. 

Luă ţigară şi o puse în gură. Nici ea nu o putu aprinde. 

- Trebuie să tragi din ea, explică bărbatul. Pe vântul ăsta, nu 
se aprinde decât dacă tragi. Verstenhst? 

Mai făcu o încercare, încercând să-şi aducă aminte cum făcea 
papa. De data aceasta, gura i se umplu cu fum. | se urcă spre 
dinţi şi îi zgârie gâtul, dar se abţinu să nu tuşească. 

- Bună treabă. După ce luă ţigara de la ea şi trase fumul în 
piept, întinse mâna stângă, nevătămată. Michael Holtzapfel. 

- Liesel Meminger. 

- Vii să-i citeşti mamei mele? 

Rosa sosi în spatele ei în acel moment, iar Liesel îi putu simţi 
şocul. 

- Michael? întrebă ea. Tu eşti? Michael Holtzapfel încuviinţă. 

- Guten Tag, Frau Hubermann, a trecut mult timp. 

- Arăţi atât de... 

- Bătrân? 

Rosa încă era stupefiată, dar se controlă. 

- Ai vrea să intri? Văd că ai cunoscut-o pe fata mea adoptivă... 

Vocea i se stinse când observă mâna însângerată. 

- Fratele meu e mort, zise Michael Holtzapfel şi nici dacă ar fi 
lovit-o cu pumnul utilizabil rezultatul n-ar fi fost atât de puternic. 

Pentru că Rosa se clătină. Cu siguranţă, războiul însemna a 
muri, dar mereu se cutremura pământul sub picioarele cuiva 
atunci când era vorba despre cineva care trăise şi respirase în 
apropiere. Rosa îi văzuse crescând pe ambii băieţi Holtzapfel. 

Tânărul îmbătrânit găsi cumva o modalitate de a povesti ce se 
întâmplase fără să-şi piardă cumpătul. 

- Eram într-una dintre clădirile pe care le foloseam ca spital 
când l-au adus. S-a întâmplat cu o săptămână înainte să mă 
întorc acasă. Am petrecut trei zile din acea săptămână cu el 
înainte să moară... 

- Imi pare rău. 

Cuvintele nu păreau să vină din gura Rosei. Altcineva era 
persoana care stătea în spatele lui Liesel Meminger în acea 
seară, dar ea nu îndrăzni să se uite. 

- Te rog, o opri Michael. Nu mai spune nimic. Pot să o duc pe 


fată să citească? Mă îndoiesc că mama o s-o audă, dar a zis să 
vină. 

- Da, du-o. 

Ajunseseră la jumătatea drumului când Michael Holtzapfel îşi 
aduse aminte de sine şi s-a întors. 

- Rosa? 

Urmă un moment de aşteptare până când mama deschise din 
nou uşa. i 

- Am auzit că fiul dumitale a fost acolo. In Rusia. Am dat peste 
altcineva din Molching şi ei mi-au zis. Dar sunt sigur că ştiai asta 
deja. 

Rosa încercă să-l reţină. Se grăbi să iasă şi îl înşfăcă de 
mânecă. 

- Nu. A plecat într-o zi şi nu s-a mai întors. Am încercat să-l 
găsim, dar, de atunci, atât de multe s-au întâmplat, încât... 

Michael Holtzapfel era hotărât să scape. Ultimul lucru pe care 
voia să-l audă era o altă o poveste lacrimogenă. Eliberându-se, 
zise: 

- După câte ştiu eu, este încă în viaţă. 

| se alătură lui Liesel la poartă, dar fata nu se îndreptă spre 
uşa vecină. Privi chipul Rosei. Se lumina şi se ofilea simultan. 

- Mama? 

Rosa ridică mâna. 

- Du-te. 

Liesel aşteptă. 

- Du-te! 


Când îl ajunse din urmă, soldatul reîntors acasă încercă să 
discute cu ea. Probabil că regreta greşeala făcută cu Rosa şi 
încercă să o îngroape sub alte cuvinte. Ridicându-şi mâna 
bandajată, spuse: 

- Tot nu pot să o fac să nu mai sângereze. 

Liesel fu de fapt bucuroasă să intre în bucătăria lui Frau 
Holtzapfel. Era cu atât mai bine cu cât mai repede începea să 
citească. 

Şuvoaie de sârmă udă curgeau pe faţa lui Frau Holtzapfel. 

Fiul ei era mort. 

Dar asta era numai jumătate din poveste. 

Nu va şti niciodată cum s-a întâmplat în realitate, însă vă pot 
spune cu certitudine că unul dintre noi, cei de aici, ştie. Eu par să 
ştiu mereu ce s-a întâmplat când este vorba despre zăpadă, 


arme şi diversele confuzii din limbajul omenesc. 

Când îmi imaginez bucătăria lui Frau Holtzapfel din cuvintele 
hoţului de cărţi, nu văd cuptorul sau lingurile de lemn, sau 
pompa de apă, sau nimic de acest gen. Cel puţin, nu la început. 
Ceea ce văd este iarna rusească şi zăpada căzând din tavan, şi 
soarta celui de-al doilea fiu al lui Frau Holtzapfel. 

Numele lui era Robert şi ceea ce s-a întâmplat cu el a fost: 


co O MICĂ ISTORIE DE RĂZBOI RI 
Picioarele i-au fost sfărâmate de la tibie de o explozie şi a 
murit în timp ce fratele lui îl privea într-un spital rece şi 
care duhnea. 


A fost în Rusia, în 5 ianuarie 1943, doar o altă zi geroasă. 
Afară, prin oraş şi zăpadă, erau peste tot numai ruşi şi nemți 
morţi. Cei rămaşi trăgeau în paginile albe din faţa lor. Se 
împleteau trei limbi. Rusa, gloanţele şi germana. 

In vreme ce îmi croiam drum printre sufletele căzute, unul 
dintre bărbaţi spunea: „Mă mănâncă stomacul.” O zise de mai 
multe ori. În pofida şocului, s-a târât înainte, spre o siluetă 
întunecată, desfigurată, care zăcea sângerând pe pământ. Când 
soldatul cu stomacul sfârtecat ajunse lângă trupul prăbuşit, văzu 
că era Robert Holtzapfel. Mâinile lui erau îmbibate de sânge şi 
aduna zăpadă pe glezne, unde picioarele îi fuseseră retezate de 
ultima explozie. Erau mâini fierbinţi şi un țipăt roşu. 

Aburi se ridicau din pământ. Priveliştea şi mirosul zăpezii în 
descompunere. 

- Sunt eu, îi zise soldatul. Pieter. 

Se târî câţiva centimetri mai aproape. 

- Pieter? întrebă Robert cu un glas pierit. 

Trebuie să mă fi simţit prin apropiere. 

A doua oară. 

- Pieter? 

Dintr-un motiv oarecare, muribunzii mereu pun întrebări la 
care ştiu răspunsul. Poate că o fac ca să moară având dreptate. 


Dintr-odată, vocile sunară la fel. 

Robert Holtzapfel se prăbuşi spre dreapta, în ţărâna rece şi 
aburindă. 

Sunt sigură că se aştepta să mă întâlnească exact atunci şi 


acolo. 

Nu a fost aşa. 

Din păcate pentru tânărul neamţ, nu l-am luat în acea după- 
amiază. Am făcut un pas pe deasupra lui, cu celelalte suflete 
amărâte în braţe, şi m-am îndreptat înapoi spre ruşi. 

Inainte şi înapoi, am tot umblat. 

Bărbaţi dezmembraţi. 

Nu a fost o excursie la schi, pot să vă asigur. 


După cum i-a spus Michael mamei sale, au fost trei zile foarte 
lungi până când, în final, am venit după soldatul care şi-a lăsat 
picioarele la Stalingrad. Am apărut, fiind mai mult decât invitată 
la spitalul temporar, dar am bătut în retragere din cauza 
mirosului. 

Un bărbat cu mâna bandajată îi spunea soldatului mut, cu faţa 
şocată că va supravieţui. 

- O să mergi în curând acasă, îl asigură el. 

„Da, acasă, m-am gândit. De-a binelea.” 

- O să te aştept, continuă el. Urma să mă întorc înapoi la 
sfârşitul săptămânii, dar o să te aştept. 

La mijlocul următoarei propoziţii a fratelui său, am ridicat 
sufletul lui Robert Holtzapfel. 

De obicei, trebuie să fac eforturi, să mă uit prin tavan când 
sunt înăuntru, dar am avut noroc în acea clădire. O mică porţiune 
din acoperiş fusese distrusă şi puteam vedea drept în sus. La un 
metru depărtare, Michael Holtzapfel încă vorbea. Am încercat să- 
| ignor, privind gaura de deasupra. Cerul era alb, dar se schimba 
rapid. Ca întotdeauna, devenea un enorm cearşaf stropit cu 
vopsea. Sânge se strecura picurând şi, pe alocuri, norii erau 
murdari, ca nişte urme de paşi în zăpada care se topea. 

„Urme de paşi?” întrebaţi voi. 

Ei bine, mă întreb ale cui ar putea fi. 


În bucătăria lui Frau Holtzapfel, Liesel citea. Neauzite, paginile 
erau întoarse şi, pentru mine, după ce peisajul rusesc păleşte în 
faţa ochilor, zăpada refuză a conteni să se cearnă din tavan. 
Ceainicul este acoperit, la fel şi masa. Oamenii, de asemenea, 
poartă moviliţe de zăpadă pe capete şi pe umeri. 

Fratele tremură. 

Femeia plânge. 

lar fata continuă să citească, dar din acest motiv se află acolo 


şi se bucură să fie utilă la ceva după consecinţele dezastruoase 
ale zăpezilor de la Stalingrad. 


Fratele fără vârstă 


Liesel Meminger mai avea câteva săptămâni până să 
împlinească paisprezece ani. 

Papa al ei încă era plecat. 

Mai încheiase trei şedinţe de lectură cu femeia devastată. 

In multe nopţi, o privi pe Rosa stând cu acordeonul în braţe şi 
rugându-se cu bărbia sprijinită de burduf. 

„Acum, se gândea ea, este momentul.” De obicei, furatul era 
activitatea care o înveselea, dar, în această zi, era timpul să dea 
ceva înapoi. 

Băgă o mână sub pat şi scoase farfuria. Pe cât de repede putu, 
o spălă în bucătărie şi ieşi din casă. Era plăcut să se plimbe prin 
Molching. Aerul era tăios şi categoric ca Watschen-ul unei 
profesoare sau călugăriţe sadice. Pantofii ei făceau singurul 
sunet de pe strada Munchen. 


În timp ce traversa râul, un zvon de soare se iţi din spatele 
norilor. 

Pe Grande Strasse numărul 8, urcă scările, lăsă farfuria lângă 
uşă şi bătu. Până când uşa fu deschisă, fata era după colţ. Liesel 
nu se uită îndărăt, dar ştia că, dacă s-ar fi uitat, l-ar fi zărit pe 
fratele ei la baza treptelor din nou, cu genunchiul complet 
vindecat. Chiar i-ar fi auzit vocea. 

„Aşa e mai bine, Liesel.” 


înţelese cu mare tristeţe că fratele ei va avea întotdeauna 
şase ani, dar, gândindu-se la asta, făcu un efort să zâmbească. 

Rămase deasupra râului Amper, pe pod, unde papa obişnuia 
să stea şi să se aplece peste balustradă. 

Zâmbi şi tot zâmbi, apoi, când totul deveni clar, se duse acasă, 
iar fratele ei nu i se mai furişă niciodată în somn. li era dor de el 
adesea, dar nu îi va fi niciodată dor de ochii pe moarte aţintiţi 
spre podeaua trenului sau de sunetul tusei care l-a ucis. 


Hoţul de cărţi stătea în pat în acea noapte, iar băiatul veni 
doar înainte ca ea să închidă ochii. El era doar un membru al 
distribuţiei, pentru că Liesel a fost mereu vizitată în acea 
cameră. Papa stătea în picioare şi îi spunea că este pe jumătate 


femeie. În colţ, Max scria Scuturătoarea de cuvinte. Dezbrăcat, 
Rudy se afla lângă uşă. Din când în când, mama ei stătea pe un 
peron alături de pat. Şi departe, în camera care se întindea ca un 
pod spre un oraş fără nume, fratele ei Werner se juca în zăpada 
din cimitir. 

Din hol, ca un metronom al viziunilor ei, Rosa sforăia şi Liesel 
stătea trează, înconjurată de fantasme, dar amintindu-şi un citat 
din cea mai recentă carte a ei. 


C ULTIMUL STRĂIN, PAGINA 38 RI 
„Erau oameni peste tot pe strada din oraş, dar străinul nu 
ar fi putut fi mai singur nici dacă strada ar fi fost goală.” 


La venirea dimineții, viziunile dispărură şi acum ea putea auzi 
recitalul domol de cuvinte din camera de zi. Rosa stătea cu 
acordeonul în brațe, rugându-se. 

- Lasă-i pe toți să vină acasă în viață, repeta ea. Te rog, 
Doamne, Te rog! Pe toți. 

Chiar şi ridurile din jurul ochilor ei îşi uneau mâinile. 

Acordeonul trebuie să-i fi provocat durere, dar ea rămase în 
aceeaşi poziţie. 

Rosa nu-i va spune niciodată lui Hans despre aceste momente, 
dar Liesel credea că acele rugăciuni trebuie să-l fi ajutat pe papa 
să supravieţuiască accidentului din Essen al celor din LSE. Dacă 
nu au ajutat, cu siguranţă, nici nu aveau cum să pricinuiască 
vreun rău. 


Accidentul 


Era o după-amiază surprinzător de senină şi bărbaţii se urcau 
în camion. Hans Hubermann tocmai se aşezase pe locul său. 
Reinhold Zucker stătea în picioare lângă el. 

- Mişcă! zise el. 

- Bitte? Poftim? 

Zucker era încovoiat sub plafonul vehiculului. 

- Am zis să te mişti, Arschloch. Jungla de păr unsuros îi cădea 
pe frunte în câlţi. Fac schimb de locuri cu tine. 

Hans era nedumerit. Locul din spate era probabil cel mai 
inconfortabil dintre toate. Acolo era cel mai puternic curent şi cel 
mai frig. 

- De ce? 

- Contează? Zucker îşi pierdea răbdarea. Poate că vreau să mă 
dau jos primul ca să mă duc la budă. 

Hans îşi dădu repede seama că restul unităţii deja urmărea 
conflictul demn de milă dintre doi oameni aşa-zis maturi. Nu voia 
să piardă, dar nici nu voia să fie slab. In plus, tocmai terminaseră 
o tură obositoare şi nu avea energia să continue disputa. Adus 
de spate, se îndreptă spre locul vacant din mijlocul camionului. 

- De ce ai cedat în faţa acelui Scheisskopf? întrebă bărbatul de 
lângă el. 

Hans aprinse un chibrit şi îi propuse să împartă o ţigară. 

- Curentul din spate îmi trece chiar prin urechi. 


Camionul verde-oliv era în drum spre tabără, poate la 
şaisprezece kilometri distanţă. Brunnenweg tocmai spunea un 
banc despre o chelneriţă franţuzoaică atunci când roata din 
dreapta-faţă plesni, iar şoferul pierdu controlul volanului. 
Vehiculul se rostogoli de mai multe ori, iar bărbaţii înjurară în 
timp ce erau aruncaţi prin aer, prin lumină, mizerii şi tutun. 
Afară, cerul albastru devenea când tavan, când podea în vreme 
ce ei încercau să se agaţe de ceva. 

După ce camionul se opri, erau toţi îngrămădiţi pe partea 
dreaptă a vehiculului, cu feţele înţepenite în uniforma murdară 
de lângă ei. Se întrebară unul pe altul dacă sunt teferi, până 
când Eddie Alma începu să ţipe. 

- Luaţi-l de pe mine pe nenorocitul ăsta! zise el de trei ori, 


rapid. 
Se holba la ochii nemişcaţi ai lui Reinhold Zucker. 


