Amos Oz — Sa cunosti o femeie

LAMOS OZ 


Amos Oz 


Sa cunoști o femeie 


Traducere de Antoaneta Ralian 


Editura Polirom 


Considerat drept cel mai mare scriitor israelian 
contemporan, Amos Oz s-a născut în 1939 la Ierusalim, 
într-o familie care număra printre membrii săi savanţi și 
profesori, veniţi în Israel din Rusia și Polonia. 

În 1952, după sinuciderea mamei sale, părăsește 
Ierusalimul, își schimbă numele din Klausner în Oz și se 
stabilește în kibuțul Hulda, unde își va petrece mai bine de 
treizeci de ani. Își ia licenţa în filosofie și literatură la 
Hebrew University din Ierusalim, dar revine apoi în kibuţ, 
dedicându-se scrisului, agriculturii și activităţii didactice la 
liceul local. A luptat în Războiul de Şase Zile din 1967 și în 
Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973. 

În 1965 îi apare prima culegere de povestiri, Acolo unde 
tipă șacalii, urmată, un an mai târziu, de romanul 
Altundeva, poate. În 1968 publică romanul Soțul meu, 
Michael, care a provocat o adevărată furtună literară și 
politică. Romanul a fost tradus în peste douăzeci de limbi 
și transpus pe marele ecran. Volumele de povestiri Spre 
moarte (1971) și Dealul Sfatului Nelegiuit (1976, pentru 
care i se decernează Brenner Prize for Literature) sunt 
considerate printre cele mai reușite scrieri ale sale. 

În 1987 îi apare romanul Cutia neagră, bestseller în 
Israel și în Europa, tradus în douăzeci de limbi și distins, în 
Franţa, cu prestigiosul Prix Femina Etranger. In 1989, 
romanul Să cunoști o femeie trece în fruntea topurilor de 
vânzări. În 1994 îi apare romanul Să nu pronunți noapte, 
urmat, un an mai târziu, de Pantera din pivniţă și, în 1999, 
de Aceeași mare. 

În cel mai recent roman al său, Poveste despre dragoste 
și întuneric (2002), Amos Oz împletește ficţiunea cu 
autobiografia. Este, de asemenea, autorul mai multor 
volume de eseuri și articole (Sub această lumină 
strălucitoare, 1979; În ţara lui Israel, 1983; Versanții 
Libanului, 1987 etc.), de critică literară (Tăcerea raiului, 
1993) și al unei cărți pentru copii (Soumchi, 1978). 


În 1991, Amos Oz a fost ales membru al Academiei de 
Limbă Ebraică. În 1992, preşedintele german Richard von 
Weizsăcker i-a înmânat Premiul Păcii, iar în 1997 
președintele Jacques Chirac i-a acordat titlul de Chevalier 
de la Legion d'Honneur. În anul 1998 i-a fost decernat 
Premiul Israel pentru literatură, cea mai înaltă distincţie a 
statului Israel. În anul 2004, a câștigat Premiul Catalunya. 

Romanul Să cunoști o femeie este drama lui Yoel, agent 
al serviciilor secrete israeliene, care decide să se retragă 
după moartea misterioasă a soţiei sale, Ivria, încercând să 
o reconstituie din amintiri, să-i descifreze enigmele și să se 
cunoască pe sine în lumina unei vieţi conjugale mai mult 
sau mai puţin ratate. 


VOLUMUL 
I 


Unu 


Yoel a ridicat obiectul de pe polita căminului și l-a 
studiat cu atenţie. Îl dureau ochii. Agentul imobiliar, 
gândind că nu auzise ce i-a spus, și-a repetat întrebarea: 

— Vreţi să mergem și în spatele casei, să aruncaţi o 
privire? 

Cu toate că hotărârea lui era gata luată, Yoel nu s-a 
grăbit să-i răspundă. Avea obiceiul să facă întotdeauna o 
pauză înainte de a răspunde, chiar și la întrebări simple 
ca: „Ce mai faci?” sau „Ce-au mai spus azi la știri?”. Ca și 
cum cuvintele ar fi fost niște bunuri personale, de care nu 
te puteai despărți cu ușurință. 

Agentul aștepta. Tăcerea se înstăpânise în camera 
elegant mobilată: un covor albastru-închis, lat, moale și 
adânc, fotolii, o canapea, o măsuţă de cafea din mahon, un 
televizor de import, un filodendron uriaș în colțul potrivit, 
un șemineu din cărămidă, unde erau aranjaţi, de-a 
curmezișul, vreo șase butuci care se încălecau, mai curând 
pentru imagine decât pentru folosinţă. Lângă fereastra- 
ghilotină din zid, prin care se pasau mâncărurile din 
bucătărie, se găsea o masă de sufragerie de culoare 
închisă și șase scaune cu spetează înaltă. Doar tablourile 
fuseseră scoase de pe pereţi și lăsaseră în urmă 
dreptunghiuri de tapet decolorat. Bucătăria, văzută pe ușa 
deschisă, era de tip scandinav și echipată cu cele mai 
moderne dispozitive electrice. Cele patru dormitoare, pe 
care le vizitase cu puţin înainte, corespundeau și ele 
cerinţelor lui. 

Yoel examina cu ochii și cu degetele obiectul pe care-l 
luase de pe poliţă. Era o figurină, o statuetă, opera unui 
artist amator, un animal de pradă, o felină, cioplită în lemn 
cafeniu de măslin și smălțuită cu câteva straturi de lac. 
Fălcile îi erau larg căscate, lăsând la vedere colții ascuţiţi. 
Cele două labe din faţă se înălțau în aer, într-un salt 
spectaculos; și laba din spate, din dreapta, era ridicată, 
dar arăta încordată, cu mușchii bulbucaţi în efortul de a 


sări; numai laba din stânga împiedica desprinderea de sol, 
înțepenind lighioana pe un mic postament de oţel 
inoxidabil. Trupul animalului se avânta într-un unghi de 
patruzeci și cinci de grade, iar tensiunea încercării de salt 
era atât de impulsivă, încât Yoel aproape că simţea în 
carnea lui durerea labei poprite și disperarea elanului 
curmat. Statueta i se părea nefirească și neconvingătoare, 
deși artistul izbutise să imprime lemnului o admirabilă 
supleţe de felină. Până la urmă, probabil că nu era opera 
unui amator. Detaliile fălcilor și ale labelor, unduirea 
spinării arcuite, tensiunea mușchilor, curbura pântecelui, 
boltirea diafragmei în cușca dură a coastelor, până și 
unghiul urechilor animalului, trase îndărăt, aproape lipite 
de ceafă - tot ce însemna finisare a amănuntului era lucrat 
cu minutie și vădea stăpânirea tainei de sfidare a limitelor 
materiei. Da, evident, era o sculptură izbutită, eliberată de 
inerția lemnului și animată de o vitalitate crudă, sălbatică, 
aproape sexuală. 

Și totuși, ceva nu era în regulă. Ceva anume era deviat, 
deplasat, sau prea finisat, sau nu îndeajuns de finisat. Ce 
anume, Yoel nu-și putea da seama. Îl dureau ochii. I-a 
încolţit din nou bănuiala că era opera unui amator. Dar 
unde se ascundea cusurul? Simţea iscându-se în el o 
enervare ușoară, fizică, odată cu impulsul de a se înălța în 
vârful picioarelor. 

Poate din pricină că figurina aceea, cu defectul ei 
ascuns, își bătea joc, categoric, de legile gravitaţiei. 
Greutatea animalului de pradă din mâna lui era cu mult 
mai mare decât cea a suportului de oţel din care se căznea 
creatura să se desprindă, și de care rămânea prinsă doar 
printr-un mic punct de contact între laba din spate și 
piedestalul de metal. Asupra acestui punct se concentra 
acum întreaga atenţie a lui Yoel. A descoperit că laba era 
înfundată într-o depresiune infinitezimală de pe suprafaţa 
oţelului. Dar cum? 

Vaga enervare i s-a întețit când a întors obiectul cu faţa 
în jos și, spre surprinderea lui, nu a descoperit urma 
șurubului care ar fi trebuit să se găsească acolo, atașând 


laba de piedestal. A răsucit din nou statueta: nicio urmă de 
șurub în carnea jivinei, între gheare și laba aceea dindărăt. 
Atunci ce împiedica saltul ucigaș al fiarei? În niciun caz 
cleiul. Greutatea figurinei n-ar fi îngăduit nici unui adeziv 
dintre cei cunoscuţi de Yoel să lipească jivina de suport 
printr-un atât de infim punct de contact; trupul animalului, 
proiectat în aer într-un unghi primejdios, s-ar fi dezlipit 
imediat de bază. Poate că era momentul să se dea bătut și 
să înceapă să poarte ochelari. Iată-l, un văduv, în vârstă de 
patruzeci și șapte de ani, savurând o pensionare timpurie, 
un om liber, aproape în toate înțelesurile cuvântului: ce 
rost avea să nege cu încăpățânare adevărul evident, 
anume că era un om obosit, își câștigase dreptul la odihnă 
și avea nevoie de odihnă. Uneori îl ardeau ochii; câteodată 
literele se înceţoșau pe pagină, mai ales noaptea, la lumina 
lămpii de pe noptieră. Şi totuși, întrebarea aceea capitală 
rămăsese fără răspuns. Din moment ce animalul era mai 
greu decât baza și se proiecta aproape în întregime dincolo 
de ea, cum de nu se răsturna? Dacă punctul de contact ar 
fi fost întărit cu un adeziv, s-ar fi desprins de multă vreme. 
Și dacă jivina arăta intactă, unde se ascundea cusurul 
invizibil? De unde provenea senzaţia că, pe undeva, se 
ascundea o fisură? Dacă exista vreun truc ascuns, care era 
acesta? 

În cele din urmă, impulsionat de acea vagă furie - Yoel 
se simţea furios chiar și pe această furie care încolţise în 
el, pentru că îi plăcea să se considere un om calm, perfect 
stăpân pe emoţiile lui - a apucat animalul de gât și a 
încercat să rupă vraja, nu chiar prin forţă, dar eliberând 
magnifica sălbăticiune din chinul misterioasei încleștări. 
Poate că în felul acesta o să dispară și invizibilul cusur. 

— Vai de mine, a intervenit agentul imobiliar. Ar fi păcat 
să o stricati. Nu vreţi să mergem să aruncăm o privire la 
magazia din grădină? S-ar putea ca grădina să vi se pară 
cam neglijată, dar nu-i nevoie decât de o dimineaţă de 
lucru ca să fie pusă la punct și să arate strălucitoare ca 
rouă. 

Cu delicateţe, ca într-o subtilă mângâiere, Yoel și-a 


plimbat degetul în jurul tainicei legături dintre animat și 
inanimat. Până la urmă, statueta nu era opera unui 
amator, ci a unui artist dotat cu viclenie și forță. O clipă, i- 
a fluturat în minte amintirea ștearsă a unei icoane 
bizantine care reprezenta răstignirea: și acolo exista ceva 
neplauzibil și totuși impregnat de durere. A dat de două ori 
din cap, de parcă, în cele din urmă, căzuse de acord cu el 
însuși să pună capăt dezbaterii lăuntrice. A suflat ușor 
peste statuetă, vrând parcă să îndepărteze un invizibil fir 
de praf, sau poate amprentele propriilor lui degete, apoi a 
așezat-o la loc pe raftul cu bibelouri, între o vază de sticlă 
albastră și o cădelniţă de alamă. 

— E-n regulă, a rostit. O iau. 

— Poftim? 

— Am hotărât să o iau. 

— Ce să luaţi? a întrebat agentul derutat, privindu-și 
clientul cu oarecare suspiciune. 

Părea să fie un om dintr-o bucată, dur, adânc înfipt în 
ascunzișurile lăuntrice ale propriei lui făpturi, un tip 
stăruitor, dar, în același timp, distrat, absent. Stătea 
nemișcat, cu faţa spre etajera cu bibelouri și cu spatele 
spre el. 

— Casa, a răspuns, calm, omul. 

— Cum, chiar așa, pe nepusă masă? Nu vreţi să vedeţi 
grădina? Sau magazia? 

— Am spus că o iau. 

— Şi sunteţi de acord cu chiria de nouă sute de dolari pe 
lună, plătibilă pe o jumătate de an în avans? Cheltuielile 
pentru reparaţii și impozitele căzând în răspunderea 
dumneavoastră? 

— De acord. 

— Doamne, dacă toţi clienţii mei ar fi ca dumneavoastră! 
a chicotit agentul. Aș putea și eu să-mi petrec toată ziua la 
mare. Am un hobby: canotajul. Nu vreţi să încercaţi mai 
întâi mașina de spălat și cuptorul electric? 

— Te cred pe cuvânt. Dacă se vor ivi ceva probleme, ne 
putem oricând întâlni. Du-mă la biroul dumitale și să 
terminăm cu hârţogăria. 


Doi 


În mașină, pe drumul de întoarcere din suburbia numită 
Ramat Lotan la biroul din centrul străzii Ibn Gabirol, 
agentul imobiliar s-a dezlănţuit într-un monolog. A vorbit 
despre piaţa imobiliară, despre colapsul bursei de valori, 
despre noua politică economică, pe care o considera 
absolut scrântită, și despre guvernul ăsta care ar merita să 
fie știm-noi-ce. I-a explicat lui Yoel că proprietarul casei, 
pe care agentul îl cunoștea personal, un anume Yosi 
Kramer, era director de departament la EL AL, și fusese 
trimis pe neașteptate, fără niciun preaviz, pentru trei ani 
la New York; de-abia a avut timp, sărmanul, să-și ia 
nevasta și copiii și să pună mâna pe apartamentul altui 
israelian, care se mutase din Queens la Miami. Agentul își 
spunea că omul din dreapta lui nu avea aerul cuiva capabil 
să se răzgândească în ultimul minut: un client care într-o 
oră și jumătate vizitează două proprietăţi și apoi o 
închiriază pe o a treia, la douăzeci de minute după ce i-a 
călcat pragul, fără să se târguiască asupra preţului, n-o să 
dea acum bir cu fugiţii. Cu toate acestea, agentul simţea 
că e de datoria lui să continue a-l convinge pe omul tăcut 
de lângă el că avusese parte de un mare chilipir. Și era 
totodată curios să afle câte ceva despre străinul acesta cu 
mișcări încete, cu riduri fine în colţurile ochilor care 
sugerau un surâs vag ironic, deși pe buzele-i subţiri nu 
adia nici măcar o umbră de zâmbet. Drept care, agentul 
continua să ridice  osanale proprietăţii, expunând 
avantajele casei duplex, situată într-o suburbie exclusivistă 
și construită după toate regulile artei, cum se spune. Și 
vecinii din dreapta erau o pereche de americani, frate și 
soră, oameni serioși, trimiși, pare-se, să reprezinte o 
fundaţie caritabilă din Detroit. Așa încât tihna și liniștea 
erau perfect asigurate. Pe întreaga stradă se înșiruiau vile 
foarte îngrijite, existau o parcare spațioasă, un centru 
comercial și o școală doar la vreo două sute de metri de 
ușa casei lui, iar la o distanţă de douăzeci de minute era 


marea și, în general, aveţi orașul în palmă. 

— Locuinţa, așa cum aţi constatat și dumneavoastră, e 
complet mobilată și echipată, pentru că cei din familia 
Kramer, adică proprietarii, sunt oameni care știu ce 
înseamnă un lucru de calitate și, în orice caz, când e vorba 
de un director din EL AL, poţi fi sigur și că toate lucrurile 
au fost cumpărate în străinătate, că totul e sută la sută 
garantat, inclusiv dispozitivele și aparatura electrocasnică. 
Oricine își poate da seama că dumneavoastră sunteţi un 
om cu discernământ și că vă pricepeţi să luaţi o decizie 
imediată. Dacă toţi clienţii mei ar fi ca dumneavoastră - 
dar v-am spus deja lucrul ăsta. Și, dacă nu sunt indiscret, 
cu ce vă ocupați? 

Yoel a chibzuit asupra răspunsului, de parcă își culegea 
cuvintele cu o pensetă. După un timp, a rostit: 

— Lucrez pentru guvern. 

Și a continuat să facă ce făcuse și până atunci: își 
rezema mereu degetele pe torpedo, lăsându-le să se 
odihnească o clipă pe suprafața lucioasă de plastic 
bleumarin, apoi le ridica, fie brusc, fie domol, fie cu un 
gest furiș. După care și le rezema iarăși. Dar mișcarea 
mașinii îl împiedica să ajungă la vreo concluzie. De fapt, 
nici nu mai știa care era întrebarea. Silueta crucificată din 
icoana bizantină avea un chip de fată, în pofida bărbii. 

— Şi soţia dumneavoastră? Lucrează și ea? 

— Soţia mea a murit. 

— Îmi cer scuze, a răspuns politicos agentul. Și, ușor 
încurcat, a găsit cu cale să adauge: 

— Şi soția mea are probleme. Nişte migrene de-i 
plesnește capul, iar medicii nu le pot veni de hac. Și copiii 
dumneavoastră ce vârste au? 

Din nou s-ar fi zis că Yoel cumpănea în minte acurateţea 
faptelor și că pregătea un răspuns cu grijă elaborat. 

— Am o singură fiică, de șaisprezece ani și jumătate. 

Agentul a lăsat să-i scape un chicotit și apoi a adăugat 
pe un ton de intimitate, dorind să stabilească o legătură de 
camaraderie bărbătească cu străinul: 

— O vârstă cam ingrată, nu? Amorezi, crize, bani de 


rochii și așa mai departe. 

După care a continuat, întrebând dacă nu-i o indiscreţie 
din partea lui, dar e curios, din moment ce așa stau 
lucrurile, de ce avea nevoie de patru dormitoare? Yoel nu i- 
a răspuns. Agentul s-a scuzat, desigur că asta nu era 
treaba lui, pusese întrebarea doar așa, din simplă 
curiozitate. Și el avea doi băieţi, unul de nouăsprezece și 
celălalt de douăzeci de ani, o diferenţă doar de un an și 
jumătate între ei. O problemă. Amândoi erau în armată, 
amândoi în unităţi combatante. Bine că s-a terminat cu 
povestea aia căcăcioasă din Liban, unde am feștelit-o - 
dacă s-o fi terminat într-adevăr - păcat numai că a ieșit 
atâta tevatură, și a ţinut să sublinieze că spune lucrul ăsta 
deși el, personal, nu-i de stânga, ba chiar departe de așa 
ceva. 

— Şi dumneavoastră ce vederi politice aveţi? 

— Mai sunt și două doamne bătrâne, a catadicsit Yoel să 
răspundă la prima întrebare, cu vocea lui joasă, egală. 
Bunicile vor locui împreună cu noi. 

Și dorind parcă să pună capăt conversaţiei, a închis 
ochii. Da, în ochi i se concentra întreaga oboseală. Din cine 
știe ce motiv, repeta în minte cuvintele rostite de agent. 
Amorezi. Crize. Marea. Și aveţi orașul în palmă. Agentul 
turuia de zor: 

— De ce să nu-i facem cunoștință fiicei dumneavoastră 
cu băieţii mei? Poate că unul din ei o să i se potrivească. 
Să știți că eu când plec în oraș folosesc întotdeauna 
drumul ăsta, și nu ruta practicată de toţi. E drept că-i mai 
ocolit, dar scăpăm de vreo patru sau cinci afurisite de 
stopuri. Apropo, și eu locuiesc în Ramat Lotan. Nu departe 
de dumneavoastră. Adică de casa pe care aţi ales-o. O să 
vă dau numărul meu de telefon de acasă și mă puteţi suna 
dacă aveţi vreo problemă. Asta nu înseamnă că o să aveţi. 
Dar daţi-mi un telefon ori de câte ori aveţi chef. Va fi o 
plăcere pentru mine să vă conduc prin împrejurimi și să vă 
arăt unde se găsește fiecare lucru. E important să ţineţi 
minte că, dacă plecaţi în oraș la orele de vârf, trebuie să 
folosiți numai ruta asta ocolită. Când am făcut armata, la 


artilerie, am avut un comandant de regiment, Jimmy Gal, 
unul care n-avea o ureche, poate că aţi auzit de el, și care 
ne spunea că între două puncte nu poate exista decât o 
singură linie dreaptă, dar linia asta e întotdeauna ticsită de 
imbecili. Cunoșteaţi gluma? Yoel a răspuns: 

— Mulţumesc. 

Agentul a mai bâiguit ceva despre cum era în armată pe 
atunci și cum e acum, pe urmă a renunţat și a deschis 
aparatul de radio, în mijlocul unei reclame idioate, pe 
canalul de muzică pop. Şi după aceea, brusc, de parcă o 
ultimă undă de tristețe emisă de omul de lângă el s-ar fi 
propagat și în sufletul lui, a întins mâna și a schimbat 
postul, pe programul de muzică clasică. 

Au continuat să înainteze fără să-și mai vorbească. La 
ora patru și jumătate, pe o după-amiază de vară umedă, 
orașul Tel Aviv i-a apărut lui Yoel asudat și urâcios. Prin 
comparaţie, Ierusalimul i se schiţa în minte într-o lumină 
răcoroasă, învăluit în nori de ploaie, scânteind într-un 
asfinţit fumuriu. 

Postul de radio transmitea muzică barocă. La rândul 
său, Yoel a renunţat la gestica degetelor pe torpedo și și-a 
vârât mâinile între genunchi, de parc-ar fi vrut să și le 
încălzească. Brusc, l-a invadat o senzaţie de ușurare 
pentru că, în sfârșit, avea impresia că găsise ceea ce 
căuta: animalul de pradă nu avea ochi. Artistul - până la 
urmă un amator - uitase să-i facă ochi. Sau poate avea 
ochi, dar nu unde trebuia. Poate că erau inegali, unul mai 
mare și unul mai mic. Va trebui să mai studieze o dată 
statueta. Și, în orice caz, era prea devreme ca să-și piardă 
speranţa. 


Trei 


Ivria murise pe șaisprezece februarie, o zi în care la 
Ierusalim ploua cu găleata. In acea dimineaţă, pe la opt și 
jumătate, în timp ce ședea, cu ceașca de cafea, la biroul 
din faţa ferestrei, în mica ei celulă, a avut loc o subită pană 
de curent. Yoel cumpărase încăperea aceasta, cu doi ani 
înainte, special pentru ea, de la vecinul de alături și o 
anexase la apartamentul lor din 'Talbiyeh. Tāiase o 
deschidere în peretele din spate al bucătăriei, și montase 
în ea o ușă grea, cafenie. Ivria își făcuse obiceiul să încuie 
această ușă, când lucra și când dormea. Vechea ușă, care 
legase cămăruţa respectivă de camera de zi a vecinului, 
fusese zidită, tencuită și de două ori zugrăvită, dar 
conturul îi apărea încă distinct pe peretele din spatele 
patului Ivriei. Hotărâse să-și mobileze noua cameră cu o 
austeritate monastică. O numea „studioul” ei. În afară de 
patul îngust de fier, cămăruța mai conţinea un șifonier cu 
garderoba Ivriei și fotoliul adânc, solid, al răposatului ei 
tată, care se născuse, trăise și murise în orașul nordic 
Metullah. Şi Ivria se născuse și crescuse la Metullah. 

Intre pat și fotoliu instalase o lampă din fier forjat. Pe 
peretele care o despărţea de bucătărie atârnase o hartă a 
districtului Yorkshire. Podeaua era neacoperită. Se mai 
găseau în cameră un birou din metal, două scaune tot din 
metal și câteva rafturi de cărți, de asemenea metalice. 
Deasupra biroului agăţase niște fotografii alb-negru ale 
unor ruine de abaţii, în stil romanic, datând din secolul al 
nouălea sau al zecelea. Pe birou trona o fotografie 
înrămată a tatălui ei, Shealtiel Lublin, un individ îndesat, 
cu o mustață pleoștită, ca de focă, îmbrăcat într-o 
uniformă de poliţist englez. Ivria luase hotărârea să se 
îngroape în acest bârlog pentru a se izola de corvezile 
casnice și a-și termina teza de masterat în literatura 
engleză. Subiectul pe care-l alesese era „Tainicul gând 
rușinos: sex, dragoste și bani la surorile Bronte”. În fiecare 
dimineaţă, după ce Netta pleca la școală, Ivria își punea un 


disc de jaz lent sau de ragtime, își așeza pe nas ochelarii 
cu lentile pătrate, fără rame, care-i dădeau aerul unui 
medic de casă rigid, dintr-o altă generaţie, aprindea lampa 
de birou, își așeza o ceașcă de cafea în faţă și plonja în 
cărţile și în notele ei. Încă din copilărie se învățase să scrie 
cu un toc cu peniță, pe care trebuia să-l moaie în călimară 
la fiecare zece cuvinte. Era o femeie zveltă, plăcută, cu o 
piele fină ca foaia de hârtie și ochi limpezi, cu gene lungi. 
Părul blond îi cădea în cascadă pe umeri, cu toate că acum 
era pe jumătate  încărunţit. Se îmbrăca aproape 
întotdeauna cu o bluză simplă, albă și pantaloni albi. Nu se 
farda și nu purta bijuterii, cu excepţia verighetei, care, 
cine știe din ce motiv, strălucea pe degetul mic al mâinii 
drepte. Degetele ei ca de copil erau întotdeauna reci, fie 
vară, fie iarnă, și lui Yoel îi plăcea atingerea lor răcoroasă 
pe spatele său gol. li plăcea și să le cuibărească în mâinile 
lui mari, urâte, de parcă ar fi încercat să încălzească niște 
puișori îngheţaţi. Uneori avea impresia că, în ciuda celor 
trei camere și a celor trei uși închise care îi despărțeau, 
auzea foșnetul hârtiilor ei. Câteodată Ivria se ridica de pe 
scaun și stătea o bucată de timp privind pe fereastra care 
dădea spre o curte dosnică, neîngrijită, și spre un calcan 
înalt, din piatră de Ierusalim. Chiar și seara stătea la birou, 
cu ușa încuiată, ștergând și refăcând pasaje din ceea ce 
scrisese dimineaţa, scotocind prin felurite dicţionare 
pentru a-și clarifica sensul unui cuvânt englezesc, folosit 
cu mai bine de un veac în urmă. Cea mai mare parte din 
timp, Yoel lipsea de acasă. Dar în nopţile când nu era 
plecat, obișnuiau să se întâlnească în bucătărie și să bea 
împreună ceai rece, cu cuburi de gheaţă, dacă era vară, 
sau câte o cană de cacao iarna, înainte de a se duce la 
culcare, în dormitoarele lor separate. Ivria stabilise un 
pact tacit cu el și cu Netta: nu aveau voie să intre în 
camera ei de lucru decât dacă se ivea vreo urgenţă. Acolo, 
în spatele bucătăriei, în acea extensie răsăriteană a 
apartamentului lor, era teritoriul ei exclusiv. Apărat mereu 
prin ușa grea, cafenie. Dormitorul lor, cu patul dublu, 
scrinul și cele două oglinzi identice, fusese preluat de 


Netta, care-i împodobise pereţii cu fotografiile poeţilor ei 
favoriţi, de limbă ebraică: Alterman, Lea Goldberg, 
Steinberg și Amir Gilboa. Pe noptierele dintr-o parte și alta 
a patului părinţilor ei, Netta așezase vaze cu ciulini uscați, 
pe care-i culesese, la sfârșitul verii, pe plaiurile golașe de 
pe povârnișul de lângă leprozerie. Pe un raft se găsea 
colecţia ei de partituri muzicale, pe care îi plăcea să le 
citească, deși nu cânta la niciun instrument. 

Cât despre Yoel, se instalase în camera fiicei lui, cu 
fereastra îngustă care dădea spre Colonia Germană și spre 
Dealul Sfatului Nelegiuit. Yoel nu-și dăduse osteneala să 
facă schimbări în cameră. Oricum, în cea mai mare parte 
din timp, era plecat în călătoriile lui. Când dormea acolo, 
somnul îi era vegheat de o duzină de păpuși de diferite 
mărimi. Şi de un afiș mare, colorat, care înfățișa o pisicuţă 
adormită, cuibărită lângă un dulău alsacian, cu o mutră de 
bancher între două vârste, pe care te poţi bizui. Singura 
modificare efectuată de Yoel în cameră a constat în 
deplasarea a opt dale într-un colț al podelei de gresie și 
instalarea seifului său, îngropat în ciment. În acest seif 
ținea două revolvere de calibru diferit, o colecţie de 
planuri detaliate ale capitalelor internaţionale și ale unor 
orașe de provincie, șase pașapoarte și cinci permise de 
conducere, o broșură îngălbenită, intitulată „Bangkok-ul 
noaptea”, o trusă cu medicamente de prim ajutor, vreo 
două peruci, câteva truse de bărbierit și de spălat în voiaj, 
câteva pălării, o umbrelă pliantă și un impermeabil, două 
mustăţi false, plicuri și hârtie de scris cu antetul unor 
diverse hoteluri și instituţii, un calculator de buzunar, un 
mic ceas deșteptător, orare ale trenurilor și avioanelor și 
agende cu numere de telefon cu ultimele trei cifre 
inversate. 

De când cu schimbările în apartament, bucătăria 
devenise locul de reunire al celor trei. Acolo își ţineau 
conferințele la nivel înalt. Mai ales în weekend. În 
livingroom, ornat de Ivria în culori pastelate și mobilat în 
stilul anilor '60 la Ierusalim, se întâlneau doar pentru 
televizor. Când Yoel era acasă, se nimereau uneori toţi trei 


în livingroom ca să asculte jurnalul de la nouă seara și să 
urmărească vreo dramă englezească din seria „Teatru în 
fotoliu”. 

Numai când veneau în vizită bunicile, întotdeauna 
împreună, încăperea își recăpăta funcţia de livingroom. Se 
servea ceai de lămâie, în pahare înalte, pe un platou cu 
fructe, și se mâncau prăjiturile aduse de bătrâne. O dată la 
câteva săptămâni, Ivria și Yoel pregăteau o masă pentru 
cele două soacre. Contribuţia lui Yoel consta în prepararea 
unei salate mixte, bine condimentată, din zarzavaturi fin 
tăiate, care era specialitatea lui încă din tinereţe, când 
lucrase într-un kibuţ. Discutau despre evenimentele la zi și 
despre multe altele. Subiectele predilecte de conversaţie 
ale celor două bunici erau literatura și arta. Problemele de 
familie nu erau niciodată atinse. 

Avigail, mama lIvriei, și Lisa, mama lui Yoel, erau două 
doamne elegante, cu o ţinută dreaptă și coafuri 
asemănătoare, ce evocau un aranjament floral japonez. 
Odată cu trecerea anilor, ajunseseră să semene între ele, 
cel puţin la prima vedere. Lisa purta o pereche de cercei 
delicati, un lanţ fin de argint la gât și se farda cu discreţie. 
Lui Avigail îi plăcea să-și înfășoare în jurul gâtului un fular 
de mătase tineresc, care-i înviora taioarele cenușii, 
asemenea unui strat de flori la marginea unei alei de 
beton. Purta pe piept o broșă de sidef, de forma unei 
sticluţe răsturnate. Dacă le priveai mai atent, observai la 
Avigail primele semne ale unei tendinţe spre rotunjimi și în 
obraji o culoare rumenă, de tip slav, în timp ce Lisa părea 
gata să se volatilizeze. Vreme de șase ani locuiseră 
împreună în apartamentul de două camere al Lisei de pe 
strada Radak, pe respectabilele coline din Rehavia. Lisa 
activa într-o ramură a Asociaţiei de Ajutorare a Soldaţilor, 
în timp ce Avigail făcea muncă voluntară la Comitetul de 
Protecţie a Copiilor Defavorizaţi. 

Alţi musafiri îi vizitau rar. Netta, din pricina sănătăţii ei, 
nu avea prietene apropiate. Când nu era la școală, 
frecventa Biblioteca Publică. Sau zăcea în cameră, citind. 
Era în stare să stea să citească jumătate din noapte. Din 


când în când, se ducea cu mama ei la cinema sau la teatru. 
Cele două bunici o luau cu ele la concerte la National 
Auditorium sau la YMCA. Câteodată ieșea singură să 
culeagă ciulini pe câmpul de lângă leprozerie. Și uneori se 
ducea la serate muzicale sau la discuţii literare. Ivria pleca 
rareori de acasă. Târzia ei disertaţie îi ocupa aproape tot 
timpul. Yoel aranjase ca, o dată pe săptămână, să vină o 
femeie la curățenie, ceea ce era suficient ca apartamentul 
să arate îngrijit și pus la punct. De două ori pe săptămână, 
Ivria lua mașina și pornea într-o expediţie de cumpărături. 
Haine nu prea cumpărau. Când se întorcea din călătoriile 
lui, Yoel nu obișnuia să vină încărcat de cadouri. Dar nu 
uita niciodată o zi de naștere sau aniversarea căsătoriei 
lor, pe întâi martie. Avea un gust rafinat și reușea 
întotdeauna să descopere la Paris, New York sau 
Stockholm pulovere de calitate excelentă la un preţ 
rezonabil, câte o bluză fină pentru fiica lui, pantaloni albi 
pentru soţia lui, o eșarfă sau un cordon sau un batic pentru 
soacra și pentru mama lui. 

Uneori, după masă, mai pica vreo cunoștință a Ivriei la o 
ceașcă de cafea și o șuetă. Câteodată, vecinul de la care 
cumpărase camera, Itamar Vitkin, venea „în căutarea unor 
semne de viață”, cum spunea el, sau „ca să mai arunc o 
privire la bătrâna mea cameră de vechituri”. Discuta cu 
Ivria despre viaţa din zilele Mandatului Britanic. De ani de 
zile, nimeni nu ridicase vocea în apartamentul lor. Tatăl, 
mama și fiica erau întotdeauna atenţi să nu se deranjeze 
unul pe celălalt. De câte ori vorbeau între ei, o făceau într- 
o manieră politicoasă. Fiecare își cunoștea propriile 
graniţe. Şi când se reuneau în bucătărie, în weekend, 
discutau despre chestiuni abstracte, de interes comun, ca, 
de pildă, teoriile despre existenţa unei vieţi inteligente în 
spațiu, sau dacă există vreo cale de a menţine echilibrul 
ecologic fără a afecta avantajele tehnologiei. Discutau cu 
însufleţire despre asemenea subiecte, fără să se întrerupă 
unul pe celălalt. Uneori ţineau sfat în jurul unor chestiuni 
practice ca, de pildă, cumpărarea de pantofi noi pentru 
iarnă, repararea mașinii de spălat vase, costurile 


comparative ale unor diferite modalităţi de încălzire sau 
înlocuirea dulăpiorului de medicamente din baie cu un 
model mai nou. Rareori discutau despre muzică, pentru că 
aveau gusturi diferite. Dar subiecte ca politica, starea de 
sănătate a Nettei, teza de masterat a Ivriei și munca lui 
Yoel erau prohibite. 

Deși Yoel pleca foarte des, avea grijă, pe cât posibil, să- 
și anunţe întotdeauna sosirea. Dar în afară de sintagma „în 
străinătate”, nu oferea niciodată vreun detaliu asupra 
călătoriilor sale. Cu excepţia weekend-urilor, luau masa 
separat, la orele care le conveneau fiecăruia dintre ei. 
Vecinii din micul bloc din Talbiyeh știau, de pe urma 
zvonurilor, că Yoel se ocupa cu investitorii din străinătate, 
ceea ce explica prezenţa valizelor, și paltonul de iarnă pe 
care-l purta uneori pe braţ, chiar și vara, și venirile și 
plecările cu taxiuri la aeroport la ore matinale. Soacra și 
mama lui credeau, sau se prefăceau a crede, că Yoel făcea 
deplasări în numele guvernului, pentru achiziționarea de 
echipament militar. Foarte rar puneau întrebări de genul: 
„Unde ai răcit așa de rău?” sau „Unde te-ai bronzat așa de 
tare?”, întrucât știau că singurul răspuns pe care-l vor 
obţine va fi „în Europa”, sau „la soare”. 

Ivria știa. Dar amănuntele nu o interesau. 

Ce înțelegea sau cât ghicise Netta era cu neputinţă de 
spus. 

În casă se găseau trei aparate stereo, unul în studioul 
Ivriei, unul în camera de copii unde dormea Yoel și al 
treilea la căpătâiul patului dublu în care se lăfăia Netta. De 
aceea ușile camerelor erau întotdeauna închise și, dintr-o 
constantă consideraţie reciprocă, diferitele genuri de 
muzică erau ascultate la volum scăzut, ca să nu se 
deranjeze unii pe alţii. 

Numai în livingroom se auzea câteodată un straniu 
amestec de sunete. Dar în livingroom nu era nimeni. De 
ani de zile încăperea arăta îngrijită, curată și pustie. Cu 
excepţia zilelor când veneau în vizită bunicile, și atunci toţi 
trei își părăseau bârlogurile și se reuneau acolo. 


Patru 


lată cum s-a petrecut dezastrul. Toamna venise, se 
mistuise și acum era iarnă. O pasăre pe jumătate îngheţată 
își făcuse apariţia pe balconul de la bucătărie. Netta o 
luase în dormitor și încercase să o încălzească. I-a fiert 
boabe de porumb și i-a dat apă cu pipeta. Spre seară, 
pasărea și-a recăpătat puterile și a început să se zbată prin 
cameră, ciripind cu disperare. Netta a deschis fereastra și 
pasărea și-a luat zborul. A doua zi dimineaţa s-au ivit mai 
multe păsări pe ramurile copacilor golași. Poate că și 
pasărea din ajun era printre ele. Cine știe? In ziua aceea, 
când electricitatea s-a întrerupt la ora opt și jumătate 
dimineața, pe o ploaie torențială, Netta era la școală și 
Yoel în străinătate. Probabil că Ivria a constatat că nu are 
destulă lumină. Ierusalimul era înnegurat de nori grei și de 
ceaţă. Ivria a ieșit afară și a coborât treptele subsolului 
deschis în care era garată mașina. Probabil că intenţionase 
să scoată din portbagaj lanterna puternică pe care Yoel o 
cumpărase la Roma. Când s-a întors din garaj, a observat 
cămașa ei de noapte pe zidul grădinii, înșfăcată de vânt de 
pe grătarul de uscat rufe din balcon. S-a dus s-o ia. În felul 
ăsta, s-a apropiat de cablul de înaltă tensiune, care căzuse. 
Fără îndoială, a gândit că e o frânghie de rufe. Sau poate 
și-a dat seama că e un cablu electric dar a presupus, în 
mod logic, că din moment ce e o pană de curent, cablul e 
mort. A ridicat mâna să-l înalțe ca să poată trece pe sub el. 
Sau poate că s-a împiedicat de cablu. Cine poate ști? Dar 
pana de curent nu era generală, lumina se întrerupsese 
numai în blocul lor. Cablul era activ. E aproape cert că, din 
pricina umidității, a fost electrocutată pe loc și nu a simţit 
nicio durere. Dar a mai existat o victimă, Itamar Vitkin, 
vecinul de alături, de la care cumpărase Yoel, cu doi ani în 
urmă, camera Ivriei. Era un om de vreo șaizeci de ani, 
proprietarul unui camion frigorific, care, de mai mulţi ani, 
trăia de unul singur. Copiii lui erau mari și se stabiliseră la 
casele lor, iar soţia îl părăsise și se mutase din Ierusalim 


(motiv pentru care nu mai avusese nevoie de cameră și i-o 
vânduse lui Yoel). Se presupune că Itamar Vitkin văzuse pe 
fereastră tragedia și a coborât în grabă ca să dea o mână 
de ajutor. Cei doi au fost găsiţi prăbușiţi într-o băltoacă, 
ținându-se în braţe. Bărbatul încă trăia. Au încercat să-i 
facă respiraţie artificială, ba chiar l-au plesnit cu putere 
peste obraji. A decedat în ambulanţă, în drum spre spitalul 
Hadassah. Printre vecinii de bloc circula însă o versiune 
alternativă; Yoel nu și-a plecat urechea la bârfe. 

Vecinii îl considerau pe Vitkin un om ciudat. Uneori, 
seara, se urca în cabina camionului său, își scotea pe 
fereastră capul și jumătate din trupul greoi și, timp de un 
sfert de oră, cânta la chitară, pentru beneficiul 
trecătorilor. Aceștia nu erau prea numeroși, întrucât 
strada pe care locuiau era laterală. Oamenii se opreau să 
asculte și, după câteva minute, înălțau din umeri și își 
vedeau de drum. Vitkin lucra întotdeauna noaptea, livrând 
produse lactate magazinelor alimentare, și se întorcea 
acasă pe la șapte dimineaţa. Fie vară, fie iarnă. Uneori i se 
auzea glasul prin peretele despărțitor: își dăscălea chitara 
în timp ce cânta. Avea o voce plăcută, s-ar fi zis că încerca 
să seducă o femeie care i se împotrivea. Era un tip grăsun, 
molatic, îmbrăcat aproape întotdeauna cu o vestă și niște 
pantaloni kaki, prea largi pentru el, iar pe chip avea 
expresia omului stăpânit de teama constantă că tocmai a 
spus sau a făcut ceva ce nu se cuvine. După ce lua masa, 
obișnuia să iasă în balcon și să arunce firimituri păsărilor. 
Le și ademenea cu blândeţe. Uneori, în serile de vară, se 
așeza pe un scaun de răchită, în balcon, îmbrăcat cu vesta 
lui cenușie, și cânta melodii rusești care-ţi sfâșiau inima, 
compuse mai curând pentru balalaică decât pentru chitară. 

În ciuda apucăturilor lui excentrice, locatarii blocului îl 
considerau un vecin cumsecade. Nu candidase niciodată la 
alegerile pentru președintele comitetului de bloc, dar s-a 
oferit să fie un soi de supraveghetor, responsabil de scară 
și de holul imobilului. Ba chiar a cumpărat din banii lui 
două ghivece mari cu mușcate, pe care le-a plasat de o 
parte și de alta a intrării principale. Când i se adresa 


cineva, chiar dacă-l întreba numai cât e ceasul, i se ivea pe 
faţă o expresie de dulce încântare, de parc-ar fi fost un 
copil surprins de un cadou neașteptat. Ceea ce pe Yoel îl 
irita oarecum. Când a murit, și-au făcut apariţia cei trei fii 
ai lui Vitkin, împreună cu nevestele și cu avocaţii 
respectivi, în toţi anii de până atunci nu-l vizitaseră nici 
măcar o dată. Acum veniseră să-și împartă bunurile din 
apartament, pentru ca ulterior să-l vândă. La întoarcerea 
de la înmormântare, a izbucnit o ceartă între fii. Două 
dintre neveste au ridicat glasul cu atâta furie, încât le-au 
auzit și vecinii. Pe urmă au intervenit doi sau trei avocaţi, 
care aduseseră și un expert evaluator. La patru luni după 
tragedie, când Yoel începuse să se pregătească pentru 
mutarea din Ierusalim, apartamentul de alături era încă 
zăvorât și gol. Într-o noapte, Netta a avut impresia că 
aude, prin perete, o muzică duioasă, venind din 
apartamentul lui Vitkin - nu era sunet de chitară, 
pretindea ea, ci de violoncel. Dimineaţa i-a povestit toate 
acestea lui Yoel, care a preferat să le treacă sub tăcere, 
așa cum proceda adeseori cu lucrurile pe care i le 
mărturisea fiica lui. 

În holul de la intrarea blocului, deasupra cutiilor de 
scrisori, ferparul de condoleanţe din partea comitetului de 
locatari începuse să se îngălbenească. Yoel intenţionase în 
câteva rânduri să-l dea jos, dar nu o făcuse. Anunţul 
conținea și o greșeală de reproducere a numelor. Se 
spunea în el că locatarii erau șocați și împărtășeau durerea 
familiilor respective, pricinuită de tragica și prematura 
pierdere a dragilor noștri vecini, doamna Ivria Raviv și 
domnul Eviatar Vitkin. Raviv era numele pe care Yoel îl 
folosea în mod curent. Dar când a închiriat locuinţa nouă 
din Ramat Lotan, a preferat să se înregistreze sub numele 
Ravid, deși nu exista vreo rațiune logică pentru asemenea 
modificare. Netta se numise întotdeauna Netta Raviv, cu 
excepţia unui singur an, când toţi trei locuiseră la Londra, 
unde Yoel se găsea în misiune, sub un cu totul alt nume. 
Numele mamei lui era Lisa Rabinovici. Ivria, în cei 
cincisprezece ani cât studiase, intermitent, la universitate, 


își folosise numele de fată, Lublin. În ajunul calamităţii, 
Yoel se înregistrase la Hotel Europa din Helsinki sub 
numele de Lionel Hart. Dar numele vecinului între două 
vârste, iubitor de chitară, a cărui moarte în curte, în 
ploaie, în braţele doamnei Raviv, stârnise felurite bârfe, 
era Itamar Vitkin. Nu Eviatar Vitkin, cum apărea în 
ferparul locatarilor. Netta afirmase însă că-i plăcea mai 
mult Eviatar și, la urma urmei, ce mai contează? 


Cinci 


În seara zilei de șaisprezece februarie, la ora zece și 
jumătate, când s-a întors cu taxiul la Hotel Europa, Yoel 
era dezamăgit și obosit. Intenţionase să mai zăbovească 
puţin la bar, să bea un gin-tonic și să analizeze în gând, 
înainte de a urca în cameră, rezultatele întâlnirii cu 
inginerul tunisian pentru care venise la Helsinki și cu care 
se văzuse în acea seară la restaurantul gării. Inginerul i se 
păruse a face parte din categoria „plevușcă”; cerea niște 
favoruri disproportionate în raport cu informaţiile banale 
pe care le oferea. Materialul pe care i-l prezentase ca 
mostră la sfârșitul întrevederii era aproape lipsit de 
importanţă. Chiar dacă, pe parcursul discuţiei, omul se 
străduise să dea de înţeles că la viitoarea întrevedere, 
dacă va mai exista una, o să-i ofere lampa lui Aladin. Adică 
informaţiile majore după care Yoel tânjea de veacuri. 

Dar favorurile pe care le cerea în schimb tunisianul nu 
erau de natură financiară. Folosind oportun cuvântul 
„bonus”, Yoel își pusese în funcţiune antenele pentru a 
detecta semne de lăcomie, dar în zadar. Din acest punct de 
vedere - și numai din acesta - tunisianul nu fusese evaziv: 
nu avea nevoie de bani. Era vorba de niște favoruri 
nehbănești. Pe care Yoel, în adâncul inimii lui, nu era 
convins că i le vor putea acorda. Bineînţeles, nu fără o 
aprobare de la un nivel mai înalt. Chiar dacă s-ar fi dovedit 
că omul se află în posesia unor informaţii de prima mână, 
lucru de care Yoel se îndoia. Prin urmare, se despărţise 
pentru moment de inginerul tunisian, cu promisiunea că se 
vor revedea a doua zi pentru a stabili contactul pe mai 
departe. 

În acea seară Yoel avea de gând să se retragă mai 
devreme, își simţea ochii obosiţi - aproape că-l dureau. li 
revenea întruna în gând invalidul pe care-l văzuse pe 
stradă într-un scaun cu rotile; i se părea o figură familiară. 
Nu chiar familiară, dar nici cu totul străină. Implicată, într- 
un fel, în ceva de care trebuia să-și aducă aminte. 


Și tocmai că nu-și putea aduce aminte. Când dădea să 
intre în bar, recepţionerul a venit după el. 

— Scuzaţi-mă, domnule, o doamnă Schiller a sunat 
repetat în ultimele câteva ore. A lăsat un mesaj urgent 
pentru domnul Hart, ca de îndată ce se întoarce la hotel să 
ia legătura cu fratele său. 

Yoel i-a mulţumit recepţionerului. A renunţat la popasul 
în bar. Îmbrăcat în palton, a ieșit din nou în strada 
înzăpezită, populată la acea oră din noapte de foarte puţini 
pietoni și nici măcar de mașini. A pornit pe stradă, privind 
mereu îndărăt, peste umăr; dar nu era nimic de văzut în 
afară de bălțile de lumină galbenă proiectate pe zăpadă. 
Întâi a dat s-o ia la dreapta, apoi s-a răzgândit și a cotit la 
stânga, trecând de vreo două intersecţii, răscolind omătul 
moale sub tălpi, până a găsit ceea ce căuta: o cabină de 
telefon public. Și-a rotit din nou privirea. Nici ţipenie de 
om. După cum cădea lumina, zăpada iriza reflexe când 
albăstrii, când roșietice, de parc-ar fi suferit de o boală de 
piele. A sunat la Ierusalim, cu taxă inversă. Așa-zisul frate 
era, în cazurile de forță majoră, omul pe care ei îl numeau 
„le Patron”. În Ierusalim era miezul nopţii. Unul dintre 
asistenții Patronului i-a cerut să revină imediat în ţară. Nu 
a adăugat nicio explicaţie și Yoel nu i-a pus nicio întrebare. 
La ora unu din noapte zbura din Helsinki la Viena. Acolo a 
așteptat pe aeroport, timp de șapte ore, cursa spre 
Ierusalim. Dimineaţa, omul lor de legătură din Viena a 
venit să bea o cafea cu el, la barul din sala de așteptare. 
Nu-l putea lămuri pe Yoel de ce fusese atât de urgent 
rechemat, sau poate că fusese instruit să nu-i spună nimic. 
Au vorbit puţin despre treburile lor. După care au discutat 
despre economie. Seara, la aeroportul Ben Gurion, l-a 
așteptat Patronul în persoană. L-a încunoștinţat, fără 
niciun preambul, că în urmă cu o zi lvria fusese 
electrocutată, accidental. La cele două întrebări ale lui 
Yoel a dat răspunsuri precise, nediluate. A luat valijoara 
din mâna lui Yoel, l-a condus la mașină printr-o ieșire 
laterală și l-a anunţat că-l va duce cu mașina lui la 
Ierusalim. Cu excepţia câtorva observaţii legate de 


inginerul tunisian, au străbătut întregul drum în tăcere. 
Ploaia nu mai contenise din ajun; doar că se prefăcuse într- 
o burniță măruntă, care te pătrundea până la os. În lumina 
farurilor mașinilor care veneau în sens invers, s-ar fi zis că 
ploaia nu cădea de sus în jos, ci ţâșnea din pământ. La 
capătul serpentinelor care urcă spre Ierusalim, un camion 
răsturnat, cu roţile în sus, încă în mișcare, i-a adus aminte 
de invalidul din Helsinki, și Yoel s-a simţit din nou sâcâit 
de senzaţia unei discrepanțe, a unei neverosimilităţi, a 
ceva ce nu-i în ordine. Dar nu-și putea da seama ce anume. 
În timp ce urcau pe Mount Castel, și-a scos din servietă un 
aparat de ras cu baterie și s-a bărbierit orbește, în 
întuneric. Așa cum proceda întotdeauna. Nu voia să intre 
în casă nebărbierit. 

A doua zi dimineaţa, la ora zece, cele două cortegii 
funerare au pornit de acasă. Ivria a fost înmormântată la 
Sanhedriya, iar vecinul a fost dus la alt cimitir. Fratele mai 
mare al Ivriei, un fermier butucănos din Metullah, numit 
Nakdimon Lublin, a bâiguit rugăciunea de înmormântare, 
poticnindu-se la cuvintele aramaice, nefamiliare. După 
care, împreună cu cei patru fii ai lui au susţinut-o, pe rând, 
pe Avigail, gata mereu să se prăbușească. 

Când au ieșit din cimitir, Yoel a mers alături de mama 
sa. Înaintau foarte aproape unul de celălalt, dar nu s-au 
atins decât o singură dată, când au încercat să treacă 
împreună pe poarta îngustă; două umbrele negre s-au 
ciocnit în aer. Brusc, Yoel și-a adus aminte că uitase în 
camera de hotel din Helsinki cartea „Doamna Dalloway” și 
fularul de lână pe care i-l cumpărase soţia lui. Dar s-a 
împăcat cu paguba. Cum de nu și-a dat niciodată seama 
cât de mult ajunseseră să semene între ele soacra și mama 
lui, de când locuiau împreună? Oare pe viitor va ajunge să 
semene și el cu fiica lui? Îl înțepau ochii. Și-a adus aminte 
că-i făgăduise inginerului tunisian să-l sune în acea zi și 
nu-și ţinuse promisiunea, și nici că va mai putea să și-o 
ţină. Și tot nu reușea să vadă legătura între promisiunea 
făcută și invalid, deși intuia că există o legătură. Fapt care- 
l răscolea. 


Sase 


Netta nu a venit la înmormântare. Nici Patronul. Nu 
pentru c-ar fi fost ocupat, ci pentru că, așa cum îi era 
obiceiul, s-a răzgândit în ultimul moment și a hotărât să 
rămână în apartament, alături de Netta, și să aștepte 
întoarcerea celorlalți de la cimitir. Şi când s-a întors 
familia împreună cu cele câteva cunoștințe și cu vecinii 
care-i însoţiseră, i-au găsit pe Netta și pe Patron în 
livingroom, așezați faţă în faţă și jucând șah. Nakdimon 
Lublin și restul familiei au fost șocați, dar, ţinând seama de 
starea de sănătate a Nettei, au închis ochii. Sau, în cel mai 
bun caz, nu au făcut niciun comentariu. Lui Yoel nici că-i 
păsa. Cât fuseseră plecaţi, Patronul o învățase pe Netta să 
prepare o cafea neagră tare, stropită cu coniac, pe care 
fata le-a servit-o tuturor celor prezenţi. Patronul a rămas 
cu ei până la căderea serii, apoi s-a ridicat și a plecat. 
Cunoștinţele și neamurile s-au împrăștiat. Nakdimon 
Lublin și fiii lui au plecat să înnopteze în alt loc din 
Ierusalim, promițând să revină a doua zi dimineaţa. Yoel a 
rămas singur cu cele trei femei. Când s-a lăsat întunericul, 
Avigail a început să plângă în bucătărie, scoțând icneli 
zgomotoase, întretăiate, ca o criză de sughiţ. Lisa a 
încercat să o liniștească dându-i picături de valeriană, un 
remediu învechit care, totuși, după un timp, a mai calmat- 
o. Cele două bătrâne ședeau în bucătărie, Lisa înconjurând 
cu braţul umerii lui Avigail; amândouă înfășurate într-un 
șal de lână cenușiu, pe care Lisa îl găsise, probabil, într-un 
dulap. Șalul aluneca întruna și Lisa se apleca să-l ridice, îl 
scutura, ca un liliac care-și desfășoară aripile, și apoi îl 
înfășura din nou în jurul lor. Ca urmare a picăturilor de 
valeriană, plânsul lui Avigail s-a mai domolit și a căpătat 
un ritm mai egal, asemenea unui copil care plânge în 
somn. Dar de afară răzbeau vaietele pisicilor în călduri, un 
sunet straniu, pătrunzător, crud, asemănător mai curând 
unui lătrat. Yoel și fiica lui ședeau în livingroom, de o parte 
și de alta a măsuţei joase pe care Ivria o cumpărase în 


laffa, cu vreo zece ani în urmă. Pe măsuţă se găsea tabla 
de șah, înconjurată de câteva piese culcate sau în picioare 
și de câteva cești de cafea goale. Netta l-a întrebat dacă 
vrea să-i facă o omletă și o salată. Yoel i-a răspuns: „Nu mi- 
e foame”, la care ea a replicat: „Nici mie”. La ora opt și 
jumătate a sunat telefonul, dar când Yoel a ridicat 
receptorul nu s-a auzit nimic. Din simplă deformaţie 
profesională, s-a întrebat oare cine voia să verifice dacă 
era acasă sau nu. Dar nu-și putea da seama. Pe urmă Netta 
s-a ridicat, a închis ferestrele, a tras jaluzelele și a 
împreunat draperiile. La ora nouă, i-a spus tatălui ei: 

— Dacă vrei să te uiţi la știri, te rog deschide televizorul. 

Yoel a răspuns: 

— Bine. 

Dar au rămas așezați și niciunul dintre ei nu s-a apropiat 
de televizor. Și, din nou, împins de conștiința profesională, 
Yoel a alcătuit în minte numărul de telefon din Helsinki și, 
o clipă, s-a gândit chiar să-l cheme pe inginerul tunisian, 
de aici, de acasă. Dar și-a alungat gândul pentru că nu știa 
ce să-i spună. La puţin timp după ora zece, s-a ridicat și a 
preparat niște sandvișuri cu brânză și salam pe care le-a 
găsit în frigider; salamul era cel care-i plăcea Ivriei: picant, 
învelit în piper negru. Pe urmă a pus ceainicul la fiert și a 
umplut patru pahare cu ceai de lămâie. Mama lui a 
intervenit: 

— Lasă-mă pe mine să fac toate astea. 

— Nu-i nevoie. Totul e în ordine, a răspuns Yoel. 

Au băut ceaiul, dar nimeni nu s-a atins de sandvișuri. S-a 
făcut ora unu noaptea până când Lisa a izbutit s-o 
convingă pe Avigail să înghită două tablete de valium și să 
se întindă, complet îmbrăcată, pe patul dublu din camera 
Nettei. S-a culcat și ea alături, fără să stingă lampa de pe 
noptieră. Pe la două și un sfert, Yoel a furișat o privire și 
le-a văzut pe amândouă dormind. Avigail s-a trezit de trei 
ori și a început să plângă, dar de fiecare dată s-a oprit și s- 
a liniștit. Pe la trei noaptea, Netta i-a propus tatălui ei să 
joace o partidă de șah, să le treacă timpul. Yoel a acceptat, 
dar curând l-a doborât oboseala, ochii au început să-l 


înţepe, și s-a dus să se odihnească în camera de copii. 
Netta l-a condus până la ușa camerei și acolo, în timp ce-și 
descheia nasturii de la cămașă, Yoel a anunţat-o că a 
hotărât să profite de dreptul lui de a ieși mai devreme la 
pensie. Urma să redacteze chiar în acea săptămână o 
scrisoare de renunțare și nu avea de gând să mai aștepte 
până când or să-i găsească un înlocuitor. La sfârșitul 
anului școlar, se vor muta din lerusalim. 

Netta i-a răspuns: 

— Cum dorești. 

Şi asta a fost tot. 

Fără să închidă ușa, s-a culcat pe pat, cu mâinile 
încrucișate sub ceafă și cu ochii arzători aţintiţi pe tavan. 
Ivria Lublin fusese singura lui dragoste, dar asta se 
întâmplase cu multă vreme în urmă. Își aducea aminte 
limpede, până la cel mai mic detaliu, de o dată, cu ani 
înainte, când făcuseră dragoste. După o ceartă violentă. 
Amândoi au fost scuturaţi de plâns, de la prima mângâiere 
și până la înfiorarea finală, și după aceea au zăcut 
înlănțuiţi câteva ceasuri, nu atât ca un bărbat și o femeie, 
cât ca doi oameni îngheţaţi, noaptea, în zăpadă. Și el a 
rămas cuibărit în pântecele ei aproape întreaga noapte, 
chiar când dorinţa i se ostoise. Acum, când revedea totul în 
minte, simțea din nou iscându-se în el dorința pentru 
trupul ei. Și-a apăsat mâna mare și urâtă pe membrul în 
erecţie, ca și cum ar fi vrut să-l calmeze, ferindu-se însă să- 
și miște degetele sau penisul. Cum ușa era deschisă, cu 
mâna liberă a stins lumina. Şi în clipa când l-a învăluit 
întunericul, și-a dat seama că trupul pe care-l dorea era 
îngropat în pământ și că așa avea să rămână pe vecie. Cu 
genunchii rotunzi, ca de copil, cu sânul stâng ceva mai plin 
și mai atrăgător decât dreptul, cu semnul din naștere, pata 
cafenie, uneori vizibilă, alteori ascunsă în părul pubian. Și 
pe urmă s-a văzut și pe el întemnițat în coșciugul ei, în 
deplină beznă, și a văzut-o zăcând goală sub lespezile de 
ciment, acoperită de moviliţa de țarină udă de ploaia care 
se cernea în întuneric, și și-a adus aminte de claustrofobia 
Ivriei, dar, totodată, și-a amintit că morţii nu sunt îngropaţi 


goi; speriat, a întins mâna și a aprins iar lampa. Dorinţa i 
se volatilizase. A închis ochii și a rămas nemișcat pe spate, 
așteptând lacrimile, însă lacrimile refuzau să vină, ca și 
somnul, așa că a bâjbâit cu mâna pe noptieră, căutându-și 
cartea pe care o uitase la Helsinki. 

Pe ușa deschisă, în acompaniamentul vuietului vântului 
și al ploii, și-a zărit fiica, urâţică, uscăţivă, adusă de spate, 
strângând paharele și ceștile de cafea goale și adunându-le 
pe o tavă. Le-a dus pe toate la bucătărie și a început să le 
spele pe îndelete. A acoperit cu un celofan platoul de 
sandvișuri cu brânză și salam și l-a vârât, cu grijă, în 
frigider. Apoi a stins aproape toate luminile și s-a asigurat 
că ușile sunt încuiate. A ciocănit de două ori în ușa 
studioului mamei ei, înainte de a o deschide și a intra. Pe 
biroul Ivriei zăceau condeiul și călimara rămasă deschisă. 
Netta a închis-o și a învârtit căpăcelul condeiului. A luat de 
pe birou ochelarii fără rame, cu lentilele pătrate, care-ţi 
evocau un medic de casă sever, dintr-o generaţie trecută. 
I-a ridicat de pe birou, ca și cum ar fi vrut să-i încerce. Dar 
s-a abținut, i-a lustruit ușor cu poala bluzei, le-a îndoit 
antenele și a vârât ochelarii în etuiul pe care l-a găsit sub 
hârtii. Pe urmă a luat ceașca de cafea lăsată de Ivria pe 
birou, când se dusese să caute lanterna. Netta a stins 
lumina și a ieșit din încăpere închizând ușa în urmă-i. După 
ce a spălat și această ultimă ceașcă, s-a întors în 
livingroom și s-a așezat în fața măsuţei de șah. De partea 
cealaltă a peretelui, Avigail plângea din nou și Lisa o 
îmbărbăta în șoaptă. Liniștea era atât de profundă, încât 
chiar prin ușile încuiate și ferestrele zăvorite se auzeau 
cocoșii cucurigând și câinii lătrând; printre case s-a 
insinuat vag chemarea tărăgănată, prelungă, a muezinului 
la rugăciunea de dimineaţă. „Și acum ce urmează?”, s-a 
întrebat Yoel. Cât de ridicol, de enervant, de gratuit a fost 
gestul lui de a se bărbieri în mașina Patronului, pe drumul 
de întoarcere de la aeroport. Schilodul din scaunul cu 
rotile din Helsinki era tânăr, foarte tânăr, și Yoel își 
amintea că avea parcă trăsături delicate, feminine. Nu 
avea nici braţe, nici picioare. Oare din naștere? Sau în 


urma unui accident? La Ierusalim plouase întreaga noapte. 
Dar electricitatea fusese restabilită în mai puţin de o oră 
de la dezastru. 


Sapte 


Într-o după-amiază târzie a unei zile de vară, Yoel stătea 
desculț într-un colț al peluzei și tundea gardul viu. Micul 
drum din Ramat Lotan era scăldat în miresme câmpenești, 
mărginit de pajiști cosite și de răzoare de flori cu 
îngrășăminte de bălegar, și avea un sol afânat, care sugea 
apa stropitorilor. În grădinile din faţa și din spatele caselor 
se roteau numeroase stropitori. Erau orele cinci și un sfert. 
Din când în când, câte un vecin se întorcea acasă de la 
treburile lui, își parca mașina, cobora din ea fără grabă, își 
dezmorțea braţele întinzându-le, și își lărgea nodul de la 
cravată chiar înainte de a păși pe aleea asfaltată a grădinii. 

Prin ușile deschise ce dădeau spre grădină, ale caselor 
de peste drum, se auzea vocea crainicului de la televiziune, 
citind știrile. Cu un mic efort, Yoel izbutea să-i deslușească 
spusele. Dar gândurile îi zburau aiurea. Din timp în timp se 
oprea din tunsul gardului și se uita la un grup de trei fetiţe 
care se jucau pe trotuar cu un alsacian botezat Ironside, 
poate după detectivul imobilizat într-un scaun cu rotile 
dintr-un serial difuzat la televizor în urmă cu câţiva ani, 
serial pe care Yoel îl urmărise întâmplător în camerele de 
hotel din diferite orașe. O dată urmărise un episod dublat 
în portugheză, dar reușise totuși să înţeleagă intriga, care 
era foarte simplistă. 

De jur-împrejur păsările cântau prin copaci, ţopăiau pe 
lângă ziduri, zburau dintr-o grădină în alta, de parcă se 
îmbătaseră de bucurie. Yoel știa că păsările nu zboară de 
bucurie, ci din alte rațiuni. Din depărtare răzbea înăbușit, 
asemenea suspinului mării, rumoarea traficului de pe 
șoseaua care se așternea la poalele suburbiei Ramat Lotan. 
În spatele lui, tolănită pe un leagăn capitonat, ședea Lisa, 
îmbrăcată într-un capot și citind ziarul de seară. Cândva, 
cu ani și ani în urmă, îi povestise cum, când el avea trei 
ani, îl împinsese într-un căruţ scârţâitor, îngropat pe sub 
pachetele și boccelele aruncate claie peste grămadă, pe tot 
lungul drum dintre București și portul Varna. Străbătuse 


cea mai mare parte din drum pe cărări lăturalnice, 
ascunse. Yoel nu mai păstra în memorie nimic din acest 
drum, dar i se nălucea uneori imaginea vagă a unei săli de 
dormit întunecoase, în măruntaiele unui vapor, o sală 
ticsită cu șiruri de paturi de fier suprapuse, încărcate cu 
bărbaţi și femei care gemeau, scuipau, poate chiar vomitau 
unii peste alţii, sau peste el. Și i se mai năzărea imaginea 
vagă a unei încăierări între mama lui care răcnea și un 
bărbat chel, nebărbierit, încăierare care avusese loc tot pe 
parcursul acelei călătorii. Despre tatăl său nu-și mai putea 
aminti nimic, cu toate că știa cum arăta la chip, din cele 
două fotografii sepia din vechiul album al mamei lui. Ştia, 
sau mai curând dedusese, că tatăl lui nu fusese evreu, ci 
un român creștin, care ieșise din viaţa lui și a mamei sale 
chiar înainte de sosirea nemților. Dar în mintea lui Yoel, 
tatăl lui se suprapunea peste înfățișarea bădăranului chel 
și neîngrijit care o lovise pe mama sa pe vapor. 

De cealaltă parte a gardului viu pe care Yoel îl tundea cu 
încetineală și precizie, vecinii lui, americanii, frate și soră, 
care ocupau cealaltă jumătate a imobilului dublu, ședeau 
tolăniţi pe scaune de grădină albe și beau cafea frapată. În 
săptămânile de când se mutaseră acolo, cei doi Vermont îl 
invitaseră în repetate rânduri să vină pe la ei, într-o după- 
masă, la o cafea frapată, sau să treacă într-o seară, după 
știrile de la orele nouă, să vadă împreună o comedie la 
video. Yoel le-a răspuns: „Cu plăcere”. Dar până acum se 
ţinuse la distanţă de ei. Vermont era un bărbat solid, cu o 
față proaspătă și rozalie și cu manierele neșlefuite ale unui 
fermier american. Arăta ca un olandez sănătos și prosper 
dintr-o reclamă pentru trabucuri scumpe. Era jovial și 
gălăgios. Gălăgios, poate pentru că era tare de o ureche. 
Sora lui, Annemarie, sau poate că Rosemarie, era cu cel 
puţin zece ani mai tânără. Yoel nu mai știa exact cum o 
cheamă. Era o femeie minionă, atrăgătoare, cu un râs 
copilăresc, ochi albaștri și sâni cu sfârcuri obraznice. 
„Bună!”, l-a salutat veselă când l-a observat pe Yoel 
măsurându-i corpul, de dincolo de gardul viu. 

Fratele ei a repetat aceleași două silabe, dar o secundă 


mai târziu și cu ceva mai puţină veselie în glas. Yoel le-a 
urat o după-masă plăcută. Femeia a venit la gard, cu 
sfârcurile care înţepau o bluză ușoară, de pânză. Când s-a 
apropiat de el, interceptându-i cu încântare privirea fixată 
asupra trupului ei, i s-a adresat în engleză, vorbindu-i 
repede, cu o voce joasă: 

— Grea viaţă, nu? 

Pe urmă, l-a întrebat în ebraică, cu un glas mai 
accentuat, dac-ar putea să-i împrumute și ei, mai târziu, 
foarfecele de grădină, ca să tundă și de partea lor gardul 
de verdeață. 

— Sigur că da, a răspuns Yoel, apoi, după o scurtă 
ezitare, s-a oferit să-l tundă el. 

— Nu te pripi, i-a spus ea râzând. S-ar putea să accept. 

Lumina după-amiezii târzii era blândă, de culoarea 
mierii, și străpungea cu reflexe aurii câţiva nori 
transparenti ce pluteau la înălțime, în drumul lor dinspre 
mare către munţi. O briză ușoară se iscase din direcţia 
mării, răspândind un vag miros sărat și o undă de 
melancolie pe care Yoel o absorbise. Pala de vânt înfiorase 
frunzișul pomilor ornamentali și fructiferi, dezmierdase 
peluzele îngrijite și-i pulverizase pe pieptul gol o pulbere 
de stropi aduși dintr-o altă grădină. 

În loc să-și termine partea lui de gard și să treacă în 
grădina cealaltă, Yoel și-a lăsat jos foarfecele, pe marginea 
pajiștii, și a pornit într-o mică plimbare, până în punctul 
unde drumul era blocat de o livadă de citrice, împrejmuită 
cu un gard. A zăbovit acolo câteva minute, scrutând 
frunzișul des, străduindu-se în zadar să deslușească o 
mișcare furișă pe care-și imagina că ar putea-o discerne în 
livadă. Până când ochii au început din nou să-l doară. Apoi 
s-a întors și a pornit-o spre casă. Era o seară catifelată. Pe 
fereastra deschisă a unei case a auzit un glas de femeie 
rostind: „N-are importanţă, și mâine e o zi”. Yoel a cântărit 
în minte fraza și nu i-a putut găsi niciun cusur. În faţa 
porţilor grădinilor se găseau cutii poștale elegante, uneori 
chiar ostentative. Unele dintre mașinile de curând parcate 
emanau încă un val de căldură reziduală de la motor și un 


vag miros de benzină. Şi pavajul confecţionat din dale de 
asfalt prefabricate radia o căldură plăcută pentru tălpile 
lui goale. Pe fiecare pătrat de beton erau gravate două 
săgeți ce mărgineau inscripţia: SCHAREFSIEIN LTD 
RAMAT GAN. 

Puțin după ora șase, Avigail și Netta s-au întors cu 
mașina de la coafor. Avigail, în ciuda ţinutei de doliu, arăta 
rumenă și sănătoasă ca un măr: faţa ei rotundă și trupul 
robust îți sugerau o rusoaică de la ţară. Era atât de total 
diferită de Ivria, încât, o clipă, lui Yoel i-a fost oarecum 
greu să-și aducă aminte ce legătură exista între el și 
această femeie. Pe de altă parte, fiica lui se tunsese 
băieţește, și părul îi stătea pe cap ţepos ca un arici, de 
parcă voia să-l sfideze. Nu l-a întrebat ce impresie îi face 
noua ei tunsoare și Yoel a hotărât ca nici de data asta să 
nu-i spună vreo vorbă. După ce au intrat amândouă în 
casă, Yoel s-a dus la mașina pe care Avigail o parcase 
neglijent, s-a urcat la volan, a dat-o îndărăt scoţând-o din 
alee, a virat la capătul drumului, apoi a adus-o drept în 
mijlocul parcării, astfel încât mașina se găsea acum cu 
botul spre șosea, parcă gata să pornească. Yoel a rămas 
câteva minute lângă poarta casei lui, ca și cum aștepta să 
vadă cine o să mai apară. Fluiera încetișor, ca pentru el 
însuși, o melodie veche. Nu-și putea aduce aminte de unde 
o știa, bănuia că era dintr-un musical binecunoscut, și a 
dat să intre în casă, să întrebe, dar brusc l-a izbit gândul 
că Ivria nu era acolo, și tocmai de asta se afla el aici. 
Pentru că, o frântură de clipă, nu-și putuse da seama ce 
căuta el în locul ăsta străin. 

Se făcuse șapte. Momentul potrivit pentru un coniac. Şi 
mâine e o zi, și-a adus el aminte. Destul pentru azi. 

A intrat în casă și a făcut un duș pe îndelete. Intre timp, 
mama și soacra lui pregăteau cina. Netta citea în camera 
ei și nu li se alăturase. Le-a comunicat, de dincolo de ușa 
închisă, că o să-și ia singură de mâncare, ceva mai târziu. 

Pe la șapte și jumătate, umbrele serii începuseră să se 
adune. Putin înainte de opt, Yoel a ieșit iar afară, s-a întins 
într-un hamac, ţinând în mână un radio cu tranzistori, o 


carte și ochelarii noi pe care începuse să-i folosească în 
ultimele săptămâni. Își alesese niște ochelari caraghioși, 
cu rame rotunde, negre, care-l făceau să arate ca un 
vârstnic popă francez. Pe cer încă zăboveau reflexe ciudate 
ale zilei care se destrăma, în timp ce o lună de un roșu 
crud a săltat deodată din spatele livezii de citrice. In faţă, 
îndărătul chiparoșilor și a acoperișurilor de ţiglă, cerul 
reflecta sclipirea aurie a luminilor din Tel Aviv și, o clipă, 
Yoel a avut senzaţia că trebuie să se scoale și să se 
repeadă în oraș să-și aducă fiica acasă. Dar Netta era în 
camera ei. Lampa de pe noptieră trimitea pe fereastră o 
strălucire care inunda peluza, o formă luminoasă pe care 
Yoel o contempla, încercând în zadar să o definească. 
Poate pentru că nu era o figură geometrică. 

Începură să-l sâcâie tântarii. S-a ridicat şi a intrat în 
casă, grijuliu să-și ia tranzistorul, cartea, ochelarii cu rame 
rotunde negre, dar conștient că uitase totuși ceva, ceva de 
care nu izbutea să-și amintească. 

În livingroom, continuând să stea desculţ, și-a turnat un 
pahar de coniac și s-a așezat împreună cu mama și cu 
soacra lui să urmărească știrile de la ora nouă. Ar fi fost 
posibil ca, printr-o singură lovitură, să separe animalul de 
pradă de baza lui de metal și, în felul ăsta, să amuţească 
întrebările, chiar dacă nu avea să-i descifreze enigma; dar 
ar fi însemnat ca după aceea să stea să-l repare. Ceea ce n- 
ar fi reușit decât găurindu-i laba și introducând un șurub. 
Poate că cel mai bun lucru era să-l lase așa, să nu se 
atingă de el. 

S-a ridicat și a ieșit pe terasă. Greierii ţiuiau. Briza 
amorţise. Coruri de broaște se reverberau dinspre 
păduricea de la capătul drumului, un copil plângea, o 
femeie râdea, o armonică de gură răspândea melancolie, 
apa curgea într-o toaletă. Toate aceste zgomote se 
însoțeau, întrucât casele fuseseră clădite foarte aproape 
una de cealaltă, iar grădinile despărţitoare erau mici. Ivria 
avusese un vis: după ce ea avea să-și termine teza și Netta 
să isprăvească școala și Yoel să se elibereze din slujba lui, 
să vândă apartamentul din Talbiyeh și apartamentul celor 


două mame din Rehavia și să cumpere pentru toţi o casă la 
marginea unui sat din Dealurile din ludeea, nu departe de 
Ierusalim. Trebuia să fie o casă detașată, la capăt de drum, 
acest lucru era foarte important pentru ea. Așa încât 
ferestrele să dea măcar într-o parte spre dealurile 
împădurite, și niciun alt semn de viaţă să nu răzbească. Și 
uite că acum el reușise să realizeze cel puţin unele dintre 
componentele acestui plan. Chiar dacă cele două 
apartamente din Ierusalim fuseseră închiriate și nu 
vândute. Venitul realizat prin închiriere acoperea chiria 
casei din Ramat Lotan, ba chiar îi mai rămâneau niște 
bani. La care se adăuga pensia lui lunară și economiile 
celor două bătrâne doamne și asigurările lor sociale. Mai 
era și moștenirea rămasă de la lIvria, un teren vast în 
Metullah, pe care Nakdimon Lublin și fiii lui cultivau pomi 
fructiferi și, de curând, construiseră și o mică pensiune. 
Lună de lună îi virau lui Yoel o treime din venituri. Printre 
acești pomi fructiferi o cunoscuse el prima oară pe Ivria, în 
1960, când el era în armată, un soldat care rătăcise 
drumul pe parcursul unui exercițiu de orientare comandat, 
iar ea era fiica unui fermier, cu doi ani mai mare decât el, 
o fată care ieșise noaptea în livadă ca să închidă robinetele 
stropitorilor de irigare. Au tresărit speriaţi când au dat 
unul de celălalt, în întuneric, și n-au schimbat nici zece 
cuvinte înainte ca trupurile să li se încleșteze subit, 
bâjbâind unul peste altul, rostogolindu-se în noroi, 
amândoi complet îmbrăcaţi, gâfâind, îngropându-se unul în 
celălalt ca două păpuși de cârpă oarbe, zgâriindu-se și 
rănindu-se, terminând aproape înainte de a fi început, apoi 
fugind care încotro, pe drumul lui, fără să-și fi spus un 
cuvânt. Şi tot acolo, între pomii încărcaţi de roade, a avut- 
o și a doua oară, câteva luni mai târziu, când s-a întors la 
Metullah, ca împins de o vrajă, și a așteptat-o două nopţi la 
rând lângă robinetele stropitorilor, până când, în sfârșit, s- 
au reîntâlnit, au căzut din nou unul în braţele celuilalt, el a 
cerut-o în căsătorie și ea i-a răspuns: „i-ai ieșit din 
minţi?”. După aceea obișnuiau să se întâlnească la 
cafeneaua din staţia de autobuz Kiryat Shmonah și apoi să 


facă dragoste într-o baracă de tablă pe care o descoperise 
el într-un loc unde fusese pe vremuri un lagăr de tranzit 
pentru imigranţi. După vreo șase luni, Ivria a acceptat să 
se mărite cu el, fără să răspundă însă la dragostea lui, dar 
plină de devotament și de onestitate, hotărâtă să dea din 
plin partea ei, ba străduindu-se să ofere chiar mai mult. 
Amândoi erau capabili de compasiune și de blândeţe. Când 
făceau dragoste nu se mai răneau, ci se purtau cu 
consideraţie și generozitate, învățând unul de la celălalt și 
învățându-se unul pe celălalt. Devenind din ce în ce mai 
apropiaţi. Fără să se prefacă. Și au existat zile, chiar cu 
zece ani mai târziu, când au făcut din nou dragoste 
complet îmbrăcaţi, undeva pe un câmp de lângă Ierusalim, 
pe pământul gol, în locuri de unde puteau vedea doar cerul 
înstelat deasupra capului și umbrele copacilor. De unde 
oare îi venea senzaţia aceasta care-l urmărise întreaga 
seară, anume că uitase ceva? 

