John Le Carre — Casa Rusia

£ 
5 
4 l p 
i ri OR 
— D= Ei 
Șt 
= ma z F SA 
3 f i ' 4 — 


ji i sl dati? 
LE CARRE 


JOHN LE CARRE 


CASA RUSIA 


Titlul original: The Russia House, 1989 | 
Traducere din limba engleză DELIA RAZDOLESCU, GHEORGHE 
POTRA 


Cuvânt-înainte 
CAPITOLUL 1 
CAPITOLUL 2 
CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL 6 
CAPITOLUL 7 
CAPITOLUL 8 
CAPITOLUL 9 
CAPITOLUL 10 
CAPITOLUL 11 
CAPITOLUL 12 
CAPITOLUL 13 
CAPITOLUL 14 
CAPITOLUL 15 
CAPITOLUL 16 
CAPITOLUL 17 


Cuprins 


Lui Bob Gottlieb, marele editor 
şi prietenul deosebit de răbdător 


„Cred într-adevăr că oamenii doresc pacea într-atât încât 
guvernele ar face mai bine ca într-o zi să nu le mai stea în cale 
şi să-i lase să o dobândească.” 


DWIGHT D. EISENHOWER 


„Trebuie să gândeşti ca un erou pentru ca să te comporţi pur 
şi simplu ca o fiinţă umană demnă de acest nume.” 


MAY SARTON 


Cuvânt-înainte 

Într-un roman, mulţumirile pot fi tot atât de plictisitoare ca 
genericul unui film. Totuşi, fiind întotdeauna impresionat de 
bunăvoința de care dau dovada unii oameni, de altfel foarte 
ocupați, ce-şi consacră timpul şi cunoştinţele unei întreprinderi 
atât de frivole ca a mea, nu mă pot lipsi de ocazia de a le 
mulțumi. 

Imi amintesc cu deosebită gratitudine de ajutorul ilustrului 
Ziarist şi sovietolog Strobe Talbott din Washington, care a 
publicat mai multe lucrări cu privire la apărarea nucleară. Dacă 
s-au strecurat greşeli în această carte, cu siguranţă acestea nu i 
se datorează; fără el, ar fi fost mult mai multe. Profesorul 
Lawrence Freedman, autor al unor cărți de referință despre 
conflictele moderne, mi-a permis să stau în preajma sa, dar nu 
trebuie îinvinovățit de naivitățile mele. 

Frank Geritty, agent FBI de mulţi ani de zile, m-a inițiat în 
misterele detectorului de minciuni, un aparat trist denumit 
astăzi poligraf, dacă personajele mele nu-i preamăresc calitățile, 
aşa cum a făcut-o el, cititorul nu trebuie să-l învinovățească pe 
acesta, ci pe ele. Trebuie să-i aduc scuze lui John Roberts, 
director al Asociaţiei Marea Britanie-URSS şi echipei sale. El a 
fost cel care m-a însoțit în prima mea călătorie în URSS, 
deschizându-mi nenumărate uşi, care altfel ar fi putut rămâne 
închise. Dar nu ştia nimic din întunecatele mele intenţii şi nici n- 
a încercat să le afle. In ceea ce priveşte echipa sa, aş mentiona- 
o în mod special pe Anne Vaughan. 

Gazdele mele sovietice de la Uniunea Scriitorilor au făcut 
dovada aceleiaşi discreții, iar vederile lor largi m-au luat prin 
surprindere. Orice persoană care vizitează Uniunea Sovietică în 
aceşti ani extraordinari şi care are privilegiul să aibă convorbirile 
care mi-au fost prilejuite mie nu poate să nu plece acasă fără o 
afecțiune durabilă pentru acest popor şi fără un sentiment de 
respect, de teamă şi de uimire față de amploarea problemelor 
cu care se confruntă. Sper că prietenii mei sovietici vor găsi 
reflectată în această fabulă o părticică din căldura pe care am 
simtit-o în compania lor şi speranțele impărtăşite într-un viitor 
guvernat de rațiune şi de fraternitate. 

Jazzul este un mare unificator şi nu mi-au lipsit sfaturile 
prieteneşti în privința saxofonului lui Barley. Wally Fawkes, 
renumitul desenator şi instrumentist de jazz, mi-a împrumutat 


simțul său de muzician, iar John Calley, urechea lui absolută în 
privința muzicii şi a cuvintelor. Dacă altfel de oameni ar conduce 
lumea, n-ar mai exista conflicte despre care să scriu. 

John Le Carré 


CAPITOLUL 1 

Pe o stradă largă din Moscova, la mai puţin de două sute de 
metri de Gara Leningrad, la ultimul etaj al unui hotel hidos, cu o 
arhitectură greoaie, construit pe vremea lui Stalin, în stilul 
cunoscut moscoviţilor ca „Imperiul de pe timpul Ciumei”, primul 
târg audio pentru predarea limbii engleze şi răspândirea culturii 
britanice, organizat de British Council, se apropia, chinuit, de 
sfârşit. Erau orele şaptesprezece şi jumătate şi o vreme 
schimbătoare de vară. Plouase cu găleata toată ziua, iar acum 
un soare înşelător îşi revărsa lumina în băltoace şi ridica aburi 
din trotuare. Trecătorii mai tineri purtau blugi şi adidaşi, dar cei 
mai în vârstă erau încă înfofoliţi în haine călduroase. 

Sala închiriată de British Council nu era scumpă, dar nici prea 
potrivită acestei ocazii. O ştiam... Nu demult, aflându-mă la 
Moscova, într-o cu totul altă misiune, am urcat în vârful 
picioarelor impozanta scară goală şi, cu un paşaport diplomatic 
în buzunar, am stat câteva clipe în nesfârşita lumină 
crepusculară ce învăluie vechile săli de bal adormite... Cu stâlpii 
ei masivi, cafenii, şi oglinzile aurite, evoca mai curând ultimele 
ore ale unui pachebot pe cale să se scufunde, decât lansarea 
unui mare proiect. Pe plafon, ruşi rânjiţi, cu şepci proletare pe 
cap îl salutau pe Lenin cu pumnul ridicat. Vitalitatea lor 
contrasta inutil cu etajerele verzi scorojite, aliniate de-a lungul 
pereţilor, pe care erau expuse casete audio cu Winnie Ursuletul 
şi Engleza informatică în trei ore, curs pentru avansați. Cabinele 
audio, din pânză de sac, de fabricaţie locală, lipsite de multe din 
calităţile promise, aveau ceva din tristeţea şezlongurilor de pe o 
plajă într-o zi de ploaie. Standurile expozanţilor, înghesuite la 
umbra unei galerii cu consolă, păreau o blasfemie tot atât de 
mare ca nişte chioşcuri de pariuri într-un lăcaş de închinăciune. 

Totuşi, târgul, dacă se poate numi astfel, avusese loc. 
Oamenii veniseră, aşa cum fac moscoviţii, cu condiţia să aibă 
statutul şi documentele necesare care să satisfacă ochii 
nemiloşi ai băieţilor în haine de piele de la intrare. Din politeţe. 
Din curiozitate. Să stea de vorbă cu occidentalii. Sau pur şi 
simplu pentru că târgul există. lar acum, în seara celei de-a 
cincea şi ultimei zile, era în plină desfăşurare cocteilul de adio 
ce-i reunea pe expozanţi şi pe vizitatori. O mână de membri ai 
nomenclaturii mărunte a birocraţiei culturale sovietice se 
adunaseră sub candelabru, femeile cu buclişoare ridicate în 


vârful capului şi cu rochii înflorate, croite pentru siluete mai 
suple, iar bărbaţii subţiaţi de costumele lucioase franţuzeşti, 
semn că aveau acces la magazine speciale de confecţii. Doar 
gazdele lor britanice, într-o deprimantă paletă de griuri, 
respectau monotonia austerităţii socialiste. Zarva creştea în 
timp ce o cohortă de institutoare purtând şorţuleţe ofereau 
invitaţilor sandviciuri vechi cu salam şi pahare cu vin alb călduţ. 
Un înalt diplomat britanic, care nu era chiar ambasadorul, 
strângea mâinile mai importante şi declara că este încântat. 

Doar Niki Landau se ţinea departe de ceremonie. Aplecat 
deasupra mesei din standul său gol, totaliza valoarea ultimelor 
comenzi, verificând chitanţele cu borderourile de cheltuieli, 
întrucât maxima sa era să nu se ducă să petreacă înainte de a-şi 
încheia treburile din timpul zilei. 

Cu colţul ochiului, observa vag silueta albastră şi nervoasă a 
acestei femei sovietice pe care o ignora în mod deliberat. 
„Necazuri în perspectivă, gândea el în timp ce lucra. De evitat.” 

Atmosfera festivă nu-l prinsese pe Landau, oricât de 
petrecăreţ era el din fire. În primul rând, avea o aversiune de o 
viaţă faţă de oficialităţile britanice, de când tatăl său fusese 
trimis înapoi cu forţa în Polonia. De englezi în general, mi-a spus 
el mai târziu, nu voia să audă o vorbă urâtă. Era unul dintre ai 
lor, prin adopţie, şi se dovedea de neînduplecat în această 
venerație, ca orice convertit. Dar lingăii de la Foreign Office erau 
cu totul altceva. Cu cât îşi dădeau mai multe aere, cu cât se 
agitau şi se sclifoseau mai mult şi-şi ridicau la el sprâncenele lor 
tâmpe, cu atât mai mult îi ura şi îşi aducea aminte de tatăl său. 
În al doilea rând, dacă ar fi fost după el, din capul locului nici 
măcar n-ar fi venit la târg. Ar fi rămas bine mersi la căldurică la 
Brighton, cu noua şi drăguţa lui prietena, Lydia, într-un hotel 
drăguţ şi discret ştiut de el, unde îşi putea duce iubitele. 

„Mai bine să ne rezervăm pentru târgul de carte de la 
Moscova din septembrie”, îi sfătuise el pe clienţii săi la sediul 
firmei aflat pe şoseaua secundară de vest. „Rusnacilor le place 
cartea, ştii, Bernard, piaţa audio îi sperie şi nu sunt încă 
pregătiţi pentru ea. Dacă tăbărâm la târgul de carte, dăm 
lovitura. Dacă dăm buzna la târgul audio, suntem morţi.” 

Însă clienţii lui Landau erau tineri şi bogaţi, şi nu credeau în 
moarte. 


— Niki, băiatule, începuse Bernard, venind în spatele lui şi 
punându-i mâna pe umăr, ceea ce lui Landau îi displăcea, în ziua 
de astăzi trebuie să fluturăm steagul. Suntem patrioţi, înţelegi, 
Niki? Ca şi tine. De aceea suntem o companie multinațională. lar 
cu glasnostul acesta, Uniunea Sovietică este Everestul pieţei de 
înregistrări. Şi tu ne vei duce în vârf, Niki. Pentru că, dacă nu o 
faci, vom găsi pe altcineva să o facă. Unul mai tânăr, auzi, Niki? 
Unul care să aibă energie şi clasă. 

Energie, Niki mai avea încă. Dar de clasă, era primul care să o 
recunoască, mai bine să nu vorbim. Era o persoană amuzantă, 
dar ciudată, şi aşa îi plăcea să fie. Era un polonez mic de 
statură, înfigăreţ, ciudat şi mândru de el. Bătrânul Nik, 
ştrengarul reprezentanţilor pentru Europa de Est, capabil, se 
fălea el, să vândă poze porcoase unei mănăstiri georgiene de 
maici şi loţiune capilară unei chelii româneşti. Landau, micuțul 
atlet de budoar, care purta talonete pentru a-şi înălța trupul slav 
la statura englezească atât de admirată de el şi costume şic 
care strigau: „Priviţi-mă!” „Când bătrânul Nik îşi pregăteşte 
standul, i-au asigurat colegii lui pe anchetatorii noştri 
neidentificabili, ţi se pare că auzi clinchetul clopoţelului unui 
precupeţ polonez.” 

lar micuțul Landau râdea la gluma lor, făcându-le jocul. „Băi, 
sunt polonezul pe care nu-l pui jos cu una, cu două”, declara el 
mândru, comandând încă un rând. Aşa îi făcea el să râdă. Dar 
nu pe seama lui. Apoi, mai mult ca sigur, pentru a-şi continua 
spusele, scotea la iuţeală un pieptăn din buzunarul de la piept şi 
se apleca. Uitându-se la un tablou de pe perete sau la orice 
suprafaţă lucioasă, îşi potrivea cu mâinile micuţe părul prea 
negru, aducându-l spre spate, pentru a dobândi un aer mai viril, 
înainte de a porni la atac pentru o altă cucerire. „Cine este tipa 
drăguță care se uită de acolo din colţ la mine?” întreba el, într- 
un amestec păcătos de poloneză de ghetou şi de londoneză de 
mahala. „Bună, iubito! De ce să suferi singurică în seara asta?” - 
şi o dată din cinci marca, ceea ce, după părerea lui, constituia 
un randament acceptabil, cu condiţia de a încerca fără 
întrerupere. 

În seara aceasta, însă, Landau nu se gândea nici să 
marcheze, nici să încerce. Se gândea că a muncit din nou de şi- 
a dat duhul pentru nimica toată sau, cum mi-a spus el mai 
plastic, pentru un pupic de curvă. In momentul de faţă, fiecare 


târg, fie de carte, fie audio, sau de oricare altceva, îl secătuia 
mai mult decât dorea să recunoască, aşa cum făceau şi femeile. 
Şi îi dădeau prea puţin în schimb. Şi că de-abia aştepta avionul 
de mâine care să-l ducă înapoi la Londra. lar, dacă păsărica aia 
rusească, în albastru, nu s-ar strădui atât să-i atragă atenţia, 
tocmai când încerca să-şi încheie socotelile şi să arboreze 
zâmbetul monden pentru a se alătura veselei adunături, i-ar 
spune el câteva vorbe pe limba ei, pe care să le regrete 
amândoi toată viaţa. 

Că era rusoaică, asta era sigur. Doar unei rusoaice îi putea 
atârna de braţ o sacoşă de plastic (chiar dacă de obicei sacoşele 
astea erau din sfoară), pentru eventualitatea unor cumpărături 
norocoase, ce reprezintă triumful vieţii cotidiene. Doar o 
rusoaică poate fi atât de curioasă încât să stea îndeajuns de 
aproape de un bărbat ca să-i poată verifica socotelile. In sfârşit, 
doar o rusoaică ar putea să ofteze de nerăbdare înainte de a 
întrerupe pe cineva, ceea ce, când era vorba de un bărbat, îi 
amintea lui Landau de tatăl său legându-şi şireturile, iar atunci 
când era vorba de o femeie, îi evoca patul. 

— Scuzaţi-mă, domnule. Sunteţi domnul de la Abercrombie & 
Blair? întrebă ea. 

— Nu aici, drăguță, spuse Landau, fără să ridice capul. | se 
adresase în englezeşte, aşa că îi răspunsese tot în englezeşte, 
potrivit obiceiului său. 

— Domnul Barley? 

— Niciun Barley, drăguță! Landau. 

— Dar acesta este standul domnului Barley. 

— Nu este standul domnului Barley. E standul meu. 
Abercrombie & Blair e alături. 

Tot cu capul în jos, Landau îi arătă cu pixul la stânga, către 
standul gol de partea cealaltă a despărţiturii, unde un panou 
verde anunţa cu litere de aur bătrâna editură Abercrombie & 
Blair din Norfolk Street, Strand. 

— Dar acest stand este gol. Nu e nimeni acolo, obiectă 
femeia. A fost gol şi ieri. 

— Aşa e. Bravo! replică Landau pe un ton fără drept de apel 
pentru oricine. 

Se aplecă în mod ostentativ şi mai tare peste registru, 
aşteptând ca silueta albastră să se îndepărteze. Gest nepoliticos 


din partea lui, ştia, dar această prezenţă încăpăţânată îl făcea 
să fie şi mai grosolan. 

— Dar unde este Scott Blair? Unde este individul căruia i se 
spune Barley? Trebuie să vorbesc cu el. E foarte urgent! 

Landau începu să o urască pe femeie, cuprins de o brutalitate 
de neînțeles. 

— Domnul Scott Blair, începu el, ridicând brusc capul şi 
privind-o drept în ochi, mai cunoscut apropiaților săi pe numele 
de Barley, este absent nemotivat, stimată doamnă. Da, 
compania sa a închiriat un stand. lar domnul Scott Blair este 
preşedinte, director, administrator general şi, după câte ştiu, 
dictator pe viaţă al acestei societăţi. Cu toate acestea, nu şi-a 
ocupat standul... Prinzându-i privirea, începu s-o lase mai 
domol. Ascultă, dragă, încerc să-mi câştig pâinea, e bine? Nu de 
la domnul Barley Scott Blair, cu toată dragostea pe care i-o port. 

Apoi se opri brusc, o îngrijorare cavalerească potolindu-i furia. 
Femeia tremura. Nu-i tremurau numai mâinile, care strângeau 
sacoşa cafenie, ci şi gâtul, întrucât văzu guleraşul de dantelă de 
la rochia ei albastră îngrijită zbătându-i-se pe pielea gâtului mai 
albă decât dantela. În schimb, gura şi bărbia se crispaseră cu o 
hotărâre care îi impunea respect. 

— Vă rog, domnule, fiţi amabil şi ajutaţi-mă, îl imploră ea, ca 
şi cum nu avea nicio scăpare. 

Landau susţinea sus şi tare că se pricepe la femei. Alta dintre 
micile lui fuduleli agasante, dar nu lipsite de noimă. 

„Femeile, Harry, sunt un divertisment pentru mine, subiectul 
preferat de cercetare şi pasiunea mea devorantă, îmi mărturisi 
el, cu o convingere în glas tot atât de solemnă ca jurământul 
unui francmason. Nu mai era în stare să spună câte avusese, 
dar îi plăcea să declare că cifra era de ordinul sutelor şi că nu 
era una care să aibă nici cel mai mic motiv să regrete 
experienţa. Joc cinstit, aleg cu discernământ, Harry, mă asigura 
el, atingându-şi o nară cu degetul arătător. Fără vene tăiate, 
fără căsnicii distruse, fără cuvinte urâte după aceea.” Cât de 
adevărat era nu va şti nimeni niciodată, dar nu exista niciun 
dubiu că instinctul care l-a ghidat în aventurile sale galante i-a 
sărit în ajutor în momentul în care îşi forma o părere despre 
tânăra femeie. 

Era serioasă. Inteligentă. Hotărâtă. Era speriată, deşi în ochii 
ei negri licărea o undă de umor. Avea acea rară calitate pe care 


Landau, în stilul sau bombastic, o numea „clasa pe care doar 
Mama Natură ţi-o poate da”. Cu alte cuvinte, era de calitate, o 
femeie puternică. Şi, întrucât în momente de criză, gândurile nu 
curg în înlănţuire logică, ci năvălesc peste noi în valuri de 
intuiţie şi experienţă, Landau a simţit toate acestea dintr-odată 
şi se împăcase cu ele în momentul în care ea reîncepu să 
vorbească. 

— Unul dintre prietenii mei sovietici a realizat o importantă 
operă literară, de mare originalitate, spuse ea după ce trase 
adânc aer în piept. Este un roman. Este un mare roman. Mesajul 
lui este important pentru întreaga omenire. 

Tăcu brusc. 

— Un roman? şopti Landau. Apoi, fără să-şi poată explica mai 
târziu de ce, continuă: Ce titlu are, drăguță? 

Forţa ei, conchise el, nu rezida nici în bravadă, nici în 
inconştienţă, ci în convingerile sale. 

— Care e mesajul cărţii, dacă titlu nu are? 

— Cultivă mai curând acţiunea decât discursul. Respinge 
încetineala cu care se aplică perestroika. Cere acţiune şi este 
împotriva oricăror schimbări cosmetice. 

— Frumos, spuse Landau impresionat. 

Vorbea ca mama mea, Harry. Cu bărbia ridicată şi privindu-te 
drept în ochi. 

— In ciuda glasnostului şi al presupusului liberalism al noilor 
directive, romanul prietenului meu nu poate fi publicat încă în 
Uniunea Sovietică, continuă ea. Domnul Scott Blair s-a angajat 
să-l publice cu discreţie. 

— Stimată doamnă, spuse Landau amabil, cu faţa de astă 
dată apropiată de a ei, dacă romanul prietenului dumneavoastră 
este publicat de venerabila editură Abercrombie & Blair, puteţi fi 
sigură că o vor face în secret absolut. 

Spuse aceasta mai în glumă, mai în serios, neputându-se 
abţine, dar şi pentru că, în mod instinctiv, dorea să destindă 
conversaţia şi să o facă mai puţin suspectă în ochii eventualilor 
observatori. Fie că a înţeles gluma, fie că nu, femeia zâmbi la 
rândul ei, un surâs cald şi scurt de autoîncurajare, ca un semn al 
victoriei asupra temerilor ei. 

— Deci, domnule Landau, dacă iubiţi pacea, vă rog să luaţi 
acest manuscris în Anglia şi să-l predaţi imediat domnului Scott 


Blair. Doar domnului Scott Blair, nimănui altcuiva. Este un semn 
de încredere. 

Ceea ce s-a întâmplat după aceea s-a desfăşurat cu 
rapiditatea unei tranzacţii la colţ de stradă, între un vânzător 
hotărât să vândă şi un cumpărător hotărât să cumpere. Primul 
lucru pe care l-a făcut Landau a fost să privească peste umărul 
tinerei femei, în spatele acesteia. A făcut-o ca o măsură de 
precauţie atât pentru ea, cât şi pentru el. Ştia din proprie 
experienţă că atunci când rusnacii pun la cale vreo maşinaţie, îşi 
plasează întotdeauna oameni prin apropiere. Dar această parte 
a sălii de întruniri era goală, zona de sub galerie unde se aflau 
standurile era întunecată, iar petrecerea din mijlocul încăperii 
era în toi. Cei trei băieţi în haine de piele de la intrare stăteau de 
vorbă plictisiţi. 

Odată operaţiunea încheiată, Landau citi numele tinerei pe 
ecusonul de plastic de pe rever, ceea ce ar fi trebuit să facă în 
mod normal mai devreme, dacă nu l-ar fi distras ochii ei negri. 
„Ekaterina Orlova”, citi el. Şi, dedesubt, „Octombrie”, în engleză 
şi în rusă, numele unei mici edituri de stat moscovite, 
specializate în traduceri de carte sovietică pentru export, 
destinată mai ales celorlalte ţări socialiste, ceea ce mă tem că o 
condamna la o relativă mediocritate. 

După aceea, sau poate în timp ce îi citea ecusonul, Niki o 
lămuri ce trebuia să facă. Copil al străzii, Landau cunoştea toate 
şmecheriile. Femeia putea să aibă curajul a şase lei, şi, după 
aparenţe, aşa şi era. Dar era departe de a fi o conspiratoare. De 
aceea a luat-o fără nicio ezitare sub protecţia sa. | s-a adresat 
ca oricărei femei care avea nevoie de sfaturi practice, ca de 
pildă cum să ajungă la camera lui de hotel sau ce să-i spună 
soţiorului la întoarcerea acasă. 

— II ai asupra ta, drăguță? întrebă el, privind în jos către plasa 
de cumpărături şi zâmbindu-i prietenos. 

— Da. 

— Acolo, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci dă-mi sacoşa cu totul, firesc, spuse Landau, 
dictându-i pas cu pas instrucţiunile. Aşa. Acum dă-mi o 
îmbrăţişare rusească prietenoasă. Un sărut formal. Bravo! Mi-ai 
adus un dar oficial de adio în ultima zi a târgului, asta e. Ceva 
care să cimenteze relaţiile anglo-sovietice şi care, dacă nu-l 


arunc într-o ladă de gunoi de la aeroport, mă va obliga să am 
surplus de bagaj la zborul de întoarcere acasă. O tranzacţie 
foarte normală. Cred că am primit azi vreo jumătate de duzină 
de astfel de cadouri. 

Îi spusese o parte din aceste cuvinte în timp ce se apleca cu 
spatele la ea. Vâri mâna în sacoşă şi, într-o clipă, strecură cu 
abilitate pachetul învelit în hârtie de ambalaj în servieta cu 
multe compartimente, ce se deschidea ca un acordeon. 

— Eşti căsătorită, nu-i aşa, Katia? 

Niciun răspuns. Poate că nu-l auzise. Sau era prea ocupată să- 
| privească. 

— Soţul tău a scris romanul, am dreptate? spuse Landau, fără 
să se lase descurajat de tăcerea ei. 

— E periculos pentru tine, şopti ea. Trebuie să crezi în ceea ce 
faci. Dar dacă tu crezi în ceea ce faci, totul devine limpede. 

Ca şi cum nu ar fi auzit acest avertisment, Landau alese, 
dintr-o grămadă de mostre pe care le păstrase pentru a le 
împărţi în seara aceasta, un set de patru casete cu Visul unei 
nopți de vară, în lectura actorilor de la Royal Shakespeare 
Company, pe care îl puse cu ostentaţie pe masă înainte de a 
scrie cu o carioca pe cutia din plastic: „De la Niki pentru Katia, în 
numele Păcii”, şi data. Apoi, ceremonios, puse setul în sacoşa ei, 
strânse cele două toarte pe care i le vâri în mână, deoarece, 
văzând-o rămasă fără vlagă, se temu că intră în panică şi-şi 
pierde controlul. Doar în momentul acela, continuând să o ţină 
de mâna rece, frumoasă, îi dădu asigurările pe care le aştepta. 

— Toţi trebuie să facem ceva riscant din când în când, nu-i 
aşa, dragă? îi spuse el degajat. Să onorăm acum petrecerea cu 
prezenţa noastră, ce zici? 

— Nu. 

— Ce-ai zice să luăm masa împreună undeva? 

— Nu ar fi convenabil. 

— Să te conduc până la ieşire. 

— Mi-e indiferent. 

— Ar trebui să zâmbim, frumoasă doamnă, spuse el, tot în 
englezeşte, în timp ce o însoțea către cealaltă parte a încăperii, 
sporovăind ca un bun reprezentant comercial ce redevenise. 

Când ajunseră la impunătorul palier, Niki îi strânse mâna. 


— Ne vedem la târgul de carte. Da? În septembrie. Şi 
mulţumesc pentru sfaturi. Îmi voi reaminti. Important este că 
am ajuns la o înţelegere. Lucru plăcut, întotdeauna, nu-i aşa? 

Ea îi luă mâna, părând că-şi trage curaj din ea, pentru că 
zâmbi din nou, un zâmbet uşor uluit, dar plin de recunoştinţă şi 
irezistibil de cald. 

— Prietenul meu a făcut un gest nemaipomenit, explică ea, 
împingându-şi spre spate o buclă rebelă de pe frunte. Vă rog să 
vă asiguraţi că ajunge la cunoştinţa domnului Barley. 

— Îi voi spune. N-ai nicio grijă, răspunse Landau dezinvolt. 

Ar fi dorit să mai zâmbească o dată, doar pentru el, dar 
Landau nu o mai interesa. Se scotocea în geantă, căutând o 
carte de vizită pe care să i-o înmâneze, ceea ce omisese să facă 
până atunci. „ORLOVA, Ekaterina Borisovna”, imprimată pe o 
parte în chirilice, iar pe cealaltă cu caractere latine, precum şi 
„Octombrie” în ambele alfabete. l-o înmână, apoi cobori ţeapănă 
scara pompoasă, cu capul sus şi o mână pe balustrada lată de 
marmură, iar cu cealaltă târând sacoşa de plastic. Băieţii în 
haine de piele au urmărit-o din priviri până în hol. lar Landau, în 
timp ce-şi vâra cartea de vizită în buzunarul de la piept, alături 
de o altă jumătate de duzină pe care le colectase în ultimele 
două ore, îi văzu urmărind-o şi le făcu cu ochiul. După o clipă de 
gândire, băieţii îi făcură şi ei cu ochiul, întrucât începuse o nouă 
eră de deschidere, iar o pereche de coapse frumoase ruseşti 
avea dreptul să fie admirată după merit, chiar de câtre un 
străin. 

În timpul celor cincizeci de minute de distracţie care mai 
rămăseseră, Niki Landau se alătură cu toata inima petrecerii. 
Cântă şi dansă pentru o bibliotecară scoțiană cu o faţă sinistră, 
împodobită cu un şirag de perle. Povesti o anecdotă politică 
plină de duh despre doamna Thatcher unor funcţionari ai 
Agenţiei de Stat pentru Drepturile de Autor, VAAP, care 
izbucniră brusc în hohote de râs. Tămâie trei individe de la 
editura Progres şi, după o serie de curse dus-întors la servieta 
diplomat, le oferi fiecăreia o amintire a şederii sale, dat fiind că 
Landau era generos de la natură şi îşi amintea numele şi 
promisiunile făcute, tot aşa cum îşi amintea atâtea alte lucruri, 
cu exactitatea unei minţi neîmpovărate. Dar în tot acest timp şi- 
a ţinut servieta discret sub observaţie şi, chiar înaintea plecării 
oaspeţilor, continuă să o ţină cu mâna stângă, în timp ce cu 


dreapta îşi lua rămas-bun. În autocarul special ce-i aştepta pe 
reprezentanţii străini pentru a-i duce la hotel, a ţinut-o pe 
genunchi, alăturându-se corului de cântece deocheate, condus 
ca de obicei de Spikey Morgan. 

— Atenţie, băieţi, sunt doamne de faţă! îi avertiză Landau şi, 
ridicându-se în picioare, le ordonă să tacă atunci când pasajele 
erau prea deşucheate după părerea lui. Insă chiar atunci când 
făcea pe marele dirijor, ţinea strâns de mânerul genţii diplomat. 

În faţa hotelului, se învârtea cârdul obişnuit de peşti, 
vânzători de droguri şi şmenari; împreună cu supraveghetorii lor 
KGB-işti, urmăriră cu atenţie intrarea grupului. Dar Landau nu 
observă nimic neobişnuit în comportarea lor care să-l 
neliniştească, aceştia nefiind nici prea atenţi, nici prea degajaţi. 

Bătrânul mutilat de război care supraveghea culoarul ce 
ducea la lifturi îi ceru, ca de obicei, permisul de intrare în hotel, 
dar, atunci când Landau, care îi mai dăduse vreo sută de ţigări 
Marlboro, îl întrebă acuzator în rusă de ce nu era în seara aceea 
în oraş, flirtând cu iubita lui, acesta râse strident şi îl plesni 
amical pe umăr. 

„Dacă încearcă să-mi întindă o cursă, gândeam eu, mai bine 
m-ar umfla urgent, înainte ca urma să se răcească, Harry, mi-a 
povestit el ulterior, de parcă ar fi ţinut cu inamicul, nu cu el 
însuşi. Când întinzi o cursă, Harry, trebuie să te mişti repede, 
astfel încât probele să se afle încă asupra victimei”, explică el, 
ca şi cum şi-ar fi petrecut toată viaţa încolţindu-i pe oameni. 

— Barul de la Naţional, la nouă, îi spuse Spikey Morgan 
plictisit, în timp ce se înghesuiau să iasă din ascensor la etajul 
IV. 

— Poate că da, poate că nu, îi răspunse Landau. Nu prea sunt 
în apele mele, ca să fiu sincer. 

— Slavă Domnului, spuse Spikey căscând şi se angajă cu un 
pas greoi pe coridorul întunecat ce ducea la camera sa, sub 
privirile răutăcioase ale supraveghetoarei de etaj. Ajungând în 
faţa camerei sale, Landau se înarmă cu curaj înainte de a 
introduce cheia în broască. „Vor acţiona acum, gândi el. Aici şi 
acum ar fi momentul cel mai potrivit să mă înhaţe cu manuscris 
cu tot.” 

Dar când păşi înăuntru, încăperea era goală, totul se afla la 
locul său şi se simţi ca un idiot că avusese suspiciuni. „Incă în 
viaţă”, gândi el, punând servieta diplomat pe pat. Trase cât putu 


de bine perdelele cât o batistă, adică până la jumătate, şi atârnă 
inutilul anunţ „Nu deranjaţi” la uşă, pe care o încuie. Işi goli 
buzunarele costumului, inclusiv cel în care punea cărţile de 
vizită primite, îşi scoase haina şi cravata, brăţările metalice 
care-i ţineau mânecile, iar în cele din urmă cămaşa. Scoase din 
frigider o sticlă şi-şi turnă un deget de votcă cu lămâie, apoi 
sorbi o înghiţitură. Landau nu era cu adevărat un băutor, îmi 
explică el, dar când se afla la Moscova îi plăcea să încheie ziua 
cu o votcă mică cu lămâie. Luând paharul în baie, stătu în faţa 
oglinzii vreo zece minute bune, examinându-şi cu îngrijorare 
rădăcina părului în căutarea unor fire albe, acoperind punctele 
dezonorante cu o loţiune nouă care făcea minuni. Satisfăcut de 
munca sa, îşi înveli creştetul capului cu un turban sofisticat din 
cauciuc pe post de cască de baie şi făcu un duş, în timp ce 
cânta binişor / am the very model of a modern major-general. Se 
frecă puţin cu prosopul pentru a-şi menţine tonusul muscular, îşi 
trase pe el un halat înflorat, viu colorat şi se întoarse în pas de 
marş în dormitor, cântând în continuare. 

Făcea toate acestea, pe de-o parte, pentru că aşa obişnuia şi 
avea nevoie astă-seară să simtă familiaritatea propriei rutine, 
dar, pe de altă parte, pentru că era mândru că dăduse şi el o 
dată naibii prudenţa şi că nu găsise douăzeci şi cinci de motive 
puternice pentru a nu acţiona, aşa cum ar fi putut să procedeze 
în zilele acestea. 

„Era o doamnă, era speriată, avea nevoie de ajutor, Harry. 
Când a mai refuzat Niki o doamnă?” Şi dacă s-a înşelat în 
privinţa ei, ei bine, înseamnă că l-a dus de nas ca pe un copil şi 
nu-i mai rămânea decât să-şi ia periuţa de dinţi şi să se prezinte 
la porţile închisorii Lubianka pentru cinci ani de cercetare fără 
voie a excelentelor graffiti de acolo. Prefera să fie dus de nas de 
douăzeci de ori decât să respingă fără motiv o femeie. Acestea 
fiind spuse, chiar dacă doar în minte, pentru că mai era încă 
prevăzător faţă de existenţa microfoanelor, Landau scoase 
pachetul din servietă şi, cu o oarecare sfială, se apucă să 
desfacă sfoara, fără să o taie, aşa cum îl învățase sfânta lui 
mamă, a cărei fotografie era cuibărită cu pioşenie în portvizitul 
său. „Au aceeaşi strălucire, gândi el cu o plăcută aducere- 
aminte, în timp ce se ocupa cu răbdare de nod. Tenul slav. Ochii 
slavi, zâmbetul. Două frumoase fete slave, una lângă alta. Cu 
singura diferenţă că una din ele, Katia, nu sfârşise la Treblinka.” 


Nodul cedă, în sfârşit. Landau înfăşură sfoara şi o puse pe pat. 
„Trebuie să ştiu, înţelegi, dragă, îi explica el în minte Ekaterinei 
Borisovna. Nu vreau să-mi vâr nasul unde nu mă priveşte, nu 
sunt scotocitor din fire, dar dacă trebuie să păcălesc vama 
moscovită, ar trebui să ştiu cu ce-i trag pe sfoară, pentru că îmi 
va fi de ajutor.” 

Cu delicateţe, ca să nu o rupă, folosindu-şi ambele mâini, 
Landau desfăcu hârtia maronie. Nu se vedea cu adevărat în 
pielea unui erou, cel puţin nu încă. Ceea ce reprezenta un 
pericol pentru o frumuseţe moscovită putea să nu fie primejdios 
pentru el. Crescuse cunoscând durităţile, o ştia. Cartierul 
londonez East End nu oferise o cură de odihnă unui imigrant 
polonez de zece anişori, iar Landau avusese partea sa de buze şi 
nasuri sparte, de degete zdrobite, de foame. Dar dacă l-ai fi 
întrebat acum sau oricând în ultimii treizeci de ani care era 
definiţia dată de el eroului, ţi-ar fi răspuns fără nicio ezitare că 
eroul era primul care o ştergea pe uşa din dos când era nevoie 
de un voluntar. 