C PAGUBELE, ESSEN RI 
Şase bărbați cu arsuri de țigară. 
Două mâini rupte. 
Mai multe degete rupte. 
Un picior rupt în cazul lui Hans Hubermann. 
Un gât rupt în cazul lui Reinhold Zucker, frânt aproape pe 
linia dreaptă dintre lobii urechilor. 


S-au târât unul pe altul afară, până când numai cadavrul 
rămase înăuntru. 

Şoferul, Helmut Brohmann, stătea pe pământ, scărpinându-se 
în cap. 

- Cauciucul, explică el, a explodat pur şi simplu. 

Câţiva dintre bărbaţi îi luară partea şi susţinură ca un ecou că 
nu a fost vina lui. Alţii se plimbau fumând, întrebându-se unul pe 
altul dacă erau de părere că rănile lor păreau îndeajuns de grave 
pentru a fi eliberaţi de îndatoriri. Un mic grup se adunase în 
spatele camionului şi se uita la cadavru. 

In apropiere, lângă un copac, o fâşie subţire de durere acută 
încă se deschidea în piciorul lui Hans Hubermann. 

- Trebuia să fi fost eu, zise el. 

- Cum? strigă sergentul, de lângă camion. 

- Stătea pe locul meu. 


Helmut Brohmann îşi reveni în simţiri şi se urcă înapoi în 
cabina şoferului. intins la orizontală, încercă să pornească 
motorul, dar nu reuşi. S-a trimis după un alt camion şi după o 
ambulanţă. Ambulanţa nu a venit. 

- Ştiţi ce înseamnă asta, nu-i aşa? zise Boris Schipper. 

Ştiau. 


În drum spre tabără, toţi încercară să nu se uite în jos, la 
rânjetul cu gura deschisă a lui Reinhold Zucker. 

- V-am spus că ar fi trebuit să îl întoarcem cu faţa în jos, zise 
cineva. 

De câteva ori, câţiva uitară pur şi simplu şi îşi odihniră 
picioarele pe cadavru. Odată ajunşi acolo, cu toţii încercară să 


evite sarcina de a-l scoate din camion. După ce această sarcină 
fu îndeplinită, Hans Hubermann făcu câţiva paşi înainte ca 
durerea să-i frângă piciorul şi să-l doboare la pământ. 

O oră mai târziu, doctorul îl examină şi îi spuse că era cu 
siguranţă rupt. Sergentul se afla alături şi zâmbi silit. 

- Ei bine, Hubermann. Se pare că ai scăpat, nu-i aşa? Işi clătina 
faţa rotundă, fuma şi întocmea o listă cu lucrurile ce vor urma. O 
să te odihneşti. O să mă-ntrebe ce ar trebui să facem cu tine. Le 
voi spune că ai făcut o treabă foarte bună. Mai suflă nişte fum. Şi 
cred c-o să le zic că nu mai eşti apt pentru LSE şi ar trebui să fii 
trimis înapoi în Munchen, să lucrezi într-un birou sau faci orice 
curăţenie este necesară acolo. Cum sună asta? 

Deşi avea o grimasă de durere pe chip, Hans nu se putu abţină 
să nu râdă şi spuse: 

- Sună bine, sergent. 

Boris Schipper îşi termină ţigara. 

- Poţi să fii al naibii sigur de asta. Ai noroc că te plac, 
Hubermann! Ai noroc că eşti un om bun şi generos cu ţigările. 

In camera vecină se pregătea ghipsul. 


Gustul amar al întrebărilor 


La puţin peste o săptămână după ziua lui Liesel de la mijlocul 
lunii februarie, ea şi Rosa primiră într-un final o scrisoare 
detaliată de la Hans Hubermann. Fugi în casă de la căsuţa 
poştală şi i-o arătă mamei. Rosa îi ceru să o citească tare şi nu îşi 
putură reţine entuziasmul când Liesel ajunse la partea cu piciorul 
rupt. Fu atât de uluită, încât murmură următoarea propoziţie 
doar pentru sine. 

- Ce este? insistă Rosa. Saumensch? 

Liesel ridică privirea de la scrisoare şi fu pe cale să strige. 
Sergentul se ţinuse de cuvânt. 

- Vine acasă, mamă. Papa vine acasă! 

Se îmbrăţişară în bucătărie şi scrisoarea fu zdrobită între 
trupurile lor. In mod cert, un picior rupt era prilej de sărbătoare. 

Când Liesel duse vestea la uşa vecină, Barbra Steiner fu 
extaziată. Strânse braţele fetei şi chemă restul familiei. În 
bucătărie, membrii familiei Steiner părură încântați de vestea că 
Hans Hubermann venea acasă. Rudy zâmbea şi râdea, iar Liesel 
văzu că măcar se străduia. Totuşi, putea şi să simtă gustul amar 
al întrebărilor de pe buzele sale. 

„De ce el? 

De ce Hans Hubermann, şi nu Alex Steiner?” 

Intrebările lui aveau sens. 


O trusă de scule, un tânăr care sângerează, 
un ursuleţ 


De la recrutarea tatălui său în armată, în octombrie, furia lui 
Rudy crescuse simţitor. Vestea întoarcerii lui Hans Hubermann 
fusese tot ce îi trebui pentru a se intensifica şi mai tare. Nu îi 
spuse lui Liesel nimic despre asta. Nu se plânse că nu era corect. 
Decizia lui a fost să acţioneze. 

Cără o cutie de metal pe strada Himmel, la momentul propice 
pentru furat dintr-o după-amiază, pe înserate. 


CU TRUSA DE SCULE A LUI RUDY RI 
Era roşie, cu pete şi de lungimea unei cutii de pantofi 
supradimensionate. Conţinea următoarele: 
briceag ruginit x 1 
lampă de lipit mică x 1 
ciocan x 2 (unul mediu, unul mic) 
prosop x 1 
şurubelniţă x 3 (de diferite mărimi) 
mască de schi x 1 
şosete curate x 1 
ursuleţ de pluş x 1 


Liesel îl văzu de la fereastra bucătăriei - cu mersul lui ferm şi 
chipul hotărât, exact ca atunci când plecase să-şi găsească tatăl. 
Băiatul apucă mânerul uşii cu cea mai mare forţă pe care o avea, 
iar mişcările lui erau ţepene de furie. 

Hoţul de cărţi scăpă prosopul pe care îl ţinea în mâini şi îl 
înlocui cu un singur gând. 

„Se duce la furat.” 

leşi în fugă din casă, să-l întâlnească. 


- Rudy, unde te duci? 

Rudy continuă să meargă şi vorbi prin aerul rece din faţa lui. În 
apropierea blocului în care stătea Tommy Miller, zise: 

- Ştii tu, Liesel, mă gândeam la ceva. Nu eşti deloc hoaţă. Nu-i 
dădu şansa deloc să răspundă. Femeia aia te lasă înăuntru. Chiar 
îţi lasă biscuiţi, pentru numele lui Dumnezeu. Nu consider asta 


hoţie. Să furi este ceea ce face armata. Să-i ia pe tatăl tău şi pe 
al meu. Dădu cu piciorul într-o piatră care se izbi de o poartă. 
Grăbi pasul. Toţi nazişti ăia bogaţi de acolo de sus, pe de Grande 
Strasse, Gelb Strasse, Heide Strasse. 

Liesel nu se putea concentra decât pentru a merge în ritmul 
rapid al băiatului. Deja trecuseră de Frau Diller's şi intraseră pe 
strada Munchen. 

- Rudy... 

- Oricum, cum te simţi? 

- Cum mă simt când ce? 

- Când iei una dintre cărţile alea. 

In acel moment, decise să se oprească. Dacă voia un răspuns, 
va trebui să se întoarcă şi aşa făcu. 

- Ei? Dar, din nou, Rudy fu cel care răspunse înainte ca Liesel 
măcar să-şi deschidă gura. Te simţi bine, nu-i aşa? Să furi ceva la 
rândul tău. 

Liesel îşi îndreptă atenţia către trusa de scule, încercând să-l 
încetinească. 

- Ce-ai acolo? 

Se aplecă şi o deschise. 

Totul părea să aibă sens, în afară de ursuleţ. 


În timp ce plecară mai departe, Rudy explică amănunţit rostul 
obiectelor din trusa de scule şi ce va face cu fiecare. De 
exemplu, ciocanele erau pentru a sparge ferestre şi prosopul era 
pentru a înfăşură ciocanul, ca să înăbuşe zgomotul. 

- Şi ursuleţul? 

li aparţinea Annei-Marie Steiner şi nu era mai mare decât una 
dintre cărţile lui Liesel. Blana era aspră şi uzată. Ochii şi urechile 
îi fuseseră cusute la loc în mod repetat, dar cel puţin părea 
prietenos. 

- Asta, răspunse Rudy, este o găselniţă genială. E pentru cazul 
în care un copil intră în timp ce sunt înăuntru. l-I dau ca să-l 
calmez. 

- Şi ce plănuieşti să furi? 

Ridică din umeri. 

- Bani, mâncare, bijuterii. Pe orice pot pune mâna. 

Suna îndeajuns de bine. 


Nu trecură nici cincisprezece minute, că Liesel zări liniştea 
bruscă de pe faţa lui şi îşi dădu seama că Rudy nu va mai fura 


nimic. Hotărârea dispăruse şi, cu toate că el încă vedea gloria 
închipuită a furtului, ea observă că nu o mai credea. /ncerca să o 
creadă şi acesta nu este niciodată un semn bun. Măreţia sa de 
infractor i se dezvăluia în faţa ochilor şi, în timp ce paşii se 
domoliră şi ei priveau casele, uşurarea lui Liesel era pură şi tristă 
înăuntrul ei. 

Se aflau pe strada Gelb. 

In general, casele erau întunecate şi uriaşe. 

Rudy îşi dădu jos pantofii şi îi ridică în mâna stângă. [inea 
trusa de scule cu dreapta. 

Între nori, era o lună. Poate un kilometru de lumină. 

- Ce mai aştept? întrebă el, dar Liesel nu răspunse. 

Din nou, Rudy deschise gura, dar fără să scoată vreun cuvânt. 
Puse trusa de scule pe pământ şi se aşeză pe ea. Şosetele îi 
deveneau tot mai grele şi mai ude. 

- Noroc că mai ai încă o pereche în trusă, sugeră Liesel şi îl 
văzu cum încearcă să nu râdă. 


Rudy se trase într-o parte şi se răsuci, iar acum era loc şi 
pentru Liesel. 

Hoţul de cărţi şi cel mai bun prieten al său stăteau spate în 
spate pe o cutie roşie, cu pete, în mijlocul străzii. Fiecare 
uitându-se într-o altă direcţie, rămaseră acolo o bună bucată de 
vreme. Când se ridicară ca să se îndrepte spre casă, Rudy îşi 
schimbă şosetele şi le lăsă pe cele purtate pe stradă. „Un cadou, 
hotărî el, pentru strada Gelb.” 


CU. ADEVĂRUL ROSTIT AL LUI RUDY STEINER RI 
- Cred că sunt mai bun dacă las lucruri decât dacă le fur. 


Câteva săptămâni mai târziu, trusa de scule se dovedi a fi 
bună măcar pentru ceva. Rudy înlătură şurubelniţele şi ciocanele 
şi depozită înăuntru multe lucruri de valoare ale Steinerilor, 
pentru următorul raid aerian. Singurul obiect care rămase fu 
ursulețul. 

Pe 9 martie, Rudy ieşi din casă cu ea, când sirenele îşi 
manifestară din nou prezenţa în Molching. 

În vreme ce Steinerii se grăbiră pe strada Himmel, Michael 
Holtzapfel bătu puternic la uşa Rosei Hubermann. Când ea şi 
Liesel ieşiră, le prezentă problema. 


- Mama mea, zise el şi încă mai avea prune de sânge pe 
bandaj. Nu vrea să iasă. Stă la masa din bucătărie. 

Deşi trecuseră câteva săptămâni, Frau Holtzapfel încă nu 
începuse să-şi revină. Când Liesel venea să citească, femeia 
petrecea cea mai mare parte din timp holbându-se pe fereastră. 
Vorbea încet, aproape neauzit. Toată brutalitatea şi jignirile îi 
fuseseră îndepărtate de pe chip. De obicei, Michael era cel care îi 
spunea rămas-bun lui Liesel sau îi dădea cafeaua şi îi mulțumea. 
Acum, asta. 

Rosa intră în acţiune. 

Grabnic, se îndreptă cu un mers clătinat spre poartă şi se opri 
acolo. 

- Holtzapfel? 

Nu se auzeau decât sirenele şi Rosa. 

- Holtzapfel, ieşi afară, scroafă bătrână şi mizerabilă! Tactul nu 
fusese niciodată punctul forte al Rosei Hubermann. Dacă nu ieşi, 
murim cu toţii aici, pe stradă! 

Se întoarse şi văzu siluetele neajutorate de pe cărare. O sirenă 
tocmai terminase de urlat. 

- Şi acum ce facem? 

Michael ridică din umeri, dezorientat, perplex. Liesel dădu 
drumul sacoşei cu cărţi şi îl privi în ochi. Strigă exact când o altă 
sirenă începu să urle. 

- Pot să intru? 

Dar nu aşteptă un răspuns. Parcurse în fugă scurta distanţă şi 
trecu împingând-o pe mama. 

Frau Holtzapfel era neclintită la masă. 

„Ce să-i spun? se întrebă Liesel. 

Cum o fac să se mişte?” 

Când sirenele făcură o altă pauză, ca să respire, o auzi pe 
Rosa strigând: 

- Las-o, Liesel, trebuie să plecăm! Dacă vrea să moară, asta e 
treaba ei, dar apoi sirenele au pornit din nou. 

Sunetul lor puternic cobori şi acoperi vocea, zvârlind-o 
departe. 

Acum, nu mai erau decât zgomot, o fată şi o femeie de sârmă. 

- Frau Holtzapfel, vă rog! 

Ca şi în cazul conversaţiei cu Ilsa Hermann din ziua cu biscuiţii, 
o multitudine de cuvinte şi propoziţii îi stăteau pe limbă. 
Diferenţa era că astăzi era vorba despre bombe. Astăzi, era puţin 
mai important. 


ce OPŢIUNILE RI 


* - Frau Holtzapfel, trebuie să plecăm. 
* - Frau Holtzapfel, o să murim dacă stăm aici. 
* - V-a mai rămas un fiu. 
* - Toată lumea vă aşteaptă. 
* - Bombele o să vă zboare capul. 
* - Dacă nu veniţi, nu o să mai vin să vă citesc şi asta 
înseamnă că v-aţi pierdut singurul prieten. 


Rosti ultima propoziţie strigând cuvintele direct prin vacarmul 
sirenelor. Mâinile ei erau înfipte în masă. 

Femeia îşi ridică privirea şi se hotărî. Nu se mişcă. 

Liesel plecă. Se îndepărtă de masă şi ieşi în grabă. 


Rosa ţinu poarta deschisă şi o luară la fugă spre numărul 45. 
Michael Holtzapfel rămase abandonat pe strada Himmel, mut. 

- Haide! îl imploră Rosa, dar soldatul întors acasă ezită. 

Tocmai era pe cale să intre din nou în casă, când ceva îl făcu 
să-şi schimbe părerea. Mâna lui mutilată era singurul lucru 
agăţat de poartă şi, jenat, o trase după sine şi le urmă. 

Cu toţii priviră în urmă de câteva ori, dar Frau Holtzapfel tot nu 
se vedea. 

Strada părea atât de largă şi, când urletul ultimei sirene se 
risipi în aer, ultimii trei oameni de pe strada Himmel coborâră în 
pivniţa Fiedlerilor. 

- Ce v-a trebuit atât de mult? întrebă Rudy. 

Avea în mâini trusa de scule. 