După încheierea știrilor de la televizor, Yoel a bătut ușor 
la ușa Nettei. Nu a primit niciun răspuns, așa încât a 
așteptat, apoi a bătut din nou. Și în casa de aici, ca și în 
cea din Ierusalim, Nettei i se dăduse dormitorul mare, cu 
patul dublu. Şi aici își atârnase pozele poeţilor preferaţi, își 
așezase partiturile muzicale și vazele cu ciulini. El, Yoel, 
hotărâse acest aranjament, întrucât lui îi venea greu să se 
culce singur într-un pat dublu, în timp ce pentru Netta, cu 
problemele ei de sănătate, era mai bine să doarmă într-un 
loc spaţios. 

Cele două bunici se instalaseră în dormitoarele celor doi 
copii, care comunicau între ele printr-o ușă. Iar el își luase 
camera din spate, fostul birou al domnului Kramer. 
Încăperea era mobilată cu o canapea extensibilă de tip 
spartan, un birou și un tablou care înfățișa parada 
promoţiei 1971 a Școlii de Ofiţeri de blindate, cu tancuri 
dispuse într-un semicerc, împodobite cu flamuri colorate, 
ce atârnau de capetele antenelor. Mai exista și o fotografie 
a proprietarului casei în persoană, în uniformă cu trese de 
căpitan, dând mâna cu Șeful Statului Major, David Elazar. 
În bibliotecă găsise o serie de cărţi în ebraică și în engleză, 


tratate de management comercial, albume cu poze 
comemorative ale victoriilor, o Biblie cu comentariile lui 
Cassuto, un set din „Lumea cunoașterii”, memoriile lui Ben 
Gurion și ale lui Moshe Dayan, ghiduri turistice din diverse 
țări, și un raft întreg de romane polițiste în limba engleză. 
În dulapul încastrat în perete, care se găsea în aceeași 
cameră, Yoel își atârnase hainele lui și câte ceva din 
garderoba Ivriei, adică ce mai rămăsese după donațiile pe 
care le făcuse spitalului de leproși de lângă apartamentul 
lui din Ierusalim. Yoel și-a instalat în această încăpere și 
seiful, fără să se mai ostenească să-l îngroape în podea, 
deoarece acum nu mai avea aproape nimic în el: când se 
retrăsese din slujbă, avusese grijă să predea la serviciu 
armele și restul echipamentului. Inclusiv propriul lui 
revolver. Listele cu numere de telefon le distrusese. Din nu 
știu ce pricină, reţinuse în seif doar planurile orașelor și 
pașaportul lui real. 

A bătut și a treia oară în ușa Nettei și, cum totnua 
obținut niciun răspuns, a deschis-o și a intrat în cameră. 
Fiica lui, osoasă, sfrijită, cu părul tuns aproape până la 
piele, zăcea adormită, cu un picior rezemat pe podea, de 
parcă tocmai dădea să se scoale din pat, cu genunchiul 
ascuţit expus la vedere, și cu fața ascunsă de cartea 
deschisă. Yoel i-a îndepărtat cu grijă cartea de pe faţă. A 
izbutit să-i scoată și ochelarii fără să o trezească, i-a strâns 
și i-a așezat pe noptieră. Erau ochelari cu rame 
transparente, din plastic. Ușurel, cu mare încetineală, i-a 
ridicat piciorul care se bălăbănea pe podea și i l-a întins pe 
pat. După aceea a acoperit cu un cearșaf silueta fragilă, 
angulară. A mai zăbovit o clipă cercetând fotografiile 
poeţilor atârnate pe pereţi. Amir Gilboa i-a oferit o fantomă 
de zâmbet. Yoel le-a întors spatele, a stins lumina și a ieșit 
din cameră. În clipa aceea, i-a auzit vocea somnoroasă în 
întuneric: 

— Stinge luminile, pentru numele lui Dumnezeu! 

Şi, cu toate că nu mai exista nicio lumină aprinsă, Yoel 
nu a protestat, ci a tras, fără zgomot, ușa în urma lui. Abia 
atunci și-a dat seama ce anume îl sâcâise întreaga seară: 


când se oprise din tunsul gardului viu și pornise la 
plimbare, lăsase foarfecele de grădină pe jos, la marginea 
peluzei. Şi, desigur, nu avea să-i priască dacă rămânea 
afară, în roua nopţii. Yoel și-a tras sandalele în picioare, a 
ieșit în grădină și a contemplat haloul palid din jurul lunii 
pline, care se decolorase din roșu într-un alb argintiu. 
Dinspre livada de citrice răzbea corul greierilor și al 
broaștelor. Și un țipăt care-ţi îngheţa sângele în vine, emis 
simultan de toate televizoarele, prin ferestrele deschise. 
După aceea a deslușit fâșâitul stropitorilor, uruitul 
îndepărtat al traficului de pe șosea și o ușă trântită într- 
una dintre case. Cu voce înăbușită, și-a repetat în engleză 
cuvintele rostite de vecina lui: „Grea viaţă, nu?”. În loc să 
intre în casă, și-a vârât mâna în buzunar. Și cum a dat 
peste cheile de la mașină, s-a urcat la volan și a pornit-o în 
noapte. Când s-a întors, pe la unu noaptea, aleea era 
pustie, iar casa cufundată în întuneric și tăcere. S-a 
dezbrăcat și s-a întins pe pat, și-a pus căștile stereo la 
urechi și, până la două și jumătate din noapte, a ascultat o 
suită de piese de muzică barocă și a citit câteva pagini din 
teza neterminată a Ivriei. A descoperit că cele trei surori 
Bronte avuseseră și două surori mai mari, care muriseră, 
amândouă, în 1825. Existase și un frate tuberculos, 
alcoolic, cu numele de Patrick Branwell. Yoel a citit până i 
s-au închis ochii. Dimineaţa, mama lui s-a dus să ridice 
ziarul aruncat în grădină și să așeze foarfecele la loc, în 
trusa de unelte. 


Opt 


Şi pentru că zilele și nopţile erau pustii și lipsite de 
noimă, Yoel și-a făcut obiceiul de a sta seară de seară în 
faţa televizorului, până la miezul nopţii, când se termina 
programul. În general, îi ţinea companie mama lui, așezată 
într-un fotoliu, brodând sau croșetând, cu ochii ei cenușii 
înguști și buzele subţiri strânse, care-i dădeau o înfățișare 
severă, îmbufnată. Yoel, îmbrăcat în șort, se întindea pe 
canapeaua din livingroom, cu picioarele desculțe cocoţate 
pe rezemătoare și cu capul pe o movilă de perne. Uneori, 
când se transmiteau știrile, li se alătura și Avigail, deși 
aceasta respecta cu stricteţe perioada de doliu, în pofida 
faptului că fața ei de ţărancă slavă radia o jovialitate 
frustă, inalterabilă. Cele două bătrâne doamne aveau 
întotdeauna grijă să așeze pe măsuţa joasă din livingroom 
băuturi reci și calde și un platou încărcat cu vârf cu 
struguri, pere, prune și mere. Vara se apropia de sfârșit. 
Pe parcursul serii, Yoel își turna vreo două sau trei pahare 
de coniac de import, un dar din partea Patronului. 
Câteodată, Netta apărea din camera ei și rămânea câteva 
minute în prag, înainte de a se face iar nevăzută. Dar dacă 
la televizor se transmitea un documentar despre natură 
sau o dramă englezească, se hotăra și ea să intre. Şi se 
așeza, uscăţivă, osoasă, cu capul sus, înșurubat într-o 
nefirească extensie ţeapănă; nu se așeza niciodată într-un 
fotoliu, ci pe unul dintre scaunele de sufragerie cu 
spetează dreaptă. Rămânea încremenită până la sfârșitul 
transmisiunii, la distanţă de ceilalţi. Uneori s-ar fi zis că-și 
ținea privirea aţintită pe tavan și nu pe ecran. Impresia se 
datora poziţiei nefirești a gâtului. De obicei purta o rochie 
simplă, închisă în față cu nasturi mari, care îi accentua 
silueta debilă, pieptul plat, umerii fragili. Lui Yoel i se 
părea uneori bătrână, de o vârstă cu cele două bunici ale 
ei, dacă nu și mai vârstnică. Vorbea laconic: „Pe ăsta l-au 
mai dat și anul trecut”, „Fă te rog sonorul mai mic, te 
asurzește”. Sau: „Aveţi îngheţată în frigider”. Când intriga 


se înteţea, Netta comenta: 

— Precis casierul e asasinul. Sau: Până la sfârșit o să se 
întoarcă tot la ea. Sau: Ce tâmpenie! Cum poate ea să știe 
că el știe? 

Pe parcursul verii s-au transmis o serie de filme despre 
bande de teroriști, spionaj, isprăvi spectaculoase ale 
serviciilor secrete. De obicei, Yoel ațipea pe la jumătatea 
acţiunii și se trezea doar la știrile de la miezul nopţii, când 
cele două bătrâne doamne se retrăseseră în liniște în 
dormitoarele lor. Niciodată nu-l atrăseseră filmele de acest 
gen; nu avea timp pentru ele. Nu vedea ce rost are să 
citeşti romane de spionaj sau thrilleruri. Numai când 
colegii de la birou vorbeau despre o nouă carte, a lui John 
Le Carre, să spunem, și îi cereau să le promită că o va citi, 
catadicsea și el să răsfoiască romanul. Intrigile complicate 
i se păreau ridicol de neverosimile sau, dimpotrivă, 
transparent de simpliste. După ce parcurgea vreo 
douăsprezece pagini, punea cartea deoparte și nu o mai 
relua. In schimb, într-o povestire de Cehov sau într-un 
roman de Balzac găsea mistere, care, din cât își dădea el 
seama, nu puteau fi descoperite în romanele de spionaj și 
în thrilleruri. Cândva, cu ani în urmă, cochetase cu ideea 
ca, atunci când se va pensiona, să scrie și el o povestire de 
spionaj, în care să înfăţișeze episoade trăite pe parcursul 
anilor lui de serviciu. Dar renunţase la asemenea idee 
pentru că nu găsea nimic remarcabil sau senzaţional în 
propriile-i trăiri. Două păsări zgribulite pe un gard, pe o zi 
ploioasă, un bătrân care vorbea de unul singur în staţia de 
autobuz din Gaza Road, asemenea aspecte și altele 
similare i se păreau mai fascinante decât tot ce i se 
întâmplase în anii lui de slujbă. De fapt, se vedea pe sine 
ca un fel de evaluator și de cumpărător al unor mărfuri 
abstracte. Se vânturase prin lumea întreagă ca să 
întâlnească un străin într-o cafenea din Paris, de exemplu, 
sau din Montreal sau Glasgow, să poarte cu el o discuţie 
sau două, și apoi să ajungă la o concluzie. Elementele 
importante în profesiunea lui erau receptivitatea la 
impresii, judecata intuitivă, capacitatea de evaluare a 


caracterului unui interlocutor și abilitatea de negociere 
răbdătoare. Niciodată, în întreaga lui carieră, nu-i trecuse 
măcar prin minte să escaladeze ziduri sau să sară de pe un 
acoperiș pe altul. Se considera un negustor, cu o autoritate 
consolidată de numeroșii ani de experienţă în negoţ, în 
stabilirea de raporturi, în statornicirea unei încrederi 
reciproce, în planificarea garantiilor și securităţilor, dar - 
mai presus de orice - în formarea unei impresii corecte 
asupra oamenilor cu care negocia. Ce-i drept, negocierile 
lui erau întotdeauna purtate cu o anumită discreţie și 
rezervă, dar Yoel își imagina că așa se întâmplă și în lumea 
afacerilor și că, dacă exista vreo diferenţă, aceasta putea fi 
detectată doar în context și în fundal. 

Niciodată nu a percheziţionat și nu a cotrobăit prin 
locuința cuiva, nu a filat pe cineva printr-un labirint de 
străduțe, nu s-a încăierat cu „băieţii duri”, n-a plantat 
microfoane. Treburile astea le făceau alţii. Misiunea lui 
consta în a stabili contacte, a pune la cale și a pregăti 
întâlniri, a calma temerile și a adormi bănuielile și, fără a- 
și slăbi vreo clipă propria precauţie și prudenţă, a 
transmite interlocutorului o senzație de relaxantă 
intimitate și de bună-dispoziţie, asemenea unui consilier 
matrimonial optimist; dar, în același timp, de a pătrunde 
cu agerime și răceală sub pielea străinului: „Era oare un 
impostor? Un şarlatan amator? Sau un escroc 
experimentat și perfid? Sau poate doar un ţicnit mărunt, 
inofensiv? Un neamt covârșit de vinovăția istorică? Un 
idealist care visa să reformeze omenirea? Un dement, 
bolnav de ambiţie? O femeie hărțuită care se pretează la 
un act disperat? Un evreu din diaspora, superentuziast? 
Un intelectual francez blazat, avid de senzaţii tari? Sau, 
pur și simplu, o momeală pe care i-o arunca un adversar 
ascuns, rânjind pe undeva, în întuneric? Sau un arab care 
trecuse de partea cealaltă din răzbunare faţă de un inamic 
personal? Ori un inventator frustrat pentru că nimeni nu-i 
aprecia geniul?” Toate acestea nu erau decât etichetări 
brute. Îndărătul lor urma într-adevăr complexa și delicata 
muncă de clasificare. 


Întotdeauna, fără excepţie, Yoel ţinea să descifreze 
persoana din faţa lui înainte de a face primul pas. Lucrul 
cel mai important era să știe cine anume stă de vorbă cu el 
și de ce. Care era punctul slab, fisura camuflată de 
interlocutor? Ce gen de satisfacţie sau de recompensă 
urmărea acesta? Ce fel de impresie se străduia să facă 
asupra lui bărbatul sau femeia cu care vorbea? Şi de ce 
tocmai acea anume impresie? De ce anume se rușina 
respectiva persoană și de ce anume se mândrea? De-a 
lungul anilor, Yoel își formase convingerea că rușinea și 
mândria sunt mobiluri mai puternice decât toate celelalte 
pe care le pune în valoare literatura. Oamenii ţin cu 
ardoare să-i fascineze sau să-i farmece pe ceilalţi, pentru 
ca astfel să umple un anumit vid din ei înșiși. Un vid 
universal, pe care Yoel, în sinea lui, îl denumea lipsă de 
iubire. Nu dezvăluise nimănui aceste gânduri secrete, 
decât o singură dată, Ivriei. Și Ivria îi răspunsese, lipsită 
de interes: 

— Ăsta-i un clișeu răsuflat. 

Yoel a fost de acord cu ea. Poate că de aceea renunţase 
la ideea de a scrie cartea. Înţelepciunea acumulată în anii 
lui de muncă i se părea, într-adevăr, ieftină, banală. 
Oamenii doresc cutare și cutare lucru. Doresc ceea ce nu 
au și ceea ce nu li se va da niciodată. Și idealizează tot ce 
le este inaccesibil. 

„Și eu cum stau?”, s-a întrebat Yoel odată, într-o noapte, 
într-un vagon aproape gol, care-l transporta de la 
Frankfurt la Munchen. „Eu ce doresc? Ce mă mână pe 
mine din hotel în hotel, în aceste cuprinsuri de întuneric?” 
„Datoria”, și-a răspuns aproape cu glas tare, în ebraică. „Și 
de ce tocmai pe mine? Şi dacă, deodată, aș pica mort în 
vagonul ăsta gol, oare aș înțelege mai mult, sau totul mi s- 
ar eclipsa în minte? Și s-ar putea spune că m-am perindat 
patruzeci și ceva de ani pe lume fără să fi început măcar să 
înţeleg ceea ce se petrece. Presupunând că într-adevăr se 
petrece ceva. Poate că da. Uneori, parcă percepi, pe ici pe 
colo, existența unui tipar. Lucrul trist este că eu nu 
reușesc să-l sesizez în ansamblu și se pare că niciodată nu 


voi reuși. Așa, ca noaptea trecută, în hotelul din Frankfurt, 
când petalele stilizate, aparent imprimate la întâmplare pe 
tapetul din faţa patului meu, îmi sugerau totuși existenţa 
unei alcătuiri, a unei forme, a unui model, dar dacă-mi 
întorceam ușor capul sau direcţia privirii, ori dacă-mi 
abăteam atenţia, impresia se dizolva; și îţi cerea un efort 
imens ca să reînchegi unele insulițe de model conturat, și 
nu puteai fi sigur dacă era același tipar pe care-l 
detectaseși înainte. Poate că într-adevăr există ceva aici, 
dar nu tu ești cel chemat să-l decodeze; sau poate că nu e 
decât o iluzie. Nici acest lucru nu-l vei ști vreodată, pentru 
că te ustură ochii, așa încât, dacă te străduiești din 
răsputeri să priveşti pe fereastra compartimentului, 
maximum ce poţi ghici este că traversezi o pădure, deși nu 
reușești să deslușești altceva decât reflecţia în geam a 
chipului tău familiar, care arată palid și obosit, ba chiar 
tâmp. Așadar, mai bine închide ochii și trage un pui de 
somn: ce va fi va fi.” 

Toţi oamenii cu care se confruntase vreodată îl 
minţiseră. Cu excepţia cazului din Bangkok. Yoel a 
descoperit că îl fascina calitatea minciunilor: cum își 
construiește fiecare persoană propriile minciuni? Printr-un 
zbor al fanteziei, al imaginaţiei? Sau în mod nepăsător, cu 
dezinvoltură? Cu o logică sistematică și calculată, sau, 
dimpotrivă, cu o deliberată lipsă de sistem? În felul în care 
era țesută o minciună, Yoel vedea un soi de ferestruică, de 
vizor, care îţi îngăduie să arunci o privire în personalitatea 
mincinosului. 

La birou, Yoel era poreclit Detectorul de Minciuni 
Ambulant. Câteodată, colegii încercau să-l mintă deliberat 
în legătură cu o chestiune minoră, cum ar fi o greșeală de 
plată sau o nouă centralistă. Și colegii lui nu încetau să se 
mire când urmăreau procesul mecanismului lăuntric care-l 
făcea pe Yoel să asculte minciuna în tăcere, să-și lase 
capul în piept cu amărăciune și apoi să remarce meditativ: 
„Râmi, nu-i adevărat”. Sau: „Cockney, las-o baltă, n-are 
niciun sens”. Colegii lui încercau să fie amuzanţi, dar Yoel 
nu izbutea să vadă partea amuzantă a unei minciuni. Sau 


chiar a unei farse inocente. Nu gusta nici măcar 
obișnuitele păcăleli de întâi aprilie, care se făceau la birou. 
Minciunile i se păreau a fi virușii unei boli incurabile, 
viruși care trebuie trataţi cu extremă precauţie chiar și 
între cei patru pereţi ai unui laborator. Viruși care-ţi impun 
să porți mănuși de cauciuc. 

El, unul, minţea numai când nu avea alternativă. Numai 
când minciuna îi apărea ca o unică și ultimă soluţie, sau ca 
o portiță de scăpare dintr-o primejdie, și, în asemenea 
cazuri, alegea întotdeauna minciuna cea mai simplă, cea 
mai lipsită de complicaţii, fără să se îndepărteze, ca să 
spunem așa, mai mult de doi pași de la faptele reale. 

Odată, călătorise cu un pașaport canadian, ca să pună la 
punct o anumită întrevedere la Budapesta. La sosire, 
funcţionara de la ghișeul de verificare a pașapoartelor l-a 
întrebat care este scopul vizitei lui, iar el i-a răspuns în 
franceză, cu un zâmbet maliţios: „Espionnage, madame”. 
Femeia a izbucnit în râs și i-a eliberat viza. 

Câteodată, trebuia să întâlnească anumiţi străini, în timp 
ce o altă persoană îl acoperea. Îngerii lui păzitori se ţineau 
întotdeauna la distanţă, rămânând invizibili. O singură 
dată în viaţa lui, la Atena, într-o seară umedă, a fost nevoit 
să scoată pistolul. Fără să apese însă pe trăgaci. Doar ca 
să bage spaima într-un nebun care încercase să înfigă un 
cuţit în el, într-o staţie aglomerată de la capătul unei linii 
de autobuz. 

Nu pentru că Yoel ar fi fost un adept al non-violenţei. 
Dar susţinea că singurul lucru mai rău decât violenţa este 
acela de a te supune violenţei, a o accepta. Își însușise 
această idee cândva, în tinereţea lui, de la primul ministru 
Eshkol, și o păstrase cu sfințenie. Dar în toţi anii lui de 
slujbă avusese grijă să nu se lase atras în episoade 
violente, pentru că ajunsese la convingerea că un agent 
secret care folosește o armă dă dovadă că și-a ratat 
misiunea.  Urmăriri palpitante, ploaie de gloante, 
conducerea nesăbuită a mașinii, toate formele de alergare, 
hăituire, vânare, de sărituri spectaculoase făceau parte, 
după părerea lui, din scenariile gangsterilor și ale celor din 


aceeași tagmă, dar în niciun caz din munca lui. 

Considera că esenţa misiunii lui consta în achiziționarea 
articolelor de informaţie necesare, la un preţ rezonabil. 
Financiar sau de altă natură. Din acest punct de vedere, se 
iveau uneori diferende și chiar ciocniri cu superiorii săi, ori 
de câte ori unul dintre aceștia încerca să se sustragă de la 
plata preţului la care se angajase Yoel. În asemenea 
cazuri, ajungea chiar să amenințe cu demisia, îndărătnicie 
care-i atrăsese la birou reputaţia de excentric: 

— Ce, ai înnebunit? Pe căcăciosul ăsta n-o să-l folosim 
niciodată, și nu poate face nimănui vreun rău decât lui 
însuși, așa că de ce să aruncăm banii pe el? 

— Pentru că mi-am dat cuvântul, și am fost autorizat să 
procedez astfel, răspundea Yoel, neînduplecat. 

Conform unui calcul pe care și-l făcuse cândva în minte, 
petrecuse aproximativ nouăzeci și cinci la sută din orele 
vieţii sale profesionale, care însuma douăzeci și trei de ani 
de serviciu, în aeroporturi, în avioane, în trenuri și gări, 
taxiuri, săli de așteptare, camere de hotel, holuri de hotel, 
cazinouri, la colţuri de stradă, în restaurante, în 
întunericul cinematografelor, în cafenele, în cluburi de 
jocuri de cărţi, în biblioteci publice, în clădiri de poștă. În 
afară de ebraică, vorbea franceza și engleza, puţin 
românește și idiș. La nevoie, o rupea și în germană și în 
arabă. Purta aproape întotdeauna un costum gri, 
convenţional. Se deprinsese să călătorească în lumea 
întreagă cu o valiză ușoară și un bagaj de mână care nu 
conţinea mai mult de o pastă de dinti, șireturi de pantofi și 
o coală de hârtie confecţionată în Israel. Își omora timpul 
stând singur cu gândurile lui. Învăţase să-și menţină trupul 
în formă cu ajutorul câtorva exerciţii ușoare de gimnastică 
matinală, a unei alimentaţii supravegheate cu grijă și a 
unor doze regulate de vitamine și minerale. Distrugea 
toate facturile, dar păstra o înregistrare mentală a fiecărui 
bănuţ cheltuit din indemnizaţia de la birou. Absolut 
ocazional și nu mai mult de douăzeci de ori în toţi anii lui 
de serviciu, s-a întâmplat ca dorința pentru trupul unei 
femei să-i învingă stăpânirea de sine, până la punctul de a- 


și pune în pericol puterea de concentrare, cazuri în care a 
recurs la hotărârea lucidă de a lua în patul lui o femeie 
străină sau aproape străină. Ca și cum ar fi făcut o vizită 
de urgenţă la un dentist. Dar s-a abținut de la orice 
implicare emoţională. Chiar și atunci când împrejurările îi 
dictau să plece câteva zile cu o parteneră tânără, o agentă 
de la birou, cu care urma să se înregistreze ca soţ și soţie. 
Ivria Lublin a fost unica lui dragoste. Chiar și când, de-a 
lungul anilor, iubirea s-a ofilit și s-a lăsat substituită, 
succesiv sau prin puseuri, de compasiune reciprocă, de 
prietenie, suferință, izbucniri de recrudescenţă sexuală, 
amărăciune, gelozie și furie, și apoi din nou de veri târzii în 
care pâlpâiau licăriri de abandon sexual, apoi impulsuri 
vindicative și ură și din nou compasiune, o împletire de 
emoţii alternante, schimbătoare, întrepătrunse, dizolvate 
în îmbinări bizare și combinaţii neașteptate, ca niște 
cocteiluri amestecate de un barman smintit. Dar oricare ar 
fi fost amestecul, niciodată nu a existat vreun strop de 
indiferență în băutură. Dimpotrivă, odată cu trecerea 
anilor, el și Ivria au devenit tot mai dependenţi unul de 
celălalt. Chiar când se certau. Chiar în zilele când se 
detestau și se umileau și clocoteau de furie. Cu câţiva ani 
în urmă, pe parcursul unui zbor de noapte la Cape Town, 
Yoel citise în Newsweek un articol de popularizare despre 
legăturile telepatice genetice dintre gemenii identici. Un 
geamăn îl sună pe celălalt la ora trei noaptea, știind bine 
că niciunul din ei nu poate dormi. Unul din gemeni se 
convulsionează de durere când celălalt suferă o arsură 
puternică, chiar dacă se găsește în altă ţară. 

Cam așa stăteau lucrurile între el și Ivria. Și în acest fel 
interpreta el cuvintele din Cartea Genezei: „Și bărbatul şi- 
a cunoscut femeia”. Legătura dintre ei era cunoaștere. Cu 
excepţia apariţiei Nettei între ei doi, Netta cu boala ei, cu 
ciudăţeniile ei, sau, poate - dar Yoel se străduia din 
răsputeri să alunge asemenea bănuială - cu urzelile ei. 
Până și hotărârea de a dormi în camere separate, când el 
era acasă, fusese luată de comun acord. Din înţelegere și 
consideraţie. Din concesii reciproce. Dintr-o secretă 


compasiune. Câteodată el și Ivria se întâlneau la patul 
Nettei, la orele trei sau patru dimineaţa, fiecare venind din 
camera lui, aproape în același minut, ca să verifice somnul 
fetei. Şi atunci se întrebau în șoaptă, întotdeauna în 
englezește: „Mergem la tine, sau la mine?”. 

Odată, a plecat la Bangkok cu misiunea de a cunoaște o 
tânără filipineză, licenţiată a Universităţii Americane din 
Beirut. Era fosta soție a unui terorist notoriu, răspunzător 
de numeroase asasinate. Ea fusese cea care contactase 
serviciul lor, din proprie inițiativă, uzând de un șiretlic 
special. Yoel, trimis să o întâlnească, a chibzuit, înainte de 
întrevedere, asupra detaliilor acelui șiretlic, malițios și 
îndrăzneţ, dar bine gândit și deloc impulsiv. Era pregătit 
să cunoască o persoană inteligentă. Prefera întotdeauna să 
aibă de-a face cu parteneri raţionali, bine antrenați, deși 
știa că majoritatea colegilor săi preferau să-și surprindă și 
să-și deruteze interlocutorii. 

S-au întâlnit, pe calea unor semne convenite, într-un 
faimos templu budist, ticsit de turiști. S-au așezat unul 
lângă celălalt pe o bancă de piatră sculptată, cu monștri de 
piatră care se zgâiau la ei. Femeia și-a așezat graţiosul 
coșuleţ de pai ca o barieră între ei. Și a început să-l întrebe 
dacă are copii și în ce relaţii se găsește cu ei. Yoel, luat 
prin surprindere, a stat o clipă pe gânduri, apoi a decis să 
spună adevărul. Deși nu a intrat în detalii. L-a întrebat 
unde s-a născut și el a ezitat o clipă înainte de a-i 
răspunde: în România. După care, fără alte preliminarii, 
femeia a început să-i vorbească despre lucrurile pe care el 
dorea într-adevăr să le audă. Vorbea clar, de parcă ar fi 
pictat un tablou prin cuvinte, descriind locuri și oameni, 
folosind limbajul ca pe un penel fin. Totuși, evita să facă 
judecăţi de valoare, să condamne sau să laude; în cel mai 
bun caz, se rezuma doar să observe că cutare și cutare era 
extrem de susceptibil când îl atingeai la coarda mândriei, 
sau cutare își ieșea foarte repede din fire, dar era la fel de 
iute și în luarea hotărârilor. Pe urmă i-a făcut cadou câteva 
fotografii bune, pentru care Yoel ar fi plătit-o cu 
generozitate dacă i-ar fi cerut vreo plată. 


Și femeia aceasta, îndeajuns de tânără ca să-i fi fost 
fiică, i-a creat lui Yoel o stare de adâncă perplexitate. 
Aproape că l-a descumpănit. Pentru prima și singura dată 
în întreaga lui carieră. lInstinctele lui pătrunzătoare, 
antenele sensibile, care nu dădeau niciodată greș, 
amorțiseră subit. Ca o piesă delicată de aparatură, care 
întâlnește un câmp magnetic, și toate acele o iau razna. 

Nu era o chestiune de confuzie erotică: deși femeia era 
drăguță și atrăgătoare, dorinţa nu-i fusese stârnită. Totul 
se datora faptului că, din cât înţelesese el, femeia nu 
rostise niciun neadevăr. Nici măcar acele mărunte 
minciuni convenţionale necesare pentru a evita stângăcia 
unei conversații între doi străini. Nici măcar când Yoel, din 
viclenie, strecurase o întrebare care invita la o minciună: 

— I-ai fost vreodată infidelă soțului dumitale în cei doi 
ani de căsnicie? 

Yoel cunoștea răspunsul pentru că-i studiase dosarul și, 
totodată, era convins că femeia nu avea cum să-și 
imagineze că el știa ce i se întâmplase ei în Cipru. Cu toate 
acestea, i-a mărturisit adevărul. Dar când el a încercat să 
continue cu o întrebare similară, i-a răspuns: 

— E un lucru irelevant pentru chestiunea care ne 
preocupă. 

Ceea ce era drept. 

De fapt, în momentul când trebuia să admită că femeia 
trecuse cu succes examenul la care o supusese, și-a dat 
seama - lucru dureros de recunoscut - că, în realitate, el 
fusese supus la un examen. Și căzuse. Timp de patruzeci 
de minute, a încercat zadarnic să o prindă cu o denaturare, 
o exagerare, o cosmetizare. Când a isprăvit să-i pună toate 
întrebările care-i trecuseră prin minte, ea i-a oferit benevol 
câteva informaţii suplimentare, de parcă ţinea să răspundă 
la unele întrebări care lui îi scăpaseră. Mai mult, a refuzat 
categoric orice recompensă, bănească sau de altă natură, 
pentru informaţiile pe care le oferise cu atâta generozitate. 
Și când el și-a exprimat surprinderea, a refuzat să-și 
dezvăluie motivele. Din cât putea judeca Yoel, îi spusese 
tot ce știa. Ceea ce era de mare valoare. În cele din urmă, 


i-a declarat cu simplitate că-i spusese tot ce avea de spus 
și că pe viitor nu va mai putea furniza alte informaţii, 
pentru că a rupt orice relaţie cu oamenii aceia și, pentru 
nimic în lume, n-ar mai accepta să aibă de-a face cu ei. Şi 
acum voia să pună capăt oricărui contact cu Yoel și cu cei 
care-l trimiseseră acolo. Era singurul lucru pe care-l 
pretindea: să se evite pe viitor orice legătură cu ea. 
Acestea fiind spuse, s-a ridicat și și-a luat rămas-bun fără 
să-i ofere măcar prilejul de a-i mulțumi. S-a întors cu 
spatele și a pornit pe tocurile ei înalte către luxurianta 
vegetaţie tropicală care împrejmuia templul. O asiatică 
voluptuoasă, captivantă, într-o rochie albă de vară, cu un 
fular albastru în jurul gâtului delicat. Yoel i-a privit 
spatele. Și brusc a rostit: 

— Soţia mea. 

Nu pentru că ar fi existat vreo asemănare. Nici urmă de 
așa ceva. Dar, într-un fel pe care nu l-a putut descifra nici 
chiar după săptămâni și luni de încercări, acea scurtă 
întâlnire l-a făcut să vadă clar, cu claritatea transparentă a 
unui vis, cât de esenţială era pentru viaţa lui, soţia sa, 
Ivria. În pofida suferințelor, sau poate din pricina lor. 

Puțin mai târziu s-a readunat, s-a întors la hotel și s-a 
așezat în camera lui să aștearnă pe hârtie, cât îi era încă 
proaspăt în minte, tot ce-i spusese tânăra femeie la 
templu. Dar prospeţimea faptelor nu se altera. Amintirea 
femeii îl împungea întruna și făcea să-l doară inima: de ce 
nu-i sugerase acolo, pe loc, să vină la el în cameră și să 
facă dragoste? De ce nu s-a îndrăgostit de ea pe dată, de 
ce nu a renunţat la tot și la toate și nu a plecat cu ea 
pentru totdeauna? Dar clipa trecuse și acum era prea 
târziu. 


Nouă 


Între timp continua să amâne vizita promisă vecinilor lui 
americani. Cu toate că, ocazional, vorbea cu ei, cu 
amândoi sau numai cu bărbatul, peste gardul pe care nu 
isprăvise să-l tundă. I se părea curios să-i vadă strângându- 
se în braţe pe pajiște și hârjonindu-se gălăgios, ca doi 
copii, în timp ce se luptau să-și smulgă unul altuia mingea 
cu care se jucau. Câteodată, imaginea lui Annemarie sau 
Rosemarie, cum o mai fi chemând-o, îi traversa mintea, cu 
sânii ei, cu șoapta ei în engleză: „Grea viaţă, nu?”. 

„Și mâine e o zi”, își spunea Yoel. 

Dimineţile zăcea aproape gol în hamacul din grădină, 
făcând plajă, citind, devorând ciorchini de struguri. Ba 
chiar își cumpărase alt exemplar din „Doamna Dalloway”, 
pe care o pierduse la Helsinki. Dar nu s-a simţit în stare să 
termine romanul. Netta își făcuse obiceiul să plece 
aproape în fiecare zi, de una singură, cu autobuzul în oraș, 
unde vedea un film, sau împrumuta cărţi de la biblioteca 
publică, ori hoinărea pe străzi, căscând ochii la vitrine. li 
plăceau în mod special filmele vechi de la cinematecă. 
Uneori, vedea câte două filme într-o singură seară. Între 
filme, se așeza într-un colț, la o cafenea; alegea 
întotdeauna localuri ieftine și vesele. Sorbea câte un pahar 
de cidru sau un suc de struguri. Și dacă, vreodată, un 
străin încerca să intre în vorbă cu ea, înălța din umeri și 
trântea câte o frază usturătoare care-i restabilea pe dată 
singurătatea. În luna august, Lisa și Avigail au început să 
presteze muncă voluntară, câte trei ore dimineaţa, timp de 
cinci zile pe săptămână, la un institut de recuperare a 
surdo-muţilor, aflat la marginea suburbiei, în apropiere de 
locuinţa lor. Uneori, își petreceau serile la masa din 
grădină, comunicând între ele în limbajul semnelor, ca să-l 
exerseze. Yoel le urmărea plin de curiozitate. În scurt timp, 
a învăţat și el semnele mai importante. Și, câteodată, în 
faţa oglinzii din baie, își vorbea singur prin semne. Yoel a 
aranjat să le vină în fiecare vineri o femeie la curăţenie; 


era o femeie din Georgia, zâmbitoare, liniștită, aproape 
drăguță. Cu ajutorul ei, soacra și mama lui pregăteau casa 
pentru weekend. Cele două bătrâne luau mașina - Avigail 
era cea care sofa și Lisa îi atrăgea atenţia, alarmată, ori de 
câte ori o altă mașină venea spre ele - și făceau 
cumpărăturile pe întreaga săptămână. Găteau pentru 
câteva zile și păstrau mâncarea gătită în congelator. Yoel 
le-a cumpărat și un cuptor cu microunde, cu care se amuza 
și el uneori să se joace. Din deformaţie profesională, a citit 
de patru ori pliantul cu instrucţiunile de folosire, până 
când și-a adus aminte că nu era nevoie să distrugă textul 
după ce-l memoriza. Soacra și mama lui, împreună cu 
femeia de serviciu, ţineau casa curată și îngrijită. 
Strălucea de curăţenie. Uneori, cele două bătrâne plecau 
să petreacă weekend-ul în Metullah. Sau la Ierusalim. Și 
atunci, Yoel și fiica lui își găteau singuri. Adeseori, în serile 
de vineri, cei doi jucau câte o partidă de șah sau se uitau 
împreună la televizor. Netta obișnuia să-i prepare seara un 
ceai de plante, care să-l ajute să doarmă. 

De două ori, Patronul le-a făcut câte o vizită, o dată pe la 
mijlocul lunii iulie și a doua oară la începutul lui august. 
Prima dată a apărut după masa de prânz, fără să-i fi 
anunţat, și nefiind sigur dacă-și încuiase bine Renault-ul, s- 
a întors de vreo două ori să verifice portierele, înainte de a 
suna la ușa lui Yoel. 

A stat cu Yoel în grădină, oferindu-i noutăţi de la 
serviciu, până când s-a apropiat de ei Avigail, și atunci au 
schimbat subiectul, discutând despre presiunile religioșilor 
fundamentaliști. Patronul i-a adus Nettei în dar o culegere 
nouă de poeme de Dalia Ravikovich, intitulată „Dragoste 
adevărată”, și l-a sfătuit pe Yoel să citească măcar poemul 
care începea la pagina șapte și se termina la pagina opt. I- 
a adus și lui o sticlă de excelent coniac franțuzesc. La cea 
de a doua vizită, când s-a găsit singur cu Yoel în grădină, i- 
a vorbit, în linii mari, despre o anumită greșeală care 
fusese săvârșită în Marsilia. Și, fără vreo legătură vizibilă, 
a pomenit de un alt caz de care se făcuse răspunzător Yoel 
cu optsprezece luni în urmă: urmărea, pare-se, să dea de 


înţeles că acel anume caz nu fusese soluționat cum se 
cuvine sau, mai bine zis, fusese închis, dar acum se 
dovedise necesară redeschiderea lui. S-ar putea să fie 
nevoie de o anumită clarificare, în care caz se vor vedea 
nevoiţi ca, într-una din zilele următoare, să răpească o oră 
sau două din timpul lui Yoel. Firește, numai cu 
asentimentul lui și când o să-i convină lui. 

Yoel avea impresia că sesizează în cuvintele Patronului, 
sau îndărătul lor, o vagă undă de ironie, sau un 
avertisment voalat și, ca de obicei, întâmpina dificultăţi în 
descifrarea tonului său. Uneori, Patronul vorbea despre o 
chestiune crucială, extrem de delicată, cu o ușurință de 
parcă ar fi glumit în legătură cu vremea de afară. Și 
alteori, când într-adevăr glumea, faţa lui împrumuta o 
expresie aproape tragică. Câteodată, îmbina cele două 
tonuri și faţa îi rămânea inexpresivă, de parcă ar fi stat să 
adune niște coloane de cifre. Yoel i-a cerut o explicaţie, dar 
Patronul trecuse la alt subiect: zâmbind ca o pisică 
somnoroasă, vorbea acum despre problemele Nettei. Cu 
câteva zile înainte - si, de fapt, ăsta era motivul vizitei lui - 
citise întâmplător într-o revistă un articol, pe care-l 
adusese cu el, despre o nouă formă de tratament care se 
aplica în Elveţia. De fapt, un articol de popularizare. 
Adusese revista ca să i-o dea lui Yoel. Degetele fine, 
muzicale, ale Patronului nu încetaseră nicio clipă să 
împletească lănţișoare din acele de pin căzute pe mobila 
din grădină. Yoel se întreba dacă Patronul suferea încă de 
simptomele renunţării, deși trecuseră doi ani de când se 
oprise brusc din fumatul în lanţ al ţigărilor Gitanes. Și, 
întâmplător, Yoel nu se săturase încă de atâta grădinărit? 
În fond, nu era decât o locuinţă închiriată. Nu l-ar tenta să 
se reîntoarcă la slujbă? Fie și cu o normă parţială? Se 
referea, desigur, la un departament care nu implica 
deplasări în străinătate. De pildă, la Planificare? Sau la 
Analizele Operaţionale? 

— Nu, nici nu mă gândesc, a răspuns Yoel. Şi, pe dată, 
musafirul a schimbat subiectul, abordând o chestiune mult 
mediatizată la vremea respectivă. I-a oferit lui Yoel unele 


detalii actualizate, deși nu chiar pe toate. Așa cum 
obișnuia, i-a înfățișat subiectul privit prin prisma fiecăreia 
dintre părţile interesate, și prin optica observatorilor 
externi. Fiecare dintre versiunile conflictuale era 
prezentată cu multă înţelegere și chiar cu o doză de 
empatie. Dar Patronul se abţinea să-și exprime propriul 
punct de vedere, deși Yoel i l-a solicitat. La birou i se 
spunea uneori „Profesor”. Așa, nearticulat, de parcă ar fi 
fost numele lui. Poate pentru că, mulţi ani de zile, predase 
istoria la un liceu din Tel Aviv. Chiar și după ce ajunsese la 
un rang major în Serviciile Secrete, continuase să predea o 
zi sau două pe săptămână. Era un bărbat îndesat, spilcuit, 
dinamic, cu părul rărit și o faţă care inspira încredere: 
imaginea unui consultant financiar, cu înclinații artistice. 
Yoel își imagina că fusese un bun profesor de istorie. Așa 
cum, în munca lui de la birou, se pricepuse întotdeauna, cu 
mare dibăcie, să reducă cele mai complexe situaţii la 
simpla dilemă: da sau nu. Și, pe de altă parte, era capabil 
să prevadă cele mai complicate ramificații în probleme 
care, aparent, erau extrem de simple. De fapt, lui Yoel nu-i 
plăcea văduvul ăsta, modest, manierat, cu mâinile lui 
manichiurate, costumele lui de stofă și  cravatele 
conservatoare, în culori estompate. O dată sau de două ori 
omul îi dăduse câte o lovitură profesională zdrobitoare. Pe 
care nu se ostenise să o îndulcească, nici măcar la 
suprafață. Yoel avea senzaţia că simte la el o cruzime 
politicoasă, lenevoasă, cruzimea unui motan ghiftuit. Și nu 
înţelegea de ce omul ăsta stăruia să vină să-l viziteze. Sau 
ce se ascundea îndărătul observaţiei criptice asupra 
cazului care fusese închis dar trebuise să fie redeschis. Să 
lege o prietenie cu Patronul i se părea la fel de absurd ca 
și cum ar fi făcut o declaraţie de dragoste unei opticiene în 
timp ce-i controla ochii. Dar îi purta Patronului un respect 
intelectual și chiar un fel de gratitudine pe care nu și-o 
putea explica. Şi care acum nu i se mai părea importantă. 
După un timp, musafirul s-a scuzat, s-a ridicat de pe 
leagănul capitonat și s-a îndreptat spre camera Nettei, cu 
silueta lui rotofeie și răspândind un parfum efeminat de 


after-shave. Ușa din faţă s-a închis în urma lui. Yoel, care l- 
a urmat, i-a auzit prin ușă vocea molatică. Şi apoi vocea 
Nettei, aproape în șoaptă. Dar n-a putut desluși niciun 
cuvânt. 

Oare despre ce vorbeau? A simţit iscându-se în el o vagă 
furie. Şi, pe dată, s-a înfuriat pe el însuși din pricina furiei 
pe care o simţea. Și-a dus mâinile la urechi și și-a 
murmurat pentru sine: 

— Idiotule! 

Să fi fost posibil ca dincolo de ușa închisă, Profesor și 
Netta să discute despre starea lui? Să uneltească în 
spatele lui? Dar pe dată și-a recăpătat controlul și și-a dat 
seama că era cu neputinţă și, din nou, s-a simţit furios pe 
el însuși pentru momentanul acces de furie, pentru lipsa 
de logică a invidiei care-l rodea, pentru tentaţia trecătoare 
de a da buzna în cameră, fără să bată la ușă. In cele din 
urmă s-a dus în bucătărie și, câteva minute mai târziu, s-a 
întors, a bătut la ușă și a așteptat o clipă înainte de a intra 
cu o sticlă de cidru rece și două pahare înalte cu cuburi de 
gheaţă. I-a găsit așezați pe patul dublu, absorbiți de o 
partidă de șah. Niciunul dintre ei nu a râs când l-a văzut. O 
clipă, a avut impresia că Netta i-a făcut vag cu ochiul. Pe 
urmă și-a spus că fata nu făcuse decât să clipească. 


Zece 


Nu exista nimic cu care să-și omoare timpul. Zilele erau 
una aidoma cu cealaltă. Ici-colo făcea mici reparaţii și 
îmbunătăţiri în casă. A instalat în baie un suport pentru 
săpun. Un cuier nou pentru haine și pălării. Un capac cu 
arc pentru găleata de gunoi. A săpat pământul în jurul 
celor patru pomi fructiferi din grădina din spate. A tăiat 
câteva ramuri de prisos și a vopsit rănile din scoarță cu 
pastă neagră. Dădea tot timpul târcoale prin dormitoare, 
bucătărie, garaj, terasă, ţinând strâns bormașina cu 
prelungitorul întotdeauna în priză, ca un scufundător 
nedespărţit de tubul de oxigen; ţinea degetul pe buton, 
căutând un loc în care să-i înfigă vârful. Uneori se așeza 
dimineaţa în faţa televizorului și se uita la programele 
pentru copii. În cele din urmă, a terminat de tuns gardul 
viu, și de o parte și de cealaltă. Uneori muta câte o mobilă 
și, de cele mai multe ori, a doua zi o aducea la loc. A 
schimbat toate robinetele din casă. A zugrăvit din nou 
garajul pentru că descoperise niște minuscule enclave de 
rugină pe unul dintre suporturi. A reparat zăvorul de la 
poarta grădinii și a scris un bilet, cu litere mari, pe care l-a 
lipit pe cutia poștală, prin care-l ruga pe difuzorul de ziare 
să introducă ziarul în cutie și să nu i-l mai arunce peste 
gard, în grădină. A uns balamalele ușilor ca să nu mai 
scârţâie. A dus la curăţat condeiul Ivriei și i-a schimbat 
penița. A schimbat chiar și becul lămpii de pe noptiera 
Nettei, cu unul mai puternic. A instalat o prelungire a 
telefonului așezat pe un scăunaș în holul de la intrare până 
în camera lui Avigail, pentru ca să aibă și bătrânele 
telefonul lor. Maică-sa i-a spus într-o zi: 

— În curând ai să începi să prinzi muște. Ar trebui să te 
duci și tu să asiști la câteva prelegeri la universitate. Ar 
trebui să te duci la piscină. Ar trebui să te mai întâlnești cu 
oameni. 

— Presupunând că știe să înoate, a adăugat Avigail. 

Și Netta: 


— O pisică a fătat patru pui în magazie. 

Iar Yoel: 

— De ajuns! Ce puneţi la cale? Încă o idee de felul ăsta 
și va trebui să alegem un comitet. 

— Şi ce-i mai important, nu dormi destul, a stăruit mama 
lui. 

Noaptea, după terminarea programului de la televizor, 
obișnuia să mai stea un timp tolănit pe canapeaua din 
livingroom, ascultând pârâitul monoton al aparatului și 
urmărind pâlpâirea fulgilor pe ecran. După aceea ieșea în 
grădină ca să închidă stropitorile, să verifice lumina de la 
intrare, să ducă o farfurioară cu lapte sau cu resturi de pui 
pisicii din magazie. Pe urmă rămânea nemișcat într-un colţ 
de pajiște, urmărind drumul cufundat în întuneric, privind 
stelele, adulmecând aerul, încercând să se imagineze pe el 
însuși fără picioare, într-un scaun cu rotile; uneori, 
picioarele îl purtau pe drum, până la marginea livezii, unde 
stătea să asculte broaștele. O dată i s-a părut că aude un 
șacal în depărtare, deși a admis și posibilitatea să fi fost 
doar un câine de pripas care urla la lună. După aceea se 
întorcea, se urca în mașină, ambala motorul și o pornea, ca 
în vis, pe drumurile pustii, noptatice, până la mănăstirea 
din Latrum sau până la poalele dealurilor de la Kafr 
Kassem, ori la începutul lanţului Cârmei. Era întotdeauna 
grijuliu să nu depășească viteza legală. Câteodată se oprea 
la o staţie de benzină să-și facă plinul și să poarte o scurtă 
conversaţie cu arabul din tura de noapte. Micșora viteza 
când trecea pe lângă curvele de pe șosea și le studia de la 
distanţă; și atunci, ridurile fine i se contractau pe faţă, 
cutele acelea care convergeau în colțurile ochilor și 
dădeau feţei amprenta unui surâs zeflemitor, chiar când pe 
buze nu-i flutura nici urmă de zâmbet. „Și mâine e o zi” își 
spunea, când, în sfârșit, se culca în pat și se hotăra să 
doarmă; dar după câteva minute sărea din așternut și se 
ducea la frigider să-și toarne un pahar de lapte rece. Dacă 
se întâmpla să nimerească peste fiică-sa care ședea în 
bucătărie citind, la ora patru dimineaţa, i se adresa: 

— Bună dimineaţa, domnişoară. Ce mai citește Înălțimea 


Voastră? 

lar Netta, după ce termina paragraful, își înălța capul 
tuns băieţește și-i răspundea calm: 

— O carte. Yoel o întreba: 

— Pot să-ți ţin companie? Vrei să prepar ceva de băut 
pentru amândoi? 

Iar Netta îi răspundea moale, aproape tandru: 

— Cum dorești, și apoi își vedea mai departe de citit. 

Până când se auzea de afară o bufnitură surdă, iar Yoel 
sărea și alerga, încercând în zadar să-l prindă pe omul cu 
ziare. Care din nou aruncase jurnalul pe alee în loc să-l 
vâre în căsuţa poștală. Yoel nu mai atinsese figurina din 
livingroom. Nici nu se mai apropiase de polița cu bibelouri 
de deasupra căminului. De parcă se împotrivea ispitei. Cel 
mult, îi arunca o privire fugitivă din colțul ochiului, 
asemenea unui bărbat care, așezat cu o doamnă la o masă 
dintr-un restaurant, aruncă o ocheadă altei femei, de la 
altă masă. Deși își închipuia că noii lui ochelari de citit ar 
putea să-i îngăduie să descifreze mai mult. În schimb, 
începuse să analizeze prin ochelarii lui cu rame negre, ba 
chiar și prin ochelarii de medic ai Ivriei, în mod sistematic, 
precis, de la mică distanţă, fotografiile ruinelor romanice. 
Netta adusese fotografiile din biroul mamei ei, din 
Ierusalim, și ceruse voie să le atârne în noua locuinţă, în 
livingroom, deasupra canapelei. 

Yoel avea impresia că lângă ușa uneia dintre abaţii se 
găsea un obiect străin, poate o geantă abandonată, sau 
poate chiar trusa fotografului. Dar obiectul era prea mic 
pentru a-și putea forma o părere. Efortul de a-l identifica 
făcea să-l usture din nou ochii. A decis să studieze într-o zi 
fotografia printr-o lupă puternică sau chiar să o dea la 
mărit. Și laboratorul de la serviciu ar putea face acest 
lucru, și l-ar efectua cu plăcere, ca pe o sarcină 
profesională. Dar și-a amânat hotărârea, pentru că nu se 
putea vedea explicând cuiva despre ce era vorba. Nici el 
singur nu știa. 


Unsprezece 


Dar pe la jumătatea lunii august, cu două săptămâni 
înainte ca Netta să-și înceapă ultimul an la liceul din 
localitate, a survenit o mică surpriză: Arik Krantz, agentul 
imobiliar, a picat în vizită într-o sâmbătă dimineaţa. 
Spunea că voise doar să se asigure că totul era în ordine. 
Locuia la doar cinci minute de ei. De fapt, cunoștințele lui, 
cei din familia Kramer, proprietarii casei, îi ceruseră să 
treacă pe acolo și să arunce o privire. 

Agentul s-a uitat de jur-împrejur, a chicotit și a 
remarcat: 

— Văd că ai avut o aterizare lină. Totul arată tip-top. 

Yoel, laconic ca de obicei, a rostit doar: 

— Da, e în ordine. 

Agentul voia să știe dacă toate sistemele din casă 
funcționau bine. 

— În fond, te-ai îndrăgostit de proprietatea asta de la 
prima vedere, ca să spun așa, și dragostea la prima vedere 
adeseori se răcește chiar a doua zi. 

— Totul e în ordine, a repetat Yoel, care era îmbrăcat în 
maiou, șort și sandale. 

Agentul era și mai fascinat de înfățișarea lui de acum 
decât fusese la prima lor întâlnire, în iunie, când închiriase 
casa. Yoel i se părea misterios și puternic. Faţa lui sugera 
aer sărat, vânt, femei străine, singurătate și soare. Părul 
încărunţit de timpuriu era tuns într-o manieră militară, 
scurt și bine îngrijit, fără favoriţi, cu o buclă de un cenușiu 
metalic ondulată peste frunte, fără să-i atârne însă și să-i 
fluture. Ca un burete de sârmă. Ridurile din colțurile 
ochilor sugerau un surâs ironic, la care buzele nu 
participau. Ochii în sine erau înfundaţi, congestionaţi, ușor 
mijiți, ca și cum lumina era prea puternică sau de parcă i- 
ar fi supărat praful și vântul. Întreaga putere lăuntrică i se 
concentra în falcă, de parcă și-ar fi ţinut dinţii încleștațţi. 
Cu excepţia ridurilor ironice din jurul ochilor, faţa era 
tânără și netedă, în contrast cu părul grizonat. Expresia 


aproape că nu i se schimba, fie că vorbea, fie că tăcea. 

— Sper că nu te deranjez, a rostit agentul. Pot să mă 
așez o clipă? 

Și Yoel, care ţinea în mână burghiul electric, cu 
prelungitorul vârât în priza din bucătărie, aflată de 
cealaltă parte a zidului, i-a răspuns: 

— Te rog. Ia loc. 

— Nu-i o vizită de afaceri, a accentuat agentul. Pur și 
simplu am trecut pe aici să văd dacă pot fi cu ceva de 
folos. Să contribui la instalarea și stabilirea definitivă, cum 
se spune. Apropo, spune-mi Arik. Şi uite ce mai e: 
proprietarul mi-a cerut să-ți spun că poţi lega între ele cele 
două aparate de aer condiţionat și, în felul ăsta, să le faci 
să funcţioneze în toate dormitoarele. Poţi executa lucrarea 
pe cheltuiala lui. El avea oricum de gând să o facă în vara 
asta, dar n-a mai apucat. Mi-a mai cerut să-ţi spun că 
peluza trebuie bine udată, pentru că solul de la suprafaţă e 
foarte spongios, în schimb tufișurile din faţă trebuie udate 
economicos. 

Eforturile agentului de a-i intra sub piele și de a stabili 
un contact cu el, sau poate expresia „economicos”, i-au 
adus lui Yoel un zâmbet vag pe buze. Un zâmbet de care 
nu era conștient, dar pe care Krantz l-a întâmpinat pe dată 
cu entuziasm, dezgolindu-și gingiile și asigurându-l pe Yoel 
cu emfază: 

— Sincer, domnule Ravid, n-am vrut să te deranjez. Doar 
c-am trecut pe aici în drum spre mare. De fapt, nu pot 
spune că am trecut în drumul meu, a trebuit să fac un mic 
ocol ca să vin să te văd. Azi e o zi fantastică de navigat și, 
într-adevăr, sunt în drum spre mare. Mă rog, acum plec. 

— Nu vrei o cafea, a spus Yoel, dar nu pe un ton de 
întrebare. 

A depus bormașina, de parcă ar fi fost un platou cu 
răcoritoare, pe măsuţa din faţa musafirului care se 
așezase, timid, pe un colţ de canapea. Agentul purta o 
cămașă sport cu emblema echipei de fotbal a Braziliei, slip 
și teniși de un alb sclipitor. Își ţinea picioarele păroase 
strâns lipite, ca o fetișcană sfioasă. A chicotit din nou și a 


întrebat: 

— Ce-ţi mai face familia? Se simte bine aici? S-au aranjat 
OK? 

— Bunicile au plecat la Metullah. Lapte și zahăr? 

— Nu te deranja, a răspuns agentul. Apoi, după o clipă, a 
adăugat cutezător: 

— Mă rog, dacă tot ai întrebat, o linguriţă de zahăr și o 
picătură de lapte, doar atât cât să-i schimbe culoarea. Te 
rog, spune-mi Arik. 

Yoel s-a dus în bucătărie. Agentul, din locul în care 
şedea, și-a plimbat privirea de jur-împrejurul încăperii, de 
parcă ar fi căutat un indiciu vital. Avea impresia că nimic 
nu fusese schimbat, cu excepţia prezenţei a trei cutii mari 
de carton, așezate una peste alta sub rododendronul uriaș. 
Şi a trei fotografii de ruine, deasupra canapelei, despre 
care Krantz și-a spus că trebuie să fie suveniruri din Africa, 
sau așa ceva. Tare ar fi vrut să știe cum își câștiga 
existenţa funcţionarul ăsta guvernamental care, potrivit 
spuselor vecinilor, nu făcea nimic toată ziua. Dădea 
impresia că ar avea un rang superior. Poate că fusese 
suspendat din slujbă pe parcursul unei investigaţii? Părea 
să fie un șef de departament în Ministerul Agriculturii, sau 
în cel al Dezvoltării, și probabil că avea un trecut 
impresionant în armată. Ceva, comandant de brigadă în 
trupele blindate. 

— Dacă nu te superi că întreb, ce-ai fost în armată? Ştii, 
îmi pari, hmm, o figură cunoscută. Ai apărut prin ziare? 
Sau la televiziune? 

S-a întors spre Yoel care intra chiar în acel moment, 
ţinând o tavă cu două cești de cafea, o zaharniţă, o căniţă 
cu lapte și o farfurie cu pișcoturi. A pus ceștile pe masă. 
Celelalte obiecte au rămas pe tava pe care a așezat-o între 
ei doi. După care s-a lăsat într-un fotoliu. 

— Am fost locotenent la Procuratura Militară Generală. 

— Şi după aceea? 

— Am ieșit din armată în 1963. 

În ultimul minut, Krantz și-a înghiţit întrebarea 
suplimentară care-i stătea pe vârful limbii. În schimb, a 


rostit, în timp ce-și turna lapte și zahăr în cafea: 

— Am întrebat doar ca să mă aflu în vorbă. Sper că nu 
te-ai supărat. Eu, unul, nu pot să-i sufăr pe băgăcioși. Cu 
cuptorul e vreo problemă? _ 

Yoel a înălţat din umeri. În clipa aceea, o umbră a trecut 
pragul și s-a evaporat. 

— Soţia dumneavoastră? a întrebat Krantz, dar pe dată 
și-a adus aminte și, scuzându-se exagerat, și-a exprimat cu 
prudență presupunerea că, fără îndoială, fusese fiica. 
Drăguţă și sfioasă, nu? 

Şi din nou a găsit nimerit să-i menţioneze pe cei doi fii ai 
lui, ambii soldaţi în unități combatante, aflaţi acum în 
Liban; doar optsprezece luni diferență între ei. O 
problemă. 

— Am putea aranja să se întâlnească o dată cu fiica 
dumitale, cine știe, poate iese ceva. 

Brusc, Krantz, și-a dat seama că persoana din faţa lui îl 
studia cu o curiozitate rece, amuzată, așa că a renunţat 
iute la subiect și a început să-i povestească lui Yoel că, în 
tinerețe, lucrase timp de doi ani ca tehnician TV calificat, 
așa încât, dacă ai vreo neplăcere cu televizorul, dă-mi un 
telefon, chiar și în toiul nopţii, și mă reped să-l pun la 
punct, pe gratis, nicio problemă. Și dacă îţi face plăcere să 
vii vreodată pentru vreo două ore pe barca mea, care-i 
ancorată în portul pescăresc din laffa, dă-mi de știre. Ai 
numărul meu de telefon? Sună-mă oricând ai chef de 
navigat. Bun, acuma chiar am plecat. 

— Mulţumesc, a răspuns Yoel. Sunt gata în cinci minute, 
dacă ești bun să mă aștepți. 

Agentului i-au trebuit câteva secunde până să înţeleagă 
că Yoel îi acceptase invitaţia. S-a simţit pe dată cuprins de 
entuziasm și a început să-i vorbească despre deliciile 
navigării pe o zi extraordinară ca aceea de azi. 

— Poate că dorești o expediţie mai serioasă, am putea 
merge să aruncăm o privire la muntele de murdării al lui 
Abie Nathan? 

Yoel îl atrăgea pe agent și stârnea în el o puternică 
dorinţă de a-l cunoaște mai bine, de a se împrieteni cu el, 


de a-l sluji cu devotament, de a-i dovedi loialitatea lui, ba 
chiar de a-l atinge. Dar s-a înfrânat, și a renunţat să-l bată 
pe umăr, deși îl mâncau degetele să o facă. I-a spus: 

— Nu te grăbi. Nu-i niciun zor. Marea nu fuge. 

Și a sărit, sprinten și fericit, ca să i-o ia înainte lui Yoel și 
să ducă el tava cu ceștile de cafea la bucătărie. Dacă Yoel 
nu l-ar fi oprit, s-ar fi apucat și să spele ceștile. 

Din ziua aceea, Yoel se ducea cu Arik Krantz pe mare în 
fiecare dimineaţă de sâmbătă. Încă din copilărie știa să 
vâslească; acum a învăţat să ridice velele și să 
înţepenească colțul unei pânze. Dar rareori spărgea 
tăcerea. Ceea ce nu-l dezamăgea și nu-l jignea pe agent, 
dimpotrivă, îi provoca o emoție asemănătoare cu 
febrilitatea unui adolescent care cade sub vraja unui băiat 
mai mare și tânjește să-l servească. In mod inconștient, a 
început să imite gestul lui Yoel de a-și trece un deget între 
gât și gulerul cămășii, sau felul lui de a inspira adânc aerul 
de mare și de a-l reţine câteva clipe în plămâni, înainte de 
a-l expira printre buzele abia întredeschise. Când se aflau 
în largul mării, Arik Krantz, de bunăvoie, îi mărturisea lui 
Yoel totul. I-a povestit chiar și despre micile lui infidelităţi 
conjugale, sau despre metodele de a trage chiulul fiscului 
în ce privește venitul, sau de a tot amâna serviciul pe care 
trebuia să-l presteze ca militar în rezervă. Când simţea că-l 
obosește pe Yoel, se oprea din vorbă și punea muzică 
clasică: se obișnuise ca, în zilele când îl însoțea noul lui 
prieten, să aducă un casetofon sofisticat, care funcţiona cu 
baterii. După vreun sfert de oră, excedat de tăcere și de 
Mozart, se apuca să-i explice lui Yoel cum poţi menţine 
valoarea banilor în vremuri din astea de criză, sau despre 
metodele secrete prin care marina putea acum să închidă 
ermetic coasta împotriva infiltrării teroriștilor. Prietenia 
aceasta neașteptată îl excita pe agent până la a-l face ca, 
uneori, când nu se mai putea abţine, să-i telefoneze lui 
Yoel și în timpul săptămânii, pentru a discuta despre 
weekend-ul următor. 

În ce-l privește pe Yoel, acesta se gândea la cuvintele: 
„Marea nu fuge”. Nu le putea contrazice. El își respecta 


partea lui din învoială: îi făcea plăcere să-i dea agentului 
exact ce-și dorea acesta, nedându-i nimic. Decât prezenţa 
sa tăcută. Odată, ca o mare surpriză, l-a învăţat pe Krantz 
cum îi spui unei fete „Te doresc” în limba burmeză. Se 
întorceau pe la trei sau patru după-amiază în portul laffa, 
chiar dacă Krantz se ruga în sinea lui ca timpul să 
încremenească în loc sau ca uscatul să dispară. După 
aceea veneau acasă cu mașina agentului și luau împreună 
o cafea. Yoel îi spunea: 

— Mulţumesc foarte mult. Pe curând. 

Și o singură dată i-a spus la despărțire: 

— Fii atent cum conduci, Arik. 

Krantz a tezaurizat în inimă aceste cuvinte, pentru că 
vedea în ele un mic pas înainte. Dar din cele o mie de 
întrebări care i se îmbulzeau pe buze, nu izbutise să pună 
decât vreo două sau trei. Şi primise răspunsuri foarte 
laconice. Se temea ca, mergând prea departe, să nu strice 
lucrurile între ei, să nu-l agaseze pe Yoel, să nu rupă vraja, 
în felul acesta, s-au scurs câteva săptămâni; Netta a 
început ultimul ei an de liceu; dar, deși Krantz își jurase de 
fiecare dată că, în sfârșit, la despărţire îl va bate pe 
prietenul său pe umăr, lucrul nu s-a întâmplat. Era mereu 
amânat pentru data viitoare. 


Doisprezece 


Cu câteva zile înainte de deschiderea anului școlar, 
problema de sănătate a Nettei a reapărut. Din februarie, 
de la tragedia din Ierusalim, boala nu mai dăduse niciun 
semn și Yoel începuse aproape să creadă că Ivria avusese 
dreptate. S-a întâmplat într-o miercuri la ora trei după- 
amiază. Lisa plecase în ziua aceea la Ierusalim ca să-și mai 
verifice apartamentul, iar Avigail se dusese la universitate 
să asculte conferinţa unui profesor invitat. 

Yoel stătea desculţ în grădina din faţă, inundată de 
lumina verii târzii, și uda tufele. Vecinul de peste drum, un 
român al cărui posterior masiv îi evoca lui Yoel un fruct de 
avocado pârguit, se cățărase pe acoperișul casei lui 
împreună cu doi băieţi arabi, care arătau ca niște studenţi 
în vacanţă. Băieţii demontaseră vechea antenă de 
televiziune și o înlocuiseră cu una nouă, aparent mai 
sofisticată. Românul îi bruftuluia întruna și le adresa un 
flux continuu de reproșuri și sugestii într-o arabă stâlcită. 
Deși Yoel își imagina că băieţii vorbeau o ebraică mult mai 
corectă decât românul. Acest vecin, importator de vinuri și 
de băuturi alcoolice, discuta uneori cu mama lui Yoel în 
românește. Odată i-a oferit Lisei o floare și s-a înclinat 
exagerat în faţa ei, de parc-ar fi făcut-o în bătaie de joc. La 
piciorul scării zăcea câinele alsacian, al cărui nume, după 
cum știa Yoel, era Ironside, și își întindea gâtul în sus, 
emițând câte un lătrat spart și suspicios, oarecum plictisit. 
Își făcea doar datoria. Un camion greu a intrat pe drumul 
strâmt, a ajuns până la gardul livezii de citrice care marca 
sfârșitul aleii și a început să dea înapoi, hurducându-se cu 
multe gâfâieli și scrâșnete de frâne. Fumul de eșapament 
plutea în aer și Yoel s-a întrebat brusc ce s-o fi întâmplat 
cu camionul frigorific care-i aparținuse domnului Vitkin, 
Eviatar sau Itamar. Și pe unde s-o mai fi găsind chitara la 
care cânta melodii rusești? 

După aceea, liniștea  după-amiezii de vară s-a 
reînstăpânit și a înfășurat iar strada. La un moment dat, 


Yoel a găsit pe pajiște, foarte aproape de el, o pasăre care- 
și cuibărise pliscul sub aripi și rămăsese împietrită și 
tăcută. A mutat jetul furtunului spre tufișul cel mai 
apropiat, și pasărea-statuie și-a luat imediat zborul. Un 
copil alerga pe trotuar strigând strident și intrigat: „Doar 
ne-am înţeles că eu îs poliţistul!”. De unde stătea, Yoel nu 
putea vedea la cine striga. Curând a dispărut și copilul, iar 
Yoel, ţinând într-o mână furtunul, s-a aplecat și a încercat 
să repare cu cealaltă mână un bazin de irigare uzat. Şi-a 
adus aminte cum tatăl soţiei lui, ofițerul de poliţie veteran 
Shealtiel Lublin, obișnuia să-i spună, făcându-i cu ochiul: 

— Dacă stai să te gândești, până la urmă toţi oamenii au 
aceleași secrete. 

Fraza asta îi stârnea întotdeauna furia, ba chiar ura, 
îndreptată nu împotriva lui Shealtiel, ci a Ivriei. 

Bătrânul Lublin îl învățase cum să construiască bazinul 
de irigare și să miște circular furtunul ca să nu distrugă 
mușuroaiele de pământ. Socrul lui era mereu învăluit într- 
un fum cenușiu de trabuc. Şi tot ce se lega de digestie, sex, 
boală sau funcţii organice îl impulsiona să spună o 
anecdotă. Lublin era prin natura sa un povestitor de 
anecdote. S-ar fi zis că propriul lui organism stârnea în el o 
veselie răutăcioasă. Și, la sfârșitul fiecărei anecdote, 
izbucnea într-un râs gros, strangulat, de fumător, care 
suna mai curând ca un gâlgâit. Odată l-a tras pe Yoel în 
dormitorul lui din Metullah și i-a ţinut o cuvântare cu un 
glas scăzut, înecat de fum: 

— Ascultă-mă. Bărbatul își petrece trei sferturi din viaţă 
alergând acolo unde-l trage capul pulei. De parcă tu ești 
un recrut, și ea sergentul major. Drepţi! Aleargă! Sări! 
Incalecă! Și dacă, măcar, nenorocitele astea de pule ne-ar 
elibera din serviciul obligatoriu la capătul a doi, trei, cinci 
ani, atunci fiecare dintre noi ar avea timp să scrie poemele 
lui Pușkin sau să inventeze electricitatea. Și oricât te 
străduiești s-o satisfaci, pula nu-i niciodată mulțumită. 
Niciodată nu-ţi dă pace. Dacă-i oferi cotlet, vrea șniţel. Dă-i 
șnițel, vrea caviar. Noroc că Dumnezeu s-a milostivit de 
noi și ne-a dat una singură. Inchipuie-ţi ce-ar fi fost pe 


capul nostru dacă ar fi trebuit să ne petrecem cincizeci de 
ani din viaţă hrănind și cocoloșind și încălzind și amuzând 
cinci bucăţi! 

După ce și-a încheiat speech-ul, a început să gâlgâie și 
să se înece și, pe dată, s-a înfășurat în fumul unui nou 
trabuc. Până când, la urmă, a murit la orele patru și 
jumătate dintr-o dimineaţă de vară, stând pe closet, cu 
pantalonii pe vine și un trabuc aprins între degete. Yoel 
aproape că auzea anecdota de care și-ar fi adus aminte 
Lublin și ar fi povestit-o, printre accese de tuse, dacă așa 
ceva i s-ar fi întâmplat altcuiva - chiar lui Yoel, de 
exemplu. Poate că bătrânul încă izbutea să vadă partea 
amuzantă a morții lui și continua să râdă acolo unde se 
găsea. Fiul lui, Nakdimon, era un tânăr greoi, taciturn, 
care avusese dintotdeauna talentul de a prinde șerpi 
veninoși. li mulgea de veninul pe care îl vindea pentru 
fabricarea unor seruri. Deși, aparent, avea vederi politice 
extremiste, majoritatea cunoștințelor lui erau arabi. Când 
se găsea printre arabi, era cuprins subit de o nevoie 
frenetică de a vorbi, care-l părăsea de îndată ce trecea la 
ebraică. Relaţiile lui cu Yoel, și chiar cu sora lui, Ivria, erau 
cele ale unui ţăran suspicios, cu pumnii încleștaţi. În rarele 
ocazii când venea la Ierusalim, obișnuia să le aducă în dar 
o canistră cu untdelemn de măsline sau un ciulin uscat, din 
Galileea, pentru colecţia Nettei. Era aproape cu neputinţă 
să-l determini să spună ceva în plus peste cele două-trei 
răspunsuri invariabile ale lui, care erau: „Da, cam așa 
ceva”, sau: „Nu face nimic”, sau: „Da, slavă Domnului”, și 
chiar și acestea îi ieșeau din gură cu un soi de scâncet 
agresiv, de parcă regreta că se lăsase ademenit să 
răspundă. Se adresa - când o făcea - mamei, surorii și 
nepoatei lui spunându-le „fetelor”. Yoel obișnuia să i se 
adreseze lui Nakdimon, așa cum o făcuse și cu răposatul 
lui tată: la amândoi le spunea Lublin, pentru că prenumele 
lor i se păreau ridicole. De la moartea Ivriei, Nakdimon nu 
mai venise niciodată pe la ei. Dar Avigail și Netta îi vizitau, 
câteodată, pe el și pe fiii lui la Metullah și se întorceau 
întotdeauna într-o stare de vagă exaltare. În seara din 


ajunul Paștelui, s-a dus și Lisa cu ele, iar la întoarcere a 
exclamat: 

— Trebuie să știi cum să trăiești! Yoel s-a bucurat în 
sinea lui că a refuzat să cedeze rugăminţilor lor și că și-a 
petrecut sărbătoarea de unul singur, acasă. S-a uitat la 
televizor, s-a culcat la opt și jumătate și a dormit până a 
doua zi dimineaţa la nouă, de parcă nu mai dormise de 
secole. 

Încă nu putuse accepta pe deplin ideea că, până la urmă, 
noi toți avem aceleași secrete. Dar gândul nu-l mai înfuria. 
Acum, când stătea în grădină, privind la drumul pustiu, 
scăldat în lumina poleită a verii, gândea, cu o înţepătură 
de nostalgie: „Poate că avem aceleași secrete, sau poate că 
nu, dar oricum ar fi, n-o să știm niciodată”. Când ea îi 
șoptea, în toiul nopţii, plină de compasiune, „Le înţeleg”, 
ce voia oare să spună? Ce anume înţelesese? Nu a 
întrebat-o niciodată. Şi acum era prea târziu. Poate că, 
într-adevăr, sosise vremea să stea și să scrie poemele lui 
Pușkin sau să inventeze electricitatea. Fără să-și dea 
seama, în timp ce mișca furtunul, cu ușoare mișcări 
circulare, de la o plantă la alta, i-a scăpat din piept un 
ciudat sunet înăbușit, asemănător, oarecum, cu gâlgâitul 
lui Lublin senior. Își amintea de tiparele înșelătoare care 
apăreau, dispăreau și se modificau, de parcă se jucau de-a 
v-aţi ascunselea, pe tapetul camerei de hotel din Frankfurt, 
în acea noapte. 

Pe trotuarul din faţa lui a trecut o fată cărând un coș 
greu de piaţă într-o mână și două pungi mari de 
cumpărături în cealaltă mână. O fată cu o figură orientală, 
o slujnică importată de niște vecini bogaţi, ca să locuiască 
într-o cameră de serviciu și să aibă grijă de casa lor. Era 
micuță, cu o alcătuire fragilă, totuși căra coșul încărcat și 
pungile pântecoase fără un efort vizibil. Luneca prin fața 
lui de parcă legile gravitaţiei îi făcuseră ei un rabat. De ce 
să nu închidă robinetele, să o ajungă din urmă și să se 
ofere s-o ajute la căratul cumpărăturilor? Sau să se 
comporte ca un părinte faţă de fiica sa: să-i iasă în cale, să- 
i ia greutăţile din mâini și să o conducă până acasă, 


încercând să înfiripe o vagă conversaţie pe drum? O clipă, 
Yoel aproape că a simţit durerea provocată de pungile 
încărcate, apăsate pe sâni. Dar dacă ar proceda astfel, fata 
s-ar speria, nu ar înţelege, s-ar putea gândi că e un hoţ, 
sau un pervers, vecinii ar afla și gurile rele ar porni să 
turuie. Nu-i păsa de așa ceva: în orice caz, probabil că 
ceilalţi rezidenţi ai suburbiei începuseră să-l bârfească pe 
el și felul său de viaţă. Dar cu simţurile lui ascuţite și 
receptive, și datorită antrenamentului profesional, a 
estimat cu acuratețe distanţa și timpul și și-a dat seama că, 
înainte de a o putea prinde din urmă, fata avea să și ajungă 
acasă. Doar dacă ar alerga după ea. Dar nu-i plăcuse 
niciodată să alerge. 

Era o fată foarte tânără, bine făcută, cu o talie de viespe, 
un păr negru, bogat, care aproape că-i acoperea faţa; 
trupul îi era strâns într-o rochie de pânză înflorată, cu un 
fermoar lung la spate. Până să fi terminat Yoel să-i 
analizeze curba gambelor și coapselor acoperite de rochia 
subțire, fata a și dispărut din raza lui vizuală. Brusc, au 
început să-l usture ochii. Și-a închis pleoapele și și-a 
imaginat un oraș sărăcăcios, în Rangoon sau Seul sau 
Manila, cu ciorchini de cocioabe construite din tablă 
ondulată și placaj și carton, înghesuite și proptite una în 
alta, pe jumătate scufundate în noroiul vâscos tropical. 
Printre ele, o uliţă murdară, asfixiantă, cu un canal deschis 
scurgându-se prin mijlocul ei. Și o droaie de câini și de 
pisici jegoase, hăituite de ţânci desculți, bolnăvicioși, cu 
piele tuciurie, înfășuraţi în zdrenţe, lipăind în băltoacele de 
apă clocită. Un bou bătrân, masiv, placid, înhămat cu funii 
zgrunţuroase la un car hodorogit, cu roţile de lemn 
împotmolite în glod. Și totul înecat în miasme înţepătoare, 
sufocante, și într-un soi de ploaie caldă, tropicală, care 
curgea neîncetat, răpăind pe carcasa unui jeep ruginit, 
asemenea unei rafale de gloanţe înăbușite. Şi acolo, în 
jeep, proţăpit pe scaunul ponosit al șoferului, era schilodul 
fără picioare din Helsinki, alb la față ca un înger și 
zâmbind, de parcă știa. 


