Amos Oz — Scene De Viata Campestra

Amos Oz 


Scene de viaţă campestră 


Moştenitori. 


Străinul acela nu era tocmai un străin. Lui Arie Tzelnik figura lui i 
s-a părut respingătoare şi fermecătoare în acelaşi timp, din 
prima clipă în care l-a zărit, dacă într-adevăr existase o 
asemenea clipă: Arie Tzelnik avea senzaţia că mai văzuse 
undeva acel chip şi braţele acelea lungi, atârnând până aproape 
de genunchi, o amintire înceţoşată, venită parcă din altă viaţă. 


Bărbatul şi-a parcat maşina exact în faţa porţii. Maşina lui 
prăfuită, de culoare bej, era şi ea străină, iar pe parasolarul care 
acoperea partea de sus a geamurilor laterale era un întreg 
puzzle de culori, tot felul de semne de punctuație, propoziţii, 
formule, sloganuri. A închis portiera, dar s-a întors să verifice, cu 
mişcări energice, uşă după uşă, pentru a vedea dacă sunt 
încuiate bine. După aceea a lovit uşor capota cu palma, ca şi 
cum ar fi fost un cal bătrân pe care îl priponeşti de gard şi căruia 
îi transmiţi, prin lovituri uşoare, pline de afecţiune, că nu va 
avea mult de aşteptat. Apoi a deschis poarta cu o mişcare 
hotărâtă şi a păşit pe veranda umbrită de viță-de-vie. Mersul lui 
părea repezit şi frânt de durere în acelaşi timp, precum paşii 
cuiva care calcă desculţ pe nisip încins. 


Din hamacul lui cuibărit într-un col? Al verandei, de unde putea 
vedea totul fără a fi văzut, Arie Tzelnik îşi urmărise oaspetele 
încă de când acesta îşi parcase maşina. Insă, în ciuda tuturor 
eforturilor, nu reuşea să-şi amintească cine anume era străinul 
acesta câtuşi de puţin străin. Oare unde îl mai întâlnise, când îl 
mai întâlnise? Poate într-una dintre călătoriile lui în străinătate? 
La repetiţii? La birou? La universitate? Sau poate îi fusese coleg 
de şcoală? Figura bărbatului era vicleană şi jovială, ca şi cum 


tocmai i-ar fi reuşit cine ştie ce farsă, iar acum se bucura că-şi ia 
tălpăşiţa. Îndărătul acestei măşti, undeva, sub obrazul străin, 
puteai intui trăsăturile unui chip cunoscut, supărător, enervant: 
faţa cuiva care te-a făcut să suferi la un moment dat. Sau, 
poate, din contră, căruia tu i-ai pricinuit o de mult uitată 
nedreptate? 


Ca un vis cufundat în uitare în proporţie de nouăzeci la sută, dar 
din care un firicel firav mijeşte în amintire asemenea unui 
vlăstar. 


Prin urmare, Arie Tzelnik a hotărât să nu se ridice pentru a ieşi în 
întâmpinarea oaspetelui său, ci să-l primească acolo, tolănit în 
hamacul de pe verandă. 


Străinul a ţopăit cu paşi repezi de-a lungul cărării care lega 
poarta de treptele verandei, în vreme ce ochii lui mici se roteau 
neobosiţi când spre stânga, când spre dreapta, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu fie descoperit prea devreme sau, din contră, ca şi 
cum ar fi fost terorizat de un câine furios, care se putea repezi în 
orice clipă asupra lui din tufişurile încâlcite şi pline de ţepi ce 
străjuiau cărarea. 


Părul blond care începuse să-i cadă, pielea roşie şi ridată a 
gâtului, care amintea de guşa unui curcan, ochii umezi şi 
înceţoşaţi, care se roteau asemenea unor degete băgăcioase, 
braţele lungi ca de cimpanzeu, toate arătau că înăuntrul lui zace 
o tensiune latentă. 


Din punctul lui de observaţie, bine ascuns în hamacul atârnat la 
adăpostul umbrei viţei-de-vie, Arie Tzelnik a observat că 
bărbatul acesta solid are şi o oarecare fragilitate, asemenea 
cuiva care îşi revine după o grea suferinţă, ca şi cum până nu 
demult fusese un om corpolent, iar de câtăva vreme 
îngenunchease cumva pe dinăuntru, chircindu-se în propriul lui 
sac de piele. Chiar şi jacheta aceea subţire pe care o purta, o 
jachetă cu buzunare umflate, de un bej murdar, părea mult prea 
largă pentru el, atârnându-i lălâie pe umeri. 


În ciuda faptului că, vara fiind pe sfârşite, poteca era uscată, 
străinul a purces pe dată să-şi şteargă tălpile pantofilor pe 
covoraşul din faţa treptelor. După ce a terminat, a ridicat pe 
rând fiecare picior, verificându-l1, examinând cât de curate sunt 
tălpile pantofilor. Numai după aceea a urcat treptele şi a 
încercat uşa principală, din capătul scării, şi abia după ce a 
ciocănit politicos de câteva ori fără să primească nici un răspuns 
şi-a întors privirea şi l-a descoperit pe stăpânul casei, care 
vegeta leneş în hamacul său înconjurat de ghivece mari şi 
jardiniere rectangulare, în colţul umbrit de viţa-de-vie care îl 
proteja atât pe el, cât şi întreaga terasă. 


Imediat, oaspetele a zâmbit larg şi aproape că a făcut o 
reverență, dregându-şi vocea înainte de a rosti pe un ton 
protocolar: 


— In ce loc incredibil de frumos locuiţi dumneavoastră, domnule 
Tzelkin! Uluitor! O adevărată Provența a Israelului! Dar ce spun 
eu Provența! Toscana! Ce peisaj! Ce pădure! Tel Ilan este pur şi 
simplu cel mai frumos sat din această patrie levantină. Minunat. 
Bună dimineaţa, domnule Tzelkin. Îmi cer iertare. Sper că nu vă 
deranjez. 


Arie Tzelnik îi răspunse cu un bună dimineaţa sec, după care îl 
corectă, spunându-i că numele său e Tzelnik, nu Tzelkin, şi îi 
dădu de înţeles că îi pare rău, însă nu are nevoie de absolut 
nimic din ceea ce i-ar putea oferi un agent de vânzări. 


— Aveţi dreptate! Chiar aveţi mare dreptate! Spuse bărbatul pe 
un ton vesel, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu mâneca 
jachetei. De unde putem şti dacă nu cumva omul din faţa 
noastră este un agent de vânzări sau chiar un escroc? Sau, 
Doamne păzeşte, un răufăcător care vine în recunoaştere, 
pregătind terenul pentru o bandă de spărgători de locuinţe. Dar 
eu, domnule Tzelnik, cu siguranţă nu sunt agent de vânzări. 
Sunt Maftzir! 


— Ce? 


—  Maftzir. Wolf Maftzir. Avocatul Maftzir de la biroul de 
avocatură  Lotem-Pruzhinin. Îmi pare bine de cunoştinţă, 
domnule Tzelnik. Am venit la dumneavoastră, domnul meu, din 
pricina unei chestiuni, cum să vă spun, poate că ar fi mai bine 
pentru amândoi, tocmai pentru a nu mai încerca să definesc 
motivul, să intru direct în subiect. Îmi permiteţi, vă rog, să iau 
loc? Este vorba despre o problemă mai mult sau mai puţin 
personală, nu de-a mea, Doamne fereşte, pentru că sub nici o 
formă şi cu nici un chip nu aş fi avut îndrăzneala de a vă invada 
intimitatea şi de a vă deranja cu asemenea pricini fără a vă 
anunţa dinainte. Pentru că am încercat, am făcut mari eforturi, 
am stăruit iar şi iar, însă numărul dumneavoastră de telefon este 
protejat, iar scrisorile pe care vi le-am trimis au rămas fară 
răspuns. De aceea am decis să ne încercăm norocul printr-o 
vizită neanunţată şi ne cerem scuze pentru deranj. Chiar nu ne 
stă în obicei un astfel de comportament, să dăm buzna în 
intimitatea celorlalţi, mai ales când aceştia trăiesc în cel mai 
frumos loc din întreaga ţară. Una peste alta, ca să spun aşa, nu 
este o problemă care ne priveşte doar pe noi. Nu, nu. În nici un 
caz. Ba din contră: chestiunea aceasta, cum aş putea să 
formulez într-o manieră mai blândă, probabil putem spune în 
felul următor, chestiunea aceasta vă priveşte personal, 
domnule. O chestiune care vă priveşte personal şi pe 
dumneavoastră, nu doar pe noi. Ca să fiu mai explicit, este o 
problemă legată de familia dumneavoastră. Poate legată de 
familie la modul general, poate într-un mod special - este vorba, 
mai precis, de o rudă de-a dumneavoastră, de o rudă anume. Nu 
mă poftiţi să iau loc şi să stăm de vorbă câteva clipe? lar eu vă 
asigur că voi face tot posibilul pentru ca această chestiune să nu 
vă răpească mai mult de zece minute. Dar toate astea depind 
numai şi numai de dumneavoastră, domnule Tzelkin. 


Arie Tzelnik a spus: 
— Tzelnik. 
După care a adăugat: 


— la loc. 


Şi imediat: 
— Nu aici. Acolo. 


Şi pentru că grăsanul sau, mai bine zis, fostul grăsan a aterizat 
iniţial în hamacul dublu, chiar lângă gazda sa, coapsele lor 
atingându-se, o pleiadă de mirosuri grele l-au înconjurat 
asemenea unui anturaj periculos, miros de sucuri gastrice, de 
şosete murdare, de pudră de talc şi transpiraţie. Peste toate 
aceste mirosuri trona urma abia simțită a unei ape de colonie cu 
parfum înţepător. 


În clipa în care i s-a spus nu aici, acolo, oaspetele s-a ridicat, s-a 
clătinat puţin pe picioare, sprijinindu-şi genunchii cu braţele de 
maimuţă, şi-a cerut scuze, şi-a schimbat poziţia şi şi-a aşezat 
fundul îmbrăcat într-o pereche de pantaloni mult prea mari în 
locul indicat de gazdă, pe băncuţa de lemn din spatele mesei de 
grădină stacojii. Era o masă ţărănească, făcută din scânduri 
negeluite, asemănătoare traverselor ce unesc şinele de cale 
ferată. Era foarte important pentru Arie ca nici în ruptul capului 
mama lui bolnavă să nu-l vadă pe fereastră pe străinul acesta, 
să nu-i zărească spinarea, să nu-i observe silueta conturându-se 
în umbra vi? Ei-de-vie. De aceea 1-a aşezat într-un loc în care ar 
fi fost imposibil să fie văzut de la fereastră. 


Cât priveşte vocea de cantor a grăsanului, nu avea de ce anume 
să-şi facă griji, fiindcă femeia era surdă. 


În urmă cu trei ani, soţia lui Arie Tzelnik, Naama, plecase la San 
Diego să-şi viziteze o bună prietenă, pe Telma Grant, însă nu se 
mai întorsese niciodată. Nu lăsase în urmă nici un bilet în care 
să-i spună explicit că are de gând să-l părăsească, dar la 
început îi zisese cu blândeţe: Deocamdată nu mă întorc. După o 
jumătate de an, îi scrisese: Mai rămân o vreme cu Telma. După 
încă o jumătate de an, îi scrisese din nou: Nu are sens să 
continui să mă aştepţi. Lucrez cu Telma la un salon de 
înfrumusețare. lar într-o altă scrisoare: Mie şi Telmei ne este 
bine împreună, avem karme asemănătoare. Apoi i-a spus: 
Mentorul nostru spiritual crede că ne va fi cel mai bine dacă vom 


rămâne una lângă cealaltă. Te vei descurca. Nu-i aşa că nu te 
superi? 


Fiica lui cea căsătorită, Hila, i-a scris din Boston: Tată, pentru 
binele tău, îţi sugerez să nu o presezi pe mama. Caută să-ţi vezi 
de viaţa ta. 


Şi pentru că între el şi fiul său cel mare, Eldad, toate legăturile 
fuseseră rupte cu mult timp în urmă, iar el nu mai avea altă 
rudă, se hotărâse acum un an să-şi vândă apartamentul de pe 
Cârmei şi să se întoarcă la mama sa, în casa părintească din Tel 
Han, trăind din chiria încasată pe două apartamente din Haifa şi 
dedicându-se în întregime hobby-urilor sale. 


Astfel găsise de cuviinţă să-şi vadă de viaţa lui, după cum îi 
sugerase fiica sa. 


În tinereţe, Arie fusese membru al marinei militare, încă din 
fragedă pruncie dăduse dovadă de mult curaj, nefiindu-i teamă 
de absolut nimic, nici de duşmani, nici de înălţimi. Însă, odată cu 
trecerea timpului, înăuntrul lui se căscase un hău de frică 
muşcătoare în faţa întunericului dintr-o casă goală. De aceea a 
hotărât, în cele din urmă, să se întoarcă să locuiască alături de 
mama sa, în casa veche în care se născuse şi crescuse, la 
marginea satului Tel Han. Mama lui, Rozalia, avea peste 
nouăzeci de ani, era surdă, cocoşată şi abia mai rostea câteva 
cuvinte. De cele mai multe ori îl lăsa pe el să se ocupe de 
îngrijirea gospodăriei, fără a-l împovăra însă, uneori fără a 
scoate un cuvânt. Adesea, Arie Tzelnik se gândea că este posibil 
ca, la un moment dat, mama lui să cadă bolnavă la pat sau să 
îmbătrânească atât de mult, încât trupul să nu-şi mai poată căra 
mădularele, şi atunci el avea să fie nevoit să o hrănească, să o 
spele şi să o schimbe. Sau să aducă în casă o îngrijitoare, dar în 
clipa aceea echilibrul căminului lor avea să fie zdruncinat şi viaţa 
lui expusă privirilor străinilor. Mai era şi speranţa, sau umbra de 
speranţă că declinul mamei e aproape: iar atunci urma să aibă 
un motiv raţional şi emoţional pentru a o duce la azil, şi întreaga 
casă avea să fie a lui şi numai a lui. l-ar plăcea să-şi poată aduce 
acolo o femeie nouă-nouţă, frumoasă. Sau nu-şi va aduce o 
femeie, va găzdui o mulţime de fete tinere. Va putea chiar să 


spargă pereţii interiori şi să dea o nouă faţă întregii case. Va 
începe o viaţă nouă. 


Dar, până atunci, trăiau amândoi, fiul şi mama, în casa aceea 
întunecată şi demodată, în linişte şi pace. Dimineaţa devreme 
venea menajera, aducea cumpărăturile pe care ei i le puneau în 
prealabil pe o listă, făcea ordine, curăța casa şi gătea, iar după 
ce le servea în tăcere prânzul mamei şi fiului îşi vedea de drum. 
Cea mai mare parte a zilei, mama şi-o petrecea în camera ei, 
citind cărţi vechi, timp în care Arie Tzelnik şedea în camera lui, 
ascultând radioul sau construind machete de avioane. 


Deodată, pe chipul străinului a apărut un zâmbet jucăuş, ca şi 
cum i-ar fi făcut cu ochiul: parcă i-ar fi adresat gazdei sale o 
propunere indecentă, hai să păcătuim puţin împreună, ce zici? 
lar apoi - temându-se parcă să nu-şi atragă din partea acestuia 
cine ştie ce pedeapsă - a întrebat pe un ton plin de căldură: 


— Îmi cer iertare, îmi permiteţi să mă servesc puţin? 


Şi, fiindcă i s-a părut că gazda a încuviinţat printr-o mişcare a 
capului, bărbatul şi-a turnat din carafa de sticlă apă rece ca 
gheaţa, în care pluteau felii de lămâie şi câteva frunze de 
mentă, în singurul pahar care se afla pe masă, paharul lui Arie 
Tzelnik, şi-a lipit buzele cărnoase de el şi i-a sorbit întreg 
conţinutul din cinci, şase înghiţituri zdravene, după care şi-a mai 
turnat jumătate de pahar, bând cu o sete de nepotolit, pentru ca 
imediat după aceea să se scuze: 


— Îmi pare rău! Explicaţia este cât se poate de simplă, aici, pe 
veranda dumneavoastră splendidă, pur şi simplu nu se simte cât 
de cald e de fapt afară. E foarte cald azi. Foarte! Cu toate 
acestea, în ciuda căldurii îngrozitoare - locul în care ne aflăm e 
cu adevărat magic! Tel Ilan este fără doar şi poate cel mai 
frumos sat din întreaga ţară! Provența! Dar ce spun eu 
Provența! Toscana! Păduri! Viţă-de-vie! Case ţărăneşti vechi de 
peste o sută de ani, acoperişuri roşii şi chiparoşi înalţi! Şi acum, 
ce credeţi, domnule? V-aţi simţi mai bine dacă am mai flecări o 
vreme despre frumuseţea peisajului? Sau îmi veţi permite să 
intru direct în subiect, fără să ne mai învârtim în jurul cozii? 


Arie Tzelnik a spus: 
— Ascult. 


— Familia Tzelnik a descins din Leon-Akavie Tzelnik. Dacă nu 
cumva greşesc eu, aţi fost printre primii locuitori ai satului, nu-i 
aşa? V-aţi numărat printre întemeietorii satului, nu? În urmă cu 
mai bine de nouăzeci de ani. Am putea spune aproape o sută. 


— Numele lui a fost Akiva-Arie, nu Leon-Akavie. 


— Desigur, a spus oaspetele plin de entuziasm, domnule Tzelkin. 
Respectăm foarte mult istoricul notabil al familiei 
dumneavoastră. Nu doar îl respectăm. Nutrim o mare dragoste 
pentru el. La început, dacă nu greşesc, au venit doi fraţi, Boris şi 
Simeon Tzelkin, plecaţi dintr-un sătuc aflat în districtul Harkov, 
hotărâți să întemeieze o nouă aşezare aici, în inima acestui 
peisaj de munte, sălbatic şi pustiu. Nu era absolut nimic aici. O 
câmpie plină de ciulini. Nici măcar sate arăbeşti nu erau în râpa 
asta, numai dincolo de dealuri. După o vreme a venit şi fratele 
cel mic al lui Boris şi Simeon, Leon, sau, cum spuneţi 
dumneavoastră, Akavie-Arie. Apoi, cel puţin aşa ştim noi, 
Simeon şi Boris s-au întors rând pe rând în Rusia, unde Boris 1-a 
ucis pe Simeon cu un topor, şi numai bunicul dumneavoastră - 
bunicul? Sau tatăl bunicului? Numai Leon-Akavie s-a încăpățânat 
să rămână aici. Nu Akavie? Akiva? Mă scuzaţi. Akiva. Pe scurt, 
lucrurile stau astfel: întâmplarea face că şi noi, familia Maftzir, 
ne tragem tot din districtul Harkov! Chiar din pădurile 
Harkovului! Maftzir! Poate aţi auzit? Aveam şi un cantor renumit, 
Şaie-Leib Maftzir, şi pe Grigorie Moiseievici Maftzir, general în 
Armata Roşie. General mare, mare de tot, dar Stalin 1-a lichidat. 
În timpul epurărilor din anii treizeci. 


Bărbatul s-a ridicat şi a simulat cu braţele lui de cimpanzeu 
poziţia unui soldat cu mâna pe trăgaci, imitând ecoul rafalelor 
de gloanţe, dezvelindu-şi dinţii din faţă, ascuţiţi şi nu tocmai 
albi. După care s-a aşezat din nou pe bancă, zâmbind, ca şi cum 
şi-ar fi satisfăcut astfel pornirea de a ucide. Lui Arie Tzelnik i s-a 
părut că bărbatul aşteaptă aplauze sau măcar un zâmbet în 
schimbul surâsului său drăgălaş. 


Cu toate acestea, gazda a hotărât să nu-i întoarcă zâmbetul. A 
pus încet deoparte paharul murdar şi carafa plină cu apă rece ca 
gheaţa de pe masă, apoi a spus: 


— Mai departe. 


Avocatul Maftzir şi-a acoperit palma stângă cu palma dreaptă şi 
a apăsat-o cu entuziasm, ca şi cum nu s-ar mai fi întâlnit cu el 
însuşi de foarte multă vreme, iar întâlnirea aceasta neaşteptată 
i-ar fi stârnit o uriaşă bucurie, îndărătul şuvoiului de cuvinte care 
se rostogoleau fără încetare pe buzele lui, ca o sursă nesecată 
de fericire, se afla o mulţumire de sine euforică: 


— Bun. Poate ar fi mai bine să punem cărţile pe masă, cum s-ar 
spune. Eu sunt cel care şi-a permis să vă invadeze intimitatea în 
după-amiaza asta, din pricina problemelor personale care ne 
unesc, ba mai mult decât atât, a chestiunilor care o privesc şi pe 
iubita dumneavoastră mamă, ajunsă la o vârstă venerabilă, nu-i 
aşa? Adică, pe femeia aceasta bătrână şi foarte, foarte 
respectată. Bineînţeles, bineînţeles, asta dacă nu vă opuneţi 
cumva discuţiei pe marginea acestui subiect sensibil. 


Arie Tzelnik a spus: 
— Da. 


Oaspetele s-a ridicat de la locul său, şi-a scos sacoul bej, de 
nuanţa nisipului murdar, lăsând să se vadă pete mari de 
transpiraţie pe cămaşa albă, în dreptul subsuorilor, şi-a agăţat 
haina de speteaza scaunului, s-a aşezat din nou comod şi a 
spus: 


— Îmi cer iertare. Sper că nu vă deranjează. Dar e pur şi simplu 
prea cald astăzi. Imi permiteţi să-mi scot şi cravata? 


Preţ de o clipă, faţa lui a avut expresia unui copil speriat, a unui 
copil căruia tocmai i s-a făcut un reproş şi căruia îi este ruşine să 
ceară îndurare. Insă expresia aceasta s-a risipit imediat. 


Şi pentru că gazda tăcea, şi-a scos cravata dintr-o singură 
mişcare, care i-a amintit lui Arie Tzelnik de Eldad, fiul său, apoi a 
spus: 


— Atâta vreme cât mama dumneavoastră ne stă pe cap, nu ne 
putem intra în drepturi. 


— Poftim? 


— Doar dacă nu se va găsi pentru ea un loc minunat într-un 
minunat azil. Am eu un asemenea azil. Mai bine zis, nu eu, ci 
sora asociatului meu. Nu avem nevoie decât de acceptul ei. Sau 
poate ar fi mai simplu pentru noi să scoatem un certificat care 
să ateste că suntem însoțitorii ei legali? lar în acest caz nu am 
mai avea nevoie de nici un accept din partea ei. 


Arie Tzelnik a încuviinţat de două, trei ori din cap, scărpinându-şi 
dosul mâinii stângi cu degetele mâinii drepte, într-adevăr, în 
ultimul timp îi trecuse o dată sau de două ori prin minte 
întrebarea cu privire la viitorul mamei sale bolnave, ce se va 
întâmpla cu ei doi în clipa în care ea va rămâne imobilizată sau 
îşi va pierde minţile şi când va veni momentul luării marii decizii, 
au existat momente în care s-a gândit la posibilitatea de ao 
părăsi, cu amărăciune şi ruşine, dar au existat şi momente în 
care aproape sperase într-un sfârşit cât mai apropiat şi la 
posibilitatea ca partea din casă deţinută de ea să intre în 
posesia lui. O dată chiar îl invitase pe la ei pe losi Sason, un tip 
care se ocupa de imobiliare, pentru a face o evaluare a 
proprietăţii. Speranţele acelea sufocante au stârnit înăuntrul lui 
sentimente de vinovăţie şi chiar silă faţă de el însuşi. Ce i se 
părea ciudat era modul în care bărbatul acesta dezgustător îi 
citea gândurile. l-a cerut domnului Maftzir să reia lucrurile de la 
început, pe cine anume reprezenta el? De către cine fusese 
trimis? 


Wolf Maftzir a chicotit: 


— Maftzir. Puteţi să-mi spuneţi simplu, Maftzir. Sau Wolf. Doar 
rudele apropiate nu folosesc apelative precum domnule. 


Arie Tzelnik s-a ridicat de la locul său. Era un bărbat mare, masiv 
şi mult mai înalt decât Wolf Maftzir, cu umerii laţi şi puternici, 
însă amândoi aveau braţe lungi, care le ajungeau până aproape 
de genunchi. A făcut doi paşi, oprindu-se drept ca o statuie 
dinaintea oaspetelui său, şi a spus: 


— Ei bine, ce vrei? 


A rostit aceste cuvinte fără semnul întrebării, în timp ce-şi 
încheia un nasture de la cămaşă, prin decolteul căreia i se vedea 
pieptul acoperit de păr cărunt. 


Wolf Maftzir a ţâţâit încet, conciliator: 


— De ce să ne grăbim, domnul meu, problema noastră trebuie 
rezolvată cu răbdare şi cu grijă, trebuie întoarsă pe toate feţele, 
să nu lăsăm în urma noastră nici o fisură, oricât de mică. Nu 
avem voie să facem nici cea mai neînsemnată greşeală. 


Oaspetele i se părea lui Arie Tzelnik slăbuţ, poate chiar fragil. 
Avea impresia că propria lui piele era un înveliş prea larg pentru 
trupul său. Sacoul îi atârna lălâu pe umeri, ca haina unei 
sperietori de ciori dintr-o grădină. Ochii îi erau umezi şi uşor 
împăienjeniţi. Cu toate acestea, avea şi ceva înfricoşat, ca şi 
cum s-ar fi temut în permanenţă de o insultă venită din senin. 


— Problema noastră? 


— Adică problema cu bătrâna doamnă. Adică doamna, mama 
dumneavoastră, pe al cărei nume e trecută proprietatea 
noastră, şi pe al cărei nume va rămâne trecută până la sfârşitul 
zilelor ei şi căreia cine ştie ce-i va da prin minte să scrie în 
testament, dacă nu cumva reuşim să fim declaraţi însoțitorii ei 
legali. 


— Noi doi? 


— Putem să demolăm casa şi să construim în locul ei un 
sanatoriu. O oază de sănătate. Am putea clădi aici ceva ce nu 
mai există nicăieri în ţară: aer curat, linişte pastorală, peisaje 


rurale  neegalate decât de Provența şi Toscana, plante 
medicinale, masaje, meditaţie, îndrumare spirituală, oamenii vor 
plăti bani grei pentru a cumpăra ceea ce le va putea oferi locul 
acesta al nostru. 


— Îmi cer iertare, dar de unde anume ne cunoaştem? 


— Nu doar că ne cunoaştem, dar suntem chiar prieteni. Dar ce 
spun eu prieteni, scumpul meu: rude. Aproape asociaţi. 


Poate că Arie Tzelnik se ridicase de la locul lui pentru a-1 obliga 
pe oaspetele său să-i urmeze gestul şi să-şi ia tălpăşiţa. Însă 
musafirul nu s-a ridicat, ba mai mult, a întins mâna şi şi-a mai 
turnat puţin din apa aceea rece ca gheaţa, în care pluteau felii 
de lămâie şi frunze de mentă, în paharul care fusese al lui Arie 
Tzelnik înainte ca oaspetele să şi-l însuşească. S-a lăsat pe 
spătarul scaunului. Cum stătea aşa, cu cămaşa pătată de 
transpiraţie la subsuori, fără sacou şi cravată, Wolf Maftzir părea 
un negustor priceput, un negustor de animale asudat, venit la 
oraş să negocieze cu fermierii, plin de răbdare şi viclenie, cine 
ştie ce afacere cu vite, convins că va avea întotdeauna câştig de 
cauză. Trăda un soi de fericire difuză, de bucurie ascunsă, iar 
fericirea aceasta nu îi era complet străină gazdei sale. 


— Eu, a minţit Arie Tzelnik, trebuie să intru acum. Am de 
rezolvat o problemă. Vă rog să mă iertaţi. 


— Eu, a zâmbit Wolf Maftzir, nu mă grăbesc. Dacă îmi permiteti, 
voi rămâne aici până terminaţi. Sau poate ar fi mai bine să intru 
cu dumneavoastră, să o cunosc şi eu pe doamna. l-aş câştiga 
imediat încrederea. 


— Doamna, i-a răspuns Arie Tzelnik, nu primeşte oaspeţi. 


— Eu, a insistat Wolf Maftzir, ridicându-se de la locul lui, gata să- 
şi urmeze gazda înăuntrul casei, nu sunt tocmai oaspete. Nu 
suntem noi oare, cum să mă exprim, puţin rude? Ba chiar 
asociaţi? 


Arie Tzelnik şi-a amintit deodată sfatul fiicei sale, Hila, de a 
renunţa la mama, de a nu mai face eforturi pentru a o convinge 
să se întoarcă la el şi de a-şi găsi un nou rost în viaţă. Adevărul 
este însă că nu depusese prea mult efort pentru a o recuceri pe 
Naama: când, ca urmare a nenumăratelor certuri dintre ei, 
aceasta din urmă plecase la buna ei prietenă, Telma Grant, Arie 
Tzelnik îi împachetase toate hainele şi lucrurile personale şi i le 
trimisese pe adresa Telmei din San Diego. Când fiul lui, Eldad, 
rupsese orice legătură cu el, Arie îi împachetase toate cărţile, 
chiar şi jucăriile pe care le păstrase de când era copil, şi i le 
trimisese. Înlăturase orice urmă de amintire, cum acoperi 
tranşeele inamice la sfârşitul războiului. După câteva luni îşi 
împachetase şi obiectele lui, vânduse apartamentul din Haifa şi 
se mutase în casa mamei sale din Tel Ilan. Simţea o mare nevoie 
de linişte deplină: îşi dorea ca zilele să semene una cu cealaltă, 
iar orele să treacă goale una după alta. 


Din când în când pleca în drumeţii în jurul satului, dar niciodată 
prea departe, până la înălțimile care străjuiau prăpastia aceea 
micuță, până la livezi, până la pădurile dese de pini. Sau se 
plimba câte o jumătate de oră prin curte, printre rămăşiţele 
uneltelor tatălui său, abandonate cu mulţi ani în urmă. Încă se 
mai vedeau ruinele unor acareturi, ale unor coteţe de găini, 
acoperişuri de solarii, pătule, un staul abandonat. Grajdul 
devenise depozit pentru toate obiectele de mobilier luate din 
apartamentul de pe muntele Cârmei, din Haifa. Acolo, în ceea ce 
fusese un grajd, praful se aşezase pe fotolii, pe canapea, pe 
mobilă, pe bufetul care decorase salonul apartamentului din 
Haifa, unite prin firele fine şi reci ale pânzei de păianjen. Până şi 
vechiul pat conjugal al lui şi al lui Naama era acolo, ridicat pe o 
latură, într-un colţ al grajdului. Salteaua era îngropată sub un 
maldăr de perne prăfuite. 


Arie Tzelnik a spus: 
— Mă iertaţi. Sunt ocupat. 


Wolf Maftzir a zis: 


— Desigur. Îmi cer scuze. Nu te voi deranja, dragul meu, nu te 
voi deranja cu absolut nimic. Din contră. Din clipa aceasta voi 
tăcea mâlc. Nu voi mai scoate nici un sunet. 


Acestea fiind zise, s-a ridicat şi şi-a urmat gazda în casă, unde 
era întuneric şi răcoare şi un miros uşor de transpiraţie şi vechi. 


Arie Tzelnik a insistat: 
— Te rog să mă aştepţi afară. 


Deşi ce ar fi vrut să spună de fapt, ba chiar cu o doză însemnată 
de impoliteţe, era că vizita luase sfârşit şi că oaspetele era poftit 
să-şi vadă de drum. 


Însă oaspetelui nici prin gând nu-i trecea aşa ceva. S-a insinuat 
ca o stafie înăuntru, mergând în urma lui Arie Tzelnik, iar în 
drumul său de-a lungul coridorului deschidea uşă după uşă, 
inspectând calm bucătăria, biblioteca, atelierul lui Arie Tzelnik, 
plin de machete de avioane din lemn de balsa, atârnate de 
tavan cu sfori groase, legănându-se uşor în bătaia vântului, 
pregătite parcă pentru o cruntă bătălie aeriană. Gestul său i-a 
amintit lui Arie Tzelnik de obiceiul lui din copilărie, acela de a 
deschide orice uşă încuiată şi de a vedea ce anume se ascunde 
îndărătul ei. 


În clipa în care cei doi au ajuns în adâncurile casei, adică la 
capătul coridorului, Arie Tzelnik a blocat cu trupul lui masiv uşa 
dormitorului său, care pe vremuri fusese camera tatălui. Dar 
Wolf Maftzir nu avea de gând să dea buzna în dormitorul 
amfitrionului său, ci a bătut încetişor la uşa bătrânei surde, iar 
pentru că nu a primit nici un răspuns a cuprins ca într-o 
mângâiere mânerul clanţei, a deschis uşa, a intrat şi a văzut-o 
pe bătrâna Rozalia întinsă în patul acela matrimonial, foarte 
mare, acoperită până la bărbie cu o pătură de lână, cu capul 
îmbrobodit într-un batic, cu ochii închişi, cu o mandibulă 
descărnată, fără dinţi, care tremura continuu. 


— Exact cum am visat, a chicotit Wolf Maftzir. Bună ziua, draga 
mea doamnă, ne-a fost foarte, foarte dor de dumneata şi tare 


mult ne-am dorit să venim la tine, sigur te bucuri să ne vezi, nu-i 
aşa? 


Apoi s-a repezit spre ea şi a sărutat-o de două ori, câte un sărut 
apăsat pe fiecare obraz, după care i-a mai lipit unul în frunte, 
până când bătrâna a deschis ochii împăienjeniţi şi a scos o mână 
scheletică de sub pătură, pe care a trecut-o uşor pe creştetul lui 
Wolf Maftzir, şi a bolborosit ceva, apoi încă ceva, şi cea de-a 
doua mână şi-a făcut loc de sub pătură, ambele braţe trăgând 
teasta bărbatului spre ea, iar el încuviinţa, după care şi-a scos 
pantofii, lăsându-i la picioarele patului, s-a aplecat deasupra ei şi 
a sărutat-o pe gura fără dinţi, s-a culcat lângă ea, s-a acoperit cu 
un colţ al păturii, şi apoi a spus, uite, aşa, adăugând: 


— Bună ziua, preaiubita mea doamnă. 


Arie Tzelnik a ezitat preţ de o secundă sau două, aţintindu-şi 
privirea asupra ferestrei prin care se vedeau ruinele fermei 
abandonate şi chiparosul prăfuit, pe care se căţăra, cu gheare 
de foc, o bougainvillea portocalie. A trecut pe lângă patul dublu, 
mergând tot înainte, a tras obloanele, a închis fereastra şi a tras 
draperiile, iar în timp ce cufunda camera în întuneric, îşi 
desfăcea nasturii cămăşii, îşi scotea cureaua de la pantaloni şi 
îşi descălţa pantofii, dezbrăcându-se complet şi culcându-se pe 
pat, lângă bătrâna lui mamă; şi stăteau aşa toţi trei, stăpâna 
casei aşezată între fiul ei, surd la tot ceea ce-l înconjoară, şi 
străinul care nu se mai oprea din mângâiat şi sărutat, în vreme 
ce gura lui bolborosea şoapte blânde, totul va fi foarte bine aici, 
scumpa mea doamnă, totul va fi foarte frumos aici, vom pune 
totul la punct. 


Rude. 


Peste sat domnea deja întunericul adânc al unei seri de 
februarie. In afară de Ghili Steiner, nu mai era nimeni în staţia 
de autobuz luminată de un felinar chior. Clădirea consiliului era 
încuiată, iar obloanele trase. Dinăuntrul caselor aflate în 
apropiere, ale căror obloane erau şi ele trase, răzbătea sonorul 
câte unui televizor. O pisică fără stăpân şi-a făcut apariţia pe 
lângă containerele de gunoi, cu paşi fini şi moi ca de mătase, cu 


coada ridicată, cu burta rotunjoară, a traversat încetişor 
bulevardul şi s-a făcut nevăzută în umbra chiparoşilor. 


Ultimul autobuz dinspre Tel Aviv ajunge în Tel Ilan la ora şapte 
seara. La şapte fără douăzeci dr. Ghili Steiner, medic de familie 
la policlinica spitalului din sat, şi-a făcut apariţia în staţia de 
autobuz din faţa clădirii consiliului pentru a-l aştepta pe fiul 
surorii sale, soldatul Ghideon Gat. Chiar în timp ce se afla la 
şcoala militară, lui Ghideon i-a fost descoperită o afecţiune 
renală, fiind imediat internat în spital. Acum, după externare, 
mama lui 1-a trimis să se odihnească preţ de câteva zile la sora 
ei, medic de tară. 


Dr. Steiner era necăsătorită, slăbuţă şi rigidă, osoasă, cu părul 
cărunt tăiat scurt, cu o figură serioasă şi ochelari cu lentile 
pătrate, fără ramă. Era o femeie energică, la vreo patruzeci şi 
cinci de ani, însă părea mai în vârstă. In Tel Ilan era considerată 
o diagnosticiană foarte bună, care nu se înşela mai niciodată, 
însă, cel puţin aşa umbla vorba, avea un ton sec şi tăios şi nu 
simţea nici cea mai palidă urmă de compasiune faţă de suferinţa 
bolnavilor ei, ascultându-i numai cu mare atenţie. Nu fusese 
măritată niciodată, însă oamenii din sat de vârsta ei îşi aduceau 
aminte că în tinereţe a avut o aventură cu un bărbat însurat, 
ucis mai târziu în războiul din Liban. 


Şedea singură pe băncuţa din staţie, aşteptându-l1 pe fiul surorii 
sale şi aruncând din când în când câte o privire spre ceasul de la 
mână. Dar limbile ceasului nu se distingeau în lumina difuză a 
felinarului, aşa că nu ştia cât timp mai are de aşteptat până la 
sosirea autobuzului. 


Spera că nu va avea întârziere şi că Ghideon chiar va veni cu 
această cursă. Ghideon era un tânăr aiurit, în stare, fără doar şi 
poate, să încurce autobuzele şi să urce într-unul greşit. Acum, 
când tocmai îşi revenea după o grea suferinţă, era, cu siguranţă, 
şi mai împrăştiat decât înainte. 


Dr. Steiner inspiră adânc în plămâni aerul rece al nopţii ce-i 
urmează unei zile friguroase şi uscate de iarnă. In curţi lătrau 
câinii, iar deasupra acoperişului clădirii consiliului atârna o lună 


aproape plină, care revărsa o lumină albicioasă, spectrală 
asupra străzii, asupra chiparoşilor şi a gardului viu. Aburi uşori 
de ceaţă învăluiau coroanele dezgolite ale copacilor. Ghili 
Steiner se înscrisese în ultimii ani în două asociaţii înfiinţate la 
casa de cultură a satului Tel Han, aflate sub conducerea Daliei 
Levin, însă nu a găsit acolo ceea ce căuta. lar ce căuta nici ea nu 
ştia. Poate că vizita nepotului ei o va ajuta să descopere un sens 
al lucrurilor. Timp de câteva zile nu vor fi decât ei doi în casă, 
lenevind lângă sobă, ea îi va purta de grijă, aşa cum o făcuse şi 
atunci când era doar un copil, şi poate că, din vorbă-n vorbă, se 
va urzi o discuţie în care Ghili Steiner va avea puterea să-i 
mărturisească tânărului că 1-a iubit în toţi aceşti ani ca şi cum ar 
fi fost propriul ei fiu. De dragul lui, umpluse deja frigiderul cu tot 
felul de bunătăţi şi îi aranjase patul şi întinsese pe podea un 
covor din lână, în camera pe care o păstra mereu goală pentru 
el, lângă dormitorul ei. Pe noptieră îi lăsase ziare, reviste şi trei- 
patru cărţi care îi plăceau ei şi care spera să-i placă şi lui 
Ghideon. Pornise deja boilerul, lăsase aprinsă o lumină de veghe 
şi soba încinsă în salon, un coş cu fructe şi o farfurie cu seminţe 
pe masă, pentru ca imediat după ce vor sosi, pe Ghideon să-l 
întâmpine atmosfera unei case pline de căldură. 


La ora şapte şi zece s-a auzit huruitul autobuzului venind dinspre 
Strada Întemeietorilor. Dr. Steiner a sărit în picioare şi a rămas 
în faţa staţiei de autobuz, slabă şi nerăbdătoare, cu umerii osoşi 
acoperiţi de un pulover închis la culoare şi gâtul înfăşurat într-un 
fular negru. 


Pe uşa din spate au coborât două femei nu tocmai tinere, pe 
care Ghili Steiner le cunoştea din vedere. Le-a salutat şi a dat 
uşor din cap drept răspuns la salutul lor. Prin uşa din faţă a 
coborât încet, în ritmul său, Arie Tzelnik, îmbrăcat într-o haină 
militară puţin prea mare pentru el şi cu o caschetă care-i 
ascundea fruntea, umbrindu-i ochii. l-a spus lui Ghili Steiner 
bună seara, după care a întrebat în glumă dacă nu cumva stătea 
acolo să-l aştepte pe el. Ghili i-a răspuns că îl aştepta pe fiul 
surorii ei, care era soldat, iar Arie Tzelnik i-a mărturisit că nu 
văzuse nici un soldat în autobuz. Ghili a spus că se aşteaptă ca 
soldatul să vină în haine civile. În tot acest timp, din autobuz au 


mai coborât trei sau patru călători, dar Ghideon Gat nu se afla 
printre ei. Maşina s-a golit, iar Ghili l-a întrebat pe Mirkin, 
şoferul, dacă nu cumva printre călătorii care urcaseră în staţia 
din Tel Aviv nu se aflase şi un tânăr slăbuţ şi înalt, cu ochelari, 
un soldat în permisie, un băiat frumuşel, dar cu capul în nori şi 
care, poate, nu se simţea chiar bine. Şoferul nu văzuse nici un 
astfel de călător, însă a spus în glumă, nu vă faceţi griji, dr. 
Steiner, cine nu ajunge aici seara ajunge cu siguranţă dimineaţa, 
iar cine nu ajunge nici dimineaţa ajunge sigur la amiază. Toţi 
ajung în cele din urmă. Ghili Steiner 1-a întrebat până şi pe 
Avraham Levin, care a coborât ultimul din autobuz, dacă nu 
cumva în autobuz se aflase şi un tânăr care, poate, cine ştie, 
coborâse într-o staţie greşită. Avraham i-a spus: 


— Poate a fost, poate nu. Nu am dat atenţie. Eram cufundat în 
gânduri. 


După ce s-a mai gândit puţin, a adăugat: 


— Sunt multe staţii pe traseu şi sunt mulţi oameni care urcă şi 
coboară. 


Mirkin, şoferul, s-a oferit să o ducă acasă pe dr. Steiner. În 
fiecare noapte parchează autobuzul în faţa casei lui, iar 
dimineaţa la ora şapte o porneşte spre Tel Aviv. Ghili i-a 
mulţumit şi i-a zis că ar fi mai bine să se întoarcă pe jos: îi place 
aerul iernii, iar acum, fiind cât se poate de clar că fiul surorii sale 
nu a venit, nu are nici un motiv să se grăbească. 


După ce şoferul i-a urat noapte bună şi uşile autobuzului s-au 
închis cu un şuierat de compresor, maşina pierzându-se în 
întuneric, pe Ghili au năpădit-o grijile: i-a trecut prin minte că e 
foarte posibil ca Ghideon să se fi întins şi să fi adormit pe 
bancheta din spate şi nimeni să nu-l fi observat, iar acum 
şoferul se îndreaptă spre casă, va parca autobuzul, va stinge 
luminile, va încuia uşile şi îl va lăsa acolo până dimineaţă. A 
făcut cale-ntoarsă către Strada Întemeietorilor şi a pornit-o cu 
paşi repezi pe urmele autobuzului, luând-o pe scurtătură, prin 
Parcul Zikaron, scăldat în întuneric şi mângâiat de poleiala 
palidă a unei luni aproape pline. 


După douăzeci sau treizeci de paşi, Ghili Steiner a ajuns la 
concluzia că cel mai bine ar fi să meargă direct acasă, de unde 
să-l sune pe şofer şi să-l roage să verifice dacă nu cumva îi 
adormise vreun călător pe bancheta din spate. Putea să-i 
telefoneze şi surorii ei, să o întrebe dacă Ghideon plecase spre 
Tel Ilan sau anulase călătoria în ultima clipă. Însă, pe de altă 
parte, de ce să sune şi să o îngrijoreze pe sora ei? E de-ajuns că- 
şi face ea destule griji şi nu are linişte. Dacă băiatul a coborât 
din autobuz într-o staţie greşită, cu siguranţă încearcă acum să-i 
dea telefon dintr-un sat din apropiere. Încă un motiv bun pentru 
a se întoarce direct acasă, fără a mai alerga după autobuz până 
la casa lui Mirkin. Îi va spune lui Ghideon la telefon să ia un taxi 
din locul în care a coborât din greşeală, chiar dacă nu are destui 
bani, fiindcă va plăti ea, desigur, costul călătoriei. Deja şi-l 
imagina pe băiat cum ajunge peste o jumătate de oră sau o oră 
în faţa casei ei zâmbind aşa cum ştie doar el, un zâmbet ruşinat, 
cerându-şi scuze pe un ton aproape şoptit, iar ea îi plăteşte 
şoferului de taxi şi îl ia de mână, cum făcea când era mititel, şi îl 
linişteşte, îl iartă şi îl conduce în casă, poftindu-1 să se spele şi 
să guste ceea ce pregătise la cină, peşte şi cartofi la cuptor. Cât 
el se va îmbăia, ea îi va răsfoi dosarul medical, pe care îl rugase 
să-l ceară de la spital şi să i-l aducă. În toată cariera ei 
medicală nu se bazase decât pe ea însăşi, deşi uneori nu se 
încrezuse nici măcar în ea. Sau poate nu în totalitate. 


Deşi ajunsese la concluzia că ar fi cel mai bine să se întoarcă 
direct acasă, dr. Steiner continua să meargă în direcţia casei de 
cultură, cu paşi mici şi hotărâți, pe strada Întemeietorilor, apoi a 
luat-o prin Parcul Zikaron, pentru a scurta drumul. Lentilele 
ochelarilor i se aburiseră din pricina aerului umed şi ceţos al 
iernii. Şi-a scos ochelarii, le-a şters lentilele cu un colţ al 
fularului, după care i-a pus înapoi pe nas cu o mişcare precisă. 
Preţ de o clipă, fără ochelari, faţa ei şi-a pierdut expresia aspră, 
părând chiar blândă şi jignită, ca mutriţa unei fetiţe 
admonestate pe nedrept. Dar nu era nimeni să o vadă fără 
ochelari în Parcul Zikaron. Aici toată lumea o vedea pe dr. 
Steiner prin sticla groasă şi rece a ochelarilor pătraţi, fără ramă. 


În parc trona o linişte deplină, secondată doar de lumina lunii 
mute. Dincolo de peluză şi de tufele mari de leandru se 
întindeau păduri dese de pin, asemenea unei cetăţi a 
întunericului. Ghili Steiner a tras adânc aer în piept şi a grăbit 
pasul. Tălpile pantofilor scârţâiau pe asfaltul aleii, ca şi cum ar fi 
călcat în picioare o creatură micuță, care protesta scheunând. 
Când Ghideon avea numai patru sau cinci ani, mama lui îl 
trimisese la sora ei, care abia începuse să lucreze ca medic de 
familie în satul Tel Ilan. Era un copil somnoros, visător, care ştia 
să-şi facă de lucru ore întregi, inventând jocuri cu câte trei, 
patru obiecte simple, o cană, o scrumieră, şireturi. Şedea 
îmbrăcat în pantalonii lui scurţi şi cămaşa pătată pe treptele 
casei şi privea în gol fără să facă o mişcare, numai buzele îi 
tremurau uşor, ca şi cum i-ar fi şoptit cine ştie ce poveste. 
Mătuşii Ghili nu-i plăcea singurătatea aceasta a copilului şi 
încerca să-i găsească tovarăşi de joacă din rândul copiilor 
vecinilor. Dar aceştia din urmă nu găseau nimic interesant la el, 
lăsându-l din nou singur după nici un sfert de oră. Nu încerca să 
se împrietenească cu ei, ci se întindea de unul singur în hamacul 
de pe verandă, privind în gol şi mişcând uşurel din buze. Sau 
înşirând piuneze. Îi cumpărase câteva jucării şi câteva jocuri, iar 
el îşi făcuse de lucru cu ele cam o oră, după care se întorsese la 
obiectele lui: două statuete, o scrumieră, o vază, agrafe de birou 
şi câteva lingurite aşezate pe podea după o logică numai de el 
ştiută, pe care le împrăştia pentru a le reaşeza mai târziu, în 
timp ce buzele lui depanau fără încetare poveşti la care mătuşa 
lui nu avea niciodată acces. Seara adormea îmbrăţişând un 
cangur de jucărie decolorat şi ponosit. 


