John Le Carre — Tinker Taylor Soldier Spy

JOHN LE CARRE 


TINKER TAILOR SOLDIER SPY 


Partea întâi. 

Capitolul 1 

Adevărul este că Jim n-ar fi ajuns să pună piciorul la 
Thursgood în viața vieților lui dacă bătrânul maior Dover n-ar fi 
murit subit la cursele de la Taunton. A sosit la mijlocul 
trimestrului, fără vreo întrevedere prealabilă, pe la sfârşitul lui 
mai - deşi, dacă te luai după vreme, n-ai fi zis că era aşa - trimis 
de către una dintre cele mai eficiente agenții de plasare, 
specializată în furnizarea de suplinitori pentru şcolile particulare, 
ca să-i țină orele bătrânului Dover, până s-o găsi cineva mai 
potrivit. „Un lingvist”, a anunţat Thursgood în cancelarie, „o 
măsură temporară”, a spus el, dându-şi la o parte cârlionţul de 
pe frunte, cu un gest ca de autoapărare. „Priddo”. A început să 
silabisească „P-R-I-D” -franceza nu era marea specialitate a lui 
Thursgood, aşa că a tras cu ochiul la biletul din mână - „E-A-U- 
X, pe numele mic James. Cred c-o să ne descurcăm cu el foarte 
bine până-n iulie”. Profesorilor nu le-a fost greu să le cadă fisa. 
Jim Prideaux era un biet inocent din tagma profesorală. 
Aparţinea aceleiaşi categorii ca vai de lume, precum fie-iertata 
doamnă Loveday, care avea şi ea o haină de astrahan şi fusese 
considerată drept o mică zeiţă până în ziua în care a semnat 
cecuri fără acoperire, sau domnul Maltby, dispărut şi el de pe 
lumea asta, pianistul pe care politia îl chemase în plină repetiţie 
a corului, să o ajute la o anchetă, şi. care, din. câte se ştia, o 
ajuta şi astăzi, pentru că geamantanul lui Maltby zăcea încă în 
pivniţă, în aşteptarea unor instrucţiuni. Mai mulţi colegi, dar mai 
ales Marjoribanks, erau de părere să se deschidă geamantanul. 
Conţinea, după spusele lor, celebre comori dispărute: fotografia 
în ramă de argint a mamei libaneze a lui Aprahamian, de pildă; 
sau briceagul elveţian de tip militar al lui Best-lngram şi ceasul 
intendentei. Dar Thursgood rămânea stană de piatră la toate 
insistenţele lor. Trecuseră doar cinci ani de când moştenise 


scoală de la tatăl său, dar aceştia îl învăţaseră că sunt unele 
lucruri care era mai bine să rămână sub cheie. 

Jim Prideaux a sosit într-o vineri pe o ploaie torențială. Se 
rostogolea în valuri, ca fumul unei canonade, deasupra 
vâlcelelor pământii de ia Quantocks, apoi mătura terenurile 
goale de crichet, pentru a se lovi de gresia bătrânelor faţade 
măcinată de vremuri. A ajuns imediat după prânz, la volanul 
unui Alvis vechi, roşu, târând după el o rulotă de ocazie, care 
fusese cândva albastră. Orele timpurii ale după-amiezii erau 
liniştite la Colegiul Thursgood, un scurt armistițiu în bătălia fără 
răgaz a fiecărei zile de scoală. Băieţii erau trimişi în dormitoare 
să se odihnească, iar profesorii se strângeau în cancelarie la o 
cafeluţă, citind ziarele sau corectând temele elevilor. Thursgood 
îi citea un roman mamei sale. Aşa se face că, din toată lumea 
aia, doar micuțul Bill Roach 1-a zărit, de fapt, pe Jim venind, a 
văzut aburii care ieşeau de sub capota maşinii, care de-abia se 
mai târâia de-a lungul aleii de pietriş, cu ştergătoarele 
funcţionând cu maximă viteză şi remorca hurducăind în urma ei 
prin băltoace. 

Pe atunci, Roach era încă un nou venit, socotit cam 
prostănac, dacă nu chiar tâmpit. Thursgood era a doua scoală 
particulară la care ajunsese în două trimestre. Era un rotofei 
astmatic, care-şi petrecea grosul orelor de odihnă în genunchi, 
la capul patului, uitându-se pe fereastră. Maică-sa trăia pe picior 
mare la Bath şi, după părerea tuturor, taică-su era cel mai bogat 
dintre toţi părinţii copiilor din scoală, o distincţie care-l costa 
cam scump pe fiu-su. Provenind dintr-un cămin destrămat, 
Roach era un observator înnăscut. A văzut că Jim nu s-a oprit în 
faţa clădiriţ scolii, ci a luat curba spre grajduri. Ştia deja locurile. 
Roach şi-a zis mai târziu că făcuse probabil o vizită de 
recunoaştere în prealabil sau că studiase planurile. Nu s-a oprit 
nici când a ajuns în curte, ci a luat-o drept spre peluză, cu 
aceeaşi viteză, fără să pună frână. A trecut peste movilă şi s-a 
îndreptat direct spre Groapă, unde s-a făcut nevăzut. Roach 
aproape că s-aştepta să vadă remorca în echer pe margine, 
atâta mâna de repede Jim, însă numai fundul s-a ridicat puţin şi 
a dispărut ca un iepure uriaş în vizuina lui. 

Groapa ţine de folclorul Colegiului Thursgood. Se află într- 
o parte a unui teren viran, între livadă, magazia de fructe şi 
grajduri. Dacă te uiţi mai bine, nu e decât o denivelare, 


acoperită cu iarbă, cu movile înspre partea de nord, fiecare de 
înălţimea unui băieţel, presărate cu tufişuri, care vara devin 
buretoase. Movilele acestea fac din Groapă un loc de joacă 
preferat şi i-au creat şi o legendă, care diferă în funcţie de 
imaginaţia fiecărei generaţii de elevi. într-un an s-a spus că ar fi 
urmele unei mine de argint de suprafaţă şi s-au pus cu râvnă pe 
săpat în căutarea comorii. într-un alt an, s-a spus că ar fi un fort 
romano-britanic şi atunci s-au dus bătălii cu bețe şi gogoloaie de 
argilă. Pentru alţii, Groapa este craterul lăsat de o bombă în 
timpul războiului, iar movilele sunt trupuri şezânde îngropate de 
suflu. Adevărul este mult mai simplu. Cu şase ani în urmă, doar 
cu puţin timp înainte de a fi fugit pe nepusă masă cu o 
recepţioneră de la Hotelul Castle, tatăl lui Thursgood lansase un 
apel pentru construirea unei piscine şi-i convinsese pe elevi să 
sape o groapă mare, mai adâncă la unul din capete. Dar banii 
care intrau n-ajungeau niciodată să susţină pe deplin acest 
ambițios proiect, aşa că s-au risipit pe alte chestii, ca, de pildă, 
cumpărarea unui proiector pentru cursurile de istoria artei sau 
un plan de cultivare a ciupercilor în pivnițele şcolii. Ba chiar, 
spuneau gurile rele, şi pentru a umple puţintel buzunarele unor 
anume amanți clandestini, atunci când în cele din urmă şi-au 
luat valea în Germania, tara de baştină a demoazelei. 

Jim habar nu avea de toate acestea. Nu este mai puţin 
adevărat că norocul a făcut să aleagă acel colţişor al Colegiului 
Thursgood, care în ochii lui Roach era înzestrat cu puteri 
supranaturale. 

Roach a mai aşteptat la fereastra, dar n-a mai văzut 
rumic. Atât Alvisul, cât şi' remorca i-au dispărut din câmpul 
vizual şi, dacă n-ar fi fost urmele ude şi roşietice de pe iarbă, s- 
ar fi putut întreba dacă nu cumva, totul n-a fost decât up vis. 
Dar urmele erau reale, aşa că, de îndată ce a sunat clopoţelul, 
anunțând reînceperea orelor, şi-a tras cizmele de cauciuc şi şi-a 
târât picioarele prin ploaie până-n buza Gropii şi s-a uitat în jos 
cu atenţie: l-a văzut acolo pe Jim, într-un impermeabil 
soldăţesc, cu o pălărie nemaipomenită, ca acelea de safari, însă 
păroasă, cu boruri largi, ridicate în sus pe părţi, de parc-ar fi fost 
un pirat, cu apa şiroind ca dintr-un jgheab. 

Alvisul se afla în curtea grajdurilor. Roach n-avea să ştie 
niciodată cum 1-a scos Jim din Groapă. Remorca însă era acolo 
unde ar fi trebuit să fie partea mai „adâncă a bazinului, proptită 


cu cărămizi roase de intemperii, iar Jim stătea pe trepte şi bea 
dintr-un pahar de plastic verde, frecându-şi umărul, ca şi cum se 
lovise de ceva, cu apa şiroindu-i din pălărie. Pălăria s-a ridicat şi 
Roach s-a trezit uitându-se la o faţă roşie, de-a dreptul 
crâncenă, căreia umbra lăsată de borul pălăriei şi mustaţa 
neagră,_pe care ploaia o făcea să arate ca doi colţi de mistreţ, îi 
dădeau un aer şi mai înspăimântător. Restul feţei îi era brăzdat 
de riduri atât de adânci şi de întortocheate, că Roach a tras 
concluzia, într-un nou acces de genială imaginaţie, că Jim 
suferise odinioară foarte tare de foame într-o ţară tropicală şi că 
se mai întremase între timp. îşi mai ţinea încă braţul stâng peste 
piept şi umărul drept puţin ridicat. Dar întregul său corp ciudat 
înţepenise şi arăta ca un animal încremenit în natură: un cerb, 
se gândi Roach, într-un elan de entuziasm, o creatură nobilă. 

— Cine naiba eşti? îl întrebă o voce milităroasă. 

— Roach, domnule. Sunt un nou-venit. 

Pentru o clipă, faţa cărămizie îl scrută pe Roach de sub 
umbra pălăriei. Apoi, spre marea uşurate a băiatului, fata i se 
destinse într-un zâmbet larg, descoperind nişte dinţi de un alb 
strălucitor; mâna stângă, crispată încă pe umărul drept, reluă 
masajul uşor, în timp ce tipul mai trase o duşcă zdravănă din 
paharul de plastic. 

— Zici că eşti nou, ai? repetă Jim, cu nasul în pahar, 
zâmbind mai departe. Păi se vede de la o poştă, pe cuvântul 
meu. 

Ridicându-se şi întorcându-şi spre Roach spatel* adus, Jim 
se apucă - cel puţin aşa se părea - să examineze în 
amănunţime cele patru proptele ale remorcii, să facă o 
verificare serioasă, în timpul căreia a încercat de mai multe ori 
suspensia, dând din capul acoperit cu pălăria aia ciudată şi a 
controlat aşezarea cărămizilor ici-colo, privindu-le din toate 
unghiurile. Ploaia de primăvară răpăia în tot timpul ăsta pe 
impermeabil, pe pălăria şi pe acoperişul bătrânei rulote. Roach a 
observat că, de-a lungul tuturor acestor manevre, umărul drept 
al lui Jim nu se mişcase absolut deloc şi stătuse înţepenit lângă 
gât, ca un bolovan sub impermeabil. Asta 1-a făcut să se întrebe 
dacă Jim n-o fi vreun cocoşat uriaş şi dacă toate cocoaşele erau 
atât de dureroase ca aceea a lui Jim. A mai observat că, în 
general, fapt ce trebuia reţinut, persoanele care suferă de spate 
fac paşi mari, ceva ce ţine de echilibru. 


— Nou-venit, ai? Ei bine, eu nu*sunt, eu' nu sunt nou- 
venit, continuă Jim, pe un ton mult mai prietenos, tot trăgând de 
unul din picioarele rulotei. Sunt din cei bătrâni. Tot atât de 
bătrân ca şi Rip Van Winkle, dacă vrei să ştii. Chiar mai bătrân. 
Ai prieteni? 

— Nu, domnule, spuse simplu Roach, cu tonul ăla 
indiferent folosit întotdeauna de elevi când spun „nu”, lăsând pe 
seama celor care-i întreabă toate răspunsurile afirmative. 

Dar Jim nu-i răspunse nimic, aşa că Roach simţi cum îl 
cuprinde dintr-o dată un simţământ ciudat de apropiere şi de 
speranţă. 

— Mă numesc Bill, spuse el. Sunt botezat Bill, dar domnul 
Thursgood îmi spune William. 

— Bill zici. Neplătitul Bill?* Ţi-a mai zis cineva aşa 
vreodată? 

În orig. Unpaid Bill -joc de cuvinte, bill = factură (n.t.). 

— Nu, domnule. 

— Frumos nume, oricum. 

— Da, domnule. 

— Am cunoscut o mulţime de Bill. Toţi nişte ţipi grozavi. 
Cu * aceasta, s-ar putea spune că s-au încheiat prezentările. Jim 
nu i-a spus lui Roach să plece, aşa că acesta rămase pe 
marginea Gropii, privind în jos prin lentilele ochelarilor şiroind de 
ploaie. Constată cu stupoare că Jim şterpelise cărămizile care 
înconjurau stratul de castraveți. Unele dintre ele nu erau prea 
bine fixate, iar Jim trebuie să le fi dislocat şi mai mult. Lui Roach 
i s-a părut de-a dreptul fantastic ca cineva, abia sosit la 
Thursgood, să aibă atâta sânge rece încât să şterpelească din 
materialele scolii pentru propria sa folosinţă, iar admiraţia lui s-a 
dublat de-a dreptul când a văzut că Jim legase un furtun la 
hidrant ca să-şi facă rost de apă, întrucât acest robinet era 
obiectul unei dispoziţii speciale: oricine-l atingea, risca o 
ciomăgeală. 

— Auzi, măi Bill. Nu ai cumva, din întâmplare, vreo bilă, la 
tine? / 

7» 0... ce, domnule? întrebă Bill, pipăindu-şi buzunarele j 
zăpăcit. 

— Bilă, băieţică. O bilă de sticlă, o biluţă. Nu mai jucaţi 
bile? Pe vremea mea, jucam. 


Roach n-avea nici o bilă, dar Aprahamian avea o colecţie 
întreagă pe care i-o expediaseră de la Beirut. l-au trebuit lui 
Roach vreo cincizeci de secunde să zboare până la şcoală şi să 
facă rost de o bilă, în schimbul unor promisiuni din cele mai 
trăsnite şi să se întoarcă cu sufletul la gură la Groapă. Ajuns 
acolo a avut o ezitare, pentru că după mintea lui Groapa 
devenise domeniul lui Jim şi Roach avea nevoie de i aprobarea 
acestuia ca să coboare. Dar Jim dispăruse în ) rulotă; aşa că, 
după ce a aşteptat o clipă, Roach a coborât cu j grijă panta şi i-a 
întins bila prin uşa deschisă. Jim nu 1-a zărit | imediat. Sorbea cu 
înghiţituri mici din pahar şi se uita pe fereastră la norii negri 
care se învălătuceau deasupra regiunii. Roach observă că, de 
fapt, lui Jim îi venea greu să bea, pentru că nu putea înghiţi 
stând drept, fiind nevoit să-şi lase trupul deşelat pe spate, 
pentru a găsi unghiul nimerit. Ploaia s-a pornit din nou cu şi mai 
mare violenţă, răpăind pe rulotă de parcă ar fi lovit-o cu 
pietricele. 

— Domnule, spuse Roach, dar Jim rămase nemişcat. - 
Necazul cu Alvisul ăsta este că-i lipsesc blestematele alea de 
arcuri, spuse Jim în cele din urmă, mai mult către fereastră 
decât către vizitatorul său. Conduci ca şi când ai fi cu fundul 
direct pe caldarâm, înţelegi? Te schilodeşte, nu alta, oricine ai fi. 
Lăsându-se pe spate, mai trase o duşcă. 

— Da, domnule, spuse Roach, foarte surprins că Jim putea 
presupune că e şi el şofer. 

Jim îşi scosese pălăria. Păru-i roşcat era tuns scurt, ici-colo 
cu porţiuni în care se vedea că foarfecă intrase mai mult. 
Porţiunile astea se vedeau mai ales pe o parte şi Roach şi-a zis 
în sinea sa că Jim se tunsese singur cu mâna cea zdravănă, aşa 
că arăta şi mai strâmb. 

— V-am adus o bilă, spuse Roach. 

— Frumos din partea ta. Mulţumesc, bătrâne. 

Luă bila, o juca în palma sa aspră,.plină de praf, iar Roach 
îşi dădu seama pe loc că era foarte îndemânatic, că “era genul 
de om care se înţelegea de minune cu sculele şi cu lucrurile în 
general. 

— Nu stă bine, măi Bill, îi spuse el, cu ochii la bilă. Stă câş. 
Ca şi mine. Uite. Se întoarse spre fereastra mai mare ca să-i 
arate că aşa era. La bază avea o bară de aluminiu, pusă acolo 
ca să strângă condensul. Aşezând bila în sântul barei, Jim o 


urmări cum se rostogoleşte către celălalt capăt, până căzu pe 
podea. 

— E câş, repetă el. Trage puţin spre spate. Nu ţine, nu-i 
aşa? Ei, ei, unde te-ai băgat, bestie mică? 

După părerea lui Roach, care se aplecase să caute bila, 
rulota nu era prea primitoare. Ar fi putut fi a oricui, deşi era deo 
curăţenie exemplară. O canapea, un scaun de bucătărie, o plită 
de voiaj şi o butelie de aragaz. Nici măcar poza nevesti-sii, gândi 
Roach, care în afară de domnul Thursgood nu mai cunoscuse un 
alt «holtei. Singurele lucruri personale pe care le-a putut 
remarca erau un sac de voiaj din pânză, din acelea strânse la 
capăt cu şnur, atârnat de uşă, o trusă de cusut, pusă cu grijă 
lângă canapea şi un duş improvizat dintr-o cutie metalică de 
biscuiţi, sudată bine de tavan. lar pe masă, o sticlă cu o băutură 
incoloră, gin sau votcă, era clar, pentru că aşa ceva bea şi taică- 
su, când se ducea Roach pe la el, la sfârşit de săptămână, în 
timpul vacantei. 

* Est-vest pare-n regulă, dar nord-sud este câş, mai mult 
ca sigur, declară Jim, controlând celălalt pervaz al ferestrei. La 
ce te pricepi tu, Bill? 

— Nu ştiu, domnule, spuse el băţos. 

— Trebuie să fii şi tu bun la ceva, fiecare-i bun la ceva. 
Cum stai cu fotbalul? Eşti bun la fotbal, Bill? 

— Nu, domniile, răspunse Roach. 

— Oi fi vreun tocilar, atunci? îl întrebă nepăsător Jim, 
aşezându-se pe pat gemând uşor şi mai luând o gură din pahar. 
N-ai faţă de tocilar, îţi spun eu, adăugă el amabil. Cu toate 
că'eşti un singuratic. 

— Nu ştiu, repetă Roach, şi făcu o jumătate de pas înapoi 
spre uşă. 

— Şi atunci la ce eşti tare? Mai. sorbi o dată prelung. 
Trebuie să fii şi tu tare la ceva, Bill, fiecare om este. Eu 
plesneam grozav cu piatra luciul apei. Hai noroc! 

Nu. era tocmai întrebarea cea mai potrivită să i se pună lui 
Roach, căci tocmai chestia asta îl muncea şi pe el mai tot timpul 
cât stătea de veghe. într-adevăr, ajunsese de curând să se 
îndoiască dacă avea măcar cel mai mic rost pe pământ. Nici la 
muncă, nici la joacă nu se simţea la înălţime; până şi treburile 
obişnuite de şcoală, cum erau făcutul patului şi aranjatul 
hainelor păreau să-l depăşească. Era lipsit până şi de smerenie, 


i-o spusese bătrâna doamnă Thursgood, pentru că se strâmba 
prea mult în biserică. îşi reproşa din suflet aceste defecte, dar 
cel mai mult se simţea vinovat pentru despărţirea părinţilor săi, 
pe care ar fi trebuit s-o presimtă şi să facă ceva ca să nu se 
întâmple. Se întreba chiar dacă nu era direct răspunzător, dacă, 
de pildă, nu era el cumva deosebit de rău sau de leneş, sau vreo 
sămânță de discordie şi dacă nu cumva, datorită caracterului 
său imposibil, provocase ruptura în familie. La şcoala la care 
fusese înainte încercase să arate acest lucru, urlând şi simulând 
crize de paralizie cerebrală cum avea mătuşa lui. Părinţii s-au 
sfătuit, aşa cum făceau adesea ca doi oameni rezonabili şi l-au 
mutat la altă scoală. aşa că, această întrebare -aruncată absolut 
din întâmplare, într-o rulotă strâmtă, de un ins mai mult zeu 
decât om şi singur pe deasupra - 1-a adus în pragul disperării. A 
simţit cum îi vine sângele-n faţă, cum i se aburesc ochelarii, iar 
rulota părea că se topeşte într-o mare de amărăciune. Roach nu 
va şti niciodată dacă Jim a observat toate astea, pentru că i-a 
întors brusc spatele, s-a apropiat de masă şi a început să bea 
din paharul lui de plastic, aruncându-i cuvinte de consolare. 

— în orice caz, eşti un bun observator, ţi-o spun eu, 
bătrâne. Aşa suntem noi, ăştia singuratici, întotdeauna, n-avem 
pe cine conta, nu-i aşa? Nimeni până acum nu m-a dibuit. M-a 
întors pe dos întrucâtva când te-am văzut cocoţat colo - sus. Mi- 
am zis că eşti vreunul din făcătorii ăia de farmece. Mă prind 
că.cel mai bun pândar din detaşament este Bill Roach. Cu 
condiţia să-şi aibă văzătorii pe nas. Aşa-i? 

— Da, aprobă Roach, recunoscător, aşa e. 

— Atunci, stai de pază, îi ordonă Jim, înfundându-şi pălăria 
pe cap, până mă strecor afară şi-mi dezmorţesc puţin picioarele. 
Faci asta? 

— Da, domnule. 

— Unde e blestemata aia de bilă? 

— Aici, domnule. 

— Strigă-mă când mişcă, auzi? Spre nord, spre sud, nu 
contează unde o ia. Ai înţeles? 

~ Da, domnule. 

— Ştii încotro e nordul? 

— într-acolo, spuse Roach fără ezitare, întinzând braţul la ' 
întâmplare. 


— Bine. Mă strigi cum începe să se rostogolească, repetă 
Jim şi dispăru în ploaie. O clipă mai târziu, Roach simţi cum i se 
mişcă podeaua sub picioare, auzi un alt urlet, fie de durere, fie 
de furie, în timp ce Jim se lupta cu o propte laterală. 

'ân cursul aceluiaşi trimestru de vară, elevii i-au făcut lu 
jmfonTea de a. gas, o poreclă. Au încercat ma, muUe variante 
până au găsit una sămulţumească. l-întâi „Plotonerul”, care se 
potrivea cu partea din ei', cu înjurâtunle, destul de inofemve pe 
întrPlotoneml” care se potrivea cu partea mihtăroasa „cu 
înjurăturile, destul de inofensive, pe care le a câteodată pe gură, 
cu vagabondările lui de unul nu i se sinaur prin Quantocks. 
Totuşi „Plotonerul” parca ieSa Preâ bYne, aşa că au încercat 
Piratul” ŞI, pentru o vreme Gulaş”. „Gulaş” datorita gustului lui 
pentru mâncărurile piperate, pentru'mirosul de mirodenii, de 
ceapă şi de boia care-i izbea de câte ori treceau pe lângă Gaură, 
doi câte doi, pentru a se duce la slujba de seară. „Gulaş” pentru 
franceza lui perfectă, care avea o suavitate deosebită. Spikely, 
dintr-a V-a B, îl imita nemaipomenit de bine: „Ai auzit 
întrebarea, Berger. La ce se uită Emile?” şi continua cu un gest 
nervos din mâna dreaptă. „Nu te holba aşa la mine, băiete, că 
nu vin de pe lumea ailaltă. Qu'est-ce qu'ilregarde, Emile, dans le 
tableau que tu as sous le nez? Mon cher Berger, dacă nu-mi 
scoţi imediat o frază cu cap şi coadă pe franţuzeşte, je te 
mettrai tout de suite ă la porte, tu comprends, băi linge-blide?” 

Dar aceste ameninţări teribile nu erau niciodată puse în 
aplicare, nici pe franţuzeşte, nici pe englezeşte. Ciudat lucru, ele 
adăugau ceva acelei aure de blândeţe care n-a întârziat să-l 
înconjoare, o blândeţe pe care nu o au decât tipii formidabili 
văzuţi cu ochi de copil. 

Dar nici „Gulaş” nu-i satisfăcea. Lipsea idea de forţă 
reprimată. Această poreclă nu ţinea seama de patima lui pentru 
tot ce era englezesc, singurul subiect în legătură cu care te 
puteai aştepta să-1 vezi pierzându-şi timpul. Puşla-maua aia de 
Spikely n-avea decât să rişte un comentariu nu prea amabil la 
adresa monarhiei, să preamărească plăcerile dintr-o ţară 
străină, de preferinţă o ţară caldă, pentru ca lui Jim să-i ia faţa 
foc şi să se dezlănţuie într-o tiradă de vreo trei minute despre 
privilegiul de a te fi născut englez. Ştia că-l necăjeau, dar nu 
putea să nu riposteze. îşi termina adesea predica cu un surâs 
melancolic, mormăind câteva fraze despre bobârnacele, notele 


proaste şi ruşinea de care o să aibă parte cel ce va fi consemnat 
în loc să meargă la fotbal. Anglia era marea lui iubire; nu puteai 
să te atingi de ea în prezenţa sa. 

— Nu există ceva mai grozav pe lumea asta nenorocită, a 
urlat el odată. şi ştii de ce? şi ştii de ce, măi şmecherie? 

Spikely nu ştia, aşa că Jim a luat un creion şi a desenat un 
glob pământesc. La Apus, America, a spus el, plină de tâmpiţi 
avari, care-şi toacă moştenirile. La Răsărit, China şi Rusia, între 
care nu făcea nici o deosebire: pufoaice, lagăre de concentrare 
şi un blestemat de lung mars către nicăieri. La mijloc... 

Până la urmă s-au oprit la Rhino. 

Pe de o parte, era un joc de cuvinte pe seama lui 
Prideaux, pe de alta, era o aluzie la plăcerea lui de a trăi în aer 
liber şi pofta sa de mişcare fizică de care dădea neîncetat 
dovadă. Tremurând la coadă la dus, dis-de-dimineaţă, îl vedeau 
pe Rhino umblând cu paşi mari şi apăsaţi pe Combe Lane, cu un 
rucsac în spatele încovoiat, întorcându-se din marşul său 
matinal. La culcare, îi zăreau umbra singuratică prin acoperişul 
de plexiglas al terenului de squash bătând mingea neobosit la 
peretele de beton. lar câteodată, în serile călduroase, de la 
ferestrele dormitoarelor, îl priveau pe furiş jucând golf, 
folosindu-se de o vergea de fier ca vai de lume, alergând în zig- 
zag pe gazon, adesea după ce le citise din-tr-o carte de aventuri 
tipic englezească: Biggies, Percy Westerman sau Jeffrey Farnol, 
luată la întâmplare din biblioteca sărăcăcioasă a şcolii. La 
fiecare lovitură aşteptau să-l audă icnind când făcea vânt crosei 
şi arareori erau dezamăgiţi. li ţineau strict scorul. La meciul de 
cricket al profesorilor, amarcat şaptezeci şi cinci de puncte, 
înainte de a se autoelimina din joc, cu o minge lobată, voit 
uşoară, către Spikely. „Hai, prinde-o, măi şmecherie!. Prinde-o, 
ce mai stai. Bravo, Spikely, eşti bun, băiatu', se vede pentru ce 
eşti acolo.” 

I se mai.atribuia, pe lângă înclinația spre toleranţă, şi o 
înţelegere exactă a gândirii criminale. Au fost mai multe situaţii 
de acest fel, dar cea mai elocventă rămâne întâmplarea 
petrecută cu câteva zile înainte de încheierea trimestrului, când 
Spikely a descoperit în coşul de hârtii al lui Jim o ciornă a 
subiectului pentru teza de a doua zi, pe care a trecut-o pe la 
colegi, pe cinci penny noi de la fiecare. Câţiva băieţi i-au dat 
banii şi au petrecut o noapte de coşmar, învățând pe dinafară, 


în dormitor, la lumina lanternei, răspunsurile la întrebări. Dar la 
teză Jim le-a dat cu totul alt subiect. 

— Puteţi să vă uitaţi la ăsta pe gratis, a urlat el, aşezându- 
se. A desfăcut larg exemplarul din Daily Telegraph şi s-a adâncit 
calm în lectura ultimelor consideraţii ale autorilor ălora de 
aiureli, cu ifose de intelectuali, chiar atunci când scriau ceva în 
apărarea reginei. 

A mai fost apoi incidentul cu bufnița, care a ocupat un loc 
aparte în părerea lor despre el, pentru că avea legătură cu 
moartea, fenomen faţă de care copiii reacţionează foarte diferit. 
Fiind încă frig afară, Jim a adus în clasă o găleată cu cărbuni şi, 
într-o miercuri, a aprins focul în şemineu, stând cu spatele spre 
el, ca să se mai încălzească, în timp ce le dicta ceva. Mai întâi a 
căzut nişte funingine, căreia nu i-a dat nici o atenţie; apoi s-a 
prăvălit bufnița, o bufniţă mare de grajd - care se cuibărise, 
desigur, acolo, de-atâtea ierni şi veri de când, sub domnia lui 
Dover, coşurile nu mai fuseseră curățate - afumată, zăpăcită şi 
înnegrită, după ce se zbătuse de moarte în horn. A căzut pe 
jăratic şi s-a rostogolit grămadă pe duşumea, dând din aripi cu 
zgomot; a rămas, apoi, acolo nemişcată, ca un trimis al 
diavolului, chircită, dar mai suflând încă, cu aripile desfăcute, 
privindu-i fix pe băieţi prin funinginea care i se lipise de ochi. N- 
a fost măcar unul singur care să nu se fi înfricoşat; până şi lui 
Spikely, eroul, i-a fost frică. Doar Jim, impasibil, a adunat într-o 
clipă creatura şi a scos-o afară fără să scoată o vorbă. N-au 
desluşit nici un sunet, deşi ciuliseră urechile ca pasagerii 
clandestini, până când s-a auzit curgând apa la capătul 
culoarului; trebuia să fi fost Jim care se spăla pe mâini. Se pisă, 
spuse Spikely, replică primită de clasă cu un râs nervos. Dar, 
ieşind din clasă, descoperiră bufnița ghemuită, moartă de-a 
binelea, aşteptând să fie îngropată în vârful grămezii de gunoi 
de lângă Gaură. li fusese sucit gâtul, după cum au stabilit cei 
mai curajoşi dintre ei. Doar un paznic de vânătoare, declară 
Sudeley, care avea aşa ceva acasă, ar fi ştiut să omoare atât de 
bine o bufnită. 

Printre ceilalţi membri ai comunităţii de la Colegiul 
Thursgood, opiniile despre Jim nu erau la unison. Stafia 
domnului Maltby, pianistul, mai bântuia încă. Intendenta era de 
părerea lui Bill Roach, afirmând că era un erou care trebuia 
îngrijit; era un miracol cum se descurca cu un spate ca al lui. 


Marjoribanks spunea că fusese călcat de un autobuz odată, pe 
când era beat. Marjoribanks a fost, de asemenea, cel care, la 
meciul de cricket al profesorilor, în care Jim făcuse acele acte de 
bravură, „a remarcat puloverul. Marjoribanks nu era jucător de 
cricket, dar venise până acolo ca să urmărească jocul împreună 
cu Thursgood. 

— Ce credeţi, puloverul ăsta o fi al lui, a întrebat el tare, în 
zeflemea, sau 1-a ciupit de undeva? 

— Leonard, eşti foarte nedrept, îl certă Thursgood, 
bătându-şi labradorul uşurel pe coapse. Muşcă-1, Ginny, muşcă- 
1 pe domnul ăsta rău. 

Când s-a întors în biroul său, Thursgood nu mai râdea, era 
chiar extrem de nervos. Cu aşa-zişii diplomaţi de la Oxford se 
mai împăca el, aşa cum cunoscuse profesori de limbi clasice 
care habar nu aveau de greacă şi preoţi care nu studiaseră 
niciodată teologia. Indivizii ăştia, confruntaţi cu dovada 
potlogăriei lor, se prăbuşeau, plângeau şi dispăreau sau 
rămâneau pe jumătate de leafă. Dar oamenii care-şi ascundeau 
adevăratele lor capacităţi reprezentau un soi pe care nu-l 
întâlnise, dar pe care ştia, chiar de pe acum, că nu-l plăcea. 
După ce a consultat anuarul profesional, a dat un telefon la 
Agenţie şi a cerut să vorbească cu un domn Stroll de la firma 
Stroll and Meddley. 

— Ce anume doriţi să ştiţi exact, 1-a întrebat domnul 
Stroll, cu un oftat adânc. 

D5i n, ceva anume. Mama domnului Thursgood broda 

— Pai, nu cevtanuui atunci ceva pe canava şi părea sa nu 
^ aud” nimi ^ ^ când ceri o *^^^X*«>^ împaci cu lacunele. In 
special cano y. eea 

— Nu l-am angajat pentru patriotismul lui. 

— A fost în spital, a murmurat domnul Stroll, aparent intre 
două fumuri bune de ţigară. Lungit. Pe spate. 

— înţeleg. Dar presupun că nu şi-a petrecut ultimii 
douăzeci şi cinci de ani în spital. Touche, i-a şoptit el maică-sii, 
acoperind microfonul telefonului cu mâna, şi din nou îi trecu prin 
minte că domnul Stroll a adormit. 

— Nu l-aţi luat decât până la sfârşitul trimestrului, a spus 
domnul Stroll. Dacă nu vă place, daţi-l afară. Ati cerut 
suplinitor, suplinitor aveţi. Aţi cerut ieftin, ieftin v-am dat. 


— Se prea poate, a replicat domnul Thursgood înfipt. Dar 
v-am plătit un comision de douăzeci de guinee, tatăl meu a fost 
clientul dumneavoastră ani de zile, aşa că am dreptul la unele 
certitudini. Aţi scris aici - îmi permiteţi să vă citesc -ați scris 
înainte de a fi rănit, diverse misiuni de prospectare şi comerciale 
în străinătate. Recunoaşteţi că o astfel de prezentare nu te prea 
lămureşte asupra activităţii de o viată întreagă, nu-i aşa? 

Mama a dat aprobativ din cap, cu nasul în broderie. „Nu te 
lămureşte”, îi ţinu ea isonul. 

— Aceasta în primul rând; permiteţi-mi să continui... 

— Dar nu prea mult, i-a atras maică-sa atenţia. 

— Am aflat că era pe la Oxford în '38. De ce* n-a 
terminat? Ce s-a întâmplat? > 

— După câte îmi aduc aminte, a fost vorba de o 
întrerupere cam pe atunci, spuse domnul Stroll, după ce-a mai 
trecut un veac. Dar cred că sunteţi prea tânăr ca să vă mai 
amintiţi. 

— Nu putea fi la închisoare tot timpul ăsta a spus niaică- 
sa, după o foarte lungă tăcere, fără să-şi ridice privirea de pe 
broderie. 

— O fi fost el undeva, a răspuns Thursgood morocănos, 
plimbându-şi privirea peste curtea măturată de vânt, până către 
Gaură. 

Toată vacanţa de vară, în timp ce era aruncat de la o 
familie la alta, încântat de unii şi decepţionat de alţii, Bill Roach 
a fost îngrijorat în privinţa lui Jim, întrebându-se dacă îl durea 
spatele, cum se descurca cu banii, acum când n-avea cui să mai 
predea şi când dispunea doar de leafa pe o jumătate de 
trimestru ca să-şi ţină zilele; şi mai rău decât orice îl necăjea 
întrebarea dacă Jim va mai fi acolo _ ia începerea noului 
trimestru, căci avea sentimentul, de nedescris, că Jim trăia într-o 
asemenea stare de nesiguranţă, abia ţinându-se la suprafaţă, 
încât putea oricând să cadă într-un hău; se temea că Jim, la fel 
ca el, era lipsit de gravitația naturală care să-l reţină pe 
pământ. Revedea împrejurările primei lor întâlniri, în! special 
întrebarea pe care i-a pus-o Jim despre prietenie, şi s-a îngrozit 
la gândul că, aşa cum n-a reuşit să-şi iubească părinţii, se putea 
să-l fi dezamăgit şi' pe Jim, în mare parte datorită diferenţei de 
vârstă dintre ei. Şi că de aceea a plecat şi era deja în căutarea 
altui amic, cercetând alte şcoli cu ochii lui” spălăciţi. îşi imagina 


că, la fel ca şi el, Jim a fost foarte ataşat de cineva care 1-a 
decepţionat şi că dorea cu ardoare să-l înlocuiască. Dar în acest 
punct, speculaţiile lui Bill Roach ajungeau într-un impas: habar 
n-avea ce însemna dragostea între adulţi; 

Nu putea face aproape nimic în acest sens. S-a uitat într-o 
carte de medicină, a iscodit-o pe maică-sa în legătură cu 
cocoşaţii, şi şi-a dorit, dar nu a îndrăznit, să fure o sticlă de 
votcă de la tatăl său, pe care să o ducă la colegiu ca momeală. 
lar când şoferul mamei sale 1-a lăsat în fata scărilor atât de 
nesuferite, nici măcar nu şi-a luat rămas bun şi a fugit într-un 
suflet la marginea Găurii, unde, spre nemaipomenita sa bucurie, 
a văzut rulota lui Jim, în acelaşi loc, pe fundul ei, doar ceva mai 
murdară ca înainte, alături de un strat proaspăt săpat, probabil 
pentru legume de iarnă. Jim era aşezat în faţa acesteia, 
surâzător de parcă l-ar fi auzit pe Bill venind şi şi-ar fi pregătit 
zâmbetul de bun venit înainte de a-l vedea apărând la 
marginea Găurii. 

In acelaşi trimestru, Jim i-a găsit o poreclă lui Roach. A 
renunţat la Bill şi i-a zis Jumbo. Nu i-a dat nici o explicaţie, iar 
Roach, aşa cum se obişnuieşte la botezuri, nu era în măsură să 
protesteze. In schimb, Roach şi-a asumat rolul de locotenent al 
lui Jim; un locotenent supleant, cam aşa se considera el; cel ce-i 
ţinea locul prietenului dispărut al lui Jim, indiferent cine putea să 
fi fost acesta. 

Capitolul 2 

Spre deosebire de Jim Prideaux, domnul George Smiley nu 
era dotat de natură să alerge prin ploaie, şi cu atât mai puţin în 
plină noapte. El era probabil desăvârşirea a ceea ce Bill Roach 
constituia prototipul. Scund, îndesat şi în cel mai bun caz între 
două vârste, avea aerul unuia din londonezii amărâţi căruia nu-i 
aparţinea împărăţia cerurilor. Avea picioare scurte, un mers 
numai agil nu, purta haine scumpe, prost croite şi ude leoarcă. 
Pardesiul, ca de văduv, era cusut din acea stofă neagră şi 
moale, parcă anume ţesută ca să retină umezeala. Ori îi erau 
mânecile prea lungi, ori braţele îi erau prea scurte, dar ca şi în 
cazul lui Roach, aproape că nu i se zăreau degetele din 
manşete. Din vanitate nu purta pălărie, convins pe bună 
dreptate că ar părea ridicol cu aşa ceva pe cap. „Ca un ou cu 
cipilică” remarcase ultima dată frumoasa lui nevastă, cu puţin 
înainte de a-l fi părăsit; această remarcă usturătoare, aşa cum 


se întâmplă adesea, îl obseda. Aşa că ploaia i se prelingea în 
picături mari pe lentilele ochelarilor, obligându-l ba să lase 
capul în jos, ba să-1 scuture pe spate, în timp ce umbla cu paşi 
grăbiţi pe trotuarul de lângă arcadele înnegrite ale Gării Victoria. 
Se îndrepta spre vest, spre cuibul său din Chelsea. Mersul îi era, 
nu se ştie de ce, uşor nesigur, iar dacă Jim Prideaux ar fi apărut 
din umbră şi l-ar fi întrebat dacă are vreun prieten, i-ar fi 
răspuns probabil că prefera să găsească un taxi. 

„Ce moară stricată e şi Roddy ăsta”,.mormăi el în sine, în 
timp ce un nou ropot de ploaie îi plesnea obrajii rotofei, 
scurgându-se pe cămaşa udă leoarcă. „De ce nu m-oi fi ridicat 
pur şi simplu şi nu l-oi fi lăsat în plata Domnului?” 

Mâhnit, Smiley mai trecu o dată în revistă motivele 
actualei lui amărăciuni si, cu o obiectivitate care ţinea de partea 
umilă a felului său de a fi, ajunse la concluzia că purta întreaga 
vină. 

Fusese, de la bun început, o zi de groază. Se sculase prea 
târziu, lucrase în ajun mult după miezul nopţii, obicei ce 
devenea acaparant după ieşirea la pensie anul trecut. 
Constatând că nu mai are cafea, s-a dus la băcănie şi a stat la 
coadă până şi-a ieşit din răbdări şi a luat hotărârea trufaşă de a 
se îngriji de administrarea bunurilor sale. Extrasul de cont, care-i 
venise cu poşta de dimineaţă, arăta că nevastă-sa îşi luase 
partea leului din pensia lui lunară; foarte bine, şi-a zis el, o să 
vândă ceva. Reacţia lui nu era firească, pentru că era bine 
aranjat din punct de vedere financiar, iar obscura bancă din 
City, prin care primea pensia, i-o trimitea cu mare punctualitate. 
Totuşi, a învelit una din primele ediţii din Grimmelhausen, o 
mică comoară de pe vremea studenţiei sale la Oxford, şi a 
pornit-o solemn către librăria Heywood Hill din Curzon Street, 
unde i se întâmpla să se târguiască adesea prieteneşte cu 
proprietarul. în drum, s-a montat şi mai mult şi 1-a sunat de la o 
cabină telefonică pe avocatul său, cerându-i o întâlnire pentru 
acea după-amiază. 

— George, cum poţi fi atât de mitocan? Ann nu-i o femeie 
de care să divorţezi. Trimite-i deci nişte flori şi vino să mâncăm 
împreună. 

Acest sfat 1-a mai îmbărbătat şi tocmai se apropia de 
Heywood Hill, cu sufletul împăcat, când a dat nas în nas cu 


Roddy Martindale care ieşea de la Trumper, unde se tundea 
săptămânal. 

Martindale nu avea nici un ascendent real asupra lui 
Smiley, nici profesional, nici social. Aparţinea unui serviciu de 
protocol al Foreign Offâce-ului şi munca sa consta în a-i însoţi la 
masă pe acei demnitari pe care nimeni nu i-ar fi invitat nici în 
fundul curţii. Holtei, disponibil oricând, purta plete cărunte şi 
umbla cu acea dezinvoltură pe care doar oamenii graşi o au. 
Avea o slăbiciune pentru flori la butonieră şi pentru costume în 
culori deschise, se fudulea, fără să fi avut nici un motiv, că ar fi 
unul din obişnuiţii culiselor de la Whitehall. Cu câţiva ani în 
urmă, onorase cu prezenta sa - înainte de a fi fost desfiinţată - 
una dintre comisiile de lucru pentru coordonarea activităţilor de 
informaţii. în timpul războiului, cum avea o oarecare aplicaţie 
pentru matematică, bântuise pe la periferia lumii serviciilor 
secrete; s-a întâmplat o dată, şi nu contenea să povestească 
acest lucru, să lucreze cu John Landsbury, la o scurtă dar 
delicată operaţiune de codificare realizată de Prăvălie. Dar 
războiul, aşa cum Smiley era obligat să-şi reamintească, 
avusese loc cu treizeci de ani în urmă. 

— Bună, Roddy, spuse Smiley. încântat să te văd. 
Martindale obişnuia să zbiere pe acel ton specific al claselor de 
sus, care nu o dată 1-a făcut pe Smiley, când se afla în vacanţă 
în străinătate, să părăsească în grabă hotelul pentru a-şi găsi 
refugiu în altă parte. 

— Scumpule, să nu-ţi vină să crezi, maestrul în persoană! 
Mi s-a spus că te-ai fi retras printre călugării de la mănăstirea St. 
Gallen sau mai stiu eu care, ca să studiezi vechi manuscrise! 
Mărturiseşte, ce mai stai. Vreau să stiu tot ce ai făcut, în cele 
mai mici amănunte. Ţi-e bine? Îţi mai e dragă Anglia? Ce mai 
face delicioasa Ann? Privirea îi alunecă în susul şi în josul străzii 
înainte de a se opri pe volumul lui Grimmelhausen, pe care 
Smiley îl purta învelit în hârtie sub braţ. Dau o liră pentru un 
penny că e un cadou pentru Ann. Se spune că o răsfeţi teribil. 
Cobori apoi glasul, pentru a-1 potopi cu întrebări: Nu-i aşa că nu 
te-ai băgat din nou? Să nu-mi spui că-i o chestie de acoperire, 
George, de paravan! Limba-i ascuţită cerceta colţurile umede 
ale buzelor lui subţiri şi se retrase apoi ca un şarpe, dispărând în 
cutele întunecate ale gurii. 


Smiley scăpă de el făcând prostia să accepte să cineze în 
aceeaşi seară la clubul din Manchester Square, ai cărui membri 
erau amândoi, dar pe care Smiley îl evita ca pe moarte, mai ales 
pentru faptul că Roddy Martindale îl frecventa şi el. La căderea 
serii, se mai simţea încă ghiftuit după dejunul copios de la White 
Tower, unde avocatul său, un tip care nuf refuza nici *»ŁŁ»ŁŁ&* 
masă  copioasă l-ar putea smulge pe Snnleyga negre. 
Martindale, deşi pe alte cai, ajunsese a coSluzie aşa că timp de 
patru ore interminabile, în tata unor feluri de mâncare de car. 
Smiley nu avea f*™* pomeniră tot felul de nume, ca şi când ar fi 
fost doi fotbalişti uitaţi. Jebedee, bătrânul îndrumător al lucrării 
lui Smiley:Ce' pierdere pentru noi, Dumnezeu să-l odihnească”, 
murmură Martindale, care, după câte ştia Smiley, nu dăduse - 
ochii în viaţa lui cu acesta. „Şi ce talent, nu? Unul dintre cei cu 
adevărat mari, am spus-o întotdeauna.” Apoi Fielding, 
specialistul în Evul Mediu francez de la Cambridge: „Ooo, ce 
plăcut simţ al umorului putea avea. O minte ascuţită brici, 
dom'le, ce mai!” Apoi Sparke de la Şcoala de Limbi Orientale şi, 
în fine, Steed-Asprey, cel care înființase chiar acest club, pentru 
a se descotorosi de pisăiogi ca Roddy Martindale. 

— L-am cunoscut pe bietul său frate, după cum ştii. Avea 
doar jumătate din mintea lui, dar era de două ori mai vânjos, 
odihnească-se-n pace! Minte avea doar frate-su, ce mai! 

Printre aburii de băutură, Smiley a ascultat toate aiurelile 
astea, spunând „da”, „nu”, „ce păcat” şi „nu, nu l-au mai găsit 
niciodată”, apoi, o dată, spre marea sa ruşine, „lasă, măi, mă 
măguleşti”, până la tristul şi inevitabilul moment când 
Martindale a ajuns la evenimente mai recente, la schimbarea 
conducerii şi la retragerea lui Smiley din serviciu. 

Aşa cum era şi de aşteptat, a început cu ultimele zile ale 
Stăpânului: 

— Bătrânul vostru şef, măi George, fie binecuvântat, este 
singurul care a păstrat secretul asupra numelui său. Nu fată de 
tine, desigur, că n-a avut el nici un secret faţă de tine, nu'-i aşa? 
Smiley şi Stăpânu', mână-n mână, ca hoţii, aşa se zicea până în 
pânzele albe. 

— Foarte măgulitor pentru mine. 

— Nu fă fiţe cu mine, George, sunt.deşcă bătrână, ai 
uitat?! Tu şi cu Stăpânu' eraţi uite aşa, spuse el, îmbinându-şi 
degetele grăsulii de la cele două mâini. De-abia ţi-au făcut vânt, 


nu mă duci tu pe mine, de-aia ţi-a luat locul Bill Haydon. D-aia e 
el scutierul lui Percy Alleline şi nu tu. 

— Dacă zici tu aşa, Roddy. 

— Sigur că da. Şi mai mult decât atât, mult mai mult. 
Martindale se aplecase spre el şi Smiley a simţit în nas mirosul 
uneia din cele mai delicate creaţii ale frizeriei Trumper. 

— Ascultă-mă -tu pe mine, Stăpânu' n-a murit. A fost 
văzut. Cu o fluturare de mână reduse la tăcere protestele lui 
Smiley. Lasă-mă să termin. Willy Andrewartha a dat nas în nas 
cu el în sala de aşteptare a aeroportului din Johannesburg. Nu 
era o stafie. Era el în carne şi oase. Willy era la bar să bea o apă 
minerală, să se mai răcorească, nu l-ai văzut de curând, parcă e 
un balon. S-a întors şi ce să vezi, chiar lângă el era Stăpânui, 
îmbrăcat îngrozitor, ca un bur. Gum 1-a văzut pe Willy, a şters-o. 
Ce zici de asta? Aşa că ştim cum stăm. Stăpânu' n-a murit. A 
fost scos de către Percy Alleline şi de mica lui gaşcă, aşa că s-a 
dat la fund în Africa de Sud, drăguţul de el. Nu-i poţi reproşa 
omului că vrea şi el un pic de linişte în amurgul vieţii, eu cel 
puţin nu pot. 

Monstruozitatea acestor clevetiri, care-i parveneau printr- 
un zid din ce în ce mai gros de sfârşire psihică, îl lăsă pe Smiley, 
pe moment, fără glas. 

— E ridicol! E cea mai tâmpită poveste pe care am auzit-o 
vreodată! Stăpânu' e mort. A murit de inimă, după o lungă 
suferinţă. în plus, nu putea să înghită Africa de Sud. Nu-i plăcea 
nimic în afară de Surrey, de Prăvălie şi terenul de cricket al 
lorzilor. Zău, Roddy, n-ar trebui să spui poveşti ca astea. Ar fi 
putut adăuga: eu însumi, de unul singur, l-am dus te crematoriul 
ăla îngrozitor din East End, anul trecut, în ajun de Crăciun. 
Pastorului îi pierise glasul. 

— Willy Andrewartha a fost întotdeauna un mincinos 
sfruntat, observă Roddy, fără să se piardă absolut deloc. l-am 
spus-o şi eu, nu ţine Willy, ar trebui să-ţi fie ruşine. Şi apoi, ca şi 
cum nici nu i-ar fi trecut măcar prin minte aşa ceva, darămite să 
mai fi subscris la această teorie stupidă, continuă: 

— Cred că scandalul ăla din Cehoslovacia i-a bătut 
Stăpânului ultimul cui la coşciug. Ţi-aduci aminte de amărâtul 
acela, împuşcat în spate şi târât prin ziare, care a fost atât de 
bun prieten cu Bill Haydon? Trebuia să-i spunem Ellis, şi-i 


spunem şi acum, nu-i aşa, chiar dacă-i ştim adevăratul nume, ca 
pe al nostru. 

Şiret, Martindale aştepta ca Smiky să termine de povestit, 
dar lui Smiley nici nu-i trecea prin gând să se lase dus, aşa că 
Martindale făcu o a treia încercare: 

— Nu ştiu, dar mie încă nu-mi vine să cred cu adevărat că 
Percy Alleline e şeful, tu ce zici? Să fie vârsta de vină, George, 
sau pur şi simplu cinismul meu? Spune tu, care te pricepi atât 
de bine la oameni. Am impresia că puterea nu se mai află de 
partea celor cu care am crescut. Să fie ăsta vreun indiciu? Sunt 
atât de puţini, după părerea mea, cei care se descurcă acum, iar 
amărâtul ăsta de Percy, mai ales că vine după un diplomat atât 
de fin ca Stăpânui', este total lipsit de subtilitate. Şi camaraderia 
penibilă pe care o afişează, cum poţi să-l iei în serios? N-ai 
decât să-ţi aduci aminte de vremurile când îşi făcea veacul pe la 
Clubul Călătorilor, pufăind din pipa lui butucănoasă, dându-le de 
băut la toţi grangurii; e nevoie de o oarecare fineţe şi în perfidie, 
nu eşti de acord? Ori nu-ț{ pasă, de vreme ce ţine? Ce şiretlic o 
fi având, George, care o fi reţeta lui secretă? Vorbea din ce în ce 
mai patetic, aplecat înainte, cu o privire lacomă şi excitată. Doar 
mâncarea ar mai fi putut să-l aducă în starea aceasta. Să 
trăieşti pe seama mintii subordonaţilor, o fi, poate că aşa 
trebuie să fie un şef în ziua de astăzi! 

— Crede-mă, Roddy, n-am cum să te lămuresc, spuse 
Smiley lipsit de energie. Nu l-am cunoscut niciodată pe Percy în 
poziţia de şef, mă-nţelegi, doar ca... Lăsă ultimuf cuvânt în 
suspensie. 

— Doar ca arivist, îi sugeră Martindale cu o licărire în 
privire. Pândâhdu-i zi şi noapte scaunul Stăpânului. Acum, când 
stă pe el, toată gloata îi cântă în strună. George, cine o fi braţul 
lui drept? Cine i-o fi făcând reclama asta? Oricum, o face 
minunat, se simte pretutindeni. Săli speciale de lectură la 
Amiralitate, comitete mititele, cu nume caraghioase, care 
înfloresc peste tot, covorul roşu întins ori de câte ori apare Percy 
pe culoarele de la Whitehall, miniştri tinerei care se aleg cu 
felicitări speciale din sferele sus-puse, indivizi de care n-a auzit 
nimeni niciodată vorbindu-se, cărora li se dau decoraţii înalte pe 
degeaba. Le cunosc toate astea dinainte, ştii tu. 

— Roddy, nu te pot ajuta cu nimic, insistă Smiley, schiţând 
gestul de a se»ridica de la masă. Nu e de competenţa mea, 


crede-mă. Dar Martindale nu-l lăsa nicicum să plece, 
imobilizându-1 la masă cu mâna lui umedă, în timp ce vorbea 
din ce în ce mai precipitat. 

— Şi atunci cine-i deşteptu'? Nu Percy, asta e sigur. Şi să 
nu-mi spui tu mie că americanii au început din nou să aibă 
încredere în noi. Şi-1 apucă şi mai strâns de mână. Frumosul Bill 
Haydon, colonelul Lawrence al zilelor noastre, dragul de el. Vezi, 
Bill e vechiul tău rival. Limba lui Martindale ieşi din nou din gură, 
făcu o scurtă recunoaştere şi se retrase, lăsând o urmă de surâs 
pe buze. După cum mi s-a spus, tu şi Bill împărţeaţi cândva 
totul. Dar n-a fost în regulă niciodată, nu-i asa? Geniile nu au 
acest obicei. 

— Mai doriţi ceva, domnule. Smiley? întrebă chelnerul. - 
Atunci e Bland, mercenarul neprihănit, steaua colegiilor pentru 
parveniţi. Nu-i dădea drumul, şi pace. Şi dacă nu ăştia doi fac să 
meargă maşinăria, trebuie să fie cineva ieşit la pensie, nu-i aşa? 
Vreau să spun, nu-i aşa că cineva care pretinde că a ieşit la 
pensie? Şi dacă Stăpânu' a murit, cine mai rămâne? Doar tu! 

Işi îmbrăcau pardesiele. Portarii plecaseră acasă, aşa că 
au fost nevoiţi să şi le ia singuri din cuierele cafenii în eare nu 
mai atârna nici o altă haină. 

— Roy Bland nu este un parvenit, spuse Smiley tare. A 
urmat-Colegiul St. Antony, la Oxford, dacă vrei să ştii. 

Doamne iartă”mă, asta-i tot ce-am putut face, îşi zise 
Smiley. 

Stradă din Londra, în vecinătatea palatului Westminster, 
unde se află majoritatea ministerelor; se spune Whitehall, cum 
se spune Casa Albă sau Elysee (n.t.). 

— Nu spune prostii, dragul meu, îl repezi Martindale. 
Smiley îl plictisise: părea îmbufnat şi decepţionat; obrajii i se 
ridicaseră într-un mod care-ţi provoca milă. Bineînţeles că St. 
Antony este pentru parveniţi; nu schimbă cu nimic faptul că pe 
aceeaşi stradă mai sunt şi câteva scoli cumsecade, chiar dacă a 
fost protejatul tău. Acum trebuie să fie al lui Bill Haydon - nu-i 
da bacşiş, ai fost invitatul meu - Bill este tatăl tuturor. Aşa a fost 
întotdeauna. îi atrage ca mierea. Ce vrei, este un tip strălucitor, 
nu ca unii dintre noi. Are stofă, cam rar se întâlneşte aşa ceva. 
Se pare că femeile sunt leşinate după el. 

— Noapte bună, Roddy. 

— Transmite-i toate cele bune lui Arm, să nu uiţi. 


— N-o să uit. 

— Să nu uiţi, în nici un caz. 

lar acum ploua cu găleata, Smiley era ud până la piele si, 
ca să-l pedepsească, Dumnezeu făcuse să dispară toate 
taxiurile de pe străzile Londrei. 

Capitolul 3 

„Lipsă crasă de voinţă - îşi spuse el, în timp ce refuza 
delicat avansurile unei femei ce sprijinea o poartă. Lumea 
numeşte asta politeţe, când, de fapt nu este altceva decât 
slăbiciune. Măi Martindale, măi cap de găină. Imbecil pompos, 
şarlatan efeminat, măi bun de nimic...” Făcu un pas mare ca să 
evite un obstacol imaginar. „Slăbiciune, spuse el încă o dată, şi 
incapacitate de a te ţine pe propriile picioare, fără să depinzi de 
vreo instituţie - o băltoacă îi intră toată într-un pantofşi atâtea 
legături emoţionale care au încetat demult să mâi aibă vreo 
rațiune. Cum e nevastă-mea, cum e Prăvălia, statul la Londra. 
Taxi!” 

Smiley se aruncă spre el, dar prea târziu. Două fetişcane, 
chicotind sub o singură umbrelă, năvăliră în maşină dând din 
mâini şi din picioare. Ridicându-şi fără nici un rost gulerul de la 
pardesiul său negru, îşi continuă drumul solitar. „Mercenar 
neprihănit”, mormăi el furios. „Câteva şcoli cumsecade pe 
aceeaşi stradă.” „Ce ţaţă obraznică, prefăcută şi iscoditoare...” 

După care, bineînţeles, îşi aminti, mult prea târziu, că 
uitase cartea de Grimmelhausen la club. 

' „O, fir-ar să fie”, strigă el în gura mare, oprindu-se ca să 
dea şi mai bine frâu liber exasperării. „Fir-ar să fie, fir-ar să fie, 
fir-ar să fie.” îşi va vinde casa din Londra. Gata, se hotărâse. 
Acolo, sub copertina prăvăliei, chircit lângă automatul pentru 
ţigări, aşteptând să se mai scuture norii, a luat această hotărâre 
gravă, paloarea locuinţelor din Londra crescuse enorm, i-o 
spuseseră toţi. Perfect, o s-o vândă şi, cu o parte din ce va lua 
pe ea, îşi va cumpăra o căsuţă în Cotswolds. Burford? Prea 
multă circulaţie. Steeple Aston. Asta da loc. Se va instala acolo, 
acreditând imaginea unui tip uşor excentric, vorbind vrute şi 
nevrute, retras, dar având unul sau două obiceiuri simpatice, ca 
de pildă acela de a bolborosi de unul singur când măsura stradă- 
n lung şi-n lat. Demodat poate, dar cine nu era aşa în zilele 
noastre? Demodat, dar fidel epocii sale. Vine momentul în care 
orice om trebuie să aleagă: merge înainte, dă înapoi? Nu era 


nimic de ruşine să nu te laşi dus de orice vântişor de 
modernism. Este mai bine -să însemni ceva anume, să te 
retragi, să fii unul din stejarii propriei tale generaţii. Şi dacă Ann 
dorea să se întoarcă, o s-o dea pe uşă afară. 

Sau n-o s-o dea afară. în funcţie de cât dorea ea să se 
întoarcă. 

Simţindu-se mai uşurat după toate aceste gânduri, Smiley 
ajunse la King's Road; se opri la marginea trotuarului, ca şi cum 
ar fi voit să traverseze. De ambele părţi, prăvălioare aranjate 
vesel. în faţa lui, By water Street, unde locuia, o fundătură care 
măsura exact o sută şaptesprezece paşi de-ai lui. Când se 
mutase aici, aceste căsuțe, în stil georgian*, modeste, uşor 
dărăpănate, aveau un farmec al lor, cu perechile de tineri 
căsătoriţi, care trăiau din cincisprezece lire pe săptămână şi 
aveau câte un subchiriaş, nedeclarat, la subsol. Acum, se 
puseseră zăbrele de fier la geamurile de jos şi în fata fiecărei 
case se înghesuiau câte trei maşini. Din obişnuinţă, Smiley le 
trecea pe toate în revistă, să vadă pe care le ştia şi pe care nu, 
la cele pe care nu le cunoştea, se uita dacă aveau antene şi 
oglinzi retrovizoare suplimentare, sau dacă erau dube închise, 
dintre acelea pe care le preferau în general cei de la filaj. O 
făcea, în parte, ca un mic exerciţiu, ca un joc, să-şi păzească 
mintea nu cumva să i se - atrofieze în urma ieşirii la pensie, tot 
aşa cum alteori învăţa pe dinafară numele prăvăliilor din drumul 
său cu autobuzul către British Museum; tot aşa cum ştia câte 
trepte sunt între etaje în casa în care locuia şi în ce parte se 
deschidea fiecare dintre cele douăsprezece uşi. 

Dar Smiley mai avea şi un alt motiv, frica, frica aceea 
secretă ce-l urmăreşte pe fiecare profesionist până-n mormânt. 
Şi anume că, într-o bună zi, dintr-un trecut atât de complicat că 
nici el nu-şi putea reaminti toţi duşmanii pe care şi i-a făcut, 
unul dintre ei îl va găsi şi-i va cere socoteală. 

La capătul străzii, o vecină îşi plimba câinele; îl văzu pe 
Smiley şi, ridicând capul, încercă să-i spună ceva, dar el s-a 
făcut că nu o vede, ştiind că ar fi fost vorba de Ann. Trecu 
strada. Casa lui se afla în întuneric, perdelele erau aşa cum le 
lăsase. Urcă cele şase trepte care duceau la uşa din faţă. O dată 
cu plecarea lui Ann, îl părăsise şi femeia de serviciu: nimeni în 
afară de Ann nu dispunea de cheie. Uşa avea două broaşte. Una 
de tip Banham, cu siguranţă, şi una tubulară, de tip Chubb, 


precum şi două pene făcute de el din lemn de stejar, cât o 
unghie, dispuse una deasupra şi alta dedesubtul primei broaşte. 
Un obicei rămas de pe vremea când era în operativ. De curând, 
fără să ştie de ce, începuse să le folosească din nou; poate că 
nu dorea să se trezească cu ea pe neaşteptate. Pipăi cu vârful 
degetelor şi le găsi pe amândouă. Odată consumată această 
precauţie, descuie uşa, o împinse şi simţi poşta de prânz 
alunecând pe covor. 

Ce facturi or mai fi venit? se întrebă el. Viaţa literara 
germană? Revista de filologie? Filologia trebuia să fie, nu plătise 
demult abonamentul. A aprins lumina în vestibul şi s-a aplecat 
să-şi cerceteze corespondenţa. O „ca urmare la factura noastră” 
de la croitorul său, pentru un costum pe care nu-l comandase, 
dar care presupunea că era unul dintre acelea cu care se 
fudulea amantul lui Ann, o factură pentru benzina cumpărată de 
ea la un garaj din Henley (Ce, -Doamne iartă-mă, căutau ei, 
lefteri, tocmai în Henley, pe 9 octombrie?); o scrisoare de la 
bancă în legătură cu un cec încasat direct de către Lady Ann 
Smiley de la un ghişeu al sucursalei Băncii Midland din 
Immingham. 

Si ce naiba fac ei la Immingham? se întrebă el uitându-se 
la bucata de hârtie. Cui, pentru numele lui Dumnezeu, să-i 
treacă vreodată prin minte să facă amor la Immingham? Şi unde 
o fi oare Imminghamul ăsta? 

Continua să se întrebe când privirea îi căzu pe o umbrelă 
necunoscută, în cuierul de la intrare, o umbrelă de mătase, cu 
mâner de piele şi inel de aur fără iniţiale. Fiind uscată şi 
neavând nici un strop de apă scurs sub ea, 1-a fulgerat ideea că 
trebuie să fi ajuns acolo înainte de şase şi un sfert, când a 
început ploaia. Era o umbrelă elegantă, pe deasupra, iar inelul 
era foarte puţin zgâriat, deşi se vedea că nu era nouă. Deci, 
umbrela aparţinea unui tip agil, chiar tânăr, ca ultimul curtezan 
al lui Arm. Dar cum proprietarul umbrelei ştiuse chestia cu 
penele şi se pricepuse să le pună la loc după ce intrase în casă 
şi avusese atâta minte încât să sprijine corespondenţa de uşă 
după ce o răvăşise şi o şi citise, însemna că, mai mult ca sigur, îl 
cunoştea şi el pe Smiley; şi că nu era vreun amant, ei un 
profesionist ca şi el, şi care îi fusese cândva un colaborator 
apropiat şi-l ştia după „mână”, cum se spune în jargonul 
meseriei. 


Uşa de la salon era întredeschisă. O împinse uşurel. 

— Peter? spuse el. 

Prin deschizătura uşii, în lumina care se strecura de afară, 
zări o pereche de pantofi de piele, care depăşeau cu 
dezinvoltură marginea canapelei. 

— Dacă aş fi în locul tău, George, bătrâne, nu mi-aş scoate 
pardesiul, se auzi o voce amabilă. Avem un drum lung de făcut. 

Cinci minute mai târziu, îmbrăcat într-un pardesiu de 
călătorie mare, maro, un cadou de la Ann, singurul pe care-l 
avea uscat, George Smiley stătea îmbufnat pe scaunul de lângă 
şofer, în maşina sport a lui Peter Guillam, unde bătea vântul din 
toate părţile şi pe care acesta o parcase într-un scuar din 
apropiere. v Destinația, lor era Ascot, localitate renumită pentru 
femeile şi caii săi. Mai puţin cunoscută ca reşedinţă a domnului 
Oliver Lacon. de la Cabinetul Primului Ministru, consilier superior 
„În diverse comitete mixte şi câinele de pază în materie de 
informaţii. Sau, aşa cum se exprimase Guillam mai puţin 
politicos, prefectul general de la Whitehall. 

In acest timp, la şcoala Thursgood, lungit în pat, fără să se 
lipească somnul de el, Bill Roach medita asupra uimitoarelor 
descoperiri pe carele făcuse în timpul supravegherii zilnice 
exercitate în beneficiul lui Jim. leri, Jim 1-a lăsat pe Latzy cu 
gura căscată. Joi, i-a furat domnişoarei Aaronson corespondenţa. 
Domnişoara Aaronson preda violoncelul şi Sfânta Scriptură, iar 
Roach o curta pentru blândeţea sa. Latzy, ajutorul de grădinar, 
era un P. D., spunea intendenta, iar un P. D. nu vorbea 
englezeşte, sau foarte puţin. P. D. mai însemna şi Persoană 
Diferită, tot intendenta spunea, sau oricum străină, din război. 
Dar ieri, Jim a vorbit cu Latzy, cerându-i ajutorul în legătură cu 
clubul automobilistic şi i s-a adresat ca unui P. D., în limbajul în 
care vorbesc aceştia, care o fi fost el, iar Latzy, de mândrie, s-a 
umflat în piept să pocnească, nu alta. 

Problema cu scrisorile domnişoarei Aaronson era mai 
complicată. Joi dimineaţa, când, după slujba la capelă, Roach a 
intrat în cancelarie ca să ia caietele clasei lui, pe bufet se aflau 
două plicuri, unul adresat lui Jim şi altul domnişoarei Aaronson. 
Al lui Jim era scris la maşină. Cel -adresat domnişoarei Aaronson 
era scris de mână, iar scrisul semăna foarte mult cu al lui Jim. 
Când Roach remarcase aceste lucruri, î» cancelarie nu se afla 
nimeni. Şi-a luat caietele şi se pregătea să iasă liniştit, când Jim 


a intrat pe uşa cealaltă, îmbujorat şi suflând din greu după 
alergarea sa de dimineaţă. 

— Şterge-o, Jumbo, a sunat... spuse el, aplecându-se 
deasupra bufetului. 

— Da, domnule. 

— Păcătoasă vreme, ce zici, Jumbo? 

— Da, domnule. 

— Hai, du-te, ce mai stai? * 

In prag, Roach se uită peste umăr. Jim se îndreptase şi, 
lăsat puţin spre spate, sprijinit de bufet, dădea să-şi deschidă 
„Daily Telegraph” din dimineaţa aia. Pe bufet nu mai era nimic- 
Ambele plicuri dispăruseră. 

Să-i fi scris Jim domnişoarei Aaronson şi să se fi răzgândit? 
S-o fi cerut de nevastă, mai ştii? l-a mai venit o idee. De curând, 
Jim îşi făcuse rost de o veche maşină de scris, un Remington 
rablagit, pe care îl reparase chiar el. Să-şi fi dactilografiat el 
însuşi scrisoarea? Se simţea oare atât de singur încât să-şi scrie 
scrisori şi să le mai fure şi pe ale altora? Roach adormi. 

Capitolul 4 

Guillam conducea degajat, dar repede. Aromele toamnei 
invadaseră maşina, era lună plină, pături de ceaţă pluteau 
deasupra câmpiilor întinse, iar frigul era de nesuportat. Smiley 
se întrebă cam ce vârstă putea avea Guillam. Să tot fi avut 
patruzeci de ani, dar în lumina aceea părea un student 
plimbându-se cu barca pe Tamisa. Manevra schimbătorul de 
viteză cu o mişcare largă, curgătoare, de parcă îl învârtea în 
apă. în orice caz, se gândi Smiley iritat, era oricum o maşină 
pentru unul mult mai tânăr decât Guillam. Au trecut în trombă 
prin Runnymede şi începură să urce dealul Egham. Rulau de 
douăzeci de minute şi Smiley pusese o duzină de întrebări, fără 
să primească vreun răspuns ca lumea la niciuna dintre ale, şi îl 
apucase o frică sâcâitoare pe care refuza* s-o definească. 

— Mă surprinde că nu ti-au făcut şi ţie vânt o dată cu noi, 
spuse el, pe un ton nu prea plăcut, adunându-şi şi mai strâns 
poalele pardesiului. Aveai tot ce-ţi trebuie ca să fii dat afară: 
bun profesional, loial, discret. 

— M-au dat la vânătorii de scalpuri. 

— Dumnezeule, se cutremură Smiley şi, ridicându-şi 
gulerul până sub bărbia-i dublă, se lăsă pradă acestei amintiri, 
ceea ce-l păzea de altele şi mai tulburătoare: Brixton şi sinistra 


clădire a şcolii, care le servea drept cartier general vânătorilor 
de scalpuri. Numele oficial al vânătorilor de scalpuri era Secţia 
Călătorii. Fusese creată de Stăpânu' la propunerea lui Bill 
Haydon, la începuturile războiului rece, când asasinatul, răpirile 
şi şantajul erau monedă curentă, iar primul lor comandant 
fusese desemnat de către Haydon. Alcătuiau o unitate mică, de 
vreo doisprezece oameni, şi se aflau acolo pentru a se ocupa de 
acţiunile rapide, care erau „ prea murdare sau prea riscante 
pentru rezidenții implantaţi în străinătate. Adevărata muncă de 
informaţii, nu contenea Stăpânu' să le spună, se desfăşura pas 
cu pas şi avea o oarecare delicateţe. Vânătorii de scalpuri erau 
excepţia de la regulă. Nu lucrau nici pas cu pas, nici nu umblau 
cu mănuşi, fiind mai apropiaţi temperamental de Haydon decât 
de Stăpânu'. Şi lucrau de unul singur, motiv pentru care erau 
plasați departe de privirile indiscrete, în spatele vreunui zid de 
piatră, având deasupra cioburi de sticlă şi sârmă ghimpată. 

— Te-am întrebat dacă termenul „lateralism” îţi spune 
ceva. 

— Mai mult ca sigur că nu. 

— E doctrina la modă acum. înainte, structurarea se făcea 
pe verticală. Acum se realizează pe orizontală. 

— Ce vrei să spui? 

— Pe vremea ta, Prăvălia era organizată pe regiuni: Africa, 
ţările satelit, Rusia, China, Asia de Sud-Est si, ştii şi tu, aşa mai 
departe; fiecare regiune avea propriul ei vrăjitor, iar Stăpânu' 
stătea în ceruri şi ţinea de hăţuri. Ţi-aduci aminte? 

— Ei, a trecut o groază de-atunci. 

— Acum toate serviciile operative sunt sub aceeaşi 
pălărie. Centrala din Londra. S-a renunţat la împărţirea pe 
regiuni, s-a instaurat moda lateralismului. Bill Haydon este 
comandantul Centralei Londra, adjunctul său este Roy Bland, iar 
Toby Esterhase aleargă de la unul la altul ca un căţel. Sunt stat 
în stat. Au propriile lor secrete şi nu se amestecă cu pălmaşii. 
Ne dă mai multă siguranţă. 

— Pare o idee bună, spuse Smiley, ignorând deliberat 
insinuarea. 

Pe măsură ce amintirile începeau din nou să-i fiarbă-n cap, 
fu năpădit de un sentiment cu totul ciudat, că trăia aceeaşi zi de 
două ori, mai întâi cu Martindale, la club si, mai apoi, ca într-un 


vis, cu Guillam. Au trecut de o plantație de pini tineri. Lumina 
lunii se strecura în fâşii largi. 

— Se mai vorbeşte de..., dar Smiley lăsă întrebarea în 
suspensie, pentru al aborda mai pe ocolite. Se mai ştie ceva 
despre Ellis? 

— în carantină, răspunse Guillam sec. 

— Da! Desigur. Nu vreau să fiu indiscret. Dar, poate să se 
mişte? Ştiu că s-a făcut bine; poate să umble? Problemele cu 
spatele pot fi foarte supărătoare, după câte se pare. 

— Se spune că-i merge foarte bine. Ce mai face Ann, am 
uitat să te întreb. 

— Bine. Foarte bine. 

In maşină era întuneric să-ţi scoţi ochii. Au părăsit drumul 
principal şi rulau pe pietriş. Garduri întunecate de verdeață se 
ridicau de ambele părţi, au apărut nişte lumini, apoi un peror 
spaţios şi silueta înaltă a unei case, cu fel de fel de intrânduri, 
care se zărea deasupra pomilor. Ploaia încetase, dar când a ieşit 
la aer curat, Smiley a auzit de jur-împrejurul lui ticăitul 
picăturilor care se scurgeau de pe frunzele încă ude. 

Da, gândi el, şi când am venit aici ultima oară ploua; când 
numele lui Jim Ellis se afla pe prima pagină a ziarelor. 

S-au spălat pe mâini şi, în vestibulul având o înălţime 
impresionantă, au examinat accesoriile de alpinism ale lui 
Lacon, aşezate cu pioşenie pe o comodă Sheraton. Şedeau în 
semicerc cu faţa spre un fotoliu gol. Era cea mai urâtă casă pe o 
rază de kilometri întregi, iar Lacon o cumpărase aproape pe 
degeaba. „Palatul Regelui Arthur din Berkshire”, a numit-o el 
într-o zi, explicându-i lui Smiley, „construit de către un milionar 
abstinent”. Salonul era foarte spaţios, cu vitralii de şase metri 
înălţime şi o galerie din lemn de pin deasupra intrării. Smiley 
făcu inventarul lucrurilor cunoscute: o pianină pe care erau 
împrăştiate partituri, portrete vechi de clerici în haine preoțești, 
un teanc de invitaţii tipărite. Căută cu privirea vâsla Universităţii 
din Cambridge şi o descoperi atârnată deasupra şemineului. 
Ardea acelaşi foc, prea slab pentru această sobă imensă. 
Domina mai curând o atmosferă de sărăcie decât de bunăstare. 

— Te simţi bine la pensie, George? îl întrebă Lacon, ca şi 
cum îi zbiera în ureche unei mătuşi surde printr-un cornet 
acustic. Nu-ţi lipseşte căldura contactelor umane? Mie mi-ar 
lipsi, cred. Munca, vechii colegi. 


Era un lungan ciolănos, având aerul unui studentei lipsit 
de gratie: o combinaţie de preot şi de agent secret, după cum 
spunea Haydon, spiritualul Prăvăliei. Taică-su fusese înalt prelat 
în Biserica scoțiană, iar maică-sa avea şi ea urme de sânge 
albastru. Din când în când, jurnalele de duminică, mai snoabe, îi 
dedicau articole, apreciindu-l drept „stilul nou” pentru că era 
tânăr. Avea faţa brăzdată de tăieturi pentru că se bărbierea în 
grabă. 

— O, cred că mă descurc foarte bine, zău, spuse el 
politicos. Şi ca să întreţină conversaţia, adăugă: Da. Da. Sunt 
sigur că mă descurc. Şi tu? Toate-s bune? 

— Nu s-a schimbat cine ştie ce. Lucrurile merg înainte fără 
probleme. Charlotte a obţinut o bursă pentru Roedean, ceea ce 
nu-i rău deloc. 

— A, foarte bine. 

— şi soţia ta, tot în formă, tot asa? Vocabularul său 
amintea de acela al unui student. 

r în plină formă, mulţumesc; spuse Smiley încercând, plin 
de curtenie, să răspundă pe acelaşi ton. 

Se uitau spre uşile duble. Au auzit de departe ţăcănitul 
paşilor pe dalele de gresie. Două persoane, îşi spuse Smiley, 
bărbaţi amândoi. Uşile se deschiseră şi în prag apăru o siluetă 
înaltă. Pentru o fracțiune de secundă, Smiley zări un al doilea 
bărbat în spatele acestuia, brunet, scund şi prevenitor, dar 
numai primul intră în cameră, după care nişte mâini nevăzute 
închiseră uşile. 

—  Incuiaţi-ne, vă rog, strigă Lacon; auziră cheia 
învârtindu-se în broască. îl cunoşti pe Smiley, nu-i aşa? 

— Da, cred că da, spuse personajul, venind spre ei cu paşi 
mari din penumbră. Cred că mi-a dat ceva de lucru, nu-i aşa, 
domnule Smiley? 

Glasul său avea o dulceaţă meridională, dar nu puteai să 
te înşeli asupra accentului de om provenind din colonii. 

— Tarr, domnule, Ricky Tarr de la Penang. 

Reflexul focului din sobă îi lumină o parte din zâmbetul 
său îngheţat, lăsându-i un ochi în umbră ca o cavernă. 

— Fiul avocatului, vă mai aduceţi aminte? Haideţi, 
domnule Smiley, dumneavoastră mi-aţi schimbat primele 
scutece. 


Apoi, în mod absurd, au ajuns toţi patru în picioare, iar 
Guillam şi Lacon priveau ca nişte naşi, în timp ce Tarr îi strângea 
mâna lui Smiley, o dată, încă o dată şi apoi iarăşi ca pentru 
fotografi. 

— Ce mai faceţi, domnule Smiley? E o adevărată plăcere 
să vă văd, domnule. 

Dând în sfârşit drumul mâinii lui Smiley, se întoarse spre 
fotoliul care îi fusese rezervat, în timp ce Smiley gândea: da, cu 
Ricky Tarr s-ar fi putut întâmpla. Cu Tarr orice ţi se poate 
întâmpla. Doamne, îşi spuse el, acum două ore plănuiam să-mi 
găsesc refugiul în trecut. Simţi că i se usucă gâtul şi-şi spuse că 
trebuie să fie frica. 

Să fie zece ani? Doisprezece? Nu-l prinsese în momentul 
cel mai potrivit ca să aibă noţiunea timpului. Printre obligaţiile 
sale de atunci, Smiley o avea şi pe aceea de a-şi da acordul 
pentru recrutări: nimeni nu era luat fără gestul său aprobator şi 
nimeni nu intra în pregătire fără semnătura sa pe programul de 
instruire. Războiul rece era la apogeu şi era o mare cerere de 
vânători de scalpuri. Haydon ordonase rezidenţilor permanenţi 
din străinătate şi Prăvăliei să caute marfa potrivită. Steve 
Mackelvore, de la Djakarta, apăruse cu Tarr. Mackelvore era un 
vechi profesionist în domeniul informaţiilor, care folosea drept 
acoperire profesiunea de agent maritim. Dăduse peste Tarr beat 
criţă şi agresiv, umblând de nebun prin docuri, în căutarea unei 
fete,1l Rose, care îl lăsase cu ochii în soare. 

Dacă te luai după povestea pe care ţi-o înşira Tarr, el se 
înhăitase cu o bandă de belgieni care făceau trafic de arme între 
insule şi coastă. Nu-i putea suferi pe belgieni, se săturase până 
peste cap de traficul cu arme şi era furios că i-o furaseră pe 
Rose. Mackelvore şi-a făcut socoteala că se va încadra 
disciplinei şi că era destul de tânăr să poată fi antrenat pentru 
genul de operaţii de forţă pe care vânătorii de scalpuri le 
întreprindeau din dosul zidurilor acelei sinistre şcoli din Brixton. 
După verificările de rigoare, Tarr a fost expediat la Singapore 
pentru a fi cercetat mai îndeaproape, apoi la Grădiniţa de la 
Sarratt, pentru o a treia verificare. Acesta a fost momentul în 
care Smiley a intrat în scenă, în chip de moderator, într-o serie 
de întrevederi, unele destul de dure. Grădiniţa de la Sarratt era 
un centru de pregătire, dar oferea loc destul şi pentru alte 
activităţi. 


Tatăl lui Tarr era un avocat australian, care locuia la 
Penang, după cât se pare. Mama lui era o actriţă de mâna a 
doua din Bradford, care venise în Extremul Orient înainte de 
război cu o trupă de teatru englezesc. Tatăl acestuia, după cât 
îşi amintea Smiley, avea chemare de misionar şi predica prin 
clădirile parohiale locale. Mama avea un mic cazier judiciar în 
Anglia, dar tatăl lui Tarr, fie nu ştia, fie puţin îi păsa. La 
izbucnirea războiului, părinţii s-au refugiat la Singapore, pentru 
a-l pune pe micuţ la adăpost. Câteva luni mai târziu, Singapore 
a căzut, iar Ricky Tarr a început şcoala la închisoarea din Changi 
sub supravegherea japonezilor. La Changi, tatăl său predica 
mila lui Dumnezeu oricui avea urechi să-l asculte şi dacă 
japonezii nu l-ar fi persecutat, camarazii lui din închisoare ar fi 
făcut-o precis în locul acestora. O dată cu eliberarea, toţi trei s- 
au întors la Penang. Ricky a încercat să urmeze dreptul, dar 
chiulea de cele mai -multe ori, iar tatăl a dezlănţuit asupra lui 
câţiva predicatori zdraveni, care să-l bată până-i purifică 
sufletul. Tarr a şters-o în Borneo. La vârsta de optsprezece ani, 
se angajase deplin în traficul de arme şi dădea cu banii de-a 
azvârlită pe coastele insulelor indoneziene. aşa a dat 
Mackelvore de el. 

Criza malayisiană a izbucnit în momentul când îşi termina 
şi el stagiul la Grădiniţă. Tarr a fost repartizat la vechiul lui trafic 
de arme. Primii indivizi pe care i-a întâlnit au fost vechii săi 
prieteni belgieni. Erau, pe de o parte, prea preocupaţi cu 
furnizarea de arme pentru comunişti, ca să-şi mai bată capul 
unde fusese, şi, pe de altă parte, duceau lipsă de personal. Tarr 
le-a însoţit câteva transporturi pentru a le face praf legăturile, 
ca apoi să-i îmbete într-o noapte, să împuşte patru dintre ei, 
printre care şi pe Rose, şi să le dea foc vasului. S-a mai învârtit 
prin Malayisia şi a mai dat vreo două-trei lovituri înainte de a fi 
rechemat la Brixton, la pregătire de astă dată pentru Kenya sau 
ca să folosim un limbaj mai puţin sofisticat, ca să vâneze Mau- 
Mau pe bani. 

După Kenya, Smiley 1-a pierdut aproape total din vedere, 
dar au fost vreo două incidente pe care nu le-a uitat, deoarece 
puteau să se transforme în scandal şi despre care a trebuit să-l 
informeze pe Stăpânu'. în '64, Tarr a fost trimis în Brazilia, 
pentru a mitui de urgenţă un ministru al armamentului, despre 
care se ştia că era-n găleată cu banii. ' Tarr a fost prea brutal; 


ministrul a intrat în panică şi a avertizat presa. Tarr avea drept 
acoperire an paşaport olandez şi putea trece neobservat, dacă 
nu s-ar fi înfuriat serviciul secret olandez. în Spania, un an mai 
târziu, acţionând în urma unui pont furnizat de Bill Haydon, Tarr 
l-a şantajat - sau 1-a „prăjit”, cum ar spune vânătorii de 
scalpuri - pe un diplomat polonez, căruia i se încinseseră 
călcâiele după o dansatoare. Prima recoltă a fost bună, Tarr a 
primit felicitări şi o primă. Dar când s-a dus să se mai 
„servească” o dată, polonezul i-a mărturisit în scris 
ambasadorului său şi s-a aruncat, încurajat sau nu, de la 
fereastra de sus. 

La Brixton, se considera că avea o înclinaţie spre 
accidente. Dacă te-ai fi luat după expresia feţei juvenile pe cale 
de a îmbătrâni a lui Guillam, aşezat în micul grup plasat în 
semicerc în faţa focului de-abia pâlpâind, ar fi fost de spus mult 
mai multe şi mai rele decât atât. 

— Hai, cred că ar fi mai bine să-mi golesc sacul, zise Tarr 
jovial, lăsându-se în fotoliu. 

Capitolul 5 

— S-a întâmplat acum şase luni, începu Tarr. 

— în aprilie, interveni Guillam. Hai să fim “recişi, dacă se 
poate, vă rog. 

— Aprilie deci, spuse Tarr netulburat. Lucrurile mergeau 
destul de liniştit la Brixton. Cred că eram acolo vreo şase în 
aşteptare. Pete Sembrini, venit de la Roma, Cy Vanhofer, care 
tocmai dăduse o lovitură la Budapesta... - zâmbi el maliţios - 
ping-pong şi biliard în sala de aşteptare de la Brixton. Nu-i asa, 
domnule Guillam? 

— Era sezon mort. 

— Când, dintr-o dată, continuă Tarr, ne-am trezit cu un 
apel urgent din partea rezidentului nostru de la Hong-Kong. 

In oraş se afla o mică delegaţie comercială sovietică, nu 
de  cine-ştie ce importanţă, care umbla după aparatură 
electronică pentru Moscova. Unul dintre delegaţi o ţinea lanţ 
prin barurile de noapte. Se numea Boris. Domnul Guillam 
dispune de toate detaliile. N-avea dosar la noi. Era filat de vreo 
cinci zile, iar delegaţiei i se mai reţinuseră camere pentru încă 
vreo douăsprezece. Din punct de vedere politic, chestia era prea 
delicată pentru băieţii de acolo, dar s-au gândit că, luat direct, 
ar putea să ţină. Nu părea să fie cine ştie ce, dar poţi să ştii? 


Poate că trebuia să-l cumpărăm, ca să-l avem în stoc, nu-i aşa, 
domnule Guillam? 

In stoc, însemna să ai pe cineva laândemână pentru a-l 
vinde sau a-l schimba cu un alt serviciu de spionaj: un comerţ 
cu defectori de mâna a doua, cu care se ocupau vânătorii de 
scalpuri. 

Fără să-i dea atenţie lui Tarr, Guillam spuse: 

— Asia de Sud-Est era parohia lui Tarr. Se învârtea pe 
acolo fără să aibă nimic de făcut, aşa că i-am ordonat să 
cerceteze la faţa locului şi să-mi transmită telegrafic un raport. 

Ori de câte ori vorbea altcineva, Tarr cădea în visare. îşi 
fixa privirea pe acesta, i se aşeza o ceaţă pe ochi şi, înainte ca 
să vorbească din nou, făcea o pauză ca şi cum şi-ar fi revenit în 
simţiri. 

— aşa că am făcut ceea ce mi-a ordonat domnul Guillam, 
spuse el. Aşa fac întotdeauna, nu-i aşa, domnule Guilllam? Sunt 
băiat de treabă, chiar dacă sunt repezit. 

A plecat cu avionul a doua zi, seara, sâmbătă 31 martie, 
având un paşaport australian, în care figura ca agent pentru 
vânzări de automobile, şi alte două paşapoarte elveţiene 
virgine, pentru situaţii limită, ascunse în dublura valizei. Erau 
documente de salvare, care se completau în funcţie de 
împrejurări: unul pentru Boris, unul pentru el însuşi. Şi-a dat 
întâlnire în maşină cu rezidentul din Hong-Kong, nu departe de 
hotel, Golden Gate, pe Kowloon. 

La acestea, Guillam se plecă spre Smiley, şoptindu-i: 

— Tufty Thesinger, un bufon. Fost maior, în trupele regale 
de puşcaşi din Africa. Un tip numit de Alleline. 

Thesinger a prezentat un raport asupra mişcărilor lui Boris 
bazat pe o săptămână de supraveghere. 

— Boris era un tip cu adevărat ciudat, spuse Tarr. Nu 
reuşeam să-mi dau seama ce hram poartă. Pilea noapte după 
noapte fără întrerupere. N-a închis ochii o săptămână încheiată, 
iar filatorii lui Thesinger de-abia mai stăteau pe picioare. Ziua se 
ţinea de coada delegaţiei, vizitând uzine, intervenind în discuţii, 
făcând figura unui tânăr şi strălucitor funcţionar sovietic. 

— Cât de tânăr? întrebă Smiley. 

Guillam a intervenit: Dacă ar fi să te iei după cererea de 
viză, era născut la Minsk în 1946. 


— Seara, se întorcea la Alexandra Lodge, o dărăpănătură 
în North Point, unde era instalată delegaţia sovietică. Lua masa 
cu grupul şi pe la nouă o ştergea discret pe usa de serviciu, lua 
un taxi şi o apuca spre localurile de noapte de pe lângă 
Kowloon. Cârciuma lui preferată era Cat's Cradle de pe Queen's 
Road, unde dădea de băut oamenilor de afaceri din localitate şi 
se dădea drept mare sculă. Se-ntâmpla să stea până la miezul 
nopţii. De acolo, o tăia înapoi, prin tunel, către Wanchai, şi se 
oprea la un local, La Angelika, unde băutura era mai ieftină. 
Singur. La Angelika e o cafenea cu o bombă ordinară la subsol, 
frecventată de marinari şi de turişti, unde se pare că Boris se 
simţea în largul său. Dădea pe gât vreo trei-patru pahare şi 
păstra chitanţele. Consuma mai ales coniac si, din când în când, 
o vodcă. A avut o aventură cu o eurasiană, după care au umblat 
băieţii lui Thesinger, plătind-o ca să ciripească. Le-a spus că 
tipul se simţea foarte singur şi că stătea pe marginea patului, 
plângându-se că nevastă-sa nu-i aprecia geniul. Pasionantă 
informaţie, adăugă el sarcastic, în timp ce Lacon se repezi 
zgomotos spre cămin, adună jarul şi mai aţâţă focul. în noaptea 
aceea, am trecut pe la Cradle, să-l văd la faţă. Filatorii lui 
Thesinger fuseseră trimişi la culcare cu un pahar de lapte. Nu 
voiau să se bage. 

Câteodată, când vorbea, corpul lui Tarr era ca de lemn, ca 
şi cum îşi asculta propria-i voce înregistrată pe bandă. 

— A ajuns la zece minute după mine şi nu singur, era 
însoţit de o matahală de suedez blond, care ţâra după el o 
chinezoiacă, o târfă. Era întuneric, aşa că m-am instalat la o 
masă din apropiere. Au comandat scotch, Boris a plătit, iar eu 
stăteam cam la doi metri mai încolo,1 cu fata la orchestra aia 
amărâtă, ascultând ce vorbeau. Chinezoaica mică tăcea, nu 
scotea o vorbă, suedezul fiind cel care întreținea toată 
conversaţia. Vorbeau englezeşte. Suedezul 1-a întrebat pe Boris 
unde trăsese, iar Boris i-a spus că la Excelsior, ceea ce era o 
minciună împuţită fiindcă stătea la Alexandra cu toată trupa. 
Desigur, Alexandra e de mâna a paişpea, Excelsior sună mai 
bine. Gaşca s-a spart spre miezul nopţii. Boris a spus că trebuie 
să se întoarcă acasă, că a doua zi are o mulţime de treabă. Asta 
era o a doua minciună, pentru că e ducea acasă cum se ducea 
şi ăla, cum îi zice, Jekyll şi Hyde, aşa e, doctorul cumsecade care 
se deghiza ca să-şi facă de cap. Aşa că, cine-ce era Boris? 


Pentru o clipă nu-i veni nimeni în ajutor. 

— Hyde, spuse Lacon, adresându-se mâinilor sale 
muncite. S-a reaşezat şi le-a încrucişat pe genunchi. 

— Hyde, repetă Tarr. Mulţumesc, domnule Lacon. 
Totdeauna m-am gândit la dumneavoastră ca la un om citit. 
Deci îşi plătesc consumaţia şi eu o şterg spre Wanchai, ca să 
ajung înaintea lui la Angelika. în acel moment am avut 
certitudinea că ceva nu era în regulă. 

Tarr enumera pe degetele sale lurâgi, descărnate, 
motivele: în primul rând, n-a văzut în viaţa lui o delegaţie 
sovietică care să nu aibă cel puţin două gorile, a căror treabă 
era să-iimpiedice pe băieţi să intre-n-găleată. Atunci, cum de 
reuşea Boris să le scape din frâu noapte de noapte? în al doilea 
rând, nu-i plăcea felul în care Boris îşi arăta peste tot valuta 
străină. Pentru un funcţionar sovietic, era ceva împotriva naturii, 
insista el: 

— Pur şi simplu, pentru că nu are leţcaie. lar dacă are, îi 
cumpără mărgele franţuzoaicei lui. Şi, în al treilea rând, nu-mi 
plăcea cum minţea. Şi apoi, era prea gargaragiu ca să fie un tip 
cinstit. 

Tarr a aşteptat la Angelika şi peste nici o jumătate de oră 
şi-a făcut apariţia domnul Hyde, singur-singurel. 

— S-a aşezat şi a comandat de băut. Asta-i tot ce face. Stă 
şi soarbe din pahar, ca o fată nedansată. Mama lui! « 

Lui Smiley îi veni din nou rândul să beneficieze din plin de 
şarmul lui Tarr: 

— Ce înseamnă toate acestea, domnule Smiley? înţelegeţi 
ce vreau să spun? Mă interesează micile detalii, se destăinui el, 
adresându-i-se tot lui Smiley. Luaţi numai felul în care s-a 
aşezat. Credeţi-mă, domnule, dacă am fi fost noi acolo, nu am fi 
găsit un loc mai bun ca Boris. Era în apropierea ieşirilor şi a 
scării'putea observa excelent usa de intrare şi ce se întâmpla 
acolo, era dreptaci şi din stânga era acoperit de un zid. Boris era 
un profesionist, domnule Smiley, nu este nici un dubiu în 
privinţa aceasta. Aştepta o legătură, poate că-acţiona drept 
cutie de scrisori sau, poate, îşi ţâra haina aşteptând să fie 
abordat de -un>» amărât ca mine. Şi acum, ascultați: una e să-l 
prăjeşti pe un membru al unei delegaţii comerciale de mâna a 
treia şi alta e să te-arunci asupra unui tip tare, format la Centru, 
nu-i aşa, domnule Guillam? 


— De la reorganizare încoace, explică Guillam, vânătorii 
de scalpuri nu mai au dreptul să pescuiască agenţi dubli. 
Trebuiau semnalaţi pe loc Centralei Londra. Băieţii au în acest 
sens instrucţiuni precise semnate de către Bill Haydon în 
persoană. Dacă miros cel mai mic semn de refuz, o lasă baltă. Și 
adăugă, mai ales pentru Smiley: In condiţiile lateralismului, 
autonomia noastră e limitată la sânge. 

— Am mai fost amestecat în treburi de joc dublu-dublu, 
spuse Tarr pe un ton de călugăriţă jignită. Credeţi-mă, domnule 
Smiley, sunt o adunătură de viermi. 

— Nu mă-ndoiesc, spuse Smiley, potrivindu-şi ochelarii cu 
un gest afectat. 

Tarr i-a telegrafiat lui Guillam, „0-0”, şi-a rezervat un bilet 
de avion de întoarcere şi s-a dus la cumpărături. Cu toate 
acestea, cum nu era nici o cursă până joi, s-a gândit că înainte 
de a pleca, nu de alta dar să arate că a meritat drumul, ar putea 
să scotocească, de asemenea, prin camera lui Boris. 

— Alexandra este într-adevăr o dărăpănătură aproape în 
ruină, domnule Smiley, dincolo de Marble Road, cu tot felul de 
balcoane de lemn. lar broaştele, ce să mai vorbim, se deschid 
numai când te văd apropiindu-te. 

La puţin timp după aceea, Tarr se afla în camera lui Boris, 
cu spatele la uşă, aşteptând ca ochii să i se obişnuiască cu 
întunericul. Stătea încă acolo când, din pat, auzi vocea 
somnoroasă a unei femei, care i se adresa în ruseşte. 

— Era nevasta lui Boris, explică Tarr. Plângea. Ştiţi ce, o 
să-i spun Irina, de acord? Domnul Guillam cunoaşte detaliile. 

Smiley obiectă imediat: era imposibil să fie nevastă-sa. 
Centrul nu le-ar fi permis să iasă din Rusia amândoi în acelaşi 
timp, rețin pe unul şi-i dau drumul celuilalt. 

— Căsătorie în baza dreptului cutumiar, spuse sec 
Guillam. Neoficială, dar permanentă. 

— Invers decât se face> acum, spuse Tarr ricanând, 
neadresându-se nimănui, în nici un caz lui Smiley, iar Guillam se 
uită din nou la el cu o privire' răutăcioasă. 

Capitolul 6 

De la bun începutul acestei întâlniri, Smiley adoptase un 
aer impenetrabil de Buddha, din care nici povestirea lui Tarr, 
nici rarele interjecţii ale lui Lacon şi ale lui Guillam nu au reuşit 
să-l scoată. Stătea jos, lăsat pe spate, cu picioarele-i scurte 


îndoite, capul înainte şi cu mâinile sale pufoase încrucişate pe 
burta proeminentă. Pleoapele lui grele se închiseseră în spatele 
lentilelor groase. Nu se mişca decât pentru a-şi şterge ochelarii 
cu dublura de mătase a cravatei şi, când o făcea, avea o privire 
umedă, dezarmată, întrucâtva stânjenitoare pentru cei care îl 
priveau în acele momente. Intervenţia sa şi mârâitul de 
neînțeles, dar foarte afectat, care a urmat explicaţiei lui Guillam, 
a avut pentru cei de faţă efectul unui semnal, fiind urmat 
aproape imediat de un hârşâit de fotolii şi de glasuri care se 
dregeau. Lacon a atacat primul: 

— George, ce bei de obicei? Pot să te servesc cu un scotch 
sau vrei altceva? îi oferea de băut cu grija cu care îi dai cuiva o 
aspirină contra durerii de cap. Am uitat să te întreb adineaori, se 
scuză el. Hai, George, ia o gură de ceva, să te întărească. E 
iarnă la urma urmelor. Chiar nu vrei o gură de ceva? 

— Mulţumesc, mă simt foarte bine, spuse Smiley. 

Ar fi dorit puţină cafea, dar, fără să ştie de ce, nu s-a 
simţit în stare să ceară. în plus, şi-a mai adus aminte că era 
îngrozitoare. 

— Guillam?! continuă Lacon. Nu. Nici lui Guillam nu-i 
venea să accepte de băut de la Lacon. 

Lui Tarr nu i-a oferit nimic, acesta continuându-şi 
relatarea. 

A acceptat cu calm prezenţa Irinei, spuse el. îşi pregătise 
o poveste înainte de a intra în clădire şi-şi juca acum rolul cu 
multă precizie. N-a scos pistolul, nici nu i-a acoperit gura cu 
mâna, n-a făcut niciuna din aiurelile astea, afirma el, spunând în 
schimb că a venit să vorbească cu Boris despre o problemă 
personală, că îi părea rău, dar că avea intenţia fermă să rămână 
acolo până la reîntoarcerea lui Boris. într-o australiană 
curgătoare, cum îi stătea bine unui agent de vânzări de 
automobile scandalizat, venit de la antipozi, îi spuse că, deşi nu 
vroia să se amestece în treburile nimănui, al naibii să fie dacă se 
va lăsa jumulit într-o singură noapte de bani şi de gagică de 
către un nenorocit de rusnac, care nu avea cu ce să-şi plătească 
plăcerile. A reuşit să mimeze furia, neridicând totuşi glasul, şi 
apoi a aşteptat să-i vadă reacţia. 

— Şi iată cum a început totul, spuse Tarr. 


Era unsprezece şi jumătate când a pătruns în camera lui 
Boris. A plecat la unu şi jumătate cu promisiunea unei întâlniri 
pentru seara următoare. Situaţia era atunci cu totul alta. 

— N-am făcut nimic nelalocul său, credeţi-mă. Ne-am 
despărţit pur şi simplu prieteni buni, înţelegeţi, domnule Smiley? 

Pentru o clipă, cu zâmbetul său afabil, avea aerul că-şi 
arogă dreptul de a cunoaşte cele mai preţioase secrete ale lui 
Smiley. 

— înţeleg, răspunse acesta plictisit. 

Prezenţa Irinei la Hong Kong nu avea nimic deosebit şi nu 
era nici un motiv ca Thesinger să fie informat în acest sens, 
explică Tarrlrina era ea însăşi membră cu drepturi depline a 
delegaţiei. Era expertă în achiziţionarea de textile. 

— Ca să fim drepţi, era mai bună decât omul ei, dacă pot 
să-i spun aşa. Era o copilă, puţin cam prețioasă pentru gustul 
meu, dar era tânără şi avea un zâmbet al naibii de fermecător 
când se oprea din plâns. In mod curios, Tarr roşi. Era o 
companie foarte plăcută, insistă el, ca şi cum ar fi susţinut 
contrariul. Când domnul Thomas din Adelaide a intrat în viaţa ei, 
se afla la capătul puterilor, neştiind ce să mai facă cu apucatul 
ăla de Boris. Şi-a închipuit că eram Arhanghelul Gavril. Cui putea 
să-i vorbească despre soţul ei fără să-i facă acestuia vreun rău. 
Nu avea nici un prieten în delegaţie şi nici la Moscova nu avea 
pe nimeni în care să aibă încredere, spunea ea. Când n-ai trecut 
prin aşa ceva, nu poţi să ştii ce înseamnă să întreţii o relaţie 
aproape terminată, aflându-te tot timpul pe drumuri. 

Smiley căzu din nou într-o transă adâncă. 

— Hotel după hotel, oraş după oraş, neavând voie să 
vorbeşti normal cu localnicii sau să-ţi zâmbească un străin, iată 
cum îşi descria ea viaţa. După părerea ei, era o situaţie absolut 
îngrozitoare, domnule Smiley, şi în sprijinul celor afirmate 
veneau o avalanșă de blesteme şi o sticlă de votcă goală lângă 
pat. De ce nu putea fi şi ea ca toţi oamenii normali? repeta fără 
încetare. De ce nu se putea bucura de lumina soarelui pe care ni 
l-a dat bunul Dumnezeu, ca ceilalţi dintre noi? îi plăcea să 
călătorească, îi plăceau copiii din străinătate, de ce n-ar fi putut 
avea şi ea un copil născut liber, nu în captivitate! Nu contenea 
să repete: născut liber, născut în captivitate. „Am o fire veselă, 
Thomas. Sunt o fată normală, sociabilă. îmi plac oamenii: de ce 
trebuie să-i înşel, dacă îi iubesc?” Şi apoi, adăugă ea, 


nenorocirea era că fusese aleasă, cu mult timp în urmă, pentru 
o treabă care a făcut-o rece ca o bătrână şi a despărţit-o de 
Dumnezeu. De aceea băuse şi de aceea plângea. în acel 
moment, aproape că uitase că avea un soţ şi îşi căuta mai 
curând scuze ca să-şi prelungească momentele plăcute. Ezită 
din nou. Am intuit, domnule Smiley. în fata aceasta era o mină 
de aur. Am simţit-o de la bun începtut. Cunoaştere înseamnă 
putere, după cum se spune, domnule, iar lrina era puternică, tot 
aşa cum era de calitate. Poate că era hotărâtă să meargă până- 
n pânzele albe, dar putea în acelaşi timp să se dăruiască trup şi 
suflet. Ştiu să recunosc generozitatea la o femeie, atunci când o 
are, domnule Smiley. Asta-i talentul meu. lar femeia asta era 
foarte hotărâtă să fie generoasă. Isuse Cristoase, cum să descrii 
o intuiţie? Sunt unii care au harul să simtă când există o vână de 
apă sub pământ. 

Părea să se aştepte la un oarecare semn de simpatie, aşa 
că Smiley îi spuse: 

— înţeleg, şi se trase de lobul urechii. 

Uitându-se la el cu un aer ciudat de supunere, Tarr 
rămase câteva clipe tăcut. 

— Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţa a 
fost să-mi anulez biletul de avion şi să mă mut la alt hotel, 
continuă el. 

Smiley făcu brusc ochii mari. 

— Ce-ai comunicat Londrei? 

— Nimic. 

— De ce? 

— De tâmpit şi de viclean ce este, spuse Guillam. 

— Poate fiindcă mi-am închipuit că domnul Guillam îmi va 
spune „Vino acasă, Tarr”, replică el, aruncându-i lui Guillam o 
privire cu subînţelesuri, rămasă fără răspuns. Ştiţi, demult, când 
eram încă puşti, am făcut prostia să mă las dus de o damă. 

— S-a făcut de râs cu o poloneză, spuse Guillam. îi intuise 
şi ei generozitatea. 

— Ştiam că lrina nu era o cursă întinsă mie, dar cum 
puteam să mă aştept să fiu crezut de domnul Guillam? In nici un 
caz. 

— L-ai anunţat pe Thesinger? 

— Cum naiba, bineînţeles că nu. 

— Ce explicaţii ai dat Londrei pentru amânarea plecării? 


— Trebuia să iau avionul de joi. Mi-am făcut socoteala că 
până marţi nimeni nu-mi va observa lipsa la Londra. Mai ales că 
dădusem chix cu Boris. 

— N-a dat nici o explicaţie, luni fiind trecut absent 
nemotivat, spuse Guillam. A încălcat toate regulile posibile. Spre 
mijlocul săptămânii, până şi Bill Haydon făcea tămbălău. Şi eu 
trebuia să ascult, adăugă el pe un ton înţelept. 

Oricum, Tarr şi Irina s-au întâlnit două seri la rând. Prima 
întâlnire a avut loc într-o cafenea şi a cam şchiopătat. Şi-au luat 
o mulţime de precauţii nu cumva să fie văzuţi, pentru că Irina 
era înspăimântată de moarte, nu atât din cauza soţului ei, cât 
din aceea a securiştilor din delegaţie, gorilele cum le spunea 
Tarr. A refuzat să bea şi tremura ca varga. A doua seară, Tarr 
mai aştepta ca ea să-şi manifeste generozitatea. Au luat 
tramvaiul până la Victoria Peak, înghesuiți între matroane 
americane, cu şosete albe şi cu cozoroace de soare pe cap. In 
cea de a treia seară, a închiriat o maşină şi a dus-o în New 
Territories, până când a apucat-o tremuriciul, ştiindu-se atât de 
aproape de frontiera chineză, şi au fost nevoiţi să se reîntoarcă 
în grabă în port. Cu toate acestea, plimbarea a încântat-o şi 
pomenea adesea frumuseţea echilibrată a peisajului, a lacului 
plin de peşti şi a orezăriilor. La rândul său, Tarr a fost mulţumit 
de plimbare pentru că le dovedise amândurora că nu erau 
urmăriţi. Dar lrina nu-şi dăduse încă drumul, după cum spunea 
el. 

— Acum o să vă spun un lucru al naibii de ciudat în 
legătură cu acest stadiu al jocului. La început, am făcut pe 
Thomas australianul de la cap la coadă. l-am înşirat vrute şi 
nevrute în legătură cu o fermă pentru creşterea oilor în 

* apropiere de Adelaide şi despre o casă mare în centrul 
oraşului, cu faţada de sticlă şi cu o firmă luminoasă -,„Thomas”. 
Nu m-a crezut. Dădea din cap cu un aer distrat, aşteptând să-mi 
termin numărul, spunând apoi „Da, Thomas”, „Nu, Thomas” şi 
schimba subiectul. 

In cea de a patra seară, a dus-o cu maşina pe dealurile ce 
dădeau spre coasta de nord şi, acolo, Irina i-a mărturisit lui Tarr 
că s-a îndrăgostit de el şi că lucra, atât ea, cât şi soţul ei, pentru 
Centrul Moscova şi că ştia că Tarr era şi el de meserie; 1-a 
recunoscut după aerul său mereu preocupat şi după modul în 
care ştia să asculte cu privirile. 


—  Ajunsese la concluzia că eram colonel britanic de 
informaţii, continuă Tarr, fără nici cel mai mic zâmbet. Acum 
plângea, acum râdea şi, după părerea mea, era pe trei sferturi 
nebună de legat. Pe de o parte, vorbea ca o eroină smintită 
dintr-un roman de trei parale, pe de alta, ca o copilă cuminte de 
la mahala. Englezii erau preferaţii ei. Gentlemeni, spunea ea. l- 
am adus o sticlă de votcă şi în cincisprezece secunde a şi dat 
jumătate din ea pe gât. Uraa, pentru gentlemenii englezi. Boris 
era agent operaţional, iar Irina se afla acolo ca să-l sprijine. Era 
o acţiune în doi şi va veni o zi când va vorbi ea cu Percy Alleline 
şi-i va mărturisi numai lui un mare secret. Boris avea misiunea 
să pescuiască oameni de afaceri din Hong Kong şi mai servea şi 
drept cutie poştală rezidentului sovietic local. Irina transmitea 
mesajele, reducea textele la micropuncte şi făcea pe operatorul 
radio, transmițând pe repede pentru a deruta serviciile de 
ascultare. Aşa arătau lucrurile pe hârtie, înţelegeţi? Cele două 
baruri de noapte foloseau drept locuri de întâlnire şi de 
retragere pentru legătura sa locală. Dar tot ceea ce dorea Boris 
cu adevărat era să bea,” să umble după dansatoare şi să-şi 
plângă de milă. Sau să umble creanga câte cinci ore la rând 
pentru că nu suporta să stea în aceeaşi cameră cu nevastă-sa. 
Irina nu făcea decât să-l aştepte plângând, matolindu-se şi 
visând cum ar sta ea singură la gura sobei cu Percy povestindu-i 
tot ce ştia. Am lăsat-o să vorbească acolo pe deal, în maşină. N- 
am făcut nici o mişcare ca să nu rup vraja. Am privit cum se lăsa 
asfinţitul în port şi un răsărit de lună minunat, apoi ţăranii care 
se prelingeau cu cobiliţele şi lămpile lor cu gaz. Nu mai lipsea 
decât Humphrey Bogart în smoching. Am pus frână la votcă şi 
am lăsat-o să-şi bată gura în continuare. N-am schiţat nici o 
mişcare. Vă jur, domnule Smiley. Fiţi sigur că aşa a fost, declară 
el pe acel ton dezarmat al omului care moare de dorinţa de a fi 
crezut, dar Smiley stătea cu ochii închişi şi făcea pe surdul la 
orice rugăminte. 

— Pur şi simplu s-a dezlănţuit, explică Tarr, ca şi cum ar fi 
fost un accident, neaşteptat, un lucru în care n-a avut nici un fel 
de amestec. Mi-a povestit întreaga ei viaţă, de la naştere până 
la colonelul Thomas, adică eu. Mămica, tăticu, primele iubiri, 
recrutarea, instruirea, împuţita aia de căsătorie pe jumătate 
ratată şi marele joc. Cum ea şi cu Boris au fost instruiți în echipă 
şi au rămas împreună de atunci: una din acele legături 


'importante de nedesfăcut. Mi-a mărturisit adevăratul ei nume, 
numele de cod şi numele de acoperire sub care călătorea şi 
emitea; apoi a umblat în poşetă şi mi-a arătat toată aparatura 
cu care îşi făcea jongleriile; stiloul gol şi programul de emisie 
strâns înăuntru; aparatul de fotografiat ascuns şi restul 
bazarului. „Stai, să vadă Percy toate astea”, i-am spus „eu, 
făcându-mă că intru în joc. Materialul era de serie, nu de foarte 
mare fineţe, totuşi de calitatea întâi. Şi ca să pună capac, a 
început să-mi toarne toată reţeaua sovietică dela Hong Kong: 
aducătorii, case secrete, căsuțe poştale, toată şmecheria. 
Simţeam că înnebunesc încercând să tin minte tot. 