Treisprezece 


În clipa aceea a auzit o bufnitură vagă, venind dinspre 
fereastra Nettei, și zgomote de tuse. Yoel și-a deschis 
ochii. Şi-a plimbat furtunul peste picioarele goale ca să 
spele noroiul, a închis robinetul și a pornit cu pași mari 
spre casă. Până să intre, gâjâitul și spasmele încetaseră, 
așadar și-a dat seama că era vorba de o problemă minoră. 
Fata zăcea pe covor, în poziţia fetusului în pântece. Leșinul 
îi îndulcise trăsăturile așa încât, o clipă, lui Yoel i s-a părut 
aproape drăguță. l-a așezat două perne sub cap și sub 
umeri, ca să poată respira în voie. Apoi a ieșit și s-a întors 
cu un pahar cu apă și două tablete pe care le-a pus pe 
masă, urmând să i le dea când avea să-și recapete 
cunoștința. În mod cu totul inutil, a învelit-o cu un cearșaf 
alb și s-a așezat pe jos, la căpătâiul ei, cuprinzându-și 
genunchii cu brațele. Nu o atinsese. 

Ochii fetei erau închiși, dar nu strâns lipiţi, buzele 
întredeschise, iar trupul se contura plăpând și liniștit pe 
sub cearșaf. Yoel și-a dat abia acum seama cât de mult 
îmbobocise Netta în ultimele câteva luni. I-a privit genele 
lungi, moștenite de la mama ei, și fruntea înaltă, netedă, 
moștenită de la mama lui. O clipă, l-a mânat impulsul de a 
profita de somnul și de slăbiciunea fetei ca să-i sărute 
loburile urechilor, așa cum o săruta când era mică și așa 
cum obișnuise să o sărute pe mama ei. Pentru că acum 
arăta ca fetița cu ochi știutori care se cuibărea pe un 
covoraș din colţul camerei și-i fixa pe adulţi cu o privire 
aproape ironică, de parcă ar fi înţeles totul, chiar și 
lucrurile care nu pot fi exprimate prin cuvinte, și de parcă 
numai tactul și sensibilitatea ei o împiedicau să vorbească. 
Copilașul a cărui fotografie o luase cu el, în portofelul din 
buzunarul interior, în toate călătoriile pe care le 
întreprinsese. 

În ultimele șase luni, Yoel sperase că necazul lor luase 
sfârșit. Că nenorocirea petrecută produsese o modificare. 
Că Ivria avusese dreptate și el se înșelase. Ba chiar își 


amintise vag că o astfel de posibilitate fusese menţionată 
pe undeva, în literatura de specialitate pe care o studiase. 
Unul dintre medici îi vorbise odată, în absenţa Ivriei, și cu 
mari rezerve, despre posibilitatea ca odată cu adolescenţa 
fetei să apară și o remediere a bolii. Sau, cel puţin, o 
considerabilă îmbunătăţire. Și, într-adevăr, de la moartea 
Ivriei nu mai avusese loc niciun incident. 

Incident? Yoel s-a lăsat copleșit de amărăciune. Ea nu 
mai era. De acum înainte nu va mai fi nevoie să vorbim 
despre „problemă” și „incident”. De acum înainte va putea 
pronunța cuvântul „atac”. Vorbea aproape cu glas tare. 
Cenzura fusese desființată. Gata! Marea nu fuge. De acum 
înainte vom putea folosi cuvintele reale. Și, brusc, sub 
impulsul unei furii crescânde, cu un gest violent, mânios, s- 
a aplecat să alunge o muscă de pe obrazul palid al fetei. 

Primul atac se petrecuse când Netta avea patru ani. 
Într-o zi, în timp ce stătea în faţa chiuvetei făcând baie 
unei păpuși de plastic, s-a prăbușit subit pe spate. Yoel 
resimțea încă groaza pe care i-o provocaseră ochii 
deschiși, daţi peste cap, lăsând la vedere numai albul striat 
de vinișoare roșii. Clăbucii de spumă de la colțurile gurii. 
Paralizia care-l cuprinsese pe el, deși ştia că ar trebui să 
alerge să cheme ajutor. În pofida a tot ce învățase în anii 
lui de antrenament și de activitate, nu s-a simţit în stare 
să-și desprindă tălpile de pe podea sau să-și dezlipească 
ochii de la fetiță, pentru că avea impresia că pe faţa ei 
apăruse și dispăruse umbra unui surâs, ca și cum s-ar fi 
înfrânat să nu izbucnească în râs. Ivria, și nu el, a fost cea 
care a izbutit să se readune, și să fugă la telefon. Iar el s-a 
dezmeticit numai când a auzit sirena ambulanţei. Atunci a 
smuls copilul din braţele Ivriei, a coborât scările în fugă, s- 
a împiedicat și s-a izbit cu capul de balustradă, și totul s-a 
înceţoșat. Când s-a trezit la camera de urgenţă, Netta își 
recăpătase cunoștința. 

Ivria i-a spus cu o voce calmă: 

— Mă surprinzi. 

Și nu a mai adăugat niciun cuvânt. 

A doua zi Yoel a trebuit să plece la Milano pentru cinci 


zile. Când s-a întors, medicii ajunseseră la un diagnostic 
provizoriu și fetița fusese externată. Ivria refuza să 
accepte diagnosticul și refuza să-i administreze copilului 
medicamentele prescrise; se agăța cu încăpățânare de 
ceea ce i se părea ei a fi o contradicţie din opiniile 
doctorilor, sau mai curând de impresia că unul dintre ei s- 
ar fi îndoit de diagnosticul pus de colegii săi. Ivria a 
aruncat la gunoi toate medicamentele pe care le 
cumpărase el. Yoel i-a spus: 

— Ţi-ai pierdut minţile. 

Și ea i-a răspuns cu un surâs calm: 

— Uite cine vorbește. 

Cât timp era Yoel plecat, Ivria o târa pe Netta de la un 
specialist la altul; a consultat profesori celebri, psihologi 
aparţinând unor diverse școli, terapeuţi și, în cele din 
urmă, cu toată împotrivirea lui Yoel, tot soiul de vraci care 
i-au prescris diferite diete, gimnastică, dușuri reci, 
vitamine, băi cu minerale, mantre și infuzii de ierburi. 

De câte ori se întorcea dintr-o călătorie, Yoel se ducea 
din nou să cumpere medicamentele pe care i le administra 
copilului. Și de câte ori pleca el, Ivria le arunca pe toate. 
Intr-o zi, cuprinsă de un acces de furie cu plânsete, i-a 
interzis să folosească cuvintele „boală” sau „atac”. 

— O stigmatizezi! O izolezi de lume. Îi dai a înţelege că-i 
aprobi spectacolul. O distrugi. 

„E vorba doar de o simplă problemă”, așa obișnuia Ivria 
să eticheteze cazul. „Și, de fapt, nu-i problema Nettei, ci a 
noastră.” Până la urmă, a cedat și el și s-a deprins să 
folosească denumirea de „problemă”. Nu vedea de ce să se 
certe cu nevastă-sa din pricina unui cuvânt. 

— Şi, în realitate, spunea Ivria, problema nu-i a ei, și nici 
a noastră, ci numai a ta, Yoel. Pentru că în momentul în 
care tu pleci, problema dispare. Unde nu-i public - nu-i nici 
spectacol. E un fapt. 

Să fi fost într-adevăr un fapt? Yoel avea mari îndoieli. 
Dar din pricini care nu-i erau prea clare, evita să-l 
clarifice. Se temea oare să nu reiasă că Ivria are dreptate? 
Sau, dimpotrivă, că nu are dreptate? 


Certurile acestea stârnite de Ivria se declanșau de 
fiecare dată când se ivea problema. Ba chiar și între crize. 
Când, în cele din urmă, după câteva luni, Ivria s-a săturat 
de vraci și de tămăduitori, a continuat totuși, cu un soi de 
logică dementă, să-l învinovăţească pe el și numai pe el. [i 
cerea să renunţe la călătorii sau, dimpotrivă, să plece de 
tot. 

— Hotărăște-te, pentru numele lui Dumnezeu, ce-i mai 
important pentru tine. Ce mai erou, care luptă împotriva 
femeilor și a copiilor, înfige cuțitul în ei și fuge! 

Odată, în cursul unui atac, Ivria a început, în prezenţa 
lui, să pălmuiască fetița nemișcată, să o pocnească pe 
spate, în cap. Yoel a fost șocat. A rugat-o, a implorat-o, i-a 
cerut să înceteze, în cele din urmă, s-a văzut nevoit, pentru 
singura dată în viaţa lui, să uzeze de forţă ca s-o oprească. 
l-a prins braţele, i le-a îndoit la spate și a tras-o în 
bucătărie. Când Ivria a încetat să-i mai opună rezistenţă și 
s-a prăbușit pe un scaun, moale ca o păpușă de cârpă, ela 
ridicat, inutil, mâna și a pocnit-o puternic peste față. Abia 
atunci a observat că fetiţa se trezise și stătea în pragul 
bucătăriei, uitându-se la ei cu un soi de curiozitate rece, 
științifică. Ivria, gâfâind, a arătat cu degetul spre copil și i- 
a trântit lui în faţă: 

— Poftim! Uită-te! 

Yoel a șuierat printre dinţi: 

— Spune-mi, ai înnebunit de tot? Iar Ivria i-a răspuns: 

— Nu. M-am smintit numai pentru că accept să trăiesc 
alături de un asasin. Netta, tatăl tău e un asasin, asta-i 
profesiunea lui. 


Paisprezece 


În iarna următoare, în absenţa lui Yoel, Ivria a ajuns la o 
hotărâre: a împachetat două valize, a luat-o pe Netta și a 
plecat la mama ei, Avigail, și la fratele ei, Nakdimon, la 
Metullah, în casa în care se născuse. Când Yoel s-a întors 
dintr-o călătorie la București, în ultima zi a sărbătorii de 
Hanuka, a găsit apartamentul gol. Pe masa curată din 
bucătărie îl așteptau două bilete, unul lângă altul, primul 
sub solniță și celălalt sub râșniţa de piper. Cel dintâi 
conţinea părerea unui imigrant rus care, conform antetului 
hârtiei, era un specialist bioenergetician și un consultant 
telekinetic de reputaţie internaţională, și care certifica 
într-o ebraică stricată că: „Domnișoara Niuta Raviv nu 
sufere de boala epilepsie, ci numai de anumite privaţiuni. 
Semnat: Dr. Nikodim Shaliapin”. 

Celălalt bilet era scris de Ivria și declara, într-o 
caligrafie rotundă, fermă: „Am plecat la Metullah. Poţi 
telefona, dar nu veni după noi”. 

Yoel s-a supus și s-a ţinut întreaga iarnă la distanţă. 
Poate spera că, dacă „problema” o să-și scoată capul și 
acolo, la Metullah, în absenţa lui, Ivria va fi nevoită să 
revină asupra ideilor ei. Sau poate că, dimpotrivă, 
„problema” nu o să reapară și Ivria, ca de obicei, va dovedi 
că a avut dreptate. 

Și pe urmă, la începutul primăverii, au revenit 
amândouă la Ierusalim, încărcate cu ghivece de flori și alte 
daruri din Galileea. A urmat o perioadă privilegiată. Soţia 
și fiica lui aproape că se luau la întrecere să-l răsfeţe de 
fiecare dată când se întorcea acasă dintr-o călătorie. Cea 
mică i se urca în braţe de îndată ce se așeza, sau îi scotea 
pantofii și-i punea papucii de casă. Ivria a dat la iveală 
măiestrii culinare ascunse și-l uluia cu meniuri extrem de 
inspirate. Iar el, ca să nu se lase mai prejos, insista să facă 
diverse treburi pe lângă casă, așa cum făcuse toată iarna, 
cât fuseseră ele plecate. Se asigura ca frigiderul să fie 
întotdeauna bine asortat. Scotocea prin magazinele de 


delicatese din Ierusalim după salam cu piper și brânzeturi 
din lapte de oaie. O dată sau de două ori și-a încălcat 
propriile reguli și a adus câte un calup de brânză sau un 
salam din Paris. Într-o zi, fără să-i spună nimic Ivriei, a 
înlocuit televizorul lor alb-negru cu unul color. Ivria s-a 
revanșat schimbând perdelele. De aniversarea zilei lor de 
nuntă, ea i-a cumpărat un casetofon stereo care să fie 
numai al lui, pe lângă cel din livingroom. Și deseori luau 
mașina și petreceau weekend-urile afară. 

Netta crescuse la Metullah. Și se mai împlinise. Yoel 
identifica în conturul fălcilor ei o trăsătură a familiei 
Lublin, care sărise peste Ivria și reapăruse în Netta. Purta 
părul lung. Yoel i-a cumpărat din Londra un superb 
pulover de cașmir și i-a adus un costum tricotat Ivriei. 
Discernământul și bunul lui gust în alegerea veșmintelor 
feminine o făcuse pe Ivria să-i spună în repetate rânduri: 

— Ar fi trebuit să te faci designer de modă. Sau 
costumier de teatru. 

Yoel nu a știut niciodată și nici nu a încercat să afle ce s- 
a întâmplat în iarna aceea la Metullah. Soţia sa părea să fi 
trecut printr-o târzie înflorire. Să-și fi găsit oare un amant? 
Sau roadele din livada lui Lublin să-i fi împrospătat propria 
ei sevă, să-i fi scos sucurile la suprafaţă? Işi schimbase 
coafura: purta acum o coadă de cal care-i venea bine. 
Învăţase pentru prima dată să se fardeze, și o făcea cu 
discreţie și gust. Își cumpărase o rochie de vară cu un 
decolteu îndrăzneţ și purta pe dedesubt un gen de lenjerie 
pe care nu-l agrease până atunci. Uneori, serile, când 
stăteau la masa din bucătărie și Ivria cojea o piersică, își 
ducea fiecare feliuță la gură și părea să o savureze, 
senzual, cu buzele, și apoi să o sugă, pe limbă. Yoel nu-și 
putea lua ochii de la ea. Folosea un parfum nou. Așa a 
început vara lor târzie. 

De multe ori îl muncea bănuiala că lvria transfera 
asupra lui ceea ce învățase de la alt bărbat. Și ca să 
răscumpere asemenea bănuială, a luat-o într-o vacanţă de 
patru zile într-un hotel de pe coasta Ashkelon. În toţi anii 
de până atunci, făcuseră dragoste cu seriozitate, într-o 


tăcere concentrată; acum, uneori, se convulsionau în 
hohote de râs. 

Dar problema  Nettei nu dispăruse, deși se mai 
diminuase. 

Cu toate acestea, certurile dintre cei doi luaseră sfârșit. 

Yoel nu era sigur dacă trebuia să creadă ceea ce-i 
spusese soţia lui, anume că pe parcursul întregii ierni 
petrecute la Metullah nu se ivise niciun semn al problemei. 
I-ar fi fost ușor să se informeze fără ca Ivria sau familia 
Lublin să afle că urmărește asemenea lucruri; profesiunea 
lui îl învățase să dezlege cazuri mult mai complicate decât 
acesta, fără să lase vreo urmă. Însă prefera să nu 
investigheze, își spunea în sinea lui: „De ce să n-o cred?”. 

Într-una din nopţile acelea fierbinţi, a întrebat-o pe Ivria 
în șoaptă: 

— De la cine ai învăţat toate astea? De la amantul tău? 

Ivria a râs în întuneric și i-a răspuns: 

— Şi ce-ai face dacă ai afla? Te-ai duce și l-ai ucide fără 
să lași vreo amprentă? 

— Dimpotrivă, a răspuns Yoel. Merită o sticlă de coniac 
și un buchet de flori pentru că ţi-a fost un profesor atât de 
grozav. Cine-i fericitul câștigător? 

Ivria a emis unul din hohotele ei de râs cristalin, înainte 
să-i răspundă: 

— Cu ochii tăi ageri poţi vedea departe. Yoel a ezitat o 
clipă înainte de a sesiza ce vrea să spună, apoi a râs și el 
cu prudenţă. Și în felul acesta, fără explicaţii sau discuţii 
de la inimă la inimă, s-au stabilit noi reguli, parcă printr-un 
acord comun. Un nou gen de consideraţie a început să 
predomine între ei. Şi niciunul nu o încălca, nici măcar din 
greșeală, nici măcar într-un moment de neatenţie. Nu s-a 
mai vorbit de tămăduitori etcetera. Nu s-au mai auzit 
lamentaţii și acuzaţii. Cu condiţia ca niciunul din ei să nu 
mai pomenească de problemă. Nici măcar aluziv. Când se 
întâmpla - se întâmpla. Asta e. Dar nu trebuia rostit niciun 
cuvânt. 

Şi Netta respecta aceste reguli. Deși nimeni nu i le 
comunicase. Și, parcă dorind să-și recupereze tatăl, 


întrucât simţea că noul aranjament se baza în primul rând 
pe renunţarea și pe toleranța lui, în vara aceea i s-a cățărat 
adeseori în braţe și s-a alintat, torcând fericită. li ascuţea 
creioanele de pe birou. Când era plecat, îi împăturea 
ziarele și i le așeza lângă pat. li oferea câte un pahar cu 
suc de fructe din frigider chiar când el uita să-i ceară. Și își 
etala pe biroul lui desenele de la școală și lucrările de la 
cursul de olărit, așteptându-l să se întoarcă. In toate 
colţurile din apartament, chiar și în baie, chiar și printre 
sculele lui de bărbierit, lăsa desene delicate, înfățișând 
ciclame, floarea lui favorită. Dacă Ivria nu s-ar fi 
împotrivit, Yoel și-ar fi botezat fiica Rakefet, ceea ce 
înseamnă „ciclamen”. 

În ce o privea pe Ivria, ea îl regala în pat cu surprize pe 
care nu și le-ar fi imaginat vreodată, nici chiar la 
începuturile căsătoriei lor. Uneori era direct alarmat de 
foamea ei, îmbinată cu tandreţe și generozitate, un soi de 
preludiu muzical, menit să-i anticipeze toate dorinţele. 

— Ce am făcut eu, a întrebat-o odată în șoaptă, ce am 
făcut ca să merit aceste graţii din partea ta? 

— E simplu, i-a răspuns ea tot în șoaptă, amanţii mei nu 
mă satisfac. Tu ești singurul care mă satisface. _ 

Și, într-adevăr, Yoel se întrecea pe sine însuși. li oferea o 
plăcere devastatoare; și când îi simţea trupul zvâcnind în 
spasme și îi auzea dinţii clănțănind ca de frig, se simţea 
mai transportat de plăcerea ei decât de a lui. Uneori Yoel 
avea senzaţia că nu numai organul sexual, ci întreaga lui 
făptură o pătrundea și se desfăta în pântecele ei. Avea 
impresia că se dizolvă în ea și vibrează în interiorul ei. 
Până când, cu fiecare mângâiere, spaţiul dintre cel ce 
mângâia și cel mângâiat se volatiliza, de parcă nu mai erau 
un bărbat și o femeie care făceau dragoste, ci se 
contopiseră într-o singură făptură. 


Cincisprezece 


Unul dintre prietenii lui de la birou, un bărbat aspru, 
dur, căruia i se spunea Cockney sau, uneori, Acrobatul, l-a 
avertizat pe Yoel, într-una din acele zile, să fie atent, 
pentru că se vedea de la o poștă că a călcat pe de lături. 
Când Yoel a protestat, afirmându-și nevinovăția, Acrobatul, 
șocat de conflictul dintre ceea ce vedea cu ochii lui și 
încrederea sa în onestitatea lui Yoel, a șuierat, zeflemitor: 

— Las-o baltă, în fond tu ești socotit a fi omul nostru 
neprihănit. Așa că, distrează-te cât poţi. Așa cum scrie în 
Cartea sfântă: „N-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici 
pe urmașii lui cerșindu-și patul”!. 

Uneori, în camerele de hotel, în lumina fluorescentă pe 
care o lăsa întotdeauna aprinsă în baie, se trezea în toiul 
nopţii chinuit de dorinţă pentru trupul soţiei lui, și șoptea 
în gând: „Vino aici!”. Până când, odată, pentru prima oară 
în toţi anii lui de călătorie, și în deplină contradicţie cu 
regulile stabilite, nu s-a putut împiedica să nu-i telefoneze 
la patru dimineaţa din Nairobi, și iat-o la capătul celălalt al 
firului, parcă așteptându-l. A ridicat receptorul chiar de la 
prima sonerie și, înainte ca el să fi rostit vreun cuvânt, a 
întrebat: „Yoel, unde ești?”. Iar el i-a spus o serie de 
lucruri care, a doua zi dimineaţa, i-au ieșit cu totul din 
minte și pe care, patru zile mai târziu, când s-a întors 
acasă și ea a încercat să i le aducă aminte, a refuzat cu 
încăpățânare măcar să le audă. 

Dacă ajungea acasă cât mai era încă lumină, obișnuiau 
să plaseze copilul în faţa noului televizor, iar ei doi se 
încuiau în dormitor. Când ieșeau de acolo, o oră mai târziu, 
Netta i se cuibărea în braţe ca o pisicuţă, iar el îi istorisea 
povești cu urși, în care exista întotdeauna un ursuleţ 
prostuţ dar dulce, pe care îl chema Zâmbi. 

De trei ori, în timpul vacanţelor școlare, au lăsat copilul 
cu familia Lublin din Metullah sau cu Lisa, în Rehavia, și ei 


1 Citat parodiat din Psalmul 37/25. Corect: „n-am văzut pe cel 
neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea” (n. tr.). 


doi au plecat să petreacă singuri câte o săptămână la 
Marea Roșie sau în Grecia, sau la Paris. Nu mai făcuseră 
asemenea călătorii de când se ivise prima dată problema. 
Dar Yoel știa bine că această fericire atârna de un fir de 
păr și, într-adevăr, la începutul toamnei următoare, când 
intrase în clasa a treia, într-o sâmbătă dimineaţa, Netta a 
leșinat pe podeaua din bucătărie și nu și-a revenit decât în 
după-amiaza celei de-a doua zile, la spital, în urma unui 
tratament intensiv. Zece zile mai târziu, Ivria a încălcat 
regulile autoimpuse, remarcând, cu un zâmbet, că fata ar 
putea face o carieră de succes ca actriţă. Yoel a lăsat să 
treacă de la el și nu a replicat nimic. 

După acel acces prelungit, Ivria i-a interzis lui Yoel s-o 
mai atingă pe Netta, fie și în trecere. Când el nu ţinea 
seama de prohibiţie, Ivria scotea sacul de dormit din 
portbagajul mașinii parcate în garajul de la subsolul 
blocului și se culca în camera fetiţei. Până când Yoel a 
sesizat aluzia și i-a sugerat un nou aranjament: ea și Netta 
să doarmă în patul dublu din dormitor, iar el să se mute în 
camera de copii. In felul acesta se vor simţi cu toţii mai 
confortabil. 

În iarna aceea, Ivria a ţinut o dietă strictă și a slăbit 
mult. În frumuseţea ei a apărut o notă seacă, amară. Părul 
începuse să-i încărunţească. Cam pe atunci a hotărât să-și 
reia studiile de literatură engleză și să obţină o nouă 
diplomă, să elaboreze o teză de masterat. Iar Yoel, în acest 
timp, se vedea, uneori, plecând fără să se mai întoarcă. Să 
se stabilească sub un nume de împrumut, undeva, departe, 
în Vancouver sau în Brisbane, și să înceapă o viaţă nouă. 
Să deschidă o școală de șoferi, sau un birou de 
consultanţă, ori să cumpere ieftin o cabană din buturugi și 
să trăiască din vânătoare și pescuit. Erau visuri pe care le 
nutrise în copilărie și care acum încolțeau iar. Uneori, în 
fabulaţiile lui, introducea în cabana de buturugi și o femeie 
eschimosă, o sclavă, tăcută și docilă ca un câine. Şi își 
imagina nopţi de amor nebun în fața focului din vatră. Dar 
foarte curând a început să-și înșele amanta eschimosă cu 
propria lui soţie. De câte ori Netta trecea printr-un acces, 


Yoel izbutea să ajungă la ea înaintea Ivriei. Antrenamentul 
special la care fusese supus ani de zile îi ascuţise reflexele 
și-l învățase o serie de stratageme. Ţâșnea ca un alergător 
la auzul pistolului starterului, ridica fetița căzută, se 
închidea cu ea în camera copiilor, care era acum camera 
lui, și încuia ușa. Când se trezea, îi istorisea povești cu 
ursuleţul Zâmbi. Se jucau împreună de-a vânătorul și 
iepurașul, îi decupa forme hazoase din hârtie și accepta să 
fie tată pentru toate păpușile ei. Sau îi construia turnuri 
din piese de domino. Până când, un ceas mai târziu, ceda 
și Ivria și bătea la ușă. Yoel se oprea pe dată din joacă, 
deschidea ușa și o invita pe Ivria să-i însoţească într-un tur 
al palatului sau într-o croazieră în scrinul cu lenjerie de 
pat. Dar în clipa în care intra Ivria, ceva se schimba. De 
parcă palatul pe care-l explorau ar fi fost părăsit. Sau râul 
pe care făceau croaziera ar fi îngheţat brusc. 


Saisprezece 


Când Netta a mai crescut, Yoel a început să o ia cu el în 
lungi călătorii, întreprinse pe detaliata hartă a globului 
cumpărată la Londra și atârnată deasupra patului din fosta 
ei cameră. Când ajungeau la Amsterdam, de exemplu, Yoel 
desfășura pe pat un excelent plan al orașului, astfel încât 
să-și poată conduce fiica la muzee, să se plimbe cu ea pe 
canale, și să viziteze celelalte atracţii turistice. De acolo 
plecau la Bruxelles sau la Zurich sau, uneori, ajungeau 
până în America Latină. 

Așa s-au petrecut lucrurile până într-o zi când, după un 
scurt atac care a avut loc pe coridor, în seara sărbătoririi 
Zilei Independenţei, Ivria a reușit să i-o ia înainte; a ajuns 
la fată până ca aceasta să se fi trezit din leșin. O clipă, Yoel 
s-a temut că o s-o lovească iar. Dar lvria a luat fetiţa în 
braţe, calm și solemn, și a dus-o în camera de baie. A 
umplut cada cu apă, a încuiat ușa și amândouă s-au 
îmbăiat împreună, timp de aproape o oră. Poate că Ivria 
citise despre asemenea remediu în literatura medicală. De- 
a lungul acelor lungi ani de tăcere, Yoel și Ivria nu 
încetaseră nicio clipă să studieze materiale medicale 
legate de problema Nettei. Fără să discute despre ele. Pe 
noptierele fiecăruia erau depozitate articole, tăieturi de 
ziar, pagini din reviste, relatări pe care Ivria le fotocopiase 
la biblioteca universitară, presă medicală cumpărată de 
Yoel în călătoriile lui. Păstrau documentele de acest gen în 
plicuri cafenii, lipite. 

De atunci încolo, după fiecare atac, Ivria și Netta se 
închideau în baie. Cada devenise pentru ele un soi de 
piscină încălzită. Yoel auzea prin ușa închisă râsete și 
plescăieli. Acest obicei a pus punct croazierelor în scrinul 
cu lenjerie de pat și zborurilor pe harta globului. Yoel 
dorea să evite orice pricină de ceartă. Nu visa decât pace 
și armonie în casa lui. A început să-i cumpere Nettei, din 
magazinele de suveniruri de pe aeroporturi, păpuși de 
toate naţionalităţile, în costume tradiţionale. Un timp, el și 


fiica lui au fost parteneri la încropirea unei asemenea 
colecţii, iar Ivria nu avea voie nici să șteargă praful de pe 
rafturile cu păpuși. Şi astfel s-au scurs anii. Din clasa a 
treia sau a patra, Netta a început să citească enorm. 
Păpușile și turnurile din piese de domino nu o mai 
interesau. Strălucea la școală, mai cu seamă la aritmetică 
și la limba ebraică, iar mai târziu au început s-o pasioneze 
literatura şi matematica. Acum colecţiona partituri 
muzicale pe care tatăl ei i le cumpăra din străinătate, iar 
mama sa din magazinele din Ierusalim. De asemenea, 
colecţiona și ciulini uscați culeși vara, când hoinărea prin 
vadurile stâncoase ale apelor secate; aranja ciulinii în 
vaze, în dormitorul cu pat dublu care a continuat să fie 
camera ei chiar și când Ivria l-a părăsit și a migrat pe 
canapeaua din livingroom. Netta nu avea prietene, fie 
pentru că nu dorea, fie din pricina zvonurilor legate de 
sănătatea ei. Deși niciodată nu avusese vreun acces la 
școală, sau pe stradă, sau în casele altora; totul se 
întâmpla numai între cei patru pereţi ai casei lor. 

În fiecare zi, după ce-și făcea lecţiile, se întindea pe pat 
și citea până la cină, pe care obișnuia să o ia de una 
singură, când îi venea cheful. Pe urmă se întorcea în 
dormitor, se culca pe patul dublu și continua să citească. O 
bucată de vreme, Ivria a dus o campanie în legătură cu ora 
de stingere a luminilor. Dar după un timp a renunţat. 
Uneori Yoel se scula noaptea, indiferent la ce oră, bâjbâia 
până la frigider sau la baie, și se simţea atras de șuviţa de 
lumină care se cernea pe sub ușa Nettei, dar nu se apropia 
de ea. Lipăia până în livingroom și se așeza pentru câteva 
minute într-un fotoliu, în fața canapelei pe care dormea 
Ivria. 

Când Netta a ajuns la pubertate, medicul le-a cerut să 
consulte o psihologă, care, după un timp, a ţinut să stea de 
vorbă cu ambii părinţi împreună și apoi cu fiecare din ei 
separat. Sub îndrumarea terapeutei, atât Ivria cât și Yoel 
au fost nevoiţi să renunţe la a mai răsfăţa fata după fiecare 
atac. Ceea ce a însemnat sfârșitul ceremoniilor cu cești de 
cacao-cu-lapte-fără-caimac și a sesiunilor de îmbăiere 


comună a mamei cu fiica. Netta a început să ajute uneori, 
fără pic de entuziasm, la treburile gospodărești. Nu-l mai 
întâmpina pe Yoel aducându-i papucii și a renunţat să o 
mai machieze pe maică-sa înainte de a se duce împreună la 
cinema. În schimb, au luat naștere întâlnirile familiale 
săptămânale din bucătărie. Cam în același timp, Netta a 
început să petreacă ore întregi în apartamentul bunicii din 
Rehavia. Pornise să o convingă pe Lisa să-și dicteze 
memoriile: și-a cumpărat un caiet special și folosea și un 
mic reportofon pe care i-l adusese Yoel din New York. Dar 
după o vreme și-a pierdut interesul și a lăsat baltă 
proiectul. Viaţa se mai liniștise. În zilele acelea s-a mutat și 
Avigail la Ierusalim. Timp de patruzeci și patru de ani, de 
când își părăsise orașul natal, Safed, ca să se mărite cu 
Shealtiel Lublin, Avigail locuise la Metullah. Acolo își 
crescuse copiii și predase aritmetica la școala din 
localitate, dând totodată o mână de ajutor la fermă, la 
creșterea puilor și la cultivarea fructelor și legumelor, și 
citind, seara, cărți de călătorie din secolul al XIX-lea. După 
ce a rămas văduvă, s-a oferit să-i îngrijească pe cei patru 
băieţi ai fiului ei, Nakdimon, care, un an mai târziu, a 
rămas și el văduv. 

Acum, cei patru nepoți crescuseră mari, iar Avigail a 
hotărât să înceapă o nouă viaţă. A închiriat un mic 
apartament la Ierusalim, în apropiere de fiica ei, și s-a 
înscris la universitate la un curs de studii iudaice, în 
aceeași lună în care Ivria și-a reluat studiile și a început 
teza de masterat despre „Tainicul gând rușinos”. 
Câteodată, mama și fiica luau împreună un prânz frugal la 
cafeneaua din Blocul Kaplan. Şi alteori, toate trei, Ivria, 
Avigail și Netta se duceau la câte o seară literară. Când 
mergeau la teatru, li se alătura și Lisa. Ceva mai târziu, 
Avigail a decis să renunţe la apartamentul închiriat și să se 
mute împreună cu Lisa, în apartamentul acesteia de două 
camere din Rehavia, aflat la o distanţă de un sfert de oră 
de casa copiilor lor, în Talbiyeh. 


Saptesprezece 


Relaţiile dintre Ivria și Yoel au intrat din nou în 
hibernare. Ivria și-a luat o slujbă, cu jumătate de normă, ca 
redactor la Ministerul Turismului. Dar cea mai mare parte 
din timp și-o dedica disertaţiei asupra romanelor surorilor 
Bronte. Yoel a fost promovat la serviciu. Într-un tête-à-tête 
cu Patronul, acesta i-a făcut unele aluzii, anume că nu și-a 
spus încă ultimul cuvânt și că Yoel ar fi îndreptăţit să 
aspire la mai mult. Întâlnindu-se întâmplător, pe scara 
blocului, într-un weekend, cu Itamar Vitkin, vecinul 
proprietar de camion, acesta i-a mărturisit că, acum când 
fiii lui erau la casele lor și soţia îl părăsise pe el și 
Ierusalimul - apartamentul devenise prea mare pentru un 
om singur. S-a oferit să-i vândă domnului Raviv o cameră. 
La începutul verii a apărut la ţanc și un antreprenor de 
construcţii, un evreu habotnic, însoţit de un singur 
muncitor, un bărbat de vârstă mijlocie, atât de scheletic 
încât părea ofticos. Zidul a fost spart și s-a instalat o nouă 
ușă. Vechea ușă a fost închisă și acoperită cu câteva 
straturi de tencuială, dar tot i se mai ghicea conturul în 
zid. Lucrarea a durat vreo patru luni, pentru că, între timp, 
muncitorul zidar se îmbolnăvise. Şi, după aceea, Ivria s-a 
mutat în noul ei studio. Livingroom-ul a fost evacuat. Yoel 
a rămas în camera de copii, și Netta în dormitorul cu pat 
dublu. Yoel i-a mai instalat Nettei câteva rafturi pentru 
cărțile și colecția ei de partituri muzicale. Ea și-a atârnat 
pe pereţi fotografiile poeţilor ei de limbă ebraică favoriţi: 
Steinberg, Alterman, Lea Goldberg și Amir Gilboa. Treptat, 
problemele s-au diluat. Incidentele au devenit mai rare, se 
iveau nu mai des de trei, patru ori pe an. Şi când se 
produceau, erau, de obicei, mai ușoare. Ba chiar, unul 
dintre medici le-a oferit temeiuri de speranţă: 

— Saga  domnișoarei dumneavoastră e, oarecum, 
ambiguă. Nu e un caz foarte limpede. Există posibilitatea 
unor interpretări diferite. Poate, cu timpul, o să dispară 
complet. Cu condiţia ca fata să dorească într-adevăr să se 


vindece. Și să doriţi și dumneavoastră. Există posibilitatea. 
El, personal, avea cunoștință de existenţa a cel puţin două 
precedente. Firește, lucrul trebuia privit ca o simplă 
perspectivă. Nu ca o prognoză și, între timp, era foarte 
important ca fata să ducă o mai bogată viaţă de societate. 
Statul în casă nu a ajutat niciodată nimănui. Pe scurt: 
plimbări, aer curat, mama natură, kibuţuri, muncă, dans, 
înot, distracţii sănătoase. 

Yoel a aflat de la Netta, dar și de la Ivria, despre noua 
lor prietenie cu vecinul mai vârstnic, conducătorul 
camionului frigorific, care venea din când în când, în 
absenţa lui Yoel, să ia un ceai cu ele, în bucătărie, seara. 
Sau le invita la el. Uneori le cânta melodii la chitară. Netta 
spunea că ar fi sunat mult mai bine la balalaică. Iar Ivria 
mărturisea că-i aduceau aminte de copilărie, când 
influenţa rusească se răspândise mult prin ţară, mai ales în 
nordul Galileei. Câteodată, Ivria se ducea și singură serile 
în vizită la el. Chiar și Yoel a fost invitat de vecin, o dată, 
de două ori, chiar și a treia oară, dar n-a putut accepta, 
pentru că pe parcursul acelei ierni a trebuit să 
călătorească mai mult ca de obicei. Reușise să prindă la 
Madrid un fir care-i aţâţase interesul și instinctul îi spunea 
că, până la vară, s-ar putea să-l aștepte o descoperire 
valoroasă. Dar era necesar să desfășoare diverse 
stratageme care presupuneau răbdare, subtilitate și o 
prefăcută indiferenţă. Drept care, în acea iarnă, a adoptat, 
în general, o atitudine indiferentă. Nu vedea niciun rău în 
prietenia dintre soţia lui și vecinul mai vârstnic. Și el avea 
o slăbiciune pentru cântecele rusești. Ba chiar a detectat 
la Ivria primele semne ale unei înmuieri: ceva în felul în 
care-și lăsa acum părul blond, încărunţit, să-i cadă pe 
umeri. Ceva în felul în care prepara compotul de fructe, în 
stilul pantofilor pe care începuse să-i poarte. Ivria i-a spus 
într-o zi: 

— Arăţi foarte bine. Frumos bronzat! Ţi se întâmplă ceva 
plăcut? 

— Sigur. Am o amantă eschimosă. 

— Adu-ţi amanta aici, când Netta pleacă la Metullah. O 


să organizăm un bal. 

— Hai să vorbim serios, nu crezi c-ar fi timpul să ne 
luăm o vacanţă, să fim numai noi doi? a întrebat-o Yoel. 

Nu-l intriga schimbarea ei evidentă, oricare i-ar fi fost 
motivul: succesul pe care-l avea la slujba de la minister (și 
ea fusese promovată), entuziasmul pentru teza «i, 
prietenia cu vecinul, sau poate bucuria de a avea o cameră 
a ei, unde îi plăcea să se încuie în timp ce lucra, sau 
noaptea când dormea. Yoel a început să ticluiască planul 
unei mici vacanțe de vară în doi, prima după o perioadă de 
șase ani de când nu mai plecaseră împreună, cu excepţia 
unei vizite de o săptămână la Metullah când, în cea de-a 
treia noapte petrecută acolo, a sunat telefonul și Yoel a 
fost chemat urgent la Tel Aviv. În timpul vacanței plănuite, 
Netta va putea sta cu bunicile în Rehavia. Sau, bunicile vor 
putea veni să locuiască la ei, în Talbiyeh, cât vor fi plecaţi. 
De astă dată vor alege Londra. Yoel visa să-i facă Ivriei o 
surpriză cu această vacanţă englezească, în care va fi 
inclus și un tur special în Yorkshire, teritoriul studiului ei. 
Datorită deprinderii sale profesionale, Yoel memorizase 
schema sistemului de drumuri și diferite puncte de interes 
de pe harta ținutului, atârnată pe peretele din studioul 
Ivriei. 

Uneori o cerceta cu mare atenţie pe fiica lui. Nu o găsea 
nici drăguță, nici feminină. Și s-ar fi zis că era mândră de 
lipsa ei de feminitate. Abia de catadicsea să îmbrace 
rochiile pe care i le adusese el din Europa, de ziua ei; le 
îmbrăca doar ca să-i facă lui plăcere, dar le purta cu un 
aer neglijent. Yoel și-a făcut o notă mentală: un aer 
neglijent, dar nu șleampăt. De obicei se îmbrăca în gri și 
negru, sau în negru și maro. În cea mai mare parte a 
timpului, purta o pereche de pantaloni burlăniţi care, 
gândea Yoel, o făceau să arate la fel de lipsită de 
feminitate ca un clovn de circ. 

Într-o zi, a telefonat un tânăr, cu o voce șovăielnică, 
politicoasă, jenată, și a cerut să vorbească cu Netta. Ivria 
și Yoel au schimbat priviri între ei și, în mod ceremonios, 
au părăsit încăperea și s-au retras în bucătărie până ce 


Netta a lăsat receptorul din mână, ba nici atunci nu s-au 
grăbit să se întoarcă. Ivria a avut subit iniţiativa de a-l 
invita pe Yoel la o cafea în studioul ei. Dar când, în cele din 
urmă, s-au reunit, a reieșit că băiatul sunase doar ca să-i 
ceară Nettei numărul de telefon al unei alte colege de 
clasă. 

Yoel prefera să atribuie toate aceste aspecte unei 
pubertăţi întârziate. 

— De îndată ce or să-i crească sânii, spunea el, ai să vezi 
că telefonul o să sune întruna. 

— E a patra oară când îmi servești gluma asta stupidă, a 
ripostat Ivria. Și o faci doar ca să-ţi cruţi osteneala de a te 
uita în oglindă să vezi cine e adevăratul temnicer al fetei. 

— Ivria, n-o lua iar de la capăt cu toate inepţiile astea, i- 
a cerut Yoel. 

— Foarte bine, a replicat ea. Oricum e lipsit de orice 
speranţă. N 

Yoel nu vedea ce anume era lipsit de orice speranță. In 
sufletul lui, nutrea convingerea că Netta își va găsi în 
curând un prieten și va înceta s-o însoţească pe maică-sa 
în vizitele la bătrânul chitarist, sau pe bunicile ei când se 
duceau la concerte și la teatru. Din cine știe ce pricini, și-l 
închipuia pe acest prieten al Nettei ca pe un kibuţnik 
vânjos, păros, cu braţe groase, crupă de taur, picioare 
robuste în pantaloni scurţi și gene decolorate de soare. O 
s-o ia cu el în kibut, iar Yoel și Ivria vor rămâne singuri. 

Când nu era plecat, Yoel obișnuia câteodată să se 
trezească pe la unu noaptea și, evitând dâra de lumină 
filtrată din camera Nettei, bătea ușor la ușa studioului și-i 
ducea soţiei sale o tavă cu sandvișuri și suc de fructe la 
gheaţă. Pentru că Ivria se obișnuise să lucreze până 
noaptea târziu. Uneori, îl invita să încuie ușa studioului. 
Alteori, îi cerea sfatul în câte o chestiune tehnică, de pildă, 
cum să împartă textul în capitole sau cum să dispună 
notele de subsol. „Ai răbdare până la aniversarea zilei 
noastre de nuntă, la întâi martie, îi spunea Yoel în sinea 
lui, și ai să vezi ce surpriză te așteaptă.” Hotărâse să-i 
cumpere un computer. 


În călătoriile lui din ultima vreme, citise cărți ale 
surorilor Bronte. Dar nu-și făcuse curaj să-i spună Ivriei. 
Scrierile lui Charlotte i se păreau facile, în schimb „La 
răscruce de vânturi” îi ridicase o dilemă. Îl nedumerea nu 
Catherine sau Heathcliff, ci Edgar Linton cel doborât, care- 
i apăruse odată și în vis, într-un hotel din Marsilia, cu puţin 
timp înainte de tragedie: purta o pereche de ochelari 
împinși în sus, pe fruntea înaltă și palidă, ochelari care 
semănau cu ai Ivriei: lentile pătrate, fără ramă, ce-i dădeau 
aerul unui medic de casă, dintr-o altă generaţie. 

Ori de câte ori trebuia să plece la aeroport în zorii zilei, 
intra tiptil în dormitorul fiicei lui. Se strecura printre 
pădurile de ciulini uscați plantați în vaze, îi săruta ochii 
fără să-i atingă cu buzele și mângâia perna în jurul părului 
ei. Apoi se ducea în studioul Ivriei, o trezea și își lua 
rămas-bun. În toţi acești ani, de câte ori trebuise să plece 
dis-de-dimineaţă, o deșteptase pe Ivria ca să-și ia rămas- 
bun. Ea insistase asupra acestui ritual. Chiar și în 
perioadele când se certau. Chiar și atunci când nu-și 
vorbeau. Poate că ura lor comună împotriva kibuțnikului 
păros, cu braţe vânjoase, crease o legătură între ei. Ceva 
ce trecea dincolo de disperare. Sau poate că îi lega o 
amintire a blândeţii din tinereţe. Cu puţin înainte de 
dezastru, Yoel aproape că zâmbea în sinea lui când își 
amintea de zicala favorită a ofițerului de poliţie Lublin, 
anume că, dacă stai să te gândești, toţi oamenii au aceleași 
secrete. 


Optsprezece 


Când Netta și-a revenit din leșin, Yoel a dus-o în 
bucătărie. I-a preparat o cafea-filtru tare, și a hotărât să-și 
ofere și lui un coniac, la o oră timpurie. Ceasul electric de 
deasupra frigiderului arăta cinci fără zece. Afară, lumina 
după-amiezii de vară era încă strălucitoare. Fiica lui, cu 
părul tuns scurt, pantalonii lăbărțaţi și cămașa galbenă, 
largă, drapată pe trupul costeliv, îi evoca un tânăr nobil, 
dintr-un alt secol, făcând act de prezenţă la un bal pe care- 
l găsea plictisitor. Încleștase ceașca de cafea între degete, 
de parcă încerca să și le încălzească, într-o noapte 
friguroasă de iarnă. Yoel a observat o ușoară roșeaţă la 
încheieturile  falangelor, care contrasta cu  albeaţa 
unghiilor plate. Se simţea mai bine? Fata i-a aruncat o 
privire piezișă și un zâmbet vag, ţinându-și bărbia în piept, 
de parcă întrebarea lui o dezamăgise. Nu, nu se simţea 
mai bine, pentru că nu se simţise rău. Ce a simţit? Nimic 
special, își amintea că a leșinat? Doar începutul. Și cum a 
fost acest început? Nimic special. 

— Dar uită-te la tine, tată. Eşti pământiu la faţă. Şi dur. 
S-ar zice că ești gata să omori pe cineva. Ce-i cu tine, tată? 
Bea-ţi coniacul ăla, o să te simţi mai bine, și încetează să te 
zgâiești la mine de parcă n-ai mai văzut pe cineva bând o 
cafea în bucătărie. Ţi-au revenit migrenele? Te simţi rău? 
Vrei să-ți masez ceafa? 

Yoel a clătinat din cap. Dar a ascultat-o, și-a lăsat capul 
pe spate și a dat coniacul pe gât dintr-o singură lungă 
înghiţitură. Apoi, șovăind, i-a sugerat că ar fi bine să nu 
plece de acasă în seara asta. Se înșela, sau avusese de 
gând să se ducă în oraș? La cinema? La un concert? 

— Preferi să rămân acasă? 

— Eu? Nu mă gândeam la mine. Mi-am spus doar că 
pentru tine e preferabil să stai în seara asta acasă. 

— Ţi-e frică să rămâi singur? 

Aproape că i-a răspuns: „Ce naiba!”. Dar s-a răzgândit. A 
luat solnița, i-a astupat găurile cu degetul și a întors-o, 


examinându-i baza. Pe urmă a adăugat timid: 

— E un film la televizor despre viaţa în sălbăticie. Viaţa 
tropicală pe Amazon. Sau așa ceva. 

— Deci, care-i problema? 

Yoel s-a înfrânat din nou. A ridicat din umeri și nu a 
răspuns nimic. 

— Dacă nu-ţi place să stai singur, de ce nu te duci la 
vecini? La vampa aia și la caraghiosul de frate-său? Doar 
te invită întruna. Sau cheamă-l pe amicul tău Krantz. În 
zece minute o să fie aici. Ca din pușcă! 

— Netta! 

— Ce e? 

— Rămâi acasă astă-seară. 

Yoel avea impresia că fiică-sa ascunde un zâmbet 
zeflemitor pe după ceaşca de cafea; nu-i vedea peste 
marginea cănii decât ochii verzi care îl priveau cu 
indiferență sau cu viclenie, și linia părului tuns cu 
necruțare. Își ţinea umerii înălțați și capul înfundat între 
umeri, de parcă se aștepta ca el să se ridice și s-o lovească. 

— Ascultă, a adăugat Netta. Nici prin cap nu-mi trecea 
să ies astă-seară în oraș. Dar acuma, că ţi-ai făcut 
numărul, mi-am adus aminte că, de fapt, trebuie să ies. Am 
o întâlnire. 

— O întâlnire? 

— Probabil că vrei să-ţi dau raportul. 

— Nicidecum. Spune-mi numai cu cine ai întâlnire. 

— Cu șeful tău. 

— Cum așa, Doamne Sfinte? S-a convertit la poezia 
modernă? 

— De ce nu-l întrebi pe el? De ce nu vă luaţi unul altuia 
interogatoriul. Mă rog, a telefonat acum două zile și, când 
i-am spus că mă duc să te chem, mi-a cerut să n-o fac. Mă 
căuta pe mine. Voia să stabilim o întâlnire. 

— În ce scop? Campionatul naţional de șah? 

— De ce ești atât de tensionat? Ce-i în mintea ta? Poate 
că și lui îi displace să-și petreacă seara singur acasă. 

— Netta, uite ce-i, mie nu-mi displace să stau singur 
acasă. De ce să-mi displacă? Numai că aș fi mult mai 


liniștit dacă n-ai pleca în oraș după... După ce că nu te-ai 
simţit bine. 

— E în ordine, poţi să rostești cuvântul „atac”. Nu te mai 
teme. Cenzura a fost desființată. Poate că de asta îmi cauţi 
pricină de ceartă. 

— Ce vrea de la tine? _ 

— Uite acolo telefonul. Sună-l. IÎntreabă-l. 

— Netta! 

— De unde vrei să știu? Poate că au hotărât să recruteze 
fete cu sânii plaţi. Stil Mata Hari. 

— Haide să clarificăm lucrurile. Eu nu vreau să mă 
amestec în treburile tale și nici nu caut pricină de ceartă, 
dar... 

— Dar dacă n-ai fi atât de laș, ai spune, pur și simplu, că- 
mi interzici să ies în oraș și, dacă nu mă supun, ai să-mi 
tragi o bătaie soră cu moartea. Punct. Și că, în primul 
rând, îmi interzici categoric să mă întâlnesc cu Patronul. 
Problema ta e că ești atât de laș. 

— Uite ce-i, a dat Yoel să răspundă, dar și-a înghiţit 
vorba. 

Distrat, și-a dus la buze paharul de coniac, gol. Pe urmă 
l-a lăsat cu grijă pe masă, de parcă s-ar fi temut să facă 
vreun zgomot sau nu cumva să lovească masa. Lumina 
fumurie a înserării invadase bucătăria, dar niciunul dintre 
ei nu s-a ridicat să aprindă lampa. Crengile prunului din 
faţa ferestrei fremătau în briză și fiecare înfiorare a 
frunzișului trimitea umbre tremurătoare pe tavan și pe 
pereţi. Netta a întins mâna, a scuturat sticla de coniac și i- 
a mai turnat lui Yoel un pahar. Acul ceasului electric de 
deasupra frigiderului sărea ritmic de la o secundă la alta. 
Brusc, Yoel a revăzut cu ochii minţii o mică farmacie din 
Copenhaga, unde identificase, în sfârșit, un notoriu terorist 
irlandez pe care l-a fotografiat cu un aparat miniatural, 
ascuns într-un pachet de ţigări. O clipă mai târziu, motorul 
frigiderului din bucătărie a hotărât să se încarce de forţă, 
a emis un uruit surd care a făcut să vibreze paharele de pe 
raft, după care s-a răzgândit și s-a cufundat din nou în 
tăcere. 


— Marea nu fuge, a rostit Yoel. 

— Ce-ai spus? 

— Nimic. Mi-am amintit de ceva. 

— Dacă n-ai fi atât de laş, mi-ai cere, pur și simplu: „Te 
rog nu mă lăsa singur în seara asta”. Mi-ai mărturisi că ţi-e 
greu. lar eu ţi-aș răspunde: „în ordine, cu plăcere; de ce 
nu?”. Spune-mi un lucru: De ce anume ţi-e teamă? 

— Şi unde anume ar trebui să te întâlnești cu el? 

— În pădure. În casa celor șapte pitici. 

— Te întreb serios. 

— La Cafe Oslo. În capătul străzii Ibn Gabirol. 

— Te duc eu cu mașina. 

— Cum dorești. 

— Cu o singură condiţie: să mâncăm ceva înainte. N-ai 
pus nimic în gură întreaga zi. Şi cu ce-ai să te întorci 
acasă? 

— Cu o caleașca trasă de cai albi. De ce? 

— Vin eu să te iau. Spune-mi numai la ce oră. Sau dă-mi 
un telefon de acolo, însă vreau să știi că aș prefera să 
rămâi în seara asta acasă. Și mâine e o zi. 

— Îmi interzici să ies în seara asta? 

— N-am spus așa ceva. 

— Mă rogi frumos să nu te las singur pentru că ţi-e frică 
de întuneric? 

— Nici așa ceva n-am spus. 

— Atunci ce vrei să spui? N-ai vrea să te hotărăști? 

— Nu vreau să spun nimic. Hai să mâncăm ceva, du-te 
să te îmbraci, pe urmă plecăm. Pe drum trebuie să pun 
benzină. Du-te și îmbracă-te, iar eu fac o omletă. 

— Așa te ruga și ea să nu pleci? Să n-o lași singură cu 
mine? 

— Nu-i adevărat. Nu se întâmpla așa. 

— Și chiar nu știi ce vrea de la mine? Nu se poate să n-ai 
o idee. O bănuială. 

— Nu am. 

— Şi vrei să știi? 

— Nu în mod special. 

— Eşti sigur? 


— Nu în mod special. De fapt, da, doresc să știu. Ce vrea 
de la tine? 

— Vrea să-mi vorbească despre tine. Consideră că ai 
apucat-o pe un drum greșit. Simte el ceva. Așa mi-a spus la 
telefon. Se pare că încearcă o modalitate de a te readuce 
la birou. Zicea că noi trăim aici pe o insulă pustie și că el și 
cu mine trebuie să încercăm să găsim o soluţie. De ce te 
împotrivești să mă văd cu el? 

— Nu am nimic împotrivă. Du-te să te îmbraci și după 
aceea o să plecăm. În timp ce tu te îmbraci, eu pregătesc o 
omletă. Și o salată. Ceva rapid și gustos. Într-un sfert de 
oră putem pleca. Du-te și îmbracă-te. 

— Ţi-ai dat seama că mi-ai cerut de zece ori să mă 
îmbrac? Arăt eu ca și cum aș fi dezbrăcată, goală? Stai jos. 
De ce te agiţi atâta? 

— Ca să nu întârzii la întâlnire. 

— Bineînţeles, nu de întârziere e vorba. Ştii lucrul ăsta 
foarte bine. Ai câștigat partida. Din trei mișcări. Nu înţeleg 
de ce-i dai înainte cu teatrul ăsta, când ești sigur o sută 
douăzeci la sută. 

— Sigur? Sigur de ce? 

— Că nu o să ies în oraș. Să facem o omletă și o salată? 
A mai rămas și niște carne rece de ieri, din cea care îţi 
place. Avem și iaurt cu fructe. 

— Netta! Haide să vorbim clar. 

— Totul e perfect clar. 

— Pentru mine nu e, îmi pare rău. 

— Nu-ţi pare deloc rău. De ce să-ţi pară rău? Ce s-a 
întâmplat? Te-ai săturat de filmele cu natură sălbatică? 
Doreai să-i faci o vizită femeii de alături? Sau doreai să-l 
chemi pe Krantz să facă sluj în faţa ta și să-ţi dea din 
coadă? Sau poate că doreai să de duci devreme la culcare? 

— Nu, dar... 

— Ascultă-mă. Lucrurile stau astfel: eu mă dau în vânt 
după viaţa pe Amazon, și chestii din astea. Încetează să 
spui că-ţi pare rău când ai obţinut exact ce-ai vrut. Ca de 
obicei. Și mai ales când obţii fără să uzezi de violenţă și 
fără măcar să-ţi exerciţi autoritatea. Adversarul nu numai 


că a cedat, dar s-a și făcut fleașcă. Acum bea coniacul ăla 
ca să celebrezi triumful creierului evreiesc. Și fă-mi o 
favoare: eu nu cunosc numărul Patronului, sună-l tu și 
spune-i. 

— Ce să-i spun? 

— Că trebuie să amânăm pe altă dată întâlnirea. Și 
mâine e o zi. 

— Netta! Du-te și îmbracă-te și o să te conduc la Cafe 
Oslo. 

— Spune-i că am avut un atac. Spune-i că n-ai benzină. 
Spune-i că a luat foc casa. 

— O omletă? O salată? Ce-ai zice de niște cartofi prăjiți? 
Vrei și un iaurt? 

— Cum dorești. 


Nouăsprezece 


Dimineaţa, orele șase și un sfert. Lumină albastru- 
fumurie, străpunsă de săgețile aurii ale soarelui care se 
deșteaptă pe după norii dinspre răsărit. Briza ușoară a 
dimineţii aduce un vag miros de ars, de la un foc de 
scaieți, undeva, în depărtare. Frunzișul celor doi meri și al 
celor doi peri a început să ruginească, ostenit de sfârșitul 
de vară. Yoel e afară, în spatele casei, desculț, îmbrăcat în 
şort și un maiou alb, și ţine în mână ziarul, încă rulat în 
banderolă. Nici acum n-a reușit să-l prindă pe difuzorul de 
ziare. Stă cu capul lăsat pe spate și cu ochii la cer. 
Urmărește un stol de păsări care migrează spre sud, în 
formaţie de săgeată. Berze? Cocori? Plutesc în zbor peste 
acoperișurile de olane ale caselor cochete, peste grădini și 
păduri, și livezi de citrice, către norii lânoși, care se 
luminează la răsărit și la miazăzi. Şi dincolo de livezi și de 
dumbrăvi vor da de clinele stâncoase, de satele zidite în 
piatră, de văi și de râpe și, în cele din urmă, de tăcerea 
deșertului și de mohorala lanţului de munţi răsăriteni, 
voalaţi în cețuri, mai departe de care se aşterne iar 
deșertul, întinderile de nisipuri mișcătoare, mărginite apoi 
de cel din urmă lanţ muntos. De fapt, Yoel avea de gând să 
se ducă în magazia de unelte să hrănească pisica și puii ei 
și să caute o cheie fixă ca să repare sau să schimbe un 
robinet care picura lângă garaj. Aștepta însă momentul 
când distribuitorul de ziare o să-și termine turul și o să se 
întoarcă pe același drum, ca, în sfârșit, să-l poată prinde. 
Dar păsările astea cum de-și găseau drumul? Și cum de 
știau că sosise vremea să plece? Oare, undeva, într-un loc 
îndepărtat din inima junglei africane, să existe o bază, un 
soi de tainic turn de control, care transmite zi și noapte un 
semnal subţire, prea înalt ca să poată fi receptat de 
urechea omului, prea ascuţit ca să poată fi interceptat 
Chiar și de cei mai sofisticaţi și mai sensibili senzori? 
Sunetul se propagă, ca o rază invizibilă, de la ecuator la 
nordul îndepărtat și ghidează păsările către lumină și 


căldură. Yoel, asemenea omului care a trăit o mică 
revelaţie, singur în grădina ale cărei crengi începuseră să 
se aurească în scânteierea răsăritului, și-a imaginat brusc 
că el ar putea recepta, nu recepta ci simţi, între două 
vertebre de la baza coloanei, acel sunet african care 
orientează păsările. Dacă ar fi avut aripi, ar fi putut și el 
să-i răspundă și să se pregătească de plecare. Avea 
senzaţia că degetul cald al unei femei îl atinge, sau 
aproape îl atinge, chiar deasupra noadei, iscându-i un fior, 
un freamăt fizic. În momentul acela, preţ de o frântură de 
clipă, alegerea între viaţă și moarte părea lipsită de orice 
însemnătate. O liniște adâncă îl împrejmuise, îl pătrunsese, 
de parcă epiderma lui încetase să mai despartă calmul 
lăuntric de calmul lumii înconjurătoare, de parcă totul se 
dizolvase într-un calm unic, universal. Pe parcursul celor 
douăzeci și trei de ani de serviciu, Yoel se specializase în 
arta micii conversații cu diverși străini, în flecăreala 
despre rata de schimb a dolarului, despre avantajele liniei 
Swissair, sau despre franțuzoaice în comparaţie cu 
italiencele, discuţii ușoare în timpul cărora, însă, își studia 
atent interlocutorul, încercând să ghicească în ce fel ar 
putea sparge seiful în care celălalt își depozita secretele. 
Ca și cum ar fi încercat să dezlege un joc de cuvinte 
încrucișate începând cu soluţiile cele mai ușoare, pentru a 
ajunge, ici-colo, la câte o literă din cele grele. Acum, la 
șase și jumătate dimineaţa, în propria sa grădină, un 
văduv, detașat de lume aproape din toate punctele de 
vedere, simțea încolţind în el bănuiala că nimic, absolut 
nimic nu poate fi înţeles. Că totul, tot ce-i evident, simplu, 
lucrurile de zi cu zi, prospeţimea zorilor, mirosul focului de 
scaieţi, pasărea cuibărită printre frunzele mărului atinse 
de rugina toamnei, dezmierdarea brizei pe umerii lui goi, 
aroma pământului reavăn și gustul luminii de miere, 
galbenul care se lăsase peste pajiște, oboseala ochilor lui, 
fiorul care-i străbătuse șira spinării, tainicul secret rușinos, 
pisicuțele din magazie și mama lor, chitara care căpătase 
sunet de violoncel în noapte, moviliţa de prundiș de 
dincolo de gardul viu, lângă veranda familiei Vermont, 


spray-ul galben împrumutat de la Krantz și pe care trebuia 
să-l dea înapoi, lenjeria mamei și a fiicei lui, care atârna pe 
frânghia de rufe în capătul celălalt al grădinii și se umfla în 
vânticelul dimineţii, cerul pe care nu se mai vedeau 
păsările migratoare, toate acestea cuprindeau o taină. 

Și tot ce crezi că ai descifrat, nu ai descifrat decât 
pentru o clipă. Ca și cum ţi-ai fi croit drum printre ferigi 
dese, stufoase, într-o pădure tropicală, care se închide 
îndărătul tău de îndată ce ai trecut, ștergându-ţi orice 
urmă a pașilor. De cum crezi că ai izbutit să găsești un 
sens în cuvinte, a și alunecat - s-a furișat, s-a strecurat - 
afară, în semiobscuritatea unui amurg tulbure, înceţoșat. 
Yoel și-a adus aminte ce i-a spus odată vecinul lui, Itamar 
Vitkin, când s-au întâlnit pe scară; anume că termenul 
shebeshiflenu, din Psalmul 136, ar putea fi, cu ușurință, un 
cuvânt polonez, așa cum cuvântul namogu de la sfârșitul 
capitolului al doilea din Cartea lui Iosua are, indubitabil, o 
rezonanţă rusească. Yoel a comparat, în memorie, tonul 
vecinului său când a pronunţat, cu accent rusesc, cuvântul 
namogu şi, cu accent polonez, imitat, cuvântul 
shebeshiflenu. „Oare încerca să fie amuzant? Sau poate că 
încerca să-mi spună ceva, ceva ce exista numai în spaţiul 
dintre cele două cuvinte? Și eu n-am sesizat pentru că nu i- 
am dat atenţie?” Yoel a chibzuit o clipă asupra cuvântului 
„indubitabil” pe care, spre surprinderea lui, l-a rostit brusc 
în șoaptă. 

Și, între timp, l-a pierdut din nou pe distribuitorul de 
ziare care, probabil, o fi ajuns la capătul drumului și s-o fi 
întors prin faţa casei lui. Spre mirarea lui Yoel, și contrar 
celor ce-și imaginase el, se pare că băiatul, sau bărbatul, 
nu împărțea ziarele circulând pe o bicicletă, ci conducea o 
mașină Susita rablagită și își arunca marfa de pe geamul 
automobilului direct pe alee. Așadar, e posibil ca nici 
măcar să nu fi zărit nota lipită de Yoel pe căsuţa poștală, și 
acum era prea târziu ca să mai alerge după el. O undă de 
furie se înălța din adâncul lui la gândul că tot ce există pe 
lume deţine un secret. De fapt, „secret” nu e cuvântul 
potrivit. Pentru că nu e vorba de o carte închisă, ci mai 


curând de o carte deschisă, în care poţi citi, clar, lucrurile 
obișnuite, lucrurile  indubitabile: dimineaţă, grădină, 
pasăre, ziar, dar în care ai putea citi și în alte feluri, cu 
alte coduri. De pildă, rostind fiecare al șaptelea cuvânt 
într-o ordine inversă. Sau combinând între ele cel de-al 
patrulea cuvânt din fiecare frază. Sau înlocuind unele 
litere. Sau încercuind fiecare literă precedată de un „C”. 
Posibilităţile sunt infinite, și fiecare dintre ele poate marca 
o interpretare diferită, un înţeles alternativ. Nu neapărat o 
interpretare mai profundă, sau mai fascinantă, sau mai 
obscură: doar total diferită, fără nicio similitudine cu 
explicaţia evidentă. Sau poate că nu era așa? Pe Yoel îl 
înfuria furia ușoară pe care i-o iscaseră aceste gânduri, 
pentru că îi plăcea să se considere un om calm, controlat. 

Cum poţi ști care e adevăratul cod de acces? Cum poţi 
descoperi, prin infinitatea asta de combinaţii, prefixul 
corect? Cheia la ordinea interioară a lucrurilor? Mai mult, 
cum poţi ști dacă asemenea cod e universal, sau personal, 
ca o carte de credit, sau unic, ca un bilet de loterie? Cum 
poţi fi sigur că, de pildă, nu se schimbă din șapte în șapte 
ani? Sau în fiecare dimineaţă? Sau de fiecare dată când 
moare cineva? Mai cu seamă când ochii îţi sunt obosiţi și 
aproape înlăcrimaţi de efort; mai cu seamă când cerul e 
liber: berzele au zburat. Dacă n-or fi fost cocori. 

Și dacă n-ai să-l descifrezi niciodată? Fără îndoială, ţi s-a 
acordat o graţie. Ti s-a îngăduit ca, o clipă, când au mijit 
zorii, să simţi că într-adevăr există un cod. Să-l simți 
printr-o frântură de fior pe șira spinării. Şi acum știi două 
lucruri pe care nu le-ai știut când te-ai străduit să schiţezi 
un tipar al formelor înșelătoare, eluzive, de pe tapetul 
camerei de hotel din Frankfurt: știi că există o ordine, și 
mai știi că nu ai s-o descifrezi niciodată. Dar dacă nu există 
un singur cod, ci mai multe? Și dacă fiecare persoană are 
propriul său cod? Tu, cel care i-ai uimit pe toţi cei de la 
serviciu când ai reușit să descoperi ce anume l-a făcut pe 
milionarul orb, magnatul cafelei din Columbia, să se 
adreseze din proprie inițiativă Serviciilor Secrete 
Israeliene și să le ofere de bună-voie lista la zi a naziștilor 


care se ascund de la Acapulco la Valparaiso, ei bine, cum e 
posibil ca tocmai tu să nu poţi deosebi o chitară de un 
violoncel? Să nu poţi deosebi un scurtcircuit de o pană 
generală de curent? Să nu cunoști deosebirea dintre boală 
și dor? Dintre o panteră și o icoană bizantină? Dintre 
Bangkok și Manila? Și unde dracu' e cheia aceea fixă? 
Haide să schimbăm robinetul și pe urmă o să dăm drumul 
la stropitori. În curând va sosi și cafeaua. Asta-i! Mergem 
înainte. Mărșăluim. 


Douăzeci 


Drept care a lăsat jos cheia fixă. A umplut cu lapte o 
farfurioară pe care a oferit-o pisicii și puilor ei din 
magazie. A deschis stropitorile de pe peluză și, o bucată de 
vreme, le-a urmărit cum funcţionează; după aceea s-a 
întors și a intrat în bucătărie pe ușa din spate. Dar și-a 
adus aminte că ziarul îl aștepta încă afară, pe pervazul 
ferestrei, așa încât a ieșit din nou, l-a luat și abia după 
aceea a pus filtrul de cafea în priză. În timp ce se făcea 
cafeaua, Yoel a prăjit feliile de pâine. A scos din frigider 
gemul, brânza și mierea, a aranjat masa pentru micul 
dejun și apoi s-a dus la fereastră. Stând în picioare, a 
răsfoit ziarul și a citit titlurile, dar nu se putea concentra 
asupra conţinutului articolelor. Și-a dat însă seama că era 
timpul să deschidă aparatul de radio cu tranzistori pentru 
știrile de la șapte dimineaţa, numai că își adusese aminte 
prea târziu, știrile erau pe terminate și crainicul anunţa că 
cerul e parţial acoperit și temperaturi moderate pentru 
luna respectivă. 

Avigail a intrat în bucătărie și a exclamat: 

— Iar ai pregătit tu totul! Ca un băiat mare. Dar de câte 
ori să-ţi spun că nu trebuie scos laptele din frigider înainte 
să ne așezăm la masă? E vară și laptele se acrește. 

Yoel a cumpănit o clipă spusele ei. Nu le putea găsi 
cusur. Dar verbul „se acrește” i se părea prea aspru. l-a 
răspuns: 

— Da. Ai dreptate. 

Abia după începutul emisiunii lui Alex Anski și-au făcut 
apariţia Netta și Lisa. Lisa era îmbrăcată într-o rochie de 
casă maro cu nasturi uriași în faţă, iar Netta purta 
uniforma ei de școală bleu-deschis. O clipă, Yoel a gândit 
că nu-i urâţică, ci aproape drăguță, și pe dată i-a apărut în 
minte kibuţnikul ars de soare, mustăcios, cu braţe groase, 
drept care s-a bucurat în sinea lui că părul Nettei, cu 
oricâte feluri de șampon ar fi fost spălat, arăta întotdeauna 
gras. 


Lisa a început să se vaiete: 

— Toată noaptea n-am închis un ochi. lar am tot felul de 
dureri. Nopti întregi nu duorm. 

— Lisa, a ripostat Avigail, dacă ar fi să te credem, de 
treizeci de ani încoace, tu nu mai știi ce-i somnul. Din câte 
spui, ultima dată când ai dormit a fost înainte de procesul 
lui Eichmann. De atunci n-ai mai închis un ochi. 

— Amândouă „duormiţi” buștean, a intervenit Netta. Ce- 
s aiurelile astea? 

— Dormiţi, a corectat-o Avigail. Se pronunţă dormit nu 
duormit. 

— Asta spune-i celeilalte bunici ale mele. 

— Zice „duormit” ca să-și bată joc despre mine, a 
replicat Lisa. Eu nu mai pot de durere și copilul ăsta își 
bate joc despre mine. 

— De mine, a corectat-o iar Avigail. Nu se spune „își 
bate joc despre mine”, ci „de mine”. 

— Ajunge! Le-a potolit Yoel. Ce v-a apucat? Gata cu 
conflictele! Dacă nu vă astâmpăraţi, va fi necesar să 
aducem trupele de menţinere a păcii. 

— Nici tu nu duormi noaptea, a continuat mama lui, cu 
tristeţe, și a dat de câteva ori din cap, de parcă suferea de 
mila lui, sau de parcă ar fi căzut, în sfârșit, de acord cu ea 
însăși după o cruntă dispută lăuntrică. Tu n-ai prieteni, a 
continuat ea, n-ai o muncă, n-ai nimic de făcut, până la 
urmă ai să cazi în boală sau în habotnicie, sau mai știu eu 
în ce. Mai bine te-ai duce în fiecare zi să înoţi la piscină. 

— Lisa, a admonestat-o Avigail. Cum vorbești cu el? Ce, 
e un bebeluș? Are aproape cincizeci de ani. Lasă-l în pace. 
Tot timpul îl sâcâi. O să-și găsească el singur drumul, când 
i-o veni vremea. Dă-i pace. Lasă-l să-și trăiască viața cum 
vrea el. 

— Cea care i-a ruinat viaţa..., a șuierat Lisa, dar s-a oprit 
și și-a înghiţit vorba. 

— Spuneţi-mi un lucru, a intervenit Netta, ce-i cu zorul 
ăsta pe voi, nici nu mi-am terminat cafeaua și săriți să 
strângeţi masa și să spălaţi ceștile. Vreţi să terminăm cât 
mai repede și s-o întindem? Sau e o formă de protest 


împotriva opresiunii bărbaţilor? Sau urmăriţi să ne faceţi 
să ne simţim culpabili? 

— Din pricină că s-a și făcut opt fără un sfert, i-a 
răspuns Yoel, și ar fi trebuit să pleci la școală de cel puţin 
zece minute. lar ai să întârzii. 

— Şi dacă strângeţi masa și spălaţi ceștile, n-am să 
ajung târziu? 

— În ordine. Vino, te conduc eu cu mașina. 

— Am dureri, a murmurat Lisa cu amărăciune, de astă 
dată ca pentru ea însăși, repetând cuvintele de două ori, ca 
și cum știa că nimeni n-o ascultă. Am dureri în burtă, am 
dureri într-o parte, toată noaptea n-am duormit și 
dimineaţa toţi mă iau peste picior. 

— Bine, bine, a replicat Yoel. Să luăm lucrurile pe rând, 
nu toate deodată. Peste puţin timp o să mă ocup și de tine. 

A condus-o pe Netta cu mașina la școală fără să schimbe 
un cuvânt despre întâlnirea lor din bucătărie, la orele mici 
ale dimineţii, când au luat împreună o gustare cu brânză 
Safed și măsline negre picante și au băut ceai de mentă, 
parfumat, într-o tandră muţenie care a ţinut vreo jumătate 
de oră, până când Yoel s-a retras în camera lui, fără ca 
vreunul dintre ei să violeze tăcerea. 

Pe drumul de întoarcere, Yoel s-a oprit la centrul 
comercial și a cumpărat pentru soacra lui șampon de 
lămâie și o revistă literară pe care i-o ceruse aceasta. Când 
a ajuns acasă l-a sunat pe ginecologul mamei lui și a 
stabilit data unei consultaţii. Pe urmă, cărând un cearșaf, o 
carte, un ziar, o pereche de ochelari, un radio cu 
tranzistori, o soluţie împotriva arsurilor de soare, două 
șurubelnițe și un pahar cu cidru la gheaţă, a ieșit afară să 
se întindă în hamac. Din deprindere profesională, a 
observat cu colţul ochiului că frumoasa asiatică, slujnica 
unei familii vecine, își căra acum coșurile grele de 
cumpărături într-un cărucior de sârmă. „De ce nu s-or fi 
gândit mai devreme la așa ceva”, s-a întrebat în sinea lui, 
„de ce vine totul prea târziu?”. „Dar mai bine mai târziu 
decât niciodată”, și-a răspuns singur cu vorbele obișnuite 
ale mamei lui. Yoel și-a repetat fraza în gând, așa cum 


stătea întins în hamac, și a constatat că nu-i putea găsi 
cusur. Dar odihna îi fusese tulburată. A lăsat totul baltă și 
s-a dus să o caute pe maică-sa în dormitorul ei. Camera era 
însă goală, inundată de lumina dimineţii, îngrijită, plăcută, 
curată. A găsit-o pe mama lui în bucătărie stând umăr la 
umăr cu Avigail; șușoteau între ele cu însufleţire în timp ce 
curățau zarzavaturile pentru supa de prânz. Când a intrat 
el, însă, s-au oprit din vorbă. Și din nou i-au apărut ca două 
surori, deși știa că nu există nicio asemănare între ele. 
Avigail îl privea cu fața puternică, luminoasă, a unei 
ţărănci slave, cu pomeţi înalţi, aproape mongolici, ochii ei 
albaștri, tinerești, exprimând o fire deschisă și o 
copleșitoare bunătate. Mama lui, în schimb, arăta ca o 
pasăre plouată, cu rochia ei veche, maronie, cu faţa 
maronie, cu buzele ţuguiate sau supte, cu expresia ei 
amară, ofensată. 

— Ei, cum te mai simţi? 

Tăcere. 

— Te simţi mai bine? Ti-am făcut o programare de 
urgenţă la doctorul Litwin. Notează-ţi: joi la ora două. 

Tăcere. 

— Netta a ajuns la școală exact când suna clopoţelul. Am 
trecut de două ori pe roșu ca să ajungă la timp. 

Avigail i s-a adresat: 

— Ai necăjit-o pe mama ta și acum încerci să repari 
lucrurile, dar e puţin prea târziu. Mama ta e o persoană 
sensibilă și nu se simte bine. Se pare că o catastrofă nu ţi-a 
fost de ajuns. Yoel, gândește-te bine, înainte de a fi prea 
târziu. Chibzuiește cu grijă și poate ai să ajungi la 
concluzia că trebuie să-ţi dai mai multă silință. 

— Bineînţeles, a replicat Yoel. 

— Poftim, a continuat Avigail. Uită-te! Exact ce 
spuneam. Aceeași răceală. Aceeași ironie a ta. Aceeași 
permanentă stăpânire de sine. Cu astea ai distrus-o. Cu 
astea ai să ne îngropi, pe rând, și pe noi. 

— Avigail, a protestat Yoel. 

— În ordine. Pleacă, a adăugat soacra lui. Văd că ești 
grăbit. Stai cu mâna pe clanţa ușii. Nu vreau să te rețin. 


Dar să știi că ea te-a iubit. Poate că n-ai observat sau poate 
că nimănui nu i-a dat prin gând să-ţi atragă atenţia, dar te- 
a iubit în toţi anii ăștia. Până la sfârșit. Ti-a iertat chiar și 
tulburările Nettei. Ţi-a iertat totul. Dar tu erai prea ocupat 
ca să observi. Nu-i vina ta. Pur și simplu nu aveai timp, și 
de asta nu ţi-ai dat seama de dragostea ei decât când a fost 
prea târziu. Uite, până și acum stai ca pe ghimpi. Așa că, 
mai bine pleacă. Ce mai întârzii aici? Du-te. Ce să te atragă 
pe tine în azilul ăsta de bătrâne? Du-te. Vii acasă la prânz? 

