John Case — Codul genetic

John Case 


WWW. Virtual-project.eu 


JOHN CASE 


CODUL GENETIC 


Original: The Genesis Code (1997) 


Traducere din limba engleză: 
EUGENIA POPESCU 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2002 


„Codul genetic este unul dintre puţinele thriller-uri științifice 
impecabil construite, cu o poveste de o claritate impecabilă și 
care te poartă cu o deosebită măiestrie dintr-un loc într-altul și 
din suspans în suspans. O carte foarte bună, o dovadă de 
virtuozitate!” 

Norman Mailer 


„.. Unul Născut care din Tatăl s-a născut [...] 
Lumină din Lumină, 

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, 
Născut, iar nu făcut... 


CREZUL DE LA NICEEA 
SINODUL DIN CALCEDONIA 
451 d.Hr. 


e PARTEA ÎNTÂI + IULIE 


e Capitolul 1 


Părintele Azetti se simţi ispitit. 

Stând pe treptele bisericii parohiale, în timp ce-și trecea 
mătăniile printre degete, își îndreptă privirile dincolo de piaţa 
goală, spre ospătăria lui preferată - și se uită la ceas. Era 1 și 39 
de minute după-amiaza. Și era înfometat. 

În principiu, biserica trebuia să rămână deschisă de la opt la 
două și, din nou, de la cinci la opt. Așa anunţa placa de pe ușă și 
părintele Azetti fu nevoit să recunoască faptul că placa avea o 
anume autoritate. Stătuse fixată acolo de aproape o sută de ani. 
Și totuși... 

Ospătăria se afla în Via della Felice - un nume măreț pentru 
ceea ce se dovedea a fi o alee medievală, o potecă pietruită 
care se răsucea, pornind de la piaţa centrală și se sfârșea la 
zidul de piatră ce definea limitele exterioare ale așezării. 

Montecastello di Peglia, unul dintre cele mai îndepărtate și 
frumoase orașe colinare ale Italiei, se ridica pe o calotă de 
stâncă la o mie de metri deasupra câmpiei Umbriei. Culmea 
gloriei sale era Piazza di San Fortunato, unde o mică fântână 
clipocea în umbra răcoroasă a unicei biserici a satului. Liniștit și 
îmbibat de aroma pinilor, micul scuar era locul preferat al 
îndrăgostiților și al studenţilor de la Arte care veneau la 
meterezele lui pentru vederea panoramică a regiunii pe care o 
oferea. Deasupra peisajului pestriţ, priveau „inima verde” a 
Italiei și leșinau de plăcere în fața câmpurilor de floarea-soarelui 
tremurând sub arșiţă. 

Dar nu acum, nu în acest moment. Acum ei mâncau. 

lar părintele Azetti, nu. O boare ușoară care venea de după 
colt aducând cu ea aroma pâinii din cuptor îl ţintui în loc. Carne 
friptă cu lămâie. Ulei încins de măsline. 

Îi ghiorăiau matele, dar se prefăcea că nu vede. Montecastello 
era, înainte de orice altceva, un sat. Nu exista un hotel 
adevărat, doar o mică pensiune condusă de un cuplu de englezi 


4 


expatriaţi. Cum trăise la oraș aproape zece ani, părintele Azetti 
era un străin și așa avea să rămână în vecii vecilor. Fiind 
suspect, era tot timpul supravegheat, urmărit de locuitorii mai în 
vârstă ai așezării, mereu vigilenţi, care-i duceau dorul 
predecesorului său. (Sau, așa cum îl numeau ei, „bunul preot”. 
Azetti?, „Noul preot”.) Dacă, în orele hărăzite confesiunii, 
părintele Azetti închidea biserica un minut mai devreme, cineva 
avea să observe cu siguranţă și Montecastello ar fi fost 
scandalizat. 

Cu un suspin, preotul părăsi piaţa și pătrunse din nou în 
răcoarea bisericii. Construită într-o perioadă când sticla era o 
avere, clădirea fusese condamnată, din capul locului, la un 
amurg perpetuu. In afară de lucirea potolită a candelabrelor 
electrice și de lumânările din naos care ardeau până se topeau, 
singura lumină a lăcașului venea de la un șir de ferestre înguste 
plasate sus, pe peretele de la apus. Deși puţine și mici, 
ferestrele produceau uneori un efect dramatic când, ca acum, 
adunau soarele după-amiezii în snopi de lumină ce se proiectau 
până la podea. Trecând de tabloul de mahon care înfățișa 
diferitele opriri de pe Drumul Crucii, părintele Azetti observă, cu 
un zâmbet, cum confesionalul îl aștepta cufundat într-una dintre 
aceste revărsări de strălucire naturală. Pășind în lumină, se 
bucură de acest efect, chiar dacă îl orbea. Avu o clipă de 
ezitare, imaginându-și scena prin ochii altora, apoi, jenat de 
propriul său narcisism, păși în confesional și trase perdeaua. Se 
așeză în întuneric și începu să aștepte. 

Confesionalul era o cabină de lemn, foarte veche, despărțită 
la mijloc ca să-l separe pe preot de cel ce se spovedea. La 
mijlocul peretelui dintre ei se afla o ferestruică prevăzută cu 
grilaj și perdea ce putea fi deschisă sau închisă de un panou 
glisant aflat pe partea preotului. Dincolo de grilaj se vedea un 
raft de lemn pe toată lungimea plăcii despărţitoare. Părintele 
Azetti avea obiceiul să-și odihnească degetele pe această 
bordură îngustă în timp ce sta cu capul aplecat ca să audă 
mărturisirea  șoptită. Era, limpede, un obicei pe care-l 
împărtășea cu mulți preoţi dinaintea lui: mica bordură se tocise 
sub forma unor vagi adâncituri, după ce mâini pioase atinseseră 
lemnul atâtea secole. 

Părintele Azetti oftă, își ridică dosul mâinii la ochi și se uită la 
cadranul luminos de pe încheietură. Era 1:51. 


În zilele când nu sărea peste masa de dimineaţă, preotului îi 
plăceau orele petrecute în confesional. Ca un muzicant care 
cânta Bach, se asculta pe sine și-și auzea predecesorii în fiecare 
nou acord. Cabina străveche păstra ecoul vechilor suferinţe din 
dragoste a tainelor șoptite și a iertărilor. Pereţii ei ascultaseră 
un milion de păcate sau, poate, așa cum gândea părintele 
Azetti, câteva zeci de păcate săvârșite de un milion de ori. 

Cugetarea părintelui fu întreruptă de un zgomot familiar de 
cealaltă parte a despărțiturii - fâșâitul unei perdele trase, urmat 
de oftatul unui bătrân ce cădea în genunchi. Părintele Azetti se 
reculese și deschise grilajul, trăgându-l cu mâna. 

— Binecuvântează-mă, părinte, căci am greșit... 

Chipul omului era în umbră, dar glasul lui îi era cunoscut Era 
glasul celui mai de vază locuitor din Montecastello, doctorul 
Ignazio Baresi. În anumite privinţe, doctorul Baresi era ca și el - 
un străin venit din lumea largă și transplantat în frumusețea 
sufocantă a provinciei. Inevitabil, ambii bărbaţi erau bârfiți și, 
tot inevitabil, deveniseră prieteni. Sau, dacă nu prieteni, cel 
puţin aliaţi, atât cât îngăduia diferența de vârstă și interese. 
Adevărul era că aveau puţine în comun, în afară de un exces de 
educaţie. Doctorul era un septuagenar cu pereţii casei ticsiți de 
diplome și certificate care-i atestau reușitele în știință și 
medicină. Preotul era, într-un fel, mai puţin remarcabil - un 
slujbaș de vârstă mijlocie, la periferia politicii Vaticanului. 

Așa că se adunau în jurul tablei de șah vineri seara, în piaţa 
din faţă de la Caffe Central, sorbind vin Santo. Conversaţia lor 
era firavă și intimităţile lipseau. O observaţie despre vreme, o 
urare în sănătatea unuia și a celuilalt și apoi: pion la nebunul 
regelui. Dar chiar și așa, după mai mult de un an de remarci fără 
importanţă și amintiri ocazionale, ajunseseră să știe câte ceva 
unul despre celălalt. Părea de ajuns. 

Totuși, în ultima vreme, vizitele doctorului fuseseră mai puţin 
regulate. Preotul știa că bătrânul fusese bolnav, dar acum, în 
timp ce-l asculta, își dădu seama că starea lui Baresi se 
înrăutăţise. Glasul îi era atât de slab, încât părintele Azetti fu 
nevoit să-și lipească tâmpla de grilaj ca să poată auzi. 

Nu că preotul ar fi fost deosebit de curios. Așa cum se 
întâmpla cu cei mai mulţi dintre aceia care-și făceau drum până 
la confesionalul lui, Azetti abia dacă avea nevoie să asculte. 
După zece ani, le cunoștea slăbiciunile. La șaptezeci și patru de 


6 


ani, doctorul ar fi putut să ia numele Domnului în deșert, ar fi 
putut să-și piardă milostenia. Inainte de a se îmbolnăvi, poate că 
poftise o femeie, poate că săvârșise chiar un adulter - dar toate 
astea se sfârșiseră pentru bătrân care, cu fiecare zi, părea tot 
mai slăbit. 

De fapt, în sat se iscase un fel de dezgustătoare anticipare a 
sfârșitului apropiat al doctorului, de așteptare avidă, care-l 
cuprinsese oarecum chiar și pe părintele Azetti. De fapt, // 
dottore era un bărbat bogat, credincios și necăsătorit. Fusese 
generos cu orașul și Biserica și înainte. Într-adevăr, gândi 
părintele Azetti, doctorul... 

Ce anume? 

Preotul își aţinti atenţia asupra glasului din ce în ce mai slab 
al doctorului. Bătuse câmpii, tot dezvinovăţindu-se, cum fac 
adeseori cei ce se spovedesc, evitând păcatul, în timp ce își 
subliniau intenţiile (care erau, ca întotdeauna, bune). Pomenise 
ceva despre mândrie, de faptul că fusese orbit de mândrie - și, 
pe urmă mai era, bineînţeles, și boala lui, și conștiința propriei 
condiţii de muritor. Işi dăduse seama că purtările lui fuseseră 
greșite. Nu era nimic deosebit în asta, își zise Azetti: perspectiva 
morţii avea darul de a focaliza sensibilitatea umană, mai cu 
seamă sensibilitatea morală. Părintele Azetti se gândise la asta, 
când doctorul ajunse, în sfârșit, la subiect și începu să descrie 
păcatul însuși: ce făcuse, de fapt. 

Preotul ascultă și cuvântul țâșni din el cu un găfâit: 

— Ce?! 

Doctorul Baresi repetă ceea ce spusese, vorbind cu glas șoptit 
și înfrigurat. Apoi începu să dea detalii, astfel încât să nu poată 
exista nicio confuzie în legătură cu ceea ce spusese. Ascultând 
îngrozitoarele amănunte stăruitoare, părintele Azetti simţi cum i 
se strânge inima în piept. Ceea ce făcuse - ceea ce săvârșise 
acest om era păcatul cel mai spectaculos ce se putea imagina, 
un păcat atât de adânc și definitiv, încât cerul însuși nu-și mai 
putea reveni de pe urma lui. Era, de fapt, posibil? 

Acum, doctorul tăcuse, respirând greu în timp ce sta în 
întuneric, așteptând iertarea de la prietenul și aliatul său. 

Dar părintele Azetti rămăsese fără grai. Nu era în stare să 
scoată o vorbă. Nu putea nici măcar să gândească sau să 
respire. Era ca și cum ar fi fost scufundat, până la piept, într-un 


râu de munte. Tot ce putea face era să tragă aer în piept, și 
chiar și atunci își simțea gura uscată, ca de lemn. g 

Și doctorul rămăsese, deodată, cu limba legată. Incercă să 
vorbească, apoi începu să gâfâie întretăiat. Își drese glasul cu 
un sunet ștrangulat, mai întâi adânc împlântat în piept, apoi 
izbucnind cu asemenea furie, încât cabina se zgudui. Preotul se 
temu că omul va muri pe loc. În schimb, auzi ușa smucindu-se 
și, într-o clipă, doctorul dispăru. 

Părintele Azetti rămase unde se afla, încremenit locului ca un 
martor după un accident fatal. Aproape de la sine, mâna lui 
dreaptă făcu semnul crucii. O clipă mai târziu era în picioare. 
Trăgând perdeaua deoparte, păși din întunericul cabinei în 
lumina din biserică. 

O clipă, i se păru că lumea dispăruse. Nu se vedea nimic 
decât praful ce se ridica la cer într-o coloană de raze galbene ca 
untul. Încet, încet, ochii lui începură să se adapteze. Bâjbâiră în 
lumina orbitoare, apoi dibuiră silueta plăpândă a doctorului 
șchiopătând de-a lungul pasajului central. Globul spectral al 
capului său încărunţit sălta în lumina scăzută în timp ce el își 
bâjbâia drumul spre ușă cu bastonul, bocănind în dalele 
pardoselii. Preotul făcu un pas spre el, apoi altul. 

— Dottore! Te rog! Vocea părintelui Azetti bubui în biserică și, 
auzind-o, bătrânul șovăi. Se întoarse ușor către preot și acesta 
văzu că expresia de pe chipul lui nu avea nimic de-a face cu 
remușcarea. Doctorul se afla parcă într-un tren ce gonea 
nebunește spre iad și spaima radia din el ca un nimb în jurul 
lunii. 

Apoi dispăru. 


e Capitolul 2 


Părintele Azetti scrise „Chiuso” pe o bucată de carton ca să 
priceapă toată lumea că biserica era închisă. Apoi fixă anunţul 
pe ușă, încuie și plecă la Roma. 

Glasul doctorului îi răsuna ca un claxon în cap, întâi mai încet, 
pe urmă mai tare, ca să se piardă apoi în tăcere. Era ca și cum 
în sufletul lui se declanșase o stare de urgenţă și aceasta îl 
invada continuu, din toate direcţiile. Repetarea șoptită, 
disperată rostită de Baresi era ca o infecţie minoră de care nu 


8 


puteai scăpa. Cuvintele îl hărțuiau și inima lui nu putea apela 
decât la niște cuvinte goale: „fă ceva! Ceva!” Asta și făcea. 
Pleca la Roma. Cei de la Roma vor ști ce-i de făcut. 

Se rugă de bărbatul femeii care-i făcea curat în locuinţă să-l 
ducă în cel mai apropiat (și mai mare) oraș, Todi. Odată instalat 
în mașină, se simţi mai bine, greutatea din inimă fiindu-i ușurată 
de leacul acţiunii; se îmbarcase, era pe drum. 

Şoferul era un om solid și gălăgios, dedat - părintele Azetti 
era în situaţia de a ști asta - jocului exagerat de cărți și plăcerii 
pe care i-o procura grappa!. Nu muncise de ani de zile și, din 
grijă, poate, faţă de averea neveste-sii, era plin de solicitudine, 
scuzându-se tot timpul în legătură cu suspensia proastă a 
mașinii, căldura, starea drumurilor și comportamentul dement al 
celorlalţi șoferi. Ori de câte ori oprea brusc, ridica brațul cu un 
gest protector, de parcă preotul era un copil mic care nu 
cunoștea legile fundamentale ale fizicii destul de bine încât să-și 
păstreze echilibrul când se punea o frână. 

In cele din urmă, ajunseră la staţia de cale ferată și omul sări 
de la locul său și se repezi la portiera din dreptul pasagerului. 
Ușa vechiului Fiat, care fusese lovită într-o ciocnire mai veche, 
se deschise cu un scârţâit ca un văitat. Aerul din exteriorul 
mașinii era doar puţin mai rece decât cel dinăuntru ţi o panglică 
subţire de sudoare se prelinse pe spinarea preotului. La 
despărțire, șoferul dădu drumul unui baraj de întrebări, în timp 
ce-l conducea pe Azetti la casa de bilete. Dorea oare părintele 
să-i cumpere el biletul? Să aștepte în staţie până sosea trenul? 
Era sigur părintele că nu dorea să-l ducă cu mașina până la 
stația principală de la Perugia? Preotul refuză totul. „No-no-no- 
no-no-no-grazie, grazie!” In cele din urmă, omul plecă făcând o 
plecăciune politicoasă cu o evidentă expresie de ușurare. 

Părintele Azetti avea de așteptat aproape un ceas până sosea 
trenul spre Perugia. La Perugia avea să ia un tren local spre 
staţia următoare și să mai aștepte o oră trenul spre Roma. Între 
timp, se așeză pe o băncuţă din afara staţiei din Todi, prăjindu- 
se la soare. Aerul era impregnat de praf și de ozon. Purta un 
guler preoţesc și costumul său de sărbătoare din lână neagră, 
ce atrăgea căldura soarelui. 


1! Rachiu (ital.). 


Era iezuit, membru al Societăţii lui lisus. În ciuda căldurii, nu- 
și relaxă umerii și nici nu-și cobori capul. Stătea drept. Avea o 
poziţie perfectă. 

Dacă ar fi fost un preot oarecare al unei parohii dintr-un 
orășel al Umbriei, întreaga problemă a spovedaniei doctorului 
Baresi n-ar fi ajuns, probabil, mai departe. Într-adevăr, dac-ar fi 
fost un simplu preot, era greu de închipuit că ar fi înţeles 
confesiunea doctorului, ca să nu mai vorbim de implicațiile ei. 
lar, dacă ar fi înţeles, n-ar fi avut nici cea mai vagă idee ce să 
facă cu informaţia și unde să se ducă cu ea. 

Dar Giulio Azetti nu era un preot oarecare. 

Exista un termen, bine cunoscut în ziua de astăzi în lumea 
laică, ce definea întorsăturile ciudate ale sorții: sincronism. Dar, 
pentru un om al Bisericii, sincronismul era un concept străin, 
chiar demonic. Părintele Azetti trebuia să privească lanțul 
evenimentelor de parc-ar fi fost legate între ele de către o mână 
nevăzută, o chestiune de voință, nu de întâmplare. Văzută 
astfel, prezenţa lui în acel confesional, și-anume faptul că 
ascultase o spovedanie și nu alta, era ceva ce urma un plan 
iscusit. Se gândi la expresia populară legată de aceasta: 
„Neînţelese-s căile Domnului.” 

Stând pe peron, părintele Azetti cugetă la cât de mare era 
păcatul ce-i fusese mărturisit. Exprimat în cuvinte simple, era 
ceva înfiorător - o crimă nu numai împotriva Bisericii, dar și 
împotriva cosmosului. Era o ofensă la adresa ordinii firești și 
însemna sfârșitul Bisericii. Și nu numai al Bisericii. 

Rugăciunea era o pavăză și el încercă să se roage, s-o 
folosească asemeni unui scut, unui zgomot nevinovat - dar nu 
servi la nimic. Vocea doctorului Baresi își făcea loc, și nici măcar 
semnul crucii nu reușea s-o alunge. 

Părintele Azetti dădu ușor din cap și lăsă să-i alunece privirea 
pe buruienile prăfoase care creșteau în crăpăturile betonului de 
lângă calea ferată. Asemeni semințelor ce căzuseră în acele 
crăpături și care ascundeau în ele făgăduiala acestei vegetații 
nedorite, tot așa, păcatul mărturisit de doctor, dacă nu era luat 
în seamă, ascundea... ce? 

Sfârșitul lumii? 

Atât de puternică era arșița de iulie, încât până și scena din 
fața lui - șinele de tren, clădirile din spatele lor - părea că 
pâlpâie și se topește în aer. Sub sutană era lac de sudoare. 


10 


Își șterse fruntea cu dosul mânecii și începu să repete ce avea 
să spună când va ajunge la Roma - în cazul că va fi primit de 
cardinalul Orsini: 

„Este o problemă de mare importantă, Sfintia Voastră... 

Am aflat ceva care amenință credința în mod profund...” 

Va găsi el cuvintele. Cel mai greu va fi să-și facă loc prin 
birocraţia Bisericii. Incercă să-și imagineze împrejurările în care 
cardinalul - un dominican - ar accepta să-l primească. Cu 
siguranţă că Orsini îi va recunoaște numele, își va aminti de el, 
va ști că cererea lui de audienţă nu era ceva neserios. Sau 
poate că, dimpotrivă, faptul că se cunoșteau va fi în defavoarea 
lui: cardinalul s-ar putea gândi că venise să-și pledeze propria 
cauză, încercând să se întoarcă la Roma după lungul lui exil în 
Umbria. 

Își închise strâns ochii. Va găsi el o cale. Va trebui să 
găsească o cale. 

In acel moment pământul de sub picioarele lui începu să 
tremure și un huruit adânc străbătu tălpile pantofilor lui negri, 
lustruiți. Lângă el, o fetiță încălțată cu sandale de plastic roz 
începu să salte în sus și-n jos. Părintele Azetti se ridică. Sosea 
trenul. 


e Capitolul 3 


Trenul de la Perugia la Roma era o cursă locală cu scaune 
capitonate și reproduceri înrămate ale Lacului Como. Puţea a 
țigări ieftine și părea că se oprește la toate intersecțiile ca să se 
urce noi pasageri. Răzbit de foamea care-l chinuia (încă nu 
mâncase) și de monotonia călătoriei, părintele Azetti se ghemui 
pe scaun cu ochii pironiţi pe lumina scăzândă a după-amiezii. 
După un timp, peisajul deveni mai aglomerat și mai puţin 
interesant, lăsând loc, în cele din urmă, suburbiilor industriale 
mohorâte ale capitalei italiene. Odată sosit la Stazione Termini, 
trenul se opri cu un scârţăit și o zguduitură. Frânele cu aer 
scoaseră un suspin de ușurare, ușile se deschiseră brusc și 
pasagerii inundară peronul. 

Părintele Azetti se uită în jur să vadă un telefon și, după 
oarecare bătaie de cap, dădu de monseniorul Cardone din Todi. 
Se scuză. Se afla la Roma cu o problemă foarte presantă. 


11 


— Roma? 

Spera să se întoarcă într-o zi, două, dar s-ar putea să dureze 
mai mult - în cazul ăsta va trebui să-i îndeplinească altcineva 
îndatoririle din Montecastello. Monseniorul fu atât de șocat, 
încât nu reuși să scoată decât un nou țipăt revoltat („Che?!”) 
înainte ca Azetti să se scuze din nou și să pună receptorul jos. 

Cum n-avea bani de hotel, preotul își petrecu noaptea 
ghemuit pe o bancă din gară. Dimineaţă se spălă în toaleta 
bărbaţilor și porni în căutarea unei cafenele ieftine. Găsind una 
chiar lângă gară, sorbi un espresso dublu și înfulecă un corn 
dulceag care părea, dar nu era, un croissant. După ce-și mai 
potoli foamea, intră iar în gară și începu să se uite după un M 
mare, roșu - semnul metroului. Destinația lui Azetti era oraşul- 
stat cuibărit în inima Romei: Vaticanul. 

„Treaba asta n-o să fie ușoară”, își zise el „n-o să fie ușoară 
deloc”. 

e 

Ca orice stat independent, Vaticanul își conduce treburile cu 
ajutorul unui aparat birocratic - în cazul de față Curia, a cărei 
menire este să ghideze uriaşa entitate ce continuă să fie 
cunoscută sub numele de Sfântul Imperiu Roman. În afara 
Secretariatului de Stat, care se ocupă de treburile diplomatice 
ale Bisericii, Curia este formată din nouă „congregații” sacre. 
Fiecare este asemănătoare cu un departament federal sau cu 
un minister, responsabil de un aspect sau altul al problemelor 
Bisericii. 

Cel mai puternic dintre aceste departamente este 
Congregația Sacră pentru Doctrina Credinței, care până în 1965 
fusese cunoscută sub numele de Congregația Sfintei Inchiziții a 
Păcatului Ereziei. Veche de peste 450 de ani, „Inchiziţia” 
continuă să fie o parte vitală a problemelor curente ale Bisericii 
- deși nimeni n-o mai numește astăzi așa. 

În afara supravegherii programei școlilor catolice din întreaga 
lume, CDC - după cum e cunoscută în mod curent - continuă să 
cerceteze erezia, să judece amenințările la adresa credinței, să-i 
disciplineze pe preoţi și să-i excomunice pe păcătoși. In cazuri 
deosebite, o parte a congregaţiei poate primi sarcina de a 
îndeplini exorcisme, de a se lupta cu Satana sau de a 
întreprinde acţiuni în eventualitatea unor atacuri împotriva 
credinţei. 


12 


Tocmai în legătură cu aceste ultime responsabilităţi pornise 

părintele Azetti în călătoria sa la Roma. 
e 

Şeful CDC era Stefano Orsini, cardinalul Orsini, care, cu 
treizeci și cinci de ani mai înainte fusese, împreună cu Azetti, 
student al Universităţii Gregoriene a Vaticanului. Orsini era 
acum principe al credinţei, șef al lăcașului sfânt din cadrul 
Vaticanului, format din nouă cardinali de rang inferior, 
doisprezece episcopi și treizeci și cinci de preoţi - fiecare fiind 
un cadru academic de prim ordin. 

Birourile cardinalului se aflau în umbra Bazilicii Sfântului Petru 
din Palatul Sfântului Oficiu - o clădire bine cunoscută lui Azetti. 
Işi petrecuse primii ani de preoţie lucrând într-o încăpere mică, 
bine luminată, de la etajul doi, înconjurat de cărți și manuscrise. 
Trecuse multă vreme de atunci și, în timp ce urca scara spre 
etajul trei, simţi cum inima îi bate tare în piept. 

Nu din cauza efortului, ci din cauza treptelor - a marmurei 
care se adâncea și se subţia în mijlocul treptelor tocite de 
picioarele care le călcaseră de-a lungul secolelor. Văzând 
adânciturile pietrei și gândindu-se că trecuseră aproape 
douăzeci de ani de când urcase aceste trepte ultima oară, își 
dădu seama că viaţa lui se topea și asta de ani de zile încoace. 
Și el, asemenea treptelor, începea să dispară. 

Ideea asta îl opri în loc. Șovăi o clipă pe palier, apucându-se 
strâns de balustradă, până ce încheieturile degetelor începură 
să se albească. Un sentiment asemenea nostalgiei îi pătrundea 
în suflet, dar nu era nostalgie, era ceva... mai apăsător, o 
senzaţie de pierdere care-l făcu să simtă o durere în fundul 
gâtului. Incet, încet, începu iar să urce și, în timp ce urca, dorul 
de casă îl copleșea din ce în ce mai mult. 

Era un străin acum, un vizitator în casa Tatălui său, și faptul 
că știa detaliile clădirii - textura zugrăvelii, bronzul mătăsos al 
balustradei, felul în care cădea lumina în dreptunghiuri piezișe 
pe pardoseala de marmură - era de ajuns să-i sfâșie inima. 

Crezuse întotdeauna că-și va petrece cea mai mare parte a 
vieţii între zidurile Vaticanului. În bibliotecă. La catedra uneia 
dintre universitățile Bisericii. Exact în această clădire. Fusese 
destul de ambițios ca să creadă că într-o bună zi va ajunge chiar 
să poarte pălăria roșie de cardinal. 


13 


Dar, în loc de asta, își petrecuse ultimii zece ani păstorindu-i 
pe credincioșii din Montecastello, unde „turma” lui era formată 
din negustori, lucrători agricoli și mici afaceriști. Era un semn al 
neîndurării, dar nu putea să nu se gândească: Ce căuta un om 
ca el într-un astfel de loc? 

Avea un doctorat în legislația canonică și cunoștea pe 
dinafară problemele Vaticanului. Lucrase ani de zile în 
Congregația Sacră pentru Doctrina Credinței și, mai târziu, în 
Secretariatul de Stat. Își îndeplinise îndatoririle admirabil, cu 
compasiune, cu inteligență și în mod eficient - astfel că 
ajunsese să fie privit ca un fel de stea în ascensiune. Trimis în 
străinătate pentru obișnuita „aclimatizare”, primise o numire, 
mai întâi ca subsecretar al nunţiului apostolic din Mexic, mai 
apoi în Argentina. Era clar pentru toată lumea că, într-o bună zi, 
va fi și el un nuncio - un ambasador al Papei. 

Dar nu-i fusese dat. Se împotrivise Curiei, conducând 
demonstrații împotriva regimului militar brutal din Buenos Aires. 
Presase guvernul și poliția pentru a obține vești despre cetăţeni 
dispăruţi și acordase presei străine interviuri atât de incendiare, 
încât se schimbaseră note diplomatice - nu o dată, ci de două 
ori. 

O dată cu alegerea Papei loan Paul al Il-lea deveni, dintr-o 
dată, limpede că Vaticanul nu va mai tolera activismul politic al 
preoților ca Azetti. Noul papă era dominican, un conservator 
polonez de pe vremea războiului rece, care vedea în „dreptatea 
socială” o problemă seculară și nu, propriu-zis, religioasă. 

De cele mai multe ori, în istorie, dominicanii și iezuiţii 
acţionaseră destul de diferit. Deci, nu fu de mirare că întreaga 
Societate a lui lisus își atrase critici. Întregul ordin fu 
admonestat pentru ceea ce noul Papă numea „lipsă de 
echilibru”, pentru că acordaseră mai multă atenţie politicii decât 
slujirii Bisericii. 

Părintele Azetti fu iritat de această admonestare. Deși cel de 
al patrulea legământ al iezuiţilor este supunerea față de Papă, 
pe el și asta îl irita. Cum putea el să fie preot și să nu-i sprijine 
pe săraci? Într-o discuţie cu un reporter american în Buenos 
Aires, Azetti spusese că loan Paul al ll-lea nu se opunea 
activismului politic, ci doar unui anume tip de activism politic. Ar 
fi putut să se oprească aici cu observaţia lui, renunțând la 
exprimarea propriei păreri, dar el intrase în amănunte. Ca să nu 


14 


rămână nicio îndoială în privinţa intenţiilor sale, continuă prin a 
spune că în mod deosebit activităţile anticomuniste sunt 
încurajate - dar a te exprima împotriva fasciștilor este 
intolerabil, ca să nu mai vorbim că mii de militanţi sunt torturați 
și uciși. 

Două zile mai târziu, aceste observaţii fură publicate, mai 
mult sau mai puţin cuvânt cu cuvânt, de către Christian Science 
Monitor, care însoţise articolul cu o fotografie a lui Azetti în 
fruntea unui marș în Piaza de Mayo. Sub imagine se alia numele 
lui și o explicaţie formată dintr-un singur cuvânt: „Schismă?” 

Așa stând lucrurile, Azetti avusese noroc că nu fusese 
excomunicat. În schimb, îl rechemaseră la Vatican și fusese 
retrogradat. Ca să poată practica „smerenia”, fusese expediat la 
o parohie atât de mică și de îndepărtată, încât nimeni nu-i 
putuse spune exact unde se afla. Cineva credea că era lângă 
Orvieto. Sau, poate, lângă Gubbio. Era, în orice caz, în Umbria, 
dar unde? Până la urmă, cu ajutorul unei hărți topografice, 
localiză așezarea: la o aruncătură de băț de Todi. De atunci 
rămăsese acolo, cariera lui degradându-se până la proporţiile 
unei parohii. 

Asta se întâmplase atunci. 

Acum, părintele Azetti pătrunse în anticamera de rezervă pe 
care și-o amintea atât de bine. Era o încăpere simplă, cu două 
bănci de lemn, un birou străvechi și un singur crucifix pe perete. 
Un ventilator de plafon se răsucea încet, punând arșița în 
mișcare. 

Cel de la birou dispăruse, locul era gol, dar nu era liniște. Un 
roi de semne înaripate se scurgea încet de-a lungul ecranului 
unui laptop. Azetti își roti privirea să vadă un buton de sonerie, 
dar, negăsind niciunul, recurse la o tuse ușoară. După aceea 
murmură: 

— Alo! 

În cele din urmă, se așeză pe una din bănci. Apoi își luă 
mătăniile și începu să se roage. 

Tocmai ajunsese la a douăsprezecea boabă când un preot 
într-o sutană albă ieși din biroul cardinalului și, văzându-l, se 
opri cu un aer surprins. 

— Pot să vă ajut, părinte? 

— Grazie, spuse Azetti, sărind în picioare. 

Preotul întinse mâna, spunând: 


15 


— Donato Maggio. 

— Azetti. Giulio Azetti - din Montecastello. 

Părintele Maggio își încreţi fruntea. 

— E în Umbria, adăugă Azetti. 

— Ah, răspunse Maggio, bineînţeles. Cei doi rămaseră așa o 
clipă, zâmbindu-și stângaci unul celuilalt. În cele din urmă, 
Maggio se așeză la biroul lui. 

— Cum vă pot fi de folos? 

Azetti își drese glasul. 

— Sunteţi secretarul cardinalului? întrebă el. 

Maggio scutură din cap și zâmbi. 

— Nu, lucrez aici doar de câteva săptămâni. Știţi, sunt multe 
de făcut aici. O groază de schimbări. De fapt, sunt ajutor de 
bibliotecar. 

Azetti dădu din cap, răsucindu-și pălăria în mâini. Ar fi putut 
ghici ce slujbă avea Maggio cu adevărat. După douăzeci de ani, 
expresia îi răsări brusc în minte: „șoarece de bibliotecă”. Astea 
erau cuvintele pe care le foloseau când se refereau la cei ce 
trudeau din greu la arhive, scoțând la iveală pergamente și 
vechi texte lămuritoare pentru cardinali, episcopi și pentru 
profesorii de la universităţile Vaticanului. Maggio avea nasul 
roșu și plângăcios și ochii miopi ai celor din tagma lui. După ce 
stăteau o vreme în lumină slabă și migăleau printre cărți 
mucegăite de secole, împărtășeau cu toţii aceste caracteristici. 

— Deci... spuse Maggio, încruntându-și fruntea. Ce pot face 
pentru dumneata, părinte? Era un pic dezamăgit că preotul nu 
întrebase de ce „erau multe de făcut” sau despre ce fel de 
„Schimbări” era vorba. Atunci, Maggio ar fi putut face aluzii la 
starea în care se afla Papa și să urmărească ochii vizitatorului 
căscându-se la auzul veștilor. Preotul ăsta părea pierdut în 
gândurile lui, așa că Maggio fu nevoit să repete: Vă mai întreb o 
dată: cum vă pot ajuta? 

— Am venit să-l văd pe cardinal. 

Maggio scutură din cap. 

— Îmi pare rău. 

— E urgente! spuse Azetti. 

Maggio nu părea chiar atât de convins. 

— Un atac la adresa credinţei, explică Azetti. 

Șoarecele de bibliotecă zâmbi slab. 

— Este foarte ocupat, părinte. Ar trebui să știi asta. 


16 


— Știu. Numai că... 

— Oricine vă poate spune: audienţele trebuie să fie fixate cu 
mult timp înainte. Omul continuă să trăncănească, dând 
amănunte despre cum era bine să fie atacată problema. Azetti 
ar fi trebuit să se sfătuiască cu monseniorul diocezei sale. Dar, 
de vreme ce nu făcuse asta... și de vreme ce se afla la Roma... 
se putea totuși face o programare la unul dintre prelaţii mai în 
vârstă căruia Azetti putea să-i prezinte problema. Și, dacă s-ar fi 
considerat nimerit, o discuţie cu cardinalul ar fi fost eventual 
posibilă... cu toate că pentru asta ar putea fi nevoie de 
săptămâni întregi. Poate și mai mult. Poate... o scrisoare? 

Părintele Azetti bătu toba cu vârful degetelor pe bordura 
pălăriei. Mai fusese el învinuit și altă dată de aroganță, de 
convingerea că preocupările lui erau mai presus de alte 
priorităţi ale Bisericii. Dar în cazul acesta? Nu! Nu se putea 
rezolva printr-un intermediar și nici printr-o scrisoare. El avea 
treabă cu cardinalul. Cardinalul acesta. 

— O să aștept, spuse ducându-se înapoi la bancă și așezându- 
se. 

— Mă tem că nu înţelegeți, spuse Maggio cu un zâmbet 
anemic. Cardinalul nu poate să primească pe toată lumea care- 
ar dori să-l vadă. Pur și simplu, nu e posibil. 

— Înţeleg, răspunse părintele Azetti. Secretarul făcu un mic 
gest de neputinţă. Dar o să aștept. 

e 

Ceea ce și făcu. 

În fiecare dimineaţă, Azetti sosea la Biserica Sfântul Petru la 
ora șapte. Își spunea rugăciunile și se așeza pe o bancă lângă 
vestita statuie a sfântului Petru, urmărindu-i pe credincioși cum 
se apropie și sărută piciorul de bronz al marelui apostol. Secole 
de sărutări șterseseră despărțiturile dintre degete; întreg vârful 
piciorului fusese tocit până devenise plat. Până și talpa sandalei 
se topise în carnea de bronz a piciorului. 

La ora opt, Azetti urca scările spre anticamera de la etajul 
trei, unde-și anunța numele părintelui Maggio îmbrăcat în 
sutană albă. În fiecare zi, Maggio dădea din cap cu răceală și 
scria disciplinat numele lui Azetti într-o agendă, cu o precizie 
țepoasă și ostilă. Preotul de ţară își lua în primire postul de pe 
bancă unde rămânea înţepenit până la sfârșitul zilei. La ora 
cinci, când odăile cardinalului se închideau, pornea iar înapoi pe 


17 


scări. Trecea prin Colonada lui Bernini și ieșea pe Poarta Sfintei 
Ana. 

În timp ce aștepta, avea timp din belșug să se gândească la 
omul pe care dorea să-l vadă. ȘI-l amintea pe Orsini din anii lor 
de studenţie, îi vedea trupul mare și stângaci, atât de nepotrivit 
cu mintea lui iute și ascuţită. Inteligența lui Orsini era rece, 
asemenea unui laser, lipsită de compasiune și chiar de interes 
faţă de punctul de vedere al altuia. 

Unica lui pasiune era Biserica și, de dragul acestei pasiuni, îi 
punea la pământ pe toţi cei care-i stăteau în cale. Ascensiunea 
lui în ierarhia Vaticanului fusese previzibilă și rapidă. Nimeni nu 
fusese surprins de numirea sa, la un moment dat, în postul de 
șef al CDC; era, într-un fel, o treabă de poliţist, iar Orsini avea 
un suflet de poliţist. li amintea părintelui Azetti de polițistul cu 
inimă de piatră din Les Misérables, neînduplecat, neiertător. 
Virtutea transformată în stâncă. 

Sigur că asemenea oameni sunt necesari, chiar indispensabili 
- și Orsini era omul ideal căruia putea să-i împărtășească 
mărturisirea doctorului Baresi. El va ști ce era de făcut și va 
avea grijă să se acţioneze în consecinţă. 

Azetti nu dorea să se gândească la asta, la ce putea fi făcut 
sau ce va trebui să se facă. Așa că, deseori, se pierdea în 
rugăciuni. 

Işi petrecea serile în stazione, unde descoperi, după prima 
noapte, că, dacă-și lăsa pălăria cu bor rotund pe bancă, lângă el, 
în timp ce dormea, putea să se trezească cu câteva mii de lire în 
calotă. Deși somnul îi era agitat, nimeni nu-l deranja. lar 
dimineața, după ce se spăla în lavaboul bărbaţilor, se ducea la 
cafeneaua cea mică unde-și cheltuia pomana primită pe cafea, 
cornettos și apă minerală. 

Cam din a patra zi, părintele Maggio încetase să mai fie 
politicos. Se făcea că n-aude când părintele Azetti spunea „Buon 
giorno” şi se purta de parcă preotul nici nu era acolo. Între timp, 
mulţi intermediari veneau și plecau, întrebând dacă puteau fi de 
vreun ajutor. Politicos, dar ferm, Azetti le respingea ofertele, 
spunând că nu poate discuta problema decât cu // cardinale. 

Din când în când, cineva își vâra capul pe ușă, sperând să 
apuce să-l vadă pe preotul acela atât de nebun și, tot atât de 
repede, capul dispărea. Se schimbau și șoapte, și se auzeau 
frânturi de conversaţie pe holuri. La început, observaţiile 


18 


exprimau o anume curiozitate. Se distingea un ton amuzat în 
vocile personalului, dar, treptat, vocile se aspreau, trădând 
plictiseala. 

— Ce vrea? 

— Vrea să-l vadă pe cardinal. 

— Imposibil! 

— Bineînţeles! _ 

Era limpede că devenea nu doar enervant, dar și jenant. In 
primul rând, în ciuda faptului că se spăla în gară, începuse să 
pută. Degradarea igienei sale personale îl făcea să se simtă 
destul de prost, fiindcă era, după toate regulile, un om îngrijit. 
Suporta degradarea doar pentru că nu avea încotro. In ciuda 
tuturor eforturilor de curățenie, jegul se instalase în fiecare 
crăpătură și adâncitură a pielii lui și i se impregnase în haine. 
Părul îi devenise unsuros și el nu era în stare să facă nimic în 
legătură cu asta. 

Încercările lui de a se spăla aveau loc noaptea, când lavaboul 
bărbaţilor avea un aer părăsit. Dar chiar și așa, se părea că era 
tot timpul spionat. Mulţi păreau să găsească o distracţie în 
urmărirea preotului la toaleta publică. 

Nu că s-ar fi ales cu mare lucru. Chiuvetele erau foarte mici și 
aveau numai apă rece. Săpunul era un fel de materie lipicioasă 
care nu făcea spumă și, mai rău, nu existau prosoape, doar 
niște mașini care suflau aer fierbinte. Oricât de mult s-ar fi 
căznit părintele Azetti sau oricât de acrobatice ar fi fost poziţiile 
în care ar fi stat, părți ale corpului său nu puteau cu niciun chip 
să fie uscate fără a se da în spectacol. Așa că jegul rămânea lipit 
de el. Pentru prima oară înțelese ce însemna să nu ai un cămin. 

— Nu putem să-l scoatem de aici? întrebă o voce. După a 
șasea zi începuseră să vorbească despre el fără nicio fereală, de 
parc-ar fi fost un străin sau un animal care nu putea să-i 
înţeleagă. De parcă nici n-ar fi fost acolo. 

— Dar ce impresie ar face asta? Doar e preot! 

Azetti nu șovăise nicio clipă. Tot ce avea de făcut era să-și 
amintească de cuvintele lui Baresi. Nu trebuia, nu putea să se 
întoarcă la Montecastello, el care era unicul depozitar al 
mărturiei doctorului. Decât să facă asta, mai bine așteaptă la 
nesfârșit. 

În a șaptea zi, monseniorul Cardone sosi de la Todi și se așeză 
pe locul de lângă el. 


19 


Monseniorul, un om smochinit cu un aer de păsăroi, nu spuse 
nimic preţ de un minut. Își aţinti ochii negri, vioi pe peretele din 
fața lui și păstră tăcerea, privind de sub smocurile sprâncenelor 
cărunte. În cele din urmă, zâmbi scurt și puse o mână pe 
genunchiul părintelui Azetti. 

— Mi s-a spus că ești aici, zise el. 

— Ah, răspunse părintele Azetti, de parc-ar fi fost curios și 
curiozitatea îi fusese acum satisfăcută. 

— Giulio. Despre ce-i vorba? Poate pot să te ajut. 

Azetti clătină din cap. 

— Numai dacă poţi să iei legătura cu cardinalul. Altfel... Ridică 
din umeri. A _ 

Monseniorul se strădui cât putu. Incercă să-l încânte. li vorbi 
lui Azetti cum vorbește un prelat sofisticat cu altul. Cu siguranţă 
că Azetti știa mai bine ca oricine cum se proceda. Existau căi și 
protocoale... formalităţi! Cu siguranţă că știa mai bine ca oricine 
cât de preţios trebuie să fie timpul cardinalului și cum 
personalul său avea datoria să-l apere de orice abatere de la 
problemele lui. 

— Hai să facem câţiva pași împreună! 

— No. Grazie. Molto grazie. 

În cele din urmă, monseniorul trecu la atac. 

— Să fim serioşi, Azetti, ţi-ai părăsit datoria. Ţi-ai abandonat 
biserica! A avut loc un botez, un deces... o slujbă de 
înmormântare! Ce poate fi atât de important? Lumea a început 
să vorbească! 

Apoi trecu la lingușiri. Dacă Azetti s-ar încrede în el, 
monseniorul ar interveni în favoarea lui. Așa cum stăteau 
lucrurile, aproape sigur, cardinalul nici măcar nu știa că Azetti 
așteptase atâtea zile. 

Azetti scutură din cap. 

— Nu pot să spun nimănui, zise el, doar cardinalului. 

În acea clipă, monseniorul sări furios în picioare. 

— Dacă te încăpăţțânezi, Giulio... 

Azetti încercă să-și amintească niște cuvinte care ar fi putut 
să înmoaie furia monseniorului, dar, înainte de a apuca sa spună 
ceva, Donato Maggio băgă capul pe ușă. 

— Cardinalul te primește acum, îi spuse el preotului. Orsini 
hotărâse că, în definitiv, asta era calea cea mai bună de a se 
descotorosi de el. 


20 


Stefano Orsini era instalat la un birou enorm de lemn; purta 
veșminte negre tivite cu purpuriu, iar pe vârful capului avea o 
tichie roșie. Era un om solid, cu o față cărnoasă, de care atârnau 
pieile și niște ochi căprui enormi. Semănau cu niște ochi de 
câine, un câine mare, dar nu dintre cei prietenoși. Trăsăturile i 
se crispară o clipă, în timp ce miasma preotului precedă în 
încăpere, apoi își înălță privirile. 

— Giulio, spuse el. Ce plăcere să te văd. la loc. Mi s-a spus că 
aștepți de multă vreme. 

— Sfinţia Voastră! Părintele Azetti se așeză pe marginea unui 
scaun din piele cu rezemători arcuite și așteptă să iasă părintele 
Maggio din încăpere. În minte îi mișunau cuvintele pe care le 
repetase. Atunci observă că, în loc să plece, Maggio se așezase 
pe un scaun de lângă ușă și-și încrucișase picioarele. 

Azetti tuși. 

Cardinalul îl îndemnă. 

— Deci? 

Azetti se uită în direcţia părintelui Maggio. 

Privirile cardinalului se mutară de la un preot la celălalt și iar 
îndărăt. În cele din urmă clătină din cap și spuse: 

— El e asistentul meu, Giulio. 

Azetti clătină și el din cap. 

— Și rămâne aici, adăugă cardinalul. 

Azetti clătină iar din cap. Își dădea seama că răbdarea 
cardinalului începuse să slăbească. 

— Ai nevoie de parole? îl întrebă cardinalul pe un ton 
dispreţuitor. Te-ai plictisit de viaţa de la ţară? 

Îl auzi pe părintele Maggio chicotind în spatele lui. Dar nu-i 
păsa. Pentru prima oară își dădu seama că pierduse ceva cât 
stătuse la ţară, și anume propria sa ambiţie. Dar, deși asta suna 
groaznic, chiar și pentru el, știa, în adâncul sufletului, că nu era 
deloc același lucru ca pierderea unui picior. În timp ce privirea îi 
rătăcea în jurul biroului lui Orsini, își dădu seama că, în ciuda 
nostalgiei lui din prima zi, nimic n-ar fi putut să-l mai convingă 
să se întoarcă la mașinaţiile vieţii de la Vatican. La 
Montecastello găsise ceva mai preţios decât ambiția. 

Işi găsise credința. 

Dar nu putea vorbi cu Orsini despre asta. Așa stăteau 
lucrurile, deși cardinalul însuși era o raritate la Vatican - și el era 


21 


un credincios adevărat, un soldat al Crucii înflăcărat și dârz. Cu 
toate astea, părintele Azetti știa că Orsini nu se putea preocupa 
de sufletul lui. Pe el îl interesa puterea și Azetti înțelegea că 
orice profesiune de credinţă nu va fi privită drept ceea ce era, ci 
drept o prefăcătorie sau o tentativă, o manevră politică. 

— Nu, răspunse el. Nu mă aflu aici în interesul meu. Se uită la 
ochii de animal de pradă ai lui Orsini. Este ceva de care Biserica 
trebuie să ia cunoștință. Șovăi. Ceva care nu poate fi... 

Cardinalul ridică o mână și schiţă un zâmbet rece. 

— Giulio... te rog. Scutește-mă de observaţiile introductive. 

Părintele Azetti oftă. Aruncându-i o privire nervoasă părintelui 
Maggio, se repezi cu capul înainte, uitând de discursul pe care-l 
repetase o săptămână întreagă. Urmă un moment de pauză, 
când capul lui roia de cuvinte, apoi: 

— Am ascultat o mărturisire, se bâlbâi el. Am ascultat o 
mărturisire care mi-a oprit bătăile inimii. 


e Capitolul 4 


În zilele care urmară, cardinalul Orsini se frământă. 

Se frământă în legătură cu Omul. Se frământă în legătură cu 
Dumnezeu. Și se frământă și pentru sine însuși. Ce trebuia el să 
facă? Ce putea să facă un om? Implicaţiile mărturisirii doctorului 
Baresi erau atât de profunde, încât, pentru prima oară în viaţa 
lui, Orsini avu impresia că i se ceruse să-și pună pe umeri o 
greutate prea mare pentru el. Era clar că problema trebuia să-i 
fie prezentată direct Papei, dar Papa era aproape inconștient 
mai tot timpul, luciditatea lui pâlpâind gata să se stingă, ca un 
semnal radio slab. O problemă ca asta... putea să-l ucidă. 

Problema era complicată de izolarea pe care o impunea. Nu 
exista nimeni în care Cardinalul Orsini să simtă că se poate 
încrede. Într-adevăr, singura persoană de la Vatican care 
cunoștea chestiunea era părintele Maggio - o situaţie pentru 
care nu putea să se învinuiască decât pe sine însuși. Azetti nu 
dorise ca el să fie acolo, dar el insistase: „Este asistentul meu, 
Giulio.” Și, după o pauză: „Și rămâne aici.” 

De ce spusese asta? Fiindcă, își explica el singur, ai petrecut 
prea multă vreme la Vatican și prea puţină în lume. Ești un om 
îngâmfat care nu-și poate închipui că un preot de parohie ar 


22 


putea avea ceva interesant de spus - și acum, Donato Maggio 
este singurul tău confident. 

Donato Maggio. Gândul îl făcu să geamă adânc. Maggio era 
un arhivist-cercetător, cândva funcţionar, care nu se sfia sa-și 
exprime părerile sale teoretice. Era un conservator care se ruga 
(cu voce tare) pentru „un catolicism mai viguros” și care se 
referise de multe ori la „adevărata liturghie” - ceea ce era, 
bineînţeles, o critică abia voalată față de reformele instituite 
Conciliul de la Vatican Il. 

Dacă ritualul Tridentin era „adevărata liturghie” - pentru că 
era slujit în latină, preotul stând cu spatele la enoriași - atunci 
noua liturghie era o înșelătorie. Și, deci, un sacrilegiu. 

Deși nu discutase niciodată vreo chestiune teologică cu 
părintele Maggio, cardinalul Orsini putea să-și imagineze care 
era poziția preotului într-o serie de probleme. Nu numai că 
Maggio ar fi disprețuit noua liturghie în care latina era înlocuită 
de engleză, spaniolă și alte limbi vii, dar s-ar fi încruntat și la 
ideea îndeplinirii cerinţelor slujbei de duminică prin oficierea 
serviciului divin sâmbătă seara. Asemeni altor conservatori, s-ar 
fi opus oricărei încercări de modernizare a Bisericii pentru a o 
face mai accesibilă. În cazul lui Maggio, problema nu era că se 
opunea măsurilor propuse, precum hirotonisirea femeilor, 
acceptarea căsătoriei la preoţi sau legalizarea controlului 
nașterilor - conservatorismul lui mergea și mai departe. El ar fi 
dorit să se renunțe la reformele care fuseseră deja instituite. El 
era omul din Neanderthal. 

Prin urmare, n-ar fi avut niciun rost să-l întrebe pe Maggio ce 
părere are despre fapta doctorului Baresi. Preoţii ca Maggio nu 
aveau păreri; ei aveau reflexe, și aceste reflexe erau previzibile. 

De fapt, nu avea nicio importanţă. Părintele Azetti venise la 
Vatican cu o bombă pe punctul de a exploda într-un moment de 
neobișnuită activitate - ceea ce însemna că izolarea cardinalului 
Orsini nu dură mult. Boala Papei era îndeajuns de gravă încât 
colegiul cardinalilor să înceapă, discret, să-și consulte membrii 
în căutarea succesorului potrivit. Scurte liste de posibili papi - 
papabiles - erau întocmite și revizuite, iar în interiorul Sfântului 
Oficiu fuseseră interzise telefoanele celulare pentru ca ziariștii 
sau alte persoane să nu poată asculta conversații ce nu trebuiau 
să fie auzite. 


23 


Era o perioadă agitată în care problema la ordinea zilei erau 
întrunirile secrete și confidenţele șoptite. În atare împrejurări, în 
care sănătatea Papei se degrada vertiginos, cardinalul Orsini se 
afla când într-o încăpere plină de fum, când într-alta. Era o 
atmosferă supraîncălzită în care chestiuni de o importanţă 
uriașă erau discutate chiar și la cea mai întâmplătoare întâlnire: 
următorul Papă, viitorul Bisericii. 

Chinuit cum era de mărturisirea doctorului Baresi, mai 
importantă decât orice altă problemă, era inevitabil ca Orsini să 
împartă povara ce se aruncase pe umerii săi cu diferiţi colegi 
de-ai lui. Ceea ce și făcu; ceru sfatul unor confidenţi - doi, trei, 
nu mai mulți. 

Reacţia, în fiecare caz, fu o contemplare șocată, urmată de 
observaţia că nu era nimic de făcut, sau s-ar fi putut face un 
singur lucru, și ace/a prea teribil pentru a putea fi luat în 
considerare. Și totuși... toată lumea fu de acord că a nu face 
nimic era un alt fel de acţiune. Ale cărei consecințe puteau 
totuși să fie la fel de mari. 

„A nu face nimic...” Gândi Orsini. A nu face nimic însemna a 
lăsa lumea să sfârșească asemenea unui ceas care s-a oprit 
după ce ticăise de la începutul tuturor timpurilor. 

Chestiunea era atât de copleșitoare, încât colegii lui Orsini 
făcură, inevitabil, confidenţe propriilor lor prieteni, și veștile se 
răspândiră. La o săptămână după uluitoarea dezvăluire făcută 
de Azetti în birourile cardinalului Orsini, se  dezlănţuiră 
adevărate dezbateri între zidurile Vaticanului. Erau dezbateri 
secrete, după ce un prelat după altul scotocise arhivele 
bibliotecii Vaticanului în căutare de îndrumări care, până la 
urmă, nu putură fi găsite nicăieri. Nu exista nicio învăţătură a 
trecutului care să poată rezolva această chestiune. Se căzu de 
acord că problema creată de păcatul doctorului Baresi nu avea 
precedent în istoria Bisericii - și asta pentru simplul motiv că nu 
fusese posibilă niciodată. 

Rezultatul era că exista un vid al dogmei care, în cele din 
urmă produse, de la sine, un consens. După câteva săptămâni 
de discuţii neoficiale, Curia hotărî că, indiferent ce făcuse 
doctorul Baresi, asta fusese voia Domnului. Prin urmare, nimeni 
n-avea nimic de făcut, dacă nu-și revenea sau până când nu-și 
revenea Papa, sau până nu se alegea un nou Papă căruia i-ar fi 
putut fi prezentată problema. Din acel moment, Sfinţia Sa ar fi 


24 


putut să atace problema ex cateara. Până atunci, toţi trebuiau 
să stea în rezervă. Ceea ce și făcură. 

Cu excepţia părintelui Maggio care, auzind hotărârea, luă 
primul tren spre Napoli. 

(J 

Birourile de la Umbra Domini sau „Umbra Domnului” se aflau 
într-o vilă cu patru etaje de pe Via Viterbo, la câteva străzi de 
Opera Napolitană. Fondat în 1966, nu mult după sfârşitul 
Conciliului Vatican Il, ordinul își păstrase același statut canonic 
de treizeci de ani; era „un institut laic” cu peste cinci mii de 
membri și „misiuni” în treisprezece ţări. După ce multă vreme 
căutase să obţină statutul mai elevat de „prelatură personală”, 
părerea majorităţii celor ce se pricepeau la treburile Vaticanului 
era că Umbra Domini avea noroc că rămăsese în cadrul Bisericii. 

Obiecţiile ordinului la reformele Conciliului Vatican II fuseseră 
numeroase, profunde și vehemente. Purtătorii lui de cuvânt 
atacaseră eforturile Conciliului de a „democratiza” credința, 
văzând în ele o cedare în fața forțelor modernismului, 
sionismului şi socialismului. Cea mai revoltătoare dintre 
reforme, după părerea ordinului Umbra Domini, era renunțarea 
la liturghia în latină, care dăduse peste cap mai mult de o mie 
de ani de tradiţie și retezase legătura comună care îi unea pe 
catolicii din toate colţurile lumii. În opinia Umbrei, slujba în limba 
naţională era „un ritual bastard, o versiune catolicizantă a 
liturghiei lui Dumnezeu”. Potrivit fondatorului organizaţiei, noua 
liturghie nu putea fi explicată decât într-un singur fel: era 
limpede că Tronul Sfântului Petru fusese ocupat de Anticrist de- 
a lungul deliberărilor de la Vatican ||. 

Și asta nu era tot. Deși convingerile ordinului nu erau înscrise 
în niciun document public, se știa că acesta condamnă punctul 
de vedere liberal potrivit căruia și alte religii au elemente de 
adevăr și că - așa cum declara Vatican Il - adepţii lor „se bucură 
de iubirea Domnului”. Dacă așa stăteau lucrurile, argumenta 
ordinul, atunci Biserica era vinovată de persecuții și ucideri în 
masă. Căci cum altfel s-ar explica cei o mie șase sute de ani de 
intoleranță doctrinară, mandatată de Papă, care culminase cu 
Inchiziția? Dacă nu cumva, așa cum insista Umbra Domini, 
doctrina fusese corectă tot timpul și adepţii altor credinţe erau, 
de fapt, necredincioși și dușmani ai adevăratei Biserici. 


25 


Cei care criticau ordinul cereau excomunicarea adepților săi, 
dar Papa șovăia, nedorind să provoace o schismă. De ani de zile, 
trimiși ai Vaticanului se întâlneau în taină cu conducători ai 
ordinului Umbra Domini, până când, în cele din urmă, se ajunse 
la un compromis. Ordinul obținuse recunoașterea oficială de 
către Vatican și îngăduinţa de a sluji liturghia în latină, cu 
condiţia de a se angaja la un fel de jurământ al tăcerii. În viitor, 
Umbra nu va mai face nicio declaraţie publică și întreg 
prozelitismul va fi redus la exprimarea prin viu grai. 

Așa cum era inevitabil, Umbra Domini se închise în sine. 
Conducătorii ei dispărură de pe scena publică și încetară să mai 
dea interviuri. Din când în când, apărea câte un articol de ziar în 
Statele Unite sau în Europa care avertiza cititorii că organizaţia 
devenise un cult. New York Times o acuza de „o secretomanie 
obsesivă și de practici de recrutare coercitivă”, pomenind, de 
asemenea, de averea uriașă pe care reușise, cumva, s-o 
acumuleze în doar câţiva ani. În Anglia, The Guardian mergea 
chiar mai departe. Referindu-se la „numărul greu de precizat de 
politicieni, industriași și magistrați” care erau membri ai 
grupului, ziarul insinua că „o organizaţie politică neofascistă se 
năștea sub masca unui ordin religios”. 

Afirmația era respinsă, într-un mod grațios, chiar de persoana 
pe care părintele Maggio venise să o întâlnească la Napoli. 
Acesta era tânărul și carismaticul „Cârmaci” al Umbrei Domini, 
Silvio della Torre. 

In momentul când răspundea declaraţiilor privitoare la 
caracterul neoficial al ordinului, della Torre avea în faţă un 
public format din noi membri, printre care se afla, în ultimele 
rânduri ale adunării, de fapt, lipit de un perete - Donato Maggio. 
Cuvântarea avea loc în vechea bisericuţă napolitană San 
Eufemio - un edificiu care fusese donat ordinului în primii săi ani 
și care continua să fie folosit drept amvonul ei „originar”. 

Era o clădire care avea o istorie a ei. Biserica creștină fusese 
clădită în secolul al optulea, pe terenul unui templu străvechi 
închinat lui Mitra. În ciuda valorii sale de antichitate, clădirea 
bisericii fusese atât de „căzută în genunchi” în 1972, 
acoperișul îi curgea și zidurile se prăbușeau - încât singura 
alternativă când fusese donată ordinului Umbra fusese aceea de 
a se îngădui dărâmarea ei, spre binele siguranţei publice. 


26 


Umbra restaurase biserica, așa cum făgăduise, deși rămăsese 
puţin din clădirea primitivă ce putea să-i intereseze pe „vulturii 
culturii” care leșinau la vederea imaginilor ce li se ofereau în 
alte biserici. La distanţă de o jumătate de zi, puteau să admire 
lucrările lui Giotto sau Michelangelo, Leonardo ori Fra Lippo 
Lippi. Ale lui Rafael și Bernini. San Eufemio nu prea-i atrăgea pe 
iubitorii de artă. 

Ce-i drept, exteriorul era binecuvântat cu o pereche de uși de 
chiparos din secolul al optulea - destul de simple, deși 
rezistente. Dar spaţiul din interior era înghesuit și sumbru. De 
fapt, nu se prea vedeau ferestre, iar puţinele care existau lăsau 
să pătrundă lumina cu zgârcenie, fiindcă erau făcute din seleniu, 
un precursor al sticlei, translucid în lumină puternică, dar nici pe 
departe transparent. 

lar celelalte atracţii erau, oarecum... respingătoare. Inima 
unui sfânt, acum căzut în dizgrație, era expusă într-un relicvariu 
hidos. Locul de cinste era ocupat de o Bună-Vestire foarte 
veche, cu aer fantomatic. Pictura însăși era atât de înnegrită de 
vreme, încât doar o zi strălucitoare îngăduia pătrunderea unei 
lumini suficiente ca s-o facă vizibilă. In afară de asta, o Fecioară 
cu chip de lemn contempla Sfântul Duh, care nu era înfățișat 
sub forma tradiţionalului porumbel, ci sub aceea a unui ochi fără 
trup care plutea în aer. 

In interiorul acestui spaţiu sumbru, della Torre strălucea ca o 
lumânare. In ziua când replica declaraţiilor de presă ce 
pretindeau că Umbra era o organizaţie neofascistă - care era 
chiar ziua când Donato Maggio se alăturase Umbrei Domini - 
tânărul preot mânuia controversa cu o perfectă ușurință. Mai 
întâi zâmbi, pentru ca apoi să-și arunce mâinile în aer și să 
scuture din cap cu tristeţe. 

— Presa, începu el, presa mă uimește pentru că este, în 
același timp, inconsecventă și absolut credibilă. Mai întâi, se 
plânge că noi vorbim prea mult, spuse el, făcând aluzie la 
vremea când Umbra își trâmbiţa concepţiile în gura mare. lar 
acum, continuă el, se plânge că nu mai vorbim deloc. Pentru că 
asta convine scopurilor ei, confundă izolarea cu caracterul 
ascuns, fraternitatea cu conspirația și, în felul acesta, își 
dovedește... credibilitatea. Un murmur amuzat se ridică din 
adunare. Presa înţelege întotdeauna totul greșit, adăugă della 
Torre, în concluzie. Și puteți conta pe asta. Cei de față râseră. 


27 


În ceea ce-l privea pe el, părintele Maggio era, în același timp, 
dominican și membru al Umbrei. Existau mulți preoți în rândurile 
Umbrei; de vreme ce era un ordin laic, nu exista nicio 
contradicţie în această dublă apartenenţă. Dar Donato Maggio 
era, poate, puţin diferit de alţii, prin faptul că nu era doar un 
membru al unui ordin religios, ci și unul care lucra în cadrul 
Vaticanului. Prin urmare, stătea în două bărci și își dădea seama 
de teama pe care fiecare o provoca celeilalte. Pentru Vatican, 
Umbra Domini era un grup extremist, aproape intolerabil, un soi 
de Hezbollah catolic pe punctul de a exploda. La rândul ei, 
Umbra Domini vedea în Vatican exact ceea ce era sau ceea ce 
părea să fie: un obstacol. Masiv, senil și prezent. 

Deși părintele Maggio nu făcuse niciodată cunoștință în mod 
oficial cu Silvio della Torre, nu existau motive să nu se 
organizeze o întâlnire între patru ochi. Aflând că unul dintre 
asistenții cardinalului Orsini dorea să îi vorbească într-o 
chestiune de mare importanţă, della Torre propuse să cineze 
împreună în aceeași seară. „E posibil”, își zise Maggio, „ca della 
Torre să fi ajuns la concluzia că slujba lui de secretar al 
cardinalului Orsini era ceva permanent, dar... de fapt, ce conta 
asta?” Chiar dacă Maggio era un mărunt șoarece de bibliotecă, 
della Torre va dori cu siguranţă să audă ce avea de spus. 

Se întâlniră într-o mică ospătărie, nu departe de biserica lui 
della Torre. Restaurantul se chema / Matti, și deși arăta destul 
de ordinar din exterior, era uimitor de elegant înăuntru. 
Părintele Maggio fu întâmpinat cu politeţe de către mattre 
d'hôtel şi fu condus sus pe scări într-o încăpere separată de 
deasupra parterului. În încăpere se afla o singură masă așezată 
pe o podea de scânduri sub o fereastră înaltă, în stilul lui 
Palladio. Se vedea un mic cămin unde un braţ de lemne trosnea 
și scotea scântei și câteva aplice vechi care răspândeau o 
lumină aurie. Pe masă, o pânză albă, lumânări și o crenguţă de 
merișor. 

Silvio della Torre privea pe fereastră când părintele Maggio 
intră în cameră. După ce întoarse capul ca să răspundă la 
cuvintele rostite de maître d'hôtel „Scusi, signore", Maggio văzu 
ceea ce rămăsese ascuns în întunericul bisericii: șeful Umbriei 
Domini era surprinzător de arătos. Era un om de treizeci și ceva 
de ani, înalt și lat în umeri. Îmbrăcat discret, dar costisitor. Părul 
lui des și ondulat era atât de negru, încât părea albastru în 


28 


lumină. Dar ceea ce îl surprinse pe Maggio cel mai mult fură 
ochii lui della Torre. Erau de un albastru acvamarin, nici albaștri, 
nici verzi și erau încadraţi de gene lungi și dese. 

„Nestemate într-o montură meșteșugită de Dumnezeu”, gândi 
Maggio, încântat de expresia pe care o găsise. Nu era de 
mirare... era, și el, de fapt, un profesionist. În timpul liber scria 
adesea poezii. Della Torre se ridică în picioare și Maggio observă 
că trăsăturile lui semănau cu cele ale statuilor din Forum. 
Maggio își notă în minte: „Un profil roman clasic...”, dar apoi își 
aținti atenţia asupra omului însuși. Inima îi bătea cu putere. Lua 
cina cu Silvio della Torre! 

— Salve, spuse della Torre, întinzându-i mâna. Trebuie să fii 
fratele Maggio. 

Maggio bâlbâi că el era într-adevăr acea persoană și cei doi 
bărbaţi luară loc. Della Torre spuse câteva lucruri banale, în 
timp ce turna pentru fiecare câte un pahar de Greco de Tufo, 
apoi propuse un toast. „În cinstea prietenilor noștri de la Roma”, 
spuse el, după care ciocniră paharele. 

Masa fu simplă și delicioasă, iar conversaţia așijderea. 
Deasupra farfuriilor de bruschetta, vorbiră despre fotbal, apoi 
despre Lazio și Sampdoria, și necazurile din seria A. Un chelner 
deschise o sticlă de Montepulciano. Câteva clipe mai târziu, un 
alt chelner intră cu farfurii cu agne/otti umpluţi cu tartufo și 
praz. Maggio remarcă faptul că agnelotti erau ca niște „perniţe 
moi”, la care della Torre răspunse cu niște cuvinte care lui 
Maggio îi sunară ca o glumă deocheată (dar poate că înţelesese 
el greșit). În timp ce beau și mâncau, conversaţia se mută la 
politică și Maggio fu încântat să afle că el și della Torre erau de 
aceeași părere în aproape toate problemele. Creștin-democraţii 
erau o pacoste, Mafia reînvia, iar francmasonii se aflau peste 
tot. Cât despre evrei, ei bine... Bârfiră în legătură cu starea 
sănătății Papei și discutară șansele fiecărui succesor posibil. 

Un chelner apăru cu felul următor - păstrăvi - și înlătură 
oasele la ambii pești. Când acesta părăsi încăperea, della Torre 
spuse că era fericit să constate că Umbra Domini avea un 
prieten în părintele Maggio în ceea ce privește Congregația 
pentru Doctrina Credinței. Maggio se simţi flatat și, printre 
îmbucături de păstrăv suculent care se topeau în gură, dezvălui 
tot ce știa despre treburile interne ale congregaţiei și despre 


29 


personalităţile celor care aveau acces la // terzo piano - etajul al 
treilea al Palatului Apostolic, unde se aflau apartamentele Papei. 

— Este întotdeauna util, spuse della Torre, să știi ce gândesc 
cardinalul Orsini și Sfântul Părinte. 

Păstrăvul făcu loc salatei și, puţin după aceea, unei bistecca? 
alla fiorentina cu urme de cărbune. În cele din urmă, cina se 
sfârși. Chelnerul intră, ridică farfuriile și curăţă firimiturile de pe 
masă. Le puse în faţă o sticlă de Vin Santo și o farfurie de 
biscotti. Apoi înteţi focul și, după ce întrebă dacă mai avea ceva 
de făcut, părăsi încăperea, trăgând ușa după el. 

Della Torre umplu ambele pahare cu Vin Santo. Apoi se 
aplecă spre părintele Maggio și, fixându-și privirea asupra 
preotului, își cobori vocea până la o șoaptă mătăsoasă. 

— Donato, spuse el. 

Părintele Maggio își drese glasul. 

— Silvio? 

— Destul cu prostiile... de ce ne aflăm aici? 

Părintele Maggio își ascunse mirarea în spatele unui șerveţel 
de pânză albă pe care-l apăsă delicat pe buze. In cele din urmă, 
puse șervețelul pe masă, respiră adânc și-și drese din nou 
glasul. 

— Un preot, un preot de ţară... a venit la Vatican... asta s-a 
întâmplat acum câteva săptămâni... și a povestit o întâmplare. 

Della Torre dădu din cap în semn de încurajare. 

— Ei, spuse Maggio, ridicând din umeri, uneori... aud ce aude 
și cardinalul... dacă nu e vorba de o chestiune prea importantă 
pentru urechile mele. Asta nu părea atunci importantă, așa că 
am rămas în birou în timp ce vorbea preotul. Și acum... Părintele 
Maggio zâmbi mâhnit. Acum sunt sigur că, știind c-am fost 
acolo, cardinalul e nemultumit. 

— Asta-nseamnă că e o chestiune delicată. 

Părintele Maggio dădu din cap. 

— Da, spuse el. 

Della Torre căzu o clipă pe gânduri. În cele din urmă, spuse: 

— Şi asta a fost acum câteva săptămâni? 

— În afară de discuţiile despre noul Papă, n-au prea mai vorbit 
despre. Altceva de atunci. 

— De ce? 

— Fiindcă trebuiau să hotărască ce să facă. 


2 Friptură (ital). 
30 


— Aha! Și ce-au hotărât? 

— N-au hotărât nimic. Sau au hotărât să nu facă nimic. Ceea 
ce-i același lucru. De asta mă aflu eu aici. 

Della Torre păru că meditează. După o clipă, umplu din nou 
paharul părintelui Maggio și spuse: 

— Ei, bine, Donato... poate vrei să-mi povestești întâmplarea. 

Părintele Maggio își încreţi fruntea și se aplecă înainte. Işi 
sprijini coatele de masă și își uni vârfurile degetelor. Le lovi încet 
între ele și spuse: 

— Totul a început cu o mărturisire... 

(J 

Când istorisirea se sfârși, della Torre sta pe marginea 
scaunului cu o țigară stinsă în mână. Cărbunii sfârâiau și 
aruncau scântei în cămin, dar niciun alt sunet nu se mai auzea 
în încăpere. 

— Donato, zise della Torre, îţi mulțumesc că mi-ai spus toate 
astea. 

Părintele Maggio dădu peste cap restul de Vin Santo și se 
ridică. 

— Trebuie să mă întorc, spuse el. 

Della Torre clătină din cap. 

— Îţi mulţumesc că ai avut curajul să vii să-mi vorbeşti despre 
asta. N-au putut să se hotărască ce să facă fiindcă n-aveau ce 
să hotărască. Există doar un singur lucru care poate fi făcut. 

— Știu, răspunse părintele Maggio. Le-a lipsit curajul. 

Della Torre se ridică în picioare. Maggio îi întinse mâna și 
della Torre, în loc s-o strângă, o luă în ambele lui mâini. Ridică 
încet dosul mâinii preotului la buze și-l sărută. O clipă, preotului 
i se păru că simte limba omului atingându-i pielea, apoi totul se 
sfârși. 

— Grazie, spuse della Torre. Molto grazie. 


31 


e PARTEA A DOUA + NOIEMBRIE 


e Capitolul 5 


Până în seara zilei de 2 noiembrie, Keswick Lane fusese una 
dintre acele străzi despre care se spune: „aici nu se întâmplă 
nimic”. Șerpuind de-a lungul unei zone de locuinţe din Burke, o 
suburbie din Virginia de nord, în Washington, D.C., strada avea 
aliniate pe ambele părţi case în valoare de 400 000 de dolari, 
BMW-uri și cele mai bune grătare cu gaz pe care le puteai 
cumpăra. Casele din Cobb's Crossing - așa se numea zona - se 
conformau, toate, stilului Nouveau Colonial. Fiecare casă se 
deosebea de celelalte, măcar în privinţa culorii și a detaliilor 
arhitecturale, dar toate aparţineau aceleiași serii clădite cu șase 
ani în urmă. Proiectanţii avuseseră grijă să păstreze cât mai 
mulţi pomi posibil și cheltuiseră din belșug cu amenajarea 
spaţiului verde, așa că locul avea o oarecare asemănare cu o 
așezare veche, cu tradiție. 

Aflai multe dacă priveai asfaltul imaculat, de un negru adânc, 
al străzii care urma o curbă graţioasă spre vest și se termina 
într-o fundătură. În multe privinţe, ar fi fost o zonă ideală pentru 
copiii mici care ar fi putut să se joace acolo fără să se teamă de 
circulaţia mașinilor. Însă copiii din Keswick Lane erau prea mari 
ca să se joace pe stradă. Casele fiind scumpe, oamenii care 
locuiau în ele - în marea lor majoritate avocaţi, dar și câţiva 
politicieni și directori de firme - erau de o anumită vârstă, iar 
copiii lor crescuseră. Cei mai mulţi dintre acești copii puteau fi 
văzuţi oriunde, dar nu pe stradă. Luau lecţii de călărie sau de 
karate, jucau fotbal sau hochei, sau aruncau în aer demonii pe 
monitoarele computerelor lor. 

Deci, trotuarele și Keswick Lane însăși aveau un aer părăsit. 
Apariţia unui trecător - de orice vârstă - era ceva rar. 

Cu excepţia, desigur, a celor care-și plimbau câinii. Aproape 
toate casele de pe acea stradă aveau un câine. In timpul 
săptămânii, stăpânii erau, de obicei, plecaţi toată ziua, ceea ce 
însemna că abia seara se bucurau câinii de adevărata lor ieșire 


32 


la aer, o plimbare reglementară de-a lungul străzilor curate din 
Cobb's Crossing. 

Pe 2 noiembrie se mai vedeau încă urme ale sărbătorii de 
Halloween,  dovleci păliţi pe verandele din fața caselor, 
obișnuitul schelet din bucăţi de carton care atârna la ușa de la 
intrare, false pânze de păianjen la unele ferestre. În minutele 
liniștite dinaintea miezului nopţii, o femeie care tocmai se 
întorsese de la o reprezentaţie a operei Tosca la Centrul 
Kennedy își plimba labradorul pe care îl chema Coffee. 

Coffee și stăpâna lui se opriră peste drum de numărul 207 din 
Keswick Lane, unde câinele stătu un timp să miroasă atent la 
baza unui stâlp cu o cutie poștală. 

Deodată, își ridică botul și din gât îi ieși un urlet înfundat. 
Blana de pe spate i se ridică și urechile i se ciuliră. O dată cu 
lătratul lui, se petrecu și scena: o erupție de lumină, urmată de 
zgomot de sticlă spartă, în timp ce un bărbat ţâșni prin fereastra 
ornamentată a casei de peste drum. 

Bărbatul era în flăcări. 

Trupul care ardea plonjă într-un tufiș de azalee, se ridică, 
clătinându-se, într-o aură de flăcări, se prăbuși și se rostogoli pe 
peluza întunecată. Peste drum, câinele trăgea de lesă și urla, în 
timp ce stăpâna lui stătea în întuneric, privind împietrită. Părea 
că nu reușește să înțeleagă ceea ce vedea; își aţintise atenţia 
nu asupra bărbatului, ci asupra ferestrei prin care acesta 
țţâșnise. 

Era, de fapt, o singură placă de sticlă fixată într-un grilaj de 
lemn care dădea impresia unei ferestre cu multe ochiuri mici. O 
bucată din acest grilaj se lipise de trupul bărbatului, iar femeia 
rămăsese încremenită la vederea ei - o bucată de grătar de 
lemn alb tivit cu foc, care se îndoia și pocnea în timp ce omul se 
rostogolea într-o parte și în alta pe peluză. Asta-i amintea de un 
foc de artificii la care asistase în Mexic, când se afla în vacanţă, 
cu câţiva ani în urmă, și absurditatea acelei amintiri o paraliza, 
într-un fel. Timp de câteva secunde, care-i pătură cât niște 
minute, încercă să-și ţină echilibrul, în vreme ce câinele care 
urla trăgea să scape - până când omul se rostogoli într-un pâlc 
de mesteceni de apă, se zvârcoli, după care rămase nemișcat. 

Abia atunci reuși ea să se smulgă din transă. Dădu drumul 
câinelui și se repezi la om, scoțându-și jacheta ca să lovească 
flăcările cu ea. Capul îi luase foc, sprâncenele îi dispăruseră și 


33 


tipa. Lăsându-se să cadă în genunchi, ea își apăsă jacheta pe 
faţa lui și-i frecă părul ca să stingă flăcările. 

Buuuuf! 

In spatele ei se auzi o bufnitură înfundată. Câinele începu să 
chelălăie când un val de arșiţă și lumină se rostogoli pe pajiște. 
Ridicând privirea, văzu că perdelele luaseră foc. Câteva clipe 
mai târziu, casa explodă într-o vâlvătaie. 

Căptușeala de blană a hainei ei luase foc și o aruncă mai 
încolo. Ridicându-se în picioare, fugi spre casa alăturată și bătu 
la ușă. Un bărbat năucit, în chiloţi scurți, ţinând în mână o sticlă 
de Red Dog, deschise la bătaia ei. 

— Nouă, unu, unu, ţipă ea. Sunați la 911. 

In clipa când femeia se întoarse la numărul 207 cu un teanc 
de pleduri pe braţe, mai mulţi vecini se adunaseră în stradă, în 
fața casei. Cei mai mulţi erau în cămăși și pijamale, cu paltoane 
puse pe deasupra. Bărbatul de pe pajiște nu mai ardea. Câţiva 
bărbaţi, unul dintre ei cu picioarele goale și îmbrăcat doar în 
pantalonii de la pijama, îl cărară pe alee pe omul plin de arsuri, 
cu gesturi stângace, ca să-l protejeze de arșița cumplită care 
emana din casă. Când îl puseră jos pe trotuar, omul începu să 
geamă. Femeia își auzi propria voce vorbind: 

— II plimbam pe Coffee, spunea ea. Eram chiar peste drum... 

Trăncăni înainte într-un chip stăruitor, fără șir, ceea ce, ca 
psiholog ce era, își dădea seama că era o reacţie tipică la o 
traumă. Abia când se uită în sus pe alee și văzu mașina Little 
Tyke vopsită în roșu și galben, parcată pe spaţiul din faţa 
garajului, îi veniră în minte oamenii dinăuntru - femeia, cum se 
numea oare? Karen? Kathy! Și băieţelul ăla scump, singurul 
copil adevărat din zonă, băieţelul care conducea o mașinuţă de 
plastic în sus și-n jos pe alee, la sfârșit de săptămână. Băieţelul 
care venise la ușa ei de Halloween îmbrăcat ca un iepuraș și 
ducând în mână un dovleac din plastic portocaliu. Și-l amintea 
perfect: băiatul pe veranda din față și mama lui în spate, 
zâmbind. 

— Cine ești tu? întrebase, ţinând la spate coșuleţul cu 
bomboane. Oare cine-oi fi? 

Băiatul nu reușea încă să pronunțe litera R. 

— lepu'așu' de Paște, spusese el serios. În spatele lui, mama 
sa zâmbise. 


34 


Cum de nu se gândise la ei mai înainte? Mașinuţa băiatului 
începuse să se topească, suprafaţa ei bășicându-se, în timp ce 
se îndoia sub dogoare. Erau oare acasă? Erau înăuntru? 

— Ah, Dumnezeule! Ah, Dumnezeule! zise ea și începu să 
gonească spre infern. Ajunsese aproape de scările din faţă când 
cineva o apucă din spate și o trase îndărăt. 

Câinele continua să latre. 

e 

În camera de urgenţă a Spitalului Fair Oaks infirmierele se 
pregăteau să taie hainele omului, când una dintre ele tresări 
brusc. 

— Poliester, spuse ea, scuturând din cap. Bumbacul arde. 
Poliesterul se topește. Când tragi de el, smulgi, în același timp, 
și bucăţi mari de piele. 

Victima purta un pulover negru pe gât și, privind materialul 
vâscos, carbonizat din jurul gâtului, infirmiera își dădu seama că 
îndepărtarea îmbrăcăminţii va fi ceva extrem de neplăcut. 
Arsurile erau de gradul trei și posibilitatea de infecţie era 
aproape sigură. Dar, chiar și așa, își va reveni din asta. 
Adevărata problemă erau plămânii. Respira cu greutate și se 
pare că și-i arsese, inhalând aer supraîncălzit. 

Dură o vreme, dar, în cele din urmă, reacţiile vitale ale omului 
se stabilizară. Cu ace înfipte în braţe, fu dus pe un cărucior în 
sala de operaţii și pregătit pentru o intervenţie. Prima procedură 
urma să fie o traheotomie, însoţită de inserarea unui tub 
respiratoriu. Plămânii erau într-o stare destul de proastă, iar 
țesuturile gâtului erau atât de inflamate, încât omul abia putea 
să respire. Traheotomia va rezolva asta. Și, pe urmă, vor începe 
să-l desfolieze, trăgând de pe corpul lui fâșiile de carne 
incinerată și resturile de haine, lăsându-l cu carnea crudă, 
jupuită și supurând. 

Anestezistul tocmai se gândea că nimic nu era mai dureros 
decât arsurile, când pacientul începu să șoptească ceva. Era un 
sunet oribil, un mormăit strangulat pe care abia dacă-l puteai 
recunoaște ca pe o voce omenească. 

— Asta-i nostim, spuse una dintre infirmiere. Nu arată a 
spaniol. 

Doctorul de serviciu stătea cu mâinile înmănușate la nivelul 
umerilor în ceea ce surorile numeau, în glumă, atitudinea omului 
care „se predă”. 


35 


— Asta nu-i spaniolă, spuse el. Asta-i italiană. 

— Ei, ce zice? 

Doctorul ridică din umeri. 

— Nu știu. N-am învăţat niciodată serios limba asta. Își înclină 
capul și ascultă din nou. Cred că se roagă. 


e Capitolul 6 


În timp ce omul ars se afla pe masa de operaţie, focul de pe 
Keswick Lane fusese pus sub control și doi pompieri de la Fairfax 
Country se pregăteau să intre înăuntru în căutarea victimelor. 
Vecinii se oferiseră să dea informaţii: în casă locuiau două 
persoane, femeia care era proprietăreasa imobilului și fiul ei de 
trei ani. Nu exista un soţ. Femeia era o mamă necăsătorită și 
mașina ei - un Volvo - se afla în garaj. 

În ciuda frigului de noiembrie și a orei târzii, grupul de 
privitori se mărise, depășind cincizeci de persoane. Era o scenă 
de haos, cu ambulanţe și mașini de poliţie, mașini de pompieri și 
echipe de televiziune. Luminile indicând un accident 
străpungeau noaptea - roșii, galbene și albastre - când 
inundând strada, când lăsând-o în întuneric. Și peste tot, 
furtunuri îmbrăcate în pânză se încolăceau ca niște șerpi de-a 
lungul pajiștii, care devenise o mlaștină noroioasă. 

Două echipe de cameramani și un reporter radio încurcau și 
mai mult treaba, trăgând după ei o încâlcitură de cabluri și 
mănunchiuri de becuri colorate. Cu un aer serios și concentrat, 
se agitau pe ambele laturi ale străzii, vârând microfoane în fața 
pompierilor și a piromanilor, fără deosebire. 

— Care-i casa dumitale? 

— De fapt, niciuna. Sunt chiriaș. Mai încolo, în Hamlets. 
Oricum, am auzit despre asta la radio... postul de radio al 
poliţiei. Așa c-am venit și eu aici. 

Focul fusese violent și, după toate probabilitățile, nimeni nu 
scăpase viu... cu excepţia bărbatului ars. 

La prima lor pătrundere în casă, pompierii cercetară resturile 
arse și îmbibate de apă de la parter, căutând supraviețuitori și 
negăsind niciunul. Cercetarea etajului următor fu amânată de 
starea în care se găsea scara, a cărei structură devenise 
nesigură. 


36 


Afară, macaraua, cu doi pompieri tineri în cabină fu 
manevrată într-o poziție apropiată de o fereastră de la etaj, și 
geamul se sparse. 

Pompierii aveau cu toţii convingerea că misiunea lor era 
lipsită de sens. Nimeni nu putea să fi supraviețuit incendiului. 
Dacă cineva ar fi scăpat teafăr din flăcări, fumul i-ar fi venit de 
hac. Și totuși era oricând posibil, o posibilitate foarte vagă, ca 
cineva să stea chircit într-o cameră de baie din interior, cineva 
care să fi avut prezenţa de spirit de a înfunda ușa cu prosoape 
ude. Incendiile erau imprevizibile, uneori dădeau peste tine, 
alteori te lăsau în pace. Când e vorba de foc, nu poţi fi niciodată 
sigur. 

Pompierul mai tânăr se aplecă în interiorul ferestrei și încercă 
podeaua cu o rangă. Când podeaua nu dădu semne de 
prăbușire, se caţără înăuntru, lăsându-și colegul în macara, gata 
să-i vină în ajutor. 

Pompierul găsi exact ce se așteptase să găsească: un adult. 
Și un copil mic. Era fiecare în patul lui, adică ce mai rămăsese 
din pat... salteaua din care nu se mai vedeau decât arcurile și 
bucăţile de pânză  dezintegrată. Așternuturile victimelor 
fuseseră mistuite de flăcări, lăsând resturi carbonizate, ca niște 
rețele încastrate în piele. Lângă capul copilului se vedeau doi 
ochi mici de sticlă... Asta era tot ce rămăsese dintr-un animal de 
jucărie. Băiatul și mama lui puteau fi încă recunoscuţi drept 
fiinţe umane, ceea ce era „un noroc”. Dacă mașinile pompierilor 
ar fi sosit cu doar câteva minute mai târziu, sau dacă hidrantul 
s-ar fi aflat ceva mai departe, și ei, și casa ar fi dispărut. Fum și 
oase - nimic altceva. 

Șefului adjunct îi reveni sarcina de a înștiința ruda cea mai 
apropiată - lucru care trebuia făcut imediat. Când o casă ce 
valora 400 000 de dolari dintr-o suburbie luxoasă precum 
Cobb's Crossing ardea, și oamenii din interior piereau, asta era o 
știre importantă și știrile se răspândeau repede. Deși incendiul 
nu izbucnise decât după ce Post își trimisese ultima ediţie la 
tipar, i se va acorda un spaţiu la știrile de dimineață. Așa că 
șeful adjunct dădu telefoanele pe care trebuia să le dea și află 
că locuinţa aparținea unei persoane pe numele de Kathleen 
Anne Lassiter care stătea - sau stătuse acolo - cu băietelul ei. 
Conform actelor de la asigurări, ruda cea mai apropiată era un 
frate, Joseph, care locuia la McLean. 


37 


Și care, în acel moment, era cufundat în vise. 

In visul lui, Joe Lassiter stătea pe malul Râului Potomac, mai 
sus de Great Falls, și dădea cu undiţa la bibani. Își răsuci 
încheietura mâinii și undița făcu un arc deasupra râului - o 
aruncare perfectă, parabolică, de vis, care pătrundea în apă 
exact în locul pe care-l alesese el. De îndată ce atinse apa, 
bibanul mușcă și el începu să-l joace, ridicând undiţa spre cer. 

Dar, pe undeva, un telefon începu să sune și asta-l enervă. Nu 
era de ajuns că blestematele alea începeau să sune în mijlocul 
concertelor de la Kennedy Center și la sfârșitul celui de al 
nouălea set la Camden Yards, dar acum! Vreun idiot ascuns pe 
undeva își adusese telefonul celular la pescuit! Ce rost mai avea 
să pescuiești, dacă-ţi luai blestematul de telefon cu tine? 

Aruncă ușor undiţa spre dreapta, manevrând firul cu cealaltă 
mână liberă. De la o distanţă de câţiva metri, propria lui voce 
pluti către el: 

— Salut, aici e Joe Lassiter. Nu pot veni la telefon acum, dar 
lasă un mesaj și te sun eu. 

Râul, peștele, undița și firul... pieriră. Stătea întins în pat cu 
ochii închiși, treaz în întuneric, așteptând să audă mesajul. Dar 
persoana, nu se știe cine, închise telefonul. Ce figuri, își zise Joe, 
cufundându-și capul mai adânc în pernă. 

Ar fi vrut să se întoarcă înapoi în vis, dar visul se destrămase. 
Râul pierise, peștele pierise, și singura parte pe care o putea 
reconstitui, singura a cărei senzaţie îi rămăsese, era iritarea și 
indignarea legată de telefon. Telefonul fantomă. Telefonul lui. 

Apoi, sună din nou. De data asta, Joe răspunse. 

— Cum? 

Vocea bărbatului avea un calm profesional, era rezonabilă și 
oficială. Dar ceea ce spunea era departe de a fi rezonabil și nu 
realiză cu adevărat cele auzite decât cu zece minute mai târziu, 
când Lassiter se afla în mașina lui, gonind în noapte spre 
Fairfax. Fusese un incendiu. Nu se făcuse identificarea propriu- 
zisă, dar trupurile... 

„Nu”, gândi Joe. „Nu!” 

— ... trupurile corespundeau... 

„Corespundeau?” 

— Cu ceea ce știm noi despre locatari. Sora dumneavoastră... 

„Kathleen...” 

— Şi fiul ei... 


38 


„Brandon. Micuţul Brandon.” 

Drumul urma linia râului Potomac, nu departe de locul unde 
se închipuise pescuind. Dincolo de râu, în spatele grilajului 
Universităţii Georgetown, cerul se lumina la apropierea zorilor. 

Erau morţi. Omul nu folosise vorbele astea, bineînţeles. 

— Au fost două cazuri. Joe Lassiter strânse din dinţi cu 
asemenea furie, încât îi zvâcnea capul de atâta presiune. Kathy. 
Pentru prima oară în viaţa ei nenorocită, Kathy fusese, într- 
adevăr, fericită. Liniștită. Senină! În ciuda tuturor așteptărilor, se 
dovedise o mamă extraordinară, iar puștiul... 

Chipul lui Brandon îi trecu ca un fulger prin faţa ochilor, iar el 
întoarse privirile, alungându-l. Deschise fereastra și simţi aerul 
rece năvălindu-i în faţă. La Rosslyn, peste drum de Kennedy 
Center, făcu joncţiunea cu șoseaua 66. Circulaţia din sensul 
opus începuse deja să se întețească. 

„Cum fusese posibil să ardă casa?” se întreba Lassiter. Era 
practic nouă și totul - sistemul electric, încălzirea în trei faze, 
totul, era de prima calitate. Se dusese și el să facă inspecția 
casei. Peste tot fuseseră instalate alarme de incendiu. 
Detectoare de monoxid de carbon. Avea chiar și stingătoare de 
foc! Din clipa când devenise mamă, securitatea devenise o 
problemă foarte importantă pentru Kathy. 

Ştia că nu trebuia să se gândească la casă. Trebuia să se 
gândească la sora lui. El transforma o catastrofă într-o 
abstracţie, gândindu-se la ea ca un anchetator, nu ca un frate. 
Poate că se afla într-o fază de „negare”, dar, la un anumit nivel, 
nu putea să creadă că ea era moartă. Simplul fapt că i se 
spusese că ea era moartă nu făcea ca situaţia să fie reală. Nu 
putea să creadă că arsese casa, și dacă nu era posibil să ardă 
casa, cum putea ea să fie moartă? Cum putea Brandon să fie 
mort? 

Cum de nu putuseră să iasă afară? 

Omul de la telefon nu-i dăduse destule informaţii. El voia să 
știe mai multe. Voia să știe totul. Apasă pe accelerator deși știa 
că asta era o prostie. Accidente! El nu o mai putea salva. 

e 

Pornise spre morgă, care se afla în clădirea administraţiei, dar 
se trezi că luase drumul spre casa lui Kathy, conducând ca un 
automat. La câteva străzi de Cobb's Crossing, aerul deveni 
înțepător. Se simţea miros de fum și un junghi îi străpunse 


39 


mima. Stătuse agăţat de o mică umbră de speranță, ascunsă 
undeva în mintea lui. Trebuia să fie vreo greșeală: o adresă 
greșită, o altă Kathy Lassiter. 

Acum umbra pierea. Văzu luminile de pe mașinile pompierilor, 
își trase Acura la marginea trotuarului opri motorul și porni să 
facă restul drumului pe jos. 

Știa că va avea loc o anchetă privind cauzele incendiului, o 
procedură de rutină. Intotdeauna se încearcă să se afle cauzele 
unui incendiu. Asta nu pentru a satisface curiozitatea cuiva sau 
ca să se tragă învățăminte dintr-o nenorocire. Răspunsul la 
întrebarea - De ce a izbucnit focul? - are importante implicaţii 
legale și financiare. De la o ţigară? Un încălzitor de apă defect? 
Un coș stricat? 

Prin atribuirea vinei se hotăra cine va plăti și cât, așa că 
problema era cercetată imediat și cu toată energia. 

In fața casei fuseseră parcate șase mașini, și el și le notă în 
minte în treacăt, cu o atenţie instinctivă: o mașină de serviciu a 
poliţiei, alte două mașini de poliţie fără număr, cu girofar, două 
vehicule de la serviciul incendii și un Camry maroniu care 
aparţinea, probabil, anchetatorului de la compania de asigurări. 
Un bărbat în uniformă desfășura o rolă de bandă galbenă legată 
de un stâlp din colţul aleii. Banda era imprimată peste tot cu 
cuvintele: 


LINIE DE DEMARCAȚIE A POLIȚIEI - ACCESUL INTERZIS. 


În aer plutea un miros pătrunzător, un amestec de fum de 
lemn carbonizat și plastic ars. Dar casa însăși, aspectul casei, îl 
izbi ca o lovitură în stomac. Era o casă moartă și, pentru prima 
oară de la apelul telefonic, adevărul din acele cuvinte căpătă 
sens: Accidente. Sora lui era moartă; nepotul lui era mort. Casa 
fumega în mijlocul unei pajiști presărate cu anvelope, cu o 
învălmășeală de scânduri carbonizate și metal înnegrit. 
Ferestrele casei fuseseră spulberate și, lipsite de acoperământul 
de sticlă, aveau înfățișarea inexpresivă a ochilor de mort. Prin 
ele putea vedea interiorul devastat și pustiit. Se întoarse și porni 
spre polițistul care fixa o bucată de bandă galbenă. 

— Ce-a fost aici? 


40 


Polițistul era tânăr, avea părul roșu, pistrui și ochi albaștri. 
Ridică ochii la Lassiter cu o expresie de tip isteț și săltă din 
umeri. 

— A fost un incendiu. 

Lassiter avea chef să-l plesnească, dar, în loc să facă asta, 
respiră adânc. Când expiră, aerul care-i ieși din piept arăta ca 
fumul în atmosfera rece a dimineţii. 

— Cum s-a declanșat? 

Polițistul îi aruncă o privire, de parc-ar fi încercat să-și înscrie 
în memorie trăsăturile feţei lui Lassiter. În cele din urmă, făcu 
semn cu capul spre mașinile pompierilor. 

— Ei spun că s-a dat foc. 

Pentru a doua oară în ultimele minute, se simţi de parc-ar fi 
fost orbit de o lovitură. Se așteptase la altceva. O ţigară, 
poate... Kathy mai fuma încă, niciodată în preajma copilului, dar 
încă mai fuma. Deci, poate c-a fost o ţigară. Sau un reșou, sau... 
nu un reșou, nu în casa aceea, nu cu sistemul acela de încălzire. 
Atunci, un fulger. O ţigară, un mic dispozitiv pentru... 

— Cum? 

Polițistul cel tânăr îl privi din nou. 

— Cine ești dumneata? 

Mintea lui Lassiter se puse repede în mișcare. O parte din ea 
observă că tânărul era informat; știa că piromanii se întorceau 
deseori la locul crimei. lar cealaltă parte gândea că, desigur, el 
ar fi trebuit să știe, mașinile poliţiei ar fi trebuit să-l fi avertizat. 
Când se bănuiește că un incendiu a fost premeditat, un foc 
devine o scenă a crimei. Și dacă mai sunt și victime, devine un 
caz de omucidere. 

— Cine ar fi avut interesul să-i ardă casa lui Kathy? întrebă el 
cu voce tare. 


e Capitolul 7 


— Hei, Joe! Ce cauţi aici? 

Vocea era glumeț acuzatoare și, auzind-o, Lassiter întoarse 
capul. O faţă roșcovană îi zâmbea. 

— Jim Riordan, spuse bărbatul. 

— Mi-amintesc. 


41 


— Deci, ce cauţi aici? Atitudinea detectivului era adresată mai 
mult oamenilor din spatele lui: trei bărbaţi și o femeie. Îl priveau 
pe Lassiter cu un amestec de așteptare și indiferenţă. 

— E casa surorii mele. 

Zâmbetul de pe chipul lui Riordan se topi. Se trase de lobul 
urechii drepte și scutură din cap. În cele din urmă, spuse: 

— lisuse Hristoase, Joe. Imi pare rău. Nu știam. 

e 

Se așeză în fața biroului detectivului din sediul poliţiei și-l 
aşteptă pe Riordan să termine cu telefonul. Ultima oară când îl 
văzuse Lassiter, poziţiile lor fuseseră inverse. Riordan stătea în 
faţa lui în biroul personal al lui Lassiter, arătând jenat. Polițistul 
purta ceea ce Lassiter bănuia a fi fost „costumul lui cel mai 
bun”, un costum în dungi, cam uzat, care părea a fi cu un număr 
mai mic. 

— Mi-a mai rămas un an, spusese Riordan, aplecându-se spre 
biroul lui, și pe urmă m-am dus. Ce-o să fac? Să stau pe fund 
toată ziua? Nu prea cred. Așa că zic c-ar fi bine să încep să caut 
de-acum... să încerc marea cu degetul, să văd de ce pot face 
rost. Și cred că n-ar fi rău să încep de sus, înţelegi? Așa că de- 
asta sunt aici, de-asta stau de vorbă cu tine. 

Era genul de conversaţie pe care Lassiter o avea o dată sau 
de două ori pe săptămână: dacă nu era un poliţist, era cineva de 
la FBI sau de la DEA, de la Pentagon sau de la Langley. Toţi 
căutau o slujbă și, cu capacităţile lor, o firmă de investigații era 
locul potrivit unde să se adreseze. Dar singurul lucru care-l făcu 
pe Riordan cât de cât interesant în ochii lui, ca posibil angajat, 
fu ceva ce detectivul spuse în clipa când ieșea: 

— Ei, dacă lucrurile nu se rezolvă, o să lucrez la computerul 
meu. 

Asta era interesant. Fiindcă polițiștii capabili să scrie erau o 
specie tot atât de rară ca leoparzii zăpezilor, Lassiter Associates 
era veșnic în căutare de anchetatori care se pricepeau să scrie 
rapoarte ce puteau fi trimise clienților, în majoritate avocaţi și 
agenţi de bursă. Tocmai de aceea, compania avea atâţia ziariști 
printre angajaţii săi. Dacă Riordan se pricepea să scrie, s-ar 
putea să se găsească un loc și pentru el. 

— E fundu' tău! urlă Riordan în telefon. Ranchiuna vădită din 
vocea lui îl aruncă din nou pe Lassiter în prezent. Detectivul 
trânti telefonul, se uită la el și ridică din umeri. 


42 


— Îmi pare rău. 

Apoi Riordan încercă să găsească ceva de pe birou. Mișcă 
niște hârtii de colo, colo, găsi una anumită și o împinse către Joe 
peste birou. 

— Nu există nicio îndoială. A fost un foc premeditat, spuse el. 
Mai multe focare, evident reziduuri de înteţire întinse pe vreo 
nouă metri. 

Lassiter privi raportul preliminar al departamentului incendii, 
care cuprindea un plan sumar al fiecărui etaj al casei. Existau 
zece semne X în cinci locuri, printre care și cele două camere de 
dormit. Lassiter știa că incendiile naturale urmau aproape 
întotdeauna o schemă diferită, pornind de la o singură sursă. 
Ridică privirile spre Riordan. 

— Și mai e ceva. Detectivul bătu darabana pe birou. Gazul era 
deschis... și nu numai în sobă. Și jos, la subsol. Încălzitorul de 
apă fusese defectat. Departamentul incendii spune că dacă 
mașina pompierilor ar fi ajuns acolo cinci minute mai târziu, 
casa ar fi explodat ca o rachetă. Și n-ar mai fi rămas nimic din 
ea. Vorbesc serios: nimic! 

Lassiter se încruntă. 

— Deci, vrei să spui că... 

— Vreau să spun că... indiferent cine-a fost... n-a fost o treabă 
delicată. A fost, clar, un incendiu premeditat și cine a dat foc nu 
s-a sinchisit că o să se știe asta. A fost mai mult decât un omor, 
înţelegi? A fost ca... Trăsăturile greoaie ale detectivului se 
strânseră într-un ghem care exprima uimire. Nu știu cum să 
zic... Ca și cum ai vrea să faci pământul scrum. Ca și cum n-ar fi 
vrut să lase în urmă nimic decât cenușă. Detectivul se aplecă 
spre el peste birou. Deschise gura să spună ceva, dar se 
răzgândi. Clătină din cap și o expresie de durere i se așternu pe 
chip: N-ar trebui să-ți spun toate astea. Uit tot timpul. De data 
asta nu anchetezi un caz; ești ruda cea mai apropiată. 

— Ei da, spuse Joe de parcă n-ar fi contat. Problema este: te- 
ai gândit că, poate, cineva a încercat să distrugă niște probe? Și 
vrei să știi: probe de ce? Ce făcea sora mea... 

Riordan îl întrerupse. 

— Mă gândeam că ar fi bine să vii cu mine la morgă chiar 
acum, înainte ca lucrurile să meargă mai departe. Te duc eu cu 
mașina, ca să poţi să-i identifici. Vreau să spun că, înainte de-a 


43 


începe să vorbim despre sora ta, ar fi bine să ne asigurăm că 
despre ea este vorba. 

Tocmai ieșeau pe ușă, când sună telefonul. Riordan șovăi o 
clipă, apoi trecu pe lângă Lassiter și ridică receptorul. 

— Cum? întrebă el, în timp ce se lupta să-și îmbrace paltonul. 
Vocea de la capătul firului spuse ceva și Riordan îi aruncă o 
privire lui Lassiter. lisuse Hristoase! exclamă el. Da, da! E-n 
regulă! In timp ce ieșeau pe ușă ca să ajungă afară, Riordan 
scoase o ţigară dintr-un pachet pe care-l avea în buzunarul 
cămășii și o aprinse. 

— Despre ce era vorba? întrebă Lassiter. 

Riordan scoase fumul pe nas. 

— Ce? zise el. 

— La telefon. 

Riordan nu făcu decât să-și scuture capul, ca și cum ar fi spus: 
N-are importanţă. 

Zece minute mai târziu opriră mașina în fața unei clădiri 
administrative. Lassiter își desfăcu centura de siguranţă și dădu 
să iasă din mașină, dar detectivul îl opri cu un gest al mâinii. 

— Uite ce e, Joe, spuse el pe un ton jenat. Trebuie să-ţi spun 
ceva acum. lşi drese glasul. Eşti de acord că un doctor nu 
trebuie să-și opereze propriul copil? 

— Ce zici? 

— Un doctor nu trebuie să-și opereze propriul copil, un avocat 
nu trebuie să se apere singur, și tu... tu trebuie să-mi lași cazul 
ăsta mie. 

— O să ţin minte. 

Riordan izbi volanul cu palmele. 

— Vorbesc la pereţi, dar... își aruncă ochii pe ceas. Am mai 
văzut eu de-astea, știi, foști polițiști, spioni, anchetatori militari - 
tipi cu experiență. Se bagă în toate cazurile în care sunt 
implicaţi într-un fel... și încurcă treaba. Dau mari bătăi de cap și, 
pe deasupra, încâlcesc toate ițele. 

Lassiter nu răspunse nimic, iar detectivul scoase un oftat. 

— Am vorbit cu cineva să-ţi aducă aici mașina. Pe urmă aș 
vrea să te duci acasă. Te sun eu mai târziu. 

e 

Joe Lassiter se afla într-o dispoziţie ciudată, de parcă făcea 
totul detașat de sine însuși... de parcă era un aparat de filmat 
care se urmărea pe sine. Nu simțea aproape nimic. Știa doar 


44 


atât: iată-mă în drum spre morgă ca să identific trupul surorii 
mele. Se văzu intrând în clădire și îndreptându-se spre sala de 
așteptare, o încăpere neutră cu reproduceri de scene marine pe 
pereţi. Se adresă unei femei în halat alb cu un ecuson purtând 
un nume: BEASLEY. Femeia îi notă numele într-un dosar mare, 
verde și îl conduse într-o încăpere rece unde cadavrele erau 
păstrate în sertare cu aspecte de sicrie care se trăgeau din 
pereţi. 

Nici măcar atunci când o identifică pe Kathy și apoi pe 
Brandon nu simţi nimic. Era ca și cum cineva ar fi manevrat 
marioneta Joe Lassiter, iar marioneta făcea totul, în timp ce Joe 
Lassiter o urmărea. 

Părul blond al surorii lui era acum o crustă neagră care-i 
acoperea capul ca o scufie. Buzele îi erau întredeschise, iar ochii 
ei albaștri se uitau ţintă la lumina fluorescentă. Sprâncenele și 
genele îi erau arse, și asta dădea feţei ei un aspect inexpresiv, 
prostesc. Brandon arăta și mai rău, cu pielea lui arsă, acoperită 
de bășici. 

Mai văzuse oameni morți și înainte, iar Kathy și Brandon exact 
așa arătau - morți! Arătau morţi ca niște păpuși, atât de morți, 
încât nu păreau să fi fost nicicând în viaţă. Femeia în halat alb - 
Beasley - stătea ţeapănă, într-o atitudine defensivă, de parcă se 
aștepta să-l vadă pierzându-și minţile de durere și se pregătea 
s-o cuprindă și pe ea emoția. Dar marioneta Joe Lassiter dădu 
din cap și confirmă identitatea cu o voce calmă. Umerii femeii se 
relaxară și notă ceva într-un formular. El auzi clar sunetul făcut 
de pixul ei cu vârf moale, ridicându-se deasupra huruitului 
continuu al frigiderelor. Lassiter semnă ceva, fără să se uite ce, 
și ieșiră afară. 

Când ajunseră pe coridor, femeia îi puse ușor o mână pe brat. 
| se părea că nu simțea deloc apăsarea, ci o intuia doar când îi 
vedea degetele atingându-i mâneca. 

— Vreţi să staţi jos o clipă? îl întrebă ea. Să vă aduc un pahar 
cu apă? 

— Nu, e-n regulă. Dar aș vrea să vorbesc cu medicul legist. 

— Știţi, spuse ea pe un ton îngrijorat și încruntându-se, asta-i 
ceva care nu... 

— Tom e prietenul meu, spuse el ca s-o liniștească. 

— Îl sun acum, îi răspunse ea, ridicând receptorul. S-ar putea 
să fie ocupat cu o au... ocupat cu ceva. 


45 


În sala de așteptare, doi copii de origine spaniolă stăteau 
cocoțaţi, cu un aer speriat, pe una dintre canapelele de plastic 
portocaliu. Un ofiţer de poliție aștepta alături și când cineva îi 
strigă pe nume, copiii părură gata să sară prin tavan. Lassiter 
privi una dintre imaginile marine de pe perete - o reprezentare 
mediocră a unui țărm pe furtună. Valuri uleioase care se 
spărgeau fără încetare de o grămadă de stânci cenușii. 

Auzi o voce tărăgănată în spatele lui. 

— Okey, okey... și se întoarse spre femeie în timp ce ea 
punea receptorul jos. Dacă o luaţi pe coridor și mergeţi până la 
capăt... începu ea. 

— Cunosc drumul. 

e 

Tom Truong își înălță privirile de pe birou, apoi se ridică în 
picioare. 

— Oho! spuse el, întinzându-i o mână delicată care ridică în 
aer un vag iz de formol. Părea că zâmbește și se încruntă în 
același timp. 

— Cho, cum pot ajuta? Lucrezi la un caz? 

Relaţia lui cu medicul legist era cam ciudată. Jucaseră fotbal 
împreună până în urmă cu câţiva ani, când Lassiter își zdrobise 
genunchiul. Deși avea o constituţie fragilă, Truong era un 
apărător înverșunat, cu umeri ca niște cuțite și cu un atac care 
se năpustea spre tine ca o coasă. Jucaseră în aceeași echipă 
câţiva ani când, într-o zi, după un campionat, la o halbă de bere 
într-o bodegă care se chema „La Whitey”, veni vorba despre 
profesiile lor. De atunci, Lassiter îl angaja, din când în când, pe 
Truong ca medic legist consultant și martor expert. Era un 
patolog meticulos și talentat și, în ciuda englezei lui stâlcite, era 
un martor strălucit. Juraţii erau încântați de el. 

— Nu e un caz, îi spuse el lui Truong. E vorba despre sora 
mea. Își ridică bărbia. E aici, alături, adăugă el, - cu nepotul 
meu. 

Truong ori crezu că glumește, ori nu înţelese. 

— Ce tot spui, Cho? întrebă el, cu un aer șiret. Glumești la 
mine? 

— Nu. Cazul de incendiu. Zâmbetul șugubăț al lui Truong se 
topi. Las-sit-ter, murmură el către sine. Oh, Cho. Rău îmi pare. 
Foarte rău îmi pare. 

— Ai făcut deja autopsia? 


46 


Tom dădu solemn din cap. 

— Chimmy mi-a spus, grabă mare. Din cauză foc. Oftă. Sora 
ta. Și băiat mic. Ochii i se îngustară, transformându-se în două 
linioare. Ei, nu focul a omorât pe ei. 

Lassiter dădu din cap. Pe urmă simţi șocul. 

— Ce tot spui? 

Capul mare al lui Truong se clătină pe tija subţire a gâtului. 

— Nu particol de fum în plămân. Nu oxid de carbon în sânge. 
Astea singure spun că victimele moarte înainte de foc. Și nu 
numai asta. Și alte probe. Tu văzut cadavrele? 

— Da. l-am identificat. De-asta sunt aici. 

— Nu. Tu văzut cadavrele? Sau tu văzut fețele? 

— Feţele. 

— Tu te uiţi la cadavre, la două cadavre, tu vezi piele 
acoperită cu... arată ca tăieturi mici. Asta întâmplă la om în foc, 
știi? Este regula, pentru că... pielea sparge! Carne lichidă, 
lărgește la căldură... piele nu lărgește, când piele sparge peste 
tot... ușurează presiune. Dar în asta caz, femeie adultă - sora ta 
- ea are micile tăieturi pe amândoi mâini și asta este altfel, asta 
nu este numai piele. Carne ranită și ea. Asta, sunt sigur, răni de 
aparare, știi. Eu văd asta și mă uit iar, și văd de ce. Sora ta, 
înjunghiat în piept. Cauză moarte, valva aortă. Tăiat! Băiat 
mic... Truong se aplecă în față peste birou. Gât lui tăiat peste 
tot. Ureche la ureche. Se lăsă iar pe spate în scaun, de parcă 
toată înșiruirea asta l-ar fi epuizat. 

Își ridică mâinile în aer, apoi le lăsă să cadă ca pe niște 
frunze. Le împreună. 

— Cho, Sânge nu rămas în băiat mic. Ei murit, poate o oră - 
pe urmă foc. 

Lassiter rămase cu ochii ţintă la Truong. 

— Dar tipul? întrebă Truong. Soțul? 

— Ce tip? 

— Eu auzit, răspunse Truong - a treia persoană în casa sora. 
leșit pe fereastră, după luat foc. Dacă sora ta murit așa, eu 
gândesc poate el... Ridică din umeri. 

— Unde e tipul ăsta? 

— Secţie arşi. 

— La ce spital? 

Truong ridică iar din umeri. 

— Poate Fair Oaks. Poate Fairfax. 


47 


e Capitolul 8 


O oră mai târziu, când Lassiter dădu de Riordan, detectivul 
stătea la un birou neocupat în cabinetul unui doctor de la Fair 
Oaks Hospital. Fu condus înăuntru de o infirmieră și când intră, 
Riordan întoarse capul spre el, apoi se ridică, puţin cam ţeapăn, 
de parc-ar fi încercat să ascundă ceva la spate. Nu arăta ca un 
om fericit. 

— Nu vrei să m-asculţi, nu-i așa? 

— Nu mi-ai spus că există un suspect. 

— Nu era suspect până la primirea raportului expertizei 
medicale, răspunse Riordan în chip de apărare. Până atunci nu 
era decât una dintre victime. 

— Un individ ţâșnește pe fereastra din față a casei surorii 
mele - în flăcări - doi oameni sunt morti - și tu nici măcar nu 
pomenești de asta? Și consideri că e o victimă? 

— A fost o victimă. A ars ca un rahat! 

— Da. Asta nu-nseamnă decât că era un nepriceput. Cine e? 

— John Doe. 

— Cum adică, John Doe? 

— Ei, bine, nu pot să spun că și-a dat numele, gradul și codul 
numeric personal când a intrat aici. Și n-avea niciun fel de 
document de identitate asupra lui. 

Lassiter păstră tăcerea un moment, apoi întrebă: 

— Avea cheile de la mașină? 

— Nu. N-avea niciun fel de chei, n-avea niciun fel de 
document de identitate, n-avea niciun ban. N-avea nimic! 

— Deci, presupun că asta înseamnă... ce? Că a fost parașutat 
acolo? Asta-i teoria ta? 

— Ah, stai puţin... 

— Ai controlat mașinile? 

— Ce mașini? 

— Mașinile parcate! Mașinile din zonă... le-ai controlat? 

Riordan șovăi. 

— Da, răspunse el. Mașinile sunt controlate. 

— Acum? Asta-i... Lassiter se simţi brusc sleit de puteri. O 
undă de oboseală îi străbătu mintea în clipa când încercă să 
facă o socoteală simplă. Apelul dat la 911 apăruse în jurul orei 
douăsprezece noaptea. Și acum era ora două după-amiaza. Deci 


48 


trecuseră paisprezece ore și, judecând după expresia feţei lui 
Riordan, nimeni nu se gândise să se ducă prin zonă și să noteze 
numerele de înregistrare. Acum era prea târziu, dacă „John Doe” 
nu lucrase singur. 

— Nici haine nu există, spuse Riordan. Sunt sigur că erai gata 
să mă întrebi de asta. Hainele erau pline de sânge, așa că au 
trebuit tăiate ca să fie scoase de pe individ, și infirmierele le-au 
aruncat. Prezentau un risc biologic. Am încercat să urmăresc 
problema, dar au dispărut. Tot ce putem face este să aşteptăm 
până când doctorii spun că pot să stau de vorbă cu el. |n 
momentul ăla, o să-i pun aceleași întrebări pe care i le-ai pune 
tu, după care o să iau o serie de amprente. O să analizăm 
amprentele și, dac-avem noroc, o să aflăm cine este. Așa că de 
ce nu te duci acasă și să mă lași să-mi fac treaba? 

— Ce-i asta? 

— Adică ce? 

— Lucrul ăla pe care-l ascunzi. 

Riordan scoase aerul din piept cu putere, își aruncă ochii în 
tavan și se trase într-o parte, așa încât Lassiter să poată vedea 
ce se afla pe birou: tavă pentru medicamente. Pe ea erau două 
obiecte, unul dintre ele fiind un cuţit lung de vreo șaptesprezece 
centimetri. Era un cuțit mare, un cuţit de vânătoare, dintre cele 
folosite ca să spinteci un cerb. Lassiter privi cu atenţie. De 
fapt... era un cuțit militar. 

— K-Bar. 

— Ce zici? 

— E un cuţit K-Bar, spuse Riordan. Armă de grănicer. De-astea 
poți să vezi la Quantico, la Bragg... în locuri de-astea. 

— Atunci, poate că-i soldat. 

Riordan ridică din umeri. 

— Poate. Dar important este că a intrat cu așa ceva în casă. 
Ăsta nu-i ca și cum ar fi pătruns în casă, ar fi avut loc o 
încăierare în bucătărie, cineva ar fi apucat un cuţit... Tipul ăsta a 
intrat în casă cu un cuțit de luptă... ăsta nu-i un cuţit de tăiat 
pâinea, e un cuțit de luptă... 

— Adică vrei să spui că omorurile au fost premeditate? 

— Da. Omul știa ce face. 

Lassiter se uită mai bine la cuţit. În locul unde lama se înfigea 
în mâner se vedea o substanță maronie, cauciucoasă. Părea a fi 
sânge. Și de ea erau agăţate câteva fire de păr. Subţiri, blonde, 


49 


foarte fine. Par de copil. Părul lui Brandon. Și undeva, dintr-un 
ungher al minţii lui, se auzi vocea lui Tom Truong: „Sânge nu 
rămas în băiat mic.” 

Celălalt obiect de pe tavă era o sticluță de mărimea unei 
sticle mici de lichior. Era foarte ciudată; era făcută dintr-o sticlă 
groasă și părea un obiect vechi. Se închidea cu e capsulă de 
metal de culoare închisă, în formă de coroană având o cruce 
foarte mică drept în vârf. lnăuntru se vedea cam un centimetru 
și ceva de lichid limpede. 

— Surorile și infirmierii au pus toți mâna pe lucrurile astea 
bineînţeles, spuse Riordan. Vrei să m-ajuţi puţin? Îi întinse lui 
Lassiter o pungă de plastic mică pe care era lipită o etichetă 
scrisă cu litere de tipar: 


JOHN DOE 
MPD-3601 
11-02-95 


Lassiter ţinu punga deschisă, în timp ce Riordan împinse 
obiectele înăuntru cu un creion, fără să le atingă. 

— El unde-i? 

Riordan nu-i răspunse. 

— Când mă întorc, am să le folosesc drept probe. O să luăm 
toate amprentele pe care le putem lua, o să le comparăm cu 
cele lăsate de surori și de infirmieri și o să le verificăm la birou. 
Pe urmă, o să văd ce pot să aflu despre sticlă. O să ducem 
lichidul la analiză și o să facem public tot ce am descoperit în 
legătură cu cuțitul. Făcu o pauză. Nu știu dacă asta servește la 
ceva, dar află că sora ta a înfipt mâna în tipul ăsta, oricine-ar fi 
fost el. Medicul legist a găsit niște țesut, țesut și sânge sub 
unghiile ei... de la mâna dreaptă. Așa că o să cer să se facă 
testele ADN și o să comparăm. Făcu iar o pauză. Ei, poate 
acuma pleci acasă. Te rog. 

Lassiter ieși pe ușă în urma lui Riordan. Detectivul ţinea 
punga în faţa lui, strângând capătul între degete. Apoi se opri și 
își puse mâna liberă pe braţul lui Lassiter. 

— Ştii... n-ar trebui să vorbesc cu tine așa. Să te las să vezi 
probele. Vreau să spun... Riordan își lăsă ochii în jos. Cu alte 
cuvinte, din punct de vedere tehnic... tu ești un suspect. 

— Chiar așa? 


50 


— Chiar așa! 

— Ce vrei să spui, Jim? 

Riordan ridică din umeri. 

— Și dacă sora ta ţi-ar lăsa ţie toți banii? Ce se întâmplă dacă 
se dovedește că tu o urai de moarte? vreau să spun... înţelegi? 

— Astea-s tâmpenii! 

— Sigur că-s tâmpenii, răspunse Riordan, cu indiferență. Eu 
nu-ți spun decât care-s aparențele. Primim rapoarte... înţelegi? 
Avem ședințe. Tot timpul. Și unul dintre lucrurile despre care ne 
tot descos este „aparenţa de incorectitudine”. 

— Incorectitudine? 


— Nu, aparența de incorectitudine. Există o diferenţă. Nimeni 
nu trebuie să facă nicio greșeală. Este de ajuns să pară o 
greșeală... cum e faptul că eu ţi-am arătat asta. Riordan făcu 
semn la punga din mâna lui. Poate fi interpretat greșit. 

Lassiter clătină din cap, dar nu spuse nimic. Se simţea prea 
vlăguit ca să se poată înfuria. Și, de fapt, Riordan nu insinua 
nimic. lar din punct de vedere tehnic... avea dreptate. 

— In orice caz, spuse detectivul, urnindu-se din nou - trebuie 
să dai câteva telefoane. Să faci unele aranjamente. Presa e 
călare pe noi și imediat ce află că nu a fost un simplu foc... 
Vocea i se stinse. 

Bunul-simţ al lui Riordan fu ca o căldare de apă rece. Lassiter 
își dădu seama că parcă stătuse într-un tunel; mintea îi fusese 
atât de ocupată cu lămurirea lucrurilor încât uitase de 
responsabilităţile legate de „anunţarea rudelor”. Dintr-o dată, 
toate lucrurile practice legate de organizarea unor funeralii în 
familie îi năvăliră în minte. Riordan avea dreptate. Sigur că 
trebuia să dea câteva telefoane. Kathy era singura lui soră, iar 
părinţii lor erau morţi, dar mai exista fostul soţ al lui Kathy, 
prietenii ei, colegii ei de la staţia de radio. Mătușa Lilian. Și 
Brandon. Brandon nu avea tată, dar avea nași. Erau atâția pe 
care trebuia să-i sune, atâta lume care nu trebuia să afle vestea 
asta de la televizor sau din ziar. Lista îi spori în minte, în timp 
ce-și târa picioarele pe lângă Riordan. Pregătiri. Va trebui să 
organizeze o slujbă funerară. Să aleagă sicriele. Pietrele de 
căpătâi. Parcelele la cimitir. 


51 


Erau o groază de lucruri de făcut, dar el nu-și putea lua 
gândul de la Brandon... de la cuţit, sânge și păr. Cum putea... 
cum era în stare cineva să taie gâtul unui băieţel de trei ani? 

— O să vorbesc cu Tommy Truong, spuse Riordan. O să aflu 
când pot fi eliberate cadavrele și... 

— Care-i starea lui? întrebă Lassiter. 

— A cui? 

Lassiter se mulțumi doar să-l privească. 

— Ah... te referi la John Doe? E gravă, dar stabilă. Se spune că 
o să reziste. Îţi pare bine? 

— Da. 

— Și mie. 

Riordan îl urmări pe Lassiter în timp ce acesta mergea pe 
coridor, până când dădu colţul. Lassiter era un tip zdravăn, își 
zicea el, înalt și lat în umeri, cu un aer atletic. Și enervant! Până 
și azi, până și aici, umbla de parcă locul ăsta era proprietatea 
lui. 

Riordan se gândi că, având în vedere legăturile lui cu Lassiter, 
ar trebui să se retragă din cazul respectiv. Să-l paseze altcuiva. 
Dar ăsta era un fel laş de a privi lucrurile fiindcă, dacă lăsăm 
modestia deoparte, el era cel mai bun detectiv de la omucideri 
și i-ar fi fost greu să se mai suporte pe sine însuși dacă dădea 
un caz altcuiva, numai fiindcă ar fi putut să- i pericliteze 
serviciul. 

Da, Lassiter avea să fie o problemă. Era convins de asta. Dar 
va trebui să-l trateze ca pe oricare altul, și dacă asta îi arunca în 
aer șansele de a lucra la compania tipului... ei bine, uneori asta-i 
situaţia. 

Nu se putea spune că era un caz complicat. Aveau un suspect 
și o armă a crimei. Și vor descoperi mult mai multe. Riordan era 
convins de asta. Lucrurile aveau tendinţa de a se sedimenta. Se 
prezentau martori. Și chiar dacă nu se prezentau, avocatul 
Commonwealth-ului va completa dosarul cu acuzaţii oricând. Nu 
știau numele individului și nu-i cunoșteau mobilul - dar asta nu 
conta, fiindcă se putea dovedi ce făcuse. Pușcăriile gemeau de 
tipi ca John Doe care omorâseră oameni pentru motive de 
nimeni înțelese. 

În afară de asta, poate vor avea noroc. Poate că domnul Doe 
era doar o unealtă. Poate că vreun ticălos l-a pus să facă asta. 


52 


Poate era vorba de o asigurare pe viaţă. De un fost soț. De un 
iubit. 

Spera că va fi ceva simplu căci, dacă nu, Lassiter o să fie tot 
timpul călare pe el, în ciuda micii avertizări care i se dăduse, 
silindu-l să facă una și alta, să verifice nu știu ce, să studieze 
mai știu eu ce. Nu. Era chiar mai rău. După cum vedea Riordan 
lucrurile, dacă ar fi fost e/ în locul lui Joe Lassiter și ar fi avut 
propria lui agenţie de investigaţii, și dacă ar fi fost vorba de sora 
lui și de nepotul /ui care să fi fost uciși... și-ar face singur 
propriile cercetări și ar pune în joc tot ce i-ar sta în puteri. lar 
polițistul cazului respectiv, același Jimmy Riordan, va veni pe 
urmele lui Lassiter, oriunde s-ar fi dus el. 

Tipul avea o duzină de oameni pe care-i putea folosi în acest 
caz... două duzini! Indivizi care lucraseră pentru FBI, DEA, CIA, 
Washington Post și mai știu eu cine, care aveau locul lor de 
muncă la Lassiter Associates. Drept care, el putea să implice 
mai multe persoane și, hai să recunoaștem, mai calificate în 
acest caz decât o puteau face autorităţile, asta era sigur. Și 
avea și mai mulţi bani de cheltuit. Ceea ce însemna că Jimmy 
Riordan va ajunge în situaţia de a discuta cu martori pe care 
Lassiter îi interogase deja. El va stabili relaţii pe care Lassiter le 
stabilise cu câteva zile mai înainte și va urmări pistele pe care 
Lassiter le descoperise deja... dar pe care el, Riordan, va trebui 
totuși să meargă și el. 

Simţea că-l obosește până și să se gândească la toate astea. 
Și, de fapt, era într-adevăr obosit. Fusese chemat în miez de 
noapte și, de atunci, nu se mai liniștise - fusese pe picioare mai 
tot timpul. Și acum picioarele // dureau. Işi consumase toată 
adrenalina și își simțea capul amortit. Avea nevoie de o ceașcă 
de cafea, dar mai înainte trebuia să dea un telefon la centrală. 

Pentru că Lassiter avea dreptate într-o anume privință, și 
anume în legătură cu mașina lui John Doe. O să trimită o mașină 
de poliţie care să patruleze pe Keswick Lane și pe străzile din 
împrejurimi ca să cerceteze plăcuţele cu numerele de 
înregistrare. Vor verifica numerele prin DMV și dacă dădeau de o 
mașină care nu era din zonă, vor merge din casă în casă în 
căutarea proprietarului. Dacă nu-l găseau acasă, vor bloca 
mașina și se vor duce la locul unde fusese înregistrată. Dacă 
numele proprietarului nu se afla acolo, vor afla unde lucrează și 


53 


vor face verificarea necesară. Fusese închiriată? Vor face 
anularea închirierii imediat. 

Riordan dădu telefonul, apoi aşteptă în camera infirmierei ca 
să apară administratoarea. In cele din urmă o văzu venind în 
viteză pe coridor - era o femeie uriașă cu sâni enormi. Sânii îi 
formau un fel de raft pe piept, iar ochelarii ei, care atârnau de 
unul din obișnuitele lânţișoare, stăteau rezemaţi de raft. Incercă 
să nu se uite atent la ea, dar nu era ușor. (Asta era un alt lucru 
de ținut minte: „Contactul vizual exagerat este o formă de 
hărţuire sexuală.”) Işi notă numele ei, data și ora. li dadu și el 
numele lui și spuse că va lua cu el obiectele personale ale lui 
John Doe. Ea îl puse să semneze ceva. Și el o puse pe ea să 
semneze ceva. 

Riordan luă punga și o duse în mașină, o încuie în portbagaj și 
se întoarse la spital. Dorea să stea de vorbă cu infirmiera care 
scosese obiectele din buzunarul lui John Doe și le pusese în 
pungă. Tinea să lămurească totul până la cele mai mici 
amănunte fiindcă, judecând după precedente, nu puteai fi 
niciodată îndeajuns de precaut. 

Infirmiera de la urgenţă se afla într-o pauză, dar o găsi totuși 
stând la cafenea lângă Bunn-O-Matic și citind un roman din 
colecția Harlequin. Nu avea să-i pună decât câteva întrebări și, 
după ce ea dădu toate răspunsurile, Riordan își luă o ceașcă de 
calea și se așeză jos, cu carnetul de însemnări în față. 

Era unul dintre cele o sută pe care le avea, câte unul nou la 
fiecare caz important, și fiecare era identic cu celelalte. Erau 
niște carnete de note de patru pe șapte, cu coperte negre, 
legate în șase inele și cu pagini liniate mărunt. Pe prima pagină 
a carnetului, Riordan scrisese numele victimei, numărul cazului 
și numărul legii care fusese încălcată. Scrisul lui era meticulos, 
chiar elegant. (Poţi să spui ce vrei despre Jimmy Riordan, își 
zicea Riordan, dar scrisul lui nu se uită! Mulţumesc, soră 
Tereza!) 

Nu scrisese mult în blocnotesul ăsta, dar Riordan știa că va fi 
umplut în curând. Și, asemeni celorlalte, de îndată ce detaliile 
vor fi înregistrate pe formularele oficiale ale departamentului, 
carnetul își va lua locul pe un raft în cămăruţa pe care o folosea 
ca oficiu, acasă la el. Riordan își sorbi cafeaua, în timp ce se 
gândea la cazul prezent. John Doe. Singurul lucru pe care-l știa 


54 


despre omul ăsta, în afară de fapta sa, era ceea ce-i spusese un 
membru al personalului: că bolborosise ceva în italiană. 

Asta putea fi ceva interesant. Dar, pe de altă parte, putea fi o 
problemă. Riordan amestecă o cutiuţă de lapte condensat în 
cafeaua care-și schimbă foarte vag culoarea. Poate că John Doe 
era Gianni Doe. Riordan spera că nu. Avusese câteva cazuri în 
care fuseseră implicaţi cetăţeni străini și, fiindcă Fairfax era atât 
de aproape de Washington, ambasadele se amestecau uneori în 
treabă. Și nu se dovedeau de folos. 

In afară de asta, își zicea Riordan, dacă tipul ăsta este, într- 
adevăr, străin? Dacă lucrează la o ambasadă? Dacă are 
imunitate diplomatică? 

Mai trase o gură de cafea. 

A doua gură nu era niciodată la fel de bună ca prima. 

(J 

Joe Lassiter nu părăsise spitalul. Se afla cu două etaje 
deasupra cafenelei, urmărind o linie vopsită în verde care 
străbătea în zigzag podeaua unui coridor, apoi următorul. 
Trebuia să facă unele pregătiri, o mulțime de pregătiri, dar, 
înainte de a se apuca de asta, ținea să-l vadă pe omul care îi 
măcelărise pe Kathy și pe Brandon. Un infirmier îl informase că 
linia verde ducea spre secţia de arși, așa că de-asta urmărea 
linia verde. 

Dacă nu se întâmpla să fii daltonist, culorile erau un înlocuitor 
al științei de carte. N-aveai nevoie să știi engleza ca să 
urmărești o linie vopsită. N-aveai nici măcar nevoie să ai mintea 
întreagă. Puteai să fii bolnav, drogat, beat turtă sau să nu știi să 
vorbești decât Tagalog, și culorile te duceau acolo unde voiai să 
ajungi. 

Lassiter fusese la CIA de vreo două ori, și acolo se folosea 
același sistem, deși scopul era altul. Toată lumea din instituţie 
purta un ecuson laminat prins pe jachetă. Pe ecuson scria 
VIZITATOR, PERSONAL sau SECURITATE și era însoţit de o linie 
colorată care nu-ţi indica unde să te duci, dar stabilea unde nu 
aveai voie să te duci. Dacă mergeai pe un coridor cu o linie roșie 
în mijloc și aveai o linie verde pe ecuson, toată lumea știa că n- 
aveai ce căuta acolo. „Mă scuzați. Sunteţi sigur că aici aveți 
treabă?” 

Trecu prin două uși duble, cu ochii pe podea, urmând 
conștiincios linia verde. Ca un preșcolar. Ca Brandon. O imagine 


55 


a băiatului apăru în mintea lui Lassiter: intensa concentrare a 
puștiului când își scrisese numele cu creionul, făcând niște litere 
care ieșiseră totuși foarte mari și tremurate. Și altă imagine: 
Brandon, dormind cu un zâmbet pe chip și cu gâtul spintecat, ca 
al unui animal măcelărit. 

Și Kathy. Și vocea lui Tom Truong răsunându-i în cap... „micile 
tăieturi pe amândoi mâini... Asta sunt, sigur, răni de aparare, 
știi” 

Kathy. În întuneric. Adormită. Aude ceva. Nu știe ce se 
întâmplă. Un cuţit se înfige, mâinile ei se ridică într-un reflex 
orb... 

Trecu de locul unde se afla o infirmieră, dar nimeni nu părea 
să-l bage în seamă. Nu era sigur de ceea ce avea de gând să 
facă în clipa când ajunse la capătul liniei verzi. Poate să arunce 
doar o privire individului. 

Și atunci... se trezi acolo. Nu era mare lucru de văzut. John 
Doe putea fi zărit printr-o fereastră mare, dreptunghiulară... cel 
puţin el părea să fie Doe: era singurul pacient pe care-l putea 
vedea Lassiter, așa că își închipui că el trebuia să fie. Era agăţat 
de tot felul de tuburi, și acele părți din el ce nu erau înfășurate 
în bandaje albe - care acopereau trupul aproape în întregime - 
erau unse cu o alifie albă, groasă. Lassiter se arsese o dată la 
mână și numele substanţei albe îi răsări în minte: Silvadene. 

După cum își închipuia Lassiter, nimeni nu-l văzuse pe individ 
înainte ca faţa să-i ia foc. Așa că era, cu adevărat, presupusul 
John Doe. Niciun nume. Nicio descriere. Nicio descriere posibilă. 
Cine era el? De ce făcuse asta? La ce se gândea în clipa asta? 

Era măcar conștient? Lassiter nu-și dădea seama. Dar dacă 
era, poate c-ar putea să răspundă la câteva întrebări, întrebări 
simple. Lassiter tocmai întindea mâna să apuce clanţa, când un 
bărbat îmbrăcat în halat scoase capul din spatele unui paravan 
despărțitor și, cu un răcnet furios, dădu buzna pe coridor. 

Doctorul își smulse masca de pe față. Avea ochi mici, sclipitori 
și o gură care-i amintea lui Lassiter de o veveriţă. 

— N-am vorbit destul de limpede? V-am explicat tuturor! Aici 
e un mediu steril! Lassiter nu răspunse nimic, dar nu se iritase. 
Se mulțumi să-l privească, și privirea lui era atât de lipsită de 
interes, încât veverița șovăi puţin înainte de a continua: Nimeni 
nu are voie să intre în secţia asta! 


56 


Veveriţa credea, cu siguranţă, că el era de la poliţie și Lassiter 
nu găsi de cuviinţă să-l lămurească. 

— Domnul Doe este suspect într-o dublă omucidere, răspunse 
el. Aș dori să stau de vorbă cu el cât de curând posibil. 

— În momentul de faţă, spuse veverița pe un ton superior - 
pacientul meu este puternic sedat și extrem de vulnerabil la 
infecţii. Vă voi anunţa când este momentul să-i luaţi un interviu. 

Lassiter aprobă din cap. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

— Și, în orice caz, n-o să poată vorbi multă vreme. 

— Serios? Și de ce? 

— Am mai explicat. Are un tub inserat în trahee. 

— Asta ce-nseamnă? 

— Că nu poate vorbi. 

Lassiter se uită la Doe prin geam, apoi își mută privirea la 
doctor. 

— Cât timp? 

Veveriţa ridică din umeri. 

— Uite ce e, domnule detectiv, spuse el pe un ton exasperat, 
tot ce ai de făcut este să aștepți, înţelegi? O să aibă câteva 
cicatrice, poate mai multe - pe obrazul stâng, pe gât, pe piept - 
dar o să reziste. Și, între timp, nu pleacă nicăieri. O să vă 
informăm tot timpul despre starea lui. 

— Așa să faceţi, răspunse Lassiter, apoi plecă. 

e 

În seara aceea, Lassiter se întinse pe canapea și deschise 
televizorul. Dăduse, probabil, vreo patruzeci de telefoane. 
Jumătate din oamenii pe care-i sunase știau deja ce se 
întâmplase și insistau să le dea amănunte. După un timp, simpla 
repetare a faptelor reușise să-l detașeze de ceea ce spunea. 
Vocea lui turuia înainte cu calmul indiferent al unui crainic, de 
parc-ar fi raportat despre distrugerea culturilor din Idaho. 

Cealaltă jumătate a telefoanelor fu mult mai grea - vorbea cu 
oameni care nu știau. Erau copleșiți de veste, ca de căderea 
unei bombe într-o zi oarecare. Și, indiferent de reacţia pe care o 
aveau, se simţea rănit de emoția lor adevărată. 

Sărea de la un canal la altul, dar îi era cu neputinţă să se uite 
la ceva. Era prea neliniștit; nu putea să scape de senzaţia că 
uitase să facă ceva important. Își luă o bere și urcă scara în 
spirală, oprindu-se pe platforma etajului trei. Casa era cocoţată 


57 


pe versantul unui deal și acolo, sus, era vecin cu vârfurile 
copacilor. Se aplecă peste grilaj și se uită printre ramurile negre 
la cerul palid, misterios. 

Auzi telefonul sunând. Intâi se hotărî să nu răspundă, apoi se 
răzgândi. 

— Alo! 

Vocea lui Riordan ţâșni din telefon. 

— Alo? Asta ai de spus? A/o? Lua-te-ar naiba! 

Lassiter se uită la telefon. 

— Ce? 

— Cum, ce? Ce naiba făceai la secţia arși? 

— Asta-i problema? 

— Am să-ți spun eu care-i problema. John Doe și-a smuls 
nenorocitul ăla de tub din gât. 

— Ce-a făcut? 

— A încercat să se omoare. Doctorii mi-au spus că e atât de 
îndopat cu sedative, că nu e în stare nici să numere până la unu; 
cu toate astea, își smulge tubul din gât. Era încă cu mâna în 
jurul tubului când l-au găsit. Au trebuit să-; desfacă degetele de 
pe el. 

Lassiter simţi, brusc, un fior de spaimă, un ghem de senzații 
în piept. Nu voia ca John Doe să moară. Avea o mulţime de 
întrebări de pus, și Doe era omul care avea toate răspunsurile. 
In plus, John Doe era cel care trebuia să plătească, el era 
obiectul răzbunării lui. 

— Se simte bine? O să... 

— Da, da, o să scape și din asta și nici nu și-a electrocutat 
creierul. Dar despre tine am de vorbit. Ce dracu' a fost în capul 
tău? Află că acum am un nou partener. Genul de tânăr agent 
special al FBI. Întotdeauna are câte o idee și de data asta a 
gândit cu voce tare: a zis că se poate ca John Doe să nu fi 
încercat să-și facă felul. Cum e el acum, îndopat cu sedative și 
câte și mai câte... poate că l-a ajutat cineva. 

— Ce? A fost cineva... 

Riordan îi tăie vorba. 

— Pe urmă, doctorul Cutărică a zis ceva despre „celălalt 
detectiv” care-a venit până la secția de arşi. Și tinerelul a zis: 
„Care celălalt detectiv?” Nu părea să fi fost niciunul dintre 
băieţii noștri. De fapt, păreai să fi fost chiar tu. 

Lassiter recunoscu. 


58 


— Am vrut să mă uit la el. 

Riordan scoase un hohot urât, ca un lătrat. 

— Exact! Te-ai holbat la vitrine. Ei, bine, n-ai făcut o treabă 
prea deșteaptă. 

— N-am ajuns nici să intru pe ușă. Doctorul m-a dat afară. 

— Așa am auzit și eu. 

— Ei, ai auzit bine. De fapt, când s-a întâmplat asta? Chestia 
cu tubul? 

Riordan nu-l băgă în seamă. 

— Poate știi tu mai bine. Unde-ai fost? 

— Stai puţin! Crezi că eu am intrat acolo? Crezi că am pus 
mâinile individului în jurul tubului? Îmi ceri un alibi? Aproape că 
trânti jos telefonul. N-avea nicio vină pentru ceea ce-i punea 
Riordan în cârcă și simţi revolta usturătoare a celui acuzat pe 
nedrept. Am venit acasă, spuse el. Și de când am sosit, am 
vorbit la telefon. 

— Bine, asta se poate verifica, răspunse Riordan. 

— Dă-i înainte. 

— Mulțumită ţie, trebuie să-i dau înainte, spuse Riordan. Uite 
ce e, dă-mi voie să-ţi spun ceva. Nu cred că ai intrat acolo. 
Okey? Cred că tipul a vrut să-și facă felul. Așa am aflat. Doctorii 
îl controlează la fiecare zece minute, mai e un băieţel în salonul 
ăla, mai e și o cabină de infirmieră în fund, e lume peste tot, așa 
că nu se putea. Dar tu, tu ești ca un nenorocit de tun gata să 
tragă. Te duci acolo, pretinzi că ești detectiv... 

— Eu n-am suflat o vorbă că aș fi detectiv. Doctorul a... 

Riordan nu-l băgă în seamă. 

— În primul rând, eu sunt beștelit că n-am postat o pază lângă 
Doe... de fapt, am prezentat o cerere în sensul ăsta, dar poliția 
are nevoie de timp ca s-ajungă la spital. Și acum, trebuie să-mi 
pierd vremea cu verificarea apelurilor tale telefonice. Dacă nu 
verific, pare ciudat, fiindcă toată lumea știe că te cunosc. Și încă 
ceva: nu cred că doar te holbai la victimă. Pot să pariez că-i 
venise ideea să stai de vorbă cu individul. 

Lassiter trase adânc aer în piept, apoi expiră brusc. 

— Asta ar fi fost pur și simplu grozav! spuse Riordan. 
Închipuie-ţi că ţi se îndeplinește dorinţa și ai o discuţie ca de la 
inimă la inimă cu individul, și el scoate tot ce are-n gușă. Ei, ce 
crezi că se întâmplă când individul ajunge în faţa tribunalului? 
Știi cum s-ar folosi de asta avocatul apărării? 


59 


— Ce motiv avea să se omoare? 

Riordan scoase un oftat. 

— Poate că-l chinuiau remușcările, spuse el pe un ton 
maimuţărit. 

— Mă întreb... 

— Fă-mi un hatăr, i-o tăie Riordan. Nu te mai întreba. Nu mai 
face nimic. Ajută-mă să rezolv cazul: stai dracului la o parte! 

Furia lui Riordan îi trezi brusc lui Lassiter o durere de cap între 
ochi. 