Liesel puse jos sacoşa cu cărţi şi se aşeză pe ea. 

- Am încercat s-o aducem pe Frau Holtzapfel. 

Rudy privi în jur. 

- Unde e? 

- Acasă. In bucătărie. 


În colţul îndepărtat al adăpostului, Michael stătea încovoiat şi 
tremura. 

- Trebuia să fi rămas, zise el, trebuia să fi rămas, trebuia să fi 
rămas... 

Vocea lui abia se auzea, dar ochii îi erau mai zgomotoşi decât 
niciodată. | se zbăteau violent în orbite şi îşi strângea mâna 
rănită, iar sângele se prelingea din bandaj. 


Rosa a fost cea care l-a oprit. 

- Te rog, Michael, nu a fost vina ta. 

Dar tânărul căruia îi mai rămăseseră doar câteva degete la 
mâna dreaptă era de neconsolat. Se ghemui sub privirea Rosei. 

- Spune-mi ceva, zise el, pentru că eu nu înţeleg... Se lăsă pe 
spate şi se sprijini de perete. Spune-mi, Rosa, cum poate ea să 
stea acolo, gata să moară, în timp ce eu încă vreau să trăiesc? 
Sângele se îngroşă. De ce vreau să trăiesc? Nu ar trebui să 
vreau, dar vreau. 

Tânărul bărbat plânse incontrolabil vreme de câteva minute, 
cu mâna Rosei pe umăr. Ceilalţi urmăreau scena. Nu se putu opri 
nici când uşa pivniţei se deschise, se închise şi Frau Holtzapfel 
intră în adăpost. 

Fiul ei îşi ridică privirea. 

Rosa se retrase. 

Când se aflară unul lângă celălalt, Michael îşi ceru scuze: 

- Mamă, îmi pare rău, trebuia să fi stat cu tine. 

Frau Holtzapfel nu auzi. Doar se aşeză alături de fiul ei şi îi 
ridică mâna bandajată. 

- Îţi curge sânge din nou, zise ea şi împreună cu toţi ceilalţi 
aşteptară. 

Liesel întinse o mână spre sacoşă şi căută printre cărţi. 


Ci RI 


BOMBARDAREA MÜNCHENULUI, 
9 ŞI 10 MARTIE 
Noaptea a fost lungă încărcată de bombe şi citit. Gura îi 
era uscată, dar hoțul de cărți a reuşit să citească cincizeci 

şi patru de pagini. 


Majoritatea copiilor adormiseră şi nu au auzit sirenele care 
anunțau reinstaurarea siguranţei. Părinţii îi treziră sau îi cărară 
pe treptele subsolului, spre lumea întunericului. 

Departe, ardeau focuri şi eu tocmai ridicasem puţin peste două 
sute de suflete ucise. 

Mă îndreptam spre Molching pentru a mai lua unul. 


Pe strada Himmel nu era nimeni. 

Sirenele se potoliseră pentru mai multe ore, în caz că apărea o 
altă ameninţare şi pentru a-i permite fumului să se risipească în 
atmosferă. 


Bettina Steiner a fost cea care observă focul mic şi firul de fum 
din apropiere de râul Amper. Se înălța spre cer şi fata arătă cu 
degetul. 

- Priviţi! 


Poate că fata l-a văzut prima, dar Rudy a reacţionat. În graba 
lui, nu lăsă din mână trusa de scule în timp ce alerga repede spre 
capătul străzii Himmel, o lua pe nişte străzi lăturalnice şi se 
îndrepta spre copaci. Liesel era în spatele lui (abandonase 
cărţile, lăsându-i-le Rosei în ciuda protestelor ei) şi apoi urmau 
câţiva oameni de la mai multe adăposturi din cale. 

- Rudy, aşteaptă! 

Rudy nu aşteptă. 

Liesel vedea doar trusa de scule printre copaci, în vreme ce îşi 
croia drum spre flacăra care pălea şi avionul înnegurat. Zăcea 
fumegând într-o poieniţă de lângă râu. Pilotul încercase să 
aterizeze acolo. 


La douăzeci de metri, Rudy se opri. 

Când am sosit, l-am observat stând acolo, încercând să-şi 
domolească răsuflarea. 

Membrele copacilor erau împrăştiate în întuneric. 

Rămurele şi aşchii erau împrăştiate în jurul avionului, la fel şi 
combustibilul. Pocnetele slabe ale metalului care se răcea făceau 
ca minutele şi secundele să se scurgă într-un ritm accelerat, 
până când li se păru că stăteau acolo de ore întregi. Mulțimea se 
aduna tot mai numeroasă în spatele lor, iar respiraţia şi vorbele 
sale i se lipeau lui Liesel de spinare. 

- Ei bine, zise Rudy, să aruncăm o privire? 

Păşi printre copacii care mai rămăseseră în picioare, până la 
locul unde fuzelajul avionului era înfipt în pământ. Avea botul 
cufundat în apa curgătoare, iar aripile smulse rămăseseră 
undeva în spate. 

Rudy îl ocoli încet, de la coadă şi prin dreapta. 

- E sticlă, zise el. Parbrizul este împrăştiat peste tot. 

Apoi, văzură trupul. 


Rudy Steiner nu văzuse niciodată un chip atât de palid. 

- Nu te apropia, Liesel! 

Dar Liesel se apropie. Văzu faţa abia conştientă a pilotului 
inamic în timp ce copacii înalţi priveau şi râul gonea la vale. 


Avionul mai tuşi de câteva ori şi capul dinăuntru se înclină de la 
stânga la dreapta. Omul spuse ceva ce, evident, ei nu putură 
înţelege. 

- Doamne, Isuse Hristoase! şopti Rudy. Trăieşte. 

Trusa de scule se lovi de avion şi tot atunci se auzi şi sunetul 
unor voci şi paşi omeneşti. 

Strălucirea focului dispăruse, iar dimineaţa era nemişcată şi 
neagră. Numai fumul venea spre ei, dar şi el se va risipi în 
curând. 


Peretele alcătuit din copaci păstra culoarea unui Munchen în 
flăcări, aflat la ananghie. Până acum, ochii băiatului se 
obişnuiseră nu doar cu întunericul, ci şi cu chipul pilotului. Ochii 
acestuia erau ca nişte pete de cafea şi avea tăieturi crestate pe 
obraji şi bărbie. Uniforma îi era mototolită pe piept. 


În ciuda sfatului lui Rudy, Liesel se apropie şi, vă asigur, în acel 
moment, ne-am recunoscut una pe cealaltă. 

„Te cunosc”, m-am gândit eu. 

Era un tren şi un băiat care tuşea. Era zăpadă şi o fată 
înnebunită. 

„Ai crescut, am zis în sinea mea, dar te recunosc.” 

Nu se dădu înapoi şi nu încercă să se lupte cu mine, dar ştiu că 
a fost ceva care i-a spus fetei că eram acolo. Imi putea mirosi 
respiraţia? Putea să-mi audă bătăile inimii, ritmice şi blestemate, 
care se frământa ca o nelegiuire în pieptul meu letal? Nu ştiu, 
dar ea mă cunoştea şi m-a privit în faţă, şi nu şi-a ferit privirea. 

Cerul începea să se lumineze, căpătând culoarea cărbunelui, şi 
amândouă ne-am văzut de ale noastre. L-am observat pe băiat 
cum a băgat din nou mâna în trusa de scule, a căutat printre 
nişte rame cu fotografii şi a scos jucăria mică, galbenă, de pluş. 

Cu grijă, se urcă lângă muribund. 

Puse atent ursuleţul zâmbitor pe umărul pilotului. Vârful 
urechii sale îi atinse gâtul. 

Muribundul trase aer în piept. Vorbi. În engleză, spuse: 

- Mulţumesc. 

Tăieturile i se deschiseră când a vorbit şi o mică picătură de 
sânge i se rostogoli pe gât. 

- Cum? îl întrebă Rudy. Was hast du gesagt? Ce-ai spus? 

Din nefericire, i-am luat-o înainte cu răspunsul. Vremea sosise 
şi am intrat în carlingă. Am extras încet sufletul pilotului din 


uniforma mototolită şi l-am salvat din avionul distrus. Mulțimea 
cocheta cu liniştea, în vreme ce eu mă strecuram printre oameni. 
M-am eliberat făcându-mi loc cu coatele. 

Deasupra mea, cerul se umbri - doar un ultim moment de 
întuneric - şi pot jura că am văzut un semn negru de forma unei 
svastici. Zăbovea indiferentă în văzduh. 

- Heil Hitler! am rostit eu, dar deja mă aflam printre copaci. 

Probabil că este corect să spun că, în toţi anii în care Hitler a 
fost la conducere, nicio persoană nu a fost capabilă să-l 
servească pe Fuhrer la fel de bine ca mine. Un om nu are o inimă 
ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este 
un cerc şi posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în 
momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu 
găsesc oameni în cel mai bun moment al lor şi în cel mai rău. 
Văd urâţenia şi frumuseţea lor şi mă întreb cum poate ceva să fie 
în două feluri în acelaşi timp. Totuşi, ei au un lucru pe care îl 
invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simţ 
de a muri. 


Sosirea acasă 


Erau vremuri ale celor care sângerau, ale avioanelor distruse şi 
ursuleţilor de pluş, dar primul trimestru al anului 1943 se va 
termina într-o notă pozitivă pentru hoţul de cărți. 

La începutul lunii aprilie, ghipsul lui Hans Hubermann a fost 
ajustat până la genunchi, iar el se urcă într-un tren spre 
Munchen. I se va oferi o săptămână de odihnă şi recreere acasă, 
înainte de a se alătura rândurilor armatei de conţopişti din oraş. 
Va ajuta la punerea în ordine a hârtiilor legate de curăţarea 
fabricilor, caselor, bisericilor şi spitalelor din Munchen. Timpul va 
spune dacă va fi trimis să facă lucrări de reparaţie. Totul 
depindea de piciorul său şi de starea oraşului. 


Era întuneric când a ajuns acasă. Ajunsese cu o zi mai târziu 
decât se aştepta, pentru că trenul a întârziat din cauza unei 
sperieturi legate de un raid aerian. Rămase la uşa din strada 
Himmel numărul 33 şi îşi strânse pumnul. 

Cu patru ani în urmă, Liesel Meminger fusese silită să intre pe 
acea uşă, când a venit pentru prima oară. Max Vandenburg 
stătuse acolo cu o cheie care îl muşca de mână. 

Acum era rândul lui Hans Hubermann. Bătu de patru ori şi 
hoţul de cărţi răspunse: 

- Papa, papa. 

Trebuie să fi rostit acel cuvânt de o sută de ori, în vreme ce îl 
îmbrăţişa în bucătărie şi nu voia să-i dea drumul. 


Mai târziu, după ce au mâncat, au stat la masa din bucătărie 
până târziu în noapte, iar Hans le-a povestit totul şotiei sale şi lui 
Liesel Meminger. Le-a vorbit despre LSE, străzile pline de fum şi 
sufletele sărmane, pierdute, care rătăceau pe acolo. Şi despre 
Reinhold Zucker. Săracul şi prostul de Reinhold Zucker. A durat 
ore. 

La unu dimineaţa, Liesel se duse la culcare şi papa veni să 
stea cu ea, ca în trecut. Se trezi de mai multe ori ca să verifice 
dacă era acolo. Nu a dezamăgit-o. 

Nopțile erau liniştite. 

Patul ei era cald şi moale de mulţumire. 


Da, a fost o noapte măreaţă pentru Liesel Meminger, iar 
liniştea, căldura şi calmul vor mai rămâne pentru încă 
aproximativ trei luni. 


Dar povestea ei se întinde pe şase luni. 


Partea a zecea 
bE 


Hotul de cărti 


în rolurile principale: 
sfârşitul lumii - a nouăzeci şi opta zi - un făuritor de război - pe 
calea cuvintelor - o fată catatonică - mărturisiri - cartea mică şi 
neagră a ilsei hermann - nişte avioane distruse - fulgi de zăpadă 
arzând 


Sfârşitul lumii 
(Partea I) 


Ploua pe strada Himmel când lumea se sfârşi pentru Liesel 
Meminger. 

Cerul picura. 

Ca un robinet pe care un copil a încercat din răsputeri să-l 
închidă, dar nu prea i-a reuşit. La început, picăturile au fost reci. 
Le-am simţit pe mâini când veneam dinspre Frau Diller's, în 
mijlocul străzii. 


Le-am auzit deasupra mea. 

Prin norii care acopereau cerul, am privit în sus şi am văzut 
avioanele de tinichea. Am privit cum li se deschideau burţile din 
care cădeau pur şi simplu bombe. Au ratat ţinta, desigur. 
Deseori, ratau ţinta. 


ce O MICĂ ŞI TRISTĂ SPERANŢĂ RI 
Nimeni nu voia să bombardeze strada Himmel. 
Nimeni nu voia să bombardeze un loc care avea numele 
raiului, nu-i aşa? 
Nu-i aşa? 


Bombele au căzut şi, în curând, norii se vor coace şi picăturile 
reci de ploaie se vor transforma în cenuşă. Fulgi de zăpadă 
fierbinţi vor cădea în averse. 

Pe scurt, strada Himmel a fost făcută una cu pământul. 

Casele au fost împroşcate de pe o parte a străzii pe cealaltă. O 
fotografie înrămată a unui Führer foarte serios a fost lovită şi 
distrusă pe podeaua spulberată. Totuşi, el zâmbea în acel mod 
serios al lui. Ştia ceva ce noi nu ştiam. Dar eu ştiam ceva ce e/ 
nu ştia. In vreme ce toţi oamenii dormeau. 

Rudy Steiner dormea. Mama şi papa dormeau. Frau Holtzapfel, 
Frau Diller. Tommy Muller. Toţi dormeau. Toţi mureau. 


O singură persoană a supravieţuit. 
A supravieţuit pentru că stătea într-o pivniţă, citind povestea 
propriei vieţi, verificând greşelile. In trecut, acea încăpere fusese 


declarată prea puţin adâncă pentru un adăpost, dar, în acea 
noapte, în 7 octombrie, fusese de ajuns. Ruinele caselor se 
prăbuşeau şi, câteva ore mai târziu, când liniştea stranie şi 
tulburătoare s-a instalat peste Molching, unitatea LSE din regiune 
a auzit ceva. Un ecou. Acolo jos, undeva, o fată bătea cu un 
creion într-un bidon de vopsea. 

Cu toţii s-au oprit, şi-au ciulit urechile şi, când au auzit din nou 
sunetul, au început să sape. 


ce OBIECTE PASATE DIN MÂNĂ-N MÂNĂ RI 
Bucăți mari de ciment şi ţigle de pe acoperiş. O parte 
dintr-un perete pe care era pictat un soare care picura. 
Un acordeon care nu părea prea vesel trăgând cu ochiul 
prin cutia roasă. 


Au îndepărtat totul. 

După ce o altă bucată de perete dărâmat a fost înlăturată, 
unul dintre ei văzu părul hoţului de cărţi. 

Bărbatul avea un râs atât de frumos! Aducea pe lume un nou- 
născut. 

- Nu pot să cred, e-n viaţă! 

Era atât de multă bucurie printre bărbaţii care sporovăiau şi 
strigau, dar eu nu puteam să le împărtăşesc pe deplin 
entuziasmul. 


Mai devreme, îl ţinusem pe papa al ei într-o mână şi pe mama 
în cealaltă. Ambele suflete erau atât de moi! 


Mai departe, corpurile lor erau întinse pe jos, ca şi ale 
celorlalţi, încântătorii ochi de argint ai lui papa deja începeau să 
ruginească, iar buzele de carton ale mamei încremeniseră pe 
jumătate deschise, cel mai probabil în forma unui sforăit 
incomplet. 


Mâinile salvatoare au tras-o pe Liesel afară şi i-au curăţat 
rămăşiţele de moloz de pe haine. 