— Poate, a răspuns Yoel. Nu știu. O să vedem. 

Mama lui a rupt brusc tăcerea. Dar nu i s-a adresat lui 
Yoel, ci lui Avigail, pe un ton potolit și logic: 

— Iarăşi iei totul de la capăt. Ne ajunge ce auzim 
întruna de la tine. Tot timpul nu urmărești decât să ne faci 
să ne simţim vinovaţi. Ce s-a întâmplat? Ce i-a făcut Yoel? 
Cine s-a izolat într-un turn de fildeș? Cine nu le dădea voie 
celorlalţi să intre la ea? Lasă-l pe Yoel în pace. După tot ce 
a făcut pentru voi toţi. Incetează să ne mai faci să ne 
simțim prost. De parcă tu ești singura care se poartă cum 
trebuie. Care-i problema? Nu respectăm cum se cuvine 
perioada de doliu? Dar tu ţii doliul cum se cuvine? Cine s-a 
dus să se coafeze și să se manichiureze și să-și facă masaj 
facial chiar înainte de sfințirea pietrei de mormânt? Așa că 
nu tu ești chemată să vorbești. Și în toată ţara asta nu cred 
că există un al doilea bărbat care să facă măcar jumătate 
din câte face Yoel pentru casă. Tot timpul se străduiește. 
Tot timpul are grijă. Nici noaptea nu duoarme. 

— Doarme, a corectat-o Avigail. Se spune doarme nu 
duoarme. O să-ţi dau două tablete de Valium, Lisa. Or să-ți 
facă bine. Or să te ajute să te liniștești. 

— Pe curând, le-a spus Yoel, dar Avigail a adăugat: 

— Așteaptă o clipă. Vino aici. Să-ţi aranjez gulerul de la 
cămașă, dacă te duci la un rendez-vous. Și piaptănă-ţi 
părul, altfel nicio domnișoară n-o să se uite la tine. Vii 
acasă la prânz? La două, când se întoarce și Netta? De ce 
să nu o aduci tu de la școală? 

— O să văd, a răspuns Yoel. 

— Şi dacă te reţine cumva vreo frumoasă, dă măcar un 


telefon să știm. Să nu te așteptăm cu masa de prânz până 
diseară. Sau încearcă măcar să te gândești la starea fizică 
și mentală a mamei tale și nu-i mai spori supărările. 

— Lasă-l în pace, a intervenit Lisa. Poate să vină acasă 
când vrea. 

— Auzi-o cum vorbește cu copilașul ei de cincizeci de 
ani, a chicotit Avigail, fața ei radiind iertare și o 
extraordinară vioiciune. 

— Pe curând, a repetat Yoel. 

În timp ce ieșea pe ușă, Avigail a adăugat: 

— Păcat. Mi-ar fi prins bine să am mașina în dimineaţa 
asta; ţi-aș fi dus la reparat perna electrică, Lisa. Îţi face 
bine la dureri. Nu-i nimic, o să merg pe jos. Ce-ar fi să 
facem împreună o plimbare? Sau mai bine o să-l sun pe 
domnul Krantz și o să-i cer lui să mă ducă cu mașina. E un 
om atât de drăguţ! Sunt sigură că o să vină să mă ia și o să 
mă aducă înapoi. Yoel, vezi să nu întârzii. La revedere. Ce- 
ai rămas în prag? 


Douăzeci și unu 


În acea după-amiază, mai târziu, în timp ce Yoel se 
învârtea descult prin casă, într-o mână cu Yitzhak Rabin 
care dădea un interviu la aparatul de radio cu tranzistori, 
și în cealaltă mână cu bormașina cu prelungitor, căutând 
să vadă unde i-ar putea înfige vârful ca să mai repare câte 
ceva, s-a auzit sunând telefonul din hol. Era din nou 
Patronul: 

— Ce mai faceţi, ce mai e nou, aveţi nevoie de ceva? 

Yoel i-a răspuns: 

— Totul e în ordine, mulţumesc, nu avem nevoie de 
nimic. 

Apoi a adăugat: 

— Netta nu-i acasă. E în oraș. N-a spus când se întoarce. 

— De ce-mi vorbești de Netta, a râs omul de la celălalt 
capăt al firului. Ce, tu și cu mine nu avem nimic altceva de 
discutat? 

Și cu o ușoară întorsătură din condei, a început să-i 
vorbească lui Yoel despre un nou scandal politic care 
acaparase în ultimul timp titlurile ziarelor și care ameninţa 
să ducă la căderea guvernului. Patronul s-a abținut să-și 
exprime propriul punct de vedere, dar a schițat o excelentă 
sinteză a diferitelor opinii ale celorlalţi. A descris, cu 
căldură şi simpatie, așa cum obișnuia, pozițiile 
conflictuale, de parcă fiecare dintre ele era întruchiparea 
adevăratei dreptăţi. In cele din urmă, cu o logică acută, a 
rezumat ce s-ar putea întâmpla în cazul izbânzii fiecăruia 
dintre cele două scenarii, dintre care unul, fie scenariul A, 
fie B, va izbândi în mod inevitabil. În cele din urmă, Yoel a 
refuzat să mai înțeleagă ce voia Patronul de la el. După 
care omul și-a schimbat doar tonul și a întrebat, cu multă 
afecţiune, dacă Yoel n-ar avea chef să treacă a doua zi 
dimineaţă pe la birou să ia împreună o cafea. Sunt pe acolo 
câţiva vechi prieteni care mor să te vadă, le e dor de 
înţelepciunea sfaturilor tale si, poate - cine știe - 
Acrobatul ar putea profita de ocazie să-ţi pună vreo două 


întrebări în legătură cu un caz mai vechi pe care l-ai 
manevrat cu obișnuita ta pricepere, dar pe care s-ar putea 
să nu-l fi dus chiar până la ultima soluţie și, într-un fel sau 
altul, Acrobatul mai ţine în gușă o întrebare sau două și 
numai tu ai putea să-l domolești. Pe scurt - ar fi o plăcere, 
nimic agasant. Deci mâine, în jurul orei zece. Tsippy a 
adus un tort delicios, din acelea pe care le face ea, și m-am 
luptat ca un tigru să-i împiedic pe ceilalți să-l mănânce tot, 
așa ca să mai rămână ceva și pentru tine, mâine. Cafeaua e 
din partea casei. Vii? Să mai stăm, în tihnă, la o parolă. 
Poate că întoarcem o nouă filă. Yoel l-a întrebat dacă 
trebuie să înțeleagă că e chemat ca să fie interogat. Dar și- 
a dat seama pe loc că a făcut o gravă greșeală. La auzul 
cuvântului „interogat”, Patronul a scos un strigăt de 
îndurerată alarmă, asemenea unei neveste de rabin bătrân 
care ar auzi o obscenitate șocantă. 

— Vaai! a exclamat la telefon. Nu ţi-e rușine? Noi te 
invităm la o, cum să spun, la o reuniune familială. Ia te 
uită, ia te uită! Ne simţim ofensaţi, dar te-am iertat. N-o să 
suflăm nimănui o vorbă despre scăparea asta a ta. „Săte 
interogăm!”, zău așa! Gata, am și uitat ce-ai spus. Nici 
măcar șocurile electrice nu m-ar putea face să-mi mai aduc 
aminte. Nu-ţi face griji. A zburat. N-ai rostit niciodată 
cuvintele alea! Și o să ne stăpânim sentimentele. O să 
așteptăm cu răbdare până când o să înceapă să-ţi fie dor 
de noi. N-o să te stârnim. Și, firește, n-o să-ţi purtăm pică. 
Yoel, viaţa e prea scurtă, în general, ca să ne permitem să 
ne simțim ofensaţi. Uită. Odihnească-se în pace! Pe scurt, 
dacă ai chef, vino la o cafea mâine la zece, câteva minute 
mai devreme sau mai târziu, nu are importanţă. Când îţi 
convine. Tsippy știe că vii. Urcă direct la mine și ea o să-ţi 
dea drumul fără să-ţi pună vreo întrebare. l-am spus: Yoel 
are acces liber pe viaţă, aici la noi. Fără să se anunţe în 
prealabil. Fie noapte, fie zi. Nu? Preferi să nu vii? Atunci 
uită de telefonul ăsta. Îmbrăţișeaz-o pe Netta din partea 
mea. N-are importanţă, întâmplător, voiam să te vedem 
mâine și ca să-ţi transmitem niște salutări din Bangkok. 
Dar acum nu mai pierdem timpul cu mesajul ăsta. Cum 


dorești. Toate cele bune. 

Yoel a strigat: „Cum?”. Dar se pare că Patronul a 
considerat că, și așa, conversaţia se lungise prea mult. S-a 
scuzat că i-a răpit din timpul lui preţios. I-a cerut din nou 
să-i transmită Nettei afecțiunea lui și celor două doamne 
omagiile lui respectuoase. A promis că o să pice într-o zi la 
ei ca un trăsnet din cer senin și l-a implorat pe Yoel să se 
odihnească și să-și vadă de sănătate; a încheiat cu 
cuvintele: „Lucrul cel mai important este să ai grijă de 
propria ta persoană”. 

Timp de câteva minute, Yoel a rămas aproape nemișcat 
pe taburetul de lângă telefonul din hol, cu bormașina în 
poală. Diseca în minte cuvintele Patronului, divizându-le în 
unităţi pe care le reînchega apoi în felurite combinaţii. Așa 
cum era deprins să procedeze în munca lui: „Cele două 
scenarii, dintre care unul va izbândi în mod inevitabil”, 
„Mai ţine în gușă”, „să-ţi fie dor de noi”, „salutări din 
Bangkok”, „copilașul ei de cincizeci de ani”, „te-a iubit 
până la sfârșit”, „șocuri electrice”, „acces liber pe viaţă”, 
„odihnească-se în pace”, „un om atât de drăguţ!”. Toate 
aceste combinaţii i se părea că duc la un câmp minat. În 
schimb, sfatului „să ai grijă de propria ta persoană” nu îi 
găsea niciun cusur. O clipă, s-a gândit să folosească 
bormașina pentru a înlătura pata mică neagră din faţa 
ruinelor abaţiilor romanice. Dar și-a venit imediat în fire și 
și-a dat seama că ar distruge fotografia. Nu voia decât să 
mai găsească ceva de reparat, atât cât se pricepea el să 
repare. 

Și-a reluat turul prin casa pustie, controlând fiecare 
cameră în parte. A ridicat o pătură care zăcea grămadă la 
piciorul patului Nettei și a așezat-o frumos lângă perna ei. 
S-a uitat la un roman de Jacob Wassermann de pe noptiera 
mamei lui și în loc să-l pună înapoi așa cum îl găsise, 
deschis și așezat cu coperta în sus, a introdus un semn de 
carte la pagina respectivă, l-a închis și l-a așezat îngrijit 
lângă aparatul de radio. A făcut ordine în vălmășagul ei de 
sticluțe și cutii cu medicamente. Pe urmă a mirosit 
parfumurile lui Avigail Lublin, încercând în zadar să-și 


amintească miresmele cu care încerca să le compare. În 
camera lui a stat câteva clipe să cerceteze, prin ochelarii 
de preot francez, expresia feţei proprietarului său, domnul 
Kramer, director la EL AL, din fotografia în uniformă a 
trupelor blindate, în care dădea mâna cu Șeful Statului 
Major, generalul Elazar. Generalul arăta posomorât și 
obosit, cu ochii pe jumătate închiși, ca un om care-și 
zărește moartea în apropiere și nu e cine știe ce 
impresionat, în timp ce domnul Kramer radia în fotografie 
cu strălucirea omului care întoarce o nouă filă în viaţa lui 
și e convins că, de acum înainte, nimic nu va mai fi așa 
cum a fost, totul va arăta altfel, mai festiv, mai emotionant, 
mai important. Yoel a observat o murdărie de muscă pe 
pieptul proprietarului său și a răzuit-o prompt cu penița 
condeiului pe care Ivria trebuia să-l moaie în cerneală la 
fiecare al zecelea cuvânt. Yoel și-a adus aminte că, uneori, 
venind acasă pe la sfârșitul unei zile de vară, pe când 
locuiau la Ierusalim, încă de pe scări intuia mai curând 
decât auzea sunetul chitarei solitarului său vecin, 
răspândindu-se din apartamentul lui; avea grijă să 
pășească tiptil, ca un hoţ, fără să facă zgomot când 
răsucea cheia în broască, înaintând mutește, așa cum se 
deprinsese în meseria sa, și le găsea pe soţia și pe fiica lui, 
una cufundată într-un fotoliu și cealaltă stând cu spatele 
spre încăpere și cu faţa spre fereastra deschisă, pe care se 
putea zări, între un zid și ramurile unui pin prăfuit, o 
frântură din munţii golași din Moab, dincolo de Marea 
Moartă. Amândouă păreau transportate de muzică, iar 
bărbatul, cu ochii închiși, își picura sufletul în strunele 
chitarei. Câteodată, Yoel deslușea pe faţa lui o expresie 
incredibilă, o stranie îmbinare de melancolie, de dor și de 
amărăciune, care se concentra, pare-se, în colțul stâng al 
gurii. Fără să-și dea seama, Yoel încerca să imprime și 
feţei sale o asemenea expresie. Cele două femei semănau 
atât de mult între ele, vrăjite de muzică, în 
semiobscuritatea  amurgului care estompa  mobilele 
Întrucât refuzau să aprindă lumina electrică, semănau atât 
de mult între ele, încât odată, Yoel, pășind pe vârfuri în 


întuneric, a sărutat-o pe Netta pe ceafă, confundând-o cu 
Ivria. Cu toate că el și fiica lui aveau, în general, grijă să 
nu se atingă. Yoel a întors fotografia pe dos, s-a uitat la 
dată și a încercat să calculeze în minte cât timp trecuse 
între ziua în care fusese făcută și moartea subită a 
generalului Elazar. În clipa aceea se imagina pe el însuși 
ca pe un schilod fără membre, un sac de carne cu un cap 
în vârf, un cap nici de bărbat nici de femeie, ci aparținând 
unei creaturi mai delicate, mai plăpânde chiar decât un 
copil, cu ochii larg deschiși, de parcă ar fi cunoscut 
răspunsul și s-ar fi amuzat, în taină, de simplitatea lui 
incredibilă. Incredibilă, deși aproape că-ţi sărea în ochi. 
După aceea s-a dus în baie și a scos din dulăpior două 
suluri de hârtie igienică, a așezat unul lângă closetul din 
baie și pe al doilea în cealaltă toaletă. A adunat toate 
prosoapele și le-a aruncat în coșul de rufe negre, în afară 
de unul pe care l-a folosit ca să șteargă chiuveta, înainte 
de a-l arunca și pe acesta la negre. Pe urmă a atârnat 
prosoape curate în locul celor aruncate la coș. Ici-colo, 
observa câte un fir lung de păr, îl ridica în lumină ca să 
identifice căreia dintre femei îi aparţinea, apoi îl arunca în 
closet și trăgea apa. În dulăpiorul de medicamente a 
descoperit un bidonaș cu ulei de uns, care ar fi trebuit să 
stea în magazia de unelte, așa că l-a luat ca să-l ducă 
acolo. Dar pe drum i-a venit ideea să ungă toate țâțânile 
ferestrei din baie, pe urmă balamalele ușii de la bucătărie, 
apoi pe cele ale dulapurilor și, ţinând în mână bidonașul de 
ulei, a început să se plimbe prin casă, căutând ce ar mai 
putea fi uns. In cele din urmă, după ce și-a uns și 
bormașina și arcurile leagănului capitonat din grădină, a 
constatat că bidonașul se golise, așa că nu mai era nevoie 
să-l ducă în magazie. Când a trecut prin faţa ușii de la 
sufragerie, a avut un ușor șoc, pentru că, o clipă, a 
încercat senzaţia unui freamăt aproape imperceptibil în 
camera cufundată în întuneric. Dar, probabil, nu fusese 
decât un foșnet al frunzelor uriașului filodendron. Sau 
poate o fluturare a perdelei? Sau ceva îndărătul ei? 
Mișcarea a încetat în clipa când a aprins lumina și a iscodit 


în fiecare colţ al încăperii, însă de îndată ce a stins lumina 
și a dat să iasă din cameră, a simţit din nou o vagă 
înfiorare în spatele lui. Așa încât s-a târât descult până în 
bucătărie, fără să aprindă lumina și aproape fără să 
respire, și a privit în sufragerie prin deschizătura din zid 
pe care erau pasate mâncărurile. Nu se deslușea nimic 
decât întuneric și tăcere. Poate și o slabă aromă de fructe 
pârguite. Dar când s-a dus să deschidă ușa frigiderului, a 
simţit iar un soi de susur în spate. S-a răsucit brusc și a 
aprins toate luminile. Nimic de văzut. Așa încât a stins din 
nou lămpile, a ieșit în curte, pășind furiș, ca un hoţ, a dat 
ocol casei și a privit atent pe fereastră; aproape că a zărit 
o mișcare în întunericul unui colț al camerei. Care a 
încetat însă în clipa când s-a uitat, sau în clipa în care a 
crezut că vede ceva. Să fi nimerit în cameră o pasăre, care 
acum se zbătea întemniţată, luptând să iasă afară? Să se fi 
strecurat în casă pisica din magazia de unelte? Sau poate 
că era o șopârlă. Sau un șarpe. Sau pur și simplu o pală de 
vânt care înfiora frunzele plantei din ciubăr. Yoel zăbovea 
printre tufe, scrutând răbdător întunericul din casă. Marea 
nu fuge. Deodată, i s-a năzărit că ar fi rezonabil ca în laba 
stângă a animalului de pradă să fi fost introdus, în loc de 
un șurub, un fir de metal lung și subţire, o extensie a bazei 
de oţel inoxidabil. Și de aceea nu se vedea niciun cui și 
niciun șurub. Iscusinţa cu care artistul captase magnificul, 
tragicul salt al animalului, îl făcuse să ia, în prealabil, 
hotărârea să confecţioneze postamentul cu o prelungire 
din aceeași bucată. Părea o soluţie logică și-l satisfăcea pe 
Yoel, dar prezenta dezavantajul că nu o puteai verifica fără 
să spargi laba figurinei. 

Așadar, se punea întrebarea dacă tortura permanentă a 
unui salt întrerupt, a unui elan blocat, a unui efort 
perpetuu care nu se realiza în veci, era mai greu sau mai 
ușor de îndurat decât zdrobirea iremediabilă a unei labe. 
La această întrebare nu avea răspuns. Rezultatul a fost 
însă constatarea că pierduse cea mai mare parte din 
jurnalul de știri. Așa încât a renunţat să mai rezolve 
enigma, a intrat în casă și a deschis televizorul. Până să 


apară imaginea, s-a auzit vocea crainicului descriind 
marile dificultăţi din industria piscicolă, migraţia peștilor, 
conflicte între pescari, indiferența guvernului și, când în 
sfârșit a apărut și imaginea, reportajul pe această temă 
aproape că se terminase. Pe ecran nu se vedea altceva 
decât marea în lumina asfinţitului, cenușiu-verzuie, o mare 
văduvită de vapoare, arătând aproape congelată, tulburată 
doar de câteva valuri molcome, tivite cu creste de spumă, 
și retrăgându-se într-un colț al ecranului, în timp ce 
prezentatorul citea buletinul meteo, iar temperaturile 
probabile ale zilei următoare apăreau imprimate peste 
mare. Yoel a mai ascultat două știri adiţionale care 
încheiau jurnalul, apoi a urmărit o reclamă și, când a văzut 
că urmează o a doua reclamă, a închis televizorul, a pus la 
picup „Ofranda Muzicală” a lui Bach și și-a turnat un pahar 
de coniac. Dintr-un motiv sau altul, vizualiza în minte 
metafora folosită de Patron la sfârșitul conversaţiei lor 
telefonice: un trăsnet picat din cer senin. S-a așezat, cu 
paharul în mână, pe taburetul de lângă telefon și a format 
numărul de acasă al lui Arik Krantz. Voia să împrumute 
pentru o jumătate de zi cea de a doua mașină a acestuia, 
cea mică, astfel încât să-i poată lăsa lui Avigail mașina lui, 
când avea să se ducă la birou, a doua zi dimineaţa la ora 
zece. Odelia Krantz i-a răspuns, cu o voce în care clocotea 
o ostilitate înăbușită, că Arye nu-i acasă și habar n-are 
când o să se întoarcă. Dacă o să se mai întoarcă. Și nici nu- 
i păsa dacă o să se mai întoarcă sau nu. Yoel a dedus că se 
certaseră din nou și a încercat să-și amintească ce-i 
povestise Krantz când fuseseră împreună pe barcă, în 
ultimul weekend, despre o bombă cu păr roșu pe care o 
făcuse el să explodeze în camera unui hotel de la Marea 
Moartă, uitând complet că era sora unei cumnate, sau așa 
ceva, a soţiei lui, drept care el intrase în alarmă de gradul 
zero. Odelia Krantz l-a întrebat pe Yoel dacă îi poate 
transmite vreun mesaj lui Arye, sau să-i lase un bilet. Yoel 
a ezitat, s-a scuzat și în cele din urmă a răspuns: 

— Nu, nimic special. Adică da, de ce nu, spuneţi-i că l- 
am sunat și că mă poate chema la orice oră, dacă se 


întoarce înainte de miezul nopții. 

Apoi s-a simţit obligat să adauge: 

— Dacă nu-i prea mare deranj pentru dumneavoastră. 
Vă mulțumesc. 

Odelia Krantz i-a răspuns: 

— Nimic nu înseamnă prea mare deranj pentru mine. 
Dar poate că îmi spuneţi cu cine am plăcerea să vorbesc. 

Yoel știa cât de ridicolă era rezerva lui de a-și rosti 
numele la telefon, totuși nu și-a putut înfrânge o ușoară 
ezitare înainte de a-i comunica doar numele de botez, a-i 
mulțumi și a-i spune la revedere. 

Odelia Krantz a sărit pe dată: 

— Aș vrea să vin până la dumneavoastră. Trebuie să vă 
vorbesc. Vă rog mult. Nu ne cunoaștem, dar sunt sigură că 
veţi înţelege. Doar pentru zece minute? 

Yoel nu a răspuns nimic. Spera că nu va fi silit să 
folosească o minciună. Observându-i tăcerea, Odelia 
Krantz a adăugat: 

— Sunteţi ocupat, înţeleg. Scuzaţi-mă. Nu aveam de 
gând să vă inoportunez. Poate că o să ne întâlnim altă 
dată. Dacă se poate. 

Yoel i-a răspuns cu căldură: 

— Îmi pare foarte rău. Dar pentru moment mi-ar fi cam 
greu. 

— Nu face nimic. La toţi ne e greu, a ripostat ea. 

„Şi mâine e o zi”, a gândit Yoel. S-a ridicat, a scos discul 
de pe picup, apoi a ieșit și a pornit în întuneric, până a 
ajuns la capătul drumului, la gardul livezii de citrice. A 
rămas acolo, urmărind o pâlpâire roșiatică, ritmică, 
deasupra  acoperișurilor și a copacilor, care venea, 
probabil, de la lumina de avertizare din vârful vreunui 
catarg. Şi chiar atunci, printre clipirile licăritoare, s-a ivit o 
dungă de lumină albăstrui-lăptoasă, care se mișca pe cer 
încet, ca în vis, un satelit sau poate un meteor. Yoel s-a 
întors și a plecat spre casă. 

— E de ajuns, i-a murmurat câinelui Ironside, care l-a 
lătrat lenevos din cealaltă parte a gardului. 

Intenţiona să se ducă acasă, să vadă dacă tot nu se 


întorsese nimeni, dacă ţinuse minte să închidă picupul, 
când scosese „Ofranda lui Bach”, și să-și mai toarne un 
pahar de coniac. Dar, spre totala lui uimire, s-a pomenit nu 
la intrarea în propria sa casă ci, din greșeală, în fața ușii 
familiei Vermont și, treptat, și-a dat seama că, probabil, 
distrat, apăsase pe butonul soneriei, pentru că în clipa 
când a dat să bată în retragere, ușa s-a deschis și bărbatul 
care arăta ca un olandez sănătos, grăsuliu și rozaliu, dintr- 
o reclamă de trabucuri scumpe, i-a urlat de trei ori în 
engleză: „Intră!”. Neavând încotro, Yoel a intrat. 


Douăzeci și doi 


A intrat în casă și a început să clipească din cauza 
luminii verzi, de acvarium, care inunda încăperea, o 
lumină ce părea filtrată printr-un frunziș de junglă sau 
degajată de adâncurile oceanului. Frumoasa Annemarie, 
aflată cu spatele la el, stătea aplecată peste o măsuţă de 
cafea și aranja fotografii într-un album gros. Așa cum se 
înclina, oasele omoplaţilor îi întindeau pielea umerilor și 
lui Yoel i s-a părut mai puţin seducătoare și mai curând 
mișcător de  adolescentină.  Strângându-și la piept 
chimonoul auriu, cu o mână îngustă, s-a întors spre Yoel și 
a exclamat în engleză, cu o voce fericită: 

— Ia te uită cine a venit! Apoi a adăugat în ebraică: 

— Începusem să ne temem că ne găsești respingători. 

În momentul acela, Vermont a tunat din bucătărie: 

— Pun rămășag că ţi-ar prinde bine o băutură. 

Și a început să înșire opţiunile. 

— Ia loc, l-a îndemnat Annemarie cu amabilitate. 
Relaxează-te. Respiră adânc. Arăţi atât de obosit! 

Yoel a optat pentru un Dubonnet, atras nu atât de gustul 
băuturii, cât de rezonanța numelui, care-l făcea să se 
gândească la urși. Poate pentru că pe trei dintre pereţii 
încăperii creștea o pădure tropicală, mustind de umezeală 
și de ceţuri. Era vorba de niște afișe uriașe, fie de un tapet, 
fie de o pictură murală. Pădurea era deasă, cu cărări 
clisoase care șerpuiau printre trunchiurile copacilor, pe 
sub baldachine de frunziș. De o parte și de alta a cărărilor 
se încâlceau hăţișuri întunecoase, și printre hăţișuri 
creșteau ciuperci. În mintea lui Yoel cuvântul „ciuperci” se 
asocia cu trufe, deși nici nu știa măcar cum arată trufele și 
nu văzuse niciodată vreuna; știa doar că denumirea „trufe” 
îl ducea cu gândul la „trupe”. Lumina verde lichidă care 
scălda camera se cernea prin foliajul pădurii. Era un truc 
de iluminaţie, menit să creeze impresia de catifelare și de 
adâncime. Yoel a gândit că întreaga ambianţă, tapetul care 
acoperea trei dintre pereţi și efectele de lumină combinate 


cu tapetul vădeau prost gust. Totuși, dintr-o rațiune 
copilărească, nu-și putea înfrâna emoția iscată de 
priveliștea ochiurilor de apă care scânteiau la poalele 
coniferelor și ale stejarilor, de parcă pădurea ar fi fost 
populată de licurici. Ca și de sugestia unor ape cristaline, 
izvoare, pâraie, râuleţe, unduind cu scăpărări argintii prin 
verdeața  luxuriantă, printre plantele umbroase care 
puteau fi tufe de mure sau de coacăze, deși Yoel habar nu 
avea cum arată murele și coacăzele și le cunoștea numele 
doar din cărţi. Dar a constatat că lumina din cameră îi 
odihnea ochii obosiţi. Aici, în acea seară, și-a dat în sfârșit 
seama că lumina incandescentă a verii ar putea fi o sursă a 
usturimilor de care sufereau ochii lui. Poate că sosise 
timpul ca, pe lângă noii ochelari de citit, să-și cumpere și 
ochelari de soare. 

Vermont, pistruiat, frenetic, clocotind de ostentativă 
ospitalitate, a turnat Dubonnet pentru Yoel și Campari 
pentru el și sora lui, bâiguind tot timpul ceva despre 
frumuseţea secretă a vieţii și despre nemernicii cretini 
care distrug această taină. Ca fundal sonor, Annemarie a 
pus un disc cu cântecele lui Leonard Cohen. Şi au discutat 
despre situaţia politică, despre viitor, despre apropierea 
iernii, despre dificultăţile limbii ebraice, despre avantajele 
și dezavantajele supermarketului din Ramat Lotan în 
comparaţie cu magazinul rival din cartierul rezidenţial 
vecin. Fratele a declarat, în limba engleză, că, de multă 
vreme, sora lui susținea că Yoel ar trebui fotografiat și 
fotografia ar trebui apoi mărită într-un poster care să 
înfățișeze lumii întregi imaginea masculului senzual 
israelian. Pe urmă l-a întrebat pe Yoel dacă nu găsește că 
Annemarie e o fată atrăgătoare. Toată lumea o găsea 
atrăgătoare și el, personal, era fermecat de Annemarie: și 
bănuia că nici Yoel nu rămânea indiferent la farmecele ei. 

Annemarie a întrebat: 

— Ce înseamnă asta, începutul unei nopţi de dezmăţ? 
Pregătești scena pentru o orgie? 

Și l-a enervat pe fratele ei povestind, de parcă îi 
dezvăluia lui Yoel cărţile cele mai secrete ale unui joc, că 


Ralph murea să o vadă măritată. Cel puţin, o parte din el 
dorea acest lucru, în timp ce o altă parte..., dar gata, nu 
vrem să te plictisim. 

— Nu mă plictisești. Spune mai departe, a îndemnat-o 
Yoel. 

Şi, de parcă ar fi vrut să facă pe plac unei copilițe, a 
adăugat: 

— Eşti într-adevăr foarte drăguță. 

Din nu ştiu ce motiv, asemenea cuvinte erau lesne de 
rostit în engleză și cu neputinţă de spus în ebraică. Uneori, 
când se găseau în societate, în prezenţa unor prieteni sau 
cunoștințe, soția lui îi spunea jucăuș, râzând: „Te iubesc”, 
în limba engleză. Dar numai foarte rar, și numai când erau 
în intimitate, în clipe de mare seriozitate, rostea asemenea 
cuvinte în ebraică. Și când le auzea, Yoel era străbătut de 
un fior. 

Annemarie i-a arătat fotografiile care zăceau încă 
risipite pe măsuţa de cafea și pe care intenţiona să le 
aranjeze în album când Yoel picase în vizita surpriză. lată 
cele două fetiţe ale ei, Aglaia și Thalia, acum în vârstă de 
nouă și de șase ani: le avusese cu doi soţi diferiţi și fusese 
lipsită de amândouă, la Detroit, la un interval de șapte ani, 
în urma a două procese de divorţ în care pierduse tot ce-a 
avut „până la ultima cămașă de noapte”. Şi cei doi foști 
soţi le-au montat pe fetițe împotriva ei, așa încât numai cu 
forța puteau fi determinate să vină să o viziteze, și ultima 
oară, la Boston, fata mai mare nici nu a lăsat-o să o atingă, 
iar cea mică a scuipat-o. Cei doi foști soţi se coalizaseră 
împotriva ei; angajaseră un avocat comun și complotau să 
o distrugă. Planul lor era să o împingă la sinucidere sau la 
nebunie. Dacă n-ar fi fost Ralph, care literalmente a salvat- 
o - dar trebuia să-și ceară scuze că vorbea atât de mult. 

Cu aceste cuvinte, s-a oprit din destăinuiri. Işi lăsase 
bărbia în piept, într-o parte, și plângea fără zgomot; arăta 
ca o pasăre cu gâtul frânt. Ralph Vermont i-a cuprins 
umerii cu braţele și, după un moment de ezitare, Yoel, care 
şedea în stânga ei, s-a hotărât și i-a luat mâna micuță în 
mâna lui; a rămas așa, privindu-i degetele, fără să spună 


nimic, până când sughițurile de plâns s-au potolit. El, care 
de ani de zile nu-și mai atinsese propria fiică. 

— Şi băiatul de aici, din fotografia asta făcută pe plaja 
din San Diego, i-a explicat Ralph în engleză, e Julian 
Aeneas Robert, unicul meu fiu. Şi eu am fost lipsit de el în 
urma unui complicat proces de divorţ, acum zece ani, în 
California. Așa că sora mea și cu mine am rămas singuri, și 
iată-ne aici. Și care-i povestea vieţii dumitale, domnule 
Ravid? Yoel, dacă n-ai nimic împotrivă. Și familia dumitale 
s-a dezmembrat? Mi-a spus cineva că în limba urdu există 
un cuvânt care citit de la dreapta la stânga înseamnă 
adoraţie, și citit de la stânga la dreapta înseamnă ură. 
Aceleași litere, aceleași silabe, depinde numai cum le 
privești. 

Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-ți închipui că 
trebuie să plătești o poveste a vieţii prin alta. Nu-i vorba 
de un târg, ci doar o invitaţie să-ţi verși amarul, cum se 
spune. Există o istorioară despre un rabin bătrân din 
Europa, care zicea că lucrul cel mai sănătos din lume e o 
inimă sfărâmată. Dar nu trebuie să te simţi obligat să ne 
oferi povestea dumitale în schimbul poveștii noastre. Ai 
luat masa? Dacă nu, avem o excelentă plăcintă cu carne de 
vițel, pe care Annemarie o poate încălzi în doi timpi și trei 
mișcări. Nu te sfii. Mănâncă! Pe urmă o să luăm o cafea și 
o să ne uităm la un film bun pe video, așa cum ţi-am tot 
promis. Dar ce putea el să le povestească? Despre chitara 
vecinului său care, după moartea acestuia, începuse să 
cânte cu glas de violoncel? Așa încât a răspuns: 

— Vă mulţumesc la amândoi. Am luat masa. Apoi a 
adăugat: 

— N-am vrut să vă deranjez. Vă rog să mă iertaţi că am 
venit pe neașteptate, fără să vă anunt. 

Ralph Vermont a răcnit în engleză: 

— Prostii! Nu ne-ai deranjat deloc. 

Și Yoel s-a întrebat în sinea lui de ce nefericirile trăite 
de alţii par întotdeauna puţin exagerate sau chiar ridicole, 
prea totale pentru a putea fi luate în serios. Cu toate 
acestea, îi compătimea pe Annemarie și pe fratele ei 


rozaliu și supranutrit. Și răspunzând cu întârziere la 
penultima întrebare, a replicat zâmbind: 

— Am avut o rudă, acum e răposat, care obișnuia să 
spună că toţi oamenii au aceleași secrete. Nu știu dacă e 
adevărat sau nu, și cred că aici intervine și o mică 
neconcordanţă logică. Din moment ce compari două 
secrete, ele încetează a mai fi secrete, pentru că și-au 
încălcat propria definiţie. Şi dacă nu le compari, cum poţi 
ști dacă sunt aceleași sau sunt diferite? Dar n-are 
importanţă. Hai s-o lăsăm baltă. 

— Ăsta-i un nonsens afurisit, a apreciat Ralph Vermont 
în engleză. Cu tot respectul datorat rudei dumitale sau 
cine o mai fi fost. 

Yoel s-a instalat mai confortabil în fotoliu și și-a întins 
picioarele pe scăunașul de rezemat tălpile. De parcă s-ar fi 
pregătit pentru o odihnă adâncă și prelungită. Trupul 
zvelt, adolescentin, al femeii din faţa lui, înfășurată într-un 
chimonou de culoare aurie pe care-l tot strângea la piept 
cu ambele mâini, stârnise în el imagini pe care prefera să 
le alunge. Sub mătasea învăluitoare, sfârcurile se 
zbenguiau în dreapta și-n stânga, și la fiecare mișcare a 
mâinilor tremurau de parcă se cuibăreau în vizuina 
chimonoului, sau ca niște puișori care se zbuciumau și se 
zbăteau să iasă afară. Cu ochii minţii, Yoel își vedea 
mâinile lui mari și urâte cuprinzând brutal sânii aceia 
jucăuși și astâmpărându-le convulsiile, ca și cum ar fi luat 
în palmă niște puișori calzi. Îl supăra, ba chiar îl durea 
învârtoșarea membrului său, și cum Annemarie nu-și 
dezlipea ochii de la el, nu se putea apleca discret ca să-și 
mai ușureze presiunea erecţiei întemniţate într-o parte a 
blugilor strimţi. Avea impresia că surprinsese umbra unui 
zâmbet schimbat între frate și soră, când el încercase să-și 
înalte genunchii. Și aproape că li s-a alăturat în zâmbet, 
numai că nu era sigur dacă într-adevăr observase sau 
numai își închipuise că observase un semnal între ei. O 
clipă, a simţit că îl invadează vechea revoltă a lui Shealtiel 
Lublin împotriva tiraniei organului sexual, care te împinge 
după cum vrea el și îţi complică întreaga viaţă, 


neîngăduindu-ţi să te concentrezi și să scrii poemele lui 
Pușkin sau să inventezi electricitatea. Dorinţa i se 
răspândea în sus și în jos, urcând din șale, de-a lungul 
spinării, până la ceafa, și coborând în coapse, până la 
genunchi și în gambe. Jocul sânilor femeii frumoase din 
faţa lui iscase un vag fior până și în sfârcurile lui. 
Imaginaţia îl făcea să simtă degetele ei de copil ciupindu-l 
ușor și zorit pe spate și pe ceafă, așa cum făcea Ivria când 
voia să-i grăbească ritmul; și pentru că se gândea la 
mâinile Ivriei, a deschis ochii și a văzut mâinile lui 
Annemarie tăind, pentru el și pentru fratele ei, felii 
triunghiulare dintr-o plăcintă gelatinoasă de brânză. Brusc, 
a observat pe mâinile ei pete cafenii, provenite din 
inevitabila concentrare a pigmentaţiei, pricinuită de 
îmbătrânirea pielii. Pe loc, dorinţa i s-a muiat și a lăsat loc 
compasiunii și blândeţii și amărăciunii, precum și aducerii- 
aminte a hohotelor ei de plâns, din urmă cu câteva minute, 
și a chipurilor fetițelor și a băiatului pe care fratele și sora 
îi pierduseră în procesele lor de divorţ. S-a ridicat și le-a 
spus că îi pare rău. 

— De ce-ţi pare rău? 

— Că a venit timpul să plec. 

— Nici vorbă, a ţâșnit Vermont, parcă jignit dincolo de 
puterile lui de îndurare. Nici să nu te gândești că ai să ieși 
pe ușa asta. Noaptea abia începe. Stai jos și hai să ne 
uităm la un film pe video. Ce preferi? O comedie? Un 
thriller? Sau ceva mai excitant? 

Yoel și-a adus aminte că Netta era aceea care-l 
îndemnase în repetate rânduri să-i viziteze pe acești vecini 
și care aproape că-i interzisese să stea singur acasă. Așa, 
încât, spre propria lui surprindere, s-a auzit spunând: 

— Bine. De ce nu? 

Și s-a așezat din nou în fotoliu, și-a întins confortabil 
picioarele pe scăunaș și a răspuns: 

— Nu am nicio preferință. Ce-ţi place dumitale îmi place 
și mie. 

Prin păienjenișul oboselii a observat o rapidă consfătuire 
în șoaptă între frate și soră, care și-a întins braţele, astfel 


încât mânecile chimonoului s-au deschis ca aripile unei 
păsări în zbor. A ieșit din cameră, s-a întors apoi îmbrăcată 
într-un alt chimonou de culoare roșie și și-a lăsat mâinile 
cu afecțiune pe umerii fratelui ei care se aplecase să pună 
la punct aparatul video. Când a terminat, Ralph și-a 
îndreptat greoi spinarea și a gâdilat-o pe Annemarie sub 
ureche, așa cum gâdili o pisicuţă când vrei s-o faci să 
toarcă. I-au turnat lui Yoel încă un Dubonnet, lumina din 
cameră a devenit mai difuză și ecranul televizorului a 
început să clipească. Chiar dacă ar exista un mijloc simplu 
de a elibera animalul de pradă din chinul labei poprite, 
fără a sparge statueta sau a o știrbi, tot n-ar exista un 
răspuns la întrebarea cum și unde poate sări o creatură 
lipsită de ochi. La urma urmei, sursa supliciului nu stătea 
în punctul de fuziune dintre labă și postament, ci în altă 
parte. Așa cum cuiele din scena răstignirii, redată de 
icoana bizantină, fuseseră pictate cu discreţie, iar din răni 
nu se prelingea niciun strop de sânge, așadar, 
observatorului i se înfățișa limpede că problema nu era cea 
a eliberării trupului de pe crucea pe care era răstignit, ci a 
eliberării tânărului cu trăsături feminine din temniţa 
trupului. Fără a-l sparge sau a-i pricinui altă durere și 
suferință. Cu un ușor efort, Yoel a reușit să se concentreze 
și să-și reconstituie gândurile: 

Amorezi. 

Crize. 

Marea. 

Orașul în palmă. 

Și se vor contopi într-o singură făptură. 

Odihnească-se în pace. 

Scuturându-se de gânduri, a observat că Ralph Vermont 
ieșise pe nesimţite din cameră. Poate că în momentul ăsta, 
prin înţelegere secretă cu sora lui, trăgea cu ochiul printr- 
o crăpătură sau printr-o găurică din ramurile unui conifer 
din fundalul silvic. Tăcută, copilăroasă, emoţionată, 
Annemarie s-a culcat pe covor, lângă el, gata de puţin 
amor. De care Yoel nu se simțea pregătit în momentul 
acela, din pricina oboselii, sau poate a tristeţii care-l 


năpădise; rușinat de moleșeala lui, s-a aplecat și a început 
să o mângâie pe păr. Annemarie i-a luat palma urâtă între 
mâinile ei și și-a așezat-o pe sâni. Cu degetele de la 
picioare, a tras un lanţ de aramă și a micșorat și mai mult 
luminile pădurii. Mișcarea i-a dezgolit pulpele. Yoel nu mai 
avea nicio îndoială că fratele ei îi privea și lua parte, dar 
nu se sinchisea și, în inima lui, și-a repetat cuvintele legate 
de Itamar sau Eviatar: „Ce mai contează?” Netezimea 
cărnii femeii, foamea ei, plânsul ei, oasele omoplaţilor care 
se proiectau pe sub pielea fină, neașteptatele nuanţe de 
modestie care se amestecau în abandonul ei arzător, 
făceau să-i licărească în minte străfulgerări din „Tainicul 
gând rușinos”, ciulinii care o împresurau pe fiica lui, și 
Edgar Linton. Annemarie i-a murmurat în ureche: 

— De câtă consideraţie și de câtă generozitate dai 
dovadă! 

Și, într-adevăr, de la un moment la altul, Yoel înceta să 
se mai gândească la propria sa plăcere, de parcă se 
detașase de carnea lui și se înfășurase în carnea femeii pe 
care o pătrundea sau de parcă bandaja un trup torturat, 
alinând un suflet chinuit și domolind suferinţa unei copile, 
atent și precis până în vârfurile degetelor, până când ea i-a 
șoptit: „Acuma!”. Iar el, inundat de milă și mărinimie, i-a 
murmurat: 

— Cum dorești. 

Mai târziu, când comedia de pe video s-a terminat, 
Ralph Vermont a revenit și a servit cafele împreună cu 
niște bomboane de ciocolată cu cremă de mentă, învelite în 
staniol verde. Annemarie a ieșit din cameră și s-a întors 
îmbrăcată de astă dată cu o bluză de culoarea vinului roșu 
și pantaloni de catifea reiată. Yoel s-a uitat la ceas și a 
declarat: 

— Ei, tovarăși, e miezul nopţii, vremea de culcare. 

Când l-au condus la ușă, cei doi Vermont i-au cerut să 
mai vină ori de câte ori are o seară liberă. Au fost invitate 
și doamnele. 

Yoel se simţea vlăguit și ametit și a parcurs drumul de la 
casa lor la casa lui fredonând un vechi cântec sentimental 


Yaffa Yarkoni. S-a oprit o clipă ca să-i strige câinelui: 
„Tacă-ţi fleanca, Ironside!”, apoi a continuat să fredoneze 
și și-a adus aminte că Ivria l-a întrebat odată ce i s-a 
întâmplat, de ce pare atât de fericit, iar el i-a răspuns că 
are o amantă eschimosă; își amintea de râsul ei și de 
propria lui descoperire spontană că ardea de dorință să-și 
înșele amanta eschimosă cu propria-i soţie. 

În noaptea aceea, Yoel s-a prăbușit complet îmbrăcat și 
a adormit de cum și-a lăsat capul pe pernă. Nu a izbutit 
decât să-și aducă aminte că trebuia să-i înapoieze lui 
Krantz spray-ul galben și că, până la urmă, ar fi o faptă 
bună să se întâlnească cu Odelia și să asculte necazurile și 
văicărelile ei, pentru că e foarte plăcut să fii un om bun. 


Douăzeci și trei 


La două și jumătate noaptea, Yoel a fost trezit de o mână 
care se lăsase pe fruntea lui. Câteva clipe nu s-a mișcat și 
s-a prefăcut că doarme, pentru a-și prelungi senzaţia 
plăcută a atingerii degetelor care-i netezeau perna sub cap 
și-i mângâiau părul. Dintr-odată, însă, a simţit o 
împunsătură de groază și s-a ridicat brusc în capul oaselor. 
A aprins în grabă lumina, a întrebat-o pe mama lui ce s-a 
întâmplat și i-a luat mâna în mâna lui. 

— Am avut un vis oribil, se făcea să voiau să se 
descotorosească de tine și au venit arabii să te ia. 

— Asta-i din cauză că te-ai certat cu Avigail. Ce-i cu voi 
două? Împacă-te mâine cu ea și terminati cu toate chestiile 
astea. 

— Te-au vârât într-o cutie de carton. Ca pe un căţeluș. 

Yoel s-a dat jos din pat. Cu blândeţe, dar cu fermitate, a 
condus-o pe mama lui până la fotoliu, a așezat-o și a 
învelit-o cu o pătură de pe patul lui. 

— Stai puţin aici. Liniștește-te. Şi pe urmă ai să te duci 
să te culci. 

— Eu nu dorm niciodată. Am dureri. Am gânduri negre. 

— Atunci nu dormi. Șezi aici, liniștită. N-ai niciun motiv 
de teamă. Vrei să-ți dau o carte să citeşti? 

Yoel s-a culcat din nou în patul lui și a stins lumina. Dar 
nu putea adormi, știind-o pe mama lui în cameră, deși nu îi 
auzea nici respiraţia. Şi-o imagina învârtindu-se fără 
zgomot de jur-împrejur, uitându-se la cărţile și la 
însemnările lui, în întuneric, scotocind prin seiful lui 
descuiat. A aprins din nou lumina și a văzut-o pe maică-sa 
adormită în fotoliu. A întins mâna după cartea de pe 
noptieră și și-a amintit din nou de exemplarul din „Doamna 
Dalloway” lăsat la hotelul din Helsinki, și de fularul de lână 
cumpărat de Ivria pe care-l pierduse la întoarcerea din 
Viena; și-a mai adus aminte și că-și lăsase ochelarii pe 
masa din sufragerie. Așa că și-a pus ochelarii Ivriei cu 
lentile pătrate, fără rame, și a început să studieze biografia 


răposatului general Elazar, Şeful Statului Major, pe care a 
găsit-o printre cărţile domnului Kramer. În indexul lucrării 
l-a descoperit pe Profesor, superiorul lui, care nu apărea 
nici sub numele adevărat, nici sub vreo poreclă, ci sub un 
nume de împrumut. Yoel a răsfoit cartea până a ajuns la 
elogiile îngrămădite la adresa Patronului, pentru că fusese 
unul dintre puţinii care atrăseseră din timp atenţia asupra 
dezastrului ce avusese loc de Yom Kippur, în 1973. Din 
motive de contacte urgente cu străinătatea în acele zile, 
Patronul se dăduse drept fratele lui. Dar în inima sa, Yoel 
nu nutrea niciun pic de afecţiune frățească faţă de omul 
acela rece, tăios ca o lamă de cuţit, care, sub masca unui 
vechi prieten de familie, încerca acum - cel puţin așa 
deducea Yoel la orele trei dimineaţa - să-i întindă o cursă 
vicleană. Un instinct bizar, răscolitor, ca un clopot de 
alarmă, îl avertiza că trebuie să-și schimbe planul pentru a 
doua zi și să nu se ducă la ora zece la birou. Oare ce aveau 
de gând să folosească pentru a-l captura, pentru a-l prinde 
în capcană? Promisiunea pe care i-o făcuse inginerului 
tunisian și pe care nu o respectase? Femeia pe care o 
cunoscuse la Bangkok? Neglijenţa lui cu privire la 
schilodul cu faţa albă? Și întrucât era limpede că în 
noaptea asta nu va mai putea dormi, a hotărât să-și dedice 
următoarele ore pregătirii unei linii de apărare pentru a 
doua zi. Când a început să se gândească liniștit, punct cu 
punct, așa cum îi era obiceiul, camera s-a umplut deodată 
de zgomotul sforăielilor mamei lui. Yoel a stins lumina, și-a 
tras cuvertura peste cap și s-a căznit în zadar să-și astupe 
urechile și să se concentreze asupra fratelui său, Patronul, 
și asupra întâmplărilor din Bangkok sau Helsinki. În cele 
din urmă, și-a dat seama că dacă nu o trezește pe mama lui 
nu va putea rămâne în cameră. S-a sculat din pat si, 
simțind că se răcorise, a acoperit-o pe maică-sa cu oa 
doua pătură luată de pe patul lui, a mângâiat-o pe frunte, 
apoi a ieșit în coridor, cărându-și în spate salteaua. A 
rămas o clipă locului, întrebându-se unde să se ducă, dacă 
nu la felina de pradă din livingroom. A hotărât să aleagă 
camera fiicei sale, și acolo și-a așternut pe jos salteaua, s-a 


învelit cu singura pătură ușoară pe care nu i-o dăduse 
mamei sale și a adormit pe dată, până s-a făcut zi. În 
momentul când s-a trezit, s-a uitat la ceas și a înţeles că 
era prea târziu, ziarul fusese deja aruncat, pe geamul 
mașinii Susita, în mijlocul aleii de beton, în ciuda cererii lui 
scrise de a-i fi introdus în cutia de scrisori. Când s-a sculat, 
a auzit-o pe Netta murmurând în somn, pe un ton 
provocator: „Şi cine nu e?”. După care nu a mai spus 
nimic. Yoel a ieșit descult în grădină ca să hrănească pisica 
și puii din magazie, să vadă cum o mai duc pomii fructiferi 
și să urmărească, un timp, păsările migratoare. Puțin 
înainte de ora șapte, a intrat în casă și l-a sunat pe Krantz, 
rugându-l să-i împrumute pentru acea dimineaţă micul lui 
Fiat. Pe urmă a făcut turul camerelor ca să le trezească pe 
doamne. S-a întors în bucătărie la timp pentru știrile de la 
orele șapte și a început să pregătească micul dejun, în 
vreme ce ochii îi alunecau pe titlurile din ziar. Din cauza 
ziarului nu se putea concentra pe știrile citite de crainic, și 
din cauza radioului nu putea sesiza clar ce anunțau 
titlurile din ziar. Când a început să toarne cafeaua, a venit 
și Avigail, proaspătă și înmiresmată ca o rusoicuţă care a 
petrecut noaptea într-o căpiţă de fân. Era urmată de mama 
lui, cu o expresie îmbufnată și buze supte. Netta și-a făcut 
apariţia la șapte și jumătate. A spus: 

— Azi chiar că am întârziat. 

— Bea cafeaua și plecăm îndată. Sunt liber până la ora 
nouă și jumătate. Krantz și nevastă-sa vin în convoi să ne 
aducă Fiatul lui, așa încât mașina noastră îţi stă la 
dispoziţie, Avigail. 

După care a început să strângă ceștile și farfuriile și să 
le spele în chiuvetă. Netta a ridicat din umeri și a rostit: 

— Cum dorești. 


Douăzeci și patru 


— Am încercat să-i propunem pe altcineva, dar nici n-a 
vrut să audă, l-a informat Acrobatul. Nu-și acordă 
favorurile nimănui altcuiva în afară de tine. 

— Deci te urci în avion miercuri dimineaţă la prima oră, 
a recapitulat Patronul, care mirosea a after-shave ca o 
femeie parfumată. Vă întâlniți vineri și sâmbătă noaptea 
ești din nou acasă. 

— Stai o clipă, l-a întrerupt Yoel, toate astea se 
derulează prea repede pentru mine. 

S-a ridicat și s-a dus la singura fereastră, aflată la 
capătul încăperii lungi și înguste. Marea se etala verde- 
cenușie, între două clădiri înalte, presată de un maldăr de 
nori nemișcaţi. Așa începe toamna pe aici. Trecuseră șase 
luni și ceva de când părăsise pentru ultima oară încăperea 
aceasta, cu intenţia de a nu se mai întoarce vreodată. 
Venise atunci doar ca să-i predea Acrobatului slujba lui, să- 
și ia rămas-bun și să restituie lucrurile pe care le păstrase 
în seif în toţi acești ani. Patronul îi spusese, „cu un ultim 
apel la raţiunea și la inima ta”, că își poate retrage în orice 
moment cererea de pensionare și că, atât cât e posibil să 
prevezi desfășurările viitoare, el era convins că Yoel, dacă 
accepta să-și continue munca, făcea parte dintre cei trei 
sau patru candidaţi favoriţi, dintre care unul se va instala 
de partea cealaltă a biroului, peste câţiva ani, când el, 
personal, se va retrage într-un sat de vegetarieni din 
Galileea, unde se va dedica observaţiei și nostalgiilor. Yoel 
zâmbise la auzul acestor cuvinte și ripostase: 

— Îmi pare rău, nu cred că sunt croit pentru partea 
cealaltă a biroului. 

Acum, când stătea la fereastră, remarca perdelele 
jigărite și o anume tristeţe, un abia sesizabil aer de apatie, 
de delăsare care plutea în încăperea spartană. Contrastant 
cu parfumul Patronului și cu unghiile lui manichiurate. 
Camera nu era nici spațioasă, nici luminoasă, și în faţa 
biroului negru, flancat de două fișiere, se găseau o măsuţă 


de cafea și trei fotolii din răchită. Pe pereţi atârnau o 
reproducere a unei picturi de Rubin, înfățișând un peisaj 
din Safed și o alta cu zidurile Ierusalimului, pictate de 
Litvinowsky. La capătul unor rafturi de cărţi încărcate cu 
tomuri juridice și relatări despre Al Treilea Reich, în cinci 
limbi, se găsea o cutie de un albastru spălăcit, din cele 
folosite cândva pentru colectarea Fondului Naţional 
Evreiesc, cu o hartă a vechii Palestine întinzându-se cam 
de la Dan până la Beersheba, fără să includă triunghiul 
Negevului; pe hartă, răspândite ici-colo, ca niște căcăţei de 
muscă, erau pete ce indicau bucăţile de pământ pe care 
evreii izbutiseră să le cumpere de la arabi, până în 1947. 
Cutia purta inscripţia: „Răscumpăraţi-vă Pământul”. Yoel 
se întreba acum dacă într-adevăr a existat o vreme când 
jinduia să moștenească biroul ăsta posomorit, când visa să 
o aducă pe Ivria aici sub pretextul de a-i cere sfatul pentru 
schimbarea mobilierului sau a perdelelor, să o așeze în 
faţa biroului la care trona el și, asemenea unui copil ce-și 
dă aere în faţa mamei care în toţi acești ani l-a judecat 
greșit și l-a subestimat, să o lase să-și digere în felul ei 
surpriza: „Poftim, din biroul ăsta modest, el, Yoel, 
controlează acum un serviciu secret considerat de unii a fi 
cel mai complex de pe mapamond”. S-ar putea ca ei să-i 
vină ideea să-l întrebe cu zâmbetul acela delicat, iertător, 
ce adia în ochii umbriţi de gene lungi, care anume era 
esența muncii lui. Iar el ar răspunde plin de modestie: 

— Mă rog, până la urmă sunt un fel de paznic de noapte. 

Acrobatul i s-a adresat: 

— I-a comunicat omului nostru de legătură că, dacă nu-i 
aranjăm o întrevedere cu tine, refuză să ne furnizeze 
informaţiile. E clar că ai reușit s-o dai gata la întâlnirea 
precedentă. Și stăruie ca întâlnirea să aibă loc tot la 
Bangkok. 

— Au trecut mai bine de trei ani de atunci, a replicat 
Yoel. 

— Când ţii la ceva, o mie de ani sunt ca și o zi, a 
comentat Patronul. 

Era un individ îndesat, bondoc, cultivat, cu părul rărit 


dar îngrijit pieptănat, cu unghii impecabil pilite și 
rotunjite, cu o faţă de om onest care-ţi inspiră încredere. Și 
totuși, în ochii aceea placizi, vag înrourațţi, scânteia uneori 
o cruzime politicoasă, o malițiozitate de motan ghiftuit. 

— Aș dori să știu exact ce v-a spus, a reluat Yoel calm, 
ca din adâncurile gândurilor lui. Care au fost cuvintele ei? 

— Uite cum stau lucrurile, a intervenit Acrobatul, fără 
nicio legătură cu întrebarea lui Yoel. Se pare că doamna îţi 
cunoaște numele mic. Există cumva vreo explicaţie pentru 
acest fapt? 

— Explicaţie! Ce-i de explicat? Probabil că i l-am spus 
eu. 

Patronul, care până atunci nu prea luase parte la 
discuţie, și-a pus ochelarii pe nas, a ridicat de pe birou, cu 
precauţie de parcă ar fi mânuit o așchie ascuţită, o foaie 
pătrată, de fapt un cartonaș, și a citit într-o engleză 
pigmentată de un ușor accent franțuzesc: 

— Spuneţi-le că am un dar valoros pentru ei, pe care ţin 
să-l ofer numai în cadrul unei întâlniri personale cu omul 
lor, Yoel, cel cu ochi tragici. 

— Şi cum v-a parvenit mesajul? 

— Curiozitatea a ucis pisica, a rostit Acrobatul. 

Dar Patronul n-a fost de aceeași părere: 

— Ai dreptul să știi cum ne-a parvenit. De ce nu? A 
transmis mesajul prin reprezentantul unei companii 
israeliene de construcţii din Singapore. Un tip deștept, 
Plessner. Cehul. Probabil că ai auzit de el. A lucrat câţiva 
ani în Venezuela. 

— Şi cum s-a identificat ea? 

— Aici e buba, a sărit Acrobatul. De asta te afli tu acum 
aici. S-a identificat în faţa lui Plessner ca fiind „o prietenă 
a lui Yoel”. Cum explici lucrul ăsta? 

— Probabil că i-am spus eu. Nu-mi aduc aminte. Şi, 
desigur, sunt conștient că am încălcat regulile. 

— Se vede că unii oameni se consideră a fi deasupra 
regulilor, a șuierat Acrobatul. 

A clătinat de câteva ori din cap, emițând de patru ori, cu 
pauze lungi, sunetul ţţțţ. In cele din urmă, a sforăit 


dispreţuitor: 

— Pur și simplu nu-mi vine a crede. A intervenit iarăși 
Patronul: 

— Yoel, fă-mi o favoare personală. Mănâncă tortul lui 
Tsippy. Nu lăsa felia pe farfurie. Ieri m-am luptat ca un 
tigru să păstrez o bucată și pentru tine. Tsippy e de 
douăzeci de ani îndrăgostită de tine, și dacă îi refuzi tortul, 
o să ne ucidă pe toţi. Nu te-ai atins nici de cafea. 

— În ordine, a replicat Yoel. Am înţeles. Care-i fondul 
problemei? 

— Așteaptă o clipă, l-a temperat Acrobatul, înainte de a 
trece la treabă, mai am o mică întrebare. Dacă nu te 
superi, în afară de nume, ce ţi-a mai scăpat, ca să spun 
așa, la Bangkok? 

— Hei, Ostashinsky, întreci măsura, l-a admonestat Yoel. 

— Eu pun numai o întrebare, donjuanule, pentru că, din 
câte am aflat, puicuţa știe că ești român, că-ţi plac 
păsările, ba chiar și că pe fetiţa ta o cheamă Netta. Așa că 
poate ar fi cazul să respiri adânc, să chibzuiești serios, și 
după aceea să ne spui frumos și clar cine a întrecut 
măsura și de ce, și ce altceva mai știe doamna despre tine 
și despre noi. 

— Copii, vă rog, astâmpăraţi-vă! a intervenit Patronul. _ 

Și-a îndreptat privirile spre Yoel, care a rămas tăcut. Işi 
amintea partidele de șah dintre omul acela și Netta. Și 
gândindu-se la Netta, a încercat să înţeleagă ce rost are să 
citeşti partituri muzicale când nu cânţi la niciun 
instrument și nici nu intenţionezi să înveţi. A revăzut în 
minte afișul din vechea cameră din Ierusalim, care 
devenise camera lui, afișul cu pisicuța drăgălașă care se 
cuibărea în somn lângă dulăul alsacian cu mutra lui de 
bancher între două vârste, pe care te poţi bizui. Yoel a 
ridicat din umeri, pentru că pisicuța adormită nu dădea 
niciun semn de curiozitate. Patronul i s-a adresat cu 
blândeţe: 

— Yoel? 

S-a readunat și și-a îndreptat ochii obosiţi în direcția 
Patronului. 


— Așadar, mă acuzaţi de ceva? Acrobatul a declarat pe 
un ton oarecum oficial: 

— Yoel Rabinovici vrea să știe dacă e acuzat. Și 
Patronul: 

— Ostashinsky! Ajunge! Poţi să rămâi aici, dar te rog să 
nu mai deschizi gura. 

Și, întorcându-se spre Yoel, a continuat: 

— În fond, tu și cu mine suntem, cum să spun, mai mult 
sau mai putin, fraţi. Și ne pricepem să sesizăm lucrurile 
din zbor. Asta-i regula. Așa încât răspunsul nostru e 
categoric negativ. Nu te acuzăm. Nu investigăm. Nu vrem 
să stârnim scandal. Nu ne băgăm nasul unde nu ne fierbe 
oala. Pfui! Cel mult, suntem puţin surprinși și întristaţi că 
un asemenea lucru a putut să ţi se întâmple tocmai ţie, dar 
suntem totodată încredinţaţi că pe viitor... Și așa mai 
departe. Pe scurt: îţi cerem un mare serviciu, și dacă, 
Doamne ferește, refuzi - dar cu siguranţă n-ai să refuzi să 
ne faci o mică extra-favoare. Yoel a luat de pe măsuţă 
farfuria cu felia de tort de la Tsippy, a inspectat-o atent, 
văzând în glazura ei munţi, văi și cratere, și, brusc, i-a 
venit în minte imaginea grădinii templului din Bangkok, 
așa cum o percepuse cu trei ani în urmă. A revăzut 
coșulețul de pai pe care femeia îl așezase pe banca de 
piatră, ca o barieră între trupul lui și al ei. Cornișele 
acoperite cu mozaicuri din ceramică viu colorată, cu 
coarne de aur răsucite, zidurile cu mozaicuri gigantice, 
desfășurând pe metri întregi scene din viaţa lui Buddha, în 
culori și nuanțe infantile ce contrastau cu calma 
melancolie a trăsăturilor, monștri ciopliţi în piatră, care se 
contorsionau în arzătoarea lumină ecuatorială, lei cu 
trunchiuri de dragoni, dragoni cu capete de tigru, tigri cu 
cozi de șarpe, creaturi ca niște meduze zburătoare, 
îmbinări demenţiale de zeități monstruoase, idoli cu câte 
patru chipuri identice întoarse spre cele patru zări și cu 
nenumărate braţe, coloane cocoţate pe câte șase elefanţi, 
pagode care se învolburau spre cer ca niște degete 
însetate, maimuțe și mult aur, fildeș și păuni, și în clipa 
aceea a știut că de astă dată nu trebuie să se mai lase 


abătut din drum, pentru că săvârșise destule greșeli în 
trecut și alţii plătiseră pentru ele. Şi a mai știut că omul 
grăsun, viclean, cu ochii înrouraţi, care, uneori, ca nume 
de cod, se dădea drept fratele său, și celălalt bărbat din 
încăpere, cel care cândva izbutise să zădărnicească planul 
de masacrare a Orchestrei Filarmonice din Israel de către 
o bandă de teroriști, erau amândoi dușmanii lui de moarte 
și că nu trebuia să se lase ademenit de vorbele lor 
mieroase și să nu cadă în capcana lor, pentru că ei o 
luaseră pe lvria de lângă el, și din cauza lor Netta... Și 
acum venise rândul lui. Camera aceasta cu înfățișare 
spartană, întreagă această clădire modestă, împrejmuită 
cu un zid înalt de piatră și ascunsă pe după un șir de 
chiparoși opaci, pitită îndărătul unor construcţii mult mai 
vizibile, ba chiar și cutia pentru colectarea Fondului 
Naţional, cu petele ei de muște, chiar și uriașul glob 
Larousse-Gallimard, și telefonul străvechi, un telefon 
negru, pătrat, din bachelită, fabricat, probabil, prin anii 
cincizeci, cu numerele îngălbenite și pe jumătate șterse în 
găurile lor, și coridorul exterior ai cărui pereţi fuseseră, în 
sfârșit, acoperiţi cu un placaj ieftin din plastic care imita 
lemnul, menit să acopere un strat de izolator acustic, și 
chiar și aparatul, ieftin și zgomotos, de aer condiţionat din 
biroul lui Tsippy și făgăduinţa iubirii ei eterne, toate erau 
împotriva lui, și totul era destinat să-l atragă într-o cursă 
vicleană, cu vorbe dulci și poate chiar cu ameninţări 
voalate, și dacă nu era atent, o să rămână fără nimic, sau 
poate că nimicul o să se aleagă de el și până atunci n-o să-l 
lase să trăiască, sau poate că va trăi după voia lor, oricât 
ar fi el de precaut și de grijuliu. „Odihnească-se în pace”, a 
rostit Yoel în sinea lui, mișcându-și însă buzele. 

— Poftim? 

— N-am spus nimic. Mă gândeam. 

In fața lui, în celălalt fotoliu de răchită, bărbatul de 
vârstă mijlocie, cu faţa tânără și pântecele plat ca o tobă, 
şedea fără să spună, la rândul lui, nimic. I se spunea 
Acrobatul, deși înfățișarea lui nu evoca nici circul, nici 
jocurile olimpice; arăta mai curând ca un veteran al 


Partidului Laburist, un fost pionier și constructor de 
drumuri care, cu timpul, izbutise să ajungă șeful unui 
magazin cooperatist sau directorul regional al unei ferme 
de lapte. 

Între timp, Patronul găsea nimerit să nu rupă tăcerea 
până în momentul care o să i se pară potrivit. Și când a 
sosit acel moment, s-a înclinat în faţă și a întrebat cu o 
voce moale, aproape fără să tulbure liniștea: 

— Ei, ce spui, Yoel? 

— Dacă marea favoare pe care mi-o cereți este revenirea 
mea în slujbă, răspunsul e negativ. Categoric. 

Din nou Acrobatul a început să-și clatine încet capul 
dintr-o parte în alta, de parcă refuza să-și creadă urechilor 
si, în acest timp, a emis iar, de patru ori, sunetul ţţţţ. 

A vorbit Profesor: 

— Bon. Pentru moment, lăsăm deoparte chestiunea 
întoarcerii la slujbă. Vom reveni asupra ei mai târziu. Nu o 
discutăm, cu condiţia să pleci săptămâna asta să te 
întâlneşti cu prietena ta. Dacă se va dovedi că-ţi oferă și de 
data asta măcar un sfert din ce ţi-a încredinţat data 
trecută, atunci o să-mi pot îngădui să te trimit într-o 
romantică escapadă cu ea, chiar într-o caleașca trasă de 
cai albi. 

— Bivoli, l-a corectat Yoel. 

— Pardon? 

— Bivoli. Cred că ăsta-i pluralul. La Bangkok nu sunt cai. 
Nici albi, nici de altă culoare. Tot ce poate fi tras e tras de 
bivoli. Sau de boi. Sau de un animal asemănător numit 
banteng. 

— Și nu am nicio obiecţie, a continuat Patronul, dacă 
socotești necesar să-i dezvălui numele de fată al 
străbunicii vitrege din partea verișoarei cumnatului tău. 
Tăcere, Ostashinsky. Nu mă întrerupe! 

— O clipă, a răspuns Yoel, trecându-și, inconștient, 
degetul între gât și gulerul cămășii, așa cum făcea 
adeseori. Încă nu m-ai atras în nimic, îmi trebuie un timp 
de gândire. 

— Dragul meu Yoel, a început Patronul, ca și cum se 


lansa într-un panegiric, te înșeli amarnic dacă-ţi închipui 
că ai libertatea de alegere. Noi oferim asemenea libertate, 
cu oarecare rezerve, desigur, dar nu în cazul de faţă. 
Datorită emoţiilor pe care se pare că le-ai stârnit în acea 
frumoasă doamnă, fosta soţie a știi-tu-cui, și a pricopselilor 
cu care te-a regalat pe tine și, implicit, pe noi, un mare 
număr de oameni sunt astăzi în viaţă, și nu numai în viaţă, 
ci chiar se bucură de viaţă, fără să bănuiască, nici în cele 
mai negre visuri, că fără cadouașele făcute de cucoană ar 
fi fost la ora asta morți. Așa, încât, aici nu se pune 
problema alegerii între o croazieră romantică și o vacanţă 
în Bermude. Vorbim despre o treabă care o să-ți ia 
maximum o sută sau o sută cincizeci de ore de la ușa ei la 
ușa ta. 

— Lasă-mă o clipă, a răspuns Yoel, ostenit. 

A închis ochii. Șase ore și jumătate l-a așteptat Ivria în 
zadar, pe aeroportul Ben Gurion, într-o dimineaţă de iarnă 
din ‘72, când se înţeleseseră să se întâlnească la 
terminalul zborurilor interne și să ia un avion spre 
Sharmesh-Sheikh, ca să petreacă o vacanţă împreună, iar 
el nu putuse găsi un mijloc sigur de a o informa că va sosi 
mult mai târziu din Madrid, pentru că în ultimul moment 
reușise să descopere o pistă, care, la câteva zile după 
aceea, s-a dovedit a fi falsă, o pierdere de vreme. Și, după 
ce l-a așteptat zadarnic șase ore și jumătate, s-a dus acasă, 
s-o înlocuiască pe Lisa care avea grijă de Netta, pe atunci 
în vârstă de optsprezece luni. Când Yoel a sosit acasă a 
doua zi la ora patru dimineaţa, a găsit-o așteptându-l la 
masa din bucătărie, în hainele ei albe, cu un pahar de ceai 
rece în faţă, și, fără să-și ridice ochii de la mușamaua care 
acoperea masa, i-a spus: 

— Nu te osteni să-mi explici, arăţi atât de obosit și de 
dezamăgit, încât pot să te înţeleg și fără explicaţii. 

Mulţi ani mai târziu, când femeia asiatică l-a părăsit în 
grădina templu din Bangkok, a încercat aceeași senzaţie 
ciudată: că cineva îl așteaptă, dar că nu-l va aștepta la 
infinit și că, dacă va întârzia, va fi prea târziu. Insă, în 
ruptul capului n-ar fi putut descoperi unde se făcuse 


nevăzută femeia în orașul acela tentacular și ornamental. 
Pur și simplu se topise în mulțime, după ce-i impusese o 
condiţie decisivă, anume să nu existe niciun fel de legătură 
între ei, condiţie pe care el o acceptase și i-o făgăduise, 
așa încât cum ar fi putut să o urmărească, chiar dacă ar fi 
știut unde s-o caute. 

— Când trebuie să vă dau răspunsul? a întrebat el. 

— Chiar acum, Yoel, i-a răspuns Profesor cu o severitate 
pe care nu i-o cunoscuse până atunci. Acum. Nu-i nevoie 
de nicio introspecţie. Te scutim de așa ceva. Nu-ţi dăm 
nicio posibilitate de alegere. 

— Trebuie să mă mai gândesc, a stăruit Yoel. 

— Te rog, i-a făcut Patronul concesia. Gândește-te. De ce 
nu? Gândește-te până termini de mâncat tortul lui Tsippy. 
După aceea du-te cu Acrobatul la Departamentul 
Operaţional și ei or să finalizeze cu voi toate detaliile. Am 
uitat să-ţi spun că Acrobatul va fi partenerul tău, 
lansatorul tău. 

Yoel și-a lăsat în jos ochii dureroși, contemplându-și 
picioarele. De parcă, spre uimirea lui, acestea ar fi început 
deodată să-i vorbească în urdu, limba aceea în care, 
potrivit lui Vermont, înţelesul fiecărui cuvânt depindea de 
cum îl citeai: de la dreapta la stânga sau invers. Cu o 
totală lipsă de entuziasm, a luat o linguriţă de tort. 
Dulceaţa și cremozitatea prăjiturii l-au umplut de o furie 
subită și, fără să se miște de pe scaun, a început să se 
zbată și să se zvârcolească în el însuși, ca un pește care a 
înghiţit momeala și cârligul i s-a înfipt în carne. Simţea 
căldura jilavă a musonului într-un Bangkok înfășat într-o 
ceaţă  lipicioasă. Auzea clipocitul vegetației tropicale 
luxuriante, plesnind de sevă veninoasă. Vedea bivolul 
prăbușindu-se în mâzga străzii strâmte și elefantul trăgând 
o căruţă încărcată cu bambus și papagalii în vârful 
copacilor și maimuţele cu coadă lungă zbenguindu-se de 
jur-împrejur și schimonosindu-se. Cocioabele de lemn din 
mahalale și apa stătută, clocită, de pe străzi, lianele 
groase, încâlcite, liliecii zburând chiar înainte de stingerea 
ultimei dâre de lumină a zilei, crocodilul scoțându-și botul 


din apa canalului, scânteierea aerului spart de zumzetul a 
milioane de gâze, ficușii uriași și arţarii, magnoliile și 
rododendronii, manglierii în ceața dimineţii, pădurile de 
arbori de mahon, hăţișurile colcăind de creaturi hulpave, 
plantațiile de bananieri și de orez și de trestie de zahăr 
răsărind din glodul câmpiilor ce băltiseră de apă râncedă 
și, plutind peste toate, aburul murdar, lucitor. Acolo îl 
așteptau degetele ei răcoroase; dacă își îngăduia să se lase 
momit, s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată, iar dacă 
refuza să li se supună, s-ar putea să fie prea târziu. Incet, 
cu gesturi extrem de domoale, a așezat farfuria pe braţul 
fotoliului de răchită. Apoi s-a ridicat în picioare și a 
declarat: 

— Bine. M-am gândit. Răspunsul e: nu. 

— Excepţional, a exclamat Patronul, rostind cuvântul cu 
o politeţe emfatică, bine calculată, iar Yoel a observat că 
vaga inflexiune cântată, franțuzească, devenise ușor, 
aproape imperceptibil, mai accentuată. Excepţional și 
împotriva bunelor mele așteptări. 

Și-a mișcat capul, în sus și în jos, de parcă jelea ceva ce 
fusese ireparabil distrus. 

— O să aștept - a aruncat o privire la ceas - o să aștept, 
încă douăzeci și patru de ore, un răspuns raţional din 
partea ta. Apropo, ai idee, cumva, care-i problema cu tine? 

— Problemă personală, a răspuns Yoel, smulgând, dintr- 
o singură mișcare, cârligul de undiţă înfipt în carne. 

— Depășește-o! O să te ajutăm. Și acum, du-te direct 
acasă, fără să te mai oprești pe drum, și mâine la orele 
unsprezece - și-a consultat din nou ceasul - la unsprezece 
și zece, îţi telefonez. Și o să trimit pe cineva să te aducă 
pentru întrevederea de la Departamentul Operaţional. O să 
pleci miercuri la prima oră. Acrobatul o să te însoţească. 
Sunt convins că o să lucraţi minunat împreună. Ca de 
obicei. Ostashinsky, vrei, te rog, să-ţi ceri scuze? Și poţi să 
mănânci tu felia de tort pe care a lăsat-o Yoel. La revedere. 
Fii atent cum conduci. Și nu uita să-i transmiţi Nettei 
dragostea caldă a unui moșneag. 


Douăzeci și cinci 


Dar Patronul a hotărât să nu aștepte până a doua zi 
dimineaţa. Chiar în aceeași zi, spre sfârșitul după-amiezii, 
Renault-ul său și-a făcut apariţia pe mica șosea din Ramat 
Lotan. S-a învârtit de două ori în jurul mașinii, a încercat 
de două ori toate portierele ca să se asigure că sunt bine 
închise și, în cele din urmă, s-a îndreptat spre aleea 
grădinii. Yoel era afară, gol până la brâu și transpirat, 
împingând mașina de tuns iarba. A strigat către vizitator, 
peste zgomotul asurzitor al aparatului. 

— Așteaptă puţin. Nu mai am mult. Musafirul a răcnit la 
rândul lui: 

— Închide-o! 

Și Yoel, în virtutea a douăzeci și trei de ani de 
obișnuinţă, s-a supus și a închis mașina. S-a lăsat o tăcere 
bruscă. 

— Am venit să rezolv problema personală la care făceai 
aluzie. Dacă problema e Netta. 

— Îmi pare rău, a răspuns Yoel, dându-și seama, din 
experienţă, că acesta era momentul de criză și de decizie. 
E păcat să irosești și timpul tău și timpul meu, pentru că 
nu o să plec, și hotărârea mea e definitivă. Ti-am mai spus- 
o. Cât despre problemele mele personale, mă rog, se 
întâmplă să fie. Personale. Punct. Pe de altă parte, dacă ai 
venit pentru o partidă de șah, de ce nu intri în casă, cred 
că Netta tocmai a ieșit de sub duș și e în living-room. 
Regret, dar eu sunt ocupat. 