— Dar ai reuşit, zise Guillam sec. 

— Da, recunoscu Tarr. Reţinuse aproape tot. Ştia că nu-i 
spusese întregul adevăr, dar era conştient că era greu să obţină 
adevărul adevărat de la una care făcea meserie de când era o 
fetişcană, dar a apreciat că, pentru o începătoare, se descurca 
destul de bine. 

— Nu ştiu cum, dar parcă-mi părea rău pentru ea, spuse 
el, într-o altă izbucnire de pretinsă confesiune. Aveam impresia 
că ne aflam pe aceeaşi lungime de undă, zău. 

— Chiar asa, izbucni Lacon dintr-o dată, într-una din rarele 
sale intervenţii. Era alb ca varul, dar n-aveai de unde să ştii 
dacă de furie sau dacă era efectul luminii zorilor care se filtra 
prin jaluzele. 

Capitolul 7 

— Mă aflam într-o situaţie ciudată. Ne-am revăzut a doua 
zi şi în ziua următoare şi mi-am zis că dacă nu se sonase încă, 
oricum nu mai avea mult. Ba îşi imagina cum o să-i dea Percyo 
treabă de prima mână la Prăvălie în care să lucreze pentru 
colonelul Thomas, ba începea să se certe ca naiba cu mine dacă 
ar trebui să fie locotenent sau maior. O clipă mai târziu spunea 
că nu mai voia să facă niciodată spionaj, pentru nimeni, şi că nu 
dorea decât să crească flori şi să se culce cu Thomas. Nu 
termina bine cu asta, că începea chestia cu mănăstirea: cum o 
să-i purifice sufletul maicile baptiste. îmi venea să mor, nu alta. 
Cine dracu' a mai auzit de maici baptiste? am întrebat-o eu. Ce 
contează, mi-a spus ea, baptiştii sunt cei mai în regulă, maică-sa 
era ţărancă şi ştia ea ce ştia. Acesta era cel de-al doilea mare 
secret pe care voia să mi-l împărtăşească. Şi atunci, care era 
primul? am întrebat-o eu. N-a ţinut. îi dă înainte că suntem în 


pericol de moarte, că e mai grav decât pot să-mi închipui, că n- 
avem nici o şansă niciunul dintre noi dacă nu vorbeşte cu 
Fratele Percy. Ce pericol, pentru numele lui Dumnezeu? Ce ştii 
tu şi nu ştiu eu? îşi dădea aere ca un păun, dar când insistam 
tăcea mâlc şi mi-era o frică de moarte să n-o şteargă acasă în 
fuga mare şi să-i ciripească totul lui Boris. în plus, începeam să 
intru în criză de timp. Era deja miercuri şi delegaţia trebuia să ia 
avionul spre Moscova vineri. îşi cunoştea bine meseria, dar cum 
puteam să mă încred într-o zăpăcită ca ea? Ştiţi şi 
dumneavoastră cum sunt femeile îndrăgostite, domnule Smiley, 
de-abia dacă. Dar Guillam îl întrerupse: 

— Auzi, stai în banca ta, nu ne mai învăţa tu pe noi, îi 
spuse el pe un ton de comandă. Tarr făcu pentru o clipă o mutră 
îmbufnată. 

— Tot ceea ce ştiam era că Irina voia să treacă în Vest, să 
vorbească cu Percy, cum spunea ea. Mai avea trei zile şi cu cât 
se hotăra mai repede cu atât era mai bine pentu toată lumea. 
Dacă mai aşteptam, s-ar fi putut să se răzgândească. aşa că m- 
am hotărât şi m-am dus la Thesinger, la prima oră, tocmai când 
deschidea prăvălia. 

— Miercuri, 11, murmură Smiley, când în Londra se crăpa 
de ziuă. 

— Bănuiesc că Thesinger şi-a închipuit că sunt o arătare. 
„Trebuie să comunic cu Londra, să transmit un mesaj personal 
către şeful Centralei Londra”, i-am spus eu. S-a împotrivit cât a 
putut, dar m-a lăsat s-o fac. M-am aşezat la biroul său şi am 
cifrat eu însumi mesajul pe o hârtie, fără nici un fel de copie, în 
timp ce Thesinger mă urmărea ca un câine gata-gata să mă 
sfâşie. A trebuit să-i garnisim începutul şi sfârşitul cu tot felul de 
termeni comerciali, pentru că Thesinger trecea drept exportator. 
Asta mi-a mai luat o jumătate de oră. Eram nervos, nervos de-a 
binelea. Apoi am dat foc la hârtia aia blestemată şi am bătut 
mesajul la telex. în acea clipă nimeni pe lume nu ştia ce 
însemnau toate cifrele acelea, nici Thesinger, nimeni în afară de 
mine. Ceream statut necondiţionat de transfug pentru lrina cu 
procedură de urgenţă. Ceream toate avantajele la care ea nici 
măcar nu făcuse aluzie: bani, cetăţenie, o nouă identitate, nici 
un fel de publicitate şi un loc în care să se adăpostească. La 
urma urmelor, eram omul ei de afaceri, nu-i aşa, domnule 
Smiley? 


Smiley îi aruncă o privire ca şi cum era surprins că i se 
adresase lui: 

— Da, îi spuse el foarte amabil. Cred că într-o oarecare 
măsură asta erai. 

— După câte îl ştiu, spuse Guillam aproape în şoaptă, nu 
s-a oprit el doar la atât. 

Inţelegând aluzia sau ghicindu-i sensul, Tarr s-a înfuriat: 

— E o minciună sfruntată, urlă el, înroşindu-se până-n 
albul ochilor. E o... îl fulgeră cu privirea pe Guillam şi continuă: 

— Am prezentat succint cariera ei până la zi, informaţiile 
la care avea acces, inclusiv cu ce se ocupase la Centru. Am 
cerut anchetatori şi un avion militar. Ea credea că solicitam o 
întrevedere personală cu Percy Alleline pe teren neutru, dar mi- 
am zis că o să depăşim noi cumva chestia asta la momentul 
potrivit. Am propus să se trimită şi doi agenţi » lui Esterhase să 
se ocupe de ea şi, dacă se poate, un medic din serviciul lor. _ 

— De ce era nevoie de agenţi? întrebă Smiley sec. Aştia 
nu au dreptul să se ocupe de transfugi. 

Agenţii făceau parte din haita lui Toby Esterhase, care nu- 
şi aveau baza la Brixton, ci la Acton. Treaba lor era să asigure 
sprijinul pentru diverse operaţiuni: fââaj, ascultare, transport şi 
case secrete. 

— A, dar Toby s-a ajuns bine de tot faţă de cum îl ştiaţi 
dumneavoastră, domnule Smiley, îi explică Tarr. Se zice că până 
şi filatorii lui „de rând se preumblă în Cadillacuri. Le-ar lua şi 
pâinea de la gură vânătorilor de scalpuri, dacă li se iveşte 
ocazia, n-am dreptate, domnule Guillam? 

— Dintre ei se recrutează cei mai mari tâlhari ai Centralei 
Londra, spuse Guillam scurt. Face parte din lateralism. 

— Mi-am făcut socoteala că anchetatorilor le vor trebui 
şase luni ca să scoată de la ea tot ce ştie. Nu ştiu pentru ce 
motiv, era înnebunită după Scoţia. Murea de dorinţa de a-şi 
petrece restul vieţii acolo. Cu Thomas. Să ne creştem copiii 
printre bălării. Am adăugat adresa pentru corespondenţă la 
Centrala Londra, am făcut menţiunea urgent şi specificarea că 
trebuia descifrată doar de un ofiţer. 

— Este noua formulă folosită pentru a limita numărul de 
indivizi care pot citi un mesaj, interveni Guillam. Se presupune 
că astfel se evită prelucrarea mesajelor în sala de decodificare. 

— Dar nu la Centrala Londra? întrebă Smiley. 


— Treaba lor! 

— Ai auzit, presupun, că Bill Haydon a obţinut postul ăsta? 
spuse Lacon, întorcându-se brusc către Smiley. Şef al Centralei 
Londra? Este efectiv şeful operaţiunilor, aşa cum era Percy pe 
vremea Stăpânului. Au schimbat toate numele, asta-i treaba. Ştii 
cum reacţionează vechii tăi prieteni când e vorba de nume. Ar 
trebui să-i explici Guillam, să-l pui la curent. 

— Mi-am făcut o imagine, mulţumesc, spuse Smiley 
politicos. lar pe Tarr îl întrebă cu un aer fals visător: 

— Vorbea de un mare secret, parcă aşa spuneai? 

— Da, domnule. 

— Ai făcut vreo aluzie la aceasta în telegrama ta către 
Londra? * 

Atinsese o coardă sensibilă, nu era nici un dubiu, pentru. 
că Tarr tresări şi aruncă o privire suspicioasă către Lacon, apoi 
către Guillam. 

Înţelegând ce vrea să spună, Lacon se grăbi să formuleze 
o disculpare: 

— Smiley nu ştie nimic în plus faţă de ceea ce i-ai relatat 
tu până acum în această cameră, spuse el. Este exact, Guillam? 
Acesta aprobă din cap, fără să-l scape din ochi pe Smiley. 

— Am comunicat Londrei ce mi-a spus ea, recunoscu Tarr 
îmbufnat, ca şi cum l-ar fi privat cineva de o poveste grozavă. 

— Cum ai formulat exact? spuse Smiley. Mă întreb dacă îţi 
aduci aminte. 

— Pretinde că deţine şi alte informaţii cruciale în inte-resul 
Prăvăliei, dar nedivulgate încă.” Cam asta am spus sau, oricum, 
p-aici. 

— Mulţumesc, mulţumesc foarte mult. Aşteptau ca Tarr să 
continue. 

— l-am cerut şefului Centralei Londra să-l informeze pe 
domnul Guillam, aici de faţă, că eram din nou cu picioarele pe 
pământ şi că nu trăgeam chiulul ca să-mi fac damblaua. 

— Aşa î fost? întrebă Smiley. 

— Nu m-a informat nimeni cu nimic, spuse sec Guillam. 

— M-am foit fără rost toată ziua în aşteptarea unui 
răspuns, dar până seara n-a sosit nimic. lrina şi-a făcut treaba 
ca de obicei. Am insistat să facă asa, mă-nteleseti. Ar fi voit să 
pretexteze că avea o stare febrilă şi că trebuia să stea la pat, 
dar nici n-am vrut să aud de aşa ceva. Delegaţia trebuia să 


viziteze nişte uzine din Kowloon şi i-am spus să meargă cu 
ceilalţi şi să arate cât e de deşteaptă. Am pus-o să jure că nu va 
pune gura pe sticlă. Nu voiam ca, în ultimul moment, să fie 
amestecată într-o treabă de amator. Voiam ca totul să se 
desfăşoare normal până în momentul în care ar fi şters-o. Am 
aşteptat până seara şi am revenit cu o telegramă „urgentă”. 

Privirea înceţoşată a lui Smiley s-a fixat asupra chipului 
palid din faţa lui. 

— Aveai totuşi o confirmare, nu-i asa? întrebă el. 

— Mesaj primit. Asta a fost tot. Am stat ca pe ghimpi toată 
noaptea. în zori, încă nu primisem nici un răspuns. Mi-am zis, 
atunci, poate că avionul RAF se află în zbor spre noi. Londra 
vrea să câştige timp, ca să clarifice totul înainte de a mă aduce 
înapoi. înţelegeţi, atunci când eşti atât de departe de ei eşti 
obligat să crezi că-şi văd de treabă cum se cuvine. Orice ai 
gândi despre ei, trebuie să crezi acest lucru. Şi, de altfel, li se 
mai întâmplă din când în când să fie în regulă, am dreptate, 
domnule Guillam? 

Nimeni nu-i veni în ajutor. 

— îmi făceam griji pentru Irina, înţelegeţi? Eram al 
dracului de sigur că dacă mai trebuia să aştepte o zi în plus, va 
claca. Până la urmă, răspunsul a sosit. Dar numai răspuns nu 
era. Trăgeau de timp: „Spuneţi-ne în ce secţii a lucrat, numele 
contactelor anterioare şi ale relaţiilor din cadrul Centrului 
Moscova, numele şefului ei actual, data recrutării de către 
Centru.” Sfinte Sisoie, şi câte şi mai câte din acestea. Am 
expediat un răspuns rapid, pentru că aveam întâlnire cu ea la 
ora trei lângă biserică... 

— Care biserică? întrebă Smiley din nou. 

— Baptistă engleză. Spre stupefacţia generală, Tarr roşi 
din nou. îi plăcea să se ducă acolo. Nu pentru slujbă, ci doar ca 
să simtă atmosfera. M-am învârtit pe lângă intrare, încercând să 
par cât se poate de natural, dar ea nu s-a arătat. Era pentru 
prima oară că nu venea la întâlnire. Ca măsură de siguranţă, 
stabilisem o a doua întâlnire trei ore mai târziu, în vârful 
dealului, şi coborârea, un minut cincizeci de secunde, până la 
biserică, unde trebuia să ne reîntâlnim. Dacă avea necazuri, 
trebuia -să-şi lase costumul de baie pe marginea ferestrei. Era 
nebună după înot, se bălăcea în fiecare zi. M-am dus în goană la 


Alexandra: nici urmă de costum de baie. Aveam de omorât două 
ore şi jumătate. Nu puteam face altceva decât să aştept. 

— Care a fost gradul de prioritate pe care 1-a avut 
telegrama Centralei Londra către tine? întrebă Smiley. 

— Imediat. 

— lar a ta a fost fulger? 

— Ale mele au fost fulger, amândouă. 

— Telegrama de la Londra era semnată? 

— Nu se mai semnează, interveni Guillam. Cei' din 
exterior tratează cu Centrala Londra ca unitate. 

— Preciza: „De descifrat personal”? 

— Nu, spuse Guillam. Aşteptau ca Tarr să continue. 

— Am stat ce-am mai stat să pierd vremea în biroul lui 
Thesinger, dar nu prea aveam trecere pe acolo, nu-i plăceau 
vânătorii de scalpuri; avea o întreagă reţea care funcţiona în 
China continentalăsi avea impresia că îi stric toate ploile acolo. 
Aşa că m-am instalat într-o cafenea până când mi-a venit ideea 
că m-aş putea duce la fel de bine până la aeroport. O idee, pur 
şi simplu, ca atunci când zici: „Ce-ar fi dacă m-aş duce la 
cinema?” l-am spus şoferului de taxi să gonească cât poate de 
tare. Nu m-am tocmit la preţ. Intrasem în panică. M-am năpustit 
la biroul de informaţii, fără să tin seama de coadă şi am întrebat 
de toate plecările către Rusia, cursele directe şi în tranzit. Am 
înnebunit aproape parcurgând toate listele de zboruri, urlând la 
funcţionarii chinezi, dar nu fusese nici un avion de ieri şi nu mai 
era niciunul până la ora şase după amiază. Aveam însă o 
intuiţie. Trebuia să ştiu. Dar charterele şi zborurile care nu 
figurau în grafic, avioanele cargou, | cursele ocazionale în 
tranzit? Chiar nimic, într-adevăr nimic n-a plecat spre Moscova 
de ieri de dimineaţă? Şi uite că micuța asta, o stewardesă 
chinezoaică, îmi dă răspunsul la întrebare. îi plăcusem, 
înţelegeţi. Voia să-mi facă o favoare. Un avion sovietic în afara 
orarului de zbor obişnuit a decolat acum două ore, doar cu patru 
pasageri la bord. Punctul de atracţie era o femeie bolnavă. O 
doamnă. în comă. A trebuit să fie dusă la avion pe targa şi avea 
faţa înfăşurată în bandaje. Era însoţită doar de doi infirmieri şi 
un medic. Cu o ultimă speranţă, am dat telefon la Alexandra. 
Nici Irina, nici pretinsul ei bărbat nu ceruseră nota de plată, dar 
nici nu răspundeau. Nenorocitul ăla de hotel nici măcar nu ştia 
că plecaseră. 


S-ar fi putut ca muzica să cânte de mult, dar Smiley şi-a 
dat seama de-abia acum. Auzea frânturi disperate, venind din 
diverse părţi ale casei. O gamă la flaut, un cântec de copii de la 
un casetofon, o piesă executată cu mai multă siguranţă la 
vioară. Numeroasele fiice ale lui Lacon făceau ochi. 

Capitolul 8 

— Poate că era, într-adevăr, bolnavă, spuse Smiley pe un 
ton flegmatic, adresându-i-se mai curând lui Guillani decât 
celorlalţi. Poate că era chiar în comă. Poate că cei care au luat-o 
erau într-adevăr infirmieri. Dacă ar fi fost să te iei după ce înşira, 
era praf cu nervii, ca să nu spun mai mult. Apoi adăugă, 
uitându-se scurt către Tarr: La urma urmei, nu trecuseră decât 
douăzeci şi patru de ore între prima *ta telegramă şi plecarea 
Irinei. Nu poţi decât cu greu să pui în cârca Londrei această 
coincidentă. 

— Ba poţi, spuse Guillam, fixând podeaua cu privirea. A 
decurs fulgerător, dar se poate, dacă cineva la Londra... Toţi 
aşteptau să vadă ce spune. Dacă cineva la Londra dispunea-de 
personal eficient. Şi la Moscova de asemenea, bineînţeles. 

— Aşa mi-am spus şi eu, domnule, spuse Tarr ţanţoş, 
reluând ideea lui Smiley, fără să dea nici o atenţie părerii lui 
Guillam. Acestea au fost şi cuvintele mele, domnule Smiley. 
Linişteşte-te, Ricky, mi-am zis, sau o s-ajungi să tragi în nişte 
fantome dacă nu eşti atent. 

— Sau poate că ruşilor le-a căzut fisa, insistă Smiley. 
Securiştii au descoperit legătura voastră şi au îndepărtat-o. Ar fi 
fost de altfel un miracol să nu vă dibuiască, după cum v-aţi 
comportat voi doi. 

— Sau i-o fi spus lui bărbat-su, sugeră Tarr. Pot fi şi eu, 
dbmnule, tot atât de psiholog ea oricare altul. Ştiu ce se poate 
întâmpla între un-bărbat şi o femeie când se despart. Ea vrea 
să-l enerveze, să-l sâcâie, să-1 facă să reacționeze. 

Vrei să ştii ce făceam cât umblai tu lela şi te ţineai de 

?> V 5 5 5 pileală”, chestii d-astea. Lui Boris îi sare 
muştarul şi le spune gorilelor, care-o liniştesc cu una-n cap şi-o 
iau pachet acasă. M-am gândit la toate aceste posibilităţi, 
domnule Smi abcdefghijkimnopgrstuvwxyzşţăiâley, credeţi-mă. 
Le-am întors pe faţă şi pe dos, pe cuvântul meu. Ca orice bărbat 
pe care îl lasă mască o femeie. 


— Continuăm relatarea sau batem câmpii? spuse Guillam 
furios, printre dinţi. 

— Păi, zise Tarr, recunoscând că vreo douăzeci şi patru de 
ore o cam luase razna. Nu mi se întâmplă prea des, nu-i aşa, 
domnule Guillam? 

— Nu prea des, dar destul. 

— Mă simţeam ca bătut. S-ar putea spune chiar frustrat. 
Convingerea sa că o captură considerabilă îi fusese smulsă cu 
brutalitate îl adusese într-o asemenea stare de furie încât a 
făcut turul tuturor bombelor pe care le frecventa de obicei. S-a 
dus la Cat's Cradle, apoi la Angelika şi zorii l-au prins după ce 
mai vizitase alte şase localuri, ca să nu mai vorbim de cele 
câteva pipiţe de pe parcurs. A traversat la un moment dat tot 
oraşul ca să facă tămbălău la Alexandra. Spera să le spună vreo 
două gorilelor de la Securitate. Când i-au mai trecut aburii 
beţiei, a început să se gândească la Irina, la timpul petrecut 
împreună şi s-a hotărât ca, înainte de î lua avionul spre Londra, 
să mai cerceteze cutia lor secretă de scrisori pentru a vedea 
dacă nu cumva din întâmplare îi scrisese ceva înainte de a 
pleca. 

Pe de o parte, ca să aibă ceva de făcut. 

— Pe de altă parte, cred că nu puteam suporta ideea că o 
scrisoare de-a ei zăcea în gaura unui zid în timp ce acolo o 
hârţuiau cu întrebările, adăugă el, făcând pe cavalerul. 

Aveau două locuri unde îşi lăsau corespondenţa unul 
altuia. Unul se afla nu departe de hotel, pe un şantier de 
construcţii. 

— Ati văzut vreodată schelele de bambus pe care le 
ridică? Fantastic. Le-am văzut ridicându-se până la etajul 
douăzeci, unde câţiva culi viermuiau cărând plăci de beton 
prefabricat. Era un capăt de ţeava uitat pe acolo, spuse el, 
numai bun, la înălţimea umărului. Părea foarte probabil, în cazul 
în care lrina s-a grăbit, să fi folosit ţeava aceasta drept cutie de 
scrisori, dar când Tarr s-a dus acolo, n-a găsit nimic. A! doilea 
loc era în fundul bisericii, „acolo dedesubt, unde-şi pun 
broşurile”, după expresia sa. 

— Etajera* făcea parte dintr-un dulap vechi, înţelegeţi. 
Dacă îngenuncheaţi în ultima strană şi pipăiţi împrejur, e o 
scândură care joacă. In spatele scândurii e un intrând mic plin 


de mizerii şi de rahat de şobolani. Vă spun eu, er; loc minunat, 
cel mai bun pe care l-am avut vreodată. 

A fost o scurtă pauză, iluminată de imaginea lui Ricky Tan 
şi a amantei lui de la Centrul Moscova, îngenuncheaţi, umăr la 
umăr, în strana din fundul unei biserici baptiste din Hong Kong. 

In această cutie de scrisori, reluă Tarr, n-a găsit nici uc 
mesaj, ci un întreg jurnal. Era scris frumos, pe ambele feţe, aşa 
că, pe alocuri, destul de frecvent, cerneala trecea prin hârtie. Se 
vedea că a fost scris în mare grabă, fără ştersături Şi-a dat 
seama dintr-o privire că 1-a ţinut în perioadele sal: de luciditate. 

— Vă atrag atenţia, exemplarul acesta nu e originalul. E o 
copie făcută de mine. 

Strecurându-şi mâna lungă în cămaşă, a scos o rhingă de 
piele agăţată de o curea lată de piele. A scos din ea o grămadă 
de hârtii cam soioase. 

— Presupun că a lăsat jurnalul chiar înainte de a fi fost 
pocnită, spuse el. Poate că, în acelaşi tiţnp, îşi făcea ultim? 
rugăciune. L-am tradus eu însumi. 

— Nu ştiam că vorbeşti ruseşte, spuse Smiley, a cărui 
remarcă n-a fost observată de nimeni, în afară de Tarr, care 
afişă un zâmbet larg. 

— Ei, asta-i, omul trebuie să fie priceput în profesiunea sa, 
domnule Smiley, explică el în timp ce separa paginile. N-oi fi fost 
eu grozav la drept, dar o limbă străină în plus poate fi 
hotărâtoare. Cred că ştiţi ce spune poetul? îşi ridică privirea de 
pe ceea ce făcea şi zâmbetul i se lăţi. „Să ştii o limbă în plus 
înseamnă să ai încă un suflet.” A scris-o un mare rege, domnule, 
Carol al V-lea. Tatăl meu nu uita nici un citat, pot să garantez 
dar ceea ce e amuzant e că habar n-avea de altă limbă în afară 
de engleză. Vă voi citi jurnalul cu voce tare, dacă îmi permiteţi. 

— Nu ştie o boabă ruseşte, spuse Guillam. Tot timpul au 
vorbit în engleză. lrina urmase un curs de limba engleză de trei 
ani. 

Guillam se uita la plafon, Lacon îşi privea mâinile. Doar 
Smiley îl urmărea pe Tarr, care râdea pe-nfundate de glumiţa 
lui. 

— Sunteţi gata? se interesă el. Bine, atunci încep. 
„Ascultă, Thomas, cu tine vorbesc.” Mi se adresa pe numele de 
familie, explică el. l-am spus că mă cheamă Tony, dar ea o ţinea 
una şi bună cu Thomas, înţelegeţi? „Acest jurnal este darul pe 


care ţi-l las în cazul în care mă vor ridica înainte de a fi vorbit 
cu Alleline. Aş prefera să-ţi dăruiesc viaţa mea,” Thomas, şi 
bineînţeles şi trupul meu, dar mai curând cred că acest secret 
teribil va rămâne tot ce am ca să te fac fericit. Foloseste-l cum 
trebuie!” Tarr ridică ochii. 

— Este datat luni. A scris acest jurnal în cele patru zile. 
Vocea sa dobândise un ton neutru, părând aproape plictisită, „în 
Centrul Moscova se bârfeşte mai mult decât îşi doresc superiorii 
noştri. Tipilor mărunți, în special, le place să-şi dea aere şi să 
facă pe nebunii că le ştiu pe toate. înainte de a fi detaşată la 
Ministerul Comerțului, am lucrat timp de doi ani ca 
supraveghetoare' la arhiva de la sediul nostru central din Piaţa 
Dzerjinski. Munca era teribil de plictisitoare, Thomas, atmosfera 
era neplăcută, iar eu eram nemăritată. Eram încurajați să ne 
suspectăm unii pe alţii; nu ştii cât de apăsător poate fi să nu-ți 
deschizi niciodată sufletul nimănui. Aveam în subordinea mea 
un funcţionar pe nume lvlov. Cu toate că acesta nu era egalul 
meu nici din punct de vedere ierarhic, nici din punct de vedere 
social, această atmosferă apăsătoare ne-a făcut să ne simţim 
temperamental mai apropiaţi. lartă-mă, câteodată doar trupul 
poate vorbi pentru noi, ar fi trebuit să apari mai devreme în 
viaţa mea, Thomas1. Am lucrat de mai multe ori amândoi în tura 
de noapte şi până la urmă am căzut de acord să sfidăm 
regulamentul şi să ne întâlnim în afara sediului. Era blond, 
Thomas, la fel ca tine, şi-l doream. Ne-am dat întâlnire într-o 
cafenea dintr-un cartier sărăcăcios al Moscovei. în Rusia suntem 
învăţaţi că Moscova nu are cartiere sărace, dar aceasta este o 
minciună. lvlov mi-a spus că adevăratul său nume este Brod, 
dar că nu era evreu. Mi-a adus nişte cafea pe care i-o trimisese 
clandestin un tovarăş din Teheran, era foarte drăguţ, mi-a dat şi 
nişte ciorapi. lvlov mi-a spus că mă admira foarte mult şi că 
lucrase mai demult într-o secţie în care se înregistrau 
informaţiile referitoare la toţi agenţii străini folosiţi de către 
Centru. Am izbucnit în râs şi am spus că nu exista un astfel de 
serviciu şi că doar visătorii puteau să-şi închipuie că atâtea 
secrete erau adunate într-un singur loc. Ei bine, cred că 
amândoi eram nişte visători.” Tarr se întrerupse din nou: 

— Trecem la ziua următoare, anunţă el. începe cu o 
mulţime de „bună dimineaţa, Thomas”, cu rugăciuni şi cu 
câteva vorbe de dragoste. O femeie nu poate scrie fără adresă - 


afirma ea - aşa că i s-a adresat lui Thomas. Omul ei ieşise 
devreme, deci avea o oră doar pentru sine. E bine? 

Smiley mâărâi. 

— A doua mea întâlnire cu Ivlov a avut loc în camera unei 
verişoare de-a nevesti-sii, profesoară la Universitatea de stat din 
Moscova. Nu era nimeni altcineva de fată. întâlnirea, extrem de 
secretă, a fost ceea ce într-un raport am numi un act 
incriminabil. îmi închipui, Thomas, că ţi s-a întâmplat şi ţie, o 
dată sau de două ori, să comiţi un astfel de act. Tot la această 
întâlnire, Ivlov mi-a relatat următoarea poveste, ca să ne lege şi 
mai mult în prietenia noastră. Thomas, trebuie să ai grijă! Ai 
auzit de Karla? Este un vulpoi bătrân, cel mai viclean din tot 
Centrul, cel mai ascuns, până şi numele său este de neînțeles 
pentru ruşi. Ivlov era extrem de înfricoşat până şi de ideea de a- 
mi relata această istorie, întrucât, potrivit lui, ea viza o 
conspirație de amploare, poate cea mai mare. lată povestea lui 
Ivlov. Nu trebuie să vorbeşti despre ea decât persoanelor de cea 
mai mare încredere, Thomas, dat fiind caracterul ei strict-strict 
secret. Să nu o spui nimănui de la Prăvălie, pentru că nu te poţi 
încrede în nimeni, până când enigma nu este rezolvată. Ivlov 
mi-a spus că nu era adevărat că lucrase cândva la dosarele 
agenţilor. Inventase această poveste doar ca să-mi arate cât de 
adânc cunoştea secretele Centrului şi ca să mă convingă că nu 
mă îndrăgostisem de un nimeni. Adevărul era că lucrase, pentru 
Karla ca ajutor al acestuia, într-una din marile sale conspirații şi 
că fusese trimis la post în acest scop la ambasada din Anglia, 
sub acoperirea de şofer şi cifror adjunct. Pentru această misiune 
i s-a dat numele conspirativ Lapin. Astfel, Brod a devenit Ivlov şi 
Ivlov a devenit Lapin: bietul Ivlov era foarte mândru de aceasta. 
Nu i-am spus ce însemna Lapin pe franţuzeşte». Când te 
gândeşti că avuţia unui om se poate evalua după numărul 
numelor sale! Sarcina lui Ivlov era să se pună în serviciul unei 
„cârtiţe”. Cârtiţa este un agent adânc infiltrat, numit aşa pentru 
că scormoneşte profund în structura imperialismului occidental. 
în cazul de faţă, este un englez. Cârtiţele sunt foarte preţioase 
Centrului datorită numărului mare de ani pe care îi presupune 
instalarea lor, câteodată cincisprezece până la douăzeci de ani... 
Majoritatea cârtiţelor engleze fuseseră recrutate de Karla înainte 
de război şi proveneau din marea burghezie, fiind uneori chiar 
aristocrați sau nobili dezgustaţi de propriile lor origini şi care 


deveniseră în taină fanatici, mult mai fanatici decât tovarăşii. lor 
englezi aparţinând clasei muncitoare, nişte puturoşi. Câţiva 
ceruseră să intre în Partid, dar Karla i-a oprit la timp şi i-a 
orientat spre misiuni speciale. Unii luptaseră în Spania împotriva 
fascismului franchist şi fuseseră descoperiţi acolo de către 
dibuitorii de talente ai lui Karla şi îndrumați către acesta pentru 
recrutare. Alţii au fost recrutaţi în timpul războiului în cadrul 
alianţei de circumstanţă dintre Rusia Sovietică şi Marea Britanic 
Alţii, mai târziu, dezamăgiţi să constate că războiul nu adusese 
socialismul în Vest...” 

— Aici începe să fie mai sec, spuse Tarr, fără să ridice 
ochii de pe manuscris. Am notat cu mâna mea „devine sec”. 
Cred că tipul s-a întors mai devreme decât se aştepta ea. Hârtia 
e plină de pete de cerneală. Dumnezeu ştie unde a ascuns ea 
chestia asta blestemată. Probabil că sub saltea. 

Dacă a vrut să fie o glumă, n-a ieşit. 

— Cârtiţa pentru care opera Lapin la Londra era cunoscută 
sub numele de cod Gerald. Fusese recrutat de către Karla şi era 
tratat în mod deosebit de conspirativ. Contactele cu cârtitele nu 
se fac decât prin intermediul unor tovarăşi având calităţi cu 
totul de excepţie” a spus Ivlov. Astfel, deşi la ambasadă trecea 
drept un simplu nimeni, supus multor umilinţe datorită 
aparentei sale lipse de importanţă, stând cu femeile în spatele 
barului cu ocazia recepţiilor, Ivlov-Lapin era de fapt un tip mare, 
adjunctul secret al colonelului Grigori Viktorov, care lucra -în 
ambasadă sub numele operativ de Poliakov.” 

Smiley a intervenit o singură dată cu această ocazie, 
întrebând cum se scrie Poliakov. Ca un actor întrerupt în plină 
tiradă, Tarr i-a răspuns aspru: „P-o-l-i-a-k-o-v”, e clar? 

— Mulţumesc, i-a răspuns Smiley, cu o politeţe 
nedezminţită, dar pe un ton care lăsa să se înţeleagă fără 
echivoc că oricum numele acesta nu avea nici o importanţă 
pentru el. Tarr a reluat. 

— Viktorov însuşi este un vechi profesionist, de mare 
fineţe, a spus lvlov. Are ca acoperire funcţia de ataşat cultural 
şi, în calitatea aceasta, are legături cu Karla. Ca ataşat cultural, 
organizează la universităţile şi asociaţiile britanice conferinţe pe 
probleme culturale din Uniunea Sovietică, dar activitatea de 
noapte a colonelului Grigori Viktorov consta în instruirea şi 
culegerea de informaţii de la cârtita Gerald, conform 


instrucţiunilor trimise de Centru prin Karla. în acest scop, 
colonelul Viktorov-Poliakov foloseşte terenagii, iar bietul Ivlov a 
fost un timp unul dintre ei. Totuşi Karla, care se află la Moscova, 
este cel care controlează cu adevărat cârtita Gerald.” 

— De aici, relatarea se modifică cu totul, continuă Tarr. 
Scrie noaptea şi ori e matolită, ori îi este frică de face pe ea, 
pentru ca totul e scris anapoda. Menţionează paşi pe culoar şi 
priviri sumbre pe care i le aruncă gorilele. Asta n-am mai 
transcris-o, înţelegeţi, domnule Smiley? Şi primind din partea 
acestuia un scurt gest aprobator din cap, continuă: „Măsurile 
adoptate pentru asigurarea securităţii cârtiţei erau remarcabile. 
Rapoartele scrise, adresate de Londra către Karla, Centrului 
Moscova, chiar după cifrare, erau tăiate în două şi trimise prin 
curieri diferiţi, altele erau caligrafiate cu cerneală simpatică sub 
corespondenta curentă a Ambasadei. Ivlov mi-a spus că Gerald- 
cârtiţa furniza câteodată atât de mult material confidenţial încât 
depăşea capacitatea lui Viktorov-Poliakov de operare. O mare 
parte se afla pe filme nedevelopate, adesea câte treizeci pe 
săptămână. Oricine ar fi deschis greşit caseta, ar fi voalat filmul 
pe loc. Alte materiale erau transmise verbal de fcătre cârtită, în 
cadrul, unor întâlniri realizate în totală conspirativitate şi erau 
înregistrate pe benzi magnetice speciale, care nu puteau fi 
ascultate decât cu ajutorul unei aparaturi complicate. Şi aceste 
benzi se ştergeau automat prin expunere la lumină sau dacă 
erau introduse în alte aparate decât cele indicate, întâlnirile 
aveau întotdeauna un caracter de urgenţă, se desfăşurau 
totdeauna în condiţii diferite, asta este tot ce ştiu, în afară de 
faptul că au avut loc pe vremea când agresiunea fascistă în 
Vietnam ajunsese la paroxism; în Anglia reacţionarii extremişti 
reveniseră la putere. Mai ştiu că, aşa cum mi-a spus lvlov-Lapin, 
cârtiţa-Gerald era un înalt funcţionar al Prăvăliei. Thomas, îţi 
spun toate acestea pentru că, de când m-am îndrăgostit de tine, 
m-am hotărât să-i admir pe toţi englezii şi pe tine mai mult 
decât pe toţi ceilalţi. Nu vreau să-mi închipui un gentleman 
englez comportându-se ca un trădător, cu toate că, fireşte, cred 
că a avut dreptate să se alăture cauzei muncitorilor. Mă tem, de 
asemenea, pentru securitatea tuturor celor folosiţi de Prăvălie în 
operaţiuni secrete. Thomas, te iubesc, ai grijă ce faci cu aceste 
dezvăluiri, te-ar putea distruge şi pe tine. Ivlov era un bărbat ca 


tine, chiar dacă i se spunea Lapin...” Tarr făcu o pauză, sfiindu- 
se să continue: 

— E un pasaj la sfârşit care... 

— Citeste-1, murmură Guillam. 

Ridicând uşor într-o parte grămada de hârtii, Tarr citi pe 
acelaşi ton plat: 

— Thomas, îţi relatez toate astea şi pentru că mi-e frică. 
Azi dimineaţă, când m-am trezit, stătea pe marginea patului, 
uitându-se la mine ca un nebun. Când am coborât să-mi beau 
cafeaua, gorilele Trepov şi Novikov mă fixau cu privirea ca nişte 
animale de pradă, fără să le pese ce şi cum mănâncă. 

Sunt sigură că erau acolo de ore întregi, şi pe lângă ei mai 
era şi Avilov, un băiat care lucrează, de asemenea, pentru 
rezidentul din Hong Kong. Ai fost indiscret, Thomas? Ai spus mai 
mult decât m-ai lăsat să cred? Acum îţi dai seama de ce Alleline 
este singurul potrivit. Nu trebuie să-ţi faci reproşuri. Bănuiesc ce 
le-ai spus. în sufletul meu, mă simt liberă. N-ai văzut în mine 
decât relele, băutura, frica, minciuna pe care o trăim. Dar în 
străfundurile mele arde o lumină nouă şi binecuvântată. 
Credeam că lumea serviciilor secrete este o lume aparte şi că 
eram surghiunită pe viaţă pe o insulă locuită de oameni doar pe 
jumătate vii. Dar să ştii Thomas, aceasta nu este o lume aparte. 
Dumnezeu mi-a arătat că ea se află chiar aici, în mijlocul lumii 
reale, de jur-împrejurul nostru, şi că nu trebuie decât să 
deschidem usa şi să facem un pas peste prag pentru a fi liberi. 
Thomas, va trebui să năzuieşti întotdeauna la lumina pe care eu 
am găsit-o. Ea se numeşte iubire. Voi lua cu mine jurnalul şi îl 
voi duce în locul nostru de taină, şi-l voi lăsa acolo cât mai este 
timp. Sfinte Dumnezeule, sper să mai am. Dumnezeu mă 
primeşte în Biserica Lui. Reaminteşte-ţi: te-am iubit şi în Casa 
Domnului.” Era alb ca varul la fată, iar mâinile, când şi-a deschis 
cămaşa să pună la loc jurnalul în pungă, îi tremurau şi îi erau 
umede. 

— Mai este un ultim pasaj, a spus el. lată-1: „Thomas, de 
ce îţi aminteşti atât de puţine rugăciuni din copilărie? Tatăl tău 
era un om mare şi bun”. 

— Aşa cum v-am spus, explică el, era nebună. 

Lacon deschise jaluzelele şi în cameră năvăli lumina zilei. 
Ferestrele dădeau spre un padoc mititel, unde Jackie Lacon, o 


fetiţă grăsuţă cu codițe şi cu o pălăriuţă pe cap, îşi plimba 
prudent poneiul în galop uşor. 

Capitolul 9 înainte ca Tarr să plece, Smiley i-a pus câteva 
întrebări. Nu se uita la el, privirea sa de miop se pierdea undeva 
pe la mijloc, iar pe faţa lui uşor buhăită se vedeau urmele 
amărăciunii lăsate de relatarea acestei tragedii. 

— Unde se află originalul jurnalului? 

— L-am pus înapoi” în cutia poştală. înţelegeţi-mă, 
domnule Smiley: în momentul în care am găsit jurnalul, lrina se 
afla de douăzeci şi patru de ore la Moscova. Mi-am spus că va fi 
sleită când va ajunge la interogatoriu. Mai mult ca sigur că i-au 
scos sufletul în avion, apoi a doua oară după sosire, 
interogatoriul în bună regulă venind abia după ce mahării şi-au 
luat micul dejun. Aşa procedează ei cu timizii: întâi îi burduşesc, 
apoi urmează întrebările, am dreptate? Aşa că nu se punea 
problema decât de o zi-două, până când Centrul avea să-şi 
trimită un nemernic care să scotocească în fundul bisericii, nu-i 
aşa? Continuă, înţepat: mai trebuia să mă gândesc şi la propria 
mea securitate. 

— Vrea să spună că tipii de la Centrul Moscova ar fi fost 
mai puţin interesaţi să-i taie gâtul dacă trăiau cu impresia că n-a 
citit jurnalul, spuse Guillam. 

— L-ai fotografiat? 

— Nu umblu cu aparat de fotografiat. Mi-am cumpărat un 
bloc-notes de câteva parale şi am copiat jurnalul. Originalul l-am 
pus înapoi. Toată treaba asta mi-a luat fix patru ore. îi aruncă o 
privire lui Guillam, apoi întoarse capul. în lumina zorilor, pe faţa 
lui Tarr se citea că frica din sinea sa îl măcina adânc. Când m- 
am întors la hotel, camera mea era toată cu susul în jos: 
jupuiseră până şi tapetul de pe pereţi. Directorul mi-a spus: 
pleacă naibii de-aici! Nu voia să audă, nu voia să ştie. 

— Tarr are asupra lui un pistol, spuse Guillam. Şi nu se va 
despărţi de el. 

— Să mor că ai dreptate, nu-1 las. 

Smiley îi acordă un mormăit de compasiune uşor greţos: 

— Toate întâlnirile pe care le-ai avut cu Irina: cutiile de 
scrisori, semnalele de securitate, întâlnirile de rezervă... Cine le- 
a propus toate astea, tu sau ea? 

— Ea. 

— Care erau semnalele de securitate? 


— Detaliile de îmbrăcăminte. Dacă aveam cămaşa 
deschisă la gât, ştia că am cercetat împrejurimile şi că totul era- 
n regulă. Dacă o purtam încheiată, întâlnirea se anula până se 
găsea soluţia pentru o altă întâlnire. 

— şi Irina? 

— Poşeta. In mana stângă, în mana dreaptă. Eu ajungeam 
primul şi aşteptam într-un loc în care să mă poată vedea. Avea 
astfel de ales, fie să rămână, fie să o şteargă. 

— Toate acestea s-au întâmplat cu mai mult de şase luni 
în urmă. Ce-ai făcut de atunci? 

— M-am odihnit, răspunse Tarr mojic. - 

— A înnebunit de frică, spuse Guillam, şi s-a retras printre 
indigeni. A şters-o la Kuala Lumpur şi s-a pitit într-unui din satele 
de deal. Asta e versiunea lui. Are şi o fată pe care o cheamă 
Danny. 

— Danny e fetiţa mea. 

— S-a instalat cu Danny şi cu mama ei, continuă Guillam, 
întrerupându-l pe Tarr, după cum îi era obiceiul. Are neveste 
peste tot în lumea asta, dar se pare că acum ea se află în 
fruntea plutonului. 

— De ce ai ales tocmai acest moment ca să ne cauţi? Tarr 
nu spuse nimic. 

— Nu vrei să-ţi petreci Crăciunul cu Danny? 

— Sigur că vreau. 

— Atunci ce s-a întâmplat? Te-a speriat ceva? 

— Au circulat nişte zvonuri, spuse Tarr ursuz. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Un franţuz a revenit la Kuala Lumpur spunând tututor 
că-i datoram bani. Voia să pună portăreii după mine. Nu datorez 
bani nimănui. 

Smiley se întoarse cât/e Guillam: „La Prăvălie mai este 
înregistrat drept dezertor?” 

— Presupus. 

— Ce-au făcut până acum în chestia asta? 

— Mă depăşeşte. Mi-a trecut pe la ureche că, nu demult, 
la Centrala Londra, s-au ţinut câteva şedinţe extraordinare, dar 
n-am fost invitat şi nu ştiu ce-a ieşit din ele. Presupun că nimic, 
ca de obicei. 

— Ce paşaport a folosit? Tarr avea răspunsul pregătit: 


— M-am lepădat de Thomas în ziua în care am ajuns în 
Malaysia. Mi-am spus că Thomas nu era în grațiile Moscovei şi 
că ar fi mai bine să-l suprim imediat, pe loc. La Kuala Lumpur 
mi-am făcut rost de un paşaport britanic, pe numele de Poole. l-l 
întinse lui Smiley. Nu e rău pentru cât m-a costat. 

— De ce n-ai folosit unul din paşapoartele tale elveţiene 
de salvare? 

Altă tăcere prudentă. 

— Sau le-ai pierdut când ti-au scotocit camera de la hotel? 

— Le-a ascuns, interveni Guillam, de îndată ce a ajuns la 
Hong Kong. Schema obişnuită. 

— Atunci de ce nu le-ai folosit? 

— Erau numerotate, domnule Smiley. Erau ele în alb, dar 
erau numerotate. Ca să fiu sincer, mi-a fost cam frică. Dacă 
Londra avea numerele, poate că le avea şi Moscova, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Atunci ce-ai făcut cu paşapoartele elveţiene? repetă 
Smiley întrebarea pe un ton amabil. 

— Spune că le-a aruncat, interveni Guillam, dar mai 
curând le-a vândut sau le-a schimbat pe ăsta. 

— Cum? Cum adică le-a aruncat? Le-ai ars? 

— Da, chiar aşa, le-am ars, spuse Tarr pe un ton uşor 
iritat, pe jumătate ameninţător, pe jumătate înfricoşat. 

— Atunci când spuneai că franţuzul ăla te căuta... 

— îl căuta pe Poole. 

— Dar cine mai auzise vreodată de Poole, în afară de tipul 
care ţi-a făcut paşaportul? întrebă Smiley, întorcând paginile. 
Tarr nu răspunse nimic. Spune-mi, atunci, cum te-ai întors în 
Anglia? îi sugeră Smiley. 

— Pe drumul obişnuit de la Dublin. Fără probleme. Tarr 
minţea prost când era încolţit. Poate că era greşeala părinţilor 
săi. Era mult prea volubil când nu avea răspunsul-pregătit, era 
prea agresiv când avea unul la îndemână. 

— Cum ai ajuns la Dublin? întrebă Smiley, verificând vizele 
de frontieră de pe pagina din mijloc. 

— Floare la ureche. îşi recăpătase aplombul. Floare la 
ureche de la cap la coadă. Amo tipă care e stewardesă la South 
African Airlines. Un amic m-a luat cu un avion de marfă până la 
Capetown, unde fătuca aia a avut grijă de mine până mi-a găsit 
un loc pe gratis Capetown-Dublin, lipindu-mă de unul din piloţi. 


Pentru cei din Extremul Orient, oricare dintre ei, nu părăsisem 
niciodată insula. 

— Fac tot ce pot ca să verific, spuse Guillam cu ochii în 
tavan. 

— Fii atent, bătrâne, i-o reteză Tarr. Nu vreau să mă 
trezesc cu cine nu trebuie pe cap. 

— De ce te-ai adresat domnului Guillam -' se interesă 
Smiley, adâncit în continuare în paşaportul lui Poole, care părea 
folosit, obosit de răsfoială, nici prea plin de vize, nici prea gol - 
în afară de faptul că erai speriat, desigur? 

— Domnul Guillam este şeful meu, spuse Tarr prudent. 

— Ţi-a trecut prin minte că putea să te predea direct lui 
Alleline? La urma urmelor, pentru grangurii de la Prăvălie eşti un 
om pus sub urmărire, nu-i aşa? 

— Sigur că da. Dar îmi închipui că domnul Guillam îi 
iubeşte tot atât de mult pe ăştia noi ca şi dumneavoastră, 
domnule Smiley. 

— în plus, moare după Anglia, explică Guillam cu sarcasm. 

— aşa e. Mi-era dor de acasă. 

— Te-ai gândit vreodată să te duci la altcineva decât 
domnul Guillam? De ce nu te-ai adresat vreunui rezident din 
străinătate, de exemplu, unde ai fi fost mai puţin în pericol? 
Mackelvore mai conduce biroul de la Paris? Guillam dădu din 
cap în semn de aprobare. Ei bine, vezi, puteai atunci să te 
adresezi domnului Mackelvore. De fapt, el e cel care te-a 
recrutat, aşa că puteai să ai încredere în el, e vechi la Prăvălie. 
Ai fi putut sta în siguranţă la Paris, în loc să vii aici şi să-ţi rişti 
pielea. 0,-Dumnezeule. Lacon, repede! 

Smiley se ridicase în picioare, cu dosul mâinii la gură, şi se 
uita pe fereastră. în padoc, Jackie Lacon urla întinsă pe burtă, în 
timp ce un ponei fără călăreț zburda printre copaci. Continuau 
să privească pe fereastră, când soţia lui Lacon, o femeie 
frumoasă, cu părul lung şi ciorapi groşi de iarnă, sări peste gard 
şi ridică fetiţa. 

— Sunt obişnuite cu buşelile, remarcă Lacon, foarte iritat. 
La vârsta asta, nu păţesc nimic. Şi continuă pe un ton ceva mai 
amabil. Ştii, George, nu poţi să te simţi răspunzător chiar pentru 
toată lumea. 

Se întoarseră încet la locurile lor. 


— Şi dacă ai fi ales Parisul, reluă Smiley, pe ce rută ai fi 
luat-o? 

— Aceeaşi până în Irlanda şi, de acolo, Dublin-Orly 
presupun. Ce-aţi fi vrut să fac? Să trec nenorocita aia de apă pe 
jos? 

Lui Lacon îi năvăli sângele-n fată, iar Guillam sări în sus cu 
o exclamaţie de furie. Dar Smiley părea impasibil. Luă din nou 
paşaportul şi începu să-i răsfoiască încet paginile de la coadă 
spre cap. 

— şi cum ai intrat în contact cu domnul Guillam? Guillam 
răspunse în locul lui, ca o mitralieră: 

— Ştia unde îmi ţin maşina. A lăsat un bilet pe parbriz, 
spunând că vrea s-o cumpere şi l-a semnat cu numele său 
operativ, Trench. Propunea un loc de întâlnire şi insista discret 
să vorbim între patru ochi înainte de a mă adresa altcuiva. L-am 
adus pe Fawn cu mine, ca dădacă.: 

Smiley îl întrerupse: 

— Asta care a fost adineaori la uşă era Fawn? 

— îmi asigura spatele în timp ce discutam, spuse Guillam. 
L-am ţinut pe lângă noi de atunci. De cum am auzit povestea lui 
Tarr, l-am sunat pe Lacon de la o cabină telefonică şi i-am cerut 
să ne întâlnim. George, dar de ce nu vorbim despre toate astea 
între noi? 

— L-ai sunat pe Lacon aici sau la Londra? 

— Aici, spuse Lacon. 

După o pauză, Guillam explică: 

— Mi-am amintit întâmplător numele unei fete din biroul 
lui Lacon. Am spus că mă sunase el, ca să-mi transmită că vrea 
să mă vadă de”urgenţă într-o chestiune personală. Nu era cine 
ştie ce, dar altceva nu mi-a trecut prin minte în clipa aceea. ŞI 
adăugă, pentru a umple tăcerea: 

— Ei bine, fir-ar să fie, nu era nici un motiv sa presupun că 
telefonul era ascultat. 

— Ba aveai toate motivele. 

Smiley închisese paşaportul şi îi examina coperta la 
lumina puţin obosită a unei lămpi de pe o măsuţă de lângă el: 

— Bună treabă, nu-i aşa? remarcă el degajat. într-adevăr, 
foarte bună. Aş spune că este treabă de profesionist. Nu-i 
găsesc nici cel mai mic defect. 


— Nu vă faceţi griji, domnule Smiley, replică Tarr, luându-l 
înapoi, nu e făcut în Rusia. Ajuns la uşă, îşi regăsi zâmbetul. Ştiţi 
ce, spuse el adresându-se celor trei, dacă lrina are dreptate, 
domnii mei, o s-aveţi nevoie de o Prăvălie nouă-nouţă. aşa că, 
dacă ne ţinem aproape unul de altul, cred că am putea avea şi 
noi partea noastră la înfiinţarea ei. Ciocăni jucăuş în uşă cu 
vârful degetelor. 

— Hai, dragoste, dă-mi drumul, io sunt, Ricki. -Mulţumesc! 
Gata, asta-i tot pentru moment. Deschide, te rog, strigă Lacon. 
O clipă mai târziu, se auzi cheia în broască şi figura sumbră a lui 
Fawn-dădaca apăru în uşă; ţăcănitul a două perechi de paşi se 
pierdea pe sub arcadele înalte ale casei, în acompaniamentul 
îndepărtat al hohotelor de plâns ale lui Jackie Lacon. 

Capitolul 10 

De partea cealaltă s casei, simetric cu padocul, se afla un 
teren de tenis cu gazon, ascuns printre copaci. Nu era grozav. 
Se vedea că numai rareori trecea peste el maşina de tuns iarbă. 
Primăvara, după trecerea iernii, iarba era năclăită şi nici o rază 
de soare nu pătrundea ca să o usuce. Vara, mingile se pierdeau 
în frunziş. în dimineaţa asta era acoperit cu un strat de frunze 
îngheţate, lat de-o palmă, care se adunaseră acolo din toate 
colturile grădinii. Dar, în jurul terenului, dincolo de gardul de 
sârmă, dreptunghiular, printre fagi şerpuia o potecă pe care 
hoinăreau acum Smiley şi Lacon. Smiley îşi luase pardesiul, pe 
când Lacon nu era decât într-un costum jerpelit. Asta era 
probabil motivul pentru care umbla repede, dezordonat, fiecare 
pas care-l făcea ducându-l mult înaintea lui Smiley, astfel că 
trebuia să se oprească mereu, cu umerii şi coatele uşor ridicate, 
aşteptând ca Smiley, mai scund decât el, să-l ajungă din urmă. 
Se repezea din nou brusc înainte, îndepărtându-se iar. Făcură 
două ture în felul ăsta înainte ca Lacon să rupă tăcerea. 

— Când m-ai căutat acum un an sugerându-mi aşa ceva, 
cred* că, din păcate, te-am dat afară. Bănuiesc c-ar trebui să-mi 
cer scuze. Am fost indolent. A urmat un binevenit moment de 
tăcere în care a stat să mediteze la această abandonare a 
datoriei. Ti-am cerut să renunţi la cercetări. 

— Mi-ai spus că sunt ilegale, replică Smiley pe un ton 
melancolic, ca şi cum ar fi evocat această greşeală regretabilă. 

fost termenul pe care l-am folosit? Dumnezeule mare, cât 
de preţios am putut fi! 


Din casă se auzeau încă hohotele necontenite de plâns ale 
lui Jackie. 

— N-î&i avut niciodată, nu-i asa? întrebă Lacon, cu o voce 
piţigăiată, ridicând capul la auzul planşetelor. 

— Poftim? 

— | 

— Copii, tu şi Ann. -Nu. 

— Nepoţi, nepoate? 

— Un nepot. 

— Din partea ta? -A ei. 

Poate că nici n-am plecat atunci, se gândi el, privind la 
trandafirii năpădiţi de bălării, la balansoarele stricate şi la 
mormanele de nisip ud, la casa neatrăgătoare, de un roşu atât 
de ţipător în lumina dimineţii. Ne aflăm poate aici, în continuare, 
de atunci. 

Lacon se scuză din nou. 

— Să îndrăznesc să spun că nu acordam nici un credit 
motivaţiilor tale? Mi-a trecut prin cap ideea că cel care te-a 
împins a fost Stăpânul. Ca să se cramponeze de putere şi să-l 
ţină deoparte pe Alleline. O luă furtunos înainte, cu paşi mari, 
mişcându-şi mâinile aiurea. 

— O, nu, poţi fi sigur că Stăpânul habar n-avea, spuse 
Smiley. 

— îmi dau seama acum. La vremea respectivă, n-am 
înţeles. Este destul de greu să ştii când poţi şi când nu poţi să te 
încrezi în oameni. Lumea trăieşte totuşi cu scări de valori 
oarecum diferite, nu găseşti? N-aveam ce face. Eu unul accept 
faptul. Nu judec pe nimeni. La urma urmelor, scopurile noastre 
sunt identice, chiar dacă metodele diferă, spuse el sărind peste 
şanţ. Am auzit odată pe cineva susţinând că moralitatea tine de 
metodă. Crezi asta? Presupun că nu. Mă aştept să-mi spui, fără 
îndoială, că scopul însuşi implică moralitatea. Numai că este 
greu să ştii care sunt cu adevărat scopurile, aici e necazul mai 
ales când eşti englez. N-o să aşteptăm să ne dicteze alţii linia de 
conduită, nu-i aşa? Acestora nu putem decât să le cerem s-o 
urmeze. Aşa e? Complicată chestie. 

Renunţând să alerge după el, Smiley se aşeză într-un 
balansoar ruginit şi se ghemui şi mai tare în pardesiu, până în 
momentul în care Lacon se întoarse din drum şi se cocotă lângă 


el. Se legănară pentru scurt timp în ritmul arcurilor care 
gemeau. * 

— De ce dracu' o fi pus aia ochii pe Tarr? bombăni Lacon, 
în sfârşit, frământându-şi degetele lungi. Dintre toţi oamenii de 
pe lume, nu cred să existe vreunul într-atât de nepotrivit ca să 
ţi-l alegi ca duhovnic. 

— Mă tem că artrebui să pui această întrebare unei femei 
şi nu nouă, spuse Smiley, care se întreba din nou pe unde o fi 
Immingham. 

— O, desigur, aprobă Lacon mărinimos. Toată treaba asta 
este un total mister. îl voi vedea pe ministru la ora 11, îi 
mărturisi el pe un ton scăzut, trebuie să-l pun la curent. Ştii tu, 
vărul tău, parlamentarul, adăugă el, strecurând o mică ironie 
personală. 

— Vărul Annei, de fapt, îl corectă Smiley, pe acelaşi ton 
absent. Foarte de departe, ţin să precizez, dar văr oricum. 

— Bill Haydon este şi el văr cu Ann? Distinsul nostru şef al 
Centralei Londra. Mai avuseseră schimbul ăsta de replici şi 
altădată. 

— Dintr-o altă ramură a familiei, da, Bill este şi el vărul ei. 
Adăugă inutil: Provine dintr-o familie cu puternice tradiţii 
politice. Cu vremea, s-a extins binişor. 

— Tradiţia? Lacon avea o plăcere deosebită să puncteze o 
ambiguitate. 

— Familia. 

Dincolo de arbori, gândea Smiley, tree maşini. Dincolo de 
arbori, e o lume întreagă, dar Lacon are acest castel roşu şi un 
simţ al moralei creştine care nu-i promite nici o recompensă, în 
afara unui titlu de cavaler, respectul confraţilor, o pensie grasă 
şi unul-două posturi bine plătite de administrator în City. 

— In orice caz, îl văd la ora 11. Lacon sări din nou în 
picioare şi îşi reluă plimbarea. Numele „Ellis” ajungea plutind 
până la Smiley în aerul dimineţii mirosind a frunze. La fel ca 
atunci când fusese cu Guillam în maşină, îl cuprinse o 
nervozitate ciudată. 

— în fond, spuse Lacon, aveam amândoi poziţii pe deplin 
onorabile. Aveai impresia că Ellis fusese trădat şi doreai să 
porneşti o vânătoare de vrăjitoare. Ministrului şi mie ni se părea 
că fusese o manifestare de incompetenţă din partea Stăpânului 
şi voiam un nou patron - opinie împărtăşită, ca să mă exprim 


blând, de Foreign Office - şi era nevoie să se dea cu măturoiul 
bine de tot. 

— O, înţeleg dilema ta, spuse Smiley, mai mult pentru sine 
decât pentru Lacon. 

— Sunt încântat. Şi nu uita, George: erai omul Stăpânului. 
Acesta te „prefera pe tine lui Haydon şi când şi-a pierdut 
autoritatea spre sfârşit şi a lansat întreagă, această aventură 
extraordinară, pe tine te-a băgat în faţă să ţii piept. Pe nimeni 
altul decât pe tine. Nu se întâmplă în fiecare zi ca şeful unui 
serviciu secret să se lanseze într-un război personal cu cehii. Era 
clar că amintirea îl mai rodea. In alte împrejurări, presupun că 
Haydon ar fi putut să piardă partida, dar tu erai la ananghie şi... 

— lar Percy Alleline era omul ministrului, spuse Smiley 
într-atât de încet încât îl făcu pe Lacon să încetinească pasul şi 
să asculte. 

— Altceva era dacă ai fi avut un suspect, ştii bine! N-ai 
indicat pe nimeni! O anchetă fără ţintă poate fi deosebit de 
primejdioasă. 

— Păi sigur, sita nouă se cunoaşte. 

— Percy Alleline? Una peste alta, s-a descurcat foarte 
bine. A adus informaţii în locul unui scandal, a urmat întru totul 
instrucţiunile şi a câştigat încrederea clienţilor. Şi, după câte ştiu 
eu, n-a invadatâncă teritoriul cehoslovac. 

— Cu Bill Haydon să-i facă munca de teren, cine nu s-ar 
descurca? 

— Stăpânul, ca să începem cu el, spuse Lacon cu vigoare. 
Se opriseră în faţa unei piscine fără apă şi rămăseseră cu ochii 
pierduţi spre fundul bazinului. Lui Smiley i se părea că din 
adâncimile lui noroite auzea din nou frazele insinuante ale lui 
Rod ' tândale: „Micile săli de lectură de la Amiralitate, comitete 
mititele, care înfloresc cu nume caraghioase...” 

— Sursa aceea specială a lui Percy mai funcţionează? se 
interesă Smiley. Vrăjitoarea saucum Dumnezeu i-o fi spunând 
astăzi? 

— Nu ştiam că erai şi tu pe listă, spuse Lacon, deloc 
încântat. Pentru că m-ai întrebat, da. Sursa Merlin este 
principalul nostru furnizor, iar produsele sale se numesc în 
continuare Vrăjitoarea. De ani de zile Prăvălia n-a obţinut o 
marfă atât de bună. De fapt, de când îmi amintesc eu. 

— Continuă să fie supusă acelei proceduri speciale? 


— Bineînţeles, şi nu mă îndoiesc că vom lua precauţiuni şi 
mai riguroase acum că s-au întâmplat toate astea. 

— N-aş face asta în locul tău. Gerald ar mirosi că e ceva 
putred la mijloc. 

— Asta-i problema, nu-i aşa? remarcă Lacon repezit. 
Puterea nu era incertă, reflectă Smiley. Acum pare un boxer 
slăbănog şi adus de spate, cu mănuşi prea mari pentru pumnii 
săi, iar apoi îţi trage un pumn bine plasat de te-aruncă-n corzi şi 
te examinează cu milă creştinească. 

— Nu putem mişca, George. Nu putem investiga pentru că 
toate instrumentele de investigare se află în mâinile Prăvăliei, 
dacă nu chiar în acelea ale cârtitei Gerald. Nu putem 
supraveghea, nu putem face ascultări, nu putem deschţde 
corespondenţa. Ca să facem oricare din aceste lucruri, am avea 
nevoie de mijloacele oamenilor lui Esterhase, iar Esterhase, ca 
oricare altul, trebuie considerat suspect. Nu putem interoga, nu 
putem lua măsuri pentru limitarea accesului unor anume 
persoane la secretele cele mai gingaşe. Să faci oricare dintre 
lucrurile astea ar însemna să alarmezi cârtiţa. Asta-i problema 
dintotdeauna, George. Cine-i poate spiona pe spioni? Cine poate 
dibui o vulpe fără să alerge o dată cu ea? Făcu o încercare 
stupidă să-şi arate umorul: „Aş spune că o cârtiţă, mai curând”, 
spuse el ca pentru sine, dar sigur pe el. 

Intr-o zvâcnire de energie. Smiley se îndepărtase de Lacon 
şi mergea cu paşi mari în faţa acestuia, de-a lungul potecii care 
ducea la padoc. 

— Du-te atunci la concurentă, se răsti el. Du-te la 
securişti. Sunt experţi, îţi vor face treaba. 

— Ministrul aici n-o să vrea să audă aşa ceva. Ştii foarte 
bine ce părere au, atât el, cât şi Alleline, despre concurenţă. şi 
pe bună dreptate, dacă-mi pot permite. O bandă de foşti 
administratori de colonii care îşi bagă nasul în hârtiile Prăvăliei: 
e ca şi cum ai aduce Armata să ancheteze Marina! 

— Nu se poate compara una cu alta, protestă Smiley. 

Dar Lacon, ca orice bun funcţionar, avea pregătită o a 
doua metaforă: 

— Foarte bine, ministrul ar prefera să-i plouă prin acoperiş 
decât să-şi vadă castelul dărâmat de nişte intruşi. Aşa-ţi place? 
E o atitudine în întregime valabilă, George. Avem o groază de 


agenţi pe teren şi n-aş mai da doi bani pe şansele lor o dată ce 
se vor băga domnii ăia de la Securitate. 

Veni rândul lui Smiley să încetinească pasul de astă dată. 

— Câţi? 

— Şase sute, câţiva în plus sau în minus. 

— şi în spatele Cortinei de Fier? 

— Plătim pe state o sută douăzeci. Când venea vorba de 
cifre sau de fapte de orice fel, Lacon nu ezita niciodată. Ele erau 
aurul pe care-l prelucra, pe care-l smulgea din pământul 
cenuşiu al birocraţiei. După câte îmi pot da seama din 
rapoartele financiare, aproape toţi sunt activi în momentul de 
faţă. Făcu un salt mare înainte. Deci pot să-i spun c-o faci, nu-i 
asa? îi cântă el, dezinvolt, ca şi cum întrebarea ar fi fost simplă 
formalitate, o chestiune rezolvată ce trebuia doar bifată. Preiei 
treaba asta, faci curăţenie în grajduri? Dus-întors, faci tot ceea 
ce este necesar? Este generaţia ta, în fond. Moştenirea ta. 

Smiley deschise uşa padocului şi o trânti în urma sa. Se 
aflau faţă în faţă, privindu-se fix peste gardul şubred. Lacon, 
uşor rozuliu la fată, zâmbea docil. 

— De ce am spus Ellis? întrebă el, ca să se afle-n vorbă. 
De ce vorbesc de afacerea Ellis, când numele amărâtului ăluia 
este Prideaux? 

— Ellis era numele lui conspirativ. 

— Desigur. Au fost atâtea scandaluri atunci, că mai uiţi 
detaliile. O pauză. O mişcare largă a antebraţului drept. O 
fandare. Era prietenul lui Hay don, nu al tău, nu-i aşa? 

— Au fost la Oxford împreună, înainte de război. 

— Şi cai de curse în acelaşi grajd al Prăvăliei, în timpul 
războiului şi după război. Celebrul cuplu Haydon-Prideaux. 
Predecesorul meu vorbea la nesfârşit despre asta. Repetă: Dar 
n-ai fost niciodată apropiat de el? 

— De Prideaux? Nu. 

— Asta nu cumva ţi-e văr, vreau să zic? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, şuieră Smiley. 

Pe moment, Lacon păru din nou încurcat, dar se 
încăpăţâna să-l fixeze pe Smiley. 

— Ai cumva motive sentimentale sau de alta natură, care, 
după părerea ta, te-ar putea împiedica să accepţi această 
misiune? Trebuie să spui clar, George, insistă el temător, ca şi 
cum ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să-l audă 


vorbind deschis. Aşteptă o fracțiune de secundă, apoi scuipă 
ceea ce avea de spus. In ce mă priveşte, nu văd nici un motiv 
real. Există întotdeauna o parte din noi care aparţine domeniului 
public, nu-i aşa? Contractul social ne rupe-n două, ai ştiut-o 
întotdeauna, sunt sigur. O ştia şi Prideaux. 

— Ce vrea să fie asta? 

— Ce naiba, a fost împuşcat, George. Un glonte în spate 
este considerat, chiar şi în lumea voastră, un sacrificiu, nu-i asa? 

Smiley se oprise de unul singur la celălalt capăt al 
padocului, sub copacii care picurau; trăgându-şi sufletul, încerca 
să desluşească emoţiile care îl cuprinseseră. Ca o - boală veche, 
furia 1-a luat prin surprindere. De când fusese pensionat, îi nega 
existenţa, evitând cu grijă tot ceea ce ar fi putut-o stârni: ziare, 
foşti colegi, bârfe ca cele ale lui Martindale. După o întreagă 
viaţă trăită pe seama inteligenţei şi a memoriei sale 
remarcabile, se dedicase întru totul artei de a uita. Şi-a impus să 
se consacre unor cercetări erudite, care îi făcuseră cât se poate 
de bine, distrăgându-l pe vremea când era la Prăvălie, dar 
acum, când nu lucra, acestea nu mai însemnau nimic, absolut 
nimic. Nimic! 

„Arde tot”, îi sugerase Ann, încercând să-l ajute, 
referindu-se la cărţile sale.,;Dă foc casei, dar nu putrezi.” 

Dacă prin putrezire” înţelegea conformism, ea avea 
dreptate în ceea ce îl priveşte. încercase, încercase într-adevăr, 
când s-a apropiat de ceea ce reclamele de asigurări, îşi făceau o 
plăcere din a numi amurgul vieţii, să fie întru totul un ţentier 
model; dar nimeni, şi mai ales Ann, nu-i mulțumea pentru acest 
efort. în fiecare dimineaţă când se dădea jos din pat, în fiecare 
seară când se băga în pat, de obicei singur, îşi aducea aminte că 
nu era şi că nu fusese niciodată indispensabil. Se dresase să 
recunoască faptul că, în acele ultime luni nenorocite din cariera 
Stăpânului, când dezastrele s-au ţinut lanţ, în ritm ametitor, se 
făcuse vinovat de a nu fi văzut lucrurile la adevărata lor 
dimensiune. Dacă bătrânul profesionist din el se revolta din 
când în când - şi spunea: ştii că lucrurile mergeau prost,.ştii că 
Jim Prideaux a fost trădat, şi ce dovadă mai palpabilă decât un 
glonte, două gloanţe în spate? - ei bine, tot el îşi spunea (să 
zicem că ştia, să zicem că a avut dreptate): „Este o pură 
vanitate să crezi că un spion rotofei, între două vârste, este 
singura persoană capabilă să împiedice lumea să se ducă de 


râpă”. lar altă dată: „N-am auzit niciodată de vreunul care să fi 
părăsit Prăvălia fără să lase o treabă neterminată”. 

Doar Ann, cu toate că nu-i putea citi lucrările, refuza să-i 
accepte concluziile. Eja pătimaşă, aşa cum de fapt numai 
femeile pot fi când e vorba de afaceri, îmboldindu-l să se 
întoarcă acolo, să reia treburile de unde le lăsase, să nu se lase 
înlăturat cu argumente ieftine. Bineînţeles, nu pentru că ar fi 
ştiut ceva, dar ce femeie a putut fi oprită vreodată de lipsa de 
informaţii? Ea simţea. ŞI-l dispreţuia că nu acţionează potrivit 
intuiţiilor ei. 

Şi acum, exact în momentul când era pe cale să creadă în 
propria sa dogmă, ispravă „care nu fusese înlesnită de admiraţia 
exagerată a lui Ann pentru un actor şomer, se trezeşte că 
fantomele trecutului său - Lacon, Stăpânul, Karla, Allehne, 
Esterhase, Bland şi, în sfârşit, Bill Haydon însuşi -se năpustesc în 
chilia lui ca să-i anunţe cu voioşie, în timp ce-l târăsc înapoi în 
aceeaşi grădină, că tot ceea ce ela numit vanitate era adevărul- 
adevărat? 

Haydon, îşi repetă el, incapabil să mai zăgăzuiască valurile 
amintirilor. Până şi numele era ca un şoc. „Mi s-a. spus că a fost 
o vreme când tu şi cu Bill vă împărtăşeaţi absolut tot, spusese 
Martindale. Şi-a privit mâinile grăsuţe, urmărindu-le cum 
tremură. Prea bătrân? Neputincios? Speriat de vânătoare? 
Speriat de ceea ce ar putea descoperi la capătul ei? „Există 
întotdeauna o duzină de motive ca să nu faci nimic”, îi plăcea lui 
Ann să spună - era, de fapt, scuza ei preferată pentru mulţi 
dintre paşii greşiţi pe care i-a făcut - „există doar un singur 
motiv ca să faci ceva. Şi aceasta pentru că vrei”. Sau pentru că 
trebuie? Ann ar nega furioasă: coerciţia, ar spune ea, este doar 
alt cuvânt pentru a face ceea ce doreşti; sau pentru a nu face 
lucrul de care ţi-e teamă. 

Mezinii plâng întotdeauna mai mult timp decât fraţii şi 
surorile lor. Peste umărul mamei ei, calmându-şi durerile şi 
mândria rănită, Jackie Lacon urmări invitaţii plecând. Mai întăi, 
doi bărbaţi pe care nu-i mai văzuse înainte, unul înalt, altul 
scund şi oacheş. Au plecat cu o camionetă mică, verde. Nimeni 
nu le-a făcut cu mâna, observă ea, nici măcar nu le-a spas la 
revedere. Apoi, plecă tatăl ei, cu propriul său automobil; şi, la 
urmă, un bărbat blond, arătos şi unul scund şi gras, într-un 
pardesiu enorm, ca o pătură pentru cai, s-au îndreptat spre o 


maşină sport, parcată sub fagi. Pentru o clipă, i-a trecut într- 
adevăr prin minte că ceva era în neregulă cu cel gras, atât de 
încet şi dificil înainta. Dar, văzându-l pe tipul chipeş 
deschizându-i portiera, păru că se trezeşte şi se repezi ţopăind 
neîndemânatic. Fără să ştie de ce, gestul acesta o necăji din 
nou. Un val de tristeţe se abătu iar asupra ei şi maică-sa nu 
reuşi s-o liniştească. 

Capitolul «11 

Peter Guillam era un tip plin de cavalerism, a cărui 
fidelitate conştientă era determinată de sentimentele sale. 
Cealaltă, acea devoțiune totală, se manifesta de multă vreme 
fată de Prăvălie. Tatăl său, un om de afaceri francez, făcuse 
spionaj în timpul războiului pentru o reţea a Prăvăliei, iar mama 
sa, o englezoaică, se ocupa de tot felul de treburi misterioase în 
materie de coduri. Până în urmă cu opt ani, sub acoperirea de 
agent naval, Guillam însuşi mai conducea încă propriii săi agenţi 
în Africa de Nord franceză, misiune considerată drept 
sinucigaşă. L-au dibuit, agenţii i-au fost spânzurați, şi a intrat în 
îndelungatul ev întunecat al profesionistului tras pe linie moartă. 
A făcut treabă de negru* la Londra, câteodată pentru Smiley, a 
condus câteva operaţiuni în interior, printre care o reţea de 
gagici, în care, aşa cum se spune, habar n-avea stânga ce face 
dreapta, iar când s-a instalat gaşca lui Alleline, a fost expediat 
să se odihnească la ţară, la Brixton, fără îndoială pentru că, îşi 
spunea el, avusese relaţii cu cine nu trebuie, printre care se 
număra şi Smiley. Până vinerea trecută, absolut sigur, aşa şi-ar 
fi relatat povestea vieţii. lar în privinţa relaţiilor cu Smiley, el ar 
fi stăruit mai ales asupra modului în care se încheiaseră. 

Guillam îşi petrecea mai tot timpul pe vremea aceea în 
docurile Londrei, unde organiza reţele de marinari de mâna a 
doua, din cine ştie ce vaporeni polonezi, ruşi sau chinezi, pe 
care el şi o mână de dibuitori de talente reuşeau, din când 
în.când, să pună mâna. Intre timp stătea într-un birou mic de la 
etajul întâi al Prăvăliei şi consola o secretară drăguță, Mary, şi 
era foarte fericit, cu excepţia faptului că nici o persoană, care să 
aibă cât de cât autoritate, nu răspundea la notele sale. Când 
dădea telefon, fie suna ocupat, fie nu răspundea nimeni. Auzise 
vag că erau necazuri, dar când nu fuseseră? Ajunsese de 
notorietate publică că Alleline şi Stăpânul se luau în coarne, dar 
asta făceau aproape tot timpul, de ani de zile. Ştia, de 


asemenea, ca toţi ceilalţi de altfel, că o operaţiune importantă 
eşuase în Cehoslovacia, că Ministerul de Externe şi Ministerul 
Apărării făcuseră împreună un tărăboi îngrozitor şi că Jim 
Prideaux, şeful vânătorilor de scalpuri, cel mai vechi expert în 
probleme cehoslovace şi omul de încredere de-o viaţă al lui Bill 
Haydon, fusese împuşcat şi pus la murat. Asta explica, 
presupunea el, tăcerea apăsătoare şi feţele posomorâte. De aici 
şi furia maniacă a lui Bill Haydon, ale cărei ecouri s-au răspândit 
ca un frison nervos în toată clădirea: mânia lui Dumnezeu, a 
spus Mary, mare iubitoare de formule pompoase. Mai târziu a 
aflat despre catastrofa numită Mărturia. După cum i-a relatat 
mult mai târziu Haydon, Mărturia a fost cea mai mare 
operaţiune ratată declanşată vreodată de un bătrân pentru a-şi 
hrăni gloria muribundă, iar Jim Prideaux a fost preţul ei. A 
transpirat în ziare, au fost interpelări parlamentare şi chiar 
zvonuri, neconfirmate niciodată oficial, că trupele britanice din 
Germania fuseseră puse în stare completă de alarmă. 

Până la urmă, preumblându-se prin diverse birouri, a 
început să-şi dea seama de ceea ce toţi ceilalţi înţeleseseră cu 
săptămâni bune în urmă. Prăvălia nu era doar tăcută, ci 
încremenită. Nimic nu intra, nimic nu ieşea; oricum, nu la nivelul 
la care se mişca Guillam. In interiorul clădirii, şefii parcă 
intraseră în pământ, iar în ziua de salarii în rastel nu se mai 
aflau plicuri maronii pentru că, după spusele lui Mary, 
administratorii nu primiseră, ca în fiecare lună, ordinul de a le 
pregăti. Din când în când, venea câte unul să spună că 1-a 
văzut pe Alleline plecând furios de la club. Sau pe Stăpân 
urcându-se în maşina sa cu un aer radios. Că Bill Haydon a 
demisionat sub pretextul că s-a trecut peste capul său sau a fost 
săpat, dar Bill îşi dădea mereu demisia. De data aceasta, se 
zvonea, motivele erau, totuşi, diferite: Haydon era furios că 
Prăvălia refuza să plătească preţul cerut de cehi pentru 
repatrierea lui Jim Prideaux; se spunea că ar fi prea ridicat, atât 
în materie de agenţi, cât şi de prestigiu. Şi că Bill a făcut una din 
crizele sale de şovinism, declarând că nici un preţ nu era prea 
mare când era vorba să aduci acasă un englez credincios: să li 
se dea orice, numai să fie adus Jim înapoi. 

Apoi, într-o seară, Smiley îşi băgă capul prin uşa lui 
Guillam şi-i propuse să meargă să bea un păhărel. Mary n-a 
observat cine era şi s-a mulţumit să spună „Bună!”, pe tonul 


tărăgănat pe care şi-l închipuia elegant. Când au ieşit împreună 
de la Prăvălie, Smiley le-a urat bună seara portarilor cu o 
răceală neobişnuită, iar la cârciumă, în Wardour Street, a spus 
„M-au pus pe liber” şi asta a fost tot. 

De la cârciumă s-au dus la o cramă de lângă Charing 
Cross, o pivniţă unde cânta muzica şi în care nu mai era nimeni. 
„Ti-au dat vreo explicaţie?” se interesă Guillam. „Sau pur şi 
simplu pentru că ţi-ai pierdut silueta?” 

De cuvântul „explicaţie” s-a agăţat Smiley. Era cuviincios, 
dar beat criţă, în timp ce mergeau cu paşi cam nesiguri de-a 
lungul Tamisei, cuvântul „explicaţie” a ajuns până la el: 

— Explicaţie ca logică sau explicaţie oa motiv? întrebă el, 
pe un ton care nu era a lui, ci mai curând al lui Bill Haydon, al 
cărui stil polemic, adoptat de Oxford Union, înainte de război, 
părea să fie acum pe toate buzele. Sau explicaţie ca mod de 
viaţă? S-au aşezat pe o bancă. Nu trebuie să-mi dea ei mie 
explicaţii. Pot eu însumi să dau şi să scriu nişte afurisite de 
explicaţii. şi asta nu mai e acelaşi lucru, insistă el, în timp ce 
Guillam îl conducea grijuliu la un taxi, dându-i bani şoferului şi 
indicându-i adresa, asta nu mai e acelaşi lucru cu îngăduinţa 
asta de trei parale care apare când ţi se rupe de orice. 

— Amin, zise Guillam, dându-şi perfect de bine seama, în 
timp ce privea taxiul îndepărtându-se, că, după regulile 
Prăvăliei, prietenia lor, aşa cum fusese ea, se terminase în clipa 
aceea. A doua zi, Guillam avea să afle că mai căzuseră şi alte 
capete, că Percy Alleline va face oficiul de gardian de noapte, cu 
titlul de şef intermediar, şi că Bill Haydon, spre uimirea 
generală, dar mai mult ca sigur datorită furiei sale persistente 
împotriva Stăpânului, va veni imediat după el în ierarhie sau, 
cum spuneau înţelepţii, imediat înaintea lui. 

De Crăciun, Stăpânul era mort: „Tu urmezi acum, spuse 
Mary, care privea aceste evenimente ca al doilea asalt al 
Palatului de larnă, şi plânse când Guillam porni spre Siberia 
Brixtonului, ca să aibă acelaşi noroc, printr-o ironie a soartei, ca 
şi Jim Prideaux. 

Urcând cele patru trepte care duceau la Prăvălie în acea 
după-amiază umedă de luni, cu mintea înviorată de bucuria 
delictului pe care avea să-l comită, Guillam trecu în revistă 
aceste evenimente şi ajunse la concluzia că se afla la începutul 
drumului de întoarcere. 


Îşi petrecuse noaptea în apartamentul său spaţios din 
Eaton Place, în compania unei studente la Conservator, Camilla, 
o fată cu un trup lung şi o fată frumoasă şi tristă. Deşi nu avea 
mai mult de douăzeci de ani, părul ei negru avea fâşii cărunte, 
ca în urma unui şoc despre care nu vorbea niciodată. Ca 
urmare, poate, al aceluiaşi traumatism nedefinit, nu mânca 
deloc carne, nu purta haine de piele, nu bea nici un fel dk 
băutură alcoolică; doar când făcea dragoste, i se părea lui 
Guillam, se elibera de toate aceste constrângeri misteriose. 

Şi-a petrecut dimineaţa singur în camera extrem de 
mizeră de la Brixton, fotografiind documente ale Prăvăliei, după 
ce, mai înainte, îşi procurase un aparat de fotografiat miniatural 
de la magazia operativă, lucru pe care-l făcea foarte frecvent 
pentru a nu-şi pierde mâna. Magazionerul 1-a întrebat „lumină 
de zi sau artificială” şi au avut o discuţie amicală despre 
granulaţia peliculei. 1-a spus secretarei că doreşte să nu fie 
deranjat, a închis uşa şi s-a apucat de lucru conform 
instrucţiunilor precise date de Smiley. Ferestrele erau plasate 
foarte sus. Chiar şi stând pe scaun, nu putea zări decât cerul şi 
acoperişul noii şcoli din susul drumului. 

A început cu lucrări de referinţă din propriul său seif. 
Smiley îi indicase nişte priorităţi. în primul rând, anuarul 
personalului, care se distribuia doar funcţionarilor superiori, şi în 
care erau înregistrate adresele de acasă, numerele de telefon, 
numele reale şi numele conspirative ale întregului personal al 
Prăvăliei operând în Anglia. în al doilea rând, regulamentul de 
ordine interioară, ce cuprindea şi organigrama Prăvăliei după 
reorganizarea acesteia de către Alleline. Fix la mijloc se afla 
Centrala Londra, condusă de Bill Haydon, ca un păianjen uriaş în 
propria sa pânză. „După eşecul penibil al lui Prideaux - îşi 
dăduse Bill aere - nu vom mai avea blestematele alea de 
armate particulare, nu se va mai întâmpla să nu ştie stânga ce 
face dreapta.” Alleline, observă Guillam, figura de două ori: o 
dată ca şef şi încă o dată ca „Director al Surselor Speciale”. 
După cum se zvonea, aceste surse erau cele care făceau ca 
Prăvălia să meargă. Nimic altceva, potrivit lui Guillam, nu putea 
explica inerția în care se complăcea Prăvălia la nivel operativ şi 
prețuirea de care se bucura la Whitehall. Acestor documente, la 
insistenţele lui Smiley, le adăugă statutul revizuit al vânătorilor 
de scalpuri, sub forma unei scrisori redactate de Alleline, care 


începea cu „Dragă Guillam” şi care preciza în mod detaliat 
reducerea împuternicirilor sale. în mai multe cazuri, beneficiarul 
acestor măsuri era Toby Esterhase, şeful lampagiilor de la 
Acton, singura unitate auxiliară care se umflase în cadrul 
lateralismului. 

Se mută apoi la biroul său şi fotografie, tot conform, 
instrucţiunilor lui Smiley, o serie întreagă de circulare de rutină, 
care s-ar fi putut dovedi utile ca documentaţie de bază. 
Includeau  văicărelile serviciului administrativ referitoare la 
starea caselor conspirative din sectorul Londra („vă rugăm să 
aveţi amabilitatea să le trataţi ca şi cum ar fi proprietatea 
dumneavoastră”); o altă circulară se referea la folosirea abuzivă 
a telefoanelor Prăvăliei, ale căror numere figurau la secret, 
pentru conversații particulare. Venea, în sfârşit, o scrisoare 
personală, foarte  dezagreabilă, din partea Serviciului 
Documente, prin care era avertizat „pentru ultima oară” că 
permisul său de conducere emis pe numele operativ expirase şi 
că, dacă nu se îngrijea să-l reînnoiască, „numele său va fi 
transmis superiorilor pentru a se lua măsurile disciplinare de 
rigoare”. 

Puse la loc aparatul de fotografiat şi reveni la seiful său. 
Pe raftul de jos se afla un teanc de rapoarte ale lampagiilor, 
emise sub semnătura lui Toby Esterhase, purtând numele de 
cod „Baltagul”. Acestea furnizau numele real şi cel de acoperire 
a două-trei sute de agenţi sovietici de informaţii, identificaţi, ce 
operau la Londra sub acoperire legală sau semilegală - Misiunea 
comercială, Agenţia Tass, Aeroflot, Radio Moscova, servicii 
consulare sau diplomatice. Când era cazul, se dădeau şi datele 
rezultate din investigaţiile efectuate de către respectivul 
lampagiu şi numele încrengăturilor, termenul de specialitate 
desemnând contactele abandonate de-a lungul supravegherii şi 
neurmărite, neapărat, până la capăt. Rapoartele erau adunate 
într-un volum anual principal, la care se adăugau suplimentele 
lunare. A consultat mai întâi volumul principal, apoi 
suplimentele. La orele unsprezece şi jumătate şi-a încuiat seiful, 
a sunat Centrala Londra pe fir direct şi 1-a cerut pe Lauder 
Strickland de la Financiar. 

— Lauder, eu sunt, Peter, de „la Brixton, cum merg 
treburile? 

— Da, Peter, cu ce putem să-ţi fim de folos? 


Scurt şi neutru. Ceea ce voia să însemne: noi, ăştia de la 
Centrala Londra, avem prieteni mai importanţi. 

Era vorba, îi explică Guillam, de spălarea unor bani 
murdari, pentru a finanța o chestie montată împotriva unui 
curier diplomatic francez, care părea să fie de vânzare. Cu o 
voce din cele mai umile, îl întrebă pe Lauder dacă nu-şi poate 
găsi timp să se întâlneaspă şi să discute problema. Proiectul 
fusese aprobat de către Cenfrala Londra? întrebă Lauder. Nu, 
dar Guillam îi trimisese deja hârtiile lui Bill prin cursa specială. 
Lauder Strickland o lăsă mai moale. Guillam îşi pleda cauza; 
„Sunt vreo două-trei puncte delicate, Lauder, cred că avem 
nevoie de o minte ca a ta”. 

Lauder îi răspunse că ar putea să-i acorde o jumătate de 
oră. 

În drum spre West End, lăsă filmele la o farmacie amărâtă, 
ţinută de unul Lark, pe Charing Gross Road. Lark, dacă ăsta i-o fi 
fost numele, era un tip foarte gras, cu nişte pumni uriaşi. în 
prăvălie nu era nimeni. 

— Filmele domnului Lampton, să fie developate, spuse 
Guillam. Lark luă pachetul şi-l duse în camera din spate şi la 
întoarcere zise pe un glas bolovănos; „în regulă” şi pe urmă 
răsuflă din adâncul plămânilor, de parcă ar fi fumat, ceea ce nu 
era cazul. L-a condus pe Guillam până la uşă, pe care a trântit-o 
cu zgomot în urma lui. Unde dracu îi găseşte George pe ăştia? 
se miră Guillam. Cumpărase câteva pastile de tuse. Fiecare 
mişcare trebuia să aibă o explicaţie, îl avertizase Smiley; trebuie 
să porneşti de la ideea că Prăvălia şi-a pus copoii pe tine 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Şi ce e nou în 
asta? se gândi Guillam; Toby Esterhase şi-ar pune copoii şi pe 
urmele maică-sii, dacă asta îi aducea o bătaie prietenească pe 
umăr din partea lui Alleline. 

De la Charing Cross se duse pe jos până la „Chez Victor” 
să ia masa cu adjunctul său, Cy Vanhofer şi o secătură care-şi 
spunea Lorimer şi care pretindea că împarte aceeaşi damă cu 
ambasadorul est-german la Stockholm... Lorimer pretindea că 
fata era gata să colaboreze, dar că avea nevoie de cetăţenie 
britanică şi de o mulţime de bani plătibili la prima livrare. Era 
gata să facă orice, spunea el: să-i umfle corespondenţa, să-i 
pună microfoane acasă „sau sticlă pisată în baie”, ceea ce voia 
să fie o glumă. Guillam a rămas cu impresia că Lorimer minţea 


şi era înclinat să se întrebe dacă nu cumva şi Vanhofer făcea la 
fel, dar avea înţelepciunea să-şi dea seama că nu era în măsură 
să spună în ce parte trăgea fiecare dintre ei. îi plăcea la „Chez 
Victor”, dar nici nu-şi mai amintea ce mâncase, iar când a intrat 
în holul Prăvăliei şi-a dat seama că motivul era că se afla într-o 
stare de agitaţie. 

— Bună, Bryant. 

— încântat să vă văd, domnule. Luaţi loc. domnule, 
scuzaţi-mă numai o clipă, domnule, vă mulţumesc, domnule, 
spuse Bryant dintr-o singură răsuflare, iar Guillam se aşeză pe 
bancheta de lemn gândindu-se la dentist şi la Camilla. Era o 
achiziţie recentă şi era cam nebună; trecuse un timp bunicel de 
când lucrurile numai avuseseră, în ceea ce-l priveşte, un ritm 
atât de precipitat. Se întâlniseră la o petrecere”, unde vorbea de 
una singură, despre adevăr, într-un colţ, în timp ce bea nişte suc 
de morcovi. Guillam riscase şi-i răspunsese că nu prea se 
pricepea în chestii de morală, aşa că mai bine s-ar duce să se 
reguleze. Stătuse o clipă pe gânduri, gravă, apoi se dusese să-şi 
ia pardesiul, îşi făcea de atunci veacul la el, gătindu-i colţunaşi 
cu alune şi cântând din flaut. 

Holul Prăvăliei arăta mai jegos ca oricând. Trei ascensoare 
obosite, o barieră de lemn, o reclamă pentru ceaiul Mazawattee, 
cabina cu uşa de sticlă a lui Bryant, în care avea un calendar cu 
vederi din Anglia şi câteva telefoane prăfuite. 

— Domnul Strickland vă aşteaptă, domnule, spuse Bryant 
ieşind din cuşca lui şi, cu o mişcare lentă, ştampilă un bon roz, 
cu ora de intrare: paisprezece cincizeci şi cinci, P. Bryant, portar. 
Grilajul liftului din centru trosni ca o grămadă de lemne uscate. 

— Ar cam fi timpul să mai ungeţi vechitura asta, nu-i aşa, 
spuse Guillam, aşteptând să pornească liftul. 

— Noi tot cerem lucrul ăsta, spuse Bryant, lansându-se în 
una din lamentările sale favorite. Nu fac nimic. Poţi să le ceri 
până-ţi dai sufletul. Ce vă mai face familia, domnule? 

— Bine, spuse Guillam, care nu avea aşa ceva. 

— E bine, spuse Bryant. Uitându-se în jos, Guillam văzu 
capul unsuros al cerberului dispărându-i la picioare. Mary îi 
spunea Căpşuni cu frişca, îşi aminti el: faţă roşie, păr alb, vâlvoi. 

În lift, cercetă bonul de intrare. „Permis de intrare în 
Centrala Londra”, se putea citi pe primul rând. „Scopul vizitei: 
Secţia Financiar. înapoiaţi la plecare acest document.” Urma un 


spaţiu necompletat, dedesubtul menţiunii „Semnătura persoanei 
care primeşte”. 

— Bine-ai venit, Peter. Ai întârziat puţin, cred, dar nu face 
nimic. 

Lauder, un personaj mărunţel, comun, cu gâtul strâns în 
gulerul alb al cămăşii, foarte excitat, în sinea lui, să primească o 
vizită, aştepta la barieră. Pe vremea Stăpânului, etajul acesta 
era ca un adevărat bulevard de oameni ocupați. Acum accesul 
era blocat de o barieră, unde un cerber cu ochi de şobolan îi 
cercetă bonul de intrare. 

— Dumnezeule mare, de când îl aveţi»pe monstrul ăsta? 
întrebă Guillam, încetinind pasul în dreptul unui aparat de cafea 
strălucind a nou. Două fete care-şi umpleau ceştile s-au întors şi 
i-au spus „Bună, Lauder”, cu ochii la Guillam. Cea înaltă îi 
amintea de Camilla. Aceeaşi privire, în care pâlpâia o flacără 
mocnită, neiertătoare faţă de neputinţa masculină. 

— Ah, dar nici nu vă daţi seama câte ore bune de lucru 
economisim astfel, izbucni Lauder pe loc. Fantastic, de-a dreptul 
fantastic, în entuziasmul său fiind cât pe-aci să-l răstoarne pe 
Bill Haydon. 

Acesta ieşea din biroul său, o solniţă hexagonală, care 
dădea spre New Compton Street şi Charing Cross Road. Mergea 
în aceeaşi direcţie cu ei, dar cu nici un kilometru pe oră, ceea ce 
pentru Bill, în interior, însemna viteză maximă, în exterior, era 
cu totul altceva; Guillam constatase cu ochii lui acest lucru în 
cursul antrenamentelor de la Sarratt si, odată, cu ocazia unui 
salt de noapte cu paraşuta în Grecia. In aer liber, era vioi, plin 
de nerv; faţa sa tăioasă, umbrită şi trasă în acest coridor umed 
şi rece, părea în aer liber să se fi modelat după locurile 
îndepărtate în care servise.” Erau nenumărate: nu exista teatru 
de operaţiuni, în ochii admirativi ai lui Guillam, care să nu poarte 
pe undeva amprenta lui Haydon. Avusese nenumărate ocazii în 
propria sa carieră să găsească urmele misterioase ale trecerii lui 
Haydon prin acele locuri exotice. Cu un an sau doi în urmă, pe 
când mai lucra încă în serviciul de informaţii al Marinei, având 
drept scop, printre altele, să „adune o echipă de pândari, care 
să supravegheze de pe coastă porturile chineze Wenchow şi 
Amoy” Guillam descoperi uimit că nu erau decât agenţi chinezi 
lăsaţi în conservare în acele oraşe, recrutaţi de către Bill Haydon 
în cursul a cine ştie cărei acţiuni de mult uitate de pe vremea 


războiului, dotați cu staţii radio bine ascunse şi cu tot 
echipamentul -necesar, pentru realizarea legăturii. Altă dată, 
umblâd prin rapoartele de serviciu ale îndrăzneţilor Prăvăliei, 
mai mult din nostalgie pentru zilele acelea decât din elanul 
profesional al momentului, Guillam se lovi de două ori de 
numele de cod al lui Haydon, în tot atâtea rapoarte: în 1941, 
scotea vasele pescăreşti franceze din Helford Estuary; în acelaşi 
an, avându-l pe Jim Prideaux ca om de legătură, înfiinţa reţeaua 
de curieri în sudul Europei, din Balcani până la Madrid. Pentru 
Guillam, Haydon ţinea de acea generaţie unică, pe cale de 
dispariţie, a Prăvăliei, căreia îi aparținuseră atât părinţii lui, cât 
şi George Smiley, un grup restrâns de oameni, iar în cazul lui 
Haydon având şi sânge albastru, care trăiseră mai multe 
existente în tihnă, în timp ce el îşi trăia viaţa în goană, şi care, 
treizeci de ani mai târziu, mai dădeau Prăvăliei acel parfum 
aproape uitat al aventurii. 

Văzându-i împreună, Haydon rămase înţepenit pe loc. 
Trecuse o lună bună de când nu vorbise cu Guillam; probabil 
fusese plecat în cine ştie ce misiune secretă. Acum, în lumina 
care venea prin uşa deschisă a biroului său, părea ciudat de 
închis la fată şi de înalt. Avea ceva în mână, Guillam nu-şi putea 
da seama ce, o revistă, un dosar sau un raport; biroul său, 
împărţit în două de propria-i umbră, arăta ca o chichineaţă de 
student, în care plutea un aer monahal peste o întreagă 
harababură. Peste tot - grămezi de rapoarte, de copii şi de 
dosare; pe perete - un avizier din postav, încărcat cu ilustrate şi 
tăieturi din ziare; alături, în diagonală, fără ramă, unul din 
vechile tablouri ale lui Bill, o pânză abstractă, cu forme rotunjite 
în culorile aspre şi şterse ale deşertului. v 

— Bună, Bill, zise Guillam. 

Lăsându-şi usa deschisă - o încălcare a regulamentului - 
mergea în faţa lor, fără să scoată în continuare vreo vorbă. Era 
îmbrăcat cu extravaganţa-i obişnuită. Peticelele de piele ale 
hainei erau prinse în romb, nu în pătrate, ceea ce făcea ca din 
spate să pară un arlechin. Ochelarii îi ieşeau de sub părul 
cenuşiu, ce-i atârna pe frunte, aducând cu cei purtaţi de 
motociclişti. Pentru o clipă, l-au urmat nesiguri, până când, pe 
neaşteptate, se întoarse dintr-o singură mişcare, ca o statuie 
pivotând încet pe propriu-i soclu, şi-1 fixă cu privirea pe Guillam. 
Apoi zâmbi larg, astfel încât sprâncenele lui ca nişte semiluni se 


ridicară ca cele ale unui clovn, iar fata i se înfrumuseţa şi deveni 
absurd de tânără. 

— Ce dracu' faci aici, măi pribeagule? îl întrebă el jovial. 
Luând întrebarea în serios, Lauder începu să-i explice chestia cu 
franţuzul şi cu banii murdari. 

— Ai grijă să încuiaţi argintăria, spuse Bill, uitându-se prin 
el. Blestemaţii ăia de vânători de scalpuri îţi fură şi plombele”' de 
aur din gură. Încuiați bine şi fetele, dacă vă lasă, adăugă el după 
un timp, cu ochii ţintiţi spre Guillam. De când până când îşi 
spală vânătorii de scalpuri banii? Asta e treaba noastră. 

— Lauder face spălarea. Noi nu facem decât să-i cheltuim. 

— Să văd hârtiile, îi spuse Haydon lui Strickland, adoptând 
brusc un ton tăios. Nu mai vreau să risc nimic. 

— V-au fost deja trimise, spuse Guillam. Trebuie să fie 
acum pe biroul dumneavoastră. 

Cu un ultim gest din cap îi expedie, dar Guillam îi simţi 
privirea ochilor de un albastru spălăcit sfredelindu-i ceafa până 
au dat colţul întunecos al culoarului. 

— Fantastic tip, spuse Lauder, ca şi cum Guillam nu l-ar fi 
întâlnit niciodată. Centrala Londra nici n-ar putea fi pe mâini mai 
bune. Incredibil de talentat. State de serviciu nemaipomenite. 
Strălucitor. 

În timp ce tu, gândi Guillam, neiertător, eşti strălucitor 
prin asociere. Cu Bill, cu automatul de cafea, cu băncile. Fu 
întrerupt din meditaţie de vocea stridentă, cu accent de mahala, 
a lui Roy Bland, care se auzea prin uşa deschisă din fata lor. 

— Hei, Lauder, stai niţel, l-ai văzut pe Sângerosul Bill pe 
undeva? E chemat de urgenţă. 

După care a urmat ecoul fidel al timbrului central- 
european al lui Toby Esterhase, ce venea din aceeaşi direcţie: 
Imediat, Lauder, de fapt noi am şi pus toată lumea să-l caute. 

Au intrat într-un ultim culoar strâmt. Lauder mai făcuse 
vreo trei paşi şi îşi compunea un răspuns la întrebare, când 
Guillam ajunse în dreptul uşii deschise şi se uită înăuntru. Bland 
era prăvălit ca o plăcintă pe birou. îşi scosese haina şi strângea 
o hârtie în mână. La subsuorile cămăşii îi apăruseră cercuri de 
sudoare. Micuţul Toby Esterhase era aplecat peste el ca un 
chelner, un ambasador băţos în miniatură, cu păr argintiu şi fălci 
puternice, neprietenoase şi întindea o mână spre hârtie, ca şi 


când recomanda specialitatea casei. Era clar că citeau acelaşi 
document, când Bland 1-a zărit trecând pe Lauder Strickland. 

— L-am văzut, într-adevăr, pe Bill Haydon, spuse Lauder, 
care avea un talent deosebit să reformuleze întrebările pentru a 
le face să pară mai cuviincioase. Presupun că în acest moment 
Bill este în drum spre voi, este cu câţiva paşi mai în spate pe 
coridor; am schimbat chiar adineaori câteva cuvinte cu el în 
legătură cu vreo două-trei probleme. 

Privirea lui Bland se întoarse încet „spre Guillam şi se opri 
asupra lui; căutătura lui îngheţată aducea aminte în mod 
dezagreabil de aceea a lui Haydon. „Bună, Pete”, spuse el. La 
care, Micuţul Toby se îndreptă şi îşi întoarse ochii direct spre 
Guillam: cafenii şi liniştiţi, ca ai unui pointer. 

— Salut, spuse Guillam, care-i treaba? 

Atitudinea lor nu era numai glacială, era de-a dreptul 
ostilă. Guillam petrecuse trei luni cot la cot cu Toby Esterhase, 
într-o' operaţie foarte delicată, în Elveţia, şi Toby nu zâmbise 
nici măcar o singură dată, aşa că privirea lui fixă nu-1 surprinse. 
însă Roy Bland era una din descoperirile lui Smiley, un tip 
impulsiv şi plin de căldură, în această lume a informaţiilor, o 
matahală cu părul roşu, un primitiv intelectual, pentru care o 
seară reuşită însemna să stea să pălăvrăgească despre 
Wittgenstein în cârciumile de prin Kentish Town. îşi petrecuse 
zece ani 03 gloabă a Partidului, trecând prin toate universităţile 
Eu e Răsărit şi acum, ca şi Guiilamy era pus pe dreapta, ceea ce 
crea un fel de legătură între ei. Stilul lui obişnuit era un zâmbet 
larg, o palmă peste umăr şi un damf de bere băută cu o zi 
înainte; dar nu astăzi. 

— Nimic deosebit, Peter, bătrâne, spuse Roy, afişând cu 
întârziere un zâmbet. Doar surprins să te văd, asta-i tot. Ne-am 
obişnuit să fim numai noi pe culoarul ăsta. 

— lată-1 pe Bill, anunţă Lauder, foarte încântat să-şi vadă 
pronosticul confirmat atât de repede. Intr-o rază de lumină, în 
momentul trecerii acestuia, Guillam observă culoarea ciudată a 
obrajilor lui Haydon, cu pomeţi de o roşeaţă intensă, plini de 
vinişoare sparte. Asta-i dădea - se gândi Guillam în starea 
avansată de nervozitate în care se afla - un aer de Dorian Gray. 

Întâlnirea sa cu Lauder Strickland a ţinut o oră şi douăzeci 
de minute, atât a reuşit Guillam să lungească conversaţia, iar în 


tot acest timp îi veneau în minte Bland şi Esterhase şi se întreba 
ce naiba îi rodea. 

— Auzi, cred că ar fi mai bine să lămuresc toate astea cu 
Dolphin, spuse el într-un târziu. Ştim cu toţii cum este când vine 
vorba despre băncile elveţiene. Controlorii se aflau la două uşi 
după serviciul financiar. Las ăsta aici, adăugă el, aruncându-i 
bonul de intrare pe birou. 

Biroul Dianei Dolphin mirosea a deodorant proaspăt; 
geanta ei din ochiuri metalice era pusă pe casa de bani, lângă 
un exemplar din „Financial Times”. Făcea parte din acele eterne 
logodnice de la Prăvălie pe care nu le lua nimeni de nevastă. Da, 
spuse el pe un ton descurajat, documentele operative se aflau 
deja în atenţia Centralei Londra. Da, înţelegea că folosirea 
nechibzuită a unor bani murdari era de domeniul trecutului. 

— Vom examina problema şi vă vom ţine la curent, îl 
anunţă ea, ceea ce însemna că se va duce să-l întrebe pe Phil 
Porteous, care se afla în biroul de alături. 

— îl voi informa, în cazul acesta, pe Lauder, spuse Guillam 
şi plecă. 

Mişcă, îşi zise el. 

La toaletă aşteptă treizeci de secunde în fata chiuvetelor, 
supraveghind uşa în oglindă, cu urechea ciulită. O tăcere 
ciudată cuprinsese întreg etajul. Hai, gândi el, îmbătrâneşti, 
mişcă-te. Traversă culoarul, intră cu îndrăzneală în camera 
ofiţerilor de serviciu, trânti uşa cu zgomot şi se uită de jur- 
împrejur. îşi făcu socoteala că avea zece minute şi gândi xă o 
uşă trântită făcea mai puţin zgomot decât una închisă pe furiş. 
Mişcă! 

Îşi adusese aparatul de fotografiat, dar lumina era 
îngrozitoare. Fereastra, cu plasă de sârmă, dădea spre o curte 
plină de ţevi înnegrite. Nu putea risca să folosească un bec mai 
puternic, chiar dacă ar fi avut, aşa că s-a servit de memorie. Nu 
părea să se fi schimbat mare lucru de la preluarea puterii. Ziua, 
încăperea era folosită drept cameră de odihnă de către fetele pe 
care le apucau căldurile şi, dacă te luai după mirosul de parfum 
ieftin ce plutea în încăpere, nu se schimbase nimic. De-a lungul 
unui zid se afla o canapea din imitație de piele, care noaptea se 
transforma într-un pat nenorocit; lângă ea, un dulăpior cu 
medicamente de prim ajutor, cu o cruce roşie jupuită şi un 
televizor prăpădit. Se repezi imediat spre dulapul metalic, care 


se afla în acelaşi loc, între tabloul de comandă şi telefoanele 
încuiate. Era o vechitură de dulap şi ar fi putut să-1 deschidă şi 
cu un desfăcător de conserve. îşi luase cu el speraclurile si 

9 V 9r 9 câteva scule dintr-un aliaj uşor. îşi reaminti că pe 
vremuri cifrul era 31-22-11 şi îl încercă de patru ori invers faţă 
de sensul acelor de ceasornic, de trei ori în sensul acelor de 
ceasornic, şi apoi de două ori înapoi şi o dată înainte, până sare. 
Butonul era atât de obosit, că-şi cunoştea singur drumul. Când 
deschise uşa, din fundul acestuia se rostogoli un nor de praf, 
care pluti prin cameră ridicându-se încet spre fereastra 
întunecată. în clipa aceea auzi un zgomot care părea o singură 
notă cântată la flaut: era, mai mult ca sigur, scrâşnetul unei 
maşini, care frânase în stfadă sau roata unui cărucior pentru 
dosare care scârţâia pe linoleum; dar pe moment părea una 
dintre acele note lungi, melancolice, ale exerciţiilor făcute de 
Camilla. Cânta exact când avea chef. La miezul nopţii, în zori, 
oricând. Nu dădea o para chioară pe vecini; în general, nu se 
fâstâcea prea uşor. îşi aduse aminte de prima seară: „în ce 
parte a patului dormi? Unde trebuie să-mi pun lucrurile?” El se 
mândrea cât de delicat era în chestiile astea, dar pe Camilla nu 
o impresionau asemenea lucruri, tehnica era deja un compromis 
cu realitatea, o evadare, ar spune ea, din realitate. Haida, gata, 
să ies din chestia asta. 

Jurnalele de bord zilnice erau pe raftul de sus, în volume 
legate, cu datele lipite pe cotor. Ai fi zis că erau registre de 
familie. Dădu jos volumul de pe luna* aprilie şi studie lista 
numelor de pe spatele copertei, întrebându-se dacă-1 putea zări 
cineva din camera de pe partea cealaltă a curţii şi, dacă da, ce- 
ar gândi? Parcurse toate coloanele, în căutarea nopţii de zece 
spre unsprezece, când se presupunea că a avut loc schimbul de 
mesaje între Centrala Londra şi Tarr. După cum îi atrăsese 
atenţia Smiley, era un decalaj de nouă ore în plus fată de Hong 
Kong, aşa că atât telegrama lui Tarr, cât şi primul răspuns al 
Londrei apăruseră în afara orelor normale de serviciu. 

Dinspre culoar se făcu auzită brusc o hărmălaie de voci şi, 
timp de o secundă, îşi închipui chiar că. poate distinge mârâitul 
lui Alleline, într-o irlandeză de frontieră, care făcea o glumă 
nesărată, dar imaginaţia. îi cam juca feste în acest moment. 
Avea pregătită o poveste de acoperire şi o parte din el începuse 
să o şi creadă. Dacă ar fi fost prins, şi-6 va asuma în întregime, 


iar dacă anchetatorii de la Sarrat l-ar fi tocat, ar fi avut o altă 
variantă de salvare, pentru că nu călătorea niciodată fără aşa 
ceva. Cu toate acestea; era mort de frică. Vocile se îndepărtară 
şi o dată cu ele, şi fantoma lui Percy Alleline. Sudoarea i se 
prelingea pe coaste. O fată trecu prin faţa uşii, fredonând o 
melodie din „Hair”. Dacă te-aude Bill, te omoară, gândi el, dacă 
pe Bill îl poate scoate ceva din sărite, acel lucru e fredonatul. 
„Ce faci aici; măi, pribeagule?” 

Apoi, spre marea sa distracţie de-o.clipă, auzi cu adevărat 
mugetul înfuriat al lui Bill, tunând de Dumnezeu ştie unde: 
„Opriţi văicăreala asta. Cine este imbecilul?” 

Hai, mişcă-te. O dată ce te opreşti, n-ai să mai poţi porni 
din nou: există o formă specială de trac, care te secătuieşte şi te 
face să te cari, care îţi arde degetele când atingi marfa şi care-ţi 
vâră un nod în stomac. Mişcă-te, Puse la loc volumul pe aprilie şi 
trase alte patru la întâmplare, februarie, iunie, septembrie şi 
octombrie. Le răsfoi într-o goană, căutând comparații, le puse 
înapoi pe raft şi se lăsă pe vine. Se ruga la Dumnezeu să se 
aşeze praful. De ce oare nu reclama nimeni? întotdeauna se 
întâmplă aşa când un loc este folosit de mai mulţi: nimeni nu se 
simte responsabil, nimănui nu-i pasă. Căuta listele de prezenţă a 
portarilor de noapte. Le-a găsit pe raftul de jos, înghesuite între 
pliculeţele de ceai şi laptele condensat: teancuri întregi puse în 
nişte dosare plic. Portarii le completau şi le aduceau de două ori 
în cursul unei ture de douăsprezece ore în care erai de serviciu, 
o dată la miezul nopţii şi, din nou, la şase dimineaţa. Garantai 
pentru corectitudinea lor - Dumnezeu ştie cum, din moment ce 
personalul de noapte era împrăştiat în toată clădirea - le 
semnai, păstrai copia a treia şi o vârai în dulap, fără să ai habar 
pentru ce. Aşa se proceda înainte de Potop şi se pare că tot aşa 
se proceda şi acum. 

Praf şi pliculeţe de ceai pe acelaşi raft, gândi el. Oare cât o 
fi trecut de când nu şi-a mai făcut cineva un ceai? 

Se concentra din nou asupra nopţii de 10/11 aprilie. 
Cămaşa i se lipise de coaste. Ce se-ntâmplă cu mine? Işuse 
Cristoase, am început să o iau la vale. întoarse butonul înainte şi 
înapoi, la dreapta din nou, de două ori, de trei ori, apoi închise 
dulapul. Aşteptă, ascultă, mai aruncă o privire îngrijorată către 
praf şi apoi traversă decis culoarul pentru a-şi găsi adăpost la 
toaletă. în drum îl surprinse vacarmul: maşinile de cifrat, 


telefoane care sunau, o voce de fată care ţipa: „Unde o fi 
nenorocita aia de notă, adineaori am avut-o în mână”, şi din nou 
acel sunet de flaut, dar care nu-i mai amintea de exerciţiile 
făcute de Camilla la crăpatul zorilor. Data viitoare o voi aduce şi 
pe ea să pună osul la treabă, se gândi el furios; fără 
compromisuri, faţă-n faţă, aşa cum trebuie să fie viaţa. 