- Fetiţo, au zis ei, sirenele au pornit prea târziu. Ce făceai în 
subsol? Cum de ai ştiut? 

Ceea ce nu au observat ei a fost că fata încă ţinea cartea în 
mână. A răspuns ţipând. Ţipătul strident al celui rămas în viaţă. 


- Papa! 

A doua oară. Faţa i s-a ridat când a atins o notă mai înaltă, 
îngrozită. 

- Papa, papa! 

Au trecut-o din mână în mână în timp ce ea ţipa, urla şi 
plângea. Nu ştia încă dacă era rănită, pentru că s-a zbătut, s-a 
eliberat şi a căutat, şi a urlat în continuare. 


Încă ţinea strâns cartea. 
Ţinea cu disperare cuvintele care îi salvaseră viaţa. 


A nouăzeci şi opta zi 


În primele nouăzeci şi şapte de zile de la întoarcerea lui Hans 
Hubermann, în aprilie 1943, totul a fost în regulă. Adesea, se 
gândea cu tristeţe că fiul lui lupta la Stalingrad, dar spera că o 
parte din norocul lui se afla şi în sângele băiatului. 


În a treia sa noapte petrecută acasă, a cântat la acordeon în 
bucătărie. O promisiune era o promisiune. Au fost muzică, supă 
şi glume, şi râsetele unei fete de paisprezece ani. 

- Saumensch, o avertiză mama, nu mai râde aşa de tare. 
Glumele lui nu sunt atât de amuzante. Şi mai sunt şi murdare... 

După o săptămână, Hans se întoarse la datorie, ducându-se în 
oraş la unul dintre birourile armatei. A spus că acolo existau 
rezerve bune de ţigări şi mâncare şi uneori aducea acasă nişte 
biscuiţi sau gem. Era ca în zilele bune. Un raid nesemnificativ în 
mai. Un „Heil Hitler” pe ici, pe colo şi totul era bine. 

Până în a nouăzeci şi opta zi. 


ei RI 


O MICĂ AFIRMAȚIE A UNEI BĂTRÂNE 
Pe strada München, ea zise: 

- Doamne, Isuse Hristoase, aş vrea să nu-i aducă pe aici. 

Aceşti evrei blestemaţi înseamnă numai ghinion. Sunt un 

semn rău. De fiecare dată când îi văd, ştiu că totul se va 

duce de râpă. 


Aceeaşi doamnă în vârstă anunţase venirea evreilor prima 
dată când îi văzuse Liesel. In esenţă, faţa ei era ca o prună şi 
albă ca hârtia. Ochii ei erau de un albastru-închis, ca o venă. Şi 
predicția ei a fost corectă. 


În miezul verii, Molchingului i s-a arătat un semn al lucrurilor 
ce vor veni. A apărut în peisaj ca întotdeauna. La început, capul 
care se clătina al unui soldat şi arma lui împungând aerul. Apoi, 
şirul zdrenţăros al evreilor înlănţuiţi. 

De data aceasta, singura diferenţă a fost că veneau din 
direcţia opusă. Erau duşi spre oraşul vecin, Nebling, pentru a 
curăța străzile şi a îndepărta dărâmăturile, curăţenie pe care 


armata refuzase să o facă. În seara acelei zile, au mărşăluit 
încet, înapoi spre lagăr, obosiţi, învinşi. 

Din nou, Liesel l-a căutat pe Max Vandenburg, gândindu-se că 
ar fi putut ajunge la Dachau fără să treacă prin Molching. Nu era 
acolo. Nu de data aceasta. 

Doar oferiţi-i puţin timp, pentru că, într-o după-amiază caldă 
de august, Max, cu siguranţă, va mărşălui prin oraş, împreună cu 
restul. Însă, spre deosebire de ceilalţi, el nu va privi strada. Nu se 
va uita la întâmplare, prin tribuna întâi a Fuhrerului. 


Ci UN FAPT DESPRE MAX VANDENBURG > 
Printre fețele de pe strada München, va căuta o fată care 
fura cărți. 


Cu această ocazie, în iulie, la data calculată mai târziu de 
Liesel ca fiind a nouăzeci şi opta zi de la întoarcerea lui papa, ea 
studia lunga coloană de evrei jalnici - căutându-l pe Max. Dacă 
nu altceva, măcar alina durerea pe care i-o provoca vederea lor. 

„Asta e un gând groaznic”, va scrie ea în pivniţa din strada 
Himmel, dar ştia că este adevărat. Durerea de a-i privi. Dar 
durerea /or? Durerea încălţărilor împleticite şi a torturii, şi a 
porţilor lagărului care se închideau? 


Au trecut pe acolo de două ori în decurs de zece zile şi, nu la 
multă vreme după aceea, femeia anonimă, cu faţa ca o prună s-a 
dovedit a fi avut dreptate. Cu siguranţă, suferinţa venise şi, dacă 
ei au fost în stare să-i învinovăţească pe evrei pentru că au 
reprezentat un avertisment sau un prolog, mai bine l-ar fi 
învinovăţit pe Führer şi expediţia lui în Rusia, deoarece acestea 
au fost cauzele reale - pentru că atunci când strada Himmel s-a 
trezit mai târziu, în iulie, un soldat întors acasă a fost descoperit 
mort. Se spânzurase de una dintre grinzile dintr-o spălătorie de 
lângă Frau Diller's. Incă un pendul uman. Încă un ceas oprit. 

Proprietarul neglijent lăsase uşa deschisă. 


5 co 24 IULIE, 6.30 DIMINEAȚA RI 
In spălătorie era cald, grinzile erau solide, iar Michael 
Holtzapfel a sărit de pe scaun ca într-o prăpastie. 


Atât de mulţi oameni mă urmăreau în acea perioadă, îmi 


strigau numele, mă rugau să îi iau cu mine! Şi apoi mai era şi 
micul procentaj al celor indiferenți care mă chemau şi şopteau cu 
glasurile lor încordate. 

- la-mă! spuneau ei şi nimic nu îi putea opri. 

Erau înfricoşaţi, fără îndoială, dar nu le era teamă de mine. 
Exista teama de a rata şi de a trebui să se înfrunte pe sine încă o 
dată, şi lumea, şi pe cei ca voi. 

Nu puteam face nimic. 

Aveau prea multe mijloace, erau prea inventivi - şi, când 
reuşeau, indiferent de metoda aleasă, nu aveam cum să-i refuz. 

Michael Holtzapfel ştia ce făcea. 

S-a sinucis pentru că voia să trăiască. 


Bineînţeles, nu am văzut-o deloc pe Liesel Meminger în acea 
zi. Ca de obicei, m-am sfătuit singură că eram mult prea ocupată 
ca să rămân pe strada Himmel pentru a auzi ţipetele. Este destul 
de rău când oamenii mă surprind asupra faptului, aşa că am luat 
fireasca decizie de a-mi face ieşirea din scenă în soarele matinal. 

Nu am auzit vocea femeii care a explodat când a găsit trupul 
atârnat şi nici sunetul picioarelor care alergau şi al celor care 
veneau şi rămâneau cu gura căscată şi cu răsuflarea întretăiată. 
Nu l-am auzit pe bărbatul costeliv care murmura în barbă: 

- Ce păcat, e strigător la cer... 

Nu am văzut-o pe Frau Holtzapfel întinsă pe jos pe strada 
Himmel, cu braţele răsfirate, cu chipul care urla într-o disperare 
deplină. Nu, nu am descoperit toate acestea decât atunci când 
m-am întors câteva luni mai târziu şi am citit ceva numit Hotul 
de cărți. Mi s-a explicat că, în cele din urmă, Michael Holtzapfel a 
fost doborât nu din cauza mâinii accidentate sau a vreunei alte 
răni, ci din cauza vinei de a fi supravieţuit. 

In zilele de dinaintea morţii sale, fata înţelesese că el nu 
dormea şi că fiecare noapte îi era otrăvită. Deseori, mi-l închipui 
zăcând treaz, transpirând în cearşafurile de zăpadă sau având în 
faţa ochilor imaginea picioarelor schilodite ale fratelui său. Liesel 
a scris că, uneori, a fost cât pe ce să-i spună despre propriul 
frate, aşa cum i-a zis şi lui Max, dar părea a fi o mare diferenţă 
între o tuse prelungită şi două picioare nimicite. Cum consolezi 
un om care a văzut astfel de lucruri? Cum îi spui că Fuhrerul era 
mândru de el, că Fuhrerul îl iubea pentru ce a făcut la 
Stalingrad? Cum ai putea măcar îndrăzni? Nu poţi decât să-l laşi 
pe el să vorbească. Paradoxul, desigur, este că astfel de oameni 


păstrează cele mai importante cuvinte ale lor pentru după aceea, 
când cei din jur sunt destul de ghinionişti ca să le găsească. Un 
bilet, o propoziţie, o întrebare chiar sau o scrisoare precum cea 
din strada Himmel, din iulie 1943. 


ceo MICHAEL HOLTZAPFEL: ULTIMUL ADIO 

„Dragă mamă, 

Vei putea vreodată să mă ierţi? Pur şi simplu, nu mai 
puteam suporta. Mă întâlnesc cu Robert. Nu-mi pasă ce 
zic blestemaţii de catolici despre asta. Trebuie să fie un 
loc în rai pentru cei care au fost unde am fost eu. Ai 
putea crede că nu te iubesc din cauza a ceea ce am făcut, 
dar te iubesc. 


RI 


Michael al tău” 


Hans Hubermann a fost cel rugat să-i dea vestea lui Frau 
Holtzapfel. Stătea în pragul casei sale şi ea a citit pe fața lui ce 
se întâmplase. Doi fii în şase luni. 

Cerul de dimineaţă strălucea în urma bărbatului, în timp ce 
femeia de sârmă trecu pe lângă el. Alergă plângând spre grupul 
de pe strada Himmel. Rosti numele lui Michael de mai mult de 
douăzeci de ori, dar Michael răspunsese deja. Potrivit hoțului de 
cărți, Frau Holtzapfel strânse trupul în brațe aproape o oră. Apoi, 
se întoarse în soarele orbitor din strada Himmel şi se aşeză jos. 
Nu se mai putea tine pe picioare. 

De la distanţă, oamenii priveau. Era mai uşor de la depărtare. 

Hans Hubermann se aşeză lângă ea. 

Işi puse mâna pe a ei şi ea se lăsă pe spate, pe pământul tare. 
Ţipetele ei umplură strada. 


Mult mai târziu, Hans a condus-o cu o istovitoare grijă pe 
poarta din faţă şi în casă. Şi, indiferent de câte ori încerc să văd 
scena altfel, nu reuşesc... 

Când mi-i imaginez pe femeia înnebunită şi pe bărbatul înalt şi 
cu ochi de argint, în bucătăria din strada Himmel numărul 33 
încă mai ninge. 


Făuritorul de război 


Se simţea mirosul de coşciug din lemn proaspăt tăiat. Rochii 
negre. Pungi cât nişte valize sub ochi. Liesel stătea cu ceilalţi, pe 
iarbă. li citi lui Frau Holtzapfel chiar în acea după-amiază. 
Purtătorul de vise, preferata vecinei sale. 

Intr-adevăr, a fost o zi plină. 


co 27 IULIE 1943 RI 


Michael Holtzapfel a fost înmormântat şi hoţul de cărți i-a 
citit celei îndurerate. Aliaţii au bombardat Hamburgul - şi, 
referitor la acest subiect, este un noroc că am cumva 
puteri supranaturale. Nimeni altcineva nu putea duce 
aproape 45 000 de oameni într-un timp atât de scurt. Nici 
într-un milion de ani omeneşti. 


La vremea aceea, nemţii începeau să plătească în adevăratul 
sens al cuvântului. Genunchii mici şi cu bube ai Fuhrerului 
începeau să tremure. 

Totuşi, trebuie să recunosc ceva în privinţa acelui Führer. 

Cu siguranţă, avea o voinţă de fier. 

Nu lâncezea deloc când venea vorba de făurit războaie şi nici 
nu se dădea înapoi când venea vorba de exterminarea şi 
pedepsirea unei molime. In timp ce marea parte a lagărelor erau 
răspândite prin Europa, unele încă mai funcționau chiar în 
Germania. 

In acele lagăre, mulţi oameni erau puşi să muncească şi să 
meargă. 

Max Vandenburg era un asemenea evreu. 


Pe calea cuvintelor 


S-a întâmplat într-un oraş mic din patria lui Hitler. 

Şuvoiul suferinţei era încă pompat bine mersi şi o părticică din 
el ajunsese acum în oraş. 

Evreii erau puşi să mărşăluiască la periferia Munchenului şi, 
cumva, o adolescentă făcu inimaginabilul, se strecură şi merse 
pe lângă ei. Când soldaţii au îndepărtat-o cu forţa şi au dat cu ea 
de pământ, fata s-a ridicat şi a continuat. 


Era o dimineaţă caldă. 
O altă zi frumoasă pentru o paradă. 


Soldaţii şi evreii au trecut prin mai multe oraşe şi acum soseau 
în Molching. Se poate să fi fost nevoie de mai multă muncă în 
lagăr sau era posibil ca mai mulţi prizonieri să fi murit. Indiferent 
de motiv, un lot proaspăt de evrei obosiţi era dus pe jos spre 
Dachau. 

Ca întotdeauna, Liesel alergă spre strada Munchen cu 
obişnuiţii privitori care gravitau în jurul convoiului. 

- Heil Hitler! 

II auzi pe primul soldat de departe şi se îndreptă spre el, prin 
mulţime, ca să întâlnească procesiunea. Vocea o _ uluia. 
Transforma cerul infinit într-un tavan chiar deasupra sa, iar 
cuvintele ricoşau, aterizând undeva pe podeaua de picioare 
târşâite ale evreilor. 

Ochii lor. 

Priveau strada mişcătoare şi, după ce Liesel găsi un loc bun, se 
opri şi îi studie. Răsfoi dosarul fiecărui chip, încercând să 
găsească o potrivire cu evreul care a scris Omul aplecat asupra 
mea şi Scuturătoarea de cuvinte. 

„Păr ca penele, se gândi ea. 

Nu, păr ca nişte rămurele. Aşa arată când nu a fost spălat. 
Uită-te după un păr ca rămurelele şi după ochi apoşi, şi o barbă 
de surcele.” 


Doamne, erau atât de mulţi! 
Atât de multe perechi de ochi muribunzi şi picioare sleite! 
Liesel căută printre ele şi nu a fost neapărat o recunoaştere a 


trăsăturilor faciale ceea ce l-a dat de gol pe Max Vandenburg. Ci 
faţa lui - de asemenea, studiind mulţimea. Crispată de 
concentrare. Liesel simţi cum îi stă inima în loc când găsi 
singurul chip care privea direct spre spectatorii nemți. li examina 
atât de atent, încât oamenii aflaţi de o parte şi de a alta a hoţului 
de cărţi au observat şi l-au arătat cu degetul. 

- Şi ă/a la ce se uită? zise o voce de bărbat de lângă ea. 


Hoţul de cărţi păşi în stradă. 

Niciodată, mişcarea nu fusese o asemenea povară. Niciodată, 
inima nu îi fusese atât de hotărâtă şi de mare ca acum în pieptul 
adolescentin. 

Făcu un pas înainte şi rosti foarte încet: 

- Mă caută pe mine. 


Vocea îi pieri şi căzu undeva înăuntru. Trebuia să o 
regăsească, să o caute în profunzime, să înveţe din nou să 
vorbească şi să-i strige numele. 

- Sunt aici, Max! 

Mai tare. 

- Max, sunt aici! 


A auzit-o. 


Ci MAX VANDENBURG, AUGUST 1943 RI 
Erau rămurele de păr, aşa cum se gândise Liesel, şi ochii 
apoşi au păşit spre ea, peste umerii celorlalți evrei. Când 
au ajuns la ea, au implorat. Barba îi îmblânzea faţa şi 
gura îi tremura în timp ce spunea cuvântul, numele, fata. 
Liesel. 