— O să stau la o parte, zise el, de îndată ce-mi spui cine mi-a 
ucis sora... 

— Nenorocitul de John Doe a ucis-o. 

— Și cine e el. Și ce-a avut cu ea. 


e Capitolul 9 


Era cald pentru noiembrie, aproape douăzeci și șase de grade 
în ziua înmormântării. Frunzele care se scuturau strălucind ca 
bijuteriile se roteau în aer, purtate de o briză fierbinte, aproape 
tropicală. Era începutul iernii, dar vremea era la fel de blândă ca 
în iunie. Asta făcea ca frunzișul luminos să pară nelalocul lui, 
chiar artificial. Cei ce veniseră la înmormântare din afara 
orașului se așteptaseră la vreme mai rece, așa că acum erau 
transpiraţi și se simțeau incomod în cașmirurile și stofele lor de 
tweed, în catifelele și lâneturile lor. Chiar și Lassiter se simţea 
cam ameţit. Căldura neașteptată, persoanele îndoliate şi 
disconfortul lor, frunzele care se răsuceau în aer - era ca și cum 
ar fi fost undeva într-un decor, turnând un film, iar filmul ar fi 
fost lipsit de sens și s-ar fi petrecut într-un sezon nepotrivit. 

Nu putea să alunge această senzaţie de irealitate. Până și 
sicriele erau ca niște piese de recuzită, cel mai mic de proporții 
intenţionat reduse, de parcă ar fi dramatizat cruzimea celor 
întâmplate. Preotul aparţinând bisericii unitariene, pe care Kathy 
începuse să o frecventeze în ultimul an, arăta de parc-ar fi fost 
distribuit în acest rol. Avea exact atitudinea sobră potrivită, 
darul de a închide ochii și a strânge mâini cu o emoție plină de 
înțeles. 

Dar nu era o emoție adevărată, sau, dacă era, nu i se adresa 
special lui Kathy; preotul arăta compasiune tuturor - era meșter 


60 


în astfel de treburi, ceea ce făcea ca durerea lui să fie facilă și 
generală. Asta nu-l deranja, în mod special, pe Lassiter: biserica 
era mare și preotul n-o cunoscuse, de fapt, pe sora lui. Când 
vorbiseră la telefon ca să stabilească detaliile legate de slujba 
de înmormântare, preotul îl rugase să-l ajute „să personalizeze 
ceremonia”. Dorea să știe „cum i se adresa lumea răposatei”. 
Kathleen? Sau Kate, sau Kath, sau Kathy? Dorea să i se 
povestească o întâmplare, două, ceva care să evoce „femeia în 
viaţă” familiei și prietenilor. 

Acum, în faţa mormântului, preotul înșira ceva plicticos și 
presupus înălţător. Era vorba despre spaţiul fără margini în care 
sălășluiau acum Kathy și Brandon, despre sfera infinită a 
spiritului. Cel puţin lui Lassiter i se părea plicticos, cuvintele 
căzând exact în spaţiile potrivite ale ceremoniei. Dar mătușa lui, 
Lilian, singura rudă din adunare în afară de el, se pare că nu 
rămânea indiferentă, fiindcă se apleca spre el și-i tot strângea 
mâna. 

Într-un fel, își dădea seama că această ciudată senzaţie de 
artificialitate nu-l părăsise din clipa când aflase de moartea lui 
Kathy. La început, crezuse că era reacţia firească la moartea 
neașteptată, un fel de șoc. Dar, în timp ce stătea acolo, în 
cimitir, își dădu seama că această senzație de ireal era atât de 
copleșitoare tocmai pentru că și el, asemeni majorităţii 
oamenilor, asistase la mult mai multe funeralii cinematografice 
decât reale. Și aștepta ca flecăreala să înceteze. Sau ca aparatul 
să facă o rotire panoramică spre pajiștea acoperită cu iarbă, 
unde stătea un spectator misterios, proiectat pe cerul însorit. Un 
iubit care-și prezenta omagiile de la o distanţă prudentă. Sau un 
ucigaș savurând nenorocirea pe care o produsese. 

Lassiter aștepta ceva, o muzică sau un unghi de filmare care 
să dea contur evenimentului. 

Dar nimic de acest fel nu se întâmplă. De fapt, tocmai asta 
făcea ca totul să pară atât de ireal. Lipsea ceva - motivul morții 
celor ce erau jeliți. Kathy și Brandon nu fuseseră câtuși de puțin 
victimele unei violențe întâmplătoare... omorurile fuseseră, 
evident, premeditate... și totuși nimic. Poliţia nu avea nicio 
teorie. Și omul care putea da răspunsurile începuse să se simtă 
mai rău. Era lipsit de cunoștință, se afla într-o stare gravă, 
plămânii lui bolnavi se infectaseră, pielea îi supura. S-ar putea 


61 


să treacă săptămâni de zile, aflase Lassiter, până va putea fi 
interogat. 

Lumea de pe marginea mormântului avea un aer abătut și 
vlăguit. Fuseseră uluiţi de moartea subită și brutală a unor fiinţe 
la care ţineau. Pentru Brandon se vedea o tristeţe îngrozită pe 
fețele părinţilor câtorva prieteni de la grădiniţă. Educatoarea lui, 
o femeie cu păr lung, castaniu, prins în ace la spate, se ștergea 
la ochi. Buza de jos îi tremura. Lângă ea, un băieţel o ţinea de 
mână pe mama lui, o femeie cu ochelari de soare și pălărie cu 
voal. 

Ca s-o conducă la groapă pe Kathy veniseră câţiva colegi de 
la National Public Radio, unde ea lucrase ca producător. O mână 
de vecini. O colegă de cameră de la Sweet Briar, care făcuse cu 
mașina șase sute cincizeci de kilometri în amintirea a douăzeci 
de ani de ilustrate schimbate de Crăciun și de zilele de naștere. 
Și Murray - neobositul, generosul Murray - fostul soț al lui Kathy. 
Dar niciun prieten apropiat, fiindcă nu existaseră prieteni 
apropiaţi în viaţa lui Kathy. 

Din partea familiei nu erau decât el și mătușa Lilian. Prezenta 
redusă a familiei nu se datora totuși firii oarecum retrase și 
dificile a lui Kathy. Își dădu seama cu un tresărit că el și Lilian - 
sora de șaptezeci și șase de ani a tatălui său - erau tot ce mai 
rămăsese din doi arbori genealogici care lăsaseră în urmă doar 
ramuri uscate. 

Murray era singurul care plângea cu adevărat. Și, asemenea 
preotului, nici el nu era, de fapt, îndurerat din pricina femeii din 
coșciug. Murray era genul de om pe care-l îneca durerea când 
trebuia să pună altceva în locul canapelei lui preferate. Dar, 
chiar și așa, Lassiter se simţea recunoscător. Exprimarea 
nestăpânită a tristeţii sale părea un omagiu adus surorii lui, mai 
însemnat decât cel mai mare buchet de flori. 

In cele din urmă, preotul își încetă cuvântarea, sfârșind cu o 
înfloritură verbală despre faruri în pustiu. Lassiter aruncă câte o 
mână de pământ pe fiecare sicriu și un trandafir alb pentru 
Kathy. Apoi plecă de lângă mormânt. 

Ceilalţi îi urmară exemplul, în timp ce el se opri la câţiva metri 
mai încolo, sus pe potecă, și participanţii la înmormântare 
veniră, unul câte unul, să-i strângă mâna, să-l sărute pe obraz și 
să-i spună cât de rău le părea. 


62 


Unul dintre primii fu femeia cu băieţelul care se prezentă sub 
numele de Marie Sanders. 

— lar el e Jesse, adăugă ea, mânară. 

Lassiter îi zâmbi băiatului și se întrebă dacă era fiul ei; nu 
semănau deloc. Băiatul avea o piele oacheșă, ochi căprui adânci 
și păr negru-corb care-i năpădea fruntea cu bucle. Era frumos și 
tot frumoasă era și ea, dar nu în același fel. Era palidă, blondă 
și... părea cunoscută. 

— Ne cunoaștem? o întrebă el. 

Ea nu păru mirată de întrebare, dar scutură din cap. 

— Nu cred, răspunse. 

— Am întrebat fiindcă... Am crezut că ne-am cunoscut 
cândva. 

Ea zâmbi nervos. 

— Am venit doar ca să vă spun cât de rău îmi pare. Kathy... 
Femeia se uită în jos și clătină din cap. Am văzut la știri. 

— Îmi pare rău. Am încercat să telefonez prietenilor... 

— Ah, nu vă scuzaţi, vă rog. Eu n-am cunoscut-o chiar atât de 
bine. Știţi, e ciudat că s-a întâmplat să aflu despre moartea ei. 

— Dar spuneați... 

— Eu nu locuiesc aici, spuse ea pe un ton precipitat. Noi eram 
într-o călătorie. Am urmărit un program de televiziune prin 
satelit și unul dintre canale transmitea știri din Washington. Se 
opri și-și mușcă buza Scuzaţi-mă, trăncănesc prea mult. 

— Nici vorbă! 

— Am cunoscut-o pe sora dumneavoastră în... Europa și mi-a 
plăcut atât de mult! Aveam multe în comun. Așa că atunci când 
am văzut fotografia ei și a lui Brandon la televizor... Vocea 
începu să-i tremure și, privind prin văl, Lassiter observă că ochii 
i se umpluseră de lacrimi. În orice caz, ceva m-a îndemnat să 
vin. Respiră sacadat, apoi își recăpătă sângele rece. Imi pare 
rău, spuse ea. Îmi pare atât de rău pentru pierderea suferită! 

— Mulţumesc, răspunse Lassiter. Mulţumesc că aţi venit. 

Femeia plecă și în faţa lui apăru Murray cu lacrimi șiroindu-i 
pe obraji. 

— E atât de greu, spuse el, îmbrăţișându-l pe Lassiter. Crede- 
mă, Joe, e atât de cumplit de greu! 

Lassiter nu-și putea aminti cum e să plângi, dar îl durea gâtul 
de tristețea care-l copleșea. Pierduse o fiinţă care-l cunoștea 
într-un fel în care nimeni altul nu-l va cunoaște vreodată, fiinţa 


63 


cu care-și împărţise copilăria. Pierduse „Alianţa”, cuvântul 
solemn pe care-l născocise Kathy ca să denumească tovărășia 
lor de copii, un soi de societate de proiecție mutuală împotriva 
părinţilor lor. _ 

Feţișoara ei serioasă îi apăru în minte. In camera lor de joacă 
din Washington, înăuntrul unui fel de cort pe care Kathy îl 
construise din pleduri și cearșafuri. El trebuie să fi avut cinci ani, 
iar Kathy, zece. „Trebuie să fim uniţi, spusese ea, tu și cu mine. 
Am hotărât că trebuie să facem o alianţă.” Abia după ani și ani 
avea să intre cuvântul ăsta în vocabularul lui, dar înţelesese ce 
voia ea să spună. Kathy făcuse o listă de jurăminte scrise care 
stabileau responsabilităţile lor, pe care i-o citi și lui: „Numărul 1: 
Să nu pârăști niciodată un membru al Alianţei”. Işi înţepaseră 
câte un deget și lăsaseră o picătură de sânge să cadă pe hârtie, 
apoi îngropară hârtia sub molid. Chiar și ca adulţi păstraseră 
obiceiul de a semna scrisorile și ilustratele pe care le schimbau 
între ei cu simbolul inventat de Kathy, un A scris pieziș. 

e 

Tatăl lor, Elias, fusese membru al Congresului mai mult de 
douăzeci de ani. Ori de câte ori numele lui apărea în ziare, ceea 
ce se întâmpla adeseori, era urmat de o scurtă paranteză (R- 
Ky)?. Banii care-l lansaseră pe Eli în funcţia lui aparţineau soţiei 
sale, Josie. Bunicul ei făcuse avere din whisky și o parte din ea 
se scursese la urmași, pentru a o face pe Josie, copil unic, o 
pradă bună pentru un tânăr ambițios dintr-un cartier modest al 
orașului Louisville. 

Nici Eli, nici Josie nu le acordau copiilor lor mai multă atenţie 
decât cea de supraveghere. Asemeni majorităţii membrilor 
Congresului, făceau naveta între Washington și statul lor de 
reședință, și de aceea Kathy și Joe fură crescuţi nu atât de 
mămica și tăticu', cât de un șir de dădace, fete angajate din 
străinătate, baby-sitters și, mai târziu „asistenţi”. 

Joe, personal, nu dăduse niciodată mare atenţie prăpastiei 
care exista între el și părinţii lui. Se temea de firea violentă a 
tatălui său, iar pe maică-sa o vedea rar. Așa stăteau lucrurile. 
Urmase o școală particulară costisitoare din Washington, și mulți 
dintre prietenii lui erau cam în aceeași situaţie. Dar pe Kathy o 
deranjase, în orice caz până în momentul când n-avea să se mai 
sinchisească. 


3 R-Ky = Republican-Kentucky. 
64 


Ştia asta fiindcă, o dată, când fusese pus să-i aducă de la 
bucătărie ceva de băut lui Josie, nimerise în toiul unei înfruntări 
dintre sora și mama lui. Kathy, cu o expresie fioroasă pe față, 
spunea: „De fapt, nici nu-ți pasă de noi. N-ai vrut să ai copii 
decât ca să-i pomenești în ilustratele de Crăciun.” _ 

Josie, instalată la toaleta ei, luă o sorbitură din băutură. Işi 
înclină capul și-și prinse un cercel. „Hai, iubito, răspunse ea fără 
să-și ia o clipă ochii de la imaginea din oglindă, nu-i deloc 
adevărat. Contezi foarte mult pentru mine.” Parcă auzea și 
acum vocea siropoasă a maică-sii. „Foaahte muult!” După ce o 
liniști pe fiica ei, Josie se ridică, luă un pulverizator de cristal, 
împroșcă aerul, după care plecă prin norul de parfum. „Hai, dai 
o sărutare lui mămica, spusese ea. Sunt în întârziere.” 

Eli își trata răspunderile părintești ca pe niște simple obligaţii. 
Își făcea mici însemnări privitoare la copii în „agenda sa 
aglomerată, lucru semnalat lui Joe de către sora lui. Intr-o seară, 
la casa lor din Washington, îl dusese în biroul lui Eli și-i arătase 
agenda acestuia îmbrăcată în piele, unde descoperiră locul lor în 
programul încărcat al congresmenului: 

„7:00 - Mic dejun de rugăciune cu Tinerii Republicani. 

8:30 - Sediul RNC: Comitetul Republican de Acţiune. 

10:15 - Dus copiii la Grădina Zoologică” 

De fapt, fiecare contact dintre Eli și copiii săi, cel puţin în 
perioada cât fuseseră în D.C., era planificat în avans. 

„Dus Joe la Camillo's: tuns păr. 

Vorbit cu Kathy despre vise comparate cu planuri.” 

Luaseră obiceiul de a răsfoi agenda de lucru, ca să vadă ce-i 
aștepta și se prefăceau că sunt bolnavi sau își făceau alte 
planuri ca să scape de acele activități la care erau duși cu de-a 
sila, ca să servească drept decor. Se acopereau unul pe celălalt; 
minţeau unul pentru celălalt; făceau front comun. 

„Colectare de fonduri pentru Senatorul Walling. Se aduce 
familia” („Mami! Mami! - Kathy varsă și... și nici eu nu mă sunt 
prea bine.”) 

(J 

După ceremonie, urmă o masă. Descoperi că simțea nevoia 
să vorbească despre copilăria lui petrecută alături de Kathy. 
Despre Alianță. Se uită în jur să-l vadă pe Murray și pe femeia 
frumoasă cu băieţelul. Cum o chema? Marie. In ciuda a ceea ce 
spusese ea, nu reușea să-și alunge sentimentul ca o mai văzuse 


65 


și altă dată, că, într-un fel, o cunoștea. Poate că se simţea atras 
de ea numai fiindcă, în afară de Murray, ea păruse a fi singura 
dintre participanţii la înmormântare care privea moartea lui 
Kathy ca pe o pierdere personală. În cele din urmă, îl găsi pe 
Murray, sau Murray îl găsi pe el. Dar femeia și băieţelul nu se 
vedeau pe nicăieri. 

Când masa se sfârși, o conduse cu mașina pe mătușa Lilian la 
Dulles. La întoarcere, o luă pe drumul pe care se percepea taxă 
și, când ajunse la el acasă, se făcuse aproape întuneric. De 
obicei, aștepta cu plăcere să ajungă la aleea lungă, șerpuitoare, 
să simtă pietrișul scrâșnind sub roţi, sunetul catifelat al mașinii 
trecând pe podul de lemn de pe râu. Ăsta fusese, într-un fel, 
motivul pentru care construise casa aici. Mai tot timpul el se 
gândea la munca lui, la planuri și întruniri, la decizii tactice - 
până când trecea peste râu. Apoi dădea totul uitării. 

Contururile casei ce se înălța din mijlocul copacilor îl încânta. 
Nu exista o altă clădire asemănătoare în zona Washingtonului, și 
asta din cauză că arhitectul era olandez și era un maniac. Sau 
un geniu. Sau câte puţin din fiecare, în orice caz, un adept al 
antropozofiei și, deci, un dușman, din principiu, al unghiului 
drept. Rezultatul fusese o casă în valoare de un milion de dolari, 
care consta dintr-o combinaţie de curbe sinuoase, unghiuri 
îndrăznețe și volume neașteptate. 

Cei care vedeau construcția nu puteau avea decât una din 
aceste două reacţii. Unii își pierdeau răsuflarea de încântare, în 
timp ce alţii își mușcau buza de jos și dădeau din cap ca niște 
înţelepţi, de parc-ar fi spus: „Uite ce fac banii prea mulţi din 
oameni: le iau minţile!” Lui Lassiter îi plăcea să creadă că-i 
putea judeca pe oameni după reacţia lor faţă de casă, dar 
adevărul era că nu reușea. Unii dintre ei - la care ţinea cel mai 
mult - ca sora lui, Kathy, de pildă - nu făceau decât să dea din 
cap când o vedeau, sau zâmbeau politicos. 

Dar cei mai mulţi se răzgândeau când intrau înăuntru. Casa 
era inundată de lumina ce se revărsa prin tavanul de sticlă ai 
unui atrium cu o boltă în formă de butoi, ce se întindea de la 
nord la sud. Camerele erau, toate, supradimensionate și dădeau 
una într-alta, aproape fără despărțituri între ele. Fotografii alb- 
negru reprezentând vechiul New York și desene înrămate artistic 
ale Copilului Galben, Kat Nebuna și Micul Nemo erau atârnate pe 
pereţi. Nu erau multe mobile: câteva piese mari acoperite cu 


66 


huse și un pian cu coadă pe care Lassiter îl folosea ca să înveţe 
să cânte la acest instrument. 

Intoarcerea acasă era răsplata fiecărei zile, dar, de data asta, 
pereţii albi și reci, și spaţiile avântate nu reușiră să-i ridice 
moralul. În schimb, casa părea goală și neprimitoare, arătând 
mai mult a fortăreață decât a loc de refugiu. 

iși turnă un păhărel și se duse cu el în camera lui preferată, 
biroul. Trei dintre pereții în unghiuri neregulate erau acoperiţi, 
din tavan până-n podea, de rafturi cu cărţi; scări de bibliotecă 
erau fixate pe șine. Intr-un colţ al încăperii, plasat la mică 
distanță de podea, se afla un cămin în stil rustic cu bușteni și 
surcele așezate dedesubt. Deși era cald, făcu focul și rămase în 
faţa lui douăzeci de minute, bând whisky și uitându-se la 
flăcările care se năpusteau asupra lemnelor. 

In cele din urmă, apăsă pe butonul „Pornit” al dispozitivului de 
înregistrare telefonică. Se imprimaseră șaptesprezece mesaje. 
Mări volumul vocilor înregistrate și ieși să le asculte afară, stând 
pe platformă, lângă grilaj și privind mestecenii ce se clătinau în 
vânt. Aerul era mai proaspăt acum și se simţea ploaia care se 
pregătea să vină, poate într-o oră. 

Erau câteva apeluri de serviciu. O preluare abuzivă de afaceri 
era pe cale să se petreacă la TriCom, în timp ce un avocat de la 
Lehman Brothers îi solicita o întâlnire. Un alt telefon anunţa „o 
încurcătură” petrecută la Londra. Unul dintre anchetatorii lui 
fusese „hiperzelos” (ce-o mai fi și asta?) și atrăsese atenția 
postului BBC. 

Restul erau, în majoritate, telefoane de condoleanţe din 
partea unor prieteni și cunoștințe care nu o cunoscuseră pe 
Kathy, așa că nu veniseră la slujba de înmormântare. Un telefon 
era de la o staţie de televiziune. Altul, de la ziarul Post. Apoi 
apăru vocea răgușită a Monicăi, spunând cât de rău îi părea și 
adăugând că, dacă putea face ceva... orice... numărul ei 
rămăsese același. 

Lassiter căzu pe gânduri... se gândi s-o sune, se gândi la felul 
în care se despărţiseră. Se întrebă: „Ce se întâmplă, de fapt, cu 
mine?” 

lar răspunsul fu: „Ce se întâmplă întotdeauna.” 

Sau, mai exact spus, ceva obișnuit. Întâlnea o femeie care-i 
plăcea cu adevărat, trăiau împreună un an, un an și ceva... apoi 
totul se bloca. Se dădea un ultimatum, avea loc „o prelungire”, 


67 


pe urmă o novă prelungire, după care... Monica îi ceda locul lui 
Claire... sau mai știu eu cui. De fapt, acum era Claire, numai că, 
în momentul de faţă ea se afla, întâmplător, la Singapore, la o 
conferință. Claire sunase cu două seri mai înainte și el îi spusese 
despre moartea lui Kathy. Dar Claire nu o cunoscuse pe Kathy și 
când pomenise ceva despre întoarcere, ca să participe la 
înmormântare, el refuzase amabil oferta, făcută ca să fie 
refuzată. 

Sorbi ultimele picături de whisky din pahar. Adevărul era că 
se simţea bine în tovărășia unei femei, aceeași pentru o vreme. 
Monogamia, sau, cel puţin monogamia în serie, era ceva firesc 
pentru el, și tot așa trebuia să fie și căsătoria. Dar căsătoria era 
ceva ce hotărâse să-i reușească de prima oară și era îndeajuns 
de romantic ca să-și imagineze că, atunci când va sosi 
momentul potrivit, își va da seama. Nu va mai exista nicio 
îndoială. Părea lucrul cel mai important din lume... în timp ce, cu 
Monica, ei da! căsătoria părea... o simplă opţiune. 

Ultimul mesaj era de la Riordan și-l ascultă fără să-i dea nicio 
atenţie. Când ajunse la capăt, își dădu seama că nu auzise 
niciun cuvânt. Derulă banda și apăsă pentru a doua oară pe 
butonul „Pornit”. 

Riordan era genul de om care nu se simțea bine când se 
adresa unui aparat. Vorbea prea repede și mult prea tare. 

— Regret că m-am purtat prea aspru cu tine, spunea el pe un 
ton care nu suna deloc a regret. Treci pe-aici mâine. Okey? 
Vreau să-ți pun câteva întrebări. 


e Capitolul 10 


Biroul lui Riordan se afla dincolo de Route 29, la al treilea etaj 
al unuia dintre acele cutii urâte pe care guvernele municipale le 
construiseră în perioada anilor '50. Pereţii exteriori erau o 
aglomerare de panouri alternative făcute din plastic albastru și 
sticlă, despărțite de benzi de aluminiu care începuseră de mult 
să se uzeze. Era, în același timp, o clădire modernă, în sensul că 
era relativ nouă, și una învechită, prin faptul că arăta mult mai 
ponosită decât construcţiile cu mult mai graţioase din secolul al 
nouăsprezecelea, aflate în vecinătate. 


68 


Nici înăuntru nu arăta mai bine. Plăcile acustice de pe tavan 
se îndoiseră și erau pătate. Fâșiile de linoleum erau îmbâcsite 
de ani și ani, iar jegul se impregnase în straturi o dată cu ceara 
de parchet. Casa scărilor îi amintea lui Lassiter de primii ani de 
liceu și, în timp ce urca treptele, îl izbi un iz de lapte acru, deși 
n-ar fi putut spune dacă era ceva real sau imaginar. 

Etajul al doilea era rezervat anchetelor privind narcoticele și 
un anunţ de lângă casa scării avertiza: 


Serviciu sub acoperire 
ETAJ STRICT INTERZIS SUSPECȚILOR 


Lassiter găsi serviciul omucideri la etajul trei. Acolo se aflau 
câteva birouri independente, câteva încăperi goale, care se 
presupunea că erau folosite pentru interogări, și o groază de 
boxe din scândură presată cu despărțituri la nivelul capului. Era 
un loc dezordonat și haotic și, exact ca într-un birou de ziar, 
toată lumea părea să stea în faţa unui computer, apăsând 
tastele, sau (ca Riordan) ghemuit asupra unui telefon și vorbind. 

Riordan ajunse pe la vreo cincizeci și cinci de ani și avea 
genul acela de ten irlandez care nu îmbătrânește, ci mai 
degrabă se tăbăcește. Fața și mâinile îi erau tot timpul roșii, dar 
pielea corpului era, cu siguranţă, albă ca laptele. Când îl văzu pe 
Lassiter, ochii lui de un albastru șters se măriră în semn de salut 
mut. Părea obosit. Își înălța sprâncenele, ţinea nu deget în sus și 
gesticula spre un scaun. 

În cameră simţeai că te înăbuși, sistemul de încălzire fiind 
adaptat la calendar, nu la termometru. Toţi detectivii își 
scoseseră totul de pe ei, până la cămașă, și Lassiter observă că 
fiecare, fără excepţie, purta o armă. Mai cu seamă arme de 
mână și câte un pistol înfipt în curea. Sigur că polițiștii erau 
obișnuiți cu prezența continuă a armelor, dar pe Lassiter îl izbea 
întotdeauna același lucru într-o secţie de poliţie: toată lumea era 
înarmată. 

Ăsta era unul dintre motivele pentru care foștii polițiști 
aproape că nu mai puteau fi angajaţi, în orice caz așa socotea 
Lassiter Associates. Problema era nu numai că nu se pricepeau 
să aștearnă ceva în scris. Îţi săreau în ochi chiar și într-o simplă 
conversaţie: ei conduceau „vehicule”, în loc de mașini și nu se 
duceau niciodată undeva, ei „se prezentau” în diverse locuri. Pe 


69 


lângă asta, aveau o anumită ţinută, un fel de a se comporta ce- 
ţi trezea în minte o insignă și o armă. De fapt, toți copoii își 
petreceau o parte din timp în uniformă, astfel că, asemeni 
actorilor și politicienilor, se așteptau ca lumea să reacționeze în 
faţa lor. Nu conta prea mult că reacţia era negativă, important 
era că exista. După câte știa Lassiter, sindromul persista mult 
după ce oamenii aceștia părăseau forțele de poliție. 

Riordan puse jos receptorul și-și răsuci scaunul spre el. Își 
pocni mâinile lui mari, roșii, una de cealaltă. 

— Mașina, spuse el. Mi-am închipuit că te-ar interesa să știi că 
am găsit o mașină închiriată pe strada surorii tale și am urmărit- 
O. 

Lassiter își înclină capul, dar nu spuse nimic. Își dădea seama 
după felul atât de degajat în care vorbea detectivul că, deși 
Riordan fusese enervat de vizita lui neinspirată la salonul de 
arși, nu-i purta pică. Uitase totul. 

— Hertz. Exact la ieșirea din Dulles. Nu-i nicio îndoială că e 
mașina lui John Doe. Portbagajul puţea. Ținuse benzină înăuntru, 
probabil. Și n-a zis nimeni nicio vorbă când am pus sechestru pe 
ea. Riordan făcu o pauză. 

— Și? 

Detectivul ridică din umeri. 

— Ei, bine, tipul a folosit o carte de credit. Pe numele de Juan 
Gutierrez. Cartea de credit are înregistrată pe ea o adresă din 
Brookville, Florida. l-am pus pe oamenii noștri de acolo să 
arunce o privire. E vorba de o casă cu camere de închiriat, unde 
corespondența se aruncă toată pe o masă. A existat un tip, 
care-și zicea Juan... a avut o cameră acolo acum vreo două, trei 
luni. Nu prea stătea pe-acasă. Abia călca pe-acolo. 

Telefonul lui Riordan sună, și el ridică receptorul. Lassiter 
ascultă câtva timp, atât cât să-și dea seama că ceea ce spunea 
n-avea nicio legătură cu el, apoi începu să se uite la pereţii 
boxei lui Riordan. Erau decoraţi, dacă se poate spune așa, cu 
desene de copii. De la Școala Elementară William Tyler. Siluete 
desenate grosolan, cu arme pline de detalii realiste. Gloanţele 
erau proiectate la distante regulate, în linii drepte - de parcă 
hârtia ar fi fost perforată. Tușe groase de culoare roșie marcau 
locul rănilor și, în unele dintre ele, sângele curgea în picături 
desenate migălos, una câte una. Într-un fel, sângele desenat cu 


70 


creionul părea mai brutal și mai visceral decât sângele închegat, 
strălucitor, din efectele speciale ale filmelor. 

Riordan puse receptorul jos. 

— Unde rămăsesem? 

— La Juan Gutierrez. 

— Ah, da. După câte am aflat, locuinţa lui din Brookville nu 
era decât un loc pentru primirea corespondenței. Dar nu ne-am 
oprit aici. Am găsit o cheie de carduri în scrumiera vehiculului 
închiriat. Oricum, a fost nevoie de ceva alergătură. Dar am 
făcut-o și pe asta și, ce să vezi? Am dat de Comfort Inn, la 
ieșirea din șoseaua 395. Juan Gutierrez - numărul 214. Așa că 
am făcut rost de un mandat de percheziţie. lar în cameră am 
găsit o valiză cu schimburi, o hartă a districtului Fairfax și un 
portofel. 

— Un portofel? 

— In portofel erau aproape două mii de dolari în numerar, un 
permis de conducere, o legitimație de bibliotecă, un carnet de 
asigurări sociale și câteva carduri Visa, toate pe numele lui Juan 
Gutierrez, Florida. Așa că am verificat câteva cecuri și ne-a sosit 
răspunsul că... hmm... domnul Gutierrez probabil că nu este 
domnul Gutierrez. 

— Ce vrei să spui? 

— Individul nu are niciun trecut. Totul începe cu două, trei luni 
în urmă, de parcă s-ar fi născut la vârsta de patruzeci și trei de 
ani. Are o legitimaţie de bibliotecă eliberată în august. Dar nu a 
luat niciodată o carte. A obţinut un permis de conducere - la 
începutul lui septembrie - dar înainte nu avusese niciodată 
permis de conducere. Cel puţin noi nu știm de așa ceva. N-a 
cumpărat niciodată o mașină. N-a primit niciodată o amendă. 
Cât despre cardurile Visa, amândouă sunt „poprite” - știi, așa ca 
la cei care au dat faliment sau ca la creditorii înrăiți. 

— Care se prezintă direct la bancă. 

— Exact! Și are o linie de credit de două mii de dolari pentru 
fiecare card. Le are din... 

— Septembrie. 

— Ai ghicit! Și le-a folosit. N-a fost timp decât pentru un ciclu 
complet de capitalizare, dar pentru amândouă a echilibrat rapid 
bilanțul. A primit banii cu prima poștă, prin mandat poștal, 
foarte prompt. 


71 


— Deci, este o fantomă. Era un cuvânt folosit în anchete și 
denumea o persoană care trăiește sub o identitate falsă. 

— E mai mult decât o fantomă. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu a șterpelit cartea de identitate și nici n-a cumpărat-o. 
Se pare că a făcut-o din nimic. Și numărul de pe carnetul de 
asigurări sociale este un număr real și-i aparţine unui om real: 
Juan Gutierrez care locuiește la Tampa. Juan Gutierrez ăsta nu 
șofează și are cam aceeași vârstă ca John Doe. Dacă te uiţi la 
număr, ajungi la concluzia că amândoi sunt una și aceeași 
persoană. 

— Deci, vrei să spui că John Doe și-a făcut o groază de 
necazuri. 

— A lucrat ca la carte. Are un carnet de identitate al dracului 
de bun. Dacă-l oprește un poliţist, n-are probleme! Vrea să 
închirieze o mașină, își face treaba cât ai clipi! Vrea să plece cu 
avionul undeva, dar nu-i convine să plătească cu bani gheață - 
fiindcă banii gheaţă sar în ochi - are cardurile Visa. Dacă vrea să 
plece pe Lună, nimeni nu observă. Dar eu nu pretind că-i 
invincibil, fiindcă nu-i. Dar dacă nu e la zdup, dacă nu-i bănuit 
de o infracţiune - să zicem o infracţiune majoră - tipul e grozav! 
E atât de priceput, că începi să cazi pe gânduri. 

— Adică ce fel de gânduri? 

Riordan îi aruncă o privire. 

— Dacă nu cumva-i un profesionist. Și asta mă aduce la 
motivul pentru care te-am chemat să treci pe aici. Riordan se 
rezemă de spătarul scaunului. Cred că e timpul să vorbim mai 
mult despre sora ta. 

Lassiter făcu o grimasă. 

— De ce? Nu-i nimic de vorbit. 

— Dă-mi voie să nu fiu de acord. 

— Cum adică să nu fii de acord? Uite ce e... nu există nimic în 
viaţa lui Kathy care să te lămurească de ce un ins cu apucături 
de criminal profesionist a avut motive să-i taie capul, să dea foc 
casei, să-i omoare copilul... 

— De fapt, spuse Riordan, nu i-a tăiat ei capul. A tăiat capul 
lui Brandon. Sora ta a fost înjunghiată în piept. 

Lassiter dădu să spună ceva, dar se răzgândi. 

Riordan își drese glasul, apoi vorbi din nou. Vocea sa avea un 
ton ofensat și îi apăruse o expresie ciudată în ochi. Lassiter avu 


72 


deodată impresia că-l vede pe Riordan copil. Un copil care 
fusese dojenit pe nedrept. 

— Încearcă să privești lucrurile prin ochii mei, Joe. Uită-te la 
nune: încerc să urnesc treaba asta din loc în interesul tău, îmi 
rup picioarele... 

— Urnești treaba în interesul meu? Dar e vorba de o dublă 
omucidere! 

— Dacă vrei să știi, avem cincizeci și șapte de omucideri 
nerezolvate la dosar. Am băgat toţi banii în una dintre ele, care-i 
aproape rezolvată, mă-nțelegi? Dacă vrei să știi, am stat de 
vorbă cu doctorul Cutărică azi-dimineaţă și John Doe nu-i într-o 
stare prea grozavă. Are plămânii făcuți praf. Nu spun că n-o să- 
și revină, dar, după cum crede multă lume de pe aici, irosesc 
timp și bani pe un caz care se poate rezolva dintr-o clipă-n alta. 

— Vrei să spui că, dacă moare, cazul e rezo/vat? 

— Da, asta-i exact ce-am vrut să spun. Din clipa când probele 
judiciare devin concludente, cazul e rezo/vat. Dacă amprentele 
lui coincid cu amprentele de pe cuţit, dacă testele ADN ies 
pozitive... dacă putem dovedi că suspectul A a comis crima X... 


Işi aruncă mâinile în sus... - putem spune că am rezolvat cazul. 
Și dacă suspectul A e și el mort, treabă mai rezolvată nici că se 
poate! 


Lassiter se uită la el. 

— Dar așa, n-o să știm de ce. 

Riordan își îndoi și-și dezdoi mâinile de câteva ori, strângând 
pumnii și apoi rășchirându-și degetele. 

— De ce? De ce? Și dacă nu există niciun „de ce”? Dacă cine 
știe ce neisprăvit l-a pus să facă asta? Dacă era drogat și asta i 
s-a părut o ideea bună? 

— Numai că lucrurile nu par așa, ce zici? 

— Nu, răspunse Riordan, nu par așa. Nu când e vorba de unul 
care are identitatea lui. Făcu o pauză, apoi continuă: Dar uite 
care-i treaba - atâta timp cât John Doe mai e încă pe lumea 
asta, iar eu sunt în situaţia de a mă ocupa de cazul lui, n-aș vrea 
să te văd că sari în sus ori de câte ori îţi pun vreo întrebare 
despre sora ta. 

— Ai dreptate. Şi-mi pare rău. 

Riordan se potoli. Reuși să schiţeze un zâmbet vag. 

— Deci, povestește-mi despre ea. 

Lassiter ridică din umeri. Se simţi, brusc, extenuat. 


73 


— Asculta Prairie Home Companion. 

Riordan începuse să-și ia note. 

— Asta ce mai e? 

Lassiter oftă. 

— E un spectacol radio din Minnesota. 

Riordan îi aruncă o privire. 

— Ce vreau să spun cu asta... este că... nu văd ce pot să-ți 
povestesc, Soră-mea ducea o viață obișnuită. Era producător la 
NPR. Muncea mult. Toată viaţa ei se învârtea în jurul muncii ei și 
a puștiului. Viaţa ei socială se rezuma la dejunurile improvizate 
de la grădiniţa copilului și la participarea la un grup al părinţilor 
necăsătoriți din cadrul bisericii unitariene. Era, în general, 
solitară. Nu avea dușmani. 

— Scuză-mă... cum de ești atât de sigur? 

Lassiter stătu puţin să se gândească. Nu-i venea să creadă că 
sora lui îi ascundea prea multe, dar nu putea să fie sigur. 

— Eram destul de apropiaţi. Când ne-au murit părinţii, Kathy 
avea douăzeci de ani, iar eu cincisprezece. 

— Ah, un membru al Congresului. Mi-amintesc. Accident de 
avion. 

— De elicopter. 

— O tragedie, spuse Riordan pe un ton automat. Deci așa se 
explică banii pe care-i avea soră-ta. Mă și miram cum de-și 
putea permite o casă atât de frumoasă. 

— Taică-meu reușise să dea gata cea mai mare parte din 
mălaiul de la mama, totuși fiecare dintre noi a reușit să 
moștenească ceva acolo, câteva sute de mii de dolari. Kathy era 
destul de econoamă. Era un investitor priceput. După ce l-a 
născut pe Brandon, a vândut casa din oraș și s-a mutat într-o 
suburbie. 

— Cui ar fi vrut să-i lase banii? Sper că nu te superi că te- 
ntreb, spuse Riordan, rotindu-și mâinile în aer. N-am discutat 
încă despre asta. 

Lassiter era executorul testamentar al lui Kathy, lucru pe care 
Riordan ori îl știa, ori îl bănuia. Dădu din cap. 

— Pot să-ţi arăt testamentul, dar nu afli prea multe din el. îi 
lăsase totul lui Brandon. Dacă el murea înaintea ei, sau dacă 
mureau amândoi odată, toți banii se duceau la donaţii caritabile. 

Riordan nota de zor. 

— Adică unde anume? 


74 


— La Grădiniţa Valley Drive. La Sweet Briar - ăsta era colegiul 
ei. La Greenpeace. 

— Ție nu-ţi lăsa nimic? 

— Numai... câteva obiecte personale. Fotografii de familie. 
De-alde astea. Nimic din ceea ce-a scăpat de la foc. 

Riordan părea dezamăgit. 

— Ce-mi poţi spune despre bărbaţi? Existau bărbaţi în viața 
ei? 

— În ultimii ani, nu. 

— Dar băiatul? Primea alocaţie pentru copil? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— N-avea tată. 

Riordan clipi din ochi. 

— Adică... cum? E mort? 

— Nu. 

Riordan chicoti ca un puști. 

— Spune-mi cum e cu treaba asta... și pe urmă poți să pleci. 

— Simţea că „i-a venit vremea”. Astea fuseseră cuvintele e&. 
Și cum nu exista niciun bărbat în preajma ei... atunci a spus că 
nici n-avea nevoie de vreunul. 

(J 

De fapt, Kathy nu se exprimase chiar atât de direct. Ziua în 
care-l anunţase despre intenția ei de a deveni mamă fusese 
chiar ziua ei de naștere. Împlinea treizeci și șapte de ani. O 
invitase la masă la un han din Little Washington, rezervase 
camere pentru noapte și băuseră un păhărel în plus. Kathy nu 
obișnuia să bea mult, dar în seara aceea, după un pahar de 
cherry, niște Dom Pérignon și un Armagnac, efectele erau 
vizibile. Stătea în fața lui cu o umbră de zâmbet tainic pe chip, 
trecând dinţii furculiţei prin sosul de zmeură, care era tot ce mai 
rămăsese din porţia ei de coeur de creme. Deodată, își scutură 
capul și-și ridică privirea spre el. Luă o ultimă sorbitură de lichior 
și puse paharul jos. 

— N-o să-mi mai permit așa ceva pentru o vreme. 

Lassiter rămase uluit. Alcoolul nu fusese niciodată una din 
problemele lui Kathy. 

— Te preocupă ceva în legătură cu sănătatea ta? 

— Într-un fel, da. Cu un aer visător, își trecu degetul în jurul 
buzei paharului, până când se auzi, deodată, un sunet clar, 


75 


sonor. Își retrase degetul și chicoti. Ce-ar fi dacă ţi-aș spune că 
am de gând să rămân însărcinată? îl întrebă ea. Se făcu roșie la 
faţă. 

El șovăi. Evita să pomenească ceva despre insuccesul ei în a 
purta o sarcină, pe vremea când ea și Murray „încercau”. Sau 
despre criza ei de anorexie, când scăzuse până la treizeci și 
două de kilograme și, după cum spuneau doctorii la acea vreme, 
ar fi putut să-și distrugă definitiv sistemul de reproducere. 

— Te-aș întreba, cine-i norocosul? Și pe urmă te-aș întreba de 
ce o jumătate a Alianţei n-a fost informată despre el. 

În faţa lui, Kathy linse dinţii furculiţei. Ochii îi străluciră. 

— Și dacă ţi-aș spune că nu există niciun bărbat? 

— Aș zice că planul are un cusur. 

Kathy chicoti, aplecându-și capul într-o parte. 

— Nu c-ar fi o problemă să te culci cu cineva, bineînțeles, dar 
„neprotejată”? În ziua de azi? Și la momentul potrivit? Și, pe 
urmă, dacă treaba reușește, poate că tipul te urmărește, poate 
că te dă în judecată ca să obţină partea lui de custodie... poate 
că vrea să se mute /a tine. Dar, din fericire, trăim în anii 
nouăzeci. Există căi mai eficiente de a fi lăsată cu burta mare. 

— Stai puţin. Vrei să spui că... 

Ea dădu din cap. 

— Înî. Am fixat o vizită pentru mâine. Zâmbi. De data asta, 
doar ca să discutăm... de fapt, ca să fiu „sfătuită” în legătură cu 
procedura. 

În acel moment, Lassiter nu fusese de acord cu entuziasmul 
subit al lui Kathy pentru maternitate, deși se strădui să nu se 
observe asta. Era atât de nervoasă, atât de nesociabilă. Nu și-o 
putea închipui ca mamă. Dar, până la urmă, instinctele ei se 
dovediră juste. Toată bătaia de cap - treaba durase aproape 
patru ani și adusese un șir de dezamăgiri costisitoare și 
dureroase - meritase. Maternitatea o transformase, eliberând-o 
de firea ei introvertită, prudentă, mereu în defensivă, care o 
caracterizase din copilărie. Nu putea să creadă că dragostea 
totală și nelimitată pe care Brandon o purta mamei sale 
realizase acest lucru. Mai degrabă că sora lui se îndrăgostise, 
pentru prima oară... de fiul ei. 


În fata lui, Riordan, pur și simplu, roși. Ea șocat. 


76 


— Sora ta s-a dus... într-unul dintre locurile alea? La o clinică? 
| s-a făcut... inseminare artificială? Dezaprobarea lăsa să i se 
strângă trăsăturile ca într-un ghem și mai clătină și din cap. Apoi 
aruncă o privire furișă în jur și se aplecă și mai mult spre 
Lassiter. Știi, dacă nu suntem atenţi, femeile o să preia frânele. 
Nu, nu zâmbi, vorbesc serios. O s-ajungem ca nenorocitele alea 
de albine. 

Lassiter își dădu seama că trebuie să fi avut o expresie mirată 
pe faţă, căci Riordan se simţi obligat să se explice. 

— Trântorii. Făcu un gest hotărât din cap. Albinele nu se pot 
descurca fără ei, dar ei cu ce se aleg? |ţi spun eu cu ce - când 
vine iarna sunt daţi afară din nenorocitul ăla de stup, de li se fac 
fundurile sloi. Riordan făcu o pauză și clătină din cap cu un aer 
înţelept: Asta i se poate întâmpla, cu siguranţă și rasei umane. 
O nouă expresie trecu în grabă peste fața lui lată, un aer de 
îngrijorare, de parc-ar fi spus prea multe. N-am nimic împotriva 
surorii tale, murmură el. Apoi îl străbătu un oftat adânc urmat 
de un val de oboseală care dispăru când auzi zgomotul 
scaunului său împins pe podea. Se ridică și-i întinse mâna. ți 
multumesc că ai venit. Crede-mă, îţi apreciez eforturile. Dădură 
mâna. Îmi pare rău dacă am fost... 

— Nu-i nimic... nu contează. Riordan părea tulburat. 

— Nu pot să spun că mi-ai fost de mare ajutor. Mă refer la 
sora ta... Capul lui mare se clătina trist. N-am nimic de la care 
să pornesc. Se pipăi sub braț și făcu o mișcare, ca o tremurare 
ciudată, ca să-și așeze arma într-o poziție mai comodă. Nu-i 
vorba de dragoste, nu-i vorba de bani, nu-i vorba de familie. Nu 
mai știu ce să zic. Poate că individul e dement. 

— Te superi dacă te-ntreb ceva? 

Riordan înălţă din umeri în haina lui sport și-și strânse mai 
tare cravata. 

— Despre ce? 

— Despre Comfort Inn. A dat vreun telefon de acolo? 

Detectivul bătu muchia unui pachet de ţigări de încheietura 
mâinii, scoase o ţigară cu dinţii și-și pipăi buzunarele după 
chibrituri. În clipa când ieșiră din clădire, aprinse ţigara, inhală și 
aruncă o coloană de fum spre cerul plumburiu. 

In cele din urmă, spuse: 

— Nu știu. Nu cred c-am verificat. Trase prelung din ţigară, 
apoi adăugă: Dar o s-o facem. 


77 


e Capitolul 11 


La câteva zile după înmormântare, Lassiter începu iar să 
asculte radioul când mergea cu mașina. O vreme îl ţinuse închis 
fiindcă, imediat după omoruri, muta de la un post la altul, 
încercând să găsească programul de jazz de la WPFW - și era 
asaltat de o știre scurtă. De fapt, nu era nimic nou - nimic 
altceva decât o enumerare a faptelor și câteva cuvinte din 
partea lui Riordan. Chiar și așa, era ceva sumbru și foarte 
dureros să asculți amănunte despre catastrofa propriei tale 
familii, transmise într-o secvenţă de treizeci de secunde, 
intercalată între Howard Stern și ultimele știri rutiere. 

„Crede-mă, Rodin, am fost așa de dată peste cap azi- 
dimineaţă... zău că da!/ Băieţelului i s-a tăiat capul de la o 
ureche la cealaltă!/ E așa un du-te-vino pe derivaţia de pe 
Beltway”... 

Acum, în timp ce mergea pe șoseaua mărginită de copaci, 
asculta o relatare despre o femeie al cărei cadavru fusese 
descoperit în portbagajul unei mașini abandonate într-una dintre 
parcările de lângă Aeroportul Naţional. Un purtător de cuvânt al 
poliției dădea un interviu. Totul pornise de la vremea neobișnuit 
de caldă, spunea el; mirosul atrăsese atenția asupra vehiculului. 
Femeia fusese identificată. Lassiter spera că rudele ei nu 
ascultau în acel moment. 

Apoi știrile lasară loc informaţiilor privind circulaţia rutieră. 
„Recomandăm prudenţă în direcţia sud pe G.W., îl sfătuia vocea 
- pe întreaga distanţă dintre Spout Run și Memorial Bridge.” 
Corect! Luminile de semnalizare roșii se înșiruiau cât vedeai cu 
ochii. 

Trecuseră aproape două săptămâni de la omoruri și adevărul 
era că începuse să se obișnuiască cu situaţia. Mintea lui 
ajunsese la un soi de adaptare. Faptul că sora și nepotul lui 
fuseseră măcelăriți în paturile lor nu-l mai șoca. Erau morți, 
morţi de-a binelea și asta era! Își amintea ce simţise când îi 
muriseră părinţii. După o vreme, îi era greu să și-i amintească. 
După o vreme, parcă nu-i venea să creadă că fuseseră vreodată 
în viaţă. 

Se dădu jos la Key Bridge și o luă pe jos pe Whitehurst 
Freeway până la E Street. 


78 


Stătea la biroul lui de vreo oră, când Victoria sună și spuse că 
pe fir se afla un reporter de la Washington Times, în legătură cu 
„cazul surorii dumneavoastră”. Părea o ironie să fie sunat de un 
reporter, după ceea ce gândise în drumul spre oraș. Și era 
surprins. Interesul presei în cazuri ca acela al lui Kathy era de 
scurtă durată, fiind alungat din paginile ziarelor și din undele 
radio de dezastre mai recente și la fel de cumplite. 

Vocea era feminină, tânără și nervoasă. Cu accent sudist. 
Avea obiceiul acela de a exprima o afirmaţie de parc-ar fi fost o 
întrebare. 

— Jeanette Daly! spuse ea. Mă scuzaţi că vă deranjez, 
domnule Lassiter, dar am un deadline? Și eu... 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Știţi, aș vrea să vă cunosc reacţia... vreau să spun cum 
comentaţi cele întâmplate? 

El rămase trăsnit. Cum poate comenta cele întâmplate? Un alt 
buton de pe telefonul său se aprinse, ceea ce însemna că 
primise un apel oarecum important, căci altfel ar fi preluat 
Victoria mesajul. 

— Ce-i asta, o întrebă el pe Jeanette Daly - un fel de adaos la 
cele relatate anterior? 

Urmă o pauză, după care reporterul continuă cu o voce mai 
înceată, sacadată: 

— Ah, Dumnezeule! Vreţi să spuneţi... că nu știți? Fără să 
aștepte răspunsul, îi dădu înainte. Eram sigură că vă vor suna 
imediat. Nu știu dacă... 

— Despre ce-i vorba? 

— Nu vreau să fiu eu prima de la care să aflați... dar... la 
cimitirul Fairhaven? Cineva v-a dezgropat nepotul... adică a 
dezgropat cadavrul nepotului dumneavoastră. Vreun vandal sau 
cine știe cine. Și eu... 

— Cum? Ce fel de glumă-i asta? 

— Poliţia refuză să comenteze incidentul, domnule, și mă 
întrebam dacă dumneavoastră... 

— Regret, răspunse el. Nu pot vorbi acum. 

Rămase cu ochii holbaţi la telefonul pe care-l ţinea în mână. 

După un minut, îl sună pe Riordan - care se pierdu în scuze că 
un reporter tinerel care ascultase staţia de radio a poliţiei pe un 
scanner fusese cel care furnizase știrea. 


79 


— Eu n-am aflat imediat, spuse Riordan, fiindcă știi cum e, 
nimeni nu pune lucrurile cap la cap ca să-și dea seama că ăsta-i 
mormântul victimei unei omucideri. Așa că s-a considerat că-i 
un caz de vandalism. Imi pare rău! Cineva trebuia să te fi sunat. 
Cineva a încurcat lucrurile. Oftă. Probabil eu. 

— Ce naiba s-a întâmplat? 

— După cât se știe, răspunse Riordan, incidentul s-a petrecut 
cam între miezul nopţii și șapte dimineaţa. Există un paznic de 
noapte acolo, dar el stă în clădirea aia mică a lui, știi? Se uită la 
televizor. N-a auzit nimic. N-a văzut nimic. Cimitirul e mare. În 
orice caz, un tip care s-a dus să viziteze mormântul mamei lui la 
prima oră a dimineţii a anunţat ce văzuse. 

— Ce-au făcut? Au dezgropat cadavrul lui Brandon? Și de ce? 
Nu cumva... Sfinte Dumnezeule! Nu cumva l-au luat cu ei? 
Cuvintele îi scăpărară în minte: hoti de morminte. 

Urmă o pauză, după care Riordan își drese vocea. 

— Cred că... reporterul... nu ţi-a spus întreaga... întreaga 
poveste. Vorbea rar, smulgându-și cuvintele din gură, unul câte 
unul. Cadavrul nepotului tău a fost... exhumat... și, pe urmă, 
scos din coșciug. După asta, după cum spun analizele de 
laborator... citez... „autorul a folosit un fitil de magneziu”... 

— Ce zici? 

— Citez din raportul laboratorului: „Autorul a folosit un fitil de 
magneziu ca să aprindă un amestec de pudră de aluminiu și 
oxid de fier, cunoscut îndeosebi sub numele de”... 

— Termit. 

— Exact! Termit. ȘI... în sfârșit... a dat foc rămășițelor 
pământești. Din nou. L-a ars din nou. Riordan făcu o pauză. Simt 
că mă cutremur, fir-ar să fie, spuse el. 

Lassiter era complet năucit. 

— Ce rost avea să facă toate astea? 

— Nu știu ce să zic. Riordan spuse ceva despre controlarea 
dosarelor penale ca să se vadă dacă au mai existat cazuri 
asemănătoare. Dar, deocamdată, nu s-a găsit nimic. Câteodată 
avem cazuri de-astea, de profanare de morminte, înţelegi? 
infracțiuni dictate de ură, chestii de astea. Povești pentru copii, 
de fapt. Dar asta? 

— Fitil de magneziu? Termit? 

— Ştiu ce vrei să spui. Se vehiculează tot soiul de idei 
trăsnite... cele mai multe când se-adună oamenii la masă. 


80 


— Adică ce? 

— Ei, lasă... 

— Adică ce? 

— Adică cineva vrea să fure o parte a corpului, niște sataniști, 
chestii de-astea. Toate astea-s prostii. Eu vreau să știu un singur 
lucru: ce legătură are asta cu omorul? Nu știm dacă are sau nu. 
Tuși de câteva ori, apoi își drese glasul. Bineînţeles că un lucru // 
știm sigur. 

— Ce anume? 

— Că de vină nu-i John Doe. 

e 

În după-amiaza aceea, ceva mai târziu, Lassiter plecă să facă 
puţin jogging, în speranța că-și va limpezi gândurile, dar nu 
putea să-și scoată din minte masca aceea carbonizată care 
fusese cândva chipul lui Brandon. Când se opri din alergat, se 
sui iar în mașină și, fără să se gândească, porni spre cimitir, 
unde găsi o mică zonă împrejmuită cu bandă galbenă. Un ofițer 
în uniformă sta sprijinit de o piatră funerară din apropiere și 
fuma o ţigară. Azvârli chiștocul și luă poziție de drepţi când îl 
văzu pe Lassiter apropiindu-se. 

— E mormântul surorii mele, spuse Lassiter. Și al nepotului 
meu. 

Ofiţerul se uită la el de sus până jos și ridică din umeri. 

— Numai să nu treceţi dincolo de bandă. 

Lassiter rămase pe loc, privind. Mormântul lui Kathy era încă 
acoperit cu un morman de flori veștede. Panglici albe fâlfâiau, 
mișcate de un vânt ușor. Alături, piatra funerară a lui Brandon 
stătea trântită pe o parte, marcând ceea ce acum nu era decât 
o groapă răvășită de pământ. Alături se vedea un morman mare 
de noroi. Părea mai mare decât dimensiunile gropii. Se vedeau 
resturile materialelor folosite. Piatra funerară avea, peste tot, 
urme de pulbere, iar pe pământ erau presărate, ici, colo, pete 
albe - semne de pași, de lopată și altele. Se mai observa și că se 
săpase, nu prea adânc, la căpătâiul mormintelor - era limpede 
că acolo unde zăcuse trupul lui Brandon. Nu era nicio îndoială că 
echipa de medicină legală încercase să recupereze în întregime 
rămășițele pământești ale lui Brandon. Dar nu reușise. Ceea ce 
rămăsese erau doar câteva dungi negre și, ici, colo, grămăjoare 
de cenușă. Locul presărat cu cenușă îi aminti de vremea când 
era copil, de casa cea mare din Georgetown și de felul în care 


81 


servitorii obișnuiau să arunce cenușă pe treptele din față când 
ningea. 

La vederea acelor dungi negre și a cenușii presărate se simţi 
adânc tulburat. Resturile arătau clar că cineva arsese, într- 
adevăr, trupușorul lui Brandon. Il dezgropaseră și-l scoseseră 
din coșciug. După cum spunea Riordan, trupul copilului fusese 
incinerat până când nu mai rămăsese nimic, decât ceea ce 
Tommy Truong numea „o grămăjoară de oase”. 

Când ajunse acasă, încăperile i se părură prea mari și prea 
goale. O sună pe Claire, care spuse că o să vină pe la el, pe 
urmă o sună din nou. li spuse ce se întâmplase și adăugă că, 
poate, o să se simtă mai bine singur. 

Se trezi în mijlocul nopţii, încercând să-și amintească ceva 
care-i trecuse prin minte în timpul somnului. Părea atât de 
important! Era ceva în legătură cu cadavrul lui Brandon și 
simţea nevoia să-l sune pe Riordan, trebuia să-l sune pe Riordan 
ca să-i povestească. Dar, oricât se căznea, nu reușea să-și 
amintească despre ce era vorba. Era acolo, în fundul minţii, dar 
cu cât se gândea mai mult la lucrul acela, cu atât el se 
îndepărta, până când, în cele din urmă, dispăru și sentimentul 
care-l generase. Acum se întreba dacă fusese, într-adevăr, o 
intuiţie sau doar un vis. Simţindu-se frustrat, se răsuci și nu-și 
găsi locul până dimineaţa. 

A doua zi apăru o relatare în Washington Post. Nu voia s-o 
citească, nu voia nici măcar să-și arunce ochii pe ea, dar, fără să 
vrea, observă titlul: 


MORMÂNTUL VICTIMEI UNUI OMOR - VANDALIZAT 


După-amiază, primi un telefon ciudat de la Evans Funeral 
Home, care se ocupase de toate pregătirile înmormântărilor. 

— Mi s-a spus de către departamentul de poliţie să vă 
contactez, spuse o voce de bărbat pe un ton care era, și de data 
asta, coborât și plin de înțelegere. indată ce, îmm... examinarea 
rămășițelor pământești de către medicul legist e încheiată și... 
îmm... cadavrul poate fi ridicat, doriţi să ne ocupam noi de 
reînhumare? 

El răspunse afirmativ. 

— Aţi prefera să alegeți un nou sicriu? Poliţia a, îmm... distrus 
originalul, dar, știți, nu mai era în stare bună. 


82 


El ceru un nou sicriu. 

— Și încă ceva, domnule Lassiter. Îmm... În acel moment, 
până și directorul casei mortuare avu un moment de ezitare, de 
parc-ar fi pășit pe un teren nesigur. Doriţi... doriţi să participaţi 
când îmm... așezăm trupul pentru odihna veșnică? Tuși. Când îl 
reînhumăm? Vreau să spun... doriţi o nouă ceremonie? 

Lassiter simţi din nou în piept acea senzaţie de parcă inima i 
se desprindea de trup. 

— Fără ceremonie, reuși el să spună. Dar vreau să fiu de faţă. 

— Foarte bine, răspunse bărbatul. Vă vom anunţa. 

e 

Cu două zile mai târziu era iar o vreme însorită și el se afla din 
nou la cimitir. Era ceva ce depășea realitatea: privea un coșciug 
mic, identic, coborând într-o groapă identică în pământ. Dar, de 
data asta, fără preot, fără cuvinte înălțătoare, fără participanţi, 
în afară de el și de Riordan, care apăru la mijlocul operaţiunii. El 
și Riordan aruncară singuri pământul cu lopata. Munca fizică îi 
făcu bine lui Lassiter, dar era un mormânt mic și nu dură 
îndeajuns. Cei doi rămaseră acolo un minut, apoi Lassiter 
întoarse spatele să plece. 

— Ce treabă afurisită! zise Riordan, clătinând din cap. Își 
scoase o ţigară, dar aşteptă până se îndepărtară destul de mult 
de mormânt și abia atunci și-o aprinse. 

La două zile după cea de-a doua „înmormântare” a lui 
Brandon, Riordan îl suna din nou. 

— Trebuie să-ţi spun, Joe... Că nu ne-am ales cu nimic. Vreau 
să spun că avem o urmă clară a lamei lopeţii, avem niște 
amprente de pantofi mari - marca Nikes, model Chieftain... 
pantofi noi mărimea 45. Și doar un singur fel de amprente de 
pantofi, ceea ce înseamnă c-a fost un singur individ. Dar 
altceva? Absolut nimic! Niciun fel de amprente digitale pe 
coșciug, nimic pe piatra funerară. Tipul, cine o fi fost el, purta 
mănuși. Se opri puţin, apoi continuă: Ceea ce, în sine, e 
interesant. 

In afară de îngrozitoarea exhumare a lui Brandon, ancheta 
secției omucideri merse înainte cu unele întreruperi și fără un 
progres semnificativ. Riordan avu grijă să-l ţină, încontinuu la 
curent, sperând, în felul ăsta, că Lassiter nu se va mai 
amesteca. În timpul acestor convorbiri telefonice își creară 
obiceiul de a trece în revistă probele. 


83 


Amprente digitale: 

— Ghici ale cui? 

— N-am nevoie să ghicesc. 

Nu era de mirare că amprentele lui John Doe se găseau peste 
tot: pe cuţit, pe mașină și pe portofelul de la Comfort Inn. Erau 
niște probe utile, dar nu spuneau nimic despre identitatea lui: el 
continua să fie John Doe. 

— Tipul nu se află în sistem, spuse Riordan, referindu-se la 
computerul de la FBI care conţinea peste o sută de milioane de 
perechi de amprente digitale, inclusiv pe ale oricărei persoane 
care fusese vreodată arestată, indiferent pentru ce; ale oricărui 
om care ceruse vreodată o garanţie de securitate sau un permis 
de port armă; ale oricărui militar, șofer de taxi sau de autobuz; 
ale oricărui funcţionar guvernamental. 

— Toată lumea se află în sistem, spuse Lassiter. 

— Aproape toată lumea. 

— Știu. Au înregistrat o mulţime de oameni. Pe mine, pe tine. 
Dar e cineva care nu-i înregistrat: John Doe. 

Sânge, păr, tesut: 

— Se potrivesc perfect. Amprentele de pe cuţit sunt ale lui. 
Sângele de pe cuţit este al lor. În privinţa părului ai avut 
dreptate: este al lui Brandon. lar pielea... 

— Care piele? 

— De sub unghiile surorii tale... era pielea lui John Doe, fără 
nicio îndoială. Chiar și fără testele ADN, doctorul spune că omul 
nostru a fost zgâriat... cu patru degete pe obraz, de la dreapta 
la stânga. N-am putut vedea din cauza bandajelor. 

Cuţitul: 

— Am aranjat să stea un desenator cu el în salonul de arşi. A 
făcut câteva schițe, iar ultima... e grozavă! E el în persoană: 
John Doe, fără arsuri, fără bandaje. De data asta, cu păr și 
sprâncene... care, deocamdată, îi lipsesc. In orice caz, dacă tipul 
nu purta, cumva, o perucă, știm cum arată. 

— Ei, și? 

— Și ne-am dus cu schiţa la douăzeci de magazine de arme și 
la vreo șase de piese militare și... ghici ce s-a întâmplat? Un 
angajat din Springfield ne-a spus că a vândut individului un cuțit 
K-Bar acum vreo trei, patru săptămâni. 

— Își amintește de asta? 

— Ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. 


84 


— Și cum se explică treaba? 

— Simplu! Zicea că tipul îţi sărea în ochi. Zicea că purta un 
costum dintr-alea străine, atârnătoare... 

— Armani. 

— Așa i-o fi zicând... nu prea se văd multe de-astea la Sunny's 
Surplus. Acolo se văd doar tipi cu compleuri de parașutiști și 
bluzoane, băieţi cu capetele rase și ginși negri... Tipul era, citez: 
„Ca scos din cutie”. Am încheiat citatul. Crede-mă pe mine, Joe. 
Cazul ăsta e o încuietoare. 

e 

Lucrurile continuară pe aceeaşi linie. La spital, un polițist 
plictisit, apoi un altul stătea de pază la uşa camerei 
prizonierului, controlând identitatea oricărei persoane care intra 
și ieșea. Dar asta nu prea avea rost: toți vizitatorii erau angajați 
ai spitalului și, în afară de Joe Lassiter și de presă, nimeni nu 
telefona ca să întrebe despre starea bărbatului. 

e 

În lunea dinainte de Thanksgiving‘, Riordan telefonă ca să-i 
spună că doctorii tocmai îndepărtau tubul respirator din gâtul lui 
John Doe. Pacientul se simţea destul de bine ca să răspundă la 
câteva întrebări și interviul a fost fixat pentru miercuri. 

— Și pe urmă ce mai urmează? 

— O să-l mutăm la Fairfax. Apoi o să-l trimitem în judecată, 
într-un scaun pe rotile, dac-o să fie nevoie. 

După părerea doctorilor, starea pacientului se îmbunătăţise 
simţitor, deși n-avea să mai fie niciodată „cum fusese cândva”. 
Avea niște cicatrice adânci pe gât și pe partea stângă a feţei, iar 
țesuturile plămânilor și laringelui îi fuseseră afectate. 

— N-o să-i placă cum arată, spuse Riordan. 

— Cui i-ar plăcea? 

— Vreau să spun că, după câte am aflat de la doctori, tipul 
era DJ. Sau ca un DJ. In orice caz, ei spun că e, sau a fost, într-o 
condiție fizică grozavă. 

— Era alergător? 

— Nu... de fapt, s-ar putea. Dar e un tip voinic. Solid. Poate-a 
fost boxer. Sau bodygard. Sau o gorilă. Nu știu ce să zic. Unul cu 
pumnul tare. Mă gândesc c-o fi fost... militar. 

— De ce spui asta? 


4 Sărbătoare oficială americană în amintirea primilor coloniști din Massachusetts (în 
ultima joi din noiembrie). (n.red.). 


85 


— Fiindcă era un tip tăbăcit. Doctorii mi-au arătat radiografiile 
lui și se poate vedea că individul a cam încasat-o. De parc-ar fi 
fost torturat, sau cam așa ceva. 

— Ce vrei să spui? 

— Are câteva fracturi vechi... și câteva cicatrice adânci. O 
groază de cicatrice pe spate... de parc-ar fi fost biciuit. 

— Zău? 

— Nu glumesc deloc. Ar merita să vezi. Și, în plus, are o urmă 
de împușcătură. Ceva care arată ca o rană veche; un glonţ 
primit din faţă, în umărul drept. A fost scos la un centimetru de 
șira spinării. Și mai e ceva. 

— Ce? 

— Vrei să știi părerea mea? Cred că tipul ăsta... e, de 
profesie... instalator de gresie. 

— Ce zici? 

Riordan chicoti; se vedea că era încântat de sine însuși. 

— Asta-i ce aveam să-ţi spun. Doctorul zice că tipul are 
bătături pe genunchi. Mari și groase. Așa că mă gândesc la... 
gresie. Vreau să spun... cum altfel te poţi alege cu așa ceva? 

Lassiter căzu pe gânduri. In cele din urmă, spuse: 

— Nu știu. 

— Așa, răspunse Riordan. Mi-am încheiat pledoaria. 


e Capitolul 12 


În dimineaţa de miercuri, când Riordan urma să-i ia un 
interviu lui John Doe, Joe Lassiter porni cu mașina spre biroul 
său din Bottom, unde se așeză pe scaun și se prefăcu că 
lucrează, în timp ce aștepta telefonul detectivului. 

Biroul era mare și luxos, cu un cămin funcţional în stil 
Georgian, covoare gri ca pana de porumbel și cu ferestre care 
dădeau spre Capitol Hill, la extremitatea Mall-ului. Pereţii cu 
lambriuri din lemn de castan erau luminaţi discret și decoraţi cu 
litografii de Hockney. La un capăt al încăperii se vedea un birou 
bogat sculptat; o pereche de scaune cu brațele curbate și o 
canapea de piele se aflau la celălalt capăt. Totul degaja un aer 
de sobrietate și discreţie, menit să-i liniștească pe bogaţi, pe cei 
prudenţi și pe cei neliniștiţi. 


86 


Lassiter Associates ocupa întregul etaj nouă al clădirii, ceea 
ce însemna că existau trei birouri pe colț, în afară de acela 
ocupat de patronul firmei. Unul dintre aceste birouri era o 
cameră de conferinţe. Celelalte două erau destinate directorilor 
administrativi ai companiei, Judy Rifkin și Leo Bolton. Mai 
existau alte opt birouri cu ferestre, fiecare fiind atribuit unui 
anchetator cu experiență sau celui care conducea un caz. 
Cercetătorii de teren și personalul bazei de date, secretarii și 
cadrele administrative ocupau un șir de boxe din interiorul 
etajului. In afară de Joe Lassiter, se aflau treizeci și șase de 
persoane în sediul firmei și alți vreo patruzeci la New York, 
Chicago, Londra și Los Angeles. 

Paza era severă și ostentativă - așa cum trebuie să fie orice 
pază. Incepea în spaţiul de primire, unde un sistem de 
supraveghere video de ultimă generaţie înregistra intrările și 
ieșirile angajaţilor, precum și pe cele ale vizitatorilor. Dincolo de 
spaţiul de primire, accesul la birourile cu ferestre era controlat 
de un sistem de blocaj biometric, care scana amprentele 
digitale. Odată ajuns în interior, vizitatorul descoperea că toate 
ferestrele aveau perdele cauciucate care absorbeau vibraţiile, în 
eventualitatea improbabilă că cineva ar fi putut încerca să 
folosească un aparat laser ca să citească conversațiile de la 
geamul ferestrei. Clasoarele cu documente erau înzestrate cu 
lacăte cu combinații complicate și lângă fiecare masă de lucru 
se afla un malaxor de hârtie. Alte aspecte ale pazei erau mai 
puţin evidente. Din cauză că Lassiter Associates trimitea deseori 
rapoarte numeroșilor CEO” procurorilor districtuali, rapoartele 
sale nu trebuiau să fie copiate. Prin urmare, dacă nu se dădeau 
directive în sens contrar, compania își tipărea rapoartele pe 
hârtie impregnată cu fosfor, așa încât orice încercare de a se 
copia un document - altfel decât de mână - nu avea alt rezultat 
decât obţinerea unei pagini negre. 

Computerele din birou erau dotate cu încuietori, dar, din 
punct de vedere al securităţii, mai important era ceea ce le 
lipsea: unitatea de disc. Practic, asta însemna că niciuna dintre 
datele firmei nu putea fi copiată pe dischetă. Existau aparate în 
interior care controlau comunicațiile prin e-mail. Și dacă 
sistemul de procesare a datelor avea să fie atacat vreodată - și 
cei de la Securitatea Operativă jurau că asta era imposibil - un 


5 Chief Executive Officer (engl.) - director general (n.red.). 
87 


algoritm cu 128 de variante informative garanta că tot 
conţinutul lui nu putea fi decodat timp de cel puţin un milion de 
ani, la nivelul tehnologiei contemporane. 

Toate astea erau costisitoare și, după unii, excesive - dar 
Lassiter ştia care era adevărul. Securitatea își scotea 
cheltuielile. Și asta din cauză că o parte din venitul firmei 
provenea din două surse: litigii în care erau implicate corporaţii 
mari și persoane foarte bogate, și Mergers & Acquisitions, 
cunoscut de toată lumea drept M&A. Fie că problema o privea 
pe soția unui comerciant de produse de primă necesitate care 
dorea să divorțeze (și să obţină jumătate din bunurile soțului ei), 
fie că era vorba de o preluare abuzivă a controlului (cu 
posibilitatea de cumpărare la preț ridicat a acţiunilor), miza 
putea fi foarte mare. De multe ori, erau în joc sute de milioane 
de dolari, așa că secretul, secretul absolut, era indispensabil. 
Ideal era, după părerea lui Lassiter, ca opoziţia (și exista 
întotdeauna o opoziţie) nici măcar să nu știe că firma lui era 
implicată într-o afacere - dacă nu cumva, așa cum se întâmplă 
uneori, se considera că vestea implicării firmei va avea un 
impact favorabil asupra intereselor sale. În acest caz, ancheta 
trebuia să fie „zgomotoasă”, cu scurgeri de informaţii spre 
presă, o supraveghere agresivă și interviuri concurente. 

Și, la drept vorbind, gândea Lassiter, clientilor lui le plăcea 
asta. Juriștilor le plăcea, vânzătorilor de creanţe le plăcea, 
numeroșilor CEO le plăcea. Camerele de luat vederi, codurile și 
sistemele de pază sub cheie le dădeau un sentiment de 
încredere și, de asemenea, de bani bine cheltuiţi. Și, nu în 
ultimul rând - Lassiter știa asta - aveau impresia că erau niște 
jucători. Sau, cum spunea Leo: „Ce dracu'? Pentru două sute de 
dolari pe oră, ar trebui să punem lavaboul bărbaţilor pe arcuri!” 

Dar chiar și așa, cu cea mai înaltă tehnică din lume la 
dispoziţia sa, Joe Lassiter nu reușea să-l facă pe Jimmy Riordan 
să-i dea un telefon. În dimineaţa aceea îi spusese secretarei lui 
să nu-i dea pe nimeni la telefon, cu excepţia lui Riordan, și, 
drept urmare, se lăsase o liniște neobișnuită în capătul de sud- 
vest al etajului nouă. Soarele dimineţii coborâse, pe tăcute, în 
după-amiază și telefonul continua să fie mut. Lassiter comandă 
sandvișuri de la o prăvălie cu mâncare pentru acasă numită „Le 
Bon Appetit’ sau, cum o numeau copiii, „Bone”€, și mâncă 


ê Bone = os (engl.). 
88 


singur în faţa căminului, răsfoind un număr din /nformation 
Warfare. Încet, încet, după-amiaza se prefăcu în seară și Lassiter 
se gândi că ar fi bine să plece acasă. 

Probabil se întâmplase ceva, își spuse el. Poate că Doe dorea 
să fie prezent și un avocat și că fusese greu să se găsească 
unul. Poate că limba era un obstacol, deși nu credea că asta 
putea fi o problemă. Riordan spusese că va aduce cu el un 
traducător, „cineva care vorbește italiana și spaniola”. Poate că 
starea sănătăţii lui Doe se înrăutăţise. Poate că... 

Telefonul sună la cinci și un sfert, tocmai când soarele 
asfințea deasupra Cimitirului Arlington. 

— În clipa asta m-am întors. 

— Și 

Urmă o pauză. 

— Ce-am aflat? N-am aflat absolut nimic, răspunse Riordan. 

— Ce spui? 

— Rămâi la telefon, spuse Riordan și urlă, după ce 
îndepărtase puţin receptorul: Da, da, da, lasă-mă cinci minute, 
se poate? Apoi reveni. 

— S-a blocat; a refuzat să răspundă. N-am scos nimic de la el. 
Nada’. 

— Dar de ce n-a venit și un avocat? l-ai spus că... 

— Nu m-ai înțeles. Ti-am spus clar: n-a zis nici „du-te-n mă- 
ta”. Nimic. l-am citit drepturile de care beneficia în trei limbi și... 

— Eşti sigur c-a-nțeles? 

— Cum să nu, a înțeles! Se vedea după ochii lui. A înțeles 
fiecare cuvânt pe care i l-am spus. 

— Trebuia să-i aduceți un avocat. 

— Sigur că da! După câteva ceasuri am aranjat să i se trimită 
unul. M-am gândit, ce mama mă-sii! o să scoată ăla ceva de la 
el. Un nume. Ceva. Așa că am aşteptat câteva ore să vină 
avocatul. După aia am tot stat și-am aşteptat timp de... cât să 
zic?... o jumătate de oră cu el acolo, în cameră, vorbindu-i lui 
Doe. Și, închipuie-ți, avocatul a vorbit de unul singur. Doe n-a 
răspuns nici cu un „lua-te-ar dracu”. Așa că am intrat din nou în 
cameră și-am început să-/ /lămuresc. l-am spus ce mare-i ţara 
asta, cum toţi suntem egali și că nu contează cine ești, contează 
ce-ai făcut. Fapte bune sau fapte rele. l-am spus că nu avem 
nevoie să-i știm numele ca să-l trimitem în judecată sau să-l 


7 Nimic (span.). 
89 


executăm, chiar. Mie unul, nu-mi pasă, poate să se ducă la 
judecată sub numele de John Doe... și când toată treaba s-a 
terminat, sentinţa va fi aceeași. Dacă nu vrea să coopereze, e 
un om mort! Mort în principiu, totuși mort! 

— Așa i-ai spus? 

— Da, și i-am mai spus și că este acuzat de omor deosebit de 
grav, și de cauzare de incendiu, și că suntem în posesia probelor 
pentru a-l condamna. Am enumerat probele și i-am arătat 
cuțitul... 

— Ai luat cuțitul la spital? 

— Am luat mai multe lucruri la spital. Nu te teme, le-am scos 
sub semnătură. 

— El cum a reacţionat? 

— N-a reacţionat deloc. Ai văzut vreodată Sfinxul? Riordan 
scoase câteva hohote puternice. Singurul moment când tipul a 
tresărit a fost când a văzut sticluța. 

— Ce sticluță? 

— Sticluţa de parfum, sau ce mama măszsii e! Sticluța din 
buzunarul lui! 

— La ce-i trebuia? 

— Habar n-am, dar... cum să zic... era clar... că însemna ceva 
pentru el. Parcă i s-au holbat ochii... așa mi s-a părut. 

— | s-au holbat ochi? 

— Da. 

— Aha! 

Riordan nu băgă în seamă sarcasmul. 

— Vorbesc serios. Sticluța l-a surprins. Așa că am de gând să 
cer laboratorului să facă o nouă analiză a lichidului. Poate că e 
ceva acolo care nu s-a observat. Droguri sau mai știu eu ce. 

— Ei, și pe urmă ce-a mai fost? 

— Ce să fie, am stat acolo cu ei și cu avocatul și am spus că 
am posibilitatea să fac o recomandare avocatului 
Commonwealth-ului. Dacă preferă pedeapsa cu moartea sau 
închisoarea pe viaţă... asta-i o idee bună, pricepi? l-am spus că 
avem probe de premeditare, avem un șir de probe tari ca stânca 
și că-i vorba de o crimă odioasă. l-am spus cum văd eu lucrurile; 
se află pe o spirală care-l trage-n jos: după câteva zile o să-l 
mutăm în camera specială de la Fairfax General. Și pe urmă... 

— Ce-i aia cameră specială? întrebă Lassiter. 


90 


— Exact ce se aude: o cameră de spital în care, însă, 
ferestrele sunt antiglonţ. Ştii câţi suspecți sunt atacați după ce 
au comis o crimă? N-ai să mă crezi. Așa că fiecare unitate 
judiciară are o cameră specială. La Washington, se află la D.C. 
General. Aici, la noi, este la Fairfax. Costă o groază de bani, știi, 
să ţii în post un paznic timp de douăzeci și patru de ore. Drept 
care, de îndată ce omul e, cât de cât, într-o stare acceptabilă, e 
mutat în camera specială. Acolo sunt bare și o ușă de oțel care 
se închide pe dinafară... 

În orice caz... vreau să-ţi spun că, dacă se simte destul de 
bine ca să plece și din spital, și din camera specială, treaba 
începe să meargă mai prost, fiindcă atunci îl dăm în judecată și 
e trimis la închisoarea districtuală. Poate la infirmerie, dacă nu e 
încă sigur de puterile lui, dar precis la închisoare. E o adevărată 
coborâre pe spirală, așa cum am mai zis. Între timp, pot să-ți 
spun un lucru: doctorii i-au redus medicaţia - doar pentru ziua 
de azi - așa că noi am putut vorbi cu el și nu era prea ametit. ȘI 
mi-am dat seama că se cam chinuia, avea nevoie de o mică 
înțepătură. De data asta, bineînțeles, avocatul lui fiind de față, 
n-am putut chiar să-l ameninţ, dar l-am informat că personalul 
medical de la închisoarea districtuală este cam tot atât de 
ocupat ca un câine cu două puțe... 

— Sfinte Dumnezeule, Riordan! 

— Ce vrei, nu i-am spus decât adevărul. Oamenii ăia sunt 
ocupați și poate că acolo n-o să aibă același nivel de confort ca 
aici. Și nu minţeam deloc. l-am spus: acum un an - poţi să 
verifici în ziarul Post - s-a petrecut un scandal. Ceva groaznic! A 
ieșit la iveală că niciun deţinut de la infirmerie nu primea nimic 
ca să-și potolească durerile, fiindcă sora le dădea un fel de apă 
chioară și vindea medicamentele celor din alte celule. 

— Jim... 

— Așa că i-am spus că poate, dacă e un pic mai cooperant, 
poate c-o să rămână la spital, în camera specială, ceva mai mult 
timp. Probabil o săptămână, două. O să-i mai dăm ceva timp să 
se pună pe picioare. 

— ȘI...? 

— Nimic. 

— Ești sigur că te-a înţeles? 

— Da. 

— Dacă n-a spus nimic, cum poţi fi sigur? 


91 


— Fiindcă știe engleza... vorbește cu infirmierele, îi e sete. Îi e 
foame. Il doare ceva. A vorbit cu ele, foarte bine. In plus... asta-i 
ceva la care mă pricep. Pot să spun c-am interogat vreo câteva 
mii de oameni. Cât despre tipul ăsta... vrei să știi părerea mea? 
Tipul ăsta e un caz foarte complicat. Pot să jur că n-a fost prima 
oară când era chestionat de un copoi. 

Lassiter îl crezu. Asta era, într-adevăr, genul de lucru la care 
Riordan se pricepea. 

— Deci, asta a fost? 

— Mai mult sau mai puţin. Doctorul ne-a dat afară. Riordan 
continuă pe un ton miorlăit, enervant: „Pacientul are nevoie de 
odihnă”... Așa că a trimis-o pe soră să aducă o fiolă de Demerol, 
iar noi ne-am ridicat, în timp ce John Doe... John Doe arăta rău. 
Vreau să spun că suferea destul de tare. Se vedea pe faţa lui. 
Era asudat și, din când în când, poate atunci când se mișca... 
scotea un fel de sunet. Incet, cam așa: uhuhuh. De parcă nu 
reușea să se stăpânească. Așa că m-am uitat urât la el și i-am 
spus c-o să mai vin eu pe acolo... iar el s-a uitat la mine cu 
rânjetul ăla de mâncător de rahat și știi ce mi-a spus? 

— Nu. Ce? 

— A spus: Ciao. 

— Ciao? 

— De parc-am fi fost într-un episod din Baywatch sau mai știu 
eu ce. Mă jur pe viața mea că, dacă n-ar fi fost în spital, îl 
băgăm eu acolo. 

Lassiter rămase tăcut o clipă, apoi întrebă: 

— Deci, ce ai de gând să faci? 

_ — O să fac tot ce i-am spus că fac, răspunse Riordan mohorăt. 
Incepând cu mutarea în camera specială. Doctorul zice că dacă 
evoluează așa cum cred ei, putem să-l mutăm săptămâna 
viitoare. 

e 

Era Thanksgiving dimineaţa și constată că vremea începuse 
să se schimbe... parcă pregătise o răzbunare. Fulgi de zăpadă 
zburau de-a lungul ferestrelor atriumului, groși și perfect 
conturaţi. Era genul de zăpadă care cădea fulg cu fulg, genul de 
zăpadă care apare la începutul unui film de Crăciun. 

Se îmbrăcă în grabă, luă câteva conserve de ton din 
bucătărie, ieși din casă și porni spre mașină. Alimentele 
reprezentau taxa lui de intrare la Turkey Trot din Alexandria, o 


92 


cursă de opt mii de metri pe teren plat care atrăgea cam două 
mii de alergători în fiecare an. În timp ce mașina străbătea un 
vârtej de fulgi rotitori, el se aplecă peste volan. Vizibilitatea era 
atât de slabă, încât mașinile din faţa lui nu erau decât niște 
licăriri roșii care se aprindeau și se stingeau printr-un zid de 
ninsoare. Era genul de zăpadă despre care zici: „n-o să dureze” 
sau „n-o să se depună”, dar până ajunse el la Alexandria și găsi 
un loc de parcare, lumea era învăluită în alb. 

Mulţi pretind că pot gândi cu folos în timp ce aleargă, 
descoperind că mișcarea repetată a corpului îngăduie minţii să 
zboare liber. Lassiter nu era unul dintre aceștia. El nu gândea 
niciodată în timp ce alerga, poate doar în termenii foarte direcţi 
și legaţi de mici amănunte: unde să-și plaseze piciorul, dacă să- 
și scoată mănușile, când să pornească înapoi și dacă durerea 
din genunchi era ceva serios sau doar o închipuire a imaginaţiei 
lui. 

În cursa de astăzi, gândurile i se învârteau în jurul acelorași 
probleme. Se gândea la pasul lui și la cât de departe putea să 
fie următoarea bornă de marcaj. Calcula vectorii care ar ajuta să 
depășească alergătorii din faţa lui. Clipea ca să-și scuture 
zăpada de pe gene, asculta respiraţia gâfâită a celor din 
apropierea lui și se mira că se încălzise atât de tare, în timp ce 
aerul era atât de rece. Mintea lui zbura asemeni fulgilor de 
zăpadă, purtându-l spre linia de sosire. Lui îi plăcea să alerge 
tocmai fiindcă asta îl împiedica să gândească. Atunci când 
alerga, era ca și cum și-ar fi părăsit trupul și tot ce mai rămânea 
era mișcarea. 

Apropiindu-se de linia de sosire, observă mulţimea care-i 
întâmpina, aliniată de ambele părţi ale drumului în ultimii patru 
sute de metri ai cursei. Striga cuvinte de încurajare, 
îndemnându-i pe alergători cu ţipete ca: „Bravo!” și „Mai e nu 
pas!” Când trecu linia de sosire, afișajul digital era încrustat în 
zăpadă, totuși reuși să-și vadă timpul realizat: 31,02. „Nu-i rău”, 
gândi el. Il auzi pe coordonatorul alergării urlând: „Bărbaţii la 
stânga, femeile la dreapta”, și ţâșni pe pantă în urma unui tip 
bondoc într-un tricou roșu. Era conștient de oamenii din jurul lui 
care respirau gâfâit, erau roșii la faţă și le ieșeau aburi din umeri 
și din creștetele capetelor. Zăpada continua să cadă în grămezi 
mari, lipsite de greutate. 


93 


Ar fi putut să jure că nu se gândise la nimic în timpul cursei. 
Mintea lui fusese complet goală. Drept care, în timp ce-și scotea 
tricoul din Tyvek care avea scris pe el numărul trei și îl întindea 
unui oficial, fu surprins când își dădu seama că la un anume 
moment în timpul alergării, luase o hotărâre. In timp ce pășea 
printre mesele cu suc de portocale și tablete energizante, 
liniștindu-se puţin, își cântări în minte hotărârea. Işi va lua un 
concediu. Va fi absent atâta timp cât va fi nevoie, o săptămână, 
o lună, oricât. Atât cât va fi nevoie ca să afle de ce fuseseră 
uciși Kathy și Brandon și cine se afla în spatele acestei afaceri. 
Asta era hotărârea și era o treabă ca și făcută. Era deja plecat, 
doar că cei de la compania lui nu fuseseră încă înfiinţați. 

Intră în clădirea școlii și-și găsi treningul pe pervazul ferestrei 
unde îl aruncase. Din momentul când îl îmbrăcă și începu să-și 
întindă picioarele, i se declanșă în minte întrebarea: cât îi 
trebuise ca să ajungă la această hotărâre... chiar dacă nu-și 
amintea că se gândise la ea. Ce rost avea să fie proprietarul 
unei agenţii de investigaţii, dacă nu se folosea de ea? Dacă cei 
din Wall Street voiau să descopere ceva, i se adresau lui. Și tot 
așa făcea și jumătate din avocaţii din K Street. Atunci de ce să 
lase Joe Lassiter ceva atât de important cum erau Kathy și 
Brandon pe mâna polițiștilor? i 

Când ajunse la mașină, o găsi acoperită de zăpadă. Işi folosi 
brațul ca să șteargă, cât de cât, parbrizul, apoi intră înăuntru. Işi 
simțea trupul fierbinte după cursă și până să-și găsească cheile 
și să dea drumul la motor, geamurile se făcuseră cenușii din 
pricina aburilor. Dădu drumul la căldură și, după un minut, 
geamurile fură curate, iar el porni. 

Acum vântul începuse să șuiere. Semafoarele se bălăngăneau 
pe cabluri, iar semnele de circulaţie zăngăneau cumplit. Zăpada 
zbura spre faruri într-un șuvoi orizontal continuu. Dincolo de râul 
cenușiu ca ardezia, orașul devenise invizibil. Doar lumina roșie 
din vârful Monumentului lui Washington clipea și se stingea, ca 
și cum ar fi vrut să-l deoache. 

Conduse direct spre biroul lui din Foggy Bottom, luând-o pe 
podul străzii paisprezece spre Bulevardul Independence, 
îndreptându-se apoi spre vest. Intensitatea scăzută a luminii 
electrice făcea ca puţinele vehicule care mai circulau să se 
târască șovăielnic de la o intersecție întunecată la alta. 


94 


Din fericire, exista un generator în clădirea lui și totul 
funcționa. Işi parcă mașina în spaţiul cavernos al garajului 
subteran și porni repede spre lifturi. Chiar și acolo, sub pământ, 
se auzea vântul urlând și simţi cum îl trece un fior. Transpiraţia 
de pe spate începea să-i îngheţe, în timp ce liftul îl ducea spre 
etajul nouă. 

In spațiul ocupat de biroul lui exista un duș pe care-l folosi din 
plin. Deși mușchii îi erau încordaţi după cursă, se relaxă sub 
bătaia apei fierbinţi și, după o vreme, simţi cum acidul lactic i se 
scurgea din trup. Fiindcă făcea alergări la Mall de patru, cinci ori 
pe săptămână, își ţinea câteva haine în dulapul de la birou. 
După ce-și frecă părul cu un prosop, trase pe el o pereche de 
ginși și un pulover și se duse la masa lui de lucru. 

Pentru prima oară de când lucra aici, biroul lui îl plictisi. 
Rafturile de cărți, lambriurile, litografiile... pe cine încerca el să 
impresioneze cu ele? Se vedeau în încăpere câteva fotografii 
înrămate artistic, dar niciuna nu era cu Kathy și Brandon. Toate 
pozele îl reprezentau pe el, alături de persoane celebre: Lassiter 
discutând cu Prinţul Bandar; Lassiter dând mâna cu Consilierul 
pentru Securitate Naţională al Președintelui; Lassiter în elicopter 
cu un grup de generali de Stat-Major; Lassiter la Forbes - de 
parc-ar fi fost cronicar culinar. 

Locul de frunte îl ocupa o glumă: o fotografie în care Lassiter 
pozase alături de șeful minorităţilor din Senat, scoțând mingea 
de golf din gaură la Army-Navy Country Club. Senatorul - cu 
bărbia ridicată, cu crosa în sus, cu piciorul înclinat - era un 
arhetip: tipul care apare pe afișe, cu bani moșteniţi și purtător 
de valori tradiționale americane. La rândul lui, Lassiter arăta ca 
un nebun. Stătea cu câţiva pași mai încolo, cu buzele strânse și 
o privire sălbatică, învârtind un nouar din fier, de parc-ar fi fost 
un jucător de baseball din Louisville. 

Alături de caraghiosul instantaneu GPA se afla un dar din 
partea lui Judy: un extras din Washingtonian în legătură cu 
celibatarii cei mai recomandabili ai orașului, încadrat într-o ramă 
în formă de inimă. (Lassiter se afla la numărul 26 - ceea ce era 
măgulitor, dacă stăteai să te gândești. Sau poate că nu era.) 

Toate astea fuseseră importante pentru el cândva, sau măcar 
amuzante, dar acum... ce rost mai aveau? Să deschidă noi 
birouri, să câștige mai mulţi bani, să construiască o casă și mai 


95 


mare? Pentru ce? Adevărul era că Bandar nici măcar nu-i plăcea 
- așa că ce căuta poza lui la el pe perete? 

Dădu jos fotografiile și le depozită într-un colț. Apoi se 
întoarse la masa lui de lucru și luă o foaie de hârtie. Desenând o 
linie verticală pe mijlocul paginii, scrise Compania pe partea 
stângă și Investigații, pe dreapta. 

Stătu o clipă, gândindu-se ce să facă. Partea grea cu 
înlocuirea lui, chiar și temporar, era că responsabilităţile sale 
erau extinse, serioase și nu prea bine definite. De fapt, el făcea 
tot ce trebuia să facă pentru ca lucrurile să funcţioneze, ceea ce 
însemna că era omul care aduce ploaia, pompierul, 
supraveghetorul și administratorul proceselor. Se putea spune 
că făcea câte puţin din toate sau puteai s-o iei invers și să spui 
că făcea ce voia. Și cum, se întreba el, poţi mandata pe cineva 
cu așa ceva? 

Sub Compania scrise Bolton - toate M&A, iar dedesubt scrise: 
Rifkin - Toate Celelalte Procese. Leo și Judy erau oameni 
ambiţioși, cu poziţii egale în firmă. Dacă-i dădea unuia dintre ei 
prioritate faţă de celălalt, unul dintre ei va demisiona. Chiar și 
așa, nu va fi de ajuns să împartă procesele între ei: mai erau și 
chestiuni administrative care implicau debitele monetare, 
afacerile noi și relaţiile cu clienţii. Lassiter hotărî să atribuie 
aceste responsabilităţi lui Bill Bohacker. El lucra la sucursala din 
New York, dar putea să-și facă treaba de acolo. Aproape 
jumătate din facturile companiei erau, oricum, trimise în Wall 
Street. 

Bohacker - Admin. 

Se gândi o clipă la asta și-și notă să-l cheme pe Bill la 
Washington luni. Putea să ia o cursă și să fie aici la nouă. Se vor 
întâlni toţi patru în camera de conferinţe și vor pune la punct 
toate detaliile. 

Ducându-se la computer, formă parola zilei și trecu în revistă 
procesele care se aflau pe rol la birourile din Washington. EIl 
personal era implicat direct și substanţial doar în două dintre ele 
- dar fiecare era pentru un client important. Va trebui să le 
telefoneze și să le explice de ce își lua concediu. Nu credea că 
vor exista probleme, dar, dacă vor exista, o să-i trimită la Kroll - 
fără supărare. 


96 


Lassiter mai făcu o însemnare pe partea stângă a foii de 
hârtie - AFL-CIO? (să-l sun pe Uehlein) și AmEx? (să-l sun pe 
Reynolds). Mai stătu puţin pe gânduri și-și mai notă ceva. Apoi 
se ridică și se duse la fereastră: ninsoarea se transformase în 
lapoviţă. Urmări cu privirea Lincoln-ul Municipalităţii aruncând 
zăpada de ambele părți ale Bulevardului Pennsylvania și ascultă 
zgomotul măzărichii lovindu-se de geam. 

Se întoarse la masa de lucru, se așeză pe scaun și se uită la 
jumătatea dreaptă a paginii, cea care purta titlul /nvestigații. 
Dedesubt nu se afla nimic. Inchise ochii, se lăsă pe spătarul 
scaunului și medită. Ce se afla acolo? Era ceva ce Riordan nu 
descoperise, ceva ce putea el să facă și pe care poliţia nu-l 
făcuse deja? Rămase pe scaun o jumătate de oră, după care 
scrise un cuvânt, și cuvântul acela era: „sticluța”. 

Numai două lucruri fuseseră găsite asupra persoanei lui John 
Doe - un cuțit mare și o sticluţă. Poliţia știa tot ce era de știut 
despre cuţit, dar sticluța nu-i spunea nimic. Riordan reanaliza 
conținutul, așa că el nu avea nimic de făcut în legătură cu asta... 
dar poate că sticluţa în sine merita să fie urmărită. Părea ceva 
costisitor, sau, cel puţin, neobișnuit. Poate că-i va face câteva 
fotografii și va pune pe unul dintre băieţii de teren să vadă de 
unde provenea. 

Următoarele cuvinte pe care le scrise fură: „Comfort Inn.” Își 
amintea că-l întrebase pe Riordan dacă John Doe dăduse vreun 
telefon din camera lui de motel, dar nu-și amintea să fi primit 
vreun răspuns. După toate probabilitățile, asta însemna că nu 
fuseseră niciun fel de telefoane, dar trebuia să controleze. De 
fapt, își zise el, uitându-se la listă, nu părea că are prea multe 
de făcut. 


e Capitolul 13 


Lassiter fu trezit de un zbârnâit și un val orbitor de lumină 
solară, un zid de strălucire atât de puternică, încât simţi că 
ametțește și își strânse pleoapele, în timp ce se dădea jos din 
pat. Telefonul suna și, asemeni unui vampir prins în capcana 
soarelui, traversă încăperea cu pași nesiguri și cu ochii închiși. 


8 AFL-CIO = Federația americană a muncii (Uniune sindicală din S.U.A.). 
? AmEx = American Express. 


97 


Ajungând la telefon, bâjbâi după receptor, își drese glasul și 
mormăi: 

— Da? 

Persoana de la celălalt capăt al firului nu spuse nimic un 
moment, după care vorbi: 

— Dormeai? Era Riordan. 

— Nu, minţi el. Era o reacţie automată. Nu știa de ce, dar, ori 
de câte ori era trezit de un apel telefonic, invariabil nega faptul 
că ar dormi. Chiar dacă era trei dimineaţa, se simţea vinovat, de 
parcă lumea se aștepta ca el să fie tot timpul treaz. Dacă cel 
care suna era treaz, de ce să nu fie și el? 

— Eşti sigur? întrebă Riordan. 

— Da... foarte sigur... cât e ceasul? 

— A, şapte fix. 

— Stai o clipă. Nu închide. 

Electricitatea se întrerupsese în ajun și Lassiter uitase să 
reprogrameze dispozitivul care regla intensitatea luminii și 
acţiona obloanele din partea de sus a ferestrelor, ca și lucarnele. 
Prin ferestre se vedeau copacii, cu trunchiurile și ramurile, cu 
rămurelele și frunzele lor acoperite de gheaţă. Sclipeau, cu 
picuri atârnând de ele, lumina ricoșând de pe suprafaţa lor cu o 
strălucire orbitoare. De la un cap la altul, un val de lumină 
solară inunda încăperea. Lassiter întinse mâna spre butonul de 
pe perete, apăsă și auzi un zumzet slab deasupra capului. Incet, 
încet lumina scăzu și el se întoarse la telefon. 

— Ce mai e? 

— Nu mă mai ocup de cazul tău. 

— Cum? De ce? 

— Ei, bine, din două motive. Mai întâi... Ești sigur că nu te-am 
trezit din somn? Uneori îl sun pe câte unul... 

— Sunt perfect sigur. 

— Cred că și tu te trezești devreme. Ca și mine. 

— De cum se crapă de ziuă. 

— În orice caz, după părerea celor de la etajul de jos, 
problema-i rezolvată. Dacă era după mine... 

— Nu-i rezolvată. 

— Știu ce vrei să spui, dar cealaltă chestiune era: avem un 
caz de dublă omucidere la Annandale, și una dintre victime e un 
sticlete. 

— Îmi pare rău. 


98 


— Un băiat de douăzeci și patru de ani, un băiat de treabă... 
nou în poliție, care s-a oprit la un magazin alimentar ca să bea o 
ceașcă de cafea. Riordan făcu o pauză. Omul avea o fetiță de 
două luni, era în drum spre casă, nevastă-sa îi păstrase 
mâncarea caldă și... bum!... e pus la pământ, în timp ce-și 
cumpăra o ceașcă de cafea. 

— Asta-i groaznic. 

— N-ai auzit nici jumătate. Cealaltă victimă e un thailandez. 
Primise cetățenia cu două zile mai înainte. Făcea încasări de 
Thanksgiving - când se câștigă 5,87 dolari pe oră și, de-odată... 
bim! bam! bum! - încasează trei drept în figură. Bine-ai venit în 
America! Felicitări de Thanksgiving! Odihnește-te în pace. 

— Uite ce e, Jim... înțeleg ce spui, dar... 

— Și mai e ceva: am fost invitat la o conferinţă... așa că 
trebuie să mă pregătesc. 

— O conferinţă? 

— Da. E una din chestiile alea: să dăm mâna peste frontiere. 
Organizată de Interpol. La Praga. Ai fost vreodată la Praga? 

— Nu în ultima vreme. Ce fel de conferință? 

— M-au pus pe o listă cu câţiva franţuji și un rusnac. Eu sunt 
detectivul american tipic, sau cam așa ceva. O să vorbesc 
despre „Activitatea poliţiei într-o societate democratică.” Asta 
fiindcă cehii n-au prea avut așa ceva pricepi? De multă vreme. 

— Nu mai spune! 

— Oricum, Andy Pisarcik o să preia cazul surorii tale și al 
nepotului tău pentru o vreme. E un băiat isteț. O să știe el ce 
concluzie să tragă... uite, îţi dau numărul lui. 

Lassiter voia să protesteze. Riordan era unul dintre cei mai 
buni detectivi de la omucideri din Virginia de Nord, dar nu avea 
niciun rost să se tocmească cu el în chestiunea asta. În primul 
rând, hotărârile privind împărţirea sarcinilor nu erau de 
competenţa lui Riordan. 

— Pot să te-ntreb câteva lucruri?... Cât se mai poate încă... 

— Okey, răspunse Riordan pe un ton indiferent. 

— Despre băiatul nostru... ai verificat să vezi dacă a dat vreun 
telefon de la motelul unde stătea? 

Riordan șovăi. 

— Nu știu... stai să văd. Comfort Inn. Știu că am solicitat asta. 
Tocmai pregăteam dosarul pentru Pisarcik. Rămâi la aparat. 
Lassiter auzi foșnet de hârtie. 


99 


— Da! Uite! Un telefon. A dat un telefon la Chicago. A durat 
mai puţin de un minut. Era un fleac. 

— Deci, cui i-a telefonat? 

Riordan șovăi... 

— Ei... Detectivul se simţea, clar, jenat. Ce naiba!... A sunat la 
un hotel: Embassy Suites. 

— Și? 

— Ce-ţi închipui? A cerut centrala. Dacă i-au făcut legătura cu 
altcineva nu s-a înregistrat... nici nu se putea să se înregistreze. 
Vocea lui Riordan suna ca și cum se dezvinovățea. N-am mers 
cu cercetările mai departe. Vreau să zic... câte camere pot fi 
într-un hotel? Două sute de camere? Și doar un minut? Eu cred 
că i s-a dat un număr greșit. 

— Dar sticluța? 

— Am luat câteva amprente parţiale de pe ea. Toate sunt ale 
lui Doe. Laboratorul a mai făcut o analiză a conţinutului și s-a 
dovedit și de data asta că e apă. S-au găsit unele impurități. Așa 
că și despre sticluță nu poţi să pui decât o mare întrebare: „Ei, 
și?” 

— Ai făcut câteva fotografii cu ea, nu-i așa? N-ai putea să-mi 
dai câteva copii? 

Urmă un oftat adânc, exploziv. 

— Să văd ce pot să fac. Dar asta e, Joe: nu mă mai ocup de 
caz. De-acum încolo vorbește cu Pisarcik. 

— Bineînţeles! Dar ce ai de spus despre casa cu odăi de 
închiriat din Florida? Acolo unde „Gutierrez” își primea 
corespondenţa. Ai vreo adresă? 

Riordan izbucni în râs. 

— la mai slăbește-mă! spuse el și închise telefonul. 

e 

Întâmplător, se aflau patru Embassy Suites la Chicago și 
Lassiter nu se simţi în stare să-l bată la cap pe Riordan ca să i-l 
găsească pe cel care trebuia. Deci, sună la birou și însărcină pe 
unul dintre anchetatorii lui, un fost agent FBI, pe nume Tony 
Harper, să se ducă la Comfort Inn. Lassiter era aproape sigur că 
Tony va obţine o copie a notei de plată a motelului de la 
funcţionarul de la recepţie - deși asta, probabil, va costa ceva 
bani. Se dovedi că avusese dreptate. Două ore mai târziu, Tony 
îi oferi o copie a notei de plată și o chitanţă pentru o sută de 
dolari. Chitanţa era pentru „Servicii prestate”. 


100 


În afară de acel unic apel telefonic pentru codul zonal 312, 
chitanța mai cuprindea numărul cardului Visa pe care-l folosise 
„Juan Gutierrez” ca garanţie pentru cameră. In schimbul a 
douăzeci și cinci de dolari, Lassiter știa că putea să cumpere o 
evidenţă a creditelor lui Gutierrez, iar cu câteva sute de dolari 
putea să obţină ceva și mai util: o listă numerotată a tuturor 
extragerilor de pe card făcute de Gutierrez. Și de pe celălalt 
card, dacă-și aducea el bine aminte. Riordan îi spusese că 
Gutierrez avea două carduri și că pe fiecare îl avusese doar 
câteva luni. Cu Agenţia nu va fi nicio problemă: va găsi cel de al 
doilea card prin intermediul primului. 

Nu era o procedură sută la sută legală, dar nici graba nu era 
legală. În Era Informaţiei, violarea intimităţii era echivalentul 
moral al traversării străzii prin loc nepermis: dacă erai prins, 
plateai amenda și-ţi vedeai de drum. Lassiter căută pe Rolodex 
până găsi numărul unei firme din Florida care se ocupa cu 
recuperarea datelor, un magazin de mașini vechi care purta 
numele de Servicii Generale Mutuale. 

Magazinul era deservit de un agent de informaţii specializat în 
date obţinute la negru. Dacă te interesa un cont în bancă, 
numere de telefon neînregistrate, copii ale operaţiunilor de pe 
cărți de credit sau recipise ale taxelor de telefon, acest Serviciu 
putea obține totul pentru tine, rapid și ieftin. După cum spunea 
Leo, ei făceau asta „după metoda veche: dădeau mită”. In orice 
caz, aveau câte un om pe statul de plată al fiecărei companii 
importante de cărţi de credit și de curierat din S.U.A. 

— E un bârlog bun, spusese Leo. Nu fac decât un lucru, dar îI 
fac bine. 

Lassiter formă numărul de la Serviciile Generale Mutuale, își 
dădu, din proprie iniţiativă, numărul de cont și-i spuse femeii de 
la celălalt capăt al firului ce dorea: câteva copii ale chitanţelor 
cărţilor de credit ale lui Gutierrez pe fiecare din ultimele trei 
luni. Îi dădu numărul de card și plăti ceva în plus pentru 
expediere. 

Terminând cu asta, își îndreptă atenţia spre apelul telefonic 
de pe chitanţa de la Comfort Inn. Taxa fusese de 1,25 de dolari, 
un apel simplu pe distanţă lungă, ce fusese înregistrat la un 
minut - ceea ce însemna că discuţia durase ceva mai puţin 
decât atât. 


101 


Cântări probabilitățile. Un minut, poate mai puţin. Era nevoie 
de mai mult timp pentru a rezerva o cameră. lar dacă îl sunase 
pe un oaspete al hotelului, probabil că nu reușise să obţină 
legătura; operatorul hotelului ar fi avut nevoie de mai mult 
decât atât pentru a-l conecta, telefonul ar fi trebuit să sune în 
cameră... Deci, se părea că persoana pe care o sunase fusese 
plecată. Dar, poate că John Doe venise la Washington de 
altundeva. În cazul ăsta, poate că suna „acasă”. Majoritatea 
hotelurilor cu apartamente folosesc poșta vocală așa că... poate 
că Doe își verifica telefoanele. p 

Lassiter avea și el un sistem de poștă vocală la biroul lui. Işi 
formă propriul număr, apăsă pe diferitele coduri ca să acționeze 
sistemul și cronometră de pe ceasul lui ca să vadă cât durează. 
Transmise două mesaje scurte care durară nouăzeci și două de 
secunde. Notă mesajele, apăsă pe „D” ca să le șteargă de pe 
poșta vocală și mai sună o dată. Cincizeci și una de secunde. 

Apoi sună la hotel. 

— Aici Embassy Suites. Cu cine vreţi să vorbiţi? 

— Încerc să dau de un oaspete. Juan Gutierrez. Dictă literă cu 
literă. 

— Un moment, vă rog. Urmă o așteptare lungă, în care se 
auzi o muzică proastă. Apoi: Regret. Mă tem că nu avem pe 
nimeni cu acest nume. 

Unul dintre lucrurile care făceau din el un bun anchetator era 
conștiinciozitatea. Când ceva părea să fi ajuns la un blocaj, el 
încerca întotdeauna să se convingă dacă nu cumva, pe undeva, 
era o ieșire. Așa că, în loc să închidă telefonul, insistă. 

— Ăsta e ultimul număr pe care-l avem de la el. Vreţi să mai 
verificați o dată? Știu că a fost acolo acum câteva săptămâni și, 
după câte am înţeles, se va afla la Chicago pentru o vreme. 
Poate că a lăsat un număr la care poate fi găsit. Vreţi să 
verificaţi? 

— Îi sunteţi prieten, sau... 

— Nu. Sunt avocatul doamnei Gutierrez. Doamna e foarte 
îngrijorată. 

Din nou muzică proastă. Nu-și dădea seama ce aștepta să 
afle, chiar dacă descoperea că Doe stătuse acolo. Dar poate că 
mai exista o altă chitanță, alte apeluri telefonice. 

Muzica se opri și funcţionarul de la recepţie apăru iar pe fir. 


102 


— Aveţi dreptate. Am avut, într-adevăr, un oaspete cu acest 
nume... dar și-a anunţat plecarea. Vreau să spun, încă nu-i clar. 

Lassiter se prefăcu că nu înţelege. 

— Îmi pare rău, eu nu... 

— Ei, bine, a plecat fără să anunte. 

— Vreţi să spuneţi că n-a plătit? Asta nu se potrivește cu... 

— Nu, nu... nu asta am vrut să spun. Am primit o copie după 
cardul de credit când a venit. Problema este... vă deranjează 
dacă vă cer numele? 

— Bineînţeles că nu. Mă numesc Michael Armitage, de la 
Hillman, Armitage și McLean, New York. 

— Și sunteţi avocatul doamnei Gutierrez? 

— Da, sunt împuternicitul ei. 

— Știţi, problema este că domnul Gutierrez are un card Visa 
cu limita depășită. Am vrut să discutăm asta cu domnia sa, 
dar... nu l-am mai văzut. 

— Înţeleg. 

— Deci, e vorba de un sold expirat. 

— Cred că putem rezolva noi asta. Dar altceva voiam să vă 
întreb: cât timp a stat domnul Gutierrez la dumneavoastră? 
Lunga tăcere de la celălalt capăt al firului însemna că el 
depășise limita, că exagerase cu întrebările. 

— Cred c-ar fi mai bine să vorbiţi cu directorul. Pot să-i spun 
să vă sune... 

— Perfect! răspunse Lassiter. În orice caz, acum mă grăbesc. 
Mulţumesc foarte mult. Și puse receptorul jos. 

Nu-i trebuiră mai mult de cinci minute să-și facă o valiză 
pentru o noapte cu cele necesare și un schimb de haine. 
Părăsind casa, porni prin zăpada care-i scârțâia sub picioare 
către mașină, cu valiza într-o mână și o ceașcă de cafea în 
cealaltă. 

În Georgetown, exact dincolo de Key Bridge, se afla un centru 
de copiat Kinko, și se îndreptă într-acolo. Porni pe drumul 
împrejmuit de copaci spre Rosslyn, făcu un viraj și traversă râul 
Potomac către M Street. Își lăsă mașina în parcarea de la Eagle 
Liquors și străbătu aleea către Kinko. Zece minute mai târziu 
ieși cu o foaie de carduri de afaceri microperforate, tipărite pe 
un material gri, destul de gros, stropit cu cărbune. Pe carduri se 
putea citi: 


103 


Victor Oliver, V.R 

Muebles Gutierrez 

2113 52nd, PI., SW 
Miami FI 33134 
305-234-2421 


Habar n-avea dacă exista adresa: 2113 52nd Place, dar codul 
poştal era exact, iar numărul de telefon era operabil. Era un 
telefon de apel de la centrul DEA, ceea ce însemna că la celălalt 
capăt al firului cineva va prelua mesaje pentru oricine de la 
oricine. Bineînţeles că, dacă cineva va întreba de Victor Oliver, 
cel care va răspunde la DEA o să-și piardă o mulţime de timp, 
încercând să descopere cine era acesta. 

Era un sfârșit de săptămână prost ales pentru călătorii fără 
rezervări. Una din pistele de la Aeroportul National era închisă, 
și până și zborurile de la Dulles erau făcute să aștepte pentru 
deszăpezire. Cu toate astea, pe la ora trei Lassiter stătea 
instalat pe locul 2B la clasa întâi, a zborului companiei 
Northwest către O'Hare. Pentru el, clasa întâi însemna bani 
risipiţi, cu excepţia zborurilor foarte lungi, dar nu reușise să 
obţină altceva. Scaunul de lângă el era ocupat de o blondă cu 
ochi căprui care-și etala un decolteu mult mai adânc decât ar fi 
fost confortabil într-o zi atât de geroasă. Avea un parfum 
pătrunzător, și, ori de câte ori voia să-i spună ceva, se apleca 
spre el și-i atingea mâneca. Unghiile de la degete erau lungi de 
doi centimetri și de un roșu aprins. 

Numele ei era Amanda și soţul ei era un agent imobiliar care 
călătorea mult. („De fapt, și acum e într-o călătorie.”) Creștea 
câini de rasă și acum se întorcea acasă la Chicago de lao 
expoziţie din Maryland. Lassiter ascultă toate astea, dând 
politicos din cap, în timp ce răsfoia o revistă oferită de compania 
aeriană. În ciuda acestei lipse de încurajare, ea trăncăni tot 
drumul spre O'Hare, perorând asupra politicii interne a 
expozițiilor de câini competitivi și a „trucurilor meseriei”, care, 
întâmplător, erau strâns legate de sprayul de păr, oja de unghii 
transparentă și vitamina E. („O tamponare ușoară cu ulei, direct 
pe nas, ca să strălucească! Sigur, e un lucru mărunt, dar la 
expozițiile la care mă duc eu, lucrurile mărunte contează.”) 


104 


Atinseră solul și inversarea motoarelor îi acoperi vocea, dar 
nu pentru mult timp. În vreme ce rulau către terminal, se aplecă 
spre el, își apăsă sânul pe umărul lui și-i apucă mâna. 

— Dacă simţi nevoia de companie, spuse ea, dându-i cartea ei 
de vizită, mă găsești în partea de nord a orașului. 

Cartea de vizită era trandafirie, iar caligrafia de tipar era 
complicată și cu multe întortocheri. Într-un colţ se vedea un 
desen micuț reprezentând un câine. Femeia avea ceva 
vulnerabil și-și dădu seama că n-ar fi vrut să-i jignească 
sentimentele. Deci, strecură cartea de vizită în buzunarul de la 
piept al sacoul ui. 

— O să fiu groaznic de ocupat, spuse el, dar să vedem ce se 
mai întâmplă. Nu se știe niciodată. 

Telefonă la hotel de la Clubul Ambasadorilor TWA. 

— Embassy Suites. Cu cine doriţi să vorbiţi? De data asta, era 
o voce de bărbat. 

— Știţi, nu sunt sigur, spuse Lassiter. Era un imitator înnăscut 
și acum se prefăcea că are un ușor accent spaniol, amintindu-și 
să evite formele scurte ale verbelor - lucru care făcea 
întotdeauna ca o voce să pară „străină”, chiar dacă ascultătorul 
nu-și dădea seama de unde venea accentul. Am stat la hotelul 
dumneavoastră acum câteva săptămâni și am plecat pe 
nepregătite. Un caz în familie. 

— Regret. 

— Da, știți, era o femeie foarte bătrână. 

— Ah, da... 

— Ei, așa-i viaţa! lar acum aș vrea să-mi achit nota. 

— Da! înţeleg... deci nu v-aţi anunţat plecarea. 

— Exact! 

— Ei, sigur că da. Se mai întâmplă și cazuri de urgenţă. Vreţi 
să-mi spuneţi numele dumneavoastră? Scot imediat dosarul cu 
înregistrări... 

— Juan Gutierrez. Dictă literă cu literă. 

— Un moment, vă rog. Lassiter auzi clămpănitul sec al unei 
claviaturi și fu recunoscător că fusese scutit de muzica de fond. 
L-am găsit. V-aţi rezervat camera până pe doisprezece, nu-i 
așa? 

— Da, așa cred. 

— Știţi, pare-se că am păstrat-o cât am putut de mult, dar... 
ah, înţeleg ce s-a întâmplat: aţi depășit scadenţa cardului Visa. 


105 


— N-am avut ce face! 

Funcţionarul râse cu înțelegere. 

— Mă tem că aveţi un sold expirat de 637,18 dolari. Dacă 
doriţi să vorbiţi cu directorul... Nu știu, s-ar putea să vă acorde o 
reducere de câteva zile... 

— Nu, nu. Sunt în criză de timp. În orice caz, nu e vina 
hotelului. 

— Am putea să vă expediem nota de plată... 

— De fapt... unul dintre asistenții mei, señor... mă scuzati, 
domnul Victor Oliver va fi la Chicago mâine. Pot să-i spun să 
vină până la hotelul dumneavoastră să achite nota. Vă convine 
așa? 

— Da, bineînţeles, domnule Gutierrez. Nota de plată îl va 
aștepta la recepţia centrală. Lassiter trase aer în piept. 

— Mai e ceva. Mi-au rămas câteva lucruri în cameră. Credeţi 
că... credeţi că au fost puse pe undeva, la păstrare? Reuși să-și 
ia un ton de om care speră. 

— De obicei, trimitem lucrurile care au fost uitate la hotel la 
adresa de pe cardul de credit, dar când nota rămâne 
neachitată... sunt convins că lucrurile dumneavoastră sunt în 
magazie. O să am eu grijă să ajungă în posesia asistentului 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc. Aţi fost foarte drăguţ. Am să-i spun lui Victor să 
vă caute personal. 

— Știţi, eu nu vin înainte de cinci, așa că... 

— Perfect! El are întâlniri toată ziua. Nu prea cred c-o să 
reușească s-ajungă acolo înainte de șase, cel mai devreme... 

— Oricine de la recepţie îl poate servi. 

— Aş prefera să vă găsească pe dumneavoastră. Aţi fost 
foarte înţelegător. 

— Mulţumesc, răspunse bărbatul. Spuneţi-i să întrebe de 
Willis... Willis Whitestone. 

e 

Lui Lassiter îi plăcea orașul Chicago. Terenurile înalte de 
lângă lac, strălucirea și diversitatea lui îl surprindeau de fiecare 
dată. Luă un taxi de la O'Hare la Near North Side, unde alese o 
cameră la unul din hotelurile sale preferate, Nikko. Era un loc 
deosebit de eficient, elegant și foarte japonez. Aranjamentele 
ikebana?” erau pe atât de frumoase pe cât erau de simple, iar la 


10 Ikebana - aranjament floral japonez. 
106 


parter se afla un restaurant excelent. Profită de el în aceeași 
seară, ajutând porția de sushi!! să-i alunece pe gât cu două 
sticle mari de Kirin. Când se întoarse în cameră se aștepta să 
vadă o ciocolată pe pernă - dar, bineînţeles, aici se afla la Nikko 
și ceea ce găsi fu, în schimb, un origami!?. Un lup urlând sau, 
poate, era câine. Indiferent ce era, îi amintea de B/ade Runner. 

Își petrecu cea mai mare parte a dimineţii următoare rătăcind 
prin sălile Institutului de Artă, apoi făcu o scurtă vizită la 
birourile companiei sale ca să dea mâna cu personalul. Filiala 
din Chicago era mai mică decât cea din Washington cu mai 
puţin de jumătate, dar angajaţii erau la fel de buni, iar încasările 
lor erau ridicate. Îi felicită. După care luă un prânz greu, dar 
delicios, la Berghoff și, pentru o digestie mai bună, merse pe jos 
până la hotel. Străzile erau animate, datorită clopoțeilor zornăiţi 
de cei de la Armata Salvării, luminilor de Crăciun și 
cumpărătorilor. 

Ajuns la hotel, se schimbă într-un trening, își puse o pereche 
de pantofi sport și plecă spre malul lacului. Dinspre lac bătea un 
vânt aspru, dar își puse capul în piept și-i dădu înainte, alergând 
vreo cinci kilometri până la Yacht Club, după care făcu cale 
întoarsă. Când ajunse înapoi la hotel, se înserase și era obosit. 

Dușul îl învioră și se îmbrăcă repede. O cămașă de pânză 
Oxford de culoarea ardeziei, care-i plăcea Monicăi („Are exact 
culoarea ochilor tăi”); un costum albastru-închis cu dungi subțiri, 
aproape invizibile; cravată de rips vișiniu-închis cu negru; guler 
tare și mănuși de piele. Totul era cumpărat de la Burberry, în 
afară de pantofi, care erau marca Johnston & Murphy, și de 
paltonul din cașmir negru încheiat la un rând, pe care îl luase de 
la Zurich cam cu vreo opt ani în urmă. De obicei, se îmbrăca 
simplu, dar acum, nu. Se străduise pentru Willis Whitestone. 

Hotelul se afla în blocul 600 din State Street. Plecă pe jos, bău 
ceva într-un bar din apropiere și-și programă sosirea la ora șase. 
Era un pic cam neliniștit fiindcă, de fapt, lucra cu ochii legaţi. Ce 
se întâmplă dacă John Doe lăsase în urma lui o armă sau un 
kilogram de cocaină? Trase adânc aer în piept și păși în vestibul 
cu un aer de încredere în sine. 


11 Sushi - fel de mâncare japonez din pește crud servit cu orez. 
12 Origami - în arta japoneză - figură decorativă din hârtie împăturită reprezentând 
păsări, animale etc. 

107 


Willis Whitestone fu cât se poate de amabil. Lassiter îi dădu 
unul dintre cardurile de afaceri ale lui Victor Oliver, aruncă o 
privire facturii și numară șapte sute de dolari. Refuză 
mărunţișul, spunând: „Domnul Gutierrez m-a informat că aţi fost 
foarte amabil”. Willis îi mulțumi de o mie de ori, puse o ștampilă 
pe nota de plată achitată și-i înmână o geantă de piele. Lassiter 
își aruncă cureaua genţii pe umăr, salută cu o fluturare a mâinii 
și păși din nou în noaptea rece care se lăsase peste Chicago. 

Când se întoarse la Nikko, își scoase paltonul, dar nu și 
mănușile. Geanta era o tașcă zgâriată și uzată, dar foarte bine 
făcută, dintr-o piele moale și costisitoare. Era un obiect elegant, 
dar fară pretenţii, cu fundul tare, cu laturile moi și cu o curea de 
umăr groasă. Marca interioară purta inscripţia: Trussardi. Avea 
un compartiment central care se desfăcea printr-un fermoar și 
buzunare mari cu fermoare de fiecare parte. Deschise toate 
fermoarele și răsturnă întreg conţinutul pe pat. 

Erau câteva cămăși stil retro, care păreau fie foarte scumpe, 
fie foarte ieftine, o curea, șosete, lenjerie de corp și o pereche 
de pantaloni de trening cu modele tropicale. Mai promițătoare 
era o cutie din piele de vițel cu dimensiunile de aproximativ 12 
pe 22 cm. Se uită înăuntru și găsi un bilet de avion expirat pe 
distanţa Miami-Chicago, o broșură de la închirieri de mașini din 
Alamo și trei cecuri de călătorie de douăzeci de dolari fiecare, 
contrasemnate de Juan Gutierrez. 

Dezamăgirea lui fu viscerală. 

Trebuie să mai fie ceva, își spuse el. Ridică geanta și o cântări 
în mâini. Scotoci în toate buzunarele și pipăi laturile. Băgă mâna 
și în interiorul genţii. Examină fundul, pe dinafară și pe 
dinăuntru. Se mai uită o dată. Și înc-o dată. Se gândi că poate 
mai exista un fund fals, dar partea de jos a fundului nu se mișcă. 

A treia oară, descoperi ce căuta: un buzunar plat care 
străbătea întreaga lungime a fundului genţii. Vipușca de piele 
care unea fundul cu laturile se desprindea dacă trăgeai de ea. 
Lui Lassiter i se păru că, de fapt, el rupsese o cusătură, dar 
vipușca stătea lipită datorită adezivului magic Velcro. De acolo 
scoase o bucată groasă, dreptunghiulară, de carton fibros - care 
nu era altceva decât, fundul genţii. Se deschidea ca o carte care 
dădea la iveală compartimente înguste căptușite cu cauciuc. 
Într-unul dintre compartimente se găsea un teanc de bancnote, 


108 


în celălalt, un pașaport. Totul era atât de bine construit, încât 
niciun compartiment nu era umflat. 

Lassiter scoase pașaportul și-l învârti în mâini. Era italian și 
simţi cum inima începe să-i bată tare, în timp ce deschise 
coperta ţeapănă, roşie și pestriță. Înăuntru era o fotografie a 
omului care-i ucisese pe Kathy și pe Brandon. Franco Grimaldi. 
Poza era o versiune mai tânără a imaginii de pe computer făcută 
de poliție. Simţi un zvâcnet de încântare și agitaţie, ca acela al 
unui vânător a cărui pradă tocmai intrase în bătaia puștii sale. 
Ceea ce era ciudat, de vreme ce omul se afla deja pe un pat de 
spital sub pază armată. Totuși, Lassiter nu-și putea potoli 
agitația. 

John Doe avea acum un nume, o identitate - și Lassiter avea 
certitudinea că, fie că omul mai scotea sau nu vreo vorbă de- 
acum încolo, el va reuși să descopere misterul: de ce fuseseră 
uciși Kathy și Brandon. 

Niciodată mai înainte n-ar fi putut să înţeleagă această nevoie 
presantă de a ști cum și de ce murise o ființă iubită. Citise 
despre familiile celor din MIA, despre prietenii și iubiții victimelor 
de la Lockerbie și fusese uimit de dorinţa lor fierbinte de a ști, 
de a căuta dreptate, răzbunare și... amănunte. De ce nu lăsau 
totul așa cum era? De ce nu puteau să-și vadă de viaţa lor și să 
considere că ce-a fost a fost? 

Acum înțelegea. 

Luă o sticluță din minibar, îi desfăcu capacul și turnă vreo 
șaizeci de grame de whisky într-un pahar de apă. Se așeză la 
masă cu pașaportul în fața lui și rămase cu ochii ţintă la el. Pe 
pagina opusă fotografiei se aflau semnalmentele: Grimaldi, 
Franco. Data nașterii: 16-3-55. Se vedea un pătrat de hârtie 
albă, lipită, care purta o ștampilă ce părea oficială și ceva ce 
arăta ca o schimbare de adresă: Via Genova 114, Roma. Lassiter 
ridică bucăţica de hârtie și văzu că, într-adevăr, mai era o 
adresă sub ea, Via Barberini și nu mai știu ce. Era imprimat un 
număr de pașaport și detalii personale. Înălţimea în centimetri, 
greutatea în kilograme. Lassiter transformă cifrele în cap. Şase- 
unu, 220. Părul: nero!. Ochii: marrone'*. Răsfoi paginile de la 
urmă, unde se puteau vedea vizele și ștampilele de frontieră, și 
o bucată de hârtie zbură până la podea. Lassiter o luă de jos. 


15 Negru (ital.). 
14 Căprui (ital.). 
109 


Era un tichet de transfer prin telegraf, înregistrând un depozit 
de 50 000 dolari americani în contul lui Grimaldi la sucursala din 
Bahnhofstrasse a băncii Credit Suisse din Zurich. Transferul 
avusese loc cu vreo patru luni în urmă. 

Lassiter puse tichetul deoparte și își îndreptă iar atenţia spre 
pașaport. Se gândea că va reuși să urmărească locurile pe unde 
călătorise Grimaldi, cercetând ștampilele de pe ultimele pagini, 
dar aceste pagini erau atât de aglomerate, încât fu nevoit să 
facă o listă. Întorcând paginile una câte una, descifră cât putu 
de multe ștampile și scrise fiecare intrare și ieșire pe o foaie 
galbenă de carnet. După ce făcu asta, rupse pagina și făcu a 
doua listă, copiind-o pe prima, de data asta în ordine 
cronologică. 

Pașaportul acoperea o perioadă de zece ani, cele mai vechi 
ștampile datând din 1986. Asta arăta că Grimaldi călătorea dus 
și întors între Beirut și Roma. Lassiter stătu puţin pe gânduri: în 
'86, Beirutul era cel mai apropiat loc din lume de cel de-al 
șaptelea cerc al Infernului. Singurii europeni care trăiau în acel 
oraș erau legaţi cu lanţuri de radiatoare, bombele plasate în 
mașini explodau în plină stradă, iar asasinatele erau ceva 
obișnuit de ambele părți ale Liniei Verzi. Ce mama mă-sii făcea 
Grimaldi la Beirut? 

După Beirut, se mișcase între Italia și Spania, intrând în cea 
de a doua prin San Sebastian și Bilbao, în Țara Bascilor. Făcuse 
o vizită în Mozambic în 1989, intrând prin Maputo... după care 
nimic aproape trei ani. În sfârșit, în iunie '92, Grimaldi începuse 
din nou să călătorească, de data asta în Balcani. Avură loc o 
serie de călătorii în capitala sârbă, Belgrad, urmate, un an după 
aceea, de vizite în orașul croat omolog, Zagreb. Apoi, nimic 
până în 1995, când Grimaldi se dusese la Praga, Sao Paulo și 
New York. Ultima intrare, la Aeroportul Internaţional John F. 
Kennedy, era datată 18 septembrie, 1995. 

Lassiter dădu din cap, neînţelegând ceea ce însemna asta. 
Era posibil ca Grimaldi să aibă un al doilea, chiar un al treilea 
pașaport, poate pe un alt nume - și mai era ceva: Italia făcea 
parte din Uniunea Europeană, ceea ce însemna că pașaportul lui 
nu trebuia să fie ștampilat când trecea pe la vamă în 
majoritatea țărilor europene. Fără îndoială că Grimaldi făcuse 
oricâte călătorii dorise în Europa, pe care niciun funcţionar nu se 
deranjase să le înregistreze. 


110 


Dar chiar și așa... absenţa călătoriilor pe o perioadă de trei 
ani, între 1990 și 1992 însemna ceva. O detenţie într-o 
închisoare? Poate. Sau poate călătorise sub alt nume. Timpul 
petrecut la Belgrad, Zagreb și Beirut era, de asemenea, 
semnificativ: astea nu erau destinaţii de turist. Dar vizitele lui 
Grimaldi în Spania și Mozambic? Erau vacanțe și, dacă da, ce 
muncise ca să ia vacanță? Ce făcea, de fapt, Grimaldi când nu 
omora oameni? Din ce trăia? 

Cu un sentiment de frustrare, Lassiter puse pașaportul 
deoparte și răsfiră banii pe masă. Erau mai multe feluri de 
bancnote și, deși nu le numără, Lassiter își dădu seama ca erau 
destul de mulţi bani - douăzeci de mii sau mai mult. Poate 
treizeci. 

După ce puse la loc fundul valizei de călătorie, vâri banii și 
pașaportul într-unul dintre compartimente și îndesă hainele în 
celălalt. Apoi trase fermoarul. Avea de gând să trimită geanta lui 
Riordan, a doua zi dimineaţă, - anonim. 

Între timp, cu cât se întorcea mai repede la Washington, cu 
atât mai bine. Ridică receptorul telefonului și, în cele din urmă, 
găsi un loc într-un zbor de noapte spre BWI. Zborul era departe 
de a fi ideal: nu ajungea mai devreme de unu noaptea, și 
Baltimore se afla la o sută douăzeci și opt de kilometri de Dulles, 
unde-și parcase mașina. Dar asta nu conta. Exista cineva la 
Washington cu care dorea să vorbească cât mai curând posibil, 
un prieten foarte vechi, într-un colt foarte întunecat al 
guvernului. Nick Woodburn. Woody. 


e Capitolul 14 


Stătea pe locul din spate al unui taxi, în drumul de la BWI 
către biroul lui și se gândea la Nick Woodburn. Ca băieţi de 
școală, Joe și „Woody” fuseseră cei mai buni prieteni. Crescând 
la Georgetown, nu departe de Dumbarton Oaks, fuseseră în 
aceleași tabere de copii și învățaseră la aceleași școli 
particulare. Ca studenți în anul întâi, apoi în anul doi, pe urmă în 
anul trei, participaseră la alergări pe pistă pentru colegiul St. 
Albans, și dacă Woody nu s-ar fi conformat poreclei lui, ar fi 
continuat să facă asta și în ultimul an. Incidentul (cum i se 
spusese mai târziu) se petrecuse cam cu vreo două săptămâni 


111 


înainte de Cursa de Ștafete din Pennsylvania, când un grup de 
părinţi în excursie fură cât pe ce să-i calce în picioare (în cazul 
unuia dintre taţi, chiar la propriu) pe Woody și pe-o fată de la 
National Cathedral School care se regulau în grădina de 
zarzavaturi a catedralei însăși. Totul se lăsase cu suspine 
adânci, chicoteli și răcnete de furie - o izbucnire generală care, 
în cele din urmă, îl trimise pe Nick Woodburn spre nord, ca să-și 
petreacă ultimul an de facultate la Hyde School din Bath, Maine. 

Toată lumea era de părere că Woody nu va sfârși bine; sau, 
cum spunea un amic: „N-o să se-aleagă nimic de el - avea urme 
de ciocăneală pe toată foaia lui matricolă”. De altfel, cererile lui 
de a intra la Harvard sau Yale fură respinse, la fel ca și cele 
pentru Priceton, Dartmouth, Columbia și Cornell. (Poate că 
Brown l-ar fi primit, dar nu făcuse cerere pentru Brown, pe motiv 
că „Howard Hunt a studiat acolo”.) 

In cele din urmă, Woody se înscrise la Universitatea 
Wisconsin, unde învăţă alergatul pe pistă, absolvi studiile în 
arabă și obținu patru puncte în eforturile lui pentru câștigarea 
unei burse la Rhodes. 

După Oxford, se îndreptă spre Departamentul de Stat. Timp 
de doi ani, lucră ca asistent special în Biroul pentru Probleme 
Politice și Militare, o muncă de legătură pentru care făcea 
naveta între Foggy Bottom și Pentagon. După opt ani în 
străinătate - Damasc, Karachi și Khartoum - fusese rechemat la 
Washington ca să lucreze la Intelligence Research Bureau (din 
motive inexplicabile, Biroul era cunoscut drept INR nu IRB). 
Lucra acolo de patru ani și acum era șeful biroului. 

Cu mai puţin de o sută de angajaţi cu program întreg, IRB 
este cel mai mic și, totodată, cel mai discret component al 
serviciilor de informaţii din SUA. De aceea nu poate comite 
păcatele care au făcut faima agenţiilor mai mari. De pildă, acest 
birou nu organizează operaţiuni paramilitare, nu sparge coduri și 
nu se angajează în ascultări electronice secrete, deși cercetează 
descoperirile celor care fac acest lucru. Nu pune droguri în 
băuturile angajaţilor și nici nu trimite asasini în junglă. Face, în 
schimb, altceva, și treaba asta o face foarte bine, analizează 
HUMINT - informaţiile procurate de diplomaţi și atașați din 157 
de ambasade americane din întreaga lume. 


112 


Fu deci de la sine înțeles că, atunci când Joe Lassiter avu 
nevoie de ceva imposibil, și anume informații din Italia privitoare 
la o vacanţă de sfârșit de săptămână, să-și sune prietenul. 

— Woody! Ghici cine-i la telefon? 

Vocea de la celălalt capăt al firului explodă de încântare: 

— Heeey Joe! Unde... După care urmă o schimbare de ton. Ah, 
Dumnezeule, îmi pare atât de rău în legătură cu Kath. Când s-a 
întâmplat asta eram la Lisabona. Ai primit florile? 

— Da, le-am primit. Mulţumesc. 

— Ziarele spuneau că l-au găsit pe individul... tipul care a 
făcut asta. 

— Da. De fapt, ăsta ar fi motivul pentru care te-am sunat. 

— Zi despre ce-i vorba. 

— Individul e italian. Mă gândeam că tu ai putea să aduni 
ceva informaţii. Eu fac tot ce pot, folosind oamenii mei, iar 
poliția o să-și facă și ea treaba. Dar mă gândeam... 

— Nicio problemă. Trimite-mi prin fax detaliile pe care le ai și 
eu am să te sun luni. 

Mai vorbiră câtva timp, apoi închise fiecare telefonul, după ce- 
și făgăduiră să ia masa împreună curând. Lassiter își puse o 
pereche de mănuși și se duse în biroul lui să copieze paginile 
pașaportului lui Grimaldi. 

Fu o treabă chinuitoare. Când termină, trimise prima pagină 
prin fax la biroul lui Woody de la Departamentul de Stat. Apoi 
aruncă pașaportul în geanta lui Grimaldi și luă un taxi spre 
Dulles, ca să-și ia mașina de acolo. 

La întoarcere, se opri la Parcels Plus din Tyson's Corner, 
cumpără o cutie mare, puse geanta lui Grimaldi înăuntru și 
scrise pe cutie adresa: Detectiv James Riordan, Centrul de 
Poliţie, Districtul Fairfax. Născoci adresa expeditorului, Juan 
Gutierrez, plăti în bani gheaţă și rămase cu mănușile pe mâini. 
Se gândi o clipă să trimită cutia tipului ăluia... cum îi zice?... 
Pisarcik, dar se răzgândi. Numele lui Pisarcik nu apăruse în 
ziare; nu aflase toată lumea că respectivul caz i se pasase 
altcuiva. 

Riordan va ghici, probabil, cine trimisese cutia, dar își va ţine 
gura - doar dacă nu cumva va avea dovezi, și atunci va face 
urât. În situaţia de faţă, Lassiter credea că Riordan îi va pune lui 
Pisarcik în brațe geanta lui Grimaldi, fără niciun fel de 
comentarii. 


113 


Când ajunse la birou, se duse la ușa lui Judy și bătu. Era o zi 
de sâmbătă, dar își închipuia că o va găsi acolo. In privinţa 
muncii exagerate, Judy îl întrecea chiar și pe el. 

— Intră! strigă ea, apoi, văzând că era el, făcu o mutră 
caraghioasă, ca în comicsuri, exprimând mirare și regret 
prefăcut. Tocmai vorbea la telefon, cu receptorul proptit între 
umăr și ureche, în timp ce bătea cu furie pe tastele 
computerului. 

Lassiter o plăcea foarte mult. Avea o față îngustă, cu trăsături 
delicate, nas acvilin și o claie de păr negru-corb. Era cârlionțat și 
îi cam cădea, fiindcă avea obiceiul să tragă de câte un cârlionţ, 
răsucind nervos șuviţele pe deget. Era din Brooklyn și asta se 
vedea după accent. _ 

— Bună, Joe! spuse ea, trântind receptorul. Imi pare rău. Ce 
mai faci? Apoi își schimbă vocea, amintindu-și brusc. Vreau să 
zic... te simţi bine? 

— Da. Merge. Ascultă, am trecut pe la tine fiindcă sunt câteva 
probleme... am de gând să-mi iau, pentru o vreme, un 
concediu... Judy deschise gura să spună ceva, dar el îi făcu 
semn să nu-l întrerupă. Putem vorbi despre asta luni. Bill 
Bohacker o să vină aici și ideea de bază este că el va conduce 
Departamentul Administrativ cât sunt eu plecat. Leo o să se 
ocupe de Mergers & Aquisitions - toate, în afară de una, și aș 
vrea ca tu să iei în primire restul. Toate cercetările. 

— Grozav! Eu... îţi mulțumesc! 

— Mai e ceva. 

— Dă-i drumul! 

— E o achiziţie American Express de care-aș vrea să te ocupi 
tu. 

Judy îl privi uimită. 

— American Express? Nici măcar n-am auzit despre asta. 

— N-a auzit nimeni. E secret absolut. 

— Okey, spuse ea, luând un pix și un carnet de note. Deci ce 
urmărește AmEx? 

— Lassiter Associates. 

Judy se uită țintă la el, apoi chicoti. Nervos. 

— Glumești, nu-i așa? 

Lassiter scutură din cap. 

— Nu. Vor să ne transforme în departamentul lor intern de 
informații. 


114 


Judy căzu o clipă pe gânduri. În cele din urmă, întrebă: 

— Și asta te atrage? 

Lassiter ridică din umeri. 

— Nu cine știe ce. Eu nu fac parte din afacere. Ei iau 
compania, nu pe mine. 

— Deci, ai de gând să vinzi... 

— Eu nu m-aș exprima chiar așa. Dar, da, pe masă există o 
ofertă. 

— Și vrei să mi-o pasezi mie? 

— Nu, vreau ca tu să negociezi afacerea asta cât mai 
profitabil pentru noi. Dacă scoţi un preţ ca cel pe care l-ai 
obținut în septembrie, o să dăm o lovitură de bandiți. 

Judy zâmbi. 

— Aia a fost o treabă bună, nu? 

Lassiter făcu o grimasă. 

— Pentru tine, da. 

Judy îl privi mai atent. 

— Acum să vorbim serios, Joe, nu crezi că un avocat ar fi mai 
potrivit? 

— Nu! 

— Okey. 

— Inainte de plecare, am să-ţi dau un studiu privitor la 
punctele cheie. Nu vreau să se amestece avocații până nu 
ajungem la o înțelegere - și atunci, numai după ce am discutat 
noi doi. 

Judy dădu din cap. Pe urmă se încruntă. 

— De ce faci asta? Din cauza lui Kathy? Poate c-ar fi mai bine 
să stai deoparte o vreme. 

Lassiter făcu un semn de negaţie. 

— Nu, e un lucru pe care vreau să-l fac. Presupun că un rol în 
asta îl are și Kathy, dar... adevărul e că nu mă mai distrează 
chiar așa de mult. Am impresia că-mi petrec tot timpul 
strângând mâinile clienţilor, certându-mă cu avocaţii și... știi și 
tu cum e. Totul este strădanie necesară și cântărirea opoziţiei. 
Și când privești toate astea obiectiv... de cele mai multe ori... 
poziţia noastră este greșită. 

Judy râse. 

— Deci ai observat și tu asta, nu-i așa? De ce se întâmplă 
așa? 


115 


— Ei, bine, lucrul ăsta nu-i chiar un mister, nu crezi? Problema 
este că noi luăm prețuri foarte mari și singurele persoane care 
pot plăti tarifele noastre sunt băieţii răi. 

— Deci, vorbești serios? 

— Da. Sunt ceea ce se cheamă un vânzător motivat. 

— Okey... o să-ţi aştept studiul... și o să mă ocup de el. 

— Sau poate-i mai bine să te invit la prânz. Atunci o să-ți dau 
informaţiile necesare. 

— Să aleg eu restaurantul? 

— Da. Cu condiţia să fie etiopian sau vietnamez. La ora unu e 
bine? 

— Grozav. Mâzgăli ceva pe un carneţel de pe biroul ei, apoi își 
ridică iar privirile spre el. Ziceai că-i vorba de mai multe 
probleme. Ce altceva mai ai să-mi spui? 

Lui Judy îi plăcea să dea impresia că-i o persoană aiurită, dar 
adevărul era că afacerile însemnau totul pentru ea. Lassiter 
scoase copia paginii din pașaportul lui Grimaldi și o împinse spre 
ea. 

— Asta-i o treabă care mă privește pe mine, spuse el. Aș vrea 
să iei legătura cu oamenii noștri din Roma, care-or fi ăia, ca să 
vedem ce pot să descopere în legătură cu individul ăsta. _ 

— Ah... Dum... Nezeule! spuse ea, pe un ton dramatic. Asta e 
individul? 

— Da. 

— Mă ocup imediat de asta... dar... pe faţa ei se așternu o 
expresie îngrijorată. 

— Știu: suntem în weekend. 

— Mai rău... E vorba de ltalia. Omul nostru lucrează, dar 
birocraţia? Pentru nimic în lume! 

Lassiter ridică din umeri. 