La toaletă îi găsi pe Spike Kaspar şi pe Nick de Silsky în 
faţa chiuvetelor, schimbând câteva cuvinte în şoaptă prin 
oglindă. Erau oameni de teren din reţeaua sovietică a lui 
Haydon; se aflau acolo de câţiva ani buni şi li se spunea simplu, 
Ruşii. Văzându-l pe Guillam, tăcură pe loc. 

— Bună ziua la amândoi. Isuse, sunteţi într-adevăr 
nedespărţiţi. 

Erau amândoi blonzi şi îndesaţi şi păreau mai ruşi decât 
ruşii adevăraţi. Aşteptă să plece şi-şi spălă praful de pe mâini, 
apoi o luă nepăsător spre biroul lui Lauder Strickland. 

— Doamne iartă-mă, cât poate să dea din gură Dolphin 
aia, spuse el. 

— Foarte capabilă. Practic indispensabilă. Extraordinar de 
competentă; poţi să mă crezi pe cuvânt, spuse Lauder. Uitându- 
se cu atenţie la ceas, înainte de a semna bonul de intrare, îl 
conduse apoi pe Guillam până la lift. Toby Esterhase se afla la 
barieră, stând de vorbă cu portarul acela tânăr şi neprietenos. 

— Te întorci la Brixton, Peter? Tonul îi era neutru, iar 
expresia de nepătruns, ca întotdeauna. 

— De ce9 

— Am o maşină afară, ca să-ţi spun drept. M-am gândit că 
aş putea să te umblu şi pe tine. Avem o treabă de rezolvat 
acolo. 

Să te umblu: Micuţul Toby nu vorbea nici o limbă ca 
lumea, dar le vorbea pe toate. în Elveţia, Guillam 1-a auzit 
vorbind franţuzeşte cu accent german; germana sa avea accent 
slav, iar engleza îi era plină de greşeli, de poticniri şi de vocale 
pronunţate strâmb. 

— Mulţumesc, Toby, dar cred că o să mă duc direct acasă. 
'Seara. 

— Direct acasă? Aş putea să te umblu şi pe tine, atât. - 
Mulţumesc,” dar trebuie să fac şi nişte cumpărături. 

Toată adunătura aia de fini şi fine. 


— înţeleg, ca şi.cum Toby ar fi avut şi el, iar micul lui 
maxilar de piatră se crispa a dezamăgire. 

— Ce dracu' mai vrea şi ăsta? se întrebă Guillam din nou. 
Amândoi, Micuţul Toby şi Marele Roy: de ce şi-or fi pus ochii pe 
mine? li chinuie vreo bănuială sau le-a căzut ceva greu la 
stomac? 

— Afară, o luă razna pe Charing Cross Road, zgâindu-se la 
vitrinele librăriilor, în timp ce cu altă parte a mintii observa 
ambele trotuare. Se făcuse mult mai frig, începuse să bată 
vântul şi citea un fel de promisiune pe feţele oamenilor pe care 
îi întâlnea în cale. Se simţea în culmea fericirii. Până acum, îşi 
spuse el, trăise prea mult în trecut. E timpul să mă bag din nou. 
La Zwemmers examina un album ilustrat, intitulat „Instrumente 
muzicale de-a lungul vremurilor” şi îşi aduse aminte de lecţia pe 
care Camilla o avea la ore târzii Cu Dr. Sand, profesorul ei de 
flaut. Se întoarse până la Foyles, aruncând un ochi spre cozile 
din staţiile de autobuz. Consider-o ca pe o misiune în 
străinătate, îi spusese Smiley. Amintindu-şi de biroul ofiţerilor de 
serviciu şi de privirea ciudată a lui Roy Bland, lui Guillam nu-i 
venea deloc greu să o privească astfel. Mai era şi Bill: oare 
Haydon împărtăşea şi el bănuiala lor? Nu. Bill aparţinea unei 
categorii proprii, îşi zise Guillam în sinea lui, incapabil să reziste 
unui elan de loialitate faţă de Haydon. Bill n-ar împărţi nimic din 
ceea ce nu-i aparţine. Pe lângă Bill, ceilalţi doi erau nişte pigmei. 

În Soho, opri un taxi şi-i ceru şoferului să-l ducă până la. 
Waterloo Station. De la Waterloo, dintr-o cabină puturoasă, sună 
la Mitcham, în Surrey, şi vorbi cu inspectorul Mendel, care 
lucrase înainte şi în Serviciul Secret şi pe care atât Smiley, cât şi 
Guillam îl cunoscuseră într-o altă viaţă. Când îi răspunse 
Mendel, el o ceru pe Jenny şi îl auzi pe acesta spunându-i sec că 
nu locuia nici o Jenny acolo. Işi ceru scuze şi puse receptorul în 
furcă. Făcu numărul de la ora exactă şi se prefăcu că duce o 
conversaţie plăcută cu automatul, pentru că afară era p 
cucoană bătrână care-l aştepta să termine. Ar trebui să fi ajuns, 
îşi spuse el. închise din nou şi formă un alt număr din Mitcham, 
de data aceasta al unei cabine telefonice de la capătul străzii lui 
Mendel. 

— Eu sunt, Will, spuse Guillam. 

— Aici e Arthur, spuse Mendel plin de voioşie. Ce mai faci, 
Will? Era tipul de vânător iute, cu pasul mare, cu o fată 


colţuroasă şi privirea ageră, iar Guillam avea în momentul acela 
imaginea lui clară aplecat pe blocnotesul lui de poliţist, 
aşteptând cu creionul în mână. 

— Vreau să-ţi comunic titlurile acum în cazul în care mă 
calcă un autobuz. 

— Bine faci, Will, îi spuse Mendel consolându-1. Nu poţi fi 
niciodată prea prudent. 

li transmise mesajul rar, recurgând la acoperirea 
universitară asupra căreia căzuseră amândoi de acord, ca o 
ultimă protecţie în caz că, din întâmplare, erau interceptaţi: 
examene, studenţi, referate furate. Ori de câte ori se oprea, nu 
auzea nimic decât un scârţâit uşor. Şi-l închipuia pe Mendel 
scriind încet şi lizibil şi nescoţând o vorbă până nu nota ultimul 
cuvânt. 

— Că veni vorba, am luat pozele alea de la farmacie, 
spuse în sfârşit Mendel, după ce verificase totul încă o dată. Au 
ieşit extraordinar. Niciuna ratată. 

— Mulţumesc. îmi pare bine. 

Dar Mendel închisese deja telefonul. 

Am şi eu de spus ceva în legătură-cu cârtiţele, gândi 
Guillam, au parcurs un tunel lung, foarte întunecos. în timp ce-i 
ţinea uşa bătrânei doamne să o lase să intre, privirea i se opri 
pe receptorul din furcă şi-şi dădu seama că era plin de picături 
de sudoare. Analiză în minte mesajul său către Mendel, se mai 
gândi o dată la felul în care Roy Bland şi Toby Esterhase îl 
priviseră prin uşa deschisă, se întrebă îngrijorat pe unde o fi 
Smiley şi dacă era precaut. Se reîntoarse la Eaton Place, dorind- 
o nemaipomenit de tare pe Camilla, uşor speriat de propriile 
sale motive. Oare să fi fost vârsta care se răzbuna pe el dintr-o 
dată? în fond, pentru prima oară în viaţa lui păcătuise faţă de 
propriile sale concepţii despre nobleţe. Avea senzaţia că era 
mânjit, sentimentul unui dezgust de sine. 

Capitolul 12 

Sunt unii vârstnici care se întorc la Oxford pentru a-şi 
regăsi tinereţea, ce le face semn de după fiecare piatră. Smiley 
nu se număra printre aceştia. Poate în urmă cu zece ani ar fi 
simţit un asemenea impuls. Dar acum,- nu. Trecând pe lângă 
Biblioteca Bodleiană, 1-a străfulgerat gândul: am lucrat aici. 
Văzând casa fostului său conducător de lucrări, de pe Parks 
Road, şi-a reamintit că, înainte de război, în grădina-i nesfârşită, 


Jebedee i-a sugerat pentru întâia oară că nu i-ar strica să se 
ducă să vorbească cu „câţiva pe care îi cunosc la Londra”. Auzi 
ceasul din Tom Tower bătând de şase şi se trezi gâridindu-se la 
Bill Haydon şi Jim Prideaux, care trebuie să fi intrat în anul în 
care el absolvea şi aveau să fie apoi aduşi unul lângă altul de 
război. Se întrebă fugar cum or fi arătat împreună cei doi pe 
vremea aceea, Bill pictorul, polemistul şi mondenul, alături de 
Jim atletul, care-i sorbea vorbele din gură. în zilele lor de glorie 
de la Prăvălie, reflectă el, aceste diferenţe aproape se 
estompaseră: Jim devenise mai sprinten la minte, iar Bill nu se 
descurca rău pe teren. Abia spre sfârşit, vechea deosebire şi-a 
reintrat în drepturi: calul de povară s-a întors în grajd, iar 
gânditonil la birou. 

Ploua, dar trecea printre picături fără să le vadă. 
Călătorise cu trenul, iar de la gară o luase pe jos, dând tot 
timpul ocoluri: pe la Blackwell, pe lângă colegiul său de 
odinioară, pe ici, pe colo, indiferent unde, apoi către nord. 
Arborii aduceau amurgul mai de vreme. 

Ajungând într-o fundătură, mai lălăi puţin, înregistrând 
cele văzute. O femeie înfăşurată într-un şal îl depăşi cu bicicleta, 
alunecând prin dârele lăsate de felinarele străzii acolo unde 
lumina putea pătrunde prin ceața groasă. Cobori, deschise larg 
o poartă şi dispăru. De cealaltă parte a drumului, o siluetă 
înfofolită, greu de spus dacă era femeie sau bărbat, plimba un 
câine. Altfel, drumul era pustiu, la fel ca şi cabina telefonică. 
Apoi, ca din pământ, doi oameni trecură pe lângă el vorbind 
despre Dumnezeu şi război. De vorbit vorbea mai mult cel tânăr. 
Auzindu-l pe celălalt, pe cel vârstnic, aprobându-l, Smiley îşi 
zise că acesta trebuia să fie profesorul. 

Mergea de-a lungul unor uluci înalte, dinco'o de care se 
vedeau vârfurile unor arbuşti. Poarta de la numărul 15 se mişca 
uşor în ţâţâni, era o poartă dublă, dar nu era folosită decât una 
dintre tăblii. O împinse şi văzu că zăvorul era stricat. Casa se 
afla departe de gard, în fundul curţii, iar toate ferestrele erau 
luminate. Printr-una din ele, de sus, se vedea un tânăr aplecat 
asupra unui birou. în spatele alteia, două tinere păreau că se 
ceartă, iar după o a treia, o femeie foarte palidă cânta la violă, 
dar nu se auzea ce. Ferestrele de la parter erau luminate, de 
asemenea, dar perdelele erau trase. Peronul era pavat, usa de 
la intrare avea vitralii, iar pe cadrul uşii era pus un anunţ obosit: 


„După orele 11 noaptea, folosiţi numai uşa de serviciu.” 
Deasupra soneriilor, alte biletele: „Pentru Prince - de trei ori”, 
„Lumby - de două ori”, „Buzz: lipsesc toată seara. Pe curând, 
janet”. Lângă soneria de jos scria „Sachs”. Apăsă pe buton. 
Câinii începură imediat să latre, iar o femeie urlă: 

— Flush, idiotule, nu e decât unul din dobitocii ăia. Flush, 
taci prostule. Flush! 

Uşa se întredeschise, reţinută de un lanţ, şi un trup umplu 
deschizătura. în timp ce Smiley făcea tot ce-i stătea în putinţă 
să vadă cine este înăuntru, doi ochi pătrunzători, umezi ca de 
prunc, îl scrutau, remarcându-i servieta şi pantofii plini de noroi; 
trupul îşi aruncă rapid apoi privirea peste umărul lui, în lungul 
aleii, ca să şi-o întoarcă apoi să-l mai măsoare o dată. Fata 
palidă se destinse într-un zâmbet încântător, iar domnişoara 
Connie Sachs, fosta regină a Documentării la Prăvălie, izbucni cu 
sinceră bucurie. 

— George Smiley, exclamă ea cu un surâs timid şi îl trase 
în casă. Măi, iubitule, măi, eu credeam că e vreunul din ăia care 
vor să-mi plaseze un aspirator; şi când colo ce să vezi, George în 
carne şi oase! 

Închise foarte repede uşa în spatele lui. 

Era o matahală de femeie, cu un cap mai înaltă decât 
George. O hălăciugă de păr alb îi încadra faţa lătăreaţă. Purta o 
haină cafenie, un fel de blazer, pantaloni cu elastic în talie peste 
o burtă lăsată, ca de boşorog. Jarul de cărbuni mocnea în cămin. 
în fata acestuia se întindeau câteva pisici, iar un prepelicâr cu o 
blană jigărită, cenuşie, prea gras ca să se mişte, se tolănea pe 
canapea. Pe o măsuţă cu rotile erau înşirate cutiile cu conserve 
din care mânca şi sticlele din care bea. Avea o priză, cu un triplu 
ştecher, în care erau conectate un radio, un reşou şi un fier de 
ondulat părul. Un băiat, cu pletele până la umăr era lungit pe jos 
şi prăjea pâine. Văzându-l pe Smiley, lăsă din mână tridentul de 
aramă. 

— O, Jingle, dragule, n-am putea amâna pe mâine? îl rugă 
Connie. Nu mi se întâmplă des ca cel mai vechi iubit să vină să 
mă vadă. Smiley îi uitase vocea. Ea şi-o juca, modulând-o în 
tonalități din cele mai ciudate. îţi voi acorda o oră întreagă 
gratuit, dragule, o oră doar pentru tine, vrei? Unul din imbecilii 
mei, îi spuse ea lui Smiley, mult înainte ca băiatul să fi ajuns 
destul de departe ca să nu mai audă. Mai dau încă lecţii, nici eu 


nu ştiu de ce. George, murmură ea, uitându-se mândră la el 
cum scotea, în partea cealaltă a camerei, o sticlă de Xeres din 
servietă şi umplea două pahare. Dintre toţi... dintre toţi dragii 
ăia de bărbaţi iubiţi pe care i-am cunoscut... A venit pe jos, îi 
explică ea câinelui. Uită-te la ghetele lui. Ai făcut pe jos tot 
drumul ăsta de la Londra, nu-i asa, George? O, Doamne- 
Dumnezeule, fii binecuvântat! 

Era un chin pentru ea să bea. Degetele ei artritice erau 
strâmbate în jos, ca şi cum ar fi fost rupte toate în acelaşi 
accident, iar braţul îi era ţeapăn. 

— Ai venit singur, George? întrebă ea, pescuind din 
buzunarul hainei o ţigară rătăcită. N-am fost însoţit de nimeni, 
nu-i aşa? 

Smiley îi aprinse ţigara, pe care o ţinea ca pe un puşcoci, 
cu vârful degetelor deasupra, uitându-se în lungul ţigării spre el, 
cu pătrunzătorii ei ochi rozalii. Şi ce vrea el de la Connie, măi 
răule? 

— Memoria ei. 

— Care parte din ea? 

— Să ne întoarcem mult înapoi. 

— Ai auzit, Flush? ţipă ea la câine. întâi ne alungă 
aruncând după noi un os ros îndelung şi apoi tot ei vin să ne 
roage. Cât de înapoi, George? 

— Ţi-am adus o scrisoare de la Lacon. Va fi la clubul său, 
în seara asta, la ora şapte. Dacă ai temeri, sună-1 de la o-cabină 
telefonică, din capul străzii. Aş prefera să nu o faci, dar dacă tu 
crezi că trebuie s-o faci, o să-ţi spună el tot ce trebuie să te 
liniştească. 

Renunţă să-l mai ţină, braţele-i căzură de-a lungul 
trupului şi câteva clipe bune se învârti prin cameră; ştia 
ungherele în care să se odihnească şi lucrurile de care să s- 
apuce, ca să-'şi păstreze echilibrul. înjură: „Of, George, fir-ai tu 
să fii cu neamul tău cu tot."Dădu la o parte un colt al perdelei 
de la fereastră - poate din obişnuinţă - dar se pare că nu era 
nimic care să-i distragă atenţia. 

— Of, George, fir-ai să fii, bombăni ea. Cum ai putut tu să- 
1 laşi pe unul ca Lacon să-şi vâre nasul? Să laşi concurenţa să 
se bage într-o treabă a ta. 

Pe masă zăcea ziarul „Times” din dimineaţa respectivă, 
deschis la pagina cu cuvinte încrucişate. Toate pătratele erau 


completate cu litere scrise chinuit cu cerneală... Nu scăpase nici 
un loc gol. 

— M-am dus la fotbal azi, îi cântă din întunericul de la 
capul scărilor, în timp ce-şi lua curaj de pe măsuţa cu rotile. 
Drăguţul de Will m-a dus. Nătărăul meu preferat! Nu-i aşa că a 
fost grozav din partea lui? Şi cu o ^”>ce de fetiţă bosumflată, 
continuă: „Lui Connie i-a fost fhg. A îngheţat de tot, Connie, din 
cap până-n vârful degetelor de la picioare.” 

Şi-a dat seama că plângea; s-a dus s-o ia din întuneric şi a 
condus-o până la canapea. Avea paharul gol, aşa că i 1-a umplut 
pe jumătate. Stăteau unul lângă altul pe canapea şi beau, iar 
lacrimile lui Connie se scurgeau de pe haina ei, pe mâinile lui 
Smiley. 

— Of, George, repetă ea. Ştii ce mi-a zis aia când m-au dat 
afară? Vaca aia de la Personal? Apucase cu două degete vârful 
gulerului lui Smiley, îl sucea şi îl răsucea, redobândindu-şi buna 
dispoziţie. Ştii tu ce mi-a spus vaca aia? îşi luă o voce de sergent 
major: „îţi pierzi simţul proporţiilor, Connie. E timpul să revii la 
realitate.” Urăsc realitatea, George. Ce-mi place mie sunt 
Prăvălia şi toţi băieţii ăia dragi. îi luă mâinile, încercând să-şi 
întrepătrundă degetele cu ale lui. 

— Poliakov, spuse el încetişor, pronunţând numele 
conform instrucţiunilor lui Tarr. Alexei Alexandrovici Poliakov, 
ataşat cultural, ambasada sovietică la Londra. A ieşit din nou la 
lumină, exact cum ai prezis. 

O maşină s-a oprit în stradă. Smiley a auzit doar fâsâitul 
roţilor. Motorul fusese oprit. Apoi paşi, paşi foarte uşori. 

— E Janet, care îşi aduce iubitul pe furiş, şopti Connie, 
privind fix spre el de sub ploapele cu margini roşietice, distrasă 
de acelaşi lucru ca şi el. îşi închipuie că nu ştiu. Auzi? Are 
blacheuri la tocuri. Stai puţin! Paşii s-au oprit. O mică ezitare. Ea 
îi dă cheia. Crede că face mai puţin zgomot decât ea. Aiurea. 
Broasca se deschise cu un zgomot sec. Of, bărbaţii ăştia, oftă 
Connie, zâmbind fără speranţă. Of, George, ce ţi-o fi venit să-l 
scoţi pe Alex la suprafaţă? şi pentru o clipă îl plânse pe Alex 
Poliakov. 

Fraţii ei erau profesori, după cum îşi amintea Smiley; iar 
taică-său preda şi el ceva, nu ştia ce. Sţăpânu' o întâlnise la o 
partidă de bridge şi inventase un post pentru ea. 


Îşi începu povestea cum începi un basm: „A fost odată ca 
niciodată un transfug pe care-l chema Stanley, cam pe la 
1963”, uzând de aceeaşi logică falsă, parte din inspiraţie, parte 
din oportunism intelectual, născută dintr-o mir te strălucită care 
n-a evoluat niciodată. Faţa ei palidă, fără o formă anume, se 
lumină ca aceea a unei bunici visând la lucruri minunate de-altă 
dată. Memoria îi era tot atât de mare ca şi trupul şi desigur şi-o 
iubea mai mult, dovadă că, pentru a-i asculta ecourile, dăduse 
la o parte paharul, ţigara şi chiar, pentru o clipă, mâna 
nemişcată a lui Smiley. Nu mai stătea înfundată în canapea, îşi 
îndreptase spatele, rămânând cu capul ei mare aplecat într-o 
parte, în timp ce se trăgea visător de câte un smoc din părul 
alb, lânos. Smiley presupusese că o să înceapă cu Poliakov, dar 
nu, ea a început cu Stanley; îi uitase pasiunea pentru 
genealogii. Stanley - spuse ea -numele conspirativ al unui 
transfug de mâna a cincea, venit de la Centrul Moscova. Martie 
1963. Vânătorii de scalpuri îl cumpăraseră la mâna a doua de la 
olandezi şi îl expediaseră la Sarratt; poate că, dacă n-ar fi fost 
sezon mort şi dacă anchetatorii n-ar fi avut ce face cu timpul, 
Dumnezeu ştie dacă toată chestia asta ar fi ieşit vreodată la 
lumină! Oricum, fratele Stanley avea asupra lui o comoară mică, 
mică, dar ei au descoperit-o. Olandezilor le scăpase, dar 
anchetatorii au găsit-o şi un exemplar al raportului lor a ajuns 
până la Connie. Ceea ce era un miracol în sine, mugi Connie cu 
arţag, ţinând seama că toţi, dar mai ales cei de la Sarratt, aveau 
ca principiu suprem ca nu cumva serviciul de Documentare să 
figureze pe lista de repartizare... 

Smiley aşteptă cu răbdare să afle de la Connie care era 
comoara, pentru că la vârsta ei singurul lucru pe care i-l mai 
putea acorda unui bărbat era timpul. 

Deci Stanley rămăsese în Occident pe când se afla la Haga 
pentru a executa o misiune, explică ea. Era de profesie un 
anume fel de asasin şi fusese trimis în Olanda să lichideze un 
emigrant rus care-i călca pe nervi pe cei de la Centru. In loc să 
facă ceea ce i se ceruse, s-a hotărât să se predea. „îi sucise 
capul o rândunică”, spuse Connie cu mult dispreţ. Olandezii”ii 
va”âseră o fufă în braţe, dragule, şi ăsta s-a aruncat în cursă cu 
ochii închişi. 

În vederea pregătirii pentru misiune, Centrul îl expediase 
într-unui din taberele sale de antrenament din afara Moscovei, 


să-i mai reîmprospăteze cunoştinţele în magia neagră: sabotaj şi 
omor fără urme. Când le-a picat în mână, olandezii au fost şocaţi 
de acest detaliu şi au făcut din el punctul central al 
interogatoriilor lor. l-au publicat fotografia în ziare şi l-au pus să 
schiţeze gloanţele cu cianură şi toate celelalte arme din tristul 
arsenal atât de iubit de către Centru. Dar la Grădiniţă 
anchetatorii ştiau toate chestiile astea pe dinafară, aşa că s-au 
concentrat asupra taberei, de dată recentă, şi nu prea 
cunoscută. Un fel de Sarratt pentru milionari, explică ea. Au 
reconstituit o schiţă de plan a ansamblului, care se întindea pe 
câteva sute de pogoane de păduri şi lacuri, şi au plasat toate 
clădirile de care Stanley şi-a putut aminti: spălătorii, cantine, 
săli de cursuri, poligoane de tir, tot bazarul. Stanley fusese acolo 
de câteva ori şi îşi amintea o mulţime de lucruri. Credeau că se 
apropiau de sfârşit când Stanley a devenit, dintr-o dată, foarte 
tăcut. A luat un creion şi a desenat în coltul din nord-vest încă 
cinci barăci şi un gard dublu care le înconjura, pentru câinii de 
pază, Dumnezeu să-l ţină. Barăcile erau noi - a spus Stanley - 
fuseseră construite în ultimele câteva luni. Se ajungea la ele pe 
un drum interzis; le văzuse din vârful unei coline, când ieşise cu 
ofiţerul său îndrumător, Milos. După spusele lui Milos (care era 
prietenul lui Stanley, afirmă Connie pe un vton plin de 
subînţelesuri), ele adăposteau o şcoală specială de curând 
înfiinţată de către Karla pentru instruirea ofiţerilor în deplină 
conspirativitate. 

— Aşa stăteau lucrurile, dragă, exclamă Connie. De ani 
întregi ne parveneau zvonuri că acest Karla încerca să-şi 
constituie propria lui armată în cadrul Centrului Moscova, dar, 
mieluşelul de el, nu dispunea de puterea să o facă. Ştiam că 
avea ageriţi împrăştiaţi pe tot globul şi desigur era îngrijorat că 
pe măsură ce înainta în vârstă şi în grad nu mai avea 
posibilitatea să-i conducă de unul singur. Ştiam că, la fel ca toţi 
ceilalţi, era îngrozitor de gelos în această privinţă şi nu suporta 
ideea de a-i preda rezidenţelor din ţările vizate. Fireşte că nu 
voia aşa ceva. Ştii şi tu cât ura rezidentele: gemeau de personal, 
nu erau sigure. In aceeaşi măsură avea oroare de garda veche, 
de cei care o ţineau una şi bună că Pământul nu e rotund, cum 
spunea el. Pe bună dreptate. Ei, acum avea puterea şi profita de 
aceasta, aşa cum ar fi făcut-o orice om normal. Martie '63, 


repetă ea, pentru eventualitatea că Smiley nu dăduse atenţie 
datei. Apoi, desigur, nimic. 

— Jocul obişnuit: stai cu palmele sub fund, te ocupi de alte 
lucrări, aştepţi să-ţi sufle vântul în pânze. 

A stat şi ea aşa timp de tfei ani, până când maiorul Mi hail 
Fedorovici Komarov, locţiitor al ataşatului militar al Ambasadei 
sovietice de la Tokio, a fost prins în flagrant în momentul în care 
i se livrau şase role cu informaţii ultrasecrete procurate de un 
funcţionar superior de la Ministerul japonez, al Apărării. 
Komarov era eroul celui de-al doilea basm al ei: nu un transfug, 
ci un militar cu epoleţi de artilerist. 

— Şi medalii, dragul meu! Medalii cu nemiluita! Komarov a 
fost nevoit să plece din Tokio într-o asemenea grabă, încât i-a 
rămas câinele închis în apartament; a fost găsit mai târziu mort 
de foame, fapt pe care Connie nu i l-a putut ierta niciodată. 
Agentul japonez al lui Komarov a fost, bineînţeles, anchetat şi, 
printr-o întâmplare fericită, Prăvălia a reuşit să cumpere raportul 
de la Toka. 

— Păi, George, acum că stau să mă gândesc, tu ai fost cel 
care ai făcut târgul! 

Cu un gest uşor afectat de vanitate profesională, Smiley 
recunoscu că s-ar fi putut să fie asa. 

Esenţa raportului era simplă. Funcţionarul de la Ministerul 
japonez al Apărării era o cârtiţă. Fusese.recrutat înainte de 
război, la umbra invaziei japoneze în Manciuria, de către un 
anume Martin Brandt, un ziarist german, ce părea să aibă 
legături cu Kominternul. Brandt, spuse Connie, era unu] din 
numele lui Karla din anii '30. In ceea ce-l priveşte, Komarov nu 
fusese vreodată membru al rezistentei oficiale de la Tokio din 
interiorul ambasadei, lucrase de unu! singur, doar cu un om de 
teren şi avea o legătură directă cu Karla, fostul lui tovarăş de 
arme. Mai mult decât atât, înainte de a fi sosit la Tokio, urmase 
un stagiu de antrenament special la noua şcoală din afara 
Moscovei, înfiinţată anume pentru elevii selecționați de Karla 
personal. 

— Concluzia - susură Connie - fratele Komarov era primul 
nostru, din păcate nu foarte strălucit, absolvent al şcolii lui 
Karla. A fost împuşcat, amărâtul de el, adăugă ea coborând 
dramatic vocea. Aştia nu spânzură niciodată, nu-i aşa, bestiile 
astea mici sunt prea nerăbdătoare ca s-o facă. 


Connie - după cum avea să-i spună - a simţit atunci că 
putea să intervină. Ştiind ce indicii să caute, i-a luat din urmă 
dosarul lui Karla. A stat trei săptămâni la Whitehall cu 
kremlinologii armatei ca să treacă prin pieptene mărunt 
buletinele de informaţii ale Armatei Sovietice în căutare de 
însărcinări mascate până în ziua în care, dintr-o ploaie de 
suspecți, a apreciat că avea trei proaspete produse de-ale lui 
Karla, perfect identificabile. Toţi erau militari de carieră, toţi îl 
cunoşteau personal pe Karla, toţi cu zece până la cincisprezece 
ani mai tineri ca el. Numele indicate de ea au fost Bardin, 
Stokovski şi Viktorov, toţi colonei. 

La pronunţarea celui de-al treilea nume, pe faţa lui Smiley 
păru că se aşterne un văl; ochii îi erau foarte obosiţi, de parcă s- 
ar fi luptat cu plictiseala. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ăştia trei? întrebă el. 

— Bardin a devenit Sokolov, apoi Rusakov. A ajuns la 
misiunea sovietică de la Naţiunile Unite, la New York. Nu avea 
nici un fel de legătură vizibilă cu rezidența locală, nici un 
amestec în măruntele operaţiuni de rutină, nu tu reţea, nu tu 
recrutări de noi talente, o acoperire bună, solidă. După câte ştiu, 
mai este încă acolo. 

”Stokovski? 

— Trecut în clandestinitate, a deschis un atelier fotografic 
la Paris sub numele de Grodescu, un român naturalizat francez. 
A creat o sucursală la Bonn, care, după câte se crede, 
controlează una din sursele de informaţii vest-germane ale.lui 
Karla,.operând dincolo de graniţă. 

— şi al treilea? Viktorov? 

— Dispărut fără urmă. 

— Of, Doamne, spuse Smiley, parcă şi mai plictisit. 

— instruit şi apoi dispărut de pe faţa pământului. Putea să 
şi moară, bineînţeles. Există tendinţa să se uite că se mâi moare 
şi de moarte bună. 

— O, desigur, recunoscu Smiley, sigur că da. 

Avea acest talent, dobândit după ani şi ani de activitate 
conspirativă, să asculte cu o parte a minţii sale, să vizualizeze 
întâmplările primare, în timp ce o altă parte, total separată, 
minţii sale se lupta să le plaseze într-o perspectivă istorică. 
Relaţia de data aceasta e^ra Tarr - Irina, Irina -amărâtul ăla de 
iubit al ei, atât de mânaru că îl chema Lapin şi îl servea pe un 


anume colonel Grigori Viktorov, „care lucra la ambasadă sub 
numele de Poliakov”...în memoria sa, aceste lucrări păreau să 
aparţină copilăriei: nu le-ar fi uitat niciodată. 

— Au fost ceva fotografii, Connie? întrebă el.îmbufnat. Ati 
făcut rost măcar de câteva semnalmente? 

— De-ale lui Bardin, cel de la Naţiunile Unite, desigur. Şi 
de ale lui Stokovski, să zicem. Avem o veche fotografie de presă 
de-a lui, de pe vremea când era în armată, dar n-am avut 
niciodată posibilitatea să-i verificăm autenticitatea. 

— Dar de-a lui Viktorov, care a dispărut fără urme? Putea 
să apară sub orice alt nume. Nici o poză frumoasă de-a lui, 
nimic? întrebă Smiley, traversând camera ca să mai aducă ceva 
de băut. 

— Viktorov, colonelul Grigori, repetă Connie cu un zâmbet 
tandru, uşor nostalgic. A luptat ca un diavol la Stalingrad. Nu, n- 
am avut niciodată vreo fotografie de-a lui. Păcat. Se spunea că 
era de departe cel mai bun. Reluă apoi pe un ton mai vesel. 
Bineînţeles, nu ştim absolut nimic despre ceilalţi. Cinci barăci şi 
un curs de doi ani: e la mintea cocosului că au avut mai mult 
decât trei absolvenţi după toţi aceşti ani! 

Oftând uşor a dezamăgire, ca şi cum ar fi vrut să spună că 
nu s-a ales cu nimic din toată relatarea asta, şi cu atât mai puţin 
despre persoana colonelului Grigori Viktorov, care să-i permită 
să avanseze cât de cât în laborioasa sa anchetă, Smiley sugeră 
să treacă la altceva, la cazul Poliakov, Alexei Alexandrovici, de 
la Ambasada sovietică din Londra, mai bine cunoscut de Connie 
ca dragul de Alex Poliakov, şi să stabilească unde se plasa el 
exact în schemele lui Karla şi de ce se ajunsese să i se interzică 
lui Connie să continue cercetările în privinţa lui. 

Capitolul «13 

Era mult mai însufleţită acum. Poliakov nu era un erou din 
basme, era iubitul ei Alex, desi nu-i vorbise niciodată si, 
probabil, nu-l văzuse niciodată în carne şi oase. Connie se 
aşezase mai aproape de veioză, într-un balansoar care îi alina 
unele dureri; nu putea să stea prea mult timp aşezată în acelaşi 
loc. îşi lăsase capul pe spate, aşa că Smiley îi privea cutele albe 
şi grăsulii ale gâtului în timp ce ea îşi legăna cu cochetărie mâna 
țeapănă, evocând indiscreţiile pentru care nu avea păreri de 
rău. Pentru spiritul ordonat al lui Smiley, în termenii aritmeticii 


proprii numai în domeniul informaţiilor, speculaţiile ei păreau şi 
mai extravagante ca cele dinainte. 

— Uuh, era atât de bun, spuse ea. Şapte ani pe muche de 
când Alex era aici înainte de a avea cea mai mică bănuială. 
Şapte ani, iubitule, şi nici cel mai mic semn de întrebare! 
Imaginează-ţi! 

Reproduse cererea iniţială de viză, făcută cu nouă ani în 
urmă: Poliakov, Alexei Alexandrovici, diplomat al Universităţii de 
Stat din Leningrad, ataşat cultural, cu rang de secretar ll, 
căsătorit, dar neînsoţit de nevastă, născut la 3 martie 1922, în 
Ucraina, fiul unui camionagiu, nici o menţiune despre studiile 
anterioare. Continuă cu o voce şăgalnică, relatând primele 
descrieri de rutină ale băieţilor: 

— înălţime - 1,78 pi, statură - solidă, ochii - verzi, părui - 
negru, semne particulare vizibile - fără. Straşnic tip, ditamai 
colosul, afirmă ea râzând. Nemaipomenit de buri de glume. 

li atârna un smoc negru de păr peste ochiul drept. Sunt 
sigură că era tipul căruia-i plăcea să ciupească fetele de fund, 
deşi n-a fost surprins niciodată făcând aşa ceva. l-aş fi oferit cu 
plăcere vreo două-trei funduri de-ale noastre, dacă Toby ar fi 
fost de acord, ceea ce bineînţeles că n-a făcut. Nu că Alex 
Alexandrovici ar fi căzut în plasă, fii sigur. Alex era prea deştept 
ca s-o facă, spuse ea 'mândră. O voce încântătoare. Melodioasă 
ca a ta. Puneam câteodată benzile de câte două ori, doar ca să- 
1 ascult vorbind. Mai este încă pe-aici, George? Nici măcar nu- 
mi vine să-ntreb, înţelegi. Mi-e teamă că se schimbă toţi şi nici 
n-o să-i mai cunosc. 

Smiley a asigurat-o că era încă acolo. Aceeaşi acoperire, 
acelaşi grad. 

— Mai stă încă în căsuţa aia groaznică de mahala, din 
Highgate, pe care o urau atât de mult filatorii lui Toby? Strada 
Meadow Close, nr. 40, etajul de sus. O, ce pacoste de loc. îmi 
plac bărbaţii care îşi trăiesc cu adevărat rolul de acoperire, iar 
Alex o făcea cum trebuie. Era ca un vultur, cel mai activ ataşat 
cultural pe care 1-a avut ambasada vreodată. Dacă aveai nevoie 
de ceva rapid, un conferenţiar, un muzician, - orice, Alex se 
descurca mai repede prin iţele birocraţiei decât oricine 
altcineva. 

— Cum reuşea asta, Connie? 


— Nu cum îţi imaginezi tu, George Smiley, îi spuse ea 
alintându-se şi faţa i se îmbujora. O, nu. Alexei Alexandrovici nu 
era nimic altceva decât ceea ce spunea că e, auzi tu, n-ai decât 
să-i întrebi pe Toby Esterhase sau pe Percy Alleline. Curat ca 
neaua, asta era. Nemânjit în nici un fel, Toby poate să ţi-o 
confirme! 

— Hai, Connie, îi şopti Smiley, umplându-i paharul. Hai, ia- 
o mai încet, linişteşte-te. 

— Rahat, strigă ea, fără să se liniştească. Rahat, pur şi 
simplu. Alexei Alexandrovici Poliakov era un produs Karla de 
mâna întâi - şase cilindri în serie - cum nu s-a pomenit. Şi ăia nu 
voiau nici măcar să mă asculte! „Vezi spioni şi sub pat”, spunea 
Toby. Băieţii au o groază de treabă, a zis Percy. Nu ne permitem 
luxul să ne ocupăm de aiureli - ea îi imită accentul scoţian. Auzi 
tu, lux?! Şi se puse iar pe plâns. 

Sărmane George, o ţinea ea întruna. Sărmanul de tine. Ai 
încercat să faci ceva. Dar ce puteai tu să faci? începuseşi deja 
să cobori scara. Of, George, nu te duce la vânătoare cu Lacon şi 
ai lui. Te rogeu. 

O readuse încetişor la Poliakov, de ce era atât de sigură că 
era un om de-al lui Karla, că trecuse prin şcoala specială a 
acestuia? 

— Era de Ziua Eroilor, de 11 noiembrie, spuse ea între 
două hohote de plâns. l-am fotografiat medaliile, asta am făcut. 

Anul |, anul | al poveştii ei de opt ani de dragoste cu Alex 
Poliakov. Ceea ce era curios, spuse ea, este că şi-a pus ochii pe 
el din clipa în care a sosit: 

— Bună măi, mi-am zis eu, ce-ar fi să mă distrez puţin cu 
tine? 

De ce i-a venit, habar n-avea. Poate era aerul lui de 
independentă, poate mersul lui băţos, parcă venea direct de la 
paradă. Ţanţoş. Urla armata din el. Sau poate era modul în care 
trăia. Şi-a ales unica locuinţă din Londra de care băieţii nu 
puteau să se apropie mai mult de cincizeci de metri. Sau poate 
că era activitatea lui. Mai erau trei ataşaţi culturali. Doi erau 
agenţi, iar singurul lucru pe care îl făcea cel de-al treilea era să 
depună flori la cimitirul din Highgate pentru bietul Karl Marx. 

Era uşor ameţită, aşa că o ajută să mai facă un pas-doi, 
preluând toată greutatea pe el când se împiedica. Ei bine, spuse 
ea, la început Toby Esterhase a încuviinţat că Alex să fie pus pe 


lista A şi că băieţii de la Acton să-l urmărească din când în 
când, douăsprezece zile din treizeci. De câte ori îl filau se 
dovedea curat ca neaua. 

— Scumpule, ţi-ai fi putut închipui chiar că l-aş fi sunat eu 
şi i-aş fi spus: „Alex Alexandrovici, ai grijă de tot ce faci, că pun 
copoii micuţului Toby pe urmele tale. aşa că ţine-te doar de 
acoperirea pe.care o ai şi nu face prostii.” 

Se ducea la recepții, la conferinţe, se plimba prin parc, 
mai juca tenis şi dacă ar fi împărţit şi bomboane copiilor, nici că 
se putea găsi un om mai respectabil. Connie s-a luptat pentru 
continuarea supravegherii, dar era o bătălie pierdută. 

Maşinăria îşi vedea de treabă, iar Poliakov a fost trecut pe 
lista B: de verificat la fiecare şase luni sau în măsura - 
posibilităţilor. Controalele la fiecare şase luni n-au scos nimic la 
iveală şi, după trei ani, a fost clasat Perlan: după o cercetare 
aprofundată, subiectul s-a dovedit că nu prezintă interes pe 
planul informaţiilor. Connie nu mai putea face nimic şi începuse 
să se obişnuiască cu ideea, când, într-o minunată zi de 
noiembrie, drăguţul ăla de Teddy Hankie a sunat-o aproape cu 
sufletul la gură de la Spălătoria din Acton să-i spună că Alex 
Poliakov şi-a prăjit acoperirea şi că, în sfârşit, şi-a arătat 
adevăratul pavilion sub care naviga. Se vedea fluturând chiar în 
vârful catargului. 

— Teddy era un prieten vechi, vechi de tot. Un veteran al 
Prăvăliei şi un scump, chiar dacă are nouăzeci de ani. lşi 
terminase treaba şi se îndrepta spre casă. Volga ambasadorului 
sovietic a trecut pe lângă el, ducându-i pe cei trei ataşaţi militari 
din ea la o depunere de coroane. Alţi trei ataşaţi urmau într-o a 
doua maşină. Unul dintre ei era Poliakov şi era încărcat de 
medalii mai ceva ca un pom de Crăciun. Teddy s-a repezit către 
Whitehall şi i-a fotografiat de pe partea cealaltă a străzii. Dragul 
meu, totul era de partea noastră: vremea era perfectă, o 
ploicică scurtă şi apoi un soare minunat de după-amiază, ar fi 
putut să fotografieze şi zâmbetul unei muşte în zbor de la trei 
sute de metri. Am mărit fotografiile, şi le avea pe toate: două 
medalii pentru purtare excepţională şi patru medalii pentru 
bravură pe câmpul de luptă. Alex Poliakov era veteran de război 
şi nu suflase o vorbă nimănui în şapte ani. Mamă, cât de 
excitată eram! Nici măcar n-aveam nevoie să-mi fac un plan de 
bătaie. „Toby, iram spus - îi telefonasem pe loc - ascultă-mă 


bine o clipă, mă stârpitură ungurească. E una din rarele situaţii 
când vanitatea i-a jucat festa. Vrea să mi-l întorci şi pe faţă şi 
pe dos pe Alex Alexandro viei, fără nici un fel de dar... sau să 
vezi... S-a dovedit că are fler Connie. 

— Şi Toby ce a spus? 

Căţelul cenuşiu suspină din rărunchi şi adormi la loc. 

— Toby? Connie părea din nou foarte însingurată. Ce să- 
mi spună? Micuţul Toby şi-a luat vocea aia a lui de peste fiert şi 
mi-a spus că şeful operaţiunilor era acum Percy Alleline. Că era 
treaba lui Percy, nu a lui, să aloce fondurile. Mi-am dat seama 
pe loc că ceva nu mergea, dar am crezut că vinovat era Toby. 
Tăcu. Fir-ai al dracului de foc, bombăni ea. Nici n-apuci să te 
întorci bine că se şi stinge. îi pierise tot cheful. Ştii restul. 
Raportul i-a fost înaintat lui Percy. „Şi ce-i cu asta?”, a spus 
Percy. „Poliakov a fost în Armata rusă, o armată uriaşă şi nu toţi 
cei ce-au făcut parte din ea erau agenţii lui Karla.” Foarte 
amuzant. M-a acuzat de deducţii neştiinţifice. Şi cine spune 
asta? l-am întrebat eu. „Asta nu-i deducție”, a spus el, „ci 
/nducţie”. „Dragă Percy, oriunde oi fi auzit tu vorbele astea, le 
spui de parcă-ai fi una din bestiile alea de doctori sau cam aşa 
ceva”. Măi să fie, dragule, dar ştiu că s-a înfuriat! Ca să mă 
potolească, Toby a dat drumul copoilor pe urmele lui Alex, dar 
nu s-a întâmplat nimic. „Greblează-i casa, i-am spus. Maşina, 
totul! Simulează o agresiune, întoarce-l pe toate feţele, bagă-l 
în ascultare! Pretindeţi că s-a făcut o confuzie de identitate, dar 
percheziţionaţi-l! Faceţi orice, dar pentru numele lui Dumnezeu, 
faceţi ceva, pentru că pariez o liră pe o rublă că Alex Poliakov 
controlează o cârtiţă engleză!” Percy a trimis după mine şi m-a 
luat de sus. Imitându-i accentul scoţian, îl cită: „Lasă-l pe 
Poliakov în pace. Trebuie săTI scoţi din mintea ta proastă de 
femeie, înţelegi sau nu? Tu şi cu Poli al tău - cum i-o fi spunând 
- aţi devenit o pacoste, aşa că lasă-l baltă.” Toate acestea, 
urmate de o scrisoare extrem de dezagreabilă - „Am discutat şi 
dumneavoastră aţi fost de acord” - cu o copie pentru vaca şefă. 
Am scris în josul ei „Repet că nu „ şi i-am trimis-o înapoi. Connie 
comută din nou pe vocea de sergent major: „îţi pierzi simţul 
proporţiilor, Connie. E timpul să revii la realitate.” 

Connie avea capul greu. Se reaşezase, prăvălită peste 
pahar. Ţinea ochii închişi, iar capul îi tot pica într-o parte. 


— O Doamne, murmură ea, trezindu-se. O Dumnezeule 
mare. 

— Poliakov avea vreun om de teren? întrebă Smiley. 

, — Ce nevoie ar fi avut să aibă? E pasăre de la cultură. 
Aştia nu au nevoie de oameni de legătură. 

— Komarov avea unul la Tokio. Tu mi-ai spus-o. 

— Komarov era militar, spuse ea îmbufnată. 

— Parcă Poliakov nu e! l-ai văzut medaliile. 

O ţinea de mână, aşteptând. Lapin, iepurele, spuse ea, 
şofer de ambasadă. Un tâmpit. La început, nu reuşise să-l 
dibuiască. îl suspecta că era un anume Ivlov, alias Brod, dar nu 
putea să o dovedească şi oricum n-ar fi ajutat-o nimeni, îşi 
petrecea mai toată ziua umblând creanga prin Londra, zgâindu- 
se la fete, dar neavând curajul sa le vorbească. însă, încetul cu 
încetul, începu să facă legătura. Poliakov dădea o recepţie, 
Lapin ajuta la servitul băuturilor. Poliakov era convocat în miez 
de noapte, o jumătate de oră mai târziu apărea şi Lapin să 
descifreze o telegramă. Când Poliakov lua avionul spre Moscova, 
Lapin iepurele se muta la Ambasadă şi dormea acolo până la 
întoarcerea acestuia: 

— Servea de dublură, spuse Connie pe un ton' hotărât. Se 
simţea de la o poştă. 

— Ai raportat şi treaba asta? 

— Sigur că da. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Conniea fost dată afară, iar Lapin s-a dus ţopăind 
acasă, spuse Connie râzând. Căscă. Ehei, spuse ea. Zile bune. 
să fi provocat eu oare toată această prăbuşire, George? 

Focul murise în cămin. De undeva de deasupra lor se auzi 
o bufnitură - poate Janet şi iubitul ei. încet-încet, Connie începu 
să fredoneze, apoi să se legene în ritmul propriei ei melodii. 

*A rămas, încercând să o mai înveselească. l-a mai dat de 
băut şi asta a dispus-o până la urmă. 

— Hai, spuse ea. Să-ţi arăt şi eu nenorocitele mele de 
medalii. 

Surprize în iatac. Le avea ascunse într-o geantă diplomat 
uzată,.pe care Smiley a trebuit să o scoată de sub pat. Mai întâi 
o medalie adevărată într-o cutiuţă şi o comunicare 
dactilografiată, pe numele ei de lucru, Constance Salinger, prin 
care era informată că fusese citată pe lista Primului Ministru. - 


— Pentru că a fost o fată cuminte Connie, îi zise ea, cu 
obrazul lipit de-al lui. Şi i-a iubit pe toţi grozavii ei băieţi. 

Urmară fotografiile vechilor membri ai Prăvăliei: Connie în 
uniformă de serviciu auxiliar al Marinei pe vremea războiului, în 
picioare, între Jebedee şi bătrânul Bill Magnus, recrutorul, făcută 
undeva în Anglia; Connie între Bill Haydon şi Jim Prideaux, 
bărbaţii în costum de cricket şi toţi trei arătând „bine- 
mulţumesc”, cum spunea Connie, în timpul unui curs de vară la 
Sarratt, terenurile de antrenament întinzându-se în spatele lor, 
tunse şi însorite, cu antele strălucind. Apoi o lupă imensă, cu 
semnăturile gravate pe lentile: Roy, Percy, Toby şi mulţi alţii: 
„Lui Connie, cu dragoste şi să nu ne despărţim niciodată!” 

In sfârşit, contribuţia personală a lui Bill - o caricatură: 
Connie lungită pe toată întinderea parcului Palatului Kensington, 
uitându-se printr-un telescop la Ambasada sovietică, purtând 
dedicaţia: „Cu dragoste şi amintiri afectuoase, iubitei, mult- 
iubitei Connie.” 

— îşi mai aduc aminte de el aici, ştii. Un băiat de aur. 

t5 

Două din picturile sale se află în cancelaria de la Christ 
Church. Le expun destul de des. Giles Langely m-a oprit 
deunăzi, în plină stradă, şi m-a întrebat dacă am auzit ceva de 
Haydon. Nu ştiu ce i-am spus. Da. Nu. Se mai ocupă sora lui 
Giles de ascunzători, ce ştii? Smiley nu ştia nimic. „Ne lipseşte 
flerul lui”, a spus Giles, „nu se mai ridică oameni ca Bill 
Haydon.” Giles ăsta trebuie că are 41 de grade la umbră. Spuse 
că i-a predat lui Bill istoria modernă înainte ca expresia Imperiul 
Britanic să devină o vorbă de ocarăv A întrebat şi de Jim. „Alter- 
ego-ul său, am putea spune, hm, hm, hm, hm.” Nu ţi-a. plăcut 
niciodată Bill, nu-i aşa? continuă Connie ambiguu, în timp ce-şi 
aduna vechiturile, punându-le înapoi în pungi de plastic şi în 
diverse cârpe. N-am ştiut niciodată dacă tu erai gelos pe el sau 
el era gelos pe tine. Prea strălucitor, presupun. Nu te-ai încrezut 
niciodată în oamenii frumoşi. In bărbaţi, vreau să spun. 

— Draga mea Connie, nu fi absurdă, îi replică Smiley, luat 
şi el, o dată pe nepregătite. Bill şi cu mine am fost prieteni 
foarte buni. Ce naiba te face să spui aşa ceva? 

— Nimic. Aproape că uitase. Am auzit cândva că a avut o 
aventură cu Ann, asta-i tot. Nu e văr cu ea sau cam aşa ceva? 
M-am gândit întotdeauna că aţi fi fost grozavi împreună, tu şi 


Bill, dacă asta s-ar fi întâmplat. Aţi fi putut să faceţi să renască 
spiritul de altădată. în locul boului ăluia de scoţian. Bill 
reconstruind curtea regelui Arthur... Arboră iar zâmbetul acela 
de basm. lar George... 

— lar George adunând firimiturile, spuse Smiley, cârpind 
fraza în locul ei. Izbucniră amândoi în râs, deşi al lui Smiley sună 
cam fals. 

— Sărută-mă, George. Dă-i lui Connie un pupic. 

II conduse prin grădina de zarzavat, pe drumul folosit de 
locatari, Connie zicându-i că o să-i placă mai mult decât vilele 
alea îngrozitoare pe care porcii de Harrison le-au plantat în 
grădina de alături. Ploua uşor, prin ceaţă se vedeau lucind doar 
câteva stele mari şi palide, iar pe drum camioanele huruiau în 
noapte, îndreptându-se spre nord. Agăţându-se strâns de braţul 
lui, o apucă brusc frica. 

— Eşti un rău, George. Auzi? Uită-te la mine. Nu te uita 
încolo, sunt doar luminile de neon si'Sodoma. Sărută-mă! Lumea 
întreagă e plină de nişte bestii umane care duc epoca noastră 
de râpă, de ce să-i ajuţi? De ce? 

— Nu-i ajut, Connie. 

— Ba da, sigur că-i ajuţi! Uită-te la mine. Erau vremuri 
bune, auzi? Vremuri adevărate. Englezii puteau fi mândri. Lasă-i 
să fie mândri şi acum. 

— Asta nu depinde numai de mine, Connie. 

l-a tras faţa spre ea, aşa că ela sărutat-o drept pe gură. 

— Dragii de ei. Respira greu, nu din cauza unei emoţii 
anume, ci din cauza atâtor altele, care se agitau în ea ca un 
cocteil de băuturi alcoolice într-un shaker. Dragii de ei. 

Crescuţi pentru Imperiu, antrenați pentru a domina 
valurile. 

S-au dus cu toţii. l-a luat pe toţi. Adio lume! Eşti ultimul, 
George, aţi rămas doar tu şi cu Bill. Şi, niţel, împuţitul ăla de 
Percy. Smiley ştiuse că se va sfârşi cam aşa, dar nu chiar atât 
de lamentabil. A auzit povestea asta a ei la fiecare agapă de 
Crăciun dată ici-colo la Prăvălie. 

— Ştii ceva despre Millponds? întrebă ea. 

— Ce-i aia Millponds? 

— Proprietatea fratelui meu. O casă superbă în stil 
palladian, pe un teren minunat, în apropiere de Newbury, într-o 
bună zi, a apărut un drum. Crr... Bum... O autostradă. Au 


prăpădit frumuseţe de teren, am crescut acolo, înţelegi. N-au 
vândut cumva Sarrattul? Mi-era teamă că l-au dat. 

— Sunt sigur că n-au făcut-o. 

De-abia aştepta să scape de ea, dar se agăța de braţul lui 
din ce în ce mai strâns, îi simţea bătăile inimii aproape de-ale 
lui. 

— Dacă e de rău, să nu mai vii. Promiţi? Sunt un leopard 
bătrân, prea bătrân ca să-mi mai schimb acum petele. Vreau să- 
mi amintesc de voi toţi aşa cum eraţi. Băieți drăguţi, de-a 
dreptul adorabili. 

Nu-i venea să o lase acolo în întuneric, împleticindu-se 
printre copaci, aşa că a condus-o jumătate de drum spre casă, 
fără să schimbe o vorbă între ei. Când o luă pe stradă, o auzi din 
nou fredonând, atât de tare, că părea un strigăt. Dar asta era o 
nimica toată fată de răul care se năştea în el, de fiorii de 
nelinişte, de furia şi de sila care îl cuprindeau, gândindu-se că 
trebuia să orbecăiască în plină noapte, pe un drum la capătul 
căruia îl aşteptau Dumnezeu ştie ce cadavre. 

A luat un personal până la Slough, unde îl aştepta Mendel 
cu o maşină de / închiriat. înaintau încet spre luminile portocalii 
ale oraşului, Smiley asculta rezultatul cercetărilor lui Peter 
Guillam. Registrul ofiţerilor de serviciu nu conţinea nici o 
menţiune în legătură cu noaptea de 10 spre 11 aprilie, i-a spus 
Mendel. Paginile fuseseră tăiate cu lama. Rapoartele paznicilor 
lipseau, precum şi cele de semnalare. 

— Peter crede că asta s-a făcut de curând. Pe pagina 
următoare e mâzgălită o notă: „pentru orice informaţii, adresaţi- 
vă şefului Centralei Londra.” E scrisul lui Esterhase şi e datată 
vineri. 

— Vinerea trecută? întrebă Smiley, întprcându-se atât de 
repede spre el, că centura de securitate scârţâi supărată. Asta-i 
ziua sosirii lui Tarr în Anglia. 

— După Peter, asta e tot, replică Mendel impasibil. 

În sfârşit, în legătură cu Lapin, alias Ivlov, şi ataşatul 
cultural Alexei Alexandrovici Poliakov, amândoi de la Ambasada 
sovietică din Londra, rapoartele omului lui Esterhase nu 
semnalau nimic suspect. Fuseseră amândoi urmăriţi şi clasificați 
Perian: cea mai curată categorie posibilă. Lapin fusese rechemat 
la Moscova cu un an în urmă. 


Mendel i-a adus într-o servietă şi fotografiile făcute de 
Guillam, cu ocazia incursiunii sale la Brixton, developate şi 
copiate la scara 1/1. In apropiere de staţia Paddington, Smiley 
cobori din maşină, iar Mendel îi întinse servieta prin portiera 
deschisă. 

— Eşti sigur că nu doreşti să vin cu tine? îl întrebă Mendel. 

— Nu, mulţumesc. Am doar vreo sută de metri. 

— Norocul tău e că ziua are douăzeci şi patru de ore. 

— Da, aşa e. 

— Sunt şi unii care dorm. 

— Noapte bună. 

Mendel mai ţinea încă servieta. 

t Cred că ara găsit şcoala cu pricina, spuse el. Thursgood. 
Lângă Taunton. A fost mai întâi suplinitor jumătate de trimestru 
în Berkshire, apoi se pare că a virat-o în Somerset. Şi-a luat o 
rulotă, după câte mi s-a spus. Vrei să verific? 

— şi cum o să faci? 

— O să bat la uşa lui. Să-i vând un aspirator, să-l cunosc 
şi să schimb câteva vorbe cu el. 

— lartă-mă, spuse Smiley, cu un aer brusc îngrijorat. Cred 
că mi-e frică de umbre. lartă-mă încă o dată, am fost 
nepoliticos. 

— Tânărul Guillam se teme şi el de umbre, spuse Mendel 
pe un ton categoric. Afirmă că vede priviri ciudate în jur. şi mai 
„spune că se pune ceva la cale şi că sunt toţi băgaţi în chestia 
asta. L-am sfătuit să ia o tărie. 

— Da, spuse Smiley, după ce se gândi puţin. Da, acesta e 
cel mai bun lucru de făcut. Jim este un profesionist, îi explică el. 
Om de teren din vechea”şcoală. Tipul e bun, chiar dacă i-au 
făcut ce i-au făcut. 

Camilla se întorsese târziu. Lecţia de flaut cu Sand se 
încheia la ora 9, după cum înţelesese Guillam. Se făcuse 11 
când a venit, aşa că a primit-o rece, n-a putut să se abţină. S-a 
lungit în pat, cu părul ei negru-cenuşiu despletit pe pernă,. 
uitându-se la el cum stătea la fereastra neluminată privind spre 
scuar. 

— Ai mâncat? întrebă el. 

— M-a hrănit doctorul Sand. 

— Cu ce? 

Sand era iranian, după cum îi spusese ea. 


Nici un răspuns. Vise? Coaie prăjite? Amor? în pat nu se 
mişca decât ca să se lipească de el. Când dormea, abia respira. 
Se trezea câteodată şi o urmărea, gândindu-se ce-ar simţi dacă 
ar constata că murise. 

— ţi place Sand? întrebă el. 

— Uneori. 

— Ţi-e amant? 

— Uneori. 

— Poate c-ar fi mai bine să stai la el, decât la mine. 

— Nu-i chiar aşa, spuse Camilla. Nu înţelegi. 

Nu. Nu înţelegea. Mai întâi a apărut o pereche de 
îndrăgostiţi, care se îmbrăţişau în spatele unui Rover, apoi un 
poponar singuratic, cu o pălărie pe cap, care-şi plimba câinele, 
apoi două fete au vorbit o oră în cabina telefonică din faţa porţii 
lui. Poate că nu era nimic, dar prea veneau una după alta, ca şi 
când se schimba garda. Acum parcase o camionetă, din care nu 
ieşise nimeni. Alţi îndrăgostiţi sau o echipă de noapte a 
băieţilor? Se afla acolo cu zece minute înainte ca Roverul să 
plece. 

Camilla dormea. Stătea lungit lângă ea, cu ochii deschişi, 
aşteptând să se facă dimineaţă, când, la cererea lui Smiley, 
intenţiona să sustragă dosarul privind afacerea Prideaux, 
cunoscută şi ca scandalul Ellis sau - în interior - operaţiunea 
Martor. 

Capitolul» 14 

Bill Roach trăia pentru a doua oară o zi de extremă fericire 
a scurtei sale existenţe. Prima fusese cu puţin timp înainte de 
destrămarea familiei lui, când tatăl său descoperise un cuib de 
viespi în acoperiş şi i-a cerut lui Bill să-1 ajute să le afume. Tatăl 
lui nu avea nimic de om de la tară, nici măcar îndemânatic nu 
era, dar după ce Bill a căutat cuvântul „viespe” în enciclopedie 
s-au dus împreună la drogherie să cumpere sulf, pe care l-au ars 
pe o tipsie sub streaşină şi au înecat toate viespile în fum. 

Astăzi avusese loc deschiderea oficială a raliului Clubului 
Automobilistic Jim Prideaux. Până atunci se mulţumiseră să 
demonteze Alvisul, să-l curețe şi să-l asambleze la loc. Dar azi, 
ca recompensă, după ce au aşezat cu ajutorul lui Latzy, 
Persoana Deplasată, un sir de baloturi de paie, ca marcaje de 
slalom, pe partea pierdută a aleii, a trecut fiecare la volan si, în 
prezenta lui Jim, în calitate de cronometror, au pârâit şi au 


şerpuit printre porţi în aclamaţiile tumultuoase ale suporterilor 
lor. „Cea mai bună maşină pe care a făcut-o Anglia vreodată”, 
îşi prezentă Jim automobilul. „Producţia a încetat mulţumită 
socialismului.” Era acum revopsită, culorile Marii Bri-fluturau pe 
capotă şi, neîndoielnic, era cea mai frumoasă, cea mai rapidă 
maşină de pe pământ. După prima manşă, Roach a ieşit al 
treilea din paisprezece, iar acum, în cea de a doua manşă, a 
ajuns la şirul de castani fără să i se blocheze motorul nici măcar 
o dată şi se îndrepta întins spre linia de sosire într-un timp 
record. Nu i-a închipuit vreodată că ceva putea să-i facă atâta 
plăcere.;ubea maşina, îl iubea pe Jim şi iubea chiar şi scoală si, 
pentru prima oară în viaţa lui, îi făcea plăcere să încerce să 
câştige. îl auzea pe Jim strigând „Uşurel, Jumbo” şi-l vedea pe 
Latzy fluturând în sus şi-n jos fanionul cu pătrate, improvizat; 
când trecu în trombă linia de sosire îşi dădu însă seama că Jim 
nu-l mai urmărea pe el, ci că privea ţintă în lungul aleii spre 
fagi. 

— Cât am... cât am scos, domnule? întrebă el cu 
răsuflarea tăiată şi se făcu tăcere. 

—  Cronometror! strigă Spikely, sfidându-şi norocul. 
Timpul, Rhino. 

— A fost foarte bun, Jimbo, spuse Latzy, uitându-se şi el la 
Jim. 

Ca niciodată, nici impertinenţa lui Spikely, nici rugămintea 
lui Roach nu treziră nici un ecou. Jim privea peste câmp, spre 
drumul care şerpuia la capătul de răsărit al proprietăţii. Un 
băiat, pe care îl chema Coleshaw şi pe care îl porecliseră Cole 
Slaw*, stătea lângă el. Era un repetent dintr-a Ill-a B, cunoscut 
de către toţi drept un lingău al profesorilor. Terenul era drept 
ca-n palmă până-n colo, spre poala dealurilor; adesea, după 
câteva zile de ploaie, se umplea de apă. Din acest motiv, partea 
dinspre drum nu era închisă cu un gard viu, ci cu unul simplu din 
pari şi sârmă; nici un copac, doar gardul, împia şi, câteodată, 
colinele din depărtare, care astăzi dispăruseră în ceața lăptoasă. 
Câmpia putea, să fie luată drept o mlaştină ducând spre lac sau, 
pur şi simplu, către infinit. Pe acest fundal spălăcit se proiecta o 
siluetă solitară, un pieton îmbrăcat cu discretă elegantă, un 
bărbat cu o fată ascuţită, cu o pălărie de fetru şi un „mp 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiâermeabil gri, cu un baston pe 
care-) folosea arareori. Urmărindu-l la rândul său cu privirea, 


Roach ajunse la concluzia că acesta ar fi vrut să meargă mai 
repede, dar că mergea în mod deliberat încet. 

Salată de varza tocată fin (n.t). 

— Ai văzătorii pe nas, Jumbo? îl întrebă Jim, uitându-se la 
acelaşi personaj care ajunsese acum în dreptul celui de-a! doilea 
stâlp. 

— Da, domnule. 

— Cine să fie? Ai zis că e Salomon Grundy. 

— Nu ştiu, domnule... 

— Nu l-ai văzut până acum? 

— Nu, domnule. 

— Nu-i dintre profesori, nici din sat. Atunci cine e? 
Cerşetor? Hot? De ce nu se uită încoace, Jimbo? E ceva în 
neregulă cu noi? Tu nu te-ai uita dacă ai vedea o mână de băieţi 
care circulă cu o maşină în viteză pe câmp? Nu-i plac maşinile? 
Nu-i plac băieţii? 

Roach încă se mai gândea la un răspuns pentru toate 
aceste întrebări, când Jim i se adresă lui Latzy în jargonul lor de 
P. D., pe un tor, lipsit de orice inflexiuni, de-abia şoptit, care 1-a 
făcut imediat pe Roach să-şi închipuie că între cei doi era o 
complicitate, o relaţie aparte. Impresia i-a fosî întărită de 
răspunsul, evident negativ, dat de Latzy, pe acelaşi ton egal. 

— Domnule, vă rog, domnule, cred că e ceva în legături: 
cu biserica, domnule, spuse Cole Slaw. L-am văzut vorbind cu 
Wells Fargo, domnule, după slujbă. 

Numele vicarului era Şpargo, un om foarte bătrân Potrivit 
uneia dintre legendele care circulau la Thursgood, el era de fapt 
marele Wells Fargo, la pensie. La auzul act informaţii, Jim căzu 
puţin pe gânduri, iar Roach, furios, îşi spuse că toată istoria asta 
era o invenţie a lui Cole Slaw. 

— Ai auzit despre ce-au vorbit, Cole Slaw? 

— Nu, dbmnuie, nu. Se uitau la listele enoriaşilor, 
domnule. Dar aş putea să-l întreb pe Wells Fargo, domnule. 

— Listele noastre? Listele cu noi, ăştia de la Thursgood? 

— Da, domnule. Listele cu cei de la scoală. Ale celor de la 
colegiu. Toate numele, domnule, fiecare în ce strană stă. 

Şi unde stau şi profesorii, se gândi Roach scârbit. 

— Cine-1 vede din nou, să m-anunţe! Sau orice alte mutre 
sinistre, e clar? Jim li se adresa tuturor, lăsând impresia că e 
vorba de un lucru oarecare. N-o să lăsăm pe oricine să dea 


târcoale scolii. Acolo unde-am fost înainte, era o bandă întreagă. 
Au golit totul. Argintărie, bani, ceasurile băieţilor, aparatele de 
radio, Dumnezeu ştie ce n-au şterpelit. Data viitoare vor lua 
Alvisul. Cea mai bună maşină pe care a făcut-o vreodată Anglia 
şi care nu se mai fabrică acum. Culoarea părului, Jumbo? 

— Negru, domnule. 

— înălţimea, Cole Slaw? 

— Un metru optzeci, domnule. 

— Toată lumea i se pare de un metru optzeci lui Cole 
Slaw, domnule, spuse un deştept, pentru că e mărunţel, hrănit 
cu gin când era în leagăn. 

— Vârsta, Spikely, măi şmecherie? 

— Nouăzeci şi unu, domnule. 

Toţi au izbucnit în râs. Roach a fost recompensat cu 
dreptul de a mai face un tur şi s-a descurcat prost; toată 
noaptea a fost chinuit de gelozie că întregul club auto, ca să nu- 
1 mai menţionăm pe Latzy, a fost promovat în bloc la gradul de 
elită de observator. Se consola cu ideea că vigilenţa lor nu o va 
egala niciodată pe a sa; că a doua zi consemnul lui Jim va fi dat 
uitării; că, de aici înainte, el trebuia să-şi intensifice eforturile 
pentru a face faţă unei ameninţări, fără doar şi poate, din ce în 
ce mai mari. 

Bărbatul cu fata ascuţită a dispărut, dar a doua zi Jim a 
făcut una din rarele-sale vizite la cimitir; Roach 1-a văzut 
discutând cu Wells Fargo, în faţa unui mormânt deschis. Bill 
Roach a observat că, după aceea, Jim s-a întunecat din ce în ce 
mai mult la faţă şi că era cuprins de o frenezie vecină cu furia, 
când se plimba seară de seară, pe asfintit, sau când şedea pe 
movilitele de lângă rulotă, nepăsător la frig sau la umezeală, 
trăgând dintr-un cap de trabuc, sorbindu-şi votca, în întunericul 
ce îl învăluia. 

Partea a doua. 

Capitolul. 15 

Hotelul Islay din Sussex Gardens - unde George Smiley îşi 
instalase cartierul general operativ a doua zi după vizita sa la 
Ascot, înscriindu-se sub numele de Barraclough - era un loc 
foarte liniştit, dată fiind poziţia sa, şi se potrivea de minune 
nevoilor lui. Se afla la vreo sută de metri sud de staţia 
Paddington şi făcea parte dintr-un şir de clădiri vechi dispuse în 
trepte şi despărțite de şosea de un şir de platani şi un loc de 


parcare. Huruitul maşinilor nu înceta toată noaptea. Dar 
înăuntru, cu tot amestecul de tapete colorate, care se băteau 
cap în cap, şi de abajururi de aramă, domnea un calm 
extraordinar. Nu numai în hotel nu se întâmpla nimic, dar nici în 
lume nu se întâmpla nimic, şi această impresie era întărită de 
doamna Pope Graham, proprie-tăreasa, văduva unui maior, cu o 
voce teribil de languroasă, care dădea domnului Barraclough 
sau oricui îi căuta posibilitatea, o senzaţie de oboseală 
nesfârşită. Inspectorul Mendel, a cărui informatoare era de ani 
de zile, susţinea cu tărie că numele ei era Graham, Pope fiind 
adăugat din grandomanie sau în semn de respect faţă de 
Sfântul Scaun. 

— Tatăl dumitale n-a fost cumva la Tunicile Verzi, dragul 
meu? se interesă ea, cu un căscat, citind numele Barraclough în 
registru. Smiley îi plăti un avans de cincizeci de lire pentru o 
şedere de două săptămâni, iar ea îi dădu camera 8, pentru că 
dorea să lucreze. A cerut un birou şi i-a dat o masă de joc 
Şubredă, pe care i-a adus-o Norman, băiatul care căra bagajele. 

— E-n stil georgian, oftă ea, supraveghind livrarea. Nu-i 
aşa c-o să-i porţi de grijă în locul meu, nu-i aşa, dragule? N-ar fi 
trebuit, de fapt, să ţi-oâmprumut, a fost a maiorului. 

La cele cincizeci de lire, Mendel a mai adăugat douăzeci 
din propriul lui buzunar, bani de mânijit, cum le spunea el, pe 
care i-a recuperat mai târziu de la Smiley. 

— N-ai mirosit nimic deosebit, nu-i aşa? a întrebat-o el. 

— Aşa s-ar zice, aprobă doamna Pope Graham, înfundând 
cu un aer de modestie bancnotele pe sub lenjerie. 

— Să nu-mi scapi nici cel mai mic detaliu, o avertiză 
Mendel, aflat în apartamentul ei de la parter, aşezat în faţa unei 
sticle din cele care îi plăceau doamnei Pope Graham. Orele de 
venire şi de plecare, întâlnirile, cum îşi petrece viaţa şi-ridică un 
deget ca să dea mai multă greutate spuselor sale - mai presus 
de orice, mai important decât ai putea să-ţi închipui, toate 
persoanele suspecte care se interesează de el şi care pun 
întrebări personalului sub un motiv oarecare. îi aruncă o privire 
de tipul  „de-dumneavoastră-depinde-soarta-statului”. Chiar 
dacă ăia vă spun că sunt Paza de Noapte şi Sherlock Holmes 
într-una şi aceeaşi persoană. 

— Nu suntem decât eu şi Norman, spuse doamna Pope 
Graham, arătând spre un băiat care tremura tot într-un palton 


negru, la care doamna Pope Graham cususe un guler de catifea 
bej. Şi cu Norman n-au ei cum să ajungă prea departe, nu fi aşa 
suspicios, dragă! 

— Acelaşi lucru şi pentru scrisorile pe care le primeşte, 
spuse inspectorul. Uită-te la ştampila poştei, de unde şi când au 
fost trimise, dacă e vizibilă, dar nici vorbă să le deschizi sau să 
le reţii. Acelaşi lucru valabil şi pentru lucrurile personale. îşi 
permise o scurtă pauză, fixând cu privirea un seif voluminos 
care trona printre celelalte piese de mobilier. Din când în când 
va cere să-şi pună în el diverse lucruri. în special hârtii, 
câteodată cărţi. O singură persoană are dreptul să se uite la ele 
în afara lui - zâmbi piratereşte * şi acela sunt eu. înţeles? 
Nimeni altcineva nu trebuie să ştie măcar că sunt acolo. Şi nu-ți 
băga nasu-n ele, că e isteţ şi o să-şi dea seama. Ca să te uiţi în 
ele, trebuie să fii specialist. Nu spun mai mult, încheie Mendel. 
Aşa cum avea să i-o spună mai apoi lui Smiley, curând după 
întoarcerea acestuia din Somerset, dat fiind că-i costa doar 
douăzeci de lire, Norman şi cu protectoarea lui erau cel mai 
ieftin serviciu de „supraveghetori la copii” din câţi puteau găsi. 

Greşeala pe care o făcea lăudându-i astfel era scuzabilă, 
căci nu te puteai aştepta în nici un fel să fie la curent cu 
recrutarea de către Jim a unui întreg club automobilistic; nici cu 
modalităţile prin care Jim reuşise după aceea să identifice 
urmele discretelor investigaţii făcute de către Mendel. Tot aşa 
cum nu avea de unde să ghicească Mendel, şi nici oricine 
altcineva, puternica stare de tensiune şi de alertă la care îl 
adusese furia, clocotul aşteptării şi, poate, şi un dram de 
nebunie. 

Camera nr. 8 se afla la ultimul etaj. Fereastra dădea spre 
parapet. Dincolo de acesta se întindea o stradă lăturalnică, cu o 
librărie prăpădită şi o agenţie de turism cu firma „Prin lumea 
largă”. Pe prosopul de faţă era brodat „Swan Hotel Marlow”. 
Lacon apăru discret în aceeaşi seară, cărând după el o servietă 
burduhănoasă de” piele conţinând primul transport de 
documente provenind de la biroul său. Ca să discute, s-au' 
aşezat unul lângă celălalt, pe pat, după ce Smiley a'dat drumul 
la un tranzistor ca să le acopere vocile. Lacon nu se simţea în 
largul său, părea prea bătrân pentru acest gen de montare. A 
doua zi, dimineaţa, în drum spre birou, Lacon şi-a luat hârtiile 
înapoi şi i-a returnat lui Smiley cărţile pe care acesta i le dăduse 


ca să-şi umple servieta. Era rolul în care Lacon se descurca cel 
mai prost. Arbora un aer de om ofensat şi, în acelaşi timp, un stil 
degajat; făcea să se înţeleagă clar că detestă lucrurile care ies 
din tipic. O dată cu venirea frigului, părea să se fi ales cu o 
roşeaţă permanentă. Smiley n-ar fi putut citi dosarele în timpul 
zilei, căci ele puteau fi oricând cerute de subalternii lui Lacon şi 
lipsa lor ar fi provocat un scandal nemaipomenit. Şi nici nu voia 
altfel. Ştia mai bine ca oricine că se afla într-o disperată criză de 
timp. în următoarele trei zile felul de a proceda a diferit foarte 
puţin. In fiecare seară, în drum spre staţia Paddihgton, de unde 
urma să ia trenul, Lacon lăsa hârtiile şi în fiecare seară doamna 
Pope Graham îi semnala pe furiş lui Mendel că lunganul ăla acru 
şi neîndemânatic venise iar, ăla care se uita la Norman de sus. 
In fiecare dimineaţă, după trei ore de somn şi un mic dejun 
detestabil, alcătuit din cârnaţi prost prăjiţi şi din sos de roşii 
răsfiert - alt menu nu era - Smiley îl aştepta pe Lacon, apoi se 
strecura plin de recunoştinţă prin gerul iernii ca să-şi ia locul 
printre semeni. 

Smiley a trăit nişte nopţi nemaipomenite, acolo, singur, la 
etajul de sus. Gândind mai târziu la aceste nopţi, cu toate că 
zilele dintre ele fuseseră tot atât de încărcate şi aparent mai 
pline de evenimente, şi le reamintea ca pe o singură călătorie, 
aproape ca o singură noapte. „O faci sau nu?”, şuierase fără 
ruşine Lacon în grădină. „O iei înainte, dai înapoi?”Pe măsură ce 
revenea în inima propriului său trecut, nu mai era nici o 
diferenţă între a o lua înainte sau a da înapoi, era una şi aceeaşi 
călătorie, la capătul căreia se afla o singură staţie. Nu era nimic 
în această cameră, nici măcar un obiect, în toată această 
adunătură de vechituri de hotel, care să-l despartă de 
încăperile memoriei sale. Parcă s-ar fi aflat la ultimul etaj de la 
Prăvălie, în propriul său birou simplu, cu gravuri de la Oxford, 
aşa cum îl lăsase cu un an în urmă. De partea cealaltă a uşii se 
afla anticamera scundă, în care doamnele cărunte ale 
Stăpânului, mămicile, dactilografiau cu delicateţe şi răspundeau 
la telefon. în timp ce aici, în hotel, la capătul coridorului, un 
geniu încă nedescoperit, bătea zi şi noapte cu răbdare la o 
maşină veche de scris. La celălalt capăt al anticamerei - aici, în 
lumea doamnei Pope Graham, baia şi un anunţ să nu o foloseşti 
- era o uşă pe care nu scria nimic şi care dădea spre sanctuarul 
Stăpânului, un fel de alee, cu dulapuri metalice vechi şi cărţi 


roşii vechi, în care plutea un miros dulceag de praf şi de ceai de 
iasomie. în spatele biroului, Stăpânul însuşi, numai piele şi os pe 
vremea aceea, cu o şuviţă căruntă de păr care îi atârna pe 
frunte şi un surâs tot atât de cald ca acela al unei tigve. 

Transpunerea sa mentală a fost atât de completă încât, 
atunci când a sunat telefonul - derivaţia constituia un serviciu 
suplimentar, aşa că o plătea în bani gheaţă - lui Smiley i-a 
trebuit o clipă să se dumirească unde se afla. 

Foşnetul porumbeilor mişcându-se pe parapet, scârţâitul 
antenei de televiziune când bătea vântul şi gâlgâitul apei de 
ploaie care alerga prin jgheabul străşinii, aveau un efect tot atât 
de tulburător asupra lui. Pentru că şi aceste sunete aparţineau 
trecutului său, iar într-unui din sediile „Prăvăliei, cel de la 
Cambridge, ele se auzeau doar la etajul V. Urechea sa le selecta 
fără îndoială pentru unul şi acelaşi motiv, ele erau 
acompaniamentul sonor al trecutului său. într-o bună zi, dis-de- 
dimineaţă, auzind zgomot de paşi pe coridor, în faţa camerei 
sale, Smiley s-a dus până la uşă, gata să-i dea drumul înăuntru 
cifrorului de noapte de la Prăvălie. Era adâncit în momentul 
acela în fotografiile lui Guillam, străduindu-se să pună cap la 
cap, pornind de la extrem de puţine informaţii, procedura 
aplicată de Prăvălie, în condiţiile lateralismului în cazul unei 
telegrame venite de la Hong Kong. Dar în locul cifrorului, îl 
descoperi pe Norman, doar în pijama şi în picioarele goale. Peste 
tot erau răspândite confetti, iar în fata uşii de vizavi se aflau 
două perechi de pantofi, una bărbătească şi alta de damă, cu 
toate că nimeni aici la Isley, şi în primul rând Norman, nu le-ar fi 
curăţat vreodată. 

— Nu mai asculta pe la uşi şi du-te la culcare, spuse 
Smiley. Şi cum acesta stătea şi se uita la el, continuă: Te cari 
sau ce faci? Era gata-gata să-i spună: Mă, pipernicit împuţit..., 
dar s-a oprit la timp. 

„Operaţiunea Vrăjitoarea”, scria pe volumul pe care Lacon 
i l-a adus în prima seară. „Politica de distribuire a produsului 
Special.” Restul coperţii era acoperit cu tot felul de etichete cu 
înştiinţări şi instrucţiuni' de folosinţă, inclusiv una care avertiza 
în mod ciudat pe orice găsitor întâmplător al dosarului să-l 
„returneze FARA A FI CITIT” Arhivarului Şef de la Biroul 
Ministrului. „Operaţiunea Vrăjitoarea. Estimări suplimentare 
pentru Finanțe, condiții de cazare specială la Londra, 


aranjamente financiare deosebite, indemnizaţii etc.” - scria pe 
al doilea. „Sursa Merlin” - se putea citi pe un al treilea, legat de 
primul cu o fundă roz. „Evaluări clienţi, randament, exploatare 
mai intensivă, vezi şi Anexa secretă.” Dar Anexa secretă nu era 
ataşată, iar când Smiley a cerut-o, a fost întâmpinat cu răceală. 

— Ministrul o ţine în seiful său personal, îi replică Lacon. 

— Cunoşti cifrul său? 

— Bineînţeles că nu, se răsti el, furios de data asta. 

— Ce titlu poartă? 

— Nu are deloc de ce să te intereseze. în primul rând, nu 
înţeleg deloc de ce trebuie să-ţi pierzi timpul alergând după 
aceste documente. Sunt secrete în cel mai înalt grad şi am făcut 
tot ceea ce este omeneşte posibil să reducem numărul celor 
care au acces la ele. 

— Până şi o anexă secretă trebuie să poarte un titlu, 
spuse blând Smiley. 

— Asta nu are. 

— îi dă identitatea lui Merlin? 

— Nu fi ridicol. Ministrul n-ar dori s-o ştie, iar Alleline n-ar 
voi să i-o spună. 

— Ce înseamnă exploatare mai intensivă? 

— Refuz să fiu interogat, George. Nu mai faci parte din 
familie, ştii prea bine. în mod normal, ar fi trebuit să fi cerut 
abilitarea ta. 

— Pentru „Operaţiunea Vrăjitoarea”? -Da. 

— Există vreo listă a persoanelor care au primit abilitarea 
în acest fel? 

— Se află în dosarul cu regimul de distribuire, replică 
Lacon, şi era cât pe ce să trântească uşa după el, dar se 
întoarse pe ritmul tărăgănat al cântecului „Unde s-au dus toate 
florile?”, prezentat de un disk-jokey australian. 

— Ministrului... - reluă el - ministrului nu-i plac explicaţiile 
date pe ocolite. Are el o vorbă: cred numai ceea ce se poate 
scrie pe o carte poştală. Este nerăbdător să primească ceva de 
care să se agate. 

— N-ai să uiţi de Prideaux, nu-i aşa? Orice ai în legătură cu 
el; chiar şi câteva firimituri sunt mai bune decât nimic. 

Spunând, aceasta, Smiley îl făcu pe Lacon să-l fulgere din 
nou cu privirea şi să iasă de astă dată pe uşă, spunând: 


— Nu ti se pare c-o iei razna, George? Nu-ţi dai seama că 
Prideaux, n-auzise, mai mult ca sigur, de „Operaţiunea 
Vrăjitoarea” înainte de a se fi tras asupra lui? Nu pot, zău, să 
înţeleg de ce nu te poţi rezuma la chestiunea principală, în loc 
să scormoneşti în... Dar când spunea astea, ieşise deja din 
cameră. 

Smiley se întoarse la ultimul dosar din transport: 
„Operaţiunea Vrăjitoarea. Corespondenţă cu Departamentul era 
unul dintre multele eufemisme folosite la Whitehall pentru 
Prăvălie. Acest volum se prezenta sub forma unor note oficiale 
schimbate între ministru, pe de o parte, şi Percy Alleline, pe de 
alta - scrisul său îngrijit de elev se recunoştea de la prima 
vedere - de pe vremea când acesta era blocat încă pe ultima 
treaptă a scării de valori umane a Stăpânului. 

Un monument searbăd, reflectă Smiley, examinând aceste 
dosare cercetate şi răscercetate, ridicat în cinstea unui război 
atât de lung şi atât de nemilos. 

Capitolul «16 

Lansat în această lectură, Smiley retrăia acum toate 
bătăliile principale ale acestui război lung şi nemilos. Dosarele 
consemnau doar relatări foarte sumare, memoria sa înregistrase 
însă mult mai mult. Protagoniştii erau Alleline şi Stăpânul, 
originile pierzându-se în ceaţă. Bill Haydon, care a urmărit cu 
atenţie aceste evenimente, chiar dacă îl întristau, susţinea că 
cei doi au ajuns să se urască unul pe celălalt la Cambridge, în 
acea scurtă perioadă în care Stăpânul a trecut pe acolo, în chip 
de profesor, iar Alleline era student. Dacă ar fi să i se dea 
crezare lui Bill, Alleline i-a fost elev Stăpânului şi încă unul prost, 
iar Stăpânul îl lua peste picior, ceea ce era credibil. 

Povestea era destul de grotescă pentru ca Stăpânul să nu 
o umfle şi mai mult: 

— După câte aud, Percy şi cu mine suntem fraţi de cruce. 
Ne-am dat în bărci împreună, dacă puteţi să vă închipuiţi! N-a 
spus niciodată dacă era adevărat sau nu. 

Acestui gen de jumătate legendă, jumătate realitate, 
Smiley îi putea adăuga adevăruri cunoscute de el din tinereţea 
celor doi. In timp ce Stăpânul era copilul nimănui, Percy Alleline 
era scoţian de la şes, născut în familia unui pastor; tatăl său era 
predicator presbiterian şi dacă Percy nu era tot atât de 
credincios ca tatăl său, oricum moştenise de la acesta darul de 


a fi persuasiv până la încăpățânare. Nu făcuse războiul fiind cu 
un an-doi prea tânăr ca să fie luat sub arme şi intrase la 
Prăvălie, venind de la o firmă din City. La Cambridge făcuse 
ceva politică (se situa pe undeva la dreapta lui Gingis Han, 
spunea Haydon, care, martor e Dumnezeu, nu era nici el cine 
ştie ce papălapte de liberal) şi un pic de sport. Fusese recrutat 
de un oarecare Maston, care reuşise, pentru scurt timp, să se 
aciuiască în contrainfor-maţii. Maston considera că Alleline e 
băiat de mare viitor şi, după ce i-a făcut o reclamă 
nemaipomenită, a căzut în dizgrație. Neştiind ce să facă cu 
Alleline, serviciul Personal al Prăvăliei 1-a făcut pachet şi 1-a 
expediat în America de Sud, unde a stat două stagii la rând, sub 
acoperire consulară, fără să revină în Anglia. 

— Chiar şi Stăpânul - după cât îşi amintea Smiley - a 
recunoscut ulterior că Percy s-a descurcat acolo extrem de bine. 
Argentinienii, cărora le plăcea cum juca tenis şi cum călărea, l- 
au luat drept gentleman - citat din Stăpânul - şi au „presupus că 
era un prost, ceea ce Percy nu prea era. Când a predat postul 
succesorului său, crease dejao reţea de agenţi pe ambele 
coaste şi începuse, de asemenea, să-şi întindă aripile şi spre 
nord. După un concediu în Anglia şi două săptămâni de instruire, 
a fost trimis în India, unde agenţii săi păreau să-l considere 
reîncarnarea autorităţii britanice. Le predica deplină loialitate, 
nu-i plătea aproape deloc şi îi înfunda pur şi simplu când îi 
convenea lui. Din India a plecat la Cairo. 

Ar fi trebuit ca acest post să fie greu, dacă nu imposibil, 
pentru Alleline; deoarece Orientul Mijlociu fusese până atunci 
fieful preferat al lui Haydon. Rețelele de la Cairo îl vedeau pe Bill 
exact aşa cum îl descrisese Martindale în acea seară nenorocită 
în care au cinat înpreună la club: colonelul Lawrence al zilelor 
noastre. Toţi erau porniţi să-i facă viaţa imposibilă succesorului 
său. Şi totuşi, cum-necum, Percy s-a impus şi, dacă s-ar fi ţinut 
departe de americani, ar fi putut lăsa amintirea unui tip mai 
puternic decât Haydon. în schimb, a ieşit un scandal şi o discuţie 
violentă între Percy şi Stăpân. 

Împrejurările erau încă neclare: incidentul s-a produs mult 
mai înainte de promovarea lui Smiley în postul de mare 
şambelan al Stăpânului. După cât se pare, fără autorizarea 
Londrei, Alleline se vârâse într-un stupid complot urzit de către 
americani, menit să înlocuiască un potentat local cu un om al 


lor. Alleline nutrise întotdeauna un catastrofal sentiment de 
venerație faţă de americani. Din Argentina urmărise cu 
admiraţie cum îi hăituiau pe politicienii de stânga de-a lungul şi 
de-a latul emisferei occidentale; în India, fusese de-a dreptul 
fermecat de abilitatea lor de a separa forţele de unitate 
naţională. Stăpânul însă, ca majoritatea celor de la Prăvălie, îi 
dispreţuia pe americani şi tot ceea ce făceau, străduindu-se 
frecvent să le submineze acţiunile. 

Complotul a eşuat, societăţile petroliere britanice erau 
furioase, iar Alleline, cum se spune în popor, a fost nevoit să-şi 
ia tălpăşiţa numai în izmene. Ulterior, Alleline avea să pretindă 
că Stăpânul fusese cel care 1-a împins, ca apoi să-i tragă preşul 
de sub picioare; mai mult decât atât, că 1-a înfundat în mod 
deliberat, avertizând Moscova asupra complotului. Oricum au 
stat lucrurile, Alleline a revenit la Londra, unde îl aştepta ordinul 
de trimitere la Grădiniţă, cu misiunea de a prelua instruirea 
tinerilor stagiari. Era un post rezervat de obicei agenţilor la 
sfârşit de carieră, celor care nu mai aveau decât un an-doi până 
la pensie. Bill Haydon, pe atunci şeful Personalului, avea să-i 
explice că erau teribil de puţine posturi pe atunci la Londra 
pentru un om cu pregătirea şi talentul lui Percy. 

— în cazul ăsta, ai face bine să-mi inventezi unul, i-a spus 
Percy. Avea dreptate. Aşa cum avea să-i mărturisească lui 
Smiley ceva mai târziu, Bill procedase aşa fără să ia în calcul 
pilele lui Alleline. 

— Dar cine sunt ăia? obişnuia să întrebe Smiley. Cum îţi 
pot băga un om pe gât dacă nu-1 vrei? 

— Jucători de golf, replică Stăpânul răstit. Jucători de golf 
şi conservatori, pentru că Alleline cocheta pe vremea aceea cu 
opoziţia şi fusese primit cu braţele deschise, de nimeni altul 
decât Miles Sercombe, vărul lui Ann, din păcate neschimbat din 
funcţie, în prezent ministrul lui Lacon. Stăpânul nu avea totuşi 
suficentă putere să opună rezistentă. Prăvălia trecea printr-o 
pasă neagră şi se vorbea, pe ici pe colo, despre desfiinţarea 
actualei unităţi şi înfiinţarea' alteia noi, în alt cadru şi pe alte 
baze. Eşecurile apar de obicei în serie în acesta lume, dar de 
această dată se înnodau cam de mult» Produsul apărea din ce în 
ce mai rar şi se dovedea, din ce în ce mai mult, a fi de 
provenienţă suspectă. în domeniile care contau cu adevărat, 
Stăpânul nu dovedea fermitate. 


Această incapacitate temporară nu i-a stricat însă bucuria 
Stăpânului de a redacta personal instrucţiunile pentru Percy 
Alleline - „tichia prostului” cum le spunea el - numit în calitate 
de Director al Operaţiunilor. 

Smiley nu putea să facă nimic. Bill Haydon se afla atunci 
la Washington, încercând să negocieze un acord în domeniul 
informaţiilor cu cei pe „care el îi numea puritanii fascişti ai 
agenţiei americane. Smiley urcase la etajul V şi una din sarcinile 
sale era să-i ţină deoparte pe cei care veneau să-l bată la cap 
pe Stăpân. Aşa că, cel la care s-a dus Percy ca să-i pună 
întrebarea: „De ce?” a fost Smiley. Venea la el în birou atunci 
când Stăpânul era plecat, îl invita în apartamentul său sinistru, 
după ce îşi expedia iubita la cinema, ca să-l întrebe,- în 
miorlăitul său dialect'scoţian: „De ce?”. A dat bani chiar pe o 
sticlă de whisky de malţ din care-i turna lui Smiley fără 
zgârcenie, în timp ce el se mulțumea cu altul mai ieftin. 

— Ce i-am făcut atât de îngrozitor, măi George? Am avut 
două-trei ciocniri. Ce este atât de neobişnuit, poţi să-mi spui şi 
mie? De ce-mi caută nod în papură? Tot ce cer este un loc la 
masa mare. Dumnezeu mi-e martor că statele mele de serviciu 
mă îndreptăţesc la asta. 

Prin masa mare, Percy înţelegea etajul V. 

Instrucţiunile pe care le redactase Stăpânul şi care la 
prima vedere impresionau, îi dădeau dreptul lui Alleline să 
examineze toate operaţiunile înainte de a fi lansate. Dar 
anexele la instrucţiuni condiţionau acest drept de acordul 
secţiilor operative, iar Stăpânul îşi luase toate măsurile ca i 
acest consimţământ să nu fie dat niciodată. Instrucţiunile îi 
cereau „să coordoneze resursele şi să aplaneze geloziile 
regionale”, ceea ce Alleline şi reuşise o dată cu crearea 
Centralei Londra. Dar secţiile acţiune, ca de pildă aceea a 
„Dăieţilor”, cea de dezinformare, aceea de ascultare, de 
recrutare vor refuza să-i deschidă dosarele lor, iar el nu ave 
puterea de a-l forţa să o facă. Aşa că Alleline era lihnit, tăvii 
sale de corespondenţă fiind goale de la ora prânzului încolo. 

— Sunt p mediocritate, aşa-i? Trebuie să fim toţi azi nişt 
genii, nu e nevoie decât de solişti, corul nu mai contează. Ş' pe 
deasupra trebuie să fii şi bătrân. Deşi în cazul lui se putea trece 
cu vederea, Alleline era încă prea tânăr sa stea la masa mare, 


cu cei opt sau zece ani mai puţini decât ai lui Haydon sau ai lui 
Smiley, ca să nu mai vorbim de câţi ani îl despărţeau de Stăpân. 

Stăpânul era de neclintit. „Percy Alleline şi-ar vinde-o şi pe 
mă-sa pentru un titlu de nobleţe şi întregul nostru serviciu 
pentru un loc în Camera Lorzilor.” Mai târziu, pe măsură ce 
boala aia blestemată începuse să-l cuprindă, avea să afirme: 
„Refuz să-mi las munca de-o viaţă pe seama unui cal de paradă. 
Sunt prea vanitos ca să mă las flatat, prea bătrân ca să mai fiu 
ambițios şi urât ca dracu'. Percy este exact contrariul şi sunt 
destui deştepţi la Whitehall care să-i prefere genul în raport cu 
al meu.” 

Şi astfel se poate spune că, indirect, Stăpânul a făcut ca 
„Operaţiunea Vrăjitoarea”să se întoarcă împotriva sa. 

— George, vino până la mine, se răsti într-o zi Stăpânul 
prin interfon. „Fratele Percy vrea să-mi facă o figură. Vino- 
ncoace că se lasă cu vărsare de sânge.” 

Era momentul, îşi aduse Smiley aminte, când războinicii 
care dăduseră chix reveneau de pe meleagurile străine. Roy 
Bland tocmai aterizase de la Belgrad, unde, cu ajutorul lui Toby 
Esterhase, încercase să salveze epava unei reţele muribunde; 
Paul Skordeno, pe atunci şef al secţiei germane, îşi îngropase 
cel mai bun agent sovietic al său în Berlinul de Răsărit, iar în 
ceea ce îl priveşte pe Bill, după o altă călătorie infructuoasă, se 
întorsese în cuib, unde nu înceta să tune şi să fulgere împotriva 
aroganţei Pentagonului, idioţeniei Pentagonului, duplicităţii 
Pentagonului şi să afirme sus şi tare „că venise vremea să 
încheie în schimb un târg cu blestemaţii ăia de ruşi”. 

lar la hotelul Islay trecuse de miezul nopţii. La uşă suna un 
vizitator întârziat. Ceea ce avea să-l coste zece şilingi bacşiş 
daţi lui Norman, gândi Smiley, care nu se descurca încă prea 
bine cu noile subdiviziuni monetare. Trase cu un oftat primul 
dintre dosarele „Operațiunii Vrăjitoarea” şi, după ce şi-a umezit 
vârful degetului gros şi al arătătorului, se puse pe treabă, 
confruntând propria sa memorie cu cea oficială. 

„Urmare a convorbirii noastre”, scria Alleline, la două luni 
doar după această întrevedere, într-o scrisoare personală, uşor 
isterică, adresată distinsului văr al lui Ann, ministrul, şi care 
figura în dosarul lui Lacon. „Rapoartele «Vrăjitoarea» provin 
dintr-o sursă extrem de delicată. După părerea mea, niciuna 
dintre regulile de circulaţie a documentelor utilizate la Whitehall 


nu răspunde exigenţelor acestei operaţiuni. Sistemul valizei 
diplomatice, la care am recurs pentru „Tăunul” a eşuat în 
momentul în care au fost pierdute cheile de către clienţii de la 
Whitehall sau într-unui din acele lamentabile cazuri în care un 
sub-secretar extenuat a încredinţat cheia sa asistentului său. l- 
am şi vorbit lui Lilley, de la Serviciile de informaţii ale Marinei, 
care este gata să ne pună la dispoziţie o sală specială în 
clădirea principală a Amiralității unde materialul poate fi 
consultat de către clienți sub directa observare a 
supraveghetorului şef al acestui serviciu. Sala de lectură va fi 
cunoscută, din raţiuni de securitate, drept sală de conferinţe a 
Grupului de Lucru Adriatica sau, pe scurt, GLA. Clienţii cu drept 
de lectură nu vor avea permise, pentru că şi această formulă 
lasă loc unor abuzuri. In schimb, ei vor fi identificaţi personal de 
către cerberul meu - Smiley notă posesivul - care va dispune de 
o listă cu fotografiile clienţilor.” 

Nefiind convins încă, Lacon s-a adresat Finanţelor, prin 
intermediul odiosului său şef, ministrul, în numele căruia se 
înaintau întotdeauna cererile: „Admiţând totuşi că ar fi 
necesară, sala de lectură va trebui să fie substanţial 
reamenajată. 

1. Autorizaţi cheltuielile? 

2. Dacă da, vor trebui, în aparenţă, să fie suportate de 
către Amiralitate. Departamentul le va rambursa în mod discret. 

3. Se ridică de asemenea problema unor supravegheto 
„ Suplimentari, ceea ce presupune un plus de cheltuieli...” 

Se mai ridică şi problema sporirii gloriei lui Alleline 
comentă Smiley, în timp ce întorcea încet paginile. Razele e 
străluceau peste tot: Percy se îndreptă spre masa cea mare, iar 
Stăpânul se poate prea bine să fie deja un om mort. 

De pe scări se auzea un cântec deosebit de frumos. Un 
locatar galez, beat turtă, le ura tuturor noapte bună. 

„Nrăjitoarea”, îşi reaminti Smiley - făcea din nou apel la 
memorie, dosarele neretinând lucruri atât de umane - nu fusese 
prima tentativă făcută de către Percy Alleline, în noul său post, 
de a lansa propria sa operaţiune. întrucât însă instrucţiunile îl 
obligau să obţină aprobarea Stăpânului, cele dinainte se 
născuseră moarte. Pentru o vreme, de exemplu, se concentrase 
asupra construirii tunelelor. Americanii construiseră tunele 
acustice la Berlin şi la Belgrad, francezii reuşiseră ceva similar 


împotriva americanilor. Ei bine, sub pavilionul lui Percy, Prăvălia 
avea să se lanseze şi ea într-o treabă similară împotriva 
americanilor. Stăpânul privea ca un spectator blajin. S-a creat 
un comitet inter-servicii (cunoscut sub numele de Comitetul 
Alleline), o echipă de specialişti de la serviciul tehnic a făcut un 
releveu al fundațiilor Ambasadei sovietice de la Atena, unde 
Alleline se bizuia pe sprijinul fără rezerve al ultimului regim 
militar pe care, la fel ca şi în cazul celor anterioare, îl admira 
nespus. Apoi, fără brutalitate, Stăpânul dărâmă toate cărămizile 
aşezate de către Percy şi aşteaptă să apară cu ceva nou. Tocmai 
aşa ceva făcea Percy în acea dimineaţă cenuşie, în care 
Stăpânul 1-a convocat imperativ pe Smiley la „banchet”. 

Stăpânul stătea la biroul său, Alleline era în picioare lângă 
fereastră, între ei un dosar obişnuit, galben aprins, închis. 

— la loc acolo şi uită-te la tâmpenia asta. 

Smiley s-a aşezat în fotoliu, iar Alleline a rămas la 
fereastră, cu coatele lui mari sprijinite de pervaz, uitându-se 
peste acoperişurile caselor spre Coloana lui Nelson şi, dincolo de 
ea, spre turnurile ascuţite ale Whitehallului. 

În dosar era fotocopia a ceea ce se pretindea a fi o 
telegramă de comandament nava! sovietic, lungă de 
cincisprezece pagini. 

— Cine a făcut traducerea? întrebă Smiley gândind că 
arăta destul de bine ca să fie mâna lui Roy Bland. 

— Dumnezeu, replică Stăpânul. Dumnezeu a făcut-o, nu-i 
aşa Percy? Nu-l întreba nimic, George, nu-ţi va spune o vorbă. 

Era momentul în care Stăpânul părea extraordinar de 
tânăr. Smiley şi-a amintit că slăbise, că avea culoare în obraji şi 
că aceia care nu-l cunoşteau prea bine erau tentaţi să-1 felicite 
pentru cât de bine arăta. Doar Smiley, poate, remarcase 
picăturile mici de transpiraţie care, până şi în zilele acestea, îi 
apăreau te rădăcina firelor de păr. 

Ca să fim exacţi, documentul era o evaluare - pregătită 
păsăminte pentru înaltul Comandament Sovietic - a recentelor 
manevre navale sovietice în Mediterana şi în Marea Neagră. în 
dosarul lui Lacon, aceasta era înregistrată simplu drept Raport 
nr. 1, sub titlul „Navale”. De luni întregi, Amiralitatea urla, 
cerând Prăvăliei orice privea aceste manevre. Avem deci o 
actualitate impresionantă, ceea ce, din capul locului, a făcut-o 
suspectă în ochii lui Smiley. Era detaliată, dar trata aspecte pe 


care Smiley nici măcar nu le înţelegea la modul general: putere 
de lovire litoral-mare, mijloace de activare radio a mijloacelor 
inamice de alarmă, cele mai înalte calcule ale echilibrului terorii. 
Dacă era autentic, documentul ar fi fost aur curat, dar nu exista 
nici un motiv pe lumea asta să te facă să crezi că era veridic. 
Stăptămână de săptămână, Prăvălia examina zeci de astfel de 
documente pretins sovietice, apărute ca din cer. Majoritatea 
erau marfă de proastă calitate. Câteva erau falsuri furnizate în 
mod deliberat de către aliaţi în scop precis, altele erau fleacuri 
ruseşti. Foarte rar se întâmpla ca vreunul dintre ele să se 
dovedească valabil, dar aceasta se întâmpla de obicei după ce 
era respins. 

— Ale cui sunt inițialele astea? întrebă Smiley, referindu- 
se la nişte adnotări făcute cu creionul în limba rusă pe margine. 
Ştie cineva? 

Stăpânul arf 5 cu capul spre Alleline: 

— întreabă o autoritate în materie. Nu pe mine. 

— Jarov, spuse Alleline. Amiral. Flota Mării Negre. 

— Nu esie datat, obiectă Smiley. 

— E un concept, replică Alleline complezent, cu un accent 
scoţian şi mai puternic decât de obicei. Jarov L-a semnat joi. _ 
Telegrama cu modificările respective a fost pusă în circulaţie 
luni şi datată în consecinţă. 

Azi era marţi. 

— De unde vine? întrebă Smiley, descumpănit în 
continuare. 

— Percy nu se simte în măsură să ne spună, remarcă 
Stăpânul. 

— Ce spun analiştii noştri? 

— Nu l-au văzut, spuse Alleline, şi mai mult decât atât, nici 
n-o să aibă ocazia să-l vadă. 

Stăpânul continuă pe un ton glacial: 

— Fratele meu întru Christos, Lilley, de la Serviciile de 
Informaţii ale Marinei, şi-a exprimat o părere preliminară, totuşi, 
nu-i aşa Percy? Percy i l-a arătat aseară, la un pahar de 
spumos, aşa e, Percy, la Traveller's? 

— La Amiralitate. 

— Fratele Lilley, fiind conaţional de-al lui Percy, ca orice 
scoţian, este de regulă zgârcit cu laudele. Totuşi, mi-a telefonat 
acum o jumătate de oră, întrecându-se de astă dată cu laudele. 


M-a şi felicitat. Consideră documentele autentice şi solicită 
autorizaţia noastră - ar trebui bineînţeles să spun a lui Percy - 
pentru a împărtăşi concluziile documentului colegilor săi, lorzii 
Amiralității. 

— Absolut imposibil, spuse Alleline. Este strict, strict 
secret, de folosință exclusivă, cel puțin vreo două săptămâni de 
aci înainte. 

— Marfa asta este atât de fierbinte, încât trebuie lăsată să 
se răcească înainte de a fi distribuită. 

— Dar de unde provine? insistă Smiley. 

— O, a scornit Percy un nume de acoperire, fii pe pace. A 
fost mare meşter întotdeauna de a găsi nume de acoperire, nu-i 
aşa, Percy? 

— Ce abilitare are? Cine este ofiţerul de caz? 

— O să-ţi placă ce auzi, îi promise Stăpânul doar lui. Era 
nemaipomenit de furios. De când se ştiau ei, Smiley nu-şi 
amintea să-l fi văzut vreodată atât de furios. Mâinile lui subţiri 
şi pătate tremurau şi ochii fără viaţă de obicei scânteiau de 
furie. 

— Sursa Merlin, spuse Alleline, sugându-şi însă înainte 
uşor, dar tipic scoţian, dinţii, este o sursă foarte sus plasată, cu 
acces la cele mai înalte nivele politice sovietice. Şi, trecând la 
pluralul majestăţii: Noi am denumit marfa „Vrăjitoarea”. 

Folosise aceeaşi formulare, observă Smiley, într-o 
scrisoare personală ultrasecretă către unul din admiratorii săi de 
la Finanţe, cerând mai multă discreţie în ceea ce-l priveşte când 
se făceau plăţi ad-hoc agenţilor. 

— Data viitoare o să-şi spună că a câştigat-o la 
pronosticurile alea de fotbal, îl avertiză Stăpânul, care, în ciuda 
celei de-a doua tinereţi pe care o trăia, avea unele inexactităţi 
de om bătrân când se referea la lucruri devenite comune. Acum, 
poate-ţi explică ţie de ce nu vrea să spună? 

Alleline rămânea de neclintit. Era şi el îmbujorat, dar de 
triumf, nu de boală. Ttase aer în pieptul lui mare înainte de a se 
lansa într-un lung discurs pe care-l va debita în întregime lui 
Smiley, cu un glas egal, cam aşa cum un poliţist scoţian ar 
depune mărturie în fata tribunalului. 

— Identitatea sursei Merlin este un secret ce nu-mi 
aparţine şi nu am dreptul să o divulg. Este rodul unor 
îndelungate eforturi depuse de unii oameni din cadrul 


serviciului. Oameni care au obligaţii faţă de mine, aşa cum şi eu 
am obligaţii faţă de ei. Oameni pe care, în plus, nu-i amuza 
deloc rata eşecurilor înregistrată aici. Au eşuat prea multe 
operaţiuni. Prea multe pierderi, prea multă risipă, prea multe 
scandaluri. Am spus-o de nu ştiu câte ori, dar, după câtă atenţie 
mi-a dat el mie, se pare că am vorbit în vânt. 

— Se referă la mine, explică Stăpânul de pe margine. Eu 
sunt e/in acest discurs, îl urmăreşti, George? 

— Principiile elementare ale meseriei noastre şi de 
asigurare a securităţii s-au dus de râpă în acest serviciu. 

Nevoia de cunoaştere, unde este? Compartimentarea la 
toate nivelurile unde este, George? Prea multă defăimare între 
serviciile de spaţiu, stimulată de sus. 

— Altă aluzie la persoana mea, interveni Stăpânul. 

— Divide et impera, acesta este principiul care se aplică 
astăzi. Personalităţi care ar trebui să ajute la combaterea 
comunismului se sfâşie între ele. Ne pierdem cei mai buni 
parteneri. 

— Vrea să zică, pe americani, explică Stăpânul. 

— Ne pierdem suflul, respectul pentru noi înşine. Ne-am 
săturat. Şi-a luat raportul şi 1-a vârât sub braţ. De fapt, suntem 
sătui până peste cap. 

— Şi ca toţi care s-au săturat până peste cap, spuse 
Stăpânul, în timp ce Alleline părăsea zgomotos biroul, doreşte 
mai mult. 

Un timp oarecare dosarele lui Lacon şi nu memoria lui 
Smiley vor fi cele care, încă o dată, vor continua şirul povestirii. 
Era tipic pentru atmosfera ultimelor câteva luni faptul că Smiley, 
fiind iniţiat în această afacere, nu mai primise ulterior nici o 
informaţie în legătură cu desfăşurarea ei. Stăpânul detesta 
eşecurile, tot aşa cum detesta boala, şi mai ales propriile sale 
eşecuri. Ştia că a recunoaşte un eşec, înseamnă a te obişnui să- 
1 suporţi. Ştia că un serviciu care nu lupta nu putea supravieţui. 
Avea oroare de agenţii în cămăşi de mătase, care se înfruptau 
cu hălci mari din buget, în detrimentul reţelelor care îşi câştigau 
existenţa prin muncă şi în care avea deplină încredere. lubea 
succesul, dar avea oroare de miracole, dacă acestea puneau în 
umbră restul eforturilor sale. Ura slăbiciunea, tot aşa cum ura 
sentimentele şi religia, şi îl detesta pe Percy Alleline, care avea 
câte puţin din toate acestea. Modul său propriu de a reacţiona 


fată de această întreagă evoluţie a fost să închidă literalmente 
uşa; să se retragă în sinistra solitudine de la ultimul etaj; să nu 
primească pe nimeni şi.să ceară să-i fie filtrate toate apelurile 
telefonice de către mămici. Aceleaşi doamne liniştite îl serveau 
cu ceai de iasomie şi cu nenumărate dosare de serviciu pe care 
le cerea şi pe care le returna apoi cu grămada. Smiley le vedea 
adunate teancuri în fata uşii, când trecea -pe acolo, cu propriile-i 
treburi, încercând să ţină pe linia de plutire restul Prăvăliei. 
Multe dintre ele erau vechi, din zilele premergătoare acelora în 
care Stăpânul a venit la conducerea haitei. Unele „erau dosare 
de personal, biografiile foştilor şi actualilor lucrători ai 
serviciului. 

Stăpânul nu spunea niciodată ce făcea. Dacă Smiley le 
întreba pe mămici, sau dacă Bill Haydon, preferatul, intra pe 
neaşteptate şi punea aceeaşi întrebare, acestea se mulţumeau 
să dea din cap sau să ridice ochii-n cer: „Caz limită”, parcă 
voiau să spună privirile lor blânde. „Menajăm un mare om la 
sfârşitul carierei sale.” Dar - frunzărind cu răbdare dosar de 
dosar' şi rememorându-şi într-un colţ al mintii sale complexe 
scrisoarea îrinei către Ricky Tarr - Smiley era conştient, iar 
certitudinea aceasta era cu adevărat reconfortantă, că, la urma 
urmei, nu era primul care întreprindea această explorare; că 
fantoma Stăpânului îl însoțea în această investigaţie chiar dacă 
nu până la capăt; şi că poate acesta ar fi parcurs întreg drumul, 
dacă „Operaţiunea Martor” nu i-ar fi pus capăt zilelor în cel de-al 
unsprezecelea ceas. 

Din nou micul dejun cu un galez de astă dată mult mai 
calm, pe care-carnaţii prost prăjiţi şi sosul de roşii răsfiert nu-l 
atrăgeau deloc. 

— Vrei să ţi le mai aduc încă o dată, întrebă Lacon, sau ai 
isprăvit cu ele? Nu te pot lămuri prea mult, întrucât nu conţin 
nici măcar rapoartele. 

— Diseară, te rog, dacă nu te superi. 

— îţi dai seama, presupun, că arăţi îngrozitor. 

Nu-şi dădea seama, dar când s-a întors în strada Bywater, 
frumoasa oglindă aurită a lui Ann i-a arătat imaginea ochilor săi 
înroşiţi şi a obrajilor lui grăsulii sfăşiaţi de oboseală. La lăsatul 
serii, Lacon îl aştepta într-adevăr. Smiley s-a apucat imediat de 
citit. 