Liesel uită cu totul de mulţime şi intră în marea de evrei, 
printre ei, până îl apucă de braţ cu mâna stângă. 

Chipul lui se înclină spre ea. 

Ea se împiedică şi evreul, îngrozitorul evreu, se aplecă pentru 
a o ajuta să se ridice. Işi irosi toate puterile. 

- Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici. 

- Nu-mi vine să cred... Cuvintele îi picurau din gură lui Max 
Vandenburg. Uite cât ai crescut! Avea o tristeţe intensă în ochi. | 
se umflau. Liesel... Au pus mâna pe mine acum câteva luni. 


Vocea lui era schilodită, dar se târa spre ea. La jumătatea 
drumului spre Stuttgart, spuse el. 


Din interior, fluviul de evrei era un dezastru impenetrabil de 
braţe şi picioare. Uniforme zdrenţuite. Incă nu o văzuse niciun 
soldat, iar Max o avertiză: 

- Trebuie să-mi dai drumul, Liesel. 

Chiar încercă să o împingă, dar fata era prea puternică. Braţele 
înfometate ale lui Max nu o putură convinge, iar ea merse în 
continuare prin mizerie, foamete şi confuzie. 

După un şir lung de paşi, primul soldat o observă. 

- Hei! strigă el. Arătă cu biciul. Hei, fato, ce faci? leşi de-acolo! 

Fiindcă ea îl ignoră complet, soldatul îşi folosi arma ca să-şi 
facă loc prin mulţimea densă de oameni. li îmbrânci la o parte şi 
ajunse la ea. Se ivi deasupra ei, în timp ce Liesel se lupta să 
înainteze şi fata observă expresia gâtuită a lui Max Vandenburg. 
ÎI mai văzuse înfricoşat, dar niciodată astfel. 

Soldatul o înşfăcă. 

Mâinile lui îi apucară cu brutalitate hainele. N 

Putu să-i simtă oasele şi încheieturile degetelor. li maltratau 
pielea. 

- Am zis să ieşi! îi ordonă el şi o târî pe fată spre marginea 
străzii, şi o zvârli spre zidul de spectatori germani. 

Se făcea tot mai cald. Soarele îi ardea faţa. Fata aterizase 
brusc şi dureros, dar acum era din nou în picioare. Şi-a revenit şi 
a aşteptat. A reintrat în convoi. 

De data aceasta, Liesel şi-a croit drum prin spate. 

In faţă, putea vedea rămurele distincte de păr şi se îndreptă 
iarăşi spre ele. 

De această dată, nu îl atinse şi se opri. Undeva în interiorul ei 
se aflau sufletele cuvintelor. S-au căţărat afară şi au rămas lângă 
ea. 

- Max, zise fata. 

El se întoarse şi închise ochii pentru o clipă, iar fata continuă: 

- A fost odată un bărbat mic şi ciudat, spuse ea. Braţele ei 
atârnau pe lângă trup, dar mâinile îi erau strânse în pumni. Dar 
mai era şi o scuturătoare de cărţi. 


Unul dintre evreii aflaţi în drum spre Dachau se oprise acum 
din mers. 
Rămase absolut nemişcat, timp în care ceilalţi îl ocoleau 


morocănoşi, lăsându-l complet singur. Ochii lui ezitară şi fu atât 
de simplu! Cuvintele trecură de la fată la evreu. Se căţărară pe 
el. 


Data următoare când vorbi, întrebările îi ieşiră poticnindu-se 
din gură. Lacrimi fierbinţi i se înghionteau în ochi şi ea nu voia să 
le elibereze. Mai bine să fie fermă şi mândră. Să lase cuvintele să 
facă totul. 

- Tu eşti cu adevărat? întrebă tânărul, zise ea. De pe obrazul 
tău am luat sămânţa? 


Max Vandenburg rămase în picioare. 

Nu căzu în genunchi. 

Oamenii, evreii, norii se opriră cu toţii. Urmăreau. 

Max o privi prima oară pe fată şi apoi se uită lung la cerul larg 
şi albastru, şi măreț. Erau raze puternice - scânduri de lumină - 
căzând pretutindeni, minunat, pe stradă. Norii îşi arcuiau 
spinările pentru a privi în urmă şi apoi se puneau din nou în 
mişcare. 

- E o zi atât de frumoasă, zise el, iar vocea lui era fărâmiţată. 

O zi grozavă pentru a muri. O zi grozavă pentru a muri, ca 
asta. 

Liesel se apropie de el. Fu îndeajuns de curajoasă să întindă 
mâna şi să-i atingă faţa acoperită cu barbă. 

- Tu eşti cu adevărat, Max? 

O zi germană atât de strălucitoare şi publicul ei grijuliu, îşi lăsă 
buzele să-i sărute palma. 

- Da, Liesel, eu sunt, apoi el îşi puse faţa în palma fetei şi 
plânse pe degetele ei. 

Plânse în vreme ce soldaţii veniră şi micul grup de evrei 
insolenţi stătea şi privea. 

A fost biciuit. 

- Max, plânse fata. 

Apoi, în gând, fiind târâtă de acolo: 

„Max. 

Boxer evreu.” 

In sinea ei, spuse totul. 

„Maxi-taxi. Aşa îţi zicea prietenul tău din Stuttgart când v-aţi 
bătut pe stradă, îţi aduci aminte? Tu erai acela - băiatul cu 
pumni duri - şi ai spus că i-ai da un pumn în faţă morţii dacă vine 
după tine. Îţi aminteşti, Max? Tu mi-ai zis. Îmi amintesc tot.. 


Îţi aminteşti omul de zăpadă, Max? 

Îţi aminteşti? 

Din pivniţă? 

Îţi aminteşti norul alb, cu inima gri? _ 

Fuhrerul încă mai coboară să te caute câteodată. li este dor de 
tine. Tuturor ne e dor de tine.” 

Biciul. Biciul. 


Biciul din mâna soldatului continuă să lovească. ÎI pocni peste 
faţă pe Max. li tăie bărbia şi îi crestă gâtul. 

Max se prăbuşi la pământ şi soldatul se întoarse acum spre 
fată. Gura i se deschise. Dinţii lui erau imaculaţi. 

O imagine bruscă îi apăru în faţa ochilor. Işi reaminti ziua în 
care îşi dorise ca Ilsa Herman sau măcar Rosa cea de nădejde să 
o plesnească peste faţă, dar niciuna din ele nu o făcuse. De 
această dată, nu a fost dezamăgită. 

Biciul i-a brăzdat clavicula şi i-a atins omoplatul. 

- Liesel! 

Cunoştea această persoană. 

Când soldatul ridică biciul, ea îl zări pe Rudy Steiner agitat în 
mulţime. O striga. li văzu chipul chinuit şi părul galben. 

- Liesel, ieşi de-acolo! 

Hoţul de cărţi nu ieşi. 

Inchise ochii şi încasă următoarea lovitură arzătoare şi apoi 
încă una, până când corpul ei se izbi de podeaua caldă a străzii. 
li încălzea obrazul. 

Auzi alte cuvinte, de data aceasta de la soldat: 

- Steh’ auf! 

Propoziția succintă nu îi era adresată fetei, ci evreului. A fost 
dezvoltată. 

- Ridică-te, jegosule, câine evreu, ridică-te, ridică-te... 


Max se ridică anevoie în picioare. 
incă o flotare, Max. 
Incă o flotare pe podeaua rece din pivniţă. 


Îşi mişcă picioarele. 

Merse în continuare, târându-le după el. 

Picioarele i se clătinau şi atinse cu mâinile urmele biciului, 
pentru a alina usturimea. Când încercă să se uite din nou după 


Liesel, mâinile-soldat au fost puse pe umerii lui însângeraţi şi l-au 
împins. 


Băiatul sosi. Picioarele lui slăbănoage se îndoiră şi el strigă 
spre stânga lui. 

- Tommy, vino-ncoace şi ajută-mă! Trebuie să o ridicăm. 
Tommy, hai odată! || ridică pe hoţul de cărţi de subsori. Liesel, 
haide, trebuie să plecăm de pe stradă. 

Când fata fu capabilă să stea în picioare, se uită la feţele 
împietrite ale nemților, proaspăt scoase din cutiile lor. La 
picioarele lor, îşi permise pentru un moment să se prăbuşească. 
O zgârietură aprinse un chibrit pe acea parte a feţei cu care se 
lovise de pământ. Pulsul i-o luă razna, arzându-i ambii obraji. 

Mai departe pe stradă, putea vedea ca prin ceaţă picioarele şi 
călcâiele ultimului evreu care se îndepărta. 

Faţa îi ardea şi avea o durere stăruitoare în braţe şi în picioare 
- o amorţeală dureroasă şi epuizantă în acelaşi timp. 

Se ridică. 

Indărătnică, începu să meargă şi apoi să alerge pe strada 
Munchen, pe urmele ultimilor paşi ai lui Max Vandenburg. 

- Liesel, ce faci?! 

Se eliberă de strânsoarea cuvintelor lui Rudy şi îi ignoră pe 
privitorii de la marginea străzii. Majoritatea era mută. Statui cu 
inimi care băteau. Poate spectatori în fazele târzii al unui 
maraton. Liesel strigă din nou, dar nu fu auzită. Avea părul în 
ochi. 

- Te rog, Max! 

După vreo treizeci de metri, exact când un soldat se răsuci, 
fata fu doborâtă. Mâini o înşfăcară din spate şi băiatul de la uşa 
vecină o dobori la pământ, făcând-o să aterizeze pe genunchi. El 
îi încasă pumnii ca pe nişte daruri. Mâinile ei osoase şi coatele au 
fost acceptate doar cu câteva gemete. Acceptă picăturile 
zgomotoase şi grosolane de salivă şi lacrimile ca şi cum ar fi fost 
o mângâiere pe chipul lui. Mai important însă, reuşi să o 
stăpânească. 


Pe strada Munchen, un băiat şi o fată erau îngemănaţi. 

Stăteau încovoiau şi neconsolaţi pe stradă. 

Împreună, priviră oamenii dispărând. Îi urmăriră dizolvându-se 
ca nişte tăblițe mişcătoare în aerul umed. 


Mărturisiri 


După ce evreii nu se mai văzură, Rudy şi Liesel se desprinseră 
unul de celălalt, iar hoţul de cărţi nu zise nimic. Nu existau 
răspunsuri pentru întrebările lui Rudy. 

Liesel nici nu se duse acasă. Se îndreptă oropsită spre gară şi îl 
aşteptă pe papa timp de ore întregi. La început, Rudy stătu cu 
ea, dar, pentru că Hans mai avea o jumătate de zi până să 
ajungă acasă, se duse după Rosa. La întoarcere spre gară, el îi 
povesti ce se întâmplase şi, când ajunse, Rosa nu o întrebă nimic 
pe fată. Deja pusese totul cap la cap şi doar stătu lângă ea şi, în 
cele din urmă, o convinse să se aşeze. Aşteptară împreună. 

Când papa a aflat, a scăpat geanta şi a dat un şut aerului din 
Bahnhof. 

Niciunul dintre ei nu mâncă în acea seară. Degetele lui papa 
profanară acordeonul, ucigând cântec după cântec, indiferent cât 
de mult încerca să-i iasă bine. Nimic nu mai mergea. 


Timp de trei zile, hoţul de cărţi zăcu în pat. 

In fiecare dimineaţă şi după-amiază, Rudy Steiner bătea la uşă 
şi întreba dacă mai era bolnavă. Fata nu era bolnavă. 

În a patra zi, Liesel bătu la uşa vecinului ei şi îl întrebă dacă ar 
vrea să meargă din nou la copacii unde împărţiseră pâinea cu un 
an în urmă. 

- Trebuia să-ţi fi spus mai devreme, zise ea. 


După cum îi promisese, au mers pe stradă, spre Dachau. Au 
stat printre copaci. Erau forme lungi de lumini şi umbre. Conuri 
de pin zăceau împrăştiate ca nişte biscuiţi. 

„Mulţumesc, Rudy. 

Pentru tot. Pentru că m-ai ajutat pe stradă, pentru că m-ai 
oprit...” Nu îi spuse nimic. 

Mâna ei se sprijini uşor pe ramura decojită de lângă ea. 

- Rudy, dacă îţi zic ceva, promiţi să nu spui niciun cuvânt 
nimănui? 

- Sigur. Vedea seriozitatea de pe chipul fetei şi simţea 
gravitatea vocii ei. Se sprijini de copacul de lângă ea. Ce este? 

- Promite! 

- Deja am făcut-o. 


- Fă-o din nou. Nu poţi să-i spui mamei tale, fratelui tău, nici lui 
Tommy Muller. Nimănui. 

- Promit! 

Inclinându-se. 

Privind spre pământ. 

Ea încercă de mai multe ori să găsească punctul de plecare de 
la care să înceapă, citind propoziţii la picioarele ei, unind cuvinte 
cu conuri de pin şi cu crenguţe rupte. 

- Mai ştii când eu m-am lovit jucând fotbal pe stradă? zise ea. 

l-au trebuit aproximativ trei sferturi de oră ca să povestească 
despre un acordeon, două războaie, un boxer evreu şi o pivniţă. 
Fără să uite ce se întâmplase cu doar câteva zile în urmă, pe 
strada Munchen. 

- Din acest motiv te-ai apropiat ca să te uiţi mai bine, spuse 
Rudy, în acea zi cu pâinea. Ca să vezi dacă era acolo. 

- Da. 

- Doamne, Dumnezeule! 

- Da. 


Copacii erau înalţi şi triunghiulari. Erau tăcuţi. 

Liesel scoase Scuturătoarea de cuvinte din geantă şi îi arătă 
una dintre pagini lui Rudy. Acolo era desenat un băiat cu trei 
medalii atârnându-i la gât. 

- "Păr de culoarea lămâilor”, citi Rudy. Degetele lui atinseră 
cuvintele. l-ai povestit despre mine? 

La început, Liesel nu răspunse. Poate că datorită descoperirii 
bruşte a iubirii pe care o simţea pentru el. Sau poate că îl iubise 
dintotdeauna? Este posibil. Deşi nu putea vorbi, dorea ca el să o 
sărute. Voia să-i ia mâna şi să o tragă spre el. Nu conta unde. Pe 
gură, pe gât, pe obraz. Pielea ei tânjea după acest lucru, aştepta. 


Cu ani în urmă, când se întrecuseră pe un teren noroios, Rudy 
era un set de oase asamblate la repezeală, cu un zâmbet ştirb, 
şubred. Printre copaci, în acea după-amiază, el era cel care 
oferea pâine şi ursuleţi de pluş. La Tineretul Hitlerist, era triplu 
campion la atletism. li era cel mai bun prieten. Şi mai era o lună 
până la moartea lui. 

- Bineînţeles că i-am spus despre tine, zise Liesel. 

Işi lua rămas-bun şi nici măcar nu ştia. 


Cartea mică şi neagră a llsei Hermann 


La mijlocul lunii august, a crezut că se ducea pe Grande 
Strasse numărul 8 pentru vechiul leac. 

Să se înveselească. 

Asta a fost ceea ce credea. 


Ziua fusese fierbinte şi umedă, dar erau anunţate averse 
pentru seară. In Ultimul străin, era un citat spre sfârşit. Lui Liesel 
i s-a adus aminte de el pe când trecea pe lângă magazinul lui 
Frau Diller. 


ce ULTIMUL STRĂIN, PAGINA 211 RI 
„Soarele amestecă Pământul. Ca pe o tocană, ne 
amestecă întruna.” 


În acel moment, Liesel se gândi la citatul respectiv doar pentru 
că era o zi călduroasă. 

Pe strada München, rememoră evenimentele petrecute în acel 
loc, cu o săptămână în urmă. Văzu evreii venind pe drum, 
curgerea lor, numerele şi suferinţa. Se hotărî că lipsea un cuvânt 
din citat. 