— Ei, bine... cât de repede posibil. Făcu o pauză. Și spune-i 
persoanei să nu calce-n străchini. 

e 

Duminica veni și trecu, și tot așa și lunea. În sala de 
conferinţe avu loc o întâlnire de o oră, în timpul căreia directorii 
administrativi ai firmei își acceptară responsabilităţile sporite cu 
expresia anume consacrată unor astfel de ocazii, cu un aer de 
„entuziasm grav”. 


116 


După încheierea întâlnirii, Lassiter se întoarse în biroul lui, cu 
aerul că „mătură puntea”, dar, de fapt, ca să aștepte un telefon 
de la Nick Woodburn. 

Dar telefonul nu sosi și dimineaţa se scurse încet spre după- 
amiază. La două și jumătate, un curier în vârstă îmbrăcat sport 
și cu bascheţi în picioare predă un plic din partea lui Riordan. 
lnăuntru se afla un teanc de fotografii de opt pe zece din hârtie 
lucioasă, reprezentând sticluța ciudată pe care poliția o găsise 
în buzunarul lui Franco Grimaldi. Sticluţa părea lipsită de orice 
semnificaţie acum când identitatea ucigașului era cunoscută, 
dar Lassiter apăsă pe intercom și-i spuse secretarei să vadă 
dacă Freddy Dexter era pe acolo. 

Existau anchetatori folosiţi de firmă care erau foarte pricepuţi 
în a lua interviuri, în timp ce alţii excelau în urmărirea hârtiilor; 
aceștia nu numai că acceptau, dar erau chiar încântați să caute 
documente dubioase printre teancurile de pledoarii, depoziţii și 
materiale de arhivă. Freddy, un băiat foarte tânăr - care 
terminase Universitatea din Boston abia de trei ani - era bun la 
amândouă. 

Când Freddy intră, Lassiter îi dădu fotografiile și câteva 
sugestii. 

— Fă niște copii și pe urmă acordă-i tot timpul de care ai 
nevoie. Vreau să știu cine a făcut chestia asta, la ce servește... 
tot ce poţi afla despre ea. Probabil că există un muzeu al sticlei 
pe undeva... la Corning, Steuben sau Waterford. Trebuie să știe 
cineva. 

— O să iau legătura cu Biblioteca Congresului, răspunse 
Freddy, - și cu Muzeul Smithsonian. Dacă ei nu știu nimic, or să 
știe să mă îndrume spre unii care știu. 

— Incă ceva: ai putea să întrebi la una din casele de licitaţii - 
la Sotheby's - trebuie să aibă ei un specialist în sticlă sau să-ţi 
spună unde poți găsi unul. 

— De ce fel de buget dispun? 

— Poţi să te duci la New York. Nu poţi să te duci la Paris. 

e 

La ora cinci, Judy intră la el, agitând un fax. 

— Tocmai l-am primit. E din Roma. 

Lassiter îi făcu semn să se așeze pe un scaun și întinse mâna 
după fax. 


117 


— N-o să fii prea încântat, spuse ea, înmânându-i pagina și 
așezându-se jos. 

— De ce nu? 

— Fiindcă ne cer o groază de bani și ce-au găsit este... 

— Un rahat, răspunse Lassiter, aruncându-și ochii pe fax. 

— Exact! După cum spune omul nostru, Franco Grimaldi n-a 
fost niciodată arestat. Este alegător înscris pe listele de vot. A 
votat pentru Motore... 

— Asta ce mai e? 

— Vor să ridice limita de viteză. 

Lassiter îi aruncă o privire. 

— Da? întrebă el. Asta-i o platformă politică? 

— Bepi zice că la ei, acolo, există o sută de partide. În orice 
caz, Grimaldi nu e însurat... mai corect spus: n-a fost niciodată 
însurat. N-are datorii mari, n-are procese, n-are nimic! 

— Ce credit bancar are? 

— Are un cont de trei sute de dolari la Rinascente. 

— Ce-i asta? 

— Un magazin universal. 

— Colosal! Lassiter se uită din nou la fax. Ce poţi spune 
despre serviciul militar? 

— Nu și-a făcut armata. (Halal de bănuiala lui Riordan că 
Grimaldi era militar!) 

— Ce slujbă avea? 

— Niciuna. 

— Era șomer? 

Judy dădu să spună ceva, dar se opri. 

— Ințeleg ce vrei să spui, zise ea. 

— Judecând după hârtia asta, n-are nicio sursă de venit. Nici 
ajutor social... nimic! Atunci din ce trăiește? 

— Nu știu. 

— Ei, bine, e tocmai ceea ce vreau să aflu. Lassiter se gândi o 
clipă, apoi spuse: Încă ceva - aici spune că nu are mașină. 

— Corect! 

— Și vota pentru tipii ăia de la motoare? 

— Motore. 

— Exact! Asta-nseamnă că-i primul om din istorie care umblă 
pe jos și care vrea să se ridice limita de viteză. 

Judy râse și întinse mâna după fax. 

— Mă întorc, spuse și porni spre ușă. 


118 


— Așteaptă o clipă, zise Lassiter. Mai am o întrebare. 

— lar răspunsul este, îi replică ea, întorcându-se, - nouă sute 
de lovele. A zis că a lucrat șaisprezece ore. 

— ȘI-I crezi? 

— Da. E un anchetator bun și știe că treaba se face pentru 
tine. N-a tras de timp. N-a găsit mare lucru și știe că o să fii 
dezamăgit. Probabil că a muncit mai mult decât a spus. 

Lassiter luă hârtia. 

— Deci, ce părere ai? 

Judy își pungi gura și stătu o clipă să se gândească. 

— Sincer? Cred că omul tău e urmărit de cineva. 

Lassiter aprobă din cap. 

— Da, răspunse el. Și eu tot așa cred. 

e 

Marţi după-amiază, Lassiter stătea la biroul lui și se simţea ca 
un caraghios. Pusese totul în brațele lui Leo, Judy și Bill, așa că, 
de fapt, compania se conducea singură - sau, cel puţin, așa 
spera. Îl pusese pe Freddy Dexter pe singura pistă pe care o 
avea și acum stătea și aștepta cu mâinile încrucișate. 

Se duse la fereastră și privi afară. Făcu focul și se uită la el 
cum arde. Citi Wall Street Journal și se gândi să se ducă să 
alerge - pe urmă cântări motivele pentru a rămâne pe loc. li 
trecu prin minte că ar trebui s-o sune pe Claire să vadă dacă era 
liberă pentru cină, sau așa ceva. Apoi sună telefonul și vocea de 
la celălalt capăt al firului era plată și sobră: 

— Joe? 

— Woody? 

— M-am ocupat de tipul tău, spuse el. 

Erau exact cuvintele pe care Lassiter dorea să le audă; dar 
ceva nu era în regulă cu vocea lui Woody. 

— Mulţumesc, zise el. Apreciez ce-ai făcut. 

— Nu te grăbi să-mi mulțumești. Am să-ţi spun despre ce-i 
vorba, Joe. Urmă o pauză. Tipul ăsta nenorocit mă sperie de 
moarte. 

Lassiter rămase uimit de intensitatea vocii prietenului său. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că mă sperie destul ca să regret că mi-am 
dat numele când am telegrafiat. 

Lassiter nu mai știa ce să spună. 

— Dă-mi voie să te-ntreb ceva. 


119 


— Ce? 

— Ai mai făcut și alte cercetări în legătură cu el? 

— Da. Avem un om la Roma care ne ajută la treburile noastre. 
Asta-i o problemă? 

— Pentru mine, nu. Dar poate-ar fi bine să-ţi trimiţi ajutorul 
într-o călătorie. 

— Glumești. 

— Nu glumesc deloc. 

Lui Lassiter nu-i venea să creadă. 

— N-a făcut nicio scofală. N-a descoperit nimic. 

— Bineînţeles că nu. Fii atent la ce-ţi spun: Asta-i un individ 
foarte serios. Probabil că i-aţi găsit registrul de alegător, sau 
cam așa ceva, nu? 

Tăcerea lui Lassiter răspunse întrebării la fel de clar ca orice 
vorbe pe care le-ar fi putut spune. Și rămaseră la telefon, 
gândind fiecare în sinea lui, cum numai niște buni prieteni o pot 
face. 

În cele din urmă, Woody spuse: 

— Dă-mi voie să te mai întreb ceva. 

— Ce? 

— În ce era băgată sora ta? 

— Cum adică? Nu era băgată în nimic, Woody! Avea un copil. 
Avea un serviciu. Urmărea serialul Prietenii tăi. li plăcea 
înghețata. Doar ai cunoscut-o! 

Woody stătu puţin pe gânduri, apoi oftă: 

— Ei, poate din greșeală omul tău a omorât o altă doamnă. 

— Poate. Dar n-a omorât doar o doamnă, nu? Din câte am 
văzut eu, i-a cam tăiat gâtul și nepotului meu. Se așternu iar 
tăcerea, apoi Lassiter se întoarse din nou la subiect. Deci, ce ai 
de spus despre el? Ce ai descoperit? 

— Franco Grimaldi este ceea ce se cheamă un om care 
lovește fără scrupule. De fapt, lucrează și nu lasă urme. Omoară 
oameni, lucru pe care, dacă stau să mă gândesc, îl știi deja. Ai 
auzit vreodată de SISMI? 

— Nu. Ce e Sismi? 

Woody oftă. 

— Am să-ți trimit un pachet. 

— Ai nevoie de un număr FedEx? 

— Nu. Un funcţionar de la serviciul extern o să vină la tine 
mâine după-amiază cu o servietă legată cu cătușe de 


120 


încheietura mâinii. O să scoată un plic cu un raport înăuntru. O 
să-ți dea plicul, pe urmă pleacă. Deschide-l. Citește-l. Rupe-l în 
bucățele. Arde-l. Și când ai terminat, împrăștie cenușa. 

e 

Lassiter stătea la fereastră, gândindu-se la vocea crispată a 
lui Woody, când secretara băgă capul pe ușă și-i spuse: 

— Un ofițer, Pisarcik, te caută la telefon. 

— Fă-mi legătura, spuse el, pe urmă adăugă: Alo! 

— Domnul Lassiter? 

— Da. 

— La aparat ofițerul Pisarcik de la Poliția Fairfax... cum vă 
simţiți în după-amiaza asta? 

— Bine. 

— V-am sunat fiindcă avem niște vești bune. 

— Zău? 

— Da, domnule! L-am identificat pe suspectul din cazul surorii 
dumneavoastră. John Doe? E cetățean italian: un domn pe nume 
Frank Grimaldi. Detectivul Riordan a spus că trebuie să fiți 
primul care să aflaţi. 

— Minunat! 

— Celălalt motiv pentru care v-am sunat... cred c-aţi auzit 
deja: detectivul Riordan nu se mai ocupă de acest caz. 

— Așa am înţeles. 

— O să mă ocup eu de el de acum încolo, așa că... în sfârșit, 
m-am gândit c-ar fi o idee bună ca noi doi să ne-ntâlnim. 

— OK! De ce nu treci dumneata pe aici? Știi unde e biroul 
meu? 

— Sigur că da! Dar, mă tem că... hmm... azi nu se poate. Pot 
să vă spun ceva confidențial? 

— Da. Ce anume? 

— Il mutăm pe prizonier la patru și jumătate... 

— Da? 

— Da, domnule. Îl ducem la camera specială de la Fairfax 
General. Pe urmă, o să fie o ședință la secţie: „Sex, Rasă și 
Lege”. 

— Atunci, poate pe la sfârșitul săptămânii. 

— Da, domnule. 

Lassiter puse receptorul jos, apoi se uită la ceas. Era ora patru 
și începuseră să cadă fulgi rari de zăpadă. Chiar și așa, își zise 
că putea să reușească. 


121 


De obicei, conducea mașina relaxat, dar, de data asta, trase 
tare. Acura lui se strecura prin circulaţie cu ștergătoarele de 
parbriz luptându-se cu lapoviţa, în timp ce el se îndrepta spre 
vest pe ruta 66 în direcția spitalului. 

Ceea ce făcea el acum nu avea niciun sens. Era conștient de 
asta, dar nu-i păsa. Ținea să-l vadă pe ucigașul surorii lui de 
aproape... și nu numai să-l vadă. Ținea să se confrunte cu el. 
Mai mult, chiar: ţinea să-l smulgă pe nenorocitul ăla din scaunul 
lui cu rotile și să-i zdrobească mutra de podea. 

Asta era dorința lui. Dar se va mulţumi cu mai puţin. Se va 
mulțumi cu o reacţie oarecare. Nu știa precis ce avea de gând 
să-i spună. Poate doar: „Bună, Franco”, ca să vadă ce mutră 
face individul când își aude numele rostit de un străin. „Franco 
Grimaldi”. 

(J 

În timp ce Lassiter se lupta cu circulația, ofițerul Dwayne 
Tompkins se pregătea să asiste la transferarea suspectului „John 
Doe” de la Fair Oaks Hospital. Ofiţerul Tompkins era cunoscut în 
poliție după un singur nume: „Dublu V”, fiindcă, ori de câte ori 
era întrebat cum se numește, spunea „Dwayne... cu dublu V”. 

Se uită la ceas. Aștepta ca un infirmier să aducă scaunul cu 
rotile. Asta nu însemna că prizonierul nu putea merge pe 
propriile-i picioare. Medicii terapeuti îl puseseră să meargă pe 
coridor de zece zile încoace, iar Dwayne îl urmărise la fiecare 
pas. Dar, chiar și așa, regulamentul spitalului cerea ca pacienţii 
să plece într-un scaun pe rotile chiar și atunci când puteau să 
meargă foarte bine. 

Când scaunul sosi, trebuiră totuși să aștepte telefonul lui 
Pisarcik, ca să le spună că ambulanţa era acolo. 

Rolul lui Dwayne în acest transfer era să-l escorteze pe 
prizonier până la etajul principal, unde urma să fie întâmpinați 
de Pisarcik. Acolo se vor semna hârtiile de ieșire din spital, iar 
departamentul de poliţie al districtului Fairfax îl va lua oficial sub 
paza sa pe prizonier. 

Dwayne îl va însoţi pe prizonier în ambulanţă, el fiind doar o 
prezență armată; Pisarcik îi va urma într-o mașină de la brigada 
mobilă. Asta era procedura. La Fairfax îl vor muta pe Doe într-un 
alt scaun pe rotile, după care Dwayne și Pisarcik îl vor escorta la 
camera specială. Atunci, și numai atunci, i se va îngădui 
prizonierului să se ridice în picioare. ÎI vor instala în camera 


122 


specială și asta va fi tot: nu va mai da niciodată ochii cu 
ticălosul de John Doe. 

Dwayne se bucura foarte mult că prizonierul ăsta era, în 
sfârșit, mutat. Asta însemna că se punea punct obligaţiei lui de 
a îndeplini cea mai plicticoasă sarcină pe care o avusese 
vreodată în scurta lui carieră. De mai mult de trei săptămâni 
stătuse - pur și simplu stătuse! - opt ore pe zi în dreptul ușii 
individului. Cea mai mare distracţie a lui fusese să controleze 
identitatea fiecărei infirmiere și a fiecărui doctor care intra. Îi 
controla la intrare. Îi controla la ieșire. Dacă avea nevoie să se 
ușureze, trebuia s-o sune pe infirmiera etajului - ceea ce era 
jenant. Se trezi că începuse să-și reducă lichidele. Şi, culmea! 
nici măcar nu se ducea să-și mănânce prânzul. l-I puneau sub 
nas. Mâncare de spital pe care trebuia s-o înghită stând chiar 
acolo, pe scaunul lui. Bălângănindu-și tava pe genunchi. 

Sigur că se afla acolo și infirmiera aia mică, Juliette. O să-i fie 
dor de ea. 

Doctorul mai făcu un fel de examen final, Dwayne trebui să 
semneze un formular de ieșire de pe acel etaj, și uite-o și pe 
micuța Juliette ajutându-l pe John Doe să se așeze în scaunul pe 
rotile. 

— Deci, cum faceţi treaba asta, exact? îl întrebă doctorul, îl 
duceţi cu o dubă „irlandeză”? 

— De fapt, domnule doctor, nu i se mai spune „dubă 
irlandeză”, răspunse Dwayne. Asta sună cam... rasist pentru 
irlandezi. 

Doctorul râse. 

— Atunci cum îi spuneţi? Care e termenul corect din punct de 
vedere politic? 

Dwayne ridică din umeri. 

— Îi spunem simplu... dubă. 

Doctorul râse din nou. 

— Ei bine, în cazul ăsta, îl duceţi cu duba? 

— Depinde. Pe tipul ăsta? Da. Dar, uneori... merg cu 
ambulanta. 

— Pare-se că-i gata. 

— Hai, dă-i bătaie, spuse Dwayne și, scoțându-și aparatul 
walkie-talkie din buzunar, îl chemă pe Pisarcik să-i spună că se 
aflau pe drum. Apoi porni în urma Juliettei, care împingea 
scaunul pe rotile către lift. Privită din spate, arată foarte sexi, 


123 


gândi Dwayne, dar o altă infirmieră îi spusese că era un fel de 
maniacă religioasă - așa că mai bine nu se mai gândea la ea. 

Și totuși când ajunseră la lift, apăsă pe butonul pentru 
coborâre, se întoarse spre ea și îi făcu discret cu ochiul. Nu se 
știe niciodată. S-ar putea să aibă baftă. 

e 

Circulaţia era mai intensă decât se așteptase Lassiter, și când 
Acura lui intră în spaţiul de parcare al spitalului se făcuse deja 
cinci fără un sfert. Lăsă mașina într-un loc rezervat pentru 
administratorul spitalului și porni spre latura clădirii. La intrarea 
camerei de urgenţă, un poliţist înalt stătea lângă o dubă mare, 
cu ferestre zăbrelite, trăgând dintr-o ţigară. 

— Mă scuzaţi, i se adresă Lassiter, cunoașteţi un ofițer 
Pisarcik? 

— E înăuntru, răspunse copoiul. 

Se năpusti prin ușile automate. În camera de urgenţă era 
agitație și îmbulzeală, așa cum e întotdeauna seara, și Lassiter 
nu reuși imediat să atragă atenţia infirmierei. 

— Caut un ofiţer de poliţie. Pisarcik. 

infirmiera își roti capul spre coridorul dinspre est. 

— Pe-aici, până la capăt, răspunse ea. 

Porni în direcția arătată de ea și-l găsi pe Pisarcik - care nu 
părea să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani - stând lângă 
lift cu un walkie-talkie în mână. 

— N-aveţi voie aici, îi spuse Pisarcik, tocmai mutăm un 
prizonier. 

— Știu. 

— Mai e un lift pe latura de sud. 

— Eu sunt Joe Lassiter. 

— Ah, răspunse Pisarcik. Vă salut! Șovăi o clipă, apoi adaugă: 
n-aveţi de gând să... 

— Să fac vreo nebunie? Nu. Nu vreau decât să-i arunc 
individului o privire. 

— Zău că nu știu ce să zic, domnule Lassiter. Zona asta ar 
trebui evacuată. 

— Bine dar, ce dacă eu... 

Din walkie-talkie răzbătură niște zgomote și Pisarcik își 
îndreptă atenţia spre aparat. 

— Pisarcik, zise el. 

— Subiectul e cu mine, gata de plecare. Ai curăţat zona? 


124 


Pisarcik aruncă o privire circumspectă spre Lassiter și spuse: 

— Da, e-n ordine. 

— OK, suntem în drum spre tine. 

Pisarcik se întoarse spre Lassiter. 

— Vă supăraţi dacă staţi mai încolo? 

— Nu, răspunse el, îndepărtându-se puţin de lift. Nu mă 
supăr. Câtva timp, care li se păru foarte lung, liftul rămase la 9. 
Lassiter se rezemă de perete, în timp ce Pisarcik făcea pași în 
sus și-n jos cu walkie-talkie în mână. 

— Am o ședință, spuse polițistul. 

— Mi-ai mai spus. 

— Cred că o să-ntâărzii. 

— Nu e vina dumitale. Eşti la lucru... 

Pisarcik începu să vorbească în walkie-talkie: 

— Hei, Dublu V... ce se-ntâmplă acolo? 

— Au avut o urgenţă. Un tip s-a dus jos la radiologie. 

— Avem o ședință. 

— Acum vine îndărăt. Coborâm. 

Pisarcik se întoarse spre Lassiter. 

— Au pornit în jos, spuse el. Lassiter dădu din cap, fără să 
piardă din ochi luminile liftului care indicau etajele. 8... 

— Dublu V zice că asta a fost treaba cea mai plicticoasă pe 
care a avut-o vreodată de făcut, remarcă Pisarcik. 6... 

— Chiar așa? 5... 

— Da, a stat la intrarea camerei ăleia aproape o lună. Când 
avea nevoie să-și golească bășica, trebuia s-o sune pe infirmiera 
de pe etaj. 4... 

— Așa! spuse Lassiter. 3... 

— Sper să nu mi se dea și mie o sarcină ca asta. M-aș simți 
prost, chiar dacă-i vorba doar de o infirmieră. 3... 

Lassiter aprobă din cap, simţea cum i se ridică părul măciucă 
pe ceafă. 

— De ce s-a oprit liftul? 

Pisarcik se uită la luminile indicatoare. 

— Nu știu, spuse el. N-ar fi trebuit, dar... 

Lumina se stinse, liftul porni cu o zguduitură și așteptară să 
se aprindă 2. 4... 5... 

— Ce mama măs<sii, spuse Lassiter, desprinzându-se de 
perete. Pisarcik făcuse ochii mari și aproape că urlă în walkie- 
talkie: 


125 


— Hei! Dublu V! Ce se-ntâmplă acolo? Dwayne! Unde ești, 
omule? O izbucnire de zgomote fu singurul răspuns, apoi liftul, 
schimbă direcţia pentru a doua oară. 

4... 3...2... 1... Cei doi bărbaţi scoaseră un oftat de ușurare în 
clipa când liftul se opri în faţa lor cu un zgâlţâit. Apoi ușile se 
deschiseră. 

Un poliţist zăcea pe podea cu spatele la perete. Gura îi era 
deschisă a uimire și picături de sânge i se prelingeau pe obrazul 
drept. Peretele era împroșcat cu sânge. Arma îi dispăruse. Și un 
pix îi era înfipt în ochiul drept până aproape de capăt. 

Pisarcik făcu un pas spre cadavru, șovăi o clipă și, cu o 
mișcare cât se poate de înceată, se lăsă în jos pe podea într-un 
leșin adânc de care Lassiter nu-și dădu seama decât mult mai în 
târziu. Cu coada ochiului văzu fruntea poliţistului izbindu-se de 
dale, dar nici măcar atunci nu-și putu desprinde privirea de la 
omul mort și de la pix. Cu un pix! Ușile liftului începură să se 
apropie una de cealaltă și Lassiter se repezi înainte, automat, să 
le blocheze. De-a lungul coridorului și de undeva, dintr-un loc ce 
părea foarte îndepărtat, oamenii începură să ţipe. Ușile liftului 
se zguduiau dramatic, se retraseră în interiorul pereţilor, pe 
urmă se smuciră înainte pentru a doua oară; și, pentru a doua 
oară, Lassiter le împinse îndărăt. Incă o dată. Și încă o dată. 

Undeva, se auzi un urlet de femeie. Pisarcik gemu și oamenii 
începură să alerge. 


e Capitolul 15 


Muzică. 

Lassiter se plimba în sus și-n jos prin faţa ferestrei biroului 
său, încercând să nu bage în seamă melodia siropoasă ce 
ajungea până la el prin celularul pe care-l ţinea la ureche, 
Riordan îi spusese să aștepte și... 

Muzica dispăru brusc. 

— Am găsit-o! zise Riordan. 

— Pe cine? 

— Pe infirmieră. Juliette și nu mai știu cum. 

— E moartă? 

— Nu, nu e moartă. E șocată. Tremură ca frunza... 

— Ce s-a întâmplat? 


126 


— Fata spune că el a șoptit ceva... de parcă n-ar fi putut să 
vorbească. Și polițistul de pază s-a apropiat, fiindcă nu auzea. 
De fapt, nici nu trebuia s-audă, nu-i așa? Pe urmă, Grimaldi l-a 
apucat de cravată. L-a smucit spre el și... deodată, a ţâșnit o 
grămadă de sânge. Dwayne era căzut pe jos cu un pix înfipt în 
cap și Grimaldi i-a smuls arma din mână. Așa spune Juliette. 

— De unde a luat pixul? 

— Cine știe. Aici e un spital. Pixurile se găsesc peste tot. 

— Și pe urmă? 

— L-a scos de acolo în scaunul pe rotile. 

— De ce mama mă-sii? 

— El avea acum în mână un Glock! Avea un pled pe picioare 
și un pistol semiautomat în poală! Ce, ai fi vrut să se ia la ceartă 
cu el? Nu prea cred că se putea. Fata a făcut ce i-a spus el. Pe 
urmă, i-a împins scaunul cu rotile pe coridor, până la celălalt lift. 
Nu era nimic deosebit: arătau... cum era normal s-arate... o 
infirmieră cu un pacient. Așa că au intrat în lift și s-au dus la 
subsol. Cam în același moment primul lift s-a deschis la primul 
etaj și Pisarcik a căzut cu capul pe jos. Scena următoare: 
Grimaldi e în spaţiul de parcare. 

— Pur și simplu! 

— Da. Am găsit chiar și scaunul pe rotile. 

Lassiter se lăsă să cadă pe canapeaua din faţa căminului. 

— Și pe urmă? întrebă el. 

— Pe urmă! Pe urmă fata l-a dus unde i-a cerut el. Ceea ce 
face ca treaba să devină federală. Jaf armat de mașină. Așa că 
acum e amestecat și FBI. 

— Cu cât suntem mai mulţi, cu atât e mai vesel. Unde-au 
plecat? 

— Spre Baltimore. Pe drumuri lăturalnice. Numai că n-au 
ajuns niciodată acolo. S-a descotorosit de fată pe un drum de 
țară, la opt kilometri de Olney. A găsit-o șeriful, mergând pe 
marginea drumului. Încă mai căutăm mașina. 

— Știe să conducă? 

— Cred că da. După câte spune ea, poate să și meargă destul 
de bine. 

— Atunci, de ce i-a trebuit scaun pe rotile? 

— Astea-s uzanțele spitalului. Intri în cărucior, ieși în cărucior. 

Lassiter tăcu. 


127 


— Cred c-ai observat, zise Riordan - că nici măcar nu te-am 
întrebat ce căutai acolo. 

Lassiter oftă. 

— Ce s-a întâmplat cu partenerul tău, Pizarro? 

— Pisarcik. Ei! Se simte jenat! A făcut o comoţie... toată 
lumea îl crede un neisprăvit. Dar știi care-i părerea mea? E un 
băiat bun. O să-i treacă. Riordan făcu o pauză și, chiar prin 
telefon, Lassiter avu impresia că aude cum i se învârt rotițele în 
cap. Dă-mi voie să te întreb ceva, spuse Riordan. 

— Ce? 

— Eşti sigur că n-ai nimic să-mi spui? Vreau să zic, poate că ai 
spus ceva... cuiva... fără să vrei... despre mutarea prizonierului? 

— Alo! 

— Refuz să răspund la așa ceva. 

— Uite ce e: nu se poate spune că mutarea lui era un secret 
de stat, zise Riordan. Au fost oameni din forțele de poliţie, 
oameni din spital, oameni de la Fairfax. O mulţime de lume știa. 
Poate că cineva a trăncănit. Poate că tu ai spus ceva. 

— Nu, zău! spuse Lassiter, cu vocea îngroșată de sarcasm. 

— In orice caz... doctorii spun că tipul are nevoie de îngrijiri. 

— Ce fel de îngrijiri? 

— Are nevoie de tratament. Și de antibiotice. De un fel de 
unsoare specială care se folosește la arsuri... kile de unsoare. O 
să răspândim informaţia. Poate avem noroc. 

— Până acum ar fi putut să ajungă oriunde. Putea să ajungă și 
la New York... 

— Nu contează unde e. După ce-a fost omorât un ofițer de 
poliţie, se va da ajutor la cu totul alt nivel. În plus, poliţia 
federală e și ea implicată. Și nu se poate ca ticălosul ăsta să se 
infiltreze și acolo. 

— De ce nu? 

— Fiindcă-i italian... italian sadea... și faţa i-a fost distrusă cu 
totul. Când te uiţi la el, îţi întorci privirile în altă parte. Dar te 
uiti. Pricepi? 

— Da. Arată ca după un accident. Între cei doi interlocutori se 
așternu o clipă de tăcere. Era ceva în mintea lui Lassiter care-l 
sâcâia și care, în cele din urmă, se transformă într-un gând. 

— Cum se explică faptul că fata avea cheile la ea? 

— Ce? Cine? Despre ce vorbești? 


128 


— Despre infirmiera. Cum de avea la ea cheile de la mașină? 
Femeile pe care le cunosc eu nu-și ţin cheile în buzunare. Vreau 
să zic... era de serviciu, nu? Femeile își ţin cheile în geantă, într- 
un birou, în ce au la spital... într-un dulap. 

— Poate că ieșise din tură, poate că era în drum spre mașină 
ca să ia ceva de acolo. Poate că, pur și simplu, /e avea la ea. 

— O s-o întrebi? 

— Da, sigur că da. 

— Mie nu-mi vine să cred că o infirmieră care e în tură cară cu 
ea o legătură de chei o zi întreagă. 

Riordan nu spuse nimic o clipă, apoi: 

— Nu știu. E o întrebare interesantă. Deci, o s-o întrebăm, 
dar... poate că /e avea cu ea, pur și simplu, înţelegi? 

— Da, știu. Sunt sigur că e doar... o ciudăţenie, ca oricare 
alta. Dar nu uita s-o întrebi. Fiindcă, uite ce s-a întâmplat: cazul 
tău... pur și simplu s-a încurcat de la sine. 

e 

Lassiter rămase la birou până târziu în seara aceea, mâncând 
direct din pachet, la masa lui de lucru, mâncarea thailandeză pe 
care și-o comandase. Un buton de lângă genunchiul lui punea în 
funcţiune un panou de pe perete care masca un set de trei 
monitoare TV - o transformare arhitectonică datorată locatarilor 
precedenţi, care făcuseră reclame pentru campania lui Dan 
Quayle. Lassiter atinse butonul cu genunchiul și panoul se dădu 
la o parte. 

Știrile de la unsprezece începură cu o transmisie zgomotoasă 
de muzică îndrăcită. Poza lui Grimaldi din faţă și profil apăru 
brusc pe ecran și prezentatorul declară că „o evadare 
îndrăzneață a adus doliu în familia unui ofiţer de poliţie - și un 
ucigaș printre noi”. Această afirmaţie fu urmată de o reclamă 
pentru Washington Post („Dacă nu l-ai prins, n-o să te prinzi!”) 
și, în cele din urmă, de „știrea zilei”. 

Aceasta consta dintr-o serie de prim-planuri. O blondă vioaie 
(pe nume Ripsy) își făcu numărul într-un loc fotogenic al 
spaţiului de parcare al spitalului, arătând irezistibilă alături de 
un scaun cu rotile răsturnat. Apoi se auzi: „Te invit să preiei 
microfonul, Bill” și aparatul de filmat se mută pe figura unui tip 
alb, de vârstă mijlocie, cu ochii injectaţi de sânge și o claie de 
păr; se afla pe un drum întunecat „nu departe de Olney”. Vorbi 
despre „încercarea sfâșietoare” prin care trecuse infirmiera, 


129 


după care obiectivul se fixă pe Michelle, o femeie de culoare cu 
voce blândă care stătea în orașul Reston, în aceeași casă cu 
mama lui Dwayne Tompkins - o femeie încă năucită, care se 
uita la aparatul de filmat cu o privire goală, cumplită, și care 
părea incapabilă să vorbească. 

Lassiter se uită la aceste imagini cu beţișoarele de mâncat 
într-o mână și cu o bere în cealaltă. li era greu să se 
concentreze la ceea ce se spunea. Televiziunea avea felul ei de 
a goli o catastrofă de îndeajuns de multă realitate ca să devină 
suficient de agreabilă când stăteai la masă. Moartea surorii sale, 
dubla ardere a nepotului său, fuga lui Grimaldi - televiziunea 
procesa, cumva, aceste calamităţi și le transforma într-un fel de 
distracție. Sau, dacă nu distracţie, atunci „grâu de măcinat la 
moară”, zgomot de fond, altceva decât ceea ce erau în realitate, 
adică... ceva personal. 

Se gândea la asta într-un mod distrat când băgă de seamă că 
toți reporterii purtau aceeași cravată, sau același gen de cravată 
- un ecuson negru cu maro, care avea un ciudat efect de 
omogenizare a deosebirilor. Işi dădu seama că, oricât de diferiţi 
ar fi arătat reporterii, făceau cu toţii parte din același trib: 
Burberry. Cei din Wa-Burberry. 

Gândul ăsta îl făcu să zâmbească, dar zâmbetul i se stinse 
repede când își dădu seama că era exact genul de observaţie 
isteaţă pe care obișnuia s-o facă sora lui, Kathy. Enervat, închise 
televizorul, stinse luminile și porni cu mașina spre casă, 
gândind: „Măcar Riordan s-a întors iar la cazul meu”. Și asta îl 
deprimă și mai mult: „Sfinte lisuse”, își spuse el, asta apropo de 
zicala: „în fiecare rău se-ascunde ceva bun...” 

e 

Se chinui mult până s-adoarmă. Nu putea să-și alunge din 
minte bubuitul capului lui Pisarcik când se lovise de paviment, 
sau imaginea pixului din ochiul polițistului. 

Ceea ce-l făcu să se sucească și să se răsucească și mai mult 
fu gândul că Grimaldi putea să nu fie prins a doua oară - asta 
însemnând nu numai că ucigașul va scăpa nepedepsit, dar și că 
el nu va afla niciodată de ce fuseseră înjunghiaţi sora și nepotul 
lui. 

Ciao. 


În cele din urmă, căzu într-un somn agitat și o visă pe Kathy 
și, mai cu seamă, ceva ce se întâmplase pe vremea când erau 
copii. 

Kathy avea în jur de doisprezece ani, iar el șapte. Se aflau în 
Kentucky, pe lac, în barca cu vâsle, mai mult ca să stea departe 
de Josie, decât pentru alt motiv. Kathy era cufundată în lectura 
unei reviste, la prora. Avea niște ochelari de soare noi, făcuți 
după reţetă, cu rame albe, alese cu două săptămâni înainte de 
ziua ei de naștere, produsul finit fiind livrat la data respectivă. 
Ochelarii aceia de soare îi plăcuseră mult - îi purta tot timpul, 
chiar și în casă, chiar și noaptea. 

În barcă, ochelarii erau cocoțaţi în vârful capului, în timp ce 
citea; fata se ridică și, nu se știe cum făcu, dar îi aruncă peste 
bord. Țipătul ei îi răsuna și acum în urechi; parcă vedea ochelarii 
alunecând prin apă. Părea că a-i scoate afară va fi lucrul cel mai 
simplu din lume. Dar, în ciuda faptului că sora lui sări imediat 
după ei, că se întoarseră iar amândoi cu sifoane și măști - și că 
petrecură ore întregi căutându-i, ochelarii dispăruseră. 

În vis, el înota sub apă și zărea ochelarii pe fundul lacului, cu 
hulubele încrucișate, ca și cum Kathy i-ar fi pus jos, pe o masă. 
Se scufunda și se tot scufunda, dar strălucirea se dovedea, 
mereu, că vine de la o bucată de cuarț, de la o cutie de bere 
Bud, că e o iluzie optică. Până la urmă, ieșea întotdeauna la 
suprafață cu mâna goală. Și, când se deșteptă, avu sentimentul 
și acum, ca și atunci, că o dezamăgise pe sora lui. 

e 

Când veni la lucru a doua zi de dimineaţă, Freddy Dexter 
tocmai atârna podoabe într-un pom de Crăciun în vestibul. 
Văzându-l pe Lassiter, puse în mâinile recepţionerului o cutie de 
ornamente și alergă după el. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Lassiter. 

— Sticluţa, spuse Freddy, cu aerul omului satisfăcut de sine 
însuși. 

— Ce spui? întrebă Lassiter, cercetându-l cu privirea. 

— Sticluța aia mică, răspunse Freddy, readucându-i-o în 
memorie. 

— Ah, da! Putem sta de vorbă în biroul meu. Intrară pe ușă, 
unul după celălalt, și Lassiter îi făcu semn spre un scaun. Se 
așeză la masa lui de lucru și ridică receptorul telefonului. 

— Vrei niște cafea? 


131 


Freddy scutură din cap. Lassiter puse receptorul jos, se 
rezemă de spătarul scaunului și aşteptă. In cele din urmă, 
Freddy își drese glasul. 

— După cum s-a dovedit, spuse el, - sticla e mai interesantă 
decât s-ar crede. 

— Serios? 

— Da! Vreau să zic că te uiţi prin ea, bei din ea - dar ăsta-i 
doar începutul. Mai e și altceva. 

— Perfect! Așa speram și eu. 

— Dacă vreţi, vă pot spune tot felul de lucruri: calităţile 
ductile, ţeava de suflat... 

— Ce anume? 

— Ţeava de suflat. Care s-a inventat în Mesopotamia. Vorbesc 
serios: n-aveţi idee ce greu a fost să se producă sticlă 
transparentă. 

— Ai dreptate. N-am idee. 

Freddy râse. 

— De fapt, nimeni n-a reușit asta până-n anul 1400 sau 1450. 
Când a devenit ceva obișnuit. Și putem fi recunoscători acestui 
fapt, continuă el, fiindcă așa am ajuns să avem ferestre cu 
vitralii. În loc de sticlă obișnuită. Sticluţa dumneavoastră... 

— Așa! spuse Lassiter. 

Freddy se făcu că nu bagă de seamă ironia. 

— Sticluţa dumneavoastră trebuie să fi fost un obiect de artă. 
Făcu o pauză și adăugă: La vremea ei. 

Lassiter păstră tăcerea pentru o clipă. Apoi zise: 

— Vrei să spui că e chiar atât de veche? 

Freddy se frământa pe scaun. 

— Poate. Cercetăm pe bază de picturi. Și, dacă n-avem în faţă 
sticluța, nu putem să spunem dacă e un fals - un fals reușit, sau 
dacă e autentică. Sau, exact, ce e. Fiindcă s-a întâmplat ca spre 
sfârșitul secolului, italienii să falsifice toate obiectele pe care 
puneau mâna - statui, relicve, îmbrăcăminte, sticlărie - tot ce 
vrei. Și, pe urmă, a mai fost și explozia asta uriașă de turiști. 
Lume din Statele Unite și de peste tot. Atunci, deodată, a apărut 
și această piaţă de antichităţi. 

— Deci, sticluţa... 

— E o antichitate, sau poate că-i o copie după cele folosite de 
preoţi în Evul Mediu... 

— Ce tot spui? 


132 


— Pentru agheasmă. Am stat de vorbă cu vreo șase persoane 
- o femeie de la Christie's, alta de la Muzeul Smithsonian. Toată 
lumea a fost de aceeași părere. Genul de sticluţă de care vorbim 
noi, genul de sticluţă găsită asupra omului dumneavoastră - se 
făcea la fabricile de sticlă din Murano. În Veneţia. Din cauza 
semnelor de pe ea și a coroniţei de metal din vârf, tipul ăsta 
special de sticluță se atribuie epocii Cavalerilor Templieri. Care o 
luau cu ei în cruciade. Spunând asta, Freddy se aplecă pe 
spătarul scaunului, vădit încântat de sine însuși. 

Lassiter se holbă la el. 

— Cruciadele! zise el. 

— Da. Împotriva Islamului. 

— Și puneau agheasmă în ele. 

— lhî! Când vorbim de sticluţele vechi - zise Freddy - 
agheasma era o substanţă foarte importantă. Pentru substanţe 
inferioare se folosea ceramica. Pot să vă spun mai multe despre 
sticluţele cu apă sfinţită decât aţi vrea vreodată să știți. De 
pildă, Marco Polo a luat cu el câteva până-n China. Dacă, 
bineînţeles, a fost vreodată în China - care e cu totul altă 
problemă. In orice caz, mi s-a spus... 

— Ai notat ceva din toate astea? 

Freddy bătu cu mâna un carnet de reporter din buzunarul 
cămâșii. 

— Bineînţeles. O să vă dau un raport. Dar m-am gândit că 
vreţi să știți imediat. Esenţa problemei: este o sticluță veche 
pentru agheasmă. 

— Mulţumesc, zise Lassiter, simțindu-se mai nedumerit ca 
oricând. Ai făcut o treabă bună. Cred. 

— Da, bine... n-aveţi pentru ce. Cred. 

e 

În după-amiaza aceea sosi un curier de la Departamentul de 
Stat cu o servietă fixată cu o cătușă de încheietura mâinii, exact 
așa cum spusese Woody. Îl rugă pe Lassiter să-i dea o fotografie 
de legitimaţie și, după ce compară poza de pe permisul de 
conducere cu chipul din faţa lui, luă o cheie din buzunar și 
descuie servieta. 

Scoase un plic de hârtie groasă, maronie și-l rugă pe Lassiter 
să semneze într-un carnet mic, negru. După aceea, curierul îi 
înmână plicul de hârtie maronie, închise încuietoarea servietei 
cu un ţăcănit și părăsi încăperea, fără un cuvânt în plus. Când 


133 


ușa se închise în urma lui, Lassiter rupse plicul și scoase afară 
un dosar subțire pe care fusese lipit un Post-it galben pe care 
scria: 


Vino la o alergare cu mine 

La Great Falls... la 6 fix la Overlook... 
Eu voi completa spațiile goale. 
Woody 


Dosarul era intitulat GRIMALDI, FRANCO. Era datat 1-29-89 și 
conţinea diferite timbre de clasificare și transport, precum și 
indicaţia NOFORN - care, după cum își amintea Lassiter din 
vremea armatei, însemna „No Foreign Dissemination” („A nu se 
distribui în străinătate”). Prima pagină a dosarului era o listă de 
nume și date. 


Franco Grigio, alias Frank Guttman; 
PN Gutierrez 


O să-i ajute el cu descifrarea prescurtată PN, își zise Lassiter. 
Acronimul însemna: Prenumele Necunoscut. |și notă în minte să- 
i spună lui Woody: 


Juan Gutierrez 


Data nașterii: 17-3-55-Rosarno, Calabria 
Mama: Vittorina Patuzzi 

Tatăl. Giovanni Grimaldi (decedat) 
Frați Și surori: 

Giovanni 12-2-53 (decedat) 
Ernesto 27-1-54 (decedat) 
Giampolo 31-3-57 

Luca 10-2-61 

Angela (Buccio) 7-2-62 

Dante 17-5-64 

Adrese: 

Via Genova 114, Roma 

Via Barberini 237, Roma 
Heilestrasse 49, Zuoz (Elveția) 
Serviciu militar. 

Carabinieri 20-1-73 


134 


SISMI: 15-11-73 (convocat 12-4-86) 
Referinte: 

L'Onda 

89MAPUTO 008041 - TELEGRAMA 


Raportul adăugat era mai puţin criptic. Dădea explicaţii cum 
Grimaldi atrăsese atenţia Departamentului de Stat pe 5 ianuarie 
1989, când s-a primit o telegramă de la centrul CIA din Maputo, 
capitala  Mozambicului. Telegrama anunţa asasinarea unei 
persoane importante „unilateral verificate din Secretariatul 
Congresului Naţional African”. Poliţia locală căuta un cetățean 
italian, „un mercenar”, care sosise la Maputo din Johannesburg 
cu o seară înainte. Din cauza importanţei agentului decedat 
pentru „interesele americane” din regiune, CIA se preocupa de 
această problemă. 

Acestea fiind spuse, autorul dosarului începea cu începutul. 
Spunea că Rosarno este un mic port „din vârful Cizmei”. 
Grimaldi, fiu de pescar, era unul dintre cei șapte copii ai familiei, 
care se înstrăinase de ai lui. Singura rudă cu care se știa că 
păstrase legătura era Angela, stabilită la Roma. 

Potrivit dosarului, subiectul și-a început cele nouă luni de 
serviciu militar obligatoriu în 1973, după care a fost imediat 
preluat de serviciul militar de informaţii italian, SISMI. În afară 
de contraspionaj și de operaţiunile antiterorism, raportul nota că 
până la reorganizarea din 1993, programul SISMI includea toate 
activităţile de contraspionaj, operaţiunile anti-Mafia și urmărirea 
electronică. 

Grimaldi fusese transferat la L'Onda - „Valul”. Aceasta era o 
unitate paramilitară de elită, organizată după modelul unităţilor 
britanice SAS și avea sediul la Milano. Răspunderile sale 
principale priveau terorismul intern, dar, după cum sublinia 
raportul, reputaţia sa în zonă era „amestecată”. Potrivit 
dosarului, reputaţia Ondei ca unitate antiteroristă urbană fusese 
grav întinată în 1986 de unele dezvăluiri în legătură cu propriul 
său rol într-un lanţ de asasinate și explozii cu bombe. Aceste 
incidente, care au inclus atacuri asupra unor gări și 
supermarketuri, au omorât 102 civili într-o perioadă de opt ani. 
Exploziile cu bombe, atribuite mai întâi extremei stângi, se 
dovediră mai târziu a fi fost instigate de agenţi provocatori din 
cadrul Ondei. Se considera că incidentele făcuseră parte din 


135 


„strategia tensiunii” întreţinute de SISMI care, dacă reușea, ar fi 
adus un guvern militar la putere. Acest plan fu dat la iveală în 
1986 și, curând după aceea, Onda a fost dezmembrată (sau 
botezată cu un nume nou, asta depinzând de punctul de vedere 
al fiecăruia). Dezvăluiri ulterioare, implicând o corupţie masivă 
și alianţe secrete cu anumite grupuri, precum Mafia siciliană, au 
dus la reorganizarea SISMI. Dar, între timp, Grimaldi dispăruse. 

La raport fuseseră adăugate mai multe fotografii ale 
subiectului. Una dintre ele fusese făcută pentru un carnet de 
identitate militar și înfățișa un tânăr chipeș cu ochi negri, 
scăpărători. Cea de-a doua și cea de-a treia fotografie erau 
făcute cu scopul urmăririi subiectului, și erau foarte granulate. 
Fuseseră făcute cu niște lentile puternice și îl arătau pe Grimaldi 
ieșind dintr-un Land Rover la un aeroport neidentificat dintr-o 
tară ce părea a fi tropicală. În fundal se vedeau palmieri, și 
Grimaldi - care nu mai era tânăr, avea expresia tensionată pe 
care Lassiter o văzuse la spital și în fotografiile din faţă și profil, 
pentru uzul poliţiei. 

Ciao. 

Lassiter își aminti de ceea ce spusese Jimmy Riordan despre 
condiţia fizică a lui Grimaldi, cum primise el o mulţime de 
lovituri, continuând totuși să fie într-o formă grozavă. „Un 
soldat”, ghicise Riordan. Și avusese dreptate. Într-un fel. 

La dosar fusese atașată o foaie de hârtie cu ceva notat de 
mână în partea de sus: Valori. Sub titlu se afla o listă de 
proprietăţi: 


e Un apartament la ultimul etaj pe Via Barberini, în 
cartierul șic Parioli. 

e Un al doilea apartament la aceeași adresă (o notă 
de subsol menţiona că apartamentul fusese închiriat 
surorii lui Grimaldi, Angela). 

e O cabană la Zuoz, în Elveţia (despre care raportul 
spunea că este un sat lângă St. Moritz). 


În afară de proprietăţi imobiliare, Grimaldi mai dispunea de un 
cont la Banco Lavoro, cu un sold mediu de 26 000 de dolari. 
Raportul menţiona că i se atribuiau și alte conturi în Elveţia, mai 
exact la Credit Suisse - dar detaliile nu erau „disponibile”. 


Sub Automobile erau înregistrate două: un Jeep Cherokee (la 
Roma); și un Range Rover (la Zuoz). În afară de un cont la un 
magazin universal, Grimaldi nu avea niciun credit înregistrat 
nicăieri. Evident că în ceea ce privea mesele și distracţia, 
îmbrăcămintea și cheltuielile neprevăzute, „subiectul” prefera 
să plătească în bani gheață. 

Lassiter stătu puţin să se gândească la asta fiindcă, evident, 
ca, Juan Gutierrez”, Grimaldi se străduise să obţină un card Visa. 
Ceea ce era o socoteală comercială bună. Deși banii peșin 
continuă să fie la înălțime în Europa, în SUA deveniseră de mult 
suspecți: să numeri o mie de dolari ca să cumperi un bilet de 
avion sau să-ți plătești nota la hotel ar fi destul de neobișnuit 
încât să facă din această tranzacţie ceva, cel puţin, memorabil. 

Lassiter se lăsă pe spătarul scaunului și căzu pe gânduri. 
Dosarul îi dăduse lui Grimaldi o personalitate, o identitate, dar 
era identitatea unui om misterios și, ceea ce era și mai rău, era 
depășită. In afară de referirea la Mozambic, nu exista nimic în 
dosar care să se fi întâmplat mai recent de 1986. Unde fusese 
Grimaldi în ultimii zece ani, în afară de Maputo? Cu ce se 
ocupase? Adresele din dosar erau actuale sau se mai și mutase? 

Lassiter se jucă puţin cu acel Post-it. N-avusese de gând să se 
ducă să alerge a doua zi dimineaţă. În orice caz, nu la șase 
dimineața. Dar se va duce. 


Great Falls. 

Deși era încă întuneric, când Lassiter trecu pe lângă ghereta 
încuiată de la intrarea în parc, umbrele nopţii începuseră să se 
ridice. De la casa lui din McLean și până aici erau trei kilometri și 
se ducea acolo de două, trei ori pe săptămână, dar niciodată 
atât de devreme dimineaţa. Woody, la rândul lui, era un 
maratonist căruia-i plăcea să fie la lucru la opt, ceea ce însemna 
că la el ziua începea, aproape întotdeauna, înainte de răsăritul 
soarelui. De cele mai multe ori, alerga de-a lungul Canalului 
C&O, care începea la câteva străzi de casa lui din Georgetown. 
Totuși, din când în când, se ducea cu mașina până la Great Falls, 
care oferea o suprafață de alergare mai netedă, o priveliște 
spectaculoasă și niște dealuri care-ţi tăiau răsuflarea. 

Chiar și din parcare, Lassiter auzea apa huruind în depărtare. 
Era puţin peste punctul de îngheţ, dar el se îmbrăcase pentru 
vreme rece, într-un trening vechi, cu gulerul și mânecile tocite 


137 


de atâta purtat. În timp ce mergea spre Overlook, cerul începu 
să strălucească la răsărit, într-un trandafiriu delicat ce lumina 
din spate copacii și stâncile de pe coasta Maryland-ului. Trecu 
de un stâlp care purta semnele nivelurilor înalte ale inundaţiilor 
secolului, semne care îl uimiră, deoarece stâlpul se afla pe o 
faleză, la mai mult de optsprezece metri de albia râului. Se 
vedea o placă indicatoare și o poză a inundaţiilor din '32, care 
atinseseră un nivel de mai mulţi metri deasupra capului său. Işi 
dădu seama că, în fundul sufletului, asta făcea parte din sacul 
plin de mărunţișuri pe care se gândise să i le arate lui Brandon, 
cândva. Când băiatul avea să fie mai mare. Lucru care... nu se 
va mai întâmpla... niciodată. 

Sosi la Overlook, se aplecă peste grilajul de metal și se uită în 
jos, la apa care clocotea. Zgomotul era asurzitor, priveliștea, 
spectaculoasă. Stâncile, izbite și lustruite de milenii, arătau de 
parcă deveniseră mai moi, atingând punctul de topire. Apoi, 
văzu o lumină venind săltat spre el din mijlocul copacilor. 
Woody, alergând cu o lanternă legată în jurul capului. Ca un 
miner plecat să facă jogging. A 

— Salut, spuse Woody, - uite-l pe omul meu! Işi strânseră 
mâinile, în timp ce spionul de la Departamentul de Stat se 
aplecase înainte, flexându-și mușchii piciorului. 

— Mulţumesc pentru dosar. 

— L-ai ars? 

— Da. Așa cum mi-ai spus. 

— Bravo, spuse el, îndreptându-se de spinare. Hai să 
mergem. 

Cei doi își începură joggingul de-a lungul zonei unde se făceau 
picnicuri, îndreptându-se spre o potecă pentru alergări de cai ce 
șerpuia prin pădure. 

— Singura problemă, începu Lassiter... 

— Știu. Este depășit. 

Alergară fără efort, unul lângă altul, ocolind stâncile care se 
iveau din când în când de-a lungul potecii. La un moment dat, 
Woody începu să vorbească. 

— Omu’ tău e un bandit. 

— Vorbești serios, nu? 

— După ce a părăsit SISMI, a început să lucreze pe cont 
propriu. 

— Adică ce făcea? 


— Când una, când alta. Mai ales îi hăituia pe basci, conform 
unui contract cu Madrid-ul. 

— Ce vrei să spui? 

— Separatiștii basci. Pe ăștia-i hăituia. În Spania. În Franţa. 
Peste tot. Era plătit cu bucata. 

— Cum dracu' mergea treaba asta? 

— Lucra ca un vânător de premii. Numai că... unii dintre 
acești oameni erau ceea ce numim „ţinte delicate”... oameni cu 
azil politic în locuri ca Stockholm. Avocaţi, academicieni... și, pe 
urmă... asta a fost în '89 nu? S-a dus în Mozambic... cu un 
contract nou. Același gen de muncă. A pus la pământ un tip pe 
care-l chema Mtetwa. Un vechi funcţionar al Congresului 
Naţional African. Tipul avea vreo sută de ani, sau cam așa ceva. 
Ceea ce era o provocare. Numai că Grimaldi nu știa un lucru: 
Mtetwa era unul de-ai noștri. Și Agenţia s-a șucărit. 

— Nu merge atât de repede. 

— Fac jogging. 

— Nu. A/ergări. 

— Așa că, acum, ai un mic dosar. 

Lassiter respira greu, în timp ce traversau un podeţ din 
apropierea unui deal care se ridica, abrupt, pe o distanţă ce 
părea foarte lungă. Avură nevoie de două minute bune ca să 
ajungă în vârf și, când fură acolo, tricoul cu mâneci scurte purtat 
de Lassiter era negru de nădușeală, cu toată temperatura 
scăzută. Se opri, își propti mâinile în șolduri, puse capul în piept 
și respiră adânc. De pe spinare i se ridicau aburi. 

— De ce a părăsit SISMI? 

— Cine știe? Mulţi au părăsit SISMI. 

— Cum s-a întâmplat asta? 

— Chestia cu corabia care se scufundă... SISMI era 
compromisă fără speranţă, total coruptă... nu puteai ști cine 
fuseseră jucătorii fără să ai o listă cu rezultatele fiecăruia. 
Haide! zise Woody. Mi s-a făcut frig. Continuară să alerge și, în 
acest timp, Woody începu să intre în amănunte. S-au infiltrat în 
Mafie, între masoni, între comuniști, în Brigăzile Roșii... dar, 
poate că n-a fost așa. Poate c-a fost exact invers. De fapt, cine 
știe? Noi nu știm și cred că nici ei nu știu exact. Toţi aveau o 
agendă secretă... politică, bani, religie... și mai știu eu ce. 

Pentru a doua oară se așternu tăcerea, în timp ce dimineața 
devenea din ce în ce mai luminoasă. Ajungând la un mal abrupt 


139 


cu vedere spre râu, alergară pe loc, în timp ce se uitau la un 
conducător de caiac care-și făcea drum printre stânci, 
ambarcaţia sa de un galben strălucitor apărând și dispărând cu 
viteză din fața ochilor lor. 

Woody întoarse capul spre Lassiter. 

— Problema este că nimic din toate astea n-are nicio legătură 
cu sora ta. 

Lassiter aprobă din cap. 

— Știu, răspunse el. 

— Atunci, poate că e vorba de tine. 

— Ce vrei să spui? 

Woody își întinse mâinile, întorcându-și palmele către cer: 

— Toţi anii ăia petrecuţi la Bruxelles. Și chiar și aici: Compania 
ta. Nu crezi că ai ceva dușmani? 

— Dușmani? bufni Lassiter. Poate. Dar nu chiar așa. 

— Ești sigur? 

— Da! Și, pe lângă asta, dacă cineva ţinea, într-adevăr, să dea 
în mine... ar fi fost normal să vrea ca eu să-mi dau seama de 
asta. Altfel... ce rost ar mai fi avut? Se uitară la conducătorul 
caiacului cum își lansează barca. Pe urmă, începură iar să 
alerge. 

— Deci, asta-i tot? întrebă Lassiter. 

— Mai mult sau mai puţin, gâfâi Woody. După Mozambic, tipul 
s-a dat la fund. Ca un vechi soldat. A stat liniștit câţiva ani și... 
pe urmă a ucis-o pe sora ta și pe fiul ei. 

Alergară înainte, de-a lungul coamei ce domina râul Potomac. 
Pământul era ca o scândură pe care freci rufele, înțesat de 
rădăcinile copacilor, și avură nevoie de toată concentrarea de 
care erau în stare ca să nu se împiedice. In cele din urmă, 
Woody spuse: 

— Ei, și-acum ce-ai să mai faci? 

Înainte ca Lassiter să poată răspunde, în faţă-i apăru un copac 
căzut pe potecă și el făcu un pas mare și sări peste el, aterizând 
de cealaltă parte. Woody apăru imediat lângă el. 

— Nu știu, spuse Lassiter. Poate c-ar fi bine să stau de vorbă 
cu un agent turistic. Să plec pe undeva. Să-mi mai distrag 
atenția de la toate. 

— Bună idee! spuse Woody. Lasă-i pe copoi să se ocupe de 
treaba asta. 

— Exact! 


140 


Mai alergară puţin și, nu peste multă vreme, ţâșniră din 
pădure într-un loc de parcare, unul alături de celălalt. 

— Deci, unde te gândești să te duci? întrebă Woody, 

— Nu știu, răspunse Lassiter, ridicând din umeri. Mă gândeam 
că... poate în Italia. 

Woody nu-și bătu capul să-l contrazică; se cunoșteau prea 
bine. 

— Păzește-ţi fundul, spuse el. 


e Capitolul 16 


Roma. Aeroportul Leonardo da Vinci. 

Lassiter stătea în compartimentul oamenilor de afaceri, 
răsfoind un exemplar jumulit din 7ime, în timp ce aștepta să se 
golească avionul 737. Culoarul din apropierea lui era ca un 
fluviu de călători osteniţi după zbor, cu ochii roșii și nerăbdători 
să ajungă la terminal - unde, bineînţeles, trebuiau din nou să 
stea împreună la o coadă. La vreo cinci minute după ce se 
ridicaseră în picioare, și ultimul pasager ieși împleticindu-se sub 
greutatea unui imens rucsac, Lassiter lăsă să cadă revista pe 
scaunul de lângă el, își îndreptă spinarea și porni spre terminal. 

Lângă caruselul de bagaje era un stand de cafea, și comandă 
o cafea cu lapte pentru care plăti trei hârtii de câte un dolar. 
Ceilalţi pasageri stăteau câte patru, cinci, într-un loc, așteptând 
să-și vadă bagajul, clătinându-se, pe rampă. Arătau ca niște 
animale de pradă ostenite, cercetând cu privirea fiecare valiză 
care aluneca pe lângă ei, gata să se repeadă. In cele din urmă, 
își apucară bagajele și alergară spre controlul pașapoartelor, 
unde se așezară iar la o coadă. 

Lassiter călătorea prea mult ca să le împărtășească agitația 
nerăbdătoare. Când propriul lui bagaj apăru, bălăngănindu-se, el 
rămase la căruciorul cu cafea, continuând să soarbă din ceașcă. 
Urmări valiza învârtindu-se pe carusel, o dată și înc-o dată, până 
termină cafeaua. În cele din urmă, își ridică valiza și trecu prin 
controlul pașapoartelor. 

Uita întotdeauna cât de urât era aeroportul din Roma. Ca 
inginer, Leonardo poate că ar fi admirat mașinile zburătoare, 
dar, ca artist, s-ar fi strâmbat văzând terminalul sinistru, cu 


141 


pavimentul lui lipicios și polițiștii lui plictisiţi. Chiar și în 
momentele cele mai bune era murdar, aglomerat și haotic. 

Astăzi era plin de călători în vacanţă din toată lumea. 
Antrenorul echipei finlandeze de bowling, cu jucătorii masaţi în 
spatele lui, se certau cu o italiancă cu aer sever care stătea la o 
tejghea de plastic, sub un semn de întrebare mare, roșu. Un 
cuplu de indieni mititei își făcea loc prin mulţime, trăgând după 
ei cea mai mare valiză pe care o văzuse Lassiter în viaţa lui, o 
ladă din plastic albastru ca cerul, legată cu sfoară. Un escadron 
de femei arabe, îmbrăcate în halate tradiționale, stăteau pe dale 
înconjurate de copiii lor, în timp ce negustori italieni și turiști 
tălăzuiau ca valurile în toate direcţiile, împingându-și sau 
trăgând după ei bunurile ce le aparţineau, într-o gălăgie greu de 
imaginat. Agenţi turistici alergau de colo, colo, cu reclame în 
mâini, punând, de o mie de ori, aceeași întrebare, în timp ce 
lipeau etichete mici pe bagajele de mână. Oameni de pază se 
plimbau peste tot, doi câte doi, sau se deplasau în diverse 
direcţii, cu armele automate atârnându-le de umeri. Lassiter nu 
dădea nicio atenţie scenei, în timp ce ieșea din terminal și 
începea să-și caute un taxi. 

Ziua era cenușie, rece și pătrunsă de o ceaţă care era gata, 
oricând, să se transforme în ploaie. Lassiter găsi un taxi, căzu la 
învoială în privinţa prețului și se așeză la locul lui după care își 
îndreptă privirea spre locuinţele urbane mohorâte și spre 
periferiile industriale care se desfășurau ca un evantai de la 
aeroport în drumul spre oraș. Italia ar putea arăta mai bine, 
gândi el. 

Și, într-adevăr, Italia arăta mai bine. Hotelul lui, Hassler 
Medici, se ridica deasupra Treptelor Spaniole de curând 
restaurate, ferestrele privind spre Via Condotti, Babington's Tea 
Room și McDonald's-ul local. Un băiat cu părul lung și o fată 
stăteau în stradă la intrarea hotelului, oferind steguleţe 
trecătorilor. Lassiter luă un steguleț, primind, în schimb, un 
grazie. 

Când își înregistră numele la recepţia din față, funcţionarul în 
frac se scuză pentru cei doi solicitanţi, explicându-le prezenţa. 
După secole de folosire excesivă, scările se degradaseră într- 
atât încât trebuiau reparate la preţuri uriașe sau declarate ruine. 
După multe amânări, se începuse munca de renovare și, când 
reparaţiile se sfârșiră, avu loc o ceremonie de tăiere a panglicii. 


142 


Dar, de îndată ce se tăie panglica și se făcură câteva poze 
pentru publicitate, scările fură declarate închise. Ca să nu 
ajungă să se degradeze iar. 

Ideea îl înfuria pe funcţionarul de la recepţie. 

— Le pun la punct și pe urmă vor să se asigure că n-o să aibă 
nevoie să le mai repare vreodată! Vor să transforme treptele 
într-un museo. lzbucni într-un râs cinic. Dar, desigur că uită 
ceva! Astea sunt trepte și se află aici cu un scop. Clătină din 
cap. Astăzi... sunt deschise. Mâine? Ridică brusc mâinile în sus. 
N-aș putea promite. Zâmbi și-i întinse o cheie. Fiţi bine venit în 
Cetatea Eternă, domnule Lassiter. 

Camera lui era mare, liniștită și scump mobilată. Când ușa se 
închise în spatele băiatului de serviciu, se așeză pe pat, ameţit 
după un zbor atât de lung și se lăsă pe spate cu un oftat de 
ușurare. N-avea de gând să adoarmă, dar călătoria cu avionul îl 
extenuase, iar lumina cenușie a zilei ploioase făcea ca după- 
amiaza să se asemene serii. 

Când se deșteptă era întuneric și, în clipa aceea, n-ar fi putut 
spune dacă era șase dimineaţa sau șase seara. Stând așa, întins 
în întuneric, se căzni să-și concentreze mintea asupra locului (și 
timpului) în care se afla. Ajunsese la hotel la amiază. Ceea ce 
însemna că trebuia să fie seară. 

Se ridică de pe pat și își despachetă valiza ca să se mai 
trezească. Își duse periuţa de dinţi și mașina de ras în baia de 
marmură și se dezbrăcă. Pășind sub duș, închise ochii și lăsă 
apa fierbinte să-i izbească umerii, alungându-i ameţeala. După 
cinci minute, ieși de sub duș și îmbrăcă un confortabil halat alb 
de terilin care atârna de un cârlig pe ușa odăii de baie. Pe urmă 
se duse la minibar să scoată o sticlă de apă Pellegrino. 

Împrospătat și înviorat, desfăcu fermoarul servietei de plastic 
cu laptopul lui Compaq și băgă în priză adaptorul. După ce 
computerul porni, Lassiter cercetă directorul turistic și deschise 
fișierul „călătorie la Roma”. Apoi formă numărul tipului lui Judy, 
detectivul particular care nu reușise să afle nimic despre 
Grimaldi. 

— Pronto? 

— Salut... Ah... ştii engleza? 

— Si-ii. Despărți cuvântul în două silabe, a doua sfârșind într-o 
notă înaltă. Pe fundal, un copil râdea de se prăpădea. 

— ÎI caut pe domnul... Bepi... Era un nume imposibil. 


143 


— Bepistraversi! Eu sunt. Cine-i la aparat? Joe? 

— Da. 

— Mi-a spus Judy că o să mă suni. 

— Poţi să-mi acorzi câteva clipe? 

— Bineînţeles! Toată lumea-mi spune Bepi. 

— Deci, Bepi, unde vrei să ne-ntâlnim? Aș putea să vin eu la 
tine la birou... 

— Un momento... Bepi acoperi receptorul cu mâna și Lassiter 
auzi o rugă disperată la celălalt capăt al firului. Per favore, 
ragazzo!! Tăcere. Râsete. Apoi, din nou vocea mieroasă a lui 
Bepi: Cred că... poate... Ar fi mai bine la La Rosetta. Putem să 
luăm cina împreună. Îi spuse lui Joe cum să ajungă la bodega 
aceea din Trastevere. Fac eu o rezervare. 

Lassiter se îmbrăcă repede și ieși din hotel câteva minute mai 
târziu, Cumpără un exemplar din Herald Tribune. Nu departe de 
chioșcul de ziare, se opri la o cofetărie să bea o ceașcă de cafea. 
Știrile erau proaste, dar cafeaua era atât de bună, încât mai 
comandă una. Lângă el, o fântână își împroșca propria ploaie, 
iar un casetofon bubuia alături de un vânzător stradal african 
care se specializase în scrierea numelor de persoane pe boabe 
de orez. 

La Rosetta era un birt într-un fost cartier muncitoresc care 
devenise, de mult, un loc de întâlnire la modă atât pentru turiști, 
cât și pentru localnici. Lassiter mai fusese acolo vara trecută, 
când orașul se sufoca de căldură, iar adierile de vânt erau o 
adevărată binecuvântare. El și Monica mâncaseră la o cârciumă, 
așezați la o măsuţă scoasă în strada îngustă, băzâiţi de șiruri de 
motorete și scutere Vespa huruitoare. Așa cum își amintea, 
experienţa fusese dulce-amară, un amestec romantic de lumină 
de lumânări și aburi diesel. 

Dar acum se făcuse iarnă. Mesele și scaunele fuseseră mutate 
înăuntru, fiind urmate de turiști, oameni de afaceri și 
îndrăgostiți. La Rosetta se dovedi o cramă prietenoasă, cu 
frânghii de usturoi atârnând de bârne și cu foc în cămin. De 
îndată ce Lassiter păși înăuntru din frigul de afară, un tânăr cu 
haine stilate apăru lângă el. Avea păr negru, lung până la umeri, 
ochi verzi și un zâmbet plin de speranţe. Cu excepţia zâmbetului 
arăta de parc-ar fi ieșit dintr-o reclamă Armani. 

— Eşti Joe, nu-i așa? 


15 Te rog, băiete (ital.). 
144 


— Da. 

— Tony Bepi. 

Își strânseră mâinile și găsiră o masă în fundul încăperii, 
aproape de ușile spre bucătărie. Conversaţia se porni greu în 
jurul unor subiecte banale, precum poluarea Romei și rata de 
schimb liră-dolar. În cele din urmă, chelnerul puse pe masă o 
carafă cu vin de casă și o sticlă de San Gimignano și le luă 
comanda. 

Când acesta se îndepărtă, Bepi se aplecă spre Lassiter și, pe 
un ton coborât, întrebă: 

— Ești supărat? 

— De ce? 

— O notă atât de mare, pentru atât de puţine informații. 

— Ce notă? 

— Grimaldi. Se rezemă iar de spătarul scaunului și dădu din 
cap, plin de înţelegere. 

Lassiter scutură capul. 

— Nu, nu sunt supărat. Nu te învinuiesc. 

Lassiter râse. 

— Vorbesc serios. 

— Atunci...? Bepi se încruntă. Era clar că se mira ce căutau ei 
doi acolo. 

— Am vorbit cu cineva, spuse Lassiter - cineva din guvern. El 
zice că prietenul nostru e un tip foarte serios. 

Bepi repetă cuvântul ca pentru sine, rumegându-i înțelesul. 

— Serios? întrebă el. 

— Periculos. Omul cu care am vorbit mi-a spus că, dacă te 
interesezi de Grimaldi, ţi-ai putea crea probleme. Deci, ăsta-i 
primul punct al afacerii. Dacă nu ești atent... 

Bepi alungă acest gând, scuturând din cap. Îi oferi lui Lassiter 
un pachet de Marlboro și, când Lassiter refuză, îl întrebă dacă 
americanii considerau fumatul „insultător”. Lassiter făcu un 
semn negativ din cap și Bepi oftă de ușurare. Aprinse o țigară, 
trase fumul în piept și suflă o coloană lungă de aer cenușiu spre 
masa de alături. 

— Eu am fost - începu el, am fost... cum se spune asta? 
Vigile. Vigilent. Judy mi-a spus să fiu atent. Eu folosesc un 
serviciu, știi... și când se face o... Avea un aer încurcat, 
căznindu-se să găsească cuvântul potrivit. Când se face o... 


145 


cercetare largă și nu se găsește nimic, eu știu deja că omul ăsta 
e... cum spuneai? Serios. 

— Cum se explică asta? 

Un gest expansiv, un nou val de fum. 

— Noi suntem italieni! Noi avem birocraţia cea mai vestită din 
lume! Există o jumătate de milion de oameni în ltalia al căror 
unic scop în viaţă este să ștampileze ceva! Pe urmă, îţi scriu 
numele într-o mică listă. Mii de liste mici! Așa că atunci când 
faci o cercetare și nu iese nimic?! Ridică din umeri și se aplecă 
iar în faţă. la spune-mi: îl știi pe Sherlock Holmes? 

— Ce-i cu el? 

— Ei, bine, răspunse Bepi cu un zâmbet mulţumit, de om care 
știe ce spune, ăsta-i câinele... care nu /atră! 

Lassiter râse, apoi vorbiră de una și de alta, până când 
chelnerul sosi cu o jumătate de duzină de farfurii înșirate pe 
braţ. Le împărţi, una câte una, ca pe niște cărţi de joc. Când 
acesta dispăru, Bepi îl privi drept în ochi pe Lassiter și zise: 

— Mai spune-mi ceva. 

— Ce? 

— E vorba de SISMI? Sau de Mafia? Sau de amândouă? 

Lassiter se uită la el o clipă, zicându-și că nu-i acordase lui 
Bepi suficient credit. In cele din urmă, spuse: 

— SISMI. 

Bepi aprobă din cap. 

— Așa c-ai făcut bine c-ai fost prudent. 

ltalianul ridică din umeri. 

— Și acum ai venit aici pentru omul ăsta? Grimaldi? Clătină 
din cap. Dacă nu-i ceva foarte important, poate că nu-i o idee 
așa de bună. S-ar putea să nu merite cheltuiala. 

— Nu-ţi face griji cu cheltuiala. 

Bepi stătu o clipă să se gândească. Făcu o mică strâmbătură. 

— Pot să te-ntreb ceva? Cine e clientul? 

— Eu sunt clientul. Judy nu ţi-a spus? 

— Știi cum e Judy. Mi-a spus că o să mă suni dumneata. Să 
stau să aștept lângă telefon. Altceva nu mi-a mai spus. 

— Ei, bine... chestia cu Grimaldi este că... mi-a înjunghiat sora 
în inimă. Pe urmă i-a tăiat gâtul fiului ei. Au murit amândoi. 

— Aaah! Bepi tresări și-și abătu privirea în altă parte pentru o 
clipă. Regret... regret foarte mult. După tăcerea cuvenită își 
ridică iar privirea și spuse: Deci? Apoi degetul lui arătător se 


146 


mișcă într-o parte și-n alta, ca o poartă care se deschidea și se 
închidea între ei. 

— Am nevoie de ajutor. 

— Si-ii? Ca și la telefon, vocea italianului se ridică cu o octavă, 
exprimând prudenţă și o disponibilitate circumspectă. 

Lassiter turnă fiecăruia un pahar de vin, gustă și se scutură. 

— Am de gând să mă duc la câteva dintre adresele lui 
Grimaldi, să văd ce pot afla pe-acolo. Poate c-o s-o caut și pe 
soră-sa. Am nevoie de un interpret... și de un ghid. 

Bepi sorbi din vin, stătu să se gândească o clipă și se aplecă 
în faţă. 

— Te ajut eu. 

— Ești sigur? 

Bepi făcu un gest, de parc-ar fi alungat pericolele. 

— Dacă-i așa cum spui, zise el, e ceva personal, între 
dumneata și Grimaldi... nu-mi fac griji. Asta-i o țară civilizată. 
Nici măcar Mafia... nu e sociopată. Dacă traduc pentru 
dumneata... sunt ca tapetul de pe perete, înţelegi? 

Lassiter dădu din cap, cam nesigur, după care începură 
amândoi să-și înfigă furculițele în farfuriile cu rondele de 
calamari și legume coapte. 

e 

A doua zi dimineață, porniră devreme în mașina lui Bepi, un 
Volkswagen Golf. Deși mașina era veche, era perfect curată și 
întreţinută ca de un profesionist. În schimb, un Lenin din plastic 
putea fi văzut la bord, acolo unde ar fi trebuit să se afle un lisus 
din plastic, iar o minge mică de fotbal se bălăngănea în faţa 
ferestrei din spate. Bepi vâri o casetă în cutia casetofonului și 
muzica lui Verdi le inundă auzul. 

O serie de întâlniri vecine cu moartea urmară aproape 
imediat, în timp ce italianul se strecura printre mașini, urlând 
înjurături la adresa altor automobiliști și apăsând tot timpul pe 
claxon, care suna fără rost prin zarva orei de vârf a circulaţiei 
din Roma. Lassiter îi arătă cele trei adrese pe care le avea: cea 
din pașaportul lui Grimaldi și celelalte două, pe care i le dăduse 
Woody. Văzând adresele, Bepi se încruntă. 

— Astea sunt două lumi diferite, spuse el. Unde vrei să 
mergem mai întâi? 

— La cea actuală, care-i scrisă-n pașaport. 


147 


Apartamentul se afla în Testaccio, o zonă muncitorească, 
chiar la poalele colinei Aventino. Era o clădire cu șase etaje, cu 
apartamente de închiriat, care intrase într-un proces intens de 
degradare și ai cărei pereţi cenușii, scorojiţi, erau învioraţi un 
pic de rufele puse la uscat, ce păreau să atârne la toate 
ferestrele. O bătrână slăbănoagă mătura trotuarul cu un târn de 
nuiele în timp ce vorbea de una singură. 

— Nu se poate să fie aici, spuse Lassiter. 

— De ce nu? întrebă Bepi, verificând încă o dată adresa. 

— Fiindcă tipul conduce un Range Rover. Fiindcă are o casă în 
Elveţia. 

— Asta-i! 114! 

Lui Lassiter nu-i venea să creadă. 

— E o greșeală. 

— Hai să vorbesc cu bătrâna. Bepi se dădu jos din mașină și 
se duse spre ea cu mâinile împreunate și capul plecat, luând un 
ton rugător. Scuzi, bellat’... 

Nu trecu mai mult de un minut, și Bepi fu îndărăt. 

— N-a mai fost pe aici de câteva luni, dar chiria e plătită. Hai 
să mergem sus. Poate reușim să aruncăm o privire. 

Se dovedi că locuința lui Grimaldi era la ultimul etaj, lângă o 
scară întunecoasă care mirosea a supă de varză. Se opriră o 
clipă în faţa ușii, cu neliniște crescândă. 

— Asta nu-mi place, spuse Lassiter. 

— Ce? întrebă Bepi. 

Lassiter făcu un gest. 

— O treabă de genul ăsta. Am mai făcut eu așa ceva la 
Bruxelles și n-a ieșit prea bine. 

— Serios? 

— Da. Mi-ai plăcea să am o armă la mine. 

— Nicio problemă! spuse Bepi, făcând să apară o Beretta pe 
care o scoase din tocul ei de la spate. Uite. la-o pe a mea. 

Lassiter rămase cu gura căscată. 

— lisuse Hristoase! exclamă el. Bag-o la loc! Ce ești? Sam 
Spade? 

Bepi ridică din umeri, arma se făcu nevăzută și Lassiter bătu 
la ușă... de încercare, nefiind sigur cine sau ce putea să fie 
înăuntru. Nu răspunse nimeni, așa că mai bătu o dată, ceva mai 
tare, pe urmă a treia oară. În cele din urmă, se dădu la o parte 


16 Scuză-mă, frumoaso (ital.). 
148 


să-l lase pe Bepi să deschidă ușa cu ajutorul cardului Visa, care 
putea să desfacă încuietoarea ieftină. 

— Eu continuu să cred că n-am nimerit unde trebuie, spuse 
Lassiter, în timp ce broasca se deschise și ușa se dădu de 
perete. 

Odaia în care intrară era meticulos de curată și tot atât de 
goală ca o chilie de călugăr. Podelele din lemn de brad vechi 
erau netede și lucioase, de parc-ar fi fost lustruite cu buretele 
de sârmă. Pereţii erau goi, cu excepţia unui crucifix vechi de 
lemn, cu mâinile înfășurate cu o frunză de palmier uscată. Nu se 
vedeau alte ornamente sau tablouri, iar mobile erau foarte 
puţine. Un pat de metal îngust; un dulap învechit; o masă 
grosolană și un scaun cu spătarul drept; o chiuvetă cu o oglindă 
spartă deasupra ei. O singură fereastră dădea spre o curte în 
care lumea aruncase vechituri, și singura lumină din încăpere 
venea de la o instalaţie din tavan cu un bec de patruzeci de 
waţi. 

— Uită-te, spuse Bepi, arătând spre masă. Omul citește. 
Ridică una dintre cărți și se uită la alta. Sau poate că doar se 
roagă. 

Erau trei cărți. Prima era o Biblie, cu pagini atât de soioase de 
cât fusese citită, încât nu mai stătea închisă, ci se deschidea ca 
un evantai la o pagină a Apocalipsei. Sub Biblie se afla un 
manual de latină, iar dedesubt, o broșură religioasă. Broșura era 
intitulată Crociata Diecima. 

— Ce-i asta? întrebă Lassiter. 

Bepi îi întinse broșura. Sub titlu se vedea un oval mare și, în 
interiorul ovalului, o linie care închipuia un deal cu o cruce 
înțepenită în vârf. Crucea arunca o umbră lungă. Pe umbră erau 
scrise, cu litere aurii, strălucitoare, cuvintele: Umbra Domini. 
Lassiter arătă cu mâna titlul: Crociata Decima. 

— Ce-nseamnă asta? 

— A Zecea Cruciadă. 

— Și asta ce-i? 

— Nu știu. Nu sunt superstiţios. 

— Vrei să spui credincios. 

— Eiii! Sunetul explodă din ușa care se afla în spatele lor și ei 
se întoarseră pe călcâie, așteptându-se să vadă poliţia sau ceva 
și mai rău. În loc de asta, un bătrân dădu buzna în cameră, 
bâțâind un deget la ei ca la niște copii și urlând: Vietato! 


149 


Vietato!” Vergogna!!% Smulse broşura din mâinile lui Lassiter, o 
zvârli din nou pe masă și-i împinse pe ușă afară, continuând să- 
și bâţâie degetul dintr-o parte în alta, ca pe un metronom. 

— Ce tot spune? întrebă Lassiter, luând-o în jos pe scări. 

— Spune că suntem răi. Spune că ar trebui să ne fie rușine. 
Întâmplarea îi dezumflase de tot, dar când ajunseră în stradă 
zâmbeau amândoi. 

— Ne-a dat picioare-n fund! spuse Lassiter, în timp ce se urca 
în mașină. Și ce vrea să spună cu degetul ăla? 

— Vergogna! răspunse Bepi, pornind Golful și ieșind de pe 
bordura trotuarului. la uite-l, n-a plecat de acolo! Cred că ne 
notează numărul mașinii. 

Lassiter întoarse capul și-l văzu pe bătrân pe bordură, 
urmărindu-i cu privirea. 

— Deci, ce-nseamnă vergogna? întrebă el. 

— Înseamnă „Să vă fie rușine!” Bepi ridică din umeri. Scoase 
mâna pe fereastră și-o flutură spre bătrân. Deci, unde mergem? 

Lassiter scoase o foaie de hârtie din buzunar și i-o arătă lui 
Bepi. Via Barberini. 

Blocul cu apartamente de lux era situat la nord de Villa 
Borghese, într-una din zonele cele mai șic ale Romei. Fațada 
clădirii era placată cu marmură crem, tot restul părând a fi din 
sticlă sau alamă. Îl găsiră pe supraveghetor în vestibul, udând 
un șir de ferigi de pe marginea unei mici fântâni. Chiar fără să 
se uite, Lassiter fu convins că fântâna era plină de crapi 
japonezi. 

La început, supraveghetorul nu-și aminti de Grimaldi, dar o 
mână de lire schimbă repede situaţia. Băgându-și banii în 
buzunar, bătrânul zâmbi. Vorbind cu Bepi în italiană, spuse că 
asta se petrecuse demult, dar își amintea foarte bine de Signor 
Grimaldi și de sora lui. Clipind din ochi și dând din cap, îi făcu să 
înţeleagă că Grimaldi era om de afaceri. 

— Ce fel de afaceri? întrebă Lassiter. 

Bepi puse întrebarea supraveghetorului, apoi traduse. 

— De ambele feluri. Bani și femei. Se descurca. 

Supraveghetorul râse. 

— Si, si! Giacomo Bondi! 

Bepi începu să traducă. 


Y interzis (ital.). 
18 Rușine (ital.). 


— Spune că era ca... 

— James Bond. Am înţeles. 

Supraveghetorul se apucă să descrie un om cu o viaţă 
grozavă, până când - poooc! Făcu un gest exploziv, cu brațele 
ridicate în aer, ca niște paranteze. Dintr-o dată, Signor Grimaldi 
este, „assolutamente diverso”*. Gata cu femeile, cu petrecerile 
și cu bacșișurile! Și-a vândut mașina, și-a vândut apartamentul! 
Și-a răspândit mobila, picturile - tutto, tutto, tutto. Totul s-a dus, 
până n-a mai rămas cu nimic. ȘI, de fapt, spuse 
supraveghetorul, și el a profitat de filantropia acestui om. 
Grimaldi i-a dat o jachetă de piele fină - sí, si, si - fino, suave. 
Bătrânul își mângâie o clipă mâneca. În cele din urmă, suflă o 
gură de aer printre buze și se uită spre cer, cu o expresie uimită. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Lassiter, iar Bepi traduse. 

— Acum cinci ani. 

— Și pe urmă? 

Supraveghetorul ridică din umeri. 

— Niente”. 

— Întreabă-l dacă știe unde a plecat soră-sa. 

Bepi se conformă, iar supraveghetorul murmură un șir de si- 
si-si. Făcându-le un gest să-l urmeze, îi conduse spre biroul său. 
Luă un registru din bibliotecă, îl răsfoi până când găsi numele pe 
care le căuta, și îl întinse să-l vadă Lassiter și Bepi: 


Grimaldi, Ap. 601-114 Via Genova, Roma. 
Buccio Ap. 314-1062 Ave. Cristoforo Colombo, Roma. 


Bătând peste adrese cu arătătorul, supraveghetorul dădu din 
cap dezaprobator și făcu o strâmbătură. 

— Nu-i bine, spuse el în engleză. 

Mașina lor era parcată în stil italian, acolo unde o lăsase Bepi 
- pe trotuar, puţin mai sus de blocul cu pricina. Le-o păzea o 
fată drăguță, care stătea în ușa unui magazin, gata să discute 
cu poliţia rutieră. 

— Ei, Cinzia, spuse Bepi, dezvelindu-și dinţii cu strungăreaţă 
într-un zâmbet. Grazie. 

O femeie mai în vârstă, cu un aer sever, proprietara florăriei 
de alături, dădu buzna pe trotuar și începu să le facă scandal. 


19 Diferit (ital.). 
20 Nimic (ital.). 
151 


Bepi spuse ceva cu voce ridicată și alergă pe lângă ea, cu fundul 
tras înăuntru, de parcă femeia l-ar fi biciuit. Fata râse și până și 
femeia în vârstă zâmbi. Bepi ridică un deget, intră în prăvălie și 
ieși cu o mică plantă tropicală într-un ghiveci învelit în poleială 
roșie. 

— M-am gândit... pentru soră-sa, spuse el. Eu îmi fac, aproape 
întotdeauna, intrarea cu o floare. 

Bepi aranjă cu răbdare planta în fața scaunului din spate, 
desfășurând ziare și pungi de plastic scoase din portbagaj ca să 
fie sigur că n-o să se murdărească mașina. 

e 

Drumul dură cel puțin patruzeci și cinci de minute și, când 
Bepi opri mașina, se treziră în faţa unei clădiri înalte, 
sărăcăcioase, de la periferia Romei. Construcţia era un monstru 
cenușiu, lipsit de orice ornamentație. Peste tot se vedeau 
măzgălituri pe zidurile exterioare, gunoaie și niciun fel de 
preocupare pentru amenajarea spaţiului natural. In jurul clădirii 
nici măcar nu creștea iarbă; nu vedeai decât noroi întărit de 
soare și asfalt. 

Bepi apăsă pe un buton și spuse precipitat ceva în dreptul 
unui grătar vechi. O clipă mai târziu, ușa scoase un băzâit aspru 
și Bepi trase de ea ca să se deschidă. 

— Ce i-ai spus? 

Bepi ridică din umeri. 

— Adevărul. Avem de pus câteva întrebări despre fratele ci, 
Franco. De fapt, era chiar interesată. Avem știri despre el? Eu i- 
am spus că da, într-un fel. Ridică din sprâncene și potrivi planta 
în faţa lui. Liftul mirosea a urină. 

Sora lui Grimaldi, Angela, avea vreo treizeci de ani. Purta un 
trening roz și un lanţ gros de aur, și avea un aer hăituit. Bepi îi 
oferi planta, care fu acceptată cu multe fiţe. Se porni un iureș de 
vorbe între cei doi, care păru că se potolesc în clipa când Bepi 
acceptă oferta ei insistentă de a-i servi cu câte un pahar de 
limonata. 

Ceea ce dură destul de mult și, în timp ce așteptau, privirile 
lui Bepi făcură înconjurul camerei, apoi se întoarseră la Lassiter. 
Peste tot, mizerie lucie, dezordinea fiind atât de mare, încât 
trăda disperarea. Intr-un colț, se vedea un brăduț de Crăciun din 
plastic, iar pe pereţi, fotografii de copii uriașe, cu rame 
complicate. Unde te uitai, dădeai cu ochii de jucării și grămezi 


152 


de haine, ziare, farfurii murdare. Dintr-o cameră nevăzută se 
auzea melodia unui joc Nintendo. 

Când, în sfârșit, apărură paharele pe o tavă de lemn aurit și 
se așezară cu toţii în nișa prăpădită care servea de sufragerie, 
Angela își înclină capul, își găsi poziţia care o avantaja cel mai 
mult și-și pipăi cu degetele lanţul de aur de la gât. 

Bepi spuse ceva în chip de introducere și ea îi aruncă un 
zâmbet slab. Işi răsucea o șuviţă de păr în jurul degetului. Bepi 
gesticula și vorbea foarte însufleţit. Lassiter prinse cuvântul 
fratello. 

Angela se învioră și începu să vorbească cu patimă, mâinile 
însoțindu-i cuvintele cu gesturi largi, tăioase. Părea supărată, 
dar tot ce traduse Bepi fu: 

— Vrea să știe, acum ce mai e, ce-a făcut fratele ei mai mare, 
de data asta. l-a luat apartamentul ei minunat. Acum îl mai vrea 
și pe ăsta? 

— Nu pricep, spuse Lassiter. Despre ce vorbește? 

Femeia scuipă o frază. Apoi oftă și chipul ei căpătă o expresie 
revoltată. Îşi înfipse un deget în dreptul inimii. 

— Frate-său i-a distrus viața, zise Bepi. 

Un nou tir de vorbe. 

— Franco a fost foarte generos, zise Bepi. l-a cumpărat 


apartamentul din Parioli - unde-am fost înainte. Și, pe urmă, 
acum cinci ani, a avut o... Cum să-i zic? O experienţă religioasă. 
— O ce? 


— A devenit foarte credincios. l-a luat Angelei apartamentul 
îndărăt. L-a vândut și a dat banii la cutia milei. A făcut același 
lucru cu mașina ei. Și cu mașina lui. Și cu apartamentul lui. A 
dat totul unuia dintre grupurile alea religioase... zicea că toți 
trebuie să trăiască precum călugării. Pe urmă... nimic. A 
închiriat o odaie la mahala. S-a certat cu bărbatul ei. Bărbatul a 
părăsit-o. A rămas fără adăpost. Apoi a venit aici. Cu bambini. 
Spune... aici vocea Angelei se făcu mai ascuţită... spune că 
tâmpitul ăla bigot i-a nenorocit viața. Mai bine o împușca. Bepi 
respiră adânc și-i oferi Angelei o batistă. 

Lassiter clătină din cap. Era limpede că sora lui Grimaldi 
spunea adevărul, sau adevărul pe care-l știa ea, dar tot atât de 
limpede era că se înșela. Călugării nu măcelăresc copii în patul 
lor și, o dată ce fac jurământ de sărăcie, poţi să pui mâna-n foc 
că nu umblă de colo, colo, cu 20 000 de dolari bani gheaţă 


153 


ascunși în fundul dublu al unei genţi de voiaj. Așa gândea 
Lassiter. Dar ceea ce spuse fu: 

— Informeaz-o că încerc să descopăr dacă fratele ei a avut 
vreo legătură cu sora mea. Spune-i că numele surorii mele 
este... a fost... Kathy Lassiter. 

Discuţia se porni iar. Lassiter prinse cuvintele Stati Uniti, dar 
femeia arăta nedumerită și dădea hotărât din cap. 

Bepi ridică din umeri. 

— Nu. 

— Spune-i că „tâmpitul bigot” mi-a ucis sora și pe băieţelul ei, 
zise Lassiter. Spune-i că-i urmărit pentru omor. 

Conversaţia care urmă fu punctată de un șir de explozii de 
scepticism. Ochii Angelei se ridicau tot timpul în tavan, în timp 
ce clătina din cap dezaprobator. „Non è possibile. Fantastico”. 
Femeia sfârși cu un mic gest de rugă al mâinilor, rostogolindu-și 
ochii ca într-un tablou de Goya. 

— Spune că-i adevărat, Franco a fost un om foarte aspru în 
trecut... foarte aspru... dar ce spui dumneata... e imposibil. 

— De ce? 

— Fiindcă... de fapt el e preot, spuse ea. A făcut jurământ de 
castitate și de sărăcie. El... hmm, Bepi desenă niște ghilimele în 
aer... „își purifică sufletul”. El trăiește într-o altă lume. Nu-i mai 
pasă de sarmana soră-sa. Nu-i mai pasă de nepoţii și nepoatele 
lui. El spune: Dumnezeu o să aibă grijă de ei. Bepi ridică din 
umeri cu un aer expresiv. Ea nu vrea să vorbească de rău 
Biserica, bineînţeles. Apoi, încheie cu o altă ridicare din umeri. 
Ea spune că-i vorba despre o altă persoană. 

Femeia mai avea multe de spus, cu aceeași tărie și patimă. 

— Nu se poate ca el să fi omorât pe cineva, traduse Bepi când 
ea sfârși de vorbit. Asta nu-i posibil, fiindcă ar ajunge în Infern. 
Ea spune că frate-său e un nenorocit de sfânt... am citat... și 
că... (ăsta-i un cuvânt pe care nu-l cunosc)... se bate singur 
pentru gânduri necurate. 

— Se biciuiește. 

— Da! Se biciuiește pentru cele mai mici păcate... așa că un 
păcat mare... un păcat de moarte... e normal, așa ceva nu-i 
posibil. 

Nu mai rămânea nimic de spus. Angela se uită la ceas și se 
ridică în picioare, dând de înțeles că interviul luase sfârșit. Se 
făcu schimb de mulțumiri călduroase... pentru planta tropicală și 


154 


pentru /imonata... apoi Lassiter și Bepi se întoarseră în strada 
sordidă. 

— Deci, ce părere ai? întrebă Bepi, în timp ce mergeau spre 
mașină. 

De fapt, Lassiter se gândea la hârtia cu transferul prin poștă 
care căzuse din pașaportul lui Grimaldi. 

— Mă întrebam, răspunse el, de ce un om ca Grimaldi, care a 
făcut jurământ de sărăcie, are un cont într-o bancă din Elveţia. 


e Capitolul 17 


El și Bepi își strânseră mâna în faţa hotelului Hassler. 

În mașină căzuseră de acord că Bepi, continuând să fie 
discreto, va urmări câteva chestiuni neelucidate în interesul lui 
Lassiter. De exemplu, italianul îi va căuta la telefon pe membrii 
„înstrăinaţi” ai familiei lui Grimaldi ale căror nume erau 
menţionate în dosarul de la Departamentul de Stat. Poate că 
reușea să ia legătura cu ei. 

Cât despre Lassiter, el avea de gând să ia un avion spre 
Elveţia a doua zi dis-de-dimineaţa, dacă putea să-și rezerve un 
loc. 

— Nu cumva ca să verifici contul din banca elveţiană al lui 
Grimaldi? întrebă Bepi, șocat. Fiindcă, știi... este... Clătină din 
cap a pagubă. 

Lassiter spuse: 

— Bineînţeles că nu, deși nu era cu totul sincer. Grimaldi mai 
avea și o casă acolo. 

— Da, așa-i! răspunse Bepi, distras de fata drăguță care 
aduna semnături pe petiția privind Scările Spaniole. Mi- 
amintesc, aproape de St. Moritz. Și pe urmă? 

Lassiter răspunse că nu știa. 

Fata îl trăgea pe Bepi de mânecă, lingușindu-se pe lângă el, 
flirtând cu el, iar Bepi se lăsă dus spre tânărul care ţinea un clip- 
board în mână. Întoarse capul și se uită la Lassiter cu un zâmbet 
și o ridicare din umeri. 

e 

Zborul spre Zurich nu dură mai mult de o oră și Lassiter avu 
nevoie de aproape tot atâta timp ca să găsească un hotel. 
Hotelurile importante erau ocupate. În cele din urmă, luă o 


155 


cameră la Florida, un hotel mai vechi, plăcut, deși ușor 
degradat, ceva mai sus de Limmat Quai. Mai stătuse acolo o 
dată, când Lassiter Associates lucrase la un caz ce implica 
Sindicatul Oţelarilor și o fabrică de aluminiu din West Virginia 
care aparţinea unui miliardar elveţian retras din activitate. 

Camera era destul de asemănătoare cu cea pe care și-o 
amintea din acea călătorie: neașteptat de mare, cu o singură 
fereastră, asemeni unei vitrine cu vedere spre Zurichsee, la 
câteva străzi mai încolo. Ar fi putut să ofere o frumoasă 
panoramă a lacului, dar sticla era aburită de umezeală, iar aerul 
încărcat de ninsoare. 

Zurich era unul dintre orașele preferate ale lui Lassiter, deși 
n-ar fi putut să spună exact de ce. Cenușiu și stâncos, vechi și 
rece, se ghemuia la marginea unui lac întunecat, ale cărui ape 
înghețate erau hrănite de Alpi. Era un oraș iubitor de cultură, 
mai mult german decât elveţian și creat pentru plimbări. 
Lassiter își aruncă geanta de călătorie în dulap și părăsi hotelul 
să hoinărească un pic pe chei. O ninsoare ușoară se cernea din 
cerul lipsit de culoare, așternându-i-se pe umeri. Mergând în 
direcţia orașului vechi, urmări o pereche de lebede alunecând 
pe râul negru, rece. Poate că faptul se datora zonei în care se 
afla, dar se părea că cele mai importante industrii ale Zurich- 
ului le constituiau litografiile, cărţile și instrumentele muzicale 
vechi, în spatele cărora erau expuse plante medicinale. 

Nu după mult timp, trecu peste Podul Munster și ajunse la 
străzile înguste, pietruite, ale orașului vechi, cu magazinele lui 
incredibil de scumpe. Spera ca plimbarea să-i ridice moralul, 
ceea ce se și întâmplă, pentru o vreme, dar până la urmă nu 
reuși decât să se simtă mai înfrigurat. Magazinele erau 
minunate, dar, în condiţiile de faţă, nu-și aveau rostul: nu avea 
nevoie de nimic și n-avea cui să-i cumpere ceva. 

O coti spre Bahnhofstrasse, merse câteva străzi pe lângă 
vitrine luminate fastuos pentru Crăciun și se trezi în fața unei 
clădiri pe care, fără să-și dea seama, o căutase: sucursala Credit 
Suisse unde, cu patru luni mai înainte, Franco Grimaldi primise 
un transfer prin poștă. 

N-ar fi putut să spună de ce ţinuse s-o vadă: nu era altceva 
decât o bancă. Dar faptul că sta acolo, pe acea stradă 
întunecoasă din Zurich, știind că a făcut parte din lumea lui 
Grimaldi, că acesta intrase și ieșise pe aceleași uși, îi dădea 


156 


speranţă lui Lassiter. Asemeni odăii goale din Via Genova, locul 
acesta era legat de ucigaș și, aici, Lassiter se simţea aproape de 
el. 

Luă o cină neinspirată în sufrageria hotelului și îl întrebă pe 
portar care era cel mai bun drum spre Zuoz. Portarul fu de 
părere că un drum cu mașina până acolo nu era recomandabil. 

— Ajungeţi mai repede cu trenul, măcar până la Chur, și 
poate-ar fi bine să mergeţi cu mașina de acolo. Va aranja el 
călătoria, ca și întoarcerea mașinii închiriate de Lassiter. 
Elveţienii sunt vestiți pentru lipsa lor de curiozitate, dar portarul, 
încurajat probabil de bacșișul generos dat de Lassiter, făcu o 
scurtă conversaţie cu acesta. 

— Zuoz e minunat. Vă duceţi acolo la schi, nu-i așa? 

— Da. Ce altceva putea să spună? 

— Anul ăsta n-a fost atât de bun... în privinţa zăpezii - dar mai 
aveți și ghețarul de la Pontresina. 

Stătură așa de vorbă câteva minute, după care Lassiter se 
întoarse în camera lui. Băgă mâna în minibar și scoase o sticluţă 
de whisky, turnând conţinutul într-un pahar cu apă. Pe urmă, se 
așeză jos și formă numărul lui Max Lang. 

Max era președintele Asociaţiei Internaţionale a Personalului 
Bancar și a Angajaţilor Serviciului Financiar - un secretariat de 
afaceri cu sediul la Geneva, ce număra peste 2,3 milioane de 
lucrători în țări aflate la mari distanţe unele de altele, precum 
Norvegia, India și Statele Unite, ceea ce însemna că Max își 
petrecea cea mai mare parte a timpului, după cum spunea el, 
„Zburând în noapte de la un discurs la altul și de la un aeroport 
la altul”. 

Cazul oţelarilor fusese altfel. Lui Max nu i se ceruse să ţină un 
discurs, ci să pună capăt războiului concedierii a o mie cinci sute 
de muncitori din Emporia, Virginia de Vest. Lassiter Associates 
fusese angajată de sindicat să facă cercetări privind 
conducerea. Din Virginia de Vest unde se afla întreprinderea, 
calea hârtiilor ducea spre Elveţia. Acest lucru, în sine, era 
surprinzător; continuarea cercetărilor dovedind că fabrica era, 
fără să se știe, proprietatea unui industriaș olandez - un play- 
boy de dreapta, a cărui principală pasiune era spargerea 
sindicatelor. 

Secretariatul lui Lang care, de fapt, reprezenta, printre alţii, 
casieri bancari, funcţionari, contabili, consilieri și personal de 


157 


asigurări n-avea nimic de-a face cu otelarii. Dar, ca „un gest de 
fraternitate”, președintele său încercase de unul singur să 
intervină pe lângă bancherii miliardari. Trebuie spus că Max se 
bucura de o influenţă considerabilă. Acești bancheri fură 
convinși că spargerea sindicatelor nu era, de fapt, în interesul 
lor pe termen lung. 

Bancherii îl ascultaseră și, până la urmă, căzuseră de acord. 
Impasul fusese depășit. Muncitorii își primiseră slujbele înapoi. 
lar Max Lang deveni un erou. 

— Max! Aici Joe Lassiter. 

— Salut, Joe! 

— Ce mai faci? 

— Excelent. Ai un caz nou? Ca Pădurea Corbilor? 

— Nu. 

— Păcat! L-am aranjat bine, nu-i așa? 

— Da. 

— Știu că i-am dres-o! 

— Ai dreptate, Max, chiar așa am făcut. 

— Fiindc-a meritat-o! 

— Așa-i. 

— Okey. Deci, să-l dăm naibii! 

Lassiter râse; uitase de obiceiul lui Max de a-l imita pe Al 
Pacino în Cicatricea. 

— Ah, Joe, spuse Max, bufnind în râs la amintirea celor 
întâmplate. Ce vremuri! Vremuri de aur! Totul se sfârșea bine! 

— Așa-i. 

— Deci... 

— Am nevoie de un serviciu, Max. 

— Orice... 

— Un serviciu cam mare. Poţi să mă refuzi. 

Max mormăi: 

— Spune ce-i. 

— Nu-i ceva ce poate fi discutat la telefon. 

— OK. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva: mai folosești și acum PGP-ul? 

— Până găsesc ceva mai bun, răspunse Max. 

— Cu cheia dinainte? 

— Exact. 

— Am Să-ţi trimit un e-mail. Ţi-ai păstrat aceeași adresă? 

— Da, bineînțeles. 


— Minunat! Pe urmă... poate reușim să ne întâlnim la Geneva. 

— Wundefbari 

— Poate peste câteva zile. Te sun din timp. 

— Perfect! 

— Și, așa cum ţi-am spus, dacă asta-i ceva care nu-ţi 
convine... vreau să spun că este important, dar... 

— Ai de gând să-mi trimiţi nenorocitul ăla de raport? 

— Ti-l trimit! 

— Atunci, trimite-l! 

După ce sfârșiră conversaţia, Lassiter își scoase laptopul, 
începu un fișier - grimaldi - şi scrise o scrisoare scurtă: 


max, 
e o treabă grea, dar... am nevoie de un extras de 
cont de la sucursala bahnhofstrasse de la credit suisse 
din zurich. m-am gândit că unul dintre oamenii tăi va 
putea să-l scoată. (!) în orice caz... contul e al unui 
italian, numele lui e franco grimaldi. numărul de cont e 
Q6784-319. și mă interesează mai ales un transfer prin 
poștă făcut în iulie, suma era 50 000 dolari și vreau să 
știu cine a trimis-o. 
joe 


Lassiter stocă grimaldi pe hard disc și schimbă directorul, 
trecând la încifrat. pgp. Acesta era o versiune privată de Pretty 
Good Privacy, un program de codificare intensă, în cheie 
publică, care era aproape imposibil de spart. Și așa și trebuia să 
fie. Ceea ce-l ruga el pe Max Lang să facă nu era doar o 
infracțiune. Era un adevărat act de război - un atac la însăși 
raţiunea de a fi a Elveţiei: secretul bancar. Pe Max, simpla 
discutare a acestei posibilităţi îl putea costa slujba, așa că 
Lassiter își criptă mesajul pe hard discul său. Era o chestiune 
simplă: apelă la Main Window, apăsă pe Encript și selectă 
grimalai ca fișier de codificat. Pe ecran apăru o casetă de dialog 
și el parcurse o listă lungă, până când ajunse la 
maxlangQibbefsw.org.ch. Cu adresa de e-mail a lui Lang 
marcată, apăsă pe tasta Return și, în centrul ecranului, apăru 
scris WORKING cu litere care se aprindeau și se stingeau. Când 
cuvântul dispăru și fișierul fu codificat, se întoarse la primul 
subiect și apăsă pe setări. Ceea ce voia să facă era mai mult 


159 


pentru protejarea lui Max, decât a sa: pentru a fi sigur că Max 
nu va decripta fișierul înregistrând copia textului brut pe hard 
discul său, Lassiter selectă Advanced Options și marcă opțiunea 
„Eyes only”. Asta însemna că, odată decriptat, textul brut putea 
fi afișat și citit pe monitorul computerului, dar nu putea fi 
păstrat ca fișier. 

După ce-și luă aceste măsuri de precauţie, expedie raportul. 
Când va ajunge la Geneva, răspunsul îl va aștepta acolo. Sau, 
poate că nu-l va aștepta. Era, într-adevăr, o treabă grea. 

(J 

A doua zi de dimineață, Lassiter își luă micul dejun în cameră 
și îi dădu un telefon lui Riordan. 

— Nu trebuia să te deranjezi, răspunse Riordan. Ultimele 
noutăți? Ce mai facem? Pufni pe nas. N-am mai aflat nimic! 
Zero! Tot ce-ţi pot spune e că au găsit mașina infirmierei într-un 
șanț, pe undeva pe la nord de Hagerstown. 

— Și Grimaldi? 

— A dispărut. Ăsta-i cuvântul folosit de ziare, aşa că-l folosesc 
și eu. Tipul a dispărut, înţelegi? Şi-i un dezastru absolut. Avem 
un ofițer mort la datorie... al doilea în decurs de o săptămână. 
Acum, de Crăciun, au loc două înmormântări. Două! Gândește- 
te puţin: mama bravă Nr. 1 e pe-aici, mama bravă Nr. 2 e pe- 
acolo, o tânără văduvă în lacrimi, un copilaș rămas fără tată 
într-un loc și într-altul, și noi ce căutăm? Un ticălos cu o mutră 
ca șoricul de porc! Pufni pe nas. Nimeni nu l-a văzut... fiindcă nu 
era de văzut! Riordan făcu o pauză ca să tragă aer în piept. Dar 
tu ce faci? Ai de gând să mă fericești indicându-mi o pistă? Unde 
naiba ești, de fapt? 

— În Elveţia. 

— Ha! 

— Tocmai am venit aici... de la Roma. 

— Nu mă lua la mișto! Și ce-ai descoperit la Roma? 

— Am descoperit că... Grimaldi a trecut printr-un fel de 
convertire religioasă. Și-a lichidat averea. Și-a pus banii în cutia 
milelor. 

— lar faci mişto de mine? 

— Deloc! 

La celălalt capăt al firului nu se mai auzi nimic, apoi Riordan 
spuse: 

— Convertire religioasă, pe dracu'! 


160 


Zuoz era încântător, un oraș splendid, pitulat la poalele unui 
munte. Case solide, din secolul al șaisprezecelea, se aliniau de-a 
lungul unor străzi înguste. Casele erau zugrăvite în crem, 
cărămiziu sau cenușiu și aveau uși de lemn frumoase, masive. 
Trotuarele erau pline de oameni extrem de bine îmbrăcați, 
mergând în grabă sub o ploaie ușoară. 

Chiar și cu o hartă amănunţită, îi trebui o vreme ca să 
găsească adresa dorită, deși asta ar fi trebuit să însemne doar o 
plimbare de zece minute din centrul orașului. Dar, cu toată 
harta și distanţele mici ale orașului, se rătăci și trebui să ceară 
de două ori să fie îndrumat, chinuindu-se cu germana lui. 

— Isch das der richtig was to Ramistrasse? 

— Da. 

Trecu de o piaţă micuță cu o fântână austeră și perfect 
pătrată, cât se poate de diferită de fântânile Romei. Singurul 
ornament era o statuie de urs în două picioare, cu o labă tăiată, 
emblema cine știe cărei vechi familii elveţiene. 

In cele din urmă găsi casa - o cabană de trei etaje cu o placă 
de alamă alături de o ușă din lemn, ce n-ar fi fost de mirare să 
fie mai veche decât America. Pe placă se putea citi: 


Gunther Egloff, Direktor 

Salve Caelo 

Services des Catholiques Nord 
Gemeinde Pius VI 


Lassiter bătu la ușă și aşteptă. Într-un târziu, se auzi o voce 
printr-un interfon de lângă placă. 

— Was ist? Lassiter își declină identitatea și câteva clipe mai 
târziu un bărbat de vârstă mijlocie, care arăta prosper până la 
cel mai mic detaliu, deschise ușa. Avea burticică, purta un 
pulover de cașmir, iar în picioare, papuci de blană. Într-o mână 
ținea o pereche de ochelari de citit, iar în cealaltă, un pahar cu 
picior, de vin roșu. Dinăuntru se auzea muzică de operă și se 
simţea miros de foc de lemne. 

— Bitte? 

Lassiter șovăi. Povestea lui părea bizară și greu de crezut în 
cadrul acestui confort burghez. Crimă. Incendiere. Teroare în 
noapte. 


161 


— Vorbiți engleza? 

— Puțin. 

— Știţi, germana mea... 

— Da, da... cum vă pot fi de folos? 

— E vorba de proprietarul acestei case, domnul Grimaldi. 

O expresie de surpriză trecu peste chipul bărbatului, după 
care acesta zâmbi, deschizând larg ușa. 

— Poftiţi înăuntru, vă rog. Trebuie să vă fie frig. 

Lassiter mulțumi și se prezentă, în timp ce intra pe ușă. 

— lar eu sunt Egloff, răspunse bărbatul, poftindu-l într-o 
încăpere enormă, dominată de un cămin masiv, din piatră 
naturală. Doriţi să beţi un pahar de vin cu mine? 

— Sunteţi foarte amabil, spuse Lassiter, în timp ce gazda lui 
dădu mai încet muzica lui Puccini și luă în mână un vătrai cu 
care scormoni buștenii care ardeau în cămin. 

— Dar mă tem că vă înșelaţi în privinţa casei. Domnul 
Grimaldi nu mai e stăpânul ei de câţiva ani. 

— Serios? 

— Da. Permiteţi să vă întreb? Sunteţi american? Canadian? 

— American. 

— Și, spuneţi-mi: vă interesează casa... sau domnul Grimaldi? 

— Domnul Grimaldi. 

— Înţeleg. Egloff turnă vin într-un pahar și i-l oferi. 

— Sunt anchetator, spuse Lassiter. 

Egloff făcu ochii mari și păru amuzat. 

— Anchetator? 

Privirea lui Lassiter fu atrasă de zidul opus, unde o hartă 
topografică înfățișa o regiune muntoasă dintr-o ţară fără 
frontiere. Egloff îi urmări privirea. 

— Puteţi ghici unde se află asta? întrebă el. 

Lassiter ridică din umeri. 

— Undeva prin Rusia... poate Georgia... 

— Bosnia. Am fost destul de activi acolo. Ne-am ocupat de 
refugiaţi. 

— La cine vă referiți? 

— La Salve Caelo. 

Lassiter scutură din cap. 

— Imi pare rău, dar... 

— Este o instituţie caritabilă. Avem mult de lucru în Balcani. 


162 


— Da, da, răspunse Lassiter, amintindu-și de pașaportul lui 
Grimaldi și de multiplele vize pentru Zagreb și Belgrad. 

— Știţi mai multe despre Bosnia, domnule Lassiter? Lassiter 
făcu un gest de neputinţă cu mâinile. 

— Suficient ca să știu că are o situaţie complicată. 

— Dar nu-i deloc complicată. E foarte simplă. Și v-o pot 
explica în două cuvinte. 

Lassiter zâmbi. 

— Serios? 

Egloff dădu din cap: 

— Imperialism islamic. Ceea ce găsim în Bosnia este un 
melanom politic, începutul a ceva cumplit. Ei? Ce credeți? 

— Cred că e nevoie de mai mult de două cuvinte, răspunse el. 

Egloff râse. 

— Chiar așa e! Nu vă contrazic. Dar acum, vă rog să-mi 
spuneți: Ce anume anchetați... tocmai la Zuoz? 

— O crimă. Două crime. 

— Ah, zău, domnule Lassiter, îmi faceţi o surpriză după alta! 

— Au fost uciși o femeie și fiul ei, răspunse Lassiter. 

— Înţeleg. Și Herr Grimaldi? 

— El e ucigașul. 

— Ah. Egloff se așeză jos, puse picior peste picior și luă o 
sorbitură de vin. Nu cred. 

Lassiter ridică din umeri. 

— În cazul ăsta, vă înșelaţi. 

— Ei bine... dacă sunteţi sigur... Dar ce sperați să aflaţi? 

— Sper să aflu de ce... de ce a făcut asta. 

Egloff scoase un sunet, lovindu-și limba de cerul gurii și oftă. 

— Și aţi bătut atâta drum, din America, doar ca să vă uitaţi la 
casa lui veche? 

— Eram la Roma. Și știam că are și aici o casă, așa că... 

— Da. Inţeleg. Casa. După cum v-am spus, era a lui într-o 
vreme. Dar asta se întâmpla acum câţiva ani. 

— Deci, îl cunoașteţi? 

— Da, sigur că da. Încă o sorbitură de vin. 

— Și ce impresie v-a făcut? 

Se auzi un hărâit slab dintr-un difuzor, un obiect care se afla 
pe masă, lângă ei, și pe care Lassiter nu-l observase. Era un soi 
de intercom, genul de monitor pe care Kathy îl căra cu ea prin 


163 


toată casa, punându-l alături când dormea Brandon - ca să-l 
audă dacă plângea. 

— Soţia mea, spuse Egloff. E cam bolnavă. 

— Îmi pare rău. 

— Lipsesc doar o clipă. Dacă vreţi să vă serviţi... Făcu un 
semn spre carafă și se ridică. 

După ce Egloff părăsi camera, Lassiter începu să studieze 
acuarelele care acopereau pereţii. Erau reprezentări destul de 
interesante ale unor teme religioase, realizate prin mijloace 
moderne. O Bună-Vestire înfățișa o fată într-o cămașă de noapte 
dintr-un material cu un desen reprezentând un ren, 
îngenunchind în fața patului ei, în timp ce un înger plin de 
mușchi ţâșnea dintr-un televizor. Mai era și Cina cea de taină în 
jurul unei mese ce părea că se află într-un restaurant cu 
autoservire. Saul în drum spre Damasc era un bărbat cu un 
rucsac în spate, pe o șosea plină de mașini, cu o lumină 
strălucitoare răspândită deasupra capului, ca o cascadă. După 
câteva minute, Egloff se întoarse, târșâindu-și papucii de blană. 

— Tablourile astea sunt uimitoare, remarcă Lassiter. 

— Mulţumesc. Le-a făcut  nevastă-mea, răspunse œl, 
așezându-se pe un scaun și schimbând subiectul. Dar, în ceea 
ce-l privește de domnul Grimaldi al dumitale... Când am văzut 
casa, m-am gândit: bogătașii ăștia europeni! Peste tot, numai 
piele și crom. Piele neagră! Vă puteți închipui - într-o cabană ca 
asta? Dar, pe urmă, am cunoscut și omul... și nu era cum mă 
așteptasem. Era îmbrăcat modest. Era discret. Era un 
gentleman. 

— ȘI... aţi obţinut un preț bun? 

Egloff șovăi o clipă, apoi răspunse: 

— Da. Un preţ bun... dar corect. 

— V-a spus de ce dorea să vândă? 

Egloff ridică din umeri. 

— Am avut impresia că avea necazuri financiare. 

— Serios? întrebă Lassiter. Mie mi s-a spus că și-a pus toți 
banii în cutia milelor. 

— Da? Și cine v-a spus asta? 

— Sora lui. 

— Înţeleg, spuse Egloff, părând, pentru prima oară, puţin 
descumpănit. 


164 


— Poate că organizaţia dumneavoastră... parc-aţi spus că e o 
organizaţie de caritate...? 

Brusc, Egloff bătu din palme și se ridică în picioare. Schiță un 
zâmbet de regret. 

— Ei, bine, deși a fost foarte interesant, mă tem că... trebuie 
să mă apuc iar de treabă. Luându-l pe Lassiter de braț, își 
conduse oaspetele spre ușa de la intrare, unde își strânseră 
mâna. 

— Poate că, spuse Egloff, dacă-mi daţi cartea dumneavoastră 
de vizită... mă pot gândi la ceva... 

— Perfect! răspunse Lassiter, scoțând una din jachetă. 

Egloff se uită la ea. 

— Și, cât timp sunteţi în Elveţia, domnule Lassiter? 

— Stau la Beau Rivage din Geneva. 

— Minunat! Și pe urmă? 

— Mă întorc la Washington, spuse Lassiter, dându-și seama, în 
timp ce vorbea, că înșira gogoși. 

Egloff se lumină la față. Ușa se deschise larg și își strânseră 
mâna pentru a doua oară. Lassiter păși în frigul de afară și-și 
ridică gulerul hainei strâns în jurul gâtului. 

Egloff îi făcu cu mâna. 

— Ciao! 

Pe urmă ușa se închise și Lassiter rămase singur pe treptele 
din față. Stătu acolo o clipă, cu ochii la plăcuţa de alamă, 
încercând să-și întipărească în minte cuvintele nefamiliare. 
Salve Caelo, Services des Catholiques Nord. Gemeinde Pius VI. 
Când dădu să plece, privirile îi alunecară prin dreptul ușii și, în 
momentul acela, vizorul păru să clipească. Ca membrana ce 
acoperă ochii șoimului. Sau ai bufniței. 

Dar își dădea seama că nu fusese decât un produs al 
imaginaţiei lui. Ușa era doar o ușă și dacă exista o pasăre de 
pradă care-l urmărea, aceea era Egloff. 

De fapt, plănuise să plece la Geneva în seara aceea, întocmai 
așa cum spusese. Avea chiar și biletul - cumpărat de portarul 
din Zurich - la un tren care pleca din Chur. 

În timp ce stătea pe peronul îngheţat, controlând orarul ca să 
verifice mersul trenurilor, își aruncă ochii pe câteva dintre 
hărţile clare, ușor de descifrat, pe care elveţienii le ofereau 
călătorilor. Şi se răzgândi. N-avea nicio grabă să ajungă la 
Geneva, în schimb avea de făcut o treabă chiar aici, la Chur. Luă 


165 


o cameră pentru o noapte într-un hotel mic, peste drum de 
staţia de tren. 

Convorbirea cu Egloff îl neliniștise. În afară de vorbele acelea 
ciudate despre „imperialismul islamic”, omul nu-i pusese nici 
măcar o întrebare despre asasinarea surorii lui. Ceea ce era 
straniu. După cum știa el, rar se întâmplă ca oamenii să fie atât 
de lipsiţi de curiozitate când era vorba de un omor. În schimb, 
Egloff îl chestionase despre planurile lui de călătorie și hotelul 
unde va sta. 

Dar nu era numai asta, își zise Lassiter, uitându-se prin 
fereastra camerei lui de hotel la stația de cale ferată de peste 
drum. Întâlnirea cu Egloff fusese împănată de coincidenţe, și 
coincidenţele îl enervau. 

Totuși, trebuia să recunoască, aceste coincidențe nu erau 
foarte importante. Egloff era implicat în opere caritabile 
religioase - exact ca Grimaldi - deși acesta doar ca binefăcător. 
Una dintre organizaţiile lui Egloff activa în Balcani, și asta făcuse 
și Grimaldi, judecând după ceea ce se vedea în pașaportul lui. 
Dar nu erau niște coincidențe care să conteze. Multă lume dona 
bani pentru opere caritabile și multe acţiuni de binefacere aveau 
loc în Bosnia. Faptul că Egloff și Grimaldi aveau atât de multe în 
comun nu era prea ciudat. Mai interesantă, gândea Lassiter, era 
nepotrivirea privitoare la transferul casei. Casa fusese vândută, 
așa cum spunea Egloff, ori fusese donată, cum pretindea 
Angela? Cu alte cuvinte: Egloff minţise? Problema părea 
importantă și, deși îndoiala plana și-asupra altor lucruri, asta era 
o chestiune care stătea în puterea lui să o rezolve... și nicăieri 
mai ușor decât în capitala de canton Chur. 

Dimineaţa, îl rugă pe funcţionarul de la recepţie să-i spună 
unde se afla Handelsregister, adică dosarele funciare. Biroul se 
afla doar la o distanţă de câteva străzi și, odată ajuns acolo, îi 
spuse funcţionarului că îl interesa o proprietate din Zuoz. După 
ce dădu din cap cu un aer eficient, funcţionarul se duse într-o 
altă cameră și se întoarse după un minut cu un registru vechi, 
un tom cu aspect de atlas, legat în piele de marochin. În el, 
Lassiter găsi o listă cronologică a tuturor tranzacţiilor imobiliare 
care avuseseră loc la Zuoz din 1917. Lista era scrisă de mână de 
mai multe persoane, cu o caligrafie lizibilă, îngrijită, folosind 
aceeași culoare de cerneală: albastru. Întoarse paginile, una 
după alta, până când găsi o însemnare privind Heilestrasse 49. 


166 


Registrul consemna vânzarea casei cumpărătorului Salve 
Caelo în 1991. Prețul de vânzare era un franc elvețian sau ceva 
mai puţin decât un dolar. Imediat, dedesubt, se vedeau 
semnăturile lui Franco Grimaldi (ital.) și Gunther Egloff. Stând în 
biroul de la Handelsregister, cu cartea funciară în faţa lui, 
Lassiter trasă semnătura lui Grimaldi cu arătătorul și se întrebă 
de ce minţise Egloff. 

e 

Glacier Express trecu pe lângă un șir de pancarte cu afișe, 
până când, cu un puternic scrâșnet al frânelor, se opri la 
Geneva. Lassiter avea o jumătate de oră la dispoziţie pe care o 
folosi ca să-și caute un hotel, orice alt hotel în afară de Beau 
Rivage. Pe urmă, porni spre La Perle, unde-l găsi pe Max stând 
singur la o masă cu vedere spre lac. 

Soarta făcuse ca Max să semene cu unul dintre acei spiriduși 
mici de jucărie pe care Kathy obișnuia să-i colecteze când era 
copil. Avea aceeași față cu obraji rotunzi, cu gropiţe, același 
corp dolofan, până și același păr portocaliu, cânepos, pe care-l 
au păpușile. Arăta ca un personaj de poveste sau, poate, ca unul 
dintre ajutoarele lui Moș Crăciun. Sărind în picioare cu un 
zâmbet până la urechi, îi strânse mâna lui Lassiter cu amândouă 
mâinile. Când se așezară jos, americanul nu se putu împiedica 
să nu se întrebe dacă picioarele lui Max ajungeau, într-adevăr, 
până la podea. Probabil că nu. 

Pentru un om atât de mic, avea o poftă de mâncare uriașă și, 
curând, Lassiter începu să-și privească prietenul luptându-se cu 
o porţie dublă de carpaccio. 

— Lumea spune că am un metabolism de colibri, spuse Max. 

— Ai petrecut mult timp hoinărind? 

Max clipi din ochi în timp ce mesteca. 

— De fapt, asta-i ce fac eu. Hoinăresc. Chicoti, foarte amuzat. 
Sunt vremuri de aur pentru capitalism, după cum știi. Afacerile 
prosperă. Ar trebui să fie din ce în ce mai mulți funcţionari, din 
ce în ce mai mulţi casieri... dar uite că nu sunt! Sunt niște 
nenorocite de bancomate în locuri unde, cu doi ani în urmă, nu 
exista nici măcar un telefon. Sunt bancomate până și în 
Celebes... și la Phnom Penh!... unde cu doi ani în urmă nu 
găseai nici măcar o bancă! Așa-zise bănci taxau pentru 
tranzacții ATM; acum vor să taxeze ceva în plus ca să facă 
afaceri cu o fiinţă omenească! În curând, toţi casierii or să fie 


167 


șomeri. Și eu o să fiu șomer! Și-atunci, te întreb, cine va mai 
avea bani să facă depozite bancare? Deci, băncile vor șoma și 
ele. Asta va aduce sfârșitul lumii. Crede-mă pe mine, Joe, nu cei 
blânzi vor moșteni pământul. Ci cei ce numără bănuţii! Nimic nu 
poate fi mai tragic. 

Chelnerul strânse farfuriile de pe masă și, în timp ce executa 
un balet complicat flambând cotletul pentru Max, acesta din 
urmă dădu și el, la rândul lui, un spectacol, acela al scotocirii 
prin servietă. Apoi împinse pe masă un plic comercial subțire. 
Era de un roșu aprins, cu litere albe închipuind forma 
simplificată a unei cruci menite să imite steagul elveţian. Textul 
era următorul: 


Siguranţă 
DISCREȚIE 
Și încredere cu contul 
Vostru 
Elveţian 


În faţa lui, chipul lui Max, amuzat de propria-i glumă, se făcu 
roșu precum cărămida. 

Extrasul de cont era tipărit pe o foaie lungă de hârtie de 
computer în stil vechi, și Lassiter o desfășură în taina camerei 
lui de hotel. Ici, colo, Max făcuse câte un asterisc cu mâna și 
adăugase o observaţie. 

Grimaldi fusese posesorul acelui cont timp de doisprezece ani 
și, în acest timp, retragerile fuseseră relativ puţine și 
nesemnificative. Uitându-se la înregistrări, Lassiter putea ghici 
când își cumpărase Grimaldi apartamentul din Roma, casa de la 
Zuoz și automobilele. În primăvara anului 1991 lucrurile se 
schimbaseră. În câteva zile succesive din aprilie, se făcuseră 
transferuri prin poștă în contul lui Grimaldi de la Banco di Lazio 
din Roma. Un asterisc făcut de Max arăta că acestea se refereau 
la tranzacții imobiliare - privind, evident, vânzarea locuinţelor lui 
Grimaldi. În acel moment, contul lui Grimaldi se ridica la 
aproape două milioane de franci elveţieni. Două zile mai târziu, 
contul fu totuși aproape golit de o serie de cecuri bancare ce 
reduseră depozitul la exact o mie de franci elveţieni. Trei dintre 
aceste cecuri priveau sume mici: 10 000 de franci elvețieni în 
beneficiul Fondului Pentru acoperișul Capelei Cecilia, 5 000 de 


168 


franci pentru Congresul Naţional African și 5 000 de franci 
pentru Fondul Educativ Euzkadi. 

Dar cel de al patrulea cec, făcut în favoarea Umbrei Domini, 
S.A. (Napoli) privea tot restul: 1 842 300 franci elveţieni. 

Lassiter rămase cu ochii la extrasul de cont, încercând să-l 
descifreze. Două dintre cecurile mai mici te duceau cu gândul la 
niște crime plătite, precum cele în detrimentul Congresului 
Naţional African și Frontului de Eliberare Basc, ai căror lideri 
fuseseră hăituiți de Grimaldi. Fondul pentru acoperiș era, 
probabil, nimic altceva decât un fond pentru acoperiș, după 
ideea că „Uneori, o ţigară e doar o ţigară”. Apoi: gorila de patru 
sute de kilograme. Un cec de aproape două milioane. 

Lassiter se încruntă. Studiile sale de latină se rezumau la un 
singur an de conferințe profund plicticoase la St. Albans. In clasa 
a noua. Dar, chiar și așa, știa ce înseamnă umbra domini: 
Umbră. Dumnezeu. Umbra lui Dumnezeu. Și mai știa și unde 
mai văzuse aceste cuvinte: în broșura din chilia de mahala de pe 
Via Genova. 


e Capitolul 18 


Lassiter sări în picioare, se întinse și se uită pe fereastră la 
Lacul Leman. Toate luminile erau aureolate de ceaţă; undeva, 
departe, o barcă aluneca pe apă, mișcându-se cât se poate de 
încet într-un înveliș de lumină. O sirenă pentru ceaţă mugea pe 
malul francez al lacului și el își dădu seama că asta era frumos. 
Dar adevărul era că în sufletul lui nu simţea nimic. 

Ceea ce i se părea lui interesant și frumos era extrasul de 
cont al lui Grimaldi. Urmărirea banilor dădea la iveală ceva, 
aproape întotdeauna, și, ca anchetator, își petrecuse mult timp 
cu marunțișurile din listele de cifre văzute pe computer, 
încercând să scoată secrete din numere. 

Întorcându-se iar la extrasul de cont, observă că în '92 și '93 
fuseseră făcute depozite lunare de aproximativ o mie de dolari 
în contul lui Grimaldi de către Salve Caelo - „organizaţia de 
caritate” a lui Egloff. Depozitele continuaseră cam un an, după 
care încetaseră. Pe la sfârșitul anului 1993, contul scăzuse din 
nou la exact o mie de franci elveţieni. Lângă cifră se vedea o 


169 


observație făcută de mâna lui Max: „suma minimă pentru 
menţinere”. 

După aceea, contul rămăsese pasiv până la 4 august 1995 - 
data de pe hârtia cu transferul poștal care zburase până la 
Chicago. După cum observă Lassiter, în ziua aceea 50 000 de 
dolari fuseseră depuși pe numele lui Grimaldi dintr-un cont de la 
sucursala din Napoli a Băncii din Parma. Din nou, apăru un 
asterisc și scrisul îngrijit al lui Max: 

„Cont al Umbrei Domini”. 

O săptămână mai târziu, pe 11 august, Grimaldi își retrase 
toată suma sub formă de bani gheaţă. 

Deci, ceea ce găsise Lassiter la Chicago, cei douăzeci-treizeci 
de mii ascunși în fundul dublu al genţii de voiaj a lui Grimaldi 
erau, aproape sigur, ceea ce rămăsese din banii de la Umbra 
Domini. Stătu o vreme să se gândească la asta. Singura 
concluzie era că Grimaldi fusese angajat să facă o treabă. Dar 
ce treabă? 

Și ce însemnau plățile din 1992-1993? Lassiter privi paginile 
pașaportului care confirmau ceea ce-și amintea și el: plăţile 
lunare coincideau cu perioada petrecută de Grimaldi în Serbia și 
Bosnia. Ca și cum el ar fi lucrat pentru Salve Caelo și poate că 
așa și era... dar, de fapt, ce făcuse? Mediul lui Grimaldi era 
departe de a fi omenos, deși acum când Lassiter se gândi la 
asta, nici părerea lui Egloff despre acea regiune nu era chiar 
plină de înţelegere. Cum îi spusese el? „Un melanom politic.” 

Intinse mâna după telefon și formă numărul lui Bepi de la 
Roma, cu ochii pe luminile blânde care înconjurau lacul. 
Telefonul sună prelung și tocmai când se pregătea să pună 
receptorul jos, auzi o bubuitură îndepărtată, un zgomot fâșâit și 
cuvântul: 

— Pronto? În fundal, se auzi o chicoteală de femeie. 

— Bepi? Aici, Joe Lassiter. 

— Joe! Își drese glasul. Ce mai faci? 

Lassiter se scuză în legătură cu ora, dar spuse că avea nevoie 
de ceva imediat. Putea Bepi să afle ceva despre o organizaţie 
religioasă numită Umbra Domini și despre o instituţie de 
caritate, Salve Caelo? 

— Nicio problemă. 

— Dar, discret, înţelegi? Nu vreau să fac multe valuri. 

— SI, si - discreto, răspunse Bepi. 


170 


— Minunat! Poţi să faci asta imediat? 

— Ah... ai nevoie de un raport scris? 

— Nu. 

— Okey. O să aranjăm un prânz cu Gianni. El știe tot despre 
religie! Tot! Orice vrei să știi. Nicio problemă. 

— Grozav! O să fiu la Roma mâine. Ne putem întâlni la prânz. 

— Beton! răspunse Bepi. Asta-i o expresie din jazzul 
american. Șovăi o clipă, apoi întrebă. Nu-i așa? 

— Așa-i! 

Se întâlni cu Bepi la o cafenea în aer liber de pe Via Veneto, 
nu departe de Ambasada americană. Aerul era proaspăt și rece, 
dar mesele erau confortabile, încălzite de lămpi speciale ale 
căror fire portocalii pulsau de energie termică. Un ziarist, pe 
nume Gianni Massina, care se ocupa de probleme religioase în 
ziarul Attenzione, stătea alături de Bepi când sosi Lassiter. 

În timp ce-i strângea mâna ziaristului, Lassiter fu surprins de 
asemănarea dintre Massina și Johnny Carson. Dar în locul 
gesturilor discrete ale gazdei talk-show-lui, felul de a se exprima 
al italianului era expansiv. Izbucni într-un râs sănătos când 
Lassiter îi explică surpriza lui. 

— Ah, da, spuse Massina „celălalt Gianni”. Mi s-a spus asta de 
nu știu câte ori. Eu nu mi-aș dori decât o părticică din averea 
tipului. 

— Cine nu și-ar dori? 

— Deși se pare că e micșorată de obsesia lui privind 
căsătoria. Dădu din cap cu tristeţe. Problema Americii, oftă el, 
întreaga problemă este că n-aţi reușit niciodată să vă însușiţi 
arta amorului. Nu dumneavoastră personal, bineînţeles. Despre 
dumneata nu știu - vreau să spun că abia ne-am cunoscut - dar 
America! Totul se trage de la moștenirea puritană. Voi aveți legi 
și divorț. Noi avem păcate și amoruri. Massina pufni în râs la 
propria lui descoperire, pe urmă deveni serios. Scuză-mă. Eu 
stau aici și glumesc și... aici e vorba de o treabă serioasă. 

Chelnerul sosi și ei comandară câte un espresso. 

— Deci, spuse Massina, după ce discutaseră câteva minute, 
amicul meu spune că te interesează Umbra Domini. 

— Foarte mult. 

Massina se aplecă spre el cu un aer confidenţial. 


171 


— Atunci, trebuie să fii atent. Massina se încruntă, încercând 
să-și adune gândurile. Asta-i una dintre religiile care predică 
renașterea. Cred că sunt din ăștia și în Statele Unite. 

Lassiter părea năucit și, văzând asta, Massina i se adresă lui 
Bepi. Cei doi bărbaţi schimbară câteva vorbe în italiană și Bepi 
zâmbi. 

— Vrea să spună „născut din nou”. 

— Exact! încuviinţă Massina. Sunt născuţi din nou, din cap 
până-n picioare. Asta e la fel cu ce se întâmplă și la voi, în 
America. La fel cu ce spune Pat Robertson. După părerea lor, 
singura credinţă care contează este credinţa veche. Dar, 
bineînţeles, în America, grupurile astea sunt, în majoritate, 
protestante. Și, aproape întotdeauna, ridică biserici noi. Aici, ei 
stau în biserică și formează... cum se zice la asta? Associazioni. 
Apoi găsi cuvântul: 

— Ordine /aice. 

— Vrei să spui, ca dominicanii. 

— Nu. Nu ca dominicanii. În grupuri ca Umbra, preoţii 
reprezintă doar o mică parte. Astea seamănă mai mult cu... cum 
se zice... Pentru a doua oară, Massina și Bepi schimbară câteva 
cuvinte rapid în italiană. 

— Cu Hamasul! spuse Massina, ridicând privirea. Este exact 
așa! Trebuie să-i privești ca pe un front de respingere - dar 
catolic! Foarte strict. Puternic motivat. Dar, bineînţeles, vorbim 
de religie - nu de politică. 

— Deci, în ce cred ei? 

— În tradiţie. În liturghia Tridentină. 

— Liturghia în latină, explică Bepi. 

_ — Cu preotul stând cu spatele la credincioși, adăugă Massina. 
Incepând cu Vatican Doi, preotul stă cu fața la credincioși și 
vorbește în limba curentă. 

— Asta-i ceva important? întrebă Lassiter. 

— E o problemă de viaţă și de moarte, răspunse Massina. 

— De fapt, sări Bepi, e o problemă de viaţă după moarte. 
Massina primi gluma cu un aer încruntat. 

— Deci, dacă sunt un „front de respingere” - ce resping? 
întrebă Lassiter. 

Italienii răspunseră la unison: 

— Conciliul Vatican Doi. 

Lassiter dădu cafeaua pe gât și se aplecă înainte. 


172 


— Uite, spuse el, e bine să considerăm că nicio întrebare nu 
poate fi stupidă: Ce a fost, de fapt, Vatican Doi? Vreau să spun 
că asta e ca „relativitatea generală”. Toată lumea a auzit de ea, 
dar nimeni... 

— A fost o cotitură, spuse Bepi. 

— Un obuz, corectă Massina. Aproape că a sfâșiat Biserica. 
Dar văd că devin melodramatic. De fapt, a fost un conciliu, o 
întrunire a conducătorilor catolici din întreaga lume pentru 
modernizarea - unii ar spune liberalizarea - Bisericii. Susţinătorii 
tradiţiei au fost împotriva multor reforme, așa că și-au creat 
propriile lor asociaţii, grupuri ca Umbra Domini și Legiunea lui 
Hristos. În Franţa a existat Arhiepiscopul Lefebvre. 

Bepi se uită la Lassiter. 

— Pari nedumerit. 

— Poate că e nevoie să fii catolic ca să înţelegi. 

— Poate, răspunse Massina. Dar poate că nu. Unii dintre 
oamenii ăștia sunt... dezechilibraţi. Ei spun că Papa este 
Anticristul. Spun că diavolul șade pe Tronul Sfântului Petru. Ei 
numesc liturghia în limba locală... Liturghia Neagră. 

Lassiter zâmbi. 

— Dar sunt serioși! Și, dacă gândești așa... totul e posibil. 

— Dar Umbra? 

— Umbra e cea mai rea. La început, a făcut gălăgie și lumea 
credea că va avea loc o schismă. Ne gândeam că o să fie 
excomunicați, dar... nu, s-au potolit. S-au făcut unele modificări. 
Unele compromisuri. Acum se permite chiar și slujirea liturghiei 
în latină. Bărbaţii și femeile se roagă separat; au școlile lor 
speciale. 

— Vaticanul nu vrea o schismă, spuse Bepi. 

— Și e mai bine ca ei să rămână în sânul Bisericii. Dar, chiar și 
așa, presa îi numește „Hezbollahul catolic”. 

Bepi râse cu toată gura. 

— Presa? 

Massina își luă un aer bosumflat, apoi zâmbi. 

— Okey! Adică eu! Care-i deosebirea? Eu sunt presa. Și ei ce 
sunt? „Hezbollah” înseamnă „partidul lui Dumnezeu”. lar Umbra 
Domini ce e? Același lucru: un grup religios radical, cu scopuri 
politice. Deci, eu îi numesc „Hezbollahul catolic”. la uitaţi-vă! 
Massina băgă mâna în servieta lui de școlar și scoase o broșură. 
la uitaţi-vă la asta! Am adus-o pentru voi. Crociata Diecima! 


173 


Lassiter își aruncă ochii pe broșură. Era la fel cu cea pe care o 
văzuse în camera lui Grimaldi de pe Via Genova. 

— Umbra a distribuit din astea cu miile, acum patru, cinci ani, 
spuse Massina. Este o recrutare... pentru a Zecea Cruciadă. 

— A câta e, de fapt, asta? 

— Prima cruciadă din ultimii cinci sute de ani, răspunse 
Massina, făcând un gest către broșură. Impotriva Islamului, 
bineînţeles. Ei spun că Bosnia e „un avanpost islamic”. Deci, 
asta-i o chemare la arme. Exact aici intervin și celelalte grupuri. 
Salve Caelo, care e condus de Umbra. 

— Organizaţia de caritate, spuse Lassiter. 

Cu un pufăit de dezaprobare, Massina respinse această 
caracterizare. 

— Ceea ce fac ei nu e foarte caritabil. Au condus un „lagăr de 
refugiați” lângă Bihac. Numai că asta-i o glumă sinistră, ca și 
cum Auschwitz-ul ar fi fost „un lagăr de refugiaţi”. Acest lagăr 
era un lagăr de concentrare și o scenă a raidurilor de comando 
împotriva musulmanilor, bineînţeles. Înţelegi ironia? Ei i-au creat 
pe refugiaţi și, pe urmă, i-au băgat în lagăre de refugiaţi! Și au 
făcut asta mai întâi cu sârbii și apoi cu croații. Intotdeauna 
împotriva musulmanilor. 

— Deci acum știm ce făcea Grimaldi în Bosnia, spuse Lassiter. 
„Muncă de caritate.” Acum își dădea seama care era legătura 
dintre Egloff și Grimaldi. 

— Ei numesc asta „un catolicism mai viguros”, spuse Bepi. 

— E semnificativ, continuă Massina, bătând broșura cu mâna 
- fiindcă Vatican Doi a declarat că toate credinţele „stau în 
lumina Domnului”. Nu ești catolic, deci nu înţelegi asta, dar... 
Mai înainte de Vatican Doi, dacă puneai piciorul într-o biserică 
necatolică sau într-un templu... era un păcat de moarte. Deci, 
ideea asta, că musulmanii, protestanții și mai știu eu cine - pot 
să stea în lumina Domnului - se pot împărtăși din harul Lui - ei, 
bine, asta a fost o schimbare uriașă pentru o religie care nu cu 
mult timp în urmă îi ardea pe eretici pe rug. 

Lassiter dădu din cap. 

— Altceva ce mai fac? 

— Publică. Cărți, broșuri, casete video, benzi. Despre 
contraceptie, despre masoni, despre avort, despre 
homosexualitate - ei spun că homosexualii ar trebui arşi cu 
fierul roșu. 


174 


— Tatuaţi, corectă Bepi. 

Lassiter căzu pe gânduri. 

— Despre câţi oameni poate fi vorba? 

Massina ridică din umeri. 

— Cred că acum or fi ajuns la cincizeci de mii. Poate că 
numărul e mai mare. Sunt mulţi în Italia, Spania, Argentina - dar 
unii și în SUA. Chiar și în Japonia - Albaștrii și Albii. 

Lassiter părea buimăcit. 

— Astea sunt două grupări din Umbra Domini, explică 
Massina. „Albii” sunt foarte severi. Fiecare zi începe cu o vizită 
la biserică. În fiecare zi donează bani. Femeile își acoperă părul 
și-și ascund trupul. E lege! Pe când „Albaștrii”! Aștia sunt altfel., 
Albaștrii” „părăsesc lumea”. 

— Adică ce fac? 

— Ei sunt asemenea călugărilor. Doar bărbaţii pot fi 
„Albaștri”. Fac jurăminte de sărăcie, de castitate... 

— Eu, unul, nu sunt credincios, spuse Bepi. 

— ... Şi se flagelează. 

— Vrei să spui că folosesc biciul? 

Massina ridică din umeri. 

— E o tradiţie veche. 

— Povestește-i despre felul cum merg, spuse Bepi. 

— Cum anume merg? întrebă Lassiter. 

— E același lucru, răspunse Massina. Un alt fel de penitenţă. 
Duminica „Albaștrii” se duc la biserică, mergând în genunchi. 
Trebuie să meargă o anume distanţă în felul ăsta, mersul lui 
Hristos, cu crucea în spate, pe drumul calvarului. Și... trebuie să 
fie foarte dureros. Din cauza pietrelor din piaţă, a treptelor de 
granit... 

Lassiter privi în altă parte și auzi glasul lui Riordan în ureche. 

— Un faianțar, spuse cu voce tare. 

— Ce? întrebă Bepi. 

— Unul dintre polițiști credea că Grimaldi își câștigă pâinea 
punând faianţă - fiindcă nimeni nu înțelegea de unde-i veneau 
bătăturile de pe genunchi. 

— Ei, bine, dacă e „Albastru”... 

— Cine conduce totuși treaba asta? Un episcop sau cine? 

Massina se aplecă spre Lassiter și zâmbi. 

— Nu ești credincios, nu-i așa? 

— Nu. 