Timp de şase săptămâni, după cum reieşea din dosare, 
telegrama privind manevrele navale n-a fost urmată de o alta. 
Alte secții  ale'  Minsterului Apărării s-au făcut ecoul 
entuziasmului Amiralității fată de telegrama originală, Foreign 
Offiee-ul a făcut observaţia că „documentul aruncă o lumină 
extraordinară asupra modului agresiv de gândire sovietic”, 
Dumnezeu ştie ce vroia să însemne aceasta; iar Alleline a 
perseverat în pretenţia sa de a se acorda acestui material un 
tratament special, dar era ca un general fără armată. Lacon s-a 
referit cu răceală la „o urmare oarecum întârziat㔺i i-a propus 
ministrului său să „demonstreze situaţia la Amiralitate”. Din 
partea Stăpânului, potrivit dosarului, nimic. Poate se ţine 
deoparte, rugându-se ca lucrurile să se liniştească de la sine. în 
această acalmie vremelnică, un kremlinolog al Trezoreriei a 
remarcat cu acreală că la Whitehall se văzuseră multe de astea 
în ultimii ani: un prim raport încurajator, apoi tăcere, sau, mai 
rău, un scandal. 

Greşea. în cea de-a şaptea săptămână, Alleline anunţa 
apariţia a trei noi rapoarte „Vrăjitoarea”, toate din aceeaşi zi. 
Toate se prezentau sub formă de corespondenţă secretă între 
diversele servicii sovietice, iar subiectele abordate erau foarte 
diferite. 

„Vrăjitoarea” nr. 2, potrivit rezumatului întocmit de către 
Lacon, evoca tensiunea din interiorul CAER-ului şi se referea la 
efectele nefaste ale acordurilor comerciale cu Occidentul asupra 
unor membri mai slabi ai organizaţiei. în vocabularul Prăvăliei, 
acesta era un raport clasic din sectorul lui Roy Bland, acoperind 
exact obiectivul asupra căruia se aplecase, în zadar, de câţiva 
ani buni, reţeaua „Supărare” care opera în Ungaria, „Excelent 
tur de orizont”, scria un client al Foicign Office-ului, „şi întărit cu 
un bun material adiţional”. 

„Vrăjitoarea” nr. 3 punea în discuţie revizionismul din 
Ungaria şi epurările reluate de Kadar în mediile politice şi 
universitare: cea mai bună cale de a închide gurile slobode în 
Ungaria, comenta autorul materialului, împrumutând o expresie 
lan aţa de Hruşciov cu mult înainte, era să mai împuşti câţiva 
intelectuali, din nou se intra în teritoriul lui Roy Bland. Un 
avertisment salutar”, scria acelaşi comentator al Fore n Office- 
ului, „pentru toţi aceia care îşi închipuie că Uniu a Sovietică şi-a 
îmblânzit poziţia faţă de sateliți”. 


Aceste două rapoarte constituiau, în esenţă, documentaţia 
de bază, dar „Vrăjitoarea” nr. 4 avea şaizeci de pagini şi era 
considerat de către clienţi drept unic. Era o evaluare extrem de 
tehnică făcută de câtre Ministerul de Externe sovietic a 
avantajelor şi dezavantajelor prezentate de negocierea cu un 
preşedinte american a cărui putere pălise. Concluzia, 
cumpănind bine lucrurile, era că aruncându-i preşedintelui un 
oscior cu care să-şi atragă propriul electorat, Uniunea Sovietică 
putea să obţină, în schimb, concesii importante în discuţiile ce 
urmau să se deschidă asupra rachetelor nucleare cu focoase 
multiple. Dar raportul punea serios sub semnul întrebării în ce 
măsură îşi puteau permite sovieticii să lase impresia Statelor 
Unite că acestea ar fi în pierdere, întrucât aşa ceva ar fi putut 
tenta Pentagonul să riposteze sau să se lanseze într-un atac 
preventiv. Raportul provenea chiar din inima spaţiului lui Bill 
Haydon. Dar, aşa cum scria Haydon însuşi, într-o minută 
redactată în termeni patetici către Alleline - copiată pe loc, fără 
ştirea lui Haydon, pentru uzul ministrului şi introdusă în această 
formă în dosarul de la Cabinet - în cei douăzeci şi cinci de ani de 
când se ocupa de chestiunile nucleare sovietice, nu avusese 
ocazia să pună mâna pe ceva de o asemenea calitate. 

„Dacă nu mă înşel eu prea mult - conchidea el - nici 
camarazii noştri de arme americani. Ştiu că este prematur, dar 
mi se pare că oricine ar duce acest material la Washington ar 
putea obţine în schimb nişte condiţii excelente. într-adevăr, 
dacă Merlin se menţine la acelaşi nivel calitativ, aş risca să 
prezic că am putea cumpăra tot ceea ce se găseşte pe taraba 
agenţiei americane.” 

Percy Alleline şi-a obţinut sala sa de lectură, iar George 
Smiley şi-a pus de o cafea la reşoul prăpădit de lângă chiuvetă. 
N-a apucat să dea în fiert. Din lipsă de fise, se oprise contorul 
electric. Furios, Smiley 1-a chemat pe Norman şi 1-a trimis să 
schimbe cinci lire în monezi de câte cinci şilingi. 

Capitolul 17 

Cu un interes din ce în ce mai mare, Smiley îşi continua 
călătoria prin consemnările subţirele, de la prima întâlnire a 
protagoniştilor până la zi, aduse de Lacon. La vremea aceea, 
Prăvălia fusese cuprinsă de o asemenea stare de suspiciune 
încât până şi între Smiley şi Stăpân subiectul „Sursa Merlin” 
devenise tabu. Alleline aducea rapoartele „Vrăjitoarea” şi 


aştepta în aticameră în timp ce doamnele i le prezentau 
Stăpânului, care le semna pe loc pentru a demonstra că nu le 
citise. Alleline lua înapoi dosarul, îşi vâra capul prin uşa 
întredeschisă a biroului lui Smiley, mormăia un scurt salut şi o 
lua tropăind pe scări în jos. Bland se ţinea la distanţă. Chiar şi 
apariţiile joviale ale lui Bill Haydon, ce făceau prin tradiţie parte 
din viaţa de acolo de sus, la discuţiile adjuncţilor despre 
treburile Prăvăliei, pe care Stăpânul le încuraja altădată, aveau 
să devină mai rare şi mai scurte, înainte de 'a înceta de tot. 

— Stăpânul e pe cale s-o ia razna, i-a spus Haydon lui 
Smiley dispreţuitor. Şi dacă nu mă înşel, e pe ducă. întrebarea 
este ce-l va lovi în primul rând. 

Şedinţele obişnuite de marţi au încetat, iar Smiley s-a 
trezit tot timpul hărțuit de către Stăpân, fie să se ducă în 
străinătate pentru cine ştie ce misiune nebuloasă, fie să 
inspecteze secţiile auxiliare din Anglia - Sarratt, Brixton, Acton 
şi altele - în calitate de trimis personal. Avea din ce în ce mai 
mult impresia că Stăpânul încerca să-l ţină deoparte. 

Când discutau, simţea tensiunea apăsătoare a neîncrederii 
între ei, astfel încât până şi Smiley se întreba în mod serios dacă 
Bill nu avea dreptate şi Stăpânul nu devenise incapabil să-şi mai 
exercite funcţia. 

Dosarele Cabinetului arătau clar că, în următoarele trei 
luni, „Operaţiunea Vrăjitoarea” înregistra un avânt constant, 
fără nici un fel de sprijin din partea Stăpânului. Rapoartele 
parveneau într-un ritm de două-trei pe lună, iar calitatea lor, 
potrivit clienţilor, era în continuare excelentă, dar numele 
Stăpânului era arareori menţionat şi niciodată nu i s-a cerut să 
facă vreun comentariu. Din când în când analiştii strâmbau din 
nas. în majoritatea cazurilor, ei se plângeau că era imposibilă 
orice coroborare, deoarece Merlin îi ducea în zone neexplorate: 
N-am putea oare să-i rugăm pe americani să verifice? Nu putem, 
răspundea ministrul. Nu încă, spunea Alleline, care, într-o 
minută confidențială, nevăzută de nimeni, adăuga: „La 
momentul oportun, voi face mai mult decât un troc cu 
materialele noastre. Nu ne interesează să negociem cu bucata. 
Misiunea noastră este să stabilim în mod incontestabil 
credibilitatea lui Merlin. O dată realizat aşa ceva, Hay don se 
poate duce să negustorească...” 


Nu se mai emiteau nici un fel de dubii. Printre putinii aleşi 
care aveau acces în birourile Grupului de Lucru Adriatica, Merlin 
era de pe acum un câştigător. Materialul său era exact şi, 
adesea, îl confirmau retrospectiv. S-a creat un comitet 
„Nrăjitoarea” sub preşedinţia ministrului.  Alleline era 
vicepreşedintele acestuia. Merlin devenise o industrie, iar 
Stăpânul nici măcar nu era folosTt. Ceea ce 1-a făcut ca, în 
disperare de cauză, să-l trimită pe Smiley să facă pe cerşetorul. 
„Sunt trei plus Alleline”, spuse el. „Hărtuieş-te-i cu întrebări, 
George. Tentează-i, sâcâie-i, dă-le ce vor să-nghită.” 

In legătură cu acele întâlniri, dosarele erau din fericire 
mute, pentru că ele aparţineau celor mai întunecate încăperi ale 
memoriei lui Smiley. Ştiuse încă de pe atunci că în cămara 
Stăpânului nu se mai găsea nimic care să le astâmpere foamea. 

Era în aprilie. întors din Portugalia, unde se dusese să 
îngroape un scandal, Smiley 1-a găsit pe Stăpân în stare de 
asediu. Pe podea zăceau dosare; la ferestre fuseseră montate 
noi zăvoare. îşi acoperise telefonul cu învelitoarea de ceainic, iar 
din tavan atârna un deflector acustic împotriva ascultărilor 
electronice, un aparat care semăna cu un ventilator care îşi 
schimba mereu viteza. în cele trei săptămâni cât Smiley fusese 
plecat, Stăpânul devenise un om bătrân. 

— Spune-le că umblă cu cecuri false, îi ordonă el, de-abia 
ridicând privirea de pe dosare. Spune-le orice blestemăţie. Am 
nevoie de timp. 

— Sunt trei, plus Alleline, îşi repeta Smiley acum, aşezat la 
masa de joc a maiorului, unde studia lista întocmită de Lacon cu 
cei care fuseseră abilitaţi pentru „Operaţiunea Vrăjitoarea”...în 
prezent, 68 de persoane aveau permisiunea de a intra în sala de 
lectură a Grupului de Lucru Adriatica. Fiecare, ca şi membrii 
partidului comunist, avea un număr corespunzător datei 
acceptării sale. Lista fusese redactilo-grafiată după moartea 
Stăpânului. Smiley nu mai figura pe ea. Dar cei patru părinţi 
fondatori se aflau în continuare în fruntea listei: Alleline, Bland, 
Esterhase şi Bill Haydon. Sunt trei, plus Alleline, spusese 
Stăpânul. 

Dintr-o dată, mintea lui Smiley, deschisă, în timp ce citea, 
oricărui raţionament, oricărei asociaţii de idei, oricât de 
sinuoasă, a fost asaltată de o viziune total străină: el şi Ann 
plimbându-se pe falezele din Cornwall. Era imediat după 


moartea Stăpânului şi au fost cele mai rele zile, din câte îşi 
amintea el, din lunga şi chinuita lor căsnicie. Se aflau sus pe 
coastă, undeva între Lamorna şi Porthcumo, se duseseră acolo 
după încheierea sezonului, sub pretextul că Ann avea nevoie de 
aerul mării pentru a-şi vindeca tuşea. Urmau poteca de pe 
coastă, fiecare pierdut în gândurile sale: ea la Haydon, 
presupunea el, el la Stăpân, la Jim Prideaux şi la „Operaţiunea 
Martor”, şi la întreaga harababură pe care o lăsase în urma lui 
când a ieşit la pensie. Nu se aflau pe aceeaşi lungime de undă. 
îşi pierduseră orice calm atunci când erau împreună. Erau un 
mister unul pentru celălalt, iar cea mai banală conversaţie putea 
lua o întorsătură ciudată, necontrolabilă. La Londra, Ann dusese 
o viată năbădăioasă, dându-se oricui ar fi dorit să o aibă. Ştia 
doar că ea încerca să îngroape ceva care durea sau care o 
îngrijora nespus. Nu cunoştea nici un mijloc prin care s-ar fi 
putut apropia de ea. 

— Dacă muream eu, şi nu Stăpânul, de pildă, întrebă ea 
dintr-o dată, ce-ai simţi faţă de Bill? 

Smiley se mai gândea încă ce răspuns să-i dea, când ea. îi 
trânti alte întrebări: 

— Cred că eu sunt cea care-ţi salvez opinia despre el. E 
oare posibil? Că într-o anumită măsură vă apropii? Este posibil? 

— Este posibil. Da, presupun că într-un fel sau altul depind 
de el, adăugă George. 

— Mai joacă Bill vreun rol important la Prăvălie? 

— Şi mai important decât înainte, probabil. 

— Continuă să se ducă la Washington, să negocieze şi să 
încheie târguri cu ei, să-i întoarcă pe ăia pe faţă şi pe dos? 

— Cred că da. Aşa se spune. 

— Este tot atât de important cât erai tu? 

— Presupun că da. 

— Presupun că da, îl îngână ea. Cred. Se spune. Ti mai 
bun, atunci, decât tine, e mai tare la aritmetică decât tine? 
Spune-mi! Te rog, spune-mi! Trebuie. 

Era ciudat de agitată. Ochii înlăcrimaţi din cauza vântului, 
îl priveau cu o strălucire disperată. Il luase cu amândouă mâinile 
de braţ şi trăgea de el ca un copil care vrea un răspuns. 

— Mi-ai spus întotdeauna că bărbaţii nu trebuie comparati, 
îi replică el încurcat. Ai spus întotdeauna că nu crezi în acest 
gen de comparații. 


— Spune-mi! 

— Ei bine: nu, nu este mai bun. 

— Tot atât de bun? -Nu. 

— Şi dacă eu nu eram, ce-ai fi crezut tu despre el? Dacă 
Bill n-ar fi fost văr cu mine, dacă nu mi-ar fi fost nimic? Spune- 
mi. Ai fi avut o părere mai bună sau mai proastă despre el? 

t 

— Mai proastă, cred. 

— în cazul ăsta, să faci bine să ai acum o părere mai 
proastă despre el. II scot din familie, din existenţele noastre, din 
tot. Chiar acum şi aici. îl azvârl în mare. Acolo. înţelegi? 

Nu înţeleg decât atât: întoarce-te ia Prăvălie şi termină-ţi 
treaba. Era unul din zecile sale de feluri de a spune acelaşi 
lucru. 

Tulburat încă de această incursiune nedorită în memoria 
sa, Smiley s-a ridicat uşor agitat şi s-a apropiat de fereastră, 
acolo unde se ducea de obicei când îi zburau gândurile. Un şir 
de pescăruşi, cam o jumătate de duzină, coborâseră, pe 
parapet. Le-a auzit strigătul şi aşa şi-a reamintit acea plimbare 
la Lamorna. 

„Îmi vine să tuşesc când sunt lucruri pe care nu le po: 
spune”, îi explicase Ann cândva. Ce nu putea ea exprima, deci, 
atunci? întrebă el îmbufnat capacele coşurilor de fum de pe 
partea cealaltă a străzii. Connie putea s-o spună, Martindale la 
fel; aşa că Ann de ce nu putea? 

„Sunt trei, plus Alleline”, bombăni Smiley cu voce tare. 
Pescăruşii îşi luaseră zborul, toţi dintr-o dată, ca şi cum ar fi 
descoperit un loc mai bun. „Spune-le că-şi plătesc locul cu 
cecuri false.” Şi dacă băncile acceptă cecurile acestea? Dacă 
experţii le consideră autentice, iar Bill Haydon se va lăuda cu 
asta până la ceruri? Şi dacă dosarele Cabinetului sunt pline de 
complimente pentru noii şi bravii cavaleri de la Prăvălia din 
Cambridge, care au reuşit să alunge piaza rea? 

L-a ales, pentru început, pe Esterhase, pentru că Toby îi 
datora cariera lui Smiley. Acesta îl recrutase la Viena, pe 
vremea când era un student muritor de foame, locuind în 
ruinele unui muzeu, al cărui conservator fusese defunctul său 
unchi. S-a dus cu maşina până la Acton şi a intrat în vizuina 
lupului, la Spălătorie, înfruntându-i peste biroul lui de nuc, pe 
care se lăfăiau câteva telefoane de culoarea fildeşului. Pe 


perete, cei trei Magi îngenuncheaţi, un dubios secol XVII italian. 
Fereastra dădea într-o curte interioară ticsită de maşini, 
camionete şi motociclete, de baracamente unde echipele de 
filatori îşi omorau timpul între ture. Smiley a început prin a-l 
întreba pe Toby ce-i mai făcea familia: avea un fiu la 
Westminster şi o fiică în anul întâi la jyledicină. Apoi îi explică lui 
Toby că băieţii lui erau cu două luni în urmă faţă de program şi, 
când acesta a încercat să se eschiveze de la un răspuns precis, 
l-a întrebat fără ocolişuri dacă ei mai îndepliniseră în ultimul 
timp misiuni speciale, fie în Aglia, fie în străinătate, pe care, din 
motive de securitate, Toby nu se considera înarituit să le 
menţioneze în rapoarte. 

— Şi pentru cine aş face aşa ceva, George? îl întrebase 
Toby cu o privire goajJă. Ştii că, potrivit propriilor mele principii, 
aş considera aşa ceva ilegal. Potrivit propriilor mele principii, un 
clişeu care, în gura lui Toby, suna ridicol. 

— Ei bine, îi sugerase Smiley, oferindu-i o scuză, te-aş 
vedea foarte bine făcând-o pentru Percy Alleline. La urma 
urmelor, dacă Percy ţi-ar ordona să faci ceva şi să nu-l 
consemnezi, ai fi într-o situaţie foarte delicată. 

— Adică ceva ce George, stau să mă întreb? 

— Să controlezi o cutie de scrisori în străinătate, să 
aranjezi o casă clandestină, să-l filezi pe unul pe la spate, să 
plantezi microfoane într-o ambasadă. Percy este Director de 
Operaţiuni, la urma urmei. Ai putea crede că acţiona conform 
instrucţiunilor de la etajul V. Mi se pare foarte rezonabil. 

Toby îl privi cu atenţie pe Smiley. Avea o ţigară în mână, 
dar după ce a aprins-o n-a tras nici un fum. Era una dintre 
acelea rulate de mână, pe care a scos-o dintr-o tabacheră de 
argint, dar o dată aprinsă, n-a mai dus-o la gură. O agita când în 
faţă, când într-o parte; îi frângea din când în când mişcarea ca 
să tragă un fum, dar totuşi n-o făcea. între timp, Toby îşi ţinea 
discursul: una dintre acele declaraţii personale ale lui Toby, 
aparent fără drept de apel, asupra situaţiei sale în acel moment 
al existentei lui. 

Lui Toby îi plăcea munca asta, după cum spunea el. Şi ar 
prefera s-o facă în continuare. Se legase sufleteşte de ea.-Avea 
şi alte preocupări şi, în orice moment, acestea l-ar fi putut 
acapara cu totul, dar cea ce îi plăcea cel mai mult era acest 
serviciu. Necazul lui, continuă el, era promovarea. Nu şi-ar fi 


dorit-o din cine ştie ce motive de avariţie. Ar spune mai curând 
că motivele erau de ordin social. 

— înţelegi, George, am atâţia ani de vechime că mă simt 
foarte stânjenit când tinereii ăştia îmi cer să primesc ordine de 
la ei. înţelegi ce vreau să spun? Până şi Acton, numele de Acton 
li se pare ridicol. 

— O, spuse Smiley cu blândeţe. Cine sunt tinerii aceştia? 
Dar Esterhase îşi pierduse interesul pentru conversaţie. O dată 
terminată declaraţia, pe faţă i se lipi din nou acea privire 
inexpresivă, atât de proprie, cu ochii săi de păpuşă fixând un 
punct la jumătatea distanţei. 

— Te referi la Roy Bland? întrebă Smiley. Sau la Percy? E 
Percy tânăr? Atunci cine, Toby? 

Inutil, Toby continuă să regrete: 

— George, când aştepţi o promovare de atâta vreme şi nu 
vine, când îţi toceşti degetele până la oase, oricine se află mai 
sus decât tine pe scara ierarhică ţi se pare tânăr. 

— Poate că Stăpânul ar putea să te facă să sui câteva 
trepte, sugeră Smiley, prea puţin încântat de rolul pe care îl 
juca. 

Răspunsul lui Esterhase a făcut să se instaleze o 
atmosferă de gheaţă. „Vezi, George, de fapt, nu sunt sigur că 
mai poate face ceva acum. Ţine, am ceva pentru Ann. Deschise 
un sertar... Când am auzit că vii, am telefonat câtorva prieteni şi 
le-am spus că vrea ceva frumos, ceva pentru o femeie fără 
cusur, ştii că n-o pot uita de când ne-am întâlnit la coctailul lui 
Bill Haydon?” 

Smiley s-a ales doar cu premiul de consolare - un parfum 
scump - adus, după câte presupunea, prin contrabandă, de 
către unul dintre băieţii lui Toby care se întorcea acasă, aşa că a 
plecat cu mâna-ntinsă, ca un cerşetor, la Bland, conştient că 
prin ceea ce făcea se apropia încă un pas de Haydon. 

Revenind la masa comandantului, Smiley răsfoi dosarele 
lui Lacon, până dădu de un volum subţire, intitulat „Operaţiunea 
Vrăjitoarea, finanţare directă”, care înregistra cele dintâi 
cheltuieli făcute pentru întreţinerea „Sursei Merlin” în stare de 
funcţionare. „Din raţiuni de securitate se propune - scria 
Alleline, într-o altă notă personală adresată ministrului, datată 
cu doi ani în urmă - ca finanţarea «Vrăjitoarei» să se facă în 
continuare absolut separat de toate celelalte avansuri de 


fonduri destinate Prăvăliei. Cel puţin până se va putea găsi o 
acoperire convenabilă, vă rog să aprobaţi subvenţiile directe din 
fondurile Trezoreriei în locul acelor suplimentări ale bugetului 
secret, care, la uri moment dat, este imposibil să nu se 
regăsească în contabilitatea curentă a Prăvăliei. Vă voi raporta 
personal în legătură cu folosirea lor.” „Aprobat - avea să scrie 
ministrul, peste o săptămână -cu condiţia ca.” 

Nu se specifica nici o condiţie. O simplă privire la primul 
rând de cifre îi oferea lui Smiley tot ceea ce dorea să ştie: în 
luna mai a acelui an, când avusese loc convorbirea de la Acton, 
Toby făcuse personal nu mai puţin de opt călătorii pe seama 
bugetului „Vrăjitoarei”, două la Paris, două la Haga, una la 
Helsinki şi trei la Berlin. De fiecare dată, scopul deplasării era 
prezentat în două cuvinte „ridicarea mărfii.” în perioada mai- 
noiembrie, când Stăpânul dispărea de pe scenă, el a mai făcut 
alte nouăsprezece. Una l-a dus până la Sofia, alta până la 
Istanbul. In niciuna dintre acestea nu a absentat mai mult de 
trei zile. Majoritatea avuseseră loc la sfârşit de săptămână. în 
mai multe din aceste deplasări a fost însoţit de Bland. 

Ca să spunem lucrurilor pe nume, Toby Esterhase, 1-a 
minţit în faţă, fapt de care Smiley nu s-a îndoit niciodată în mod 
serios. Era plăcut să găsească în dosar confirmarea impresiei 
sale. 

La ora aceea, sentimentele lui Smiley faţă de Roy Bland 
erau amestecate. Reamintindu-şi-le acum, conchise că erau 
aceleaşi dintotdeauna. Un profesor universitar l-a remarcat, 
Smiley 1-a recrutat. Formula se asemăna cu modul în care a 
ajuns el însuşi în plasa Prăvăliei. Dar de această dată nu mai 
exista nici un monstru nazist care să stârnească flacăra 
patriotică, iar Smiley s-a simţit întotdeauna oarecum jenat de 
clamările sale anticomuniste. Ca şi Smiley, Bland nu avusese 
parte de o copilărie adevărată. Tatăl său era docher, sindicalist 
înflăcărat şi membru de partid. Mama i-a murit, când Bland era 
încă un băieţel. Tatăl său ura şcoala, tot aşa cum ura 
autoritatea, iar când Bland începu să se lumineze, lui taică-su i-a 
intrat în cap că şi-a pierdut fiul în braţele clasei conducătoare şi 
a început să-l bată de-i scotea sufletul din el. Bland s-a luptat 
să-şi termine şcoala primară, iar în timpul vacantelor muncea, 
îşi tocea degetele până la os după cum ar fi spus Toby, pentru 
a-şi plăti taxele şcolare. Când Smiley 1-a întâlnit în sălile 


profesorului său de la Oxford, avea aerul unui om zdrobit, abia 
întors dintr-o călătorie obositoare. 

Smiley 1-a luat sub aripa lui şi, după câteva luni, i-a făcut 
o propunere pe care Bland a acceptat-o în mare parte, după 
cum presupunea Smiley, din animozitate faţă de tatăl său. Apoi 
a ieşit de sub oblăduirea lui Smiley. Trăind din subvenţii greu de 
definit, Bland a lucrat din greu la Biblioteca Muzeului Marx, unde 
scria articole de stânga pentru nişte fiţuici care şi-ar fi încetat 
demult apariţia dacă Prăvălia n-ar fi continuat să le finanţeze. 
Serile şi le petrecea în discuţii în contradictoriu la şedinţele pline 
de fum de prin cârciumi sau de prin holuri de şcoală. în vacante, 
se ducea la Grădiniţă, unde un fanatic, pe care îl chema Thatch 
conducea o şcoală de îndoctrinare pentru agenţii de influențare 
destinaţi străinătăţii, ocupându-se pe rând doar de câte un 
singur elev. Thatch 1-a iniţiat pe Blahd în secretele meseriei şi i- 
a dirijat subtil opiniile progresiste pentru a le aduce mai aproape 
de cele ale lagărului marxist cămia îi aparţinea tatăl său. La 
exact trei ani după recrutare, datorită în parte originii sale 
proletare şi a influenţei tatălui său în King Street, Bland a 
câştigat o numire de un an, ca asistent, la catedra de economie 
politică a Universităţii din Poznan. Era lansat. 

Din Polonia, a candidat cu succes pentru un post la 
Academia de Ştiinţe din Budapesta şi în următorii opt ani de zile 
a dus existenta nomadă a unui mărunt intelectual de stânga în 
căutarea luminii, adesea iubit, dar niciodată bucurându-se de 
încredere. A stat la Praga, a revenit în Polonia, a petrecut două 
semestre de groază la Sofia şi şase la Kiev, unde a avut, pentru 
a doua oară într-o jumătate de an, o depresiune nervoasă. Din 
nou, Prăvălia a avut grijă de pi, de data aceasta să-l pună la 
„Zvântat”. A fost declarat curat, reţelele sale au fost încredințate 
altor agenţi locali, iar Roy însuşi a fost adus la Prăvălie să 
conducă, în special din spatele unui birou, reţelele pe care le 
recrutase pe teren. De un timp oarecare, după cum i se părea 
lui Smiley, Bland devenise foarte apropiat de Haydon. Dacă se 
întâmpla ca Smiley să treacă pe la Roy să mai schimbe o vorbă, 
avea toate şansele să-l găsească pe Bill înfundat în fotoliul său, 
înconjurat de hârtii, de hărţi şi de fum de ţigară; dacă trecea pe 
la Bill, nu se mira să dea de Bland, în cămaşă, ud leoarcă de 
sudoare, traversând cu paşi grei covorul când dintr-o parte, 
când în cealaltă. Bill avea Rusia, Bland sateliții; dar chiar din 


zilele de început ale „Operațiunii Vrăjitoarea”, distincţia practic 
dispăruse. 

S-au întâlnit la o cârciumă din St. John's Wood, nu trecuse 
luna mai, la orele cinci şi jumătate dimineaţa, într-o zi mohorâtă, 
când grădina era pustie. Roy a venit cu un copil, un băieţel de 
vreo cinci anişori sau cam aşa ceva, un Bland mititel, blond, 
voinic, cu obraji trandafirii. N-a dat nici o explicaţie pentru 
prezenţa copilului, dar, adesea, în timp ce stăteau de vorbă, se 
oprea şi-l privea'cum stătea pe o bancă mai încolo, ronţăind 
alune. Că a avut sau nu depresiuni nervoase, Bland mai purta 
amprenta „şcolii” Thatch pentru agenţii infiltraţi în tabăra 
inamică: încredere în sine, participare concretă, farmecul unui 
vânzător de iluzii deşarte şi toate acele fraze aiurea, care, în 
zilele de glorie ale culturii războiului rece, transformaseră 
Grădiniţa în ceva foarte asemănător unui centru de reînarmare 
morală. 

— Ei, întrebă Bland afabil, care-i treaba? 

— De fapt, niciuna, Roy. Stăpânul simte că se-mpute ceva. 
Nu vrea să te vadă amestecat în cine ştie ce uneltire. Şi nici eu. 

— Foarte bine. Şi atunci, care-i treaba? 

— Ce doreşti? , 

Pe masa, încă umedă de la ultima ploaie, se mai afla o 
olivieră rămasă de la prânz, care avea în compartimentul din 
centru un mănunchi de scobitori de plastic învelite în hărtie. 
Bland luă una, scuipă hârtia pe iarbă şi începu să-şi lucreze 
măselele cu partea mai groasă. 

— Ei, ce-ai de spus de cinci miare pe blat din fondul 
special? 

— O maşină şi o casă pe deasupra, spuse Smiley, dând-o 
pe glumă. 

— Şi puştiul la Eton, adăugă Bland, făcând cu ochiul spre 
copil, în timp ce continua să se scobească în dinţi. Am plătit, 
George. Ştii şi tu. Nu sunt sigur cu ce m-am ales, dar am plătit al 
dracului de mult. Vreau să recuperez o parte. Zece ani neştiut 
de etajul V înseamnă o mulţime de bani pierduţi la orice vârstă. 
Chiar la a ta. Trebuie să fie vreo chestie pentru care m-am 
băgat în şpilul ăsta, dar nu reuşesc prea bine să-mi aduc aminte 
ce-a fost. Trebuie să fi fost magnetismul personalităţii tale. 

Smiley nu-şi terminase paharul, iar Bland se duse să-şi 
mai ia unul de la bar şi ceva pentru ăla mic. 


— Eşti un porc instruit, declară fără răutate, în timp ce se 
aşeza. Artistul este un individ care poate avea două opinii 
fundamental opuse şi care totuşi trăieşte: cine a inventat asta? 

— Scott Fitzgerald, replică Smiley, gândind pentru o clipă 
că Bland îşi propune să spună ceva în legătură cu Bill Haydon. 

— Ei bine, Fitzgerald avea ceva-n cap, afirmă Bland. 
Continua să bea, ochii săi uşor bulbucaţi îi alunecau spre gard, 
ca şi cum căuta pe cineva. lar eu trăiesc bine mersi, George. Ca 
bun socialist, mă dau în vânt după bani. Ca bun capitalist, mă 
lipesc de revoluţie, pentru că, dacă nu o pot învinge, o spionez. 
Nu te uita aşa, George. Aşa se cheamă jocul ăsta acum: tu mă 
zgârii pe conştiinţă, iar eu îţi voi conduce Jaguarul, nu-i aşa? 
Ridică un braţ înainte de a termina propoziţiunea. Mă-ntorc într- 
o clipă, îi strigă el, traversând peluza. Mai comandă unul pentru 
mine! 

Două fete se preumblau de partea cealaltă a gardului. 

— E vreo glumă de-a lui Bill? întrebă Smiley furios. 

— Care? 

— Este vreo glumă de-a lui Bill despre Anglia materialistă 
şi societatea porcilor prosperi? 

— S-ar putea, spuse Bland isprăvindu-şi paharul. Nu-ţi 
place? 

— Nu cine ştie ce. Nu-1 ştiam pe Bill de reformator radical. 
Ce 1-a apucat deodată? 

— Nu este un radical, îi replică Bland, care se simţea jignit 
de orice minimalizare a socialismului său sau a celui al lui 
Haydon. N-ai decât să te uiţi pe fereastră. Asta e Anglia acum, 
bătrâne. Cine vrea aşa ceva? 

— Şi atunci cum îţi propui tu, îl întrebă Smiley, 
cutremurându-se când s-a auzit vorbind atât de pompos, cum îţi 
propui tu să distrugi instinctele de proprietate şi de concurenţă 
din societatea occidentală, fără să distrugi şi... 

Bland terminase ce avea de băut; convorbirea se 
terminase şi ea. 

— Şi ce îţi pasă ţie? Tu ai postul lui Bill. Ce mai vrei? Cât o 
tine. 

Şi Bill o are pe nevastă-mea, gândi Smiley, în timp ce 
Bland se ridica să plece; iar el, măgarul, blestemat să fie, ţi-a 
spus-o ţie. 


Băiatul inventase un joc. Aşezase, o masă într-o rână şi 
dădea drumul unei sticle goale să se rostogolească pe pietriş. 
De fiecare dată, ridica sticla tot mai sus spre marginea 
superioară a mesei. Smiley plecă înainte de a vedea cum se 
sparge. 

Spre deosebire de Esterhase, Bland nici măcar nu şi-a dat 
osteneala să mintă. Dosarele lui Lacon menţionau fără ocolişuri 
participarea sa la „Operaţiunea Vrăjitoarea”: „«Sursa Merlin » - 
scria  Alleline, într-o minută datată curând dupăplecarea 
Stăpânului - este din toate punctele de vedere o operaţiune 
colectivă... Nu pot spune cu sinceritate, care dintre cei trei 
asistenţi ai mei merită mai multe elogii. Energia lui Bland a 
constituit un element de inspiraţie pentru noi toţi...” Era 
răspunsul său la sugestia ministrului ca factorii responsabili ai 
„Operațiunii Vrăjitoarea” să fie incluşi pe lista de decorări de 
Anul Nou. „Cu toate că ingeniozitatea operaţională a lui Haydon 
nu este întotdeauna la înălţimea lui Merlin”, adăuga el. Toţi trei 
au primit medalii; a fost confirmată numirea lui Alleline în 
funcţia de şef şi, o dată cu ea, şi atât de mult dorita înnobilare. 

Capitolul» 18 

Acestea fiind zise, îmi mai rămâne Bill, se gândi Smiley. 

Majoritatea nopţilor londoneze îşi au momentul lor de 
linişte perfectă. Zece, douăzeci, treizeci de minute, chiar o oră 
întreagă, nu se aude nici un beţiv gemânăd, nici un copil care să 
plângă, nici un scrâşnet de frâne ale unei maşini evitând o 
coliziune. La Sussex Gardens, aceasta se întâmplă pe la orele 
trei. în noaptea aceea, s-a întâmplat mai devreme, la unu, pe 
când Smiley se afla din nou la fereastra sa de la mansardă, 
privind ca un prizonier la petecul de nisip al doamnei Pope 
Graham, unde parcase cu puţin înainte o camionetă Bedford. 
Avea capota plină de sloganuri publicitare: Sydney în nouăzeci 
de zile, Atena non stop, Mary Lou, venim. în interior licărea o 
lumină şi Smiley a presupus că acolo nişte copii dormeau un 
somn fără vise» Ar fi trebuit să spună nişte puşti. Geamurile 
erau acoperite cu* perdele. 

Deci, îmi mai rămânea Bill, gândi el, privind în continuare 
la perdelele trase ale camionetei şi la invitaţiile turistice pline de 
culoare. Deci, îmi mai rămânea Bill, şi mica noastră conversaţie 
prietenească din By ater Street, numai noi doi, prieteni vechi, 
vechi camarazi de arme, „ce-şi împărțeau totul”, aşa cum se 


exprimase elegant Martindale, fără Ann, care ieşise în seara 
aceea pentru ca bărbaţii să rămână între ei. Deci, îmi mai 
rămânea Bill, repetă el, şi simţi cum i se urcă sângele la cap, 
cum imaginile deveneau din ce în ce mai vii şi cum 
autocontrolul începea să-l părăsească în mod periculos. 

Cine era el? Smiley nu mai avea o imagine clară asupra lui 
Bill. Ori de câte ori se gândea la el, şi-l imagina prea mare şi, de 
fiecare dată, altfel. Până la aventura acestuia cu Ann, credea că- 
1 cunoştea foarte bine: atât strălucirea cât şi limitele inteligenţei 
sale. Aparţinea generaţiei antebelice, care părea să fi dispărut 
pentru totdeauna şi care reuşea tot atât de bine să se comporte 
detestabil şi să aibă o nobleţe sufletească. Tatăl său era 
judecător la înalta Curte de Casaţie, două dintre frumoasele sale 
surori se măritaseră cu aristocrați; la Oxford frecventa mai 
curând dreapta, care nu prea era la modă, decât stânga, care se 
purta, dar niciodată nu forţa nota. încă dâri adolescenţă fusese 
explorator entuziast şi pictor amator, cu un stil îndrăzneţ, dar 
poate prea ambițios. Multe dintre lucrările sale erau atârnate în 
palatul aiurit al lui Miles Sercombe din Carlton Gardens. Avea 
legături în toate ambasadele şi consulatele din Orientul Mijlociu 
şi le folosea fără ruşine. Se descurca lesne în câteva limbi 
exotice şi în '39 Prăvălia a pus mâna pe el, după ce îl avuseseră 
în vedere timp de câţiva ani buni. A fost uimitor în război. Se 
afla pretutindeni în acelaşi timp şi era încântător. Nu era prea 
ortodox în ceea ce făcea şi adesea îi scandaliza pe cei din jur. S- 
ar putea să fi fost viteaz. Comparaţia cu Lawrence era 
inevitabilă. 

Şi era adevărat, recunoscu Smiley, că, la vremea lui, Bill a 
jucat un rol însemnat în marile momente ale „istoriei. A propus 
tot felul de proiecte grandioase care să-i redea Angliei influenţa 
şi măreţia. La fel ca şi Rupert Brooke, vorbea arareori despre 
Marea Britanic Dar Smiley, în rarele sale momente de 
obiectivitate, putea să-şi reamintească doar câteva dintre 
proiectele sale care aveau să prindă viaţă. 

Cea de a doua natură a lui Haydon pe care, în calitate de 
coleg, îi venea mai uşor să i-o respecte, era, prin contrast, 
talentul subtil al omului dotat de natură să conducă agenţi, rarul 
său simt al echilibrului, când era vorba să întoarcă agenţi dubli 
şi să monteze operaţiuni de dezinformare, arta sa de a face să 


se nască afecţiuni, chiar dragoste, chiar dacă aceasta se certa 
cu alte fidelităţi ale sale. 

Ca dovadă, mulţumesc, nevastă-mea. 

Poate că, într-adevăr, Bill scapă măsurii comune, se gândi 
el nefericit, căutând totuşi să-şi regăsească simţul măsurii. 
Reprezentându-şi-l din nou acum şi punându-l alături de Bland, 
de Esterhase, şi chiar de Alleline, Smiley avea realmente 
impresia că toţi erau, mai mult sau mai puţin, imitații perfecte 
ale unuia şi aceluiaşi original - Haydon. Că afecțiunile lor erau 
doar nişte trepte spre idealul inaccesibil al omului şlefuit, chiar 
dacă ideea în sine era greşită sau deplasată; chiar dacă Bill era 
total nedemn de ea. Fără Bill, toţi, Bland, cu impertinenţa sa 
crasă, Esterhase cu britanis-mul său artificial şi sfidător, Alleline 
cu virtuțile sale superficiale de conducător, alcătuiau o ceată 
dezorientată. Smiley ştia, sau credea că ştia - gândul 1-a 
străfulgerat că o mică revelaţie - că nici Bill singur nu 
reprezenta mare lucru, deoarece, în timp ce admiratorii săi - 
Bland, Prideaux, Alleline, Esterhase şi restul membrilor clubului 
de suporteri - ar putea să-şi găsească împlinirea prin el, 
adevăratul truc al lui Bill consta în a se folosi de ei, în a trăi prin 
ei pentru a se împlini ej însuşi. Lua de aici un pic, de dincolo un 
pic din identitatea lor pasivă, ascuzând astfel faptul că el 
reprezenta mai puţin, mult mai puţin, decât suma calităţii... 
ascunzând în cele din urmă această dependentă sub aroganta 
sa de artist şi numindu-i creaţii ale mintii sale... 

— Ajunge, spuse _Smiley cu voce tare. 

Rupându-se brusc de aceste gânduri, alungându-le iritat 
ca pe orice altă teorie despre Bill, îşi răcori mintea încinsă cu 
amintirea ultimei lor întâlniri. 

— Presupun că vrei să mă descoşi îri legătură cu 
blestematul ăla de Merlin, începu Bill. Arăta obosit şi iritat; era 
exact pe punctul de a pleca într-una din navetele sale obişnuite 
Londra-Washington şi retur. Altădată ar fi adus cu el o pipiţă şi 
ar fi trimis-o să stea cu Ann, sus, în timp ce ei doi discutau 
despre treburile lor, aşteptându-se ca Ann să-i preamărească 
geniul în faţa acesteia, gândea Smiley cu cruzime. Toate erau 
de aceeaşi teapă, aveau toate jumătate din vârsta lui, genul de 
studentă la bele-arte, lipicioasă, uşor tristă. Ann susţinea 
întotdeauna că avea pe unul care i le furniza. într-o zi, ca să 
şocheze, a adus un tânăr îngrozitor, pe nume Steggie, ajutor de 


barman într-o cârciumă din Chelsea, cu o cămaşă deschisă la 
gât şi un lanţ de aur care-i atârna pe piept. 

— Se spune că tu eşti acela care faci rapoartele, se 
explică Smiley. * 

— Şi eu care credeam că aceasta este treaba lui Bland, 
răspunse Bill cu un surâs şiret. 

— Roy face traducerile, spuse Smiley. Tu eşti cel care 
redactezi rapoartele de acoperire; sunt scrise la maşina ta. 
Dactilografele nu au abilitare pentru aceste materiale. 

Bill asculta cu atenţie, cu sprâncenele ridicate, ca şi cum, 
în orice clipă, putea să-l întrerupă cu o obiecţie sau cu un 
subiect mai plăcut, apoi se deşiră din adâncimile fotoliului şi se 
apropie cu un pas degajat de bibliotecă, unde rămase în 
picioare pentru a-l domina pe Smiley, exact cu înălţimea unui 
raft în plus. Pescuind un volum cu degetele lui lungi, îl cercetă 
zâmbind. 

— Adică, Percy Alleline n-ar fi în stare, spuse el, întorcând 
paginile, aceasta este premiza de la care pornim? 

— Cam aşa. 

— Ceea ce înseamnă că nici Merlin n-o va face. Merlin ar 
putea s-o facă, dacă ar fi sursa mea, nu-i aşa? Ce s-ar întâmpla 
dacă blestematul ăsta de Bill, aici de faţă, s-ar afla în treabă să 
se ducă la Stăpânul şi să-i spună că a prins un peşte mare şi că 
vrea să-l joace singur? „Măi Bill, da' deştept mai eşti tu, măi 
băiatule”, i-ar spune Stăpânul. „Faci exact aşa cum vrei tu, Bill 
băiatule, desigur. la şi tu din porcăria asta de ceai.” lar în 
momentul acesta mi-ar da o medalie, în loc să te trimită pe tine 
să adulmeci pe coridoare. Am avut clasă pe vremuri. Oare de ce 
am devenit atât de vulgari în zilele acestea? 

— Crede că Percy este un arivist, spuse Smiley. 

— Aşa şi e. Şi eu sunt. Mi-aş dori să fiu patronul Prăvăliei. 
Nu ştiai. Ar fi timpul să fiu şi eu cineva, George. Pe jumătate 
pictor, pe jumătate spion, ar fi timpul să fiu cineva pe de-a- 
ntregul. De când a ajuns ambiția un păcat în blestemata noastră 
adunătură? 

— Cine îl controlează, Bill? 

— Pe Percy? Karla, cine altul? Un sărăntoc, dar născut în 
lumea bună, vrea şi el să facă pe grozavul. Percy s-a vândut lui 
Karla, e singura explicaţie. îşi perfecţionase încă demult arta 


mistificării deliberate. Percy este cârtiţa noastră de casă, spuse 
el. 

— Am vrut să spun cine îl controlează pe Merlin? Cine este 
Merlin? Ce se întâmplă? 

Plecând de lângă bibliotecă, Haydon începu să-i 
inspecteze desenele lui Smiley. 

— E un Callot, nu-i aşa? întrebă el, luând din cui un tablou 
pus într-o ramă mică aurită, apropiindu-l de lumină. E frumos. 
îşi înclină ochelarii ca şi când ar fi vrut să-i folosească drept 
lupă. Smiley era sigur că se uitase de zece ori la desenul acela 
până acum. Este foarte frumos. Nu cumva o fi crezut cineva că 
m-a lăsat flerul? Se presupune că eu sunt cel care răspund de 
spaţiul rus, ştii şi tu. l-am dat cei mai buni ani ai mei, am făcut 
să funcţioneze reţele, recrutori, un întreg sistem modern de 
comunicaţii. Voi ăştia de la etajul V aţi uitat ce înseamnă să 
conduci o operaţiune în care îţi ia trei zile să faci să ajungă o 
scrisoare şi nici măcar să nu primeşti un răspuns după toată 
silinţa pe care ţi-ai dat-o. 

Da, îşi spuse Smiley smerit în sinea sa, am uitat. Da, vă 
înţeleg necazurile. Nu, Ann nu se regăseşte nicidecum în 
judecăţile mele. La urma urmei, suntem colegi şi oameni de 
lume, ne aflăm aici să discutăm despre Merlin şi Stăpânul. 

— Şi uite că apare stârpitura asta parvenită de Percy, 
telalul ăsta scoţian, fără nici un fel de clasă, şi ne varsă pe 
tarabă un vagon de bunătăţi ruseşti. Al dracului de neplăcut, nu 
crezi? 

— Foarte. 

— Necazul este că reţelele mele nu sunt foarte bune. Este 
mult mai uşor să-l spionezi pe Percy, decât... Se întrerupse, 
obosit de propria sa teorie. Atenţia i se opri asupra unui mic 
portret de Van Mieris în pastel. îmi place ăsta nemaipomenit de 
mult, spuse el. 

— Mi 1-a dat Ann. 

— Ca să-şi răscumpere greşelile? 

— Probabil. 

— Trebuie că păcătuise rău de tot. De când îl ai? 

Chiar şi astăzi Smiley îşi aminti că observase câtă linişte 
era pe stradă. Marţi? Miercuri? Şi că îi trecuse prin minte: „Nu, 
Bill. N-am primit pentru tine nici un fel de premiu de consolare 


până acum. lar din seara asta nu valorezi nici cât o ceapă 
degerată.” A gândit-o, dar n-a spus-o. 

— E mort Stăpânul? întrebă Haydon. 

— Pur şi simplu ocupat. 

— Ce face toată ziua? E ca un pustnic care a făcut 
sculament şi care o freacă singur în văgăuna aia a lui de sus. Şi 
cu toate căcaturile alea de dosare pe care le citeşte, ce 
urmăreşte, pentru numele lui Dumnezeu? Un pelerinaj 
sentimental în trecutul lui urât, pun pariu că asta face. Parcă-i 
un animal turbat. Presupun că şi asta-i vina lui Merlin, nu-i aşa? 

Încă o dată, Smiley nu spuse nimic. 

— De ce nu mănâncă şi el la bucătărie? De ce nu vine cu 
noi la masă în bucătărie în loc să stea acolo sus, în sufragerie, în 
căutare de trufe? Ce urmăreşte? 

— Nu ştiam că ar urmări ceva, spuse Smiley. 

— Hai, nu te mai ascunde după deget. Desigur că umblă 
după ceva. Am omul meu sus, una dintre mămici, nu ştiai? îmi 
vând tot felul de chestii pe o ciocolată. S-a aruncat pe dosarele 
personale ale marilor figuri ale Prăvăliei, adulmecând tot 
căcatul, cine se droga, cine era poponar. Jumătate din ei sunt în 
pământ acum. Studiază toate eşecurile noastre, îţi dai seama? 
Şi pentru ce? Fiindcă avem un succes în mână. E nebun, George. 
E apucat rău, asta e paranoia senilă, crede-mă pe cuvânt. Ann 
nu ţi-a vorbit niciodată de unchiul Fry cel rău? Credea că 
servitorii îi puseseră microfoane în trandafiri ca să afle unde îşi 
tine banii. Lasă-1, George» Moartea este sâcâitoare. Tai-o cu el, 
coboară câteva etaje. Vino între pălmaşi. 

Ann nu se întorsese încă, aşa că au luat-o împreună pe 
King's Road în căutarea unui taxi în timp ce Bill îşi anunţa cele 
mai recente opinii politice, iar Smiley nu spunea decât „Da, Bill”, 
„Nu, BiU”, gândindu-se cum avea să-i relateze toate aceste 
lucruri Stăpânului. Nu-şi mai reamintea exact acum despre ce 
opinii politice era vorba. Anul trecut Bill făcea pe leul. Voia să 
retragă forţele convenţionale din Europa şi să le înlocuiască cu 
arme nucleare. Era aproape singurul de la Whitehall care mai 
credea în forţa independentă de descurajare a Marii Britanii. 
Anul ăsta, dacă Smiley îşi aducea bine aminte, Bill era un 
agresiv pacifist englez şi cerea soluţia suedeză, însă fără 
suedezi. 


Nu trecea nici un taxi, noaptea era frumoasă şi îşi 
continuară plimbarea ca doi vechi amici, unul lângă altul. 

— Apropo, dacă vrei vreodată să vinzi Mierisul ăla, anunță- 
mă. O să-ţi ofer un preţ al dracului de bun. 

Crezând că Bill făcea din nou una din glumele lui proaste, 
Smiley s-a întors spre ei, gata să-şi iasă din pepeni. Haydon nici 
măcar nu şi-a dat seama. Privea în lungul străzii cu braţul lui 
lung făcând semn unui taxi care se apropia. 

— Isuse, uită-te la ei, strigă el iritat. Plin de jidani împuţiţi 
care se duc la Quag. 

— Fundul lui Bill trebuie să arate ca un grătar, mormăi 
Stăpânul a doua zi. După toţi anii petrecuţi pe gard. Se uită o 
clipă la Smiley, vag, ca şi cum, prin el, ar fi văzut ceva imaterial. 
Apoi lăsă ochii în jos, părând că şi-a reluat lectura. Sunt fericit 
că nu este vărul meu, spuse el. 

Lunea următoare, mămicile aveau veşti uimitoare pentru 
Smiley. Stăpânul luase avionul către Belfast pentru convorbiri cu 
armata. Mai târziu, verificând cheltuielile de călătorie, Smiley 
descoperi minciuna. Nimeni dintre cei de la Prăvălie nu zburase 
la Belfast în luna respectivă, dar exista un decont pentru o 
călătorie dus-întors la Viena cu clasa întâi, iar aprobarea pentru 
deplasare fusese consemnată ca fiihd semnată de G. Smiley. 

Haydon, care-l căutase la rândul său pe Stăpân, era 
furios: 

— Ce mai e şi cu chestia asta? Târâm şi Irlanda în plasă? 
Facem o diversiune de structură, presupun. Doamne Isuse, omul 
ăsta e o năpastă! 

Lumina din camionetă se stinsese, dar Smiley continua să 
se uite la capota ei bălţată. Cum or fi trăind? se întreba el. Cum 
s-or descurca cu apa, cu banii. încercă să-şi închipuie logistica 
unei existenţe de troglodiţi în Sussex Gardens: apa, canalizarea, 
lumina. Ann s-ar descurca foarte bine. Şi Bill. 

Fapte. Care erau faptele? 

Faptele erau că într-o seară înmiresmată de vară dinainte 
de „Vrăjitoare”, m-am întors pe neaşteptate de la Berlin şi 
aveam să-l găsesc pe Bill Haydon lungit pe mocheta din salonul 
casei mele din Bywater Street şi pe Ann care pusese un disc cu 
muzică de Liszt la patefon. Şedea în partea cealaltă a camerei în 
capot, nemachiată. N-a fost nici o scenă, toată lumea s-a 
comportat dureros de natural. Potrivit spuselor lui Bill, trecuse 


pe acoâo, venind de la aeroport, unde tocmai picase de la 
Washington. Ann era în pat, dar a insistat să se scoale şi să-l 
p”-nească. Am căzut de acord că era păcat că nu împărţiserăm 
a taxi de la Heathrow. Bill a plecat şi eu am%itrebat: „Ce vj;u?” 
Ann a spus: „Un umăr pe care să plângă.” Bill avea necazuri cu 
una şi simţea n;voia să-şi descarce sufletul. 

— La Washington o are pe Felicity, care vrea să-i toarne 
un copil, iar la Londra o are pe Jan, care tocmai face unul. 

— E al lui Bill? 

— Dumnezeu ştie. Sunt sigură că Bill habar n-are. 

A doua zi, fără să vrea, Smiley a aflat că Bill se întorsese 
la Londra nu de-o zi, ci de două. După episodul ăsta, Bill s-a 
purtat faţă de Smiley cu o deferentă care nu-l caracteriza, iar 
Smiley a făcut întocmai, manifestând o curtoazie ce ţinea în 
mod obişnuit de o prietenie mai nouă. Mai târziu, Smiley 
observă că secretul se aflase şi era încă înmărmurit de 
rapiditatea cu care s-a produs. A presupus că Bill s-a lăudat faţă 
de cineva, poate faţă de Bland. Dacă zvonul era adevărat, Ann 
îşi încălcase trei dintre principiile ei. Bill aparţinea Prăvăliei şi 
făcea parte din Garnitură, cuvânt pe i 172 care-l folosea pentru 
a desemna familia şi ramificaţiile acesteia. în ambele cazuri, 
făcuse ceva de nefăcut. în al treilea rând, 1-a primit în Bywater 
Street, o încălcare flagrantă a convenienţelor teritoriale. 

Retrăgându-se iar în propria sa însingurare, Smiley 
aşteptă ca Ann să spună ceva. Se mută din nou în camera de 
oaspeţi şi îşi aranja o mulţime de întâlniri pentru seară ca să nu- 
i mai vadă venirile şi plecările ei. încetul cu încetul şi-a dat 
seama că era profund nefericită. Slăbea, nu mai păstra 
aparențele şi, dacă n-ar fi cunoscut-o atât de bine, ar fi putut 
jura că încerca puternice remuşcări, chiar ruşine. Când se purta 
amabil cu ea, îl îndepărta. Nu o mai interesau cumpărăturile de 
Crăciun şi o apucase o tuse istovitoare despre care el ştia că e 
un semn al amărăciunii. Dacă n-ar fi fost „Operaţiunea Martor”, 
ar fi plecat amândoi mai curând în Cornwall. Aşa cum stăteau 
lucrurile, au fost nevoiţi să amâne călătoria până în ianuarie, iar 
atunci Stăpânul era mort, Smiley fără slujbă şi balanţa se 
înclinase de partea cealaltă. Spre marea lui durere, Ann încerca 
să-l alunge pe Haydon cu oricine-i pica în mână. 

Şi atunci, ce se întâmplase? Rupsese cu el? O lăsase 
Haydon? De ce nu vorbea niciodată despre aceasta? în fond, ce 


mai conta o poveste între atâtea altele? Smiley a renunţat. Ca o 
pisică imaginară, ce-ţi rânjeşte în nas, figura lui Bill Haydon 
părea că se retrage pe măsură ce te apropii de ea, lăsând în 
urma sa doar rânjetul. Dar ştia că, într-un fel sau altul, Bill o 
rănise adânc, ceea ce însemna păcatul păcatelor. 

Capitolul «19 

Revenind cu un oftat la nesuferita masă de joc, Smiley s-a 
apucat să citească ce s-a mai întâmplat cu Merlin după 
pensionarea sa forţată de la Prăvălie. Noul regim instituit de 
Percy Alleline, observă el imediat, a produs pe loc diverse 
schimbări favorabile în stilul de viată al lui Merlin. Parcă lucrurile 
s-ar fi maturizat, parcă s-ar fi aşezat. Plecările peste noapte în 
capitalele europene au încetat, fluxul de informaţii a devenit 
mai regulat, mai puţin sâcâitor. Au avut şi dureri de cap, 
bineînţeles. Cererile de bani din partea lui Merlin -solicitări, 
niciodată ameninţări - au continuat, dată fiind devalorizarea 
neîncetată a lirei sterline, aceste plăti mari în valute străine 
provocau adevărate chinuri Trezoreriei. La un moment dat, s-a 
făcut chiar sugestia - căreia nu i s-a dat curs - ca „întrucât 
suntem ţara pe care şi-a ales-o, Merlin ar putea face bine să 
suporte o parte din vicisitudinile noastre financiare”. După câte 
se pare, Haydon şi Bland au explodat. „Nu am curajul - îi scria 
Alleline ministrului cu rară sinceritate - să abordez subiectul din 
nou în fata cola-boratorilor mei.” 

S-a mai adăugat şi un tărăboi în legătură cu un nou aparat 
de fotografiat, pe care Serviciul Tehnic, cu cheltuieli mari, 1-a 
desfăcut în elemente tubulare pentru a-l monta într-o lampă 
standard de fabricaţie sovietică. După multe văicăreli, de data 
aceasta din partea Foreign Office-ului, lampa a foit expediată la 
Moscova prin valiză diplomatică. S-a pus apoi problema livrării. 
Rezidenţa, nu putea fi informată asupra identităţii lui Merlin şi 
nici asupra conţinutului lămpii. Avea volum mare şi nu intra în 
portbagajul maşinii rezidentului local. După mai multe tentative, 
livrarea s-a făcut de bine de rău, dar aparatul n-a funcţionat 
niciodată şi între Prăvălie şi rezidentul de la Moscova s-a iscat o 
anumită animozitate. Un model mai puţin pretenţios a fost dus 
de către Esterhasela Helsinki şi predat - potrivit notei lui Alleline 
către ministru - unui „intermediar de încredere pentru care 
trecerea frontierei nu pune probleme”. 

Smiley tresări brusc. 


„Ca urmare a convorbirii avute cu dv. - îi scria Alleline 
ministrului, într-o notă datată 27 februarie a.c. - ati fost de 
acord să înaintăm Trezoreriei un deviz suplimentar, pentru o 
casă din Londra, care ar urma să fie acoperit din bugetul 
Vrăjitoarei.” 

A citit această frază o dată, apoi a reluat-o, mai încet. 
Trezoreria aprobase o sumă de şaizeci de mii de lire pentru 
clădire şi alte zece mii de lire pentru mobilier şi instalaţii. Pentru 
reducerea cheltuielilor, Trezoreria dorea ca actele necesare să 
fie făcute de către propriii ei jurişti. Alleline a refuzat să 
dezvăluie adresa. Pentru acelaşi motiv, a avut loc o discuţie în 
legătură cu cine va trebui să păstreze actul de vânzare- 
cumpărare. De data aceasta, Trezoreria a rămas ferm pe 
poziţie, iar juriştii ei au întocmit un document necesar prin care 
casa luată pe numele lui Alleline să fie recuperată în cazul în 
care acesta ar deceda sau ar da faliment. Alleline a continuat să 
păstreze secretul adresei, precum şi cel privind justificarea 
pentru această remarcabilă şi costisitoare suplimentare de 
fonduri pentru o operaţiune care se presupunea că se desfăşura 
în străinătate. 

Smiley încercă din toate puterile să găsească o explicaţie. 
Dosarele financiare, avea să aibă imediat confirmarea, erau 
foarte grijulii să nu ofere niciuna. Conţineau o sirigfcrâ referire 
voalată la casa din Londra şi asta doar în momentul în care s-a 
dublat impozitul. Ministrul către Alleline: „Presupun că locul din 
Londra este încă necesar?” Alleline către ministru: „în cel mai 
înalt grad. Aş spune că mai mult ca oricând. Aş adăuga că 
cercul” celor în cunoştinţă de cauză nu s-a lărgit de la ultima 
noastră convorbire.” Ce cunoştinţă de cauză? 

Doar când a revenit la dosarele care evaluau produsul 
furnizat de „Vrăjitoare”, Smiley avea să aibă răspunsul. Casa a 
fost plătită la sfârşitul lui martie. A fost ocupată imediat. Exact 
de la aceeaşi dată, Merlin a început să dobândească 
personalitate, şi apărea ca atare în comentariile clienţilor. Până 
atunci, pentru ochii neîncrezători ai lui Smiley, Merlin nu era 
decât o maşină: ireproşabilă din punct de vedere profesional, cu 
un acces de domeniul fantasticului, neavând acele constrângeri 
care fac ca libertatea de mişcare a majorităţii agenţilor sa fie 
atât de dificilă. Şi iată că, dintr-o dată, Merlin a fost apucat de 
un acces de furie. 


„l-am prezentat. lui Merlin întrebarea dumneavoastră 
suplimentară privitoare la opinia care prevalează la Kremlin în 
legătură cu vânzarea surplusurilor petroliere ruseşti către 
Statele Unite. La solicitarea dumneavoastră, i-am sugerat că 
aceasta nu concorda cu raportul său de luna trecută, potrivit 
căruia Kremlinul flirtează cu guvernul Tanaka pentru un contract 
de vânzare de petrol siberian pe piaţa japoneză. Merlin nu a 
văzut nici o contradicţie între cele două rapoarte şi a refuzat să 
dea un prgqnostic privind care dintre cele două pieţe va fi până la 
urmă preferată.” 

Whitehallul şi-a regretat temeritatea. 

„Merlin nu va adăuga nimic raportului său în legătură cu 
reprimarea naţionalismului georgian şi cu revoltele de la Tbilisi. 
Nefiind georgian, el împărtăşeşte părerea tradiţională a ruşilor 
că toţi georgienii sunt nişte hoţi şi nişte vagabonzi şi că le-ar sta 
mai bine în spatele gratiilor...” 

Whitehallul a căzut de acord că nu e căzui să insiste. 

Merlin era dintr-o dată mai aproape. Să fi fost doar 
cumpărarea unei case la Londra cea care îi dădea lui Smiley 
aaest simţământ nou al proximităţii fizice a lui Merlin? Venind 
din tăcerea îndepărtată a unei ierni moscovite, Merlin părea să 
se fi aşezat, aşa, dintr-o dată, aici, în fata lui, în această cameră 
jalnică; pe stradă, dincolo de fereastră, aşteptând în ploaie, 
unde, din când în când, Smiley ştia, Mendel îşi tăcea rondul 
solitar. Şi iată, din senin, descoperea un Merlin care vorbea, 
riposta şi-şi împărtăşea opiniile tară să-l fi obligat nimeni, un 
Merlin care îşi găsea vreme să-şi dea întâlniri. întâlniri aici, la 
Londra? Hrănit, distrat, golit de informaţii într-o casă de şaizeci 
de mii de lire, în timp ce îşi dădea aere şi făcea glume pe seama 
georgienilor? Care era cercul celor în cunoştinţă de cauză, care 
se formase înlăuntrul acelui cerc mai larg de iniţiaţi în secretele 
„Operațiunii Vrăjitoarea”? 

În acest moment, îşi face apariţia pe scenă un personaj 
neverosimil, un anume J. P. R., recrutat recent în micul grup, din 
ce în ce mai larg, de evaluatori ai „Operațiunii Vrăjitoarea”, de 
la Whitehall. Consultând lista personalului, Smiley stabili că 
numele său era Ribble şi că era membru al Departamentului de 
Cercetări din Cadrul Foreign Office-ului. J. P. Ribble era 
dezorientat. 


J. P. R. către grupul de Lucru Adriatica (GLA): „îmi permit 
să vă atrag atenţia în mod respectuos asupra unei aparente 
contradicții între date. «Vrăjitoarea nr. 104» (convorbiri franco- 
sovietice asupra producţiei de avioane în comun) este datată 21 
aprilie. Conform notei dumneavoastră de însoţire, Merlin deţinea 
această informaţie, direct de la generalul Markov, chiar de a 
doua zi după ce părţile la negocieri conveniseră asupra unui 
schimb secret de note. Dar, în acea zi, 21 aprilie, potrivit 
ambasadei noastre la Paris, Markov se afla încă la Paris, iar 
Merlin, în conformitate cu raportul dv. nr. 109, vizita personal un 
centru de cercetări în domeniul rachetelor din împrejurimile 
Leningradului...” 

Minuta cita nu mai puţin de alte patru exemple de 
„contradicții între date” care, puse cap la cap, îi atribuiau lui 
Merlin o mobilitate demnă de miraculosul său nume. 

Lui J. P. Ribble i s-a spus scurt să-şi vadă de treaba lui. 
Dar, într-o notă aparte adresată ministrului, Alleline făcea o 
mărturisire extraordinară, care arunca o lumină cu totul nouă 
asupra naturii „Operațiunii Vrăjitoarea”. 

Merlin (engi.) - crete (n.t.). 

„Strict confidenţial şi personal. Urmare a convorbirii 
noastre. După cum ştiţi de câtva timp, Merlin nu este o singură 
sursă, ci mai multe. Dacă, din raţiuni de securitate, am făcut tot 
ce ne-a stat în putere să disimulăm acest lucru fată de dv., 
volumul în sine de materiale face din ce în ce mai dificilă 
menţinerea acestei ficțiuni. Nu a venit oare momentul să 
spunem lucrurilor pe nume, cel puţin într-un cadru limitat? 
Totodată, n-ar strica să afle şi trezoreria că suma de zece mii de 
franci elveţieni, reprezentând salariul lunar al lui Merlin, precum 
şi o sumă egală pentru cheltuieli şi necesităţi curente, nu 
reprezintă ceva excesiv, când plapuma este împărţită de atâtea 
persoane.” 

Dar minuta se termina pe un ton mai categoric: „Cu toate 
acestea, chiar dacă vom conveni să deschidem uşa într-atât, 
consider de maximă importanţă ca existenţa casei din Londra şi 
scopul în care este folosită să rămână în continuare cunoscute 
doar unui cerc extrem de limitat. Căci, odată făcută publică 
printre lectorii noştri pluralitatea lui Merlin, operaţiunea devine 
din ce în ce mai delicată la Londra”. 


Total năucit, Smiley a recitit de câteva ori această 
corespondenţă. Apoi, trăsnit parcă de un gând nou, îşi ridică 
ochii, pe faţă citindu-i-se o confuzie totală. Era atât de departe 
dus cu gândurile, şi acestea erau atât de intense şi de 
complexe, încât telefonul sună de câteva ori „în cameră înainte 
ca Smiley să răspundă la apel. Ridicând receptorul, se uită la 
ceas; era şase după-amiaza, şi nu trecuse nici o oră de când 
citea. 

^ Domnul Barraclough? Aici e Lofthouse de la Finanţe, 
domnule. 

Peter Guillam, recurgând la procedura de urgenţă, cerea 
în fraze convenite o întâlnire fără întârziere şi părea agitat. 

Capitolul 20 

Accesul la arhivele Prăvăliei nu se făcea prin intrarea 
principală. Acestea se întindeau ca o crescătorie de iepuri, un sir 
de camere prăfuite, şerpuind în unele locuri pe jumătăţi de etaj 
în fundul imobilului, aducând mai curând cu acele anticariate 
care au apărut ca ciupercile în cartier decât cu sectorul 
memoriei organizate a unui mare departament. Se pătrundea 
prin Charing Cross Road printr-o poartă sumbră, înghesuită între 
un atelier de înrămat tablouri şi un bar de zi, în care 
personalului îi era interzis să intre. Pe o firmă de la poartă scria: 
„Şcoală Orăşenească şi Rurală de Limbi Străine. Intrarea 
Personalului”, iar pe altă firmă: „C 8t L Distribution Ltd.” Pentru 
a pătrunde în clădire, sunai la oricare dintre cele două sonerii şi 
aşteptai să apară Alwyn, un puşcaş marin efeminat, care nu 
vorbea decât despre weekend-uri. Până miercuri vorbea de cel 
trecut, iar după aceea de cel următor. în dimineaţa aia, fiind 
marţi, se afla într-o stare de agitaţie şi indignare. 

— Spuneţi-mi şi mie ce-a fost cu furtuna aia? întrebă el în 
timp ce-i întindea lui Guillam, peste măsuţă, registrul ca să 
semneze. Parcă te aflai într-un «far. Toată sâmbăta. Toată 
duminica. l-am spus prietenului meu: „Când te gândeşti că ne 
aflăm în plină Londră şi poate să se întâmple ceva.” Doriţi să vă 
păstrez asta la mine? 

— Ar fi trebuit să fii unde m-am aflat eu, îi spuse Guillam, 
încredinţând în mâinile întinse ale lui Alwyn taşca maronie de 
pânză. Ce să mai vorbim, de-abia te puteai ţine pe picioare. 

Nu fi excesiv de prietenos, îşi spuse Guillam. 


— Totuşi, mie îmi place la ţară, mărturisi Alwyn punând 
taşca într-unui din lăcaşurile libere ale rastelului din spatele 
măsuţei. Să vă dau un număr? Trebuie să vă dau. Diana Dolphin 
m-ar omori dac-ar afla că nu v-am dat. 

— Am încredere în tine, spuse Guillam. Urcând cele patru 
trepte, deschise uşile batante ale sălii de lectură. Era ca o sală 
de conferinţe improvizată: o duzină de birouri orientate în 
aceeaşi direcţie şr o porţiune mai ridicată unde stătea arhivară. 
Guillam alese un birou din fundul încăperii. Era încă devreme, 
zece şi zece după ceasul său, şi singurul cititor în afară de el era 
Ben Thruxton de la „Cercetări”, care îşi petrecea mai tot timpul 
acolo. Demult de tot, făcând pe disidentul leton, Ben alerga 
alături de revoluționari pe străzile Moscovei cerând moartea 
exploatatorilor. Stătea acum aplecat asupra hârtiilor ca un preot 
bătrân, cu plete albe, total nemişcat. 

Văzându-l pe Guillam în picioare în faţa biroului ei, 
arhivară zâmbi. Foarte des, pe vremea când Brixton nu 
funcţiona, Guillam îşi petrecea câte o zi întreagă aici, scotocind 
prin dosare în căutarea unui caz vechi care ar fi putut fi 
redeschis. Arhivară se numea Sal, o fată plinuţă, cu alură 
sportivă, care conducea un club al tineretului la Chiswick şi 
obținuse centura neagră la judo. 

— La câţi le-ai rupt gâtul sâmbăta asta? întrebă el, luând 
un teanc de formulare verzi de consultare. 

Sal îi întinse notele pe care i le păstra într-un dulap 
metalic. 

— Unul sau doi. Dar tu ce-ai făcut? 

— în vizită la nişte mătuşi din Shropshire, mulţumesc, ce 
să fac. 

— E bine să ai mătuşi, spuse Sal. 

În picioare în faţa biroului ei, Guillam completă 
formularele pentru următoarele două rapoarte de pe lista sa. O 
privi ştampilându-le şi desprinzând apoi dublurile pe care le-a 
introdus într-o deschizătură din biroul ei. 

— Culoarul D, îi şopti ea, dându-i înapoi exemplarul 1 al 
formularelor. 2-8-urile sunt la jumătatea drumului, pe dreapta, 
iar 3-1-urile sunt în următorul intrând. 

Împingând uşa din fund, intră în holul principal. în centru, 
un vechi ascensor, care semăna cu o cuşcă de mineri, urca 
dosarele în chiar inima Prăvăliei. Doi tineri angajaţi, cu ochi 


urduroşi, îl umpleau, iar un al treilea manevra troliul. Guillam 
înainta încet de-a lungul rafturilor, citind numerele fluorescente. 

„Lacon se jură că nu deţine nici un fel de dosar asupra 
Martorului”, îi explicase Smiley pe tonul său îngrijorat obişnuit. 
„Are câteva hârtii de reclasare privitoare la Prideaux şi nimic 
altceva.” Apoi, pe acelaşi ton sumbru: „Mă tem că va trebui să 
găsim un mijloc de a pune mâna pe orice s-ar găsi în Arhivele 
Prăvăliei”. 

„A pune mâna” însemna, în dicţionarul lui Smiley, „a 
fura”. 

O fată era urcată pe o scară. Oscar Allitson, legătorul, 
umplea un coş de rufe cu rapoarte de ascultare. Astrid, de la 
întreţinere, repara un radiator. Rafturile erau din lemn, aveau 
adâncimea unei cuşete şi erau compartimentate cu nişte 
panouri de placaj. Ştia că tot ceea ce privea „Operaţiunea 
Martor” se afla la 4-4-8-2'S, ceea ce însemna nişa 4-4 în dreptul 
căreia se afla el acum. S indica „stins” şi se folosea doar pentru 
operaţiuni clasate. Guillam numără compartimentul al optulea 
de la stânga spre dreapta. „Martorul” trebuia, să se găsească în 
cel de-al doilea, dar nu putea fi în nici un fel sigur întrucât 
cotoarele nu erau marcate. Identificarea o dată încheiată, îşi luă 
cele două dosare pe care le ceruse, lăsând formularele verzi pe 
tăviţă de otel destinată special. 

„Nu o să fie cine ştie ce, sunt sigur”, spusese Smiley, ca şi 
cum dosarele mai subţiri erau mai puţin consistente. „Dar ceva 
tot trebuie să fie, măcar de ochii lumii.” A mai fost încă un lucru 
care nu i-a plăcut lui Guillam: Smiley vorbea ca şi cum i-ai 
urmări raţionamentul, ca şi cum te-ai afla tot timpul înlăuntrul 
mintii sale. 

S-a aşezat, s-a prefăcut că citeşte, dar şi-a petrecut timpul 
gândindu-se la Camilla. Ce să se facă cu ea? Azi, dis-de- 
dimineaţă, când stătea în braţele lui, i-a spus că a mai fost 
măritată. Obişnuia să vorbească aşa, de parcă ar fi trăit vreo 
douăzeci de vieţi. Fusese o greşeală, aşa că au renunţat. 

— Ce n-a mers? 

— Nimic. Nu eram făcuţi unul pentru altul. Guillam n-a 
crezut-o. 

— Ati divorţat? 

— Cred că da. 


— Nu fi tâmpită, trebuie să ştii dacă sunteţi divorţaţi sau 
nu. 

— Părinţii lui s-au ocupat de chestia asta, i-a spus Camilla. 
Era străin. 

— îţi trimite bani? 

— De ce mi-ar trimite? Nu-mi datorează nimic. 

Apoi din nou flautul, în camera de oaspeţi, note prelungi, 
tânguitoare, în semiîntuneric, în timp ce Guillam făcea cafea. E 
o prefăcută sau un înger? l-a străfulgerat prin minte să 
cerceteze ce-i cu ea. Avea lecţie cu Sand peste o oră. 

Înarmat cu un formular verde cu indicativul 4-3, a pus cele 
două dosare la locurile lor şi s-a plasat lângă nişa alăturată 
„Martorului”. 

„Zbor de antrenament fără incidente”, gândi el. 

Fata era tot pe scară. Allitson dispăruse, dar coşul de rufe 
se mai afla acolo. Radiatorul îl epuizase deja pe Astrid, care se 
aşezase lângă el, citind „Sun”. Formularul verde purtă numărul 
4-3-4-3 şi Guillam a găsit dosarul imediat pentru ca îl reperase 
înainte. Avea o copertă roz, la fel ca şi „Martorul”. Precum 
„Martorul”, arăta destul de obosit. A pus formularul verde pe 
tăviţă. S-a întors în intervalul dintre rafturi să se asigure încă o 
dată ce fac Allitson şi fetele, a întins mâna spre dosarul 
„Martorul” şi 1-a înlocuit rapid cu dosarul pe care îl ţinea în 
mână. 

— E moarte, Peter - Smiley vorbea - dacă rămâne locul 
gol. Aşa că ceea ce îţi sugerez eu este să ceri un dosar 
asemănător, vreau să zic fizic asemănător, şi să-1 vâri în gaura 
lăsată de... 

— M-am prins, a spus Guillam. 

Ţinând cu dezinvoltură dosarul „Martorul” în mâna 
dreaptă, cu titlul spre el, Guillam s-a întors în sala de lectură şi 
s-a reaşezat la biroul lui. Sal ridică din sprâncene şi murmură 
ceva. Guillam dădu din cap în semn că totul era în regulă, 
crezând că asta 1-a întrebat, dar ea i-a făcut semn să se 
apropie. Un moment de panică. Să iau dosarul cu mine sau să-l 
las? Ce fac de obicei? L-a lăsat pe birou. 

— Juliet se duce după cafea, îi şopti Sal. Vrei şi tu? 

Guillam puse un şiling pe birou. 

Privi ceasul de perete, apoi cel de la mâna lui. Doamne, 
încetează să te mai uiţi la afurisitul ăsta de ceas! Gândeşte-te la 


Camilla, gândeşte-te că începe lecţia, gândeşte-te la mătuşile cu 
care n-ai petrecut sfârşitul de săptămână, gândeşte-te că Ahvyn 
nu se uită în taşca ta. Gândeşte-te la orice, numai la cât e ora 
nu. încă optsprezece minute. „Peter, dacă ai cea mai mică 
rezervă, nu trebuie în nici un caz să continui.-Nimic nu este mai 
important decât acest lucru. „ Grozav, dar cum să simţi dacă ai 
vreo rezervă sau nu, când ai stomacul făcut ghem şi simţi 
sudoarea cum ţi se scurge pe sub cămaşă ca o ploaie secretă? 
Niciodată, putea să jure, niciodată nu i-a fost atât de greu. 

Deschise dosarul „Martorul” şi încercă să-l citească. 

Nu era nici atât de subţire, dar nici prea gros. Arată mai 
curând ca un volum pus acolo de ochii lumii, cum spusese 
Smiley: primul fascicol conţinea o descriere a ceea ce nu se afla 
acolo. „Anexele 1-8 păstrate la Centrala Londra, vezi ELLIS Jim, 
PRIDEAUX Jim, HAJEK Vladimir, COLLINS Sam, HABOLT Max...” şi 
tranca-fleanca, mere acre. „Pentru toate aceste dosare 
consultaţi Şef/Centrala Londra sau DP” adică directorul Prăvăliei 
şi mămicile desemnate de acesta. Nu-ţi mai privi ceasul, 
idiotule, uită-te la pendulă şi calculează. Opt minute. Ce 
caraghios să umfli dosare privind predecesorul tău. Dacă stai să 
te gândeşti, e caraghios să-l ai pe Jim drept predecesor şi o 
secretară care a organizat un priveghi pentru el fără măcar să-i 
menţioneze numele. Singura urmă materială a existenţei sale, 
găsită de Guillam, în afara numelui de cod scris pe dosare, a 
fost racheta lui de squash, vârâtă după seiful din biroul său, cu 
inţialele J. P. 

pirogravate pe mâner. l-a arătat-o lui Ellen - o fată 
bătrână, dură, care l-ar putea face pe Cy Vanhofer să i se- 
nmoaie picioarele - care a izbucnit în hohote de plâns, a învelit- 
o într-o hârtie şi a trimis-o cu cursa următoare la administraţie, 
însoţită de o notă personală către Diana Dolphin, insistând să-i 
fie returnată acesteia „dacă este omeneşte posibil”. Cum mai 
joci tu azi, Jim, cu două gloanţe cehe în omoplat? 

Tot opt minute. 

„Şi acum, dacă poţi aranja - a spus Smiley - vreau să spun 
dacă nu este prea complicat, du-ţi maşina pentru o revizie la 
service-ul la care mergi de obicei. Foloseşte telefonul de acasă 
pentru programare, bineînţeles, în speranţa că Toby te 
ascultă...” în speranţa. Mamă-Doamne. Şi toate conversațiile 
alea intime pe care le avea cu Camilla? Tot opt minute. 


Restul dosarului părea alcătuit din telegrame ale Foreign 
Office-ului, tăieturi din presa cehă, rapoarte de ascultare a 
emisiunilor difuzate de Radio Pra“a, extrase dintr-un studiu 
orientativ privind reintegrarea în viaţa civilă şi readaptarea 
agenţilor prăjiţi, ciorne de cereri de fonduri adresate Trezoreriei 
şi o „autopsie” redactată de Alleline, care îl indica pe Stăpân 
drept răspunzător pentru eşecul operaţiunii. Mai curând tu, 
decât eu, George. 

În minte, Guillam începu să măsoare distanta de la biroul 
la care se afla la uşa din spate în dreptul căreia Alwyn moţăia la 
intrare. A calculat că erau cinci paşi şi s-a gândit să facă o haltă 
tactică. La doi paşi de uşă era o etajeră cu hărţi, care semăna 
întrucâtva cu un pian mare galben. Era plină de materiale de 
referinţă disparate: Hărţi la scară mare, exemplare vechi din 
Who's -Who, ghiduri Baedeker de demult. Punându-şi creionul 
între dinţi, luă dosarul „Martor”, se duse până la etajeră, de 
unde luă cartea de telefon a Varşoviei şi începu să scrie nume 
pe o foaie de hârtie. Mâna! ţipă o voce înlăuntrul lui. îmi tremură 
mâna, uită-te la aceste cifre mâzgălite pe toată pagina, ai zice 
că sunt beat! Cum de n-a observat nimeni? Numita Juliet intră 
cu o tavă şi-i puse o ceaşcă pe biroul lui. îi trimise distrat un 
pupic. Alese altă carte de telefon, probabil Poznan, şi o puse 
lângă prima. Când Alwyn a crăpat uşa, nici măcar n-a ridicat 
ochii. 

— La telefon, domnule, şopti el. 

— O, la dracu'! zise Guillam, cufundat în cartea de telefon. 
Cine e? 

— Din exterior, domnule. Cineva cam necioplit. Servi-ce- 
ul, cred, în legătură cu maşina dumneavoastră. Spune că are să 
vă dea o veste proastă, spuse Alwyn foarte satisfăcut. 

Guillam ţinea dosarul „Martor” cu ambele mâini, ca şi cum 
îl corobora cu datele din cartea de telefon. Se afla cu spatele la 
Sal; îşi simţea genunchii tremurând de-i scuturau pantalonii. 
Ţinea în continuare creionul între dinţi. Alwyn o luă înaintea lui, 
îi ţinu uşa batantă, iar el trecu continuând să se uite în dosar, ca 
un amărât băieţel din cor, se gândi el. Aştepta să-l lovească 
trăsnetul, ca Sal să strige după ajutor, ca bătrânul Ben, super- 
spionul, să se trezească brusc la viaţă, dar nimic dintre toate 
astea nu s-a întâmplat. Se simţea mult mai bine. Alwyn este 
aliatul meu, am încredere în el, suntem uniţi împotriva lui 


Dolphin, pot s-o fac. Uşile batante se închiseră în urma sa, 
cobori cele patru trepte şi iată-1 pe Alwyn din nou deschizându-i 
uşa de la cabina telefonică. Partea de jos era de lemn, partea de 
sus de sticlă. Ridică receptorul, puse dosarul la picioare şi îl auzi 
pe Mendel spunându-i că trebuia să schimbe cutia de viteze, 
ceea ce putea să-l coste un sutar. Aranjaseră chestia asta 
pentru urechile controlorilor sau pentru oricine ar fi citit 
transcrierile conversaţiilor, iar Guillam a lungit convorbirea până 
Alwyn şi-a reluat locul în dosul măsuţei, numai ochi şi urechi. 
Merge, şi-a spus el, merge până la urmă. S-a auzit spunând: 
„Auzi, adresează-te cel puţin furnizorilor mai întâi şi află cât le ia 
să livreze piesa asta nenorocită. Ai numărul lor?” Şi pe un ton 
iritat: „Aşteaptă”. 

Întredeschise uşa cabinei şi cu microfonul lipit de pulpă, 
pentru că ţinea foarte mult ca această parte a conversaţiei să 
nu poată fi înregistrată, zise: 

— Alwyn, aruncă-mi şi mie taşca aia o clipă, dacă vrei. 
Alwyn se grăbi să i-o aducă, ca un tip care acordă primul ajutor 
în timpul unui meci de rugby. 

— Puteţi domnule Guillam? Vreţi să v-o deschid eu? 

— Pune-o jos, mulţumesc. 

Taşca era pe podea, în afara cabinei. Se aplecă, o trase 
înăuntru şi deschise fermoarul. La mijloc, între cămăşi şi o 
mulţime de ziare, erau trei dosare false, unul cafeniu, unul 
verde şi unul roz. Il luă pe cel roz, împreună cu agenda sa de 
telefoane şi îl înlocui cu dosarul „Martor”. Trase fermoarul la loc, 
se ridică şi îi spuse lui Mendel un număr de telefon real. închise 
telefonul, îi întinse taşca lui Alwyn şi se întoarse în sala de 
lectură cu dosarul fals. întârzie puţin lângă etajera cu hărţi, mai 
consultă vreo două cărţi de telefon, apoi porni cu un pas degajat 
spre depozit cu dosarul fals. Allitson îşi continua numărul lui 
obişnuit, ba trăgând, ba împingând, -coşul de rufe. 

— Peter, vrei să ne dai o mână de ajutor, ne-am înţepenit. 

— O clipă. 

Luând înapoi dosarul 4-3 din compartimentul „Martor”, îl 
înlocui cu cel fals, îl puse la locul lui în nişa 4-3 şi luă formularul 
verde de pe tăviţă. Dumnezeu era acolo unde trebuia să fie şi 
totul mergea ca pe roate. îi venea să cânte în gura mare. 
Dumnezeu este acolo unde trebuie să fie şi eu pot să-mi 
continui zborul. 


Îi dădu formularul lui Sal, care îl semnă, şi-l înfipse în 
suportul pentru formulare, aşa cum făcea de obicei. Mai târziu, 
în cursul zilei, va verifica. Dacă dosarul se afla la locul lui, va 
rupe atât formularul verde, cât şi dublura din cutie, şi nici Sal, 
cât era ea de deşteaptă, nu-şi va mai aminti că el trecuse pe 
lângă nişa 4-4. Era pe cale să se întoarcă în depozit să-i dea o 
mână de ajutor bătrânului Alliston, când se trezi uitându-se 
direct în ochii căprui, neprietenoşi, ai lui Toby Esterhase. 

— Peter, îi spuse Toby în engleza lui nu prea grozavă. îmi 
pare rău că trebuie să te deranjez, dar avem o mică problemă şi 
Percy Allehne ar dori să schimbe o vorbă cu tine de urgentă. Poţi 
veni acum? Ar fi foarte amabil din partea ta. lar la uşă, în timp 
ce Alwyn îi conducea ca să-i lase să treacă, continuă: Vrea de 
fapt să-ţi cunoască părerea, remarcă el cu zelul unui subaltern, 
care însă avansează. Vrea să se consulte cu tine pentru a face la 
el o părere. 

Într-un moment de inspiraţie disperată, Guillam se 
întoarse către Alwyn şi-i spuse: 

— E o cursă de Bixton la prânz. Poţi să-i suni pe cei de la 
Transporturi şi să-i rogi să-mi ducă şi mie treaba aia acolo, dacă 
eşti amabil? 

— Bineînţeles, domnule, spuse Alwyn. Bineînţeles. Atenţie 
la treaptă, domnule. 

Şi roagă-te pentru mine, gândi Guillam. 

Capitolul «21 „Ministrul nostru de Externe din Cabinetul 
fantomă”, obişnuia să-i spună Haydon. Paznicii îi spuneau Albă 
ca Zăpada datorită părului său. Toby Esterhase se îmbrăca cu 
eleganta unui manechin, dar, în momentul în care îşi lăsa umerii 
sau îşi încorda pumnii lui mici, era incontestabilun luptător. 
Urmându-l pe coridorul de la etajul IV, observând din nou 
aparatul de cafea şi auzându-i vocea lui Lauder Strickland, care 
afirma că nu e de găsit, Guillam se gândi: „Dumnezeule, iată-ne 
din nou la Berna, cu poliţia pe urmele noastre”. 

l-a trecut prin minte să-i spună asta lui Toby, dar a 
considerat comparaţia nepotrivită. 

De câte ori se gândea la Toby, îşi reamintea următoarele: 
Elveţia cu opt ani în urmă, când Toby era doar un mic filator, dar 
având reputaţia în creştere, că ştia să-şi ascută auzul când era 
nevoie. Guillam, proaspăt întors din Africa de Nord, ardea gazul, 
aşa că Prăvălia i-a expediat pe amândoi la Berna pentru o 


operaţiune simplă, fără ramificații, şi anume să tragă o ţeapă 
unei perechi de traficanţi de arme belgieni, care se foloseau de 
elveţieni pentru a-şi trimite marfa spre destinaţii neagreate. Au 
închiriat o vilă chiar alături de cea a belgienilor şi a doua seară 
Toby a deschis cutia de racord, a făcut noi legături, astfel încât 
să le audă convorbirile telefonice la propriul lor aparat. Guillam 
era în acelaşi timp şef şi om de teren şi, de două ori pe zi, lăsa 
benzile magnetice rezidentului din Berna, folosind o maşină 
parcată drept cutie de scrisori. Cu aceeaşi uşurinţă, Toby 1-a 
mituit pe poştaş, care 1-a lăsat să examineze corespondenţa 
belgienilor înainte de a le fi înmânată, precum şi pe femeia de 
serviciu, ca să le instaleze un microfon în salon, unde îşi purtau 
majoritatea convorbirilor. Pentru diversiune, se duceau la 
Chikito, iar Toby dansa cu cele mai tinere fete. Din când în când, 
mai aducea câte una acasă, dar le expedia întotdeauna în zori şi 
deschidea geamurile ca să iasă mirosul. 

Au dus-o aşa trei luni, iar Guillam nu 1-a cunoscut mai 
bine la sfârşitul intervalului decât în prima zi. Nici măcar nu-i 
ştia ţara de baştină. Toby era un snob şi cunoştea restaurantele 
unde se mânca bine şi locurile unde trebuia să fii văzut. îşi spăla 
singur lucrurile şi noaptea purta un fileu, peste părul lui de Albă 
ca Zăpada. în ziua când poliţia le-a făcut o descindere şi Guillam 
a fost nevoit să sară zidul din fundul grădinii, 1-a găsit pe Toby 
la Hotel Bellevue ronţăind prăjiturele şi privind la ceaiul dansant. 
Ascultă ceea ce avea de spus Guillam, achită nota de plată, 
dădu mai întâi un bacşiş şefului de orchestră, apoi lui Franz, 
portarul, apoi îl conduse printr-un şir întreg de coridoare şi scări 
până la garajul de la subsol, în care ascunsese maşina în care 
aveau să fugă şi paşapoartele. Şi de astă dată, cu 
scrupulozitate, a cerut nota de plată. „Dacă vrei vreodată s-o 
ştergi repede din Elveţia - se gândi Guillam - îţi achiţi mai întâi 
notele de plată.” Coridoarele erau nesfârşite, aveau oglinzi pe 
pereţi şi nişte lustre enorme de cristal, aşa că Guillam urma nu 
un singur Esterhase, ci o întreagă delegaţie. 

Această imagine îi revenise acum în minte, cu toate că 
pereţii scării strâmte care ducea la încăperile lui Alleline erau 
vopsiți într-un Verde mocirlos şi un singur abajur obosit de 
pergament reamintea candelabrele. 

— Am venit la Şefu', spuse Toby important tânărului 
cerber care le făcu semn să treacă, cu un gest insolent din cap. 


în anticameră, la cele patru maşini cenușii de scris, se aflau 
patru mămici încărunţite, care purtau periuţe şi jachetele 
tricotate. Dădură din cap spre Guillam şi nu-i dădură nici o 
atenţie lui Toby. Avertizorul luminos de deasupra uşii lui Alleline 
indica „ocupat”. Lângă uşă se afla ' on un dulap metalic, nou, 
înalt de vreo doi metri. Guillam se întrebă cum naiba putea ţine 
podeaua atâta greutate. Deasupra, sticle de Sherry sud-african, 
pahare, farfurii. Şi-a reamintit că era marţi, şi atunci avea loc un 
dejun între colegi la Centrala Londra. 

— Spune-le să nu mă dea la telefon, urlă Alleline când 
Toby deschise uşa. 

— Şeful nu preia nici o legătură telefonică, doamnelor, vă 
rog, spuse Toby preţios, ţinându-i uşa lui Guillam. Suntem în 
şedinţă. 

Una din mămici răspunse: „Am auzit”. 

Era un consiliu de război. 

Alleline se afla în capul mesei, aşezat în fotoliul lui 
sculptat de megaloman, citind un document de două pagini. Nu 
s-a mişcat la intrarea lui Guillam, mulţumindu-se să mârâie. 

— Stai jos, acolo. Lângă Paul. La capul mesei. Continuă să 
citească, cu un aer foarte concentrat. 

Scaunul din dreapta lui Alleline era gol şi Guillam şi-a dat 
seama că era al lui Haydon, după pernuţa legată de spătar cu 
şireturi. La stânga lui Alleline stătea Roy Bland, care citea şi el, 
dar care ridică privirea atunci când Guillam trecu pe lângă el şi 
spuse: 

— Salut, Peter. îl urmări până în partea cealaltă a mesei, 
cu ochii lui bulbucaţi şi spălăciţi. Lângă fotoliul gol al lui Bill 
şedea Mo Delaware, femeia model a Centralei Londra, tunsă 
scurt şi cu taior de tweed cafeniu. Vizavi, Phil Porteous, 
controlorul şef, un tip bogat şi servil, cu o casă mare la 
marginea orşului. La vederea lui Guillam, se opri din citit, închise 
ostentativ dosarul, îl acoperi cu mâinile lui îngrijite şi îi surâse 
afectat. 

— în capul mesei înseamnă lângă Paul Skordeno, spuse 
Phil cu acelaşi surâs. 

— Mulţumesc. Văd şi eu. 

Vizavi de Porteous erau aşezaţi ruşii lui Bill, pe care îi 
văzuse ultima oară în toaleta pentru bărbaţi de la etajul IV, Nick 
de Silsky şi „fetiţa” lui, Kaspar. Ei nu puteau zâmbi şi nici nu 


puteau citi, îşi spuse Guillam, din moment ce în faţa lor nu se 
află nici o hârtie; erau singurii care nu aveau aşa ceva. îşi 
puseseră cele patru labe butucănoase pe masă, ca şi cum le-ar 
fi ţinut cineva un pistol în ceafă, şi se mulţumeau să-l privească 
cu cei patru ochi căprui ai lor. 

După Porteous şedea Paul Skordeno, de care se spunea că 
ar fi omul de teren al lui Roy Bland pentru reţelele din ţările 
satelite, deşi alţi erau de părere că umbla de colo-colo făcându-i 
mici servicii lui Bland. Paul era slab şi deşirat, un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, cu o faţă întunecată şi scofâlcită şi cu braţe 
lungi. Guillam se aflase faţă în faţă cu el la un curs pentru băieţii 
duri, organizat la Grădiniţă şi fuseseră cât pe-aici să se omoare 
unul pe altul. 

Guillam împinse puţin „scaunul de lângă el şi se aşeză, 
Toby îl luă pe următorul, ca şi cum sr fi fost cealaltă jumătate a 
unui bodyguard. Ce dracu' cred ăştia despre mine? gândi 
Guillam; că o s-o iau la fugă? Toată lumea îl privea pe Alleline 
cum îşi umplea pipa, când Bill Haydon îşi făcu ţanţoş intrarea, 
punându-l în umbră. Mai întâi s-a deschis uşa şi n-a intrat 
nimeni. S-a auzit apoi un târşâit de paşi şi Biil apăru, ţinând cu 
ambele mâini o ceaşcă de cafea, cu farfurioara pe deasupra. 
Avea la subţioară un dosaţcu dungi şi, de data aceasta, purta 
ochelarii pe vârful nasului, nu ca de obicei, ceea ce înseamnă 
că-şi făcuse lectura în altă parte. Au citit toţi, în afară de mine, 
gândi Guillam, şi habar n-am ce-o fi. Se întrebă dacă era acelaşi 
document pe care îl citeau Esterhase şi Roy ieri şi hotărî, fără să 
aibă nici o dovadă, că acela era; cel care sosise ieri; acela pe 
care Toby i 1-a adus lui Roy, când a venit el de i-a deranjat din 
starea lor de agitaţie, dacă agitaţie era cuvântul nimerit. 

Alleline tot nu-şi ridicase ochii. Din capul mesei, Guillam 
nu-i putea vedea decât părul negru stufos şi o pereche de umeri 
îmbrăcaţi în tweed. Mo Delaware se juca cu o buclă care-i cădea 
pe frunte, continuând să citească. Percy avea două neveste, îşi 
aminti Guillam, în timp ce imaginea Camillei îi străfulgera 
mintea încinsă, şi amândouă alcoolice, ceea ce înseamnă ceva. 
Guillam n-o ştia decât pe cea de Londra. Percy tocmai îşi 
constituia grupul său de suporteri şi dădea o petrecere în vastul 
său apartament cu pereţi iambrisati din cartierul de lângă 
Palatul Buckingham. Guillam a ajuns cu întârziere şi tocmai îşi 
scotea pardesiul în vestibul, când o blondă palidă s-a apropiat 


de el sfioasă, cu braţele desfăcute descriind un semicerc. A 
crezut că e vreo servitoare, care voia să-i ia pardesiul. 

— Sunt Joy, spuse ea teatral, ca şi cum ar fi spus „Sunt 
Virtutea” sau „Sunt Castitatea”. Nu voia pardesiul, ci un sărut. 
Cedând invitaţiei, Guillam inhala miresmele combinate ale unui 
Je Reviens şi ale unei mari concentraţii de sherry ieftin. 

— Ei, tinere Peter Guillam - Alleline vorbea - eşti în sfârşit 
gata să mă asculţi sau mai ai alte treburi de făcut pe lângă casa 
mea? Ridică pe jumătate privirea, iar Guillam observă două 
triunghiuri mici păroase pe fiecare dintre obrajii lui bronzaţi. Cu 
ce te ocupi tu acum acolo, la ţară? -întoarse pagina - în afară de 
faptul că alergi după fetele mari, în măsura în care mai există 
aşa ceva la Brixton, ceea ce mă îndoiesc foarte tare - să mă 
scuze Mo că-mi permit să vorbesc aşa - şi că toci banii 
contribuabilului pe dejunuri somptuoase? 

Persiflarea asta necontenită era singurul mod de 
comunicare al lui Alleline, care putea să fie prietenos sau ostil, 
reprobator sau elogiator, dar până la urmă ajungea tot aici. 

— Două contacte arabe care par foarte promițătoare. Cy 
Vanhofer deţine un pont asupra unui diplomat german, şi cam 
atât. 

— Arabi, repetă Alleline, împingând dosarul şi trăgând din 
buzunar o pipă grosolană. Orice idiot poate să prăjească un 
arab, nu-i aşa, Bill? Dacă ai chef, poţi cumpăra un întreg guvern 
arab pe o jumătate de liră. 

Din alt buzunar, Alleline scoase o pungă de tutun, pe care 
o aruncă cu un gest simplu pe masă. După câte am auzit, te baţi 
pe burtă cu Fratele Tarr fie-iertatul. Ce mai face? 

O mulţime de lucruri îi năvăliră în minte lui Guillam în timp 
ce se auzeau răspunzând. Că supravegherea aparatului său nu a 
început decât noaptea trecută, asta era sigur. Că în timpul 
sfârşitului de săptămână nu plana nici un fel de bănuială asupra 
lui, doar dacă nu cumva Fawn, captiva lui doică, o virase spre ei, 
ceea ce l-ar fi pus într-o situaţie proastă. Că Roy Bland semăna 
teribil cu defunctul Dylan Thomas, Roy îi amintise întotdeauna 
de cineva, dar până acum nu reuşise să-şi dea seama cu cine 
semăna. Că Mo Delaware n-a reuşit să treacă drept femeie 
decât datoritS aerului ei bărbătesc de cercetaşă. Se întrebă 
dacă Dy! Thomas avea şi el ochii tot atât de spălăciţi ca ai lui 
Ro_, Că Toby Esterhase îşi luase o ţigară din portţigaretul său de 


aur şi că, de obicei, Alleline nu accepta ca în prezenţa sa să se 
fumeze ţigări, ci doar pipă, ceea ce însemna că Toby se avea 
foarte bine acum cu Alleline. Că Bil! Haydon arăta ciudat de 
tânăr şi că zvonurile care umblau la Prăvălie despre viaţa lui 
amoroasă nu erau chiar atât de rizibile: se spunea că-i plac atât 
fetele, cât şi băieţii. Că Paul Skordeno avea palma lui maronie 
întinsă pe masft cu degetul gros uşor ridicat, ceea ce i-ar fi făcut 
şi mai puternic japul cu dosul palmei. Se gândi şi la taşca de 
pânză: o fi pus-o Alwyn în cursa de Brixton? Sau s-o fi dus să 
mănânce, lăsând-o la Registratură, unde, oricând, putea să-şi 
bage nasul în ea unul dintre noii paznici cărora le crapă buza 
după promovare? Guillam se întreb;? pentru a nu ştiu câta oară 
cam cât timp s-o fi învârtii Toby pe la Arhivă înainte de a-l fi 
observat. Răspunse în doi peri: 

— Aşa e, şefule. Tarr şi cu mine luăm ceaiul împreună la 
Fortnum în fiecare după-amiază. 

Alleline trăgea din pipa neaprinsă, să vadă dacă tutun“; 
era bine îndesat... K. 

— Peter Guillam, spuse el tărăgănat, în greoiul său dialed 
scoţian, poate că nu-ţi dai seama, dar sunt un om extrem de 
iertător. De fapt, dau pe dinafară de bunăvoință. Tot ceea ce-ţi 
cer e să-mi spui ce-ai vorbit cu Tarr. Nu-i cer capul, nici altă 
bucăţică din nenorocitul ăla de trup al lui şi îmi înfrâng pornirea 
de a-1 strânge de gât cu mâna mea. Sau pe tine. Luă un chibrit 
şi-şi aprinse pipa, producând o flacără imensă. Merg cu gândul 
până acolo încât să-ţi atârn un lanţ de aur de gât şi să te aduc la 
palat din gaura aia de la Brixton. 

— în cazul acesta, spuse Guillam, nu mai pot de nerăbdare 
să-l văd revenind. 

— Tarr se bucură de grațiere doar până când pun mâna pe 
el. 

— îi voi spune. Va fi în al nouălea cer. Un nor de fum se 
rostogoli peste masă. 

— Mă dezamăgeşti foarte mult, tinere Peter. Să pleci tu 
urechea la calomnii grosolane, insidioase, care seamănă 
discordie. Te plătesc cinstit şi tu îmi vâri cuțitul în spate. 
Consider că asta nu prea seamănă a recunoştinţă pentru faptul 
că te ţin în viaţă. Şi fac asta, vreau să ţi-o spun, împotriva 
insistentelor consilierilor mei. 


AUeline avea un tic nou, pe care Guillam îl observase la 
bărbaţii vanitoşi între două vârste, şi anume, de a-şi apuca între 
degetul gros şi arătător o bucăţică de carne de sub bărbie şi de 
a o masa în speranţa că ar mai scădea. 

— Mai spune-ne ce e cu Tarr acum, spuse Alleline. Spu-ne- 
ne despre starea lui afectivă. Are o fiică, nu-i aşa? O fătucă pe 
care o cheamă Danny. Vorbeşte despre ea măcar? 

— Se întâmpla. 

— Hai, regalează-ne şi pe noi cu nişte poveşti despre ea. 

— Nu ştiu niciuna. îi era foarte dragă, asta e tot ce ştiu. 

— Dragă până la obsesie? Furia îl făcu să ridice din-tr- 
odată vocea. De ce dai din umeri? De ce dracu-mi dai tu mie din 
umeri? îţi vorbesc de un transfug din împuţita ta de secţie, te 
acuz că mă trageţi amândoi în piept pe la spate, că iei parte la 
nişte păcătoase jocuri de societate fără să ştii mizele, şi tot ce 
găseşti tu să faci e să dai din umeri din capul mesei. Există o 
lege, Peter Guillam, care îţi interzice să frecventezi agenţi 
inamici. Poate nu ştiai, nu? Tare-aş avea chef să te bag la 
răcoare şi să te iau la scărmănat. 

— Dar nu l-am văzut, spuse Guillam, căruia furia îi venea 
şi lui în ajutor. Nu eu sunt ăla care joc jocuri de societate. Tu eşti 
ăla. Aşa că fă bine şi slăbeşte-mă. 

In clipa aceea a simţit cum se destinde atmosfera în jurul 
mesei, ca o uşoară cădere în plictiseală, ca o recunoaştere 
generală că Alleline îşi trăsese toate gloanţele şi că ţinta 
rămăsese neatinsă. Skordeno se juca cu o bucăţică de fildeş, un 
talisman pe care îl avea întotdeauna asupra lui. Bland şi-a reluat 
lectura, iar Bill Haydon a sorbit din cafea şi, găsind-o 
îngrozitoare, s-a strâmbat spre Mo Delaware şi a lăsat ceaşca pe 
masă. Toby Esterhase, cu bărbia în mână, ridicase din 
sprâncene şi fixa cu privirea celofanul roşu de pe grătarul 
şemineului victorian. Doar ruşii nu-l slăbeau din ochi, ca o 
pereche de copoi cărora nu le venea să creadă că vânătoarea s- 
a sfârşit. 

— Zici că-ţi vorbea despre Danny? Şi ţi-a spus că o 
iubeşte, spuse Alleline, adâncindu-se din nou în documentul din 
faţa lui. Cine e mama lui Danny? 

— O eurasiană. 

Haydon deschise gura pentru prima oară: 

— Sigur eurasiană sau ceva mai de pe-aproape? 


— Tarr pare să creadă că arată a europeancă get-beget. Și 
fetiţa, de asemenea. 

Alleline citi cu voce tare: 

— Doisprezece ani, păr lung, blond, ochi oblici, căprui. 
Asta-i Danny? 

— Cred că ar putea să fie. Aduce cu ea. 

S-a lăsat o tăcere prelungă şi nici măcar Haydon nu părea 
tentat să o rupă. 

— Dacă ţi-aş spune, reluă Alleline discuţia, alegându-şi 
vorbele cu foarte multă grijă, dacă ţi-aş spune că Danny şi 
mama ei trebuiau să sosească acum trei zile pe aeroportul 
Heathrow cu o cursă directă de la Singapore, cred că ai fi tot 
atât de perplex ca şi noi. 

— Bineînţeles. 

— Vei păstra acest secret după ceieşi de aici. Nu-l vei 
împărtăşi decât celor doisprezece prieteni cei mai apropiaţi, nu-i 
aşa? 

Phil Porteous îi şopti: 

— Sursa este confidențială, Peter. Ţi se poate părea o 
informaţie obişnuită privind un zbor, dar nu este deloc aşa 
ceva... Este o informaţie ultra, ultra secretă. 

— Ei bine, în cazul ăsta o să încerc să-mi ţin gura ultra 
închisă, îi spuse Guillam lui Porteous. Acesta se înroşi la faţă, iar 
Bill Haydon zâmbi din nou ca un elev. 

Alleline reluă atacul. 

— Ei, şi atunci ce vei face cu informaţia asta? Hai, Peter... 
şi-a reluat zeflemeaua. Dă-i drumu”, ai fost şeful lui, 
îndrumătorul lui, mintea lui şi prietenul lui, unde ţi-e psihologia, 
pentru numele lui Dumnezeu? De ce vine Tarr în Anglia? 

— N-ai pomenit de aşa ceva. Ai spus că tipa lui Tarr şi fiica 
acesteia, Danny, erau aşteptate să sosească la Londra acum trei 
zile. Poate vine în vizită la rude. Poate şi-a găsit un nou iubit. De 
unde vrei să ştiu eu? 

— Nu fi prost, omule. Nu-ţi trece prin cap că dacă micuța 
Danny e pe undeva, Tarr însuşi nu poate să fie prea departe? 
Dacă nu a şi ajuns aici, ceea ce sânt tentat să cred că a făcut, 
fiind în obiceiul bărbaţilor să vină primii şi să-şi aducă 
calabalăcul mai târziu. Scuză-mă Mo Delaware, mi-a scăpat. 

Pentru a doua oară, Guillam îşi permise un acces de 
mânie. 


— Nu, până acum nu mi-a trecut prin cap. Până acum Tarr 
era un transfug. Prin decizia de acum şapte luni a controlorilor. 
Aşa e sau nu, Phil? Tarr era instalat la Moscova şi tot ceea ce 
cunoştea trebuia considerat compromis. E corect, Phil? S-a 
considerat, de asemenea, că este un motiv suficient să stingem 
luminile la Brixton şi să încredinţăm o parte din activităţile 
noastre Centralei Londra şi o altă parte băieţilor lui Toby. Ce se 
aşteaptă acum din partea lui Tarr: să schimbe iar macazul şi să 
fugă la noi? 

— Să schimbe iar macazul ar fi un mod prea generos de 
exprimare, ţi-o spun eu, îi replică Alleline, vârându-şi iar nasul în 
hârtiile din fata lui. Ascultă-mă. Ascultă-mă foarte bine şi tine 
minte. Pentru că, nu mă îndoiesc, la fel ca şi restul 
colaboratorilor mei, ai o memorie ca un ciur, şi voi, toate 
primadonele de aici, sunteţi la fel. Danny şi maică-sa călătoresc 
cu paşapoarte britanice false pe numele de Poole, ca portul 
Poole. Paşapoartele sunt falsuri ruseşti. Al treilea i-a fost remis 
lui Tarr însuşi, celebrul domn Poole. Tarr se află.deja în Anglia, 
dar nu ştim unde. A plecat înaintea lui Danny şi a maică-sii şi a 
venit aici pe o rută diferită, neştiută, după cum rezultă din 
investigaţiile noastre. l-a dat instrucţiuni nevesti-sii sau amantei 
sau ce-o mai fi - o spuse ca şi cum el nu avea aşa ceva - scuză- 
mă din nou Mo, să îl urmeze la interval de o săptămână, ceea 
ce, după câte se pare, n-au făcut încă. Această informaţie ne-a 
parvenit de-abia ieri, aşa că mai avem încă o groază de 
cercetări de făcut. Tarr le-a instruit, pe Danny şi pe maică-sa, 
ca, în cazul în care nu reuşeşte să ia contact cu ele, să se dea 
pe mâna unui oarecare Peter Guillam. Asta eşti tu, cred. 

— Dacă erau aşteptate acum trei zile, ce li s-a întâmplat? 

— Le-a întârziat ceva. Au pierdut avionul. Şi-au schimbat 
planurile. Au pierdut biletele. De unde dracu' vrei să ştiu? 

— Sau, poate, informaţia este falsă, sugeră Guillam. 

— Nu este, replică Alleline. 

Resentimente,  mistificări. Guillam se crampona de 
amândouă. Foarte bine, ruşii l-au trimis înapoi pe Tarr. l-au 
expediat familia aici - Dumnezeu ştie de ce, aş fi crezut mai 
curând că le bagă la zdup - şi l-au expediat şi pe el. Şi de ce 
arde toată treaba asta? Ce risc poate să mai prezinte, când nu 
credem un cuvânt din ceea ce spune? 


De data aceasta, a remarcat cu bucurie că auditoriul său îl 
urmărea pe Alleline, care-i părea lui Guillam sfâşiat între dorinţa 
de a' da un răspuns satisfăcător, dar indiscret şi eventualitatea 
de a se face de râs. 

— Nici nu putea fi vorba de risc. Ce să ne facă? Să tulbure 
apele. Să otrăvească fântânile, poate. Ştiu şi eu? Chestii d- 
astea. Să ne tragă covorul de sub picioare, când am ajuns la 
capătul lui. Aşa sunau şi circularele lui, se gândi Guillam. 
Metafore ce se îngrămădeau una peste alta în fiecare pagină. 
Dar să ţii minte un lucru. La primul semn de viaţă, înainte de 
primul semn de viaţă, la prima şoaptă de la el, de la doamna 
inimii sale sau de la fetiţă, tinere Peter Guillam să faci bine şi să 
ne spui nouă, oamenilor mari. Oricăruia dintre cei pe care îi vezi 
la masa asta. Dar nici unui suflet în afara lor. Îţi este absolut clar 
ordinul? Pentru că sunt aici infinit mai multe rotiţe decât îţi poţi 
tu imagina şi pe care nici nu ai dreptul să le ştii... 

Deodată totul s-a transformat într-o conversaţie în 
mişcare. Bland, cu mâinile vârâte în buzunare, s-a dus în partea 
cealaltă a camerei să se sprijine de uşa din fund. 

Alleline şi-a reaprins pipa şi şi-a stins chibritul cu un gest 
larg al braţului, în timp ce-l fulgera pe Guillam prin fum cu 
privirea. 

— Pe cine mai curtezi zilele astea, Peter, cine este micuța 
fericită? 

Porteous îi împinse lui Guillam peste masă o foaie de 
hârtie, pe care s-o semneze: 

— Peter, dacă vrei. 

Paul Skordeno îi şoptea ceva în ureche unuia dintre ruşi, 
iar Esterhase era la uşă dând ordine neplăcute mămicilor. Doar 
ochii căprui rezervaţi ai lui Mo Delaware îi mai susțineau privirea 
lui Guillam. 

— Citeşte mai întâi, nu vrei? îl sfătui Porteaus mieros. 
Guillam se afla deja la jumătatea paginii: „Certific că am fost 
astăzi avizat asupra conţinutului raportului nr. 308 Vrăjitoarea, 
Sursa Merlin”, scria în primul paragraf. „Mă angajez să nu divulg 
nici o parte a acestui raport altor membri ai serviciului şi nici să 
divulg existenţa Sursei Merlin. Mă angajez, de asemenea, să 
raportez imediat tot ce ar ajunge la cunoştinţa mea şi ar părea 
să aibă legătură cu acest subiect.” 