Femeia încercase de câteva ori să străpungă solitudinea 
micuţului, îi propunea să colinde împreună câmpiile din jurul 
satului, să intre la prăvălia lui Victor Ezra să cumpere bomboane 
sau să se caţere împreună pe turnul de apă cocoţat pe trei stâlpi 
de beton, însă copilul nu făcea decât să ridice din umeri, uimit 
parcă de entuziasmul ei neaşteptat. 


La un moment dat, când Ghideon avea cinci sau şase ani, mama 
lui 1-a trimis să petreacă vreo câteva zile la sora ei, la ţară. Ghili 
Steiner îşi luase cu această ocazie o scurtă vacanţă, însă băiatul 


se încăpăţâna să stea de unul singur pe podea şi să se joace cu 
periuţa de dinţi, cu peria de păr şi câteva cutii de chibrituri 
goale, moment în care a fost chemată de urgenţă la un bolnav 
de la marginea satului. Pentru că nu dorea sub nici o formă să-l 
lase singur în casă, i-a propus fie să meargă cu ea, fie să o 
aştepte în secretariatul policlinicii, sub stricta supraveghere a 
Tzilei, secretara. Băiatul, tăcut şi încăpățânat, a tinut-o una şi 
bună: voia să rămână acasă. Nu-i era teamă să stea singur. 
Cangurul lui îi va purta de grijă. Îi promitea că nu va deschide 
uşa nici unui străin. Pe Ghili Steiner a cuprins-o un val de furie, 
nu doar împotriva copilului care se încăpăţâna să rămână singur 
acasă pentru a-şi continua jocurile solitare pe podea, ci şi 
împotriva tuturor ciudăţeniilor lui, împotriva piunezelor, a 
cangurului, împotriva izolării lui totale de lume. A ridicat vocea şi 
a tipat, vii cu mine în clipa asta. Punct. Am încheiat. Băieţelul a 
ascultat-o cu răbdare şi, cu vocea lui blândă, uimit parcă de 
tonul ei sever, a spus nu, mătuşă Ghili. Rămân. Ea a ridicat 
mâna şi l-a pălmuit cu putere peste obraz, iar apoi, spre 
surprinderea ei, a continuat să-l lovească cu palmele peste cap, 
peste umeri, peste spinare, cu furie şi încăpățânare, asemenea 
unui luptător ce răpune un duşman cumplit sau ca dresorul unui 
măgar neascultător. Ghideon se ghemuise sub loviturile ei, îşi 
cuibărise capul între umeri, tăcea şi aştepta ca furia ei să se 
risipească. Când totul a luat sfârşit, a ridicat spre ea ochii aceia 
plini de inocenţă şi a întrebat-o, de ce mă urăşti? Uluită, s-a 
repezit să-l îmbrăţişeze, cu lacrimi în ochi, sărutându-l pe 
creştet, renunțând şi permițându-i să rămână singur acasă, cu 
cangurul lui, iar de ruşine, după nici o oră, i-a cerut iertare, şi 
copilul i-a răspuns: nu-i nici o problemă, oamenii se mai înfurie, 
dar tăcerea lui a devenit şi mai apăsătoare şi aproape că nu a 
mai scos o vorbă până când a venit mama lui să-l ia, două zile 
mai târziu. Nici el, nici Ghili nu i-au povestit mamei lui Ghideon 
ce se întâmplase între ei. Înainte de a pleca, băiatul a adunat de 
pe podea elasticele, cărţile înşiruite, solniţa şi agenda, aşezând 
fiecare lucru la locul lui. Cangurul 1-a pus înapoi în dulap. Ghili 
l-a mângâiat şi 1-a sărutat pe amândoi obrajii cu dragoste şi 
tandrete, iar el a depus un singur sărut politicos pe umărul ei, un 
sărut cu buzele strânse. 


A grăbit pasul, din ce în ce mai convinsă că Ghideon adormise 
pe bancheta din spate, iar acum e închis în autobuzul cufundat 
în beznă, parcat pe timpul nopţii în faţa casei şoferului. Se 
gândea că poate frigul şi liniştea l-au trezit, iar acum încearcă în 
zadar să iasă din maşina încuiată, împinge uşile închise, bate cu 
mâinile în geamul lunetei, cu siguranţă a uitat, cum îi e obiceiul, 
să-şi ia cu el telefonul mobil, aşa cum şi ea uitase să-şi ia 
mobilul; mai privi o dată spre staţia goală de autobuz. 


A început să cadă o ploaie măruntă, aproape imperceptibilă, iar 
vântul s-a oprit. Ghili a traversat pădurea întunecată de pini şi a 
ajuns în dreptul felinarului chior care străjuia ieşirea din Parcul 
Zikaron spre Strada Măslinelor. Exact în acel loc s-a împiedicat 
de o pubelă răsturnată, al cărei conţinut fusese împrăştiat pe 
trotuar. Ghili Steiner a ocolit gunoiul şi şi-a continuat drumul în 
susul Străzii Măslinelor, cu paşi hotărâți. Casele erau încuiate şi 
întunecate, învăluite în aburi lăptoşi, iar grădinile îngrijite păreau 
adormite în aerul rece al iernii. Gardurile vii de lemn-câinesc, 
mirt şi tuia delimitau curţile. Ici şi colo, înveşmântată în plante 
agăţătoare, se iţea câte o vilă nouă, opulentă, construită pe 
ruinele vreunei căsuțe vechi, ţărăneşti. De câţiva ani oamenii 
bogaţi de la oraş începuseră să-şi cumpere case vechi în Tel Ilan, 
pe care mai apoi le dărâmau din temelii, construindu-şi în locul 
lor vile dichisite, cu unghiuri rotunjite şi marchize. Nu peste 
multă vreme, se gândea Ghili Steiner, satul acesta se va 
transforma într-o adevărată destinaţie de vacan? A pentru cei cu 
bani. Femeia avea de gând să-i lase casa lui Ghideon, deja 
trecuse asta în testament. Acum îl vedea limpede în minte pe 
nepotul ei dormind dus, înfăşurat în haina lui călduroasă, pe 
bancheta din spate a autobuzului parcat, încuiat şi părăsit în 
faţa casei lui Mirkin. 


O pală de vânt uşoară şi rece a făcut-o să se înfioare când a 
ajuns la colţul Străzii Sinagogii. 


Ploaia măruntă se oprise. O pungă de plastic goală, care se 
răsucea în aer, pe deasupra străzii pustii, a trecut pe lângă 
umărul ei precum fâlfâirea unei stafii palide. Ghili Steiner a 
grăbit pasul şi a lăsat în urmă strada stingheră, pornind-o către 


Strada Cimitirului, pe care locuia şoferul, vizavi de casa 
profesoarei Rahel Franko şi a bătrânului ei tată, Pesah Kedem. 
Odată, când avea în jur de doisprezece ani, Ghideon şi-a făcut 
apariţia de unul singur în casa mătuşii sale din Tel Ilan, hotărât 
să plece de acasă în urma unei certuri cu mama lui. Aceasta din 
urmă îl închisese în camera lui fiindcă picase un examen, iar el 
luase bani din portmoneul ei, ieşise din casă pe balcon şi 
plecase la Tel Ilan. Adusese cu el o geantă micuță, în care îşi 
pusese lenjeria intimă, şosetele şi două cămăşi de schimb, 
rugând-o pe Ghili să-i dea voie să facă un duş. Ea îl îmbrăţişase, 
îi pusese să mănânce şi-i dăduse cangurul zdrenţăros, făcut din 
câlţi de lână, pe care îi plăcea atât de mult să-l ţină în braţe 
când era micuţ, iar în cele din urmă o sunase pe sora ei, în ciuda 
faptului că relaţia dintre ele două era destul de rece. A doua zi 
dimineaţă, mama lui Ghideon venise şi îl luase pe copil fără a-i 
adresa nici măcar o vorbă surorii ei, iar băiatul se predase şi se 
despărţise de Ghili cu tristeţe, lăsându-se târât de acolo în 
tăcere, cu braţul strâns în mâna mamei furioase. Altă dată, în 
urmă cu vreo trei ani, când Ghideon avea şaptesprezece ani, 
venise să stea o vreme la ea, pentru a se bucura de liniştea 
satului şi a se pregăti pentru proba de biologie a examenului de 
bacalaureat. Ea îi spusese că îl va ajuta să înveţe pentru 
examen, însă, asemenea unor conspiratori, s-au lăsat absorbiți 
de interminabile partide de dame. Jucau de fiecare dată partidă 
după partidă şi de cele mai multe ori ea îl învingea pe Ghideon, 
nelăsându-l niciodată să câştige nemeritat. După fiecare 
înfrângere, îi propunea cu vocea lui somnoroasă, hai să mai 
jucăm o singură partidă. Îşi petreceau toată ziua jucând dame, 
iar noaptea stăteau până târziu şi se uitau la filme, unul lângă 
celălalt pe canapea, acoperindu-şi picioarele cu aceeaşi pătură 
de lână. Dimineaţa, Ghili Steiner pleca la serviciu, la policlinica 
spitalului, şi îi lăsa pe masa din bucătărie pâine feliată, legume, 
brânzeturi şi două ouă fierte. Când se întorcea de la cabinet, pe 
înserat, îl găsea dormind îmbrăcat pe canapeaua din salon. 
Bucătăria era curată şi aranjată, iar aşternuturile de pe patul lui 
erau împăturite cu grijă. După-amiaza jucau din nou dame, 
partidă după partidă, în loc să înveţe pentru examen, şi aproape 
că nu schimbau o vorbă. Seara se uitau la televizor până 
aproape de miezul nopţii - soba ardea în cameră, dar cu toate 


acestea se înfăşurau amândoi, umăr lângă umăr, în pătura 
albastră de lână - de data asta râdeau amândoi, în timp ce 
priveau o comedie englezească foarte amuzantă. În ziua 
următoare tânărul plecase acasă, iar la examenul de biologie, 
care avusese loc două zile mai târziu, luase notă de trecere, în 
ciuda faptului că nu se pregătise mai deloc. Ghili Steiner îi 
telefonase surorii ei şi o minţise că Ghideon chiar învățase cu ea 
şi că este ordonat şi foarte studios. Băiatul i-a trimis mătuşii sale 
o carte cu versurile poetului Yehuda Amichai 1, iar pe prima 
pagină i-a scris mulţumesc pentru ajutorul dat în pregătirea 
examenului la biologie. Ea i-a răspuns printr-o ilustrată cu o 
imagine de ansamblu a satului Tel Ilan, aşa cum se vede el din 
vârful turnului de apă, şi i-a scris mulţumesc pentru carte, 
adăugând: Dacă vei mai dori vreodată să vii să înveţi cu mine, 
poate când vei avea de 


1 Yehuda Amichai (1924-2000) este considerat cel mai mare 
poet modern din istoria literaturii israeliene. 


Pregătit un alt examen, eşti oricând bine-venit. Să nu-ți fie 
ruşine să vii. 


Mirkin şoferul, un văduv de vreo şaizeci de ani, cu fundul mare, 
deja se schimbase în hainele de casă, o pereche de pantaloni de 
trening largi şi un tricou pe care era trecut numele unei societăţi 
comerciale. A fost foarte surprins când dr. Steiner a bătut pe 
neaşteptate la uşă, cerându-i să iasă şi să verifice împreună 
dacă nu cumva o fi rămas în autobuz vreun pasager adormit pe 
bancheta din spate. 


Mirkin era un bărbat înalt şi corpolent, flecăreţ şi binevoitor. 
Avea dinţii mari, ascuţiţi şi inegali, iar zâmbetul lui larg lăsa săi 
se vadă nu doar dantura, ci şi limba, care îi atingea uşor buza de 
jos. Era de părere că nepotul coborâse cu siguranţă din greşeală 
în altă staţie de pe traseu, iar acum încearcă să ajungă în Tel 
Ilan făcând autostopul, şi cel mai bine ar fi ca ea să meargă 
acasă şi să-l aştepte acolo. Cu toate acestea, nu s-a dat în lături 
să ia lanterna şi să verifice împreună cu ea dacă nu cumva o fi 
rămas în autobuzul parcat în faţa casei lui vreun pasager ascuns 
pe undeva. 


— Sigur nu-i aici, doamnă doctor, dar, ca să vă liniştiţi, urcăm şi 
verificăm. De ce nu? 


— Dumneata nu-ţi aminteşti, din întâmplare, de un tânăr înalt, 
slăbuţ, cu ochelari, un băiat destul de împrăştiat, dar foarte 
politicos? 


— Au fost câţiva tineri. Am impresia că era un măscărici cu 
raniţă pe umeri şi o chitară mare. 


— Şi niciunul nu a venit până în Tel llan? Toţi au coborât pe 
traseu? 


— Îmi pare rău, doamnă doctor. Nu-mi amintesc. Nu aveţi din 
întâmplare vreun leac miraculos care să ajute la întărirea 
memoriei? Am început să uit totul în ultima vreme. Chei, nume, 
adrese, portmoneul, permisul de conducere. Nu peste mult timp 
voi uita şi cum mă cheamă. 


A deschis autobuzul apăsând pe un buton ascuns sub trepte şi a 
urcat, greoi şi anevoie, luminând cu lanterna banchetă după 
banchetă, silueta lui descriind mişcări tremurătoare. Gihili 
Steiner a urcat în urma lui şi aproape că s-a izbit de spinarea lui 
lată, care înainta de-a lungul culoarului dintre scaune. În clipa în 
care a luminat cu lanterna bancheta din spate, din gura lui a 
ţâşnit un strigăt scurt de mirare, apoi s-a aplecat şi a ridicat un 
fel de boccea moale, de o nuanţă imprecisă, pe care a scuturat- 
O, şi iată în faţa lor o haină groasă de iarnă, care lui dr. Steineri 
se părea cunoscută. 


— Este cumva haina oaspetelui dumneavoastră? 
— Nu sunt sigură. E posibil. Aşa pare. 


Şoferul a aşezat haina preţ de o clipă în bătaia lanternei, după 
care a mutat raza luminoasă spre chipul doctoriţei, pe părul ei 
cărunt tuns scurt, pe ochelarii pătraţi şi pe buzele subţiri şi 
severe, spunându-i că poate băiatul chiar fusese în autobuz, dar 
coborâse într-o staţie greşită şi îşi uitase haina pe banchetă. 


Ghili a apucat haina cu amândouă mâinile, pipăind-o încet, şi 1-a 
rugat pe Mirkin să mai îndrepte o dată lanterna spre ea. 


— Am impresia că e a lui. Aşa cred. Nu sunt sigură. 


— Luaţi-o cu dumneavoastră, a spus şoferul pe un ton generos, 
să o aveţi la dumneavoastră. Dacă mâine dimineaţă va veni 
vreun călător să-şi caute haina, îl trimit la dumneavoastră, doar 
ştiu adresa. Îmi permiteţi să vă conduc acasă, dr. Steiner? În 
curând va începe din nou să plouă. 


Ghili i-a mulţumit şi i-a răspuns, nu e nevoie, mulţumesc, se va 
întoarce acasă pe jos, deja îi scurtase şi aşa destul de mult 
timpul de odihnă. Femeia a coborât din autobuz, iar şoferul a 
urmat-o, lanterna lui luminând treptele, pentru ca ea să vadă pe 
unde calcă. În timp ce cobora a îmbrăcat haina găsită, iar lucrul 
acesta i-a dat convingerea că îi aparţinea, fără îndoială, lui 
Ghideon, şi-o amintea de iarna trecută. O haină călduroasă, 
scurtă şi lăţoasă. Se simţea bine înfăşurată în ea, iar în clipa 
aceea şi-a imaginat că în țesătura ei e impregnat parfumul subtil 
al tânărului, dar nu un parfum al prezentului, ci acela al 
îndepărtatei lui copilării, o aromă fină de săpun de migdale şi 
grâu. Haina era doar cu o măsură prea mare pentru ea, fiind 
moale şi plăcută la atingere. 


l-a mulţumit lui Mirkin, care a rugat-o din nou să-i permită s-o 
conducă acasă, dar nu este nevoie, chiar nu e necesar, după 
care şi-a luat rămas-bun şi a pornit-o la drum. Luna aproape 
plină a ţâşnit dintre nori, aruncând o lumină argintie, palidă 
asupra coroanelor chiparoşilor din cimitirul de alături. O linişte 
deplină şi adâncă domnea peste sat şi numai dinspre turnul de 
apă se auzeau mugetele vacilor, cărora câinii le răspundeau de 
departe, prin lătrături prelungi şi înfundate, ca nişte gemete. 


Şi dacă, totuşi, nu este haina lui Ghideon? Oare nu este posibil 
ca el să-şi fi anulat călătoria şi să fi uitat s-o anunţe? Sau poate 
că boala lui a recidivat şi a fost internat din nou? Ştia de la sora 
ei că Ghideon contractase la şcoală o infecţie renală şi fusese 
internat într-o clinică de nefrologie timp de zece zile. 
Intenţionase să-1 viziteze la spital, dar sora ei îi interzisese. Între 


ea şi sora ei se interpunea o veche ceartă plină de venin. Nu 
cunoştea detaliile bolii lui Ghideon, de aceea era foarte 
îngrijorată şi îi ceruse acestuia la telefon să ia cu el dosarul de la 
spital, ca să arunce un ochi asupra lui. În probleme de 
diagnosticare, nu avea încredere în nici un medic. 


Dar dacă nu s-a îmbolnăvit şi nu a rămas acasă, ci s-a urcat într- 
un alt autobuz, a adormit şi s-a trezit abia în ultima staţie, pe 
întuneric, în cine ştie ce sat străin, iar acum se întreabă cum ar 
putea ajunge în Tel Ilan? Ar trebui să se grăbească acasă. Poate 
că exact în clipa asta el încearcă să-i telefoneze dintr-unul dintre 
satele din apropiere. Sau poate că între timp a şi ajuns, iar acum 
stă şi o aşteaptă în beznă, pe treptele casei. Într-o iarnă, când 
Ghideon avea opt ani, mama lui îl trimisese să-şi petreacă 
vacanţa de Hanuka la ţară, la mătuşa lui. În ciuda duşmăniei şi a 
tuturor neînțelegerilor dintre cele două surori, mama lui Ghideon 
îl trimitea pe acesta în vacanțe la mătuşa lui, la ţară. În prima 
noapte a visat urât. Şi-a croit drum prin întuneric, a deschis uşa 
de la camera ei şi a venit descult până lângă patul lui Ghili, 
tremurând din cap până-n picioare, cu ochii cât cepele: în 
camera lui e un demon, un demon care râde şi întinde spre el 
zece braţe lungi, cu degete încârligate şi negre. Ea 1-a mângâiat 
pe creştet şi l-a strâns la pieptul ei slab, încercând să-l 
liniştească, însă copilul nu se liniştea, ci emitea în continuare 
sunete distincte, ritmice, asemenea sughiţului. Ghili Steiner s-a 
hotărât să pună capăt acestei frici iraționale şi 1-a târât cu forţa 
pe copilul mut şi împietrit de groază înapoi în camera lui. Copilul 
a lovit cu picioarele şi s-a luptat cu ea, dar femeia nu a renunţat, 
ci 1-a apucat de umeri, 1-a tras după ea şi 1-a împins în cameră, 
a aprins lumina şi i-a demonstrat că halucinaţia aceea fusese 
generată de un simplu umeraş, de braţele căruia atârnau câteva 
cămăşi şi un pulover. Copilul nu a crezut-o, s-a căznit să scape 
din strânsoarea ei şi a muşcat-o, motiv pentru care ea i-a dat 
două palme, câte una pe fiecare obraz, pentru a-l scoate din 
starea de isterie. Dar în aceeaşi clipă 1-a strâns în braţe cu 
ambele mâini şi şi-a lipit faţa de a lui, lăsându-l să doarmă în 
patul ei, cu cangurul ponosit, făcut din lână decolorată. 


Dimineaţa s-a trezit îngândurat, dar nu a cerut să se întoarcă 
acasă. Ghili i-a spus că mama lui va veni să-l ia peste două zile, 
iar în nopţile care mai rămăseseră până atunci avea voie să 
doarmă în patul ei. Ghideon nu a pomenit nici măcar un cuvinţel 
despre ce se întâmplase. 


Noaptea următoare a hotărât, cu mult curaj, să doarmă în 
camera lui, cerându-i mătuşii sale să lase doar uşa deschisă şi 
lumina aprinsă în hol. La ora două noaptea, a venit gârbovit, 
tremurând tot, s-a strecurat sub pătura ei şi a dormit ghemuit în 
braţele lui Ghili. Ea rămăsese trează până dimineaţa şi inspirase, 
cu nasul în părul lui, parfumul slab al şamponului cu care îl 
spălase înainte de culcare, ştiind că o legătură adâncă, 
nepecetluită prin vorbe, îi unea de acum pe vecie, că îl iubea pe 
copilul acesta aşa cum nu mai iubise pe nimeni niciodată şi cum 
nu crezuse că poate iubi. 


Nici ţipenie de om nu se arăta seara pe străzile satului, doar 
pisicile fără stăpân se înghesuiau în jurul tomberoanelor. Sonorul 
televizoarelor ascunse îndărătul obloanelor trase lăsa să ajungă 
până la ea vocea gravă a prezentatorului de ştiri. Un câine lătra 
cu încăpățânare undeva departe, de parcă cineva i-ar fi dat 
ordin să smulgă satul din liniştea în care se cufundase. Ghili 
Steiner, înfăşurată în haina pe care i-o dăduse Mirkin, a parcurs 
cu paşi mărunți şi grăbiţi Strada Sinagogii, apoi Strada 
Măslinelor, iar pentru a scurta drumul, a intrat fără ezitare în 
pădurea din Parcul Zikaron, cufundată în beznă. Un pui de liliac 
a ţipat undeva deasupra ei, din coroana întunecată a vreunui 
copac, după care s-a auzit orăcăitul gutural al unei broaşte 
undeva în baltă. Ghideon, e sigură, o aşteaptă deja în întuneric, 
şezând pe treptele casei, în faţa uşii încuiate. Doar îşi uitase 
haina în autobuzul lui Mirkin, iar acum o poartă chiar ea. Cum ar 
fi putut să ajungă haina lui pe bancheta din spate, dacă Ghideon 
stă acolo şi o aşteaptă? Dacă s-a îmbrăcat cu haina unui străin? 
Gândul acesta a făcut-o să iuţească şi mai mult pasul. Ghideon 
sigur şade acolo, îmbrăcat cu adevărata lui haină, întrebându-se 
ce s-o fi întâmplat cu ea. Tocmai când ieşea din pădure, a 
tresărit la vederea unei siluete nemişcate chircite pe o bancă, cu 
gulerul paltonului ridicat. A ezitat preţ de o clipă, dar imediat s-a 


simţit cuprinsă de un val de curaj, fiind hotărâtă să se apropie şi 
să vadă despre ce era vorba. Nu era decât o creangă ruptă, care 
căzuse perpendicular pe bancă. 


În jur de nouă seara, Ghili Steiner a ajuns acasă. A aprins lumina 
în hol, a oprit boilerul şi s-a grăbit să-şi verifice mesajele primite 
pe telefonul fix, dar şi pe cel mobil, pe care îl uitase pe masa din 
bucătărie. Dar nu avea nici un mesaj înregistrat, deşi era posibil 
să fi sunat cineva şi să fi închis fără să spună nimic. Ghili a 
format numărul telefonului mobil al lui Ghideon, însă i-a răspuns 
robotul, cu o voce impersonală, spunându-i că abonatul nu poate 
fi contactat. Atunci a hotărât să lase deoparte resentimentele şi 
să o sune pe sora ei, în Tel Aviv, pentru a se lămuri dacă 
Ghideon într-adevăr plecase spre Tel Ilan sau amânase călătoria 
fără a o anunţa. Nu i-a răspuns nimeni, în afară de robotul care o 
informa că poate să lase un mesaj după semnalul sonor. A avut 
un moment de ezitare, după care s-a hotărât să nu lase nici un 
mesaj, neştiind ce anume ar fi putut spune: dacă Ghideon a 
greşit drumul, iar acum încearcă să ajungă aici, cu autobuzul 
sau cu taxiul, nu are nici un rost să o îngrijoreze pe mama lui. lar 
dacă a hotărât, în cele din urmă, să rămână acasă, ar fi trebuit 
s-o anunţe, desigur. Poate că băiatului nu i s-a părut important 
să o anunţe în seara asta şi va suna mâine-dimineaţă la clinică? 
Sau poate că starea sănătăţii lui s-a înrăutățit din nou şi l-au 
internat iar în spital? O fi făcut febră mare? O fi recidivat 
infecția? In momentul acela a decis să pună capăt poveştii cu 
sora ei şi să meargă a doua zi, după orele de serviciu, să-l 
viziteze la spital. Va intra în cabinetul medicilor şi va sta de 
vorbă cu directorul clinicii. Îl va ruga să-i dea voie să consulte 
dosarul medical al tânărului. Va trece în revistă rezultatele 
analizelor şi va trage propriile concluzii. 


Ghili s-a dezbrăcat de haină şi a cercetat-o mai îndeaproape la 
lumina becului din bucătărie. | se părea foarte cunoscută, însă 
tot nu putea fi sigură. Culoarea era asemănătoare, însă gulerul 
era un pic altfel. A aşezat haina pe masă, în faţa ei, apoi s-a 
aşezat pe unul dintre cele două scaune din bucătărie şi a 
început s-o studieze cu atenţie. Cina pe care o pregătise pentru 
ei doi, peşte cu cartofi copţi, era în cuptor. A hotărât să-l mai 


aştepte o vreme pe Ghideon, iar între timp a aprins un cuptor 
electric micuţ, ale cărui rezistenţe se încingeau treptat, sfârâind 
uşor. A rămas apoi nemişcată cam un sfert de oră. După care s-a 
ridicat şi s-a îndreptat spre camera lui Ghideon. Patul era 
pregătit de culcare, pe podea stătea întins covorul călduros, iar 
pe noptieră aşteptau ziarele, revistele şi cărţile pe care le 
alesese pentru el după ce se gândise îndelung. Ghili a aprins 
veioza micuță de lângă pat şi a aranjat pernele. Pentru o clipă a 
avut senzaţia că Ghideon fusese deja aici, dormise şi se trezise, 
îşi făcuse degrabă patul, plecase, iar acum era din nou singură. 
Aşa cum rămânea întotdeauna, singură într-o casă goală, după 
fiecare vizită a lui. 


S-a aplecat şi a scos pernele de sub pătură, îndesând sub saltea 
colţurile acesteia. S-a întors în bucătărie şi a tăiat pâine, a scos 
din frigider unt şi brânză şi a pus apă la fiert. În timp ce apa 
dădea în clocot, a aprins radioul micuţ, de pe masa din 
bucătărie. Trei voci discutau în contradictoriu, acuzându-se 
reciproc pe tonuri sforăitoare pentru criza prelungită din 
agricultură. A închis radioul şi s-a îndreptat spre fereastră. Aleea 
care ducea spre casa ei era slab luminată, iar deasupra străzii 
pustii tremura strălucitoare luna aproape plină, strecurându-se 
printre norii micuţi. Deja are şi prietenă, s-a gândit deodată, asta 
trebuie să fie, din cauza ei a uitat nu doar să vină, ci să o şi 
anunţe; în cele din urmă îşi găsise şi el o fată, iar acum nu mai 
avea nici un motiv să vină la ea. Gândul la prietena lui Ghideon 
i-a umplut inima de o durere sfâşietoare. Era ca şi cum totul 
dinăuntrul ei se golise şi nu mai rămăsese decât învelişul greoi şi 
dureros. De fapt, el nu-i spusese că va veni sigur, ci că va 
încerca să prindă autobuzul de seară, dar să nu-l aştepte în 
staţie, pentru că, dacă se va hotărî să vină, ştie cum să ajungă şi 
singur acasă la ea, iar dacă nu va veni seara, va veni a doua zi 
dimineaţa sau săptămâna următoare. 


Cu toate acestea, Ghili Steiner nu putea scăpa de gândul că 
Ghideon greşise drumul, încurcase autobuzele sau staţiile, iar 
acum o fi prin cine ştie ce loc uitat de lume, chircit şi tremurând 
de frig în vreo staţie de autobuz părăsită, ghemuit pe vreo 
bancă de metal, îndărătul unui gard din fier, între o gheretă 


încuiată şi un chioşc închis. Şi habar nu are cum ar putea ajunge 
la ea. Simte că e de datoria ei să plece chiar acum, exact în clipa 
asta, să-şi croiască drum prin beznă, să-l găsească şi să-l 
aducă acasă teafăr şi nevătămat. 


Se făcuse aproape zece când Ghili Steiner şi-a spus că Ghideon 
nu va mai ajunge în seara aceea şi nu-i mai rămăsese decât să 
încălzească şi să mănânce singură peştele din cuptor şi cartofii, 
apoi să meragă la culcare şi să se trezească a doua zi dimineaţă 
înainte de şapte, să meargă la clinică şi să îngrijească nişte 
pacienţi enervanţi. S-a ridicat, s-a aplecat spre uşa cuptorului, a 
scos peştele şi cartofii şi a aruncat totul la coşul de gunoi. Apoi a 
oprit cuptorul electric, s-a aşezat pe unul dintre scaunele din 
bucătărie, şi-a scos ochelarii cu lentile pătrate, fără rame, şi a 
plâns puţin, dar şi-a revenit după două, trei minute şi a pus 
înapoi în dulap cangurul de lână cel ponosit, după care s-a dus 
să scoată rufele din uscător, să le calce, să le împăturească şi să 
le aşeze pe toate la locul lor; la miezul nopţii s-a dezbrăcat şi s-a 
culcat. Începuse din nou să plouă în Tel Ilan, şi a plouat aşa 
toată noaptea, cu mici întreruperi. 


Săpători. 


Fostul parlamentar Pesah Kedem îşi petrecea ultimele zile ale 
vieţii în casa fiicei sale, Rahel, la marginea satului Tel Ilan, aflat 
la poalele dealurilor Manase. Era un bătrân adus de spate, înalt, 
iute la mânie şi răzbunător. Din pricina bolii care îl chircise, 
atunci când mergea pe stradă, îşi ţinea capul înainte, formând la 
intersecţia cu trupul un unghi aproape drept; poziţia aceasta 
dădea siluetei lui forma literei nun final de tipar 1. Avea optzeci 
şi şase de ani, era tot vânos, zbârcit şi aspru, pielea lui 
semănând cu scoarţa unui măslin. Un bărbat puternic şi 
vulcanic, plin de idealuri măreţe. De dimineaţa până seara se 
învârtea prin casă încălţat în papuci, îmbrăcat într-un maiou şi o 
pereche de pantaloni kaki, mult prea largi pentru el, cu o vestă 
pe umeri. Pe cap purta întotdeauna o beretă neagră ponosită şi 
demodată, care îi acoperea jumătate din frunte, făcându-l să 
semene cu un comandant de infanterie în rezervă. Şi bombănea 
întruna: înjura cu patos orice dulap care refuza să se deschidă, o 


drăcuia şi ocăra pe prezentatoarea de ştiri care confunda 
Slovacia cu Slovenia, se înfuria pe briza care începea să 


1 Litera nun aflată în poziţie finală într-un cuvânt are forma unui 
baston cu o măciulie aproape perpendiculară în capătul superior 


(?). 


Sufle pe neaşteptate dinspre mare şi să-i împrăştie hârtiile de pe 
masa aflată pe terasă, se enerva şi pe el însuşi, pentru că, în 
clipa în care se aplecase să le adune, se lovise de colţul mesei 
ăleia nenorocite. 


Niciodată nu iertase partidul din care făcuse parte pentru faptul 
că se dezintegrase şi dispăruse de pe scena politică după 
douăzeci şi cinci de ani de existenţă. Nu-şi iertase nici duşmanii, 
nici rivalii, care se retrăseseră de multă vreme în lumea lor. 
Tineretul, electronica şi literatura contemporană îl dezgustau. 
Ziarele făceau publicitate numai la  porcării. Până şi 
prezentatorul rubricii meteo de la televizor i se părea un arogant 
frumuşel şi superficial, care bâlbâie o mulţime de tâmpenii, fără 
să aibă habar despre ce anume vorbeşte. 


Cât priveşte numele ministerelor şi ale liderilor politici, Pesah 
Kedem le făcea talmeş-balmeş sau le uita intenţionat, exact aşa 
cum şi lumea 1-a uitat pe el. Adevărul este că nu a uitat absolut 
nimic: îşi amintea în cel mai mic detaliu fiecare insultă, păstra în 
memorie fiecare nedreptate care i se făcuse în urmă cu două 
generaţii şi jumătate, gravase în inima lui fiecare slăbiciune a 
rivalilor săi, fiecare vot oportunist din plenul parlamentului, 
fiecare minciună şi înşelătorie, fiecare formă de dispreţ pe care 
i-o arătaseră prietenii în urmă cu patruzeci de ani (îi tratase cu 
toată sinceritatea pe prietenii aceia falşi, aşa cum s-a întâmplat 
şi cu cei doi miniştri tineri, nepoţii lui, pe care îi poreclise Ratatul 
şi Scârbosul). 


Într-o seară, când şedea la masa de pe terasă cu fiica lui, Rahel, 
a fluturat pe neaşteptate cana plină cu ceai fierbinte şi i-a spus 
acesteia pe un ton aspru: 


— Ce mutre au mai făcut cu toţii, când lui Ben Gurion i-a venit 
deodată să plece la Londra, făcându-i ochi dulci Jabotinsky pe la 
spatele lor! 


Rahel i-a răspuns: 


— Pesah, nu mai contează. Lasă jos, te rog, cana de ceai. leri ai 
dat pe mine iaurtul, iar acum nu mai ai mult şi verşi pe noi 
ceaiul ăsta fierbinte. 


Bătrânul avea resentimente până şi faţă de fiica lui: într-adevăr, 
femeia îl îngrijea impecabil zi după zi, însă nu simţea din partea 
ei nici urmă de respect. Dimineaţa devreme, la şapte şi 
jumătate, îl dădea jos din pat spunând că trebuie să aerisească 
încăperea sau să schimbe aşternuturile (bătrânul emana 
întotdeauna un miros pătrunzător, ca brânza expirată). Rahel nu 
ezita să-l certe pentru că mirosea urât şi-l forţa să se spele de 
două ori pe zi în lunile de vară; îi spăla părul şi îi curăța scalpul 
de două ori pe săptămână, fără a uita de bereta neagră, îl 
alunga tot timpul din bucătărie (cotrobăia prin dulapuri, căuta 
ciocolata ascunsă, pentru că nu-i dădea voie mai mult de un 
pătrăţel sau două pe zi). Îi reproşa că nu trage apa la toaletă şi 
nu e atent la fermoarul pantalonilor atunci când iese din casă. În 
fiecare zi îi aranja într-un şir lung de pilule colorate, într-o ordine 
bine stabilită, pastilele pe care trebuia să le ia dimineaţa, 
capsulele de după-amiaza şi tabletele de seara. Rahel făcea 
toate acestea cu multă seriozitate, cu mişcări energice, scurte şi 
cu buzele strânse, ca şi când îi revenea datoria de a-l reeduca 
pe tatăl său acum, la vârsta senectuţii, de a-i corecta proastele 
obiceiuri şi de a-l dezvăţa de răsfăţul şi egoismul în care a trăit 
o viaţă întreagă. 


În ultima vreme, bătrânul începuse să se plângă de muncitorii 
care sapă noaptea la temelia casei, alungându-i somnul, de 
parcă nu ar putea să lucreze şi ziua, când oamenii nu dorm. 


— Muncitori care sapă? Cine sapă? 


— Eu te-am întrebat pe tine, Rahel, cine sapă noaptea în casa 
noastră? 


— Nu sapă nimeni, nici ziua, nici noaptea. Poate doar în visele 
tale. 


— Sapă! Sapă! La o oră, două după miezul nopţii încep să se 
audă tot felul de croncănituri şi huruituri, parcă ar fi un picamăr, 
iar uneori şi un fel de chiote şi plescăituri. Se pare că tu dormi 
buştean, de vreme ce nu auzi nimic. De fapt, tu ai dormit 
întotdeauna ca un prunc. Ce caută în pivnita noastră sau la 
fundaţia casei? Petrol? Aur? Suluri ascunse? 


Rahel a înlocuit pastilele de somn ale bătrânului cu altele. În 
zadar. A continuat să se vaite şi în dimineţile următoare de 
bocăniturile şi zgomotele care veneau exact de sub podeaua 
camerei lui. 


Rahel Franko era o văduvă cochetă şi îngrijită, de vreo patruzeci 
şi cinci de ani, profesoară de literatură la şcoala din satul Tel 
Illan. Se îmbrăca întotdeauna elegant şi cu bun-gust, în fuste 
largi, pastelate şi drăguţe, purtând la gât eşarfe asortate; purta 
pantofi cu tocuri înalte până şi la şcoală, cercei fini, iar uneori 
chiar şi un lanţ subţirel de argint. Oamenii din sat nu priveau cu 
ochi buni aerul ei tineresc şi părul prins în coadă (O femeie de 
vârsta ei! Şi profesoară pe deasupra! Pentru cine se 
împopoţonează aşa? Pentru Miki, veterinarul? Pentru micuțul ei 
arab? Cui speră să-i sucească minţile aici?). 


Întreg satul picotea somnoros, un sat bătrân de peste o sută de 
ani, cu copaci groși şi acoperişuri roşii, cu ferme agricole micuţe, 
dintre care mare parte se transformaseră în magazine de 
desfacere a vinurilor de casă, a măslinelor gustoase, a 
brânzeturilor bio, a condimentelor şi a fructelor considerate 
trufandale, dar şi a milieurilor din macrame. Fermele din trecut 
se transformaseră în galerii micuţe, pline de obiecte de artă, 
jucării ornamentale din Africa şi obiecte de mobilier din India, 
vândute valurilor de turişti care se revărsau sâmbăta din 
autobuze, venind din diverse oraşe, pentru a găsi aici tot felul de 
lucruri originale şi de bun-gust. 


La fel ca tatăl ei, şi Rahel ducea o viaţă austeră, închisă în casa 
micuță de la marginea satului, a cărei curte mare se învecina cu 


şirul de chiparoşi ce înconjura cimitirul. Amândoi, şi tatăl, şi fiica, 
erau văduvi: soţia parlamentarului Pesah Kedem, Avigail, murise 
în urmă cu foarte mulţi ani, suferind de toxemie. Întâiul lui 
născut, Eliaz, murise într-un accident (Eliaz a fost primul 
izraelian care s-a înecat în Marea Roşie, în 1949). Soţul lui Rahel, 
Dani Franko, murise în urma unui infarct, chiar în ziua în care 
împlinea cincizeci de ani. 


Fiica cea mică a lui Dani şi Rahel Franko, Yfat, se măritase cu un 
prosper medic stomatolog din Los Angeles. Fiica cea mare, 
Osnat, vindea diamante în Bruxelles. Ambele fiice se 
îndepărtaseră foarte mult de mama lor, ca şi cum ea ar fi fost 
vinovată de moartea tatălui. Niciuna din ele nu-şi iubea bunicul, 
pe care-l considerau un om egoist, răsfăţat şi mereu 
nemulţumit. 


Când era furios, din greşeală, o striga pe Rahel cu numele 
mamei ei: 


— Serios, Avigail. Lucrul ăsta chiar nu-ţi face cinste. Ruşine! 


Uneori, de când se îmbolnăvise, o mai confunda pe Rahel cu 
mama lui, Hinde, care fusese ucisă de germani într-un sat micuţ 
de lângă Riga. Când Rahel îl corecta, devenea ursuz şi nu 
recunoştea că a greşit. 


Rahel nu greşea nici măcar o singură dată când venea vorba de 
tatăl ei. Îi suporta cu răbdare toate profeţiile apocaliptice şi 
discursurile pline de reproşuri, dar îi corecta comportamentul 
neglijent şi răsfăţat cu o mână de fier: dacă uita să ridice colacul 
vasului de toaletă înainte de a urina, îi dădea peste mână cu 
cârpa umedă, cerându-i să aibă demnitatea necesară pentru a 
face ceea ce ar trebui să facă orice om civilizat. Dacă îşi vărsa 
ciorbă pe pantaloni, trebuia să se ridice imediat, în mijlocul 
prânzului, să meargă în camera lui, să se schimbe şi să se 
întoarcă la masă curat. Nu-l ierta dacă îşi încheia greşit nasturii 
de la cămaşă, nici dacă îşi lua şosetele pe dos. Când voia să-l ia 
peste picior, ca de exemplu atunci când stătea câte trei sferturi 
de oră la toaletă, uitând să se ridice şi să închidă uşa în urma lui, 
îl striga pe nume, Pesah. Când era furioasă pe el, i se adresa cu 


apelativul  tovarăşe  Kedem. Uneori, foarte, foarte rar, 
singurătatea şi tristeţea lui trezeau în ea pe neaşteptate o 
scânteie fugară de instinct matern. De exemplu, ca atunci când 
apărea în uşa bucătăriei cu o expresie ruşinată pe chip, cerând, 
asemenea unui copil, încă o bucată de ciocolată. Atunci ceda în 
faţa lui şi îi făcea pe plac, ba chiar îi spunea tată. 


— lar sapă sub casă. Astă-noapte, pe la unu sau două, s-au auzit 
iar tot felul de bubuituri şi hârşâieli de sapă şi hârleţ. Nu ai auzit 
nimic? 


— Nici tu n-ai auzit. Ţi s-a părut doar. 


— Ce caută în pivniţa noastră sau la temelia casei, Rahel? Cine 
sunt muncitorii ăştia? 


— Poate că pavează în timpul nopţii pasajul subteran din Tel 
llan. 


— Râzi de mine. Dar eu nu mă înşel, Rahel. Sapă sub casă. La 
noapte mă voi scula şi te voi trezi şi pe tine, să auzi cu urechile 
tale. 


— Nu e nimic de auzit, Pesah. Nimeni nu caută nimic acolo, în 
afară, poate, de conştiinţa ta bolnavă. 


Bătrânul îşi petrecea cea mai mare parte a zilei întins în 
balansoarul lui, aşezat în faţa uşii de la intrare. Dacă se înfuria, 
se ridica şi trecea ca o furtună dintr-o cameră într-alta, cobora în 
pivniţă să ascundă capcane pentru şoareci, se lupta nervos cu 
uşa de plasă de la verandă, trăgea de ea iar şi iar, ca şi cum ar fi 
avut de gând s-o scoată din balamale, suduia pisicile lui Rahel, 
care fugeau în toate direcţiile când arunca după ele cu papucii 
de casă. Cobora de pe terasă în curtea a ceea ce demult fusese 
o fermă, cu capul plecat înainte, formând un unghi aproape 
drept, arătând ca o săpăligă întoarsă, căutând mânios cine ştie 
ce revistă sau ce scrisoare tocmai în incubatorul părăsit, în 
depozitul de îngrăşăminte, în magazia de unelte, apoi uita ce 
anume căuta şi prindea cu amândouă mâinile o lopată veche, cu 
care săpa câte un şanţ complet inutil între două straturi de flori, 


mâniindu-se pe sine din pricina prostiei lui, pe studentul acela 
arab care nu a adunat maldărul de frunze uscate, arunca lopata 
din mâini şi se întorcea în casă, intrând pe uşa de la bucătărie. 
Acolo deschidea frigiderul, se holba preţ de o clipă la becul palid 
dinăuntru, apoi închidea uşa cu zgomot, făcând sticlele aranjate 
în ea să se izbească una de cealaltă, traversa coridorul cu paşi 
nesiguri, mormăind ceva în barbă, decretând condamnări şi 
sentinţe menite să fie auzite numai de urechile lui, arunca o 
privire în baie, înjura Internaționala socialistă, intra în camera 
lui, după care se trezea iar, dezorientat, în mijlocul bucătăriei, cu 
gâtul zbârcit aplecat, formând un unghi aproape drept, cu capul 
acoperit de bereta neagră, mult împins în faţă, precum ţeasta 
unui taur întărâtat în arenă, cotrobăia prin cămară şi prin 
dulapurile de vase, căutând o ciocolată, mormăia, trântea uşile 
dulapului dezamăgit, mustaţa lui căruntă şi lăţoasă începea 
deodată să amuşine, zbârlindu-se asemenea unui arici, se ridica 
şi privea preţ de câteva momente pe fereastra bucătăriei, apoi 
îşi flutura ameninţător pumnul descărnat spre ţapul rătăcit pe 
lângă gardul lui sau spre măslinul de la poalele dealului, după 
care bântuia din nou, cu o agilitate alimentată de o furie 
distructivă, printre mobilele din casă, verificând cameră după 
cameră, dulap după dulap, căutând ceva anume, ceva ce-i 
trebuia exact în momentul acela, ceva ce nu mai suferea nici o 
amânare, ochii lui mici şi împăienjeniţi se roteau de jur împrejur 
şi căutau peste tot, iar degetele lui pipăiau fiecare raft şi etajeră, 
iar în tot acest timp continua să lanseze spre publicul lui invizibil 
tot soiul de invective, şiruri întregi de vorbe murdare, 
dezgustătoare şi injurioase, respingătoare şi denunţătoare. În 
noaptea aceasta era hotărât să se ridice din pat plin de curaj, să 
coboare în pivniţă, cu o lanternă puternică în mână, să-i prindă 
pe conspiratori. Chiar asta va face. 


După ce Dani Franko murise şi Osnat şi Yfat părăsiseră, una 
după cealaltă, casa părintească şi ţara, tatălui şi fiicei nu le mai 
rămăsese pe aproape nici o rudă de sânge. Nici măcar vreun 
prieten. Vecinii aproape că nu le simțeau lipsa, dar nici ei nu îi 
vizitau vreodată. Nepoţii lui Pesah Kedem părăsiseră lumea 
aceasta sau li se pierduse urma, însă nici înainte nu avusese el 
prea mulţi prieteni apropiaţi sau învăţăcei: Tabenkin 1 însuşi îl 


îndepărtase, treptat, din prima linie a conducerii mişcării. 
Problemele de la şcoală ale lui Rahel rămâneau acolo. 


Tânărul de la cooperativă îi aducea cu camionul lucrurile pe care 
le comanda telefonic de la băcănia lui Victor Ezra şi i le ducea în 
casă, intrând pe uşa de la bucătărie. Foarte rar se întâmpla ca 
un străin să treacă prin spatele casei, acolo unde se învecina cu 
gardul de chiparoşi ce 


1 Yitzhak Tabenkin (1888-1971), activist al Mişcării Sioniste 
născut în Bielorusia. A emigrat în Palestina în 1912, devenind 
cunoscut pentru implicarea lui în viaţa politică. A fost unul dintre 
fondatorii Mapai (Partidul Muncitoresc) şi unul dintre liderii 
acestuia, alături de David Ben-Gurion. 


Străjuia cimitirul. Cu toate acestea, iată că îşi mai făcea apariţia 
fie câte un reprezentant al consiliului local - pentru a-i cere lui 
Rahel să se ocupe de tunderea gardului viu, care crescuse în 
devălmăşie şi împiedica traversarea potecii - fie câte un agent 
de vânzări al unei firme de electrocasnice să-i propună un nou 
model de uscător, cu o modalitate convenabilă de plată (auzind 
una ca asta, bătrânul spunea: Uscat?! Electric?! Rufe?! Ce- 
nseamnă asta? Soarele a ieşit la pensie? Sforile s-au convertit la 
islam?). Rar de tot mai bătea câte un vecin la uşă, câte un 
fermier cu buzele strânse, îmbrăcat în salopetă albastră, venit 
să vadă dacă nu cumva câinele lui, dispărut de acasă, intrase 
din greşeală în curtea lor (Câine?! La noi?! Pisicile lui Rahel l-ar 
face bucăţele!). 