175 


— Mi-am închipuit eu. Capul organizaţiei este ceea ce se 
numește îndeobște... desenă niște ghilimele în aer... „un simplu 
preot”. Un om al cărui nume este della Torre, spuse Massina. 

— Simplu preot, pe dracu', râse Bepi. Asta-i ca și cum ai 
zice... 

— Tocmai voiam să spun că e un om cu mult farmec. 

— ... că grupul Beatles e o trupă care cântă în garaj. 

— După cum spuneam, continuă Massina, - e un om cu mult 
farmec. Și încă tânăr. De vreo treizeci de ani și ceva, dominican, 
bineînţeles. Asemeni fondatorului. 

— De ce bineînţeles? 

— Ei, bine, dominicanii... sunt marii campioni ai fermității 
doctrinare. Călugării Negri. Lor le-a aparținut Inchiziția. In orice 
caz, acest della Torre este un orator de succes. Biserica lui e 
mereu plină de credincioși. Mulțimea se revarsă în stradă. Când 
își face drum prin mijlocul oamenilor, unii îi sărută pulpana 
sutanei. E ceva! 

— Unde se află biserica asta? 

— La Napoli. Biserica Sfântul Eufemio. E un lăcaș foarte mic, 
ridicat cu mulți ani în urmă, în secolul al șaptelea, cred. E ca o 
scenă de teatru. Au cheltuit o avere pe iluminat. Am auzit că au 
chemat un profesionist de la Londra - care se ocupă de lumini la 
spectacole teatrale și la concerte rock. Oricum, rezultatul este... 
gotic. Când della Torre apare la amvon, pătrunde din întuneric 
și, datorită unui truc de iluminare, pare, întotdeauna, că e 
luminat din interior. Şi când vorbește - liniștit, dar cu patimă - 
simţi că te atrage. Și vrei, din tot sufletul, să fii salvat. 

— Deci, ai fost acolo? 

— O dată, răspunse Massina. M-a cutremurat. Am fost cât pe 
ce - spuse, făcând gestul în aer - să-i sărut mâna. 

— Crezi că ar vrea să mă primească? 

Massina șovăi. 

— Dacă te duci la el ca ziarist... da. Se află acolo ca să 
răspândească Cuvântul. 

— Deci, dacă aș scrie un articol... 

Bepi ridică o mână și spuse, cu un glas pompos: 

— „Noile tendinţe ale catolicismului”. 

Massina ridică din umeri. 

— Cine știe? S-ar putea să te primească. 

— Vorbește engleza? 


176 


— Vorbește tot ce vrei. A studiat la Heidelberg, la Tokio și la 
Boston. Foarte bine educat pentru un simplu preot. 

Bepi se aplecă în faţă. 

— Asta prezintă vreun pericol pentru Joe? 

Massina râse. 

— Nu cred. E, în definitiv, preot. Dar, fii atent, continuă el, 
întorcându-se iar spre Lassiter. S-ar putea să încerce să te 
convertească. 

e 

Napoli. Lassiter luă un taxi pentru a ajunge la o adresă la 
câteva străzi de sediul Umbrei și făcu restul drumului pe jos. 
Agale. 

Odată ajuns acolo, pretextul nu i se mai păru o ideea atât de 
bună. Deși avea câteva cărți de vizită care se prezenta drept 
John C. Delaney, producător la CNN cu domiciliul la Washington, 
exista o vagă posibilitate ca della Torre să-l aștepte. În definitiv, 
bătuse la ușile lui Grimaldi din Roma, se întâlnise cu sora lui, își 
băgase nasul în contul lui bancar și-i povestise aproape totul lui 
Gunther Egloff. Deși era posibil ca elveţianul să fi uitat de el din 
clipa în care închisese ușa cabanei, Lassiter era de altă părere. 
Oricât de în treacăt păruseră să fi fost puse întrebările, Egloff 
ceruse (și primise) cartea lui de vizită, numele hotelului și 
destinaţia, în privința cărora minţise. Apoi, Egloff îl urmărise 
plecând, stând în spatele vizorului de la ușă. 

Și asta cu un anume scop. Fiindcă exista un lanţ. Un lanţ de 
legături. Grimaldi și Umbra Domini. Umbra Domini și Salve 
Caelo. Salve Caelo și Egloff. Grimaldi și Egloiff. 

Acest lucru putea fi jenant, își spuse Lassiter, în timp ce o altă 
parte a creierului său răspunse: „Sau mai rău”. 

Se afla în faţa unei vile dărăpănate, în stil neoclasic, ale cărei 
uși din lemn, foarte înalte, erau larg deschise spre o curte. În 
centrul curții, clipocea o fântână alimentată de câteva capete de 
balauri din piatră care scoteau apă pe gură. 

Interiorul vilei era tot atât de modern, pe cât era de vechi 
exteriorul. Aerul pulsa de iluminare fluorescentă, băzâia de 
huruitul ușor al faxurilor, de murmurul telefoanelor celulare și de 
zgomotul computerelor. O femeie care vorbea două limbi, 
îmbrăcată într-o rochie cu mâneci lungi, se uită la legitimatie, 
fără să i-o ia, și-l îndreptă spre oficiul de relaţii cu publicul, unde 
se rezolvau întrebările presei. 


177 


Rămase acolo zece minute, înconjurat de o bogată 
desfășurare de cărți și broșuri purtând antetul Umbrei. Un oval 
auriu și, în interiorul lui, pe un fond purpuriu, o linie pictată 
sugerând o colină. Pe colină era înfiptă o cruce. Și o umbră 
lungă, purtând cuvintele UMBRA DOMINI scrise cu litere aurii, 
strălucitoare. Broșurile erau scrise în diferite limbi, printre care 
engleza, dar, înainte ca Lassiter să aibă timp să se uite la ele 
mai atent, un tânăr cu un aer civilizat și cu o tunsoare la modă 
ieși dintr-un birou interior. 

— Dante Villa, spuse el, întinzând mâna. 

— Jack Delaney. De la CNN. 

— Aveţi o legitimaţie? 

— Bineînţeles, spuse Lassiter, și, scoțând-o din haină, i-o 
întinse tânărului. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule Delaney? 

— Ştiţi... ne gândim să scriem ceva despre noile tendinţe ale 
creștinătății. 

Tânărul ridică din sprâncene și-și scutură părul lucios. 

— Da? 

— Exact. Și, din ceea ce mi s-a spus, Umbra Domini este unul 
dintre ordinele laice ale catolicismului cu cea mai rapidă 
dezvoltare. Deci, asta ar putea fi o parte importantă dintr-un 
reportaj mai larg... dar depinde. 

— Da? De ce anume? 

— Ei, bine, știți cum este televiziunea. Depinde foarte mult de 
cine va fi filmat. Și acesta este, cred, principalul motiv pentru 
care mă aflu aici. Mi s-a spus că părintele della Torre ar fi bun... 
de fapt, excelent. Deci... speram că o să reușesc să discut cu el 
înainte de interviu... doar ca să-mi fac o idee de ce-ar putea 
spune, de cum vorbește. Și i-aș putea spune câte ceva despre 
ceea ce sperăm să facem. 

Tânărul se încruntă. 

— Mi s-a spus că este, într-adevăr, remarcabil, spuse Lassiter, 
cu entuziasm. 

Încruntarea nu dispăru, totuși tânărul îl întrebă cât timp va sta 
la Napoli. 

Lassiter tresări. 

— Știu că ar fi trebuit să fac unele aranjamente din timp, dar 
a fost, realmente, imposibil. Am lucrat la un material pe o temă 
cu totul diferită și m-am gândit, ce dracu’? Mă scuzați. Vreau să 


178 


spun că mă aflam la Roma... și mi-am zis ce-ar fi să vin cu 
mașina până aici. Să-mi încerc norocul. 

— Înţeleg. Tânărul scoase un mic sunet, trăgând aerul printre 
dinţi. Părintele della Torre este, bineînțeles, extrem de ocupat. 
Pe de altă parte, sunt sigur că ar vrea să comunice... El vede un 
mare viitor pentru ordin de - zâmbi - cealaltă parte a oceanului. 

— Da? 

— Sigur că da. Avem câteva centre în State. 

— Serios? Lassiter scoase un carnet de stenografiat. 

— Și se dezvoltă văzând cu ochii. Am să vă arăt cifrele. 

— Unde se află? 

— Acolo unde se află oameni. La New York, la Los Angeles, la 
Dallas. 

— Deci este, în mare măsură, un fenomen urban. 

— Din punct de vedere practic, da. În astfel de locuri 
organizăm și școli. Dar avem și câteva case de reculegere la 
țară. Simple case, după cum vă puteți imagina. 

— Și dacă ne-am gândi să facem un film... 

— Nici n-aţi avea nevoie să plecaţi din Statele Unite. Tânărul 
se îndreptă spre un Rolodex de pe masa lui, învârti roata și 
zâmbi. De fapt, aţi putea face multe la Washington. Începând cu 
Liceul St. Bartolomeu... 

— St. Bart? 

— Îl cunoașteţi? 

— Cândva jucam împotriva lor. Când eram la liceu. Ei erau în 
IAC. 

— Mă scuzati, nu-nțeleg. 

— Este o ligă sportivă. 

— Ah, da... 

— Eu nu ştiam că St. Bart este... 

— De-al nostru? chicoti Villa. Majoritatea oamenilor cred că 
toate şcolile catolice sunt la fel. Dar bineînțeles că nu sunt. Se 
întoarse iar la Rolodex. Maryland este lângă Washington, nu-i 
așa? Avea un fel neobișnuit de a pronunţa cuvântul Maryland. 

— Da, răspunse Lassiter. Sunt vecine. 

— Ei, bine, acolo există o casă de reculegere. Și văd că avem 
un program de comunicare într-un loc cu numele de 
„Anacostia”. 

— E undeva în Washington. 

— Perfect! Atunci am să vă dau o listă. 


179 


— Minunat! 

— De fapt, am un pliant cu informaţii din presă, dacă vă 
interesează. 

— Excelent, Formidabil! Și... în privinţa părintelui della Torre? 

Tânărul îi întinse mâna și-i oferi un zâmbet generos. 

— Ce-ar fi să vă dau niște imprimate pe care le am la 
îndemână și să vorbesc cu secretara lui să văd ce program are. 
Nu vreţi să luaţi loc? 

În timp ce aștepta, Lassiter începu să privească o hartă 
pliantă a lumii. Napoli era în centru, marcat cu sigla Umbrei, și 
din el porneau raze spre diferitele părţi ale lumii unde ordinul 
avea centre. Observă că existau avanposturi în cel puţin 
douăzeci de ţări: Slovenia, Canada, Chile - de fapt, se puteau 
vedea pe toată harta. 

Pe dos, erau imprimate tabele cu membrii din fiecare ţară, 
dar, tocmai când se pregătea să se uite la ele, tânărul se 
întoarse. Avea cu el un carnet cu foile prinse doar la un capăt, 
prima pagină purtând sigla Umbrei în purpuriu și aur și o mică 
etichetă din care se vedea că limba folosită era engleza. 

— Aici găsiţi multe informaţii, spuse Dante. Între altele, un 
articol din New York Times și un altul dintr-o publicaţie catolică, 
Changing Times. Zâmbi. În eventualitatea că nu le-aţi citit. 

— Excelent. 

— În ceea ce-l privește pe părintele della Torre... spuse el cu 
un zâmbet strălucitor, își aruncă rapid ochii la legitimaţia falsă 
primită de la Lassiter, pe care o ţinea în palmă. Aveţi mare 
noroc, domnule Delaney. 

— Așa zicea și taică-meu, glumi Lassiter. De obicei, mi se 
spune Jack. 

Dante zâmbi: 

— Uitaţi, va fi o primire de noi membri la nouă și o hirotonisire 
la zece. Deci are o fereastră în jur de... ia să vedem... 
Unsprezece și jumătate cred că e bine. 

— Multe mulțumiri. 

— Vă întreabă dacă aduceţi un fotograf. 

— Nu, nu aduc. 

— Nu are importanţă. În pliantul cu informaţii pentru presă o 
să găsiţi și câteva fotografii. Dante își scutură părul din ochi și-i 
întinse mâna. 


Lassiter începu să se simtă vinovat după atâta bunăvoință și 
deloc deranjat de riscul operaţiuni. 

— La ce oră spuneţi? întrebă el, scoțându-și carnețelul de 
note, de parc-ar fi avut zeci de angajamente. 

— Unsprezece și jumătate dimineaţa. Dar nu aici... ci la 
biserică. Îl veţi găsi în birou. Uitaţi, o să vă fac o mică hartă. 


e Capitolul 19 


În drum spre hotel, Lassiter se simţea destul de obosit ca să 
adoarmă și poate că asta s-ar fi și întâmplat, dacă taxiul ar fi 
avut amortizoare. Dar nu avea, așa că stătu pe bancheta din 
spate, ținându-se de cureaua de piele jerpelită, în timp ce 
mașina se zgâlțâia și se hurduca în drumul ei pe lângă Teatro 
San Carlo, în direcția portului. Epuizarea pe care o simţea se 
datora, în parte, efortului de a se preface - întotdeauna când 
minţea simţea că-l părăsesc puterile. Dar, ceea ce-l deranja cel 
mai mult era imposibilitatea de a fi în două locuri în același 
timp. Grimaldi era în America, dar cheia problemei se afla în 
Europa, îngropată în murdăria medievală a politicii Umbrei 
Domini și a trecutului lui Grimaldi. 

În afară de asta, începuse să-și dea seama că nu sora lui, 
Kathy, fusese ţinta lui Grimaldi, ci Brandon. Kathy fusese ucisă 
în timp ce se lupta pentru viaţa fiului ei, dar Brandon fusese 
măcelărit. Gâtul îi fusese tăiat de la o ureche la cealaltă, 
aproape ca într-un ritual, iar apoi, după ce Grimaldi pierduse 
controlul asupra focului, Brandon fusese acela pe care-l 
dezgropaseră. Și care fusese ars pentru a doua oară. Brandon, 
nu Kathy. 

Și nu de Grimaldi, care se afla în spital. 

Altcineva se deranjase să dezgroape copilul și să dea foc 
rămășițelor lui pământești. Ceea ce însemna că Grimaldi era, 
aproape sigur, un membru al unei conspirații. Asta excludea 
teoria lui Riordan că Grimaldi ar putea fi... care fusese cuvântul 
pe care-l folosise? Un „scrântit”, un individ ale cărui acțiuni nu 
puteau fi explicate, fiindcă raţiunea nu avea de jucat niciun rol 
în ele. Lassiter știa din experienţă că nebunii nu conspirau între 
ei. Ei acționau. Și când acționau, o făceau fiecare de unul singur. 


181 


Când se gândea la asta, simțea că-l apucă durerea de cap. 
Dacă se gândea la ucideri ca rezultat al unei conspirații, acestea 
apăreau într-o lumină și mai ciudată, iar soluţionarea lor părea 
și mai puţin probabilă. Și ce legătură puteau avea toate astea cu 
Umbra Domini? Fiindcă era clar că ea îl plătea pe Grimaldi. Chiar 
că-l apucase durerea de cap! 

Camera lui se afla într-un hotel mic, cu vedere spre Santa 
Lucia. Stând pe balcon cu telefonul într-o mână și receptorul în 
cealaltă, îl sună pe Bepi ca să vadă dacă puteau să ia masa 
împreună a doua zi seara. In timp ce aștepta, ascultând cum 
sună telefonul la Roma, se uită la soarele ce cobora în 
Mediterana ca o femeie intrând în baie, tulburând ușor suprafaţa 
apei și dispărând, încet, încet, în ea. 

Niciun răspuns. Formă numărul de celular al lui Bepi și apoi 
numărul de telefon al hotelului, pentru ca Bepi să-l poată suna 
după ce primea mesajul - și, cu asta, termină treaba. Nu mai 
avea nimic de făcut. Atunci își aminti de pliantul cu informaţii 
din presă. 

Conţinutul era o prezentare dibace a ceea ce părea a fi o 
organizaţie bine pusă la punct și inofensivă, un soi de Club 4-H 
pentru suflet. Mai era și o listă a organizaţiilor surori ale Umbrei, 
incluzându-le și pe cele de caritate, și Lassiter observă că Salve 
Caelo se afla printre ele. Dar părerile contrare erau minimalizate 
și se vorbea puţin, sau chiar deloc, despre vederile extremiste 
ale organizaţiei. 

În schimb, fragmentele din presă se concentrau asupra 
faptelor bune făcute de Umbra și a numărului ei din ce în ce mai 
mare de membri; erau o mulţime de fotografii înfățișând copii cu 
ochi mari jucându-se pe afară sau stând atenţi în băncile lor din 
școlile parohiale sponsorizate de Umbra Domini. Poze de tineri 
care strângeau gunoaiele dintr-un parc plin de mizerii, ajutându- 
i pe cei mai în vârstă sau slujind ca băieți de altar. Fotografii 
arătând clădiri de biserici înainte și după renovare își împărțeau 
spaţiul cu imagini de misionari în junglă. In cele din urmă, o 
fotografie înfățișa niște musulmani zâmbind, în timp ce lucrau 
într-o grădină de zarzavat la o „tabără de refugiaţi” din Bosnia, 
înființată de Salve Caelo. 

Omul care se afla în spatele acestor fapte bune era 
reprezentat de mai multe poze lucioase de opt pe zece. Și, dacă 
fotografiile spuneau adevărul, gândi Lassiter, Silvio della Torre 


182 


ar trebui să joace în filme. Arăta ca actorul din rolul principal, cu 
aspect tineresc, din Everywoman, cu pomeţi proeminenţi, ochi 
izbitori, albaștri ca marea, și un zâmbet larg, diabolic, sub un 
nimb de bucle negre ca pana corbului. 

Pe lângă fotografii și fragmente din presă, pliantul mai 
conţinea și o mână de articole de ziar despre bunele lucrări ale 
organizaţiei și două materiale elogioase despre della Torre 
însuși. Ambele articole vorbeau despre talentul la limbi străine 
al preotului - știa șase sau nouă - depinde de relatarea pe care 
o citeai - și despre succesele lui în aplicarea directelor la box. 
Așa cum se scria într-unul dintre articole „Părintele della Torre 
se poate întrece cu cei mai buni. Deci, fii atent, Jean-Claude! 
Trosc!” 

In cele din urmă, se făcea „o declaraţie de misionariat” de o 
blândeţe copleșitoare. Nu se pomenea nimic despre flagelarea 
rituală, despre „imperialismul islamic” sau despre homosexuali. 
În schimb, declaraţia sublinia importanţa „valorilor familiale”, a 
„Culturii creștinătății” și a „tezelor de bază ale catolicismului”. 

Una peste alta, pliantul era la fel de eficace ca un somnifer și 
Lassiter se abandonă somnului acolo unde era, pe scaun. 

e 

Când se trezi, se simţi mai bine, dar își pierdu iar dispoziția 
când se opri să ia un capuccino matinal într-o cafenea de lângă 
intrarea hotelului. Un difuzor mic bâzâia în ritmurile plicticoase 
și veșnic vesele ale europopului. Nu pricepuse niciodată ce le 
plăcea unora la această muzică de proastă calitate. Dar, cel 
puţin, cafeaua era bună. 

Biserica San Eufemio era mică și veche; pământul care se 
tasase dedesubtul ei o făcuse să se aplece, așa că niciunul 
dintre unghiurile arhitectonice nu era vertical. Era strânsă între 
două clădiri mult mai mari și mai noi, și aspectul gârbov al 
bisericii îţi dădea impresia că vecinele ei încercau să-i dea un 
ghiont și s-o arunce definitiv de acolo. 

O alee scurtă ducea la o ușă enormă, arcuită, cu două 
canaturi, bătută în ţinte de metal, o ușă atât de veche, încât 
suprafaţa lemnului era brăzdată toată, esenţa mai moale dintre 
straturile cambiale fiind, de mult, tocită. Lassiter văzuse aceste 
uși într-o fotografie, alături de materialul de publicitate - 
deschise de perete, cu o mireasă și un mire ieșind din interiorul 


183 


întunecat - și-și aminti că se spunea că datau din secolul al 
optulea. Atinse cu degetele lemnul brăzdat; era tare ca piatra. 

Dar acum ușile nu erau deschise și nu se vedea niciun inel de 
metal de bătut sau măcar o clanţă - doar o broască mare, de 
modă veche. incepu să ocolească biserica, căutând o altă 
intrare și, în curând, o găsi pe o latură. Se opri, repetându-și 
repede litania: „Jack Delaney... CNN... Noile tendinţe ale 
catolicismului.” 

Bătu la ușă și fu surprins că della Torre veni chiar el să-i 
deschidă. Conducătorul Umbrei era îmbrăcat într-o simplă 
sutană neagră. Lassiter observă să Silvio della Torre arăta, dacă 
se poate spune așa, chiar mai bine decât promiteau fotografiile 
lui destinate publicităţii. Dar, spre deosebire de actorii pe care-i 
cunoscuse Lassiter și care păreau mai mici în carne și oase, 
della Torre era mai voinic decât și-l imaginase. Preotul era cel 
puţin la fel de înalt ca și el, avea umerii laţi și un aspect atletic. 
Nu semăna cu ideea pe care și-o făcuse Lassiter despre cum 
trebuia să arate un preot, a cărui întrupare ideală, platonică, era 
un om de cel puţin șaizeci de ani, cu părul încărunţit. 

— Trebuie să fiţi Jack Delaney, spuse preotul, zâmbind. Dante 
mi-a spus să vă aștept. Vă rog, intraţi. 

Engleza lui era fără cusur și fără accent. 

— Mulţumesc. 

Trecură printr-o altă ușă și intrară într-un birou mobilat 
simplu, dar elegant. Lassiter se așeză pe un scaun din piele 
roșie de Barcelona, în timp ce della Torre stătea în fața lui, de 
cealaltă parte a unei mese vechi, de bibliotecă. Amintindu-și ce 
spunea Massina despre dibăcia lui della Torre în folosirea luminii 
în timpul serviciului divin, Lassiter nu se putu împiedica să nu 
observe desfășurarea sofisticată a luminii îngropate în tavanul 
vechi de ghips sau felul în care cădea lumina pe trăsăturile 
cizelate ale preotului. 

— Înţeleg că faceţi un material pentru CNN. 

— Da, așa avem intenţia. 

— Ei... foarte bine! Uneori mă gândesc că cele mai importante 
mijloace de informare se străduiesc să ne ignore. 

Lassiter râse, așa cum era de așteptat de la el. 

— Sunt sigur că lucrurile nu stau chiar așa, spuse el. 

Della Torre ridică din umeri. 


184 


— Eu așa cred. Dar, continuă el, aplecându-se înainte - nu 
contează. Acum sunteți aici. Della Torre își împreună degetele, 
își sprijini coatele de masă, odihnindu-și bărbia de dosul 
palmelor. Cum să începem? 

— Ei, bine, spuse Lassiter, - ideea este să vedem cum ați 
arăta în imaginea TV și, în același timp, să vorbim puţin despre 
trecut. Dac-aţi vrea să-mi spuneţi câte ceva despre originile 
Umbrei Domini... 

— Bineînţeles, răspunse della Torre, sprijinindu-se de spătarul 
scaunului. După cum sunt sigur că știți, noi suntem un produs, 
unii ar spune un produs secundar, al Conciliului Vatican Doi. 

În următoarele zece minute, șeful Umbrei Domini făcu faţă 
mingilor lui Lassiter cu zâmbetul pe faţă. 

— Cum a evoluat organizaţia în ultimii ani? 

— Ei, bine, Jack, nu e un secret că ne-am dezvoltat foarte 
mult... 

— Dac-ar fi să menţionaţi un program cu care vă mândriți 
foarte mult, care-ar fi acela? 

— Comunicarea cu comunitatea, fără nicio îndoială. Sunt 
foarte mândru de asta... 

— După părerea dumneavoastră, care-i cea mai mare 
provocare pe care o are în față Biserica în prezent? 

— Există atâtea provocări! Vremurile sunt atât de grele! Dar 
mie mi se pare că cea mai mare provocare pe care o au în faţă 
catolicii este ceea ce-mi place mie să numesc „tentația 
modernității”... 

Lassiter dădea din cap, gânditor, la fiecare răspuns și 
mâzgălea sârguincios în carnetul său de note. Adversarul lui îi 
producea o anume senzaţie, ceva care-i amintea de teflon, dar 
cântărind mai mult. Teflon și oțel. Se hotărî să schimbe tactica. 

— Se spune că Umbra are ambiţii politice. 

— Da? Della Torre își dădu seama de schimbare și-și înclină 
capul într-o parte. Și cine spune asta? 

Lassiter ridică din umeri. 

— La hotel am un dosar plin cu tăieturi din ziare. Relatări pe 
care le-am preluat de la Nexis. Unele dintre ele sunt destul de 
critice. Spun că Umbra Domini este asociată cu grupuri de 
dreapta ca Frontul Naţional... 

— Asta-i ridicol! Este adevărat că unii dintre membrii noștri se 
preocupă de problemele imigrării - dar asta e o chestiune 


185 


politică, nu teologică. Suntem o organizaţie variată; membrii 
noștri au multe păreri care diferă între ele. 

— Se spune că Umbra este împotriva homosexualității. 

— Ei, bine... 

— Și că aţi cerut ca homosexualii să fie arși cu fierul roșu. 

— Perfect! Mă bucur că ai ridicat această problemă, dându-mi 
astfel prilejul să clarific chestiunea. Este adevărat că noi 
considerăm homosexualitatea un păcat - și am spus asta, să 
recunoaștem, în termeni fără echivoc. În acest sens, presupun 
că unii consideră... della Torre desenă niște ghilimele în aer - 
„că suferim de homofobie”. Dar este, de asemenea, adevărat că 
Umbra Domini îndeplinește o funcţie pedagogică. Noi suntem 
învăţători și, ca învăţători, folosim uneori hiperbola ca să ne 
facem înţeleși. Așa se explică lucrurile. Indiferent de ce-ar spune 
unii, nimeni din Umbra Domini nu crede că homosexualii ar 
trebui să fie însemnați cu fierul roșu. Deși, cred c-ar fi normal să 
fie înscriși la poliţie. 

— Interesant, spuse Lassiter, notându-și în carnet. Și mai 
aveam să vă întreb ceva: una dintre tăieturile din ziar 
pomenește de o organizaţie de caritate... Salve... Se prefăcu că- 
i lipsește cuvântul. 

— Caelo. 

— Exact! Salve Caelo! Și de acțiunea ei din Bosnia. Se spune 
că... 

— Știu ce se spune. Se spune că am organizat un lagăr de 
concentrare. Și că am făcut asta sub pretextul unui efort de 
ajutorare. 

— Hmmm. 

— Cunosc învinuirea. S-au făcut cercetări serioase. N-a fost 
dovedit nimic. 

— E adevărat? 

Della Torre privi în tavan, de parc-ar fi apelat la o autoritate 
superioară. Pe urmă își întoarse ochii spre Lassiter. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Jack. 

— Ascult. 

— Nu e uimitor că devoţiunea și credința inspiră atacuri 
aproape tot atât de des ca și admiraţia? Aceste povești la care 
te referi nu sunt altceva decât invidie mascată sub veșmântul 
bârfei. 

— Invidie? Ce vreţi să spuneți? 


Della Torre oftă și, când vorbi din nou, vocea lui profundă și 
pătimașă domina încăperea. Cuvintele îi erau perfect modulate, 
sincronizarea magistrală, timbrul vocii adânc și bogat. 

— Gândește-te la Umbra Domini ca la o fecioară frumoasă, 
începu el, aplecându-se în faţă și fixându-l pe Lassiter cu ochii 
lui albaștri, uimitori. Ceea ce urmă fu un discurs ce nu semăna 
cu niciunul pe care-l auzise Lassiter vreodată, o probă de 
înregistrare a vocii sau un val de cuvinte al căror înţeles era, 
oarecum, independent de ceea ce se spunea, de fapt. 
Ascultând, Lassiter se simţi de parcă ar fi căzut în transă. Într- 
adevăr, părea că ascultă o melodie. Apoi se întâmplă ceva 
neobișnuit, într-un fel foarte obișnuit: soarele alunecă în spatele 
unui nor; o lumină plană, ciudată se așternu pe chipul preotului 
o clipă și Lassiter reuși să pătrundă prin deșertăciunea omului. | 
se vedea în ochi. Erau genul de ochi care te sorbeau; de fapt, nu 
erau albaștri, ci o nuanţă de apă adâncă, un acvamarin ce părea 
să fi fost împrumutat din Marea barieră de corali. Erau ochi 
frumoși, dar ireali, în acea lumină ciudată, Lassiter putu să vadă 
strălucirea adânc lichidă a lentilelor de contact. Nu erau doar 
lentile de contact, ci lentile colorate. Recunoscu nuanța. 

Erau ochii Monicăi. 

Se întreba dacă della Torre se chinuise să facă alegerea, așa 
cum se întâmplase cu Monica, șovăind între acvamarinul de cer 
senin și albastrul ca safirul. Indiferent dacă făcuse așa sau nu, 
era clar că se hotărâseră la aceeași culoare, și, probabil, pentru 
același motiv. Era un albastru foarte seducător. 

Della Torre zâmbi și scutură din cap. Era limpede că nu 
observase că Lassiter îl asculta acum cu un alt fel de atenţie. 

— Așa că, atunci când aud atacuri la adresa Umbrei Domini, 
când aud zvonuri, șoapte de îndoială despre intenţiile ordinului, 
nu mă enervez. Mă cuprinde tristețea. Și mila. Oamenii care 
vorbesc în felul ăsta, care scornesc poveștile astea sunt pierduţi 
în întunericul propriilor lor suflete. 

Della Torre își sfârși discursul în felul în care-l începuse - cu 
coatele pe masă și bărbia odihnindu-i-se pe dosul mâinilor cu 
degetele împreunate. 

Lassiter rămase tăcut o clipă. Apoi, soarele ieși din nori și 
încăperea începu să pulseze în lumină. Își drese glasul și, fără să 
stea să se mai gândească, dădu drumul întrebării: 

— Și Franco Grimaldi? 


187 


Della Torre se sprijini de spătarul scaunului și-l privi pe 
Lassiter cu un aer profund mirat. 

— Grimaldi? 

— Unul dintre oamenii voștri... 

— Da...? 

— E căutat pentru omor. 

Della Torre dădu din cap, dus pe gânduri. 

— Înţeleg. 

— În State. 

— Hmmm. Della Torre începu să se legene pe scaun, în faţă și 
în spate. În cele din urmă, spuse: Asta este întrebarea pe care ai 
venit să mi-o pui, nu-i așa? 

Lassiter aprobă din cap. 

— Da. 

— Ei, bine... spuse preotul, ridicând din umeri. 

— Vreau să știu de ce a făcut ceea ce a făcut, spuse Lassiter. 

— Și crezi că eu aș putea să știu? 

— M-am gândit că da. 

— Înţeleg. Și de ce crezi asta? 

„Dă-i un ghiont”, își zise Lassiter. 

— Fiindcă i-aţi dat o mulţime de bani. 

— Eu? Și când am făcut asta? 

— In august. 

— Înţeleg. 

Della Torre își răsuci scaunul și se uită pe fereastră. Se 
gândea încruntându-se: 

— Când spui că eu l-am plătit... 

— Umbra Domini l-a plătit. A existat un cec plătit de banca 
voastră către banca lui. Credit Suisse. 

Della Torre oftă, cu spatele la Lassiter și cu ochii fixaţi pe 
fereastră. În cele din urmă, își învârti scaunul ca să stea cu faţa 
la Lassiter. 

— Am să cercetez, spuse el. Apoi, pe un ton aproape 
drăgăstos, întrebă: Nu ești reporter, nu-i așa... Jack? 

— Nu. 

— Și persoanele pe care le-a omorât omul ăsta... îţi erau 
apropiate? 

— Da. Îmi erau apropiate. În timp ce răspundea, continua să 
se mire de felul cum își alesese della Torre cuvintele. De unde 
știa că n-a fost ucisă doar o persoană? 


188 


Della Torre rămase tăcut o clipă, apoi spuse: 

— Ştii, Joe... Făcu iar o pauză și-l lăsă pe Lassiter să se 
convingă de faptul că povestea cu „Jack Delaney” fusese uitată. 
Știi, spuse din nou della Torre, nu poți face nimic ca să-i readuci 
la viață. 

— Îmi dau seama de asta, spuse Lassiter, dar... 

— Hai să nu ne mai minţim unul pe celălalt. Am auzit despre 
vizita ta la Zuoz... m-a sunat Gunther. Și, înainte de asta, 
călătoriile tale la Roma. Știu ce-i în inima ta și bineînţeles că nu- 
ţi fac nicio vină. 

Deodată, sângele lui Lassiter începu să înoate în adrenalină. 

— Deci? întrebă el. 

— Deci, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. 

Lassiter aprobă din cap. 

— Crezi în Dumnezeu? 

Stătu o clipă pe gânduri. 

— Cred că da. Da, îmi închipui că da. 

— Și crezi că binele din lume izvorăște de la Dumnezeu? 

Lassiter stătu și se gândi. 

— Cred că da. 

— lar diavolul? 

— Ce-i cu el? 

— Crezi în diavol? 

— Nu, răspunse Lassiter. 

— Atunci în rău. Crezi în rău? 

— Sigur că da. L-am văzut. 

— Ei, bine... de unde vine răul, dacă nu de la diavol? 

— Nu știu, răspunse Lassiter, pierzându-și, brusc, răbdarea. 
Nu m-am gândit la asta. Dar când îl văd, îl recunosc. Și eu /-am 
văzut. 

— Toţi l-am văzut. Dar asta nu-i de ajuns. Trebuie să te 
gândești la el. 

— De ce? 

— Fiindcă ăsta este motivul pentru care au fost uciși sora și 
nepotul tău. 

încăperea păru că se dilată de tăcere, în timp ce Lassiter 
încerca să priceapă ce spusese preotul. Intr-un târziu, zise: 

— Ce vreţi să spuneți cu asta? 

— Exact ce am spus. Trebuie să te gândești la originea răului. 


189 


Lassiter scutură din cap de parc-ar fi vrut să-și limpezească 
ideile. 

— Dacă vreţi să spuneţi că... Grimaldi e rău... asta o știu. Am 
văzut ce-a făcut. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Atunci, ce? Că sora mea, Kathy, era rea? Sau că Brandon 
era rău? 

Della Torre îl privi în tăcere un timp care păru foarte lung, 
apoi schimbă subiectul: 

— Hai să-ţi arăt biserica, spuse el, ridicându-se în picioare. 

Lassiter îl urmă pe preot de-a lungul unui coridor îngust și 
într-o încăpere întunecoasă. Della Torre se opri să apese pe 
câteva butoane și, luminându-se, camera deveni mai 
încăpătoare, deși dimensiunile ei erau încă neclare. Un șir de 
ferestre foarte mici, plasate sus, în zid, lăsau să pătrundă o 
lumină ciudată, albăstruie, care îl învălui pe della Torre. Pentru o 
clipă acesta păru o fantasmă alcătuită mai mult din fum decât 
din carne. 

— Roagă-te cu mine, Joe. 

Preotul traversă încăperea spre amvon, un podium străvechi, 
bogat sculptat care, luminat de jos, părea aproape că plutea în 
aer. Lassiter se așeză într-una dintre strane, simțindu-se jenat. 
Nu se mai rugase de mult și nu prea simțea nevoia să facă asta 
acum - și, mai ales, nu în faţa lui della Torre. Într-un fel, știa că 
ar fi fost riscant să se plece în genunchi în faţa acestui om. 

Și totuși... se simţea atât de singur și, stând așa în bisericuța 
asta, îi veniră în minte timpuri mai bune, când el și Kathy 
stătuseră alături, pe când erau copii, în Catedrala naţională - „a 
șaptea, ca mărime, din lume”. De câte ori nu li se spusese asta? 
De sute de ori, poate chiar mai des. Le plăcea foarte mult locul 
acela, cu vitraliile lui și cu muzica lui înălțătoare, cu criptele 
înspăimântătoare de dedesubt, cu spaţiile gotice impunătoare și 
cu balaurii din piatră, înfricoșători, dar caraghioși. Toate astea 
pieriseră. 

N-o să se mai ducă niciodată acolo. 

Della Torre plutea în faţa lui la amvon, strălucind în lumină și 
totuși într-un fel, robust - ca o statuie cu mâinile împreunate, 
într-o atitudine de rugă și cu capul plecat. Lumina ricoșa de pe 
pometii obrajilor lui și-i învăluia ca un nimb părul des, buclat. 
Era perfect! 


190 


— Să piară durerea, șopti della Torre cu o voce tânguitoare, 
un cântec de jale care răsuna atât de fantastic, încât lui Lassiter 
se părea că preotul vorbea din propriul lui creier. Să piară 
durerea. Işi apăsă palmele pe piept și-și înălță fruntea spre 
tavan. Lassiter era ca paralizat. Am venit în fața Ta, în propria 
Ta casă, ca să poţi vedea că unul dintre fiii Tăi, Doamne, este 
îndurerat. Alungă-i răzbunarea din inimă, Doamne, și ia-o iar în 
stăpânirea Ta - căci a Ta este răzbunarea. Înfășoară-l în inima 
Ta, Doamne. Eliberează-l de ură. Eliberează-l de cel rău. 

Cuvintele răsunau astfel încât păreau să vină de peste tot, din 
jur și de deasupra capului său. 

— Am venit în casa Ta, O, Doamne... 

— Scusi! 

Della Torre îngheţă în amvon, cu gura căscată, ca un pește 
scos din apă. 

— Scusi, Papa... Un bătrân beţiv stătea în spaţiul dintre 
scaune, înfipt pe picioare și bălăbănindu-se. O clipă, păru că se 
va prăbuși, dar nu se întâmplă așa. Cu un zâmbet de 
beatitudine, căzu în genunchi. Ridică ochii la amvon - și alunecă 
în faţă leșinat, pocnindu-și fruntea de pavimentul de piatră. 

Della Torre păru paralizat, iar apoi... apucat de furii. Își agita 
brațele și ţipa la omul prăbușit - „Vaffanculo! Vaffanculo!” și, 
deși Lassiter nu știa italiana, își dădu seama, din ton, exact ce 
spunea preotul. Era mai mult decât „Pleacă!” era „Du-te-n mă-ta 
de-aici!” Chipul lui della Torre devenise altul, lustrul de 
frumuseţe și de milă dinainte dispăruse, dând la iveală violenţa 
de dedesubt. Dar apoi, la fel de repede cum pierise, masca 
reapăru. Incă o dată, della Torre părea plin de milă în clipa când 
păși de la amvon să-l ajute pe om. 

Lassiter i se alătură și el. 

— Hai să încercăm să-l ducem în birou, spuse della Torre. Știu 
cine este. Pot s-o chem pe nevastă-sa. 

Impreună, îl luară pe om între ei doi și-l făcură să pășească 
țeapăn de-a lungul coridorului și apoi să intre în birou. Dar, 
odată intrat în cameră, beţivul plin de vânătăi începu să dea din 
mâini. „Papa!” strigă el, și-l lovi pe preot cu braţul. Della Torre 
făcu un pas nesigur în spate și din buzunar îi căzu ceva pe 
podea. 

O sticluţă. Lassiter se uită la ea cum se rostogolește pe dale, 
întâi pe o față, apoi pe alta. In cele din urmă, se opri; ca prin 


191 


miracol, nu se spărsese. Lassiter se aplecă și o luă în mână. O 
privi atent. 

Era aceeași sticluță, sau una la fel, ca cea pe care poliţia i-o 
luase lui Grimaldi. Işi amintea când o văzuse prima oară: când 
stătuse cu Riordan în biroul doctorului de la Spitalul Fairfax. Pe 
tava de spital se vedea sticluţa. Alături de cuţit. Cuţitul cu 
sângele închegat pe lamă și un fir de păr blond, delicat, lipit de 
sânge. Părul lui Brandon. O fotografie a poliţiei trecu prin mintea 
lui ca un fulger: sticlă neprelucrată, fasonată, cu o cruce 
întipărită pe fiecare parte și o capsulă de metal în formă de 
coroană. 

— Mulţumesc, spuse della Torre, întinzând o mână. E 
surprinzător că nu s-a spart. 

Lassiter plecă fruntea. 

— Cred că-i mai bine să mă duc, spuse el. Trebuie să iau un 
avion. 

Și înainte ca preotul să aibă timp să răspundă, el ieșise pe 
ușă. Della Torre veni după el, pășind în urma lui pe potecă. 

— Joe, spuse el. Ce s-a întâmplat? Te rog... vino îndărăt! Mi se 
pare că nu ne-am terminat treburile. 

Lassiter nu se întoarse, merse drept înainte. Dar buzele i se 
mișcau. Ce spunea, spunea către sine. 

— Numai dracu' știe câtă dreptate ai! Nu le-am terminat! 


e Capitolul 20 


Lassiter nu-și amintea nimic din drumul de la biserică la hotel. 
Era cu gândul doar la della Torre și mai ales la bunăvoința 
ciudată a preotului de a-i cânta în strună în privinţa pretinsei lui 
calităţi de ziarist. De ce făcuse della Torre asta? Ar fi putut să 
discute învârtindu-se pe loc o oră, două, își zise Lassiter, dacă el 
nu arunca întrebarea privitoare la Grimaldi. Și, de fapt, misterul 
era și mai adânc. Della Torre știa cine era el și ce urmărea, așa 
că de ce fusese de acord să-l cunoască? Întreaga șaradă era de 
neînțeles. 

Până la urmă, Lassiter ajunse la concluzia că della Torre 
dorise să-l cunoască măcar pentru a-l cântări. Și, manevrându-l 
în așa fel încât el să-și dea seama că e manevrat, preotul 
transmisese un mesaj și făcuse paradă de puterea lui. De fapt, 


192 


se folosise de ceea ce știa precum un asasin, desfăcându-și 
haina ca să dea la iveală echivalentul psihologic al unui pistol de 
calibrul 45 înfipt la brâu. 

Ori era vorba despre asta, ori urmărise să-l ţină pe Lassiter 
ocupat câtva timp, și nici nu-i păsa ce știa sau nu știa 
americanul. 

Cea de-a doua posibilitate apăru în mintea lui Lassiter atunci 
când taxiul trase în faţa hotelului său. Băgă un pumn de lire în 
mâna șoferului, întoarse spatele și intră în vestibul. Funcţionarul 
de la recepţie ridică privirea de la masa mică unde stătea. 

— Signore! strigă el. 

Lassiter întoarse capul, dar nu se opri din mers; continuă să 
pășească spre lift. 

— Ce-i? 

__ Funcţionarul deschise gura, o închise iar și din nou o deschise. 
In cele din urmă, aruncă braţele în aer, spunând: 

— B-B-Benvenuti! 

— Grazie, răspunse Lassiter. Vrei să-mi pregătești nota de 
plată? Cobor imediat. 

— Dar, signore... 

Lassiter apăsă pe buton ca să cheme liftul. 

— Da? întrebă el. 

— Poate, spuse funcţionarul, ieșind dindărătul mesei - dacă 
vreţi să-mi faceți onoarea... Făcu un gest câtre el și-și 
schimonosi fața într-un zâmbet conspirativ. 

Lassiter scutură din cap. 

— E prea devreme pentru mine, spuse el. 

— Ah, dar... 

— Imi pare rău. Mă grăbesc. 

Camera lui Lassiter se afla la al treilea etaj, la capătul 
coridorului. In timp ce mergea pe coridor, auzi zbârnâind un 
telefon și-și dădu seama că sunetul venea chiar din camera lui. 
Bepi, se gândi el, și se grăbi spre ușă, scotocindu-se în buzunare 
ca să dea de cardul de plastic alb care servea drept cheie. ÎI 
băgă în broască și așteptă să se aprindă mica lumină verde. 
Tocmai la ţanc! Lumina licări, sunetul telefonului se opri, ușa se 
deschise de perete și cineva dinăuntru spuse: 

— Pronto? 

„Ce-i asta?” 


Un individ uriaș, pătrățos, stătea la birou în fața computerului 
lui Lassiter, cu telefonul în mână. Părea mult prea solid pentru 
scaunul pe care stătea. Văzându-l pe Lassiter, puse telefonul la 
loc, în furcă, trase adânc aer în piept, îl aruncă afară și se ridică 
în picioare. Porni spre ușă cu un aer aproape indiferent. 

Lassiter nu știa ce să spună. Profesoara de maniere elegante 
nu-i predase lecţia asta. Tot ce putu să spună fu: 

— Cine mă-ta ești? 

În timp ce-i ieșeau vorbele astea din gură își dădu seama că 
omul era clădit ca o saltea. O saltea care nu se mai răsese de 
mult. 

— Scusi, spuse omul încet, cu un mic zâmbet diabolic, în timp 
ce se trase într-o parte ca să treacă pe lângă Lassiter prin ușa 
deschisă. 

Tipul era foarte liniștit și lent. Aproape politicos. Lassiter 
atinse mâneca individului. 

— Așteaptă o clipă, spuse el. 

Și atunci totul se acceleră brusc. O bilă de popice, sau cam 
așa ceva îl lovi în față, în toată faţa, deodată, aruncând un pumn 
de scântei care-i explodară în cap ca un roi de licurici. Simţi gust 
de sânge în gură, în timp ce picioarele îl aruncară în spate, 
până-n perete, izbindu-l de zid. Respirația îi ţâșni din plămâni, în 
timp ce-și ridica mâinile ca să se ferească, să oprească ce venea 
spre el - un gest optimist care nu reuși să împiedice ceea ce 
părea a fi un berbece ce se izbea de pieptul lui. O dată, de două 
ori, iar și iar! 

Acum, simţi cum corpul începe să-i ardă în toate părțile 
sensibile. Capetele nervilor se izbeau unele de altele, iar lumina 
din cameră pâlpâia ca un bec uzat, gata să se stingă - sau poate 
că această pâlpâire nu era decât în capul lui, nu-și dădea bine 
seama. Ceva greu îi izbi gâtul, iute și cu putere, și se trezi în 
genunchi, sprijinit în mâini și atunci văzu un pantof luxos 
trăgându-se îndărăt, de parcă era gata să șuteze o minge în 
poartă. Văzu pantoful cu o claritate uimitoare, șireturile, 
încrețiturile pielii, cusăturile... 

Apoi auzi un țipăt. O clipă, crezu că ţipătul venea din gura lui, 
dar, ridicându-și privirea, văzu o cameristă stând în canatul ușii, 
cu ochii holbaţi și cu gura căscată. Dădu să spună ceva când, 
brusc, pantoful își schimbă direcţia, năpustindu-se spre el ca 
ceva nedeslușit și oprindu-i-se undeva adânc, în coaste. Simţi 


194 


oasele spărgându-i-se ca niște vreascuri pentru foc sau ca 
beţele de bambus uscat. Camerista mai trase un țipăt, sau 
poate că nu ea... poate că de data asta el ţipase. Dar, nu. 
Trebuie să fi fost ea, fiindcă lui nu-i mai rămăsese destul aer în 
plămâni ca să-i iasă ţipătul din gât. Într-adevăr, nu putea să 
vorbească și, când se gândi mai bine, nu putea nici să respire. 
Intreaga lume se golise de aer și simţea că-și dă duhul. 

Apoi totul se sfârși, la fel de brusc cum începuse. Salteaua 
dispăruse și camerista alerga de colo, colo prin hol, atingând 
cele mai înalte note. Poate că ea-i salvase viaţa și-și dădea 
seama că trebuia să-i mulţumească, dar suferea prea rău ca să 
mai poată fi politicos. Așa că se ridică cu greu în picioare, 
închise ușa fără o vorbă și porni, împleticit, spre baie. 

Fiecare respiraţie era ca un cuţit în coșul pieptului, așa că 
începu să inspire mărunt, ţinându-se cu mâinile de ceea ce i se 
părea a fi o grămadă de așchii de coaste. Se duse la chiuvetă. 
N-ar fi putut spune de ce, dar primul lucru pe care-l făcu fu să 
dea drumul la apă. Şi asta parcă-l ajută. Sunetul îl ajută. 

Aplecându-se înainte spre dulăpiorul din baie, se uită în 
oglindă. Și ceea ce văzu nu fu chiar atât de rău. Era o jale, dar n- 
arăta chiar ca un om călcat de tren. Mai degrabă ca victima unui 
accident minor de circulaţie. Avea nasul plin de sânge și o buză 
crăpată; unul dintre canini pătrunsese prin carnea moale. Atinse 
dintele cu limba și suspină de mirare când simţi cum îi cade în 
gură. || scuipă afară - era un dinte mic și apa îl înghiți. 

Cu un calm glacial, își desfăcu cămașa și dădu la iveală o pată 
purpurie, umflată, deasupra coastelor, pe partea dreaptă. Atinse 
ușor hematomul cu vârful degetelor și simţi că leșină. Durerea 
se ridică în el ca un val și, tot ca un val, se sparse, răspândind 
fascicule de durere în toate direcțiile. Culoarea îi pieri din obraji 
și scoase un sunet care semăna cu toate vocalele spuse 
deodată, un suspin strangulat care se sfârși doar când strânse 
tare din dinţi. „Ai nevoie de o radiografie”, își zise Lassiter. „Și 
de un dentist. Și de Demerol. Dar nu în această ordine.” 

Și nu la Napoli. 

Era cam târziu, dar acum își dădea seama de ce della Torre 
găsise un pretext ca să-l manipuleze. Preotul nu urmărise decât 
să-l ţină ocupat în timp ce i se percheziţiona camera. 

Se-auzi o bătaie precipitată în ușă și o voce de bărbat îl rugă 
să deschidă. 


195 


— Domnule Lassiter - per favore - vă simţiţi bine? 

— Foarte bine, strigă Lassiter, tresărind de durere. Las-o 
baltă. 

— Sunteţi sigur, signore? Poliţia... 

— Nu-ţi face probleme! 

Omul, cine-o fi fost el, plecă bombănind în italiană. 

Un minut mai târziu, sună telefonul și, pentru prima oară în 
viața lui, Lassiter fu recunoscător că se afla într-un hotel unde 
exista o derivație și în baie. Ridică receptorul și îl șocă pe 
director spunându-i că nu dorea să discute cu poliţia și nici să 
facă o plângere. 

— Dar, domnule Lassiter, e dreptul dumneavoastră. Aţi fost 
atacat! 

— Tot ce te rog e să-mi scoţi o mașină din garaj și să-mi 
încasezi nota de plată de pe cardul meu Visa. 

— Sunteţi sigur, signore? 

— Cobor imediat. 

li trebui aproape o jumătate de oră să-și schimbe cămașa și 
să-și facă bagajul și, când fu gata, se folosi de toată puterea pe 
care o mai avea ca să meargă drept pe coridor. Directorul era în 
curtea din fata hotelului, arătând îngrozit, și, în același timp, 
demn și plin de scuze. Mașina închiriată aștepta la câţiva metri 
depărtare, și directorul, văzându-l pe Lassiter, alergă spre ea. 
Cu o mică plecăciune, deschise ușa și se uită cum oaspetele său 
se prăbușește pe locul șoferului. Odată treaba asta făcută, 
directorul trânti bine ușa cu un gest de expert, înclină capul într- 
o parte și zâmbi. 

— Unde-i funcţionarul de la recepţie? întrebă Lassiter, 
uitându-se în jurul lui. 

Directorul se încruntă. 

— Cine, Roberto? 

— Da. Nu l-am văzut înăuntru. 

— A plecat ceva mai devreme. Suferă de astm. 

— Spune-i că sper să se facă bine, zise Lassiter. 

— Grazie. II signore o molto gentile. Mai ales după toate câte 
s-au întâmplat. 

— Prima oară când dau din nou de javra asta, am de gând să-i 
dau cep la cur. _ 

Urmă o lungă tăcere. In cele din urmă, directorul zise: 

— Scusi? 


— Am promis! 

(J 

Lassiter porni spre Roma în aceeași noapte, ţinând o pungă 
de gheață lângă coaste și vorbind de unul singur, în timp ce 
înainta spre nord pe autostradă. 

„Ce mama mă-sii te gândeai tu? se înfierbânta el. De fapt, nu 
te gândeai că, dacă te-ai fi gândit, n-ai fi fost atacat mișelește în 
nenorocita aia de cameră de hotel. Și acum, după câte știi, ai 
câteva coaste gata să-ţi străpungă plămânul, și, dacă nu știi, 
poți să fii sigur că n-o să reușești să dormi pe o parte câtăva 
vreme... ah, lisuse! Al dracului mai doare!” 

De fapt, nu-l durea numai trupul. Mândria îi fusese la fel de 
tare lovită ca și coastele. Della Torre îl ţinuse în biserică cât 
putuse de mult... întâi cu discursul lui fantezist, apoi rugându- 
se... rugându-se!... în timp ce colegul lui... Salteaua... îi 
percheziționa camera. Și ar fi putut să întârzie în biserică și mai 
mult („Înfășoară-l în inima Ta, Doamne!”), dacă beţivul ăla n-ar 
fi nimerit înăuntru și n-ar fi risipit vraja. Pe urmă, funcţionarul de 
la recepţie care încercase să-l ţină în loc... „dacă vreți să-mi 
faceți onoarea...” Câte semne îi trebuiau ca să înţeleagă că se 
urmărea ceva - și că acel ceva îl privea chiar pe el? 

Și, în cele din urmă, camera... „Pronto?” „Cine mă-ta ești?” 
„Scusi' Bang! 

Asta-l durea cel mai mult... fiindcă, de la umeri în sus, era 
bine. Pe vremea studenţiei practicase boxul și se descurcase 
destul de bine. Nu era obișnuit să piardă într-o luptă și, de fapt, 
nici nu conta cât de solid era adversarul. El știa cum să 
lovească. Și cum să fenteze loviturile. Sau cel puţin așa crezuse, 
până în seara aceea. 

Totuși, faptul că fusese burdușit avea un efect stimulator care 
nu era cu totul negativ. Te trezea la realitate, îţi regla simţurile 
și te ajuta să gândești serios cum să faci să eviţi o repetare. Din 
cauza asta, Lassiter se hotărî să nu se ducă din nou la Hassler. 
În schimb, își rezervă un loc la Mozart, un hotel obscur pe o 
stradă pietruită, dincolo de Via del Corso. 

Hotelul ocupa aripa de vest a unui palat cam dărăpănat, cu 
pereţi de peste patru metri înălţime, cu o grădină părăsită și un 
bar pustiu. Deși se făcuse aproape miezul nopţii când ajunse el, 
ceru și i se dădu un apartament la etajul doi, cu vedere la 
stradă. Un om de serviciu bătrân porni înaintea lui și Lassiter se 


197 


strădui cât putu să se ţină după el, strângând din dinţi de 
durere. 

Când omul de serviciu dispăru, își încuie ușa de două ori, 
scoase din barul frigorific și goli două sticluțe miniaturale de 
whisky într-un pahar de apă din plastic. Apoi se așeză la biroul 
din dreptul ferestrei și-și scoase „carnetul de cazuri”. 

Cu câţiva ani mai înainte, când se afla la Bruxelles, își făcuse 
obiceiul să înceapă un nou carnet ori de câte ori pornea o nouă 
investigație. Această metodă era utilă din diferite motive, dar, 
mai ales, dintr-un motiv secundar - prin felul în care-l ajuta să 
reînvie nume care, dac-ar fi fost înșirate alfabetic, probabil că nu 
i-ar mai fi fost de folos. | se întâmpla să nu-și amintească 
numele unui anume anchetator, patolog sau examinator de 
documente, dar nu uita niciodată un caz și-și aducea aminte că 
persoana pe care o căuta contribuise cu ceva la rezolvarea lui. 
De îndată ce făcea asociaţia necesară, era simplu să aleagă 
carnetul nimerit și să găsească numele. 

După primul an, începuse să folosească același fel de 
blocnotes - un carnet de reporter ieftin, de trei pe opt, cu 
cotorul format dintr-o spirală, pe care-l putea ţine într-o mână și 
care încăpea în buzunarul interior al hainei de la costum. Dacă 
producţia lor se oprea, își zicea el, Lassiter Associates va da, 
probabil, faliment. 

Când începea un carnet, nota numele și numerele de telefon 
la sfârșit, pe ultima pagină. In acest fel, toate adresele puteau fi 
găsite într-un singur loc și nu i se întâmpla, aproape niciodată, 
să nu mai aibă spațiu liber. 

Folosise aceeași metodă și în cazul lui Kathy și al lui Brandon, 
și acum nu erau decât câteva numere. Primul notat era Riordan, 
pe urmă câţiva doctori, Tom Truong, hotelul din Chicago, Bepi, 
Angela, Egloff. Și Umbra Domini. 

Începu să-și soarbă whisky-ul, în timp ce se uita pe fereastră. 
Era o priveliște frumoasă, cu un șir de tei de-a lungul străzii 
aproape pustii. Ridică telefonul, se uită în carnet și formă 
numărul lui Bepi de acasă și de la serviciu. După ce-i răspunse 
robotul, formă numărul lui Bepi de pe celular, dar apelul nu fu 
transmis. În cele din urmă, formă numărul de pager pe care i-l 
dăduse Bepi și apăsă pe numerele hotelului Mozart. Il neliniștea 
faptul că, și cu douăzeci și patru de ore mai înainte făcuse 
același lucru la Napoli, și totuși băiatul nu-l sunase. Nu se 


198 


potrivea cu Bepi și Lassiter își dădu seama că ceva nu era în 
regulă. In primul rând, el era un client prea profitabil ca să fie 
ignorat. Și, mai ales, Bepi era nebun după tehnologie și-i plăcea 
să se laude că el nu stă niciodată neconectat mai mult de zece 
minute - „chiar dacă urmăresc Lazio sau zbor cu avionul spre 
Tokio sau Los Angeles.” 

Lassiter zâmbise auzind asta; după toate probabilitățile, 
băiatul nu pusese niciodată piciorul în Geneva, și cu atât mai 
puţin în Los Angeles. 

Sună la birou cu speranţa că Judy lucra la ore târzii. Când 
prinse centrala și auzi hărmălaia din fundal, își dădu seama că 
era noaptea obișnuitei petreceri de Crăciun. Femeia care 
răspunse era o angajată temporară al cărei nume nu-l 
recunoscu și era clar că nu prea-l auzea bine. 

— Alooo? 

— Aici, Joe Lassiter. 

— Cine? 

— Joe Lassiter. 

— Regret, dar domnul Lassiter nu e aici pentru moment. 

— Nu, nu asta... 

— Și, în orice caz, biroul este închis. 

Enervat, puse receptorul jos și formă numărul poștei sale 
vocale de la McLean. Erau vreo șase mesaje, dar singurul 
interesant era cel din partea lui Jimmy Riordan - numai că 
mesajul era atât de bruiat încât devenise neinteligibil. Ceva 
despre cecuri. „Pesemne că-ţi plac cecurile!” Ce vrea să spună 
cu asta? g 

Lassiter se uită la ceas. În State era șapte seara. Încercă la 
numărul de acasă al lui Riordan, dar nu-i răspunse nimeni, 
încercă la serviciu. 

— Regret. Detectivul Riordan e plecat din oraș. 

Lassiter pocni biroul cu palma. Whisky-ul sări în sus în pahar. 
Era ca și cum s-ar fi aflat într-un clopot scufundat: nu putea să 
dea de nimeni. 

Intrebă când se va întoarce Riordan. 

— Nu știu. Probabil că pe douăzeci și patru - în noaptea din 
ajunul Crăciunului sau cam așa ceva. 

— Există vreo modalitate de a-l contacta? 

— Depinde. 

— Sunt un prieten de-al lui. 


— În cazul ăsta, probabil că v-a spus: e la o conferinţă. La 
Praga. Pronunţase numele cu „a”-ul de la mijloc sunând ca „ei”. 

— Praga? 

— Praga... Proga... e într-o călătorie de serviciu. 

— Ai un număr la care să-l pot găsi? 

— Rămâneţi pe fir. 

In timp ce aștepta, Lassiter își aminti că Riordan îi vorbise 
despre o conferinţă - ceva privitor la Europa de Est și 
democratizarea poliţiei. Riordan îi arătase chiar o publicaţie în 
care era menţionat și numele lui. 

— Mai sunteți pe fir? 

— Da. 

— Jimmy este la faimosul Hotel Intercontinental din exotica 
Pragă, răspunse polițistul. Are o groază de numere. Întâi trebuie 
să formaţi 011. Aveţi cu ce scrie? Altfel n-o să reușiţi să ţineţi 
minte. 

— Dă-i drumul! 

La sfârșitul carnetului, Lassiter adăugă noul număr la celelalte 
de sub numele lui Riordan, puse receptorul jos și formă numărul 
de la Intercontinental. Era aproape două dimineata, dar 
detectivul nu răspunse la telefon, așa că Lassiter mai lăsă un 
mesaj. 

Pe urmă se întinse pe pat, își azvârli pantofii din picioare și, cu 
un geamăt, se prăbuși într-un somn agitat. 

e 

Se făcuse aproape ora prânzului când se trezi, în cele din 
urmă, și atunci observă că rămăsese în aceeași poziţie în care 
se culcase în ajun, întins pe spate, cu faţa spre tavan. Proptindu- 
se în braţe și în coate, se căzni să se ridice în picioare și porni cu 
pași nesiguri spre camera de baie, ţinându-se de coaste. Se 
așeză în faţa oglinzii și, cu mare grijă, își ridică bluza de 
bumbac. Culorile de pe coaste îl făcură să tresară: galbenul era 
amestecat cu mov, cu purpuriu, cu negru și cu o nuanţă 
bolnăvicioasă de roz. 

li trebuiră aproape cinci minute să potrivească temperatura 
apei și, după ce făcu un duș, avu nevoie de două ori mai mult 
timp să se usuce. Erau locuri unde niciun îndrăznea să atingă 
pielea umedă cu prosopul. Işi pierduse mobilitatea mai sus de 
talie aproape cu totul: era un chin să se aplece, iar unele mișcări 
bruște erau și mai dureroase. Așa că se îmbrăcă cu o răbdare 


200 


infinită, făcând pauze ca să comande să i se aducă în cameră 
cafea și cornuri. Când, zece minute mai târziu, sosi tava, el 
tocmai se căznea să-și lege șireturile de la pantofi. Se gândi că 
ar fi mai bine să-și pună încălțăminte sport. 

Când băiatul de serviciu dispăru, Lassiter deschise televizorul, 
folosind telecomanda. Căutând postul CNN, trecu de la un canal 
la altul, până ce văzu chipul lui Bepi apărând pe ecran. Mutase 
deja canalul, așa că trebui să se întoarcă. 

Fotografia era veche, de pe vremea absolvirii școlii sau cam 
așa ceva. Bepi zâmbea cu un aer studiat și Lassiter observă că 
avea părul mai scurt și o tunsoare îngrijită. Arăta ca o corcitură 
dintre un cântăreţ de salon și un corist, și imaginea l-ar fi putut 
face să zâmbească, dac-ar fi existat vreun motiv serios ca Bepi 
să fie arătat la televizor. 

Lassiter încercă să înţeleagă ce spunea vocea crainicului, dar 
nu pricepu niciun cuvânt. 

O clipă mai târziu, fotografia lui Bepi fu înlocuită de o scenă 
filmată. Un reporter stătea pe aleea din faţa unei biserici mari, 
vorbind grav, în timp ce un grup de copii căscau gura și se 
holbau la aparatul de filmat. În apropiere, două mașini de poliţie 
și o ambulanţă întârziau pe alee. 

Vocea prezentatorului TV continuă să transmită, în timp ce 
imaginea se fixase pe chipul a trei bărbaţi severi în uniformă, 
împingând un cărucior. Aleea era accidentată, probabil pietruită, 
căci oamenii păreau a face un efort cu împinsul căruciorului. 
Acesta se clătina și se hurducăia și, din când în când, oamenii 
trebuiau să-l ridice ca să treacă de vreo piedică. 

Transmisia continuă în studio și, ciulindu-și bine urechile, 
Lassiter izbuti să  priceapă câteva dintre cuvintele 
prezentatorului: Santa Maria... Politzia... Bepistraversi... Molto 
strano. Apoi prezentatorul zâmbi, își făcu treabă cu hârtiile din 
fața lui și trecu la o altă știre. 

Lassiter schimbă un canal cu altul, apăsând pe telecomandă, 
dar nu se lămuri prea bine ce fel de program era acela. O 
femeie în lacrimi, înfășurată într-un șal negru, dădea un interviu 
în legătură cu ceva, dar n-avea de unde să știe dacă era soţia lui 
Bepi sau o refugiată. 

Simţindu-se frustrat, Lassiter închise televizorul și-o sună pe 
Judy Rifkin. La numărul de acasă. Era șapte și jumătate 
dimineața la Washington și nu-i păsa dacă se trezise sau nu. 


201 


— Joe! Unde ești? 

— La Roma. 

— Aveam de gând să te sun azi după-amiază. Chestiunea cu 
American Express se cam încinge... 

— Cred c-a murit Bepi. 

Urmă o tăcere la celălalt capăt al firului. Judy nu scotea o 
vorbă. 

— Lucrurile au început, brusc, să se complice... Tocmai i-am 
văzut chipul la televizor. N-am înţeles ce spuneau, dar se vedea 
o ambulanţă, mașini de poliţie, o targă. 

— Ești sigur? 

— Nu, nu sunt. Poate că... poate că a fost prins cu ceva. Nu 
știu cu ce dracu' se ocupă, dar nu reușesc să-l găsesc la telefon 
și... Simţi o durere în coaste și oftă fără să vrea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic... Am fost atacat aseară. 

— Tu? 

— Eu. Dar fii atentă: important acum e Bepi. Uită-te la 
telegrame - Reuters, Associated Press, orice. Caută la numele 
lui Bepi și trimite-mi un fax cu tot ce găsești. 

— Unde stai? 

Îi dădu numărul și închise telefonul. În timp ce aștepta, scoase 
carnetul de telefon, se uită la Associated Press și-i formă 
numărul. Nu-l ajutară cu absolut nimic. La fel, nici postul BBC, 
nici Westinghouse Radio, și nici oamenii amabili de la Roma 
Daily American. 

Două ore mai târziu, auzi o bătaie în ușă și văzu cum i se 
strecoară un plic în cameră. Înăuntru erau două pagini: O pagină 
introductivă cu antetul Lassiter Associates și încă o pagină. Pe 
prima pagină scria: 


„Am inclus informaţia de la Reuters. Ești okey? Rifkin.” 

Copyright 1995 Reuters, Limited 

Raport al Bibliotecii Reuters 

23 decembrie, 1995, ciclu BC TA 5 

LUNGIME: 152 cuvinte titlu: VICTIMĂ GĂSITĂ ÎN BISERICĂ 

LOCUL: ROMA 

CONȚINUT: „Un anchetator particular a fost găsit 
înjunghiat în primele ore ale dimineții la intrarea în biserica 
Santa Maria Maggiore, la câteva străzi de Collosseum. După 


părerea poliţiei, victima, Antonio Bepistraversi, 26 ani, a fost 
torturat înainte de a fi ucis. 

Cadavrul a fost descoperit de Lucilla Conti, șaizeci de ani. 
Ea a observat victima pe treptele care duc spre colina 
Esquilino la intrarea din spate a bazilicii. Intr-un interviu dat 
reporterilor, doamna Conti a spus că la început crezuse că 
omul era unul dintre vagabonzii care se stabiliseră de mult în 
piața din apropiere - Piazza Vittorio Emanuele II. Ea îl ocolise 
pe om, de teamă că-i va cere bani. Văzând că rămâne 
nemișcat, s-a apropiat de el și a văzut că omul avea capul 
înfășurat într-o pungă de plastic. 

Detectivii de la omucideri au precizat că incidentul 
avusese loc într-o zonă dubioasă și și-au exprimat 
convingerea că această crimă va fi soluționată.” 


Lassiter citi știrea de trei ori, sperând că s-a înșelat el, dar de 
fiecare dată se dovedea a fi aceeași. Bepi era mort și nu numai 
atât: avusese parte de o moarte urâtă. Sau grea. Sau și una, și 
alta... 

Dintr-o dată, își dădu seama că persoana cu care ar fi trebuit 
să vorbească era Gianni Massina. Dacă exista cineva care putea 
să-i spună ce se întâmplase, acela era Massina. Răsfoind 
ultimele pagini ale carnetului său, Lassiter găsi numărul 
reporterului și-l sună. 

— Pronto? 

— Aici Joe Lassiter. 

— Da? 

— Ne-am întâlnit acum câteva zile... 

— Sigur că da! Vocea i se prăbuși. Ai auzit? Despre Bepi? 

— Da. Am văzut la televizor. 

Massina oftă. 

— Încă nu-mi vine să cred. Mai oftă o dată. 

— Motivul pentru care am sunat... Nu ştiu cum să zic. Bepi 
continua să lucreze pentru mine când s-a întâmplat asta, și m- 
am gândit, poate că... Umbra... de vreme ce a fost găsit la 
intrarea unei biserici... 

Massina scoase un sunet care-i exprima scepticismul. 

— Circulă tot timpul zvonuri în legătură cu Umbra. Dar așa 
ceva? Nu cred. Este o biserică interesantă, dar... asta n-are nicio 
legătură cu Umbra Domini. 

— Dar de ce spui că e „interesantă”? 


203 


— Fiindcă... este! E veche de șase sute de ani și a fost 
închinată Sfintei Fecioare. Se spune că a fost construită după o 
cădere de zăpadă, o cădere de zăpadă miraculoasă care a venit 
din cer... ca un proiect arhitectonic. Chiar acolo, pe pământ! 
Drept care, în fiecare an, la aniversarea bisericii, se aruncă 
petale de flori... petale de flori albe... din duomo. Și există și 
niște relicve... bucăţi de lemn din ieslea Domnului! Cinci relicve! 
Ce zici de asta? 

— Sunt autentice? 

— De unde să știu? Așa stau lucrurile cu cele religioase. Totul 
e autentic! Sau nimic nu-i autentic. Vrei să știi ce-i autentic? 
Cartierul bisericii e ceva autentic. 

— Reuters spune că e dubios. 

Massina pufni pe nas. 

— Noi îi spunem Piața de rahat! Nici măcar curvele nu vor să 
se ducă acolo. Nu vezi decât drogaţi și smintiţi... 

— Și ce dacă? 

— Ce vrei să spui? 

— Ce dacă-i o zonă dubioasă? Ştirea de la Reuters spune că a 
fost torturat. Așa că trebuie să se fi întâmplat în altă parte. Nu 
se torturează oamenii pe trepte de biserică. 

— Ai dreptate. L-au aruncat acolo. Am stat de vorbă cu 
polițiștii... în particular, înţelegi? Ei spun că a fost adus acolo pe 
la cinci dimineaţa. Nu pot să spună unde a fost înainte, dar, 
după felul în care s-a coagulat sângele, treaba nu s-a petrecut 
pe scări. În orice caz, nu în acea poziţie. Poate că băiatul era 
mort cu o zi înainte de a fi aruncat. Atât Lassiter, cât și Massina 
tăcură. După o clipă, Massina spuse: 

— Ştii, are un copil. 

— Da. Mi-a spus chiar el. Încă o dată, nu se mai auzi nimic pe 
fir. 

În cele din urmă, Massina rupse tăcerea. 

— Știi cum a murit? 

— Nu. Nu exact. Dar, într-un fel, știa că Massina o să-i spună. 

Massina trase aer în piept. 

— Poliţia nu face publică treaba asta, dar... l-au legat braţele 
și picioarele pe la spate, i-au înfășurat frânghia în jurul gâtului și 
au făcut... nu sunt sigur dacă știu cuvântul exact... un lanț. 

— Un lat. 


204 


— Da, un laţ. Cu cât se zbătea mai mult, cu atât frânghia se 
strângea mai tare, înţelegi? Poliţia zice că asta poate dura ore 
întregi. Când cel legat începe să se zbată, anchetatorul îl 
eliberează. Și tot așa, de mai multe ori. Avea multe rosături în 
jurul gâtului. Și în jurul încheieturilor de la mâini. La fel, în jurul 
gleznelor. Ceea ce înseamnă că trebuie să-l fi ameninţat în timp 
ce era legat în felul ăsta... așa că nu se putea împiedica să se 
zbată. 

— Ce vrei să spui? 

Massina mai trase ceva aer în piept. 

— l-au găsit o pungă de plastic în jurul gâtului. Când ai așa 
ceva pe cap, înţelegi, probabil că-ţi ţii răsuflarea cât poţi, dar, pe 
urmă, instinctul intră în acţiune și începi să te zbaţi! Dacă ești 
legat cum a fost legat Bepi, frânghia se strânge, ţi se face negru 
înaintea ochilor și atunci ei scot punga. Slăbesc frânghia. Repetă 
treaba asta de mai multe ori. Pe urmă, pentru ultima oară, i-au 
tras punga de plastic pe cap... numai că, de data asta, nu i-au 
mai scos-o. Așa că totul s-a sfârșit. A murit. 

Lassiter nu spuse nimic. Ce putea să spună? 

Massina își drese vocea. 

— Ce căutau, după părerea ta? 

— Informații. 

— Dar ce fel de informații? 

— Nu știu. Poate că era doar... o tatonare. Poate că nici nu 
știau ce caută. Poate că încercau să vadă ce știa el... sau ce 
știam eu. Sau, poate că era o distracţie de nebuni. 

— Eu nu cred că există nebuni. 

— Nici eu. 

Între ei, aerul încremeni până când, în sfârșit, Lassiter rupse 
tăcerea. 

— Ei, bine... spuse el. 

— Ei, Felice Natale! 

— Da. 

— Ai grijă de tine. 

— Și tu la fel. Sărbători fericite! 


21 Crăciun fericit. (ital.). 


e Capitolul 21 


În momentul când puse receptorul jos, telefonul sună tare, ca 
o alarmă de incendiu, apoi mai sună încă o dată. Ridică 
receptorul de parc-ar fi fost ceva necurat. 

— Lassiter, spuse el cu vocea neutră pe care o folosea când 
secretara lui era în pauza de cafea. 

— Ghici cine-i? 

— Jimmy, zise el. Am să-ţi spun câteva lucruri... Era cât pe ce 
să pomenească de Bepi și de propriile lui necazuri de la Napoli, 
dar Riordan trecu ca un buldozer pe lângă el cu vocea lui 
tunătoare. 

— Nici n-o să-ţi vină să crezi. Cazul este blocat, tu pleci în 
locuri unde n-ai mai pus piciorul niciodată, dar știi ce? Cred c-am 
dat de un fir. 

Lassiter se ridică în picioare. 

Riordan își pocni limba de cerul gurii. 

— Ti-am atras atenţia, nu-i așa? 

— Da, așa-i. 

— Peste cât timp poţi să ajungi aici? 

— Unde? 

— La Praga! De unde-ţi închipui că te sun? 

— Jimmy! S-au întâmplat o mulţime de lucruri. Nu pot să... 

— E un drum de o oră. Exact ca o cursă oarecare. 

Lassiter își dădu seama că Riordan nu observase tonul vocii 
lui, de fapt nici nu-l asculta, fiindcă Riordan era cu adevărat 
agitat în legătură cu ceva. 

— De ce nu-mi spui despre ce-i vorba? 

— Fiindcă e cineva cu care trebuie să te întâlnești! Așa că 
suie-te într-un avion și vino aici. 

— Ești sigur... 

— Ai încredere în mine. E important. 

Lassiter puse receptorul jos și încercă să se gândească. 
Simţea că trebuie să stea la Roma și să facă ceva în legătură cu 
Bepi, dar degeaba se gândea, nu reușea să găsească nimic 
eficace. Pe lângă asta, putea să se întoarcă iar la Roma într-o zi. 
Poate chiar mai devreme. 


206 


Cinci ore mai târziu, Lassiter se afla în spaţiul de parcare al 
Hotelului Intercontinental din capitala Republicii Cehe, uitându- 
se la ideea despre progres a cine știe cărui comisar - o cutie de 
sticlă și beton, un surogat de modernitate ce promitea tablouri 
abstracte insipide, covoare pătate și europop. Construit pe 
vremea când războiul rece era în toi, hotelul era conceput ca o 
reclamă pentru partidul comunist, o expresie arhitectonică ce 
proclama în faţa tuturor: „Noi pășim spre viitor, muncind mână 
în mână!” Dar, așa cum se întâmplă adesea cu expresiile 
arhitectonice, aceasta suna puţin mai altfel, așa că astăzi 
hotelul părea a spune: „N-avem nevoie de nicio am-bi-an-tă 
nenorocită!” 

Înăuntru, Lassiter îl găsi pe Riordan stând într-un separeu cu 
un ceh suspect care avea pe el un pardesiu de piele. Riordan, 
îmbrăcat cu costumul și cravata reglementare, părea exact ceea 
ce era, un detectiv, în timp ce tovarășul său dădea impresia 
unui cântăreț rock fără slujbă, un geniu tuberculos cu păr lung și 
soios atârnându-i până la umeri. Pe masă se vedea un pachet de 
țigări Triumf, înconjurat de sticle goale de Pilsner Urquell. 
Lassiter lăsă să-i cadă geanta de voiaj pe podea și se strecură în 
separeu. 

— Să fie cu noroc! 

Riordan luă o înghiţitură dublă. 

— Heiiii, Joe! Salută-l pe Franz... 

— Salut, Franz. 

— Joe Lassiter, Franz Janacek. 

Își strânseră mâna. Cehul avea o strânsoare puternică, ochi cu 
pleoape grele, piele urâtă și o voce joasă, care parcă venea din 
fundul pământului și sclipea în timp ce el vorbea, de la dintele 
de aur de pe o latură a gurii. 

— Imi face plăcere, spuse Janacek. 

— Franz este... de fapt, ce ești, Franz? Ministru de interne? 

Janacek zâmbi. 

— Nu încă. Scoase o legitimaţie de serviciu din haină și-i dădu 
drumul într-o baltă de lichid. Lassiter se uită la ea surprins. 
Janacek era șeful detectivilor din poliţia pragheză. 

Riordan zâmbi. 

— Nu-i așa că asta-i o ţară grozavă? Mie-mi place foarte mult! 
Daţi-mi voie să mai comand un rând, spuse el, și făcu semn 


207 


chelnerului de parcă scaunul lui era un vas de croazieră ce ieșea 
din port, în timp ce familia stătea pe punte, în lacrimi. 

Barul era ticsit de bărbaţi de vârstă mijlocie în costume de 
culoare închisă. Stăteau în grupuri de trei, patru, vorbind animat 
în ceva ce suna ca o amestecătură de vreo șase limbi. Toţi 
păreau să fumeze și aerul era îmbaăcsit de iz de tutun prost și de 
băuturi scumpe. 

Riordan le făcu un semn cu capul. 

— Toată lumea e aici! FBl-ul, Serviciul Secret, KGB-ul - până și 
blestemaţii de la Poliţia Călare canadiană. Așa-i că nu-ţi vine să 
crezi? Poliţia Călare! Scotland Yard. Jandarmii - n-am cunoscut 
în viaţa mea un jandarm. 

— Tot comisariatul de poliţie, zise Janacek, aprinzându-și o 
țigară. 

Riordan râse. 

— Franz e un hippy. 

Sosiră berile și Lassiter luă o gură. Era delicioasă, dar simţi o 
pișcătură în buza tăiată și tresări. Janacek zâmbi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Am căzut. 

Riordan făcu o grimasă. 

— Ai căzut zdravân. 

— Mi-a năvălit un individ în cameră. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— N-a putut fi arestat. 

— Și a dispărut? întrebă Janacek. 

— Pentru moment, da. 

— Foarte prost, răspunse Riordan. Dar am vorbit destul 
despre tine. Cred că te întrebi de ce te-am chemat aici. 

Lassiter izbucni în râs. 

— Eşti beat, nu-i așa? 

— Din punct de vedere tehnic, sunt un pic ciupit. Ei, și? 
Problema este că Franz și cu mine lucrăm împreună. 

— La ce? întrebă Lassiter. 

— La cazuri neelucidate. 

Lassiter făcu un semn din cap. 

— Ce mai sunt și astea? 

— Crime nerezolvate. O omucidere sau altă crimă 
nesoluţionată, răspunse Janacek. 

— Din lipsă de probe, adăugă Riordan. 


208 


— Sau chiar mai rău, interveni Janacek, din lipsă de motivaţie. 

— E o mare problemă, zise Riordan. Ce se poate face cu un 
caz neelucidat? Vreau să spun, doar să speri că într-o zi o să se 
rezolve, cumva, de la sine? Ce-i de făcut? 

— Nu știu, răspunse Lassiter. Voi ce faceți? 

Riordan ridică din umeri. 

— De asta am creat un grup de lucru. Esenţial e să te întorci 
la sursă. De mai multe ori. Stai de vorbă cu oameni și speri să-ţi 
mărturisească cineva, ceva. Sau te rogi la Dumnezeu să apară o 
nouă tehnologie, ca testul ADN. Dar, în general, un caz 
neelucidat e un caz neelucidat. E deprimant. 

Lassiter clătină din cap, de parc-ar fi vrut să-și limpezească 
gândurile, iar Janacek desfăcu gura într-un rânjet de lup. 

— Deci, spuse Lassiter - aţi vorbit despre cazul surorii mele 
și... 

— De fapt, răspunse Riordan, n-am vorbit. Fiindcă acest caz 
este închis. Nu ne-a rămas decât să-l prindem pe individ. 
Riordan își plecă bărbia și râgâi ușor. Să încercăm din nou, 
adăugă el. 

— Deci, de ce mă aflu eu aici? întrebă Lassiter. Riordan 
începuse să-l scoată din sărite. 

— Ajung și la asta, dar... ei bine, s-a întâmplat că... în grupul 
nostru cineva a pus o întrebare despre ucigașii în serie. 

— De fapt, asta-i o întrebare bună, interveni Janacek, pentru 
că în asemenea cazuri avem deseori un cadavru... dar niciun 
motiv clar. 

— Exact! Fiindcă ucigașul face ce face... doar de amorul artei, 
explică Riordan. 

— Se poartă ca un adevărat om de știință, adăugă Janacek. 
Cred că multe cazuri neelucidate sunt așa. 

— Deci, tipul din public - cel care a pus întrebarea, dorea un 
exemplu. Și Janacek... hai, spune-i tu! 

Cehul se aplecă înainte. 

— Exemplul pe care l-am folosit s-a întâmplat cu trei, patru 
luni în urmă. În august. Într-o familie de lângă Parcul Stromovka. 
O zonă plăcută. Crimă prin incendiere și omucidere. Doi morți. 

— Acum, fii atent, zise Riordan, victimele sunt un băieţel de 
doi ani, doi ani și jumătate, și mama lui. E noapte, ei dorm. 
Izbucnește un incendiu. Casa e arsă de se alege praful de ea. 


209 


— Au folosit substanțe care stimulează arderea, așa încât n-a 
mai rămas nimic, zise Janacek. Doar câteva oase. Nişte dinți. L- 
am bănuit pe soţ... dar... n-a fost el. 

— Nu există altă femeie sau alt bărbat, nu există contract de 
asigurare. 

Janacek aprobă din cap. 

— Nici datorii. Nimic. 

— O familie fericită, adăugă Riordan. 

— Dar soțul unde era? întrebă Lassiter. 

Janacek își flutură mâna, de parc-ar fi încercat să șteargă o 
pată din aer. 

— Pe niște jocuri spartane... din afara orașului. 

Riordan se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Nu-ţi sună a ceva cunoscut? 

— Da, răspunse Lassiter, sigur că da. Când s-a întâmplat 
asta? 

— Pe întâi septembrie. 

Lassiter se încruntă. Încercă să-și amintească ce scria pe 
pașaportul lui Grimaldi. 

— Am verificat, spuse Riordan. A intrat în Republica Cehă cu 
câteva zile înainte. 

Cei trei bărbaţi tăcură, sorbind din bere. În cele din urmă, 
Lassiter își ridică privirea. 

— S-ar putea să fie o coincidenţă. 

Riordan aprobă din cap. 

— Absolut! 

— Ar putea fi una dintre acele situații... 

— Așa credeți? îl întrebă Janacek cu o voce neutră. 

— Nu, răspunse Lassiter. 

Janacek dădu din cap, atât pentru sine, cât și pentru tovarășii 
lui. 

Rămaseră o clipă tăcuţi, după care Lassiter spuse: 

— Aș putea sta de vorbă cu soțul? Ar fi posibil? 

Janacek se încruntă. 

— Cu Jiri Reiner? Nu vorbește englezește. 

— Ei, bine, cu ajutorul dumitale, bineînţeles. 

Janacek stătu un pic să se gândească. 

— Și la ce-ar servi asta? 

— Ei, bine, mai întâi... Aș vrea să știu dacă soţia lui a avut de- 
a face cu sora mea. Sau copiii? Orice legătură posibilă. 


210 


— Cam ce? 

— Nu știu. 

Janacek ridică din umeri. ă 

— Jiri... e încă... foarte șocat. Doctorul îl ţine sub tratament. li 
dă sedative. Încă se mai tem că ar putea să se omoare. Și de ce 
n-ar face-o? Ochii lui deschiși la culoare se rotiră spre Lassiter. 
Oricine ar putea face asta. Într-o singură noapte a pierdut - 
Janacek își lovi palmele una de cealaltă - totul. Soția, fiul, 
căminul. Aruncă o privire tristă spre podea. 

— Ei, bine, spuse Lassiter, a fost o simplă idee. 

Janacek trase aer printre dinţi și clătină din cap. 

— În plus, Jiri... este... nu prea comunică, înţelegi? Cea mai 
mare parte a timpului, nu vrea să scoată o vorbă. 

Lassiter dădu din cap. 

— Totuși... zise Janacek, scoțând cu greu cuvintele, de vreme 
ce cazurile sunt atât de asemănătoare... ne-am putea ajuta 
reciproc. Crezi că e posibil să fac rost de o copie a pașaportului 
italianului? 

Lassiter și Riordan schimbară o privire. 

— Sunt sigur că detectivul poate să aranjeze asta, zise 
Lassiter. 

— Și de o fotografie? 

Riordan aprobă din cap. 

— Sigur. Nicio problemă. 

Janacek își turnă pe gât ultimele picături de bere și se ridică. 

— Okey, așa o să fac. Am să-l întreb pe Jiri și pe doctorul lui. 
Ridică din umeri. Poate că... Întinse mâna și Lassiter și Riordan i- 
o strânseră. Vorbim mâine dimineaţă. 

— Mulţumesc, spuse Lassiter. 

Cehul clătină solemn din cap, dădu să plece, apoi se întoarse 
iar spre ei. 

— Știţi, să ai un caz care trece de graniţele ţării... asta-i ceva 
foarte neobișnuit. lar cazul ăsta... de la un continent la altul... 
Nu cunosc vreun caz asemănător, în afară de terorism. Și știm 
că aici nu-i vorba de terorism. 

— Chiar știm? îl întrebă Riordan. 

— Bineînţeles. 

— Și de unde știm asta? 

— Fiindcă, replică Lassiter, aici nu-i vorba de publicitate și nici 
de politică. 


211 


Janacek aprobă din cap și se întoarse către Riordan. 

— Trebuie să plec. Se lovi cu palma peste frunte. Când ajungi 
îndărăt în State, poate că reușești să contactezi FBl-ul și să vezi 
dacă au avut și ei cazuri asemănătoare cu crimele astea. 

— Bineînţeles! răspunse Riordan. Am să-l sun pe omul meu de 
la FBI. Să văd ce știu ei. 

e 

A doua zi, la ultima întrunire a conferinţei, atât Janacek, cât și 
Riordan fuseseră ocupați până târziu după-amiază. Avuseseră o 
întâlnire la micul dejun, urmată de discuții, întruniri pe grupuri, 
work-shops și o adunare finală. Seara urma să aibă loc un 
banchet. 

Janacek sună să spună că încerca să aranjeze întâlnirea cu 
Reiner. O s-o strecoare printre alte treburi; vor păstra legătura. 

Deci, rămase ca Lassiter să-și umple singur ziua. Dorea să 
facă diverse lucruri, dar cel mai important dintre toate era o 
alergare pe malul râului și de-a lungul unor străzi din vechiul 
oraș. Deși era puţin spus că îl dureau coastele când le atingea, 
putea să facă vreo câţiva kilometri - cu condiţia să alerge mai 
încet și fără efort. Ideea era să nu se lovească de nimeni și să 
nu ajungă să gâfâie. Ultimul lucru de care avea nevoie era o 
respiraţie convulsivă. 

Când porni la un jogging moderat la ieșirea din Intercon, 
începu să simtă poluarea aerului. Era frig, și izul de fum și de 
metal îi displăcea profund. Moștenirea Pragăi de pe urma 
importanţei date industriei grele - combinată cu faptul că era 
plasată într-o vale de râu - crease o serioasă problemă de 
poluare, mai ales iarna. 

Și totuși inima orașului era veche și frumoasă și fusese scutită 
atât de distrugerea bombardamentelor, cât și de modernizarea 
urbană care pocise majoritatea capitalelor europene. Tocmai 
traversa faimosul Pod Carol, când începu să ningă. Galopă pe 
lângă un șir de statui înnegrite de trecerea anilor, pe lângă o 
falangă de sfinţi ruginiţi, uitându-se din când în când în jos, de 
pe parapet, la trecătorii grăbiţi. Câţiva vânzători de ilustrate, 
fotografii, podoabe de Crăciun și obiecte de artă stăteau 
îngrămădiţi în jurul unor mici focuri de cărbuni. Dinspre râu 
bătea un vânt înghețat. La colţuri de stradă, femei înfofolite 
stăteau lângă căzi de plastic pline cu crapi vii. Fusese avertizat 
despre acest obicei de Crăciun de către Riordan care stătuse 


212 


prea aproape în timp ce un client își alesese un crap. Peștele 
fusese agăţat de o branhie, trântit pe o scândură și decapitat cu 
un satâr care stropise cei mai buni pantaloni ai lui Riordan cu 
mate de crap. După ce Lassiter făcuse câţiva kilometri și se 
întorcea să pornească îndărăt peste pod, vânzătorii dispăruseră. 
Vântul se potolise și o zăpadă lăptoasă începuse să se aștearnă 
pe mâinile întinse, pe picioarele goale și pe ochii fără vedere ai 
sfinţilor. În scurt timp, trotuarul fu plin de zloată. Temându-se să 
nu alunece, merse cu pas normal ultimele două străzi până la 
hotel. Trăgea aerul în respiraţii scurte, dar coastele continuau 
să-l doară. 
e 

La recepţie îl aștepta un mesaj de la Janacek: întâlnirea cu Jiri 
Reiner fusese stabilită pentru seara aceea, la ora opt. g 

După ce făcu un duș, Lassiter scoase adaptorul din geantă. Il 
introduse în laptopul său, conectându-l apoi la linia telefonică. 
Voia să lanseze un proces de căutare de tip Nexis, pentru a găsi 
noi relatări privind incendii/omucideri, asemănătoare cu acelea 
legate de uciderea lui Kathy și a lui Brandon, ca și a soţiei și 
fiului lui Jiri Reiner. Introduse numărul internaţional de acces al 
AT&T și lăsă computerul să se conecteze la serviciul Nexis-lexis. 
Ar fi putut să pună pe cineva de la birou să facă asta în locul lui, 
dar el considera că aceste cercetări on-line erau un proces 
intuitiv, în special când căutai ceva care nu avea, de fapt, un 
nume. 

Nexis era o bază de date costisitoare care conţinea articole de 
ziar și de reviste din, practic, sute de publicaţii, corespondențe 
de presă și servicii de telegrame din întreaga lume. Nu era 
atotcuprinzătoare, dar era întinsă și profundă. Sistemul de 
căutare era rapid, și, din clipa în care defineai termenii, era o 
treabă simplă să localizezi știrea sau știrile pe care le urmăreai - 
fie că era un buletin al agenţiei Reuters din Sofia, datând din 
1980, un articol despre cercetările privind serotoninul din 
Jurnalul de Endocrinologie, sau o coloană privitoare la wadlopen 
din numărul de săptămâna trecută al revistei Het Parool. 

Baza de date funcţiona prin folosirea operatorilor logici - 
incluzând termeni ca și/sau ori cuvinte restrictive ca nu - în 
legătură cu cuvintele cheie care defineau informația. Lassiter 
formă, apăsând pe taste: incendiu și omucidere și copil. 


Ecranul computerului se lumină fără să transmită nimic 
câteva secunde, apoi apăru un mesaj ce anunţa că au fost 
găsite peste o mie de orașe, și că, prin urmare, căutarea fusese 
întreruptă. Lassiter se gândi o clipă, apoi limită cercetarea, 
adăugind și 1995. 

După câteva secunde, serviciul raportă 214 orașe - dintre 
care, aproape toate, erau irelevante. Majoritatea erau compilații 
ale unor relatări privind crime, unde incendiul în chestiune nu 
avea nicio legătură cu copilul sau cu omuciderea care se 
petrecuse mai târziu. Reformulându-și cercetarea, Lassiter bătu 
pe taste: Kathleen Lassiter și; incendiu și 1995. 

Existau nouăsprezece reportaje în diferite ediţii ale 
publicaţiilor Washington Post, Washington Times, Fairfax Journal 
și Associated Press. Reportajele se împărțeau în două categorii: 
opt articole în primele trei zile după asasinate, câteva informaţii 
privitoare la violarea mormântului și o mulţime de știri despre 
„evadarea lui John Doe” și uciderea poliţistului. De atunci, nimic. 

Parcurgerea articolelor era un lucru care-l deprima, mai întâi 
pentru că reînvia oroarea uciderii surorii lui, și, în al doilea rând, 
fiindcă îl făcea să-și dea seama cât de ineficace era plasa pe 
care o arunca. Deși putea conduce cercetarea astfel încât să 
obţină tot ce putea fi găsit pe Nexis privitor la moartea surorii 
sale, termenii căutării erau prea extinși pentru a localiza cazuri 
similare în mod eficient. Existau zeci de sinonime pentru copil, 
incendiu și omucidere. Dacă le folosea pe toate, trebuia să 
înoate prin mii și mii de informaţii. 

Era, de asemenea, descurajat că informaţiile erau atât de 
trecătoare și de superficiale. Moartea lui Kathy și a lui Brandon 
era „un eveniment de presă” în secția Metro, și relatarea nu 
insista îndeajuns de mult pentru ca vreuna dintre știri să 
clarifice faptul că acea crimă era tot atât de deliberată și de 
monstruoasă pe cât fusese în realitate. De asemenea, nimeni 
din mediile de informare nu se ostenise să studieze implicaţiile 
dezgropării lui Brandon sau posibilitatea ca John Doe să fi avut 
un complice. Evenimentele erau transmise, dar nu analizate. 

Lassiter își imagina că același lucru se întâmplă în aproape 
toate zonele metropolitane unde omuciderea petrecută într-o 
sâmbătă dădea loc unei relatări scurte transmise a doua zi. 
Cazul lui Kathy fusese cumplit și, cu toate astea, consemnarea 
lui fusese sumară și trecătoare. 


214 


Formulă: Reiner și incendiu și Praga. Și nu obţinu nimic. 
Simţindu-se frustrat, reluă cercetarea iniţială și făcu o trecere în 
revistă a  cuvintelor-cheie din fiecare dintre informaţiile 
relevante. Până la urmă, s-ar putea ca o singură informaţie să 
fie relevantă. Era o știre scurtă dintr-un mic cotidian care apărea 
la Bressingham, în Columbia Britanică, la o sută șaizeci de 
kilometri nord de Vancouver. Știrea relata cum Brian și Marion 
Kerr, împreună cu fiul lor de trei ani, Barry, pieriseră într-un foc 
pe care poliţia locală îl atribuia „unor cauze suspecte”. 

Deși nu era vorba doar de o femeie și un copil, ca în cazul 
surorii lui și cel al familiei Reiner, mai făcu un sondaj: Kerr și 
Bressingham și foc sau incendiu. 

Tragedia petrecându-se într-un oraș mic, știrea fusese, 
probabil, o bombă. Și chiar fusese. Găsi opt articole ulterioare 
despre același incident și le citi pe toate. La două zile după 
anunţarea focului, poliția confirmase că fusese vorba de o 
incendiere. Focul se dezlănţuise în trei locuri diferite și analizele 
de laborator indicau folosirea substanţelor stimulatoare. Martorii 
spuneau că văzuseră un om fugind din casă, la scut timp după 
izbucnirea focului. 

Primul lucru care-i veni în minte lui Lassiter fu faptul că toţi 
copiii erau băieţi - cel puţin până în acel moment: Brandon. Fiul 
familiei Reiner. Și acum, băiatul soților Kerr. 

Pe de altă parte, era o nepotrivire în privinţa familiei Kerr. 
Lassiter și-ar fi amintit dacă pe pașaportul lui Grimaldi ar fi fost 
inclusă și o viză canadiană - era convins că nu. Mai revelator era 
aliniatul privind data: 14 noiembrie. La acea dată, Grimaldi se 
afla încă în spital. De fapt, asta se petrecuse la doar câteva zile 
de la înmormântarea lui Kathy și a lui Brandon. Cu un mormăit, 
închise computerul și o sună pe Judy la biroul lui din 
Washington. 

— Bună! Unde ești? 

— La Praga. 

— Dă-mi numărul tău, e normal să păstrăm legătura. 

El se conformă. 

Ea tresări. 

— Mai știi ceva despre Bepi? A 

Lassiter păstră o clipă de tăcere. In cele din urmă, spuse: 

— Nu. 


215 


— Deci... era ceva în legătură cu tine, răspunse Judy. Sau 
poate că nu. 

— Totul era legat de... cazul ăsta. Nu există nicio îndoială. 
Totul! 

— Atunci pot să spun că a ieșit tărăboi. Fugi de acolo! 

— Nu sunt „acolo”. Sunt la Praga. În orice caz... nu încă. 

— De ce nu? 

— Fiindcă am treburi de făcut - și vreau să faci și tu câte 
ceva. Pentru început, vreau să aibă cineva grijă de familia lui 
Bepi. Să li se fixeze un fel de venit. Suficient pentru copilul lui și 
pentru persoana care-i răspunzătoare de el. Ştii ce vreau să 
spun... suficient ca să meargă lucrurile bine. 

— Pentru cât timp? 

— Pentru cât trebuie. 

— Asta ar însemna o groază de bani. 

— Judy: eu amo groază de bani! 

— S-a făcut! Altceva? 

— AmEx. 

— Ce-i cu AmEx? 

— Tu trebuie să-mi spui. 

— Vor să știe ce rol ai de gând să joci... după vânzare. 

— Niciunul. 

— Nu asta vor ei. 

— Nu-mi pasă ce vor. 

— În cazul ăsta, au pus pe masă o ofertă de douăsprezece 
milioane cinci sute de mii, plus opțiuni care se ridică la încă trei 
milioane. Problema e că nu poți să-ți exerciți opțiunile timp de 
cinci ani. În plus, vor un acord necompetitiv. 

— E-n regulă. Ei nu doreau ca Lassiter să intre în afaceri pe 
cont propriu. 

— Tipul de la achiziții spune: dacă rămâi în calitate de 
consultant, o să ridice mult prețul. 

— O să-l ridice oricum. Și spune-le că nu mă interesează 
niciun fel de opțiuni. Eu vreau banii. 

— Am înţeles. 

— Întreaga problemă este să iau banii și să plec. Și dacă fac 
așa, vreau să fiu... 

— leșit din afacere. OK... aranjez eu totul. 

Apoi Lassiter îl chemă la telefon pe Roy Dunwold, șeful 
oficiului din Londra al companiei sale, deservit de patru 


216 


persoane. Roy era un băiat provenit din clasa muncitoare, care 
crescuse în Derry, sau Londonderry, depinde cum vezi lucrurile - 
dar, în orice caz avusese o viaţă dură. Petrecuse doi ani la 
Borstal pentru câteva furturi de mașini urmate de o serie de 
plimbări de plăcere care se sfârșiseră, în cele din urmă, când 
automobilul Porsche pe care-l conducea nimerise într-un car 
funerar din capul unui cortegiu de înmormântare al organizaţiei 
IRA. 

După trei luni de spital și un sejur cu mult mai lung la 
închisoarea tinerilor infractori, fusese eliberat pe cauţiune, 
intrând în custodia mătușii sale de la Londra. Aceasta, o femeie 
lucidă, care ţinea o pensiune la Kilburn, l-a făcut să înţeleagă un 
lucru evident: furtul de mașini era, în cel mai bun caz, o 
pasiune. El avea nevoie de o profesie. 

Așa că Roy se apucă să-și facă o profesie, înscriindu-se la 
cursurile serale și, mai apoi, la una dintre politehnicile mai bune. 
Fusese un student bun care, după absolvire, găsise de lucru ca 
specialist în sisteme de management informatizat. Patronul lui 
era GCHQ - Cheltenham, echivalentul britanic al Agenţiei de 
Securitate Naţională. După un an petrecut la centrală, Dunwold 
fusese trimis la o bază satelită din Munţii Troodos din Cipru. 
După cinci ani prin coclaurile de lângă Marea Egee băuse 
destulă retzină și lucrase destule nopţi ca să-i ajungă o viaţă 
întreagă și se întorsese în Anglia, în sectorul privat. Obișnuia să 
le spună prietenilor: „Mi-a fost dor de ploaie, pe bune?” După un 
timp, Lassiter l-a convins să părăsească Asociaţia Kroll, oferindu- 
i același salariu, dar și o mașină a companiei, la propria alegere. 

El alesese un Porsche. 

Lassiter își pierdu mult timp până să dea de Roy, dar, când 
reuși, trecură imediat la afaceri. 

— Nu știu cât de mult ai auzit tu, dar... lucrez la un caz privat. 

— În legătură cu sora ta. 

— Și cu nepotul meu. 

— Exact! 

— Și unul dintre lucrurile pe care le cercetez, spuse Lassiter - 
sunt crimele asemănătoare... incendieri și omucideri în care 
sunt implicaţi copii. Am găsit un al doilea caz la Praga și altul în 
Canada. 

— Și sunteţi sigur că există o legătură între ele? 


217 


— Nu. (Pauză.) Dar s-ar putea să existe. Și m-am gândit că 
poate reușești să mă ajuţi... să găsesc alte cazuri. 

— Unde? 

— Oriunde. Poţi să începi cu Europa. 

— Aș prefera cu Anglia. 

— OK, Anglia. 

Dunwold rămase tăcut o clipă, apoi spuse. 

— E o problemă. 

— Care? 

— Ei, bine, multe incendieri rămân cazuri neelucidate, nu-i 
așa? Vreau să spun că sunt socotite drept incendii provocate de 
electricitate... un încălzitor răsturnat, chestii de astea. Ceea ce 
înseamnă că trebuie să cercetăm toate incendiile în care a murit 
un copil. 

— OK! 

— Grea treabă! 

— Ştiu. 

— În ce perioadă se încadrează? 

— După 1 august. 

— Foarte bine! 

— Mă gândeam că poate ai vrea să recurgi la Interpol. 

— Dă-l naibii de Interpol! Nişte nenorociți! Nu-s buni de nimic! 
Putem găsi soluţii mai bune. Avem o bază de date interesantă 
pe care-o putem cerceta... și cred că serviciile de asigurare ne- 
ar putea fi utile. Ne-au ajutat și în trecut. O să sun la Lloyd's. 

— Dar poliţia? 

— Asta-i de la sine înţeles. Sigur că am să verific la poliţie, la 
Europol, la Scotland Yard... să ne dea toți suspecţii obișnuiți. 

— Stai o clipă. Tocmai mi-a venit o idee. Lassiter scoase 
copiile paginilor de pe pașaportul lui Grimaldi și le parcurse cu 
privirea în căutarea unor ștampile de intrare în perioada 
respectivă. Găsi imediat ceea ce dorea. Verifică Săo Paolo, te 
rog. 

— Brazilia? 

— Da. Din treisprezece până în optsprezece septembrie, anul 
trecut. Spune-mi ce-ai găsit. 

— Am înţeles. Vrei un raport scris? 

— Nu. Doar informaţia. Judy o să-ţi spună unde sunt. 

— Ce buget avem? 

— Nu-ţi face griji cu bugetul. Fă doar ce ţi-am cerut. 


— Perfect! Erau gata să închidă telefonul, când Dunwold 
spuse: Stai puţin... Joe! Ești încă pe fir? 

— Da. 

— Tocmai mi-a venit o mică idee. 

— Ce idee? 

— S-ar putea ca treaba asta să mai dureze. Vreau să zic... 
suntem în sărbătorile Crăciunului, nu? Poimâine. Mă apuc de 
lucru, dar... 

— Fă tot ce poți. 

— Bine! La revedere. Un Crăciun fericit și toate cele! Păstrăm 
legătura. 

a 

Se întâlni cu Janacek și cu Riordan în holul hotelului, la șapte 
și jumătate, și pe la opt și un sfert, după o călătorie de groază 
cu mașina prin zăpadă, se aflau în liftul clinicii Pankow, undeva 
într-o suburbie a orașului. Un doctor îmbrăcat cu un halat alb de 
laborator îi conduse în salonul lui Jiri Reiner. 

În încăpere era o căldură sufocantă, dar Reiner, care părea a 
fi singurul ocupant, sta înfofolit în pleduri. Omul era foarte slăbit. 
Ochii îi păreau uriași pe faţa osoasă. 

— Nu vrea să mănânce, spuse Janacek, trecându-și degetele 
prin păr. Doctorul șopti ceva la urechea detectivului ceh și se 
întoarse spre Lassiter. Fără să spună nimic, ridică un deget, 
atrăgându-le la amândoi atenţia să termine repede. Apoi plecă. 

Reiner stătea în pat, uitându-se ţintă la Lassiter. 

Janacek se întoarse spre el. 

— Foarte bine! O să traduc. Ce ai să-i spui lui pan Reiner? Mă 
scuzi... domnului Reiner. 

— Vreau să-i spun că pe șapte noiembrie sora mea, Kathy, și 
băieţelul ei, Brandon, au fost uciși. Li s-a tăiat gâtul. Pe urmă, 
casa a fost incendiată. Trase adânc aer în piept. Ceva n-a mers 
cum trebuie și omul care a făcut toate astea a sărit prin geamul 
casei cu hainele în flăcări. 

Janacek traduse și, când termină, se întoarse spre Lassiter și- 
și plecă bărbia. 

— Omul a suferit arsuri serioase, dar a scăpat. Când l-a 
interogat poliţia, a refuzat să răspundă - și nimeni n-a găsit nicio 
explicaţie pentru crima lui. Lassiter clătină din cap. Nimeni. 

Îl urmări pe Reiner în timp ce Janacek traducea, iar Reiner îi 
întoarse privirea. În timp ce detectivul vorbea, ochii pacientului 


219 


se umplură de lacrimi. Nu încercă să le șteargă. În cele din 
urmă, când Janacek sfârși ce avea de spus, Reiner începu să 
vorbească cu o voce copleșită de emoție, cu ochii umezi și mari 
ca de Labrador. 

— Întreabă, traduse Janacek, dacă sora și nepotul tău au 
murit... înaintea incendiului. Mai vrea să știe și dacă s-au apărat 
sau nu. 

Lassiter își dădu seama ce urmărea Reiner. 

— Așa-i, răspunse el. N-au murit în incendiu. Au fost omorâți 
repede, cu un cuţit. Se hotărî să nu pomenească de rănile 
multiple de cuţit pe care le suportase Kathy sau de tăieturile de 
pe mâini primite în timp ce se apăra. 

Omul stătea în pat, pierdut în gândurile lui, legănându-se în 
față și în spate, cu mâinile încleștate și pleoapele strânse. Când 
deschise ochii din nou și vorbi, pe chip i se putea citi ușurarea. 
Pentru Lassiter era clar - îl chinuiseră imagini ale copilului și 
soţiei lui prinși în capcană, tușind, arzând de vii. Acum, în 
sfârșit, avea o altă imagine în faţă. Îi spuse ceva lui Janacek și 
detectivul traduse. 

— Întreabă despre omul ăla... cine era el? 

— E italian. Îl cheamă Grimaldi. Spune-i că-i un om cu... un 
trecut urât. Un mercenar. Un ucigaș plătit. 

Janacek traduse și Lassiter se uită cum Jiri Reiner se crispează 
la faţă când fu pomenit numele lui Grimaldi. Își mușcă buza de 
jos și pe chip îi apăru o expresie uimită. Dădu din cap cu 
tristeţe. 

Lassiter își înfipse degetul mare în piept, apoi își întinse 
mâinile în lături și, cu o expresie nedumerită pe față, imită 
semnul din cap, plin de îndoială, al lui Reiner. Reiner stătea cu 
ochii ţintă pe el. 

— Pașaportul lui Grimaldi arată că el era aici, la Praga, atunci 
când soţia și fiul tău au fost omorâţi. 

— l-am mai spus asta, răspunse Janacek cu o voce plictisită. 

— Mai spune-i o dată. 

Reiner dădu trist din cap, apoi se bătu cu palma peste frunte 
de trei ori, de parc-ar fi vrut să spună că în mintea lui nu găsea 
niciun fel de răspuns. 

Mai verifică și alte lucruri, timp de vreo două minute, 
schimbând întrebări prin Janacek. Se cunoșteau cele două femei 
între ele? Fusese vreodată Hannah Reiner în Statele Unite sau 


220 


Kathy Lassiter în Cehoslovacia? Lassiter îi ceru lui Riordan să-i 
arate lui Reiner o fotografie a lui Grimaldi, apoi fotografia lui 
Kathy și a lui Brandon, dar bietul om nu putu decât să scuture 
din cap și să spună în șoaptă: „We, ne. Nevim. Nevim.” Nu era 
nevoie de traducere. Apoi Reiner scoase de sub pernă o mică 
fotografie înrămată a soţiei sale, ţinându-l în braţe pe fiul lor. 
Rama era de argint și avea formă de inimă. Lassiter se uită la ea 
și dădu negativ din cap la perechea zâmbitoare. In cele din 
urmă, reapăru și doctorul, supărat că cei trei se aflau încă acolo. 
Reiner vorbi cu o voce puternică; dorea numărul de telefon și 
adresa lui Joe Lassiter. Acesta din urmă îi dădu omului cartea sa 
de vizită. Doctorul încercă să-i scoată afară, dar Lassiter se 
apropie de patul de spital, luă mâna slăbănoagă a lui Jiri Reiner 
în mâna lui și o strânse. 

— O să descopăr eu, spuse el în engleză, privindu-l pe Reiner 
drept în ochi. Reiner apăsă și mai tare mâna lui Lassiter, o trase 
spre el și și-o lipi de piept. Închizând strâns ochii, spuse: 

— Dekuji moc. Dekuji moc. 

— Asta înseamnă „Multumesc foarte mult” spuse Janacek. 

— Da, mi-am dat seama. 

Apoi, doctorul le făcu semn că trebuie să plece. Lassiter se 
uită în urma lui peste umăr și ochii lui Jiri Reiner scăpărară către 
el. Doctorul se pregătea să-i facă omului o injecție, dar lui 
Lassiter îi veni o idee și-i spuse repede lui Janacek. 

— Încă o întrebare. 

Janacek îl refuză cu un semn din cap, dar Lassiter îl văzu pe 
Jiri Reiner împingând brațul doctorului, cu un gest surprinzător 
de ferm. 

— Prosim, spuse el, arătând cu mâna spre Lassiter. 

— Întreabă-l dacă soţia lui a fost vreodată în Italia. 

Kathy fusese în Italia de mai multe ori și Lassiter începuse să 
se întrebe dacă nu-l întâlnise cumva pe Grimaldi acolo - sau 
dacă nu-l întâlnise Hannah Reiner. Janacek puse întrebarea și, 
atunci, se petrecu ceva ciudat. 

Reiner își abătu privirea în altă parte. 

Poate că Lassiter interpreta greșit, dar i se păru că Reiner era 
stânjenit. Plecând capul, cehul îi șopti ceva lui Janacek, apoi se 
uită în altă direcţie. _ 

— Spune că au fost acolo doar o dată, zise Janacek. In 
vacanţă. Acum e timpul să plecăm. 


221 


Lassiter aprobă din cap, se întoarse și-și ridică mâna în semn 
de rămas-bun. Omul din patul de spital rămăsese cu ochii la 
fotografia înrămată de lângă el. 

— Ciao, murmură el. Ciao. 


e Capitolul 22 


A doua zi de dimineaţă, Lassiter îl duse pe Riordan cu mașina 
la aeroport, strecurându-se prin circulaţia Pragăi, ghidată de 
semnale albastre care marcau drumul. Detectivul era, ca 
niciodată, tăcut. 

— Vreau să vorbesc cu tine, spuse Lassiter, despre... 

— Nu ţipa așa. 

— Nu ţip deloc, detective, vorbesc normal. 

Riordan oftă, în timp ce Lassiter intră pe sensul giratoriu și, 
schimbând culoarul, apăsă acceleraţia la maximum și mări 
viteza. Când se afla la jumătatea sensului giratoriu, văzu lucind 
o lumină albastră și traversă în goană trei culoare ca s-o ia în 
direcţia aeroportului. 

— Te rog nu face asta, spuse Riordan. 

— Îţi plătești păcatele, răspunse Lassiter, fără urmă de 
înţelegere. la spune, câte pahare ai băut aseară? 

Riordan rămase tăcut o clipă, de parcă număra paharele, în 
cele din urmă, spuse: 

— Ce contează un pic de băutură, acolo? 

Pe măsură ce traversau orașul și intrau în suburbii, 
arhitectura începea să se degradeze. Incet, încet, piatra fu 
înlocuită de ciment, ornamentele de stilul nud, modern. Chiar și 
ferestrele păreau să se fi schimbat, devenind cât se poate de 
banale. 

Riordan respiră adânc și gemu, de parcă i-ar fi dat cineva un 
ghiont în piept. Pe urmă, își drese vocea și se îndreptă în scaun. 

— OK, spuse el. Despre ce doreai să vorbim? 

Lassiter se uită la el. 

— Despre ltalia, răspunse el. 

— Italia înseamnă Campari... și ce-i cu asta? 

Lassiter oftă. Cu ce să înceapă? Cu Bepi. 


— Ei, bine, pentru început, am să-ţi spun că una dintre 
persoanele cu care lucram... tipul care era ajutorul meu la 
Roma... a fost omorât. Acum câteva zile. 

O clipă, Riordan rămase tăcut, apoi zise: 

— Eşti sigur că asta avea legătură cu tine? 

— Nu pot să dovedesc, dar... da, așa cred. Și, cu o seară în 
urmă, când m-am întors la hotel, am dat de un individ în camera 
mea. O matahală. 

— Atunci „ai căzut”? 

— Da. Cred că m-ar fi omorât, dacă nu intra o cameristă. 

— lisuse Hristoase... ce voia de la tine? 

— Asta-i, că nu știu. Când am intrat eu, el era acolo... 
computerul meu mergea și el se uita la ecran. Strada lăsă locul 
unui drum mai lat, care făcea o curbă spre răsărit și, deodată, 
se treziră la ţară și toți copacii dispăruseră. Prin parbriz se 
revărsa soarele. Riordan se schimonosi la față de parcă ar fi fost 
Vlad Țepeș și Lassiter îi aruncă o privire. 

— Arăţi ca dracu’, spuse el. Când vorbi, o făcu cu glasul 
serios, temeinic, al omului într-adevăr mahmur. 

— N-aveam încotro. A fost un banchet. Fiecare a ridicat 
paharul în sănătatea celorlalţi. O ţară după alta... pe urmă s-au 
servit lichioruri. Făcu o mică pauză, apoi adăugă: Mi-aduc 
aminte... era șliboviţă. 

— Eşti cam bătrân pentru așa ceva, nu crezi? 

Riordan evită răspunsul, cu un aer plictisit. 

— Așadar, ce l-a făcut pe individul ăla să creadă că știai ceva? 

Lassiter clătină din cap. 

— Noi am cam făcut valuri. 

— Care „noi”? 

— Eu și tipul cu care lucram... Bepi. Cel care a fost omorât. 
Ne-am dus la vechile adrese ale lui Grimaldi, am stat de vorbă 
cu sora lui... 

— Și ce-aţi aflat? 

— Că tipul s-a convertit la religie acum vreo cinci ani. 

— Ce aiureală! Și de la ce mă-sa s-a convertit? 

Lassiter făcu un semn cu capul. 

— Fusese un fel de spion. Din trupele paramilitare. 

— Zău? 

— Da... omora oameni. 

— Asta de unde-o știi? 


223 


Lassiter se mulțumi să-l privească. 

— De unde știi asta? repetă Riordan. 

—Am un prieten care lucrează... la o agenţie 
guvernamentală. Mi-a arătat un dosar. 

— Dacă tot a venit vorba de asta, eu când pot să-l văd? 

— Nu poţi să-l vezi. 

— De ce nu? 

— Fiindcă dosarul a dispărut. 

Riordan gemu de ciudă, sau de durere, sau de amândouă. 
Dădu să spună ceva, dar se răzgândi. În cele din urmă, întrebă: 

— Deci, /a ce s-a convertit? 

— La Umbra Domini. A dăruit tot ce avea unei organizaţii 
religioase numită Umbra Domini. 

— Umbra lui Dumnezeu, zise Riordan. 

Lassiter păru surprins. 

— Ştii limba latină? 

— Nu. Sora Mary Margaret știa latina. Eu doar am reţinut 
câteva cuvinte. 

— Dar ce-i ciudat este că... Ți-amintești de transferul 
telegrafic obţinut de Grimaldi? 

— Da, și? 

— Banii veneau din partea Umbrei Domini. 

Riordan râse. 

— Ei, asta-i grozav! Cum de-ai aflat-o și pe asta? Elveţienii nu 
ne-ar fi spus o vorbă! 

Lassiter ridică din umeri. 

— De la un prieten pe care-l ajutasem și eu cândva. 

Riordan bătu cu pantoful în podeaua mașinii... mai încet, și 
mai încet. Pe urmă se opri. 

— Hei... stai puţin. Transferul telegrafic. Noi n-am făcut 
niciodată treaba asta publică. 

Lassiter schimbă culoarul. 

— Aeroportul e drept în faţă, spuse el. 

Riordan oftă. 

— In orice caz, știam că-i vorba de tine. 

In timp ce mașina se oprea lângă clădirea terminalului, 
Lassiter îi povesti lui Riordan despre călătoria lui la Napoli și 
despre sticluța cu apă sfinţită care căzuse din buzunarul lui della 
Torre. 

— Arăta exact ca aceea a lui Grimaldi, spuse el. 


224 


— Deci, ce vrei să spui cu asta? întrebă Riordan. Încerci să-mi 
spui că organizaţia asta religioasă - Umbra și cum îi mai zice - l- 
a plătit pe Grimaldi ca s-o omoare pe sora ta? 

— Și pe nepotul meu. 

— Treci peste asta. 

— Și familia lui Jiri Reiner. Și, poate, pe încă vreo câţiva. 

— Ce, ești nebun? De ce ar fi făcut asta? Riordan se uită la 
ceas, apoi trase ceva aer printre dinţi. Incepu să-și scotocească 
în geantă. Cred că-i mai bine să-mi notez ceva din rahaturile 
astea, spuse el. 

— Nu-ţi mai bate capul. Am un pliant pentru tine. Așteaptă- 
mă să parchez și mergem undeva înăuntru. Te tratez cu o cafea. 

— Mă găsești la bar. 

După vreo cincisprezece minute, Riordan arăta și se simţea 
mult mai bine. 

— Ce crezi că m-a ajutat? întrebă el. Sucul de roșii? Sau 
vodca? 

— Cred că vodca, răspunse Lassiter, împingând pe masă un 
plic de hârtie groasă, maro, în timp ce se așeza. Riordan își 
scoase ochelarii de citit și începu să răsfoiască broșurile și 
informaţiile Umbrei Domini. Sistemul public de transmisie 
anunța, foarte tare, instrucţiuni în patru limbi succesive. 

— OK, spuse Riordan. Mulţumesc că m-ai condus... acum, tot 
ce-mi mai rămâne de făcut e să mă întorc acasă și să-i spun 
șefului că asta au făcut-o catolicii. Ai vreo idee de cum va fi 
interpretată chestiunea? 

— Problema nu-i privește pe catolici, răspunse Lassiter. Ci o 
organizaţie care, în treacăt fie spus, conduce o școală din D.C., 
St. Barts, și un fel de casă de reculegere din Maryland. Poate te- 
ar interesa să verifici. 

Riordan se încruntă: 

— Foarte bine, am să verific. Dar o să fac asta prin FBI. Din 
clipa când Grimaldi a răpit infirmiera, mi-am luat un babysitter 
de la federali. Riordan îl privi pe Lassiter drept în ochi, cu o 
uitătură atât de fixă, încât părea că înnebunise. Pe urmă, luă 
mâna lui Lassiter și i-o strânse bărbătește. Derek Watson, Joe. 
Pot să-ţi spun Joe, nu? Facem tot ce ne stă în putinţă - vreau să 
știi asta. Absolut tot ce ne stă în putinţă! Riordan îi dădu drumul 
la mână și închise ochii. Derek, spuse el. O să iau legătura cu 
Derek când mă întorc. 


225 


— Deci, spune-i lui Derek. Implică-l și pe el. 

— Fii sigur că mai are și altele de făcut. 

Lassiter ridică din umeri. 

— Da, spuse Riordan. Vorbesc serios. Poţi fi sigur de asta. 

— Da, în sfârșit... Lassiter sorbi din cafea și schimbă discuţia 
spre alt subiect. Vreau să te rog ceva, zise el. 

— Ce? îl întrebă Riordan, amestecându-și băutura, o Bloody 
Mary, cu o tulpină de elină. 

— Am mai vorbit despre asta și altă dată, adică despre 
infirmieră... Juliette... cum de s-a întâmplat să aibă cheile de la 
mașină în buzunar când se afla în lift cu Grimaldi. Totul pare... 
nu știu cum să zic... că s-a nimerit la ţanc pentru el. Ai întrebat- 
o vreodată despre asta? 

Riordan stătu să se gândească. 

— Nu. De fapt, n-am întrebat-o. Știu c-am spus c-o s-o întreb, 
dar... era destul de prăpădită când am găsit-o și, pe urmă... 
Derek s-a alăturat echipei și... într-un fel, a preluat întreaga 
problemă din acel punct. Deci, eu n-am vorbit, de fapt, cu ea 
mai mult de cinci minute. Ridică din umeri. Deși am pomenit de 
asta faţă de Derek - mă refer la chei - fiindcă mi-am amintit ce 
mi-ai spus. 

— S? 

— Nu știu ce să zic... Cred că nu mi-a dat nicio atenţie. A spus 
că el își ţine întotdeauna cheile în buzunare și că poate că și ea 
făcea la fel. Dar dac-a întrebat-o sau nu, nu știu. Detectivul își 
mestecă gheața din pahar și făcu semn chelnerului să-i mai 
aducă un rând. 

Lassiter se încruntă. 

— Vrei să te ocupi de treaba asta? 

Riordan notă ceva pe plicul de hârtie groasă pe care i-l 
dăduse Lassiter: „Juliette. Chei.” 

— Unde locuiește, de fapt? vru să știe Lassiter. Aproape de 
spital, sau... 

— Nu, răspunse Riordan, scuturând din cap. Undeva prin 
Maryland. Într-un loc la mama dracu’. Undeva pe lângă 
Hagerstown... 

Privirile li se întâlniră. 

— Mergea cu mașina până acolo? 


226 


— De fapt, mi-amintesc că spunea că-și căuta locuinţă mai 
aproape de spital, fiindcă e o mizerie să lucrezi la distanţă mare. 
Deși nu făcea asta de multă vreme. 

— Ce vrei să spui? 

— Fiindcă era nouă. Abia începuse să lucreze. De câteva 
săptămâni. 

— Stai o clipă. Vrei să spui că s-a angajat după internarea lui 
Grimaldi? 

Riordan se frecă la ochi. ` 

— S-a transferat... de undeva... nu știu de unde. In orice caz, 
a avut ghinion. În a doua săptămână de lucru... o înhaţă cineva. 
E încă sub tratament. 

— Nu s-a întors la lucru? 

Riordan clătină din cap și căscă. 

— E prea speriată. 

— Jimmy... 

Riordan ridică o mână. 

— Știu la ce te gândești, zise el. E angajată doar de două 
săptămâni, are în buzunar cheile mașinii... 

— Și, ca din întâmplare, locuiește într-un oraș unde Umbra 
Domini are o casă de reculegere. 

Riordan oftă și dădu din cap. A 

— Ai dreptate. Am să verific. OK? Dar nu-ţi face speranțe. Işi 
goli paharul. Deci, ai de gând să te întorci în State de Crăciun, 
sau nu? 

— Nu. 

— De ce nu? 

Lassiter ridică din umeri. 

— Nu vreau să-ţi storc lacrimi, domnule detectiv, dar... ce rost 
ar avea? Nu mai am pe nimeni. Nu mi-a mai rămas nimeni. 
Toată familia a murit, în afară de mine. 

— Atunci, unde-ai să te duci? 

— Nu știu precis. Probabil înapoi, la Roma. 

— Roma! Ce tot spui? La Roma! Abia mi-ai spus că partenerul 
tău a fost lichidat. Vrei să mori? 

— A fost sufocat... Dar nu, n-am gânduri de moarte. La Roma 
nu mă caută nimeni. Sunt mai în siguranţă acolo decât în orice 
alt loc. Dacă vrea cineva să mă urmărească, o să mă caute în 
State. Eu așa aș face. 


Riordan dădu să spună ceva, dar, înainte de a avea timp să 
deschidă gura, sistemul P.A. anunţă tare zborul lui. Era un 
aeroport mic și, până să fie tradus anunţul în germană, Lassiter 
plătise nota și se instalase, alături de detectiv, la o coadă în fața 
punctului de control. 

— Povestea asta cu prietenul tău, spuse Riordan. Tipul din 
Roma... 

— Bepi. 

— Da... Riordan făcu o pauză ca să-i dea biletul și pașaportul 
ofițerului de la siguranţă. S-au adunat o grămadă de cadavre, 
spuse el. Ofițerul vamal se uită peste documentele lui, îi 
ștampilă pașaportul și îi înapoie totul, cu un zâmbet plictisit. La 
vreun metru în fața lui, un bărbat chel își scotea tot ce avea prin 
buzunare, în timp ce o blondă aștepta să-l pipăie. 

— Sora ta și nepotul, spuse Riordan - asta fac doi. Dwayne, 
trei, Bepi, dacă e din cauza ta, patru. Și nu i-am pus la socoteală 
pe doamna din Praga și pe băieţelul ei, dar așa ar face șase. Se 
încruntă și mai tare și-și lăsă capul într-o parte, ca un câine care 
ascultă un zgomot îndepărtat. 

Deschise gura să mai spună ceva, dar ofițerul de la punctul de 
control îi făcu semn să înainteze. Bărbatul chel fusese controlat 
și Riordan formase un fel de blocaj în spatele căruia se 
adunaseră călătorii. Riordan își aruncă servieta pe banda 
rulantă, își ridică mâinile și făcu un pas înainte. Spre enervarea 
celor din spatele lui, se opri în cadrul detectorului de metale și 
se răsuci în spate. 

— Păstrăm legătura, nu? Tipul din umbră - Grimaldi sau cum 
l-o fi chemând, e băftos la joc, nu crezi? 


e Capitolul 23 


Crăciunul veni și se duse, și nimic nu se mai întâmplă. 

In Italia, acesta era o sărbătoare de familie mai liniștită decât 
în Statele Unite. Povara enormă a cumpărăturilor care copleșea 
acest sezon era absentă aici și, în lipsa agitaţiei create de 
achiziţionarea de cadouri și de petreceri, starea de spirit din 
Roma era potolită, aproape pașnică. O zi era înlocuită, pe 
nesimţite, de următoarea și, în scurt timp, veni și ajunul Anului 
Nou. 


228 


Pentru Lassiter, era o perioadă ciudată și confuză. Închirie un 
apartament într-un obscur hotel rezidenţial, la nord de grădinile 
Vilei Borghese. Se duse la spitalul de stomatologie din Viale 
Regina Elena, unde un englez expatriat extrase ceea ce 
rămăsese din dintele pe care-l pierduse la Napoli. După două 
zile, își făcu o radiografie la spitalul internaţional Salvator Mundi 
unde află că fusese zgâlțăit, dar nu i se mișcase nimic din loc: 
coastele îi erau lovite, dar nu rupte. 

Mânca singur într-o cârciumă izolată, citind în serie romane 
portocalii din colecția Penguin. Dormea până târziu și făcea 
lungi alergări în timpul dimineţii. Ar fi putut să se ducă la poliţie 
în legătură cu Bepi, dar, după o scurtă conversaţie cu Woody, 
renunţă la această idee. Ce-ar fi putut să spună la poliţie? Nu 
avea altceva decât bănuieli și nu părea o idee bună să le 
transmită autorităţilor italiene. Cel puţin, asta era părerea lui 
Woody. E adevărat că se făcuse curăţenie generală la SISMI. Dar 
cât de temeinic? Cu siguranţă că Grimaldi mai avea încă prieteni 
acolo. Și cine putea spune dacă SISMI și Umbra Domini nu 
lucrau cumva mână în mână? Era mai bine să stea în umbră și 
să se ocupe de problemă mai târziu, când lucrurile se mai 
potoleau. 

Așa că așteptă să treacă perioada Crăciunului, stând cu capul 
plecat. Suna în State o dată la două zile, folosind un telefon 
public din gară. Nu erau niciun fel de vești. Până și convorbirile 
de la AmEx fuseseră amânate până după Anul Nou. 

— De fapt, nu lucrează nimeni, îl informă Judy. Totul este 
blocat. Lassiter îi spusese că înțelegea. Și chiar așa era. 

Iși verifică și automatul telefonului. Erau vreo șase invitaţii, un 
număr dublu de telefoane „pentru păstrarea legăturii” și 
felicitări de sărbători de la persoane nu prea apropiate și nu 
prea dragi. Monica lăsase un mesaj vesel și drăgăstos. Claire, 
unul rece și ostil. Se gândea să le sune pe amândouă, dar n- 
avea nimic să le spună. 

Erau nopţi în care stătea pe un scaun vechi, îmbrăcat în 
brocart, cu gândul la casa lui din McLean. După cum aflase din 
Herald Tribune, fuseseră ninsori abundente în Districtul 
Columbia. Un Crăciun troienit. Se gândea la alee și la micul pod, 
la râu și la copacii troieniţi de zăpadă. Şi, în interiorul casei, la 
lumina palidă a nopţii ce reflecta zăpada lucind în ferestrele 
atriumului. 


229 


Uneori, se gândea la Kathy și la Brandon. Începuse să-i fie 
greu să-și aducă aminte cum arătau. Gândul la Brandon îl 
deprima. Era... adică fusese... un băieţel cu un suflet luminos. S- 
ar fi bucurat din plin de toată zăpada asta. După vreun an, 
Brandon ar fi început să joace fotbal și Lassiter așteptase cu 
plăcere să-l înveţe jocul. Să-i arate toate chichițele. Și de ce nu? 
Brandon avea nevoie de un tată, chiar și de unul de împrumut, 
și cine era mai nimerit decât Joe Lassiter, membru fondator al 
Alianţei? 

Apoi, a apărut Grimaldi. Și, după Grimaldi, termitul. Termitul! 

Lassiter își alungă această imagine din minte și-și îndreptă 
gândul spre lucruri mai pașnice. Până acum sigur că se adunase 
multă poștă umplând coșul pe care-l folosea menajera când el 
era plecat. Un munte de reviste, de cataloage, de carduri 
Hallmark din partea firmelor de avocatură din Washington, New 
York, Londra și Los Angeles. Niciuna dintre ele nu pomenea 
despre Crăciun; toate trimiteau „Felicitări de Sărbători”. Stând 
întins în pat cu ochii în tavan, Lassiter se gândi, pentru prima 
oară, că nu dorea prea mult să se ducă acasă. 

Nici azi. Nici mâine. Poate niciodată. 

Și nici nu ţinea să viziteze locuri turistice. Încercase să facă 
asta o zi, două, vizitând Biblioteca Vaticanului și Capela Sixtină. 
Amândouă erau impresionante, dar începuse să nu-l mai 
intereseze nimic, în afară de Grimaldi. Dezlega cuvintele 
încrucișate din Hera/d Tribune și bea prea mult vin roșu la masa 
de seară. 

Apoi veni și ajunul Anului Nou, un prilej folosit, de obicei, 
pentru rememorarea trecutului și luarea de hotărâri pentru 
viitor. Așteptă până la opt, apoi cină singur la o bodegă cu o 
stradă mai încolo de hotel, calamari cu sos marinat, salată cu 
chimen dulce, ravioli umpluţi cu spanac, și o felie de miel la 
grătar cu mentă. Comandă un espresso cu o felie de coajă de 
lămâie în el și, după aceea, un pătrat de tiramisu și un pahar de 
Vin Santo din partea casei. 

Bău vinul, care era foarte bun, și lăsă un bacșiș generos. Pe 
urmă, se întoarse pe jos la hotel lângă care, ceva mai încolo, se 
găsea un vechi bar subteran cu arcade din cărămidă și un 
televizor mare. Barul era plin de muncitori. Soţiile lor lipseau, 
deși se vedeau câteva femei, îmbrăcate ţipător, cu ochii rimelaţi 
și unghiile date cu ojă roșu-aprins. Nu erau prostituate, ci fete 


230 


de petrecere. Râdeau tot timpul, dar râsul lor părea forţat și, 
într-un fel, îl făcea să se simtă singur. 

O echipă de jucători de fotbal umplu ecranul televizorului. 
Fiorentina contra Lazio. O reluare. Era clar că Lazio învinsese, 
căci cei prezenţi anticipau fiecare moment al gloriei acestei 
echipe și fiecare semn al perfidiei Fiorentinei, dându-și coate ori 
de câte ori ceva era pe punctul de a se întâmpla și înjurându-l 
pe arbitrul nepriceput. 

Se făcuse aproape unsprezece când Lassiter îl chemă pe 
chelner și-i spuse că dorea să trateze pe toată lumea din bar cu 
un rând de șampanie. După ce chelnerul împărți paharele și, cu 
ajutorul a doi dintre clienţi, turnă un rând de Moët Chandon 
pentru toată lumea, își ridicară toţi paharele în sănătatea lui, 
într-o urare zgomotoasă, discordantă, cu frânturi de cântece. 
Câteva minute mai târziu, ceru un alt rând de șampanie și se 
gândea să-l mai comande și pe al treilea, când chelnerul îl privi 
drept în ochi și scutură din cap. Luând pixul lui Lassiter scrise: 


Moët & Chandon: 14.400 lire 
Asti Spumante: 6.000 lire. 


Apoi, ca un mim talentat, arătă că deja toți clienții barului 
erau beţi și nu merita să irosească Moët-ul pe ei. Lassiter îi dădu 
dreptate și se turnă în toate paharele Asti Spumante, fără nicio 
diferenţă vizibilă în dispoziţia festivă. În cele din urmă, sosi și 
miezul nopţii și, o dată cu el, o explozie de abrazo din partea 
bărbaţilor, și ceva mai puţine din partea câtorva femei. Când, în 
cele din urmă, se ridică să plece, doar puţin mai treaz decât 
ceilalți, toată lumea din bar se sculă în picioare. Urmă un rând 
de aplauze, o serie de urări din partea tuturor, pe care Lassiter 
nu le înţelese și o explozie finală de Buona fortuna. Apoi plecă, 
după ce-i dădu chelnerului un bacșiș de aproape două sute de 
dolari. 

e 

Telefonul îl trezi la ora opt dimineața fix, urlându-i în ureche. 
Lassiter avu un moment de panică în clipa când, răsucindu-se în 
pat, își aduse aminte cum îl sărutase o femeie la ieșirea din bar. 
Spera din tot sufletul că nu o adusese cu el la hotel fiindcă... ei 
bine, fiindcă el nu știa să vorbească italienește. 


„lisuse, își spuse el, nici măcar nu sunt mahmur. Sunt încă 
beat.” 

— Alooo! răzbătu prin fir vocea veselă a lui Roy Dunwold. Nu 
te-am trezit, nu? 

— Sigur că nu. Tocmai îmi... spuneam rugăciunea. 

Dunwold râse. 

— Ai petrecut prin târg, nu-i așa? Vrei să sun mai târziu? Nu 
mă deranjează. 

Lassiter se ridică în picioare și totul începu să se învârtească 
ametitor în jurul lui. 

— Nu, răspunse el, nu, mă simt foarte bine. 

— Nu prea pari, fir-ar să fie, dar... nu face nimic. Motivul 
pentru care sun... în sfârșit am ceva pentru tine. Diverse. 


— Hmmm. 

— Mai întâi: Brazilia. 

— Aaaah. 

— Mă asculți? 

— Da, da, te ascult. 

— In legătură cu afacerea de la Rio. Danny - adică 


colaboratorul meu - el e cel care a aflat. Roy vorbea în izbucniri 
scurte. Era clar că încearcă să găsească ceva cât mai săritor în 
ochi. Ora două noaptea, incendiu, șaptesprezece septembrie... 
chichi condo la Lebron. 

— Asta ce mai e? 

— Foarte șic. Zonă lângă plajă. Da, da... uite cum a fost: un 
copil a murit în foc... abia împlinise patru ani... Mămica a fost 
omorâtă. La fel și bona daneză. Deci, așa... focul s-a extins și la 
alte apartamente... nimeni altcineva n-a fost rănit serios. 
Pagubele estimative suferite de imobil... șaizeci de gazillion 
cruzieros... Asta-i: incendiu provocat de cauze dubioase. 

Lassiter dădu din cap. 

— Asta e ceva, zise el. 

— Dar nu-i tot. Lassiter îl auzi pe Roy întorcând paginile. 
Părerea oficială este: incendiu provocat. Încă ceva despre 
familie. Să vedem... un cuplu de oameni bogați. Așa... Numele 
lor este Peña. Doamna era psihiatră și domnul este... director! 
La Rio Tino Zinc, la hotelurile Sheraton... și la multe altele. 

— Copilul ce era? Băiat, fată...? 

— Băiat. Copil unic. 

— Da, da, răspunse Lassiter. 


— N-am terminat încă! Mai am încă una, ce crezi! 

— Încă una... ce? 

— Ce-ţi închipui? Încă o crimă de-asta nenorocită care se 
potrivește cu schema ta. Alt băiat... 

— Când? întrebă Lassiter. Unde? 

— Chiar în octombrie. Matilda Henderson și fiul ei, Martin. 
Chiar aici. Chiar aici, în Londra. 

e 

Avionul spre Londra era aproape gol. Era în ziua Anului Nou. 
Heathrow era și el pustiu. Totuși, aproape că-i ducea dorul lui 
Roy, în timp ce trecea prin vama celor care n-aveau nimic de 
declarat. 

Roy avea un talent - util oricărui anchetator - talentul de a 
trece neobservat. Era genul de om imposibil de descris, care se 
descria pe sine ca „obișnuit în toate și cândva tânăr”. Dar nici 
asta nu explica totul. Era ceva în el care-l făcea aproape 
transparent. Lassiter remarcase cândva asta și Roy dăduse din 
cap într-un fel care însemna că nu era prima oară când auzea 
așa ceva. 

— Nu se poate spune că-i un dar de la Dumnezeu, spunea el. 
Dar așa am supraviețuit anilor de adolescenţă. 

Și, în timp ce Lassiter cerceta cu privirea terminalul gol, Roy 
apăru brusc lângă umărul lui; purta o haină grea de tweed și un 
șal noduros, care părea să fi fost tricotat de o mână de 
începător. 

— Sărbători fericite, îi spuse Roy la ureche, în timp ce-i lua 
valiza și-l conducea spre ieșire. 

Roy parca întotdeauna ilegal, dar nu părea să fie amendat 
niciodată și mașina lui era chiar în faţă, în spatele unui autobuz. 
Aerul era rece și umed și mirosea a motorină. La fiecare câteva 
minute, un avion huruia în aer pe deasupra capetelor lor. 

Lassiter porni spre ușa din dreapta, dar Roy îi făcu semn să 
intre pe partea cealaltă. Aceasta era cea mai recentă mașină 
Porsche a lui Roy, argintie, de data asta. Pe drum, Roy îi povesti 
despre familia Henderson. 

Femeia, Matilda, fusese o femeie bogată, datorită „unei 
moșteniri șia unui divorţ foarte profitabil. Era aproape vestită în 
cercurile «înalte». Scria romane. Genul artistic. Nu prea vindea 
mult. Câștigase câteva premii”. 

— Eu n-am auzit de ea, spuse Lassiter. 


233 


— Nu contează. Ei, bine, tocmai își intrase în drepturi, cum se 
zice. l-am citit necrologurile și câteva interviuri. Se spunea că 
născuse băiatul la patruzeci și unu de ani. După cum spunea 
Guardian, faptul că avea un copil îi deschisese porțile fertilităţii 
și în viaţa literară. 

— Despre soț ce se știe? 

— N-avea soț. A avut copilul singură. S-a dus într-unul din 
locurile alea, știi. 

— Care locuri? 

— Ştii, doar. Unde le lasă cu burta mare. Într-un fel 
profesional. 

„Stai puţin”, își zise Lassiter în sinea lui. 

Dar Roy nu se putea opri. _ 

— Nu-i ceva natural, nu-i așa? In loc să te distrezi un pic, după 
cum e lăsat de la Dumnezeu, treaba asta e... e ceva fără 
pasiune, nu? Eu nu spun că-i ceva rău, înţelegi, dar...! Unele 
femei se duc la banca de spermă și se uită la fotografii! La 
pozele bărbaților care au donat sperma. Pe urmă se interesează 
de ăla care le place. Ce înălțime are. Ce greutate are. Ce cotă a 
inteligenței, ce culoare de ochi, ce educaţie - îl aleg pe tăticu' 
de parc-ar alege un prăpădit de tapet. 

Asta-i aminti de Riordan - când Lassiter îi spusese că Brandon 
nu avea tată: „N-avea tată? Spune-mi cum se face treaba asta... 
și pe urmă poți să pleci.” 

Roy trăncănea înainte, dar Lassiter se gândea la Kathy și în 
mintea lui începu să se nască o idee. Și ea concepuse copilul la 
o clinică de fertilitate. Poate că asta era legătura dintre diferitele 
cazuri. Poate că Grimaldi era un donator de spermă. Poate că 
înnebunise și acum își distrugea propriile odrasle. 

— Ce-ar spune bătrânul Darwin? continuă Roy să 
trâncănească. Îți spun eu ce-ar spune. Ar numi asta selecţie 
nenaturală, asta ar face! 

Lassiter se sprijini de spătarul scaunului, ascultând doar cu o 
ureche la vorbele lui Roy, în timp ce mașina zbura prin noapte. 
Alungase ideea că Grimaldi era un nebun, un donator de spermă 
răzbunător. Asta nu explica ce se întâmplase cu Bepi. Sau 
Umbra Domini. Sau dezgroparea și incinerarea lui Brandon. 

Era ciudat cum i se schimbase dispoziţia, cum se dezumflase 
de dimineaţă până acum. Știrile lui Roy despre cazul de la 
Londra erau interesante și, de când primise telefonul, fusese 


234 


cuprins de nerăbdare într-o asemenea măsură, încât luase 
primul avion de la Roma. Și clinicile de fertilitate - era ceva în 
asta, dar n-ar fi putut spune ce anume. Făceau parte din caz. De 
lucrul ăsta era sigur. Și religia - religia făcea și ea parte din caz. 
Simţea că nodul strâns al cazului începea să slăbească, dar 
agitația lui se transformase într-o oboseală iritată. Se simţi, 
brusc, profund ostenit. Coastele îi zvâcneau și tot ce-și dorea 
era să facă un duș și să se culce. 

Porsche-ul o luă spre St. James's Place și se opri în faţă la 
Dukes. F 

— Ai ajuns. Imi pare rău că am trăncănit atât. Data viitoare o 
să mă vezi cocoțat pe o nenorocită de cutie în Hyde Park. 

— Ai spus câteva lucruri interesante, zise Lassiter. Nicio 
problemă. 

Un portar cu joben și frac veni la mașină. 

— Stai puțin, spuse Roy, răsucindu-se în scaun și luând un plic 
mare de pe bancheta din spate. Uite, zise el, asta-i tot ce am. 
Documente despre cazul Henderson și despre cel din Brazilia. În 
al doilea rând: Am aranjat niște întâlniri pentru tine. Mâine. 

— Cu cine? 

— Cu sora Matildei Henderson și cu cea mai bună prietenă a 
ei - nașa băiatului. Roy schimbă vitezele. În jur de zece? 