Uşa rămăsese deschisă, în timp ce Guillam semna, iar în 
încăpere intra cel de-al doilea eşalon al Centralei Londra, condus 
de mămici purtând platouri cu sanaviciuri: Diana Dolphin, 
Lauder Strickland, încordat de parcă era gata-gata să 
explodeze, fetele de la distribuţie şi o gloabă bătrână cu o mutră 
acră pe care îl chema Haggard şi care era stăpânul lui Ben 
Thruxton. Guillam ieşi cu paşi înceţi, numărând capetele, 
deoarece ştia că Smiley va dori să afle cine a fost acolo. La uşă, 
spre surprinderea sa, a fost ajuns de către Haydon, care părea 
să fi hotărât că partea festivă nu-l interesa. 

— Spectacole idioate, remarcă Bill, făcându-le un semn 
vag cu mâna mămicilor. Percy devine pe zi ce trece mai 
insuportabil. 

— Aşa pare, spuse Guillam cu toată inima. 

— Ce mai face Smiley? îl vezi adesea? Eraţi buni prieteni, 
nu-i aşa? 

Lumea lui Guillam, care începuse adineaori să dea semne 
de echilibru, se clătină cu violenţă. 

— Nu prea,' spuse el, e complet dat peste cap. 

— Să nu-mi spui că dai atenţie tuturor tâmpeniilor ăstora, 
ricana Bill. Ajunseseră la scară. Haydon o luă înainte. 

— Dar tu? îl sondă Guillam. îl vezi des? 

— Şi Ann care a zburat din cuib, spuse Bill, ignorând 
întrebarea. A şters-o cu un marinar sau cu un chelner, sau 
Dumnezeu ştie ce. Uşa biroului său era larg deschisă, iar masa 
de lucru era acoperită cu o grămadă de dosare secrete. Nu-i 
adevărat? 

— Nu ştiam, spuse Guillam. Săracu' George. 

— O cafea? 

— Mulţumesc nu, cred că trebuie să mă întorc la treabă. 

— Să-ţi iei ceaiul cu fratele Tarr? 

— Exact. La Fortnum. Pe curând. 

La Arhive, Alwyn se întorsese de la masă. 

— Taşca a plecat, domnule, spuse el cu voioşie. Trebuie să 
fi ajuns la Brixton acum. 

— Of, fir-ar să fie, spuse el trăgând ultimul cartuş. Aveam 
înăuntru ceva de care -aş fi avut nevoie. 

Îi trecu prin minte o idee înnebunitoare: părea atât de 
îngrozitor de simplă şi de evidentă că nu putea să nu se întrebe 
cum de i-a venit atât de târziu. Sand era soţul Camillei. Ea 


ducea o viată dublă. lmense orizonturi de duplicitate începeau 
să se lumineze. Prietenii săi, iubirile lui, până şi Prăvălia aceasta 
se uneau şi se reaşezau în nesfârşite modele de intrigi. îşi 
reaminti o replică de-a lui Mendel, pe care i-o dăduse cu două 
seri în urmă, la o bere, într-o cârciumă nenorocită de mahala: 

— Capu' sus, Peter, bătrâne. Isus Cristos n-a avut decât 
doisprezece şi unul dintre ei a fost agent dublu. 

Tarr, se gândi el. împuţitul ăla de Ricki Tarr. 

Capitolul 22 

Dormitorul lung, cu un plafon jos, fusese pe vremuri o 
cameră de servitori în podul casei. Guillam stătea lângă uşă, iar 
Tarr era aşezat pe pat, nemişcat, cu capul dat pe spate, lipit de 
plafonul ce cobora în pantă, cu mâinile întinse pe lângă el şi cu 
degetele răşchirate. Deasupra era o lucarnă şi, de acolo de unde 
se afla, Guillam putea vedea întinderile nesfârşite negre ale 
peisajului rural din Suffolk şi un sir de copaci negri ce se 
desenau pe cer. Tapetul era cafeniu cu flori mari roşii. TJn singur 
bec atârna de o grindă de stejar înnegrită, proiectând pe fetele 
lor stranii modele geometrice şi, ori ae cate ori unul dintre ei se 
mişca, Tarr pe pat sau Smiley pe un scaun de bucătărie, din 
lemn, păreau că prin mişcarea lor iau lumina cu ei pentru o 
clipă, pentru ca apoi să se reântoarcă. 

Dacă ar fi fost după el, Guillam s-ar fi purtat foarte aspra 
cu Tarr, nu se îndoia absolut deloc. Era plin de draci şi pe drum 
atinsese 150 la oră, înainte ca Smiley să-i atragă sec atenţia să 
o ia mai uşurel. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi tras o mamă de 
bătaie lui Tarr să-i sară fulgii şi, la nevoie, l-ar fi adus şi pe Fawn 
să-i dea o mână de ajutor. Continuând să conducă maşina, a 
avut o imagine foarte clară cum va deschide el uşa de la intrare, 
oriunde locuia Tarr, şi cum îl va plesni peste faţă de câteva ori, 
cu toată dragostea de la Camilla şi de la fostul ei soţ, distinsul 
doctor în flaut. Şi poate, m tensiunea împărtăşită în timpul 
călătoriei, Smiley, prin telepatie, a avut aceeaşi imagine, pentru 
că puţinul pe care 1-a spus era menit să-l calmeze pe Guillam. 

— Tarr nu ne-a minţit, Peter. Material vorbind. Pur şi 
simplu a făcut ceea ce fac toţi agenţii pe lumea asta: a omis să 
ne relateze întreaga poveste. Pe de altă parte, a fost foarte 
deştept. Nu era nici pe departe atât de tulburat ca Guillam şi 
părea curios de încrezător, chiar îngăduitor, într-atât încât şi-a 
permis să citeze un aforism de-al lui Steed-Asprey privind arta 


jocului dublu; ceva care spunea, mai mult sau mai puţin, că nu 
trebuie să cauţi perfecțiunea, ci avantajul, ceea ce 1-a făcut din 
nou pe Guillam să se gândească la Camilla. 

— Karla ne-a făcut să intrăm în cercul interior, anunţă 
Smiley, iar Guillam, auzind aceasta, făcu o glumă proastă 
spunând să schimbe drumul la Charing Cross. După asta, Smiley 
s-a mulţumit să-i indice drumul şi să stea cu ochii în oglinda 
retrovizoare. 

Se întâlniseră la Crystal Palace şi s-au urcat într-o 
furgonetă cu Mendel la volan. Au mers până la Bransbury, unde 
au intrat direct într-un atelier de tinichigerie auto, la capătul 
unei alei pietruite, plină de copii. Acolo au fost primiţi cu 
încântare discretă de către un neamt bătrân şi de către fiul 
acestuia, care au scos numerele de înmatriculare ale furgonetei 
aproape înainte ca ei să apuce să se dea jos şi i-au condus până 
la o maşină Vauxhall, cu motorul pornit, gata de plecare, prin 
celălalt capăt al atelierului. Mendel a rămas pe loc cu dosarul 
„Martor”, pe care Guillam îl adusese de la Brixton în taşca lui de 
voiaj. Smiley spuse: 

— la-o pe A 12. 

' Nu era cine ştie ce circulaţie, dar chiar înainte de 
Colchester nimeriră în spatele unui şir de camioane şi Guillam îşi 
pierdu brusc răbdarea. Smiley a fost nevoit să-i ceară să 
încetinească. La un moment dat s-au trezit în spatele unui 
bătrân care rula pe banda rapidă cu treizeci la oră. Când l-au 
depăşit, a întors volanul brusc spre ei, fie că era beat, fie 
bolnav, sau pur şi simplu îngrozit. Şi dintr-o dată, total 
neaşteptat, intrară într-o pâclă care părea că le-a căzut din cer. 
Guillam a condus prin ea fără să încetinească, neavând curajul 
să frâneze din cauza poleiului. După Colchester au luat-o pe 
drumuri lăturalnice. Little Horkseley, Wor-mingford şi Bures 
Green. Apoi n-au mai fost nici un fel de indicatoare şi Guillam 
avu senzaţia că se află la capătul lumii. 

— Fă la stânga şi apoi iar la stânga, până la casa mică. 
înaintează cât poţi de mult, dar nu te opri în faţa porţii. 

Au ajuns la ceea ce părea un cătun, dar nu se vedeau nici 
lumini, nici oameni, nici lună. Când au coborât, i-a luat frigul, iar 
Guillam a simţit parfumul ierbii unui teren de cricket, mirosul 
focului de lemne şi cel de Crăciun totodată. Avea impresia că nu 
fusese în viaţa lui într-un loc atât de liniştit, de friguros şi de 


pierdut de lume. în faţa lor se ridica turla unei biserici, într-o 
parte era un gard alb, iar sus pe coastă se ridica ceea ce trebuia 
să fie casa parohială, o clădire scundă şi sucită, parţial acoperită 
cu paie, a cărei coamă se proiecta pe cer. Fawn îi aştepta. S-a 
aprooiat de maşină şi când au oprit s-a urcat fără zgomot în 
spate. 

— Ricki s-a simţit mult mai bine azi, domnule, raportă el. 
Era evident că îi dăduse în mai multe rânduri raportul lui Smiley 
în ultimele câteva zile. Era un tânăr calm, cu vorba blândă şi cu 
o mare dorinţă de a se face plăcut, dar celorlalţi, de la Brixton, 
părea să le fie frică de el, Guillam nu ştia de ce. Nu mai este 
atât de nervos, e chiar mai destins, aş zice, a făcut pronosticuri 
azi dimineaţă, se vede că e mort după asta, iar azi după-amiază 
am tăiat nişte brazi pentru domnişoara Ailsa, ca să-i poată duce 
la târg. în seara asta am jucat o partidă bună de cărţi şi ne-am 
dus devreme la culcare. 

— A ieşit de unul singur? întrebă Smiley. 

— Nu, domnule. 

— A folosit telefonul? 

— Dumnezeule, nu, nu când sunt eu de fată, şi sunt sigur 
nici când e domnişoara Ailsa. 

Geamurile maşinii se aburiseră din cauza respirației, dar 
Smiley nu voia să lase motorul să meargă, aşa că nu aveau 
parte nici de căldură, nici de degivror. 

— A zis ceva de fiică-sa, de Danny? 

— La sfârşit -de săptămână a vorbit o groază. Acum s-ă 
mai liniştit. Cred că încearcă să nu se mai gândească ca să nu 
mai treacă prin asemenea stări sufleteşti. 

— A spus ceva despre vreo posibilă revedere a lor? 

— Nu, domnule. 

— Nimic despre vreun aranjament pentru a le reîntâlni 
când se vor termina toate astea? 

— Nu, domnule. 

— Sau că vrea să le aducă în Anglia? 

— Nu, domnule. 

— Nici că le-ar face rost de acte? 

— Nu, domnule. Guillam se amestecă iritat: 

— Şi atunci despre ce a vorbit, pentru numele lui 
Dumnezeu? 


— Despre rusoaică, domnule. Irina. îi place să-i citească 
jurnalul. Spune că atunci când va fi prinsă cârtiţa, are de gând 
să facă în aşa fel încât Centrul să o schimbe cu lrina. Apoi îi vom 
găsi un loc plăcut, domnule, ceva cam ca la domnişoara Ailsa, 
dar în Scoţia, unde e şi mai frumos. Zice că o să aibă-grijă şi de 
mine. O să-mi dea o slujbă bună la Prăvălie. M-a încurajat să mai 
învăţ o limbă străină pentru a-mi spori perspectivele. 

Imposibil de spus, auzind în întuneric vocea fără inflexiuni 
din spatele lor, ce gândea Fawn despre acest sfat. 

— Unde e acum? 

— în pat, domnule. 

— închideţi uşile fără zgomot. 

Ailsa Brimley îi aştepta pe veranda din faţă: o doamnă 
căruntă, de şaizeci de ani, cu o privire hotărâtă şi inteligentă. O 
veterană a Prăvăliei, le explică Smiley, una din doamnele care 
au lucrat la cifru, la Lordul Lansbury, pe vremea războiului, 
acum la pensie, dar încă formidabilă. Purta un cochet taior 
cafeniu. îi strânse mâna lui Guillam şi-i spuse „îmi pare bine de 
cunoştinţă”, zăvori uşa, iar când se uitară din nou după ea, 
dispăruse. Smiley îi conduse pe scară în sus. Fawn urma să-i 
aştepte pe palierul de jos în cazul în care ar fi fost nevoie de el. 

— Eu sunt, Smiley, spuse el, în timp ce ciocănea la uşa lui 
Tarr. Vreau să stăm puţin de vorbă. 

Tarr deschise uşa repede. Trebuie să-i fi auzit venind, 
probabil că îi aştepta în spatele uşii. O deschise cu stânga, 
ţinând pistolul în dreapta, şi se uită peste umărul lui Smiley de-a 
lungul coridorului. 

— Nu-i decât Guillam, spuse Smiley. 

— Asta şi vreau să văd. Şi pruncii pot muşca. 

Intrară în cameră. Purta pantaloni marinăreşti şi un fel de 
halat ieftin malaysian. Pe podea erau împrăştiate cartonaşe şi în 
aer plutea o aromă de curry, pe care şi-l gătise singur pe un 
reşou. 

— îmi cer scuze că te bat la cap, spuse Smiley cu un aer 
de sinceră părere de rău. Dar trebuie să te mai întreb o dată ce- 
ai făcut cu cele două paşapoarte de salvare pe care le-ai luat cu 
tine la Hong Kong. 

— De ce? spuse Tarr în sfârşit. 

Toată dezinvoltura lui se dusese. Avea o paloare de 
deţinut. Slăbise. Stătea pe pat, cu pistolul pe perna de lângă el, 


ochii cercetând când pe unul când pe altul, cu nervozitate, 
suspectând orice. 

Smiley spuse: 

— Ascultă. Vreau să-ţi cred povestea. Nimic nu s-a 
schimbat. îndată ce vom afla ce e de aflat, îţi vom respecta 
viaţa personală. Dar trebuie să ştim. E teribil de important, 
întregul tău viitor depinde de asta. 

Şi o mulţime de alte lucruri, gândi Guillam, la pândă. O 
întreagă problemă de aritmetică întortocheată atârna de un fir, 
aşa cum îl ştia el pe Smiley. 

— V-am spus, le-am ars. Nu-mi plăceau numerele. 
Credeam că sunt ştiute. Mai curând îmi puneam o plăcuţă de 
gât „Tarr, Ricki Tarr, urmărit”, decât să folosesc paşapoartele 
acelea. 

Întrebările lui Smiley veneau îngrozitor de lent. Până şi lui 
Guillam îi venea greu să le aştepte în tăcerea mormântală a 
nopţii. 

— Cu ce le-ai ars? 

— Da' ce dracu' contează? 

Se părea că Smiley nu prea avea însă chef să-şi justifice 
curiozitatea, prefera ca tăcerea să lucreze şi părea sigur că 
aeeasta va avea efect. Guillam văzuse întregi interogatorii 
conduse în felul acesta: un catehism savant elaborat, înfăşurat 
în straturi groase de rutină. Pauze istovitoare până când fiecare 
răspuns era notat de mână, - cuvânt cu cuvânt, timp în care 
creierul suspectului era asediat cu mii de întrebări pe care ar fi 
vrut să le pună anchetatorului. Puterea de a se menţine la 
versiunea iniţială slăbea pe zi ce trece. 

— Când ţi-ai cumpărat paşaportul britanic pe numele de 
Poole, întrebă Smiley după alt secol de tăcere, ai mai cumpărat 
şi alte paşapoarte de la aceeaşi sursă? 

— De ce-aş fi cumpărat? 

Smiley n-avea însă chef să-i dea explicaţii. 

— De ce să fi cumpărat, repetă Tarr. Doar nu sunt un 
tâmpit de colecţionar, ce Dumnezeu, tot ce voiam era să scap 
de-acolo. 

— Şi să-ţi aperi copilul, sugeră Smiley cu un zâmbet 
înţelegător. Şi să o aperi şi pe maică-sa, dacă puteai. Sunt sigur 
că te-ar gândit mult la lucrurile astea, spuse el pe un ton 


măgulitor. La urma urmelor, nu le puteai lăsa acolo, la discreţia 
curiosului ăla de franţuz, nu-i aşa?' 

Aşteptând, Smiley părea că examinează cartonaşele, un 
fel de fişe de dicţionar, citind cuvintele în lung şi în lat. N-aveau 
nici un sens: erau cuvinte aruncate la întâmplare. Unul dintre 
ele era greşit scris, Guillam observă că „epistolă” avea nişte 
litere inversate. Ce dracu' făcea el acolo, în acel hotel 
păduchios? se întrebă Guillam. Ce traseu ascuns urmărea 
mintea lui, închis acolo între sticle cu sosuri şi voiajori 
comerciali? 

— Ei bine, spuse Tarr îmbufnat, de acord, am procurat 
paşaporte pentru Danny şi mama ei. Doamna Poole, domnişoara 
Danny Poole. Şi acum ce facem, crăpăm de fericire? 

Din nou s-a lăsat acea tăcere acuzatoare. 

— De ce nu ne-ai spus asta înainte? întrebă Smiley pe un 
ton de tată dezamăgit. Nu suntem 'monştri. Nu le vrem răul. 

De ce nu ne-ai spus? Poate reuşeam să te şi ajutăm. 
Reîncepu să examineze cartonaşele. Tarr trebuie să fi consumat 
vreo două-trei pachete. Erau răspândite râuri -râuri pe covorul 
din fibră de cocos. De ce nu ne-ai spus? repetă el. Nu este o 
crimă să ai grijă de oamenii pe care îi iubeşti. 

Dacă te lasă, gândi Guillam, cu mintea la Camilla. 

Pentru a-l ajuta să răspundă, Smiley îi oferi câteva 
sugestii: 

— Ai intrat în fondurile operative ca să-ţi procuri acele 
paşapoarte britanice? Asta a fost motivul pentru care nu ne-ai 
spus? Dumnezeule, aici nu-i pasă nimănui de bani. Ne-ai adus o 
informaţie capitală. De ce-am fi făcut caz pentru câteva mii de 
dolari nenorociţi? Timpul se scurgea din nou fără ca cineva să se 
folosească de el. 

— Sau, poate, îi sugeră Smiley, ţi-a fost ruşine? Guillam se 
crispa, uitând de-ale lui. 

— într-un fel, aveai dreptate să-ţi fie ruşine, după părerea 
mea. Nu era prea cavalereşte, la urma urmelor, să le laşi pe 
Danny şi pe maică-sa la discreţia acelui aşa-zis franţuz, care-l 
căuta cu atâta râvnă pe domnul Poole, nu găseşti? în timp ce tu 
scăpai ca o mare personalitate? Este un gând îngrozitor, fu de 
acord Smiley, ca şi cum Tarr, şi nu el însuşi, fusese cel care 
formulase această remarcă. Este îngrozitor până şi gândul cât 


de departe ar putea merge Karla pentru a obţine tăcerea ta. Sau 
serviciile tale. 

Sudoarea care curgea pe faţa lui Tarr deveni dintr-o dată 
de nesuportat. Era prea multă, parcă erau şiroaie de lacrimi. 
Cartonaşele nu-l mai interesau pe Smiley, a cărui privire se 
îndreptă spre un alt joc. Două tije metalice ca braţele unei 
pensete. Toată şmecheria era să rostogoleşti o bilă de metal de- 
a lungul lor. Cu cât se rostogolea mai departe, pentru a cădea 
într-una din găurelele de dedesubt, cu atât acumulai mai multe 
puncte. 

— Celălalt motiv care te-a determinat să nu ne spui, 
presupun eu, este că le-ai ars. Vreau să spun că ai ars 
paşapoartele britanice, nu pe cele elveţiene. 

la-o-ncet George, se gândi Guillam, şi făcu un pas discret 
înainte pentru a micşora distanţa dintre ei. la-o încet. 

— Ştiai că Poole era „prăjit'”, aşa că ai ars şi tu 
paşapoartele pe numele Poole, pe care le cumpăraseşi pentru 
Danny şi maică-sa, dar l-ai păstrat pe al tău, neavând altă 
soluţie. Apoi ai reţinut bilete de călătorie pentru amândouă, pe 
numele de Poole, pentru a convinge pe toată lumea că mai 
credeai încă în paşapoartele Poole. Prin toată lumea, vreau să 
spun derbedeii lui Karla, nu-i aşa? Ai „măsluit” paşapoartele 
elveţiene de salvare, unul pentru Danny şi altul pentru mama ei, 
în speranţa că numerele lor vor trece neobservate, şi ţi-ai făcut 
alte aranjamente pe care le-ai păstrat pentru tine. Aranjamente 
care s-au materializat mai devreme decât cele făcute pentru 
restul „familiei” Poole. Cum ar veni chestia asta? Să rămâi, de 
pildă, în Extremul Orient, dar în altă parte, să zicem Djakarta, 
undeva unde ai prieteni? 

Chiar de acolo de unde se afla, Guillam n-a putut 
reacţiona destul de rapid. Tarr îşi înfipsese mâinile în gâtul lui 
Smiley, scaunul s-a răsturnat, Tarr şi Smiley au căzut deodată 
pe podea. Din grămadă, Guillam reperă braţul drept al lui Tarr şi 
i-1 întoarse la spate, mai-mai să-l rupă. Fawn apăru ca din senin, 
luă pistolul de pe pernă şi se apropie de Tarr ca şi cum ar fi vrut 
să-l ajute. Smiley îşi netezea hainele, iar Tarr era din nou aşezat 
pe pat, ştergându-şi colţul gurii cu o batistă. 

— Habar n-am unde sunt ele acum, continuă Smiley. După 
câte ştiu, nu li s-a întâmplat nimic. Mă crezi, nu-i aşa? 


Tarr îl privea aşteptând. Cu ochi furioşi. Smiley fu cuprins 
de un anume fel de calm, Guillam intuind că era încurajarea pe 
care şi-o dorise. 

— Mai bine ai avea grijă de nevastă-ta şi ai lăsa-o pe-a 
mea în pace, murmură Tarr, cu mâna tot la gură. Cu o 
exclamare, Guillam se năpusti spre el, dar Smiley îl opri. 

— Atâta vreme cât nu încerci să comunici cu ele, continuă 
Smiley, este probabil mai bine ca eu să nu ştiu nimic. Doar dacă 
nu doreşti cumva să fac ceva pentru ele. Bani, protecţie sau 
vreo vorbă de îmbărbătare? 

Tarr dădu din cap. Avea gura plină de sânge. Guillam îşi 
dădu seama că Fawn îl pleznise, dar n-ajungea să înţeleagă 
când. 

— Nu va mai dura mult, spuse Smiley, e o chestie de vreo 
săptămână. Chiar mai puţin, dacă pot. încearcă să nu te 
gândeşti prea mult. 

Când să plece, Tanzâmbea din nou şi Guillam se gândi că 
vizita, sau faptul că l-a insultat pe Smiley, sau pumnul luat în 
gură, i-au făcut bine. 

— Nu-i aşa că pronosticurile alea de fotbal, îi spuse Smiley 
calm lui Fawn, în timp ce se urca în maşină, nu le expediezi 
nicăieri? 

— Nu, domnule. 

— Atunci să ne rugăm lui Dumnezeu să nu fie 
câştigătoare, remarcă Smiley într-un acces neobişnuit de 
jovialitate, iar toată lumea izbucni în râs. 

Memoria îi joacă feste ciudate unui creier epuizat, 
suprasolicitat. în timp ce conducea, o parte a mintii lui Guillam 
era concentrată asupra drumului, iar la o alta se lupta jalnic cu 
suspiciuni din ce în ce mai negre în legătură cu Camilla, cu 
imagini răzlețe ale acestei zile şi ale altor zile lungi care i se 
învălmăşeau în cap. Zile de adevărată teroare în Maroc, când 
legăturile sale cădeau una după alta şi când fiecare zgomot de 
paşi pe scări îl făcea să se repeadă la fereastră pentru a se uita 
în stradă. Zile de trândăvie la Brixton, urmărind această biată 
lume trecând încet-încet pe lângă el, întrebându-se cât timp va 
mai dura până îi va veni şi lui rândul. Şi dintr-o dată, acel raport 
scris, aflat acolo, în faţa lui, pe birou: recopiat pe hârtie de pelur 
albastră, pentru că fusese cumpărat, sursă necunoscută şi 


probabil nu foarte sigură. Fiecare cuvânt îi revenea în minte cu 
litere de-o şchioapă: 

Potrivit unui deţinut recent eliberat de la Lubianka, Centrul 
Moscova a procedat în iulie la o.execuţie secretă în blocul 
disciplinar. Victimele erau trei dintre propriii săi funcţionari. Una 
dintre ele era femeie. Au fost cu toţii împuşcaţi în ceaiă. 

— Purta ştampila „Uz intern”, spuse Guillam cu o voce 
surdă. Parcaseră pe un drum lateral, lângă un restaurant pe a 
cărui faţadă sclipeau lampioane. Cineva de la Centrala Londra 
mâzgălise pe margine: Poate cineva identifica trupurile? 

La lumina becurilor colorate, Guillam zări faţa lui Smiley 
strâmbându-se de dezgust. 

— într-adevăr, recunoscu el în sfârşit. Da, ei bine, femeia 
era Irina, nu-i aşa? Mai erau lvlov şi Boris, soţul ei, presupun. 
Vocea lui rămase total neutră. Nu trebuie ca Tarr să afle, 
continuă el, scuturându-se ca pentru a scăpa de oboseală. Este 
foarte important ca el să nu afle nimic: Dumnezeu ştie ce-ar 
face, sau n-ar face, dacă ar şti că lrina a murit. Câteva clipe 
niciunul dintre ei nu se mişcă; din diverse motive, poate niciunul 
dintre ei nu avea nici puterea, nici curajul să o facă în momentul 
acela. 

— Trebuie să dau un telefon, spuse Smiley, fără să facă 
însă nici o încercare să se dea jos din maşină. 

— George? 

— Trebuie să dau un telefon, murmură el. Lacon. 

— Atunci, dă-l! 

Întinzând mâna peste el, Guillam îi deschise portiera. 
Smiley cobori, făcu câţiva paşi pe caldarâm, apoi păru că se 
răzgândeşte şi se reîntoarse la maşină. 

— Hai să mâncăm ceva, spuse peste geamul lăsat, pe 
acelaşi ton preocupat. Cred că nici măcar oamenii lui Toby nu 
ne-ar urmări până aici. 

Ceea ce odinioară fusese un restaurant, era acum o 
cârciumă pentru şoferi, cu ornamente amintind trecutul ei 
glorios. Meniul era legat în piele roşie şi pătat cu grăsime. 
Băiatul care 1-a adus era pe jumătate adormit. 

— Se pare. că coq au vin e întotdeauna în regulă, spuse 
Smiley cu un efort nereuşit de a avea umor, revenind de la 
cabina telefonică din colţ. Şi cu o voce înăbuşită, fără ecou, 
adăugă: Spune-mi, cât ştii despre Karla? 


— Cam tot atât cât ştiu despre „Vrăjitoare” şi „Sursa 
Merlin” şi despre tot ce era scris în documentul pe care i l-am 
semnat lui Porteous. 

— Asta zic şi eu răspuns. Voiai, cred, să mă repezi, dar 
analogia este remarcabilă. Băiatul reapăru, legănând o sticlă de 
vin de Burgundia ca pe o măciucă. Vrei s-o laşi o clipă să 
respire? 

Băiatul se uită la Smiley ca la un nebun. 

— Deschide-o şi laşo pe masă, spuse Guillam scurt. Smiley 
nu-i va relata chiar tot. Guillam avea să remarce unele lacune. 
Dar era sufâciet ca să-i smulgă gândurile negre din cotloanele 
întunecate unde se rătăciseră. 

Capitolul 23 

— Intră în atribuţiile celor care-i controlează pe agenţi să 
se transforme în legende, începu Smiley, ca şi cum ar fi ţinut un 
curs stagiarilor de la Grădiniţă. O fac, la început, ca să-şi 
impresioneze agenţii. Mai târziu, încearcă figura şi faţă de 
colegi, şi, dacă iau în considerare experienţa mea personală, în 
cele mai multe cazuri se fac de rahat. Unii merg până acolo 
încât o încearcă pe ei înşişi. Ăştia sunt nişte şarlatani de care 
trebuie să scapi cât poţi de repede, nu există altă cale. 

Totuşi legendele se năşteau, iar Karla era una dintre ele. 
Până şi vârsta sa era un mister. După toate probabilitățile, Karla 
nu era numele său adevărat. Decenii întregi din existenţa sa 
rămâneau în umbră şi probabil nu se vor lumina niciodată, 
întrucât cei cu care lucra aveau un mod al lor de a muri sau de 
a-şi ţine gura strâns închisă. 

— Se spune că taică-su a lucrat în Ohrana şi că mai târziu 
a reapărut în Ceka. Nu cred să fie adevărat, dar s-ar putea să fie 
aşa. Unii spun că el ar fi lucrat ca ajutor de bucătar pe un tren 
blindat acţionând împotriva trupelor japoneze de ocupaţie din 
Extremul Orient. Se mai spune că a învăţat meseria de la Berg - 
că a fost, practic, discipolul acestuia -care sună ca şi cum ai 
spune că a învăţat muzica cu... of, spune-mi numele unui mare 
compozitor. în ceea ce mă priveşte, cariera sa a început în 
Spania, în '36; cel puţin în legătură cu aceasta avem 
documente. Poza în chip de ziarist rus alb sprijinind cauza lui 
Franco şi a recrutat o întreagă herghelie de agenţi germani. A 
fost o operaţiune extrem de complicată şi remarcabilă pentru un 
om tânăr. A reapărut apoi în timpul contraofensivei sovietice din 


toamna lui '41, în calitate de ofiţer de informaţii sub comanda 
lui Konev. Avea misiunea să dirijeze formațiunile de partizani din 
spatele liniilor germane. între timp, a descoperit că operatorul 
său radio trecuse de partea cealaltă şi că transmitea mesaje 
inamicului. L-a readus de partea sa şi, din acel moment, pe 
calea undelor a început un joc care i-a înnebunit de tot. 

La Elnea, mulţumită lui Karla, nemţii au supus tirului 
propria lor linie întâi. Asta face parte tot din legendă, spuse 
Smiley. 

— Şi, între aceste două repere, continuă el, 1936 şi 1941, 
Karla s-a aflat în Marea Britanie, unde credem că a stat vreo 
şase luni. Nici până în ziua de azi nu ştim - sau mai curând eu 
nu Ştiu - sub ce nume sau sub ce acoperire. Ceea ce nu 
înseamnă că Gerald nu ştie. Dar este putin probabil ca Gerald să 
ne spună, oricum nu deliberat. 

Smiley nu-i vorbise niciodată lui Guillam în felul acesta. 

Nu era deloc înclinat spre confidenţe sau spre discursuri 
lungi. Guillam îl cunoştea drept om timid, în ciuda vanităţilor 
sale, şi care nu dorea cine ştie ce să comunice cu 

—alţii. 

— Prin '48, pentru că îşi servise credincios patria, Karla a 
fost aruncat un timp în închisoare şi.apoi a fost trimis în Siberia. 
Nimic legat de persoana sa în această treabă. S-a întâmplat, pur 
şi simplu, să aparţină uneia dintre acele secţiuni ale Serviciului 
de informaţii al Armatei Roşii, care, într-una sau alta din 
campaniile de epurări, îşi încetase existenta. 

Desigur, continuă Smiley, după reabilitarea sa în epoca 
poststalinistă, s-a dus în America; atunci -când autorităţile 
indiene l-au arestat la Delhi, în '55, pentru o încălcare minoră a 
legii imigrării, tocmai aterizase din California. Bârfa ulterioară de 
la Prăvălie l-a legat de marile scandaluri de trădare din Marea 
Britanie şi Statele Unite. 

Smiley ştia mai multe: 

— Karla se afla din nou în dizgrație. Moscova îi voia pielea 
şi credeam că-l vom putea convinge să treacă în Occident. De 
aceea am şi luat avionul spre Delhi. Ca să am o discuţie cu el. 

S-a oprit din vorbă în momentul în care chelnerul ăla 
obosit se plecă spre ei şi îi întrebă dacă sunt mulţumiţi. Smiley îl 
asigură pe un ton foarte amabil că totul era bine. 


— Istoria întâlnirii mele cu Karla, reluă el, ţinea foarte mult 
de starea de spirit din vremea aceea. Pe la mijlocul anilor '50, 
Centrul Moscova era la pământ. Ofițerii superiori erau împuşcaţi 
sau epuraţi cu grămada, iar eşaloanele inferioare intraseră într-o 
paranoia colectivă. Acest fapt a avut drept primă consecinţă o 
mulţime de defecţiuni pentru ofiţerii Centrului, aflaţi la post în 
străinătate. De peste tot, de la Singapore, Nairobi, Stockholm, 
Canberra, Washington şi mai ştiu eu de unde, primeam regulat 
aceleaşi colete din partea rezidenţelor locale: nu numai peşti 
mari, dar şi fâţe, curieri, şoferi, cifrori, dactilografe. Trebuia 
neapărat să reacţionăm cumva - nu cred că s-a înţeles vreodată 
în ce măsură industria îşi determină propria inflaţie - aşa că, 
peste noapte, m-am transformat într-un fel de comis-voiajor, 
zburând într-o zi în cine ştie ce capitală, ca a doua zi să mă aflu 
într-un nenorocit de post de frontieră - odată m-am dus chiar pe 
un vas în largul mării - ca să înregistrez transfugii ruşi. Să 
selecţionez, să filtrez, să fixez condiţii, „să asist la interogatorii 
şi, până la urmă, chiar la lichidări. 

Guillam nu-l pierdea din ochi, dar, până şi la lumina aceea 
sălbatică de neon, expresia lui Smiley nu trăda nimic altceva 
decât o concentrare uşor îngrijorată. 

— Am pus la punct, am putea spune, trei categorii de 
contracte pentru cei ale căror relatări stau în picioare. Dacă 
posibilităţile de acces ale clientului nu erau interesante, îl 
negociam cu altă ţară şi nu ne mai ocupam de el. îl cumpăram 
ca să-l avem în stoc, cum se spune, precum fac astăzi vânătorii 
de scalpuri. Sau puteam să-l reintroducem în Rusia, aceasta 
presupunând că defecţiunea sa nu a fost remarcată acolo. Sau, 
dacă avea noroc, îl luam noi; îl goleam de tot ce ştia şi îl 
reinstalam în Occident. în general, Londra era aceea care 
decidea. Nu eu. Dar nu uita un lucru: Karla, Gerstmann cum îşi 
spunea atunci, nu era decât un client ca toţi ceilalţi. Ti-am spus 
povestea lui de la cap la coadă. N-am vrut să-ţi ascund nimic, 
dar trebuie să tii seama acum, dat fiind tot ceea ce s-a 
întâmplat între noi, sau mai bine spus ceea ce nu s-a întâmplat, 
că tot ceea ce ştiam eu şi oricine altcineva de la Prăvălie în 
momentul când am plecat la Delhi era că un tip, care-şi spunea 
Gerstmann, stabilise o legătură radio între Rudnev, şeful 
reţelelor clandestine de la Centrul Moscova, şi un grup din 
California, controlat de Centru, care ardea gazul datorită lipsei 


mijloacelor de comunicare. Asta e tot. Gerstmann a trecut prin 
contrabandă peste frontiera canadiană un emiţător radio şi a 
stat la San Francisco trei săptămâni să dreseze un nou operator. 
Aşa am presupus şi a fost un şir întreg de transmisiuni-test care 
ne confirmau. 

— Pentru aceste transmisiuni-test între Moscova şi 
California, explică Smiley, s-a folosit un.cod anume, ca apoi, 
într-o zi, Moscova să emită un ordin expres... 

— în acelaşi cod? 

— Exact. Asta-i chestia. Datorită unui moment de 
neatenţie din partea cifrorilor lui Rudnev, am reuşit să le-o luăm 
înainte. Decriptorii noştri au descifrat codul şi astfel am obţinut 
informaţiile. Gerstmann trebuia să plece imediat din San 
Francisco şi să se ducă la Delhi pentru a se întâlni cu 
corespondenrul agenţiei TASS, un recrutor care dăduse de o 
pistă chineză fierbinte şi care avea nevoie urgentă de 
instrucţiuni. De ce l-au târât tot drumul ăsta de la San Francisco 
la Delhi şi de ce trebuia să fie trimis Karla şi nu altcineva, asta e 
o poveste de spus altă dată. Singurul lucru palpabil este ca, 
atunci când Gerstmann a ajuns la întâlnirea de la Delhi, 
reprezentantul agenţiei TASS i-a înmânat un bilet de avion şi i-a 
spus să plece direct acasă la Moscova. Fără întrebări. Ordinul 
venea de la Rudnev personal. Era semnat cu numele de cod al 
lui Rudnev şi era redactat pe un ton destul de aspru chiar pentru 
tipicul rusesc. 

După care omul de la TASS a şters-o, lăsându-l pe 
Gerstmann în mijlocul trotuarului cu o mulţime de întrebări în 
braţe şi cu cele douăzeci şi opt de ore pe care le mai avea până 
la decolare. 

— N-a rămas mult acolo pentru că, la cererea noastră, 
autorităţile indiene l-au arestat şi l-au expediat la o închisoare 
din New Delhi. După câte îmi aduc aminte, le promisesem 
indienilor o bucăţică de produs. Parcă acesta a fost târgul, spuse 
el, şi ca un om şocat că nu-l ajută memoria, rămase tăcut şi cu 
privirea pierdută în camera plină de fum. Sau poate le-am spus 
că pot dispune de el când ne vom fi terminat noi treaba cu el. 
Of, Doamne, Doamne... 

— De fapt nii are nici un fel de importanţă, spuse Guillam. 
-A fost singura dată în viaţa lui Karla, aşa cum îţi spuneam, când 
Prăvălia i-o luase înainte, reluă Smiley, sorbind o gură de vin şi 


strâmbându-se. N-avea de unde să ştie, dar reţeaua de la San 
Francisco, pe care tocmai o pusese peş picioare, fusese complet 
distrusă în ziua în care el a plecat spre Delhi. De cum a aflat 
istoria de la agenţii de interceptare, el o pasă americanilor, 
stabilindu-se ca să-l facă scăpat pe Gerstmann, dar să pice pe 
întreaga reţea a lui Rudnev din California. Gerstmann zbură 
către Delhi fără să bănuiască nimic şi continua să nu aibă habar 
când am ajuns la închisoarea din Delhi să-i vând mica mea 
poliţă de asigurări, cum îi spunea Stăpânul. Alegerea sa era 
foarte simplă. Nu exista nici un fel de îndoială, în situaţia 
respectivă, că la Moscova se voia capul lui Gerstmann, şi că 
acolo, pentru a-şi-l salva pe al său, Rudnev îl denunța cu 
înverşunare că a distrus reţeaua de la San Francisco. Afacerea a 
făcut mult zgomot în statele Unite, iar Moscova era furioasă din 
cauza publicităţii. Aveam asupra mea fotografiile făcute de 
presă cu ocazia arestărilor, inclusiv a emiţătorului radio importat 
de Karla şi a planurilor de transmisiuni pe care le ascunsese 
înainte de a pleca. Ştii cât ne agasează pe toţi când lucrurile 
astea ajung în ziare, Guillam ştia. îşi aminti brusc de dosarul 
„Martor”, pe care i-1 încredinţase lui Mendel ceva mai devreme 
în cursul serii. 

— Ca să rezumăm, Karla era proverbialul orfan al 
războiului rece. îşi părăsise tara pentru a îndeplini o misiune în 
străinătate. Aceasta îi explodase în plină faţă, dar nu avea cum 
să se întoarcă. Acasă i-ar fi fost şi mai greu decât în străinătate. 
Nu aveam nici o autoritate să-l ţinem permanent în stare de 
arest, aşa că el era cel care trebuia să ne ceară protecţie. Nu 
cred că am dat vreodată peste un caz mai clar, care să pledeze 
în favoarea unei defecţiuni. Nu aveam decât să-l conving de 
arestarea reţelei de la San Francisco -fiuturându-i fotografiile şi 
tăieturile de presă pe care le aveam în servietă - să-i povestesc 
câte ceva despre sforăriile neprieteneşti ale fratelui Rudnev la 
Moscova, să le telegrafiez anchetatorilor suprasolicitaţi de la 
Sarratt şi, cu puţin noroc, puteam să fiu înapoi la Londra de 
sfârşitul de săptămână. Cred chiar că aveam bilete la Sadlers 
Wells. Era anul când Ann se dădea în vânt după balet. 

Da, Guillam auzise şi despre asta, un Apollo galez de 20 
de ani, băiatul minune al stagiunii. Au pus Londra pe jăratic timp 
de luni întregi. 


— Căldura din închisoare era îngrozitoare, continuă 
Smiley. Celula avea în mijloc o masă de fier şi inele ca cele de 
legat vitele fixate în perete. L-au adus cu cătuşe, ceea ce părea 
idiot pentru că era foarte firav. Am cerut să i se elibereze 
mâinile şi, după ce s-au executat, şi le-a pus pe masă, urmărind 
cum începe să i se restabilească circulaţia sângelui în ele. 
Probabil că-l dureau, dar s-a abținut să facă vreun comentariu. 
Era acolo de o săptămână şi purta o tunică de pânză. Roşie. Nu 
mai ştiu ce semnificaţie avea roşul. Ceva care face oricum parte 
din rânduielile închisorii. Mai luă o înghiţitură de vin, se strâmbă 
din nou, apoi încet-încet îşi reveni pe măsură ce amintirile îl 
năpădeau din nou. 

— Ei bine, la prima vedere, nu m-a impresionat aproape 
deloc. Mi-ar fi fost deosebit de greu să recunosc în mărunţelul 
acela din fata mea pe acel maestru al oerfidiei de care am auzit 
din scrisoarea Irinei, biata femeie. Fără îndoială însă că şi nervii 
mei erau destul de tociţi de atâtea întâlniri similare din ultimele 
luni, de toate călătoriile mele şi de... şi de, ei bine, de chestiile 
de acasă. 

De când îl cunoştea Guillam, Smiley n-a fost niciodată mai 
aproape de a recunoaşte infidelităţile Armei. 

— Dintr-un anumit motiv, mă durea foarte tare. Ochii îi 
erau încă deschişi, dar avea privirea întoarsă spre lumea lui 
interioară. Pielea frunţii şi a obrajilor îi era întinsă parcă de un 
efort de memorie, dar nimic nu-i putea ascunde lui Guillam 
singurătatea evocată de către această unică mărturisire. Am o 
teorie a mea care, presupun, este destul de imorală, continuă 
Smiley pe un ton mai puţin grav. Fiecare dintre noi nu dispune 
decât de o cantitate redusă de compasiune. Vreau să. spun că 
dacă ne risipim îngrijorarea pentru fiecare mâţă vagaboandă, nu 
vom ajunge niciodată la miezul lucrurilor. Ce crezi despre asta? 

— Cum era Karla? întrebă Guillam ca şi cum ar fi puso 
întrebare retorică. 

— Ca un unchiaş. Modest, ca un unchiaş foarte bătrân. l-ar 
fi stat bine ca preot: genul ăla de popă jigărit, jerpelit, pipernicit, 
pe care îl întâlneşti în oraşele italiene. Un tip mărunt, aţos, cu 
părul argintiu, ochi căprui strălucitori şi plin de riduri. Sau ca un 
învăţător, putea să fie foarte bine un învăţător: încăpățânat, 
dacă vrei, orice s-ar înţelege prin asta, şi pătrunzător în limitele 
experienţei sale. Dar la scară mică, oricum. Nu mi-a făcut iniţial 


nici o altă impresie, în afară de faptul că se uita drept la mine şi 
că ochii i s-au fixat pe mine de la începutul convorbirii noastre. 
Dacă vrei să numeşti asta convorbire, din moment ce el n-a scos 
un cuvânt. Nici măcar un cuvânt, tot timpul cât am stat 
împreună, nici o silabă. în plus, era o căldură împuţită, iar eu 
eram mort de oboseală după atâtea călătorii. 

Din politeţe mai mult decât de poftă, Smiley începu să-şi 
vadă de mâncare, luând câteva îmbucături fără cine ştie ce 
plăcere înainte de a relua firul povestirii. 

— Aşa, murmură el, ca să nu-l ofensăm pe bucătar. 
Adevărul este că eram uşor pornit împotriva domnului 
Gerstmann. Toţi avem idei preconcepute, iar eu nu-i înghiţeam 
pe operatorii radio. l-am găsit întotdeauna obositori şi i-am 
considerat slabi ca agenţi operaţionali, mult pfea încordaţi -şi 
ruşinos de neserioşi când e vorba să-şi facă treaba. Gerstmann, 
aşa mi se părea mie, era ca oricare altul din gaşca aia. Poate că 
încerc să-mi găsesc scuze acum pentru că, în ceea ce îl priveşte, 
m-am apucat de treabă cu mai puţină - şi aici Smiley ezită - 
grijă, cu mai puţină precauţie decât ar fi trebuit, dacă stau acum 
să mă gândesc în urmă. Brusc vocea deveni mai puternică. Cu 
toate că nu sunt atât de sigur că trebuie să mă scuz, spuse el. 

Aici, Guillam simţi un val de furie neobişnuită, trădat de 
zâmbetul spectral lipit de buzele palide ale lui Smiley. 

— La urma urmei, dă-o dracului, bombăni Smiley., Guillam 
aşteptă, descumpănit. 

— Am gândit - după câte îmi amintesc - că închisoarea îl 
marcase foarte mult în cele şapte zile petrecute acolo. | se 
vârâse praful ăla albicios în piele şi nu transpira deloc. Eu, în 
schimb, eram o apă tot. l-am debitat lecţia, aşa cum mai 
făcusem de o duzină de ori anul acela, dar, evident, nefiind 
cazul, nu i-am pus problema retrimiterii în Rusia ca agent al 
nostru. Poţi să alegi. Eşti singurul care hotărăşti. Vino în 
Occident şi-ţi putem oferi, în limite rezonabile, o viaţă decentă. 
După un interogatoriu, în cursul căruia contăm pe cooperarea 
dumitale, te putem ajuta să o iei de la început, să dobândeşti o 
nouă identitate, linişte şi să primeşti „o anumită sumă de bani. 
în caz contrar, te poţi reîntoarce acasă şi presupun că te vor 
împuşca sau te vor trimite într-un lagăr. Luna trecută i-au 
expediat pe Bâkov, pe Şur şi pe Muranov. Şi acum ia zi, de ce 
nu-mi spui tu mie adevăratul tău nume. Ceva în genul acesta. 


M-am reaşezat pe scaun, mi-arft şters sudoarea de pe frunte şi 
am aşteptat să-mi zică: „Da, mulţumesc.” N-a făcut-o. N-a scos 
un cuvânt. A stat pur şi simplu acolo, înţepenit şi mititel sub 
ventilatorul ăla mare, stricat, uitându-se la mine cu ochii lui 
căprui cu o privire destul de amuzată. îşi ţinea mâinile pe masă 
în faţa lui. Erau pline de bătături. îmi amintesc că mi-am zis că 
ar trebui să-l întreb unde a făcut atâta muncă manuală. Le 
ţinea - uite aşa - sprijinite de masă, cu palmele în sus şi 
degetele uşor îndoite, de parcă ar mai fi avut cătuşe. 

Crezând că prin gestul său Smiley arăta că ar vrea ceva, 
chelnerul s-a apropiat cu pasul său greoi, dar Smiley 1-a 
asigurat încă o dată că totul era mai mult decât perfect şi că 
vinul, în special, era extraordinar, chiar se întreba de unde îl 
procura; a ţinut-o tot aşa, până când băiatul a plecat zâmbind, 
amuzându-se în sinea lui şi plesnind şervetul de o masă 
alăturată. 

— Acela a fost, cred, momentul în care a început să mă 
cuprindă o senzaţie teribilă de rău. Căldura mă înnebunea cu 
adevărat. Putoarea era îngrozitoare şi îmi amintesc stropii de 
sudoare căzând pic-pic pe masa de fier. Nu doar tăcerea, ci şi 
imobilitatea sa fizică începură să mă calce pe nervi. Oho, 
cunoscusem desigur până atunci transfugi cărora le-a luat ceva 
timp până să vorbească. Trebuie să-i fie teribil de greu cuiva, 
anume instruit să păstreze secretul şi faţă de cei mai buni 
prieteni, să deschidă deodată gura şi să scuipe secrete 
inamicului. Mi-a trecut prin minte că cei din conducerea 
închisorii, dintr-un gest de amabilitate faţă de mine, au încercat 
să-l mai înmoaie înainte de a mi-l aduce. M-au asigurat că nu 
au făcut aşa ceva, dar parcă poţi să ştii?! La început am pus 
tăcerea lui pe seama şocului. Dar această imobilitate totală, ca 
de animal la pândă, era cu totul altceva. Mai ales când în mine 
se agitau cu iuţeală atâtea: Ann, propriile-mi bătăi de inimă, 
efectul căldurii şi al călătoriei... 

— înţeleg, spuse Guillam calm. 

— înţelegi? A sta jos poate fi un gest foarte elocvent, orice 
actor îţi poate spune asta. Ne aşezăm potrivit propriei noastre 
firi. Ne crăcănăm picioarele sau le răscrăcărăm, ne odihnim ca 
boxerii între două runde, ne agităm, ne cocoţăm, ne încrucişăm 
şi descrucişăm picioarele, ne pierdem răbdarea sau puterea de 
a rezista. Gerstmann n-a făcut nimic din toate acestea. Avea o 


atitudine exactă, inabordabilă, trupul său mic şi cultures era ca 
o stană de piatră, ar fi putut să stea acolo, nemişcat, cât era 
ziua de lungă, fără să-i tresară măcar un muşchi. în timp ce eu... 
Izbucnind într-un râs stângaci, jenat, Smiley mai luă o gură de 
vin, dar degeaba, tot nu era mai bun. în timp ce eu aveam o 
poftă nebună să am ceva în faţa mea, hârtii, o carte, un raport. 
Cred că nu am stare; sunt un tip zbuciumat, schimbător. Cel 
puţin aşa am crezut atunci. Aveam impresia că îmi lipseşte 
calmul înţelepciunii. 

Că îmi lipsea înţelepciunea, dacă vrei. Munca mă 
împovărase mai mult decât îmi putusem da seama până acum. 
Dar în celula aia împuţită m-am simţit într-adevăr copleşit. 
Aveam impresia că întreaga greutate a purtării războiului rece 
căzuse pe umerii mei. Ceea ce, desigur, era o aiureală, de fapt, 
eram extenuat şi cam bolnav. Mai luă o gură de vin. 

— Auzi, spuse el, parcă şi mai furios pornit pe sine, nimeni 
n-are de ce să-şi ceară scuze pentru ce-am făcut eu. 

— Şi ce-ai făcut, mă rog? întrebă Guillam râzând. 

— Oricum, a intervenit tăcerea aceea, reluă Smiley, fără 
să dea vreo atenţie întrebării. Nu s-ar putea spune că era din 
vina lui Gerstmann pentru că, oricum, acesta nu spunea nimic. 
Aşa că era din vina mea. îmi debitasem rolul; îi fluturasem 
fotografiile în fată, dar nu le-a dat nici o atenţie. Aş putea zice 
că părea total dispus să mă creadă pe cuvânt că reţeaua de la 
San Francisco fusese prăjită. Am luat-o iar de la început, i-am 
spus una-alta, variaţii pe aceeaşi temă, până am secat de tot. 
Sau mai bine zis stăteam acolo, transpirând ca un porc. Orice 
tâmpit ştie că atunci când păţeşti aşa ceva, te scoli şi pleci. îi 
spui: „Ori vrei, ori nu vrei” sau „Ne vedem mâine dimineaţă”..ii 
spui orice. „Du-te şi mai reflectează o oră.” 

— Şi ce să vezi, m-am trezit vorbind despre Ann. Continuă, 
trecând peste exclamaţia înăbuşită a lui Guillam. O, nu despre 
Ann a mea, să nu crezi asta. Despre Ann a lui. Mi-am închipuit 
că are şi el una. M-am întrebat, bineînţeles în treacăt, la ce s-ar 
gândi un bărbat într-o situaţie ca asta, la ce m-aş gândi eu 
însumi? Răspunsul subiectiv al minţii mele a fost: la femeia lui. 
Cum se numeşte treaba asta; proiecţie sau substituție? Detest 
termenii ăştia, dar sunt sigur că unul dintre ei se potriveşte. M- 
am plasat cu situaţia mea jalnică în postura lui, ăsta e adevărul 
şi, aşa cum îmi dau acum seama, am început să procedez la 


propriul meu interogatoriu: el nu scotea un cuvânt, îţi dai 
seama. Adevărat, m-am folosit în abordare şi de câteva lucruri 
exterioare. Avea un aer conjugal, părea jumătatea unui cuplu, 
părea prea împlinit ca să fi fost singur în decursul vieţii sale. Mai 
era apoi şi paşaportul său, din care reieşea că Gerstmann era 
însurat. Noi toţi avem obiceiul de a ne confecţiona nişte 
acoperiri, personalităţile noastre de împrumut, cel puţin paralele 
cu realitatea. Căzu apoi într-un moment de meditaţie. M-am 
gândit de multe ori la chestia asta. l-am spus-o şi Stăpânului: ar 
trebui să luăm mai în serios poveştile de acoperire ale 
adversarilor. Cu cât un om are mai multe identități, cu atât 
definesc ele mai bine persoana pe care o ascund. Bărbatul de 
cincizeci de ani care se întinereşte cu cinci ani... Bărbatul 
însurat care o face pe flăcăul... Orfanul care zice că are doi 
copii... Anchetatorul care împrumută ipostaza unuia care tace. 
Putini bărbaţi rezistă tentaţiei de a-şi da în vileag poftele, atunci 
când imaginează fantasme în jurul propriei lor persoane. 

Se pierduse din nou în propriile lui gânduri şi Guillam 
aşteptă cu răbdare să-şi revină. Dacă Smiley îşi concentrase 
toată atenţia asupra lui Karla, Guillam şi-o fixase pe a sa asupra 
lui Smiley. în clipa aceea s-ar fi dus oriunde cu el, ar fi luat-o 
oriîncotro, doar să rămână alături de el şi să-i audă povestirea 
până la capăt. 

— Mai ştiam din rapoartele americanilor că Gerstmann 
fuma ţigară după ţigară. Camei. Am trimis să i se aducă câteva 
pachete, parcă aşa le zic americanii, şi îmi amintesc că am avut 
o senzaţie foarte stranie când i-am dat banii unui gardian pentru 
ele. Am avut impresia, înţelegi, că Gerstmann vedea ceva 
simbolic în acest aranjament între mine şi indian. Pe atunci îmi 
tineam banii într-o centură. Am fost nevoit să scotocesc şi să 
trag o bancnotă dintr-un teanc. Privirea lui Gerstmann m-a făcut 
să mă simt ca un explorator imperialist de mâna a paişpea. 
Zâmbi. Ceea ce e sigur că nu sunt. Bill, dacă vrei, poate Percy. 
Dar nu eu. Chemă chelnerul doar Ca să-l expedieze: Poţi să ne- 
aduci nişte apă? O carafă şi două pahare? Mulţumesc. îşi reluă 
apoi povestirea. Ei, şi atunci l-am întrebat despre doamna 
Gerstmann. 

l-am spus: unde se află? Era o întrebare la care tare mi-aş 
fi dorit să mi se răspundă despre Ann. Nici un răspuns, doar 
nişte ochi neclintiţi. în dreapta şi în stânga lui - cei doi gardieni, 


ale căror priviri erau atât de distrate în comparaţie cu ale lui. 
Probabil că va trebuisă-şi refacă viaţa, i-am spus. Nu are altă 
soluţie. N-avea el nici un prieten pe care putea conta că o să 
aibă grijă de ea? Poate că am reuşi să găsim vreo modalitate de 
a lua în secret legătura cu ea? l-am explicat că prin 
reîntoarcerea lui la Moscova nu-i va face nici un fel de bine. Mă 
ascultam vorbind, îi dădeam înainte, nu reuşeam să mă opresc. 
Poate că nici nu voiam. Mă gândeam realmente să o părăsesc 
pe Ann, înţelegi, credeam că venise momentul. O reîntoarcere 
ar fi un gest don-quijotesc, i-am spus, fără nici o valoare 
concretă pentru soţia lui, pentru nimeni, chiar dimpotrivă. Va fi 
ostracizată. în cel mai bun caz ar lăsa-o să-l vadă câteva clipe 
înainte de a-l executa. Pe de altă parte, dacă trecea de partea 
noastră, s-ar putea să reuşim să negociem soarta ei. Aveam 
destui în stoc pe vremea aceea, îţi aduci aminte, şi o parte din ei 
reveneau în Rusia la schimb. Dar de ce trebuie să luăm din stoc, 
pentru numele lui Dumnezeu, zău că mă depăşeşte. Nu credea, 
l-am întrebat eu, că ar prefera să-1 ştie la adăpost în Occident, 
având şanse certe să vină alături de el, mai curând decât să-l 
vadă împuşcat sau muritor de foame în Siberia? Adevărul este 
că am insistat enorm asupra ei. Expresia lui mă încuraja. Aş fi 
putut jura că am reuşit să comunic cu el, că i-am găsit veriga 
slabă din armură, când, de fapt, ' bineînţeles, nu făceam altceva 
decât să-i indic unde se află veriga mea slabă. lar când am spus 
Siberia, am atins un punct sensibil. O simţeam, ca un nod în 
propriul meu gât, îl simţeam pe Gerstmann cutremurându-se. 
Gardianul s-a întors în sfârşit cu ţigările, un braţ plin, şi le-a 
răsturnat cu zgomot pe masa de tablă. Am numărat restul, i-am 
dat un bacşiş şi am surprins din nou acea expresie în ochii lui 
Gerstmann. Cred că am citit un licăr de amuzament în privirea 
lui, dar zău, nu mai eram în stare să-mi dau exact seama. Am 
observat că gardianul îmi refuzase bacşişul. Presupun că nu-i 
înghiţea pe englezi. Am deschis un pachet şi i-am oferit lui 
Gerstmann o ţigară. 

— Hai, i-am spus eu, toată lumea ştie că fumezi ca un 
turc. Unde mai pui că astea sunt ţigările tale preferate. Vocea 
îmi suna încordată şi stupidă; nu o puteam drege în nici un fel. 

Gerstmann se ridică şi, într-un mod politicos, îl făcu pe 
gardian să înţeleagă că ar dori să se reîntoarcă în celulă. 


Fără să se grăbească, Smiley împinse farfuria pe jumătate 
plină, peste care se adunaseră bănuţi de grăsime sleită, ca nişte 
pojghiţe de gheaţă. 

— Când să părăsească încăperea, se răzgândi şi luă un 
pachet de ţigări şi bricheta de pe masă, bricheta mea, un dar de 
la Ann. „Lui George de la Ann, cu toată dragostea.” în condiţii 
obişnuite, nici măcar n-aş fi visat să-l las s-o ia. Dar condiţiile 
nu erau obişnuite. Am gândit, într-adevăr, că era foarte firesc ca 
el să ia bricheta ei. Consideram gestul, Doamne iartă-mă, 
elocvent pentru legătura dintre noi. Vâri bricheta şi ţigările în 
buzunarul tunicii sale roşii, apoi scoase mâinile pentru a i se 
pune cătuşele. 

— Aprinde una acum dacă vrei, i-am spus eu, iar către 
gardieni: Lăsaţi-l vă rog să-şi aprindă o ţigară. N-a schiţat nici 
un gest. 

— Intenţia noastră este să te urcăm mâine în avionul de 
Moscova, bineînţeles dacă nu cumva cădem la învoială, am 
adăugat eu. S-ar putea să nu mă fi auzit. l-am urmărit pe 
gardieni cumâl duceau, apoi m-am întors la hotel, cineva m-a 
dus cu maşina, dar nici până în ziua de astăzi n-aş putea să-ţi 
spun cine. Nu mai ştiam ce simţeam. Eram mai descumpănit şi 
mai bolnav decât voiam să recunosc, chiar şi în sinea mea. Am 
mâncat ca vai de lume, am băut prea mult şi m-am trezit cu o 
febră teribilă. Zăceam pe pat ud de transpiraţie şi visam la 
Gerstmann. îmi doream nespus de mult să rămână. Cuprins de 
delir cum eram, îmi pusesem într-adevăr în minte să-l păstrez, 
să-i refac viaţa şi, dacă era posibil, să-l instalez împreună cu 
soţia sa într-un cadru idilic. Să-1 fac un om liber, să-l scot din 
război pentru totdeauna. Voiam cu disperare să nu se întoarcă 
acolo. Smiley ridică privirea cu o expresie de autoironie în ochi. 
Ceea ce vreau să-ţi spun,. Peter, este că Smiley şi nu Gerstmann 
se retrăgea din luptă în noaptea aceea. 

— Erai bolnav, insistă Guillam. 

— Să spunem obosit. Bolnav sau obosit, toată noaptea 
între aspirină, chinină şi viziuni de un sentimentalism greţos 
privind refacerea căsniciei lui Gerstmann, mă obseda o imagine. 
Cea a lui Gerstmann, cu mâinile sprijinite de marginea ferestrei, 
uitându-se jos, în stradă cu ochii lui căprui, cu privirea fixă, iar 
eu spunându-i întruna: „Stai, nu sări, stai!” Nedându-mi seama 
că, desigur, visam la propria mea insecuritate şi nu la a lui. în 


zori, un medic mi-a făcut nişte injecții ca să-mi scadă febra. Ar fi 
trebuit să renunţ la caz, să telegrafiez pentru a cere un 
înlocuitor. Ar fi trebuit să aştept înainte de a mă duce la 
închisoare, dar nu mă gândeam decât la Gerstmann. Simţeam 
nevoia să aud cu urechile mele ce hotărâre a luat. La opt mă 
îndreptam, escortat, către celule. Şedea ţeapăn ca un băț, pe o 
banchetă de lemn; pentru întâia oară am ghicit soldatul din el şi 
ştiam că, la fel ca şi mine, nu dormise toată noaptea. Era neras, 
iar firele albite din barbă îi dădeau un chip de om bătrân. Pe 
celelalte bănci dormeau indieni, iar el, în tunica aia roşie şi cu 
tenta aia uşor argintie, părea deosebit de alb printre ei. Ţinea 
bricheta lui Ann în mână, iar pachetul de ţigări se afla lângă el, 
neatins, pe bancă. Am tras concluzia că înfruntase noaptea şi 
tentaţia ţigărilor pentru a hotărî dacă era capabil să accepte 
închisoarea, interogatoriile şi moartea. l-am aruncat o simplă 
privire şi mi-am dat seama, după expresia care i se citea pe 
faţă, că putea. Nu l-am mai rugat, spuse Smiley, continuându-şi 
relatarea. Nu era omul pe care să-l zdruncini cu panglicarii. 
Avionul său pleca înainte de prânz. Mai aveam încă două ore. 
Sunt cel mai prost avocat din lume, dar, în acele două ore, am 
încercat să invoc toate motivele pe care le ştim pentru a-l 
împiedica să plece la Moscova. Credeam, înţelegi, că văzusem 
pe fata lui ceva deasupra dogmelor. Nu-mi dădeam seama că, 
de fapt, era o reflectare a propriei me)e expresii. Ajunsesem să 
cred că, în ultimă instanţă, Gerstmann era accesibil unor 
argumente omeneşti, obişnuite, venind din partea unui bărbat 
de aceeaşi vârstă şi de aceeaşi profesie cu el şi, în sfârşit, tot 
atât de călit. Nu i-am promis bogăţie, femei şi Cadillacuri, sau 
unt la discreţie, acceptasem ideea că n-are ce face cu aşa ceva. 
Am avut cel puţin înţelepciunea să nu vorbesc despre nevastă- 
sa. Nu i-am ţinut discursuri despre libertate, orice ar însemna 
aceasta, sau despre bunăvoința funciară a Occidentului; de 
altfel, nu erau cele mai nimerite zile atunci ca să-i vinzi această 
poveste şi eu însumi nu eram din punct de vedere ideologic 
clarificat. Am preferat calea afinităţilor. Auzi, i-am spus, începem 
amândoi să îmbătrânim, şi ne-am petrecut fiecare viaţa căutând 
slăbiciunile din sistemul celuilalt. Ştiu pe dinafară valorile 
Estului, aşa cum şi tu ştii pe dinafară valorile Vestului. Amândoi, 
sunt sigur, am gustat din plin, până ni s-a făcut greață, 
satisfacţiile tehnice ale acestui război nenorocit. Dar iată că 


acum ai tăi urmează să te lichideze. Nu crezi că a venit 
momentul să recunoşti că e tot atâta nimicnicie la voi cât şi la 
noi? Vezi, i-am spus eu, în meseria noastră nu avem decât o 
viziune negativă. în sensul acesta, niciunul dintre noi n-are 
încotro s-o apuce. Când eram tineri, am subscris amândoi unor 
idei măreţe... Am simţit din nou acel impuls în el - Siberia - 
atinsesem un punct dureros. Dar acum, gata, nu-i aşa? L-am 
rugat insistent să-mi răspundă măcar la această întrebare: nu i- 
a trecut oare prin cap că amândoi, fiecare pe căi diferite, am fi 
putut prea bine să ajungem la aceleaşi concluzii despre viaţă? Şi 
chiar dacă, în ochii săi, concluziile mele nu erau prea liberale,.nu 
era, fără îndoială, traseul raţionamentului nostru identic? Nu 
credea, de pildă, că generalităţile politice nu aveau nici un fel de 
sens? Că doar particularul din viaţă mai avea acum pentru el 
valoare? Că, în mâinile politicienilor, marile proiecte nu conduc 
decât la noi forme ale unei vechi mizerii? Şi că, de aceea, viaţa 
sa -evitarea plutonului de execuţie atât de absurd - era mai 
importantă - mai importantă din punct de vedere moral, din 
punct de vedere etic - decât simţul datoriei, al obligaţiei, al 
angajării, sau a orice altceva îl făcea să meargă înainte pe 
această cale a autodistrugerii? Nu i-a trecut prin cap - după 
toate peregrinările sale - să pună la îndoială integritatea unui 
sistem care-şi propunea cu sânge rece să-l împuşte pentru 
greşeli pe care nu le-a comis? L-am implorat - da, mă tem că l- 
am conjurat, eram în drum spre aeroport, şi încă nu-mi adresase 
nici un cuvânt - l-am implorat să reflecteze dac* credea cu 
adevărat, dacă din punctul lui de vedere era sincer posibil să 
mai aibă încredere atunci în sistemul pe care 1-a slujit cu 
credinţă. 

Smiley tăcu o clipă. 

— Am făcut apel la psihologie, atât cât mă pricep, ca şi la 
meserie. Poţi să-ţi imaginezi azi ce-a fost la gura Stăpânului. 
Oricum, povestea mea l-a amuzat. Se dădea în vânt să 
descopere slăbiciunile altora. Ale mele în special, nu ştiu de ce. 
Reveni la un ton degajat: 

— Ei, unde-am rămas. Când a sosit avionul, am suit cu el 
la bord şi am făcut o parte din drum cu el. Pe vremea aceea nu 
erau doar avioane cu reacţie. îmi aluneca din mână şi nu 
puteam face nimic ca să-l opresc. Renunţasem să mai vorbesc, 
dar eram acolo pentru eventualitatea în care s-ar fi răzgândit. N- 


a făcut-o. Ar fi preferat să moară decât să-mi dea ceea ce 
doream. Ar fi preferat să moară decât să se dezică de sistemul 
politic a cărui cauză o servea. Ultima imagine pe care am avut- 
o, după câte îmi aduc aminte, a fost figura lui inexpresivă în 
hubloul avionului, urmărindu-mă cum cobor pasarela. Doi duri, 
cu un aer foarte rusesc, ni se alăturaseră şi se aşezaseră pe 
scaunele din spatele lui, iar eu nu aveam nici un motiv să mai 
rămân. Am luat avionul spre casă, iar Stăpânul mi-a spus: 

— Mă rog la Dumnezeu să-l împuşte, şi mă reconforta cu 
o ceaşcă de ceai. Porcăria aia de ceai chinezesc, de iasomie, pe 
care-l bea cu lămâie, sau dracu' ştie ce, pe care trimite să i-l 
cumpere de la băcănia din colţ. Vreau să spun că aşa făcea. 
Apoi m-a expediat într-un concediu de trei luni, fără să mă 
întrebe dacă vreau sau nu. 

— îmi place că ai dubii, îmi spuse el. îmi arată cum stai. 
Dar nu-ţi face un cult din ele, altfel rişti să devii agasant. Era un 
avertisment. Am ţinut seama de el. Şi mi-a mai spus să nu mă 
mai gândesc atât de mult la americani; m-a asigurat că în ceea 
ce îl priveşte nu se gândea la ei aproape niciodată. 

Guillam îl privi, aşteptând concluzia: 

— Dar tu, ce crezi? întrebă el cu aerul că fusese frustrat 
de sfârşitul relatării. S-a gândit Karla cumva vreun moment, cu 
adevărat, să rămână? 

— Sunt convins că nici nu i-a trecut prin cap, spuse Smiley 
pe un ton dezgustat. M-am purtat ca un imbecil sentimental. 
Arhetipul liberalului occidental bleg. Dar prefer să fiu tipul de 
imbecil care sunt decât tipul lui de imbecil. Sunt sigur, repetă 
Smiley apăsat, că nici argumentele mele, nici necazurile care îl 
aşteptau la Centrul Moscova nu i-ar fi zdruncinat hotărârea, nici 
cât negru sub unghie. Cred că a petrecut noaptea plănuind cum 
să-i închidă gura lui Rudnev la sosirea acasă. Rudnev a fost, de 
altfel, împuşcat o lună mai târziu. Karla a căpătat postul lui 
Rudnev şi s-a pus pe treabă, reactivându-şi vechii săi agenţi. 
Printre ei, fără doar şi poate, pe Gerald. E ciudat, dar îmi trece 
prin minte că tot timpul cât a stat uitându-se la mine, ar fi putut 
de fapt să se gândească la Gerald. Presupun că s-au amuzat 
amândoi foarte tare pe seama asta. 

Episodul a mai avut şi o altă consecinţă,?puse Smiley. 
După experienţa de la San Francisco, Karla n-a mai apelat la 
transmisiuni clandestine radio. Pur şi simplu a eliminat 


procedeul din metodele sale de lucru. Legăturile cu ambasadele 
sunt cu totul altceva. Dar pe teren, agenţii săi nu au nici măcar 
permisiunea să se apropie de aşa ceva. lar bricheta lui Ann mai 
este încă la el. 

— A ta, îl corectă Guillam. 

— Da. Da, a mea. Desigur. Spune-mi, continuă el, în timp 
ce chelnerul lua banii, avea în vedere Tarr pe cineva anume 
atunci când a făcut acea aluzie neplăcută cu privire la Arm? 

— Cred că da, din păcate. Da. 

— Bârfa este chiar aşa de precisă? se interesă Smiley. S-a 
răspândit chiar atât de mult? A ajuns chiar până la Tarr? 

— Da. 

— Şi ce se afirmă, mai exact? 

— Că Bill Haydon a fost amantul lui Ann Smiley, spuse 
Guillam, simțind cum îl învăluie acea răceală proteguitoare din 
momentele când dădea veşti proaste, de genul: eşti descoperit; 
eşti dat afară; eşti un om mort. 

— Aha, înţeleg. Da. Mulţumesc. 

Se lăsă o tăcere foarte stânjenitoare. 

— A existat, adică există, vreo doamnă Gerstmann? 
întrebă Guillam. 

— Karla s-a însurat cândva cu o fată din Leningrad, o 
studentă. S-a omorât când l-au trimis în Siberia. 

— Deci a trecut proba focului, e imun, conchise Guillam. 
Nu poate fi nici cumpărat, nici înfrânt, nu-i aşa? 

Se întoarseră la maşină. 

— Trebuie să recunosc că a fost cam scump pentru ce ni 
s-a servit, mărturisi Smiley. Crezi că m-a tras pe sfoară 
chelnerul? 

Guillam n-avea însă chef să pălăvrăgească despre 
preţurile meselor proaste din Anglia. Din nou la volan, ziua 
devenea iar un coşmar pentru el, un amestec confuz şi chinuitor 
de pericole pe jumătate percepute şi de suspiciuni. 

— Atunci, cine este Sursa Merlin, întrebă el. De unde ar fi 
putut Alleline să-şi procure informaţia, dacă nu chiar de la ruşi? 

— De la ruşi, bineînţeles! 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dacă ruşii l-au trimis 
pe Tarr... 

— Nu l-au trimis. Şi nici Tarr n-a folosit paşapoartele 
britanice, nu-i aşa? Ruşii au înţeles greşit. Ceea ce deţinea 


Alleline era dovada că Tarr i-a prostit. Acesta este mesajul 
esenţial care l-am receptat din toată această furtună într-un 
pahar cu apă. 

— Şi ce dracu' vroia să spună Percy cu „tulburarea 
apelor”? Trebuie că se referea la Irina, Dumnezeule mare. 

— Şi la Gerald, adăugă aprobator Smiley. 

Au continuat să ruleze în tăcere, iar distanţa dintre ei păru 
dintr-o dată de netrecut. 

— Ascultă, nici mie nu-mi este prea clar, Peter, spuse 
Smiley liniştit. Dar sunt pe-aproape. Karla a întors Prăvălia pe 
dos. Asta o înţeleg. O ştii şi tu. Dar există un ultim nod, deosebit 
de ingenios, pe care-nu-1l pot desface. Cu toate că sunt hotărât 
să o fac. Şi dacă vrei să ştii ce cred, află că acest Karla nu este 
imun, pentru că este un fanatic. Şi într-o bună zi, nu mă îndoiesc 
că această lipsă de moderație îl va pierde. 

Ploua când au ajuns la staţia de metrou Stratford; o mână 
de pietoni se înghesuiau sub copertină. 

— Peter, începând din acest moment vreau să o laşi mai 
moale. ' 

— Trei luni fără drept de opţiune? 

— Ridică vâslele şi odihneşte-te puţin! 

Trăgând de portieră după ce acesta cobori, Guillam fu 
brusc cuprins de dorinţa de a-i ura lui Smiley noapte bună sau 
chiar succes; s-a aplecat peste scaun, a dat geamul jos şi a tras 
aer în piept ca să strige. Dar Smiley dispăruse. Nu cunoscuse pe 
nimeni care să poată dispărea atât de repede în mulţime. 

Lumina de la fereastra mansardei domnului Barraclough, 
de la hotelul'lslay, a ars fără întrerupere tot restul nopţii, 
îmbrăcat cum venise, nebărbierit, George Smiley a stat aplecat 
la masa maiorului, citind, comparând, adnotând, verificând, 
totul cu o intensitate care, dacă s-ar fi putut observa singur, i-ar 
fi reamintit ultimele zile ale Stăpânului la etajul V de la Prăvălia 
din Cambridge. Amestecând piesele jocului, consultă situaţiile 
aduse de Guillam, absenţele, concediile de boală, urcând până 
la începutul anului trecut şi le compară cu deplasările ataşatului 
cultural Alexei Alexandrovici Poliakov, cu călătoriile acestuia la 
Moscova, cu ieşirile sale în afara Londrei, aşa cum fuseseră 
semnalate acestea Foregn Office-ului de către Secţia Specială şi 
de către serviciile de imigrare. Le-a comparat din nou cu datele 
la care aparent Merlin furniza informaţii şi, fără să ştie precis de 


ce o făcea, despărţi rapoartele „Vrăjitoarei” în două categorii, 
cele care puteau fi dovedite ca fiind de actualitate în momentul 
receptării lor şi cele care ar fi putut să fi fost puse la dospit cu o 
lună sau două în urmă, fie de către Merlin, fie de cei care îl 
controlau, pentru a umple eventualele goluri, ca de pildă 
reflecţii, studii caracterologice ale membrilor proeminenţi ai 
administraţiei, pălăvrăgeli de la Kremlin, care puteau să fi fost 
culese oricând şi păstrate pentru zilele de secetă. După ce a 
întocmit lista rapoartelor de actualitate, le-a însemnat datele pe 
o coloană separată şi a dat restul la o parte. în clipa aceea, 
starea sa de spirit era comparabilă cu aceea a unui om de 
ştiinţă care ştie instinctiv că se află pe pragul unei descoperiri şi 
aşteaptă ca dintr-un minut într-altul să-i apară veriga logică. Mai 
târziu, într-o discuţie cu Mendel, va descrie această stare de 
spirit apelând la formula „vâri totul în eprubetă şi vezi dacă 
explodează”. Ce 1-a fascinat cel mai mult a fost remarca lui 
Guillam privind sumbrele avertismente ale lui Alleline în 
legătură cu tulburarea apelor. Căuta, altfel spus, „ultimul nod 
deosebit de ingenios” pe care îl făcuse Karla pentru a explica 
suspiciunile exprese pe care le născuse scrisoarea Irinei. 

A făcut la început câteva descoperiri ciudate. întâi, aceea 
că în toate cele nouă ocazii în care Merlin furnizase un raport de 
actualitate, fie Poliakov se afla la Londra, fie Toby Esterhase 
făcuse o călătorie fulger în străinătate. Apoi, aceea că, în toată 
acea perioadă crucială care a urmat aventurii lui Tarr la Hong 
Kong anul acesta, Poliakov, s-a aflat la Moscova pentru 
consultări culturale urgente şi că, foarte curând după aceea, 
Merlin a apărut cu unul dintre materialele cele mai 
spectaculoase şi mai de actualitate asupra „penetraţiei 
ideologice” a Statelor Unite, cuprinzând şi o evaluare a 
acoperirii de către Centru a principalelor obiective de informaţii 
americane. 

Revenind, de astă dată de la coadă la cap, stabili că, şi 
invers văzută, situaţia rămânea valabilă, că rapoartele pe care 
le dăduse de o parte, pe motiv că nu se aflau în legătură directă 
cu evenimentele recente erau în general cele care erau 
distribuite atunci când Poliakov se afla la Moscova sau era în 
concediu. 

Şi atunci a înţeles. 


Nu a fost o revelaţie explozivă, o iluminare, n-a strigat 
„Eureka!”, nu i-a dat telefon lui Guillam, nici lui Lacon, ca să le 
spună „Smiley este un campion mondial”. Pur şi simplu, în faţa 
lui, în dosarele pe care le examinase şi în notele pe care le 
făcuse, se afla coroborarea teoriei pe care Smiley şi Guillam şi 
Ricky Tarr o văzuseră demonstrată în acea zi, fiecare din 
punctul său de vedere, şi anume că între cârtita Gerald şi sursa 
Merlin exista o interacţiune ce nu mai putea fi negată, că 
proverbiala versatilitate a lui Merlin îi permitea să funcţioneze 
atât ca instrument al lui Karla, cât şi al lui Alleline. Sau n-ar fi 
mai bine să spună, reflectă Smiley - aruncându-şi un prosop pe 
umăr şi luând-o cu un pas voios pe culoar, ca să sărbătorească 
momentul cu o baie - ca agent al lui Karla? Şi că miezul, acestei 
conspirații era un dispozitiv atât de simplu, încât simetria lui îl 
transportă în al nouălea cer de bucurie. Avea chiar o expresie 
materială: aici, la Londra, o casă, plătită de Trezorerie cu nici 
mai mult nici mai puţin de şaizeci de mii de lire, de multe ori 
râvnită, fără îndoială, de nenumărați contribuabili nefericiţi, care 
treceau în fiecare zi pe lângă ea, convinşi că nu-şi vor putea 
permite niciodată să o aibă şi neştiind că o şi plătiseră deja. Cu 
inima mult mai uşoară decât o avusese vreodată în ultimele 
luni, se apucă să citească dosarul furat, referitor la 
„Operaţiunea Martor”. 

Capitolul 24 

Ce-i al ei, e al ei. Pedagoga şefă fusese îngrijorată toată 
săptămâna în privinţa lui Roach, din momentul când 1-a 
descoperit de unul singur la spălător, zece minute după ce 
colegii săi de' dormitor coborâseră la micul dejun, încă în 
pantalonii de pijama, aplecat peste o chiuvetă, spălându-se pe 
dinţi cu înverşunare. Când 1-a întrebat ce-i cu el, Roach i-a 
ocolit privirea. „Nenorocitul ăla de taică-su, îi spuse ea lui 
Thursgood. îl necăjeşte din nou.” lar vineri: „ Trebuie să-i scrii 
maică-sii şi să-i spui că iar e ceva cu el.” 

Dar nici măcar pedagoga, cu toată sensibilitatea ei 
maternă, nu ar fi bănuit că diagnosticul lui era pur şi simplu 
teroarea. 

Ce-ar fi putut să facă el, el un copil? încerca remuşcări. 
Firul ducea direct la nenorocirea părinţilor săi. Aceasta era 
situaţia jalnică care arunca pe umerii lui plecați 
responsabilitatea de a apăra zi şi noapte pacea lumii. Roach- 


pândarul - „cel mai bun pândar din toată blestemata asta de 
unitate”, fir-ar să fie, ca să folosim formula nepreţuită a lui Jim 
Prideaux - a ajuns să pândească mult prea bine. Ar fi sacrificat 
tot ce avea, banii, rama de piele în care se afla fotografia 
părinţilor săi, orice ar fi fost de valoare în lume pentru el, dacă 
prin aceasta ar fi putut să se elibereze de ceea ce descoperise şi 
de ceea ce îl rodea încă de duminică seara. 

Şi totuşi el dăduse câteva semnale. Duminică noaptea, la 
o oră după stingere, se dusese cu zgomot la spălător, îşi băgase 
două degete pe gât, râgâise şi.reuşise, în sfârşit, să vomite. Dar 
monitorul dormitorului, care ar fi trebuit să se trezească să dea 
alarma - „Doamna pedagogă, lui Roach îi este rău” - dormea 
tun, în tot timpul acesta. Roach se întoarse ca vai de lume în 
pat. A doua zi după amiaza, de la cabina telefonică de lângă 
cancelarie, a dictat meniul pentru ziua aceea, şoptind ciudat în 
microfon, în speranţa că-l va auzi vreun profesor şi-l va lua 
drept nebun. Nu i-a dat nimeni nici o atenţie. A încercat să 
amestece realitatea cu viseie, în speranţa că ceea ce văzuse se 
va transforma în ceva ce-şi imaginase; dar, în fiecare dimineaţă, 
când trecea pe lângă Gaură, revedea silueta strâmbă a lui Jim, 
aplecată pe lopată, în lumina lunii; îi vedea umbra neagră a feţei 
sub borurile vechii sale pălării şi-i auzea icnetele în timp ce 
săpa. 

Roach n-ar fi trebuit să se afle niciodată acolo. Şi asta 
făcea parte din remuşcările sale, şi anume că ceea ce a aflata 
dobândit prin păcat. După o lecţie de violoncel la celălalt capăt 
al satului, se întorsese la şcoală cu o încetineală voită, * ca să 
fie sigur că va întârzia la slujba de seară şi ca să se aleagă cu 
privirea dezaprobatoare a doamnei Thursgood. întreaga şcoală 
era la rugăciune, în afară de el şi de Jim. în timp ce trecea pe 
lângă biserică, alegând drumul cel mai lung ca să poată ocoli 
Gaura, unde mai ardea lumina lui Jim, i-a auzit cântând 
Magnificat. De la locul lui obişnuit, Roach îi urmărea umbra lui 
Jim, deplasându-se încet în spatele ferestrelor cu perdelele 
trase. Se culcă devreme, remarcă el aprobator, văzând că 
lumina se stinge brusc; deoarece nu-i plăcea că, de un timp 
încoace, după el, Jim era prea absent, urcându-se la volanul 
Alvisului după meciul de rugby şi întorcându-se abia după ce 
Roach adormea. Dar uşa rulotei se deschise şi se închise la loc şi 
Jim apăru în picioare lângă stratul de legume, cu un hârleţ în 


mână. Roach se întreba, cu gura căscată, ce Dumnezeu voia el 
să dezgroape pe întuneric. Legume pentru cină? Timp de o clipă, 
Jim rămase stană de piatră, ascultând Magnificat, apoi se 
întoarse încetişor, privind de jur-împrejur şi apoi direct spre 
Roach cu o căutătură cruntă, cu toate că acesta nu putea fi 
văzut în obscuritatea dâmburilor. Roach s-a gândit chiar să-l 
strige; dar se simţea prea des vinovat că nu fusese la slujbă. 

In cele din urmă, Jim începu să măsoare. Sau cel puţin 
asta a fost impresia lui Roach. în loc să sape, îngenunchease la 
unul din colţurile stratului şi pusese hârleţul pe pământ, ca şi 
cum l-ar fi aliniat cu ceva pe care Roach nu-l putea vedea: cu 
turla bisericii, de exemplu. încheind cu asta, Jim se apropie cu 
repeziciune de locul unde se afla talpa hârleţului, marcă locul cu 
călcâiul, luă hârleţul şi începu să sape cu repeziciune. Roach îl 
văzu cum îl împinse în pământ de vreo douăsprezece ori. Se 
îndreptă apoi brusc de şale, ca să se uite de jur împrejur. 
Dinspre biserică - tăcere, apoi rugăciuni. Aplecându-se cu 
repeziciune, Jim scoase din pământ un pachet, pe care îl vâri 
repede sub haina lui de pânză. Câteva secunde mai târziu şi 
mult mai repede, decât ar fi părut posibil, uşa rulotei se trânti şi 
lumina se aprinse din nou. într-unui din momentele de cea mai 
mare îndrăzneală ale vieţii sale, Bill Roach se apropie în vârful 
picioarelor de Groapă, la mai puţin de un metru de fereastra 
prost acoperită de perdea, oprindu-se pe dâmb pentru ca de la 
înălţimea lui să vadă ce se petrece înăuntru. 

Jim stătea în picioare lângă masă. Pe cuşeta din spatele lui 
se afla un teanc de caiete de şcoală, o sticlă de vodcă şi un 
pahar gol. Trebuie să le fi aruncat acolo ca să-şi facă loc. Avea 
pregătit un briceag, dar nu-l folosea. Jim n-ar fi tăiat nici mort o 
sfoară, dacă ar fi reuşit să evite acest lucru. Pachetul avea vreo 
treizeci de centimetri lungime şi era învelit într-un material 
gălbui ca cel folosit la pungile de tutun. Deschizându-1, scoase 
de acolo ceva care semăna cu o cheie franceză, înfăşurată în 
pânză de sac. Dar cine ar îngropa o cheie franceză chiar dacă ar 
fi fost pentru cea mai bună maşină produsă de Anglia vreodată? 
Şuruburile sau buloanele se aflau într-un plic galben separat. Le 
răspândi pe masă şi le examina pe fiecare în parte. Nu erau 
şuruburi, erau peniţe. Nu erau nici peniţe. Şi dispăruseră toate 
dintr-o dată. 


Şi nu era o cheie franceză, nu era o cheie de buloane, 
nimic, absolut nimic care ar fi putut să servească la maşină. 

Roach se repezi bâjbâind către buza Găurii. Fugea printre 
dâmburi, îndreptându-se spre alee, alergând însă mai încet 
decât o făcuse vreodată; fugea prin nisip şi prin apă, prin 
ierburile care i se agăţau de picioare,"trăgând în piept cu sete 
aerul nopţii, suflându-1 înapoi cu putere, cu trupul aplecat într-o 
parte ca Jim, lăsându-şi greutatea când pe un picior, când pe 
celălalt, dând din cap ca să capete viteză. Habar n-avea încotro 
se îndrepta. Nu se gândea decât la ceea ce lăsase în urmă: 
revolverul negru şi fâşiile de piele de căprioară; peniţele care s- 
au dovedit a fi gloanţe arunci când Jim le-a vârât metodic în 
încărcător, cu faţa sa brăzdată şi palidă aplecată spre lampă, cu 
ochii mijiţi în lumina orbitoare. 

Capitolul 25 

Nu vreau să fiu citat, George, îl avertiză ministrul cu glasul 
lui tărăgănat. Fără minute şi fără însemnări. Am un electorat cu 
care am de-a face. Tu nu ai. Nici Oliver Lacon nu 'are, nu-i asa, 
Oliver? 

Avea şi el, gândi Smiley, nebunia repetării verbelor. 
Spuse: 

— Da, îmi pare rău. 

— Ţi-ar părea şi mai rău dacă ai avea circumscripţia mea, 
replică ministrul. 

Aşa cum era de prevăzut, simpla întrebare asupra locului 
în care să se întâlnească a stârnit o ceartă prostească. Smiley îi 
atrăsese atenţia lui Lacon că n-ar fi înţelept să se întâlnească în 
biroul său de la Whitehall, pentru că acesta era supus atacului 
permanent al personalului Prăvăliei, fie că era vorba de curierii 
care aduceau cutiile cu corespondentă sau de Percy Alleline, 
care venea pe nepusă masă să discute despre Irlanda. în ceea 
ce îl priveşte pe ministru, acesta respinse atât Hotelul Islay, cât 
şi Bywater Street, invocând motivul arbitrar că nu erau locuri 
sigure. Apăruse de curând la Televiziune şi era mândru că 
lumea îl recunoştea. După câteva convorbiri telefonice de 
ambele părţi se hotărâseră asupra căsuţei lui Mendel, în stil 
Tudor, din Mitcham, unde ministrul şi maşina sa strălucitoare 
ieşeau în evidentă ca un neg în vârful nasului. Se aflau acolo, 
acum, Lacon, Smiley şi ministrul, în camera din faţă, îngrijită, cu 
perdeluţe de tul şi sandviciuri cu somon proaspăt, în timp ce 


gazda lor stătea la etaj, supraveghind împrejurimile. Pe alee, 
copiii încercau sji afle de la şofer pentru cine lucra. 

În spatele ministrului, la nivelul capului, se afla un rând de 
cărţi despre albine. Acestea erau pasiunea lui Mendel, îşi aminti 
Smiley. Folosea cuvântul „exotic” pentru albinele care nu 
proyeneau din Surrey. Ministrul era încă un bărbat tânăr, cu o 
pată închisă pe bărbie, ca şi cum fusese pocnit în cine ştie ce 
încăierare de nemărturisit. Avea chelie în vârful capului, ceea ce 
îi dădea un aer de maturitate nejustificat, şi un accent îngrozitor 
de Eton. 

— Ei bine, ce s-a decis? Avea acest talent al dialogului. 
purtat pe un ton înţepat. 

— Ei bine, în primul rând trebuie să încetiniţi toate 
negocierile pe care le aveţi cu americanii. Mă refer la anexa 
secretă pe care o păstraţi în seiful dumneavoastră, spuse 
Smiley, cea care pune în discuţie exploatarea ulterioară a 
materialului „Vrăjitoarea”. 

— N-am auzit în viaţa mea de ea, spuse ministrul. 

— înţeleg ce vă determină să procedaţi aşa; e întotdeauna 
tentant să pui mâna pe moţul acestui enorm serviciu american 
şi înţeleg foarte bine motivele pentru care li s-ar da 
„Vrăjitoarea” în schimb. 

— Şi atunci care sunt, mă rog, argumentele care pledează 
împotrivă, se interesă ministrul, ca şi cum s-ar fi adresat 
agentului său de bursă. 

— în cazul în care Cârtiţa Gerald există..., începu Smiley. 
Din toţi verii ei, spusese Ann cu mândrie cândva, doar Miles 
Sercombe era lipsit de orice fel de calitate susceptibilă să-i 
răscumpere defectele. Pentru întâia oară. Smiley era într-adevăr 
convins că ea avea dreptate. Se simţea nu numai idiot, dar şi 
incoerent. 

— în cazul în care cârtiţa există, ceea ce presupun că este 
un lucru bine stabilit între noi... Aşteptă, dar nimeni nu-l 
contrazise. în cazul în care cârtiţa există, repetă el, nu numai 
Prăvălia îşi va dubla profiturile de pe ur-na acordului cu 
americanii. Centrul Moscova va profita şi el, pentru că vor 
căpăta de la cârtiţă tot ceea ce cumpăraţi voi de la americani. 

Enervat, ministrul îşi plesni palma de masa lui Mendel, 
lăsând o urmă pe luciul ei. 


— Drăcia dracului, nu înţeleg, declară el. „Vrăjitoarea” 
este absolut minunată! Cu o lună în urmă, ne puteam cumpăra 
cu ea luna de pe cer. Acum, ne vârâm în propriile noastre găuri 
şi spunem că ruşii ne-o coc. Ce naiba se-ntâmplă? 

— Zău, nu cred că este atât de ilogic pe cât pare, de fapt. 
La urma urmelor, am folosit şi noi, din când în când, o reţea 
rusească şi, dacă-mi pot permite să spun, i-am folosit destul de 
bine. Le-am dat cel mai bun material de care ne puteam 
dispensa. Rachete, planuri de război. Ai fost şi tu implicat, îi 
spuse lui Lacon, care aprobă cu un gest scurt din cap. Noi le-am 
aruncat agenţii de care ne puteam dispensa, le-am asigurat 
posibilităţi bune de comunicare, legături sigure prin curieri, am 
lăsat cale liberă mesajelor lor radio pentru a le putea asculta. 

Acesta era preţul care îl plăteam pentru a controla 
adversarul, - cum te-ai exprimat tu - „pentru a afla cum îşi 
informau ei comisarii”. Sunt sigur că şi Karla ar face aşa ceva 
pentru noi, dacă el ne-ar controla reţelele. Ba chiar mai mult, 
nu-i aşa, dacă ar viza şi el piaţa americană? Se întrerupse şi-i 
aruncă o privire lui Lacon. Mult, mult mai mult. Un picior pus în 
curtea americanilor, vreau să spun profitul gras de pe urma 
acestei chestii americane, ar plasa cârtiţa Gerald direct la masa 
cea mare. Şi Prăvălia, bineînţeles, în consecinţă. Ca rus, cineva 
ar da orice englezilor dacă... ei bine, dacă i-âr putea cumpăra pe 
americani în schimb. 

— Mulţumesc, spuse Lacon scurt. 

Ministrul plecă, luând cu el câteva sandviciuri să le 
mănânce în maşină, omiţând să-şi ia rămas bun de la Mendel, 
probabil pentru că nu făcea parte din circumscripţia sa 
electorală. 

Lacon rămase pe loc. 

— Mi-ai cerut să caut orice s-ar găsi despre Prideaux, îi 
spuse el în sfârşit. Ei bine, am descoperit că avem, totuşi, 
câteva hârtii despre el. 

Intâmplător cercetase câteva dosare asupra securităţii 
interne a Prăvăliei, explică el. 

— Pur şi simplu, ca să-mi fac curăţenie pe birou. 

Aşa se face că dăduse de nişte rapoarte vechi de 
recrutare. Unul dintre ele se referea la Prideaux. 

— Fusese abilitat fără rezerve, înţelegi. Nici un fel de 
reticente. Cu toate acestea - o inflexiune ciudată în voce îl făcu 


pe Smiley să-şi îndrepte privirea spre el - cred că s-ar putea 
totuşi să te intereseze. Un zvon vag despre zilele lui la Oxford. 
Ni se poate întâmpla oricăruia dintre noi să o luăm puţin la 
stânga la vârsta aceea. 

— într-adevăr, aşa e! 

Se făcu iar linişte, întreruptă doar de paşii uşori ai lui 
Mendel la etaj. 

— Prideaux şi Haydon erau pe vremea aceea foarte 
apropiaţi, mărturisi Lacon. Nu-mi dădusem seama. 

L-a apucat dintr-o dată graba să plece. îşi înfundă mâna în 
servietă, scoase un plic mare, obişnuit, i-l puse lui Smiley în 
mână şi plecă spre lumea mai mândră de la Whitehall. în ce-l 
priveşte, domnul Barraclough o luă către Hotel Islay, unde reluă 
lectura dosarului „Operaţiunea Martor”. 

Capitolul 26 

A doua zi, pe la ora prânzului, Smiley citise şi dormise 
niţel, citise din nou şi făcuse o baie. Urcând scările din fata 
acelei frumoase case londoneze, se simţi mulţumit pentru că-l 
plăcea pe Sam. 

Casa, din cărămidă de culoare închisă, construită în stil 
georgian, se afla la doi paşi de Grosvenor Square. Se urcau cinci 
trepte, iar la uşă se afla o sonerie de aramă într-o nişă sculptată. 
Uşa neagră era încadrată de coloane. Sună şi, ca şi cum ar fi 
împins uşa, aceasta se deschise pe loc. Intră într-un vestibul 
circular, cu o altă uşă la capătul lui, străjuită de doi bărbaţi 
zdraveni, în haine negre, care puteau să fie prea bine uşieri la 
Catedrala Westminster. Deasupra şemineului de marmură se 
aflau nişte cai în goană, ce puteau să aibă drept autor pe 
Stubbs. Unul dintre cei doi bărbaţi se apropie de el pentru a-i lua 
pardesiul; cel de al doilea, îl conduse la un fel de strană pentru a 
semna în registru. 

— Hebden, murmură Smiley în timp ce scria, dându-şi un 
nume de cod pe care Sam şi-l putea reaminti. Adrian Hebden. 

Cel care îi luă pardesiul, îi repetă numele la un telefon 
interior. 

— Domnul Hebden, domnul Adrian Hebden. 

— Dacă nu vă deranjează, vă rog să aşteptaţi o clipă, 
domnule, spuse bărbatul.de lângă strană. Nu se auzea nici o 
muzică - deşi Smil!ey*;sirflţea că ar fi teehuit să fie - şi nu se 
vedea nici o fântână.-, ./- - 


— De fapt, spuse Smiley, sunt un prieten de-al domnului 
Collins. Dacă domnul Collins este disponibil. Cred chiar că mă 
aşteaptă. 

Individul de lângă telefon murmură: 

— Vă mulţumesc, şi puse receptorul în furcă. îl conduse pe 
Smiley până la uşa din fund şi o deschise. N-a făcut nici un 
zgomot, nici măcar n-a fâşiit pe covorul de mătase. 

— Domnul Collins se află acolo, domnule, şopti el 
respectuos. Băuturile sunt la discreţie. 

Cele trei săli de primire fuseseră unite, păstrând arcade şi 
piloni pentru a da iluzia separării lor, iar pereţii erau lambrisaţi 
în lemn de mahon. în fiecare încăpere se afla câte o masă, a 
treia fiind la aproximativ 20 de metri distanţă. Lămpile luminau 
nişte tablouri de două parale, naturi moarte cu fructe puse în 
rame aurii de mărimi colosale, precum şi postavul verde al 
meselor. Perdelele erau trase, iar mesele erau ocupate cam o 
treime, câte patru sau cinci jucători la fiecare dintre ele, numai 
bărbaţi şi nu se auzea decât clinchetul bilei în ruletă, cel al 
fiselor redistribuite jucătorilor şi murmurul  înfundat al 
crupierilor. 

— Adrian Hebden, spuse Sam Collins, cu o uşoară tresărire 
în glas. A trecut cam mult de când nu ne-am văzut. 

— Bună, Sam, spuse Smiley dând mâna cu el. 

— Hai în bârlogul meu, spuse Sam, făcându-i semn cu 
capul singurului bărbat care se mai afla în cameră, în picioare, o 
matahală de om, hipertensiv, cu o faţă brăzdată de riduri. Tipul 
răspunse, dând la rândul lui din cap. 

— îţi place? întrebă Sam în timp ce traversau coridorul cu 
pereţii drapaţi în mătase roşie. 

— Este de-a dreptul impresionant, spuse Smiley politicos. 

— Asta-i cuvântul, spuse Sam. Impresionant. Asta e. Purta 
un smoching. încăperea era tapetată în pluş, în stil edwardian şi 
avea un birou cu o placă de marmură şi picioare terminate în 
gheare de leu cu bilă, dar era foarte mică şi prost aerisită, 
semănând mai mult, gândi Smiley, cu o cabină de teatru, 
mobilată cu resturi de decoruri. 

— S-ar putea să mă lase mai târziu, să zicem peste un an, 
să bag şi eu ceva bănuţi în treaba asta. Băieţii-s cam duri, dar 
sunt foarte întreprinzători, ştii doar. 

— Nu mă îndoiesc! spuse Smiley. 


— Ca noi, altădată. 

— Aşa-i. 

Era un tip dichisit şi dezinvolt şi avea o mustață neagră, 
tunsă cu grijă. Smiley nu şi l-ar fi putut închipui fără ea. Avea 
probabil 50 de ani. îşi petrecuse o mare parte din viaţă în 
Orient, unde lucraseră odată împreună, într-o operaţiune fulger 
împotriva unui operator radio chinez. începuse să încărunţească, 
dar nu arăta mai mult de 35 de ani. Avea un surâs cald şi aerul 
amabil şi deschis al unui camarad de arme. îşi pusese ambele 
mâini pe masă, ca şi cum ar fi jucat cărţi, şi îl privea pe Smiley 
cu o tandreţe posesivă, care putea să fie părintească, filială sau 
amândouă la un loc. 

— Dacă amicul nostru trece de cinci, spuse el fără să 
înceteze să zâmbească, dă-mi un semn, Harry, fii amabil. Altfel, 
ţine-ţi gura aia mare a ta închisă, că stau la taclale acum cu uri 
rege al petrolului. Vorbea în interfonul de pe biroul său. Cum 
stă? 

— Câştigă trei, spuse o voce bolovănoasă. Smiley ghici că- 
i aparţinea bărbatului cu faţa brăzdată de riduri şi cu 
hipertensiune. 

— Atunci are de pierdut opt, spuse Sam calm. Tine-1 la 
masă, asta-i tot! Fă-1 să pară erou. închise şi zâmbi! Smiley 
zâmbi la rândul său. 

— Să ştii că-i o viaţă bună, îl asigură Sam. Oricum, mai 
bună decât să vinzi maşini de spălat. E uşor” ciudat, desigur, să- 
ți pui smochingul la zece dimineaţa. îmi aduce aminte de 
acoperirea diplomatică. Smiley izbucni în râs. Mă crezi sau nu 
mă crezi, e totuşi o viaţă ordonată, adăugă Sam, pe acelaşi ton. 
Aritmetica ne furnizează tot ajutorul de care avem nevoie. 

— Nici nu mă îndoiesc, spuse Smiley cu cea mai mare 
politeţe şi de această dată. 

— Vrei puţină muzică? 

Era imprimată pe bandă şi venea din plafon. Sam o puse 
atât de tare cât puteau suporta. 

— Ei, şi acum, ce.pot face pentru tine? întrebă Sam 
zâmbind şi mai tare. 

— Vreau să-ţi vorbesc despre noaptea în care a fost 
împuşcat Jim Prideaux. Erai ofiţer de serviciu. 


Sam fuma nişte țigarete maronii care miroseau a trabuc. 
Aprinzându-şi una, aşteptă ca focul să transforme vârful ei în 
jăratic. 

— îţi scrii memoriile, bătrâne? se interesă el. 

— Redeschidem şi noi cazul. 

— Care noi, bătrâne? 

— Eu. Eu şi cu mine, cu Lacon care trage şi cu ministrul 
care munceşte-n dorul lelii. 

— Orice fel de putere corupe, dar cineva trebuie să 
guverneze şi, în cazul de faţă, fratele Lacon, de voie, de nevoie, 
va scormoni până în vârful grămezii. 

— Nu s-a schimbat nimic, spuse Smiley. 

Sam trase gânditor din ţigară. Se auzeau acum melodiile 
lui Noel Coward. 

— E, de fapt, unul din visurile mele, spuse Sam Collins, 
acoperit de zgomot. Să-1 văd pe Percy Alleline trecând pragul 
uşii ăsteia, cu o amărâtă de servietă maronie şi cerând să-şi 
încerce şi el norocul. Să mizeze tot bugetul secret pe roşu şi să 
piardă. 

— Dosarul a fost jumulit, spuse Smiley. Aşa că trebuie 
mers pe la oameni şi întrebaţi ce-şi aduc aminte. în dosar n-a 
mai rămas aproape nimic. 

— Nici nu mă surprinde, spuse Sam. Comandă prin telefon 
nişte sandviciuri. Cu asta mă hrănesc, sandviciuri şi prăjiturele. 
Din ce iese în plus. 

Turna cafeaua în ceşti, când se aprinse luminiţa roşie de 
pe birou. 

— Tipul e ca la venire, spuse vocea bolovănoasă. 

— Atunci dă-i drumul, numără! spuse Sam şi închise, 
începu să povestească simplu, dar precis, aşa cum un bun 
soldat îşi reaminteşte o bătălie, nu ca să câştige sau să piardă, 
ci pur şi simplu ca să-şi amintească. Tocmai se întorsese din 
străinătate, spuse el, după o porţie de trei ani la, Vientiane. S-a 
prezentat la Personal şi şi-a făcut decontul la Diana Dolphin. 
Nimeni nu părea să aibă ceva de gând în privinţa lui, aşa că şi-a 
zis să o şteargă în sudul Franţei, pentru un concediu de o lună, 
când MacFadean, cerberul ăla bătrân care era de fapt valetul 
Stăpânului, 1-a pescuit de pe coridor şi l-a condus direct în 
biroul Stăpânului. 

— Când s-a întâmplat asta exact? întrebă Smiley. 


— 19 octombrie. 

— într-o joi. 

— Da, într-o joi. Mă gândeam să iau avionul spre Nisa luni. 
Erai la Berlin. Voiam să te hrPtt la un pahar, dar mămicile mi-au 
spus că eşti occupe şi când m-am interesat la biroul Deplasări, 
mi-au spus că plecaseşi la Berlin. 

— Da, aşa este, spuse Smiley simplu. Stăpânul mă 
trimisese acolo. 

Ca să mă dea la o parte din drum, ar fi putut el adăuga. 
Rămăsese cu această impresie chiar de atunci. 

— M-am dus să-l vânez pe Bill, dar nici el nu era. Stăpânul 
îl expediase pe undeva, prin nordul ţării, spuse Sam, evitând 
privirea lui Smiley. 

— Să caute potcoave de cai morţi, murmură Smiley. Darel 
s-a întors. 

De data aceasta, Sam îi aruncă o privire scurtă, 
interogativă, lui Smiley, fără să mai adauge nimic în legătură cu 
această călătorie a lui Bill Haydon. 

— Toată Prăvălia părea moartă. Să fiu al naibii dacă nu 
eram gata-gata să iau primul avion şi să mă întorc la Vientiane. 

— Şi încă ce moartă, recunoscu Smiley, gândind: în afară 
de „Operaţiunea Vrăjitoarea”. 

— lar Stăpânul, reluă Sam, parcă dăduse buba rea în el. 
Era înconjurat de o mare de dosare, avea pielea gălbejită şi, 
când vorbea, se întrerupea mereu ca să-şi şteargă fruntea cu o 
batistă. Nici nu mai încerca să-şi facă vânt cu ceva, spuse Sam. 
Nu 1-a felicitat pentru cei trei ani buni petrecuţi pe teren; nici n- 
a făcut vreo aluzie insinuantă la viaţa lui particulară, care era 
încurcată rău pe atunci. l-a spus doar că dorea ca Sam să facă 
de serviciu la'sfârşitul săptămânii în locul lui Mary Masterman. 
Poate Sam să facă schimb cu ea? 

— Sigur că pot s-o fac, i-am răspuns eu. Dacă vreţi să fiu 
ofiţer de serviciu, o să fiu. Mi-a spus că-mi va spune restul 
sâmbătă. între timp, nu trebuie să suflu o vorbă nimănui. Nu 
trebuia să fac nici cea mai mică aluzie, fată de nimeni din 
această clădire, nici măcar că mi-a cerut acest lucru. Avea 
nevoie de unul bun la pupitrul centralei telefonice în cazul în 
care ar fi apărut o criză, dar trebuia să fie cineva de la o unitate 
auxiliară sau cineva ca mine, care lipsise mult timp din sediu. Și 
trebuia să fie unul dintre cei vechi. 


Aşa că s-a dus la Mary Masterman, căreia i-a înşirat că 
avea un mare ghinion, neputând să-l scoată din apartamentul 
său pe actualul'chiriaş, înainte de plecarea lui în concediu luni; 
ce-ar zice dacă ar face de serviciu în locul ei şi nu mai dădea 
banii pe hotel? Prelua serviciul sâmbătă dimineaţă la orele nouă, 
cu o periuţă de dinţi şi şase cutii de bere într-o servietă pe care 
mai erau încă lipite etichete cu palmieri. Geoff Agate fusese pus 
pe listă să-1 schimbe duminică seară. 

Sam insistă din nou asupra atmosferei mormântale care 
domnea în birouri. Altădată, sâmbăta nu se deosebea prea mult 
de celelalte zile, spuse el. Majoritatea secţiilor regionale aveau 
câte un ofiţer de spaţiu care lucra în zilele de la sfârşitul 
săptămânii, altele aveau chiar personal de noapte şi dacă 
dădeai o raită prin crădire rămâneai cu impresia, dincolo de 
câteva mici defecţiuni, că te aflai într-un loc în care activitatea 
mergea din plin. Dar în acea sâmbătă dimineaţă părea că sediul 
fusese evacuat, spuse Sam, ceea ce, într-un fel, după cum avea 
să afle mai târziu, era adevărat. Din ordinul Stăpânului. Doi-trei 
cifrori se speteau de muncă la etajul al doilea, sălile 
radioascultare şi cifru mergeau din plin. Băieţii de acolo lucrau 
oricum de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. în 
rest, spuse Sam, o mare tăcere. A stat pe loc aşteptând să-l 
sune Stăpânul, dar nu s-a întâmplat nimic. A şters-o din birou o 
oră ca să-i sâcâie pe cei de la pază, pe care-i socotea cei mai 
puturoşi cutărică din Prăvălie. Le-a controlat listele de prezenţă 
şi a constatat că două dactilografe şi un ofiţer de spaţiu 
fuseseră puşi prezenţi, deşi lipseau, aşa că i-a făcut raport 
cerberului şef, unul nou, pe nume Mellows. Sfârşi prin a se duce 
sus să vadă dacă Stăpânul se afla acolo. 

— Stătea acolo singur, doar cu MacFadean. Nici mămici, 
nici tu, doar bătrânul Mac, care se afla în treabă dându-i ceai şi 
simpatie. Mă lungesc prea mult? 

— Nu, dă-i înainte, te rog. Toate detaliile pe care ţi le poţi 
aminti. 

— Atunci, Stăpânu' a mai dat alt văl la o parte. O jumătate 
de văl. A spus că cineva îndeplinea o misiune specială pentru el. 
De mare importanţă pentru Serviciu. Şi repeta tot timpul: pentru 
Serviciu. Nu pentru Whitehall, nu pentru salvarea lirei sterline, 
nu de dragul preţului peştelui, ci pentru noi. Chiar atunci când 


totul se va sfârşi, trebuia să nu suflu o vorbă nimănui. Nici chiar 
ţie. Nici lui Bill, nici lui Bland, nimănui. 

— Nici lui Alleline? 

— N-a menţionat nici măcar o dată numele lui Percy. -Nu, 
fu Smiley_de acord, bineînţeles. Spre sfârşit, nu prea mai era în 
stare să-i pronunţe numele. 

— Trebuia să-l consider drept directorul operaţiunilor în 
noaptea aceea, iar eu să ină consider legătura directă între 
Stăpân şi tot ce se întâmpla în restul imobilului. Dacă apărea 
orice, un mesaj, un telefon, oricât de banal ar fi putut să pară, 
trebuia să aştept până nu mai era nimeni primprejur şi să mă 
reped imediat pe scări să-l informez pe Stăpân. Nimeni nu 
trebuia să ştie, nici atunci, nici mai târziu, că Stăpânul era omul 
de la comandă. în nici un caz nu trebuia să-i transmit ceva prin 
telefon sau printr-o notă; până şi interioarele erau tabu. Acesta-i 
adevărul, George, spuse Sam, luând un sanavici. 

— Te cred, spuse Smiley cu multă căldură. 

Dacă trebuiau trimise telegrame în afară, Sam trebuia să 
acţioneze din nou ca legătură a Stăpânului. Nu se aştepta să se 
întâmple cine ştie ce până seara. Chiar şi atunci părea foarte 
„probabil că nu se va întâmpla nimic. în privinţa cerberilor şi a 
celor de teapa lor, aşa cum s-a exprimat Stăpânul, Sam trebuia 
să facă pe dracu-n patru şi să se poarte firesc şi să pară ocupat. 

Convorbirea o dată terminată, Sam se reîntoarse în 
camera ofiţerilor de serviciu, trimise pe cineva după un ziar de 
seară, îşi deschise o cutie de bere, îşi alese o linie directă cu 
exteriorul şi începu să se relaxeze. Se transmitea cursa cu 
obstacole de la Kempton, pe care n-o mai urmărise de ani de 
zile. La începutul serii a mai făcut o inspecţie şi a verificat 
semnalele de alarmă de la etajul unde se aflau arhivele 
generale. Trei din cincisprezece nu funcționau şi, din momentul 
acela, avea să devină, într-adevăr, popular printre paznici. Şi-a 
fiert un ou şi după ce l-a mâncat a urcat la etajul al doilea să-l 
uşureze pe bătrânul Mac de-o liră şi să-i dea o bere. 

— îmi ceruse să pariez o liră pe nu mai ştiu ce mârţoagă 
cu frei picioare stângi. Am stat la taclale cu el vreo zece minute, 
m-am întors în bârlogul meu, am scris câteva scrisori, m-am 
uitat la un film împuţit la televizor, apoi m-am băgat în scutece. 
Primul apel s-a făcut auzit exact în momentul când era să 


adorm. Exact la orele 11,20. Şi telefoanele n-au încetat să sune 
zece ore în şir. Credeam c-o să-mi explodeze pupitrul în faţă. 

— Arcadi pierde cinci, spuse o voce din cutia de pe masă. 