De la venirea studentului aceluia care locuia în curte, în clădirea 
pe care Dani Franko o folosise pe vremuri pe post de magazie de 
unelte şi incubator, oamenii din sat începuseră să caşte adesea 
ochii pe la gard, încercând să lase impresia că iau doar o gură 
de aer. După care îşi luau repede tălpăşiţa, văzându-şi de drum. 


Din când în când, Rahel, profesoara de literatură, cu tatăl ei care 
pe vremuri fusese parlamentar, era invitată să ciocnească un 
pahar în cinstea încheierii anului şcolar acasă la câte unul dintre 
profesori, poate chiar şi la întâlnirea vreunui cerc de vecini, în 
casa unuia dintre veteranii satului, sau chiar rugată să ţină câte 


un discurs. Rahel răspundea tuturor invitaţiilor da, de ce nu? 
Făcea eforturi să ajungă, sperând că şi tatăl ei o va însoţi. Dar, 
în general, cu numai câteva ore înainte de petrecere sau de 
întâlnire, bătrânul era zguduit de câte un atac de emfizem sau 
uita să-şi pună la curăţat proteza, iar Rahel era nevoită să 
telefoneze în ultima clipă şi să se scuze în numele amândurora. 
Uneori mergea singură, fără tatăl ei, la serile muzicale 
organizate în casa Daliei şi a lui Avraham Levin, un cuplu care îşi 
pierduse copilul şi locuia în vârful dealului. 


Pe bătrân îl dezgustau mai ales trei sau patru profesori care 
locuiau în nişte camere întunecoase aici, în sat, şi care 
dispăreau la sfârşitul fiecărei săptămâni la rudele lor de la oraş: 
ca să mai alunge singurătatea, îşi găseau întotdeauna motiv să 
treacă pe la Rahel, ba să o întrebe câte ceva, ba să-i restituie o 
carte, să se consulte cu privire la problemele pe care le ridică 
procesul de predare sau la chestiuni legate de disciplină, 
exersându-şi tehnicile de seducţie. Pesah îi ura cu înverşunare 
pe filfizonii aceştia: striga cât îl ţinea gura că el şi fiica lui îşi sunt 
de ajuns unul altuia şi că nu au nevoie de tot felul de indivizi 
străini, care numai Dumnezeu ştie ce intenţii ascund îndărătul 
acestor vizite mult prea dese. Bătrânul era de părere că acum, 
în zilele noastre, intenţiile tuturor oamenilor sunt egoiste şi 
îndoielnice. De mult au apus zilele când oamenii, cel puţin o 
parte dintre ei, măcar câte unul ici şi colo, se mai iubeau sau se 
plăceau unii pe alţii dezinteresat, fără a-şi face tot felul de 
calcule. In vremurile noastre, toată lumea, fără excepţie, îi 
repeta bătrânul fiicei sale, urzeşte comploturi. Astăzi fiecare 
caută să fure cât mai multe firimituri de pe masa celuilalt. 
Nimeni, aşa învățase în timpul îndelungatei lui vieţi pline de 
dezamăgiri, nimeni nu bate la uşa ta decât dacă doreşte să 
obţină de la tine cine ştie ce avantaj sau să stoarcă de la tine 
cine ştie ce câştig ori să încaseze vreun profit. Totul este astăzi 
rezultatul unor calcule, ba mai mult decât atât - rezultatul unor 
calcule abominabile. După părerea mea, Avigail, cel mai bine 
este ca fiecare om să-şi vadă de treabă şi să stea la casa lui. Ce 
e la noi aici? Piaţă publică? Salon deschis orişicui? Şcoală? Şi, 
dacă tot veni vorba, ia să-mi spui tu de ce-l ţinem noi aici pe 
goy-ul 1 tău arab? 


Rahel îl corecta: 
— Eu sunt Rahel. Nu Avigail. 


Bătrânul tăcea imediat, nemaiscoţând nici un sunet, stânjenit şi 
ruşinat de greşeală, regretându-şi poate vorbele. Dar după cinci, 
zece minute, izbucnea pe un ton copilăresc, trăgând-o parcă de 
mânecă: 


— Rahel? Doare puţin. 
— Ce te doare? 


— Gâtul. Sau capul. Umerii. Nu, nu, aici mă doare, dar puţin mai 
jos. Aici. Mai încoace. Aşa. Atingerea mâinii tale îmi ia durerea 
cu mâna, Rahel. 


Apoi adăuga spăşit: 


— Cu toate astea, te iubesc, copila mea. Te iubesc foarte, foarte 
mult. 


lar după câteva clipe: 


— lartă-mă. Îmi pare foarte rău că te-am supărat. Săpăturile din 
timpul nopţii nu ne vor speria. Data viitoare voi pune capcane de 
fier în pivniţă şi să vezi atunci. Pe tine oricum nu te vor trezi. Dar 
te-am plictisit destul cu asta. Pe vremuri erau câţiva 
parlamentari care, pe la spate, îmi spuneau piază-rea. Numai în 
privinţa chestiunii cu arabul ăla al tău, ascultă-mă... 


1 Apelativ care denumeşte orice persoană de altă origine decât 
cea evreiască. 


— Pesah. Taci odată. 


Bătrânul închidea ochii, o asculta şi tăcea, numai mustaţa 
căruntă îi tremura deasupra buzei superioare. Şi rămâneau 
amândoi nemişcaţi, şezând la masa de pe terasă, în bătaia 
uşoară a vântului, ea îmbrăcată în jeanşi şi cămaşă cu mânecă 


scurtă, iar el în pantalonii lui mult prea largi, susținuți de o 


pereche de bretele încrucişate pe piept, cu bereta ponosită pe 
capul aplecat, cu nasul subţire şi puţin încovoiat, cu buzele 
supte, dar cu proteza albă, strălucitoare, perfectă, şi încet, încet, 
un zâmbet înflorea de sub mustata lui, lăsând să i se vadă 
dantura de fotomodel. Mustaţa însăşi, atunci când nu se ridica 
precum ţepii unui arici din pricina furiei, părea şi ea de un alb 
impecabil, făcută parcă din flanel. Dar dacă îl enerva 
prezentatoarea de ştiri de la radio, bătea cu pumnul osos în 
masă, o lovitură slabă, şi decreta: 


— Proastă! Proastă îngrămădită! 


În timpul rarelor vizite ale profesorilor de la şcoală, ale 
meşteşugarilor, ale lui Beni Avni, preşedintele consiliului local, 
sau ale lui Miki, veterinarul, bătrânul freamătă ca un stup de 
albine întărâtate, cu buzele subţiri încleştate, având înfăţişarea 
unui inchizitor bătrân, se strecoară afară din cameră, pentru a 
se reculege în locul din care spiona cel mai bine, din spatele uşii 
deschise a bucătăriei, unde stă cam un sfert de oră. Aici, se 
aşază cu un oftat de om înfrânt pe taburetul din metal vopsit în 
verde şi aşteaptă ca musafirul să-şi ia tălpăşiţa. Între timp, şade 
pe scaun şi ascultă ce discutau între ei Rahel şi veterinarul, 
împingându-şi mult înainte gâtul zbârcit, asemenea unei 
țestoase care îşi întinde mult capul afară din carapace, 
încercând să ajungă la o frunză de salată, cu fruntea încruntată, 
făcând eforturi să-şi lipească urechea cu care auzea mai bine de 
crăpătura din uşă. 


— De unde, îi spune Rahel veterinarului, de unde, spune-mi, 
Miki, de unde îţi vin asemenea idei? 


— Dar tu ai început. 


Se aude hohotul fin şi întrerupt al râsului lui Rahel, precum 
clinchetul unor pahare cu vin ciocnite unul de altul: 


— Miki, nu mă lua pe mine aşa. Ştii foarte bine la ce mă refer. 


— Când te superi, eşti chiar mai frumoasă. 


Şi bătrânul, din ascunzătoarea lui, le urează amândurora să se 
îmbolnăvească de „picior-gură” 1. 


Rahel spune: 


— Uite, Miki, puiul ăsta: are cel mult trei săptămâni, uneori se 
mai clatină încă pe picioare în timp ce merge, încearcă să 
coboare treptele, dar se rostogoleşte pe ele asemenea unui 
ghem mititel de lână, şi încă face mutriţa aceea nevinovată, de 
mi se rupe inima, însă ştie deja să se ascundă sub perna mea şi 
să mă pândească de acolo asemenea unui tigru dintre liane, cu 
trupuşorul lui care acum învaţă să se strecoare, cu burtica lipită 
de pământ, legănându-şi funduleţul dintr-o parte într-alta, gata 
de atac, apoi chiar mă atacă, dar estimează greşit distanţa, 


1 Denumire populară a febrei aftoase. 


După care se întinde pe burtică, pe podea. Peste un an, nici o 
pisică din satul ăsta n-o să-i reziste. 


Veterinarul îi răspunde cu vocea lui aspră: 


— Înainte de asta, îl voi castra eu. Să nu te cucerească şi pe 
tine. 


— lar eu, mormăia bătrânul din ascunzătoarea lui dindărătul uşii 
de la bucătărie, o să te castrez imediat pe tine. 


Rahel îi toarnă veterinarului un pahar cu apă rece, îl serveşte cu 
fructe şi prăjituri, în timp ce el glumeşte cu ea într-o manieră 
grosolană. După aceea, femeia îl ajută să prindă trei, patru 
pisici, cărora le venise vremea să fie vaccinate. Pe una dintre 
ele, Miki o bagă într-o cuşcă, s-o ia la cabinet, iar mâine o va 
aduce acasă bandajată şi curățată, şi peste două zile va fi ca 
nouă. Face toate acestea numai pentru a-i smulge lui Rahel o 
vorbă bună. O singură vorbă bună din partea ei face mai mult 
decât toţi banii din lume. 


Bătrânul, în ascunzătoarea lui, mârâie în şoaptă: Ce ticălos 
demn de tot disprețul. Un porc de doctor de porci. 


Miki veterinarul are o maşină Peugeot, pe care bătrânul se 
încăpăţânează s-o numească Fiji, ca pe insule. Părul lui gras e 
legat la ceafa într-o coadă de cal, iar în urechea dreaptă are o 
tortiţă. Tortiţa şi coada de cal îl fac să fiarbă de furie pe fostul 
parlamentar Pesah Kedem: Te-am avertizat de o mie de ori, 
Rahel, în legătură cu scârbosul ăsta care nici măcar... 


Însă Rahel, ca de obicei, pune capăt repede discursului plin de 
reproşuri, printr-o replică scurtă şi seacă: 


— Pesah. Gata. Doar e membru în partidul tău. 
Vorbele ei declanşează un acces de furie: 


— Partidul meu? Partidul meu a murit în urmă cu foarte mult 
timp, Avigail! Mai întâi l-au făcut praf, după care l-au îngropat ca 
pe un câine! Exact asta şi merita! Apoi a început să tune şi să 
fulgere împotriva foştilor lui colegi, morţi deja, împotriva unor 
colegi imaginari, colegi între ghilimele, colegul Ratatul şi colegul 
Scârbosul, doi trădători care îi deveniseră duşmani şi îl 
hărţuiseră numai pentru că el rămăsese, până la sfârşit, profund 
devotat principiilor lui politice, în vreme ce ei au vândut pe nimic 
fiecare deal şi pământul de sub fiecare arbore în floare. Acum nu 
a mai rămas nici urmă din colegii aceia imaginari, din întreg 
partidul. Bătrânul împrumutase expresia „nici urmă” de la poetul 
Bialik, dar până şi Bialik reuşea să-i stârnească un val de 
resentimente: La sfârşitul vieţii lui, Bialik ăsta al nostru s-a 
transformat dintr-un om de lume, clocotind de viaţă şi de furie, 
într-un mic-burghez de provincie: a acceptat o funcţie de 
însărcinat cu probleme de cultură al lui Meir Dizengoff, dacă nu 
ceva şi mai neînsemnat. Dar să ne întoarcem puţin la huliganul 
ăla al tău, la individul ăla dezgustător. La boul ăla! Boul ăla cu 
tortiţă în ureche! Strică aurul pe toţi porcii! Un lăudăros! Numai 
gura-i de el! Bâzâie întruna! Până şi micuțul tău student goy 
este infinit mai educat decât animalul animalelor! 


Rahel spune: 


— Pesah. 


Bătrânul tace, dar inima îi bate să-i sară din piept din pricina 
dezgustului pe care-l simte faţă de Miki ăsta, cu fundul lui greoi, 
îmbrăcat într-un tricou pe care este imprimat în engleză Hai, 
păpuşă, vino să ne distrăm. Se umplea de tristeţe gândindu-se 
la vremurile acestea pe care le apucase, în care oamenii nu se 
mai iubeau unul pe altul, nu se mai iertau, nu mai simțeau milă 
unul faţă de celălalt şi nu-şi mai făceau nici un fel de favoruri. 
De două, trei ori pe an, Miki veterinarul vine în casa care se 
învecinează cu cimitirul, pentru a vaccina fiecare nouă generaţie 
de pisici. Face parte din categoria oamenilor cărora le place să 
vorbească despre ei înşişi la persoana a treia şi care, în timpul 
discuţiei, îşi adresează lor înşişi porecle: Atunci, mi-am spus, în 
situaţia asta, Miki, eşti obligat să-ţi iei propria soartă în mâini. 
Aşa nu mai merge. Are un canin spart, care îi dă aspectul unui 
om furios, foarte periculos. Paşii lui par repeziţi, ca ai unui 
carnivor somnoros. Ochii îi sunt împăienjeniţi şi murdari, având 
din când în când în priviri o sclipire de târfă cucerită. In timpul 
conversaţiei îşi duce adesea mâna la spate, trăgând de turul 
pantalonilor intraţi în şanţul dintre fese. 


Veterinarul îi sugerează lui Rahel: Poate vrei să-1 vaccinez şi pe 
studentul ăla pe care l-ai luat la tine-n curte? Nu? 


În ciuda acestei propuneri, trece să-1 viziteze şi pe student după 
ce-şi termină treaba, ba chiar îl bate la jocul de dame. 


Prin sat circulau tot felul de zvonuri legate de tânărul arab care 
locuia la Rahel Franko, iar Miki veterinarul spera să-i câştige 
acestuia şi încrederea odată cu jocurile de dame, pentru a 
înţelege cât de cât ceva, pentru a prinde o idee, un indiciu 
despre ceea ce se petrecea în casa profesoarei. Şi, în ciuda 
faptului că nu făcuse nici o descoperire, le spunea în sat tuturor 
celor care voiau să-l asculte că arabul este cu douăzeci, 
douăzeci şi cinci de ani mai tânăr decât Rahel, ar putea să-i fie 
fără probleme fiu, că locuia în hambarul din curtea ei, dar că ea 
îi dusese acolo o măsuţă de scris şi o etajeră pentru cărţi: 
inteligent omul. Mai mult, veterinarul împrăştia prin sat zvonul 
că Rahel şi băiatul, cum să spun, nu şi-ar fi tocmai indiferenți 
unul altuia: nu, nu îi văzuse ţinându-se de mână sau ceva de 


genul ăsta, dar 1-a văzut pe tânăr întinzându-i ei rufele la uscat 
pe sfoara din spatele casei. Chiar şi lenjeria intimă. 


Îmbrăcat în maiou şi într-o pereche de chiloţi largi, bătrânul stă 
cu picioarele larg desfăcute dinaintea vasului de toaletă. lar a 
uitat să închidă uşa. lar a uitat să ridice colacul înainte de a 
urina. Acum se apleacă deasupra chiuvetei, se spală bine pe 
faţă, pe umeri, pe ceafa, stropeşte peste tot în jurul lui, 
asemenea unui câine ud, care îşi scutură blana, fornăie şi 
gargariseşte sub jetul de apă care curge din robinetul deschis, 
îşi apasă cu putere nara stângă, pentru a goli în chiuvetă întreg 
conţinutul nării drepte, după care îşi striveşte cu cruzime nara 
dreaptă, curăţând-o pe cea stângă, horcăie, scuipă flegma de 
patru, cinci ori, până când, din pieptul lui, ajunge pe pereţii 
chiuvetei, iar la final se şterge furios cu un prosop gros, aşa cum 
ştergi o tigaie după ce ai prăjit ceva în ea. 


După ce se usucă bine, se îmbracă într-o cămaşă, îşi încheie 
greşit nasturii, îşi pune bereta neagră şi ponosită, apoi, preţ de 
câteva minute, stă dezorientat în hol, cu capul aplecat înainte, 
formând un unghi aproape drept la intersecţia cu trupul, 
mestecându-şi în tăcere limba. Apoi îşi reîncepe voiajul prin 
toate camerele din casă, coboară în pivniţă pentru a căuta indicii 
ale săpăturilor de noaptea trecută, îi blesteamă pe săpătorii care 
au reuşit să şteargă toate urmele comploturilor lor nocturne, sau 
poate că au săpat un tunel la mare adâncime, pe sub podeaua 
beciului, printre stâlpii fundaţiei, în inima pământului greu. Din 
pivniţă urcă în bucătărie, iese din nou afară, în curte, printre 
acareturile lăsate în paragină, mergând, împins de furie, până în 
cel mai îndepărtat colţ al curţii. Când se întoarce, o găseşte pe 
Rahel aşezată la masa de pe verandă, aplecată peste caietele cu 
temele copiilor. De pe trepte, îi spune: 


— Pe de altă parte, şi eu sunt destul de scârbos. Ştii asta. Aşa că 
la ce-ţi mai trebuie veterinarul ăla? Nu-ţi ajunge un singur 
scârbos? 


După care adaugă cu părere de rău, la persoana a treia, ca şi 
cum Rahel nu ar fi fost prezentă: 


— Am şi eu nevoie din când în când de câte o bucăţică de 
ciocolată pentru a-mi îndulci puţin viaţa asta monotonă, iar ea o 
ascunde de mine de parcă aş fi un hoţ. Nu înţelege absolut 
nimic. E de părere că ciocolata nu-i decât un moft pentru mine. 
Nu şi nu! Am nevoie de ciocolată deoarece trupul meu şi-a 
pierdut capacitatea de a produce zaharuri. Deja nu mai am nici 
un strop de zahăr în sângele ăsta subţire ca apa. Nu înţelege 
absolut nimic! Fiinţă plină de cruzime! 


Puțin mai târziu, aproape ajuns în faţa uşii de la camera lui, se 
opreşte, se întoarce spre ea şi îi aruncă: 


— Şi toate pisicile astea nu fac decât să împrăştie boli! Sunt 
pline de purici! De microbi! 


Studentul arab este fiul unuia dintre cei mai vechi prieteni ai lui 
Dani Franko, soţul lui Rahel, care a murit exact în ziua în care 
împlinea cincizeci de ani. Dar care fusese natura prieteniei 
dintre Dani Franko şi tatăl lui ladal? Rahel nu ştia, iar studentul 
nu vorbea despre astfel de lucruri. Poate că nici el nu ştia. 


Într-o dimineaţă, vara trecută, a apărut pe nepusă masă, s-a 
prezentat şi a întrebat dacă poate închiria o cameră în casa lor. 
Adică nu tocmai să închirieze. Şi nu tocmai o cameră, fiindcă nu 
prea are cu ce să-i plătească. Dani, binecuvântat fie numele lui, 
care fusese un om extraordinar, îi propusese în urmă cu doi ani 
tatălui lui ladal să-l lase pe băiat să locuiască la ei, într-una 
dintre clădirile dezafectate din curtea lor, fiindcă şi aşa erau 
lăsate în paragină şi stăteau nefolosite şi goale. El, ladal, a venit 
acum să întrebe dacă, după doi ani, propunerea este încă 
valabilă. Adică dacă vreuna dintre magazii mai este liberă 
pentru el. În schimb, el e dispus, de exemplu, să curețe 
buruienile din curte sau să dea o mână de ajutor la treburile 
gospodăriei. Lucrurile stau în felul următor: în afară de cursurile 
de la universitate - pe care le-a întrerupt pentru un an - are de 
gând să înceapă să scrie şi o carte. Da. Ceva despre viaţa într-un 
sat evreiesc privită în comparaţie cu viaţa într-un sat arăbesc, 
un studiu sau un roman, încă nu se hotărâse, de aceea îi convine 
să se retragă pentru o vreme aici, la marginea satului Tel Ilan. Îşi 
aminteşte de Tel Ilan, cu viile şi livezile lui, cu crestele dealurilor 


Manase, din timpul unei vizite făcute aici demult, în copilărie, 
împreună cu tatăl şi surorile lui, la Dani, binecuvântat fie numele 
lui. El îi invitase să petreacă aici aproape o zi întreagă, poate 
Rahel îşi mai aminteşte din întâmplare ziua aceea? Nu? Sigur că 
nu-şi aminteşte, nu are nici un motiv să-şi amintească. Dar el, 
ladal, nu a uitat-o şi nu o va uita niciodată. Întotdeauna sperase 
să se întoarcă într-o bună zi în Tel Ilan. Să se întoarcă în casa 
aceasta, a cărei curte se învecinează cu gardul de chiparoşi care 
străjuieşte cimitirul, în liniştea de aici, mult mai multă linişte 
decât în satul nostru, care deja nici nu mai e sat, a devenit un 
mic oraş, plin de magazine şi depozite şi parcări prăfuite. Visam 
să mă întorc aici pentru frumuseţea acestui loc. Şi pentru 
liniştea lui visam să mă întorc. Şi pentru încă ceva ce el, ladal, 
nu ştie să definească, dar poate că tocmai în cartea aceasta pe 
care vrea s-o scrie aici va reuşi să redea ceea ce încă nu are 
capacitatea să definească. Poate că va scrie despre marile 
diferenţe dintre satul evreiesc şi cel arăbesc, satul vostru s-a 
născut ca urmare a unui vis, a unui plan, în vreme ce satul 
nostru nu s-a născut, ci a existat dintotdeauna, însă, cu toate 
acestea, cele două au ceva în comun. Şi noi avem visuri. Nu. 
Comparaţiile au întotdeauna ceva fals. Dar lucrul care îi place lui 
cel mai mult aici, lucrul acela nu are încă nimic fals. Ştie să pună 
castraveți la murat şi să facă dulceţuri. Adică asta numai dacă 
aveţi nevoie de aşa ceva. Se pricepe un pic la zugrăvit şi la 
reparat acoperişuri. Şi la albinărit, asta dacă doriţi să vă amintiţi 
de vremurile bune, cum spun evreii, şi să puneţi pe picioare o 
micuță fermă apicolă. Totul fără a scoate un sunet şi fără a lăsa 
mizerie în urma lui. lar în timpul liber se va pregăti pentru 
examene şi va scrie la cartea lui. 


ladal era un tânăr adus de spate, timid, dar vorbăreţ în acelaşi 
timp, purtând o pereche de ochelari mult prea mici pentru el, 
care arătau de parcă i-ar fi luat de la un copil sau i-ar fi păstrat 
de când era mic. Aveau rama legată cu un şiret şi se abureau 
foarte uşor, silindu-l să-i şteargă iar şi iar cu partea de jos a 
cămăşii, pe care o purta întotdeauna peste jeanşii ponosiţi. În 
obrazul stâng avea o gropiţă, care dădea chipului său o expresie 
copilărească, uşor ruşinată. Nu-şi bărbierea decât perciunii şi 
bărbia, fiindcă avea pielea netedă, nu-i crescuse încă barba. 


Pantofii lui păreau mult prea mari şi butucănoşi pentru el, lăsând 
urme ciudate şi amenințătoare în stratul gros de praf din curte. 
Când uda pomii, pantofii i se afundau adânc în noroi, umplându- 
se cu apă murdară. Avea unghiile de la mâini roase, iar palmele 
îi erau aspre şi roşii, ca degerate. Avea trăsături fine şi blânde, 
cu excepţia buzei de jos, care era foarte groasă. Când fuma, 
trăgea adânc din ţigară, până când obrajii i se sugeau înăuntru, 
iar atunci, pentru o clipă, îi puteai ghici parcă forma craniului pe 
sub piele. 


ladal se plimba prin curte cu o pălărie de pai pe cap, având pe 
chip o expresie de tristeţe şi uimire. O peliculă de mătreaţă fină 
îi acoperea întotdeauna umerii. Din cauză că fuma foarte mult, 
începuse să uite, uita chiar şi că fuma: îşi aprindea câte o ţigară, 
trăgea trei, patru fumuri zdravene din ea, până când obrajii i se 
sugeau înăuntru, o punea aprinsă pe gard sau pe pervazul 
ferestrei, rămânea puţin pe gânduri, apoi uita de ţigara aprinsă 
şi îşi aprindea alta. Avea întotdeauna o ţigară de rezervă, pusă 
după ureche. Fuma mult, dar întotdeauna dezgustat şi 
îngreţoşat, urând parcă fumul şi mirosul de tutun, ca şi cum 
altcineva ar fi fumat şi i-ar fi suflat fumul în faţă. Pe lângă toate 
astea, între el şi pisicile lui Rahel se închegase o relaţie cu totul 
specială: vorbea cu ele mult şi pe un ton cât se poate de serios, 
întotdeauna în arabă, întotdeauna cu voce şoptită, ca şi cum le- 
ar fi împărtăşit un secret. 


Fostului parlamentar Pesah Kedem nu-i plăcea deloc studentul 
ăsta. Se vede pe el, spunea bătrânul, se vede pe el cât ai clipi că 
ne urăşte, dar îşi disimulează ura prin vorbe politicoase. Toţi ne 
urăsc. Şi cum să nu ne urască? Şi eu, dacă aş fi fost în locul lor, 
ne-aş fi urât. De fapt, nu doar în locul lor. Şi fără să fiu în locul 
lor, tot ne urăsc. Crede-mă, Rahel, dacă ne-am putea vedea 
puţin din afară, am observa că suntem priviţi numai cu ură şi în 
bătaie de joc. Poate şi cu puţină milă, dar nu ne putem aştepta 
la nici un pic de milă din partea arabilor. Ei înşişi duc lipsă de 
milă din partea celorlalţi. 


Numai dracul ştie, spunea Pesah Kedem, ce ne va aduce nouă 
studentul-nestudentul ăsta. Cine ţi-a spus ţie că e într-adevăr 


student? l-ai verificat actele înainte de a-1 găzdui aici? Cum i-ai 
trasat sarcinile? L-ai examinat în scris sau oral? Şi cine ţi-a spus 
ţie că nu e chiar el ăla care sapă noapte de noapte sub casa 
noastră, căutând cine ştie ce obiect, ce document, ce dovadă 
străveche care să ateste că proprietatea asta i-a aparţinut 
cândva tatălui tatălui lui? Poate că ăsta e motivul pentru care a 
venit aici, complotând să-şi aroge drepturile asupra fermei, să 
revendice curtea şi casa în numele bunicului sau al bunicului 
bunicului său, care probabil că a trăit pe aceste meleaguri pe 
vremea ocupaţiei otomane. Sau pe vremea cruciaților. Dacă 
pentru început vine la noi ca oaspete neinvitat, apoi face pe 
chiriaşul servil, pentru ca noaptea să sape la temelia casei, până 
când zidurile se vor prăbuşi peste noi, iar atunci va veni să-şi 
ceară drepturile? Partea care i se cuvine? Dreptul strămoşesc? 
lar tu şi cu mine, Rahel, ne vom trezi aruncaţi la câini. lar sunt o 
grămadă de muşte pe terasă şi în camera mea. Pisicile tale, 
Avigail, pisicile tale atrag toate muştele astea. Oricum, pisicile 
alea ale tale au luat în stăpânire toată casa. Ele şi goy-ul de arab 
şi porcul de veterinar. Şi cu noi cum rămâne, Rahel? Ce se va 
alege de noi din pricina bunătăţii tale, spune-mi? Nu? Nu-mi 
spui? Îţi spun eu ţie, scumpa mea: praf în vânt. Asta suntem noi. 
Praf în vânt. Ziua de ieri, care s-a risipit. 


Rahel îl reduce la tăcere. 


Dar peste numai câteva clipe i se face milă de el şi scoate din 
buzunarul şorţului două pătrăţele de ciocolată, învelite în staniol 
argintiu: 


— la, tată. la. Mănâncă. Numai lasă-mă puţin în pace. 


Dani Franko, cel care murise în ziua în care împlinea cincizeci de 
ani, fusese un bărbat sensibil, care plângea din orice. | se 
umezeau ochii la nunţi şi plângea cu suspine la filmele care 
rulau la casa de cultură din sat. Avea pielea gâtului ridată şi 
căzută, amintind de guşa unui curcan. In vorbire, îl pronunţa 
gutural pe r, ca pe un h apăsat. Asta îi dădea un accent 
franțuzesc, deşi nu vorbea franceză decât puţin. Era un bărbat 
pătrăţos, lat în umeri, cu picioare mult prea subţiri, asemenea 
unui dulap de haine aşezat pe două bețe. Avea obiceiul să-i 


îmbrăţişeze pe cei cu care stătea de vorbă, îmbrăţişa cu uşurinţă 
chiar şi oamenii pe care nu-i cunoştea, îi bătea cu putere pe 
umăr, în piept, în coaste, pe ceafa, uneori, pe rudele apropiate le 
lovea cu şoldul sau chiar le dădea câte un pumn uşor în burtă. 


Dacă cineva îi lăuda viţeluşii, omleta pe care o făcuse, 
frumuseţea asfinţitului văzut prin fereastra casei lui, ochii i se 
umpleau imediat de lacrimi, semn al unei mulţumiri reţinute 
pentru complimentul primit. 


Dincolo de şuvoiul de cuvinte pe care-l rostea pe marginea 
oricărui subiect, viitorul furajelor pentru vite, politica guvernului, 
inima femeii, motorul tractorului, se ascundea întotdeauna un fel 
de fericire care nu părea alimentată de nimic concret. Până şi în 
ultima zi a vieţii sale, cu aproximativ zece minute înainte de 
infarctul care 1-a ucis, stătea în picioare lângă gard, povestind 
cu losi Sason şi Arie Tzelnik. Între el şi Rahel exista, în cea mai 
mare parte a timpului, acelaşi armistițiu care funcţionează în 
cadrul tuturor cuplurilor căsătorite de multă vreme; ca urmare a 
tuturor insultelor şi certurilor şi despărţirilor temporare, cei doi 
membri ai cuplului învăţaseră să verifice cu mare atenţie locul în 
care urmau să pună talpa pe terenul acela minat. Rutina 
precauţiei aproape că semăna, privită din exterior, cu o 
convenţie mutuală, ba chiar cu o prietenie tăcută, precum cea 
dintre doi soldaţi aparţinând unor armate duşmane, care stau 
unul în faţa celuilalt, la o depărtare de câţiva metri, într-un 
nesfârşit război dus din tranşee. 


lată cum mânca Dani Franko mere: o oră întreagă învârtea 
mărul în palmă, până când găsea locul perfect în care să-şi 
înfigă dinţii, apoi verifica din nou mărul rănit, îl ataca iar, de data 
aceasta din altă parte. 


După moartea lui, Rahel a renunţat la fermă. Coteţele de găini 
au fost închise, viţeii vânduți, iar incubatorul s-a transformat în 
depozit. Rahel continuase să ude pomii pe care Dani Franko îi 
plantase în fundul curţii, merii şi migdalii, doi smochini prăfuiţi, 
doi arbori de rodiu şi doi măslini. Dar renunţase să mai curețe 
viţa-de-vie bătrână care se căţăra, agăţându-se de zidurile casei, 
năpădindu-i acoperişul şi umbrind terasa. 


Toate acareturile fuseseră lăsate în paragină, umplându-se de 
vechituri şi de praf. Rahel vânduse terenul de la poalele dealului 
şi, odată cu el, apa curgătoare care aparținuse fermei închise, 
vânduse chiar şi casa părinţilor ei din Kiryat Tivon unui om de 
televiziune vegetarian şi îl luase la ea pe furiosul ei tată. Cu 
banii pe care îi adunase de pe urma tuturor acelor vânzări, Rahel 
cumpărase o parte frumuşică din acţiunile unei companii micuţe, 
producătoare de medicamente şi suplimente alimentare. 
Compania aceasta îi furniza lui Rahel un venit lunar, care se 
adăuga salariului ei de profesoară de literatură la şcoala din Tel 
llan. 


În ciuda trupului său slab şi a umerilor firavi, ladal, studentul, 
luase asupra lui sarcina de a smulge buruienile care năpădiseră 
curtea întreagă de la moartea lui Dani Franko. Ba mai mult, 
semănase din proprie iniţiativă straturi de legume, pe o bucată 
de pământ din apropierea potecii care unea poarta de la intrare 
cu treptele din faţa casei, şi uda gardul viu, care creştea de-a 
valma, trandafirii şi muşcatele care creşteau în faţa casei, se 
oferise să curețe şi să aranjeze pivniţa, iar în felul acesta luase 
asupra lui îndeplinirea celor mai multe din treburile gospodăriei: 
spăla podelele, întindea rufele, călca cămăşile şi spăla vasele. 
Ba chiar redeschisese micuțul atelier de tâmplărie al lui Dani 
Franko: tot el a uns, a ascuţit şi a pus în mişcare fierăstrăul 
electric. Rahel îi cumpărase chiar şi o menghină nouă, în locul 
celei vechi, care ruginise, scânduri de lemn, cleşti şi clei pentru 
tâmplărie. În timpul lui liber, studentul i-a făcut rafturi şi câteva 
taburete, i-a înlocuit unul câte unul stâlpii gardului şi i-a dat jos 
poarta cea veche şi ruptă, punând în locul ei una nouă, de 
culoare verde. Era o poartă uşoară şi practică, mulţumită 
modelului creat de ladal, cu uşi batante care se deschideau 
înainte şi înapoi, balansând de cinci, şase ori înainte de a se opri 
şi de a se închide fără zgomot. 


În serile lungi de vară, studentul şedea pe treptele din faţa 
căsuţei sale, care pe vremuri servise pe post de incubator, 
fumând şi scriind de zor în caietul aşezat pe o carte închisă, pe 
care o ţinea pe genunchii lipiţi. Rahel îi dusese în căsuţă un pat 
de fier, pe care pusese o saltea veche, un scaun şi o măsuţă de 


scris precum cele din sălile de clasă, o plită electrică şi un 
frigider micuţ, în care ladal păstra câteva legume, puţină 
brânză, o cutie de ouă şi una de lapte. În fiecare seară, până pe 
la zece, zece şi jumătate, şedea pe treptele căsuţei lui, la lumina 
gălbuie a becului, cu particule aurii de praf şi rumeguş plutind în 
jurul creştetului său întunecat, cu pielea mirosindu-i a sudoare 
de bărbat tânăr şi parfum înţepător de clei pentru tâmplărie. 


După apusul soarelui rămânea solo şi îşi cânta din muzicuţă la 
lumina lunii. 


Bătrânul îl privea de pe verandă şi mârâia: 


— lar stă acolo şi se tânguie, bâiguie jelaniile alea orientale ale 
lui. Poate că i-o fi dor de ţara noastră, de pământul nostru, de 
unde nu ne vor alunga niciodată. 


Nu ştia mai mult de cinci, şase cântece, dar nu se plictisea 
niciodată de ele. După ce se oprea din cântat, rămânea pe loc, 
nemişcat, pe treapta cea mai de sus, cu spatele sprijinit de zid, 
cufundat în gânduri sau moţăind. Pe la unsprezece noaptea, se 
ridica şi intra în casă. Becul de deasupra patului său rămânea 
aprins şi după ce Rahel şi tatăl ei stingeau veiozele din camerele 
lor, pregătindu-se de culcare. 


— La două noaptea, când au început din nou săpăturile sub 
casă, m-am ridicat din pat şi m-am dus să verific dacă lumina 
din camera micuţului goy e încă aprinsă. Nu era. E posibil să o fi 
stins şi să fi adormit, dar este cel puţin la fel de posibil să o fi 
stins şi să fi coborât în pivniţă, complotând împotriva noastră. 


ladal îşi pregătea mâncarea singur: pâine neagră, cu felii de 
roşie şi măsline, un castravete şi ceapă şi piper verde, cubuleţe 
de brânză foarte sărată sau sardine, un ou fiert tare, suc de 
fructe sau o vânătă gătită cu usturoi ori sos de roşii. lar pentru 
final păstra băutura care îi plăcea cel mai mult şi pe care şi-o 
prepara într-un ibric de metal afumat: apă fierbinte îndulcită cu 
miere, în care punea frunze de salvie şi cuişoare sau petale de 
trandafir. 


Nu de puţine ori, Rahel îl privea de pe verandă, aşezat pe 
aceeaşi treaptă, cu spatele sprijinit de zidul casei, cu caietul pe 
genunchi, scria, se oprea, rămânea pe gânduri, mai nota câteva 
cuvinte şi se oprea din nou, apoi iar cădea pe gânduri, mai scria 
un rând sau două, se ridica şi făcea un ocol al curţii, cu paşi 
molcomi, ba pentru a opri un aspersor sau pentru a hrăni 
pisicile, ba pentru a le arunca un pumn de grăunţe porumbeilor. 
Fiindcă ladal făcuse până şi o cuşcă pentru porumbei într-un colţ 
al curţii. În cele din urmă, se întorcea şi se aşeza pe treapta lui, 
îşi cânta la muzicuţă cele cinci, şase melodii, una după alta - 
scotea nişte sunete emoţionante, înduioşătoare, care îţi înmuiau 
sufletul - ştergea repede muzicuţa de una dintre mânecile 
cămăşii, după care o ascundea în buzunarul de la piept. Apoi se 
apleca din nou asupra caietului. 


Şi Rahel Franko îşi petrecea serile scriind, de trei sau patru ori 
pe săptămână; aproape în fiecare zi a acelei veri, ea şi bătrânul 
ei tată şedeau unul în faţa celuilalt la masa de pe verandă, 
acoperită cu o faţă de masă înflorată. Bătrânul vorbea întruna, 
iar Rahel, muşcându-şi buzele, punea pe hârtie frânturi de 
amintiri. 


— Tabenkin, spunea Pesah Kedem, ar fi mai bine să nu mă 
întrebi de Tabenkin (ea nu întrebase nimic). La bătrâneţe, a 
început să pozeze în stăpânul şi învățătorul nostru: şi-a lăsat o 
barbă lungă, până la genunchi, şi a început să citeze din Halaha 
1. Dar nu vreau să discut cu tine nici un cuvânt în plus despre 
asta. Sub nici o formă. Era un fanatic, crede-mă, şi un dogmatic. 
Un om crud, un tiran. Până şi pe soţia şi pe copiii lui i-a chinuit 
toată viaţa. Dar ce legătură am eu cu el? Nu am ce să spun 
despre el. Nici măcar prin tortură n-ai putea smulge din gura 
mea vreun cuvânt rău despre Tabenkin. Dar nici vreo vorbă 
bună. Dar scrie, te rog, în notițele tale, exact aşa: Pesah Kedem 
a ales să păstreze tăcerea asupra întregii poveşti controversate 
care a avut loc între el şi Tabenkin în anul o mie nouă sute 
cincizeci şi doi. Ai scris? Cum ţi-am zis? Cuvânt cu cuvânt? Şi, 
dacă eşti drăguță, poţi să adaugi următorul lucru: din punct de 
vedere moral, Muncitorii Sionişti erau cu cel puţin două, trei 
trepte mai jos decât Tinerimea Muncitoare. Nu. Te rog să ştergi 


ce-am spus. În loc de asta, scrie: Pesah Kedem nu mai vede nici 
un rost în a se implica în dispute privitoare la diferenţa dintre 
Muncitorii Sionişti şi Tinerimea Muncitoare. Timpul lor a trecut - 
la fel şi sacrificiile făcute în numele lor. E îndeajuns faptul că 
realitatea le-a dat câte o palmă peste faţă tuturor şi le-a 
demonstrat acelora care nu erau nici fanatici, nici dogmatici, cât 
de mult au greşit ambele tabere şi cât de multă dreptate am 
avut eu în toată povestea asta. Cu toată modestia, eu am 
rezolvat întreaga chestiune într-un mod cât se poate de obiectiv: 
am avut dreptate acolo unde ambele tabere au judecat greşit. 
Nu. Şterge, te rog, „au judecat greşit” şi scrie în loc „au comis o 
adevărată crimă”. Apoi au 


1 Culegere de legi religioase evreieşti. A fost tradus în limba 
română prin Legea iudaică. 


Păcătuit şi mai mult prin faptul că m-au acuzat pe nedrept de tot 
felul de prostii. Insă realitatea, realitatea cea obiectivă, a venit şi 
le-a demonstrat cu vârf şi-ndesat cât de mult au greşit faţă de 
mine. lar cel mai mult dintre toţi au greşit Ratatul şi Scârbosul, 
mâinile drepte ale lui Tabenkin. Punct. Sfârşitul propoziției. Şi 
cât de mult îi iubisem pe amândoi în tinereţe! Până şi pe 
Tabenkin îl iubeam uneori, înainte să devină stăpânul şi 
învățătorul nostru. Şi ei mă iubeau puţin. Visam să devenim mai 
buni, visam să salvăm lumea. lubeam dealurile şi văile, iubeam 
puţin până şi deşertul. Unde rămăseserăm, Rahel? Cum de am 
deraiat atât de mult de la subiect? Despre ce vorbeam înainte 
de asta? 


— Despre bătrâneţea lui Tabenkin, am impresia. 


Ea îi umplea paharul cu Coca-Cola: în ultimul timp îi plăcea atât 
de mult băutura aceasta, încât îi înlocuise în dietă atât ceaiul, 
cât şi limonada. Numai că bătrânul se încăpăţâna s-o numească 
Coca-Coca, toate corecturile venite din partea lui Rahel fiind 
zadarnice. Partidul Muncitorilor Sionişti se transforma în gura lui 
în Partidul Mâncătorilor, iar Tânăra Muncitorime devenea 
Veşnica Mâncătorie. Când vorbea despre el însuşi la persoana a 
treia, pronunţa Peisah Keidam. Cât priveşte Coca-Coca lui, se 
încăpăţâna să lase băutura neatinsă în pahar, câte o oră 


întreagă, până ce se evapora tot acidul din ea, pentru ca abia 
apoi să-şi atingă paharul de buzele crăpate. 


— Şi studentul ăsta al tău? Întreba bătrânul pe neaşteptate, ce 
părere ai despre el? Cu siguranţă urăşte Israelul. 


— De ce spui asta? Ţi-a făcut ceva rău? 


— Nu mi-a făcut nimic. Dar nici nu ne prea iubeşte. Atâta tot. Şi, 
la o adică, de ce ne-ar iubi? 


După numai câteva clipe, adăuga: 
— Nici eu nu îi iubesc. Pur şi simplu nu am pentru ce. 


— Pesah. Linişteşte-te. ladal locuieşte şi lucrează la noi. Nimic 
mai mult. Ne răsplăteşte prin muncă pentru faptul că-l găzduim. 


— Greşit! S-a înfuriat bătrânul. Total greşit! Nu munceşte pentru 
noi. Munceşte în casa noastră! Ne sapă noaptea la temelie sau 
în pivniţă. 


Imediat după aceea a adăugat: 


— Şterge asta, te rog. Nu mai scrie nimic despre asta. Nu mai 
pomeni absolut nimic din ce am zis împotriva goy-ului ori 
împotriva lui Tabenkin. Care, dacă veni vorba, la sfârşitul vieţii a 
rămas complet singur (bătrânul a rostit cuvintele „complet 
singur” cu un pronunţat accent idiş). 


Apoi a completat: 


— Apropo, până şi numele lui era contrafăcut. Terchea-berchea 
şi-a inventat numele Tabenkin, Ta-ben-kin. Trei silabe ca trei 
lovituri de ciocan proletar, ca Şe-li-pin 1 sau ca mareşalul Bul- 
ga-nin 2! Dar numele lui adevărat, numele lui de acasă, era 
simplu  Toibenkind, Eicile Toibenkind, adică Eicile Fiu-de- 
porumbel. Dar puiul ăsta mititel de porumbel voia să fie 
Molotov! Stalin! Un Lenin al evreilor voia să fie! In fine, n-am nici 
un chef să vorbesc despre el. Nu mai spun nici măcar un cuvânt. 
Nici bun, nici rău. Nici o singură vorbuliţă. Notează, 


1 Aleksandr Nikolaevici Şelipin (1918-1994) a fost membru 
marcant al Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS 
şi şef al KGB. 


2 Nikolai Aleksandrovici Bulganin (1895-1975) a fost ministru al 
apărării şi prim-ministru al URSS. 


Te rog, Avigail: Pesah Kedem a păstrat o tăcere mormântală 
asupra subiectului Tabenkin. Cine ştie cunoaşte! 


La lumina becului de pe verandă începuseră să se adune 
musculiţe, fluturi de noapte, țânțari şi licurici. Din depărtare, de 
pe dealurile acoperite de livezi şi viță-de-vie, se auzeau 
scâncetele şacalilor. lar vizavi, în faţa căsuţei luminate de un 
bec palid, ladal s-a ridicat încetişor de pe treapta lui, s-a întins, a 
şters muzicuţa cu o bucată de cârpă, a tras adânc aer în piept 
de trei, patru ori, ca şi cum ar fi încercat să inhaleze înăuntrul 
pieptului său îngust nemărginirea nopţii, după care a intrat în 
căsuţă. Greierii, broaştele şi aspersoarele cântau, orăcăiau şi 
ţăcăneau ca răspuns, parcă, la strigătul îndepărtat al şacalilor, 
căruia i se alătura un întreg cor de urlete amenințând de undeva 
de mult mai aproape, din întunecimile văii. 


Rahel a zis: 


— Se face târziu. Poate ar fi bine să ne oprim pentru moment şi 
să intrăm în casă? 


Tatăl ei a spus: 


— Scormoneşte la temelia casei din cauză că nu ne iubeşte. Şi 
de ce ne-ar iubi? Pentru ce? Pentru comportamentul nostru 
demn de dispreţ? Pentru cruzimea şi aroganţa noastră? Pentru 
modul în care ne facem singuri dreptate? 


— Cine nu ne iubeşte? 
— El. Goy-ul. 


— Tată. Încetează. Are şi el un nume. Spune-i, te rog, pe nume. 
Vorbeşti despre el ca ultimul antisemit. 


— Ultimul antisemit nu s-a născut încă. Nici nu se va naşte 
vreodată. 


— Hai la culcare, Pesah. 


— Nici mie nu-mi place de el. Nu-mi place absolut, dar absolut 
deloc. Nu-mi plac lucrurile rele pe care ni le fac şi pe care şi le 
fac lor înşişi. Şi, desigur, nu-mi plac nici lucrurile pe care 
plănuiesc să ni le facă. Nu-mi place nici felul în care ne priveşte, 
cu ochii ăia înfometați şi batjocoritori. La tine se holbează cu 
priviri hămesite, iar la mine, cu dezgust. 


— Noapte bună. Eu merg la culcare. 
— Şi ce dacă nu-l iubesc? Oricum, nimeni nu iubeşte pe nimeni. 
Rahel a spus: 


— Noapte bună. Nu uita să-ţi iei medicamentele înainte de 
culcare. 


— Odată, în urmă cu mult timp, înainte de toate astea, pe ici, pe 
colo, se mai iubeau câte puţin. Nu toţi. Nu mulţi. Nu 
întotdeauna. Unul aici, unul dincolo, se iubeau puţin. Dar acum? 
În zilele noastre? Deja a dispărut toată mărinimia. Complet. 


— Intră țânțari, tată. Măcar închide uşa. 
— De ce o fi dispărut mărinimia? Poate ştii tu? Nu? 