In timp ce Lassiter aproba din cap și cobora din mașină, 
izbucni, deodată un fulger, urmat de un bubuit de tunet și cerul 
își deschise baierele. Portarul îi aruncă o privire plictisită, de 
parcă el era, într-un fel, vinovat de dezlănţuirea aceea. 


e Capitolul 24 


Sora Matildei Henderson era curtenitoare, dar numai atât. 
Honor părea a avea vreo cincizeci de ani și avea părul cărunt 
tuns scurt. Purta cercei grei și ochelari stilați, dar urâţi. Purta 
pantaloni bufanţi strânși cu benzi la glezne, care-i aminteau lui 
Lassiter de nădragii cu care erau îmbrăcate personajele filmului 
de desene animate A/adin, pe care-l văzuse cu Brandon. 
Locuinţa ei din Chelsea era decorată exclusiv în negru, alb și gri. 
Nu le oferi nimic de băut, dar le făcu semn să ia loc pe niște 
scaune asortate și neconfortabile, ce păreau a fi făcute din plasă 
de sârmă. 


235 


— Mă aflu aici fiindcă avem ceva în comun, începu Lassiter. 

Ea ridică dintr-o sprânceană. 

În ciuda reacției reci, el îi dădu înainte; îi povesti cum 
muriseră sora și nepotul lui într-un mod izbitor de asemănător 
cu al surorii și nepotului ei. Roy mai intervenea și el, din când în 
când, în timp ce Lassiter parcurse întreaga poveste - din ziua 
când auzise de moartea lui Kathy până în dimineaţa aceea. 
Când sfârși, încăperea vibra de tăcere. Apoi, ea spuse: 

— Totuși, nu înțeleg prea bine de ce aţi venit la mine, 
domnule Lassiter. 

Lui Roy Dunwold îi căzu falca, în timp ce Lassiter îl privea. Se 
aplecă mai mult spre Honor: 

— M-am gândit doar... că e posibil, începu el, - vreau să spun, 
dacă există ceva în ceea ce v-am povestit... Aici ezită o clipă... 
care să vă amintească vreun amănunt privitor la sora și nepotul 
dumneavoastră... 

— Sora și nepotul meu au fost omorâţi, în timp ce dormeau, 
de un nebun. S-ar putea să fie chiar nebunul dumneavoastră, 
dar ce importanţă are asta? 

Lassiter rămase cu ochii pironiţi la ea. Nu mai știa ce să 
spună. 

— Nu... nu vreți ca făptașul să fie găsit și pedepsit? 

Aruncă o gură de fum și ridică din umeri. 

— Trebuie să trăiască cu povara asta, spuse ea acru. Ca O). 
Se ridică. Eu aparțin religiei budiste și cred că asemenea lucruri 
se rezolvă de la sine, cu timpul. Sora mea și cu mine nu eram 
apropiate, după cum cred că se va osteni cineva să vă spună. 
Dacă n-aș fi fost plecată în Bahamas, sunt sigură că aș fi fost 
numărată printre suspecți. 

— Greu de crezut, interveni Roy. Dar era vorba și de o 
moștenire. 

Ea îi aruncă o privire furioasă. 

— Eu n-am nevoie de bani. Cred că am să-i depun la bancă și 
să înfiinţez un premiu literar pe numele Matildei. Acum, dacă nu 
vă supăraţi, spuse uitându-se la ceas - am o întâlnire. 

Dar Lassiter era hotărât să obţină tot ce se putea de la Honor 
Henderson - cel puţin ca să nu mai fie nevoit s-o vadă și altă 
dată. 

— De ce aţi fi fost socotită suspectă? 


236 


— Sora mea m-a trădat. Am trăit aici ani de zile, într-o 
armonie perfectă. Eu pictam și ea scria. Eram destul de 
fericite... până când i-a venit ideea absurdă de a avea un copil. 

— N-aţi fost de acord. 

— Sigur că n-am fost de acord, și până la urmă a trebuit să-i 
spun Matildei să-și găsească altă locuință. Și bine-am făcut! 
După ce Martin, băieţelul, s-a născut, Tillie n-a mai știut decât 
de el. Nu mai știa să vorbească decât despre scutece și despre 
durerile de sâni, despre jucării și pregătirea mâncării pentru 
bebeluș. Era imposibil să mai ai o conversaţie inteligentă cu ea. 
Se opri brusc și se făcu roșie la faţă. Acum s-a terminat. Eu i-am 
plâns și am terminat, și vă sfătuiesc să faceţi același lucru, 
domnule Lassiter. Acum, dacă nu vă supăraţi... Începu să-i 
conducă spre ușă. 

In drum spre ieșire, Lassiter se opri și se întoarse iar spre ea. 

— Știţi la ce clinică de fertilitate s-a dus? 

Urmă un oftat adânc. 

— Ah, Dumnezeule, nu-mi amintesc. A făcut multe cercetări. 
S-a dus în Statele Unite, s-a dus în Dubai, dacă vă puteți 
închipui. S-a dus în multe asemenea locuri. Trăncănea tot timpul 
despre densitatea mucozităţii și despre ciclurile de ovulație. 
Faţa i se strâmbă de dezgust. Tot timpul își lua temperatura 
vaginului și pe urmă mi-o anunţa și mie. 

— A fost în Italia? întrebă Lassiter. Fiindcă omul care mi-a 
omorât sora era din Italia. Lassiter stătea acum în canatul ușii. 

— Nu știu. Nu eram în termeni buni. Acum, vă rog, amo 
întâlnire. 

Ușa se închise cu putere. 

— Asta-i o scârbă, zise Roy. Probabil că ea i-a omorât. 

Cea mai bună prietenă a Matildei Henderson, Kara Baker, 
locuia de cealaltă parte a Tamisei, în partea de sud a Londrei. 
Roy își făcu cu greu drum prin circulaţia intensă din centrul 
orașului, folosindu-se din plin de claxon și, în cele din urmă, 
traversară Podul Hammersmith. În clipa când ajunseră pe partea 
cealaltă, telefonul de mașină al lui Roy începu să sune. El îl 
înjură. 

— Pisălog nenorocit! Pe urmă ridică receptorul, ascultă câtva 
timp și, pe un ton resemnat, spuse: Fir-ar să fie! Bine, sună-mă 
acolo peste o oră. 


Unul dintre angajaţii lui Roy care lucra la un caz din Leeds 
intrase într-o încurcătură cu poliţia locală. Trebuia să-l lase pe 
Lassiter acolo. 

Barnes era o enclavă asemănătoare unui sat căreia nu-i lipsea 
lacul cu rațe și terenul de crichet. Locuinţa Karei Baker era o 
casă mare din cărămidă, cu tufișuri de merișor de jur împrejur și 
cu doi lei mici de piatră - cu panglici roșii de catifea legate la 
gât - servind drept paznici pe pilonii de piatră de ambele părți 
ale aleii. 

Femeia care deschise ușa era cât se poate de diferită de 
Honor Henderson, după cum nici casa ei nu se putea compara 
cu apartamentul lipsit de culoare din Chelsea. Kara Baker era o 
persoană între treizeci și cinci și patruzeci de ani; era deosebit 
de frumoasă - o frumusețe naturală, cu o coamă de păr roșu 
cârlionţat, ochi albaștri strălucitori și un trup atât de unduitor, 
încât un adolescent s-ar fi simţit tentat să-l deseneze. 

Casa era mobilată exuberant și eclectic; mobile stil își 
împărțeau armonios spaţiul cu piese mai moderne. Covoare 
vechi orientale pe podelele lustruite; peste tot, obiecte de artă 
din toate epocile. Frânghii împletite din crengi de brad, din care 
cădeau acele, erau așezate deasupra căminului, se răsuceau în 
jurul coloanelor din salon și a balustradelor scărilor duble. 

Era destul de mare dezordine: hârtii și reviste, cărți, cești și 
farfurii, pălării și mănuși erau răspândite peste tot. O buiotă 
roșie pentru apă fierbinte era aruncată pe o parte într-un fotoliu, 
în timp ce o pungă de cartofi prăjiţi se odihnea pe scaunul 
pianului. 

Gazda se scuză pentru dezordine, în timp ce se oprea pe loc 
să-și arunce din picioare pantofii cu toc și porni înaintea lui, în 
ciorapi, către bucătărie. 

— O ceașcă de cafea? 

Lassiter o urmă în bucătărie, o cameră veche, uriașă, cu un șir 
de ferestre franţuzești de-a lungul unuia dintre pereţi. El se 
așeză la o veche masă ţărănească, în timp ce ea pregătea 
cafeaua. 

— Deci, i-ai făcut o vizită lui Honor? îl întrebă Kara Baker. 

— Nu m-a ajutat deloc. 

— Biata Honny, răspunse ea, oftând. Se poartă ca un om fără 
inimă, dar, de fapt, e aproape paralizată de durere. Sunt destul 
de îngrijorată din cauza ei. 


238 


Lassiter avu o clipă de ezitare. 

— Aproape că m-am lăsat înșelat. 

— Ah, știu; poate fi atât de nesuferită! Dar, ascultă-mă pe 
mine, Tils - Matilda - era singura persoană din lume la care 
ținea. Și Martin. 

Capul lui se aplecă într-o parte, de parcă n-o auzise bine. 

— Ea nu mi-a spus așa ceva. 

Se auzi un ţârâit de fierbător. Kara făcea cafea într-o presă 
franţuzească și apăsă pe mânerul gradat și cu pricepere. 

— Prostii! spuse ea, scotocind în jur să găsească niște cești. 
De-asta sunt îngrijorată în legătură cu ea. l-ai văzut 
apartamentul, ai văzut cât e de calculată, de reținută. Stai puţin 
- o să-ţi arăt un desen de-al ei. Puse tava de cafea pe masă - 
două căni ciobite, un bol de zahăr din alabastru și un carton cu 
frișcă. Kara se duse la peretele cel mai îndepărtat și se întoarse 
cu un desen în tuș și peniță reprezentând Piccadilly Circus, pus 
într-o ramă mare. Îl propti pe un scaun și amândoi începură să-l 
privească. 

— Vezi, zise ea. Cel mai constipat desen pe care o să-l vezi în 
viaţa dumitale. Își aruncă mâinile spre el. Asta - asta-i Honny 
întreagă! 

Era un desen mare, frumos; compoziţia era strălucitoare, linia 
peniţei  avântată, perspectiva dintr-un unghi superior, 
surprinzătoare. Dar era atât de meticulos și detaliat, încât îi 
amintea lui Lassiter de tipul acela de lucrări pe care copiii din 
Lumea a Treia le completau până orbeau. 

— Înţeleg ce vrei să spui. 

Kara amestecă în ceașca de cafea cu degetul, pe care apoi îl 
linse. 

— Honor e acum într-un moment pe care psihiatrii îi numesc 
„negare” - numai că, de data asta, ea nu neagă uciderile 
petrecute, sau faptul că Tils și Martin sunt morți, se preface că 
nici nu-i pasă. Nu se sinchisește și, deci, moartea lor nu 
contează. Luă o sorbitură de cafea și gemu de plăcere. 

Cafeaua era deosebit de bună, iar Kara Baker era deosebit de 
atrăgătoare. Lassiter se simţi ciudat de imun la acea atracţie și 
asta îl îngrijoră fiindcă, în mod normal, ar fi dorit o femeie de 
genul ăsta. Dar, așa cum stăteau lucrurile, atracţia ei asupra lui 
era mai mult intelectuală decât fizică. Ceea ce îl deranja. 


239 


— Îmmmm, exclamă ea, în timp ce-și ţinea cana de cafea cu 
amândouă mâinile. Se uită la el și ridică din sprâncene; era clar 
că dorea să-l audă spunând ceva. 

— Honor a zis că a dat-o pe Matilda afară... din cauza 
copilului, zise Lassiter. Spunea că se înstrăinaseră de pe vremea 
când sora ei era însărcinată. 

— Prostii, zise Kara. Honor era încântată de ideea unui copil. A 
petrecut ore și ore de cercetări, folosind tehnica cea mai 
modernă; s-a interesat de ratele de succes ale diferitelor clinici, 
a chestionat jumătate din institutele ginecologice de pe Strada 
Harley, ca să ceară sfaturi. A făcut intervenţii pentru Tils, a dat 
toate telefoanele de rezervare, i-a monitorizat medicamentele 
de fertilitate și dieta. A făcut tot ce era de făcut. 

Lassiter clătină din cap. 

— Asta nu se potrivește cu femeia pe care am cunoscut-o eu. 

— Uite ce e, nu trebuie să mă crezi pe mine pe cuvânt, poţi să 
controlezi. Se aplecă spre el. Tils a scris în testament că Honor 
avea să fie tutorele lui Martin, dacă i se întâmplă ei ceva. Cât 
privește mutatul în altă casă - asta a fost ideea lui Tilsie. Nu și-o 
putea imagina pe Honor reușind să lucreze cu un bebeluș în 
preajmă. Dar căutau o casă la ţară pe care s-o împartă între ele, 
la sfârșit de săptămână. Şi, pe urmă... 

Brusc, se întrerupse și ochii i se umplură de lacrimi. Fornăi pe 
nas și-și frecă ochii. 

— Îmi pare rău. Încă mi-e grozav de dor de Tils. Eram prietene 
pe viaţă, încă de când eram copii mici și ne făcusem planuri să 
rămânem prietene și la bătrâneţe. Știi, să purtăm niște pălării 
oribile și să bântuim prin Provența sau prin Toscana, sau... 

Dar, în acel moment, își pierdu controlul și se puse serios pe 
plâns. Işi acoperi faţa cu mâinile, se ridică și dădu să fugă din 
cameră. E 

— Scuză-mă. Imi pare rău. Mă întorc. 

Rămas în bucătărie, Lassiter începu să se gândească la 
întrevederea lui cu Kara Baker. Se fixaseră la relaţia dintre 
surorile Henderson. Trebuia să îndrepte discuţia spre ceea ce 
voia să întrebe. De ce credea ea că ar fi dorit cineva să-i ucidă 
prietena. Suspecţi, bârfe. O să-i spună propria lui poveste... 
despre Kathy și Brandon. O să vadă dacă ea observa vreo 
asemănare. 


240 


Strânse ceștile de cafea, le clăti și le puse la scurs. Se duse la 
frigider să pună cartonul de frișcă înăuntru. 

Frigiderul era enorm, mai ales pentru Anglia, unde se 
foloseau, de obicei, aparate mici. La exterior suprafaţa lui era 
complet acoperită cu hârtii, pe vreo două, trei nivele. Era un 
adevărat muzeu de schiţe, poze, invitaţii, tăieturi din ziare, 
reţete, ilustrate, note de expediat la poștă, vechi și îndoite la 
colțuri, bilete de călătorie, un desen de copil. 

Când trase, ușa se înțepeni și, nu se știe cum făcu, dar lovi un 
magnet și o mână de hârtii căzu pe jos. Le adună și, când 
încercă să le lipească din nou pe ușa frigiderului - pe unde 
putea - dădu cu ochii de ilustrată. 

Se uită fix la ea, încremenit pe loc. Primise și el aceeași 
ilustrată de la Kathy cu ani în urmă. Era o fotografie într-o 
fotografie: fondul era un oraș italian din zona de deal, văzut de 
la distanţă, cu o îngrămădire de clădiri cocoțate pe o înălţime 
stâncoasă, înconjurată de un zid medieval. Fotografia din 
interiorul fotografiei era o imagine mărită a micului hotel drăguţ 
care comandase ilustrata. Alături scria: „Pensione Aquila”. 

Își amintea și acum de dosul ilustratei pe care o primise și 
sentimentele amestecate pe care le încercase la citirea ei. De 
fapt, nu citise, ci privise, pentru că era un desen, unul din 
obișnuitele jocuri de cuvinte stupide ale lui Kathy. O serie de 
patru planșe care înfățișau o ușă simplă și o mână care bătea la 
ea. De la stânga la dreapta, mâna care bătea se afla într-o 
poziție mereu diferită. În prima planșă, pumnul bătea în josul 
ușii. În planșa de la mijloc, era plasat mai sus. În cel din dreapta, 
pumnul bătea în partea de sus a ușii. El înțelesese: Am fost 
ciocănită. Kathy semnase cu vechiul A înclinat al Alianţei. 

Înaintea călătoriei din Italia, el dorise ca sora lui, Kathy, să 
renunțe la goana după un bebeluș. Până atunci, cheltuise 
aproape șaizeci de mii de dolari și petrecuse trei ani în căutarea 
maternității. Faptul o obosise, atât fizic, cât și psihic. Părea din 
ce în ce mai fragilă. Gândul că ea se ducea la o clinică obscură 
din afara țării îl neliniștea, deși verificase instituţia și 
descoperise că avea o reputaţie excelentă. 

După ce primise ilustrata, se îngrijorase la gândul că fericirea 
lui Kathy se va sfârși cu o nouă dezamăgire. Căci se mai 
întâmplase o dată, când prima ei sarcină, implantată la o clinică 


241 


din Carolina de Nord, se terminase cu un avort. N-ar fi vrut ca 
situaţia să se repete. 

Când Kara Baker se întoarse în bucătărie, el tocmai citea ce 
scria pe dosul ilustratei de pe frigider. 


„Dragă K, 
Aici e minunat și-i atâta liniște! Câmpii nesfârșite de 
floarea-soarelui cu capetele grele, plecate. Ține-mi 
pumnii. 


Cu drag - Tils” 


— Ah... începu Kara Baker, pe urmă închise gura cu o 
expresie ciudată, de parcă nu-i venea să creadă că e atât de 
prost crescut. Schiță un zâmbet vag, expresia ochilor era rece. 
Știi... cred c-ar fi mai bine să pleci. 

— Îmi pare rău, răspunse el. Ținea ilustrata sus, ca pe o probă 
în fața unui complet de judecată. Știu. Ti-am citit 
corespondenţa. Eu... eu puneam frișca înăuntru și am răsturnat 
niște hârtii, iar ilustrata asta... 

Se schimbase în niște pantaloni de trening și un jerseu miţos. 
Plânsese de-și dăduse sufletul. Ochii îi erau roșii și faţa îi era 
pătată. Luă ilustrata din mâna lui, citi ce scria pe spate, apoi o 
întoarse pe partea cealaltă. Își mușcă buza de jos și respiră 
sacadat. 

— Asta e orașul. Unde era clinica. Unde Tils a rămas 
însărcinată cu Martin. De asta am păstrat-o. 

— Montecastello di Peglia. 

Nu părea să-l fi auzit. 

— De fapt, m-am dus acolo ca să-i ţin pumnii, cum s-ar zice. 
Era minunat, un orășel desăvârșit din Umbria. Respiră iar adânc. 
Și ea era atât de fericită! Am cumpărat o sticlă grozavă de 
șampanie, dar, bineînţeles că uitasem... ea n-avea voie nici 
măcar o sorbitură. Așa că am luat un taxi și am vărsat-o pe 
toată pe pajiștea din faţa clinicii. 

— Cam ce ţi-a spus Roy? o întrebă. 

Se uită atent la el. 

— Care Roy? Dar își aminti imediat. Ah, colegul dumitale. 

— Ti-a spus de ce mă aflu aici? 

Făcu o pauză ca să-și treacă mâna prin păr și se încruntă. 


242 


— Da, ceva în legătură cu sora dumitale, răspunse ea. Sora și 
copilașul ei. Ridică privirea spre el cu un aer încurcat. Ceva ce 
putea avea legătură... cu Tils. 

— Ăsta-i motivul pentru care am citit ilustrata. 

— Ah, n-are importanţă, zise ea. E-n regulă. 

— Nu înţelegi. Sora mea mi-a trimis aceeași ilustrată. 

— Tot acolo a rămas însărcinată și sora mea. După ani de 
încercări... s-a întâmplat acolo. 

— Exact ca Tils. Înghiţi greu. Clinica Baresi. Ochii i se măriră și 
înclină capul. Și... la ce te gândești? Nu pot să-mi dau seama. 

El clătină din cap. 

— Nu știu nici eu la ce mă gândesc. Dar e ciudat, nu-i așa? 
Matilda n-a pomenit niciodată de cineva cu numele de Grimaldi? 
Franco Grimaldi? 

Kara făcu un semn negativ din cap. 

— Nu. 

O întrebă dacă poate să dea un telefon. Ea îl privi ciudat, apoi 
ridică din umeri și arătă spre fereastra-ușă. 

— Cred c-am să mă duc să fac o baie, spuse. 

Îi făcu un semn cu mâna și o privi cum iese pe ușă. Îi trebuiră 
mai mult de zece minute, dar, în cele din urmă, obţinu legătura 
cu Praga. Apoi avu iar de așteptat să vină detectivul Janacek la 
telefon. 

— Ne? zise Janacek. 

— Franz. Aici, Joe Lassiter... prietenul lui Jim Riordan. 

— Da, știu, răspunse el rece. La Mulți Ani! 

Lassiter îl informă despre descoperirea lui. 

— Mai am o singură întrebare pentru Jiri Reiner, zise el. Soţia 
lui s-a dus la o clinică de fertilitate ca să rămână însărcinată? Și 
dacă da, unde? Vreau să știu dacă a fost Clinica Baresi din Italia. 
Îi explică de ce. 

— Am să-l întreb pe Pan Reiner, răspunse Janacek. Suni mai 
târziu? 

— Sigur. 

— Stai puţin. Vrei să aștepți? Îl sun acum de la alt telefon. 

— Sigur că aştept. 

Lassiter stătu cu receptorul telefonului în mână câteva 
minute, învârtind în minte toate posibilitățile. Dacă soţia lui Jiri 
Reiner concepuse un copil la Clinica Baresi, schema devenea de 


243 


netăgăduit: cineva lua urma copiilor concepuţi acolo și-i 
extermina, unul după altul. Un masacru al inocenților. Dar de 
ce? Tocmai își făcea o listă mentală cu explicaţii una mai 
importantă decât alta, când auzi vocea slabă, piţigăiată a lui 
Janacek și-și duse receptorul mai aproape de ureche. 

— Alo! spuse Janacek. Pan Lassiter? 

El își dădu seama că își ţinea răsuflarea. 

— Da. 

— Jiri... la început n-a vrut să-mi răspundă la întrebarea asta... 
zicea: „De ce întreabă asta?” 

— OK... deci... 

— Eu i-am spus: „Jiri... familia ta a fost ucisă. Răspunde-mi la 
întrebarea asta”. Și el... El a început să-mi spună că... se simte 
prost... ca bărbat. Până la urmă mi-a spus de ce se simte prost. 
Fiindcă nevastă-sa n-a rămas însărcinată cu el. A lăsat-o 
însărcinată un doctor. Atunci a trebuit să insist. Ce doctor? 
Unde? Eu n-am încredere în el, așa că nu i-am pomenit de 
numele pe care mi l-ai spus. Putea să spună doar da sau nu, 
chiar dacă nu ăsta era adevărul în cele din urmă mi-a spus: 
Clinica Baresi din Italia. 

Lassiter respiră adânc. 

— la te uită, spuse el. Parcă... parcă nu-mi vine să cred. 

— Te duci acolo? îl întrebă Janacek. La clinică? 

— Asta-i următoarea mea călătorie, răspunse Lassiter. 

Mai schimbară câteva vorbe și Lassiter îi făgădui cehului să-l 
ţină la curent. În clipa când punea receptorul jos, Kara Baker 
intră iar în bucătărie; arăta proaspătă și strălucitoare într-un 
halat alb de prosop. Îi atinse braţul și îi aruncă o privire care-l 
convinse că, sub halat, era goală. 

Se miră singur când scutură din cap - propria-i indiferenţă îl 
uimi. Era, într-adevăr, fascinantă, dar, în loc să se apropie de ea, 
îi spuse ce aflase de la Janacek și-i mulţumi pentru cafea și 
pentru ajutor. Pe urmă, se ridică să plece. 

— Nu pot să-ţi spun ce mult m-ai ajutat. Altfel, ar fi durat luni 
întregi... 

— Îmi închipui, răspunse ea pe un ton şters, ca nisipul. 

Lassiter o privi și oftă. 

— Trebuie să plec, zise el. Și plecă. 


244 


e Capitolul 25 


Lassiter stătea la fereastra camerei lui de hotel, cu mâna în 
jurul unui pahar de Laphroaig și cu ochii la ploaia care se 
năpustea asupra curţii de dedesubt. Vremea avea un ritm alei, 
bătând în geamuri în valuri, de parcă noaptea ar fi inspirat și 
expirat fără încetare. 

Din când în când, întunericul împrumuta strălucirea unei stele, 
când un fulger străbătea cerul. Dintr-o dată, curtea se lumina 
puternic, ca o scenă și, timp de câteva clipe lungi, putea vedea 
ploaia bătând pe suprafaţa băltoacelor, a zidurilor umede 
strălucind și pe contururile vagi ale clădirilor de mai încolo. Când 
fulgerul dispărea, se auzea un bubuit de tunet, atât de puternic, 
încât părea că zgâlțâie camera, huruitul baritonal prelungindu- 
se mult până să se stingă. 

Lassiter asculta zumzetul ploii, amestecând gheaţa din pahar 
și gândindu-se la ce știa și la ce nu știa. Copiii concepuţi la o 
clinică de fertilitate din Italia erau uciși. De către un fanatic 
religios. Care părea să lucreze pentru un ciudat cult catolic pe 
nume Umbra Domini. 

Dar cum anume era implicată Umbra Domini? Faptul că Bepi 
interoga grupul când a fost omorât era semnificativ, dar ce 
însemna asta? Poate că el nu era singurul client al lui Bepi, își 
spuse Lassiter. Bepi era, cu siguranţă, implicat în multe. Cât 
despre bătaia de la Napoli, Lassiter bănuia că della Torre era 
responsabil, dar se întreba încă o dată ce importanţă avea asta? 
Nu exista nicio probă a acelei responsabilităţi, în afară de 
propria lui bănuială. Pe urmă, mai erau și sticluțele cu 
agheasmă pe care le aveau la ei Grimaldi și della Torre. Deși era 
foarte ciudat, asta nu dovedea nimic. Poate că sticluțele 
fuseseră date celor mai devotați adepţi ai Umbrei Domini. 
„Albaștrilor”. Poate că apa fusese sfinţită... de della Torre sau de 
Papă. Poate că fusese adusă de la Lourdes. În orice caz, ce 
importanţă avea asta? 

Mai rămânea transferul poștal. 

Scopul banilor - și erau o groază de bani - era necunoscut. 
Poate că avea legătură cu activitatea lui Grimaldi pentru Salve 
Caelo, cu achiziționarea de arme sau mituirea sârbilor. Dar asta 
era o exagerare. Transferul poștal avusese loc cu puţin înainte 


245 


de lanţul de acţiuni infanticide. Faptul că asasinatele se 
petrecuseră imediat după transferul poștal nu dovedea că unul îl 
provocase pe celălalt. Cum suna sofismul? Post hoc, ergo 
propter hoc - după faptă, deci din cauza acesteia. Totuși... 

Lassiter își sorbi whisky-ul, savurându-i aroma de fum, 
aproape medicinală. Știa cu mult mai mult decât știuse cu o 
lună în urmă; totuși, întrebarea esenţială rămânea aceeași: de 
ce? 

Incă nu știa ce să răspundă și, mai mult decât atât, nu-și 
putea imagina de ce cineva, cu atât mai puţin o persoană 
credincioasă, s-ar fi dedat unei furii ucigașe a cărei ţintă erau 
copiii. N-avea nicio teorie, absolut niciuna. 

Cât despre Umbra Domini, de ce un ordin religios - indiferent 
de cât era de reacționar - să pornească un război împotriva 
copiilor?  Broșurile acelui cult combăteau tehnologiile de 
reproducere modernă, și nu numai atât, dar asta era departe de 
a fi un îndemn la crimă. Mai era implicat ceva, ceva mai obscur. 
Dar ce? 

Noaptea vibra. Fulgerul izbucni și, din nou, tunetul zgudui 
camera. Lassiter se plimba prin faţa ferestrelor, sorbindu-și 
băutura. Oricare ar fi fost răspunsul, locul cel mai potrivit pentru 
a-l găsi era Clinica Baresi. Asta însemna un zbor cu avionul la 
Roma a doua zi dimineață, închirierea unei mașini și un drum de 
trei ore până la Montecastello. O să-și rezerve o cameră la 
Pensione Aquila și o să pornească de acolo. 

Scoțându-și laptopul din dulap, Lassiter scrise câteva notițe 
despre asasinatele din familiile Henderson și Peña, introducând 
însemnările pe care le pusese pe hârtie. Stocă fișa pe hard disc, 
o codă, conectă telefonul hotelului cu modemul laptopului și 
transmise fișa computerului de la el de acasă. Pe urmă, îi trimise 
un e-mail lui Judy ca să-i spună unde-l va găsi în următoarele 
câteva zile. 

e 

Se făcuse aproape trei și jumătate când Lassiter trecu cu 
mașina prin porțile medievale de la Todi, un oraș drăguţ și 
prosper, cocoțat pe un deal abrupt de deasupra câmpiei 
umbriene. | se spusese că putea găsi o hartă a zonei la oficiul de 
turism, ceva mai încolo de piața centrală, așa că porni într- 
acolo, conducându-se după semnele marcate Centro. Urmărit de 
un taxi nerăbdător, goni în susul și în josul mai multor străzi din 


246 


ce în ce mai înguste până când, în cele din urmă, se trezi în 
Piazza del Popolo. 

Aceasta era o vastă întindere de piatră cenușie, înconjurată 
de palate din secolul al treisprezecelea, clădite din același 
material. Lassiter trecu pe lângă un morman de mese, către o 
parcare de la marginea dealului stâncos, cu vedere spre nord, 
către Perugia. 

Un paznic în uniformă verde îi ceru taxa. Lassiter ridică din 
umeri și, ca un turist prost, îl puse pe om să aleagă câteva hârtii 
de o liră din mâna lui. Omul luă șase sute de lire, apoi apucă o 
hârtie de o sută de lire între două degete bătucite. Ridică din 
sprâncene și arătă spre pieptul lui. Lassiter înţelese - ăsta era 
bacșișul - și dădu aprobator din cap. Paznicul scrise ceva ce 
părea a fi o informaţie amplă pe o bucăţică de hârtie albă și o 
înfipse în ștergătoarele parbrizului. 

— Biroul de turism? întrebă Lassiter. 

— Aha, si răspunse omul. Si, si. După care se porni pe o 
turuială de trei minute într-o italiană ca un tir de mitralieră care 
culmină cu o mișcare șerpuitoare a încheieturii mâini. Su, su, 
su??, spuse el, ridicându-și palmele mâinii către cer, într-un gest 
de prezentare. Ecco”! 

Lassiter fu uimit că, după ce urmă aceste îndrumări pe care, 
de fapt, nu le înţelesese, ajunse drept la poarta oficiului turistic. 
Femeia care lucra acolo nu vorbea engleza aproape deloc, dar 
înţelese ce dorea el și pe urmă începu să mai priceapă câte 
ceva. Mișcându-se repede de la un fișier la altul, scoase o hartă 
detaliată a Umbriei, alta a orașului Todi și a împrejurimilor - 
inclusiv Montecastello -, o listă a festivalurilor, un afiș mic cu 
emblema orașului și patru ilustrate ale regiunii. 

Lassiter îi mulțumi și luând un creion și o hârtie de pe biroul 
ei, scrise cuvintele: „Clinica Baresi - Montecastello?” 

Văzând ce scrisese, femeia se încruntă și se lansă într-o 
pantomimă complicată; aruncă mâinile spre tavan, apoi le 
încrucișă și le lăsă să cadă în jos, spre șolduri. Tuși și se șterse 
ia ochi, spunând: Puff! 

Lassiter habar n-avea ce încerca ea să spună, dar zâmbi 
prefăcându-se că înțelege. 

— Si, Si, spuse el. Nicio problemă. 


22 Sus (ital.). 
23 lată (ital.). 


247 


Femeia îi aruncă o privire sceptică, dar ridică din umeri și, cu 
un aer eficient, îi făcu însemnări pe hartă, arătându-i atât 
drumul spre clinică, cât și un al doilea drum către Pensione 
Aquila. Marcă fiecare loc cu un asterisc și îi întinse harta cu un 
Buona sera. 

Lassiter își preluă mașina de la omul în uniformă verde, 
întinse harta pe locul pasagerului și porni în direcția indicată. 
Drumul îl duse în vale, apoi, prin poartă, în afara orașului. După 
mai multe suișuri și coborâșuri, se trezi pe un teren plat, 
alergând de-a lungul unui râu îngust. 

La opt kilometri mai încolo, sosi la un marcaj principal, o 
staţie de benzină Agip. În acel loc, râul abia dacă atingea o 
lăţime de cincisprezece metri, dar harta lui îl identifica cu 
marele Tibru, în timp ce un indicator de pe pod îi dădea numele 
în italiană: Tevere. 

Cotind la stânga, mai merse câţiva kilometri până când trecu 
de un grup de pubele mari, albastre, după care urmă o plantație 
de pomi. Era ciudat să vezi asemenea pomi, sădiţi ca o cultură, 
în șiruri ordonate. Dincolo de copaci, drumul se bifurca. Lassiter 
opri la marginea drumului și se uită pe hartă. Pe dreapta era 
Montecastello, un sat împrejmuit de un zid, sprijinindu-se de o 
cupolă de sticlă, la o distanţă de circa două sute cincizeci de 
metri deasupra nivelului văii. O recunoscu după ilustrata de pe 
frigiderul Karei Baker - care, de fapt, părea să fi fost fotografiată 
de undeva de prin apropiere. 

Drumul din stânga era cel pe care femeia îl marcase pe hartă 
ca fiind acela ce ducea spre clinică. Porni deci pe el, urmând un 
urcuș blând, pe lângă lanuri de cereale, acum simple miriști 
iernatice, crânguri de măslini și câteva case modeste. 

În sfârșit, ajunse. Pe stânga se vedea o pereche de stâlpi 
masivi de piatră cu interiorul plin de vegetație uscată. Un anunţ 
scris cu litere cursive, elegante, se clătina pe o bară de fier 
forjat: Clinica Baresi. Cedri înalţi, zvelţi, împrejmuiau aleea 
lungă, pietruită, care șerpuia în pantă. Trecu de stâlpi și, la opt 
sute de metri mai încolo, ajunse în vârful dealului. 

Atunci văzu clădirea și parcă simţi un junghi în inimă. 

Dacă la construirea ei nu s-ar fi folosit aceeași piatră cenușie 
ca a stâlpilor de la capătul drumului, n-ar mai fi rămas nimic 
decât moloz înnegrit. Și, desigur, chiar asta încercase să-i spună 
femeia de la biroul turistic. 


248 


Fum. Foc. Puff! 

In măsura în care era posibil ca o clădire de piatră să ardă, 
Clinica Baresi arsese până în temelii. Acolo unde arșița crăpase 
mortarul, pietrele căzuseră la pământ în grămezi înnegrite, 
astfel încât, pe partea dreaptă a clădirii, nu mai rămăsese nimic 
decât un coș cenușiu, înconjurat de dărâmături părjolite. Latura 
dinspre răsărit era mai mult sau mai puţin intactă, dar expusă 
cerului. Fără acoperiș, cu ferestrele și ușile distruse de foc, 
clinica arăta ca o ruină mult mai veche decât era în realitate. 

leși afară din mașină și se uită cu gura căscată. 

Vederea clinicii arse îi amintea de acea primă dimineaţă 
cumplită, de sosirea lui la casa lui Kathy, de mirosul plasticului 
și metalului ars. Işi amintea exact casa, așa cum o văzuse prima 
oară, un morman de scrum cu lemnăria arsă și metalul afumat, 
răsucit. 

Vederea clinicii arse îi mai amintea și de mormântul din care 
fusese dezgropat Brandon. Poliţia făcuse tot ce putuse, dar își 
amintea reziduurile care erau încă acolo. Piatra de căpătâi 
răsturnată, florile amestecate cu noroi, câteva urme de 
funingine pe pământul reavăn, roșu, praf de cenușă neagră... 

Simţi cum i se face pielea de găină pe brațe, apoi pe umeri, 
până la ceafă. Parcă-l lua cu frig pe șira spinării, după care fu 
cuprins de o senzaţie de neputinţă. Se sprijini cu spatele de 
mașină, lăsându-și toată greutatea pe ea. | se părea că oriunde 
căuta explicaţii, nu găsea decât pământ pârjolit. 

Acum, când Clinica Baresi fusese transformată în ruine, putea 
socoti că cercetările lui s-au încheiat. În sfârșit, avusese o pistă, 
ceva care lega moartea surorii lui de celelalte morți. Era cel mai 
simplu numitor comun al cazului, dar acum și el fusese eliminat 
de foc. 

Cu un sentiment de deprimare, Lassiter își ascultă propriul 
oftat. Curajul îl părăsea. Era cât se poate de limpede. Pentru 
prima oară de la moartea surorii lui, începu să se îndoiască de 
faptul că va afla vreodată de ce fuseseră uciși ea și Brandon. 

Conduse mașina cu o mână nesigură până la locul unde 
drumul se bifurca și o luă la stânga, urcând dealul spre 
Montecastello și Pensione Aquila. Soarele tocmai începuse să 
apună și, de la distanță, orașul arăta ca o fortăreață proiectată 
pe cerul în flăcări. 


249 


Mai întâi blând, apoi abrupt, drumul începu să urce într-o 
spirală graţioasă spre cetatea întărită din vârful dealului. 
Trecând de la viteza a treia la a doua, apoi la întâia, urmări 
nivelul temperaturii care se ridica ușor. După zece minute care i 
se părură lungi, ajunse la un teren plat, chiar în afara zidului 
orașului. Mașinile care veneau din sens opus apăsau pe frâne. 

Se afla într-un soi de sală de așteptare exterioară a orașului. 
Câteva case erau agăţate pe colină, în vecinătatea unui părculeț 
presărat cu pini unde câteva femei stăteau la umbră, lângă o 
fântână frumoasă, păzindu-și ţâncii. Restul tăpșanului era 
ocupat de un parcaj și Lassiter observă că cinci locuri erau 
rezervate Pensiunii Aquila. Trăgându-și mașina într-una dintre 
despărțituri, închise motorul și ieși afară. In apropiere, pe un 
stâlp de iluminat din metal ruginit se vedea o cutie roșie cu 
cuvântul MAPA vopsit de mână cu litere mari, albe. Deschise 
capacul prins în balamale și scoase o bucată tare de carton. 

Pe o parte a cartonului era o hartă desenată de mână, care 
arăta drumul la pensiune. Pe cealaltă parte, se vedea un desen 
în două panouri. Primul panou reprezenta un servitor de hotel cu 
pantaloni în dungi, cu un zâmbet până la urechi și o pălărie pe 
care scria Aquila. Băiatul pleca din spaţiul de parcare cu câte 
două valize în fiecare mână și o a cincea prinsă sub braţul 
stâng. Al doilea panou îl arăta pe servitor în holul pensiunii, 
înclinându-se până la pământ în faţa unei doamne bătrâne cu un 
aer regal. Alături, valizele așteptau într-un șir ordonat. Lassiter 
socoti că era un anunţ foarte convingător. Dar el nu avea nevoie 
de servitor. 

Cu harta în mână, merse până la marginea spaţiului de 
parcare și se uită în prăpastie. Se vedea panglica întunecată a 
râului, șerpuind de-a lungul peisajului, iar în depărtare sclipeau 
luminile din Todi. Exact sub locul unde se afla el, auzea strigăte 
de copii și, uitându-se în jos, fu uimit să vadă un mic teren de 
fotbal. Acolo, o duzină de băieți jucau în echipe de câte șase în 
lumina amurgului. 

Terenul se rezema de panta dealului, jumătate pe partea 
interioară, iar cealaltă jumătate proptită în stâlpi, atârnând 
deasupra prăpastiei. Întregul teren era înconjurat de un perete 
de plasă neagră, întărit de stâlpi de metal, lucru foarte necesar 
ca să nu zboare mingile în vale. 


În mod obișnuit, ar fi stat câteva minute să privească, dar se 
însera și se gândi că mai bine pornea spre pensiune cât timp 
mai putea vedea. 

Era clar că mașinile nu aveau voie să intre în oraș și, când 
păși prin intrarea cu arcade, înțelese de ce. Nu era loc pentru 
ele nicăieri. Trecu printr-un tunel îngust de piatră, tăiat în zidul 
orașului. Tunelul dădea spre intrarea în Via Magiore, un șir de 
trepte abrupte de piatră ce duceau spre o „stradă” medievală 
atât de îngustă, încât aproape că atingeai clădirile de pe ambele 
părţi. Ceva mai încolo, mica potecă pătrundea prin parterul unei 
construcții de piatră cenușie, ieșind de partea cealaltă, într-o 
piață micuță. 

Era un urcuș continuu și Lassiter gâfâia în momentul când 
dădu cu ochii de anunţul oval vopsit în culori vii, fixat în piatră 
lângă o ușă din lemn masiv: 


PENSIONE AQUILA 


Rămase surprins. Pensiunile erau, de obicei, localuri modeste, 
dar Aquila era o clădire elegantă care fusese, cu siguranţă, 
cândva un soi de mic palat. 

Ușa veche, sculptată, avea pe ea un anunţ care spunea 
„Intraţi” și el asta și făcu, pășind într-o sală de intrare cu 
paviment de marmură și puţine mobile, unde remarcă însă 
tapiseriile de pe pereţi, un pian cu coadă negru ca abanosul și 
câteva covoare vechi orientale. În spatele unui birou uriaș de 
lemn pe care nu vedea nimic altceva decât un grătar rotund din 
metal pentru ilustrate și un dosar legat în piele, stătea un bărbat 
de vreo cincizeci de ani. Avea păr cărunt cârlionţat și purta un 
sacou bleumarin cu un ornament auriu. Era aproape dramatic de 
frumos. 

— Prego? întrebă bărbatul. 

Lassiter se apropie de birou, încă gâfâind după urcuș. 
Coastele îl înjunghiau. 

— Joe Lassiter, răspunse el. Scotocea în minte echivalentul 
italian al cuvântului „rezervare”, când omul îl surprinse, 
adresându-i-se în engleză. 

— Ah, da. Fiţi bine venit la Aquila, spuse el cu accent britanic. 
Mai aveți bagaje? Pot să-l chem pe Tonio. 

— Vorbiţi engleza, se miră Lassiter. 


251 


— Ei, bine... da, răspunse bărbatul. De fapt, sunt englez. La 
origine. 

— Mă scuzaţi. Am fost surprins. 

— Mai toată lumea e surprinsă. Oamenii nu sunt obișnuiți să- 
și audă limba maternă la Montecastello, deși... în timpul verii... 
la noi vin toţi cei care n-au găsit loc la Chiantishire. 

Lassiter râse. 

— În Toscana? 

_ — Da. Acolo n-auzi decât engleza, cel puţin în august. Zâmbi. 
In general nu se văd mulți turiști, în orice caz, nu în ianuarie. 
Ezită, făcând o pauză amabilă ca să-i dea lui Lassiter prilejul să 
explice de ce venise la Montecastello într-un moment atât de 
nepotrivit al anului. Lassiter zâmbi și el, dar nu dădu niciun 
răspuns. 

— Deci, fiți drăguţ și semnaţi-vă în registru, și daţi-mi 
pașaportul, am nevoie de el câteva ore... Vă conduc în cameră. 
Intoarse registrul spre el, îl deschise la pagina curentă și-i oferi 
un stilou. 

Faptul că omul vorbea engleza era un noroc. Ar putea să afle 
câte ceva despre Clinica Baresi și despre doctorul care o 
condusese. Dar, mai întâi, Lassiter avea nevoie de un duș și de 
un răgaz pentru gândire. 

II urmă pe omul care insistă să-i ducă el valiza de-a lungul 
unui coridor lat. Pe pereţi se vedeau aplice din fier forjat de 
forma unor șoimi cu picioarele apropiate, ţinând între ele 
lumânări groase, albe. 

Odaia era mare, cu pereţi înalți și mobilată cu piese vechi. 
Omul făcu semn spre un scrin mâncat de carii: 

— Acolo-i televizorul. Deși camera era veche, avea calorifere 
noi și o baie modernă, cu marmură pe jos. Exista și un suport 
fierbinte pentru prosoape și un halat alb de baie atârna de un 
cârlig fixat pe ușă. 

— Sunteţi surprins, spuse omul. 

— Mai bine zis: fericit, răspunse Lassiter. 

Omul își înclină capul, apoi deschise ușa franceză dublă 
acoperită de perdele, care dădea spre un mic balcon. Făcură 
amândoi un pas afară. Era întuneric, cu excepţia unei vagi pete 
violet la orizont. 


— Când e senin, ca în noaptea asta, se poate vedea Perugia. 
Făcu un semn către o umbră transparentă în depărtare. Chiar 
acolo. 

Intrară iar în cameră și omul porni spre ușă. Șovăi. 

— Dacă aveţi nevoie de un fax, de un copiator, avem și așa 
ceva, bineînţeles. Și dacă în valiza aceea neagră se află un 
laptop, există un transformator în priza de lângă birou. Și încă 
ceva, spuse el după o mică ezitare, - vreţi să luaţi masa? Ca să 
fiu cinstit, dacă nu aveţi chef să porniţi cu mașina până la Todi 
sau la Perugia, probabil că nu veţi găsi un loc mai bun decât 
ăsta. Masa se servește la opt. 

— Perfect! 

e 

Până să-și termine porțiile de gnocchi, Lassiter știa o mulţime 
de lucruri despre Nigel Burlingame, bărbatul arătos care-l 
înregistrase la recepţie și despre tovarășul lui, Hugh Cockayne. 
Hugh avea și el tot vreo cincizeci de ani și arăta pe atât de 
banal, pe cât era Nigel de atrăgător. Înalt și uscăţiv, era tot 
numai nas și urechi, și păr care se rărea. 

După cum descoperi Lassiter, erau doi homosexuali școliți la 
Oxford care veniseră în Italia prin anii șaizeci ca să picteze. 

— Bineînţeles, spuse Hugh cu un aer grațios - eram grozavi la 
treaba asta, nu-i așa Nige? 

— Groaznici, asta eram! 

— Totuși, așa ne-am cunoscut. 

O vreme locuiseră la Roma, dar când tatăl lui Nigel murise 
(„îmi închipui că de apoplexie”), au cumpărat o vie în Toscana. 

— Sună minunat, spuse Lassiter. 

— A fost mai rău decât pictura, remarcă Nigel. 

— O groază de praf... 

— Și de sudoare... 

— Îţi aduci aminte de musculiţe? 

Nigel râse: 

— Cu dinţii ca de sticlă spartă. 

— Şi viperi! 

— Vipere? întrebă Lassiter. 

— Înm, răspunse Hugh. Știţi, erau mortale, deși toată lumea 
avea antivenin în frigider. Și nu erau doar jos, pe pământ. Se 
suiau pe viţa de vie. Culegătorii erau îngroziţi, nu-i așa, Nigel? 

— Ihm. 


— Mi-amintesc când am făcut un tur... știi. Aveam struguri 
sangiovese. Viţa-de-vie venea de nu știu unde. Și am plantat-o 
nu știu cum... și când am ridicat un ciorchine... ah, Dumnezeule! 
... m-am trezit faţă în faţă cu - fiți atenţi! - cu ce? Faţă în față cu 
un cap? Hugh se întoarse spre jumătatea lui mai arătoasă. 

— Șarpele are faţă? 

Deodată, se lansară într-o discuţie a ceea ce compunea o 
„faţă”, la sfârșitul căreia Hugh oftă: 

— În orice caz, asta era via. 

— Aveam necazuri cu mâna de lucru, spuse Nigel. Vreau să 
spun... vă puteţi imagina! Și Toscana gemea de emigranţi, așa 
că via a ajuns... 

— Asta mai cu seamă fiindcă era o muncă așa de blestemat 
de grea. Hugh se schimonosi la față și se uită la prietenul lui. 

— Noi nu suntem oameni în stare să muncească din greu, nu-i 
așa, Nige? Vreau să spun, nu să ne spetim. 

Conversaţia continuă așa, în timp ce Hugh ridica farfuriile din 
când în când, pe când Nigel servea. Găluștile fură urmate de 
cotlete de miel la grătar care, la rândul lor, lăsară loc salatei 
verzi, apoi unui castron de fructe și, în cele din urmă, unui 
digestivo. 

În tot acest timp, Lassiter se mulţumi să asculte. Nu voia să 
strice dispoziţia acestei mese cu povestea lui tristă, dar, într-un 
târziu, observă că Nigel și Hugh îl priveau, așteptând. 

— Ei, acum, probabil că vă miraţi ce caut eu aici. 

Nigel îi aruncă o privire lui Hugh. 

— Știţi, ca profesioniști, noi nu suntem curioși, dar... e- 
adevărat. Ne-am mirat. 

— Doar un pic, spuse Hugh, zâmbind. 

Lassiter luă o sorbitură de Fernet Branca. 

— Dacă urmăriţi să cumpăraţi o proprietate, zise Nigel, vă pot 
spune că n-o să ieșiţi în pierdere. 

Lassiter clătină din cap. 

— De fapt, răspunse el, eu speram să pot vizita Clinica Baresi. 

Nigel tresări. 

— Mă tem c-aţi avut ghinion. 

— Știu, răspunse Lassiter. Am văzut-o azi după-amiază. Făcu 
o mică pauză, apoi întrebă: Când s-a întâmplat asta? 

— A fost... ce zici, Hugh... în august? La sfârșitul lui iulie? În 
orice caz, în sezonul turistic. 


254 


— Cum s-a întâmplat? întrebă Lassiter, deși știa deja 
răspunsul. 

— Ei, bine, a fost un incendiu, nu-i așa, Hugh? 

— N-a fost doar o faptă urâtă, zise Hugh. N-a fost vorba de 
copii care-au aprins lumânări sau artificii, sau ceva de felul ăsta. 
Era o clădire din secolul al șaisprezecelea - partea ei veche, în 
orice caz. O mănăstire transformată în altceva. 

— A supravieţuit tuturor loviturilor secolelor și, pe urmă, - 
Nigel pocni din degete - a ars până-n temelii. 

— Treabă de profesionist, zise Hugh. N-a mai rămas nimic 
decât pietrele! Ei, bine, aţi văzut-o. Mortarul s-a topit. Focul a 
fost atât de cumplit, încât unele pietre au crăpat pur și simplu. 
Pompierii nici n-au putut să se apropie. 

— Era cineva înăuntru? 

— Nu. Asta a fost norocul, dacă se mai poate vorbi de noroc. 
Clinica era deja închisă, zise Hugh, aprinzându-și o ţigară de la 
flacăra lumânării. 

— Cum se explică asta? 

— Baresi, doctorul care conducea clinica, era destul de 
bolnav. Și, când el n-a mai putut continua, au închis-o, pur și 
simplu. Nu mai funcţiona cu multe luni înainte de a arde. 

— Credeţi c-aș putea să mă întâlnesc cu el, cu acest doctor 
Baresi? întrebă Lassiter. 

Nigel și Hugh clătinară din cap la unison. 

— Cam târziu, zise Nigel. 

— S-a prăpădit acum câteva luni, explică Hugh. 

— Cancer la plămâni, spuse Nigel apăsat și, cu o mână 
extrem de îngrijită, alungă fumul ţigării lui Hugh. Și noi ducem 
dorul clinicii, deși de când Todi a devenit un oraș atât de la 
modă, cred că o să se refacă afacerea... la un moment dat. 

Lassiter se încruntă. 

— Despre ce afacere e vorba? 

— Ei, bine, clinica n-avea înzestrări hoteliere, explică Nigel. 
Așa că femeile care se duceau acolo... locuiau aici. 

Lassiter se arătă foarte surprins. 

— De fapt, nu era chiar o coincidenţă, spuse Hugh izbucnind 
în râs. Vreau să spun că noi... eram singurul loc de găzduire din 
oraș. 

— Aveam un aranjament, zise Nigel. 


— Pacientele doctorului Baresi aveau un tarif special, adăugă 
Hugh, și noi ne ocupam de ele. Le luam de la aeroport, le 
transportam... chestii de-astea. 

— Nu erau, de fapt, bolnave, remarcă Nigel. N-aveau nevoie 
de îngrijire spitalicească. Vreau să spun că erau femei 
sănătoase. 

— Deci îl cunoșteați pe doctor? întrebă Lassiter. 

Nigel și Hugh schimbară o privire. Nigel clătină din cap. î 

— Ne cunoșteam... dar n-aş putea spune că eram prieteni. |n 
niciun caz. 

Hugh se rezemă de spătarul scaunului. 

— Ceea ce vrea să spună Nigel este că bunul doctor era cam 
mizantrop. 

— Deci pacientele lui stăteau la pensiunea asta? 

— Da, dar, de fapt... la Montecastello nu suntem decât noi. 
Cred că ar fi putut să le cazeze la Todi, dar adevărul este că noi 
eram mai indicaţi. Cât despre Baresi însuși, rar ne întâlneam cu 
el. 

Hugh începu să pună platourile pe o tavă, ţinându-le în 
cumpănă într-o mână și învârtindu-se în jurul mesei, apucând 
fiecare farfurie și lingură cu mișcări exagerate, de balet. Se opri 
cu tava ridicată. 

— De fapt, cred că faimosul dottore ar fi putut să fie unul de- 
ai noștri, zise el cu un zâmbet de cunoscător. Își întări spusele, 
aplecându-și repede bărbia întâi într-o parte, apoi în cealaltă. N- 
a fost niciodată însurat. În viaţa lui n-a existat nicio femeie. Se 
îmbrăca perfect. Avea un adevărat gust pentru antichităţi. Avea 
un cățeluș. Și... avea grijă să ne evite. Se adunau mai multe. Și 
genul ăsta e întotdeauna cel mai feroce mizantrop. 

— Ce gen? 

— Genul care fuge de lume, spuse Hugh. Se răsuci pe călcâie 
și porni spre bucătărie. 

Nigel se uită după el cum dispare, apoi întoarse capul spre 
Lassiter. 

— Îmi pare rău că aţi venit pentru clinică, spuse el meditativ. 
Trebuie să fiți dezamăgit. Era cumva... Șovăi, apoi se răzgândi și 
scutură din cap. Cred că n-ar trebui să întreb. 

— Ce să întrebi? 

— Ei, bine, vreau să spun, este... soţia dumneavoastră? 
Motivul pentru care ați venit la clinică... să faceți, mai întâi, un 


256 


sondaj? Vreau să spun... aţi încercat să... concepeţi un copil? Își 
acoperi ochii cu mâna. Mă iertaţi... am fost îngrozitor de prost 
crescut, știu. Mami și tati se răsucesc în mormânt. 

— Nu, răspunse Lassiter. Nu despre asta era vorba. Nu sunt 
însurat. 

Nigel scoase un oftat de ușurare. 

— Imi pare bine. Vreau să spun... cel puţin nu v-aţi făcut 
speranțe. 

Lassiter fu curios. 

— Clinica lui Baresi era... nu știu cum să spun... o ultimă 
șansă? Vreau să zic: pentru majoritatea oamenilor. 

Nigel se lăsă pe spătarul scaunului și începu să se balanseze. 

— Ei, bine, tot ce înţeleg eu despre misterele reproducerii 
este, oarecum, limitat de faptul că sunt străin de treaba asta. 
Așa cred. Dar n-aș putea spune că stabilimentul ăsta, clinica, 
era locul ultimei speranţe. Nu era ca Tijuana sau ceva de genul 
ăsta. Din contră, se spunea că omul nostru era un tip într-adevăr 
strălucit. Era un gen aparte, ca să spun așa. Avea paciente din 
toată lumea: din Japonia, din America de Sud... din toate cele 
patru zări. Și... cele mai multe plecau fericite. 

— Serios? Care... Care era... specialitatea doctorului? 

Nigel se încruntă. 

— Ah, nu știu. După cum v-am spus, pe mine nu prea m-a 
interesat. Dar femeile vorbeau despre asta tot timpul și se pare 
că Baresi avea, într-adevăr, destul de mult succes. Un fel de 
soluție tehnică. Cu embrioni. Nigel se încruntă iar. Dar, asta-i: eu 
nu mă pricep. 

— Nu pot să sufăr cuvântul embrion, interveni Hugh care 
apăruse de la bucătărie. Să te gândești c-ai fost cândva un ou. 
Se schimonosi la faţă. Ca un nenorocit de pui de găină. Cu un 
grăunte de minte, crescut în incubator, care ciugulea la 
comandă. Făcu o pauză. Se strâmbă. In orice caz, Nige, nu se 
spune „ou”. Se spune oocit. 

— Serios? Nigel făcu o mutră mirată. 

— Intre altele, // dottore a inventat o metodă care permite 
oocitului să producă un fel de... armură... care, în mod normal 
se dezvoltă atunci când sperma a pătruns prin perete. E un fel 
de fecioară blindată, în sensul că nu permite pătrunderea 
restului de spermă. Fiindcă - Hugh își ridică braţele în sus ca un 
luptător - câștigătorul a fost deja ales. 


257 


Nigel arăta îngrozit. 

— În orice caz, continuă Hugh, armura nu numai că ţine 
sperma la distanţă, ea accelerează întreaga afacere, producând 
un soi de superfertilitate. Din momentul ăla, înţelegeți, treaba e 
ca și pusă pe roate. 

— Nu mi-am dat seama că ești atât de bine informat în 
legătură cu chestiile astea, zise Nigel. Se întoarse spre Lassiter. 
De fapt simpatia lui și calităţile de confident erau, uneori, foarte 
solicitate de unele dintre femei, bietele de ele. 

Hugh dădu aprobator din cap și aprinse o ţigară: 

— Mai ales de Hannah. 

— Una dintre cehoaicele noastre, explică Nigel. 

— Era atât de îngrozită, și atât de drăguță. Imi povestea tot, 
absolut tot. 

— Hannah Reiner, spuse Lassiter ferm. Din Praga. 

— O cunoașteţi? 

— Nu, răspunse Lassiter. N-am cunoscut-o. A murit. 


e Capitolul 26 


— Nu-mi vine să cred, spuse Hugh, după ce Lassiter termină 
de explicat de ce venise la pensiunea lor. Englezul trăgea cu 
sete dintr-o Rothmans Silk Cut, dând din cap. Încet. 

Nigel, năucit, se uita când la unul, când la celălalt, apoi își roti 
ochii spre tavan. 

— Și de ce naiba...? 

— Speram să găsesc ceva la clinică... ceva care să... nu știu 
cum să spun... care să lămurească, cumva, lucrurile, spuse 
Lassiter. Dar ce-i cu casa lui Baresi? Poate că are un birou 
acolo... 

Hugh scutură din cap și-i spuse că locuinţa lui Baresi se aflase 
într-o anexă a clinicii. Și când clinica a fost înghițită de flăcări, 
același lucru s-a întâmplat și cu locuinţa lui, la fel și cu tot ce era 
în ea. 

— Mă tem că n-a mai rămas nimic. Absolut nimic. 

— Pas des cartes, pas des photos et pas des souvenirs”, 
adăugă Nigel. 


24 Nici cărţi, nici fotografii și nici suveniruri. (fr.). 


— Cu _infirmierele ce s-a întâmplat? întrebă Lassiter. Ele 
trebuie să știe... 

— Nu existau infirmiere. Hugh clătină din cap și-și aruncă 
chiștocul ţigării. Erau câteva asistente de laborator, dar nu cred 
că pot fi de mare folos. 

— Asistente de /aborator? Vrei să-mi spui că individul ăsta 
conducea o clinică, și nu avea o infirmieră care să lucreze cu el? 

— Era un tip foarte secretos. Și, în orice caz, nu era o clinică 
obișnuită. Nu era un loc cu un doctor pentru uzul tuturor sau cu 
regimente de pacienţi. Nu era un spital. Era mai mult... un 
institut de cercetare, ce zici, Nigel? 

— Îhî. 

— Nu cred că omul nostru accepta mai mult de cincizeci, 
șaizeci de paciente pe an, deși, din câte am aflat, ar fi putut să 
aibă de cinci ori mai multe, dac-ar fi vrut. 

— Dar despre asistentele de laborator ce poţi spune? întrebă 
Lassiter. 

— Ei, una dintre ele era, de fapt, mai mult o femeie de 
serviciu; făcea curăţenie... chestii de-astea. Cealaltă era puţin 
mai compos mentis*5, dar nu cred c-am mai văzut-o după 
incendiu, nu-i așa, Nigel? 

— Nu, cred că focul a pus-o pe fugă. Cineva spunea c-a plecat 
la Milano. 

Lassiter se încruntă și căzu o clipă pe gânduri. 

— Mai era și altcineva? Vreun prieten? Vreo rudă? Ceva de 
genul ăsta? 

Hugh se uită la Nigel. 

— Nu cred. Mai nimeni. Deși... puteţi să staţi de vorbă cu 
preotul. 

— Sigur că da! exclamă Nigel. Cu părintele. 

— Nu cred că erau chiar prieteni... 

— Dar jucau șah, nu-i așa? În piaţă! spuse Nigel. Beau câte un 
pahar împreună... chestii de-astea. 

Hugh dădu din cap. 

— Da, aș putea spune că Azetti e exact persoana potrivită. 

— Ce fel de om e? întrebă Lassiter. 

Hugh ridică din umeri. 

— Un străin. Un tip suspect. Nu prea iubit de localnici. 


25 întreg (întreagă) la minte. (lat.). 


— Se spune că e un pic cam bolșevic, adăugă Nigel, 
ascunzându-și un căscat. Îmi închipui că de-asta se și află aici. 

— Totuși, zise Hugh, o discuţie cu părintele merită osteneala. 
Și vorbește englezește. Destul de bine. 

— Am să-l caut mâine dimineaţă, spuse Lassiter. Unde pot să- 
| găsesc? 

— La biserică. În piaţă. Vă îndrum eu, spuse Nigel, altfel s-ar 
putea să vă învârtiţi prin preajmă și să vă rătăciţi. Dar, până la 
urmă, v-aţi trezi tot în piaţă. Toate drumurile duc acolo. 

Toţi trei se ridicară în aceeași clipă și Hugh spuse că termină 
el curăţenia. Făcându-i semn lui Lassiter să-l urmeze, Nigel porni 
de-a lungul holului, stingând lumânările pe drum. Când intrară în 
sala cea mare, englezul se duse la biroul din faţă și întrebă dacă 
Lassiter dorea să fie trezit de dimineaţă. 

— Mulţumesc, am ceas. 

— Mai staţi puţin, zise Nigel, vreau să vă arăt ceva. 
Deschizând o carte legată în piele care se afla pe birou, dădu 
câteva pagini, se opri și-și ridică privirea. Asta e registrul 
oaspeților. Acoperă toată perioada din ziua când am deschis 
pensiunea - pe atunci n-aveam decât trei camere de oaspeţi 
renovate. Hughie a făcut o comandă specială pentru registrul 
ăsta la Gubbio. Îl închise ca să poată vedea Lassiter lucrătura 
fină a pielii, cotorul cu cutele în relief, verzi și aurii, făcute de 
mână și coperta cu vulturul, minunat reprezentat, ţinând în 
gheare o firmă: L'AQUILA. Nigel își trecu degetele pe suprafaţa 
lui, apoi deschise registrul la prima pagină: Douăzeci și nouă 
iunie, citi el, 1987. Primul nostru oaspete. Domnul Vassari. A 
stat două zile. 

— E un registru frumos, spuse Lassiter. 

— Da, așa-i! Dar scopul pentru care vi l-am arătat este ca să 
vedeți că toți oaspeţii se află aici. Numele și adresa, numărul de 
telefon... data vizitei. Am căutat-o pe sora dumneavoastră mai 
adineauri și, când am găsit înregistrarea, mi-am adus aminte de 
ea. Era liniștită. Citea mult. Și m-a rugat să-i dau reţeta mea de 
biscuiţi. Dădu trist din cap. Aici, spuse el, deschizând la o pagină 
din prima jumătate a registrului. Uitaţi-vă. 

Lassiter se conformă și văzu un scris caligrafic care notase 
înregistrarea pe numele Kathleen Lassiter: 


Kathleen Lassiter - C.B. 


260 


207 Keswick Lane 
Burke, VA-USA 
703-347-2122 
Sosire: 21-4-91 

Plecare: 23-5-91 


Stătuse treizeci și două de zile. El nu-și amintea să fi durat 
atât de mult. Dar, bineînţeles că fusese ocupat; el era 
întotdeauna al dracului de ocupat. 

— Asta ce-i? întrebă el, arătând inițialele C.B. 

— Clinica Baresi. Ca să se poată urmări decontarea. Mai avem 
și alte mici notații. O.T. - oficiul turistic din Todi. AVM este 
Agenda Viagge Mundial - o agenţie de călătorie. Asta-i. 

Lassiter dădu din cap, fără prea mult interes. 

Un gest elegant din umeri. 

— Toţi oaspeţii noștri de la clinică se află aici. Dacă doriţi să 
vă uitaţi, sunteți bine venit. 

Brusc, Lassiter înțelese. 

— Deci, Hannah Reiner... 

— Hannah, sora dumneavoastră... toate. 

Lassiter se gândea că ar putea găsi ceva care să facă o 
legătură între sora lui și celelalte victime. Poate că vizitele lor se 
suprapuneau. 

— E o treabă plicticoasă, spuse Nigel, dar aţi putea să faceți o 
listă a pacienţilor clinicii... vreau să spun... Ridică din umeri. 

Lassiter se gândea ce bătaie de cap ar fi să verifice toate 
numele din registru, căutându-le pe cele însemnate cu C.B. Și 
făcând o listă pe parcurs. Numai gândul la asta îl și extenua. Dar 
n-avea încotro. 

— Ei, spuse Nigel, întorcând capul și lăsându-se pradă unui 
căscat adânc, din rărunchi, care reflecta și gradul de oboseală al 
lui Lassiter. 

— Mai e ceva, zise Lassiter. Poţi să-mi spui când s-a deschis 
clinica? 

Nigel se încruntă. 

— Ah, nu știu... cred că în nouăzeci... sau în nouăzeci și unu. 
Cam așa ceva. Și, spunând asta, Nigel își flutură degetele în aer, 
se întoarse și porni de-a lungul holului. 


261 


Începând cu înregistrările din ianuarie 1990, Lassiter răsfoi 
registrul până dădu de primul oaspete al clinicii. Era vorba de 
Anna Vaccaro, o femeie din Verona, care se înregistrase pe trei 
mai. Stătuse la Aquila șapte zile. 

La câteva minute după ce începuse treaba, Lassiter se duse în 
camera lui, își luă laptopul și se întoarse în hol. Cu registrul 
alături, începu un fișier intitulat: oaspeți cb și se apucă să 
introducă numele, adresele și datele. Nu trecu mult și găsi nu 
una, ci mai multe scheme. Aproape toate femeile stăteau cinci 
zile sau o săptămână. Dar unele, ca, de pildă, sora lui, 
rămâneau la Aquila mult mai mult, treizeci de zile sau și mai 
multe. 

Prima dintre ele fusese Lanielle Gilot, din Anvers, care venise 
la hotel pe la sfârșitul lui septembrie 1990 și plecase cu o lună 
mai târziu. Sora lui Lassiter făcuse același lucru și poate că mai 
erau și altele cu aceeași durată a șederii în registru. 

Lassiter tocmai copia numele Gilot în computerul lui când 
Hugh apăru în hol, cu un pahar de coniac în mână. Părea mirat, 
dar Lassiter îi explică ce făcea și-l întrebă de ce unele paciente 
ale clinicii stăteau mai puţin de o săptămână, iar altele peste o 
lună. 

— Proceduri diferite, răspunse Hugh, rezemându-se de o 
coloană. Era ușor ametit. 

— Ce vrei să spui? 

Hugh se încruntă și ridică ochii în tavan, de parcă se aștepta 
să găsească răspunsul acolo, apoi îl privi iar pe Lassiter. Nu prea 
reușea să-și concentreze privirea. Chipul lui avea expresia dulce 
a unui copil care se străduia să gândească adânc. 

— Proceduri diferite, repetă el. Fertilizarea in vitro era cea mai 
rapidă. Foarte eficientă. Se ia unul dintre ovulele femeii și... de 
fapt cât de multe aţi vrea să știți? Vreau să spun că doamnele 
aveau tendinţa să vorbească mult despre asta. 

Lassiter ridică din umeri. 

— Nu știu. 

— Ei, bine, după cum spuneam: fertilizarea in vitro cerea o 
ședere scurtă. Doamnele veneau și plecau după câteva zile. Işi 
închise ochii, își încreţi faţa și se mai gândi puţin. Pe urmă, mai 
erau și felurite... transferuri. Transferuri de gameţi. Transferuri 
de zigoţi. Părea amuzat. Ce lexicon ciudat pentru conceperea 
bebelușilor, nu credeți? Zău așa! Transfer intrafalopian de 


262 


celule. Încercaţi să spuneţi asta cu gura plină! Se uită la Lassiter 
cu un zâmbet strâmb. De fapt, ce este un nenorocit de gamet? 
Simţi nevoia să știi... își răsuci paharul cu coniac. 

— Despre Hannah Reiner ce știi? întrebă Lassiter, bătând cu 
palma pagina la care lucra. N-am ajuns încă la ea. Ea din ce 
categorie făcea parte? 

Hugh se frecă la ochi. 

— Și ea e pe aceeași listă, răspunse el. Donaţie de oocite. A 
durat o lună. La fel ca la sora dumneavoastră, nu-i așa? 

— Așa cred. Da, așa a fost; a stat destul de mult. Apoi, după o 
pauză: Știi de ce a durat așa de mult? 

Hugh ridică puţin dintr-un umăr. 

— De fapt, spuse el, ca și cum s-ar fi mirat chiar el de ce aude 
- știu. Mi-a explicat Hannah. Mai întâi de toate, bătrânul Baresi 
pretindea să se stea atât de mult. La o altă clinică la care fusese 
Hannah, te duceai doar pentru o vizită de contact și ţi se 
recomandau injecții și pilule. 

— Injecţii și pilule? 

— Așa trebuia, ca să se sincronizeze corpul ei cu corpul 
donatorului. 

— Ce donator? 

— Donatorul de ovul. Asta înseamnă „donația de oocit”. 

Lassiter arăta complet năucit. 

Hugh oftă. 

— Uneori... o femeie ca Hannah... pur și simplu nu poate să 
rămână însărcinată. Fiindcă ovulele ei... sunt prea bătrâne. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei, bine... toate au așa ceva... vreau să spun, femeile... 
când se nasc. Știai asta, bineînţeles. 

— Bineînţeles, minţi Lassiter. 

— Deci au toate ovulele pe care le e dat să le aibă de la bun 
început. Și când femeile îmbătrânesc, atunci îmbătrânesc și 
ovulele și, uneori, lucrurile încep să meargă prost. Cromozomii 
nu mai sunt așa de siguri, se întâmplă mult mai multe accidente 
genetice, sau ovulele nu se mai fertilizează atât de ușor. Prin 
urmare, s-a dezvoltat tehnica asta. Atunci, o femeie ca Hannah 
poate să poarte în pântece un copil. Cineva ca Baresi extrage un 
ovul de la o femeie mai tânără - donatoarea - și fertilizează acel 
ovul cu... ei, bine, cu sperma soţului lui Hannah și introduce 
ovulul fertilizat în trupul femeii mai în vârstă. Epuizat de atâta 


263 


vorbă Hugh trase o dușcă zdravănă de coniac, își clăti gura cu el 
și-l înghiţi. 

— Deci, din punct de vedere biologic... nu e, de fapt, copilul 
femeii. 

Hugh pocni cu unghia marginea paharului de coniac. Se auzi 
un clinchet ușor. 

— Nu sunt de acord. Dacă privim lucrurile biologic, este 
copilul ei. Ea l-a purtat în pântece până la soroc, ea i-a dat 
naștere, ea l-a alăptat. Dar, în sens genetic, nu... nu au nimic în 
comun la acel nivel. Tot ADN-ul vine de la soţ și de la donatoare. 
Cred că Hannah era puţin cam necăjită din cauza asta. 

— De ce spui asta? 

— Ei, bine, nu prea semăna cu Jiri, nu-i așa? Mă refer la 
băieţel. 

— Nu știu, răspunse Lassiter. Am văzut o fotografie, dar 
copilul era un bebeluș. Dar... aţi păstrat legătura? 

— Da, sigur! Câţiva ani ne-am scris o dată pe săptămână. Pe 
urmă, legătura s-a întrerupt. Totuși, mi-a trimis o poză a 
mititelului... ei, bine... cred că semăna cu donatoarea... pentru 
că nu prea aducea cu Jiri... nu că Jiri ar fi cine știe ce 
procopseală. 

— Totuși, eu încă nu înţeleg de ce a fost nevoie deo lună... 

— Ei, bine, mai întâi din cauza injecţiilor cu hormoni. V-am 
mai spus. Femeia care primea ovulul, explică Hugh, trebuia să-și 
sincronizeze... știți... ciclul ei cu cel al donatoarei. Și pe urmă 
mai era și bătrânul Baresi. 

— Exact. 

— El insista să le aibă aici o lună întreagă, după cum 
spuneam, ceea ce nu se întâmplă la alte clinici. Chiar și pe 
clientele din localitate le ţinea aici. Îi plăcea să monitorizeze 
hormonii foarte îndeaproape. Și încă ceva, nu-i plăcea ca ele să 
zboare cu avionul - zicea că asta nu era bine... ceva în legătură 
cu presiunea aerului. 

Lassiter se încruntă. Kathy trecuse prin multe. Totuși nu 
spusese nimic despre injecţiile cu hormoni, despre oocite sau 
despre donaţii de ovule. Dar, de fapt, Kathy fusese întotdeauna 
rezervată în legătură cu astfel de lucruri. N-ar fi vorbit niciodată 
despre ceva atât de intim. Nici măcar cu el. Și, poate, mai ales 
cu el. 

— Pot să vă întreb ceva? 


264 


— Bineînţeles. 

— O să păstrăm legătura? În privinţa omorurilor ăstora, vreau 
să spun. Nigel mă tachina în legătură cu Hannah, dar eu o 
plăceam foarte mult. Făcu un gest de neputinţă, ridică ochii la 
Lassiter, apoi căscă din toate puterile. Ei, bine, sunt frânt de 
oboseală, spuse el. Ar fi cazul să mă culc. Porni de-a lungul 
holului, puțin cam nesigur pe picioare. 

Lassiter se întoarse la registrul oaspeţilor, răsfoind pagini 
după pagini de nume și adrese, urmărind cu ochii inițialele 
indicatoare: C.B. Era o muncă mecanică și, în timp ce-o 
îndeplinea, îi trecu prin minte un gând. 

Era oare posibil ca omorurile să aibă vreo legătură cu 
donatorii de ovule sau de spermă? Găsi un nume și îl introduse 
în computer. Existau cazuri de oameni care-și urmăriseră 
odrasla genetică - bărbaţi cărora nu li se adusese la cunoștință 
paternitatea lor, care aflau mai târziu că un copil de-al lor fusese 
dat cuiva spre adopţie. Văzuse un program despre în emisiunea 
60 Minutes sau altundeva. 

„E târziu”, își spuse Lassiter. „Ești obosit.” Pornise Grimaldi 
într-o misiune de descoperire și distrugere pentru eliminarea 
propriilor lui odrasle? Işi amintea că mai respinsese ideea asta și 
altă dată și că avusese motive să facă așa. Nu avea niciun motiv 
să creadă că Grimaldi fusese donator de spermă și, chiar dacă 
fusese, de ce să-și hăituiască propriii „copii”? Doar dacă era 
nebun, și Lassiter eliminase cuvântul „nebun” cu mult timp în 
urmă. 

Mai dădu peste un C.B. și-l introduse în computer. 

Dar dacă... dacă era vorba de avere, de o moștenire? Și dacă 
moștenitorul acestei averi știa că răposatul fusese donator de 
spermă? Moștenitorul ar fi putut să înceapă să se teamă că 
odrasla donatorului o să dea de el într-o bună zi și o să aibă 
pretenţii la avere? Bineînţeles că era ceva prea greu de urmărit, 
își spuse Lassiter. Era cu mult mai simplu să distrugi dosarele 
clinicii - ceea ce se și făcuse, pe lângă uciderea copiilor. 

Degetul lui ajunse la o altă înregistrare - o femeie care 
stătuse la pensiune treizeci și două de zile. Era a patra, până 
acum. Nu dăduse încă de numele lui Hannah Reiner, dar, după 
spusele lui Hugh, și ea era una dintre ele. Pentru că Hannah și 
Kathy fuseseră supuse unei proceduri cu oocite, începuse să 


265 


marcheze acele nume cu un asterisc dublu, pentru cazul când 
șederea mai lungă avea o însemnătate. 

lată încă una: Marie Williams din Minneapolis, Minnesota. Ea 
venise la pensiune pe 26 martie 1991 și plecase pe 28 aprilie. Ei 
și lui Kathy li se aplicase aceeași procedură și șederea lor 
coincisese mai mult de o săptămână. „Trebuie să se fi întâlnit”, 
își spuse Lassiter. 

Continuă să întoarcă paginile registrului, notând numele 
oaspetelor clinicii, până dădu de încă o procedură cu oocite: 


Marion Kerr - C.B. 
17 Elder Lane 
Bressingham, B.C. 
Sosire: 17-11-92 
Plecare: 19-12-92 


Lassiter introdusese deja înregistrarea în computerul lui și 
căuta următoarea înregistrare când dădu de ceva care-i atrase 
atenția. Bressingham, Columbia Britanică, Canada. Uitase de 
numele de Kerr - nu i se păruse important. Dar acum... rămase 
trăsnit. Acea căutare Nexis... la Praga... exact înainte de a-l 
cunoaște pe Jiri Reiner... incendiu-copil-omucidere, sau cam așa 
ceva, și unul dintre lucrurile descoperite - singura descoperire 
adevărată fusese știrea despre o familie pe nume Kerr. 

Nu-și amintea niciun fel de detalii, în afară de unul, și acest 
unic detaliu îi tăie respiraţia: copilul familiei Kerr fusese ucis 
atunci când Grimaldi se afla la spital. Deci, își zisese el, nu putea 
avea nicio legătură cu moartea surorii lui și a lui Brandon. 
Fiindcă, dacă era așa, însemna că nu era doar un singur ucigaș - 
ceea ce te ducea cu gândul la o conspirație. Pentru uciderea 
copiilor mici. 

Ideea era de neconceput și totuși iată: 


Marion Kerr - C.B. 
Bressingham, B.C. 


Simţea nevoia sa bea o ceașcă de cafea și știa cum să și-o 
procure. Se duse iar în camera lui și scoase un pachet de 
Nescafe din barul frigorific și încălzi o ceașcă de apă, folosind un 
fierbător pe care pensiunea îl furniza cu amabilitate. 


266 


Nu știa ce să creadă. Înregistrarea numelui Kerr sugera... de 
fapt, dovedea... că nu exista doar un singur ucigaș, și era 
imposibil să nu te gândești că Umbra Domini, moartea lui Bepi și 
bătaia pe care o încasase el la Napoli făceau parte din aceeași 
schemă. Dar când încerca să se întrebe de ce, ce motiv posibil... 
mintea i se golea. 

Cu nessul în mână, se întoarse în hol, unde laptopul lui îl 
aștepta, lucind în întuneric. 

Următoarele trei ore nu se mai opri din treabă. Își dădea 
seama că nu mai putea fi sigur de ceea ce făcea și se sili să 
verifice fiecare pagină de două ori. Dar, chiar și așa, mintea lui o 
lua razna și de câteva ori i se întâmplă să întoarcă pagina fără 
să se fi concentrat asupra ei, atenţia dispărându-i în ceața 
oboselii. Când i se întâmpla așa ceva, se forța să răsfoiască iar 
paginile din urmă, până la ultimul nume pe care îl notase și să 
pornească iar de acolo. 

Se făcuse trei și jumătate dimineaţa când își dădu vag seama 
că găsise o schemă, sau conturul unei scheme. Dar nu-și îngădui 
să se gândească la ea până nu introduse în computer toate 
pacientele clinicii - fiindcă atunci se putea limita la însemnările 
care se conformau acelei scheme. Când ajunse în sfârșit la 
capăt, cerul începuse să se lumineze la geamul holului. 

Era epuizat. Inchise coperta de piele a registrului oaspeţilor și, 
ridicându-se în picioare, se întinse atât de tare, încât auzi ceva 
pocnindu-i în coaste. Închise lumina și porni spre camera lui. 

Acolo, se apucă să facă ceea ce nu-și îngăduise să facă mai 
înainte - să despartă donațiile de oocite, cazurile femeilor care 
stătuseră la pensiune o lună sau mai mult, din cele 272 de nume 
de pe listă. Asteriscurile duble îi fură de folos și, cu ajutorul 
computerului, nu-i trebuiră mai mult de câteva minute ca să 
alcătuiască o listă de optsprezece nume. 


Kathleen Lassiter 
Hannah Reiner 
Matilda Henderson 
Adriana Pena 
Lilian Kerr... 


Cinci dintre cele pe care le recunoscuse erau deja moarte. 
Copiii lor erau morți și ei. Și toate muriseră mistuite de flăcări. 


267 


Închise ochii. Chipul lui Brandon îi apăru în minte. „Unchiule 
Joe! Unchiule Joe! Uită-te la mine! Pot să fac o tumbă. Uită-te la 
mine!” Băieţelul cădea strâmb, într-o parte; nu era nicidecum o 
tumbă, era doar un copilaș care se trântea stângaci pe covor, 
dar Brandon sărise în sus ca un gimnast la o Olimpiadă, cu 
mâinile aruncate spre cer, în semn de victorie, cu un zâmbet 
strălucind de mândrie. 

Lassiter se uită iar la listă. Majoritatea femeilor erau din 
Statele Unite și din Europa Occidentală, dar erau și câteva din 
alte locuri: Hong Kong, Tokio, Tel Aviv, Rabat, Rio. 

Mută laptopul pe biroul de lângă fereastră și conectă 
modemul la telefon. Folosind programul cifrat N, criptă fișierul 
oaspeti cb și o transmise biroului său din Washington. Pe urmă, 
scrise o scurtă notă către Judy Rifkin, dându-i numele și adresele 
celor optsprezece paciente pe care le înscrisese pe listă. li spuse 
să-l anunţe pe Riordan că cel puţin cinci dintre femeile de pe 
listă erau moarte și că toate celelalte puteau, deci, să se afle în 
primejdie. Riordan trebuia să contacteze autorităţile din toate 
jurisdicţiile implicate ca să pună femeile și copiii sub protecţie. 
Lassiter intenționa să se întoarcă peste vreo două zile și atunci 
va explica totul. 

Între timp, dorea ca Judy să facă un dosar privitor la răposatul 
doctor Ignazio Baresi din Montecastello, Italia. Să pună acolo tot 
ce putea descoperi despre Clinica Baresi și o tehnică de 
fertilizare numită „donaţie de oocite”, ceea ce ar fi, de 
asemenea, util. În cele din urmă, îi spuse să-l ajute pe Riordan, 
încercând să contacteze cele treisprezece femei de pe listă. 
Dacă polițiștii preluau problema, niciuna dintre femei nu va mai 
putea fi abordată. Ceea ce era exact ce dorea el. 

Nota era lungă de două pagini și, după ce i-o transmise lui 
Judy simţi o nevoie cumplită de somn. Dar se aflau în week-end 
și exista posibilitatea ca Judy să nu-și verifice mailurile până luni 
dimineaţă. Se uită la ceas. Era aproape cinci și jumătate 
dimineaţa, respectiv unsprezece și jumătate noaptea la 
Washington. Întinzând mâna la telefon, formă numărul lui Judy 
de acasă. După patru zbârnâieli lungi, răspunse automatul. 
Când se auzi ţiuitul prelung, el spuse: 

— Judy, aici Joe. Verifică-ţi mailurile imediat. E urgent. Ne 
vedem peste câteva zile. 


268 


Își scoase hainele și se întinse pe pat, ca un înotător care face 
pluta. Închizând ochii în faţa luminii slabe a dimineţii, își ascultă 
respiraţia și aşteptă să-și piardă cunoștința. 

Dar mintea lui alerga înainte. Apoi, chipul carbonizat al lui 
Brandon i se ivi brusc în fața ochilor și se auzi vocea lui Tommy 
Truong: „N-a mai rămas nicio picătură de sânge în băieţel.” Își 
aminti privirea lipsită de speranţă a lui Jiri Reiner. Și lacrimile 
Karei Baker. „lisuse Hristoase”, își zise el, trăgându-și pledul 
peste cap. „E un adevărat masacru împuţit.” 


e Capitolul 27 


Era ora unsprezece când se dădu jos din pat și primul lucru 
care-i trecu prin minte fu că avea nevoie de o noapte de somn 
bun - și nu doar de cele câteva ore pe care le dormise. Dar un 
duș bun rezolvă treaba, șfichiuindu-i faţa cu un val de apă 
fierbinte, masându-i umerii, apoi clătindu-l până se simți 
proaspăt. Nu voia să-și piardă vremea cu rasul, dar, pe urmă, se 
răzgândi. Preoţii pot fi ciudați. Sau așa-și închipuia el. De fapt, 
nu știa prea bine. 

Se îmbrăcă cu jacheta de piele și coborî în hol. Nigel se 
plângea că e mahmur, totuși îi arătă drumul spre piaţa unde se 
afla biserica „și o cafenea”. 

Afară era rece, în jur de cinci grade și aerul era aspru, cu 
semne de ploaie. leși din pensiune și o luă la stânga, pornind 
spre nord, de-a lungul unei străzi înguste, pietruite. Nu existau 
trotuare și nici mașini, doar un zid de case de piatră cenușie pe 
ambele părţi, cu ușile și obloanele închise ca să nu intre aerul 
iernatic de-afară. 

Nu-i plăcea prea mult. Pe vreme de iarnă, Montecastello 
părea tot atât de ameninţător, pe cât era de frumos. De-a lungul 
secolelor, fundaţiile caselor se mutaseră din loc, și acum 
clădirile păreau că se înclină una spre cealaltă, ghemuindu-se 
deasupra străzii. In timp ce Lassiter cobori o străduţă și urcă o 
alta, își dădu seama că orașul era un labirint, unul dintre acele 
locuri unde era ușor să te pierzi, dar greu să te ascunzi. 

Trecu pe lângă un magazin fără firmă, apoi pe lângă altul. Nu 
se vedeau inscripţii nicăieri, poate pentru că nu era nicio nevoie 
de reclamă: toată lumea din oraș îi cunoștea, cu siguranţă, pe 


269 


toţi ceilalţi și fiecare știa ce vindea celălalt. În fiecare magazin 
bâzâiau luminile fluorescente în spatele intrărilor de care 
atârnau perdele de mărgele din plastic. Cu un fâșâit și un 
clinchet, un bătrân trecu pragul unei astfel de intrări și ieși iar în 
stradă, ducând o pungă de legume, pachete învelite în hârtie de 
măcelărie și o pâine. „Ciao”, spuse el, cu ochii în pământ și 
grăbind pasul. 

După ce mai dădu un colț, Lassiter ieși dintr-o împletitură de 
străzi în spaţiul deschis al pieței centrale din Montecastello, 
Piazza di San Fortunato. Destinația lui, Biserica San Giovanni 
Decollato, ocupa întreaga latură nordică a micului scuar. Era o 
clădire simplă, chiar austeră, ridicată din aceeași piatră cenușie 
pe care-o vedeai peste tot în oraș. Lassiter tocmai se pregătea 
să urce scările spre biserică, dar îl izbi aroma cafelei și se 
întoarse. 

În fața bisericii se afla o cafenea ca o nișă în perete, cu o ușă 
din mărgele și cu mese și scaune de metal pe strada din faţa ei. 
Acesta era, fără îndoială, centrul păcatelor la bucată din 
Montecastello, care combina diverse funcții: de bar cu gustări, 
loc de vânzare a ziarelor, centru de închirieri casete video, birt, 
cafenea și tutungerie, între pereţii aceleiași încăperi. În ciuda 
frigului, Lassiter se așeză la o masă de afară și comandă un 
espresso. 

Deși aerul era rece, locul era totuși destul de liniștit și ar fi 
fost și tăcut dacă n-ar fi existat ţiuitul insistent al unui joc de 
Pac-Man care răzbătea din cafenea. Scuarul era apărat pe trei 
laturi de clădiri. A patra latură făcea parte din zidul orașului, un 
parapet scund, de vreun metru și ceva care dădea spre câmpia 
umbriană. 

La masa de lângă el stătea o pereche de muncitori de vârstă 
mijlocie care jucau cărţi. Purtau haine de lână strâmte, încheiate 
peste atât de multe straturi de îmbrăcăminte, încât arătau ca 
niște mobile tapițate. Sorbind când din cafea, când din coniac, 
înjurau înfundat, mormăiau în barbă și glumeau în legătură cu 
cărţile care le fuseseră hărăzite de soartă. 

În timp ce aștepta să-i vină cafeaua, Lassiter își aruncă 
privirea la rastelul cu ziare așezat în afara cafenelei. Erau cel 
puţin vreo douăsprezece ziare fixate cu clame de metal, dar 
niciunul nu era în engleză. Un Le Monde vechi de trei zile - dar 
nu se simţea în stare să-l citească. Incerca să se hotărască dacă 


270 


să folosească sau nu un pretext la întrevederea lui cu preotul. Și 
ce anume să spună. „Spuneţi-mi tot ce știți despre doctorul 
Baresi?” Scutură din cap. 

Sosi și cafeaua și, în timp ce o sorbea, începu să-i urmărească 
pe muncitorii care jucau cărţi. Pachetul de cărți era atât de 
vechi, încât arăta aproape ca o bucată de stofă. Lăsate în voia 
lor, cărţile ar fi căzut din mâinile jucătorilor, scoțând la iveală 
fiecare valoare. Dar cei doi le propteau cu degetele celeilalte 
mâini, formând un câmp în spatele lor. 

Ambii bărbaţi, cu pielea arsă de soare și un păienjeniș de 
zbârcituri în jurul ochilor, își petrecuseră, neîndoielnic, viaţa în 
aer liber. Arătau viguroși și, într-un fel, diabolici, cu ochii și dinţii 
strălucind pe chipurile întunecate. 

Incercă să-și închipuie un loc din America unde doi bărbaţi ca 
ei ar fi stat la aer, văzându-și de treaba lor ziua-n amiaza mare, 
bând cafea și coniac și jucând cărţi. În ianuarie. Nu-i veni în 
minte niciun asemenea loc; poate doar o berărie muncitorească, 
dar asta era cu totul altceva. 

In centrul scuarului se afla o fântână simplă, un bazin pătrat 
de piatră ridicat la vreun metru și ceva deasupra solului. Pe 
singurul lui zid vertical se vedea un basorelief uzat, 
reprezentând un cap de leu. Gura îi era ciobită, așa încât în 
bazin nu curgea un șuvoi, apa fiind mai mult împroșcată. Dar, 
chiar și așa, fântâna funcţiona și era mai mult decât un 
ornament. Lassiter privi o femeie mai în vârstă umplând cu apă 
două ulcioare din plastic, îndreptându-și umerii și plecând cu ele 
în mâini. 

Mai comandă o cafea și, până să fie gata, făcu câţiva pași 
spre parapet. In faţa lui, peretele cobora aproape vertical. Era 
format mai mult din rocă, pământul fiind, de mult, erodat; câțiva 
pini strâmbi reușiseră să crească în solul pietros. 

In depărtare, chiar deasupra pinilor acestora, se vedea Todi, 
aproape plutind pe cer. Zidurile lui încingeau colina muntoasă 
pe câteva planuri diagonale, urcând dealul către orașul însuși. 
Mai încolo se vedea un spaţiu aglomerat, desfășurarea urbană a 
așezării Todi, pentru ca ordinea să se instaureze din nou, printr- 
un macat pestrit de loturi agricole care se întindea până 
departe, la râu. 

Era o priveliște blândă, sugerând o ciudată nostalgie după 
ceva ce, de fapt, nu cunoscuse niciodată. Trecuse mult de când 


271 


agricultura arătase așa în Statele Unite, dacă arătase vreodată 
așa, și dacă voiai să vezi un peisaj american cu aspect de 
macat, trebuia să te uiţi de la o înălțime de șase kilometri. 
Atribui această nostalgie lui Cezanne. 

Mai aproape de el, de ceastălaltă parte a râului se vedea 
plantaţia creată de mâna omului pe lângă care trecuse, cu 
șirurile ei geometrice de pomi. Se putea observa unde se bifurca 
drumul, o parte luând-o spre Clinica Baresi - sau ceea ce 
rămăsese din ea - iar cealaltă parte spre Montecastello. Urmări 
acel drum cu privirea, până când se pierdu în linia abruptă a 
dealului. Apărea din nou la câteva sute de metri sub el, la micul 
parc. Putea chiar să-și vadă mașina lui argintie, acolo unde o 
lăsase. 

Intorcându-se la cafenea, găsi cel de-al doilea espresso 
așteptându-l și, rămânând în picioare, îl bău dintr-o singură 
sorbitură. Strecurând cinci mii de lire sub farfurioară, traversă 
piața către biserică. 

e 

Lassiter urcă scările și intră printr-o ușă grea de lemn care 
dădea într-un fel de sală, de anticameră. Un perete de lemn, cu 
câte o intrare în biserică la ambele capete, despărţea lumea 
rugăciunii de lumea din afară. Incăperea era un tampon, un fel 
de loc de evacuare în care se afla o masă veche de lemn cu 
teancuri ordonate de broșuri și o cutie a milelor din metal. 
Lassiter strecură câteva bancnote în cutie și porni de-a lungul 
peretelui către biserica propriu-zisă. 

Era surprinzător de întuneric și la început nu putu să vadă 
nimic altceva decât tavanul, sus, deasupra lui. Fumul de 
lumânare și mirosul de mucegai îi umplură nările, în timp ce în 
urechi îi răsună murmur de voci potolite, venind din partea din 
faţă a bisericii, unde trebuia să se afle altarul. 

Singura sursă naturală de iluminat era un șir de ferestre 
plasate sus, de-a lungul unui perete. Dar prea multă lumină nu 
era. Soarele iernatic era anemic și atât de pieziș, încât lumina 
întunericul tavanului fără să ajungă până la podea. Și nici 
candelabrele nu erau de mare ajutor. Existau doar câteva și în 
niciunul nu se vedeau lumânări: în locul lor, becuri electrice mici 
clipeau și pâlpâiau în întuneric. 

Nu arătau ca niște flăcări. 


Mai aproape de el, la jumătatea drumului spre naos, un șir de 
lumânări votive șiroiau de ceară sub o statuie întunecată. 
Lassiter se așeză într-o strană mai în fund și așteptă să i se 
obișnuiască ochii cu întunericul. 

Încet, încet, contururile bisericii începură să se deslușească. 
Era uimitor de mare. Acum reuși să vadă o mică adunare ce se 
afla aproape de altar - forme vagi și pete fantomatice, 
fragmente de îmbrăcăminte albă care se mișcau și se frământau 
în lumina scăzută. Un țipăt ascuțit de copil îl lămuri că asista la 
un botez. 

Câteva minute mai târziu, ceremonia se sfârși și grupul porni 
într-o procesiune de-a lungul coridorului din mijloc, condus de 
mamă și de pruncul ei care plângea. Preotul veni în urma lor. 
Era înalt și capul lui se mișca deasupra celorlalte, ca un balon 
albicios. În timp ce trecea pe lângă el - era un om de vreo 
patruzeci și ceva de ani, cu păr castaniu cârlionţat, cu o bărbie 
puternică și nas acvilin - privirile lor se întâlniră și Lassiter își 
aminti de cineva. Dar de cine, oare? Dacă preotul n-ar fi fost 
atât de slab, numai piele și os, ar fi fost un om arătos. Dar nu 
era. Era ceva stângaci în îmbinarea trăsăturilor lui. Pe urmă, 
mintea i se lumină: preotul era un alt Ichabod Crane, hăituit și 
chinuit, în același timp, de îndelungi suferințe. 

Timp de zece minute, anticamera din spatele lui Lassiter 
răsună de voci italienești și de hohote de râs, chiar dacă 
bebelușul ţipa, furios și neconsolat. Urmară sunetele despărțirii, 
țocăitul buzelor în stilul european: câte un sărut pe ambii obraji 
la venire și la plecare. Saluturile cu voce joasă ale bărbaţilor, 
glasurile lor ridicându-se ușor la despărțire, puţin mai oficiale și 
mai vesele decât de obicei. 

Auzi ușa bisericii deschizându-se cu un scârţâit și un curent 
de aer rece i se înfășură în jurul gleznelor. O clipă, lumina zilei 
risipi întunericul. Se auzi târșâit de picioare, pocănit de tocuri 
femeiești, voci care se îndepărtau. ȘI-I închipuia pe preot afară, 
pe scări, urând oamenilor drum bun. 

Apoi, auzi din nou ușa și, deodată, îl văzu pe preot trecând pe 
lângă el, pe coridorul central. Lassiter se ridică în picioare și-și 
auzi propria voce spunând, pe un ton răsunător: 

— Scusi, padre! 

Preotul întoarse capul, întrebând: 

— S? 


Lassiter își epuizase cunoștințele de italiană. 

— Pot să vă vorbesc un minut? 

Părintele Azetti zâmbi: 

— Sigur că da, răspunse el într-o engleză aproape lipsită de 
accent. Cum vă pot fi de folos? 

Lassiter respiră adânc. Nu știa cu ce să înceapă. 

— Nu sunt sigur, spuse el - dar... eu stau la pensiune și... mi 
s-a spus că aţi fost prieten cu doctorul Baresi. 

Zâmbetul preotului se stinse și vorbele îi pieriră de pe buze. 
Se uită la Lassiter cu precauţia unui martor ocular. In cele din 
urmă, spuse: 

— Jucam șah împreună. 

Lassiter încuviinţă din cap. 

— Așa am auzit și eu. De fapt... pe mine mă interesa clinica 
lui. 

— Nu mai există. 

— Știu asta, dar... Speram c-o să putem sta de vorbă. 

Ușa bisericii scoase un geamăt și un curent de aer îngheţat se 
prelinse de-a lungul dușumelei. O femeie înveșmântată în negru 
apăru la câţiva metri mai încolo, închinându-se, în timp ce 
înainta prin mijlocul bisericii. Lassiter și Azetti o priviră cum se 
apropie de o strană, cum îngenunche și începe să se roage. 

Azetti își aruncă ochii pe ceas și clătină din cap. 

— Îmi pare rău, spuse el. Am spovedanii până la ora două. 

— Ah, răspunse Lassiter, dezamăgit. 

— Dar, dacă vreţi să așteptați... sau să reveniţi... putem sta 
de vorbă în locuinţa mea. Este exact lângă biserică. 

Lassiter fu recunoscător. 

— O să mă plimb puţin, zise el. Să admir peisajul. 

— Cum doriţi, răspunse Azetti și se îndreptă spre o formă 
întunecată de la capătul coridorului central. Construcţia îi aminti 
lui Lassiter de un dulap acoperit cu o perdea, dar mai adânc, și 
când preotul se ascunse înăuntru, își dădu seama ce era: 
confesionalul. 

e 

Două ore mai târziu, Lassiter și Azetti stăteau așezați în biroul 
preotului. Înfruptându-se din aceeași mâncare de paste pe care 
unul dintre enoriași o adusese la biserică. Lassiter își spuse că 
trebuie să se fi înșelat în legătură cu prudenţa iniţială a 
preotului, căci Azetti se dovedi o gazdă bună. Tăie câteva felii 


274 


de pâine uscată și turnă câte un pahar de vin pentru fiecare. 
Picură puţin ulei de măsline pe pâine și o presără cu sare și 
piper. Între timp, Lassiter stătea cu spatele la caloriferul electric 
și se încălzea. 

— Deci, zise preotul - aţi venit la clinică. 

Lassiter dădu aprobativ din cap. 

— Ei, bine, dac-aţi văzut-o, știți ce s-a întâmplat. 

— Mi s-a spus că i s-a dat foc. 

Azetti ridică din umeri. 

— În orice caz, era închisă. Totuși, e păcat! N-o să mai avem 
de-a face cu unul ca el cât om trăi. 

— Despre cine vorbiți? 

— Despre doctorul Baresi. Era un om foarte talentat. Eu sunt 
departe de a fi un expert, dar mi s-a spus că nivelul succeselor 
lui a fost fenomenal. 

— Serios? întrebă Lassiter, încurajându-l pe preot să continue. 

— Da. Cred că asta se datora faptului că era nu numai doctor, 
dar și om de știință, în același timp. Ştiaţi asta? 

Lassiter scutură din cap. 

— Ah, asta înseamnă că nu l-aţi cunoscut pe Baresi! Era un 
om multilateral, spuse Azetti. Un geniu! Cu toate astea, pot să 
vă spun că îl băteam la șah... de fapt, destul de regulat. 

Lassiter râse. 

— Cred că făceam atât de multe greșeli, încât el nu putea să 
anticipeze mutările mele, se confesă Azetti. Se tot plângea că-i 
stricam jocul. Mai vreți puțin vin? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Lassiter. Omul acesta îi plăcea. 

— Tatăl lui, bunicul lui și, de fapt, întreaga familie au fost 
bogaţi. S-au ocupat de politică și de construcții. Foarte corupți... 
chiar și pentru Italia. Așa că el n-a avut niciodată nevoie de bani. 
Și nici să muncească n-a avut nevoie. In schimb, a studiat. 
Genetica la Perugia, biochimia la Cambridge. La Cambridge! 
Azetti își mai turnă un pahar de vin, înmuie în el o coajă de 
pâine și începu să ronţăie marginile. A lucrat pentru unul dintre 
institutele alea de la Zurich, a primit o medalie, sau cam așa 
ceva. 

— Pentru ce? 

— Nu știu... pentru cercetările lui. Dar, bineînţeles, a renunțat 
la toate astea. 

— Adică, la ce? 


275 


— La știință. 

— Vreţi să spuneţi că s-a apucat de medicină, zise Lassiter. 

Azetti dădu negativ din cap. 

— Nu... asta a fost mai târziu. Mai întâi, a studiat teologia în 
Germania. A scris o carte. De fapt, o am chiar aici. Fără să 
caute, preotul întinse mâna spre biblioteca din spatele lui și 
scoase un tom gros. Îl împinse spre musafir pe masă. 

Lassiter deschise cartea, își aruncă ochii la titlu și clătină din 
cap. 

— Este în italiană, spuse el, regretând imediat stupiditatea 
acestei observații. 

Azetti zâmbi. 

— Se numește Moaste, Totemuri și Divinitate. 

Lassiter dădu din cap și împinse cartea mai încolo. 

— Era, într-adevăr, o autoritate, adăugă Azetti. 

— Serios? zise Lassiter fără mult interes. 

— Absolut! 

— Pastele astea sunt delicioase, spuse Lassiter. Conversaţia 
se îndepărta de ceea ce venise el să discute - Clinica Baresi - și 
nu-și dădea seama cum s-o întoarcă iar pe calea dorită. 

— Baresi făcea legătura între puterea moaștelor și anumite 
instincte religioase foarte primitive. Animism, cultul strămoșilor, 
treburi de-astea. Același instinct care îl făcea pe un membru al 
unui trib să mănânce inima dușmanului său ca să poată absorbi 
puterea acelui om îi îndemna pe creștini să creadă că 
osemintele unui sfânt sau, mai adesea, o așchie dintr-un os, 
purtat într-o punguliță, îi putea apăra de boli. 

— Sună interesant, zise Lassiter, fără ca vocea lui să sune 
interesată. 

— Chiar este interesant. V-o recomand. Totul se referă la 
magie simpatetică... dar, ar argumenta unii, același lucru se 
întâmplă și cu primirea împărtășaniei. 

— Cum așa? întrebă Lassiter. 

Azetti ridică din umeri. 

— Noi mâncăm și bem din Carnea și Sângele Domnului. 
Pentru credincioși, asta înseamnă împărtășania. Pentru alţii, 
este altceva. Magie, poate. 

— Sună discutabil, zise Lassiter. 

Preotul zâmbi. 


— Bineînţeles. Dar lui Baresi nu-i păsa. Cartea lui de vizită era 
impecabilă. Și era bine văzut la Vatican. 

— Serios? 

— Sigur că da! Vaticanul se folosea de el tot timpul. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ca să testeze moaștele. Dacă un artefact era discutabil, 
Baresi era adus și rugat să-și arunce o privire. In majoritatea 
cazurilor, era o treabă simplă. Dacă o așchie din „crucea cea 
adevărată” se dovedea a fi tek... sau dacă un fragment din 
țeasta Sfântului Francisc purta semnele ADN-ului de bou... Știi 
povestea Giulgiului de la Torino? întrebă preotul, referindu-se la 
pânza despre care unii credeau că fusese giulgiul în care fusese 
îngropat Hristos. 

— Sigur, răspunse Lassiter. Toată lumea o știe. 

— Ei, asta-i! Baresi a fost unul dintre oamenii de știință care l- 
au examinat. 

— Am citit nu știu pe unde că s-a dovedit a fi un fals. 

Azetti se încruntă. 

— Așa se spune. „O bucată frumoasă de pânză din secolul al 
treisprezecelea.” Se spune că a pictat-o Leonardo. Și se mai 
spune că este prima fotografie din lume. 

— Dar Baresi ce credea? 

— El credea că era o înșelătorie... dar una foarte sinistră. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— După cum spune el în cartea lui, istoria moaștelor este, de 
fapt, destul de înspăimântătoare și s-ar putea ca giulgiul să facă 
parte din acea tradiţie. Într-o vreme, moaștele erau atât de 
importante, încât dacă un sfânt se îmbolnăvea, lumea se aduna 
în faţa casei lui și-i aștepta moartea. Și când, într-adevăr, se 
prăpădea, oamenii îi intrau în casă și ieșeau cu părți din trupul 
lui - degete, dinţi, urechi, orice părticică pe care puteau pune 
mâna și apoi le și vindeau, bucată cu bucată. 

Lassiter rămase cu gura căscată. 

— Da, da. Se spune că la două zile de la moartea lui, Sfântul 
Tomas d'Aquino a fost ars până n-au rămas decât oasele din el. 
Azetti râse. Groaznic, nu-i așa? Și, uneori, sfinţilor li se cam 
grăbea moartea... cu ajutorul otrăvii. 

— Dar giulgiul e doar o bucată de pânză, recunoscut sau nu. 

— Da, dar este impregnat cu esențe... și cu bilirubin. 

— Asta ce-i? 


277 


— Un sub-produs al sângelui care, de obicei, se elimină. Dar, 
uneori, sub un stres extrem de puternic, ca, de pildă, tortura, 
omul transpiră bilirubin. 

— Și se află și pe giulgiu? 

— Baresi a găsit câteva urme. Și, deși i s-a părut că giulgiul 
era o escrocherie, a împărtășit teoria că fusese omorât cineva 
ca să poată fi creat. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă Lassiter. 

Azetti aprobă din cap. 

— Bineînţeles că în secolul al treisprezecelea, moaștele erau 
pline de putere. O biserică cu niște moaște vestite putea atrage 
mii de pelerini - și pelerinii însemnau bani. La un moment dat 
însă a avut loc Reforma, și o mulţime de moaște au fost arse. 

— Arse, repetă Lassiter. Cuvântul îi aduse aminte de ce se 
afla acolo. Sorbi puţin din vin. Eu nu-nţeleg un lucru: Cum a 
trecut el de la moaște la medicină? 

— Ei, bine... e clar că a avut vocaţie. Cred că avea aproape 
cincizeci de ani când a început studiile de medicină. La Bologna. 
Obstetrică și ginecologie. Azetti se încruntă. Cred că interesul lui 
faţă de sterilitate a apărut de pe vremea când era student. Și, 
după aceea, a înfiinţat clinica. Ceea ce a reprezentat, într- 
adevăr, o surpriză. 

— De ce? 

— Ei, bine, treaba asta te implică emoţional, după cum știi. Și 
Baresi era... stângaci... se simţea prost printre oameni... și iată-l 
cerându-le femeilor să se dezbrace! Și, pe urmă, mai era și 
catolic. Și credincios. Deci, s-au creat conflicte. 

— De ce? 

Părintele Azetti își dădu ochii peste cap. 

— Cardinalul Ratzinger a vorbit în numele Bisericii când și-a 
enunțat catehismul. Biserica se opune oricărei încercări de 
amestec în conceperea naturală. 

— Controlul nașterilor. 

— Nu. Biserica se opune tot atât de mult clinicilor de 
fertilizare cât și clinicilor de avorturi. 

— la te uită! 

— Ah, da. Biserica s-a exprimat direct, și în amănunt. Copiii 
trebuie să fie concepuţi prin actul împerecherii sexuale în chipul 
firesc. Așa cum contracepţia încalcă voinţa lui Dumnezeu, tot 


278 


așa și... cum se cheamă asta, tehnologia reproducerii. De fapt, 
tot ce se întâmplă într-o clinică de fertilizare este strict interzis. 

— Interesant. Și totuși Baresi a mers înainte. 

Preotul își abătu privirea în altă parte. _ 

— El simţea că are o dispensă specială. Oftă. In plus, nu s-ar 
putea spune că e singurul care n-a ascultat de vocea Vaticanului 
în problemele astea. Controlul nașterilor este interzis, dar în 
Italia - o ţară care e, aproape în totalitate, catolică - oamenii au 
familii mici, iar populaţia e stabilă. Și totuși aș putea jura că este 
o naţiune pentru care castitatea nu e o practică obișnuită. 

Azetti ridică din umeri și-și umplu din nou paharul. 

— Ei, dar ce-ar trebui să facem pentru soția dumitale? Are 
nevoie de sfaturi? 

Lassiter îl privi cu o faţă fără expresie. 

— Este la pensiune? Mă mir că aţi făcut un asemenea drum 
fără să vă interesaţi în prealabil. Trebuie să fie foarte 
dezamăgită. Dacă vrei să vorbesc eu cu ea... 

— Nu, părinte... 

— Mă pricep să ascult oamenii, îl întrerupse Azetti. 

— Cred că-i vorba de o neînțelegere, zise Lassiter. 

— Da? 

— Nu sunt căsătorit. 

Preotul avea un aer încurcat. 

— Atunci...? Își ridică palmele spre tavan. 

— Eu mă aflu aici fiindcă sora mea a fost la clinică. Acum 
câţiva ani. 

— Ah, da! Sigur că da! Sora dumitale. l-a reușit călătoria? 

— Da. A născut un băieţel minunat. 

Azetti zâmbi și dădu din cap la aflarea acestor vești. Apoi însă 
zâmbetul îi pieri și fața i se încruntă. 

— Nu înţeleg, spuse el. Vreau să spun, de ce-aţi venit aici? 

— Sora mea a murit în noiembrie. 

Preotul tresări. 

— Îmi pare foarte rău. Și băiatul? Îmi închipui că acum e în 
grija tatălui... și a dumitale. 

Lassiter scutură din cap. 

— Nu există niciun tată. Ea îl creștea singură. Și, în orice caz, 
a murit și băiatul. Au fost omorâți. 

Azetti își abătu privirea în altă parte. După o clipă, întrebă: 

— Și cum s-a întâmplat asta? 


— Cineva i-a omorât în timp ce dormeau. Pe urmă, li s-a dat 
foc la casă. 

O vreme, Azetti nu mai scoase o vorbă. Mai tăie o felie de 
pâine și o înmuie în vin. În cele din urmă, întrebă: 

— Și asta te-a adus aici? 

Lassiter aprobă din cap. 

— Omul care i-a ucis era italian. Nu cred că el și sora mea s- 
au cunoscut vreodată. Pe urmă, am aflat... 

Preotul își împinse scaunul mai departe de masă și, ridicându- 
se în picioare, începu să se plimbe prin încăpere. Părea 
neliniștit, parcă, de o idee amenințătoare. li luă vorba din gură: 

— Un băiat, spuneai? 

Lassiter încuviinţă din cap, urmărindu-l pe preot cu privirea. 

— Mă întreb... zise Azetti. 

— Ce anume, părinte? 

— Mă întreb dacă ai idee... s-ar putea, bineînţeles, să nu știi, 
dar... Mă întreb dacă știi ce procedură i s-a aplicat surorii 
dumitale? Erau mai multe... 

— Știu că a existat o donatoare de ovul. Cred că asta se 
cheamă... 

— Donaţie de oocite. Preotul pronunţă cuvintele de parcă ar fi 
fost vorba de o boală fatală. Mai făcu câţiva pași prin cameră, 
pe urmă se scărpină în cap, se opri și-l privi pe Lassiter. 
Bineînţeles că astfel de lucruri se întâmplă, spuse el. Există atât 
de multă violenţă! Mai ales în Statele Unite. Sora dumitale locuia 
într-un oraș? Trăim vremuri grele. 

Lassiter făcu un gest de aprobare. 

— Aveţi dreptate. Există multă violenţă. Dar sora mea și 
băiatul ei n-au fost singurii. 

— Ce vrei să spui? 

— Un băieţel a fost ucis la Praga. Cam în același timp. Și în 
aceleași împrejurări. Altul la Londra, altul în Canada... încă unul 
la Rio... Numai Dumnezeu știe unde altundeva. De asta mă aflu 
aici: toţi au fost concepuţi la clinica asta. 

Preotul se prăbuși pe un scaun cu spătar drept, își plecă 
fruntea și închise ochii. Pe urmă își propti coatele pe masă și își 
trecu degetele prin păr. Se scurse un timp fără să spună nimic 
și, în tăcerea care se așternuse, Lassiter observă că începuse să 
plouă. 


280 


După un minut, preotul se îndreptă în scaun. Își lipi mâinile cu 
grijă, palmă lângă palmă, și-și plecă fruntea, până când și-o 
propti de vârfurile degetelor mijlocii. Faţa îi era ascunsă, bărbia 
aproape îngropată în piept. Murmură câteva cuvinte pe care 
Lassiter nu le înțelese. 

— Ce spuneți? întrebă el. _ 

— Ei, bine, așa a vrut Dumnezeu, se jeli Azetti. Işi apasă 
palmele pe tăblia mesei și se uită la Lassiter. Privirile îi erau 
aprige și rătăcite. Sau poate că nu! 

— Părinte... 

— Nu pot să te ajut, zise preotul, întorcând capul. 

— Eu cred că puteți. 

— Nu, nu pot. 

— Atunci, or să mai moară și alţi copii. 

Ochii lui Azetti se umplură de lacrimi. 

— Nu înţelegi, spuse el și, respirând adânc, își veni în fire. 
Spovedania e ceva sfânt. Tot ce se spune este pecetluit pe veci. 
Se presupune că e pecetluit pe veci. 

— Ce vreţi să spuneți cu „se presupune”? 

Preotul clătină din cap. 

— Știţi cine se află în spatele acestor lucruri, nu-i așa? îl 
întrebă Lassiter. 

— Nu, răspunse preotul, și Lassiter își dădu seama că spunea 
adevărul. Nu știu. Ăsta este adevărul. Dar pot să-ţi spun un 
lucru: tot ce-a făcut Baresi în viaţa lui are legătură cu ce cauţi 
dumneata - munca lui ca om de știință, studiile lui religioase, 
activitatea la clinică. Spunând asta, preotul mai respiră o dată 
adânc și tăcu. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot ce pot să spun, zise preotul. 

— În cazul ăsta, mulţumesc pentru ajutor, răspunse Lassiter, 
cu glasul îngroșat de sarcasm. O să ţin minte. Și, dacă vreuna 
dintre mame întreabă de ce a trebuit să moară fiul ei, am să-i 
povestesc despre jurământul dumneavoastră, o să-i spun că eo 
chestiune de principiu. Sunt sigur că o să înţeleagă. Işi luă haina 
și se ridică în picioare. 

— Așteaptă, spuse preotul. Mai e ceva. Până să apuce Lassiter 
să scoată o vorbă, Azetti ieși din cameră și intră în biroul lui de 
alături. Lassiter îl auzi scotocind pe undeva. În cele din urmă un 
sertar se închise cu un pocnet și preotul se întoarse. 


281 


— Uite! spuse el, vârând o scrisoare în mâna americanului. 

— Ce-i asta? întrebă Lassiter. 

— Baresi mi-a trimis-o de la spital, cu câteva zile înainte de a 
muri. Cred că o să răspundă la unele dintre întrebările pe care ți 
le pui. Lassiter se uită la scrisoare, care era scrisă de mână pe 
ambele părți a trei pagini de foiţă. Sus, deasupra capetelor lor, 
începu să bată un clopot. 

Azetti își ridică mâneca și se uită la ceas. 

— Am spovedanii până la opt, spuse el. Dacă te întorci în 
seara asta, ţi-o traduc eu. 

— N-aţi putea... 

Azetti scutură din cap. 

— Nu pot. Orașul ăsta este mic și, până la ora asta, au și făcut 
o coadă de câte trei persoane. 

— Părinte... 

— A așteptat câteva mii de ani. Poate să mai aștepte puţin. 


e Capitolul 28 


Lassiter simțea nevoia să gândească. Sau, mai bine zis, să nu 
gândească. 

Preotul încercase să-i spună ceva, fără să-și calce jurământul. 
Ceva despre diferitele fațete ale vieţii lui Baresi și despre felul în 
care acestea se îmbinau. Dar nu avea niciun sens. Sau, dacă 
avea, nu-i era limpede lui Lassiter. 

Simţea nevoia să alerge. 

Așa făcea el când se ivea o problemă pe care n-o putea 
rezolva. Încerca să nu-și mai frământe mintea și alerga. De cele 
mai multe ori, soluţia se ivea de la sine, ca un dar. 

Totuși, nu avea intenţia să alerge prin Montecastello. Ar fi 
trebuit să facă înconjurul orașului de vreo șase ori ca să 
acopere, cât de cât, o distanţă. In plus, pietrele de pe drum îi 
puteau rupe gleznele, chiar și pe vreme uscată, și străzile aveau 
atâtea cotituri, încât ar fi fost imposibil să-și stabilească un ritm. 
Cât privește drumul care ieșea din oraș și cobora dealul, nimic 
nu l-ar fi putut ademeni s-o ia pe acolo. Era ca și cum s-ar fi 
aruncat de pe o stâncă, iar apoi să se caţăre iar pe ea. 

Așa că alese a doua soluție bună. Se sui în mașină și porni la 
întâmplare în afara orașului, direcţia generală fiind Spoleto, 


282 


încercând să nu se mai gândească și sperând să-i apară, de la 
sine, răspunsul. Șofatul ajuta, uneori, deși, ca tehnică de 
meditaţie, nu se putea conta pe el atât de mult ca pe alergare. 

Conform hărţii, Spoleto se afla la o distanță de patruzeci de 
kilometri sau cam la douăzeci și cinci de mile. Ceea ce era 
perfect, își zise Lassiter. O oră la dus, o oră la întors. O să facă și 
o plimbare prin oraș. 

Dar, nu! Ceea ce nu figura pe hartă, era lanţul muntos care 
despărțea cele două orașe. Drumul dintre ele era un șir de 
meandre pe o șosea asfaltată, tăiată în coasta muntelui. Panta 
de la marginea drumului îţi tăia răsuflarea. Și, deși călătoria fu 
frumoasă, îi trebui o oră și jumătate ca să ajungă la un indicator 
pe care se putea citi SPOLETO - 10 km. Dar, chiar și așa, înaintă 
cu greu, până se trezi în spatele unui camion cu viteză redusă 
ce se dovedi imposibil de depășit, condamnându-l să urce 
muntele într-o ceaţă de gaze de eșapament. Până la urmă, 
ajunse la o stație Agip, cam la vreo opt kilometri la vest de 
Spoleto, unde întoarse. Tot ce rămăsese din lumina zilei era o 
ușoară îmbujorare în spatele munţilor. Ceasul de la bord arăta 
șase și un sfert. 

e 

— Adineauri a plecat, zise Hugh în clipa când Lassiter intră în 
pensiune. 

— Cine? 

— Nu mi-a spus numele. Zicea că-i un prieten. 

Lassiter Îi aruncă o privire. 

— N-am niciun prieten pe-aici, zise el. Individul a lăsat vreun 
mesaj? 

— Nu. A zis că-i o surpriză. Pe urmă m-a întrebat unde te 
poate găsi. Hugh se încruntă. l-am spus că te-ai dus să-i faci o 
vizită părintelui. 

Lassiter rămase amuţit și, văzând asta, Hugh tresări. 

— Am făcut o greșeală, nu-i așa? 

— Nu știu. Cum arăta? 

— Mare. Enorm. 

— Italian? întrebă Lassiter. 

Hugh aprobă din cap. 

— Aveţi vreo ieșire prin spate? se interesă Lassiter. 

Hugh se făcu alb la faţă, apoi dădu din cap cu putere. 


283 


— Da, zise el și porni înaintea lui pe coridor, prin bucătărie și 
ieși afară, în strada din spatele pensiunii. 

— Îmi pare foarte rău, Joe. 

— Nu-ţi face griji, îi răspunse Lassiter și începu să alerge spre 
biserică. 

e 

După puţin timp se trezi într-o fundătură luminată doar de o 
fereastră plasată sus, cu vedere la stradă. Deasupra capului 
său, luna se ascundea în spatele unei pături groase de nori. Știa 
că era foarte probabil ca acel cineva - poate „Salteaua” - să-l 
aștepte la biserică sau în piaţă, totuși se hotări să se ducă să-l 
viziteze pe preot. Era devreme; va mai fi lume prin preajmă. In 
definitiv, era vorba de o biserică. Poate c-o să-l roage pe părinte 
să-l conducă acasă. 

Dar se pare că pornise pe un drum greșit. Ar fi trebuit să fi 
ajuns la piaţă până acum. Întorcându-se, porni îndărăt sau aşa i 
se păru, adâncindu-se din ce în ce mai mult în labirint. In cele 
din urmă, când se rătăcise de tot și începuse să-și spună că n-o 
să mai găsească drumul bun niciodată, dădu colțul la stânga și 
se trezi în Piazza di San Fortunato. 

Aerul din faţa lui era un nor de vapori de respiraţie. Gâfâi, dar 
nu fiindcă alergase, ci din cauza adrenalinei care-i invadase 
întreg corpul. O simţea scurgându-i-se în inimă ca o cascadă și, 
conștient de efectul ei, se opri acolo unde se afla, la intrarea în 
piaţă. Trase adânc aer în piept. Îl reţinu. Expiră. Și repetă asta 
de câteva ori. 

Dincolo de piaţă, trei bărbați stăteau la parapet, privind 
luminile din Todi. Alături, proprietarul magazinului Luna își 
închidea prăvălia, trăgând în jos o perdea de tablă ondulată 
peste faţada cafenelei. Unul dintre bărbaţii care urmăreau 
priveliștea îi strigă ceva despre niște ţigări și stăpânul prăvăliei 
mormăi un fel de răspuns. Apoi intră înăuntru și Lassiter se uită 
mai atent la cei trei bărbați. 

Greșise, Erau doar doi. Dar unul dintre ei era mare cât casa. 
Și pătrat ca o saltea. 

Acum respira normal și, când bărbaţii întoarseră iar capul să 
privească spre Todi, Lassiter traversă piaţa în vârful picioarelor, 
urcând treptele bisericii câte două o dată. 


284 


Înăuntru, biserica era tot atât de bine luminată ca noaptea de 
afară. Luminările votive sfârâiau în cupele lor roșii ca sângele și 
candelabrele electrice pâlpâiau slab. 

— Părinte? îl strigă Lassiter atât de încet, încât cuvintele abia 
de-i ieșiră din gură. Părinte? repetă el. Niciun răspuns, ceea ce 
însemna că preotul trebuie să fi fost în locuinţa lui. Înaintând de- 
a lungul coridorului central în semiîntuneric, Lassiter se gândi, 
între timp, că întârziase cam mult. Totuși, preotul trebuie să fie 
pe undeva prin preajmă. Biserica nu era încuiată. 

Cei doi bărbaţi se aflau încă la parapet, fumând, când el 
cobori scările. Porni spre locuinţa preotului, care era chiar alături 
de biserică și bătu la ușa din lemn masiv. Văzând că nu 
răspunde nimeni, apăsă pe clanţă și, observând că ușa se 
deschide, intră. Luminile erau stinse, dar asta nu avea 
importanţă. Ochii i se obișnuiseră deja cu întunericul. Trecând 
dintr-o cameră în alta, îl strigă pe preot pe nume, dar nu primi 
niciun răspuns. 

Ceea ce era ciudat. Lucrul ăsta îl îngrijora. Unde putea fi 
Azetti? Porni îndărăt și se întoarse la biserică, gândindu-se că s- 
ar putea ca preotul să se roage într-una dintre capele. Poate că 
atunci când se ruga concentrarea lui era atât de adâncă, încât 
se izola total de lumea din afară și, deci, nu-l auzise. 

Lassiter nu-și imagina ce înseamnă să te rogi. Nu-și putea 
imagina. Odată, când Josie căzuse într-o manie religioasă care 
durase vreo trei săptămâni, insistase ca el și Kathie să spună, pe 
rând, o rugăciune de mulțumire înaintea mesei. Și, înainte de a 
se duce la culcare, li se spusese să recite Tatăl Nostru în 
prezenţa ei, stând în genunchi. Nici măcar nu se gândea la 
cuvintele pe care le rostea. Pentru el, erau doar niște sunete 
lipsite de orice înțeles. Sfin-țească-se numele tău. 

Sfin-ţeas-că-se. Mai strigă o dată, ceva mai tare: 

— Părinte Azetti! Eu sunt, Joe Lassiter. 

Nimic. 

Flacăra uneia dintre lumânările votive se ridică o clipă în sus 
și sfârâi, răspândind un miros de ceară care-i aminti lui Lassiter 
de un tort aniversar. 

Poate că preotul condusese un enoriaș până la el acasă. Poate 
că era cineva bolnav și el se afla la căpătâiul lui. 

Se hotărî să aștepte. Apoi se hotărî să aprindă o lumânare 
pentru morţi. Un mic anunţ arăta unde se afla cutia milelor și, 


285 


fără să stea să se gândească ce face, Lassiter scoase o 
bancnotă din portofel, o împături în lungime și-i dădu drumul în 
fantă. Poate fusese un dolar sau o hârtie de o sută de dolari. 
Poate fusese o bancnotă de o mie de lire. Nu știa. Și nici nu-i 
păsa. Avea o senzaţie de plutire. Bărbaţii aceia de afară. Cele 
spuse de preot. Orașul care-l umplea de spaime. 

„Pentru Kathy”, gândi el, aprinzând o lumânare cu un pai. Mai 
aprinse una, lângă prima. „Pentru Brandon”, își zise el, având 
impresia că împrumuta ritualul altcuiva - ceea ce era adevărat. 

Il va mai aștepta puţin pe Azetti, după care va încerca să 
găsească o cale de ieșire, evitând piaţa. Va sta într-o strană din 
fund, cu ochii la ușă. 

Brusc, piciorul drept se dezechilibră și alunecă; se poticni doi, 
trei pași până-și reveni, apucându-se de marginea unei strane. 

Se uită la pavimentul acoperit cu dale unde alunecase, 
întunericul lipsea totul de culoare, totuși reuși să vadă o pată de 
ceva ce părea negru, deși nu era. Îi simţi izul în nări și nu mai 
avu nicio îndoială: mirosea ca în raionul de carne. 

Se uită mai atent și văzu o dâră de sânge scurgându-se pe 
podea spre strane. Ridicând capul, urmări dâra de sânge până la 
confesional. Și cu toate că nu voia să pășească înăuntru, nu 
avea încotro. Singura cale spre locul acela era pe lângă urmele 
de sânge. 

Nu intrase niciodată într-un confesional și când trase 
perdeaua de o parte, inima aproape că i se opri în loc, văzând 
că era gol. Dar senzaţia lui de ușurare nu dură mult. Aruncând o 
privire în jur, văzu despărţitura de pe mijlocul confesionalului și 
ghici într-o clipă ce va găsi de partea cealaltă. 

Tălpile pantofilor lui erau lipicioase și, din nou, inima începu 
să-i bată puternic în piept. Trăgând într-o parte perdeaua 
despărțitoare, îl văzu pe Azetti pe scaunul lui, aplecat înainte, cu 
capul sprijinit de grilaj. In tâmpla dreaptă avea o gaură mică, iar 
de partea opusă o rană de mărimea unui pumn. Fără să se uite, 
Lassiter își dădu seama că pe peretele din spatele lui atârnau 
creierii preotului. 

Deci, un glonţ cu viteză redusă. Un punct sensibil. Un glonţ 
care se spărgea în bucăți la impactul cu ţinta, răspândindu-se în 
toate direcțiile. Pe vremuri, asta se făcea manual, tăind o cruce 
în capătul de plumb, dar acum puteai cumpăra același lucru, 
doar că era de calitate mai bună. 


286 


Preotul stătuse în confesional, cu urechea lipită de micul grilaj 
de metal. Ucigașul intrase pe partea celui ce se spovedea și, 
după ce se așezase, scosese arma, chiar din clipa când începuse 
să-și descarce sufletul. „Binecuvântează-mă, părinte căci am 
păcătuit.” Pe urmă apăsase pe trăgaci, ţintind direct urechea 
preotului, folosind un glonţ care-ar fi putut ucide un elefant. 

Îi trebui un minut ca să-l scoată pe Azetti din confesional și 
să-l întindă pe jos. Nu-și dădea seama de ce făcea asta. Azetti 
părea că nu stă bine în confesional. Ar fi vrut să aibă o pernă să- 
i sprijine capul, dar... 

Nu avea. Îl lăsă pe Azetti pe coridorul central și porni spre 
fundul bisericii, dincolo de altar. Se învârti în spaţiul necunoscut 
de acolo, dar se pare că nu exista nicio ieșire. Spatele bisericii 
era, probabil, lipit de alt șir de clădiri, ceea ce-i lăsa doar o 
singură alternativă: să rămână sau să plece. Dar dacă pleca, nu 
se putea decât prin ușa de la intrare. 

Deschise ușa, împingând-o încet, se opri la capătul treptelor și 
aruncă o privire spre piaţă. Era goală și, cel puţin pentru 
moment, luminată puternic de lună. Cobori în grabă treptele 
bisericii spre fântâna al cărei gâlgâit era singurul sunet ce se 
auzea în piaţă. Lumina lunii strălucea asupra apei ce se scurgea 
din gura leului, aruncând sclipiri. 

În clipa aceea, îl văzu pe bărbat. 

Îl văzu clar, stând sub razele lunii în colţul unde Via della 
Felice pătrundea în piață. După un moment, luna pieri în spatele 
unui nor și omul dispăru cu desăvârșire; Lassiter se întrebă dacă 
nu fusese o închipuire. Dând cotul spre strada următoare, al 
cărei nume nu-l știa, Lassiter porni mai departe, până când 
întunericul se risipi și ceva ce părea un zid îi apăru în faţă. 

Salteaua! 

Lassiter se răsuci pe călcâie și se trezi că o ia la fugă. Dar nu 
avea unde să fugă. 

— Ecco! Cenzo! șopti Salteaua. Vocea îi era uimitor de 
subţire, aproape feminină. 

Privirile lui Lassiter străbătură piaţa, îmbrăţișând tot ce se afla 
acolo: fântâna, biserica, zidul, cafeneaua. Nu avea scăpare pe 
nicăieri. Salteaua și bărbatul mai scund înaintau spre el, erau la 
câţiva metri sau la câţiva centimetri. Le vedea dinţii în întuneric. 
Zâmbeau. 


Lassiter făcu câţiva pași în spate; nu-i păsa încotro mergea, 
tot ce conta era să se îndepărteze. Bărbatul mai mic vâri mâna 
în jachetă și scoase ceva ce semăna cu un Walther, cu butoiașul 
rotund al unui amortizor de zgomot la capăt. Înșurubă mai bine 
amortizorul și mormăi ceva către prietenul său. Lassiter se 
atinse cu spatele de parapet. Asta era! Ajunsese la capătul 
drumului! 

Cei doi înaintau spre el fără grabă și chipurile lor erau clare în 
lumina lunii. Cel cu arma era tânăr și urât. Avea o mutră de 
cămilă și arăta de parcă trăsăturile îi fuseseră presate de un 
forceps. Ochii îi erau bulbucaţi și sumbri, în timp ce părul îi era 
atât de scurt, încât părea doar o umbră învăluindu-i țeasta. 

Salteaua era făcut dintr-o materie diferită - poate din fontă. 
Asemenea trupului, faţa îi era pătrată și arăta de parc-ar fi avut 
nevoie să fie rasă cel puţin o dată pe oră. Părul îi era o 
încâlceală de cârlionţi și, chiar de la acea distanţă, Lassiter îi 
putea observa cruzimea ochilor. 

„Aș putea să mă reped la ei”, își zise el. „Sau să o iau în 
cealaltă direcție: să sar peste zid și să văd ce se întâmplă.” 
Niciuna din cele două alternative nu părea să-i asigure 
supraviețuirea, dar se putea ca una să fie mai bună decât 
cealaltă. Ar fi vrut să poată întoarce capul ca să-și calculeze 
căderea. Era oare o linie abruptă din care nu putea scăpa viu, 
sau exista o pantă care i-ar fi amortizat alunecarea? Nu-și mai 
aducea aminte și nu putea, pentru nimic în lume, să-și ia ochii 
de la cei doi bărbaţi care înaintau spre el. 

Dar, în clipa când bărbatul mai slab începu să-și ridice arma, 
Lassiter își dădu seama că hotărârea lui era deja luată. Cu un 
gest aproape calm, se propti cu mâna stângă de parapet, se 
răsuci pe călcâie și se aruncă în gol. În spatele și de deasupra 
lui, auzi un zgomot ca un pocnet, trei împușcături succedându- 
se rapid în timp ce el cădea, se prăbușea prin aer, și lucrul ăsta 
părea să dureze foarte mult. 

„Sunt mort”, îşi zise el. „Mort. Mort, chiar acum.” Întunericul 
se răsucea și, în timp ce el se prăvălea, ochii nu-i erau de niciun 
ajutor, imaginile nu puteau fi prelucrate. Apoi, fără niciun fel de 
prevenire, gravitatea îl atrase spre peretele muntelui, scoțându-i 
aerul din plămâni, rostogolindu-l pe pantă. Era aruncat în aer, 
iar și iar - un om-avalanșă care-și pierduse, cu desăvârșire, 


288 


autocontrolul. Instinctul îl făcu să-și ridice genunchii la piept și 
să-și acopere capul cu brațele. Era ca o ghiulea umană. 

Singurul lui gând coerent fu că dacă se lovea de ceva, asta va 
însemna sfârșitul. „O stâncă”, se gândi el. „Capul... stânca... un 
cap ca un ou... oul crapă... creieri împrăștiați peste tot. Sau un 
copac... chiar și un copac... m-ar despica în două. Unghiul de 
coborâre. Știință. Viteza mărită a masei.” 

Apoi, ca un jucător de baseball care alunecă spre a doua 
bază, se trezi că-și folosește picioarele ca frână, întinzându-le 
înaintea lui în clipa când mâinile i se înfipseră în pământ. O 
unghie i se rupse din carne în momentul când plonja într-un 
tufiș, închizând ochii ca să nu-l izbească crengile arbuștilor. În 
sfârșit, se opri brusc, cu un picior proptit de un bolovan. 

Nu păţise nimic. 

Dacă nu cumva era mort. Dar nu se putea să fie mort. Prea îl 
durea peste tot. Simţea ca un foc în partea dreaptă a coastelor, 
unde mai fusese lovit și înainte, în timp ce avea senzaţia că în 
gleznă i se înfipsese o așchie. O durere ascuțită ca vocea de 
soprană îi înțepa laba dreaptă, răspândindu-se în tot piciorul. 
Simţea în gură gust de sânge, obrazul drept îi era ca o rană... și 
n-avea curajul să se miște. 

Dacă încerca să se ridice și nu izbutea? Era rănit, ameţit și 
paralizat de teama de a fi paralizat. Așa că rămase pe loc, 
uitându-se ţintă la luna care juca mijoarca împreună cu norii. 
Aerul era impregnat de mirosul pinilor și noaptea părea ciudat 
de luminoasă. Se auzeau mii de păsări șuierând în depărtare. 

„Ce? 

Unde mă aflu? 

Ah, da” 

Trebuia să se ridice. Dacă nu reușea să se miște, ar fi fost mai 
bine să ţipe și să vină Salteaua și prietenul lui să înfigă un glonţ 
în el și să-i sfârșească chinul. 

Cu un oftat și un geamăt, se răsuci pe burtă și, întinzând 
mâna după o creangă de pin, încercă să se ridice în picioare. 
Legănându-se ușor, privi în jur și văzu că se afla pe coama 
dealului, chiar sub zidul orașului, unde pământul era relativ plat. 
Parcarea se afla la nicio sută de metri și, dincolo de ea, terenul 
de fotbal, luminat ca ziua. Auzi din nou acel șuierat și-și dădu 
seama că nu venea de la păsări, ci de la oamenii care aclamau 


289 


în stil italian. Un meci de fotbal, își zise Lassiter. Era prea mult 
zgomot și prea multă lumină pentru alt gen de joc cu mingea. 

După ce se pipăi, începu să se uite împrejur după un băț care 
să-l ajute la mers. Găsi o cracă uscată de pin și-și sprijini 
greutatea pe ea. Se îndoi, dar nu se rupse. 

Șchiopătă spre parcare, încercând să-și stăpânească durerea 
din gleznă. Fie că era ruptă ori scrântită, simţea că i se umflă cu 
fiecare pas. Și erau mulţi pași de făcut. Avu nevoie de zece 
minute ca să ajungă la parcare și, odată aflat acolo, aclamaţiile 
se înteţiră. Cineva marcase un gol. 

Parcarea era mică și era înțesată de mașinile și bicicletele 
celor veniţi la meci. Lassiter rămase în umbra unui chiparos, 
căutând cu privirea mașina închiriată, temându-se să n-o 
găsească blocată. Dar nu, era acolo, exact pe locul unde o 
lăsase, cu o alee liberă de acces la șosea. Era gata să pornească 
spre ea când, la vreo cincisprezece metri mai încolo, se aprinse 
o brichetă pe locul din faţă al unui Rover negru. Nu reuși să 
distingă chipul, dar erau două persoane în mașină și nu aveau 
comportamentul unor îndrăgostiţi. 

Trase adânc aer în piept. 

Era limpede. Nu exista decât o cale de ieșire din oraș. 
Salteaua nu avusese nevoie să cugete prea adânc: dacă nu 
murise în cădere, unde putea să se ducă dacă nu la mașina lui? 
Ce era de așteptat să facă? Să se rostogolească pe restul 
blestematului de munte și, pe urmă, să caute o ocazie spre 
Todi? 

Ar fi putut să se întoarcă la Montecastello, dar asta însemna 
să cadă în cursă. Se gândi la terenul de fotbal. Dacă ajungea 
acolo, poate reușea să se piardă în mulţime. Dar nu se putea. 
Hainele îi erau rupte și mânjite de sânge - din care doar o parte 
era al lui - faţa îi arăta ca un grilaj de tăieturi mărunte și mergea 
ca Tiny Tim într-una din zilele lui proaste. Toate astea se 
adăugau faptului că nu exista o mulţime destul de mare în Italia 
ca să se poată pierde în ea; dacă-l vedea cineva, ar fi început să 
tipe. Și e/ ar fi putut să se apuce să ţipe; poate că ar fi apărut 
poliţia. Pe de altă parte, dacă ar fi reușit să ajungă la poliţie... ce 
s-ar fi întâmplat? L-ar fi închis, cel puţin până reușeau să 
găsească un traducător. Atunci ar fi fost în siguranţă, măcar 
pentru o vreme. Dacă nu cumva Umbra Domini sau SISMI n-ar fi 
pătruns până la temnicerii lui - lucru care, în Italia, părea posibil. 


290 


În care caz va sfârși, cu siguranţă, spânzurat de propria-i curea 
a doua zi dimineaţă. 

Deci, nu putea face asta. Și, oricum, Rover-ul se afla între el și 
terenul de fotbal, între el și poliţie. Îi mai rămâneau... bicicletele 
din faţa lui. Exista un rastel lung unde se înșiraseră biciclete de 
toate felurile și se îndreptă spre ele cu un mers ghemuit. 
Mergând din bicicletă în bicicletă, găsi în sfârșit ce căutase: o 
cursieră englezească al cărei stăpân nu se ostenise s-o încuie. 

Totuși, nu va fi ușor să iasă din parcare neobservat. Dar, dacă 
Salteaua și prietenul său erau cu ochii pe mașina lui, poate câ n- 
or să se uite prea atent la un biciclist. Dar era posibil și să se 
uite și, în cazul ăsta, întreaga afacere se va termina rapid. l-ar 
trimite, pur și simplu, un glonţ în cap și ar porni mașina. 

Șovăi, dar, până la urmă, nu avu de ales. Dacă se mișca 
destul de repede, putea să treacă pe lângă ei. Trăgând adânc 
aer în piept, Lassiter, își trecu piciorul stâng peste cadru și o 
porni cu piciorul drept, pedalând cu forţă. In timp ce bicicleta 
înainta spre Rover, prinzând viteză, începu să scoată un 
clămpănit asurzitor. 

Clamp, clamp, clamp, clamp, clamp, clamp, 

Clampclampclampclampclampclampclamp 

Uitându-se în spate să vadă de unde venea zgomotul, 
descoperi problema: proprietarul bicicletei fixase un as de cupă 
de cadru, folosind un cârlig de rufe, așa încât spiţțele atingeau 
cartea de joc în timp ce roata se învârtea. Asta făcea zgomotul 
acela infernal. Fir-ar să fie! Rover-ul era din ce în ce mai 
aproape și... 

Într-o clipă, se trezi că l-a depășit și se îndreaptă spre ieșirea 
din parcare, sigur de succes. Sau așa i se părea, până când auzi 
motorul pornind cu un huruit puternic. Aruncând o privire peste 
umăr, zări farurile din faţă ale mașinii aprinzându-se și, o clipă 
mai târziu, Rover-ul țâșni spre el. 

Între timp, ieșise din parcare și continua să prindă viteză, în 
timp ce începu să coboare, pedalând cu furie. Drumul se 
răsucea în jurul muntelui ca un tirbușon, mergând în spirală spre 
câmpia de dedesubt, în ceea ce lui Lassiter i se păru un vârtej 
de forţă centrifugă. N-ar fi putut spune cât de repede mergea, 
dar cursa lui era înfricoșătoare. Cu toate astea, Rover-ul era 
destul de aproape în spate, încât tot ce vedea era lumina 


291 


farurilor din faţă. Mașina se afla la jumătatea drumului ce 
înconjura muntele și - din fericire - nu prindea viteză. 

Din când în când, apăsa piciorul pe frână, aplecându-se la 
curbe și lăsând gravitația să acţioneze, rugându-se Domnului să 
nu zboare în prăpastie. Inima îi bubuia în piept, vântul îi înţepa 
ochii și cartea de joc lovea spițele atât de tare, încât zbârnăia. 

Incet, încet, câmpia începu să se ridice și-și dădu seama că 
coborâșul se încheia într-o linie dreaptă. In curând, pământul va 
deveni plat și gravitatea va începe să acţioneze împotriva lui. Va 
pierde din viteză. Rover-ul îl va ajunge și... 

Brusc, se trezi acolo. Pe sol plat. Părăsi muntele ca o bilă de 
bowling, zburând de-a lungul văii către mica plantație de pomi 
pe care o văzuse mai devreme. Era la mai puţin de un kilometru 
în faţa lui, dar când ajunse la luminișul de la capătul ei și pedala 
cu furie, Rover-ul îl prinsese în luminile lui. 

Atrase mașina către luminiș și pedală și mai repede ca să 
ajungă la copaci. Dispărând în întunericul pădurii, lăsă bicicleta 
să meargă singură cât putu de mult. Când se opri, lăsă bicicleta 
să cadă la pământ, iar el intră mai adânc în pădure. 

Era un loc neobișnuit de ordonat, o pădure de foioase în care 
fiecare copac se afla la o distanţă egală de următorul și avea 
cam aceeași mărime. Nu existau tufișuri și toate crengile erau 
retezate la o distanţă de vreo doi metri de la pământ. 

Intorcând capul, văzu Rover-ul oprindu-se în luminiș, cu 
farurile aprinse pe faza lungă. Rămase așa o clipă, cu farurile 
spre pădure și motorul în ralanti. Apoi, luminile se stinseră, ușile 
se deschiseră brusc și Salteaua împreună cu partenerul lui ieșiră 
afară. 