Oricum ar fi fost, privind conţinutul pachetului în hârtie de 
ambalaj, Niki era sigur de un lucru: i se pusese pata. Avea timp 
berechet să-şi explice mai târziu când nu avea lucruri mai bune 
de făcut. Dar dacă în noaptea aceasta trebuia făcută o treabă 
necurată, Niki Landau era omul potrivit pentru ea. „Pentru că 
atunci când i se pune pata lui Niki, este de neegalat, Harry, o 
ştiu toate fetele.” 

Primul lucru pe care îl văzu a fost plicul. Observă cele trei 
carnete de sub plic, toate legate cu un elastic lat, de genul 
acelora pe care le păstrezi întotdeauna, dar cărora nu le găseşti 
niciodată vreo utilizare. Ceea ce i-a reţinut însă mai întâi atenţia 
a fost plicul, deoarece purta scrisul ei, un scris îngrijit de 
şcolăriţă care îi confirma imaginea de puritate pe care o 
reţinuse. Un plic pătrat, cafeniu, lipit cam prost şi adresat 
„Personal domnului Bartholomew Scott Blair, urgent”. 

Scoţându-i elasticul, Landau îl ţinu în lumină, dar era opac şi 
nu lăsa să se vadă nicio umbră. Îl pipăi între degetul gros şi cel 
arătător. Conţinea o foaie, cel mult două. „Domnul Scott Blair s- 
a angajat să-l publice cu discreţie, îşi aminti el. Domnule 
Landau, dacă iubiţi pacea... daţi-l imediat domnului Scott Blair. 
Doar domnului Scott Blair... este un semn de încredere.” 


„Are încredere şi în mine”, gândi el. Întoarse plicul. Pe spate 
nu scria nimic. 

Întrucât nu se pot afla prea multe dintr-un plic maroniu lipit şi 
întrucât din principiu nu citea corespondenţa personală a lui 
Barley şi nici a altcuiva, Landau deschise servieta din nou şi, 
căutând în compartimentul cu papetărie, scoase un plic obişnuit, 
pe clapa căruia era imprimat elegant: „De la biroul domnului 
Nicholas P. Landau”. Strecură în el plicul cafeniu şi îl lipi. Măzgăli 
„Barley” pe el şi îl puse în compartimentul etichetat „Relaţii”, în 
care se aflau diverse, ca de pildă cărţi de vizită pe care i le 
strecuraseră în mână tot felul de necunoscuţi şi notițe cu 
diverse comisioane pe care promisese să le facă pentru câte 
cineva, ca de pildă editoarea care avea nevoie de rezerve 
pentru pixul ei Parker sau funcţionarul de la Ministerul Culturii 
care dorea un tricou cu Snoopy pentru nepotul său, sau doamna 
de la „Octombrie” care întâmplător trecuse pe acolo în 
momentul în care îşi strângea standul. 

lar Landau făcu acest lucru, întrucât instinctul unei meserii pe 
care nu o învățase niciodată îi dicta că primul lucru ce i se 
impunea era să ţină plicul cât mai departe posibil de carnete. 
Dacă acestea s-ar fi dovedit aducătoare de necaz, dorea ca 
nimic să nu indice o legătură între ele şi scrisoare. Şi invers. 
Avea dreptate. Cei mai multilaterali şi mai experimentați 
instructori ai Serviciului, unşi cu toate alifiile cunoscute, nu i-ar fi 
putut da un sfat mai bun. 

Doar atunci luă cele trei carnete, scoase elasticul, trăgând cu 
urechea la cel mai mic zgomot de paşi de pe coridor. „Trei 
carnete ruseşti amărâte”, reflecta el, alegându-l pe cel de 
deasupra şi întorcându-l încet. Legat în carton ilustrat grosolan, 
cu cotorul de pânză uzată. Două sute şi douăzeci şi patru de file 
din hârtie de proastă calitate şi prost fălţuite, in-quarto, dacă 
Landau îşi amintea bine de pe vremea când se ocupa de 
papetărie, vândute cu circa douăzeci de copeici la orice librărie 
mai ca lumea, cu condiţia ca marfa să se fi livrat şi să stai la 
coada la care trebuia în ziua nimerită. 

In sfârşit, deschise carnetul şi parcurse prima pagină. 

„E într-o ureche fata asta, gândi el, încercând să-şi reprime 
indignarea. A căzut în mâinile unui scrântit. Biata fată.” 

Mâăzgălituri fără sens, făcute de un nebun, cu o peniță de 
desen, în tuş, în mare viteză, cu furie, în sus şi-n jos. Pe 


margine, de-a latul şi de-a lungul. În diagonală, călare pe text, 
asemenea scrisului ilizibil al unui medic. Pigmentate cu semne 
de exclamare şi cu sublinieri tâmpite. O parte era în caractere 
chirilice, altă parte, în caractere latine. „Creatorul creează 
creatori, citi el în engleză. A fi. A nu fi. A contra-fi.” Urma o 
explozie de franceză stupidă privind războiul nebuniei şi nebunia 
războiului, încheiată cu un talmeş-balmeş de neînțeles. 
„Mulţumesc foarte mult”, gândi el şi întoarse o pagină, apoi alta, 
ambele atât de pline de o scriitură dementă, că de-abia se mai 
zărea hârtia. „După şaptezeci de ani de distrugere a voinţei 
publice, nu ne putem aştepta ca aceasta să renască brusc şi să 
ne salveze”, citi el. Un citat? Un gând de noapte? N-aveai de 
unde să ştii. Referiri la scriitori ruşi, latini, europeni. Comentarii 
cu privire la Nietzsche, Kafka şi la persoane despre care n-a 
auzit niciodată, darămite să le citească. Alte reflecţii despre 
război, de data aceasta în engleză: „Bătrânii îl declară, tinerii îl 
fac, dar astăzi participă la el şi pruncii, şi moşnegii”. Mai 
întoarse o pagină şi dădu doar de o pată, rotundă, maronie. 
Ridică la nas carnetul şi o mirosi. „Băutură, gândi el scârbit. 
Pute ca o cârciumă. Nu este de mirare că e amic cu Barley 
Blair.” O pagină dublă dedicată unei serii de proclamaţii isterice. 


— CEL MAI MARE PROGRES AL NOSTRU ESTE ÎN DOMENIUL 
RĂMÂNERII ÎN URMĂ! . , 

— PARALIZIA SOVIETICĂ ESTE CEA MAI ÎNAINTATĂ DIN 
LUME! 

— RĂMÂNEREA NOASTRĂ ÎN URMĂ CONSTITUIE CEL MAI 
MARE SECRET MILITAR PE CARE ÎL AVEM! 

— DACĂ NU NE CUNOAŞTEM PROPRIILE NOASTRE INTENŢII 
ŞI CAPACITĂŢI, CUM LE-AM PUTEA ŞTI PE ALE VOASTRE? . 

— ADEVĂRATUL DUŞMAN ESTE PROPRIA NOASTRĂ 
INCOMPETENŢĂ! 


Apoi, pe pagina următoare, o poezie, copiată cu grijă 
Dumnezeu ştie de unde: 


Se-ncolăcea şi se descolăcea 
O lua spre sud sau se-ntorcea? 
O lume-ntreagă se-ntreba 

Ce urmă şarpele lăsa. 


Sărind în două picioare, Landau se îndreptă furios, cu paşi 
mari, către fereastra ce dădea către o curte tristă, plină de 
gunoaie neridicate. 

„Un nenorocit de jongler cu vorbele, Harry. Asta credeam că 
era. Cine ştie ce drogat pletos care se crede geniu! lar ea s-a 
aruncat în braţele lui, aşa cum fac toate.” 

Fata avea noroc că în cameră nu se afla cartea de telefon a 
Moscovei, căci altfel ar fi sunat-o şi i-ar fi spus ce merita. 

Pentru a-şi potoli furia, luă un al doilea carnet, îşi linse buricul 
degetului şi răsfoi pagină cu pagină cu dispreţ, şi astfel dădu de 
nişte desene. Pentru o clipă intră în beznă, ca şi cum s-ar fi rupt 
filmul într-o sală de cinematograf. Se blestema că era un mic 
slav impetuos, în loc să fie un englez calm şi flegmatic. Se aşeză 
din nou pe pat, dar cu grijă, ca şi cum acolo se odihnea cineva 
pe care îl rănise cu acuzaţiile sale premature. 

Daca Landau dispreţuia ceea ce prea adesea trecea drept 
literatură, interesul său pentru chestiunile tehnice era 
nemăsurat. Chiar dacă nu înţelegea ceea ce avea în faţa ochilor, 
o pagină bună de matematică era pentru el o zi întreagă de 
încântare. Şi înţelese dintr-o privire, aşa cum i s-a întâmplat cu 
Katia, că privea ceva de calitate. Nu era vorba despre desene 
frumoase trasate cu rigla, e adevărat. Doar simple schiţe, dar cu 
atât mai bune, trasate cu mâna liberă, fără instrumente, de 
către cineva care putea gândi cu un creion. Tangente, parabole, 
conuri. „Şi, între desene, descrieri detaliate, ca acelea făcute de 
către arhitecţi sau de către ingineri, cuvinte ca «punct de 
ochire», «masă critică», «eroare de sistem», «gravitație» şi 
«traiectorie», o parte în engleză, Harry, altă parte în rusa 
voastră.” 

Cu toate că Harry nu este numele meu adevărat. 

Totuşi, când începu să compare frumoasa caligrafie din cel 
de-al doilea carnet cu mâzgăliturile absurde din primul, spre 
stupefacţia sa descoperi anumite similitudini incontestabile. Avu 
astfel senzaţia că are în faţă jurnalul intim al unui schizofrenic, 
un volum fiind scris de către Dr. Jekyll, iar celălalt de către Mr. 
Hyde. 

Studie cel de-al treilea carnet, tot atât de metodic şi precis ca 
şi cel de al doilea, dar aranjat ca un fel de carte de logaritmi, cu 
date, numere şi formule, cuvântul „eroare” repetându-se 


frecvent, adesea subliniat sau scos în evidenţă cu un semn de 
exclamare. Landau făcu dintr-odată ochii mari, neputându-şi lua 
privirea de la ceea ce citea. Obscuritatea liniştitoare a jargonului 
tehnic folosit de către scriitor se încheiase cu o mare lovitură. 
Aşa cum se încheiaseră divagaţiile sale filosofice şi superbele 
sale desene adnotate. Cuvintele se detaşau din pagină cu o 
claritate uimitoare. 

„Strategii americani pot dormi în pace. Coşmarurile lor nu se 
vor adeveri niciodată. Cavalerul sovietic piere înlăuntrul armurii 
sale. Nu mai reprezintă decât o putere secundară, ca şi voi, 
britanicii. Poate porni un război, dar nu-l poate continua şi nu-l 
poate câştiga. Credeţi-mă.” 

Landau nu merse mai departe. Un simţământ de respect, 
amestecat cu un puternic instinct de autoapărare, îi şopti că 
pângărise destul mormântul. Luă elasticul, puse cele trei 
carnete unul peste altul şi le legă. „Asta e, gândi el. De aici 
înainte, îmi văd de treaba mea şi îmi fac datoria. Adică duc 
manuscrisul în Anglia mea de adopţiune şi îl dau imediat 
domnului Bartholomew alias Barley Scott Blair.” 

„Barley Blair, gândi el cu uimire, în timp ce deschidea 
şifonierul pentru a scoate o valiză mare din aluminiu, în care îşi 
ţinea mostrele. Măi, să fie! Ne-am întrebat de atâtea ori dacă 
hrănim un spion la sânul nostru şi acum ştim.” 

Era de un calm olimpian, mă asigură Landau. Englezul din el îl 
controla din nou pe polonez. „Dacă Barley putea să o facă, 
Harry, mi-am zis şi eu că eram în stare.” Mi-a repetat-o şi în 
scurtul răstimp în care m-a luat drept confesor. Mi se întâmplă 
treaba asta cu unii, din când în când. Simt această faţă ascunsă 
a mea şi i se adresează ca şi cum ar fi adevărata mea 
personalitate. 

Ridicând valiza pe pat, deschise încuietorile şi scoase două 
seturi audio-vizuale, pe care oficialii sovietici îi ordonaseră să le 
retragă din stand - o istorie în imagini a secolului al XX-lea, 
însoţită de un comentariu vorbit, decretat de ei, în mod arbitrar, 
ca fiind antisovietic, un manual despre trupul uman, cu 
fotografii, şi o casetă cu exerciţii de întreţinere a formei, pe care 
- după ce au privit-o cu jind pe tânăra zeiţă mlădioasă în 
costumul mulat pe corp - oficialii au decretat-o pornografică. 

Setul istoric era o mână de excepţie, concepută în chip de 
carte legată elegant şi conţinând câteva despărţituri pentru 


casete, pentru textele acestora, fişe de vocabular de dificultate 
progresivă şi note explicative pentru studenţi. Golind 
despărţiturile de conţinutul lor, Landau încercă să introducă, pe 
rând, carnetele, dar niciuna nu era destul de încăpătoare. Hotări 
să transforme două despărţituri într-una singură. Luă o forfecuţă 
de unghii din trusa sa de toaletă şi se apucă de lucru cu o mână 
sigură, scoțând cu grijă capsele metalice ale despărţiturii 
centrale. 

„Barley Blair, gândi el din nou, în timp ce lucra cu vârful 
forfecuţei. Trebuie să-mi fi dat seama, fie chiar şi pentru faptul 
că erai cel la care nu s-ar fi gândit nimeni. Domnul Bartholomew 
Scott Blair, ultimul vlăstar al firmei Abercrombie & Blair: spion.” 
Prima capsă se desfăcu. O scoase cu delicateţe. Barley Blair, 
despre care se spunea că n-ar fi fost în stare să-i vândă fân unui 
cal bogat ca să-şi salveze mama muribundă în ziua aniversării 
ei: spion! Incepu să lucreze la cea de a doua capsă. „Tu, care te 
lăudai acum doi ani, la târgul de carte de la Belgrad, că ai reuşit 
să-l bagi pe Spikey Morgan sub masă bând votcă goală şi pe 
urmă ai cântat atât de bine la saxofon tenor în orchestră, că 
până şi poliţiştii s-au trezit aplaudând: spion! Gentleman spion. 
lar eu fac acum pe porumbelul călător pentru iubita ta.” 

Landau luă carnetele de note şi încercă să le introducă în 
lăcaşul pe care-l pregătise. Dar tot nu era destul de încăpător. 
Trebuia să facă un singur buzunar din trei. 

„Făceai pe beatul, îşi spuse Landau cu gândul tot la Barley. 
Făceai pe nebunul şi ne aiureai pe noi. Tocând ultimii bani ai 
familiei, înfundând din ce în ce mai tare bătrâna firmă. O, da, 
doar că, într-un fel sau altul, reuşeai de fiecare dată să găseşti o 
mare bancă din City să te scoată din rahat tocmai la timp, nu-i 
aşa? Şi apoi modul tău de a juca şah. Acesta ar fi putut fi un 
indiciu, dacă Landau ar fi avut ochi să-l vadă. Cum poate un om 
beat mort să bată pe oricine la şah, Harry, în partide adevărate, 
dacă nu este un spion antrenat?” 

Cele trei buzunare deveniseră unul singur, în care cele trei 
carnete intrară de bine, de rău. Eticheta tipărită pusă deasupra 
lor purta în continuare menţiunea: „Note explicative pentru 
studenţi”. 

„Note, îi explică Landau în minte tânărului vameş de la 
aeroportul Şeremetievo. Note, băiete, aşa cum scrie acolo, note 
explicative pentru studenți. De aceea există această 


despărţitură specială pentru note. lar aceste notițe pe care le ţii 
în mână reprezintă munca unui student adevărat care a urmat 
cursurile. De aceea sunt aici, fiule, înţelegi? Sunt note 
explicative. lar desenele au legătură cu... 

Cu schemele socio-economice, tinere, cu  mutaţiile 
demografice, cu statistica mişcării naturale a populaţiei de care 
voi, rusnacii, nu vă săturaţi niciodată, vezi? Uite, ai mai văzut 
aşa ceva? Este un ghid al corpului uman.” 

Ceea ce ar putea sau nu salva pielea lui Landau, în funcţie de 
cât de deştept era tânărul, de ce ştiau ei deja şi de ce 
sentimente aveau în ziua respectiva faţă de propriile neveste. 

Dar pentru lunga noapte care-l aştepta, pentru descinderea 
din zori, când vor sparge uşa cu picioarele şi când se vor arunca 
asupra lui cu pistoalele în mână urlând: „Băi, Landau, dă-ne 
carnetele!”, pentru acel moment fericit setul istoric nu i-ar servi 
la nimic. „Carnete, domnilor ofiţeri? Carnete? A, vă referiţi la 
hârţoagele alea pe care o frumoasă rusoaică, cam într-o ureche, 
m-a forţat să le iau aseară la târg? Cred că sunt în coşul de 
hârtii, domnule ofiţer. Dacă nu cumva femeia de serviciu l-a 
golit şi ea o dată în viaţa ei!” 

Pentru această eventualitate, Landau pregăti scena cu 
meticulozitate. Scoţând carnetele din buzunarul setului istoric, 
le plasă artistic în coşul de gunoi, exact aşa cum le aruncase în 
momentul de furie când le citise prima oară. Ca să pună capac, 
aruncă şi surplusul de broşuri de literatură comercială, precum 
şi vreo două daruri de despărţire inutile pe care le primise: un 
volum subţire al unui alt poet rus şi un tampon de sugativă cu 
mâner de tablă. In fine, adăugă o pereche de ciorapi necârpiţi 
pe care numai un occidental bogat şi-ar putea permite să o 
arunce. 

O dată în plus, trebuie să mă minunez, aşa cum o vom face 
mai târziu, de ingeniozitatea naturală a lui Landau. 

In noaptea aceea nu s-a mai dus să joace. A îndurat cu 
răbdare carcera familiară a camerei sale de hotel moscovit. De 
la fereastră, a urmărit crepusculul îndelungat trecând încet, 
încet în întuneric și luminile palide ale oraşului aprinzându-se de 
voie, de nevoie. Işi făcu un ceai în micul lui ibric de voiaj şi 
mancă vreo câteva fructe uscate, ce conţineau raţia sa zilnică 
de fier. Se gândi cu nostalgie la cea mai agreabilă dintre 
cuceririle sale şi la celelalte, cu un zâmbet trist. Se întări ca să 


poată înfrunta suferinţa şi solitudinea, aducându-şi aminte 
copilăria grea. Îşi cercetă conţinutul portofelului, al genţii sale 
diplomat, al buzunarelor, şi scoase tot ce avea un caracter prea 
intim, despre care n-ar fi vrut să dea răspunsuri de dincolo de o 
masă goală: o scrisoare pătimaşă, pe care i-o trimisese o iubită 
a lui cu câţiva ani în urmă şi care avea încă darul să-i stârnească 
poftele, cartea de membru al unui club video prin 
corespondenţă căruia îi aparţinea. Primul său impuls a fost de „a 
le arde, aşa, ca-n filme”, dar se răzgândi, când văzu 
detectoarele de fum din plafon, deşi ar fi pariat ultimul ban că 
nu funcţionează. 

Găsi o pungă de hârtie şi, după ce rupse totul în bucățele 
mici, le vâri în ea, o aruncă pe fereastră şi o văzu căzând printre 
gunoaiele din curte. Se întinse apoi pe pat şi aşteptă să treacă 
noaptea. Se simţea când curajos, când atât de înfricoşat încât 
trebuia să-şi înfigă unghiile în palme pentru a-şi ţine firea. La un 
moment dat a aprins televizorul, sperând să dea peste nişte 
tinere gimnaste gata de măritiş, care-i plăceau atât de mult. În 
schimb, se alese cu împăratul în persoană, care le spunea 
pentru a nu ştiu câta oară copiilor săi fascinaţi că nu mai 
trebuiau să fie sclavii aparenţelor, aşa cum se întâmplase în 
regimul trecut. lar când Spikey Morgan, pe jumătate beat, ca să 
nu spunem mai mult, i-a telefonat de la barul Naţionalului, 
Landau, care avea chef de vorbă, a făcut conversaţie cu el până 
când bătrânul Spikey a adormit la celălalt capăt al firului. 

O singură dată, într-un mare moment de depresie, i-a venit 
ideea să se prezinte la Ambasada britanică şi să ceară ajutorul 
valizei diplomatice. Această slăbiciune momentană îl înfurie. 
„Nenorociţii ăia? se întrebă el cu silă. Aia care mi l-au retrimis 
pe tata în Polonia? Nu le-aş încredința nici măcar o carte poştală 
cu Turnul Eiffel, Harry.” 

Şi apoi, nu asta îl rugase ea să facă. 

Dimineaţa se îmbrăcă în cel mai bun costum al său ca pentru 
propria execuţie, punând fotografia mamei sale în buzunarul 
cămâăşii. 

Aşa mi-l imaginez încă pe Niki Landau, ori de câte ori îi 
consult dosarul când îl primesc pentru ceea ce numim noi 
raportul bianual, când îi place să-şi retrăiască ceasul de glorie, 
înainte de a semna, o dată în plus, un angajament de respectare 
a Legii secretului de stat. Mi-l imaginez ieşind cu un pas 


dezinvolt pe această stradă moscovită, cu valiza metalică în 
mână, neştiind ce conţinea, dar hotărât să-şi rişte micuțul şi 
curajosul său cap orice s-ar întâmpla. 

Cum m-o vedea el, dacă vreodată se gândeşte la mine, nici 
nu îndrăznesc să-mi pun problema. Hannah, cea pe care am 
iubit-o, dar căreia i-am înşelat speranţele, n-ar avea niciun fel de 
dubiu. „Incă un englez cu speranţa pe faţă, dar fără ea în 
inimă”, ar spune ea roşind de furie. Pentru că spune orice-i trece 
prin minte acum. A pierdut mult din vechea ei indulgență. 


CAPITOLUL 2 

Întregul Whitehall era de acord că niciodată o poveste nu mai 
trebuia să înceapă în felul acesta. Miniştrii avizaţi erau furioşi. 
Au desemnat un comitet de anchetă, înfricoşător de secret, 
însărcinat să descopere ce n-a mers bine, să audieze martori, să 
dea nume, să nu ierte nicio susceptibilitate, să arate cu degetul, 
să lumineze zonele întunecate, să prevină orice recidivă, să mă 
numească preşedinte şi să întocmească un raport la ce 
concluzie au ajuns, dacă au ajuns la vreuna, acest lucru 
rămânând unul dintre secretele cele mai inaccesibile, mai ales 
pentru aceia dintre noi care au fost membrii comitetului. Intr- 
adevăr, cum o ştiam toţi foarte bine, funcţia acestui gen de 
comitet este aceea de a discuta solemn până când ultimul fir de 
praf stârnit cade pe dosar, iar membrii acestuia se întorc şi ei în 
praful uitării. Ceea ce a făcut şi comitetul nostru în mod 
conştiincios, cu un zâmbet acru, nelăsând în urma noastră decât 
o încruntare îngrozitor de secretă, un raport provizoriu lipsit de 
interes şi o grămadă de anexe secrete în arhivele Trezoreriei. 

În limbajul nu prea controlat al lui Ned şi al colegilor săi de la 
Casa Rusia, totul a început cu o tâmpenie monumentală, când 
într-o frumoasă duminică, între orele şaptesprezece şi douăzeci 
şi treizeci, un anume Nicholas R Landau, comis-voiajor şi 
contribuabil cinstit, deşi de origine poloneză, fără cazier judiciar, 
s-a prezentat la uşile a nu mai puţin de patru ministere din 
Whitehall, implorând să i se acorde de urgenţă o întrevedere cu 
un ofiţer al Secţiei de informaţii britanice, aşa cum îi plăcea s-o 
numească el, trezindu-se ridiculizat, tras pe sfoară şi chiar 
agresat fizic o dată. Cu toate că o chestiune asupra căreia n-am 
putut niciodată să ajungem la un consens a fost aceea dacă nu 
cumva cei doi gardieni temporari de la Ministerul Apărării au 
mers atât de departe încât să-l ia pe Landau de guler şi de turul 
pantalonilor, aşa cum va susţine acesta mai târziu, şi să-l 
conducă manu militari la uşă, sau dacă pur şi simplu l-au condus 
politicos până în stradă, pentru a folosi vorbele lor. 

Dar de ce, s-a întrebat grav comitetul nostru, de ce s-au 
crezut obligaţi cei doi gardieni să-i vină astfel în ajutor acestui 
distins domn? 

Pentru că domnul Landau a refuzat să examinăm conţinutul 
genţii sale diplomat, domnule. Da, ne-a propus să ne-o 
încredinţeze în timp ce aştepta, cu condiţia să păstreze cheia la 


el, domnule. Dar era împotriva regulamentului. Ne-a agitat-o 
sub nas, a lovit-o cu palma, a aruncat-o în sus şi-a prins-o, în 
aparenţă pentru a ne dovedi că nu conţinea nimic primejdios. 
Dar nici aceasta nu se conforma regulamentului. lar când am 
încercat cu minimum de forţă să-l descotorosim de numita 
servietă, acest domn - cum devenise Landau mai târziu în 
raportul lor - ne-a opus rezistenţă, domnule, a început să 
vocifereze cu un accent străin, provocând dezordine. 

Dar ce striga? am întrebat noi necăjiţi numai la ideea că s-ar 
putea ridica vocea în Whitehall într-o zi de duminică. 

Ei bine, domnule, atât cât am putut să înţelegem de la el, 
dată fiind starea lui emoţională, urla că această servietă 
conţinea documente foarte confidenţiale, domnule, care i-au 
fost încredințate de către o rusoaică, domnule, la Moscova. 

Şi cine, un polonez mărunţel, violent, ar fi putut adăuga ei. 
Într-o zi frumoasă şi fierbinte de duminică londoneză, când se 
dau meciurile de crichet la televizor, domnule, când noi tocmai 
urmăream în camera din spate reluarea partidei dintre 
pakistanezi şi Marele Botham. 

Chiar şi la Foreign Office, acea vatră îngheţată a ospitalităţii 
oficiale britanice, unde un Landau disperat s-a prezentat cu o 
ultimă speranţă şi în disperare de cauză, n-a reuşit decât cu 
mult greu, după multe insistenţe şi lacrimi sincere pornite din 
sufletul său slav, credincios lui Dumnezeu, să se facă auzit de 
onorabilul Palmer Wellow, autorul unei savante monografii 
despre Liszt. 

Dacă Landau n-ar fi recurs la o nouă tactică, probabil că nici 
lacrimile sale slave nu l-ar fi ajutat, dar de data aceasta a depus 
geanta diplomat deschisă pe masă, iar gardianul de serviciu, 
tânăr, dar nu mai puţin sceptic, şi-a lipit capul cu părul lins de 
geamul blindat, recent instalat, şi a verificat cu o privire 
indolentă dacă, în afară de cele câteva carneţele unsuroase şi 
un plic cafeniu, nu cumva conţinea vreo bombă. 

„Reveniţi luni între orele zece şi şaptesprezece”, articulă 
gardianul ca un robot dintr-o gară galeză în minunatul său 
microfon nou-nouţ, înainte de a se înfunda din nou în penumbra 
gheretei sale. 

Grilajul era întredeschis. Landau se uită la tânăr şi peste 
umărul lui zări un portic grandios, construit cu o sută de ani în 
urmă, pentru a-i intimida pe nesupuşii prinți indieni ai 


dominioanelor britanice. Şi deodată îşi luă geanta diplomat, 
trecu peste toate baricadele aparent impenetrabile, concepute 
în mod special pentru a împiedica genul acesta de intruziune, 
traversă curtea sacră, fugind cât îl ţineau picioarele - „ca o 
gazelă, domnule” - şi urcă scările care duceau într-un hol 
enorm. A fost ziua lui norocoasă. Palmer Wellow aparţinea, între 
altele, unei falange conciliatoare din Foreign Office. lar Palmer 
era tocmai de serviciu. 

„Alo, alo, murmură Palmer în timp ce cobora treptele mari şi 
îl văzu pe Landau răvăşit şi gâfâind între doi gardieni solizi. V-aţi 
băgat în mare necaz. Numele meu este Wellow. Sunt 
subsecretar permanent aici.” Işi ţinea pumnul stâng la umăr, ca 
şi când s-ar fi apărat de câini, dar îi întinse mâna dreaptă. 

— Nu vreau niciun subsecretar. Vreau un ofiţer superior sau 
nimic. 

— Dar postul de subsecretar este destul de înalt, îl asigură 
modest Palmer. Presupun că vă înşală limbajul. 

Trebuie să recunoaştem, ceea ce a făcut şi comitetul, că până 
în momentul acela nimeni nu ar fi putut să-i găsească vreo hibă 
micului număr jucat de Palmer Wellow. Era caraghios, dar 
eficient. N-a comis nicio gafă. L-a condus pe Landau într-o sală 
de interogatorii şi l-a poftit să ia loc, acordându-i toată atenţia 
necesară. A cerut să i se aducă o ceaşcă de ceai cu zahăr, ca să- 
i treacă şocul, şi i-a oferit şi un biscuit ca să-i calmeze crampele 
la stomac. Cu un stilou foarte scump, primit de la un prieten, a 
notat numele şi adresa lui Landau, ca şi pe cele ale companiilor 
care-i angajaseră serviciile. A notat, de asemenea, numărul 
paşaportului britanic al lui Landau, precum şi data şi locul 
naşterii, 1930, Varşovia. l-a explicat cu o sinceritate dezarmantă 
că nu se pricepea deloc în probleme de informaţii, dar se angaja 
să remită documentele lui Landau „persoanelor competente”, 
care, bineînţeles, le vor acorda toată atenţia cuvenită. Şi, 
întrucât Landau insista în continuare, Wellow improviză o 
recipisă, pe o foaie de hârtie albastră, folosită de Foreign Office, 
o semnă şi chemă un portar să-i aplice ştampila, cu data şi ora. 
li spuse apoi că, dacă autorităţile mai doreau să discute cu el, îl 
vor contacta foarte probabil pe cale telefonică. 

Doar atunci, deşi ezitant, se hotărî Landau să-i încredinţeze 
pachetul obosit; trecându-i-l peste masă, privi cu inima strânsă 
mâna mare a lui Palmer apucând pachetul. 


— Dar de ce nu-l daţi pur şi simplu domnului Scott Blair? 
întrebă Palmer la vederea numelui înscris pe plic. 

— Dar asta am şi încercat să fac, pentru numele lui 
Dumnezeu! izbucni Landau exasperat din nou. V-am spus, l-am 
sunat peste tot, l-am sunat până mi s-a făcut rău, v-am spus. Nu 
este acasă, nu este la lucru, nu este la clubul său, nu este 
nicăieri, protestă Landau, care, din disperare, pierdu controlul 
gramaticii limbii engleze. De la aeroport am încercat. De acord, 
e sâmbătă. 

— Astăzi însă este duminică, obiectă Palmer cu un zâmbet 
indulgent. 

— Dar ieri a fost sâmbătă, nu-i aşa? Am încercat la firmă. M- 
am ales cu un ţiuit electronic. Am cercetat cartea de telefon. E 
un Blair în Hammersmith. Nu cu inițialele sale, dar Scott Blair. 
Dau de o cucoană ţâfnoasă, care mă trimite la dracu’. Ştiu un 
reprezentant, Archie Parr, care îi rezolva problemele în partea 
de vest a ţării. Îl întreb pe Archie: „Archie, pentru numele lui 
Dumnezeu, cum pot să dau urgent de Barley?” „A întins-o, Niki. 
Una din fugile lui obişnuite. N-a mai fost la prăvălie de 
săptămâni întregi.” Încerc la informaţii. Ale Londrei şi ale 
împrejurimilor. Nu e înregistrat niciun fel de Bartholomew. Nici 
n-ar fi, nu-i aşa? Având în vedere că este un... 

— Ce este? întreba Palmer intrigat. 

— Ascultă, a dispărut. E-n regulă? A mai dispărut şi altădată. 
Are probabil motivele lui pentru care dispare. Motive pe care nu 
le cunoşti, pentru că nu eşti în măsură să le cunoşti. Sunt vieţi în 
joc, poate. Nu numai a lui. Este ultra urgent, aşa mi-a spus ea. Şi 
ultrasecret. Aşa că, mişcaţi-vă, vă rog! 

În aceeaşi seară, cum nu se întâmpla mare lucru în lume, în 
afară de o criză plicticoasă în Golf şi o emisiune sordidă la 
televiziune, un scandal despre nişte militari şi nişte bani la 
Washington, Palmer merse la o petrecere destul de plăcută din 
Montpelier Square, dată de un grup de foşti colegi de an de la 
Cambridge, burlaci ca şi el, dar simpatici. O relatare cu privire la 
această reuniune a ajuns la urechile comitetului nostru. 

— Apropo, a auzit vreunul dintre voi de un anume Scott Blair? 
întrebă Wellow la o oră târzie, când figura lui Landau îi fu 
readusă în minte de câteva măsuri din Chopin pe care le cânta 
la pian. N-a fost oare un Scott Blair care a avut de a face cu noi 


sau ceva de genul ăsta? întrebă el din nou, întrucât nu reuşise 
să acopere zgomotul. 

— Era cu vreo doi ani înaintea noastră. Trinity College, îi 
răspunse o voce înfundată din partea cealaltă a camerei. Urma 
istoria. Nebun după jazz, voia să-şi câştige existenţa suflând în 
saxofon, dar nu l-a lăsat bătrânul lui. Barley Blair, matol de când 
se crăpa de ziuă. 

Palmer Wellow execută un acord tunător, care reduse la 
tăcere zgomotoasa adunare. 

— Adică e un spion împuţit? întrebă Wellow. 

— Tatăl? E mort. 

— Fiul, tâmpitule! Barley. 

Ca unul apărut din spatele unei cortine, informatorul său ieşi 
din mulţimea de bărbaţi mai tineri şi mai puţin tineri şi se 
proţăpi în faţa lui cu un pahar în mână. Palmer îl recunoscu 
atunci cu plăcere pe un coleg drag de la Trinity College, pe care 
nu-l mai văzuse de vreo sută de ani. 

— Habar n-am dacă Barley este un spion împuţit sau nu, 
spuse colegul lui Palmer, cu o asperitate în glas care-l 
caracteriza, în timp ce hărmălaia dimprejur creştea din nou. Ştiu 
în schimb că e un ratat, dacă aşa ceva poate fi trecut în 
palmaresul său. 

Palmer, a cărui curiozitate fu alimentată din nou, se 
reîntoarse în birourile spaţioase de la Foreign Office şi la plicul şi 
carneţelele pe care le încredinţase spre păstrare portarului. Din 
acest moment, acţiunile sale, ca să repetăm cuvintele raportului 
provizoriu, au luat un curs regretabil. În termenii mai aspri ai lui 
Ned şi ai colegilor săi de la Casa Rusia, în momentul acela, în 
orice ţară civilizată, P. Wellow ar fi fost spânzurat de degetele 
mari ale mâinilor de una dintre cele mai înalte clădiri ale 
oraşului şi abandonat acolo, ca să poată medita în linişte la ceea 
ce făcuse. 

Căci ceea ce a făcut Palmer a fost să se distreze cu carnetele. 
Timp de două nopţi şi o zi şi jumătate. Pentru că le găsise foarte 
amuzante. N-a deschis plicul maroniu - pe care Landau scrisese 
„Foarte confidenţial. In atenţia domnului P. Scott Blair sau a unui 
înalt membru al Serviciului de informaţii” - întrucât, ca şi 
Landau, Palmer aparţinea acelei vechi şcoli care gândea că nu 
se cade să citeşti corespondenţa altora. În orice caz, plicul era 
lipit la ambele extremităţi, iar Palmer era omul căruia nu-i 


plăceau obstacolele materiale, însă carnetul, cu aforismele şi 
citatele sale nebune, cu scârba sa totală faţă de politicieni şi 
militari, cu referirile sale presărate pe ici-colo la Puşkin - 
arhetipul omului Renaşterii - şi la Kleist - sinucigaşul perfect - l- 
a fascinat total. 