În aceeaşi noapte, la două sau două şi jumătate, când s-a trezit 
din nou din pricina bubuielilor şi bufniturilor, bătrânul s-a ridicat 
din pat (dormea întotdeauna în cămaşă de noapte lungă), a 
pipăit pe întuneric, a găsit lanterna pe care şi-o pregătise de cu 
seara şi ranga de fier pe care o găsise într-una dintre magazii, 
iar apoi, minute bune, picioarele lui şi-au căutat, asemenea unui 
cuplu de orbi, papucii de casă. Până când a ajuns la disperare şi 
a ieşit desculţ în hol, pipăind în beznă, cu o mână tremurătoare, 
zidurile şi mobilierul, cu capul înainte, având forma unui nun. 
Când, în cele din urmă, a găsit uşa de la pivniţă şi a tras-o către 
el (numai că uşa era făcută în aşa fel încât să se deschidă când 


era împinsă, nu când era trasă), ranga de fier i-a căzut din mână 
direct pe laba piciorului şi pe podea, scoțând un sunet metalic, 
înfundat, care nu a trezit-o pe Rahel, dar care a pus capăt 
săpăturilor. 


Bătrânul a aprins lanterna, s-a aplecat cu un geamăt şi a ridicat 
ranga de fier. Corpul lui contorsionat arunca trei sau patru 
umbre pe pereţii holului, pe podea şi pe uşa de la pivniţă. 


A rămas nemişcat preţ de două, trei minute, cu ranga la subrat, 
ţinând într-o mână lanterna şi trăgând cu cealaltă de uşa 
beciului, cu urechile ciulite, iar pentru că era o linişte deplină, 
mormântală, întreruptă numai de cântecul greierilor şi orăcăitul 
broaştelor, s-a răzgândit şi s-a hotărât să se întoarcă în pat, 
urmând să revină şi să-şi încerce norocul noaptea următoare. 


Înainte de răsăritul soarelui, Pesah Kedem s-a trezit din nou, s-a 
ridicat în capul oaselor, însă nu a întins mâinile după lanternă şi 
după rangă, fiindcă pacea în care se cufundase noaptea era cât 
se poate de profundă. Bătrânul stătea pe pat şi asculta cu multă 
atenţie liniştea aceea deplină. Nici măcar greierii nu mai cântau. 
Numai o boare uşoară înfiora crengile chiparoşilor care 
împrejmuiau cimitirul, dar adierea aceasta era foarte blândă, 
imposibil de perceput pentru urechile lui Pesah Kedem; s-a 
învelit şi a adormit. 


A doua zi dimineaţă, înainte să plece la şcoală, Rahel s-a dus să 
ia pantalonii bătrânului de pe sfoară. Lângă cuşca porumbeilor o 
aştepta ladal, cu ochelarii lui de copil, mult prea mici, cu 
zâmbetul timid, care făcea să-i apară gropiţe în obraji, şi pălăria 
de paie pe cap: 


— Rahel. lartă-mă. Doar o secundă. 


— Bună dimineaţa, ladal. Nu uita astăzi, dacă nu ţi-e prea greu, 
să îndrepţi dalele alea care stau câş în capătul potecii. Cineva ar 
putea să se împiedice de ele. 


— Sigur, Rahel. Dar voiam să te întreb ce s-a întâmplat azi- 
noapte. 


— Azi-noapte? Ce s-a întâmplat azi-noapte? 


— Credeam că poate tu ştii. Vin oameni să lucreze în curtea ta în 
timpul nopţii? 


— Să lucreze? Noaptea? 


— Nu ai auzit nimic? La două noaptea? Nici un zgomot? Hârşâit 
de lopeţi? Sigur ai dormit profund. 


— Ce fel de zgomote? 
— Zgomote de dedesubt, Rahel. 


— Ai visat, ladal. Cine să vină să sape sub căsuţa ta în toiul 
nopţii? 


— Nu ştiu. Mă gândeam că poate ştii tu. 


— Ai visat. Nu uita să repari poteca, înainte ca Pesah să se 
împiedice şi să cadă. 


— Eu cred că... Poate tatăl tău se învârte noaptea pe aici? Nu 
mai reuşeşte să doarmă? Poate se trezeşte noaptea, ia o lopată 
şi sapă după ceva? 


— Nu vorbi prostii, ladal. Nu sapă nimeni. Ai visat. 


Femeia s-a îndreptat spre casă, ducând cu ea rufele luate de pe 
sfoară, dar studentul a rămas pe loc încă un minut sau două, 
privind-o în timp ce se îndepărta. Apoi şi-a dat jos ochelarii şi le- 
a şters lentilele cu poalele cămăşii. După aceea s-a întors şi a 
pornit-o, încălţat cu pantofii lui mult prea mari, spre chiparoşi, 
dar în drum a întâlnit una dintre pisicile lui Rahel, s-a aplecat 
deasupra ei şi i-a spus cinci sau şase propoziţii în arabă, pe un 
ton sobru, ca şi cum pe umerii lor - ai lui şi ai pisicii - ar fi 
atârnat o responsabilitate nouă şi cât se poate de serioasă. 


Anul şcolar se apropia de sfârşit. Venise deja vara. Lumina 
albăstruie a amiezii se transformase într-o strălucire albă, 
orbitoare, care se aşternea peste acoperişuri, împovărând curţile 


şi învelişul fructelor, containerele încinse de metal şi obloanele 
de lemn. Un vânt cald şi uscat bătea dinspre dealuri. Oamenii 
stăteau în case cât era ziua de lungă, ieşind numai seara pe 
terase sau în grădini. Serile erau calde şi umede. Rahel şi tatăl ei 
dormeau noaptea cu ferestrele şi obloanele deschise. Lătratul 
îndepărtat al câinilor atrăgea după el, în beznă, tânguielile 
haitelor de şacali, venind dinspre vale. De pe culmile dealurilor 
se rostogolea din când în când ecoul câte unei împuşcături 
îndepărtate. Cântecul greierilor şi orăcăitul broaştelor dădeau 
aerului nopţii un iz de somnolenţă şi monotonie. ladal se trezea 
la miezul nopţii şi ieşea să închidă aspersoarele din curte. Şi, 
deoarece căldura îi alunga somnul, rămânea pe trepte şi fuma în 
întuneric încă două sau trei ţigări. 


Uneori, pe Rahel o apuca o furie cumplită împotriva tatălui ei, a 
casei şi a curţii, a satului ăstuia nenorocit, a vieţii ei care trecea 
şi se irosea între câţiva elevi căscaţi şi bătrânul ăsta enervant. 
Până când va rămâne prizonieră aici? Ar putea să se ridice într-o 
bună zi şi să plece pur şi simplu, să-l lase pe bătrân pe mâna 
unei asistente, iar casa şi curtea în grija studentului, şi să se 
întoarcă la universitate, să-şi termine, în cele din urmă, 
cercetarea pe tema momentelor de iluminare şi revelaţie în 
opera lui Izhar 1 şi Cahana-Carmon 2, ar putea să reînnoade 
legături vechi, să călătorească până la capătul lumii, să meargă 
la Osnat, în Bruxelles, la Yfat, în America, ar putea s-o ia de la 
capăt, să-şi transforme întreaga viaţă. Uneori o cuprindea frica, 
deoarece se trezea visând cu ochii deschişi la un accident 
domestic, căruia bătrânul i-ar putea cădea victimă: o alunecare. 
Curent electric. Gaz. Rahel şi fostul parlamentar Pesah Kedem îşi 
petreceau serile stând pe verandă, unde scoseseră un ventilator 
cu picior înalt, alimentat printr-un prelungitor. Rahel stătea 
aplecată deasupra caietelor elevilor, în timp ce bătrânul răsfoia 
cine ştie ce almanah sau broşură, de la un capăt la altul, 
bolborosind şi scrâşnind şi mârâind şi înjurând 


1 S. Izhar, sau Sameh Izhar, este pseudonimul lui Izhar Smilanski 
(1916-2006), considerat unul dintre cei mai de seamă scriitori 
contemporani de limbă ebraică. Membru al Parlamentului 


izraelian din 1949 până în 1967, cu o scurtă întrerupere de doar 
câteva luni. 


2 Amalia Cahana-Carmon (n. 1926) este o reprezentantă a 
modernismului în literatura israeliană, distinsă cu numeroase 
premii literare naţionale şi doctor honoris causa al Universităţii 
din Tel Aviv. 


Căldura infernală sau vreun prost îngrămădit. Sau, din contră, 
era scârbit de sine însuşi, catalogându-se drept un bărbat crud şi 
tiranic, şi hotăra în sinea lui să-şi ceară cât de curând iertare în 
scris de la Miki veterinarul: De ce am greşit faţă de el? De ce 
aproape l-am dat afară din casă săptămâna trecută? Măcar îşi 
face meseria. De ce n-oi fi putut şi eu să mă fac veterinar în loc 
de politician, să trag şi eu nişte foloase din asta, să mai alung şi 
eu pe ici, pe colo suferinţa asta care ne înconjoară? 


Uneori, bătrânul moţăia cu gura larg deschisă, scoțând sforăituri 
asurzitoare, mustaţa lui albă mişcându-se şi tremurând, ca şi 
cum înăuntrul ei ar fi sălăşluit o formă de viaţă ascunsă. În timp 
ce stătea aplecată deasupra teancului de teme ale elevilor, 
Rahel mai deschidea caietul acela de memorii maroniu, notând 
ce îi povestea tatăl ei în detaliu despre tragica sciziune dintre 
gruparea majoritară şi aripa tânără sau descrierea poziţiei 
adoptate de el în perioada marii rupturi a partidului, cât de 
multă dreptate avusese el şi cât de mult se înşelaseră profeţii 
mincinoşi şi cum ar fi putut să se încheie toată povestea altfel 
dacă, pur şi simplu, ambele tabere l-ar fi ascultat pe el. 


Despre zgomotele din timpul nopţii nu au mai vorbit niciodată. 
Bătrânul renunţase deja la ideea de a-i mai prinde pe săpători 
asupra faptului, iar Rahel găsise o explicaţie pentru tulburările 
de somn ale tatălui ei şi ale lui ladal: unul este complet surd, aşa 
că aude zgomote doar în mintea lui, iar celălalt, un tânăr 
neliniştit, poate şi puţin nevrotic, are o imaginaţie foarte bogată. 
Probabil, îşi spunea Rahel, că într-adevăr se aud cine ştie ce 
zgomote venind dinspre curţile îndepărtate ale vecinilor, la 
primele ore ale dimineţii: se mulg vacile, iar sunetele scoase de 
mulgătorile electrice şi scârţâind porţii metalice deschise şi 
închise continuu de mişcarea permanentă a animalelor 


seamănă, în liniştea adâncă a nopţii, cu hârşâitul unor lopeţi 
care sapă. Sau poate că amândoi aud, în timp ce dorm, huruitul 
din conductele sistemului de canalizare care trece pe 
dedesubtul casei şi care este deja destul de vechi. 


Într-una dintre dimineţile următoare, în timp ce ladal stătea 
lângă masa de călcat din dormitorul lui Rahel, călcând cămăşi, 
bătrânul s-a apropiat de el pe neaşteptate, cu capul întins 
înainte, formând un unghi aproape drept, asemenea unei vaci 
care se pregăteşte să împungă cu coarnele, şi a început să-l ia 
la întrebări: 


— Student, ha? Şi ce fel de student eşti dumneata? 
ladal i-a răspuns încetişor: 

— Student la Litere. 

Pesah Kedem a zis: 


— Litere. Dar ce fel de Litere? Litere lipsite de sens? Litere 
maliţioase? Litere tămăduitoare? Şi dacă într-adevăr eşti student 
la Litere, de ce, fie-mi cu iertare, de ce anume te afli dumneata 
aici, în loc să fii la universitate? 


— Vacanţă. Mi-am luat o vacanţă de la facultate. Încerc să scriu 
o carte despre voi. 


— Despre noi? 
— Despre voi şi despre noi. Priviţi comparativ. 


— Comparativ. Cum anume comparativ? Ce ar fi de comparat? A 
compara înseamnă să demonstrezi că noi suntem tâlharii, iar voi 
cei tâlhăriţi? Să ne dezveleşti mutra hidoasă? 


— Nu tocmai hidoasă. Poate mai degrabă, aşa, dezolantă. 


— Dar mutra voastră cum e? Nu-i dezolantă? O fi frumuşică? 
Neprihănită? O mutră fără pată? 


— Şi a noastră e, în egală măsură, dezolantă. 


— Prin urmare, nu există nici o diferenţă între noi şi voi? Atunci, 
de ce mai stai aici să scrii un studiu comparativ? 


— Există mici diferenţe. 
— Ce diferenţe? 


ladal a împăturit cu grijă cămaşa călcată, a pus-o cu atenţie pe 
pat, a întins o altă cămaşă pe masa de călcat şi a stropit-o cu 
puţină apă dintr-o sticlă cu gură ca de stropitoare, înainte de a 
începe să o netezească: 


— Nenorocirea noastră e provocată atât de noi înşine, cât şi de 
voi. Pe când nenorocirea voastră vine din plămânii voştri, din 
respiraţia voastră. 


— Din respiraţie? 


— Sau din inimile voastre. Greu de spus. De undeva dinăuntrul 
vostru. Din măruntaiele voastre vine nenorocirea. Din adâncurile 
fiinţei voastre. 


— la zi-mi tu mie, te rog, prietene ladal, de când cântă arabii la 
muzicuţă? 


— M-a învăţat un prieten. Un rus. lar o fată mi-a făcut cadou 
muzicuţa. 


— Şi de ce cânţi întotdeauna melodii triste? Ce, te întristează 
faptul că locuieşti la noi? 


— Uite cum stau lucrurile: orice melodie cântată la muzicuţă 
sună trist auzită de la depărtare. Până şi tu, văzut de la 
depărtare, pari un om trist. 


— Şi de aproape? 


— De aproape îmi pari mai degrabă un om furios. lar acum, te 
rog să mă ierţi, dar am terminat de călcat şi trebuie să hrănesc 
porumbeii. 


— Domnule ladal. 
— Da. 


— Spune-mi, te rog, de ce sapi noaptea în beciul nostru? Tu sapi, 
nu-i aşa? Ce speri să găseşti acolo? 


— Cum, şi dumneata auzi zgomotele acelea noaptea? Cum se 
face că Rahel nu aude nimic? Nu aude şi nu crede. Nici pe 
dumneata nu te crede? 


Rahel nu credea nici în închipuirile nocturne ale tatălui ei, nici în 
visele lui ladal. Amândoi auzeau, cu siguranţă, zgomotele 
mulgătoarelor montate în cine ştie ce staul din vecini sau 
antrenamentele militare secrete, făcute în timpul nopţii pe 
culmile dealurilor din apropiere, transformând, prin prisma 
imaginaţiei lor, aceste sunete în hârşâit de lopeţi care sapă. Cu 
toate acestea, s-a hotărât să rămână trează într-o noapte, până 
foarte târziu, să audă şi ea cu urechile ei. 


Între timp, se derulau ultimele zile ale anului şcolar. Elevii din 
clasele terminale erau deja cuprinşi de febra pregătirilor pentru 
examene, iar celor din clasele intermediare le scăzuse interesul: 
copiii veneau cu întârziere la ore, iar o parte dintre ei dispărea 
pur şi simplu, oferind fel de fel de pretexte. Sălile de clasă îi 
păreau lui Rahel ştirbe şi fremătătoare, şi până şi ea îşi preda 
ultimele ore toropită de oboseală. Nu o dată a renunţat la 
ultimul sfert de oră al lecţiei, lăsându-i pe copii să iasă în curtea 
şcolii înainte de începerea pauzei. O dată sau de două ori a fost 
de acord să dedice ora unor dezbateri libere între elevi. 


Sâmbăta, aleile satului se umpleau de zecile de maşini ale 
vizitatorilor, parcate pe lângă garduri şi blocând intrările în curţi. 
O mulţime venită în căutarea autenticului se aduna la 
galantarele cu brânzeturi de casă, la tarabele cu mirodenii şi la 
vinăriile micuţe, în curţile ce găzduiau depozite cu obiecte de 


mobilier indian şi decoraţiuni aduse din Burma şi Bangladesh, în 
atelierele de covoare şi de ţesături orientale şi în galeriile de 
artă, cumpărând tot ceea ce are satul de oferit după dispariţia 
fermelor agricole. Deşi în curţi erau încă multe grajduri în care 
pe vremuri creşteau animale sau incubatoare ori sere pentru 
plante decorative, iar pe pantele dealurilor se întindeau plantaţii 
de viță-de-vie şi pomi fructiferi. 


Când se ducea sau se întorcea de la şcoală, mergea cu paşi 
grăbiţi, hotărâți, iar oamenii o priveau şi bârfeau despre viaţa ei 
ciudată alături de un parlamentar bătrân şi un arab tânăr. Şi în 
alte curţi erau muncitori angajaţi, thailandezi, români, arabi sau 
chinezi, dar la ferma lui Rahel Franko nu se cultiva nimic şi nici 
nu avea nici un atelier de obiecte decorative. Aşa că la ce-i 
trebuie ei un muncitor? Mai ales unul inteligent? De la 
universitate? Miki veterinarul, care a jucat cu el câteva partide 
de dame, se întreabă dacă o fi într-adevăr student, sau doar 
vreun şoarece de bibliotecă. 


Unii spuneau într-un fel, alţii, în celălalt. Miki veterinarul susţinea 
că văzuse cu ochii lui cum tânărul ăsta arab îi călca şi îi 
împăturea lui Rahel lenjeria intimă şi că nu stă doar în curte, ci 
se învârte prin toată casa ca un membru al familiei cu drepturi 
depline. Bătrânul îi povesteşte arabului despre marea scindare a 
Partidului Muncitoresc, iar arabul vorbeşte cu pisicile, repară 
acoperişul şi le cântă în fiecare seară la muzicuţă. 


Lumea din sat îşi amintea numai lucruri bune despre Dani 
Franko, cel care murise de infarct în ziua în care împlinea 
cincizeci de ani. Era un bărbat pătrăţos, lat în umeri, cu picioare 
subţirele. Un om bun la suflet, care îi îndrăgea pe cei cu care 
stătea de vorbă şi care nu se ruşina niciodată din pricina 
propriilor emoţii. În dimineaţa zilei în care murise, a plâns puţin 
din cauză că în grajd avea un vițel muribund. Sau pentru că una 
dintre pisici născuse doi pui morţi. La prânz a fost lovit de infarct 
şi a căzut pe spate lângă magazia de îngrăşământ. Acolo 1-a 
găsit Rahel, având pe chip o expresie de ofensă şi uimire, ca şi 
cum cineva l-ar fi exmatriculat din senin de la cine ştie ce curs 
organizat în timpul efectuării stagiului militar. 


Rahel nu şi-a dat seama din prima clipă de ce stătea întins pe 
spate în toiul zilei, în praful din curte, lângă zidul magaziei, şi 1-a 
luat peste picior, Dani, ce te-a apucat, încetează, gata cu 
copilăriile astea. Abia când 1-a luat de mâini pentru a-1 ajuta să 
se ridice, a simţit că avea degetele reci. S-a aplecat deasupra lui 
şi a încercat să-i facă respiraţie gură la gură, ba chiar i-a pălmuit 
şi obrajii. După aceea a fugit în casă şi a sunat la spitalul din sat, 
chemând-o de urgenţă pe dr. Ghili Steiner. Vocea aproape că 
nu-i tremura, iar ochii îi erau uscați. Regreta cele două palme pe 
care i le dăduse. 


Era o seară umedă şi fierbinte, pomii din grădină erau înfăşuraţi 
într-un fel de abur jilav, iar stelele păreau cufundate în rotocoale 
de bumbac murdar. Rahel Franko şedea împreună cu bătrânul ei 
tată pe verandă şi citea un roman israelian despre doi colegi de 
cameră excentrici din Tel Aviv. Bătrânul, cu bereta lui neagră, 
care-i acoperea jumătate din frunte, cu pantalonii largi şi cele 
două bretele încrucişate peste maiou, răsfoia întruna paginile 
unui supliment al ziarului Haaretz, în timp ce buzele lui nu se 
mai opreau din mormăit şi borborosit. Sărmanii, spunea, 
nefericiţii, părăsiţi de toată lumea, alungaţi din pântecul matern, 
nu mai are cine să-i ajute. Nimeni nu mai suportă pe nimeni. Cu 
toţii îşi sunt străini unul altuia. Aşa cum sunt stelele pe cer. 


ladal stătea la treizeci de metri de ei, pe treapta căsuţei sale, 
fumând şi reparând în tihnă o pereche de foarfece, ale cărei 
lame săriseră de la locul lor. Pe balustrada verandei se 
întinseseră două pisici, leşinate parcă de căldură. Din 
măruntaiele nopţii ceţoase se auzea zumzetul aspersoarelor şi 
cântecul neîncetat al greierilor. Din când în când se auzea 
strigătul scurt şi neaşteptat al vreunei păsări de noapte. În curţi 
îndepărtate lătrau câini al căror hăulit se transforma în scâncete 
sinistre, sfâşietoare, cărora le răspundea la răstimpuri bocetul 
câte unui şacal singuratic, rătăcit în livezile de pe culmi. Rahel 
şi-a ridicat ochii din carte şi a spus, pentru sine, nu pentru tatăl 
ei: 


— Sunt momente în care, deodată, nu mai înţeleg ce Dumnezeu 
fac eu aici. 


Bătrânul a zis: 
— Desigur. Ştiu că existenţa mea îţi împovărează viaţa. 


— Nu vorbeam despre asta, Pesah. Vorbim despre viaţa mea. De 
ce întotdeauna, imediat reduci totul la persoana ta? 


— Nu, te rog, du-te, a zâmbit bătrânul, du-te şi găseşte-ţi un nou 
rost în viaţă. Eu şi micuțul arab mai rămânem aici o vreme, să 
avem grijă de curte şi de casă. Până se va prăbuşi. Hai, în 
curând se va dărâma peste noi. 


— Se va dărâma? Cine se va dărâma? 
— Casa. Săpătorii ăia îi scormonesc temelia. 


— Nu sapă nimeni. O să-ţi cumpăr dopuri pe care să ţi le îndesi 
în urechi, să nu te mai trezeşti noaptea. 


ladal a pus deoparte foarfecă, a stins ţigara, a luat muzicuţa din 
buzunar şi a scos câteva sunete ezitante, ca şi cum i-ar fi fost 
greu să se hotărască asupra unei melodii. Sau ca şi cum ar fi 
vrut să imite scâncetul disperat al şacalului, venind dinspre 
livezile cufundate în beznă, într-adevăr, părea că şacalul îi 
răspunde din măruntaiele întunericului. Un avion a trecut pe 
cerul de deasupra satului, cu luminile de pe aripi licărind uşor. 
Întreaga lume era apăsată de un aer sufocant, umed şi cald şi 
încremenit, solidificat parcă. Bătrânul a spus: 


— Frumos cântec. Îţi merge drept la inimă. Ne aduce aminte de 
vremurile în care, pe ici, pe colo, oamenii mai simțeau, din când 
în când, puţină afecţiune trecătoare unul faţă de celălalt. În 
zilele noastre nu se mai cântă astfel de cântece: azi sunt doar 
melodii anacronice, fiindcă oamenilor nu le mai pasă. S-a 
terminat. Astăzi nu mai există afecţiune. Sentimentalismul a 
murit. Oamenii nu mai acţionează dezinteresat, ci se gândesc în 
primul rând la binele lor. Ce a mai rămas din noi? Poate doar 
cântecul ăsta melancolic, în amintirea sacrificării emoţiei. 


Rahel a turnat apă cu lămâie din carafă în trei pahare şi i-a 
strigat şi lui ladal să vină pe terasă şi să bea împreună cu ei. 
Bătrânul a cerut Coca-Cola în loc de apă, dar de data aceasta nu 
a insistat. ladal a venit, cu ochelarii lui micuţi, ca de copil, 
atârnându-i de un şiret în jurul gâtului, şi s-a aşezat puţin mai 
departe, pe balustrada din piatră. Rahel 1-a rugat să cânte din 
muzicuţă. ladal a ezitat puţin, apoi a ales o melodie rusească 
foarte tristă. Prietenii lui ruşi de la Universitatea din Haifa îl 
învăţaseră câteva melodii ruseşti. Bătrânul se oprise din 
mormăit, iar gâtul lui de ţestoasă era împins înainte, pe 
diagonală, încercând parcă să-şi apropie urechea cu care auzea 
mai bine de instrumentul dinăuntrul căruia venea muzica. Apoi a 
oftat şi a spus: 


— Of, la dracu'. Păcat. 


După care a tăcut, fără a se sinchisi să explice de ce anume era 
păcat de data asta. 


La unsprezece şi zece, Rahel a spus că este obosită şi i-a pus lui 
ladal nu ştiu ce întrebare legată de ceva ce urma să facă a doua 
zi: ceva legat de tăierea crengilor prea bogate sau despre 
vopsirea băncii. ladal a asigurat-o pe un ton blând că va face 
totul şi pune două întrebări. Rahel i-a răspuns la ambele. 
Bătrânul şi-a împăturit ziarul: în două, în patru, în opt. Până când 
capătă forma unui pătrat micuţ. Rahel s-a ridicat şi a pus pe 
tavă fructele şi prăjiturelele, dar le-a lăsat celor doi paharele şi 
sticla cu apă. Tatălui ei i-a spus să nu stea treaz până târziu, iar 
lui ladal - să stingă becul de pe verandă înainte de a pleca. Apoi 
le-a urat amândurora o noapte liniştită, a făcut un pas mare 
peste cele două pisici adormite şi a intrat în casă. Bătrânul a dat 
de câteva ori din cap şi a bolborosit ceva în urma ei, blestemând 
aerul, nu pe ladal: 


— Da. Are nevoie de o schimbare. Noi o obosim deja foarte tare. 


Rahel intră în camera ei. Aprinde lumina lustrei din tavan, după 
care o înlocuieşte cu cea a veiozei de lângă pat. Rămâne câteva 
clipe în faţa ferestrei deschise. Aerul nopţii este cald şi 
irespirabil, iar stelele sunt înfăşurate în bulgări de abur. Greierii 


îşi văd înainte de treabă. La fel şi aspersoarele. Ascultă vocile 
şacalilor venind dinspre dealuri şi lătratul câinilor, în replică, 
dinspre curţile oamenilor. Apoi se întoarce cu spatele la 
fereastră, fără s-o închidă, şi îşi scoate rochia, se scarpină, după 
care îşi scoate lenjeria intimă şi îmbracă o cămaşă de noapte 
scurtă, imprimată cu floricele. Îşi toarnă apă într-un pahar şi 
bea. Merge la toaletă. Când se întoarce, se opreşte din nou în 
faţa ferestrei. Pe terasă se aude vocea bătrânului vorbindu-i lui 
ladal şi pe acesta din urmă dându-i răspunsuri scurte, pe tonul 
lui blând. Nu-şi poate da seama despre ce discută, dar bănuieşte 
că bătrânul vrea din nou să afle ce anume caută la ei tinerelul 
ăsta. 


Un ţânţar îi zumzăie lângă ureche. lar în jurul veiozei dansează 
un fluture de noapte ametit, plonjând spre lumină şi izbindu-şi 
aripile de sticla becului. Deodată i se face milă de ea şi de zilele 
astea care trec una după cealaltă, fără nici un scop, fără nici un 
rost. Anul şcolar se încheie, iar după el va veni vacanţa de vară, 
apoi un alt an şcolar, exact la fel ca cel dinaintea lui: iar caietele 
elevilor, iar întâlnirile cu profesorii şi Miki veterinarul. 


Rahel porneşte ventilatorul, se întinde pe pat şi se acoperă cu 
un cearşaf. Dar oboseala i-a trecut ca prin farmec, lăsând locul 
unei stări de alertă. Îşi toarnă un pahar cu apă din sticla de 
lângă pat, bea, se întoarce pe partea cealaltă, îşi îndeasă o 
pernă între picioare, apoi îşi schimbă din nou poziţia. Un scârţâit 
uşor, aproape imperceptibil, o face să se ridice în şezut şi să 
aprindă iar veioza. Acum nu se mai aude nici un sunet, în 
afarăde greieri, broaşte, aspersoare şi câini în depărtare. Stinge 
lumina, dă la o parte cearşaful şi se întinde culcată pe spate. 
lată că din nou începe să hârşâie ceva, ca şi cum cineva ar 
zgâria o ţiglă cu unghiile. 


Rahel aprinde lumina şi se dă jos din pat să verifice oblonul, de 
unde i se pare că vine sunetul, dar acesta e ridicat şi prins bine, 
fiecare piesă fiind la locul ei. Verifică şi draperia, poate ea 
scoate sunetul acela, apoi şi uşa de la toaletă, deşi nu bate 
deloc vântul. Nu se simte nici măcar o adiere. Nici o boare. 
Rămâne o vreme aşa, în cămaşa de noapte, aşezată pe scaun, 


deşi nu se mai aude nici un sunet. În clipa în care se întoarce în 
pat, se acoperă cu cearşaful şi stinge lumina, revine şi zgomotul 
acela. Oare nu o fi vreun şoarece în cameră? Greu de crezut, cu 
atâtea pisici prin preajmă. Acum are senzaţia că cineva zgârie 
podeaua de sub patul ei cu un obiect ascuţit. Rămâne împietrită, 
ţinându-şi respiraţia, pentru a asculta cu atenţie: acum se aud şi 
ciocănituri înfundate şi bubuituri printre râcâieli. Aprinde din nou 
lumina, îngenunchează pe podea şi se uită sub pat: absolut 
nimic, în afară de rotocoale de praf şi o bucată de hârtie. Rahel 
nu se întoarce în pat, ci se ridică în picioare şi se îndreaptă spre 
mijlocul camerei, după ce aprinde şi lustra. Acum, acele 
hârşâituri şi scrijelituri se aud şi cu lumina aprinsă, iar femeia îşi 
spune că cineva, poate ladal sau chiar bătrânul ăsta îngrozitor al 
ei, s-a ascuns sub fereastra ei şi zgârie dinadins zidul, ciocănind 
uşurel. Niciunul din ei doi nu-i chiar în toate minţile. De pe raftul 
de lângă şifonier ia o lanternă, hotărâtă să verifice dacă e cineva 
în spatele casei. Sau poate ar fi mai bine să coboare în pivniţă? 


Înainte de asta, iese pe terasă, pentru a vedea care dintre cei 
doi nu se mai află acolo, ştiind în felul acesta cine ar putea fi 
făptaşul. Dar lumina e stinsă, terasa fiind cufundată în beznă, iar 
la fereastra bătrânului se vede doar întunericul; şi căsuţa lui 
ladal e învăluită de umbrele nopţii. Rahel, în sandale şi cămaşă 
de noapte, coboară de pe terasă până la unul dintre colţurile 
casei, îşi croieşte drum printre stâlpii de susţinere şi luminează 
cu lanterna exact locul de sub fereastra camerei ei: pânze de 
păianjen şi o insectă scrâşnind în întuneric, speriată de 
aprinderea luminii. Se ridică în picioare, noaptea cuprinzând 
totul în jurul ei într-o beznă adâncă, fără sfârşit. Zidul de 
chiparoşi ce desparte curtea casei ei de aceea a cimitirului pare 
încremenit. Nici o adiere nu înfioară aerul. Până şi câinii şi 
greierii au amuţit. Întunericul şi căldura contopesc totul. Rahel 
Franko stă acolo, în picioare, tremurând în lumina lăptoasă a 
stelelor. 


Abandona? 


leri m-a sunat Batia Rubin, văduva lui Eldad Rubin. Nu a zis prea 
multe, a întrebat doar dacă la telefon este losi Sason, agent 


imobiliar, iar când eu am spus: întotdeauna la dispoziţia 
dumneavoastră, doamnă, ea a zis: Avem ceva de discutat. 


De multă vreme am pus ochii pe casa Rubin de pe Strada 
Tarpat, în spatele Parcului Pionierilor, cea pe care, între noi, o 
numim Ruina. E o clădire veche, construită în perioada în care s- 
au pus bazele acestei aşezări, în urmă cu mai bine de o sută de 
ani. Casele vechi care o străjuiau de-o parte şi de alta, casa 
Vilensky şi casa Shmueli, au fost deja dărâmate, iar în locul lor s- 
au ridicat vile impunătoare, cu etaj. Acestea sunt înconjurate de 
grădini îngrijite, iar una dintre ele are chiar şi o fântână 
arteziană cu amoraşi şi peşti exotici. Şi între vilele astea două 
stă Ruina, ca un dinte cariat într-un şir de dinţi de un alb 
strălucitor. E o clădire mare, alcătuită din linii curbe şi unghiuri 
complexe, cu tot felul de anexe şi aripi, construită din gresie, a 
cărei tencuială a căzut deja de pe majoritatea zidurilor 
exterioare, o clădire ridicată la distanţă de şosea, întoarsă cu 
spatele spre lume şi înconjurată de o curte neîngrijită, plină de 
buruieni, prin colţurile căreia se dezintegrează tot soiul de 
rămăşiţe ale unor obiecte metalice. Un puț cu apă a fost săpat 
chiar în mijlocul curţii, iar lângă el stă o pompă ruginită. 
Obloanele sunt în permanenţă trase, iar prin crăpăturile aleii, 
pavate cu plăci de piatră instabile, care şerpuieşte de la poartă 
până la intrarea în casă, a crescut iarba. Uneori se mai văd 
câteva cămăşi şi lenjerie atârnate la uscat pe o sfoară întinsă 
lângă casă, singurul semn al vieţii solitare duse înăuntru. 


Multă vreme, aici, în Tel Ilan, a locuit un scriitor foarte cunoscut, 
Eldad Rubin, un bărbat imobilizat într-un scaun cu rotile, care 
scria romane lungi despre Shoah 1, deşi el nu fusese o victimă a 
Shoahului, ci îşi petrecuse întreaga viaţă în Tel Ilan, cu excepţia 
unei perioade de câţiva ani prin '50, când a plecat să studieze şi 
să-şi ia diploma la Paris. S-a născut aici, în casa aceasta de pe 
Strada Tarpat, aici şi-a scris cărţile şi tot aici şi-a găsit sfârşitul, 
cu zece ani în urmă, la vârsta de cincizeci şi nouă de ani. De 
atunci, de la moartea lui, am sperat continuu să cumpăr casa şi 
să o vând apoi cuiva care va dori să o dărâme şi să construiască 
altceva în locul ei. Adevărul este că am încercat, o dată sau de 
două ori, să citesc romanele lui Eldad Rubin, dar nu prea erau 


genul meu: totul la el e apăsător şi depresiv, acţiunea se 
derulează greoi, iar personajele sunt dezolante. Eu citesc în 
special reviste de economie, jurnale politice şi cărţi polițiste. 


Două femei locuiesc în Ruină, iar până astăzi nu au fost 
pregătite s-o vândă cu nici un preţ. Mama scriitorului, Roza, o 
femeie în vârstă de nouăzeci şi cinci de 


1 Termen ebraic ce denumeşte Holocaustul. 


Ani, şi văduva lui, de şaizeci de ani. Le-am mai dat din când în 
când câte un telefon şi întotdeauna mi-a răspuns văduva, Batia 
Rubin. Am deschis fiecare dintre aceste conversații vorbind 
laudativ despre opera scriitorului plecat dintre noi, a cărui 
creaţie reprezintă un motiv de mândrie pentru întreg satul 
nostru, am continuat pomenind despre starea nu tocmai bună a 
casei şi despre faptul că nu prea are nici un rost să o renoveze, 
invitând-o într-o manieră politicoasă la o discuţie privind viitorul 
clădirii. Toate aceste convorbiri telefonice se încheiau cu 
mulţumiri din partea casei Rubin pentru interesul arătat, însă nu 
reprezenta o chestiune de actualitate, prin urmare, o eventuală 
întâlnire nu avea nici un sens. 


Asta până ieri, când m-a sunat şi mi-a spus că avem ceva de 
discutat. Şi am hotărât imediat să nu încep acum să-i aduc 
cumpărători, ci să cumpăr chiar eu Ruina. Apoi o voi dărâma şi 
voi încasa pe teren mai mult decât voi plăti pe casă. Pe vremea 
când eram copil, am intrat o dată în casa aia: mama mea, care 
era soră medicală cu diplomă, m-a luat cu ea când a fost 
chemată să-i facă o injecție scriitorului Eldad Rubin. Aveam opt 
sau nouă ani. Îmi aduc aminte de un salon principal spaţios, 
decorat cu mobilier oriental, din care se deschideau o mulţime 
de uşi spre diverse încăperi, şi o scară ce cobora, probabil, la 
subsol. Mobilierul mi se părea greu şi întunecat. Două ziduri erau 
acoperite cu teancuri de cărţi, de la podea, până la tavan, iar un 
al treilea zid, acoperit de hărţi în care erau înfipte ace colorate. 
Pe masă, într-o vază, se afla un buchet de ciulini. Lângă perete 
era aşezat un ceas cu pendul maroniu, cu ace aurite, al cărui tic- 
tac ţinea ritmul scurgerii timpului. 


Scriitorul şedea în scaunul lui cu rotile, cu o pătură pe genunchi 
şi capul acoperit de o coamă de păr alb. Îmi amintesc faţa lui 
mare şi roşie, îngropată între umeri, ca şi cum n-ar fi avut gât, 
urechile lui mari şi sprâncenele dese şi zburlite, care începuseră 
şi ele să încărunţească. Şi din urechi, şi din nări îi ieşeau fire 
albe. Avea ceva care îmi aducea aminte de un urs polar bătrân 
şi răsfăţat, intrat în hibernare. Mama mea şi mama lui l-au tras 
din scaunul cu rotile pe canapea, iar el nu le-a uşurat deloc 
misiunea, ba din contră, a scrâşnit şi a mârâit şi a încercat să 
scape din strânsoarea lor, însă muşchii lui erau slabi, iar ele l-au 
strunit. Mama lui, Roza, i-a dat jos pantalonii, descoperindu-i 
fundul umflat, iar mama s-a aplecat şi i-a făcut o injecție în 
coapsa albă ca laptele. După injecție, scriitorul a glumit cu ea. 
Nu-mi mai aduc aminte ce a spus, dar îmi amintesc că gluma nu 
a fost prea amuzantă. Apoi a intrat în cameră şi Batia, soţia 
scriitorului, o femeie slabă şi ţeapănă, cu părul strâns într-un coc 
micuţ la ceafa, şi a servit-o pe mama cu o cană de ceai, iar pe 
mine cu suc acidulat de zmeură, într-un pahar care mi se părea 
crăpat. Probabil că am petrecut în jur de un sfert de oră, eu şi 
mama, în camera de oaspeţi a casei pe care, încă de pe atunci, 
oamenii din sat o numeau Ruina. Îmi aduc aminte şi că avea 
ceva care îmi înfierbânta imaginaţia. Poate faptul că din camera 
de oaspeţi, plasată în centrul casei, se deschideau cinci sau şase 
uşi, spre camerele care o înconjurau. În satul nostru, casele nu 
se construiau în felul acesta. Numai în satele arabe am mai 
văzut astfel de construcţii. Romancierul, despre care ştiam că 
scrie în special cărţi a căror temă centrală era legată de Shoah, 
nu mi se părea o figură sumbră, îndoliată, ci mai degrabă 
împrăştia peste tot în jurul lui o bucurie copilărească, 
debordantă. Făcea mari eforturi să ne amuze în felul acela 
sforăitor al lui, ne spunea anecdote, făcea jocuri de cuvinte, însă 
eu mi-l amintesc, din acea unică vizită, nu ca pe un om drăguţ, 
ci ca pe un om care încearcă din răsputeri să demonstreze că 
lucrurile se desfăşoară în cel mai plăcut mod cu putinţă. 


La ora şase seara, m-am ridicat de la masa de scris şi am ieşit la 
o plimbare pe străzile satului. Eram obosit şi mă dureau ochii din 
cauză că lucrasem prea mult, făcând calcule nesfârşite pentru a 
încheia bilanţul bianual. Îmi pusesem în gând să mă plimb o 


jumătate de oră sau o oră, să mănânc ceva uşor la bufetul lui 
Haimovici şi să mă întorc la treabă, pentru că trebuia să termin 
în noaptea aceea. Din pricina oboselii, aveam impresia că 
lumina serii nu era translucidă, ci puţin murdară, prăfuită parcă. 
Vara călduroasă şi umedă cucerise satul Tel Ilan. În capătul 
Străzii Fântânii era un zid de chiparoşi, iar dincolo de el, se 
întindea o livadă de peri. În spatele chiparoşilor, soarele 
începuse să coboare dincolo de linia orizontului. Un soare 
tulbure, de zi fierbinte şi uscată de iunie, ce părea că interpune 
o mantie cenuşie între el şi noi. Mergeam cu paşi măsuraţi, nici 
prea repede, nici prea încet. Când şi când, privirea îmi era atrasă 
către vreo curte şi urmăream preţ de câteva clipe ce se 
petrecea înăuntru. Pe străzi nu se vedeau decât câţiva oameni, 
grăbindu-se spre casele lor. De obicei, la orele serii, sătenii stau 
în case sau ies pe terasele orientate către grădini, în maiouri şi 
pantaloni scurţi, beau limonada cu gheaţă şi răsfoiesc ediţiile de 
seară ale ziarelor. 


Când şi când mai trecea câte un om pe lângă mine. Avraham 
Levin m-a salutat dând din cap, iar unul sau doi s-au oprit să 
schimbăm câteva cuvinte. Aici, în sat, ne cunoaştem aproape 
toţi. Unii îmi poartă pică pentru faptul că vând casele sătenilor 
unor străini care le folosesc pe post de case de vacanţă sau 
reşedinţe de vară. Nu peste multă vreme, satul acesta nu va mai 
fi sat, ci se va transforma într-o staţiune estivală. Vechii locuitori 
ai aşezării nu îşi doresc această schimbare, deşi noii locuitori au 
îmbogăţit satul şi l-au transformat, cel puţin în zilele de 
sâmbătă, într-un loc fremătând de viaţă. În fiecare sâmbătă, în 
mijlocul satului opresc adevărate convoaie de maşini, ale căror 
pasageri iau cu asalt micuţele vinării, galeriile, depozitele de 
mobilier în stil oriental şi tarabele încărcate cu brânzeturi, miere 
şi măsline. 


Exact când soarele se topea în linia orizontului, aruncând în 
urmă un val de căldură uscată, am ajuns în piaţeta din faţa casei 
de cultură, aflată pe Strada întemeietorilor, iar picioarele m-au 
condus către partea din spate a clădirii, un teren viran lăsat în 
paragină, pe care se afla un fel de parc micuţ şi neîngrijit, un 
părculeţ complet nefolositor, având în vedere faptul că aproape 


nimeni nu trecea pe acolo vreodată. Am rămas pe loc, în 
picioare, preţ de câteva secunde, aşteptând, fără a avea nici cea 
mai vagă idee pe cine şi de ce aştept. În mijlocul parcului se 
ridica o statuie micuță şi prăfuită, înconjurată de iarbă ofilită, şi 
un rond de trandafiri însetaţi, ridicată în memoria celor cinci 
întemeietori ai satului, care fuseseră ucişi cu peste o sută de ani 
în urmă, în timpul revoltelor. Lângă intrarea din spate a casei de 
cultură era un avizier, iar pe el, o invitaţie la o seară de neuitat 
alături de trei artişti care vor veni în satul nostru la sfârşitul 
săptămânii viitoare. Sub panoul acesta mai era unul, pe care 
oamenii lipeau de obicei diverse lucruri, exprimând diverse 
opinii, şi pe care stătea scris, cu litere negre şi groase, că lumea 
aceasta nu-i decât un coridor amărât, unde avem posibilitatea 
să ne pregătim pentru intrarea în templu. Am stat o oră în faţa 
acelui panou, spunându-mi că nu ştiu o iotă despre templu, iar 
pe coridorul ăsta mă simt cât se poate de bine. 


M-am mai holbat o vreme la avizier, şi iată că lângă statuie 
apăruse o femeie care nu fusese acolo mai devreme. În lumina 
serii părea străină, chiar ieşită din comun. Oare ieşise pe uşa din 
spate a casei de cultură? Sau se ivise de pe culoarul îngust 
dintre clădirile din apropiere? 


Mi se părea foarte ciudat faptul că în urmă cu numai o clipă 
fusesem complet singur, pentru ca acum să apară, ca din senin, 
o femeie străină. Nu de pe meleagurile astea. Era foarte slabă şi 
dreaptă, cu nasul acvilin, cu gâtul scurt şi gros, cu capul acoperit 
de o pălărie ciudată, galbenă şi plină de broşe şi funde. Era 
îmbrăcată în haine de excursionist, cu un rucsac roşu pe umăr, 
cu sticla de apă agăţată de curea, cu o pereche de încălțări ce 
păreau grele; într-o mână ţinea un baston, iar pe celălalt braţ îi 
atârna o haină de ploaie, care, fară îndoială, ar fi fost potrivită 
pentru alt anotimp, nu pentru luna iunie. Femeia era parcă 
decupată dintr-un afiş străin, care face reclamă la excursii în 
sânul naturii. Dar nu o excursie în sânul naturii noastre, ci într-o 
ţară friguroasă. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. 


Străina mi-a aruncat o privire tăioasă şi pătrunzătoare, aproape 
ostilă. Stătea cu spatele foarte drept, într-o atitudine arogantă, 


ca şi cum m-ar fi disprețuit din adâncul inimii sau ca şi cum mi- 
ar fi cerut să mărturisesc că nu am nici un fel de repere morale, 
şi ştim asta foarte bine amândoi. Atât de sfredelitoare îi era 
privirea, încât am fost silit să întorc capul şi să mă îndepărtez de 
locul acela, pornind-o spre Strada Întemeietorilor, spre latura 
frontală a casei de cultură. După vreo zece paşi, nu m-am putut 
abţine şi am privit înapoi. Străina nu se mai afla deja acolo. Ca şi 
cum ar fi înghiţit-o pământul. Dar nu mă puteam linişti. Am lăsat 
în urmă casa de cultură şi mi-am continuat drumul în susul 
Străzii Întemeietorilor, în vreme ce o senzaţie acută îşi înfigea 
ghearele în carnea mea, senzaţia că ceva nu e bine, senzaţia că 
ceva mi se întâmplă, ceva serios şi chiar grav, că trebuie 
neapărat să fac un lucru, de care însă încerc să fug. 


Mi-am târât picioarele obosite până la Ruină, să discut încă o 
dată, în seara aceasta, cu văduva Batia Rubin, poate chiar şi cu 
Roza Rubin, mama cea bătrână. Doar ele sunaseră la biroul 
meu, în cele din urmă, pentru a mă informa că avem ceva de 
discutat. 


Pe drum, mă gândeam că ar fi păcat să dărâm Ruina, era una 
dintre ultimele case ridicate de mâinile fondatorilor, la 
întemeierea satului, în urmă cu mai mult de o sută de ani. 
Bunicul scriitorului Eldad Rubin a fost un fermier bogat, pe nume 
Gedalia Rubin, care s-a numărat printre primii oameni sosiți în 
Tel Ilan şi care şi-a construit cu mâinile lui o casă, a luat în 
stăpânire o bucată de teren şi a pus pe picioare o livadă şi o 
plantație prosperă de viță-de-vie. Avea renumele unui bogătaş 
zgârcit şi arţăgos, în vreme ce soţiei lui i se dusese vestea că ar 
fi fost cea mai frumoasă femeie din districtul Manase. Dar Ruina 
era deja dărăpănată şi nu mai avea nici un sens acum să se 
investească în restaurarea şi recondiţionarea ei. Din câte îmi 
dădeam eu seama, casa trebuia cumpărată de la mamă şi de la 
văduvă, iar apoi revândut terenul cuiva care dorea să-şi 
construiască pe el o vilă nouă. Poate va fi posibil să pună pe 
latura frontală a casei celei noi o tăbliță comemorativă pe care 
să scrie că aici a fost pe vremuri casa scriitorului Eldad Rubin, 
iar dedesubt, să enumere toate titlurile cărţilor scrise aici, care 
descriu atrocitățile Shoahului. Când eram foarte mic aveam 


credinţa că toate acele orori încă se petrec în casa scriitorului, în 
beci sau într-una dintre încăperile ferite de ochii oamenilor. 