Cu aceste cuvinte, a tras de un cordon și, pe dată, 
zgomotul care-ţi spărgea urechile s-a pornit din nou, 
înăbușind răspunsul musafirului. Acesta s-a întors și a 
intrat în casă, de unde a ieșit un sfert de oră mai târziu, 
timp în care Yoel ajunsese în colţul pajiștii, în partea 
laterală a casei, sub ferestrele Lisei și ale lui Avigail. A 
tuns cu obstinaţie colţișorul acela, de două ori, de trei ori 
și chiar și a patra oară, până când Renault-ul a dispărut. 
Abia atunci a închis motorul, a dus aparatul la loc în 


magazia de unelte, a luat o lopată și a început să adune 
iarba tăiată în grămăjoare mici, perfect egale; și-a 
continuat treaba chiar și când a apărut Netta, desculţă, cu 
ochii în flăcări și o cămașă largă peste pantalonii lăbărțaţi. 
L-a întrebat, fără niciun preambul, dacă refuzul lui avea 
vreo legătură cu ea. Yoel a exclamat „Ce dracu'!”; dar 
după o clipă s-a corectat și a adăugat: 

— Mă rog, de fapt s-ar putea să aibă oarecare legătură 
și cu tine, dar nu în sensul îngust al cuvântului și nu 
pentru c-ar fi vreo problemă să te las singură. Din punctul 
ăsta de vedere, nu există nicio problemă. Și, în fond, nu 
ești singură. 

— Atunci care e problema ta, a spus Netta pe un ton 
declarativ, cu o undă de dispreţ în glas. Nu e vorba deo 
călătorie fatidică, menită să salveze Patria, sau așa ceva? 

— Mă rog, eu, unul, mi-am adus contribuţia. I-a zâmbit 
fiicei lui, deși rareori își zâmbeau unul altuia. Netta i-a 
răspuns cu o expresie luminoasă, care lui Yoel i s-a părut 
nouă și totuși nu, o expresie care includea un ușor tremur 
în colțul buzelor, așa cum se ivea pe chipul mamei ei, în 
tinereţe, de câte ori se străduia să-și ascundă emoția. 

— Uite ce-i. Foarte simplu. M-am săturat de toată 
nebunia asta. Spune-mi, îți amintești ce spunea Vitkin, 
când pica uneori seara ca să cânte la chitară? Obișnuia să 
spună: „Am venit în căutarea unor semne de viaţă”. Spre 
așa ceva mă îndrept și eu. Asta caut și eu. Dar nu e nicio 
grabă. Și mâine e o zi. Am chef să stau acasă, fără să fac 
nimic, alte câteva luni de zile. Sau chiar ani. Sau pe vecie. 
Până o să reușesc să descopăr ce se petrece. Sau despre 
ce e vorba în propozițiune. Sau până ce o să mă conving, 
prin propria-mi experienţă, că e cu neputinţă să descoperi, 
să înţelegi ceva. Așa să fie? O să vedem. 

— Eşti un personaj ciudat, a răspuns Netta cu 
seriozitate, aproape cu entuziasm înfrânat. S-ar putea să ai 
dreptate în legătură cu călătoria. Şi, oricum ai decide, tot 
ai suferi. Așa încât, procedează cum dorești. Nu pleca! Stai 
aici. Îmi place să văd că toată ziua te învârtești prin casă 
sau prin grădină, și că uneori, în toiul nopţii, răsari în 


bucătărie. Câteodată ești chiar drăguţ. Dar încetează să te 
mai uiţi la mine în felul ăsta. Nu, nu intra încă în casă: 
astă-seară pregătesc eu cina pentru toţi. Pentru toţi - 
înseamnă pentru tine și pentru mine, fiindcă bunicile au 
șters-o. S-au dus la o petrecere la hotelul Sharon, dată în 
vederea strângerii de fonduri pentru imigranţi; și or să se 
întoarcă târziu. 


VOLUMUL 
II 


Douăzeci și șase 


Lucrurile simple, făţișe, prospeţimea dimineţii, aroma 
focului de ciulini răzbind dinspre livada de citrice, ciripitul 
rândunelelor înainte de răsăritul soarelui, în ramurile 
mărului ruginite acum de atingerea toamnei, adierea brizei 
răcoroase pe umerii lui goi, mirosul reavăn al pământului 
ud, mângâietoarea lumină a zorilor care-i calma ochii 
îndureraţi, amintirea dorinţei sălbatice, copleșitoare, în 
noaptea din livada de la marginea orășelului Metullah și a 
tainicului gând rușinos, chitara decedatului Eviatar sau 
Itamar, care continua, pare-se, să răsune în întuneric cu 
glas de violoncel, vecinul care, pare-se, murise împreună 
cu Ivria în accident, unul în braţele celuilalt, dacă într- 
adevăr fusese un accident, aducerea-aminte a clipei în care 
își scosese pistolul în aglomerata staţie terminus din 
Atena, pădurile de conifere scăldate în lumina difuză din 
casa lui Annemarie și a lui Ralph, pestilenţialul Bangkok 
înfășat în ceața tropicală, vâscoasă, adoraţia lui Krantz, 
arzând de dorinţa de a fi prieteni și de a se arăta săritor și 
indispensabil, toate aceste lucruri pe care le cumpănea sau 
și le amintea îi apăreau, uneori, enigmatice. În orice lucru 
puteai discerne, câteodată, semne a ceea ce, după cum 
spunea Profesor, fusese ireparabil distrus. „Muiere 
tâmpită, asta era”, așa obișnuia Shealtiel Lublin să o 
definească pe Eva; „n-avea niciun pic de minte în cap: ar fi 
trebuit să mănânce un măr din pomul celălalt. Necazul e 
că înainte de a-i fi dat prin minte să-l culeagă din pomul de 
alături, a mușcat din mărul primului pom. Și uite așa ne-a 
regulat pe toţi”. Yoel își alcătuia în gând imaginea 
sugerată de cuvântul „indubitabil”. De asemeni, încerca să 
vizualizeze înțelesul metaforei „un trăsnet picat din cer 
senin”. Avea impresia că prin aceste eforturi mentale își 
împlinește oarecum sarcina repartizată lui pe lume. Şi 
totuși știa că nu are puterea să găsească răspunsul la o 
întrebare pe care, de fapt, nu izbutea nici măcar să o 
formuleze. Sau să o înțeleagă. Și anume, întrebarea de ce 


până acum nu descifrase absolut nimic și, probabil, nici nu 
va descifra vreodată. Pe de altă parte, îi plăcea să 
pregătească grădina pentru iarna care se apropia. A 
cumpărat de la pepinierele Bardugo, de la bariera Ramat 
Lotan, răsaduri și seminţe și pesticide și câţiva saci cu 
îngrășăminte. Curăţatul și ajustatul trandafirilor a fost 
amânat pentru ianuarie-februarie, dar își făcuse de pe 
acum un plan. Și, între timp, răsturna și afâna pământul 
din răzoarele de flori cu o greblă pe care o găsise în 
magazie, lângă pisică și puii ei, introducea îngrășămintele 
concentrate și încerca o senzaţie plăcută când inhala 
mirosul pătrunzător, provocator, al acestora. A plantat un 
șirag de crizanteme variate. De asemenea garoafe, gladiole 
și gura-leului. A curăţat pomii fructiferi. A pulverizat un 
spray împotriva buruienilor pe marginile pajiștilor, 
făcându-le să arate drepte și netede ca o riglă. I-a restituit 
spray-ul lui Arik Krantz, care a fost încântat să vină și să ia 
o cafea cu Yoel. A tuns gardul viu și în partea lui și în cea a 
fraţilor Vermont, care se hârjoneau din nou pe peluză, 
râzând și gâfâind ca doi căţeluși. Și, între timp, zilele se 
scurtau, întunericul cădea mai devreme, răcoarea nopţilor 
se înteţea și strălucirea felinarelor era aureolată de un soi 
de abur portocaliu care plutea peste Tel Aviv, dincolo de 
acoperișurile caselor din vecini. Yoel nu simţea niciun 
îndemn să se deplaseze în orașul pe care, după cum se 
exprimase Krantz, îl avea în palmă. Renunţase aproape cu 
totul și la expedițiile lui nocturne. A semănat salvie în 
pământul moale, de-a lungul pereţilor casei. Intre Avigail 
și Lisa se statornicise din nou pacea și armonia. Pe lângă 
munca voluntară pe care o prestau trei dimineţi pe 
săptămână la institutul pentru surdo-muţi, de la capătul 
suburbiei, începuseră să frecventeze, în fiecare seară de 
luni și de joi, cursul de yoga din localitate. Cât despre 
Netta, aceasta rămăsese fidelă cinematecii, dar se 
înscrisese și la o serie de conferințe despre istoria 
expresionismului, care aveau loc la Muzeul de Artă din Tel 
Aviv. Doar interesul pentru ciulini uscați părea să se fi 
evaporat complet. Deși chiar la marginea șoselei, pe fâșia 


de pământ viran dintre asfalt și gardul de sârmă care 
înconjura livada de citrice, ciulinii sfârșitului de vară 
căpătaseră nuanţe gălbui și cenușii, și unii dintre ei, pe 
măsură ce-și dădeau duhul, produceau un soi de sălbatică 
eflorescentă a morţii. Yoel se întreba dacă exista vreo 
legătură între sfârșitul pasiunii ei pentru ciulini și mica 
surpriză pe care i-o făcuse într-o după-amiază de vineri; o 
după-amiază în care împrejurimile erau pustii și tăcute, 
lumina căpătase reflexe cenușii și singurul sunet audibil 
era o muzică de casetofon, plăcută, estompată, care răzbea 
prin fereastra închisă a unei alte case. Norii se lăsaseră în 
jos, arătau aproape agăţaţi în coroanele copacilor, și 
dinspre mare răsunau bubuituri de tunet surde, înăbușite 
parcă de fuioarele vătoase ale norilor. Pe aleea asfaltată a 
grădinii, Yoel așezase niște pungi de plastic, conţinând 
fiecare câte un răsad de garoafă, și începuse să le 
planteze, una câte una, în găurile pe care le săpase în 
prealabil, înaintând dinspre margini spre centru, către ușa 
casei, când, deodată, a apărut fiica lui și a început să 
planteze invers, dinspre centru spre margini. In noaptea 
aceea, pe la douăsprezece, când Ralph, moleșit și bine 
dispus, l-a condus din patul surorii lui până acasă, Yoel a 
găsit-o pe Netta așteptându-l în holul de la intrare, în 
mână cu o tavă pe care era o cană cu ceai de ierburi. Cum 
de ghicise momentul exact al întoarcerii lui și faptul că îi 
era sete, mai cu seamă de un ceai de ierburi, Yoel nu putea 
înţelege și nici nu s-a ostenit să întrebe. S-au așezat 
amândoi în bucătărie și au vorbit vreun sfert de oră despre 
examenele ei și despre intensificarea dezbaterilor legate 
de viitorul teritoriilor ocupate. Când Netta s-a dus la 
culcare, el a însoţit-o până la ușa dormitorului și i s-a plâns 
în șoaptă, ca să nu le trezească pe bătrânele doamne, că 
nu are nimic de citit. Netta i-a vârât în mână un volum de 
versuri de Amir Gilboa, intitulat „Nuanţe de albastru și de 
roșu”, iar Yoel, care nu era un mare cititor de poezie, l-a 
răsfoit în pat, până pe la două noaptea, și, printre altele, a 
găsit la pagina 360 un poem care, într-adevăr, îi spunea și 
lui ceva, deși nu-l înțelegea în întregime. In noaptea aceea, 


mai târziu, au început să cadă primele ploi, care au 
continuat, fără întrerupere, toată ziua de sâmbătă. 


Douăzeci și șapte 


În acele nopţi de toamnă, i se întâmpla lui Yoel ca 
miresmele mării reci, care se strecurau în ciuda ferestrelor 
închise, răpăitul ploii pe acoperișul magaziei din grădină, 
șoaptele vântului în beznă să aţâţe în el un soi de bucurie 
calmă dar intensă, de care nu s-ar fi crezut capabil. 
Aproape că se rușina de asemenea stranie plăcere; i se 
părea infam sentimentul că a fi încă în viaţă era o mare 
realizare, în timp ce moartea Ivriei vădea o ratare. Ştia 
bine că actele oamenilor, ale tuturor oamenilor și toate 
actele lor, acte de pasiune, de ambiţie, acte de fraudă, de 
seducţie, de acumulare, de evaziune, acte de răutate și de 
trădare, de competiţie, de flaterie și de generozitate, acte 
menite să impresioneze, să atragă atenţia, să se 
întipărească în memoria familiei, a clanului, a ţării sau a 
rasei umane, acte meschine și acte grandioase, acte 
calculate sau incontrolabile sau dușmănoase, toate soiurile 
de acte te împing, întotdeauna, undeva unde nu aveai nici 
cea mai mică intenţie să ajungi. Această generală și 
constantă deviere, această deturnare indusă de feluritele 
acţiuni ale omului, era numită de Yoel, în inima lui, farsa 
universală, sau umorul negru al universului. Dar la un 
moment dat s-a răzgândit, definiţia i se părea prea 
bombastică. Cuvintele univers, viaţă, esenţă erau prea 
pompoase pentru el, i se păreau ridicole. Așa încât, în 
gândurile lui, s-a mulţumit cu ce-i povestise Arik Krantz 
despre un comandant de regiment din corpurile de 
artilerie, unul care n-avea o ureche, Jimmy Gal, poate că 
aţi auzit de el, și care ne spunea că între două puncte nu 
poate exista decât o singură linie dreaptă, dar linia asta e 
întotdeauna ticsită de imbecili. 

Și pentru că își adusese aminte de comandantul de 
regiment cu o singură ureche, a început să se gândească 
tot mai des la convocarea primită de Netta de a se 
prezenta peste câteva săptămâni la centrul de recrutare. 
La sfârșitul verii, Netta avea să termine școala și 


examenele. Ce se va descoperi oare la examenul medical 
de la centrul de recrutare? Oare el spera că or s-o ia pe 
Netta la armată? Sau își făcea griji? Cum ar fi vrut Ivria să 
procedeze el la sosirea ordinului de recrutare? Uneori și-l 
imagina pe kibuţnikul vânjos, cu braţe groase și pieptul 
păros, și-i spunea în engleză, aproape cu voce tare: „la-o 
mai ușurel, băiete!”. 

Avigail comenta: 

— Dacă vrei să știi părerea mea, fata asta e mai 
sănătoasă decât noi toţi la un loc. 

Iar Lisa își dădea cu părerea: 

— Toţi doctorii, să fie sănătoși, știu una și bună. Desigur, 
când un om trăiește de pe urma bolilor altora, nu s-ar 
bucura deloc dacă toată lumea ar deveni, dintr-odată, 
sănătoasă. lar Netta declara: 

— Nu am de gând să cer o amânare. La rândul său, Arik 
Krantz spunea: 

— Ascultă-mă bine, Yoel. Dă-mi mie undă verde și-ţi 
aranjez problema cât ai zice pește. 

În acest timp, afară, printre rafale, se vedeau uneori pe 
fereastră păsărele ude leoarcă și pe jumătate îngheţate, 
stând nemișcate în vârful unor ramuri muiate de ploaie, ca 
niște fructe de iarnă, crescute, printr-un miracol, pe pomii 
cenușii, în pofida frunzelor căzute și a hibernării. 


Douăzeci și opt 


De două ori a mai încercat Profesor să-l facă pe Yoel să- 
și schimbe hotărârea și să preia misiunea, sub acoperire, 
la Bangkok. Odată i-a telefonat la șase fără un sfert 
dimineaţa, ruinându-i din nou încercarea de a-l prinde în 
ambuscadă pe distribuitorul de ziare. Fără să-și piardă 
vremea cu scuze pentru ora atât de matinală, a început să-i 
împărtășească lui Yoel părerile lui cu privire la alternarea 
primilor miniștri, conform principiului de rotaţie între 
partidele de coaliţie. Ca de obicei, i-a trasat, în cuvinte 
puţine și în linii clare, precise, avantajele, apoi i-a schiţat, 
în câteva fraze tranșante, dezavantajele, i-a înfățișat, 
simplu și direct, trei scenarii posibile în viitorul imediat, și 
a asociat, cu isteţime, fiecare dezvoltare previzibilă cu 
consecințele inevitabile care ar decurge din ea. Deși, 
firește, a rezistat tentaţiei de a face profeţii - nici măcar 
printr-o vagă aluzie - cu privire la posibilitatea care ar 
avea șanse mai sigure de materializare. Când Profesor 
folosea cuvintele „disfuncţiile sistemului”, Yoel, care, ca 
întotdeauna, constituia partea pasivă în asemenea 
conversații, încerca să vizualizeze disfuncţia sistemului ca 
pe un fel de aparat electronic care s-a defectat și a luat-o 
razna, ţiuind și scheunând și scăpărând din contacte 
lumini colorate și scântei electrice și răspândind un miros 
de cauciuc ars. Și între timp pierdea firul discuţiei. Până 
când Patronul i se adresa pe un ton de implorare, didactic, 
cu acea vagă inflexiune franţuzească în pronunţarea 
cuvintelor: 

— Dacă ratăm misiunea Bangkok și dacă, în consecinţă, 
va muri cineva a cărui moarte ar fi putut fi prevenită, tu, 
Yoel, va trebui să trăiești cu asemenea răspundere. 

— Uite ce-i, a răspuns Yoel calm, nu știu dacă ai 
observat sau nu, dar eu trăiesc cu o exact asemenea 
răspundere chiar și fără Bangkok. Simt întocmai ceea ce ai 
spus tu. Și acum, scuză-mă, dar trebuie să închid ca să 
încerc să-l prind pe distribuitorul de ziare. Dacă ţii, te 


chem mai târziu la birou. 

— Yoel, mai gândește-te! 

Cu aceste cuvinte a închis telefonul și a pus capăt 
discuţiei. 

A doua zi, Patronul a invitat-o pe Netta să se întâlnească 
cu el la opt seara, la Cafe Oslo din capătul străzii Ibn 
Gabirol. Yoel a condus-o cu mașina și a lăsat-o pe trotuarul 
de peste drum. 

— Fii atentă cum traversezi, a sfătuit-o. Nu aici, 
traversează pe la semafor. 

Pe urmă s-a întors acasă și a dus-o pe mama lui la 
doctorul Litwin, pentru o consultație de urgenţă, iar o oră 
și jumătate mai târziu, s-a dus s-o ia pe Netta, nu de la 
Cafe Oslo ci, ca și la venire, de pe trotuarul de peste drum. 
A așteptat-o în mașină, pentru că nu a găsit un loc de 
parcare și, de fapt, nici nu a căutat vreunul. Cât a așteptat- 
o, i-au venit în minte poveștile mamei lui despre călătoria, 
în cărucior și pe jos, de la București la Varna, și locul 
întunecos din pântecele vaporului, cu rânduri întregi de 
paturi suprapuse, pline de bărbaţi și femei care scuipau, 
poate chiar vomitau unii peste alţii, și ciorovăiala brutală 
care a izbucnit între mama lui și tatăl acela chelbos, 
bădăran, neras, încăierare cu zgârieturi, ţipete, pumni în 
burtă și mușcături. Dar a trebuit să-și spună iarăși că 
bătăușul acela grosolan nu era tatăl său ci, după toate 
probabilitățile, un străin. Tatăl lui adevărat, după cum îl 
arăta fotografia făcută în România, era un bărbat 
slăbănog, cu faţa suptă, într-un costum maro în dungi, și 
cu o expresie de jenă sau de umilință. Poate chiar de 
lașitate. Fusese romano-catolic și ieșise din viaţa mamei lui 
și dintr-a sa pe când Yoel era în vârstă doar de un an. 

— Cum dorești, i-a spus Netta în drum spre casă, după 
ce traversaseră câteva intersecţii, dar în ce mă privește pe 
mine, ești liber să pleci. De ce nu? Poate că într-adevăr ar 
trebui să pleci. 

A urmat un lung interval de tăcere. Drumul prin luminile 
schimbătoare ale semafoarelor, prin șuvoaiele de lumini 
ale străzii, cu farurile orbitoare ale mașinilor ce veneau din 


sens opus, cu integrarea pe culoarul din mijloc, între două 
fluvii de nervi încordaţi de o parte și de alta, era precis și 
relaxant. 

— Uite cum stau lucrurile, a încercat el, și s-a oprit să-și 
caute cuvintele, iar ea nici nu l-a întrerupt, nici nu l-a 
ajutat. 

Și din nou s-au cufundat în tăcere. Netta remarca o 
asemănare între felul cum conducea Yoel mașina și felul în 
care se bărbierea dimineaţa, modul detașat, controlat, în 
care-și trecea aparatul de ras pe obraji, precizia cu care îl 
mânuia în despicătura bărbiei. Încă din copilărie, îi plăcuse 
să stea lângă el, pe marginea de marmură a căzii, și să-l 
urmărească în timp ce se bărbierea, chiar dacă Ivria îi 
mustra pe amândoi. 

— Ce voiai să spui, a adăugat Netta; dar nu era o 
întrebare. 

— Voiam să spun că, așa cum stau lucrurile acum, nu 
mai sunt bun pentru genul ăsta de treburi. E la fel, să 
spunem, cu un pianist care ar avea reumatism la mâini. E 
preferabil să te retragi din timp. 

— Rahat! 

— O clipă. Lasă-mă să-ţi explic mai clar. Aceste... aceste 
călătorii, misiunile, dau rezultate numai dacă te poți 
concentra sută la sută. Nu nouăzeci și nouă la sută. Ca un 
om care jonglează cu farfurii la un bâlci. Și eu nu mă mai 
pot concentra. 

— Cum dorești. Pleacă sau rămâi. Dar e mai mare 
păcatul că nu te poţi vedea cum te concentrezi când golești 
o canistră de benzină în bucătărie și cum deschizi una 
nouă. Nici nu te-ai putea concentra mai intens. 

— Netta, i-a răspuns el prompt, înghiţindu-și saliva și 
trecând grăbit pe viteza a patra pentru că ieșise din 
înghesuiala traficului. Tu încă n-ai înțeles despre ce e 
vorba. Problema se pune așa: ei sau noi. Nu are 
importanţă. S-o lăsăm baltă. 

— Cum dorești, i-a repetat ea. 

Acum, când ajunseseră la marginea suburbiei Ramat 
Lotan, își spunea că pepinierele Bardugo se închiseseră, 


sau poate că mai erau deschise în ciuda orei târzii. Doar 
jumătate dintre lumini erau aprinse. Din deprindere 
profesională, Yoel și-a notat în minte că ușile erau închise, 
dar afară așteptau două mașini cu luminile aprinse. Până 
au ajuns acasă, nu au mai schimbat niciun cuvânt. Odată 
sosiți, Netta i-a spus: 

— Mai e un lucru. Nu pot suporta cum se scaldă în 
parfum prietenul tău. Ca o balerină bătrână. 

Iar Yoel a adăugat: 

— Păcat. Am pierdut știrile. 


Douăzeci și nouă 


Şi uite așa, toamna s-a topit în iarnă, fără vreo 
schimbare perceptibilă. Deși Yoel era atent, urmărind cu 
vigilență orice semn, cât de vag, prin care să poată marca 
momentul de tranziţie. Palele de vânt care suflau dinspre 
mare desprinseseră ultimele frunze îngălbenite de pe 
copaci. Noaptea, reflexele luminilor din Tel Aviv licăreau 
prin norii joși, iernatici, cu o strălucire aproape 
radioactivă. Magazia de unelte fusese părăsită de pisică și 
de puii ei, deși, uneori, Yoel mai vedea câte unul furișându- 
se printre lăzile de gunoi. Nu le mai aducea resturi de pui. 
În după-amiezile târzii, șoseaua arăta goală și amărâtă, 
măturată de răbufniri de vânt umede. În grădinile caselor, 
mesele și scaunele fuseseră pliate și puse la adăpost. Sau 
acoperite cu folii de plastic și scaunele ridicate pe mese, 
cu picioarele în sus. Noaptea, ploaia molcomă, inexpresivă, 
bătea în obloane și ciocănea monoton, cu zgomot găunos, 
în tenda de azbest de peste tinda bucătăriei. În două locuri 
din casă au apărut semne de scurgeri de pe acoperiș; Yoel 
nu le-a privit superficial, ci s-a urcat pe acoperiș și a 
înlocuit șase ţigle. 

Ambele puncte de scurgere au fost remediate. A profitat 
de ocazie ca să ajusteze și unghiul antenei de televiziune, 
drept care recepţia s-a îmbunătăţit simţitor. 

La începutul lunii noiembrie, datorită relațiilor 
doctorului Litwin, mama lui a fost internată pentru analize 
la spitalul Tel Hashomer. Şi s-a ajuns la decizia că e 
necesară o operație urgentă, care să extirpe ceva mic dar 
superfluu. Medicul primar al secției i-a explicat lui Yoel că 
nu există un pericol imediat deşi, desigur, la vârsta ei, nu 
se ştie niciodată. De altfel, ei nu puteau garanta la nicio 
vârstă. Yoel a preferat să-și noteze cuvintele în memorie 
fără să mai ceară alte informaţii. La o zi după operatie, 
aproape că a invidiat-o pe mama lui, când a văzut-o culcată 
pe așternuturi de un alb sclipitor, înconjurată de cutii cu 
bomboane, cărţi, reviste și vaze cu flori, într-o rezervă cu 


două paturi, dintre care unul era gol. 

În primele două zile, Avigail aproape că nu s-a clintit de 
la căpătâiul Lisei, decât când venea Netta, după școală, s-o 
înlocuiască. Yoel și-a pus mașina la dispoziţia lui Avigail; 
când sosea Netta, Avigail îi dădea tot felul de instrucţiuni 
și de avertismente, apoi se repezea cu mașina până acasă, 
făcea un duș, își schimba hainele, dormea o oră sau două, 
după care se întorcea la spital, o elibera pe Netta și stătea 
lângă patul Lisei până la patru dimineaţa. Atunci pleca din 
nou acasă, se odihnea trei ore și la șapte și jumătate se 
înfiinţa din nou la spital. 

Cea mai mare parte din zi, rezerva ei era plină de amicii 
lor voluntari de la Comitetul de Ajutorare a Copiilor 
Defavorizaţi și de la organizaţia „Inima Deschisă” pentru 
sprijinirea imigranţilor. Până și vecinul român din casa de 
peste drum, domnul cu un posterior amplu care-i amintea 
lui Yoel de un avocado pârguit, a venit cu un buchet de 
flori, s-a aplecat și i-a sărutat Lisei mâna și apoi a discutat 
cu ea în românește. 

După operaţie, chipul mamei lui radia ca o faţă de sfânt 
pictat pe zidul unei biserici sătești. Zăcând pe spate, cu 
capul rezemat de un maldăr de perne de un alb imaculat, 
drapată într-un cearșaf de parcă ar fi fost îngropată în 
zăpadă, Lisa părea inundată de compasiune și de bunătate 
umană. Se interesa întruna de sănătatea vizitatorilor ei, a 
copiilor lor, a vecinilor lor, le oferea tuturor, cu 
generozitate, sfaturi și asigurări de viitor, purtându-se faţă 
de musafirii ei ca un guru care distribuie pelerinilor 
amulete și binecuvântare. De câteva ori, Yoel s-a așezat pe 
patul gol din fața Lisei, alături de fiica și de soacra lui, sau 
între ele două. Când o întreba cum se simte, dacă mai are 
dureri, dacă are nevoie de ceva, Lisa răspundea cu un 
surâs radios, iluminată parcă de o profundă inspiraţie: 

— De ce nu faci toată ziua nimic? Cât e ziua de lungă 
prinzi muște. Mai bine ai intra în afaceri. Domnul Krantz 
dorește din toată inima să lucrezi cu el. Eu pot să-ţi dau 
niște bani. Așa încât cumpără ceva. Vinde, întâlnește-te cu 
oameni. Dacă o ţii așa înainte, în curând ai să-ți pierzi 


minţile sau ai să cazi în manie religioasă. 

— E-n ordine, răspundea Yoel. Lucrul cel mai important 
e să te faci tu cât mai repede sănătoasă. 

Dar Lisa stăruia: 

— Nu-i în ordine. Uită-te la tine cum arăţi. Șezi toată 
ziua și-ţi mănânci inima din tine. 

Din cine știe ce motiv, aceste cuvinte din inimă i-au 
trezit lui Yoel o aprehensiune și l-au împins să se ducă în 
cabinetul medicilor. Experienţa lui profesională îi dădea 
posibilitatea să extragă de la ei, fără dificultate, tot ce voia 
să afle, în afară de lucrul pe care ţinea cel mai mult să-l 
afle, anume cât de lungi pot fi, în boala asta, intervalele 
dintre un episod și altul. Medicul primar și internii 
susțineau că nu au cum să știe. Yoel a încercat să le 
descifreze, într-un fel sau altul, gândurile, dar, în cele din 
urmă, a ajuns să creadă, sau aproape să creadă, că medicii 
nu conspirau între ei ca să-i ascundă adevărul, ci că, nici în 
acest domeniu, nu există cale de cunoaștere. 


Treizeci 


Cât despre schilodul alb la faţă, pe care credea că-l 
văzuse de două ori pe stradă la Helsinki, în șaisprezece 
februarie, ziua morții Ivriei, acesta sau se născuse fără 
membre, sau își pierduse într-un accident braţele de la 
umăr în jos și picioarele de la vintre în jos. 

Dimineaţa, la opt și un sfert, după ce le conducea pe 
Netta la școală și pe Lisa la fizioterapie, Yoel se întorcea 
acasă, îi ceda mașina lui Avigail, iar el se încuia în biroul 
domnului Kramer, care era și dormitorul său. Și examina 
iar și iar problema schilodului, studiind cu o lupă, în 
lumina concentrată a unei raze de soare, planul orașului 
Helsinki; scruta pas cu pas ruta dintre hotel și gară, unde 
se întâlnise cu inginerul tunisian, și nu descoperea nicio 
contradicţie: neîndoielnic, fața schilodului i se păruse 
familiară. Şi e drept că, pe parcursul unei operaţiuni, ai 
datoria să stopezi totul până descoperi substratul oricărei 
feţe familiare pe care ai văzut-o, chiar dacă ţi s-a părut 
doar vag familiară. Dar acum, studiind totul cu o atentă 
prudenţă târzie, Yoel a căzut de acord cu el însuși că, 
aproape sigur, îl întâlnise pe invalid în acea zi în Helsinki o 
singură dată, și nu de două ori. Imaginaţia lui îl înșelase. Și 
din nou și-a fragmentat amintirea acelei zile în cele mai 
mărunte detalii, reconstituind segmentele de timp pe o 
coală mare de hârtie pătrată, pe care a divizat-o în unităţi 
de câte un sfert de oră. S-a concentrat pe această muncă 
până la orele trei și jumătate din după-amiază, însușindu- 
și, organic, planul orașului, lucrând calm și obstinat, 
aplecat deasupra biroului, căznindu-se să salveze din 
uitare fărâmă cu fărâmă din tot ce făcuse în acea zi, și să 
închege secvențele de evenimente și de locuri. Îi veniseră 
în nări până și mirosurile orașului. Din două în două ore își 
făcea câte o cafea. Pe la ora prânzului, oboseala ochilor a 
început să-i stânjenească munca, și a recurs, alternativ, la 
ochelarii lui de intelectual catolic și la cealaltă pereche 
care sugera un medic de casă. În cele din urmă, a început 


să i se schiţeze o ipoteză de lucru pe care o putea accepta: 
în acea zi, la orele patru și cinci, schimbase optzeci de 
dolari la o filială a Nordic Investment Bank, lângă ceasul 
electric de pe zid. Apoi ieșise pe esplanadă. Așadar, 
perioada crucială de timp se restrângea între orele patru și 
un sfert și patru și jumătate. Locul fusese, pare-se, colțul 
dintre Marikatu și Kapitaninkatu, în faţa unei vaste clădiri 
gălbui, în stil rusesc. Vedea cu claritate un chioșc de ziare 
din apropiere. Acolo îl zărise pe sărmanul infirm, în 
scaunul cu rotile. Care i se părea familiar, poate pentru că- 
i evoca un chip văzut cândva într-un muzeu, să fi fost la 
Madrid, un portret care și atunci i se păruse familiar, 
pentru că-i evocase o faţă cunoscută. 

Faţa cui? Aici se ivea pericolul de a aluneca într-un cerc 
vicios. Mai bine să se concentreze. Să se întoarcă la 
Helsinki, în ziua de șaisprezece februarie, și să spere că 
singura concluzie logică ar fi fost că, aparent, era vorba de 
o reflexie a unei reflexii. Atâta tot. Să presupunem că un 
corn de lună nouă se reflectă într-un ochi de apă. lar apa 
proiectează reflexia lunii în geamul întunecat al unui 
bordei de la marginea satului. Așadar, se întâmplă că, deși 
luna răsare în sud, geamul care dă spre nord reflectă ceva 
ce pare o imposibilitate. Dar, în realitate, geamul nu 
reflectă luna-de-pe-cer, ci numai luna-din-apă. 

Yoel s-a întrebat dacă această ipoteză ar putea să-l ajute 
și în investigaţiile sale actuale, de pildă în legătură cu raza 
africană care ghidează păsările migratoare. Oare o 
examinare atentă, prelungită, sistematică, a reflexiei unei 
reflexii ar putea să reveleze o sugestie, o fisură prin care 
să putem întrezări ceva din ceea ce ne este inaccesibil? 
Sau se întâmplă exact invers: contururile devin din ce în ce 
mai indistincte de la reflexie la reflexie, ca în copia unei 
copii, culorile se estompează, formele se încețoșează, 
întregul se întunecă și se distorsionează? 

Într-un fel sau altul, cel puţin în privinţa schilodului, 
gândurile i s-au mai domolit. Şi și-a spus în sinea lui că 
manifestările primejdioase nu pot fi la îndemâna cuiva 
lipsit de braţe și de picioare. Invalidul din Helsinki avea, 


într-adevăr, un chip de fată. Sau poate că un chip și mai 
duios, mai blând decât al unui copil, un chip pe care 
străluceau doi ochi larg deschiși, de parcă ar fi cunoscut 
răspunsul și s-ar fi amuzat în taină de simplitatea lui, de 
faptul că-ţi sărea în ochi. 


Treizeci și unu 


Rămânea însă întrebarea dacă scaunul pe rotile avea 
comenzi automate sau dacă, ceea ce părea mai rezonabil, 
îl împingea cineva. Și dacă era așa, cum arăta persoana 
din spate? 

Yoel știa că aici trebuia să se oprească. Era o linie care 
nu trebuia trecută. 

În seara aceea, așezat în faţa televizorului, o studia pe 
fiica lui. Cu părul tăiat atât de scurt încât avea o miriște 
ţepoasă pe cap, cu linia puternică a fălcilor care-și avea, în 
mod cert, originea în familia Lublin, dar sărise peste Ivria 
pentru a reapărea în Netta, cu îmbrăcămintea ei lălâie, 
copila îi apărea ca un recrut, vârât în niște pantaloni prea 
mari și prea largi pentru el, care stă bosumilat, fără să 
scoată o vorbă. În ochii ei scânteia uneori o lucire verde, 
tăioasă, care preceda cu câteva secunde sintagma: „Cum 
dorești”. În seara aceea, ședea ca de obicei, ţeapănă, pe un 
scaun negru, cu spetează dreaptă, din colțul sufrageriei. 
La cât mai mare distanţă de tatăl ei, tolănit pe canapea, și 
de bunicile instalate în fotoliile lor. Când intriga filmului de 
la televizor se înteţea, Netta făcea obișnuitele ei aparteuri, 
ca de pildă: „Casierul e asasinul”, sau „Orice ar hotărî, nu 
va putea să-l uite”, sau: „O să se întoarcă în genunchi la 
ea”. Câteodată, comenta: „Ce tâmpenie! Cum poate ea să 
știe că el încă nu știe?”. 

Dacă una dintre bunici (de obicei Avigail) îi cerea să facă 
ceaiul sau să aducă ceva din frigider, Netta se supunea 
fără să scoată o vorbă. Dar când cineva făcea vreun 
comentariu în legătură cu îmbrăcămintea ei, tunsoarea ei, 
picioarele ei desculţe, unghiile ei (de obicei asemenea 
comentarii porneau de la Lisa), Netta îi tăia vorba cu o 
replică usturătoare și continua să șadă tăcută pe scaunul 
ei cu spetează dreaptă. Odată, cu un asemenea prilej, Yoel 
a încercat să ţină partea mamei lui cu privire la izolarea 
Nettei și la lipsa de feminitate a înfățișării ei. Netta i-a 
răspuns: 


— După câte știu, feminitatea nu e chiar specialitatea ta, 
nu-i așa? 

Și cu asta i-a închis gura. 

Care era specialitatea lui? Avigail îl implora să se înscrie 
la niște cursuri la universitate, atât de plăcere, cât și 
pentru lărgirea orizontului de cunoștințe. Mama lui stăruia 
să se lanseze în afaceri. În câteva rânduri, Lisa a făcut 
aluzie la o considerabilă sumă de bani pe care o avea ea, 
îndemnându-l să facă niște investiţii bine gândite. Mai 
existau și unele apeluri insistente din partea unui fost 
coleg, care-i promitea lui Yoel marea cu sarea dacă va 
accepta să-i fie partener într-o agenţie de detectivi 
particulari. Iar Krantz încerca să-l antreneze într-un soi de 
aventuri nocturne într-un spital; Yoel nici măcar nu-și 
dădea osteneala să afle despre ce era vorba. Intre timp, 
Netta îi împrumuta din când în când câte o carte de 
poezie, pe care o răsfoia noaptea, în pat, în 
acompaniamentul ploii care-i bătea în geam. Câteodată se 
oprea la un poem, citea câteva versuri sau doar unul 
singur, și apoi le recitea iar și iar. In cartea de poeme „O 
perioadă într-un oraș”, de Y. Sharon, a descoperit ultimele 
cinci versuri de la pagina 46 și le-a citit de patru ori la 
rând, până să decidă că e de acord cu poetul, deși nu era 
absolut sigur că înţelesese bine sensul. 

Yoel avea un caiet albastru în care, de-a lungul anilor, 
notase observaţii generale despre epilepsie, boala despre 
care se presupunea, în general, că suferă Netta - deși într- 
o formă ușoară - încă de la vârsta de patru ani. Unii 
doctori nu se declaraseră întru totul de acord cu 
diagnosticul. Ivria se cramponase de aceștia din urmă cu o 
fervoare care se transforma uneori în ură. Yoel se temea 
de asemenea stări ale ei, dar, pe de altă parte, uneori îl 
fascinau și, indirect, le ațâţa. Nu i-a arătat niciodată Ivriei 
caietul lui albastru, îl ţinuse întotdeauna încuiat în seif. 
După ce a părăsit slujba, printr-o timpurie pensionare, și 
și-a golit seiful, mutându-l de la Ierusalim la Ramat Lotan, 
Yoel nu a mai socotit necesar să-l încastreze în podea și 
nici măcar să-l ţină mereu încuiat. Il încuia doar din cauza 


caietului. Şi a desenelor cu ciclame pe care le făcuse 
pentru el fiica sa, la grădiniță, sau la începutul școlii 
primare, știind că era floarea lui preferată. Se gândise de 
multe ori că, dacă n-ar fi fost împotrivirea lvriei, ar fi 
botezat-o pe fiica lui Rakefet, ceea ce însemna „ciclamen”. 
Dar între el și Ivria exista o permanentă stare de 
circumspecţie și de compromisuri reciproce. De aceea nu 
pusese piciorul în prag cu privire la numele fetiţei. Atât 
Ivria cât și Yoel nădăjduiseră că boala fiicei lor o să se 
vindece când va deveni femeie. Totuși, amândoi erau 
revoltați la gândul că, într-o bună zi, un tânăr cu membre 
robuste o să o răpească de lângă ei. Uneori erau conștienți 
că Netta constituia o prezenţă incomodă între ei doi, dar 
amândoi știau că atunci când va pleca, vor rămâne doar ei, 
faţă-n față. Yoel se rușina de bucuria tainică resimțită 
uneori la gândul că moartea Ivriei însemna înfrângerea ei 
și că, până la urmă, el și Netta triumfaseră. Cuvântul 
„epilepsie” înseamnă „atac” sau „acces”. Uneori boala este 
idiopatică, alteori organică, și există cazuri când e și una și 
alta în același timp. În cel de-al doilea caz, e o boală a 
creierului, dar nu o maladie mentală. Simptomele se 
manifestă prin accese de convulsii, însoţite de pierderea 
cunoștinței, care survin la intervale neregulate. Frecvent, 
accesele sunt anunţate prin unele manifestări, numite, în 
general, aură, ca, de pildă, amețeli, ţiuituri în urechi, 
tulburări vizuale, melancolie, sau opusul ei, euforie. Atacul 
în sine ia forma rigidităţii musculare, dificultății de 
respiraţie, cianozei si, uneori, bolnavul își mușcă limba, 
ceea ce duce la apariţia pe buze a unei spume însângerate. 
Faza aceasta, cunoscută ca faza tonică, trece repede. E 
urmată, în general, de faza clonică, ce poate dura câteva 
minute și se manifestă prin violente contracţii involuntare 
ale feluriţilor mușchi. Şi aceste contracții dispar, treptat. 
După care pacientul se poate trezi imediat, sau, 
dimpotrivă, poate cădea într-o letargie adâncă, prelungită. 
În niciunul din aceste cazuri, la deșteptare nu-și va aduce 
aminte de accesul prin care a trecut. Unii pacienţi suferă 
mai multe atacuri pe zi, alţii trec printr-un atac o dată la 


trei sau chiar la cinci ani. Unii au crize în timpul zilei, alţii 
noaptea, în somn. 

Yoel și-a mai notat în caiet: în afară de așa-zisul grand 
mal, unii suferă numai de le petit mal, al cărui unic 
simptom este o trecătoare pierdere a cunoștinței. 
Aproximativ o jumătate din copiii epileptici trec, iniţial, 
prin această formă minoră a bolii. Alţii însă, în absenţa 
acceselor majore sau minore, sau ca un adaos la acestea, 
trec prin diverse tulburări de natură psihologică, tulburări 
ce survin cu o frecvenţă variabilă, dar întotdeauna subit: 
confuzie, fobii, parestezie (tulburări ale senzaţiilor), nevoia 
de migraţie, fantezii însoţite de halucinaţii, izbucniri de 
furie, stări de stupoare pe parcursul cărora pot săvârși 
acte primejdioase și chiar criminale de care nu-și mai 
amintesc deloc la trezire. 

Odată cu trecerea anilor, maladia, în formele ei mai 
grave, poate duce la o schimbare de personalitate sau 
chiar la depresie. Dar în cele mai multe cazuri, pacientul, 
în intervalele dintre atacuri, este perfect normal. E un 
lucru bine știut că insomnia constantă poate agrava boala, 
după cum agravarea bolii poate provoca insomnii 
constante. 

Actualmente, cu excepţia unor cazuri periferice și 
ambigue, boala poate fi diagnosticată cu ajutorul unei 
encefalografii psihomotrice, care constă în măsurarea și 
înregistrarea undelor electrice din creier. Centrul 
problemei se găsește în lobul temporal. Unele teste 
sofisticate pot revela, uneori, o epilepsie latentă, un impuls 
electric al creierului, care se manifestă exterior, la 
membrii familiei pacientului. Aceștia nu sunt bolnavi, nici 
măcar nu bănuiesc că e ceva în neregulă cu ei, dar pot 
transmite progeniturilor lor respectiva boală. Pentru că 
maladia e aproape întotdeauna ereditară, chiar dacă e 
transmisă în formă latentă de la o generaţie la alta, și chiar 
dacă nu se manifestă decât la unii dintre urmași. 

Și pentru că au existat întotdeauna oameni care s-au 
prefăcut că ar avea atacuri, de Haan a descoperit, la 
Viena, încă din 1760, că un simplu examen al pupilei 


ochiului e suficient pentru detectarea celor care simulează 
atacul. Pentru că numai în cazul acceselor autentice pupila 
ochiului nu se contractă când e confruntată cu o lumină 
puternică. 

Metoda de tratament cel mai larg aplicată constă în 
evitarea șocurilor fizice și mentale, în folosirea controlată 
a tranchilizantelor de tipul combinațiilor de bromuri și de 
barbiturice. Zicala: „Coitul este un soi de atac epileptic” a 
fost atribuită pe rând anticilor Hipocrate și Democrat. Pe 
de altă parte, Aristotel, în tratatul său „Despre somn și 
trezie”, susţine că epilepsia seamănă cu somnul și că, într- 
un anumit sens, somnul este epilepsie. La acest punct, Yoel 
a inserat un semn de întrebare între paranteze, pentru că, 
după părerea lui, coitul și somnul sunt, cel puţin în 
aparenţă, două lucruri diametral opuse. Un înţelept evreu 
din Evul Mediu a aplicat bolii cuvintele lui leremia din 
capitolul 17.19: „Inima este nespus de înșelătoare și 
deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască”?”. 

Printre altele, Yoel a mai scris în caiet următoarele: 
„încă din timpurile străvechi, boala aceasta a căderilor a 
lăsat în urmă-i o dâră de magie. La multe, felurite popoare, 
suferinzii au fost consideraţi fie iluminaţi, capabili de 
revelație, fie posedaţi de diavol, fie profeti, fie robi ai 
demonilor sau, dimpotrivă, apropiaţi de divinitate. De aici, 
denumiri ca: morbus divus sau morbus sacer sau morbus 
lunaticus astralis sau morbus daemoniacus”. 

Yoel, care, în pofida furiei manifestate de Ivria, 
acceptase că Netta suferă de o formă ușoară a bolii 
respective, refuza să se lase impresionat de toate aceste 
denumiri. Fiica lui nu dăduse niciun semn că ar fi lunatică 
sau sub influenţe astrale în ziua aceea când a apărut prima 
manifestare a bolii, la vârsta de patru ani. Nu el, ci Ivria s- 
a repezit și a chemat o ambulanţă. El, Yoel, deși era 
antrenat să reacționeze cu repeziciune, ezitase, pentru că 
a avut impresia că zărește un ușor tremur pe buzele fetiţei, 
de parcă ar fi vrut să-i tachineze și abia își reținea râsul. 
Și, pe urmă, când și-a venit în fire și a alergat spre 
ambulanţă cu fetiţa în braţe, a căzut cu ea pe scări și s-a 


lovit cu capul de balustradă, s-a trezit la camera de gardă, 
când diagnosticul copilului fusese, virtual, pus, iar Ivria i-a 
spus, calmă, doar atât: „Mă surprinzi”. 

Anul acesta, de la sfârșitul lui august încoace, nu mai 
apăruse niciun simptom. Yoel era însă îngrijorat de 
problema convocării fetei la centrul de recrutare. După ce 
a cumpănit în minte diverse eventualităţi, inclusiv 
posibilitatea influenţei Patronului, Yoel a hotărât să 
aștepte și să nu facă nicio mișcare până după rezultatele 
examenului medical la care urma să fie supusă Netta. 

În timpul nopţilor vântoase, ploioase, Yoel se ducea, 
uneori, pe la două, trei noaptea, în bucătărie, în pijama, cu 
fața pungită de oboseală, și acolo o găsea pe fiică-sa 
așezată ţeapăn în faţa mesei, cu o cană de ceai goală, cu 
ochelarii ei urâţi pe nas, indiferentă la un fluture de noapte 
care se rotea în jurul lămpii din tavan, și total absorbită de 
lectură. 

— Bună dimineaţa, domnişoară, îmi îngăduiţi să întreb 
ce citește Înălțimea Voastră? 

Netta își termina, calmă, paragraful, sau pagina, și 
numai atunci catadicsea să răspundă, fără să ridice 
privirea: 

— O carte. 

— Să fierb un ceai pentru noi doi? Sau să prepar un 
sandviș? 

La care ea răspundea invariabil: 

— Cum dorești. 

Și stăteau amândoi tăcuţi, mâncând și bând ceai în 
bucătărie. Totuși, uneori, lăsau cărţile din mână și discutau 
pe un ton scăzut, intim. Despre libertatea presei, de pildă. 
Sau despre numirea unui nou procuror general. Sau 
despre dezastrul de la Cernobâl. Alteori făceau împreună o 
listă de cumpărături pentru aprovizionarea dulăpiorului de 
medicamente din baie. Până când se auzea bufnitura 
ziarului aruncat pe aleea din grădină, și Yoel alerga 
zadarnic să-l prindă pe distribuitor. Care, invariabil, se 
evapora. 


Treizeci și doi 


Cum se apropia sărbătoarea de Hanuka, Lisa a preparat 
gogoși și latkes, a cumpărat un sfeșnic nou de Hanuka și 
un pachet de lumânări colorate, și i-a cerut lui Yoel să se 
intereseze de ordinea în care trebuie aprinse luminările. 
Când Yoel a protestat mirat, mama lui, cuprinsă de o 
emoție care făcea să-i tremure umerii, a replicat că 
sărmana lvria, draga de ea, își dorise întotdeauna, în 
fiecare an, să celebreze sărbătorile evreiești, mai mult sau 
mai puţin conform tradiţiei, dar tu, Yoel, nu erai niciodată 
acasă, și dacă erai, nu o lăsai să spună un cuvânt. 

Yoel, uluit, a pornit să o contrazică, dar de astă dată 
mama lui l-a întrerupt și l-a mustrat pe un ton plin de 
îngăduinţă: 

— Yoel, tu îţi amintești numai ce-ţi convine ţie. 

Spre surprinderea lui, Netta a luat și ea, o dată, partea 
Liisei, declarând: 

— Şi ce, dacă ei îi face plăcere, din partea mea n-are 
decât să aprindă lumânări de Hanuka, sau chiar focuri de 
tabără pentru sărbătoarea Lay Baomer. Pentru oricare din 
ele are chef. 

Când Yoel era gata să ridice din umeri și să cedeze, a 
intrat în arenă Avigail, cu forțe noi. A luat-o pe Lisa de 
umeri și a rostit cu vocea ei caldă, de profesor răbdător: 

— Scuză-mă, Lisa, dar sunt surprinsă. Ivria nu a crezut 
niciodată în Dumnezeu și nu respecta ritualurile. N-a 
suportat niciodată ceremoniile religioase. Nu înţeleg ce te- 
a apucat dintr-odată. 

La rândul ei, Lisa, repetând cu îndărătnicie formula 
„sărmana Ivria, draga de ea”, își apăra combativ punctul 
de vedere, cu o expresie feroce zugrăvită pe faţă și un ton 
sarcastic în glas: 

— Ar trebui să vă fie rușine. Nu a trecut niciun an de 
când sărmana Ivria, draga de ea, a murit și, după cum văd, 
vreţi s-o ucideţi din nou. 

— Lisa!  Oprește-te! Ajunge pentru azi. Du-te și 


odihnește-te. 

— Bine. O să mă opresc. N-are niciun rost. Ea nu mai e 
aici și eu sunt cea mai slabă dintre voi, așa că-i în regulă. 
Treacă de la mine. Capitulez. Așa cum și ea a cedat 
întotdeauna, în toate privinţele. Numai să nu crezi, Yoel, că 
anumite lucruri se uită, tu n-ai spus kadiș după ea. Fratele 
ei a trebuit să spună rugăciunea în locul tău. Credeam că o 
să mor de rușine, acolo, pe loc. 

Avigail și-a exprimat discret teama că, de la operaţie 
încoace și, desigur, din pricina operaţiei, Lisa a început să- 
și piardă memoria. Se întâlnesc asemenea cazuri și 
literatura medicală e plină de exemple de acest fel. Chiar 
și specialistul ei, doctorul Litwin, a avertizat că s-ar putea 
să aibă loc unele prefaceri mentale. 

Pe de o parte, Lisa nu-și putea aduce aminte unde a pus 
pămătuful de șters praful sau scândura de călcat si, pe de 
altă parte, își amintea de unele lucruri care nu se 
întâmplaseră niciodată. Și brusca ei religiozitate constituia 
un simptom în plus. 

— Eu nu sunt religioasă, a contrazis-o Lisa. Dimpotrivă. 
Ritualurile mă revoltă. Dar sărmana lIvria, draga de ea, 
ținea să existe puţină tradiţie în casă, și tu, Yoel, 
întotdeauna îi râdeai în nas și acum scuipi pe ea. N-a 
trecut niciun an de când a murit și-i călcaţi mormântul în 
picioare. 

A intervenit și Netta: 

— Nu-mi aduc aminte ca mama să fi avut trăsnăi 
religioase. Era un pic aeriană, dar nu religioasă. Poate că 
și eu îmi pierd memoria. 

— Foarte bine, a ripostat Lisa. Să aducem cel mai mare 
specialist, să ne examineze pe toţi, pe rând, și să hotărască 
o dată pentru totdeauna care dintre noi e normal și care e 
sărit, cine s-a senilizat și cine vrea să alunge din această 
casă amintirea sărmanei Ivria, draga de ea. 

S-a interpus Yoel. 

— Ajunge! Terminaţi toate trei. Să punem capăt, altfel, 
dacă se continuă tot așa, va trebui să apelăm la patrulele 
de coastă. 


Avigail a replicat cu blândeţe: 

— În cazul ăsta, eu cedez. Nu are rost să ne certăm. Fie 
cum dorește Lisa. N-are decât să-și aprindă lumânările și 
să mănânce azimă. Toţi trebuie să cedăm în faţa condiţiei 
ei actuale. 

Astfel încât diferendul a fost aplanat și pacea s-a 
înstăpânit iar, dar numai până în acea seară. Mai târziu, a 
devenit clar că Lisa uitase de dorinţa ei iniţială. S-a 
îmbrăcat în rochia de seară din catifea neagră și a aranjat 
pe masă gogoși făcute de ea și latkes. Dar lumânările, 
nefolosite, au fost plasate, în tăcere, pe polița șemineului 
din livingroom. Lângă statueta chinuitului animal de 
pradă. 

Trei zile mai târziu, fără să fi întrebat pe cineva, Lisa a 
așezat pe același raft o mică fotografie a Ivriei, pe care o 
încadrase într-o ramă neagră de lemn. 

— Ca să ne mai aducem aminte de ea, a explicat Lisa; ca 
să aibă și ea un semn de aducere-aminte în casa asta. 

Timp de zece zile, fotografia a rămas în capătul poliței 
din livingroom și niciunul dintre ei nu a rostit un cuvânt. 
Prin ochelarii care sugerau un medic de casă dintr-o altă 
generație, Ivria privea direct la ruinele abaţiilor romanice, 
atârnate pe peretele din faţa ei. Chipul ei arăta și mai tras 
decât fusese în realitate, pielea fină și palidă, ochii, 
îndărătul lentilelor, luminoși și cu gene lungi. În expresia 
ei din această fotografie, Yoel descifra sau credea că 
descifrează un neverosimil amestec de melancolie și de 
viclenie. Părul care-i cădea pe umeri era pe jumătate 
încărunţit. Frumuseţea ei care începuse să se ofilească 
încă mai avea puterea de a-l determina pe Yoel să evite să 
privească fotografia. Aproape că evita și să intre în 
livingroom. În câteva rânduri a pierdut chiar știrile de la 
orele nouă. Yoel se simţea din ce în ce mai captivat de 
biografia Șefului Statului Major, Elazar, pe care o găsise în 
raftul de cărți ale domnului Kramer. Amănuntele anchetei 
la care fusese supus generalul îl fascinau. Petrecea ore 
întregi închis în camera lui, aplecat asupra biroului 
domnului Kramer, aranjând diferitele detalii ale anchetei 


în tăbliţele pe care le desenase pe o hârtie pătrată. Folosea 
condeiul cu peniță fină și încerca o oarecare satisfacţie 
când trebuia să-l moaie în călimară la fiecare zece cuvinte. 
Câteodată avea impresia că surprinde unele discrepanțe în 
concluziile Comisiei de Anchetă care-l găsise vinovat pe 
Șeful Statului Major?, deși știa prea bine că, neavând acces 
la sursele originale, nu putea decât să meargă pe ghicite. 
Cu toate acestea, se străduia să demonteze cele scrise în 
carte, să le descompună până în cele mai mici detalii și 
apoi să le recompună, într-o anumită secvenţă sau în alta. 
Pe birou, în faţa lui, trona fotografia domnului Kramer, în 
uniforma lui bine călcată, împodobită cu trese și decoraţii, 
cu fața radiind de mândrie, strângând mâna generalului 
Elazar, care arăta obosit și tras la faţă, privind la ceva 
dincolo de umărul lui Kramer. Existau momente când Yoel 
își imagina că aude venind din livingroom frânturi de 
muzică de jazz, de ragtime. Nu le auzea cu urechile, ci cu 
porii din pielea lui. Rezultatul era că se afunda mai des, 
aproape la două seri, în pădurile din locuinţa lui 
Annemarie și a lui Ralph. 

După vreo zece zile, dat fiind că nimeni nu făcuse niciun 
comentariu în legătură cu fotografia lIvriei pe care o 
pusese la vedere, Lisa a așezat alături de ea și o fotografie 
a lui Shealtiel Lublin, cu mustata lui de focă și uniforma de 
ofițer al poliției britanice. Era fotografia care stătuse 
întotdeauna pe biroul din studioul Ivriei, în Ierusalim. 

Într-o zi, Avigail a bătut la ușa lui Yoel. A intrat și l-a 
găsit aplecat peste biroul domnului Kramer. Ochelarii lui 
de intelectual catolic îi dădeau un aer cărturăresc sau 
călugăresc. Copia, în grilele desenate pe hârtie, pasaje- 
cheie din cartea despre Șeful Statului Major. 


2 David Elazar (1926-1976) - Șef al Statului Major al armatei 
israeliene, anchetat în 1974 de către o comisie special constituită, în 
vremea Războiului de Yom Kippur, pentru greșeli de strategie. In urma 
anchetei respective, lui David Elazar i s-a cerut să-și prezinte demisia, 
traumă care avea să contribuie, doi ani mai târziu, la moartea sa 
subită în urma unui infarct. O parte a istoricilor și cercetătorilor din 
Israel consideră că sancţiunea aplicată generalului Elazar nu a fost 
îndreptăţită (n. tr.). 


— Scuză-mă dacă te deranjez, a început Avigail, dar 
trebuie să avem o mică discuţie în legătură cu starea 
mamei tale. 

— Te ascult, a răspuns Yoel, așezând condeiul pe coala 
de hârtie și lăsându-se pe spate, în scaun. 

— Nu putem închide ochii. Ar fi o mare greșeală dacă 
am pretinde că e normală. 

— Spune mai departe. 

— Yoel, tu n-ai ochi? Nu vezi că de pe o zi pe alta e tot 
mai împrăștiată? Ieri a măturat aleea din grădină, după 
care s-a apucat să măture și trotuarul. Ajunsese la 
douăzeci de metri dincolo de poartă când am oprit-o și am 
adus-o înapoi. Dacă n-o opream eu, ar fi măturat tot 
drumul până în centrul orașului. 

— Avigail, te supără fotografiile pe care le-a așezat în 
livingroom? 

—Nu numai fotografiile. Mă necăjește totul. O 
sumedenie de lucruri pe care tu, Yoel, insiști să nu le vezi. 
Tu stărui să pretinzi că totul e perfect normal. Adu-ţi 
aminte că ai mai făcut o dată greșeala asta. Și am plătit cu 
toţii un preţ greu. 

— Spune mai departe. 

— Yoel, ai observat ce se întâmplă în ultimele zile cu 
Netta? 

A răspuns că nu. 

— Ştiam eu. Dar când ai mai observat tu ceva în afară de 
persoana ta? Mă doare să-ţi spun că nu sunt deloc 
surprinsă. 

— Avigail, ce se întâmplă? Te rog. 

— De când a început Lisa cu ale ei, Netta nu a mai pus 
piciorul în living room. Îţi atrag atenţia că Netta începe iar 
să se prăbușească. Şi nu pe mama ta o condamn pentru 
lucrul ăsta, nu, ea nu e responsabilă pentru ceea ce face, 
nu, răspunzător ești tu. Cel puţin așa gândește toată 
lumea. Numai ea nu gândește așa. 

— Bine, o să analizez chestiunea. O să numim o Comisie 
de anchetă. Dar lucrul cel mai bun ar fi ca tu și Lisa să vă 
soluţionaţi conflictele. 


— Pentru tine totul e atât de simplu, a răspuns Avigail 
cu tonul ei de profesoară. 

Yoel a întrerupt-o: 

— Avigail, nu vezi că lucrez la ceva? 

— Scuză-mă, a răspuns ea cu o voce de gheaţă. Nu ţine 
seama de mine și de prostiile mele. 

A ieșit, închizând, fără zgomot, ușa după ea. 

Uneori, noaptea târziu, după o ceartă cruntă, Ivria 
obișnuia să-i șoptească: „Ţine minte, însă, că te înţeleg”. 
Ce încerca oare să-i comunice prin aceste cuvinte? Ce 
anume înțelesese? Yoel știa foarte bine că nu există nicio 
cale de a cunoaște. Chiar dacă acum chestiunea era mai 
importantă pentru el decât oricând altă dată, ba chiar 
urgentă, îl copleșea un dor arzător de atingerea răcoroasă 
a degetelor ei pe spatele lui gol și tânjea să strângă 
degetele acelea în mâinile lui greoaie, să le încălzească, de 
parc-ar fi readus la viața un puișor îngheţat. Să fi fost, într- 
adevăr, doar un accident? Aproape că a sărit în mașină, 
aproape că s-a repezit la Ierusalim, la blocurile din 
Talbiyeh, ca să inspecteze firele electrice de afară și din 
casă, pentru a putea descifra fiecare minut, fiecare 
secundă, fiecare mișcare din acea dimineaţă. Dar, în 
gândurile lui, blocul părea să plutească printre acordurile 
melancolicei chitare ale acelui Itamar sau Eviatar, iar Yoel 
știa că nu mai putea îndura tristețea muzicii lui. Și în loc 
să plece la Ierusalim, s-a dus în pădurea încărcată de 
ciuperci și de trufe a vecinilor Annemarie și Ralph, și după 
cină, după un Dubonnet și o bandă cu muzică country, 
Ralph l-a escortat până la patul surorii lui și Yoel nu s-a 
mai sinchisit dacă Ralph rămâne în cameră sau pleacă și s- 
a culcat cu Annemarie în acea seară nu din plăcere, ci din 
căldură umană și din milă, ca un tată care mângâie obrajii 
înlăcrimaţi ai fiicei lui. 

Când s-a întors, după miezul nopţii, casa era cufundată 
în liniște și întuneric. O clipă s-a simţit alarmat de atâta 
tăcere, de parcă presimţea apropierea unei calamități. 
Toate ușile locuinţei erau închise, cu excepţia ușii de la 
livingroom. Așa încât a intrat acolo, a aprins lumina și a 


descoperit că fotografiile dispăruseră de pe raft, ca și 
sfeșnicul special pentru lumânările de Hanuka. O secundă 
s-a temut că a dispărut și statueta. Dar nu, fusese doar 
mutată ceva mai încolo, la capătul poliței. Yoel, speriat să 
nu cadă, a mutat-o la loc, în mijlocul raftului. Ştia că va 
trebui să afle care anume dintre cele trei femei înlocuise 
fotografiile. Dar mai știa și că asemenea investigaţie nu va 
avea loc. A doua zi dimineaţa, la micul dejun, nu s-a rostit 
o vorbă despre dispariţia fotografiilor. Și nici în zilele 
următoare. Lisa și Avigail făcuseră din nou pace și se 
duceau împreună la cursurile locale de gimnastică și la 
întâlnirile cercului de macrameuri. Uneori, făceau, la 
unison, remarci sarcastice în legătură cu atitudinea 
absentă a lui Yoel și cu faptul că, de dimineaţă până seara, 
nu făcea nimic. Netta continua să se ducă serile la 
cinematecă și la Muzeul de Artă din Tel Aviv. Câteodată, 
între două filme, își petrecea timpul căscând ochii la 
vitrine. Cât despre Yoel, s-a simţit obligat să renunţe la 
mica lui investigaţie privind sancţionarea Șefului Statului 
Major, Elazar, deși avea o puternică bănuială că, la vremea 
respectivă, ceva nu fusese în regulă cu procedurile și că 
avusese loc o serioasă eroare de judecată. Dar era nevoit 
să recunoască faptul că, neavând acces la probele 
materiale și la informaţiile clasificate, i-ar fi fost cu 
neputinţă să descopere cum s-a produs eroarea. Între 
timp, ploile de iarnă se porniseră din nou și, într-o 
dimineaţă, când s-a dus să-și ridice ziarul de pe alee, a 
găsit în tinda bucătăriei  pisicuţele jucându-se cu 
trupușorul ţeapăn al unei păsări care, după toate 
aparențele, murise de frig. 


Treizeci și trei 


Într-o zi de pe la mijlocul lunii decembrie, pe la orele 
trei după-amiază, a sosit Nakdimon Lublin, îmbrăcat într- 
un hanorac militar, și cu faţa congestionată și aspră din 
cauza vântului rece. Le-a adus în dar un bidon cu 
untdelemn de măsline, fabricat de el, cu presa improvizată 
pe care o avea în partea de nord a localităţii Metullah. 
Adusese și vreo trei sau patru ciulini culeși la sfârșitul 
verii, vârâţi într-o cutie neagră, ponosită, care, cândva, 
adăpostise o vioară. Nu știa că Netta renunţase să-i mai 
colecţioneze. 

A tropăit pe coridor, a aruncat priviri bănuitoare în 
fiecare dintre dormitoare, până a localizat living-ul, și a 
intrat în el cu pași grei, de parcă frământa bulgări de glod 
sub tălpi. Fără să șovăie, a așezat pe măsuţa de cafea cutia 
de vioară cu ciulinii și bidonul de ulei învelit în pânză de 
sac, și-a dezbrăcat hanoracul trântindu-l pe jos, lângă 
fotoliul în care se tolănise, cu picioarele întinse și 
rășchirate. Ca de obicei, se adresa femeilor spunându-le 
„fetelor”, iar pe Yoel îl numea „Căpitane”. S-a interesat de 
chiria lunară pe care o plătea Yoel pentru „cutia asta de 
bomboane”. Și acum, pentru că veni vorba de afaceri, a 
scos din buzunarul din spate al pantalonilor un teanc gros 
de bancnote boţite, de câte cincizeci de shekeli, legat cu 
un elastic, și l-a așezat, plictisit, pe masă. Reprezenta 
părțile de venit semestrial, cuvenite lui Avigail și lui Yoel, 
din profiturile livezii și ale pensiunii din Metullah, așa cum 
prevedea testamentul lui Shealtiel Lublin. Pe bancnota din 
vârful teancului fuseseră notate, cu un creion gros ca de 
tâmplar, sumele respective. 

— Și acuma, a continuat el pe un ton nazal, ia treziți-vă 
fetelor. Omul de aici e lihnit de foame. 

Intr-o clipită, cele trei femei s-au antrenat într-o 
activitate febrilă, ca niște furnici a căror intrare în mușuroi 
fusese până atunci blocată. Au început să alerge de colo- 
colo, aproape ciocnindu-se între ele de atâta zor, și făcând 


naveta între bucătărie și livingroom. În clipa în care 
Nakdimon a catadicsit să-și miște picioarele lăbărţate, a 
fost întinsă o față de masă, pe care au apărut, cât ai zice 
pește, farfurii, pahare, sticle, șervete, condimente, pită 
caldă, murături, cuțite și furculițe. Cu toate că masa de 
prânz fusese consumată în bucătărie, cu mai puţin de o oră 
înainte. Yoel le urmărea uimit, uluit de forța de comandă 
pe care o avea individul acela necioplit, roșu la faţă și 
îndesat, asupra celor trei femei, de obicei insubordonate. 
Și a trebuit să-și înăbușe vaga mânie, spunându-și în sinea 
lui: „Idiotule, te pomenești că ești gelos”. 

— Aduceţi tot ce aveţi, le-a comandat oaspetele cu vocea 
lui tărăgănată și nazală, dar să nu mă năuciţi cerându-mi 
să aleg. Mohamed a spus: „Nu faceţi greșeală, pot să-nghit 
și un șarpe când mi-e burta goală”. Șezi aici, lângă mine, 
Căpitane, lasă servitul în seama fetelor. Noi doi avem ceva 
de vorbit. 

Yoel s-a așezat, supus, pe canapea, în fața cumnatului 
său. 

— Uite ce-i, a început Nakdimon, dar pe urmă s-a 
răzgândit și a adăugat: Așteaptă puţin. 

S-a oprit din vorbă și, timp de zece minute, s-a 
concentrat, cu tăcută apreciere, pe friptura de pulpe de 
pui, pe cartofii copţi în coajă, pe salatele și pe soteurile de 
legume care i-au fost puse în faţă, spălând mâncărurile cu 
bere, și, între beri, cu două pahare de oranjadă, ţinând în 
mâna stângă bucăţi de pită care-i serveau, pe rând, drept 
lingură, furculiță și pâine de mestecat, emițând, din când 
în când, câte un râgâit de satisfacţie și mici oftaturi de 
plăcere, într-o tonalitate de bas abdominal. 

Yoel l-a urmărit cu îngândurată concentrare în timp ce 
mânca, de parcă ar fi căutat în înfățișarea lui unele 
trăsături ascunse, care i-ar fi confirmat sau infirmat o 
veche bănuială. Ceva din fălcile lui Lublin, sau poate din 
grumazul și umerii lui, ori din mâinile păroase, sau poate 
din întreg ansamblul, acţiona asupra lui Yoel ca amintirea 
unei melodii evanescente, care semăna vag cu o alta, cu o 
melodie mai veche care se risipise. Nu exista nicio 


asemănare între omul ăsta butucănos, roșu la faţă, și soția 
lui moartă, care fusese o femeie zveltă, palidă, cu trăsături 
delicate și gesturi lente, introvertite. Yoel s-a simţit 
năpădit de furie și, pe dată, s-a înfuriat pe el însuși pentru 
această furie, deoarece, de-a lungul anilor, se antrenase să 
fie calm. În timp ce-l așteptau pe Nakdimon să-și termine 
festinul, femeile se înșiraseră în jurul mesei din sufragerie, 
ca la galeria unui teatru, la oarecare distanţă de cei doi 
bărbaţi, așezați faţă în faţă, de o parte și de alta a măsuţei 
de cafea. Până când musafirul n-a terminat să sugă ultimul 
os de pui, până nu și-a șters farfuria cu o bucată de pită și 
nu a dat gata și compotul de mere, aproape că nu s-a rostit 
niciun cuvânt în încăpere. Yoel stătea în faţa cumnatului 
său, ţinându-și genunchii lipiţi și mâinile urâte desfăcute 
pe genunchi. Arăta ca un combatant retras dintr-o trupă de 
recunoaștere de elită, cu faţa lui puternic bronzată, cu 
bucla de păr de un cenușiu prematur, metalic, care i se 
ondula ca un corn, fără să-i cadă pe frunte, cu ridurile fine 
din jurul ochilor, care sugerau o ușoară ironie, umbra unui 
zâmbet la care buzele nu participau. Pe parcursul anilor, 
dobândise abilitatea de a sta un lung răstimp în felul 
acesta, ca într-un tragic repaos, cu genunchii lipiţi, 
palmele deschise, nemișcate, pe genunchi, spinarea 
dreaptă dar nu încordată, umerii relaxaţi și fața neclintită. 
Lublin și-a șters gura cu mâneca, apoi și-a șters cu un 
șerveţel de hârtie mâneca, după care și-a suflat nasul în 
același șerveţel, l-a făcut ghemotoc și l-a aruncat într-un 
pahar pe jumătate plin cu oranjadă. Perfect sătul, a 
slobozit o bășină răsunătoare, ca o ușă trântită, și a reluat 
discuţia cu aceleași cuvinte cu care o începuse înainte de a 
mânca: 

— OK. Uite ce-i. Lucrurile stau așa. 

A reieșit că și Avigail Lublin și Lisa Rabinovici, fără să 
știe una de demersul celeilalte, îi scriseseră lui, la 
Metullah, la începutul lunii, cu privire la ridicarea unei 
pietre pe mormântul lIvriei din Ierusalim, cu prilejul 
comemorării primului an de la moartea ei, în șaisprezece 
februarie. Or el, Nakdimon, nu voia pentru nimic în lume 


să facă ceva fără știrea lui Yoel și, în ce-l privește pe el, ar 
fi preferat ca Yoel să se ocupe de întreaga tărășenie. Cu 
toate că era de acord să plătească jumătate din cheltuieli. 
Sau chiar să le plătească în întregime, îi era absolut egal. 
Ea, sora lui, când a plecat, probabil că și ei totul îi era 
absolut egal. Altfel ar mai fi rămas printre ei. Dar ce rost 
avea să mai încerci acum să-i pătrunzi gândurile? Oricum, 
chiar și când trăia, de oriunde ai fi apucat-o, scria pe ea 
„Intrarea oprită”. Dar pentru că el avusese oricum niște 
treburi la Tel Aviv, anume să-și vândă partea lui de acţiuni 
dintr-o afacere de transporturi, și să cumpere niște saltele 
pentru pensiune, și să obţină o autorizație de exploatare a 
unei mici cariere de piatră, și-a zis că-i bine să treacă și pe 
la ei, să îmbuce ceva și să pună la punct ce trebuia pus la 
punct. Așa stăteau lucrurile. 

— Ei, ce zici, Căpitane? 

— Foarte bine. O piatră de mormânt. De ce nu? a 
replicat Yoel calm. 

— Şi o să ai tu grijă de ea, sau vrei să mă îngrijesc eu? 

— Cum preferi. 

— Uite ce-i. Eu am în curte o lespede mare de piatră de 
Kafr Ajer. Neagră, stropită. Cam atât de înaltă. 

— OK. Merge foarte bine. 

— Și vrei să scriem ceva pe ea? a intervenit Avigail: 

— Ar trebui să hotărâm lucrul ăsta cât mai repede, până 
la sfârșitul săptămânii, altfel n-o să mai fie gata la 
comemorare. 

— Greșit! a strigat deodată Lisa, din colțul ei, cu o voce 
aspră. 

— Ce-i greșit? 

— Să-i vorbeşti de rău pe morți. 

— Şi cine-i vorbește de rău pe morţi? 

— Adevărul este, a ripostat Lisa pe un ton sfidător, ca o 
elevă  indisciplinată care și-a propus să-i pună în 
încurcătură pe cei mari, adevărul este că Ivria n-a ţinut 
niciodată prea mult la nimeni. Știu că nu-i frumos să spun 
asemenea lucru, dar e și mai urât să minţi. Dar așa era ea. 
Poate că singurul om pe care l-a iubit a fost tatăl ei. Și cum 


nimeni dintre cei de aici nu se mai gândește la ea, poate că 
ar fi mai bine să zacă într-un mormânt la Metullah, alături 
de tatăl ei, decât la Ierusalim, printre tot felul de oameni 
de rând. Dar toţi cei de aici nu se gândesc decât la ei. 

— Fetelor, li s-a adresat Nakdimon, tărăgănat, ce-ar fi să 
ne lăsaţi să discutăm câteva minute în liniște? După aceea 
puteţi să trăncăniţi cât aveţi poftă. 

— În ordine, a răspuns tardiv Yoel la o întrebare pusă 
mai înainte. Netta, tu ești secţia literară din casa asta, 
compune tu un text potrivit, și eu o să am grijă să fie 
înscris pe piatra pe care o va aduce Lublin. Şi cu asta, 
basta. Şi mâine e o zi. 

— Fetelor, nu puneţi mâna pe ăsta, le-a avertizat 
Nakdimon pe femeile care începuseră să strângă masa. 

Și-a lăsat palma pe un borcănaș de miere strâns la gură 
cu un capișon de pânză. 

— Conţine venin de șarpe. Eu prind șerpii iarna când 
dorm printre sacii din magazie, mulg câteva vipere și aduc 
veninul la oraș, să-l vând. Apropo, Căpitane, explică-mi și 
mie, de ce v-aţi învălmășit cu toţii aici, claie peste 
grămadă? 

Yoel a șovăit. S-a uitat la ceasul de la mână și a văzut 
unghiul dintre cele două ace, ba chiar a urmărit micile 
salturi ale secundarului, fără să-și poată da seama, însă, ce 
oră e. Pe urmă a răspuns că nu înţelege întrebarea. 

— Tot clanul într-un singur bârlog. Ce mai e și asta? 
Claie peste grămadă. Parcă aţi fi o familie de arabi. 
Bunicile și copiii și caprele și găinile și toată suflarea. Ce 
rost are? 

Lisa a intervenit strident: 

— Cine vrea ness și cine cafea turcească? Ridicaţi mâna. 

Iar Avigail: 

— Ce-i cu negul ăsta de pe obrazul tău, Nakdi? Aveai 
acolo doar o aluniță, și acuma s-a transformat într-un neg. 
Ar trebui să consulți un medic. Chiar săptămâna asta au 
vorbit la radio despre negi și au spus că sub niciun chip nu 
trebuie tratați cu indiferenţă. Du-te la doctorul 
Pucheatchewsky, să te vadă el. 


— A murit, a răspuns Nakdimon. De mult. S-a interpus 
Yoel: 

— OK. Adu piatra aceea neagră și noi o să înscriem 
numele și datele pe ea. E de ajuns. Mă pot dispensa și de 
ceremonia comemorării, în felul ăsta nu trebuie să mai am 
de-a face cu toţi cantorii și cerșetorii. 

— Să-ţi fie rușine! a croncănit Lisa. 

— Nakdi, vrei să rămâi aici peste noapte? a întrebat 
Avigail. Înnoptează la noi. Uită-te pe fereastră, vezi și tu ce 
furtună se pregătește. În ultima vreme noi am avut o mică 
neînțelegere. Lisa, scumpa de ea, și-a băgat în cap că Ivria 
era, în inima ei, evlavioasă și că noi ceilalți am persecutat- 
o asemenea Inchiziției spaniole. Tu ai observat vreodată 
vreo tendinţă religioasă la ea, Nakdi? 

Yoel, care nu auzise exact întrebarea dar avusese 
impresia că îi este adresată lui, a răspuns meditativ: 

— Tinea la liniște și armonie. La asta ținea. 