Nu a sesizat în niciun fel urgenţa situaţiei, darămite 
răspunderea care-i revenea. Era diplomat, nu Prieten, cum erau 
numiţi spionii. lar Prietenii, în bestiarul lui Palmer, erau oameni 
lipsiţi de forţa intelectuală a celor din rasa lui Palmer. Într- 
adevăr, deplângea pe faţă faptul că ortodoxa instituţie a Foreign 
Office-ului, căreia îi aparţinea, semăna din ce în ce mai mult cu 
o organizaţie de acoperire pentru activităţile dizgraţioase ale 
Prietenilor. Palmer era şi el un om de o erudiție impresionantă, 
chiar dacă haotică. Studiase araba şi obținuse o menţiune în 
istorie modernă, iar în timpul liber învățase rusa şi sanscrita. La 
matematică şi bun-simţ era însă corigent, ceea ce explică de ce 
a sărit peste plicticoasele pagini cu formule algebrice, ecuaţii şi 
diagrame, ce constituiau esenţa celorlalte două carnete care, 
spre deosebire de divagaţiile filosofice ale autorului, se 
distingeau printr-un aspect plicticos de ordonat. Este ceea ce şi 
explică - cu toată dificultatea comitetului de a accepta o astfel 
de explicaţie - de ce Palmer a preferat să ignore Consemnul 
permanent pentru subsecretari privind defectorii şi ofertele de 
informaţii, fie solicitate, fie apărute din senin, şi să facă precum 
l-a tăiat capul. 

— Face nişte analogii complet aberante în toate domeniile, 
Tig, îi zise el marţi unui coleg şi superior al său din Direcţia de 
cercetări, după ce gândise că venise momentul să-i spună cuiva 
despre preţioasa achiziţie. Pur şi simplu trebuie să citeşti ce-a 
scris acesta. 

— Da’ de unde ştim că e un el, şi nu o ea, Palms? 

Palmer o simţea pur şi simplu. 

Colegul şi superiorul lui Palmer parcurse întâi primul carnet, 
apoi pe cel de-al doilea, se aşeză şi-l examina îndelung pe cel 
de-al treilea. Apoi reveni la cel de-al doilea, pentru a-i studia 
schemele. In faţa gravităţii situaţiei, experienţa sa profesională 
învinse. 

— În locul tău aş preda toate chestiile astea cât se poate de 
repede, Palms, spuse el. Dar, după câteva momente de 
reflecţie, le transmise el însuşi, într-adevăr în mare grabă, dar 


nu înainte de a-i fi telefonat lui Ned pe linia directă, cerându-i 
să-l aştepte. 

Două zile mai târziu, s-a dezlănţuit furtuna. La patru 
dimineaţa, în acea zi de miercuri, lumina mai ardea încă la 
ultimul etaj al unei căsuțe de cărămidă din cartierul Victoria, 
anexa aleasă de Ned şi cunoscută sub numele de Casa Rusia, 
unde se încheia, într-o atmosferă de stupoare generală, prima 
reuniune a echipei însărcinate cu operaţiunea denumită ulterior 
Bluebird. Cinci ore mai târziu, după alte două reuniuni la 
cartierul general al Serviciului, aflat într-un nou bloc-turn de pe 
Chei, Ned se afla iar la masa sa de lucru, înconjurat de o 
grămadă de dosare, ca şi cum fetele de la Registratură 
hotărâseră să ridice o baricadă de stradă. 

— Căile Domnului ar putea să fie necunoscute, îi spuse Ned 
asistentului său roşcovan Brock între două livrări de dosare, dar 
nu se compară cu calea în care îşi alege băieții. 

In jargonul meseriei, băieți; sunt surse vii de informaţii, dar în 
limbajul normal, pur şi simplu spioni. Când vorbea de băieţi, Ned 
făcea oare aluzie la Landau? La Katia? La autorul nebotezat al 
carnetelor? Sau gândurile sale erau deja acaparate de 
contururile nedefinite ale acelui mare gentleman-spion britanic, 
domnul Bartholomew Scott Blair? Brock fie că nu ştia, fie că nu-i 
păsa. Provenea din Glasgow, din părinţi lituanieni, şi-l înfuriau 
conceptele abstracte. 


În ceea ce mă priveşte, am fost nevoit să mai aştept o 
săptămână înainte ca Ned să se hotărască, nu fără reticenţa 
cuvenită, că era timpul să-l ia la bord pe bătrânul Palfrey. De 
când mă ştiu, mi s-a zis bătrânul Palfrey. Nici până în ziua de azi 
n-am înţeles ce s-a întâmplat cu numele meu de botez. „Unde-i 
bătrânul Palfrey? Unde s-o fi dus vulpoiul ăla îmblânzit de jurist? 
Aduceţi-l pe bătrânul sforar în ale legii! Chestia asta e de 
resortul lui Palfrey!” 

Sunt uşor de descris în câteva cuvinte. Nu-i nevoie să-mi 
consacri ore întregi. Mă numesc Horatio Benedict de Palfrey, dar 
poţi să faci abstracţie imediat de cele două prenume şi, într-un 
fel sau altul, nimeni nu-şi aduce aminte de particula „de”. În 
cadrul Serviciului sunt Harry şi, adesea, fiind ascultător de la 
natură, îmi spun eu mie însumi Harry. De pildă, când îmi gătesc 
câte un cotlet în intimitatea minusculei mele garsoniere, seara, 


mă simt tentat să-mi spun Harry. Consilier legal în serviciul 
ilegalilor, acesta sunt eu şi, câteodată, asociat secund al 
defunctei case de avocatură Mackie, Mackie & de Palfrey, de pe 
Chancery Lane. Dar asta se întâmpla cu douăzeci de ani în 
urmă. De atunci încoace am fost foarte umilul dumneavoastră 
servitor secret, gata oricând să fur din talerele balanței aceleiaşi 
zeițe oarbe a Justiţiei, pe care inima mea tânără fusese învățată 
să o venereze. 

Un buiestraşi!, mi s-a spus, nu era nici cal de luptă, nici de 
vânătoare, ci un cal destinat să fie călărit de femei. Ei bine, 
acest Palfrey n-a fost călărit pe distanţă lungă decât de-o 
singură coniţă, dar ea l-a călărit până în pragul mormântului lui, 
iar numele ei era Hannah. Din cauza ei m-am refugiat în 
interiorul acestei citadele secrete, unde pasiunea nu-şi are locul 
şi ale cărei ziduri sunt atât de groase încât mă împiedică să-i 
aud bătaia pumnilor şi vocea ei smiorcăită ce mă imploră să o 
las să intre şi să înfrunt astfel un scandal ce îl îngrozeşte atât de 
mult pe un tânăr jurist, aflat la începutul unei respectabile 
cariere. 

Cu chipul plin de speranţă, dar cu inima seacă, mi-a spus ea. 
O femeie mai înţeleaptă ar fi păstrat aceste comentarii pentru 
ea, cel puţin aşa mi s-a părut mie întotdeauna. Câteodată, a 
spune adevărul cu orice preţ devine o formă de slăbiciune. „În 
acest caz, de ce te baţi pentru o cauză pierdută? i-aş fi replicat. 
Dacă pacientul e mort, de ce încerci să-l reînvii?” 

Pentru că Hannah era femeie, părea să fie răspunsul. Pentru 
că ea credea în mântuirea sufletelor masculine, pentru că n-am 
plătit destul pentru neajunsurile mele. 

Dar am plătit acum, credeţi-mă. 

Din cauza lui Hannah mă preumblu pe coridoarele secrete 
până în ziua de astăzi, numind laşitatea mea datorie şi 
slăbiciunea mea - sacrificiu. 

Din cauza lui Hannah mă aflu aici noaptea târziu, în această 
chichineaţă cenuşie care-i biroul meu, pe uşa căruia stă scris: 
„Serviciul juridic”, în mijlocul dosarelor, benzilor şi filmelor 
îngrămădite în jurul meu, tot atât de numeroase, ca dosarul 
Jarndyce contra Jarndyce, fără tradiționala fundă roz, redactând 
un raport oficial, menit să scoată basma curată operaţiunea 


1 Palfrey - în engl. veche. 


numită Bluebird şi protagonistul său, Bartholomew, alias Barley, 
Scott Blair. 

Tot din cauza acestei Hannah, bătrânul Palfrey, în timp ce 
mâzgăleşte actul de disculpare, mai ridică din când în când 
capul, pune stiloul pe masă şi începe să viseze. 


Rechemarea lui Niki Landau sub culorile britanice, dacă 
vreodată le-a părăsit cu adevărat, s-a produs la exact patruzeci 
şi opt de ore după ce carnetele aterizaseră pe biroul lui Ned. 
Chiar de la trecerea lui nefericita prin Whitehall, Landau era 
bolnav de furie şi de uimire. Nu s-a dus la lucru, şi-a neglijat 
micul apartament din Golders Green, pe care în mod normal îl 
dichisea şi-l iubea ca pe lumina ochilor. Nici chiar Lydia nu a 
putut să-l scoată din melancolie. Am obţinut urgent de la Interne 
autorizarea de a i se pune telefonul sub ascultare. Atunci când îi 
telefona, l-am auzit pe Landau amânând-o. Când şi-a făcut 
apariţia melodramatică la uşa lui, observatorii noştri ne-au 
raportat că a lăsat-o să intre cât să bea o ceaşcă de cafea şi 
apoi i-a făcut vânt. 

— Nu ştiu cu ce-am greşit, dar, orice-ar fi fost, îmi cer scuze, 
au auzit-o ei remarcând trist la plecare. 

Nici n-apucase să iasă bine în stradă, că Ned îl sună pe 
Landau. Mai târziu, acesta din urmă mă întrebă viclean dacă 
fusese o simpla coincidenţă. 

— Niki Landau? se auzi vocea lui Ned, pe un ton care nu-ţi 
permitea să faci glume. 

— S-ar putea să fiu, spuse Landau, aşezându-se mai bine pe 
scaun. 

— Numele meu este Ned. Cred că avem un prieten comun. 
Inutil să menţionăm numele. Ai avut amabilitatea să-i laşi o 
scrisoare zilele trecute. În mod destul de ciudat. Era acolo şi un 
pachet. 

Pe Landau vocea îl încântă imediat. Sigură şi autoritară. 
Vocea unui bun ofiţer, nu a unui cinic, Harry. 

— Da, bine, aşa e, spuse el. 

Dar Ned vorbea din nou. 

— Nu cred că este nevoie să intrăm în prea multe detalii la 
telefon. Dar cred că este indispensabil să avem o lungă 
convorbire şi cred că trebuie să-ţi mulţumim. Cu cât mai curând, 
cu atât mai bine. Când putem face acest lucru? 


— Oricând doreşti, spuse Landau, care-şi impuse ca nu cumva 
să adauge „domnule”. 

— Voi crede întotdeauna că acum este cel mai bun moment. 
Ce zici? 

— Cred că ideea este excelentă, Ned, spuse Landau, 
simţindu-i-se plăcerea în glas. 

— Voi trimite o maşină să te ia. Nu va dura mult, aşa că poate 
ar fi mai bine să rămâi acasă şi să aştepţi să auzi soneria. Va fi 
un Rover verde, cu un număr de înmatriculare cu B. Pe şofer îl 
cheamă Sam. Dacă ai vreun dubiu, cere-i să-ţi arate legitimaţia. 
Şi dacă nu este suficient, sună la numărul înscris pe legitimaţie. 
Crezi că te descurci? 

— Prietenul nostru comun e în regulă, nu-i aşa? întrebă 
Landau fără să poată să se abţină. 

Ned însă închisese deja. 

Două minute mai târziu se auzi soneria. „Aveau maşina 
pregătită la colţul străzii, gândi Landau, coborând scările ca într- 
un vis. Asta e. Mă aflu pe mâna unor profesionişti.” Casa se afla 
într-un cartier elegant, Belgravia, pe una din terasele recent 
renovate. În acest sfârşit de zi însorit, faţada casei, proaspăt 
vopsită în alb, strălucea de-i lua ochii lui Landau. Un palat al 
perfecțiunii, un templu închinat forţelor secrete care ne 
guvernează existenţa. Pe portalul cu coloane strălucea o placă 
de alamă, pe care scria SERVICIUL DE LEGATURI CU 
STRĂINĂTATEA. În momentul în care Landau urcă scările, uşa se 
deschise. lar când portarul în uniformă o închise în urma lui, 
Landau zări venind spre el, în razele soarelui, un bărbat zvelt, 
drept, la vreo patruzeci şi ceva de ani, cu o figură plăcută, 
serioasă, respirând sănătate. Îi aprecie strângerea de mâna 
discretă, dar sinceră, ca aceea a unui ofiţer de marină. 

— Bravo, Niki, intră. 

O voce agreabilă nu corespunde întotdeauna unui tip 
agreabil, dar în cazul lui Ned cele două se armonizau. Urmându-l 
în biroul oval, Landau simţi că i-ar putea spune orice pe lume şi 
că Ned ar rămâne întotdeauna de partea lui. Landau observă la 
Ned o mulţime de alte lucruri care-i plăcură pe loc, fără doar şi 
poate datorită puterii de seducţie a acestuia: un şarm discret, o 
frumuseţe reţinută şi siguranţa calmă a şefului; acel „Intraţi, vă 
rog”. Landau detectă şi poliglotul din Ned, pentru că şi el vorbea 
mai multe limbi. N-a avut decât să arunce un nume sau o 


expresie rusească, astfel încât Ned să aprobe imediat cu un 
zâmbet şi să-i replice în aceeaşi limbă. „Era unul de-ai noştri, 
Harry. Dacă te apăsa un secret, ăsta era omul căruia i-l puteai 
spune, nu idiotului ăluia de la Foreign Office.” 

Înainte de a începe să vorbească, Landau nu-şi dăduse seama 
în ce măsură simţea nevoia să se confeseze cuiva. De cum a 
deschis gura, nimic n-a mai putut să-l oprească. Din momentul 
acela n-a făcut decât să se asculte cu uimire, pentru că nu 
vorbea doar despre Katia şi despre carnete, de ce le acceptase, 
cum le ascunsese, ci şi despre întreaga sa viaţă, despre 
sentimentul contradictoriu de a fi slav, despre dragostea sa 
pentru Rusia în ciuda a orice şi simţământul că era suspendat 
între două culturi. Totuşi, Ned nu-l presa, nu-l oprea în niciun fel. 
Era un ascultător înnăscut. Se mişca atât cât să-şi facă unele 
note ordonate pe fişe mici, şi nu-l întrerupea pe Niki decât 
pentru a clarifica un mic detaliu... momentul lui Şeremetievo, 
spre exemplu, când lui Landau i s-a făcut semn să treacă la 
„Plecări” fără măcar să i se adreseze o privire. 

— Întregul grup a fost tratat astfel sau numai tu? 

— Toţi. Un semn din cap şi am trecut. 

— Nu te-ai simţit cumva aparte? 

— Adică, cum? 

— N-ai avut impresia că te bucurai de alt tratament decât 
ceilalţi? Un tratament de favoare? 

— Am trecut ca o grămadă de oi, o turmă vreau să zic, se 
corectă Landau. Le-am arătat paşapoartele şi atât. 

— Ai remarcat şi alte grupuri care să fi trecut atât de repede? 

— Rusnacilor părea să nu le pese deloc. Poate pentru că era o 
sâmbătă de vară, poate pentru că era g/asnost. Din când în 
când, îi luau pe câţiva deoparte şi-i lăsau pe ceilalţi să treacă. M- 
am simţit ridicol, ca să-ţi spun drept. Dac-aş fi ştiut, n-ar fi 
trebuit să-mi iau toate aceste precauţii. 

— N-ai fost deloc ridicol. Ai procedat minunat, spuse Ned, fără 
nicio urmă de condescendenţă în glas, continuând să noteze. In 
avion, cine stătea pe locurile de lângă tine? 

— Spikey Morgan. 

— lar de cealaltă parte? 

— Nimeni. Stăteam lângă fereastră. 

— Îţi aminteşti numărul locului? 


Landau i-l dădu de îndată. Când călătorea, dacă era posibil, îşi 
rezerva întotdeauna acelaşi loc. 

— Ai vorbit mult în timpul zborului? 

— Da, o grămadă. 

— Despre ce? 

— În special despre femei. Spikey s-a mutat la Notting Hill cu 
două tipe nonconformiste. 

Ned râse cu poftă. 

— l-ai spus lui Spikey despre carnete? Pentru că te simţeai 
liniştit, Niki, ar fi fost perfect normal, ţinând seama de 
împrejurări, să mărturiseşti cuiva. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap, Ned. N-am spus nimănui. N-am 
spus şi nici n-am s-o fac. Îţi spun ţie pentru că el a dispărut şi tu 
eşti o oficialitate. 

— Dar Lydiei? 

jignirea adusă demnităţii sale îi reduse pe moment din 
admiraţia pentru Ned şi chiar din surpriza pe care a avut-o 
văzându-l că îi cunoaşte atât de bine viaţa intimă. 

— Tipele mele, Ned, ştiu puţin despre mine. S-ar putea să 
creadă că ştiu mai multe, replică el, dar ele nu-mi împărtăşesc 
secretele, pentru că nu le invit niciodată să facă acest lucru. 

Ned continua să ia note şi, într-o oarecare măsură, mişcările 
precise ale stiloului său, adăugate insinuării că Landau ar fi 
putut să comită o indiscreţie, îl încurajară pe acesta să se arate 
curios la rândul său. Remarcase că trăsăturile calme şi 
reconfortante ale lui Ned îngheţau ori de câte ori Ned începea să 
vorbească despre Barley. 

— Barley e bine, nu-i aşa? Sper că n-a avut vreun accident 
sau ceva de genul ăsta?! 

Ned părea să nu-l audă. Luă o nouă fişă şi continuă să noteze. 

— Presupun că Barley ar fi făcut apel la ambasadă, nu-i aşa? 
spuse Landau. Fiind un profesionist... îl trădează şahul, dacă vrei 
să ştii. N-ar trebui să joace, după părerea mea. Nu în public. 

Doar în momentul acela, Ned îşi ridică încet nasul din hârtii. 
lar Landau remarcă expresia sa glacială, mult mai înfricoşătoare 
decât cuvintele care o însoţiră. 

— Nu menţionăm niciodată nume ca acestea, Niki, spuse Ned 
foarte liniştit. Nici chiar între noi. Bineînţeles, n-aveai de unde să 
ştii, aşa că n-ai greşit cu nimic. Te rog doar să n-o mai faci. 


Văzând apoi efectul pe care-l avusese asupra lui Landau, se 
ridică în picioare, se îndreptă către o măsuţă de lemn şi turnă 
două pahare dintr-o carafă cu vin de Xeres şi-i întinse unul lui 
Landau. 

— Da, e bine, spuse el. 

Închinară astfel în tăcere un pahar pentru Barley, nume pe 
care Landau se jurase de vreo zece ori că nu-l va mai rosti. 

— Nu vrem să te duci la Gdansk săptămâna viitoare, spuse 
Ned. Ţi-am aranjat un certificat şi un concediu medical plătit. 
Eşti bolnav. Suspect de ulcer. Şi, nu te supăra, nu te duci nici la 
lucru între timp! 

— Fac tot ce-mi spui, răspunse Landau. 

Dar înainte de a pleca a fost nevoit să semneze un 
angajament de respectare a Legii secretului de stat, sub privirea 
binevoitoare a lui Ned. E vorba despre un text alambicat, 
redactat într-un jargon juridic, menit să-l impresioneze pe 
semnatar, şi pe nimeni altcineva. De altfel, nici de legea în sine 
n-au de ce să fie mândri cei care au elaborat-o. 

După aceea, Ned întrerupse microfoanele şi camerele video 
ascunse, pe care Etajul XII insistase să fie puse în funcţiune, 
dată fiind amploarea pe care o căpătase acţiunea. 

Până în acel moment, Ned acţionase singur, acesta fiind 
privilegiul său în calitate de şef al Casei Rusia. Oamenii de teren 
sunt, înainte de toate, nişte singuratici. Nici măcar nu-l chemase 
pe bătrânul Palfrey să citească acest document vizându-i pe 
potenţialii răzvrătiți. Nu încă... 

Dacă Landau se simţise neglijat până în acea după-amiază, 
restul săptămânii fu copleşit de atenţie. Ned îi telefonă a doua zi 
dis-de-dimineaţă, pentru a-l ruga, cu amabilitatea-i obişnuită, să 
se prezinte la o adresă din Pimlico. Clădirea se dovedi a fi un 
bloc din anii '30, cu ferestre din oţel curbat, vopsite în verde şi o 
intrare ca de cinematograf. În prezenţa a doi indivizi, pe care nu 
i-a prezentat, Ned îl puse pe Landau să repete povestea, fără 
să-l lase să răsufle, apoi îl aruncă în gura leilor. 

Primul care l-a interogat era un tip distrat - parcă plutea - cu 
obraji de prune şi ochi albaştri de copil, cu un veston de cânepă 
care se potrivea cu părul lui vâlvoi de culoarea cânepei. Și 
vocea-i plutea. 

— Parc-ai spus o rochie albastră, nu-i aşa? Numele meu este 
Walter, adăugă el, ca şi cum ar fi fost surprins să-l afle şi el. 


— Da, domnule. 

— Eşti sigur? insistă el, mişcând din cap şi uitându-se strâmb 
de sub părul mătăsos care-i cădea pe frunte. 

— Absolut sigur, domnule. O rochie albastră şi o plasă maro. 
De obicei, aceste plase sunt de aţă, dara ei era din fir de plastic 
maro. „Băi, Niki, mi-am spus eu atunci, nu e momentul azi, dar 
în viitor, dacă vei dori să-ţi încerci norocul cu doamna asta, ceea 
ce e posibil să se întâmple, ai putea să-i aduci o geantă 
frumoasă de la Londra, albastră, care să se asorteze cu rochia 
ei, nu-i aşa?” De aceea îmi amintesc. Am făcut legătura asta în 
cap. 

Până şi astăzi, când ascult benzile din nou, mi se pare curios 
să-l aud pe Landau spunându-i lui Walter „domnule”, în timp ce 
lui Ned nu i-a spus decât pe nume. Dar nu era atâta un semn de 
respect faţă de Walter, cât unul de silă, pe care acesta îl inspira. 

La urma urmelor, Landau era un bărbat căruia îi plăceau 
femeile, iar Walter era exact invers. 

— lar părul negru, nu-i aşa? îngână Walter ca şi cum aşa ceva 
era greu de crezut. 

— Negru, domnule. Negru şi mătăsos. Aproape ca pana 
corbului. Sunt absolut sigur. 

— Nu era vopsit, ce crezi? 

— Ştiu diferența, domnule, spuse Landau, atingându-şi 
propriul păr, hotărât să le mărturisească totul, inclusiv secretul 
tinereţii sale veşnice. 

— Ai spus mai devreme că era din Leningrad. De ce ai spus 
asta? 

— După atitudine, domnule. l-am recunoscut clasa. Aveam în 
faţa ochilor o rusoaică din Roma. Aşa mi-o închipui eu. Sankt 
Petersburg. 

— Dar de ce n-ai văzut în ea o armeancă? Sau o georgiancă? 
Sau o evreică, de pildă? 

Landau reflectă asupra acestei ultime sugestii, dar o respinse. 

— Sunt şi eu evreu, înţelegeţi. Nu pretind că trebuie să fii 
evreu ca să recunoşti un alt evreu, dar să zicem că nu mi-a 
inspirat acest lucru. 

Tăcerea, care putea să fie din cauza jenei, păru să-l încurajeze 
să continue. 

— Cred că faptul de a fi evreu nu are nicio importanţă, ca să 
fim sinceri. Dacă aşa vrei să fii, noroc bun, iar dacă nu vrei, nu 


te poate obliga nimeni. În ceea ce mă priveşte, sunt în primul 
rând englez, apoi polonez, şi toate celelalte vin după aceea. Nu- 
mi pasă că sunt alţii care ar alege ordinea inversă. E treaba lor. 

— Bine spus, spuse Walter cu putere, pocnindu-şi degetele şi 
chicotind, şi doar în câteva cuvinte. Şi spui că vorbea bine 
englezeşte? 

— Mai mult decât bine, domnule. O engleză clasică. Ne-ar 
putea da lecţii tuturor. 

— Ca o profesoară, dacă am înţeles bine. 

— Aceasta a fost impresia mea, spuse Landau. Profesoară de 
liceu, profesoară universitară. Se vedeau studiile, inteligenţa, 
spiritul. 

— Nu putea oare să fie interpretă? 

— Interpreţii buni ştiu să stea în umbră, după părerea mea, 
domnule. Această doamnă ieşea în evidenţă. 

— lată un răspuns bun, recunoscu Walter, arătându-şi butonii 
roz. Şi zici că purta verighetă? 

— Da, domnule. Un inel de logodnă şi o verighetă. Acesta este 
de obicei primul lucru la care mă uit, iar în Rusia nu e ca în 
Anglia. Trebuie să te uiţi invers, pentru că verigheta se poartă 
pe mâna dreaptă. Rusoaicele nemăritate sunt o adevărată plagă 
şi divorţul este la ordinea zilei. Dă-mi una cu un soţ zdravăn şi 
cu doi-trei copilaşi care s-o oblige să se întoarcă seara acasă, şi 
s-ar putea să mă intereseze. 

— Chiar voiam să te întreb despre asta. Crezi că avea copii? 
Da sau nu? 

— Sunt convins, domnule. 

— Hai, hai! E imposibil! exclamă Walter iritat, lăsându-şi colţul 
buzelor să-i cadă în jos. Doar n-oi fi vreun medium. 

— Coapsele, domnule, coapsele. Demnitatea cu care le poartă 
chiar atunci când e speriată. Nu era nici o lunonă, nici o silfidă. 
Era mamă, pur şi simplu. 

— Înălţimea? strigă Walter cu o voce deosebit de ascuţită, 
ridicând din sprâncenele fără păr, cu un aer alarmat. Poţi să ne 
spui ce înălţimea avea? Gândeşte-te la tine. Compar-o cu 
înălţimea ta. Când eşti lângă ea, ridici ochii sau îi laşi în jos? 

— Talie peste medie, v-am spus. 

— Deci mai înaltă ca tine? 

— Da. 

— 1, 70m? 1,73? 


— Mai curând 1,73, spuse Landau morocănos. 

— Şi vârsta? Mai spune-o o dată. Ai ezitat prima oară. 

— Dacă are mai mult de treizeci şi cinci de ani, nu-i arată. O 
piele frumoasă, o siluetă delicată, pe scurt, o femeie în floarea 
vârstei, mai ales din punct de vedere intelectual, domnule, 
răspunse Landau cu un zâmbet supus. Căci, chiar dacă-l găsea 
pe Walter dezagreabil din anumite puncte de vedere, Landau, 
ca toţi polonezii, avea o slăbiciune pentru excentrici. 

— E duminică. Imaginează-ţi c-ar fi englezoaică. Te-ai aştepta 
să meargă la biserică? 

— Oricum ar fi studiat problema din toate unghiurile, replică 
Landau, surprins de răspunsul său spontan. S-ar fi putut să 
creadă că Dumnezeu nu există sau dimpotrivă. Dar n-ar fi eludat 
problema aşa cum o facem noi. Ar fi studiat chestiunea serios, 
ar fi ajuns la o concluzie şi ar fi acţionat în consecinţă. 

Într-o clipă, gesturile afectate ale lui Walter se topiră într-un 
zâmbet larg, ca la comandă. 

— Mamă, ce bun eşti! declară el cu invidie. Cu ştiinţele cum 
stai? adăugă el, piţigăindu-se din nou. 

— Aşa şi aşa. Câteva noţiuni rudimentare, asta-i tot. Ce-am 
apucat şi eu, de ici, de colo. 

— Cu fizica cum stai? 

— Nivel de liceu, nu mai mult, domnule. Am vândut manuale 
şcolare. Nu sunt sigur c-aş reuşi la un examen nici măcar acum. 
Dar să zicem că lecturile m-au ajutat să-mi dezvolt cunoştinţele. 

— Ce înseamnă telemetria? 

— N-am auzit în viaţa mea. 

— Nici în engleză, nici în rusă? 

— În nicio limbă, domnule. Telemetria a trecut pe lângă mine. 

— Dar PEEC? 

— Cum aţi zis, domnule? 

— Posibilă-Eroare-de-Explorare-Circulară. Dumnezeule, păi a 
scris o mulţime despre asta în carnetele alea caraghioase pe 
care ni le-ai încredinţat! Să nu-mi spui că aceste patru 
majuscule nu ţi-au rămas în minte? 

— Nu le-am observat. Cred că am trecut peste ele, asta e. 

— Până ai ajuns la pasajul cu privire la cavalerul rus care 
agoniza în armura sa. De acolo n-ai mai sărit peste nimic. De 
ce? 

— N-am făcut-o în mod deliberat de-acolo. Aşa s-a întâmplat. 


— Bine, să zicem că aşa s-a întâmplat şi ţi-ai format o părere. 
Aşa este? In legătură cu ceea ce autorul ne transmitea. Ce 
părere? 

— De incompetenţă, presupun. Nu sunt prea tari la chestia 
asta. La rusnaci mă refer. Fac gafe. 

— Adică, ce gafe? 

— In materie de rachete, de exemplu. Fac erori. 

— Ce fel de erori? 

— De toate felurile. Erori magnetice, erori de dirijare, orice or 
fi astea, n-am înţeles nimic. Asta-i treaba voastră, nu? 

Proasta dispoziţie defensivă a lui Landau n-a făcut decât să 
dea o valoare şi mai mare mărturiei sale. Incapacitatea sa de a 
străluci în anumite domenii, spre marele său regret, le dădea 
asigurări, cum o dovedeau acum gesturile de uşurare ale lui 
Walter. 

— Cred că s-a descurcat bine, declară acesta, ca şi cum 
Landau n-ar fi fost de faţă, dând din nou din mâini, de data 
aceasta într-un gest teatral, pentru a conchide cu emfază: Ne 
spune ceea ce-şi aminteşte. Nu încearcă să inventeze ca să facă 
povestea mai frumoasă. N-ai face aşa ceva, nu-i aşa, Niki? 
adăugă el îngrijorat, desfăcându-şi picioarele ca şi cum l-ar fi 
mâncat între ele. 

— Nu, domnule, nu vă fie teamă. 

— N-ai făcut-o? Vreau să spun că, mai devreme sau mai 
târziu, vom descoperi, şi atunci tot ceea ce mi-ai spus îşi va 
pierde din valoare. 

— Nu, domnule, e aşa cum v-am spus. Nici mai mult, nici mai 
puţin. 

— Sunt sigur că aşa este, le zise Walter colegilor săi pe un ton 
natural de încredere, înfundându-se din nou în fotoliu. Cel mai 
dificil lucru în meseria noastră, de altfel ca în orice altă meserie, 
este să spui: „Cred”. Niki este o sursă naturală, o adevărată 
raritate. Dac-ar fi mai mulţi oameni ca el, nimeni n-ar mai avea 
nevoie de noi. 

— El este Johnny, explică Ned, făcând pe aghiotantul. 

Johnny avea un păr cenuşiu ondulat, o bărbie proeminentă şi 
un dosar plin cu telegrame cu aspect oficial. Cu lanţul său de 
ceas, aur sută la sută, şi costumul gri antracit de comandă, 
putea să încarneze foarte bine în ochii unei barmaniţe străine 
tipul de englez. Dar nu în ochii lui Landau. 


— Niki, în primul rând trebuie să-ţi mulţumim, amice, spuse 
Johnny, într-o americană tărăgănată de pe Coasta de Est. Noi, 
beneficiarii mai mari, sugeră tonul său superior. Noi, acţionarii 
majoritari. Mă tem că ăsta e Johnny. Un bun ofiţer, dar incapabil 
să nu facă apel la supremaţia americană. Câteodată mă 
gândesc că asta e diferenţa între spionii americani şi spionii 
noştri. Americanii, care au putere şi bani, îşi flutură norocul. Le 
lipseşte acel instinct al disimulării, care ne este atât de natural 
nouă, britanicilor. 

Oricum, Landau se zbârli pe loc. 

— Te superi dacă-ţi pun câteva întrebări? spuse Johnny. 

— Nu, dacă e de acord Ned, răspunse Landau. 

— Bineînţeles, accentuă Ned. 

— Deci, ne aflăm în acea noapte la târgul audio. OK, amice? 

— Mai curând seară, Johnny. 

— O conduci pe femeie, pe Ekaterina Orlova, până la scară. 
Acolo unde se află gardienii. Îţi iei rămas-bun. 

— Mă ţine de braţ. 

— Te ţine de braţ, perfect. În faţa gardienilor. O urmăreşti 
cum coboară scările. Ai urmărit-o până-n stradă, amice? 

Nu-l mai auzisem pe Johnny folosind cuvântul „amice”, aşa că 
am presupus că vrea să-l prindă cumva pe Landau, una dintre 
şmecheriile pe care psihologii din serviciul Agenţiei o 
recomandă membrilor acestora. 

— Aşa e. Am văzut-o, răspunse sec Landau. 

— leşind în stradă? Chiar în stradă? Fă o pauză şi gândeşte-te, 
îi sugeră el cu falsa expansivitate a unui avocat. 

— A ieşit în stradă şi, cu ocazia asta, din viaţa mea. 

Johnny aşteptă, până fu sigur că toţi ceilalţi îşi dădeau seama 
că aştepta, iar Landau în mod special. 

— Niki, amice, în ultimele douăzeci şi patru de ore, am plasat 
oameni la capul acelei scări. Nimeni nu poate vedea strada de 
acolo. 

Chipul lui Landau se întunecă, nu de jenă, ci de furie. 

— Am văzut-o coborând scările. Am văzut-o traversând holul 
până la ieşirea în stradă. Nu s-a reîntors. Doar dacă n-a mutat 
cineva strada în ultimele douăzeci şi patru de ore, ceea ce sub 
Stalin s-ar fi putut întâmpla. Îţi garantez... 

— Să continuam, domnilor, îi întrerupse Ned. 


— Ai văzut pe cineva în spatele ei? întrebă Johnny, hărţuindu-l 
pe Landau. 

— Când cobora scările sau când ieşea în stradă? 

— În ambele cazuri, amice, în ambele. 

— Nu, n-am văzut. N-am văzut-o ieşind în stradă, nu-i aşa, 
pentru că tocmai mi-ai spus că n-am văzut-o. Atunci de ce să nu 
răspunzi tu la întrebări şi să le pun eu? 

În timp ce Johnny se lăsa alene în scaun, Ned interveni. 

— Niki, unele lucruri trebuie examinate foarte îndeaproape. 
Miza este foarte mare, iar Johnny trebuie să respecte ordinele. 

— Şi eu contez cât de cât, zise el. Sunt în joc spusele mele şi 
nu-mi place să fie puse sub semnul întrebării de un american 
care nici măcar nu este cetăţean britanic. 

Johnny îşi consultă din nou dosarul. 

— Niki, dacă eşti amabil, vrei să ne descrii dispozitivele de 
securitate de la acest târg, cel puţin, aşa cum le-ai remarcat? 

Landau trase aer în piept, tensionat. 

— Păi... începu el. Erau cei doi poliţişti tineri, în uniformă, care 
se vânturau prin holul hotelului. Sunt băieţii care ţin lista cu toţi 
ruşii care vin şi pleacă. Normal. Apoi, sus, în hol, erau ăia răi, 
poliţiştii în civil. Gură-cască, cărora ei le spun toptunii, adăugă el 
pentru Johnny. După vreo două zile îi recunoşti fără probleme. 
Nu cumpără nimic, nu fură exponatele din standuri, nu-ţi cer 
eşantioane şi întotdeauna sunt însoţiţi de unul cu părul bălai, 
dar să nu mă întrebaţi de ce. Erau trei băieţi din ăştia acolo şi nu 
s-au schimbat toată săptămâna. Ei au fost cei care au urmărit-o 
cu privirea în timp ce cobora scările. 

— Ca pe oricine altcineva, amice. 