Lassiter rămase pironit locului, neînţelegând ce se întâmplă 
cu el. Nu avea ce căuta aici. Avea prea multe relaţii ca să 
sfârșească ascunzându-se în spatele unui copac, în pădurea 
altcuiva. Avea o lume întreagă de informații la dispoziţia sa și 
existau corporații care încercau să-i cumpere afacerea. 
Cunoștea oameni importanţi de pe trei continente care ar fi dat 
orice ca să poată lucra pentru el, și uite ce ajunsese - să 
rătăcească într-o pădure, după ce scăpase din biserică pe o 
bicicletă. 

Fir-ar să fie, e frig, și cu glezna asta, își zise el... Era sigur că 
se umflase rău. Dar nu era ruptă și, ori endorfina lui fusese pusă 
în mișcare, ori nu era atât de tare scrântită cât își închipuise el, 


292 


că nu-l împiedica să meargă. Tot ce avea de făcut era să 
suporte durerea. 

Auzea râul curgând în depărtare și se îndreptă spre el, 
gândindu-se că zgomotul l-ar putea proteja. Și, dacă situaţia se 
înrăutăţea, putea oricând să se arunce în apă, să înoate la vale 
Şİ... 

Să se înece. Temperatura apei era, probabil, sub zece grade. 

În spatele lui, auzi o grămadă de vreascuri trosnind și întoarse 
capul. Mutră de cămilă venea spre el cu ochii în pământ, 
mergând cu pasul îndesat, păsăresc, al unui animal de pradă. 
Lassiter se furișă în spatele unui copac, la vreo nouă metri 
distanță și aşteptă. Brusc, omul se opri, se uită la dreapta și la 
stânga și-și trase fermoarul pantalonilor. Cu un oftat prelung, se 
întoarse spre un trunchi de copac și începu să se ușureze. 

Lassiter văzu aburul ridicându-se și-și dădu seama acum ca 
omul era mai vulnerabil ca oricând. Dacă avea de gând să-l 
doboare la pământ, ăsta era momentul. Respiră o dată adânc, 
ieși de după copac și se repezi la el din spate. 

Dacă ar fi putut să se miște normal, ar fi parcurs acea 
distanţă în patru, cinci pași și l-ar fi doborât pe italian la pământ 
cu o lovitură în ceafă. Lassiter avea o directă zdrobitoare și, 
dacă-i reușea, Mutră de cămilă ar fi căzut jos, cu bărbăţia în 
mână, privind în direcţia greșită. 

Dar dădu greș. Glezna lui Lassiter era prea șubredă ca să se 
poată deplasa repede și prea dureroasă ca să facă ceva în 
tăcere. Până să parcurgă el distanţa care-i separa, italianul făcu 
un pas în lături și întoarse capul. Atunci, brusc și pe neașteptate, 
Lassiter se aruncă pe burtă, cu obrazul drept lipit de pământ. 
Bratul drept al Mutrei de cămilă fu trecut pe sub umărul drept, 
cu palma mâinii lipită de spate. Mâna stângă a omului îl apucase 
pe Lassiter de încheietura mâinii lui stângi, în timp ce fața 
americanului era bușită de pământ. 

Lassiter se răsuci și se zbătu, dar nu știa cum să iasă din 
strânsoare, care era departe de a fi o treabă de nepriceput. 
„Individul ăsta e un luptător”, își spuse el, „și încă unul bun”. 
Auzea respiraţia omului și-i simţea mirosul sudorii. 

Rămaseră mult timp încleștaţi așa, cu toate puterile 
încordate, înfruntându-se în tăcere și abia mișcându-se. Brusc, 
italianul își slăbi strânsoarea și dădu drumul încheieturii mâinii 
stângi a lui Lassiter. Întinse mâna să ia ceva și, în acel moment, 


293 


greutatea lui slăbi. Lassiter îl lovi cu cotul, dar fără efect, și omul 
îl apucă de părul de la ceafă și-l smuci îndărăt. Luna sclipi în faţa 
ochilor lui Lassiter care-și zise: „Acum o să-mi taie gâtul.” 

ltalianul mormăi ceva pe un ton trufaș, dar aproape 
ademenitor, care-l convinse pe Lassiter că-i mai rămăsese preț 
de o secundă de trăit. Aproape răcnind, Lassiter strânse din dinți 
și plecă fruntea, opunând rezistenţă mâinii care-l trăgea de păr. 
Bărbia îi căzu în piept și atunci, pe neașteptate, izbi cu capul 
înainte, lovindu-l pe italian drept în faţă. 

Omul scoase un urlet și se rostogoli într-o parte, în timp ce 
Lassiter reuși să se ridice în picioare. Din luminiș, o voce 
plângăreaţă striga: „Cenzo?” Pe urmă, ceva mai tare: „Cenzo!?” 
Omul din faţa lui se săltă în genunchi și scutură capul, ca să-l 
limpezească. Cu șutul experimentat al unui portar de meci, 
Lassiter se apropie de capul lui de parc-ar fi fost o minge de 
fotbal și, cu toată cruzimea de care era în stare, își vâri talpa în 
gura omului, așteptându-se, parcă, să-i vadă capul zburând spre 
lună. Dar Mutră de cămilă îl surprinse. Se rostogoli pe jos și se 
ridică scuipându-și dinţii, continuând să ţină cuțitul în mână. 

Cu mișcări lente, se apropie de Lassiter, ţinând cuțitul în jos și 
ochii pironiţi în ochii americanului. Lassiter nu avea pe unde să 
scape și nici nu putea face mare lucru. Rămase unde era, până 
când italianul se repezi la el, șfichiuindu-i mâneca jachetei de 
piele. Sări într-o parte și italianul se repezi din nou la el, izbindu- 
| atât de tare cu dosul mâinii, încât Lassiter fu cât pe ce să-și 
golească stomacul jos, pe pământ. 

Se auzi din nou vocea din luminiș: 

— Cenzo? Smarito o qui??5 

Mutră de cămilă nu-l slăbi pe Lassiter din ochi, încolţindu-l, 
gata de omor. 

— Dove sta, eh?” 

Era prea mult. O clipă, italianul întoarse capul, iritat, către 
locul de unde se auzea glasul, și atunci Lassiter se repezi la el, 
aplicându-i cinci pumni în două secunde. Apoi făcu un pas 
îndărăt ca să-i facă loc să cadă - ceea ce se dovedi a fi o 
greșeală, fiindcă italianul se năpusti, dimpotrivă, spre el. 

Mișcarea lui îl luă pe Lassiter prin surprindere, totuși reuși să-l 
pocnească din nou pe Mutră de cămilă și, de data asta, cuțitul îi 


26 Te-ai rătăcit, ori ce? (ital.). 
27 Unde ești, ha? (ital.). 


294 


scăpă din mână. Lassiter se repezi să-l ia, îl apucă, se răsuci și 
se trezi iar pe jos. În mai puţin de o secundă, era pe burtă, 
paralizat de o strânsoare ce-l imobiliza de la gât în jos. Singura 
parte a corpului pe care o putea mișca erau brațele, dar și astea 
slab, agitându-le în spate, din umeri, printr-o cambrare a 
tricepșilor. 

Dar, având cuțitul în mâna dreaptă, îi era de ajuns. Simţi 
vârful tăișului înfigându-se în ceva tare, și Mutră de cămilă 
scoase un gâfâit. Împlântă cuțitul iar și iar, reușind să lovească 
ceva de fiecare dată, dar niciodată destul de adânc sau destul 
de tare. În cele din urmă, Mutră de cămilă slobozi un urlet și se 
rostogoli într-o parte. În acel moment, Lassiter făcu o mișcare 
arcuită cu cuțitul, străpungând ceva ce părea un fel de sfoară. 
Apoi se săltă în picioare și aruncă o privire. 

ltalianul sta culcat la pământ, cu mâinile în poală și cu o 
expresie de uimire pe chip. Un ochi era o gaură de sânge 
închegat, în locul în care-l lovise Lassiter, și din gât îi ţâșneau 
valuri de sânge, precum petrolul dintr-un bidon. Apoi se lăsă pe 
o parte și-și dădu duhul fără o vorbă. 

Lassiter se ridică în picioare, gâfâind, și porni șchiopătat în 
direcţia râului. „Războiește-te sau roiește-o” În cazul lui, le 
făcuse pe amândouă. Era invadat din creștet până-n tălpi de 
adrenalină și parcă simțea că i se făcuse sete. Dar înainte de a 
ajunge la râu, văzu o lumină puternică măturând pădurea în 
formă de arc, mișcându-se când de la stânga la dreapta, când 
de la dreapta la stânga. 

Lassiter întoarse capul și privi. 

Rover-ul avea o lanternă lângă geamul șoferului, și Salteaua 
lumina pădurea cu ea, în căutarea lui și a partenerului său. 
Lumina era destul de pătrunzătoare și cu siguranţă că l-ar fi 
văzut pe Cenzo, dacă Cenzo ar fi fost în picioare. Dar nu era și 
nici nu va mai fi vreodată. Cenzo era întins pe spate, cât despre 
Lassiter, acesta se mișca pieziș faţă de lumina lanternei, 
folosind copacii ca pe niște paravane. 

Salteaua stătu puţin să asculte, apoi fixă lanterna așa încât să 
țintească o anume pată din pădure. Terminând cu treaba asta, 
scoase o armă de mână înfiptă în curea, la spate, și porni de-a 
curmezișul luminișului, spre pădure. Lassiter fu surprins de 
viteza lui. Nu-și închipuia că un om atât de solid putea să 
meargă atât de repede sau atât de grațios, dacă nu făcea parte 


295 


din Asociaţia Naţională de Box. Și se îndrepta chiar spre 
partenerul lui mort. 

Lassiter nu se gândi la asta. Nu făcu decât să pornească pe 
cât putu de repede spre marginea luminișului. Făcu un efort de 
voinţă ca să se abţină s-o ia la fugă și, când Salteaua urlă 
„Cenzo!” pe un ton plin de groază, Lassiter se simţi încolţit. 
Șchiopătă către Rover cât putu de repede și, ajungând la el, sări 
înăuntru, înnebunit să găsească cheile în contact sau o armă pe 
banchetă. 

Fu dezamăgit. 

Din pădure se auzi un răcnet, în timp ce Lassiter căuta cheile, 
trăgând în jos vitezele, deschizând compartimentul pentru 
mănuși și... 

Incă un răcnet străbătu aerul dinspre pădure și, ridicând 
privirea, văzu Salteaua alergând spre el, luminat de lanternă ca 
un siloz. Chiar atunci dădu cu ochii de chei, zăcând jos, pe 
podea. Se repezi la ele și încercă mai întâi una, pe urmă a doua, 
apoi a treia, înainte de a porni motorul. Între timp, Salteaua 
ajunsese la capătul luminișului și era gata să-și ridice arma. 

Lassiter porni Rover-ul în marșarier și mări viteza ca să iasă în 
șosea. Chiar în clipa când se feri din faţa farurilor, Salteaua 
începu să ţintească cu un calm înspăimântător. Primul glonţ 
stinse unul dintre farurile mașinii. Cel de-al doilea desenă o 
pânză de păianjen în parbriz, în timp ce al treilea ricoșă pe 
suprafața capotei. Lassiter întoarse mașina și băgă în viteza a 
treia, în clipa când al patrulea și al cincilea glonţ atinseră șasiul. 

Cu capul în piept, apăsă pe accelerator și ţâșni înainte, 
încercând să ghicească unde trebuia să se afle șoseaua. 
Continuă așa patru, cinci secunde, până auzi un zgomot ascuţit 
apropiindu-se de el și văzu niște lumini clipind în noapte. 
Ridicându-și capul deasupra tabloului de bord, simţi un gol în 
stomac în clipa când un camion ţâșni în viteză spre el, clipind 
din farurile aprinse în faza mare și claxonând cu disperare. 

Din instinct, Lassiter întoarse brusc volanul spre dreapta și 
când camionul zbură pe lângă el, scoase aerul din piept într-o 
expiraţie lungă, sacadată. „Am mers pe contrasens”, își zise el. 

„N-ai decât să mă-mpuști pentru asta!” 


296 


e Capitolul 29 


Todi sau Marsciano? 

Rover-ul întârzie la semnul de stop, undeva, în ţara nimănui. 
La stânga sau la dreapta? La nord sau la sud? Cu un gest 
instinctiv, Lassiter smuci volanul spre stânga și o luă în direcţia 
Marsciano, neavând habar unde se afla asta. Măcar să nu se 
trezească pe șoseaua de munte spre Spoleto sau, mai rău, să nu 
se întoarcă iar la Montecastello. 

Orașul era o cursă, o fundătură ușor de apărat, dar din care 
era greu să fugi. Și asta făcea el acum: fugea. De Saltea, 
bineînţeles, dar și de poliţie. Preotul era mort și Lassiter știa că a 
doua zi dimineaţa el va fi unul dintre suspecți. Nigel și Hugh vor 
afla despre moartea lui Azetti și-și vor aminti că el se dusese să 
se întâlnească cu preotul - după care oaspetele lor dispăruse, 
fără să-și ia bagajul cu el. 

Bineînţeles că putea să se ducă la poliţie și să explice totul: 
de la Bepi la Mutră de cămilă, trecând și prin episodul Azetti. 
Dar să se ducă la sediul poliţiei, conducând o mașină furată, cu 
hainele mânjite de sânge și vorbind zece cuvinte în italiană, nu 
părea o idee prea bună. Va trebui să răspundă la întrebări zile 
întregi, dacă nu mai mult, și, așa cum hotărâse înainte de a 
încăleca bicicleta, nu prea avea încredere în închisoarea locală. 

Ajungând la o altă intersecţie, porni spre Perugia, în direcţia 
nord. Departe de Umbria. Departe de Roma. Departe de toate 
locurile pe care le mai vizitase o dată. 

Avea nevoie de un telefon și de un loc unde să se spele, ceea 
ce nu era o treabă ușoară. Existau o mulțime de spălătorii 
publice în Italia, dar nu erau multe în care Lassiter putea intra, 
arătând așa cum arăta fără ca lumea să-nceapă să ţipe. O staţie 
de benzină ar fi foarte nimerită, dar, până acum, nu trecuse pe 
lângă niciuna care să fie deschisă. 

Ajunse la periferia Perugiei și se luă după o indicație privitoare 
la A-1, autostrada italiană. Era o șosea cu taxă, fără limite de 
viteză specificate și cu magazine oferind întreaga gamă de 
servicii presărate pe tot parcursul. La opririle pentru odihnă 
găseai benzină și articole de băcănie, telefoane și camere de 
relaxare. Singura problemă era iluminatul puternic. 

Dar n-avea prea mult de ales. 


Gonea prin întuneric cu o sută patruzeci și cinci de kilometri la 
oră, când o pală de vânt zgâlțâi mașina și, după câteva clipe, 
începu să plouă. Deodată, se trezi conducând orbește: cu toate 
astea, se simţea neobișnuit de calm, de parcă toată adrenalina 
se scursese din el. Ceea ce, presupunea el, se și întâmplase. 

Cercetând oglinda retrovizoare și nevăzând niciun fel de 
lumini, opri la marginea șoselei și apăsă metodic pe toate 
butoanele și pedalele mașinii până dădu de cea care punea în 
funcțiune ștergătoarele de parbriz. Apoi cobori pe șosea. 

Camerele pentru odihnă nu erau atât de dese ca în Statele 
Unite. Se făcuse miezul nopţii până să găsească una, la câţiva 
kilometri sud de Florenţa, și trase acolo în parcare. Majoritatea 
mașinilor și camioanelor erau parcate cât se poate de aproape 
de clădire, așa că își trase Rover-ul la marginea tuturor, unde 
existau mai puţine șanse să se întâlnească cu cineva. Apoi 
deschise lumina din plafonieră și se uită cum arată. 

Era mai rău decât își închipuise. Gulerul cămășii era 
impregnat de sânge, deși n-ar fi putut spune dacă era al lui sau 
al altcuiva. Obrajii îi erau brăzdaţi de tăieturi și zgârieturi de pe 
urma lungii lui căderi de pe munte, iar la tâmplă avea o rană pe 
care nu știa când o căpătase. O pipăi cu vârful degetelor, dar își 
trase mâna repede: nu se închisese încă, iar părul din jurul ei 
era năclăit de sânge. 

Închizând lumina interioară, deschise ușa și ieși afară, în 
ploaia care-l îngheţă. O privire rapidă îl convinse că hainele lui 
arătau jalnic. Jacheta îi era mânjită cu sânge, avea sânge pe 
cămașă, pantalonii îi erau și ei plini de sânge. Sângele lui Azetti, 
propriul lui sânge, sângele omului pe care-l ucisese. 

Ce era de făcut? Dacă stătea destul de mult în ploaie, s-ar fi 
curățat? Nu, își zise el, s-ar fi ales doar cu o pneumonie. Așa că 
alese soluția cea mai bună. Se dezbrăcă până la flanelă, care 
era aproape curată, și-și înmuie cămașa într-o băltoacă de apă 
uleioasă. Deși uleiul îi făcea greață, folosi cămașa ca să-și 
șteargă sângele de pe faţă și, în sfârșit, de pe jachetă. Când 
termină de făcut asta, își puse jacheta direct peste flanelă și 
deschise capota mașini. Motorul era neașteptat de curat, totuși 
găsi destule depuneri pe el ca să acopere petele de sânge de pe 
pantaloni cu un amestec de ulei și benzină. 

Apoi străbătu parcajul, șontăcăind în ploaie și urcă treptele 
restaurantului de lângă șosea. Un vânzător care venea din 


298 


direcție opusă îi aruncă o privire ciudată, dar nu spuse nimic. 
Asta îl încurajă. 

Înăuntru dădu de un ghiveci cu simboluri ale multiplelor 
servicii oferite. Unul reprezenta un bărbat ca un băț lângă un 
băț de femeie, și urmă și el săgeata ce ducea spre un șir de uși. 

Lavaboul bărbaţilor era foarte mare și - mirabile dictu - plin 
de dușuri. Văzându-l intrând, supraveghetorul îl cercetă din cap 
până-n picioare și-i făcu semn cu capul spre fundul încăperii. 
Apoi își ridică mâna deasupra capului și arătă spre dușuri, 
bâțâindu-și degetele de sus în jos prin aer. 

Omul era turc, sau poate bulgar, dar, în orice caz, era zgârcit 
cu prosoapele. Lassiter avea nevoie de șase. El îi oferi două. În 
cele din urmă, supraveghetorul se încruntă și notă niște cifre pe 
o bucată de hârtie - atât pentru duș, atât pentru prosop. Ridică 
din sprâncene și imită un om care se rade, făcând un gest spre 
o tavă cu obiecte - pachete de săpun, ustensile de ras de unică 
folosinţă, aftershave și ceva pentru păr. Lassiter luă ceea ce-i 
trebuia și-l aşteptă pe supraveghetor să adauge la notă. Când i- 
o înmână, americanul îi dădu de două ori pe atât și un grazie. 

Dușul fu minunat, până în clipa când începu să-și frece rănile 
cu săpun. Durea al dracului de tare. Își îndepărtă sângele din 
păr și-și spălă pantalonii cât putu de bine, tamponându-i cu un 
prosop, apoi cu altul, ca să scurgă toată apa din ei. La sfârșit, 
pantalonii erau umezi și pătaţi, dar nu se mai observa că petele 
erau de sânge. 

Când ieși din lavaboul bărbaţilor, se văzu în oglindă și-și 
spuse: „Arăt ca un om care a pierdut războiul”. 

e 

Trecuse de miezul nopții și, dacă Roy era acasă, dormea, 
fiindcă automatul se opri după ce sună de cinci ori. Introduse 
cartela în telefon și mai încercă o dată. Și încă o dată. 

Se auzi un clămpănit la celălalt capăt al firului, după care: 

— Dunwold. 

— Roy, aici Joe Lassiter. Dormeai? 

— Mmmm-hmmm. 

— Am o problemă. 

— Mmmm? 

— Roy... vorbesc serios... trezește-te! Am necazuri. 

— Hmmm! Perfect! Sunt treaz de tot. Ce fel de necazuri? 


299 


— Uite ce e... au murit niște oameni. N-am cum să dau de 
pașaportul meu. Sunt la ananghie și... 

— Și? Mai exista un „și”? 

— Conduc o mașină furată. 

— Ar mai fi ceva? 

— Nu. Totul e bine. 

— Perfect! Și unde te afli? 

— Sunt pe autostrada din afara Florenței. La o parcare. Sunt 
cam încolţit și... vreau să scap de aici. În Franţa sau în Elveţia... 
undeva unde pot să mă duc la ambasadă și să fac rost de un 
pașaport nou. Apropo, în ce zi suntem astăzi? 

Pauză. 

— Duminică. Duminică dimineaţă, foarte devreme. 

— Okey. Deci, luni. Cel mai târziu, marți... pune-te în mișcare. 

— Ai zis c-au fost răniţi niște oameni. 

— Am zis că sunt morți. 

— Ei, asta-nseamnă răniţi foarte tare. Și conduci... o mașină 
de împrumut? 

— Exact. 

— Nu vreau să te descurajez, dar ambasada... nu ţi se pare o 
idee cam proastă? Pot să fac rost de documente pe numele 
altcuiva, cu toate că nu știu dacă pot până marti. 

— Am să-mi încerc norocul cu ambasada. Pentru mine, 
important este să ies din Italia. Urgent! 

— Da, în sfârșit... Lasă-mă o oră... mai bine două... și sună-mă 
din nou. Dacă nu reușești să obţii legătura, sună-mă din oră-n 
oră. O să aranjez să se-ntâlnească cu tine cineva cu o mașină. 

— Și mai e ceva. 

— Dunwold e aici, cu creionul în mână... 

— Am nevoie de niște haine. 

— Dumnezeule! Ești în pielea goală? 

— Nu. Nu sunt în pielea goală. Am pantalonii uzi. 

— Fir-ar să fie! Ai făcut-o lată! 

— Roy! Fă-mi rost de niște blestemate de haine! 

— Perfect! Să văd ce pot face. 

Se hotări să nu rămână în parcarea aceea, ci să meargă mai 
departe, în direcţia nord. Într-acolo erau granițele și, dacă stătea 
pe loc, n-ar fi făcut decât să atragă atenţia. Când ajunse pe 
autostradă, deschise radiatorul Rover-ului, aprinse radioul și 
speră că i se vor usca pantalonii. 


300 


Se afla la opt kilometri sud de Bologna, conducând cu o sută 
treizeci și cinci de kilometri pe oră, când o Alfa albă apăru lângă 
el, încetini și continuă paralel cu el. Merseră așa vreo trei 
kilometri, până când Lassiter, enervat, întoarse o faţă încruntată 
către celălalt șofer, care se dovedi a fi un poliţist. Instinctiv, 
Lassiter încetini și copoiul făcu același lucru: ridicând un deget, 
cu un aer serios, lipsit de expresie, făcu semn spre marginea 
șoselei. 

Lui Lassiter nici nu-i trecu prin minte să o ia la goană. Era 
prea obosit, nu cunoștea drumul și era posibil să fie împușcat. 
Așa că scoase mașina din carosabil și așteptă să se predea. 

Alfa opri în spatele lui și conducătorul ei se dădu jos, cu mâna 
pe tocul pistolului. Lassiter își tinu mâinile la vedere, pe volan, 
cu privirea ţintă înainte, până când polițistul ciocăni în fereastră. 
Atunci trase geamul în jos. 

Copoiul se uită la el inexpresiv, examinându-i crestăturile de 
pe faţă, rana de la cap și parbrizul spart. In cele din urmă, 
spuse: 

— Patente” și întinse mâna spre el. 

Din instinct, își căută portofelul și, scoțând permisul de 
conducere, i-l dădu poliţistului. 

— Grazie, signore, spuse polițistul, uitându-se la permis. 
Inglese? întrebă el. 

Lassiter scutură din cap. 

— American. 

Copoiul făcu un semn de aprobare, de parcă asta explica 
ceva. 

— Momento, zise el, şi porni încet spre partea din față a 
mașinii. Se uită atent câteva clipe, examinând farul zdrobit, pe 
urmă se îndreptă de spate și-și trecu mâna peste capotă, 
insistând asupra fiecărei găuri de glonţ. Studie parbrizul un timp 
ce păru destul de lung, pe urmă se întoarse la ușa dinspre șofer. 
„S-a sfârșit”, își zise Lassiter și întinse mâna spre mânerul ușii, 
gândindu-se că era mai bine să iasă afară și să-și pună mâinile 
pe capotă, cu degetele răsfirate. 

Dar, spre uimirea lui, polițistul luă un carnet și începu să scrie. 
Când termină, rupse fila din carnet și i-o întinse lui Lassiter. 

— Parla italiano? întrebă el. 

Lassiter scutură din cap, nevenindu-i să creadă. 


28 Permisul (ital.). 
301 


— Regret, spuse el. 

Încă o dată, polițistul aprobă din cap. Apoi, arătă cu degetul 
spre farul spart, parbrizul plesnit și suma amenzii. Care era de 
90 000 de lire, adică aproximativ șaizeci de dolari. 

Lassiter scoase 100 000 de lire din portofel și-i băgă în mâna 
polițistului. 

— Grazie, spuse Lassiter. Grazie. 

— Per favore, răspunse polițistul și extrăgând un portmoneu 
mare, cu fermoar, din haina lui, băgă înăuntru bancnotele lui 
Lassiter. Apoi scoase o hârtie de 10 000 de lire și i-o întinse. 

— Ecco la sua cambia, signore.?? 

Lassiter dădu din cap, întrebându-se dacă asta nu era o 
glumă. 

Polițistul își puse mâna la șapcă: 

— Buon viaggio, zise el, și porni din nou către mașina lui. 

„Asta-i o ţară nemaipomenită, zău așa”, își zise Lassiter. 

Găsi următoarea parcare pe care-o căuta în mai puţin de zece 
minute. Roy îi răspunse la al treilea apel. 

— Rămâi pe fir, Joe, te rog. N-am terminat la celălalt telefon. 
O clipă mai târziu, apăru din nou. 

— E-n regulă, spuse Roy. Tocmai am aranjat ceva; să-mi spui 
dacă merge. Am găsit un tip în branșa import-export. Un liber- 
cugetător, sau cam așa ceva. Transportă ulei de măsline în 
Slovenia și scoate de acolo ţigări. Totul foarte legal, cu excepţia 
problemei impozitelor. Pe care se pare că nu le prea plătește. 
Așa că are el metodele lui de a trece frontiera, înţelegi? In orice 
caz, n-o să fie ieftin, dar poţi să mergi cu el, dacă vrei. Surplus 
de bagaj sau cam așa ceva. Te interesează? 

— Da. Nu! Vreau să zic... unde mama mă-sii mai e și Slovenia 
asta? 

— Ultima oară când am căutat-o era în lugoslavia... în partea 
stângă, sus. 

— Cât cere? 

— O mie de dolari. Nu în cecuri. 

— Nicio problemă. Numai că... n-am atât de mult. 

— Nu-ţi face griji. Aranjez eu totul. 

Lassiter scoase un oftat de ușurare. 

— Ascultă, Roy, dacă o să ai vreodată nevoie... 

— Ei? 


29 lată restul dvs., domnule. (ital.). 
302 


— Da... 

— Ei, bine, ar fi ceva... 

— Ce anume? 

— M-ai putea lăsa să deschid un oficiu la Paris. 

Lassiter izbucni în râs. 

— Glumești, spuse el. 

— Nicidecum. Acolo e de lucru. 

— Vorbim despre asta când mă întorc. 

e 

Instrucţiunile date de Roy erau destul de simple. la-o pe 
autostrada A-13 la nord de Padova și treci pe A-4, în direcţia 
nord. Întâlnirea va fi la kilometrul 56, între Veneţia și Trieste, la 
singura staţie de benzină din porţiunea aceea a drumului. Omul 
pe care-l căuta va purta un trening cu „Mario” cusut deasupra 
buzunarului de la piept. Se vor întâlni la cafenea, unde Lassiter 
trebuia să stea cu un exemplar din Ogg; în faţa lui. 

— İl găsești peste tot, îl asigură Roy. 

Numai că nu fu așa. Standul de ziare nu se deschidea înainte 
de șapte și întâlnirea avea loc la șase. 

Lassiter căută prin recipientele de gunoi cât putu mai discret, 
dar acestea fuseseră curățate de personalul de întreţinere. Dacă 
excludea o ieșire în oraș, nu avea nimic altceva de făcut decât 
să rămână la cafenea și să citească meniul, sperând că Mario nu 
era doar un maniac al comerțului. 

Lassiter se afla la al patrulea cappuccino, când un fel de 
furtun de incendiu cu părul încărunţit intră în cafenea cu un aer 
țanţoș, purtând un trening albastru de lucru. Avea un pachet 
într-o mână, o ţigară în colţul gurii și „Mario” pe piept. Pășind 
spre bar, îi aruncă o privire lui Lassiter, comandă un espresso și 
se uită în altă direcţie. 

Lassiter lăsă să treacă un minut și se întoarse spre el. 

— Scusi, spuse el, epuizându-și toate cunoștințele de italiană. 

— Scusi! spuse Mario, întorcându-i spatele și fluturându-și 
ușor mâna, de parc-ar fi vrut să spună: „Lasă-mă-n pace”. 

Lassiter stătu o clipă pe gânduri, apoi îl bătu pe umăr. 

— Nu știți unde aș putea să cumpăr un exemplar din Ogg? 
întrebă el. Mario scutură din cap. Eu caut un Oggi, zise el. Ziarul 
italian. OGGI? Aţi auzit vreodată de el? 


Mario se întoarse spre el încet, cu un aer de uimire iritată și 
cu o întrebare în ochi care n-avea nevoie să fie tradusă: „Ești 
nebun, nenorocitule?” 

— E prea devreme, signore, spuse barmanul, aruncându-i lui 
Lassiter o privire prevenitoare. Trebuie să așteptați. 

Lassiter ridică din umeri, în timp ce Mario aruncă niște bani pe 
tejgheaua barului, își ridică pachetul și, fără să se mai uite în 
urmă, porni spre lavaboul bărbaţilor. Americanul rămase pe loc, 
un minut și mai bine, apoi îl urmă pe italian spre lavabou. 
Înăuntru, Mario îi vâri pachetul în mână și-și roti capul în direcţia 
boxelor. 

— Vorbești englezește? îl întrebă Lassiter. 

— Nu. 

Interesant. 

Pachetul era învelit în hârtie cafenie și legat frumos cu sfoară. 
Înăuntru era un trening, la fel ca și cel purtat de Mario, numai că 
numele de deasupra buzunarului era „Cesare”. Işi scoase 
pantalonii, trase treningul pe el și se uită cum îi vine. Picioarele 
lui erau cu vreo șapte centimetri mai lungi și mocasinii cu 
pompoane pe care-i purta erau la fel de potriviţi ca o pălărie de 
soare la operă. Totuși, era o uniformă și orice uniformă este o 
deghizare reușită. Un poștaș, o infirmieră, un poliţist, și în acest 
caz, un salariat de la Smurf. Lumea vede uniforma și nu se uită 
niciodată la chipul omului. Oricum, își zise Lassiter, treningul era 
mult mai confortabil decât pantalonii lui, pe care-i îndesă în 
coșul cu gunoi. Măcar treningul era uscat. 

e 

Camionul lui Mario era semigreu, mai mare decât o 
autofurgonetă sau o autocamionetă, dar mai mic decât altceva 
ce se putea vedea pe o șosea americană. Și era echipat cu 
sistem audio, având megafoane de cincizeci de waţi plasate pe 
uși. 

Din păcate, gustul muzical al lui Mario se situa între europop 
și un rock and roll foarte vechi. Mai rău decât atât, îi plăcea să și 
cânte, deși Lassiter fu nevoit să admită că fiecare sunet și 
intonaţie - fiecare ezitare - atingea notele joase. 

„Toate păsărelele de pe Jay-bird Street...” 

(J 

Cineva Îi scutură brațul. Se trezi pe jumătate, pe locul din față 

al camionului, cu jacheta de piele pe genunchi. Fața îl ustura. 


304 


Glezna îi zvâcnea, capul îl durea, iar coastele și le simţea ca pe 
o rană. Altfel, se simţea bine, numai că parcă se mișca în ceaţă. 

— Attenzione! Vocea îl făcu să sară în sus. Întoarse capul. 

Ah, da, Mario. Așezat pe locul de alături, tipul mărunţel în 
trening albastru se uită grav la el și-și apăsă un deget pe buze. 
Niente, zise el, pentru cazul când Lassiter nu receptase mesajul. 

La radio se cânta Vagabondul. 

„Rătăcești, rătăcești, rătăcești...” 

Un indicator de la marginea șoselei îi anunţa că se aflau 
aproape de Gorize, un loc de nu se știe unde. La puţin timp după 
aceea, se opriră la o încrucișare de drumuri, unde mai văzură un 
indicator: SANT'ANDREA ESTE. Un bărbat în uniformă ieși dintr-o 
clădire mică din lemn, zâmbi și le făcu semn să treacă. 

Mergeau încet. Mario îl bătu din nou pe braț și, punându-și 
genunchii pe volan, își lăsă capul într-o parte, își împreună 
palmele și închise, pentru o clipă, ochii. Apoi, imitând zgomotul 
sforăitului, se ridică și făcu un semn hotărât spre Lassiter. 

Înţelese. 

Americanul se aplecă spre ușă, își relaxă mușchii și-și închise 
ochii. Aproape îi închise. Trecură pe lângă un indicator care 
anunţa Nord-Gorize și, curând după aceea, ajunseră la o altă 
clădire. Acoperită cu zgură, de data asta. 

Un bărbat în uniformă cenușie ieși afară și-i făcu lui Mario 
semn să intre înăuntru. Era clar că dorea să coboare amândoi 
din camion, dar Mario scutură din cap și, cu un aer milos, arătă 
spre Lassiter care era, aparent, adormit. Urmă o turuială în 
italiană și, în cele din urmă, paznicul dădu din cap și ridică din 
umeri. Spunând grazie, Mario sări din camion și-l urmă pe 
celălalt bărbat în clădire. Lassiter urmări prin pleoapele ușor 
întredeschise cum Mario se alătură unui grup de bărbaţi așezați 
în jurul unei mese, jucând cărți. 

Era ciudat să-i asculţi vorbind fără să pricepi o vorbă - era 
atent la fiecare nuanţă și particularitate, astfel că scena abia 
întrezărită din faţa lui părea neobișnuit de vie și de complexă. 
Ce voia să însemne asta? Și asta? Și asta? 

Treaba dură douăzeci de minute, timp în care Mario bău, mai 
întâi o ceașcă de cafea, apoi un aperitiv. 

Și încă unul. 

Lassiter strângea din dinţi, în timp ce oamenii făceau glume și 
fumau. Din când în când, un ropot de râsete răzbătea din 


305 


clădire. În cele din urmă, se ridicară cu toţii și, unul după 
celălalt, schimbară abrazo. Câteva clipe mai târziu, Mario ieși 
afară, sări în camion și, făcându-i cu ochiul, porni la drum. 

Un indicator îi anunţa că se aflau în Slovenia. Văzând asta, 
Lassiter ridică degetele mari în sus, în semn de victorie. Mario 
zâmbi și săltă ușor din umeri. A fost un fleac! 

Drumul mergea alături de un râu îngust, de-a lungul unei văi 
de la poalele munţilor. De ambele părţi se vedeau peste tot 
livezi, vii și formaţiuni calcaroase. Pe pământ se așternuse 
zăpada de vreo doi centimetri și totul părea prosper și bine 
îngrijit. La intersecții se vedeau indicatoare pe care erau scrise 
nume de locuri imposibil de pronunţat de către Lassiter: 
Ajdovscina, Postojna, Vrhnika, Kranj. Singura localitate de care 
auzise vreodată era destinaţia lor, Ljubljana, capitala. 

Dură o oră și jumătate până ajunseră acolo, dar se treziră 
deodată în oraș. Nu existau suburbii, doar un oraș frumos în 
mijlocul unei ţări frumoase. Mario opri în faţa unei gări și 
întoarse capul spre Lassiter. 

— Liubliana, zise el. Era prima oară când americanul auzea 
cum se pronunță acest nume. 

Lassiter îi strânse mâna și tocmai se pregătea să se dea jos, 
când italianul îi atinse mâneca. Apucând materialul treningului 
între arătător și degetul gros, spuse ceva care cu siguranţă că 
se traducea prin cuvintele: „Dă-l îndărăt”. Cu un aer uimit, 
Lassiter își ridică palmele în sus. Apoi își încrucișă mâinile în 
poală și se uită disperat când într-o parte, când în cealaltă. 

Era clar: pantalonii nu mai existau. Zâmbind, Mario porni iar 
camionul și o luă spre un loc care se dovedi a fi un târg de 
duminică în cartierul cel mai vechi al orașului. Deși la 
majoritatea tarabelor se vindeau legume și alimente, mai erau și 
câteva unde se puteau cumpăra haine. Lassiter găsi o pereche 
de ginși de mărimea lui și un flanel cu inscripţia: „Liubliana, te 
iubesc”. 

Își schimbă hainele în partea din spate a camionului și, după 
ce-i strânse mâna lui Mario, cobori la Grand Hotel. 

— Arrivederci, spuse Lassiter. 

— Ne vedem mai târziu, răspunse Mario și, după ce-i zâmbi, 
porni de la marginea trotuarului. 


Funcţionarul de la recepţie era un bărbat chel cu o mustață în 
furculiță și un nas roșu, lucios. Lassiter ceru o cameră și omul 
dădu energic din cap. 

— Pașaportul? 

Americanul făcu un semn negativ. 

— Regret, spuse el. Trebuie să-mi scot unul nou mâine 
dimineață. 

Funcţionarul se uită la fața lui și se încruntă, îngrijorat. 

— Aţi suferit un accident? întrebă el, pipăindu-și ușor obrajii 
cu vârfurile degetelor. În mașina dumneavoastră? 

Asta-i conveni lui Lassiter. 

— Da. 

— Oooh,  fluieră omul. Îmi pare foarte rău pentru 
dumneavoastră. Vreţi un doctor? 

Lassiter scutură din cap. 

— Nu, mă întorc în State mâine. Acum n-am nevoie decât de 
puţină odihnă. 

— Sigur că da, răspunse funcţionarul, dându-i un formular de 
înregistrare ca să-l completeze. 

e 

Dimineaţa, Lassiter găsi un magazin bărbătesc în cartierul 
vechi al orașului, unde cumpără un costum italian și tot ce-i mai 
trebuia. În timp ce pantalonii îi erau scurtaţi puţin, luă un mic 
dejun - cafea și cornuri, răsfoi Herald Tribune și cumpără un 
baston la farmacia locală. Pe urmă, se întoarse să-și ia costumul 
și celelalte haine pe care le cumpărase. 

Se apropia de prânz când ajunse din nou la hotel. Se schimbă 
repede și ieși din nou ca să-și facă niște fotografii de pașaport. 
Pe urmă, porni pe jos spre ambasada americană de pe Strada 
Prazakova și, ajuns acolo, minţi fără rușine. Fusese la cazino în 
noaptea din ajun. Avusese de-a face cu o fată. Urmase un 
scandal cu unul dintre localnici. Când se trezise, era din nou la 
hotel, dar pașaportul îi dispăruse - și se simţea ca și cum fusese 
înfrânt într-o încăierare. (Deși nu-și amintea să fi fost implicat 
într-o încăierare.) 

Funcţionara părea a avea în jur de douăzeci și ceva de ani și 
pe hainele ei era scris „Bennington” de mai multe ori. 

— Credeţi că vi s-a furat? întrebă ea. 

— Nu știu, răspunse Lassiter. Mi-amintesc de noaptea asta ca 
prin vis. 


307 


— În sfârșit... aţi anunţat la poliţie? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Fiindcă nu cred că soţia mea mă va-nţelege. 

— Ah! 

Spre mirarea lui, fu crezut pe cuvânt. Și, spre ușurarea lui, nu 
apăruse nimic pe computerele ambasadei care să sugereze că 
cineva din Italia căuta un turist criminal pe numele de Joseph 
Lassiter. Până la urmă, nu se declanșară niciun fel de alarme. 
Formalităţile fură foarte simple și, peste o oră, avea un pașaport 
temporar, valabil pentru un an. 

Așa se petrecură lucrurile. Găsi un zbor la Air Adria care îl 
transportă la Paris în aceeași după-amiază. Acolo, un autobuz îl 
duse de la Aeroportul Orly la Charles de Gaulle, unde își 
cumpără un bilet pentru Washington la Compania United. 
Făcându-se comod pe un loc din cabina de clasa întâi, îi 
comandă stewardesei o Bloody Mary, se lăsa pe spătar și închise 
ochii. 

Ascultând vocile din jurul lui, se simţea aproape ca și cum s-ar 
fi aflat deja înapoi, în Statele Unite ale Americii. Personalul de 
serviciu avea accentul minunat din centru-vest și lui Lassiter îi 
venea să le dea niște bacșișuri doar pentru că vorbeau. 

În cele din urmă, avionul 747 începu să huruie, instalându-se 
în capul pistei, motoarele intrară în turație maximă și aparatul 
porni spre orizont. Câteva clipe mai târziu, se aflau în aer, 
survolând Bois de Boulogne. Se auzi trenul de aterizare 
ridicându-se. Semnul centurii de siguranţă dispăru. Și una dintre 
stewardese apăru cu paharul de Bloody Mary. 

— Dumnezeule! exclamă ea, în timp ce-i punea băutura pe 
tavă, ce-ați păţit? 

— Adevărul este, răspunse Lassiter, că am căzut de pe o 
stâncă. 

Ea îi oferi un zâmbet radios, o pungă de alune și o palmă 
jucăușă pe braţ. 

— Nu pot să cred, zise ea. 

— Zău. Asta-i adevărul. 

— Ei, bine, cum aţi reușit? întrebă ea, așezându-se pe locul de 
lângă el și punând picior peste picior, cu un fâșâit electric al 
desuurilor. 

Lassiter ridică din umeri. 


— N-a fost greu, zise el. Mi-am dat, pur și simplu, drumul. 
Apoi atinse marginea paharului de geamul de plastic și ciocni în 
gând în sănătatea lui Roy Dunwold. Pentru nemărginirea 
albastră de afară. 

— Cioc! răspunse ea. Cioc, cioc! 


e Capitolul 30 


— Foarte urâtă furtună, domnule! Foarte urâtă. Un adevărat 
viscol. 

— Da, se vede, răspunse Lassiter, sperând că Freddy nu 
uitase să-i curețe aleea. Nu pare să fi fost un fleac. 

— Așa-i, domnule! Puteți să mă credeți! Am scris acasă 
despre „Furtuna din nouăzeci și șase”. 

— Unde-i asta? întrebă Lassiter, uitându-se la nămeţii de 
zăpadă care străluceau în lumina lunii. 

— Ce, domnule? 

— Acasă. 

— Ah... în Munţii Pindului, domnule. Dar așa-i spun cei de la 
televiziune: „Furtuna din nouăzeci și șase”. Foarte dramatic. 

— Aici, sus, o iei la stânga. 

— Pot să vă întreb, domnule? Aţi călătorit departe? 

— În Italia. 

Șoferul dădu din cap. 

— Și v-au prădat? 

Lassiter scutură din cap. 

— Nu. Au făcut orice altceva, dar de prădat nu m-au prădat. 

— Permiteţi să vă felicit. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu v-aţi luat multe bagaje în călătorie. Chiar ca 
emigrant... 

— După colţ, la stânga. 

— Foarte bine... Chiar ca emigrant, eu mi-am adus mult mai 
multe lucruri în America. Dar îmi dau seama că nu vă place să 
vă atașați de obiecte, domnule... o jachetă de schimb. Nu mai 
mult! Sunteţi foarte înțelept. 

— Mulţumesc. Nu mă atașez de nimic. 

— Îmi dau seama, domnule. 

— Este aleea de pe dreapta. 


— Casa aia foarte mare? 

— Da, aia. 

— Sfinte, Dumnezeule! E așa de modernă... 

— Mulţumesc. 

— Mi-amintește de Leonard Nimoy. 

e 

Lassiter îi dădu șoferului două hârtii de douăzeci, refuză 
chitanţa și-i spuse să păstreze restul. Cu o mică fluturare de 
mână, se întoarse și urcă scările spre intrarea principală. 

Acolo avu o clipă de ezitare. Casa era în întuneric, întuneric 
beznă... și nu așa o lăsase. Ori de câte ori călătorea, avea grijă 
să lase o lumină, două aprinse, nu atât pentru a-i descuraja pe 
spărgători, cât ca să se simtă bine la întoarcerea acasă. Dar în 
mod sigur lumina pe care o putea vedea acum era dioda roșie a 
sistemului de alarmă, clipind fără încetare într-un panou de 
aluminiu de lângă ușă. 

„Cel puţin, alarma funcţionează”, își zise Lassiter, amintindu- 
și că o cumpărase împreună cu o baterie care se punea în 
mișcare ori de câte ori era o pană de curent. 

Având casa și biroul protejate de sisteme de securitate 
moderne, Lassiter își dădea seama că era o adevărată prostie să 
lase o cheie afară. „Nici nu-ţi închipui cât de ușor se găsesc 
asemenea chei” i se spusese. „Se folosesc detectori de metale, 
se cercetează toate locurile...” 

Prin urmare, Lassiter nu povestise nimănui despre cheie, dar 
îi plăcea s-o aibă acolo. Cheia nu putea să fie de prea mare folos 
nimănui, își zicea el, dacă nu cunoștea codul alarmei. Păși cu 
greu prin zăpada care-i ajungea aproape până la șolduri, apoi se 
aplecă sub tablier. Își ţinea cheia pe una din grinzi, unde nu 
vedeai nimic din afară și puteai da de ea numai prin pipăit. 
Acolo era! Făcu un pas, bâjbâi după butonul care punea în 
funcțiune alarma și apăsă pe clapele codului care deschideau 
ușa. 

Apoi închise ușa după el și rămase pironit în întuneric, 
ascultând șoaptele casei. După Napoli, devenise mai prudent în 
privinţa felului în care intra într-un loc. Dar nu era nimeni și 
nimic. Doar lumina blândă a zăpezii, strecurându-se prin 
fereastră. Încercă butonul de iluminat de pe perete, dar fără 
rezultat. Nici luminile din hol nu funcționau, și atunci își dădu 
seama că și căldura era închisă. 


310 


Lassiter oftă. Temperatura casei era destul de scăzută, dar 
chiar și așa, nu va trebui să se ducă la hotel. In birou se putea 
aprinde un foc și exista o canapea de piele care se putea 
transforma în pat. Va dormi acolo, și dacă lumina nu se aprindea 
a doua zi dimineaţă, se va muta la Willard până se va repara. 

Telefonul funcţiona încă, bineînţeles, și Lassiter îl folosi ca să 
anunţe lipsa de electricitate. Femeia care răspunse râse de 
anunțul lui și-l întrebă: 

— Unde-aţi fost până acum? De trei zile, electricitatea a fost 
complet întreruptă la McLean! Dar o vom restabili destul de 
curând. 

Și așa și făcură. 

e 

Când Lassiter se trezi, focul se stinsese, dar se dăduse drumul 
la căldură și casa nu mai era rece, doar răcoroasă. Porni pe 
covor spre baie unde găsi destulă apă caldă ca să facă un duș 
încropit și se îmbrăcă rapid. Tocmai se gândea că avea multe de 
făcut la birou, când auzi zbârnâitul surd venind din afara 
biroului. 

Computerul era deschis. La un moment dat în timpul noptii, 
când începuse să meargă electricitatea, trebuie să se fi pus iar 
în funcțiune. Lassiter se duse la masa lui de lucru unde se vedea 
lucind monitorul și-l închise. Apoi rămase să mediteze la asta. 

Dacă computerul se pusese iar în funcţiune înseamnă că 
fusese deschis când se întrerupsese electricitatea - cu trei zile 
în urmă. Ceea ce însemna ori că el uitase să-și închidă 
computerul când plecase în Italia, aproape cu o lună în urmă, ori 
că pătrunsese cineva în casă. 

— Eu n-am lăsat computerul deschis, mormăi Lassiter. Nu mi 
s-a întâmplat așa ceva niciodată. Ceea ce înseamnă că cineva 
intrase în casă în lipsa lui. Dar și asta era absurd. Alarma 
funcţiona, și era de bună calitate. Dacă cineva reușise să treacă 
peste ea, însemna că era un profesionist. Și totuși își spuse 
Lassiter, aruncând o privire în jurul lui, nu se furase nimic. Pe 
măsuța de toaletă se afla un ceas de mână Breitling de două mii 
de dolari. Aparatul stereo era neatins și la băuturi nu se 
umblase. Într-un colţ al biroului, dulapul mic de sticlă nu fusese 
deranjat; înăuntru se aflau ediţii princeps evaluate la peste 25 
000 de dolari. Litografiile din living aveau o valoare și mai mare. 

Totuși, nimic nu fusese atins. In afara computerului. 


311 


Lassiter se așeză în faţa aparatului și apăsă pe butonul Enter 
de trei, patru ori. Fișierul autoexec.bat trecu prin rutina 
obișnuită, până când, în mijlocul ecranului, apăru un cuvânt: 
„Parola?” 

De fapt, aceasta nu era un cuvânt, ci o combinație de litere, 
numere și semne de punctuație cu valoare de simbol - un limbaj 
păsăresc - care nu putea fi ghicit fiindcă nu era nici cuvânt, nici 
expresie. Până când combinaţia nu era introdusă în computer, 
hard discul rămânea inaccesibil: nu erau posibile niciun fel de 
operaţii și nu se putea obţine nicio informaţie. Totuși... o 
persoană foarte talentată trecuse peste alarma de siguranţă și 
ajunsese direct la computer. Era oare posibil ca parola să-l fi 
oprit? Lassiter nu știa. „Dar pentru asta sunt făcute parolele, își 
spuse el: să țină lumea la distanţă. Așa-i, adăugă el, dar și 
alarmele tot pentru asta sunt făcute.” 

Intinzând mâna spre locul de pe podea unde se afla 
computerul, Lassiter pipăi ca să dea de butonul Închis/Deschis. Îi 
trebui ceva timp ca să-l găsească și, uitându-se în jos, își dădu 
seama de ce: computerul fusese mutat mai încolo, nu departe 
dar, sigur, mai încolo. În covor rămăsese o adâncitură, acolo 
unde aparatul stătuse mai multă vreme. Acum era cam cu vreo 
doi centimetri și jumătate mai încolo. 

„Ai halucinaţii, își spuse el. Probabil că l-ai lăsat deschis când 
ai plecat în Italia. Asta ar explica totul.” 

Numai că nu era adevărat. Și el știa că nu era adevărat. 

e 

— Salut, Joe. 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

— Bine-aţi venit, domnule Lassiter. 

— Ne pare bine că vă vedem din nou. 

Exclamaţii și fluturări de mâini, zâmbete și priviri de 
solicitudine sinceră îl urmăriră pe Lassiter în timp ce trecea pe 
lângă șirul de boxe și combina frigorifică spre sanctuarul 
propriului birou. După ce închise ușa în urma lui, își aruncă 
haina și bastonul pe canapea, ridică intercomul și îi spuse 
secretarei: 

— Vezi dacă Murray Fremaux e pe-aici. 

— Vreţi să spuneţi tipul care se ocupă de computere? 

— Da. 

— O să mă interesez, dar aţi primit vreo cincizeci de apeluri... 


312 


— Foarte bine... spune-i lui Murray să vină la mine. 

Două minute mai târziu, Murray intră în birou cu o ceașcă de 
cafea într-o mână și o expresie îngrijorată în privire. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lassiter. 

— N-am mai fost niciodată în biroul dumneavoastră. 

— Ei, și? Stai jos. 

— Bine, dar... 

— Ce? 

— Nu știu ce să spun... Vreţi să mă concediaţi? 

— Nu. 

— Minunat! răspunse Murray, trântindu-se pe un scaun. 
Tocmai mi-am cumpărat o Camry. 

— Felicitări. Acum te rog să fii atent. Cred că cineva mi-a 
pătruns în casă cât timp eram plecat din ţară. 

Murray se încruntă. 

— Credeam că aveţi o alarmă. 

— Da. Au reușit să treacă peste ea. 

— Să treacă peste ea? întrebă Murray. 

— Da. 

Murray rămase o clipă pe gânduri, apoi întrebă: 

— V-au furat ceva? 

— Nu. După câte am observat, nimic. Dar... mă gândeam că 
poate au accesat computerul. 

Murray aprobă din cap. 

— Se poate, zise el. 

— De fapt... nu înţeleg cum puteau să afle ceva. Vreau să 
spun, există o parolă... 

— Parolele pot fi violate. 

— ... Și tot ceea ce e, într-adevăr, important e cifrat. 

Murray îl privi sceptic. 

— Ce folosiţi? 

— Cifrul N. 

— Un program bun, răspunse Murray. 

— Deci... n-au reușit să se aleagă cu nimic. Nu-i așa? 

Murray ridică din umeri. 

— Nu știu. Aţi mai observat și altceva? 

Lassiter stătu să se gândească. 

— N-aș putea spune, zise el. De fapt... 

— Ce? 

— Cred că... Mi s-a părut că au mutat computerul. 


— De ce credeţi asta? întrebă Murray. 

— Fiindcă... fiindcă a fost mutat... M-am dus să-l închid și am 
văzut că era cam cu vreo doi centimetri mai încolo... vreau să 
spun mai încolo de locul unde se află de obicei. 

Murray dădu iar din cap și spuse: 

— Pare-se că v-au dus la curăţătorie. 

— Ce? 

— Părerea mea este că au scos hardul din carcasă, au copiat 
conţinutul și l-a pus la loc. Dacă, într-adevăr, au făcut asta, 
parola nu mai folosea la nimic. Face parte din sistemul de 
accesare al computerului. 

— Şi fișierul cifrat... 

Murray dădu din cap, cu o expresie de regret. 

— Depinde. Unde vă ţineţi cheia? Pe o dischetă sau pe hard 
disc? 

— Pe hard disc. 

Murray tresări. 

— Mare greșeală, zise el. 

— Deci, au obținut tot... 

— Probabil. 

Lassiter oftă. Se gândea la mesajele pe care le trimisese de la 
Montecastello, conţinând lista femeilor care trecuseră prin 
procedurile Clinicii Baresi, la cererea făcută lui Judy de a-l 
contacta pe Riordan, și așa mai departe. Din fericire, acele 
mesaje fuseseră trimise din computerul lui portabil - așa că cel 
puţin acelea erau în siguranţă. 

— Părețţi ușurat, spuse Murray. 

Lassiter aprobă din cap. 

— Am trimis niște mailuri din Italia. Era vorba despre o 
chestiune destul de delicată. 

Murray își feri privirea. 

— Ce-i? întrebă Lassiter. Ce s-a întâmplat? 

Murray clătină din cap. 

— Probabil că au pus mâna și pe ele. 

— Ce zici? Cum? Asta-i imposibil. 

— Nu cred. Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Când faceți 
conectarea la Internet, cum procedatți? 

Lassiter ridică din umeri. 

— Simplu. Totul este automat. În esenţă, eu apăs doar pe Alt- 
E. Computerul face restul. 


314 


Murray încuviinţă din cap. 

— Așa mi-am închipuit și eu. Folosiţi o procedură de conectare 
automată... un macro, nu-i așa? cu parola inclusă. 

— Ei, și? 

— Deci, cel care v-a pătruns în casă a avut acces și la asta. 

Lassiter săltă din umeri. 

— O să schimb parola. 

— Bună idee, răspunse Murray, regretându-și, în aceeași 
clipă, ironia. Dar asta funcționează doar într-o direcţie. Până 
acum, v-au și receptat vechiul e-mail... Indiferent de ce 
computer aţi folosit. 

Lassiter se holbă la el. 

— Este stocat pe serverul dumneavoastră local de Internet, 
explică Murray. Orice persoană care a fost în posesia parolei 
poate să vă acceseze vechile mesaje. 

Lassiter se sprijini de spătarul scaunului și închise ochii. Deci 
așa au reușit ei să afle, își spuse. „Așa au știut unde era el. La 
Montecastello. La Aquila.” După o clipă, deschise iar ochii. 

— Mulţumesc, zise. Mi-ai fost de mare ajutor. 

Murray se ridică de pe scaun și dădu din umeri. 

— Imi pare rău, zise el și dădu să pornească spre ușă. 

— Nu e vina ta. Dar, stai puţin, Murray... 

— Da, domnule? 

— Când treci pe lângă biroul lui Judy, roag-o să vină o clipă să 
discute ceva cu mine. 

Murray șovăi în pragul ușii. 

— Judy? întrebă el. 

Lassiter își ridică privirea de pe birou. 

— Da. Judy Rifkin. Șefa ta. 

Murray înghiţi în sec. 

— Nu cred că-i aici. 

Lassiter părea uimit. 

— Cum nu-i aici? Se uită la ceas: era zece și jumatate. 

— Cred că abia după-masă iese din spital. 

— Ce spital? 

— Cred că Sibley. 

Lassiter avea un aer perplex. 

— A avut un accident, zise Murray. 

— Ce accident? 

Murray dădu ochii peste cap. 


315 


— A fost un fel de petrecere, nu știu cu ce ocazie. Dar... se 
pare că a deschis o sticlă de șampanie... și... Și s-a lovit în ochi. 

Lassiter rămase ca trăsnit. 

— Cu ce? 

— Cu dopul. 

— Glumești. 

— Ei, înţeleg eu la ce vă gândiţi: e un moft de accident, dar... 
de fapt, cred c-a fost ceva destul de serios. Mike spunea că au 
trebuit să-i dea calmante ca să nu-și miște ochiul. Erau 
îngrijorați în privinţa retinei. Totuși, nu s-a ales cu nimic care să 
aibă urmări în viitor. 

Lassiter era uluit. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Vineri seară, răspunse Murray și, după ce făcu un mic semn 
cu mâna, închise ușa în urma lui. 

Lassiter rămase pironit locului, privind obiectele de pe biroul 
său, încercând să se hotărască pe care să-l azvârle. Nu cu 
ornamentul japonez din fildeș, nici cu scarabeii... Aștia-i plăceau 
prea mult. Poate cu prespapierul sau cu roata de scotch. Sau cu 
foarfecele! Foarfecele s-ar înfige bine! 

Până la urmă, nu azvârli cu nimic. Se ridică în picioare și, 
uitând de baston, porni cu pas șchiopătat de-a lungul holului 
spre boxa lui Freddy, o încăpere de doi metri pe doi, dominată 
de un afiș uriaș reprezentând Metropola lui Fritz Lang. 

— Salut, șefu'! Bine-ai venit! Făcu un semn spre faţa 
burdușită a lui Lassiter. Pare c-ai sosit exact la țanc. 

— Da. Ei... Mulţumesc, spuse Lassiter, trăgându-și un scaun 
lângă biroul lui Freddy. Ai un minut liber? 

Freddy se rezemă de spătarul scaunului, își încrucișă braţele 
și așteptă. 

— Vreau să-ţi cer ceva. E urgent! 

— Ai auzit de Judy? 

Lassiter făcu un semn de aprobare. 

— Da, de asta am venit la tine. l-am trimis o notă la sfârșitul 
săptămânii. Cred că n-a primit-o. 

— Cred că ai dreptate. 

— Murray se pricepe să facă rost de orice. Spune-i că vreau să 
copieze de pe computer o notă de două pagini pe care i-am 
trimis-o... Lassiter stătu să socotească... Trebuie să fi fost vineri 
seara, ora voastră. 


— Okey. 

— Când faci rost de ea, te rog să lași baltă orice altă treabă, 
în esenţă, sunt două lucruri: o listă cu nume de femei... cred că 
sunt treisprezece... care trebuie să fie contactate imediat. Și 
date despre un om de știință numit Baresi - cărţi, articole, tot ce 
se poate găsi. 

Freddy dădu din cap. 

— Am înțeles. Dar... ce-i mai important? 

— Femeile. 

— O să le spun băieţilor de la cercetare să strângă datele, iar 
eu mă ocup de lista femeilor. 

Lassiter îi mulțumi și porni înapoi spre biroul lui. Voia s-o sune 
pe Judy, dar înainte să facă asta avea nevoie să stea de vorbă 
cu Riordan. Și cu cei de la Aquila. 

Îi lăsă lui Riordan un mesaj pe mesageria vocală, rugându-l pe 
detectiv să-l sune cât de repede posibil, apoi făcu o comandă 
telefonică, cerând pensiunea din Montecastello. 

— Pronto! 

— Hugh? 

— Nu, aici Nigel. 

— Nigel! La telefon, Joe Lassiter. 

— Ah. Urmă o pauză. Ce mai faci? 

— Am fost cam maltratat. 

— Ei... am avut și noi parte de porția noastră. 

— Știu. 

— Ai auzit de părintele Azetti? 

Lassiter aprobă din cap, uitând că Nigel nu-l putea vedea. 

— Eu sunt cel care l-a descoperit în biserică. 

— Ei, bine, au mai găsit o victimă... 

— În pădurea din spatele orașului. Ă 

Pauza fu chiar mai lungă de data asta. In cele din urmă, Nigel 
spuse: 

— Exact! 

— Nu era o victimă, răspunse Lassiter. A încercat să mă 
omoare, și pe preot tot el l-a omorât, sau prietenul lui. Dar uite 
ce-am să fac: o să intru în legătură cu ambasada italiană, să le 
dau o declaraţie... 

— Înainte de a face asta... cred că ar fi bine să te consulţi cu 
un avocat. 

— De ce? întrebă Lassiter. 


317 


— Ei, bine... când omul ăla a fost găsit în pădure... eu și Hugh 
am fost convinși că trebuie să fii dumneata. Doar ai spus că vrei 
să te duci pe la Azetti. Pe urmă, am auzit că a fost găsit 
cadavrul... Și, văzând că nu te întorci la pensiune... îmi pare rău, 
dar ne-am dus la poliţie. 

— Nu-ţi face griji cu asta. 

— Nu pot să-ți spun ce ușurare am simţit... Vreau să spun 
atunci când am aflat că era vorba despre altcineva. Dar acum... 
cred că poliţia vrea să-i ajuţi la cercetări. 

— Asta nu mă miră, răspunse Lassiter, în timp ce legătura 
telefonică numărul doi începu să clipească. Rămâi la aparat, o 
secundă. Apăsă pe butonul Continuare și trecu la firul doi. 
Lassiter, spuse el. 

— Joe! Aici Jim Riordan! 

— Așteaptă o clipă, zise Lassiter și se întoarse la linia numărul 
unu. Uite ce e Nigel, trebuie să vorbesc pe celălalt fir. Anunţă 
poliţia că o să iau legătura cu ambasada. Din Washington. Și, 
fiindcă tot te duci acolo, cred c-ar fi o idee bună să duci registrul 
de oaspeţi la poliţie. 

— Registrul? Dar... de ce? 

— Fiindcă cei care l-au omorât pe Azetti s-ar putea să vină să- 
| caute. Sunteţi mai în siguranţă în felul ăsta. 

— Foarte bine. Am să-ţi urmez sfatul. 

— Trebuie să închid, spuse Lassiter și apăsă pe butonul doi. 
La revedere. 

— Am niște vești, spuse Riordan. 

— Bune sau rele? 

— Cât se poate de bune! Ti-am găsit individul. 

— Ce individ? 

— Pe Grimaldi. 

= Ce? 

— II aducem într-o oră. Vrei să vii cu mine pân-acolo? 

e 

Douăzeci de minute mai târziu, Lassiter se afla lângă Riordan 
în maşina fără număr a detectivului, o Crown Victoria, 
îndreptându-se către nord, pe centura spre Maryland. O lumină 
roșie se rotea pe tabloul de comandă, în timp ce mașina rula 
puțin sub o sută cincizeci de kilometri pe oră. 

— Când ne întoarcem la birou, zise Lassiter, am o listă de 
nume pentru tine. 


318 


— Ah, da? Ce fel de listă? 

— O listă de execuții. De femei și de copii. Trebuie să intri în 
contact cu poliţia locală ca să le asigure protecţia. 

Riordan băgă mâna în buzunarul hainei și scoase o fotografie. 

— la uită-te la asta, spuse el, dându-i-o lui Lassiter. 

Era o poză a lui Grimaldi, stând pe veranda unei case vechi, în 
stil victorian. Deși o jumătate din faţă îi era plină de cicatrice, 
era, cu siguranță, el. Lassiter zâmbi. 

— De unde-o ai? întrebă el 

— A fost luată când era urmărit. Cu lentile de distanţă. Poţi 
să-ți dai seama după hârtie. A fost făcută de FBI alaltăieri. 

— Cum au dat de el? 

— Ți-amintești de infirmieră? 

— Da. 

— S-a dovedit că locuiește într-o casă colectivă, la nord de 
Frederick. Într-un loc pe nume Emmitsburg. 

— O casă colectivă, zici? Să-ncerc să ghicesc? 

— Nu-i nevoie. Spune-mi doar: „Ti-am zis eu” și las-o baltă. 

— Deci, despre ce-i vorba? O mănăstire? 

— | se spune casă de reculegere. De fapt, nu e decât o casă 
mare pe niște coclauri... 

— Și aparţine Umbrei Domini? 

— Da. După cum ni s-a spus la biroul consiliului juridic, casa 
este proprietatea Umbrei. Nu numai c-ai avut dreptate în 
legătură cu nenorocitele de chei, dar chiar ai spus că grupul 
ăsta are o proprietate în Maryland, zise Riordan, clătinând din 
cap. 

Lassiter se lăsă pe spătarul scaunului cu un oftat și merseră 
înainte în tăcere încă vreo nouă, zece kilometri. În cele din urmă 
nu se mai putu stăpâni. 

— Vezi, zise Lassiter, întorcând capul spre Riordan. Ti-am 
spus eu! 

Douăzeci de minute mai târziu, dădură colţul unei străzi cu 
trei benzi, în partea de vest a Emmitsburg-ului, unde cinci 
mașini nenumerotate, o ambulanţă și o camionetă de la 
comunicaţii așteptau în spatele unei linii de demarcaţie din 
bandă galbenă. O dubă de un negru mat și puternic blindată era 
parcată în mijlocul străzii, în timp ce un elicopter se răsucea 
deasupra, bătând aerul cu rotoarele. Alături, doi polițiști locali 
făceau glume cu un grup de copii pe biciclete BMX. 


319 


Tinta atenţiei tuturor era o casă mare în stil victorian, aflată în 
mijlocul unui luminiș înconjurat de grădini iernatice și stejari 
desfrunziți. Pe pajiștea din faţa casei, înconjurată de zăpadă, se 
afla o statuie a Fecioarei Maria ţinându-L în braţe pe pruncul 
lisus. 

Riordan parcă lângă trotuar și, împreună cu Lassiter, porniră 
spre camioneta de la comunicaţii. Un bărbat cu un aer serios, 
îmbrăcat într-o jachetă de fâș albastră, stătea pe bancheta din 
față cu ușa deschisă, vorbind la un celular. Văzându-l pe 
Riordan, își ridică bărbia, în chip de salut mut. Vreo doisprezece 
alți bărbaţi stăteau, adunaţi în grupuri, în jurul camionetei, 
așteptând să se întâmple ceva. Toţi purtau jachete de fâș cu FBI 
scris pe spate. 

— Asta-i Drabowsky, zise Riordan. E al doilea în ierarhia 
cadrelor superioare de poliţie din Washington. 

— Ce s-a întâmplat cu „Derek”? 

Riordan își îngustă ochii și mimă o lovitură dublă. 

— Ai o memorie bună, spuse el. 

— Deci? 

— Nu știu. A fost mutat în alt serviciu, cam așa ceva. Acum îl 
am pe Drabowsky. E cu mult mai în vârstă. 

— Sunt convins că este, dar ce caută aici? 

— Ei, în general, aș putea spune că el conduce spectacolul. 

— Asta văd și eu, dar ce urmărește? 

— Un furt armat de mașină. Biroul are legile lui. 

— Nu la asta mă refeream. Ce mă miră pe mine este: de când 
a devenit o problemă să-l arestezi pe unul ca el? 

Inainte ca Riordan să aibă timp să răspundă, Drabowsky 
aruncă telefonul pe locul de lângă el, își scoase picioarele din 
camionetă și sări jos. 

— OK, ascultați! strigă el, bătând din palme ca să atragă 
atenția agenţilor. Sosesc peste trei minute. Sunt opt. Unul câte 
unul! Opt! Ocho! A priceput toată lumea? Agenţii murmurară c- 
au înţeles. Imediat ce ies, Winkelman și Seldes îi vor identifica în 
camionetă. Când dau eu semnalul, și numai atunci... Unitatea 
Specială va intra în casă și o va evacua cameră cu cameră. 
După ce se va face asta, vom executa percheziţia. Are cineva 
întrebări? Drabowsky aruncă o privire în jurul lui. OK... încă 
ceva. Nu uitaţi! Asta nu-i o casă în care să dai buzna! Aparține 
unei comunităţi religioase! Doar unul dintre cei ce se află acolo 


320 


este acuzat de crimă... deci, pastraţi-vă firea, domnilor! OK? 
Foarte bine. Să începem! 

Agenţii se însuflețiră brusc, ocupându-și poziţiile în spatele 
mașinilor și al celorlalte vehicule, în timp ce Drabowsky se 
îndreptă spre Riordan, cu mâna întinsă. 

— Drăguţ din partea dumitale c-ai venit, zise el. 

Riordan ridică din umeri. 

— Mă aflam prin preajmă. Dar aș vrea să-ţi prezint pe cineva, 
Joe Lassiter - Tom Drabowsky. 

Drabowsky se încruntă, dar îi strânse mâna. 

— Sora lui Joe a fost... începu Riordan. 

— Știu, răspunse Drabowsky. N-ai intenţia să faci nimic care 
să creeze senzaţie în ziare, nu-i așa? 

Lassiter negă din cap. 

— Nu, vreau doar să-l văd pe ticălosul ăla. 

— Foarte bine, fiindcă... 

— Atenţie! zise Riordan. lată-i că vin. 

Ușa casei fu smucită de perete și o femeie de vârstă mijlocie 
păși afară, cu mâinile pe creștetul capului. Era urmată de un 
băiat cu aspect de licean, care nu se putea stăpâni să nu 
zâmbească superior și de o bătrână care împingea un cadru de 
aluminiu. Unul câte unul, cei ce ieșiseră din casă se apropiară pe 
poteca grădinii în direcţia străzii, unde agenţii FBI îi luau pe 
fiecare de braţ și îi conduceau spre fundul camionetei, ca să fie 
identificaţi. 

— Vite-o! murmură Riordan în clipa când apăru infirmiera, cu 
ochii pironiţi în pământ. După ea venea un coreean solid, urmat 
imediat de un funcţionar poștal în uniformă, un spaniol bine 
îmbrăcat și o femeie tânără într-o salopetă. 

După care nu mai apăru nimeni. 

— El unde este? întrebă Lassiter, după o pauză lungă, 
tensionată. 

Riordan bătu din picioare ca să se încălzească și clătină din 
cap. 

— Nu știu, spuse el, aruncându-i o privire lui Drabowsky, care 
vorbea preocupat, dar calm, la un celular. Deodată, se produse 
o agitaţie pe o latură a casei: trei agenţi FBI alergau cu spatele 
încovoiat spre ușa de la intrare, apoi spre ușile din spate, 
aplecându-și capetele când treceau pe sub ferestre. Unul câte 


321 


unul se strecurară în casă, dând naștere unei tăceri lungi și 
grele pe stradă. 

Lassiter se aștepta să audă o ploaie de împușcături. Dar nu se 
auzi nimic. Trecu un minut, apoi încă unul. Pe urmă, al treilea. În 
cele din urmă agenţii ieșiră ridicând din umeri cu toţii și 
scuturând din cap, în timp ce își vârau pistoalele în tocuri. 

— OK, strigă Drabowsky, să aruncăm o privire împrejur, în 
clipa următoare, el și alţi doi agenți porniră pe poteca ce ducea 
spre casă. 

Lassiter întoarse capul spre Riordan. 

— Cred că se așteptau să-l găsească pe Grimaldi înăuntru, 
zise el. 

— Și eu la fel, răspunse Riordan. 

— l-au făcut o fotografie. Era exact acolo. 

— Știu. 

— Atunci, ce naiba...? 

— Nu știu. 

Lassiter și Riordan îl urmară pe Drabowsky pe potecă, în timp 
ce urcau scările din faţă, agentul FBI le tăie drumul. 

— N-aveţi voie să intraţi aici, zise el. 

Riordan trecu pe lângă el, fluturându-și legitimaţia. 

— Poliţia Fairfax. Este cazul nostru. Nemulțumit, agentul făcu 
un pas în lături. 

Scena din interiorul casei avea o simplitate căutată. Pereţii 
erau albi și mai mult goi, podeaua de lemn de esenţă tare era 
bine lustruită. Lassiter nu văzu niciun televizor sau aparat 
stereo, iar mobila era puţină - toate piesele fiind vechi. 
Singurele „ornamente” erau crucifixele de deasupra ușilor și o 
fotografie de opt pe zece înrămată pe un perete al fiecărei 
camere, reprezentându-l pe Silvio della Torre zâmbind blajin. 

Spațiile comune ale casei erau spartan-funcționale și nu 
prezentau niciun interes. In sufragerie se afla o masă de brad 
lungă, cu bănci de lemn de fiecare parte și nimic altceva. În 
bucătărie, o supă de varză fierbea încet pe o sobă de porțelan 
care apucase și zile mai bune. In living se vedeau opt scaune cu 
spătarul drept, dispuse în cerc, ca și cum încăperea era folosită 
pentru discuţii de grup, ceea ce, probabil, și era. 

Majoritatea agenţilor FBI se aflau în camerele de dormit, 
scotocind prin sertare. Lassiter și Riordan trecură dintr-o cameră 


322 


în alta, în căutarea lui Drabowsky. În cele din urmă, dădură de 
el. 

Căuta într-un scrin ce se găsea într-o cameră unde nu mai 
vedeai altceva decât o saltea și o lampă cu picior. Lângă saltea 
observară un vas cu silvadin și un coș de gunoi umplute pe 
jumătate cu bandaje de tifon. 

— Asta-i camera, zise Lassiter, luând în mână un exemplar din 
L'Osservatore Romano. A fost aici. 

Drabowsky aruncă o privire peste umăr. 

— Ne-a scăpat, spuse el. 

— Ghinion! răspunse Riordan. 

— Trebuie să vedeţi camera de baie din capul holului, 
remarcă Drabowsky. E ca un spital de campanie. Fata se ocupa 
foarte bine de el. 

— Pot să pun o întrebare? interveni Lassiter. 

Drabowsky îl privi, ridicând din umeri. 

— Cum dracu' a fugit? 

Drabowsky clătină din cap. 

— Nu-i nevoie să vorbiţi urât, spuse el, pe un ton afectat. 

— Era sub urmărire! insistă Lassiter. Cum dracu' a fugit în 
timp ce voi eraţi în pragul casei lui... 

— Nu era sub urmărire, răspunse Drabowsky. 

— Aiurea! exclamă Riordan. 

— Am văzut fotografia, zise Lassiter. 

— Urmărirea s-a încheiat ieri seară. 

Riordan rămase cu gura căscată. 

— Ce-aţi făcut? 

— Cine a avut ideea asta imbecilă? întrebă Lassiter. 

— Eu, răspunse Drabowsky. 

Lassiter și Riordan schimbară o privire. 

Riordan dădu din cap. 

— Tom, pentru numele lui Dumnezeu! Cum de ţi s-a părut 
asta o ideea bună? 

— Fiindcă asta-i o zonă rurală! urmă Drabowsky. Poate c-aţi 
observat. Sunt o jumătate de duzină de oameni care intră și ies 
din casă și camioneta stă afară ca o navă spaţială! N-am vrut 
să-l sperii, okey? 

— Okey? Nu, nu-i „okey”! Nenorocitul a șters-o! 

— Nu s-ar părea, răspunse Drabowsky. 


Lassiter se răsuci pe călcâie și ieși din încăpere, cu Riordan pe 
urmele lui. 

— Foarte prost! mormăi Lassiter. Ceva nu-i în regulă cu 
treaba asta. 

— Înţeleg ce vrei să spui. 

— Nici măcar nu are sens. 

— Știu. 

— Vreau să spun: ce dacă Grimaldi descoperea că era 
urmărit? Ce-ar fi trebuit să facă? Să iasă de acolo pe sub 
pământ? Nu știu. Nu știu ce-a fost în capul lor. 

În timp ce părăseau casa și se îndreptau pe potecă spre locul 
unde așteptau mașinile și camionetele, Lassiter o văzu pe 
infirmieră stând de vorbă cu agentul FBI. Avea cătușe la mâini, 
totuși zâmbea... cu beatitudine, în timp ce răspundea la 
întrebări. 

Lassiter șovăi. 

— Nu face asta! zise Riordan. 

Dar Lassiter nu se putu stăpâni. Porni spre ea, o apucă de 
braţ și o răsuci pe loc. 

— Prietenul tău mi-a măcelărit familia. Știi asta, nu-i așa? l-a 
omorât în timp ce dormeau. Un adevărat bandit. 

— Hei, strigă omul armatei, îndepărtând mâna lui Lassiter. 
Hei, hei, hei! Potoliţi-vă! 

Juliette îl privi cu tristeţe în ochii ei căprui. 

— Îmi pare rău, zise ea. Dar... la ce vă așteptați? 

Brusc, Riordan se repezi între ei, ca un Mahatma Gandi 
irlandez, aruncându-și mâinile în aer. 

— Haide! Haide. Hai să mergem. Nicio problemă! Luându-l pe 
Lassiter de braţ, îl trase de lângă infirmieră și-l conduse spre 
Crown Victoria. 

— La ce mă asteptam? bombăni Lassiter. La ce dracu’ mă 
aşteptam? 

Abia joi se întoarse Judy la birou și când apăru purta un 
plasture negru peste ochiul stâng. 

— S-a terminat, zise ea, închizând ușa în urma ei. 

Lassiter ridică ochii spre ea. 

— Ce s-a terminat? Cariera ta de arbitru? 

Judy se opri și-și înclină capul pe o parte. 

— Nu, răspunse ea, cariera ta de detectiv particular. 

Lassiter se lăsă pe spătarul scaunului. 


324 


— Da? răspunse el, iritat de propriul lui efort. _ 

— Da, asta sărbătoream. Am făcut o înţelegere. In orice caz, 
în principiu. Se lăsă să cadă pe un scaun și-și puse picior peste 
picior. Imediat ce avocaţii lor pun la punct actele și avocaţii 
noștri le verifică, nu mai ai ce căuta aici. 

— Perfect! Cum stai cu ochiul? 

— Ochiul o să fie în regulă. Te interesează ce sumă o să 
primeşti sau mai bine să-ţi dau cât se cuvine și să păstrez 
restul? 

— Nu, răspunse Lassiter, râzând. De fapt, mă interesează 
foarte mult. 

— Mă gândeam eu c-o să te intereseze. Dacă tragem linie - 
185. 

— Zău? 

— Din care oprești douăsprezece. Restul merge la acţionarii 
minoritari. 

— Ca tine. 

— Ca mine și ca Leo, și ca Dunwold. Și ca toţi ceilalţi. Până și 
Freddy are vreo două acţiuni. In orice caz, destul ca să cumpere 
o mașină. 

— Asta se cheamă împărţire de profit. 

— Știu cum se cheamă. 

Telefonul interior sună și Lassiter răspunse, moale: 

— Da... Ascultă o clipă, apoi își puse mâna peste receptor. 
Vorbeam de lup și... zise el. Apoi: în regulă. Trimite-l aici. 

Judy îl privi întrebător. 

— E Freddy... te deranjează? 

— Nu, răspunse Judy, dând să se ridice. Mă întorc. 

Lassiter scutură din cap. 

— Nu, rămâi pe loc. Nu durează decât o secundă. Vreau să 
vorbim despre cum să anunţăm știrea. 

Se auzi o bătaie scurtă în ușă și Freddy intră. Avea un aer 
posomorât. Văzând-o pe Judy, spuse: 

— Salut! Judy... am auzit de accident. Mă bucur că ești bine. 
Apoi se întoarse spre Lassiter: M-am uitat peste numele alea pe 
care mi le-ai dat... 

— Probabil că poţi să lași baltă treaba asta. l-am dat deja lista 
lui Jim Riordan. 

Freddy scutură din cap. 

— Treaba-i făcută. 


— E făcută? 

— Da, aproape... 

— Și? 

— Au murit. 

Lassiter se uită lung la el, în timp ce privirea lui Judy se muta 
de la unul la celălalt. În cele din urmă, Lassiter spuse: 

— Ce? 

Freddy înghiţi în sec. 

— Îmi pare rău, dar am spus: toată lumea e moartă. 


e Capitolul 31 


Lassiter rămase fără grai. Toată lumea e moartă? 

„Ei, atunci, își zise el, s-a terminat! Nu mai e nimic de făcut și, 
de fapt, treaba asta n-a avut niciun rost.” 

Registrul de oaspeţi al pensiunii și lista făcută de el îi 
dăduseră speranţa că o parte dintre femei și copiii lor ar putea 
să fie încă în viață. Dacă ar fi fost așa, cercetările lui ar fi avut 
un scop mai larg decât răzbunarea sau satisfacerea propriei lui 
curiozități morbide. Atâta timp cât existau supraviețuitori, putea 
să-i salveze. lar ei, la rândul lor, puteau să-l ajute să descopere 
de ce fuseseră uciși Kathy și Brandon. 

Dar acum... nu mai era nimic și, dându-și seama de asta, se 
simţi descumpănit și dat la o parte, lipsit de orice ieșire. 

„Adevărul este că fiecare dintre noi are mâinile legate și-i 
neputincios”, își zise Lassiter. „Mașinile se zdrobesc, avioanele 
se prăbușesc, bolile ne pândesc și cei nevinovaţi sunt prinși la 
mijloc. Este o lume a luptei cu vântul, a răului perfid, a forţelor 
contrare subterane. De asta se roagă oamenii, de asta înghit 
vitamine, de asta își fac semnul crucii. De asta bat în lemn și 
scriu scrisori la redacţiile ziarelor. Toate astea urmăresc să ne 
întreţină iluzia că trăim într-o lume dreaptă și, dacă nu chiar 
dreaptă, o lume în care poți supraviețui, într-un fel, te poți 
proteja pe tine și pe cei dragi dacă iei măsurile necesare, sau 
dacă porţi talismanul potrivit. Numai că nu-i așa! Fiindcă 
vitaminele n-au efect, scrisorile rămân necitite și Nimeni nu pare 
să-ţi fi ascultat ruga. 

De ce Kathy? De ce Brandon? De fapt, de ce nu ei?” 

— Ei, Joe! Freddy se uita la el. Nu te simţi bine? 


— Ba da, răspunse Lassiter. lartă-mă, eram doar... mirat. 

— Înţeleg. În orice caz, așa cum spuneam, aproape că am 
terminat cu lista... 

Lassiter ridică braţele în sus. 

— Stai un pic. Ce înseamnă „aproape”? Ai terminat sau n-ai 
terminat? 

— Este o femeie pe care n-am găsit-o, răspunse Freddy. Adică 
n-am găsit-o încă. Așa că nu pot fi sigur dacă-i moartă sau nu, 
dar... 

— Despre cine-i vorba? 

— Despre Marie Williams, din Minneapolis. 

Lassiter căzu pe gânduri. 

— Cât de atent ai cercetat? 

Freddy ridică din umeri. 

— Nu grozav de atent. Exact ce-am făcut în legătură cu 
celelalte. 

— Lămurește-mă. 

Freddy scoase un dosar din servietă și-l împinse spre el pe 
birou. Bătu cu degetele în el. 

— Există un raport despre fiecare din ele. Jody a făcut o 
jumătate, iar eu cealaltă jumătate și le-am împărţit pe cele din 
străinătate. Treabă de rutină, în general; n-a fost ca și cum am fi 
căutat un personaj de ficțiune. Am lucrat după tipic. 

— Adică? 

— Ei, mai întâi am sunat la telefon, dacă aveam numărul de 
telefon. Și, dacă nu-l aveam, l-am cerut la Informaţii, folosind 
adresa. Cele mai multe numere erau kaput, dar, în câteva 
cazuri, am dat de soț. Și am stat de vorbă cu vecinii. Informaţia 
de bază se poate găsi prin computer și mai există și CD-ROM-uri 
care merg până cu vreo opt ani în urmă. Introduci adresa și afli 
cine stă pe dreapta și pe stânga, peste drum... peste tot. Așa că 
i-am sunat și... unul după altul, ne-au spus ce s-a întâmplat. 
Aceeași poveste, de fiecare dată, cu unele variaţii. Mama și 
copilul au fost omorâţi, uneori întreaga familie. Întotdeauna într- 
un incendiu. 

— Și au fost copii în toate cazurile? 

— Băieți. Întotdeauna au fost băieţi, și niciunul nu avea mai 
mult de patru ani. 

— Ce-mi poţi spune despre Tokyo și despre Rabat... ai urmărit 
și cazurile astea? 


327 


— Ne-am dat drept altcineva, dar... da, era același lucru. 

— Vreau să fiu sigur. Cât din toate astea s-a confirmat, într- 
adevăr? Și câte sunt doar... 

— Zvonuri? 

— Da. 

— Nu-i vorba de zvonuri. Fiecare incident s-a petrecut la o 
anumită dată și am verificat cu ziarul local. Am stat de vorbă cu 
anchetatori de la asigurări, cu cei de la pompieri, cu cei din 
serviciile funerare... toată lumea a murit. 

— În afară de... zi-i pe nume... 

— Da, în afara ei. Probabil... 

Lassiter deschise pliantul și se uită la dosare. Niciunul nu era 
mai lung de o pagină: 


„Helene Franck 

302 23 Börke SW 

Vasterhojd, Suedia 

Născută: 11 august, 1953. Decedată: 3 septembrie 1995 


August Franck 

Aceeași adresă 

Născut: 29 mai 1993. Decedat: 3 septembrie 1995 
Cauza decesului: inhalaţie de fum 


Confirmarea decesului: 

1. Registrul Naţional (Ap.001987/8), Stockholm 

2. Annelie Janssen din Vasterhojd 033-107003 (vecină) 

3. Mâj Christianson din Stockholm 031-457911 
(mama/bunica decedatului/ei) 


Anchetator: 

Fredrik Kellgren 
Agentur Ögon Försiktig 
Stockholm, Suedia 
031-997-444 

3 Februarie 1996 


Lassiter răsfoi hârtiile, până ajunse la pagina referitoare la: 


Marie A. Williams 


328 


9201. Bulevardul St. Paul, Ap. 912 
Minneapolis, Minnesota 
Tel.: 612 453 2735 (Până la 9-9-91) 


— Ce s-a întâmplat cu cea pe care n-ai putut s-o găsești? 

— Era una dintre femeile de care mă ocupam eu, răspunse 
Freddy. Să vedem. Am sunat la numărul respectiv... era mort. 
Ridică un deget în sus. Nu, staţi puţin - n-a fost așa... am auzit 
tonul de fax. Așa că am format iar numărul de vreo treizeci de 
ori la rând și, până la urmă, cineva a răspuns și a zis ceea ce era 
de așteptat: „Acesta este un număr de fax”. Eu am zis... „Stai, 
stai, știu asta, nu închide.” În orice caz, era un agent de 
asigurări care avea numărul ăsta de câţiva ani. 

— Ceea ce înseamnă că ea se mutase cu cel puţin doi ani 
înainte. 

— Cu doi ani și ceva. Așa că am cerut adresa de la Informaţii 
și s-a dovedit că aveau vreo două sute de telefoane branșate în 
același loc. 

— Deci, e un bloc de apartamente. 

— Exact! Îi zice „Fântânile”, sau cam așa ceva. În orice caz, l- 
am contactat pe administrator, care a verificat în locul meu. Mi- 
a spus că Marie Williams a locuit acolo câţiva ani. A plecat în 
'91. N-a lăsat noua adresă. De fapt, administratorul a spus că 
încă mai au contribuţia ei la fondul de rulment... asta înseamnă 
că trebuie să se fi grăbit la plecare. 

— Administratorul și-o amintește? 

— Nu. E angajat de curând. Și vecinii sunt veniţi de curând. 

— Mai mult n-ai aflat? 

— Nu, nu mai mult. Vreau să spun că a fost a doua de care m- 
am ocupat. Jody tocmai se apuca de lista ei. Nimic de la cazurile 
din străinătate. Așa că, în momentul ăla, mi-am închipuit că 
unele dintre ele o să... înţelegeți... o să răspundă la telefon. Așa 
că n-am insistat. Vreau să spun că nici măcar nu i-am verificat 
contul de credit. Freddy se opri. Vreţi să-l verific? 

Lassiter nu răspunse. In schimb, se ridică și se duse spre 
cămin. 

— Nu, Freddy. Ai făcut o treabă bună. Eu îmi închipuiam că 
asta o să ne ia câteva săptămâni. 

— Ca să fiu sincer, și eu m-am mirat. Dar dacă stai să te 
gândești... majoritatea acestor femei aveau patruzeci, patruzeci 


329 


și cinci de ani. Le mergea bine tuturor, niciuna nu încerca să se 
sustragă impozitelor. Cele mai multe erau măritate. Persoane 
așezate. De fapt, dacă iei douăsprezece persoane, cam o treime 
cel puţin, sunt un pic cam greu de găsit. Știţi cum e... s-au 
mutat, s-au măritat, soțul a fost transferat. Femeile astea au 
fost ușor de găsit. Bune cetătene. Și-au lăsat o mulţime de 
urme. 

— În afară de Williams. 

— Da, răspunse Freddy. În afară de ea. 

Lassiter luă vătraiul și scormoni lemnele până se iscă o ploaie 
de scântei. 

— Ei, bine, spuse el, o să încep de aici. 

— Așa mi-am închipuit și eu, răspunse Freddy. Numai că... 

— Ce? 

— N-aș vrea să vă faceţi iluzii, fiindcă... cine-a făcut asta a 
fost destul de temeinic. Vreau să spun... de ce să fie ea singura 
supraviețuitoare? 

Lassiter ridică din umeri, dar, în gândul lui, se întrebă: „Și de 
ce nu?” 

e 

Petrecu câtăva vreme confruntând datele de naștere de pe 
dosare cu datele de naștere din registrul pensiunii. Era exact 
așa cum se așteptase. După datele de naștere, era clar că toti 
copiii fuseseră concepuţi la clinica lui Baresi. Cât despre Marie 
Williams, ea trebuie să fi fost însărcinată în câteva luni când 
plecase din locuinţa ei din Minneapolis. 

Mai ațâță puţin focul, apoi se uită pe fereastră. Străzile erau 
încă troienite de cea de a patra cădere de zăpadă din anul 
acela. Trecuse o săptămână de la ultima ninsoare și nimic nu se 
topise încă, datorită unor temperaturi ce depășeau toate 
recordurile, cum nu se mai pomenise în Districtul Columbia. 
Cifre cu un singur număr, noapte de noapte. Pe lângă trotuare, 
mașinile, îngropate în maldăre de zăpadă și de gheaţă, nu se 
mai vedeau. Unul dintre proprietari era acum afară, peste drum, 
și înfigea un mic steag american în vârful unui maldăr îngheţat 
cenușiu. Lassiter îl urmărea cum scrie cu un spray cuvântul 
MAȘINA, cu litere roșii, uriașe, pe zăpada murdară. După ce-și 
termină treaba, se dădu câţiva pași îndărăt, ca un artist ce-și 
contemplă opera. În cele din urmă, plecă, satisfăcut că efortul 
lui va împiedica plugurile, în caz că acestea vor veni vreodată, 


330 


să-i facă praf mașina îngropată. Districtul o ducea prost cu banii 
și jumătate din plugurile de zăpadă așteptau reparaţii care, nu 
se știe cum, nu se făceau niciodată. Așa că străzile se micșorau 
până la lăţimea unor alei, iar trotuarele ajunseseră poteci de 
picior gloduroase. 

Întregul oraş avea nevoie de o angioplastie, își zicea Lassiter, 
în timp ce stătea, uitându-se cum începuse să cadă o nouă 
ninsoare. 

Intercomul băzâi. 

— Detectivul Riordan, spuse Victoria cu vocea ei muzicală. Pe 
linia unu. 

Tocmai dădea să i spună că nu era acolo, dar se răzgândi. 

— Dă-i legătura. 

— Ei, îl întrebă Riordan. L-ai sunat pe Conway? 

Lassiter oftă. 

— Da, răspunse el. Tocmai mă pregăteam să-l sun. 

— Te porţi ca un netot... ești conștient de asta, nu? După tot 
ce s-a întâmplat în Italia. 

— Am fost ocupat. 

— Nu-mi umbla mie cu de-astea. Te păcălești singur. Grimaldi 
e în libertate și cine știe de ce s-a mai apucat! Ai... nu mai știu 
nici eu ce ai! Așa că fă-mi un serviciu. Nu mă face să pun câţiva 
oameni pe urmele tale... fiindcă asta o să fac, Joe, pe 
Dumnezeul meu! Protejează-te, cumva. Poţi să-ţi permiti. 

— Foarte bine, răspunse Lassiter. O să-l sun. 

— Promiţi? Jur pe Dumnezeul meu că am să-l sun eu pe 
Terry... am să te controlez. 

— Promit. 

— O.K. Lassiter îl auzi pe Riordan bătând în masă. Foarte 
bine! 

— Deci, ce vești mai ai? 

— Despre Grimaldi? Riordan pufni pe nas, plictisit. Nimic. 
Zero. Tipul e ca Houdini. 

— De fapt, a fost ajutat, nu-i așa? 

— Da, răspunse Riordan, tocmai acuma stăm de vorbă cu ea. 

— Eu nu mă refer la infirmieră. Eu vorbesc de cei din 
urmărire. 

— Ce pot să-ţi spun? Drabowsky e un cârpaci. E clar! 

— Eşti sigur de asta? 

Riordan făcu o pauză de o clipă, apoi adăugă: 


— Ce, crezi că /-a ajutat Biroul? 
— Nu știu ce să cred, răspunse Lassiter. Dar... lasă asta. Am 
niște vești pentru tine. 


— Despre ce? 
— Despre lista pe care ţi-am dat-o. Cea după registrul 
pensiunii. 


— Ah, da, femeile care s-au dus la ăla, cum îi zice? La clinică. 
Tocmai am început să lucrăm la ea. 

— Nu-ţi mai bate capul. 

— De ce să nu-mi bat capul? Lassiter privi afară, pe fereastră. 
Ningea și mai tare: Au murit. 

— Cine a murit? 

— Femeile. Și copiii lor. 

Urmă o lungă pauză, întreruptă de o întrebare: 

— Toate? 

— Probabil. Există una pe care nu am reușit să o depistam: 
Marie Williams. Iniţiala de mijloc: A. 

— Să văd ce putem face în sectorul nostru, răspunse Riordan 
- dar, așteaptă o clipă. Cineva ţipa în limba spaniolă și o altă 
voce îi răspundea tot cu ţipete, nu departe de telefon. 

Lassiter îl auzi pe Riordan acoperind receptorul cu mâna, 
înăbușind zgomotul. Apoi Riordan ţipă și el: 

— Terminati cu trăncăneala, ati auzit? Se așternu, imediat, 
tăcerea. O clipă mai târziu, detectivul spuse: Ţine-mă la curent, 
OK? 

— Cum vrei tu, Jim. O să te ţin la curent. 

— Și sună-l pe Terry Conway... așa cum ai promis. 

— Așa o să fac. 

Riordan făcu o pauză și, când vorbi din nou, vocea lui fu aspră 
și apăsată: 

— Dă-mi voie să te întreb ceva. 

— Ce? 

— Crezi că ăsta-i sfârșitul, nu-i așa? Toate au murit, în afară 
de „zi-i pe nume”, care e și ea, probabil, moartă. Așa că îţi spui 
că asta-i situaţia. Am dreptate? Detectivul nu așteptă răspunsul. 
Poţi fi sigur că am dreptate. Dar dă-mi voie să-ţi spun ceva: încă 
nu știm ce-i cu toată porcăria asta. Așa că nu știm dacă s-a 
sfârșit; asta o știu numai ei. 

— O să-l sun pe Terry. 

— Să nu uiţi, răspunse Riordan și închise telefonul. 


Dar Lassiter nu-l sună pe Terry. Oricum, nu imediat. 

În schimb, își cercetă Rolodex-ul până găsi cardul agentului 
său de informaţii preferat - o întreprindere de vânzări din 
Florida. 

— Servicii Generale Mutuale. Femeia răspunse la telefon de la 
primul apel, ăsta fiind unul din lucrurile care-i plăceau la această 
firmă. Era eficientă; era rapidă; era discretă. Și nu folosea poșta 
vocală. 

— Aici Joe Lassiter, de la Lassiter Associates. Avem un cont 
deschis, spuse și îi citi numerele. 

— Cu ce vă putem fi de folos? 

— Doresc să aflu contul de credit al Mariei Williams. Ultima 
adresă cunoscută este în Minneapolis. li dădu adresa și întrebă: 
Cât de departe în trecut puteţi merge? 

Raspunsul nu se lăsă așteptat: 

— Atât de departe cât vă puteți permite să plătiţi. V-aduceţi 
aminte de Bridey Murphy? 

e 

Gateway Security era condusă de un tip simpatic pe numele 
de Terry Conway, un fost prieten din NFL%, cu o diplomă în 
drept și un cap bun pentru afaceri. Câștiga mai mulți bani acum 
decât câștigase vreodată de pe urma fotbalului, ceea ce spunea 
multe, fiindcă Terry fusese un favorit, până l-au lăsat picioarele. 

Gateway era o companie de succes în domeniul presei, care 
oferea gărzi de corp celor bogaţi, celor faimoși ca și celor infami, 
diplomați și politicieni, celebrităţi și înalți funcționari, familiilor și 
proprietăţilor lor. Nu putea să se compare, cu Wackenhut, sau 
cu oricare dintre agenţiile de angajare a polițiștilor, dar se 
specializase în servicii de protecție a persoanelor sus-puse. 
Oamenii pe care-i angaja erau profesioniști, nu gorile. 

Dar, chiar și așa, Lassiter nu putea suferi ideea de a angaja 
un bodyguard. Asta însemna să se afle sub urmărire - de fapt, 
să plătească o avere ca să-i pătrundă cineva în propria 
intimitate. Un bodyguard era enervant, fiindcă-l aveai tot timpul 
prin preajmă. Cu limbajul lui cifrat, cu celularul și indiscreţiile lui. 

Era în cunoștință de cauză, fiindcă aranjase servicii 
asemănătoare pentru diferiți clienți. La început, erau 
recunoscători că se simțeau „în siguranță” și flatați să se afle în 


3 National Football League - federaţia naţională de fotbal american. (engl.) (n.red.). 
333 


centrul atâtor strădanii. Dar, după o vreme, începeau să se 
plângă. Apoi să insiste: „Chiar e necesar să se facă asta? Cât o 
să mai dureze?” 

În cele din urmă, formă numărul, strâmbându-se, și când 
Terry apăru pe fir, prezentă problema pe scurt: 

— Am un CEO din Washington - civil, fără familie, de treizeci 
și cinci de ani... 

— Are vreo legătură cu guvernul? 

— Nu. În orice caz, au existat câteva ameninţări credibile la 
viaţa lui... 

— Ca de exemplu? 

— Nişte oameni au tras asupra lui. 

— Da, ăsta e un motiv. 

— Așa că ne-am gândit că poate ar fi o idee bună... 

— Cine-i clientul? întrebă Terry. 

— Eu. 

Urmă o lungă tăcere. În cele din urmă, Terry spuse: 

— Ei, asta-i o veste proastă; dacă te omoară, îmi pierd unul 
dintre cei mai buni clienţi ai mei. Făcu din nou o pauză. Uite ce- 
am să fac, zise el. Am săţi-l trimit pe Buck. Are mână ușoară... o 
să-ţi placă. 

— E vorba de Buck de la dolar sau de Buck de la cerb?*! 

— Foarte nostim. O să-i spun să fie la tine la birou în jur de 
șase... și o să mai trimitem pe cineva la tine acasă, să arunce un 
ochi prin preajmă. Între timp, cred c-ar fi bine să te muţi la un 
hotel, doar pentru noaptea asta. Și să-l iei cu tine și pe Buck. 

Lassiter bombăni ceva în barbă, apoi spuse: 

— Da, bine, să sperăm că o să-mi placă. 

În clipa când Lassiter puse receptorul jos, faxul începu să 
țârâie și întinse mâna spre el. Apăru întâi numele și adresa; 
Lassiter văzu că informaţia era din partea Serviciilor Generale 
Mutuale. Titlul era: Williams, Marie A. Fu încântat să descopere 
că era contul de credit pe care-l solicitase și că includea data 
nașterii (8 martie 1962) și numărul fișei de asigurări sociale. 

Având numele, adresa, data nașterii și numărul fișei de 
asigurare socială, putea să afle și să aibă acces la contul ei 
bancar, la fișa ei medicală, la contractul ei de ipotecă, la 
documentele fiscale și la multe altele, dacă dorea. Până și fișa 
socială era plină de informaţii. Din primele trei numere, putea 


31 joc de cuvinte; în engleză buck = dolar; cerb, căprioară. 
334 


să-și dea seama unde se născuse, ceea ce l-ar fi putut ajuta s-o 
găsească. 

Scoase un exemplar din The Open Sourcebook de pe raft și-l 
deschise la capitolul privitor la informaţiile despre asigurarea 
socială. Acolo, găsi o listă de numere și localități: 146 însemna 
Maine. Puse cartea la loc și reluă contul de credit. Imediat, îl 
izbiră unele ciudăţenii. 

În primul rând, contul ei de credit era imaculat: nu exista nicio 
înregistrare de întârziere de plată și nici cecuri respinse de 
bancă. Absolut nimic de acest gen. Era ceva neobișnuit, dar și 
mai ciudat era faptul că își deschisese credit la bancă abia în 
1989. Ceea ce însemna că, dacă data nașterii ei era corectă, 
plătise totul cu bani peșin până la vârsta de douăzeci și șase de 
ani, când American Express îi eliberase un Card de Platină. Erau 
două carduri Visa pe care le obținuse în aceeași perioadă - 
ambele cu limite de credit uriașe - dar, înainte de asta, nimic. 

„Cum de se poate întâmpla așa ceva?” se miră Lassiter. Era 
ca și cum, la maturitate, ţâșnise din fruntea Marelui Creditor. De 
unde apăruse femeia asta? 

Și unde dispăruse? Cărţile ei de credit își pierduseră 
valabilitatea în 1991, iar conturile ei bancare se lichidaseră în 
același timp. De atunci, nimic. Nici ipoteci, nici garanţii, nici 
observaţii. De fapt, ea dispăruse. 

Și asta nu era tot. Extrasele de credit conţineau, întotdeauna, 
o listă de întrebări. Dacă doreai să închiriezi un apartament, 
proprietarul îţi cerea un cec de credit și o astfel de cerere 
apărea pe extrasele viitoare. Același lucru se întâmpla dacă 
cereai să faci o achiziţie la Macy's, dacă cumpărai o mașină, 
fără să plătești cu bani gheaţă sau îţi căutai o slujbă - se 
alcătuia, probabil, un cec de credit care apărea pe extrasele 
următoare. De fapt, cercetarea lui, sau mai exact, a Serviciilor 
Generale Mutuale, făcea acum parte din extrasul de cont. Se 
proceda automat. 

Dar, cu o singură excepţie, contul de credit al lui Marie 
Williams nu mai fusese verificat din 1991 - ceea ce însemna că 
ea dispăruse din sistemul economic. Era un lucru posibil, dar nu 
probabil; chiar și cei ce dau faliment se zbat din răsputeri să 
facă rost de un fel de cărţi de credit, deschizându-și depozite în 
numerar ca să deconteze viitoarele cheltuieli. Altfel, este 


imposibil să reușească să închirieze o mașină, să facă o 
rezervare sau să încaseze un cec. 

Faptul că s-ar fi mutat în străinătate nu putea explica lipsa 
oricăror operaţii din contul bancar al lui Marie Williams și nicio 
căsătorie n-ar fi justificat asta. Doar alăturarea la un cult sau 
traiul prin schimb de produse ar fi putut fi o explicaţie. Poate că 
este o Moony? sau vinde cartofi și primește, în schimb, 
Pampers. Sau poate că n-are nevoie să închirieze o mașină, să 
facă o rezervare sau să încaseze un cec. 

Oricare ar fi fost adevărul, acesta nu reieșea din contul 
bancar. 

O excepţie la toate acestea era o cerere de creditare datată 
19 octombrie, 1995. Cu două săptămâni înainte de uciderea lui 
Kathy și a lui Brandon. 

Conform raportului, cererea fusese făcută la Chicago la o 
firmă numită Allied National Products care, judecând după 
denumire era, probabil, o întreprindere de vânzări, asemenea 
Serviciilor Generale Mutuale. 

Bineînţeles, asta nu însemna nimic, dar era ciudat. Dacă ar fi 
fost mai multe cereri, Lassiter și-ar fi închipuit că Marie Williams 
își reluase vechea viață, după o lungă întrerupere de activitate. 
Dar lucrurile nu stăteau așa. Exista doar acea intervenţie din 
octombrie și pe urmă nimic, până-n momentul când apăruse 
Lassiter. 

Puse fișa deoparte și o sună pe Judy. 

— Ce-i ţipă ea. 

— Aa... aici Joe Lassiter. Mai sunt proprietarul întreprinderii? 

Judy chicoti. 

— Scuză-mă, Joe, am o groază de treabă. Cu ce te pot ajuta? 
Râse din nou. Haide, spune-mi ce vrei? 

— Un colaborator în Minneapolis. Avem vreunul? 

— Bineînţeles că avem. Nu-ţi amintești cazul Cowles? Omul 
nostru de acolo a făcut toată alergătura - un adevărat maraton. 
Unul, George și nu mai știu cum... Gerry? Lassiter își amintea 
cazul, dar nu și colaboratorul. Judy îi și introdusese numele pe 
computer. Ş 

— Gary. Gary Stoykavich. Twin Cities. Anchete. li dădu 
numărul de telefon și închise. 


32 Moony/Mooney = membru/discipol al Bisericii Unificării (sectă condusă de Sun 
Myung Moon). 


336 


Pentru cineva care purta numele de Stoykavich și locuia la 
Minneapolis, care putea fi considerat capitala mondială a 
conformismului, Gary Stoykavich avea o voce surprinzătoare. 

— Bună ziua, bubui el. Twin Cities. Anchete. Avea o voce 
baritonală, sacadată, ca a lui Fats Domino. O voce indiscutabil 
afro-americană. Aici Gary. 

— La telefon, Joe Lassiter... ai lucrat ceva pentru noi acum 
câtva timp. 

Un râs gros. 

— Sigur că da. Sigur că da. De fapt, a fost o groază de treabă. 
Pentru domnișoara Juu-dii Rif-kin. 

— Exact. 

— Deci, cu ce vă pot ajuta, domnule Joseph Lassiter? După 
câte înțeleg, dumneavoastră sunteţi marele șef... sau e vorba 
de o extraordinară coincidenţă? 

— Nu. Eu sunt acela. 

Stoykavich râse cu hohote prelungi, tunătoare. 

— Ei, atunci, zise el, vă ascult. : 

— Caut o femeie care a locuit la Minneapolis în 1991. li dictă 
detaliile. 

— Am o întrebare, zise Stoykavich. Această Marie Williams... 
S-a mutat sau a dispărut? Și, în cazul că a dispărut, se ascunde? 

Lassiter stătu să se gândească. O întrebare bună. 

— Nu știu, răspunse el. 

— Fiindcă asta ar crea o mare diferență la plată. 

— Îmi dau seama de asta, dar... domnule Stoykavich, eu cred 
că ceea ce vei descoperi este că doamna Williams e moartă. 

— Oh! 

Lassiter îi spuse că-i va transmite prin fax contul de credit și 
repetă cercetările pe care le făcuse Freddy. Stoykavich 
răspunse că va verifica la DMW, în presă și la tribunal. 

— Încă ceva, adăugă Lassiter. Cred că era însărcinată. De 
fapt, știu că era. Cam în patru luni. 

— Poate că asta o să m-ajute la ceva, zise Stoykavich. V-aţi 
mai adus aminte de ceva? 

— În clipa asta, nu. 

— Atunci, mă mulţumesc cu atât. 


Lassiter răsfoia contractele preliminare pentru vânzarea 
întreprinderii Lassiter Associates, când Victoria sună și-i spuse 
că dorea să-l vadă o anume Deva Collins de la Cercetare. 

— Trimite-o la mine. : 

Deva Collins era tânără și agitată. Işi scutură părul blond pe 
spate și-și scoase ochelarii. Apoi, stătu drept, cu un teanc de 
documente în mână. El îi spuse să stea jos și ea se conformă. 

— Acesta este materialul iniţial, zise ea, scos direct de pe 
computer. 

— Despre ce material e vorba? i 

Păru surprinsă și, oarecum, vulnerabilă. Işi puse iar ochelarii și 
parcă se simți ceva mai bine. 

— În... despre doctorul italian: Ignazio Baresi. 

— O groază de hârtii! 

— Ah, provin mai mult din surse secundare... referiri la 
lucrările lui din partea altor academicieni și oameni de știință 
din cercetare. Le-am mai selectat eu. Cea de-a doua jumătate a 
teancului, de la foaia galbenă încolo, sunt referiri total lipsite de 
importanţă - doar menţionarea numelui lui sau al altcuiva care îi 
cita lucrările. Le-am păstrat doar fiindcă am crezut, știți, că 
poate va fi nevoie de ele. În caz că doriţi să-i telefonaţi 
autorului, sau ceva de genul ăsta. 

— Ce ai de spus despre operele publicate de Baresi însuși? 

— Asta va mai dura câtva timp, cu toate că, începând de azi, 
am depistat cea mai mare parte din ele. Șovăi. Adică, nu eu, 
personal, ci noi toţi. O parte din material se poate găsi în colecţii 
universitare, dar este răspândit în mai multe locuri, fiindcă a 
lucrat în două domenii diferite. De fapt, eu îi cunosc o parte din 
operă. 

— Serios? 

Fata roși. 

— Da... diploma lui în cercetări biblice. Eu m-am specializat în 
religii comparate și-am dat des de numele lui în note de subsol. 

— Asta-i grozav... o să se dovedească util în cercetare. 
Lassiter dorea s-o încurajeze, dar ea continua să pară 
stingherită. 

— Da, e ceva, recunoscu ea, cam în silă. Măcar știu unde se 
găsesc colecţiile principale. Dar genetica a fost o problemă. A 
trebuit să sunăm la Georgetown pentru ajutor. 

— Asta-i bine. 


338 


Fata începu să se lumineze la față și-și scoase din nou 
ochelarii. 

— În orice caz, majoritatea operei, adică articolele, le putem 
obţine prin împrumuturi între biblioteci. Dar o să aveţi nevoie de 
rezumatele lor, dacă nu cumva le vreţi traduse. 

— Cât timp ar cere asta? 

Clatină din cap. 

— Pentru rezumate ar fi nevoie de... nu știu... Traducerile ar 
dura la infinit. Vreau să spun, nu e ca și cum ai traduce o 
nuvelă. Asta-i știință pură. 

— Ce poţi spune despre cartea lui? Cea despre moaște. 

— Se găsește în câteva biblioteci universitare, răspunse ea, 
dar, până acum, n-am dat decât de ediţia în italiană. A fost 
publicată și în engleză, dar e cam greu să găsești un exemplar. 
O să mai încerc și, dacă nu dau de ea, poate găsesc pe undeva 
o recenzie. 

Lassiter se uită la dosarul de pe biroul lui. 

— Foarte bine, mulţumesc, Deva. Pare-se c-ai făcut o treabă 
bună. Se ridică și-i strânse mâna. 

Ea roși din nou și, o clipă, Lassiter se temu că o să facă o 
reverență. 

După plecarea fetei, luă primul document din teancul de pe 
birou și se uită la el. Era un articol publicat în Jurnalul de 
Biologie Moleculară. Autorul era un anume Walter Fields, doctor 
în filosofie. 


„Rolul proteinelor represoare în  transcripţia 
polimerizată a acidului ribonucleic: Aprecieri asupra 
descoperirilor publicate de Ignazio Baresi, Ezra Sidran și 
alții, prezentate la Conferința Anuală de biogenetică de 
la Berna, Elveția, 11 aprilie 1962.” 


Lassiter se luptă cu primul paragraf și-și dădu seama că nu 
înțelegea nici măcar o frază. Incruntându-se, puse documentul 
deoparte și-l luă pe următorul din teanc. 


Reglarea genelor eucariotice: Colocviu 


Sub auspiciile Kings College, Londra 
Observații 


339 


Impenetrabil. 
Și altul: 


Trăsături referitoare la sex: Cromozomul X, allelele 
recesive, sindroamele Klinefelter și Turner. Observaţii 
asupra unor studii recente de I. Baresi, S. Rivale și C. 
Wilkinson. 


Aceasta era, într-adevăr, inteligibilă o pagină și ceva, dar, pe 
măsură ce Lassiter citea mai departe, devenea din ce în ce mai 
tehnică. Cu un sentiment de frustrare, aruncă pagina pe birou, 
se sprijini de spătarul scaunului și închise ochii. „Problema, își 
zise el, era mai complicată decât părea.” De la bun început, 
avea nevoie de un dascăl - de cineva care să-i explice știința în 
termeni pe care-i putea înțelege un student englez. 

Scrise o notă: Rabin. 

Dar chiar și asta se putea dovedi insuficient. Lucrările 
publicate de Baresi puteau, foarte bine, să fie incomplete. Ce se 
întâmpla dacă, părăsind studiile de genetică, își continuase 
cercetările pe cont propriu la clinica lui, în ilegalitate. Ziarele 
erau pline de articole despre dilemele etice create de cercetările 
genetice. Ce se întâmpla dacă Baresi întâmpinase ceva de acest 
gen și... „Ducă-se dracului toate”, își zise Lassiter. „Asta nu 
duce la nimic; este o pură speculație. Și, în plus, o speculație 
nefericită; nu exista nicio dovadă că Baresi își continuase 
cercetările.” 

Scoțând un mormăit, se întoarse la mormanul de articole și 
începu să le aranjeze în două teancuri, separând cercetările de 
genetică ale lui Baresi de opera lui mai târzie de teologie. Se 
gândi că ar putea reuși să citească un articol dintre cele din 
urmă. Ca, de pildă: 


„Vechi comunităţi creștine și Kerygma: o analiză a 
similitudinilor de scriitură cu sursele regionale 
contemporane Bibliei, după Marcu.” De |l. Baresi, 
Jurnalul Religiilor Comparate. Vol. 29, 11 august, 1971. 


Se auzi telefonul Victoriei. Puse documentul jos, pe birou. 
Poate că teologia nu va fi mai „ușoară” decât materialul privind 
cercetarea genetică. 


340 


— Da? răspunse el. 

— V-aţi vândut întreprinderea? întrebă Victoria. 

— Ce? 

— Business Week e pe linia întâia. 

— Spune-le că nu. 

— Nu, adică n-aţi vândut-o, sau... 

— Nu, nu sunt aici. 

— OK. Încă ceva: domnul Stoykavich e pe linia doi. 

— Fă-mi legătura. Ridică receptorul. Salut, Gary. Ce vrei? Ai o 
întrebare? 

— A, nu, spuse el cu vocea lui bubuitoare. N-am nicio 
întrebare. Am un răspuns. 

— Vrei să spui că ai găsit-o pe Marie Williams după câteva 
ore? 

— Ah, nu. Nu-i vorba de asta... nu încă. Îţi amintești că te-am 
întrebat dacă femeia asta vrea să fie găsită sau nu? La asta am 
răspunsul. 

— Și care-i răspunsul? 

— Absolut sigur că nu vrea să fie găsită. 

— Ce vrei să spui cu asta, Gary? 

— Nu-mi convine să-ţi spun... fiindcă aveam de gând să 
marchez un număr mare de ore remunerabile. Dar e vorba deo 
ciudățenie, prietene. Marie Williams a dispărut pe 19 
septembrie, fiindcă pe 18 septembrie i s-a dezvăluit identitatea. 

— Ce tot spui cu „identitatea”? Ce identitate? 

— Marie Williams este Callista Bates! Ce zici de asta? 

— Glumești! răspunse Lassiter. În faţa ochilor îi apăru o 
fotografie dintr-o gazetă de scandal: Callista la Cannes. Callista 
la Dom. Callista în sihăstrie. Actriţa nu-și mai făcuse o fotografie 
de șapte, opt ani, dar chipul ei - întotdeauna frumos - continua 
să te privească de pe revistele de scandal din standurile de 
ziare din supermarket. Asemeni Gretei Garbo, devenise un idol 
tocmai pentru că se retrăsese la apogeul carierei ei 
strălucitoare, părăsind o viaţă fascinantă pentru una obscură. 
Dar totul era mai misterios (și mai sinistru) decât părea. Ca și 
„Lindberg” sau „Sharon Tate”, numele de Callista Bates era 
legat de o poveste ale cărei amănunte erau cunoscute de toată 
lumea. 

Un deţinut al închisorii de stat din Lompoc, California, care 
ispășea o condamnare de optsprezece ani pentru rănire 


341 


premeditată, jaf și viol, devenise obsedat de Callista când se 
afla la jumătatea detenţiei. Scrisese la studio să i se trimită 
fotografii, se alăturase fan clubului ei și-i înregistrase toate 
mișcările într-un caiet care devenise din ce în ce mai gros - 
până când, la un moment dat, celula lui se transformase într-un 
sanctuar unde se ardeau miresme în cinstea unicului său idol: 
dulcea Callista Bates. 

Eliberat pe cauţiune în 1988, omul luase un autobuz spre 
Beverly Hills, unde un ghid turistic i-a arătat casa ei. În lunile 
următoare, bântui prin împrejurimi, lăsând, în același timp, un 
șir de „daruri” nedorite la ușa din faţă a reședinței Callistei. 
Printre ele, își amintea Lassiter, se afla un film video pornografic 
făcut în Germania și un instantaneu arătând un halterofil cu 
sfârcurile găurite, purtând o glugă neagră și, în rest, nimic. 
Lucrurile astea îţi dădeau fiori. 

Treburile merseră și mai departe. Noapte după noapte, 
interfonul suna de la ușa din față a Callistei, deși nu era nimeni 
acolo. Și, deși numărul ei secret era mereu schimbat, telefonul 
țârâia la toate orele, vocea și mesajul fiind mereu aceleași: 
„Callista... curvo... deschide-mi ușa”. 

În două rânduri, individul sărise peste zidul care despărțea 
proprietatea de stradă, dar fu alungat de lătrăturile întărâtate 
ale bătrânului ei labrador, Kerouac. O dată, pe când își scotea 
scrisorile din cutia poștală, le găsi înmuiate în sânge. Cu un alt 
prilej, în clipa când se deschiseră porțile proprietăţii ei, 
agresorul se ivi lângă mașină și începu să zgâlţâie furios de 
mânerele portierelor, răcnind să fie lăsat să intre. 

Poliția fu politicoasă, îngrijorată și ineficientă. Timp de 
aproximativ o lună, paza se înteţi - mașini de poliţie treceau 
prin faţa casei la ore târzii din noapte, fulgerându-și lanternele 
printre copaci și tufișuri. Dar toate astea nu avură niciun 
rezultat. La sugestia polițiștilor, se aranjă ca un serviciu 
telefonic să identifice apelurile din afară, dar agresorul folosea 
întotdeauna telefoane publice. După luni întregi de alarme false, 
sau de alarme reale care nu creau neliniște, poliţia clătină din 
cap și ridică din umeri. „Așa-s copiii, ce să le faci”, spuseră ei, 
de parcă asta explica sângele, pornografia și smucirea dementă 
a ușilor. 

În noaptea când el omori câinele și forță ușa, ea era în living, 
citea. Auzi horcăitul agoniei care urmă, apoi zgomotul de sticlă 


342 


spartă. Apelul ei cu respiraţia tăiată la 911 fu transmis la toate 
programele de știri timp de o săptămână. „Aici Callista Bates... 
Mariposa, Nr. 211... e un bărbat... cu un cuţit... mi-a omorât 
câinele... acum e în living... și... nu-i un copil.” 

Spre cinstea ei, poliţia sosi în mai puţin de patru minute, dar 
nu înainte ca el să fi apucat să înfigă cuțitul în ea de două ori - 
retezându-i tendoanele de la încheietura mâinii drepte. 

Ultima secvenţă cu ea fusese făcută pe când se afla pe 
treptele tribunalului, după condamnarea individului. Era 
incredibil de frumoasă, într-un costum albastru de nuanţa gheții, 
și tot ce reuși să spună fu: „Asta-i tot, oameni buni”. 

După aceea, mai dădu, din când în când, câte un interviu. Era 
vorba să-și reia activitatea. Dar presa de scandal avea dreptate 
când spunea că era o femeie care se retrăsese din lume. În anul 
care urmă, își vându casa și mobilierul și dispăru. 

Nu se mai arătă niciodată sau, mai bine zis, era văzută peste 
tot și, deseori, în locuri diferite în același timp. 

În ochii omului de rând, Callista Bates era un fel de Marilyn, 
sau de John Fitzgerald Kennedy - o imagine pictată cu spray pe 
laturile podurilor și clădirilor. O simplă reprezentare. 

Și mai era ceva în legătură cu ea. O clipă, Lassiter simţi un 
puseu de adrenalină, o înviorare de moment. Cuvântul îi stătea 
pe vârful limbii... apoi se pierdea. Dispărea. Ceva despre care își 
adusese aminte. Ceva ce uitase. 

— Nu, domnule Lassiter. Nu glumesc. L-am găsit pe 
administratorul precedent - omul care lucrase în blocul de 
apartamente. Acum stă în Florida. Și, când l-am sunat în 
legătură cu Marie Williams, mi-a spus: „Eşti de la ziarul ăla?” lar 
eu am răspuns: „Ce ziar?” El a spus: Enquirer. Așa că ne-am pus 
pe vorbă. El mi-a spus că Marie Williams este una dintre 
locatarele pe care și le amintea și că a rămas trăsnit - așa a zis 
- când a auzit că ea era Callista Bates. Bine, dar chiar el apăruse 
în ziar, conducându-l pe reporter prin apartamentul ei - n-aș 
vrea să văd și eu tăieturile din articole? 

— Gary, începu Lassiter, cu vocea îngroșată de îndoială, - 
Enquirer nu e chiar... 

— Stai o clipă! o clipă! Știu ce vrei să spui. Dar ascultă-mă 
până la capăt: eu îmi amintesc bine povestea aia. Dumneata n- 
ai cum să ţi-o amintești, fiindcă nu locuiești la Minneapolis, și se 
pare că cineva dă cu ochii de Callista Bates cam o dată pe 


343 


săptămână într-un loc sau într-altul. Mai zilele trecute am citit că 
se afla în insula Norfolk sau nu știu unde, într-un loc tot atât de 
ciudat. 

— Da, și că avea treizeci de kile și suferea de leucemie. 

— Exact - atunci când i-au retușat în așa hal fotografia că 
arăta ca un schelet și total vlăguită. Dar ce vreau eu să zicecă 
Minneapolis e orașul meu. Și mi-amintesc că doamna care a 
descoperit-o pe Callista a dat un interviu la televiziune și câte 
altele. Atunci nu i-am dat prea multă atenţie. Și nu-mi amintesc 
numele de Marie Williams. 

— Atunci ce te face să crezi că era ea? 

— Fiindcă am stat de vorbă cu reporterul. 

— De la Enquirer? 

— Da. 

Lassiter își luă un ton sfidător. 

— Stai puţin! Băieţii ăia sunt mult mai grijulii decât ai putea 
crede. Așa și trebuie, fiindcă sunt daţi tot timpul în judecată. 
Detectivul făcu o pauză. Mă asculți? 

— Da, sunt numai urechi. 

— OK. Uite cum s-a întâmplat. Cineva a vândut un pont la 
linia fierbinte Callista Bates... 

— Există o Callista... 

— Tocmai asta ţi-am spus! Cineva a sunat la linia fierbinte de 
la Enquirer. „Am văzut-o!” a zis. „Cu un agent imobiliar. Pe 
Century 21!” Era o voce de femeie băgăreață, știi, de la 
marginea orașului. 

— Credeam că locuia într-un bloc de apartamente. Din centru. 

— Așa-i. Dar acum cumpăra o locuinţă. O casă confortabilă, 
într-o zonă plăcută. Plătită cu bani gheaţă. Agentul imobiliar 
spunea că era o afacere ca și făcută. Pe urmă, un șmecher de la 
Enquirer apare şi-l trage de limbă pe receptioner până obţine 
numele de Williams. Pasul urmator - bate la ușă la Fountains 
cioc, cioc! Cine-i? Enquirer! Așa că... a dispărut. 

— Frumoasă poveste! Numai că... de unde știi c-a fost Callista 
Bates? 

— Ș$mecherul, un tip pe numele de Michael Finley, face 
fotografii. Înainte de a se duce la ușă, stă pe locul din faţă de la 
mașină și trage niște poze. Ea intră și iese... intră și iese. Am 
văzut pozele. Acum, trebuie să recunosc, are părul castaniu și 


344 


tăiat altfel. Poartă ochelari de soare. Dar arată ca ea. Fără 
îndoială. 

— Arată ca ea. 

— N-am terminat. L-am sunat pe Finley care mi-a spus că el 
știe că asta e Callista Bates. 

— Cum de știe asta? 

— l-a verificat creditul bancar. A folosit același carnet de 
asigurări sociale, cu un nume diferit: Callista Bates. Și a aflat 
tot! S-a dovedit că numele ăsta, Callista, era un nume de scenă, 
născocit de agentul ei când a venit în California. Ceva care să 
arate bine pe afiș, înţelegi? Dar ea nu și-a modificat numărul de 
asigurări sociale... de ce-ar fi făcut-o? Indiferent cum se numea, 
eluda, în orice caz, impozitele. Așa că își folosea vechiul ei 
număr. 

— Asta nu apare în tot felul de locuri? 

— Nu chiar. Și, în plus, pe vremea aia nu se ascundea. 
Agentul ei o plătea printr-o corporație de împrumuturi și, fii 
atent, ea o numea „O Mare Firmă Americană” cu A mare, așa că 
putea să spună că era președintă a unei mari firme americane! 
Grozav simţ al umorului! In orice caz, agentul nu folosea mai 
mult de un număr de identitate federal. Callista își făcea singură 
contabilitatea. Și-și calcula singură impozitele. Așa că, părerea 
mea este că numărul ei de la asigurări sociale nu ieșea prea des 
la iveală. 

— Dar, să ne lămurim. Numele ei adevărat era... 

— Marie Williams. 

— Dar l-a schimbat în Callista Bates când a devenit actriță. 

— lar când a plecat din California, adăugă Stoykavich, și-a 
reluat numele de Williams. Detectivul se opri o clipă, apoi 
continuă: Știi, a reușit o treabă a dracului de grea, mai cu 
seamă dacă te gândești ce cunoscută era. Și ne mai mirăm de 
cameleoni! Femeia asta este... o actriță perfectă! 

— Ce s-a mai întâmplat cu Finley? 

— Ah, Finley s-a descurcat foarte bine. Nu-ţi face griji pentru 
Finley. Finley a profitat de blestemata ei de notorietate. Și acum 
mai trăiește de pe urma ei. Ai auzit de „Restaurantele preferate 
ale  Callistei”, „Hiturile concursurilor rodeo ale Callistei”, 
„Refugiile secrete ale Callistei”? Chestii d-astea. 

Lassiter avu o tresărire de panică. Parcă vedea titlurile de la 
Safeway: 


345 


Ucigaș în serie pe urmele Callistei și ale copilului ei dintr-o 
dragoste tăinuită. Se va transmite un episod special din show-ul 
TV America's Most Wanted. Scene cu Riordan cu mâna pe 
telefon, aparatul de filmat bâzâind deasupra unui dosar deschis 
pe biroul lui. O imagine prelungită a feţei distruse a lui Grimaldi. 
O paradă tristă de prunci măcelăriți, mame ucise, case în flăcări. 
Și un număr de linie fierbinte: „Sunaţi la 1-800-Callista (1-800- 
225-4782). Ajutaţi-ne s-o găsim înaintea lor!” 

— Ah, Gary, dă-mi voie să te întreb ceva: Cât de multe i-ai 
spus tipului ăstuia? Vreau să spun, ai pomenit numele meu? 

— Nu, nu l-am pomenit. l-am spus că am fost angajat de un 
grup de asistenţă - niște femei care au fost urmărite. În plus, a 
trebuit să-i dau două sute de dolari ca să accepte să spună 
ceva. 

Lassiter stătu o clipă pe gânduri. 

— Foarte bine, spuse el, dar... Nu-mi dau seama ce să fac în 
acest moment. Mă gândesc că dacă a fost greu de găsit 
înainte... 

— O să fie și mai greu acum. Sunt de acord. Dar avem niște 
repere. Administratorul mi-a spus că a făcut muncă voluntară la 
o bibliotecă. A făcut un curs la colegiul comunitar. Pe urmă, mai 
e și povestea cu sarcina. Poate că s-a dus la niște ore Lamaze, 
s-a alăturat vreunui grup de sprijin, chestii de genul ăsta. Pot să 
verific. 

— Sigur, de ce nu faci treaba asta? Vezi ce poţi afla. Și, fiindcă 
tot te ocupi de asta, dă-mi numărul de telefon al reporterului. 
Cum zici că-l cheamă? Ah, da, Finley. 

Stoykavich îi spuse numărul. 

— Doar un lucru mai am să-ţi spun, zise el. 

— Ce? 

— Când îl suni pe Finley, strânge-ţi bine portofelul în mână. 
Urmă râsul omului de culoare din Minnesota. Ca un rostogolit de 
tunet. 


Callista Bates 

Era ca o glumă de vești bune/vești proaste în care veștile 
erau aceleași în ambele cazuri. Faptul că era greu de găsit, o 
făcea greu de avertizat, dar și greu de ucis. Și dacă e/nu reușea 
s-o găsească, atunci nu reușea nimeni, își zicea Lassiter. De asta 
era sigur. 


346 


Se ridică și se duse la fereastră. Era pe înserat și atât de frig, 
încât ninsoarea încetase. Dincolo de Pentagon, cerul era de 
culoarea rară și adâncă a safirului strălucind cu o limpezime 
aproape supranaturală. Domul inundat de lumină al Capitoliu-lui 
scăpăra cu o lucire rece, coamele și curbele, toate detaliile erau 
tăiate atât de precis, încât îi aminteau de fildeșurile sculptate și 
vândute în Chinatown. Deasupra domului, o lună vag conturată 
atârna în mijlocul unei spuze de stele. Stelele scânteiau atât de 
viu, încât era ușor să-ți închipui universul înconjurat de un dom 
gigantic - vizibil doar acolo unde metalul fusese străpuns ca să 
poţi pătrunde cu privirea slava cerească. 

Parcă i se luminase sufletul - se simțea aproape bine. Poate 
că totuși era în viaţă. Poate... 

Se auzi băzâitul interfonului. 

— Ce e? 

— E cineva aici care vrea să vă vadă, spuse Victoria, cu o 
voce îngroșată de dezaprobare. 

— Cine? 

— Buck. 


e Capitolul 32 


Bărbatul care intră pe ușă avea vreun metru șaizeci și cinci și 
arăta în jur de patruzeci de ani. Părul îi era strâns la spate într-o 
coadă de cal, iar pielea era de un bronz închis, artificial. Nu avea 
gât, doar o coloană de carne ce părea o prelungire a umerilor. 
Arăta ca un personaj dintr-un film prost de acţiune. 

— Eu sunt Buck, spuse el, întinzând mâna. 

— Mulţumesc că ai venit, răspunse Lassiter, în timp ce 
bărbatul cel scund îi strivi mâna în mâna lui. 

— Se poate să-mi arunc un ochi în jur? 

— Poftim! 

Cu un aer aproape indolent, bodyguardul traversă camera, 
întorcând capul când în dreapta, când în stânga, absorbind totul, 
dar fără să arate o adevărată curiozitate. 

— Acolo ce-i? întrebă el. 

— Dușul. 

Buck deschise ușa și aruncă o privire înăuntru. 


347 


— Drăguţ, spuse el. Pășind spre ferestre, cercetă strada un 
timp care păru destul de îndelungat, apoi trase jaluzelele în jos. 
Pășind iar în interiorul încăperii, o învălui într-o privire fugară, 
care nu se oprea asupra nici unui amănunt, o privire deosebit de 
neutră. 

În cele din urmă, se așeză pe marginea scaunului de 
Barcelona lângă cămin și începu să-și trosnească degetele. 

— Terry m-a informat deja, așa că poţi să-ţi continui treaba. 
Eu doar... mai observ câte ceva. Și, spunând asta, Buck scoase 
o carte din servietă și începu să citească. Lassiter își aruncă 
ochii pe titlu: japoneza nivel mediu. 

Întorcându-se la hârtiile lui de pe birou, Lassiter continuă să le 
sorteze, așezându-le în două teancuri, unul privitor la cariera lui 
Baresi ca om de știință, celălalt la cariera lui ca savant în 
probleme religioase. Când termină, se făcuse cinci și jumătate. 
O rugă pe Victoria să-i facă legătura cu femeia de la Cercetări. 

— Crezi că mai așteaptă încă? 

— Sunt sigură că așteaptă, dar... 

— Ce? 

— Cine e bărbatul ăla? întrebă ea, chicotind. 

— Vrei să spui Buck? Buck e babysitter-ul meu. 

Buck nu-și dezlipi ochii de pe pagină. 

— Ah, zise Victoria, după care făcu o pauză. Vreți să spuneți 
că-i bodyguard? Părea plină de interes. O să-ncerc la Deva 
Collins. 

Într-o clipă, cercetătoarea apăru pe fir și întrebă ce avea de 
făcut. 

— Am nevoie de un rabin, spuse Lassiter. 

— Mă scuzaţi... Nu-nţeleg... 

Deva nu era obișnuită cu argoul instituției. „Rabin” era 
cuvântul folosit de Judy și denumea persoana deseori consultată 
la primii pași ai unei anchete. De obicei ziarist, uneori profesor, 
„rabinul” acţiona ca un ghid turistic pe terenul care constituia 
fundalul unei anchete: industria îmbrăcăminţii, comerțul cu 
metale, AMA”. În cazul de faţă, Lassiter avea nevoie de cineva 
care putea să-i vorbească despre biologia moleculară într-o 
engleză simplă. li explică asta Devei. 

— Oh, spuse ea. Sigur că da. O să găsesc pe cineva. 


33 Asociaţia Medicală Americană. 
348 


— Perfect. Și sper că mă poţi informa cu privire la materialul 
religios. E mult de citit. Poate reușești să organizezi informaţiile 
în genul „cine și ce face”. Contribuţia lui Baresi în domeniu... 
ceva de felul ăsta. 

Ea râse nervos. 

— Nu știu ce să zic... Eu nu sunt expert sau ceva în genul 
ăsta. 

— N-am nevoie de un expert. 

— Ei, bine, atunci... O să încerc, dacă doriți. Aveţi nevoie de o 
notă scrisă? 

— Sau putem sta de vorbă. 

— Ah, nu, răspunse ea cu o voce agitată. Mie-mi place să-mi 
organizez întotdeauna ideile pe hârtie. 

EI îi spuse că asta era foarte bine și-i ceru să pună pe cineva 
de la Cercetări să adune ceva material despre Callista Bates. 

— Foarte bine, răspunse Deva cu îndoială. Făcu o pauză, 
încercând să-și înăbușe curiozitatea. Asta e pentru un alt caz? 

Șovăi, dar, în cele din urmă, spuse: 

— Nu. 

— Da, bine... O să am nota gata scrisă mâine seară. E bine? 

Îi răspunse că ar fi minunat. Când puse receptorul jos, Buck 
întoarse o pagină din cartea lui și spuse: 

— Callista Bates... asta a fost o tip misto. 

O oră mai târziu, Lassiter se strecura pe locul îngust al 
pasagerului dintr-un Buick cenușiu care aștepta la marginea 
trotuarului, în faţă la Lassiter Associates. 

— Pico o să fie șoferul începând de mâine, spuse Buck, 
manevrând abil mașina de-a lungul străzilor acoperite cu polei. 
Pico ține la mașinuţa asta. Mie mi-e frică să apăs prea tare pe 
pedala de acceleraţie. Există un motor al dracului de puternic 
dedesubt. 

În curând, ajunseră la Memorial Bridge care trecea peste 
Potomac-ul îngheţat. Buck îl informă despre caracteristicile 
mașinii, în timp ce goneau pe lângă Pentagon, luând-o spre sud, 
pe autostrada Shirley. 

— Lumea vorbește despre rezistenţa la gloanţe, dar nu știe ce 
spune. Aici e un strat de Lexan de un centimetru, spuse el, 
bătând cu palma fereastra laterală. Marfă de calitate! Blochează 
tot... sau aproape tot. Dar dacă ţin morţiș să te înhațe? Atunci 
folosesc C-4. 


349 


Mașina arăta ca orice mașină privită din afară, dar pe 
dinăuntru era blindată și atât de bine izolată, încât, când se 
închiseră ușile, lui Lassiter îi pocniră urechile. Motivul pentru 
care interiorul era atât de strâmt, explică Buck, era că o 
mulţime de spațiu din modelul standard fusese sacrificat pentru 
placajul blindat, pentru un rezervor de benzină 
supradimensionat și pentru niște dispozitive hidraulice care 
puteau ridica șasiul în vederea mersului în afara drumului. 

— Mă simt de parc-aș fi James Bond. 

Buck zâmbi. 

— Toţi spun asta. 

Se opriră la un 7-Eleven ca să cumpere un bax de cutii de 
bere Bud Light, apoi la un magazin Blockbuster ca să închirieze 
câteva casete video cu Callista. Când ajunseră la Comfort Inn, 
Lassiter rămase să aștepte în mașină, în timp ce Buck se duse la 
recepție să se înregistreze. Stând acolo în mașina parcată, se 
simţea ca într-un seif bancar. 

În cele din urmă, Buck veni, pășind cu grijă de-a lungul 
parcării îngheţate și se urcă în mașină. 

— Am luat camere alăturate, zise el, și un aparat video. După 
ce trase mașina în spatele hanului, îl conduse pe Lassiter sus pe 
scări, până la etajul trei. 

— Puteam să stăm la Willard, spuse Lassiter. Aș fi preferat 
acolo. 

Buck scutură din cap. 

— Locul ăsta e mai bun. Dacă-l caută cineva pe Joe Lassiter, 
n-o să înceapă cu Comfort Inn din suburbia orașului. 

Camerele lor se aflau la capătul unui coridor, vizavi de casa 
scării. Legate printr-o ușă din peretele despărțitor, erau destul 
de mari și draguț mobilate, cu paturi late și o vedere 
panoramică asupra circulaţiei de pe Interstate 95. 

— Am obţinut un rabat Triplu A, spuse Buck încântat. Șaizeci 
și patru de dolari pe noapte! /nc/usiv impozitul și micul dejun. Se 
duse la ferestre și le acoperi cu draperiile. Adevărul este, zise el, 
că într-un hotel ca ăsta paza e destul de bună. La miezul nopţii 
se încuie ușile - trebuie să suni la interfon ca să poţi intra. Pe 
urmă, mai au și un paznic înarmat, exact în holul de la intrare. 
La un hotel mare ca Willard, au un portar. Bodyguardul scutură 
din cap. De parcă ăsta poate ajuta la ceva! 


Lassiter se trânti pe pat și citi textul de pe una dintre casetele 
video: 


O viață de succes - Comedie - 114 minute, 1987. 
Callista Bates. Dave Goldman. Mare balamuc - un grup 
de absolvenţi pun la cale o crimă la Bursă. 

„Sincronizarea Callistei Bates e mai bună decât a 
unui Rolex-patru stele!” New York Times. 

„Ne-am prăpădit de râs!” Siskel & Ebert. 

Blockbuster spune: „Dacă v-a plăcut acest film, 
căutați Un peștișor numit Wanda. Se poate împrumuta 
la toate centrele”. 


Cel de al doilea video era un film de science fiction. 


Fluierarul - S.F. - 127 minute, 1986. Povestea lui Pied 
Piper, actualizată și plasată la Hamlin, Ohio. In rolul 
„Penny”, nominalizat pentru Oscar, Callista Bates este o 
cerșetoare punk ale cărei blues-uri cântate la muzicuţă 
salvează orașul de o invazie de șobolani infectați cu un 
virus mortal. Când consilierii principali ai orașului dau 
îndărăt de la promisiunile lor, ajung să regrete că nu l- 
au plătit pe acest cântăreţ din fluier. 

„Uluitor!” New York Daily News. 

„Extraordinar!” Premiere. 

„Callista este irezistibilă. Oricine ar vrea s-o urmeze!” 
Rolling Stone. 


Își amintea agitația creată de F/uierar, își amintea că dorise să 
vadă filmul, își amintea chiar că urmărise spectacolul Oscarurilor 
cu... cu cine, oare? Cu Gillian. Gillian i se trezi în amintire... un 
zâmbet cu gropiţe, sâni albi ca laptele. Ce-o mai fi cu ea? 

Premiile Academiei fuseseră o plictiseală fără sfârșit, dar 
Gillian insistase. Consimţise fără plăcere și suportase o seară de 
glume  răsuflate, seturi de hochei și piese muzicale 
ultracunoscute - care fuseseră cu atât mai greu de suportat cu 
cât Gillian rezistase plictisită la orice încercare de a o seduce. 
Rămăsese lipită de canapeaua pe care sărea în sus din când în 
când, aplaudându-și favoriţii. Când, în sfârșit, se anunţă premiul 
pentru „Cea mai bună actriţă”, aparatul de filmat o urmări pe 


351 


câștigătoare în timp ce înainta spre scenă, apoi reveni la Callista 
Bates. Gillian fusese revoltată că nu câștigase Callista, dar și ea, 
și Lassiter și toată lumea fu încântată când actriţa, cu un aer 
șugubăţ, dădu la iveală o muzicuţă și începu să cânte la ea în 
faţa aparatului de luat vederi, privirea ei șmecheră și plină de 
înțelesuri amintind tuturor că „Penny” știa ce să facă dacă 
încerca cineva s-o tragă pe sfoară. 

Lassiter nu văzuse niciodată filmul și abia dacă-și amintea de 
anul 1986. Fusese anul când își înscrisese firma. Angajase 
oameni în disperare, închiriase spaţii și afacerea luase niște 
proporţii cărora abia le putea face faţă. Işi amintea că uneori 
lucra câte șaisprezece ore pe zi, dar, în afară de asta, întreg acel 
an - precum și Gillian, după câte se părea - se dizolvase în ceva 
confuz din care nu mai rămăsese decât munca. 

Buck vorbea la telefon, comandând pizza la un local din 
apropiere, care se lăuda cu „un cuptor de cărămizi adevărat” și 
cu livrarea gratuită. 

— Sună-mă la recepţie. Cobor eu s-o iau. Nu uita salatele. 

Apoi Buck îl sună pe Pico și pe Chaz - restul „echipei”. 

Controlau casa lui Lassiter din McLean. După o scurtă 
conversaţie, Buck dădu drumul unui hohot de râs surprinzător 
de ascuțit. 

— Nu, spuse el. Ei nu fac așa ceva. Fii atent - te sun eu după- 
amiază. Puse receptorul jos și întoarse capul spre Lassiter. 
Locuiești la țară? 

Lassiter făcu un semn negativ din cap. 

— Majoritatea oamenilor nu consideră că McLean e chiar la 
tară. 

— Pico a văzut un cerb. Era să facă pe el de spaimă. Râse. Știi 
ce m-a întrebat? 

Lassiter clătină din cap. 

— Dacă mușcă. 

e 

Se așezară pe canapea și urmăriră O viată de succes, 
mâncând pizza. Berea era rece, salata proaspătă și pizza mai 
bună decât ar fi trebuit să fie. 

lar filmul era nostim, foarte nostim - totuși, din când în când, 
Lassiter observa că era aproape pe muchie de cuţit. Dacă 
regizorul ar fi avut o mână mai greoaie, iar actorii ar fi fost mai 
puţin dăruiţi, întreaga afacere ar fi fost un dezastru. 