— Ia ascultați ce-am găsit, a strigat Netta, venind din 
camera ei, în pantaloni lăbărţaţi și o cămașă cadrilată, 
largă cât un cort, și ţinând în mână o carte voluminoasă, 
intitulată „Versuri pe piatră - Epitafuri din vremurile 
pionierilor”. Ce bijuterie: 


Aici zace un tânăr mult iubit, 

Cu mare suferinţă dintre noi răpit: 
JEREMIAH fiu al lui AARON, 

Răposat în noapte, în 5661, de ani 27. 
Sufletul lui tragic la ceruri s-a-nălţat 

Căci să trăiască singur nu a mai suportat. 
Era atât de tânăr și de nevinovat, 

În veci amintirea lui în piatră s-a săpat. 


Avigail s-a întors spre nepoata ei ca o furie, cu ochii 
scăpărând de ură: 

— Netta, asta nu-i o distracţie. Ironia ta e dezgustătoare. 
Cinismul tău! Dispreţul tău! Aroganta ta! De parcă viaţa ar 
fi o farsă, moartea, o glumă, suferinţa, o anecdotă. Yoel, 
uită-te bine la ea, gândește-te, întoarce-ţi măcar o dată 


mintea și spre lucrurile astea, pentru că de la tine le-a 
moștenit. Apatia. Desconsiderarea. Ridicarea din umeri. 
Rânjetul sinistru. De la tine i se trag. Nu-ţi dai seama că e 
copia ta fidelă? Cu cinismul tău rece ai provocat deja un 
dezastru, vrei, Doamne ferește, să provoci și un al doilea? 
Mai bine să-mi ţin gura, ca să nu-l ispitesc pe diavol. 

— Avigail, ce vrei de la el? a strigat Lisa, cu un soi de 
tandreţe elegiacă. Tu n-ai ochi? Nu vezi că suferă pentru 
noi toţi? 

Și Yoel, răspunzând, ca de obicei, cu întârziere la o 
întrebare pusă anterior, a spus: 

— Vezi și tu, Lublin. Locuim toţi împreună ca să ne 
putem oferi unul altuia o mână de ajutor, la nevoie. De ce 
nu vii și tu alături de noi? Adu-tți și fiii din Metullah. 

— Ma'alesh, n-are importanţă, a mormăit musafirul cu 
un ton gutural, ostil, împingând masa, trăgându-și 
hanoracul pe el, și dându-i lui Yoel un ghiont în umăr. 
Lucrurile stau exact invers, Căpitane. Mai bine ai lăsa 
fetele aici, să se amuze între ele, și ai veni tu la noi. Primul 
lucru pe care l-am face ar fi să te trimitem dis-de- 
dimineaţă la câmp, sau poate la stupii de albine, și ţi-ai 
limpezi tu minţile înainte să-i scoţi pe toţi de aici din minţi. 
Ăsta cum de nu se răstoarnă? a întrebat când privirea i-a 
căzut deodată pe statueta cu animalul de pradă, din familia 
felinelor. 

— Aha! a exclamat Yoel, asta aș vrea și eu să știu. 

Nakdimon Lublin a cântărit animalul în mână. A întors 
statueta pe dos, a zgâriat baza cu unghia, a sucit-o în fel și 
chip, a dus-o la nas și a mirosit-o. In clipa aceea, pe faţa lui 
a ieșit la iveală cu intensitate țărănoiul semi-înapoiat, 
neîncrezător, cap pătrat, până ce Yoel nu s-a mai putut 
abţine și a murmurat printre dinţi: 

— Elefantul în magazinul de porțelanuri. Să sperăm că 
n-o sparge. 

În cele din urmă, musafirul a spus: 

— Rahat! Ascultă-mă pe mine, Căpitane, aici e o 
învârteală necurată. 

Dar în contrast cu vorbele-i grosolane, a pus figurina la 


loc cu un gest parcă de adânc respect și i-a mângâiat încet, 
cu vârful degetului, spinarea arcuită. Pe urmă și-a luat 
rămas-bun. 

— Bine, fetelor. Pe curând. Nu vă mai mușcaţi una pe 
alta. 

După ce și-a vârât borcanul cu venin în buzunar, a 
adăugat: 

— Căpitane, vino să mă conduci. 

__Yoel l-a însoţit până la Chevroletul lui lung, încăpător. 
Inainte de a se despărți, omul din topor i-a vorbit pe un ton 
la care Yoel nu s-ar fi așteptat: 

— Căpitane, și cu tine e ceva în neregulă. Nu mă 
înţelege greșit. N-am nimic împotrivă să-ţi dau o parte din 
banii de la Metullah. Nicio problemă. Chiar dacă în 
testamentul bătrânului scrie că în caz că te recăsătorești 
nu mai capeţi un sfanţ, în ce mă privește pe mine, poţi să 
te însori și mâine și tot am să-ţi dau banii. Nicio problemă. 
Eu vreau să-ți vorbesc despre altceva. În Kafr Ajer e un 
arab, un prieten bun de-al meu, cam scrântit, și manglitor, 
și se spune că-și regulează propriile fiice, dar când bătrâna 
lui mamă era pe moarte, s-a dus la Haifa și i-a cumpărat un 
frigider, și o mașină de spălat rufe, și un video, și mai știu 
eu ce, tot ce și-a dorit ea în viaţă, pentru ca măcar să 
moară fericită. Asta se cheamă milă, Căpitane. Tu ești un 
om foarte deștept, ba chiar șmecher, dar ești un om 
cumsecade. Aici nu încape îndoială. Corect ca un zar. Ești, 
într-adevăr, un tip OK. Necazul cu tine e că ai trei mari 
lipsuri: A. dorința, B. bucuria, C. mila. Dacă mă-ntrebi pe 
mine, Căpitane, astea trei lucruri merg împreună, la 
pachet. Şi dacă-ţi lipsește numărul doi, atunci n-ai parte 
nici de numărul unu sau trei. Și așa mai departe. Starea în 
care te găsești tu e îngrozitoare. Acuma du-te în casă. Uite 
ce ploaie vine. Pe curând. De fiecare dată când mă uit la 
tine, îmi vine să plâng. 


Treizeci și patru 


În mod surprinzător, au urmat câteva zile cu soare și un 
weekend scăldat într-un azur glacial. Peste grădinile 
golașe și peste pajiștile albite de brumă s-a lăsat o lumină 
caldă, de culoarea mierii, care dezmierda maldărele de 
frunze moarte și aprindea, ici, colo, o strălucire de aramă 
topită. Pe acoperișurile de ţiglă, panourile solariilor 
scânteiau cu ţâșniri de lumină orbitoare. Mașinile parcate, 
rigolele, smârcurile, cioburile de la marginea trotuarului, 
cutiile poștale, geamurile caselor, totul sclipea și sticlea. O 
licărire zburdalnică dănțuia peste tufișuri și pajiște, 
săltând de pe zid pe gard, iscând scântei în cutia poștală, 
săgetând ca un fulger aleea și incendiind o bulă de apă de 
pe gardul de peste drum. Lui Yoel i s-a năzărit brusc că 
scânteia asta nebunatică e, într-un fel, legată de persoana 
lui: când el stătea nemișcat, încremenea și sclipirea. Mai 
târziu, a descoperit legătura între scânteia dansantă și 
lumina reflectată de ceasul lui de mână. 

Aerul se însuflețea treptat de zumzetul gâzelor. O briză 
venită dinspre mare aducea un miros sărat și zgomote de 
oameni care se zbenguiau prin vecinătate. Din loc în loc, 
câte un vecin ieșise să smulgă bălăriile din răzoarele 
noroioase, ca să creeze spaţiu pentru plantarea bulbilor 
florilor de iarnă. Ici, colo, femeile scoseseră așternuturile 
la aerisit. Un puști spăla mașina părinţilor lui, fără îndoială 
pe bani. Yoel și-a înălțat privirea și a văzut o pasăre care 
supravieţuise frigului și acum, parcă scoasă din minţi de 
atâta strălucire, stătea în vârful unei ramuri desfrunzite și 
cânta de mama focului, cu toată puterea ei, repetând 
extatic, fără variaţii sau pauze, aceeași frază de trei note. 
Care era înghițită în fluxul de lumină, lent și dens ca 
mierea vărsată. Yoel a încercat în zadar să atingă pasărea 
cu sulița de lumină trimisă de ceasul lui. În depărtare, spre 
zarea de răsărit, dincolo de vârfurile copacilor din livada 
de citrice, munţii erau vătuiţi de un abur fin, se dizolvaseră 
parcă în el și se albiseră, ai fi zis că își pierduseră 


masivitatea și deveniseră fantome de munţi, tușe pastelate 
pe o pânză luminoasă. 

Când Avigail și Lisa erau plecate la Festivalul de Iarnă 
de pe Muntele Cârmei, Yoel a hotărât să facă o spălătură 
mare. Sprinten, eficient, metodic, a intrat dintr-o cameră 
în alta, a scos fețele de pernă, cearșafurile, husele 
pernelor de pe canapea. Aproape că a strâns și păturile. A 
adunat toate prosoapele folosite, inclusiv șervetele de ceai 
din bucătărie, și a golit în baie coșul de rufe negre. Pe 
urmă a făcut din nou turul dormitoarelor, căutând prin 
dulapuri, pe spetezele scaunelor, și culegând bluze, 
lenjerie de corp, cămăși de noapte, combinezoane, fuste, 
capoate de casă, veste și ciorapi. După ce a terminat, și-a 
dezbrăcat hainele de pe el și, stând în pielea goală în baie, 
a îngrămădit toate lucrurile la un loc, construind un munte 
de rufe. După care s-a apucat să le sorteze. A petrecut 
vreo douăzeci de minute, gol pușcă, procedând la o 
clasificare meticuloasă și precisă, zgâindu-se, uneori, prin 
ochelarii lui intelectuali, la instrucţiunile de spălare 
imprimate pe etichete, făcând categorii separate de rufe 
care necesitau apă fierbinte, apă călduţă, apă rece, spălare 
manuală, atent la ce putea fi stors și la ce nu, la ce putea 
intra în uscătorul mecanic și ce va trebui atârnat afară, pe 
suportul rulant pe care-l instalase în capătul curţii din 
spate, cu ajutorul lui Krantz și al fiului său, Duby. Numai 
după ce a terminat sortarea și planificarea gradelor de 
căldură a apei, Yoel s-a îmbrăcat, a dat drumul la mașina 
de spălat și a trecut prin ea, tranșă după tranșă, de la apă 
fierbinte la apă rece și de la rufele rezistente la cele 
pretenţioase. Așa s-a scurs o jumătate din dimineaţă, dar 
Yoel era prea ocupat ca să observe. Hotărâse să termine 
toată treaba înainte ca Netta să se întoarcă de la clubul 
teatrului. Cu ochii minţii îl vedea pe tânărul pur și 
nevinovat, Jeremiah, fiul lui Aaron, cel din cartea de 
epitafuri, nemișcat într-un scaun cu rotile. Poate că de asta 
era atât de nevinovat: nu ai mari șanse să păcătuiești într- 
un scaun cu rotile. Cât despre Comisia de Anchetă și 
nedreptatea care e posibil să i se fi făcut Generalului 


Locotenent Elazar, Yoel își repeta ideea pe care Profesor 
încercase întotdeauna să o insufle subordonaţilor săi: 
adevărul absolut s-ar putea să existe sau să nu existe, asta- 
i o problemă pentru filosofi, dar orice idiot sau ticălos știe 
ce-i o minciună. 

Și ce urmează să facă acum, când toate rufele erau 
uscate și frumos împăturite pe rafturi în diversele 
dulapuri, cu excepţia articolelor mai delicate care se uscau 
încă pe suportul din grădină? O să calce ce-i de călcat. Și 
pe urmă? In magazia de unelte făcuse curăţenie 
săptămâna trecută. Cu două săptămâni înainte controlase 
toate ferestrele și le unsese balamalele ca să prevină 
rugina. Şi mai știa că era timpul să renunţe la mania 
burghiului electric. Bucătăria strălucea ca un pahar, pe 
uscătorul de vase nu se vedea nici măcar o linguriţă, totul 
fusese pus la loc. Poate că ar trebui să unească și să 
amestece pachetele de zahăr consumate numai pe 
jumătate? Sau să se repeadă la pepinierele Bardugo de la 
bariera Ramat Lotan și să cumpere niște bulbi pentru 
plantele de iarnă? „Ai să cazi în boală, își repeta Yoel 
cuvintele mamei lui, ai să cazi în boală dacă nu începi să 
faci ceva.” O clipă a analizat în gând asemenea posibilitate 
și nu vedea cum ar putea s-o contrazică. Și-a adus aminte 
de  repetatele aluzii ale mamei lui cu privire la 
considerabila sumă de bani pe care o păstra pentru el, ca 
să-l ajute să se lanseze în afaceri. Se mai gândea și la 
oferta fostului său coleg, care-i promisese marea cu sarea 
dacă accepta să-i fie partener într-o agenţie de detectivi 
particulari. Și la implorările Patronului. Şi Ralph Vermont 
i-a menţionat un canal discret de investiţii, ceva legat de 
un uriaș consorţiu canadian, care, i-a promis Ralph lui 
Yoel, în optsprezece luni îi va dubla capitalul investit. Iar 
Arik Krantz nu mai contenea să pledeze pentru a-l 
convinge să ia parte la cea mai recentă aventură a lui: de 
două ori pe săptămâna, îmbrăca un halat alb și lucra ca 
asistent paramedical într-un spital, fascinat de nurii unei 
infirmiere voluntare, pe nume Greta. Arik Krantz jurase să 
nu se lase „până n-o s-o străpungă de jos în sus și de sus în 


jos, și în diagonală”. Pretindea că pusese ochii și pe altele 
și îi rezervase lui Yoel două voluntare: Christina și Iris; 
Yoel putea să aleagă pe care o voia. Sau pe amândouă. 
Cărându-și afară întregul echipament necesar să-și 
întemeieze colonia: ochelari de citit, ochelari de soare, o 
sticlă cu apă minerală, un pahar cu coniac, cartea despre 
Șeful Statului Major, un tub cu cremă împotriva arsurilor, 
o apărătoare pentru ochi și aparatul de radio cu tranzistor! 
Yoel a ieșit să facă plajă pe leagănul capitonat, până ce 
avea să se întoarcă Netta de la matineul de sâmbătă, din 
clubul teatrului, când or să ia împreună un prânz târziu. În 
fond, de ce să nu accepte invitaţia cumnatului său? Ar 
putea pleca singur la Metullah. Să stea câteva zile acolo. 
Poate chiar o săptămâna sau două. De ce nu câteva luni? 
Ar putea lucra la câmp, de dimineaţa până seara, gol până 
la brâu, sau poate la stupii de albine, sau în livada printre 
trunchiurile căreia se culcase prima dată cu Ivria, când ea 
ieșise să închidă sau să deschidă robinetele de irigare, iar 
el, un ostaș care rătăcise drumul într-un exercițiu de 
orientare comandat, se apropiase de robinete ca să-și 
umple gamela. A observat-o doar când era la cinci, șase 
pași de el, și a îngheţat de spaimă; aproape că i s-a tăiat 
răsuflarea. Nici ea nu l-ar fi observat dacă picioarele nu i s- 
ar fi împiedicat de corpul lui cinchit pe vine; în clipa când 
el se aștepta să o audă ţipând, ea a șoptit: „Nu mă ucide!”. 
Amândoi încremeniseră, și n-au schimbat între ei nici zece 
cuvinte înainte ca trupurile să li se încleșteze, orbecăind 
stângaci, amândoi complet îmbrăcaţi, rostogolindu-se pe 
pământ, gâfâind și îngropându-se unul în celălalt, ca două 
păpuși de cârpă oarbe, rănindu-se unul pe celălalt; au 
terminat aproape înainte de a fi început, după care au fugit 
care încotro. Și tot acolo, printre pomii fructiferi, s-a culcat 
cu ea a doua oară, câteva luni mai târziu, când s-a întors la 
Metullah ca atras de o vrajă și a așteptat-o două nopţi la 
rând, lângă robinete, iar în cea de-a treia noapte s-au 
întâlnit din nou și au căzut iar unul în braţele celuilalt, ca 
doi oameni arși de sete, și după aceea el a cerut-o în 
căsătorie și ea a răspuns: „Ţi-ai ieșit din minţi?”. Pe urmă 


au început să se întâlnească noaptea; abia mai târziu s-au 
văzut pentru prima oară la lumina zilei, și și-au declarat 
reciproc că nu sunt dezamăgiţi de ceea ce văd. 

Și, poate, cu timpul, ar putea învăţa și el câte ceva de la 
Nakdimon. De pildă, ar putea încerca să-și însușească arta 
de a mulge șerpii veninoși. Ar putea studia și descifra, o 
dată pentru totdeauna, adevărata semnificație a 
testamentului bătrânului. Ar putea să se dumirească, deși 
cu mare întârziere, asupra a ceea ce s-a întâmplat în 
realitate la Metullah în iarna aceea de demult, când Ivria și 
Netta au fugit din casa lui, iar lIvria a susţinut cu 
încăpățânare că problema Nettei dispăruse deoarece îi 
interzisese lui Yoel să le viziteze. Şi, printre investigaţii, ar 
putea să-și călească și să-și desfete trupul la soare, 
muncind în aer liber, între păsări și adieri de vânt, ca pe 
vremea când era un tânăr învățăcel într-un kibuţ, înainte 
de a se fi căsătorit cu lIvria și a fi transferat la 
departamentul Procuraturii Generale Militare, de unde a 
fost trimis la cursuri de antrenament pentru misiuni 
speciale. 

Dar gândul la întinderea proprietăţilor din Metullah și la 
zilele de trudă fizică i-a mai temperat entuziasmul. Aici, în 
Ramat Lotan, nu avea cheltuieli mari. Banii pe care-i 
primea de la Nakdimon la fiecare șase luni, pensiile de stat 
ale bătrânelor, propria lui pensie și diferenţa dintre chiria 
încasată pentru cele două apartamente din Ierusalim și 
chiria pe care o plătea pentru casa de aici concurau să-i 
creeze posibilitatea unui răgaz de odihnă meditativă, și-i 
îngăduiau să-și petreacă timpul între păsări și peluze. Dar 
chiar și așa era departe de a inventa electricitatea și de a 
scrie poemele lui Pușkin. Fără îndoială, dacă ar pleca la 
Metullah ar deveni iar dependent de burghiul electric sau 
de ceva asemănător. Brusc, aproape că a izbucnit în râs 
amintindu-și de felul comic și ignorant în care Nakdimon 
Lublin pronunțase cuvintele aramaice ale rugăciunii 
pentru morţi, la înmormântarea Ivriei. Comunitatea sau 
colectivul alcătuit de fosta soţie a lui Ralph și foștii soţi ai 
lui Annemarie împreună cu copiii lor, la Boston, i se părea 


lui Yoel un lucru logic și mișcător, pentru că, în inima lui, 
era de acord cu aluzia biblică din epitaful descoperit de 
Netta: omului nu-i face bine să fie singur. Până la urmă, 
nu-i o chestiune de păcat, de tainic secret rușinos, de boli 
de influență lunatico-astrală sau de scene de răstignire 
bizantină; nu, nu acestea contrazic bunul simţ. Ci e, mai 
mult sau mai puţin, o problemă de aceeași natură ca 
diferendul dintre Shamir și Peres: pericolul care derivă din 
concesiile menite să atragă alte și alte noi concesii, 
împotriva necesităţii de a fi realist și de a accepta 
compromisuri. la uite la pisica asta, un motan în toată 
regula, probabil unul din prăsila de vara trecută din 
magazie. Uite-l cum urmărește de pe acum, cu o privire 
prădalnică, pasărea din copac. 

Yoel a luat ziarul de weekend, l-a frunzărit și apoi s-a 
lăsat furat de somn. Când Netta s-a întors acasă, între 
orele trei și patru, s-a dus direct în bucătărie, a mâncat 
ceva din frigider, fără măcar să se așeze, a făcut un duș și 
l-a anunţat pe Yoel, tulburându-i somnul: 

— Mă duc iar în oraș. Drăguţ din partea ta că ai spălat 
așternuturile și ai schimbat prosoapele, dar nu era nevoie. 
De ce plătim o femeie de serviciu? 

Yoel a mormăit ceva, a auzit-o plecând, s-a sculat și a 
mutat leagănul alb, capitonat, mai în centrul peluzei, 
pentru că soarele începea să apună. Pe urmă s-a culcat și a 
adormit din nou. Krantz și soţia sa, Odelia, s-au apropiat 
tiptil, s-au așezat la masa albă din grădină și au așteptat, 
aruncând câte o privire la ziarul lui Yoel și la cartea lui. 
Anii de lucru și călătoriile îl învăţaseră pe Yoel să se 
trezească asemenea unei pisici, cu un soi de salt interior, 
direct din somn într-o stare de veghe, fără stadiul 
intermediar al mahmurelii. Cum a deschis ochii, și-a și 
coborât picioarele desculțe pe pământ și s-a ridicat în 
capul oaselor, ajungând dintr-o singură privire la concluzia 
că Arik Krantz și soţia lui se certaseră din nou, că veniseră 
la el să-i arbitreze și că Arik era cel ce încălcase 
înţelegerea anterioară, stabilită tot pe calea medierii lui 
Yoel. 


Odelia Krantz i s-a adresat: 

— Recunoaște că încă n-ai luat prânzul. Dacă-mi dai voie 
să intru o clipă în bucătărie, o să aduc niște farfurii și ce 
mai trebuie: ţi-am preparat ficăţei de pui cu ceapă prăjită 
și diverse garnituri. 

— Vezi, s-a amestecat Krantz, primul lucru la care se 
gândește e să te mituiască. Să se asigure că o să fii de 
partea ei. 

— Uite așa lucrează mintea lui, a intervenit Odelia. N-ai 
ce-i face. 

Yoel și-a pus ochelarii de soare, pentru că lumina 
asfinţitului îi irita ochii roșii, dureroși. Şi în timp ce devora 
ficățeii de pui și garnitura de orez, s-a interesat de cei doi 
fii ai lor, între care, din cât își amintea, era o diferenţă de 
vârstă doar de un an și jumătate. 

— Amândoi sunt împotriva mea, s-a lamentat Krantz. 
Amândoi sunt de stânga, și acasă ţin întotdeauna partea 
mamei lor. Asta după ce că în ultimele două luni am 
cheltuit o mie trei sute de dolari pe un computer pentru 
Duby și o mie o sută de dolari pe o motocicletă pentru 
Gilly. Și drept mulțumire îmi dau una în cap. 

Yoel s-a întors cu delicateţe către zona contaminată. De 
la Arik nu putuse scoate decât obișnuitele bombăneli, că 
Odelia neglijează casa, se neglijează și pe ea însăși, și dacă 
și-a dat osteneala să gătească azi ficăţeii ăștia de pui, a 
făcut-o pentru tine, nu pentru mine, irosește bani cu 
nemiluita dar la pat e zgârcită, și apoi ironiile ei - 
dimineaţa, cum se scoală, se ia de mine, și seara când se 
culcă face haz că am burtă, sau mai știu eu ce. l-am spus 
de o mie de ori, Odelia, hai să ne despărțim, măcar pentru 
o perioadă de probă, dar de fiecare dată mă ameninţă că 
dacă nu-mi bag minţile-n cap dă foc casei. Sau se omoară. 
Sau mă dă la gazetă. Nu că mi-e frică de ea. Dimpotrivă, ea 
să se păzească de mine. 

Odelia, la rândul ei, a declarat, cu ochii uscați, că nu are 
nimic de adăugat. Numai cât îl ascultai pe el vorbind și-ţi 
dădeai seama că e o bestie. Dar ea nu cere decât un singur 
lucru, și nimic n-o s-o facă să renunţe: ca el să-și încalece 


iepele în altă parte, nu pe covorul ei din living, sub nasul 
copiilor. Înseamnă că cere prea mult? Te rog, lasă-l pe 
domnul Ravid - pe Yoel - să judece singur dacă cererea 
mea e rezonabilă sau nu. 

Yoel i-a ascultat pe amândoi cu seriozitate și cu o mină 
de concentrare, de parcă auzea cântându-se în depărtare 
un madrigal și sarcina lui era să deosebească, dintre toate 
vocile, pe aceea care cânta fals. Nu a intervenit și nu a 
făcut niciun comentariu, nici măcar când Krantz a spus: 

— Bine, dacă așa stau lucrurile, lasă-mă să-mi strâng 
toate catrafusele, să-mi iau două geamantane, să plec și să 
nu mă mai întorc. N-ai decât să iei tu totul, nici că-mi pasă. 

Nu a intervenit nici când Odelia a mărturisit: 

— E adevărat că ţin o sticlă cu amoniac, dar el ţine un 
revolver ascuns în mașină. 

În cele din urmă, când soarele a asfintit și, într-o clipă, s- 
a lăsat frigul, iar pasărea răzleaţă care supravieţuise iernii, 
sau poate că o alta, a început deodată să cânte duios, Yoel 
a spus: 

— Bine. Am ascultat totul. Acum haideţi să intrăm în 
casă, pentru că s-a răcorit. 

Soții Krantz l-au ajutat să care în bucătărie farfuriile și 
paharele și ziarele și cartea și crema împotriva arsurilor de 
soare și apărătoarea de ochi și tranzistorul. Acolo, în 
continuare desculţ și despuiat până la brâu, stând în 
picioare, Yoel și-a rostit sentinţa: 

— Ascultă-mă, Arik. Dacă i-ai dat o mie de dolari lui 
Duby și o mie de dolari lui Gilly, îţi propun să-i dai două 
mii de dolari Odeliei. Fă lucrul ăsta chiar mâine dimineaţă, 
de cum se deschid băncile. Dacă nu ai, cere un împrumut. 
O depășire a contului. Dacă nu poţi, îţi împrumut eu banii. 

— Dar pentru ce? 

— Ca să pot face un tur de trei săptămâni în Europa, l-a 
lămurit Odelia. Timp de trei săptămâni n-ai să mă mai vezi. 

Arik Krantz a chicotit, a oftat, a bâiguit ceva, apoi și-a 
schimbat părerea, i s-au înroșit obrajii și, în cele din urmă, 
a grăit: 

— În regulă, înghit hapul. 


După aceea au luat împreună o cafea și, la plecare, soţii 
Krantz, ţinând în mâini sacoșe de plastic cu vasele în care 
transportaseră prânzul târziu, l-au invitat insistent pe Yoel 
să vină la ei la masă vineri seara, cu întregul harem. 

— Acum că Odelia ţi-a arătat ce bucătăreasă grozavă e. 
Și asta nu-i nimic. Când are chef, poate găti de zece ori 
mai bine. 

— Arye, nu mai exagera. Vino acasă, l-a chemat Odelia. 

Și s-au îndepărtat recunoscători și aproape împăcaţi. 

În seara aceea, când Netta s-a întors din oraș și s-au 
așezat împreună în bucătărie, la un ceai de ierburi, Yoel a 
întrebat-o pe fiică-sa dacă găsește vreun adevăr în ceea ce 
obișnuia să spună bunicul ei, polițistul, anume că, în mai 
mică sau mai mare măsură, toţi oamenii au aceleași 
secrete. Netta l-a întrebat ce i-a venit dintr-odată să vrea 
să afle acest lucru. Și Yoel i-a povestit pe scurt despre 
arbitrajul pe care i-l impuseseră Odelia și Arik Krantz. În 
loc să răspundă la întrebare, Netta i-a replicat pe un ton în 
care Yoel deslușea parcă o undă de afecţiune: 

— Hai să spunem că-ţi face plăcere să te joci de-a 
Dumnezeu. Uită-te ce ars ești. Să te ung cu puţină cremă, 
ca să nu se jupoaie pielea? 

Yoel i-a răspuns: 

— Cum dorești. 

Și după un minut, a adăugat: 

— De fapt, nu-i nevoie. Uite, ţi-am păstrat niște ficăţei de 
pui cu ceapă prăjită și niște orez cu legume, din ce mi-au 
adus ei. Mănâncă ceva, Netta, și pe urmă ne uităm la știri. 


Treizeci și cinci 


La jurnalul de știri s-a transmis de undeva un reportaj 
detaliat despre o grevă naţională a personalului din 
spitale. Au fost arătaţi bătrâni invalizi cronici zăcând pe 
așternuturi îmbibate de urină, iar camera de luat vederi se 
plimba de jur-împrejur punând în lumină aspecte de 
mizerie și de indolenţă. O bătrână gemea la nesfârșit, cu o 
voce ascuţită și monotonă, ca un căţel rănit. Un moșneag 
buhăit, care părea gata să crape sub presiunea fluidelor 
acumulate în el, zăcea nemișcat, privind în gol. Mai era și 
un bătrânel închircit, împuţinat la trup, cu ţeasta și fața 
acoperite de ţepi aspri și un aspect jegos, care se hlizea și 
chicotea întruna, împingând spre cameră un ursulet de 
pluș cu burta sfâșiată, din care curgeau măruntaie 
fleșcăite din câlţi murdari. Yoel a întrebat-o: 

— Nu crezi că ţara asta se duce de râpă, Netta? 

— Uite cine vorbește, i-a răspuns ea, turnându-i un 
coniac. 

Și și-a reluat îndeletnicirea de a plia șerveţele de hârtie 
în triunghiuri exacte, pe care le aranja apoi într-un suport 
de lemn măsliniu. 

— Spune-mi, a reluat Yoel, dacă ar fi după voia ta, ce-ai 
prefera, să fii scutită de serviciul militar sau să te înrolezi? 

— Dar e după voia mea. Depinde de mine dacă să le 
spun despre boala mea sau nu. La examenele medicale nu 
se va observa nimic. 

— Şi ce ai de gând să faci? Le spui sau nu? Și ce zici 
dacă o să le spun eu? Netta, te rog așteaptă o clipă înainte 
să-mi răspunzi: „Cum dorești”. E vremea să cunoști ce-i 
bine pentru tine și ce nu. Ştii că eu pot rezolva cu un 
telefon sau două întreaga problemă. Și într-un fel și în 
celălalt. Așa încât spune-mi ce dorești tu. Dar asta nu 
înseamnă neapărat că o să și fac și ceea ce dorești tu. 

— Îţi aduci aminte ce mi-ai spus când Patronul te presa 
să pleci pentru câteva zile, să salvezi Patria? 

— Ti-am spus ceva, da. Cred că ţi-am spus că nu mai am 


forță de concentrare. Sau ceva în genul ăsta. Dar ce 
legătură are una cu alta? 

— Spune-mi, Yoel, ce te roade? De ce baţi câmpii? Ce 
importanţă are pentru tine dacă eu fac serviciul militar sau 
nu? 

— Stai o clipă, a întrerupt-o el, calm. Scuză-mă. Să 
ascultăm buletinul meteorologic. 

Prezentatorul i-a anunţat că acea noapte va marca 
revenirea ploilor de iarnă. Un nou val de presiune 
atmosferică scăzută se va înregistra pe coastă înainte de 
ivirea zorilor. După care se vor porni iar ploile și vântul. În 
văile din interiorul ţării și pe înălţimi exista riscul de 
îngheţ. Şi acum două știri finale: Un om de afaceri 
israelian și-a pierdut viaţa într-un accident în Taiwan. 
Familia a fost înștiinţată. Și la Barcelona un tânăr călugăr 
și-a dat foc, în chip de protest faţă de escaladarea violenţei 
în lume. Și cu aceasta se încheie știrile serii. Netta a 
început să vorbească: 

— Ascultă-mă. Eu pot să mă mut la vară din casa asta, 
chiar și fără să intru în armată. Mă pot muta și mai 
devreme. 

— De ce? Nu avem destule camere? 

— Atâta timp cât mă găsesc eu în casă, tu nu poţi s-o 
aduci aici pe femeia de alături. Sau pe fratele ei. 

— De ce n-aș putea? 

— De unde să știu eu? Din cauza pereţilor subţiri. E 
același lucru și cu zidul care ne desparte de ei - peretele 
de aici - e subţire ca o foaie de hârtie. Ultimul meu 
examen e pe douăzeci iunie. După aceea, dacă dorești, pot 
să-mi închiriez o cameră în oraș. Și dacă te grăbești, pot s- 
o fac și mai curând. 

— Nici nu se pune chestiunea, i-a răspuns Yoel cu tonul 
acela de duritate rece, politicoasă, cu care obișnuia, în 
profesiunea lui, să înăbușe în fașă orice scânteie de 
malițiozitate a interlocutorului. Punct. 

Dar în timp ce rostea cuvintele, trebuia să lupte 
împotriva ghearei de mânie care-i încleștase pieptul, o 
mânie cum nu mai încercase din ziua în care Ivria plecase 


din casă. 

— De ce nu? 

— Nici vorbă de camere închiriate. Scoate-ţi așa ceva 
din minte. Şi cu asta, basta. 

— Vrei să spui că n-o să-mi dai bani? 

— Netta! Haide să fim raţionali. În primul rând, din 
cauza sănătăţii tale. În al doilea rând, când o să intri la 
universitate, locuinţa noastră e chiar în vecinătatea 
campusului, așa că n-are niciun rost să faci tot drumul din 
centrul orașului până aici. 

— Pot să-mi plătesc și singură camera. Nu-i nevoie să 
mă finanţezi. 

— Da? În ce fel, mă rog? 

— Patronul tău e foarte drăguţ cu mine. Mi-a oferit o 
slujbă în fostul tău birou. 

— Eu nu m-aș baza pe promisiunea lui. 

— Şi, în orice caz, Nakdimon depozitează pentru mine 
mari sume de bani care îmi vor fi înmânate când voi 
împlini douăzeci și unu de ani și mi-a spus că el nu se 
sinchisește dacă vreau să le iau de pe-acum. 

— Netta, în locul tău nu m-aș bizui nici pe lucrul ăsta. 
Oricum, cine ţi-a dat voie să discuți cu Lublin despre bani? 

— Hei, ce te zgâiești așa la mine? Ia privește-te în 
oglindă. Arăţi ca un asasin. În fond, pentru binele tău 
vreau să plec. Ca să poţi începe să trăiești. 

— Uite ce-i, Netta, a dat Yoel să explice, încercând să 
infuzeze în tonul lui o doză de intimitate pe care nu o 
resimțea. În legătură cu femeia de alături, Annemarie. Să 
spunem... 

— Să nu spunem nimic. E patetic să te duci să te 
descarci acolo și apoi să vii fuguţa acasă, simțind nevoia să 
explici. Ca și prietenul tău, Krantz. 

— OK. Dar toată povestea asta, în realitate... 

— Toată povestea asta, în realitate, înștiințează-mă, te 
rog, când ai nevoie de camera cu pat dublu. Asta-i tot. 
Cine, naiba, a cumpărat șerveţelele astea? Probabil că 
Lisa. Uită-te ce kitsch! De ce nu te odihnești un pic, scoate- 
ţi pantofii, peste câteva minute începe un nou serial de 


documentare englezești. Ceva despre originile universului. 
Să-i dăm o șansă? La Ierusalim, când mama s-a mutat în 
studioul ăla al ei, aveam impresia că a făcut-o din cauza 
mea. Dar pe atunci eram prea tânără ca să plec de acasă și 
să mă mut de una singură. O fată din clasa mea, Adva, se 
mută la începutul lunii iulie într-un apartament de două 
camere pe care l-a moștenit de la bunica ei. E la mansardă, 
într-un bloc de pe strada Karl Netter. Pentru o sută 
douăzeci de dolari pe lună e de acord să-mi închirieze o 
cameră cu vedere la mare. Dar dacă ești nerăbdător să mă 
mut mai repede, nu-i nicio problemă. Doar să-mi spui și mă 
fac nevăzută. Am deschis televizorul. Nu te ridica. Durează 
două minute până se încălzește. Eu am poftă de niște pâine 
prăjită cu brânză, roșii și măsline negre. Să-ţi fac și ţie? O 
felie, două? Vrei și niște lapte cald? Sau un ceai de ierburi? 
Eşti atât de ars de soare, că ar trebui să bei multe lichide. 
După știrile de la miezul nopţii, când Netta și-a luat o 
sticlă cu suc de portocale și un pahar și s-a retras în 
camera ei, Yoel a hotărât să se înarmeze cu o lanternă 
puternică și să cerceteze ce se mai întâmplă în magazia 
din grădină. Avea senzaţia că pisicile își făcuseră din nou 
lăcaș acolo. Dar în drum spre magazie, gândindu-se mai 
bine, și-a spus că e mai logică presupunerea ca pisica 
mamă să aibă o nouă tranșă de pui. Afară, aerul era rece și 
uscat. Printre lamelele jaluzelei din dormitorul Nettei, o 
putea întrezări pe fată dezbrăcându-se, și Yoel nu-și putea 
alunga din minte imaginea trupului ei angular, care părea 
întotdeauna gârbovit, încordat, chiar neglijat și neiubit. 
Deși aici s-ar putea să apară o contradicţie. Cu certitudine, 
niciun bărbat, niciun tânăr pofticios nu-și lăsase vreodată 
privirile pe trupul acela jalnic. Și poate că nici nu o vor 
face vreodată. Deși Yoel era conștient că peste o lună sau 
două, peste cel mult un an, se va produce acea 
transmutare din adolescentă în femeie, despre care îi 
vorbiseră medicii Ivriei. Și atunci toate se vor schimba, un 
tors vânjos, păros și niște braţe musculoase o vor lua în 
stăpânire, pe ea și mansarda aceea din strada Karl Netter, 
pe care, a hotărât Yoel pe loc, se va duce să o inspecteze 


într-una din zilele astea. Se va duce singur, înainte de a lua 
o decizie. Aerul rece al nopţii era atât de uscat și aspru, 
încât aproape că l-ai fi putut sfărâma între degete, cu un 
zgomot crocant, de ronţăit. Pe care Yoel îl dorea în clipa 
aceea cu atâta ardoare, încât aproape că-l putea auzi. Dar 
în afară de gândacii care fugeau din raza de lumină a 
lanternei, nu a descoperit în magazie niciun alt semn de 
viață. L-a năpădit o vagă senzaţie că lucrurile nu erau 
realmente vii, treze. Că el hoinărea de colo-colo, gândind, 
dormind, mâncând, regulându-se cu Annemarie, uitându-se 
la televizor, lucrând în grădină, instalând rafturi noi în 
camera soacrei lui, totul în somn, somnambulic. Și dacă 
mai nutrea vreo urmă de speranţă de a descifra ceva, de a 
decoda sau măcar de a formula o întrebare scormonitoare, 
trebuia, cu orice preţ, să se trezească. Chiar cu preţul unui 
dezastru. Al unei răni. Al unei boli. Al unei complicaţii. 
Trebuia să apară ceva care să-l zgâlțâie, să-l zdruncine, 
până se va deștepta. Ceva care să strivească, să 
zdrobească gelatina cleioasă care se închegase în jurul lui 
ca o placentă. O panică oarbă l-a încleștat și aproape că a 
făcut un salt din magazie în bezna nopţii. Lăsându-și 
lanterna înăuntru. Pe o grindă. Aprinsă. Și Yoel simţea că-i 
este cu neputinţă să se întoarcă să o ia. Vreun sfert de oră 
s-a învârtit prin grădină, de jur-împrejurul casei, pipăind 
coaja pomilor, nivelând cu tălpile pământul straturilor de 
flori, încercând zadarnic balamalele porţii, doar-doar or 
scârţâi ca să le poată unge. Dar n-au scârţâit deloc, așa 
încât și-a reluat hoinăreala. Ceva mai târziu, a ajuns și la o 
hotărâre: mâine, sau poimâine, sau la sfârșitul săptămânii, 
o să se repeadă la pepinierele Bardugo, de la bariera 
Ramat Lotan, și o să cumpere niște gladiole și niște bulbi 
de dalia, niște salvie, seminţe de gura-leului și niște 
crizanteme, așa încât la sosirea primăverii grădina să fie în 
floare. Dar putea construi și o cochetă pergolă de lemn, 
acoperită cu viță agăţătoare, peste adăpostul mașinii, în 
locul acoperișului urât din tablă ondulată, susţinut de niște 
coloane de metal care ruginiseră și or să ruginească în 
continuare, oricâte straturi de vopsea ar aplica peste ele. 


Poate că o să se repeadă la Qualgilya sau Kafr Kassen și o 
să cumpere vreo șase ciubere pe care o să le umple cu un 
amestec de pământ roșu și îngrășăminte, ca să planteze 
felurite varietăți de mușcate care or să se reverse și or să 
se răspândească în jur, în jerbe de culori strălucitoare. 
Cuvântul „strălucitoare” l-a făcut din nou să simtă un vag 
frison, asemenea cuiva care a pierdut speranţa de a mai 
apuca sfârșitul unei dispute prelungite la nesfârșit și care, 
brusc, își vede răzbunarea izbucnind dintr-un colț cu totul 
neașteptat. Când, în sfârșit, lumina s-a stins îndărătul 
jaluzelelor Nettei, Yoel s-a urcat în mașină, s-a dus la 
țărmul mării și a rămas la volan, extrem de aproape de 
muchia stâncii, așteptând valul de presiune atmosferică 
scăzută, care se târa de pe suprafaţa mării, urmând să 
învăluie, la noapte, întreaga coastă. 


Treizeci și șase 


A rămas la volan până pe la două noaptea, cu portierele 
încuiate, geamurile închise, farurile stinse și grila 
radiatorului proiectându-se în gol, peste muchia stâncii. 
Ochii lui, din momentul în care s-au adaptat la întuneric, 
erau vrăjiți de pielita unduioasă a mării care respira, 
bombându-se, boltindu-se și apoi sugându-se, iar și iar, ca 
răsuflarea amplă dar tulburată a unui uriaș al cărui somn e 
injectat de coşmaruri. Uneori, mării îi scăpa câte o 
răbufnire de furie. Alteori, gâfâia febril. Şi, neîncetat, 
talazurile pulsând în noapte, mușcând din coastă, apoi 
furișându-se, cu prada lor, în adâncuri. Ici, colo, gulerașe 
de spumă scânteiau pe pieliţa întunecată. Când și când, o 
rază palidă, lăptoasă, glisa pe sus, printre stele, poate că 
palpitul vreunui reflector al pazei de coastă. Pe măsură ce 
se scurgeau ceasurile, Yoel deosebea tot mai greu bătaia 
valurilor de pulsaţiile sângelui din ţeasta lui. Cât de 
friabilă e crusta ce desparte înlăuntrul de afară. În unele 
clipe de profundă tensiune, avea senzaţia că marea se 
zbate în creierul lui. Ca în ziua aceea cu furtună din Atena, 
când a fost nevoit să scoată revolverul pentru a speria un 
idiot care încercase să-l înjunghie la capătul unei linii de 
autobuz. Sau la Copenhaga, în ziua când reușise, în cele 
din urmă, să-l fotografieze, cu un aparat miniatural, ascuns 
într-un pachet de ţigări, pe un notoriu terorist irlandez, în 
faţa tejghelei dintr-o drogherie. În noaptea aceea, în 
camera lui de la Viking Pension, a auzit, în somn, câteva 
focuri de armă trase prin apropiere, așa încât s-a vârât sub 
pat și, chiar când nu s-a mai auzit nimic, a preferat să 
rămână în ascunzătoare până când lumina zilei a început 
să se cearnă printre crăpăturile jaluzelelor. Abia atunci a 
ieșit în balcon și a controlat pereţii, centimetru cu 
centimetru, până a descoperit în tencuiala zidului exterior 
două găuri care ar fi putut să provină de la gloanţe. Ar fi 
trebuit să-și continue investigația până ar fi găsit 
răspunsul, dar cum își isprăvise misiunea la Copenhaga, nu 


și-a mai bătut capul cu investigaţii, ci și-a făcut în grabă 
bagajele și a părăsit pensiunea și orașul. Dintr-un impuls 
pe care nici acum nu-l putea înţelege, înainte de plecare a 
astupat cu pastă de dinţi cele două găuri din perete, fără 
să știe cu certitudine dacă erau găuri de gloanţe sau nu, și 
în caz că erau, dacă exista vreo legătură între ele și 
împușcăturile pe care își imaginase că le auzise în noapte, 
și, în cazul că fuseseră într-adevăr împușcături, dacă 
avuseseră vreo legătură cu persoana lui. Din momentul în 
care astupase găurile, era cu neputinţă să se mai detecteze 
ceva. „Ce anume e?”, se întreba singur, privind marea, 
fără să vadă nimic. „Ce anume m-a împins, vreme de 
douăzeci și trei de ani, să colind din parc în parc, din hotel 
în hotel, din gară în gară, în trenuri de noapte uruind prin 
păduri și tunele, măturând cu lumina ochilor lor galbeni 
câmpiile beznei. Ce m-a împins să alerg? Și de ce am 
astupat cele două găuri din zid, evitând să fac vreun 
raport? Odată, ea a intrat în baie, la cinci dimineaţa, în 
timp ce eu mă bărbieream de zor, și m-a întrebat: «Unde 
fugi, Yoel?», iar eu i-am răspuns în doar patru cuvinte: 
«Asta e slujba, Ivria», adăugând apoi că iar nu curge apa 
caldă. Iar ea, în hainele ei albe, dar cu picioarele goale, cu 
părul căzându-i pe umărul drept, a dat îngândurată din 
cap, de vreo patru sau cinci ori, m-a făcut «păcătos 
nenorocit» și a ieșit.” 

Dacă un om aflat în mijlocul unei păduri vrea să 
descopere, o dată pentru totdeauna, ce se întâmplă și ce s- 
a întâmplat și ce anume e posibil să se fi întâmplat, și ce e 
un miraj, nu are decât să stea nemișcat și să asculte. De 
pildă, de ce chitara unui mort trimite, în noapte, prin zid, 
sunete duioase de violoncel? Care e linia despărțitoare 
între dor, între jind și o boală lunar-astrală? De ce i-a 
îngheţat sângele în vine când Patronul a rostit cuvântul 
„Bangkok”? Ce voia să spună lvria, când îi șoptea în 
repetate rânduri, și întotdeauna în întuneric, întotdeauna 
cu glasul ei cel mai intim și cel mai lăuntric: „Te înţeleg”? 
Ce anume se întâmplase în anii aceea de demult, între 
robinetele de irigare din Metullah? Și care era tâlcul morții 


ei în braţele vecinului aceluia, într-o băltoacă din curte? 
Există o problemă a Nettei sau nu există? Şi dacă există 
într-adevăr, de la care dintre noi o moștenise? Și cum, și în 
ce moment a început cu adevărat trădarea mea, dacă acest 
cuvânt are vreun înţeles real în cazul de față? Desigur, 
toate acestea nu au niciun sens decât dacă acceptăm 
ipoteza existenței unui anumit rău în sine, distinct, 
profund, care funcţionează constant în tot ce vieţuiește, un 
rău obiectiv, impersonal, care nu are alt mobil, alt scop, 
decât acel fior rece al morţii, și acest rău dezagregă 
treptat, descompune totul, cu degetele lui precise, de 
ceasornicar. Pe una dintre noi a și desfăcut-o în bucăţi și a 
ucis-o, și nu e chip să știi cine va fi următoarea victimă. 
Oare există vreun mijloc de apărare, ca să nu mai vorbim 
de vreo sursă de iertare sau de milă? Sau poate că nu un 
mijloc de a te proteja ci, pur și simplu, de a fugi din calea 
lui? Dar chiar dacă s-ar produce un miracol și acel animal 
de pradă chinuit s-ar elibera din cuiele invizibile care-l 
priponesc, rămâne întrebarea cum și unde s-ar putea lansa 
o creatură lipsită de ochi? Un mic avion de recunoaștere, 
cu un motor răgușit, bâzâie deasupra mării, îndreptându- 
se, lent, către nord, într-un zbor jos, cu luminiţe verzi și 
roșii licărind alternativ la capetele aripilor. Dar curând se 
face nevăzut și nu se mai aude decât tăcerea apei, care 
pălmuiește parbrizul. Parbrizul care s-a înceţoșat, în 
interior, sau afară. Nu se mai vede nimic. Şi s-a făcut rece. 
În scurt timp va veni ploaia făgăduită. Haide să ieşim din 
mașină și să ștergem geamurile, să ambalăm motorul, să 
dăm drumul la radiator, să întoarcem și să plecăm direct la 
Ierusalim. Din prudenţă, o să parcăm dincolo de colţ. 
Învăluiţi de ceaţă și de întuneric, vom putea pătrunde în 
bloc, până la etajul doi. Fără să aprindem lumina de pe 
scară. Cu o bucată de sârmă îndoită și cu șurubelnița asta 
mică o să forțăm broasca, fără niciun zgomot, și așa, 
descult, în tăcere, o să ne strecurăm în apartamentul lui de 
burlac, și o să ne materializăm în faţa lor, în liniște, brusc 
dar stăpânit, cu o șurubelniţă într-o mână și o bucată de 
sârmă îndoită în cealaltă. Scuzaţi-mă, nu vreau să vă 


deranjez, nu am venit să fac o scenă, războaiele mele au 
luat sfârșit, am venit doar să-mi iau înapoi fularul de lână 
pe care l-am pierdut și pe „Doamna Dalloway”. Și o să-mi 
remediez deprinderile. Deja am făcut unele progrese. Cât 
despre domnul Eviatar, bună, domnule Eviatar, dacă nu te 
superi, vrei să ne cânţi un vechi cântec rusesc, care ne 
plăcea mult când eram copii. Ce ne era mai drag am 
pierdut pe vecie! Și cum a fost cândva, nicicând n-o să mai 
fie. Mulţumesc. Asta-i tot ce-am dorit. Scuzaţi-mă că am 
dat buzna, am și plecat. Adieu. Proșciai. 

Trecuse de orele două când și-a oprit mașina în centrul 
parcajului, întorcând-o, ca de obicei, cu botul spre stradă, 
gata oricând de pornire. Pe urmă a executat misiunea unei 
adevărate patrule de recunoaștere în grădina din faţă și în 
cea din spate, pentru a se asigura că nu rămăsese nimic pe 
frânghia de rufe. O clipă l-a cuprins spaima, pentru că a 
zărit o rază slabă de lumină strecurându-se pe sub poarta 
magaziei din grădină. Dar și-a adus aminte că își lăsase 
acolo lanterna aprinsă și, probabil, bateria încă nu se 
consumase. În loc să-și vâre cheia în broasca ușii lui, așa 
cum intenţionase, a introdus-o, din greșeală, în ușa 
vecinului. Câteva minute s-a străduit s-o deschidă, 
alternând discreţia cu iscusinţa și cu forța. Până când și-a 
dat seama de greșeală, și a încercat să se retragă, dar în 
acea clipă ușa s-a deschis și Ralph a mormăit cu o voce de 
urs mahmur: 

— Intră, te rog, intră, intră, vai cum arăţi - în primul 
rând o băutură, arăţi îngheţat și palid ca moartea. 


Treizeci și șapte 


După ce i-a turnat, în bucătărie, o băutură, și apoi o a 
doua, de astă dată whisky curat în loc de Dubonnet, 
bărbatul voinic și rozaliu, care semăna cu un fermier 
olandez dintr-o reclamă pentru trabucuri scumpe, a 
refuzat să-i dea lui Yoel vreo șansă de a se scuza sau dea 
explica. 

— N-are nicio importanţă. Nu-mi pasă ce te-a adus aici, 
în halul ăsta, în toiul nopţii. La urma urmei, fiecare dintre 
noi are dușmani și are necazuri. Noi nu te-am întrebat 
niciodată cu ce te ocupi - și, apropo, nici tu nu m-ai 
întrebat pe mine. Dar poate că într-o zi, tu și cu mine o să 
înjghebăm împreună o afacere pe cinste. Am eu o idee. Dar 
n-o s-o discutăm acuma, în toiul nopţii. O să stăm de vorbă 
când ai să fii pregătit. Și ai să constaţi, dragul meu prieten, 
că și eu pot să fac tot ceea ce poţi face și tu. Şi acum, ce 
pot să-ţi ofer? Ceva de mâncare? Un duș fierbinte? Bine, 
atunci e vremea de culcare pentru băieţii mari. 

Cuprins de un soi de supunere toropită care coborâse 
brusc asupra lui, din pricina oboselii sau a divagațiilor 
mentale, Yoel s-a lăsat condus de Ralph în dormitor. Acolo, 
în lumina verde subacvatică, a văzut-o pe Annemarie 
dormind pe spate ca un copilaș, cu braţele întinse de-a 
lungul corpului și părul revărsat pe pernă. Lângă cap, 
zăcea o păpușică de cârpă cu gene lungi. Fascinat și 
vlăguit, Yoel stătea în picioare lângă bibliotecă, privind la 
femeia care arăta mai curând mișcător de inocentă decât 
sexy. În timp ce o privea, se simţea prea istovit ca să i se 
împotrivească lui Ralph, care începuse să-l dezbrace cu 
gesturi ferme, dar blânde, părintești,  desfăcându-i 
cureaua, scoțându-i cămașa din pantaloni, descheindu-i 
grăbit  nasturii, eliberându-i pieptul de sub maiou, 
aplecându-se să-i dezlege șireturile pantofilor, scoţându-i 
ciorapii din picioarele pe care Yoel, cuminte, i le întindea 
pe rând, deschizându-i fermoarul pantalonilor și trăgându-i 
în jos, scoțându-i și chiloţii, și apoi, cuprinzându-i umerii 


cu braţul, asemenea unui profesor de înot care conduce la 
apă un elev șovăielnic, l-a ghidat spre pat, a ridicat pătura 
și după ce Yoel s-a întins și el pe spate, lângă Annemarie, 
care nu s-a deșteptat, i-a acoperit pe amândoi, a șoptit 
noapte bună și s-a retras. 

Yoel s-a ridicat, sprijinindu-se într-un cot, și s-a uitat la 
chipul copilașului drăgălaș, adormit în lumina subacvatică. 
Cu gingășie, cu tandreţe, i-a sărutat colţurile ochilor, 
aproape fără s-o atingă cu buzele. Ea l-a înlănţuit cu 
braţele, în somn, și și-a lăsat degetele pe ceafa lui, până ce 
firicelele de păr i s-au erectat ușor. Când a închis ochii, o 
clipă Yoel a receptat un mesaj de avertisment venit de 
undeva, din străfunduri: „Fii precaut, băiete, asigură-te de 
căile de scăpare, de ieșirile în caz de pericol” dar, pe dată, 
a răspuns: „Marea nu fuge”. Și, cu aceste cuvinte, a 
început să se dedice plăcerii ei, ca și când ar fi dezmierdat 
un copil abandonat, ignorându-și aproape cu totul propria-i 
carne și, în felul acesta, oferindu-și și el plăcerea. Până 
când a simţit cum i se umplu ochii. Şi, poate pentru că 
aluneca în somn, a perceput sau a ghicit că fratele ei îi 
acoperea din nou cu pătura. 


Treizeci și opt 


Încă nu era cinci dimineaţa când s-a sculat din pat, s-a 
îmbrăcat în liniște, chibzuind din nou, cine știe de ce, la 
spusele vecinului său Itamar sau Eviatar, în legătură cu 
cuvintele biblice shebeshiflenu și namogu, anume că cel 
dintâi ar avea o rezonanţă poloneză, iar al doilea trebuie 
pronunţat, indubitabil, în felul rusesc. Incapabil să reziste 
tentaţiei, Yoel murmura, de unul singur: namogu, 
indubitabil, shebeshiflenu. Dar Annemarie și fratele ei 
continuau să doarmă, ea în patul dublu, el în fotoliul din 
faţa televizorului, așa încât Yoel a ieșit din casă în vârful 
picioarelor, fără să-i trezească. Ploaia făgăduită venise 
într-adevăr, chiar dacă sub forma unei burniţe cenușii pe 
fundalul drumului întunecat. Luminile felinarelor erau 
estompate de halouri de ceaţă gălbuie. Câinele Ironside s-a 
apropiat și i-a adulmecat mâna, cerșindu-i o mângâiere, pe 
care Yoel i-a acordat-o, în timp ce reconstituia în gând: 

Amorezi. 

Talazuri. 

Atât de tânăr și de nevinovat. 

Odihnească-se în pace. 

Și se vor contopi într-o singură făptură. 

Când a deschis poarta grădinii, o vagă strălucire s-a ivit 
în capătul străzii, acele de ploaie au fost iluminate de o 
lucire mohorâtă și, o clipă, părea din nou că ploaia nu 
cădea de sus în jos, ci se ridica din pământ. Yoel s-a repezit 
și a prins geamul vechiului automobil Susita chiar în clipa 
în care distribuitorul de ziare îl crăpase ușor ca să arunce 
jurnalul. Când omul, care era în vârstă, probabil un 
pensionar, i-a răspuns, cu un accent gros, bulgăresc, că el 
nu e plătit ca să coboare din mașină și să se ocupe de 
cutiile poștale, și, oricum, dacă ar introduce ziarul în cutie 
ar trebui să închidă motorul, dar să lase mașina în viteză, 
ca să n-o pornească la vale pe pantă, frâna de mână fiind 
inutilă, Yoel i-a tăiat scurt vorba, și-a scos portmoneul și i-a 
îndesat în mână treizeci de shekeli, promițându-i că de 


Paști o să capete alţi treizeci, și în felul ăsta problema a 
fost rezolvată. 

Dar când s-a așezat în bucătărie, încălzindu-și mâinile pe 
cana de cafea fierbinte și aruncându-și privirile peste ziar, 
a făcut legătura între o notă scurtă din pagina a doua și un 
anunț mortuar și a ajuns brusc la concluzia că 
prezentatorul știrilor de aseară, de la televizor, comisese o 
greșeală. Accidentul misterios nu avusese loc în Taiwan, ci 
în Bangkok. Bărbatul care fusese omorât și a cărui familie 
fusese înștiințată nu era un om de afaceri, ci Yokneam 
Ostashinsky, cel cunoscut unora dintre prieteni sub 
porecla de Cockney, iar altora, drept Acrobatul. Yoel a 
lăsat ziarul din mână, l-a împăturit în două, după care l-a 
îndoit încă o dată. L-a așezat într-un colț al bucătăriei, apoi 
și-a luat cana de cafea, i-a vărsat conţinutul în chiuvetă, a 
clătit-o, a șters-o, și s-a spălat pe mâini ca nu cumva să i se 
fi înnegrit de la cerneala proaspătă a ziarului. Pe urmă a 
pus la loc cana uscată și linguriţa. A ieșit din bucătărie, a 
intrat în living, dar neștiind ce să facă acolo, s-a dus pe 
coridor, trecând pe lângă ușile închise de la camerele 
copiilor, unde dormeau mama și soacra lui, și pe lângă ușa 
dormitorului cu pat dublu, și s-a oprit în faţa ușii biroului, 
temându-se să nu deranjeze pe cineva. Cum nu avea unde 
să se ducă, a intrat în baie și s-a bărbierit, încântat să 
constate că, de astă dată, era apă caldă din belșug. După 
aceea s-a dezbrăcat și a intrat în cabina de duș, s-a spălat 
pe cap, s-a săpunit din creștet până în tălpi, ba chiar și-a 
vârât un deget săpunit în anus, s-a frecat zdravăn, după 
care și-a spălat degetul de mai multe ori. Pe urmă a ieșit 
de sub duș, s-a uscat, și, înainte de a se îmbrăca, și-a muiat 
degetul în after-shave, ca o precauţie în plus. Când a ieșit 
din sala de baie era șase și zece și, până la șase și jumătate 
a pregătit micul dejun pentru cele trei femei, scoțând din 
frigider gemul și mierea, tăind pâinea felii, ba pregătind 
chiar și o salată fin tăiată, cu sos de ulei, mirodenii uscate 
și piper, amestecate cu bucățele de ceapă și de usturoi. A 
pus cafea proaspătă în filtru și a aranjat pe masă farfuriile, 
cuţitele și furculițele, linguriţele și șerveţelele de hârtie. 


Așa și-a trecut timpul până când ceasul a arătat orele 
șapte fără un sfert, când a putut, în sfârșit, să-l sune pe 
Krantz și să-i ceară să-i împrumute din nou cea de-a doua 
mașină a lui, pentru că s-ar putea ca Avigail să aibă nevoie 
de mașina lor, ori trebuia și el să se ducă azi în oraș, ba 
chiar era posibil să plece afară din oraș. Krantz i-a răspuns 
pe loc că nu-i nicio problemă. I-a promis că până într-o 
jumătate de oră el și Odelia vor veni în convoi cu cele două 
mașini și o să-i lase nu micul Fiat ci Audi-ul albastru, care 
numai cu două zile în urmă fusese verificat la service și 
acum zbura ca un vis. Yoel i-a mulţumit lui Krantz și i-a 
trimis salutări Odeliei, dar în momentul când a așezat 
receptorul în furcă, și-a adus aminte că Lisa și Avigail 
plecaseră împreună, cu o zi înainte, la Festivalul de Iarnă 
de pe Muntele Cârmei și nu aveau să se întoarcă până a 
doua zi, așa încât, degeaba aranjase masa pentru patru 
persoane și-i pusese pe Krantz și pe soţia lui să vină cu 
mașinile în convoi. Potrivit, însă, unei anumite logici 
încăpățânate, Yoel și-a spus: „De ce nu? Ieri le-am făcut eu 
un mare serviciu, așa că ce-o să-i coste să-mi facă și ei azi 
un serviciu mic?”. De la telefon s-a întors în bucătărie, a 
strâns de pe masă două farfurii și tacâmurile respective, 
lăsând numai două seturi, pentru el și pentru Netta, care s- 
a trezit pe la șapte, s-a îmbrăcat și și-a făcut apariţia în 
bucătărie, nu în pantalonii lăbărţaţi și cămașa ca un cort, 
ci în uniforma de școală, fustă bleumarin și bluză bleu 
deschis și, în momentul acela, i-a apărut lui Yoel drăguță și 
atrăgătoare, ba chiar aproape feminină. La plecare, l-a 
întrebat „Ce s-a întâmplat?”, iar el a amânat răspunsul, 
pentru că detesta să mintă, și i-a spus doar atât: 

— Nu acum. O să-ţi explic altă dată. Și, probabil, va 
trebui să-ţi explic și de ce Krantz și Odelia au oprit acum în 
fața porţii noastre ca să-mi aducă mașina lor Audi, deși 
mașina noastră e în perfectă stare. Asta-i baiul, Netta, din 
moment ce începi să explici, înseamnă că ceva e în 
neregulă. Mai bine pleacă acum, ca să nu întârzii. Regret 
că azi nu te pot conduce. Deși peste câteva minute o să am 
două mașini la dispoziţie. 


În momentul când ușa s-a închis în urma fiicei lui, pe 
care soţii Krantz s-au oferit să o ducă la școală, pe drumul 
lor de întoarcere în micul Fiat, Yoel s-a repezit la telefon. 
S-a izbit cu genunchiul de scăunașul din hol, și când a dat 
furios cu piciorul în scaun, telefonul care stătea pe el s-a 
răsturnat. A sunat în timp ce cădea, dar când Yoel a 
înșfăcat receptorul, nu a mai auzit nimic. Nici măcar tonul. 
Evident, aparatul se defectase. A încercat să-l regleze, 
arzându-i pumni din diverse direcţii, dar degeaba. Așa 
încât a alergat într-un suflet la fraţii Vermont, dar când a 
ajuns acolo și-a adus aminte că instalase cu mâna lui o 
extensie a telefonului în camera lui Avigail, pentru ca 
bătrânele să poată telefona de acolo. Spre uimirea lui 
Ralph, a mormăit un „Scuză-mă, o să-ţi explic mai târziu”, 
s-a întors val-vârtej din faţa casei vecinilor, a alergat din 
nou acasă și, în cele din urmă, a sunat la birou și a 
descoperit că nu fusese nevoie de atâta grabă. Tsippy, 
secretara Patronului, sosise la serviciu „chiar în clipa 
asta”. Dacă Yoel ar fi sunat cu două minute mai devreme, 
n-ar fi găsit-o. A știut ea dintotdeauna că există o legătură 
telepatică între ei doi. Şi, oricum, de când plecase el... Dar 
Yoel a întrerupt-o. Trebuia să-și vadă fratele cât mai 
curând posibil. Azi. În dimineaţa asta! Tsippy i-a spus: 
„Așteaptă o clipă”, și a așteptat cel puţin patru minute 
până să-i audă din nou vocea. Și atunci a trebuit să-i ceară 
să înceteze cu scuzele și să-i comunice ce i s-a spus să-i 
spună. Se pare că Profesor i-a dictat răspunsul, cuvânt cu 
cuvânt, și a instruit-o să i-l repete lui Yoel fără să schimbe 
sau să adauge vreo vorbă. 

— Nu e nicio grabă. Nu putem stabili o întâlnire cu tine 
în viitorul apropiat. 

Yoel a ascultat răspunsul și și-a înfrânat sentimentele. A 
întrebat-o pe Tsippy dacă se știe când va avea loc 
înmormântarea. Femeia i-a cerut din nou să aștepte, și de 
astă dată așteptarea a fost mai lungă decât prima oară. 
Chiar în secunda când era gata să trântească receptorul, s- 
a auzit vocea lui Tsippy: „încă nu s-a fixat”. A întrebat când 
poate să mai cheme, știind bine că n-o să-i răspundă fără 


să se consulte din nou. În cele din urmă, a sosit iar 
răspunsul: 

— Anunţul va fi publicat în ziare. Așa ai să poti afla. 

Când femeia l-a întrebat, pe un ton cu totul diferit: 

— Când o să te mai vedem? Yoel i-a răspuns tandru: 

— O să mă vezi foarte curând. 

A șchiopătat cu genunchiul lovit, a pus pe dată în 
funcţiune mașina lui Krantz și a plecat glonţ la birou. 
Pentru prima dată nu a spălat și nu a uscat vesela de la 
micul dejun. A lăsat totul vraiște pe masa din bucătărie, 
inclusiv firimiturile. Fără îndoială, spre indignarea unei 
perechi de păsărele iernatice, care-și făcuseră obiceiul să 
ciugulească firimiturile când Yoel scutura pe pajiște faţa 
de masă, după micul dejun. 


Treizeci și nouă 


— Mânios nu-i cuvântul potrivit, l-a lămurit Tsippy. Cum 
să-ţi spun că e... jelește. 

— Natural. 

— Nu, nu înţelegi, nu-l jelește numai pe Acrobat. Vă 
jelește pe amândoi. Yoel, în locul tău, n-aș fi venit azi aici. 

— Spune-mi, ce s-a întâmplat la Bangkok? Cum s-a 
întâmplat? Spune-mi. 

— Nu știu. 

— Ţi-a cerut să nu-mi spui nimic? 

— Nu știu, Yoel. Nu mă presa. Nu ești singurul care 
găsește că-i greu să lucrezi cu el. 

— Pe cine dă vina? Pe mine? Pe el însuși? Pe ticăloșii de 
acolo? 

— Yoel, în locul tău, n-aş rămâne acum aici. Du-te acasă. 
Ascultă-mă. Pleacă. 

— E cineva acum la el? 

— Nu vrea să te vadă. Asta-i puţin spus. 

— Anunţă-l că sunt aici. Sau, mai bine... Yoel și-a lăsat 
degetele grele pe umărul ei moale. Stai așa. Nu-i spune! 

Din patru pași a ajuns la ușa interioară, a intrat fără să 
bată și, în timp ce trăgea ușa după el, a întrebat: 

— Cum s-a întâmplat? 

Profesor, corpolent, îngrijit, cu faţa unui consumator de 
cultură plin de discernământ, cu părul cărunt tuns cu 
precizie și bun-gust, cu unghiile atent manichiurate, cu 
obrajii rumeni, durdulii, mirosind efeminat a after-shave, a 
înălțat ochii spre Yoel, care a avut grijă să nu-și plece 
privirile. În clipa aceea a văzut licărind în pupilele 
Patronului cruzimea galbenă de motan ghiftuit. 

— Am întrebat cum s-a întâmplat? 

— Nu are importanţă cum, a răspuns omul, cu un accent 
galic cântat, pe care a ţinut parcă să-l accentueze de astă 
dată, cu o maliţioasă plăcere. 

— Am dreptul să știu, a ripostat Yoel. 

— Chiar așa, i-a răspuns omul, dar nu pe un ton 


interogativ și fără emfază ironică. 

— Uite ce-i, a urmat Yoel, vreau să-ţi fac o propunere. 

— Chiar așa, a repetat Profesor, și apoi a adăugat: Nu 
servește la nimic, camarade. Nu ai să afli niciodată cum s-a 
întâmplat. O să am eu grijă să nu afli. Va trebui să trăiești 
cu această răspundere. 

— Va trebui să trăiesc cu această răspundere? De ce eu? 
Nu ar fi trebuit să-l trimiţi acolo. Tu l-ai trimis. 

— În locul tău. 

— Eu nu m-aș fi lăsat niciodată atras în capcana asta, a 
răspuns Yoel, luptându-se să-și stăvilească valul de furie 
amestecată cu durere. Eu, unul, n-am înghiţit de la bun 
început momeala. Toată înscenarea. N-am crezut o iotă. 

Din clipa în care mi-ai spus că fata mă cere pe mine și că 
lasă să-i scape tot felul de indicii personale în ce mă 
privește, am avut mari îndoieli. Ceva puţea. Și tu l-ai 
trimis. 

— În locul tău, a repetat Patronul, vorbind de astă dată 
foarte rar, rostind fiecare silabă separat. Dar acum... Și, 
parcă printr-un scenariu dinainte aranjat, în clipa aceea 
anticul telefon pătrat din bachelită, de pe birou, a început 
să ţârâie răgușit, iar Patronul a ridicat cu grijă receptorul 
plesnit și a răspuns: Da. Atunci, pentru zece minute, sau 
cam atât. 

Apoi s-a lăsat pe speteaza scaunului și a ascultat fără să 
clintească și fără să scoată vreun sunet, cu excepţia unui 
„Da”, pe care l-a repetat de două ori. 

Yoel s-a dus la singura fereastră a încăperii, prin care se 
vedea o mare cenușiu-verzuie, cleioasă, densă ca un terci 
de ovăz, încadrată de două clădiri înalte. Și-a adus aminte 
că nu trecuse niciun an de când se lăsase incitat de 
perspectiva de a moșteni acest birou, în momentul în care 
Profesor se va transfera în colonia filosofilor iubitori de 
natură din Galileea de Sus. Și-a schițat din nou în minte 
plăcutul mic scenariu. O invită aici pe Ivria sub pretextul 
de a o consulta în legătură cu redecorarea încăperii. 
Schimbarea mobilierului, înviorarea biroului mohorât care 
începea să arate jigărit. O așază pe Ivria în faţa lui, în 


fotoliul pe care-l ocupase el cu câteva minute în urmă. 
Asemenea unui copil care vrea să-și uimească mama, după 
ani întregi de mediocritate cenușie. Vezi tu, din biroul ăsta 
spartan, soțul tău coordonează un serviciu pe care unii îl 
consideră a fi cel mai eficient din lume. Și acum a sosit 
momentul să schimbăm masa asta de lucru preistorică, 
flancată de două fișiere de metal, să ne descotorosim de 
măsuța asta de cafea și de fotoliile astea ridicole din 
răchită. Ce părere ai, iubito? Poate să înlocuim și fosila 
asta de telefon cu un aparat modern, cu butoane și 
memorie automată. Să aruncăm și perdelele astea 
jerpelite. Să lăsăm sau să renunţțăm la reproducerile 
zidurilor Ierusalimului de Litvinowsky și a aleii din Safed 
de Rubin? Să le lăsăm să rămână aici ca un memento al 
zilelor de odinioară? Crezi că are vreun rost să păstrăm 
cutia pentru colectarea Fondului Naţional, cu sloganul ei 
„Răscumpăraţi-vă Pământul” și harta Palestinei, de la Dan 
la Beersheba, punctată cu căcăţei de muscă ce indicau 
fâșiile de pământ cumpărate de evrei până în '47? Ivria, ce 
socotești tu că trebuie păstrat și ce trebuie aruncat la 
gunoi? Și, deodată, cu o ușoară vibraţie în vintre ce părea 
să anunţe redeșteptarea dorinţei, lui Yoel i s-a năzărit că 
încă nu e prea târziu. Că, de fapt, moartea Acrobatului l-a 
apropiat de realizarea ţelului său. Că dacă vrea, și 
calculează cu grijă, dacă-și chibzuiește mișcările fără să 
facă vreun pas greșit, peste un an sau doi va putea s-o 
invite aici pe Netta, sub pretextul unei consultaţii pentru 
redecorarea încăperii, să o așeze chiar aici, în faţa biroului 
său, și să-i explice cu modestie: 

— Poţi să-l consideri pe tatăl tău un soi de paznic de 
noapte. 

Și când s-a gândit la Netta, Yoel a avut revelaţia acută, 
orbitoare, că ea îi salvase viaţa. Ea fusese aceea care nu-l 
lăsase să plece de astă dată la Bangkok, deși, în inima 
inimii lui, Yoel ar fi vrut s-o facă. Și dacă n-ar fi fost 
obstinaţia ei, intuiţia ei capricioasă, alarma dată de cel de- 
al șaselea simţ provenit din maladia ei lunar-astrală, el ar 
fi zăcut acum în sicriul de metal sigilat, în locul lui 


Yokneam Ostashinsky, poate că în pântecele unui avion cu 
reacție Lufthansa, care efectuează în acest moment cursa 
între Orientul îndepărtat, deasupra Pakistanului sau 
Kazahstanului cufundat în întuneric, către Frankfurt, de 
acolo pe aeroportul Ben Gurion, și de acolo la cimitirul 
stâncos din Ierusalim, unde vocea guturală a lui Nakdimon 
Lublin ar rosti tărăgănat rugăciunea pentru morţi, cu 
greșeli comice la cuvintele aramaice. Graţie Nettei fusese 
cruțat de o asemenea călătorie. Salvat din seducătoarea 
pânză de păianjen pe care femeia aceea o ţesuse pentru el. 
Salvat de la soarta pe care i-o pregătise omul acela rotofei, 
crud, pe care uneori, din motive de comunicări urgente, îl 
numise „fratele lui”. Și iată-l acum rostind „Bine, 
mulțumesc”, lăsând receptorul în furcă și întorcându-se 
spre Yoel, reluând fraza exact din punctul unde o curmase 
cu zece minute înainte, când orăcăise telefonul delabrat: 

— Dar acum totul s-a terminat. Și îţi cer să pleci. 

— O clipă, a replicat Yoel, trecându-și, ca de obicei, 
degetul între gât și gulerul cămășii. Ti-am spus că vreau 
să-ţi fac o propunere. 

— Mulţumesc, e prea târziu, l-a repezit Patronul. 

— Mă ofer să plec la Bangkok să investighez ce s-a 
întâmplat, a stăruit Yoel, hotărât să ignore insulta 
Patronului. Sunt gata să plec mâine. Chiar în noaptea asta. 

— Îţi mulţumesc, dar totul e aranjat. 

În accentul lui galic, mai marcat ca altă dată, Yoel avea 
impresia că răzbate o urmă de zeflemea. Sau de furie 
stăpânită. Sau poate numai de agasare. Omul vorbea cu o 
emfază deliberată, care suna ca o parodie a unui imigrant 
francez. S-a ridicat în picioare și a încheiat: 

— Nu uita să-i spui iubitei mele Netta să-mi telefoneze 
acasă în legătură cu chestiunea pe care am discutat-o 
împreună. 

— Stai puţin, a insistat Yoel. Voiam să te anunţ că mă 
gândesc să-mi reiau slujba, cu o normă parţială. Poate cu 
jumătate de normă. Să zicem la Departamentul de Analize 
Operaţionale. Sau la cel de Instructaj. 

— Ti-am mai spus, amice: Totul e aranjat. 


— Sau chiar la Arhive. Nu am nimic împotrivă. Cred că 
pot fi încă de folos. 

Dar două minute mai târziu, după ce părăsise biroul 
Patronului și înainta de-a lungul coridorului ai cărui pereţi 
pătaţi fuseseră, în sfârșit, izolaţi fonic și acoperiţi cu un 
placaj ieftin de plastic care imita lemnul, Yoel și-a amintit 
deodată de vocea batjocoritoare a Acrobatului care-i 
trântise, cu puţin timp în urmă, zicala: „Curiozitatea a ucis 
pisica”. Așa încât a intrat în biroul lui Tsippy și i-a spus 
doar atât: „Scuză-mă, o să-ţi explic mai târziu”, după care 
a înșfăcat interfonul de pe masa ei și, vorbind aproape în 
șoaptă, l-a întrebat pe omul de după perete: 

— Spune-mi, Yirmiyahou, ce am făcut? Cu o răbdare 
didactică, vorbind rar, omul de la celălalt capăt al firului a 
declarat: 

— Vrei să știi ce ai făcut. 

Apoi a continuat răspicat, de parcă dicta o dare de 
seamă oficială, pentru a fi înregistrată. 

— Foarte bine. O să capeţi răspunsul. Un răspuns pe 
care îl cunoști. Tu și cu mine, camarade, suntem refugiaţi. 
Copii ai Holocaustului. Cei de aici și-au dat viața ca să ne 
salveze de naziști. Şi ne-au introdus aici pe căi ilegale. Şi s- 
au luptat, lăsându-se omorâţi și schingiuiţi, pentru a 
construi un stat al nostru. Ni l-au oferit pe tavă. Ne-au scos 
din rahat. După care ne-au mai acordat și o înaltă onoare. 
Ne-au lăsat să lucrăm în sanctuarul lor. În Sfânta Sfintelor, 
în inima inimii. Acest lucru ne creează un dram de 
obligaţie, nu crezi? Dar tu, camarade, când a fost nevoie 
de tine, când ai fost solicitat, te-ai eschivat și un altul a 
fost trimis în locul tău. Unul dintre ei. El a fost trimis. Așa 
că acum du-te acasă și trăiește cu gândul ăsta. Și nu ne 
mai suna de trei ori pe zi ca să afli când e înmormântarea. 
O să apară în ziar. 