— După câte ştiu eu, ca pe oricine altcineva, dar aştept să mi 
se spună că greşesc. 

— N-ai remarcat oare şi două doamne de o vârstă incertă, cu 
părul cărunt, care veneau în fiecare zi la târg, ajungeau 
devreme, plecau târziu, care nu cumpărau nimic, care nu intrau 
în negocieri cu niciunul dintre expozanţi, care n-aveau niciun fel 
de motiv valabil să frecventeze târgul? 

— Vorbiţi despre Gert şi Daisy, presupun? 

— Poftim? 

— Cele două capre bătrâne de la comitetul bibliotecilor. 
Veneau acolo pentru bere. Plăcerea lor cea mai mare era să 
umfle broşurile din stand şi să pună mâna pe tot ce se dădea 


gratuit. Le-am botezat Gert şi Daisy, după o emisiune britanică 
de radio foarte populară în timpul războiului şi puţin după 
aceea. 

— Şi nu ţi-a trecut prin cap că aceste două doamne ar putea 
îndeplini o misiune de supraveghere? 

Ned încercă să-l oprească pe Landau cu un gest ferm din 
mână, dar era prea târziu. 

— Johnny, spuse Landau fierbând de furie. Ne aflam la 
Moscova, da? Moscova, în Rusia, amice. Dacă aş fi stat într- 
adevăr să cercetez cine avea o misiune de securitate şi cine nu, 
n-aş fi ajuns niciodată să ies din pat dimineaţa şi nici să mă culc 
în el seara. După câte ştiu, acolo şi păsărelele din copaci sunt 
înţesate cu microfoane. 

Dar Johnny îşi înfundase din nou nasul în veşnicele sale 
telegrame. 

— Spui că Ekaterina Borisovna Orlova a remarcat că standul 
alăturat, al firmei Abercrombie & Blair, fusese gol în ziua 
precedentă, aşa e? 

— Da, aşa am spus. 

— Dar cu o zi înainte nu ai văzut-o, aşa e? 

— Da. 

— Pretinzi, de asemenea, că nu-ţi scapă privirii niciodată o 
femeie drăguță. 

— E adevărat. Mulţumesc şi să dea Domnul s-o ţin tot aşa! 

— În cazul acesta, nu crezi că ar fi trebuit s-o remarci cu o zi 
înainte? 

— Îmi mai scapă şi mie câte una, mărturisi Landau, 
îmbujorându-se din nou. Când stau cu spatele, când sunt 
aplecat peste masă sau când mă uşurez la toaletă. S-ar putea 
ca atenţia mea să fie distrasă pentru o clipă. 

Johnny devenise din nou impasibil. 

— Ai rude în Polonia, nu-i aşa, domnule Landau? Cuvântul 
„amice” îşi îndeplinise misiunea, întrucât la ascultarea 
înregistrării am remarcat că renunţase la el. 

— Da, am. 

—Ai o soră mai mare, care ocupă un post înalt în 
administrația poloneză? 

— Sora mea lucrează la Ministerul Sănătății în calitate de 
inspector al spitalelor. Nu este un post prea înalt şi a depăşit 
vârsta pensionării. 


— Ai fost vreodată, direct sau indirect, ţinta avertizată a unor 
presiuni sau şantaje din partea unor agenţii din blocul comunist 
sau a unor terţi care acționau în numele lor? 

Landau se întoarse către Ned. 

— Ce fel de ţintă? Mă tem că engleza mea lasă de dorit. 

— Conştientă, preciza Ned cu un surâs în colţul gurii. 
Conştientă. La curent. Avertizată. 

— Nu, n-am fost, spuse Landau. 

— In cursul călătoriilor în ţările din Răsărit, ai avut relaţii 
intime cu femei de-acolo? 

— M-am culcat cu unele dintre ele, dar nu m-am confesat nici 
uneia. 

Walter, ca un şcolar obraznic, lăsă să-i scape un icnet de râs, 
cu umerii ridicaţi până în gât şi acoperindu-şi cu mâna dinţii 
strâmbi. Johnny însă continuă cu încăpățânare: 

— Domnule Landau, ai fost vreodată în contact cu serviciile 
secrete ale vreunei ţări aliate sau ostile, indiferent care? 

— Nu. 

— Ai vândut vreodată informaţii vreunei persoane de vreo 
profesiune sau stare socială oarecare - din presă, de la o 
agenţie de investigaţii, din poliţie, din armată - pentru vreun 
scop oarecare, chiar inofensiv? 

— Categoric, nu! 

— Şi nu eşti sau n-ai fost vreodată membru al vreunui partid 
comunist sau al oricărei organizaţii pacifiste, sau al unei grupări 
simpatizante a acestei cauze. 

— Sunt supus britanic, replică Landau, împingând în afară 
mica lui bărbie de polonez. 

— Şi nu ai vreo idee, oricât de vagă, oricât de confuză, cu 
privire la mesajul general al documentelor care ţi-au trecut prin 
mână? 

— Nu mi-au trecut prin mână. Le-am transmis. 

— Dar le-ai citit. 

— Ce am putut, am citit o parte din ele. Apoi am renunţat, aşa 
cum v-am spus. 

— De ce? 

— Din decentă, dacă vreţi să ştiţi. Acea decentă care încep să 
cred că pentru dumneata nu înseamnă nimic. 

Johnny însă, departe de a roşi, scotocea cu răbdare în dosarul 
său. Scoase un plic şi din plic un teanc de fotografii, format 


carte poştală, pe care le etală pe masă ca pe nişte cărţi de joc. 
Unele erau neclare, altele - cu raster mare. Câteva aveau o 
umbră în prim-plan. Se vedeau femei coborând treptele unui 
imobil cu aspect sinistru, destinat birourilor. Unele în grup, altele 
- singure. Unele duceau o sacoşă, altele ţineau capul în jos fără 
să aibă nimic în mână. Landau îşi aduse aminte că, după câte se 
spunea la Moscova, angajatele aveau obiceiul de a se strecura 
afară la ora prânzului să-şi facă cumpărăturile; îşi umpleau 
buzunarele cu ceea ce aveau nevoie, lăsându-şi plasele pe 
birouri, la vedere, ca lumea să creadă că ieşiseră să dea o raită 
pe coridor. 

— Ea e! izbucni Landau arătând-o pe femeie cu degetul. 

Johnny recurse din nou la una din şmecheriile lui avocăţeşti. 
Era într-adevăr mult prea inteligent pentru genul ăsta de 
tâmpenii, dar asta nu-l oprea să le facă. Arboră un aer 
decepţionat şi profund neîncrezător. Arătă ca şi cum l-ar fi 
surprins pe Landau minţind. Banda video a acestui interogatoriu 
îl arată şarjându-şi exagerat rolul. 

— Cum dracului poţi să fii atât de sigur, pentru numele lui 
Dumnezeu? N-ai văzut-o în viaţa ta în palton. 

Landau nu-şi pierdu cumpătul. 

— Asta e, e Katia, spuse el hotărât. Aş recunoaşte-o dintr-o 
mie. Katia. Are părul ridicat, dar este ea. Katia. Şi plasa e 
aceeaşi, din plastic. Continuă să privească atent fotografia. ŞI 
verigheta. Pentru o clipă, păru să uite că nu este singur. Dacă ar 
fi nevoie, aş face acelaşi lucru şi mâine pentru ea, murmură el. 
Şi poimâine. 

Ceea ce duse la sfârşitul satisfăcător al interogatoriului ostil 
luat de Johnny. 


Cu fiecare zi care trecea, cu fiecare întrevedere misterioasă 
care urma, niciodată de două ori în acelaşi loc, niciodată cu 
aceiaşi oameni, cu excepţia lui Ned, Landau avea din ce în ce 
mai mult senzaţia că lucrurile progresau către punctul 
culminant. Într-un laborator de ascultări, în spatele zonei 
Portland Place, s-au pus să asculte înregistrări cu voci feminine, 
rusoaice vorbind englezeşte şi rusoaice vorbind ruseşte. Dar n-a 
recunoscut vocea Katiei. Altă dată, spre neliniştea lui Landau, 
şedinţa a fost dedicată finanţelor, nu ale lor, ci ale lui Landau. 
Declaraţiile sale bancare - de unde dracu’ şi le-au procurat? - 


recipisele de impozite, fluturaşii cu salariile, economiile, 
împrumuturile, poliţele de asigurări... mai rău decât fiscul! 

— Ai încredere în noi, Niki, spuse Ned, dar zâmbetul său 
sincer şi liniştitor îl convinse pe Landau că Ned se zbătuse mult, 
într-un fel sau altul, ca să-l apere faţă de alţii şi că lucrurile erau 
pe cale de a se aranja. 

„Îmi vor oferi o slujbă, gândi el luni. Vor să facă din mine un 
spion, asemenea lui Barley.” 

„Vor să îndrepte lucrurile în legătură cu tatăl meu, douăzeci 
de ani după moartea sa”, îşi spunea el marţi. 

Miercuri dimineaţă, Sam, şoferul, sună la el pentru ultima 
oară şi totul se lămuri. 

— Unde mergem azi, Sam? întrebă vesel Landau. La Turnul 
Însângerat? 

— La Sing Sing, replică Sam şi izbucniră amândoi într-un râs 
copios. 

Sam însă nu-l conduse nici la Turn, nici la Sing Sing, ci lao 
intrare laterală a unuia dintre ministerele de la Whitehall, ale 
căror uşi, doar cu unsprezece zile mai înainte, Landau încercase 
fără succes să le forţeze. Brock, omul cu ochii cenușii, îl conduse 
pe o scară de serviciu şi dispăru. Landau intră într-o încăpere 
mare, care dădea către Tamisa, şi se trezi în faţa unui şir de 
bărbaţi aşezaţi la o masă. La stânga, stătea Walter, cu cravata 
bine potrivită şi cu părul lins spre spate. La dreapta, stătea Ned. 
Amândoi cu un aer grav. Între ei, cu palmele lipite pe masă, un 
bărbat mai tânăr, cu fălcile strânse şi cu un rictus sever, purtând 
un costum elegant şi având manşetele ieşite din mâneci, vizibil 
superiorul celor doi, şi care nu avea aerul că ar juca în acelaşi 
film cu ei, comentă Landau mai târziu. Era lustruit, cu buzele 
strânse şi părea pus la patru ace, ca pentru o apariţie la 
televiziune. Îi surâsese norocul, dar nu numai în privinţa banilor. 
Avea patruzeci de ani şi era în plină ascensiune, dar lucrul cel 
mai rău era aerul său de inocenţă. Părea prea tânăr pentru a i 
se încredința crimele unor adulţi. 

— Numele meu este Clive, îi spuse el cu o voce scăzută. 
Pofteşte, Landau. Nu ştim ce să facem cu tine. 

În spatele lui Clive - peste toţi ceilalţi, de fapt - Niki Landau 
mă descoperi cam târziu pe mine. Bătrânul Palfrey. Remarcând 
că m-a văzut, Ned zâmbi şi făcu din prezentare un întreg 
spectacol. 


— Niki, ţi-l prezint pe Harry, minţi el. 

Nimeni nu avusese până atunci dreptul să primească o 
descriere a statelor lui de serviciu, însă Ned îmi oferi una. 

— Harry este arbitrul nostru local. El are grijă ca fiecare să fie 
tratat echitabil. 

— Drăguţ, spuse Landau. 

Acesta este momentul din istoria acestei afaceri când eu mi- 
am făcut modesta intrare în scenă ca băiat bun la toate, jurist, 
conciliator, rezerva echipei şi în cele din urmă cronicar; când 
Rosencrantz, când Guildenstern şi doar ocazional Palfrey. 

Şi pentru a se ocupa şi mai bine de Landau, mai era şi Reg, un 
roşcovan mare şi liniştitor. Reg îl conduse pe Landau către un 
scaun aflat în mijlocul camerei, apoi se aşeză lângă el pe un 
altul. Reg îi plăcu pe loc lui Landau - lucru foarte normal, 
întrucât Reg era de meserie asistent social, iar clientela sa 
cuprindea transfugi, terenagii puşi pe tuşă, agenţi prăjiţi, 
precum şi alţi bărbaţi şi femei a căror loialitate faţă de Anglia s- 
ar fi putut toci dacă n-ar fi existat bătrânul Reg Wattle şi blânda 
sa soţie, Berenice, ca să-i ţină de mână. 

— Ai făcut o treabă foarte bună, dar nu putem să-ţi explicăm 
fără riscuri de ce a fost bună, continuă Clive cu vocea sa seacă, 
în momentul în care Landau se aşezase confortabil. Chiar 
puţinul pe care-l ştii e prea mult şi nu putem să te lăsăm să 
bântui prin Europa de Răsărit, având în minte secretele noastre. 
E prea primejdios. Atât pentru tine, cât şi pentru cei implicaţi în 
această afacere. Deşi ne-ai făcut un mare serviciu, ai devenit un 
motiv de îngrijorare majoră. În vreme de război, ai fi riscat 
închisoarea, plutonul de execuţie sau mai ştiu eu ce. Dar nu 
suntem în război, cel puţin oficial. 

În cursul micii sale ascensiuni prudente către putere, Clive 
învățase să zâmbească. Este o armă necinstită atunci când este 
folosită împotriva unor oameni prietenoşi, cam aşa cum este 
tăcerea la telefon. Dar Clive nu ştia nimic despre necinste, 
pentru că ignora totul în legătură cu opusul ei. In ceea ce 
priveşte pasiunea, ea trebuie folosită atunci când vrei să 
convingi pe cineva. 

— La urma urmei, ai putea arăta cu degetul către nişte 
persoane foarte importante, continuă el cu un glas atât de 
scăzut, încât toţi ceilalţi au tăcut mâlc ca să-l audă. Ştiu că n-ai 
face-o în mod deliberat, dar, când eşti prins cu cătuşele de un 


calorifer, nu ai prea mult de ales. Oricum, în cele din urmă 
cedezi. 

Atunci când Clive consideră că-l speriase destul de mult pe 
Landau, se întoarse către mine, îmi făcu un semn uşor din cap, 
urmărindu-mă în timp ce-mi deschideam servieta impozantă de 
piele, pe care o adusesem cu mine. Am scos documentul lung 
pe care-l pregătisem, stipulând că Landau renunţa definitiv la 
orice călătorie în spatele Cortinei de Fier, că nu va părăsi 
niciodată ţara fără să-l anunţe pe Reg cu atâtea zile înainte, 
detaliile urmând să fie stabilite între ei doi, şi că Reg va avea 
grijă de paşaportul lui Landau ca să prevină orice fel de 
neplăcere. În fine, că va accepta irevocabil prezenţa lui Reg în 
viaţa lui sau a altcuiva numit de autorităţi în locul lui Reg în 
calitate de confident, filosof şi arbitru discret al tuturor afacerilor 
sale de orice fel, inclusiv problema delicată a impozitării sumei 
de o sută de mii de lire, menţionată pe cecul ataşat 
documentului, plătibilă la agenţia Fulham a unei bănci engleze 
deosebit de plicticoase. 

In afară de asta, pentru a fi în mod regulat speriat de 
autorităţi, va trebui să se prezinte la fiecare şase luni în faţa lui 
Harry, consilierul juridic al Serviciului, pentru a i se aduce 
aminte de angajamentele luate în privinţa păstrării secretului; 
adică în faţa bătrânului Palfrey, cândva amant al lui Hannah, un 
om atât de lovit de viaţă, încât putea fi însărcinat cu toată 
încrederea să-i menţină la verticală pe alţii. În plus, în virtutea 
celor de mai sus, ca o consecinţă şi ca un efect al lor, întreaga 
problemă privind o anumită rusoaică şi manuscrisul prietenului 
ei, precum şi conţinutul numitului manuscris - oricât de mult sau 
de puţin ar fi înţeles el din importanţa acestora - şi privind rolul 
jucat de un anumit editor englez va trebui să fie declarată din 
acest moment în mod solemn inexistentă, înmormântată, fără 
valoare şi ştearsă de pe faţa pământului de aici înainte în vecii 
vecilor. Amin. 

Acest document fusese redactat doar într-un singur exemplar 
şi urma să zacă în seiful meu până când urma să fie tocat sau 
ajungea praf şi pulbere din cauza vechimii. Landau îl citi de 
doua ori în timp ce Reg îl citea peste umărul său. Apoi Landau 
se cufundă un timp în propriile gânduri, fără să dea prea mare 
atenţie celor care-l urmăreau sau care doreau ca el să semneze 


şi să înceteze astfel să mai constituie o problemă. Landau ştia 
că în această clipă el era cumpărătorul, şi nu vânzătorul. 

Se revăzu în gând stând la fereastra camerei sale de hotel de 
la Moscova. Îşi reaminti cât de mult îşi dorise să-şi pună în cui 
ghetele de călător şi să aibă parte de o viaţă mai tihnită. Îi trecu 
prin cap ideea şugubeaţă că însuşi Creatorul său îi luase spusele 
drept bune şi îi îndeplinise dorinţa. Fapt care, spre neliniştea 
tuturor, îl făcu să izbucnească în râs. 

— Ei bine, Harry, sper că Johnny yankeul achită nota de plată, 
spuse Landau. 

Gluma sa fu însă primită cu răceala care o merita, pentru că, 
din întâmplare, aşa şi stăteau lucrurile. Aşa că Landau luă stiloul 
lui Reg şi semnă documentul, pe care mi-l remise şi mă urmări 
cum îmi puneam şi eu semnătura mea ca martor, Horatio B. De 
Palfrey, care, după douăzeci de ani de practică, ajunsese atât de 
ilizibilă, încât, dacă aş fi semnat „Supa de Roşii Heinz”, nici 
Landau, nici altcineva nu ar fi observat diferenţa. Am pus 
preţiosul document în coşciugul său de piele şi am închis 
încetişor capacul. Au urmat strângeri de mână, asigurări 
reciproce, iar Clive murmură: 

— Îţi suntem foarte recunoscători, Niki, întocmai ca în filmul în 
care Landau se convingea periodic că este unul dintre eroi. 

Apoi, din nou, îi strânseră mâna lui Landau şi-l priviră 
îndepărtându-se maiestuos, în lumina apusului de soare, sau, 
mai exact, îndepărtându-se cu un pas dezinvolt pe coridor, 
pălăvrăgind cu Reg Wattle, care era de două ori cât el. Apoi 
toată lumea a aşteptat cu nerăbdare să asculte înregistrările 
discuţiei, pentru care obţinusem toate autorizările necesare, sub 
pretextul irefutabil al interesului imens manifestat de către 
americani. 

l-au pus apoi sub ascultare telefoanele de la birou şi de acasă, 
i-au citit corespondenţa şi i-au fixat o baliză radiomobilă pe 
puntea din spate a mult iubitului său Triumph decapotabil. 

L-au spionat în orele libere şi au recrutat până şi o 
dactilografă din biroul său, care să nu-l scape din ochi, ca pe un 
„străin suspect” în ultimele sale săptămâni de preaviz. 

l-au plasat potenţiale iubite pe terenul lui de vânătoare 
obişnuit din baruri. Dar, în ciuda acestor precauţii fastidioase şi 
inutile, dictate de acelaşi intens interes american, au dat chix. 
Nici cel mai mic ecou de lăudăroşenie sau de indiscreţie nu a 


ajuns la urechile lor. Landau nu se plângea niciodată, nu se 
fălea cu niciun prilej, n-a încercat niciodată să-şi facă 
publicitate. A devenit, de fapt, unul din puţinele episoade din 
meseria noastră încheiate în mod fericit. 

A fost prologul perfect. N-a mai reapărut niciodată. 

N-a încercat niciodată să intre în contact cu Barley Scott Blair, 
marele spion englez, în a cărui admiraţie a trăit până la sfârşitul 
vieţii sale. Până şi la inaugurarea magazinului video când şi-ar fi 
dorit mai mult decât orice pe lume să se afle în prezenţa acestui 
mare erou britanic pe cât de secret, pe atât de adevărat - nu a 
încercat să încalce regulamentul. l-a fost probabil suficientă 
satisfacția de a şti că, într-o noapte, la Moscova, atunci când 
iubita lui ţară a apelat la el, a reuşit să se comporte ca acel 
gentleman englez care a visat toată viaţa să fie. Sau poate că 
polonezul din el era fericit că i-a tras un bobârnac în nas Ursului 
rus, vecinul său. Sau poate că amintirea Katiei a fost cea care l- 
a întărit în loialitatea sa: Katia cea puternică, virtuoasă, 
curajoasă şi frumoasă, care, în ciuda propriei frici, a avut grijă 
să-l avertizeze cu privire la primejdiile care-l amenințau. 
„Trebuie să crezi în ceea ce faci.” 

lar Landau crezuse. Şi a fost deosebit de mândru că făcuse 
acest lucru, aşa cum ar trebui să fie fiecare dintre noi. 

Până şi magazinul său de casete video prospera. A făcut 
senzaţie. Cam pretenţios pentru gustul unora, inclusiv al poliţiei 
din Golders Green, cu care a trebuit să am un schimb prietenesc 
de cuvinte. Pentru alţii însă, acest magazin era un adevărat dar 
ceresc. 

Mai presus de orice, am reuşit să-l iubim deoarece el ne 
vedea aşa cum doream noi să fim văzuţi: depozitarii atotştiutori, 
capabili şi eroici, ai sănătăţii interne a marii noastre naţiuni. Un 
punct de vedere pe care Barley n-a părut niciodată dispus să-l 
împărtăşească, şi cu atât mai puţin Hannah n-a putut-o face, cu 
toate că ea n-a avut decât o viziune exterioară a acestui loc 
unde nu mă putea urma, acest templu al compromisului absolut 
şi, ca atare, potrivit raţionamentului ei inflexibil, un templu al 
disperării. 

— E clar că nu acesta este remediul, Palfrey, îmi spusese ea 
doar cu câteva săptămâni înainte, când, dintr-un motiv 
oarecare, încercam să laud meritele Serviciului. Mi se pare mai 
curând a fi o boală. 


CAPITOLUL 3 

Nu există vreo operaţiune de spionaj care, câteodată, să nu 
se transforme în farsă, aşa cum ne place nouă, veteranilor, să 
spunem. Cu cât este mai importantă operaţiunea, cu atât sunt 
hohotele de râs mai puternice şi ţine de istoria Serviciului faptul 
că vânătoarea de-o săptămână pentru găsirea lui Bartholomew 
alias Barley Scott Blair a generat o frenezie şi frustrări atât de 
mari, capabile să pună în mişcare o duzină de reţele secrete. 
Astfel, tinerii novici conformişti, precum Brock de la Casa Rusia, 
au început să-l urască pe Barley chiar înainte de a-l fi întâlnit. 

La capătul a cinci zile de goană după el, îşi închipuiau că ştiau 
totul despre Barley, cu excepţia locului în care se afla. Îi 
cunoşteau filiaţia de liber-cugetător şi studiile sale costisitoare, 
ambele făcute în pierdere, precum şi detaliile puţin edificatoare 
ale diverselor sale căsnicii, distruse toate. Cunoşteau cafeneaua 
din Camden Town unde juca şah cu primul pierde-vară venit. Un 
adevărat gentleman, chiar dacă era vinovat, aşa i-au spus lui 
Wicklow, care pretindea a fi detectiv specializat în divorţuri. Sub 
pretextele obişnuite, cusute cu aţă albă, dar eficiente, au 
interogat-o pe o soră de-a lui din Hove, pe care o aducea la 
disperare, câţiva furnizori din Hamstead, care-i scriau regulat, 
pe o fiică măritată, care-l adora, aflată în Grantham, iar în City 
pe un fiu, un tânăr lup, care era atât de retras în el însuşi, încât 
părea să fi făcut un jurământ al tăcerii. 

Au vorbit cu membrii unei orchestre de jazz alcătuite din 
amatori, în care Barley cântase din când în când la saxofon, cu 
preotul unui spital, unde făcea vizite benevole, cu vicarul 
bisericii din Kentish Town, unde, spre stupefacţia generală, 
cânta uneori ca tenor. „O voce atât de frumoasă, atunci când 
apare”, spuse vicarul cu indulgență. Dar când au încercat, din 
nou cu ajutorul bătrânului Palfrey, să-i pună telefonul sub 
ascultare, pentru a-i auzi mai bine această voce minunată, n-au 
putut înregistra nimic pentru că nu-şi plătise abonamentul. 

l-au găsit urma până şi în arhivele noastre. Mai bine zis, au 
găsit-o americanii, ceea ce nu le-a sporit încântarea. S-a 
descoperit că, la începutul anilor '60, atunci când orice englez 
care avea nenorocul să deţină un nume cu rezonanţe nobiliare 
risca să se vadă recrutat de către Serviciul Secret, numele lui 
Barley fusese transmis la New York pentru cercetări, în virtutea 
unui pact bilateral de securitate, mai mult sau mai puţin 


respectat. Brock, furios, a cerut o contraverificare la Arhivele 
centrale, unde, după ce s-a negat existenţa oricărei informaţii 
despre Barley, s-a scos la iveală fişa sa dintr-o parte a indexului 
„alb”, care mai aştepta încă să fie transferat într-un computer. 
Pornind de la această fişă albă, a apărut un dosar „alb”, 
conţinând originalul formularului de cercetare şi corespondenţă 
legată de acest subiect. Brock s-a repezit în biroul lui Ned, ca şi 
cum deţinea cheia enigmei. Vârsta: douăzeci şi doi de ani! 
Pasiuni: teatrul şi muzica! Sporturi: nimic! Motivele unei 
eventuale recrutări: un văr numit Lionel din Garda Călare. 

Dar aceste indicii nu duceau nicăieri. Ofiţerul recrutor îl 
invitase pe Barley la dejun la Athenaeum, apoi a ştampilat 
dosarul său cu „A nu se da urmare”, dându-şi osteneala chiar să 
adauge cu propria mână cuvântul „niciodată”. 

Oricum ar fi, acest curios episod, vechi de mai mult de 
douăzeci de ani, a avut un efect indirect asupra atitudinii 
generale faţă de el, la fel ca şi îndoielile stânjenitoare generate 
de bizarele afinități de stânga ale tatălui său, bătrânul Salisbury 
Blair. În ochii lor, episodul submina ideea de independenţă a lui 
Barley. Nu în ochii lui Ned, pentru că acesta era de altă calitate, 
dar în ochii altora, ai lui Brock şi ai celor mai tineri, care aveau 
impresia că Barley le aparţinea cumva, măcar pentru faptul că 
fusese un aspirant lipsit de succes la mistica lor. 

O altă decepţie: descoperirea de către poliţie a automobilului 
lui Barley, parcat ilegal în Lexham Gardens, cu aripa stângă 
înfundată, cu un permis de conducere expirat şi o jumătate de 
sticlă de scotch în torpedou, precum şi câteva scrisori de 
dragoste, scrise cu propria mână. Vecinii se plânseseră timp de 
câteva săptămâni de prezenţa acestui vehicul. 

— Îl remorcăm, îl punem pe saboti, îi dăm o amendă sau îl 
trimitem la fiare vechi? îl întrebă pe Ned la telefon cu 
amabilitate comisarul de la poliţia rutieră. 

— Las-o baltă, răspunse plictisit Ned. 

Cu toate acestea, Brock şi cu el se grăbiră să se ducă să 
arunce o privire, sperând în zadar să descopere vreun indiciu. 
Se dovedi că scrisorile de dragoste fuseseră scrise unei doamne 
din Gardens, care i le înapoiase. Respectiva a declarat cu un aer 
tragic că era ultima persoană din lume care să ştie unde se afla 
Barley în acel moment. 


Abia joia următoare, verificând cu grijă declaraţiile bancare 
lunare ale lui Barley, Ned descoperi nişte viramente trimestriale 
de câte o sută de lire către o societate imobiliară din Lisabona, 
Real Nu-ştiu-cum Limitada. Se uită la decont fără să-i vină să 
creadă şi continuă să privească fix. Apoi, ceea ce nu obişnuia, 
lăsa să-i scape o înjurătură. Dădu imediat un telefon la Deplasări 
şi le ceru să verifice vechile liste de pasageri pentru zborurile de 
la Gatwick şi de la Heathrow către Lisabona. Când cei de la 
Agenţie i-au dat la rândul lor telefon, Ned înjură din nou. 
Reuşiseră. După zile întregi de apeluri telefonice, de întrevederi, 
de ciocănit la uşi, de încălcări ale regulamentelor, de operaţiuni 
de supraveghere, de telegrame transmise posturilor de legătură 
aliate din jumătate din capitalele lumii şi după atâtea umilinţe 
suferite de  preaslăvita lor Secţie de Arhive din partea 
americanilor, nimeni dintre cei cărora li se adresaseră şi niciuna 
dintre aceste cercetări nu reuşise să scoată la iveală această 
informaţie crucială, indispensabilă, idioată, de care aveau atâta 
nevoie: cu zece ani în urmă, Barley Blair, moştenind vreo două 
mii de lire de la o mătuşă îndepărtată, îşi cumpărase dintr-o 
toană o căsuţă prăpădită la Lisabona, unde obişnuia să se ducă 
periodic pentru a-şi linişti sufletul lui sfârtecat. Ar fi putut să 
aleagă Cornwall, Provence sau Tombuktu. Dar hazardul a făcut 
să fie Lisabona, la malul mării, lângă o parcare neîngrijită şi prea 
aproape de piaţa de peşte pentru cei care aveau nasul mai fin. 

Calmul de dinaintea bătăliei se instala deasupra Casei Rusia 
după această descoperire, iar chipul osos al lui Brock deveni 
pământiu de furie. 

— Cine este Fratele nostru de la Lisabona în momentul de 
faţă? îl întrebă Ned uşor, ca o briză de vară. 

Apoi îi telefona bătrânului Palfrey, alias Harry, şi-i ceru să fie 
permanent la dispoziţie, ceea ce, aşa cum ar fi spus Hannah, era 
un mod elegant de a califica situaţia mea. 


Barley stătea la bar, când Merridew intră şi dădu peste el. 
Cocoţat pe un taburet, ţinea în gura mare un discurs despre 
natura umană unui maior de artilerie expatriat, îmbibat de 
alcool, pe nume Graves: maiorul Arthur Winslow Graves, 
înregistrat mai târziu în dosarul alb drept contactul lui Barley, 
singura glorie despre care n-avea să ştie niciodată. Din uşa 
deschisă, care dădea într-un patio, se vedea spatele înalt şi 


flexibil al lui Barley, aşa că Merridew, un bărbat gras, de vreo 
treizeci de ani, reuşi să-şi tragă sufletul înainte de a spune ce 
avea de spus. Alergase după Barley jumătate din zi, ajungând 
totdeauna după plecarea lui dintr-un loc sau altul, şi fiecare eşec 
îl înfuriase din ce în ce mai mult. 

La Barley acasă, la vreo cinci minute de mers pe jos de aici, 
unde o englezoaică cu accent vulgar îi spusese prin 
deschizătura cutiei de scrisori să se ducă naibii. 

La Biblioteca Britanică, unde bibliotecara îl informase că 
Barley îşi petrecuse după-amiaza cu nasul în cărţi, ceea ce 
părea să insinueze - cu toate că va nega pe loc în momentul 
când va fi întrebată direct - că Barley se afla într-o stare 
avansată de ebrietate. 

La sordida taverna în stil Tudor din Estoril, unde Barley şi 
prietenii lui cinaseră mai mult cu lichide decât cu solide, sub 
muschetele de plastic, agăţate pe perete, şi părăsiseră 
zgomotos localul cam cu o jumătate de oră înainte. 

Hotelul - prefera să se numească un umil pensio - era o fostă 
mănăstire, un loc îndrăgit de către englezi. Pentru a ajunge 
acolo, Merridew fu nevoit să se caţăre pe o scară din pietre de 
râu, peste care atârnă viță-de-vie. Ajunse sus şi, după o primă 
privire precaută, se văzu din nou nevoit să coboare pentru a-i 
spune lui Brock să fugă - „şi când spun să fugi înseamnă să 
fugi” - şi să-i telefoneze lui Ned de la cafeneaua din colţ. Apoi fu 
nevoit să se caţăre din nou; i se tăiase răsuflarea şi era plin de 
draci, mai mult ca de obicei. Mirosul de gresie umedă şi aroma 
de cafea proaspăt măcinată se amestecau cu parfumul plantelor 
de noapte. Merridew nici nu le simţi. | se tăiase răsuflarea. 
Gâfâitul tramvaielor îndepărtate şi sirenele ambarcaţiunilor 
formau singurul fond sonor pentru monologul lui Barley. Dar 
Merridew nu-l sesiză. 

— Copilaşii orbi nu pot mesteca, Gravey, bătrânul şi 
încântătorul meu prieten, îi explica Barley cu răbdare, cu 
degetul lui arătător lung şi subţire înfipt în buricul maiorului şi 
cu cotul pe bar, lângă o tablă de şah cu o partidă neterminată. E 
un lucru demonstrat ştiinţific, Gravey. Copiii orbi trebuie învăţaţi 
să muşte. Apropie-te. Inchide ochii. 

Luându-l afectuos de cap pe maior, cu ambele mâini, Barley îl 
trase către el, îi întredeschise fălcile docile şi îi vâri în gură 
câteva alune. 


— Foarte bine. Şi acum, la comanda mea, mestecă! Mestecă! 
Atenţie la limbă! Mestecă! la-o de la început. 

Profitând de acest răgaz, Merridew se hotări să-şi facă 
intrarea. Cu un surâs afabil pe buze, îndrăzni să păşească în bar, 
surprins de a se vedea încadrat de două statui în mărime 
naturală ale unor mulatre în costume de curte, ce se aflau de o 
parte şi de alta a uşii. „Păr şaten, ochi verzi, îşi repeta el, ca şi 
cum ar fi redactat o fişă antropometrică a lui Barley. 1,83 în, 
bine ras, exprimare fluentă, zvelt, idiosincrasie pentru 
îmbrăcăminte.  lIdiosincrasie? Pe dracu’! gândi  grăsunul 
Merridew, suflând din greu în continuare, în timp ce examina 
jacheta safari de pânză, pantalonii de flanelă gri şi sandalele lui 
Barley. Ce dracu' se aşteaptă imbecilii ăia de la Londra să-l vadă 
purtând într-o noapte fierbinte la Lisabona? Vizon?” 

— Scuzaţi-mă, spuse Merridew amabil. Caut de fapt pe 
cineva. Aţi putea cumva să mă ajutaţi? 

— Ceea ce dovedeşte, pe curul bătrânii mele mame, reluă 
Barley, după ce-l repuse cu grijă pe maior în poziţie verticală, 
că, aşa cum spune vechiul cântec, deşi marele Manitu ne-a făcut 
din carne şi oase, e foarte urât să mănânci oameni. 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar cred că sunteţi domnul 
Bartholomew Scott Blair, spuse Merridew. Da? Dumneavoastră 
sunteţi? 

Continuând să-l ţină zdravăn pe maior de reverele hainei, 
pentru a evita un dezastru militar, Barley se întoarse pe 
jumătate, cu precauţie, pe taburetul său şi-l privi pe Merridew 
de jos în sus, de la pantofi până la buzele zâmbitoare. 

— Numele meu este Merridew, sunt de la ambasadă. Sunt 
secretar doi comercial. Îmi pare deosebit de rău, dar am primit 
pe canalele noastre o telegramă foarte urgentă pentru 
dumneavoastră. Credem că ar trebui să veniţi să luaţi imediat 
cunoştinţă de ea. Vă deranjează? 

Apoi Merridew îşi permise un gest neînţelept, caracteristic 
oficialilor corpolenţi. Intinse un braţ şi îşi trecu cu demnitate 
palma cu degetele îndoite pe cap ca şi cum ar fi vrut să se 
asigure că părul şi chipul se aflau încă la locul lor. lar acest gest 
larg, făcut de către un bărbat gras, într-o sală scundă, păru să-i 
stârnească temeri lui Barley, care în alte condiţii s-ar fi potolit, 
dar în cazul de faţă deveni deconcertant de treaz. 


— Vrei să-mi spui că a murit cineva, bătrâne? întrebă el cu un 
surâs extrem de crispat, ca un bărbat care se pregăteşte să 
asculte o glumă proastă. 