— Scuză-mă, spuse Sam, cu zâmbetul său obişnuit; 
lăsându-l pe Smiley în compania muzicii, o şterse la etaj să 
pună lucrurile la punct. 

Rămas singur, Smiley urmări cum ţigareta maronie a lui 
Sam ardea încet-încet în scrumieră. Aşteptă, Sam nu mai venea 
şi se întrebă dacă n-ar trebui s-o stingă. Fumatul interzis în 
timpul serviciului, se gândi el. Acesta era regulamentul. 

— S-a rezolvat, spuse Sam. 

Primul apel a venit din partea funcţionarului de 
permanenţă la Foreign Office pe direct, spuse Sam. în cursa de 
la Whitehall, puteai spune, Foreign Office-ul câştiga cu un cap. 

— Şeful Agenţiei Reuters de la Londra îl sunase în legătură 
cu nişte împuşcături la Praga. Un spion.englez fusese împuşcat 
mortal de către forţele de securitate ruse, îi vânau posibilii 
complici; era de interes pentru Foreign Office? Funcţionarul de 
serviciu ne comunica acest lucru spre informarea noastră. l-am 
răspuns că părea o aiureală şi am închis telefonul, exact în 
momentul în care Mike Meakin, de la radioascultare a venit să- 
mi spună că emiţătoarele cehe parcă înnebuniseră. Jumătate din 
mesaje erau în cod, dar jumătatea cealaltă erau în clar. Captau 
lară încetare rapoarte trunchiate în legătură cu cineva care a 
fost împuşcat lângă Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţătă. 
Praga sau Bmo abcdefghijkimnopgrstuvwxyzşţăiâ? am întrebat 
eu. Sau amândouă? Doar Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă. l-am spus să continue 
ascultarea şi în momentul acela au început să zbârnâie toate 
cele cinci telefoane. Chiar în momentul când ieşeam din 
cameră, funcţionarul de permanenţă de la Foreign Office a 
revenit pe direct. Tipul de la Reuters dăduse o corectură, 
spunând că în loc de Pfaga trebuie să citim Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăîă. Am închis uşa cu impresia că 
las în urmă un cuib de viespi. în momentul în care am intrat, 
Stăpânul era în picioare în faţa biroului său. Mă auzise urcând 
scările. Că veni vorba: Alleline a pus mochetă pe scările acelea? 

— Nu, spuse Smiley. Era total impasibil. George este ca un 
lăstun, îi spuse Ann o dată lui Hay don în prezenţa sa. îşi reduce 
temperatura corporală până ajunge la temperatura mediului 


înconjurător. In felul acesta nu pierde nici un fel de energie ca 
să se adapteze. 

— Ştii cât era de ager când te privea. S-a uitat la mâinile 
mele să vadă dacă am vreo telegramă pentru el şi mi-aş fi dorit 
să-i fi adus ceva, dar eram cu mâinile goale. „Mă tem că s-a 
stârnit un pic de panică”, i-am spus. l-am rezumat situaţia, s-a 
uitat la ceas, cred că încerca să-şi dea seama ce se va întâmpla, 
dacă totul mersese fără complicaţii prea mari. l-am spus: „Puteţi 
să-mi daţi o explicaţie, cât de cât, vă rog?” S-a aşezat. Nu 
puteam să-! văd prea bine din cauza lămpii aceleia verzi de pe 
biroul său, care răspândea 6 lumină slabă. l-am repetat: „îmi 
sunt necesare nişte explicaţii. Doriţi să dau o dezminţire? De ce 
n-aş chema pe cineva?” Nici un răspuns. Fii atent, nici n-aveam 
pe cine să chem, dar atunci nu ştiam încă. „Am nevoie de nişte 
explicaţii.” Se-auzeau paşi la etajul de jos şi mi-am dat seama 
că operatorii radio încercau să mă găsească. „Doriţi să coborâţi 
şi să rezolvaţi problema chiar dumneavoastră?” am spus eu. Am 
înconjurat biroul, trecând peste dosare, flecare dintre ele 
deschise la altă pagină; ai fi zis că lucrează la o enciclopedie. 
Unele dintre acestea trebuie să fi fost datate de dinainte de 
război. Era aşezat uite-aşa: cu degetele încrucişate, cu buricele 
lipite de frunte, Sam se uita fix la tăblia biroului; cealaltă mână 
se sprijinea cu palma pe masă, de parcă ar fi ţinut ceasul de 
buzunar imaginar al Stăpânului. 

„Spune-i lui MacFadean să-mi aducă un taxi şi apoi să-l 
caute pe Smiley”. „Şi cu operaţiunea ce facem?” am întrebat eu. 
A trebuit să aştept o noapte întreagă să capăt un răspuns. 
„Poate fi dezminţită, mi-a spus el. Amândoi aveau asupra lor 
acte de identitate străine. Nimeni nu putea şti în stadiul acesta 
că sunt britanici.” „Ei vorbesc doar de un singur om.” Apoi am 
spus: „Smiley este la Berlin.” Oricum, asta cred c-am spus. încă 
două minute de tăcere. „Poate să fie oricine. Nu are nici un fel 
de importanţă.” Presupun c-ar fi trebuit să-i plâng de milă, dar, 
în momentul acela, nu eram capabil de prea multă compasiune. 
Mi se pusese copilu-n braţe, iar eu habar n-aveam despre ce era 
vorba. MacFadean nu era prin apropiere şi mi-am zis că 
Stăpânul putea să-şi găsească şi singur un taxi. în momentul în 
care am ajuns la capătul de jos al scării, cred că arătam ca 
Gordon la Khartoum. Băbătia de la radioascultare îmi fâlfâia 
nişte buletine ca nişte fanioane, doi cerberi urlau la mine, 


operatorul radio strângea în mână un teanc întreg de mesaje, 
telefoanele zbârnâiau, nu numai al meu, ci o jumătate de duzină 
de linii directe de la etajul IV. M-am dus direct în camera 
ofițerului de serviciu şi am întrerupt toate liniile, încercând să-mi 
adun mințile. Cum dracu-i zice operatoarei âleia de la 
monitoare, care juca bridge cu Diana Dolphin? 

— Purceii Molly Purceii. 

— Asta e. Ce spunea avea măcar meritul de a fi clar. Radio 
Praga promisese să transmită într-o jumătate de oră un buletin 
de ştiri special. Asta se întâmplase cu un sfert de oră în urmă. 
Buletinul avea să se refere la un act cras de provocare, din 
partea unei puter? occidentale, la o încălcare a suveranităţii 
Cehoslovaciei şi la o jignire adusă oamenilor iubitori de libertate 
din lumea întreagă. In plus, spuse scurt Sam, avea să fie un 
dans de la un cap la altul. Am dat un telefon în Bywater Street, 
desigur, apoi am transmis un mesaj la Berlin, cerându-le să te 
găsească îndată şi să te trimită înapoi cu avionul de ieri. l-am 
dat lui Mellows principalele numere de telefon şi l-am trimis să 
găsească un telefon în afara Prăvăliei şi să pună mâna pe 
oricare dintre grangurii de găsit. Percy îşi petrece în Scoţia 
sfârşitul de săptămână şi lua cina în oraş. Bucătăreasa i-a dat 
numărul lui Mellows, care a sunat acolo şi a vorbit cu gazda. 
Percy tocmai plecase. 

— Scuză-mă, îl întrerupse Smiley. Vrei să zici că ai sunat 
în Bywater Street, de ce? îşi apuca cu degetele buza de sus, 
trăgând de ea ca şi cum ar fi fost diformă, în timp ce privea în 
gol. 

— în cazul în care te-ai fi întors mai devreme de la Berlin, 
spuse Sam. 

— Şi mă întorsesem? -Nu. 

— Păi atunci, cu cine ai vorbit? 

— Cu Ann. 

— Ann este plecată în momentul de faţă, spuse Smiley. 
Poţi să-mi redai cum s-a derulat acea conversaţie? 

— Te-am cerut pe tine şi ea mi-a spus că erai la Berlin. 

— Asta a fost tot? 

— Era un moment de criză, George, spuse Sam, pe un ton 
de avertisment. 


WE 


— Am întrebat-o dacă, nu cumva, prin cine ştie ce noroc, 
nu ştia unde se afla Bill Haydon. Era urgent. Mă gândeam că era 
în concediu, dar ar fi putut să fie pe undeva prin apropiere. 
Cineva mi-a spus odată că erau veri. în plus, el este prietenul 
familiei, după câte am înţeles. 

— Da. Este. Şi ea ce-a spus? 

— Mi-a aruncat un nu arţăgos şi a pus receptorul în furcă, 
îmi cer scuze, George. La război, ca la război. 

— Pe ce ton vorbea? întreM Smiley după ce lăsă aforismul 
să mai plutească puţin între ei. 

— Ţi-am spus: arţăgos. 

Roy se afla la Universitatea din Leeds, să recruteze 
oameni, spuse Sam, aşa că nu era disponibil. 

Intre două apeluri, Sam era asaltat din toate părţile. De 
parcă ar fi invadat el însuşi Cuba. Militarii urlau că tancurile 
cehe făceau manevre de-a lungul graniţei austriece. Băieţii de la 
radioascultare nu-şi mai auzeau nici gândurile, într-atât de mare 
era înghesuiala pe frecvențele din jurul oraşului Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă; ceea ce priveşte Foreign 
Office-ul, funcţionarul de permanenţă trecea în fiecare clipă de 
la fierbinţeală la friguri. Mai întâi Lacon, apoi ministrul însuşi 
lătrau la porţi. La o jumătate de oră după miezul nopţii, am 
intrat în posesia mult promisului buletin de ştiri ceh, e adevărat, 
cu 20 de minute întârziere, dar n-avea nici un fel de importanţă, 
bine că-l aveam. Un spion britanic, pe nume Jim Ellis, călătorind 
cu acte de identitate cehe, false, şi sprijinit de 
contrarevoluţionari cehi, a încercat să răpească un general ceh - 
căruia nu i s-a dezvăluit numele - într-o pădure de lângă Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă şi să-l treacă în mod 
clandestin peste graniţa cu Austria. Ellis a fost împuşcat, dar nu 
s-a menţionat c-ar fi fost ucis; alte arestări erau iminente. L-am 
căutat pe Ellis în indexul numelor conspirative şi-am descoperit 
că era Jim Prideaux. Şi atunci mi-a trecut prin minte, probabil 
aşa cum gândise şi Stăpânul: dacă Jim este împuşcat şi are 
asupra lui documente cehe, cum dracu' îi ştiu ei numele 
conspirativ şi cum de ştiu că e britanic? Apăru şi Bill Haydon, alb 
ca varul. Văzuse ştirea pe telexul de la clubul său. S-a întors din 
drum imediat şi a venit la Prăvălie. 

— La ce oră, exact, s-a întâmplat asta? întrebă Smiley, 
încruntându-şi uşor sprâncenele. Trebuie că era destul de târziu. 


Sam părea că dorea să-i relateze lucrurile mai pe înţeles. 

— Unu şi un sfert, spuse el, 

— Cam târziu să mai citeşti telexurile la club, nu-i aşa?! 

— E o lume pe care n-o ştiu, bătrâne. 

— Savile, parc-aşa-i zfce clubului la care se duce Bill? 

— Habar n-am, răspunse Sam cu încăpățânare. Mai bău un 
pic de cafea. Era o încântare să te uiţi la el, asta-i tot ce p 
spune. Ziceam că-i mai curând un fantezist, dar nu în seard 
aceea, crede-mă. De acord, era zguduit. Cine n-ar fi fost? A 
ajuns la Prăvălie ştiind că a fost un schimb al dracului de focuri 
şi cam asta a fost tot. Dar când i-am spus că cel împuşcat era 
Jim, s-a uitat la mine ca un nebun. Credeam că sare la mine să 
mă strângă de gât. „împuşcat. împuşcat cum? împuşcat 
mortal?” l-am băgat în mână buletinele şi le-a înghiţit unul după 
altul. 

— N-ar fi trebuit să ştie deja din telexuri? întrebă Smiley 
cu voce scăzută. Credeam că ştirea se aflase peste tot în 
momentul acela: Ellis împuşcat. Cap de ştiri, nu-i aşa? 

— Depinde ce buletin de ştiri a văzut, presupun, spuse, 
Sam ridicând din umeri. Oricum, s-a instalat la pupitru şi, spre 
dimineaţă, strânse toate informaţiile disponibile şi reuşise 
aproape să calmeze spiritele. A comunicat celor de la Foreign 
Office să stea liniştiţi şi să aştepte. A pus mâna pe Toby 
Esterhase şi 1-a trimis să adune o pereche de agenţi cehi, 
studenţi la Facultatea de Ştiinţe Economice din Londra. Bill îi 
lăsase să se joace de-a spionii până atunci, avea de gând să-i 
întoarcă şi să-i expedieze apoi în Cehoslovacia. Băieţii lui Toby 
le-au dat una în cap şi i-au băgat la răcoare la Sarratt. Apoi, Bill 
1-a sunat pe şeful rezidenţei cehe de la Londra şi i-a vorbit pe 
un ton de sergent major: 1-a ameninţat că-l lasă în izmene, să- 
1 ştie lumea toată, şi să ajungă de râsul tuturor colegilor, dacă 
se atingea cineva măcar de un fir de păr al lui Jim Prideatix. îi 
cerii să transmită acest lucru şefilor săi. Aveam impresia că asist 
la un accident de circulaţie şi că Bill era singurul medic aflat la 
fata locului. A dat telefon unuia dintre contactele sale din presă 
şi i-a povestit, cu titlu absolut confidenţial, că Ellis era un 
mercenar ceh în solda americanilor; putea folosi informaţia fără 
să citeze sursa. Ştirea a intrat în ediţiile de seară. De îndată ce i- 
a fost posibil, a şters-o până la Jim acasă, să se asigure că 
acesta nu lăsase în urma lui nimic de care s-ar putea agăța un 


ziarist, dacă exista vreunul suficient de deştept încât să facă 
legătura între Ellis şi Jim Prideaux. Cred că a făcut o curăţenie la 
sânge. Inclusiv în ce priveşte familia. 

— Nu există nici un fel de familie, spuse Smiley. în afară 
de Bill, presupun, adăugă el, cu jumătate de gură. 

Sam reluă: 

— La orele opt a sosit Percy Alleline; cerşise un avion 
special de la Aviaţie. Era numai un zâmbet. Nu cred că s-a 
comportat foarte inteligent, dată fiind starea de spirit a lui Bill, 
dar asta e. Voia să ştie de ce sunt de serviciu, aşa că i-am plasat 
aceeaşi poveste pe care i-am debitat-o lui Mary Masterman: n- 
aveam unde să dorm. Mi-a folosit telefonul ca să-şi aranjeze o 
întâlnire cu ministrul şi mai vorbea încă în momentul în care a 
apărut Roy Bland, nebun de furie şi pe jumătate matol, dorind 
să ştie cine dracu-i face nasoale în grădina lui, acuzându-mă de 
fapt pe mine. l-am spus: „Isuse, omule, da' cu bătrânu' Jim cum 
rămâne? Ai putea să-i plângi un pic de milă, cât mai eşti în 
treaba asta.” Roy este încă un hămesit şi-i plac mai mult viii 
decât morţii. l-am predat pupitrul cu toată dragostea mea şi am 
coborât la Savoy să-mi iau micul dejun şi să citesc ziarele de 
duminică. N-am găsit nimic altceva, în ele, decât comunicatele 
transmise de Radio Praga şi o dezminţire făcută în silă de către 
Foreign Office. 

Smiley spuse în sfârşit: 

— Te-ai dus-în sudul Franţei după aia? 

— Pentru două luni încântătoare. 

— Te-a mai chestionat cineva după aceea... în legătură cu 
Stăpânul, de exemplu? 

— Nu, până la întoarcerea mea. îţi făcuseră vânt atunci, 
iar Stăpânul era în spital, bolnav. Vocea lui Sam se îngroşă 
puţin. N-a făcut vreo prostie, sper? 

— S-a prăpădit doar. Ce s-a întâmplat? 

— Percy făcea pe şeful, m-a convocat şi sl vrut să ştie de 
ce am făcut de serviciu în locul lui Masterman şi ce-am vorbit cu 
Stăpânul. Ara ţinut-o una şi bună pe povestea mea, iar Percy m- 
a făcut mincinos. 

— Şi atunci pentru ce ţi-au dat paşaportul? Pentru 
minciună? 

— Pentru alcoolism. Cerberii şi-au făcut şi ei damblaua. Au 
numărat cinci cutii goale de bere în coşul de gunoi din camera 


ofițerului de serviciu şi au făcut raport supraveghetorilor. Exista 
ordinul clar: fără pileală în incintă. Când au considerat 
momentul potrivit, o comisie de disciplină m-a găsit vinovat de a 
fi dat foc Arsenalului Majestății Sale, aşa că m-am lipit de 
cartofori. Cu tine ce s-a întâmplat? 

— Cam tot aşa. Se pare că n-am reuşit să-i conving că nu 
eram implicat. 

— în orice caz, dacă-i vrei gâtul vreunuia, spuse Sam în 
timp ce-l conducea discret spre o uşă care dădea într-o 
încântătoare fundătură, bagă-mi un fir. Smiley era cufundat în 
gânduri. Şi dacă vrei vreodată să faci ceva bani de buzunar, 
continuă Sam, adu-i pe câţiva dintre prietenii ăia încliftaţi ai lui 
Ann. 

— Ascultă Sam. In noaptea aceea Bill făcea dragoste cu 
Ann. Nu, nu, fii atent. Ai sunat-o, ţi-a spus că Bill nu era acolo. 
Nici n-a apucat bine să pună receptorul în furcă, şi i-a şi făcut 
vânt din pat lui Bill, care a apărut o oră mai târziu la Prăvălie, 
ştiind că s-a tras în Cehoslovacia. Dacă mi-ai relata fără mănuşi 
ce s-a întâmplat, nu-i aşa că asta mi-ai spune? 

— în mare, da. 

— Dar tu nu i-ai spus nimic lui Ann despre Cehoslovacia, 
când i-ai telefonat... 

— S-a oprit pe la club, în drum spre Prăvălie. 

— Dacă era deschis. Foarte bine: atunci, de ce nu ştia că 
Jim Prideaux fusese împuşcat? 

În lumina zilei, Sam arăta pentru o clipă mai bătrân, cu 
toate că zâmbetul nu-i dispărea de pe fată. Parcă vroia să mai 
spună ceva, dar se răzgândi. Furios, apoi decepţionat şi, în fine, 
impasibil. 

— Hai, la revedere, spuse el. Bagă de seamă, spuse el, şi 
se retrase spre noaptea nesfârşită a carierei pe care şi-o 
alesese. 

Capitolul 27 

în dimineaţa aceea, când Smiley plecase dinisley spre 
Grosvenor Square, străzile erau inundate de lumina orbitoare a 
soarelui, iar cerul era albastru. Acum însă, aflat la volanul 
Roverului de închiriat, trecând pe lângă fațadele neatrăgătoare 
de pe Edgware Road, constată că vântul nu mai bătea şi că 
cerul se înnorase a ploaie, tot ceea ce mai rămăsese din soare 
fiind câteva raze roşietice care întârziau pe caldarâm. A parcat 


pe St. John's Wood Road, în curtea unui bloc turn, construit de 
curând, cu o copertină de sticlă, dar el nu intră pe acolo. Trecu 
pe lângă o sculptură imensă, reprezentând, aşa cum i se păru 
lui, nimic mai mult decât un talmeş-balmeş cosmic, şi îşi croi 
drum prin ploaia măruntă şi rece, până la o scară exterioară, 
care ducea la subsol şi avea o plăcuţă: „leşire”. Până la primul 
nivel al subsolului, treptele erau mozaicate, iar balustrada era 
din lemn de tec african. Dincolo de acest punct, generozitatea 
antreprenorului  încetase. Cimentul ordinar înlocuia luxul 
dinainte şi o duhoare de gunoaie neridicate făcea aerul de 
nerespirat. Mişcările lui Smiley erau mai curând ale unui om 
prudent, decât ale unui om care se furişează. Când a ajuns la 
usa de fier, s-a oprit o clipă înainte de a pune ambele mâini pe 
clanţa mare şi a tras aer în piept, ca şi cum s-ar fi pregătit 
pentru o grea încercare. Uşa s-a crăpat cam vreo 30 de 
centimetri şi s-a oprit făcând un zgomot surd, urmat de un 
strigăt de furie, care se auzi de câteva ori, precum ecoul unui 
țipăt într-un bazin de înot acoperit. 

— Alo, de ce nu uiţi la intrare? 

Smiley se strecură prin deschizătură. Uşa se oprise în bara 
de protecţie a unei limuzine strălucitoare, dar Smiley nu se uita 
la maşină. în rundul garajului, într-o boxă, doi bărbaţi în 
salopete spălau cu furtunul un RollsRoyce. Amândoi se uitau 
spre el. 

— De ce nu vii parte dincolo? întrebă aceeaşi voce 
furioasă. Tu locatar aici? De ce tu nu foloseşte lift de locatari? 
Scara de incendiu. 

Nu-ţi puteai da seama care dintre ei doi vorbea, dar 
oricare ar fi fost, o făcea cu un puternic accent slav. Lumina din 
boxă se afla în spatele lor. Cel scund ţinea furtunul. Smiley 
înainta, având grijă, să nu se apropie de ei cu mâinile ' în 
buzunare. Cel cu furtunul se întoarse la lucru, dar lunganul 
rămase să-l urmărească prin penumbră. Era îmbrăcat într-o 
salopetă albă şi-şi ridicase vârfurile gulerului, ceea ce-i dădea 
un aer de şmecher. Părul negru şi des era dat spre spate. 

— Trebuie să recunosc că nu sunt locatar, spuse Smiley. 
Mă întreb dacă n-aş putea să vorbesc cu cineva pentru a închiria 
un loc de parcare. Mă numesc Carmichael, adăugă el cu glas 
mai ridicat. Am cumpărat un apartament ceva mai sus de-aici. 


Făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să le arate o carte de 
vizită, ca şi cum documentele ar fi pledat mai bine în favoarea 
sa decât modesta sa înfăţişare. Plătesc în avans, i omise el. Aş 
putea semna şi un contract. Orice este necesar. Nu-i nici o 
problemă. Ţin însă, fireşte, ca totul să se iacă legal. Pot oferi 
referinţe, pot vărsa banii într-un cont, orice este rezonabil. Atâta 
vreme cât este legal. E vorba de un Rover. Unu! nou. N-aş vrea 
să fac nimic pe la spatele Companiei, pentru că nu-mi stă-n fire, 
dar voi face orice i'tceva care mi s-ar părea rezonabil. Aş fi putut 
prea bine să:obor cu ea până aici, dar n-aveam cum să ştiu dacă 
se poate Sau nu. Apoi, pe cinstea mea, ştiu că pare stupid ce 
spun, dar,m mi-a plăcut cum arăta rampa. Ştiţi, maşina e atât 
de nouă, mă-nţelegeţi... 

În tot timpul acestei interminabile declaraţii de intenţii, pe 
care o debită cu un aer aferat, Smiley rămase în fasciculul de 
lumină ce venea de la o lampă atârnată de grindă. Ziceai că e 
unul care nu ştie decât să se milogească, o figură jalnică, uşor 
de observat în spaţiul deschis în care se plasase. Atitudinea sa a 
avut efectul dorit. Părăsind boxa, tipul în alb se îndreptă cu paşi 
mari spre o cabină de sticlă, improvizată între doi stâlpi metalici, 
şi-i făcu semn lui Smiley din capul său frumos să-l urmeze. în 
mers, îşi scoase mănuşile. Erau de piele, cusute de mână şi 
foarte scumpe. 

— Ascultă, bagi seama cum deschide uşa, spuse el pe 
acelaşi ton ridicat. Dacă vrei intri, vezi, foloseşti ascensorul, că 
dacă nu, dai două lire. Foloseşti lift. Nu face necazuri. 

— Max, trebuie să-ţi vorbesc, spuse Smiley îndată ce 
intrară în cabină. Singur. Nu aici. 

Max era un tip spătos şi puternic, cu o faţă de băieţel 
palid, dar cu o piele brăzdată de riduri ca aceea a unui om 
bătrân. Era frumos şi avea nişte ochi în care nu puteai citi nimic. 
întreaga sa făptură degaja o linişte de mormânt. 

— Acum? Vrei vorbim acum? 

— în maşină. Am una afară. Dacă urci până în capul 
rampei, dai direct în ea. 

Făcându-şi mâna pâlnie, Max urlă ceva spre capătul 
garajului. Era cu o jumătate de cap mai înalt decât Smiley şi 
zbiera ca un tambur major. Smiley n-a înţeles o vorbă. Probabil 
că era în cehă. Nu s-a auzit nici un răspuns, dar Max începuse 
să-şi descheie nasturii salopetei. 


— E-n legătură cu Jim Prideaux, spuse Smiley. 

— Desigur, răspunse Max. 

Au mers până la Hampstead şi au rămas în Roverul 
strălucitor, privind copiii cum spărgeau gheaţa pe he-leşteu. 
Ploaia încetase, în sfârşit; poate pentru că era atât de frig. 

Când părăsea garajul, Max purta un costum albastru şi o 
cămaşă albastră; cravata era şi ea albastră, dar avea un ton 
diferit de acela al costumului şi cămăşii; fusese aleasă cu grijă şi 
umblase mult până găsise nuanţa aceasta. Avea câteva inele pe 
degete şi purta cizme de aviator, cu fermoar într-o parte. 

— Nu mai sunt la Prăvălie. Ti s-a spus? întrebă Smiley. 
Max ridică din umeri. Credeam că ţi s-a spus, adăugă Smiley. 

Max stătea bat. Nu se lăsase pe spătar, era prea mândru 
ca s-o facă. Nu se uita la Smiley. Se uita fix spre heleşteu şi la 
copiii care se jucau, dându-se pe gheaţă printre trestii. 

— Aştia nu spun mie nimic, zise el. 

— Am fost pus pe liber, spuse Smiley. Presupun că 
aproape în acelaşi timp cu tine. 

Max păru că se întinde uşor, apoi se lăsă din nou în scaun. 

— Păcat, George. Ce făcut: furat bani? 

— Nu vreau să ne afle ăia, Max. 

— Tu pe cont propriu, eu.pe cont propriu, spuse Max, 
oferindu-i dintr-o tabacheră de aur o ţigară pe care acesta o 
refuză, 

— Vreau să aud ce s-a-ntâmplat, continuă Smiley. Voiam 
să aflu încă înainte de a mă fi măturat ei, dar n-am mai avut 
timp să descopăr. 

— D-aia dat ei la tine cu picioru'? 

— Probabil. 

— Nu ştii lucruri aşa multe, este? spuse Max, privind 
nepăsător spre puşti. 

Smiley vorbea foarte simplu, urmărind fără încetare faţa 
lui Max, ca să-şi dea seama dacă acesta înţelegea sau nu. Ar fi 
putut să vorbească în germană, dar Max n-ar fi acceptat nici în 
ruptul capului, o ştia. Aşa că îi vorbea englezeşte şi urmărea 
expresia feţei lui Max. 

— Eu nu ştiu nimic, Max. N-am avut nici un amestec în 
treaba asta. Eram la Berlin când s-a-ntâmplat şi habar n-aveam 
ce se punea la cale şi în ce condiţii. Mi-au telegrafiat, dar, când 
am sosit la Londra, era prea târziu. 


— Se punea la cale, repetă Max. Apăi ştiu că s-a pus ceva 
la cale. Bărbia şi obrajii i s-au umplut brusc de riduri, şi-a mijit 
ochii şi nu ştiai dacă se strâmbă sau zâmbeşte. Acum tu ai 
mulţime de timp, nu-i aşa, George? Isuse, dar ştiu că a fosta 
dracului punere la cale. 

— Jim avea de îndeplinit o misiune specială. Te-a cerut pe 
tine. 

— Bineînţeles. Jim cere Max să facă pe guvernanta. 

— Cum te-a contactat? A venit el la Acton să-l găsească 
pe Toby Esterhase şi să-i spună: Toby, îl vreau pe Max? Cum a 
făcut? 

Mâinile lui Max se sprijineau pe genunchi. Erau fine şi 
îngrijite, cu excepţia încheieturilor, care erau noduroase. La 
auzul numelui de Esterhase, îşi adună palmele căuş, ca şi cum 
ar fi prins un fluture. 

— Şi ce naiba contează? întrebă Max. 

— Ei, tu spune ce s-a întâmplat. 

— Pe cont propriu, spuse Max. Jim cont propriu, eu cont 
propriu. Ca acum. 

— Hai, spuse Smiley, te rog. 

Max se apucă să povestească ca şi cum era vorba despre 
o încurcătură ca multe altele; de familie, de afaceri sau de 
dragoste. Era într-o luni seară, pe la mijlocul lui octombrie. Da, 
era pe 16... Era o perioadă de mucezeală, nu fusese în 
străinătate de săptămâni întregi şi se săturase până-n gât. îşi 
petrecea toată ziua în acţiuni de recunoaştere asupra unei case 
din Bloomsbury, unde se presupunea că locuia o pereche de 
studenţi chinezi; băieţii lui Esterhase intenționau să monteze o 
spargere în apartamentul lor. Era pe punctul de a se întoarce la 
Spălătoria de la Acton pentru a-şi redacta raportul, când Jim 1-a 
abordat în plină stradă, după schema unei întâlniri 
întâmplătoare. L-a luat şi 1-a dus cu maşina până la Crystal 
Palace, unde au rămas să vorbească în maşină, ca acum, doar 
că vorbeau ceheşte. Jim i-a spus că era vorba de o misiune 
specială, ceva atât de mare, atât de secret, că nimeni de la 
Prăvălie, nici chiar Toby Esterhase, n-avea dreptul să ştie ce se 
întâmpla. Venea chiar din vârful pomului şi era a dracului de 
grea. Il interesa pe Max? 

— Eu spus: Sigur, Jim. Max interesat. Apoi el cere la mine: 
la-ţi concediu. Tu duci la Toby şi spui: Toby, mama bolnavă, la 


mine trebuie concediu. Eu nu are mamă. Sigur, am spus eu, iau 
concediu. Cât lung, te rog, Jim? Totul nu trebuia să ţină mai mult 
de un sfârşit de săptămână, a spus Jim. Trebuiau să fie acolo 
sâmbătă şi să plece duminică. Apoi îl întrebă pe Max dacă avea 
ceva acte de identitate valabile: cel mai bine ar fi să fie 
austriece, de mic comerciant şi să aibă şi permisul de conducere 
corespunzător. Dacă Max n-are nimic la îndemână la Acton, Jim 
o să-i aranjeze ceva la Brixton. 

— Sigur, am spus eu. Am Hartmann, Rudi, din Linz, 
emigrant sudet. 

Aşa că Max i-a vândut lui Toby o poveste despre o 
încurcătură cu o fată la Bradford, iar Toby i-a ţinut lui Max o 
predică de zece minute despre obiceiurile englezeşti privind 
relaţiile dintre sexe. Joi, Jim şi Max s-au întâlnit într-o casă 
conspirativă, pe care o aveau vânătorii de scalpuri pe vremea 
aceea, o adevărată ruină, din Lambeth. Jim adusese cheile. O 
chestie de trei zile, repetă Jim, o întâlnire clandestină în 
apropiere de Bmo abcdefghijkimnopgrstuvwxyzşţăiă. Jim avea o 
hartă mare şi s-au pus s-o studieze. Jim va călători ca cetăţean 
ceh, iar Max va face pe austriacul. Vor ajunge la Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăîă pe căi diferite. Jim va zbura 
de la Paris la Praga şi va călători în continuare cu trenul. Nu 
menţionase ce fel de documente va avea, dar Max presupunea 
că sunt ceheşti, întrucât Jim, după cum văzuse Max, le mai 
folosise şi altădată. Max era Hartmann, Rudi, comerciant de 
sticlărie şi de plăci refractare. Urma să treacă frontiera austriacă 
cu o utilitară, în apropiere de Mikulov, apoi să se îndrepte spre 
nord, către Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţătă, având 
suficient timp la dispoziţie să ajungă la întâlnire la orele şase şi 
jumătate, sâmbătă” seara, pe o străduţă lăturalnică, lângă 
terenul de fotbal. în seara aceea, la şapte, începea un meci 
important. Jim se va lăsa antrenat de mulţime până la străduţa 
lăturalnică, apoi se va urca în utilitară' Au convenit asupra 
orelor, asupra întâlnirilor de salvare şi asupra situaţiilor 
neprevăzute care pot interveni de obicei. De altfel, spuse Max, 
fiecare îi ştia stilul celuilalt pe dinafară. 

O dată ieşiţi din Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţătă, 
urmau să călătorească împreună pe drumul de Bivolice până la 
Krtiny, apoi să o ia la est, spre Racice. Undeva, pe drumul spre 
Racice aveau să dea de o maşină neagră, mai mult ca probabil 


un Fiat, parcată pe partea stângă a drumului. Primele două cifre 
ale numărului de înmatriculare vor fi 99. Şoferul va citi un ziar. 
Vor opri, Max va trece drumul şi va întreba dacă era totul în 
regulă. Tipul îi va răspunde că medicul îi interzisese să conducă 
mai mult de trei ore în şir. Max îi va răspunde că, într-adevăr, 
drumurile lungi erau obositoare pentru inimă. Şoferul le va arăta 
unde să parcheze utilitara şi-i va lua cu propria lui maşină să-i 
ducă la întâlnire. 

— Pe cine trebuia să întâlniți, Max? Jim ţi-a spus şi asta? 

Nu, asta era tot ce-i spusese Jim. 

Până la Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţătă, continuă 
Max, lucrurile au mers aproape aşa cum fusese prevăzut. De la 
ieşirea din Mikulov au fost urmăriţi, pentru un timp, de doi 
motociclişti civili, care se schimbau între ei la fiecare zece 
minute, dar a pus aceasta pe seama numărului său austriac şi 
nu i-a mai dat importanţă. Au ajuns uşor la Bmo 
abcdefghijkimnopqarstuvwxyzşţătă pe la jumătatea după-amiezii 
şi, ca să-şi facă numărul complet, şi-a reţinut o cameră la un 
hotel şi a băut vreo două-trei cafele la restaurant. Un ciripitor 1- 
a agăţat şi Max i-a vorbit despre vicisitudinile comerţului cu 
sticlărie şi despre o fată din Linz care a şters-o cu un american. 
Jim n-a venit la prima întâlnire, dar a sosit la cea de salvare cu o 
oră mai târziu. Max a presupus, la început, că trenul a avut 
întârziere, dar Jim n-a spus decât „am condus încet” şi, atunci, 
şi-a dat seama că ceva era în neregulă. 

Aşa va trebui să lucrăm, spuse Jim. S-a făcut o schimbare 
în plan. Max va rămâne total în afara operaţiunilor. Urma să-l 
lase pe Jim în apropierea locului întâlnirii şi apoi să se întoarcă la 
Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă şi să stea acolo până 
luni de dimineaţă. Nu trebuia să ia contact cu niciunul din cei 
care făceau parte din reţeaua Prăvăliei. Nimeni din reţeaua 
Supărare. Nimeni din reţeaua Platon şi, mai ales, nici un contact 
cu rezidenta de la Praga. Dacă Jim nu apărea la hotel, la orele 
opt, luni de dimineaţă, Max trebuia să o şteargă cum putea. 
Dacă Jim reapărea, misiunea lui Max era să-i transmită un mesaj 
Stăpânului din partea lui Jim; mesajul putea să fie foarte simplu. 
Fie şi doar un singur cuvânt. Ajuns la Londra, trebuia să-l caute 
pe Stăpân personal, să stabilească o întâlnire, prin intermediul 
bătrânului MacFadean, şi să-i predea mesajul, era clar? Dacă Jim 


nu apărea, Max trebuia să reia viaţa de acolo de unde o lăsase 
şi să nege tot, atât înăuntru, cât şi în afara Prăvăliei. 

— Ţi-a spus Jim de ce se schimbase planul? 

— Jim era îngrijorat. 

— I se întâmplase ceva pe parcurs? 

— Poate. l-am spus lui Jim: Ascultă, Jim, află că eu vin cu 
tine. Fac eu pe guvernanta, conduc maşina în locul tău, trag 
pentru tine, ce dracu'. Jim înfuriat teribil, înţelegi? 

—. înţeleg, spuse Smiley. 

Au mers în continuare cu maşina pe drumul spre Racice şi 
au descoperit maşina parcată cu farurile stinse, în faţa unui 
drum de ţară. Un Fiat negru cu număr mineralogic începând cu 
99. Max opri utilitara şi Jim se dădu jos. în timp ce Jim se 
îndrepta către Fiat, şoferul întredeschise portiera pentru a face 
să se aprindă lumina în interiorul maşinii. Avea un ziar deschis, 
pus în faţa lui pe volan. 

— Ai putut să-i vezi faţa? 

— Era în umbră. 

Max a aşteptat - probabil că schimbau parolele - şi Jim a 
intrat în maşină, care s-a îndepărtat imediat pe drumul de tară 
cu farurile în continuare stinse. Max s-a întors la Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă. Stătea la o masă, cu un 
şnaps în faţa lui la restaurant, când, deodată, a început să 
vuiască întregul oraş. A crezut la început că zgomotul venea de 
la stadion. Apoi şi-a dat seama că, de fapt, erau camioane, un 
convoi întreg trecând în viteză pe drum. A întrebat-o pe 
chelneriţa ce se întâmpla, iar ea i-a spus că avusese loc un 
schimb de focuri în pădure, din cauza contrarevoluţionarilor. leşi 
afară din restaurant, se îndreptă spre autoutilitară, dădu drumul 
la radio şi prinse buletinul de ştiri transmis de Praga. Era pentru 
prima oară că auzea vorbindu-se despre un general. A presupus 
că erau baraje de poliţie peste tot şi, oricum, potrivit 
instrucţiunilor lui Jim, trebuia să se încuie în hotel până luni 
dimineaţa. 

— Poate trimite mie Jim un mesaj. Poate vine să vadă pe 
mine vreun tip din rezistenţă. 

— Cu acel unic cuvânt, spuse Smiley liniştit. 

— Da, desigur. 

— Nu ţi-a spus cam ce cuvânt era? 


— Tu nebun, spuse Max. Era ori o afirmaţie, ori o 
întrebare. 

— Un cuvânt ceh, un cuvânt englez sau un cuvânt 
german? 

— N-a venit nimeni, spuse Max, fără să se mai obosească 
să răspundă la nebuniile astea. 

Luni şi-a ars paşaportul cu care intrase, a schimbat 
numerele de înmatriculare la autoutilitară şi a recurs la 
acoperirea sa vest-germană. în loc s-o ia spre sud, a rulat spre 
sud-vest, a părăsit camioneta într-un şanţ şi a trecut frontiera cu 
autobuzul, îndreptându-se spre Freistadt, pentru că acesta era 
cel mai sigur drum pe care-l ştia el. La Freistadt bău un păhărel 
şi-şi petrecu noaptea cu o fată, pentru că se simţea ca vai de 
lume şi furios şi avea nevoie să-şi tragă sufletul. A ajuns la 
Londra marţi noaptea şi, în ciuda ordinelor lui Jim, s-a gândit c- 
ar fi mai bine să încerce să-l contacteze pe Stăpân. 

— A fost al dracului de dificil, remarcă el. 

A încercat la telefon, dar n-ajungea decât până la mămici. 
MacFadean lipsea şi el. S-a gândit să scrie, dar şi-a amintit că 
Jim îi spusese că nimeni de la Prăvălie nu trebuia să ştie. A decis 
că dacă ar scrie ar fi prea periculos. La Spălătoria de la Acton 
umbla vorba că Stăpânul era bolnav. A încercat să afle la ce 
spital era internat, dar n -a reuşit. 

— Aia de la Spălătorie păreau să ştie unde fuseseşi? 

— Mă întrebam şi eu. 

Continua să se mai întrebe în momentul în care 
supraveghetorii au trimis după el şi i-au cerut să-i vadă 
paşaportul pe numele Rudi Hartmann. Max le-a spus că-l 
pierduse, ceea ce, la urma urmelor, era foarte aproape de 
adevăr. De ce nu raportase pierderea acestuia? Habar n-am. 
Când s-a produs pierderea? Nu ştia. Când 1-a văzut ultima oară 
pe Jim Prideaux? Nu-şi putea aminti. A fost expediat la Grădiniţa 
de la Sarratt, dar Max s-a simţit în culmea furiei şi, după două- 
trei zile, anchetatorii fie s-au plictisit de el, fie li s-a cerut să se 
oprească. 

— Eu întors la Spălătoria de la Acton. Toby Esterhase dă la 
mine o sută de lire şi spune la mine să mă duc la dracu'. 

S-a auzit o explozie de bucurie, făcând înconjurul 
heleşteului. Doi dintre băieţi scufundaseră o bucată mare de 
gheaţă, iar apa bolborosea acum prin copcă. 


— Max, ce s-a întâmplat cu Jim? 

— Ce dracu' să se-ntâmple? 

— Mai auzi şi tu tot felul de chestii. Circulă vorba printre 
cei din emigrație. Ce s-a întâmplat cu el? Cine 1-a dres, cum 1-a 
răscumpărat Bill Haydon? 

— Emigranţii nu mai vorbeşte cu Max. 

— Dar ai auzit, nu-i aşa? 

De data aceasta, mâinile sale albe au fost acelea care au 
grăit. Smiley văzu degetele acelea răşchirate, cinci la o mână şi 
trei la cealaltă, şi simţi din nou că-1 cuprinde răul acela, înainte 
ca Max să vorbească. 

— Deci, împuşcă Jim pe la spate. Poate Jim fugea, ce 
dracu'? Ei pus Jim în închisoare. Asta nu lucru prea bun pentru 
Jim. Nici pentru prietenii mei. Nu bun deloc. începu să numere. 
Pribyl, spuse el atingându-şi degetul mare. Bukova Mirek. 
Fratele de la nevasta lui Pribyl. Atinse un alt deget. Şi nevasta la 
Pribyl. Al treilea. Kolin Jiri şi sora lui, morţi şi ei. Aceasta era 
reţeaua „Supărare”. Schimbă mâna. După reţeaua „Supărare”, 
venea rândul reţelei „Platon”: avocatul Rabotin, colonelul 
Landkron şi dactilografele Eva Krieglova şi Hanka Bilova. Morți şi 
ei. Al dracului de mare preţ, George. Aproape îşi vâri degetele 
îngrijite în ochii lui Smiley. Este un preţ al dracului de mare 
pentru un englez cu un glonţ în spate. începuse să se ambaleze. 
De ce preocupi toate astea, George. Prăvălia nu bună pentru 
Cehoslovacia. Aliaţii nu buni pentru Cehoslovacia. Niciodată 
bogat nu scoate sărac din închisoare. Vrei să ştii o istorie? Cum 
spuneţi voi la „Mărchen”, te*rog, George? 

— Basme, răspunse Smiley. 

— Bine, atunci nu mai spune tu la mine basm nenorocit 
cum englezii salvat Cehoslovacia, gata? 

— Poate că nu era Jim, spuse Smiley după o lungă tăcere. 
Poate că era altcineva care a aruncat în aer reţeaua. Dar nu Jim. 

Max deschidea deja portiera. 

— Mai contează? întrebă el. 

— Max, spuse Smiley. 

— Nu fie teamă, George, n-am cui să te vând. E bine? 

— E bine. 

Nemişcat în maşină, Smiley îl urmări cum cheamă un taxi, 
pocnind din degete, aşa cum îi faci unui chelner. Dădu adresa 
fără să se obosească să se uite la şofer, ţeapăn din nou în 


scaun, privind drept în faţa sa, ca un membru al Casei regale 
care ignoră gloata. 

In timp ce taxiul dispărea, inspectorul Mendel se ridică 
încet de pe bancă, îşi împături ziarul şi se îndreptă spre Rover. 

— Calea-i liberă, spuse el. Nimic la spate, nimic pe 
conştiinţa ta. 

Smiley, care nu era chiar atât de sigur, îi dădu cheile de la 
maşină şi se îndreptă spre staţia de autobuz, traversând întâi 
strada ca s-o ia spre vest. 

Capitolul 28 

Destinația sa era Fleet Street, un soi de cramă, la parter, 
plină cu butoaie de vin. în alte cartiere, ora trei şi jumătate 
putea fi considerată destul de înaintată pentru un aperitiv, dar, 
când Smiley împinse uşa cu delicateţe, vreo 12 figuri, greu de 
desluşit în semiîntuneric, îşi întoarseră privirile spre el de la bar. 
La o masă din colt, tot atât de ştearsă ca şi arcadele din plastic 
sau muschetele false agăţate pe perete, se afla Jerry Westerby, 
instalat în faţa unui gin dublu. 

— Bătrâne, zise Jerry Westerby timid, cu un glas care 
părea că vine din adâncuri. Al naibii să fiu, uite cine vine. Hei, 
Jimmy. Mâna pe care o puse pe braţul lui Smiley, în timp ce 
făcea semn barmanului să mai aducă un rând, era enormă şi 
foarte musculoasă, pentru că Jerry fusese pe vremuri portar într- 
o echipă locală de crichet. Spre deosebire de alţi jucători de 
cricket, era un bărbat corpolent, dar avea umerii aduşi pentru 
faptul că-şi ţinuse mâinile întotdeauna foarte jos. Avea o claie 
de păr blond-cenuşiu, o faţă roşcovană şi purta o cravată cu 
însemnele unui club sportiv celebru la o cămaşă de mătase 
crem. S-a bucurat teribil văzându-l pe Smiley, căci faţa îi 
strălucea de plăcere. 

— Al naibii să fiu, repetă el, numai la asta nu m-aşteptam. 
la zi, ce-nvârti acum? îl trase cu forţa pe scaunul de lângă el. 
Stai cu fundu' la soare, scuipi în tavan? la stai - o întrebare 
foarte urgentă - ce vrei să iei? 

Smiley comandă un Bloody Mary. 

— Nu este chiar o coincidenţă, Jerry, mărturisi Smiley. Se 
lăsă o clipă de tăcere, pe care Jerry se hotărî brusc s-o întrerupă. 

— la ascultă, ce face diavoliţa aia de nevastă-ta? E totu-n 
regulă? Asta da dragoste. O căsnicie nemaipomenită, am spus-o 
întotdeauna. 


Jerry. Westerby fusese însurat de câteva ori; numai puţine 
din căsniciile lui însă l-au încântat. 

— Hai să încheiem un târg, George, propuse el, dându-i un 
ghiont cu umărul lui enorm. Eu mă mut cu Ann şi scuipăm în 
tavan, iar tu îmi iei slujba şi faci ştiri despre campionatele 
feminine de ping-pong. Ce zici? Hai noroc! 

— Noroc, spuse Smiley bine dispus. 

— E ceva timp de când nu i-am mai văzut la faţă pe băieţi 
şi pe fete, mărturisi Jerry cu un aer puţin jenat, roşind o dată în 
plus în mod inexplicabil. O ilustrată de Crăciun de la bătrânul 
Toby, anul trecut, asta-i aproape tot. Cred că m-au pus şi pe 
mine pe linia moartă. N-am ce să le reproşez. Dădu un bobârnac 
în buza paharului. Mi-a cam ajuns, asta e. Mă bănuiesc că n-aş 
şti să-mi tin gura, că o să mă lase nervii. 

— Sânt sigur că nu gândesc aşa, spuse Smiley şi tăcerea 
se lăsă din nou între ei. 

— Prea multe onoruri nu sunt bune pentru cei curajoşi, 
spuse Jerry solemn. De ani de zile schimbau între ei gluma asta 
împrumutată de la Pieile Roşii, îşi aduse Smiley aminte cu o 
strângere de inimă. 

— Noroc, spuse Smiley. 

— Noroc, spuse Jerry şi mai traseră o duşcă. 

— Am ars scrisoarea ta imediat după ce am citit-o, reluă 
Smiley cu un glas liniştit, netulburat. în cazul în care ţi-ai pune 
problema. N-am spus nimănui un cuvinţel despre ea. Oricum, a 
sosit prea târziu. Se terminase totul. 

Auzind aceasta, faţa îmbujorată a lui Jerry deveni stacojie. 

— Aşa că nu scrisoarea pe care mi-ai scris-o i-a făcut să se 
îndepărteze de tine, continuă, Smiley pe acelaşi ton amabil, 
dacă asta credeai cumva. Şi, la urma urmei, mi s-a înmânat 
personal. 

— Foarte amabil din partea ta, murmură Jerry. Mulţumesc. 
N-ar fi trebuit s-o scriu. O aiureală de elev de liceu. 

— Lasă prostiile, spuse Smiley şi comandă încă un rând. Ai 
făcut-o pentru binele Serviciului. 

Spunând asta. Smiley avea impresia că-l aude pe Lacon. 
Dar singura modalitate de a vorbi cu Jerry era să te exprimi în 
stilul ziarului la care lucra: fraze scurte, păreri simpluţe. 

Jerry răsuflă adânc, scoțând pe gură un nor de fum. 


— Ultima mea misiune a fost, ooof! acum un an, îşi aduse 
el aminte, puţin parcă mai îmbărbătat. Ba chiar mai mult. 
Trebuia să las un pacheţel la Budapesta. O nimica toată, de 
fapt. O cabină telefonică. O etajeră sus. Să ridic mâna. L-am 
lăsat acolo. O joacă de copil. Nu cred că am făcut vreo greşeală. 
Am calculat totul, semnalele de securitate. „Poşta este gata de 
ridicat. Serviţi-vă.” Aşa cum ne învăţaseră. Ştii şi tu. Totuşi, voi 
ăştia, ştiţi mai bine, nu-i aşa? Voi sunteţi mintoşii. Trebuie făcută 
treaba, asta-i. Nimic mai mult. Totul ţine de un tipic anume. De 
o schemă. 

— N-o să treacă mult timp şi-o să vină să te caute, spuse 
Smiley consolându-l. Presupun că te-au adormit pentru un 
sezon. Obişnuiesc asta, ştii şi tu. 

— Sper, răspunse Jerry cu surâsul sfios al unui om sincer. 
Paharul îi tremură uşor când îl duse la gură. 

— Asta-i călătoria pe care ai făcut-o chiar înainte de a-mi 
scrie? întrebă Smiley. 

— Sigur. De fapt, o singură călătorie, mai întâi la 
Budapesta, apoi la Praga. 

— La Praga ai auzit tu povestea aia? Aia la care te-ai 
referit în scrisoarea ta? 

La bar, un bărbat cu o faţă înfierbântată, în costum negru, 
prezicea prăbuşirea iminentă a naţiunii. Ne mai dădea trei luni, 
apoi cortina. 

— Ciudat tip, Toby Esterhase ăsta, spuse Jerry. 

— Dar care ştie meserie, adăugă Smiley. 

— Doamne, şi încă ce meserie, bătrâne. De prima mână. 
Strălucitor, dacă vrei să ştii părerea mea. Dar ciudat, ştii şi tu. 
Noroc! 

Băură din nou, iar Jerry duse un deget la spatele capului 
şi-l mişcă de parc-ar fi fost o pană de apaş. 

— Nenorocirea este, spuse în continuare înfierbântatul de 
la bar, cu nasul aproape băgat în pahar, că nu vom şti niciodată 
că s-a întâmplat. 

Hotărâră să se ducă imediat să mănânce ceva, pentru că 
Jerry trebuia să scrie un articol pentru ediţia de a doua zi: 
bătătorul echipei din West Brom o luase razna. S-au dus la un 
restaurant indian, unde direcţia acestuia era mulţumită să 
servească bere la ora ceaiului şi au convenit că dacă pica 
cineva, pe neaşteptate, Jerry să-l prezinte pe George ca 


director al băncii sale, o idee care n-a încetat să-l amuze tot 
timpul cât au stat la masă. Se auzea o muzică de fond, pe care 
Jerry o numea zborul nupţial al ţânţarului şi care, din când în 
când, ameninţa să înghită cuvintele spuse de el în surdină, ceea 
ce, de fapt, le convenea. Pentru că, în timp ce Smiley îşi 
manifesta curajos entuziasmul faţă de curry, Jerry se şi lansase - 
după sfiala iniţială - într-o cu totul altă poveste în legătură cu un 
anume Jim Ellis, o poveste pe care dragul de Toby Esterhase nu 
acceptase să-l lase s-o publice. 

Jerry Westerby era una dintre acele rarisime persoane ce 
pot fi martori perfecţi. Nu avea fantezie, era lipsit de maliţie, nu 
emitea opinii personale. Pur şi simplu, chestia era ciudată. Nu 
putea să şi-o scoată din cap şi, acum, că se gândea din nou în 
urmă, îşi dădu seama că de atunci nu mai vorbise cu Toby. 

— Doar ilustrata aceea, înţelegi, „Crăciun fericit! Toby”, cu 
o poză a străzii Leadenhall iarna. Se uită foarte uimit la 
ventilatorul electric. E ceva special'ân legătură cu Leadenhall 
Street, bătrâne? E vreun loc de ascultare sau de întâlnire sau 
ceva de genul ăsta? 

— După câte ştiu eu, nu, spuse Smiley, izbucnind în râs. 

— Imposibil să-mi dau seama de ce a ales felicitarea cu 
Leadenhall Street. Al dracului de ciudat, nu găseşti? 

Poate că nu dorea decât o imagine a Londrei iarna, sugeră 
Smiley. La urma urmei, în multe privinţe, Toby gândea ca un 
străin. 

— Curios mod de a păstra legătura, trebuie să spun. 
Obişnuia să-i trimită în general câte o ladă de whisky, care 
venea ceas. Jerry se încruntă şi sorbi din halbă. Nu de whisky 
mi-e mie, explică el cu acel aer perplex care adesea înceţoşa 
marile idei ale vieţii sale, pot să-1 cumpăr şi singur oricând. Dar, 
atunci când eşti pe dinafară, crezi că totul are o semnificaţie, iar 
cadourile sunt importante. înţelegi ce vreau să spun? 

Era cam cu un an în urmă, adică în decembrie. 
Restaurantul Sport din Praga, relata Jerry Westerby, era 
întrucâtva mai departe de potecile bătute de ziaristul occidental 
obişnuit. Majoritatea acestora se învârteau pe la Cosmos sau pe 
la internaţional, vorbind în şoaptă şi stând în grup compact 
pentru p că erau înfricoşaţi. Dar localul frecventat de Jerry era 
Sport şi, de când îl dusese acolo pe Holotek, portarul, după ce 


echipa acestuia câştigase meciul cu Tătarii, Jerry avea mare 
trecere pe lângă barman, pe care îl chema Stanislaus sau Stan. 

Stan este un adevărat prinţ. Nu face decât ceea ce vrea 
el. Dacă vrea, te face să crezi pe loc că Cehoslovacia este o tară 
liberă. 

— Restaurant, explică el, însemna un fel de bar de zi, iar 
bar, în limba cehă, era ceea ce noi înţelegem prin bar de 
noapte, ceea ce este caraghios. Smiley căzu de acord că, într- 
adevăr, treaba asta te cam încurca. 

Oricum, Jerry stătea totdeauna cu urechile ciulite când se 
afla acolo - la urma urmelor te aflai în Cehoslovacia - şi o dată, 
chiar de două ori, a fost în stare să-i transmită câte o informaţie 
mai aparte lui Toby sau să-l pună pe urmele cuiva. 

— Chiar dacă era pur şi simplu o chestie de trafic de 
valută sau de bursa neagră. Din orice se poate trage un profit, 
spunea Toby. Bucăţică cu bucăţică, se adună - cel puţin aşa 
spunea Toby. 

— Aşa e, fu de acord Smiley. Aşa se petreceau lucrurile. 
Toby era mintosul, nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Pe vremuri, lucrasem direct cu Roy Bland. Apoi pe Roy 
l-au mărit, aşa că m-a preluat Toby. Te derutează, de fapt, 
aceste schimbări. Noroc! 

— De cât timp lucrai cu Toby când ai făcut această 
călătorie? 

— De doi ani, nu mai mult. 

A urmat o pauză, când li s-au adus farfuriile cu mâncare şi 
li s-au reumplut halbele. Cu mâinile lui enorme, Jerry Westerby 
şi-a adăugat sos pe cel mai iute curry înscris în meniu şi pe 
deasupra a mai întins nişte sos roşu. Acesta, spuse el, îl mai 
iuţeşte un pic. 

— Bătrânul Kahn îl prepară special pentru mine, îi şopti el, 
şi îl ţine într-un loc numai de el ştiut. Oricum, reluă el, în 
noaptea aceea, la barul lui Stan se afla tânărul ăla cu părul tuns 
cu oala şi cu o fetiţă frumoasă agăţată de braţul lui. Şi atunci 
mi-am zis: Ai grijă, Jerry, băiatule, asta-i ninsoare cazonă. Aşa e? 

— Aşa e, îl îngână Smiley, gândind că, dintr-un anumit 
punct de vedere, Jerry avea şi el un pic de minte. 

Se dovedi că băiatul era nepotul lui Stan şi era foarte 
mândru de engleza pe care o vorbea. Este uimitor ce lucruri îţi 


pot povesti oamenii dacă le oferi ocazia să se fudulească cu 
limbile străine pe care le cunosc. Era în permisie şi se 
îndrăgostise de această fătuţă, mai avea încă opt zile şi toată 
lumea părea să fie a lui. Toţi îi erau prieteni, Jerry inclusiv. Jerry 
în mod special, pentru că Jerry plătea băutura. 

— Eram deci cu toţii aşezaţi la grămadă, la masa aia mare 
din colt, studenţi, fete frumoase, indivizi de tot felul. Bătrânul 
Stan apăruse de după tejghea şi un tânăr se descurca destul de 
bine cu un acordeon. Atmosferă plăcută, băutură gârlă, gălăgie 
nemaipomenită. 

Zgomotul îşi avea importanţa sa deosebită, explică Jerry, 
pentru că-i permitea să vorbească cu tânărul fără ca nimeni 
altcineva să le dea vreo atenţie. Băiatul era aşezat chiar lângă 
Jerry şi se vedea că îl simpatizase din primul moment. Cu unul 
din braţe o ţinea pe fată şi cu cel de-al doilea îl luase de umeri 
pe Jerry. 

Unul dintre copiii aceia care pot să te atingă fără să ţi se 
facă pielea de găină. De regulă, nu-mi place să mă atingă 
cineva. Grecilor le place asta. Mie personal mi-e silă. 

Smiley spuse că şi lui îi era silă de asta. 

—  închipuieşte-ţi, fata aducea un pic cu Ann, comentă 
Jerry. Avea un aer de femeie isteaţă. înţelegi ce vreau să spun? 
Ochii î la Greta Garbo şi sex-appeal de dădea pe dinafară. 

În timp ce cântau cu toţii, beau şi jucau un fel de Periniţă, 
tânărul îl întrebă pe Jerry dacă vrea să ştie adevărul despre Jim 
Ellis. 

— M-am prefăcut că n-am auzit în viaţa mea de el, îi 
explică Jerry lui Smiley. Mi-ar plăcea, i-am spus. Cu ce se ocupă 
Jim Ellis în viaţa civilă? Băiatul se uită la mine ca şi cum aş fi 
picat din lună şi-mi spuse: e un spion englez. Nimeni dintre 
ceilalţi n-a auzit ce-a spus. Urlau nişte cântece cam deocheate. 
Fata îşi sprijinea capul de umărul lui, era pe jumătate pilită şi se 
simţea în al nouălea cer, aşa că a continuat să-mi vorbească, 
mândru de engleza lui, înţelegi? 

— Am priceput, spuse Smiley. 

— Un spion englez. îmi urlă direct în ureche. A luptat 
alături de partizanii cehi în război. A venit aicea spunându-şi 
Hajek şi a fost împuşcat de către politia secretă rusă. M-am 
mulţumit să ridic din umeri şi am spus: Hai, lasă-mă! Nu trebuie 
să fii niciodată prea insistent. li sperie. 


— Ai absolută dreptate, spuse Smiley din toată inima şi 
pentru scurt timp evită cu răbdare alte întrebări despre Ann şi 
ce însemna să iubeşti, să-l iubeşti toată viaţa pe celălalt. 

Sunt TR-ist, începu băiatul. Trebuie să-mi fac stagiul 
militar, pentru că altfel nu mă pot duce la universitate. în 
octombrie, participase la aplicaţii în pădurile de lângă Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă. Erau întotdeauna o grămadă 
de militari prin pădurile de acolo. în timpul verii, câte o lună 
întreagă, toată zona era închisă accesului public. Participa la un 
exerciţiu plicticos de infanterie, despre care se presupunea că 
va dura două săptămâni, dar, în cea de a treia zi, a fost anulat 
fără nici un fel de motiv şi militarii au primit ordinul să revină în 
oraş. 

Aşa era ordinul: împachetarea imediat şi înapoi în 
cazarmă, întreaga pădure urma să fie total evacuată până la 
asfinţit. 

— După câteva ore începuseră să zboare de colo-colo cele 
mai aiurite zvonuri. Un tip spunea că explodase staţia de 
cercetări balistice de la Tisnov. Altul susţinea că batalioanele 
care făceau instrucţie se răsculaseră şi trăgeau asupra soldaţilor 
ruşi. O nouă revoltă la Praga, ruşii au preluat puterea, nemţii au 
atacat şi Dumnezeu mai ştie ce se întâmplase. Ştii şi tu cum 
sunt soldaţii. Aceiaşi peste tot. Bârfesc cât e ziua de lungă. 

Faptul că vorbiseră de armată îl făcu pe Jerry Westerby să 
se intereseze de cei pe care îi cunoscuse în stagiul militar, 
persoane pe care Smiley le ştiuse vag şi pe care le uitase. 
Reluară în sfârşit discuţia. 

— Au ridicat tabăra, au încărcat camioanele şi au stat 
aşezaţi aşteptând să se urnească convoiul. N-au parcurs nici 
măcar un kilometru, că s-au oprit din nou, convoiul primind 
ordinul să degajeze drumul. Camioanele au fost nevoite să tragă 
printre copaci. S-au înţepenit în noroi, în şanţuri, în toate cele. 
Haos în toată regula. Erau ruşii, a spus Westerby. Veneau 
dinspre Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă şi erau foarte 
grăbiţi şi tot ce era ceh trebuia să le dispară din cale şi dacă nu, 
să suporte consecinţele, întâi a apărut un grup de motociclişti 
care goneau cu farurile aprinse, indiferenți la înjurăturile 
şoferilor. Apoi, o maşină de stat major cu câţiva civili, băiatul 
numărând şase în total. Apoi, două camioane ticsite cu soldaţi 
din trupele speciale, înarmaţi până-n dinţi şi în uniformă de 


camuflaj. în sfârşit, un camion plin cu câini poliţişti. Era un 
zgomot infernal. Nu te plictisesc cumva, bătrâne? 

Westerby îşi şterse sudoarea de pe faţă cu o batistă şi 
clipi ca şi când şi-ar fi venit în simţiri. Transpiraţia îi trecuse prin 
cămaşa de mătase; parcă ieşise de sub duş. Curry nefiind unul 
dintre felurile sale de mâncare preferate, Smiley mai comandă 
două halbe să se spele de gust. 

— Aceasta a fost prima parte a relatării. Pleacă trupele 
cehe, vin trupele ruseşti. Ai priceput? 

Smiley spuse că da, gândind că îl urmărise foarte atent 
până acum. 

Ajuns la Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă, băiatul 
află că misiunea unităţii sale în această operaţiune era departe 
de a se fi sfârşit. Convoiului lor i s-a mai adăugat un altul şi în 
noaptea următoare, timp de vreo opt-zece ore, au mers pe 
drumuri de ţară, fără vţeo destinaţie precisă. Au luat-o la vest, 
spre Trebic, s-au oprit şi au aşteptat ca cei din sectorul 
transmisiuni să emită un lung mesaj, apoi au cotit-o spre sud-est 
până aproape de Znojmo, la graniţa cu Austria, semnalizând ca 
nebunii în timp ce înaintau. Nimeni nu ştia cine ordonase 
itinerarul, nimeni nu voia să le dea vreo explicaţie. O dată li s-a 
ordonat să-şi pună baioneta la armă, altă dată să-şi ridice 
corturile, apoi să-şi strângă toate efectele şi s-o ia din loc. Pe ici, 
pe colo întâlneau alte unităţi: lângă triajul din Breclav au văzut 
tancuri învârtindu-se în cerc, în altă parte au dat de două tunuri 
autopropulsate pe şenile. Peste tot acelaşi lucru: haos, o 
activitate lipsită de sens. Cei mai bătrâni spuneau că e 
pedeapsa rusească pentru că au fost cehi. Revenit la Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă, băiatul a auzit o altă 
explicaţie. Ruşii erau pe urmele unui spion britanic pe nume 
Hajek. Făcuse spionaj la staţiunea de cercetări şi încercase să 
răpească un general, iar ruşii l-au împuşcat. 

— Aşa că băiatul a început să pună întrebări, înţelegi, 
spuse Jerry. Impertinentul ăla mic 1-a întrebat pe sergent: „Dacă 
l-au împuşcat pe Hajek, de ce trebuie să străbatem drumurile 
astea de tară, făcând atâta tărăboi?” La care, sergentul i-a 
răspuns: „Asta-i armata, băiete.” Toţi sergenţii din lume sunt la 
fel, nu-i aşa? 

Foarte calm, Smiley îl întrebă: 


— Vorbim de două nopţi diferite, Jerry. în ce noapte au 
pătruns ruşii în pădure? 

Jerry Westerby se strâmbă la faţă de uimire: 

— Tocmai asta şi voia băiatul să-mi spună, înţelegi, 
George? Asta încerca el să-mi explice la barul lui Stan. Toate 
zvonurile se învârteau în jurul chestiei ăsteia. Ruşii sosiseră 
vineri. Nu l-au împuşcat pe Hajek decât sâmbătă. Aşa că 
răutăcioşii spuneau: uite, ruşii aşteaptă ca Hajek să se arate. 
Ştiau că va veni. Erau la curent cu tot. Stăteau la pândă. 
împuţită poveste, înţelegi? împuţită pentru reputaţia noastră, 
înţelegi ce vreau să spun? împuţită pentru şeful ăl mare. 
împuţită pentru toată gaşca. Noroc! 

— Noroc, zise Smiley cu nasu-n bere. 

— Asta gândea şi Toby, bagă de seamă. Aprecia lucrurile 
în acelaşi fel, numai că n-a reacţionat la fel. 

— Deci i-ai spus totul lui Toby, spuse Smiley dezinvolt, 
trecându-i lui Jerry un platou cu orez. Oricum, trebuia să-1 vezi, 
să-i spui că i-ai depus coletul la Budapesta. Aşa că i-ai spus şi 
povestea cu Hajek. 

— Ei bine, chiar asta, spuse Jerry. Asta îl sâcâia, asta era 
ciudat, şi asta îl făcuse să-i scrie lui George. Bătrânul Toby mi-a 
spus că toată chestia era o aiureală. A devenit foarte cazon şi 
dezagreabil. La început fusese plin de entuziasm, bătându-mă 
cu palma pe umăr, mi se adresa cu Westerby, de parcă mi-ar fi 
spus domnule primar. S-a reîntors la lucru şi a doua zi mi-a tras 
o săpuneală zdravănă. Convocare de urgenţă. M-a urcat în 
maşină şi m-a învârtit şi m-a tot răsînvârtit în parcare, urlând la 
mine şi scuipându-mi tot ce aflase. Mi-a spus că fusesem atât de 
beat atunci, că nu mai ştiam să deosebesc adevărul de ficţiune. 
Toată liturghia. M-a cam călcat pe nervi, ca să-ţi spun drept. 

— Presupun că te-ai întrebat cu cine vorbise între timp, 
spuse Smiley pe un ton înţelegător. Ce a spus el exact? întrebă 
el, fără nici o inflexiune în glas, ca şi cum ar fi dorit să-şi clarifice 
totul în minte. 

— Mi-a spus că după toate probabilitățile, fusese o 
făcătură. Băiatul era un provocator. Era o operaţiune de 
diversiune pentru a pune Prăvălia să se-nvârtă-n jurul cozii. M-a 
ocărât pentru că răspândisem zvonuri care nu stăteau în 
picioare. l-am spus atunci, George: „Bătrâne, Toby, nu făceam 
decât să raportez, bătrâne. N-are nici un rost să te încingi aşa. 


leri gândeai că nu e niciunul mai bun ca mine. Nu e cazul s-o- 
ntorci şi să loveşti în mesager. Dacă ai hotărât că nu-ţi place 
povestea, aceasta-i treaba ta.” Nu mai voia s-asculte nimic, 
înţelegi? N-avea nici o logică, mi-am zis eu. Un tip ca ăsta. Cald 
şi-a doua zi rece. N-a fost cel mai bun număr al lui, înţelegi ce 
vreau să spun? 

Cu mâna stângă Jerry îşi frecă o parte a capului, ca un 
elev care se face că gândeşte. 

— Bine-bine, i-am spus eu, s-o lăsăm baltă! O să fac un 
articol pentru fiţuică. Nimic în legătură cu faptul că ruşii sosiseră 
primii. Partea cealaltă. Cu un titlu ca de pildă Afacerea murdară 
din pădure, sau o tâmpenie de genul acesta. l-am spus: „Dacă 
povestea nu-i destul de bună pentru Prăvălie, o s-o fac pentru 
fiţuică.” Şi-a ieşit atunci şi mai vârtos din minţi. A doua zi, un 
deştept 1-a sunat pe bătrân. Ţineţi maimuța aia de Westerby 
departe de afacerea Ellis. Freacă-l cu litera D: avertisment 
oficial pentru incapacitate. „Orice altă referire la Jim Ellis, alias 
Hajek, este împotriva interesului national. Aşa că puneţi-i 
capăt.” înapoi la campionatele feminine de ping-pong. Noroc! 

— Da, dar între timp mi-ai scris mie, îi reaminti Smiley. 
Jerry Westerby se înroşi îngrozitor. 

— îmi cer scuze pentru asta, spuse el. Dădusem în teamă 
de străini şi în suspiciune. Aşa se întâmplă şi când eşti pe 
dinafară: nu te mai încrezi nici în cei mai buni prieteni. Le acorzi 
mai puţin credit decât străinilor. Mi-am închipuit că bătrânul 
Toby începuse s-o ia razna. N-ar fi trebuit să procedez astfel, nu- 
i aşa? Este împotriva regulamentului. în ciuda stânjenelii, a 
reuşit să schiţeze un zâmbet dureros. Apoi mi-a ajuns la ureche 
că firma te-a virat. Aşa că m-am simţit şi mai idiot. Nu vânezi de 
unul singur, nu-f aşa, bătrâne? Nu... Lăsă întrebarea nepusă, 
dar, probabil, nu şi fără răspuns. 

La despărţire, Smiley îl luă cu amabilitate de braţ. 

— Dacă te contactează Toby, cred că e preferabil să nu-i 
spui că ne-am văzut. E băiat bun, dar prea e tentat să creadă că 
oamenii se coalizează împotriva lui. 

— Nici gând, bătrâne. 

— lar dacă te contactează în următoarele câteva zile, 
continuă Smiley - foarte puţin probabil, sugera tonul său -ai 
putea să mă previi. în felul acesta aş avea posibilitatea să te 
sprijin. Nu mă suna acasă, ţine minte, cheamă-mă la numărul 


acesta. Brusc, Jerry Westerby se arătă grăbit, articolul acela în 
legătură cu jucătorul de la West Brom nu mai putea aştepta. 
Luând totuşi cartea de vizită a lui Smiley, îl întrebă întorcând 
privirea cu un aer uşor încurcat. 

— Sunt cumva ceva necazuri, bătrâne? Vreo treabă 
murdară la cotitură? Zâmbetul său era într-adevăr îngrozitor. 
Nu-i aşa că tribul nu şi-a pierdut sângele rece? 

Smiley izbucni în râs şi puse mâna uşor pe umărul enorm, 
puţin încovoiat al lui Jerry. 

— Oricând la dispoziţia ta, spuse Westerby. 

— N-o să uit. 

— Vezi, credeam că tu fuseseşi acela, că tu telefonaseşi 
bătrânului. 

— N-am fost eu. 

— Poate c-a fost Alleline. -Presupun. 

— La dispoziţia ta, spuse Westerby încă o dată. îmi cer 
scuze, înţelegi. Transmite toată dragostea mea lui Ann. Ezită. 

— Hai, Jerry, zi ce-ai de zis, spuse Smiley. 

— Toby povestea o chestie despre ea. l-am spus s-o lase 
moartă. Nu e nimic adevărat, nu-i aşa? 

— Mulţumesc, Jerry. Pe curând. Noroc! 

— Ştiam eu că nu-i adevărat, zise Jerry. încântat, ridicând 
degetul în chip de pană de indian, plecă cu un pas greu spre ale 
lui. 

Capitolul 29 

Aşteptând în noaptea aceea, singur în pat la Islay, dar 
nefâind în stare să adoarmă, Smiley reluă pentru a nu ştiu câta 
oară dosarul pe care Lacon i-l dăduse în casa lui Mendel. Data 
de pe la sfârşitul anilor. '50, când, precum celelalte 
departamente de la Whitehall, Prăvălia se simţea obligată, din 
cauza concurentei, să examineze în mod serios loialitatea 
personalului ei. Majoritatea pieselor de la dosar erau de simplă 
rutină: înregistrări de convorbiri telefonice, rapoarte de 
supraveghere, convorbiri nesfârşite cu profesorii, prietenii şi 
persoanele desemnate să dea referinţe. Unul din documente i-a 
reţinut atenţia lui Smiley ca un magnet: nu putea să-l lase din 
mână. Era o scrisoare, înregistrată sec în index drept „Haydon 
către Fanshawe, 3 februarie 1937”. Mai exact vorbind, era o 
scrisoare autografa de la studentul Bill Haydon către profesorul 
său Fanshawe, un recrutor de talente pentru Prăvălie, care îl 


prezenta pe tânărul Jim Prideaux drept un candidat potrivit 
pentru a fi recrutat în serviciul britanic de informaţii. Era 
precedată de o seacă notă explicativă. „Excelenţii” erau un club 
al „protipendadei Bisericii lui Cristos, alcătuit, în special, din foşti 
studenţi la Eton”, scria autorul necunoscut. Fanshawe (P. R. de 
T. Fanshawe, Legiunea de onoare, Ordinul Imperiului Britanic, 
dosar personal ş.a.m.d.) era fondatorul acestuia, Haydon 
(nenumărate trimiteri la alte dosare) era în anul acela steaua de 
necontestat. Coloratura politică a „Excelenţilor” - cărora le 
aparținuse şi tatăl lui Haydon la vremea lui - era neruşinat de 
conservatoare. Fanshawe, trecut de mult în lumea celor drepţi, 
era un fanatic al Imperiului, „Excelenţii constituiau rezervorul 
său secret pentru Marele Joc”, se afirma în nota explicativă. 
Destul de ciudat, Smiley îşi reamintea doar vag de Fanshawe din 
vremea studenţiei. Un tip filiform şi înflăcărat, cu ochelari fără 
ramă, o umbrelă î la Chamberlain şi nişte obraji ciudat de 
congestionaţi, ca şi cum îi mai dădeau încă dinţii. Steed-Asprey 
îi spunea Năşicul. 

„Dragul meu Fan, te sfătuiesc.să te agiţi un pic pentru a 
realiza câteva investigaţii în legătură cu un tânăr domn, al cărui 
nume este adăugat pe fragmentul de piele umană ataşat.” 
[Nota superfluă a anchetatorilor: Prideaux] „Probabil că îl ştii pe 
Jim - dacă ai aflat despre el - ca un sportiv aproape desăvârşit. 
Ceea ce nu ştii, şi ar trebui să o ştii, este că nu este un lingvist 
prost şi, mai mult decât atât, că nu este complet idiot...” [Aici 
urma un şir de note biografice de o surprinzătoare 
exactitate:liceul Lakanal din Paris, înscris la Eton, nu 1-a 
frecventat niciodată, extern la Şcoala iezuită din Praga, două 
semestre la Strasbourg, părinţii la o bancă europeană, 
aristocrație  măruntă, trăiesc  separat...] „Aceasta explică 
profunda cunoaştere de către Jim a străinătăţii şi uşorul său aer 
de orfan, pe care-l găsesc irezistibil. Apropo, cu toate că este 
făcut din diverse bucățele europene, nu trebuie să vă înşelaţi: 
versiunea definitivă ne este total devotată: pentru moment, se 
chinuie foarte tare şi-şi pune întrebări, pentru că a început să-şi 
dea seama că există o Lume peste Linia de Demarcaţie, iar acea 
lume sunt eu. 

Dar mai întâi trebuie să ştii cum l-am cunoscut. 

După cum ştii, am obiceiul (şi nu fac acest lucru decât 
pentru a-ţi urma ordinele) ca, din când în când, să îmbrac un 


costum arab şi să mă duc să casc gura prin bazare, să mă 
amestec printre marii nespălaţi şi să trag cu urechea la spusele 
profeților lor, pentru a putea, la timpul potrivit, să-i. anihilez. 
Magicianul la modă în seara aceea venea din sânul Mamei Rusia 
însăşi: un oarecare academician Hlebnikov, ataşat pe lângă 
Ambasada sovietică din Londra, un omuleţ de o veselie 
contagioasă, care reuşea să spună lucruri inteligente printre 
tâmpeniile obişnuite care se debitau în jurul lui. Bazarul despre 
care vorbesc era un club de dezbateri, care se numea 
«Popularii», rivalul nostru, dragul meu Fan, binecunoscut ţie, 
datorită altor incursiuni pe care le-am făcut din când în când 
acolo. După predică, s-a servit o cafea sălbatic de proletară, cu 
nişte chifle înfiorător de democrate şi, în momentul acela, l-am 
remarcat pe tipul acela spătos stând de unul singur în fundul 
încăperii, aparent prea timid să se amestece cu ceilalţi. Figura 
lui mi-era uşor familiară de pe terenul de cricket. Amândoi 
jucasem în nu ştiu ce echipă, adunată în grabă, fără să fi 
schimbat o vorbă în viaţa noastră. Nu prea ştiu cum să-l 
descriu. Dar este, Fan. Şi acum vorbesc serios.” 

De aici încolo, scrisul său, până acum uşor stânjenit, se 
desfăşura pe măsură ce autorul său îşi afla ritmul. 

„Are acel calm profund care impune. Este un om într- 
adevăr cu picioarele pe pământ. Face parte dintre acei băieţi 
care ştiu să conducă echipa fără să observe nimeni. Fan, tu ştii 
cât de greu îmi vine mie să acţionez. Trebuie să-mi reaminteşti 
tot timpul, făcând apel la intelectul meu, că dacă nu gust din 
pericolele vieţii, nu-i cunosc niciodată misterele. Dar Jim 
acţionează din instinct... Este funcţional... Este cealaltă 
jumătate a mea. împreună am face un om admirabil. Cu 
excepţia faptului că niciunul dintre noi nu are ureche muzicală. 
Şi Fan, cunoşti şi tu sentimentul acela care te cuprinde când 
trebuie neapărat să te duci să găseşti pe unul nou, pentru că 
altfel întreaga lume se va prăbuşi peste tine?” 

Scrisul se calma din nou. 

„«la vas liubliu», am spus eu, ceea ce, după ştiinţa mea, 
înseamnă pe ruseşte hai să ne-ntâlnim în şopron sau ceva de 
genul acesta, iar el mi-a spus: «Ei, salut!», ceea ce cred că i-ar fi 
spus şi arhanghelului Gavril dacă s-ar fi întâmplat să treacă pe- 
acolo. 

— Ce te chinuie? spun eu. 


— Nimic, spune el, după vreo oră de gândire. 

— Şi-atunci ce cauţi aici? Dacă nu te chinuie nimic, cum 
de-ai intrat aici? 

Mi-a zâmbit larg şi placid şi ne-am apropiat de marele 
Hlebnikov, i-am strâns lăbuţa o clipă şi apoi ne-am întors tiptil în 
camera mea, unde ne-am pus pe băut. Şi dă-i, şi dă-i! Auzi, Fan, 
a băut tot ce i-a căzut sub ochi, sau poate că eu am făcut asta, 
nu mai ştiu. Când se crăpă de ziuă, ştii ce-am făcut? îţi spun eu, 
Fan: ne-am îndreptat solemni spre Parc, eu m-am aşezat pe o 
bancă, cu un cronometru, iar marele Jim şi-a pus treningul şi a 
alergat 20 de ture. Douăzeci! Eram total epuizat. 

Putem veni la tine oricând. Nu vrea nimic altceva decât să 
se afle în tovărăşia mea sau în cea a divinilor şi răutăcioşilor mei 
prieteni. Pe scurt, el m-a numit propriul său Mefisto, iar eu sunt 
deosebit de amuzat de acest compliment. O, era să uit! E fată 
mare. Are peste 2,40 m şi a ieşit din aceeaşi uzină care a 
construit Stonehenge. Nu te neliniştii” 

Raportul lâncezea din nou. Ridicându-se în vârful oaselor, 
Smiley învârtea cu nerăbdare paginile îngălbenite, căutând ceva 
mai substanţial. Profesorii ambilor bărbaţi afirmă (20 de ani mai 
târziu) că este de neconceput ca relaţiile dintre cei doi să fi fost 
„mai mult decât pur prieteneşti”... Nu s-a cerut niciodată 
mărturia lui Hay don... Profesorul lui Jim vorbeşte despre el ca 
de unul „care mânca de toate din punct de vedere intelectual, 
după o foamete îndelungată.” Respinge orice insinuare că ar fi 
simpatizant comunist. Confruntarea care are loc la Sarratt 
începe cu lungi scuze date fiind statele de serviciu extraordinare 
ale lui Jim din vremea războiului. După extravaganţa scrisorii lui 
Haydon, răspunsurile lui Jim respiră o sinceritate plăcută. Este 
de fată şi un-reprezentant al concurenţei, dar intervine rar. Nu, 
Jim nu s-a mai întâlnit niciodată cu Hlebnikov sau cu oricine s-ar 
fi prezentat drept emisarul acestuia... Nu, el n-a mai vorbit 
niciodată cu Hlebnikov după această unică întâlnire. Nu, el n-a 
avut nici un fel de alt contact cu comuniştii sau cu ruşii, la 
vremea aceea. Nu-şi putea aminti numele nici unuia dintre 
membrii „Popularilor”. 

Întrebare: (Alleline) Nu cred că asta te împiedică să 
dormi, nu-i aşa? 

Răspuns: Ca să-ţi spun drept, nu (râsete). 


Da, fusese membru al „Popularilor” tot aşa cum fusese 
membru al formaţiei de teatru a colegiului, al societăţii filatelice, 
al societăţii de limbi moderne, al Uniunii şi al societăţii istorice, 
al societăţii de etică şi al grupului de studiu Rudolph Steiner... 
Era o modalitate de a putea participa la unele conferinţe 
interesante şi de a întâlni diverşi oameni; mai ales de a întâlni 
diverşi oameni. Nu, el nu a difuzat literatură de stânga, cu toate 
că, un timp de, luase „Soviet Weekly”... Nu, nu fusese niciodată 
cotizant al unui partid politic, nici la Oxford, nici mai târziu, de 
fapt, nici măcar nu şi-a exercitat vreodată dreptul de vot... Una 
din raţiunile pentru care se înscrisese în atât de multe cluburi la 
Oxford era faptul că după ce avusese parte de o educaţie 
dezorganizată în străinătate, nu avea nici un congener englez 
coleg de clasa... 

Anchetatorii sunt acum cu toţii, fără excepţie, de partea 
lui Jim; toată lumea se află de aceeaşi parte a baricadei, 
împotriva concurenţei şi a amestecului ei birocratic. 

Întrebare: (Alleline) Ca să precizăm un lucru, întrucât ai 
stat atât de mult în străinătate, te-ar deranja să ne spui unde ai 
învăţat lovitura ta atât de lungă? (râsete) 

Răspuns: O, de fapt am avut un unchi cu o proprietate în 
afara Parisului. Era nebun după cricket. Avea plasă pentru teren 
şi tot echipamentul. Când mă duceam acolo în vacanţă, îmi 
servea mingi fără întrerupere. 

[Nota anchetatorilor: Contele Henri de Sainte-Yvonne, 
decedat 1941, PF Dosar Personal AF 64-7]. Sfârşit de 
interogatoriu. Reprezentantul concurenţei ar fi vrut să-l 
convoace pe Haydon în calitate de martor, dar Haydon se află în 
străinătate şi nu este disponibil. întâlnire amânată sine die. 

Smiley era aproape adormit când a citit ultimul document 
din dosar, aruncat acolo la întâmplare, mult după ce concurenta 
acceptase în mod oficial recrutarea lui Jim. Era o tăietură dintr- 
un ziar editat la Oxford, care publicase o cronică - sub titlul 
Realist sau suprarealist? Un punct de vedere de la Oxford - 
despre expoziţia personală a lui Hay don din iunie 1938. După 
ce făcuse praf expoziţia, criticul conchidea pe un ton zglobiu: 
„înţelegem că distinsul domn James Prideaux şi”a sacrificat 
orele de cricket pentru a da o mână de ajutor la agăţarea 
pânzelor. După părerea noastră, ar fi făcut mai bine să rămână 
la Banbury Road. Oricum, întrucât rolul său de umil servitor al 


artelor a fost singura notă sinceră din toată această treabă, 
poate că ar fi fost mai bine să nu fi râs în gura mare... 

Moţăia, mintea sa fiind dominată de un ghem de dubii, 
suspiciuni şi certitudini. Se gândea la Ann şi, în oboseala sa, o 
îndrăgea din suflet, dorind arzător să-i protejeze fragilitatea cu 
propria sa fragilitate. Ca un tânăr, îi pronunţa numele cu voce 
tare şi-şi imagina frumosu-i chip aplecându-se spre el în 
penumbră, în timp ce doamna Pope Graham urla ceva despre 
prohibiţie, prin gaura cheii. Se gândea la Tarr şi la Irina şi medita 
în mod inutil la dragoste şi loialitate. Se gândea la Jim Prideaux 
şi la ceea ce-i rezerva ziua de mâine. Era conştient că făcuse 
încă un pas mic spre victorie. Fusese împins foarte departe, 
navigase înainte şi înapoi, iar mâine, cu puţin noroc, ar fi putut 
să vadă uscatul: o insuliţă paşnică şi nelocuită, de exemplu. Un 
loc despre care Karla nu auzise niciodată. Un loc doar pentru el 
şi pentru Ann. Adormi. 

Partea a treia. 

Capitolul 30 în lumea lui Jim Prideaux, joia trecea ca 
oricare altă zi, până când, la un moment dat, la primele ore ale 
dimineţii, rana de la umăr începuse să supureze, după cum 
presupunea el din cauza alergării pe care o făcuse miercuri 
după-amiază între pavilioane. S-a trezit de durere, de curentul 
care l-a tras exact pe partea aceea umedă a spatelui, acolo 
unde îi curgea rana. Data trecută, când i se mai întâmplase aşa 
ceva, luase maşina până la spitalul din Taunton; infirmierele 
aruncaseră o privire la repezeală şi îl expediaseră imediat la 
urgenţă să aştepte un doctor oarecare şi pe cineva de la 
radiologie, aşa că el şi-a luat pe ascuns hainele şi a şters-o. Se 
săturase de spitale şi se săturase de medici. De spitalele 
englezeşti, de alte spitale, Jim se săturase de toate. In ceea ce 
priveşte scurgerea, ei o considerau o sechelă. 

Nu putea ajunge până la rană ca să şi-o îngrijească singur, 
dar, după ultima întâmplare, şi-a tăiat triunghiuri de cârpă, 
cărora le-a cusut nişte fire la colţuri; şi le-a pus la îndemână pe 
suportul de scurs vasele şi şi-a pregătit nişte mercuro-crom, a 
fiert nişte apă, a adăugat o jumătate de pachet de sare şi şi-a 
făcut un duş improvizat, ghemuindu-se pentru a-şi pune spatele 
sub jet. A muiat cârpa în mercuro-crom, a aruncat-o pe spate şi 
a legat-o prin faţă şi apoi s-a lungit pe burtă, pe canapea, cu o 
sticlă de votcă lângă el. Durerea a început să cedeze şi 1-a 


cuprins toropeala, dar ştia că dacă se lăsa pradă ei, va dormi 
toată ziua, aşa că s-a aşezat la masă, lângă geam, cu sticla de 
votcă lângă el, pentru a corecta caietele de franceză de la a V-a 
B, până când zorii zilei de joi au început să se strecoare în Gaură 
şi ciorile să croncăne în ulmi. 

Se gândea la rană ca la o amintire obsedantă. Depunea 
toate eforturile ca s-o facă să se cicatrizeze şi ca să o uite, dar 
oricât se străduia, nu era niciodată suficient. 

Corecta caietele încet, pentru că îi plăcea şi pentru că îi 
ţinea capul pe umeri. La şase şi jumătate - şapte terminase, aşa 
că şi-a tras o pereche de pantaloni de stofă şi un veston.sport şi 
s-a îndreptat liniştit spre biserică, care nu era niciodată încuiată. 
A îngenuncheat o clipă în nava centrală a micii capele Curtois, 
care era, de fapt, un monument de familie în cinstea morţilor 
din cele două războaie, rar vizitate de cineva. Crucea micului 
altar fusese sculptată de către geniştii de la Verdun. 
îngenuncheat încă, Jim pipăi cu grijă sub strană, până când 
vârfurile degetelor sale descoperiră câteva bucăţi de bandă 
adezivă; mergând de-a lungul lor, dădu de o cutie de metal 
rece. O dată terminate aceste mătănii, a urcat cărăruia de. la 
Combe până în vârful dealului, fugind puţin, pentru ca să 
transpire, deoarece căldura făcea minuni asupra lui, atâta timp 
cât ţinea, iar ritmul îl calma. După noaptea de nesomn şi vodca 
din zori, se simţea puţin zăpăcit, aşa că, atunci când a 
zărit.căluţii la poalele dealului uitându-se la el tâmp, le zbieră în 
cel mai urât dialect de Somerset: Ni, boală, d-aci! Gloabele 
dracului, ia nu vă mai beliţi ochii ăia proşti la mine! Şi apoi 
cobori cărarea să bea o cafea şi să-şi schimbe pansamentul. 

Prima oră după rugăciune era de franceză, la a V-a B, şi 
acolo Jim era gata-gata să-şi piardă cumpătul: i-a dat o 
pedeapsă lui Clements, băiatul postăvarului, pe care a fost 
nevoit să i-o ridice la sfârşitul orei. în cancelarie, făcu alt lucru 
de rutină, de genul celui din biserică: rapid, fără să-i pese de 
nimeni, fără să se agite, şi plecă. Era o chestie destul de simplă: 
verificarea corespondenţei. Şi-i mergea. Nu auzise niciodată de 
cineva printre profesionişti care să procedeze aşa. Dar 
profesioniştii nu vorbesc niciodată despre meseria lor. „Uite cum 
văd eu lucrurile”, ar fi zis el. „Dacă ăia te urmăresc, este sigur 
că supraveghează şi corespondenţa. Pentru că nu există nimic 
mai simplu decât asta. Şi e şi mai simplu dacă ăia sunt de-ai tăi 


şi se bucură de colaborarea poştei. Şi atunci, ce faci? în fiecare 
săptămână, la aceeaşi cutie poştală, la aceeaşi oră, la acelaşi 
interval, pui un plic cu numele tău ca destinatar şi un al doilea 
unui oarecare care n-are nici în clin nici în mânecă, de la aceeaşi 
adresă. îi bagi în plicul ăla orice: o invitaţie la o acţiune de 
caritate de Crăciun, un anunţ de solduri la magazinul universal 
local. Te asiguri că plicul e lipit şi apoi aştepţi şi compari orele 
de sosire. Dacă scrisoarea care îţi este adresată ajunge mai 
târziu decât cealaltă, înseamnă că cineva te urmăreşte, în cazul 
de faţă, Toby.” în limbajul său ciudat şi plin de imaginaţie, Jim 
numea aceasta „să pipăi apa” şi, o dată în plus, n-a avut nimic 
de obiectat în privinţa temperaturii ei. Ambele scrisori veniseră 
deodată, dar Jim a ajuns prea târziu ca s-o umfle pe cea 
adresată lui Marjoribanks, căruia îi venise rândul să joace rolul 
de complice involuntar. Băgând-o în buzunar pe a lui, Jim se 
adânci în lectura ziarului „Daily Telegraph”, în timp ce 
Marjoribanks, scoțând pe gură un „La dracu',, rupea o invitaţie 
tipărită de înscriere la societatea de lectură a Bibliei. Din acest 
moment, rutina şcolară şi-a reintrat în drepturi până la meciul 
de rugby al echipei de juniori cu echipa Colegiului St. Ermin, pe 
care trebuia să-l arbitreze. A fost un meci viu şi când s-a 
terminat a început să-l doară din nou spatele, aşa că a băuto 
votcă, înainte să meargă să sune clopoţelul în locul tânărului 
Elwes, aşa cum promisese. Nu reuşea să-şi aducă aminte de ce-i 
promisese acestuia s-o facă, dar profesorii mai tineri, în special 
cei însuraţi, se bizuiau pe el pentru o mulţime de mici corvezi şi 
el le accepta fără să spună un cuvânt. Clopoţelul era o veche 
dandana de navă, ceva descoperit de tatăl lui Thursgood, şi care 
făcea acum parte din tradiţie. Sunând clopotul, Jim îl zări pe 
micul Bill Roach stând lângă el şi privindu-l cu un zâmbet şters, 
dorind să-i capteze atenţia, aşa cum făcea de cel puţin şase ori 
pe zi. 

— Hei, Jumbo, ce te necăjeşte de data asta? 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule. 

— Hai, Jumbo, dă-i drumul! 

— Domnule, e cineva care întreabă unde locuiţi, domnule, 
spuse Roach. 

Jim lăsă din mână clopoţelul. 

— Cine cineva? Hai, că nu te muşc. Hei! Hei! Cine cineva? 
Cineva, un bărbat? Cineva, o femeie? Un magician? Hai, 


bătrâne, spuse el cu blândeţe, aplecându-se pentru a fi la 
înălţimea lui Roach. N-are rost să plângi. Zi, ce se întâmplă? Ai 
febră? Trase o batistă din mânecă. Cine cineva? repetă el pe 
acelaşi ton scăzut. 

— A întrebat-o pe doamna McCullum. A spus că e un 
prieten. Apoi s-a urcat din nou în maşină. E parcată în curtea 
bisericii, domnule. Izbucni din nou în lacrimi. Stă înăuntru. 

— la căraţi-vă de aici, lua-v-ar să vă ia! apostrofă Jim o 
mână de copii din clasele mai mari, care se hlizeau în uşă. Lua- 
v-ar dracu'! Se întoarse.către Roach. Un prieten înalt? Un tip 
înalt, cam deşelat, Jumbo? Cu sprâncene stufoase şi adus de 
spate? Slăbuţ? Bradbury, vino încoa' şi nu mai sta cu gura 
căscată! la-l pe Jumbo şi du-l la pedagogă! Un tip slăbuţ? 
întrebă el din nou, cu o voce blândă, dar foarte sigură. 

Lui Roach însă parcă-i pierise glasul. Nu mai avea nici un 
fel de memorie, nici sensul dimensiunilor, nici al perspectivelor; 
capacitatea sa de selecţie în lumea adulţilor dispăruse. Oamenii 
înalţi, mici, bătrâni, tineri, cocoşaţi, drepţi, formau o singură 
armată de pericole imposibil de diferențiat. Să-i spună nu lui Jim 
era mai mult decât putea suporta. Să spună da, înseamnă să-şi 
ia în cârcă răspunderea îngrozitoare de a-1 dezamăgi. 

Văzu ochii lui Jim aţintiţi asupra lui, văzu cum îi piere 
zâmbetul şi simţi o mână protectoare atingându-i braţul. 

— E bine, Jumbo. Nimeni nu ştie să stea la pândă ca tine, 
este? 

Lăsându-şi capul disperat pe umărul lui Bradbury, Bill 
Roach închise ochii. Când îi redeschise, văzu printre lacrimi că 
Jim era deja sus, la mijlocul scării. 

jim era calm; aproape destins. De zile întregi ştia că 
apăruse cineva. Făcea parte din rutina sa: să supravegheze 
locurile în care filatorii puneau întrebări. Biserica, un du-te-vino 
de oameni ai locului, este un loc foarte propice; primăria, cu 
registrul alegătorilor; comercianții, cu lista clienţilor care aveau 
cont deschis; cârciumile, să vadă dacă cel vânat nu le frecventa 
cumva. Ştia că în Anglia astea erau cotloanele pe care le 
cercetau automat filatorii, înainte de a se repezi la tine. De 
altfel, la Taunton, cu două zile înainte, pe când schimba câteva 
vorbe plăcute cu bibliotecara adjunctă, Jim dădu de indiciul pe 
care-l căuta. Cineva străin de acele locuri, după toate 
aparențele venit de la Londra, îşi manifestase interesul faţă de 


locuitorii satului, da, era domnul acela care se ocupa de politică 
- în sfârşit, mai curând de cercetări în domeniul politicii, un 
profesionist, ai fi putut spune - şi unul din lucrurile pe care le 
dorea, închipuiţi-vă, era ultimul recensământ al locuitorilor 
satului în care se afla Jim, da, lista celor cu drept de vot, se 
gândeau să facă o anchetă din poartă-n poartă într-o 
comunitate foarte îndepărtată, interesându-se mai ales de noii 
veniţi. Da, închipuiţi-vă, fu de acord Jim, şi din momentul acela 
îşi luă măsurile de cuviinţă. Cumpără bilete de tren pentru 
destinaţii diferite: Taunton-Exeter, Taunton-Londra, Taunton- 
Swindon, valabile toate pe timp de o lună, ântrucât îşi dădea 
seama că, dacă ar fi fpst nevoit să fugă din nou, i-ar fi fost 
foarte greu să-şi procure bilete pe loc. A scos din ascunzători 
vechile sale acte de identitate şi pistolul şi le-a ascuns la 
îndemână, undeva la suprafaţă. A aruncat o valiză plină de 
haine în portbagajul Alvisului, totdeauna cu rezervorul plin. 
Aceste precauţii îi permiteau să-şi regăsească somnul, dacă îl 
lăsa spatele. 

— Domnule, cine a câştigat, domnule? Era Prebble, unul 
nou, în halat şi cu pasta de dinţi în mână, în drum spre 
infirmerie. Câteodată băieţii i se adresau lui Jim fără să aibă un 
motiv anume, statura impresionantă şi spatele adus într-o parte 
fiind o tentaţie permanentă pentru ei. 

— Meciul, domnule. Meciul împotriva celor de la St. Ermin. 

— St. Viermin, aruncă o vorbă un alt elev. Da, domnule, 
cine a câştigat de fapt? 

— Ei iau câştigat, domnule, se răsti Jim la ei. Cum aţi fi 
aflat de fapt, domnule, dacă aţi fi privit meciul, domnule. Făcu 
un gest cu pumnul său enorm, ca şi cum le-ar fi tras o directă, 
şi-i expedie pe cei doi băieţi la capătul celălalt al coridorului, 
unde se afla dispensarul. 

— Nseara, domnule. 

— Noapte bună, zevzecilor, le cântă Jim şi o luă în sens 
contrar, spre infirmerie, de unde se vedea biserica şi cimitirul. 
Salonul bolnavilor nu era luminat. Avea o duhoare şi o înfăţişare 
pe care le detesta. Doisprezece băieţi moţăiau în penumbră, 
aşteptând să li se ia după cină temperatura. 

— Cine e? întrebă o voce răguşită. 

— Rhino, spuse altul. Hei, Rhino, cine a câştigat în meciul 
cu St. Viermin? 


să-l strigi pe Jim cu porecla era un gest de nesupunere, 
dar băieţii de la infirmerie se considerau eliberaţi de orice 
disciplină. J 

— Rhino, cine dracu' e Rhino? Nu-l cunosc. Asta nu-i un 
nume, ricana Jim, strecurându-se între două paturi. Lasă 
lanterna aia, e interzis. O mamă de “bătaie, asta a fost. 
Optsprezece la zero pentru Viermin. Fereastra se lăsa până 
aproape de pământ. Un grilaj vechi de sobă o apăra de copii. 
Prea multe bâlbâieli pe linia de trei sferturi, bombăni el, uitându- 
se pe fereastră. 

— Nu pot să sufăr rugby-ul, spuse un băieţel pe care îl 
chema Stephen. 

Fordul albastru era parcat la umbra bisericii, chiar sub 
ulmi. De la parter nu l-ai fi putut vedea, dar nu părea să fi fost 
ascuns. Jim stătea nemişcat, puţin retras din faţa ferestrei, 
pândind vreun semn să-l lămurească. Se întuneca rapid, dar 
avea vederea bună şi ştia ce căuta: o antenă discretă, un al 
doilea retrovizor interior pentru  filatori, fumul ţevii de 
eşapament. Simţindu-i încordarea, băieţii deveniră obrăznicuţi. 

— Domnule, e vreo păsărică, domnule? E ceva de capul 
ei? 

— Domnule, a luat foc ceva? 

— Domnule, cum are picioarele? 

— O, domnule, să nu-mi spuneţi că e domnişoara 
Aaronson? La chestia asta, toţi au început să chicotească, 
pentru că domnişoara Aaronson era bătrână şi urâtă. 

— Ţineţi-vă gura, îi repezi Jim furios. Gura, măgarilor! Jos, 
Thursgood făcea apelul celor mari, înainte de orele de meditații. 

— Abercrombie? 

— Prezent! 

— Astor? 

— Prezent! 

— Blakeney? 

— Bolnav! 

Urmărind în continuare, Jim văzu portiera maşinii 
deschizându-se şi pe George Smiley coborând cu grijă, îmbrăcat 
într-un palton gros. 

Paşii pedagogei răsunară pe coridor. Auzi scârţâitul 
tocurilor ei de cauciuc şi zăngănitul termometrelor într-o cutie 
de cremă. 


— Dragul meu Rhino, ce faci tu aici la mine în infirmerie? 
Şi trage perdeaua răule, astfel o să te trezeşti că-ţi mor toţi de 
pneumonie. William Merridew, aşază-te imediat! 

Smiley încuie* $>ortiera maşinii. Era singur şi nu avea 
nimic în mână, nici măcar o servietă. 

— Urlă după tine în pavilionul Grenville, Rhino. 

— M-am dus, m-am dus! replică Jim vioi şi după ce aruncă 
un noapte bună cam sec la toată lumea plecă şchiopătând spre 
dormitorul din Grenville, unde promisese să termine o nuvelă de 
John Buchan. Citind cu voce tare, observă că îi venea greu să 
pronunţe anumite sunete, care i se opreau undeva, în gât. Ştia 
că transpiră, presupunea că spatele îi supura şi când termină de 
citit îşi simţi falca crispată, şi asta nu doar, din cauza lecturii cu 
voce tare. Dar toate acestea erau simptome derizorii faţă de 
furia care îl cuprindea în timp ce se arunca în aerul îngheţat al 
nopţii. Pentru o clipă, pe terasa năpădită de plante agăţătoare, 
ezită, uitându-se în sus la biserică. îi vor trebui trei minute, 
poate mai puţin, să dezlipească pistolul de sub strană, să-1 vâre 
sub centura pantalonilor, în partea stângă, cu mânerul spre 
buric... Dar instinctul 1-a sfătuit „nu”, aşa că o luă direct spre 
rulotă, cântând „Hey diddle diddle” cât de tare îl ţinea glasul lui 
puţin melodios. 

Capitolul 31 în camera de motel, nu era nici o clipă de 
linişte. Chiar atunci când afară circulaţia maşinilor trecea printr- 
unul din rarele momente de acalmie, geamurile continuau să 
vibreze, în baie, paharele pentru periuţele de dinţi vibrau şi ele, 
iar prin pereţii laterali şi de deasupra se putea auzi muzică, 
bufnituri şi frânturi de conversaţie sau râsete. Când sosea o 
maşină în curtea din faţă, portiera părea că se trânteşte chiar în 
încăpere şi că persoana respectivă mergea chiar prin cameră. în 
ceea ce priveşte mobilierul, totul se potrivea. Scaunele galbene 
se potriveau cu tablourile galbene şi cu mocheta galbenă. 
Cuverturile de pat portocalii se potriveau cu vopseaua portocalie 
a uşilor şi printr-o coincidenţă cu eticheta de pe sticla de vodcă. 
Smiley aranjase lucrurile cum trebuia. Depărtase scaunele şi 
pusese vodca pe o măsuţă joasă şi acum, în timp ce Jim stătea 
jos, uitându-se crunt la el, scoase un platou cu somon afumat 
dintr-un frigider mititel şi felii de pâine neagră, gata unse cu unt. 
Starea sa de spirit, spre deosebire de cea a lui Jim, era 
surprinzător de bună, mişcările agere şi sigure. 


— M-am gândit să ne simţim confortabil, cel puţin, spuse 
el zâmbind scurt, preocupat să aranjeze lucrurile pe masă. Când 
trebuie să te întorci la colegiu? E vreo oră anume? Neprimind 
nici un răspuns, se aşeză. îţi place profesoratul? Mi-aduc aminte 
că ai mai făcut aşa ceva, pentru scurt timp, după război. Mă 
înşel, cumva? înainte de a fi rechemat? Era o şcoală particulară? 
Mă tem că nu-mi aduc bine aminte. 

— N-ai decât să te uiţi în dosar, îi scuipă Jim. Nu-mi veni tu 
aici să te joci de-a şoarecele şi pisica cu mine, George Smiley. 
Dacă vrei să afli ceva, citeşte-mi dosarul! 

Întinzând mâna peste masă, Smiley umplu două pahare şi- 
i oferi unul lui Jim. 

— Dosarul tău personal de la Prăvălie? 

— la-1 de la Personal. Cere-i-1 Stăpânului! 

— Aşa ar trebui să fac, spuse Smiley ezitant. Necazul este 
că Stăpânul a murit şi că pe mine m-au dat afară mult înainte de 
a te fi reîntors. Nu şi-a bătut nimeni capul să-ţi spună acest 
lucru, când te-au adus acasă? 

Auzind aceasta, expresia de pe faţa lui Jim se îmblânzi şi 
făcu încet unul din acele gesturi care îi amuzau atât de mult pe 
elevii colegiului Thursgood. 

— Dumnezeule mare, murmură ei, zici că Stăpânul s-a 
dus. îşi trecu mâna stângă peste colţurile mustăţii şi apoi prin 
părul său parcă mâncat de molii. Săracu' de el, murmură el. De 
ce a murit, George? Inima? Inima 1-a omorât? 

— Nici măcar asta nu ţi-au spus la interogatoriu? întrebă 
Smiley. Auzind cuvântul interogatoriu, Jim se crispa şi-şi luă 
privirea aia rea. 

— Da, spuse Smiley, inima! 

— Cine i-a luat locul? Smiley izbucni în râs. 

— Pe cinstea mea, Jim, despre ce-oţi fi vorbit voi acolo la 
Sarratt, dacă nici măcar asta nu ţi-au spus ăia? 

— La dracu', spune odată cine i-a luat locul? Nu tu, nu-i 
aşa; că pe tine te-au dat afară? Cine i-a luat locul, George? 

— Alleline! spuse Smiley, urmărindu-l pe Jim cu foarte 
multă atenţie, observând că antebraţul îi rămăsese imobil, de-a 
latul, pe genunchi. Cine vroiai să-l ia? Ai tu un candidat, aveai 
tu un candidat, Jim? Şi după o lungă tăcere: Şi nu ţi-au spus ei 
cumva ce s-a întâmplat cu reţeaua „Supărare”, cu Pribyl, cu 
nevastă-sa şi cu cumnatu-su? Sau cu reţeaua „Platon”? Cu 


Landkron, Eva Krieglova, Hanka Bilova? Tu i-ai recrutat pe unii 
dintre aceştia, nu-i aşa, pe vremuri, înainte de Roy Bland? 
Bătrânul Landkron a şi lucrat pentru tine, în timpul războiului. 

Era ceva teribil în modul în care Jim nu voia să facă nici un 
gest, nici înainte, nici înapoi. Faţa lui roşie era încordată din 
cauza nehotărării, iar sudoarea i se strânsese în broboane 
deasupra sprâncenelor lui roşietice şi ţepoase. 

— Lua-te-ar dracu', George, ce naiba vrei? Am tras o linie. 
Aşa mi-au spus ei să fac, să trag o linie, să-mi fac o viată nouă, 
să uit toată chestia. 

— Care ei, Jim? Roy? Bill? Percy? Aşteaptă. Ţi-au spus ce s- 
a întâmplat cu Max, oricine or fi ăia? Apropo, Max e bine mersi. 
Ridicându-se, îi umplu din nou, dintr-o bucată, paharul lui Jim şi 
se reaşeză. 

— Bine! Zi! Ce s-a întâmplat deci cu reţelele? 

— Au sărit în aer. Se spune că tu le-ai făcut să sară în aer, 
ca să-ţi salvezi pielea. Eu unul nu cred asta! Dar trebuie să ştiu 
ce s-a întâmplat! Nu te opri. Ştiu că Stăpânul te-a făcut să juri 
pe ce ai mai sfânt, dar acum, gata! Ştiu că te-au chinuit de 
moarte cu întrebările şi ştiu c-ai ascuns lucruri atât de adânc în 
tine că nici tu nu le poţi găsi sau face diferenţa între adevăr şi 
acoperire; Ştiu c-ai încercat să tragi o linie şi să spui că nu s-a 
întâmplat. Am încercat şi eu acest lucru. Ei bine, după noaptea 
asta, poţi să-ţi tragi linia. Am adus o scrisoare de la Lacon şi 
dacă vrei să-l suni te-aşteaptă la celălalt capăt al firului. N-am 
venit să te-amutesc. Aş prefera să vorbeşti. De ce n-ai venit să 
mă cauţi acasă când te-ai întors? Ai fi putut să o faci! Ai încercat 
să mă vezi înainte de a pleca, aşa că de ce n-ai făcut-o când te- 
ai întors? N-a fost numai regulamentul cel care te-a împiedicat. 

— N-a scăpat niciunul? spuse Jim. 

— Nu. Se pare că au fost cu toţii împuşcaţi. 

Îi telefonaseră lui Lacon şi Smiley stătea acum singur, 
sorbindu-şi vodca, fără să se grăbească. Se auzeau robinetele 
curgând în baie şi miorlăielile lui Jim în timp ce-şi dădea cu apă 
din belşug pe faţă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să mergem undeva unde 
putem respira, şopti Jim, ca şi cum ar fi fost o condiţie ca să 
vorbească. 

Smiley apucă sticla şi merse alături de el, în timp ce 
traversau locul de parcare până la maşină. 


Jim s-a urcat la volan. Au mers vreo douăzeci de minute. 
Când s-au oprit, se aflau pe platou, colina fiind în dimineaţa 
aceasta fără nici un fel de ceaţă, lăsând să se vadă până jos în 
vale. Lumini răzlețe străluceau în depărtare. Jim stătea ţeapăn 
ca un par, cu umărul drept ridicat şi mâinile atârnându-i, privind 
prin parbrizul întunecat de umbra colinelor. Cerul era limpede, 
iar faţa lui Jim se decupa pe acest fundal. Smiley începu prin 
câteva întrebări scurte. Nu mai era nici urmă de furie în glasul 
lui Jim şi a început să vorbească cu din ce în ce mai multă 
uşurinţă. La un moment dat, discutând despre metodele 
Stăpânului, izbucni chiar în râs, dar Smiley nu s-a destins nici un 
moment, fiind tot atât de prudent ca şi când ar trece cu un copil 
strada. Când Jim se ambala, când se crispa sau se enerva, 
Smiley îl potolea cu blândeţe şi îl aducea la pas cu el, înaintând 
împreună în acelaşi ritm şi în aceeaşi direcţie. Când Jim ezita, 
Smiley îl ajuta să sară obstacolul. La început, dintr-un amestec 
de instinct şi deducție, Smiley, de fapt, i-a furnizat propria sa 
versiune. 

Smilej îi sugeră că la primul instructaj pe care i 1-a făcut 
Stăpânul s-au întâlnit în afara Prăvăliei. Da sau nu? Unde? într- 
un apartament mobilat din St. James, un loc propus de Stăpân. A 
mai fost cineva de fată? Nimeni. Ca să-l contacteze pe Jim, 
prima oară, Stăpânul a recurs la MacFadean, cerberul lui 
personal? Da, bătrânul Mac a venit cu cursa de Brixton, aducând 
un bileţel, prin care îi cerea lui Jim să se întâlnească în noaptea 
aceea. Jim urma să-i spună lui Mac da sau nu şi să-i dea înapoi 
biletul. In nici un caz, nu trebuia să folosească telefonul, nici 
măcar interiorul, pentru a discuta această întâlnire. Jim i-a spus 
da lui Mac şi a sosit la şapte. 

— Presupun că, în primul rând, Stăpânul te-a pus în 
gardă? 

— Mi-a spus să nu mă încred în nimeni. 

— A menţionat pe cineva anume? 

— Mai târziu, spuse Jim. Nu la început a spus doar atât: Nu 
te încrede în nimerii. în special în nimeni din centrală. M-auzi, 
George? 

— Da. 

— Au fost toţi împuşcaţi, nu-i aşa? Landkron, Krieglova, 
familia Pribyl? O execuţie sumară, nu-i aşa? 


— Poliţia secretă a ridicat cele două reţele în aceeaşi 
noapte. După aceea, nimeni nu mai ştie nimic. Doar rudelor 
celor mai apropiate li s-a spus că au murit. Asta înseamnă, de 
obicei, că aşa este. 