Yoel a ieșit în parcaj șchiopătând, din pricina loviturii la 
genunchi, când se izbise, în zori, de scaun. Dintr-un motiv 
sau altul, se simţea tentat, asemenea unui copil pedepsit, 
să-și exagereze șchiopătatul, de parcă ar fi fost serios 
rănit. Așa încât, a șchiopătat prin parcul de mașini vreo 


douăzeci sau douăzeci și cinci de minute, trecând de câte 
trei sau patru ori prin faţa fiecărui automobil, și căutându- 
și în zadar mașina. S-a întors de cel puţin patru ori în locul 
unde știa că o parcase. Nu putea înţelege ce s-a întâmplat. 
Până când și-a dat seama, iluminat de o subită inspiraţie, 
că nu venise cu mașina lui, ci cu Audi-ul albastru al lui 
Krantz, care era parcat exact unde îl lăsase. Cu un blând 
soare de iarnă reflectat într-o mie de sulițe orbitoare în 
geamul din spate. Şi în felul acesta s-a împăcat, mai mult 
sau mai puţin, cu gândul că avea de-a face cu un capitol de 
viaţă încheiat. Că nu va mai pune niciodată piciorul în 
clădirea aceasta veche, neimpozantă, împrejmuită de un 
zid înalt și ascunsă de un pâlc des de chiparoși, eclipsată 
de numeroase alte clădiri moderne din jur, din beton și 
sticlă, toate mult mai înalte. În secunda aceea, Yoel a fost 
săgetat de un ușor regret după ceva ce nu va mai putea 
face acum: în cei douăzeci și trei de ani petrecuţi aici, 
avusese deseori impulsul de a cerceta dacă cineva mai 
introdusese vreodată o monedă în crăpătura cutiei albastre 
de colectare a Fondului Naţional, din biroul Patronului. 
Acum, și această întrebare urma să rămână fără răspuns. 
În timp ce conducea, Yoel se gândea la Acrobat, Yokneam 
Ostashinsky, care nici că se putea să semene mai puţin cu 
un acrobat. Cel mult, semăna cu un vajnic aparatcik din 
vechiul Partid Laburist, un săpător dintr-o carieră de 
piatră, care, de-a lungul anilor, ajunsese un boss local într- 
o cooperativă de construcții. Un bărbat de peste șaizeci de 
ani, cu un pântece turtit ca o tobă. Odată, în urmă cu vreo 
șapte sau opt ani, săvârșise o greșeală penibilă. Yoel îi 
venise în ajutor și reușise să-l salveze de consecinţele 
greșelii, fără să fi fost obligat să recurgă, pentru acest 
lucru, la o minciună. Din nefericire, mai târziu s-a 
întâmplat așa cum se întâmplă adeseori în cazul 
beneficiarilor unui serviciu pe care nu-l pot răsplăti: 
Ostashinsky a început să nutrească o vagă, meschină 
ostilitate împotriva lui Yoel și a răspândit zvonul că e un 
infatuat, arogant, condescendent. „Și, totuși”, își spunea 
Yoel în timp ce-și croia cu greu drum prin traficul 


aglomerat, „dacă în cazul meu se poate vorbi de un 
prieten, Acrobatul mi-era prieten”. La moartea Ivriei, când 
Yoel fusese rechemat de urgenţă din Helsinki și sosise la 
Ierusalim doar cu câteva ore înainte de înmormântare, 
constatase că toate aranjamentele fuseseră făcute. Deși 
Nakdimon Lublin pretindea, tărăgănat, că nu avusese 
niciun fel de contribuţie. După câteva zile, Yoel s-a 
interesat cât datorează și cui anume, parcurgând îndurerat 
facturile pentru cheltuielile de înmormântare și pentru 
ferparele din ziare; pretutindeni a dat de numele Sasha 
Schein. Așa încât l-a sunat pe Acrobat să-l întrebe cât îi 
datorează, iar Ostashinsky, cu un ton ofensat, l-a înjurat pe 
rusește și i-a spus să-și vadă de treabă. O dată, sau de mai 
multe ori, după o ceartă, târziu în noapte, Ivria îi 
murmurase: „Te înţeleg”. Ce voia să spună? Ce înţelesese? 
Până unde merg asemănările sau deosebirile dintre 
secretele diferiților oameni? Yoel știa că nu există cale de a 
afla acest lucru. Chiar dacă întrebarea ce cunosc, în 
realitate, oamenii unii despre ceilalți, mai cu seamă 
oamenii care își sunt apropiaţi, fusese întotdeauna foarte 
importantă pentru el, iar acum devenise chiar presantă. 
Ivria purta mereu o bluză albă și pantaloni albi de pânză. 
Și iarna purta un pulover alb: un marinar al cărui vapor 
plecase, lăsându-l pe uscat. Nu se împodobise niciodată cu 
bijuterii, cu excepţia verighetei de pe degetul mic al mâinii 
drepte, îi era cu neputinţă să o scoată, deși degetele ei 
subţiri, aproape ca de copil, erau întotdeauna reci. Yoel 
tânjea din nou după atingerea lor răcoroasă pe spatele lui 
gol. O singură dată, în toamna trecută, în balconul 
bucătăriei lor din Ierusalim, Ivria i-a spus: 

— Ascultă-mă. Nu mă simt bine. 

Când a întrebat-o ce o doare, a replicat: 

— Nu, nu înţelegi, nu-i o suferinţă fizică. Pur și simplu 
nu mă simt bine. 

Și Yoel, care aștepta un telefon de la EL AL, i-a răspuns, 
ca să se sustragă de la necesitatea unei soluţii, ca să se 
elibereze, ca să taie scurt ceea ce ameninţa să se 
transforme într-o lungă saga: 


— O să-ţi treacă, Ivria, ai să vezi. Totul o să treacă. 

Dacă ar fi răspuns solicitării de a pleca la Bangkok, 
Patronul și Ostashinsky ar fi socotit de datoria lor să aibă 
grijă de mama lui, de fiica lui, de soacra lui. Orice trădare 
ar fi săvârșit el în trecut ar fi fost iertată și uitată dacă ar fi 
plecat la Bangkok și nu s-ar mai fi întors. Un schilod 
născut fără braţe și fără picioare nu are prea multe 
posibilităţi de a face rău. Și cine putea să-i facă lui rău? 
Cel care și-a pierdut braţele și picioarele nu poate fi 
niciodată răstignit. Oare, într-adevăr, n-o să afle niciodată 
ce s-a întâmplat la Bangkok? Poate că a fost realmente un 
accident banal la o trecere de pietoni sau într-un lift? Şi 
membrii Orchestrei Filarmonice din Israel vor afla 
vreodată că omul care zăcea acum într-un sicriu de metal 
sigilat, în pântecele unui avion cu reacţie, Lufthansa, ce 
zbura în beznă peste Pakistan, era cel care, cu câţiva ani în 
urmă, datorită priceperii și curajului său, i-a salvat, cu 
arma lui, de la un măcel iminent în timpul concertului dat 
la Melbourne? În momentul acela, Yoel a simţit iscându-se 
în el o răbufnire de furie pricinuită de tainica bucurie care 
îi colcăise în suflet întreaga zi. „Şi ce dacă? Am scăpat de 
ei. Mi-au dorit moartea și acum ei sunt cei morţi. A murit 
el? Înseamnă că a ratat. A murit ea? Înseamnă că a 
pierdut. Foarte rău. Eu trăiesc - înseamnă că eu am avut 
dreptate.” „Sau poate că nu. Poate că-i doar răsplata 
trădării mele”, își spunea în sinea lui, în timp ce ieșea din 
oraș, gonind nebunește pe lângă un șir de patru sau cinci 
mașini din stânga; apoi a ţâșnit pe culoarul din dreapta și a 
frânat doar la câţiva centimetri de mașina din faţa lui, 
chiar în secunda când s-au schimbat luminile semaforului. 
În loc să se ducă direct acasă, a virat în direcţia Ramat 
Gan, a parcat în fața centrului comercial și a intrat în 
departamentul vast cu îmbrăcăminte pentru femei. După o 
oră și jumătate de reflecţii, comparații, examinări și 
raționamente, a părăsit magazinul ţinând în mână un 
pachet elegant ambalat, care conţinea o rochie 
îndrăzneață, aproape provocatoare, pentru fiica lui, ca 
mulțumire pentru că i-a salvat viaţa. Yoel nu se înșela 


niciodată cu privire la mărime, la linie, la calitatea 
materialelor, la culori și la croială. În cealaltă mână ţinea o 
sacoșă ce conţinea, în pachete separate, un șal pentru 
mama lui, un cordon pentru soacra lui, o eșarfă drăguță 
pentru Odelia Krantz, o cămașă de noapte pentru 
Annemarie și șase batiste de mătase pentru Ralph. Mai 
exista și un pachet, legat cu o fundă, în care se găsea o 
frumoasă jachetă tricotată, cadou de despărţire pentru 
Tsippy: nu poţi, după atâţia ani, să dispari pur și simplu, 
fără să lași nicio urmă. Deși, după ce s-a gândit mai bine, 
și-a spus: „Şi de ce nu? De ce să nu te evapori fără să lași 
vreun semn în urmă?”. 


Patruzeci 


— Nu ești în toate minţile? a izbucnit Netta. Să mă pici 
cu ceară și n-am să port așa ceva. Dă-o femeii de serviciu, 
e de aceeași talie cu mine. Sau lasă-mă să i-o dau eu. 

— OK. Cum dorești, a răspuns Yoel. Dar măcar încearc- 
o, o singură dată. 

Netta a ieșit din cameră și s-a întors îmbrăcată în rochia 
nouă, care-i înlătura, ca prin farmec, uscăciunea trupului 
și o făcea să arate înaltă și suplă. 

— Spune-mi un lucru, l-a întrebat ea, așa ai dorit tu 
întotdeauna să mă vezi îmbrăcată, dar n-ai îndrăznit să-mi 
ceri? 

— Ce înseamnă că n-am îndrăznit? a răspuns Yoel, 
zâmbind. În fond, eu ţi-am ales rochia. 

— Ce-ai păţit la genunchi? 

— Nimic. M-am lovit. 

— Dă-mi voie să văd. 

— La ce bun? 

— Poate trebuie să te bandajez. 

— Nu-i mare lucru. Las-o baltă. O să-mi treacă. 

Netta a dispărut și, după cinci minute, s-a întors în 
livingroom, în vechile ei haine. În săptămânile care au 
urmat, nu a îmbrăcat niciodată rochia sexy. Dar nici nu a 
dăruit-o femeii de serviciu, așa cum amenințase. Uneori, 
când Netta era plecată, Yoel se furișa în dormitorul ei și 
controla dacă rochia mai atârnă pe umeraș, în șifonier. 
Socotea un succes faptul că nu o dăduse. Într-o seară, 
Netta i-a pus în mână un volum de versuri intitulat 
„Legături anxioase” de Yair Hurvitz. La pagina patruzeci și 
șapte, a dat peste un poem intitulat „Responsabilitate”, și 
i-a mărturisit fiicei sale: 

— Asta îmi place. Dar cum să știu dacă ceea ce cred eu 
că am înţeles e ceea ce a vrut într-adevăr poetul să spună? 

Yoel nu s-a mai dus la Tel Aviv. Nici măcar o dată, până 
la sfârșitul acelei ierni. 

Uneori, noaptea, stătea în fața gardului livezii de citrice 


de la capătul drumului, inspirând aroma de pământ reavăn 
și de pomi încărcaţi de frunziș, și privea, în depărtare, la 
strălucirea care părea să plutească deasupra orașului. 
Câteodată era de un albastru scânteietor, alteori aurie sau 
de un galben pal sau chiar purpuriu-roșiatică și, când și 
când, îi sugera culoarea otrăvitoare, morbidă, a unei 
flăcări chimice. Şi-a abandonat și raidurile nocturne la 
muntele Cârmei, până la mănăstirea de călugări trapiști de 
la Latrum, limita câmpiei de coastă, sau până în ţinutul 
deluros de lângă Rosh Ha'ayin. Nu mai stătea de vorbă, în 
orele mici ale nopţii, cu arabii din tura de noapte de la 
benzinărie, și nu mai trecea lenevos cu mașina pe lângă 
curvele de pe șosea. Și nici nu mai făcea vizite nocturne în 
magazia din grădină. 

Dar la fiecare patru, cinci seri, se pomenea în faţa ușii 
vecinilor, și, de curând, își făcuse obiceiul să le ducă fie o 
sticlă de whisky, fie o altă licoare renumită. Avea 
întotdeauna grijă să se întoarcă acasă înainte de ivirea 
zorilor. Din când în când îl nimerea pe bulgarul bătrân 
care distribuia ziarele, așa că lua jurnalul direct din mâna 
lui, pe fereastra ponositei Susita, și-l scutea de oboseala de 
a cobori pentru a i-l pune în cutie. 

De câteva ori, Ralph i-a spus: 

— Noi nu te grăbim, Yoel. Cumpănește bine. El ridica 
din umeri și nu spunea nimic. Odată, Annemarie l-a 
întrebat pe neașteptate. 

— Spune-mi, ce se întâmplă cu fiică-ta? Yoel a reflectat 
aproape un minut înainte de a răspunde: 

— Nu cred că înţeleg întrebarea. 

— Mă rog. Vă văd mereu împreună, dar s-ar spune că nu 
vă atingeţi niciodată. 

— Da. Posibil. 

— Tu chiar nu vrei să-mi povestești niciodată nimic? Ce 
sunt eu pentru tine? Un fel de pisicuţă de joacă? 

— O să fie bine, a răspuns Yoel distrat și și-a mai turnat 
o băutură. 

Și ce-ar fi putut să-i spună? Mi-am omorât soţia pentru 
că ea încerca să o omoare pe fiica noastră care încerca să 


scape de părinţii ei? Deși între noi trei exista mai multă 
dragoste decât e îngăduit? Asemenea versului care spune: 
„Zbor din tine în tine”? Așa încât i-a răspuns: 

— Haide să lăsăm discuţia asta pe altă dată. A dat 
băutura pe gât și a închis ochii. Între el și Annemarie s-a 
adâncit, treptat, o delicată și bine definită legătură 
carnală. O legătură ca între doi parteneri de tenis, cu o 
îndelungată experienţă. În ultima vreme, Yoel renunţțase la 
deprinderea de a face dragoste ca și cum i-ar fi acordat ei 
toate favorurile, iar el și-ar fi renegat propria-i carne. 
Încetul cu încetul, a început să aibă încredere în ea și să 
facă aluzie la unele slăbiciuni ale lui. Ba chiar i-a 
destăinuit unele cerinţe fizice tainice pe care în toţi anii de 
până atunci se jenase să i le solicite soţiei sale și avusese 
delicatețea să nu le impună femeilor cu care întreţinuse 
legături trecătoare. Annemarie se concentra, cu ochii 
închiși, străduindu-se să prindă din zbor cea mai diafană 
notă. Se apleca și cânta pentru el muzici vrăjite, de care 
Yoel singur nu-și dădea seama cât de mult jinduise să i le 
cânte. Uneori s-ar fi zis că nu făcea dragoste cu el ci, mai 
curând, îl concepea și îl purta în pântece. Și în clipa în 
care toate acestea luau sfârșit, năvălea în cameră Ralph, 
ca un urs, debordând de prietenie și de bună dispoziţie, 
asemenea unui antrenor a cărui echipă tocmai câștigase o 
victorie, și le servea, surorii sale și lui Yoel, pahare cu 
punci fierbinte, condimentat cu scorțișoară, le întindea un 
prosop, schimba discul de Brahms cu unul de relaxantă 
muzică country, scădea volumul sunetului și al luminii 
verzi, subacvatice, le spunea „Noapte bună” și dispărea. 

Yoel a cumpărat de la pepinierele Bardugo tulpini de 
gladiole, tuberculi de dalia, bulbi de gerbere. A cumpărat 
și patru lăstari de viţă, șase ciubere mari și trei saci de 
pământ cu îngrășăminte. Nu s-a mai dus la Qilgilya. A 
așezat ciuberele în colțurile grădinii și a sădit în ele 
mușcate de diferite varietăţi, astfel ca în vară să se reverse 
peste margini, în jerbe de culori. La începutul lunii 
februarie s-a dus împreună cu Arik Krantz și cu fiul 
acestuia, Duby, la centrul comercial și au cumpărat grinzi 


de lemn, bolţuri și şuruburi de metal, precum și șublere, 
corniere de oţel furnizate de un negustor de materiale de 
construcții. In zece zile, cu ajutorul entuziast al lui Arik și 
al lui Duby, și, spre surprinderea lui, și al Nettei, a 
desființat vechiul acoperiș de tablă ondulată al adăpostului 
pentru mașină și l-a înlocuit cu o frumoasă pergolă de 
lemn, pe care a vopsit-o cu două straturi de lac cafeniu, 
impermeabil. A plantat butucii de vie astfel încât cârceii de 
viță să se caţăre pe pergolă. Când a descoperit în ziar un 
anunţ cu privire la înmormântarea prietenului său, la 
Pardes Hanna, Yoel a hotărât să nu se ducă. A rămas 
acasă. Dar la slujba de pomenire care a avut loc la 
Ierusalim, în șaisprezece februarie, comemorarea morţii 
Ivriei, Yoel s-a dus împreună cu mama și cu soacra sa, iar 
Netta a fost cea care a decis încă o dată să nu meargă, ci 
să stea să aibă grijă de casă. 

Când Nakdimon a psalmodiat versiunea lui stâlcită din 
kadiș, rugăciunea pentru morţi, cu vocea lui nazală și 
tărăgănată, Yoel s-a aplecat către maică-sa și i-a șoptit la 
ureche: 

— Partea cea mai nostimă e că ochelarii aceia ai lui îi 
dau un aspect de cal intelectual. Un cal religios. 

Lisa i-a răspuns cu un „ssst!” furios: 

— Nu ţi-e rușine? Și încă la groapă! Aţi uitat-o cu toţii? 

Avigail, rigidă și aristocratică în pelerina neagră care-i 
acoperea capul și umerii, le-a făcut semn să tacă. Și, într- 
adevăr, Yoel și mama lui au încetat pe dată și au rămas 
tăcuţi. 

Mai târziu, s-au întors cu toţii în Ramat Lotan, inclusiv 
Nakdimon și doi dintre cei patru fii ai săi. Netta, cu 
ajutorul lui Ralph și al lui Annemarie, extinsese, pentru 
prima dată de când se mutaseră aici, masa spaniolă de 
sufragerie, și pregătise un dejun pentru zece persoane. Cu 
o faţă de masă roșie și lumânări, escalop de curcan cu 
mirodenii, sote de legume, orez cu ciuperci și supă picantă 
de roșii, servită rece, în pahare înalte, cu câte o felie de 
lămâie călare pe buza paharului. Era supa cu care mama ei 
obișnuia să-și surprindă musafirii, în rarele ocazii când 


primiseră vizite. Netta ticluise chiar și un bine gândit plan 
de așezare a oaspeţilor, plasând-o pe Annemarie lângă 
Krantz, pe fiii lui Nakdimon între Lisa și Ralph, pe Avigail 
lângă Duby Krantz și pe Yoel și Nakdimon în fiecare capăt 
al mesei. 


Patruzeci și unu 


A doua zi, în șaptesprezece februarie, cerul era cenușiu 
și aerul părea congelat. Dar nu ploua și nici nu se stârnise 
vântul. După ce a condus-o pe Netta la școală și pe mama 
lui la biblioteca de împrumut cu cărți în limbi străine, Yoel 
s-a dus la benzinărie; și-a făcut plinul și a continuat să 
preseze pompa până ce aceasta s-a oprit automat; pe urmă 
a verificat uleiul și apa, bateria și frânele. Când a ajuns 
acasă, s-a dus în grădină și a tuns tufele de trandafiri, așa 
cum plănuise. A împrăștiat bălegar pe pajiștile care se 
îngălbeniseră din pricina frigului și a ploilor de iarnă, în 
așteptarea primăverii, a acoperit rădăcinile pomilor 
fructiferi cu un amestec de bălegar și frunze veștede care 
mucegăiseră pe sub copaci, răspândind și îndesind 
amestecul cu o furcă și o greblă. A reparat bazinele de 
irigare și a smuls, cu mâna, bălăriile din straturile de flori, 
aplecându-se de parcă s-ar fi prosternat, nimicind primele 
tulpinițe de pir, de măcrișul iepurilor și de rochița 
rândunicii. Din această poziţie adânc încovoiată, a zărit 
capotul ei azuriu, de flanelă, ivindu-se pe ușa bucătăriei; 
nu-i putea desluși fața, dar a tresărit puternic și s-a dat 
îndărăt de parc-ar fi primit o directă în plex, sau ca și cum 
ceva s-ar fi prăbușit înlăuntrul lui, ceva i s-ar fi prăvălit în 
stomac. Degetele i-au înţepenit. Pe urmă, însă, și-a 
redobândit controlul, și-a înăbușit mânia și a strigat: 

— Ce s-a întâmplat, Avigail? Bătrâna a izbucnit în râs și 
a răspuns: 

— Ce-ai păţit, te-am speriat? Vai, ce mutră ai făcut! Arăţi 
de parcă ești gata să omori pe cineva. Nu s-a întâmplat 
nimic, am venit doar să te întreb dacă vrei să-ţi aduc 
cafeaua aici sau vii în casă. 

— Vin îndată, a răspuns el, apoi s-a răzgândit și a 
adăugat: Sau mai bine adu-mi-o aici, ca să nu se răcească. 

După aceea s-a răzgândit din nou și a continuat pe o cu 
totul altă voce: 

— Ascultă-mă, niciodată, niciodată să nu mai îmbraci 


lucrurile ei! 

Tonul lui a făcut ca fruntea lată, luminoasă, de ţărancă 
slavă, a lui Avigail, să fie invadată de roșeaţă. 

— Nu sunt lucrurile ei, a protestat bătrâna. Mi-a făcut 
cadou capotul ăsta acum cinci ani, când tu i-ai adus unul 
nou din Londra. 

Yoel știa bine că ar trebui să-și ceară scuze. Numai cu 
două zile înainte încercase să o convingă pe Netta să 
poarte un fulgarin elegant pe care i-l adusese el Ivriei, din 
Stockholm. Dar furia lui, sau poate mânia care-l cuprinsese 
din pricina apariţiei acestei furii, l-a împiedicat să-și ceară 
scuze, așa încât a șuierat înciudat, aproape ameninţător: 

— E totuna. Asta-i casa mea și nu îngădui asemenea 
lucru. 

— Casa ta? a întrebat Avigail pe tonul ei pedagogic, de 
directoare îngăduitoare a unei școli liberaliste. 

— Casa mea, a repetat Yoel, ștergându-și de fundul 
blugilor degetele murdare de pământ. Și aici, în casa mea, 
nu ai voie să porţi lucrurile ei. 

— Yoel, a reluat după un moment Avigail, pe un ton în 
care amărăciunea era pătrunsă de afecţiune, îmi permiţi 
să-ţi spun ceva? Încep să cred că starea ta mintală e la fel 
de rea ca și aceea a mamei tale. Sau a Nettei. Numai că, 
desigur, tu te pricepi mai bine să-ţi ascunzi problemele, 
ceea ce îți agravează starea. După părerea mea, ai avea 
nevoie de... 

— OK, i-a curmat Yoel vorba. Ajunge pentru azi. Ai niște 
cafea pentru mine sau nu ai? Ar fi trebuit să intru și să-mi 
fac singur cafeaua, nu să mă bazez pe bunăvoința ta. Peste 
puţin o să fie nevoie să ne trimită aici, în casă, trupele 
antitero. 

— Şi pentru că a venit vorba de mama ta, a continuat 
Avigail, știi foarte bine că noi două avem o relaţie strânsă, 
dar când văd... 

— Avigail, cafeaua! 

— Înţeleg, a spus ea intrând în casă și întorcându-se 
imediat cu o cană de cafea și o farfurie cu un grapefruit 
cojit cu grijă și deschis ca o crizantemă, înţeleg. Nu-ţi face 


plăcere să discuţi, Yoel. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 
Pare-se că fiecare dintre noi trebuie să-și poarte durerea în 
felul lui. Vreau să-ţi spun doar că îmi pare rău dacă te-am 
supărat. 

— Bine, s-o lăsăm baltă, a răspuns Yoel, inundat de silă 
din cauza felului în care ea rostise „pare-se”. 

Ar fi vrut să se gândească la altceva dar, brusc, i-a 
apărut în minte imaginea lui Shealtiel Lublin, polițistul, cu 
mustața lui de focă, jovialitatea lui  grosolană, 
generozitatea stângace, glumele ieftine despre sex și 
despre alte funcțiuni fiziologice, și obișnuitele lui predici 
zeflemitoare cu privire la tirania glandelor sexuale sau la 
comunitatea secretelor omenești. Și Yoel a descoperit că 
sila și înciudarea care dospeau în el nu erau îndreptate nici 
împotriva lui Lublin, nici a lui Avigail, ci împotriva amintirii 
soţiei sale, împotriva tăcerii ei glaciale și a veșmintelor ei 
albe. S-a forţat să soarbă câteva înghiţituri de cafea, 
asemenea cuiva care s-ar apleca asupra apei clocotite 
dintr-un canal, după care i-a înapoiat lui Avigail cana și 
grapefruitul despicat în chip de floare. Fără să mai scoată 
o vorbă, s-a prosternat din nou asupra straturilor de flori și 
și-a reluat inspecția cu ochi de vultur, pentru detectarea 
ultimului semn de buruiană încolţită. Ba a hotărât chiar să- 
și pună ochelarii cu rame negre, ca să-l ajute în 
investigaţie. Totuși, după vreo douăzeci de minute, a intrat 
în bucătărie, unde a găsit-o pe Avigail așezată într-o 
atitudine ţeapănă, cu pelerina ei de văduvă drapată în 
jurul umerilor, arătând ca întruchiparea mamei îndoliate și 
privind fix pe fereastră la locul din grădină unde lucrase el 
cu un moment în urmă. În mod inconștient, i-a urmărit și el 
direcția privirii. Dar locul era gol. I s-a adresat: 

— În ordine. Am venit să-mi cer scuze. N-am vrut să te 
necăjesc. 

Pe urmă s-a urcat în mașină și s-a dus iar la pepinierele 
Bardugo. 

Unde în altă parte se putea duce în aceste zile de sfârșit 
de februarie, când Netta se prezentase de-acum de două 
ori la centrul de recrutare, într-un interval de o 


săptămână, și în momentul de faţă erau în așteptarea 
rezultatelor de la examenele medicale. În fiecare dimineaţă 
o conducea la școală, aproape în ultimul minut. Sau chiar 
mai târziu. Dar la vizitele efectuate la centrul de recrutare 
o însoţise Duby, unul din cei doi fii ai lui Arik Krantz, un 
băiat slăbănog, ciufulit, care din cine știe ce motiv, îi evoca 
lui Yoel un tânăr vânzător de ziare iemenit, din anii 
timpurii de formare a statului. Se părea că tatăl lui îl 
trimisese să o însoţească pe Netta și îl instruise, în ambele 
ocazii, să o aștepte afară până termină, apoi să o conducă 
acasă, în micul lor Fiat. 

— Spune-mi un lucru, l-a întrebat Yoel pe Duby Krantz, 
și tu colecţionezi ciulini și partituri muzicale? 

lar tânărul, ignorând ironia, sau poate incapabil să o 
sesizeze, i-a răspuns calm: 

— Nu încă. 

În afară de a o conduce pe Netta la școală, Yoel o ducea 
cu mașina și pe mama lui la controale periodice la clinica 
particulară a doctorului Litwin, în apropiere de Ramat 
Lotan. Pe parcursul uneia dintre aceste călătorii, Lisa l-a 
întrebat abrupt, fără niciun preambul sau fără vreo 
legătură, dacă relaţia lui cu sora vecinului era serioasă. Și, 
fără să se gândească, Yoel i-a răspuns cu aceleași cuvinte 
folosite de fiul lui Krantz. Adeseori, dimineaţa, petrecea 
câte o oră și mai bine la pepinierele Bardugo. Cumpărase 
felurite jardiniere și lăzi de flori pentru ferestre, ghivece 
de flori mari și mici din lut sau din materiale plastice, două 
tipuri diferite de pământ amestecat cu îngrășăminte, o 
unealtă de afânat solul și două spray-uri, unul hidratant și 
altul pesticid. Locuinţa i se umpluse de ghivece de flori. 
Mai cu seamă de varietăţi de ferigă, care atârnau din 
tavane sau încadrau ușile. Pentru a le putea agăța, Yoel 
fusese nevoit să apeleze din nou la bormașină cu 
prelungitorul ei. Odată, când se întorcea de la pepiniere, 
pe la unsprezece și jumătate dimineaţa, cu mașina care 
arăta ca o junglă tropicală pe roţi, a observat-o pe tânăra 
filipineză, slujnica din casa de la marginea șoselei, 
împingând de zor, pe partea povârnită, căruciorul încărcat 


de cumpărături; se găseau la vreun sfert de oră depărtare 
de strada lor. Yoel a oprit mașina și a convins-o să urce. 
Deși nu putea angaja vreo conversaţie cu ea, în afara 
formulelor uzuale de politeţe. De atunci încolo, a început 
să o aștepte în colţul parcării de lângă supermarket, atent 
în spatele volanului și camuflat de noii lui ochelari de 
soare, și când fata ieșea cu căruciorul din magazin, se 
apropia brusc de ea și o atrăgea în cursă. Fata cunoștea 
câteva cuvinte ebraice și câteva englezești, așa încât 
reușea să încropească răspunsuri de trei sau patru vorbe. 
Fără să i se fi cerut, Yoel s-a oferit să-i facă mai comod 
căruciorul de cumpărături: i-a promis să-i înlocuiască roţile 
zăngănitoare de metal cu roţi cu anvelope. Și, într-adevăr, 
a cumpărat de la magazinul de materiale de construcții 
patru roți cu margini de cauciuc. Dar nu a reușit să-și 
adune curajul de a se prezenta la ușa străinilor pentru care 
lucra femeia, iar când avea prilejul să o atragă în mașina 
lui cu cărucior cu tot și să o conducă de la supermarket 
până acasă, n-ar fi putut să se oprească în mijlocul 
drumului, sub ochii întregii vecinătăţi, să descarce 
cumpărăturile din căruciorul greoi, să-l răstoarne cu susu- 
n jos și să-i schimbe roţile. Așa încât Yoel nu și-a ţinut 
promisiunea, ba chiar a pretins în sinea lui că nici n-o 
făcuse vreodată. A ascuns, de el însuși, roţile într-un 
ungher întunecos al magaziei din grădină. Cu toate că, în 
toți anii lui de serviciu, fusese scrupulos în respectarea 
cuvântului dat. Cu excepţia, poate, a ultimei zile de 
serviciu, când fusese rechemat de urgenţă din Helsinki și 
nu reușise să-și respecte promisiunile făcute inginerului 
tunisian. Când i-a venit în minte această comparaţie, a 
descoperit cu surprindere că, deși luna februarie tocmai se 
încheiase, deci trecuse un an și mai bine de când îl văzuse 
pe schilod la Helsinki, numărul de telefon pe care i-l 
dăduse inginerul tunisian i se gravase în memorie. Îl 
învățase, la vremea respectivă, pe de rost, și nu-l mai 
uitase. 

În noaptea aceea, după ce femeile îl lăsaseră singur în 
livingroom, cu știrile de la miezul nopţii și cu puriceii de pe 


ecran care le urmau, Yoel a trebuit să lupte împotriva 
tentaţiei de a forma numărul inginerului. Dar cum ar fi 
putut o persoană lipsită de mâini și de picioare să ridice 
receptorul? Şi ce i-ar fi putut spune? Sau ce l-ar fi putut 
întreba? Când s-a ridicat ca să stingă inutilul televizor 
pâlpâitor, a avut revelaţia că, într-adevăr, luna februarie se 
isprăvise cu o zi înainte și că, deci, azi era aniversarea zilei 
lui de nuntă. Așa încât și-a luat lanterna puternică și a ieșit 
în grădina cufundată în întuneric, ca să inspecteze stadiul 
fiecărui răsad sau puiet. 

Într-o noapte, după ce a făcut dragoste cu Annemarie, 
Ralph l-a întrebat, în fața unui pahar de punci aburind, 
dacă poate să-i ofere un împrumut. Dintr-un motiv sau 
altul, Yoel a avut impresia că Ralph i-a cerut lui un 
împrumut, și, prin urmare, l-a întrebat cât, iar omul i-a 
răspuns: 

— Până în douăzeci sau treizeci de mii, înainte ca Yoel 
să se fi dumirit că i se ofereau și nu i se cereau banii. 

Cu surprindere, l-a auzit pe Ralph continuând: 

— Oricând dorești, îţi stau la dispoziţie. Noi nu te 
presăm. 

Dar Annemarie, strângându-și chimonoul roșu în jurul 
trupului zvelt, a izbucnit brusc: 

— Nu sunt de acord. Nu se va încheia nicio afacere până 
nu reușim să ne regăsim. 

— Să ne regăsim? 

— Adică să ne punem, fiecare dintre noi, puţină ordine 
în viaţă. 

Yoel s-a uitat la ea și a rămas în așteptare. Nici Ralph nu 
a mai adăugat nimic. Un latent instinct de conservare a 
tresărit în adâncurile lui Yoel și l-a avertizat că ar fi mai 
bine să o întrerupă pe Annemarie. Să schimbe vorba. Să se 
uite la ceas și să-i ureze noapte bună. Sau să se alieze cu 
Ralph și să facă haz de ceea ce spusese sau avea de gând 
să spună. 

— Să ne jucăm de-a scaunele ocupate, a continuat ea 
izbucnind în râs. Cine mai ţine minte cum se juca? 

— Ajunge! a potolit-o Ralph, ca și cum ar fi intuit 


anxietatea lui Yoel, ba chiar ar fi avut motive să o 
împărtășească. 

— De exemplu, a urmat ea, peste drum de noi locuiește 
un bătrân. Din România. Discută peste gard cu mama ta, în 
românește, câte o jumătate de oră. Și el e singur. De ce să 
nu se mute maică-ta la el? 

— În ce scop? 

— Cum așa, atunci Ralphie s-ar putea muta în casa 
voastră, cu cealaltă mamă. Măcar pentru o perioadă de 
încercare. Şi tu te-ai muta aici. Ce zici? 

A intervenit Ralph: 

— Ca în arca lui Noe. Perechi, perechi. Ce s-a întâmplat? 
Vine potopul? 

Dar Yoel, atent să nu pară nervos, ci amuzat și bine 
dispus, a replicat: 

— Aţi uitat de copil. Unde intră copilul în arca lui Noe? 
Vrei să-mi mai torni puţin punci? 

— Netta, a șoptit Annemarie, atât de încet, încât vocea 
de-abia i se auzea, iar lui Yoel i-au scăpat cuvintele ei, ca și 
lacrimile care-i umpluseră ochii, Netta e o tânără fată. Nu 
mai e un copil. Cât timp ai s-o mai consideri un copil? 
Cred, Yoel, că tu n-ai știut niciodată ce e o femeie. Cred că 
nici măcar nu înţelegi noţiunea. Ralph, nu mă întrerupe. 
Nici tu n-ai știut niciodată ce înseamnă o femeie. Cum se 
spune în ebraică „rol”? Voiam să spun că voi sau ne faceţi 
pe noi să jucăm rolul unor copilași sau îl jucaţi voi înșivă. 
Câteodată mă gândesc: „Ce copilaș mic și dulce!”. Dare 
greșit, trebuie să ucidem copilul. Mai vreau și eu puţin 
punci. 


Patruzeci și doi 


În zilele următoare, Yoel s-a gândit la propunerea lui 
Ralph. La un moment dat, i-a devenit limpede că noua linie 
de bătaie îi situa, pe el și pe mama lui, de partea adversă, 
împotriva Nettei și a soacrei lui, care susțineau împreună 
ideea închirierii mansardei de pe strada Karl Netter. Chiar 
înainte de apropierea examenelor, pe ziua de zece martie, 
Netta a primit o înștiinţare din partea computerului 
armatei, prin care era anunţată să se prezinte pentru 
încorporare peste șapte luni, în ziua de douăzeci 
octombrie. Drept care, Yoel a tras concluzia că Netta nu-i 
informase pe medicii de la centrul de recrutare despre 
problema ei, sau poate că o făcuse, dar testele nu 
relevaseră nimic. Uneori, Yoel se întreba dacă tăcerea lui 
nu dovedea o iresponsabilitate. Oare nu era de datoria lui, 
în calitate de unic părinte al fetei, să ia contact cu medicii, 
din proprie inițiativă, și să-i informeze asupra faptelor? 
Asupra concluziilor medicilor din Ierusalim? Pe de altă 
parte, însă, se întreba care dintre opiniile împărţite era de 
datoria lui să le aducă la cunoștință? Și n-ar fi injust, n-ar 
însemna o iresponsabilitate dacă ar face asemenea pas 
fără știrea Nettei? Ar însemna să o înfiereze pentru tot 
restul vieţii cu stigmatul unei boli care constituia ţinta a 
tot felul de superstiții. Și nu era o realitate că boala Nettei 
nu se manifestase niciodată în afara casei? Nici măcar o 
dată. De la moartea Ivriei nu avusese loc decât un singur 
incident, tot în perimetrul casei, cu oarecare vreme în 
urmă, la sfârșitul lunii august, și de atunci nu se mai ivise 
niciun semn. Şi chiar ceea ce se întâmplase atunci, în 
august, lăsase loc unei ușoare ambiguităţi. Așa că, de ce să 
nu se ducă mai bine pe strada Karl Netter din Tel Aviv, să 
verifice cu ochii lui camera cu presupusa vedere la mare, 
să investigheze vecinii, să se intereseze discret despre 
colega de apartament, colega de școală numită Adva, și, 
dacă va reieși că totul e în regulă, o să plătească cei o sută 
douăzeci de dolari pe lună, sau chiar mai mult, iar serile va 


putea trece pe acolo să ia o cafea și să se convingă, zi de 
zi, că totul e OK. Și dacă se va dovedi că Patronul 
intenţionează într-adevăr să-i ofere Nettei o slujbă minoră, 
funcționărească, la birou? Un gen de muncă de secretară? 
El putea oricând să-și exercite dreptul de veto și să 
zădărnicească planurile lui Profesor. Dar, dacă se gândea 
mai bine, de ce să-i interzică Nettei să lucreze un timp la 
birou? L-ar dispensa pe el de necesitatea de a trage sfori și 
de a reactiva vechi legături pentru a o scăpa pe Netta de 
încorporare, fără să uzeze de pretextul sănătăţii ei șubrede 
și fără să i se aplice stigmatul scutirii de armată din motive 
medicale. Patronul ar putea aranja cu ușurință ca munca ei 
la birou să fie echivalată cu prestarea serviciului militar. 
Mai mult, ar fi grozav dacă el, Yoel, prin câteva mișcări 
bine calculate, ar cruţa-o pe Netta atât de serviciul militar 
cât și de stigmatul de care Ivria îl acuzase, uneori, în chip 
demential, că încearcă să i-l aplice fiicei lor. Și, mai mult, 
schimbarea atitudinii lui cu privire la mutarea în 
apartamentul din strada Karl Netter ar putea provoca o 
răsturnare a echilibrului de forțe în casă. Chiar dacă, pe de 
altă parte, era limpede că, din momentul în care el și fiica 
lui vor fi de aceeași parte a baricadei, alianţa dintre cele 
două bătrâne s-ar reînnoi. Și viceversa: dacă ar reuși să o 
recruteze pe Avigail în tabăra lui, mama și fiica sa și-ar uni 
forţele împotriva lor. Așa că de ce să se frământe? Drept 
care, momentan a lăsat lucrurile în voia lor, fără să ia vreo 
măsură în legătură cu încorporarea sau cu apartamentul. 
O dată în plus a ajuns la concluzia că nu e nicio grabă, că 
și mâine e o zi și că marea nu fuge. Între timp a reparat 
aspiratorul stricat al proprietarului, adică al domnului 
Kramer, și a petrecut o zi și jumătate ajutând-o pe femeia 
de serviciu să curețe ultimul firicel de praf din casă, așa 
cum procedase în fiecare primăvară în apartamentul lor 
din Ierusalim. Se cufundase cu atâta râvnă în această 
operaţie, încât când a sunat telefonul și Duby Krantz a 
întrebat dacă Netta e acasă, Yoel l-a anunţat scurt că sunt 
în toiul curăţeniei de primăvară și să fie bun să cheme altă 
dată. Cât despre propunerea lui Ralph ca Yoel să 


investească un capital într-un fond discret, legat de un 
consorțiu din Canada, care în optsprezece luni i-ar dubla 
investiţiile, Yoel a examinat din nou această sugestie în 
raport cu toate celelalte propuneri care îi fuseseră făcute. 
De pildă, aluziile, strecurate în repetate rânduri de mama 
lui, cu privire la o mare sumă de bani pe care ar păstra-o 
pentru a-l sprijini să se lanseze în lumea afacerilor. Sau 
marea cu sarea pe care i le făgăduia fostul lui coleg, dacă 
ar accepta să-i fie partener într-o agenţie de detectivi 
particulari. Sau Arik Krantz care nu mai contenea să-l 
roage să-l secondeze, de două ori pe săptămână, în 
activitatea lui în care îmbrăca un halat alb și petrecea 
patru ore într-un spital, ca asistent voluntar în schimbul de 
noapte, activitate care-i câștigase favorurile voluntarei 
Greta, și unde Krantz îi alocase și lui alte două voluntare, 
Christina și Iris, dintre care Yoel putea alege pe care o 
voia, sau chiar pe amândouă. Dar marea cu sarea 
făgăduite nu-i spuneau nimic. Nici ispititoarele investiţii, 
nici voluntarele lui Krantz. Nimic nu fremăta în el, decât o 
vagă dar constantă senzaţie că nu era treaz: că se mișca de 
colo-colo, gândea, se ocupa de casă și de grădină și de 
mașină, făcea dragoste cu Annemarie, făcea naveta între 
pepiniere și locuinţă, între casă și centrul comercial, 
curăța geamurile pentru Paști, terminase aproape de citit 
biografia Șefului Statului Major Elazar, dar totul în somn. 
Și, dacă mai încerca o vagă speranţă de a descifra ceva, de 
a decoda și a înţelege ceva sau măcar de a formula o 
întrebare clară, atunci trebuia să se scuture de pâcla 
aceasta deasă. Trebuia, cu orice preţ, să se trezească din 
toropeală. Chiar cu preţul unui dezastru. Dacă l-ar sfâșia 
ceva, tăind gelatina moale, cleioasă, care se închega din 
toate direcţiile în jurul lui și-l asfixia, ca o placentă... 
Uneori își aducea aminte de momentele alerte, momentele 
de vigilenţă acută din cariera lui, când se furișa pe străzile 
unui oraș străin de parc-ar fi lunecat prin deschizătura 
strâmtă dintre două brice, treaz fizic și mental, ca la o 
vânătoare sau ca într-un act de amor, momentele în care 
lucrurile cele mai banale, mai simple, mai cotidiene, îl 


avertizau asupra secretelor pe care le conţineau: luminile 
serii reflectate într-o baltă, cutele de pe mâneca unui 
trecător, străfulgerarea unei croieli îndrăzneţe a lenjeriei 
unei femei, întrezărite pe sub o rochie de vară. Uneori 
izbutise chiar să ghicească producerea a ceva cu câteva 
secunde înainte ca respectivul fenomen să aibă loc. Ca, de 
exemplu, stârnirea unei brize, sau direcţia în care o să 
sară o pisică cinchită pe un zid, sau certitudinea că omul 
care venea spre el avea să se oprească, să-și ciocănească 
fruntea cu degetul și apoi să se răsucească pe călcâie 
făcând cale întoarsă. În anii aceia, percepțiile lui erau 
colosal de ascuţite, iar acum i se tociseră complet. Totul 
încetinise. De parcă geamul se aburise și nu era chip să știi 
dacă ceața se lăsase afară sau înăuntru, sau dacă, nu 
cumva, și mai rău, sticla în sine degajase și se impregnase 
de elementele acelea opace, lăptoase. Şi dacă nu se 
deștepta acum și nu sfărâma geamul, o să se împâclească 
din ce în ce, somnolenţa o să se adâncească, amintirea 
momentelor de vioiciune o să se eclipseze treptat, iar el o 
să moară pe neștiute, ca un drumeţ pribeag care adoarme 
în zăpadă. 

A cumpărat o lupă puternică de la opticianul din centrul 
comercial și, într-o dimineaţă, când era singur acasă, a 
examinat, în sfârșit, bizara pată de la intrarea uneia dintre 
abaţiile romanice, din fotografiile care-i aparținuseră 
Ivriei. A scrutat-o cu intensitate, o bună bucată de vreme, 
folosindu-se de o rază de soare concentrată, de ochelarii 
lui, de ochelarii de medic de casă ai Ivriei și de lupa nou 
cumpărată, analizând pata când dintr-un unghi, când dintr- 
altul. Până când a înclinat să accepte ipoteza că nu era 
vorba nici de un obiect abandonat, nici de o pasăre de 
pripas, ci de o mică fisură pe obiectivul aparatului de 
fotografiat. Poate o zgârietură infinitezimală, care apăruse 
la procesul de developare. Cuvintele lui Jimmy Gal, 
comandantul militar fără o ureche, despre cele două 
puncte și linia care le unește, i se păreau acum lui Yoel 
corecte, mai presus de orice îndoială, dar, în același timp, 
o platitudine, un truism, măsura unui intelect banal, 


comun, de care nici el nu se simţea scutit, deși încă spera 
să se elibereze. 


Patruzeci și trei 

Primăvara a explodat în zumzetul roiurilor de viespi și 
de muște, în vâltori de parfumuri și de culori pe care Yoel 
le găsea exagerate. Dintr-odată, grădina a apărut potopită, 
revărsând fluxuri de flori, efluvii de vegetaţie. Pomii 
fructiferi dăduseră în floare și, trei zile mai târziu, păreau 
în flăcări. Până și cactușii din ciuberele de pe verandă 
izbucniseră în flori purpurii și galben-portocalii, de parcă 
încercau să vorbească soarelui în propria lui limbă. Avea 
loc un soi de erupție și Yoel își imagina că, dacă și-ar 
ascuţi urechea, ar putea s-o audă clocotind, spumegând. S- 
ar fi zis că rădăcinile plantelor se prefăcuseră în gheare 
ascuţite care sfâșiau măruntaiele negre ale pământului și-i 
extrăgeau seva întunecată, făcând-o să ţâșnească în sus, 
prin tunelele trunchiurilor și ale tulpinilor, oferindu-se apoi 
orbitoarei lumini, în ciorchinii de flori și în luxurianţa de 
frunziș. Lumină orbitoare, care lui Yoel îi obosea din nou 
ochii, în pofida ochelarilor de soare pe care și-i cumpărase 
la începutul iernii. Studiind gardul viu, Yoel a ajuns la 
concluzia că merii și perii nu erau de ajuns. lar tufele de 
ligustrum, oleandrii, bougainvillaea, și chiar cele de 
hibiscus, i-au apărut brusc plicticoase și vulgare. In 
consecinţă, a hotărât să desființeze straturile de flori de pe 
laturile casei, de sub ferestrele camerelor celor doi copii, 
în care dormeau bătrânele, și să planteze smochini și 
măslini și poate chiar rodii. Cu timpul, vița pe care o sădise 
în jurul noii pergole o să se întindă și în partea asta, așa 
că, în zece sau douăzeci de ani, grădina o să devină o 
perfectă replică miniaturală a unei stufoase livezi biblice 
ca acelea din jurul caselor ţăranilor arabi, care-i stârniseră 
întotdeauna invidia. Yoel a plănuit totul până la cel mai 
mic amănunt: s-a încuiat în biroul lui și a studiat capitolele 
mai importante ale unui manual de agricultură, a schiţat o 
schemă a avantajelor și dezavantajelor feluritelor soiuri, pe 
urmă a ieșit în grădină și a măsurat spaţiile care ar urma 
să despartă puieţii, a marcat poziţiile cu ţăruși și a început 


să telefoneze zi de zi la Bardugo, ca să verifice dacă i-au 
primit comenzile. Pe urmă a așteptat. 

În dimineaţa ajunului de Paști, când cele trei femei 
plecaseră la Metullah, lăsându-l singur, a ieșit în grădină și 
a săpat cinci gropi pătrate în locurile marcate de ţăruși. A 
netezit fundul fiecărei gropi cu un strat de nisip amestecat 
cu găinaț de pui. După care s-a dus la pepinierele Bardugo 
să-și ridice puieţii care tocmai îi sosiseră: un smochin, un 
curmal, un rodiu și doi măslini. S-a întors acasă cu mașina 
în viteza a doua, ca să nu hurduce puieţii, și l-a găsit pe 
Duby Krantz așezat pe pragul ușii de la intrare, arătând 
uscăţiv, cu părul creţ și ochi visători. Yoel știa că amândoi 
băieţii lui Krantz terminaseră serviciul militar, dar tânărul 
de față nu părea să aibă mai mult de șaisprezece ani. 

— Te-a trimis taică-tău să-mi aduci spray-ul? 

— Așa era vorba, a răspuns Duby, lungind silabele, de 
parcă-i venea greu să se despartă de ele, și dacă aveţi 
nevoie de spray, pot să dau o fugă până acasă și să vi-l 
aduc. Nicio problemă. Am venit cu mașina părinţilor mei. 
Ei sunt plecaţi. Mama e în străinătate și tata a plecat de 
sărbători la Eilat, iar fratele meu s-a dus să stea cu 
prietena lui la Haifa. 

— Şi tu? Pe tine te-au încuiat afară? 

— Nu, e altceva. 

— Ce anume? 

— De fapt, am venit s-o văd pe Netta. Gândeam că poate 
deseară... 

— Mai mare păcatul să gândești, băiete, i-a răspuns 
Yoel, izbucnind într-un râs care l-a surprins și pe el și pe 
băiat. În timp ce tu te străduiai să gândești, ea a plecat cu 
bunicile în celălalt capăt al ţării. Ai cinci minute libere? 
Vino să-mi ajuţi să descarc pomii ăștia. 

Timp de trei sferturi de oră au lucrat fără să scoată un 
cuvânt, în afară de unele comenzi esenţiale ca: „Tine asta!” 
sau: „[ine-l mai drept!” sau: „Lasă-l jos, dar cu grijă!”. Au 
tăiat containerele de metal și au reușit să elibereze puieţii 
fără să atingă mingea de pământ din jurul rădăcinilor. Pe 
urmă au executat silențios și meticulos ceremonia de 


înhumare, umplând gropile, tasând solul, construind câte 
un inel de pământ în jurul fiecărui copăcel, în vederea 
irigării. Yoel era mulţumit de îndemânarea băiatului și 
aproape că începuse să-i aprecieze timiditatea și reticenţa. 
Odată, într-o seară, la Ierusalim, la sfârșitul unei zile de 
toamnă, era o seară de vineri și melancolia dealurilor se 
răspândise în aer, ieșise împreună cu Ivria la o plimbare și 
se duseseră în Grădina de Trandafiri să contemple 
asfințitul soarelui. Și Ivria i-a spus: 

— Îţi aduci aminte când m-ai violat sub copacii din 
Metullah - aveam impresia că ești un prostănac. 

Şi Yoel, care știa că soţia lui arareori glumește, a 
corectat-o pe loc: 

— Ivria, nu-i așa. Nu a fost un viol; a fost exact opusul, 
un act de seducţie. Asta în primul rând. 

Dar n-a mai apucat să spună ce a mai fost în al doilea 
rând, pentru că a intervenit Ivria: 

— Tu întotdeauna  etichetezi fiecare amănunt în 
blestemata aia de memorie a ta, nu lași să-ţi scape nicio 
fărâmiță necategorisită. Întotdeauna, procesezi mai întâi 
datele. In fond, asta-i profesiunea ta. Dar în ce mă 
privește, a fost dragoste. 

După ce au terminat treaba, Yoel l-a întrebat pe băiat: 

— Ei, ce părere ai că ai plantat pomi de Paști, de parc-ar 
fi fost sărbătoarea Tu Bishvat? 

După care l-a invitat în bucătărie, la o oranjadă rece, 
pentru că amândoi erau muiaţi de transpiraţie. Pe urmă a 
preparat și cafea. Şi l-a interogat pe Duby în legătură cu 
experienţele serviciului militar în Liban și cu vederile lui 
politice, care, potrivit spuselor tatălui său, erau de 
extremă stângă, și cu activităţile lui curente. A reieșit că 
băiatul lucrase în armată în domeniul mecanicii, că socotea 
că Shimon Peres face o treabă foarte bună și că acum 
studia mecanica de precizie. lIntâmplător, aceasta 
constituia un hobby al lui și acum se hotărâse să-l 
transforme într-o carieră. Credea, deși era lipsit de 
experienţă, că cel mai bun lucru care poate surveni în 
viața unui om este suprapunerea dintre hobby și cariera 


sa. Yoel a intervenit, glumet: 

— Unii consideră că cel mai bun lucru în viaţă e 
dragostea. Nu ești de acord? 

Și Duby, cu o perfectă seriozitate și cu o emoție pe care 
izbutise să o controleze atât de bine, încât se trăda doar 
printr-un licăr în ochi, i-a răspuns: 

— Eu încă nu pot spune că înţeleg toate lucrurile astea. 
Adică dragostea și așa mai departe. Dacă te uiţi la părinţii 
mei, pe care îi cunoașteţi foarte bine, s-ar spune că lucrul 
cel mai bun este să-ţi ţii sentimentele și emoţiile în plan 
secund. Nu, după mine, lucrul cel mai sănătos este să faci 
un lucru pe care știi să-l faci bine. Și de care ceilalţi au 
nevoie. Astea sunt cele mai satisfăcătoare două acţiuni. Cel 
puţin, cele mai satisfăcătoare în ce mă privește: să simt că 
e nevoie de mine și că-mi fac bine munca. 

Cum Yoel nu se arăta grăbit să-i răspundă, băiatul a mai 
făcut un efort și a adăugat: 

— Scuzaţi-mă că vă întreb. E adevărat că vă ocupați cu 
comerțul internaţional de arme, sau ceva în genul ăsta? 

Yoel a înălțat din umeri, a zâmbit și a spus: 

— De ce nu? 

Apoi a încetat să zâmbească și a continuat: 

— Am glumit, în realitate, nu sunt decât un funcţionar 
guvernamental. Aflat, actualmente, într-un soi de concediu 
prelungit. Spune-mi un lucru: ce anume aștepți de la 
Netta? Să te introducă în poezia modernă? Sau să 
organizaţi o întrecere în culegerea ciulinilor din Israel? 

Cuvintele lui au reușit să-l fâstâcească, ba chiar să-l 
sperie pe băiat. Şi-a lăsat în grabă ceașca de cafea pe faţa 
de masă, apoi a ridicat-o și a plasat-o, cu grijă, pe 
farfurioară; și-a supt, o clipă, degetul mare, pe urmă s-a 
oprit și a răspuns: 

— Nu aștept nimic special. Pur și simplu stăm de vorbă. 

— Nimic special, l-a îngânat Yoel, și pe faţa lui a apărut, 
pentru o clipă, expresia aceea împietrită, cruzimea de 
felină cu ochi îngheţaţi, pe care o folosea, deliberat, ca să 
sperie bădăranii, micii găinari, potlogarii, creaturile 
josnice care se târăsc afară din cloacă. Dacă nu aștepți 


nimic special, atunci ai greșit adresa, băiete. Ar fi mai bine 
să încerci în altă parte. 

— Voiam să spun că... 

— În orice caz, ai face bine s-o lași în pace. N-ai auzit? 
Ea nu-i sănătoasă sută la sută. Are o mică problemă de 
sănătate. Dar să nu îndrăznești să sufli o vorbă în legătură 
cu lucrul ăsta. 

— Am auzit ceva..., a stăruit Duby. 

— Ce ai auzit? 

— Am auzit ceva... Şi ce-i cu asta? 

— Stai așa, vreau să-mi repeţi ce ai auzit, cuvânt cu 
cuvânt. Ce ai auzit despre Netta? 

— Nu vă mai sinchisiţi, a răspuns Duby cu încetineală. 
Tot felul de zvonuri, tâmpenii. Nu va necăjiţi. Şi eu am 
trecut odată prin așa ceva, trăncăneli și bârfe, zvonuri 
despre o boală de nervi și așa mai departe. Lăsaţi-i să-și 
bată gura, așa spun eu. 

— Ai o problemă cu nervii? 

— Doamne, nu! 

— Ascultă-mă cu atenţie! Ştii bine că mi-e foarte ușor să 
verific. Ai o problemă cu nervii sau nu? 

— Am avut, pe vremuri, acum sunt ok. 

— Asta spui tu. 

— Domnule Ravid. 

— Da. 

— Pot să vă întreb ce vreţi de la mine? 

— Nimic, numai nu-i împuia capul Nettei cu tot felul de 
aiureli. Şi așa are destui gărgăuni. Ca și tine, din cât se 
vede. Ţi-ai terminat cafeaua? Deci nu-i nimeni acasă la 
tine... Vrei să-ți pregătesc o gustare? 

Ceva mai târziu, băiatul și-a luat la revedere și a plecat 
în mașina albastră, Audi, a părinţilor săi. Yoel a făcut un 
duș fierbinte, s-a săpunit de două ori, s-a clătit cu apă rece 
și a ieșit de sub duș îngăimând: 

— Cum dorești. 

La patru și jumătate a apărut Ralph, comunicându-i că el 
și sora lui și-au dat seama că Yoel nu sărbătorește Paștele 
și, dat fiind că e singur, n-ar vrea să vină la ei la cină și 


după aceea să se uite împreună la o comedie pe video? 
Annemarie pregătea o salată Waldorf, iar el încerca un 
experiment cu vițel fiert în vin. Yoel a promis să vină, dar 
când Ralph a reapărut la orele șapte ca să-l ia, l-a găsit 
dormind buștean pe canapeaua din livingroom, complet 
îmbrăcat, înconjurat de pagini din suplimentele de 
sărbătoare ale ziarelor. Ralph a hotărât să-l lase să 
doarmă. Şi Yoel a dormit adânc, în casa goală și 
întunecată. S-a trezit o singură dată, după miezul nopţii, și 
a orbecăit până la baie fără să deschidă ochii și fără să 
aprindă lumina. Sunetele televizorului și ale aparatului 
video din casa vecină se amestecau în somnul lui cu 
suspinele de balalaică ale conducătorului de camion, care 
se poate să fi fost un fel de amant al soţiei lui. În loc să se 
îndrepte spre ușa camerei de baie, a nimerit la ușa 
bucătăriei. A bâjbâit drumul până în grădină și a urinat cu 
ochii închiși, s-a întors la canapeaua din livingroom, s-a 
înfășurat în învelitoarea cadrilată, tot cu ochii închiși, și s-a 
cufundat în somn, ca o piatră străveche care se îngroapă în 
nisip, până a doua zi dimineaţa la orele nouă. 

Și astfel, în noaptea aceea a pierdut un spectacol 
misterios care s-a desfășurat chiar deasupra capului său. 
Vaste formaţiuni de berze în zbor, într-un șuvoi dens, 
păsări după păsări, fără spaţii între ele, navigând spre 
nord, sub lumina plină a primăverii pe un cer limpede, fără 
nori; mii, poate zeci de mii, de siluete mlădioase plutind 
deasupra pământului cu un ușor fâșâit de aripi, o mișcare 
prelungă, continuă, irevocabilă dar și gingașă, asemenea 
unor nămeţi de mici batiste de mătase albă, învolburându- 
se pe un amplu ecran de mătase neagră, totul poleit de o 
luminiscenţă argintie, lunar-astrală. 


Patruzeci și patru 


Când s-a trezit la orele nouă, în dimineaţa de Paști, a 
lipăit până la baie, în hainele lui șifonate, s-a bărbierit, a 
mai făcut un duș zdravăn, a îmbrăcat un costum alb, sport, 
și a ieșit în grădină să vadă cum se simt pomii, rodiul, cei 
doi măslini, curmalul. I-a stropit ușor. A mai smuls ici-colo 
câte un căpșor de buruiană răsărit peste noapte, după 
atenta lui inspecţie de ieri. In timp ce fierbea cafeaua, a 
sunat la numărul lui Krantz, ca să-i ceară scuze lui Duby, 
pentru că îl tratase cam aspru. Și-a dat seama pe dată că 
va trebui să se scuze de două ori, a doua oară pentru că-l 
trezise din somnul prelungit al dimineţii de sărbătoare. 
Dar Duby l-a liniștit: 

— Nu-i nimic, e firesc să vă faceţi griji din cauza ei, nu 
are importanţă, deși ar trebui să știți că Netta își poate 
purta acum singură de grijă. Și dacă mai aveţi nevoie să vă 
ajut în grădină sau la orice altceva, să știți că azi n-am 
nimic de făcut. Frumos din partea dumneavoastră că aţi 
sunat, domnule Ravid. Bineînţeles că nu sunt supărat. 

Yoel l-a întrebat când îi sosesc părinţii și a aflat că 
Odelia urma să se întoarcă din Europa a doua zi, iar Krantz 
revenea chiar în acea seară din escapada lui în Eilat, la 
timp pentru a întoarce o nouă pagină. Yoel și-a spus încă o 
dată că expresia „o nouă pagină” era nesatisfăcătoare, 
suna ușuratică, era friabilă ca hârtia. Și l-a rugat pe Duby 
să-i spună tatălui său să-i telefoneze de îndată ce se 
întoarce, pentru că s-ar putea să aibă puţină treabă cu el. 
Pe urmă a ieșit iar în grădină și a privit un timp răzoarele 
de garoafe și de gura-leului, dar cum nu vedea ce ar mai fi 
avut de făcut acolo, și-a spus singur: „Destul”. De partea 
cealaltă a gardului, câinele Ironside, așezat pe trotuar într- 
o atitudine formală, cu labele din faţă lipite, urmărea cu o 
privire meditativă zborul unei păsări al cărei nume Yoel nu 
îl cunoștea, dar care-i atrăsese atenţia cu penajul ei de un 
albastru strălucitor. Adevărul este că nu poate exista o 
nouă pagină. Poate numai o naștere prelungită. Și nașterea 


e o formă de despărțire, de separare, și orice separare e 
dureroasă și, oricum, cine se poate separa întruna? Pe de o 
parte, ani și ani de zile te consideri născut de părinţii tăi, 
pe de altă parte, începi și tu, la rândul tău, să dai naștere, 
chiar înainte de a fi isprăvit să te naști, și în felul ăsta te 
pomenești prins în lupte de desprindere, de rupere, și din 
spate și din faţă. Brusc, lui Yoel i s-a năzărit că ar avea 
motive să-l invidieze pe tatăl lui, atât pe melancolicul lui 
tată român, în costumul cafeniu vărgat, cât și pe tatăl 
bărbos de pe vaporul împuţit, pentru că amândoi se 
evaporaseră fără urmă. Și ce te oprise și pe tine să te 
evapori fără urmă, în toţi anii aceia, ce te oprise să-ţi 
asumi identitatea unui instructor de șofat în Brisbane, sau 
să duci o viaţă de vânător ori de pescar într-o pădure de la 
nord de Vancouver, într-o colibă de buturugi, construită 
pentru tine și pentru amanta eschimosă care o incitase pe 
Ivria? Şi ce te împiedică să te evapori acum? „Prost mai 
ești!”, i s-a adresat afectuos câinelui, care luase brusc 
hotărârea să renunţe la poza de ornament de porțelan și își 
luase o atitudine de vânător, ridicându-se pe labele 
dindărăt și sprijinindu-și labele din faţă pe gard, probabil 
în speranţa de a înșfăca pasărea. Până când vecinul între 
două vârste de peste drum l-a fluierat și a profitat de 
ocazie să-i facă lui Yoel urările de sărbători. Deodată, Yoel 
a simţit că-l împunge un ascuţit junghi de foame. Și-a adus 
aminte că nu mai mâncase nimic de la masa de prânz din 
ajun, din pricină că adormise complet îmbrăcat. Și în acea 
dimineaţă nu luase decât o cafea. Așa încât s-a dus la 
vecini și l-a întrebat pe Ralph dacă i-a mai rămas ceva din 
vițelul de aseară sau dacă i-ar putea oferi resturile de la 
micul dejun. 

— A mai rămas și niște salată Waldorf, l-a asigurat 
Annemarie veselă, și puţină supă. Dar salata e foarte 
condimentată și nu știu dacă-i bine s-o mănânci pe 
stomacul gol. 

Yoel a chicotit și și-a adus aminte de poezioara lui 
Nakdimon Lublin: „Mohamed a spus: Nu faceţi greșeală, 
pot să-nghit și un șarpe când mi-e burta goală”. Fără să-și 


dea osteneala de a mai răspunde, a comunicat printr-un 
gest: „Aduceţi-mi tot ce aveţi”. 

Se pare că în acea dimineaţă sărbătorească nu existau 
limite la capacitatea lui de ingurgitare. După ce a dat gata 
supa și vițelul cu salata, nu a șovăit să ceară și resturile de 
la micul dejun: pâine prăjită cu brânză și iaurt. Și când 
Ralph a deschis ușa frigiderului, ca să scoată laptele, ochii 
versaţi ai lui Yoel au detectat o sticlă cu suc de roșii și, 
fără rușine, a cerut să dea gata și sucul. 

— Spune-mi un lucru, a început Ralph Vermont. Nu 
vreau, Doamne ferește, să te presez, vreau numai să te 
întreb ceva. 

— Dă-i drumu', a răspuns Yoel, cu gura plină de brânză 
pe pâine prăjită. 

— Vreau să te întreb, dacă nu te superi, ceva în genul 
ăsta: Tu o iubești pe sora mea? 

— Vrei să-ți răspund chiar acum? a bombănit Yoel, 
surprins de întrebare. 

— Și acum ar fi bine, a specificat Ralph, vorbind calm, 
dar oarecum răspicat, ca omul conștient de datoria lui. 

— De ce întrebi? s-a interesat Yoel, încercând să tragă 
de timp. Vreau să spun de ce mă întrebi tu și nu 
Annemarie? De ce nu mă întreabă ea? De ce are nevoie de 
un intermediar? 

— Uite cine vorbește, a răspuns Ralph, fără sarcasm, 
mai curând înveselit, parcă amuzat de orbirea lui Yoel. 

Și Annemarie, cu ochii pe jumătate închiși, ca într-un act 
de pioșenie, sau ca și cum s-ar fi închinat, a șoptit: 

— Da. Intreb și eu. 

Yoel și-a trecut degetul între gât și gulerul cămășii. A 
tras adânc aer în plămâni, apoi l-a expirat cu încetineală. 
„Rușine”, și-a spus în sinea lui, „să-mi fie rușine că nu am 
cules informaţii, nici măcar detalii elementare, despre 
ăștia doi. Nu știu cine sunt, de unde au venit și de ce, și ce 
anume caută aici.” Totuși a evitat să spună o minciună. Nu 
cunoștea încă răspunsul adevărat la întrebarea lor. 

— Am nevoie de timp, le-a spus. Nu vă pot da un răspuns 
pe loc. Am nevoie de timp. 


— Şi cine te grăbește? a replicat Ralph, iar Yoel a avut 
impresia, o clipă, că o străfulgerare de ironie paternalistă 
a traversat fața aceea de băieţandru între două vârste, pe 
care necazurile vieţii nu lăsaseră nicio urmă. Ca și cum 
chipul acela placid, de copil bătrân, n-ar fi fost decât o 
mască și, preţ de o secundă, s-ar fi ivit dedesubt o expresie 
de viclenie amară. 

Continuând să zâmbească afectuos, aproape idiot, 
fermierul supradimensionat a luat mâinile mari, urâte, ale 
lui Yoel, rumene ca pâinea și cu pământ de grădină pe sub 
unghii, le-a prins în mâinile lui rozalii, abundent pistruiate, 
și le-a așezat, încet și tandru, pe sânii surorii lui, cu atâta 
precizie, încât Yoel simţea în centrul fiecărei palme sfârcul 
învârtoșat. Annemarie a râs încetișor. lar Ralph a rămas pe 
scăunașul din colţul bucătăriei, într-o atitudine stângace, 
cu un aer de copil pedepsit, și a întrebat cu sfială: 

— Dacă te hotărăști să o iei, crezi că... Crezi că o să 
existe un colţișor și pentru mine? Pe lângă voi? 

Pe urmă Annemarie s-a eliberat de sub mâinile lui și s-a 
dus să prepare cafeaua, pentru că apa fierbea. În timp ce o 
sorbeau, fratele și sora i-au propus lui Yoel să urmărească 
pe video comedia pe care o văzuseră ei aseară, și pe care 
el o pierduse pentru că adormise. Yoel s-a ridicat și le-a 
explicat: 

— Poate peste câteva ore. Acum am de pus la punct 
niște treburi urgente. 

Le-a mulţumit și a plecat fără să le mai dea alte lămuriri. 
A ambalat motorul mașinii și a ieșit mai întâi din 
împrejurimi, apoi din oraș. Se simţea bine, împăcat în 
sinea lui, în trupul lui, în cugetul lui, așa cum nu se mai 
simţise de multă vreme încoace. Poate pentru că își 
potolise uriașa poftă de mâncare cu toate acele feluri 
delicioase, sau poate pentru că știa cu exactitate ce avea 
de făcut. 


Patruzeci și cinci 


În timp ce străbătea drumul de-a lungul coastei, a 
recapitulat în minte diferitele detalii legate de viaţa privată 
a omului, frânturi auzite ici-colo, pe parcursul anilor. Era 
atât de adâncit în gânduri, încât apariția pasajului de nivel 
spre Netanya l-a luat prin surprindere, întrucât avea 
impresia că abia trecuse de ieșirea de nord din Tel Aviv. 
Ştia că cele trei fiice ale lui se măritaseră de mai multă 
vreme: una locuia în Orlando, în statul Florida, alta era la 
Zurich și cea de-a treia lucra, sau cel puţin lucrase până de 
curând, la ambasada din Cairo, Prin urmare, nepoţii îi erau 
răspândiţi pe trei continente. Sora lui locuia la Londra. lar 
fosta soţie, mama celor trei fete, se recăsătorise de mai 
bine de douăzeci de ani cu un muzician de faimă 
internaţională și se stabilise în Elveţia, în apropiere de 
fiica mijlocie și de familia ei, probabil că la Lausanne. 

Dacă informaţia lui era corectă, unicul membru al 
familiei Ostashinsky care mai rămăsese în Pardes Hanna 
era bătrânul lui tată care, după calculele lui Yoel, trebuie 
să fi trecut de optzeci de ani. Ba chiar să se fi apropiat de 
nouăzeci. Odată, când el și Ostashinsky petrecuseră o 
noapte întreagă la Departamentul Operaţional, așteptând 
un mesaj care trebuia să vină din Cipru, Acrobatul îi 
povestise că tatăl lui era un fanatic, un scrântit crescător 
de păsări. Nu-i spusese nimic mai mult și Yoel nu îl 
întrebase. Fiecare dintre noi păstrează în pod tainicul său 
secret rușinos. Dar acum, când străbătea drumul de 
coastă, la nord de Netanya, era mirat să vadă cât de multe 
case noi se construiseră, case cu acoperișuri ascuţite, care 
adăposteau poduri. Până de curând, podurile și pivnițele 
aproape că nu existaseră în Israel. Yoel a ajuns la Pardes 
Hanna la puţin timp după ce ascultase știrile de ora unu la 
aparatul de radio al mașinii. A decis să nu se ducă la 
cimitir, pentru că peste sat se lăsase deja tihna siestei unei 
zile de sărbătoare, pe care nu voia să o tulbure. A întrebat 
de două ori până a descoperit unde era situată casa. 


Fusese zidită într-un loc mai excentric, la marginea unei 
pădurici de portocali, la capătul unei poteci neasfaltate, 
năpădită de ciulini înalţi, care ajungeau până la geamurile 
mașinii. După ce a parcat, a trebuit să-și croiască drum 
printr-un gard viu încâlcit, lăsat de izbeliște, crescut 
sălbatic de o parte și de cealaltă a unei cărări pavate cu 
pietre sparte, denivelate. Drept care se aștepta să 
găsească un bătrân decrepit într-o casă decrepită. Ba chiar 
se aștepta ca informaţia lui să fi fost depășită și bătrânul 
să fi murit între timp, sau să fi fost internat într-un azil. 
Dar, spre surpriza lui, când a ieșit din hăţișuri, s-a pomenit 
în fața unei uși vopsite într-un albastru psihedelic, 
înconjurată de ghivece înșirate, agăţate, suspendate, 
încărcate de petunii și de ciclame albe, care se împleteau 
cu cârceii de bougainvillaea ce se târau în fața casei. Și 
printre ghivecele de flori, sumedenii de clopoței din 
porțelan, aninaţi de fire răsucite, care-l făcură pe Yoel să-și 
spună că se simte mâna unei femei, ba încă a unei femei 
tinere. A bătut în ușă de vreo cinci, șase ori, cu pauze între 
bătăi și ciocănind din ce în ce mai tare, pentru că îi venise 
ideea că bătrânul ar putea fi tare de urechi. Şi în tot acest 
timp se simţea stânjenit că tulbură, cu zgomote 
impertinente, liniștea senină a vegetației ce îmbrăţișa 
casa. Ba chiar avea senzaţia, o senzaţie pătrunsă de 
nostalgie, că mai fusese cândva în locul ăsta, și că se 
simţise bine, plăcut. Amintirea îi încălzea inima și îi era 
dragă, deși, de fapt, nu exista niciun fel de amintire, 
întrucât nu putea localiza spaţiul și focaliza simţirile. 

Cum nu venea niciun răspuns, Yoel a dat ocol casei și a 
ciocănit într-o fereastră încadrată de perdele albe, drapate 
în două aripi rotunjite, strânse la mijloc, asemenea 
perdelelor desenate la ferestrele căsuţelor simetrice din 
cărţile cu poze pentru copii. Printre cele două aripi, a 
putut vedea o micuță dar plăcută și extrem de curată 
bucătărie, și un living-room îngrijit, cu un covor Bukhara, o 
masă de cafea confecţionată din trunchiul unui măslin, un 
singur fotoliu adânc și un fotoliu-balansoar în fața unui 
televizor pe care se găsea un borcan de sticlă din cele în 


care se vindea iaurtul în urmă cu treizeci sau patruzeci de 
ani, și în care trona un buchet de crizanteme. Pe perete, a 
văzut o pictură ce înfățișa muntele Hermon cu un capișon 
de zăpadă și cu marea Galileei la poale, totul învăluit în 
ceața albăstrie a dimineţii. Din deprindere profesională, 
Yoel a identificat punctul de perspectivă al pictorului, și 
anume clina muntelui Arbel. Dar care să fi fost explicaţia 
senzaţiei din ce în ce mai dureroase care-l încerca, anume 
că mai fusese cândva în încăperea asta, ba chiar că locuise 
aici, că trăise aici o viaţă plină de bucurii uitate? 

S-a dus în spatele casei și a ciocănit în ușa bucătăriei, 
vopsită în același halucinant albastru palid, și înconjurată, 
la rândul ei, de cohorte de petunii în ghivece, printre care 
zburdau clopoței de porțelan. Dar nici aici nu i-a răspuns 
nimeni. A apăsat clanța și a descoperit că ușa era 
descuiată. A intrat într-o bucătărioară admirabil de curată 
și de îngrijită, zugrăvită tot în bleu-pal, dar cu mobilier și 
echipament străvechi. Pe masa de bucătărie era un alt 
borcan de iaurt, dar de astă dată cu gălbenele în loc de 
crizanteme. Dintr-un alt borcan aflat pe un frigider vechi, 
se târau pe perete cârceii unui cartof-dulce, dolofan și 
îmbietor. Yoel a rezistat cu greu tentaţiei de a se așeza pe 
scaunul de bucătărie și a se statornici aici, pe veci. 

Mai târziu a ieșit și, după o ușoară șovăială, a hotărât să 
inspecteze exteriorul înainte de a pătrunde mai adânc în 
casă. A văzut un șir de trei coteţe identice de păsări, bine 
îngrijite, împrejmuite de niște chiparoși înalţi și de peluze 
pătrate, mărginite la colţuri de cactuși încolţiţi pe stânci. 
Yoel a observat că adăposturile de păsări erau prevăzute 
cu aer condiţionat. Şi în poarta unuia dintre ele a văzut un 
omuleţ sfrijit, pipernicit, închircit, care scruta concentrat 
conţinutul unei eprubete umplute pe jumătate cu un lichid 
ceţos. Yoel s-a scuzat pentru vizita lui inopinată. S-a 
prezentat drept un vechi prieten și coleg al fiului decedat 
al bătrânului. Adică al lui Yokneam. Moșneguţul l-a privit 
cu uimire, de parcă nu auzise în viaţa lui de numele 
Yokneam. O clipă, Yoel a simţit că i se clatină încrederea: 
nimerise oare la alt bătrân? L-a întrebat pe om dacă ele 


domnul Ostashinsky și dacă îl deranja. Bătrânul era 
îmbrăcat în haine kaki, bine călcate, cu buzunare largi, 
militărești, care ar fi putut să fie o uniformă improvizată 
din timpul Războiului de Independenţă; pielea feţei îi era 
striată de parc-ar fi fost carne crudă, și spatele ușor 
încovoiat, gheboșat, evocând un noptatic animal de pradă, 
un viezure sau un jder de pădure, dar ochii mici scânteiau 
albaștri, asortaţi la culoarea ușilor casei. Fără să strângă 
mâna pe care i-o întinsese Yoel, a răspuns cu o voce clară 
de tenor și cu accentul primilor imigranţi: 

— Da, mă deranjezi. Şi iarăși da, eu îs Zerach 
Ostashinsky. 

Apoi, după un moment, a adăugat viclean, cu o clipire 
șireată a ochiului: 

— Da’ nu te-am văzut la mormântare. 

Yoel a trebuit din nou să se scuze. A fost pe punctul să 
spună că la vremea înmormântării fusese în străinătate. 
Dar, ca de obicei, a evitat să rostească un neadevăr. Așa că 
a răspuns: 

— Aveţi dreptate. N-am fost. 

Şi a adăugat un compliment la adresa memoriei 
excelente a bătrânului, compliment pe care acesta l-a 
ignorat. 