În piaţa micuță de lângă staţia de autobuz, m-am întâlnit cu Beni 
Avni, preşedintele consiliului local din Tel Han, care stătea 
împreună cu inginerii din cadrul consiliului şi reprezentanţii unei 
companii de asfaltatori din Netania, discutând despre înlocuirea 
vechilor trotuare. Am fost surprins să-i văd stând acolo şi 
vorbind în taină la ora aceea târzie din seară. Beni Avni m-a 
bătut pe umăr şi m-a întrebat, ce mai faci, domnule 
antreprenor? După aceea a spus, pari puţin îngrijorat, losi. Şi a 
adăugat: treci pe la biroul meu când ai timp, poate vineri după- 
amiază, avem câte ceva de vorbit. Dar când am încercat să-l 
descos în legătură cu subiectul pe care-l aveam de discutat, nu 
am reuşit să scot de la el nici măcar un indiciu. Vino, mi-a zis, 
vom povesti atunci, dau eu cafeaua. 


Cuvintele lui au accentuat şi mai mult senzaţia aceea care nu-mi 
mai dădea pace: trebuia să fac ceva, sau să mă abţin de la a 
face ceva, mă simţeam împovărat şi gândurile îmi erau 
întunecate, dar nu reuşeam să-mi dau seama ce aveam de 
făcut. M-am întors şi am pornit-o spre Ruină. Însă nu de-a 
dreptul, ci făcând un mic ocol pe Strada Şcolii şi pe aleea 
străjuită de pini din apropierea ei. Deodată am avut senzaţia că 
femeia aceea care apăruse pe neaşteptate în parcul neîngrijit 
din spatele casei de cultură dorise să-mi transmită ceva, poate 
un lucru de maximă importanţă, iar eu refuzasem să o ascult. 
Oare ce mă speriase? De ce fugisem din calea ei? Dar nu 
fugisem. Când am privit în urmă, deja nu se mai afla acolo. Ca şi 
cum s-ar fi risipit odată cu lumina asfinţitului. O siluetă slabă, cu 
spatele foarte drept, îmbrăcată în haine ciudate, de excursionist, 
cu un baston într-o mână şi cu o haină de ploaie atârnându-i pe 
celălalt braţ. De parcă nu am fi la jumătatea lui iunie. Aducea cu 
turistele acelea cărora le place să facă plimbări pe cărările din 
Alpi, poate vreo austriacă? Sau elveţiancă? Oare ce-i stătea pe 
limbă să-mi spună, înainte să fug de ea? Nu găseam nici un 
răspuns şi nici nu reuşeam să-mi imaginez cam care era 
subiectul despre care voia Beni Avni să-mi vorbească şi de ce nu 
putuse să-mi zică nimic atunci când ne-am întâlnit în piaţeta de 


lângă staţia de autobuz, în loc să mă invite în mare secret la el 
la birou, la o oră nepotrivită, vineri după-amiaza. 


Pe banca umbrită din capătul Străzii Tarpat era aşezat un pachet 
nu prea mare, învelit în hârtie maro şi legat cu şnururi negre. M- 
am apropiat de bancă şi m-am aplecat, să văd ce scria pe el. Nu 
scria absolut nimic, aşa că l-am întors cu grijă şi l-am răsucit pe 
toate părţile, dar era complet acoperit cu hârtie maro. După un 
scurt moment de ezitare, m-am hotărât să nu-l deschid, ştiind 
că era de datoria mea să anunţ că găsisem un pachet. Dar nu 
ştiam pe cine. Am ridicat coletul cu amândouă mâinile. Mi se 
părea destul de greu pentru mărimea lui, mai greu decât un 
pachet de cărţi, ca şi cum înăuntru ar fi fost pietre sau un obiect 
din metal. Deodată am devenit suspicios, aşa că am aşezat 
cutia, cu precauţie, înapoi pe bancă. Ar fi trebuit să anunţ poliţia 
că găsisem un colet suspect, dar telefonul mobil îmi rămăsese 
pe masa din birou, pentru că iniţial avusesem de gând să fac 
doar o plimbare scurtă, nedorind să-mi neglijez îndatoririle 
profesionale. 


Între timp, chiar şi ultima rază de lumină se spulberase, 
risipindu-se încet, numai scânteierile apusului mai clipeau în 
josul străzii, ca şi cum mi-ar fi făcut un semn, chemându-mă 
spre ele, sau poate, din contră, atenţionându-mă să păstrez 
distanţa. Umbre adânci acopereau strada, umbrele chiparoşilor 
înalţi, umbrele gardurilor care împrejmuiau casele. Dar nu 
stăteau nemişcate, la locurile lor, ci se plimbau dintr-o parte în 
alta, căutând parcă ceva ce pierduseră. Nu peste mult timp s-au 
aprins luminile felinarelor de stradă, însă umbrele nu s-au retras, 
ci au luat altă formă, contopindu-se cu vântul care adia uşor, 
făcând coroanele copacilor să tremure, de parcă o mână 
nevăzută le-ar fi smotocit, încâlcindu-le. 


M-am oprit în faţa porţii de fier stricate prin care se intra în 
curtea Ruinei şi am rămas aşa, în picioare, preţ de câteva 
minute, inspirând adânc parfumul de leandru şi aroma amăruie 
a muşcatelor. Nu părea să fie nimeni în casă, de vreme ce nici o 
lumină nu se vedea aprinsă la niciuna dintre ferestre, nici măcar 
în curte, şi din mărăcini se auzea numai cântecul greierilor, din 


curtea vecină, orăcăitul broaştelor, şi lătratul ameninţător al 
câinilor, de undeva din josul străzii. De ce oi fi venit aici fără să 
dau un telefon înainte sau fără să fi stabilit, în prealabil, o 
întâlnire? Dacă voi ciocăni la uşă acum, când deja s-a întunecat 
afară, cu siguranţă, cele două femei se vor speria. Poate că nici 
măcar nu-mi vor deschide uşa. Poate că nici măcar nu sunt 
acasă, doar nu e nici o lumină aprinsă, la niciuna dintre 
ferestrele casei. Am hotărât să plec de acolo şi să mă întorc într- 
o altă zi. Însă în clipa în care am luat această decizie, am 
deschis poarta, care a scos un scârţâit îngrozitor, am străbătut 
curtea şi am bătut la uşă. 


Uşa mi-a fost deschisă de o tânără de vreo douăzeci şi cinci de 
ani, lardena, fiica defunctului scriitor, Eldad Rubin. Mama şi 
bunica ei plecaseră la lerusalim, iar ea venise de la Haifa pentru 
a se izola aici timp de câteva zile şi pentru a lucra la teza ei 
despre întemeietorii satului Tel Ilan. Mi-o aminteam pe lardena 
în copilărie, fiindcă odată, când avea vreo doisprezece ani, a 
venit la biroul meu, trimisă de tatăl ei, pentru a-mi cere planurile 
sau harta satului. Era o fată slăbuţă şi timidă, o prezenţă 
luminoasă, cu un trup zvelt şi gâtul lung şi subţire, cu o faţă 
blândă, a cărei expresie părea mereu mirată, ca şi cum tot ceea 
ce se întâmpla în lume o lua prin surprindere, stârnind înăuntrul 
ei o uimire ruşinată. Am încercat atunci să încheg cu ea o 
conversaţie despre tatăl ei, despre cărţile acestuia, despre 
oaspeţii care soseau în casa lor din toate colţurile ţării, însă 
lardena nu-mi răspundea decât da sau nu, şi o singură dată a 
zis, de unde să ştiu eu? În felul acesta, discuţia noastră s-a 
încheiat chiar înainte de a începe. l-am dat dosarul cu harta 
satului, pe care tatăl ei ceruse s-o primească de la mine, iar ea 
mi-a mulţumit şi a ieşit, lăsând în urmă un iz de timiditate şi 
uimire. Ca şi cum eu sau biroul meu am fi surprins-o foarte, 
foarte tare. De atunci s-a întâmplat s-o mai întâlnesc de câteva 
ori la băcănia lui Victor Ezra, în birourile consiliului local sau la 
policlinică, şi mereu îmi zâmbea ca şi cum am fi fost apropiaţi, 
însă nu-mi vorbea mai deloc. Întotdeauna îmi stârnea o senzaţie 
de vid, ca şi cum între noi ar fi stat o conversaţie ce nu avusese 
încă loc. În urmă cu şase sau şapte ani se înrolase în armată, iar 
apoi, umbla vorba în sat, se dusese să înveţe la Haifa. 


Acum stătea în faţa mea, în cadrul uşii deschise, în casa ale 
cărei obloane erau toate trase. Era o tânără fragilă, graţioasă, 
îmbrăcată într-o rochie de bumbac simplă şi fină, părul îi era 
despletit, ajungându-i până la umeri, iar în picioare purta 
sandale şi o pereche de şosete albe, ca şi cum ar fi fost încă 
şcolăriţă. Am plecat capul, holbându-mă la sandalele ei. Mama 
ta, am zis, mi-a telefonat şi mi-a spus să vin să discutăm despre 
casă. 


lardena a zis că mama şi bunica ei au plecat pentru câteva zile 
la lerusalim şi că ea este singură acasă, dar că mă pofteşte să 
intru, în ciuda faptului că nu putea să discute despre ceea ce se 
va întâmpla cu casa. Am hotărât să-i mulţumesc şi să-mi iau la 
revedere, urmând să revin altă dată, însă picioarele mele, ca şi 
cum ar fi fost de capul lor, au păşit în spatele ei, urmând-o 
înăuntru. Au intrat în camera aceea mare, pe care mi-o 
aminteam din copilărie, încăperea aceea înaltă, din care se 
deschideau o mulţime de uşi ce duceau spre alte camere şi 
treptele care coborau spre pivniţă. În încăpere era o lumină 
gălbuie, murdară, ce provenea de la câteva lustre puse foarte 
aproape de tavan. De-a lungul a doi pereţi erau fixate rafturi 
pline de cărţi, iar pe peretele estic încă stătea, frumos întinsă, o 
hartă mare a ţărilor mediteraneene. Hârtia se îngălbenise puţin, 
iar marginile i se tociseră. În cameră plutea un aer greu, de 
lucruri vechi. Mirosul unui loc neaerisit, sau poate că nu era nici 
un miros, doar lumina aceea aurie şi palidă, ale cărei reflexii 
capturaseră particule minuscule de praf şi care cădeau în 
diagonală pe masa aceea neagră, înconjurată de opt scaune cu 
spătar înalt. 


lardena m-a invitat să iau loc pe un fotoliu vechi, violet, şi m-a 
întrebat ce aş vrea să beau. Nu te obosi, i-am zis, nu vreau să te 
deranjez, stau doar două clipe, să mă odihnesc, apoi plec şi mă 
întorc altă dată, când mama şi bunica ta vor fi acasă. Dar 
lardenei îi intrase în cap că trebuie să beau ceva, este atât de 
cald astăzi şi ai venit pe jos, a zis, apoi a ieşit din cameră, iar eu 
m-am uitat la picioarele ei lungi, încălţate în sandale de copii şi 
şosete albe. Rochia albastră i se mula pe şolduri. Întreaga casă 
era cufundată într-o linişte adâncă. Ca şi cum ar fi fost deja 


vândută şi golită o dată pentru totdeauna. Un ceas de perete 
vechi ticăia deasupra canapelei, iar afară, undeva departe, lătra 
un câine, însă nici o pală de vânt nu înfiora coamele chiparoşilor 
întunecaţi ce înconjurau curtea de jur împrejur. Prin fereastra 
orientată spre răsărit se vedea luna plină. Petele întunecate de 
pe chipul ei păreau mai mohorâte ca oricând. 


lardena s-a întors, iar eu am observat că îşi dăduse jos sandalele 
şi şosetele, păşind acum desculţă. Ducea o tavă de sticlă închisă 
la culoare, pe care se aflau un pahar, o sticlă cu apă rece şi o 
farfurie plină de curmale, prune şi cireşe. Sticla era acoperită de 
brobonele de apă, iar paharul, foarte înalt, era decorat, de jur 
împrejur, cu o linie fină, albastră. A aşezat tava în faţa mea, pe 
masă, s-a aplecat şi a turnat apă în pahar, până sus, la linia 
albastră. Când s-a aplecat, i-am zărit pentru o clipă rotunjimile 
sânilor şi adâncitura dintre ei. Avea sâni mici şi tari, asemenea 
fructelor pe care mi le adusese. Am sorbit cinci sau şase guri de 
apă şi am atins fructele cu degetele, însă nu am luat niciuna, în 
ciuda faptului că şi prunele păreau reci, acoperite de broboane 
de apă, gustoase şi îmbietoare. l-am spus lardenei că îmi 
amintesc de tatăl ei şi de camera aceasta de pe vremea când 
eram copil şi că aproape nimic nu se schimbase acolo de atunci. 
Mi-a zis că tatăl ei iubea casa aceasta, că în ea se născuse, în ea 
crescuse şi îşi scrisese cărţile, dar că mama ei doreşte să se 
mute la oraş. Liniştea o apasă. Pe bunica o vor duce la un azil 
bun, iar casa o vor vinde. Ea nu este nici pentru, nici împotriva 
vinderii casei. E o chestiune care o priveşte pe mama. Dacă ar fi 
întrebat-o şi pe ea, ar fi spus să amâne vânzarea atâta timp cât 
trăieşte bunica. Pe de altă parte, poate înţelege şi ce e în 
sufletul mamei, ce să mai facă ea aici acum, când în sfârşit a 
ieşit la pensie şi nu mai predă biologia la liceu? Este tot timpul 
singură cu bunica, care deja nu prea mai aude. 


— Vrei să vezi casa? Să dăm o raită prin camere? Nu sunt 
tocmai puţine la număr, ba chiar şi camere în camere. Clădirea 
asta a fost construită fără nici o logică, a zis lardena. Ca şi cum 
arhitectul ar fi fost cuprins de nebunie şi ar fi turnat claie peste 
grămadă coridoare şi alcovuri, complet anapoda. De fapt, nici nu 
a existat un arhitect: tatăl bunicului ei clădise partea centrală a 


casei, şi abia după câţiva ani a fost lărgită construcţia, 
adăugându-i-se o aripă nouă sau o extensie, pentru ca, după 
aceea, să vină bunicul ei şi să ridice alte şi alte încăperi. 


M-am ridicat şi am urmat-o afară din camera aceea mare, ieşind 
pe una dintre uşi, către un spaţiu întunecos, şi m-am trezit într- 
un coridor pavat cu dale de piatră, pe pereţii căruia atârnau 
fotografii vechi şi decolorate ale unor munţi şi râuri. Ochii mei 
erau aţintiţi asupra picioarelor desculţe, care păşeau repede şi 
uşor pe podeaua de piatră, ca şi cum ar fi dansat pentru mine. 
Din coridorul acesta se deschideau câteva uşi, şi lardena mi-a 
spus că, deşi crescuse în casa aceasta, încă avea sentimentul că 
se află în mijlocul unui labirint şi că există locuri în care nu a mai 
călcat din copilărie. A deschis una dintre uşi şi ne-a condus 
printr-un pasaj sinuos, la care se ajungea coborând cinci trepte 
înguste, cufundat într-un întuneric spart numai de lumina unei 
plafoniere gălbui şi zgârcite, singura care se interpunea între 
coridor şi bezna totală. Şi aici, în pasaj, se aflau dulapuri pline de 
cărţi vechi, aşezate în spatele unor vitrine din sticlă. Printre cărţi 
se găsea o colecţie ciudată de fosile şi cochilii. lardena a zis: Aici 
îi plăcea tatălui meu să stea pe înserat. Avea o slăbiciune pentru 
locurile închise, în care nu existau ferestre. l-am spus că şi eu 
mă simt atras de locurile închise, de locurile care păstrează, 
până şi în mijlocul verii, o urmă hibernală. lardena a zis: 
înseamnă că te-am adus în locul potrivit. 


Din pasajul întunecat am trecut, printr-o uşă care scârţâia foarte 
tare, într-o cameră micuță, mobilată minimalist, cu o singură 
canapea veche şi decolorată, un fotoliu maro şi o măsuţă 
rotundă, tot maro, cu picioare curbate. Pe un perete atârna o 
fotografie mare, alb-negru, a satului Tel Han, făcută, din câte se 
părea, cu mulţi ani în urmă, din vârful turnului de apă, aflat în 
mijlocul aşezării. Lângă fotografia aceasta am văzut o diplomă 
de merit, însă lumina era atât de slabă, încât nu-mi permitea să 
descifrez ce era scris pe ea. lardena mi-a propus să stăm puţin 
în locul acesta, iar eu nu m-am împotrivit. M-am aşezat pe 
canapeaua roasă, în timp ce lardena s-a aşezat pe fotoliul din 
faţa mea, şi-a pus unul din picioarele goale peste celălalt şi a 
încercat să-şi tragă rochia peste genunchi, însă era prea scurtă. 


Mi-a spus că nu văzuserăm nici măcar o mică parte din casă. Mi- 
a mai spus că, din încăperea aceasta, se poate ajunge, pe uşa 
din stânga, în camera de oaspeţi, aflată la intrarea în casă, adică 
cea din care ne începuserăm plimbarea, în timp ce uşa din 
partea dreaptă se deschide spre bucătărie, care mai apoi dă în 
cămară sau în hol, de unde se poate ajunge în câteva 
dormitoare. Mai sunt şi alte dormitoare, în altă aripă a clădirii. 
Sunt câteva dormitoare aici în care nu a mai înnoptat nimeni de 
cel puţin cincizeci de ani. La început, tatăl bunicului meu invita 
adesea oaspeţi de departe, care veneau să vadă livezile şi 
plantațiile lui. Bunicul invita aici conferenţiarii şi actorii care 
veneau în sat. Eu priveam genunchii rotunzi şi fini ai lardenei, 
care se iţeau de sub rochie. Şi lardena îşi privea genunchii. Mi- 
am ridicat grăbit privirea spre chipul ei, pe ale cărui buze atârna 
un zâmbet abia schiţat, stârnit, poate, de cine ştie ce amintire 
plăcută, dar obscură. 


Am întrebat-o de ce a hotărât să-mi facă un tur al casei. lardena 
mi-a răspuns uimită, doar vrei să o cumperi, nu? Aproape i-am 
zis că aveam de gând s-o cumpăr pentru a o demola, iar pentru 
asta nu-şi are rostul o prezentare a casei, însă, după ce m-am 
mai gândit puţin, am decis că ar fi mai bine să nu pomenesc 
despre asta. Am spus: Este o casă atât de mare, iar acum nu 
mai locuiesc decât două femei în ea. lardena mi-a zis că mama 
şi bunica locuiesc în aripa orientată spre curtea din spate şi că şi 
ea, atunci când vine acasă, are pregătită o cameră micuță, 
aflată în aceeaşi aripă. Acum vrei să continuăm? Sau ai obosit? 
Mai sunt multe alte camere închise, iar acum, dacă tot am venit, 
vrea să profite de ocazie şi să arunce o privire prin ele. Singură 
i-ar fi fost frică, dar dacă suntem împreună, nu avem de ce ne 
teme, nu-i aşa? 


Vocea ei a avut un ton uşor enervat, aproape sarcastic, în clipa 
în care m-a întrebat dacă nu am obosit şi dacă nu-i adevărat că 
împreună nu avem de ce ne teme. Ne-am continuat drumul 
trecând prin uşa din dreapta, care dădea spre o bucătărie mare 
şi veche, în care erau atârnate tigăi mari, de forme diferite, iar 
un cuptor foarte vechi, cu horn, făcut din cărămidă roşie, 
umplea un colţ întreg. Din tavan atârnau funii de usturoi şi de 


fructe uscate. Pe masa închisă la culoare, făcută din scânduri 
groase, erau împrăştiate diferite tacâmuri, carnete, borcane ce 
conţineau tot felul de prafuri, o cutie de sardine, o sticlă de ulei 
prăfuită, un cuţit mare, alune vechi, paste şi condimente. Pe 
perete era agăţat un calendar ilustrat, care, am observat eu, era 
de acum câţiva ani buni. 


— Aici, a zis lardena, îi plăcea tatălui meu să stea şi să scrie în 
caietele lui, în zilele de iarnă, lângă soba încinsă. Acum, mama şi 
bunica folosesc bucătărioara modestă din aripa cealaltă. 
Bucătăria asta a fost abandonată complet. M-a întrebat dacă îmi 
este foame, oferindu-se să-mi pregătească o masă frugală în 
câteva clipe. Chiar îmi era puţin foame, nu aveam nimic 
împotriva unei felii de pâine cu avocado, spre exemplu, sau unui 
avocado cu ceapă şi sare. Dar bucătăria îmi părea un loc 
neinteresant, şi curiozitatea mă împingea spre inima casei, spre 
mijlocul labirintului. Am spus: Mulţumesc, poate cu altă ocazie, 
poate că ar fi mai bine să ne continuăm drumul acum, să vedem 
ce mai e pe aici. 


În ochii ei s-a aprins din nou o scânteiere provocatoare, uşor 
zeflemitoare, ca şi cum ar fi coborât în adâncurile min? li mele, 
iar ceea ce ar fi văzut acolo nu-mi făcea cinste, apoi a zis, hai, 
pe aici. Din bucătărie am ieşit direct într-un coridor îngust, iar 
din el am cotit stânga, trecând prin alt coridor încâlcit, unde 
lardena a aprins o lumină gălbuie, chioară. Ceva ca o ceaţă îmi 
întunecase mintea şi din nou nu mai eram sigur dacă îmi stătea 
în putere să găsesc drumul de întoarcere. lardena părea 
hotărâtă să mă atragă spre adâncurile Ruinei. Picioarele ei 
desculţe se mişcau sprintene pe podelele reci, de piatră, trupul 
ei zvelt accepta totul cu un tremur uşor, lăsând impresia cuiva 
care merge în vârful degetelor. Pe culoarul acesta erau 
depozitate diverse accesorii greoaie de camping, un cort strâns, 
bețe, saltele gonflabile, funii şi două lămpi înnegrite de 
funingine. Ca şi cum cineva s-ar fi pregătit să plece pentru 
câteva zile pe munte. Un miros de igrasie şi praf învăluia totul. 
Când aveam vreo opt sau nouă ani, tata m-a închis timp deo 
oră sau două în magazia de unelte din curte, fiindcă spărsesem 
un termometru, îmi aduc aminte frigul muşcător şi întunericul de 


acolo, care mă făcuseră să mă ghemuiesc precum un arici într- 
un ungher. 


Pe holul acesta întortocheat mai erau trei uşi închise, în afara 
celei pe care tocmai intraserăm, iar lardena a făcut semn către 
una dintre ele şi a spus că pe acolo se coboară în pivniţă, 
întrebându-mă dacă nu vreau să vedem ce e şi pe acolo. Nu ti-e 
frică de beciuri, nu? Nu mi-e frică, am zis, dar poate că ar fi mai 
bine să renunţăm la pivniţă pentru moment, mulţumesc frumos, 
după care m-am răzgândit imediat şi am spus ba da, de ce nu? 
Merită să aruncăm o privire şi în beci. lardena a scos o lanternă 
dintr-un rucsac atârnat pe peretele coridorului şi a împins uşa cu 
talpa. Am coborât în urma ei, în întuneric, printre umbre întoarse 
cu susul în jos, numărând paisprezece trepte. O umezeală rece 
umplea întreg spaţiul pivniţei, iar lanterna din mâinile lardenei 
rostogolea umbre mari pe obrajii pereţilor mohorâţi. Ea a zis: 
Asta-i pivnita noastră. Aici depozităm tot ceea ce nu-şi mai 
găseşte loc în casă şi tot aici cobora tatăl meu pentru a se răcori 
în zilele toride precum aceasta. Bunicul cobora aici să doarmă, 
printre butoaie şi cufere, în nopţile caniculare şi uscate. Dar ţie? 
Îţi este frică de locurile închise? Sau întunecoase? Pentru că mie 
nu-mi e. Din contră. Încă de când eram mică şi mă jucam de-a v- 
aţi ascunselea, mă strecuram în spaţii închise şi întunecoase. 
Dacă vei cumpăra casa, poate îi convingi pe locatari să nu 
schimbe nimic. Cel puţin atâta vreme cât bunica e încă în viaţă. 


să schimbe?! Mi-am spus uimit, cel mai probabil, noii locatari nu 
vor dori să schimbe nimic, ci vor vrea s-o demoleze şi să 
construiască în locul ei o vilă modernă (ceva m-a împiedicat să-i 
spun că eu însumi voi dărâma casa cât de curând). 


— Dacă aş fi avut suficienţi bani, a spus lardena, aş fi cumpărat- 
o de la mama şi de la bunica. Aş fi cumpărat-o şi aş fi închis-o. 
Sub nici o formă nu aş fi venit să locuiesc în ea. Aş fi cumpărat-o 
şi aş fi închis-o, să rămână pentru totdeauna încuiată şi 
abandonată. Asta aş fi făcut. 


Ochii mei, care începuseră să se obişnuiască cu întunericul, 
descopereau şiruri, şiruri de rafturi prinse în pereţii pivniţei, iar 
pe ele, cutii şi borcane de castraveți muraţi, măsline, dulceţuri, 


tot felul de conserve şi mâncăruri pe care nu le-am putut 
identifica. Ca şi cum casa aceasta ar fi fost pregătită să reziste 
unui asediu prelungit. Mormane de saci şi cutii şi lăzi umpleau 
întreg spaţiul pivniţei. În dreapta mea erau trei sau patru lăzi 
închise, în care probabil că se aflau sticle de vin, dar nu am de 
unde să ştiu sigur. Într-un colţ erau teancuri mari de cărţi 
aşezate una peste cealaltă, înălțându-se de la podea până 
aproape de tavan. lardena a spus că pivniţa aceasta a fost 
săpată şi construită de tatăl bunicului ei, Gedalia Rubin, chiar 
înainte de a clădi casa. Pivniţa era parte din fundaţie, iar în anii 
de început familia locuise chiar aici, înainte ca locuinţa propriu- 
zisă să fie ridicată deasupra ei. Şi nici aceasta din urmă n-a fost 
construită dintr-odată, ci de-a lungul multor ani, fiecare 
generaţie i-a mai adăugat câte o extensie ori câte o aripă, şi 
poate că din cauza aceasta pare a nu avea nici un plan. După 
părerea mea, a spus lardena, amestecul acesta lipsit de sens 
reprezintă unul dintre secretele farmecului acestei case: poţi să 
te pierzi în ea, poţi să te ascunzi şi poţi, de asemenea, în 
momente de silă, să găseşti un colţ liniştit în care să te retragi. 
Ţie îţi place să stai singur? 


Am fost surprins de cuvintele ei, fiindcă îmi era greu să înţeleg 
cum ar putea cineva să simtă nevoia de a se retrage într-un colţ 
liniştit într-o casă atât de mare şi spațioasă, în care locuiesc 
doar două femei bătrâne sau, uneori, două femei bătrâne şi o 
studentă desculţă. Cu toate acestea, mă simţeam bine în 
pivniţă, a cărei răceală întunecoasă mi-a readus în minte 
imaginea acelei excursioniste ciudate care dăduse buzna de 
nicăieri în parcul prăfuit aflat în spatele casei de cultură şi care 
dispăruse aproape imediat, apoi invitaţia ciudată a lui Beni Avni, 
preşedintele consiliului local al satului, pachetul cel greu pe care 
îl găsisem afară, pe bancă, despre prezenţa căruia ar fi trebuit 
să informez pe cineva, dar eu neglijasem această îndatorire şi 
nu mai anunţasem pe nimeni. 


Am întrebat-o pe lardena dacă din pivniţă se putea ieşi în curte, 
iar ea mi-a spus că se iese urcând scara, apoi trecând prin uşa 
prin care intraserăm aici, după care urmează o altă serie de 
trepte, care duc direct spre partea locuită a casei. Vrei să te 


întorci? Am spus da, însă imediat după aceea m-am răzgândit, 
zicând nu încă. lardena m-a luat de mâini şi m-a aşezat pe una 
dintre lăzi, apoi s-a aşezat în faţa mea, picior peste picior, 
încercând să-şi acopere genunchii cu rochia. Acum, a zis ea, tu 
şi cu mine nu ne mai grăbim să ajungem nicăieri. Nu-i aşa? 
Povesteşte-mi, te rog, ce se va întâmpla cu casa noastră după 
ce o vei cumpăra? 


A aşezat lanterna lângă ea, pe ladă, cu lumina îndreptată spre 
tavan. În felul acesta, pe plafon se reflecta un disc de lumină, în 
timp ce restul încăperii rămânea cufundat în întuneric. lardena 
devenise o umbră printre umbre. lar acum, a spus ea, acum aş 
putea, de exemplu, să sting lumina lanternei şi să mă furişez 
afară pe întuneric, să te închid aici şi să rămâi pentru totdeauna 
în beci. Ai mânca măsline şi varză murată şi ai bea vin şi ai pipăi 
toate zidurile şi toate lăzile, până când s-ar consuma bateria 
lanternei. Am vrut să-i răspund că într-adevăr mă visam, 
dintotdeauna, închis şi ţinut prizonier într-o pivniţă întunecoasă, 
însă am hotărât să tac. lardena a spart tăcerea cu o întrebare, 
cui îi vei vinde casa noastră? Cine va cumpăra un labirint vechi 
precum acesta? Voi vedea, am spus, poate că nu o voi vinde 
nimănui. Poate voi veni eu să locuiesc aici. Îmi place foarte mult 
casa asta. Îmi place şi cea care locuieşte în ea. Oare voi putea 
cumpăra casa împreună cu cea care o locuieşte? 


— Mie, a spus lardena, îmi place să mă dezbrac încet, încet de 
tot, în faţa oglinzii, şi să îmi imaginez că sunt un bărbat 
înfometat, care stă şi mă priveşte în timp ce-mi scot hainele. 
Jocurile de felul ăsta mă excită. Lumina lanternei a pâlpâit uşor, 
ca şi cum i-ar fi obosit bateria, însă după numai o clipă, s-a 
aprins din nou, aruncând pe tavan o monedă luminoasă, 
strălucitoare. În liniştea adâncă, mi-am imaginat că aud un 
clinchet înfundat de carafe, ca şi cum nu aici, ci într-o altă 
pivniţă, săpată sub aceasta, cineva ar fi turnat cuiva apă foarte, 
foarte încet, într-o tăcere deplină. Când aveam cinci sau şase 
ani, părinţii mei m-au dus într-o excursie, în Galileea, am 
impresia, iar eu îmi aduc vag aminte de o construcţie făcută din 
blocuri grele de piatră şi acoperită cu isop, poate vreo ruină 
antică, în care se auzea, de asemenea, un sunet difuz, venind de 


departe, de apă curgând în întuneric. M-am ridicat de la locul 
meu şi am întrebat-o pe lardena dacă intenţionează să-mi 
prezinte şi alte laturi ale clădirii. A îndreptat lumina lanternei 
spre chipul meu, orbindu-mă, şi m-a întrebat pe un ton plin de 
ironie unde anume mă grăbesc. 


— Uite ce e, am spus, nu am avut intenţia să-ţi irosesc toată 
seara. lar eu am de terminat în noaptea asta bilanţul bianual. 
Telefonul mobil l-am lăsat pe masa din birou şi poate mă caută 
Eti. Oricum, va trebui să revin pentru a sta de vorbă cu mama 
ta, poate chiar şi cu bunica ta. Dar nu, ai dreptate, chiar nu mă 
grăbesc nicăieri. A îndreptat lumina lanternei spre podeaua 
dintre noi, încetând să mă mai orbească. Dar eu, a spus ea 
mirată, nici eu nu mă grăbesc nicăieri. Avem toată seara înainte, 
iar noaptea nici n-a sosit încă. Vorbeşte-mi puţin despre tine. 
Sau, mai bine, nu-mi spune nimic. Nu am nevoie să aud ceea ce 
ştiu deja, iar de ceea ce nu ştiu nu am nevoie. Aici, în beciul 
acesta, a zis ea, mă încuia tata preţ de o oră sau două când 
eram micuță, de fiecare dată când făceam câte o boacănă. De 
exemplu, odată, când aveam opt sau nouă ani, m-am apropiat 
de masa lui de scris şi am văzut câteva pagini scrise de el 
acoperite de corecturi multe, aşa că am luat un creion şi am 
desenat pe fiecare dintre ele câte o pisică zâmbitoare sau câte o 
maimuţică ce se strâmba. Voiam să-l înveselesc. Dar tata s-a 
înfuriat şi m-a închis în beci pe întuneric, pentru a mă învăţa că 
îmi era interzis să mă ating de paginile scrise de el, ba chiar îmi 
era interzis până şi să le privesc. Au trecut o mie de ani până 
când a trimis-o pe bunica să mă scoată de aici. Şi, într-adevăr, 
de atunci nici nu ating, nici nu mă uit. Nu am citit nici măcar una 
dintre cărţile lui, iar când a murit, noi trei, adică bunica, mama şi 
cu mine, am donat toate caietele lui, indexurile şi notițele, 
Uniunii Scriitorilor. Nu am dorit să ne ocupăm de moştenirea 
aceasta. Bunica, din cauză că nu mai e în stare să citească 
despre Shoah, are coşmaruri noaptea, mama, din cauză că se 
înfurie pe tata, iar eu, pur şi simplu, fără vreun motiv anume. 
Nu-mi plac sub nici o formă cărţile precum cele scrise de el şi nu 
pot să sufăr stilul ăsta. Când eram elevă în clasa a patra, ne-au 
pus să citim şi să memorăm câte un fragment dintr-unul din 
romanele lui, iar eu m-am simţit ca şi cum el, cum să spun, ca şi 


cum el m-ar fi ţinut prizonieră, întemniţată, înlănţuită alături de 
el, sub pătura aceea groasă, inspirând mirosurile trupului lui, 
fără lumină şi fără aer. De atunci nu am mai citit şi nici măcar nu 
am mai încercat să citesc nimic din ceea ce a scris. Dar tu? 


Am spus că încercasem odată să citesc un roman de Eldad 
Rubin, dincolo de orice, e de aici, de-al nostru, şi tot satul se 
mândreşte cu el, dar nu am reuşit să-l termin. Eu citesc cărţi cu 
mai mult suspans, suplimentele economice ale ziarelor, uneori 
chiar şi studii legate de viaţa politică şi biografii ale liderilor 
politici. 


lardena a zis: E bine că ai venit în seara asta, losi. Am întins cu 
sfială o mână şi i-am atins pentru o secundă umărul, apoi, 
fiindcă a rămas nemişcată şi nu a spus nimic, i-am luat mâna în 
mâna mea, după care şi cealaltă mână, şi am stat amândoi aşa 
timp de câteva clipe, unul în faţa celuilalt, fiecare aşezat pe câte 
o ladă, în pivniţă, cu mâinile ei în mâinile mele, ca şi cum faptul 
că niciunul dintre noi nu citise cărţile lui Eldad Rubin ne 
transforma în camarazi. Sau poate nu acest lucru, ci casa cea 
goală şi liniştea pivniţei, cu pleiada ei de mirosuri grele. 


După câteva minute, lardena s-a ridicat, apoi m-am ridicat şi eu. 
Şi-a desprins mâna din palma mea şi m-a îmbrăţişat, lipindu-şi 
de mine toată căldura trupului ei, iar eu mi-am îngropat faţa în 
părul ei castaniu şi lung, inspirându-i parfumul, o aromă delicată 
de şampon de lămâie şi miros abia simţit de săpun. Am sărutat- 
o de două ori, pe tâmple. Am stat în picioare aşa, fără a schiţa 
nici o mişcare, simțind un amestec ciudat de dorinţă şi 
camaraderie şi afecţiune. Vino, a zis ea, acum mergem în 
bucătărie, să mâncăm ceva, însă nu-mi dădea drumul din 
strânsoarea braţelor ei, de parcă trupul nu ar fi auzit ce-mi 
spuneau buzele ei. Mâinile mele îi mângâiau spatele, iar mâinile 
ei îmi presau spinarea cu putere, şi i-am simţit sânii apăsându- 
mi pieptul, dar sentimenul acela de camaraderie era mai 
puternic decât dorinţa. l-am mângâiat părul cu mişcări line şi 
prelungi, apoi i-am sărutat din nou tâmplele, dar îi evitam 
buzele, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să renunţ la ceva ce nu mai 
putea fi înlocuit. Şi-a aşezat capul în adâncitura de sub bărbia 


mea, iar în mintea mea a licărit o rază de lumină, stârnindu-mi 
un val de fericire mută, care a spulberat dorinţa şi mi-a potolit 
trupul. Nici îmbrăţişarea ei nu era una pasională, ci mai degrabă 
se agăţase de mine să nu cadă. 


Apoi am descoperit, într-un colţ al beciului, scaunul cu rotile 
vechi al tatălui ei invalid, al scriitorului Eldad Rubin, îmbrăcat 
într-o tapiţerie ponosită şi prevăzut cu două roţi mari, acoperite 
cu cauciuc. lardena m-a aşezat în scaun şi a început să mă 
plimbe dintr-un capăt în altul al pivniţei, de la trepte până la 
mormanul de saci şi de la rafturile cu legume în saramură până 
la teancul uriaş de cărţi. In timp ce mă plimba, râdea şi spunea 
acum pot face cu tine tot ceea ce vreau. Şi eu am râs şi am 
întrebat-o ce ar vrea să-mi facă. lardena mi-a zis că ar vrea să 
mă adoarmă, să adorm şi să dorm aici, în pivniţă, un somn 
dulce. Dormi, a zis, dormi în pace, iar în vocea ei se simţea o 
dulceaţă amară atunci când pronunţa cuvântul acesta scurt. 
Apoi a început să-mi cânte un cântec de leagăn vechi, pe care 
nu l-am mai auzit din copilărie, un cântec de leagăn ciudat, 
absurd, despre şuierat de gloanţe şi pogromuri în mijlocul nopţii, 
despre un tată împuşcat şi o mamă care îi va lua în curând locul, 
păzind casa, Hambarul din Tel losef arde, dar tu nu mai plânge 
şi dormi, şi fum se ridică din case-n Beit Alfa, dar tu nu mai 
plânge, ci culcă-te şi dormi. 


Cântecul acesta se potrivea de minune cu casa în care ne aflam, 
dar mai ales cu pivniţa şi cu lardena, care mă plimba fără 
încetare prin toate ungherele beciului încet şi cu atenţie, iar din 
când în când mă mângâia pe cap cu podul palmei, uneori chiar 
şi pe obraz, trecându-şi câte un deget fin peste buzele mele, 
încât într-adevăr începusem să simt o toropeală plăcută 
cuprinzându-mi întreg corpul şi aproape că am închis ochii, dar o 
frică de moarte mi-a aruncat în aer starea aceea de moleşeală, 
împiedicându-mă să adorm. Cu bărbia înfiptă în piept, gândurile 
îmi zburau spre femeia aceea ciudată care mi se ivi lângă 
statuia din parcul neîngrijit din spatele casei de cultură, turista 
îmbrăcată în ţinuta unei excursioniste în munţii Alpi, cu pălăria 
ei ciudată, plină de broşe şi funde, cum mă ţintuise cu privirea ei 
plină de dezgust, pentru ca apoi, când m-am îndepărtat şi am 


întors capul, să dispară deodată, ca şi cum n-ar fi existat 
niciodată. Voi cumpăra casa asta indiferent cât de mult ar costa, 
am hotărât, scăldat într-o dulce amorţeală, o voi cumpăra şi o 
voi distruge din temelii, în ciuda faptului că inima mea e legată 
de ea. Deoarece ştiam că această casă va trebui demolată, deşi 
era aproape ultima, iar în curând nu va mai rămâne, în tot Tel 
llanul, nici măcar o singură casă din cele ridicate la începuturi. 
lardena cea desculţă m-a sărutat pe creştet, m-a lăsat în 
scaunul cu rotile şi s-a îndepărtat în vârful degetelor, ca şi cum 
ar fi dansat cu ea însăşi, apoi a urcat treptele, a ieşit cu lanterna 
şi a închis uşa în urma ei, iar eu şedeam în scaunul cu rotile, 
cufundat într-un somn adânc, ştiind că totul va fi bine şi că nu 
am unde să mă grăbesc. 


Aşteptând. 


Tel Ilan, un sat vechi, care a împlinit deja o sută de ani, era 
înconjurat de câmpuri cultivate şi livezi. Pe coamele dinspre 
răsărit ale dealurilor se întindeau podgorii. Dincolo de strada 
principală creşteau şiruri de migdali. Acoperişurile cu ţiglă se 
cufundau în verdele dens al coroanelor de copaci bătrâni. Mulţi 
dintre locuitori încă se ocupau cu agricultura, ajutaţi de 
muncitori străini, care locuiau în colibe amenajate în curţile din 
spate ale caselor. O altă parte dintre săteni îşi dăduseră în 
arendă deja fermele, câştigându-şi existenţa din închirierea 
camerelor de oaspeţi, din galerii, buticuri elegante şi la modă, 
dar şi din munca în străinătate. În mijlocul satului au fost 
deschise două restaurante cu mâncăruri deosebit de gustoase, o 
vinărie unde se vindeau numai vinuri de casă şi un magazinaş 
cu peşti exotici. Unul dintre săteni pusese pe picioare o fabrică 
micuță, în care producea mobilier în stil antic. Sâmbăta, satul se 
umplea de vizitatori, unii dintre ei veniţi să ia masa, alţii veniţi 
să cumpere lucruri autentice. Aproape în fiecare vineri după- 
amiază, satul se golea, toţi locuitorii lui odihnindu-se îndărătul 
obloanelor trase. 


Beni Avni, preşedintele consiliului local din Tel Ilan, era un 
bărbat slab şi înalt, adus de spate, îmbrăcat neglijent, cu un 
pulover mult prea lung şi larg, care-l făcea să pară greoi. Avea 


un mers rigid, puţin aplecat în faţă, ca pentru a despica aerul în 
timp ce se deplasa. Avea o faţă frumoasă, cu fruntea înaltă, iar 
în ochii căprui, o privire atentă şi curioasă, în perfectă 
concordanţă cu ceea ce spunea mereu: îmi placi foarte mult şi 
aş vrea să-mi povesteşti mai multe despre tine. Tot la fel ştia şi 
să refuze pe cineva, fără ca persoana respectivă să-şi dea măcar 
seama că este refuzată. 


Într-una din zilele de vineri ale lunii februarie, la ora unu după- 
amiaza, Beni Avni şedea singur în biroul său aflat în clădirea 
consiliului local şi răspundea solicitărilor venite din partea 
sătenilor. Toţi funcţionarii plecaseră deja la casele lor, deoarece 
vinerea birourile se închideau la ora douăsprezece. Beni Avni 
avea obiceiul ca, în după-amiezele de vineri, după terminarea 
programului, să redacteze personal câte o scrisoare de răspuns 
fiecărei solicitări primite. Nu-i mai rămăseseră decât două sau 
trei scrisori, după care avea de gând să meargă acasă, să 
mănânce de prânz, să se spele şi să doarmă până la lăsarea 
serii. Mai târziu, în noaptea de sabat, Beni Avni şi soţia lui 
fuseseră invitaţi, cu multă curtoazie, la o seară muzicală în casa 
Daliei şi a lui Avraham Levin, la capătul aleii, dincolo de pompa 
de apă. 


În timp ce stătea pe scaun şi scria o scrisoare, cineva a bătut 
încet şi timid la uşa biroului său. Era un birou în care lucra doar 
temporar şi unde nu se aflau decât o masă de scris, două 
scaune şi un raft pentru dosare, din pricină că întreaga clădire 
se afla în renovare pentru câteva luni. Beni Avni a spus intră şi 
şi-a ridicat ochii din hârtii, în încăpere a intrat un tânăr arab pe 
nume ladal, student sau fost student, care locuia şi muncea în 
curtea casei lui Rahel Franko, la marginea satului, lângă zidul de 
chiparoşi ce străjuieşte curtea cimitirului. Beni îl cunoştea, i-a 
zâmbit cu căldură, i-a aruncat o privire binevoitoare şi a spus: 


— la loc. 
ladal, un tânăr cu ochelari, micuţ şi slab, a rămas în continuare 


în picioare lângă biroul preşedintelui consiliului, la o distanţă de 
doi paşi, cu capul plecat de teamă, şi şi-a cerut scuze: 


— Sigur deranjez. Programul cu publicul s-a încheiat. 
Beni Avni a zis: 
— Nu-i nimic. la loc. 


ladal a şovăit puţin, s-a aşezat pe marginea scaunului, fără să-şi 
rezeme spinarea de spătar, şi a spus: 


— Uite cum stau lucrurile. Soţia dumneavoastră m-a văzut 
venind spre centru şi mi-a spus să trec pe aici şi să vă transmit 
ceva. Ar fi mai bine să citiţi asta. 


Beni Avni a întins mâna şi a luat biletul din mâinile lui ladal. 
— Unde ai întâlnit-o? 

— Lângă Parcul Zikaron. 

— Încotro mergea? 

— Nu mergea. Stătea pe-o bancă. 


ladal s-a ridicat de pe scaun, a ezitat o secundă, a întrebat dacă 
mai este nevoie de el, iar Beni Avni i-a răspuns, ridicând din 
umeri, că nu mai are nevoie de nimic, după care ladal a spus 
mulţumesc şi a ieşit, cu umerii aplecaţi. Beni Avni a desfăcut 
peticul de hârtie şi a descoperit notate în el, cu scrisul rotunjit şi 
repezit al Navei, mâzgălit pe o foaie ruptă din carneţelul din 
bucătărie, doar câteva cuvinte: 


Nu-ţi face griji pentru mine. 


Era uluit de cuvintele acestea. De când lumea, îl aşteaptă în 
fiecare zi acasă la prânz, el ajunge la unu, iar ea termină 
cursurile de la şcoala elementară la douăsprezece şi jumătate. 
Nava şi Beni se iubeau încă, în ciuda faptului că erau căsătoriţi 
de şaptesprezece ani, însă în viaţa de zi cu zi aveau o atitudine 
politicoasă unul faţă de celălalt, amestecată cu o stare de 
nerăbdare abia reţinută. Ei nu-i plăceau nici felul muncii lui, nici 
problemele consiliului, pe care le târa după el acasă, şi nu putea 


să suporte amabilitatea lui democratică pe care-o revărsa din 
belşug şi fără discriminare asupra tuturor oamenilor, fără 
excepţie. El, pe de altă parte, se cam săturase până peste cap 
de devoţiunea exaltată cu care admira orice operă de artă şi de 
figurinele micuţe din lut pe care le modela şi le ardea într-un 
cuptor special. Mirosul de lut ars pe care îl emanau uneori 
hainele ei nu-i plăcea deloc. 


Beni Avni a format imediat numărul de acasă şi a lăsat telefonul 
să sune de opt sau nouă ori, înainte de a se convinge că Nava, 
într-adevăr, nu era acasă. | se părea foarte ciudat faptul că 
ieşise exact la ora la care mâncau de prânz, dar şi mai ciudati 
se părea că-i trimisese un bilet, deşi nu se obosise să-i scrie 
unde se duce sau când se întoarce. Însă mintea lui nu putea 
accepta conţinutul biletului, iar mesagerul i se părea suspect. Cu 
toate acestea, nu era deloc îngrijorat. El şi Nava aveau obiceiul 
să-şi lase unul altuia bilete scurte sub vaza din salon, în cazul în 
care ieşeau din casă fără să anunţe. 


Beni Avni a terminat de scris ultimele două scrisori, prima către 
Ada Dvash, în legătură cu schimbarea sediului poştei, iar a doua, 
către trezorierul consiliului, în legătură cu pensia unuia dintre 
muncitori, a împăturit scrisorile primite, le-a pus pe toate pe 
raftul pentru corespondenţă, apoi a ieşit, a verificat toate 
ferestrele şi obloanele, şi-a îmbrăcat haina, totul în nici trei 
minute, a încuiat uşa biroului răsucind de două ori cheia în 
broască, după care a plecat. Avea de gând să treacă pe lângă 
Parcul Zikaron, prin faţa băncii pe care Nava stă, poate, încă 
aşezată, să-şi ridice soţia de acolo şi să meargă împreună acasă, 
să ia masa de prânz. După ce a ieşit, s-a întors de îndată în 
birou, fiindcă avea impresia că uitase să stingă calculatorul sau 
că lăsase lumina aprinsă la baie. Dar calculatorul era oprit şi nici 
lumina la baie nu era aprinsă, aşa că Beni Avni a ieşit din nou şi 
a încuiat uşa, răsucind de două ori cheia în broască, după care a 
plecat să-şi caute soţia. 