352 


Callista era cea care ţinea totul în mână. Avea geniul dozării 
comicului și scotea tot ce se putea scoate dintr-un rol care se 
învârtea în jurul unui clișeu. Nu era o blondă toantă, ci una care 
trage sforile și care știe să facă pe proasta când asta este în 
avantajul ei. 

Buck părea să știe filmul pe dinafară și anunța unele 
fragmente dinainte, înghiontindu-l cu cotul pe Lassiter. 

— Aici e partea aia când se duc la World Trade Center - ia 
uită-te la tipul ăla mărunţel din planul doi. Pe urmă, începea să 
încurce acțiunea. 

Pe la jumătatea filmului, lui Lassiter i se atrase atenţia asupra 
unuia dintre acele momente importante printr-o palmă pe braț. 

— Fii atent acum, grozav, uită-te la asta! 

Callista, îmbrăcată într-un taior de culoare închisă și purtând o 
pălărie înaltă cu un voal de dantelă neagră, pozează ca o rudă 
îndoliată într-un salon mortuar. Înconjurat de șiruri de flori, 
partenerul ei de crime stă culcat într-un sicriu deschis, 
prefăcându-se că-i mort. Callista pășește încet de-a lungul 
culoarului central și, îngenunchind lângă sicriu, începe să se 
roage. Sau, cel puţin, așa pare, până când aparatul de filmat se 
apropie și devine clar că ea și „cadavrul” se ceartă între ei 
printre dinți. 

— Dă-mi cheia, îi cere ea. 

— Nu pot! O să se vadă că mă mișc. 

— Atunci, spune-mi în ce buzunar ai băgat-o. O scot singură! 

— Și mă lași aici? N-aș prea crede. 

Spre panica maestrului de funeralii de lângă ea și uimirea 
celorlalţi participanti, Callista începe să  scotocească în 
buzunarele bărbatului. 

— Pe Dumnezeul meu, Walter, dacă nu-mi dai nenorocita aia 
de cheie, te omor! 

— Nu poţi să mă omori, răspunse cadavrul, săltându-se pe un 
cot. Sunt deja mort. Asta-i problema! 

În acel moment, maestrul de funeralii leșină, Callista pune 
mâna pe cheie și... 

— Stop! strigă Lassiter. Apucând telecomanda, întrerupse 
filmul și apăsă pe Derulare. , 

— Ce faci, omule? se văicări Buck. Ce te-a apucat? Asta-i unul 
dintre momentele cele mai nostime! 


Lassiter ridică o mână în aer și scoase un sunet menit să-l 
potolească și să-i închidă gura. Buck dădu imediat din cap, în 
semn c-a înțeles, amintindu-și că interesul lui Lassiter pentru 
Callista Bates n-avea nimic de-a face cu distracţia. 

— O să mă uit cum se termină, spuse el cu un aer jignit. Poate 
mă duc după niște gheață. 

Lassiter făcu un semn din cap, fără să-l asculte; dădu filmul 
îndărăt, apoi îl reluă până la secvenţa dorită - acolo unde 
aparatul de filmat se fixa pe chipul înfășurat în văluri al Callistei. 
Apăsă pe butonul Pauză și prim-planul încremeni pe ecran. 

Privi și nu-i mai rămase nicio îndoială. Această femeie fusese 
la înmormântarea lui Kathy și a lui Brandon. 

Callista Bates. 

Stând așa la Comfort Inn, cu ochii pe ecranul televizorului 
prost reglat, Lassiter își aminti de înmormântare, de parcă și ea 
ar fi fost un film. 

Sicriele de lemn lustruit, unul mare, celălalt, mic - al lui Kathy 
și al lui Brandon -  odihnindu-se în gropile adânci, 
dreptunghiulare, care fuseseră săpate ca să le primească... 
fiecare cu câţiva trandafiri albi presăraţi artistic pe el de către 
participanţii la ceremonie. Un ultim trandafir cade cu o mișcare 
înceată, cinematografică, săltând ușor la atingerea lemnului. 

Un bărbat - Lassiter însuși - stă la o distanţă discretă, 
așteptând condoleanțele șoptite ale celor adunați acolo ca să-și 
exprime omagiul. Prima persoană, asemeni multor altora, îi e 
necunoscută: o blondă atrăgătoare, îmbrăcată în negru și 
purtând o pălărie demodată cu un voal transparent. 

Pentru o clipă, Lassiter se trezi din visare și rămase cu ochii 
pironiţi pe imaginea de pe ecranul televizorului. Apoi, închise 
ochii ca să-și amintească mai bine. 

La înmormântare, chipul femeii îi pare familiar, dar nu-și dă 
seama de unde o știe. Poate că e una dintre vecinele lui Kathy 
sau o mămică de la grădiniţa lui Brandon. Băiatul e cam de 
vârsta lui Brandon; are păr buclat, închis la culoare și un ten 
mediteranean. Se simte prost că nu-și poate aminti numele 
femeii și se vede pe sine aplecându-se înainte. 

— Ne cunoaștem? Ea dă din cap că nu. 

— Am cunoscut-o pe sora dumneavoastră în Europa. 

Brusc, sunetul și imaginea televizorului se puseră în mișcare, 
butonul de declanșare a pauzei încetându-și acţiunea asupra 


354 


femeii de pe ecran. Callista își vâri cheia în buzunar, își făcu loc 
printre participanţii la înmormântare și... 

Sunetul părea mult prea tare, de parcă cineva ridicase 
volumul în capul lui Lassiter. Închise televizorul și încercă să 
gândească. La înmormântarea lui Kathy și a lui Brandon ea 
trebuie să se fi prezentat și să-și fi prezentat și fiul, dar, deși era 
sigur de asta, nu-și putea aminti numele. Pentru nimic în lume. 

Cu un oftat, se așeză pe canapea și deschise o bere. Callista 
Bates, Marie Williams, oricum o chema, ea și fiul ei fuseseră în 
viață în noiembrie. Dar mai erau încă în viaţă și, dacă da, unde? 

Buck se strecură prin ușă, ducând în mâini o cutie din plastic 
plină de gheață. 

— Hei, zise el, făcând un gest spre ecranul întunecat. 
Mulţumesc că m-ai așteptat. |ţi sunt recunoscător. 

Terminară pizza și cea mai mare parte din bere și urmăriră 
restul filmului. Lassiter cercetă filmul cu atenţie câteva minute, 
dar în curând se lăsă iar captivat de film, râzând pur și simplu și 
așteptându-l pe Buck să-i tragă o palmă peste braţ. 

Când se termină, Lassiter făcu un duș, în timp ce Buck se 
apucă să dea câteva telefoane. Urmăriră știrile împreună, apoi 
câteva minute de Knicks cotonogindu-i pe Bullets. La un 
moment dat, Buck se ridică în picioare. 

— Ei, spuse el. Mă duc să pun capul jos. Dar sunt aici, alături, 
așa că... Pe curând. 

„Pe curând.” Asta era vorba lui Woody. Gândul la Woody îl 
făcu să-și amintească... sau să încerce să-și amintească ceva. 
Nu prea-și dădea seama ce era... o amintire vagă; și mai era 
ceva. Ceva despre identitatea Callistei ca „Marie Williams”. Și, 
deodată, mintea i se lumină. 

Dacă omul acela fusese Grimaldi? Dacă cel ce se interesase 
de creditul bancar al lui Marie Williams fusese Grimaldi? 

Lassiter se dădu jos din pat și se duse să-și caute servieta. 
Scoase din ea un dosar, îl deschise la creditul bancar pe numele 
de Williams și se uită la ultima pagină. 

Solicitare de informații. 10.19.95 - Allied National Products 
(Chicago). 

Chicago: vechea adresă a lui „John Doe”. 

Dacă n-ar fi existat apelul telefonic al lui Grimaldi la Embassy 
Suites, unde închiriase o cameră pe numele de „Juan Gutierrez”, 
identitatea italianului ar fi continuat să fie un mister. Lassiter se 


355 


uită la data cecului bancar și văzu că fusese făcut cam cu două 
săptămâni înainte de uciderea lui Kathy. 

Ceea ce nu dovedea că Grimaldi se afla în spatele acestei 
afaceri - în definitiv, își spuse Lassiter, făcuse și el propriile lui 
cercetări printr-un agent de informaţii din Miami. Totuși... dacă 
cineva o căuta pe „Marie Williams” și nu dispunea decât de o 
veche adresă, un cec bancar ar fi un prim pas util. Dacă avea 
noroc, asta putea duce la o nouă adresă și, chiar dacă nu se 
întâmpla așa, ar avea numerele cărţilor ei de credit. Și, din clipa 
când le avea, Grimaldi putea să-i urmărească venirile și plecările 
- dacă nu cumva fugea tot timpul. Ceea ce și făcea. Și, pentru 
că făcea acest lucru, se descotorosise de cărțile ei de credit și 
poate că asta îi salvase viaţa. 

(J 

Pico, șoferul, era un cubanez chipeș care nu prea vorbea mult 
și-i duse la Lassiter Associates într-un timp record, descurcându- 
se prin străzile aglomerate și alunecoase din centru cu ușurința 
cu care Michael Jordan trăgea la coș. 

In timp ce Buck stătea în biroul exterior, zăpăcind-o pe 
Victoria cu prezenţa lui, Lassiter ceru la Cercetări să se scoată 
un cec bancar pe numele Kathleen Anne Lassiter, care locuise la 
Keswick Lane 132, Burke. 

Urmă o clipă de tăcere, după care persoana de la Cercetare 
întrebă: 

— Nu cumva este... 

— Da. 

— OK... mă ocup imediat de asta. 

La un moment dat, în timpul nopţii, își amintise ce-l făcuse să 
se gândească la Woody... de fapt, nu la Woody, ci la unul dintre 
fraţii lui. Andy sau Gus. Sau Oliver. 

Când Joe Lassiter și Nick Woodburn fuseseră studenţi la St. 
Albans, familia lui Woody era celebră. Nu în felul în care era cea 
a lui Lassiter, ci din cauza mărimii ei. Doar din cauza mărimi). 

Erau unsprezece copii - șapte băieţi și patru fete - un număr 
atât de nepotrivit cu normele școlilor particulare din D.C.*, 
încât, oriunde se ducea un membru al familiei Woodburn, îi 
urmărea o litanie: „Au unsprezece copii... și nici măcar nu sunt 
catolici... Nici măcar nu sunt catolici... nici măcar nu sunt 
catolici!” 


4 District of Columbia. 


Prietenii lui Nick obișnuiau să se întrebe de ce doamna 
Woodburn era mereu însărcinată, și făceau socoteala taxelor 
școlare de fiecare dată când un alt țânc al familiei intra în cursul 
preșcolar de la Sidwell, St. Albans sau de la National Cathedral. 
Lassiter își petrecuse jumătate din copilărie în casa Woodburn 
din Georgetown, o casă care își oferea numele, propriile 
„terenuri” și destule rude, prieteni și asociaţi ca să se poată juca 
de-a capturează drapelul pe o scară monumentală. 

Când Lassiter îi telefonă la Departamentul de Stat, Woody 
răspunse, dar numai ca să spună: 

— Nu pot să vorbesc. Sunt într-o ședință. 

— Nu cu tine vreau să vorbesc, răspunse Lassiter, ci cu unul 
dintre fraţii tăi. 

— Într-o situaţie normală, m-ar amuza să ghicesc, dar... 

— Cel de la publicaţia de scandal... 

— Gus? Gus ar fi fost, sigur, ultimul la care m-aș fi gândit. 
Așteaptă o clipă - uite numărul. 

e 

Se dovedi mai greu să dea de Augustus Woodburn, editor-șef 
la National Enquirer, decât să-l contacteze pe fratele lui, care 
era doar conducătorul uneia dintre cele mai secrete 
departamente ale Guvernului American. Până la urmă, lui 
Lassiter nu-i rămase decât să se bizuie pe făgăduiala secretarei 
că „A.W.” va primi mesajul. 

Gus fusese întotdeauna îndrăgostit de ziaristică. Editase 
revista Bulldog din St. Albans, colaborase la Post și lucrase ca 
reporter la ziarul studenţesc de la Yale - până în ultimul an de 
studii, când își încetase activitatea ca să se însoare cu o 
profesionistă a schiului acvatic. Se mută în Florida, unde 
nevastă-sa lucra la Cypress Gardens, iar el își găsi o slujbă la 
Enquirer. 

Dacă ar fi făcut parte din altă familie, Gus ar fi fost privit ca 
oaia neagră. Dar clanul Woodburn era destul de mare ca să fie 
îngăduitor, și după cum spunea Woody: 

— Nici nu-ţi vine să crezi cu cine poate vorbi băiatul ăsta la 
telefon. 

Lassiter se gândise la Gus fiindcă-l văzuse o dată la televizor 
când căuta ceva, tot butonând canalele; era unul dintre acele 
show-uri - o masă rotundă la care un moderator agresiv 
orchestra un meci de ţipete ale unui grup de specialiști și 


357 


reporteri. Lassiter ar fi schimbat imediat canalul, dar gazda 
zâmbitoare tocmai îl prezentă pe „Domnul Augustus Woodburn, 
editor șef al National Enquirer. Subiectul: Etica mediilor de 
informare.” 

Era limpede că cineva avusese ideea strălucită să-l invite pe 
Gus la acest show pe post de tap ispăşitor al bărbaților și 
femeilor virtuoase de la Harper, Washington Post, Times și NPR. 
Dar Gus, băiatul arătos de treizeci și ceva de ani, cu un contur 
cizelat al maxilarului și ochi albaștri pătrunzatori, fu acela care 
atacă starurile. Când fu luat peste picior în legătură cu 
„ieftinătatea jurnalismului de scandal”, el se lansă într-un atac 
frontal asupra întregii prese. 

Cu un amestec de surprindere măsurată și calmă voioșie, le 
aminti colegilor săi că Enquirer își obținea câștigul prin 
mijloacele tradiționale de vânzare a ziarelor, mai mult decât din 
reclamele companiilor de băuturi și tutun. Cât privește 
conținutul ziarului, era adevărat că Enquirer nu câștigase 
niciodată un Premiu Pulitzer, dar adevărul era că premiul însuși 
își pierduse mult din credibilitate, ca urmare a scandalului Janet 
Cooke. Ceea ce ridica problema eticii jurnalistice. Menţionând 
câţiva publiciști și pe binefăcătorii lor, Gus puse la îndoială 
faptul că un ziarist putea prezenta în mod imparţial un subiect - 
să zicem controlul asupra armamentelor și îngrijirea sănătăţii - 
când același ziarist fusese plătit cu 30 000 de dolari pentru un 
discurs la NRA” sau la Asociaţia Americană Medicală. 

— Noi, cei de la Enquirer nu ţinem discursuri, spuse Gus. De 
fapt, nici nu le comentăm. 

Când show-ul se termină, asistenţa era în picioare, iar Gus fu 
aplaudat de toată lumea. 

Se făcuse aproape ora două după-amiază când Gus îi dădu 
telefonul de răspuns. Lassiter începu să explice cine era el, dar 
Gus îi tăie vorba. 

— Îmi amintesc de tine. Elizabeth Goode m-a părăsit în 
favoarea ta, când eram student în anul doi, iar tu erai în ultimul. 

— Îmi pare rău. 

— Mi-am revenit, spuse Gus, apoi trecu la subiect. Deci, care-i 
problema? Nu-mi închipui ce-ar putea fi. 


35 National Rifle Association of America - Asociaţia naţională Americană a Armelor. 
(engl.). 
358 


Era un pic cam jenant, dar Lassiter își exprimă speranţa că 
putea conta pe discreţia lui Gus. 

Gus izbucni în râs. 

— Ştii, aud vorba asta de vreo zece ori pe zi. lar răspunsul 
este: da. Poţi conta pe mine. Pe onoarea mea de Bulldog. 

— E vorba despre Callista Bates. 

— Steaua mea de cinema preferată. Ce-i cu ea? 

— O caut. 

— Toată lumea o caută. Ni se servesc mai multe ponturi 
despre Callista decât despre oricine altcineva, cu excepţia lui 
Elvis. Deși eu, personal, sper să nu fie găsită. Fiindcă, dacă 
apare, asta va fi știrea zilei pentru o săptămână, ca, pe urmă, să 
nu mai fie decât o actriță în căutarea unui angajament. 

Lassiter glumi, spunând că dacă o găsește nu va dezvălui 
nimănui știrea asta. Explică ceva despre motivul pentru care îl 
interesa actriţa, despre faptul că era ceva personal, că nu putea 
spune mai mult, dar că, dacă ziarul avea unele repere despre 
locul unde se putea afla Callista, chiar și repere ce nu păreau 
controlabile... 

— Sunt flatat că un anchetator apelează la mine. Oftă. Dar 
despre Callista Bates ce pot să spun? Adevărul este că nu prea 
s-a spus nimic de când a plecat din Minneapolis. Au fost multe 
„apariţii”, dacă înţelegi ce vreau să spun, dar asta s-a întâmplat, 
când? Aproape cu șase ani în urmă, nu? 

— Ei, bine, dacă auzi ceva... 

— S-ar putea s-aud... Dar, de fapt, există un șmecher care a 
făcut carieră de pe urma Callistei... 

— Finley? 

— Da. Ce, ai și stat de vorbă cu el? 

— Nu, eu nu. Un tip care lucrează pentru mine... 

— Ei, sper că a fost discret, fiindcă Finley e un pescuitor în 
ape tulburi. Dar, ascultă, uite cum facem: o să pun pe cineva să 
se uite prin arhive, să verifice linia fierbinte și să vadă ce se 
poate găsi. O să-i spun că facem o actualizare și... o să-l 
însărcinez pe Finley cu treaba asta. În felul ăsta, îl ţin ocupat. S- 
ar putea să dea de ceva. In orice caz, o să-mi arunc un ochi pe 
informaţiile pe care le avem și, dacă găsesc ceva interesant, te 
caut eu. _ 

— Mulţumesc, Gus. |ți rămân dator cu un serviciu. 

— Cu două. Nu uita de Elizabeth Goode. 


Ceva mai târziu, în aceeași după-amiază, sosi un plic de la 
Departamentul Cercetări conţinând creditul bancar al surorii lui 
Lassiter. Avea șase pagini, dar el nu se uită decât la sfârșit, 
unde erau înșirate celelalte chestiuni în suspensie. Și, iată: 19- 
10-95. Allied National Products. 

Asta lămurea lucrurile. Același agent din Chicago, care se 
ocupase de „Marie Williams”, rezolvase și problema surorii lui - 
și făcuse asta în aceeași zi. Trebuie să fi fost Grimaldi. 

Bătu darabana pe birou cu degetele. Ce urma acum? Stătu o 
clipă pe gânduri, apoi sună la Cercetări. 

— Îmi trebuie certificatul de naștere al unei femei cu numele 
de Marie Williams, spuse el. inițiala din mijloc este A, de la... 
Alabama. Data nașterii este opt martie, 1962. Nu știu locul 
nașterii, dar e pe undeva prin Maine. Faceţi rost de un om în 
capitala statului - sunt sigur că au un birou de evidență a 
populaţiei sau ceva de genul ăsta. Spune-i să ne transmită prin 
fax tot ce află. 

Ceea ce, în cel mai rău caz, vor fi numele și locul nașterii 
părinţilor ei. Și, deși s-ar putea ca actriţa să nu se mai fi dus 
niciodată pe acasă, era posibil să păstreze încă legătura cu 
părinţii și, în caz că nu, cu câteva dintre persoanele cu care 
crescuse împreună. Ce naiba, era și ăsta un reper. 

Dar lui nu-i mai rămânea mare lucru de făcut. Il avea pe Gary 
Stoykavich, care scotocea prin Minneapolis ca să vadă ce putea 
afla despre cei doi ani petrecuţi acolo de Callista. Il avea pe Gus 
Woodburn, care colecta repere din arhivele publicaţiei Enquirer, 
în timp ce cineva din Maine căuta certificatul de naștere al 
Callistei. Deva Collins scria o notă despre studiile religioase ale 
lui Baresi și, dacă nu cumva uitase, era în căutarea cuiva care 
putea explica ce făcuse Baresi ca genetician. 

Tocmai cântărea toate astea în minte, când unul dintre tinerii 
de la Cercetare sună ca să-i spună că „o grămadă de informaţii 
din partea lui Katz și Djamma erau pe drum...” 

— Cine dracu' mai sunt și ăștia? 

— Sunt firma de relaţii publice care se ocupă de Callista 
Bates. 

— Drăguţ din partea lor că ne ajută, remarcă Lassiter. 

— Sunt și ei destul de interesați. Tipul cu care am vorbit 
spunea că, dacă reuşim să aflăm unde-i de găsit, ar putea ieși o 


360 


grămadă de bani din asta. Tristar are nevoie de ea pentru un 
film inspirat de viața lui Garbo, și Nick Katz zice că ar putea 
obţine o sumă cu opt cifre. Așa că a trebuit să le promit că o să-i 
anunţăm dacă dăm de ceva. 

Își petrecu restul zilei în ședințe cu conducerea și în 
consultaţii cu juriștii, cercetând paragrafele scrise cu litere 
mărunte, în vederea vânzării companiei. Oriunde se ducea, Buck 
rămânea cu exact doi pași în spatele lui, scormonind biroul cu 
privirea, de parc-ar fi fost Dealey Piaza. Faptul că prezenţa lui 
agita lumea era clar din uităturile îngrijorate pe care le provoca, 
dar, cu toate astea, Lassiter nu făcu efortul de a-i lămuri ce era 
cu el, simțind o plăcere perversă din vecinătatea inexplicabilă a 
acestui stingător de incendii. 

Când Deva Collins apăru pe la ora șase și, cu o ușoară 
fluturare a mâinii, îi puse o hârtie pe birou, el era obosit. 

— Atenţie! zise ea. 

— Ce-i asta? 

Ea păru dezumflată. 

— Nota mea. 

— Nota ta? 

Fata se făcu roșie la faţă. 

— Despre Ignazio Baresi - contribuţia lui la studiile religioase. 

— Ah, da, răspunse el, frecându-se la ochi. Foarte bine! 
Bravo! Încercă să pară entuziasmat, dar vorbea fără convingere. 
În acel moment, tot ce-și dorea era să se ducă acasă, să bea 
ceva și să se uite la filme cu Callista Bates, împreună cu noul lui 
amic, Buck. A 

Aruncă o privire peste notă. Vreo cinci, șase pagini. li mulțumi 
Devei Collins. Ea îi făcu un semn ușor cu mâna, în timp ce ieșea. 

Adevărul era că interesul lui pentru dezlegarea misterului 
privitor la legătura lui Baresi cu Umbra Domini și cu asasinatele 
începuse să scadă din momentul când văzuse O viață de succes. 
Ceea ce era important acum era s-o găsească pe Callista Bates 
și pe copilul ei. Morți sau vii. De îndată ce termina asta, putea 
relua cercetările privitoare la Grimaldi și a motivului care se 
ascundea în spatele întregii afaceri. 

Totuși Deva Collins muncise din greu la raportul ei și sigur că-l 
va întreba cum i s-a părut. Așa că se așeză jos cu nota ei și, 
sprijinindu-și bărbia în mână, începu să citească. 


Ignazio Baresi (1927-1995) 

Contributii în domeniul învățăturii Biblice 
Raport întocmit de: C. Deva Collins 

Date biografice şi lista publicațiilor 


Lassiter parcurse rapid cu privirea această parte. Baresi se 
înscrisese la Sorbona la vârsta de treizeci și șapte de ani ca 
„student” la cursurile de filosofie și religii comparate. Un an mai 
târziu, se dusese să-și continue studiile la Universitatea din 
Munster, în Germania. Apoi, după un an petrecut ca profesor 
invitat la Școala de Teologie de la Harvard, Baresi se retrăsese 
brusc din acest câmp de activitate, în 1980, întorcându-se la 
reședința lui din Italia. În ciuda faptului că avusese o carieră de 
scurtă durată... bla, bla, bla... influenţa lui Baresi se simţea încă 
în acest domeniu. 

Urma o listă cronologică a operelor publicate de Baresi. 
Lassiter își aruncă un ochi peste ea, reținând doar câteva titluri: 
Esențiala omenie a lui Hristos: doctrină sau dicton? (1974)... 
Cultul Zeitei și Fecioara Maria (1977). Şi unica lui carte: Moaste, 
Totemuri și Divinitate (1980). 

Învățătura Biblică și Cristologia. Deva descria natura acestei 
discipline care, spunea ea, fusese concentrată în ultimii 150 de 
ani pe ceea ce ea numea „căutarea lui lisus ca figură istorică”. 
În esenţă, aceasta era o încercare a savanților de a da la o parte 
mitul și ceea ce se știa din auzite, ca și doctrina impusă după 
„evenimentul mântuirii”, ca să afle care părţi ale Evangheliei 
erau „verificabil adevărate”. Pe măsură ce metode moderne din 
ce în ce mai sofisticate își spuneau cuvântul în această 
problemă, răspunsul la întrebarea „Ce se poate dovedi cu 
certitudine în legătură cu viața și moartea lui lisus?” era: 
aproape nimic. 

Opera lui Baresi. Teza principală a lui Baresi era de domeniul 
analizei doctrinare și era legată de influenţa evenimentelor 
exterioare asupra doctrinei bisericești. Baresi susținea că 
insistența doctrinei asupra naturii umane, carnale și fizice nu 
venea din Evanghelie, ci avea scopul de a contracara credinţa 
unei alte secte creștine, că lisus era în totalitate divin. In 
Evanghelia însăși nu se pomenea prea mult de nașterea lui 
Hristos - iar despre Maria abia dacă se spunea ceva - și nici 
Patimile lui nu erau prea mult accentuate. Insistenţa doctrinară 


362 


asupra unui lisus care s-a nascut ca un om, a murit ca un om și 
a suferit chinuri ca un om se reflecta și în mărturia vizuală a 
artei religioase creștine. Deși nu exista o artă creștină veche - 
primii creștini veneau dintr-o tradiţie semită care interzicea 
reprezentarea artistică - din clipa când au început să apară, 
înfăţișările lui Hristos s-au schimbat rapid: de la un tânăr 
strălucitor, fericit, „solar”, înconjurat de raze (secolul al 
patrulea), la un Crist chinuit, răstignit pe cruce și cu rănile 
sângerânde (secolul al șaptelea). 

Deva sublinia că, deși această lucrare iniţială se încadra în 
tradiția erudiţiei biblice, după aceea, opera lui Baresi făcuse o 
cotitură bruscă. 

Moaşte, Totemuri și Divinitate. În unica sa carte, Baresi a 
analizat dezvoltarea cultului martirilor și a sfinţilor în creștinism, 
ceea ce a dus la credința populară în puterea moaștelor - 
aceasta avându-și rădăcinile aproape cu certitudine în vechile 
sisteme de credinţă totemice și animiste. 

Totemurile și fetișurile diferă de moaște prin faptul că, deși 
toate conferă putere celor care le posedă, primele două sunt 
simbolice, în timp ce moaștele sunt, într-adevăr, rămășițele 
materiale ale unor ființe sfinte rămase după moartea acestora, 
sau obiecte sfinţite prin contactul cu „făptura corporală”. 

Totemurile și fetișurile sunt deseori asociate cu animalele - 
ambele onorând un trib sau un individ și transmițându-i forța 
animalului. După părerea lui Baresi, vechile picturi rupestre 
aveau o natură totemică, având darul atât de a cinsti animalele, 
cât și, într-un anume sens, de a le „capta” puterea. 

Baresi asocia credinţele totemice și încrederea în moaște cu 
ritualuri foarte primitive - în care sângele leului, de pildă, era 
ingerat ca mijloc de absorbţie a forței animalului. Ritualurile 
canibalice includeau și ingerarea sângelui și a organelor 
dușmanului învins, ca mijloc de absorbire a puterii sale și de 
cucerire a spiritului său. Baresi a analizat forța totemică a 
obiectelor rituale în multe religii și a explorat transmiterea unei 
astfel de forțe în anumite culturi, de la obiecte la noțiuni 
abstracte: cuvinte, incantaţii și, mai ales în iudaism și islamism, 
litere și cifre. 

Cea de-a doua jumătate a cărţii lui Baresi se referea la 
moaște și, mai cu seamă, la rolul moaștelor în creștinism. Pe la 
începutul secolului al patrulea, credinţa în puterea magică a 


363 


moaștelor creștine de a alunga demonii, de a vindeca bolile, și 
așa mai departe, era bine stabilită. Nu era surprinzător că 
popularitatea moaștelor, ca reprezentare a puterii ușor de 
înțeles de către omul obișnuit, a crescut. Prin secolul al nouălea, 
apăruse o afacere specializată, cu centrul la Roma, care vindea 
moaște sfinte prin toată Europa. În Evul Mediu, aproape orice 
bisericuţă avea oasele ei, fragmentele ei de unghii și dinți ai 
diferiților sfinţi şi martiri, păstrate, deseori, în relicvarii 
elaborate. Colectarea de moaște era atât de înverșunată și 
credinţa în puterea lor atât de adâncă, încât negustorii de 
moaște îi urmăreau pe posibilii sfinţi și martiri, mai ales pe cei 
bolnavi, și se instalau la ei de îndată ce mureau ca să le fiarbă 
trupurile până nu mai rămâneau decât oasele. 

Cele mai puternice moaște erau cele ale lui lisus și ale Mariei. 
Prepuţul lui lisus fusese păstrat în relicvarii din pietre scumpe în 
vreo jumătate de duzină de biserici, și tot așa și fânul din iesle, 
părul lui, cordonul lui ombilical, dinţii lui de lapte, sângele și 
unghiile lui. Părul Mariei era de găsit peste tot, la fel sticluțele 
pline cu lapte din sânul ei și chiar și așchii din stânca pe care 
picurase laptele ei, albind piatra. Cât despre moaștele privind 
Patimile Domnului, existau nenumărate unghii, spini din coroana 
de spini, chiar și întreaga coroană de spini - la Sainte Chapelle 
din Paris - trei exemplare din Suliţa lui Longinus (sulița care a 
străpuns coasta lui Hristos) și diferite haine impregnate cu 
sudoarea lui Hristos, precum și icoana vie a vestitului giulgiu din 
Torino. Existau așchii din placa de marmură de pe mormântul lui 
Hristos, linţolii de îngropăciune și sandale, și orice artefact 
imaginabil care intrase în contact cu trupul lui lisus. (Oasele sau 
dinţii - obișnuitele moaște rămase de la sfinţi - lipseau, de 
vreme ce se ridicase la Cer). 

Baresi făcuse liste cu unele dintre miracolele atribuite 
diferitelor moaște și le urmărise evoluţia. Deși existau falsuri 
evidente - destule așchii din crucea cea adevărată ca să 
construiești oricâte hambare ai fi poftit - credinţa în puterea 
moaștelor era atât de veche și de înrădăcinată, încât bunul-simţ 
se revolta la ideea că nu existau moaște ale lui Hristos. Dacă 
oamenii din zilele noastre, susținea Baresi, ajungeau ușor la 
convingerea că ceva atât de imaterial ca apariţia Fecioarei 
putea dezvălui un izvor de ape tămăduitoare - dovadă fiind 
pelerinii de la Lourdes - atunci cum se explică faptul că niciunul 


364 


dintre numeroșii ucenici ai ui lisus nu păstrase o relicvă 
adevărată din ceea ce fusese, în definitiv, un zeu în carne și 
oase? 

În cele din urmă, argumenta că ritualul împărtășaniei prin 
care vinul și pâinea simbolice sunt prefăcute în Sângele și 
Trupul Mântuitorului, este o practică întemeiată pe credinţa 
animistă a puterii moaștelor. Transsubstanţierea nu este nimic 
altceva decât transformarea spirituală a moaștei simbolice 
(vinul) într-una propriu-zisă (sângele). 


Notă: Domnule Lassiter, cea mai mare parte a acestei 
informaţii provine de la teza de doctorat a unei 
studente din Georgetown, scrisă în 1989. Numele 
studentei este Marcia A. Ingersoll, și am și adresa ei, 
dacă aveți nevoie de ea. Deva. 


e Capitolul 33 


În săptămâna care urmă, „progresul” lui Lassiter fu, în cea 
mai mare parte, negativ. 

Intermediarul din Augusta transmise că nimeni cu numele de 
Marie A. Williams nu se născuse în Maine la 8 martie, 1962. 
Poate că și-a schimbat numele, sugerase el, dar, dacă așa a 
procedat, nu mai putem face nimic. Schimbările de nume nu pot 
fi verificate și nu pot să urmăresc toate fetele care s-au născut 
pe 8 martie '62. Ceea ce puteam face - și am și făcut - a fost să 
caut o Mary Williams, în cazul că aţi greșit prenumele. 

— Și ce-ai aflat? 

— Că au existat șaptesprezece până în 1950, iar patru dintre 
ele au un nume de mijloc care începe cu A. Dar nu vă faceţi 
iluzii: niciuna nu este cea pe care o căutați: datele nașterii nu se 
potrivesc. Nu se potrivește nici anul, nici nimic. 

Așa stăteau lucrurile. lar din partea lui Gus Woodburn de la 
Enquirer și a lui Gary Stoykavich din Minneapolis n-avea niciun 
fel de vești. Adevărul era că singura informaţie pe care o 
primise fusese furnizată biroului său de către un băiat de la 
Cercetări, care intră la el ţinând în braţe o cutie de bancă din 
carton. Era o colecție de documente privitoare la Callista Bates, 
întregită de materiale din partea agenţiei Katz & Djamma. In 


365 


general, era o compilație amestecată cu cercetări pe calculator, 
cu tăieturi din ziare și reviste, cu fragmente video și fotografii, 
publicaţii pentru fani, scenarii de film și reproduceri. Mărturia 
Callistei de la așa-zisul proces era și ea acolo, în procesul verbal, 
și tot acolo se găseau și copii ale interviurilor date de ea la 
Rolling Stone, Premiere și 60 Minutes. 

Băiatul se pierdu în scuze. 

— Am încercat diferite metode de organizare a materialului, 
dar, neștiind ce anume căutați... Ridică din umeri și adăugă: 
Deci, n-am făcut decât să-l punem în ordine cronologică. 

— E-n regulă, răspunse Lassiter. Nici eu nu știu ce caut și am 
să mă lămuresc abia când găsesc ce trebuie. Cred că e cazul să 
citesc eu singur tot ce e nevoie. 

Și asta și făcu. Citi totul despre Callista Bates, de la recenziile 
demolatoare din Cinema Aujourd'hui până la prezentările 
nostime (deși speculative) ale vieţii ei amoroase. Află care era 
profitul fiecărui film al ei, care era floarea ei preferată (Dantela 
Reginei Anne), care era organizaţia ei de caritate preferată 
(PETA) și ce părere avea despre hrana marină (era o preferinţă a 
ei). Putea să recite - tot capitolul „apariţiilor” ei care o plasau 
peste tot, de la un studio muzical din Muscle Shoals până la o 
vizuină de consumatori de opiu din Chiang Mai - și în multe alte 
locuri. (Era pe moarte într-o clinică elveţiană de pe urma unei 
boli ce o desfigurase. Nu, trăia ca Sărmana Claire pe străzile 
Calcutei!) Pe scurt, deși mai rămăsese mult de citit, i se părea 
că știa totul despre Callista Bates - în afară de locul unde se 
născuse, unde trăia și ce nume purta în prezent. 

Își petrecea serile uitându-se la filmele video. Până acum, le 
văzuse pe toate, împreună cu Buck și cu Pico, întinși pe podeaua 
camerei de zi. Acum, când străzile erau îngropate în zăpadă și 
gheață, alergarea devenise, practic, imposibilă, așa că își luase 
obiceiul de a face aplecări din talie, împreună cu „dădacele”. 
Ceea ce nu-l prea încânta. 

Un lucru care se putea spune despre felul de-a juca al Callistei 
era că se asemăna cu un cameleon și acesta era, fără îndoială, 
unul dintre motivele principale care-o ajutaseră să dispară cu 
atât de mult succes. Indiferent de cum apărea pe ecran, îţi 
spuneai, aceasta era ea cea adevărată, așa era ea în realitate - 
indiferent de ce haine avea pe ea sau pe cine interpreta. 


366 


Poate că asta făcea din ea o mare actriţă, sau poate că nu. În 
tot ce făcea Callista Bates era o doză bună de publicitate, și 
adevărul era că steaua ei nu începuse să strălucească, așa cum 
se întâmplă cu mulţi alţi artiști, decât după brusca ei dispariţie - 
o nouă lumină stinsă din constelația celor stinși prematur. 

Sau a celor care-și pierd urma. 

Totuși, își zicea Lassiter, în cazul Callistei, publicitatea se 
apropia de adevăr. Ca actriță, avea o uimitoare autoritate, și 
acea autoritate devenea vizibilă abia când se sfârșea filmul. 
Niciodată nu vedeai cum se învârteau roţile și nici nu aveai 
senzația că urmărești „un spectacol” - decât atunci când acesta 
se termina, și-ți dădeai seama că nu-ți luaseși ochii de pe ea 
timp de două ore. Și ceea ce te atrăgea nu era doar frumuseţea 
ei. Din contră, farmecul ei era deseori umbrit de rolurile pe care 
și le alegea - menestrelul jucăuș, năstrușnic din F/uierarul, 
gospodina sfioasă din Zí de zi omul de știință scorțos din Ploaie 
de meteori. 

Asta-i aminti că trebuia să-l sune pe un om de știință numit 
David Torgoff. După cum spunea Deva, Torgoff era un specialist 
pe care compania îl folosise ca martor expert în anchete 
implicând evidența ADN. „Un oximoron pe două picioare” de 
fapt un celebru profesor de microbiologie la MIT”, un om care 
știa să se exprime simplu. De aceea, era cât se poate de potrivit 
să-l îndrume pe Lassiter în ceața polisilabică a cercetărilor de 
genetică făcute de Baresi. Cuvintele cheie fură „știe să se 
exprime simplu”. 

Se uită pe birou după numărul lui Torgoff și, chiar în clipa 
când dădu de el, Victoria îl sună pe intercom. 

— Vă caută un domn Coppi. Din Roma. 

Lassiter șovăi, întrebându-se cine putea fi acest Coppi. În cele 
din urmă, spuse: 

— Dă-mi legătura. 

O clipă mai târziu, o voce de bărbat apăru pe fir. 

— Domnul Lassiter? Domnul Joseph Lassiter? 

— Da? 

— Mă iertaţi, dar... Trebuie să mă asigur că vorbesc cu 
persoana potrivită. Sunteţi domnul Joseph Lassiter care a fost de 
curând oaspete al Pensiunii Aquila din Montecastello di Peglia? 


36 Massachusetts Institute of Technology - Institutul de Tehnologie din Massachusetts. 
(engl.). 
367 


Între ei se așternu o lungă tăcere, în timp ce adrenalina năvăli 
în pieptul lui Lassiter. 

— Cine-i la telefon? întrebă el. 

— Scuzele mele, domnule Lassiter. Numele meu este Marcello 
Coppi. Sunt avocat în Perugia. 

— Hmmm, mormăi Lassiter, străduindu-se pe cât putea să-și 
păstreze o voce neutră. 

— Da. Și, mmm... am primit numărul dumneavoastră de 
telefon de la un coleg... de la poliţie. 

— Înţeleg. Și despre ce-i vorba? 

— Mă tem că am să vă aduc niște vești neplăcute. 

— Domnule Coppi... vă rog. 

ltalianul își drese vocea. 

— Poliţia va anunţa în curând tribunalul în legătură cu 
inculparea dumneavoastră în uciderea... un moment, vă rog... în 
uciderea lui Giuglio Azetti și a lui Vincenzo Varese. 

Lassiter simţi că i se taie respiraţia. 

— Asta-i o nebunie! zise el. Dacă aveam de gând să-l omor pe 
Azetti, de ce-aș fi spus cuiva că sunt în drum spre biserică? 
Când l-am găsit eu, era mort. 

— Eu nu mă îndoiesc de nevinovăția dumneavoastră, 
domnule Lassiter, dar vă avertizez să nu discutaţi la telefon 
amănunte despre faptul că v-aţi apărat. V-am sunat doar cu 
scopul de a vă sugera că este în interesul dumneavoastră să fiţi 
reprezentat în această problemă, aici, în Italia, și ca să vă ofer 
serviciile mele. 

Lassiter respiră adânc și aruncă un șuvoi de aer spre tavan. 

— Vă pot asigura că am cele mai alese referințe, domnule 
Lassiter. Dacă veţi contacta Ambasada Americană... 

— Asta-i incredibil! zise Lassiter. i 

— Da, sunt de acord. Este ceva destul de neobişnuit. In mod 
normal, poliția ar face efortul de a stabili un interviu la 
Washington, dar în cazul acesta... Mi s-a spus că vor cere 
extrădarea îndată ce tribunalul emite sentința. E ceva foarte 
neobişnuit. 

Lassiter rămase puțin pe gânduri, pe urmă întrebă: 

— De ce vor să aleagă calea asta? 

— Nu știu. Poate că există o presiune... 


368 


— Da, răspunse Lassiter. Și îmi închipui de unde vine. Făcu o 
pauză. Uite ce e, nu-i deloc momentul potrivit să fiu extrădat, 
indiferent unde... 

— Vreţi să glumiţi? 

— Da. Chestiunea este: dacă m-ai reprezenta acolo, ai putea 
obţine o amânare? 

— Nu știu, răspunse italianul. Este posibil, bineînţeles, dar... 

— Ai nevoie de un avans. 

— Știţi... da, sigur că da. 

După ce căzură de acord asupra unei sume, Coppi făgădui să- 
| ţină pe Lassiter la curent cu tot ce se întâmplă, iar Lassiter, la 
rândul lui, spuse că va găsi un avocat la Washington ca să-l 
reprezinte în Statele Unite. După ce mai discutară câteva 
amănunte, Lassiter puse receptorul jos, se lăsă pe spătarul 
scaunului și bombăni „să-i ia dracu”, de câteva ori, până când 
se auzi un ciocănit la intrare și Victoria băgă capul pe ușă. 

— Joe? 

— Da, vino înăuntru. 

— Tocmai am primit asta. Se apropie de biroul lui și-i dădu un 
plic de la Federal Express. E de la National Enquirer. 

— Ah! Perfect! Mulţumesc. 

În timp ce Lassiter se apucă să deschidă plicul, Victoria porni 
spre ușă, apoi se opri: 

— Îmmm... 

Lassiter ridică ochii de pe plic. 

— Ce-i? 

— Eram doar curioasă. 

— Despre ce? 

— Despre Buck. 

Lassiter pufni pe nas. 

— Toţi suntem curioși în legătură cu Buck... la ce te referi? 

— De fapt, spuse ea - mă întrebam doar dacă... dacă-i 
însurat. 

Lassiter se încruntă. 

— Nu știu, răspunse el. N-a venit vorba despre asta niciodată. 
Vrei să-l întreb? 

— Nu, răspunse Victoria, roșind. Nu contează. Și, spunând 
asta, închise ușa în urma ei. 

Lassiter își sprijini capul în mâini. Problema din Italia era un 
dezastru. Chestiunea nu era să-și apere interesele la tribunal. 


369 


Era sigur că putea face asta, dacă lucrurile ajungeau până la 
proces. Dar, de fapt, n-ar fi trebuit să se ajungă aici, asta era 
problema. „Dacă sunt extrădat”, își zise Lassiter, „mă omoară în 
închisoare... asta-i sigur!” 

Dacă nu le vin eu de hac mai înainte. 

Ridică privirea, se sprijini de spătarul scaunului și bătu 
darabana cu degetele pe birou. Ce era de făcut? „Ține-ţi firea, 
își spuse el. Până se încing lucrurile. Pe urmă fugi cât te ţin 
picioarele.” 

Plicul trimis de Gus Woodburn conţinea o notă și o fotografie 
de patru pe zece, reprezentând o femeie râzând, în timp ce se 
apleca să închidă fermoarul hanoracului purtat de un băieţel. Se 
aflau în fața unui McDonald's, undeva unde era frig: pe pământ 
erau mormane de zăpadă murdară, se vedea un șir de mașini 
parcate și munţi în fundal. Lassiter se uită la femeie și își zise: 
asta-i ea. E sigur - sau probabil - ea. Dar nu putea să bage 
mâna-n foc. Se vedea pe trei sferturi din profil și imaginea era 
puţin neclară. Fotografia era, fără îndoială, o copie mărită a unei 
poze luate cu un aparat ieftin și... putea să fie ea sau putea să 
fie cineva care semăna cu ea. 

Totuși era, cu siguranţă, ea sau sora ei, fiindcă nu exista 
niciun fel de îndoială în privinţa băiatului: stătea în fața femeii 
cu un fes de schi într-o mână, și un Big Mac în cealaltă. Părul lui 
era o învălmășeală de bucle negre și părea că se uită la aparatul 
de filmat ca dintr-un fund de puț. 

„lar el e Jesse”, spusese ea. Lassiter își aducea aminte de 
băiat. Ochii lui aveau culoarea mahonului. Căprui și fără fund și 
se uitau la el ca dintr-o fântână. Stând acolo, la câţiva pași de 
mormântul lui Kathy, femeia se recomandase. Numele ei era... 

Nu-și mai amintea. Nu-și mai amintea deloc. 

Cu un geamăt de frustrare, Lassiter își mută atenţia asupra 
notei care însoțea fotografia și începu să citească: 


Joe, 

Urmăritorii Callistei cred că fotografia e autentică, dar 
ce știu ei? A sosit la noi acum un an și scrisoarea 
însoțitoare s-a topit, pe undeva, între camera cu 
corespondență și biroul meu. Așa că nu știm cine-a 
făcut-o sau unde, dar dacă folosește la ceva... foarte 


bine! (Se pare că are un copil! Un fruct al dragostei? Un 
drăcușor? Dacă afli ceva, anunță-mă și pe mine!) 
Gus 


Lassiter avea o lupă pe birou, pe care-o folosi ca să se uite la 
fotografie mai atent. Callista și Jesse erau în prim-plan, cu 
restaurantul chiar în spatele lor. La stânga, erau câteva mașini 
parcate, iar în depărtare se vedeau munţii. 

Dacă unghiul ar fi fost puţin schimbat, ar fi fost posibil să vezi 
plăcuțele cu numerele de înmatriculare ale mașinilor și ai fi 
putut ghici statul unde fusese făcută fotografia. Dar fotograful 
cadrase poza în așa fel încât un se vedea decât partea de sus a 
mașinilor. 

Dar, chiar și așa, exista un oarecare punct de reper: folosind 
lupa, Lassiter putu vedea că unul dintre munţii din fundal era 
străbătut de pârtii de schi. În biroul de la Washington lucrau 
patruzeci de persoane, deci exista o șansă ca una dintre ele să 
recunoască locul. O sună pe Victoria prin intercom și o rugă să 
vină la el. 

— Facem un concurs, îi spuse el, întinzându-i fotografia. Un 
weekend pentru două persoane la New York, cu plata tuturor 
cheltuielilor, pentru cine poate să-mi spună unde s-a făcut poza 
asta. 

Victoria își aţinti privirea asupra fotografiei. 

— Cum se poate ști așa ceva? întrebă ea. 

— Dac-aș ști, n-ar mai fi niciun concurs, răspunse Lassiter. 
Dar mă gândeam: poate c-ar trebui să-i faci atenți la panta de 
schi din fundal. 

Poate că cineva recunoaște imaginea. 

Victoria îi aruncă o privire plină de îndoială. 

— Ce pantă de schi? întrebă ea. 

— Asta de aici, răspunse Lassiter. În spatele restaurantului. Se 
văd urmele schiurilor. 

— E voalată. 

— Nu-i voalată. Un schior ar recunoaște-o, probabil, într-o 
clipă. 

— Și eu schiez, răspunse Victoria, și pot să-ți spun că e 
voalată. 

Lassiter se strâmbă. 


371 


— Uite ce e: fă câteva copii și împarte-le la oameni. OK? Nu se 
știe niciodată. 

Victoria ridică din umeri. 

— Oo-keyyy! cântă ea și plecă spre camera de copiere. 

In seara aceea, Lassiter mâncă mâncare chinezească la 
pachet în biroul lui și o ajută să alunece pe gât cu prea multe 
Tsing-tao. Urmări Ploaie de meteori pentru a treia oară și adormi 
în timp ce gândea: „O să am nevoie de un avocat”. Se corectă: 
„Alt avocat”. Unul care să se alăture grupului de avocați din 
corporație, angajaţi să reprezinte firma, cineva care să 
suplimenteze eforturile acelui talent legal special ce finaliza 
textul scris cu litere mărunte din tranzacţia AmEx, cineva care 
să se ocupe de aspectul statal al lucrurilor în tandem cu 
Marcello Coppi, pe scurt, avea nevoie de un avocat criminalist. 
Știa că era un semn rău când avocaţii din viaţa cuiva întrec 
numărul prietenilor. 

e 

A doua zi dimineață, se opriră la curățătorie în drum spre 
lucru și își luă cămășile și jacheta de piele. Spre mirarea și 
tristeţea lui, un plic era prins cu un ac de buzunarul jachetei - 
înăuntrul lui se afla scrisoarea lui Baresi către părintele Azetti. În 
fuga lui din Montecastello, uitase cu totul de el. Îi aruncă o 
scurtă privire și vări plicul în buzunarul de la piept al jachetei. 

In timp ce Buick-ul gonea pe GW Parkway spre Key Bridge, 
Lassiter stătea în spate și citea Washington Post. Pico și Buck 
erau în față, stând liniștiți de vorbă, dar, deodată, Buck întoarse 
capul spre el. 

— Avem o problemă, spuse el. 

Lassiter mormăi: 

— Lasă tâmpeniile. 

— Vorbesc serios, răspunse Buck. Suntem urmăriţi de două 
zile. 

_ Lassiter ridică ochii de pe ziar și se uită, automat, peste umăr. 
In spatele lor erau o mie de mașini. 

— Nu văd nimic, zise el. Acum e ora de vârf. 

— Buck are dreptate, zise Pico. Azi-noapte, era o mașină în 
faţa casei. 

— A stat acolo toată noaptea, îl corectă Buck. 

— Și când am intrat în curăţătorie, au oprit mașina la 
benzinăria de peste drum, adăugă Pico. 


372 


Lassiter puse ziarul jos. 

— De ce n-aţi chemat poliţia? întrebă el. 

Buck ridică din umeri. 

— Să chemăm poliţia? Ei sunt poliţia. 

— Ce vrei să spui? 

— Au numere de la Biroul de Poliţie, zise Pico - 
Municipalitatea le-a eliberat pe toate deodată - așa că merg la 
rând. Poţi să le vezi de la un kilometru. De parc-ar bate din 
clopot. 

Buck oferi efectele sonore: 

— Bing! Bing! 

Pico râse. „Aici Avon! Numai că nu așa spun ei. Ei spun: 
«Departamentul Superior din Washington!»” 

Lassiter respiră adânc, închise ochii și dădu aerul afară din 
piept. 

— Este ceva ce-ar trebui să știm și noi? întrebă Buck. 

Lassiter clătină din cap. 

— Am o problemă în Italia. Cred că asta are legătură cu ea. 

Când ajunseră la birou, Pico parcă mașina în garajul din 
spatele clădirii, în timp ce Buck îl urmă pe Lassiter la etajul 
nouă. În momentul când se deschiseră ușile liftului, bodyguardul 
își potrivi părul pe tâmple și, fără nicio legătură cu nimic, spuse: 

— Victoria aia - e ceva de ea, nu? 

Imediat ce intră în birou, Lassiter se duse la fereastră și se 
uită afară. Peste drum se vedea un Taurus albastru într-o zonă 
cu parcare interzisă, cerșind o amendă de cincizeci de dolari. Nu 
putea vedea dacă era cineva în mașină, dar din ţeava de 
eșapament ieșea un sul de fum. Strângând din dinţi, trase 
draperia și se duse la biroul lui. 

Unde îl aștepta un pachet învelit în hârtie de măcelărie. Se 
uită la adresa expeditorului - Institutul Luminii - și îl deschise. 

Înăuntru se afla un exemplar din hârtie fină, dar nu ca de 
bancnote, a cărții Moaste, Totemuri și Divinitate. Nu avea 
copertă și câteva pagini erau zdrenţuite. Totuși părea 
interesantă. În interior, erau câteva gravuri alb-negru, 
reproduceri ale unor picturi obscure ca: Trimisul lui Abgar 
primește din partea lui Hristos pânza ce păstra imaginea 
Mântuitorului; Cetatea Hierapolis, Maria hrănindu-l la sân pe 
lisus și Masacrul inocenților. 


Aceasta din urmă, atribuită „Maestrului din Pomerania” 
(Danzig?), și datată 1490-97, făcea parte din ceva numit 
Tripticul Ierusalimului. După cum spunea textul, pictura scotea 
în evidență sadismul călăilor lui Hristos, ilustrând, de asemenea, 
căsătoria metafizică a lui lisus cu Sfânta Veronica. 

Lassiter începu să se uite prin paginile cărții. 

Primul capitol prezenta originile adoraţiei moaștelor și cultului 
icoanelor. În cuprinsul lui, iudaismul era pus în contrast cu 
cultura greacă, pe care Baresi o socotea politeistă, sedentară și 
iconică - înțelegând prin asta că grecii își organizau viaţa în jurul 
statelor-orașe și a artei reprezentative. ludaismul, pe de altă 
parte, era definit ca un „monoteism lingvistic”. Era o religie de 
nomazi, orientată mai degrabă spre Cuvânt decât spre imagine. 
Creștinismul era privit ca o sectă religioasă, ori ca o tendinţă 
schismatică ce avea să devină din ce în ce mai iconică, o dată 
cu trecerea secolelor, până când, cam pe la 325, începeau să 
apară portrete ale lui Hristos. 

Capitolul al doilea, intitulat Sânge și gnosticism era dedicat 
problemei atitudinilor culturale ale creștinilor și evreilor faţă de 
natură și, în special, faţă de menstruatie sau „fluxul femeiesc”. 
Lassiter tocmai ajunsese aici cu lectura când sună Riordan. 

— A intervenit ceva, spuse detectivul. 

Lassiter puse cartea deoparte. 

— Ce? Infirmiera a început să vorbească? 

— Nu, infirmiera nu vorbește. Infirmiera se roagă. Nu mai 
încetează cu rugăciunile. 

— Ei, atunci... ce-i? L-ai găsit pe Grimaldi? 

— Nu. Dar cred că știu cum a scăpat. Și nu-i o veste bună. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Lassiter. 

— Am făcut rost de o copie a convorbirilor telefonice 
interurbane de la locuinţa din Emmitsburg. Din ultimele șase 
luni. Ca să văd cu cine vorbeau, înţelegi? Poate dăm de vreun fir 
ca să aflăm unde s-a dus Grimaldi. 

— Bună idee! 

— Așa-i. Drept care am făcut o listă și am notat numerele 
folosite - câteva sute de numere - și ghici ce-am aflat? 

— Jimmy... 

— Ei, hai, încearcă să ghicești! 

— Făceau sex prin telefon. 

Riordan scoase un fel de nechezat pe nas. 


374 


— Niannh! - reușind o imitație destul de bună a sunetului care 
însemna un răspuns greșit la un joc TV. Greșit! Au fost o groază 
de apeluri de la Emmitsburg la o casă din Potomac. Ei, n-am să 
te mai pun să ghicești a cui casă e... 

— Mulţumesc! 

— Fiindcă n-ai să ghicești în veci. Această casă anume 
aparţine prietenului nostru comun, Thomas Drabowsky. 

Lassiter rămase descumpănit. Stătu o clipă pe loc, frecându-și 
ochii cu degetul mare și arătătorul. În cele din urmă, spuse: 

— Tipul de la FBI? 

— Exact! 

— Deci... crezi că Grimaldi îl suna pe Drabowsky? 

— Nu, nu, nu! Apelurile de care ţi-am vorbit au fost mai de 
mult, înainte ca Grimaldi să fi apărut în scenă. August, 
septembrie, octombrie... S-au oprit cam pe vremea când a fost 
arestat Grimaldi. 

— Atunci... care-i poanta? 

— Aproape toate apelurile au fost în week-end sau noaptea. 
Așa că mi-am zis că tipul ăsta avea ceva afaceri personale cu 
cei de la Emmitsburg. Mă urmărești? 

— Încerc. 

— Așa că Derek și cu mine ne-am dus pe la ei... 

— Derek? 

— Da. Derek și-a reluat munca la cazul ăsta. Oricum, noi ne- 
am dus acolo și am stat de vorbă cu fiecare în parte. Și, când 
am ajuns la a patra persoană, un tip sfios, respectivul mi-a spus: 

— Ah, da, eu am dat telefoanele astea. Stăteam de vorbă cu 
Thomas. 

Atunci eu am zis: 

— Da, da. Și poţi să-mi spui ce vorbeaţi la telefon? lar el mi-a 
răspuns: 

— Sigur că da. Vorbeam despre programul de ajutorare. 
Thomas ne ajută în week-end-uri cu găzduirea și cu prepararea 
supei săracilor. Thomas e un sfânt, a zis el. 

lar eu i-am răspuns: 

— Nu, zău? Și cine-i tipul ăsta, Thomas, de fapt? 

La care ela răspuns: 

— E doar un membru - ca oricare altul. 

— Un membru al cui? am întrebat eu. 

Răspunsul lui a fost: 


375 


— Al Umbrei Domini. Thomas este un colaborator. 

— Și ce face Thomas în viaţa de fiecare zi, când nu-i ajută pe 
săraci, am întrebat eu. La asta, tipul a răspuns: 

— Nu știu. Noi nu vorbim despre viața noastră laică. Riordan 
izbucni în râs. Asta vorbește cu un detectiv de la omucideri și 
spune: „Noi nu vorbim despre viața noastră laică!” Ce zici de 
asta? 

Lassiter lăsă să treacă mult timp până să răspundă. Apoi 
spuse: 

— Ce crezi că s-a întâmplat? 

— Știu ce s-a întâmplat. Nu pot să dovedesc, dar, de știut, 
știu. Când Grimaldi a fost la spital, zvonul s-a răspândit. Pe 
urmă, aflăm că Juliette lucrează la secţia arși de la Fairfax 
General. Vine vremea când Grimaldi trebuie să fie transferat, și 
ea-l ajută să fugă. Pe urmă, tipul ajunge la Emmitsburg. 

— Asta o știam. 

— Fii atent! Potomac-ul nu e singurul loc unde sună ei. Am 
găsit și apeluri internaţionale cu Italia. Emmitsburg cu Napoli - 
îți sare-n ochi! Și ghici pe cine sunau. 

— N-am nevoie să ghicesc. 

— Exact! Grimaldi suna acasă. Suna la centrala Umbra 
Domini. Am verificat eu! 

— Asta nu-i... cum să zic... cam riscant? 

— Nu. De ce să fie riscant? Asta e casa lor. Dacă trebuie să 
sune la centrală din când în când, ce-i rău în asta? Nu, ceea ce e 
interesant e momentul ales. Primul telefon s-a dat a doua zi 
după ce Grimaldi a plecat din spital... îmi închipui că a trebuit să 
raporteze. 

— OK. 

— Apelul următor apare acum câteva săptămâni - imediat 
după ce începuse urmărirea. 

— Un apel de la Emmitsburg la Napoli? 

— Da. Îmi închipui că trebuie să fi descoperit că-i urmăream. 
Ceea ce n-ar fi fost greu... din moment ce nu prea e multă 
circulaţie pe acolo. 

— Deci, Grimaldi a sunat la Napoli și... 

— Ala bala, portocala! Drabowsky intră în scenă. Thomas intră 
în scenă și pune la cale un program. Perfect! Urmărirea dispare 
și Grimaldi, la fel. _ 

Lassiter stătu puţin să se gândească. In cele din urmă, spuse: 


376 


— Ce ai de gând să faci? 

— Ce am de gând să fac? |ţi spun eu ce am să fac. Am să mă 
vâr într-o valiză și-am să-i închid fermoarul. Pe urmă o să mă 
transport cu poșta pe Marte, asta am de gând să fac! 

— Eu vorbesc serios. 

— Și eu la fel. Incearcă să privești lucrurile din punctul meu 
de vedere. Eu plec peste treizeci și patru de zile. Eu n-am nevoie 
de rahatu' ăsta. Și mai e ceva: nu pot să dovedesc nimic, în 
niciun fel. Totul este o simplă speculație. 

— Ba nu. Ai dovada telefoanelor. 

— Așa-i... de parcă facturile telefonice ne spun ce s-a vorbit. 
Nu ne spun nimic! Noi doar presupunem. Cât despre Drabowsky 
- nu poţi să-i reproșezi omului religia pe care o are. Stai și 
gândește-te. Ce-aș putea eu să spun? Arestaţi-l pe omul ăsta - îi 
hrănește pe vagabonzi! Poate îţi arde de glumă. Ca să nu mai 
spun că tipul ăsta nu e un simplu trepăduș în cadrul Biroului. E 
un fel de general de brigadă. Dacă te agăţi de el, dai de dracu’. 
Riordan oftă și amândoi tăcură. Apoi întrebă: Dar tu ai ceva să- 
mi spui? 

— N-am, răspunse Lassiter, dar își aduse aminte de ceva 
imediat. Da, poate că da. 

— Poate? Cum adică „poate”? 

— Am o scrisoare... din partea lui Baresi. 

— Ţi-a scris-o el? 

— Nu, răspunse Lassiter, e o scrisoare către un preot. După 
ce-o să fie tradusă, îţi trimit o copie. 

Când Riordan încheie convorbirea, Lassiter se sprijini de 
spătarul scaunului și începu să se gândească la Drabowsky. În 
sinea lui își spunea: „O să avem necazuri. Dacă există cineva 
care poate s-o găsească pe Callista, doar Biroul poate fi acela. Și 
dacă cineva din Birou vrea să-mi dea în cap, are cu ce!” 

Se auzi bâzâitul intercomului și Victoria spuse: 

— Dick Biddle e aici. Poţi să-l primești? 

— Sigur că da, răspunse Lassiter. Trimite-l la mine. 

Biddle era un bărbat mai în vârstă care se pensionase de la 
Departamentul de Stat de câţiva ani. Inalt, subţire și aristocrat, 
prefera costumele gri-închis, cravatele vișinii și butonii de 
manșetă scumpi. Mai era și un fumător înrăit care avea obiceiul 
enervant de a-și lăsa scrumul ţigării să crească atât de mult, 


377 


încât cei din preajma lui aveau atenţia abătută de întrebarea: 
Când va cădea? 

Intră în birou cu o ţigară în mână, lăsă o fotografie lucioasă de 
opt pe zece pe masa de lucru a lui Lassiter și se așeză jos, 
punând picior peste picior. Tigara îi fumega în mână, la mică 
distanță de urechea lui. Lassiter observă că scrumul era lung de 
aproape doi centimetri. „Cum putea să umble așa cu el?” se 
întrebă. 

— Mi-a plăcut întotdeauna Lowell, zise Biddle, dar aud lucruri 
bune despre Peninsulă. Oricare dintre ele mă aranjează. 

— Pentru ce? întrebă Lassiter, aruncând o privire spre 
fotografie. Era imaginea din Enquirer la întrebarea „Cred că este 
Callista”, stând în faţă la un McDonald's, Dumnezeu știe unde. 

— Pentru week-end-ul meu de la New York. Pretind să mi se 
dea premiul. Trase un fum din ţigară și Lassiter privi, fascinat, 
cum gravitatea trăgea de scrum. 

— Știi unde-i asta? 

— Știu... Fumul se răsuci spre tavan. 

— Și... ești dispus să împărtășești informaţia? 

— Bineînţeles. E pe undeva prin... Maine. 

Lassiter îi aruncă o privire plină de îndoială. 

— Undeva prin Maine? Adică unde? La Lillehammer? 

Biddle zâmbi. 

— Nu. Ceva gen Sunday River. Sau Sugarloaf. Una din două, 
dar, cu siguranţă, în Maine. Mai trase o dată din ţigară. Scrumul 
atârna în aer ca o paranteză culcată. 

Lassiter se uită la fotografie. 

— De unde știi? , 

— Ei, bine, în primul rând se vede zăpada. Asta-i un reper. 

— Mmmm da... 

— Şi e o stațiune de ski... cum găsești, bineînțeles, în Maine. 

— Așa-i... 

— Și, pe urmă, mai sunt și urșii. 

Lassiter se mai uită o dată la fotografie. 

— Care urși? întrebă el. Nu văd niciun fel de urși. 

— Sunt urși, ripostă Biddle, făcând semn spre lupa lui 
Lassiter. Urși polari. 

Lassiter ridică lupa și o apropie de fotografie. 

— Unde? întrebă el. 

— Pe fereastra autodubei. 


Lassiter privi. Un soi de placaj de sare și murdărie se lipise de 
parbrizul din spate, pe care cineva mâzgălise: „Curăţă-mă!” și 
„Haideţi, voi Urșilor!!!” 

— Te referi la graffiti? întrebă el. E 

— Mă refer la urșii polari, răspunse Biddle. In colţul de jos, din 
dreapta. 

Lassiter mișcă lupa mai aproape de fotografie, apoi o trase 
îndărăt. Pe fereastră se vedea o pată albă, ovală. 

— Punctul ăla alb? întrebă el. Nu poţi să-ţi dai seama ce e 
asta! i 

— E un urs polar. In galop. 

— De unde știi? 

— Fiindcă am învățat la Bowdoin. Asta a fost universitatea 
mea. Eu cunosc ursul ăsta. 

— Dar o mulţime de școli au urși drept... 

— Mascotă, spuse Biddle. 

— Mulţumesc, răspunse Lassiter, uitându-se în jur după o 
scrumieră. Lunga paranteză de scrum tremura la capătul ţigării 
anchetatorului. 

— Dar ăștia sunt urși cafenii, sau urși negri grizzly, sau așa 
ceva. Și, în plus, când studenţii aplaudă pentru ei, spun: „Hai, 
Urșilor!” Sau: „Ura, urșilor”. Dar la Bowdoin nu-i așa. Noi 
spunem: „Haideţi, voi urșilor!” Nimeni nu mai spune așa. 

— Ei, zău... 

— De fapt, noi am brevetat invenția... De-asta pot să-ţi spun 
că punctul alb la care te uiţi este sigur, fără nicio îndoială, Ursul 
maritimus. În privinţa asta, ai încredere în mine. 

Lassiter se sprijini de spătarul scaunului și puse lupa alături. 

— Asta nu dovedește că autoduba este în Maine. Poţi spune 
că este din Maine. În cel mai bun caz, asta dovedește. 

Biddle bătu ţigara cu degetul și zâmbi când scrumul căzu pe 
covor. Lassiter tresări. 

— Înţeleg că ceea ce cauţi tu este femeia din fotografie, nu-i 
așa? întrebă Biddle. 

Lassiter dădu aprobator din cap. 

Bărbatul mai în vârstă își mișcă piciorul drept în arc, întinzând 
scrumul pe covor. 

— Ai vreun motiv să crezi că se află în a/tă parte decât în 
Maine? 

Lassiter clătină din cap. 


— Nu, spuse el. De fapt, acolo s-a născut Callista. 

— Serios? întrebă Biddle, ridicându-se în picioare. 

— Da. 

— Ei, atunci, zise el, pornind spre ușă, să-mi fac o rezervare, 
sau nu? 

Lassiter ridică lupa și se uită la fotografie pentru a suta oară. 
În cele din urmă, puse lupa jos și spuse: 

— Da. Petrecere frumoasă. 

După ce ușa se închise în urma oaspetelui, Lassiter se duse la 
fereastră și se uită afară. Mașina Taurus albastră era încă acolo. 

Se înapoie la masa lui de lucru și o sună pe Victoria pe 
intercom. 

— Trimite-l pe Buck la mine, te rog. Și spune-i lui Freddy c-aș 
vrea să vorbesc cu el. Pe urmă, formă numărul pe care i-l 
dăduse Deva pentru tipul din Boston care se ocupa cu genetica. 
Telefonul sună o dată la celălalt capăt și o voce de bărbat 
răspunse: 

— Was ist? 

„Un om renumit că se exprimă simplu, pe dracu'”, își zise 
Lassiter. 

— Doctorul Torgoff? David Torgoff? 

— Da-ahh. 

Buck și Freddy intrară în cameră și Lassiter le făcu semn să se 
așeze. 

— Aici Joe Lassiter... din Washington. 

— Oh, răspunse Torgoff. Scuzele mele. Credeam că e 
partenerul meu de tenis. 

Lassiter zâmbi ușurat. 

— E neamt? 

— Nu, răspunse Torgoff. Asta-i... obiceiul nostru. E cam greu 
de explicat. Cred c-ar trebui să fiţi de față ca să... 

— De fapt, chiar am să fiu de faţă... de asta v-am sunat. Vin la 
Boston azi după-amiază și speram... să aveţi ceva timp liber 
sâmbătă... 

— Mă tem că n-am... dar vă pot primi duminică. E bine după- 
masă? Pe la două? 

— La două e perfect! Lassiter își notă îndrumările lui Torgoff și 
închise telefonul. Pe urmă se întoarse spre Buck și Freddy. Pico 
e jos? întrebă el. 

Buck aprobă din cap. 


380 


— Sigur că da. Așteaptă în garaj. Vrei să-l chem aici? 

— Nu. Vreau să vă urcați toţi trei în mașină și s-o scoateţi din 
garaj - rapid! Nu omorâţi pe nimeni, dar când ieșiţi în stradă, 
faceţi la dreapta și îi daţi bătaie! 

— Unde vrei să ne ducem? întrebă Buck. 

— Nu-mi pasă unde vă duceţi, atâta timp cât Taurus-ul de 
peste drum vă urmează. 

— Vrei să merg și eu cu ei? îl întrebă Freddy. 

— Da, răspunse Lassiter. Vreau să stai în spate. Ca o 
momeală. 

Freddy clătină din cap gânditor. 

— O momeală ca un fel de iluzie optică... sau o momeală ca o 
rață falsă care atrage cârdul? 

— Mai degrabă ca o iluzie optică, răspunse Lassiter, ridicându- 
se de la masa lui de lucru. Se duse la cuierul-pom, își smulse de 
acolo paltonul și-l aruncă în braţele lui Freddy. Pune-l pe tine și 
vezi dacă poți să împrumuţi o pălărie. 

Buck dădu din cap și se încruntă. 

— Nu știu dacă-i bine ce faci, Joe... Terry mi-a spus să stau 
lipit de tine ca marca de scrisoare. 

Lassiter făcu un semn din cap și-și puse pe el jacheta de piele 
pe care o scosese de la curățătorie în dimineaţa aceea. 

— Când îl vezi pe Terry, spune-i că eu am zis să rămână 
Tapul” aici. Freddy oftă... Îi daţi bătaie, repetă Lassiter și-i 
împinse pe cei doi afară. 

Întorcându-se la masa de lucru, își vâri în servietă cartea lui 
Baresi și o mână de articole privitoare la Callista, închise lumina 
și păși spre fereastră. Stând într-o parte, se uită în stradă. Se 
vedeau câţiva trecători care navigau pe trotuarul îngheţat, dar 
circulaţia mașinilor era foarte redusă. Trecu un minut, trecură 
două, trei și deodată Buick-ul dădu buzna din parcare, sări peste 
marginea trotuarului și se zgudui atingând strada. Sucindu-se 
spre dreapta, porni cu spatele, oscilând, accelerând, când trecu 
prin intersecţie. O clipă mai târziu, Taurus-ul ieși în arc din 
spaţiul cu parcare interzisă, cu cauciucurile patinând pe zăpadă 
și ţâșni cu un huruit în spatele Buick-ului. 

Lassiter, cu servieta în mână, închise ușa după el și porni spre 
liftul de la capătul coridorului. Dând cu ochii de el, Victoria 
strigă: 


37 Eroul gigantic al legendelor ţapinarilor din nordul SUA și Canada. 


— Joe! 

— Ce-i? Apăsă pe butonul liftului. 

— E un șef de la poliţia federală jos, la masa recepţiei, zise ea, 
ținând mâna pe receptorul telefonului. Și un tip de la ambasada 
Italiei. Ce să le spun? 

— Spune-le să urce, răspunse Lassiter. Victoria începu să 
vorbească la telefon, în timp ce șeful ei aștepta să vină liftul. 
Când sosi, rămase pe loc, ţinând ușile deschise și stând cu ochii 
pe indicatorul de deasupra celui de al doilea lift. 

4... 3-2-1...2-3-4-5...6. În câteva clipe, va fi aici. 

Cu o mică fluturare de mână, Lassiter intră în lift, se întoarse 
spre Victoria și dădu drumul ușii. 

— Spune-le că am ieșit puţin din birou, zise el. Și că mă întorc 
imediat. 


e Capitolul 34 


Se înregistră la Marriott Long Wharf sub numele de Joe Kelly, 
plătind în avans cu bani gheață, plus un depozit de cincizeci de 
dolari destinat să acopere toate telefoanele pe care urma, 
eventual, să le dea. Nu se poate spune că era foarte grăbit, dar 
nici nu avea timp de hoinărit. Dacă Umbra Domini dorea să-l 
dea în judecată în Italia, era convins că putea să facă asta, dacă 
n-o și făcuse deja. Singurul motiv pentru care un șef de la poliţie 
venea la el la birou cu cineva de la Ambasada Italiană era că 
poliţia italiană dorea să stea de vorbă cu el și considera că era 
un om periculos. 

Așa că, din motive de prudenţă, hotărâse să fie discret, cel 
puţin până o găsea pe Marie Williams. 

In ziua asta trebuia să-și omoare timpul, fiindcă n-avea mare 
lucru de făcut până la întâlnirea cu Torgoff. Așa că își târî pașii 
pe străzile înzăpezite ale Boston-ului, până dădu de o prăvălie 
modestă unde se vindea falafel. Zece minute mai târziu, se afla 
în camera lui, așezat pe canapea, cu picioarele pe măsuţța de 
cafea și citea din teancul de tăieturi de ziar despre Callista 
Bates. 

Nu erau multe lucruri noi. După câtva timp, presa își recicla 
propriile-i știri, prezentându-le iar sub alte titluri și cu alte 
fotografii. Lassiter parcurse vreo jumătate de duzină de 


382 


informaţii, fără să dea peste un singur amănunt pe care să nu-l 
fi citit în altă parte. Era o muncă de corvoadă, dar tot n-avea 
altceva de făcut și-i lipseau orice alte repere, era un fel de a-și 
omori timpul în acea după-amiază. 

Luă copia unui interviu dat la un talk show de noapte, 
desfiinţat între timp, care purta titlul Ree/ Time. La sfârșitul 
anilor optzeci, emisiunea câștigase reputaţia de moderată și 
bine informată deși, până la urmă, se dovedi a fi prea 
intelectuală pentru a avea succes comercial. Își amintea de ea 
destul de bine. Decoruri abia schițate și interviuri faţă în faţă cu 
actori, regizori, scenariști și critici. 

Data copiei era 27 aprilie 1988, când Callista făcea reclamă 
unui film de groază intitulat Roșu ca trandafirul. Interviul îi era 
luat de Valerie Fine, care se vedea clar că era hotărâtă să facă 
mai mult decât o simplă reclamă noii producţii a Callistei. 


VF: Deci, cu un Oscar în buzunar pentru Orizont pierdut, noul 
film este un succes... Ești în al nouălea cer, nu-i așa? Cum te 
simţi? Ş 

CB: Cum să mă simt? Nu știu. (Râde.) In al nouălea cer? Mă 
simt de parcă mi se ridică temperatura. 

VF: Pari atât de... nesurprinsă... așa se spune? Vreau să spun, 
ai tras o goană nebună și totuși... pari atât de... nealterată. Ii 
alegi rolurile cu grijă, refuzi o mulţime de oferte... pari, într-un 
fel, imună la glorie. 

CB: N-aș zice asta. 

VF: Eu, da. Ești uimitor de... cu capul pe umeri. Și mă întreb: 
Ai făcut vreodată ceva, într-adevăr... prostesc? 

CB: (Râde.) Bineînţeles. Doamne sfinte... cu capul pe umeri... 
Ce vorbe plicticoase! 

VF: Ei, bine, spun „cu capul pe umeri”, fiindcă mă gândesc că 
ești, pentru toată lumea, zeița dragostei. Vreau să spun... când 
te văd stând aici... doar ești Callista Bates! Dar, în același timp, 
semeni foarte mult cu fata vecinilor. 

CB: (Râde.) Ce vrei să spui cu asta? Mă faci să mă simt ca 
Betty Crocker... plus o pereche de ţâțe. 

VF: Ei, nu s-ar putea spune. În primul rând, ești prea evazivă 
pentru Betty Crocker. Spune-ne ceva despre tine... despre 
adevărata Callista Bates. 

CB: Nu. 


383 


VF: Nu? 

CB: Înî. Vreau să fiu evazivă. 

VF: Dar de ce? Cunosc regulile jocului - n-o să vorbim despre 
familia ta, despre copilărie și probleme de astea. Dar de ce nu 
vrei să te cunoască lumea? Ești o femeie cu cap, inteligentă. 
Citești, te interesează multe lucruri. De ce să nu afle și lumea 
despre toate astea? Asta ţi-ar întregi personalitatea. 

CB: Dar eu nu vreau să se știe atâtea despre mine. 

VF: De ce nu? 

CB: (Oftează.) Uite cum e: Ştii cum se întâmplă când există un 
aparat de filmat prin preajmă - la un eveniment din actualitate - 
sau atunci când un reporter sportiv apare în prim-plan după un 
meci? lar în fundal se vede întotdeauna o gloată de oameni care 
țopăie pe loc și face semne spre camera de filmat, încercând să 
apară la televizor? 

VF: (Fluturând mâna.) Vrei să spui... Te salut, mămico! Te 
salut, mămico! 

CB: Exact! Și, dacă, într-adevăr, apar la știri sau în alt 
program, sunt încântați! Asta înseamnă ceva pentru ei. li face să 
se simtă o părticică dintr-o altă lume - Lumea Televiziunii care, 
într-un fel, li se pare mai reală. 

VF: Știi ce-i, cu adevărat, ciudat în legătură cu asta? Mi s-a 
întâmplat și mie. Vreau să zic că eu nu trebuia să-i spun nimănui 
să mă urmărească fiindcă, bineînţeles, asta se întâmplă oricum. 
(Râde.) Dar, ce spuneai? Prietenii îmi spun tot timpul să-i 
urmăresc eu pe ei. „Heiii, Val, dacă prinzi jocul Lake la televizor, 
încearcă să mă vezi! Sunt în al șaselea rând, pe partea 
dreaptă.” 

CB: Da! Chiar dacă e prietena ta, înţelegi, și o vezi tot timpul. 
În mărime naturală. În carne și oase. Deci, nu e nevoie s-o 
urmărești la televizor. Dar tipa vrea s-o vezi la televizor. 

VF: De fapt, eu mă refeream la un tip. 

CB: (Râde.) În orice caz, asta este o reacţie la camera de 
filmat, dar mai există și alta. Sunt oameni care nu vor să apară 
la televizor, care nu vor să fie fotografiaţi... fiindcă asta-i face să 
se simtă mai puţin reali. Cunoști clișeul - despre acel membru 
de trib care nu voia să fie fotografiat fiindcă își închipuia că 
aparatul de fotografiat îi va lua sufletul? 

VF: Bineînţeles, dar... stai un pic! Ti se cere să vorbești despre 
tine! 


384 


CB: (Râde.) Mă întorc și la mine! Ce încercam eu să spun era 
că... eu semăn un pic cu fiecare dintre aceste exemple. Când 
joc, ţopăi ca o nebună și vreau să mă vadă toată omenirea. Dar, 
în viaţa reală, eu, persoana reală? Nu! Atunci sunt ca omul ăla 
din Borneo. Nu vreau să vorbesc despre viaţa mea personală 
fiindcă, atunci când fac asta, nu mă simt bine. Mă face să mă 
simt de parcă mi-am pierdut o parte din suflet. 

VF: Ei, haide... nu ţi se pare că exagerezi un pic? Eu nu vreau 
o părticică din sufletul tău. Doar să povestești ceva. Ceva 
despre Callista Persoana, nu Callista Steaua. 

CB (Oftează.): Nu înţelegi, fiindcă tu nu ești... vreau să spun, 
tu ești aceea care pune întrebările. 

VF: OK. Ai dreptate. Întreabă-mă ceva. Hai! Orice! 

CB: OK. (Își drege glasul.) Spune-mi... cât de des te 
masturbezi? 

VF: (Scoţând ţipete și râzând.) Asta nu-i cinstit! Eu nu te-am 
întrebat nimic de genul ăsta! 

CB: Un reporter radio, amator de întrebări șocante, ar putea-o 
face. 

VF: În cazul ăsta, ai refuza, pur și simplu, să răspunzi, nu? 

CB: Da... dar atunci lumea ar spune că sunt evazivă. Sau că 
nu știu să intru în joc. Uite ce e: nu încerc să fiu dificilă, într-o 
vreme, trăncăneam tot timpul despre mine. 

VF: Nu tocmai. 

CB: De acord. Nu tocmai. Dar chiar și după ceea ce 
spuneam... simțeam că mă furnică toată pielea. 

VF: Ce vrei să spui? 

CB: Ei, bine, dacă m-aș întâlni cu cineva... ar ști totul despre 
mine... sau și-ar închipui că știe. Dar, de fapt, totul ar fi 
distorsionat. După o vreme, încetezi, pur și simplu, să mai 
vorbeşti despre o bună parte din viața ta, fiindcă, din clipa în 
care ai împărtăși-o altuia, nu-ţi mai aparţine. S-a dus. Vreau să 
spun că... Nu prea știu să explic toate astea. 

VF: Dar ăsta este preţul gloriei, nu-i așa? Dacă vrei ca lumea 
să scoată șase dolari din buzunar ca să te vadă, nu le datorezi și 
tu ceva? 

CB: Nu cred. Vreau să zic că oamenii plătesc ca să mă vadă, 
nu ca să afle cine-i tipul de la Laker pe care îl prefer sau cum 
arătam eu când aveam cinci ani. 

VF: Deci n-ai de gând să mă ajuţi? 


CB: Eşti necruțătoare. 

VF: Te rooog! Doar un singur lucru... O prostioară! 

CB: (Oftează.) Bine! Dar numai fiindcă asta ar putea să 
împiedice pe altcineva să facă aceeași greșeală. Deși, sigur că 
asta nu se poate întâmpla. Pe cine încerc eu să păcălesc? 

VF: Hai-Hai! Așteaptă-mă! 

CB: OK, dar e, într-adevăr, o prostie. Nu-i o nebunie sau ceva 
amuzant, e ceva tâmpit... cu „t” de la teroare. (Oftează.) Când 
am ajuns pentru prima oară pe Coasta de Vest, aveam 
nouăsprezece ani, eram aproape fără un chior în buzunar și 
venisem singură până acolo, cu Gunther... 

VF: Cine-i „Gunther”? 

CB: Gunther e o autocamionetă VW. Un VW vechi, cu 
cauciucuri uzate și frâne proaste, pe care a trebuit, pur și 
simplu, să-l împing ca să treacă peste Rockies. Nu era o mașină 
sigură. Și, ca să economisesc bani, dormeam în ea, uneori la 
marginea drumului, alteori în parcaje. Nici acum nu-mi vine să 
cred c-am făcut toate astea. 

VF: Deci... ţi s-a întâmplat ceva îngrozitor? 

CB: Nu, dar nu asta e problema. Majoritatea oamenilor au fost 
incredibil de drăguţi, dar s-au întâmplat lucruri care ar fi putut 
să... nu știu cum să spun... ar fi putut să fie riscante. 

VF: De exemplu? 

CB: De exemplu, un tip care a încercat să mă tragă în mașina 
lui. Altul s-a cățărat în vârful autocamionetei și nu mai voia să 
coboare... era total ameţit de droguri. 

VF: Cu toate astea, te-ai descurcat, nu-i așa? Nu asta 
contează? 

CB: Nu. Am fost norocoasă. Altcineva ar fi putut să nu fie. 

VF: Bine zis. Dar, trebuie să te întreb: Cine-i tipul de la Laker 
pe car-l preferi? 


Interviul mai continua vreo două pagini. După ce Lassiter îl 
termină, îl puse deoparte și întinse mâna după alt articol. Dar se 
răzgândi. Povestea cu autocamioneta VW... era ceva care avea 
legătură cu altceva. Dar cu ce? 

Apoi își aminti. Exista un articol în L.A. Sty/e despre momentul 
dispariţiei ei. Titlul era: „Asta-i tot, oameni buni! Callista face o 
plecăciune și iese din scenă.” 


386 


Îl avea aici cu el? Lăsase cea mai mare parte din materialul 
„Callista” în D.C., luând cu el doar ceea ce nu citise și câteva 
articole cheie pe care le spicuise pe parcurs. Articolul din L.A. 
Style ar fi trebuit să fie aici, și așa și era. I| scoase din maldărul 
pe care-l avea în servietă și-i răsfoi paginile, căutând amănuntul 
dorit. 

Articolul era, de fapt, un interviu dat la Beverly Hills Hotel, 
unde locuise Callista după ce vânduse casa. Era un material 
stilizat care-ţi vorbea despre autorul lui tot atât de mult cât 
despre actriță. Detalii nesemnificative, dar observate cu 
precizie, abundau în fiecare paragraf. Ochii Callistei „aveau 
culoarea indigo a unei vânătăi”. Ea răspundea întrebărilor „cu 
cinismul sincopat al unui iubit care-ncercase o dezamăgire 
cruntă”. Ce înseamnă asta? se întrebă Lassiter. 

Textul încadra o fotografie a artistei. Era așezată jos, 
îmbrăcată într-un șort și o bluză și-și încrucișase picioarele goale 
(„singurul semn de tensiune era, din când în când, un zvâcnet 
nervos al degetului mare de la picior”). 


Încercase să se descotorosească de urmele orașului. 
Asta era clar. Casa nu mai era, mobilierul fusese 
vândut, Bentley-ul fusese trimis înapoi la studioul de 
unde venise. În holul locuinței ei, o singură valiză 
aștepta lângă ușă. 

Am întrebat-o ce avea de gând să facă. Rămase o 
clipă sub aura tăcerii în care se adăpostise de la proces, 
apoi își scutură coama bogată și spuse: „O să mă 
gândesc eu la ceva”. In timp ce vorbea, îşi agita paiul și 
se uita cum aburul de pe pahar se lasă în jos, spre 
masă. 

— N-ai mai păstrat nimic? 

Ea clătină din cap. 

— Nici haine? Nici fotografii? Ce-ai făcut cu Mercedes- 
ul? p 

— L-am vândut, răspunse ea. In spatele Callistei, o 
șopârlă țâșni pe zidul rustic năpădit de soare, atât de 
iute, încât păru o nălucire. Callista zâmbi. Işi puse 
ochelarii de soare și se ridică. Era limpede că interviul 
luase sfârșit. „M-am gândit că aş putea să plec tot pe 


calul pe care am venit”, spuse ea. Apoi întoarse spatele 
și dispăru. 


Lassiter puse articolul jos și se încruntă. Era dezamăgit. 
Credea c-o să afle mai multe. Și totuși: calul pe care a venit. 
Da... era vorba de Gunther. Dacă îi judecai cuvintele ad litteram, 
calul pe care venise fusese o autocamionetă VW. Asta o adusese 
în California: Gunther. 

Se duse la telefon și-l sună pe Gary Stoykavich din 
Minneapolis. 

— Ai vești pentru mine? întrebă el. 

— Nu. 

— Atunci, dă-mi voie să te întreb ceva. Poţi să afli ce marcă 
de mașină conducea Callista când locuia acolo? 

— Asta-i ceva ce știu deja, răspunse detectivul. Erau două 
mașini, nu una. Avea o Honda Acord pe care o cumpărase chiar 
acolo, și un VW. 

— O „broască”? 

— Nu, o camionetă. 

— Serios? zise Lassiter. 

— Da. Și, ceea ce-i nostim, când a plecat, asta a luat cu ea. 
Vreau să spun că a abandonat Honda. A lăsat-o în locul ei din 
parcare și și-a luat nenorocita aia de camionetă. Sigur că avea o 
mulțime de lucruri de cărat cu ea. Deci camioneta era probabil, 
mai utilă. În orice caz, așa crede Finley. 

Lassiter fu dezamăgit. 

— Deci, Finley știe că ea avea o camionetă. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare, și Lassiter simţi un gol în suflet 
când însufleţirea lui de o clipă se topi și noul lui „reper” începu 
să se piardă într-o altă fundătură. Dacă Finley știa că ea plecase 
într-o camionetă, ar fi urmărit-o până la capătul lumii. 

— Așa-i, fir-ar să fie, răspunse Stoykavich. Finley a urmărit-o 
pe Marie Williams și situația asigurării ei sociale prin toate 
ungherele Statelor Unite... inclusiv ale Alaskăi. 

— Și nu s-a ales cu nimic? 

— Cred că a găsit o mulţime de persoane cu numele de Marie 
Williams, dar niciuna nu avea o camionetă VW. Sau, dacă avea, 
a verificat și a văzut că nu era ea. Era alta care semna Marie A. 
Williams. 

„Afurisită treabă”, își zise Lassiter. 


388 


— Am stricat socotelile cuiva? 

— Nu, minţi Lassiter și, după ce-i mulțumi, închise telefonul. 

De fapt, socotelile erau cam stricate. Adevărul adevărat era 
că Grimaldi și prietenii lui aveau un avans de vreo trei, patru 
luni în încercarea de a o localiza pe Callista. Și, deși își 
concentraseră, fără îndoială, eforturile pe lichidarea celor care 
fuseseră mai ușor de găsit, trei sau patru luni reprezentau o 
perioadă lungă. „Pe de altă parte”, își zise Lassiter, „poate că eu 
sunt mai priceput la treaba asta decât ei. Și, dacă eu mă 
descurc atât de greu, nu cred că pentru Grimaldi lucrurile sunt 
mai ușoare. fi 

Doar dacă nu e ajutat de Drabowsky și de FBI. In cazul ăsta...” 

Se duse spre fereastră și privi peisajul urban cenușiu. 
Măzărichea bătea în geam fără încetare, apoi se porni vântul și 
un nor de cristale de gheaţă făcu să zăngăne sticla. 

Își frecă ochii și se așeză jos. Încerca să și-o imagineze pe 
„Marie Williams” + sau cum o fi chema-o, conducând camioneta 
și pătrunzând cu ea undeva, într-o pădure. Lăsând-o în părăsire. 
Sau poate că o abandonase pe o stradă de oraș, îndepărtându- 
se de mașină așa cum se îndepărtase de toate celelalte. 

Dar, nu. Dacă ar fi vrut să o părăsească, ar fi părăsit-o, pur și 
simplu. Dar nu făcuse asta. Mersese cu ea și continua să 
meargă cu ea. Asta însemna ce? 

Dacă continua să aibă camioneta, probabil că o înregistrase 
pe propriul ei nume. Care-o fi fost acela? Și unde s-o fi întâmplat 
asta? : 

Trase adânc aer în piept și îl scoase afară. Işi dădu seama că 
acţiona mânat aproape numai de instinct. Doar pentru că 
femeia se născuse în Maine și i se făcuse o fotografie în Maine - 
sau fusese fotografiată o altă persoană care arăta ca ea într-un 
loc despre care Dicky Biddle pretindea că-i Maine - asta nu 
însemna că ea trăia acolo. 

Pe de altă parte... de ce nu? Undeva trebuia să fie și chiar 
dacă probele erau slabe era, în orice caz, mai probabil să poată 
fi găsită în Maine decât în... Finlanda. 

Lassiter întinse mâna după telefon. În Maine trăiau doar un 
milion de oameni, deci câte camionete VW puteau să fie acolo - 
și câte dintre ele puteau fi proprietatea unor femei? Găsi 
numărul departamentului Autovehiculelor din Augusta și sună. 


389 


Dar, bineînţeles, Departamentul era închis. Va trebui să sune din 
nou luni dimineață. 

Scoase un oftat și luă următorul articol din dosarul „Callista”. 
Era o relatare despre „cititul în palmă” dintr-o revistă pentru 
femei, în care amprentele palmelor a patru celebrităţi erau 
reproduse și analizate de către o echipă de chiromanți. După 
părerea echipei, Callista suferea de „un exces de melancolie”. 

A doua zi luă un T până la Cambridge și se dădu jos la stația 
de vizavi de Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Regretă 
imediat că nu luase un taxi. Trotuarele și rigolele arătau jalnic. 
Tone de sare topiseră zăpada, dar apa nu avea unde să se 
scurgă. Stătea adunată în băltoace la marginea trotuarelor, 
silindu-i pe trecători să facă ocoluri lungi și, uneori, sărituri 
atletice. 

Biroul lui Torgoff se afla la Departamentul de Biologie al 
Colegiului de Sănătate, Știință și Tehnologie Whitaker. Torgoff îl 
aștepta. Era un tânăr solid, cu părul negru și un zâmbet vesel. 
Era îmbrăcat fără pretenții în blugi, ghete sport și o flanelă roșie 
care înfățișa imagini ale lui Roy Orbison, sub un steag pe care 
scria „DOAR PENTRU CLONAȚI”. 

— Scuză-mă că sunt îmbrăcat așa, spuse Torgoff, ridicându-se 
în picioare și strângându-i mâna. Dar, de fapt, eu întotdeauna 
sunt îmbrăcat așa. 

Biroul era mic și încărcat cu vrafuri de cărţi și de hârtii. Pereţii 
erau acoperiţi cu liste și diagrame, un calendar tibetan, ilustrate 
și caricaturi ale oamenilor de știință ţăcăniţi. O spirală dublă, 
prăfuită și uzată, făcută din sfoară verde de grădină și bucăţi de 
carton alb din afișe, atârna din tavan, ca o apărătoare de muște 
improvizată. Un șevalet era așezat lângă birou, iar pe acesta din 
urmă, printre teancuri de hârtii, era un cub Rubik - obiect pe 
care Lassiter nu-l mai văzuse de ani de zile. Torgoff îi făcu semn 
spre un scaun, în timp ce el se trânti din nou pe al lui, o operă 
de artă ergonomică din catifea verde. 

— Ce cunoștințe ai despre genetică? întrebă Torgoff. 

Lassiter se uită la el și ridică din umeri. 

— Asta nu-i o întrebare încuietoare, zise Torgoff. Dacă încep 
să vorbesc despre operoni și despre transcripţia polimerică a 
acidului ribonucleic, s-ar putea să te simţi pierdut. Ceea ce n-ar 
fi o treabă bună. Așa că-i mai bine, înţelegi... Se bătu cu mâna 
pe tâmplă. Cam ce știi? 


390 


Lassiter stătu o clipă pe gânduri. 

— Știu despre Mendel. Era un tip pe care-l chema Mendel. E 
vorba despre ereditate... 

— Perfect! Ereditatea-i importantă. 

— Gene dominante și regresive. 

— Poţi să explici ce-i asta? 

— Nu, dar... altădată puteam. Își roti ochii spre tavan și, 
văzând moleculele ADN într-un aranjament manual, spuse: 

— Dublul helix. 

— Ştii ce înseamnă asta? 

— Este ADN-ul, răspunse Lassiter. Deși, de fapt, cred că știu 
mai multe despre testele ADN decât despre ADN. N-aș putea să- 
ţi spun ce este ADN-ul în sine. 

— Fă o încercare. 

— Da... Fiecare celulă conţine ceva ce se cheamă ADN. Și 
ADN-ul fiecărei persoane este unic. Într-un fel. Ca amprentele 
digitale. 

— Mulţumesc. Ce altceva mai știi? 

— Cam atâta. N-aș putea să deosebesc un cromozom de un 
Pontiac. 

— Of, of, of, făcu Torgoff, dând din cap ca un admirator al 
golfului care, după ce i se cere să vadă câteva lovituri și se 
conformează cererii, își dă, dintr-o dată, seama că lecţia ar 
trebui să înceapă cu cuvintele: „Acesta este un club de golf...” 

— OK, zise el, ne-am lămurit că ceea ce știi despre genetică 
se reduce la zero. Ceea ce-i foarte bine. Nicio problemă! Torgoff 
își pocni limba în cerul gurii și-și împreună mâinile. A doua 
întrebare: asistentul dumitale mi-a spus că te interesează 
persoana lui Baresi. 

— Așa-i! 

— Deci, care din două: te interesează genetica sau te 
interesează Baresi? 

— Cel mai mult... cred că mă interesează cercetările pe care 
le-a făcut Baresi. 

— OK. Atunci putem să-l lăsăm pe Mendel în pace. Numai că... 
poate că nu. Fiindcă Mendel și Baresi s-au asemănat mult. 
Amândoi și-au pus întrebări esenţiale. Și amândoi au fost cu 
mult înaintea timpului în care au trăit. 

— Cum așa? 


— Ei, bine, când Mendel se afla în grădină, făcând însemnări 
despre boabele de mazăre, restul lumii se preocupa de Darwin. 
Care, așa cum poate ai auzit, a pus la punct teoria că 
organismele evoluează ca răspuns la presiunile mediului - deși 
n-ar fi putut să-ţi spună cum se întâmplă asta. 

— Mendel însă ar fi putut. 

Torgoff ridică din umeri. 

— Nu chiar. Dar și-a dat seama de câteva lucruri. Ca, de pildă, 
faptul că trăsăturile ereditare trec de la o generaţie la alta, 
independent de aceste generaţii. Cu alte cuvinte, unii oameni cu 
ochi albaștri nu pot deosebi culorile, în timp ce alţii pot. Asta se 
numește „principiul asociației independente”. El a mai înţeles și 
principiul dominanței. A observat că, atunci când încrucișezi 
plante înalte cu plante mici, obţii plante înalte, nu plante medii. 
Numai când hibrizii sunt încrucișaţi între ei apar genele 
regresive - și atunci obţii plante mici și plante înalte. Mă poți 
urmări? 

— Controlează-mă! 

— Ei, asta-i o treabă serioasă. Meritul lui Mendel a fost să 
stabilească unele reguli ale eredității. De fapt, el a rezolvat unul 
dintre cele mai vechi mistere ale universului - cu toate că n-a 
observat nimeni asta. Toată lumea îl urmărea pe Darwin și a 
continuat să-l urmărească pe Darwin încă treizeci de ani! Până 
când alti oameni de știință au preluat aceleași experienţe și, 
cercetând literatura de specialitate, au descoperit că, de fapt, 
nu făcuseră decât să reinventeze roata. Mendel se ocupase de 
treaba asta înaintea lor. 

Cam asta s-a întâmplat și cu Baresi, continuă Torgoff. În timp 
ce Baresi realiza opera lui cea mai valoroasă, toată lumea era cu 
ochii pe Watson și pe Crick. Profesorul de la Institutul de 
Tehnologie luă de pe birou cubul Rubik și începu să-l 
răsucească, în timp ce vorbea: Și-a luat doctoratul în biochimie 
când avea... cât... douăzeci și doi de ani? Cam așa ceva. În orice 
caz, asta se petrecea în anul 1953. Ceea ce pentru un 
genetician înseamnă 1776 sau pe-aproape. A fost un an crucial. 
S-a creat o mare agitaţie în jurul perspectivei soluționării, în 
sfârșit, a unor probleme esenţiale. Și ADN-ul - această moleculă 
enormă care este prezentă în celula oricărui organism viu - se 
afla în centrul întregii chestiuni. 


Atunci, toată lumea și-a dat seama că ADN-ul era cheia 
eredității. Dar cum funcţiona? Cum regla acţiunile chimice din 
interiorul celulelor? Fiindcă, de fapt, asta face ADN-ul. 
Sintetizează proteinele. Torgoff făcu o pauză. Mă urmărești? 

— Intr-un sens, răspunse Lassiter. 

— Nu contează. Problema este că ADN-ul reglează unele 
procese extrem de complicate. Și, înainte ca oricare dintre ele 
să poată fi înţeles, cineva a trebuit să descopere structura 
moleculei. Ceea ce s-a și întâmplat. În '53, doi tipi pe numele de 
Watson și Crick au alcătuit o mostră fizică de ADN. Ca aceea de 
sus, de acolo. Ridică mâna spre dublul șurub de sfoară și carton 
de afiș ce atârna de tavan. Un dublu helix. O scară răsucită. 
Cum vrei să-i spui. 

Deci, ne referim la o perioadă foarte interesantă în care a 
terminat universitatea cu un doctorat în biochimie. Fiindcă, de 
îndată ce structura ADN-ului a fost înțeleasă, fie și primitiv, a 
devenit posibil să ne imaginăm că, într-o bună zi, vom putea 
înţelege cum se înmulțește ADN-ul, cum funcţionează genele și 
multe alte lucruri. Și, în același timp, Baresi lucra la Institutul 
LeBange... 

— Unde-i Institutul ăsta? întrebă Lassiter. 

— La Berna. În Elveţia. Este un centru al unor astfel de 
activităţi. Asta a fost întotdeauna. În orice caz, el a început într- 
un fel destul de convenţional, lucrând cu £. Coli... 

— O bacterie, remarcă Lassiter. 

— Exact. Este un organism foarte simplu care se cultivă ușor 
și se înmulțește nebunește - drept care este bine cunoscut în 
laboratoare. Ca tot ceea ce e viu - cu excepţia unor organisme 
virale și a acelor făpturi mici și ciudate care poartă numele de 
priono, E. Coli este făcut din AND, la fel ca mine și ca dumneata. 
Deci, este, mai mult sau mai puţin, ideal pentru studiu. Dar 
Baresi nu s-a oprit aici. După un an, doi a trecut la studiul 
sângelui. 

— A trecut? 

— Asta nu-i ceva cu totul diferit. Când vorbim despre „studiul 
sângelui”, în cazul de faţă, ne referim la celulele roșii din sânge. 
Și, ceea ce putem spune despre celulele roșii din sânge este că 
se aseamănă cu bacteriile în două privinţe foarte importante. 
Una este faptul că nu au nucleu. lar a doua că sunt ușor de 
procurat. Noi le producem tot timpul. 


393 


Baresi făcea acum o cercetare pe muchie de cuțit, dar asta n- 
a fost nimic în comparaţie cu următorul pas pe care l-a 
întreprins. Și, înainte de a spune în ce a constat asta, trebuie să 
înţelegi că Baresi nu a fost doar un geniu - a fost un geniu 
inductiv - un om capabil să emită ipoteze extraordinare. Și, 
asemeni majorităţii geniilor inductive, era mai mult sau mai 
puţin indiferent faţă de premii și de părerea colegilor lui. El nu 
alerga după „următorul pas important”. El făcea numai ce dorea 
să facă. Cu alte cuvinte, pornea în direcţii pe care și le alegea 
absolut singur. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Lassiter. 

— În cazul lui Baresi, asta a însemnat abandonarea studiilor 
privitoare la sânge ca să lucreze cu celulele nucleice. 

— Şi de ce era ăsta un lucru atât de revoluționar? 

— Fiindcă era ceva foarte greu de făcut, mai cu seamă pe 
vremea aceea. Acum s-au descoperit unele categorii de celule 
care sunt destul de dependente, dar în anii cincizeci? Nici vorbă! 
Celulele nucleice sunt greu de cultivat și nu trăiesc întotdeauna 
prea mult. Asta putea constitui o problemă fiindcă, dacă 
bătrânul Baresi avea o serie de celule care mureau prematur - 
lucru ce nu era deloc imposibil - ar fi irosit luni întregi de muncă. 
Încă nu pot să-mi dau seama cum de i-a reușit treaba. Torgoff 
făcu o pauză. Dar pot să-ți spun ce l-a făcut să acţioneze. 

— Da? 

— Sigur că da. Era în căutarea filonului matern. 

— Asta ce mai e? întrebă Lassiter. 

— Diferenţierea celulară. Nu poţi să faci cercetări în acest 
domeniu fără să lucrezi cu celulele nucleice. Pentru că 
diferenţierea nu e ceva care se petrece în organisme 
unicelulare. Ea se petrece numai în celule nucleice. Torgoff se 
rezemă de spătarul scaunului, cu un aer satisfăcut. 

După o clipă, Lassiter spuse: 

— N-aș vrea să te șochez, doctore, dar eu nu știu ce înseamnă 
„diferenţiere”. Nu știu exact. Stătu un moment să se gândească, 
apoi adaugă. De fapt, nu știu deloc. 

Torgoff zâmbi. 

— Ei, da... diferenţierea. O să-ţi explic. Respiră adânc. După 
cum, desigur, ai aflat, începu el, viața noastră începe cu un 
embrion fertilizat, un zigot. Care este o celulă unică. Ei, în 
interiorul nucleului acelui embrion există o aglomerare de 


394 


cromozomi, care sunt fibre de ADN, la care sunt atașate 
informaţii genetice specifice - sub formă de gene. În cazul că te 
interesează, trebuie să-ţi spun că numărul cromozomilor ce se 
află în celule este același la fiecare specie - câinii au șaptezeci 
și opt, peștii au nouăzeci și doi, dumneata și cu mine avem 
fiecare câte patruzeci și șase - jumătate de la mămica și 
jumătate de la tăticu'. Jumătate din ovul și jumătate din 
spermatozoidul care a penetrat ovulul. Înţelegi cum stau 
treburile? 

Lassiter dădu afirmativ din cap și Torgoff continuă: 

— Genele noastre, care sunt în număr de sute de mii - sunt 
împrăștiate în jurul celor două perechi de douăzeci și trei de 
cromozomi. O genă pentru culoarea ochilor, o alta pentru grupa 
de sânge și așa mai departe. Nu e chiar simplu, dar... ai priceput 
cum vine treaba. Totul este stabilit, de la bun început - în acea 
unică celulă fertilizată. Apoi, celula începe să se divizeze. 
Torgoff își împreună mâinile, apoi le desprinse iar. Ce se 
întâmplă pe urmă? Apar două celule - apoi patru și așa mai 
departe. Și, fiecare dintre aceste celule - celulele embrionare de 
la început - conţine același material genetic - ADN-ul, 
cromozomi și gene în aceeași cantitate. Și acest material 
hotărăște cine va fi mititelul. Tu, eu sau Babe Ruth. 

Dar, destul de curând, când embrionul crește până la opt sau 
șaisprezece celule, celulele încep să se diferenţieze. Cu alte 
cuvinte, într-un fel, încep să-și asume roluri speciale: devin 
celule ale creierului, ale ficatului, ale nervilor, și așa mai 
departe. Deși fiecare dintre ele are același ADN, ele pun în 
mișcare sau „exprimă” gene diferite, iar genele pe care le 
exprimă determină enzimele pe care le produc și asta, la rândul 
ei, determină felul de celule care vor deveni. 

Deci, avem de-a face cu o ghicitoare interesantă: de vreme ce 
conţin aceeași informaţie genetică, s-ar putea crede că vor avea 
aceleași capacități genetice. Dar nu-i așa. O celulă embrionică 
de început este omnipotentă; ea poate genera un întreg 
organism - o fiinţă umană, o pisică, o girafă - dintr-o singură 
celulă. Dar o celulă nervoasă nu poate să producă decât o altă 
celulă nervoasă. Cum se explică asta? Torgoff îl privi pe Lassiter. 

— Cred că nu te-aștepţi să-ţi dau un răspuns? 

— Nu. De asta s-a ocupat Baresi: de procesul de diferenţiere 
și de mecanismele care îl conduc. Ceea ce l-a plasat cam la vreo 


395 


treizeci de ani înaintea plutonului. Torgoff trase adânc aer în 
piept, expiră și privi în jurul lui. Ce-ar fi să bem niște cafea? 

— Bună idee! răspunse Lassiter. 

— E o cafenea după colț. Torgoff aruncă o privire spre cubul 
Rubik, stătu puţin pe gânduri și îl răsuci de trei ori într-o 
succesiune rapidă. Când îl puse pe birou, era aliniat perfect. Se 
ridicară amândoi în picioare. Torgoff apucă un fular de pe raftul 
de haine din colț și îl răsuci în jurul gâtului. Pe urmă își trase pe 
el un palton verzui cam tocit și își puse o șapcă pe cap. Hai să 
mergem, zise el. 

Afară era ger și, în timp ce mergeau unul în urma celuilalt pe 
poteca făcută în zăpadă, Torgoff își continuă prelegerea. 

— Ai urmărit procesul lui O.J.? 

— Nu, răspunse Lassiter. S-a vorbit mult despre el? 

Profesorul izbucni în râs. 

— Îți amintești cât s-au chinuit să modifice unicitatea urmelor 
de ADN? Cum s-au folosit de statistici? Torgoff imită o voce 
agresivă, pontificală: „Deci, nu se poate spune că acest AND 
aparține lui Nicole Brown Simpson, nu-i așa? Tot ce poţi spune 
este că există o probabilitate statistică în sensul că ar aparţine 
lui Nicole Brown Simpson, așa-i? Da sau nu? Da, așa-i, dar, în 
sfârșit... ar trebui să cercetăm opt miliarde de probe ca să 
găsim una identică. Și, nu există atâţia oameni pe pământ, așa 
că...” Torgoff despică aerul cu mâna. „Obiectez, excelența 
voastră, martorul nu răspunde la această întrebare. Eu am 
întrebat dacă a fost posibil să se declare ferm că această probă 
de ADN aparţine lui Nicole Brown Simpson. Da, dar nu... 

„Dar, dar...” 

„Da, sau nu, pentru numele lui Dumnezeu! Da, sau nu?” 

Cafeneaua era o încăpere lungă și îngustă în spatele unei 
vitrine din sticlă de oglinzi, albită de aburi. Un steag italian era 
drapat pe un perete de cărămidă aparentă și aerul era îmbibat 
de aroma cafelei proaspăt râșnite. Torgoff și Lassiter se așezară 
la o masă de lângă vitrină și comandară cafele cu lapte. In 
apropierea lor, trei tineri stăteau la trei mese diferite, citind trei 
cărţi diferite. Lui Lassiter i se păru dă toţi trei arătau ca 
Raskolnikov. 

— Deci, continuă Torgoff, avem în noi ADN. Și ce-i cu ADN-ul 
ăsta? Este identic în fiecare celulă a corpului nostru. De aceea, o 
fărâmă de spermă, o picătură de sânge, un smoc de păr, o 


396 


bucăţică de piele - oricare dintre acestea se poate folosi pentru 
identificarea unui individ, comparând-o cu o mostră de sânge a 
aceleiași persoane. Fiecare celulă, indiferent care, conţine ADN- 
ul individului - și ADN-ul este unic, la fiecare persoană. 

Sosi și cafeaua și Lassiter se uită uimit cum Torgoff amestecă 
vreo patru lingurițe de zahăr în ceașca lui. 

— In esență, ADN-ul dintr-o celulă diferențiată „spune” 
genelor că acea celulă anume va forma părul; deci ea nu are 
nimic de-a face cu trăsături precum culoarea ochilor, grupa de 
sânge și așa mai departe. Imaginează-ţi ADN-ul ca pe un pian cu 
o sută de mii de clape, fiecare clapă reprezentând o trăsătură 
genetică. Într-o celulă diferențiată, majoritatea clapelor sunt 
ascunse. Ele sunt inactive. Nu funcționează. Dar, chiar și așa, o 
bună parte din clape îndeplinesc un rol: când e vorba de păr, 
intervine ondularea, pigmentația, desimea - treburi de astea. 
Dar așa-i situaţia. Toate celelalte sunt excluse. Și, odată 
excluse, așa rămân pentru totdeauna. 

— Pentru totdeauna? 

— Așa se crede în momentul de faţă. Din clipa în care ADN-ul 
exprimă o genă anume, el nu se mai poate modifica. O celulă 
nervoasă este o celulă nervoasă. Ea nu poate deveni o celulă 
sangvină. Și nicio celulă a creierului. 

— Deci, cum funcţionează asta? întrebă Lassiter. Începuse să- 
| intereseze subiectul, deși nu înțelegea ce legătură ar fi putut 
să aibă cu uciderea surorii lui sau cu asasinatele din Italia. Cum 
hotărăște o celulă ce va deveni mai târziu? 

— Nu știu. Nimeni nu știe. Asta încerca și Baresi să afle - 
acum treizeci, patruzeci de ani. 

— Și a aflat? 

Torgoff ridică din umeri. 

— Eu n-aș putea spune. Și nimeni n-ar putea spune. Făcu o 
pauză, apoi continuă: 

— Problema este că a încetat să publice. La un moment dat, a 
încetat să mai trimită articole ca să fie recenzate - deși nu s-ar 
putea spune cât timp a mai continuat să lucreze în domeniul 
ăsta. Poate câteva luni. Poate câţiva ani. Ultima oară când am 
auzit de el se afla în Germania, sau nu știu în ce alt loc, 
studiind... 

— Teologia, zise Lassiter. 


— Așa-i! Torgoff îi aruncă o privire. Așa-i! Știai asta. În 
sfârșit... Torgoff își aruncă ochii pe ceas și se încruntă. Trebuie 
să mă duc să-l iau pe fiu-meu... Adevărul e, zise el, că biologia 
este, în momentul de faţă, știința cea mai fierbinte din lume. lar 
domeniul cel mai fierbinte al biologiei este, întâmplător, 
problema la care lucra Baresi cu câţiva ani în urmă. 

— Diferenţierea? 

— Exact! Studia celulele omnipotente din embrionii de 
broască. Judecând după ultimele lucrări pe care le-a publicat, 
diviza embrionii la stadiul de patru și opt celule, folosindu-se de 
un echipament care era, cu siguranţă, foarte primitiv. Apoi făcea 
culturi cu embrionii divizați ca să vadă dacă poate să dezvolte 
organisme identice. 

— Clona broaște? 

— Nu, făcea „broaște gemene”. 

— Care-i deosebirea? întrebă Lassiter. 

— Ei, bine, chiar și gemenii identici își capătă materialul 
genetic din două surse: mămica și tăticu'. Fiinţele donate îl 
capătă de la unul singur: mămica sau tăticu'. Așa că, dacă 
dorești să creezi o clonă, trebuie să extragi materialul genetic 
din ovulul mamei... 

— Nucleul... 

— ... Și să-l înlocuiești cu nucleul unei celule omnipotente. 
Atunci vei obține o clonă, cu întreaga informaţie genetică 
provenind dintr-o sursă unică. 

— Și e posibil să se facă asta? 

— Da. S-a făcut cu oile la Institutul Roslin din Edinburgh. Ai 
auzit despre Dolly. 

Lassiter stătu puţin să se gândească. 

— Și dacă se poate face asta cu oile, se poate face și cu 
oamenii, nu-i așa? 

Torgoff ridică din umeri. 

— Teoretic. 

— Mă gândesc că, dac-ar vrea, ar putea să mă cloneze și pe 
mine. 

Torgoff își ridică privirile în tavan și se balansă într-o parte și 
într-alta. 

— Poate. Undeva. S-ar putea s-o facă cei de la Roslin, dar dac- 
ar face-o, ar ajunge la zdup. 

— De ce? 


398 


— Este ilegal să donezi oameni în Insulele Britanice - deși nu 
prea s-a vorbit de asta. Dar să ne întoarcem la Baresi: am ajuns 
să privim multe dintre lucrurile astea ca pe ceva de la sine 
înţeles. În ziua de azi, embrionii sunt creaţi tot timpul în clinicile 
de fertilitate. Mai de mult, în anii cincizeci și șaizeci, altfel 
stăteau lucrurile. Noi, cei din știință, vorbim despre lucruri 
„depășite”. Vreau să spun, dacă te gândești la inovațiile tehnice 
pe care trebuia să le facă Baresi, doar ca să manevreze 
șurubăria... ce-i cu dumneata? 

Lassiter clătină din cap. 

— Mă gândeam doar că... știi cum a sfârșit Baresi, nu-i așa? 

— Nu, răspunse el, ultima oară când am auzit de el scria 
despre religie. 

— Da, în sfârșit... și-a continuat cursa. A abandonat religia și 
și-a început studiile medicale - asta se întâmpla, când?... nu știu 
exact... când avea în jur de cincizeci de ani. S-a specializat în 
ginecologie și obstetrică. A sfârșit prin a conduce o clinică de 
fertilitate. 

Torgoff ridică din sprâncene și sorbi din cafeaua cu lapte. 

— Da, zise el, sigur că avea multă experienţă în producerea 
embrionilor. A avut, probabil, un succes destul de mare. 

— Da, așa cred. 

Torgoff oftă. 

— Totuși, spuse el, este trist. 

— De ce spui asta? 

— Fiindcă a fost un om de știință și un cercetător extraordinar 
și, dacă te uiţi la ce făcea și ce urmarea să obțină... Totul pare 
timp irosit. Era cu zeci de ani în fața plutonului. Lucrurile pe care 
le făcea el... încep să bată la poarta vieţii abia acum. Ei, bine, 
principala problemă a studiilor de diferenţiere era descoperirea 
unei căi de a inversa procesul - de a obţine iar omnipotenţa 
celulelor diferenţiate. 

— De ce? La ce-ar servi asta? 

— La ce-ar servi asta? răspunse Torgoff. De asta a făcut atâta 
vâlvă oaia Dolly. Asta s-a făcut atunci: s-a luat o celulă 
diferențiată de la un animal adult și a fost adusă din nou la 
starea omnipotentă. Asta este starea care, în natură, persistă 
numai până la al patrulea stadiu de diviziune embrionară. Cu 
alte cuvinte, ultimul moment când oricare dintre noi are o celulă 
omnipotentă care-i aparține, este acela când ne aflăm în stadiul 


399 


de șaisprezece celule. Eram mai mici decât niște pistrui. Deci, 
ceea ce încerca să facă Baresi, ceea ce au făcut cei de la Roslin 
a reprezentat, întotdeauna, Sfântul Graal al biogeneticii. 

— Cum vine asta? Vreau să spun că am citit câte ceva în 
problema respectivă, dar... 

— Cum vine asta? Nu știu nici măcar cum să încep. Te doare 
mintea. Un singur lucru pot să-ţi spun: dacă oamenii de știință 
de la Roslin sunt în stare să repete ceea ce au realizat, într-un 
fel controlabil, asta ar costa... trilioane. Și banii sunt aspectul cel 
mai puţin important. Dacă suntem capabili să inversăm 
diferenţierea ADN-ului, lumea se va schimba iremediabil. 

— Cum? 

— Ei, bine, pentru început, problema nu este doar să fii în 
stare să mă clonezi pe mine sau pe dumneata, sau vaca cu 
lapte cea mai grozavă. Fir-ar să fie, ai putea să-i readuci la viaţă 
pe Beethoven, pe Custer sau pe Elvis și să devină copiii noștri. 
Sau pe propria dumitale mamă. Sau ai putea să dezvolţi organe 
înlocuitoare, canibalizând clonele ori de câte ori ai nevoie de un 
nou plămân, de un nou ficat sau de o nouă inimă. iți poți 
imagina problemele etice, ca și pe cele sociale. Ce se mai 
întâmplă cu adopţia, când fiecare poate să-și comande copii ale 
lui, sau ale altuia, prin poștă? Și, când poţi combina clonarea cu 
tehnologia ADN recombinată, este ușor să-ţi imaginezi clone 
care nu sunt chiar oameni - fiinţe asemănătoare fungicide, bune 
de folosit drept carne de tun, gladiatori sau sclavi. In loc de 
ferme organice, ferme de organe. Oameni disponibili. 

Lassiter râse. 

— Cred că ai cam luat-o razna, doctore. 

Torgoff râse și el și clătină din cap. 

— Ba, deloc! N-ai nevoie decât de o celulă nucleică cu ADN-ul 
intact - un strop de sânge, câteva fire de păr, o bucăţică de 
carne. Se poate folosi orice. Din clipa când s-a inversat 
diferenţierea și omnipotenţa celulei s-a refăcut, poţi trece la 
crearea unui întreg organism nou. Tot ce ai de făcut este să 
introduci nucleul în ovulul al cărui propriu nucleu a fost 
îndepărtat. Pe urmă, îl cultivi. Deștept, nu? 

Lassiter stătu o clipă să se gândească. 

— Ce vrei să spui „îl cultivi”? 


400 


— Ei, bine, dacă este vorba despre o fiinţă omenească, vei 
aplica procedura cu oocite. Lassiter clipi din ochi, auzind 
cuvântul, în timp ce Torgoff începu să-i explice. 

— Asta se întâmplă atunci când... 

— Știu ce-i asta, zise Lassiter. | s-a aplicat și surorii mele. 

— Aha, răspunse Torgoff. Ei, bine... atunci știi ce înseamnă. 
Se uită din nou la ceas și se rezemă de spătarul scaunului. Ei, 
acum trebuie să plec, zise el. E vorba despre un băiat de 
doisprezece ani și mai sunt și biletele alea de hockey. 

— Mai acordă-mi o secundă, îl rugă Lassiter. Chiar și pe 
vremea aia, dacă Baresi ar fi reușit treaba... vreau să spun dacă 
ar fi găsit o cale de a inversa diferenţierea celulelor, am fi aflat 
și noi despre asta, nu-i așa? 

— Cu siguranță! zise Torgoff, ridicându-se în picioare. Ai fi 
auzit, cu siguranță. Numai dacă... 

— Ce? 

Torgoff își strânse mai tare fularul în jurul gâtului și ridică 
gulerul paltonului verzui. Apoi își trase șapca bine pe cap. 

— Nu știu, răspunse el. Poate c-a avut îndoieli. Poate că s-a 
speriat. Vreau să spun că era un om credincios, nu? 

(J 

În timp ce se întorcea la Marriott cu metroul, Lassiter nu mai 
știa ce să creadă. Oare Baresi îl văzuse pe Dumnezeu într-o 
moleculă și atunci s-a apucat să studieze teologia? Posibil. Dar 
ce legătură avea asta cu Umbra Domini și cu șirul de asasinate 
care se petrecuseră de la Tokyo la Washington? 

În timp ce metroul își urma drumul, Lassiter începu să se 
enerveze din ce în ce mai mult pe sine însuși. Ce-l făcea să 
creadă că pasiunea lui Baresi pentru știință și religie era 
importantă în cazul de față? Fiindcă așa spusese preotul? 

Da. 

Dar, evident, cheia problemei era clinica, își spunea Lassiter, 
nu știința și nici religia. Clinica de fertilitate. Asta le lega pe 
victime, asta aveau ele în comun. Și acum, când se gândea la 
asta, se întreba de ce alerga după fantome, când ar fi trebuit să 
stea de vorbă cu femeile care fuseseră, într-adevăr, la clinică? 
Avea numele și adresele. Erau acelea ale căror vizite duraseră în 
jur de o săptămână, nu treizeci și două de zile. Nici uneia din ele 
nu i se donaseră oocite și, după câte știa el, niciuna nu era 


401 


moartă. Existau cel puţin o sută de femei dintre acestea, și el nu 
discutase cu niciuna dintre ele. 

Dar Freddy și Riordan făcuseră acest lucru. Și, ce aflaseră ei 
putea fi rezumat într-o singură propoziţie: „Nu-i așa că viaţa e 
frumoasă?” Era limpede pentru Riordan, pentru Freddy și pentru 
el că niciuna dintre aceste femei nu se afla în pericol. Totuși... 

Se aplecă, își trecu mâna prin păr și oftă. Fusese, probabil, un 
oftat adânc, destul de adânc pentru ca, atunci când își ridică 
privirea, să vadă că omul din faţa lui îl ţintuia cu o uitătură 
intensă, dar obosită. Lassiter ghici ce era în mintea lui: „Numai 
asta-mi lipsea: încă un nenorocit de psihopat!” 

Apoi, lui Lassiter îi trecu prin minte un alt gând, un gând care 
îl zgudui atât de tare, încât simţi că nu-și poate stăpâni un 
tremur al trupului și se ridică în picioare: „Dar dacă Baresi 
făcuse, într-adevăr, lucrul acela? Dacă folosise clinica de 
fertilitate ca să cloneze...” 

În acel moment, totul se încurca. Să cloneze ce? Sau pe cine? 
Lassiter gemu de neputinţă, în timp ce bărbatul din faţa lui se 
ridică cu o înjurătură și porni spre capătul vagonului. 

„Şi dacă făcuse asta? Ce se întâmplase atunci?” se întrebă 
Lassiter. Ce urmase? Se răzgândise, oare, Baresi? Pusese să fie 
omorâți acei copii? 

Răspunsul se ivi imediat. „Asta-i o nebunie. Și, în orice caz, 
băieţii concepuţi la clinică nu puteau fi clone. Nu se asemănau 
între ei. Brandon nu semăna cu Jesse și niciunul dintre ei nu 
arăta ca vreunul dintre copiii pe care-i văzuse în fotografii. Nici 
cu Martin Henderson. Nici cu băiatul lui Jiri Reiner. Toţi arătau 
altfel. 

Deci, ideea donării era exclusă”, își zise Lassiter, „dacă nu 
cumva... 

Dacă nu cumva, ce? Dacă nu erau clone ale unui grup. 

Dar ce grup? Al Colegiului Cardinalilor? Al A. C. Milan? 

N-aș crede,” gândi Lassiter. 

Era ridicol. Chiar dacă Baresi fusese în stare să facă așa ceva, 
de ce ar fi făcut-o? Nu se putea spune că acei copii făceau parte 
dintr-un experiment. Femeile veniseră la clinică, rămăseseră 
însărcinate și plecaseră acasă. Totul se desfășurase normal și, 
după câte știa Lassiter, Baresi nu ceruse niciodată să i se trimită 
o fotografie a vreunui copil și, cu atât mai puţin, nu-i urmărise 
evoluţia. Era o simplă procedură medicală, asta era tot. 


402 


Numai că nu era așa. 
Fiindcă toate pacientele fuseseră ucise. 


e Capitolul 35 


Niciodată nu mai fusese atât de frig la Washington. 

Stând într-un Taurus închiriat, parcat în față la DMV din 
Portland, Maine, Lassiter își ținea mâinile în dreptul radiatorului 
mașinii și încerca să-și cântărească propriile acţiuni. N-ar fi 
trebuit să facă uz de cărți de credit la Hertz. Ar fi trebuit să 
plătească cu bani gheață. Numai că nu se accepta acest gen de 
plată și deci, n-avusese de ales. Dar, de fapt, ce rost avea asta? 
Atâta timp cât putea să-și plătească benzina cu bani peșin, 
mașina lui ar fi avut dreptul să se afle oriunde. 

În ciuda aburului de aer cald care-i trecea peste mâini, 
degetele îi erau încă îngheţate după ce râcâise gheața de pe 
parbriz folosind suplimentul sportiv al ziarului Portland Presse 
Herald. Nu sunt echipat pentru așa ceva. Asta-i genul de frig, 
genul de frig industrial, pe care-l găseai în Minnesota sau 
Saskatchewan. O jachetă de piele nu te apără de ger și același 
lucru se întâmplă și cu mănușile astea foarte scumpe de la 
Bergdorf Goodman. Mi-ar trebui niște mănuși cu un singur 
deget, încălzite electric, își zise el. Și un costum spaţial. 

Ceasul de la tabloul de bord arăta 8:56. „Mai sunt patru 
minute până la deschidere”, gândi Lassiter. Apoi își zise: „Ar fi 
trebuit să mă duc la Sunday River și să arăt fotografia la toată 
lumea care lucra acolo. Celor care închiriau diverse obiecte, 
tehnicienilor care  lustruiau schiurile,  instructorilor și 
bodyguarzilor de zi. Dar... la ce-ar fi servit asta? Milioane de 
oameni veneau și plecau din Sunday River. Fotografia era veche 
de doi ani și, în plus, nu părea să fi fost făcută în acea staţiune. 
Femeia nu părea să facă schi. Sta în față la un McDonald's, cu 
un munte, departe, în fundal.” 

Dar era muntele de acolo. De /a Sunday River. Găsise broșuri 
turistice la Ramada și comparase muntele din fotografie cu cel 
din broșuri, și era limpede că erau identici. Ceea ce însemna că 
era în Maine sau, măcar, că fusese în Maine. Cu doi ani în urmă. 

Lassiter deschise aparatul de radio și se uită la o femeie în 
formă de pară care ieși de la DMV cu două steaguri în mână. 


403 


Ocolind gheața din parcare, se duse la stâlp și, fără nicio 
ceremonie, arboră steagul naţional. Steagul statului Maine, pe 
care se distingea mai ales un brad, urmă după câteva secunde. 
Pe urmă, femeia porni îndărăt, prin spaţiul de parcare, și se 
grăbi să intre înăuntru. 

O voce anunţă la radio că erau șase grade... cu o tendință de 
încălzire. 

La ora nouă fix, femeia descuie ușile de la DMV și o mulţime 
de mașini își închiseră motoarele. Unul câte unul, cei sculați cu 
noaptea-n cap, înfofoliţi în jachete izolatoare ieșiră din mașini și 
porniră spre clădire. Lassiter le urmă pilda și, curând după 
aceea, se trezi în fața unui ghișeu deasupra căruia scria 
INFORMAȚII. 

El considerase întotdeauna că poliţia, și numai poliţia, este în 
stare să urmărească un număr de înmatriculare. Dar asta era o 
idee foarte demodată, provenind de pe vremea când respectul 
intimităţii mai era încă posibil - fiindcă se considera că lumea e 
stăpână pe faptele sale. În Era Informaţiei, nu timpul, ci datele, 
însemnau bani. Astfel că Maine intrase și el în afacerea 
demografică, cu alte cuvinte, la un moment dat, se alăturase 
celorlalte state în acțiunea de vânzare de informaţii oricărei 
persoane care avea cu ce să plătească. 

Lassiter știa foarte bine că existau companii care vindeau liste 
specializate, croite după nevoile clientului. Dacă cineva avea 
nevoie de informaţii privitoare la proprietarii de case fără copii, 
al căror venit familial depășea 100 000 de dolari și a căror 
adresă avea un anume cod, datele puteau fi procurate într-o 
clipă. Și, dacă respectivul client dorea o listă care să se refere la 
bărbaţii albi care-și plăteau taxele cu întârziere, și asta se putea 
aranja. 

Departamentul Automobilistic din Maine era și el la fel de 
capabil să-și adapteze listele. Datorită computerului, se putea 
apela la acest serviciu în toate compartimentele. Astfel că, 
atunci când Lassiter completă un formular solicitând numele și 
data nașterii posesorilor înregistraţi de camionete Volkswagen, 
modelul 1965-1975, funcţionara ciripitoare nu avu decât o 
întrebare: 

— Sub formă de înregistrare de pe computer sau de etichetă 
poștală? 


404 


— O înregistrare de pe computer ar fi perfectă, răspunse 
Lassiter. Îi întinse o hârtie de o sută de dolari, apoi trei de câte 
zece (pentru acoperirea cheltuielilor expedierii informaţiilor). 

— Puteţi veni să ridicaţi răspunsul mâine dimineaţă, la orice 
oră după zece. 

Ceea ce-i lăsă o zi de omorât timpul din care jumătate îl risipi 
pe șosea, conducând fără un scop precis. Statul Maine îi plăcea. 
Pământul stâncos, zăpada și brazii aveau ceva ce părea cât se 
poate de curat și de neîngrădit. Și, în timp ce America, cu 
privilegiile ei și cu spaţiile ei comerciale, era prea aglomerată ca 
să te simţi bine, aici trecu prin câteva orășele și sate care 
păreau să-și fi organizat viaţa în jurul unor patinoare și standuri 
de ziare, debarcadere și librării. Parcă erau orașe cu izvoare de 
ape termale. Și, deși unele dintre ele aveau dezavantajul unor 
clădiri părăsite sau fuseseră refăcute după ideea unui pitoresc 
artificial, se simţea totuși atașat de ele. Poate că era vorba de o 
falsă nostalgie, dar puteai conta mult mai mult pe aceste 
așezări pentru întreținerea vieții civilizate decât pe desfășurările 
bătătoare la ochi, care se repetau în susul și în josul coastei. 

Când se întoarse la el în cameră, se făcuse ora cinci și se 
întunecase. Așezându-se într-un fotoliu, își lăsă capul pe spate 
și, ridicându-și picioarele pe birou, începu să citească dintr-un 
vraf de articole despre Callista. 

Frunzărise colecţia de documente furnizată de Agenţia de 
Relaţii Publice în ordine cronologică inversă. Acum, ajunsese la 
anul 1986. În loc să selecteze din obișnuita avalanșă de 
amănunte personale, cu parada ei de rude și prieteni din viaţa 
trecută a actriței, îngroșată de anecdote exagerate, această 
relatare a zece ani din existenţa Callistei Bates consta dintr-o 
speculație  dezlănţuită privind adevărata ei personalitate, 
antecedentele ei și a faptului că era atât de secretoasă în 
legătură cu existenţa ei anterioară. 

Callista izbucnise/explodase/se ivise pe scena Hollywood-ului 
în 1984, o dată cu filmarea unei noi versiuni a Orizontului 
Pierdut, un „filmuleţ” care făcuse o vâlvă neașteptată. Cei mai 
mulţi socoteau că succesul lui uimitor se datora actriţei 
captivante, necunoscute, care jucase în rolul feminin principal. 
Pe scurt, ea lumina ecranul. Filmul ar fi putut, ușor, să fie un fel 
de peltea, o melodramă modernă, cu muzică înălțătoare și 
peisaje idealizate, dar personalitatea ghidușă a Callistei l-a 


405 


smuls din mâinile detractorilor, dovedind că regizorul era un 
geniu. 

În momentul când dispăruse, în 1990, atitudinea fermă a 
starului de a-și păstra trecutul sub tăcere era acceptată; nimeni 
nu-și mai bătea capul cu asta. Dar în 1986, bineînțeles, ăsta era 
încă mălai bun de măcinat la moara revistelor de scandal. 
Actriţa era citată în sensul că exista o linie clară de demarcaţie 
între libertatea presei și dreptul de apărare a vieţii intime și de a 
închide ușa-n nas celor care treceau peste ea. Reacţiile au fost 
foarte diferite. Unele publicaţii o crezură pe cuvânt și evitară 
întrebările despre mediul din care provenea, în timp ce altele 
aleseră calea opusă, dând reporterilor lor sarcina de a-i 
scormoni trecutul. Totul nu era, oricum, decât o fațadă, își 
ziceau ei: Fără publicitate, cariera ei va muri în fașă. 

Ea spuse că era OK, era foarte bine, ei cu munca lor, eacua 
ei, și, dacă ţineau să-i scormonească trecutul și asta era bine! 
Numai că nu trebuia să se aștepte nimeni ca ea să colaboreze 
sau să fie iertătoare. Curând după aceea, se lansă filmul 
Fluierarul, şi când făcu vâlvă mare, o revistă de scandal numită 
Startrak! publică o bârfă întemeiată pe un interviu dat de 
secretarul particular al Callistei. 


TRAGEDIA NEȘTIUTĂ A CALLISTEI: ESTE ORFANĂ!!! 


Artista nu negă niciodată relatarea, dar nici n-o confirmă. Pur 
și simplu îl concedie pe secretar și-i spuse succesorului acestuia 
că orice telefon din partea revistei Startrak! trebuie să fie 
ignorat. 

Revistelor de scandal le trebui o vreme să înțeleagă că actrița 
vorbea foarte serios. Timp de doi, trei ani, continuară să apară 
articole speculative, făcând aluzie la o tinereţe atât de 
nefericită, încât actrița nu putea suporta să și-o amintească. O 
duzină de părinţi, pe puţin, se prezentară să pretindă că unicul 
lor copil era Callista, în timp ce, din surse neoficiale, apărură 
zvonuri, ca tot atâtea mingi de Pachinko: circulau vorbe, unele 
chiar în presă, despre o copilărie tragică în care își înecase 
fratele mai mic, ca apoi să joace în filme pornografice, să sufere 
arestări pentru fraude poștale, pentru furturi din magazine și 
comerț cu arme. 


406 


O revistă mersese atât de departe, încât publicase fotografia 
Callistei sub anunţul Cãutat de poliție! Pe un afiș. Exista o linie 
fierbinte cu numărul 800 și se scosese o serie de fotografii 
dibaci trucate care încercau să inverseze procesul de 
îmbătrânire, prezentând-o pe actriță așa cum trebuia să fi arătat 
- la șaisprezece ani, la doisprezece, la opt, la patru ani și la 
naștere. 

Un titlu întreba: CUNOAȘTEȚI ACEASTĂ FETIȚĂ? În timp ce 
altul exprima o rugăminte: MAMA CALLISTEI - UNDE EȘTI? 

Era ridicol, enervant și jignitor. La un moment dat însă se 
înregistră și un rateu. New Yorker făcu din ea figura centrală a 
unui eseu de douăsprezece mii de cuvinte privitor la „metastaza 
celebrităţii” și la efectele ei maligne asupra vieților private ale 
figurilor publice. Alte publicații urmară acest exemplu, 
aplaudând atitudinea Callistei, deși îl citau pe Andy Warhol în 
legătură cu inevitabilitatea unor astfel de situații. 

Din punctul de vedere al unui anchetator, nu se putea afla 
nimic din niciuna dintre aceste relatări. Callista putea fi orfană, 
așa cum putea face parte dintr-o familie cu cinci membri. N- 
aveai cum să știi. Sursele revistelor de scandal erau fie 
anonime, fie suspecte și, de cele mai multe ori, de ambele feluri. 
Dar un lucru era cât se poate de clar: la momentul potrivit, 
Callista Bates nu avea de gând să mulțumească pentru că 
fusese astfel hăituită. 

(J 

În seara aceea se duse într-un local numit Muddy Rudder, 
unde stropi un homar cu o sticlă de Pilsner Urquell. „Sunt mai 
dulci iarna” se entuziasmă chelnerița. Îi trebui un minut ca să 
înțeleagă că era vorba despre homari. 

La zece seara se afla iar în camera lui și citea Boston Globe. 
Relatările importante erau, în cea mai mare parte, știri vechi 
care-i trecuseră pe la urechi, ascultând radioul în timp ce-și 
conducea mașina de-a lungul coastei în după-amiaza aceea: o 
actualizare a unui accident aviatic, o alta privind situaţia din 
Bosnia și informaţii în legătură cu ratele dobânzilor, întrunirile 
preelectorale și criza din Orientul Mijlociu. 

Când călătorea, avea obiceiul să sară peste știrile locale - ce-i 
păsa lui de manevrele politice din Boston, sau de fraudele din 
asistența socială de la Foxboro? Totuși, G/obe publica o relatare 
interesantă despre un scriitor pe numele de Carl Oglesby. 


407 


Trecând la ultima pagină, unde relatarea continua, Lassiter fu 
uimit să vadă o fotografie a lui Silvio della Torre care-l privea 
zâmbitor. E 

Articolul alăturat era intitulat: O MARE MULȚIME ASISTA LA 
SLUJBA ÎN LIMBA LATINĂ. 


BROCKTON - În ciuda drumurilor nesigure și a 
temperaturilor aproape de zero, peste o mie de 
credincioși s-au adunat duminică la Biserica Catolică 
Fecioara Maria Binetăcătoarea Creștinilor ca să-l asculte 
pe părintele Silvio della Torre slujind liturghia în latină. 

Stând cu spatele la credincioși, liderul traditionalist se 
adresă altarului cu un glas puternic ce făcea să răsune 
biserica, mişcându-i pe multi până la lacrimi. În timp ce 
unii au lăudat „măreția și frumusețea ceremoniei”, altii 
s-au referit la o legătură aproape mistică cu generații 
de catolici care au celebrat liturghia în aceeași limbă 
veche. 

În predica sa ținută în limba engleză, della Torre a 
lansat o chemare la „un catolicism mai viguros", 
îndemnându-i, în același timp, pe cei prezenți să „se 
ridice împotriva faptelor abominabile ale științei." 

Liderul traditionalist este conducătorul italian al 
ordinului laic în rapidă expansiune, Umbra Domini. 
Domnia sa a sosit la Boston vineri pentru ceremonia 
tăierii panglicii noului azil al ordinului din Brookline. 

Carta Umbrei Domini respinge multe dintre acuzațiile 
formulate de Conciliul Vatican Doi, afirmând, în același 
timp, drepturile catolicilor de a-și exprima credința în 
felul tradițional. Această variantă doctrinară a fost 
aprobată de Vatican cu câțiva ani în urmă. 

Un purtător de cuvânt al ordinului a spus că 
itinerariul american al lui della Torre „este flexibil și se 
poate extinde”. 


Lassiter citi articolul cu sufletul la gură și, când îl termină, îl 
mai citi o data. Apoi își turnă un whisky de la minibar și, cu ochii 
ațintiţi asupra fotografiei, îl dădu pe gât dintr-o înghiţitură. 

A doua zi de dimineaţă, Lassiter conduse mașina până la DMV 
cu ochii pe jumătate închiși, strângând din pleoape în faţa 


408 


luminii puternice pe care o reflecta zăpada. Cerul era încărcat 
de nori și, deși temperatura era mai ridicată decât în ajun, tot 
așa era și umiditatea. Rezultatul era un frig aspru care ţi se vâra 
pe sub haine și te ducea cu gândul la Florida. ` 

Functionara de la Informaţii îi înmână un plic maroniu. II luă și 
se duse la o masă lungă, de la perete, unde o fată blondă, cu 
ten urât completa un formular, folosind un pix atașat de masă 
printr-un lanţ scurt. 

Textul imprimat avea vreo zece pagini și enumera toate 
camionetele VW din perioada 1965-1975 înregistrate în Statul 
Maine. Informaţiile erau puse în ordine alfabetică și includeau 
numele proprietarului, adresa și data nașterii, numărul de 
înregistrare al vehiculului și anul fabricaţiei. Data nașterii era 
deosebit de importantă, fiindcă Lassiter o putea folosi ca să 
reducă lista la femeile în jur de treizeci de ani. 

Callista se născuse în 1962. 

Se gândea dinainte că-l aștepta o treabă plicticoasă. O dată 
ce vor fi eliminaţi bărbaţii și lista va fi limitată la femei de o 
anume vârstă, le va vizita una câte una și le va intra în casă. 
Parcurgând lista de la A la Z, făcu cruciulițe în dreptul a 
șaptesprezece nume. În clipa aceea dădu cu ochii de: 


Sanders, Marie A. 

Data nașterii 8-3-62 

Căsuţa poștală 39 

Cundys Harbor, Maine 04010 
Volkswagen (autocamion): 1968 
EAW - 572 


Primul lucru care-i sări în ochi fu „62”, apoi Marie. Se uită la 
înregistrare. 8 martie. Era 8 martie. Da, era convins de asta! 

„lisuse Hristoase!” își zise el. „Am găsit-o!” 

Pocni cu pumnul în masă și fata cu ten urât întoarse capul și 
se uită la el cu o expresie atât de acră, că-l făcu să tresară. 
Vârându-și lista în buzunar, dădu buzna spre mașină, gata-gata 
să alunece pe gheaţă. 

Trebuia să fie ea. Era posibil să fi existat două femei cu 
numele de Marie în Statul Maine, care să se fi născut la 8 martie 
1962 și să posede o camionetă VW? 


409 


Deschise despărţitura pentru mănuși, trase harta afară și-și 
aruncă ochii pe index. Cundys Harbor: K-2. Degetul i se mișcă 
peste spaţiul roz, pustiu, al Quebec-ului, peste frontiera cu 
Maine, spre o îngrămădire de lacuri și orașe, oprindu-se, în 
sfârșit, pe un punctuleţ lângă coastă, puţin la sud-est de 
Brunswick. 

O oră mai târziu trecu printre pinii de la Colegiul Bowdoin 
(mulțumesc, Dicky Biddle) și coti la dreapta în dreptul unui 
indicator ce anunţa: 


ORRS ISLAND 


Chiar și sub cerul acela posomorât, peisajul era atrăgător, cu 
bolovani cenușii ca gresia și brazi verde-închis proiectati pe nori. 
Lumina avea o anume căldură, un cenușiu-intens care amintea 
de apropierea mării. In timp ce urma drumul de pe hartă, trecu 
pe lângă un șir de întreprinderi închise pe timp de iarnă - un 
restaurant de coastă, o baracă ce făcea reclamă chiflelor cu 
homar, un magazin de cadouri. Drumul se bifurca spre stânga, 
îngustându-se pe măsură ce se arcuia către o fundătură, cătunul 
Cundys Harbor. Zărind un steag, se îndreptă spre el și opri 
mașina într-o parcare mică, lângă un oficiu poștal care 
adăpostea și un magazin universal. 

Acolo dădu cu ochii de o camionetă VW și, chiar și fără să se 
uite la numărul de înmatriculare, fu convins că era a ei. Pe bara 
de protecţie era lipită o etichetă: FRODO TRAIEȘTE, și o alta: 
CEAȚĂ  ÎNVÂRTEJITĂ. Între ele se vedea numărul de 
înmatriculare: 


EAW-572 


„Ce urma acum?” se întrebă el, așezându-se pe o margine de 
stâncă de lângă micuța clădire la nu mai mult de treizeci de 
metri de mare. Trebuia să i se adreseze cu Callista... Marie era 
în rezervă. Femeia fusese vânată, fusese urmărită. N-ar fi vrut s- 
o sperie. 