— Şi de ce, mă rog, ăi fi vinit azi aici? a întrebat. 

Dar în timp ce vorbea nu se uita la Yoel, ci se zgâia într- 
o parte, examinând în lumina soarelui lichidul de culoarea 
spermei din eprubetă. 

— Am venit să vă spun ceva. Şi ca să văd dacă vă pot fi, 
în vreun fel, de ajutor. Dar, dacă se poate, cred că am 
discuta mai bine stând jos. 

Bătrânul a vârât eprubeta cu gâtul astupat și cu lichidul 
opac din ea în buzunarul cămășii kaki, ca pe un stilou. Apoi 
a zis: 

— Imi pare rău. Nu-s liber. Apoi a adăugat: Și dumneata 
ești un agent secret? Un spion? Un asasin cu dispensă? 

— Nu mai sunt. Pot să vă răpesc zece minute din timpul 
dumneavoastră? 

— Să zicem șinși minute, a căzut bătrânul la compromis. 


Haide, începe, îs numai urechi. 

Dar spunând acestea, s-a răsucit ca o sfârlează și a 
intrat în grabă într-un incubator, silindu-l pe Yoel să vină 
după el, aproape să alerge ca să ţină pasul cu bătrânul 
care intra dintr-un coteţ în altul, controlând robinetele 
atașate ia copăile de metal care se aliniau de-a lungul 
cuștilor. Un cotcodăcit constant, domol, ca o flecăreală 
continuă, umplea atmosfera, încărcată de mirosuri de 
găinaţ, de pene, de hrană pentru găini. 

— Vorbește! L-a îndemnat bătrânul. Da’ pe scurt. 

— Uitaţi-vă cum stau lucrurile, domnule. Am venit să vă 
mărturisesc că fiul dumneavoastră a plecat la Bangkok în 
locul meu. Eu sunt cel căruia i s-a cerut, de la bun început, 
să plece. Și am refuzat. Iar fiul dumneavoastră a plecat în 
locul meu. 

— Nu? Și ce-i cu asta? a răspuns bătrânul fără să pară 
surprins și fără să-și întrerupă naveta alertă, competentă, 
de la un coteţ la altul. 

— S-ar putea spune că port o oarecare răspundere 
pentru tragedia care a avut loc. O răspundere, dar, firește, 
nu o vină. 

— Nu, frumos din partea dumitale c-ai vinit să-mi spui 
asta, a declarat bătrânul, continuând să se fâţțâie grăbit 
printre coteţe. 

Din când în când, dispărea o clipă, și reapărea în celălalt 
capăt al aleii, aproape trezindu-i lui Yoel bănuiala că ar 
avea la dispoziţie o reţea de pasaje subterane. 

— E drept că am refuzat să plec, a reluat Yoel, ţinând să 
argumenteze, dar dacă ar fi fost după mine, nici fiul 
dumneavoastră n-ar fi trebuit să plece. Eu, unul, nu l-aș fi 
trimis. N-aș fi trimis pe nimeni. Era acolo ceva care nu mi- 
a mirosit bine de la bun început. Dar n-are importanţă. 
Adevărul este că nici până azi nu mi-e clar ce s-a 
întâmplat. 

— Ce s-o-ntâmplat. Ce s-o-ntâmplat. L-au omorât. Asta s- 
o-ntâmplat. L-au omorât c-un rivolver. Șinși gloanţe au tras 
în el. Vrei să ţii asta? 

Yoel a apucat cu amândouă mâinile furtunul de cauciuc, 


țţinându-l fix în cele două puncte indicate de bătrân, care, 
iute ca fulgerul, a scos un briceag de la brâu, a făcut o 
mică incizie în furtun, și în aceeași clipă a vârât în 
despicătură un dop de metal strălucitor, l-a înșurubat 
zdravăn și a început să preseze ţeava de gumă, cu Yoel pe 
urmele lui. 

— Ştiţi cine l-a omorât? a întrebat Yoel. 

— Cine l-o omorât. Cine l-o omorât. Mâncătorii de evrei. 
Că doar nu l-or fi omorât stiudenţii de la filosofie greacă. 

— lată ce vreau să vă spun, a continuat Yoel, dar în clipa 
aceea moșul s-a făcut nevăzut, ca și cum nici n-ar fi existat. 
Sau de parcă îl înghițise pământul, acoperit aici cu un strat 
de găinaţ cu miros înțepător. 

Yoel a început să-l caute printre coteţe, uitându-se pe 
sub cuști, mergând din ce în ce mai repede, pornind chiar 
să alerge, scotocind în dreapta și în stânga prin alei, 
încurcându-se printre ele ca într-un labirint, făcând cale 
întoarsă, ducându-se până la ușa de intrare și revenind pe 
un drum paralel, până când, în cele din urmă, a renunţat, 
cuprins de disperare, și a răcnit cât l-a ţinut vocea: 

— Domnule Ostashinsky! 

— Io zic că cele șinsi minute au trecut, a replicat 
bătrânul ivindu-se brusc de sub o tejghea de metal 
inoxidabil, din dreapta lui Yoel, de astă dată ţinând în 
mână un colac de sârmă subţire. 

— Am vrut doar să știți că mie mi s-a comandat să plec și 
că fiul dumneavoastră a fost trimis acolo numai pentru că 
am refuzat eu. 

— Asta am mai auzit-o. 

— Şi că eu, unul, nu l-aș fi trimis. N-aș fi trimis pe 
nimeni. 

— Şi asta am mai auzit-o. Mai ai altșeva de spus? 

— Ştiaţi, domnule, că fiul dumneavoastră a salvat odată 
vieţile membrilor Orchestrei Filarmonice, care au fost cât 
pe ce să fie masacrați de teroriști? Imi daţi voie să vă spun 
că fiul dumneavoastră a fost un om bun? Un om onest? Un 
om curajos? 

— Nu? Și ce nevoie avem noi de-o orhestră? La ce ne 


trebuie o orhestră? 

„E ţicnit”, și-a spus Yoel. „Un nebun pașnic, dar complet 
sărit. Și eu am fost mai nebun c-am venit aici.” 

— Mă rog, oricum, împărtășesc durerea dumneavoastră. 

— În fond, în felul lui, și el a fost un terorist. Și dacă 
cineva caută moartea cu lumânarea, până la urmă moartea 
îi face pe plac și, cu timpul, și-o găsește. Și ce-i așa grozav 
în asta? 

— Mi-a fost prieten. Un prieten apropiat. Și, având în 
vedere acest lucru, aș vrea să vă spun că, din câte înţeleg 
eu, trăiţi singur aici. Poate ați dori să veniţi la noi? Să 
veniţi în vizită? Să rămâneţi? Poate pentru mai multă 
vreme? Noi suntem, cum să vă spun, o familie mai largă. 
Un fel de kibuţ urban. Sau pe aproape. Și am putea, cum 
să vă spun, să vă absorbim și pe dumneavoastră. Sau poate 
să vă ajut în alt fel? Aveţi nevoie de ceva? 

— Nevoie? Ce nevoie să am eu? Și mântuiește, Doamne, 
inimile noastre, ca să Te putem sluji cu devotament - asta-i 
tot ce-am io nevoie. Dă-n treaba asta nu poţi ajuta și nu 
poţi fi ajutat, în asta omu-i singur, fiecare pentru el. 

— Şi totuși n-aş vrea să mă refuzaţi în felul ăsta. 
Domnule Ostashinsky, vă rog gândiţi-vă dacă nu există 
ceva ce-aș putea face pentru dumneavoastră. 

Pe fața aspră a omului s-a ivit din nou viclenia de viezure 
sau de jder, și aproape că i-a făcut cu ochiul lui Yoel, așa 
cum clipise cu tâlc în faţa lichidului opac din eprubetă, 
când o ţinuse în lumina soarelui. 

— Ai avut vrun amestec în moartea fiului meu? Ai vinit la 
mini să-ți cumperi iertarea? 

Și în timp ce se îndrepta spre contorul electric de lângă 
intrarea în coteţ, mergând iute și șerpuind ușor ca o 
șopârlă care traversează o fâșie de pământ expusă între 
două tufișuri umbroase, și-a întors brusc faţa scofâlcită și l- 
a străpuns cu privirea pe Yoel care fugea după el. 

— Nu? Și cine a făcut-o? Yoel nu a înţeles întrebarea. 

— Ai zâs că nu l-ai trimăs dumneata. Și m-ai întrebat ce- 
am io nevoie. Ei, am nevoie să știu cine l-o trimăs. 

— Desigur, a izbucnit Yoel, plin de sârg, gata să calce 


numele divin în picioare, trepidând de satisfacția 
răzbunării și de zel justițiar. Desigur. 

Pentru informarea dumneavoastră, cel care l-a trimis e 
Yirmiyahou Cordovero. Patronul nostru. Şeful 
departamentului nostru. Profesorul nostru. Faimosul om 
misterios. Părintele nostru al tuturor. Fratele meu. El l-a 
trimis. Bătrânul s-a ivit încet de sub tejghea, ca un cadavru 
înecat care iese la suprafața apei. Şi în locul gratitudinii la 
care se aştepta Yoel, în locul absolvirii pe care-și imagina 
că o dobândise prin sinceritatea lui, în locul unei invitații 
la ceai în căsuţa care strălucea cu magia unei copilării pe 
care el nu o cunoscuse niciodată, în bucătărioara care-i 
cucerise inima ca un tărâm al făgăduinței, în locul brațelor 
larg deschise, a venit lovitura. Pe care, într-un fel tainic, o 
prevăzuse. Ba chiar o așteptase. Bătrânul și-a îndreptat 
brusc spinarea, s-a împieptoșat și și-a scos ţepii, ca un jder 
de pădure în plin atac. Yoel s-a dat îndărăt, ca să nu 
primească scuipatul în plin obraz. Dar nu l-a scuipat. 
Bătrânul s-a mulțumit să-i șuiere: 

— Trădătorule! 

Și când Yoel s-a răsucit pe călcâie, bătând în retragere, 
cu pași măsuraţi care, însă, în sufletul lui echivalau cu o 
fugă rapidă, bătrânul i-a strigat, ca și cum îl gonea cu 
pietre: 

— Cain! 

Era important pentru Yoel să evite casa cu farmecele ei 
și să taie drumul, direct până la mașină. Așa încât a plonjat 
în labirintul de hăţișuri sălbatice, care fuseseră cândva un 
gard viu. Curând a fost împresurat de o întunecime 
ghimpoasă, și un giulgiu de ferigi umede s-a strâns în jurul 
lui. Într-o subită criză de claustrofobie, a început să frângă 
ramurile, să le zdrobească sub tălpi, să-și fâlfâie braţele, să 
se izbească în frunzișul compact care-i absorbea loviturile, 
să îndoaie crenguţe și tulpini, zgâriat peste tot, gâfâind 
aprig, cu hainele pline de scaieţi și spini și frunze uscate; 
avea senzaţia că se afundă în falduri de vată verde, densă, 
moale, încâlcită, și se zbătea cu stranii impulsuri de panică 
și seducţie. Și-a curăţat hainele pe cât i-a fost cu putinţă, a 


pornit mașina și a întors cu repeziciune pe drumul 
neasfaltat. Şi-a revenit numai când a auzit farul din spate 
spărgându-se, pentru că mașina se lovise de un trunchi de 
eucalipt care zăcea de-a curmezișul drumului. Yoel putea 
să jure că la sosire buturuga nu fusese acolo. Dar 
accidentul l-a determinat să-și recapete controlul și a 
condus cu grijă până acasă. Când a ajuns la pasajul de 
nivel din Netanya, a avut chiar inimă să deschidă aparatul 
de radio și a ascultat sfârșitul unei piese pentru clavecin, 
dar n-a izbutit să audă numele compozitorului și nici al 
bucății. După aceea a urmat un interviu cu o femeie 
iubitoare și cunoscătoare de Biblie, care și-a înfățișat 
sentimentele pe care le nutrea față de Regele David, un om 
care în lunga sa viaţă a primit nenumărate vești legate de 
moartea câte unuia sau a altuia, și de fiecare dată și-a 
sfâșiat vesmintele și a izbucnit în lamentaţii care-ţi rupeau 
inima, cu toate că, de fapt, fiecare veste a unei morţi era o 
veste bună pentru el, care-i aducea ușurare și, uneori, 
chiar salvare. Așa s-a întâmplat în cazul lui Saul sau al lui 
Ionatan la Gilboa, al lui Abner, fiul lui Ner, al lui Uriah 
hititul, și chiar al fiului său, Absalom. Yoel a închis 
aparatul de radio și, executând un marșarier, cu 
dexteritate, a parcat mașina cu botul spre drum, în centrul 
noii pergole pe care o construise. Pe urmă a intrat în casă, 
să facă un duș și să-și schimbe hainele. 

Tocmai când ieșea de sub duș, a sunat telefonul; a 
ridicat receptorul și l-a întrebat pe Krantz ce dorește. 

— Nimic, a răspuns agentul. Am înțeles că mi-ai 
transmis un mesaj prin Duby, mi-a spus să te sun în 
momentul când mă întorc din Eilat. Așa că, iată-mă, tocmai 
m-am întors cu puicuţa, și acum trebuie să înlătur toate 
urmele, pentru că Odelia vine mâine de la Roma și nu 
vreau să dau de belea. 

— Da, acum mi-am amintit, a răspuns Yoel. Trebuie să 
discut niște treburi cu tine. Poţi să treci mâine dimineaţă 
pe la mine? La ce oră sosește nevastă-ta? Stai puţin. Nu 
pot mâine dimineaţă. Trebuie să-mi duc mașina la reparat. 
Am spart un far din spate. Și nici după-amiază nu pot, 


pentru că se întorc femeile din Metullah. Poimâine poţi? 
Ești liber toată săptămâna de Paști? N 

— Yoel, ce dracu’? Care-i problema? Vin imediat. In zece 
minute sunt la tine. Pune cafeaua în filtru și vezi să nu mi-o 
sufle vreun musafir nepoftit. 

Yoel a făcut cafeaua. Mâine va trebui să se ducă să-și 
aranjeze asigurarea. Și să împrăștie nişte fertilizatori pe 
pajişte, pentru că a venit primăvara. 


Patruzeci și șase 


Arik Krantz, ars de soare, bine dispus, purtând o cămașă 
bătută în ţechini strălucitori, l-a regalat pe Yoel, în timp ce- 
și beau cafeaua, cu descrieri amănunțite ale splendorilor 
pe care le avea de oferit Greta și ale frumuseţilor pe care 
le oferea Eilat, odată cu răsăritul soarelui. L-a implorat din 
nou pe Yoel să iasă din mănăstirea lui înainte de a fi prea 
târziu, și să-și dea și el drumul. De ce să nu înceapă, să 
spunem, cu o noapte pe săptămână petrecută la spital? 

— Vii cu mine, ca voluntar, la spital, de la zece seara la 
două dimineaţa, și n-ai aproape nimic de făcut, pacienţii 
dorm, surorile sunt treze și voluntarele și mai treze. 

Şi-i dădea așa înainte, ridicând osanale Christinei și lui 
Iris: le rezerva pe amândouă pentru Yoel, dar nu le putea 
ţine la infinit, și ce-i prea târziu e prea târziu. El încă nu 
uitase că Yoel îl învățase să spună „Te doresc” în 
birmaneză. 

Pe urmă, cum amândoi erau singuri în acea seară, Yoel l- 
a lăsat pe Krantz să-i inspecteze frigiderul și să 
încropească o cină de holtei, cu brânzeturi și iaurt și o 
omletă cu cârnăciori, în timp ce el alcătuia o listă de 
cumpărături pentru a doua zi dimineaţa, astfel încât 
mama, soacra și fiica lui să găsească frigiderul plin la 
întoarcerea lor de la Metullah, după-amiaza. 

Yoel se mai gândea că reparația farului din spate o să-l 
coste câteva sute de shekeli și că luna asta cheltuise deja 
destul pe grădină și pe noua pergolă, și mai erau o serie de 
cheltuieli programate, un încălzitor solar pentru apă, o 
nouă cutie poștală, un fotoliu-balansoar, sau două, pentru 
livingroom, și o instalaţie de iluminat pentru grădină. 

— Duby mi-a spus că te-a ajutat în grădină, a reluat 
Krantz. Foarte bine. Învaţă-mă și pe mine ce formulă 
magică ai folosit ca să-l faci să lucreze, pentru că în 
grădina noastră nu pune o dată mâna. 

— Ascultă, i s-a adresat Yoel după o clipă, schimbând pe 
neașteptate subiectul, așa cum proceda adeseori. Care-i 


situaţia apartamentelor în momentul de faţă. Există o piaţă 
de vânzări și cumpărări? 

— Depinde unde. 

— La Ierusalim, de exemplu. 

— De ce? 

— Vreau să pleci în numele meu la Ierusalim și să te 
interesezi cât pot obţine pe un apartament cu două 
dormitoare și un livingroom, care acum are și un mic 
studio; un apartament situat în Talbiyeh. Actualmente e 
închiriat, dar contractul expiră în curând. O să-ţi dau toate 
detaliile și actele. Stai așa, încă n-am terminat. Mai avem 
la Ierusalim și un alt apartament de două camere, în 
Rehavia. Află și care-i valoarea ăstuia pe piaţă. Desigur, îţi 
rambursez toate cheltuielile, pentru că e posibil să 
trebuiască să petreci câteva zile la Ierusalim. 

— Yoel, ce naiba îndrugi? Ar trebui să-ţi fie rușine. Nici 
prin vis nu mi-ar trece să iau un ban de la tine. Doar 
suntem prieteni. Dar spune-mi, vrei să lichidezi tot ce ai la 
Ierusalim? 

— Stai aşa. Încă n-am terminat. Vreau să afli de la 
prietenul tău, Kramer, dacă e de acord să-mi vândă casa 
asta de aici. 

— Yoel, spune-mi, s-a întâmplat ceva? 

— Stai aşa. Încă n-am terminat. Vreau ca în una din 
zilele astea să o ștergem împreună la Tel Aviv și să ne 
uităm la un apartament la mansardă, în strada Karl Netter. 
Doar avem orașul în palmă, cum ai spus tu. 

— Oprește-te o clipă. Dă-mi voie să respir. Ai de gând 
să... 
— Stai așa. Pe lângă toate astea mă interesează să 
închiriez o garsonieră pe aici, prin împrejurimi, cu toate 
facilităţile și intrare separată. Ceva care să garanteze 
discreţia. 

— Femei? 

— Numai una. Cel mult. 

Agentul, cu capul înclinat într-o parte și gura ușor 
deschisă, îmbrăcat în cămașa lui cu ţechini, s-a ridicat în 
picioare. Pe urmă s-a așezat din nou, înainte ca Yoel să fi 


avut timp să i-o ceară. Și-a scos din buzunarul de la spate o 
cutiuță plată de metal și și-a vârât în gură o tabletă, după 
care a băgat cutiuţa la loc în buzunar, explicând că erau 
pastile împotriva arsurilor și că omleta cu cârnăciori îi 
provocase un ușor acces de arsuri. Voia și Yoel una? Pe 
urmă a chicotit și a exclamat pe un ton surprins, mai mult 
pentru el decât pentru Yoel. 

— Ce mai! O adevărată revoluţie. Au mai băut o cafea și 
au discutat amănuntele. Krantz i-a telefonat acasă lui Duby 
cerându-i să aranjeze câteva lucruri pentru sosirea mamei 
lui și l-a anunţat că va rămâne la Yoel până târziu, așa că 
de aici se va duce direct la schimbul de noapte de la spital, 
și ar vrea ca Duby să-l scoale la șase dimineaţa, pentru că 
voia să ducă mașina domnului Ravid - a lui Yoel - la 
Garajul Guetta. Yoav Guetta o să-i pună la punct farul din 
spate fără să-l facă să aștepte mult și o să-i ia jumătate din 
cât i-ar lua alţii. 

— Așa că nu uita, Duby. 

— O clipă, l-a întrerupt Yoel și Krantz a astupat 
receptorul cu palma. Spune-i lui Duby să treacă pe la mine, 
când are puţin timp liber. Vreau să discut ceva cu el. 

— Poate să vină chiar acum? 

— Da. Nu. Să vină peste o jumătate de oră. Pentru ca noi 
doi să putem termina planul cu rocada apartamentelor. 

O jumătate de oră mai târziu, când Duby a sosit în micul 
Fiat al mamei lui, venise timpul ca tatăl său să plece în 
schimbul de noapte al voluntarilor de la spital, pe care 
avea să-l petreacă, i-a anunţat el, la orizontală, într-o 
cămăruţă din spatele cabinetului surorilor. 

Yoel l-a poftit pe Duby să ia loc într-un fotoliu confortabil 
din livingroom, iar el s-a așezat în faţa lui, pe canapea. L-a 
întrebat dacă dorește o băutură caldă sau rece, sau poate 
ceva mai tare, dar băiatul slăbuţ, scund, cu părul cret, 
care, cu braţele și picioarele lui subţiri ca niște bețe de 
chibrit, arăta mai curând ca un copilandru de șaisprezece 
ani decât ca un tânăr care-și făcuse stagiul militar într-o 
unitate de luptă, a refuzat politicos. Yoel s-a scuzat din nou 
pentru atitudinea lui dură de cu o zi înainte, și i-a mulțumit 


iar pentru ajutorul dat la plantarea pomilor. L-a angajat 
apoi pe Duby într-o scurtă discuţie politică, după care a 
trecut la subiectul mașinilor. Duby, dându-și seama, în cele 
din urmă, că Yoel nu știa cum să treacă la chestiunea 
principală, l-a ajutat cu mult tact. 

— Netta mi-a spus că vă daţi o teribilă osteneală să fiți 
un tată perfect. Că aţi făcut din acest lucru o ambiţie 
personală. Dacă ţineţi cumva să știți ce e între mine și ea, 
nu e nicio problemă să vă spun că eu și Netta stăm de 
vorbă. Nu ieșim împreună. Nu încă. Dar dacă ea ţine la 
mine, atunci nu-i nicio problemă. Pentru că eu ţin la ea. 
Mult. Şi asta-i tot ce poate fi spus în stadiul actual. 

Yoel a petrecut câteva momente rumegând în minte 
spusele băiatului, și oricât s-ar fi străduit, nu le putea găsi 
niciun cusur. 

— În ordine, îţi mulţumesc, i-a răspuns în cele din urmă, 
cu un zâmbet fugar, necaracteristic pentru el. Numai că te 
rog să nu uiţi că ea... 

— Domnule Ravid, nu-i nevoie să-mi spuneţi. N-am uitat. 
Știu. Dar nu vă mai gândiţi. Nu-i faceţi un serviciu. 

— Care spuneai că e hobby-ul tău? Mecanica de precizie, 
nu-i așa? 

— E un hobby care va fi cariera mea. Și dumneavoastră, 
când aţi spus că sunteţi funcţionar guvernamental, v-aţi 
referit la un gen de activitate secretă? 

— Mai mult sau mai puţin. Obișnuiam să evaluez 
anumite genuri de mărfuri și de vânzători, și uneori 
obișnuiam să și cumpăr. Dar asta a fost în trecut, acum mă 
găsesc într-o perioadă de repaos. Ceea ce nu-l împiedică 
pe tatăl tău să considere că e de datoria lui să-mi 
economisească timpul și să-mi ducă el mașina la reparat. 
Mă rog, fie și așa. Voiam însă să-ţi cer o favoare. Ceva 
legat, într-un fel, de mecanică. Uită-te aici, examinează 
obiectul ăsta, poţi să-mi explici cum de nu se răstoarnă? Și 
în cel fel e prinsă laba de postament? 

Duby a stat un timp cu spatele spre Yoel și spre cameră, 
și cu faţa spre polița de peste cămin, fără să scoată o 
vorbă. Yoel a observat că băiatul era ușor gârbovit, sau 


poate că avea un umăr mai sus și unul mai jos, sau poate 
că șira spinării îi era ușor deviată. Nu prea semăna cu 
James Dean, dar, pe de altă parte, nici noi nu i-o oferim pe 
Brigitte Bardot. Probabil că Ivriei i-ar fi plăcut băiatul. 
Afirmase întotdeauna că o dezgustau bărbaţii tauri, păroși 
și musculoși. Între Heathcliff și Linton, îl prefera pe cel din 
urmă. Cel puţin așa dorea ea. Sau poate că așa își 
impunea. Sau poate că se amăgea singură. Pe ea, pe Netta 
și pe mine. Doar dacă toate secretele noastre nu sunt, 
până la urmă, identice, cum spunea păcătosul ăla de 
Pușkin care inventează electricitatea, din poliţia din 
Galileea de Nord. Poate că el a crezut într-adevăr, până la 
sfârșitul vieţii, că eu am prins-o pe fiică-sa în întuneric, 
lângă robinetele de irigare, și am violat-o de două ori, până 
a acceptat să se mărite cu mine. Şi după aceea, el și fiu-su 
îmi trânteau în faţă că eu sunt lipsit de cele trei elemente 
care alcătuiesc fundamentul omenirii: dorința, bucuria și 
mila, lucruri care, conform teoriei lor, vin împreună la 
pachet, și dacă-ţi lipsește numărul doi, atunci ești lipsit și 
de numerele unu și trei, și viceversa. Și dacă încerci să le 
spui: „Staţi, pe lume mai e și iubirea”, atunci își duc un 
deget dolofan la punga de carne care le atârnă sub ochii ca 
gămăliile de ac, își trag pielea în jos și-ți spun cu o bestială 
bășcălie: „Sigur. Și ce altceva mai e?”. 

— E a dumneavoastră? Sau aţi găsit-o aici? a întrebat 
Duby. 

— Am găsit-o aici, a răspuns Yoel, și băiatul, continuând 
să stea cu spatele spre el și spre cameră, i-a spus cu o voce 
molcomă: 

— E o piesă frumoasă. S-ar putea să aibă unele lipsuri, 
dar e frumoasă. Tragică. 

— E drept că animalul e mai greu decât baza? 

— Așa e. 

— Şi atunci cum de nu se răstoarnă? N 

— Nu vă supăraţi, domnule  Ravid. Intrebarea 
dumneavoastră e greşită. Din punct de vedere al mecanicii 
fizice. In loc să vă întrebaţi cum de nu se răstoarnă, ar 
trebui să observați: dacă nu se răstoarnă, înseamnă că 


centrul de greutate e în postament. Asta-i tot. 

— Şi ce ţine laba? Ai un răspuns miraculos și la 
întrebarea asta? 

— Nu tocmai. Ar putea exista două modalităţi. Poate 
chiar trei. Sau poate mai multe. De ce e atât de important 
pentru dumneavoastră să știți? 

Yoel nu s-a grăbit să răspundă. Era deprins să-și 
cumpănească răspunsurile, să chibzuiască chiar și în faţa 
unor întrebări elementare ca, de pildă, „Ce mai faci?” sau 
„Ce-au mai spus azi la știri?”. Ca și cum cuvintele ar fi fost 
niște bunuri personale de care nu-i venea să se despartă. 
Băiatul aștepta. Între timp, examina fotografia Ivriei, care 
reapăruse pe poliţă, la fel de misterios cum dispăruse. Yoel 
știa că ar trebui să investigheze cine o luase și cine o 
pusese la loc și de ce, dar știa la fel de bine că nu o s-o 
facă. 

— E mama Nettei? Soţia dumneavoastră? 

— A fost, a specificat Yoel, respectând acurateţea 
timpurilor. 

După care a răspuns, cu întârziere, la prima întrebare: 

— De fapt, nu are importanţă. Uită de ea. Nu merită să 
spargem statueta doar ca să vedem cum e prinsă laba. 

— De ce s-a sinucis? 

— Cine ţi-a mai băgat în cap aiureala asta? Unde ai auzit 
așa ceva? 

— Așa vorbesc oamenii. Deși nimeni nu știe nimic cu 
certitudine. Netta spune că... 

— Nu are importanţă ce spune Netta. Netta nici nu a 
fost de faţă când s-a întâmplat. Cine ar fi crezut că bârfele 
or să încolţească și aici. Adevărul e că a fost un accident, 
Duby. Un cablu electric care a căzut. În fond, și despre 
Netta circulă tot felul de zvonuri. Spune-mi ceva, Duby, ai 
idee cine e Adva, fata care vrea să-i închirieze Nettei o 
cameră într-un apartament pe care l-a moștenit, se pare, 
de la bunica ei. Un apartament la mansardă, undeva în 
vechiul Tel Aviv. 

Duby s-a întors spre Yoel, scărpinându-se în capul 
zbârlit. Apoi i-a spus calm: 


— Domnule Ravid, sper că nu o să vă supăraţi pe mine 
pentru cele ce am să vă spun: încetaţi s-o mai spionaţi pe 
Netta. Încetaţi s-o mai urmăriţi. Lăsaţi-o în pace. Lăsaţi-o 
să-și trăiască viaţa. Ea spune că vă străduiţi din răsputeri 
să fiți un tată perfect. Ar fi mai bine să renunţaţi. Scuzaţi- 
mă că vă vorbesc, mă rog, atât de deschis. Dar nu cred că 
îi faceţi un serviciu Nettei. Mă rog, acum trebuie să plec, 
trebuie să pun câteva lucruri la punct în casă, pentru că 
mama se întoarce mâine din Europa și tata vrea ca totul să 
fie tip-top, mai presus de orice bănuială. Cred că-i bine că 
am avut această discuţie. Vă doresc noapte bună. 

Și așa, două săptămâni mai târziu, a doua zi după 
examenul Nettei, când și-a văzut fiica în faţa oglinzii, 
aranjându-și rochia pe care i-o cumpărase el când aflase de 
tragedia de la Bangkok, rochia care-i ascundea uscăciunea 
trupului și o făcea să arate înaltă și suplă, Yoel a decis ca 
măcar o dată să-și ţină gura. 

Nu a suflat o vorbă. La miezul nopţii, când Netta s-a 
întors de la întâlnire, Yoel a așteptat-o în bucătărie și au 
discutat despre valul de căldură care se anunţa. Yoel a luat 
hotărârea să accepte schimbarea și să nu-i stea în drum. 
Simţea că avea dreptul să ia o asemenea hotărâre în 
numele lui și al Ivriei. Și a decis că dacă mama sau soacra 
lui vor încerca să se amestece, fie măcar printr-un cuvânt, 
el să reacționeze atât de drastic, încât să le treacă pofta de 
a mai interveni în treburile Nettei. De acum înainte va 
adopta o atitudine fermă. Câteva zile mai târziu, pe la două 
noaptea, a terminat de citit ultimele pagini din biografia 
Șefului Statului Major și, în loc să stingă lumina și să se 
culce, s-a dus în bucătărie să bea un pahar de lapte rece; a 
dat peste Netta, îmbrăcată într-un capot pe care el nu i-l 
cunoștea, șezând și citind o carte. Când a întrebat-o, ca de 
obicei, ce citește Înălţimea Sa, i-a răspuns, cu o adiere de 
zâmbet, că nu citește, ci repetă pentru un examen și își 
revizuiește teza despre perioada Mandatului Britanic. Yoel 
a intervenit: 

— Ăsta-i un subiect în care te-aș putea ajuta, dacă 
dorești. 


— Ştiu că poţi. Vrei să-ţi fac un sandviș? Şi, fără să-i 
aștepte răspunsul, și fără nicio legătură, a continuat: 

— Duby te calcă pe nervi. 

Yoel a stat un timp pe gânduri, apoi a replicat: 

— Ai să te miri, dar îl găsesc suportabil. 

La care Netta a răspuns, spre surprinderea lui, cu o voce 
aproape fericită: 

— Ai să te miri tu, tată, dar asta e exact ce spune și 
Duby despre tine. Aproape cu aceleași cuvinte. 

De Ziua Independenţei, familia Krantz l-a invitat, cu 
mama, soacra și fiica, la un grătar la ei în grădină. Yoel i-a 
uluit prin faptul că a renunţat de astă dată să fie reticent și 
evaziv și i-a întrebat, deschis, dacă poate să-și aducă și 
vecinii, fratele și sora. Odelia a spus: „Desigur”. Spre 
sfârșitul serii, Odelia l-a tras pe Yoel într-un colţ din 
livingroom și i-a mărturisit că, pe parcursul călătoriei în 
Europa, și-a făcut și ea de vreo două ori de cap, cu doi 
bărbaţi diferiţi, și n-a văzut niciun motiv ca să ascundă 
acest lucru de Arye; ei bine, de când i-a mărturisit, relația 
lor s-a ameliorat și s-ar putea spune că, pentru moment, se 
împăcaseră. Mulțumită ţie, Yoel. 

În ce-l privește, Yoel a remarcat cu modestie: 

— Ce-am făcut eu? Eu nu vreau decât să mă văd ajuns 
acasă cu bine. 


Patruzeci și șapte 


La sfârșitul lunii mai, aceeași pisică a făcut o nouă 
tranșă de pui, pe același sac vechi din magazia din 
grădină. A avut loc și o ceartă aprigă între Avigail și Lisa; 
nu și-au vorbit vreo cinci zile, până când Avigail, cu un 
gest nobil, a acceptat să-i ceară Lisei scuze, nu pentru că 
ar fi recunoscut că greșise, ci, pur și simplu, din 
consideraţie pentru starea ei de sănătate. La rândul ei, 
Lisa a consimţit să încheie un armistițiu, dar nu înainte de 
a fi avut un ușor atac, care a făcut necesară o internare pe 
două zile la Spitalul Tel Hashomer. Deși n-a afirmat-o, ba 
chiar a susţinut contrariul, era convinsă, în mod 
neîndoielnic, că atacul ei fusese pricinuit de cruzimea lui 
Avigail. Medicul între două vârste l-a chemat pe Yoel în 
cabinetul lui și l-a anunţat că, în urma unei consultări cu 
doctorul Litwin, a ajuns la concluzia că se manifestase o 
oarecare, nu foarte gravă, deteriorare a stării Lisei. Dar 
Yoel pierduse de mult speranța de a înţelege limbajul 
medicilor. După ce s-au împăcat, cele două bătrâne 
doamne și-au reluat activitățile de muncă voluntară care le 
ocupau dimineţile, ca și cursurile yoga de seară, și s-au 
reimplicat în Asociaţia „Frate pentru Frate”. 

Și la începutul lunii iunie, chiar în mijlocul examenelor 
de admitere, Netta și Duby s-au mutat împreună în camera 
închiriată de la mansarda din strada Karl Netter. Într-o 
bună dimineaţă, șifonierul din dormitorul cu pat dublu s-a 
golit, pozele poeţilor au dispărut de pe pereţi, zâmbetul 
sceptic al lui Amir Gilboa a încetat să-l mai provoace pe 
Yoel să-i răspundă cu aceeași monedă, iar colecţiile de 
ciulini și de partituri muzicale s-au volatilizat de pe rafturi. 
Dacă Yoel nu putea să doarmă și se ducea noaptea în 
bucătărie ca să bea un pahar de lapte rece, era nevoit, 
acum, să-l bea în picioare și apoi să se întoarcă imediat în 
pat. Sau să-și ia lanterna puternică și să iasă în grădină, să 
vadă cum cresc plantele în întuneric. După câteva zile, 
când Duby și Netta se stabiliseră ca lumea, Yoel, Lisa și 


Avigail au fost invitaţi să admire priveliștea mării de la 
fereastra lor. Au venit și Krantz cu Odelia, și când Yoel a 
zărit, din întâmplare, cecul în valoare de două mii de 
shekeli pe care Arik îl vârâse sub o vază, pentru Duby, s-a 
dus la baie, a completat un cec de trei mii de shekeli 
pentru Netta și, fără să fie observat, l-a strecurat sub cecul 
lui Krantz. Mai târziu, în aceeași după-amiază, când a 
ajuns acasă, și-a mutat hainele, hârtiile și așternuturile din 
biroul lui sufocant, în dormitorul vast, cu pat dublu, care 
avea și avantajul aparatului de aer condiţionat, ca, de 
altfel, și camerele celor două bunici. Dar seiful, acum 
neîncuiat, a rămas în biroul domnului Kramer. Nu s-a 
mutat cu el în noul dormitor. Pe la mijlocul lunii iunie, Yoel 
a aflat că, la începutul toamnei, Ralph urma să se întoarcă 
la Detroit și că Annemarie nu se hotărâse încă ce să facă. 

— Mai dațţi-mi o lună sau două, le-a cerut Yoel celor doi. 
Mai am nevoie de timp. 

Și aproape că nu și-a putut ascunde mirarea când 
Annemarie i-a răspuns cu răceală: 

— Desigur, tu poţi decide ce vrei și când vrei, dar și eu, 
la rândul meu, trebuie să mă întreb dacă mă interesezi, și 
dacă da, în ce calitate. Ralph moare să ne vadă căsătoriţi și 
apoi să-l adoptăm și pe el. Dar eu nu sunt sigură că mă 
atrage un asemenea aranjament. Ştii, Yoel, tu ești opusul 
multor bărbaţi, plin de consideraţie în pat, dar în afara 
patului ești anost. Sau poate că și tu începi să mă găsești 
puţin plictisitoare. Şi să știi că, pentru mine, omul cel mai 
preţios din lume e Ralphie. Așa încât să ne mai gândim 
amândoi. Pe urmă o să vedem ce-i de făcut. 

„A fost o greșeală”, și-a spus Yoel, „să văd în ea o 
femeie-copil. Chiar dacă, biata de ea, a jucat, supusă, rolul 
acesta pe care i l-am impus eu. Și acum se dovedește că e 
o femeie-femeie. De ce, oare, constatarea asta mă face să 
dau îndărăt? E, într-adevăr, atât de greu să împaci dorinţa 
cu respectul? Există, realmente, o contradicţie între aceste 
două noțiuni, motiv din care nu aș fi putut avea niciodată 
amanta aceea eschimosă? Poate că, în realitate, am mințit- 
o pe Annemarie, fără s-o mint. Sau poate că ea m-a minţit 


pe mine. Sau ne minţeam unul pe celălalt. Să așteptăm să 
vedem.” 

Câteodată, își aducea aminte cum primise anunţul în 
seara aceea de iarnă, la Helsinki. Când anume începuse să 
ningă? Cum nu se ţinuse de cuvânt faţă de inginerul 
tunisian. Cum își încălcase onoarea profesiunii pentru că 
nu fusese atent dacă schilodul venea spre el într-un scaun 
cu rotile cu comenzi automate sau îl împingea cineva din 
spate: săvârșise o greșeală fatală și ireparabilă prin faptul 
că omisese să observe dacă cineva împingea căruciorul. 
Poate o dată sau de două ori în viaţă ţi se oferă momentul 
acela special de care depinde totul, momentul pentru care 
ai fost instruit și pregătit în toţi anii de agitaţie, de 
antrenament și destoinicie, momentul care, dacă îl sesizezi 
la timp, ti-ar putea îngădui să descoperi ceva, o chestiune 
fără de cunoașterea căreia întreaga ta viaţă nu-i decât o 
înșiruire sterilă de aranjamente, organizări, evaziuni și 
medieri. 

Uneori se gândea la oboseala ochilor lui și o asocia cu 
blamul pentru prilejul acela pe care-l ratase. Și de ce, în 
seara aceea, răscolise sub tălpi omătul de pe două străzi, 
în loc să telefoneze, simplu, din camera lui de hotel? Ce 
reflexe albăstrii și roșietice avea zăpada, ca o erupție pe 
piele, în locurile unde o atingea lumina felinarelor! Și cum 
a putut uita cartea și fularul, și ce aberant a fost faptul că 
s-a bărbierit în mașina Patronului, în timp ce urcau 
Muntele Castel, doar ca să nu ajungă acasă cu ţepi în 
barbă. Dacă el ar fi stăruit, dacă ar fi fost într-adevăr 
îndărătnic, dacă ar fi avut curajul să înfrunte o ceartă sau 
chiar o ruptură, Ivria probabil că ar fi cedat și ar fi 
consimţit să-i dea copilului numele de Rakefet. Numele pe 
care-l dorise el. Pe de altă parte, sunt momente când tu 
ești cel care trebuie să cedeze. Dar nu de fiecare dată. Şi 
atunci, de câte ori? Există o limită? „Bună întrebare”, a 
rostit cu glas tare, lăsând din mână foarfecele cu care 
ajusta gardul viu și ștergându-și sudoarea care i se 
prelingea de pe frunte în ochi. Maică-sa i s-a adresat: 

— Yoel, iar vorbeşti de unul singur. Ca un holtei bătrân. 


Dacă nu faci ceva cu viaţa ta, ai să dai în nebunie. Sau ai 
să te îmbolnăvești, ferească Dumnezeu, sau ai să cazi în 
habotnicie. Cel mai bun lucru pe care-l poţi face e să te 
apuci de afaceri. Ai ceva talent la afaceri și eu sunt gata 
să-ţi dau o sumă de bani ca să te lansezi. Să-ţi aduc niște 
sifon din frigider? 

— Ce idiot! a exclamat brusc Yoel, adresându-se nu 
mamei lui, ci câinelui Ironside care năvălise în grădină și 
începuse să se zbenguie extatic, descriind volute largi pe 
pajiște, de parcă ţâșnise în el seva bucuriei. Câine tâmpit! 
leși afară de aici. Și apoi, adresându-se mamei sale: 

— Dacă nu ţi-e greu, adu-mi un pahar de sifon de la 
gheaţă. Sau mai bine adu toată sticla. ți mulțumesc. 

Şi a continuat să tundă gardul. 

Pe la mijlocul lunii iunie, i-a telefonat Patronul: nu, nu ca 
să-l lămurească în legătură cu întâmplările confuze din 
Bangkok, ci ca să se intereseze de Netta. Spera că nu se 
iviseră dificultăţi la centrul de recrutare. A mai fost supusă 
de curând vreunui examen medical? La centrul de 
recrutare? Oare să luăm, sau mai bine zis, să iau legătura 
cu departamentul forţelor de muncă din armată? 

— Bine. Vrei să-i spui să mă sune? Seara, acasă, nu la 
birou. Mă gândesc să-i dau ceva de lucru aici, la noi. În 
orice caz, mi-ar face plăcere s-o văd. Vrei să-i transmiţi? 

Yoel aproape că i-a spus, fără să articuleze propriu-zis 
cuvintele: „Du-te dracului, Cordovero”. Dar s-a controlat și 
s-a stăpânit. A pus receptorul în furcă fără să rostească un 
cuvânt. Pe urmă și-a turnat un coniac, urmat de un al 
doilea, deși nu erau decât orele unsprezece dimineaţa. 
„Poate că are dreptate”, și-a spus în sinea lui, „nu sunt 
decât un copil al refugiului, doar o materie primă pentru 
săpun, și ei m-au salvat și au creat un stat, și au construit 
una și alta, ba chiar m-au primit în inima inimilor. Dar el și 
ei n-or să fie mulţumiţi până n-or să-mi sugă întreaga viaţă, 
și vieţile tuturor celorlalţi, inclusiv viața Nettei, și eu n-am 
de gând să le-o dau. Scurt pe doi. Dacă îţi închini întreaga 
viaţă principiului sanctităţii vieţii, atunci asta nu mai e 
viață, ci moarte.” 


La sfârșitul lunii iunie, Yoel și-a comandat instalaţiile de 
iluminat pentru grădină, și un încălzitor solar pentru apă, 
iar la începutul lunii august, deși tratativele cu domnul 
Kramer, reprezentantul EL AL la New York, erau încă în 
faza de negociere, Yoel a angajat muncitori ca să-i 
lărgească fereastra din livingroom care dădea spre 
grădină. Ba a cumpărat chiar și o cutie poștală nouă. Și un 
fotoliu-balansoar pe care l-a instalat în faţa televizorului. Și 
încă un televizor, cu ecran mai mic, pentru camera lui 
Avigail, astfel încât bătrânele să-și poată petrece acolo 
seara, când el și Annemarie luau o cină à deux. Ralph 
începuse să-l viziteze pe vecinul român, stăpânul lui 
Ironside, care, a descoperit Yoel, era un genial jucător de 
șah. Iar vecinul român îl vizita pe Ralph ca să-și ia revanșa. 
Yoel a examinat în gând toate aceste situaţii și nu le-a 
putut găsi niciun cusur. Pe la mijlocul lunii august, Yoel 
știu că ceea ce putea obţine pe apartamentul din Talbiyeh 
acoperea preţul casei domnului Kramer din Ramat Lotan, 
cu condiţia ca omul să se hotărască să o vândă. Între timp, 
începuse să se comporte ca un proprietar. Iar Arik Krantz, 
a cărui datorie era să supravegheze casa în numele 
domnului Kramer, și-a făcut curaj să-l privească pe Yoel în 
ochi și să declare: 

— Ascultă-mă, Yoel, în două cuvinte, eu sunt omul tău, 
nu al lui. 

Cât despre garsoniera cu intrare separată și discreţie 
garantată pe care intenţionase să o închirieze, ca să aibă 
un spaţiu intim pentru el și Annemarie, până la urmă nu se 
dovedise necesară, întrucât Avigail fusese invitată să se 
întoarcă anul viitor la Ierusalim, în calitate de secretară 
voluntară la „Societatea pentru Promovarea Toleranţei”. 
Așa încât Yoel și-a amânat hotărârea până în ajunul 
plecării lui Ralph la Detroit. Poate pentru că, într-o seară, 
Annemarie i-a spus: 

— Până la urmă, poate o să plec la Boston să fac recurs 
și să dau o ultimă bătălie pentru a obţine custodia fetițelor 
din cele două minunate căsătorii ale mele. Dacă mă 
iubeşti, vino cu mine, m-ai putea ajuta. 


Yoel nu i-a răspuns, dar, ca de obicei, și-a trecut încet 
degetul între gât și gulerul cămășii, și și-a ţinut respiraţia, 
expirând lent printre buzele abia întredeschise. 

După un timp, i-a spus: 

— Nu-i ușor. Şi a adăugat: O să vedem. Nu cred că o să 
plec de aici. 

În noaptea aceea, când s-a deșteptat și a lipăit până la 
bucătărie, Yoel a văzut limpede, cu ochii minţii, în detalii și 
culori distincte, un nobil de ţară englez, din secolul trecut, 
zvelt, îngândurat, încălțat cu cizme, urcând o cărare 
șerpuită și ţinând în mâini o pușcă de vânătoare cu două 
țevi, pășind încet, cufundat parcă în meditaţie, și precedat 
de un câine de vânătoare bălțat, care s-a oprit brusc și s-a 
uitat în sus, la stăpân, cu ochii lui câinești, strălucind de 
atâta devotament, mirare și iubire, încât Yoel s-a simţit 
inundat de tristeţe, de dor, de durerea eternei pierderi; 
pentru că a știut că atât bărbatul îngândurat, cât și câinele 
său erau acum îngropaţi adânc în pământ și acolo aveau să 
rămână pe vecie, și că numai cărarea continua și azi să 
șerpuiască, pustie, printre plopii cenușii, pe sub un cer 
cenușiu, în vântul rece, pe o burniţă atât de fină, încât nu 
putea fi văzută, ci doar simțită. 

Intr-o clipă, întreaga scenă s-a destrămat, s-a evaporat. 


Patruzeci și opt 


Mama lui i-a spus: 

— "Ţi-a căzut un nasture la cămașa albastră cadrilată. 

— OK. Am să-l cos deseară, a răspuns Yoel. Nu vezi că 
acum am treabă? 

— N-ai să-l coși deseară, pentru că ţi l-am cusut eu. Sunt 
mama ta, Yoel. Chiar dacă de multă vreme ai uitat lucrul 
ăsta. 

— Ajunge! 

— Așa cum ai uitat-o și pe ea. Așa cum uiţi că un bărbat 
tânăr și sănătos are nevoie să muncească zi de zi. 

— Foarte bine. Uite ce-i, acum trebuie să plec. Să-ţi 
aduc medicamentul? 

— Nu, adu-mi mai bine niște otravă. Vino aici. Așază-te 
lângă mine. Spune-mi un lucru: unde ai de gând să mă pui? 
În magazia din grădină? Sau într-un azil de bătrâni? 

Așadar, Yoel a lăsat jos, pe masa din verandă, cleștii și 
șurubelnița, și-a șters mâinile de fundul blugilor și, după 
un minut de ezitare, s-a așezat la un capăt al leagănului 
capitonat, lângă picioarele ei întinse. 

— Nu te frământa, a liniștit-o el. Nu-ţi face bine. Ce s-a 
întâmplat? Te-ai certat iar cu Avigail? 

— Yoel, de ce m-ai adus aici? Ce nevoie ai tu de mine? 

Yoel s-a uitat la ea și i-a văzut lacrimile tăcute. Era un 
fel de plâns mut, ca de copil, care se desfășura numai între 
ochii deschişi și obraji, fără niciun sunet, fără să-i 
antreneze fața, fără ca expresia chipului să se 
schimonosească, să se contorsioneze câtuși de puţin. 

— Ajunge! i-a spus el. Încetează. Nimeni nu are de gând 
să te pună nicăieri. Nimeni nu te abandonează. Cine ţi-a 
mai băgat ideea asta ridicolă în cap? 

— Nu poti fi așa de crud ca s-o faci. 

— Ce să fac? 

— Să-ţi abandonezi mama. Ai abandonat-o deja când ai 
devenit atât de mare. Când ai început să fugi. 

— Nu știu despre ce vorbești. Eu n-am fugit niciodată de 


tine. 

— Ba da, Yoel. Tot timpul ai fugit de mine. Dacă nu 
puneam mâna azi de dimineaţă pe cămașa ta albastră 
cadrilată, nici măcar un nasture n-ai fi lăsat-o pe sărmana 
ta mamă să-ți coasă. E ca povestea aceea cu micul Igor 
căruia îi creștea un gheb în spate. Un cocoșat?. Nu mă 
întrerupe. Și prostuţul de Igor a început să fugă ca să 
scape de cocoașa care-i creștea în spinare, și uite așa, fuge 
întruna. În scurt timp am să mor, Yoel, și după aceea ai să 
simţi nevoia să-mi pui tot felul de întrebări. N-ar fi mai 
bine să începi să mi le pui de pe-acum? Așa cum te cunosc 
eu, nu te mai cunoaște nimeni. 

Drept care, Yoel, printr-un concentrat efort de voinţă, și- 
a lăsat mâna mare, urâtă, pe umărul osos, ca de pasăre, al 
mamei lui. Ca în copilărie, simţea un dezgust amestecat cu 
milă și cu alte sentimente pe care nu le cunoștea și nici nu 
dorea să le cunoască; după un moment, cuprins de o 
panică invizibilă, și-a retras mâna și-a șters-o de fundul 
blugilor. Pe urmă s-a ridicat în picioare și a apostrofat-o: 

— Întrebări. Ce întrebări? Bine, mamă. Am să-ţi pun 
întrebări, dar altă dată. Acuma n-am timp. 

Lisa, cu un glas tremurător și cu o faţă brusc stafidită, 
de parcă ar fi fost bunica sau străbunica și nu mama lui, a 
răspuns: 

— Bine. Nu face nimic. Du-te. 

Când Yoel s-a îndepărtat în direcţia grădinii din spate, 
Lisa, cu o lăuntrică frământare a mâinilor, a adăugat, abia 
mișcându-și buzele: 

— Domnul să aibă milă de el. 

Spre sfârșitul lunii august, Yoel a aflat că poate cumpăra 
imediat casa lui Kramer, dar că trebuia să mai adauge 
nouă mii de dolari la banii pe care Krantz avea să-i obţină, 
pentru el, pe apartamentul din Talbiyeh, de care erau 
interesaţi să-l cumpere moștenitorii lui Itamar Vitkin, 
fostul lui vecin. Prin urmare, a luat hotărârea să plece la 
Metullah și să-i ceară suma respectivă lui Nakdimon, fie ca 
un avans asupra părţii de venit de pe urma fermei, lăsată 


3 În limba română în original (n. tr.). 


lui și Nettei de către bătrânul Lublin, fie printr-un alt 
aranjament. După micul dejun, și-a scos de pe raftul de sus 
al dulapului sacul de voiaj, pe care nu-l mai folosise de un 
an și jumătate. Și-a împachetat câteva cămăși, lenjerie, 
trusa de bărbierit, pentru că își imagina că s-ar putea să 
rămână câteva zile în casa aceea veche de piatră, din 
capătul de nord al orașului, dacă Nakdimon o să-i facă 
greutăţi sau o să-i pună piedici în cale. Şi, pe de altă parte, 
își descoperise chiar o nevoie de a petrece o noapte, două, 
acolo. Dar când a deschis fermoarul de la buzunarul lateral 
al sacului, a dat peste un obiect dreptunghiular și o clipă a 
fost îngrijorat, gândind că e o cutie de bomboane pe care o 
uitase de atâta amar de vreme acolo. A scos pachetul cu 
grijă și a constatat că era învelit într-un ziar îngălbenit. 
Când a așezat obiectul, cu precauţie, pe masă, a văzut că 
ziarul era finlandez. După o scurtă ezitare, a decis să 
deschidă pachetul, printr-o metodă specială, pe care o 
învățase la un anumit curs. Şi a descoperit că în pachet nu 
se găsea altceva decât romanul „Doamna Dalloway”. Yoel 
l-a pus în bibliotecă, alături de dublul lui cumpărat la 
centrul comercial din Ramat Lotan, în luna august a anului 
trecut, presupunând, în mod greșit, că uitase exemplarul în 
camera de hotel din Helsinki. Așa s-a întâmplat că Yoel a 
renunţat la intenţia de a pleca în ziua aceea la Metullah și 
s-a mulțumit să aibă o conversaţie telefonică cu Nakdimon 
Lublin, care, de îndată ce a înţeles despre ce sumă e vorba 
și în ce scop i-o cerea, l-a întrerupt pe Yoel strigându-i: 

— Nicio problemă, Căpitane. În trei zile ai banii în contul 
tău. Îţi cunosc numărul de cont. 


Patruzeci și nouă 


De astă dată își urma ghidul prin labirintul de străduţe 
strâmte, fără nicio ezitare și fără nicio suspiciune. Ghidul 
era un bărbat slab, plăpând, cu un zâmbet perpetuu 
așternut pe faţă și cu gesturi molcome; se înclina întruna, 
politicos. Căldura umedă, lipicioasă, stârnise roiuri de 
gângănii care se ridicau din mlaștinile noroioase. Ei doi 
străbăteau canale fetide, treceau peste poduri șubrede, din 
scânduri mâncate de umezeală. Apa vâscoasă din canale 
era aproape nemișcată și fumega. Şi pe străduţele 
îmbulzite, șuvoaie de oameni tăcuţi se mișcau lenevos într- 
un nor de izuri de putregai și de tămâie de la altarele din 
locuințe. Mirosurile se amestecau cu fumul acru al 
lemnelor ude. Se minuna singur că nu se rătăcea de ghid 
în învălmășeala aceea de indivizi, în care aproape toţi 
bărbaţii semănau leit cu omul lui, ba chiar și femeile 
semănau; de fapt, era greu să-ţi dai seama de deosebirile 
dintre sexe. Din cauza opreliștilor religioase de a curma 
vieţi, câini leproși zăceau tolăniţi prin curţi, pe trotuare și 
prin praful uliţelor colțuroase, șobolani grași cât pisicile 
traversau strada în convoaie, nestingheriţi și nezoriţi, ca și 
mâţe râioase, buboase, ori șoareci cenușii care-i aruncau 
ocheade cu ochii lor roșii. lar și iar auzea un trosnet uscat 
sub tălpile pantofilor, când călca pe gândaci, unii dintre ei 
groși cât un hamburger. Erau atât de trândavi și de 
nepăsători, încât nici nu-și dădeau osteneala să-și evite 
crunta soartă, sau poate că aveau vreun beteșug ortopedic. 
Când îi strivea, de sub tălpi îi ţâșnea un soi de zeamă 
adipoasă, negricioasă. Din apa stătută se răspândea o 
duhoare de canale deschise, de pești morţi, de faună 
acvatică putrezită și pârjolită de soare, o respingătoare 
îmbinare de miasme de reproducere și de moarte. 
Impetuoasa, putrida efervescenţă a orașului jilav și 
fierbinte, care mereu îl atrăgea de la distanţă, pentru ca 
atunci când intra în el să dorească să plece cât mai repede 
și să nu se mai întoarcă niciodată. Dar acum se ţinea 


strâns de ghid. Sau poate că nici nu mai era ghidul de la 
început, ci un al doilea sau un al treilea, un trecător 
oarecare din gloata aceea de bărbaţi plăcuţi la înfățișare, 
efeminaţi, sau poate că era într-adevăr o fată în straie 
bărbătești, o creatură mlădioasă, alunecoasă, printre miile 
de creaturi identice care unduiau ca peștii, în ploaia 
tropicală ce se revărsa din înălţimi, de parcă o multitudine 
de ţevi cu apă murdară erau golite simultan din toate 
etajele de sus ale caselor, apă care folosise la spălatul sau 
la fiertul peștilor. Intregul oraș era clădit pe o deltă 
mocirloasă, cu o apă care, fie că râul se umfla sau nu, 
inunda frecvent cartiere întregi, ale căror locuitori puteau 
fi văzuţi stând în apă până la genunchi, în cocioabele lor, 
aplecându-se adânc, de parcă s-ar fi prosternat în 
închinăciune, și pescuind cu cutii de tinichea în propriile 
lor dormitoare, peștii care năvăliseră odată cu apele 
revărsate. Străzile erau zguduite de un permanent uruit 
însoţit de mirosul uleiului de motor ars, pentru că 
mulțimile de automobile străvechi nu aveau ţevi de 
eșapament. Printre taxiurile rablagite se strecurau ricșe 
purtate de băieţi tineri sau de oameni bătrâni, și triciclete 
care slujeau ca taxiuri cu pedală. Indivizi scheletici, pe 
jumătate goi, treceau purtând găleți atârnate la câte un 
capăt al unei cobilițe flexibile. Râul încins, mâlos, 
străbătea orașul, purtând pe apele lui neguroase un trafic 
aglomerat și lent de cargouri, barje, șlepuri și plute 
încărcate cu hălci de carne crudă, însângerată, munţi de 
legume, grămezi de pești argintii. Printre ambarcaţiuni, 
săltau la suprafaţă buturugi și hoituri de animale înecate, 
mari și mici, bivoli, câini, maimute. În zare, în puţinele 
locuri care puteau fi întrezărite printre șandramalele 
dărăpănate, se înălțau palate, turnuri și pagode, cu ireale 
turle aurite ce scânteiau în soare. La colţurile de stradă, 
călugări rași în cap, înveșmântaţi în rase de culoarea 
șofranului, întindeau boluri de alamă goale, așteptând, 
mutește, ofrande de orez. În curţi și pe lângă ușile 
cocioabelor, se aflau micuţele locuinţe ale spiritelor, ca 
niște case de păpuși, cu mobilă miniaturală și ornamente 


aurite, în care sălășluiau duhurile celor morți, în 
vecinătatea celor vii dragi lor, supraveghindu-le toate 
mișcările și primind ofrande zilnice, alcătuite din câteva 
boabe de orez și un degetar de bere de orez. Prostituate în 
vârstă de doisprezece ani, firave, apatice, ale căror corpuri 
valorau pe aici câte zece dolari, se ghemuiau pe ziduri și 
pe trotuare, și se jucau cu păpuși de cârpă. Dar nicăieri, în 
întregul oraș, n-ai fi putut întâlni vreo pereche de tineri 
sărutându-se în stradă, sau chiar mergând la braţ. Acum 
cei doi se găseau în afara orașului, muiaţi de ploaia caldă 
care cădea fără contenire peste tot ce-i înconjura, iar 
ghidul, pășind cu gingășie, ca un dansator, cu toate că nu 
dansa, părea prins într-o levitaţie; nu se mai înclina 
politicos, nu mai surâdea, nici nu-și mai dădea osteneala să 
privească în spate, să se asigure că mușteriul lui nu se 
rătăcise; și ploaia caldă cădea fără contenire peste bivolul 
care trăgea o căruţă încărcată cu bambus, peste elefantul 
împovărat cu coșărci pline vârf cu legume, peste peticele 
de orezării pătrate, năclăite de apele murdare, peste 
cocotierii care arătau ca niște femei monstruoase, cu 
duzini de sâni moi și grei, crescuţi pe piept, pe spate, pe 
pulpe. Ploaie caldă căzând peste acoperișurile de stuf ale 
colibelor construite pe piloni de lemn, spaţiaţi, plantați de- 
a curmezișul apei. Ici, colo, câte o ţărancă, îmbrăcată în 
straturi peste straturi de veșminte, spăla rufe, cufundată 
aproape până la gât în canal, sau așeza capcane pentru 
pești. Și sufocanta suflare de vânt. Şi tăcerea din amărâtul 
templu rustic, și apoi, un miracol minor: ploaia caldă nu 
numai că nu a contenit, dar a început să curgă în interiorul 
templului, împărţit în diferite compartimente prin oglinzi 
menite să zăpăcească duhurile necurate, despre care se 
știe că nu se pot mișca decât în linie dreaptă, rațiune 
pentru care tot ce este construit în cercuri, în curbe și în 
arcade e bun și frumos, în timp ce liniile drepte aduc 
nenorociri. Ghidul s-a făcut nevăzut și călugărul ciupit de 
vărsat, care era poate un eunuc, s-a ridicat și a rostit într-o 
curioasă limbă ebraică: 
— Încă nu e gata. Încă nu-i de ajuns. 


Ploaia caldă nu a contenit până când Yoel nu s-a văzut 
nevoit să se trezească și să-și dezbrace hainele în care 
adormise pe canapeaua din livingroom; gol pușcă, a stins 
televizorul care pâlpâia, a închis aparatul de aer 
condiționat din dormitor, a făcut un duș rece și a ieșit în 
grădină, să oprească stropitorile, după care a intrat în casă 
și s-a culcat. 


Cincizeci 


În seara de douăzeci și trei august, la orele nouă și 
jumătate, și-a inserat cu grijă și precizie mașina între două 
automobile Subaru, în parcarea pentru vizitatori, a parcat- 
o cu botul spre stradă, gata de plecare, a verificat dacă 
portierele sunt bine închise, a intrat în sala de recepţie, 
iluminată de un tub de neon mohorât, clipitor, și a întrebat 
cum ajunge la Secţia de Ortopedie. Inainte de a intra în 
lift, a verificat, cum îi era obiceiul, feţele celor aflaţi în 
cabină, măsurându-i cu o privire eficientă și severă. Şi a 
constatat că totul era în ordine. 

La Secţia de Ortopedie, lângă cabinetul surorilor, s-a 
pomenit cu calea barată de o infirmieră între două vârste, 
cu buze groase și ochi mizantropi, care i-a șuierat că la 
această oră era cu neputinţă să viziteze pe cineva. Yoel, 
jignit și fâstâcit, aproape că s-a retras, dar a reușit totuși 
să bâiguie moale: 

— Scuză-mă, soră, cred că e o neînțelegere. Numele 
meu e Sasha Schein și nu am venit să vizitez un pacient, ci 
să mă întâlnesc cu domnul Arye Krantz, care trebuia să mă 
aștepte aici, în biroul ăsta. 

Pe dată, fața de canibal s-a luminat, buzele groase s-au 
întredeschis într-un zâmbet cald, și femeia a rostit: 

— Oh, Arik, desigur, ce bleagă sunt, ești prietenul lui 
Arik, noul voluntar. Bine ai venit. Minunat! Întâi și-ntâi, 
pot să-ţi fac o cafea? Nu? Foarte bine. Ia loc. Arik a lăsat 
vorbă că vine îndată. S-a dus jos să aducă un tub de 
oxigen. Arik e îngerul nostru păzitor. E voluntarul cel mai 
devotat, cel mai inimos și cel mai omenos din câţi am avut 
vreodată. E unul din cei Treizeci și șase de Oameni 
Virtuoși. Până vine, pot să te conduc într-un scurt tur al 
micii noastre împărăţii. Apropo, pe mine mă cheamă 
Maxine. Pe dumneata? Sasha? Domnul Schein? Sasha 
Schein? Asta-i un fel de glumă? Cu ce nume ați mai venit în 
țară? Şi totuși arăţi ca unul născut aici - asta-i unitatea 
bolnavilor gravi - arăţi ca un comandant de batalion, sau 


ca un director managerial. O clipă. Nu-mi spune nimic. Dă- 
mi voie să ghicesc. Să vedem: ești ofițer de poliţie? Nu-i 
așa? Şi ai comis un delict, o încălcare de disciplină și 
comisia de audiere, sau cum se mai cheamă, te-a pedepsit 
cu prestarea unui serviciu public, pe o anumită perioadă? 
Nu? Nu ești obligat să-mi răspunzi. Fie și Sasha Schein. De 
ce nu? În ce mă privește, orice prieten al lui Arik e musafir 
de onoare aici. Cine nu-l cunoaște bine, cine-l judecă 
numai după felul lui de a fi, își poate face impresia că Arik 
e un măscărici, un bun-de-nimic. Dar cine are ochi de 
văzut își poate da seama că astea toate nu-s decât o faţadă. 
Joacă teatru pentru ca oamenii să nu vadă ce comoară zace 
în el. Uite, aici îţi speli mâinile. Te rog să folosești săpunul 
ăsta albastru și să ţi le freci zdravăn. Acolo sunt 
prosoapele de hârtie. Așa. Acum îmbracă un halat - ia unul 
din cele care atârnă acolo. Măcar spune-mi dacă ce-am 
ghicit eu e fierbinte, rece sau călduţ. Ușile astea duc la 
toaletele pentru pacienţii ambulatorii și pentru vizitatori. 
Toaletele personalului sunt la capătul celălalt al 
coridorului. A, uite-l pe Arik! Arik, arată-i prietenului tău 
unde e depozitul de lenjerie, ca să știe de unde să încarce 
un cărucior cu cearșafuri și așternuturi curate. Femeia 
iemenită din salonul trei cere să i se golească plosca. Nu te 
grăbi, Arik, nu-i nicio urgenţă, de obicei cere din cinci în 
cinci minute, și de cele mai multe ori plosca e goală. 
Sasha? Da. Din partea mea, poate să fie și Sasha. Cu toate 
că dacă numele lui adevărat e Sasha, atunci al meu e Jane 
Fonda. Bun! Altceva? Trebuie s-o şterg. Arik, am uitat să-ţi 
spun că a telefonat Greta, în timp ce erai jos, și a anunţat 
că nu poate veni în seara asta. Vine, în schimb, mâine. 

Și astfel Yoel a început să lucreze în spital, câte o 
jumătate de noapte, de două ori pe săptămână, ca asistent 
voluntar. Așa cum îl rugase Krantz de nu știu câtă vreme. 
Și curând a descoperit cât de mult îl înșelaseră aparențele 
în ce-l privea pe agent. E drept că avea o voluntară 
prietenă pe care o chema Greta. Şi e drept că pe la unu 
noaptea amândoi dispăreau pentru vreun sfert de oră. Yoel 
a mai remarcat și două studente, infirmiere voluntare, care 


se numeau Christina și Iris, cu toate că, după două luni de 
lucru, tot nu știa care-i una și care-i cealaltă. Și nici nu-și 
prea dădea osteneala să afle. Dar nu era deloc adevărat că 
Arik Krantz își petrecea nopţile făcând dragoste. Adevărul 
este că agentul imobiliar lua foarte în serios munca lui de 
asistent medical. O efectua cu devotament. Și cu o aură de 
bucurie care, uneori, îl făcea pe Yoel să se oprească și să-l 
privească pe furiș. Existau momente când Yoel simţea 
împunsături de rușine și îndemnul de a-și cere scuze. Deși, 
niciodată nu i-a fost clar de ce anume artrebui să se scuze. 
Se străduia doar, din răsputeri, să nu rămână în urma lui 
Krantz. 

În primele zile a fost repartizat să lucreze la spălătorie. 
Spălătoria spitalului funcţiona și în schimburi de noapte. 
Doi muncitori arabi veneau la două noaptea să adune 
lenjeria murdară din secţie. Misiunea lui Yoel era să 
separe rufele care trebuiau fierte de cele care necesitau o 
spălare mai delicată. Și să golească buzunarele pijamalelor 
murdare. Să înregistreze în formularele speciale câte 
cearșafuri, câte feţe de pernă, și așa mai departe, fuseseră 
date la spălat. Pete de sânge și murdărie, mirosul înțepător 
de urină, duhoarea de sudoare și de alte scursori 
corporale, urme de excremente pe cearșafuri și pe 
pantalonii de pijama, pete de vomă uscată, de 
medicamente vărsate, izul puternic al trupurilor chinuite 
de durere, toate acestea nu-i stârneau nici dezgust, nici 
scârbă, ci o puternică, deși tainică, bucurie triumfătoare 
de care Yoel nu se mai rușina și pe care nici nu încerca să 
o disece, după cum îi era obiceiul. I se lăsa în voie cu o 
vagă exaltare: Eu sunt viu. Drept care particip... Spre 
deosebire de morți. 

Uneori, avea prilejul să vadă cum Krantz, împingând cu 
o mână un pat pe rotile și ţinând în sus cu cealaltă mână o 
sticlă de perfuzie, ajuta echipa de la terapie intensivă să 
instaleze un soldat rănit care fusese transportat cu un 
elicopter din Libanul de Sud și operat cu o seară înainte. 
Sau o femeie căreia i se amputaseră picioarele în urma 
unui accident rutier. Câteodată, Max și Arik îi cereau să 


mute un pacient cu o fractură craniană de pe targă pe pat. 
Treptat, pe măsură ce se scurgeau săptămânile, au învăţat 
să aibă încredere în îndemânarea lui. lar Yoel și-a 
redescoperit forța de concentrare și de precizie, de care, 
nu cu mult timp înainte, încercase să o convingă pe Netta 
că o pierduse. Când personalul de serviciu se afla în 
situaţii presante și solicitările de ajutor veneau simultan, 
din părţi diferite, Yoel era capabil să potrivească o perfuzie 
sau să schimbe un cateter. Dar cea mai importantă 
descoperire legată de persoana lui a fost neașteptata sa 
capacitate de a-i liniști pe bolnavi și de a-i alina. Era în 
stare să se apropie de patul unui pacient grav rănit, care 
începuse deodată să urle de durere, să-și lase o mână pe 
fruntea lui și cealaltă pe umăr, și să-i amuţească strigătele, 
nu pentru că degetele lui i-ar fi potolit durerea, ci pentru 
că, chiar de la distanţă, Yoel identificase tipetele ca fiind 
provocate nu de durere, ci de spaimă. Şi această spaimă 
era el în stare s-o domolească printr-o atingere și câteva 
cuvinte. Până și medicii i-au recunoscut puterea si, uneori, 
doctorul care era de gardă noaptea îl chema sau trimitea 
după el când Yoel era ocupat cu sortarea mormanelor de 
rufe murdare, cerându-i să vină să calmeze un bolnav pe 
care nici injecţiile cu tranchilizante nu-l putuseră linişti. 
Yoel îi spunea, de exemplu: 

— Cum te numești, domnișoară? Da. Te arde. Știu. Te 
arde îngrozitor. Ai dreptate. E o durere sfâșietoare. Dar 
ăsta-i un semn bun. E normal să te ardă acum. E o dovadă 
că operaţia a reușit. Mâine o să te ardă mai puţin și 
poimâine n-ai să mai simţi decât o mâncărime. 

Sau: 

— N-are importanţă, băiete. Varsă tot ce-i în tine. Nu te 
reţine. După aceea ai să te simți mai bine. 

Sau: 

— Da. Am să-i spun. A fost aici să te vadă în timp ce tu 
dormeai. Da, te iubește mult. E un lucru care sare în ochi. 

Într-un chip straniu, pe care Yoel nu-și dădea osteneala 
să-l înțeleagă sau să-l anticipeze, câteodată simţea în 
trupul lui unele dintre durerile pacienţilor. Sau își imagina 


că le simte. Durerea îl incita și îi dădea o stare de spirit 
care friza plăcerea. Yoel se pricepea mai bine decât 
medicii, mai bine decât Max și Arik și Greta și toţi ceilalţi, 
să încurajeze rudele disperate care uneori izbucneau în 
țipete sau chiar amenințau cu violenţa. Se pricepea să 
extragă din el un soi de îmbinare de compasiune și 
fermitate. Sau de compătimire, durere și autoritate, în 
tonul cu care le spunea: „Din nefericire nu vă pot da un 
răspuns la această întrebare”, cuvinte care i se 
desprindeau adeseori de pe buze. Exista un subîinţeles de 
cunoaștere, deși vagă și ascunsă sub straturi de 
responsabilitate și de rezervă, care le infuza rudelor 
disperate misterioasa încredere că aveau în el un aliat, 
care va lupta inteligent și curajos, în numele lor, împotriva 
dezastrului, și care nu se va lăsa cu ușurință înfrânt. 

Într-o noapte, un medic tânăr, cu o figură care nu-i era 
familiară, aproape un puștan, i-a cerut lui Yoel să se ducă 
rapid într-o altă secţie și să-i aducă trusa pe care o uitase 
pe masa cabinetului de consultaţie. Când Yoel s-a întors 
după câteva minute fără trusă, explicând că ușa 
cabinetului era încuiată, tânărul medic s-a stropșit: 

— Atunci du-te și cere cheia, tontule. 

Nici măcar acest tratament umilitor nu l-a umilit pe 
Yoel, ba chiar aproape că l-a umplut de satisfacţie. 

Dacă se întâmpla să fie martor la vreun deces, Yoel își 
alegea o poziție din care să poată urmări toate spasmele și 
chinurile morții, absorbind fiecare amănunt cu acea 
acuitate a simţurilor pe care i-o dezvoltase profesiunea lui. 
Stoca totul în memorie și își continua munca de numărare 
a siringilor sau de spălare a closetelor sau de sortare a 
rufelor murdare, în timp ce cu ochii minţii vedea scena 
morţii, derulată cu încetinitorul, după care îngheţa cadrul 
și-l scruta până în cel mai mărunt detaliu, de parcă fusese 
instruit să urmărească pe un ecran radar un straniu punct 
derutant, un punct care ar fi putut să fie doar rodul 
imaginaţiei lui sau al ochilor săi obosiţi. 

Adeseori Yoel era nevoit să conducă la toaletă un bătrân 
senil, care se scăpa pe el și șontâcăia în cârje, să-l ajute să- 


și lase jos pantalonii și să se așeze. Yoel se lăsa în 
genunchi și îi ţinea picioarele până ce bătrânul își golea 
intestinele chiorăitoare; pe urmă trebuia să-i șteargă 
excrementele amestecate cu sânge de la hemoroizi, să-l 
curețe atent și cu răbdare, ca să nu-l rănească, și să-i 
usuce fundul. După care își spăla zdravăn mâinile cu săpun 
și cu carbol, îl conducea pe bătrân îndărăt la patul lui, și-i 
așeza cârjele la îndemână, lângă pat. Totul în deplină 
tăcere. 

Odată, pe la unu noaptea, la sfârșitul schimbului, când 
voluntarii își luau cafeaua în cămăruţa din spatele 
cabinetului surorilor, Christina sau Iris, una dintre ele i-a 
spus: 

— Ar fi trebuit să te faci doctor. Yoel a ezitat înainte de a 
răspunde: 

— Nu. Nu suport să văd sânge. Și Maxine a intervenit: 

— Mincinosule! Am văzut tot felul de mincinoși la viaţa 
mea, Dumnezeu mi-e martor. Dar un mincinos ca Sasha 
ăsta n-am mai întâlnit. E un mincinos în care poţi avea 
încredere. Un mincinos care nu minte. Mai vrea cineva 
cafea? 

Şi-a dat și Greta cu părerea: 

— Când te uiţi la el, ai crede că plutește într-o altă lume. 
Că nu vede nimic, nu aude nimic. Uitaţi-vă, și acum când 
vorbesc despre el, s-ar spune că nici nu ascultă. Dar mai 
târziu se dovedește că a înregistrat absolut totul. Ferește- 
te de el, Arik. 

Și Yoel, lăsând jos, pe masa laminată, ceașca de cafea, 
cu atâta grijă de parcă s-ar fi temut să nu rănească masa 
sau cana, și-a trecut două degete între gât și gulerul 
cămășii. 

— Băiatul din salonul patru, Gilad Danino, a avut un 
coșmar. l-am spus că, dacă vrea, poate să stea puţin în 
cabinetul surorilor și să deseneze, și i-am promis că după 
aceea o să-i istorisesc o poveste senzaţională. Așa că 
trebuie să plec. Mulţumesc pentru cafea, Greta. Arik, adu- 
mi aminte ca înainte de ieșirea din schimb să număr ceștile 
crăpate. 


La două fără un sfert, când au ieșit amândoi din spital, 
foarte obosiţi și tăcuţi, și s-au îndreptat spre parcare, Yoel 
a întrebat: 

— Ai mai fost în Karl Netter? 

— A fost Odelia. Mi-a spus că te-a găsit și pe tine acolo. 
Şi că toţi patru aţi jucat o partidă de scrabble. Poate că 
mâine trec și eu pe la ei. Greta asta îmi suge vlaga din 
mine. Probabil că sunt prea bătrân pentru chestii de-alde 
astea. 

— Mâine e deja azi, a spus Yoel. 

Şi după aceste cuvinte, a adăugat: 

— Ești un om pe cinste, Arik. 

— Mulţumesc. Şi tu la fel, a răspuns agentul. 

— Noapte bună. Fii atent cum conduci, prietene. 

Și astfel, Yoel Ravid a început să cedeze. Din moment ce 
era capabil să observe, îi plăcea să observe în tăcere. Cu 
ochii obosiţi dar deschiși. În inima întunericului. Și dacă 
era nevoie să-și focalizeze privirea și să rămână treaz, de 
veghe, ceasuri întregi și zile, ba chiar și ani, mă rog, era 
un lucru extrem de plăcut, în speranţa reapariţiei unuia 
dintre acele momente rare, neașteptate, când bezna se 
rupe pentru o clipă și se produce o străfulgerare, o licărire 
fugară care nu trebuie să-ţi scape, care nu trebuie sa te 
surprindă nepregătit. Pentru că poate însemna o prezenţă 
care te determină sa te întrebi ce altceva ţi-a mai rămas? 
În afară de înălţare și de umilinţă. 


SFÂRȘIT