La stânga lor, un şir de pini, ca o armată încremenită, urca 
din vale. 

— După aceea presupun că Stăpânul te-a întrebat ce acte 
de identitate ceheşti posezi? reluă Smiley. Aşa e? A fost nevoit 
să repete întrebarea. 

— l-am spus Hajek, răspunse Jim în sfârşit. Vladimir Hajek, 
ziarist ceh cu reşedinţa la Paris. Stăpânul m-a întrebat cât timp 
mai erau valabile respectivele documente. Nu poţi să ştii 
niciodată, i-am răspuns eu. Câteodată le poţi considera prăjite 
după o singură călătorie. Vocea deveni brusc mai puternică, ca 
şi cum nu reuşea să o domine. Stăpânul era surd ca lemnul, 
când vroia el. 

— Deci, atunci ţi-a spus el ce dorea să faci, sugeră Smiley. 

— Mai întâi, am discutat posibilităţile de dezminţire. Mi-a 
spus ca, dacă eram prins, să nu-l amestec în nici un fel. Ar fi 
trebuit să pară o treabă de vânători de scalpuri, un fel de acţiuni 
pe cont propriu. Chiar atunci mi-a trecut prin minte: cine dracu o 
să creadă aşa ceva. Fiecare vorbă pe care o spunea parcă o 
scuipa cu sânge, spuse Jim. în timpul instructajului am simţit că 
nu-i venea să-mi spună nimic. Nu voia ca eu să ştiu, dar voia să 
fiu bine instruit. „Cineva mi-a oferit serviciile sale”, a spus 
Stăpânul. „Un oficial, sus plasat”. Nume de cod «Martor». Oficial 
ceh? am întrebat eu. „Din rândurile armatei”, a spus el. „Ai spirit 
militar, Jim, voi doi ar trebui să vă înţelegeţi foarte bine”. Şi aşa 
a ţinut-o tot timpul. Mi-am zis, dacă nu vrei să-mi spui, n-o face, 
dar încetează să şovăi. 

După ce s-a mai codit un timp, spuse Jim, Stăpânul a 
precizat că „Martorul” era un general ceh de artilerie. Se numea 
Stevcek. Era cunoscut în ierarhia Ministerului Apărării Naţionale 
de la Praga ca o pasăre de pradă prosovietică, dacă asta 
însemna ceva; lucrase la Moscova ca ofiţer de legătură, era unul 
din acei puţini cehi în care ruşii aveau încredere. Stevcek îi 
transmisese Stăpânului, printr-un intermediar, cu care acesta 
discutase personal în Austria, dorinţa sa de a vorbi cu un ofiţer 
superior de la Prăvălie cu privire la probleme de interes 
reciproc. Emisarul trebuia să fie vorbitor de cehă, cineva în 


măsură să ia hotărâri. Vineri, 20 octombrie, Stevcek urma să 
inspecteze centrul de cercetări pentru arme reactive de la 
Tisnov, în apropiere de Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă, 
cam la 170 de kilometri de graniţa austriacă. De acolo, urma să 
plece pentru sfârşitul de săptămână la o cabană de vânătoare 
singur. Era un loc sus în pădure, nu departe de Racice. Era 
dispus să primească un emisar acolo în seara de sâmbătă, 21. 
Ar fi asigurat şi o escortă câtre şi de la Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă. 

Smiley întrebă: 

— Ţi-a dat Stăpânul un indiciu cât de mic în legătură cu 
mobilurile lui Stevcek? 

— O fată, spuse Jim, o studentă cu care umbla el, un soi 
de cântec al lebedei, a spus Stăpânul. Douăzeci de ani diferenţă 
între ei. Ea a fost împuşcată în timpul revoltei din vara lui '68. 
Până atunci, Stevcek reuşise să-şi ascundă sentimentele 
antiruseşti în favoarea carierei sale. Moartea fetei pusese capăt 
la toate acestea. Le voia moartea. Timp de patru ani nu se 
dezvăluise, continuând să se arate prietenul ruşilor şi punând 
deoparte informaţii care puteau, într-adevăr, să le prejudicieze. 
De îndată ce i-am fi dat asigurările necesare şi am fi stabilit 
filierele, era gata să vândă. 

— Stăpânul a verificat toate astea? 

— Ce a putut. Aveam destule informaţii în legătură cu 
Stevcek. General de stat major, lacom, cu o lungă listă de funcţii 
importante. Tehnocrat. Când nu se afla la cursuri, dădea din 
coate în străinătate: Varşovia, Moscova, un an la Beijing, ataşat 
militar în Africa un timp, Moscova din nou. Tânăr pentru gradul 
pe care îl avea. 

— Ţi-a spus Stăpânul cam la ce gen de informaţii te puteai 
aştepta? 

— Materialul privind apărarea. Rachete. Balistică. 

— Altceva? spuse Smiley, trecându-i sticla. 

— Ceva politică. 

— Altceva? 

Smiley a avut senzaţia clară - şi nu era prima oară - că se 
împiedica nu de neştiinţa lui Jim, ci de reminiscenţele unei 
hotărâri ferme de a nu-şi aminti. în întuneric, respiraţia lui Jim 
Prideaux deveni brusc adâncă şi nesăţioasă. Puse mâinile pe 


partea de sus a volanului, îşi sprijini bărbia pe ele, uitându-se 
absent la parbrizul îngheţat. 

— Cât timp au stat la răcoare înainte de a fi împuşcaţi? 
dori să ştie Jim. 

— Mă tem că mult mai mult decât tine, mărturisi Smiley. 

— Dumnezeule mare, spuse Jim. Cu o batistă pe care a 
scos-o din mânecă, îşi şterse sudoarea şi ce-o mai fi fost de 
făcea să-i lucească fata. 

— Informaţia pe care Stăpânul spera s-o scoată de la 
Stevcek, îi suflă Smiley pe acelaşi ton blând. 

— Asta m-au întrebat şi la interogatoriu. 

— La Sarratt? Jim negă din cap. 

— Dincolo, şi făcu un semn cu capul lui nepieptănat spre 
dealuri. Am ştiut de la început că operaţiunea este a Stăpânului. 
N-am putut să spun nimic care să-i convingă că era o operaţiune 
personală. Mi-au râs în nas. 

Din nou Smiley aşteptă cu răbdare ca Jim să fie gata să 
continue. 

— Stevcek, spuse Jim. Stăpânul avea fixul ăsta în cap. 
Stevcek care va da răspunsul, Stevcek care va furniza cheia. 
Care cheie? am întrebat eu. Avea servieta sa, un vechi port- 
partituri maron. A scos din ea scheme adnotate de mâna lui, 
scheme în tuşuri colorate sau în creion. „Material vizual 
ajutător”, a spus el. „Asta-i tipul pe care urmează să-l 
întâlneşti”. Cariera lui Stevcek, an de an; nu m-a scutit de nimic: 
academii militare, medalii, neveste. „îi plac caii”, a spus el. 
„Călăreai şi tu, Jim. Alt lucru pe care îl aveţi în comun. Nu uita”. 
Mi-am zis: o să fie vesel, stând în Cehoslovacia, cu copoii după 
mine, vorbind despre cum se dresează iepele pur sânge. Râse 
puţin cam ciudat, aşa că Smiley râse şi el. 

— Posturile marcate cu roşu indicau misiunile lui Stevcek 
ca ofiţer de legătură pe lângă sovietici, cele marcate cu verde 
indicau munca sa în domeniul informaţiilor. Stevcek fusese 
băgat în toate. Era al patrulea personaj în ierarhia serviciului de 
informaţii din armata cehoslovacă. Mare mahăr în domeniul 
armamentului, secretar al Comitetului Securităţii Naţionale 
Interne, consilier militar pentru nu ştiu ce problemă al 
Prezidiului, ofiţer pe spaţiu anglo-american în aparatul de 
informaţii al armatei cehe. Apoi Stăpânul a ajuns la acea 
perioadă de pe la mijlocul anilor '60, în timpul celei de a doua 


misiuni a lui Stevcek la Moscova, care a fost marcată jumătate 
verde, jumătate roşu. în mod ostentativ, Stevcek fusese ataşat 
la statul major de legătură al Pactului de la Varşovia, având 
rangul de general-colonel, dar nu era decât o acoperire. Nu avea 
nimic de a face cu statul major de legătură al Pactului de la 
Varşovia. Adevărata sa muncă se desfăşura în secţia Anglia a 
Centrului Moscova. Opera sub numele de lucru Minin, a spus 
Stăpânul, sarcina lui fiind să coordoneze eforturile cehilor cu 
acelea ale Centrului. Asta este comoara. Ceea ce Stevcek vrea 
să ne vândă, de fapt, este numele cârtiţei infiltrată de Centrul 
Moscova în Prăvălie. 

S-ar putea să nu fie decât un cuvânt, se gândi Smiley, 
amintindu-şi de Max, şi simţi din nou acel val spontan de 
nelinişte. Până la urmă ştia că nu va fi nimic mai mult de-cât un 
nume pentru cârtiţa Gerald, un țipăt în întuneric. „Există un măr 
putred, Jim”, a spus Stăpânul, „şi el le contaminează pe toate 
celelalte”. Jim îşi continuă relatarea. Vocea i se înăsprise, la fel 
ca şi atitudinea. Vorbea tot timpul. 

— Stăpânul îi dădea zor tot timpul cu procedeul de analiză 
prin eliminare, cum o luase pas cu pas, înapoi, în trecut, 
investigase tot şi ajunsese aproape de răspuns. Erau cinci 
posibilităţi, a spus el. Nu mă întreba cum le-a descoperit. 

„Este unul dintre cei cinci mari, a spus el. Cinci degete de 
la o mână.” Mi-a dat un pahar şi am stat acolo ca doi şcolari, 
inventând un cod, eu şi Stăpânul. Am folosit „numărătoarea” 
Tinker, Tailor. Stăteam acolo în acel apartament mobilat, 
punând lucrurile cap la cap, bând Xeresul acela ieftin cipriot pe 
care-l oferea totdeauna. Dacă nu reuşeam să scap, dacă ieşea 
rău după întâlnirea mea cu Stevcek şi dacă trebuia să mă dau la 
fund, trebuia să fac să-i ajungă acel unic cuvânt, chiar dacă 
trebuia pentru asta să mă duc la Praga şi să i-l scriu pe uşa 
ambasadei cu cretă sau să-l sun pe rezidentul din Praga şi să i- 
1 urlu la telefon. Tinker, Tailor, Soldier, Sailor. Alleline era 
Tinker, Haydon era Tailor, Bland era Soldier şi Toby Esterhase 
era Poor Man. Am renunţat la Sailor pentru că rima cu Tailor. Tu 
erai Beggarman, spuse Jim. 

— Nu mai spune! Şi ce-ai gândit tu, Jim, despre teoria 
Stăpânului? Cum ai găsit ideea în general? 

— Total idioată! Fără noimă. 

— De ce? 


— Pur şi simplu idioată, repetă el pe un ton de 
încăpățânare cazonă. Să-i treacă prin minte că unul dintre voL. o 
cârtită... nebun! 

— Dar ai crezut-o? 

— Nu! Isuse Cristoase, omule, cum poţi să... 

— De ce nu? Raţional vorbind, am acceptat întotdeauna 
că mai devreme sau mai târziu se va întâmpla. Ne-am avertizat 
unul pe altul mereu: păzeşte-te. Am întors noi destui membri ai 
altor servicii: ruşi, polonezi, cehi, francezi, chiar şi pe ciudatul 
ăla de american. Şi ce au britanicii ăştia, dintr-o dată, în plus, ca 
să nu li se întâmple şi lor. 

Simţindu-i ostilitatea lui Jim, Smiley deschise portiera din 
partea sa, ca să lase să intre aerul rece. 

— Facem câţiva paşi? N-are rost să stăm închişi, când 
putem să ne mişcăm puţin. 

* Titlul original în limba engleză al romanului este Tinker, 
Tailor, Soldier, Spy - adaptare după o numărătoare de copii: 
Tinker, Tailor, Soldier, Sailor,/ Rich Man, Poor Man, Beggarman, 
Thief (Cârpaci, Croitor, Soldat, Marinar,/ Om bogat, Om sărac, 
Cerşetor, Hoţ”) (n.t.). 

Aşa cum presupusese Smiley, mişcându-se Jim şi-a regăsit 
mai multă cursivitate în vorbire. 

Se aflau pe marginea de vest a platoului, unde mai 
rămăseseră doar câţiva copaci în picioare şi alţi câţiva tăiaţi, 
întinşi la pământ. O bancă acoperită de gheaţă li se oferea, dar 
ei n-au luat-o în seamă. Nu era nici pic de vânt, stelele se 
vedeau clar pe cer, iar când Jim şi-a reluat povestirea se 
plimbau alături, Jim potrivindu-şi mereu pasul după al lui Smiley, 
când depărtându-se, când apropiindu-se de maşină. Când şi 
când se opreau, umăr lângă umăr, cu faţa spre vale. 

Mai întâi, Jim îi descrise recrutarea lui Max şi toate 
manevrele pe care a trebuit să le facă pentru a-şi disimula 
misiunea fată de ceilalţi de la Prăvălie. A lăsat să se înţeleagă că 
s-ar putea să contacteze un cifror sovietic, de rang înalt, la 
Stockholm, şi şi-a luat bilet spre Copenhaga, pe vechiul lui nume 
de lucru, Ellis. în schimb zbură la Paris, apăru acolo cu acte pe 
numele Hajek şi ateriza cu o cursă regulată la aeroportul din 
Praga, sâmbătă dimineaţa, la orele zece. Trecu prin controale ca 
prin brânză, se duse să verifice la gară ora la care avea tren şi 
apoi hoinări, pentru că mai avea vreo două ceasuri de pierdut şi 


îşi zise că ar putea să-şi supravegeze puţin urmele înainte de a 
pleca spre Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiâ. în toamna 
aceea, vremea era neobişnuit de proastă. Pe jos se aşternuse 
zăpadă şi continua să ningă. 

În Cehoslovacia, spuse Jim, supravegherea nu constituia, 
în general, o problemă. Serviciile de securitate nu ştiau aproape 
nimic în legătură cu filajul de stradă, pentru că, probabil, nici o 
administraţie, de când se ştie, nu a încercat vreodată vreo jenă 
în legătură cu aceasta. Exista încă tendinţa, spuse Jim, să se 
facă risipă de maşini şi de oameni, ca pe vremea lui Al Capone 
şi asta şi căuta Jim: automobile Skoda negre şi triouri de oameni 
mici cu pălării de fetru. Când e frig, reperarea unor astfel de 
detalii este ceva mai dificilă, întrucât circulaţia maşinilor e lentă, 
pietonii merg mai repede şi toată lumea e înfofolită până n 
vârful nasului. Cu toate acestea, până în momentul când a ajuns 
la Gara Masaryk sau-Gara Centrală, cum le place s-o numească 
astăzi, nu a avut nici un fel de motiv de nelinişte. Dar la 
Masaryk, spuse Jim, a avut o intuiţie, ceva venind mai curând 
din instinct, decât din vreun fapt anume, în legătură cu două 
femei care-şi cumpăraseră bilete înaintea lui. 

În acest moment, cu dezinvoltura lipsită de orice afectare 
a unui profesionist, Jim refăcu mental drumul pe care-l 
parcursese. într-o galerie cu magazine, în apropiere de Piaţa 
Wenceslas, fusese depăşit de trei femei. Una dintre ele, cea din 
mijloc, împingea un căruţ de copil. Cea de lângă rigolă avea o 
geantă roşie de plastic, iar femeia mergând de-a lungul clădirilor 
plimba un câine de lesă. Zece minute mai târziu, alte două 
femei veniră spre el, braţ la braţ, ambele grăbite, şi-i trecu prin 
minte că dacă Toby Esterhase ar fi organizat o astfel de 
operaţiune, un aranjament ca acesta ar fi purtat semnătura lui. 
Schimbări rapide de poziţie pentru a realiza fotografii din căruţul 
de copil, din maşinile de sprijin staționând mai încolo, dotate cu 
staţii radio pe ultrascurte, şi de către o a doua echipă, mai în 
spate, în aşteptare, pentru a fi la îndemână în situaţia în care cei 
din fată ar fi fost depăşiţi. La Masaryk, uitându-se la cele două 
femei care se aflau înaintea lui la coada de la ghişeu, Jim îşi 
dădu seama de ceea ce se întâmpla. Exista o piesă de 
îmbrăcăminte pe care un ginitor nu are nici timpul, nici cheful s- 
o schimbe, cu atât mai puţin când temperatura este cvasi- 
polară. încălţămintea. Dintre cele două perechi care i se ofereau 


privirii, la coadă, Jim recunoscu una dintre ele: ghetuţe din 
plastic, căptuşite cu blană, negre, cu fermoare spre exterior şi 
cu tălpi dintr-un material cafeniu, gros, care scârţâiau pe 
zăpadă. Le mai văzuse o dată de dimineaţă, în pasajul Sterba, 
purtate la alte haine, de către femeia care trecuse pe lângă el, 
împingând căruciorul de copil. Din momentul acela, Jim n-a mai 
avut bănuieli. Ştia, aşa cum ar fi ştiut şi Smiley. 

Jim şi-a cumpărat un exemplar din „Rude Pravo” de la 
chioşcul de ziare al gării şi s-a urcat în trenul de Bmo 
abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiă. Dacă voiau să-l aresteze, ar 
fi făcut-o până acum. Umblau după ramificații, adică îl urmăreau 
ca să-i localizeze contactele. Inutil să se gândească ce motive i- 
au determinat. Ghici îmă că identitatea Hajek fusese 
descoperită şi că i-au pregătit o cursă din momentul în care îşi 
cumpărase biletul de avion. Atâta timp cât nu ştiau că i-a 
reperat, păstra încă avantajul, spuse Jim. Pentru o clipă, Smiley 
reveni în timp, în Germania ocupată, pe vremea când era el 
însuşi agent de teren, trăind cu sufletul la gură de groază, cu 
simţământul că se arăta gol puşcă în faţa privirii oricărui străin. 

Se presupunea că va pierde trenul de treisprezece şi opt 
minute, care sosea la Brao la orele şaisprezece şi douăzeci şi 
şapte. întrucât fusese anulat, s-a urcat într-o minunată cursă 
specială, pentru un meci de fotbal, cursă care oprea la fiecare 
stâlp de telegraf. De fiecare dată, Jim îşi dădea seama că-i putea 
recunoaşte pe cei ce-l urmăreau. Nu erau toţi de aceeaşi 
calitate. La Chocen - un loc mai amărât nici că văzuse - unde a 
coborât şi şi-a cumpărat un cârnat, erau nu mai puţin de cinci, 
bărbaţi toţi, înşiraţi pe peronul mititel, cu mâinile în buzunare, 
prefăcându-se că stau la taclale şi făcându-se de râs. 

— Dacă există ceva care distinge un ginitor bun de unul 
prost - spuse Jim - aceasta este arta subtilă de a face absolut 
totul în mod convingător. 

La Svitayy, doi bărbaţi şi o femeie au intrat în 
compartimentul lui şi au discutat despre marele meci. După un 
timp, Jim s-a băgat în vorbă: citise rubrica sport în ziarul pe care 
îl cumpărase. Era un meci revanşă şi toată lumea se dădea în 
vânt după el. Până la Bmo nu s-a mai întâmplat nimic altceva, 
aşa că a coborât şi a bântuit apoi prin zonele aglomerate, unde, 
de teamă să nu-l piardă, trebuiau să se tină scai de el. 


Voia să-i fraierească, să le arate că nu-i suspectase cu 
nimic. Ştia acum că era ţinta a ceea ce Toby ar numi o 
operaţiune de mare şlem. Pe jos, lucrau în echipe de câte şapte. 
Maşinile se schimbau atât de des, că nici nu mai putea să le 
numere. Directivele generale proveneau de la o camionetă de 
culoare verde, jegoasă, condusă de un sticlete. Camioneta era 
dotată cu o antenă circulară şi, în partea din spate, sus, ca să n- 
o poată ajunge copiii, avea o stea desenată cu creta. Maşinile, 
remarcate de el, aveau ca elemente de reperaj o poşetă de 
damă pe bord, deasupra torpedoului şi parasolarul pasagerului 
din dreapta lăsat. Presupunea că mai sunt şi alte semne, dar 
acestea două îi erau suficiente. Ştia din spusele lui Toby că 
operaţiuni de genul acesta puteau mobiliza până la o sută de 
oameni şi că erau ineficienţi în cazul în care vânatul reuşea să le 
scape. Toby îi detesta din acest motiv. 

Există la Bmo abcdefghijklmnoparstuvwxyzşţăiă, în piaţa 
centrală, un magazin care vinde de toate, a spus Jim. Să faci 
cumpărături în Cehoslovacia este enervant la culme pentru că 
sunt foarte puţine puncte de desfacere a produselor realizate de 
întreprinderile de stat, dar magazinul acesta era nou şi foarte 
impresionant. A cumpărat jucării, un fular, ţigări şi a încercat 
nişte pantofi. îşi zise că cei care îl filau mai aşteptau încă să-şi 
facă apariţia contactul său clandestin. Fură o căciulă de blană şi 
un impermeabil alb de plastic, precum şi o pungă de hârtie în 
care să le pună. S-a fâţâit destul de mult prin raionul de 
confecţii bărbăteşti, ca să se asigure că cele două femei, care 
formau echipa avansată, se mai aflau încă pe urmele lui, 
ferindu-se însă să se apropie prea tare de el. A presupus că 
semnalaseră bărbaţilor să preia filajul şi că aşteptau acest lucru. 
A intrat rapid în toaleta pentru bărbaţi. A îmbrăcat 
impermeabilul peste paltonul său, a înfundat punga în buzunar 
şi şi-a pus căciula de blană pe cap. A abandonat celelalte 
pachete şi a fugit apoi ca un nebun în jos pe scara de incendiu, 
a forţat uşa de evacuare pentru cazurile de urgenţă, s-a repezit 
pe o străduţă, a revenit pe alta, cu sens unic, a înghesuit 
impermeabilul alb în pungă şi a intrat cu un pas lejer într-o 
prăvălie, care tocmai se închidea, unde şi-a cumpărat un 
impermeabil negru, îmbrăcându-l în locul celui alb. Folosindu-se 
de cumpărătorii care ieşeau din magazin drept acoperire, s-a 
urcat într-un tramvai aglomerat şi a mers până la penultima 


staţie, s-a plimbat o oră şi a ajuns la întâlnirea de recuperare cu 
Max exact la timp. 

De aici încolo, a început să relateze dialogul său cu Max şi 
a explicat că era pe punctul să se bată cu el. 

Smiley îl întrebă: 

— Nu ţi-a trecut niciodată prin minte să renunţi? 

— Nu, în nici un caz, replică Jim, ridicând vocea 
ameninţător. 

— Cu toate că încă de la început ţi-ai dat seama că nu 
stătea în picioare? în vocea lui Smiley nu se simţea altceva 
decât respect. Nici o urmă de enervare, nici o încercare de a 
puncta; nimic altceva decât dorinţa sinceră de a obţine adevărul 
curat ca lacrima sub cerul nopţii. Ai continuat pur şi simplu să 
mergi. Văzuseşi ce era în spatele tău, te gândiseşi că misiunea 
este absurdă, dar continuai, înfundându-te din ce în ce mai 
adânc în junglă. 

— Exact. 

— Poate că te-ai răzgândit în legătură cu misiunea? Sau 
te-a atras cumva curiozitatea, nu-i aşa? Doreai din tot sufletul să 
ştii cine era cârtiţa, de exemplu? Nu fac decât să emit ipoteze, 
Jim. 

— Şi care-i diferenţa? Şi ce dracu mai contează mobilurile 
mele într-un rahat ca ăsta? 

Semiluna de pe cer nu era umbrită de nici un fel de nor şi 
părea deosebit de aproape. Jim stătea pe bancă. Aceasta se afla 
pe pietriş şi, în timp ce vorbea, Jim se apleca din când în când, 
ridica câte o pietricică şi o arunca cu dosul mâinii în ferigi. 
Smiley stătea lângă el şi nu-1 pierdea din priviri. La un moment 
dat, ca să-i ţină tovărăşie, luă un gât de votcă şi se gândi la Tarr 
şi la lrina bându-şi vodca lor în vârful dealului, la Hong Kong. 
Trebuie că e vreun obicei al meseriei, se gândi el. Vorbim mai 
bine, când ni se deschide o privelişte în faţă. 

Prin geamul Fiatului, tras pe lateral, continuă Jim, parolele 
se schimbară fără nici un fel de greutate. Şoferul era unul din 
ungurii ăia cehi muşchiuloşi, cu mustață pe oală, puţind de 
parcă ar fi avut gura plină de usturoi. Jim nu-l plăcea, dar nici 
nu se aşteptase la altceva. Cele două portiere din spate erau 
încuiate şi au avut o mică discuţie la început în legătură cu locul 
în care să se aşeze. Ungurul a spus că Jim nu s-ar afla în 
siguranţă pe bancheta din spate şi că, apoi, nici nu era 


democratic. Jim 1-a trimis la dracu'. L-a întrebat apoi pe Jim 
dacă avea armă şi el i-a spus că nu, ceea ce nu era adevărat şi 
chiar dacă ungurul nu l-a crezut, n-a îndrăznit să i-o spună în 
faţă. L-a întrebat pe Jim dacă a adus instrucţiuni pentru general. 
Jim a răspuns că n-a adus nimic. Venise să asculte. 

Jim spuse că simţea că-l cuprinde enervarea. în timp ce 
mergeau, ungurul şi-a debitat lecţia. Când vor ajunge la 
pavilionul de vânătoare, nu va fi nici un semn de viată. 
Generalul va fi înăuntru. Dacă nu era nici un semn de viată, o 
bicicletă, o maşină, un căţel, o lumină, dacă nu era nimic care 
să indice că în casă se afla cineva, atunci cel care va intra 
primul va fî ungurul şi Jim va aştepta în maşină. în caz contrar, 
Jim va intra singur şi ungurul va fî cel care va sta de pază. Era 
clar? Dar de ce să nu intre amândoi? 1-a întrebat Jim. Pentru că 
nu voia generalul, i-a răspuns ungurul. 

După ceasul lui Jim, au mers cale de o jumătate de oră, 
ţinând-o spre nord-est, în medie cu 30 km pe oră. Drumul era 
întortocheat, cu pante abrupte, având pomi de-o parte şi de alta 
a şoselei. Era o noapte fără lună şi de-abia putea zări câte ceva, 
în afară de păduri şi iar păduri, de vârfuri de dealuri şi iar vârfuri 
de dealuri, proiectându-se la orizont. Zăpada venea dinspre 
nord, după cum a observat el. Detaliul avea să-i servească mai 
târziu. Drumul era liber, dar camioanele grele care trecuseră 
înainte lăsaseră urme adânci. Rulau cu luminile stinse. Ungurul 
începu să-i spună o poveste deocheată şi Jim presupuse că era 
modul său de a-şi manifesta enervarea. Mirosul de usturoi era 
îngrozitor. De parcă ar fi mestecat tot timpul usturoi. Fără nici 
un fel de avertizare, tăie contactul. Coborau o pantă, dar mai 
încet. Nu se opriseră cu totul, când ungurul trase frâna de mână. 
Jim se pocni cu capul de parbriz şi-şi luă pistolul. Se aflau în 
dreptul unui drum lateral. La 30 de metri mai încolo se vedea o 
cabană joasă de lemn. Nu era nici un semn de viaţă. 

Jim îi explică ungurului ceea ce ar dori să facă acesta. Să- 
şi pună căciula şi paltonul lui Jim şi să se ducă în locul lui până 
acolo. Să meargă încet, cu mâinile împreunate la spate, drept 
pe centrul potecii. Dacă nu făcea întocmai oricare dintre aceste 
două lucruri, Jim îl va împuşca. în momentul în care va ajunge la 
cabană, urma să intre şi să-i explice generalului că Jim îşi luase 
o măsură de elementară precauţie. Apoi va trebui să revină 
exact pe acelaşi drum, încet, să-i raporteze lui Jim că totul era în 


regulă şi că generalul era gata să-l primească. Sau că nu, după 
caz. 

Ungurul nu părea prea încântat de toate astea, dar n-avea 
de ales. înainte de a cobori, Jim 1-a pus să îndrepte maşina cu 
fata spre drumul lateral. La cea mai mică festă, îi explică Jim, va 
aprinde farurile şi va trage în el. Nu o dată, ci de mai multe ori, 
şi nu în picioare. Ungurul porni. Când ajunse în apropiere de 
cabană, întreaga zonă fu inundată de lumină: cabana de 
vânătoare, aleea şi o mare suprafaţă de jur-împrejur. Apoi s-au 
întâmplat o mulţime de lucruri în acelaşi timp. Jim n-a apucat să 
vadă totul pentru că încerca să întoarcă maşina. A văzut patru 
bărbaţi sărind din copaci şi, din câte şi-a putut da seama, unul 
dintre ei i-a dat cu ceva în cap ungurului. Au început 
împuşcăturile, dar niciunul dintre cei patru nu le-a dat nici o 
atenţie, se dăduseră înapoi în timp ce altcineva făcea fotografii. 
Focurile de armă păreau să fie trase în aer în spatele 
proiectoarelor. Era foarte spectaculos. Au fost lansate rachete 
luminoase şi s-au folosit şi gloanţe trasoare. Gonind nebuneşte 
la volanul Fiatului său, Jim avea impresia că părăsea un carusel 
ajuns la paroxism. Aproape scăpase - avea, într-adevăr, 
impresia că scăpase - când din pădurea din dreapta sa cineva a 
deschis focul, de foarte aproape, cu o mitralieră. Prima rafală a 
nimerit o roată din spate şi maşina s-a răsturnat. A văzut roata 
trecând în zbor planat deasupra capotei, în timp ce maşina se 
prăbuşea în şanţul din stânga. Acesta avea, probabil, mai mult 
de trei metri adâncime, dar zăpada a amortizat şocul. Maşina nu 
a luat foc, aşa că a lăsat-o unde era şi a aşteptat cu faţa spre 
potecă, sperând să-l poată nimeri pe cel care trăgea cu 
mitraliera. Următoarea rafală veni de undeva din spate şi-l 
proiectă spre maşină. Probabil că pădurea colcăia de militari. 
Ştia că fusese atins de două ori. Amândouă gloanţele i-au intrat 
în umărul drept şi, aşa cum stătea lungit acolo, uitându-se la 
toată nebunia aia, i se părea uimitor că nu i-a smuls braţul. S-a 
auzit un claxon. De două sau poate trei ori. Pe alee cobori o 
ambulanţă. împuşcăturile erau încă atât de dese încât puteau să 
sperie vânatul din pădure pentru ani în şir. Ambulanţa era atât 
de înaltă încât i-a reamintit una dintre acele maşini de pompieri 
din filmele vechi de la Hollywood. Se derula o bătălie de 
operetă, iar cei de pe ambulanţă stăteau ţepeni acolo şi priveau 
iară să le pese deloc. Jim era pe punctul de a-şi pierde 


cunoştinţa, când a auzit o a doua maşină şi voci de bărbaţi. S-au 
făcut noi fotografii, de data aceasta ale persoanei care trebuia. 
Cineva dădea ordine, dar nu putea să spună ce anume, pentru 
că erau rostite în ruseşte. Singurul lui gând, când l-au zvârlit pe 
brancardă şi s-au stins proiectoarele, era cum să se întoarcă la 
Londra. Se imagina în apartamentul de pe St. James, cu 
schemele colorate şi o grămadă de note, aşezate într-un fotoliu 
şi explicându-i Stăpânului cum, la bătrâneţe, amândoi intraseră 
ca nişte novici în cea mai mare capcană din istoria meseriei lor. 
Singura lui consolare era că-l pocniseră pe ungur, dar, 
gândindu-se acum, Jim regreta că nu-i frânsese gâtul. Era un 
lucru pe care l-ar fi putut face foarte uşor fără nici o remuşcare. 

Capitolul 32 

Descrierea suferințelor constituia pentru Jim o plăcere de 
care s-ar fi putut dispensa. în ochii lui Smiley, stoicismul său 
avea ceva impresionant, cu atât.mai mult cu cât nu părea să fie 
conştient de el. Petele negre din relatarea sa se datorau în 
special acelor momente în care îşi pierduse cunoştinţa. 
Ambulanţa 1-a transportat, atât cât a putut el să-şi dea seama, 
mai departe, spre nord. A dedus acest lucru după copacii pe 
care i-a văzut când s-a deschis portiera pentru a-i permite unui 
medic să urce. Stratul de zăpadă era mai gros în urma maşinii. 
Asfaltul era bun, aşa că a presupus că se aflau pe drumul care 
ducea la Hradec. Doctorul i-a făcut o injecție. Şi-a revenit într-un 
spital de închisoare, cu bare groase la ferestrele înalte şi cu trei 
bărbaţi care-l supravegheau. Şi-a mai revenit încă o dată în 
simţiri după operaţie, într-o altă celulă, fără nici un fel de 
ferestre. Şi-a spus că, probabil, primul interogatoriu i-a fost luat 
acolo, cam la 72 de ore după ce-l peticiseră, dar timpul 
devenise o problemă pentru el, mai ales că, fireşte, îi fusese luat 
ceasul. 

L-au mutat de foarte multe ori dintr-un loc în altul. Ori 
dintr-o cameră într-alta, în funcţie de ce aveau de gând să-i 
facă, ori la alte închisori, în funcţie de persoana care urma să-l 
interogheze. Câteodată îl mutau doar ca să-l tină treaz, 
obligându-l să meargă noaptea pe coridoare, între celule. L-au 
dus şi cu camionul şi, o dată, chiar cu un avion de transport ceh, 
dar mâinile îi fuseseră legate, i se pusese o cagulă pe cap şi îşi 
pierduse cunoştinţa la foarte puţin timp după decolare. 
Interogatoriul care a urmat acestui zbor a fost foarte lung. în 


plus, n-avea deloc sentimentul că ar progresa cu ceva de la un 
interogatoriu la altul şi nu avea rost să-şi chinuie mintea pentru 
că nu i se clarifica nimic, ci dimpotrivă. Ceea ce-i rămăsese 
foarte viu în memorie era planul de campanie pe care şi-l 
făcuse în aşteptarea primului interogatoriu. Ştia că tăcerea va fi 
imposibilă şi pentru propria sa sănătate mentală, chiar pentru 
supravieţuire, un dialog era obligatoriu să aibă loc, la capătul 
căruia trebuiau să creadă că le spusese ceea ce ştia, tot ceea ce 
ştia. Lungit pe patul de spital, şi-a trasat în minte nişte linii de 
apărare în spatele cărora, cu puţin noroc, putea să se replieze, 
etapă de etapă, până în momentul în care ar fi dat impresia de 
înfrângere totală. Linia sa înaintată, îşi făcea el socoteala, şi cea 
la care putea renunţa cel mai uşor era scheletul „Operațiunii 
Martor”. Era la mintea oricui, fie că povestea lui Stevcek era o 
momeală, fie că acesta fusese trădat. Dar oricare ar fi fost 
situaţia, un lucru era sigur. Cehii ştiau mai multe despre Stevcek 
decât Jim. Deci, prima sa concesie va fi povestea lui Stevcek, 
pentru că ei o ştiau deja; numai că o să-i pună să muncească 
din greu ca să o scoată de la el. Mai întâi va nega totul şi se va 
crampona de acoperirea sa. După o oarecare luptă, va 
recunoaşte că este spion britanic şi-şi va da numele de lucru, 
Ellis, astfel încât, dacă făceau publică chestia, Prăvălia să ştie 
cel puţin că trăia şi că încerca să facă tot ceea ce se putea. Nu 
se îndoia aproape deloc că această capcană bine gândită şi 
fotografiile prevesteau un mare' tamtam. După aceea conform 
celor convenite cu Stăpânul, avea să descrie această operaţiune 
ca o lovitură proprie, montată fără consimţământul superiorilor 
săi, mizând să se aleagă cu o avansare. Va îngropa în el, 
indiferent cât de adânc ar putea ei ajunge, şi chiar mai profund 
încă, orice gânduri referitoare la existenţa unui spion în 
interiorul Prăvăliei. 

— Nici un fel de cârtiţă, spuse Jim, adresându-se 
contururilor întunecate ale colinelor de la Quantocks. Nici un fel 
de întâlnire cu Stăpânul, nici un fel de apartament mobilat în St. 
James. 

— Nici un Tinker, Tailor. 

A doua sa linie de apărare va fi Max. Şi-a propus să 
înceapă prin a nega categoric că ar fi adus cu el vreun om de 
legătură. Apoi ar putea spune că într-adevăr a adus unul, dar că 
habar n-avea cum îl cheamă. Şi, pentru că toţi vor un nume, le 


va furniza unul. întâi cel fals, apoi, cel adevărat. Dar aceasta în 
momentul în care Max ar fi scăpat, ar fi intrat în clandestinitate 
sau ar fi fost prins. 

În imaginaţia lui Bill venea o succesiune de poziţii mai slab 
apărate: operaţiuni recente ale vânătorilor de scalpuri, bârfe 
care circulau la Prăvălie, orice care i-ar putea face pe 
anchetatorii săi să creadă că i-au înfrânt rezistenta şi că vorbea 
fără reţineri, că era tot ceea ce ştia şi că reuşiseră să treacă de 
ultima tranşee. îşi va pieptăna memoria ca să-şi reamintească 
vechi treburi ale vânătorilor de scalpuri şi, dacă era nevoie, va 
da numele a doi-trei funcţionari sovietici sau din ţările satelite, 
care fuseseră recent întorşi de partea britanicilor sau fuseseră 
prinşi, sau numele unora care, în trecut, furnizaseră informaţii 
doar o singură dată şi, întrucât nu trecuseră în Occident, ar 
putea fi consideraţi acum ca buni de înfundat sau eventual 
dispuşi să muşte a doua oară din nadă. Le va arunca orice os 
care i-ar fi trecut prin minte şi le va vinde, dacă era necesar, tot 
grajdul de la Brixton. Toate acestea vor constitui perdeaua de 
fum în dosul căreia va încerca să disimuleze ceea ce lui Jim i se 
părea informaţia cea mai vulnerabilă, pentru că ei se aşteptau 
desigur ca el să ştie identitatea membrilor din zona cehă de 
acţiune a reţelelor „Supărare” şi „Platon”. 

— Landkron, Krieglova, Bilova, familia Pribyl, spuse Jim. 

De ce le cita el numele întotdeauna în aceeaşi ordine? se 
întrebă Smiley. ^ 

Jim nu mai răspundea de aceste reţele de mult timp. Cu 
ani în urmă, înainte de a prelua secţia Brixton, contribuise la 
organizarea lor şi îi recrutase pe unii dintre membrii lor 
fondatori. Din momentul în care rămăseseră pe mâna lui Bland 
şi a lui Haydon, li se întâmplaseră foarte multe, o mulţime de 
lucruri despre care el habar n-avea. Dar era sigur că ştia destul 
de multe pentru a face să explodeze ambele reţele şi ceea ce-l 
îngrijora cel mai mult era teama că stăpânul sau Bill sau Percy 
Alleline sau oricine ar fi avut atunci un cuvânt hotărâtor de spus, 
va fi prea egoist sau prea încet ca să evacueze reţelele înainte 
ca lui Jim, în urma unor constrângeri pe care încă nu le putea 
ghici, să nu-i mai rămână altă posibilitate decât să cedeze 
complet. 

— Asta-i cel mai caraghios, spuse Jim fără urmă de umor 
în glas. Puțin le pasă de reţele. Mi-au pus o jumătate de duzină 


de întrebări în legătură cu reţeaua „Supărare”, ca apoi să nu 
mai manifeste nici un interes. Ei ştiau al dracului de bine că 
„Martorul” nu se născuse din creierul meu şi erau la curent 
întrutotul cu întâlnirea în cursul căreia Stăpânul nego-ciase la 
Viena trecerea lui Stevcek de partea noastră. Au început cu 
ceea ce aş fi vrut eu să termin: cu instruirea mea din St. James. 
Nu mi-au pus nici o întrebare despre vreun om de legătură, nu-i 
interesa să ştie nici cine m-a dus cu maşina până la locul de 
întâlnire cu ungurul. Tot ceea ce voiau era să le vorbesc despre 
teoria mărului stricat elaborată de Stăpân. 

Un cuvânt, gândi Smiley din nou. S-ar putea să fie doar un 
cuvânt. Spuse: 

— Ştiau într-adevăr adresa din St. James? 

— Ştiau până şi marca nenorocitului ăluia de vin de Xeres, 
omule. 

— Şi schemele? întrebă Smiley imediat. Şi geanta port- 
partituri? 

— Nu. La început nu, adăugă el. 

Steed-Asprey numea asta un raţionament invers. Ştiau 
deoarece le-o spusese cârtiţa Gerald, gândi Smiley. Cârtiţa ştia 
ceea ce supraveghetorii reuşiseră să stoarcă de la bătrânul 
MacFadean. Prăvălia face ea însăşi analiza propriilor eşecuri: 
Karla poate beneficia astfel în timp util de elementele rezultate 
pentru a le folosi împotriva lui Jim. 

— Presupun astfel că în acel moment începuseşi să crezi şi 
tu că Stăpânul avea dreptate: exista într-adevăr o cârtiţă, spuse 
Smiley. 

Jim şi Smiley stăteau sprijiniți de o balustradă de lemn. 
Terenul din faţa lor cobora abrupt pentru a se sfârşi într-un şir 
lung de porţiuni acoperite de bălării şi de terenuri cultivate. La 
poale se afla un sat, un golf şi o panglică îngustă de mare 
strălucind în lumina lunii. 

— Au intrat direct în subiect. „De ce a montat Stăpânul 
această operaţiune de unul singur? Ce spera el să realizeze?” 
„Să reia frâiele în mână”, le-am spus eu. Mi-au râs în nas: „Cu 
câteva amărâte de informaţii privind instalaţiile militare în 
sectorul Bmo abcdefghijkimnoparstuvwxyzşţăiâ? Cu asta nu şi- 
ar fi putut plăti nici măcar un dejun ca lumea la club.” „Poate că 
începuse să scape unele lucruri de sub control”, am spus eu. 
Dacă Stăpânul scăpa unele lucruri din mână, au spus ei, cine era 


cel care-i vâra beţe-n roate? Alleline, am spus eu, asta era; 
Alleline şi Stăpânul se luau la întrecere care furnizează mai 
multe informaţii. La Brixton nu ne ajungeau însă decât nişte 
zvonuri, le-am spus. „Şi ce aduce Alleline în plus faţă de 
Stăpânul?” „Nu ştiu.” „Nici n-ai terminat bine de spus că Alleline 
se ia la întrecere cu el în privinţa furnizării informaţiilor.” „E doar 
un zvon. Eu nu ştiu.” înapoi la răcoare. 

În această etapă, timpul, spuse Jim, era o noţiune pe care 
o pierduse complet. Trăia fie în întunericul cagulei, fie în lumina 
albă a celulelor. Nu mai exista nici noapte, nici zi, şi pentru ca să 
facă lucrurile şi mai îngrozitoare, lăsau sistemul de producere a 
zgomotelor în funcţiune aproape tot timpul. 

ÎI lucrau după principiul liniei de producţie, explică el, nu-l 
lăsau să doarmă, se schimbau unii pe alţii pentru a-i lua 
interogatoriul, îl dezorientau la maximum, îl cotonogeau, până 
când interogatoriul se transforma pentru el într-o cursă lentă, 
care l-ar fi dus fie la ţicneală, cum spunea el, fie la prăbuşire 
completă. Desigur, spera că se va ţicni, dar acesta nu este un 
lucru pe care să-l poţi decide de unul singur, pentru că îşi 
aveau metoda lor de a te pune iar pe picioare. în numeroase 
cazuri era maltratat fizic cu ajutorul şocurilor electrice. 

— O luăm de la început. Dintr-un unghi nou. „Stevcek era 
un general important. Dacă a cerut să întâlnească un ofiţer 
superior britanic, putea să se aştepte ca acesta să fie în mod 
corespunzător informat asupra tuturor aspectelor carierei sale. 
Şi ne povesteşti tu nouă că nu te-ai informat?” „Vă spun că 
informaţiile le aveam de la Stăpânul.” „Ai citit dosarul lui 
Stevce'k la Prăvălie?” „Nu.” „Dar Stăpânul?” „Nu ştiu.” „ Ce 
concluzie a tras Stăpânul în urma celei de a doua numiri a lui 
Stevcek la Moscova? Ţi-a vorbit Stăpânul despre rolul lui 
Stevcek în Comitetul de legătură de pe lângă Pactul de la 
Varşovia?” „Nu.” O ţineau una şi bună cu această întrebare, iar 
eu, presupun, că am ţinut-o pe-a mea, pentru că după câteva 
„Nu”-uri de-ale mele, s-au cam enervat. Păreau să-şi fi pierdut 
răbdarea. Când am leşinat, m-au stropit cu furtunul şi m-au luat 
de neînceput. 

Mişcare, spuse Jim. Relatarea lui devenise ciudat de 
sacadată. Celule, culoare, o maşină... la aeroport, covor roşu şi 
un pic de poceală înainte de urcare în avion... în timpul zborului, 
adormise şi l-au pedepsit pentru aceasta. 


— Mi-am revenit din nou într-o celulă, mai mică, cu pereţii 
nezugrăviţi. Credeam uneori că mă aflam în Rusia. Am dedus 
după poziţia stelelor că zburasem spre răsărit. Alteori îmi 
imaginam că mă aflu la Sarratt, la cursurile de rezistenţă la 
interogatorii. 

Vreo două zile l-au lăsat în pace. Avea capul înceţoşat. 
Continua să audă înpuşcăturile din pădure şi să revadă imaginea 
acelor schimburi de focuri; şi când, în sfârşit, a început marele 
examen, acela pe care el şi-l reamintea ca pe un maraton, a 
avut dezavantajul de a se simţi pe jumătate înfrânt. 

— Era o problemă de sănătate mai presus de orice, 
explică el foarte încordat de data aceasta. 

— Am putea face o pauză, dacă vrei, spuse Smiley, dar Jim 
se afla încă acolo, pentru el nu exista pauză, iar ceea ce dorea 
el nu conta absolut deloc. 

— A fost cel lung, a spus Jim. La un moment dat în cursul 
lui, le-a spus despre notițele şi schemele Stăpânului, despre 
cernelurile şi creioanele colorate. Se înverşunaseră împotriva lui 
ca nişte diavoli şi-şi amintea că erau numai bărbaţi de faţă, la 
celălalt capăt al încăperii, măsurându-l1 din cap până în picioare 
ca o grupă de studenţi la medicină şi vorbindu-şi în şoaptă. lar el 
le povestea despre creioanele colorate, doar ca să menţină 
conversaţia, să-i facă să se oprească şi să asculte. De ascultat, 
au ascultat, dar nu s-au oprit. De îndată ce-au aflat despre 
culori, au vrut să ştie ce semnificaţie aveau. „Ce înseamnă 
albastru?” „Stăpânul nu avea albastru.” „Ce însemna roşu? Ce 
reprezenta roşu? Dă-ne un exemplu de folosire a roşului în 
schemă. Ce însemna roşu? Ce însemna roşu?” Ce însemna roşu? 
Apoi toată lumea a ieşit din cameră, în afară de doi gardieni şi 
un tip scund, glacial, foarte ţepos, care avea aerul că este 
patronul. Gardienii mă conduc la o masă, iar pricăjitul se aşază 
lângă mine ca un afurisit de pitic, cu mâinile încrucişate. Avea 
două creioane în faţa lui, unul roşu, unul verde şi o schemă a 
carierei lui Stevcek. 

Nu se poate spune că Jim cedase în adevăratul sens al 
cuvântului, pur şi simplu îi secase imaginaţia. Nu mai putea 
inventa alte poveşti. Adevărurile pe care le încuiase atât de 
adânc în sinea sa erau singurele lucruri care îi veneau în minte. 

— Aşa că i-ai spus despre mărul putred, îi sugeră Smiley, 
şi i-ai spus despre Tinker, Tailor. 


— Da, recunoscu Jim, i-a spus, i-a spus că Stăpânul bănuia 
că Stevcek ar putea identifica o cârtiţă în interiorul Prăvăliei. l-a 
spus despre codul Tinker, Tailor şi cine era fiecare dintre ei, 
nume de nume. 

— Care a fost reacţia lui? 

— S-a gândit un pic, apoi mi-a oferit o ţigară. Groaznică. 

— De ce? 

— Avea gust american. Camei sau aşa ceva. 

— A fumat şi el? Jim dădu aprobator din cap. 

— Ca un turc, spuse el. Timpul a început după aceea să se 
scurgă din nou, i-a spus Jim. A fost dus într-un lagăr, care 
presupune că se afla în afara oraşului şi a stat într-un complex 
de barăci, înconjurat de un gard dublu de sârmă ghimpată. Cu 
ajutorul unui gardian, a reuşit curând să umble din nou: într-o zi, 
au făcut un tur prin pădure. Lagărul era foarte mare. Sectorul în 
care stătea el nu era decât o mică parte a lagărului. Noaptea 
putea zări luminile unui oraş sclipind spre răsărit. Gardienii erau 
îmbrăcaţi în haine de pânză groasă şi nu vorbeau. Aşa că nu 
avea cum să-şi dea seama dacă se afla în Cehoslovacia sau în 
Rusia, dar ar fi pariat că era în Rusia. In ziua în care a venit un 
medic să arunce o privire la spatele lui, acesta a folosit un 
interpret de limba rusă pentru a-şi exprima disprețul pentru 
cârpăceala predecesorului său.  Interogatoriile continuau 
sporadic, dar fără ostilitate. Era vorba de o echipă nouă, față de 
cei unsprezece anchetatori de la început, membrii acesteia nu 
se grăbeau. într-o noapte, a fost dus la un aeroport militar şi 
transportat cu un avion de vânătoare al R. A. F. la Inverness. De 
aici, cu un mic avion la Elstree, şi-apoi cu o camionetă până la 
Sarratt. Ambele călătorii s-au făcut noaptea. 

Jim vorbea din ce în ce mai repede. Se lansase în relatarea 
experienţelor de la Grădiniţă, când, de fapt, Smiley îl întrebă: 

— Pe patronul, pe pipernicitul ăla îngheţat, l-ai mai 
revăzut? 

— O dată, recunoscu Jim, exact înaintea plecării. 

— Cu ce scop? 

— Bârfe. Şi pe un glas mult mai ridicat: o grămadă de 
aiureli în legătură cu personalităţile de la Prăvălie. 

— Care personalităţi? 

Jim eluda această întrebare. Aiureli despre cine urca şi 
despre cine cobora scările. Cine i-ar fi urmat şefului? De unde 


vreţi să ştiu? am zis eu. Nenorociţii ăia de cerberi află tot 
înaintea noastră, a celor de la Brixton. 

— Şi atunci la cine exact se refereau aiurelile? 

— în special la Roy Bland, spuse Jim morocănos. Cum 
reuşea Bland să-şi reconcilieze înclinațiile lui de stânga cu 
munca pe care o făcea la Prăvălie? Nu are nici un fel de înclinații 
spre stânga, a spus Jim. Aşa reuşeşte. Care era poziţia lui Bland 
în raport cu Esterhase şi Alleline? Ce credea Bland despre 
picturile lui Bill? Şi, apoi, cât de mult bea Roy şi ce s-ar întâmpla 
cu el dacă Bill ar înceta să-l mai sprijine? Jim dăduse nişte 
răspunsuri costelive la toate aceste întrebări. 

— A mai fost cineva menţionat? 

—  Esterhase, răspunse Jim, pe acelaşi ton crispat. 
Afurisitul ăla voia să ştie cum poate cineva să aibă încredere 
într-un ungur. 

Următoarea întrebare a lui Smiley i-a părut până şi lui Jim 
că îneacă toată valea aceea neagră în tăcere. 

— Despre mine ce-a spus? Repetă: Ce-a spus despre 
mine? 

— Mi-a arătat o brichetă. Mi-a spus că este a ta. Un dar de 
la Ann. „Cu toată dragostea mea”. Semnătura ei. Gravată. 

— Ţi-a spus cum a ajuns la el? Ce anume a spus, Jim? Hai, 
n-o să mi se-nmoaie mie picioarele doar pentru că un agent rus 
a făcut o glumă proastă la adresa mea. 

Răspunsul lui Jim răsună ca un ordin militar: 

— Credea că după aventura cu Bill Haydon, Ann ar fi dorit 
poate să schimbe inscripţia. A făcut stânga-mprejur spre 
maşină. l-am spus, urlă Jim furios. l-am urlat în faţa lui mică şi 
brăzdată de riduri: Nu-l poţi judeca pe Bill după lucruri ca 
acestea. Artiştii au o cu totul altă scară de valori. Văd lucruri 
care nouă ne scapă. Simt lucruri care ne depăşesc. Pipernicitul 
ăla nenorocit n-a făcut decât să râdă. „Nu ştiam că tablourile 
sale sunt chiar atât de bune”, a spus el. Ştii ce i-am răspuns, 
George? Du-te la dracu', du-te la mama dracului. Dacă aţi avea 
un Bill Haydon în blestematul ăla de serviciu al vostru, aţi putea 
spune: set şi meci. l-am mai spus: Cristoase Dumnezeule, ce 
conduci tu aici? Un serviciu sau amărâta aia de Armată a 
Salvării? 


— l-ai zis-o bine, remarcă Smiley în sfârşit, ca şi cum ar fi 
comentat cine ştie ce dezbatere la care nu fusese de fată. Nu-l 
mai văzuseşi înainte? 

— Pe cine? 

— Pe pipernicitul îngheţat. Nu-ţi era o figură cunoscută... 
de undeva, de demult? Ei bine, ştii şi tu cum suntem noi. 
Suntem antrenați să vedem o mulţime de fete, de fotografii ale 
personalităţilor de la Centru şi uneori acestea se potrivesc unei 
persoane pe care o întâlneşti. Chiar dacă nu putem să le dăm un 
nume. Oricum, nu era cazul în privinţa lui. „Mă întrebam pur şi 
simplu. Mi-am zis că ai avut timp să meditezi, reluă el pe un ton 
de conversaţie. Stăteai acolo să te vindeci, aşteptând să vii 
acasă şi ce altceva aveai de făcut decât să gândeşti? Aşteptă. 
La ce te-ai gândit, mă întreb. La misiune. La misiunea ta, 
presupun. 

— Când şi când. 

— Şi la ce concluzii ai ajuns? Ceva folositor? Suspiciuni, 
intuiţii, vreun indiciu care mi-ar putea fi de folos? 

— Pe dracu! ripostă Jim foarte sec. Mă ştii, George Smiley. 
Nu sunt un vrăjitor din ăia, sunt... 

— Tu eşti un simplu agent, un executant care îi laşi pe 
ceilalţi să gândească pentru tine. Cu toate acestea, când ştii că 
ai fost atras într-o cursă cât o casă de mare, că ai fost trădat, 
împuşcat în spate şi că n-ai nimic de făcut altceva timp de luni 
de zile decât să stai lungit sau aşezat pe un pat sau să masori în 
lung şi-n lat o celulă rusească, presupun şi că cel mai hotărât 
om de acţiune - vocea nu-şi pierduse nimic din tonul prietenos - 
şi-ar pune mintea la încercare şi s-ar întreba cum a ajuns într-o 
belea atât de mare. Să luăm pentru o clipă „Operaţiunea 
Martorul”, îi sugeră Smiley figurii imobile din faţa sa. „Martorul a 
pus capăt carierei Stăpânului. A căzut în dizgrație şi n-a mai 
putut să-şi urmărească cârtiţa, presupunând că există aşa ceva. 
Prăvălia a trecut în alte mâini. Cu acel simţ al oportunității pe 
care-l avea, Stăpânul a ştiut când să moară. „Martorul” a mai 
avut un efect. Le-a dezvăluit ruşilor - prin tine, de fapt - până 
unde ajunsese Stăpânul cu suspiciunile sale. Că redusese 
numărul suspecţilor la cinci, dar că, aparent, nu mersese mai 
departe. Nu vreau să spun că ar fi trebuit să te gândeşti la toate 
acestea când te aflai singur în celulă, aşteptând. La urma 
urmelor, nu aveai nici o idee, acolo, în fundul temniţei, că 


Stăpânul a fost dat afară, cu toate că ar fi trebuit să-ţi treacă 
prin minte că ruşii au montat toată lupta aia de operetă din 
pădure ca să facă tam-tam. Nu-i aşa? 

— Ai uitat reţelele, spuse Jim sumbru. 

— O, cehii îşi reperaseră reţelele mult înainte de intrarea 
ta în scenă. l-au ridicat doar ca să sublinieze eşecul Stăpânului. 

Tonul discursiv, aproape dezinvolt, cu care Smiley lansă 
aceste teorii nu a găsit nici un erou la Jim. Aşteptând în zadar 
să-l audă spunând de la sine putere vreo vorbă, Smiley o lăsă 
baltă. 

— Hai să vedem primirea care ţi-a fost rezervată la 
Sarratt, ce zici? Ca să punem punct. 

Într-unui din rarele momente de uitare, sorbi din sticla de 
vodcă înainte de a i-o trece lui Jim. 

Dacă te luai după vocea lui, Jim se săturase. Vorbea 
repede şi cu ciudă, cu acea concizie militară care îi servea de 
refugiu în faţa incursiunilor intelectuale. 

Timp de patru zile, la Sarratt a fost în al nouălea cer: 

— Am mâncat mult, am băut mult, şi am dormit mult. Şi 
m-am plimbat în jurul terenului de crichet. Aş fi înotat, dar 
bazinul era în continuare în reparaţii, aşa cum se afla şi cu şase 
luni în urmă. Fir-ar a dracului de ineficientă! | s-a făcut un 
control medical, s-a uitat la televizor la el în bungalow şi a jucat 
puţin şah cu Cranko, cel care era mai mare la recepţie. 

Aştepta să apară Stăpânul, dar n-a apărut. Prima persoană 
de la Prăvălie care a venit să-l viziteze a fost ofiţerul care 
răspundea de redistribuiri, care i-a vorbit de un oficiu, unde 
avea prieteni şi care se ocupa de plasarea profesorilor. Apoi a 
apărut un expert de la contabilitate să discute cu el drepturile 
sale de pensie. A urmat un medic, pentru a doua oară, care să 
evalueze la cât s-ar putea ridica prima sa de demobilizare. A 
aşteptat să apară anchetatorii, dar nu s-au arătat, ceea ceerao 
uşurare, întrucât nu ştia ce le-ar fi putut spune până nu primea 
liber de la Stăpânul şi se săturase de întrebări. A presupus că-i 
împiedica Stăpânul. | se părea lipsit de sens să ascundă 
anchetatorilor ceea ce le spusese deja ruşilor şi cehilor, dar ce 
putea face altceva înainte de a avea vreun semn din partea 
Stăpânului? Cum Stăpânul continua să nu-i dea nici un semn de 
viată, s-a gândit să se prezinte la Lacon şi să-i relateze ce i s-a 
întâmplat. Apoi a decis că Stăpânul aştepta să isprăvească cu 


Grădiniţa înainte de a-1 contacta. S-a simţit din nou rău timp de 
câteva zile şi când i-a trecut a apărut Toby Esterhase, în costum 
nou, pasămite să-i strângă mâna şi să-i ureze noroc. Dar, în 
realitate, să-i spună cum stăteau lucrurile. 

— Ciudată idee să trimiţi unul ca el, dar părea că 
avansase în grad. Apoi mi-am amintit de ceea ce Stăpânul îmi 
spusese în legătură cu folosirea exclusivă a persoanelor din 
sfera centralei. 

Esterhase 1-a informat că Prăvălia fusese gata-gata să se 
prăbuşească ca urmare a „Operațiunii Martor” şi că pentru 
moment Jim era oaia neagră numărul unu a Prăvăliei. Stăpânul 
era scos din joc şi pentru a îmblânzi pe cei de la Whitehall era în 
curs o reorganizare. 

— Apoi mi-a spus să nu mă îngrijorez, a spus Jim. 

— în legătură cu ce să nu te îngrijorezi? 

— în legătură cu misiunea mea. A spus că erau putini care 
ştiau povestea adevărată şi că nu aveam motive de îngrijorare 
pentru că se ocupa cine trebuie. Toate faptele erau cunoscute. 
Apoi mi-a dat o mie de lire, ca un surplus la prima mea de 
demobilizare. 

— Din partea cui? 

— N-a spus. 

— A menţionat ceva în legătură cu teoria Stăpânului 
referitoare la Stevcek? Spionul Centrului în interiorul Prăvăliei? 

— Lucrurile erau cunoscute, repetă Jim, cu o privire 
furioasă. Mi-a ordonat să nu contactez pe nimeni şi să nu încerc 
să povestesc nicăieri ce mi s-a întâmplat, pentru că aveau grijă 
de asta la nivelul cel mai înalt şi că orice aş fi făcut eu risca să 
strice totul. Prăvălia era din nou pe roate. Puteam să uit Tinker, 
Tailor şi tot talmeş-balmeşul: cârtiţe şi toate celelalte. „Las-o 
baltă, a sus el. Ai noroc, Jim repeta el fără încetare. Ţi s-a 
ordonat să devii un simplu visător.” Nu aveam decât să nu mă 
mai gândesc. Corect? Să uit. Să rriă comport ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Ţipa. Şi asta am şi făcut. Am respectat ordinele 
şi am uitat! 

Peisajul nocturn îi apăru lui Smiley brusc ca ceva 
neîntinat, ca o pânză mare pe care nimeni nu pictase vreodată 
ceva rău sau o cruzime. Unul lângă altul, contemplau valea, iar 
privirea lor trecea deasupra mănunchiului de lumini, până la un 
deal golaş care se ridica la orizont. în vârful acestuia se afla un 


singur turn şi, pentru o clipă, îi marcă lui Smiley sfârşitul 
călătoriei. 

— Da, spuse el, am fost şi eu nevoit să uit câte ceva. Deci, 
Toby ţi-a vorbit de Tinker, Tailor. Cum o fi pus el mâna pe 
povestea asta, doar dacă nu... Şi nici o veste de la Bill? continuă 
el. Nici măcar o carte poştală? 

— Bill era în străinătate, replică Jim scurt. 

— Cine ţi-a spus chestia asta? 

— Toby. 

— Deci nu l-ai mai văzut pe Bill? De la „Martor” încoace, 
cel mai vechi, cel mai apropiat prieten, a dispărut. 

— Ai auzit ce-a spus Toby. Eram în carantină. 

— Bill n-a fost niciodată omul regulamentelor, nu-i aşa, 
spuse Smiley, ca şi cum ar fi evocat vechi amintiri. 

— Şi nici tu nu l-ai avut la inimă, se răsti Jim. 

— Regret că nu mă aflam acolo când ai venit să mă vezi, 
înaintea plecării în Cehoslovacia, remarcă Smiley după o scurtă 
pauză. Stăpânul mă expediase în Germania ca să nu-1 încurc şi 
când m-am întors... Şi ce voiai exact de la mine? 

— Nimic. Mă gândeam că în Cehoslovacia s-ar putea să fie 
cam greu. Voiam să trec pe la tine să-ţi dau un semn, să-ţi spun 
la revedere. 

— înaintea unei misiuni?! exclamă Smiley cu o uşoară 
surpriză în glas. înaintea unei misiuni atât de speciale? 

Jim nu dădea semne că ar fi auzit. 

— l-ai mai dat şi altuia un semn de viaţă? Presupun că 
eram toţi plecaţi. Toby, Roy... Lui Bill i-ai dat un semn de viaţă? 

— Nimănui. 

— Bill era în concediu, nu-i aşa? Dar presupun că era pe 
undeva, prin împrejurimi. 

— Nimănuli, insistă Jim în timp ce o durere ascuţită îl făcu 
să-şi ridice umărul drept şi să-şi rotească capul. Erau toţi plecaţi. 

— Nu ti se prea potriveşte, Jim, reluă Smiley pe acelaşi ton 
blând, să te duci tu să le strângi mâna oamenilor înainte de a 
pleca în misiuni speciale. Trebuie c-ai devenit sentimental la 
bătrâneţe. Nu era... şi ezită. Nu un sfat sau ceva de genul ăsta 
căutai tu. Nu-i aşa? La urma urmelor, erai r. Zi 4 9 3e.re 
convins că misiunea era absurdă, nu-i aşa, şi că Stăpânul 
pierdea din control. Ai avut poate impresia că ar trebui să 


povesteşti problemele unui tert? Recunosc că toate acestea par 
o nebunie. 

Află faptele, spunea Steed-Asprey, şi apoi încearcă-le pe 
diverse variante, ca pe nişte haine. 

Cu Jim alături, adâncit în tăcere, clocotind de furie, s-a 
întors la maşină. 

La motel, Smiley scoase din profunzimile paltonului său 20 
de fotografii format carte poştală şi le etala pe două rânduri pe 
masa de ceramică. Unele erau instantanee, altele portrete. 
Reprezentau numai bărbaţi şi niciunul nu avea aerul să fie 
englez. Cu o strâmbătură, Jim alese două şi i le înmâna lui 
Smiley. De prima era sigur, murmură el, mai puţin de a doua. 
Prima era patronul, piticul glacial. în a doua se vedea porcul ăla 
care-l observa din umbră în timp ce gorilele îl făceau pe Jim 
bucățele. Smiley puse fotografiile înapoi în buzunar. Cât umplu 
paharele pentru o ultimă înghiţitură înainte de culcare, un 
observator mai p«ţin chinuit decât Jim ar fi putut observa că nu 
o făcea ca un gest de triumf, ci ca un ceremonial, ca şi cum 
această ultimă înghiţitură ar fi pus un sigiliu pe ceva. 

— Deci, când l-ai văzut pe Bill ultima oară de fapt? Ca să 
vorbeşti cu el, aşa cum faci cu un vechi amic? întrebă Smiley. 
Era evident că îl smulsese pe Jim din alte gânduri, pentru că 
acestuia i-a trebuit o clipă să-şi ridice capul ca să prindă 
întrebarea. 

— O, nu cândva anume, spuse el cu dezinvoltură. Mă 
ciocneam de el pe coridoare. 

— Dar ca să-i vorbeşti? In fine, nu mai contează. Pentru că 
Jim se întorsese la gândurile sale. 

Jim a refuzat să fie condus cu maşina până la şcoală. 
Smiley trebuia să-l lase sus, la capul drumului asfaltat care 
ducea la biserică, prin cimitir. Lăsase nişte cărţi de şcoală în 
capelă, explică el. Pe moment, Smiley s-a simţit dispus să nu-l 
creadă, dar nu putea înţelege de ce. Poate pentru că ajunsese la 
părerea că, pentru 30 de ani de meserie, Jim minţea destul de 
prost. Ultima imagine pe care a păstrat-o Smiley a fost a unei 
umbre strâmbe, care se îndrepta cu paşi mari către portalul în 
stil normand, în timp ce tocurile pantofilor ţăcăneau ca o 
mitralieră printre morminte. 

Smiley se îndreptă cu maşina către Taunton şi de la 
hotelul Castle a dat câteva telefoane. Cu toate că era epuizat, a 


dormit agitat, umblându-i prin minte imagini ale lui Karla, aşezat 
la masă lângă Jim, cu cele două creioane, şi pe ataşatul cultural 
Poliakov, alias Viktorov, ros de nelinişte pentru securitatea 
cârtiţei sale Gerald aşteptând cu nerăbdare, în celula în care se 
lua interogatoriul, ca Jim să cedeze. Şi, în sfârşit, imaginea lui 
Toby Esterhase, năvălind la Sarratt, în locul lui Haydon, care era 
plecat, sfâtuindu4 vesel pe Jim să uite tot în legătură cu Tinker, 
Tailor şi cu defunctul lor inventator, Stăpânul. 

În aceeaşi noapte, Peter Guillam se îndrepta spre vest, 
traversând întreaga Anglie, până la Liverpool, avându-l ca unic 
pasager pe Ricki Tarr. Era o călătorie plicticoasă, în condiţii total 
dezagreabile, pentru că, aproape tot drumul, Tarr se lăudă cu 
recompensele pe care le va pretinde şi cu promovarea care-i va 
veni, după încheierea misiunii. Apoi începu să vorbească despre 
femeile sale: Danny, maică-sa, lrina. Părea să preconizeze un 
menaj în patru, în care cele două femei îi vor purta împreună de 
grijă lui Danny şi lui însuşi. 

— Irina avea multe înclinații materne. Acestea îi dădeau 
un sentiment de frustrare, desigur. De Boris, spuse el, se putea 
lipsi, aşa că-i va spune lui Karla să şi-l păstreze, întrucât se 
apropiau de destinaţie, starea de spirit i se schimbă din nou şi 
deveni tăcut. Zorii erau reci şi înceţoşaţi. Când au ajuns la 
marginea oraşului, au fost nevoiţi să încetinească! fiind întrecuţi 
de nişte ciclişti. Un miros de funingine şi de metal le-a năpădit 
maşina. 

— Nu-ţi pierde vremea nici în Dublin, spuse Guillam dintr-o 
dată. Ei se aşteaptă de la tine să alegi itinerarii clasice, aşa că 
nu te arăta prea mult. la primul avion care pleacă. 

— Am mai discutat toate astea. 

— Ei bine, o mai iau încă o dată de la început până la 
sfârşit, îi replică Guillam. Care este numele de lucru al lui 
Mackelvore? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, murmură Tarr, şi i-l 
spuse. 

Era încă beznă când feribotul de Irlanda ridică ancora. 
Peste tot erau soldaţi şi poliţişti: războiul acesta, cel trecut şi cel 
de dinaintea lui. Un vânt aspru sufla în larg şi traversarea se 
anunţa grea. Pe chei, un sentiment de solidaritate încălzi pentru 
o clipă grupul de oameni adunaţi, în timp ce luminile vasului se 
îndepărtau dansând în întuneric. 


Undeva o femeie plângea. în altă parte, un tip beat îşi 
sărbătorea eliberarea. 

S-a reîntors rulând încet, încercând să-şi limpezească 
gândurile. Cine era acest nou Guillam, care tresare la zgomotele 
bruşte, care are coşmaruri şi numai nu că nu e în stare să-şi 
păstreze prietena, dar mai inventează tot felul de motive 
absurde pentru a nu avea încredere în ea. A descusut-o în 
legătură cu Sand, cu programarea lecţiilor şi cu secretoşenia ei 
în general. După ce 1-a ascultat cu ochii ei căprui şi gravi fixaţi 
asupra lui, i-a spus că era un idiot şi a plecat. „Eu sunt ceea ce 
crezi tu că sunt”, spuse ea şi-şi luă lucrurile din dormitor. Din 
apartamentul său gol, îi telefona lui Toby Esterhase, invitându-1l 
la o discuţie prietenească, mai târziu, în aceeaşi zi. 

Capitolul «33 

Smiley stătea în Rolls-ul ministerial, avându-l pe Lacon 
alături de el. în familia lui Ann, acestei maşini i se spunea Plosca 
Neagră şi o urau pentru aspectul său ţipător. Şoferul fusese 
trimis să-şi ia ceva de mâncare pentru micul dejun. 

Ministrul se afla pe scaunul din fată şi toţi se uitau înainte 

~ iii de-a lungul capotei interminabile, peste râu, la 
turnurile înghiţite de ceată ale centralei electrice Battersea. 
Ministrul avea un păr foarte bogat pe ceafă, care i se răsucea în 
jurul urechilor ca nişte corniţe negre. 

— Dacă ai dreptate, declară ministrul după o tăcere mor- 
mântală, şi nu spun că nu ai avea, dar dacă ai într-adevăr 
dreptate, câte porţelanuri va sparge la sfârşitul zilei? 

Smiley nu înţelegea ce voia să spună. 

— Mă refer la scandal. Gerald pleacă la Moscova. Bun, şi 
atunci ce se întâmplă? Se repede la o tribună improvizată şi 
râde până nu mai poate, în public, de toţi cei de care şi-a bătut 
joc aici? Isuse, suntem toţi în găleată, nu-i aşa? Nu văd de ce 
trebuie să-l lăsăm să plece şi să-i dăm posibilitatea să ni se 
scurgă toate alea-n cap, ca apoi să vină concurenţa să dea cu 
mătura. 

Va prezenta lucrurile şi din alt unghi. 

— Vreau să spun că dacă ruşii ne cunosc secretele, nu 
înseamnă că şi toţi ceilalţi trebuie să le ştie şi ei. Avem o 
mulţime de alte griji şi fără ei, nu-i aşa? V-aţi gândit la 
parlamentarii noştri, când vor citi la o diferenţă de o săptămână 
toate detaliile astea îngrozitoare în buletinul lor de ştiri? 


Sau la alegătorii săi, gândi Smiley. 

— Cred că întotdeauna s-a găsit un ce pe care ruşii să-l 
accepte, spuse Lacon. La urma urmelor, dacă-l ridiculizezi pe 
inamic obligându-l să se facă de râs, pierzi orice fel de 
justificare de a-l ataca, adăugă el. Până acum nu au profitat 
niciodată de ocaziile pe care le-au avut, nu-i aşa? 

— Ei bine, luaţi-vă măsuri să procedeze şi de data aceasta 
la fel. Puneţi-i să dea în scris. Ba nu, nu faceţi aşa ceva. Dar 
spuneţi-le că ce-i valabil pentru unul, este valabil şi pentru 
celălalt. Nu ne pierdem timpul să dăm publicităţii cum stau 
lucrurile la Centrul Moscova. Aşa că pot şi ei să respecte regula 
jocului o dată. 

Refuzând să fie condus acasă, Smiley spuse că o plimbare 
pe jos i-ar face bine în ziua aceea, Thursgood era de serviciu şi 
nu-i convenea deloc. Directorii, după părerea sa, ar trebui să se 
afle deasupra acestor sarcini mărunte, să-şi păstreze mintea 
limpede pentru a medita la politica pe care s-o ducă şi la 
obligaţiile de conducere. Faptul că se arăta în toga sa de la 
Cambridge nu-l consola şi, în timp ce stătea în sala de 
gimnastică, urmărind cum se aliniau elevii pentru apelul de 
dimineaţă, ochii săi îi fixau cu o privire sinistră, dacă nu chiar 
de-a dreptul ostilă. Şi totuşi, cel care va da lovitura de graţie va 
fi Majoribanks. 

— A zis că era ceva cu maică-sa, îi spuse el în şoaptă, la 
urechea stângă, lui Thursgood. A primit o telegramă şi a anunţat 
că pleacă imediat. N-a vrut să rămână nici măcar să bea o 
ceaşcă de ceai. l-am promis că o să transmit mesajul. 

— E monstruos, absolut monstruos, spuse Thursgood. 

— Dacă vreţi, îi preiau orele de franceză. Putem să unim a 
V-a cu a vVi-a. 

— Sunt absolut furios, spuse Thursgood. Nici nu pot gândi, 
într-atât sunt de furios. 

— lar Alvin spuse că se va ocupa el de finala de rugby. 

— Sunt rapoarte de făcut, examene, finala de rugby. Şi, în 
fond, ce are femeia aia? Doar o gripă, presupun. O gripă 
obişnuită. Toţi trecem prin asta, şi propriile noastre mame. Unde 
locuieşte? 

— Dacă am înţeles eu. bine, i-a spus lui Sue că era pe 
moarte. 


— Ei bine, iată o scuză la care nu va mai fi în măsură să 
recurgă altă dată, spuse Thursgood, neîmblânzit. Ţipă la elevi să 
facă linişte şi începu apelul. 

— Roach? 

— Bolnav, domnule. 

Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Elevul cel 
mai bogat din şcoală, care avea o depresiune nervoasă din 
cauza nenorociţilor ălora de părinţi ai lui, cu un tată care 
ameninţa că-l va retrage de la colegiu. 

Capitolul 34 

Era aproape ora patru în după-amiaza aceleiaşi zile. Ştiu 
eu genul ăsta de case conspirative, gândi Guillam, uitându-se 
prin apartamentul lugubru. Ar fi putut vorbi despre ele în acelaşi 
fel în care un comis-voiajor putea vorbi despre hoteluri. De la 
galeria de oglinzi a hotelului Belgravia de cinci stele, cu stâlpi 
Wedgwood şi frunze de stejar aurite, până la această 
ascunzătoare improvizată de două camere a vânătorilor de 
scalpuri din Lexham Gardens, mirosind a praf şi a gunoaie, cu 
un extinctor de un metru, plasat în vestibulul întunecat ca 
noaptea. Deasupra căminului tronau nişte cavaleri care beau din 
căni de cositor. Pe un set de măsuţe erau aşezate scoici, drept 
scrumiere, iar în bucătăria cenuşie erau afişate nişte instrucţiuni 
anonime: „Asiguraţi-vă că ambele butoane ale aragazului sunt 
închise.” Traversa holul când se auzi soneria, exact în clipa în 
care ar fi trebuit să sune. Ridică receptorul şi auzi în interfon 
vocea distorsionată a lui Toby urlându-i în ureche. Apăsă pe 
buton şi auzi pocnetul broaştei acţionate electric răsunând în 
casa scării. Deschise uşa ce da spre palier, dar lăsă lanţul de 
siguranţă până se convinse că Toby era singur. 

— Ce mai facem? spuse Guillam vesel, dându-i drumul în 
casă. 

— Mulţumesc bine, Peter, spuse Toby, scoţându-şi 
pardesiul şi mănuşile. 

Pe o tavă era ceaiul, Guillam pregătise două ceşti. Caselor 
conspirative le este caracteristic un anumit nivel al serviciilor. 
Ori pretinzi că locuieşti acolo, ori te adaptezi oriunde, ori, pur şi 
simplu, te gândeşti la toate. în această meserie, firescul este o 
artă, îşi zise Guillam. Acesta era un lucru pe care Camilla nu-l 
putea aprecia. 


— De fapt, e o vreme foarte ciudată, comentă Esterhase, 
ca şi cum stătuse până acum şi analizase timpul probabil. 

—  Conversaţiile astea de două parale din casele 
conspirative nu erau niciodată mai puţin banale decât aceasta. 
Abia faci câţiva paşi şi te simţi total epuizat. Deci, aşteptăm un 
polonez? spuse el aşezându-se. Un polonez, care se ocupă cu, 
comerţul de blănuri şi care, după părerea ta, ne-ar putea servi 
drept curier? 

— Trebuie să pice dintr-un moment într-altul. 

— îl cunoaştem? Am pus oamenii mei să-i caute numele, 
dar n-au găsit nici urmă de el. 

Oamenii mei, gândi Guillam. Va trebui să-mi reamintesc să 
folosesc şi eu această formulă. 

— Polonezii Liberi i-au făcut avansuri acum câteva luni şi 
el a şters-o mâncând pământul. Apoi Karl Stack 1-a zărit în zona 
docurilor şi s-a gândit că le-ar putea fi folositor vânătorilor de 
scalpuri. Ridică din umeri. Mi-a plăcut tipul, dar ce folos? N- 
avem suficient de lucru nici pentru oamenii noştri. 

— Peter, eşti foarte generos, spuse Esterhase cu respect, 
iar Guillam avu o clipă impresia ridicolă că tocmai îi dăduse un 
bacşiş. Spre uşurarea sa, soneria se auzi din nou, iar Fawn îşi 
luă locul lângă uşa ce da spre palier. 

— îmi pare rău, Toby, spuse Smiley cu răsuflarea 
întretăiată pentru că urcase pe scări. Peter, unde-aş putea să-mi 
atârn şi eu pardesiul? 

Întorcându-l pe Toby cu faţa la perete, Guillam îi ridică 
braţele, care nu opuneau rezistenţă, i le lipi de perete şi-l căută 
apoi, fără să se grăbească, dacă nu are vreo armă. Toby nu 
avea. 

— A venit singur? întrebă Guillam. Sau îl aşteaptă vreun 
prieten mititel jos în stradă? 

— Mi s-a părut totul în regulă, spuse Fawn. 

Smiley se afla la fereastră, uitându-se în jos spre stradă. 

— Eşti amabil să stingi lumina o clipă? spuse el. 
-"Aşteaptă în hol, ordonă Guillam, iar Fawn se retrase luând 
pardesiul lui Smiley. 

— Ai văzut ceva? îl întrebă Guillam pe Smiley, alăturându- 
i-se lângă fereastră. 

După-amiaza londoneză se îmbrăcase în ceața roşietică şi 
galbenurile crepusculare. Piaţa se afla într-un cartier rezidenţial 


în stil victorian. La mijloc, înconjurată cu un gard, se afla o 
grădiniţă peste care se lăsase întunericul. 

— Presupun că e doar o umbră, spuse Smiley mormăind şi 
se întoarse la Esterhase. Ceasul de pe consolă bătu de patru. 
Probabil că-1 întorsese Fawn. 

— Vreau să-ţi prezint o teorie, Toby. O idee despre ceea 
ce se întâmplă. Se poate? 

Esterhase nici măcar nu clipi. Mâinile lui mici se odihneau 
pe braţele de lemn ale fotoliului. Stătea foarte confortabil, dar 
parcă la pândă, cu pantofii săi bine lustruiţi strâns lipiţi unul de 
altul. 

— Nu eşti obligat să vorbeşti. Nu există nici un risc să fim 
ascultați, nu-i aşa? 

— Poate. 

— Să ne întoarcem cu doi ani în urmă. Percy Alleline vrea 
locul Stăpânului, dar nu are încă o poziţie la Prăvălie. Stăpânul a 
avut grijă să fie aşa. Stăpânu-i bolnav şi trecut de prima 
tinereţe. Dar Percy.nu-l poate disloca. Ţi-aduci aminte de 
vremea aceea. 

Esterhase aprobă scurt din cap. 

— Era unul dintre acele sezoane moarte, reluă Smiley pe 
tonul său rezonabil. Nu avem cine ştie ce treabă în exterior, aşa 
că. ne apucăm de intrigă în serviciu, spionându-ne unul pe altul. 
Dimineaţă, Percy stă la biroul său fără să aibă nimic de făcut. 
Are pe masă hârtia cu numirea sa ca director al operaţiunilor, 
dar, în fapt, n-are decât rolul de tampon între secţiile regionale 
şi Stăpân, dacă îl are. Uşa lui Percy se deschide şi cineva intră. li 
vom spune Gerald, e doar un nume. „Percy - îi spune acesta - 
am dat peste o sursă rusească de mâna întâi. Ar putea fi o 
mină'de aur.” Sau poate că nu spune nimic până nu se află în 
afara clădirii, pentru că Gerald are o mare experienţă de teren şi 
nu-i place să vorbească între patru pereţi şi cu telefoane în jur. 
Poate că se duc să se plimbe în parc sau să facă un tur cu 
maşina. Poate că se duc să mănânce undeva, iar în această 
etapă, Percy n-are altceva de făcut decât să asculte. Percy avea 
foarte puţină experienţă pe scena europeană, ştii şi tu, mai ales 
în ce priveşte Cehoslovacia sau Balcanii. S-a format în America 
de Sud şi apoi a lucrat în fostele posesiuni: India, Orientul 
Mijlociu. Nu ştie mare lucru despre ruşi sau despre cehi sau 


despre ce mai vrei tu, fiind înclinat să vadă roşul roşu şi atât. 
Sunt nedrept? 

Esterhase îşi pungi gura şi se încruntă uşor, ca şi cum ar fi 
vrut să spună că nu discută niciodată un superior. 

— în timp ce Gerald este un expert în domeniu. Şi-a 
petrecut viaţa în operativ scotocind şi dând roată prin pieţele 
răsăritene. Percy e total depăşit, dar este un împătimit. Gerald e 
pe teren propriu. Această sursă rusească, spune Gerald, ar 
putea fi cea mai bogată pe care a cunoscut-o Prăvălia de ani de 
zile. Gerald nu vrea să spună prea mult, dar se aşteaptă să 
primească, în două-trei zile, câteva mostre şi, când le va avea, 
ar dori ca Percy să-şi arunce un ochi peste ele, ca să-şi facă o 
idee despre calitatea lor. Vor putea discuta detaliile despre 
această sursă mai târziu. „Dar de ce eu?”, spune Percy. „Ce se 
întâmplă?” Şi Gerald îi explică. „Percy - îi spune el - unii dintre 
noi, dintre cei care lucrăm la secţiile regionale, suntem foarte 
îngrijoraţi de nivelul pierderilor în operativ. După câte se pare, 
ceva nu e în regulă. Prea multă vorbărie şi înăuntru şi în afara 
Prăvăliei. Prea mulţi figurează pe listele de repartizare. în teren, 
agenţii noştri sunt încolţiţi, reţelele ne sunt săltate sau chiar mai 
rău şi orice nouă chestie pusă la cale se termină cu un accident 
de circulaţie. Am dori să ne ajuţi să punem lucrurile la punct”. 
Gerald nu este un răzvrătit şi are grijă să nu sugereze că există 
un trădător în interiorul Prăvăliei, care face să eşueze toate 
operaţiunile, pentru că şi tu şi eu ştim că, îndată ce o astfel de 
vorbă se răspândeşte, maşinăria se gripează şi sfârşeşte prin a 
se opri. Oricum, ultimul lucru pe care l-ar dori Gerald este o 
vânătoare de vrăjitoare. Dar susţine totuşi că ia apă pe la 
încheieturi şi că neglijenţele de la vârf conduc la nereuşite la 
nivelele inferioare. Un adevărat balsam pentru urechile lui 
Percy. îi înşiră scandalurile recente şi are grijă să insiste asupra 
aventurii lui Alleline în Orientul Mijlociu, care a ieşit atât de prost 
şi care era cât pe ce să-l coste cariera pe Percy. Aooi îi face 
propunerea. lată ce spune, potrivit teoriei mele. înţelegi? nu e 
decât o teorie. 

— Desigur, George, spuse Toby, umezindu-şi buzele. 

— O altă teorie ar fi că Alleline este propriul său Gerald, 
înţelegi, numai că, nu ştiu cum se face, nu cred aşa ceva; nu-l 
cred pe Percy capabil să se ducă să cumpere un spion rus de 


mâna întâi şi să conducă propria sa barcă din momentul acela. 
Cred că ar strica totul. 

— Desigur, spuse Esterhase, cu siguranţă deplină. 

— lată deci, potrivit teoriei mele, ceea ce Gerald i-a spus 
mai departe lui Percy: „Noi, adică eu şi alte suflete, care 
împărtăşesc simţămintele mele şi care s-au asociat acestui 
proiect, am dori să fii purtătorul nostru de cuvânt, Percy. Noi nu 
suntem oameni politici. Noi suntem agenţi operativi. Nu 
înţelegem jungla de la Whitehall. Pe când tu, o ştii. Tu vei 
răspunde de comisii, iar noi ne vom ocupa de Merlin. Dacă vei 
acţiona drept interpretul nostru şi ne vei proteja de 
putreziciunea care s-a instalat, asta însemnând, de fapt, 
limitarea la strictul necesar a numărului celor ce vor fi la curent 
cu operaţiunea, noi îţi vom furniza marfa”. Discută asupra 
modalităţilor şi mijloacelor realizării acestui lucru, apoi îl lasă pe 
Percy să muşte din zăbală. O săptămână, o lună, nu ştiu. Destul 
ca Percy să aibă timp de gândire. într-o zi, Gerald furnizează 
primul eşantion şi, desigur, este foarte bun. Foarte, foarte bun. 
Materialul priveşte Marina, ceea ce nici că s-ar putea să-l 
servească mai bine pe Percy, pentru că este serios înfipt la 
Amiralitate şi acolo îşi are el admiratorii. Aşa că Percy le face o 
prezentare în particular micuţilor săi prieteni de la Marină, 
cărora le lasă gura apă. „De unde vine? Mai sunt şi altele? Mai 
sunt o mulţime. Cât priveşte identitatea sursei, ei bine, acesta 
este marele, marele mister în această fază, dar aşa trebuie să 
fie. lartă-mă dacă mă îndepărtez întrucâtva, din când în când, 
de subiect, dar nu posed decât dosarul acesta drept ghid. 

Menţionarea cuvântului dosar, un prim indiciu că Smiley ar 
putea acţiona în calitate oficială, a avut drept efect o reacţie 
evidentă din partea lui Esterhase. Ticul său de a-şi umezi buzele 
va fi însoţit de o mişcare a capului în fată şi de o expresie de 
familiaritate vicleană, ca şi cum Toby, prin toate aceste gesturi, 
încerca să insinueze că citise şi el dosarul, indiferent ce dosar o 
fi fost acela, şi că împărtăşea întru totul concluziile lui Smiley. 
Acesta se întrerupse ca să bea o gură de ceai. 

— Mai vrei un ceai, Toby, întrebă el cu ceaşca la gură. 

— Mă ocup eu, spuse Guillam pe un ton care respira mai 
mult fermitate decât ospitalitate. Ceai, Fawn, strigă el prin uşă. 
Nici n-apucă bine să termine, că uşa se deschise şi Fawn apăru 
în prag cu o ceaşcă în mână. 


Smiley se afla din nou la fereastră. Dăduse perdeaua la o 
parte vreo doi-trei centimetri şi privea spre scuar. 

— Toby? 

— Da, George. 

— Ţi-ai adus o guvernantă? -Nu. 

— Pe nimeni? 

— George, de ce mi-aş fi adus guvernante, dacă urma să 
mă întâlnesc cu Peter şi cu un amărât de polonez? Smiley reveni 
în fotoliul său. 

— Merlin ca sursă, reluă el. Unde am rămas? A, da! Era 
foarte convenabil să se accepte că Melin nu era doar o singură 
sursă, nu-i aşa? Gerald i-a explicat încetul cu încetul acest lucru 
lui Percy şi celorlalţi doi pe care îi atrăsese în cercul magic. 
Merlin era un agent sovietic, e-adevărat, dar, ca şi Alleline, era 
mai curând purtătorul de cuvânt al unui grup disident. Ne place 
să ne vedem în postura altora şi sunt convins că încă de la 
început Percy 1-a îndrăgit pe Merlin. Acest grup, această clică, 
al cărei şef era Merlin, se compunea, să zicem, dintr-o jumătate 
de duzină de funcţionari sovietici de aceeaşi tendinţă şi fiecare 
dintre ei, în domeniul său, era bine plasat. Cu timpul, îmi 
imaginez eu, Gerald le-a oferit locotenenţilor săi şi lui Percy o 
idee destul de precisă asupra surselor sale secundare, dar nu 
ştiu ce anume. Treaba lui Merlin era să pună cap la cap 
informaţiile lor şi să le transmită în Occident şi, în cursul lunilor | 
următoare, dădu dovadă de un remarcabil zel în a face doar 
acest lucru. A recurs la toate metodele, iar Prăvălia s-a dovedit 
pe de-a-ntregul dispusă să-i furnizeze echipamentul necesar. 
Cerneală simpatică, micropuncte lipite pe colţurile unor scrisori 
anodine, cutii de scrisori moarte în capitalele occidentale, 
alimentate de Dumnezeu ştie ce rus curajos şi ridicate 
conştiincios de către bravii băieţi ai lui Toby Esterhase. Până şi 
întrevederi aranjate şi supravegheate de guvernantele lui Toby - 
un minut pauză pentru ca Smiley să se mai uite pe fereastră - 
două sau trei colete care trebuiau să fie depuse la Moscova prin 
intermediul rezidentului local, cu toate că nu era niciodată lăsat 
să-şi întâlnească binefăcătorul. Dar fără radio clandestin. Lui 
Merlin nu-i plăcea aşa ceva. La un moment dat, chiar s-a propus 
- lucru care a ajuns până la Trezorerie - să fie instalat în 
permanenţă un emiţător de mare putere în Finlanda doar în 
beneficiul său, dar totul s-a năruit când Merlin a spus: „în vecii 


vecilor, nu.” Trebuie că lua lecţii de la Karla, nu-i aşa? Ştii şi tu 
cât urăşte Karla radioemiţătoarele. Marele atu al lui Merlin este 
mobilitatea sa. Acesta este principalul său talent. S-ar putea să 
lucreze la Ministerul Comerţului la Moscova şi în felul acesta 
poate să folosească comis-voiajori. Oricum, el are resurse şi 
antene în afara Rusiei şi, de aceea, tovarăşii lui de conspirație i 
se adresează pentru a trata cu Gerald şi a conveni asupra 
termenilor, asupra condiţiilor financiare. Pentru că ei vor baiu. O 
mulţime de bani. Ar fi trebuit să menţionez acest lucru. Din 
punctul acesta de vedere, serviciile secrete şi clienţii lor sunt, 
din nenorocire, ea toată lumea. Ei apreciază în cel mai înalt grad 
ceea ce costă cel mai scump. lar Merlin costă o avere. Ai 
cumpărat vreodată o pictură falsă? 

— Am vândut odată două, spuse Toby cu un zâmbet 
nervos, dar nimeni nu râse. 

— Cu cât plăteşti mai mult, cu atât mai puţin eştiânclinat 
să te îndoieşti de autenticitate. E idiot, dar asta este. Este, de 
asemenea, reconfortant pentru toată lumea să ştie că Merlin 
este venal. lată un motiv pe care-l înţelegem cu toţii, nu-i aşa, 
Toby? în special, cei de la Trezorerie. Douăzeci de mii de franci 
pe lună vărsaţi la o bancă elveţiană. Pe cinstea mea, nu cred să 
existe vreunul care să nu eludeze câteva principii egalitariste 
pentru o sumă de bani ca aceasta. Deci, Whitehall îi plăteşte o 
avere şi îi apreciază informaţiile drept inestimabile. O parte 
dintre ele sunt, într-adevăr, bune, recunoscu Smiley. Foarte 
bune cred, şi aşa şi trebuie să fie. Apoi, într-o bună zi, Gerald îi 
mărturiseşte lui Percy secretul-secretelor: clica Merlin are o 
antenă la Londra. Acesta e începutul, trebuie să ţi-1 spun acum, 
al unei făcături foarte, foarte inteligente. 

Toby lăsă ceaşca şi îşi şterse delicat colţurile gurii cu 
batista. 

— Potrivit lui Gerald, un membru al ambasadei sovietice 
de aici, de la Londra, este dispus şi capabil să opereze ca 
reprezentantul lui Merlin la Londra. Se află chiar în situaţia, de-a 
dreptul excepţională, de a putea folosi, rar, instalaţiile 
ambasadei pentru a comunica cu Merlin la Moscova, pentru a 
trimite şi pentru a primi mesaje. Şi dacă se iau toate precauţiile 
imaginabile şi inimaginabile, Gerald are chiar posibilitatea să 
aranjeze, din când în când, întâlniri clandestine cu acest om 
miraculos, să-i dea instrucţiuni şi să-l interogheze, să-i pună 


întrebări şi să primească răspunsuri prin curierul următor. îl vom 
numi pe acest funcţionar sovietic Alexei Alexandrovici Poliakov 
şi vom pretinde că este membru al secţiei culturale a ambasadei 
sovietice. Mă urmăreşti? 

— N-am auzit nimic, spuse Esterhase. Am surzit. 

— Se spune că acesta funcţionează la ambasada sovietică 
de o bună bucată de vreme - de 9 ani, mai precis - dar Merlin 1- 
a adăugat de-âbia de curând turmei sale. Poate când Poliakov 
se afla în permisie la Moscova? 

— Nu aud nimic. 

— Foarte curând Poliakov devine important pentru că, nu 
trece mult şi Gerald îl numeşte sufletul „Operațiunii Vrăjitoarea” 
şi încă multe altele. Cutiile de scrisori moarte de la Amsterdam 
şi de la Paris, cernelurile simpatice, micropunctele continuă, dar 
într-un ritm mai lent. Avantajul de a-l avea pe Poliakov la 
îndemână nu poate fi ratat. O parte a celor mai bune materiale 
ale lui Merlin soseşte clandestin la Londra cu valiza diplomatică. 
Tot ceea ce are Poliakov de făcut este să deschidă plicurile şi să 
i le transmită omologului său de la Prăvălie, lui Gerald sau celui 
desemnat de acesta. Dar nu trebuie să uităm niciodată că 
această parte a operaţiunii Merlin este deosebit, deosebit de 
secretă. Comitetul „Vrăjitoarea” este şi el secret, dar cuprinde, 
totuşi, foarte mulţi membri. E inevitabil. Operaţiunea este 
amplă, recolta este mare, iar procesarea şi repartizarea cer o 
sumă de operaţiuni funcţionăreşti: decodificatori, traducători, 
cifrori, dactilografi, experţi şi Dumnezeu mai ştie ce. Nimic din 
toate acestea nu-l îngrijorează deloc pe Gerald, desigur. îi place 
pentru că arta de a fi un Gerald constă tocmai în aceea de a 
face parte din mulţime. Comitetul „Vrăjitoarea” este condus de 
jos? De la mijloc sau de sus? îmi place deosebit de mult modul 
în care Karla descrie comitetele. ie, nu? O fi vreo expresie 
chinezească? Un comitet este un animal cu patru picioare în 
partea de dinapoi. 

Dar antena Londra - piciorul Poliakov - se rezumă la 
cercul magic original. Skordeno, de Silsky, toată haita, pot să 
fugă în străinătate şi să-i servească drept negri lui Merlin acolo. 
Dar aici, la Londra, operaţiunea implicându-l pe fratele 
Poliakov, modul în care era organizat totul reprezintă un secret 
absolut pentru nişte motive absolut speciale. Tu, Percy, Bill 
Haydon şi Roy Bland, voi patru constituiți cercul magic. Corect? 


Hai acum să facem câteva supoziţii în legătură cu modul în care 
funcţionează în detaliu. Există o casă, asta ştim. Cu toate 
acestea, întâlnirile de acolo sunt aranjate cu o grămadă de 
precauţiuni. De asta putem fi siguri, nu-i aşa? Cine se întâlneşte 
cu el, Toby? Cine se ocupă de Poliakov? Tu? Roy? Bill? Apucând 
cravata de vârful ei lat, Smiley o întoarse cu dublura în faţă şi 
începu să-şi şteargă ochelarii: 

— Toată lumea, spuse el, răspunzând la propria-i 
întrebare. Cum se poate aşa ceva? Câteodată se întâlneşte 
Percy cu el. După părerea mea, Percy reprezintă pentru el 
aspectul autoritar. „N-ar fi timpul să-ţi iei un concediu? Ai avut 
veşti de la soţia ta săptămâna aceasta? Percy ar fi bun într-un 
asemenea rol. Dar Comitetul „Vrăjitoarea” îl foloseşte pe Percy 
cu menajamente. Percy e grangurul şi trebuie să i se păstreze 
valoarea de obiect rar. Apoi e Bill Hay don. Bill se întâlneşte cu 
el. Lucrul acesta se întâmplă mai des, cred. Bill impresionează 
prin cunoştinţele sale despre Rusia şi e valoros ca interlocutor 
plăcut. Am senzaţia că Poliakov şi cu el s-ar putea înţelege 
destul de bine. îmi imaginez că Bill a fost strălucitor în materie 
de instrucţiuni şi de probleme de urmărit. Eu aşa-cred, tu ce 
zici? Să se asigure că la-Moscova parveneau mesajele care 
trebuia? Câteodată îl ia şi pe Roy Bland cu el, iar alteori îl trimite 
pe Roy de unul singur. Presupun că este un lucru pe care îl pun 
la punct între ei. lar Roy, desigur, este un specialist în materie 
de probleme economice, fiind în acelaşi timp o autoritate în 
materie de ţări satelite, aşa că vor avea de discutat o mulţime 
de lucruri şi în acest domeniu. Câteodată îmi închipui zilele de 
naştere, Toby, sau de Crăciun, sau ocazii speciale, când se 
transmit mulţumiri şi bani... o mică avere trecută la rubrica 
„cheltuieli de reprezentare”. Ca să nu mai vorbim de prime. 
Câteodată, pentru a întreţine bunele relaţii, veniţi toţi patru ca 
să ridicaţi paharul în cinstea regelui de pe malul celălalt al apei, 
în cinstea lui Merlin, prin trimisul său Poliakov. în sfârşit, 
presupun că Toby însuşi are anumite lucruri de discutat cu 
prietenul Poliakov. Despre meserie, informaţii utile asupra a 
ceea ce se întâmplă în ambasadă, atât de preţioase oamenilor 
tăi în operaţiunile obişnuite de supraveghere a rezidenţei. 
Astfel, Toby îşi are şi el întâlnirile sale între patru ochi. La urma 
urmelor, nu trebuie să neglijăm potenţialul local al lui Poliakov, 
cu totul diferit faţă de acela dat de rolul său de reprezentant al 


lui Merlin la Londra. Nu în fiecare zi dăm de un diplomat sovietic 
la Londra, care să fie îmblânzit într-atât încât să ne mănânce din 
mână."Un pic de antrenament cu un aparat fot'o şi Poliakov ar 
putea fi foarte folositor la nivel local. Cu condiţia ca toţi să ne 
aducem aminte de priorităţile noastre. 

Privirea sa nu o părăsise fata lui Toby: 

— îmi imaginez că Poliakov putea furniza câteva bobine 
de peliculă, nu-i aşa? Şi că una din sarcinile celui care se 
întâlnea cu el putea fi refacerea stocurilor sale, să i se aducă 
mici pachete sigilate. Pachete de filme. Peliculă neexpusă, 
desigur, pentru că provine de la Prăvălie. Eşti amabil, Toby, să- 
mi spui că numele de Lapin îţi spune ceva? 

Işi umezi buzele, se încruntă, zâmbi şi făcu o mişcare cu 
capul spre înainte: 

— Desigur, George, îl ştiu pe Lapin. 

— Cine a ordonat ca rapoartele oamenilor tăi. despre 
Lapin să fie distruse? 

— Eu, George. 

— Din proprie inţiativăâ? 

Pentru o fracțiune de secundă, zâmbetul i se lăţi. 

— Ascultă, George. De atunci -şi până acum am mai urcat 
câteva trepte. 

— Cine a pus să fie dată afară Connie Sachs? 

— Ascultă, eu cred că Percy, e bine? Să zicem că a fost 
Percy, poate Bill. Ştii cum se procedează în cazul unei mari 
operaţiuni: Trebuie reparaţi pantofii, spălate oalele, tot timpul e 
de făcut ceva. Ridică din umeri. Poate că Roy, eh? 

— Deci, tu accepţi ordine de la toţi, spuse Smiley în 
treacăt. Ar trebui să ai puţin discernământ, Toby. Ar trebui să te 
orientezi mai bine. 

Lui Esterhase nu-i pică bine. 

— Cine ţi-a zis să-l potoleşti pe Max, Toby, Aceleaşi trei 
persoane? Numai că, vezi tu, eu trebuie să-i raportez toate 
acestea lui Lacon. A devenit foarte presant în momentul de fată. 
Am impresia' că-l hărţuieşte ministrul. Atunci zi, cine a fost? 

— George, ai vorbit cu cine nu trebuia. 

— Cu siguranţă, unul din noi a făcut aşa ceva, fu de acord 
Smiley amabil. Asta-i sigur. Ei vor să ştie şi despre Westerby: 
cine i-a pus botniţă? Să fi fost aceeaşi persoană care te-a trimis 
la Sarratt cu o mie de lire în bancnote şi cu instrucţiuni să-i 


linişteşti conştiinţa lui Jim Prideaux? Nu caut decât fapte, Toby, 
nu scalpuri. Mă ştii, nu sunt genul indicativ. De altfel, ce ne-ar 
face să spunem că n-ai fi un băiat foarte loial? întrebarea este 
însă faţă de cine. Adaugă: numai că ei doresc foarte tare să afle, 
înţelegi? Umblă chiar vorba că vor face apel la concurentă. 
Nimeni nu vrea asta, nu-i aşa? Este ca şi cum te-ai duce la 
avocat după ce te dondăneşti cu nevasta. Un pas irevocabil. 
Cine ţi-a spus să-i atragi atenţia lui Jim în legătură cu Tinker, 
Tailor? Ştiai ce înseamnă asta? Ai primit mesajul direct de la 
Poliakov? Aşa a fost? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, şopti Guillam, lasă-mă să 
scot untul din el, nenorocitul dracului. 

Smiley nu-i dădu atenţie. 

— Să continuăm ce-am început despre Lapin. Ce treburi 
învârtea aici? 

— Lucra pentru Poliakov. 

— Secretarul său la Secţia culturală? 

— Omul lui bun la toate. 

— Dar, dragul meu Toby, la ce-i trebuie unui ataşat 
cultural un om bun la toate? 

Esterhase.nu-1l scăpa din ochi pe Smiley. E ca un câine, 
gândi Guillam, nu ştie dacă să se aştepte la un picior în fund sau 
la un os. Privirea i se plimba de la figura lui Smiley la mâinile 
sale, apoi din nou la figură, căutând în permanenţă vreun 
indiciu. 

— Lasă prostiile, George, spuse Toby cu dezinvoltură. 
Poliakov lucrează pentru Centrul Moscova. Ştii lucrul acesta tot 
aşa de bine cum îl ştiu şi eu. îşi încrucişa picioarele micuţe şi, 
regăsindu-şi întreaga sa insolentă, se reaşeză în fotoliu şi sorbi o 
gură de ceai rece. 

In schimb, Smiley dădea impresia, potrivit părerii lui 
Guillam, că era pe moment mai reţinut. De unde Guillam 
dedusese, în starea de confuzie în care se afla, că, neîndoielnic, 
'acesta era foarte încântat de sine însuşi. Poate pentru că Toby 
începuse, în sfârşit, să vorbească. 

— Hai, măi, George, spuse Toby, nu fi copil. Gândeşte-te 
câte operaţiuni am făcut noi în felul acesta. II cumpărăm pe 
Poliakov, e-n regulă? Poliakov e un agent al Moscovei, dar este 
drăguţul nostru. Numai că el trebuie să se prefacă fată de ai lui 
că ne spionează pe noi. Cum ar putea altfel să se descurce? 


Cum ar putea el să intre şi să iasă din casa aceea, cât e ziua de 
mare, fără gorile, fără guvernante, fără probleme? Vine la 
taraba noastră ca să ia să ducă acasă ceva bunătăţi. Aşa că-i 
dăm bunătăţi. Fleacuri, pur şi simplu, pe care le poate trimite 
acasă şi toţi cei de la Moscova îl bat pe spate şi spun ce tip 
formidabil e. Şi asta se întâmplă în fiecare zi. 

Dacă lui Guillam îi fierbea capul de o furie reţinută, mintea 
lui Smiley părea remarcabil de limpede. 

— Şi cam asta este versiunea oficială, nu-i aşa, între cei 
patru iniţiaţi? 

— Nu ştiu cât de oficială, spuse Esterhase, cu un gest 
foarte unguresc al mâinii, sucindu-şi palma întinsă când în jos, 
când în sus. 

— Atunci cine este agentul lui Poliakov? 

Guillam înțelegea că această întrebare era foarte 
importantă pentru Smiley: jucase toată această mână lungă 
pentru a ajunge aici. Aşteptând, când cu ochii la Esterhase, care 
nu mai era nici pe departe tot atât de sigur pe sine ca înainte, 
când cu ei la faţa de mandarin a lui Smiley, Guillam începu să 
înţeleagă combinaţia lui Karla şi propria sa întrevedere 
extenuantă cu Alleline. 

— Ceea ce te întreb eu e foarte simplu, insistă Smiley. în 
principiu, cine este agentul lui Poliakov în interiorul Prăvăliei? 
Pentru numele lui Dumnezeu, Toby, nu fi obtuz! Dacă acoperirea 
lui Poliakov pentru a vă întâlni pe voi este că spionează Prăvălia, 
atunci trebuie neapărat să existe un spion în Prăvălie, nu-i aşa? 
Ei; cine-i acesta? Nu se poate întoarce la ambasadă, după o 
întâlnire cu voi, cu braţele pline de bobine cu fleacuri şi să 
spună: „Băieţii mi-au dat treburile astea.” Trebuie să existe o 
poveste, şi încă una care să ţină. O istorie întreagă, cu o lungă 
perioadă de seducţie, de recrutare, de întâlniri clandestine, bani 
şi mobiluri, nu-i aşa? Cerule, nu numai povestea îi poate servi de 
acoperire lui Poliakov. întreaga sa viaţă face asta. Trebuie să fie 
completă. Trebuie să fie convingătoare. Aş spune chiar că este 
un element capital în această partidă. Aşa că spune, cine este? 
întrebă Smiley cu un glas suav. Tu? Toby Esterhase se 
deghizează în trădător la Prăvălie ca să-l poată menţine pe 
Poliakov? Pe cinstea mea, Toby, meriţi un pumn întreg de 
decoraţii. 

II lăsară totuşi pe Toby să se gândească. 


— Te afli pe un drum al dracului de lung George, spuse în 
sfârşit Toby. Ce-o să se întâmple dacă nu ajungi la capăt? 

— Chiar avându-l pe Lacon în spatele meu? 

— Adu-l1 tu pe Lacon aici. Şi pe Percy. Pe Bill. De ce te iei 
de cel mic? Du-te la ăia mari, ia-te de ei! 

— Dar credeam că eşti şi tu acum unul dintre cei mari. Ai 
fi o alegere grozavă pentru acest rol, Toby. Ai o ascendență 
ungară, eşti nemulţumit că nu ai avansat destul de repede, 
dispui de o abilitare rezonabilă, dar nu deosebit de mare... eşti 
ascuţit la minte, îţi plac banii... iar cu tine ca agent, Poliakov ar 
avea o poveste de acoperire care stă într-adevăr în picioare şi 
funcţionează. Cei trei îţi dau fiecare fleacurile pe care i le 
transmiţi lui Poliakov, Centrul crede că Toby este în totalitate al 
lor, toată lumea este servită, toată lumea este mulţumită. 
Singura problemă apare atunci când se observă că i-ai transmis 
lui Poliakov bijuteriile Coroanei şi că în schimb ai primit din 
partea ruşilor nişte fleacuri. Dacă aceasta se dovedeşte 
adevărat, vei avea nevoie de prieteni buni. Ca noi. lată teoria 
mea. Adaug că Gerald este o cârtiţă rusească, dirijată de Karla 
şi că el a întors Prăvălia cu susul în jos. 

Esterhase părea uşor suferind: 

— Ascultă George, dacă tu greşeşti, nu vreau să greşesc şi 
eu, înţelegi ce vreau să spun? 

— Dar dacă are dreptate, vrei şi tu să ai dreptate, sugeră 
Guillam într-una din rarele sale întreruperi. Şi cu cât mai curând 
ai dreptate, cu atât vei fi mai fericit. 

— Desigur, spuse Toby, nedându-şi seama de ironie. 
Desigur. Vreau să spun, George, că ideea ta e bună, dar, Isuse, 
fiecare are două feţe, mai ales agenţii, şi s-ar putea ca tu să te 
înşeli. Ascultă: cine a spus vreodată că „Vrăjitoarea” ar fi un 
fleac? Nimeni! Niciodată. E cea mai bună. Dar tu ai dat de un 
nenorocit cu gura mare, care vorbeşte să se afle-n treabă, iar tu 
ai şi scotocit jumătate din Londra. înţelegi? Ascultă, eu fac ce-mi 
spun ei, e-n regulă? îmi spun să fac pe maimuţoiul pentru 
Poliakov, o fac. Transmite-i filmul acesta, i-l transmit. Mă aflu 
într-o situaţie foarte periculoasă, explică el. Pentru mine este, 
într-adevăr, foarte periculoasă. 

— îmi pare rău, spuse Smiley de lângă fereastră, unde, de 
dincolo de perdeaua dată uşor la o parte, cerceta din nou 
scuarul. Trebuie să te îngrijoreze. 


— Mă îngrijorează extrem de mult, recunoscu Toby. Am 
făcut ulcer, nu pot să mănânc. O situaţie într-adevăr nenorocită. 

Pentru o clipă, spre furia lui Guillam, toţi trei se uniră într- 
o tăcere compătimitoare faţă de situaţia nenorocită a lui Toby 
Esterhase. 

— Toby, nu mă minţi tu cumva în legătură cu 
guvernantele alea? îl întrebă Smiley tot de la fereastră. 

— George, pe cuvântul meu, îţi jur. 

— Ce ai folosi pentru o astfel de treabă? Maşini? 

— Artişti ai filajului de stradă. Aş plasa un autobuz în 
spatele aerogării şi i-aş face să vină de-acolo. 

— Câţi? 

— Opt, zece. In această perioadă a anului, poate şase. Ni 
s-au înbolnăvit o mulţime. E Crăciun, spuse el îmbufnat. 

— Dar unul singur? 

— Niciodată. Eşti nebun. Auzi, un singur om! Ce, crezi că 
sunt vânzător la coltul străzii? 

Părăsind fereastra, Smiley se reaşeză în fotoliu. 

— Ascultă, George. Ideea asta a ta este îngrozitoare, ştii? 
Sunt un patriot. Dumnezeule, suspină Toby. 

— Care este funcţia lui Poliakov în rezidenta de la Londra? 
întrebă Smiley. 

— Poli lucrează independent. 

— El dirijează spionul principal din interiorul Prăvăliei? 

— Desigur. Este scutit de ore de birou, i se lasă mână 
liberă ca să se poată ocupa de Toby, spionul principal. Se 
aranjează toate acestea de comun acord. îmi petrec ore întregi 
cu el. Ascultă, Bill mă suspectează, nevastă-mea mă 
suspectează, puştiul meu are pojar şi eu n-am cu ce să plătesc 
medicul. Toate panglicile pe care ţi le înşiră agenţii, i le debitez 
eu iui Poli, ca să poată să le spună alor lui, ca şi cum ar fi 
adevărat. 

— Şi cine e Merlin? Esterhase clatină din cap. 