Nava nu se afla pe banca de lângă parc şi nu părea să fie 
nicăieri. Dar ladal, studentul acela slăbuţ, şedea acolo singur, cu 
o carte pe genunchi, deschisă şi întoarsă cu coperţile în sus, nu 


citea, ci privea fix drumul, iar de deasupra capului lui, din 
copaci, cântau păsările. Beni Avni şi-a pus o mână pe umărul lui 
ladal şi a întrebat pe un ton blând, ca şi cum s-ar fi temut să nu- 
1 rănească, Nava nu a fost pe aici? ladal i-a răspuns că trecuse 
mai devreme, dar că acum nu mai e. Văd şi eu că nu mai e, a zis 
Beni Avni, dar mă gândeam că poate ştii încotro a plecat. 


ladal a spus: 

— Îmi cer scuze. Îmi pare foarte rău. 
Şi Beni Avni a răspuns: 

— E în ordine. Nu e vina ta. 


S-a întors şi a pornit-o spre casă, pe Strada Sinagogii, apoi pe 
Strada Triburile lui Israel. Mergea împleticit, cu capul şi umerii 
aplecaţi înainte, ca şi cum ar fi înfruntat un obstacol nevăzut. 
Toţi cei care-l întâlneau pe stradă îl salutau, chipurile lor 
luminându-se la vederea lui, deoarece Beni Avni era un 
preşedinte de consiliu iubit şi apreciat de majoritatea 
locuitorilor. Şi el, la rândul său, saluta fiecare om în parte, cu un 
zâmbet larg, întrebând ce mai face, apoi continua şi spunea că 
trotuarul stricat se află încă în lucru. Nu peste multă vreme, vor 
intra cu toţii în casele lor pentru a servi masa de prânz şi pentru 
a întâmpina sabatul în tihnă, şi străzile satului se vor goli de 
oameni. 


Uşa de la intrare nu era încuiată, iar în bucătărie se auzea 
radioul, în surdină. Cineva vorbea despre inaugurarea unei 
reţele de cale ferată şi despre avantajele transportului feroviar 
în comparaţie cu transportul rutier. Beni Avni a căutat în zadar 
un bilet de la Nava, în locul obişnuit, sub vaza din salon. Pe 
masa din bucătărie îl aştepta prânzul, o farfurie acoperită cu altă 
farfurie, pentru ca mâncarea să nu se răcească: un sfert de pui, 
piure de cartofi, un morcov fiert şi boabe de mazăre verde. De o 
parte şi de alta a farfuriei erau aşezate un cuţit şi o furculiţă, iar 
sub cuţit, un şerveţel împăturit. Beni Avni a băgat farfuria în 
cuptorul cu microunde, pentru a încălzi mâncarea două minute, 
deoarece, în ciuda faptului că fusese acoperită, se cam răcise. 


Între timp, a scos din frigider o sticlă de bere, turnând-o într-un 
pahar butucănos. Apoi s-a aşezat la masă şi a devorat totul, 
aproape fără să simtă gustul mâncării, în vreme ce asculta 
radioul, care difuza acum muzică, cu pauze publicitare lungi 
între melodii. Într-una dintre aceste pauze i s-a părut că aude 
paşii Navei prin curte, pe cărarea dintre poartă şi uşa casei. S-a 
ridicat şi s-a apropiat de fereastra bucătăriei, a privit îndelung 
afară, însă curtea era goală, iar printre mărăcini şi alte nimicuri 
lăsate în paragină se ghiceau conturul unui cărucior 
dezasamblat şi două biciclete ruginite. 


După ce a terminat de mâncat, a aşezat vasele în chiuvetă, şi s- 
a gândit să se ducă să se spele. În drum spre baie, a oprit 
radioul. O linişte adâncă domina întreaga casă. Nu se mai auzea 
decât ticăitul ceasului de perete. Cele două fiice gemene, în 
vârstă de doisprezece ani, luval şi Inbal, erau plecate într-o 
excursie cu şcoala, în nordul Galileii. Uşa camerei lor era închisă, 
însă el a deschis-o şi a aruncat o privire înăuntru. Obloanele 
erau trase, iar în încăpere plutea un miros delicat de săpun şi de 
haine proaspăt călcate. A închis încetişor uşa de la camera 
fetelor şi s-a îndreptat spre baie. După ce şi-a dat jos cămaşa şi 
pantalonii, rămânând în lenjeria intimă, i-a venit pe neaşteptate 
o idee şi s-a apropiat de telefon. Deocamdată nu era îngrijorat, 
cu toate acestea, se întreba unde o fi dispărut Nava şi de ce nu- 
1 aşteptase, după cum îi era obiceiul, să ia împreună masa de 
prânz. A sunat-o pe Ghili Steiner şi a întrebat-o dacă nu cumva 
Nava e la ea. Ghili a spus: 


— Nu. De ce? Ţi-a spus că vine la mine? 
Beni Avni a zis: 

— Tocmai asta e, că nu mi-a spus nimic. 
Ghili a spus: 


— Magazinul se închide la două. Poate că s-a oprit câteva 
minute pe acolo. 


Beni Avni a zis: 


— Mulţumesc, Ghili. Stai liniştită. Sigur se va întoarce cât ai clipi. 
Nu îmi fac nici o grijă. 


Cu toate acestea, a căutat şi a găsit numărul de telefon de la 
magazinul lui Victor. Telefonul a sunat minute întregi, fără ca 
nimeni să se obosească să răspundă. În cele din urmă, din 
receptor a răsunat vocea nazală, de tenor a bătrânului 
Libersohn, care a rostit, pe un ton cântat, de cantor: 


— Da, vă rog. Aici Shlomo Libersohn, de la băcănie. Cu ce-aş 
putea să vă fiu de folos? 


Beni Avni a întrebat despre Nava, iar bătrânul Libersohn i-a 
răspuns cu părere de rău: 


— Nu, prietene Avni, îmi pare rău, frumoasa ta soţie nu a trecut 
pe aici astăzi. N-am avut plăcerea să-i vedem chipul. Şi mă 
îndoiesc c-o vom mai avea, deoarece peste zece minute 
închidem şi mergem acasă, unde ne pregătim să întâmpinăm 
regescul sabat. 


Beni Avni a intrat în baie, s-a dezbrăcat de tot, şi-a potrivit apa şi 
s-a spălat timp îndelungat. În vreme ce se spăla, i s-a părut că 
aude scârţâitul uşii. A început să se şteargă şi a strigat cu voce 
tare: Nava? Dar nu a primit nici un răspuns. Şi-a luat schimburi 
curate şi o pereche de pantaloni, după care s-a dus să verifice 
dacă este cineva în bucătărie; s-a întors în salon şi s-a uitat în 
colţul în care era aşezat televizorul, iar de acolo s-a dus în 
dormitor şi pe terasa încuiată, un loc în care îi plăcea Navei să 
lucreze. Aici se închidea ore întregi, creând figurine din lut, 
siluete lipsite de viaţă, bărbaţi cu alură de boxeri şi mandibule 
pătrate şi, uneori, chiar cu nasurile sparte. Nava le ardea pe 
toate în cuptorul din magazie. S-a dus apoi în magazie şi a 
aprins lumina, a rămas nemişcat câteva clipe, văzând numai 
figurinele desfigurate şi cuptorul stins, înconjurat de umbre 
întunecate şi răsucite, printre rafturile prăfuite. 


Beni Avni se întreba dacă să meargă la culcare, fără s-o mai 
aştepte. S-a întors în bucătărie, să bage vasele în maşina de 
spălat, poate că, în funcţie de câte vase va găsi înăuntru, îşi va 


da seama dacă Nava a luat prânzul înainte de a ieşi sau dacă nu 
a mâncat încă. Dar maşina era aproape plină, astfel încât nu 
avea de unde să ştie pe care le folosise Nava la masa de prânz, 
dacă le folosise, şi care fuseseră acolo dinainte. 


Pe aragaz era o tigaie, iar în ea, carne de pui gătită. Nici după 
conţinutul tigăii nu-şi putea da seama dacă Nava mâncase şi 
mai lăsase carne şi pentru mâine, sau plecase nemâncată. Beni 
Avni s-a aşezat lângă telefon şi a sunat la Batia Rubin, pentru a 
întreba dacă Nava nu se afla, din întâmplare, acolo. Telefonul a 
sunat de zece, cincisprezece ori, însă nu a răspuns nimeni. Beni 
Avni şi-a spus asta-i bună, după care s-a îndreptat spre dormitor, 
având de gând să se odihnească. Lângă pat erau aşezaţi papucii 
de casă ai Navei, micuţi, colorați şi puţin scâlciaţi la călcâie, ca 
două tigăi de jucărie. A stat aproape o oră, mai bine zis vreo 
douăzeci de minute, întins pe spate, cu ochii aţintiţi în tavan. 
Nava se supăra foarte uşor, iar el învățase de-a lungul anilor 
petrecuţi alături de ea că orice încercare de a o împăca tot prin 
vorbe nu făcea decât să o supere şi mai tare. În astfel de cazuri, 
prefera să-i lase timp pentru a-şi domoli şi alunga furia. Se 
controla, dar nu uita nimic. Odată, buna ei prietenă Ghili Steiner 
i-a propus lui Beni Avni să găzduiască în galeria consiliului local 
o micuță expoziţie cu lucrările Navei. El o asigurase că se va 
gândi şi îi va da un răspuns, dar şi-a spus că, probabil, opinia 
publică va fi ostilă unui asemenea gest: la urma urmei, 
statuetele Navei nu sunt decât opera unei amatoare, iar ele ar 
putea fi expuse pe unul dintre coridoarele şcolii la care preda 
Nava, nu în galeria consiliului, pentru a preveni în felul acesta 
bârfele care s-ar putea isca în legătură cu favorizarea membrilor 
familiei şi aşa mai departe. Nava nu a protestat, însă nopţi la 
rând, după acest episod, se retrăgea în dormitor şi călca rufe 
până la trei sau patru dimineaţa. Călca tot, până şi cârpele şi 
husele de pat. 


După vreo douăzeci de minute, Beni Avni s-a ridicat deodată, s-a 
îmbrăcat, a coborât în pivniţă, a aprins lumina, făcând o mulţime 
de insecte să mişune prin încăpere, a inspectat gen? lle şi 
valizele, a atins bormaşina electrică, a lovit uşor damigeana de 
vin, care i-a răspuns printr-un sunet înfundat şi difuz, a stins 


lumina, a urcat în bucătărie, a ezitat o secundă sau două, şi-a 
îmbrăcat haina din piele de căprioară, trei sferturi, peste 
puloverul ponosit, apoi a ieşit din casă, fără să încuie uşa în 
urma lui. S-a repezit afară, cu capul aplecat înainte, ca şi cum s- 
ar fi luptat cu un vânt potrivnic şi foarte puternic, plecând în 
căutarea soţiei lui. 


Vinerea, la orele prânzului, nu e nici ţipenie de om pe străzile 
satului, cu toţii se odihnesc şi-şi adună puterile pentru 
distracţiile din timpul nopţii de sabat. Fusese o zi întunecată şi 
umedă, norii joşi se odihneau pe acoperişurile caselor, iar 
rotocoale de ceaţă fină învăluiau străzile goale. Casele străjuiau 
drumul de o parte şi de cealaltă, încuiate şi cufundate în somn. 
Un vânt de după-amiază de februarie rostogolea o pagină dintr- 
un ziar vechi pe şoseaua pustie, iar Beni Avni s-a aplecat, a 
ridicat-o şi a pus-o la coşul de gunoi. Un câine mare, cu trupul 
gros ca un butuc, s-a repezit la el în apropiere de Parcul 
Pionierilor şi a început să-l urmărească, mârâind şi lătrând şi 
arătându-şi colții. Beni Avni a încercat să-l alunge, dar câinele 
părea gata-gata să se năpustească asupra lui. Fără să se aplece, 
a luat o piatră şi a ridicat mâna. Câinele s-a îndepărtat, cu coada 
între picioare, însă a continuat să-l urmărească de la o distanţă 
ce-l punea la adăpost. Astfel înaintau amândoi, de-a lungul 
drumului pustiu, despărțiți de numai câţiva metri, după care au 
cotit spre Strada Întemeietorilor. Şi aici, toate obloanele erau 
trase, protejând somnul de amiază al celor dinăuntru. Cele mai 
multe erau din lemn, vechi, vopsite în verde şi scorojite, cu 
şipcile îndoite sau rupte. 


Ici şi colo, în curţile caselor, care pe vremuri fuseseră curţile 
unor ferme lăsate acum în paragină, Beni Avni zărea câte o 
cuşcă de porumbei abandonată, câte un staul pentru capre 
transformat în magazie, carcasa câte unui tractor vechi, 
cufundat până la portiere în ierburile crescute sălbatic, lângă 
tomberoane de metal nefolosite sau cuşti goale de câini. În faţa 
caselor creşteau palmieri înalţi. Şi în faţa casei lui fuseseră pe 
vremuri doi palmieri bătrâni, dar, la cererea Navei, îi tăiaseră 
deoarece  foşnetul lor în bătaia vântului, la fereastra 
dormitorului, îi alunga somnul şi o umplea de furie şi tristeţe. 


În unele curţi creşteau tufişuri de iasomie şi asparagus, iar în 
altele, doar ierburi sălbatice printre pinii înalţi, care şuşoteau 
între ei în bătaia vântului. Beni Avni îşi vedea de drum, aplecat, 
pe Strada Întemeietorilor, apoi pe Triburile lui Israel, a trecut pe 
lângă Parcul Zikaron, a zăbovit o clipă lângă banca pe care, 
după cum spusese ladal, şezuse Nava când îi ceruse să ia biletul 
pe care scria Nu-ţi face griji pentru mine şi să i-1 ducă lui Beni, 
la biroul lui provizoriu din clădirea consiliului local. 


În clipa în care Beni s-a oprit lângă bancă, şi câinele care-l 
urmărea s-a oprit la o distanţă de zece metri. Acum nu mai lătra 
şi nici nu-şi mai arăta colții, ci îl privea lung pe bărbat de la 
depărtare, cu ochi inteligenţi şi pătrunzători. Nava rămăsese 
însărcinată când erau încă studenţi şi necăsătoriți, la Tel Aviv, ea 
la pedagogie, el la management. Au căzut imediat de comun 
acord că cel mai bine ar fi să pună repede capăt sarcinii. Dar cu 
două ore înaintea programării de la zece dimineaţa la clinica 
privată de pe Strada Reinis, Nava s-a răzgândit. Şi-a aşezat 
capul pe pieptul lui şi a început să plângă. El nu a renunţat, ci i-a 
cerut să fie raţională, nu aveau de ales, că toată chestiunea, una 
peste alta, nu era mai dureroasă decât extracția unei măsele de 
minte. 


A aşteptat-o la cafeneaua din faţa clinicii, timp în care a citit 
două ziare din seara precedentă, cu tot cu suplimentele 
sportive. După nici două ore, a ieşit Nava, albă ca varul, şi s-au 
întors cu taxiul la cămin. Pe Beni îl aşteptau deja în cameră vreo 
şase sau şapte studenţi gălăgioşi, băieţi şi fete, care se 
adunaseră acolo pentru o petrecere, în urma unei înţelegeri 
făcute cu mai mult timp în urmă. Nava s-a întins pe un pat 
aşezat într-un colţ al camerei şi a încercat să-şi tragă pătura 
peste cap, dar discuţiile, strigătele, glumele şi fumul de ţigară 
ajungeau până la ea. S-a ridicat încet, slăbită şi ameţită, şi şi-a 
croit drum printre petrecăreţi, pe lângă perete, până la baie. 
Simţea că i se învârte capul, iar durerile reveniseră, fiindcă 
efectul anesteziei trecuse. La baie a constatat că cineva 
vomitase pe podea şi pe capacul vasului de toaletă. Nu a putut 
să se abţină şi a vomitat şi ea. După aceea a rămas în baie o oră 
întreagă, în picioare, cu palmele lipite de perete şi cu capul lipit 


de palme, până când au plecat toţi oaspeţii aceia gălăgioşi şi a 
găsit-o Beni tremurând; a luat-o în braţe şi a aşezat-o cu mişcări 
blânde pe pat. După doi ani, s-au căsătorit, dar Nava nu mai 
putea rămâne însărcinată. 


Diverşi medici au ajutat-o cu diverse tratamente. După cinci ani, 
s-au născut gemenele, luval şi Inbal. Despre după-amiaza aceea 
din camera studenţească din Tel Aviv, Nava şi Beni nu au mai 
pomenit nici măcar o singură dată. Ca şi cum ar fi convenit că 
nu are sens să-şi mai spună nimic. Nava preda la şcoală, iar în 
orele libere modela pe terasa închisă tot felul de figurine 
monstruoase şi capete de boxeri cu nasurile rupte, pe care le 
ardea în cuptorul din magazie. Beni Avni a fost ales preşedinte 
al consiliului local din Tel Ilan şi aproape toţi sătenii îl tratau cu 
afecţiune şi simpatie, fiindcă ştia să asculte pe toată lumea şi 
era o persoană modestă. Dar ştia şi să-şi impună propriile 
dorinţe înaintea dorințelor celorlalţi, şi făcea asta cu atât de 
multă iscusinţă, încât cei din jur nici măcar nu observau ce li se 
întâmplă. 


Când s-o apuce pe Strada Sinagogii, s-a oprit o clipă şi a privit în 
urmă, să vadă dacă potaia îl mai urmăreşte sau nu. Câinele 
stătea în faţa unei porţi, cu coada între picioare, cu botul 
întredeschis şi limba scoasă, şi îl privea pe Beni curios şi 
răbdător. Beni 1-a chemat printr-un strigăt scurt, vino aici, iar 
animalul a ciulit urechile. Părea interesat de Beni, dar prefera 
să-l urmărească de la distanţă. Nici picior de animal nu se 
vedea pe străzile satului, nici măcar vreo pisică sau vreo pasăre, 
numai el şi vârfurile. 


Lângă turnul de apă, care se sprijină pe trei stâlpi de beton, era 
un adăpost antiaerian, iar Beni Avni a încercat uşa metalică, 
descoperind că nu era încuiată. A coborât douăsprezece trepte. 
Un aer umed şi igrasios i-a atins pielea, iar mâinile lui au bâjbâit 
şi au descoperit întrerupătorul, dar adăpostul nu avea curent 
electric. Deşi coborâse într-o beznă totală, putea să-şi dea 
seama că era înconjurat de tot felul de obiecte, mormane de 
saltele sau paturi pliante şi un dulap dezasamblat. A tras adânc 
în plămâni aerul acela greu, şi-a croit drum pe pipăite prin 


beznă, până la trepte şi, chiar înainte să iasă, a mai încercat o 
dată să aprindă lumina. Apoi a închis uşa din fier şi s-a trezit din 
nou pe strada pustie. 


Vântul se domolise între timp, dar se lăsase ceața, care ştergea 
contururile caselor vechi, unele construite cu mai bine de o sută 
de ani înainte. Tencuiala lor îngălbenită era plină de crăpături, 
coşcovită şi neîngrijită, pătată ici şi colo de găuri întunecate. Pini 
bătrâni şi cenuşii creşteau în curţi, iar casele erau despărțite una 
de cealaltă prin ziduri de chiparoşi. Din când în când se mai 
zărea câte un joagăr ruginit sau câte un cazan găurit, în mijlocul 
unei adevărate jungle de buruieni. 


Beni Avni a fluierat scurt spre câine, dar acesta păstra încă 
distanţa. În faţa sinagogii, care fusese înălţată odată cu satul, la 
începutul veacului trecut, se afla un avizier pe care erau lipite 
afişe ale filmelor care rulau la cinematograful din sat şi reclame 
la produsele vinăriilor locale, alături de informările consiliului, 
care purtau semnătura lui. Beni a aruncat o privire peste 
acestea din urmă, dar fără vreun motiv anume, i se păreau 
complet lipsite de sens. Pentru o clipă a avut senzaţia că o 
siluetă gârbovită a trecut prin capătul străzii, dar, când a întors 
capul, a văzut numai tufişuri învăluite în ceaţă. În vârful 
sinagogii se afla o menora 1 din metal, iar pe uşi erau gravate 
figuri de lei şi scutul lui David. A urcat cinci trepte şi a apăsat pe 
clanţă. Uşa era închisă, dar nu încuiată. Aerul dinăuntru era rece 
şi prăfuit şi întunecat. Deasupra chivotului acoperit cu un 
parohet fluturând uşor, luminat de o lumânare electrică veşnic 
aprinsă, stătea scris „îl voi preţui întotdeauna pe Dumnezeu”. 
Preţ de câteva clipe, Beni Avni a bântuit printre şirurile 
întunecate de scaune, după care s-a întors şi a urcat spre locul 
destinat femeilor. Pe băncuţe erau împrăştiate cărţi de 
rugăciune tocite, cu 


1 Candelabrul cu şapte braţe, unul dintre cele mai vechi şi 
cunoscute simboluri ale poporului evreu. 


Coperte negre. Un miros vechi de sudoare se amesteca în nările 
lui cu mirosul copertelor învechite. A atins cu mâna una dintre 


băncuţe, deoarece a avut impresia, pentru o clipă, că ceva, o 
agrafa sau un şal, se află încă acolo. 


Când a ieşit din sinagogă, Beni Avni a văzut câinele aşteptându- 
1 în capătul scării. S-a clătinat pe picioare şi a spus: Hai. Tuleşte- 
o de-aici. Câinele, care avea zgardă la gât şi, legată de ea, o 
plăcuţă cu un număr de identificare, şi-a lăsat uşor capul într-o 
parte şi a deschis botul, ca şi cum ar fi aşteptat răbdător o 
explicaţie. Dar nu a primit niciuna. Beni a pornit-o la drum, adus 
de spate, cu puloverul ponosit iţindu-se de sub haina trei 
sferturi, din piele de căprioară. Înainta cu paşi mari, cu întreg 
trupul aplecat, asemenea prorei unei corăbii muşcând din valuri. 
Câinele nu a renunţat, păzindu-1 de departe. 


Unde ar fi putut să se ducă? Poate la vreuna dintre prietenele ei, 
o fi pierdut noţiunea timpului şi a uitat să se mai întoarcă acasă. 
Poate o fi apărut ceva urgent la serviciu, fiind nevoită să mai 
rămână la şcoală. Sau poate o fi la policlinică. În urmă cu câteva 
săptămâni, în timp ce se certau, Nava îi spusese că felul lui 
amiabil de a se purta este întotdeauna o mască pentru ceea ce 
se află cu adevărat în spatele ei - un gol imens. Beni nu-i 
răspunsese nimic, îi zâmbise doar cu afecţiune, aşa cum făcea 
întotdeauna când ea era furioasă pe el. Nava îşi ieşise din fire şi 
îi spusese, nu-ţi pasă de nimic. Nici de noi doi, nici de fete. El 
continuase să-i zâmbească afectuos şi îi pusese o mână pe umăr 
pentru a o linişti, dar ea se smucise, după care ieşise din 
cameră, trântind uşa. După o oră, îi dusese o cană cu ceai de 
plante fierbinte, îndulcit cu miere, pe terasa închisă, locul în care 
se retrăgea pentru a-şi crea operele de artă. Avea impresia că 
se mai liniştise puţin. De fapt, nu se liniştise deloc, însă luase 
cana din mâinile lui şi îi spusese pe un ton blajin: Mulţumesc, 
chiar nu era nevoie. 


Şi poate că în vreme ce el cutreieră străzile pustii, învăluite în 
ceaţă, Nava îl aşteaptă acasă. Pentru o clipă s-a gândit să se 
întoarcă şi s-o pornească spre casă, însă gândul la locuinţa 
aceea goală, dar mai ales gândul la dormitorul cel gol, cu 
papucii de casă colorați ai Navei, care semănau cu două tigăi de 
jucărie, aşezaţi la picioarele patului, l-au făcut să se 


răzgândească, hotărât să meargă mai departe, cu umerii 
aplecaţi înainte, de-a lungul Străzii Viilor şi a Străzii Tarpat, până 
ce a ajuns la şcoala elementară, unde preda Nava. El însuşi, în 
urmă cu o lună de zile, se luptase din răsputeri cu oponenții din 
interiorul consiliului, chiar şi cu Ministerul Educaţiei, reuşind în 
cele din urmă să obţină fondurile necesare pentru construirea a 
încă patru săli de clasă şi a unei săli de sport spaţioase. 


Porţile de metal ale şcolii erau deja încuiate. Clădirea şi curtea 
erau împrejmuite de un gard tot din metal, deasupra căruia erau 
spirale din sârmă ghimpată. Beni Avni a ocolit de două ori 
clădirea, până a găsit un loc prin care putea să sară în curte. l-a 
făcut un semn cu mâna câinelui care-l privea de pe trotuarul de 
vizavi, s-a agăţat cu ambele mâini de zăbrelele de fier, s-a 
căţărat, a urcat până în vârf şi a presat cu degetele spirala de 
sârmă, s-a zgâriat şi s-a rostogolit înăuntru printr-o săritură în 
timpul căreia şi-a sucit puţin glezna. Apoi a pornit-o, şchiopătând 
uşor, prin curte, cu sângele picurându-i din mâna stângă, pe 
care şi-o zdrelise în ghimpii sârmei. 


A mers de-a dreptul prin mijlocul curţii şi a pătruns în clădire 
printr-o intrare laterală. S-a trezit în capătul unui coridor lung, 
străjuit de-o parte şi de alta de nenumărate uşi care se 
deschideau spre clase. În aer plutea miros de transpiraţie, de 
mâncare şi praf de cretă. Podeaua era presărată cu bucățele de 
hârtie şi coji de portocale şi mandarine. Beni Avni a intrat într- 
una din clasele ale căror uşi erau larg deschise şi a văzut pe 
catedră o cârpă plină de praf şi o foaie ruptă dintr-un caiet, pe 
care erau măzgălite câteva rânduri. A luat bucata de hârtie şi a 
privit scrisul acela de mână, care, într-adevăr, părea a fi scrisul 
unei femei, dar nu al Navei. A pus înapoi pe catedră foaia pătată 
de sângele lui şi şi-a ridicat privirile spre tablă, unde a 
descoperit acelaşi scris feminin: Calmul vieţii la ţară, în 
comparaţie cu forfota vieţii la oraş - sunteţi rugaţi să predaţi 
compunerea cel târziu miercuri. Sub acest anunţ apăreau 
cuvintele: Următoarele trei capitole le veţi citi acasă şi veţi 
pregăti răspunsuri orale la toate întrebările din manual. Pe pereţi 
atârnau tablouri reprezentându-l pe Herzl 1, pe preşedintele 


ţării şi pe prim-ministru, dar şi câteva postere colorate, pe unul 
dintre ele scriind lubim natura şi îi protejăm puritatea. 


Băncile păreau puse claie peste grămadă, ca şi cum copiii le-ar fi 
împins una într-alta în drumul lor spre ieşirea din clasă la auzul 
primului clinchet al clopoţelului. 


1 Theodor Herzl (1860-1904), militant considerat părintele 
sionismului modern. 


Pe pervazele ferestrelor erau ghivece, iar în ele, muşcate ce 
păreau neglijate, lipsite de rost în locul acela. Pe peretele din 
spatele catedrei atârna o hartă mare a statului Israel, cu un cerc 
verde şi gros în jurul satului Tel Ilan, aşezat între înălțimile 
Manase. lar în cuier era agăţat un singur pulover, stingher. Beni 
Avni a ieşit din clasă şi şi-a continuat drumul, şchiopătând uşor, 
de-a lungul coridoarelor pustii. Picături de sânge curgeau din 
mâna lui rănită, însemnând locul prin care trecea. Când a ajuns 
în dreptul băilor, aflate la capătul culoarului, picioarele l-au târât 
spre toaleta fetelor, cu intenţia de a căuta înăuntru. La intrare 1- 
a întâmpinat un miros urât, şi şi-a dat imediat seama că era 
diferit de duhoarea care venea dinspre toaleta băieţilor. În 
toaleta fetelor se aflau cinci cabine, şi Beni Avni a deschis uşa 
fiecăreia dintre ele, verificând ce se afla înăuntru, ba chiar a 
inspectat şi interiorul unui dulap în care erau depozitate 
substanţele şi obiectele folosite la curăţenie. Apoi a ieşit şi s-a 
întors exact pe drumul pe care venise, a străbătut un coridor, 
apoi un altul, până când a găsit, în final, cancelaria profesorilor. 
A ezitat o clipă, a atins cu degetele plăcuţa metalică pe care 
scria Cancelarie - interzisă intrarea elevilor fără un motiv bine 
întemeiat. Pentru o clipă a avut impresia că dincolo de uşa 
închisă are loc o întâlnire şi îi era teamă să nu deranjeze, dar, cu 
toate acestea, simţea un impuls de a-i întrerupe în mijlocul 
acţiunii. Dar în cancelarie nu se afla nimeni şi era întuneric, 
fiindcă ferestrele erau închise, iar draperiile trase. 


De-a lungul pereţilor erau două rânduri de rafturi pentru cărți, 
iar în mijlocul încăperii se afla o masă mare şi lungă, înconjurată 
de douăzeci sau douăzeci şi cinci de scaune. Pe masă erau cești 


de ceai şi de cafea goale, câteva cărţi, orare, circulare trase la 
xerox şi carnetele. 


Lângă fereastra cea mai îndepărtată era aşezat un dulap mare, 
compartimentat cu rafturi pentru fiecare profesor în parte. A 
căutat şi a tras sertarul Navei Avni, l-a pus pe masă şi a 
descoperit înăuntru un teanc de caiete, o cutie de cretă, o cutie 
cu tablete pentru dureri de gât şi un toc vechi şi gol pentru 
ochelari de soare. A rămas câteva secunde pe gânduri, după 
care a pus sertarul la loc. 


În capul mesei, atârnat de spătarul unui scaun, Beni Avni a 
descoperit o eşarfă care i se părea cunoscută şi care semăna cu 
una dintre eşarfele Navei, însă nu putea fi sigur, mai ales în 
întunericul din cameră. Cu toate acestea, a luat eşarfa, şi-a şters 
cu ea sângele care-i curgea din dosul palmei, a mototolit-o şi a 
îndesat-o în buzunarul jachetei. Apoi a ieşit din cancelarie şi a 
înaintat pe coridorul cu multe uşi, după care a intrat pe un alt 
culoar. În timp ce mergea, arunca o privire în fiecare sală de 
clasă, a încercat clanţa uşii de la cabinetul asistentelor, dar uşa 
era încuiată, a inspectat până şi boxa goală a omului de serviciu, 
până ce a descoperit o ieşire din clădire, altă uşă decât aceea 
prin care intrase. A traversat curtea, apoi s-a căţărat din nou şi a 
presat spirala de sârmă cu mâna, a trecut pe deasupra lui şi a 
sărit înapoi în şosea, de data aceasta cu preţul unei spintecături 
uriaşe în mâneca hainei. 


A rămas o oră întreagă în picioare, lângă gardul şcolii, 
aşteptând, fără a şti măcar ce anume aşteaptă, până când a 
zărit câinele care şedea pe trotuarul de vizavi, privindu-l cu 
multă seriozitate, de la vreo zece metri. S-a gândit să încerce să 
se apropie şi să-l mângâie, dar câinele s-a ridicat, s-a întins şi a 
început să înainteze încetişor, păstrând o distantă constantă. 


Aproape un sfert de oră a mers în urma câinelui pe străzile 
goale, cu mâna însângerată bandajată în eşarfa pe care o luase 
din cancelarie, eşarfa brodată care poate îi aparţinea Navei sau 
care, poate, doar semăna cu una dintre eşarfele ei. Cerul 
întunecat şi apăsător se încâlcise în coamele copacilor, iar 
mădularele cenuşii ale ce? li se odihneau prin curţi. Pentru o 
clipă, a avut impresia că doi sau trei stropi mărunţei de ploaie 
au poposit pe obrajii lui, dar nu era tocmai sigur şi nici măcar nu- 
i păsa. A ridicat privirea spre un gard, fiindcă i se părea că vede 
pe el o pasăre, dar, când s-a apropiat, nu era nici o pasăre, ci o 
cutie de conserve goală. 


În drumul său, a traversat o alee îngustă, străjuită de două 
garduri de magnolie înaltă, alee pe care de curând o propusese 
pentru reasfaltare; chiar venise la un moment dat aici, să vadă 
cum merg lucrările. Din aleea aceasta a ieşit din nou în Strada 


Sinagogii, câinele mergea în faţa lui, indicându-i drumul, iar 
acum lumina devenise mai difuză decât înainte. Pentru un 
moment s-a întrebat dacă nu ar fi mai bine să se întoarcă direct 
acasă, este posibil ca ea să fi ajuns deja acolo, iar acum se 
odihneşte, se întreabă pe unde o umbla şi, poate, cine ştie, chiar 
îşi face griji pentru el. Dar gândul la casa aceea goală 1-a 
înfricoşat, şi a continuat să păşească, şchiopătând uşor, în urma 
câinelui; mergea înainte, fără să privească în urmă, cu nasul ca 
un cioc aplecat uşor, în timp ce amuşina drumul. Nu peste multă 
vreme, poate chiar înainte de lăsarea serii, va începe să cadă o 
ploaie deasă, spălând copacii prăfuiţi şi acoperişurile şi 
trotuarele. Se gândea la ce ar fi putut să fie, dar, din câte se 
părea, nu avea să se mai întâmple, însă gândurile i se învârteau 
în minte. Nava avea obiceiul să stea uneori cu fetele pe terasa 
din spatele casei, ascunsă printre lămâi, şi să discute cu ele 
aproape în şoaptă. Nu a ştiut niciodată despre ce povesteau şi 
nici măcar nu 1-a interesat. Acum îşi punea întrebări, dar nu-şi 
putea oferi răspunsuri. Avea impresia că îi revenea sarcina de a 
lua o decizie, dar, deşi era obişnuit să ia zilnic o mulţime de 
decizii, de data aceasta era măcinat de îndoială şi nici măcar nu 
înţelegea ce se cere de la el. Între timp, câinele s-a oprit şi s-a 
aşezat pe trotuar, la o distanţă de zece metri în faţa lui, aşa că 
s-a oprit şi el în apropierea Parcului Zikaron şi s-a aşezat pe 
banca pe care, din câte se părea, şezuse Nava în urmă cu două 
sau trei ore, când îl rugase pe ladal să treacă pe la biroul lui de 
la consiliu şi să-i aducă biletul din partea ei. S-a aşezat exact pe 
mijlocul băncii, cu mâna însângerată înfăşurată în eşarfă, şi-a 
încheiat haina, fiindcă începuse să plouă uşor, şi a rămas acolo, 
aşteptându-şi soţia. 


Străini. 


Era seară. O pasăre a strigat de două ori. Ce a vrut să spună 
nimeni nu ştia. Vântul a bătut, apoi a stat. Bătrânii îşi scoseseră 
scaune şi stăteau în faţa porţilor, privind trecătorii. Din când în 
când mai trecea câte o maşină, făcându-se nevăzută după 
curbe. O femeie a traversat încet drumul, cărând un coş de 
cumpărături, în drumul ei dinspre magazin către casă. O ceată 
de copii gălăgioşi a umplut strada de strigăte, vocile lor 


estompându-se pe măsură ce se îndepărtau. Dincolo de deal 
lătra un câine, iar un altul îi răspundea. Cerul se întunecase şi 
numai spre apus se mai vedea, printre umbrele chiparoşilor, 
lumina roşiatică a asfinţitului. Munţii îndepărtați se pierduseră în 
întuneric. 


Kovi Ezra, un tânăr nu prea fericit, de şaptesprezece ani, stătea 
în spatele unui eucalipt al cărui trunchi era vopsit în alb şi 
aştepta. Era slăbuţ şi delicat, cu picioare subţiri şi tenul măsliniu. 
Chipul lui avea aproape întotdeauna o expresie de uimire tristă, 
ca şi cum, cu numai o clipă înainte, ar fi fost luat prin 
surprindere de ceva extrem de neplăcut. Era îmbrăcat într-o 
pereche de jeanşi prăfuiţi şi într-un tricou imprimat, pe care 
scria Festivalul Trei giganţi. Era un îndrăgostit confuz şi disperat, 
deoarece femeia pe care o iubea şi care era mai matură decât 
el, având aproape de două ori vârsta lui, avea un prieten, dar şi 
fiindcă simţea că, din pricina vârstei lui, aceasta nu simte faţă 
de el decât milă, şi asta din politeţe. Spera ca ea să-i ghicească 
adevăratele sentimente, dar se şi temea ca nu cumva lucrul 
acesta s-o îndepărteze şi mai mult. Şi în seara asta, dacă nu 
cumva îşi făcea apariţia prietenul ei cu tirul ăla, îi va propune s-o 
conducă, după ce-şi termină programul de lucru la oficiul poştal, 
spre serviciul de la bibliotecă. Poate că de data asta va încerca, 
în cele din urmă, să-i spună ceva care să-i dea de înţeles ce se 
petrece în sufletul lui. 


Funcţionară la poştă, Ada Dvash, care lucra şi pe post de 
bibliotecară a satului Tel Ilan, era o femeie divorțată, de treizeci 
de ani, nu prea înaltă, zâmbăreaţă, rotunjoară şi cu faţă 
luminoasă. Părul blond îi atârna despletit pe umeri, pe umărul 
stâng mai mult decât pe cel drept. Doi cercei mari de lemn se 
legănau, agăţaţi de lobii urechilor ei, în timp ce mergea. Avea 
ochii căprui şi calzi, unul dintre ei fiind afectat de o formă uşoară 
de strabism, ceea ce o făcea şi mai drăgălaşă, ca şi cum ar fi 
făcut-o intenţionat, dintr-o pornire obraznică. Îşi făcea cu multă 
seriozitate şi plăcere atât meseria de funcţionară, cât şi pe 
aceea de bibliotecară. Îi plăceau fructele de vară şi muzica 
uşoară. În fiecare dimineaţă, la şapte şi jumătate, sorta 
corespondenţa sosită, apoi punea scrisorile şi coletele în 


compartimente speciale, destinate fiecărui locuitor al satului. La 
opt şi jumătate deschidea uşa oficiului poştal, dând semnalul 
începerii programului de lucru cu publicul. La unu după-amiaza, 
închidea şi mergea acasă, unde mânca şi se odihnea, după care 
deschidea din nou, între cinci şi şapte. La şapte închidea oficiul 
poştal, iar de două ori pe săptămână, lunea şi miercurea, pleca 
direct la bibliotecă. Singură se ocupa de înregistrarea 
pachetelor, a coletelor, a telegramelor şi a scrisorilor. 


Singură întâmpina pe oricine se apropia de gemuleţul ghişeului 
ei pentru a cumpăra timbre sau pentru a plăti taxa paravion, 
pentru a-şi achita facturile pentru utilităţi sau amenzile ori 
pentru a radia maşini. Tuturor le plăcea felul ei degajat de a fi, 
iar dacă nu era coadă mai stăteau puţin de vorbă prin gemuleţul 
ghişeului. 


Satul era mic şi nu trecea multă lume pe la poştă. Sătenii 
veneau până aproape de dulapul lipit de zidul exterior al oficiului 
poştal, împărţit în compartimente destinate fiecărui locuitor, îşi 
verificau cutiuţele şi îşi vedeau mai departe de drum. Ada Dvash 
şedea îndărătul ghişeului şi organiza treburile poştei, completa 
formulare sau suprapunea pachetele în grămăjoare cu unghiuri 
perfect drepte. Uneori, cel puţin aşa spunea gura satului, o vizita 
un bărbat de aproximativ patruzeci de ani, cu umeri laţi şi 
musculoşi, care nu era de prin partea locului, un bărbat înalt şi 
masiv, dar puţin adus de spate, îmbrăcat mereu în salopetă de 
lucru albastră şi în bocanci. Îşi parca maşina greoaie vizavi de 
clădirea poştei şi o aştepta pe băncuţa din faţa intrării, jucându- 
se cu o legătură de chei, pe care o arunca în aer şi apoi o 
prindea. De fiecare dată când maşina lui era parcată în faţa 
oficiului poştal sau în faţa casei ei, oamenii din sat spuneau că 
prietenul ei a venit din nou să petreacă luna de miere 1. Nuo 
ziceau cu răutate, ci cu afecţiune, fiindcă Ada Dvash era foarte 
îndrăgită 


1 Joc de cuvinte în limba ebraică, în care dvash înseamnă miere. 


În sat. În urmă cu patru ani, când o părăsise soţul, aproape 
întreaga comunitate fusese de partea ei. 


La picioarele eucaliptului, în bătaia ultimei licăriri de lumină a 
serii, tânărul a găsit un băț, în timp ce aştepta ca Ada Dvash să- 
şi încheie programul de lucru la poştă; stătea în picioare şi 
scrijelea în praful de pe jos siluete de bărbaţi şi femei. Îi ieşeau 
deformate, ca şi cum le-ar fi desenat în silă. Dar în lumina aceea 
muribundă, nimeni nu-i putea observa desenele, nici măcar el 
nu le vedea prea bine. În cele din urmă, a şters totul cu talpa 
sandalei, ridicând un nor micuţ de praf. Încerca să găsească cele 
mai potrivite cuvinte pentru discuţia pe care o va avea cu Ada 
Dvash în timp ce o va conduce de la poştă la bibliotecă. O mai 
condusese de două ori până acum, iar atunci au vorbit cu 
fervoare despre dragostea lui pentru cărţi şi pentru muzică, dar, 
din pricina  vorbăriei, nu reuşise să-şi exprime deloc 
sentimentele. Poate că de data asta vor discuta despre 
singurătate? Dar ea va putea subinţelege că se referă la statutul 
ei de femeie divorțată, şi astfel o va răni sau o va întrista. Data 
trecută, ea i-a vorbit despre cât de mult îi place Tanah 1, despre 
obiceiul ei de a citi seară de seară câte un verset, înainte de 
culcare. Poate vor discuta din nou despre dragostea ei faţă de 
Tanah? Despre David şi Michal, fiica lui Saul? Sau despre 


1 Denumirea evreiască a scrierilor cuprinse în Vechiul 
Testament. Poartă şi numele de Biblia ebraică. 


Cântarea Cântărilor? Dar el nu ştia mare lucru despre Tanah şi îi 
era teamă că Ada nu va privi cu ochi buni faptul că deschide un 
subiect despre care nu are cine ştie ce habar. Ar putea să-i 
vorbească despre animale, pe care le iubeşte şi de care se simte 
apropiat. De exemplu, despre obiceiurile de împerechere ale 
unor păsări cântătoare. Poate, abordând acest subiect, va reuşi 
să-i dea unele indicii referitoare la sentimentele lui. Dar ce şansă 
au sentimentele unui băiat de şaptesprezece ani pentru o 
femeie de treizeci? Va reuşi să-i stârnească doar mila, în cel mai 
bun caz. lar distanţa dintre dragoste şi milă este ca aceea dintre 
lună şi o băltoacă oarecare. Între timp, până şi ultima rază de 
lumină se risipise. Unii dintre bătrâni încă şedeau moţăind sau 
privind în gol, pe scaunele scose în faţa porţilor, alţii se 
ridicaseră şi intraseră în case. Strada se golise. Dinspre viile 
întinse pe coamele dealurilor care înconjurau satul se auzeau 


strigătele şacalilor, cărora le răspundea din curţi lătratul furios al 
câinilor. Bubuitul înfundat al unui foc de armă a cutremurat 
întunericul. lar în urma lui, doar şuvoiul de cântece al greierilor. 
Peste numai câteva minute va ieşi, va încuia uşa biroului poştal 
şi se va îndrepta către bibliotecă. Tu îţi vei face apariţia dintre 
umbre şi vei întreba, cum ai făcut şi în trecut, dacă îţi permite să 
o conduci. 


Deşi nu a terminat încă de citit cartea pe care i-a împrumutat-o 
data trecută, Doamna Dalloway, are de gând să-i mai ceară o 
carte, fiindcă vrea să-şi dedice lecturii întreg sfârşitul de 
săptămână. Dar nu are şi el prieteni? Prietene? Nişte planuri de 
distracţie? Adevărul e că nu prea are. Preferă să stea închis în 
camera lui, să citească şi să asculte muzică. Colegilor lui de 
clasă, foarte gălăgioşi, le plac distracţiile zgomotoase, pe când 
el preferă liniştea. Aşa îi va spune de data asta, iar ea va crede 
că e deosebit şi diferit de ceilalţi. De ce naiba trebuie să fii 
întotdeauna diferit faţă de toţi ceilalţi, ar putea să-l întrebe ea 
în replică, ieşi în lume, fă puţin sport. In fiecare seară, mama lui 
venea la el în cameră, pentru a verifica dacă avea sau nu şosete 
de schimb. Într-o seară, a încuiat uşa pe dinăuntru. A doua zi, 
tatăl i-a confiscat cheia. 


A scrijelit cu băţul scoarţa vopsită în alb a eucaliptului, apoi şi-a 
atins bărbia cu palma, pentru a verifica dacă acum, la două ore 
după ce se bărbierise, pielea îi era încă la fel de netedă. De la 
bărbie, şi-a plimbat degetele pe obraji, apoi şi-a pipăit fruntea, 
iar în imaginaţia lui, degetele sale erau degetele ei. Puțin înainte 
de ora şapte, a sosit autobuzul de la Tel Aviv, oprind în faţa 
clădirii consiliului local. Din ascunzătoarea lui dindărătul 
eucaliptului, vedea siluete pătrăţoase de bărbaţi şi femei 
coborând şi cărând după ele genţi şi pachete. Le-a recunoscut 
pe dr. Steiner şi pe profesoara lui, Rahel Franko. Discutau 
despre bătrânul tată al profesoarei Rahel, care ieşise să 
cumpere ziarul într-o seară şi uitase drumul de întoarcere spre 
casă. Sunetul vocilor ajungea până la urechile lui, dar nu reuşea 
că descifreze ceea ce-şi spuneau şi, la drept vorbind, nici nu 
prea dorea s-o facă. Nu după mult timp, călătorii s-au împrăştiat 


care încotro, iar vocile lor au fost înghiţite de depărtare. Şi iar nu 
se mai auzea decât cântecul greierilor. 


La ora şapte fix, Ada Dvash a ieşit din oficiul poştal, a încuiat uşa 
cu cheia, a tras şi grilajul exterior cel greu, a mai apăsat o dată 
clanţa pentru a fi sigură că uşa era închisă, apoi a traversat 
strada pustie. Era îmbrăcată într-o cămaşă subţirică de vară, 
care îi flutura pe piept, şi o fustă largă, vaporoasă. Kovi Ezra a 
ieşit din ascunzătoare şi a spus pe un ton blând, temându-se să 
nu o sperie: 


— Tot eu sunt, Kovi. Îmi permiţi să te conduc câţiva paşi? 
Ada Dvash a spus: 
— Bună seara. De când stai aici? 


Kovi a rămas în picioare fără să scoată un cuvânt, apoi adevărul 
i s-a rostogolit din gură: 


— Te-am aşteptat o jumătate de oră. Poate chiar puţin mai mult. 
— De ce m-ai aşteptat? 

— Aşa. Pur şi simplu. 

— Puteai să vii direct la bibliotecă. 

— Sigur. Dar mi-a plăcut mai mult să aştept aici. 

— Vrei să returnezi cartea? 


— Încă nu am terminat-o. Am venit să-ţi mai cer o carte, pentru 
sfârşitul de săptămână. Le voi termina pe amândouă. 


Şi astfel a început să-i povestească, în timp ce înaintau de-a 
lungul Străzii întemeietorilor, că el este aproape singurul băiat 
din clasa lui care citeşte cărţi. Ceilalţi sunt dependenţi de 
calculator sau de sport. Fetele, da, mai sunt câteva care citesc. 
Ada Dvash ştia asta, dar nu dorea să-i spună că ştie, fiindcă nu 
voia ca el să se simtă stânjenit. Mergea alături de ea şi vorbea, 


vorbea, fără încetare, deoarece se temea că dacă va tăcea chiar 
şi numai o secundă, ea i-ar fi putut ghici secretul. Ea îi ghicise 
secretul şi se întreba cum să facă să nu-l rănească pe copilul 
ăsta, dar nici să nu-l încurajeze. Trebuia să ducă o adevărată 
luptă cu ea însăşi, pentru a-şi înăbuşi pornirea de a întinde o 
mână şi de-a o trece prin părul lui tuns scurt, cu excepţia unui 
moţ asemenea unei pene de găină, care îi dădea un aer 
copilăresc. 