„Lumea era o tocană urâtă, se gândi ea. 

Atât de urâtă, încât nu o pot suporta.” 


Liesel trecu podul peste râul Amper. Apa era superbă, bogată 
şi de culoarea smaraldului. Vedea pietrele de pe fund şi auzea 
cântecul familiar al apei. Lumea nu merita un asemenea râu. 

Urcă dealul spre Grande Strasse. Casele erau grozave şi 
detestabile. li plăcea durerea slabă din picioare şi din plămâni. 
„Mergi mai repede”, se gândi ea şi începu să urce ca un monstru 
care ieşea din nisip. Inspira mirosul ierbii din vecini. Era 
proaspătă şi dulce, verde şi cu vârfuri galbene. Traversă grădina 
fără să întoarcă măcar o dată capul şi fără vreo pauză provocată 
de paranoia. 


Fereastra. 
Puse mâinile pe pervaz şi sări înăuntru. 


Ateriză. 
Cărţi şi pagini, şi un loc vesel. 


Trase uşor o carte de pe raft şi se aşeză cu ea pe podea. 

„Oare e acasă?” se întrebă fata, dar nu îi păsa dacă Ilsa 
Hermann tăia cartofi în bucătărie sau se afla la oficiul poştal. Sau 
stătea năucă şi înaltă aplecată asupra ei, uitându-se la ce citea. 

Fetei pur şi simplu nu îi mai păsa. 

Multă vreme, a stat şi a citit. 

Il văzuse pe fratele ei murind cu un ochi deschis şi cu unul încă 
visând. Îi spusese adio mamei sale şi şi-o imaginase singură, 
aşteptând un tren care să o ducă acasă, spre uitare. O femeie de 
sârmă se aşezase pe jos, strigătul ei rostogolindu-se pe stradă 
până când a căzut pieziş ca o monedă avidă de mişcare. Un 
tânăr a fost spânzurat de o funie făcută din zăpadă la Stalingrad. 
II văzuse pe pilotul din bombardier murind în carcasa metalică. | 
văzuse pe bărbatul evreu care îi oferise de două ori cele mai 
frumoase pagini din viaţa ei mergând spre un lagăr de 
concentrare. 

Acele imagini erau lumea şi bolboroseau în ea, în timp ce 
stătea cu minunatele cărţi şi titlurile lor îngrijite. Fierbeau în ea 
pe când răsfoia paginile care debordau de paragrafe şi cuvinte. 

„Nenorocitelor, se gândi. Nenorocitelor frumoase. 

să nu mă faceţi fericită. Vă rog, nu mă copleşiţi, amăgindu-mă 
că vreun lucru bun poate să iasă din toate acestea. Uitaţi-vă la 
vânătăile mele. Uitaţi-vă la tăietura asta. Puteţi vedea tăietura 
din mine? O vedeţi crescând în faţa ochilor voştri, măcinându- 
mă? Nu vreau să mai sper la nimic altceva. Nu vreau să mă rog 
ca Max să fie în viaţă şi în siguranţă. Sau Alex Steiner.” 

Pentru că lumea nu îi merită. 


Smulse o pagină din carte şi o rupse în două. 

Apoi, un capitol. 

Curând, nu mai erau decât fărâme de cuvinte împrăştiate 
printre picioarele ei şi peste tot în jur. „Cuvintele. De ce trebuiau 
să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. In lipsa 
cuvintelor, Fuhrerul nu era nimic. Nu ar fi prizonieri care 
şchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care 
să ne facă să ne simţim mai bine. 

La ce sunt bune cuvintele?” 

O rosti clar acum, în camera luminată în portocaliu. 


- La ce sunt bune cuvintele? 


Hoţul de cărţi se ridică şi merse cu atenţie spre uşa bibliotecii. 
Protestul ei era nesemnificativ şi cu jumătate de inimă. Holul gol 
era cufundat într-o prăpastie de lemn. 

- Frau Hermann? 

Intrebarea se întoarse la ea şi încercă să se îndrepte din nou 
spre uşa principală. Nu ajunse decât la jumătatea drumului, 
aterizând şovăitoare pe două plăcuţe ale parchetului. 

- Frau Hermann? 

La acele chemări nu a răspuns decât liniştea şi a fost tentată 
să caute bucătăria, pentru Rudy. Se abţinu. Nu s-ar fi simţit în 
regulă să fure mâncare de la o femeie care îi lăsase un dicţionar 
sprijinit de o fereastră. Şi, în plus, tocmai îi distrusese una dintre 
cărţi pagină cu pagină, capitol cu capitol. Pricinuise destule 
stricăciuni. 

Liesel intră din nou în bibliotecă şi deschise unul dintre 
sertarele biroului. Se aşeză pe scaun. 


Cc ULTIMA SCRISOARE 

„Dragă doamnă Hermann, 

După cum puteţi vedea, am fost din nou în biblioteca 
dumneavoastră şi am distrus una dintre cărţi. Pur şi 
simplu, aveam atâta furie şi teamă în mine, încât am vrut 
să omor cuvintele. Am furat de la dumneavoastră şi acum 
v-am devastat casa. Imi pare rău. Ca să mă pedepsesc, 
cred că voi înceta să mai vin aici. Sau nu este deloco 
pedeapsă? Ador şi urăsc acest loc pentru că este plin de 
cuvinte. 

Aţi fost o prietenă pentru mine cu toate că v-am rănit, 
cu toate că am fost insuportabilă (un cuvânt pe care l-am 
căutat în dicţionar) şi cred că vă voi lăsa în pace de-acum. 
Imi pare rău pentru tot. 

Vă mulţumesc din nou. 


RI 


Liesel Meminger” 


Lăsă biletul pe birou şi îşi luă un ultim rămas-bun de la 
cameră, făcând trei tururi şi trecându-şi mâna peste cărţi. Oricât 
le ura, nu se putea abţine. Fulgi de hârtie ruptă erau presărări 
peste o carte numită Regulile lui Tommy Hoffman. |n adierea 


venită dinspre fereastră, câteva bucățele s-au ridicat şi au căzut. 

Lumina era încă portocalie, dar nu la fel de strălucitoare ca 
mai devreme. Mâinile ei au apucat pentru ultima oară pervazul şi 
a simţit ultima zgâlţâire a stomacului şi împunsătura din picioare 
atunci când a aterizat. 

Până să ajungă la poalele dealului şi să treacă podul, lumina 
portocalie dispăruse. Norii pregăteau terenul. 

Mergând pe strada Himmel, simţi deja primele picături de 
ploaie. „Nu o voi mai vedea niciodată pe llsa Hermann”, se 
gândi, dar hoţul de cărţi se pricepea mai bine să citească şi să 
distrugă cărţi decât să facă presupuneri. 


c& TREI ZILE MAI TÂRZIU RI 
Femeia bătuse la uşa de la numărul 33 şi aşteaptă un 
răspuns. 


Era ciudat pentru Liesel să o vadă fără halatul de baie. Rochia 
de vară era galbenă, cu modele roşii. Avea un buzunar cu o 
floricică pe el. Fără vreo svastică. Pantofi negri. Niciodată nu mai 
observase picioarele Ilsei Hermann. Erau ca de porțelan. 

- Frau Hermann, îmi pare rău... pentru ce am făcut ultima dată 
în bibliotecă. 

__ Femeia o linişti. Scoase din geantă o carte mică, neagră. 
lnăuntru nu era o poveste, ci hârtie liniată. 

- M-am gândit că, dacă nu vei mai citi vreo carte de-a mea, ai 
putea să scrii una în schimb. Scrisoarea ta a fost... Cu ambele 
mâini, îi întinse lui Liesel cartea. Cu siguranţă, poţi scrie. Scrii 
bine. 

Cartea era grea şi avea coperta mată, cum o avea Ridicarea 
din umeri. 

- Şi, te rog, o sfătui Ilsa Hermann, nu te pedepsi singură, aşa 
cum ai zis. Nu fi ca mine, Liesel! 

Fata deschise cartea şi atinse hârtia. 

- Dankeschön, Frau Hermann. Pot să vă fac nişte cafea dacă 
vreţi. Doriţi să intraţi? Sunt singură acasă. Mama e la vecina 
noastră, Frau Holtzapfel. 

- Să folosim uşa sau fereastra? 

Liesel bănuia că era cel mai larg zâmbet pe care Ilsa Hermann 
şi l-a îngăduit de ani de zile. 

- Cred că vom folosi uşa, e mai uşor. 


Au stat în bucătărie. 

Ceşti de cafea şi pâine cu gem. Se străduiră să vorbească şi 
Liesel o auzea pe llsa Hermann înghițind, dar, cumva, nu era 
stânjenitor. Chiar era plăcut să o vadă pe femeie suflând uşor în 
cafea pentru a o răci. 

- Dacă o să scriu vreodată ceva şi reuşesc să termin, spuse 
Liesel, o să vă arăt. 

- Ar fi drăguţ. 

La plecarea soţiei primarului, Liesel o privi mergând pe strada 
Himmel. li privi rochia galbenă şi pantofii negri, şi picioarele-i de 
porțelan. 

De lângă cutia poştală, Rudy întrebă: 

- Asta a fost cine cred eu? 

- Da. 

- Glumeşti. 

- Mi-a dat un cadou. 

După cum s-a dovedit în acea zi, Lisa Hermann nu i-a oferit 
doar o carte lui Liesel. l-a dat şi un motiv să petreacă timpul în 
subsol - locul ei preferat, prima oară cu papa, apoi cu Max. l-a 
dat un motiv să-şi scrie propriile cuvinte, să-şi aducă aminte că 
tot ceea ce a adus-o la viaţă au fost cuvintele. 

„Nu te pedepsi”, o auzi spunând din nou, dar va urma 
pedeapsă şi durere, şi va fi fericire de asemenea. Asta însemna 
să scrie. 


Noaptea, când mama şi papa dormeau, Liesel se furişa în 
pivniţă şi aprindea lampa cu kerosen. Prima oră, doar privi 
creionul şi hârtia, îşi impuse să-şi amintească şi, aşa cum îi era 
obiceiul, nu îşi întoarse privirea. 

- Schreibe, s-a mobilizat ea. Scrie! 

După mai bine de două ore, Liesel Meminger începu să scrie, 
neştiind dacă va izbuti vreodată să o facă aşa cum trebuie. De 
unde să-i treacă prin minte că cineva îi va culege povestea de pe 
jos şi o va purta pretutindeni? 

Nimeni nu se aşteaptă vreodată la astfel de lucruri. 

Nu sunt plănuite. 


Folosind drept scaun un bidon mic de vopsea şi unul mare ca 
masă, Liesel atacă prima pagină cu creionul. La mijloc, scrise 
următoarele: 


GE) RI 


HOŢUL DE CĂRŢI 
o mică poveste 
de 
Liesel Meminger 


Nişte avioane distruse 


Mâna o duru la a treia pagină. 
„Cuvintele sunt atât de grele”, gândi ea, dar, odată cu 
trecerea nopţii, reuşi să termine unsprezece pagini. 


ce PAGINA 1 RI 


„Încerc să ignor acest lucru, dar ştiu că toate acestea au 
început cu trenul, cu zăpada şi cu fratele meu care tuşea. 
Am furat prima mea carte în acea zi. Era un manual 
pentru săpat morminte şi l-am furat în drum spre strada 
Himmel...” 


A adormit acolo, pe un pat de cearşafuri stropite cu vopsea, cu 
hârtia răsucită la colţuri sus, pe bidonul mai înalt. Dimineaţă, 
când mama se aplecă asupra ei, ochii ei de clor erau întrebători. 

- Liesel, zise ea, ce Dumnezeu faci aici? 

- Scriu, mamă. 

- Doamne, Isuse pe cruce. Rosa călcă apăsat treptele. Să fii 
sus în cinci minute sau vei avea parte de tratamentul cu găleata. 
Verstehst? 

- inţeleg. 


În fiecare seară, Liesel cobora în pivniţă. Avea cartea la ea tot 
timpul. Scria ore întregi, încercând în fiecare noapte să termine 
zece pagini din viaţa ei. Erau atât de multe lucruri la care să se 
gândească, atât de multe în pericol de a fi lăsate pe dinafară. 
„Doar ai răbdare”, îşi spuse şi, pe măsură ce paginile scrise 
deveneau tot mai numeroase, puterea pumnului ei de scriitor 
creştea. Chiar a copiat Scuturătoarea de cuvinte şi Omul aplecat 
asupra mea, urmărind conturul schițelor şi copiind cuvintele, 
spunând că adesea se mai vedea câte ceva din Mein Kampf de 
sub vopsea. Nu uită nici de primele schiţe pe care le văzuse în 
cartea lui Max - pentru a relata povestea exact aşa cum şi-o 
amintea. 

Uneori, scria despre ce se întâmpla în pivniţă în perioada în 
care scria. Tocmai terminase cu episodul în care papa îi dăduse o 
palmă pe treptele bisericii şi în care a învăţat-o să zică „Heil 


Hitler”. Privind prin încăpere, Hans punea acordeonul în cutie. 
Tocmai cântase o jumătate de oră în timp ce Liesel scria. 


ce Pagina 42 RI 


„Papa a stat cu mine astă-seară. A adus acordeonul jos şi 
a stat aproape de locul în care Max obişnuia să stea. Mă 
uit adesea la degetele şi la fața lui atunci când cântă. 
Acordeonul respiră. Sunt linii pe obrajii lui. Par desenate 
şi, dintr-un motiv anume, atunci când le văd, îmi vine să 
plâng. Nu este din cauza vreunei tristeţi sau mândrii. 
Doar că îmi place modul în care se mişcă şi se modifică. 
Uneori, cred că papa este un acordeon. Când mă priveşte 
şi zâmbeşte, şi respiră, aud notele.” 


După zece nopţi de scris, Munchenul a fost din nou bombardat. 
Liesel ajunsese la pagina o sută doi şi dormea în pivniţă. Nu auzi 
sunetul ca de ceas cu cuc de la radio şi nici sirenele şi ţinea 
cartea în somn când papa veni să o trezească. 

- Liesel, hai! 

Luă Hoţul de cărți şi toate celelalte cărţi, şi au luat-o şi pe Frau 
Holtzapfel. 


co PAGINA 175 RI 


„O carte plutea pe râul Amper. Un băiat a sărit în apă, a 
prins-o şi o ținea în mâna dreaptă. A rânjit. A stat până la 
brâu în apa rece de decembrie. 

- Ce zici de un sărut, Saumensch? a zis el.” 


Până la următorul raid, în data de 2 octombrie, terminase. 
Numai câteva duzini de pagini rămaseră albe, iar hoțul de cărți 
deja începea să citească tot ce scrisese. Cartea era împărţită în 
zece capitole, fiecare primind titlul unei cărţi sau al unei poveşti 
şi descriau cum îi afectaseră viaţa. 

Deseori, mă întreb la ce pagină era când am mers pe strada 
Himmel, prin ploaia care şiroia, cinci nopţi mai târziu. Mă întreb 
ce citea atunci când prima bombă a căzut din măruntaiele unui 
avion. 

Personal, îmi place să mi-o închipui uitându-se pentru un scurt 
moment la perete, la norul de funie al lui Max Vandenburg, la 
soarele care picura şi la siluetele care mergeau spre el. Apoi, 


priveşte încercările ei chinuite de a scrie cu vopsea pe perete. Îl 
văd pe Führer coborând treptele subsolului, cu mănuşile de box 
atârnându-i neglijent de gât. Şi hoţul de cărţi citeşte, reciteşte şi 
răsciteşte ultima sa propoziţie timp de multe ore. 


Cc HOȚUL DE CĂRŢI - ULTIMUL RÂND RI 
„Am urât cuvintele şi le-am iubit, şi sper că le-am 
orânduit bine.” 


Afară, lumea fluieră. Ploaia era mânjită. 