— Dar cel puţin ai auzit că-şi are baza la Moscova, spuse 
Smiley, şi că aparţine sistemului de informaţii sovietice, dacă nu 
ştii altceva despre el. 

— Asta mi s-a spus, admise Esterhase. 

— Care este modalitatea prin care Poliakov poate 
comunica cu el? In interesul Prăvăliei, bineînţeles. în secret, fără 
să le trezească suspiciuni colegilor săi? 


— Desigur, îşi reluă Toby lamentările. Dar Smiley părea să 
asculte sunete care nu veneau din încăpere. 

— Şi Tinker, Tailor? 

— Nu ştiu ce dracu-i asta. Nu'fac decât ce-mi spune Percy. 

— Percy ţi-a spus să-l linişteşti pe Jim Prideaux? 

— Desigur. S-ar putea să fie Bill sau Roy poate. Ascultă, 
Roy a fost. Trebuie să mănânc George, înţelegi? Nu las să-mi 
pună cuţitu-n beregată din două părţi, mă-nţelegi? 

— Eşti în' găleată rău, îţi dai ceama, nu-i aşa, Toby? 
remarcă Smiley pe un ton liniştit, aproape distant. Să 
presupunem că eşti în găleată. Asta le face rău tuturor celor 
care au dreptate: Connie Sachs, Jerry Westerby... Jim 
Prideaux..., chiar şi Stăpânul. Asta-i reduce la tăcere pe sceptici, 
chiar înainte de a deschije gura... 

Permutările sunt infinite din momentul în care ai înghiţit 
minciuna mitială. Centrul Moscova trebuie să fie făcut să creadă 
că dispune de o sursă importantă la Prăvălie; Whitehallul nu 
trebuie, în nici un caz, să aibă aceeaşi idee. Dacă urmăreşti firul 
logic până la capăt, constaţi că Gerald ne va face să ne 
strângem de gât propriii copii în pat. Ar fi minunat într-un alt 
context, remarcă el, aproape visător. Bietul Toby: da, înţeleg. Ce 
viaţă trebuie, să fi avut, să fii obligat să te strecori printre ei toţi. 

Toby îşi avea pregătită tirada următoare: 

— Desigur, dacă pot face ceva în plan concret, mă ştii, 
sunt întotdeauna dispus să dau o mână de ajutor. Nu-i nici o 
problemă. Băieţii mei sunt destul de bine antrenați dacă vrei să- 
i împrumuţi. Am putea ajunge la o înţelegere. Bineînţeles, 
trebuie mai întâi să vorbesc cu Lacon. Tot ceea ce vreau este să 
clarific acest lucru. Pentru binele Prăvăliei, mă-înţelegi. Asta e 
tot ce vreau. Binele firmei. Sunt un om modest, nu vreau nimic 
pentru mine, de acord? 

— Unde se află această casă conspirativă, pe. care o 
păstraţi exclusiv pentru Poliakov? 

— Lock Gardens nr.5, Camden Town. 

— Cu cineva care stă de pază? 

— Doamna McCraig: 

— A lucrat înainte la ascultări? 

— Desigur. 

— Există sistem de ascultare integrat? 

— Tu ce crezi? 


— Deci Millie McCraig are grijă de casă şi se ocupă de 
aparatura de înregistrare. 

— Asta făcea, spuse Toby, lăsând foate brusc capul în jos. 

— Vreau să-i dai telefon imediat şi să-i spui c-am să stau 
acolo peste noapte şi că aş vrea să folosesc aparatura, îndrugă-i 
că am fost însărcinat cu o misiune specială şi că va trebui să 
facă tot ceea ce-i voi cere. Voi ajunge acolo spre ora 9. Cum se 
procedează pentru a-l contacta pe Poliakov, dacă doreşti o 
întâlnire urgentă. 

— Băieţii mei au o cameră pe Haverstok Hill. Poli trece cu 
maşina prin faţa ferestrei în fiecare dimineaţă în drum spre 
ambasadă şi în fiecare seară la întoarcerea acasă. Dacă băieţii 
agaţă un afiş galben de protest împotriva circulaţiei maşinilor, 
acesta e semnalul. 

— Şi noaptea? La sfârşit de săptămână? 

— Povestea cu numărul greşit de telefon. Dar n-o 
agreează nimeni. 

— S-a folosit vreodată? 

— Nu ştiu. 

— Vrei să spui că nu-i ascultați telefonul? Nici un răspuns. 

— Vreau să-ţi iei liber la sfârşitul acestei săptămâni. Ridică 
aşa ceva vreo problemă la Prăvălie? Esterhase negă din cap cu 
mult entuziasm. Sunt sigur că preferi să nu fii amestecat în nici 
un fel, nu-i aşa? Esterhase aprobă. Spune-le şi tu că ai probleme 
cii o ţipă sau ce vrei tu. O să-ţi petreci o noapte aici, poate chiar 
două. Fawn va avea grijă de tine. Aveţi de mâncare în bucătărie. 
Şi cu nevastă-ta cum facem? 

În timp ce Guillam şi Smiley îl urmăreau, Esterhase formă 
numărul de la Prăvălie şi-l ceru pe Phil Porteous. îşi recită textul 
la perfecţie: puţină autocompătimire, un aer uşor conspirativ, un 
pic de glumă. O ţipă a-nnebunit după el undeva, în nordul ţării, 
şi se puteau întâmpla lucruri neplăcute dacă nu se ducea s-o 
ţină de mână. 

— Nu-mi spune mie, ştiu că ţie ţi se întâmplă în fiecare zi, 
Phil. Ei, cum arată creatura aia de vis, noua ta secretară? ŞI, 
ascultă, Phil, dacă Mara mă caută de-acasă, spune-i că Toby e- 
ntr-o treabă serioasă, ai înţeles? Spune-i c-am plecat să arunc 
Kremlinul în aer şi că mă-ntorc luni. Spune-o plăcut, dar să sune 
serios. Ei, ce zici? Salut, Phil! 

Închise şi formă un alt număr din nordul Londrei: 


— Alo! Doamna M.? Aici e iubitul tău favorit. îmi recunoşti 
vocea? Bun. Ascultă, îţi trimit un oaspete la noapte, un vechi 
prieten, vechi de tot, vei avea o surpriză. Mă urăşte, le explică 
el, acoperind microfonul cu mâna. Vrea să verifice instalaţia, 
continuă el, s-o verifice bucată cu bucată, să se asigure că 
funcţionează cum trebuie, că nu sunt scurgeri, e clar? 

— Dacă-ţi face cea mai mică problemă, îi spuse Guillam cu 
otravă în voce lui Fawn în timp ce pleca, leagă-l de mâini şi de 
picioare. 

Pe scară, Smiley îi atinse uşor braţul lui Peter. 

— Peter, vreau să-mi asiguri spatele. Faci tu asta pentru 
mine? Dă-mi două minute avans, apoi culege-mă la colţul cu 
Marloes Road, în direcţia nord. Ţine-o pe trotuarul din stânga. 

Guillam aşteptă, apoi ieşi în stradă. Burniţa, dar era ciudat 
de călduţ, ca după dezgheţ. în locurile unde erau aprinse lumini, 
burniţa apărea ca o pâclă. subţire, dar la întuneric nici n-o 
vedea, nici n-o simţea: era, pur şi simplu, o ceaţă care îi 
întuneca vederea şi-l făcea să mijească ochii. Făcu un tur 
complet al scuarului, apoi intră într-o străduţă agreabilă, puţin 
înaintea locului de întâlnire. Ajuns pe Marloes Road trecu pe 
trotuarul din stânga, îşi cumpără un ziar de seară şi trecu în pas 
dezinvolt prin faţa unor căsuțe ascunse în fundul unor grădini 
uriaşe. Număra pietonii, bicicliştii, maşinile, în timp ce în faţa lui, 
mergând cu un pas regulat, îl văzu pe George Smiley, prototipul 
londonezului care se întoarce acasă. 

Este o echipă? îl întrebase Guillam. 

Smiley nu putu să precizeze. 

— înainte de Abingdon Villas trec pe partea ailaltă, spuse 
el. Uită-te după orice individ care umblă singur. Dar, uită-te! 

În timp ce Guillam îl supraveghea, Smiley se opri brusc, ca 
şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, cobori imprudent de pe 
trotuar spre mijlocul drumului, se strecură printre maşini, 
suportând înjurăturile şoferilor, şi dispăru imediat după uşile 
unei cârciumi. în timp ce efectua această manevră, Guillam a 
văzut, sau a crezut că vede, o siluetă înaltă, adusă de spate, 
într-un palton închis la culoare, care s-a luat după el. In 
momentul acela însă, s-a oprit un autobuz, care i-a mascat atât 
pe Smiley, cât şi pe urmăritorul său. în momentul în care acesta 
a demarat, probabil 1-a luat şi pe urmăritor cu el, pentru că 
singurul supravieţuitor la acest capăt de trotuar era un bărbat 


mai în vârstă, cu un impermeabil de plastic negru şi cu o pălărie 
de pânză, care se plimba prin staţie citindu-şi ziarul de seară. 
Când Smiley ieşi din cârciumă cu servieta sa maronie, nici 
măcar n-a ridicat nasul din pagina de sport. Guillam îl urmări pe 
Smiley încă puţin, în zonele mai elegante, îri stil victorian, din 
Kensington, cum se strecura dintr-un scuar spre altul, intrând în 
câte o străduţă şi revenind pe unde a intrat. O singură dată 
doar, când Guillam a uitat de Smiley şi, din instinct, s-a întors să 
vadă dacă nu e el însuşi urmărit, a avut impresia că exită oa 
treia persoană care se plimba împreună cu ei. O umbră chinuită 
care se decupa pe fondul zidurilor de cărămidă de pe o stradă 
pustie. Dar când o luă înainte, umbra dispăruse. 

Noaptea se lăsa pradă propriei nebunii. Evenimentele se 
derulau prea repede pentru a le mai putea lua în considerare 
unul câte unul. Abia peste câteva zile, îşi dădu seama că 
personajul, sau umbra acestuia, a făcut să-i vibreze în suflet o 
coardă cunoscută. Chiar şi atunci, pentru un timp, n-a reuşit s-o 
identifice. Apoi, într-o dimineaţă, în zori, trezindu-se brusc din 
somn, totul deveni clar în mintea sa. O voce aspră, milităroasă, 
o blândeţe în gesturi greu de ascuns, o rachetă de squash, 
înghesuită în spatele seifului din camera sa din Brixton, care 
adusese lacrimi în ochii puţin emotivei sale secretare. 

Capitolul» 35 

Probabil, singurul lucru pe care Steve Mackelvore putea să 
şi-l reproşeze în seara aceea - în termenii stricţi ai meseriei -era 
că lăsase portiera din dreapta neîncuiată. Se urcase pe partea 
şoferului şi din neglijenţă - avea să recunoască mai târziu - 
lăsase portiera din partea cealaltă neblocată. Supravieţuirea, 
aşa cum îi plăcea lui Jim Prideaux să reamintească, ţine de o 
capacitate infinită de suspiciune. Conform acestui principiu 
purist, lui Mackelvore ar fi trebuit să-i dea prin minte că la 
această oră de circulaţie deosebit de intensă, într-o seară 
deosebit de urâtă, pe (una din acele străduţe cu magazine 
ţipătoare care dau în Champs-Elysees, Ricki Tarr avea să 
deschidă portiera din dreapta şi să-l amenințe cu un pistol. Dar 
în acele zile viaţa rezidentului la Paris nu era deloc de natură să- 
i păstreze mintea ascuţită acestui om. Mare parte din ziua de 
muncă a lui Mackelvore fusese consacrată îndosarierii notelor 
de cheltuieli din acea săptămână şi întocmirii listei de prezenţă 
a personalului pentru a fi trimisă supraveghetorilor. Doar 


dejunul, o treabă interminabil de lungă pentru un anglofil, ce se 
simte lipsit de siguranţă în labirintul Securităţii franceze, mai 
întrerupsese monotonia acelei zile de vineri. 

Maşina sa, parcată sub un tei, care se ofilea în gazele de 
eşapament, avea o placă de înmatriculare cu număr străin şi 
semnul „CC.” lipit pe spate, pentru că rezidentul avea o 
acoperire consulară, cu toate că nimeni n-o lua în serios. 
Mackelvore era unul din veteranii Prăvăliei, un om scund şi 
pătrăţos din Yorkshire, cu părul alb, cu state vechi de serviciu în 
posturi consulare, care, în ochii lumii, nu îi aduseseră nici un fel 
de avansare. Parisul era ultimul dintre ele. Nu-i plăcea cine ştie 
ce Parisul şi ştia, întrucât îşi petrecuse toată viaţa în operativ, în 
Extremul Orient, că franţuzii nu erau de el. Ca dar însă înainte 
de pensionare, nu se putea aştepta la ceva mai bun. 
Indemnizaţiile erau generoase, locuinţa era confortabilă şi 
maximum ce i se ceruse de-a lungul celor zece luni de când se 
afla aici fusese să vegheze asupra bunăstării câte unui agent, în 
tranzit, din când în când, să mai facă câte un semn cu creta pe 
ici, pe colo, să se joace de-a factorul poştal, pentru cine ştie ce 
şmecherie a Centralei Londra şi să-i distreze pe ştabii în vizită 
pe acolo. 

Aşa a fost cel puţin până acum, când stătea în propria-i 
maşină, cu vârful pistolului lui Tarr proptit în coaste şi cu mâna 
lui Tarr pusă afectuos pe umărul lui drept, gata să-i frângă gâtul, 
dacă ar fi încercat să facă pe deşteptu' cu el. La mai puţin de un 
metru, fetele se grăbeau spre metrou, şi doi metri mai departe 
circulaţia se oprise. Putea să dureze aşa şi o oră. Nimeni nu 
dădea atenţie celor doi bărbaţi care stăteau de vorbă liniştit, 
într-o maşină parcată. 

Tarr vorbise tot timpul de când Mackelvore intrase în 
maşină. Avea nevoie să-i trimită un mesaj lui Alleline, a spus el. 
Va fi confidenţial-şi descifrabil-personal. Tarr dorea ca Steve să- 
1 telexeze, în timp ce Tarr va aştepta lângă el cu pistolul în 
mână. 

— Ce dracu' te-a apucat, Ricki? se tângui Mackelvore, în 
timp ce se îndreptau, braţ la braţ, spre rezidenţă. Tot serviciul te 
caută, ştii, nu-i aşa? Te vor jupui de viu, dacă te găsesc. Se 
aşteaptă de la noi să facem nişte lucruri de-ţi îngheaţă sângele 
în vine, dacă dăm cu ochii de tine.- 


l-a trecut prin minte s-o ia spre pivniţă şi să se smucească 
din strânsoare şi să-i zdrobească gâtul lui Tarr, dar ştia că nu 
are rapiditatea necesară şi că Tarr l-ar omori. 

Mesajul va cuprinde până la vreo două sute de grupuri, 
spuse Tarr, în timp ce Mackelvore răsucea cheia în broasca uşii 
de la intrare şi aprindea lumina. Când Steve le va fi transmis, 
vor rămâne aşezaţi lângă aparat şi vor aştepta răspunsul lui 
Percy. Până mâine, dacă instinctul lui Tarr funcţiona bine, Percy 
va veni fuga-fuguţa la Paris pentru o întrevedere cu Ricki. 
Această întrevedere va avea şi ea loc în birourile rezidentei, 
întrucât Tarr considera drept foarte puţin probabil ca ruşii să 
încerce să-l ucidă în localurile consulare britanice. 

— Eşti într-o ureche, Ricki, nu ruşii sunt cei care vor să te 
omoare, ci noi. 

Camera din faţă era botezată Primiri şi aceasta era tot ce 
mai rămăsese din acoperire. Avea o veche tejghea de lemn şi pe 
peretele cam jegos erau agăţate nişte recomandări depăşite 
pentru resortisanţii britanici. Aici, cu mâna stângă, Tarr îl 
percheziţiona pe Mackelvore, dacă nu cumva avea armă, dar nu 
găsi niciuna. Era o casă cu curte şi majoritatea activităţilor 
oarecum delicate se desfăşurau de partea cealaltă a curţii: 
camera cifrului, camera blindată şi aparatura. 

— Ţi-ai ieşit din minţi, Ricki, îi repetă cu acelaşi glas 
monoton Mackelvore, în timp ce-l conducea prin două-trei 
birouri goale, înainte de a apăsa pe butonul soneriei de la 
camera cifrului. întotdeauna te-ai crezut Napoleon Bonaparte şi 
acum ţi s-a urcat de tot la cap. Te-a chinuit prea mult taică-tu cu 
religia când erai mic. 

Panoul de oţel al ghişeului se deschise şi în deschizătură 
apăru o figură surprinsă de netot. 

— Te poţi duce acasă, Ben, băiatule. Du-te la cucoana ta, 
dar stai lipit de telefon, în cazul în care am nevoie de tine. Aşa, 
băiatule! Lasă codurile unde sunt şi bagă cheile în aparat, 
trebuie să comunic imediat cu Londra, personal. 

Faţa se retrase şi aşteptară până când băiatul deschidea 
uşa pe dinăuntru: o cheie, a doua cheie şi o broască acționată 
electric. 

— Domnul acesta vine din Orient, Ben, explică 
Mackelvore, în timp ce se descuiase uşa. Este unul dintre cei 
mai distinşi corespondenţi ai mei. 


— Bună ziua, domnule, spuse Ben. Era un tânăr înalt, cu o 
înfăţişare de matematician, cu ochelari şi cu o privire care nu 
clipea. 

— Mai, du'-te, Ben! N-o să-ţi rețin din orele de gardă, ai tot 
sfârşitul de săptămână liber, cu plata integrală, şi nici n-o să-ţi 
cer să recuperezi. Hai, du-te! 

— Ben rămâne aici! 

La Prăvălia din Cambridge, lumina era foarte galbenă şi, 
de acolo unde era postat Mendel, la etajul al treilea al 
magazinului de confecţii, asfaltul umed strălucea ca aurul de 
proastă calitate. Era aproape miezul nopţii şi stătea acolo de trei 
ore. Stătea între o perdea de tul şi un suport de hainei Stătea în 
poziţia în care poliţiştii stau în lumea întreagă, cu greutatea 
repartizată pe ambele picioare, ţepene, şi uşor aplecat spre 
spate, depăşind linia de echilibru. îşi trăsese pălăria pe ochi şi-şi 
ridicase gulerul paltonului, pentru ca să nu se vadă din stradă 
pata albă a feţei sale, dar ochii> când supravegheau uşa de 
intrare de jos, străluceau ca cei de pisică într-o pivniţă de 
cărbuni. Va aştepta încă trei ore sau şase ore. Mendel reintrase 
în vechiul său ritm, adulmeca miros de vânat. Mai mult decât 
atât, era pasăre de noapte. întunericul acestei camere de retuş 
îl trezea extraordinar. Atâta lumină câtă ajungea la el din stradă 
se reflecta în pete palide pe plafon. Tot restul, mesele de croit, 
baloturile de stofă, maşinile de cusut acoperite cu huse, fierul 
de călcat cu aburi, fotografiile cu autografe ale personalităţilor 
cu sânge albastru, se aflau la locul lor, pentru că le văzuse cu 
ocazia recunoaşterii pe care a făcut-o în acea după-amiază. 
Lumina nu ajungea până la ele; chiar şi acum de-abia dacă le 
distingea. 

De la fereastra la care stătea acoperea majoritatea căilor 
de acces: opt sau nouă alei şi drumuri de lățimi diferite, care, 
fără nici o rațiune care să stea în picioare, aleseseră Cambridge 
Circus ca punct de întâlnire. între ele, câteva case fără valoare, 
decorate ieftin, cu resturi ale stilului imperial: un val roman, un 
teatru aducând cu o enormă moschee profanată. în spatele 
acestora, blocuri înalte -avansau ca o armată de roboţi. 
Deasupra, cerul roz era invadat încet-încet de ceată. 

De ce era atâta linişte? se întrebă el. Teatrul se golise de 
mult timp, dar oare de ce amatorii de plăceri din Soho, la o 
aruncătură de băț de fereastra sa, nu umpleau locul cu taxiuri, 


cu grupuri de plimbăreţi? Nici măcar camionul cu fructe nu 
gonise pe Shaftesbury Avenue în drum spre Covent Garden. 

Prin binoclu, Mendel studie încă o dată casa care se afla 
exact în faţa lui, peste drum. Părea să doarmă şi mai profund 
decât vecinele sale. Uşile duble ale porţii de la intrare erau 
închise şi nu se vedea nici o lumină la ferestrele de la parter. 
Doar la etajul al patrulea, la a doua fereastră din stânga, licărea 
o lumină, iar Mendel ştia că era camera ofițerului de serviciu. 
Smiley îi spusese. Ridică scurt -binoclul spre acoperiş, unde o 
pădure de antene desena motive ciudate pe cer. Apoi, îl cobori 
spre un etaj mai jos, până în dreptul a patru ferestre camuflate 
ale secţiei radio. 

Noaptea toată lumea foloseşte intrarea principală, îi 
spusese Guillam. O măsură de economie pentru a mai reduce 
numărul paznicilor. 

In cursul celor trei ore, veghea i-a fost recompensată lui 
Mendel doar de trei evenimente. Unul pe oră, nu e cine ştie ce. 
La nouă şi jumătate, un Ford Tranzit albastru a dus doi bărbaţi, 
care cărau ceva ce semăna cu o ladă de muniții. Au deschis ei 
înşişi poarta şi au închis-o îndată ce au pătruns în clădire, în 
timp ca Mendel îşi şoptea comentariul în telefon. La ora zece, a 
sosit cursa. Guillam îl avertizase şi despre asta. Cursa ridica 
documentele de importanţă deosebită de la unităţile auxiliare şi 
le aducea la Prăvălie pentru a fi păstrate în siguranţă peste 
week-end. Trecea pe la Brixton, Acton şi Sarratt, exact în 
ordinea asta, i-a spus Guillam, şi în cele din urmă pe la 
Amiralitate, şi ajungea la Prăvălie spre ora zece. în cazul de faţă, 
a ajuns la ora zece fix şi, de data asta, doi bărbaţi din interiorul 
clădirii au ieşit pentru a ajuta la descărcare. Mendel raportă şi 
„acest lucru, iar Smiley confirmă cu un „Mulţumesc” calm. 

Oare Smiley stătea jos? Era şi el în întuneric, ca şi Mendel? 
Ceva îi spunea lui Mendel că da. Din toţi tipii ciudaţi pe care-i 
cunoscuse, Smiley era cel mai bizar. Ai fi crezut, când te uitai la 
el, că nu era în stare să treacă singur strada, dar puteai să-i 
oferi tot atâta protecţie cât unui arici. Ce caraghios, reflectă 
Mendel. Să-i urmăreşti toată viaţa pe ăia răi şi să sfârşeşti cum? 
Violare de domiciliu prin efracţie, stând în întuneric şi 
spionându-i pe „caraghioşi”*. înainte de î-1 întâlni pe Smiley, nu 
cunu:?^ ^? nici un „caraghios”. Găsea că sunt o adunătură de 
amatori şi de e» vi de colegiu; gândea că sunt neconstiraţionali; 


gândea ci cel mai bun lucru pe care serviciul special îl putea 
face,fn propriuLsâu interes şi în cel al opiniei publice era să 
spună „Da, domnule. Nu, domnule” şi să  rătăcească 
corespondenţa. Cu notabila excepţie a lui Smiley şi a lui 
GuiUam, aşa gândea despre ei şi în seara asta. 

Putin înainte de orele unsprezece, exact acum o oră, 
sosise un taxi. Un taxi londonez, cu număr obişnuit, care s-a 
oprit în faţa teatrului. Până şi despre acest lucru îl avertizase 
Smiley. Era obiceiul celor din serviciu să nu tragă la scară. Unii 
opreau la Foyles, alţii în Old Compton Street sau în fata unuia 
dintre magazine. Majoritatea îşi aveau locul lor de acoperire 
preferat, iar în cazul lui Alleline acesta era teatrul. Mendel nuLl 
văzuse în viaţa sa pe Alleline, dar avea o descriere a lui şi, 
urmărindu-l prin binoclu, îl recunoscu fără nici un dubiu, o 
matahală de om, cu mers greoi, într-un palton închis la culoare; 
a observat chiar cum i s-a lungit faţa şoferului de taxi când a 
văzut ce bacşiş îi lasă şi cum a strigat după Alleline în timp ce 
acesta îşi căuta cheile. 

Uşa din fată nu avea sistem de securitate special, îi 
explicase Guillam. Era pur şi simplu închisă cu cheia. Sistemul 
de securitate începea în interior, îndată ce coteai la stânga, la 
capătul coridorului. Alleline avea biroul la etajul al V-lea. N-ai să 
vezi ferestrele sale luminându-se, dar există un luminator, prin 
care lumina trebuia să ajungă până la şemineu. Şi aşa cum se 
uita la ea, o pată de galben apăru pe cărămizile jegoase ale 
şemineului: Alleline intrase în încăpere. 

Termen folosit de poliţia Majeslăţii Sale pentru a-i numi pe 
membrii serviciilor secrete (n.t.). 

Tânărul Guillam are nevoie de o vacanţă, gândi Mendel. 
Am mai văzut asta întâmplându-se şi altă dată. Durii clachează 
la 40 de ani. îşi închid în ei frica, pretind că nu există, se bizuie 
pe cei mari, care se dovedesc a nu fi atât de mari la urma 
urmelor şi într-o zi totul ia sfârşit, iar eroii lor cad de pe soclu şi 
rămân la birourile lor cu lacrimile picurând pe sugativă. 

Pusese receptorul pe jos. Ridicându-1 anunţă: 

— Ai zice că Tinker vine să ponteze. 

Dădu numărul taxiului, apoi se înapoie la locul său de 
aşteptare. 

— Cum arăta? şopti Smiley. 

— Aferat, spuse Mendel. 


— Avea toate motivele să fie. 

Asta nu va claca, conchise Mendel aprobator. Unul din 
stejarii ăia obosiţi, ăsta era Smiley. Crezi că poţi să-l răpui dintr- 
o suflare, dar când vine furtuna, este singurul care rămâne în 
picioare până la sfârşit. în acest moment al meditaţiilor sale, un 
al doilea taxi se opri chiar în faţa uşii şi un personaj înalt urcă 
scările fără să se grăbească, una câte una, ca un om care are 
grijă de inima sa. 

— îţi vine Tailor, murmură Mendel în telefon. Aşteaptă! 
Vine şi Soldier. Pare să fie o adevărată adunare a clanului. Hai, 
să nu ne enervăm. 

Un Mercedes 190 vechi ţâşni din Earlham Street, vira chiar 
pe sub fereastra lui Mendel şi, luă curba cu dificultate până la 
ieşirea de nord a lui Charing Cross Road, unde parcă. Un tânăr 
greoi, cu părul roşu, se dădu jos, trânti portiera şi traversă 
strada până la intrare, fără să scoată cheile din contact. Câteva 
clipe mai târziu, se aprinse o altă lumină la etajul IV. Roy Bland li 
se alăturase. 

Tot ceea ce avem nevoie să ştim acum este cine va ieşi, 
gândi Mendel. 

Capitolul 36 

Lock Gardens, care-şi lua numele probabil de la Camden şi 
Hampstead Road Locks din apropiere, era o terasă pe care se 
aflau patru case din secolul al XLX-lea, construite în semicerc în 
mijlocul unei pieţe. Fiecare cu trei etaje şi subsol şi având în 
spate o fâşie de grădină, închisă de un zid, care cobora până la 
Canalul Regent. Numerele mergeau de la 2 la 5; numărul 1 fie 
că se prăbuşise, fie că nu fusese niciodată construit. Numărul 5 
forma capătul nordic şi, fiind o casă conspirativă, n-ar fi putut fi 
îmbunătăţită pentru că avea trei căi de acces pe distanţă de 30 
de metri şi drumul de halaj al canalului mai oferea încă două. La 
nord, se afla Camden High Street, pentru intrare în trafic; la sud 
şi la vest erau parcurile şi Primrose Hill. Mai mult decât atât, 
cartierul nu avea nici o identitate socială şi nici nu pretindea 
vreuna. Unele dintre case fuseseră transformate în garsoniere 
simple şi aveau zece sonerii jos, de parc-ar fi fost claviatura unei 
maşini de scris. * Erau instalate foarte frumos. Fiecare 
apartament avea doar o sonerie. Numărul 5 avea 'două, una 
pentru Millie McCraig şi alta pentru chiriaşul ei, domnul 
Jefferson. 


Doamna McCraig era bisericoasă şi făcea colecte pentru 
orice, ceea ce, de altfel, era o modalitate excelentă de a-i 
supraveghea pe localnici, cu toate că aceştia nu-i priveau zelul 
cu ochi prea buni. Jefferson, chiriaşul ei, era cunoscut vag şi se 
ştia că ar fi un străin, că lucra în industria petrolieră şi era plecat 
mai tot timpul. Lock Gardens era pentru el o locuinţă temporară. 
Când catadicseau să-l remarce, vecinii îl socoteau sfios şi 
respectabil. Şi-ar fi făcut aceeaşi impresie şi despre George 
Smiley, dacă s-ar fi întâmplat să-l zărească în lumina palidă a 
verandei, la orele nouă, în acea seară, când Millie McCraig îi 
deschise uşa, îl pofti în camera din faţă şi trase draperiile. Millie 
era o scoțiană văduvă, uscată, cu ciorapi cafenii, părul tuns 
băieţeşte şi o faţă ridată şi lustruită de om bătrân. în slujba lui 
Dumnezeu şi a Prăvăliei, condusese şcoli biblice în Mozambic şi 
o misiune pentru marinari la Hamburg. Cu toate că de douăzeci 
de ani încoace ascultase pe la uşi în virtutea meseriei, mai era 
încă înclinată să-i trateze pe toţi bărbaţii drept nişte intruşi. 
Manierele sale, din momentul în care sosise Smiley, degajau un 
calm profund şi singurătate; îi arătă casa ca o castelană ai cărei 
oaspeţi muriseră de mult. 

Intâi îi arătă demisolul, unde locuia ea însăşi, plin de 
plante şi acea adunătură fără noimă de vechi cărţi poştale, 
mese cu tăvi de aramă şi mobile dintr-un lemn negru sculptat, 
care păreau nelipsite tuturor acelor doamne britanice având o 
anumită vârstă şi aparţinând unei anumite clase, care au 
călătorit mult. Da, dacă Prăvălia avea nevoie de ea noaptea, 
putea fi chemată la telefonul de la subsol. Da, exista o linie 
separată sus, dar ea nu funcţiona decât pentru convorbirile spre 
exterior. Telefonul din subsol avea o derivație în sufrageria de 
sus. Au urcat apoi la parter, un fel de altar închinat prostului 
gust costisitor de menajeră: dungi stil Regence, în culori 
ţipătoare, fotolii aurite, copie a mobilierului de epocă, canapele 
de pluş cu ciucuri pe la colţuri. Bucătăria era neatinsă şi 
murdară. în spatele acesteia era o anexă din sticlă, pe jumătate 
seră, pe jumătate spălătorie, care avea vedere spre o grădină 
neîngrijită şi spre canal. împrăştiate pe pardoseala de gresie: o 
maşină veche de stors rufe, o albie şi cutii de apă tonică. 

— Unde sunt microfoanele, Millie? Smiley se întorsese în 
salon. 


Erau instalate în perechi, murmură Millie, plasate în 
spatele tapetului, câte două perechi în fiecare cameră, la parter 
şi câte o pereche, la etaj. Fiecare pereche era conectată la un 
magnetofon separat. O urmă pe scările abrupte. Etajul de sus 
era nemobilat, în afară de un dormitor de la mansardă, în care 
se afla un cadru cenuşiu de oţel, cu opt mag-netofoane, patru 
pentru camerele de sus şi patru pentru camerele de jos. 

— Şi Jefferson este la curent cu toate acestea? 

— Domnul Jefferson, spuse Millie înţepată, este tratat pe 
bază de încredere. Asta a fost cam tot ce a riscat ea să spună, 
fie dezaprobându-l pe Smiley, fie manifestându-şi ataşamentul 
faţă de morala creştină. 

Coborând din nou la parter, îi arătă comutatoarele care 
comandau întreg sistemul. în fiecare panou de control, era câte 
un comutator suplimentar. Ori de câte ori Jefferson sau unul 
dintre băieţii săi, cum spunea ea, dorea să înregistreze, tot ceea 
ce trebuia să facă era să ridice şi să lase în jos comutatorul din 
stânga. Din momentul acela, sistemul era activat de voce, adică 
banda nu se învârtea decât dacă vorbea cineva. 

— Şi unde te afli tu, Millie, când se întâmplă toate astea? 
Ea stătea jos, a spus, ca şi cum acela era locul femeii. Smiley 
deschidea dulapurile în perete şi cele obişnuite, trecând dintr-o 
cameră în alta. Apoi reveni în spălătoria cu vedere spre canal. 
Scoase o lanternă din buzunar şi făcu un semnal luminos către 
obscuritatea grădinii. 

— Care sunf măsurile de securitate? întrebă Smiley, în 
timp ce pipăia gânditor comutatorul de lângă uşa salonului. 

Răspunse cu un glas monoton de liturghie: 

— Două sticle de lapte pline pe pragul de la uşa din faţă 
înseamnă că se poate intra şi că totul e-n regulă. Dacă nu sunt 
sticlele de lapte, nu se poate intra. 

Din direcţia serei se auzi un ciocănit uşor. întorcându-se în 
spălătorie, Smiley deschise uşa de sticlă şi, după un schimb de 
câteva cuvinte, cu voce joasă, reapăru cu Guillam. 

— II cunoşti pe Peter, nu-i aşa Millie? 

Poate că Millie îl cunoştea, poate că nu îl cunoştea, dar 
ochii ei mici şi răi îl fixau cu suspiciune. începuse să controleze 
panoul de comandă, pipăindu-şi buzunarul în acelaşi timp. 

— Ce face? Nu trebuie să facă aşa ceva! Opriţi-l! 


Dacă era îngrijorată, spuse Smiley, n-are decât să-l sune 
pe Lacon de la telefonul de jos. Millie McCraig nici nu se cilinti, 
dar două pete roşii îi apăruseră pe obrajii ei tăbăciţi şi îşi pocnea 
degetele de furie. Cu o şurubelniţă mică, Guillam scosese cu 
precauţie şuruburile aflate de o parte şi de alta a panoului din 
plastic şi cerceta reţeaua din spate. Apoi, cu multă grijă, legă 
două fire între ele, activând astfel sistemul de înregistrare, puse 
panoul la loc cum a fost, lăsând comutatoarele în poziţia iniţială. 

— Pur şi simplu verificăm, spuse Guillam. în timp ce 
Smiley urca la primul etaj pentru a verifica magnetofoanele, 
Guillam cântă „Old Man River” cu o voce groasă, imitându-l pe 
Paul Robeson. 

— Mulţumesc, spuse Smiley, scuturându-se în timp ce 
cobora. Este mai mult decât suficient. 

Millie se dusese la subsol să-l sune pe Lacon. Calm, 
Smiley aranja scena. Puse telefonul lângă un fotoliu din salon, 
apoi îşi degajă linia de retragere spre spălătorie. Se duse să 
caute două sticle de lapte în răcitorul de Coca-Cola din bucătărie 
şi le puse pe prag pentru a semnala, în limbajul eclectic al lui 
Millie McCraig, că se poate intra şi că totul este în regulă. 
îşi'scoase pantofii şi îi lăsă în spălătorie; închise toate luminile şi 
îşi luă locul în fotoliu, exact când Mendel făcea apelul de control. 

În timpul acesta, pe drumul de halaj al canalului, Guillam 
îşi reluase supravegherea casei. Drumul era închis accesului 
public cu o oră înainte de căderea nopţii. După aceea, putea să 
devină orice, loc de întâlnire pentru îndrăgostiţi sau refugiu 
pentru vagabonzi; ambele categorii, din motive diferite, sunt 
atrase de întunericul podurilor. în acea noapte rece, Guillam nu-i 
văzu nici pe unii, nici pe alţii. Din când în când, trecea câte-un 
tren gol, lăsând un pustiu şi mai mare în urma sa. Nervii lui erau 
atât de încordaţi, aştepta atât de multe şi diferite lucruri încât 
pentru o clipă văzu întreaga arhitectură a nopţii aceleia în 
termeni apocaliptici: semnalele de pe podul de cale ferată, 
transformate în spânzurători, depozitele victoriene, în închisori 
imense, iar ferestrele lor, zăbrelite şi arcuite spre cerul 
înceţoşat. Nu departe se auzeau mişunând şobolanii şi se simţea 
duhoarea de apă stătută. Luminile din salon se stinseră; casa 
rămase în întuneric, cu excepţia unor fâşii de lumină galbenă de 
fiecare parte a ferestrei de la camera lui Millie de la subsol. 
Dinspre spălătorie, un punct luminos clipi spre el prin grădina 


neîngrijită. Luând din buzunar lanterna, îi scoase capacul 
argintat şi o îndreptă cu degete tremurătoare spre punctul de 
unde venise lumina şi răspunse la semnal. De-acum înainte, nu 
aveau altceva de făcut decât să aştepte. 

Tarr îi aruncă lui Ben telegrama care tocmai sosise, 
precum şi un bloc notes fără indigo, pe care îl luase din seif. 

— Hai, spuse el, câştigă-ţi banii cinstit! Descifreaz-o! 

— E pentru tine personal, obiectă Ben. Uită-te: „Personal 
de la Alleline. A se descifra personal.” Nu am voie să mă ating 
de aşa ceva. E ultrasecret. 

— Fă ce-ţi cere, Ben, spuse Mackelvore, urmărindu-l pe 
Tarr. 

Timp de zece minute, cei trei bărbaţi nu schimbară nici o 
vorbă. Tarr stătea în picioare, în cealaltă parte a camerei, 
deosebit de enervat din cauza aşteptării. îşi vârâse pistolul în 
centura pantalonilor, cu mânerul în jos. Haina îi era aruncată pe 
un scaun. Cămaşa îi era lipită de spate, de sus până jos, din 
cauza transpiraţiei. Ben folosea o riglă pentru a separa grupurile 
de cifre, apoi nota cu atenţie rezultatele pe blocnotesul din fata 
sa. Pentru a se concentra, îşi împingea limba în dinţi şi se auzi 
un mic plescăit când o retrase. Puse de o parte creionul şi îi 
întinse foaia lui Tarr. 

— Citeşte-o cu voce tare, îi spuse Tarr. 

Glasul lui Ben era blând, dar se simţea în el o oarecare 
patimă „Personal pentru Tarr de la Alleline. A se descifra 
personal. Cer neapărat clarificări şi/sau mostre înainte de a-ţi 
satisface cererea. Cuvintele «informaţie vitală pentru salvarea 
serviciului» sunt insuficiente. Îţi reamintesc situaţia proastă pe 
care o ai aici în urma dispariţiei tale scandaloase. 

Stop. Te sfătuiesc să spui totul pe loc lui Mackelvore 
imediat. Repet: imediat. Stop. Şef.” 

Ben nu terminase bine de citit, când Tarr izbucni într-un 
râs ciudat şi excitat. 

— Al naibii Percy, strigă el. Da, îţi repet, nu! Ştii tu, Ben, 
dragule, de ce trage de timp? Ocheşte ca să poată să mă 
împuşte pe la spate! Aşa a pus mâna şi pe micuța mea rusoaică. 
îmi face aceeaşi figură, nenorocitul. îi zburlea părul lui Ben, 
urlând la el râzând. Te previn Ben. Există câţiva tâlhari în 
serviciul acesta. Să nu te încrezi în niciunul dintre ei, ţi-o spun 
eu, sau n-o s-ajungi niciodată bătrân! 


Singur în întunericul salonului, Smiley aştepta şi el aşezat 
în fotoliul incomod al menajerei, cu capul sprijinit strâmb de 
receptorul telefonic. Din când în când, îi murmura ceva lui 
Mendel, care îi răspundea în acelaşi fel, dar în majoritatea 
timpului tăceau amândoi. Era mai curând calm, poate chiar 
puţin melancolic. Ca un actor simţea decepţia învăluindu-l 
înainte de ridicarea cortinei, încerca senzaţia că o acţiune foarte 
importantă eşuează într-un sfârşit mic şi meschin, tot aşa cum 
moartea însăşi i se părea mică şi meschină, după toate luptele 
pe care le-a dat în viaţa lui. Nu încerca sentimentul victoriei. 
Gândurile sale, aşa cum i se întâmpla adesea când îi era frică, 
priveau oamenii. Nu făcea nici un fel de teorii şi nici nu emitea 
vreun fel de judecăţi anume. Se întreba pur şi simplu cum va fi 
afectat fiecare; şi se simţea răspunzător. Se gândea la Jim, şi la 
Sam, şi la Max, şi la Connie, şi la Jerry Westerby, şi la toate 
fidelităţile individuale înşelate. Se gândea aparte la Ann şi la 
discuţia disperat de haotică de pe falezele din Cornwall; se 
întreba dacă între fiinţele umane există vreo dragoste care să 
nu se bazeze pe un fel de iluzii deşarte; ar fi dorit să aibă 
puterea să se scoale pur şi simplu şi să plece înainte ca să se 
întâmple, dar nu putea. Era îngrijorat, într-un mod patern, în 
legătură cu Guillam şi se întreba cum va reuşi să facă fată 
ultimelor eforturi de maturizare. îi reveni în minte ziua în care 1- 
a înmormântat pe Stăpân. Se gândea la trădare şi se întreba 
dacă există absurditate în trădare, tot aşa cum, după câte se 
pare, există absurditate în violenţă. îl îngrijora faptul că se 
vedea atât de decăzut; că toate preceptele intelectuale sau 
filosofice de care se crampona se făceau praf acum, în 
momentul în care se vedea confruntat cu condiţia umană. 

— Nimic? îl întrebă pe Mendel la telefon. 

— Doar o pereche de beţivi care cântă „Ce frumoasă este 
jungla, când de ploaie este udă”, spuse Mendel. 

— N-am auzit-o în viaţa mea! 

Punând telefonul la urechea stângă, îşi scoase pistolul din 
buzunarul interior al hainei, unde îi stricase deja excelenta 
căptuşeală de mătase. Descoperi piedica de siguranţă şi pentru 
o clipă se jucă c< rândul că nu ştia în ce poziţie era blocată şi în 
ce poziţie era iiueră. îi scoase încărcătorul cu o mişcare bruscă 
şi îl puse înapoi şi îşi aduse aminte că făcuse asta de sute de ori, 
în fugă, pe terenul de antrenament de noapte de la Sarratt, 


înainte de război. îşi aduse aminte cum se trăgea cu două mâini, 
domnule, una cu care să ţină arma şi alta încărcătorul, domnule; 
şi cum în folclorul Prăvăliei era un basm care îţi cerea să pui un 
deget de-a lungul ţevii şi cu altul să apeşi pe trăgaci. Dar când a 
încercat, senzaţia a fost ridicolă şi.a lăsat-o baltă. 

— Mă ducsă dau o raită, murmură el, iar Mendel îi spuse: 

— E-n regulă! 

Nelăsând pistolul din mână, se întoarse în spălătorie, 
ascultând un posibil scârţâit al podelei, care ar fi putut să-l 
trădeze, dar sub mocheta ponosită trebuie că era ciment; ar fi 
putut să sară fără măcar ca aceasta să vibreze. Cu lanterna, 
trimise două semnale scurte, o.pauză lungă şi încă două. 
Guillam îi răspunse pe loc cu trei semnale scurte. 

— M-am întors. 

— E-n regulă, spuse Mendell. 

Se instala, gândindu-se cu tristeţe la Ann: pentru a visa 
imposibilul vis. Dinspre canal, se auzea tânguiful unei sirene. în 
plină noapte? Să circule vase noaptea? Probabil era o maşină. Și 
dacă Gerald are o întreagă procedură de urgenţă despre care 
noi nu ştim nimic? De la o cabină ! telefonică la alta, o maşină 
de intervenţie. Şi dacă Poliakov are totuşi un om de legătură, un 
ajutor pe care Connie nu 1-a identificat niciodată? Mai analizase 
aceste lucruri, punct cu punct. Sistemul fusese construit ca să 
nu aibă nici o fisură, să permită întâlniri în orice condiţii. Când 
este vorba de meserie, Karla este un pedant. 

Ce face oare când îşi închipuie că este urmărit? Atunci ce 
se întâmplă? Cu umbra pe care n-a văzut-o niciodată, doar a 
simţit-o, într-atât încât intensitatea privirii următorului îi dădea 
furnicături în spate; nu vedea nimic, nu auzea nimic, simţea 
doar. Era prea bătrân ca să nu ţină seama de avertisment. 
Scârţaitul unei trepte care nu scârţâise niciodată înainte. 
Scrâşnetul unui oblon când nu bătea vântul. Maşina cu număr 
diferit, dar cu aceeaşi zgârietură pe aripa dreaptă. Faţa din 
metrou pe care ştii c-ai mai văzut-o cândva, undeva. Ani în şir, 
trăise şi el cu aceste repere. Oricare dintre acestea, constituiau 
un motiv suficient să te mişti, să schimbi oraşele, identitățile. 
Pentru că în această meserie, nu există coincidente. 

— Unul a plecat, spuse brusc Mendel. Alo? 

— Sunt aici. 


Cineva tocmai ieşise din Prăvălie, a spus Mendel. Pe uşa 
din faţă, dar nu putea fi sigur cine era persoana. Impermeabil şi 
pălărie. Corpolent şi cu pasul ager. Chemase probabil un taxi la 
scară şi se urcase direct în el. 

— O ia spre nord, spre tine. 

Smiley se uită la ceas. Să-i dăm zece minute, şe gândi el. 
Să-i dăm douăsprezece. Va fi nevoit să se oprească în drum şi 
să-i telefoneze lui Poliakov. Apoi se gândi; nu fi idiot, a făcut-o 
deja de la Prăvălie. 

— închid, spuse Smiley. 

— Baftă, îi ură Mendel. 

Pe drumul de halaj, Guillam zări trei semnale luminoase 
lungi. Cârtiţa e pe drum. 

În spălătorie, Smiley îşi verifică încă o dată itinerariul. 
Dădu la o parte câteva scaune pliante şi legă o sfoară până la 
maşina de stors rufe, întrucât vedea prost în întuneric. Sfoara 
ducea la uşa deschisă a bucătăriei, iar bucătăria, dădea atât 
spre salon, cât şi spre sufragerie, având două uşi una lângă alta. 
Bucătăria era o încăpere lungă, de fapt o anexă a casei, 
construită înainte de spălătoria de sticlă să fi fost adăugată. Se 
gândise să folosească sufrageria, dar era prea riscant şi, în plus, 
din sufragerie nu-i putea semnaliza lui Guillam. Aşa că aşteptă 
în spălătorie, simțindu-se ridicol în ciorapi, şter-gându-şi 
ochelarii, pentru că fierbinţeala feţii nu înceta să-i aburească 
lentilele. Era mult mai frig în spălătorie. Sufrageria era în 
imediata apropiere şi supraîncălzită, iar spălătoria avea ziduri 
exterioare, geamurile încăperii şi cimentul de sub mochetă 
dându-i senzaţia de umezeală la picioare. Cârtiţa e cea care vine 
prima, se gândi el, cârtiţa face pe gazda: acesta este protocolul, 
face parte din jocul conform căruia Poliakov este agentul lui 
Gerald. 

Un taxi londonez este o bombă zburătoare. 

Comparaţia se strecura încet în el, venind de undeva din 
străfundurile subconştientului. Zgomotul maşinii când îşi face 
apariţia în piaţă, tic-tacul contorului în timp ce notele joase se 
sting. Contactul tăiat, unde s-a oprit, la care casă, când noi toţi, 
de pe stradă, aşteptăm în întuneric, ghemuiţi sub mese sau cu 
mâna strânsă pe o sfoară, în faţa cărei case? Apoi trântitul 
portierei, decepţia care explodează în tine: o poţi auzi, dar nu 
este pentru tine. 


Dar Smiley a auzit-o şi era pentru el. 

A auzit tropăitul unei perechi de picioare pe pietriş, un pas 
alert şi viguros. S-a oprit. Ai greşit uşa, gândi Smiley în mod 
absurd. Du-te! Avea pistoletul în mână, trăsese piedica de 
siguranţă. Asculta. N-auzea nimic. E suspicios Gerald, se gândi 
el. Eşti cârtiţă bătrână, adulmeci că ceva nu e în regulă. Millie, 
se gândi el: Millie a luat sticlele de lapte, a pus un semn de 
avertizare, 1-a făcut să plece. Millie a stricat totul. Apoi auzi 
cheia învârtindu-se în broască, o dată, de două ori, e o broască 
Banham, îşi aminti el. Dumnezeule, trebuie să folosim în 
continuare  broaşte Banham. Desigur, cârtiţa îşi pipăise 
buzunarele să-şi caute cheia. Un om nervos ar fi avut-o deja la 
îndemână, deja în mână, ar fi pipăit-o tot timpul drumului cu 
taxiul, dar nu cârtiţa. Cârtiţa poate să fie îngrijorată, dar nu 
nervoasă. în momentul în care se deschidea broasca, răsună şi 
soneria. Fixul menajerei din nou. O notă înaltă, o notă joasă, o 
notă înaltă. Aceasta însemna că era unul dintre ai noştri, spuse 
Millie. Unul dintre băieţi, băieţii ei, băieţii lui Connie, băieţii lui 
Karla. Uşa de la intrare se deschise, cineva intră în casă, auzi 
fâsâitul  preşului, auzi uşa  închizându-se, auzi ţăcănitul 
comutatorului şi văzu o dâră palidă de lumină apărând pe sub 
uşa de la bucătărie. Puse pistoletul în buzunar şi-şi şterse palma 
de haină, apoi scoase din nou pistolul şi, în acelaşi i moment, 
auzi o a doua bombă zburătoare, un al doilea taxi care se oprea, 
şi paşi iuți: Poliakov nu numai că avea cheia în mână, dar avea 
şi banii de taxi pregătiţi. Or fî dând ruşii bacşiş, se întrebă el, 
sau bacşişul e ceva nedemocratic? Se auzi soneria din nou, uşa 
de la intrare se deschise şi se închise, iar Smiley auzi pocnetul 
dublu al celor două sticle de lapte puse pe masa din vestibul, 
din spirit de ordine şi de meserie făcută cum trebuie. 

Doamne fereşte, se gândi Smiley îngrozit, în timp ce fixa 
cu privirea vechitura aia de răcitor de Coca-cola de lângă el, 
cum de nu mi-a trecut prin minte: şi dacă voia ^ă le* pună 
înapoi în frigider? 

Dâra de lumină de sub uşa bucătăriei deveni brusc mai 
puternică: se aprindeau luminile în salon. Casa fu cuprinsă de o 
linişte nemaipomenită. Ţinându-se de sfoară, Smiley înainta pe 
podeaua îngheţată. Apoi auzi voci. La început, de nedesluşit. 
Probabil veneau de la capătul celălalt al încăperii, gândi el. Sau 


poate încep totdeauna să vorbească încet. Poliakov s-a apropiat; 
se afla lângă servantă, turnând de, băut. 

— Ce acoperire avem, în cazul în care suntem deranjaţi? 
întrebă el într-o engleză curată. 

Plăcută voce, îşi reaminti Smiley, melodioasă ca a ta, 
obişnuiam adesea să pun benzile de două ori ca să-l ascult 
vorbind. Connie, aş vrea să fii aici să-l auzi acum. 

Un murmur înăbuşit răspundea în continuare la fiecare 
întrebare de la celălalt capăt al încăperii. Smiley nu desluşea 
nimic. 

— Unde ne vom regrupa? Ce soluţie de salvare avem? 
Deţii ceva asupra ta, care ai prefera să stea la mine în timpul 
discuţiei, ţinând seama că eu mă bucur de imunitate 
diplomatică? 

Trebuie să fie un catehism, se gândi Smiley, parte din 
rutina şcolii lui Karla. 

—  Comutatorul e lăsat? Vrei să controlezi, te rog? 
Mulţumesc. Ce bei? 

— Scotch, spuse Hay don, şi unul al dracului de plin! 

Cu un sentiment de totală perplexitate, Smiley asculta 
vocea cunoscută, dând citire cu glas tare exact telegramei pe 
care Smiley personal o redactase pentru uzul lui Tarr doar cu 48 
de ore în urmă. 

Apoi, pentru o clipă, o parte din Smiley se revoltă 
împotriva celeilalte. Valul de îndoială şi de furie, care îl 
cuprinsese în grădina lui Lacon şi care, de atunci, îi blocase 
înaintarea, ca un curent care te hăituieşte, îl aruncă acum pe 
stâncile disperării şi apoi spre revoltă: refuz. Nimic pe lumea 
asta nu merită distrugerea altei fiinţe umane. Calea durerii şi a 
trădării trebuie să se sfârşească undeva. Până atunci, nu va 
exista viitor, nu va fi decât o alunecare continuă în nişte 
variante încă şi mai înfiorătoare ale prezentului. Omul acesta a 
fost prietenul meu şi amantul lui Arm, prietenul lui Jim şi, după 
câte ştiu, şi iubitul lui Jim; dar nu omul, ci trădarea aparţinea 
domeniului public. 

Haydon trădase. Ca amant, coleg, prieten; ca patriot, ca 
membru al acelei inestimabile elite pe care Ann o numise vag 
Clanul; din toate punctele de vedere, Haydon urmărise deschis 
un scop şi atinsese în secret opusul acestuia. Smiley ştia foarte 
bine că nici chiar acum nu înţelegea deplin amploarea acestei 


îngrozitoare duplicităţi; totuşi, exista în el o parte care se ridica 
deja în apărarea lui Haydon. Oare nu fusese şi Bill trădat? 
Lamentările lui Connie îi răsunau în urechi: „Dragii de ei, educați 
pentru imperiu, antrenați să domine valurile... Tu eşti ultimul 
George, tu şi cu Bill.” Vedea cu o claritate dureroasă un bărbat 
ambițios, născut să apară în tablourile de familie, crescut să 
conducă, să despartă şi să domnească, ale cărui viziuni şi 
vanităţi ţineau toate, ca şi în cazul lui Percy, asupra jocului 
lumii; pentru care realitatea era o biată insulă de unde abia o 
voce putea să răzbată peste ape. Astfel Smiley nu încerca doar 
un sentiment de dezgust, ci - în ciuda a tot ceea ce acest 
moment însemna pentru el - şi un val de resentimente 
împotriva instituţiilor pe care era chemat să le protejeze: 
„Contractul social merge în două sensuri, ştii”, spuse Lacon. 
Falsitatea dezinvoltă a ministrului, complezenţa morală tocită a 
lui Lacon, aviditatea năucitoare a lui Percy Alleline; astfel de 
oameni anulau orice fel de contract; de ce le-ar fi cineva loial? 

Ştia, desigur. Ştiuse întotdeauna că era Bill. Aşa cum 
ştiuse şi Stăpânul, şi Lacon acasă la Mendel. Aşa cum o ştiuseră 
Connie şi Jim, şi Alleline, şi Esterhase, toţi care împărtăşiseră în 
mod tacit această jumătate de certitudine neexprimată, care 
speraseră că va trece ca o boală şi că nu va fi niciodată 
recunoscută, niciodată diagnosticată. 

Dar Ann? Ann ştia? Să fi fost aceasta umbra care se lăsase 
peste ei în ziua aceea pe faleza din Cornwall? 

Pentru o clipă, Smiley era un spion gras şi desculţ, cum ar 
spune Ann, dezamăgit în dragoste şi neputincios în ură într-o 
mână strângându-şi pistoletul şi în cealaltă o bucată de sfoară, 
în timp ce aştepta în întuneric. Apoi, cu arma în mână, se 
retrase în vârful picioarelor până la fereastră, de unde trimise 
cinci semnale luminoase scurte, în succesiune rapidă. Aşteptând 
destul pentru a primi conformarea, se reîntoarse la postul de 
ascultare. 

Guiliam cobori alergând pe drumul de halâj, agitând cu 
putere în mână lanterna, până când ajunse la podul uşor arcuit 
şi având o scară de oţel care urca în zig-zag spre Gloucester 
Avenue. Grilajul era închis, aşa că a trebuit să se aburce, 
sfâşiindu-şi o mânecă până la cot. Lacon îi aştepta la colţ cu 
Princess Road, îmbrăcat într-un palton ponositei cu o servietă în 
mână. 


— E aici. A ajuns, murmură Guiliam. îl are pe Gerald. 

— Nu vreau vărsare de sânge, îl avertiză Lacon. Calm 
absolut. Guiliam nu-şi bătu capul să răspundă. La treizeci de 
metri în josul străzii, Mendel aştepta într-un taxi. Merseră două 
minute cu taxiul, poate nici atât, şi opriră exact înainte de Lock 
Gardens. Guiliam ţinea în mână cheia lui Esterhase. Ajungând la 
numărul 5, Mendel şi Guiliam au sărit peste poartă, evitând 
riscul de a o face să scârţâie, şi s-au prelins pe peluză. în timp 
ce mergeau, Guillam trăgea cu ochiul în spate, crezând pentru o 
clipă că vede o siluetă care-i urmărea, bărbat sau femeie, n-ar fi 
putut să spună, din umbra unei intrări de peste drum; dar când 
îi atrase atenţia lui Mendel asupra acelui loc, acolo nu se afla 
nimic, iar Mendel îi ordonă foarte aspru să se calmeze. Lumina 
de la intrare era stinsă. Guillam trecu în faţă, iar Mendel aştepta 
sub un măr. Guillam introdusese cheia în broască, simţi nuca 
cedând şi întoarse cheia. Prostule, se gândi el triumfător, de ce 
n-ai pus zăvorul? Crăpă uşa şi ezită. Respira încet, trăgând aer 
în piept gata de acţiune. Mendel făcu încă un salt înainte. Pe 
stradă, doi puşti hohoteau zgomotos de frica nopţii. Guillam „ se 
mai uita încă o dată înapoi, dar în piaţă nu era nici ţipenie de 
om. Intră în vestibul. Avea pantofi de piele şi scârţâiau pe 
parchet. Nu era covor. La uşa salonului, aşteptă îndeajuns 
pentru ca furia să se dezlănţuie în el. 

Agenţii săi măcelăriți în Maroc, exilul său la Brixton, 
zădărnicia eforturilor zilnice, în timp ce cu fiecare zi ce trecea 
îmbătrânea, iar tinereţea îi scăpa printre degete. Monotonia 
care-l îneca încet-încet, amputarea capacităţii sale de a iubi, de 
a se bucura, de a râde; eroziunea constantă a valorilor simple, 
eroice, în numele cărora vroia să trăiască; reprimările şi 
renunţările pe care şi le impusese în numele unui devotament 
tacit... Putea să le arunce pe toate astea în faţa batjocoritoare a 
lui Haydon. Haydon, confesorul lui de altădată; Haydon, 
totdeauna gata să râdă cu tine, să stea la taclale, să bea o 
ceaşcă de cafea proastă; Haydon, modelul după care-şi 
construise viaţa. 

Dar era mult, mult mai mult. Acum, când vedea, când ştia. 
Haydon era mai mult decât modelul său. El fusese inspiraţia sa, 
purtătorul de torţă al unui anumit gen de romantism demodat, 
al unei idei de vocaţie britanică care -pentru însăşi faptul că era 
vagă, discretă şi evazivă - dăduse până atunci un sens vieţii lui 


Guillam. în clipa aceasta, Guillam nu se simţea numai trădat, 
dar şi, dintr-o dată, orfan. Suspiciunile sale, resentimentele sale, 
pe care le îndreptase de atâta timp împotriva lumii reale - 
împotriva femeilor din viaţa sa, împotriva încercărilor sale de a 
iubi - se întorceau acum împotriva Prăvăliei, împotriva magiei 
risipite care fusese timp îndelungat credinţa sa. Cu toată forţa, 
deschise uşa şi năvăli în cameră cu pistoletul în mână. Haydon 
şi un bărbat solid, cu un cârlionţ de păr negru pe frunte, erau 
aşezaţi de o parte şi de alta a unei măsuţe. Poliakov Guillam îl 
recunoscu după fotografii - fuma o pipă foarte englezească. 
Avea un tricou gri, cu fermoar în faţă, de sus până jos, cu o 
bluză de trening. Nici n-apucase să scoată pipa din gură, când 
Guillam îl şi apucase pe Haydon de guler. Dintr-o singură 
mişcare îl ridică pe acesta din fotoliu. Aruncase pistolul şi-l 
zgâlţâia pe Haydon ca pe un câine, urlând. Apoi, dintr-o dată, 
totul i s-a părut în zadar. La urma urmelor, ăsta nu era decât Bill 
şi făcuseră atâtea lucruri împreună. Guillam se dăduse înapoi cu 
mult înainte cu Mendel să-l ia de braţ şi-l auzi pe Smiley, 
politicos ca întotdeauna, invitându-i pe „Bill şi colonelul 
Viktorov”, cum i-a numit el, să-şi ridice mâinile şi să le pună pe 
cap, până la sosirea lui Percy Alleline. 

— Nu e nimeni afară, nu-i aşa, care să-ţi atragă atenţia? îl 
întrebă Smiley pe Guillam, în timp ce aşteptau. 

— Linişte mormântală, spuse Mendel, răspunzanc ambelor 
întrebări. 

Capitolul» 37 

Există momente prea pline ca să poată fi trăite în clipa în 
care se consumă. Asta se întâmpla acum cu Guillam şi cu toţi 
cei prezenţi. Aerul permanent distrat al lui Smiley şi frecventele 
priviri prudente aruncate pe fereastră, indiferența lui Haydon, 
accesul previzibil de indignare al lui Poliakov, insistenta sa de a 
fi tratat aşa cum se cuvenea unui membra al corpului diplomatic 
- cerere pe care Guillam, de acolo de unde se afla pe canapea, 
1-a ameninţat că i-o va satisface -sosirea agitată a lui Alleline şi 
a lui Bland, protestele suplimentare şi pelerinajul în susul 
scărilor, unde Smiley pusese benzile în funcţiune, sinistra tăcere 
prelungită care urmă reîntoarcerii lor în salon; sosirea lui Lacon 
si, în sfârşit, a lui Esterhase şi a lui Fawn, aferarea mută a lui 
Millie McCraig, care ducea de colo până colo un ceainic - toate 
aceste evenimente, toate aceste scene se derulau cu o irealitate 


teatrală care, ca şi călătoria la Ascot, de la care trecuse o 
eternitate, părea să fie intensificată de irealitatea orei la care 
avea loc. Este adevărat, de asemenea, că aceste incidente, 
printre care s-au numărat, la început, şi constrângerea fizică a 
lui Poliakov şi o avalanşă de înjurături ruseşti adresate lui Fawn, 
după ce acesta 1-â pocnit Dumnezeu ştie unde, în ciuda 
vigilenţei lui Mendel, toate aceste incidente erau ca o nefericită 
intrigă secundară fată de unicul scop al lui Smiley de a aduna 
toată lumea aceasta: să-i convingă pe Alleline că Haydon 
reprezenta unica şansă de a trata cu Karla şi să salveze, pe plan 
umanitar, dacă nu profesional, ceea ce mai rămăsese din 
reţelele pe care le trădase Haydon. Smiley nu avea autoritatea 
de a conduce aceste tranzacţii şi nici nu părea să dorească aşa 
ceva; poate că socotea că unul dintre ei, Esterhase, Bland şi 
Alleline, era mai bine plasat ca să ştie care agenţi mai erau din 
punct de vedere teoretic operaţionali. în orice caz, nu întârzie sa 
se retragă la etajul întâi, unde Guillam îl auzi din nou umblând 
nervos, dintr-o cameră într-alta, în timp ce-şi continua 
supravegherea de la fereastră. 

Aşa că Alleline şi locotenenţii săi se retraseră cu Poliakov 
în sufragerie să-şi vadă de treburi singuri, restul rămânând 
tăcuţi în salon, fie privindu-l pe Haydon, fie evitând în mod 
deliberat să se uite la el. Părea să nici nu-şi dea seama de 
prezenţa lor. Cu bărbia în mână, stătea-deoparte, într-un colţ, 
supravegheat de către Fawn, şi avea, mai curând, aerul unui om 
plictisit. întrevederea s-a terminat, au revenit toţi în sufragerie, 
iar Alleline îl anunţă pe Lacon, care a insistat să nu fie de faţă la 
discuţii, că s-a stabilit o întâlnire peste trei zile la această 
adresă, pentru ca între timp „colonelul să aibă ocazia să-şi 
consulte superiorii”. Lacon aprobă din cap. Puteai să crezi că 
avusese loc un consiliu de administraţie. 

Plecările au fost şi mai bizare decât sosirile. Despărțirea 
dintre Esterhase şi Poliakov, în special, a fost deosebit de 
sfâşietoare. Esterhase, care ar fi preferat întotdeauna să fie un 
gentleman, mai curând decât un spion, părea hotărât să profite 
de ocazie pentru a-i da un aer cavaleresc şi îi întinse mâna, pe 
care Poliakov i-o respinse cu un gest iritat. Esterhase se uită 
pierdut în juru-i, căutându-1 pe Smiley, în speranţa, poate, de a- 
i intra mai mult în gratii, apoi ridică din umeri şi întinse un braţ 
peste spatele lat al lui Bland. Puțin după aceea plecară 


împreună. Nu şi-au luat rămas bun de la nimeni, însă Bland 
părea îngrozitor de tulburat, iar Esterhase părea să-1 consoleze, 
cu toate că propriul său viitor, în clipa aceea, nu putea să-i 
apară în culori prea trandafirii. Imediat după aceea, un taxi 
chemat prin staţia radio sosi şi-l luă pe Poliakov, care plecă şi el 
fără să dea măcar din cap cuiva. Conversaţia murise în 
momentul acela; fără prezenţa rusului, spectacolul devenise 
mizerabil de parohial. Haydon se păstra în atitudinea lui 
obişnuită de plictis, supravegheat în continuare de către Fawn şi 
de către Mendel, şi fixat cu priviri mute şi încurcate de către 
Lacon şi Alleline. S-au mai dat telefoane, mai ales pentru a 
chema maşini. La un moment dat, Smiley reapăru în capul 
scărilor şi îl menţiona pe Tarr. Alleline telefona la Prăvălie şi 
dictă o telegramă către Paris, spunând că se poate întoarce în 
Anglia cu toată cinstea, dacă asta însemna ceva, şi încă una 
către Mackelvore, spunând că Tarr era o persoană acceptabilă, 
ceea ce, din nou, lui Guillam i se păru o chestiune de opinie. 

În sfârşit, spre uşurarea tuturor, o camionetă fără ferestre 
apăru de la Grădiniţă şi doi bărbaţi, pe care Guillam nu-i 
văzuseră niciodată coborâră din ea. Unul înalt, care şchiopăta. 
Altul, cu o faţă pământie, sub o claie de pcLr roşcovan. îşi dădu 
seama, cutremurându-se, că erau anchetatorii. Fawn se duse să 
ia paltonul lui Haydon din vestibul, îl căută prin buzunare şi îl 
ajută respectuos să-l îmbrace. în momentul acela, Smiley 
interveni cu blândeţe, insistând ca drumul lui Haydon, de la uşa 
din faţă până la camionetă, să se facă fără să se aprindă lumina 
din vestibul şi ca escorta să fie aerisită. Guillam, Fawn, până şi 
Alleline, s-au văzut înrolați şi, în sfârşit, cu Haydon la mijloc, 
micul grup traversă grădina până la camionetă. 

— E o simplă precauţie, insistă Smiley. Nimeni nu era 
dispus să-l contrazică. Haydon urcă în maşină, îl urmară 
anchetatorii, închizând grilajul cu cheia pe dinăuntru. în timp ce 
uşile se închideau Haydon ridică o mână, făcând un gest amabil, 
care putea fi şi de concediere, spre Alleline. 

Doar după aceea anumite detalii disparate îi veniră în 
minte lui Guillam şi unul sau altul îi apărură în memorie; de 
exemplu, ura fără rezerve a lui Poliakov faţă de toţi cei care se 
găseau acolo, de la amărâta aia de Millie McCraig, până sus şi 
care, literalmente, îi distorsiona faţa; gura, care i se crispase 
într-un rânjet sălbatic, de' necontrolat; faptul că se albise la faţă 


şi tremura, dar nu de frică şi nu de furie. Era ură pur şi simplu, 
de genul celei pe care Guillam nu putea s-o simtă nici chiar faţă 
de Haydon, dar este adevărat că Haydon era de acelaşi neam cu 
el. 

Faţă de Alleline, în momentul înfrângerii sale, Guillam îşi 
descoperi o admiraţie ascunsă: Alleline, cel puţin, dăduse 
dovadă de o oarecare demnitate. Dar mai târziu, Guillam avea 
să se întrebe dacă Percy şi-a dat seama, la acea primă 
prezentare a faptelor, cum stăteau lucrurile în realitate; la unna 
urmelor, el era încă şeful, iar Haydon mai juca încă rolul de lago 
pe lângă el. 

Dar cel mai straniu lucru pentru Guillam, revelaţia cu care 
a plecat şi la care a meditat mult mai profund decât îi stătea în 
obicei, era că, în ciuda întregii sale furii acumulate în momentul 
în care a năvălit în salon, a avut nevoie să dea dovada de multă 
voinţă, chiar de violenţă pentru a-l privi pe Bill Haydon altfel 
decât cu afecţiune. Poate, aşa cum ar spune Bill, se maturizase, 
în sfârşit. Dar, mai presus de orice, în aceeaşi seară urcă scările 
care duceau spre apartamentul său şi auzi notele cunoscute ale 
flautului Camillei, care răsunau în casa scării. Şi dacă, în 
noaptea aceea, Camilla a pierdut ceva din misterul ei, cel puţin 
spre dimineaţă el reuşise s-o elibereze din chinurile duplicităţii 
pe care i le sortise nu demult. 

Şi în alte privinţe, în cele câteva zile care urmară, viaţa sa 
începu să se lumineze. Percy Alleline fusese expediat în 
concediu nelimitat. Lui Smiley i se ceruse să revină, pentru un 
timp de, să mai cârpească ce se mai putea cârpi. în ceea ce ÎI 
priveşte pe Guillam, se punea problema să fie readus de la 
Brixton. Abia mai târziu, mult mai târziu, avea să afle că s-a mai 
consumat un ultim act şi că va putea da un nume şi un scop 
acelei umbre familiare care îl urmărise pe Smiley î noapte, prin 
străzile din Kensington. 

Capitolul «38 în cele două zile care urmară, George Smiley 
a trăit în pragul iadului. Vecinilor săi, când îl remarcau, le părea 
adâncit într-un necaz, care îl măcina. Se scula târziu şi umbla de 
colo până colo prin casă, în halat, curăţind lucrurile, ştergând 
praful, gătindu-şi tot felul de mâncări pe care nu le mânca. După 
amiază, împotriva tuturor obiceiurilor locale, îşi aprindea un foc 
de cărbuni, se aşeza în faţa lui, citindu-şi poeţii germani sau 
scriindu-i scrisori lui Ann, pe care arareori le termina şi pe care 


niciodată nu i le trimitea. Când suna telefonul, se repezea să 
răspundă, dar era întotdeauna dezamăgit. Dincolo de fereastră, 
vremea continua să fie urâtă, iar rarii trecători - Smiley îi studia 
încontinuu - se strângeau în haine, într-o mizerie balcanică. O 
dată îl sună Lacon, comunicându-i că ministrul îi cerea lui Smiley 
„să fie gata să dea o mână de ajutor pentru a face puţină ordine 
în Prăvălia din Cambridge, în cazul în care i se cerea să facă | 
acest lucru” - de fapt, să facă pe numărul unu până se va găsi 
un înlocuitor pentru Percy Alleline. Răspunzând vag, Smiley 
insistă din nou pe lângă Lacon să se aibă cea mai mare grijă de 
securitatea fizică a lui Hay don, atâta timp cât se afla la Sarratt. 

— Nu eşti puţin cam melodramatic? replică Lacon. 
Singurul loc în care se poate duce e Rusia şi, oricum, noi acolo îl 
trimitem. 

— Când? Cât de curând? 

Vor fi necesare câteva zile ca să fie aranjate detaliile. în 
starea de depresiune în care se afla, Smiley refuză cu 
superioritate să întrebe cum înaintase interogatoriul între timp, 
dar atitudinea lui Lacon sugera că răspunsul ar fi fost „prost”. 
Mendel îi aduse informaţii mai consistente. 

— Gara Immingham este închisă, spuse el. Va trebui să 
cobori la Grimsby, să mergi pe jos, apoi, sau să iei autobuzul. 

Cel mai adesea, Mendel se mulțumea să se aşeze şi să-l 
supravegheze, aşa cum te-ai purta cu un invalid. 

— Aşteptarea n-o s-o facă să vină, ştii şi tu, spuse el într-o 
zi. E timpul să se ducă muntele la Mahomed. Cine-i slab de înger 
n-o să se aleagă cu o fată frumoasă, dacă pot să-mi permit. 

In dimineaţa celei de a treia zile, se auzi soneria de la uşă 
şi Smiley se duse să deschidă, pentru că s-ar fi putut să fie Ann, 
care-şi rătăcise cheia, ca de obcei. Era Lacon. Smiley era 
aşteptat la Sarratt, spuse el; Haydon insista să-l vadă. 
Anchetatorii nu ajunseseră nicăieri, iar timpul presa. Se spunea 
că dacă Smiley voia să joace rolul de confesor, Haydon ar 
accepta să facă un raport limitat asupra activităţilor sale. 

— Mi s-au dat asigurări că nu s-a aplicat nici un fel de 
coerciţie, spuse Lacon. 

Sarratt era un loc deosebit de trist, după măreţia pe care 
şi-o amintea Smiley. Majoritatea ulmilor se prăpădiseră de o 
boală; cioturile dădeau lăstari pe vechiul teren de cricket. Casa 
însăşi, o clădire mare de cărămidă, începea şi ea să cadă în 


paragină fată de zilele de glorie ale războiului rece în Europa şi 
cele mai multe dintre piesele de mobilier frumoase păreau să fi 
dispărut, fără îndoială, îşi spuse el, într-una din casele lui 
Alleline. L-a găsit pe Haydon într-o baracă ascunsă între copaci. 

În interior, a fost întâmpinat de duhoarea supărătoare a 
corpului de gardă, de pereţii vopsiți în negru şi de geamurile 
prevăzute cu zăbrele înalte. Gardienii ocupau cele două încăperi 
învecinate şi îl salutară pe Smiley cu respect, spunându-i 
„domnule”. Vestea, după câte se pare, se răsgândise; Haydon 
era îmbrăcat în haine de pânză groasă, tremura şi se plângea de 
ameteli. De câte ori fu nevoit să* se întindă pe pat, pentru a opri 
sângerările din nas. îşi lăsase să-i crească barba, dar nu era 
prea convingătoare. Se pare că nu s-au pus de acord asupra 
chestiunii dacii să i se permită sau să aibă un aparat “e ras. 

— Curaj, spuse S.ley. Nu mai ai mult s ieşi de aici. 
încercase pe drum să se gândească la Prideaux, la Irina şi la 
reţelele cehe, şi chiar intră în camera lui Haydon cu o vagă idee 
că îndeplineşte o datorie publică; în fond, se gândi el, trebuia să- 
1 blameze în numele credincioşilor. în schimb, se simţea mai 
curând intimidat, avea impresia că nu-l cunoscuse pe Haydon 
deloc şi că acum era prea târziu. Era supărat şi datorită stării 
fizice în care se găsea Haydon, dar când le reproşa aceasta 
gardienilor, ei se făcură că nu înţeleg despre ce este vorba. A 
fost şi mai supărat când a aflat că se renunţase, după prima zi, 
la măsurile de securitate suplimentare, asupra cărora insistase. 
Când a cerut să-l vadă pe Craddox, şeful Grădiniţei, acesta nu 
era disponibil, iar adjunctul său iăcea pe prostul. 

Prima lor discuţie a fost dezlânată şi banală. 

Ar avea Smiley amabilitatea să-i transmită corespondenţa 
de la club şi să-i spună lui Alleline să impulsioneze un pic 
samsarlâcul cu Karla? Şi apoi avea nevoie de şerveţele, de 
hârtiuţe pentru şters nasul. Obiceiul de a lăcrima, explică 
Haydon, nu avea nimic de a face cu remuşcarea sau cu durerea, 
era o reacţie fizică la ceea ce numea el meschinăria 
anchetatorilor, care îşi băgaseră în cap că Haydon ştia numele 
altor recruți de-ai lui Karla şi erau hotărâți să le afle înainte de 
plecarea lui. Mai era o altă şcoală de gândire, care pretindea că 
Fanshawe, cttre aparţinea Excelenţilor Bisericii lui Christos, 
acţionase ca recrutor de talente atât pentru Centrul Moscova, 
cât şi pentru Prăvălie, explică Haydon. 


— Zău aşa, ce se poate face cu nişte cretini ca ăştia? 
Reuşi, în ciuda slăbiciunii sale, să sugereze că era singurul de 
aici care avea capul pe umeri. 

Se plimbară prin parc şi Smiley constată, cu un sentiment 
în pragul disperării, că perimetrul nu mai era patrulat, nici 
noaptea, nici ziua. După ce făcură un tur, Haydon ceru să se 
întoarcă la baracă, unde desprinse o scândură din podea şi 
scoase câteva foi de hârtie acoperite cu hieroglife. Acestea îi 
reamintiră lui Smiley, vrând-nevrând, de jurnalul Irinei. Ghemuit 
pe pat, se apucă să le trieze şi, în această postură, în lumina 
palidă, cu meşa lui de păr atingând aproape hârtia, ai fi putut să 
crezi că se preumbla prin camera Stăpânului pe vremuri, prin 
anii '60, propunând, spre cea mai mare glorie a Angliei, o 
lovitură pe cât de minunat de plauzibilă, pe atât de irealizabilă. 
Smiley nu-şi bătu capul să noteze nimic, întrucât amândoi ştiau 
că, oricum, conversaţia era înregistrată. Declaraţia începea cu o 
lungă explicaţie, din care, ulterior, nu-şi va mai reaminti decât 
câteva fraze: „Trăim într-o epocă în 'care nu contează decât 
problemele fundamentale...” „Statele Unite nu mai sunt 
capabile să-şi înfăptuiască propria lor revoluţie...” „Atitudinea 
politică a Regatului Unit este desprinsă de problemele 
internaţionale şi nu este viabilă din punct de vedere moral...” în 
alte condiţii, Smiley ar fi putut să cadă de acord nu cu puţine din 
aceste afirmaţii; ceea ce-l îndepărta era tonul, mai curând 
decât muzica. 

„în America capitalistă, reprimarea economică a maselor 
este instituţionalizată până la un punct pe care nici măcar Lenin 
n-ar fi putut să-l prevadă.” „Războiul rece a început în 1917, 
dar luptele cele mai crâncene abia ne aşteaptă atunci când 
paranoia Americii, aflată pe patul ei de moarte, o va împinge la 
excese şi mai mari în afara graniţelor sale.” 

Nu vorbea doar de declinul Occidentului, ci şi de moartea 
sa prin avariţieşi conservatorism. Detesta America din tot 
sufletul, a spus el, iar Smiley a presupus că aşa era. Haydon 
considera ca un dat faptul că serviciile secrete constituiau 
singura măsură reală a sănătăţii politice a unei naţiuni singura 
expresie autentică a subconştientului său. 

Ajunse, în sfârşit, la propriul său caz. La Oxford, fusese 
sincer de dreapta, iar în timpul războiului aproape că nici nu 
conta de ce parte era cineva, atâta timp cât lupta împotriva 


nemților. Un timp de, după '45, fusese mulţumit de rolul jucat 
de Marea Britanie în lume, până când, încet-încet, a descoperit 
cât de puţin însemna acest lucru. Cum şi când, era un mister. în 
confuzia istorică a propriei sale existenţe, nu putea să indice nici 
un fel de ocazie anume: pur şi simplu ştia că dacă Anglia era 
ieşită din joc, preţul peştelui nu s-ar fi schimbat cu nici o para. 
Se întrebase adeseori de ce parte se va alinia dacă va fi pus 
vreodată la încercare. După reflecţii îndelungate, ajunsese până 
la urmă să recunoască că dacă oricare dintre monoliţi era să 
iasă victorios, ar fi preferat ca acela să fie cel de la Răsărit. 

— Este o judecată estetică, ca oricare alta, explică el, 
uitându-se în sus. In parte şi o judecată morală, desigur. 

— Desigur, spuse Smiley politicos. 

Din acel moment, afirmă el, nu mai era decât o chestiune 
de timp ca să-şi angajeze eforturile acolo unde-i erau 
convingerile. 

Acesta a fost bilanţul primei zile. Lui Haydon i se pusese o 
albeaţă pe buze şi începuse să plângă din nou. Conveniră să se 
întâlnească a doua zi, la aceeaşi oră. 

— Ar fi bine dacă am putea intra puţin în detalii, spuse 
Smiley, în timp ce pleca. 

— Oh, ascultă, anunţ-o pe Jan, vrei? Haydon era întins pe 
pat, tamponându-şi din nou nasul. N-are nici un fel de 
importantă ce ai să-i spui, atâta vreme cât o faci să înţeleagă 
că-i definitiv. Ridicându-se în fund, completă un cec şi-l puse 
într-un plic cafeniu. Dă-i ăsta, să-şi plătească lăptarul. 

Dându-şi seama că s-ar putea ca Smiley să nu se simtă 
prea la largul lui îndeplinind această misiune, adăugă: 

— Vezi, nu pot s-o iau cu mine, nu-i aşa? Chiar dacă ar 
lăsa-o să vină, mi-ar atârna ca un pietroi de gât. 

În aceeaşi seară, urmând instrucţiunile lui Haydon, Smiley 
luă metroul până la Kentish Town şi, pe o alee, descoperi o 
căsuţă printre nişte grajduri netransformate în locuinţe sau 
garaje. O blondă, cu faţa care nu spunea nimic, în blugi, îi 
deschise uşa. înăuntru mirosea a vopsea de ulei proaspătă şi a 
copil mic. Nu-şi putea aminti dacă o întâlnise în Bywater Street, 
aşa că începu prin a spune: 

— Vin din partea lui Bill Hay don. E în regulă, dar am 
diverse mesaje din partea sa. 


— Isuse, spuse fata, încetişor. Trebuia să vină şi asta. 
Camera de zi era împuţită. Prin uşa bucătăriei văzu o grămadă 
de vase nespălate şi îşi dădu seama că le folosea pe toate până 
nu-i mai rămânea niciunul curat, apoi le spăla pe toate deodată. 
Podelele erau goale, cu excepţia unor lungi motive psihedelice, 
reprezentând şerpi, flori şi insecte, pictate peste tot. 

— Acesta este plafonul Michelangelo al lui Bill, spuse ea ca 
să facă conversaţie. Doar că el nu va avea durerile de spate ale 
lui Michelangelo. Sunteţi de la guvern? întrebă ea, aprinzându-şi 
o ţigară. El lucrează pentru guvern, aşa mi-a spus. Mâna-i 
tremura şi avea cearcăne galbene sub ochi. 

— Aaa, uite, în primul rând trebuie să-ţi dau asta, spuse 
Smiley şi, băgând mâna în buzunarul interior, scoase plicul în 
care se afla cecul şi i-1 dădu. 

— Bani de coşniţă, spuse fata şi puse plicul alături. 

— Bani de coşniţă, spuse Smiley, răspunzându-i tot cu un 
zâmbet, dar ceva din expresia sa ori din repetarea cuvântului 
spus de ea a făcut-o să ia plicul şi să-l desfacă. Nu era nici un 
bileţel, nimic altceva decât cecul, dar cecul ajungea: chiar de 
acolo unde stătea, Smiley a putut zări că avea patru cifre. 

Umblând ca năuca, traversă camera către şemineu şi puse 
cecul alături de notele de plată de la băcănie, într-o cutie veche 
de aluminiu, aşezată pe gheridon. S-a dus la bucătărie, a 
pregătit două ceşti cu Ness, dar s-a întors cu una singură. 

— Unde e? întrebă ea. Stătea în picioare, cu faţa la el. lar 
s-a dus după mucosul ăla de marinar al lui, aşa-i? Mă plăteşte 
că-mi dă papucii, este? Al dracului să fii tu, dacă nu-i spui din pa 
nea mea... 

Smiley asibiase ia astfel de scene şi înainte şi, în mod 
absurd, cuvintele de atunci îi reveneau în memorie. 

— Bill face ceva de importanţă naţională. Mă temcă, din 
păcate nu-ţi pot spune mai mult. Nici tu nu trebuie să vorbeşti 
despre asta. Acum câteva zile a plecat într-o misiune secretă în 
străinătate. Va lipsi un timp, poate câţiva ani. Nu i s-a permis să 
spună nimănui că pier că. Vrea să-l uiţi. îmi pare sincer foarte 
rău. 

Apucase să înşire aceste cuvinte, când ea explodă. N-a 
auzit tot ce a spus, pentru că bolboro”“a şi tipa. Când copilaşul o 
auzi, se puse să ţipe şi el de la etajul întâi. înjura. Nu-1 înjura pe 
Smiley, nici chiar, în mod special, pe Bill. Pur şi simplu înjura, cu 


ochi uscați, întrebând cine darcu', cine mama dracului mai 
putea crede în guvern. Apoi starea de spirit i se schimbă. Pe 
pereţi, de jur împrejur, Smiley observă celelalte picturi ale lui 
Bill, reprezentând-o în special pe fată. Puţine dintre ele erau 
terminate şi, faţă de lucrările sale anterioare, respirau o 
constrângere, o condamnare. 

— Nu-l ai la inimă, nu-i aşa? Simt eu. Atunci de ce-l 
serveşti şi faci treaba asta împuţită pentru el? 

Se părea că nici la această întrebare nu va avea un 
răspuns imediat. 

Ajungând în Bywater Street, Smiley avu din nou impresia 
că era urmărit şi încerc î să-i telefoneze lui Mendel pentru a-i da 
numărul unui taxi pe care îl zărise de două ori şi pentru a-i cere 
să facă investigaţii imediat. întâmplarea a făcut ca Mendel să fie 
plecat de acasă până după miezul nopţii. Smiley dormi prost şi 
se trezi la cinci dimineaţa. La orele opt era înapoi la Sarratt şi-l 
găsi pe Haydon într-o dispoziţie de zile mari. Anchetatorii nu-1 
sâcâiseră. A fost informat de către Craddox că schimbul a fost 
acceptat şi că se putea aştepta să călătorească mâine sau 
poimâine. Cererile sale aveau ceva de adio: să i se facă 
lichidarea şi tot ceea ce rezulta ca bani din vânzarea lucrurilor 
sale să-i fie trimis prin grija sucursalei londoneze a Băncii 
Naţionale din Moscova, care va face să-i parvină şi 
corespondenţa. Galeria Arnolfini din Bristol avea câteva tablouri 
ale lui, inclusiv unele vechi acuarele din Damasc, pe care ar fi 
dorit să le păstreze. Ar putea Smiley să fie atât de amabil să 
facă cele de cuviinţă? Apoi, acoperirea pentru dispariţia sa. 

— Lungiţi-o cât puteţi, îi sfătui el. Spuneţi că am fost trimis 
la post. întreţineţi misterul, lăsaţi-o în coadă de peşte vreo doi 
ani şi apoi n-aveţi decât să mă băgaţi la apă. 

— Oh, cred c-o să reuşim să găsim noi ceva. Mulţumesc, 
spuse Smiley. 

Pentru prima oară de când îl cunoştea Smiley, Haydon îşi 
făcea probleme cu îmbrăcămintea. Dorea să-şi facă apariţia ca 
un cineva, spuse el: prima impresie conta nespus. 

— Croitorii ăia de la Moscova sunt sub orice critică. Te 
îmbracă ca pe un nenorocit de ţârcovnic. 

— Categoric, aşa e, spuse Smiley, care nu avea o părere 
mai bună despre croitorii londonezi. 


— Ooo, şi mai e un băiat, adăugă el cu dezinvoltură, un 
prieten marinar, care locuia în Notting Hill. Dă-i mai bine câteva 
sutare ca să i se închidă gura. Poţi face asta din fondul special? 

— Desigur. 

Scrise o adresă. în acelaşi spirit de bună camaraderie, 
Haydon intră apoi în ceea ce Smiley numise amănunte. 

Refuză să discute orice se referea la recrutarea sa sau la 
legătura sa de o viaţă cu Karla. 

— De-o viaţă? repetă Smiley fără să aştepte. Când v-aţi 
cunoscut? Afirmațiile din ziua precedentă păreau brusc lipsite de 
sens, dar Haydon refuza să facă precizări. 

Cam prin anii '50, dacă era să fie crezut, Haydon începuse 
să-i ofere lui Karla, ocazional, informaţii selectate cu grijă. 
Aceste demersuri iniţiale se limitau la ceea ce, spera el, ar fi 
contribuit discret la promovarea cauzei ruse în dauna celei 
americane; era foarte „scrupulos să nu le dea nimic din ceea ce 
ne-ar fi putut aduce prejudicii”, a spus el, nouă sau vreunuia din 
agenţii din teren. 

Aventura de la Suez din 1956 a sfârşit prin a-1 convinge 
de zădărnicia poziţiei britanice şi de ştiinţa englezilor de a se 
opune mersului istoriei, nefiind, în acelaşi timp, în stare să ofere 
o soluţie în schimb. Sabotarea acţiunii britanice în Egipt de către 
americani a constituit, în mod paradoxal, un stimulent în plus 
pentru el. Ar spune, de aceea, că începând cu 1956, se putea 
socoti cârtiţă sovietică cu normă întreagă, fără nici un fel de 
rezerve. în 1961, a primit oficial cetăţenia sovietică şi, în 
decursul ultimilor zece ani, două medalii sovietice; ciudat, nu 
voia să spună care, deşi a subliniat că erau dintre cele mai 
înalte. Din nefericire, trimiterile la post în străinătate i-au limitat 
în această perioadă accesul la informaţii. întrucât insista să se 
acţioneze, ori de câte ori era posibil, conform informaţiilor pe 
care le dădea -„mai curând decât să le vadă îngropate în cine 
ştie ce neghioabă de arhivă sovietică” - munca sa era pe cât de 
periculoasă pe atât de inegală. La reîntoarcerea sa la Londra, 
Karla i 1-a trimis pe Polly (care era evident numele de cod al lui 
Poliakov) drept colaborator, dar Haydon găsi greu de suportat 
presiunea constantă a întâlnirilor clandestine, mai ales datorită 
marii cantităţi de material pe care o fotografia. 

A refuzat să discute despre aparatele de fotografiat, 
echipament, salarii sau trucuri ale meseriei din perioada pre- 


Merlin la Londra. Smiley a fost tot timpul conştient că şi puţinul 
pe care i-l spunea Haydon era selecționat cu meticulozitate 
dintr-un adevăr mult mai mare şi, probabil, întrucâtva diferit. 

Intre timp, atât lui Karla cât şi lui Haydon le parveniseră 
unele semne că Stăpânul mirosise ceva. Stăpânul era bolnav, 
desigur, dar, evident, el nu ar fi lăsat de bună voie frâiele din 
mână atâta vreme cât mai exista o şansă să-i facă un cadou de 
serviciu lui Karla. Era o cursă contra cronometru între 
investigaţiile Stăpânului şi sănătatea sa. De două ori a fost cât 
pe ce să o nimerească - din nou Haydon refuză să spună cum 
anume - şi dacă n-ar fi reacţionat Karla atât de rapid, cârtita 
Gerald ar fi căzut în cursă. Din această situaţie punând serios 
nervii la încercare s-au născut mai întâi Merlin şi, în sfârşit, 
„Operaţiunea Martor”. „Vrăjitoarea” a fost concepută, în primul 
rând, pentru asigurarea succesiunii, pentru a-1 plasa pe Alleline 
lângă tron şi pentru a grăbi plecarea Stăpânului. în al doilea 
rând, desigur, „Vrăjitoarea” i-a oferit Centrului o autonomie 
absolută în privinţa produsului care se scurgea spre Whitehall. 
în al treilea rând - şi în ultimă instanţă, cel mai important, 
insistă Haydon -„Vrăjitoarea” a transformat Prăvălia?n arma 
majoră împotriva americanilor. 

— Cât din întregul material era autentic? întrebă Smiley. 

— Evident, spuse Haydon, nivelul varia, în funcţie de 
scopul care trebuia atins. Teoretic, procedeul era foarte simplu: 
Haydon n-avea decât să-1 prevină pe Karla de sectoarele în care 
Whitehall nu dispunea de informaţii şi măsluitorii pregăteau 
documentele respective. O dată sau de două ori, de 
amuzament, a spus Haydon, scrisese raportul el însuşi. Era un 
exerciţiu distractiv să primeşti, să evaluezi şi să distribui propria 
ta muncă. Avantajele „Vrăjitoarei”, în termenii meseriei, erau 
inestimabile. îl plasa pe Haydon, practic, în afara controlului 
Stăpânului şi îi oferea o poveste de acoperire beton pentru a se 
întâlni cu Polly ori de câte ori dorea. Treceau câteodată luni 
întregi fără să se întâlnească deloc. Haydon fotografia 
documentele Prăvăliei, în secret, în biroul său, sub acoperirea că 
pregătea plevuşcă pentru Polly, şi i le dădea lui Esterhase 
împreună cu o mulţime de alte fleacuri, şi-l lăsa să ducă toate 
acestea la casa „conspirativă din Lock Gardens. 

— Clasic, spuse Haydon. Percy ducea trena, eu mă 
strecuram în spatele lui, iar Roy şi Toby făceau curierat. 


În momentul acela Smiley întrebă politicos dacă îi trecuse 
lui Karla vreodată prin cap să-l facă pe Haydon să ia în mâini 
conducerea  Prăvăliei. De ce să se mai încurce cu un 
intermediar? Haydon eluda răspunsul şi lui Smiley îi veni ideea 
că, aşa cum a gândit şi Stăpânul, Karla ar fi putut să-1 considere 
pe Haydon mai nimerit pentru un rol de subordonat. 

„Operaţiunea Martor”, spuse Haydon, a fost mai curând o 
lovitură disperată. Haydon era sigur că Stăpânul se aprinsese 
într-adevăr. O analiză a dosarelor pe care le scotea din arhive 
pentru consultare oferea un inventar dezagreabil de complet al 
operaţiunilor pe care Haydon le făcuse să sară în aer sau le 
înăbuşise în faşă. Reuşise chiar să reducă câmpul de acţiune al 
unor ofiţeri de o anumită vârstă şi de un anumit rang. 

— Că veni vorba, întrebă Smiley, oferta iniţială a lui 
Stevcek a fost autentică? 

— Dumnezeule mare, nu, spuse Haydon cu adevărat şoctt. 
A fost o lovitură montată de la bun început. Stevcek exista, 
desigur. Era un distins general ceh, dar n-a făcut în viaţa lui nici 
o propunere nimănui. 

De data aceasta, Smiley îl simţi pe Haydon ezitând. Pentru 
prima dată părea într-adevăr stânjenit în privinţa moralității 
comportării sale. Dintr-o dată intră în defensivă. 

— Fireşte, trebuia să fim siguri că Stăpânul va muşca nada 
şi să ştim cum va muşca... şi pe cine va trimite! Nu puteam să-l 
lăsăm să trimită cine ştie ce căcănar de filator. Trebuia să fie 
unul greu, ca toată chestia asta să tină. Ştiam că îşi va îndrepta 
alegerea asupra cuiva care nu se mai afla direct în operativ şi 
asupra cuiva care nu era abilitat în cadrul „Operațiunii 
Vrăjitoarea”...întrucât noi desemnasem un ceh, era nevoit şi el, 
fireşte, să aleagă un vorbitor de limbă cehă. 

— Fireşte. 

— Voiam un vechi stâlp al Prăvăliei, cineva care putea să 
zdruncine puţin templul. 

— Da, spuse Smiley, amintindu-şi acel personaj cu 
respiraţia tăiată şi asudând în vârful dealului. Da, văd logica. 

— Ei, la naiba, l-am adus înapoi! scuipă scurt Haydon. 

— Da, a fost frumos din partea ta! Spu: a venit Jim să te 
vadă înainte de acea misiune Martor? 

— Da, a venit, într-adevăr. 

— Să-ţi spună ce? 


Pentru o clipă, lungă, foarte lungă, Haydon ezită şi, apoi, 
nu răspunse. Dar răspunsul se putea citi în vidul care se 
formase brusc în privire, în umbra remuşcărilor care îi trecu 
peste faţa slăbită. A venit să te avertizeze, gândi Smiley, pentru 
că te iubea. Să te avertizeze, tot aşa cum a venit să-mi spună 
mie că Stăpânul era nebun, dar nu m-a putuf găsi, pentru că 
eram la Berlin: Jim ţi-a apărat spatele până la sfârşit. 

— Şi-apoi, reluă Haydon, trebuia să fie o ţară în care se 
consumase de curând o contrarevoluţie. Cehoslovacia era, 
cinstit vorbind, sigurul astfel de loc. 

Smiley mx prea părea să-1 asculte. 

— De ce l-ai adus înapoi? întrebă el. Din prietenie? Pentru 
că era inofensiv, iar tu aveai toate cărţile în mână? 

N-a fost numai asta, explică Haydon. Atâta vreme cât Jim 
se afla într-o închisoare cehă (n-a spus rusească) unii s-ar fi 
agitat pentru el şi ar fi văzut în el un fel de cheie. Dar, o dată 
adus înapoi, toţi cei de la Whitehall ar fi conspirat pentru a-l 
reduce la tăcere. Asta se întâmpla când te repatriau. 

— Ceea ce mă miră este că acest Karla nu a pus să-l 
ucidă. Sau s-a abținut din delicateţe fată de tine? 

Dar Haydon alunecase din nou în banalele sale aserţiuni 
politice. 

Apoi, începu să vorbească despre el însuşi şi, din 
momentul acela, Smiley realiză că, în mod vizibil, devine mic şi 
meschin. L-a mişcat vestea că Eugen lonescu promisese de 
curând o piesă în care eroul tăcea, iar toţi cei din jurul lui 
vorbeau fără încetare. Când psihologii şi istoricii zilei îi vor scrie 
justificările actelor sale, spera că-şi vor aminti că acesta era 
modul în care se vedea pe sine. Ca artist, spusese tot ce avea 
de spus la vârsta de şaptesprezece ani, şi trebuia să facă ceva 
cu anii ce-i mai rămăseseră. Regreta teribil că nu putea lua cu el 
pe câţiva dintre prietenii săi. Spera că Smiley îşi va aminti cu 
afecţiune de el. 

In momentul acela, Smiley a vrut să-i spună că nu-şiva 
aminti nicicum de el în aceşti termeni. Ar fi vrut să-i spună încă 
multe altele, dar i se păru inutil, iar lui Haydon îi curgea din nou 
sânge din nas. 

— O, aş dori să te rog, că veni vorba, să eviţi orice fel de 
publicitate. Miles Sercombe a insistat nespus de mult asupra 
acestui lucru. 


De data aceasta, Haydon reuşi să râdă. îşi bătuse joc de 
Prăvălie în particular şi n-avea nici un chef să o mai facă şi în 
public. 

Înainte de a pleca, Smiley îi mai puse o întrebare, singura 
care îl mai preocupa. 

— Va trebui săi spun lui Ann. Ai ceva anume ce ai dori să-i 
transmit? 

Lui Haydon i-au fost necesare câteva clipe pentru ca să 
înţeleagă toate implicaţiile întrebării lui Smiley. Mai întâi a 
crezut că Smiley a spus „Jan” şi nu înţelegea de ce Smiley nu se 
dusese încă sa o vadă. 

— Ooo, e vorba de Ann a ta, ca şi cum erau nu ştiu câte 
Ann. A fost ideea lui Karla, explică el. Karla recunoscuse demult 
că Smiley reprezenta cel mai redutabil pericol pentru cârtiţa 
Gerald. Spunea că eşti foarte bun. 

— Mulţumesc. 

— Dar aveai şi tu un preţ: Ann. Ultima iluzie a bărbatului 
lipsit de iluzii. îşi făcea socoteala că dacă la Prăvălie se ducea 
vorba că eram amantul lui Ann, n-ai să mă mai vezi atât de clar 
în alte privinţe. Ochii săi, observă Smiley, căpătaseră o 
căutătură fixă. Ochi de cositor, le zicea Ann. Nu întinde coarda 
prea tare - îi spusese Karla - dar, dacă e posibil, aşază-te şi tu la 
coadă ca toată lumea. Clar? 

— Clar, spuse Smiley. 

De exemplu, Karla a ţinut foarte mult ca noaptea 
„Operațiunii Martor”, Haydon să o petreacă cu Ann. Ca un fel de 
măsură de asigurare. 

— Şi, în noaptea aceea n-ai avut nici o încurcătură? 
întrebă Smiley, amintindu-şi de Şam Collins şi de chestiunea 
dacă Ellis fusese împuşcat. Haydon recunoscu că, într-adevăr, 
aşa a fost. Dacă totul s-ar fi desfăşurat conform planului, 
primele buletine de ştiri cehe ar fi trebuit să fie difuzate la orele 
10,30. Haydon ar fi avut posibilitatea să citească ştirile la telexul 
de la clubul său, după ce Sam Collins ar fi sunat-o pe Ann, şi 
înainte de a sosi la Prăvălie ca să ia lucrurile în mână. Dar, 
întrucât Jim fusese împuşact, a avut loc o întreagă tevatură de 
partea cehă, iar buletinul a fost dat publicităţii după ce clubul 
său se închisese. 


— Noroc că n-a urmărit nimeni chestia aceasta, spuse el, 
luând altă ţigară din pachetul lui Smiley. Apropo, eu cine eram? 
Am uitat. 

— Tailor. Eu eram Beggarman. 

Ajuns în acel punct, Smiley se săturase, aşa că se strecură 
afară, fără să-şi mai dea silinţa să-şi ia măcar rămas bun. Se 
urcă la volan şi circulă timp de o oră, aiurea, nu conta pe unde, 
până se trezi pe un drum lăturalnic care ducea la Oxford, rulând 
cu 130 km pe oră. Se opri să ia masa de prânz şi se îndreptă 
apoi spre Londra. Nu se simţea încă în stare să se confrunte cu 
Bywater Street, aşa că se duse la cinematograf, cină undeva şi 
se întoarse la miezul nopţii acasă, uşor pilit, pentru a-i găsi pe 
Lacon şi pe Miles Sercombe în pragul casei, şi caraghiosul ăla de 
Rolls al lui Sercombe, Plosca Neagră, ocupând trotuarul, cu toţi 
cei 15 metri ai săi şi stând în calea tuturor. 

Au pornit spre Sarratt într-o goană nebună şi acolo, pe o 
bancă, sub cerul limpede al nopţii, la lumina câtorva lanterne, 
sub privirea mai multor locatari ai Grădiniţei, livizi, stătea Bill 
Haydon cu faţa spre terenul de cricket scăldat de lună. Purta o 
pijama în dungi, pe sub pardesiu. Aducea mai curând a zeghe. 
Avea ochii larg deschişi, iar capul îi atârna anormal într-o parte, 
ca cel al unei păsări căreia o mână dibace îi frânsese gâtul. 

Nu a existat nici un fel de dispută în legătură cu cele 
întâmplate. La zece şi treizeci, Haydon se plânse gardienilor săi 
că are insomnie şi că îi este greață. Ar fi dorit să ia puţin aer. 
Cazul său fiind considerat încheiat, nimeni nu s-a gândit să-l 
însoţească, aşa că a ieşit singur în întuneric. Unul dintre gardieni 
şi-a reamintit că Bill făcuse o glumă, spunând că „se duce să 
vadă ce-mai e pe la ghişeu”. Celălalt era prea ocupat cu 
televizorul ca să-şi mai reamintească ceva. După o jumătate de 
oră, au intrat la griji, aşa încât, cel mai în vârstă a ieşit să 
arunce un ochi pe afară, iar ajutorul său a rămas pe loc pentru 
cazul în care Haydon s-ar fi întors. L-au găsit pe Haydon acolo 
unde era acum. Gardianul a crezut la început că adormise. 
Aplecându-se peste el, simţi mirosul de alcool - se gândi că 
trebuia să fie gin sau vodcă - şi trase concluzia că Haydon era 
beat, ceea ce 1-a surprins, ştiut fiind că, oficial, Grădiniţa era pe 
sec. Când a încercat să-l ridice însă, capufi s-a răsturnat, urmat 
de restul trupului său greu ca plumbul. întrucât vomase (se mai 


vedeau urmele acolo lângă copac), gardianul îl puse la loc şi 
sună alarma. 

Primise Haydon vreun mesaj în timpul zilei? întrebă 
Smiley. 

Nu. Dar îi fusese adus costumul de la curăţătorie şi s-ar fi 
putut să i se fi strecurat vreun mesaj în el, invitându-1 de pildă, 
la o întâlnire. 

— Deci, ruşii au făcut-o, decretă ministrul cu satisfacţie, 
adresându-se formei inerte a lui Haydon. Ca să-l oprească să 
ciripească, presupun. Animalele dracului. 

— Nu, spuse Smiley, îşi fac o chestiune de onoare din a-şi 
recupera oamenii. 

— Şi atunci, cine dracu' a făcut-o? 

Toţi aşteptau răspunsul lui Smiley, dar acesta nu scoase o 
vorbă. Lanternele s-au stins, iar grupul s-a îndreptat cu pas 
nesigur spre maşină. 

— Putem totuşi să ne scăpăm de el? întrebă ministrul pe 
drumul de întoarcere. 

— Era cetăţean sovietic. Să şi-l ia, spuse Lacon, trăgând 
cu ochiul la Smiley în întuneric. 

Au căzut de acord că era păcat de reţele. Vedeţi mai bine 
dacă, oricum ar fi, Karla acceptă târgul. 

— Nu-1 va accepta, spuse Smiley. 

Aducându-şi aminte de toate acestea în singurătatea 
compartimentului său de clasa întâi, Smiley avu senzaţia 
ciudată că-l urmăreşte pe Haydon prin capătul celălalt al 
telescopului. Nu mâncase aproape nimic de aseară, deşi barul 
fusese deschis tot timpul drumului. 

Părăsind King's Cross, cochetase puţin cu ideea că ţinea la 
Haydon şi că-l respecta. La urma urmei, Bill era un bărbat care 
avusese ceva de spus şi a spus-o. Dar sistemul său de gândire 
respingea această simplificare deosebit de comodă. Cu cât îşi 
punea mai multe întrebări în legătură cu mărturisirea dezlânată 
a lui Bill, cu atât devenea mai conştient de contradicţiile 
acestuia. încercă întâi să-l vadă pe Haydon - aşa cum acredita. 
o ziaristică romantică - în termenii intelectualului anilor '30, 
pentru care Moscova însemna, în mod firesc, o Mecca. Moscova 
era disciplina lui Bill, şi-a spus el. Simţea nevoia unei simetrii, a 
unei soluţii istorice şi economice în acelaşi timp. | s-a părut prea 
schematic, aşa că adăuga ceva din bărbatul pe care încercase 


să-l placă: Bill era un romantic şi un snob. Dorea să se alăture 
avangardei elitiste şi să scoată masele din întuneric. Apoi îşi 
reaminti pânzele pe jumătate terminate din locuinţa fetei din 
Kentish Town: crispate, prea muncite şi condamnate. l-a revenit 
în minte fantoma autoritarului tată al lui Bill - Ann îi spusese 
simplu Monstrul - şi şi-a imaginat cum putea marxismul să-i 
compenseze lui Bill limitele artistice şi anii copilăriei lipsiţi de 
dragoste. Mai târziu, bineînţeles, n-a mai contat că doctrina 
începuse să se erodeze. Bill o apucase pe un drum, iar Karla ştia 
prea bine cum să-l facă să nu abandoneze. Trădarea e în mare 
măsură o chestiune de obişnuinţă, îşi spuse Smiley, revăzându-l 
pe Bill lungit pe covor, în Bywater Street, în timp ce Ann îi 
pusese muzică la gramofon. 

Lui Bill i-a plăcut, desigur. Smiley nu s-a îndoit nici o clipă. 
Plasat la mijlocul unei scene secrete, făcând să joace o lume 
împotriva alteia, erou şi autor în acelaşi timp: oho, cât de mult 
trebuie să-i fi plăcut asta lui Bill. 

Smiley goni toate aceste gânduri, neîncrezător ca 
întotdeauna în clişeele motivaţiilor umane, şi se concentra 
asupra imaginii acelor păpuşi ruseşti de lemn, care se desfac, 
dezvăluind un personaj înlăuntrul altuia, şi încă unul într-acesta. 
Dintre toţi muritorii, doar Karla a văzut ultima păpuşică din 
străfundurile lui Bill Haydon. Când şi cum a fost recrutat Bill? Să 
fi fost atitudinea lui de dreapta, de la Oxford, doar o poză, sau, 
în mod paradoxal, păcatul din care îl scosese Karla pentru a-l 
mântui? 

Întreabă-1 pe Karla! Păcat că n-am făcut-o! 

Întreabă-1 pe Jim! N-o voi face niciodată! 

Traversând peisajul molcom al Angliei răsăritene, faţa 
imperturbabilă a lui Karla înlocui masca mortuară contorsionată 
a lui Bill Haydon. „Dar, că aveai şi tu un preţ: Ann. Ultima iluzie 
a bărbatului lipsit de iluzii. îşi făcea socoteala că dacă la Prăvălie 
se ducea vorba că eram amantul lui Ann, n-ai să mă mai vezi 
atât de clar în alte privinţe.” 

Iluzie? Aşa să fi numit Karla, într-adevăr, dragostea? Dar 
Bill? 

— Aţi ajuns, îi spuse însoţitorul de tren, pe un ton ridicat 
şi, probabil, pentru a doua oară. Doriţi să coborâţi la Grimsby, 
nu-i aşa? 


— Nu, nu! La Immingham. Apoi îşi reaminti instrucţiunile 
lui Mendel şi cobori greoi pe peron. 

Nu se vedea nici un taxi, aşa că, după ce s-a interesat la 
casa de bilete, a traversat curtea pustie din faţa gării şi s-a oprit 
lângă un panou verde, pe care scria: „La coadă”. Sperase ca ea 
să vină să-l ia de la gară, dar s-ar fi putut să nu fi primit 
telegrama. Ei, da, poşta de Crăciun: cine ar putea să-i 
condamne? Se întrebă cum va primi vestea despre Bill, până 
când, reamintindu-şi figura ei speriată, de pe faleza din 
Cornwall, îşi dădu seama că Bill era deja mort pentru ea. Arm 
simţise răceala atingerii lui şi intuise ce se ascundea în spatele 
ei. 

Iluzie? îşi repetă el. Lipsit de iluzii? 

Era un ger muşcător; Smiley spera că nepricopsitul ăla de 
iubit al ei găsise o locuinţă călduroasă. 

Regreta că nu-i adusese cizmele îmblănite din dulapul de 
sub scară. 

Îşi aduse aminte de exemplarul din Grimmelhausen, pe 
care încă nu se dusese să-l ia de la clubul lui Martindale. 

Apoi o văzu. Maşina ei hodorogită se ţâra spre el, pe aleea 
marcată „Exclusiv pentru autobuze”. La volan, Ann se uita în 
altă parte. A văzut-o dându-se jos, lăsând luminile de avarie 
aprinse şi intrând în gară ca să se intereseze. înaltă şi ghiduşă, 
nemaipomenit de frumoasă, prin definiţie femeia altui bărbat. 

Tot restul trimestrului Jim Prideaux s-a comportat în ochii 
lui Roach tot aşa cum maică-sa se purtase când plecase taică- 
su. Pierdea o mulţime de timp cu mărunţişuri, ca de pildă să 
pună la punct luminile pentru spectacolul şcolii şi să repare cu 
sfoară plasele porţilor de fotbal, iar la orele de franceză făcea 
eforturi nemaipomenite să corecteze greşeli minore. Dar 
renunţase la lucrurile importante, la plimbările şi partidele lui de 
golf solitare, iar seara rămânea în rulota lui, ferindu-se de sat. 
Ceea ce era însă cel mai cumplit era privirea sa goală, atunci 
când Roach îl surprindea, precum şi modul în care uita să facă 
anumite lucruri la ore, ca de pildă să dea câte o notă mare 
pentru cei buni: Roach trebuia să-i aducă aminte să le dea în 
fiecare săptămână. 

Pentru a-l ajuta, Roach prelua postul de reductor de 
lumini pentru scenă. Astfel, la repetiţii, Jim trebuia să-i facă un 
semn anume, lui şi nimănui altcuiva. Trebuia să ridice mâna şi s- 


o lase să cadă pe lângă el, când dorea să se reducă lumina la 
rampă. 

Cu timpul, Jim părea să reacționeze, totuşi, la tratament. 
Ochii i se limpeziră şi îşi regăsi vioiciunea, pe măsură ce umbra 
morţii mamei,sale se îndepărta. în seara spectacolului, era într-o 
stare de spirit mai bună decât îl ştiuse Roach vreodată. „Hei, 
Jumbo, măi şmecherie mică, unde ţi-e fâşul, nu vezi că plouă?” îl 
apostrofă el, obosit dar triumfător, târându-se amândoi pe lângă 
clădirea principală, după reprezentaţie. „Adevăratul său nume 
este Bill”, îl auzi el spunându-i unui părinte aflat în vizită. „Am 
venit de-o dată”. 

Arma, se convinse Bill Roach, nu fusese, la urma urmelor, 
decât un vis. 


SFÂRŞIT