— O, stimatul meu domn, nu fiţi atât de lugubru. E vorba de o 
problema comercială, nu de una consulară. Altfel, de ce ar fi fost 
transmisă prin canalele noastre? răspunse şi încercă să gâlgâie 
un râs liniştitor. 

Dar Barley nu era convins. Nicidecum. Era prada celor mai 
sumbre presentimente, în ciuda optimismului lui Merridew. 

— Şi atunci ce dracu' încercaţi să-mi spuneţi? întrebă el. 

— Nimic, replică Merridew speriat. O telegramă urgentă. N-o 
puneţi chiar aşa la inimă. O telegramă venită pe canale 
diplomatice. 

— Şi cine zice că e urgentă? 

— Nimeni. Nu pot să vă dau detalii în public. E confidențială. 
Strict confidențială. 

„Au uitat de ochelarii lui, gândi Merridew, în timp ce-i întorcea 
privirea lui Barley. Rotunzi, cu rame negre, prea mici pentru 
ochii lui. Îi lăsă să cadă spre vârful nasului, când urlă la tine. Te 
ia drept ţintă.” 

— N-am ştiut că o datorie cinstită nu poate să aştepte până 
luni, declară Barley întorcându-se către maior. Destinde-te, 
domnule Merridew, şi bea un pahar cu nespălaţii! 

Merridew nu era neapărat un om foarte zvelt sau foarte înalt, 
dar avea forţă. Era isteţ şi, ca orice om gras, avea resurse 
neaşteptate de indignare pe care era în stare să o facă să se 
reverse în valuri la momentul oportun. 

— Ascultă, Scott Blair, afacerile dumitale nu mă interesează 
deloc. Îmi face plăcere să ţi-o spun. Nu sunt aprod, nu sunt un 
simplu mesager. Sunt diplomat şi am o oarecare poziţie. Am 
pierdut o jumătate de zi umblând aiurea după dumneata, am o 
maşină şi un asistent care aşteaptă afară, şi am anumite 
drepturi în privinţa vieţii mele particulare. Îmi pare rău. 

Duetul ar fi putut să continue la nesfârşit, dacă maiorul nu şi- 
ar fi revenit, împotriva tuturor aşteptărilor. Aruncându-şi umerii 
spre spate, îşi înfipse pumnii în cusătura pantalonilor şi-şi lăsă 
bărbia în jos, într-un simulacru de respect. 

— Ordin din partea Maiestăţii Sale, Barley! lătră el. Ambasada 
este micul Buckingham local. O invitaţie este un ordin. Nu 
trebuie s-o insulţi pe Maiestatea Sa. 


— Asta nu e Maiestatea Sa, obiectă calm Barley. Nu are 
coroană pe cap. 

Merridew se întrebă dacă nu cumva ar trebui să-l cheme pe 
Brock în ajutor. Încercă să arboreze un zâmbet persuasiv, dar 
atenţia lui Barley se aţinti către nişă, unde un vas cu flori uscate 
ascundea un şemineu gol. Merridew insistă. 

— Ce facem? Mergem? spuse el, de parcă s-ar fi adresat unei 
neveste în întârziere la un dineu. 

Privirea năucă a lui Barley rămăsese însă aţintită asupra 
florilor moarte. Părea să-şi vadă întreaga viaţă în ele, fiecare 
mişcare greşită, fiecare pas greşit de până astăzi. Când 
Merridew era gata-gata să-şi piardă orice speranţă, Barley 
începu să-şi înfunde metodic nimicurile în buzunarele hainei 
sale, ca şi cum ar fi plecat la un safari: portofelul său jerpelit, 
plin de cecuri neîncasate şi de cărţi de credit anulate, 
paşaportul său îmbătrânit de sudoare şi de prea multe călătorii, 
carnetul şi creionul pe care-l ţinea întotdeauna la îndemână 
pentru a-şi mâăzgăli perlele rare, dictate de înţelepciunea 
alcoolului, spre a reflecta la ele în momentele de trezie. După ce 
făcu toate acestea, aruncă pe tejgheaua barului o bancnotă 
mare, cu indiferența celui care nu va mai avea nevoie de bani 
multă vreme. 

— Manuel, condu-l pe domnul maior până la taxi. Asta 
înseamnă să-l ajuţi să coboare scările, să se aşeze pe bancheta 
din spate şi să plăteşti şoferul înainte. După ce-ai făcut toate 
astea, poţi să păstrezi restul. Adio, Gravey! Mulţumesc pentru 
clipele vesele. 

Cădea roua. Luna nouă se odihnea printre stelele umede. Au 
coborât scara, Merridew în faţă, recomandându-i lui Barley să 
aibă grijă la trepte. Portul era plin de luminiţe hoinare. O 
limuzină neagră, cu număr de CD aştepta la bordură. Alături de 
ea, Brock pândea liniştit din întuneric. O a doua maşină, cu un 
număr banal, era parcată ceva mai în spate. 

— Uite-l pe Eddie, spuse Merridew făcând prezentările. Eddie, 
îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi! Sper că ai dat acel 
telefon. 

— S-a făcut, spuse Brock. _ 

— Totu-i bine acasă, nu-i aşa, Eddie? Ai mici s-au culcat şi aşa 
mai departe? Cucoana nu te-aşteaptă să-ţi dea cu tigaia-n cap, 
nu-i aşa? 


— E-n regulă, mormăi Brock, de parcă i-ar fi spus să tacă din 
gură. 

Barley se aşeză în faţa, cu capul sprijinit de tetieră şi cu ochii 
închişi. Merridew era la volan. Brock stătea cuminte pe bancheta 
din spate. Cea de a doua maşină demară încet, aşa cum fac 
profesioniştii de la filaj. 

— Pe drumul ăsta mergeţi de obicei la ambasadă? întrebă 
Barley, prefăcându-se că moţăie. 

— Credinciosul câine de pază a dus telegrama la el acasă, 
explică Merridew cu multă risipă de vorbe, ca şi cum ar fi avut 
de răspuns unei întrebări deosebit de pertinente. Poate că nu 
ştii, dar la sfârşitul săptămânii suntem obligaţi să baricadăm 
ambasada din cauza irlandezilor. Asta e! Deschise radioul. O 
femeie cu o voce guturală se tânguia dramatic într-un bocet 
răscolitor. Fado. Îl ador! Cred că de aceea mă aflu aici. Sunt 
sigur. Ar trebui să scriu „fado” pe cererile mele adresate 
Radiodifuziunii. Dădu din mâna libera ca un dirijor. Fado, explică 
el. 

— Voi sunteţi copoii ăia care v-aţi dus la fiică-mea să-i puneţi 
o mulţime de întrebări tâmpite? întrebă Barley. 

— O, noi ne ocupăm doar de treburi comerciale, spuse 
Merridew continuând să dirijeze cu poftă. Dar în sinea sa era 
foarte îngrijorat să vadă că Barley nu era un inocent. „Cu cât 
mai curând va fi în mâinile lor, şi nu în ale mele, cu atât îmi va fi 
mai bine, gândi el, simțind privirea neîmblânzită a lui Barley 
fixată pe obrazul său drept. Dacă ăsta este genul de individ la 
care Centrala este nevoită să recurgă acum, Doamne, păzeşte 
să fiu numit într-un post acasă.” 

Închiriaseră casa din oraş a unui fost membru al Serviciului, 
un bancher britanic, care mai avea o casă la Cintra. Bătrânul 
Palfrey făcuse aranjamentul. Voiau să evite sediile oficiale 
pentru ca ulterior să nu poată fi reţinut nimic împotriva lor. 
Totuşi, patina anilor şi locul însuşi spuneau foarte multe. Un 
felinar din fier forjat lumina bolta de la intrare. Dalele de granit 
fuseseră cioplite ca să nu alunece caii. Merridew sună la uşă. 
Brock se ţinea aproape, pentru orice eventualitate. 

— Bună seara! Intraţi, vă rog, spuse Ned afabil, deschizând 
uşa enormă, bogat ornamentată. 

— Ei bine, eu cred că vă las, nu-i aşa, spuse Merridew. 
Minunat, teribil, continuă Merridew, acoperindu-şi retragerea 


către maşină printr-un tir de exclamaţii, înainte ca vreunul să 
mai aibă timp să-l contrazică. 

În timpul acesta, cea de-a doua maşină demară ca un prieten 
bun, care l-a condus pe celălalt până în pragul uşii, într-o noapte 
primejdioasă. 


O bună bucată de vreme, sub privirile lui Brock, Ned şi Barley 
se cântăriră din ochi cum o pot face doar englezii care au 
aceeaşi înălţime, aceeaşi clasă şi aceeaşi formă a capului. Deşi 
Ned, aparent arhetipul controlului de sine şi al flegmei britanice 
discrete, se afla din multe puncte de vedere la antipodul lui 
Barley, şi dacă acesta din urmă era dezinvolt şi osos, cu o faţă 
care şi în repaos părea hotărâtă să exploreze peste evidențe, 
amândoi aveau suficient de multe puncte comune pentru a se 
recunoaşte. De dincolo de o uşă închisă se auzea un murmur de 
voci bărbăteşti, dar Ned se prefăcu că nu le aude. Il conduse pe 
Barley de-a lungul culoarului, până la bibliotecă. 

— Pe aici, spuse el, lăsându-l pe Brock plantat în vestibul. Cât 
de beat eşti? îl întrebă el pe Barley, coborând glasul şi 
întinzându-i un pahar cu apă cu gheaţă. 

— Nu sunt beat, spuse Barley. Cine sunt răpitorii mei? Ce se 
întâmplă? 

— Numele meu este Ned. Vreau să fac rectificările necesare. 
Nu există nici o telegramă, nici o criză în afacerile tale, cel puţin 
nu mai mare ca de obicei. Nimeni n-a fost răpit. Sunt de la 
Serviciile de Informaţii Britanice. Aşa sunt şi cei care te aşteaptă 
în încăperea vecină. Cândva ai cerut să ni te alături. Ai acum 
ocazia să ne ajuţi. 

Se instală tăcerea, iar Ned aşteptă răspunsul lui Barley. Aveau 
exact aceeaşi vârstă. De douăzeci şi cinci de ani, într-un fel sau 
altul, Ned îşi declinase funcţia de agent secret britanic unora pe 
care dorea să-i recruteze. Dar aceasta era prima oară când 
clientul său nu scotea o vorbă, nu clipea, nu zâmbea, nu făcea 
un pas înapoi şi nu dădea nici un semn de surprindere. 

— Nu ştiu nimic, spuse Barley. 

— S-ar putea ca noi să dorim ca tu să descoperi ceva. 

— Descoperiţi voi ce aveţi de descoperit! 

— Nu putem. Nu fără tine. De aceea suntem aici. Barley se 
apropie de bibliotecă, lăsă capul într-o parte şi, peste ramele 


ochelarilor lui rotunzi, se uită la titlurile volumelor, în timp ce îşi 
bea apa. 

— Mai întâi, pretindeţi că sunteţi de la misiunea comercială, 
iar acum iată-vă spioni, spuse el. 

— De ce nu schimbi câteva cuvinte cu ambasadorul? 

— E un tâmpit! Am fost la Cambridge cu el. Scoase un volum 
legat şi examină coperta. Căcaturi, declară el dispreţuitor. 
Trebuie să fi fost cumpărate cu metrul. Cine-i proprietarul? 

— Ambasadorul va confirma cele spuse de mine. Dacă-l 
întrebi dacă poate să joace o partidă de golf joi, îţi va răspunde 
că nu înainte de cinci. 

— Nu joc golf, spuse Barley, luând un alt volum. De fapt, nu 
joc nimic. M-am retras din toate jocurile. 

— Cu excepţia şahului, îi sugeră Ned, întinzându-i cartea de 
telefon deschisă. Dând din umeri, Barley formă numărul. Auzi 
vocea ambasadorului. Zâmbetul lui fu mai curând golănesc, 
decât uimit. 

— Tu eşti, Tubby? Sunt Barley Blair. Ce-ai zice de o mică 
partidă de golf, joi? Ti-ar face bine la ficat. 

O voce acidă îi răspunse că era ocupat până la orele cinci. 

— Cinci nu-mi convine, replică Barley. Am juca pe întuneric... 
A închis idiotul, se plânse el, agitând receptorul mort. 

Apoi văzu mâna lui Ned pe furcă. 

— Nu-i o glumă, spuse Ned. E într-adevăr foarte serios. 
Pierdut din nou în propriile gânduri, Barley puse încet receptorul 
în furcă. 

— Granița dintre cu adevărat foarte serios şi cu adevărat 
foarte caraghios este cu adevărat foarte subţire, remarcă el. 

— Păi, s-o trecem atunci, ce zici? spuse Ned. 

Discuţia din spatele uşii încetase. Barley apăsă pe clanţă şi 
intră. Ned îl urmă. Brock rămase în vestibul să păzească uşa. 
Noi cei de dincolo de uşă ascultaserăm tot la releu. 


Dacă Barley era curios să ştie ce putea să-l aştepte în această 
încăpere, aşa eram şi noi. E un joc ciudat să întorci pe faţă şi pe 
dos viaţa unui om fără să-l cunoşti. Intră încet. Făcu câţiva paşi 
şi se opri, cu braţele lungi, legănându-se pe lângă trup, în timp 
ce Ned, la jumătatea drumului spre masă, îi prezenta adunarea 
compusă exclusiv din bărbaţi. 


— El e Clive, acolo e Walter, iar dincolo e Bob. Acesta este 
Harry. Domnilor, vă rog să faceţi cunoştinţă cu Barley! 

Barley de-abia dădu din cap la pronunţarea numelor. Părea să 
prefere să vadă cu propriii ochi, decât să asculte ceea ce i se 
spunea. 

Mobilierul încărcat şi grămada de plante obişnuite de interior 
îi stârniră interesul, ca şi portocalul. Atinse un fruct, mângâie o 
frunză, apoi îşi mirosi delicat degetul mare şi cel arătător, de 
parcă ar fi vrut să se asigure că erau reale. Fierbea în el o furie 
reţinută, mai puternică decât dorinţa de a afla cauza. „Furie că a 
fost deranjat, m-am gândit eu. Că a fost selectat şi că i s-a spus 
pe nume. Un lucru despre care Hannah spune că mă temeam. 
Cel mai mult.” 

Îmi amintesc că l-am găsit elegant. Nu, Dumnezeu mi-e 
martor, nu datorită îmbrăcăminţii sale neglijente, ci gesturilor 
sale şi nobleţei sale discrete. O curtoazie înnăscută, chiar dacă 
încerca să-i reziste. 

— Nu mergeţi până la numele de familie, nu-i aşa? se interesă 
Barley după ce sfârşi inspectarea camerei. 

— Mă tem că nu, spuse Clive. 

— Un oarecare domn Rigby i-a făcut o vizită fiicei mele 
Anthea, săptămâna trecută. Spunea că e inspector de la fisc. O 
aiureală! Cică voia să corecteze o evaluare eronată. Era unul 
dintre voi, măi, măscăricilor? 

— După descrierea pe care o faci, cred că ai dreptate, replică 
Clive cu aroganţa unuia care nu-şi bate capul să mintă. 

Barley îl studie pe Clive, care deţinea unul dintre acele chipuri 
englezeşti ce părea să fi fost îmbălsămat de pe vremea când era 
încă rege-copil, se uită la ochii lui duri şi inteligenţi, 
impenetrabili, la cenuşiul tenului său. Se întoarse către Walter, 
atât de rotofei, zbârlit şi amuzat, un fel de Falstaff respins de 
lumea bună. lar de la Walter, privirea sa trecu la Bob, 
remarcându-i alura de patrician, vârsta mai înaintată, bonomia 
sa, costumul său maro în loc de obişnuitele costume gri sau 
albastre. Bob stătea tolănit, cu picioarele întinse şi cu braţul 
trecut peste spatele unui fotoliu, într-o atitudine de proprietar. 
Din buzunarul de la piept ieşeau nişte ochelari cu rame de aur şi 
cu jumătăţi de lentile. Tălpile pantofilor săi crăpaţi, din piele de 
culoarea mahonului, semănau cu nişte fiare de călcat. 


— Barley, eu sunt intrusul în această familie, declară Bob 
foarte în largul lui, cu un pronunţat accent bostonian. Presupun 
că sunt cel mai în vârstă şi nu vreau să mă aflu aici sub un steag 
fals. Am cincizeci şi opt de ani, da, da, Doamne ajută, lucrez 
pentru CIA, care, după cum probabil ştii, îşi are sediul la 
Langley, în statul Virginia. Am un nume de familie, dar nu vreau 
să te insult spunânduc-ţi unul care ar fi departe de cel adevărat. 
Ridică o mână cu pete de ficat pentru a-l saluta tacticos. Sunt 
mândru să te cunosc, Barley! Hai să ne distrăm, să facem 
treabă bună! 

Barley se întoarse către Ned. 

— Na, că totuşi chestia e simpatică, spuse el, cu toate că nu 
cu cine ştie ce entuziasm. Şi care-i destinaţia noastră? 
Nicaragua? Chile? Salvador? Iran? Dacă vreţi să fie asasinat 
vreun lider al Lumii a Treia, sunt omul vostru! 

— Nu te ambala, i-o reteză Clive, deşi acesta era ultimul lucru 
de care putea fi acuzat Barley. Suntem tot atât de răi ca şi 
echipa lui Bob, şi facem aceleaşi lucruri. Doar că noi avem o 
legislaţie cu privire la păstrarea secretului pe care ei nu o au şi 
ne aşteptăm să semnezi un angajament în acest sens. 

Apoi Clive făcu un semn cu capul în direcţia mea, ceea ce îi 
atrase, deşi târziu, atenţia lui Barley asupra existenţei mele. 
Totdeauna încerc să stau puţin deoparte în asemenea ocazii, 
lucru pe care l-am făcut şi în seara aceea. O veche manie ce-mi 
rămăsese de la tribunal, presupun. Barley se uită la mine şi, 
pentru o clipă, am fost deconcertat de sinceritatea de animal a 
privirii sale. Ea nu corespundea deloc imaginii de om neglijent 
pe care ne-o făcuserăm despre el. După ce mă studie din cap 
până în picioare şi văzu nu ştiu ce, se apucă să analizeze şi mai 
mărunt încăperea. ; 

Era luxoasă, şi probabil credea că proprietarul era Clive. Intr- 
adevăr, era după gustul lui Clive, pentru că acesta aparținea 
clasei mijlocii, în sensul că habar n-avea că existau şi gusturi 
mai rafinate. Era mobilată cu tronuri sculptate şi cu canapele 
îmbrăcate în creton, şi avea aplice sub formă de lumânări pe 
pereţi. Masa de şedinţă, în jurul căreia ar fi avut loc toţi 
semnatarii unei convenţii de armistițiu, se afla în centrul unei 
firide înălțate, ornate cu ficuşi arborescenţi, puşi în vaze ca în 
peştera lui Ali Baba. 


— De ce nu te-ai dus la Moscova? întrebă Clive înainte ca 
Barley să ia loc. Erai aşteptat. Ai închiriat un stand, ţi-ai reţinut 
locuri la avion şi la hotel. Dar n-ai apărut şi n-ai plătit. In schimb, 
ai venit la Lisabona cu o femeie. De ce? 

— Ai fi vrut să vin cu un bărbat? întrebă Barley. Ce vă pasă 
vouă şi celor de la CIA dacă mă aflu aici cu o femeie sau cu o 
rață sălbatică? 

Trase un scaun şi se aşeză, mai mult în semn de protest decât 
de supunere. 

Clive îmi făcu semn cu capul, iar eu mi-am început numărul 
obişnuit. M-am ridicat în picioare, am înconjurat masa lipsită de 
noimă şi am pus în faţa lui Barley un exemplar din Legea 
secretului de stat. Am scos din buzunarul hainei un stilou 
impresionant şi i l-am întins cu o faţă de înmormântare. Dar 
ochii săi erau fixaţi către un punct din afara încăperii, lucru pe 
care şi în această seară, ca şi în lunile care au urmat, am 
observat că îl făcea adesea. Era modul lui de a privi peste 
adunarea prezentă, către un teritoriu sumbru al grădinii sale 
secrete; de a izbucni într-o conversaţie gălăgioasă, ca şi cum ar 
fi dorit să gonească nişte fantome, pe care numai el le vedea; 
de a-şi pocni degetele fără motiv, ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„S-a rezolvat, deci”, deşi, aşa cum toată lumea ştia, nimic nu i 
se propusese de la bun început. 

— Ai de gând să semnezi? întreba Clive. 

— Şi ce faceţi dacă n-o semnez? şicană Barley. 

— Nimic. Pentru că, ţi-o spun acum, oficial, cu martori, că 
această întrunire şi tot ceea ce se petrece între noi este secret. 
Harry este avocat. 

— Aşa este, spusei eu. 

Barley împinse formularul nesemnat peste masă. 

— lar eu îţi spun că, dacă m-apucă, mă urc şi îl scriu pe 
acoperişul caselor, rosti el tot atât de calm. 

Am revenit la locul meu cu superbul stilou în mână. 

— Se pare că ai încurcat lucrurile rău de tot la Londra înainte 
de a pleca, observă Clive, în timp ce punea formularul înapoi în 
dosar. Datorii peste tot, nimeni nu ştie unde te afli, şiruri de 
amante înlăcrimate. Încerci să te distrugi sau ce faci? 

— Am moştenit o listă editorială romantică, spuse Barley. 

— Ce naiba înseamnă asta? zise Clive, fără complexe pentru 
neştiinţa lui. E vreo găselniţa pentru cărţi porno? 


— Bunicul meu şi-a croit drum cu romane pentru servitoare. 
În zilele lui, oamenii aveau servitoare. Tatăl meu le numea 
„romane pentru mase” şi a continuat tradiţia. 

Doar Bob s-a simţit obligat să spună câteva vorbe de 
îmbărbătare. 

— La naiba, Barley! strigă el. Ce e-n neregulă cu literatura 
romantică? întrebă el. Oricum e mai bună decât gunoaiele care 
se pun pe piaţă. Soţia mea citeşte tone din astea. Nu i-au făcut 
niciun rău niciodată. 

— Dacă nu-ţi plac cărţile pe care le publici, de ce nu schimbi 
genul? întrebă Clive, care nu citea niciodată nimic altceva decât 
dosarele Serviciului şi presa de dreapta. 

— Am un colegiu de redacţie, răspunse el necăjit, ca şi cum i 
s-ar fi adresat unui copil care te bate la cap. Am un consiliu de 
administraţie. Am acţionari în familie, am mătuşi. Le plac 
lucrurile vechi, sigure. Ghidurile de toate felurile. Romanele de 
amor. Subiecte de actualitate. Păsările Imperiului Britanic. O 
privire către Bob. CIA văzută din interior. 

— De ce nu te-ai dus la târgul audio de la Moscova? repetă 
Clive. 

— Mătuşile au anulat proiectul. 

— Vrei sa fii mai clar? 

— Mă hotărâsem să lansez firma în afaceri cu casete audio. 
Familia a descoperit şi a apreciat că nu trebuie s-o fac. Punct. 

— Aşa că ai fugit, spuse Clive. Este ceea ce faci tu în mod 
normal când te contrariază cineva? Poate ne-ai spune mai bine 
ce-i cu scrisoarea asta? îi sugeră el şi, fără să-l privească pe 
Barley, o împinse pe masă în direcţia lui Ned. 

Nu originalul. Acesta era la Langley. Cercetat pe faţă şi pe 
dos, de la amprente până la urme ale maladiei legionarilor, cu 
ajutorul puterii de neînfrânt a tehnologiei. Un facsimil, pregătit 
în conformitate cu instrucţiunile meticuloase ale lui Ned, până la 
plicul maro sigilat purtând menţiunea: „Pentru domnul 
Bartholomew Scott Blair. Personal. Urgent”, scris de mâna 
Katiei, apoi deschis cu un coup-papier pentru a dovedi că fusese 
citit între timp. Clive i-l înmână lui Ned. Ned i-l înmână lui 
Barley. Walter îşi scărpina chelia cu laba, iar Bob luă o atitudine 
superioară, de tip simpatic care donase banii. Barley aruncă o 
privire în direcţia mea, ca şi cum mi-ar fi devenit client. Ce să 
fac cu asta? întreba el din priviri. Să o citesc sau le-o arunc în 


faţă? Am rămas, sper, impasibil. Eu nu mai aveam clienţi. 
Singurul lucru pe care-l aveam era Serviciul. 

— Citeşte-o pe îndelete, îl sfătui Ned. 

— Ai tot timpul, Barley, nu te grăbi, spuse Bob. 

„Oare de câte ori nu citiserăm şi recitiserăm noi toţi aceeaşi 
scrisoare în timpul ultimei săptămâni? mă întrebam eu, 
văzându-l pe Barley cum examinează plicul pe faţă şi pe dos, 
cum îl îndepărtează, cum îl apropie, cu ochelarii săi rotunzi, 
asemenea unor ochelari de motociclist, ridicaţi pe frunte. Oare 
câte păreri n-au fost ascultate şi apoi respinse? A fost scrisă în 
tren, s-au pronunţat şase experţi de la Langley. În pat, au spus 
alţi trei de la Londra. Pe bancheta din spate a unei maşini. În 
grabă, în glumă, din dragoste, de frică. De către o femeie, de 
către un bărbat, spuseseră ei. Autorul este stângaci, dreptaci. E 
a cuiva care a scris iniţial în alfabetul chirilic, în alfabetul latin, în 
ambele, în niciunul din ele.” 

Şi ca să pună capac acestei comedii, îl consultaseră chiar pe 
bătrânul Palfrey. „Potrivit legii dreptului de autor, destinatarul 
este posesorul scrisorii, dar autorul deţine copyright-ul, le-am 
spus eu. Nu cred că ne va târî cineva în faţa tribunalelor Uniunii 
Sovietice.” Nu pot să spun dacă părerea mea i-a îngrijorat sau 
le-a dat un sentiment de uşurare. 

— Recunoşti scrisul sau nu? îl întrebă Clive pe Barley. 

Introducându-şi degetele lungi în plic, Barley scoase în cele 
din urmă scrisoarea, dar în silă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie o 
factură. Apoi făcu o pauză. Îşi scoase ochelarii rotunzi, demodaţi 
şi-i puse pe masă. Se întoarse odată cu scaunul, departe de 
ceilalţi şi, în timp ce citea, chipul i se încruntă. După ce parcurse 
prima pagină se uită la ultima să vadă semnătura. Trecu la 
pagina a doua şi citi restul scrisorii până la sfârşit. Apoi o reciti 
de la cap la coadă, de la „lubitul meu Barley” până la „A ta 
iubitoare, K”. După aceea, cu gelozie, a strâns scrisoarea cu 
ambele mâini în poală şi s-a aplecat, ascunzându-ne, voit sau 
nu, faţa. Bucla de pe frunte îi atârna ca un cârlig, iar rugăciunile 
sale secrete au rămas ştiute numai de el. 

— E sonată, spuse el către întunericul de dedesubt. E absolut 
sărită de pe fix. Nici măcar n-a fost acolo. 

Nimeni nu l-a întrebat cine e ea sau ce înseamnă acolo. Până 
şi Clive cunoştea valoarea unei tăceri oportune. 


— K e inițiala de la Katia, diminutivul Ekaterinei, presupun, 
piţigăi Walter după altă aşteptare. Patronimul e Borisovna. Purta 
un papion pus strâmb, galben, cu motive maro şi oranj. 

— Nu cunosc nicio K. Nu cunosc nicio Katia. Nu cunosc nicio 
Ekaterina, spuse Barley. Borisovna - idem. N-am regulat niciuna 
din astea, n-am flirtat, n-am cerut-o de nevastă, nu m-am 
însurat cu ea. N-am întâlnit-o niciodată, după câte mi-aduc 
aminte. A, ba da! 

Aşteptară, aşteptam şi eu; şi am fi aşteptat toată noaptea, 
fără să scârţâie un scaun, fără să-şi dreagă cineva glasul, în 
timp ce Barley îşi scotocea memoria în căutarea unei femei pe 
nume Katia. 

— O capră bătrână de la Aurora, reluă Barley. A încercat să-mi 
paseze nişte gravuri ale unor pictori ruşi. N-am marşat. Mătuşile 
ar fi sărit în aer. 

— Aurora? întrebă Clive, neştiind dacă este un oraş sau o 
instituţie de stat. 

— Editura. 

— Îţi aminteşti cum o mai chema? 

Barley negă din cap, ţinându-şi în continuare faţa ascunsă. 

— Bărboasa, spuse el. Katia Bărboasa. Cincizeci de grade la 
umbră. 

Vocea plină a lui Bob avea un timbru stereofonic şi calitatea 
de a schimba lucrurile pur şi simplu prin rezonanţă. 

— Vrei s-o citeşti cu glas tare, Barley? spuse el cu o gentileţe 
de vechi camarad din cercetăşie. Poate că asta îţi va putea 
împrospăta memoria. Nu vrei să încerci, Barley? 

Barley în sus, Barley în jos, toată lumea era prietenă cu el, cu 
excepţia lui Clive, care, după cum mi-amintesc, nu i-a spus 
niciodată altfel decât Blair. 

— Da, este o idee bună. Citeşte-o tare, spuse Clive pe un ton 
de ordin, iar Barley, spre surpriza mea, o luă într-adevăr ca pe o 
idee bună. Îndreptându-se în scaun, cu o mişcare suplă, se 
întoarse în aşa fel încât atât scrisoarea, cât şi faţa lui să fie în 
lumină. Încruntat în continuare, începu să citească cu voce tare, 
pe un ton de zeflemea studiată. 

— lubitul meu Barley. Înclină scrisoarea, apoi reluă de unde 
rămăsese. 


lubitul meu Barley. Îţi aminteşti promisiunea pe care mi-ai 
făcut-o într-o seară, la Peredelkino, când, aşezaţi pe veranda 
prietenilor noştri, ne-am recitat unul altuia poezii ale unui 
mare mistic rus îndrăgostit de Anglia? Mi-ai jurat atunci că 
naţiunilor le vei prefera întotdeauna omenirea şi că, atunci 
când va veni ziua, vei acţiona ca o fiinţă umană demnă de 
acest nume. 


Se opri din nou. 

— Nimic din toate astea nu-i adevărat? întrebă Clive. 

— i-am spus doar. N-am întâlnit-o în viaţa mea pe această 
muiere! 

Era o virulență în negarea lui Barley care nu se simţise până 
atunci. Parc-ar fi încercat să îndepărteze ceva ameninţător. 


Aşa că, te rog acum să-ţi ţii promisiunea, dar nu la modul 
în care mi l-am imaginat în acea seară, când am hotărât să 
devenim amanți. 


— Aiureli, bombăni el. Idioata asta le încurcă pe toate. 


Te rog să arăţi această carte unor englezi care gândesc ca 
noi. Public-o pentru mine, folosind argumentele pe care le-ai 
exprimat cu atâta patimă. Arat-o oamenilor voştri de ştiinţă, 
artiştilor şi intelectualilor voştri şi spune-le că este prima 
piatra a unei mari avalanşe şi că vor trebui s-o arunce ei pe 
cea de-a doua. Spune-le că, dată fiind această nouă 
deschidere, putem acţiona împreună pentru a distruge 
distrugerea şi a castra monstrul căruia i-am dat naştere. 
Întreabă-i ce este mai primejdios pentru omenire: să se 
conformeze ca un sclav sau să reziste ca un bărbat? 
Acţionează ca o fiinţă umană demnă de acest nume, Barley. 
lubesc Anglia lui Herzen şi pe tine. A ta iubitoare, K. 


— Cine naiba e femeia asta? E ţăcănită râu! Amândoi sunt, de 
altfel. 


Lăsând scrisoarea pe masă, Barley se refugie în penumbra din 
celălalt capăt al încăperii, înjurând printre dinţi şi lovind aerul cu 
pumnul său drept. 


— Da' ce dracu' vrea femeia asta? spuse el iritat. Amestecă 
două poveşti care n-au nicio legătura una cu alta. Oricum, unde 
e cartea? 

Işi reaminti de prezenţa noastră şi se întoarse cu faţa la noi. 

— Cartea este la loc sigur, spuse Clive, privindu-mă pieziş. 

— Unde e, vă rog? Imi aparţine. 

— Ne gândeam că aparţinea, mai curând era a prietenului ei, 
spuse Clive. 

— Mi-a fost încredinţată. Aţi văzut ce scria el. Sunt editorul lui. 
E a mea. N-aveţi niciun drept asupra ei. 

S-a vârât exact acolo unde intenţionam să-l aducem noi, dar 
Clive nu întârzie să-l distragă. 

— El? repetă Clive. Vrei să spui că ea, Katia, e bărbat? De ce 
spui el? Dacă vrei să ştii, ne derutezi. Eşti un personaj derutant. 

Mă aşteptasem la o explozie, dar mai devreme. Simţisem că 
docilitatea lui Barley nu era decât un armistițiu, şi nu o victorie, 
şi că, de fiecare dată când Clive încerca să-l ţină în hăţuri, îl 
aducea mai aproape de revoltă. Aşa că, atunci când Barley se 
apropie cu paşi repezi de masă, aplecându-se peste ea şi 
ridicând mâinile cu palmele deschise, ca un gest de neputinţă, 
nu mă aşteptam să-i ofere lui Clive un răspuns gândit la 
întrebări. Dar nici nu luasem în calcul violenţa exploziei sale. 

— N-ai niciun fel de drept, urlă Barley sub nasul lui Clive, 
plesnind masa atât de tare cu palmele încât hârtiile din faţa 
mea zbură în sus şi-n jos. Brock năvăli în cameră. Ned îi ordonă 
să se ducă la locul lui. E manuscrisul meu! Adresat mie de către 
autorul meu! Pentru a fi citit de mine, când îmi convine mie! N- 
aveţi niciun drept să mi-l furaţi, să-l citiţi sau să-l păstraţi. Aşa 
că daţi-mi cartea şi căraţi-vă acasă, în insula voastră împuţită! 
Smuci braţul în direcţia lui Bob şi adăugă: Şi luaţi-l cu voi şi pe 
guru ăsta din Boston. 

— E insula noastră, îi reaminti Clive. Cartea, aşa cum o 
numeşti, nu este deloc o carte şi nici tu, nici noi nu avem niciun 
drept asupra ei, continuă el glacial şi cu rea-credinţă. Pe mine 
nu mă interesează preţioasa ta etică editorială. Şi pe nimeni de 
aici. Tot ceea ce ştim este că manuscrisul respectiv conţine 
secrete militare privind Uniunea Sovietică, care, presupunând că 
sunt adevărate, sunt vitale pentru apărarea Occidentului... în 
emisfera căruia te afli, dacă nu mă înşel, slavă Domnului. Ce-ai 
face în locul nostru? Ai ignora-o? Ai arunca-o în apa mării? Sau 


ai încerca să afli cum de a ajuns să fie adresată unui editor 
englez în declin? 

— Vrea să fie publicată! De mine! Nu să fie ascunsă în 
camerele voastre blindate. 

— Fie, spuse Clive, aruncându-mi din nou o privire. 

— Manuscrisul a fost în mod oficial depus şi clasificat 
ultrasecret, i-am spus. Este supus aceloraşi restricţii ca şi 
această întâlnire. Ba chiar mai mult. 

Bătrânul meu profesor de drept cred că se întorcea în 
mormânt şi mă tem că nu pentru prima oară. Dar este 
întotdeauna minunat ce poate realiza un jurist într-o adunare de 
indivizi care habar n-au de drept. 