Deși putea să-l recunoască de la înmormântarea lui Kathy, 
asta nu era neapărat un element pozitiv: asocierea ar fi putut s- 
o facă să-și piardă curajul. Lassiter porni încet spre malul apei, 
gândindu-se la ce avea de făcut. Se concentrase atât de tare pe 


410 


descoperirea ei, încât nu se gândise nicio clipă cum va fi când se 
va apropia de ea. Așa că rămase lângă apă, paralizat de 
nehotărâre, cu ochii pierduţi pe mare. 

Cundys Harbor arăta ca o ilustrată, dar nu ca o piesă de 
muzeu. Era un vechi sat de pescari unde bărbaţii mai porneau 
încă pe mare. Se vedeau debarcadere de lemn sculptate, 
încrustate cu scoici, acoperite cu capcane de homari și alte 
unelte, și o colecție pestriță de bărci ancorate în micuțul port. 
Un trauler ruginit, acoperit de macarale; câteva bărci vechi, 
prăpădite, de prins homari; vreo două ambarcaţiuni noi, 
lustruite, cu cocpituri centrale. 

În acel moment, era ora fluxului și întinderea de noroi de pe 
porțiunile plate și de pe stânci, ca și iarba de mare galbenă erau 
amestecate cu gheața formată la suprafaţă care, în locurile 
unde se retrăgea apa, rămânea spartă și crăpată. Cerul era 
vărgat și începea să se întunece, iar când vântul aspru făcu să 
se zgâlțâie bărcile, Lassiter nu-și putu stăpâni un tremur. 
„Trebuie neapărat să-mi cumpăr un palton”, își zise el. „Sau să 
mă adăpostesc undeva.” 

Oficiul poștal/magazinul universal era o șandrama veche, cu 
rafturile pline de conserve și produse de băcănie, în care vedeai 
și un răcitor demodat unde se ţineau laptele, ouăle și berea. La 
intrarea lui, o femeie cu părul cărunt își ridică ochii de pe un 
ziar. 

— Ziua bună, spuse ea, pronunţând cuvintele de parc-ar fi 
fost un avertisment. Lassiter zâmbi și se duse drept la soba de 
lemne unde-și încălzi mâinile, în timp ce se uita în jurul lui. 
Prăvălia era plină de diagrame arătând mareele, de hărţi, de 
momeli pentru pești, bricege, lanterne, coloniale, bomboane 
ieftine și produse electrice. Prăjituri în formă, ziare și covrigi 
uscați cu sare. Pe peretele opus, se vedea un oficiu poștal 
miniatural, cu o fantă pentru scrisori, un ghișeu și un șir de 
cincizeci de cutii mici de poștă din bronz. 

— Pot să te ajut cu ceva, dragă? 

„Acu-i momentul!” 

— Așa sper. O caut pe Marie Sanders. 

Ea pocni ușurel cu limba în cerul gurii. 

— Ah, draagă, zise ea, de parc-ar fi lovit-o cineva, ceea ce-l 
pleoști de tot pe Lassiter. 

— Mașina aia de afară nu-i a ei? întrebă el. 


411 


— Înm! A ei e. Dar ea nu-i aici. Sunteţi prieteni? 

Lassiter aprobă din cap. 

— Când o așteptați să vină? întrebă el. 

— Într-o lună. Poate-n șase săptămâni. 

Lassiter dădu din cap, nedumerit și dezamăgit. 

— Credeam că locuiește aici, zise el. 

— Da, sigur că aici locuiește. Nu chiar aici, dar prin preajmă. 

— Deci... e într-o călătorie, sau... 

Ochii de un albastru deschis se căscară în spatele ochelarilor, 
apoi femeia scoase un chicotit - un sunet surprinzător care-o 
făcu să pară aproape o fetișcană. 

— Pe proprietatea mea, spuse ea. Poate o să vi se pară că 
vorbesc în dodii. Haideţi să v-arăt. Trase pe ea un pulover 
albastru, uriaș și-i făcu semn să vină și el afară, după care trânti 
ușa, izbind-o cu șoldul. 

Vântul bătea destul de tare ca să-i facă să-și aplece capetele 
în drumul lor spre debarcader. 

— Acolo, zise ea, arătând spre un lanţ de insule pitulate la 
orizont. Stau acolo, pe ultima. 

Lassiter clipi din ochi. 

— Locuiesc acolo? 

Bătrâna pocni din limbă. 

— Înm. În zilele senine poţi vedea fumul de la soba ei de 
lemne. Apoi, fu cuprinsă de un tremur. Haide înăuntru. O să fac 
câte o ceașcă de ceai. 

Porniră amândoi, înapoi, spre magazin. 

— Trebuie să aibă un radio sau ceva de genul ăsta, zise 
Lassiter. 

— Un celular. 

— În cazul ăsta... 

— Numai că nu merge. 

— Glumești. 

Femeia negă cu un semn din cap, apoi trecu în spatele 
tejghelei și băgă în priză un ceainic electric. 

— Nu. Jonathan a încercat s-o ajute chiar înainte de ultima 
furtună serioasă. Scotea numai niște păcănituri, dar asta era tot. 
O fi ceva cu vreo baterie - s-a mai întâmplat și altă dată. la te 
uită aici, zise ea, ieșind din spatele tejghelei și pășind spre o 
hartă mare afișată pe perete. Era o hartă marină cu uscatul 
reprezentat printr-o întindere gălbuie lipsită de orice trăsătură, 


412 


în timp ce apa era plină de adnotări și detalii privind curenții, 
adâncimea și caracteristici ale fundului mării. Puse degetul pe 
un port în formă de iatagan. 

— Noi suntem aici, zise ea, mișcându-și mâna spre una dintre 
cele trei insule din largul mării. Și prietena dumitale e aici. 

— Insula Sanders, citi el. Insula Sanders? Înseamnă că ăsta-i 
numele ei adevărat, numele ei de familie. 

— Asta-i numele de pe hartă, drăguțule, pentru că, demult, 
când căpitanul Sanders a cumpărat insula, el a cerut să fie pus 
numele ăsta pe hărți și uite c-așa s-a și făcut! Numai că, n-ai să 
pomenești pe nimeni de aici să-i spuie altfel decât Rag Island; 
ăsta-i numele vechi care i s-a dat de mult, cine știe când. 

— Și de ce i-au zis așa? 

Ea se duse în spatele tejghelei și scoase din priză ceainicul 
electric. 

— Uită-te la coastă! Insula asta are atâtea crestături că, dac- 
arunci cu bățul nici nu poţi nimeri una. In timp ce, mai jos de ea, 
Dutchess Island are o coastă atât de lină, că greu poţi găsi un 
loc să-ţi legi barca. 

Lassiter privi cu gândul aiurea la raftul cu bomboane. Le știa 
după nume: Mary Jane, Tootsie Roll și bombe atomice. 

— Zahăr? întrebă ea. Lapte? Și, și? 

— Și una și alta, te rog. 

— Așa-mi place și mie. Slab și dulce. Puse pe tejghea două 
cești de ceai și farfurioare din porțelan delicat. Mi-e nu-mi plac 
cănile, îi mărturisi ea. 

Lassiter își petrecu cincisprezece minute ca s-o descoasă pe 
femeie („Maude Hutchison - dar, crede-mă, n-aduc nici pe 
departe cu Maude aia de la televizor”) în legătură cu ce-i plăcea 
și ce nu, de cât timp locuia acolo („De când mă știu, drăguțule”) 
și cu istoria acelor locuri. In timp ce ei stăteau de vorbă, intrară 
doi bărbaţi să cumpere ţigări și o femeie ca să vadă dacă n-a 
primit ceva poștă. Când Lassiter aduse iar vorba despre Marie 
Sanders, el și Maude erau la a doua ceașcă de ceai. 

— Așadar, Marie chiar stă pe insula aia toată iarna, singură? 

__— Da, cu băiatul ei. Maude își mestecă ceaiul cu linguriţa. 
Asta-i primul an. Nu-mi amintesc să fi călcat cineva pe-acolo de 
douăzeci și cinci de ani! Sigur că mi-o aminteam pe Marie de pe 
vremuri, dar n-am recunoscut-o după atâta vreme. 


38 Insula Zdrenţuită. (engl.). 
413 


— Vrei să spui că... ai cunoscut-o când era copil? 

— Cum să nu! l-am cunoscut și pe părinţii ei. Toată familia 
obișnuia să se ducă pe insulă. Până și frate-său care era cam 
bolnăvicios. Îl înfășurau în pleduri și-l cărau până la barcă. Și 
bătrânul John Junior? Era un marinar sadea! Se duceau acolo la 
fiecare sfârșit de săptămână și în vacanțe. Bineînţeles că ea era 
doar un năpârstoc. Să fi avut vreo cinci ani. Acum ea stă acolo 
cu băieţelul ei. 

— Părinţii ei locuiesc pe undeva prin preajmă? 

Femeia scutură din cap. 

— Nu, nici vorbă! Sunt morți de ani de zile. Nu ţi-a povestit 
Marie? 

— Nu. 

— Nici nu mă miră. Nu-i place să bată toba despre treburile ei, 
scumpa de ea! Trase aer pe nas cu zgomot. John Junior a plecat 
să bea ceva la Portland și Amanda s-a dus să-l ia acasă. Ei bine, 
John Junior a spus că poate să conducă perfect și-mi închipui că 
așa a și făcut... preţ de câteva minute. Cel puţin până au ajuns 
la șinele trenului. Avocaţii au spus că semnalul era stricat, dar n- 
au avut cum să dovedească și, ce-i drept, John Junior era al 
naibii de pripit. Parcă-l văd, luându-se la întrecere cu trenul. 
Femeia clătină din cap. Ei, sora Amandei a luat-o pe Marie la ea. 
Trăia în Connecticut. A fost ultima oară când am văzut-o și, 
deodată... 

— Și-a facut apariţia. 

— Exact! Frumoasă ca o cadră și înfiptă cât cuprinde, și până 
să ne dumirim noi, a tocmit muncitori care se tot vântură prin 
insulă ca să instaleze canalizare, să facă diferite lucrări, o baie 
cum trebuie, sobe de lemne, un debarcader și mai știu eu ce. Işi 
trase răsuflarea și dădu din cap. Numai despre asta vorbea 
lumea din oraș... mai cu seamă despre nebunia ei. Fiindcă n-ar fi 
reușit să-și scoată cheltuiala dacă se hotăra vreodată să vândă. 

— De ce nu? 

— Acolo nu au electricitate și s-ar putea să n-aibă niciodată. 
Sorbi ultima înghiţitură de ceai. Cum se schimbă vremurile! 

— De ce zici asta? 

— Pe timpuri, lumea venea aici pe ţărmul ăsta sau pe insule, 
numai ca să se întoarcă la o viaţă simplă, departe de lumea 
unde trudeau cu toții. Nu-și doreau decât să hoinărească prin 
păduri - n-aveau telefoane sau prăjitoare de pâine, doar 


414 


lumânări și sobe de bucătărie, și apă de izvor sau din butoaiele 
cu apă de ploaie. 

Pomeni ceva despre cercetași, despre mișcarea întoarcerii la 
natură. 

— Înapoi la vremea când și-a cumpărat căpitanul locurile 
astea... Zâmbi și își lăsă capul în jos. Insulele Sanders... de ce să 
fie niște insule mai breze decât alte locuri? Pe atunci, cu cât 
găseai un colț mai îndepărtat, cu atât era mai bine. Dar în ziua 
de azi, nu-i mai place nimănui viaţa aspră; lumea nu vrea decât 
să-și mute viața ei obișnuită într-un alt loc. Așezările alea vechi 
de pe insule au căzut în părăsire - fiindcă, de fapt, nimeni nu 
mai vrea să fugă de viaţa obișnuită. 

— Ar vrea s-o ia cu ei unde se duc. 

Ea chicoti. 

— Aşa-i! Ferească Dumnezeu să piardă programul 60 Minutes 
sau meciul celor de la Red Sox. 

— Deci, stă acolo toată iarna... fără lumină electrică? 

— Într-un an a petrecut o vară întreagă acolo, din mai până-n 
noiembrie. Asta-i primul an când nu s-a mai mișcat de acolo. 
Bătrâna se încruntă. Sigur că sunt unii care nu-s de loc de acord 
cu ea, deși noi, cei de pe-aici, eram cunoscuţi ca oameni care 
nu-și bagă nasul în oala altuia. 

— De ce nu sunt de acord? Fiindcă-i așa de departe? 

— Nu depărtarea îi supără pe oameni. Unii - mai cu seamă 
bărbaţii - sunt foarte împotrivă. Fiindcă ea își taie singură 
lemnele, își întinde singură plasele, își vede de treaba ei... 
Bărbaţii nu pot suferi când o femeie poate să facă toate astea 
fără ei. Cât despre femei, ele-și fac griji în legătură cu băiatul. 

— Dar dumneata? 

Femeia săltă din umeri. 

— Și eu socotesc la fel ca ele, îmi făceam griji cu Jesse, dar 
băiatul e atât de drăgălaș și atât de fericit! Ea se prăpădește 
după copilul ăsta. Și, dacă stau să mă gândesc, ce-i lipsește? 
Desenele animate, jocurile pe video și Wal-Mart. 

— Totuși, dacă se ivește o urgenţă? 

Ea oftă. 

— Sunt de acord. Am vorbit toţi cu ea despre asta, dar ea se 
mulțumește să spună: „Ei, avem o pușcă cu semnale luminoase. 
Dacă apare vreodată vreo problemă, o să aflaţi.” Totuși, aș fi 
mult mai liniștită dacă ar avea o barcă adevărată. 


415 


— Cum, n-are barcă? 

— Ei, barcă ar avea, dar nu prea-i cine știe ce. Nu poţi să ieși 
cu ea iarna. Dacă iarna-i grea. Făcu o mică pauză. Deci, zise ea, 
de unde-o cunoști pe Marie? 

Se simţea un ton indiferent în vocea ei, care lui Lassiter nu i 
se păru sincer și-i trecu prin minte că ea bănuia, poate, că el era 
tatăl lui Jesse. 

— Am întâlnit-o la înmormântarea surorii mele, răspunse 
Lassiter. Și, venind la Portland cu treburi, m-am gândit să fac un 
ocol ca s-o întâlnesc. Ea nu mi-a pomenit niciodată ceva despre 
vreo insulă. El zâmbi și clătină din cap. Mă întreb, adăugă, de 
parcă gândul ăsta tocmai i se ivise în minte, dacă există vreun 
loc pe aici unde pot să închiriez o barcă. 

— Ah, nu, drăguțule. Nu cunosc pe nimeni care să-ţi închirieze 
o barcă cu motor pe vremea asta a anului. 

— De ce nu? Din cauza gheții? 

— Ah, nu. Nu e prea multă gheaţă pe aici. Apa nu îngheaţă 
decât o dată la câţiva ani. Fiindcă-i prea multă apă. Dar chiar și 
când îngheaţă, asta-i gheaţă de mare... de fapt, e mai mult 
zloată. 

— Atunci, de ce nu-i bună o barcă cu motor? 

— Ah, e prea frig, drăguțule. Bărcile mici nu sunt sigure. Ti-ar 
trebui ceva cu o cabină și un pic de căldură. Că dacă nu, dacă se 
strică ceva la motor, se slăbește un ax sau cam așa ceva, 
îngheţi bocnă, ca o acadea pusă la rece. Intr-o barcă 
neacoperită e un frig care te încremenește, pricepi, te prefaci 
într-o moară de vânt. lar dacă pici peste bord... ce să mai zic. N- 
aș crede să reziști mai mult de un minut, două. 

— Vasăzică nu iese nimeni pe mare iarna? 

— Ba da, pescuitorii de homari, scufundătorii care caută arici 
sunt singurii destul de smintiţi ca să facă asta, și nici ei n-ar 
face-o, dacă n-ar fi vorba de bani. 

— Ce-i un scufundător care caută arici? 

— Arici de mare. Le place apa rece și japonezii se dau în vânt 
după ei. Așa se zice. Eu, una, nu m-aș atinge de așa ceva. 

— Nu crezi că unul dintre scufundători sau un pescuitor de 
homari ar fi de acord să mă ia cu el? 

ÎI privi cu îndoială. 

— Pescuitorii de homari? Nu! larna nu ies decât bărcile mari. 
Scufundătorii de arici? Poate că da. Dar te-ar costa ceva parale. 


416 


— În orice caz... zise Lassiter. Știi unde-aș putea da de 
cineva? Vreau să spun că... o întrebare nu supără pe nimeni. 

— Da... ai putea să vezi la Ernie... la prăvălia de unelte 
marine, la cooperativa pescărească. De obicei e cineva pe- 
acolo. 

Lassiter îi mulțumi și-i spuse că i-a făcut mare plăcere. 

Ea fu încântată și puţin jenată și începu să miște ceștile de 
colo-colo. 

— N-aș crede să te poţi duce astăzi. Se-așteaptă vreme rea. 

e 

Ernie, proprietarul, care era și șeful portului, repetă același 
lucru, scuturându-și barba stufoasă. Erau înconjurați de 
echipament marin, de bile uriașe de acostare de culoare roz, 
ceva ce părea a fi mii de garnituri în lădițe, diagrame, mufe, 
veste de salvare, câte și mai câte. Un aparat de radio hărâia pe 
undeva, prin fundul prăvăliei, o voce neinteligibilă vorbind între 
spaţii de semnale. „Canalul meteo anunţă că se așteaptă rafale 
de vânt din nord-est. Dar, fiţi atenţi, vor ajunge la noi abia 
mâine dimineaţă. Care-i părerea mea? Nu-mi place cum e aerul 
de afară. N-aș sfătui pe nimeni să iasă din casa. Nu, domnilor!” 

— Ei, eu speram să pot sta de vorbă cu cineva. 

Ernie făcu semn cu capul spre o ușă din fund. 

— Încearcă, dacă vrei, zise el. Sunt câţiva băieţi acolo. Nu-i 
nicio supărare dacă întrebi. 

e 

— Nu vreţi să mă lăsați să plec fiindcă aveţi nevoie de al 
patrulea la pinacle, le spuse Roger bărbaţilor de la masă. Dar eu 
oricum aveam de gând să ies afară. Aricii se vând cu o sută de 
dolari funtul la Tokyo, și, dacă nu găsesc câțiva la iuțeală, toba 
de eșapament de la camionul meu o să bubuie și mai tare. 

Era un tip solid, cu un aer binevoitor, cu părul lung, negru și 
cu o barbă căruntă, sprâncene groase deasupra unor ochi 
luminoși și dinţi albi ca laptele. Purta o salopetă galben-aprins și 
cizme uriașe care-l făceau s-arate ca un Paul Bunyan?” 
răsăritean. Lassiter tocmai se învoise să-i plătească 300 de 
dolari ca să-l ducă până la Rag Island și să-l ia îndărăt a doua zi. 

Unul dintre bărbaţii de la masă clătină din cap. 

— Vine furtuna, spuse el, pe un ton care însemna „să nu zici 
că nu ţi-am spus”. Vezi barometrul. 


3 Eroul gigantic al legendelor ţapinarilor din nordul SUA și Canada. 
417 


Ar 


— Nu s-au dat încă nici avertismente pentru bărcile mici, îi 
răspunse Roger. În plus, dacă vine o furtună mâine, o să 
răscolească al dracu' fundul mării și s-a dus cu bafta mea până 
la sfârșitul săptămânii. 

— Pasagerul ăsta al tău o să aibă nevoie de un costum 
impermeabil. 

— Ce-ai zice de al tău? Tu nu te duci nicăieri. Roger întoarse 
capul spre Lassiter. Vrei un costum impermeabil? ţi ţine de cald. 

— Nu știu, răspunse Lassiter. Cum zici dumneata. 

— Ei, de fapt nu-ți trebuie neapărat... doar nu te duci la înot. 
Și sunt o mulțime de locuri bune pentru acostare. Roger își 
întoarse capul masiv către perete, unde pendulul unui ceas 
naval ticăia, mișcându-se dintr-o parte într-alta. Nivelul apei o să 
fie și el bun. Pe de altă parte, dacă vântul se înteţește, o să fie 
vai de pielea dumitale! Își lăsă capul într-o parte, adăugind: S-ar 
putea să-ți sfârșești zilele îngheţat până-n măduva oaselor, și 
atunci s-a zis cu autorizaţia mea! 

— Îngheţat până-n măduva oaselor? repetă Lassiter. 

Roger aprobă din cap. 

— Aha. Dar cred c-ai putea să foloseşti echipamentul meu 
vechi. Ești un tip destul de solid. 

Unul dintre oamenii de la masă izbucni în râs. 

— Ultima oară când l-am văzut i se rupsese încheietoarea. De 
ce l-ai mai păstrat? 

— Ba are încheietoare... și omul ăsta n-are de gând să facă 
scufundări, nu-i așa? E bun să-i ţină de cald în barcă. Și dacă se 
întâmplă să alunece când îl aduc pe mal, n-o să îngheţe, nu? 

— Roger are dreptate, zise un bărbat cu o șapcă Red Sox. Nu- 
ţi trebuie o bombă atomică să omori o muscă și niciun costum 
impermeabil perfect ca să faci o mică plimbare cu barca. 

e 

Stabiliră amănuntele în timp ce Roger se duse să ia salopeta 
impermeabilă și lenjeria de corp termală din depozitul din spate. 

— Nu miroase prea frumos, zise el, adulmecând și aruncându- 
i lui Lassiter o pereche de izmene lungi. Imi pare rău. 

Lassiter ridică din umeri, se dezbrăcă și-și puse noua 
îmbrăcăminte. Când termină, își împături hainele lui într-o 
grămăjoară și-și trase jacheta de piele peste salopeta 
impermeabilă. Își scoase portofelul din pantaloni și încercă să-l 


418 


bage în buzunarul de la piept al jachetei, dar văzu că mai era 
ceva acolo. 

Scrisoarea lui Baresi. 

— Ai vreo problemă? îl întrebă Roger, observându-i expresia 
feței. 

— Nu, zise Lassiter. E ceva de care uit mereu. Băgându-și 
scrisoarea înapoi în buzunar, îndesă portofelul lângă ea și 
închise capsa. Apoi își vâri hainele într-o pungă de plastic de 
cumpărături pe care-o legă cu un nod. Înțelegerea era ca Roger 
să-l ducă la insulă în aceeași după-amiază și să se întoarcă să-l 
ia înapoi cu fluxul de a doua zi dimineaţă. 

— Dacă ne îngăduie vremea, bineînţeles. Nu știi niciodată ce 
are de gând vremea. 

Lassiter își dădea seama că planul lui era riscant - să pui 
piciorul, împotriva legii, pe o insulă ce aparţinea unei femei 
speriată de moarte de intruși! Dar poate că Marie Sanders o să-l 
recunoască de la înmormântarea lui Kathy, își zicea el, și avea 
convingerea că va fi în stare să-i explice totul. Faptul că el nu 
avea cum să plece până la întoarcerea lui Roger putea chiar să 
fie un avantaj. Ea nu putea să-i trântească ușa-n nas; trebuia să- 
| cheme în casă. 

Pe de altă parte, el nu putea să aștepte o lună sau șase 
săptămâni, până când ea urma să vină la țărm. Dacă el o găsise, 
tot așa puteau s-o găsească și ei - și, cu ajutorul lui Drabowsky, 
treaba nu putea să dureze prea mult. 

Îl urmă pe Roger la doc, care era atașat de o platformă de 
încărcare ce cobora spre o baliză de pe apă. Acesta era docul de 
iarnă, îl lămuri Roger, platforma de încărcare și baliza putând fi 
ușor trase la mal în caz de furtună puternică. Coborâră amândoi 
spre platforma care se înălța și cobora când trecea pe sub ea un 
val. 

— Așteaptă aici, zise Roger. Mă întorc într-o clipă. 

Puse mâna pe o barcă gonflabilă roșie și o aruncă în apă. Sări 
în ea și vâsli spre o ambarcaţie albă, strălucitoare, pe a cărei 
pupă era scris cuvântul Curaj! Roger trase barca pneumatică pe 
punte și o trânti jos. O clipă mai târziu, motorul se puse în 
mișcare cu un huruit și ambarcaţia coti ușor spre țărm. Cu 
mișcări lejere, experimentate, Roger se apropie de doc, sări 
afară și ținu ambarcaţia pe loc ca Lassiter să poată urca la bord. 


419 


Cocpitul era burdușit de unelte: rezervoare pentru scufundat, 
măști, undiţe, balize de marcaj și alte echipamente al căror scop 
Lassiter nu-l putea ghici. Ambarcaţia se smuci brusc înainte 
când Roger își făcu vânt și sări pe punte. Apoi Lassiter îl urmă 
pe uriaș în cabină unde un mic radiator sclipea pe podea. 

Roger se apucă să vorbească despre pescuitul de arici, în 
timp ce făcea manevrele de ieșire din micul port. 

— E o treabă riscantă, zise el, dar, într-o zi norocoasă, pot să 
adun o mie de funzi. Arici întregi - nu numai icre. Aricii se vând 
cam cu o sută de dolari și douăzeci și cinci de cenți funtul. 

— Dar de ce iarna? De ce pe ger? întrebă Lassiter încercând 
să acopere zgomotul motoarelor cu vocea lui. Barca era acum în 
largul mării. 

— Asta-i sezonul: din septembrie până-n aprilie. Dacă le 
recoltezi vara, icrele sunt cam trei la sută din greutatea 
corpului. Pe vreme de iarnă, sunt zece până la paisprezece. Așa 
că iarna e mult mai profitabil. 

— Și după icre umblaţi? 

— Aha. Asta se caută pe piaţă. Japonezii le zic uni. 

Lui Lassiter îi plăcea plimbarea. Ambarcaţia avea un design 
bun; părea să alunece ușor pe creasta valurilor. În spatele lor, 
Cundys Harbor se micșorase până la proporţiile unei jucării. 

— ȘI... îţi plac? răcni Lassiter. 

— Ce să-mi placă? 

— Icrele. 

— Să le mănânc? 

— Da. 

— Doamne fereşte, nu! răspunse Roger, strâmbându-se. Asta- 
i pentru japonezi... Atenţie! Își aruncă braţele în fața lui Lassiter, 
în timp ce cârmi brusc barca spre stânga. Se auzi un bufnet surd 
și barca se zgâlțâi sub picioarele lor. Fir-ar al...! își dădu drumul 
Roger, printre dinţi. Apoi întrerupse motoarele până când barca 
începu să se salte și să plutească pe valuri. 

— Ce-a fost asta? întrebă Lassiter. 

— Ne-am lovit de un buștean, îl lămuri Roger. 

— De unde știi? 

— Plutesc la suprafaţă și nu poţi să-i vezi. Se duc mai la fund, 
și asta nu-i rău. Dar, după ce se îmbibă destul de apă... rămân 
acolo, exact sub suprafaţa apei. Așa că n-ai cum să-i vezi. 


420 


Deschise motoarele, mări turaţia și ascultă. Se auzea un sunet 
hârâit. 

Roger își înclină capul. 

— Sună de parcă i-am făcut o crestătură, zise el. Poate că o 
să reușesc s-o pilesc. Brusc, bătu cu pumnul în consola de 
deasupra contactului și a vitezelor. Fir-ar al...! Asta-i a treia elice 
în anul ăsta! Un oftat adânc i se strecură printre buze în timp ce 
răsucea barca, stabilea direcția și împingea acceleraţia înainte. 
O clipă mai târziu, barca sfărâma valurile. 

— Ce spuneam? strigă Roger, înainte de a fi întrerupt atât de 
brutal. Gluma lui îl făcu să râdă. Era un hohot puternic, 
încrezător. 

— Despre japonezi, răspunse Lassiter, silindu-și vocea să 
acopere zgomotul motoarelor. 

— Exact! Cred că tot ce-i greu de făcut, sau pe dos... asta le 
place lor! Uită-te la copăceii ăia, bonsai. Un copac vrea să 
crească mare, dar lor le place să-l crească mic! lar grădinile 
lor... o îngrămădeală de stânci! Icrele de arici de mare sunt alt 
exemplu, fiindc-ar scârbi pe oricine! Și alte lucruri pe care le 
mănâncă... soiurile alea de pește! Dacă nu le prepari cum 
trebuie, îţi iau viața într-o clipă! 

Roger privi în jurul lui și se încruntă. 

— Cred că o să ne ajungă furtuna aia ceva mai devreme. la te 
uită! 

Lassiter se uită și văzu că valurile se făcuseră mai mari. Se 
înteţise și vântul și se vedeau pete de spumă peste tot. Totuși, 
barca se descurca. 

— Dacă lucrurile se înrăutăţesc, poate că te las la mal și 
pornesc înapoi, spuse Roger. A fost o iarnă câinească. 

— Dacă sunt probleme cu acostarea... 

— Acolo nu-s probleme, îl liniști Roger. E un loc bun în partea 
adăpostită a insulei. Problema ar fi scufundatul. Eu nu mă 
scufund niciodată pe mare agitată. Oricum, nu singur. 

Deschise o parte încadrată în metal a parbrizului și scoase 
capul afară. Numaidecăt, cabina deveni umedă și rece ca 
gheaţa. In clipa următoare, își trase capul înăuntru și închise 
ferestruica cu zgomot. 

— Suflă din toate puterile. Ridică din umerii uriași. Cred că 
după ce te dai jos, eu o să pornesc imediat îndărăt. Ar fi bine să- 
ţi arunci ochii la elice. 


421 


Roger era destul de plictisit ca să nu mai aibă chef de vorbă. 
Alese o casetă și o introduse în casetofon. Era una dintre 
albumele Little Feat și, ascultând-o, Roger își pleca umerii la 
dreapta și la stânga, dansând boogy pe loc. Era un om de peste 
un metru optzeci și cinci, dar era un dansator grațios. 
Ascultându-l cum cântă, Lassiter își dădu seama că avea și voce 
bună. 

— Trebuia să te lansezi în rock and roll, strigă la el Lassiter. 
Barca spinteca valurile cu o viteză de treizeci până la treizeci și 
cinci de noduri, 

Roger zâmbi și-și flutură mâna uriașă spre stânga. 

— Pine Island“, zise el. Apoi se aplecă, se răsuci și bătu din 
palme. „Vrei să fii puicuţa mea din sud”, cânta el fără pic de 
sfială. 

Lassiter privea apa prin parbrizul cu dâre de sare și se gândea 
ce avea să spună. Ceva de genul: „Nu trage!” Și: „Ne-am întâlnit 
la înmormântarea surorii mele”. 

— Dutchess Island“!! răcni Roger, făcând un semn spre mare. 

Lassiter dădu din cap și-și zise: „O să mă gândesc eu la ceva.” 

Apăru o altă melodie: Dire Straits cântă Su/tanii swing-ului. 
Roger îl bătu pe braţ, în timp ce primele acorduri ale chitarei se 
răspândiră în aer, apoi făcu semn în față și spre stânga. 

— Asta-i Rag Island, spre babord. O vezi? 

Lassiter urmări privirea omului din Maine către o îngrămădire 
întunecoasă de stânci și copaci. Dădu din cap și zâmbi. 

Roger își îndreptă iar atenţia spre muzică, cântând împreună 
cu Mark Knopfler, total implicat, cu ochii lui imenși închiși, de 
parcă nu și-ar fi permis, pentru nimic în lume, să fie distras de la 
melodie. Ceea ce l-ar fi neliniștit pe Lassiter, dacă ar fi stat să se 
gândească. Dar nu se gândi. 

In schimb, ascultă basul dinamic și loviturile sincopate și 
gustă momentul pentru ceea ce-i oferea: o muzică antrenantă, 
puternică și perfectă. Se simţea bine, apărat de gerul biciuitor, 
gonind peste valuri spre o doamnă lovită de nenorocire, 
înconjurat de muzică și apă. Barca era o adevărată bucurie din 
fibră de sticlă. Aproape că simţea buclele albe de spumă ţâșnind 
din prora care despica apa. lar Roger, tovarășul lui cu inima 
largă, scufundătorul de arici, un adevărat Bunyan, cu păreri 


+9 Insula Pinilor. (engl.). 
+1 Insula Ducesei. (engl.). 


422 


categorice despre cultura japoneză și o voce într-adevăr 
grozavă, era acolo, la cârmă, pilotându-i pe amândoi spre... 

Un zid de stânci. 

Insula se ivise și, în timp ce ei se apropiau de ea în goană, 
Lassiter întoarse capul spre noul său prieten cu o privire 
întrebătoare, gândindu-se că o nouă glumă era pe cale să se 
nască, dar se făcu alb la față văzând panica de pe chipul 
scufundătorului care răsucea de volan în zadar. 

— La naiba! strigă Roger cu o voce spartă, în timp ce lovea 
acceleraţia în încercarea vană de a încetini barca înainte de a se 
zdrobi. 

Ultimul lucru pe care-l auzi Lassiter înainte ca barca să se 
izbească de stânci fu vocea lui Mark Knopfler, cântând: 
„Orchestra cântă o melodie din sud în ritm vioi...” 

Și ultimul lucru la care se gândi vag fu: „la te uită, două 
melodii simple care vorbesc despre sud...” 

O clipă mai târziu, timpul păru că se dilată când carcasa bărcii 
Curaj! se repezi într-o grămadă de bolovani înfășuraţi în iarbă de 
mare, sfâșiindu-și fundul cu un hârșâit prelung, surd, de fibră de 
sticlă și aruncându-l pe Lassiter peste consolă. Brusc, apa năvăli 
de peste tot, în clipa când cabina se sparse cu un pocnet, 
dezlănţuind o cascadă de părâituri și trosnete asurzitoare, de 
sfâșieri care-i răsunau până-n ceafă. 

Luminile se stinseră. Întunericul năvăli peste tot. Nivelul apei 
se ridică. O mână îl căută în noapte și îl apucă de braț. Apoi 
podeaua se săltă în sus, în timp ce un val înălța barca deasupra 
stâncilor. O clipă, păru că gravitatea dispăruse. Barca și tot ce 
se afla în jurul ei rămaseră suspendate în aer, atârnând, lipsite 
de greutate, la apogeul distrugerii, apoi la fel de repede cum se 
ridicase, barca se prăbuși din nou pe stânci. 

De data asta, capul i se pocni de ceva tare. In spatele ochilor, 
o lumină strălucitoare se stinse și o dungă roșie, scăpărătoare 
se arcui în faţa lui. Mâna de pe brațul lui fu smulsă și, în 
momentul următor, se trezi în apă, năucit, prăbușindu-se 
zdrobit. 

În capul lui se petrecea ceva. Zgomotele erau toate ciudate - 
îndepărtate, șuierătoare, gâlgâitoare... ciudate. 

O clipă, simţi pământul sub picioare, dar, tot atât de repede, îl 
pierdu. Instinctiv, picioarele începură să i se zbată în apă de 
parc-ar fi mers pe bicicletă. Apa era rece. Ingheţată. Și 


423 


pătrundea pe crăpătura costumului ud ca un cuţit de gheață. 
Simţea cum căldura i se scurge din trup și-și dădea seama că în 
mai puţin de un minut va fi mort, zdrobit de stânci, înecat sau 
îngheţat bocnă. Gândul ăsta îi smulse un gâfâit din piept. Ochii 
se căscară și, prin usturimea sării, zări un inel de flăcări 
portocalii, smucindu-se într-o parte și într-alta într-un zigzag 
iute, vioi. 

„Noi suntem sultanii...” 

Un zid de stânci negre, lucitoare se ivi nu se știe de unde, în 
timp ce gerul îl înșfăcă de piept și-l strânse, storcându-i aerul 
din plămâni. Dintr-o dată, simţi ceva sub picioare și, cu inima în 
gât, făcu un pas, apoi altul. Brusc, apa i se retrase din jurul 
pieptului - lăsându-se în jos, spre mijloc, genunchi și glezne. Se 
auzi un huruit de pietre la picioarele lui, în timp ce milioanele de 
fărâme ale prundișului se rostogoliră spre mare, într-un reflux 
de fosfor și spumă. O clipă, rămase împietrit locului și, întorcând 
capul privi în sus, îngrozit, să vadă Valul, ca o cască întunecată 
prăbușindu-se spre el din cer. 


e Capitolul 36 


— Mami! Cred că s-a trezit! 

— De data asta ești sigur? Era o voce de femeie, puţin agitată 
dar totuși blândă și îngăduitoare. 

— Ihm. Ştii de ce cred așa? 

— Nu. 

— Pentru că... tu ai spus că nu. Chicoti. Chiar vrei să știi de 
ce, mami? 

— Da, vreau să știu. 

— Pentru că ţine ochii închiși, dar, pe dedesubt, s-au mișcat. 
Chiar repede, de parcă ar fi săltat. 

Lassiter simţea un suflu vag de aer pe obraz. Era aroma dulce 
a unei respiraţii de copil. Brandon? Apoi se auzi vocea femeii: 

— Doar fiindcă s-a mișcat, nu înseamnă că e treaz. E un 
reflex. Poate că m-a auzit când mi-a căzut tigaia aia din mână, 
chiar dacă dormea, și asta l-a făcut să tresară. 

— Ce-i aia refles? 

— Reflex. 

— Ce-i aia? 


424 


— Asta se spune când corpul reacţionează automat. De 
pildă... dacă aș întinde foarte repede degetul spre ochiul tău... 
chiar fără voia ta, ai strânge tare din pleoape. 

— Da, da' eu știu că nu m-ai împunge cu degetul, așa că o să 
stau cu ochii deschiși. 

— Nu, asta înseamnă un reflex... nu poți să te stăpânești. 
Când se apropie ceva de ochii tăi, strângi tare din pleoape ca să 
nu te lovească. 

— la fă-te că mă împungi în ochi. Un chicotit. Da' nu mă 
împungi de-adevăratelea. 

— Stai întâi să termin cu spălatul vaselor. 

— OK. Băiatul începu să îngâne un cântecel dulce. 

Din locul ciudat, îndepărtat, în care se afla, Lassiter începu să- 
și amintească ceva: o muzică, un val, o scufundare... Bătu din 
pleoape și deschise ochii și atunci, o față cu contur ceţos, la 
doar câţiva centimetri de a lui, ţâșni îndărăt, tresărind. 

— Assss! A deschis ochii! Copilul chicoti, încântat și speriat. 
Mami! S-a trezit! 

— Oh, Jesse, se auzi vocea, venind mai aproape. Te-ai uitat la 
el atât de mult, ai vrut atât de tare să se trezească... 

— Nuuu! S-a uitat la mine. Zău! 

Lumina îi înţepă ochii, așa că Lassiter îi închise din nou, dar, 
de data asta nu se mai scufundă în spaţiul acela rece, mort. 

Apoi, vocea femeii pluti în jos în aerul de deasupra capului lui 
Lassiter 

— Jesse... încă mai doarme. 

— Am crezut că... poate a fost doar un reflex. 

— la te uită la el? zise ea îngăduitor. De când te-ai făcut așa 
deștept? Apoi pare-se că îl gâdilase sau îl rotise în aer, deoarece 
copilul începu să râdă cu niște hohote adânci, din burtă, care se 
rostogoleau în jur și care exprimau o încântare fără margini. 

— Mai fă așa o dată! 

Lassiter se gândea: o melodie vioaie... o melodie vioaie. Asta 
era ceva vioi? Și, pe urmă, îngheţat bocnă. Poate am murit. 
Ochii i se deschiseră brusc. 

Femeia îl ţinea pe băiat de subsuori, învârtindu-l roată, iar el 
dăduse capul pe spate și părul îi flutura în jur. O dată, de două 
ori, apoi rotirea se încetini și femeia trase băiatul spre ea, după 
care îl puse pe picioare. Copilul se învârti, chicoti și așteptă ca 
femeia să se oprească din mișcare. Apoi, ochii lui îi întâlniră pe 


425 


cei ai lui Lassiter și un aer de mare solemnitate se așternu pe 
chip. 

— la uite! zise el. 

Mama întoarse capul spre locul arătat de băiat și privi. 

— Ti-am spus eu, exclamă băiatul. 

Expresia lipsită de griji a femeii se topi, lăsând loc unui aer 
îngrijorat. 

— Ai avut dreptate, Jesse, spuse ea prudent. S-a trezit. 

— Ea te-a salvat, zise Jesse, cu ochii mari, căprui aţintiţi pe 
chipul lui Lassiter. Nici nu mai puteai să respiri și atunci mami ți- 
a suflat în gură. Eu trebuia să număr - era foarte important - și 
atunci ai scuipat apa. Îl privi cu aerul că se scuză. Ți-am tăiat 
costumul de scufundător și nu mai putem să-l reparăm la loc. 
Ce... 

O auzi pe femeie spunând: 

— 9953. 

Degetele mici îi atinseră fruntea și i-o mângâie. 

— O să te faci bine, zise băiatul. 

Lassiter își auzi propria răsuflare, tare și sacadată. 

— Ţi-ai pierdut cunoștința, zise femeia. Nu ţi-ai revenit două 
zile. 

Lassiter gemu. 

— A durat mult până te-am adus aici de pe plajă... 

— Erai rece, adăugă Jesse. Te făcuseși albastru. Noi te-am 
salvat. 

Se mai auzea un sunet în încăpere și Lassiter se încruntă 
încercând să ghicească despre ce era vorba. În cele din urmă, se 
lămuri. Era ploaia care bătea pe acoperiș. Vântul care vâjâia. 
Lassiter deschise gura să vorbească, dar nu se auzi nimic. 

Femeia spuse: 

— Jesse, adu un pahar cu apă. 

— Imediat! răspunse băiatul vesel. Lassiter îl auzi cum 
pășește mai încolo, auzi hârșâitul unui scaun. 

Când Jesse se întoarse, femeia săltă capul lui Lassiter ca să 
ajungă la paharul ţinut de băiat. Reuși să soarbă de câteva ori, 
apoi își lăsă iar capul jos, istovit. 

— Mai era un bărbat, zise Lassiter. Cum îl chema, oare? 

Femeia se încruntă și dădu încet din cap. 

— Te-am găsit numai pe dumneata. 

Roger. Numele lui era Roger. 


426 


„Noi suntem sultanii...” 

Brusc, toate amintirile năvăliră în mintea lui și corpul îi tresări. 
Kathy. Brandon. Bepi. Preotul. Atâția morți! 

— Callista, zise el. 

_ Femeia simţi că i se taie răsuflarea și ochii i se înăspriră. 
Intinse mâna după Jesse și îl trase din pat. Trecu un timp în care 
nu se auzi decât furtuna. Când deschise gura, în cele din urmă, 
în glasul ei nu mai era nici urmă de blândeţe: 

— Cine ești? întrebă ea. 

e 

Când se trezi pentru a doua oară, era noapte. Baraca lucea în 
lumina untoasă răspândită de două lămpi cu petrol lampant 
care atârnau de perete. Privind în jur, văzu că se afla într-o 
încăpere mare, căptușită cu scânduri de brad, sprijinită de stâlpi 
și grinzi, deschisă până la căpriori. O vatră uriașă de piatră 
ocupa cea mai mare parte a peretelui opus, la o distanţă de 
vreo șase metri. În interiorul vetrei, flăcările săltau în spatele 
ușilor de sticlă ale unei sobe de lemne. N-o zări nici pe femeie, 
nici pe băiat, dar distinse un murmur slab undeva, în spatele lui. 

„Trebuie să mă scol”, își zise el și, sprijinindu-se în cot, își 
cobori picioarele din pat. Când fu în șezut, simţi un tremur de 
slăbiciune străbătându-i tot trupul, urmat de un val de greață. 
Incăperea vibră fierbinte și rece, în timp ce el respiră adânc și se 
ridică în picioare, clătinându-se ca un beţiv mânat de un vânt 
închipuit. Apoi ochii i se dădură peste cap, încăperea dispăru și 
el se prăbuși pe podea, ca lovit de o secure. 

e 

— Eşti nebun? îl întrebă ea, ridicându-l de picioare și 
așezându-l iar în pat. El se lăsă din nou pe spate. Ai stat două 
zile în nesimţire. 

— Sunt desfigurat? 

— Nu... Se opri, își aruncă părul castaniu pe spate, surprinsă 
de întrebare. Ce fel de întrebare mai e și asta? 

— Altceva am vrut să spun, răspunse el. Am vrut să spun că... 
Era mai frumoasă decât și-o amintea el. Chiar și în lumina care 
pâlpâia se putea vedea diferenţa. Fugara dispăruse. Acum era 
mai în vârstă, mai puternică și mai feminină. Am vrut să spun... 
mă recunoști? 

— Nu, răspunse ea, mai mult bănuitoare decât curioasă. Cine 
ești? 


427 


— Ai venit la înmormântare, răspunse el, în Virginia. La 
înmormântarea surorii mele. Și a fiului ei. 

Ea tresări. 

— Kathy Lassiter, zise el. Și Brandon. 

Își încreţi fruntea și se văzu o licărire în ochii ei. 

— Era în noiembrie. Purtai o pălărie cu voal. Și aveai părul 
blond. 

Văzu un semn de recunoaștere în ochii ei, deși ea încerca să-l 
ascundă. Își dădea seama ce gândea ea: „A venit aici cu un 
scop. Și asta nu-i bine.” 

— Ai cunoscut-o în Italia... la clinică. 

— Ce spui? Se depărtă de pat și, cu un gest nervos, își ridică 
părul de pe faţă. 

— Asta n-are legătură cu Callista Bates. Am căutat un nume în 
dosar... 

— Ce dosar? 

— De la pensiunea Aquila. Eu o căutam pe Marie Williams. Și 
am descoperit că ești dumneata. 

Ea se întoarse la pat și se așeză alături de el, la o oarecare 
distantă. 

— Nu înțeleg... de ce te-ai dus la clinică? 

(J 

Îi trebui o oră ca să-i spună povestea și, de două ori, vocea i 
se sparse și ea îi aduse apă. Lămpile cu petrol filau și scoteau 
fum fiindcă li se terminase combustibilul și ea le înlocui cu 
altele. Din când în când, se ridica să mai pună lemne pe foc și, 
când el își isprăvi povestea, ea spuse. 

— Nu înțeleg. 

— Ce? o întrebă Lassiter. 

— Nu înțeleg nimic. Ce rost ar avea să facă cineva asta? 

Lassiter clătină din cap. 

— Nu știu. Dar au fost optsprezece femei și optsprezece 
copii... și ești singura care a mai rămas. 

Își trecu degetele prin păr și-l ridică în vârful capului. Arăta 
atât de vulnerabilă, încât îi venea s-o ia în braţe și s-o mângâie. 
Dar, bineînţeles că nu putea să facă asta. În cele din urmă, 
spuse: 

— Cum pot să-mi dau seama că nu minţi? 

— Fiindcă îţi aduci aminte de mine. Știi asta foarte bine. 


428 


Ea lăsă să-i cadă părul pe umeri și se îndepărtă de pat. O 
clipă mai târziu, auzi ușa sobei de lemne scârțâind și bufnetul 
unui buștean aruncat pe foc. Ușa se închise cu un nou scârţăit și 
el îi urmări umbra alunecând pe tavan, uriașă în lumina slabă a 
lămpilor. În cele din urmă, se trânti pe un balansoar și începu să 
se lovească cu palma pe picior. Nervos. 

— Poţi să controlezi, zise el. Sună la pensiune. Vorbește cu 
Nigel, vorbește cu Hugh. Sau poţi să-i telefonezi lui Jimmy 
Riordan în Virginia - lucrează la Poliţia Fairfax. Sau poţi să suni 
la... 

— Telefonul e mort, zise ea. Și, în orice caz, Jesse și cu mine 
suntem în siguranţă aici. Eu mă simt în siguranță. Nimeni n-o să 
ne găsească aici. 

— De ce nu? Eu v-am găsit. 

Se uită ţintă la el, apoi schimbă vorba. 

— Furtuna se potolește, zise ea. Garda de Coastă va începe să 
te caute mâine dimineaţă. O să te ducă pe continent, iar pe noi 
poţi să ne uiţi. Vreau să spun că... e groaznic ce s-a întâmplat cu 
sora dumitale și cu celelalte, și... vreau să spun că-ţi mulțumesc, 
preţuiesc grija dumitale, dar... Jesse și cu mine o să ne 
descurcăm. 

El oftă. Altceva nu știu să facă. 

— Uite ce e, dacă nu mă lași să te ajut, poate că mă poți ajuta 
dumneata pe mine. 

ÎI privi uimită. 

— Cum? 

— Eu m-am angajat în treaba asta fiindcă nu pricepeam de ce 
ar fi dorit cineva s-o omoare pe Kathy... și nu pricep nici acum. 
Dar, poate... dac-aș putea să te întreb câteva lucruri... 

— Cam ce? 

— Nu știu, dar... de ce te-ai dus la Clinica lui Baresi? Vreau să 
spun, de ce acolo și nu într-altă parte? 

Callista-Marie ridică din umeri. 

— Pentru același motiv ca și Kathy, răspunse ea. Am făcut 
cercetări. Clinica avea un trecut care inspira încredere. Baresi 
era foarte respectat. Și era una dintre clinicile care ofereau 
procedurile care mă interesau pe mine. Singurul lucru în 
defavoarea ei era că se afla într-o ţară străină, dar chiar și ăsta 
era un avantaj. A trebuit să mă întorc în Italia. 

— Să te întorci? 


429 


— Am locuit acolo când eram copil. Lângă Genova. 

— Ai crescut în Italia? 

Dădu din cap. 

— Doar trei ani. Mătușa mea s-a îmbolnăvit, altfel aș fi 
absolvit liceul la Arenzano. 

— Dar... 

— Unchiu-meu lucra în construcţii, zise ea. Cred că era destul 
de priceput, fiindcă am stat în tot felul de locuri. În Pakistan, în 
Arabia Saudită și aici, în State. Am făcut clasa a treia la Tulsa, 
de la a cincea până la a șaptea am fost la Wilmington, la 
Delaware, pe urmă la Tacoma... la Tacoma nici măcar n-am 
mers la școală. În continuare, într-a opta și a noua la Houston. În 
Italia ne-am dus mai târziu. În orice caz... am locuit acolo mai 
mult decât în oricare altă parte. 

— Femeia de la magazin mi-a spus că părinţii ţi-au murit când 
erai mică. 

— Mătușa și unchiul meu m-au luat la ei. De fapt, nu cred că 
au dorit asta... dar ea era singura rudă de sânge pe care o 
aveam. 

— Și numele lor era Williams? 

Încuviinţă. 

— Mătușa Alicia și unchiul Bill. 

— Te-au adoptat? Vreau să spun... legal? 

Întrebarea o irită. 

— Ce legătură are asta cu sora dumitale? 

— Are legătură cu dumneata. Fiindcă, dacă te-au adoptat, 
există niște acte după care poţi fi găsită. Undeva. Intr-un 
tribunal sau într-altul. 

— Ei au vrut să-mi dea numele lor. Îmi amintesc că mătușa 
Alicia spunea că se creează mai puţină confuzie dacă avem toţi 
același nume de familie. Altfel, dura prea mult ca să trecem prin 
vamă. Scutură din cap și spuse: Așa că m-au adoptat, fiindcă 
era mai practic așa, nu pentru că mă iubeau și doreau să 
formăm o familie. Fiindcă era mai puţin complicat. Făcu o pauză, 
apoi râse iar. Nu-i de mirare că eram o asemenea pacoste. 

— Așa ziceau ei? 

Işi strânse buzele. 

— Îmmm. Oftă. N-ar trebui să mă plâng. Aveau amândoi peste 
cincizeci de ani și luau la ei un copil de grădiniță. S-au purtat 
destul de bine cu mine. 


430 


— De ce spui că erai o pacoste? 

— Eram un copil urâcios și foarte, foarte timid. Părinţii mei au 
murit și, cu puţin timp înainte, se prăpădise și fratele meu. Viața 
asta în mișcare era grea, și mătușa Alicia și unchiul Bill erau, 
mai tot timpul, cam nepăsători faţă de mine. Așa că eu am 
devenit... nu știu cum să spun... închisă în mine. Și, cu excepţia 
Arabiei Saudite, nici măcar nu mergeam la școli de limbă 
engleză. Am descoperit că cel mai bun lucru era să rămân, cât 
mai mult cu putinţă, nebăgată în seamă. Așa că am început să 
mă pricep să fac treaba asta. 

Lassiter o privi cu îndoială. 

— Eu aș fi zis că erai destul de ușor de observat, chiar și copil 
fiind. 

— Nu. Ăsta-i adevărul. Eram o fetiţă urâţică. Aveam urechile 
clăpăuge, nasul prea mare, ochii, gura, totul era prea mare. 
Chiar și genunchii. lar picioarele îmi erau uriașe. Eram un fel de 
dulău mai mic, sau cam așa ceva. 

Lassiter râse. 

— Mătușă-mea avea obiceiul să se uite la mine, să dea din 
cap și să spună: „Poate se mai schimbă cu vremea”, dar părea 
cam sceptică și se vedea că nu crede c-o să se întâmple așa. 
Râse, dar, imediat după aceea, se încruntă. Apoi se ridică și-l 
privi cu un aer îngrijorat. Asta nu-ţi poate fi de niciun ajutor. 
Cred c-ar fi timpul... 

— Mă gândeam doar la clinica lui Baresi, că era, într-un fel, 
diferită. Nu știu cum să zic... Ei, bine, el nu te lăsa să alegi. Asta 
era una. Și cred că multă lume considera lucrul ăsta un 
dezavantaj, dar eu nu gândeam așa. Eu credeam că era ceva 
bun. 

— Ce vrei să spui când zici: „să alegi”? Ce să alegi? 

— Donatorul de spermă. Donatorul de ovul. 

— Și s-ar fi putut alege? 

Aprobă din cap. 

— În majoritatea locurilor. M-am dus la o clinică din 
Minneapolis, doar ca să văd ce era pe-acolo. Și, bineînţeles, mi- 
au dat sfaturi privind procedura și toate fazele pe care trebuia 
să le parcurg. Mi-au pus întrebări gen „Sunteţi căsătorită? Vreţi 
să se folosească sperma soțului dumneavoastră pentru 
fertilizarea ovulului? Nu? Atunci răsfoiţi asta - și mi-au dat un 
dosar cu cotor metalic cu prezentări ale donatorilor! Nu-mi 


431 


venea să cred! Nu-mi venea să cred! Vocea ei căpătă un ton 
onctuos ca acela al unui prezentator de premii la un spectacol 
de jocuri: „Donatorul 123 este inginer aerospațial, cu o 
constituţie atletică și capacităţi superioare. Donatorul 159 are 
un metru optzeci și șase și cântărește...” Se cutremură și scoase 
un fals țipăt de groază. Vreau să zic: ooooh! 

Râse și Lassiter. 

— Sună un pic ca un concurs al așilor, nu-i așa? 

— Da, un pic. Dar, la clinica lui Baresi nu exista nimic de genul 
ăsta. Acolo nu ţi se spunea nimic despre donatori. Absolut 
nimic! Ceea ce mie îmi convenea. Eu nu vreau să știu nimic. Din 
nou, vocea ei începu să imite o voce străină - de data asta, un 
mormăit înfundat cu accent italian. „Mariii! Carissima! Va fi una 
sorpresa piccola!” 

— Ce Înseamnă asta? 

— O mică surpriză. Cu mine vorbea în italiană. Zâmbi, 
aducându-și aminte. Tineam foarte mult la el. 

Părea acum mult mai relaxată, aşa că Lassiter mai făcu o 
încercare. 

— Ştiu că nu-ți place să auzi asta, zise el, dar nu e deloc 
prudent să rămâi aici. 

Sătulă de discuţie, își roti ochii în cap și se uită în altă parte. 

— Uite ce e, spuse el, oamenii ăștia sunt plini de bani și nu 
numai de bani. Mai au și relaţii. Oameni din FBI. Dacă eu am 
reușit să te găsesc... 

— Cum m-ai găsit? 

— Prin Gunther. 

O clipă, avu un aer nedumerit, apoi spuse: 

— Te referi la mașina mea? 

— În general... da. 

— Nu-i mai spun Gunther. 

— Nu asta e problema. 


— Știu, dar... 
— Dă-mi voie să te întreb ceva. Cum ai reușit? 
— Ce? 


— Să-ţi creezi o nouă identitate. Fiindcă ai făcut o treabă 
destul de bună... Vreau să spun... pentru un amator. 

— Mulţumesc... Așa se pare... De fapt, am cumpărat o carte 
de sfaturi practice. Dintr-un loc din Colorado, unde se găsesc tot 
felul de cărți ciudate. Cum să arunci ceva în aer, cum să-ţi cauţi 


432 


hrana, cum să-ţi construieşti propriul tău lansator de rachete... 
Cred că se pricep să dea sfaturi luptătorilor. 

— Și n-ai făcut decât să urmezi indicaţiile? 

— Da. Cam așa ceva. Te învață cum să te duci într-un cimitir 
și să iei un nume de pe piatra funerară a unui bebeluș. Dar eu 
aveam deja un nume, pe care nu-l folosisem de douăzeci și cinci 
de ani, așa că nu aveam nevoie să fac asta. Aveam chiar și un 
certificat de naștere. Și, între timp, eram deja însărcinată, așa 
că eram, oarecum, grăbită. 

— E vorba de certificatul de naștere pe numele de Marie 
Sanders. 

— Exact! Certificatul meu de naștere. Îl aveam într-un plic 
vechi, cafeniu pe care îl ţinusem la mine de pe vremea când 
aveam optsprezece ani și-l primisem de la unchiul meu. In el 
mai erau și câţiva dintre dinţii mei de lapte, o fotografie de la 
nunta părinţilor mei, o tăietură dintr-un ziar care-l arăta pe 
bunicul meu la o lansare navală și câteva acţiuni americane pe 
care părinţii mi le cumpăraseră când eram copil. Așa am ajuns 
în California... am vândut acţiunile. 

— Dar... 

— Uite ce e, spuse ea brusc, ridicându-se în picioare. Părerea 
mea este că acum trebuie să ne ducem la culcare - mai ales 
dumneata. Și, spunând asta, stinse lămpile, una câte una, și 
dispăru. 

[] 

În noaptea aceea, el dormi buștean și, a doua zi dimineaţa, 
când se trezi, îl auzi pe Jesse strigând la maică-sa: 

— E așa de cald, mami! Nici măcar n-am nevoie de mănuși. 
Pot să mi le scot? Te rooog! 

— Ei, hai... 

— Aproape că-i foarte cald, mami. Hai afară și-ai să vezi. E 
foarte cald. Şi-i ceaţă. Nici măcar nu se vede Bear Island“?. 

Lassiter auzi cum se închide ușa și deschise ochii. Văzând că 
era singur, se ridică în șezut, trăgându-și păturile în jurul lui. 
Apoi, își dădu picioarele jos din pat și, după ce-și sprijini, cu 
mișcări lente, tălpile de podea, se târî de-a lungul încăperii până 
la un scaun de lângă soba de lemne. 


42 Insula Ursului. (engl.). 
433 


Se scurse un minut. Apoi al doilea și al treilea. După aceea, 
ușa se trânti de perete și Jesse năvăli în cameră. Văzându-l pe 
Lassiter, încetini pasul și se opri. 

— Hei! strigă el. Te-ai trezit! Vrei să ne jucăm de-a azvârlitul 
cu bețe? Mami s-a plictisit de jocul ăsta. Te rooog! 

Se supuse. Se jucă de-a azvârlitul cu bețe și de-a ţara 
zaharicalelor toată dimineaţa. Marie scotoci după niște haine 
vechi dintr-un cufăr din pod și el se îmbrăcă cu ele. Erau cam 
jerpelite și miroseau a mucegai, dar erau măsura lui. 

Lassiter era uimit de independenţa micii familii. Aveau o 
cămară de legume uscate, funii de ceapă și usturoi, șiruri de 
ardei roșii uscați și mănunchiuri de plante aromatice atârnând 
de grinzi. Vase mari erau pline cu provizii de bază - orez, fasole, 
lapte condensat și praf de ouă. Făină, zahăr și ovăz măcinat. 
Aveau apă dintr-un izvor pe care Marie, și chiar și Jesse, ridicaţi 
pe un scaun, o pompau manual în bucătărie. 

— Uneori îngheaţă, îi mărturisi Jesse, dar avem o groază... 
Zău, o groază, de sticle. Și mai avem și butoaie cu apă de ploaie. 
Vrei să-ți arăt? 

Băieţelul era irezistibil și Lassiter o observă de mai multe ori 
pe maică-sa cu o expresie pe care-și amintea că o văzuse pe 
chipul lui Kathy: dragoste și mândrie de mamă. „Nu-i așa că-i 
minunat?” 

Luară masa de prânz, după care Marie făcu împreună cu Jesse 
o lecţie de citire. Lassiter stătea pe un scaun rustic din verandă, 
privind oceanul și ascultând. Când lecţia luă sfârșit, Jesse ţâșni 
iar afară, nerăbdător să-i arate cum târau ei obiectele grele - 
barca, platforma de acostare - de la uscat la apă și invers. 

— E la fel cum făceau egiptenii, zise el, scoțând o sanie 
primitivă de sub portic. 

Sania nu era decât o bucată de tablă ondulată, cu o scândură 
bătută în cuie la un capăt. Într-o parte și în alta a lemnului se 
făcuseră găuri prin care se trecuse o frânghie, așa că era ușor 
de tras. Ca să-i facă o demonstraţie, Jesse puse un bolovan 
mare pe sanie, apoi luă frânghia în mânuţele lui și trase, 
aplecând drăcovenia ca să încarce doi bușteni mai mici. Incet, 
cu multă gâfâială și multe icneli, începu să tragă invenţia asta și 
încărcătura ei până la apă, oprindu-se, din când în când, ca să 
mute unul dintre bușteni de la spatele saniei, în partea din față. 


434 


— Așa au cărat toate stâncile ca să clădească piramidele, zise 
Jesse. Fiindcă n-aveau roți. 

La cină, Marie spuse că, dacă se risipea ceața, Paza de Coastă 
va sosi, aproape sigur, a doua zi dimineaţă. 

— Și domnul Lassiter se va putea întoarce la viaţa civilizată. 

— Nu se poate să rămână cu noi? întrebă Jesse. E mai vesel 
cu el aici. 

— Mai vesel, îl corectă Mărie. Nu, bineînțeles că nu poate să 
rămână, Jesse. Trebuie să se întoarcă la viaţa lui. Nu-i așa? 

Lassiter o privi îndelung. În cele din urmă, spuse: 

— Ah, da, sigur că da. 

Era, desigur, o minciună și continuă să se gândească la asta 
mai târziu, pe când spăla vasele, în timp ce Marie îi citea lui 
Jesse în cealaltă cameră. Adevărul era că, deși dăduse de ei 
treaba lui nu se sfârșise, și nu se va sfârși până când... 

„Până când nu știu ce s-a întâmplat și de ce.” 

Când Marie se întoarse după ce-l băgase pe Jesse în pat, se 
așezară amândoi în faţa focului. Ea părea tristă și el îi spuse 
asta. 

— Nu-i nimic, doar că... de când ești aici... Jesse e atât de 
stimulat și-mi dau seama... cât de egoistă sunt. 

— Fiindcă locuiești pe o insulă? 

Ea scutură din cap. 

— Dar asta n-o să dureze veșnic. La toamnă, se duce la 
grădiniță, așa că... va trebui să găsim o casă în oraș. 

— Nu te temi că o să te recunoască cineva? o întrebă Lassiter. 
Ea scutură din cap. 

— Nu prea. Lucrurile stau altfel acum și... mai de mult eram 
altfel. 

— Te referi la felul cum arătai? 

— Nu, mă refer la felul cum mă simţeam. De fapt, ce-a fost nu 
mi se mai pare important acum. Lucrul cel mai important este 
Jesse. 

Lassiter făcu un semn de aprobare. 

— Ai dreptate. Și tocmai de asta trebuie să pleci de aici. 

Îi aruncă o privire iritată. 

— Credeam că ne-am înțeles în privinţa asta, zise ea. 

El oftă. 

— Perfect! Ne-am înțeles. Dar fă-mi un hatâr: când vine Paza 
de Coastă, spune-le că nu m-ai văzut. 


435 


— De ce? întrebă ea, privindu-l bănuitor. 

— Fiindcă acești oameni care te caută pe tine, mă caută și pe 
mine. Ceea ce, te rog să mă crezi, nu-i bine pentru tine. Pentru 
că, dacă Paza de Coastă mă duce înapoi, pe continent, o să 
trebuiască să facă cineva un raport, și raportul ăsta or să aibă 
numele meu scris pe el. Și, fiindcă un localnic a fost ucis, ziarele 
or să vorbească despre cazul lui. Și, curând, or să apară în oraș 
niște indivizi pe care nu i-a mai văzut nimeni înainte. Care, ce-ţi 
închipui c-or să facă? Or să pună întrebări ca: „A închiriat o 
barcă? Și-a ieșit în larg pe furtună? Încotro se ducea? Cu cine 
voia să se întâlnească?” Se opri și respiră adânc. Asta-i o 
problemă serioasă. Mai bine mă duc pe continent cu mijloace 
proprii. 

— Cum? 

— Ai o barcă. Poţi să mă duci la mal. 

Ea își împinse genunchii spre piept. 

— Și, pe urmă, ce se mai întâmplă? Te las undeva pe stânci? 

— Da. 

— Asta-i curată nebunie! Și cum o să te descurci? 

— Nu-ţi face griji pentru mine. 

Ea clătină din cap. 

— Barca nici măcar nu e trasă la apă. Platforma de acostare 
nu e nici ea pe apă. 

— Ce vrei să spui? Cum, adică, platforma de acostare nu e pe 
apă? Dar unde e? 

Îi aruncă o privire. 

— larna, trebuie trasă pe uscat, fiindcă gheaţa ar scoate-o în 
larg. Golful îngheaţă o dată sau de două ori pe an. 

— Bine, dar dacă ceva e legat... 

Ea izbucni în râs. 

— Eu mă refer la tone de gheaţă. Când gheaţa asta începe să 
se topească și se pornește refluxul... 

— Nu e niciun pic de gheaţă acolo... 

— Acum nu, dar... ea scoase un oftat adânc. Cred că putem 
fixa platforma. Şi, pe urmă... Cred că aș putea să te duc până la 
mal. 

— Asta-i tot ce-ţi cer. 

— Perfect! Așa o să facem! 

O clipă, rămaseră tăcuţi. Lassiter privi în altă parte, apoi își 
întoarse iar ochii spre ea. 


436 


— Pot să te rog ceva? 

— lisuse! exclamă ea. Eşti mai rău ca Jesse! 

— Nu, vorbesc serios... în legătură cu clinica. Toate 
persoanele care au murit, au urmat aceeași procedură și... mă 
întrebam... dumneata de ce ai ales-o? 

— Ce? Donaţia de oocite? 

— Da. Vreau să spun că la vârstă dumitale... e ciudat, asta-i 
tot! Celelalte femei erau în situaţia lui Kathy... erau mai în 
vârstă. Vreau să spun că ăsta era motivul, este... își aruncă 
privirea în tavan. Am impresia că prea intru în intimităţi. 

— Dar de ce nu? răspunse ea pe un ton care însemna „Vezi 
că-mi pierd răbdarea”. Am să-ţi spun tot ce-i de spus. În cazul 
meu, nu era vorba că nu eram fertilă. Eu puteam avea copii. Și- 
mi doream într-adevăr foarte, foarte mult să duc o sarcină până 
la capăt. Dar trebuia să folosesc un material genetic aparţinând 
altcuiva. Nu mie. 

— De ce? 

— Din cauza sindromului Duchenne. 

Lassiter se uită la ea perplex. 

— Asta ce mai e? 

Ea rămase cu privirea pierdută asupra flăcărilor. 

— Există o genă... purtată de femei, care o trec mai departe și 
care pe ele nu le afectează. li afectează pe bărbați. 

— Şi ce se întâmplă? 

— Este un dezechilibru al cromozomului X, asemeni 
hemofiliei, numai că nu poate fi tratat. Cine-o contractează, 
moare tânăr. Fratele meu n-a supraviețuit decât până la 
treisprezece ani. 

Lassiter își aminti cum Maude îi povestise despre fratele care 
era cărat în braţe până la barcă, înfășurat în pături. 

— Îmi pare rău. 

Ea se așeză din nou pe scaun și-i spuse, pe un ton detașat, 
cum era acea boală - o afecțiune progresivă, distrugătoare a 
mușchilor. Incepe ceva mai jos de pulpe și se ridică treptat mai 
sus. Mersul devine greoi, la început, apoi complicat și, în cele 
din urmă, imposibil. Mușchii picioarelor se atrofiază, după care 
boala continuă să se mute mai sus, până când este afectată 
diafragma și apar dificultăţi de respiraţie și imposibilitatea de a 
tuși. În final, victimele fac pneumonie sau o altă infecţie. După 
care, mor. 


437 


— Eu mi-am făcut testul când aveam vreo douăzeci de ani. Și 
am descoperit că sunt purtătoare. 

Nu știa ce să spună, așa că întrebă: 

— Toţi copiii dumitale ar contracta boala? 

Clătină din cap. 

— Jumate-jumate, de fiecare dată. Ceea ce înseamnă că 
există o posibilitate de unu la patru să ai un băiat care să sufere 
de Duchenne. 

— Nu-i chiar așa de rău... 

— Ai mai multe șanse la ruleta rusească. Problema este că te 
joci cu viaţa altuia și omul acela este fiinţa cea mai dragă din 
lume. Își aruncă mâinile în sus și le lăsă să cadă încet pe lângă 
Corp. 

— Îmi tot vine să spun că-mi pare rău, dar... zise Lassiter. 

— N-are importanţă. Îl am pe Jesse... și nu-mi pot închipui că 
aș putea vreodată să iubesc pe cineva mai mult decât pe el. 

— Imi dau seama. 

— Și nu pot să spun că am fost nenorocită când am aflat 
despre boala asta. Vreau să zic... nu eram atașată de nimeni, nu 
mă gândeam c-aș fi vrut să am un copil. A fost ca o ușă care s-a 
închis, dar eu nici măcar nu bătusem la ea. 

— Şi ce te-a făcut să te răzgândești? 

Ridică din umeri. 

— Locuiam în Minneapolis. Duceam viaţa aceea secretă. Era 
atâta singurătate... totul era atât de incoerent. Și mi-am dat 
seama că, dacă aș avea un copil, n-ar mai fi așa... și m-am 
gândit să adopt unul, dar... având în vedere toată povestea cu 
Callista, ar fi fost prea complicat, n-ar fi ieșit nimic. Și atunci am 
văzut un articol despre această nouă tehnică, privind donația de 
ovule și m-am simţit electrizată! Două luni mai târziu mă aflam 
într-un avion care se îndrepta spre Italia și, după alte două luni, 
eram însărcinată. 

e 

Când, ceva mai târziu, a doua zi, sosi Paza de Coastă, Lassiter 
și Jesse „explorau” capătul opus la insulei. 

Era neobișnuit de cald, aproape ca primăvara. Ceaţa atârna 
de copaci în timp ce Lassiter îl urma pe băiat pe poteca îngustă 
din pădure, pășind pe un covor gros de ace de brad. Prima lor 
oprire fu la „doc”, unde două bărci se odihneau pe un strat de 
rocă, uscate și plasate sus pe un pat de scoici sparte. Bărcile 


438 


erau cu fundul în jos, sprijinite pe copastii, legate cu funii lungi 
de trunchiul unui pin roșcat. Una dintre bărci era un skif, cu o 
lungime de vreo patru metri și jumătate, cealaltă un pui. În 
apropiere, se afla un mic hambar în care se găseau „toate 
uneltele noastre marinărești”. O rampă Evinrude, sprijinită de un 
suport de lemn; bidoane de motorină, vâsle, veste de salvare, 
căngi de acostare, ancore, unelte de pescuit și câte altele. 

Instalaţia de doc era nouă și vopsită în cenușiu. Un capăt era 
fixat definitiv de stratul de rocă și se întindea spre baliză, ca o 
platformă suspendată pe mare. Restul docului, constând dintr- 
un fel de plută și o rampă îngustă, era tras spre stâncă atunci 
când venea vremea asamblării. 

Lassiter îl urmă pe Jesse de la un golfuleţ la altul. Eliberară 
niște crabi dintr-un vas de ţipari și se prefăcu a fi impresionat 
când Jesse îi arătă un stejar care crescuse în interiorul unui 
cadru de pat din fier abandonat, trunchiul gros mușcând 
aproape din metal. Ultimul loc unde se opriră fu un mic golf la 
capătul insulei, unde se găsea vechiul hangar de bărci și 
rămășițele albicioase ale unui doc de altădată. 

— Lor le plăcea să ţină bărcile aici, iarna, îl lămuri Jesse. Dar 
acum... Băiețelul își lăsă capul într-o parte și ridică un deget. 

Lassiter auzise și el un huruit înfundat de motor. 

— Paza de Coastă, zise Jesse. Motorul hurui și mai tare, apoi 
zgomotul se întrerupse. Curând după aceea, auziră șuieratul 
unui alt motor, mai slab. 

— Asta-i bărcuţa lor, spuse Jesse. E gonflabilă. Aruncă o 
privire spre Lassiter. Ti-am arătat până acum fortul meu? 

— Nu. 

— Hai cu mine, zise el și, luându-l pe Lassiter de mână, îl 
conduse spre o potecă spongioasă câtre „fortul” luminiș 
încercuit de o îngrămădire de molizi și brazi pitici. În acel 
luminiș, Jesse închipuise câteva „camere” mici, cărând acolo 
bucăți de lemn uscate pe care le așezase ca să formeze un fel 
de podea. Conducându-l pe Lassiter în „camera de zi” a fortului, 
băiatul se așeză pe un buștean putred, „canapeaua”, și recită o 
fabulă despre o focă rătăcită și despre niște oameni care 
porniseră în căutarea ei. 

Era o poveste ciudată și, în clipa când se sfârși, se auzi un 
fluierat scurt, străbătând pădurea ca o undă. Lassiter recunoscu 


439 


melodia și-și dădu seama ce voia să spună: calea-i liberă. Paza 
de Coastă venise și plecase. 
e 

— Ce s-a întâmplat cu Roger? întrebă el. 

Marie clătină din cap. 

— Nu l-au găsit. Dar îl vor găsi... la un moment dat. Curentul 
cară totul spre Nubble, aşa că... 

— De mine au întrebat? 

Încuviință dând din cap. 

— Au spus că Roger luase cu el pe cineva care voia să vină la 
mine și că au găsit o mașină la Cundys Harbor. 

Lassiter întoarse capul în altă parte și bombăni: 

— Lua-i-ar dracu’. Apoi gemu, exasperat. 

— De ce nu le-ai spus că sunt aici? 

— Așa ai fi vrut să fac? 

— Bineînţeles că nu. 

— Adevărul e că... treaba asta nu-i normală. Ar fi trebuit să 
aibă o barcă de salvare, în primul rând și, în orice caz, sunt sigur 
că nu erau toți de la Paza de Coastă. 

— Ce vrei să spui? 

— Doi dintre ei erau în civil. 

— Și cum arătau? 

Marie ridică din umeri. 

— Solizi. 

— Crezi că erau polițiști? o întrebă Lassiter. 

— Se prea poate. 

— Dar poate că nu erau. 

— Exact, zise ea. Asta m-a îngrijorat. 

Lassiter oftă. 

— Ce voiau să știe? 

— Ei... lucruri despre tine. Și dac-am văzut barca 
scufundându-se... ah, da, voiau să știe unde era Jesse. „Unde-i 
băieţelul?” 

— Și ce le-ai spus? 

— Le-am spus că noi dormeam când s-au întâmplat toate 
astea. Și, a doua zi, când am găsit barca, nu mai era nimeni. Și 
le-am spus că Jesse trăgea un pui de somn. 

— Crezi că i-ai convins? 

Făcu un semn că da. 


440 


— Eu așa zic. Sunt o actriță, într-adevăr, bună. Sau eram, în 
orice caz. 

Ceva mai târziu, în după-amiaza aceleiași zile, după ce 
sfârșiseră masa, iar fluxul mai avea o oră până la nivelul maxim, 
se apucară să instaleze docul. Era o operaţie complicată care 
dură aproape trei ore. Când fură gata, Lassiter vâsli cu pluta în 
jurul docului, în timp de Jesse și Marie coborâră rampa cu 
scripeţi și frânghii. În cele din urmă, Lassiter montă garniturile și 
se ridică. 

— Nu-mi vine să cred că faci toate astea singură, zise el. 

Jesse se simţi ofensat: 

— Nu le face singură. 

Bărcuţa era destul de ușoară ca să poată fi ridicată și, cu 
ajutorul lui Jesse, Lassiter o cără la apă. Apoi, împreună cu 
Marie, târâră skiful în jos, către doc, pe trei bușteni de lemn. O 
dată la câţiva pași, Jesse striga: „OK!” și ei se opreau, 
așteptându-l să tragă de fiecare buștean deplasat spre partea 
din faţă și să-l reașeze sub proră. Când ajunseră la malul apei, 
împinseră barca pe niște scânduri și îi făcură vânt spre mare. 
Lassiter intră în hangar și ieși cu debarcaderul în braţe și cu o 
expresie de uimire pe chip: era de neînchipuit că ea putea să 
ridice greutatea asta singură. Împreună, fixară motorul la pupa 
skifului și atașară rezervorul de motorină. In timpul ăsta Jesse, 
arătând ca omul din ghidul Michelin, într-o vestă de salvare 
enormă, prinse firul de alimentare, întâi de motor, apoi de 
rezervor. Apoi strânse para de cauciuc de patru, cinci ori și, cu 
ajutorul mamei lui, apăsă pe butonul electric de pornire. După 
câteva încercări, motorul se opri și începu să huruie, scoțând un 
nor de fum gros, albastru. 

În seara aceea, după ce Jesse se duse la culcare, se așezară 
în faţa focului, Marie în balansoar, cu genunchii lipiţi de piept. 

— Cum stai cu banii? îl întrebă ea, brusc. 

Lassiter rămase descumpănit. 

— Destul de bine, răspunse el. 

Marie zâmbi. 

— Nu-i ce crezi. Mă gândeam la dumneata. Deci, când ajungi 
la țărm... n-o să eșuezi. 

Lassiter dădu din cap. Lui i se păruse că făcuse ceva 
progrese, dar... era clar că ea abia aștepta să scape de el. Se 


441 


ridică încet în picioare și traversă încăperea până la locul unde 
jacheta lui de piele stătea agăţată de un cârlig. 

— Cred că am destui bani, zise el. Adevărata problemă este: 
ce facem cu tine? 

Marie scutură din cap. 

— Nu-ţi face griji cu noi, răspunse ea. O să dispărem și noi, 
într-o zi, două. Bani am. Ne putem stabili altundeva. De data 
asta, o să fac lucrurile cum trebuie. 

— Pot să te ajut în privinţa asta, știi? Pe vremuri, eram un 
profesionist în chestii d-astea. Băgă mâna în buzunarul jachetei 
și-și scoase portofelul. Un plic jilav căzu pe podea și el se aplecă 
să-l ridice. Era scrisoarea lui Baresi. 

— Ai putea să-l iei pe Gunther, zise ea. l-ar trebui niște 
reparații, dar... 

— Înțelegi ceva scris în italiană, nu? 

— Ce spui? 

— Înţelegi italiana? 

— Sigur că da, răspunse ea, dar... 

În plic se aflau trei, patru pagini scrise pe foiţă de hârtie, 
umede încă și lipite între ele. Întorcându-se lângă foc, se așeză 
la picioarele lui Marie și dezlipi foile, cu mare grijă. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că există pixuri, zise el. 

— Ce vrei să zici? întrebă ea. Ce-i asta? 

— Este o scrisoare scrisă de Baresi preotului din 
Montecastello, Preotul mi-a dat-o mie, înainte de a fi ucis și iat- 
O, zise el, întinzându-i paginile. Spune-mi despre ce-i vorba. 

Oarecum în silă, ea luă paginile și începu să citească, întâi 
mai poticnit, apoi aproape fluent. 

— Doi august, 1995. Dragul meu Giulio... 


Acum, când moartea este atât de aproape, îti scriu cu 
inima deschisă și plină de bucurie, știind prea bine că în 
curând mă voi afla în fața Domnului nostru, ca să fiu 
judecat. 

Îmi dau acum seama că am venit la tine în ceas de 
cumpănă, încercând să obțin, prin spovedanie, nu doar 
iertarea Bisericii, ci și complicitatea ei. Uriașa greutate 
a tainei vieții mele și gravitatea a ceea ce credeam 
atunci a fi păcatul meu păreau atât de mari, încât nu 


442 


mai puteam să port povara singur și am simțit nevoia s- 
o împart cu cineva. 

Si așa am și făcut, ceea ce a fost o greșeală. 

Lumea spune că ai închis biserica și ai plecat la 
Roma. 

Și că ai rămas acolo zile întregi. Oh, Giulio... cât de 
mult trebuie să te fi tulburat! 

Dar acum îmi dau seama că numai privind prin 
prisma trufiei am putut să confund voia Domnului cu 
propriile mele împliniri. Acum știu că tu, ca om al 
Domnului, ai fost încredințat întotdeauna că suntem cu 
toții unelte ale lui Dumnezeu și că ceea ce înfăptuim noi 
nu este nici mai mult, nici mai puțin decât lucrarea 
Vrerii Lui. 

Descoperirea dezastruoasă pe care am făcut-o, în 
sensul că celulele pot fi readuse la... 


— Nu înțeleg ce-i asta, zise Marie, arătând un cuvânt. Lassiter 
privi. 

— Omnipotenţă, zise el. Este un termen folosit în genetică. 
Marie continuă: 


.. C celulele pot fi readuse la omnipotență, era 
inevitabilă în marea schemă a lucrurilor. Dacă Ignazio 
Baresi nu ar fi făcut-o ieri, un altul ar fi făcut-o mâine. 
Dacă nu la Zurich, atunci la Edinburg. 

Și tocmai în aceasta, în inevitabilitatea lucrării mele, 
poate fi văzută mâna lui Dumnezeu. Căci aceasta este, 
și trebuie să fie, „inevitabilitatea”: planul lui Dumnezeu, 
implantat în lumea din jurul nostru. 

Cum altfel, prietene, dacă nu prin referire la acest 
plan, putem explica împrejurările care au făcut ca un 
microbiolog să se apuce de studiul moastelor? 
Moaștelor! Ce sunt ele, dacă nu semne magice, fetișuri 
și labe de iepure? Un fel de „ajutor vizual” pentru 
oamenii simpli ce fac doctrinele complexe, metafizice, 
accesibile omului de rând. Acest cui a străpuns mâna lui 
lisus! Această așchie a pătruns în carnea Lui! El a 
umblat printre noi. El era adevărat. 


443 


Și totuși, aproape împotriva voinței mele, am 
descoperit că, punând aceste obiecte sub microscop, 
ele erau o mină de posibilități! Punctul de vedere 
superior cu care m-am apropiat de acest subiect prima 
oară a făcut loc, curând, unei înțelegeri mai profunde. 
După cincizeci de ani de învățătură, mi-am dat seama 
că orice țăran știe, prin intuiție, că aceste obiecte sunt 
legături vitale și tangibile cu Dumnezeu. 

După cum știi, acest punct de vedere nu este 
încurajat la Roma. Vaticanul a preferat să uite că 
negoțul cu moaște a fost cât se poate de intens, că se 
plăteau averi pentru fărâme de carne sau de lemn, și 
amatorii de relicve îi otrăveau pe sfinți ca să le poată 
vinde oasele mai repede. Vaticanul a privit întotdeauna 
proslăvirea moaștelor ca pe o amenințare. Când moaște 
puternice și-au găsit drum spre diocezele îndepărtate, 
pelerinii le-au urmat cu averea lor. lar Vaticanul este 
mai sărac din pricina lor. 

Ca expert consultant angajat de Vatican, sarcina mea 
a fost simplă: să discreditez falsurile și să-mi rezerv 
părerile asupra restului. Ceea ce am și făcut: am dat la 
iveală faptul că „clavicula Sfântului Anton” nu era decât 
un fragment dintr-o coastă de miel. Și că „pânza cu 
care s-a șters fruntea lui Cristos” fusese țesută în 
secolul al cincisprezecelea. 

Adevărul este că mare parte dintre obiectele pe care 
le-am examinat erau, așa cum bănuia Vaticanul, 
contrafaceri. Dar nu toate. Existau obiecte care, pur și 
simplu, nu puteau să fie discreditate: proveniența era 
verosimilă, vârsta era potrivită. Ele puteau să fie ceea 
ce pretindeau că sunt... sau puteau să nu fie. 

Atunci m-am apucat de studiul medicinei, uimit de 
descoperirea că aș putea să joc rolul moașei lui 
Dumnezeu și, într-adevăr, aceasta a fost lucrarea vieții 
mele. 


Marie se uită la Lassiter. 

— Ce tot spune aici? întrebă ea. 
Lassiter dădu din cap. 

— Citește înainte... 


444 


N-a fost greu. Studiile mele medicale au fost, 
comparativ, scurte. Clinica a fost pusă pe picioare ușor 
și femeile au venit la mine, ca prin minune, din toate 
colțurile lumii - toate, din proprie inițiativă. Folosind 
materialele ADN luate de la câteva dintre cele mai 
verosimile moaște, am creat o imaculată concepție 
pentru fiecare dintre cele optsprezece paciente. 

Cine știe, vechi prieten, ce va ieși din asta? Poate că 
acești copii nu vor fi mai mult decât o adunătură 
ciudată de țărani, înviaţi din antichitate, fără un rost 
superior. Sau, poate, voi fi creat un nou Crist. Nu voi ști 
niciodată. Nici tu nu vei ști niciodată. Dar, cu siguranță 
că avem dreptul la speranță. 

Așa că, prietene, îmi iau rămas-bun de la tine, în 
speranța că te-am liniștit. Am îngenuncheat în fața ta 
plin de îndoială, e adevărat, dar asta-i omenesc. Și 
Hristos a încercat îndoiala... eu, însă, nu mă mai 
îndoiesc. 

Această problemă este în mâinile lui Dumnezeu. Așa 
cum a fost întotdeauna. 

Ignazio 


— Joe? Se simțea un tremur în vocea ei. Ce vrea să spună? 

Lassiter rămase tăcut un moment, apoi întrebă: 

— Ai ceva de băut? 

Marie se ridică în picioare, se duse la dulap și se întoarse cu o 
sticlă de coniac și două pahare. Turnă pentru fiecare și-și repetă 
întrebarea: 

— Ce vrea să spună? 

Lassiter trase o dușcă bună. 

— E vorba de Jesse, răspunse el. 

— Ce-i cu el? 

— Ei, bine... Baresi... încerca... încerca să-l c/oneze pe lisus. 

— Ce zici? 

Lassiter oftă. 

— Poate că Jesse... poate că Jesse este lisus. 

e 

Stătură de vorbă până târziu, Lassiter povestind ce aflase de 

la profesorul de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. 


445 


— Așa că asta-i, zise el, turnându-și al treilea pahar de coniac. 
A luat o fărâmă dintr-o relicvă ce părea autentică, a izolat una 
dintre celulele nucleice și a adus-o iar în starea de omnipotenţă. 
După asta, nu-i mai trebuia decât un ovul și o femeie dornică să 
aibă un copil. 

— Una sorpresa piccola, zise Marie. 

— In clipa când avea ovulul, înlocuia nucleul cu cel al relicvei, 
il implanta și... 

Focul trosni, împroșcând o ploaie de scântei pe podea. 

— Nu-mi vine să cred, spuse ea. De unde putea el să știe, 
după două mii de ani, dacă o relicvă era autentică? N-avea cum 
să știe asta. 

Lassiter îi povesti despre cercetările istorice asidue făcute de 
Baresi privind proveniența moaștelor, despre capacitatea lui de 
a face teste cu ADN, despre acreditările lui științifice, dar Marie 
continuă să clatine din cap. 

— Tot ce se poate spune este că el era mai îndreptăţit să facă 
supoziții decât oricare altul. Dar, chiar și așa, era doar o 
presupunere teoretică. Lassiter tocmai se pregătea să-i 
răspundă, dar ea îl opri, ridicând un deget. 

— Stai o clipă, zise ea. Nepotul tău, Brandon... arăta ca Jesse? 

— Nu, el... 

— Dar ceilalţi? îl chestionă ea, semănau unii cu alţii? 

— N-am fotografiile tuturor, dar... nu. 

— Ei, asta-i! exclamă ea, de parcă totul fusese clarificat. În 
cazul ăsta, nu pot fi clone, nu? Fiindcă fiecare este altfel. Deci, 
Baresi nu făcea decât niște supoziţii, asta-i tot ce făcea! Dacă 
copiii nu sunt identici, poţi spune, cel mult, că există o vagă 
posibilitate ca unul dintre ei să fi fost creat dintr-o relicvă 
adevărată. Ceilalţi pot fi... orice... măcelari, brutari, lumânărari. 
Işi aruncă mâinile în aer. Deci, ceea ce presupui tu e... o 
nebunie! 

Lassiter fu de acord cu ea că, evident, Baresi nu putea fi sigur 
de proveniența nici uneia dintre relicve; acesta era, aproape cu 
certitudine, motivul pentru care și-a mărit șansele prin folosirea 
probelor de ADN dintr-un grup de moaște presupus autentice. 

— Poate că niciuna dintre ele nu este o relicvă autentică... dar 
asta nu schimbă lucrurile. 

— De ce spui asta? 


446 


— Fiindcă nu contează pe cine a clonat Baresi. Nu contează 
dacă l-a clonat pe lisus sau pe Al Capone. 

— Nu prea înțe... 

— Atâta timp cât există posibilitatea ca o singură relicvă să fie 
autentică... Ei bine, există cineva care nu dorește să riște acest 
lucru. De asta a murit sora mea, de asta a murit Brandon, 
împreună cu toţi ceilalți. De asta trebuie să pleci de aici. 

— Nu-mi vine să cred că cineva ar putea să facă asta - să 
omoare un număr de copii în eventualitatea că... 

— Ei bine, cineva a făcut-o și a mai realizat ceva: s-a asigurat 
că nimic din acest ADN nu va supraviețui. Asta-i motivul pentru 
care copiii au fost arși, ca să se înlăture o astfel de posibilitate. 
S-a făcut o exorcizare. Prin foc. 

— Ei, haide... 

— Când Brandon a fost ucis, omul care a pus focul a fost 
prins. S-a întâmplat ceva. A încurcat treaba. Arderea a fost 
incompletă și băiatul mai putea încă să fie recunoscut... vag, dar 
posibil. Așa că l-au dezgropat și l-au ars din nou. 

— Dar... erau niște copii. Nişte făpturi plăpânde. Erau... erau 
suflete în slujba Bisericii. 

— Asta n-are legătură cu Biserica catolică. Este vorba despre 
Umbra Domini. Extremiști creștini care au bombardat clinicile de 
avorturi, au dus o cruciadă împotriva musulmanilor din Bosnia 
și... Lassiter își aruncă braţele spre tavan. Uite, după părerea 
Umbrei Domini, ceea ce a făcut Baresi a fost o faptă odioasă. 

— Dar de ce? 

— Fiindcă a întors Biblia pe dos: Dumnezeu îl creează pe om 
după chipul Său, nu invers. Lacrimi începură să se prelingă pe 
obrajii ei, și Lassiter își dădu seama că Marie înţelesese, în 
sfârșit, că el avea dreptate. Dă-mi voie să te ajut, zise el - 
fiindcă ei n-o să se potolească până nu dau de Jesse. 

— Dar, cum? Dacă e așa cum spui, cum poate cineva să mă 
ajute? 

— Când eram în armată... Am avut de făcut o treabă cam 
ciudată. Ea îl privi așa cum privești un nebun, dar el îi dădu 
înainte: Conduceam grupul central de acoperire al ASI. 

— Ce-i asta? 

Lassiter ridică din umeri. 

— Activitatea de Sprijin a Informaţiilor. E ceva gen CIA, numai 
că ăștia știau ce aveau de făcut. In orice caz, ceea ce vreau să 


447 


spun este că eu pot să vă creez, ţie și lui Jesse, identități pe care 
nimeni nu le va putea nega vreodată. Vor fi valabile de aici până 
pe Marte, și pot să-ţi promit că nu vei fi urmărită. Niciodată. Dar 
trebuie să ai încredere în mine. Și să pleci de aici. 

— Mami! Jesse stătea în cadrul ușii, în pijama, frecându-se la 
ochi. 

— Ce faci, drăguţule? Vocea lui Marie era pătrunsă de 
dragoste. Ce-i cu tine? 

Copilul se apropie cu pas împleticit de ei, ameţit de somn. 

— Am visat urât. 

— Ei, hai... zise Marie. | se cățără în braţe și-și puse capul pe 
umărul ei. Ea îl mângâie pe păr și-l sărută. Nu-i nimic. 

— Oameni răi, zise Jesse. 

Marie scoase un sunet plin de înțelegere, un fel de gângurit și- 
| întrebă: 

— Vrei să-ti citesc o poveste? 

Jesse ridică un deget grăsuţ și arătă spre Lassiter. 

— Nu, tu, zise. El. 

— Nu cred că... 

— Mi-ar plăcea foarte mult, răspunse Lassiter. Vrei să te iau în 
cârcă? 

Işi aruncă ochii spre Marie, în timp ce se apleca în genunchi 
ca să se poată Jesse urca pe umerii lui, dar nu reuși să-i 
descifreze expresia. 

— Hei! strigă Jesse, în timp ce Lassiter se ridica în picioare. Ce 
sus e! Lassiter îl apucă de picioare. 

Porniră spre odaia lui Jesse, plecând capetele în dreptul 
grinzilor și a pragurilor de sus ale ușilor, iar Jesse se săltă în sus 
să pună mâna pe tavan. Când fu așezat pe pat, Jesse spuse că 
nu vrea să asculte o poveste, vrea să-i citească el una... lui 
Lassiter. 

— OK, răspunse Lassiter. 

— Dă-i drumul! 

Băiatul scoase o carte de sub pernă și, cu o expresie de mare 
gravitate, spuse: 

— Doctorul Seuss. Apoi, deschise cartea la prima pagină și, 
aplecându-se asupra rândurilor, zise: Un pește... 

Trupușorul i se înclină încet spre spate, îndepărtându-se de 
carte: Doi pești... Se lăsă iar în faţă: Pești roșii! Pe urmă se 
aplecă pe spate, de data asta cu un voit aer prostuţ, căscând 


448 


ochii și râzând spre tavan: Peşti albaștri! Pe urmă, se trânti pe 
spate cu un râs din burtă care umplu toată încăperea. 


e Capitolul 37 


Lassiter îngenunchease pe doc ca să desfacă luntrea, când 
Jesse spuse: 

— Uite, mami... o barcă! 

Întorcându-se spre locul arătat de băiat, Lassiter își ridică 
ochii spre orizont, strângându-și pleoapele ca să se apere de 
ploaia împroșcată de vânt. Nu distingea nimic, în afara cerului 
care avea culoarea cenușie a ardeziei, de pini și de oceanul 
care-și sălta valurile. Apoi iat-o: o barcă cu motor albă, care se 
ridica în spatele unui talaz întunecat. Ochii copilului erau 
uimitori! 

— Cine-i? întrebă el. 

Marie își făcu mâna streașină deasupra ochilor și-și crispă faţa 
bătută de vânt. 

— Nu știu, răspunse ea. N-am mai văzut-o înainte. 

Lassiter scăpă o înjurătură și fixă barca de ţăruș, legând 
frânghia într-un nod marinăresc. Tocmai se pregăteau să 
vâslească până la skif și să pornească la drum, dar acum nu mai 
puteau face asta. Sau, în orice caz, nu mai puteau fără să fie 
observați de cei din barca albă. 

— Ai un binoclu? 

Marie făcu un semn afirmativ din cap și-l ridică pe Jesse în 
braţe. 

— În baracă, zise ea, și o rupse la fugă. Lassiter se luă după 
ea, ferindu-și ochii de ploaia măruntă. 

Binoclul atârna de un cârlig, lângă biblioteca cea mare. 
Ridicându-l la ochi, Lassiter privi spre mare și răsuci mânerele 
de focalizare a imaginii. Deși barca era încă prea departe ca să 
se poată distinge chipurile oamenilor, își putu da seama că erau 
trei. 

— Ei sunt? întrebă ea, venind lângă el. 

— Nu-mi dau seama. Se strădui să-și fixeze privirea pe feţele 
mișcătoare și... în clipa aceea se lămuri! La pupa bărcii, o masă 
de mușchi se ridică în picioare și arătă cu mâna spre baracă. 


449 


Lassiter n-avu nevoie să vadă fața omului ca să-și dea seama 
cine era. 

— Ei sunt, răspunse el, în timp ce trăsăturile celor trei 
prindeau contururi. Salteaua, Grimaldi și della Torre. 

Marie își trase răsuflarea și-l lipi pe Jesse de ea. 

— Nu putem să rămânem aici, zise Lassiter. Există alt loc 
unde ne putem duce? 

Ea stătu o clipă să se gândească. 

— Am putea să ne ducem la hangar. Ei nu cunosc insula. 
Poate că n-o să ne caute acolo. 

— Foarte bine, răspunse Lassiter. la o lanternă. Apoi traversă 
baraca până la dulapul unde Marie își ţinea arma. Unde ţii 
muniţia? 

— In cutia de pâine, răspunse Marie. 

Ar fi trebuit să-și dea seama. Înșfăcând arma, se duse la cutia 
de pâine și o deschise. Înăuntru, găsi o pâine veche, câţiva 
biscuiţi de mălai și, la fund, o cutie de muniţie. 

Care era surprinzător de ușoară. 

Lassiter smuci de capacul cutiei și, cu un geamăt, descoperi 
un singur cartuș. 

— Unde-i restul? întrebă el. 

Marie lăsă nasul în jos. 

— Nu știu. Cred că... poate că l-am folosit. 

— Cum? întrebă Lassiter. 

— Am făcut exerciţii, explică Marie și, văzând reacţia de pe 
chipul lui Lassiter, adăugă: Ce era să fac toată iarna...? 

Lui nu-i venea să creadă. 

— Acum ce pot să fac? întrebă el. Să le spunem să se așeze 
unul în spatele celuilalt? 

Era prea mult. Lui Marie i se lungi faţa de necaz și, văzând 
asta, Jesse se repezi s-o consoleze. 

Îi înlănţui picioarele cu mânuţele într-un gest pe care îl dorea 
a fi o îmbrăţișare protectoare. 

— Nu plânge, mămico, zise el, nu plânge. 

Lassiter își aruncă brațele spre tavan. 

— lartă-mă, mormăi el. Îmi pare foarte rău. Du-te cu Jesse la 
hangar. Ne întâlnim acolo după câteva minute. 

Marie încuviință din cap, dădu să plece, apoi se întoarse iar 
spre el. 

— Dar... ce ai de gând să faci? 


450 


— Nu știu, răspunse Lassiter. Să-i; țintuiesc locului... 

Îi împinse pe Jesse și pe Marie afară din baracă și-i urmări cu 
privirea, în timp ce ei se făceau nevăzuţi în pădure. Apoi încărcă 
singurul glonţ și ieși afară. Așezându-se pe genunchiul drept, 
sprijini arma de îngrăditura verandei și-și închise ochiul stâng. 
Roti încet pușca în arc până când carcasa motorului îi apăru în 
câmpul vizual. 

Luneta era o operă de artă. Della Torre se distingea în prora 
bărcii, învăluit în sutană, nepăsător la vânt și ploaie, ca un Ulise 
al Bisericii. Barca cu motor era aproape la două sute de metri de 
mal și, cu toate că ar fi fost greu să-l ţintească, Lassiter știa că 
n-ar fi ratat lovitura. Trase adânc aer în piept, expiră într-un 
șuvoi lent și fixă reticulul lunetei pe pieptul preotului. 

„Un foc, şi totul s-ar sfârși”, își spuse el și simţi cum degetul i 
se încleștează pe trăgaci. A-l ucide pe della Torre ar fi fost ca și 
cum ar fi decapitat un șarpe. Corpul ar mai fi putut să trăiască o 
vreme, dar ar fi fost orb și bezmetic, târându-se în noroi. 

Sau, poate că nu. 

Mișcă tamburul doi centimetri mai la stânga, până când 
reticulul se opri exact sub ochiul drept al Saltelei. Italianul 
răcnea la della Torre, neștiind că viaţa lui atârna de apăsarea 
unui singur deget. Și, deși barca se apleca într-o parte, Lassiter 
îi dibuise ritmul și era absolut sigur că-l putea nimeri pe uriaș. 

„Trage”, își zise el. „Trage! N-ai chef să ai de-a face cu 
individul ăsta! De două ori a încercat să te omoare. L-a ucis pe 
Azetti și, probabil, și pe Bepi.” Era un argument convingător, 
dar, chiar în clipa când îi apăru în minte, simţi cum pușca 
alunecă la stânga pentru a doua oară. Și, brusc, Grimaldi i se ivi 
în faţa ochilor. 

Stătea la pupa, sumbru ca ploaia, privind drept în faţa lui. 
Acum, barca ajunsese la mai puţin de o sută de metri de țărm și 
venea drept spre docul din spatele barăcii. In ciuda vremii de 
afară, trăsăturile lui Grimaldi erau atât de clare în lunetă, încât 
Lassiter își dădu seama că era neras. „Hai, fă-o, fă-o pentru 
Kathy și Brandon! 

Pentru Jesse și pentru Marie! 

Pentru Jiri! Pentru mine! 

Dacă apăs pe trăgaci, își zise Lassiter, glonţul îi va pătrunde 
prin ţeastă ca un burghiu de mare turație, trecând prin creier și 
ieșind prin ceafă. Degetul lui mângâia trăgaciul. 


451 


Dar nu, gândi el. Ei nu pe mine mă caută. Nici măcar nu știu 
că sunt aici. Și, dacă găsesc baraca goală... cine știe? Poate-or 
să plece.” 

Era un argument neconvingător, dar avea forța singurei 
speranţe. In orice caz, n-avea nimic de pierdut dacă se retrăgea. 
Nu era ca și cum ar fi avut în mână un M-16 complet încărcat; 
avea un Roberts cu bolți cu un singur glonţ. Atât putea să facă 
cu arma asta, și când sfârșea ce avea de făcut era și el sfârșit. 
Mai bine să aștepte. 

Cu un suspin ce-i ieși din piept ca un mărâit, cobori pușca și 
se ridică în picioare. Barca cu motor ajunsese aproape la doc și 
cei care se aflau în ea erau în picioare, nerăbdători să acosteze. 
Cu mișcări nesigure, făcu un pas înapoi, pe urmă altul și încă 
unul și, în cele din urmă, dădu colțul barăcii și se trezi pe poteca 
pe care plecaseră Jesse și Marie. 

Pădurea se întuneca, amurgul era pe sfârșite. Ceaţa de la sol 
se întindea pe potecă asemeni fumului făcut de un foc și, peste 
tot, ploaia picura, picura, picura din copaci. Se vedeau pete de 
zăpadă pe latura adăpostită a bolovanilor și brândușe care-și 
scoseseră capul din pământ. Aerul era îmbibat de aroma rășinii. 

Lassiter nu-și dădea seama de nimic din toate astea: 
străbătea pădurea într-o tăcere de mormânt, pașii înfundându-i- 
se în stratul protector al acelor de brad. 

Curând, prea curând, sosi. 

Poteca se închidea într-un prag de rocă exact la malul mării. 
Acolo, o clădire joasă, dărăpănată, stătea pitită la marginea 
apei, fundaţia ei de piatră fiind scăldată de apele în plin flux. Cu 
douăzeci de ani în urmă, clădirea oferise adăpost pentru iarnă la 
vreo jumătate de duzină de bărci mici și de canoe. Acum, era o 
ruină cenușie cu acoperișul într-o rână și cu geamurile sparte. 

Lassiter se uită într-o parte, apoi în cealaltă, sperând să 
găsească o ascunzătoare mai bună - dar nu zări nimic. Doar 
ploaia, care se înteţise; marea, cu valuri mai înalte și pădurea, și 
mai întunecată. 

Traversă pragul de rocă spre hangar, deschise ușa și păși 
înăuntru. 

— Marie! strigă el. Clădirea era cufundată în întuneric când - 
deodată - un deget de lumină i se înfipse în ochi, orbindu-l. 

— Doamne, exclamă Lassiter, cu inima spărgându-i pieptul. 

— Jesse, ţipă Marie. Stinge lumina! 


452 


În aceeași clipă, lanterna se stinse și Lassiter rămase iar în 
întuneric. Clipi din ochi. 

— Unde sunteţi? 

— L-am lăsat pe el să ţină lanterna... 

— Nu-i nimic. 

Ochii îi înotau în pete de culoare, de parc-ar fi avut în faţă o 
marmură de toate nuanțele. Apoi, încet, încet, în încăpere 
începură să se materializeze diverse forme. Un cadru de barcă. 
Un morman de borcane de homari. Câteva plase de pescuit 
atârnate pe pereţi. 

— N-o să ni se întâmple nimic? îl întrebă Marie. Stătea 
cuibărită într-un colţ al hangarului, cu Jesse în brațe. 

— Nu, îi răspunse Lassiter. O să fie bine. 

— Ești sigur? 

De ce să mintă? 

— Nu, răspunse el. Nu chiar sigur. Poteca pleacă chiar de la 
baracă. Dacă merg pe ea... nu mai există și alt loc? 

Marie stătu puţin să se gândească. În cele din urmă, spuse: 

— Nu. 

— Trebuie să existe ceva. 

— Asta-i o insulă mică... poate c-o să creadă c-am plecat. 

Lassiter clătină din cap. î 

— Soba e caldă. O să-și dea seama că suntem aici. In orice 
caz, tu și Jesse. 

Lanterna se aprinse și se stinse. 

— Jesse, șopti Lassiter. Nu mai face așa. 

— lartă-mă, ciripi băiatul. 

Lassiter se așeză sub o fereastră spartă, aproape de ușă, 
strângând pușca în braţe. Se gândea la cei trei bărbaţi pe care-i 
avusese în fața ochilor. Ar fi trebuit să omor pe unul dintre ei, își 
zise el. Della Torre sau Grimaldi, Grimaldi sau Salteaua. 

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă Mărie. 

Lassiter clătină din cap. 

— Nu știu sigur. 

Minutele treceau încet dar, totuși, treceau. Acum începuse să 
bată și vântul, un muget surd care făcea să scârțâie grinzile. Nu 
va fi ușor pentru della Torre să-i caute în timpul nopţii, gândi 
Lassiter. Oricum nu pe o vreme ca asta. Nu, dacă era deștept. 
Dacă era deștept, se întorcea pe continent și încerca din nou, a 


453 


doua zi dimineața. Era singurul lucru inteligent pe care-l putea 
face, își zise Lassiter. 

Continuă să spere când nu mai era nimic de sperat și era 
conștient de asta - mai ales când auzi voci venind prin pădure. 
La început, nu distinse cuvintele, apoi, când reuși să le 
deslușească, nu le înțelese. 

— Franco? Dove sta?” 

Lassiter așteptă, cu pușca-n mână. Mai încolo, Marie stătea pe 
podea, cu Jesse în braţe și cu răsuflarea tăiată. 

— Nu-ţi fie teamă, îi șopti Lassiter, în timp ce ploaia răpăia pe 
acoperiș și vântul gemea. 

Oamenii erau acum afară - făceau ocolul hangarului. Lassiter 
își simţea inima bubuind ca o tobă. 

Deodată, lumina unei lanterne despică întunericul, măturând 
pereţii de la stânga la dreapta și înapoi, proiectând umbre 
uriașe. Pornea de la o fereastră de deasupra capului lui Lassiter 
și, într-o clipă, îi cuprinse. Ca două căprioare speriate, Jesse și 
Marie fură prinși în pata de lumină, încremeniţi. 

— Ecco! 

Cu un trosnet, ușa se smulse din țâțâni și o formă gigantică 
prinse contur în gol, aruncând așchiile de lemn din cale. Stând în 
cadrul ușii dărâmate, Salteaua șovăia, gustând efectul apariţiei 
sale asupra femeii și copilului îngroziţi. Apoi făcu un pas spre ei, 
în timp ce Lassiter șopti: 

— Hei... matahală! 

ltalianul se întoarse cu un răcnet și, între timp, Lassiter trase 
un foc. Glonţul îi nimeri drept în față și, lovindu-i unul dintre 
pometi ţâșni prin creier, aruncându-l în aer, înainte de a face să- 
i explodeze creștetul capului. Zgomotul împușcăturii umplu 
încăperea. Marie scoase un urlet. Și Salteaua se prăbuși pe 
podea ca un braţ de rufe umede. 

Lassiter aruncă pușca la pământ și se târî pe mâini și pe 
genunchi până la trupul italianului. În timp ce pipăia ca să 
găsească arma ce trebuia să se afle acolo, aruncă o privire 
chipului mortului care acum căpătase o expresie de permanentă 
uimire. Apoi, brusc, îi veni rândul lui Lassiter să rămână uimit. 

— Ciao. 

Vocea era atonală și venea de sus și dinspre stânga. Fără să 
se uite, își dădea seama cine era totuși întoarse capul. Grimaldi 


43 Unde ești? (ital.). 
454 


stătea chiar în dreptul ușii dărâmate, privind în jos spre el. Tinea 
în mână o Beretta și nu arăta nici urmă de milă. 

„Acum sunt un om mort”, își zise Lassiter. „Suntem morţi toţi. 
Așa o să mor.” 

Grimaldi spuse ceva peste umărul lui, în italiană, și della Torre 
veni lângă el cu o lanternă în mână. 

— la te uită! Joe! zise el, punându-i americanului lumina în 
ochi. Ce noroc să te găsesc aici! Incet, razele lanternei coborâră 
spre trupul de pe podea, unde Salteaua zăcea într-o baltă de 
sânge și creieri. Della Torre făcu semnul crucii și păși în hangar, 
mișcând lanterna într-un arc lent, de la un capăt al încăperii la 
celălalt, până ce lumina îi cuprinse și pe Jesse și Marie. 

— li cunoști? întrebă preotul. Văzând că Lassiter nu răspunde, 
dădu el singur replica. Sunt persoane dubioase, Joe, zise el. 
Apoi: E-n regulă - toată lumea în picioare. Ne întoarcem la 
baracă. Acolo-i cald. 

Grimaldi puse o întrebare în italiană și della Torre clătină din 
cap. 

— No - portali tutti'*, zise el, și câteva clipe mai târziu toți 
cinci traversau pădurea. 

Jesse și Marie mergeau în frunte, conduși de lumina ciudată a 
lanternei lui della Torre. Lassiter venea după ei, în faţa lui 
Grimaldi și a preotului. Deși omul cu pușca se afla la mai puţin 
de doi metri de el, Lassiter parcă simţea țeava Berettei 
îndreptată direct spre șira spinării lui, ca și cum arma era un 
braţ fantomă. „Dacă o rup la fugă spre pădure, își zise el, o să 
mă ucidă pe loc. Și dacă n-o fac, o să mă omoare mai târziu. În 
ambele situaţii, Jesse și Marie sunt morţi. Nu-i cale de ieșire. 
Doar dacă fac ei o greșeală.” 

Ceea ce, deși puţin probabil, era singura speranţă, așa că el 
se agăţă de ea și merse înainte. 

In clipa când ajunseră la baracă, erau uzi până la piele. 
Grimaldi îi mână spre masa din bucătărie și le făcu semn cu 
pușca să stea jos, în timp ce della Torre aprinse o lampă de gaz 
și băgă lemne în sobă. După o clipă, preotul se apropie de masă 
cu lampa în mână și se așeză și el pe un scaun în faţa lui Jesse și 
a lui Marie. 

— Ei, spuse el pocnind ușor din palme, - iată-vă! Aruncând o 
privire spre Grimaldi, mormăi ceva în italiană și făcu un semn 


44 Nu, du-i pe toţi. (ital.). 
455 


spre perete, unde un capăt de frânghie atârna de un cui. După 
aceea, se uită fix la Marie care-l ţinea pe Jesse în poală și spuse: 

— la spune-mi ceva, Joe. Știi cine era Lilith? 

Lassiter clătină din cap. 

— Nu. N-am auzit niciodată de ea. 

Grimaldi veni la masă cu frânghia și-i dădu Beretta lui della 
Torre care o îndreptă spre Lassiter. Apoi Grimaldi se întoarse 
spre Marie și, petrecându-i frânghia în jurul mijlocului cu un laţ, 
începu să o lege de scaun. Instinctiv, ea se smuci să se ridice; 
atunci Grimaldi o apucă de încheietura mâinii și, răsucindu-i-o, o 
sili să stea jos. După care îi zise niște vorbe printre dinţi care n- 
aveau nevoie să fie traduse. 

Când Grimaldi isprăvi cu legatul ei de scaun, Jesse sări din 
nou în poala mamei lui. 

— Nu-i nimic, mămico, îi zise el încet. Nu-i nimic. 

Della Torre își drese glasul. 

— Lilith a fost soţia lui Adam... înaintea Evei. 

— Uite, zise Marie, dacă-l lași pe Jesse în pace, fac tot ce-mi 
ceri. 

Della Torre întoarse capul spre ea. 

— Și tu trebuie să asculţi ce-am să spun. Te privește pe tine. 
Apoi i se adresă iar lui Lassiter. Când Lilith l-a părăsit pe Adam - 
asta o să te amuze, Joe, n-au căzut de acord privitor la cine să 
preia conducerea! - îngerii au rugat-o să vină înapoi. 

Lassiter gândi: „Lampa cu gaz poate fi bună la ceva.” Dar 
când deschise gura, spuse: 

— Și i-a ascultat? 

Della Torre clătină din cap și-și luă un aer de părere de rău. 

— Nu, răspunse el. Nu i-a ascultat. Era atât de nefericită cu 
Adam și cu Dumnezeu, încât s-a dus să trăiască alături de 
Satana. După un timp, i-a născut prunci. Preotul se aplecă în 
față și, zâmbind, răvăși părul lui Jesse: Erau demoni, bineînțeles. 

Lassiter aprobă din cap. 

— Sunt mulţi din ăștia în ziua de azi. De vină-s mijloacele de 
informare în masă. 

Della Torre își pocni limba de cerul gurii - tt, tt, tt - și, 
aplecându-se și mai tare în faţă, zise: 

— „Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut și Fiara o vor uri pe 
Desfrânată și-o vor face pustie și goală și carnea ei o vor mânca 


456 


și pe ea o vor arde-n foc.” Rezemându-se de spătarul scaunului, 
adăugă: Apocalipsa, 17:16. 

Apoi se întoarse spre Grimaldi și i se adresă în italiană. 
Grimaldi își întinse mâinile și ridică din umeri. 

— Nu mai au sfoară, explică Marie. 

Della Torre se arătă surprins: 

— Ştii italiana? 

— Ci lasci andare, padre.” _ 

Della Torre se prefăcu a încerca să cântărească ideea. In cele 
din urmă, spuse: 

— Nu pot să fac asta, și-i făcu semn lui Grimaldi. Când acesta 
se apropie, preotul îi șopti ceva la ureche. Grimaldi făcu un gest 
de aprobare și se întoarse în bucătărie. Acolo, începu să 
scotocească prin sertare, până dădu de o pereche de cuțite de 
bucătărie. Se întoarse la masă și-i dădu cuțitele preotului, care-i 
înapoie arma. 

Marie se făcu albă la faţă și Jesse o strânse și mai tare. 

Della Torre se întoarse spre Lassiter. 

— Dă-mi mâna, zise el, apucând un cuţit de bucătărie cu o 
lamă de peste doisprezece centimetri. 

Lassiter se holbă la el, nevenindu-i să creadă. După o lungă 
tăcere, spuse: 

— Aaaah! Della Torre dădu din cap spre Grimaldi care făcu un 
pas în spatele lui Lassiter. 

Așteptase să fie lovit tare, dar tot ce simţi fu o atingere cât se 
poate de ușoară - muchia mâinii lui Grimaldi pe ceafa lui, puţin 
spre dreapta. Apoi, auzi un ţăcănit și își dădu brusc seama de ce 
Grimaldi îi ţinea capul în felul acela: voia să se apere de 
împroșcătură când își descărca arma. 

Lassiter respiră adânc, mormăi o înjurătură și-i întinse mâna 
lui della Torre. Preotul o primi în mâinile lui și, întorcând-o, îi 
privi palma. Cu o atingere ușoară, împinse mâna pe masă și, 
luând cuțitul de bucătărie, atinse locul din mijlocul palmei lui 
Lassiter. 

— Ţi-a citit cineva vreodată în palmă, Joe? 

Lassiter clătină din cap și, cu o voce îngroșată, spuse: 

— Nu. Niciodată. Incerca să-și controleze respiraţia și nu 
reușea. 


45 Lasă-ne să plecăm, părinte. (ital.). 
457 


— Vezi linia asta? îl întrebă della Torre. Linia asta scurtă de 
aici? Și, spunând asta, preotul se trase spre spate și, cu toată 
forța, repezi cuțitul în jos, înfigând lama în palma lui Lassiter, și 
țintuindu-i mâna în masă ca în cuie. 

Durerea veni atât de repede și fu atât de pătrunzătoare, încât 
lui Lassiter îi căzu capul pe spate, instinctiv, și un geamăt îi 
țâșni din gură spre tavan. Auzi ţipătul gâtuit al lui Marie, de 
parcă venea de departe. Apoi Grimaldi îi înșfăcă cealaltă mână 
și i-o lipi de masă. Cineva îi întinse degetele și, o clipă mai 
târziu, vârful unui cuţit fu împlântat în palma mâinii lui drepte. 
De data asta, el scoase un urlet ce suna ca un șir de vocale 
care, din nou, se sfârși într-un geamăt. 

Își lăsă capul să cadă pe masă și răcni cu dinţii strânși. 
Rămase așa o vreme care i se păru o veșnicie, dar care, 
probabil, nu fu lungă deloc. Când, în cele din urmă, își ridică din 
nou privirea, della Torre îl privea cu ochi plini de interes, în timp 
ce Jesse plângea într-un fel ciudat, răgușit. Mărie avea chipul 
alb, fosforescent. 

EI își privi mâinile, bătute în masă. Era ciudat de puţin sânge, 
totuși simţea cum i se întoarce stomacul pe dos. Respiră adânc 
și se aplecă spre della Torre: 

— Smintit nemernic, ce-i cu tine? 

— A trebuit să improvizăm. 

Grimaldi auzi cuvântul și chicoti. Lassiter își simţi stomacul 
răscolindu-se și, dintr-o dată, parcă-i îngheță tot corpul. „O să 
am un șoc”, gândi el. Apoi: „Nu trebuie!” 

— Nu înţelegi ce-i în joc. 

— Știu foarte bine ce-i în joc, îi răspunse Lassiter. 

— Mă îndoiesc, zise della Torre și exact când rosti aceste 
cuvinte, fulgerul făcu să vibreze încăperea. Tunetul explodă ca o 
grenadă și, deodată, ploaia începu să bată în ferestre, 
năpustindu-se asupra geamurilor în valuri. Cu o privire 
îngrijorată, della Torre se uită în jurul încăperii. 

— Mă întreb dacă... cu toată ploaia asta... zise el. 

Lassiter nu-l asculta. Își privea mâinile și se întreba dacă va 
avea curajul să răstoarne masa. Dacă făcea asta, când se 
prăbușea masa, gravitatea va smulge cuţitele din mâinile lui. 

Della Torre clătină din cap. 

— Nu vrei să fii atent. 

Lassiter îl privi. 


458 


— Sunt puţin distrat, răspunse el. 

Preotul dădu din cap. 

— Nu ești persoana potrivită pe care s-o întreb așa ceva, în 
orice caz. Apoi se întoarse spre Grimaldi și mormăi ceva în 
italiană. Omul înarmat făcu un semn de aprobare, își trase 
fermoarul hainei și ieși afară, în ploaie. 

Della Torre întoarse iar capul spre Lassiter. 

— Crezi că știi ce-i în joc, Joe, dar, de fapt, te înșeli. N-ai cum 
să știi. Fiindcă, dacă nu crezi în Dumnezeu tot atât de mult cât 
crezi în știință - și trebuie să crezi în ambele ca să poţi înţelege 
cu adevărat - n-ai să pricepi niciodată. Știi cine-i băiatul ăsta? 

— Știu cine crezi tu că este, răspunse Lassiter. 

Preotul își aplecă fruntea într-o parte. 

— Da? Și cine este? întrebă el. 

— Tu crezi că este lisus Hristos. 

Della Torre își făcu gura pungă, stătu o clipă să se gândească 
și scutură din cap. 

— Nu, zise el. Nu cred asta. Fiindcă... dac-aș fi crezut că este 
lisus Hristos i-aș fi căzut în genunchi. Bineînțeles! Dar nu este! 
Nu poate fi! 

— Ești sigur? 

Della Torre făcu un gest vag. 

— Sunt sigur că Dumnezeu l-a făcut pe om după propriul Său 
chip - nu invers. Băiatul asta este ceva monstruos. Și 
monstruozitatea are un nume. 

— Numele lui, zise Marie, este Jesse. 

— Numele lui este Anticrist! Preotul se uita furios la ea dar, 
curând, păru că se calmează. Ştii, adăugă el, realizarea lui 
Baresi a fost, într-adevăr, destul de spectaculoasă. El a reușit în 
câţiva ani ceea ce toţi magicienii lumii n-au izbutit să facă într- 
un număr egal de secole. 

— Ce anume? întrebă Lassiter, în timp ce gândea: „Tot ce ai 
de făcut e să te arunci în faţă. O să dureze doar o secundă. 
Masa se va răsturna și... Nu pot,” își mai zise Lassiter. „Pur și 
simplu, nu pot!” 

Della Torre îl privea, ca și cum ghicise la ce se gândea. În cele 
din urmă, spuse: 

— A reușit să trezească diavolii din sânge. 


459 


O pală de aer rece veni din cadrul ușii în clipa când Grimaldi 
se întoarse cu un bidon de benzină. Intrând în încăpere, îi puse o 
întrebare lui della Torre și preotul aprobă din cap. 

Brusc, della Torre păru că-și pierde răsuflarea și că începe să 
transpire. 

— Sunt puţin cam nervos, explică el, văzând privirea lui 
Lassiter ațintită asupra lui. N-am mai făcut niciodată ceva de 
felul ăsta. 

— Ei, haide, haide, murmură Lassiter către sine, strângând din 
dinţi și încercând să-și adune curajul care-i trebuia ca să 
răstoarne masa. Mintea lui poruncea picioarelor să se ridice, dar 
mâinile nu-l lăsau să facă asta. 

— În privinţa lor, nu există decât o singură soluţie, spuse della 
Torre, făcând semn spre Jesse și Marie. Dar... cu tine putem să 
terminăm mai repede. 

Degetele lui Lassiter se strângeau și se desfăceau în jurul 
lamelor cuţitelor, în timp ce Grimaldi deșuruba capacul bidonului 
de benzină. 

— N-am de ce să-ţi mulţumesc, mormăi Lassiter. 

— Ei bine, zise della Torre, ridicându-se în picioare. A sosit 
momentul. Aplecându-se în față, preotul își înmuie un deget în 
sângele ce se scurgea din mâna dreaptă a lui Lassiter. 
Întorcându-se spre Marie, desenă numărul 6 pe fruntea ei, apoi 
îl înșfăcă pe Jesse de braț și, răsucindu-i-l, făcu același lucru cu 
el. Mai luând niște sânge pe deget, scrise același număr pe 
fruntea lui Lassiter și făcu un pas înapoi să-și admire opera. 

O clipă, Lassiter rămase descumpănit, apoi, însă, înţelese. El, 
Jesse și Marie: 666. Fiara! 

Îndepărtându-se de ei, della Torre își băgă mâna în sutană și 
scoase o sticluță de apă sfinţită pe care Lassiter o recunoscu 
imediat. Preotul îi deșurubă dopul și scutură sticluța spre cele 
patru colţuri ale încăperii mormăind în limba latină, în timp ce 
stropi de apă zburau în toate direcțiile. 

Deodată, Grimaldi păși în spatele lui Jesse și al lui Marie. 
Răsturnând bidonul, turnă benzina peste capetele lor, umplând 
baraca cu un miros exploziv. Lassiter începu să se smucească, 
încercând să se ridice în picioare, dându-și seama că momentul 
era acum, ori niciodată, când Marie luă hotărârea în locul lui. 
Aplecându-se pe spate în scaun, își înfipse călcâiul în marginea 
mesei și, folosindu-și piciorul ca pe o pârghie, răsturnă masa. 


460 


Lassiter scoase un urlet de durere, în clipa când cuţitele se 
smulseră din masă și lampa de gaz se zdrobi de podea la 
picioarele lui della Torre, aprinzându-i sutana. Cu o privire 
uluită, preotul se aplecă să stingă flăcările cu palmele, în timp 
ce Marie ţipă la Jesse să o ia la fugă, iar Grimaldi începu să 
răcnească la toată lumea sau nu se știe la cine. Dintr-o dată, 
încăperea se transformă într-o scenă de dans al umbrelor, în 
timp ce sutana fu cuprinsă de o flacără înaltă și della Torre 
deveni o torţă gonind spre ușă, spre aer, spre ploaie, cu un urlet 
îngrozit. 

Grimaldi făcu un pas să-l ajute dar, înainte să-l ajungă pe 
preot, Lassiter se aruncă orbește spre el. Când se repezi în 
cârca lui Grimaldi, rostogoli bidonul de benzină în direcţia 
preotului. Într-o clipă, focul cuprinse totul, un șir de flăcări 
prelingându-se pe podeaua barăcii în zigzag. Lassiter îl trânti pe 
Grimaldi de perete și aerul țâșni din plămânii omului cu un sunet 
ca o tuse. Răsucindu-l pe italian pe loc, Lassiter îl apucă de 
reverele hainei și izbi cu fruntea la rădăcina nasului lui Grimaldi. 
Se auzi ceva pocnind - era un sunet ca de plastic spart - și 
Grimaldi păru că se prăbușește. Fără să mai stea pe gânduri, 
Lassiter își trase picioarele de sub el și, când italianul se pocni 
de podea, împunse pieptul lui Grimaldi cu vârful pantofului. 

Încă o dată și încă o dată, căutându-i capul, până când 
italianul se rostogoli de lângă el și... apăsă pe trăgaci. 

Trei împușcături în aceeași secundă, o salvă trasă din panică 
și care nimeri, fără să atingă pe nimeni, în tavan, în perete și în 
ușă. Lassiter se repezi la armă și, în întuneric, se izbi de șoldul 
lui Grimaldi, scăpând Beretta. Ca niște copii smintiţi puși pe 
crimă, începură să bâjbâie prin fum și întuneric, târându-se pe 
genunchi și pipăind cu mâinile pe podea, în căutarea armei. 

O clipă mai târziu, fulgerul le arătă unde era și, văzând-o, se 
repezită amândoi, oprindu-se unul lângă celălalt. Lassiter avea 
mâna mai lungă. Dar, când degetele americanului se strânseră, 
cu un efort, în jurul armei, Grimaldi îl lovi peste gură cu cotul și 
se repezi în cârca lui Lassiter. Într-o clipă, italianul cuprinsese 
gâtul americanului în îndoitura brațului și, strângând cu toată 
puterea, începu, încet, încet, să-i frângă beregata. 

Era neînchipuit de puternic. 

Lassiter rezistă cât putu, răsucindu-se sub greutatea lui 
Grimaldi. Dar asta nu ajuta la nimic. Tensiunea mușchilor lui 


461 


începu să slăbească, vederea i se înceţoșă și-și dădea seama că 
viața i se putea scurge din trup în orice clipă. Așa că își împinse 
braţul îndărăt în arc spre podea și, când arma se înţepeni în 
ceva tare, trase. 

Grimaldi scoase un urlet în clipa când glonţul îi explodă în 
genunchi, iar Lassiter se rostogoli mai încolo, târându-se spre 
perete și încercând să respire. Apoi fulgerul izbucni, iar Lassiter 
îl văzu pe Grimaldi de parcă era pe o scenă, stând pe podeaua 
care ardea, ținându-se cu mâinile de genunchi și legănându-se 
într-o parte și în alta, aproape bocind. 

Văzându-l așa cum arăta acum, cu fața schimonosită de o 
durere cumplită, Lassiter își aminti de Sfântul Sebastian din 
tabloul celebru de „cum îi zice?” 

Totuși, trase un glonţ în el, unul singur, care lăsă o gaură 
mică, umedă chiar deasupra ochiului stâng. 

Apoi Marie îl strigă și, întorcând capul spre ea, văzu că focul 
ajunsese doar la câţiva centimetri de scaunul ei, Jesse era lângă 
ea, chinuindu-se să desfacă nodurile, dar degetele lui erau prea 
mici și prea neputincioase. Apropiindu-se de ea, Lassiter desfăcu 
nodurile și, ferindu-se din calea flăcărilor, îi conduse afară. 

Acolo, un maldăr de haine zăcea sub ploaie pe poteca de 
lângă baracă, răscolit de vânt. 

— Jesse... nu te uita, zise Marie, trăgându-l pe băiat mai 
aproape de ea. 

Lassiter îngenunche lângă preot și tresări văzând că faţa lui 
della Torre era un dezastru carbonizat. Părul și pleoapele îi 
dispăruseră cu totul și un lichid ciudat se scurgea din orbitele 
ochilor. Lassiter era convins că murise, dar tocmai atunci se 
mișcă și scoase un geamăt. 

— Trebuie să-l ducem la spital, zise Marie. Putem să folosim 
barca lor. Haide! 

Lassiter se uită la ea ca la o nebună. 

— Nu putem face asta, răspunse el. 

— O să moară! 

— Sigur c-o să moară! Asta și vreau, să moară. 

— Stai puţin, nu poţi să-l lași așa. E foarte frig. Are arsuri. 

Lassiter se ridică. 

— Uite ce-i, zise el, dacă-l ducem la spital... lucrurile nu se 
opresc aici. Există un milion de oameni care gândesc exact ca 
el. Și, când vor afla că tu și Jesse sunteți în viaţă - și sigur vor 


462 


afla! - vor porni în căutarea voastră. Nu se poate să-l ducem la 
spital. Trebuie să fugim de aici. 

Marie clătină din cap. 

— E o fiinţă omenească, zise ea. 

Lassiter se uită lung la ea. În cele din urmă, spuse: 

— OK. Du-te cu Jesse la barcă. Îl aduc eu. 

Marie îl luă pe Jesse de mână și porni în goană spre barca cu 
motor. Era aproape de doc când auzi o împușcătură pe poteca 
din spatele ei și, fără să se întoarcă, își dădu seama că nu se vor 
mai duce la spital. 


463 


e EPILOG e 


Multe zile după aceea, ea refuză să-i vorbească și abia după o 
lună fu de acord, în sfârșit, că lovitura de graţie fusese exact 
ceea ce trebuia - un gest necesar și, în același timp, de 
milostenie. Atunci, ei trei călătoreau ca o familie, iar Lassiter 
făcu toate minunile de care era în stare ca să creeze noi 
identități pentru fiecare dintre ei. 

Problema nu era doar să se schimbe numele, ci să se 
alcătuiască o legendă - un trecut perfect justificat, în care să 
existe munci prestate și fișe medicale, activităţi școlare și acte 
bancare, pașapoarte valabile și numere de asistenţă socială ce 
păreau a fi fost eliberate cu mulţi ani înainte. Intregul proces 
dură trei săptămâni și costă 50 000 de dolari și, când totul fu 
gata, el nu-i povesti nimic lui Marie. 

— O să scapi de mine peste câteva zile, îi promise el, de 
îndată ce ne vine extrasul cu semnătura băncii din 
Liechtenstein. Acolo fuseseră depuși, în cele din urmă, banii, 
după ce săltaseră ca o bilă de ruletă dintr-un loc neașteptat într- 
altul, prin bunăvoința lui Max Lang. 

„Câteva zile” se transformaseră în câteva săptămâni, după 
cum se așteptase și Lassiter și, între timp, se făcuse primăvară 
și el o sărută pentru prima oară. 

e 

Numele de pe cutia poştală era Shepherd. 

Aceasta se afla la capătul unei lungi alei din Piedmont, 
Carolina de Nord, în înălțimile subalpine ale Munților Blue Ridge. 
Aleea șerpuia de-a lungul a o sută de acri de pășuni în pantă și 
se sfârșea la un hambar din piatră, nu departe de o fermă mare, 
veche, care avea nevoie de mână de lucru. Proprietatea era 
împrejmuită de un gard alb de lemn, lung de vreun kilometru și 
jumătate și era patrulată de o iapă arabă și de mânzul ei. 

Era o regiune frumoasă a țării, dar un pic cam departe de 
Releigh sau de orice alt loc, ca să se poată face naveta. In 
consecință, majoritatea celor care locuiau în acea zonă trăiau, 
într-un fel sau altul, din profesii libere. 


464 


Domnul Shepherd făcea excepție; el cumpăra și vindea cărți 
rare și ediţii princeps conducându-și afacerea exclusiv prin 
poștă, așa că nu prea atrăgea atenţia vecinilor. De fapt, la 
distanță de un kilometru și jumătate de locuinţa familiei 
Shepherd trăiau: un constructor de mandoline de renume 
mondial, o pereche care creștea struți, o femeie care făcea 
ghirlande culinare pentru Smith & Hawken și un bărbat care 
ridica împrejmuiri din aglomerări de pietre. Mai era și un 
(bănuit) cultivator de marijuana, doi romancieri și un designer 
de jocuri. 

Familia Shepherd trăia modest, cel puţin pentru moment, 
înfrumusețându-și treptat casa și făcând majoritatea treburilor 
cu mâna lor. Plănuiseră să stea împreună o vreme, apoi să 
divorţeze și să-și urmeze fiecare calea lui. Era un plan bine 
gândit, ce putea să susţină legendele pe care și le creaseră. Dar 
planul rămase neîndeplinit, pe măsură ce afecțiunea reciprocă 
crescu, în mijlocul plăcerilor vieţii simple de la ţară. Nu trecu 
mult și presupusa lor căsătorie de convenienţă începu să arate 
mai mult ca o căsătorie blagoslovită de Dumnezeu. 

Trecutul pătrunse în viaţa lor doar o dată. La doi ani după ce 
părăsiseră statul Maine, programul „Mistere nerezolvate” 
transmise o  melodramă-documentar cu titlul „Insula 
Dezastrelor”. Lassiter și Marie urmăriră cu groază cum Robert 
Stack le oferi spectatorilor o reluare a evenimentelor ce 
duseseră la fuga lor din insulă. 

Începea cu un Taurus albastru care pătrundea într-un Cundys 
Harbor învăluit în ceață. Un actor care nu arăta deloc ca Lassiter 
putea fi văzut tocmindu-se cu un alt actor care nu arăta deloc ca 
Roger Bowker - după care cei doi bărbați se suiră într-o barcă ce 
arăta aidoma cu Curaj! Adevăratei Maude i se luă un interviu și 
tot așa și adevăratului șef de port: „Noi știam că se pregătea o 
furtună, își amintea el. Roger era un îndărătnic.” 

Distrugerea spectaculoasă a bărcii nu fu reeditată, ci descrisă 
prin vorbele lui Stack. Urmă o succesiune rapidă de fotografii 
reprezentând biroul din Washington al întreprinderii Lassiter 
Associates, locuința lui Lassiter din McLean - „Drăguță”, 
remarcă Marie - și pe Lassiter însuși. Aceasta din urmă era o 
copie a celei pe care elo ţinea în biroul lui ca amuzament. 

— Nu seamănă cu tine, zise Marie. Deloc. 

— Știu. 


465 


Povestitorul explica cum dispariţia lui Lassiter coincisese cu 
preluarea companiei sale, apoi se întreba: „De ce se dusese Joe 
Lassiter în insulă? Făcea o anchetă? Da, asta făcea.” 

Această remarcă nu fu însoţită imediat de o explicaţie. 
Urmară trei reclame, după care se reluă relatarea. Un Mercedes 
negru se opri în faţa Centrului Naval din Bailey Island și din el 
coborâră trei bărbaţi. Curând după aceea, bărbaţii stăteau 
aplecaţi peste niște hărți nautice, bombănind în italiană, în timp 
ce trasau o rută de la Centrul Naval la Rag Island. 

Apoi, povestitorul apărea pe insulă, stând în faţa barăcii arse. 
Urmară câteva cadre rapide - hangarul, docul, stâncile de care 
se zdrobise Curaj! - care se sfârșiră cu un prim-plan arătând 
soarele coborând în mare. 

Un număr de interviuri cu șeful poliției din Brunswick, cu un 
căpitan al Pazei de Coastă și cu un atașat ai ambasadei Italiei îl 
făcură pe Stack să se întrebe: „Ce căutau acești oameni acolo?” 
Fotografii ale lui della Torre, ale lui Grimaldi și ale Saltelei 
umplură ecranul. „Unul dintre ei - un cunoscut cleric catolic. 
Celălalt - un triplu ucigaș. Cel de al treilea - un cuţitar, vestit 
pentru relele și violențele comise în propria lui ţară. De ce se 
aflau împreună? De ce veniseră cu toţii în această insulă 
îndepărtată? Aceste întrebări își așteaptă răspunsul. „Și ce se 
poate spune despre femeia misterioasă care locuia pe insulă cu 
copilul ei? Este ciudat, dar nu există fotografii ale nici unuia 
dintre ei.” Pe ecran apăru o schiță făcută de mâna unui artist, în 
timp ce Maude sporovăia despre hotărârea lui Marie de a locui 
acolo. Din fericire, schița avea doar un caracter general, 
asemănându-se cu Marie numai în sensul că avea numărul 
corect de ochi și de urechi. 

Povestitorul își încheie relatarea stând pe doc. Focul care a 
distrus baraca lui Marie Sanders nu a fost singurul din noaptea 
aceea. Poliţia este convinsă că cel de-al doilea foc a distrus 
barca ce fusese închiriată de părintele della Torre ceva mai 
devreme, în aceeași dimineaţă. In acest caz, specialiștii sunt de 
părere că nimeni n-ar fi supravieţuit unei traversări înot spre 
țărm în acel anotimp al anului. Și totuși când medicii legiști 
cercetaseră insula cu de-amănuntul, doar cadavrul unui singur 
individ fu recuperat: și acel individ era Franco Grimaldi. 

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Un montaj format din chipuri 
apăru pe ecran: Joe, Roger, Salteaua, Jesse, Marie și della Torre. 


466 


Poate că marea le-a revendicat trupurile; poate că sunt 
înmormântați pe insulă. Sau, poate... o simplă presupunere... că 
Marie Sanders și copilul ei au reușit să se salveze în această 
mică luntre - o fotografie a bărcii lui Marie acoperi ecranul - 
găsită a doua zi dimineaţă aruncată pe continent.” 

Programul se sfârși cu o imagine din avion și cu Robert Stack 
rostind: „Tot ce știm cu certitudine este că șapte oameni au 
sosit pe „Insula Dezastrelor” - și niciunul nu a mai fost gasit 
vreodată în viață. 

e 

Transmisia nu avu nicio urmare. Dacă o văzuse cineva, nu 
făcuse nicio legătură cu familia Shepherd. Și nici nu era de 
mirare. Între timp, cei trei Shepherd deveniseră o parte a 
comunității și unii ar fi putut chiar să jure că locuiseră din 
totdeauna în acea zonă. Marie lua ore de acuarelă la colegiul 
comunitar local, în timp ce Joe era antrenor al unei echipe de 
fotbal formată din copii de până-n șapte ani. 

Cât despre Jesse, el era singurul al cărui nume de botez nu 
fusese schimbat. Totuși, îi ziceau mai mult Jay, iar prietenii lui 
dublaseră inițiala, transformând-o în J. J. 

Avea o groază de prieteni, după câte se dovedi, și toţi colegii 
îl simpatizau. La întrunirea cu părinţii, profesorul lui spusese că 
părea a fi un conducător înnăscut și un fel de păstrător de pace. 
„Poate că va lucra cândva la O.N.U.” 

Pentru moment, priceperea lui diplomatică își găsea 
întrebuințare în autobuzul școlii, unde juca rolul de patrulă de 
pază. 

Lui Joe îi plăcea să-l urmărească de la fereastra biroului său 
de la al doilea etaj cum merge pe aleea lungă până în locul unde 
se urca în autobuzul școlii - banda portocalie Day-Glo a centurii 
lui de patrulă fiind vizibilă chiar și atunci când o salcie îl 
acoperea aproape cu totul. În ziua aceea, Joe se miră văzându-l 
pe Jesse că se oprește la mijlocul drumului, că-și pune jos cutia 
cu gustarea și o ia la fugă îndărăt, spre casă. Năvăli prin ușa din 
faţă. 

— Ai uitat ceva? întrebă Marie din bucătărie. 

— Am uitat să dau de mâncare peștilor! strigă Jesse, alergând 
pe scări. 

Peștii erau doar primii locatari ai menajeriei pe care Jesse 
intenţiona să și-o facă, din care avea să facă parte, în curând, 


467 


unul dintre cățelușii născuți de Pickle, o corcitură dintre un 
Labrador cafeniu și un câine de vânătoare negru, al cărui stăpân 
era prietenul lui Jesse, Ethan. Jesse făcuse deja rost de un pătuţ 
de câine învelit în pătură roșie, dăruit de șoferul de autobuz, al 
cărui câine era „prea răsfăţat - nu accepta să doarmă decât pe 
canapea”. Pe urmă, încă un câine, „ca să aibă un prieten” și, 
mai târziu, o pisică și o capră. 

Jesse se ocupa de pești singur, în afară de momentul când 
trebuia să fie golit acvariul, care era prea greu. De fapt, el spăla 
acvariul și clătea pietrele și, în fiecare zi, hrănea peștii și 
controla temperatura în timpul iernii ca să se asigure că apa era 
destul de caldă. 

Jesse își iubea peștișorii. Erau șapte și toţi aveau nume. Avea 
voie să ţină lumina acvariului deschisă în timpul nopţii și-i 
plăcea să-i urmărească mai ales atunci, stând în pat. Îi plăcea 
cum alunecau prin apă, unduindu-se când intrau și ieșeau din 
castel și ascunzându-se în spatele plantelor verzi, tremurătoare. 
li mai plăcea și să se uite la lanţul argintiu de bule care se ridica 
din ventilator. Năvăli în camera lui, simțindu-se puţin vinovat, 
chiar dacă nu uitase, fiindcă aproape că uitase. 

— Vă e foame, băieţi? Ridică cu grijă capacul acvariului, îl 
puse deoparte, apoi scoase cutiuţa cu hrană din biblioteca de 
dedesubt. Cu gesturi meticuloase, scutură ușor cutiuţa ca să 
cadă hrana într-o linguriţă de plastic. | se spusese de multe ori 
cât de important era să le dea hrană destulă, dar nu prea multă. 
Presără egal fulgii multicolori pe suprafața apei, apoi se aplecă 
în genunchi. li plăcea să vadă peștii mâncând, săltându-se în sus 
și ciugulind hrana de la suprafaţă, după care se scufundau din 
nou cu ea în gură. Uneori stătea de vorbă cu ei, ceea ce făcu și 
acum. 

— Hei, nu vă încăieraţi, e destulă mâncare! Apoi se încruntă. 
Unul dintre peștii dungaţi - pe jumătate ascuns de plantă - nu 
se mișca deloc, nici măcar ca să mănânce. Jesse se ridică și se 
uită de sus. Peștele dungat părea bolnav. Stătea culcat pe o 
parte, burta îi era umflată, iar coada îi era prea albă și părea 
lipicioasă. Era clar că nu se mișca. Aripioarele arătau și ele cam 
jumulite. Și, uite! Jesse văzu un pește din specia gourami că se 
apropie de el și-i ciugulește puţin din coadă! Hei! Instinctiv, 
Jesse băgă mâinile în rezervor, le adună căuș sub peștele mort 
și-l ridică în sus. Apa se scurse în acvariu și băiatul îl ţinu în 


468 


mână și-l mângâie pe spinare cu vârful degetelor de câteva ori: 
„Acum ești bine!” zise el, apoi îl luă iar în amândouă mâinile și-l 


scufundă încet în apă, aproape de suprafață. Pe urmă, își 
retrase mâinile și privi. 


Și peștele începu să înoate. 
Sfârșit 


virtual-project.eu 


469