Sfârşitul lumii 
(Partea a Il-a) 


Aproape toate cuvintele pălesc acum. Cartea neagră se 
dezintegrează sub povara călătoriilor mele. Din acest motiv spun 
această poveste. Ce-am zis mai devreme? Repetă ceva de multe 
ori şi nu-l vei uita niciodată. De asemenea, pot să vă zic ce s-a 
întâmplat după ce cuvintele hoţului de cărţi au contenit şi cum 
am ajuns să-i cunosc povestea în primul rând. Astfel. 


Imaginaţi-vă că mergeţi pe strada Himmel în întuneric. Părul vi 
se udă şi presiunea aerului este pe cale să se schimbe dramatic. 
Prima bombă loveşte blocul de apartamente în care locuieşte 
Tommy Muller. In somn, inocent, faţa lui se contorsionează de 
ticuri şi eu îngenunchez lângă patul lui. Alături, sora lui. 
Picioarele Kristinei ies de sub pătură. Se potrivesc urmelor de pe 
şotronul din stradă. Degetele ei mici de la picioare. Mama lor 
doarme la distanţă de câţiva metri. Patru ţigări stau desfigurate 
în scrumiera ei, iar tavanul fără acoperiş este roşu ca o plită. 
Strada Himmel arde... 


Sirenele încep să urle. 

- Este prea târziu acum, şoptesc eu, pentru acel mic exerciţiu, 
pentru că toată lumea a fost prostită şi din nou prostită. Mai 
întâi, aliaţii au simulat un raid asupra Munchenului pentru a 
ataca Stuttgartul. Dar zece avioane au rămas. Oh, au fost 
avertismente în toată regula. In Molching, au venit însoţite de 
bombe. 


ei O ENUMERARE A STRĂZILOR RI 
München, Ellenberg, Johannson, Himmel. 
Strada principală + încă trei, în cea mai săracă parte a 
oraşului. 


În decurs de numai câteva minute, toate trei au dispărut. 

O biserică a fost doborâtă. 

Pământul a fost distrus acolo unde Max Vandenburg stătuse în 
picioare. 


Pe strada Himmel numărul 31, Frau Holtzapfel părea că mă 
aşteaptă în bucătărie. Avea în faţa ei o ceaşcă spartă şi, în 
ultimele momente de luciditate, faţa ei parcă mă întreba ce 
naiba îmi luase atât de mult. 

Spre deosebire de Frau Holtzapfel, Frau Diller dormea dusă. 
Ochelarii ei antiglonţ zăceau spulberaţi lângă pat. Magazinul a 
fost nimicit, tejgheaua ajungând pe cealaltă parte a străzii, iar 
fotografia înrămată a lui Hitler a fost aruncată de pe perete pe 
podea. Practic, omul era strâmbat şi înfrânt sub sticlă pisată. Am 
călcat pe el când am ieşit. 

Fiedlerii era bine organizaţi, toţi în pat, toţi acoperiţi. Pfiffikus 
era învelit până la nas. 

La Steineri, mi-am trecut degetele prin părul frumos pieptănat 
al Barbrei, am luat expresia serioasă de pe faţa lui Kurt şi, unul 
câte unul, i-am sărutat de noapte bună pe cei mici. 

Apoi, Rudy. 

Oh, Isuse pe cruce, Rudy... 


Stătea în pat cu una dintre surori. Trebuie să-l fi lovit sau să-l fi 
împins în pat, pentru că el era la margine, cu braţul în jurul ei. 
Băiatul dormea. Părul lui ca o lumânare incandescentă aprindea 
patul şi i-am luat pe el şi pe Bettina cu sufletele încă în pătură. 
Un lucru bun a fost că au murit repede şi le era cald. Băiatul din 
avion, m-am gândit. Băiatul cu ursuleţul de pluş. Unde era 
alinarea lui Rudy? Cine era acolo să-l liniştească în timp ce preşul 
vieţii îi era furat de sub picioarele care dormeau? 

Eram doar eu. 

Şi nu sunt prea grozavă la alinare, mai ales când mâinile mele 
sunt reci, iar patul este cald. L-am purtat uşor pe strada 
sfărâmată, având un ochi înlăcrimat şi o inimă grea, letală. Cu el 
m-am străduit puţin mai mult. Am privit conţinutul sufletului său 
pentru un moment şi am văzut un băiat vopsit în negru strigând 
numele lui Jesse Owens în vreme ce dobora alergând o panglică 
imaginară. Mă afectează cumva acest băiat. De fiecare dată. 
Este singurul lui cusur. Calcă peste inima mea. Mă face să plâng. 


În cele din urmă, Hubermannii. 

Hans. 

Papa. 

Era înalt în pat şi pot vedea argintul printre genele lui. Sufletul 


lui s-a ridicat. M-a întâlnit. Cele mai bune suflete mereu fac asta. 
Cele care se ridică şi spun: „Ştiu cine eşti şi sunt gata. Nu că aş 
vrea să plec, desigur, dar voi veni.” Acele suflete sunt mereu 
uşoare pentru că multe dintre ele au fost despovărate. Multe şi- 
au găsit calea spre alte locuri. Acesta a fost transmis prin 
răsuflarea acordeonului, prin gustul ciudat al şampaniei vara şi 
prin arta ţinerii unei promisiuni. Zăcea în braţele mele şi se 
odihnea. Era un plămân râvnind la o ultimă ţigară şi o imensă 
atracţie magnetică spre pivniţă, către fata care îi era fiică şi care, 
acolo jos, scria o carte pe care el sperase să o poată citi într-o zi. 

Liesel. 

Sufletul lui şoptea în timp ce eu îl purtam. Dar nu era nicio 
Liesel în acea casă. Nu pentru mine. 

Pentru mine nu era decât o Rosa şi, da, chiar cred că am luat-o 
la jumătatea unui sforăit, pentru avea gura deschisă şi buzele 
sale de hârtie roz erau în mişcare. Dacă m-ar fi văzut, sigur că m- 
ar fi numit Saumensch, deşi nu m-aş fi supărat. După ce am citit 
Hoţul de cărţi, am descoperit că îi numea astfel pe toţi. Saukeri. 
Saumensch. Mai ales pe oamenii pe care îi iubea. Părul ei ca de 
elastic era desfăcut şi i se freca de pernă, iar trupul ca un 
şifonier se ridicase cu bătaia inimii. Să nu vă înşelaţi, femeia 
avea o inimă. Avea o inimă mai mare decât ar crede unii. Avea 
depozitate multe în ea, în rafturi înalte de kilometri întregi, 
ascunse. Amintiţi-vă că ea a fost femeia cu un instrument în 
braţe, în noaptea brăzdată de lună. Fără nicio îndoială, a fost 
femeia care a hrănit un evreu în prima sa noapte în Molching. Şi 
şi-a vârât braţul adânc în saltea pentru a-i da o carte cu schiţe 
unei adolescente. 


co ULTIMUL NOROC RI 
Am trecut de pe o stradă pe alta şi m-am întors pentru un 
singur bărbat, pe nume Schultz, la capătul străzii Himmel. 


Nu a putut rezista în interiorul unui case dărâmate şi îi duceam 
sufletul pe strada Himmel când i-am observat pe bărbaţii de la 
LSE strigând şi râzând. 

Era o mică vale în muntele de moloz. 

Cerul fierbinte era roşu şi se răsucea. Dâre de piper începeau 
să se învolbureze şi am devenit curioasă. Da, da, ştiu ce v-am 
spus la început. De obicei, curiozitatea mă face să asist îngrozită 


la vreo jelanie omenească, dar, de această dată, trebuie să spun 
că, deşi mi-a frânt inima, am fost şi încă sunt bucuroasă că m-am 
aflat acolo. 

Când au scos-o, este adevărat că a început să urle şi să ţipe 
după Hans Hubermann. Bărbaţii de la LSE au încercat să o reţină 
cu braţele lor pline de praf, dar hoţul de cărţi a reuşit să se 
elibereze. Oamenii disperaţi par adesea capabili să facă acest 
lucru. 

Nu ştia încotro fuge, pentru că strada Himmel nu mai exista. 
Totul era nou şi apocaliptic. De ce era cerul roşu? Cum putea să 
ningă? Şi de ce fulgii îi ardeau mâinile? 

Liesel încetini până ajunse la un mers greoi şi se concentră să 
înainteze. 

„Unde e Frau Diller's? se gândi. Unde e...” Mai rătăci puţin 
până când bărbatul care a găsit-o o luă de braţ şi îi vorbi: 

- Eşti doar şocată, fata mea. Eşti doar şocată, o să fie bine. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Liesel. Asta-i strada Himmel? 

- Da. Bărbatul avea ochi dezamăgiţi. Ce văzuse în ultimii ani? 
E Himmel. Aţi fost bombardaţi, fata mea. Es tut mir leid, Schatzi. 
Imi pare rău, draga mea. 

Gura fetei delira mai departe, deşi trupul îi era acum nemişcat. 
Uitase urletele de mai înainte, după Hans Hubermann. Asta 
fusese cu ani în urmă - bombardarea are acest efect. Zise: 

- Trebuie să-i luăm pe papa al meu, pe mama mea. Trebuie să- 
| luăm pe Max din pivniţă. Dacă nu-i acolo, e pe hol, uitându-se 
pe fereastră. Face asta uneori când este câte un raid - nu prea 
apucă să vadă cerul, vezi tu. Trebuie să-i spun cum arată 
vremea. Nu o să mă creadă niciodată... 

Corpul ei s-a încovoiat în acel moment şi bărbatul de la LSE o 
prinse şi o făcu să stea jos. 

- O s-o mutăm într-un minut, îi spuse sergentului său. 

Hoţul de cărţi privi obiectul greu şi dureros din mâna ei. 


Cartea. 

Cuvintele. 

Degetele îi sângerau, aşa cum se întâmplase şi la sosirea ei 
aici. 

Bărbatul de la LSE o ajută să se ridice şi o luă din acel loc. O 
lingură de lemn era pe foc. Un bărbat trecu pe lângă ea cu o 
cutie ruptă de acordeon şi Liesel putu zări instrumentul aflat 
înăuntru. Îi văzu dinţii albi şi clapele negre dintre ei. Îi zâmbeau 


şi declanşară trezirea la realitate. „Am fost bombardaţi”, se 
gândi şi se întoarse spre bărbatul de lângă ea, şi spuse: 

- E acordeonul lui papa. Din nou: E acordeonul lui papa. 

- Nu-ţi face griji, fetiţo, eşti în siguranţă, hai să ne mai 
îndepărtăm puţin. 

Dar Liesel nu se îndepărtă. 

Privi în direcţia în care bărbatul ducea acordeonul şi îl urmă. 
Cerul roşu încă picura cenuşa sa frumoasă, iar ea îl opri pe 
lucrătorul înalt de la LSE şi zise: 

- lau eu ăsta dacă vrei, e al lui papa. 

Uşor, îl luă din mâna bărbatului şi începu să meargă. Cam în 
acel moment, văzu primul cadavru. 

Cutia acordeonului îi căzu din strânsoare. Sunetul unei 
explozii. 

Frau Holtzapfel zăcea sfârtecată la pământ. 


ei RI 


URMĂTOARELE DOUĂSPREZECE SECUNDE 
DIN VIAŢA LUI LIESEL MEMINGER 
Se întoarce pe călcâie şi priveşte cât de departe poate 
spre canalul distrus care este acum strada Himmel. Vede 
doi bărbaţi cărând un cadavru şi îi urmează. 


Când îi văzu şi pe ceilalţi, Liesel tuşi. Ascultă pentru o clipă, în 
timp ce bărbatul le spunea că găsiseră unul dintre cadavre făcut 
bucăţi, într-unul dintre arţari. 

Erau pijamale şocate şi feţe schimonosite. Primul lucru pe care 
l-a văzut a fost părul băiatului. 

Rudy? 


Acum, făcea mai mult decât să murmure cuvântul. 

- Rudy? 

El zăcea cu păr galben şi ochi închişi, iar hoţul de cărţi alergă 
către el şi căzu la pământ. Scăpă din mână cartea neagră. 

- Rudy, suspină ea, trezeşte-te... Il apucă de cămaşă şi îl 
zgâlţâi uşor, neîncrezătoare. Trezeşte-te, Rudy! Şi acum, când 
cerul se înfierbântă şi mai mult şi ploua cu cenuşă, Liesel îl ţinea 
de cămaşă pe Rudy Steiner. Rudy, te rog, trezeşte-te, fir-ar să 
fie, trezeşte-te, te iubesc! Haide, Rudy, haide, Jesse Owens, nu 
ştii că te iubesc, trezeşte-te, trezeşte-te, trezeşte-te... 

Dar nimic nu mişcă. 


Doar mormanul de moloz devenea tot mai mare. Dealuri de 
beton cu berete roşii. O fată frumoasă, zdrobită de lacrimi, 
zgâlţâindu-l pe cel mort. 

- Haide, Jesse Owens... 

Dar băiatul nu se trezi. 

Nevenindu-i să creadă, Liesel îşi îngropa capul la pieptul lui 
Rudy, îi ţinea trupul vlăguit, încercând să nu-l lase să cadă, până 
când trebui să-l lase din nou pe pământul răvăşit. II lăsă jos cu 
blândeţe. 

Incet. Incet. 

- Doamne, Rudy... 

Se aplecă şi îi privi chipul lipsit de viaţă, iar Liesel îl sărută pe 
cel mai bun prieten al ei, Rudy Steiner, uşor şi sincer pe buze. 
Avea gust prăfos şi dulce. Avea gust de regret în umbrele 
copacilor şi în lumina colecţiei de costume a anarhistului. L-a 
sărutat lung şi uşor şi, când s-a retras, i-a atins buzele cu 
degetele. Mâinile îi tremurau, buzele ei erau cărnoase şi s-a mai 
aplecat o dată, de data aceasta pierzând controlul şi judecând 
greşit. S-a lovit cu dinţii de lumea demolată a străzii Himmel. 

Nu şi-a luat rămas-bun. A fost incapabilă şi, după alte câteva 
minute lângă el, reuşi să se dezlipească de jos. Mă uimeşte ce 
pot face oamenii chiar şi atunci când şuvoaie le cad pe faţă şi ei 
se împleticesc mai departe, tuşesc, caută şi găsesc. 


ce URMĂTOAREA DESCOPERIRE RI 
Cadavrele mamei şi lui papa zăcând pe cearşaful de 
balast din strada Himmel. 


Liesel nu alergă, nu merse şi nu se mişcă deloc. Ochii ei îi 
cercetară pe oameni şi se opriră buimaci când îi observă pe 
bărbatul înalt şi femeia scundă, în formă de şifonier. „Asta e 
mama mea. Asta e papa al meu.” Cuvintele erau capsate de ea. 

- Nu se mişcă, zise încet. Nu se mişcă. 

Poate că, dacă ar fi stat pe loc îndeajuns de mult timp, e; ar fi 
fost cei care se mişcau, dar rămaseră neclintiţi câtă vreme a 
rămas şi Liesel. In acel moment, am văzut că ea nu purta 
încălțări. Ce lucru ciudat de observat atunci. Poate că încercam 
să-i evit faţa, pentru că hoţul de cărţi era într-o dezordine 
iremediabilă. N 

Făcu un pas şi nu voi să mai înainteze, dar o făcu. Incet, Liesel 


merse spre mama şi papa şi se aşeză jos, între ei. O luă pe 
mama de mână şi începu să-i vorbească: 

- iți aminteşti când am venit aici, mamă? M-am agăţat de 
poartă şi am plâns. lţi aduci aminte ce le-ai spus tuturor de pe 
stradă în ziua aia? Vocea îi tremura acum. Ai zis: „La ce vă uitaţi, 
nenorociţilor?” Luă mâna mamei şi îi atinse încheietura. Mamă, 
ştiu că tu... mi-a plăcut când ai venit la şcoală şi mi-ai spus că 
Max se trezise. Ştii că te-am văzut cu acordeonul lui papa? 
Strânse mai puternic mâna care devenea tot mai rigidă. Am venit 
şi te-am privit, şi erai frumoasă. Fir-ar să fie, erai atât de 
frumoasă, mamă! 