Tăcerea dură exact un minut şi paisprezece secunde, aşa cum 
reiese din înregistrare. Ned o cronometră când se întoarse la 
Casa Rusia. Aşteptase acest moment cu o deosebită nerăbdare, 
dar încă se mai temea totuşi că era vorba despre una dintre 
acele defecţiuni tehnice înnebunitoare, care par să se producă 
întotdeauna în momente cruciale. Dar când ascultă mai bine, 
prinse zgomotul îndepărtat al unui motor de maşină şi râsul unei 
fetiţe ce se auzeau prin fereastră. Pentru că Barley, în momentul 
acela, trăsese draperiile şi privea în jos, către scuar. Timp de un 
minut şi paisprezece secunde, deci, am urmărit spatele ciudat 
de suplu al lui Barley, profilându-se pe cerul întunecat al 
Lisabonei. Apoi s-a auzit pe bandă un zgomot îngrozitor, ca de 
geamuri sparte, urmat de gâlgâitul unui şuvoi de benzină şi ai fi 
putut presupune că Barley îşi plănuise ieşirea întârziată luând 
după el farfuriile ornamentale portugheze de pe perete şi vasele 
cu flori veştejite. De fapt, întregul vacarm nu se datora decât 
faptului că Barley, descoperind măsuţa cu băuturi, aruncă trei 
cuburi de gheaţă într-un pahar de cristal şi turnă peste ele 
câteva degete de scotch, făcând aceasta la vreo cinci centimetri 
depărtare de microfonul pe care Brock, cu excesul de precauţie 
care-l caracterizează, îl ascunsese într-unul din compartimentele 
mesei bogat ornamentate. 


CAPITOLUL 4 

Îşi stabilise tabăra la celălalt capăt al camerei, pe un scaun 
tare de şcoală, cât se putea de departe de noi. Stătea cocoţat, 
doar pe jumătate întors către noi, aplecat deasupra paharului de 
whisky, pe care îl ţinea cu ambele mâini, privindu-l ca un mare 
gânditor sau cel puţin ca un gânditor solitar. Îşi vorbea sieşi, nu 
nouă, pe un ton emfatic şi incisiv, nemişcându-se decât pentru a 
mai sorbi o înghiţitură din pahar sau pentru a pleca fruntea ca 
să sublinieze un detaliu personal, de obicei obscur, al relatării 
sale. Se exprima cu acel amestec de pedanterie şi neîncredere 
la care recurg oamenii în reconstituirea unui episod dramatic, 
cum ar fi o moarte sau un accident rutier: deci, eu eram aici, 
dumneata erai dincolo, iar celălalt tip venea de acolo. 

— Era la târgul de carte de la Moscova. Intr-o duminică. Nu 
duminica dinainte, ci duminica de după, spuse el. 

— Septembrie, îi suflă Ned, iar Barley întoarse capul spre el şi 
murmură „Mulţumesc”, ca şi cum era cu adevărat recunoscător 
pentru ajutorul primit. Apoi strâmbă din nas, se jucă nervos cu 
ochelarii şi  reîncepu: Eram sleiţi, spuse el. Majoritatea 
expozanţilor îşi făcuseră bagajele de vineri. Ne mai învârteam 
pe acolo doar o mână de oameni. Cei care aveam contracte de 
pus la punct sau care nu aveam vreun motiv special să plecăm 
acasă în grabă. _ 

Era fascinant şi domina centrul scenei. lţi venea greu să nu te 
ataşezi de el, înfipt acolo în singurătatea sa. lţi venea greu să nu 
gândeşti: „Fie ce-o fi, pentru numele lui Dumnezeu!”, cu atât 
mai mult cu cât nimeni nu ştia ce se va întâmpla cu Barley. 

— Ne-am îmbătat sâmbătă noaptea, iar duminică ne-am dus 
toţi la Peredelkino cu maşina lui Jumbo. Părea din nou că trebuie 
să îşi aducă aminte că avea un auditoriu. Peredelkino este satul 
scriitorilor sovietici, spuse, ca şi cum nimeni nu auzise de el. Li 
se repartizează câte o dacha atâta vreme cât se poartă cum 
trebuie. Uniunea Scriitorilor administrează satul şi nu-i acceptă 
decât pe membrii ei, hotărând cine primeşte o dacha, cine scrie 
mai bine în închisoare, cine nu scrie deloc. 

— Cine este Jumbo? interveni Ned, contrar obiceiului său. 

— Jumbo Oliphant. Peter Oliphant, preşedinte al editurii. 
Lupus Books. Fascist scoţian în ilegalitate. Mare sculă la 
francmasoni. Îşi închipuie că se află pe o lungime de undă 
specială cu sovieticii. Carte de credit de aur. Amintindu-şi de 


Bob, întoarse capul către acesta şi continuă: Nu American 
Express, o carte de credit de aur pentru târgul de la Moscova, 
pe care i-au strecurat-o organizatorii ruşi, dovedind că ar fi o 
persoană importantă. Are drept la maşină gratuită, interpret 
gratuit, hotel gratuit, icre negre gratuite. Jumbo s-a născut cu o 
carte de aur în dinţi. 

Bob arboră un zâmbet cam larg pentru a-i arăta că n-a luat în 
nume de rău bancul. Era un băiat cu o inimă mare, fapt 
remarcat de către Barley. Mi-a făcut impresia că Barley 
aparţinea acelei categorii de oameni de care nu se pot ascunde 
naturile fericite, tot astfel cum nici el nu-şi putea disimula 
propria accesibilitate. 

— lată-ne deci pe toţi plecaţi, reluă Barley, căzând din nou în 
reverie. Oliphant de la Lupus, Emery de la Bodley Head. O tipă 
de la Penguin, nu-mi pot aminti numele ei. Ba da. Magda. Cum 
naiba aş putea uita o Magda? Şi Blair dela A & B. Călătorind ca 
nişte nababi în limuzina aia tâmpită a lui Jumbo, continuă 
Barley, aruncând fraze scurte ca pe nişte haine vechi din cutia 
memoriei sale. O maşină obişnuită nu era destul de bună pentru 
Jumbo al nostru, trebuia neapărat să fie o namilă din aia de 
Ceaika, cu perdeluţe de dormitor, fără frâne şi cu o gorilă căreia 
îi puţea gura pe post de şofer. Ideea era să ne ducem să vedem 
dacha lui Pasternak. Se zvonea că va fi declarată muzeu, dar, 
după alţii, cică nenorociţii ăia aveau de gând să o dărâme. Poate 
că şi mormântul său. La început, Jumbo Oliphant nu ştia cine a 
fost Pasternak, Magda însă a şoptit: „Jivago”, iar Jumbo văzuse 
filmul, a spus Barley. N-aveau de ce să se grăbească. Tot ceea 
ce doreau era puţină plimbare şi o gură de aer de ţară. Şoferul 
lui jumbo, însă, a luat-o pe banda specială, rezervată oficialilor, 
care circulau în Ceaika şi nu ţineau cont de nimeni şi de nimic, 
aşa că au parcurs traseul în fix douăzeci de secunde în loc de o 
oră, au parcat într-o băltoacă, s-au bălăcit până la cimitir, 
tremurând şi multumind lui Dumnezeu că au scăpat cu viaţă. 
Cimitirul se află pe o coasta de deal, printre o mulţime de 
copaci. Şoferul a rămas în maşină. Ploua. Nu prea tare, dar nu 
voia să-şi strice costumul lui oribil. Făcu o pauză, gândindu-se la 
şofer. Un maimuţoi nebun, bombăni el. 

Aveam însă impresia că Barley se ocăra pe sine, şi nu pe 
şofer. Mi se părea că din Barley răsuna un întreg cor 


autoacuzator şi mă întrebam dacă îl aud şi ceilalţi. În el 
sălăşluiau nişte oameni care realmente îl înnebuneau. 

— Ca un făcut, explică Barley, nimerisem o zi în care masele 
eliberate făcuseră o ieşire în forţă. In trecut, spuse el, ori de 
câte ori am fost aici, nu se zărea nici ţipenie de om. Doar 
mormintele împrejmuite cu gărduleţe şi copacii ce te înfiorau. 
Dar în acea duminică de septembrie, cu miresmele necunoscute 
ale libertăţii plutind în aer, erau vreo două sute de fani 
înghesuiți în jurul mormântului, iar când am plecat noi de acolo 
numărul acestora crescuse. Mormântul era acoperit până la 
genunchi cu buchete de flori, şi se adăugau mereu altele. 
Vizitatorii îşi treceau buchetele din mână în mână, peste capete, 
pentru a le depune în vârful grămezii. 

Apoi au început recitările. Un tip scund a citit o poezie, iar o 
fată corpolentă a citit proză. În momentul acela a trecut o 
nenorocită de avionetă deasupra capetelor noastre atât de jos, 
încât nu s-a mai auzit nimic. A trecut încă o dată şi încă o dată. 
Vrrr, vrrr! urlă Barley, bătând aerul cu pumnul înainte şi înapoi. 
Vâj, vâj! gemu el nazal, cu scârbă. 

Avioneta însă n-a putut să potolească entuziasmul mulţimii, 
după cum nici ploaia n-a putut. Cineva a început să cânte, cei 
care căscau gura au reluat refrenul, ambianța a devenit 
sărbătorească. În cele din urmă, avioneta s-a îndepărtat, 
probabil pentru că rămăsese fără carburant. Dar nu aceasta a 
fost impresia noastră. Am avut mai curând sentimentul că vocile 
care se înălţau l-au gonit pe porcul acela de pe cer. 

Cântecul s-a întețit, a devenit mai profund, mai mistic. Barley 
ştia vreo trei vorbe pe ruseşte, ceilalţi nici atât. Dar acest lucru 
nu i-a împiedicat să se alăture corului. Nu a împiedicat-o pe 
Magda să plângă până i-au secat lacrimile sau pe Jumbo 
Oliphant, coborând dealul, să se jure faţă de Dumnezeu, printre 
nodurile din gât, că va publica fiecare vorbuliţă scrisă de către 
Pasternak, nu numai volumul după care s-a făcut filmul, ci tot ce 
a scris, aşa să-l ajute Cel de Sus, şi că va subvenţiona totul din 
propriul buzunar, de îndată ce se va reîntoarce în castelul său 
întunecat din regiunea docurilor. 

— Jumbo avea aceste elanuri de entuziasm, explică Barley cu 
un zâmbet dezarmant, întorcându-se către auditoriul său, dar în 
special către Ned. Câteodată îl ţin minute în şir. 


Făcu o pauză, se încruntă din nou şi îşi scoase ciudaţii săi 
ochelari rotunzi, care par mai curând să-l incomodeze decât să-l 
ajute, se uită la noi, la fiecare pe rând, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
reamintească situaţia sa. 

Continuau să coboare dealul pe jos, vărsând lacrimi fierbinţi, 
când acelaşi rus mititel se repezi spre ei, ţinându-şi ţigara la 
înălţimea obrazului, ca o lumânare, întrebându-i în englezeşte 
dacă erau americani. 

O dată în plus, Clive ne-a luat-o înainte tuturor. Îşi ridică încet 
capul, iar vocea sa autoritară deveni directorială. 

— Acelaşi rus mititel? Care rus mititel? N-am auzit de niciunul 
până acum! 

Reamintindu-şi de prezenţa lui Clive într-un mod atât de 
dezagreabil, Barley afişă din nou o expresie de silă. 

— E cel care a recitat, pentru numele lui Dumnezeu, spuse el. 
Tipul care a recitat din poeziile lui Pasternak la mormântul 
acestuia. A întrebat dacă suntem americani. Am spus că nu, 
slavă Domnului, suntem britanici. 

Mi-am dat seama atunci, ca şi ceilalţi presupun, că Barley, nu 
Oliphant, Emery sau Magda, şi-a asumat rolul de purtător de 
cuvânt al grupului. 

Barley a început să redea dialogul. Graţie urechii sale de 
papagal folosea un accent rusesc pentru tipul mărunţel şi un 
lătrat scoţian pentru Oliphant. Toate aceste imitații îi ieşeau pe 
gură ca şi cum nu şi-ar fi dat seama. 

— Sunteţi scriitori? întrebă mărunţelul prin glasul lui Barley. 

— Nu, din păcate. Doar editori, replică Barley, reluându-şi 
vocea sa. 

— Editori englezi? 

— Ne aflăm aici pentru târgul de carte de la Moscova. Conduc 
o prăvălioară, Abercrombie & Blair, iar dumnealui este însuşi 
preşedintele editurii Lupus Books. Un individ foarte bogat. Va 
ajunge nobil într-o bună zi. Deţine o carte de credit de aur şi 
toate chestiile celelalte. Aşa e, Jumbo? 

Oliphant îi reproşa lui Barley că vorbea mult prea mult, însă 
mărunţelul voia să afle şi mai multe. 

— Imi permiteţi să vă întreb atunci ce făceaţi la mormântul lui 
Pasternak? se interesă mărunţelul. 

— O vizită întâmplătoare, spuse Oliphant, băgându-se în 
vorbă din nou. Absolut din întâmplare. Am observat mulţimea, 


ne-am apropiat să vedem ce se întâmplă. Pură întâmplare. Să 
mergem. 

Dar Barley nu avea nicio intenţie să plece. L-au deranjat 
manierele lui Oliphant, a spus el, şi n-avea de gând să stea şi să 
se uite cum un milionar scoţian gras îl trimitea la plimbare pe un 
rus subnutrit. _ 

— Facem ceea ce face toată lumea aici, replică Barley. li 
aducem omagiul nostru unui mare scriitor. Ne-a plăcut foarte 
mult şi cum aţi recitat. Emoţionant! Frumos scris. Superb! 

— Îl admiraţi pe Boris Pasternak? întrebă mărunţelul. 

Din nou Oliphant, acest mare activist al drepturilor civile, 
redat de către Barley, cu o voce aspră şi cu falca strâmbă: 

— N-avem niciun fel de părere în legătură cu Boris Pasternak 
sau în legătură cu orice alt scriitor sovietic. Suntem aici în 
calitate de invitaţi. Doar ca invitaţi. Nu avem niciun fel de opinii 
cu privire la treburile interne sovietice. 

— Găsim că este minunat, îi tăie vorba Barley. De clasă 
mondială! O stea! 

— Dar de ce? se încăpăţână mărunţelul, provocând o reală 


polemică. 
Barley nu avea nevoie să fie incitat. Nu contează că, de fapt, 
nu era total convins de geniul pe care unii i-l atribuiau lui 


Pasternak, spuse el. Nu contează, de fapt, că i se părea că 
Pasternak fusese supraapreciat. Toate acestea nu erau decât 
opinii de editor, în timp ce acolo avea loc un război. A 

— Noi îi respectăm talentul şi arta, răspunse Barley. li 
respectăm umanismul. Îi respectăm familia şi cultura. Şi în al 
zecelea rând sau al nu ştiu câtelea, îi respectăm capacitatea de 
a ajunge la inima poporului rus, în ciuda bandei de biro-monştri 
care l-au fugărit şi care sunt probabil aceleaşi bestii care ne-au 
trimis avioneta. 

— Poţi să-l citezi? întrebă mărunţelul. 

Barley le explică apoi cu un aer stânjenit că avea o memorie 
prodigioasă. 

— l-am recitat primele patru versuri din Premiul Nobel. 

M-am gândit c-ar fi potrivit după incidentul cu avioneta. 

— Poţi să ni le reciţi acum? întrebă Clive ca şi cum totul 
trebuia verificat în cele mai mici detalii. 

Barley începu cu o voce joasă şi am avut sentimentul că, într- 
adevăr, era un tip foarte timid: 


Încolţit şi fără de scăpare, 

Cu o mie de hăitaşi în spate, 

Cu cât fug mai mult, mai mult îmi pare 

Că de lume fug, de libertate.? 

Mărunţelul asculta încruntat, cu privirea aţintită la jarul ţigării 
şi, pentru o clipă, Barley s-a întrebat dacă nu cumva căzuseră 
într-o cursă, dacă nu era o provocare, aşa cum se temuse 
Oliphant. 

— Dacă-l respectaţi pe Pasternak atât de mult, ce-ar fi să 
veniţi cu mine să vă prezint pe câţiva dintre prietenii mei, 
propuse mărunţelul. Suntem toţi scriitori. Avem o dacha şi am fi 
onoraţi să stăm de vorbă cu nişte distinşi editori britanici. 

Potrivit lui Barley, Oliphant nici n-a ascultat jumătate din 
spusele mărunţelului că a şi intrat într-o panică grozavă. Jumbo 
ştia tot ce se întâmpla când acceptai invitaţia unor necunoscuţi 
ruşi. Era expert în materie. Ştia că te atrăgeau în cursă, te 
drogau, te compromiteau cu nişte fotografii dizgraţioase, 
obligându-te să demisionezi din posturile tale de director şi să 
abandonezi orice fel de speranţă de a mai fi înnobilat. În plus, 
Jumbo se străduia să încheie un ambițios acord de creditare prin 
intermediul agenţiei VAAP şi într-adevăr nu era momentul să fie 
găsit în compania unor indezirabili. Oliphant îi mărturisi toate 
acestea lui Barley într-o şoaptă teatrală, crezând, fără îndoială, 
că mărunţelul era surd. 

— Oricum, încheie Oliphant triumfător, plouă. Şi ce-o să 
facem cu maşina? 

Oliphant îşi privi ceasul. Numita Magda se uită în pământ. 
Emery se uită la numita Magda şi se gândi că sunt lucruri mai 
rele de făcut într-o după-amiază de duminică la Moscova. Barley 
însă, aşa cum a relatat el, l-a mai privit o dată pe străin şi l-a 
găsit simpatic. În ceea ce îl privea, nu se gândea nici la fată, nici 
la înnobilare. Se hotărâse deja că prefera să fie fotografiat în 
pielea goală, cu un regiment de târfe rusoaice, decât îmbrăcat 
la patru ace, la braţul lui Jumbo Oliphant. Aşa că, printr-un semn 
cu mâna, îi trimise pe toţi în maşina lui Jumbo şi plecă în 
aventura cu necunoscutul. 


Prima strofă din poemul Premiul Nobel de Boris Pasternak, traducere de 
Mircea Dinescu (n.tr.) 


— Nejdanov, declară brusc Barley către auditoriul tăcut, 
întrerupându-şi discursul. Mi-am amintit numele lui acum. 
Nejdanov. Dramaturg. Conduce unul dintre studiourile teatrale şi 
nu reuşeşte să-şi monteze propriile piese. 

— Dragul meu băiat, întrerupse Walter tăcerea de moment cu 
vocea lui ascuţită, Vitali Nejdanov este un erou de ultimă oră. 
Trei dintre piesele sale într-un act vor avea premiera la Moscova 
în cinci săptămâni şi toată lumea nutreşte cele mai fantastice 
speranţe în privinţa lor. Nu că ar fi cine ştie ce, dar noi nu avem 
dreptul să spunem acest lucru întrucât este disident. Sau a fost. 

Pentru prima oară de când l-am cunoscut pe Barley chipul îi fu 
luminat de o imensă fericire şi am avut dintr-odată sentimentul 
că aceasta era personalitatea lui adevărată, ascunsă sub o 
mască. 

— E formidabil în cazul ăsta, spuse el cu plăcerea simplă a 
cuiva capabil să se bucure de succesul altcuiva. Fantastic! Este 
exact ceea ce avea nevoie Vitali. Mulţumesc că mi-ai spus, 
adăugă el dintr-odată întinerit. 

Insă chipul său se întunecă din nou şi începu să-şi bea whisky- 
ul cu sorbituri mici. 

— Ei bine, acolo ne-am dus, murmură el vag. Cu cât mai mulţi 
nebuni, cu atât e distracţia mai mare! Vi-l prezint pe vărul meu. 
Serviţi-vă cu un corn cu cârnat. 

Insă ochii săi, după cum am observat, ca şi vorbele sale, s-au 
voalat în mod curios, ca şi cum se aştepta la o încercare grea. 

M-am uitat de-a lungul mesei. Bob zâmbea, Bob ar zâmbi şi 
pe patul de moarte, dar cu sinceritatea unui bătrân cercetaş. 
Clive, în profil, tensionat şi impenetrabil. Walter, nervos ca 
întotdeauna. Walter, cu capul său inteligent aruncat spre spate, 
răsucindu-şi un smoc de păr în jurul degetului său arătător 
umed, în timp ce se uita la plafonul ornamentat, transpirând şi 
agitându-se pe scaun. lar Ned, şeful - capabilul şi ingeniosul 
Ned, Ned lingvistul şi luptătorul, omul de acţiune şi strategul - 
stând aşa cum stătea de la bun început, în poziţie de drepţi, 
aşteptând ordinul pe care urma să-l dea. „Unii oameni, m-am 
gândit eu urmărindu-l, sunt blestemaţi cu prea multă loialitate şi 
riscă într-o bună zi să nu mai aibă nicio cauză pe care s-o 
servească.” 


O casă mare, întortocheată, descria Barley în stilul telegrafic 
pe care-l adoptase, şindriluită în stil edwardian, verande rococo, 
o grădină năpădită de bălării, o pădure de mesteceni. Bănci ce 
putrezeau, un foc de cărbuni, mirosul unui teren de crichet într- 
o zi ploioasă, iederă. 

In jur de treizeci de oameni, majoritatea bărbaţi, în picioare 
sau stând jos, în grădină, gătind, bând, ignorând ca şi englezii 
vremea rea de afară. Parcate la marginea drumului, maşini 
vechi, prăpădite, aşa cum erau şi maşinile englezilor înainte ca 
Thatcher şi porcii ei plini de bani să vină la cârmă. Oameni cu 
figuri simpatice, care se exprimau cu uşurinţă, nomenclatura 
artistică. Şi-a făcut apariţia Nejdanov, urmat de către Barley. Nu 
s-a întors niciun cap. 

— Gazda era poetă. Tamara Nu-ştiu-cum Lesbiană, păr alb, 
încântătoare. Cu un soţ - redactor-şef al unei reviste de ştiinţă. 
Nejdanov era cumnatul acestuia. Fiecare era cumnatul cuiva. 
Lumea literară acolo avea braţul lung. Dacă ai voce şi eşti lăsat 
să ţi-o foloseşti, îţi găseşti auditoriu. 

In arbitrariul memoriei sale, Barley împărţi episodul în trei 
părţi. Masa de prânz, care a început pe la paisprezece şi 
treizeci, când a încetat ploaia. Noaptea, care a urmat imediat 
după masa de prânz şi ceea ce a numit el „ultima picătură”, 
moment în care s-a întâmplat, ce s-o fi întâmplat nu ştim, şi 
care, după estimările noastre vagi, a avut loc între orele 
înceţoşate două şi patru, când Barley, pentru a folosi propriile 
cuvinte, naviga molcom între Nirvana şi o mahmureală 
îngrozitoare. 

Până să vină masa, Barley s-a plimbat de la un grup la altul, 
întâi cu Nejdanov, apoi singur, tocându-şi gura cu oricine voia să 
discute cu el. 

— Tocându-şi gura? repetă Clive suspicios, ca şi cum 
descoperise un viciu necunoscut. 

— Trăncănind, Clive, se grăbi Bob să-i explice, amabil ca de 
obicei. Se trăncăneşte, se mai bea ceva. Nimic grav. 

Când s-a anunţat prânzul, continuă Barley, s-au aşezat cu toţii 
în jurul mesei improvizate pe două capre de lemn. Barley la un 
cap, Nejdanov la celălalt, iar între ei sticle de vin alb georgian. 
Toată lumea vorbea în cea mai bună engleză pe care o ştia: 
dacă adevărul era adevăr, atunci când nu convenea aşa-numitei 
Mari Revoluții proletare; dacă ar trebui să ne întoarcem la 


valorile spirituale ale strămoşilor noştri; dacă perestroika avea 
vreun efect pozitiv asupra vieţii oamenilor obişnuiţi şi că, dacă 
voiai să afli ce nu merge bine în Uniunea Sovietică, trebuia doar 
să încerci să trimiţi un frigider de la Novosibirsk la Leningrad. 

Spre iritarea mea, pe care încercam să mi-o ascund, Clive 
interveni din nou. Ca un individ pe care-l enervau detaliile 
nesemnificative, dorea nume. Barley se lovi cu palma peste 
frunte, uitând de ostilitatea faţă de Clive. Nume, Clive, desigur. 
Dumnezeule! Un individ era profesor la Universitatea de stat din 
Moscova, dar n-am reuşit să-i prind numele. Altul lucra în 
domeniul aprovizionării cu materiale chimice. Acesta era fratele 
vitreg al lui Nejdanov şi îi spuneau toţi Farmacistul. Mai era 
cineva, un anume Gregor, de la Academia sovietică de ştiinţe, 
dar n-am fost în stare să-i aflu numele şi cu atât mai puţin 
specialitatea sa. 

— Era vreo femeie la masă? întreba Ned. 

— Două, dar nu Katia, spuse Barley, iar Ned, ca şi mine de 
altfel, a fost vizibil impresionat de rapiditatea percepţiei sale. 

— Dar mai era cineva, nu-i aşa? sugeră Ned. 

Barley se lăsă uşor pe spate ca să mai bea o gură. Apoi se 
aplecă în faţă, îşi puse paharul între genunchi, îşi fixă privirea 
asupra lui cu nasul în jos, ca şi când ar fi încercat să inhaleze 
înţelepciune din pahar. _ 

— Desigur, desigur, mai era cineva, recunoscu el. Intotdeauna 
mai este cineva, nu-i aşa? adăugă el enigmatic, dar nu Katia. 
Altcineva. 

Vocea i se schimbase, dar nu mi-am dat seama cum. Avea un 
timbru mai coborât, o undă de regret sau de remuşcare. 
Aşteptam ca şi ceilalţi. Cred că toţi am simţit chiar de atunci că 
se profila ceva extraordinar la orizont. 

— Un tip uscăţiv, cu barbă, continuă Barley cu ochii privind în 
întuneric, ca şi cum l-ar fi întrezărit acum, în sfârşit. Înalt, 
costum închis, cravată neagră, obraji supţi. De aceea probabil îşi 
lăsase barbă. Mânecile, prea scurte. Păr negru. Beat. 

— Avea vreun nume? 

Barley mai scruta încă semiobscuritatea, descriind ceea ce 
niciunul dintre noi nu putea vedea. _ 

— Goethe, răspunse el în sfârşit. Asemenea poetului. li 
spuneau Goethe. Vi-l prezint pe distinsul nostru scriitor, Goethe. 
Putea să aibă cincizeci de ani, putea să aibă optsprezece. 


Subţirel ca un băieţandru. Cu pete de culoare pe pomeţii 
obrajilor. Şi cu barbă. 

Aşa cum va remarca Ned mai târziu, când avea să pună 
banda pentru a fi ascultată de către echipă, acesta a fost 
momentul, tehnic vorbind, când Bluebird şi-a luat zborul. Banda 
nu relua niciun fel de tăcere apăsătoare sau vreo respiraţie 
ţinută de către cei din jurul mesei. În schimb, Barley a ales acest 
moment pentru a se lăsa prins de un acces de strânutat, primul 
dintre atâtea altele din cursul colaborării noastre. incepea cu 
câteva strănuturi disparate, care se accelerau până ajungeau o 
salvă lungă. Apoi se calmau, încetul cu încetul, în timp ce-şi 
ştergea faţa cu batista şi înjura între spasme. 

— Ce porcărie, explică el cerându-şi scuze. 


— Am fost strălucitor, reluă Barley. N-am făcut niciun pas 
greşit. 

Îşi umpluse din nou paharul, de data aceasta cu apă. Sorbea 
din el cu mişcări încete, ritmice, ca o pasăre din aceea de plastic 
care trona printre miniaturi în toate barurile sordide englezeşti, 
în zilele în care nu fuseseră încă înlocuite cu televizoare. 

— Domnul Minune, asta am fost. Stea de teatru şi de cinema. 
Occidental, curtenitor şi seducător. De aceea mă duc acolo, nu-i 
aşa? Sovieticii sunt singurii indivizi destul de naivi ca să-mi 
asculte tâmpeniile. Smocul de păr de pe frunte îi cădea spre 
pahar din nou. Aşa se întâmplă lucrurile pe-acolo. Te duci la o 
plimbare la ţară şi sfârşeşti prin a discuta cu o mână de poeţi 
beţi despre opoziţia dintre libertate şi responsabilitate. Dacă te 
duci să te pişi în vreun closet public împuţit, se găseşte unul de 
la pisoarul alăturat să se aplece către tine şi să te întrebe dacă 
există viaţă după moarte. Pentru că eşti occidental şi trebuie să 
ştii. Şi le spui. Şi-şi amintesc. Nimic nu se pierde. 

Părea pândit de pericolul de a înceta să mai vorbească. 

— De ce nu ne spui doar ce s-a întâmplat? Lasă reproşurile în 
seama noastră, bine? îi sugeră Clive, insinuând subtil că acestea 
depăşeau competențele lui Barley. 

— Am fost strălucitor! Asta s-a întâmplat. Un orator înnăscut, 
care şi-a avut ziua lui mare. S-o lăsăm baltă. 

Dar acesta era ultimul lucru pe care aveam intenţia să-l 
facem după cum arăta zâmbetul vesel al lui Bob. 


— Barley, cred că eşti prea sever cu tine însuţi. Nimeni n-ar 
trebui să se învinovăţească pentru faptul că străluceşte în 
societate, pentru numele lui Dumnezeu! Tot ceea ce ai făcut e 
că ţi-ai câştigat cina. Asta-i tot. 

— Despre ce-aţi vorbit? întreba Clive, fără ca amabilitatea lui 
Bob să-l clintească. 

— O, făcu Barley, ridicând din umeri. Cum să reconstruieşti 
Imperiul Rus între masa de prânz şi ceaiul de după-amiază. 
Pace, progres şi glasnost la kilogram. Dezarmare imediată şi 
necondiționată. 

— Dezvolţi adesea asemenea subiecte? 

— Când sunt în Rusia, da, acestea sunt, replică Barley, 
provocat din nou, dar nu pentru mult timp, de tonul lui Clive. 

— Am putea şti ce-ai spus? 

Barley însă nu-şi spunea povestea pentru Clive. Şi-o spunea 
sieşi, încăperii sau oricui era în ea, tovarăşilor lui de călătorie, 
punct cu punct, un adevărat inventar al tuturor divagaţiilor sale. 

— Dezarmarea nu era nicio chestiune militară, nicio chestiune 
politică, ci pur şi simplu o problemă de voinţă umană, le-am 
spus eu. Trebuia să decidem dacă doream pacea sau războiul şi 
să ne pregătim în consecinţă, deoarece vom culege ceea ce am 
semănat. Se întrerupse. Am zis ce mi-a trecut prin minte, 
explică Barley, adresându-i-se lui Ned. Argumente reîncălzite, 
pe care le-am citit pe ici, pe colo. 

Inţelegând că se aştepta de la el o explicaţie mai precisă, îşi 
reluă relatarea: 

— Intâmplător, în săptămâna aceea, eram expert în materie. 
Credeam că firma mea ar putea comanda o carte făcută la 
repezeală, iar la târg un pisălog mi-a propus un tratat cu privire 
la glasnost şi la criza păcii, odată cu drepturile pentru Anglia. 
Eseuri scrise de vulturi trecuţi şi prezenţi, reevaluări ale 
strategiei. Putea în cele din urmă să se instaureze o pace reală? 
Au cules declaraţii ale unor bătrâni cai de luptă americani din 
anii '60 şi arătau cum mulţi dintre aceştia făcuseră stânga 
împrejur de îndată ce îşi părăsiseră funcţiile. 

Se scuza şi mă întrebam de ce. Pentru ce ne pregătea oare? 
De ce simţea nevoia să atenueze şocul în prealabil? Bob, care, 
în ciuda candorii sale, era departe de a fi tâmpit, îşi punea 
probabil aceeaşi întrebare. 


— Mi se pare o idee destul de bună, Barley. După părerea 
mea, ar aduce bani. Mi-ar plăcea să mă aleg şi eu cu o porţie, 
adăugă el râzând pe înfundate, ca între copii la vestiar. 

— Aşa că ai înghiţit aiureala aia, spuse Clive cu vocea lui 
scăzută, dar ţepoasă. Şi le-ai vomat-o în poală. Asta vrei să ne 
spui? Sunt sigur că nu poţi să-ţi aduci aminte decât cu greu 
elucubraţiile unui alcoolic, dar ţi-am fi recunoscători dacă ai face 
un efort. 

„Ce-o fi studiat Clive, mă întrebam eu, dacă a studiat 
vreodată? Unde? Cine l-a purtat în pântec? Cine l-a procreat? 
Oare unde găsea Serviciul aceste suflete moarte suburbane, cu 
toate virtuțile şi păcatele bine înrădăcinate?” 

Totuşi, Barley a rămas tot atât de ascultător, în ciuda acestui 
nou atac. 

— Am spus că aveam încredere în Gorbaciov, continuă el cu 
un glas egal luând încă o gură de apă. S-ar putea ca ei să nu fi 
crezut, însă eu credeam. Am spus că era sarcina Occidentului să 
afle cealaltă jumătate a acestuia, iar a Răsăritului să recunoască 
importanţa jumătăţii pe care o aveau. Am spus că, dacă 
americanii şi-ar fi dat tot atâta silinţă în privinţa dezarmării, cum 
au făcut pentru a plasa un nebun pe Lună sau pentru a pune 
dungi roz în pasta de dinţi, am fi avut de mult dezarmarea. Am 
spus că marele păcat al Occidentului a fost să credem că 
puteam falimenta sistemul sovietic prin supralicitarea cursei 
înarmărilor, pentru că în acest caz ne jucăm cu soarta omenirii. 
Am mai spus că, fluturând săbiile, Occidentul le dăduse liderilor 
sovietici o motivaţie pentru a-şi ţine porţile încuiate şi a conduce 
un stat militar. 

Walter lăsă să-i scape o cascadă de râs şi-şi acoperi dinţii rari 
cu mâna lui lipsită de pâr. 

— O, Dumnezeule! Deci noi purtăm vina pentru toate 
nenorocirile Rusiei. Grozavă glumă! Nu ţi-a trecut prin minte că 
şi-au făcut-o cu mâna lor, de exemplu? Că s-au încuiat în propria 
paranoia? Nu, nu i-a trecut, îmi dau seama. 

Fără să se tulbure, Barley reluă mărturisirea: 

— Cineva m-a întrebat dacă nu credeam că armele nucleare 
au menţinut pacea timp de patruzeci de ani. Am răspuns că 
astea erau tâmpenii iezuite. Se putea spune tot atât de bine că 
praful de puşcă a menţinut pacea între Waterloo şi Sarajevo. 
Oricum, am spus, ce e pacea? Bomba nu a împiedicat războiul 


din Coreea, nici pe cel din Vietnam. Ea nu a oprit pe nimeni să 
umfle Cehoslovacia, să facă blocada Berlinului, să construiască 
Zidul Berlinului sau să invadeze Afghanistanul. Dacă aceasta 
este pacea, să încercăm s-o facem fără bombă. Am spus că nu 
era nevoie de cercetare spaţială, ci de cercetări asupra naturii 
umane. Că superputerile trebuiau să se unească pentru a 
menţine ordinea în lumea întreagă. Eram în delir. 

— Şi credeai cu adevărat vreuna din tâmpeniile pe care le 
debitai? întrebă Clive. 

Barley n-avea aerul că ştie. Păru că se ruşinează brusc de 
superficialitatea sa. 

— Apoi am discutat despre jazz, continuă el. Marii maeştri. Bix 
Beiderbecke, Louis Armstrong, Lester Young. Le-am cântat un 
pic. 

— Vrei să spui că avea cineva un saxofon? exclamă Bob 
amuzat. Ce mai aveau? Baterie? Tubă? Barley, nu-mi vine să 
cred ce aud! 

Am avut impresia că Barley va ieşi din cameră. Se deşiră şi se 
proţăpi în două picioare. Işi întoarse privirea către uşă, apoi se 
îndreptă dezolat către ea, astfel încât Ned se sculă în picioare, 
ca nu cumva Brock să ajungă primul la el. Insă Barley se opri la 
jumătatea camerei, unde se afla o masă joasă din lemn sculptat; 
se aplecă peste ea şi, bătând cu vârful degetelor ritmul, începu 
să cânte „pa-pa-paaa, pa-pa-pa-paa” nazalizat, simulând un 
acompaniament de talgere, de măturele şi de tobă. 

Bob aplauda. Walter, de asemenea. Aplaudam şi eu, iar Ned 
râdea. Singur Clive nu găsea nimic distractiv în asta. Barley luă 
o gură de apă să se calmeze puţin şi se aşeză din nou pe scaun. 