— Nu ai prieteni? Prietene? 


— Băieţii sunt infantili, iar fetele nu prea sunt atrase de băieţi ca 
mine. 


Apoi a adăugat pe neaşteptate: 
— Nici tu nu eşti chiar ca toată lumea. 


Ea a zâmbit în întuneric şi şi-a ridicat un pic piepţii cămăşii, care 
căzuse puţin într-o parte. Cerceii ei mari de lemn se legănau în 
timp ce păşea, ca şi cum ar fi avut viaţă proprie. Kovi continua 
să vorbească fără întrerupere, iar acum îndruga despre felul în 
care orice om de valoare priveşte prietenia cu suspiciune şi chiar 
cu ironie. În timp ce rostea aceste cuvinte, înăuntrul lui s-a trezit 
dorinţa de a o atinge şi aproape că şi-a trecut uşor mâna peste 
silueta femeii care mergea alături de el. Într-adevăr, a întins 
degetele şi aproape i-a pipăit umărul, dar s-a retras în ultima 
clipă, a strâns pumnul şi şi-a lăsat mâna să cadă pe lângă trup. 
Ada Dvash a zis: 


— În curtea asta e un câine care s-a repezit odată la mine, ba 
chiar m-a şi muşcat de picior. Hai să trecem mai repede pe aici. 


Când Ada a pomenit de piciorul ei, tânărul s-a făcut roşu ca 
racul, bucurându-se că afară era deja întuneric, iar ea nu-1 vede. 
Dar femeia observase ceva, poate nu roşeaţa, ci tăcerea lui 
neaşteptată, iar inima i s-a umplut de compasiune şi 1-a atins 
uşurel pe umăr, întrebându-l cum este cartea pe care o citeşte, 
Doamna Dalloway. Kovi a început să vorbească despre roman cu 
înflăcărare, iar vocea îi era tunătoare şi încordată, ca şi cum ar fi 


fost expresia sentimentelor lui. A vorbit o grămadă despre 
Doamna Dalloway şi despre alte cărţi şi despre faptul că viaţa 
are un rost numai dacă e dedicată unei idei sau unui sentiment 
în jurul căruia să graviteze. Fără această idee sau fără acest 
sentiment, viaţa este goală şi lipsită de culoare şi nu are nici un 
rost s-o trăieşti. Adei Dvash îi plăcea foarte mult limbajul elevat 
al tânărului, dar se întreba dacă nu cumva chiar el este vinovat 
de singurătatea băiatului şi motivul pentru care nu a avut până 
acum nici o prietenă. Şi astfel, în sunetul vorbelor lui, au ajuns la 
biblioteca situată la parter, în aripa din spate a casei de cultură, 
şi au intrat printr-o uşă laterală, aflată în curte. Era şapte şi 
douăzeci de minute, iar biblioteca se deschidea la şapte şi 
jumătate. Aşa că Ada a propus să pregătească pentru amândoi 
câte o ceaşcă de cafea; la început, Kovi a bâlbâit un nu, 
mulţumesc, nu e nevoie, mulţumesc, dar după numai câteva 
clipe s-a răzgândit şi i-a spus: Adică, da. De ce nu. Mulţumesc. Și 
a adăugat, îţi pot fi de folos cu ceva? 


Biblioteca era luminată de un neon alb, puternic. Ada a aprins 
aparatul de aer condiţionat, a cărui trapă s-a deschis cu un 
scârţâit. Biblioteca era de fapt o sală nu prea mare, ai cărei 
pereţi erau tapetaţi, de jur împrejur, cu rafturi metalice, vopsite 
în alb. Într-un capăt al încăperii se deschideau trei culoare pline 
de rafturi de cărţi, perfect paralele, inundate şi ele de lumina 
albă a neonului, deşi parcă ceva mai estompată decât în sala 
principală. La intrare era aşezat un birou, iar pe birou, un 
calculator, un telefon, un teanc de pliante şi reviste, două 
teancuri de cărţi şi un aparat de radio micuţ. 


Ada s-a făcut nevăzută pe unul dintre culoarele de cărţi, cel în 
capătul căruia se aflau chiuveta şi uşa toaletei. Acolo a umplut 
fierbătorul. În timp ce se încălzea apa, a aprins calculatorul şi 1- 
a aşezat pe Kovi alături de ea, în spatele biroului. El şi-a plecat 
ochii şi a văzut cum fusta vaporoasă, de culoarea lămăii, i se 
ridică deasupra genunchilor. În clipa în care privirile lui i-au 
întâlnit genunchii, faţa i s-a înroşit din nou şi şi-a lăsat braţele în 
poală. S-a răzgândit imediat după aceea şi le-a încrucişat pe 
piept, dar a revenit asupra deciziei şi şi-a lipit palmele de birou. 
Ea îl privea, iar strabismul uşor al ochiului ei stâng îi crea iluzia 


că femeia îi face un semn secret cu ochiul, ca şi cum ar fi spus: 
Nu-i nimic, Kovi. Şi s-a îmbujorat din nou. 


Apa a început să fiarbă. Ada Dvash a turnat în două căni cafeaua 
neagră şi a pus zahăr în amândouă, fără să-l întrebe cum îi 
place, apoi i-a dat o cană tânărului, şi una a păstrat-o pentru ea. 
Îi privea tricoul imprimat şi se întreba la ce s-o fi referind textul 
scris pe el. Între timp, se făcuse opt fără douăzeci, dar nici un 
om nu pusese încă piciorul în bibliotecă. Pe marginea biroului 
erau aşezate, una peste alta, cinci sau şase cărţi noi, care 
fuseseră achiziţionate în cursul săptămânii precedente. Ada i-a 
arătat lui Kovi cum se întregistrează în calculator noile achiziţii, 
cum se aplică pe fiecare carte ştampila bibliotecii, cum se 
îmbracă în coperte de plastic rezistent şi cum se lipeşte o 
etichetă cu număr de inventar pe spatele fiecăreia. 


— De acum înainte, eşti ajutor de bibliotecară, a spus ea şi a 
adăugat: Spune-mi, nu te aşteaptă ai tăi acasă? La cină? Poate 
că-şi fac griji pentru tine. 


Strabismul ochiului ei stâng părea asemenea unei scânteieri de 
afecţiune. 


— Nici tu nu ai mâncat. 


— Mănânc întotdeauna după ce termin programul. Stau în faţa 
televizorului şi mănânc ce apuc, direct din frigider. 


— Te voi conduce din nou. De aici până acasă la tine. Să nu 
mergi singură, pe întuneric. 


Ada s-a uitat în ochii lui şi şi-a aşezat palma caldă pe mâna lui 
lipită de birou: 


— Nu-i nevoie, Kovi. De aici ajung acasă în cinci minute. 


Simţindu-i atingerea, trupul i-a fost scuturat de un fior dulce, de 
la ceafă până la şale. Dar vorbele femeii lăsau să se înţeleagă că 
prietenul acela al ei, şoferul de tir, o aşteaptă acasă. lar dacă nu 
este deja acolo, cu siguranţă va veni în cursul serii. De aceea i-a 


spus că nu are nevoie să fie condusă. Însă nu va renunţa şi va 
merge în urma ei ca un câine, până la uşă, iar după ce aceasta 
se va închide în urma ei va rămâne acolo, pe trepte. De data 
asta îi va întinde şi mâna în semn de noapte bună, iar în timp ce 
palma ei va fi prizoniera mâinii lui o va strânge uşor de două ori, 
făcând-o astfel să înţeleagă. Rea, schiloadă şi dezgustătoare i se 
părea lumea în care avantajul absolut al unui şofer este simplul 
fapt de a fi un bărbat matur, în vreme ce el nu este decât un 
tinerel. A început să-şi imagineze, pe neaşteptate, cum şoferul 
lat în umeri, pătrăţos, îşi strecoară degetele unsuroase sub 
cămaşa ei. Imaginea aceasta îl umplea de dorinţă şi ruşine, dar 
simţea şi furie faţă de ea şi dorinţa de a o răni puţin. 


Ada îl privea din profil şi înţelegea ce se petrece. l-a propus să 
facă împreună o plimbare printre rafturile de cărţi, ar putea să-i 
arate tot felul de mici comori, ca de exemplu, opera scriitorului 
Eldad Rubin, cu corecturi scrise de mână direct pe marginile 
paginilor. Dar nici nu a apucat să termine ce avea de spus, că în 
bibliotecă au intrat două femei în vârstă, una scundă şi pătrată 
ca o valiză, iar cealaltă, cu părul tuns scurt şi cu ochii bulbucaţi 
în spatele unor lentile groase. Aduseseră cărţile pe care le aveau 
de returnat şi discutau cu Ada pe marginea romanului israelian 
despre care vorbea întreaga ţară. Kovi s-a ascuns de ele pe unul 
dintre culoarele de cărţi, iar acolo, pe un raft de jos, a descoperit 
Spre far de Virginia Woolf, a deschis-o la mijloc şi a citit, stând în 
picioare, o pagină sau două, numai pentru a nu mai fi nevoit să 
asculte conversaţia. Dar vocile femeilor răzbăteau până la el şi a 
auzit-o pe una dintre ele spunând: Din câte ştiu eu, revizuieşte 
foarte mult. Scrie iar şi iar acelaşi roman, cu foarte mici 
modificări. Prietena ei a zis: Şi Dostoievski şi Kafka procedau la 
fel. Ce-i de mirare? Ada a spus zâmbind: Sunt subiecte şi motive 
asupra cărora scriitorii revin iar şi iar, fiindcă, din câte se pare, 
acestea îşi au izvorul undeva în sufletele lor. 


În clipa în care Ada a rostit cuvintele îşi au izvorul în sufletele 
lor, Kovi Ezra a simţit cum inima i se chirceşte în piept. În 
momentul acela i-a fost limpede că ea ştie că el, de acolo din 
ascunzătoarea lui, va auzi ceea ce spune, şi că vorbeşte pentru 
el, nu pentru cele două femei, încercând să-i transmită că 


sufletele lor împart aceeaşi obârşie. Şi-a închipuit că se apropie 
de ea, o îmbrăţişează, iar ea îşi lipeşte fruntea de umărul lui, 
fiindcă era cu un cap mai înalt decât ea, iar în timp ce stăteau 
aşa, sânii ei îi presau pieptul şi burţile lor erau lipite una de 
cealaltă, iar în punctul acela imaginea a devenit insuportabilă. 


După ce au plecat cele două femei, a mai rămas un minut sau 
două în ascunzătoarea dintre rafturile de cărţi, unde găsise Spre 
far, până când trupul i s-a mai răcorit puţin, şi i-a spus Adei, pe 
un ton mult mai gros decât cel pe care îl avea vocea lui de 
obicei, că i se va alătura în curând. Între timp, ea a introdus în 
calculator titlurile cărţilor pe care le returnaseră cele două femei 
şi titlurile celor pe care le împrumutaseră. 


Şi iată-i din nou aşezaţi pe Ada Dvash şi pe Kovi unul lângă altul, 
de aceeaşi parte a biroului, ca şi cum şi el ar fi lucrat de acum la 
bibliotecă. În tăcerea care se lăsase între ei se mai auzeau doar 
huruitul aparatului de aer condiţionat şi zumzetul neonului. Apoi 
au vorbit despre Virginia Woolf, care s-a sinucis înecându-se, în 
toiul celui de-al Doilea Război Mondial. Ada a zis că sinuciderea 
în timpul războiului i se pare un act ciudat, straniu, fiindcă e 
greu să-ţi imaginezi că nu simţea nici un strop de compasiune, 
nici un pic de curiozitate în legătură cu ceea ce avea să se 
întâmple, cu cine avea să câştige cumplitul război în care fiecare 
individ din lumea asta era implicat într-un fel sau altul. Cum de 
nu a dorit nici măcar să aştepte deznodământul, să vadă dacă 
Anglia ei va fi salvată sau va cădea în mâinile naziştilor? 


Kovi a spus: 
— Era sătulă de tot şi de toate. 
Ada a zis: 


— Tocmai asta nu înţeleg eu. Întotdeauna îţi rămâne măcar un 
lucru drag pe lumea asta, de care nu vrei să te desparţi. Chiar şi 
o pisică ori un câine. Sau fotoliul pe care îţi întinzi picioarele 
seară de seară. Felul în care arată grădina atunci când plouă. 
Sau lumina asfinţitului privit printr-o fereastră. 


— Eşti un om fericit. Din câte se pare, disperarea îţi e străină. 
— Nu-mi e străină. Dar nici nu mă atrage. 


În bibliotecă a intrat o fată cu ochelari, de douăzeci de ani, cu 
şoldurile rotunde, o cămaşă înflorată, jeanşi strâmţi şi ochii mijiţi 
din pricina luminii neonului, le-a zâmbit Adei şi lui Kovi, 1-a 
întrebat pe Kovi dacă el va fi de acum ajutorul de bibliotecar şi i- 
a rugat s-o ajute să găsească materiale despre revoltele arabilor 
din Palestina aflată sub mandat britanic, dintre 1936 şi 1939, 
cunoscute şi sub numele de Revoluţia Arabă. Ada a condus-o 
până la rafturile cu documente istorice şi la cele destinate 
cărţilor despre Orientul Mijlociu, şi au început să scoată 
amândouă carte după carte, răsfoind-o pe fiecare. Kovi s-a dus 
la chiuveta de lângă uşa toaletei şi a spălat cele două ceşti de 
cafea. Ceasul de deasupra biroului arăta ora nouă fără douăzeci. 
Va trece şi seara asta, iar tu nu vei îndrăzni să-i mărturiseşti. De 
data asta, n-ai voie să renunţi. Când veţi rămâne din nou doar 
voi doi în bibliotecă, îi vei lua mâna, te vei uita în ochii ei şi îi vei 
spune, în cele din urmă. Dar ce îi vei spune, mai exact? Dar dacă 
va izbucni în râs? Dar dacă, din contră, dacă va intra în panică şi 
îşi va smulge mâinile din strânsoarea ta? Dar este în egală 
măsură posibil ca întreaga ei compasiune să se reverse asupra 
ta, să-ţi aşeze capul pe pieptul ei şi să-ţi mângâie părul. Aşa cum 
ar face cu un copil. Compasiunea 1-a speriat mai tare decât 
orice refuz din partea ei. Îi era cât se poate de clar că, dacă îl va 
privi cu milă, nu se va putea abţine şi va izbucni în plâns. Nu-şi 
va putea stăpâni lacrimile. lar în felul acesta totul se va duce de 
râpă, se va ridica şi se va face nevăzut în întuneric. 


Între timp, ştergea continuu cele două ceşti cu un prosop de 
vase agăţat lângă chiuvetă şi a continuat să le şteargă şi după 
ce s-au uscat complet. În timp ce făcea asta, privea un fluture 
de noapte ce se lovea întruna de sticla neonului. 


Tânăra cu ochelari le-a mulţumit şi a ieşit, cărând o pungă de 
plastic cu cinci sau şase cărţi despre revoltele arabilor. Ada a 
introdus în calculator datele cărţilor care rămăseseră pe biroul 
ei. l-a explicat lui Kovi că îi este total interzis să împrumute mai 
mult de două cărţi odată unei singure persoane, dar tânăra 


aceasta are de predat o lucrare peste numai zece zile. Nu peste 
mult timp, la nouă, a zis ea, închidem şi plecăm acasă. La auzul 
cuvintelor plecăm acasă, inima lui Kovi a început să bată cu 
putere, ca şi cum în ele ar fi fost ascunsă o promisiune secretă. 
Peste câteva momente însă şi-a aşezat picior peste picior, 
deoarece trupul i se trezise din nou la viaţă, amenințând să-l 
trădeze. O voce interioară îi spunea, indiferent dacă va fi 
dezgustată sau dacă va râde de tine ori dacă te va compătimi, 
nu trebuie să renunti, trebuie să-i mărturiseşti. 


— Ada. Ascultă. 

— Da. 

— Îmi dai voie să-ţi pun o întrebare personală? 
— Întreabă. 


— Ţi s-a întâmplat vreodată să iubeşti pe cineva fără a avea 
vreo speranţă că persoana respectivă îţi va răspunde cu aceleaşi 
sentimente? 


Ea a înţeles imediat unde bate şi a ezitat o clipă între afecțiunea 
pe care o simţea faţă de acest tânăr şi responsabilitatea de a-i 
descuraja sentimentele. Undeva, dedesubtul acestor două trăiri, 
exista şi impulsul difuz al consimţirii. 


— Da. Dar asta s-a întâmplat demult. 
— Şi ce ai făcut? 


— Ceea ce fac toate. N-am mai mâncat, plângeam noaptea, la 
început mă îmbrăcam în haine frumoase şi atrăgătoare, iar mai 
apoi, intenţionat, în haine largi şi urâte. Până mi-a trecut. Trece, 
Kovi, deşi, atunci când ţi se întâmplă, ai mereu impresia că nu 
va trece niciodată. 


— Dar eu... 


O nouă cititoare a intrat în bibliotecă, o femeie de vreo şaizeci şi 
cinci de ani, înaltă şi energică, îmbrăcată într-o rochie uşoară de 


vară, care s-ar fi potrivit mai bine unei femei tinere, cu brățări 
de argint în jurul încheieturilor subţiri şi bronzate şi un şirag de 
mărgele din chihlimbar încolăcit de mai multe ori în jurul gâtului. 
A salutat-o pe Ada şi a întrebat-o curioasă: 

— Cine-i tânărul acesta drăgălaş? Unde l-ai găsit? 

— Este noul meu asistent. 


— Te cunosc, a spus bătrâna întorcându-se către Kovi, eşti fiul 
lui Victor Ezra, cel cu magazinul. Lucrezi voluntar aici? 


— Da. Nu. Eu... 
Ada a zis: 
— A venit să mă ajute. Îi plac foarte mult cărţile. 


A returnat un roman străin şi ar fi dorit să împrumute în schimb 
cartea acelui israelian despre care vorbea toată ţara, aceeaşi 
carte pe care o doriseră şi cele două femei dinaintea ei. Ada a 
spus că există o listă de aşteptare, că nu are decât două 
exemplare, că ambele sunt împrumutate şi că mai multe 
persoane aşteaptă deja să le vină rândul. 


— Să te trec şi pe tine pe listă, Liza? Va dura între o lună şi două 
luni. 


Femeia a zis: 


— Două luni? În două luni sigur va termina de scris un nou 
roman. 


Ada a convins-o să se mulţumească doar cu un roman 
recomandat de ea, tradus din spaniolă, apoi femeia i-a salutat şi 
a ieşit. Kovi a zis: 


— Ce antipatică. Şi bârfitoare, pe deasupra. 


Ada nu i-a răspuns. Răsfoia cartea pe care o returnase bătrâna. 


Kovi a fost cuprins pe neaşteptate de o senzaţie presantă a 
iminenţei, trupul şi sentimentele îi erau atât de răscolite, încât 
cu greu le mai putea ţine sub control. Rămăseseră din nou 
singuri, şi peste zece minute ea va spune că a sosit timpul să 
închidă biblioteca, şi iar se va duce totul pe apa sâmbetei, şi de 
data asta - pentru totdeauna. Deodată 1-a cuprins o ură cruntă 
împotriva luminii albe şi orbitoare a neonului, asemenea celei 
dintr-un cabinet stomatologic. Avea senzaţia că, dacă n-ar fi fost 
lumina aceasta, poate i-ar fi mărturisit. 


— Hai, fii cu adevărat ajutorul meu, a spus Ada, completează-mi 
în computer fişa cărţii pe care a împrumutat-o Liza, apoi pe 
aceea a cărţii pe care a returnat-o. |ţi arăt eu cum. 


Dar ce crede ea, s-a înfuriat Kovi deodată, are impresia că sunt 
un copil căruia îi permite să se joace puţin la calculatorul ei, 
pentru ca apoi să-l trimită la culcare? E chiar atât de oarbă? Nu 
pricepe nimic? Dar chiar nimic? În clipa aceea 1-a cuprins 
dorinţa năvalnică de a-i provoca durere, de a o muşca, de ao 
zdrobi, de a-i smulge cerceii mari de lemn, care i se legănau în 
urechi, pentru a o face să înţeleagă. 


Ada şi-a dat seama că greşise. A pus o mână pe umărul lui şi a 
ZIS: 


— Kovi, hai. 


Atingerea mâinii ei pe umărul lui 1-a ametit, dar 1-a şi întristat, 
deoarece a înţeles că ea nu voia decât să-l consoleze. S-a întors 
şi i-a apucat cu ambele palme obrajii, cuprinzându-i până la locul 
din care porneau cerceii, i-a tras faţa cu putere spre el, darnu a 
îndrăznit să-şi apropie buzele de buzele ei, ci a rămas aşa, 
strângând-o cu putere un minut întreg, cu obrajii ei între palme 
şi ochii aţintiţi asupra buzelor ei, care nu erau nici deschise, dar 
nici complet închise. O expresie pe care nu o cunoştea şi-a făcut 
loc pe chipul ei scăldat în lumina crudă a neonului, nu era o 
expresie ce trăda durere sau insultă, ci, din câte i se părea lui, 
mai degrabă părere de rău. Un minut întreg i-a ţinut capul în 
mâini, nu cu blândeţe, ci cu forţă, cu buzele apropiate de buzele 
ei şi întreg trupul tremurându-i de pasiune şi frică. Ea nu i s-a 


împotrivit şi nici nu a încercat să se elibereze din strânsoare, ci a 
aşteptat. lar în cele din urmă a spus: 


— Kovi. 
lar apoi: 
— Trebuie să plecăm. 


l-a dat drumul, a sărit de la locul lui, fără să-şi ia ochii de la ea 
nici o clipă, degetele lui tremurătoare au găsit pe pipăite 
întrerupătorul din colţ, iar într-o secundă lumina neonului s-a 
stins şi întunericul s-a lăsat peste bibliotecă. Acum, şi-a spus lui 
însuşi, dacă nu-i spui acum, vei regreta toată viaţa. Pe vecie. Şi 
iată-l singur cu pasiunea şi sentimentele care se revoltau 
înăuntrul lui, ducându-l spre pierzanie, cărora li se adăuga şi un 
impuls slab conturat de a o sechestra şi de a o proteja. De el 
însuşi. 


Braţele lui întinse au descoperit trupul femeii, nemişcat, de 
cealaltă parte a biroului. A îmbrăţişat-o în întuneric, nu faţă în 
faţă, ci din lateral, cu coapsele lipite de şoldul ei. Întunericul îi 
dădea curaj, aşa că i-a sărutat urechea şi tâmpla, dar nu a 
îndrăznit s-o întoarcă spre el şi să-i caute buzele cu gura. Ea 
rămăsese în îmbrăţişarea lui, cu mâinile la spate, nici nu-l 
îndepărta, dar nici nu-l încuraja. Gândurile îi zburau către 
copilul mort pe care îl născuse după cinci luni de sarcină, o 
naştere prematură, în urma căreia doctorul o anunţase că nu va 
mai putea avea niciodată copii. Luni întregi după avort 1-a 
învinovăţit pe soţul ei pentru moartea fătului, deşi nu avea nici 
un temei pentru a face acest lucru, în afară, poate, de faptul că 
venise şi se culcase cu ea cu doar câteva nopţi înainte de 
declanşarea travaliului prematur şi, cu toate că nu-l dorise, 
cedase în faţa lui, aşa cum se obişnuise încă din copilărie, să se 
supună, de fiecare dată, atunci când se afla în faţa unei voințe 
puternice, mai ales în faţa voinţei puternice a unui bărbat. Şi 
asta nu pentru că ar fi avut o fire supusă, ci fiindcă voinţa 
puternică a oricărui bărbat avea darul de a trezi în ea un fel de 
sentiment al siguranţei şi încrederii, din care derivau supunerea 
şi dorinţa de a ceda. Acum primea îmbrăţişarea aceea piezişă a 


tânărului fără a-1 încuraja şi fără a-i opune rezistenţă. Stătea 
nemişcată, cu mâinile la spate şi capul plecat, suspinând uşor. 
Kovi nu ştia cum să interpreteze suspinele acestea, dacă sunt 
precum gemetele de plăcere din filme sau doar un mod de a 
protesta. Însă dorinţa lui puternică, dorinţa unui tânăr de 
şaptesprezece ani, înzestrat cu o imaginaţie bogată, alimentată 
de dragostea pentru o femeie, l-a făcut să-şi frece uşor 
coapsele de şoldul ei. Şi, pentru că era cu un cap mai înalt decât 
ea, i-a tras capul spre pieptul lui şi i-a mângâiat uşor părul cu 
buzele, care i-au atins încet unul dintre cercei, ca şi cum ar fi 
încercat să asculte prin sărutările lui blânde ce reacţie 
provocaseră înăuntrul ei mişcările coapselor lui. Ruşinea nu i-a 
diminuat plăcerea, ba din contră: acum strica totul, ştia, 
distrugea şi călca pentru totdeauna în picioare tot ceea ce s-ar fi 
putut înfiripa vreodată între el şi femeia iubită. Pornirea aceasta 
spre distrugere 1-a ametit cu totul, iar mâinile lui au început să-i 
caute sânii, dar imediat s-a speriat şi a îmbrăţişat-o din nou, 
continuând să-şi frece coapsele de şoldul ei, până când un val 
de plăcere i-a dat fiori pe şira spinării şi i-a făcut genunchii să 
tremure, fiind nevoit să se aga? E de ea ca să nu se 
prăbuşească, şi, simțind cum i se umezeşte burta, s-a grăbit să 
se îndepărteze puţin, pentru a nu o uda şi pe ea. Stătea în 
picioare în beznă, tremurând tot şi gâfâind, foarte aproape de 
ea, dar fără s-o atingă, roşu ca focul, cu dinţii clănţănindu-i uşor, 
ca şi cum ar fi dârdâit de frig. Ada a pus capăt tăcerii spunând 
pe un ton blând: 


— Aprind lumina. 

Kovi a zis: 

— Da. 

Dar Ada nu s-a grăbit să aprindă lumina. A spus: 
— Poţi merge acolo să te aranjezi. 

Kovi a zis: 


— Da, 


Şi, pe neaşteptate, a şoptit în întuneric: 
— Scuze. 


Şi i-a găsit pe pipăite palma şi i-a luat-o în mâini şi i-a mângâiat- 
o cu buzele şi i-a cerut din nou iertare, apoi s-a întors şi şi-a croit 
drum prin întuneric spre uşă şi a dispărut din bezna apăsătoare 
din bibliotecă, în bezna luminoasă de afară, de sub cerul unei 
nopţi de vară. O jumătate de lună strălucea de deasupra turnului 
de apă, împrăştiind o lumină palidă care ba e, ba nu mai e, 
peste acoperişurile caselor, peste coroanele pomilor şi peste 
umbrele dealurilor estice. 


Ea a aprins neonul, mijind ochii din pricina strălucirii orbitoare. 
Cu o mână îşi netezea cămaşa, iar cu cealaltă, părul. Pentru o 
clipă, a avut impresia că tânărul se afla încă acolo, că intrase 
doar la toaletă. Dar uşa bibliotecii era larg deschisă, iar ea a 
mers pe urmele lui, a ieşit pe uşă şi a rămas pe treptele 
exterioare, trăgând adânc în piept aerul înţepător al acelei nopţi 
de vară, cu miros de iarbă cosită, de balegă, de parfum al unor 
flori necunoscute. Dar de ce fugi, s-a întrebat fără a rosti 
cuvintele cu voce tare, ce, eşti copil, de ce te-ai speriat aşa? 


S-a întors în sală, a stins calculatorul, a oprit aparatul de aer 
condiţionat, a stins lumina orbitoare a neonului, a încuiat uşa şi 
a pornit-o spre casă. Pe drum au însoţit-o orăcăitul broaştelor şi 
târâitul greierilor şi o adiere uşoară de vânt, care aducea până la 
ea o aromă de ciulini şi praf. Poate că tinerelul ăsta o pândeşte 
iar din spatele cine ştie cărui copac, propunându-i în curând s-o 
conducă, şi poate că de data asta va îndrăzni chiar să o apuce 
de mână sau să o ia de mijloc? Avea impresia că mirosul lui, un 
miros de pâine neagră, săpun şi sudoare, pluteşte în aerul din 
jurul ei. Ştia că nu se va întoarce la ea, nici în seara aceea, şi, 
din câte părea, nici în serile care vor urma. Îi părea rău să-1 ştie 
singur, în zadar măcinat de remuşcări şi ruşine. Cu toate 
acestea, simţea un fel de bucurie ascunsă, un fel de mânarie că- 
1 lăsase să-i facă exact ce dorise. Cât de puţin îi ceruse. Poate 
că, dacă i-ar fi cerut mai mult, nu l-ar fi oprit. A tras adânc aer în 
piept. Îi părea rău că nu apucase să-i spună vorbele acelea 


simple, nu-i nimic, Kovi. Nu-ţi fie teamă. Eşti bine. Totul e bine 
acum. 


Tirul nu o aştepta în faţa casei, prin urmare ştia că va fi singură 
în noaptea aceea. La uşă au întâmpinat-o două pisici flămânde, 
care se gudurau şi se frecau apăsat de picioarele ei. Le-a vorbit 
cu voce tare, acoperindu-le cu mustrări pline de dragoste, 
umplându-le farfuriile cu mâncare şi castronaşele cu apă. După 
aceea a intrat în baie, unde s-a spălat pe faţă şi pe gât şi şi-a 
pieptănat părul. Când a ieşit, a aprins televizorul, nimerind exact 
în mijlocul unei emisiuni despre topirea calotei glaciare şi despre 
dispariţia vieţii arctice. Şi-a uns o felie de pâine cu unt şi cu 
brânză, şi-a tăiat o roşie, şi-a pregătit o omletă şi o cană de ceai. 
Apoi s-a aşezat în fotoliul din faţa televizorului care predica 
despre dispariţia vieţii la Polul Nord şi a mâncat şi a băut ceaiul 
şi aproape nu simţea că obrajii îi erau udaţi de lacrimi. Când a 
devenit conştientă de ele, a continuat să mănânce şi să bea şi 
să se uite la televizor, mângâindu-şi obrazul stâng de trei sau 
patru ori. Lacrimile nu s-au oprit, dar au făcut-o să se simtă mai 
bine şi şi-a spus cuvintele pe care intenţionase să i le spună mai 
devreme lui Kovi, dar nu apucase, nu-i nimic, nu te speria, eşti 
bine, acum totul e bine. S-a ridicat, plângând încă, a luat în 
braţe una din pisici şi s-a aşezat din nou în fotoliu. La 
unsprezece fără un sfert s-a ridicat din nou, a tras obloanele şi a 
stins aproape toate luminile. 


Kovi Ezra a colindat încolo şi încoace pe străzile satului, a trecut 
de două ori prin faţa casei de cultură şi de două ori prin faţa 
magazinului familiei lui. A intrat în Parcul Zikaron şi s-a aşezat 
pe o bancă deja umedă din pricina boabelor de rouă. Se întreba 
ce o fi crezând ea despre el acum şi de ce nu i-o fi tras două 
palme zdravene. Şi-a ridicat deodată braţul şi s-a pălmuit cu 
putere, până când l-au durut dinţii şi i-au ţiuit urechile şi ochiul 
stâng i-a lăcrimat puţin. Ruşinea i-a invadat întreg corpul, 
asemenea unei materii scârboase şi dense. 


Doi băieţi de vârsta lui, Elad şi Shahar, au trecut pe lângă banca 
lui fără să-l observe, iar el s-a făcut micuţ, micuţ de tot, 
îngropându-şi capul între picioare. Shahar a spus: De cele mai 


multe ori se vede pe ea că minte. Nimeni nu se încrede în ea nici 
măcar pentru jumătate de minut. Elad i-a răspuns: Dar asta a 
fost o minciună nevinovată, adică o minciună justificată. Cei doi 
s-au îndepărtat, iar pietrişul de pe alee scârţâia sub tălpile lor. 
Kovi se gândea că ceea ce făcuse în seara aceea nu se va mai 
şterge niciodată. Nici măcar după ce vor fi trecut ani mulţi şi 
viaţa îl va fi purtat prin cine ştie ce locuri. Nici măcar dacă va 
merge la oraş şi va căuta o târfă, aşa visase de multe ori. Nimic 
nu va mai spăla ruşinea din seara asta. Ce bine ar fi fost dacă ar 
fi rămas pe scaun şi ar fi continuat să-i vorbească şi nu ar fi stins 
lumina aceea. 


Şi, dacă tot i-a trecut prin cap s-o stingă, nu ar fi putut, mai bine, 
să se folosească de întuneric pentru a-i face cunoscute 
sentimentele lui? Toată lumea îi spune că se pricepe la vorbe. Ar 
fi putut să se folosească de cuvinte. Să-i recite versuri dintr-o 
poezie de dragoste de-a lui Bialik sau de-a lui lehuda Amichai. Ar 
fi putut să-i arate poeziile pe care le-a scris el însuşi sau să-i 
spună una dintre poeziile pe care le compusese inspirat de ea şi 
pentru ea. Pe de altă parte, se gândea, ce s-a întâmplat s-a 
întâmplat şi din vina ei, fiindcă m-a tratat ca pe un copil toată 
seara, jucându-se de-a profesoara cu elevul. S-a făcut că plouă, 
ca şi cum eu aş fi aşteptat-o serile aşa, într-o doară, fără vreun 
rost anume, în faţa oficiului poştal, pentru a o conduce la 
bibliotecă. Adevărul este că ea ştie foarte bine adevărul şi se 
preface că nu ştie pentru a nu mă pune într-o situaţie jenantă. 
Mi-ar fi plăcut să mă facă de ruşine şi să-mi pună întrebări 
provocatoare. Mi-ar fi plăcut să am îndrăzneala de a o pune într- 
o situaţie stânjenitoare şi de a-i spune verde-n faţă că o femeie 
ca ea nu are ce căuta cu tipi precum şoferul ăla de tir. Tu şi cu 
mine suntem suflete-pereche, iar tu ştii asta. Dar nu-mi stă în 
putere să repar faptul că m-am născut cu cincisprezece ani mai 
târziu decât tine. Insă totul este acum lipsit de orice speranţă, 
având în vedere ceea ce s-a întâmplat. Am distrus totul pentru 
totdeauna. De fapt, ceea ce am făcut nu schimbă deloc situaţia, 
care, oricum, era sortită eşecului de la bun început. Nu aveam 
nici o şansă, nici eu, nici tu. Nici o şansă şi nici o umbră de 
speranţă. Poate, se gândea el, poate, după armată, o să-mi iau 
permis de condus tiruri. 


S-a ridicat de pe bancă şi a traversat parcul. Pietrişul de pe alee 
scrâşnea sub tălpile sandalelor lui. O pasăre de noapte a scos un 
țipăt sfâşietor, iar undeva la marginea satului un câine lătra cu 
încăpățânare. Nu mai mâncase nimic de la amiază, iar acum 
simţea că-i este foame şi sete, dar gândul la casa în care se 
aflau părinţii şi surorile lui adunaţi ciorchine în faţa televizorului 
zgomotos 1-a făcut să se răzgândească. Dacă se întoarce acasă, 
nimeni nu se va uita la el şi nu-1 va întreba nimic, ar putea intra 
direct în bucătărie, să-şi ia ceva din frigider, după care să se 
închidă în camera lui. Dar ce va face acolo, cu acvariul neîngrijit, 
în care plutea de o săptămână întreagă un peşte mort, şi cu 
salteaua pătată? Mai bine rămâne afară, să-şi petreacă noaptea 
asta pe străzile pustii. Poate că mai bine ar fi să te întorci pe 
banca ta, să te întinzi pe ea şi să dormi acolo un somn fără vise 
până mâine-dimineaţă. 


Deodată i-a venit ideea să se ducă acasă la ea şi, dacă tirul e 
parcat acolo, să se caţere pe el şi să arunce înăuntru un chibrit 
aprins, făcându-l să sară în aer odată pentru totdeauna. Şi-a 
băgat mâna în buzunar, căutând nişte chibrituri despre care ştia 
că nu se află acolo. După aceea, picioarele l-au dus până la baza 
turnului de apă cocoţat pe trei picioare din beton, unde s-a 
hotărât să urce până în vârf, pentru a fi puţin mai aproape de 
jumătatea de lună care plutea acum pe deasupra dealurilor 
dinspre est. Balustrada de fier a scării era rece şi umedă, iar el 
urca repede treaptă cu treaptă şi, într-o clipă, s-a trezit în vârful 
turnului. Aici se afla un stâlp gros şi vechi de beton, cu saci de 
nisip împrăştiaţi peste tot şi găuri de tragere, rămas din timpul 
Războiului de Independenţă 1. A intrat şi a aruncat o privire 
afară, printr-una dintre gurile de tragere. Înăuntru mirosea a 
urină stătută. Întinderi pustii îl înconjurau la adăpostul nesfârşirii 
nopţii. Cerul era strălucitor, iar stelele sclipeau ici şi colo, străine 
una de alta şi străine lor înseşi. Din inima beznei au izbucnit 
două focuri de armă trase unul după celălalt, care de acolo s-au 
auzit ca două detunături. Luminile se aprinseseră deja la 
ferestrele caselor. Ici şi colo se vedeau reflectate în câte o 
fereastră deschisă culorile ecranelor televizoarelor. 


Două maşini au trecut una pe lângă alta exact sub el, pe Strada 
Viilor, iar farurile lor au luminat pentru o clipă aleea cu chiparoşi 
întunecaţi. Kovi căuta cu privirea fereastra casei ei şi, pentru că 
nu putea fi sigur care anume era, a ales una aflată în direcţia 
străzii ei, hotărând ca aceea să fie fereastra Adei. Prin geam 
pâlpâia o lumină gălbuie, fereastra fiind acoperită de draperie. 
De azi înainte, ştia asta, el şi ea vor trece unul pe lângă celălalt 


1 Războiul israelo-arab (1948-1949). 


Pe stradă ca doi străini. Nu va mai îndrăzni să-i spună nici măcar 
un cuvânt. Şi ea va sta departe de el de acum înainte. Dacă va 
trebui să intre vreodată în oficiul poştal pentru a rezolva cine 
ştie ce problemă, ea îşi va ridica privirea dindărătul geamului de 
la ghişeul ei şi va spune pe un ton egal, da, cu ce te pot ajuta? 


Cântare? 


Uşa era deschisă, iar în hol sufla un vânt rece şi umed de iarnă. 
Deja sosiseră douăzeci sau douăzeci şi cinci de oaspeţi, dintre 
care câţiva se învârteau încă prin salon, ajutându-se unii pe alţii 
să-şi dezbrace hainele groase. La intrare m-au întâmpinat 
murmurul vorbelor lor, mirosul plăcut al lemnului ars dinăuntrul 
sobei încinse, dar şi miros de lână umedă şi mâncare caldă. 
Almuzlino, un bărbat masiv, cu ochelarii legaţi cu un şiret în jurul 
gâtului, s-a aplecat şi a sărutat-o de două ori, câte o dată pe 
fiecare obraz, pe dr. Ghili Steiner, i-a cuprins mijlocul şi i-a spus 
arăţi foarte, dar foarte bine, Ghili. Femeia i-a răspuns uite cine 
vorbeşte. Korman cel rotund, care avea un umăr puţin mai 
ridicat decât celălalt, a venit şi a îmbrăţişat-o cu putere pe Ghili 
Steiner, apoi şi pe mine şi pe Almuzlino, şi a spus, cât mă bucur 
să vă văd pe toţi. Aţi văzut ce plouă afară? Lângă cuier i-am 
întâlnit pe Edna şi loel Rivek, un cuplu de medici stomatologi, 
amândoi în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, care semănau 
foarte mult unul cu celălalt, ca urmare a lungii vieţi petrecute 
împreună; amândoi aveau părul cenuşiu tuns scurt, gâturile 
ridate şi buzele încordate. Edna Rivek a spus: Unii dintre invitaţi 
nu vor veni din pricina furtunii. Şi noi am fost la un pas de-a 
rămâne acasă. loel, soţul ei, a zis: Dar ce să faci acasă? larna 
zdrobeşte sufletele. 


În satul Tel Ilan era o seară hibernală de sabat. Chiparoşii înalţi 
se încâlciseră în ceaţă. Ploua mărunt. La Dalia şi Avraham Levin 
începuseră să se adune oaspeţii. Reşedinţa familiei Levin se afla 
pe coama dealului, pe o alee micuță, numită Aleea Pompei de 
apă. Acoperişul din ţiglă avea horn, iar casa, două etaje şi 
pivniţă. În grădina luminată de felinare electrice erau câţiva 
pomi umezi, iar pe ramurile lor, măsline şi migdale. Pe peluza 
largă din faţa casei erau, plantate de la un capăt la altul, straturi 
cu flori de ciclamen. Tot acolo se afla şi un turn mic din piatră, 
din interiorul căruia curgea un firicel de apă artificială, într-un 
bazin ornamental. Peşti aurii leneşi pluteau înainte şi înapoi în 
lumina unui proiector electric îngropat pe fundul bazinului, 
luminând apa dinăuntru. Ploaia care continua să cadă tulburase 
apa din bazin. 


Mi-am lăsat haina în vârful unui morman de haine aşezate pe 
canapeaua dintr-o încăpere laterală şi mi-am croit drum spre 
camera de oaspeţi. Aproape treizeci de bărbaţi şi femei, marea 
majoritate în vârstă de cincizeci de ani sau mai mult, se adunau 
o dată la câteva săptămâni în casa familiei Levin. Fiecare cuplu 
aducea câte o plăcintă, câte o salată sau mâncare gătită caldă, 
se aşezau în cerc în camera spațioasă de oaspeţi şi inundau 
încăperea cu cântece evreieşti vechi şi cântece ruseşti, care îi 
umpleau, pe cei mai mulţi dintre ei, de tristeţe şi dor. lohai Blum 
îi acompania ia acordeon, iar trei femei, nu tocmai tinere, 
stăteau în jurul lui şi cântau din trei flaute micuţe. 


Un murmur de voci umplea întreaga cameră, dar deasupra lor se 
ridica vocea doctoriţei Ghili Steiner, care ordona: Toată lumea să 
se aşeze, vă rog. Vrem să începem. Dar oaspeţii nu se grăbeau 
să se aşeze, ocupați în continuare cu propriile conversații, 
hohote de râs şi bătăi uşoare pe umăr. losi Sason cel înalt şi 
bărbos m-a oprit lângă bibliotecă: Ce mai e nou, ce mai faci, ce 
mai spui? Nimic nou, am spus, tu cum o mai duci? Ca de obicei, 
a zis şi a adăugat: Nimic important. Dar unde-i Eti? Am întrebat 
eu. Nu se simte prea bine, a spus, treaba e că săptămâna 
trecută i-au găsit o tumoră nu prea drăguță. Dar m-a rugat să nu 
vorbesc despre asta. În afară de chestia cu pricina... Nimic. 


Nimic notabil. Ai văzut ce plouă afară? larnă în toată puterea 
cuvântului. 


Dalia, amfitrioana, se plimba prin cameră şi le împărțea 
invitaţilor mape cu repertoriul de cântece. Avraham, soţul ei, s-a 
întors cu spatele spre oaspeţi, s-a aplecat spre şemineu şi a mai 
pus câteva lemne pe foc. În urmă cu mulţi ani, Avraham Levin 
mi-a fost comandant în armată. 


Dalia, soţia lui, a studiat împreună cu mine, la Secţia de istorie a 
Universităţii Ebraice din lerusalim. Avraham era un bărbat tăcut 
şi introvertit, în vreme ce Dalia era o fire debordantă. Fusesem 
prieten cu fiecare din ei cu mult înainte de a se cunoaşte. 
Prietenia noastră a continuat de-a lungul anilor, şi după ce s-au 
căsătorit. O prietenie solidă şi reţinută, care nu avea niciodată 
nevoie să fie dovedită şi nu depindea de cât de des ne vedeam. 
Uneori se întâmpla să treacă un an sau un an şi jumătate între 
vizite, iar ei mă întâmpinau de fiecare dată cu căldură. Dar 
niciodată nu am rămas să înnoptez în casa lor. 


În urmă cu douăzeci de ani, Daliei şi lui Avraham Levin li s-a 
născut unicul fiu, laniv. Acesta a fost întotdeauna un băiat 
retras, iar după ce a mai crescut, stătea mai tot timpul închis în 
camera lui. Când era încă foarte mic, am venit în vizită la părinţii 
lui, şi-mi aduc aminte că-i plăcea să-şi ţină capul strâns lipit de 
burta mea, transformându-mi puloverul într-o peşteră micuță. 
Odată i-am făcut cadou o broască ţestoasă. În urmă cu patru 
ani, când avea şaisprezece ani, băiatul a intrat în dormitorul 
părinţilor lui, s-a târât sub pat şi şi-a tras un foc de armă în 
frunte, cu pistolul tatălui său. O zi şi jumătate l-au căutat prin tot 
satul, fără să ştie că zăcea sub patul părinţilor. Nici măcar Dalia 
şi Avraham, care au dormit noaptea în patul lor, nu au ştiut că 
trupul singurului lor copil se află chiar dedesubtul lor. Menajera, 
venită să curețe camera, 1-a găsit chircit acolo, ca şi cum ar fi 
dormit. Nu a lăsat în urmă nici o scrisoare. Unii oameni spuneau 
ceva, alţii altceva. Dalia şi Avraham au instituit în memoria lui 
laniv obiceiul de a acorda o modestă bursă de studii elevilor cu 
voci muzicale, deoarece fiul lor cântase adesea în corul satului. 


Timp de un an sau doi după moartea copilului, Dalia Levin a 
găsit alinare în practicile spirituale ale Orientului îndepărtat. Era 
directoarea bibliotecii din Tel Ilan şi înființase, din proprie 
iniţiativă, un cerc de meditaţie care funcţiona în sediul 
bibliotecii. La fiecare şase săptămâni organiza la ea acasă seri 
muzicale deschise publicului. Şi eu am luat adesea parte la 
evenimentele acestea şi, fiindcă se obişnuiseră deja cu statutul 
meu de celibatar, le întâmpinau de fiecare dată cu multă căldură 
şi chipuri luminoase pe fetele care mă însoțeau, alta de fiecare 
dată. În seara asta am venit singur, le-am adus gazdelor o sticlă 
de merlot şi aveam de gând să mă retrag în colţul meu, între 
bibliotecă şi acvariu. 


Dalia era sufletul acelor seri muzicale care se desfăşurau sub 
acoperişul casei lor: organiza, dădea telefoane, trimitea invitaţii, 
punea totul la punct, pregătea gustări, alegea repertoriul, 
pregătind dinainte câte o carte cu cântece pentru fiecare 
oaspete. De când s-a abătut nenorocirea aceea asupra lor, a 
cuprins-o un val de energie greu de stăvilit. Pe lângă bibliotecă, 
meditaţie şi serile muzicale, era membră şi în tot felul de 
comitete, se înscrisese în clubul de yoga, avea zile de studiu, 
conferinţe, întâlniri, adunări, prelegeri, studii aprofundate şi 
plimbări. 


În ce-1 priveşte pe Avraham Levin, acesta s-a închis în sine şi 
ieşea din casă cât mai puţin posibil. În fiecare dimineaţă, fără 
excepţie, la ora şase şi jumătate fix, se urca în maşină şi pleca la 
serviciu, la centrul de cercetare al industriei aviatice, unde şi-a 
petrecut aproape toată viaţa derulând diverse proiecte. După 
serviciu, la cinci şi jumătate sau şase seara, se întorcea direct 
acasă. În serile lungi de vară ieşea în maiou şi pantaloni sport şi 
lucra încă o oră sau o oră şi jumătate în grădină. Apoi se spăla, 
lua de unul singur o cină frugală, hrănea pisica şi peştii exotici, 
după care se aşeza să citească, ascultând muzică în surdină şi 
aşteptând-o pe Dalia. De cele mai multe ori asculta muzică 
barocă, dar îi plăceau şi Faure şi Debussy. Uneori alegea un jazz 
trist şi complicat. 


larna, când se întorcea Avraham Levin de la serviciu era deja 
seară. Se întindea îmbrăcat pe covorul din faţa canapelei aflate 
în camera de oaspeţi, asculta muzică şi o aştepta pe Dalia să se 
întoarcă de la cine ştie ce curs sau întâlnire. La ora zece urca 
întotdeauna în camera lui. 