Ci MOMENTE LUNGI DE EZITARE RI 
Papa. Nu voia, nu putea să se uite la papa. Nu încă. Nu 
acum. 


Papa era un bărbat cu ochi de argint, nu cu ochi morți. 
Papa era un acordeon! 

Acum, burduful lui era gol. 

Nimic nu intra şi nimic nu ieşea. 


Începu să se legene înainte şi înapoi. O notă stridentă, tăcută, 
mâzgălită era captivă undeva în gură până când fu în fine 
capabilă să se răsucească. 

Spre papa. 


În acel moment, nu m-am putut abţine. Am dat ocol, s-o văd 
mai bine şi, din clipa în care am privit-o din nou, mi-am dat 
seama că pe el îl iubea cel mai mult. Expresia ei mângâia faţa 
bărbatului. li urmărea una dintre liniile de pe obraz. El stătuse cu 
ea în spălătorie şi o învățase cum să răsucească o ţigară. El i-a 
dat pâine unui om mort de pe strada München şi i-a spus fetei să 
citească în continuare în adăpostul antiaerian. Poate că, dacă nu 
ar fi făcut-o, ea nu ar fi ajuns să scrie în pivniţă. 

Papa - acordeonistul - şi strada Himmel. 

Nu puteau exista separat, deoarece, pentru Liesel, ambele 
însemnau acasă. Da, asta era Hans Hubermann pentru Liesel 
Meminger. 

Se întoarse şi îi vorbi celui de la LSE: 

- Vă rog, zise, acordeonul lui papa. Aţi putea să mi-l aduceţi? 


După câteva minute de confuzie, un membru mai în vârstă 
aduse cutia ponosită şi Liesel o deschise. Luă instrumentul rănit 
şi îl puse lângă corpul lui papa. 

- Uite, papa. 

Vă pot asigura de ceva, fiind un lucru pe care l-am văzut mulţi 
ani mai târziu - o viziune avută de hoţul de cărţi însuşi: odată ce 
a îngenuncheat lângă Hans Hubermann, l-a văzut stând în 
picioare şi cântând la acordeon. El s-a ridicat şi l-a agăţat de 
piscurile caselor distruse. Erau ochi de argint. Era o ţigară care îi 
atârna pe buze. Chiar făcu o greşeală şi râse apoi amuzat. 
Burduful respira şi bărbatul înalt cânta pentru Liesel Meminger 
pentru ultima dată, timp în care cerul ieşea încet din cuptor. 

Cântă în continuare, papa. 

Papa se opri. 

Scăpă acordeonul şi ochii lui de argint continuară să se 
ruginească. Acum, nu mai era decât un trup pe pământ, iar 
Liesel îl ridică şi îl îmbrăţişă. Plânse pe umărul lui Hans 
Hubermann. 

- Rămas-bun, papa, tu m-ai salvat. Tu m-ai învăţat să citesc. 
Nimeni nu poate cânta ca tine, nu o să beau niciodată şampanie. 
Nimeni nu poate cânta ca tine. 

Braţele ei îl ţineau. Îl sărută pe umăr - nu mai putea suporta 
să-i privească faţa - şi-l puse din nou jos. 

Hoţul de cărţi plânse până când a fost luată cu blândeţe de 
acolo. 


Mai târziu, îşi amintiră de acordeon, dar nimeni nu observă 
cartea. Era prea mult de muncă şi, împreună cu o serie de alte 
materiale, a fost într-un sfârşit ridicată fără să i se arunce măcar 
o privire şi zvârlită într-un camion cu gunoi. Chiar înainte să 
plece camionul, m-am urcat repede şi am luat-o în mână... 

Noroc că am fost acolo. 

Dar pe cine păcălesc? Sunt în cele mai multe locuri cel puţin o 
dată, iar în 1943 am fost aproape peste tot. 


Epilog 
SE 


Ultima culoare 


în rolurile principale: 
moartea şi liesel - nişte lacrimi de lemn - max - şi restituirea 


Moartea şi Liesel 


Au trecut mulţi ani de atunci, dar încă este multă treabă de 
făcut. Vă pot asigura că lumea e o fabrică. Soarele o învârte, 
oamenii o conduc. Şi eu rămân la fel. li port departe. 

Cât despre ce a rămas din această poveste, nu merg pe ocolite 
pentru că sunt obosită, sunt atât de obosită şi o să v-o spun cât 
de de-a dreptul pot. 


CU UN ULTIM FAPT RI 
Ar trebui să vă zic că hoțul de cărți a murit abia ieri. 


Liesel Meminger a trăit până la o vârstă foarte înaintată, 
departe de Molching şi de decesul străzii Himmel. 

A murit într-o suburbie din Sydney. Numărul casei era 45 - la 
fel ca adăpostul Fiedlerilor -, iar cerul avea culoarea celui mai 
frumos albastru de după-amiază. Ca şi al lui papa, sufletul ei 
stătea drept. 

În viziunile de dinaintea sfârşitului, îi văzu pe cei trei copii ai ei, 
nepoți, soţul şi lunga listă de vieţi care s-au îmbinat cu a ei. 
Printre ei, luminoşi ca nişte felinare, erau Hans şi Rosa 
Hubermann, fratele ei şi băiatul al cărui păr va rămâne mereu de 
culoarea lămâilor. 


Dar erau şi alte viziuni acolo. 
Veniţi cu mine şi vă voi spune o poveste. 
Vă voi arăta ceva. 


Lemn, după-amiază 


După ce strada Himmel a fost curățată, Liesel Meminger nu 
avu unde să meargă. Se vorbea despre ea ca fiind fata cu 
acordeonul şi a fost dusă la poliţie, care se chinui să decidă ce va 
face cu ea. 

Stătea pe un scaun foarte tare. Acordeonul se uita la ea prin 
gaura din cutie. 

A durat trei ore până ce primarul şi femeia ciufulită să-şi arate 
feţele la secţie. 

- Toată lumea spune că e o fată, zise doamna, care a 
supravieţuit pe strada Himmel. 

Polițistul arătă spre ea. 


Ilsa Herman se oferi să care cutia, dar Liesel o ţinu ferm în 
mână în timp ce coborau scările secţiei de poliţie. Câteva străzi 
mai jos de strada Munchen, era o linie de demarcaţie clară, care 
îi separa pe cei bombardaţi de cei norocoşi. 

Primarul conduse maşina. 

Ilsa stătu cu ea în spate. 

Fata o lăsă să o ţină de mână, pe cutia acordeonului care 
stătea între ele. 

Ar fi fost uşor să nu spună nimic, dar Liesel avu o reacţie 
contrară tragediei sale. Se aşeză în eleganta cameră liberă din 
casa primarului şi vorbi, şi vorbi - pentru sine - până în noapte. 
Mâncă foarte puţin. Singurul lucru pe care nu îl făcu deloc a fost 
să se spele. 

Timp de patru zile, a cărat rămăşiţele din strada Himmel pe 
covoarele şi podelele din Grande Strasse numărul 8. Dormea 
mult şi nu avea vise, iar de cele mai multe ori îi părea rău că se 
trezea. Totul dispărea atunci când dormea. 

In ziua înmormântării, tot nu se îmbăiase, iar Ilsa Hermann o 
rugase politicos să o facă. Inainte de asta, îi arătase baia şi îi 
dăduse un prosop. 

Oamenii veniţi la slujba lui Hans şi a Rosei Hubermann vorbiră 
întruna despre fata care purta o rochie drăguță şi un strat de 
murdărie de pe strada Himmel. A existat şi un zvon că, mai târziu 
în acea zi, a intrat îmbrăcată în râul Amper şi a zis ceva foarte 
ciudat. 


Ceva despre un sărut. 
Ceva despre un Saumensch. 
De câte ori trebuia să-şi ia rămas-bun? 


După aceea au trecut săptămâni şi luni, şi mult război. Şi-a 
amintit de cărţile ei în cele mai rele momente de amărăciune, 
mai ales de acelea care fuseseră făcute pentru ea şi de cea care 
îi salvase viaţa. Intr-o dimineaţă, într-o reînnoită stare de şoc, 
chiar a mers înapoi pe strada Himmel să le găsească, dar nu mai 
rămăsese nimic. Nu exista recuperare după ce se întâmplase. 
Acest lucru va dura decenii. Va dura o viaţă lungă. 


Au fost două ceremonii pentru familia Steiner. Prima - imediat 
la înmormântare. A doua - curând după ce Alex Steiner a ajuns 
acasă, când i s-a acordat permisie după bombardament. 

De când aflase vestea, Alex fusese distrus. 

- Isuse pe cruce, spusese el, numai dacă l-aş fi lăsat pe Rudy 
să plece la acea şcoală. 

Salvezi pe cineva. 

Şi îl omori. 

De unde era să ştie? 

Singurul lucru pe care îl ştia cu adevărat era că ar fi dat orice 
să fi fost el pe strada Himmel în acea noapte, astfel încât Rudy 
să fi supravieţuit, şi nu el. 

Îi zise lui Liesel acest lucru pe treptele casei din Grande 
Strasse numărul 8, unde a ajuns în grabă după ce a aflat de 
supraviețuirea ei. 


În acea zi, pe trepte, Alex Steiner s-a frânt. 

Liesel i-a spus că îl sărutase pe Rudy pe buze. l-a fost ruşine, 
dar s-a gândit că i-ar fi plăcut să ştie. Au fost lacrimi de lemn şi 
un zâmbet de stejar. In viziunea lui Liesel, cerul pe care l-am 
văzut era cenuşiu şi lucios. O după-amiază de argint. 


Max 


După ce războiul s-a terminat şi Hitler s-a predat în mâinile 
mele, Alex Steiner s-a apucat din nou de lucru în croitoria lui. Nu 
ieşea vreun ban, dar îşi ocupa timpul acolo câteva ore pe zi, iar 
Liesel îi ţinea adesea companie. Au petrecut multe zile împreună, 
mergând deseori spre Dachau, după eliberarea sa, numai pentru 
a fi trimişi la plimbare de americani. 


În final, în octombrie 1945, un bărbat cu ochi apoşi, păr de 
pene şi o faţă proaspăt bărbierită a intrat în magazin. S-a 
apropiat de tejghea. 

- E cineva aici pe nume Liesel Meminger? 

- Da, e în spate, zise Alex. Era plin de speranţă, dar voia să fie 
sigur. Pot să întreb cine o caută? 


Liesel a ieşit. 
S-au îmbrăţişat şi au plâns, şi au căzut pe podea. 


Restituirea 


Da, am văzut foarte multe lucruri în această lume. Asist la cele 
mai mari dezastre şi lucrez pentru cei mai mari răufăcători. 

Dar mai sunt şi alte momente. 

Există unele poveşti (doar câteva, după cum am sugerat mai 
devreme) cărora le permit să mă distragă în timp ce lucrez, 
exact cum fac culorile. Le iau din cele mai ghinioniste şi 
neobişnuite locuri şi mă asigur că mi le amintesc în vreme ce-mi 
fac treaba. Hotul de cărți este o astfel de poveste. 


Când m-am dus în Sydney şi am luat-o pe Liesel, am putut în 
cele din urmă să fac ceva ce aşteptasem de mult timp. Am pus-o 
jos, am mers pe Anzac Avenue, lângă terenul de fotbal, şi am 
scos o carte neagră şi prăfuită din buzunar. 

Femeia în vârstă a fost uluită. O luă în mână şi spuse: 

- Chiar e cu adevărat? 

Am încuviinţat. 

Cutremurată, ea deschise Hoţul de cărți şi întoarse paginile. 

- Nu-mi vine să cred... 

Deşi textul se ştersese, îşi putea citi cuvintele. Degetele 
sufletului ei atingeau povestea scrisă cu atât de mult timp în 
urmă, în pivniţa din strada Himmel. 

Se aşeză pe bordură şi eu m-am alăturat ei. 

- Ai citit-o? întrebă ea, dar nu mă privi. 

Ochii ei fixau cuvintele. 

Am încuviinţat. 

- De multe ori. 

- Ai putut să o înţelegi? 

Din acel moment, urmă o pauză lungă. 

Câteva maşini au trecut pe acolo, în ambele direcţii. Şoferii lor 
erau Hitleri şi Hubermanni, şi Maxi, criminali, Dilleri şi Steineri... 

Am vrut să-i vorbesc hoţului de cărţi despre frumuseţe şi 
brutalitate. Dar ce-i puteam spune despre acele lucruri pe care 
deja le ştia? Am vrut să-i explic că, în mod constant, 
supraestimez şi subestimez omenirea - că rareori pur şi simplu o 
estimez. Am vrut să o întreb cum acelaşi lucru putea fi şi urât, şi 
plin de glorie, iar cuvintele ei atât de osânditoare şi strălucite. 

Niciunul dintre aceste lucruri însă nu mi-a ieşit din gură. 


Tot ce am fost capabilă să fac a fost să mă întorc spre Liesel 
Meminger şi să-i spun singurul adevăr pe care îl ştiu. | l-am zis 
hoţului de cărţi şi vi-l spun acum dumneavoastră. 


O ULTIMĂ OBSERVAŢIE DE LA Š 
NARATOAREA DUMNEAVOASTRA 
Sunt bântuită de oameni. 


Australian de origine, 

MARKUS ZUSAK a crescut 
ascultând povești despre Germania 
nazistă, despre bombardarea 
Miinchenului și despre evreii care 
erau mânati spre lagăre prin micul 
oraș natal al mamei lui. A știut 
dintotdeauna ce poveste voia 


să aștearnă pe hârtie. 


Avem în minte aceste imagini cu 
băieți mărsăluind impecabil și salutând 
cu Heil Hitler și ideea că toată lumea 
în Germania gândea la fel. Dar mai 


existau copii rebeli care nu respectau 


oulile și oameni care îi ascundeau 
pe evrei şi pe alti oameni în casele lov 
Așadar, Germania nazistă avea şi o 
altă latură, declara Zusak 
într-un interviu cu The Sydney 


Morning Herald. 


La vârsta de 30 de ani, Zusak 

se evidentiase deja ca unul dintre 
cei mai inovatori și poetici 
romancieri ai zilelor noastre. 
Odată cu publicarea romanului 
Hotul de cărti, el a devenit un 
„fenomen literar“, sunt de părere 
criticii americani şi australieni. 


Este anul 1939. Germania nazistă 
Tara isi tine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată 
mai mult de lucru, și va deveni chiar mai ocupata 


Liesel Meminger si fratele ei mai mic sunt duși de câtre mama lor să 
locuiască cu o familie socială în afara orașului Munchen. Tatal lui Liesel a 
fost dus departe sub soapta unui singur cuvânt nefamiliar - Kommunist -, 
iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul 
calatoriei, Moartea ii face o vizita baietelului și o observa pe Liesel. Va fi 
prima dintre multe întâlniri apropiate. Lânga mormântul fratelui ei. viata 
lui Liesel se schimba atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns 
parțial in zapada. Este Manualul Groparului. lasat acolo din greseala, si 
este prima ei carte furată. 

Astfel incepe o poveste despre dragostea de cărți și de cuvinte, pe 
masură ce Liesel invața să citească cu ajutorul tatalui ei adoptiv, care 
cânta la acordeon. In curând, va fura cărti de la incendierile de cărti orga- 
nizate de nazisti, din biblioteca soției primarului, și de oriunde le mai 
putea gasi. 


Hotul de cărti este o poveste despre puterea cuvintelor de a crea 
lumi. Cu o scriitură superb maiestrită si arzând cu intensitate, premiatul 
autor Marcus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile povesti ale 
timpurilor noastre 


(3) 


6 [0] 


9"786066"09086