— Apoi m-au întrebat ce era de făcut, spuse el, de parcă nu-şi 
părăsise scaunul niciodată. 

— Cine anume? întrebă Clive cu acea notă înnebunitoare de 
neîncredere în voce. 

— Unul dintre cei de la masă. Ce importanţă are? 

— Să presupunem că totul are importanţă, spuse Clive. 

Barley îşi reluă accentul rusesc, cu vocea înfundată şi 
insistentă. 

— „Foarte bine, Barley. Să presupunem că-i aşa cum spui. 
Cine va face aceste cercetări asupra naturii umane?” Voi, 
bineînţeles, le-am răspuns spre marea lor surprindere. „De ce 
noi?” Am spus că atunci când era vorba despre o schimbare 


radicală, sovieticii se pricepeau mai bine decât Occidentul. Au o 
clasă conducătoare restrânsă şi o intelectualitate cu o mare 
influenţă tradiţională. Intr-o democraţie occidentală este mult 
mai greu să-ţi faci glasul auzit deasupra mulţimii. Au apreciat 
paradoxul. Şi mie mi-a plăcut. 

Nici măcar acest atac frontal la adresa marilor valori 
democratice n-a reuşit să zdruncine cumsecădenia lui Bob. 

— Ei bine, Barley, e o opinie cam simplistă, dar cred că e un 
sâmbure de adevăr în ea. 

— Dar le-ai sugerat ce ar trebui făcut? insistă Clive. 

— Am spus că nu mai rămânea decât utopia şi că tot ce cu 
douăzeci de ani în urmă părea un vis nebun era astăzi singura 
noastră speranţă, fie că vorbeam de dezarmare, de ecologie sau 
pur şi simplu de supraviețuirea speciei umane. Gorbaciov 
înţelesese acest lucru, Occidentul refuza să-l înţeleagă. Am spus 
că intelectualii occidentali ar trebui să-şi regăsească vocea. Am 
spus că Occidentul trebuia să dea exemplu, nu să-l urmeze, că 
era datoria fiecăruia să declanşeze avalanşa. 

— Deci, dezarmare unilaterală, spuse Clive înnodându-şi 
mâinile. Aldermaston, iată-ne că venim! Bine, bine. Da. 

Cu toate că da-ul lui suna mai mult a „de”, aşa cum pronunţa 
el da-ul când voia să spună nu. 

— Şi toată această elocinţă doar după câteva lecturi vagi 
referitoare la acest subiect? spuse Bob impresionat. Barley, cred 
că este extraordinar! Dacă aş putea reţine aşa de bine lucrurile, 
aş fi mândru de mine, crede-mă! Poate că prea extraordinare, 
sugeră el, dar Barley nu recepta mai mult ca sigur subînţelesul. 

— Şi în timp ce ne salvai de cele mai teribile instincte ale 
noastre, ce făcea individul căruia i se spunea Goethe? întrebă 
atunci Clive. 

— Nimic. Toţi şi-au dat cu părerea, în afară de el. 

— Dar asculta? Cu ochii larg deschişi, îmi imaginez. 

— La ora aceea eram toţi pe cale de a redesena lumea. O 
nouă Yalta. Toată lumea vorbea în acelaşi timp. Cu excepţia lui 
Goethe. Nu mânca, nu vorbea. Nu încetam să arunc în el cu idei, 
pur şi simplu pentru că nu participa la discuţie. Tot ceea ce 
făcea era să devină din ce în ce mai palid şi să bea din ce în ce 
mai mult. Am renunţat. 

Goethe n-a scos un cuvânt, continuă Barley pe acelaşi ton 
autocritic de neînțeles. Toată după-amiaza, niciun sunet, spuse 


Barley. Goethe asculta, cu privirea fixă către un glob de cristal 
imaginar. Râdea câteodată, dar în niciun caz atunci când era 
ceva de râs. Sau se ridica şi se ducea drept la masa cu băuturi 
ca să-şi mai ia o altă votcă, atunci când toţi ceilalţi beau vin, şi 
să se întoarcă apoi cu un pahar plin ochi pe care-l dădea pe gât 
din câteva înghiţituri, ori de câte ori cineva ţinea un toast 
potrivit. Goethe însă n-a toastat niciodată, spuse Barley. Era 
unul dintre aceia care exercitau influenţa morală prin tăcere, 
spuse el, astfel încât sfârşeşti prin a te întreba dacă nu cumva 
mor de vreo boală secretă sau sunt pe cale de a realiza ceva 
deosebit. 

Când Nejdanov a condus întregul grup înăuntru ca să 
ascultăm Count Basie, imprimat stereo, Goethe l-a urmat docil. 
Târziu în noapte, când uitase de existenţa lui Goethe, Barley îl 
auzi, în sfârşit, pe acesta vorbind. 


Ned îşi permise din nou să pună una din atât de rarele lui 
întrebări: 

— Cum se comportau ceilalţi faţă de el? 

— Îl respectau. Era mascota lor. „Să vedem ce zice Goethe”, 
spuneau ei. Acesta ridica paharul, bea în sănătatea lor şi râdeau 
cu toţii, cu excepţia lui Goethe. 

— Şi femeile? 

— Toată lumea. Se înclinau în faţa opiniei sale. Practic, îi 
întindeau covorul roşu. lată că vine marele Goethe. 

— Şi nu ţi-a spus nimeni unde locuia sau unde lucra? 

— Doar că se afla în vacanţă, venit de undeva unde băutura 
era privită cu ochi răi. Îşi luase concediu ca să bea, iar ei beau în 
cinstea concediului său. Era fratele cuiva. Al Tamarei, poate. Nu 
ştiu. Sau văr. N-am înţeles prea bine. 

— Crezi că-l protejau? întrebă Clive. 

„Pauzele lui Barley erau într-adevăr surprinzătoare, m-am 
gândit eu. Contactul său cu lumea imediat înconjurătoare era 
atât de slab, încât spiritul său părăsea încăperea şi stăteai ca pe 
jar întrebându-te dacă se mai întoarce.” 

— Da, spuse Barley brusc, părând surprins şi el de propriul 
răspuns. Da, da, îl protejau. Aşa e. Formau clubul lui de 
suporteri, desigur, asta erau. 

— De ce îl protejau? 

Altă pauză. 


— Poate ca să nu fie nevoit să se explice. Nu m-am gândit 
atunci la acest lucru, dar acum da. Asta e. 

— Şi de ce ar fi vrut el să evite să se explice? Poţi să ne 
sugerezi un motiv fără să-l inventezi? întrebă Clive, hotărât 
după cât se pare să-l exaspereze pe Barley. 

Dar Barley nu se enervă. 

— Nu inventez, spuse el, iar noi toţi ştiam că aşa este. Era din 
nou dus pe gânduri. Goethe era dotat cu o energie 
extraordinară. O simţeai, spuse Barley revenind printre noi. 

— Ce vrei să spui? 

— Genul acela de tăcere elocventă. La o sută cincizeci de 
kilometri pe oră nu auzi decât ticăitul creierului. 

— Dar nu ţi-a spus nimeni: „E un geniu” sau ceva în sensul 
ăsta? 

— Nimeni. Nu era necesar. 

Barley trase cu ochiul către Ned, care-l aproba dând încet din 
cap. 

Om de teren până-n vârful unghiilor, chiar dacă era din 
obligaţie pe tuşă, Ned avea întotdeauna o lungime avans faţă de 
tine atunci când credeai că se afla în trenă. 

Bob mai avea o întrebare. 

— Te-a tras cineva cumva la o parte, Barley, să-ţi explice de 
ce Goethe avea probleme cu băutura? 

Barley izbucni într-un râs nestăvilit. Momentele sale de lipsă 
de reţinere erau întru câtva îngrijorătoare. 

— În Rusia nu trebuie să ai un motiv ca să bei, pentru numele 
lui Dumnezeu! Arătaţi-mi un singur rus demn de acest nume, 
care să poată face faţa treaz problemelor ţării sale. 

Căzu din nou în muţenie, strâmbându-se în penumbră. Apoi 
ridică din sprâncene şi bombăni o înjurătură, fără doar şi poate 
la adresa lui. Îşi reluă brusc relatarea: 

— M-am trezit tresărind pe la miezul nopţii, râse Barley. 
„Isuse, unde mă aflu?” Eram lungit pe un şezlong, pe verandă, 
cu o pătură nenorocită pe mine. Am crezut mai întâi că mă aflu 
în Statele Unite, pe una dintre acele verande din New England, 
protejate cu plasă împotriva ţânţarilor, cu vederea către o 
grădină. Nu puteam să înţeleg cum am ajuns în America atât de 
repede, după un prânz atât de plăcut; la Peredelkino. Apoi mi- 
am amintit că încetaseră să mai stea de vorbă cu mine şi că mă 
plictisisem. Nu că ar fi avut ceva împotriva mea. Erau beţi şi 


obosiseră să fie beţi într-o limbă străină. Aşa că ne-am retras pe 
verandă cu o sticlă de scotch. Cineva aruncase o pătură peste 
mine ca să mă apere de rouă. Cred că m-a trezit luna. O lună 
mare, plină. Însângerată. Apoi l-am auzit pe individul ăla 
vorbindu-mi. Cu un aer foarte grav. O engleză impecabilă. Isuse, 
am gândit eu, alţi invitaţi la ora asta. „Unele lucruri sunt nişte 
rele necesare, domnule Barley. Altele sunt mai rele decât ar fi 
necesar.” Cita ceea ce spusesem eu la masă, un extras din 
discursul meu cu privire la pace, care zguduise lumea. Nu ştiu 
pe cine citasem. Apoi m-am uitat mai îndeaproape şi l-am văzut 
în faţa mea pe vulturul ăla cu barbă, înalt de doi metri jumătate, 
aplecat peste mine, strângând în mână o sticlă de votcă, cu 
părul fluturând în vânt. S-a aşezat pe vine lângă mine, cu capul 
între genunchi, umplându-şi paharul. „Salut, Goethe, i-am spus. 
N-ai murit încă? Îmi face plăcere să te văd.” 

Indiferent ce îl făcuse pe Barley să se simtă mai degajat, 
acelaşi lucru îl vârâse din nou în chingi, întrucât faţa lui se 
umbrise din nou. 

— Apoi îmi înapoiază una din perlele emise de mine în timpul 
mesei. „Toate victimele sunt egale. Nici unele nu sunt mai egale 
decât celelalte.” Am râs, dar nu prea mult. Presupun că mă 
simţeam stânjenit. Mi-era silă. Aveam sentimentul că am fost 
spionat. Individul stătuse acolo tot timpul mesei, beat, fără să 
mănânce, fără să spună o vorbă. Dintr-odată, după zece ore, mă 
citează ca un casetofon. Nu e prea agreabil. 

— „Cine eşti tu, Goethe? Cu ce te ocupi când nu bei şi nu 
asculţi?” 

— „Sunt un proscris moral. Mă ocup de marile teorii 
profanate.” 

— „Ce plăcut e să întâlneşti un scriitor, am spus eu. Ce fel de 
chestii scrii acum?” 

— „De toate, spuse el. Istorie, comedie, minciuni, poveşti de 
dragoste.” 

Apoi începu să delireze în legătură cu o poveste scrisă de el 
despre o bucată de unt, ce se topeşte la soare pentru că nu 
avea un punct de vedere consecvent. Doar că nu vorbea ca un 
scriitor. Prea sfios. Îşi bătea joc de el însuşi şi cred că şi de mine. 
Era dreptul lui, la urma urmei, dar asta nu însemna că era mai 
amuzant. 


Aşteptarăm din nou, privindu-i silueta lui Barley. Oare 
tensiunea emana din el sau din noi? Luă o înghiţitură din pahar. 
Işi întoarse capul şi bombăni ceva că „e bine” sau poate că „nu 
ţine”, pe care nici cei prezenţi, nici microfoanele nu le-au prins 
complet. Scaunul lui a pârâit ca lemnul de foc umed. Pe bandă 
suna ca o rafală de mitralieră. 

— Apoi îmi spuse: „Hai, domnule Barley. Eşti editor. Nu mă 
întrebi de unde-mi iau ideile?” Am gândit atunci: Nu asta 
întreabă de obicei editorii, bătrâne. Dar ce dracu'? „Bine, 
Goethe, îi spun eu. De unde-ţi iei ideile?” „Domnule Barley. Îmi 
iau ideile în primul rând...” şi începe să numere pe degete. 

Barley îşi răsfiră şi el degetele lungi şi numără pe ele, folosind 
doar uşoare intonaţii ruse. Am fost din nou foarte impresionat 
de fineţea memoriei sale muzicale, mai puţin exersată să 
reproducă cuvintele decât să le extragă dintr-o blestemată 
cameră de rezonanţă, unde niciun sunet nu părea să se stingă. 

— „Imi găsesc ideile... în primul rând pe feţele de masă de 
hârtie din cafenelele berlineze ale anilor '30.” Apoi bău o gură 
zdravănă de votcă, trăgând în acelaşi timp, zgomotos, în piept 
aerul nocturn. Ca un uguit, înţelegeţi ce vreau să zic? Ca indivizii 
ăia cărora le bolboroseşte pieptul. „Doi, din publicaţiile unor 
concurenţi de-ai mei, mai talentaţi decât mine. Trei, din 
fanteziile obscene ale generalilor şi politicienilor din toate ţările. 
Patru, din intelectul eliberat al oamenilor de ştiinţă înrolați cu 
forţa de către nazişti. Cinci, de la marele popor sovietic, ale 
cărui aspirații democratice sunt filtrate prin intermediul 
consultărilor la toate nivelele, apoi aruncate în Neva. Şi şase, 
doar arareori, din mintea unui distins intelectual occidental, care 
se întâmplă să mi se ivească în viaţă.” Acesta eram eu, după cât 
se pare, pentru că îşi lipise ochii de mine ca să-mi vadă reacţia. 
Privindu-mă la nesfârşit, ca un copil precoce. Transmiţându-mi 
semnale de importanţă vitală. Apoi se răzgândeşte şi devine 
suspicios. Aşa fac ruşii. „Ai dat un întreg spectacol la masă, 
spuse el. Cum de l-ai convins pe Nejdanov să te invite?” Suna ca 
o batjocură. Avea aerul să spună: nu te cred. „Nu l-am convins, 
i-am spus eu. A fost ideea lui. Ce vrei să insinuezi?” „Ideile nu 
aparţin nimănui”, zise el. „l-ai băgat asta în cap. Eşti un tip 
deştept. Bună treabă, aş spune. Felicitări!” Apoi, în loc să 
rânjească la mine, mi se agăţă de umeri de parcă se îneca. Nu- 
mi dau seama dacă îi era rău sau, pur şi simplu, îşi pierduse 


echilibrul. Am avut chiar senzaţia neplăcută că s-ar putea să 
verse pe mine. Aş fi vrut să-l ajut, dar nu ştiam cum. Ardea ca 
dracu’ şi transpira. Transpiraţia îi picura pe mine. Părul îi era ud 
leoarcă. Ochii mari de copil. l-am desfăcut nasturele de la gât, 
cred. Apoi i-am auzit glasul ce se scurgea direct în urechea mea, 
i-am simţit buzele şi respiraţia fierbinte. Nu l-am putut auzi la 
început. Era prea aproape. M-am tras înapoi, dar a venit după 
mine. Cred fiecare cuvânt pe care l-ai spus, şopti el. Vorbele tale 
mi-au mers la inimă. Asigură-mă că nu eşti spion britanic şi-ţi 
fac şi eu o mărturisire la rândul meu.” Exact cuvintele sale, 
spuse Barley ca şi cum îi era ruşine de ele. Îşi amintea fiecare 
vorbă pe care o spusesem, iar eu îmi amintesc fiecare vorbă a 
sa. 

Nu era prima oară că Barley vorbea despre memorie ca şi 
cum ar fi fost o boală. Şi, probabil de aceea, m-am trezit, ca de 
atâtea ori, gândindu-mă la Hannah. 

„Bietul meu Palfrey, mă necăjise ea într-unul dintre 
momentele ei de cruzime, în timp ce îşi studia trupul gol în 
oglindă, îşi bea votca cu apă tonică şi se pregătea să se 
reîntoarcă la bărbatul ei. Cu o memorie ca a ta, cum vei uita tu 
vreodată o fată ca mine?” 

M-am întrebat dacă Barley avea efectul acesta asupra tuturor. 
Dacă punea degetul în mod inconştient pe punctul lor sensibil 
pentru a le scoate la iveală gândurile cele mai secrete. Poate că 
aceasta îi făcuse şi lui Goethe. 


Pasajul care a urmat nu a fost niciodată parafrazat, nici 
rezumat, nici „restructurat”. Iniţiaţilor li s-a oferit înregistrarea 
fără montaj sau transcrierea integrală a benzii. Pentru neiniţiaţi, 
acest episod n-a existat niciodată. Acesta a fost momentul 
crucial din tot ceea ce a urmat şi a fost numit ulterior, cu voită 
neclaritate, „Contactul Lisabona”. Când le-a venit rândul 
alchimiştilor, teologilor şi beneficiarilor de pe ambele maluri ale 
Atlanticului, acesta a fost pasajul ales de ei pentru a fi introdus 
în cutiile lor magice ca justificare a propriilor argumente 
preselectate, caracteristice taberelor lor machiavelice. 

— „Nu, dragul meu Goethe, nu sunt spion. Nu sunt, n-am fost 
şi nu voi fi niciodată. S-ar putea ca în tipul tău de ţară, nu într-al 
meu, să fie aşa. Ce zici de şah? lţi place să joci? Hai să vorbim 
despre şah.” Părea să nu mă audă. „Şi nu eşti american? Nu eşti 


spionul nimănui, nici măcar al nostru?”. Ascultă, Goethe, i-am 
spus eu. Cinstit vorbind, încep să mă cam enervez. Nu sunt 
spionul nimănui. Eu sunt eu. Ori vorbim despre şah, ori du-te să 
cânţi la altă masă, e bine?” Credeam că-l voi face să tacă, dar 
m-am înşelat. Ştia totul despre şah, mi-a spus el. La şah, fiecare 
jucător are o strategie şi dacă celălalt jucător nu ghiceşte sau 
dacă îi slăbeşte atenţia, ai câştigat. La şah, teoria reprezintă 
realitatea. Dar în viaţă, cel puţin în anumite cazuri, sunt situaţii 
în care unul din jucători are nişte idei fanteziste atât de groteşti 
despre celălalt încât ajunge să inventeze inamicul de care are 
nevoie. E adevărat? Goethe, sunt total de acord. Apoi, dintr- 
odată, n-a mai fost vorba de şah şi a început să se justifice, aşa 
cum o fac ruşii când se îmbată. De ce ţine umbră pământului? 
Asta doar pentru urechile mele. Spunea că s-a născut cu două 
suflete, ca Faust, şi de aceea i se spune Goethe. Spunea că 
maică-sa a fost pictoriţă, dar că picta ceea ce vedea, atât de 
bine încât nu i s-a permis niciodată să-şi expună lucrările sau să 
cumpere materiale. Deoarece tot ceea ce vedem este secret de 
stat. Până şi o iluzie este secret de stat. Chiar dacă nu merge şi 
nu va merge niciodată, tot secret de stat rămâne. lar dacă este 
o minciună de la cap la coadă, atunci este secretul de stat 
ultrasecret. Spunea că tatăl său a zăcut doisprezece ani prin 
lagăre şi că a murit de o supradoză de capacităţi intelectuale. 
Problema era că tatăl lui a fost un martir. A fi o victimă este 
destul de rău, dar, după cum spunea el, a fi un sfânt este şi mai 
rău. Martirii însă sunt ceea ce poate fi mai rău. E adevărat? 

l-am spus că are dreptate. Nu ştiu de ce eram de acord cu el, 
dar sunt politicos din fire şi atunci când un individ mă apucă de 
cap cu amândouă mâinile şi îmi spune că tatăl său a făcut 
doisprezece ani de puşcărie şi că apoi a murit, n-am de gând să 
mă cert cu el, chiar dacă sunt pilit. L-am întrebat care este 
numele lui adevărat. Mi-a spus că n-are niciun nume. Că tatăl 
său a plecat cu el în mormânt. Spunea că în orice societate 
normală ignoranţii sunt împuşcaţi, în Rusia, însă, este invers. 
Tatăl său a fost împuşcat pentru că, spre deosebire de maică-sa, 
a refuzat să moară de inimă rea. Spunea că doreşte să-mi facă o 
mărturisire. Spunea că îi iubeşte pe englezi. Englezii sunt 
conducătorii morali ai Europei, moderatorii secreţi, unificatorii 
marelui ideal european. Englezii înţeleg raportul dintre cuvânt şi 
acţiune, în timp ce în Rusia nimeni nu mai crede în acţiune, aşa 


că acesteia i s-au substituit cuvintele, până sus în vârful 
piramidei, un substitut pentru adevărul de care nu vrea să mai 
audă nimeni, pentru că nu poate fi schimbat, iar dacă l-ar 
schimba, şi-ar pierde slujba. Sau pur şi simplu nu ştiu cum să-l 
schimbe. Spunea că nenorocirea ruşilor este că visează să fie 
europeni, dar că soarta lor este să devină americani şi că 
americanii au otrăvit lumea cu logica lor materialistă. Dacă 
vecinul meu are o maşină, eu trebuie să am două. Dacă vecinul 
meu are o armă, eu trebuie să am două. Dacă vecinul meu are o 
bombă, eu trebuie să am o bombă mai mare, să am chiar mai 
multe, chiar dacă nu-şi pot atinge ţinta. Aşa că, tot ceea ce am 
de făcut este să-mi imaginez arma vecinului meu şi s-o 
reproduc; în felul acesta am o justificare pentru tot ceea ce 
vreau să produc. E adevărat? 

E un miracol că nimeni nu l-a întrerupt în momentul acela, nici 
măcar Walter, care şi-a ţinut gura, aşa cum am procedat toţi. Nu 
s-a auzit nici măcar un scârţâit de scaun, înainte ca Barley să-ţi 
continue relatarea. 

— l-am spus că sunt de acord. Da, Goethe, sunt total de acord 
cu tine. Oricum, e mai bine decât să fiu întrebat dacă sunt spion 
englez. A început apoi să vorbească despre marele poet şi 
mistic al secolului al XIX-lea, Piturin. 

— Pecerin, îl corectă cu o voce aspră Walter, care n-a mai 
putut să se abţină de data aceasta. 

— Aşa e. Pecerin, aprobă Barley. Vladimir Pecerin. Pecerin a 
dorit să se sacrifice pentru omenire, să moară răstignit pe cruce 
cu mama sa la picioarele lui. Am auzit de el? Nu, n-am auzit. 
Pecerin s-a dus în Irlanda, s-a călugărit, spunea el. Dar Goethe 
nu poate face acest lucru pentru că nu poate obţine viza şi 
oricum nu-l iubeşte pe Dumnezeu. Pecerin îl iubea pe 
Dumnezeu, dar nu iubea ştiinţa decât dacă ţinea seama de 
sufletul omului. L-am întrebat ce vârstă avea. Goethe, nu 
Pecerin. l-ai fi dat şapte ani, mergând pe o sută. Spunea că este 
mai aproape de moarte decât de viaţă. Că are cincizeci de ani, 
dar că de-abia s-a născut. 

Walter interveni, dar de data aceasta cu glas scăzut, ca într-o 
biserică, fără piţigăiala lui obişnuită. 

— De ce l-ai întrebat ce vârstă are? De ce această întrebare, 
dintre atâtea altele pe care i le puteai pune? Ce naiba contează 
în momentul acesta câţi dinţi are în gură? 


— Pentru că te intriga. N-are niciun rid pe faţă, în afară de 
momentele în care se încruntă. 

— A zis „ştiinţă”? Nu cumva fizică? Ştiinţă? 

— Ştiinţă. Apoi începu să recite din Pecerin. Traducând pe 
parcurs. Întâi în ruseşte, apoi în englezeşte. Cât de dulce este 
să-ţi urăşti ţara natală şi să-i aştepţi cu aviditate ruina... şi în 
ruinele sale să discerni zorii renaşterii universale. Poate că n-am 
prins eu tot, dar aceasta era esenţa. Pecerin a înţeles că-ţi poţi 
iubi ţara şi în acelaşi timp să-i urăşti sistemul, mi-a spus Goethe. 
Pecerin era nebun după Anglia, ca şi Goethe, de altfel. Anglia 
reprezintă leagănul justiţiei, al adevărului şi al libertăţii. Pecerin 
a arătat că nu era nimic neloial în trădare, cu condiţia să trădezi 
ceea ce urăşti şi să te baţi pentru ceea ce iubeşti. Ce-ar fi făcut 
Pecerin dacă, să zicem, ar fi stăpânit mari secrete despre 
sufletul rus? Ce ar fi făcut? Evident, le-ar fi dat englezilor. N-am 
avut decât o singură dorinţă în acel moment, să mă lase în 
pace. Am început să intru în panică. Dar el se apropia şi mai 
mult de mine. Şi-a lipit faţa de a mea. Sufla ca o locomotivă, iar 
inima-i bătea să-i sară din piept Mă privea cu ochii lui căprui, 
mari. „Ce-ai băut? l-am întrebat. Cortizon?” 

— „Ştii ce-ai mai spus la masă?...” m-a întrebat el. 

— „Nimic, i-am zis. Nu eram acolo. Erau alţi doi idioţi şi ei m- 
au pocnit întâi.” lar nu mă auzea. 

— „Ai spus: «În zilele noastre trebuie să gândeşti ca un erou 
ca să te comporţi ca o fiinţă umană normală.» 

— „Nu e prea original, i-am zis eu. Nimic din ce-am spus nu 
este. Sunt lucruri pe care le-am ciupit de ici, de colo. Nu sunt ale 
mele. Uită acum tot ce-am spus şi du-te la ai tăi.” Nu m-a 
ascultat. M-a luat de braţ. Avea nişte mâini de fată, dar m-a 
strâns cu nişte degete ca de oţel. 

— „Promite-mi că, dacă am curajul să gândesc ca un erou, vei 
acţiona ca o fiinţă umană demnă de acest nume.” 

— „Ascultă, i-am zis. Hai să uităm toate astea şi să mâncăm 
ceva. Au nişte supă acolo, înăuntru. li simt mirosul. iți place 
supa? Supă adevărată?” Nu cred că plângea, însă faţa îi era udă 
leoarcă. Ca o durere, sudoarea îi acoperea toată pielea sa albă. 

— „Promite-mi”, mi-a spus el, agăţându-se de încheietura 
mâinii mele, de parcă aş fi fost preot. 

— „Dar ce trebuie să promit, pentru numele lui Dumnezeu?” 

— „Promite-mi că te vei comporta ca un gentleman.” 


— „Nu sunt gentleman. Sunt editor.” Apoi a râs pentru prima 
oară. Un râs homeric, având ceva bolovănos în el. 

— „Nici nu poţi să-ţi imaginezi câtă încredere îmi dă refuzul 
tău”, mi-a spus el. Atunci m-am ridicat încet, încetişor, ca să nu-l 
sperii. lar el continua să se agate de mine. „Comit un păcat faţă 
de ştiinţă în fiecare zi, spuse el. Transform plugurile în săbii. Îi 
păcălesc pe stăpânii mei. li păcălesc pe ai voştri. Perpetuez 
minciuna. Ucid umanismul din mine în fiecare zi. Ascultă-mă.” 

— „Trebuie să plec acum, Goethe, bătrâne. Toate 
supraveghetoarele din hotelul meu stau în fund, aşteptându-mă 
îngrijorate. Dă-mi drumul, te rog, îmi rupi braţul.” Mă strângea 
la piept. Mă făcea să mă simt gras, atât era el de slab. Avea 
barba umedă, părul umed, ardea tot. 

— „Promite-mi”, spuse el. Mi-a smuls promisiunea. Cu 
înflăcărarea lui. N-am văzut în viaţa mea aşa ceva. „Promite-mi! 
Promite-mi!” 

— „De acord, i-am zis. Dacă voi reuşi vreodată să ajung erou, 
mă voi comporta ca o fiinţă umană demnă de acest nume. Ne- 
am înţeles. E bine? Şi-acum lasă-mă să plec, fii bun, te rog.” 

— „Promite-mi”, mi-a spus el. 

— „Îţi promit”, i-am răspuns şi l-am dat la o parte. Walter 
începu să ţipe. Niciunul din avertismentele noastre, nici privirile 
furioase ale lui Ned, ale lui Clive sau ale mele nu l-au mai putut 
reţine. 

— Dar l-ai crezut, Barley? Nu cumva te trăgea pe sfoară? 
Şmecher cum eşti sub faţa asta de înger, ce-ai simţit? 

Tăcere. Tăcere prelungită. 

— Era beat, spuse el în sfârşit. Poate că de două ori în viaţa 
mea am fost la fel de beat ca el. Hai să zicem de trei ori. A ținut- 
o pe votcă toată ziua şi a băut-o în continuare ca pe apă. Dara 
avut unul din momentele lui de luciditate. L-am crezut. Nu e 
genul de tip pe care să nu-l crezi. 

— Dar ce ai crezut? îl întrebă Walter furios. Despre ce crezi că 
îţi vorbea? Ce crezi că făcea? Toată vorbăria asta despre lucruri 
care nu-şi atingeau ţinta, despre minciunile spuse stăpânilor lui 
şi ai tăi, şah care nu este şah, ce altceva? Ştii cât fac unu şi cu 
unu, nu-i aşa? De ce n-ai venit la noi? Ştiu de ce! Ţi-ai ascuns 
capul în nisip. „Nu ştiu pentru că nu vreau să ştiu”, ăsta eşti tu. 

Următoarele sunete de pe bandă sunt blestemele lui Barley 
adresate lui însuşi, în timp ce măsura cu paşi mari camera. 


— La dracu’, la dracu’, la dracu’, şopti el. 

Nu se mai opri. Până când auzi vocea lui Clive, care-l 
întrerupse. Dacă vreodată îi vine în minte lui Clive să dea 
ordinul de distrugere a Universului, îmi imaginez că va folosi 
acelaşi glas monoton. 

— Imi pare rău, dar trebuie să te anunţ că vom avea nevoie în 
mod serios de ajutorul tău. 

Paradoxal, cred că într-adevăr lui Clive îi părea rău. Era un 
tehnocrat care nu se simţea în largul lui cu sursele vii, un 
spionocrat suburban, de şcoală modernă. Credea că faptele sunt 
singura informaţie valabilă şi dispreţuia pe oricine nu se lăsa 
condus de ele. Dacă îi plăcea ceva în viaţă în afară de propria 
avansare şi de Mercedesul său argintiu, pe care refuza să-l 
scoată din garaj, chiar dacă n-avea decât o zgârietură mică, 
atunci acestea erau tehnica şi atotputernicii americani în 
materie. Singurul mod de a-l face pe Clive să strălucească era 
ca Bluebird să fie un cod spart, un satelit sau un comitet 
interagenţii. In acest caz, Barley putea să nici nu se fi născut. 

Ned, în schimb, era exact invers şi mai expus riscului datorită 
acestui lucru. Prin temperament şi formaţie, era agent şi şef de 
echipă. Informaţiile vii erau elementul său, aşa cum era şi 
pasiunea, dacă acest cuvânt figura în vocabularul său. 
Dispreţuia luptele interne de natură politică din sânul Serviciului 
de informaţii şi le lăsa de bunăvoie pe seama lui Clive, tot aşa 
cum îi ceda analiza lui Walter. Din acest punct de vedere era un 
primitiv, cum ar trebui să fie toţi oamenii care se ocupă de 
natura umană. In timp ce Clive, pentru care natura umană nu 
reprezenta decât o mlaştină întinsă şi împuţită, se bucura de 
reputaţia de a fi modernist. 


CAPITOLUL 5 

Ne mutasem în biblioteca în care Ned şi Barley avuseseră 
prima lor întrevedere. Brock instalase un ecran şi un proiector. 
Aranjase scaunele în semicerc, fiecare dintre ele fiind atribuite 
în mintea lui unuia dintre noi, întrucât Brock, ca toţi indivizii cu 
temperament sangvin, avea o poftă exagerată să facă treburi 
mărunte.  Ascultase întrevederea la releu şi, în ciuda 
presentimentelor sale sumbre cu privire la Barley, ochii lui 
spălăciţi de baltic ardeau de încântare. Cufundat în gânduri, 
Barley stătea în rândul din faţă, între Bob şi Clive, ca un invitat 
privilegiat, chiar dacă indiferent, la o vizionare privată. l-am 
privit capul din profil în timp ce Brock pornea aparatul de 
proiecţie. Era aplecat, dar şi l-a ridicat brusc în momentul în 
care imaginea primului diapozitiv a apărut pe ecran. Ned stătea 
lângă mine. Nu scotea un cuvânt, dar puteam să-i simt 
intensitatea reţinută a emoţiei sale. Pe ecran au defilat vreo 
douăzeci de chipuri de bărbaţi, în majoritatea lor savanţi 
sovietici care, după primele cercetări făcute în grabă în fişierele 
arhivelor londoneze şi ale celor de la Langley, fuseseră socotiți 
susceptibili să fi avut acces la informaţiile B/uebird. Unii dintre ei 
au apărut de mai multe ori: întâi cu barbă, apoi fără. Alţii au fost 
arătaţi aşa cum erau cu douăzeci de ani în urmă, respectivele 
fotografii fiind singurele disponibile în arhive. 

— Nu este printre aceştia, spuse Barley, atunci când parada 
luă sfârşit, ducându-şi brusc mâna la cap, ca şi cum l-ar fi ciupit 
o muscă. 

Lui Bob nu-i venea să creadă. Dar era tot atât de încântător şi 
când credea, şi când nu credea. 

— Nici măcar un „probabil” sau un „s-ar putea”, Barley? Pari 
foarte sigur de tine pentru unul care a băut zdravăn la primul 
contact vizual. Isuse, eu însumi am fost la petreceri la care nu 
mi-am mai putut aminti nici cum mă cheamă! 

— Nu. Nimic, bătrâne, spuse Barley şi căzu din nou pe 
gânduri. 

Veni rândul Katiei, cu toate că Barley nu avea de unde să ştie. 
Bob abordă subiectul cu precauţie, ca un adevărat profesionist 
de la Langley. 

— Barley, iată acum nişte fotografii de bărbaţi şi de femei 
care gravitează pe scena editorială moscovită, începu el pe un 
ton foarte degajat, în timp ce Brock proiecta primele diapozitive. 


Oameni pe care s-ar fi putut să-i întâlneşti în timpul călătoriilor 
tale prin Rusia, la recepții, la târguri de carte, în sfârşit, oameni 
care se învârt în cercurile acestea. Dacă-l identifici pe vreunul, 
dă-i drumul şi spune-ne! 

— Dumnezeu fie binecuvântat, asta-i Leonora! interveni 
Barley cu plăcere, văzând pe ecran o femeie splendidă, atletică, 
cu un fund cât un teren de fotbal, care traversa cu pas hotărât o 
pistă de aterizare liberă. Leni e sculă mare la SK, adăugă Barley. 

— SK? repetă Clive, ca şi cum descoperise o ditamai 
societatea secretă. 

— Soiuzkniga. SK comandă şi distribuie cărţi străine în 
întreaga Uniune Sovietică. Dacă ajung la destinaţie sau nu asta-i 
altă problemă. Leni e formidabilă! 

— Îi ştii numele de familie? 

— Zinovieva. 

— Exact, ne confirmă celor în cunoştinţă de cauză zâmbetul 
lui Bob. 

l-au mai defilat şi alte diapozitive, iar Barley reperă acele 
figuri pe care ei ştiau că le ştia. Dar atunci când i-au arătat 
fotografia Katiei, pe care i-o arătaseră şi lui Landau - Katia în 
pardesiu, cu părul ridicat în sus, coborând scările cu plasa în 
mână - Barley zise „pas”, aşa cum se exprimase în legătură cu 
toţi ceilalţi pe care nu-i cunoştea. 

Bob era încântător de necăjit. 

— Nu, mai ţine-o, te rog, spuse el pe un ton atât de nefericit, 
că până şi un prunc ar fi ghicit că această fotografie avea o 
importanţă ascunsă. 