Dormitorul lor comun fusese închis după tragedie, aşa că 
dormeau separat, în camere aflate în colţuri opuse ale casei. 
Nimeni nu a mai intrat vreodată în dormitorul lor, iar obloanele 
au rămas trase pentru totdeauna. 


În serile de sabat, cu puţin înainte de apusul soarelui, atât vara, 
cât şi iarna, Avraham făcea o plimbare lungă, pe jos: înconjura 
întreg satul, pornea din sud, de la câmpuri şi livezi, şi se întorcea 
prin partea de nord. Trecea cu paşi repezi prin dreptul turnului 
de apă bătrân, cocoţat pe trei picioare de beton, străbătea toată 
Strada Întemeietorilor, cotea stânga, spre Strada Sinagogii, 
traversa Parcul Pionierilor, mergea tot înainte şi traversa 
Triburile lui Israel, după care se întorcea acasă, pe Aleea Pompei 
de apă. Dacă întâlnea pe stradă vreun cunoscut care-l saluta, îi 
răspundea dând din cap, fără să se oprească, fără să 
încetinească măcar pasul. Uneori nici măcar nu răspundea la 
salut, ci îşi vedea de drum cu paşi mari şi spatele drept, 
deoarece pur şi simplu nu-i observa, fiind prea cufundat în 
gânduri. 


Când m-am aşezat în colţul meu obişnuit, între acvariu şi 
bibliotecă, cineva m-a strigat pe nume. Am privit în jur, dar nu 
vedeam cine mă strigase. În dreapta mea şedea o femeie pe 
care nu o cunoşteam, de vreo cincizeci de ani, cu părul legat la 
spate într-un coc mic. În faţa mea era fereastra, prin care nu se 
vedeau decât întunericul şi ploaia. În stânga mea pluteau peştii 
exotici îndărătul sticlei acvariului. Oare cine mă strigase pe 
nume? Poate doar mi se păruse. Între timp, murmurele 
amuţiseră, iar Dalia Levin dădea câteva indicaţii legate de modul 
în care urma să se desfăşoare evenimentul din seara aceea, 
servirea mesei va avea loc în pauza de la ora zece, brânzeturile 
şi vinul vor fi servite exact la miezul nopţii. Şi, desigur, a anunţat 


programul întâlnirilor viitoare ale grupului iubitorilor de muzică 
evreiască ce se reuneau odată la şase săptămâni în casa ei. 


M-am întors către femeia aceea străină care stătea lângă mine, 
m-am prezentat în şoaptă şi am întrebat-o dacă şi ea cântă la 
vreun instrument. Mi-a spus în şoaptă că o cheamă Dafna Katz şi 
mi-a mărturisit că pe vremuri cânta la flaut, dar a renunţat cu 
mult timp în urmă. După care n-a mai spus nimic. Era o femeie 
înaltă, foarte slabă şi purta ochelari, iar mâinile ei, acoperite de 
mânecile bluzei de lână, păreau şi ele foarte slabe şi lungi. Avea 
părul prins la spate într-un coc, ca pe vremuri. 


Între timp, coriştii au început să cânte o melodie de sabat, Din 
coroanele copacilor căldura s-a risipit, Sabatul s-a pogorât peste 
noi, Pace vouă, îngeri ai păcii, iar eu m-am alăturat celor care 
cântau şi o căldură plăcută mi-a invadat întreg trupul, ca şi cum 
aş fi sorbit dintr-o cană cu vin. Mi-am plimbat privirea pe feţele 
coriştilor, încercând să-mi dau seama care dintre ei mă strigase 
mai devreme pe nume, însă cu toţii păreau absorbiți de cântec. 
Unii cântau cu voci subţirele, alţii, cu voci groase. Pe fe? Ele 
unora dintre ei se vedea un zâmbet abia schiţat, de satisfacţie. 
Dalia Levin, gazda, îşi încrucişase braţele în jurul trupului, 
îmbrăţişându-se parcă. lohai Blum a început să cânte la 
acordeon, iar trei femei îl acompaniau cântând din flaut. Una 
dintre ele a scos la început un sunet în plus, ascuţit şi ţiuitor, dar 
s-a corectat imediat şi li s-a alăturat prietenelor ei. 


După cântecul de întâmpinare a sabatului, a venit rândul a patru 
sau cinci cântece din Galileea şi Kineret, cântece ale pionierilor, 
iar după ele, câteva cântece despre ploaie şi iarnă, fiindcă ploaia 
nu încetase să izbească în ferestre, iar din când în când se auzea 
câte un tunet scurt, făcând să tremure sticla geamurilor, în timp 
ce becul pâlpâia preţ de o clipă din pricina fulgerelor puternice. 


Avraham Levin şedea, cum îi era obiceiul, pe un taburet, lângă 
uşa care unea camera de oaspeţi cu bucătăria. Nu avea 
încredere în vocea lui, aşa că nu li se alătura celorlalţi, ci stătea 
şi asculta cu ochii închişi, ca şi cum misiunea lui ar fi fost aceea 
de a observa până şi cel mai neînsemnat falset. Uneori se ridica 
şi intra încetişor în bucătărie, pentru a supraveghea supele şi 


plăcintele din cuptor şi de pe aragaz, încălzite la foc mic până în 
momentul în care vor face pauza de masă, la ora zece, pauza 
care desparte cele două momente ale serii. După aceea, 
Avraham se apleca şi verifica focul din şemineu, pentru ca în 
cele din urmă să se întoarcă, să se aşeze din nou pe taburetul lui 
şi să închidă ochii. 


Apoi, Dalia ne-a redus pe toţi la tăcere. Acum, a spus ea, 
Almuzlino ne va cânta un solo. Almuzlino, un bărbat masiv, lat în 
umeri şi înalt, cu ochelari atârnându-i pe piept, legaţi cu un şiret, 
s-a ridicat în picioare şi a început să cânte Râzi, o, râzi de 
visurile mele. Cânta cu o voce caldă şi gravă de bas, iar când a 
rostit versul Fiindcă în oameni mă încred, parcă ne-ar fi vorbit cu 
durere, din adâncul sufletului, exprimând prin cuvintele acelea 
un gând nou, sfâşietor, pe care niciunul dintre noi nu-l mai 
avusese până atunci. 


După aplauze s-au ridicat Edna şi loel Rivek, medicii stomatologi 
care semănau unul cu celălalt ca doi gemeni, cu părul cărunt 
tuns scurt, cu buzele încordate şi ridurile din jurul gurii, care le 
dădeau un aer ironic. Au cântat în duet Aripile serii s-au deschis, 
iar vocile lor se împleteau ca într-un dans al unui cuplu de 
îndrăgostiţi. Apoi au cântat M-am strecurat sub aripa ta. Eram 
curios dacă Bialik, poetul nostru naţional, se întreba în poezia 
aceasta ce este dragostea, cine suntem noi, toţi aceia care nu 
suntem poeţi şi care încercăm să răspundem la toate aceste 
întrebări. Edna şi loel Rivek şi-au terminat cântecul, au făcut 
câte o reverență micuță spre dreapta, apoi spre stânga, după 
care am aplaudat din nou cu toţii. 


Am făcut o pauză scurtă, deoarece Rahel Franko şi Arie Tzelnik 
au venit cu întârziere şi, în timp ce se dezbrăcau, le spuneau 
celor prezenţi deja în casă că tocmai se anunţase la postul de 
radio Kol Israel cum că avioanele forţelor aeriene bombardaseră 
obiectivele inamice şi se întorseseră fără incidente la bazele lor. 
lohai Blum şi-a aşezat acordeonul la picioare şi a spus, în sfârşit. 
În clipa aceea, Ghili Steiner i-a răspuns că nu avem de ce să ne 
bucurăm, violenţa naşte violenţă, iar răzbunarea atrage după 
sine răzbunare. losi Sason, un bărbat înalt şi bărbos, a spus cu 


ironie: Şi ce propui, Ghili? Să tăcem în faţa lor? Să le întoarcem 
şi celălalt obraz? Almuzlino a intervenit în discuţie şi a spus cu 
vocea lui gravă de bas că un guvern normal ar trebui să rezolve 
astfel de chestiuni cu discreţie şi în urma unei analize serioase, 
în timp ce la noi, ca de obicei, graba şi superficialitatea... Însă 
aici a intervenit Dalia Levin, amfitrioana, care i-a rugat să nu se 
certe pe subiectele politice, ci să-şi continue serata muzicală, 
deoarece acesta era motivul pentru care se adunaseră acolo. 


Arie Tzelnik se dezbrăcase între timp, dar, pentru că nu găsea 
nici un loc liber, s-a aşezat la picioarele cuplului Rivek. Rahel 
Franko şi-a tras un scăunel de lângă cuierul de la intrare şi s-a 
aşezat pe coridor, dincolo de uşa deschisă a camerei, pentru a 
nu aglomera şi mai mult încăperea, dar şi pentru a putea pleca 
după o oră, fiindcă trebuia să-şi supravegheze tatăl bătrân, care 
rămăsese singur acasă. Aş fi vrut să fac şi eu un comentariu pe 
marginea bombardamentelor efectuate de avioanele forţelor 
noastre aeriene, aveam o opinie complexă în legătură cu acest 
subiect, însă m-am abținut, deoarece discuţia în contradictoriu 
se domolise, iar lohai Blum începuse deja să cânte la acordeon şi 
Dalia Levin ne sugera să continuăm cu cântece de dragoste. 
Imediat după aceea a început să cânte Au fost odată, acum mult 
timp, doi trandafiri, doi trandafiri. 


Toată lumea i s-a alăturat. 


Exact în clipa aceea am fost îmboldit pe neaşteptate de impulsul 
de a merge în camera în care îmi lăsasem haina, în vârful unui 
morman de alte haine, şi de a lua ceva din buzunar. Aveam 
impresia că misiunea aceasta era de o importanţă vitală şi nu 
mai suferea nici o clipă de amânare, dar sub nici o formă nu 
reuşeam să înţeleg ce obiect îmi trebuia neapărat şi tocmai 
acum din buzunarul hainei şi ce personaj imaginar mă striga din 
nou, fiindcă femeia aceea slabă de lângă mine era absorbită de 
cântec, în vreme ce Avraham, aşezat pe taburetul lui de lângă 
uşa bucătăriei, închisese din nou ochii, rezemat de perete şi 
tăcut. 


Gândurile mi-au zburat către străzile goale ale satului biciuite 
acum de furtună, la chiparoşii întunecaţi care se unduiau în 


bătaia vântului, la luminile care se sting în casele micuţe, la 
câmpurile întinse şi ude şi la livezile desfrunzite. Mi se părea că 
în clipa aceea, într-una dintre curţile peste care se lăsase 
întunericul, se petrecea ceva, iar acel ceva care se petrecea 
acolo avea legătură cu mine şi mă implica într-un fel sau altul. 
Dar ce anume se petrecea, asta nu ştiam. 


Grupul cânta acum Dacă vrei să-ţi arăt oraşul noaptea, iar 
acordeonul lui lohai Blum amuţise, lăsând loc sunetelor celor trei 
flaute, îngânându-se într-o armonie deplină. După aceea am 
cântat Unde îţi este iubitul, o, cea mai frumoasă dintre femei. Ce 
voiam să caut în buzunarul hainei? Nu am reuşit cu nici un chip 
să găsesc un răspuns. Şi, pentru că nu găseam răspunsul, mi-am 
înfrânat pornirea de a mă ridica şi de a ieşi din cameră şi am 
cântat împreună cu ceilalţi Parfumul rodiei şi Dragostea mea cu 
pielea ca zăpada. În pauza dintre aceste două cântece şi 
următorul, m-am aplecat şi am întrebat-o în şoaptă pe Dafna 
Katz cea cu mâini subţiri, care şedea lângă mine, de ce anume îi 
aduc aminte melodiile acelea. lar ea, uimită parcă de întrebarea 
mea, mi-a răspuns: De nimic special. Imediat după aceea s-a 
răzgândit şi a adăugat: De tot felul de lucruri. M-am aplecat din 
nou spre ea, cu intenţia de a-i spune ceva despre amintiri, dar 
Ghili Steiner ne-a aruncat o privire plină de mustrări, ce-i cu 
şuşotelile alea, aşa că am renunţat şi am început să cânt. Vecina 
mea, Dafna Katz, avea o voce cu tonalități înalte şi plăcute. La 
fel şi Dalia Levin. Rahel Franko avea tonalități joase. Cu ele 
contrasta vocea caldă şi gravă de bas a lui Almuzlino. lohai Blum 
cânta la acordeon, iar cele trei flaute unduiau asemenea unor 
plante agăţătoare în jurul melodiei lui. Ne simţeam bine cântând 
împreună, într-o noapte zguduită de ploaie şi furtună, melodii 
vechi, dintr-un trecut ale cărui zile fuseseră senine pentru toată 
lumea. 


Avraham Levin s-a ridicat cu greu de pe taburet şi a mai aruncat 
un buştean în cuptorul deschis, ale cărui flăcări şerpuitoare şi 
frumoase încălzeau încăperea. Apoi s-a întors şi s-a aşezat din 
nou pe scăunelul lui şi a închis ochii, de parcă datoria lui ar fi 
fost aceea de a asculta vocile tuturor şi de a descoperi orice 
falset, fie el cât de mic. Probabil că afară continua să tune sau 


poate că avioanele forţelor aeriene zburau pe deasupra noastră 
la mică altitudine, în drumul lor spre bază, după ce 
bombardaseră obiectivele inamice, însă din pricina sunetelor 
melodioase ale vocilor celor prezenţi şi ale instrumentelor nimic 
nu răzbătea până la noi. 


La zece, Dalia Levin ne-a anunţat că a sosit timpul pentru pauza 
de masă, aşa că toată lumea s-a ridicat şi a început să se 
îndrepte spre colţul în care se aflau mâncărurile, undeva între 
camera de oaspeţi şi bucătărie. Ghili Steiner şi Rahel Franko au 
ajutat-o pe Dalia să scoată plăcintele din cuptor şi să ia oalele cu 
supă de pe aragaz, în timp ce o mulţime de oameni se 
adunaseră în jurul mesei, luându-şi pahare şi farfurii de carton. 
Între timp, conversațiile şi discuțiile în contradictoriu 
reîncepuseră. Cineva a spus că funcționarii din primării aveau 
dreptate când făceau grevă, iar altcineva i-a răspuns că, în cele 
din urmă, din pricina atâtor greve îndreptățite, guvernul va fi 
obligat să tipărească din nou bani şi ne vom întoarce în curând 
la minunatele zile ale inflaţiei. Auzind aceste cuvinte, lohai Blum, 
acordeonistul, a reacţionat, zicând că nu are sens să învinuim 
guvernul pentru tot, oare nu la fel de vinovaţi sunt şi cetăţenii 
simpli, iar când spun asta mă includ şi pe mine în rândul lor? 


Almuzlino ţinea în mână un castron de supă aburind şi mânca 
stând în picioare. Lentilele ochelarilor lui legaţi cu şiret se 
aburiseră. A proclamat că ziarele şi televiziunea prezintă 
întotdeauna tabloul general. Dar tabloul general era, în opinia 
lui, mult mai puţin întunecat decât cel prezentat de mass-media. 
S-ar putea crede, a zis el încet, că noi, toţi cei de aici, suntem 
nişte hoţi şi nişte corupti. 


Din pricina vocii lui grave de bas, al cărei ecou răsuna în toată 
camera, şi cei din jur au auzit vorbele lui Almuzlino. Korman cel 
rotund îşi pusese în farfurie plăcintă de cartofi şi cartofi copţi şi 
friptură şi legume fierte şi ţinea platoul plin ochi în echilibru în 
palma mâinii stângi, încercând să manevreze cu mâna dreaptă 
furculita şi cuțitul. Exact în clipa aceea, Ghili Steiner i-a întins un 
pahar cu vin roşu. Nu am destule mâini, a pus Korman în glumă, 
aşa că ea s-a înălţat pe vârfurile degetelor de la picioare şi a 


întins paharul spre buzele lui, invitându-1 să soarbă. Înţeleg că 
tu, a zis losi Sason către Almuzlino, învinuieşti media pentru tot. 
Nu cumva îţi faci viaţa prea uşoară? 


Ţi-am spus: trebuie să privim lucrurile în perspectivă, dar 
Korman, care avea un umăr mai ridicat decât celălalt, 1-a 
întrerupt în mijlocul propoziției şi 1-a condamnat prin cuvinte 
aspre pe unul dintre miniştrii guvernului. Într-o ţară civilizată, a 
spus Korman, un tip ca ăsta ar fi zburat de multă vreme. 
Almuzlino a zis: O clipă, o clipă, poate ne explici şi nouă mai 
întâi ce înţelegi prin ţară civilizată. Ghili Steiner a spus, ai putea 
crede că problemele noastre încep şi se termină cu un singur 
om. Ce bine ar fi fost să fie aşa. Tu, losi, nu ai gustat plăcinta de 
legume. De ce? Şi losi Sason i-a răspuns zâmbind, întâi dau gata 
tot ce am în farfurie, şi după aceea o să gust. Dafna Katz a spus: 
Cu toţii greşesc. Dar vorbele ei au fost înghiţite de gălăgia din 
cameră, fiindcă toată lumea vorbea în acelaşi timp, iar unii 
dintre invitaţi ridicau vocea, să se audă peste ceilalţi. înăuntrul 
fiecărui om, mă gândeam eu, stă chircit copilul care a fost 
odată. La unii poţi vedea că acel copil trăieşte încă, în timp ce 
alţii cară după ei un copil mort. 


M-am depărtat de grupul care discuta în contradictoriu şi am 
mers, cu farfuria în mână, să vorbesc cu Avraham Levin. Stătea 
lângă fereastră, trăsese puţin draperia şi privea la ploaia şi la 
furtuna de afară. l-am atins încet umărul, iar el s-a întors către 
mine fără să spună nimic, a încercat să zâmbească, dar nu a 
reuşit, buzele tremurându-i uşor. Am spus, Avraham. Apoi am 
spus, de ce stai singur aici? A rămas o clipă pe gânduri, după 
care mi-a răspuns trist că îi este puţin cam greu în compania 
atâtor oameni care vorbesc toţi deodată: E greu să-i asculţi şi e 
greu să-i urmăreşti. E iarnă în toată regula afară, am zis. Şi 
Avraham mi-a răspuns: Da. l-am povestit că în seara aceea 
venisem fără pereche, deoarece două tinere îmi ceruseră să le 
iau cu mine, iar eu nu voisem să aleg între ele. Avraham a 
răspuns: Da. Ascultă, am zis eu, losi Sason mi-a spus, dar ţine 
cont că e secret, că soţiei lui i-au descoperit nu ştiu ce tumoră. 
O tumoră nu prea drăguță, exact aşa mi-a spus losi. Avraham a 
dat din cap de trei sau patru ori, încuviinţând pentru sine sau ca 


şi cum ar fi primit de la mine confirmarea unei bănuieli pe care o 
avea de mult. Şi a spus: Dacă e nevoie, ajutăm. 


Ne-am croit drum printre oaspeţii care mâncau stând în picioare 
din farfurii de unică folosinţă, am traversat murmurul de voci 
care conversau şi discutau în contradictoriu şi am ieşit pe 
terasă. Aerul era rece şi tăios, iar ploaia măruntă continua să 
cadă. Departe, dincolo de dealurile estice, cerul se lumina de 
fulgere difuze, pe care tunetele nu le mai urmau. O linişte 
deplină, adâncă se lăsase peste grădină, peste pomii fructiferi şi 
peste chiparoşii întunecaţi, peste pajişte, peste câmpiile întinse 
şi peste livezile de dincolo de gardul grădinii. 


La picioarele noastre se căscau luminile palide ale becurilor 
îngropate pe fundul bazinului fântânii arteziene. Un şacal 
singuratic a ţipat din inima beznei. lar câţiva câini furioşi i-au 
răspuns de prin curţile din sat. 


— Uite, a spus Avraham. 


Eu tăceam. Aşteptam să continue şi să-mi spună ce trebuia să 
văd, la ce se referea. Dar Avraham nu a mai zis nimic. În cele din 
urmă, am spus: Poate îţi aminteşti, Avraham, când eram 
amândoi în armată, în '79, şi făceam parte din batalionul 1, în 
timpul raidului asupra Deir al-Nashaf? Când am fost rănit de un 
glonţ în umăr, iar tu m-ai evacuat? Avraham s-a gândit puţin, 
după care a spus: Da. Îmi amintesc. 


L-am întrebat dacă se gândeşte adesea la vremurile acelea, iar 
Avraham şi-a lipit palmele de balustrada rece şi udă din fier a 
terasei şi a zis, cu faţa spre întuneric şi spinarea îndreptată către 
mine, uite, a trecut deja multă vreme de când nu mă mai 
gândesc la nimic. La absolut nimic. Doar la copil. Poate că aş fi 
putut să-l salvez, dar aveam tot felul de prejudecăţi, iar Dalia 
m-a urmat orbeşte. Hai să intrăm. Pauza se va termina în curând 
şi vor începe din nou să cânte. 


La începutul celei de-a doua părţi a serii am cântat melodii din 
perioada Palmahului 1 şi a Războiului de Independenţă, 
Intinderile Neghevului, Cântecul prieteniei, iar apoi am continuat 


cu cântece de Naomi Shemer. După încă o oră şi jumătate, ne-a 
anunţat Dalia, exact la miezul nopţii, vom face o nouă pauză, 
când vom servi brânzeturile şi vinul. M-am aşezat la locul meu, 
între bibliotecă şi acvariu, iar Dafna Katz s-a aşezat din nou 
lângă mine. Tinea mapa cu repertoriul cu ambele mâini, cu toate 


1 Forţă de intervenţie a armatei clandestine israeliene, înfințată 
în timpul mandatului britanic al Palestinei (1912-1948). 


Cele zece degete, ca şi cum s-ar fi temut că cineva i-o va smulge 
din strânsoare. M-am aplecat şi am întrebat-o în şoaptă unde 
locuieşte şi dacă are cu ce ajunge acolo după ce se va încheia 
seara muzicală, fiindcă, dacă întâmplarea face să nu aibă cu ce 
să se întoarcă acasă, aş fi fericit s-o conduc. Dafna mi-a şoptit că 
o adusese Ghili Steiner şi că se va întoarce tot cu ea, mulţumesc 
frumos. Te afli aici pentru prima dată? Am întrebat eu, iar Dafna 
mi-a răspuns în şoaptă că da, însă de acum înainte avea de 
gând să-şi facă un obicei din a veni aici la toate serile muzicale 
organizate o dată la şase săptămâni. Dalia Levin ne-a făcut 
semn, ducându-şi un deget la gură, să terminăm cu şuşotitul. 
Am luat cu blândeţe cartea din mâinile subţiri ale Dafnei şi i-am 
întors pagina. Ne-am zâmbit unul altuia şi am început să cântăm 
alături de ceilalţi Noapte, noapte, vântul bate. Imediat după 
aceea mi-a intrat din nou în cap ideea că trebuie să iau ceva din 
buzunarul hainei pe care o lăsasem într-o altă cameră, în vârful 
unui morman de paltoane, însă nu reuşeam sub nici o formă să- 
mi dau seama ce anume trebuie să iau. Pe de o parte, aveam un 
sentiment de panică, ca şi cum mi s-ar fi cerut să fac un lucru, 
iar eu îmi neglijasem îndatoririle, iar pe de altă parte, ştiam că 
este o panică nejustificată. 


Dalia Levin le-a făcut un semn lui lohai Blum, acordeonistul, şi 
celor trei flautiste care îl acompaniau, dar ei nu înțelegeau ce le 
cere. S-a ridicat de la locul ei, s-a apropiat de instrumentişti, s-a 
aplecat spre ei şi le-a spus ceva, după care a traversat 
încăperea, mergând până în celălalt capăt al ei, şi i-a şoptit ceva 
la ureche lui Almuzlino, care a ridicat din umeri şi a refuzat-o, 
însă ea a insistat şi nu 1-a lăsat până când nu s-a învoit. Atunci a 
ridicat vocea şi a spus, vă rog să faceţi linişte pentru o clipă, a 


aşteptat să tăcem cu toţii şi a anunţat că acum se vor cânta 
melodiile Fiecare om de pe faţa pământului e trecător şi Îmi 
arunc ochii spre cer şi-ntreb stelele de ce nu-şi revarsă lumina 
asupra mea. L-a rugat pe Avraham, soţul ei, să stingă câteva 
becuri, pentru ca lumina să fie mai difuză. 


Ce obiect trebuia să caut oare în buzunarul hainei? Portmoneul 
cu actele era în buzunarul pantalonilor, l-am şi pipăit cu mâna. 
Ochelarii pentru condus se aflau la locul lor, în tocul pe care-l 
pusesem în buzunarul cămăşii. Fiecare lucru se afla la locul lui. 
Cu toate acestea, m-am ridicat în mijlocul cântecului, mi-am 
cerut scuze în şoaptă de la vecina mea, Dafna Katz, am trasat în 
mers o diagonală în perimetrul format de cântăreţi şi am ieşit în 
hol. Picioarele m-au condus până la capătul coridorului, apoi în 
salonul de la intrare şi la uşa de la intrare, pe care am deschis-o 
puţin fără nici un motiv, dar afară nu se vedea nici urmă de om, 
doar ploaia măruntă care continua să cadă. M-am întors, am 
străbătut din nou coridorul şi am trecut pe lângă camera de 
oaspeţi şi pe lângă colţul în care erau aranjate mâncărurile. Cei 
adunaţi acolo cântau acum melodii din repertoriul trist al lui 
Natan lonatan, Ţărmuri pline de dor, Din nou a ieşit cântăreţul 
pe străzi şi trec zilele noastre şi plângem. 


La capătul coridorului am cotit spre un culoar lateral micuţ, din 
care se deschidea camera unde îmi lăsasem haina, în vârful unui 
morman de alte haine. Am scormonit câteva minute în muntele 
de haine, am căutat şi am dat la o parte, şi la dreapta, şi la 
stânga, paltoanele străine care-mi stăteau în cale, până când l- 
am găsit pe al meu, apoi i-am verificat încetul cu încetul, cu 
meticulozitate, fiecare buzunar. Într-unul din buzunare aveam 
un fular de lână împăturit, iar în altul, hârtii şi ambalaje de 
bomboane şi o lanternă micuță. Din cauză că nu ştiam ce anume 
caut, am continuat să cotrobăi şi în buzunarele interioare, în 
care am mai găsit câteva hârtii şi un toc în care se afla o 
pereche de ochelari de soare. Ochelari de soare care sigur nu-mi 
erau de nici un folos acum, în mijlocul unei nopţi de iarnă. ŞI 
totuşi, ce anume căutam? 


Nu am găsit nici un răspuns, doar o furie abia reţinută, furie 
împotriva mea şi împotriva muntelui de paltoane care se 
prăbuşea sub mâinile mele. Am aşezat hainele cât de bine am 
putut, am luat lanterna şi am plecat de acolo. Aveam de gând să 
mă întorc la locul meu dintre bibliotecă şi acvariu, alături de 
Dafna Katz cea osoasă, cu braţe subţiri, dar ceva m-a oprit. 
Poate mă temeam că, dacă aş fi intrat în cameră în timp ce ei 
cântau, aş fi atras atenţia asupra mea, lucru pe care nu-l 
doream, poate şi din pricina unui sentiment al datoriei nu foarte 
clar, o datorie care mă reţinea încă în locul acela. Dar ce datorie 
aveam de îndeplinit, asta nu mai ştiam. Ţineam strâns lanterna 
în mână. 


înăuntru cântau plini de tristeţe Dac-aş fi fost o micuță pasăre 
înaripată, să zbor departe de singurătatea fără margini, cu inima 
torturată, iar acordeonul lui lohai Blum lăsase locul celor trei 
flaute. Unul dintre flaute a falsat pentru o clipă, dat imediat s-a 
corectat. Pentru că nu-mi găseam locul, m-am îndeptat spre 
baie, deşi nu aveam nevoie la toaletă, însă aceasta era ocupată, 
iar uşa încuiată, aşa că am urcat treptele spre etaj, cu siguranţă 
există şi acolo o baie. Din capătul de sus al scării, muzica se 
auzea mai înfundat, potrivindu-se cu peisajul hibernal de afară 
şi, în ciuda faptului că acordeonul lui lohai Blum începuse din 
nou să cânte, aveam impresia că ceva îi zdrobeşte şi îi înăbuşă 
sunetele. Acum cântau cu toţii, în afară de mine, cântecul lui 
Rahel, De ce m-aţi minţit, lumini îndepărtate, iar eu mă oprisem 
pe-o treaptă şi ascultam nemişcat, ca hipnotizat. 


Douăzeci, treizeci de minute am stat acolo, cu lanterna în mână, 
fără a şti încotro mă vor duce picioarele. La capătul culoarului de 
la etaj era un bec aprins. Aveam impresia că becul acela chior 
nu dădea lumină, ci făcea doar ca umbrele să pară şi mai 
apăsătoare. Câteva tablouri erau agăţate ici şi colo pe pereţii 
coridorului, însă în lumina aceea difuză, păreau mai degrabă 
nişte pete întunecate şi neclare. De-a lungul holului se vedeau 
câteva uşi, toate închise. Am trecut de două ori prin faţa 
fiecăreia dintre ele, înainte şi înapoi, întrebându-mă care dintre 
ele o fi. Dar la întrebarea care dintre ele o fi ce anume nu ştiam 
să răspund, fiindcă nu ştiam ce anume caut şi pentru că deja 


uitasem complet de ce urcasem acolo. Afară se auzea şuieratul 
rafalelor de vânt. Ploaia care se înteţise lovea în ferestrele casei. 
Poate începuse să cadă grindina. Imediat după ce am intrat pe 
coridorul de la etaj, am aruncat o privire către fiecare uşă în 
parte, ca şi cum aş fi venit aici pentru a căuta un seif ascuns. 


Apoi am deschis cu multă precauţie a treia uşă de pe dreapta. 
Un frig pătrunzător şi o beznă adâncă m-au întâmpinat la 
intrare. În încăpere plutea mirosul unei camere neaerisite de 
foarte mult timp. Am aprins lanterna şi am văzut siluetele 
răsturnate şi amestecate ale obiectelor de mobilier înghesuindu- 
se în faţa ochilor mei, în bătaia tremurătoare a fasciculului de 
lumină. Obloanele erau trase, iar grindina şi vântul le biciuiau. În 
lumina aceea slabă am văzut o oglindă mare, lipită de uşa unui 
dulap de haine. Din oglindă se reflecta spre mine o rază de 
lumină venită dinspre lanternă, menită parcă să mă orbească. În 
cameră plutea un aer închis, miros de praf vechi şi aşternuturi 
care nu au mai fost de multă vreme schimbate. Probabil nu mai 
deschiseseră de foarte mult timp uşa sau fereastra acestei 
încăperi. Cu siguranţă erau pânze de păianjen la colţurile 
tavanului, dar nu le puteam vedea în lumina aceea. Dintre 
obiectele de mobilier am identificat un dulap micuţ, un scaun, 
apoi încă un scaun. După ce am făcut un pas în cameră, am 
întins mâna să închid uşa şi s-o încui pe dinăuntru. Picioarele 
mele îşi continuau drumul spre adâncurile încăperii. În urechile 
mele se îngropau sunetele cântecelor ce răsunau de jos, 
estompate şi îndepărtate, acoperite de şuieratul vântului şi de 
unghiile grindinei zgâriind fereastra dormitorului. Cu siguranţă 
se lăsase ceața afară, peste grădină, învăluind siluetele 
chiparoşilor. Nici o fiinţă nu trecea pe Aleea Pompei de apă. 
Numai peştii înotau încetişor, indiferenți la grindină şi vânt, în 
apa din bazinul artificial, luminat din interior de un generator 
îngropat în piatră. Apa ţâşnea dintre stâncile ornamentale şi 
curgea în bazin. 


Exact sub fereastră era aşezat un pat mare, iar două noptiere 
micuţe îl străjuiau de o parte şi de alta. Podeaua era acoperită 
de un covor, iar eu m-am descălţat, mi-am scos şosetele şi m- 
am aşezat pe el desculţ. Covorul era gros şi miţos. Tălpile mele 


goale l-au simţit moale şi ciudat la atingere. Am îndreptat 
lanterna spre pat şi am observat că pe cuvertura care-i 
acoperea erau împrăştiate câteva perne. Pentru o clipă mi s-a 
părut că adunarea de la parter cântă Ascultă vocea mea venind 
de departe dar nu mă puteam încrede în urechile mele şi în ce 
auzeau ele, cum nu mă puteam încrede nici în ceea ce vedeau 
ochii mei la lumina lanternei. Fiindcă în cameră părea să se 
producă un fel de mişcare continuă şi înceată, ca şi cum un om 
în toată firea, greoi şi leneş, s-ar foi într-un colţ sau s-ar târî în 
patru labe ori s-ar rostogoli într-o poziţie stângace de la dulapul 
micuţ până la fereastra închisă. Din câte se părea, numai 
tremurul lanternei în mâna mea putea da naştere acestor iluzii, 
dar aveam senzaţia că şi în spatele meu, în locul acela cufundat 
în beznă, se târăşte ceva. Dar de unde şi încotro, asta nu mai 
ştiam. 


Ce caut eu aici? Nu aveam nici un răspuns la această întrebare, 
deşi ştiam că în dormitorul acesta părăsit dorisem să ajung încă 
de la începutul serii şi, poate, cu mult timp înainte de asta. Mi- 
am auzit deodată sunetul respirației şi îmi părea rău că tocmai 
el sparge tăcerea mormântală din cameră. Pentru că o tăcere 
umedă umplea aerul, fiindcă ploaia încetase să mai cadă, iar 
vântul se potolise şi cântecele de la parter amuţiseră dintr- 
odată. Poate că era timpul să se servească brânzeturile şi vinul. 
Eu nu voiam nici brânză, nici vin. Nu mai aveam nici un motiv să 
întorc spatele disperării. Aşa că m-am aşezat în patru labe, 
desculţ, pe covorul de lângă patul matrimonial, am ridicat 
încetişor cuvertura care atârna peste marginile patului şi am 
vârât înăuntru raza de lumină palidă, cu intenţia de a explora 
puţin întunericul acelui spaţiu de dedesubt. 


Într-un loc îndepărtat, în alte vremuri. 


Toată noaptea din mlaştina verzuie au ieşit miasme. Un miros 
dulceag, de putregai, pluteşte printre colibele noastre. Uneltele 
de fier ruginesc afară noaptea, gardurile vii se dezintegrează 
într-o pârguire umedă, mucegaiul mănâncă zidurile, paiele şi 
fânul se înnegresc din pricina umezelii, ca şi cum ar fi arse, 
ţânţarii roiesc peste tot, camerele noastre se umplu de insecte, 


care zboară şi se târăsc în toate direcţiile. Până şi pământul 
musteşte de apă. Carii şi păduchii devorează mobila, gardurile 
din lemn şi chiar ţiglele putrezite. Copiii noştri sunt bolnavi toată 
vara, fac tot felul de infecţii ale pielii, uneori cangrenă. Bătrânii 
mor din cauza insuficienţei respiratorii. Până şi cei rămaşi în 
viaţă răspândesc în jurul lor duhoare de cadavre. Mulţi dintre cei 
de aici sunt sărmani cu duhul, guşaţi, n-au pic de minte, au 
membrele schilodite, feţele strâmbe, cu saliva curgându-le pe la 
colţurile gurii, fiindcă aici toată lumea se împerechează cu toată 
lumea: fratele cu sora lui. Fiul cu mama. Ta? li cu fiicele. 


Eu, care am fost trimis aici în urmă cu douăzeci sau douăzeci şi 
cinci de ani, pentru a încuraja dezvoltarea acestei zone mai 
puţin evoluate, continui încă să ies, zi de zi, la vremea apusului 
însângerat, să-i dau cu spray dezinfectant pe aceia care au 
nevoie şi să le împart locuitorilor suspicioşi chinină şi acid 
carbonic şi praf de sulfamidă şi uleiuri pentru piele şi substanţe 
deparazitante; voi rămâne aici până când, în cele din urmă, îmi 
vor trimite un înlocuitor, poate pe cineva mai tânăr decât mine, 
cu un caracter mai puternic decât al meu, care să preia ştafeta. 


Între timp, eu sunt şi farmacist, şi profesor, şi notar, şi judecător, 
şi medic, şi arhivar, şi cel care încearcă să arbitreze şi să 
aplaneze conflictele. Încă îşi scot pălăriile ponosite în faţa mea şi 
le apasă uşor pe piept, fac o plecăciune şi mi se adresează la 
persoana a treia. Încă le e ruşine de mine, aruncându-mi 
zâmbete viclene, ştirbe. Dar eu sunt forţat să-i flatez din ce în ce 
mai mult, să închid ochii, să mă adaptez la credinţele lor, să 
ignor rânjetele lor obraznice, să le inspir mirosul trupurilor şi să 
le ascult obscenităţile şi să-i văd prostituându-se la drumul 
mare, prin tot satul. Trebuie să recunosc, în sufletul meu, că nu 
mai am aproape nici o putere asupra lor. Autoritatea mea s-a 
erodat. Din influenta mea nu au mai rămas decât firimituri 
amărâte, presărate în păcăleli, în vorbe dulci, în minciuni absolut 
necesare, în ameninţări voalate şi în mituiri neînsemnate. Nu-mi 
rămâne decât să mai rezist o vreme, nu prea mult, până când va 
sosi înlocuitorul meu. Atunci voi pleca din locul ăsta pentru 
totdeauna sau, din contră, îmi voi găsi o colibă goală, îmi voi lua 
o ţărăncuţă tânără cu trup fertil şi mă voi stabili aici. 


Înainte să vin eu aici, în urmă cu o jumătate de secol sau chiar 
mai mult, ţinuturile acestea au fost vizitate de guvernatorul 
districtului, însoţit de o escortă numeroasă, care a poposit pe 
aici o oră sau două şi a dat ordin să se devieze cursul râului, 
astfel încât să sece mlaştina asta blestemată. Împreună cu 
guvernatorul au venit ofiţeri şi funcţionari şi supraveghetori şi 
oameni cu credinţă în Dumnezeu, un avocat, un cântăreţ, un 
istoric renumit, un intelectual sau doi, un astrolog şi preşedinţii a 
şaisprezece departamente ale serviciilor secrete. Guvernatorul 
şi-a dictat comenzile: Să se excaveze. Să se devieze. Să fie 
secat. Să fie dislocat. Să fie curăţat. Să curgă controlat. Să fie 
mutat. Şi să înceapă un capitol nou în viaţa acestui loc. 


Absolut nimic nu s-a întâmplat de atunci. 


Zvonurile spun că dincolo de râu, dincolo de păduri şi de munţi, 
au fost numiţi deja câţiva guvernatori în locul lui, unul a fost 
demis, al doilea a fost înlăturat, al treilea a călcat strâmb, al 
patrulea a fost ucis, al cincilea a fost întemnițat, al şaselea şi-a 
schimbat orientarea, iar al şaptelea a fugit ori a închis ochii. Aici, 
lucrurile sunt la fel cum au fost întotdeauna: bătrânii şi copiii 
continuă să moară, în timp ce tinerii îmbătrânesc înainte de 
vreme. Populaţia satului, aşa cum indică un recensământ 
minuţios, este în scădere. Conform tabelului întocmit de mine şi 
atârnat deasupra patului meu, până la mijlocul secolului nu va 
mai exista aici nici un suflet de om. Vor rămâne doar insectele şi 
reptilele. 


Copii se nasc din belşug, dar cei mai mulţi dintre ei mor la vârste 
foarte fragede, iar asta aproape că nu mai întristează pe nimeni. 
Bărbaţii tineri fug în nord. Fetele cultivă în noroiul adânc sfeclă 
şi cartofi, rămân însărcinate la doisprezece ani, iar la douăzeci 
se prăpădesc deja sub ochii mei. Pasiunea răbufneşte uneori 
deodată şi răvăşeşte tot satul în timpul nopţii, la lumina focurilor 
cu lemne umede. Cu toţii îşi pierd controlul, bătrâni cu copii, fete 
tinere cu bărbaţi diformi, oameni cu animale. Mai multe detalii 
nu pot da, fiindcă, în astfel de nopţi, eu mă închid în coliba mea, 
aflată în incinta dispensarului, trag obloanele ponosite de lemn, 


pun zăvorul şi îmi aşez revolverul încărcat sub pernă, în caz că 
le-ar trece cine ştie ce prin minte. 


Dar asta nu se întâmplă foarte des. A doua zi se trezesc la 
amiază, cu inimile grele, cu cearcăne în jurul ochilor, muncind, 
până la căderea nopţii, aplecaţi peste culturile lor nămoloase. 
Zilele sunt toride. Muştele obraznice, mari cât o monedă, ne 
acoperă din cap până-n picioare, zumzăind şi ciupindu-ne cu 
trompele lor dezgustătoare. Munca la câmp e istovitoare. 
Căpăţânile de sfeclă şi cuiburile de cartofi scoase din noroiul 
cleios sunt aproape putrezite, dar cu toate acestea mănâncă sau 
fierb legumele într-un fel de ciorbă groasă ca un humus. Cei doi 
fii mai mari ai groparului au fugit pe dealuri şi au înfiinţat o 
bandă de tâlhari. Cele două soţii ale lor, împreună cu copiii, s-au 
mutat în coliba fratelui cel mic: el însuşi un copil, care nu a 
împlinit încă paisprezece ani. 


Groparul, un bărbat tăcut, lat în umeri şi masiv, s-a hotărât să 
nu mai tacă, să nu mai treacă cu vederea ce se întâmplă. Dar au 
trecut săptămâni, au trecut luni de tăcere, apoi au trecut chiar 
ani. Într-o bună zi, şi groparul s-a dus să locuiască alături de fiul 
său cel mic, şi tot mai mulţi copii se năşteau acolo, nimeni nu 
mai ştia care dintre ei erau urmaşii fraţilor tâlhari, care mai 
petreceau din când în când câte o noapte, două prin sat, care 
erau progeniturile fratelui-copil, care ale groparului ori ale 
bătrânului său tată. Dar cei mai mulţi dintre copii mureau la 
numai câteva săptămâni după naştere. Tot felul de bărbaţi 
intrau şi ieşeau de acolo noaptea, dar şi femei tinere, sărace cu 
duhul, în căutare de acoperiş deasupra capului sau de bărbat, de 
adăpost, de copil sau de hrană. Noul guvernator nu a dat nici un 
răspuns celor trei memorandumuri urgente, fiecare dintre ele 
conţinând raportări mai grave decât precedentul, trimise de 
mine la intervale scurte, în care trăgeam un semnal de alarmă 
asupra decăderii morale şi îi ceream asistenţă de urgenţă. Cu 
mâna mea am întocmit şi am trimis cele trei memorandumuri. 


Anii trec în linişte. Încă nu a sosit nici un înlocuitor. Locul 
poliţistului a fost luat de cumnatul său, până şi polițistul 
schimbat din funcţie, spuneau zvonurile, se alăturase tâlharilor 


de pe dealuri. Eu sunt încă în funcţie, merg înainte şi obosesc. 
Oamenii nu mi se mai adresează la persoana a treia, nu se mai 
chinuie să-şi scoată cârpele de pe cap în faţa mea. Substanțele 
folosite la dezinfecţie s-au terminat de mult. Femeile, fără să-mi 
ofere nimic în schimb, iau, încetul cu încetul, toate leacurile 
rămase prin dispensar. Intelectul şi simţirea mi-au fost răvăşite. 
Nu mai găsesc destulă lumină înăuntrul meu. Acul indicator al 
minţii mele arată că se goleşte de gânduri. Poate că numai ochii 
mei se întunecă şi văd până şi lumina amiezii cenuşie, iar coada 
de femei care aşteaptă la uşa dispensarului îmi pare un şir de 
saci burduşiţi. Le văd dinţii mâncaţi de carii şi le inspir respiraţia 
puturoasă şi aproape că m-am obişnuit cu ritmul în care trec 
zilele. Aşa îmi voi petrece timpul de dimineaţa până seara, zi 
după zi, de vara până iarna. Am încetat de mult să mai simt 
înţepăturile insectelor. Cicatricea mea e adâncă. Tufe de isop îmi 
cresc în pat şi flori de mucegai înfloresc umede pe toate zidurile. 
Câte o ţărancă sau alta îşi face milă de mine din când în când şi 
îmi aduce un fel de fiertură vâscoasă, făcută, din câte se pare, 
din coji de cartofi. Toate cărţile mele au putrezit. Copertele le-au 
căzut şi s-au făcut praf. Nu mi-a mai rămas nimic şi nu voi mai 
şti niciodată cum să deosebesc zilele una de cealaltă, primăvara 
de toamnă sau anii între ei. Uneori am impresia că aud noaptea 
tânguirea unui instrument muzical de suflat, dar nu am nici cea 
mai vagă idee cine şi la ce instrument cântă în toiul nopţii, dacă 
cel ce cântă se află în pădure sau poate pe dealuri sau doar în 
teasta de sub părul care a început să-mi încărunţească şi să-mi 
cadă. Îmi voi întoarce spatele către tot ceea ce mă înconjoară, 
chiar şi către mine însumi. 


Cu excepţia unui eveniment la care am fost martor în dimineaţa 
aceasta şi pe care doresc să-1 relatez în scris, fără a-mi exprima 
vreo opinie personală: 


Azi-dimineaţă a răsărit soarele, transformând aburii mlaştinii 
într-un fel de ploaie deasă şi lipicioasă. O ploaie de vară caldă, 
cu miros de transpiraţie de om bătrân, nespălat. Sătenii 
începuseră să iasă din colibe şi aveau de gând să se îndrepte 
spre culturile de cartofi. Dar iată că în vârful dealului dinspre 
răsărit, exact între noi şi soarele care tocmai se înălța, apare un 


străin, un bărbat sănătos şi frumos, care a început să fluture din 
braţe cu putere, să traseze cu mâinile tot felul de cercuri şi 
curbe imaginare în aerul umed, să dea din picioare, să facă 
plecăciuni, să sară, fără să scoată un sunet. Cine-i omul ăsta, se 
întrebau bărbaţii unul pe altul, şi ce caută aici? Nu-i de la noi, 
nici din celălalt sat şi nici de pe dealuri, îşi spuneau unul altuia 
bătrânii. Poate a coborât dintr-un nor. 


lar femeile ziceau: Trebuie să scăpăm de el, trebuie prins şi 
omorât. 


Se sfătuiau şi se certau şi iată că aerul gălbui se umpluse de tot 
felul de voci diferite, ţipete de păsări, lătrături de câini, vorbe, 
mugete de vaci, zumzet de insecte crescute peste măsură. Până 
şi broaştele din mlaştină se răzgândiseră şi începuseră să 
orăcăie, iar cocoşii nu s-au lăsat mai prejos. O hărmălaie. 


Bărbatul acesta, a zis fiul cel mic al groparului, dar imediat s-a 
răzgândit şi a tăcut. Bărbatul acesta, a spus crâşmarul, încearcă 
să ne seducă fetele. Şi fetele ţipau, uite-1 dezbrăcat, uite cât e 
de mare, uite cum dansează, uite cum zboară, parcă ar avea 
aripi, uite-1 alb până în măduva oaselor. 


Groparul cel bătrân a spus: Nu-i nimic de comentat pe tema 
asta. Soarele-i deja pe cer, bărbatul ăla alb care a fost acolo sau 
despre care doar am crezut că a fost acolo a dispărut acum 
dincolo de mlaştină, vorba multă, sărăcia omului, începe o nouă 
zi de vipie şi trebuie să plecăm la muncă. Cine poate munci să 
muncească, să îndure şi să tacă. Cei care nu mai pot să moară, 
vă rog. Şi cu asta, basta. 


SFÂRŞIT