Brock îşi ţinu respiraţia, aşa cum am făcut toţi. 

— Barley, coniţa asta cu păr negru şi ochi mari lucrează la 
editura Octombrie din Moscova. Vorbeşte bine englezeşte, o 
engleză clasică, aşa cum vorbeşti şi tu, şi Goethe. Ştim că este 
redactor, comandă şi supervizează traducerile în limba engleză 
ale unor lucrări sovietice. Nu-ţi spune nimic? 

— N-am avut norocul ăsta, spuse Barley. 

După care, Clive mi-l încredința mie. Cu un semn din cap. la-l, 
Palfrey. Martorul îţi aparţine. Sperie-l! 


Pentru şedinţele mele de îndoctrinare, îmi compun un glas 
special. Este menit să transmită groaza, asemenea jurămintelor 
de căsătorie, şi îl urăsc pentru că-l urăşte şi Hannah. Dacă 


profesiunea mea ar fi fost una dintre acelea în care se poartă un 
fals halat alb, acesta ar fi fost momentul în care aş fi administrat 
injecţia fatală. Totuşi, în noaptea aceea, îndată ce am fost 
singur cu Barley, am ales un ton mai protector, devenind un alt 
Palfrey, poate că întinerit, cel pe care Hannah obişnuia să se 
jure că-l poate învinge. M-am adresat lui Barley nu cum aş fi 
făcut-o faţă de un proaspăt condamnat, ci ca unui prieten pe 
care încercam să-l pun în gardă. 

— lată despre ce este vorba, i-am spus eu, încercând să evit 
cât puteam de mult limbajul juridic. Acesta este laţul pe care ţi-l 
punem în jurul gâtului. Ai grijă. Gândeşte-te. 

Pe alţii îi fac să stea jos. L-am lăsat pe Barley să se plimbe 
prin cameră, întrucât am observat că se simţea mai la îndemână 
atunci când era lăsat să se mişte, să se agite de colo, colo, să-şi 
tragă braţele la spate pentru a se întinde cu poftă. Empatia, 
chiar trecătoare, este un blestem şi niciuna dintre nenorocitele 
legi englezeşti nu mă vor putea păzi de ea. 

Pe măsură ce îmi stârnea simpatie, am remarcat anumite 
detalii, ce îmi scăpaseră atunci când eram în plen. Modul în care 
se ferea de mine, ca şi cum s-ar fi apărat de tendinţa lui 
puternică de a se mărturisi primului venit care-l încuraja în acest 
sens. Modul în care braţele sale, în ciuda eforturilor de a se 
controla, se agitau tot timpul, în special coatele sale care, ca 
nişte renegaţi, doreau să se elibereze de vreo uniformă în care 
fuseseră vârâte cu de-a sila. 

Am încercat o oarecare frustrare constatând că nu pot să-l 
observ destul de aproape, obligat fiind să prind reflectarea 
imaginii sale când trecea prin faţa oglinzilor aurite. Până în ziua 
de astăzi rămâne pentru mine un personaj pe care n-ai de unde 
să-l apuci. 

Am observat natura sa meditativă atunci când asculta sau nu 
asculta discursul meu, când prindea un detaliu ici-colo, pentru a 
se întoarce şi a se îndepărta de mine ca să-l digere mai bine, iar 
spatele său puternic îmi apărea tot atât de ostil pe cât îmi 
apărea chipul său închis. 

Şi cum, atunci când se întorcea către mine, ochii săi erau 
lipsiţi de acea expresie servilă pe care o au ceilalţi receptori ai 
cuvintelor mele înțelepte şi care de atâtea ori îmi făceau silă. Nu 
era intimidat. Nici măcar afectat de cuvintele mele. Privirea sa 
totuşi mă deruta, aşa cum s-a întâmplat prima oară când m-a 


măsurat. Ochii săi erau prea sinceri, prea limpezi, prea 
vulnerabili. Niciunul dintre gesturile sale largi din braţe nu-l 
putea proteja. Aveam impresia că eu sau oricine altcineva 
puteam să plonjăm în ochii săi şi să pretindem că-l stăpâneam, 
iar sentimentul acesta m-a speriat ca o ameninţare. M-a făcut să 
mă tem pentru propria securitate. 

M-am gândit la dosarul său. Atâtea acte nesăbuite de 
aparentă autodistrugere, atât de puţină prudenţă, o foaie 
matricolă înfiorătoare. Eforturi de a câştiga câţiva lauri boxând, 
fapt pentru care a sfârşit la infirmeria şcolii cu un maxilar spart. 
Eliminarea după ce a citit beat Epistola, la slujba de 
împărtăşanie: „Am băut prea mult azi-noapte, domnule. N-a fost 
intenţionat”. A fost flagelat şi exmatriculat. 

Ce simplu ar fi fost, m-am gândit eu, atât pentru el, cât şi 
pentru mine, dacă aş fi putut să pun degetul pe o greşeală 
gravă care-l torturează, un act de laşitate sau de neglijenţă. Ned 
însă îmi pusese pe tavă toată viaţa lui, anexele secrete, fişa sa 
medicală, extrasul de venituri, informaţii despre amante, 
neveste, copii. Nu erau decât fleacuri. Niciun fel de fapte 
măreţe, nicio crimă îngrozitoare. Nimic măreț, care să fi putut să 
explice, poate, personajul. Oare din lipsă de aventură în plin 
ocean eşuase el în mod repetat, lovindu-se de micuţele stânci 
ale vieţii, cerându-i Creatorului să-i ofere ceva mai măreț sau 
să-l lase în pace? S-ar arăta el tot atât de nechibzuit dacă i s-ar 
propune o miză mai mare? 

Apoi, brusc, înainte de a-mi da seama, rolurile noastre s-au 
inversat. Se afla în picioare în faţa mea, uitându-se de sus în jos 
la mine. Echipa mai aştepta în bibliotecă şi puteam auzi 
zgomotele nerăbdării lor. Formularul de angajament se afla pe 
masă în faţa mea. Barley nu-l citea însă. Pe mine mă studia. 

— Ei, ai vreo întrebare de pus? i-am spus eu, uitându-mă în 
sus la el, conştient de înălţimea lui. Ai vrea să mai ştii ceva 
înainte de a semna? Recurg la vocea mea specială în cele din 
urmă, dintr-un sentiment de autoapărare. 

Pare întâi surprins, apoi amuzat. 

— De ce? Mai ai şi alte răspunsuri pe care ai dori să mi le dai? 

— E o treabă nedreaptă, l-am avertizat eu grav. Ţi s-a pus în 
braţe un mare secret. Nu l-ai vrut, dar nu te poţi lepăda de el. 
Ştii destule ca să poţi spânzura un om şi, probabil, o femeie. 


Aceasta te plasează într-o situaţie specială. Ai anumite obligaţii 
de care nu poţi scăpa. 

Şi, Doamne, iartă-mă, mă gândesc din nou la Hannah. Barley 
a retrezit în mine durerea veche, ca şi cum Hannah ar fi fost o 
rană proaspătă. 

Ridica din umeri, lepădându-se de greutate. 

— Nu ştiu ce ştiu, spuse el. 

Se auzi o bufnitură scurtă în uşă. 

— Problema este ca s-ar putea ca ei să dorească să-ți 
comunice mai multe, îi spun eu pe un ton ceva mai blând, 
încercând să-l fac să înţeleagă grija mea pentru el. Ceea ce ştii 
s-ar putea să fie doar începutul a ceea ce ei doresc ca tu să 
descoperi. 

A semnat fără măcar să citească. E un client de coşmar. Ar fi 
putut să semneze propria condamnare la moarte şi n-ar fi ştiut 
sau nu i-ar fi păsat. Se bătea în continuare la uşă, dar mai 
trebuia să-mi pun şi eu semnătura ca martor. 

— Mulţumesc, spuse el. 

— Pentru ce? 

Dau pixul la o parte. L-am prins, mă gândesc eu cu un 
sentiment îngheţat de triumf, în timp ce Clive şi ceilalţi intră în 
încăpere. Un client dificil, dar l-am făcut în cele din urmă să 
semneze. 

Însă cealaltă jumătate a mea este ruşinată şi, în mod 
misterios, alarmată. Simt că am aprins un foc în propria noastră 
tabără şi nu se ştie cum se va răspândi şi nici cine-l va stinge. 

Singurul merit al actului următor a fost faptul că s-a consumat 
rapid. Îmi părea rău pentru Bob. N-a fost niciodată viclean şi cu 
atât mai puţin fanatic. Vedeai prin el, dar acest lucru nu este 
totuşi o crimă, chiar în lumea serviciilor secrete. Era mai mult de 
genul lui Ned decât al lui Clive, iar metodele sale se înrudeau 
mai curând cu cele ale Serviciului nostru decât cu cele de la 
Langley. A fost o vreme când la Langley se găseau o mulţime de 
agenţi de genul lui Bob şi era mai bine. 

— Barley, ai cea mai mică idee în legătură cu natura 
documentelor furnizate de Goethe, aşa cum îi zici tu? Sau ce 
reprezintă în mare mesajul său, să zicem aşa? întrebă Bob 
stânjenit, afişând zâmbetul său larg. 

Johnny îi lansase aceeaşi întrebare lui Landau, mi-am amintit 
eu. Şi a luat plasă. 


— De unde să ştiu? replică Barley. N-am avut ocazia să văd 
aceste documente. Nu m-aţi lăsat. 

— Eşti absolut sigur că Goethe nu v-a dat vreun indiciu 
oarecare în prealabil? Nicio vorbă şoptită, ca de la autor la 
editor, despre ceea ce ar putea să furnizeze, într-o bună zi, dacă 
amândoi vă ţineţi promisiunile? Ceva omis de tine când ne-ai 
relatat lunga voastră convorbire de la Peredelkino în legătură cu 
armamentul şi cu duşmanii imaginari? 

— V-am spus tot ce mi-am amintit, zise Barley dând din cap 
cu un aer de neputinţă. 

Precum Johnny înaintea lui, Bob începuse sa tragă cu ochiul la 
dosarul pe care îl ţinea pe genunchi sub masă. Dar în cazul lui 
Bob, jena era reală. 

— Barley, în cursul celor şase vizite pe care le-ai făcut în 
Uniunea Sovietică, în decursul ultimilor şase ani, ai avut vreo 
legătură, oricât de scurtă, cu pacifişti, disidenţi sau alte grupări 
neoficiale de acest gen? 

— E o crimă? 

— Răspunde la întrebare! interveni Clive. 

Spre uimirea generală, Barley se conformă. Câteodată, Clive 
era prea banal ca să-l afecteze. 

— Întâlneşti tot felul de oameni, Bob. Cântăreţi de jazz, 
oameni din lumea cărţii, intelectuali, ziarişti, artişti... E o 
întrebare imposibilă. Îmi cer scuze. 

— Pot s-o reformulez şi să te întreb dacă ai cunoscut militanţi 
pentru pace în Anglia? 

— Habar n-am. 

— Barley, ştiai că doi membri din grupul de blues în care ai 
cântat între 1977 şi 1980 au fost implicaţi în Campania pentru 
Dezarmare Nucleară, ca şi în alte grupuleţe pacifiste? 

Barley păru surprins, dar oarecum încântat. 

— Serios? Şi au şi un nume ăştia? 

— Te-ar surprinde dacă ţi-aş spune că e vorba despre Maxi 
Burns şi Bert Wunderley? 

Spre amuzamentul tuturor, cu excepţia lui Clive, Barley 
izbucni într-un hohot de râs. 

— Dumnezeule mare! Nu le puneţi eticheta de pacifişti, Bob! 
Maxi era comunist până în măduva oaselor. Ar fi aruncat în aer 
Parlamentul dacă ar fi avut o bombă. lar Bert l-ar fi ţinut de 
mână. 


— Înţeleg că erau homosexuali, spuse Bob cu o privire de 
câine bătrân. 

— Poponari înrăiţi, replică Barley amuzat. 

Cu o uşurare evidentă, Bob împături foaia sa de hârtie şi îi 
făcu semn din ochi lui Clive că, în ceea ce îl priveşte, terminase, 
iar Ned îi propuse lui Barley să iasă să ia puţin aer. Walter se 
deplasă către uşă şi o deschise. Ned, mai mult ca sigur, voia să-l 
aibă drept scut pentru că, altfel, Walter n-ar fi îndrăznit să li se 
alăture. Barley ezită un moment, apoi apucă o sticlă de scotch, 
un pahar şi le înfundă în buzunarele safariului său cu un gest 
care, după cât cred eu, era menit să ne impresioneze. Cu 
asemenea muniţie, ieşi în urma celor doi, lăsându-ne pe noi, 
ceilalţi trei, amuţiţi. 

— Întrebările cu care l-ai plesnit erau ale lui Russell Sheriton? 
l-am întrebat pe Bob destul de amabil. 

— Russell e mult prea deştept pentru chestii din astea, Harry, 
replică Bob cu o silă evidentă. Russell a ajuns departe. 

Luptele pentru putere de la Langley rămâneau un mister chiar 
şi pentru cei care erau implicaţi şi, desigur - oricât am fi pretins 
contrariul - şi pentru baronii noştri de la Etajul XII. Dar în toiul 
fierberilor şi sforăriilor, numele lui Sheriton apăruse frecvent 
printre favoriţii pentru locul întâi. 

— Atunci cine le-a autorizat? am întrebat eu insistând. Cine le- 
a redactat, Bob? 

— Poate că Russell. 

— Dar tocmai ai spus că Russell era prea deştept! 

— Poate că era obligat să-i facă să tacă pe boierii lui, spuse 
Bob stânjenit, aprinzându-şi pipa cu un chibrit pe care-l scutură 
ca să se stingă. 

Ne-am instalat confortabil, aşteptând reîntoarcerea lui Ned. 


Copacul umbros se afla într-o grădină publică, în apropierea 
cheiului. Am stat adesea şi mai stau sub el, uitându-mă cum se 
ridică zorile deasupra portului în timp ce roua pică lacrimi pe 
haina mea de ploaie cenuşie. L-am ascultat fără să-l înţeleg pe 
un mistic bătrân, cu chip de sfânt, căruia îi plăcea să-şi 
primească discipolii acolo, chiar în acest loc, anume în plină 
lumină a zilei. Erau de toate vârstele şi îi spuneau Profesorul. 
Banca era construită în jurul trunchiului şi împărţită în scaune 
prin nişte braţe de fier. Barley se aşeză între Ned şi Walter. 


Vorbiseră mai întâi în atmosfera somnoroasă a unei taverne, 
frecventată de marinari, apoi în vârful unei coline, îmi va povesti 
Barley mai târziu, cu toate că Ned, din cine ştie ce motive, 
refuză să-şi aducă aminte de episodul din vârful dealului. Se 
reîntorseseră în cele din urmă în vale. Brock veghea din maşina 
închiriată, urmărindu-i peste întinderea de iarbă. Din depozitele 
de pe ambele părţi ale drumului se auzeau scârţâitul 
macaralelor, huruitul camioanelor şi strigătele pescarilor. Erau 
orele cinci dimineaţa, dar portul se trezeşte de la orele trei. 
Primii nori ai zorilor începeau să se formeze, şi apoi se 
desfăceau ca în Ziua cea Dintăi. 

— Alegeţi pe altcineva, spuse Barley. O mai spusese şi înainte 
în diferite chipuri. Nu contati pe mine. 

— Nu noi te-am ales, zise Ned. Goethe a făcut-o. Dacă am şti 
un mijloc de a ajunge la el fără a apela la tine, n-am mai sta pe 
gânduri. Se pare că are o fixaţie pentru tine. Probabil că a 
aşteptat zece ani ca să apară cineva ca tine. 

— M-a ales tocmai pentru că nu sunt spion, spuse Barley. 
Pentru că am declamat blestematul ăla de cuplet. 

— Şi nu vei fi spion nici acum, rosti Ned. Vei rămâne editor. Al 
său. Tot ceea ce vei face va fi să colaborezi cu autorul tău şi cu 
noi în acelaşi timp. Ce-i rău în asta? 

— Ai tras numărul câştigător şi ai şi minte pe deasupra, 
adăugă Walter. Nu e de mirare că bei. Ai fost insuficient folosit 
timp de douăzeci de ani. lată, în sfârşit, şansa ta de a străluci! E 
norocul tău. 

— Am strălucit la Peredelkino. Dar de fiecare dată când 
strălucesc, se sting luminile. 

— S-ar putea să devii chiar solvabil, interveni Ned. Trei 
săptămâni de pregătiri la Londra, în aşteptarea vizei, o 
săptămână vesela la Moscova şi te vei pune cu siguranţă pe 
picioare pentru totdeauna. 

Cu prudenţa ce-l caracteriza mereu, Ned evitase cuvântul 
„antrenament”. 

Walter reluă asaltul, ici, colo, o lovitură mică de bici, un pic de 
măgulire, fără niciun fel de exces în ambele cazuri, dar Ned îl 
lăsă să facă tot ce voia. 

— O, nu-i vorba de bani. Barley este mult deasupra lucrurilor 
ăstora! E vorba mai curând de un gest pentru ţară şi sunt o 
mulţime de oameni care nu întâlnesc niciodată această şansă. 


Visează să o aibă, se înscriu la concurs, dar nu sunt niciodată 
aleşi. Apoi, după ce ţi-ai îndeplinit rolul, poţi sta liniştit ca să te 
bucuri de beneficiile faptului că eşti britanic, ştiind că le-ai 
câştigat cinstit, chiar dacă îţi baţi joc de ele, ceea ce e dreptul 
tău; e un drept pentru care trebuie să te lupţi, ca pentru atâtea 
altele. 

Ned judecase corect. Barley izbucni în râs şi-i spuse lui Walter 
ceva de genul: 

— Hai, fii serios! 

— Un gest frumos şi faţă de autor, dacă stai să te gândeşti, 
interveni Ned în stilul său direct de a se exprima. Îi salvezi viaţa. 
Dacă e hotărât să livreze secrete de stat, cel mai mic lucru pe 
care-l poţi face pentru el este să-l pui în contact cu persoanele 
competente. Ai absolvit Harrow, nu-i aşa? Adăugă el, ca şi cum 
tocmai îşi amintise acest lucru. Am citit eu oare undeva că ţi-ai 
făcut studiile la Harrow? 

— M-am dus şi eu la şcoală acolo, atât, replică Barley şi 
Walter izbucni într-unul din hohotele sale de râs, secondat, din 
politeţe, de către Barley. 

— Dar de ce ai făcut cerere la noi cu câţiva ani în urmă? Ti- 
aduci aminte ce motive ai avut? întrebă Ned. Un simţ al datoriei, 
nu-i aşa? 

— Nu doream să lucrez la firma tatălui meu. Îndrumătorul 
meu ştiinţific m-a sfătuit să predau la o şcoală primară. Vărul 
meu, Lionel, mi-a spus să mă fac spion. M-aţi refuzat. 

— Da, dar mă tem că nu putem să-ţi facem această favoare a 
doua oară, glumi Ned. 

Ca nişte bătrâni camarazi, cei trei bărbaţi supravegheau 
cheiul în tăcere. Un şir de vase bara intrarea în port, iar velatura 
lor se legăna în vânt ca nişte ghirlande luminoase. 

— Ştiţi, întotdeauna am visat că se va ivi un miracol precum 
acesta, spuse Walter brusc, adresându-se oceanului. Sunt un om 
credincios, sunt sigur de asta. Sau un marxist ratat. M-am 
gândit întotdeauna că, mai devreme sau mai târziu, istoria lor 
va da naştere unui tip ca acesta. Care e nivelul său de pregătire 
ştiinţifică? Zero. Mi se pare normal. Face parte din ultima 
generaţie de neprihăniţi ai artelor. Dacă te-aş întreba care este 
rata arderilor, te-ai gândi probabil că fac aluzie la coacerea unei 
prăjituri. 


— Probabil, fu de acord Barley, neputându-se abţine să nu 
râdă. 

— CI? N-ai idee ce e? 

— Îmi pare rău, dar nu-mi plac inițialele. 

— Cerc de incertitudine. Îţi spune ceva? 

— Sunt absolut analfabet, îi răspunse sec Barley într-unul 
dintre accesele sale neaşteptate de iritare. 

— Recalibrare? Pe cine sau ce să recalibrez şi cu ce? Barley 
nici măcar nu-şi dădu silinţa să răspundă. 

— Bine. Cine este Marele Bulangiu, cunoscut în cercurile 
intime lui ca MB? Nu cred că vorbele astea îţi vor zgâria auzul, 
ca o ofensă adusă limbii engleze, nu-i aşa? Vorbe frumoase 
anglo-saxone. 

Barley ridică din umeri. 

— MB este superracheta sovietică SS9, spuse Walter. A fost 
prezentată la parada de 1 Mai, în anii întunecaţi ai Războiului 
Rece. Dimensiunile ei îţi taie răsuflarea, iar mai târziu i s-a 
atribuit o amprentă celebră. Nu-ţi spune nimic? O amprentă? 
Nu-i nimic, vei afla. Amprenta, în acest caz, sunt trei cratere 
imense în nemărginitele deşerturi ruseşti, care corespundeau 
configurației grupului de hangare Minuteman, împreună cu 
centrul de control. Problema era de a şti dacă amprenta 
provenea de la nişte ogive cu ţinte independente şi dacă 
puteau, deci, sovieticii să distrugă trei hangare americane dintr- 
o singură lovitură. Cei care nu doreau să creadă considerau 
amprentele o simplă coincidenţă. lar cei care au vrut să creadă 
au mers până acolo încât să pretindă că ogivele erau menite să 
distrugă oraşe, şi nu hangare. Cei care au crezut au avut câştig 
de cauză şi au primit undă verde pentru programul de rachete 
antibalistice. Nu contează că teoria lor a fost discreditată trei ani 
mai târziu. Şi-au ajuns scopul. Văd că nu mă urmăreşti, te-am 
pierdut. 

— M-ai pierdut de la început, spuse Barley. 

— Dar învaţă repede, e clar, îl asigură Walter pe Ned, cu un 
aer satisfăcut, privind peste capul lui Barley. Editorii cad 
totdeauna în picioare. 

— Ce-i rău în a obţine informaţii? se plânse Ned, pe un ton de 
om cumsecade, zăpăcit de conversațiile inteligente. Nu voi 
înţelege niciodată. Nu-ţi cerem să construieşti rachetele alea 
nenorocite sau să apeşi pe buton. lţi cerem doar să ne ajuţi 


pentru a ne cunoaşte mai bine duşmanul. Dacă nu-ţi plac 
treburile nucleare, cu atât mai bine. lar dacă duşmanul se 
dovedeşte a fi prieten, care-i necazul? 

— Credeam că Războiul Rece s-a încheiat, spuse Barley. 

— Dumnezeule mare! exclamă Ned ca pentru sine, sincer 
alarmat. 

Walter însă nu dădu dovadă de o astfel de reţinere. Pretindea 
că ar fi indignat şi s-ar putea chiar să fi fost. Putea fi oricum, în 
orice moment, şi câteodată mai multe la un loc. 

— Clovnerii politice şi prietenii înşelătoare! spuse el cu spume 
la gură. lată-ne prinşi în cea mai mare confruntare ideologică a 
Istoriei şi tu-mi spui mie că s-a încheiat, pentru că o mână de 
oameni de stat consideră oportun să-şi strângă mâna în public şi 
să arunce la coş câteva jucării demodate. Imperiul cel rău este 
în genunchi! Economia lor se află într-o stare catastrofală. 
Ideologia lor e scrum şi fum, iar curtea din dos, adică republicile, 
le explodează în faţă! Să nu-mi spui tu mie însă că acestea sunt 
raţiuni suficiente pentru a depune armele, că nu voi crede niciun 
cuvânt. Este mai curând o rațiune foarte bună de a-i spiona 
douăzeci şi cinci de ore din douăzeci şi patru, şi să le dai un 
picior în coaie de fiecare dată când încearcă să se ridice de la 
podea. Dumnezeu ştie cine se vor crede ei peste zece ani! 

— Cred că-ţi dai seama că, dacă îl laşi baltă pe Goethe, nu 
faci decât să-l dai pe mâna americanilor? remarcă Ned cu simţ 
practic. Bob nu l-ar lăsa să scape aşa, şi de ce ar face-o? Nu te 
lăsa dus de bunele şi vechile lui maniere de Yale. Cum vei 
îndrăzni să te mai priveşti în faţă după chestia asta? 

— N-am niciun chef să mă privesc în faţă, zise Barley. Nu cred 
că există vreo mutră mai antipatică decât a mea. 

Un nor cărămiziu pluti în calea roşie a soarelui înainte de a se 
destrăma. 

— În rezumat, situaţia se prezintă astfel, spuse Ned. Voi fi 
brutal şi lipsit de curtoazie britanică, dar o voi spune. Doreşti să 
fii un jucător pasiv sau activ în apărarea ţării tale? 

Barley mai vână încă un răspuns în momentul în care Walter îi 
furniză unul pe un ton definitiv, care excludea orice fel de 
contrazicere: 

— Trăieşti într-o societate liberă. Deci, n-ai de ales, spuse el. 

În port, odată cu lumina zilei, zgomotul se accentua. Barley se 
ridică în picioare încet şi îşi frecă spatele. Părea să aibă un punct 


dureros permanent chiar deasupra taliei. Aceasta explica 
probabil mersul lui aplecat. 

— Orice biserică normală v-ar fi ars de mult pe rug, ticăloşilor, 
remarcă el plictisit. Se întoarse către Ned, privindu-l prin 
ochelarii prea mici. Nu sunt omul potrivit, îl avertiză el. lar tu 
eşti nebun dacă vrei să mă foloseşti. 

— Niciunul dintre noi nu este omul potrivit, spuse Ned. Ne 
ocupăm de lucruri nepotrivite. 

Barley traversă peluza pipăindu-şi buzunarele în căutarea 
cheilor. Se angajă pe-o stradă laterală şi dispăru din câmpul lor 
vizual, urmat discret de Brock. Casa era o plombă cu faţada mai 
strâmtă şi calcanul din spate mai lat. Barley descuie uşa din faţă 
şi o închise în urma lui. Apăsă pe comutator şi începu să urce 
scările cu un pas regulat, ştiind că îl aştepta un drum lung. 


Era o femeie cumsecade, căreia nu i se putea reproşa nimic. 
Fuseseră toate femei cumsecade, care credeau că au o misiune 
de îndeplinit faţa de el, aşa cum Hannah a avut, cândva, o 
misiune de îndeplinit în ceea ce mă priveşte. De a-l salva, de a-l 
îndrepta, de a-i canaliza multiplele lui talente într-o singură 
direcţie, de a-l ajuta să o ia din nou de la început, fapt care l-ar 
fi făcut să uite atâtea alte începuturi precedente. lar Barley o 
încurajase, aşa cum le încurajase pe toate celelalte etc. Stătuse 
alături de ele la căpătâiul pacientului, ca şi cum n-ar fi fost el 
însuşi pacientul, ci un membru al echipei tămăduitoare. 

— Ce se poate face pentru amărâtul ăsta, ca să-l punem din 
nou în stare de funcţionare? 

Doar că el nu crezuse niciodată în acest gen de remediu, ca şi 
mine, de altfel. 

Stătea lungită cu faţa în jos, epuizată şi poate adormită. 
Făcuse curăţenie în apartament. Aşa cum deţinuţii fac curăţenie 
în celule, iar cei îndureraţi îngrijesc mormintele celor dispăruţi, 
ea frecase suprafaţa unei lumi pe care nu o putea schimba. Unii 
i-ar putea spune lui Barley că era prea sever cu el însuşi. l-au 
spus-o femeile adesea. Că nu trebuia să se simtă răspunzător 
pentru ambele jumătăţi ale fiecărei relaţii care se destrămase. 
Dar Barley ştia ce ştia. Era conştient de distanţa dintre el şi 
restul lumii. La vremea aceea era încă expertul numărul unu cu 
privire la propria boală incurabilă. 


Îi atinse umărul, dar ea nu se mişcă; îşi dădu seama că nu 
dormea. 

— A trebuit să mă duc la ambasadă, explică el. Sunt nişte 
indivizi de la Londra care îmi vor pielea. Sunt nevoit să plec 
acasă fără să crâcnesc, altfel îmi umflă paşaportul. 

Barley scoase o valiză de sub pat şi începu să o umple cu 
cămăşile pe care i le călcase. 

— Ai spus că de data asta nu te mai întorci, îi reaminti ea. Că 
nu mai ai obligaţii faţă de Anglia, că ţi-ai plătit datoriile. 

— Mi-au rezervat un loc la prima cursă. N-am ce face. O 
maşină va veni să mă ia în câteva minute. Se duse la baie să-şi 
ia periuţa de dinţi şi trusa de bărbierit. Trebuie să respect cu 
stricteţe regulile pe care mi le impun, strigă el, n-am ce face! 

— lar eu mă voi întoarce la bărbatul meu, spuse ea. 

— Stai aici. Foloseşte apartamentul. Fă ce vrei. E o chestiune 
de doar câteva săptămâni. Apoi, gata! 

— Dacă nu mi-ai fi spus atâtea, acum ne-ar fi mai bine. M-aş fi 
mulţumit cu o simplă legătură. Reciteşte-ţi scrisorile. Aminteşte- 
ţi ce mi-ai zis. 

Barley nu o privi. Stătea aplecat asupra valizei. 

— Să nu-i mai faci nimănui aşa ceva, îi zise ea. 

Era la capătul nervilor. Începu să plângă în hohote şi mai 
hohotea încă la plecarea lui. Hohotea şi a doua zi dimineaţă, 
când i-am întins un formular şi am stors de la ea o declaraţie, 
întrebând-o cât îi spusese Barley. Nimic. Mi-a relatat toată 
povestea, dar l-a apărat cu îndârjire. Hannah ar fi tăcut la fel şi o 
mai face încă, dintr-un exces de loialitate, chiar dacă iluziile ei s- 
au spulberat. 

Ned şi echipa sa de la Casa Rusia dispuneau doar de trei 
săptămâni ca să-l pregătească pe Barley. Trei weekenduri şi 
cincisprezece zile lucrătoare, care nu începeau decât la orele 
17, atunci când Barley scăpa de la serviciu. 

Dar Ned îşi îndeplini misiunea, aşa cum doar el era capabil să 
o facă. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi ţinut pe instructori treji 
întreaga noapte, iar pe el însuşi şi ziua, şi noaptea. lar Barley, cu 
firea sa schimbătoare, se purta după cum bătea vântul, până 
când reuşi să se potolească şi să arboreze o mină echilibrată, 
chiar serioasă, pe măsură ce se apropia ziua plecării. Adesea 
părea să înţeleagă fără să clipească întreaga etică a meseriei 
noastre. La urma urmelor, îi declarase el lui Walter, a părea nu 


era singurul mod de a fi? „O, Dumnezeule, da! exclamă Walter 
încântat, şi nu numai în meseria noastră!” „Nu era oare întreaga 
identitate a unui om o acoperire? insistă Barley. Nu era oare 
lumea secretă singura lume în care merită să trăieşti?” Walter îl 
asigură că aşa era şi îl sfătui să-şi ia acolo o locuinţă, 
permanent, înainte de a creşte preţurile. 

Barley îl îndrăgise pe Walter de la bun început, îi plăcuse 
fragilitatea şi, după cum înţeleg acum, precaritatea destinului 
său. Părea să ştie de la bun început că ţinea mâna unui om 
condamnat să fie aruncat la fir vechi. Erau şi momente în care 
expresia lui Barley devenea tot atât de goală, precum o groapă 
săpată pentru un mormânt. N-ar fi fost Barley dacă nu ar fi avut 
aceste stări de spirit schimbătoare. 

Mai presus de orice, a fost sedus de atmosfera familială pe 
care Ned, ştiind din fire ce-i lipsea unui spion nepriponit încă, i-o 
asigura fără încetare: trăncăneală în jurul mesei de seară, 
sentimentul că face parte din comunitate şi că este steaua 
familiei, partidele de şah cu bătrânul Palfrey, pe care Ned îl 
înhămase la căruţa lui Barley pentru a contracara influenţa 
tulburător de efemeră a lui Walter. 

— Vino să ne vezi când ai chef, mi-a spus Ned, bătându-mă 
prieteneşte pe umăr. 

Astfel am devenit eu pentru Barley „bătrânul Harry”. 

„Bătrâne Harry, hai să facem o partidă de şah, lua-te-ar 
naiba! Bătrâne Harry, de ce nu rămâi cu noi la cină? Bătrâne 
Harry, unde ţi-e, măi omule, nenorocitul ăla de pahar?” 

Ned îl invita rar pe Bob, însă pe Clive, niciodată. Era 
spectacolul lui Ned, spionul lui Ned, stătea mereu de veghe 
pentru a controla temperatura de aprindere a lui Barley. 

Casa conspirativă aleasă de Ned era o vilă drăguță, în stil 
edwardian, din Knightsbridge, un cartier londonez unde Barley 
nu cunoştea pe nimeni. Clive strânse din dinţi când auzi preţul, 
însă cei care plăteau erau americanii, aşa că mofturile lui erau 
deplasate. Casa se afla într-o fundătură, la mai puţin de cinci 
minute pe jos de magazinul Harrods, şi am închiriat-o pe numele 
Grupului de Cercetări şi Activităţi Etice, o asociaţie caritabilă, pe 
care o înregistrasem cu ani de zile în urmă şi o ţinusem în 
rezervă pentru a fi folosită la nevoie. Întreţinerea a fost 
încredinţată unei menajere liniştite, aparţinând Serviciului, 
domnişoara Coad, după ce am făcut-o să semneze sub jurământ 


angajarea ei în operaţiunea Bluebird. Camera copiilor de la 
ultimul etaj a fost transformată într-o modestă sală de 
conferinţe şi, ca şi restul încăperilor, era confortabilă, bine 
mobilată şi ticsită cu microfoane. 

— Aceasta este cea de-a doua ta locuinţă pe toată durata 
operaţiunii, i-a spus Ned lui Barley în timp ce-i arăta casa. Asta 
este dormitorul tău atunci când ai nevoie; iată cheia. Foloseşte 
telefonul cât pofteşti, dar trebuie să te previn că e ascultat, 
deci, dacă este vorba de o convorbire particulară, ai face mai 
bine să suni de la cabina de peste drum. 

Ca măsură de precauţie, obţinusem din partea Ministerului de 
Interne autorizaţia de a pune şi cabina aceea sub ascultare, 
interesul susţinut al americanilor servindu-mi drept argument. 

Cum nici eu, nici Barley nu aveam nevoie de prea mult somn, 
jucam şah, când ceilalţi dormeau. Era un adversar impulsiv, 
adesea strălucitor, dar eu am un dar al calculului care lui îi 
lipsea, iar eu îi ştiam mai bine punctele slabe decât el pe ale 
mele. În fond, îi studiasem dosarul. Totuşi, îmi amintesc şi acum 
anumite partide în care îmi văzuse întreaga tactică dintr-o 
privire şi, după trei-patru mişcări, însoţite de hohote de râs, mă 
obligă să abandonez. 

— Te-am avut, Harry! Recunoaşte că-ţi pare rău! Hai, 
spânzură-te! 

Dar când aşezam din nou piesele pe tabla de şah, simţeam 
cum îi piere răbdarea. Se ridica, se agita de colo-colo, 
gesticulând din braţe, lăsându-şi gândurile să hoinărească. 

— Eşti însurat, Harry? 

— Da, dar nu atât cât să-ţi dai seama, am replicat eu. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Am o nevastă la ţară, iar eu locuiesc la oraş. 

— O ai de mult? 

— De vreo două vieţi, am răspuns eu, fără să dau prea mare 
atenţie, regretând imediat răspunsul dat. 

— O iubeşti? 

— Dragule! Se uită la mine fix, dorind să ştie. De la distanţă 
cred că da, am adăugat eu sictirit. 

— Te iubeşte şi ea? 

— Presupun că da. A trecut destul de mult timp de când n-am 
mai întrebat-o. 

— Copii? 


— Un băiat. Trecut de treizeci de ani. 

— Te vezi cu el din când în când? 

— La înmormântări şi la căsătorii. Câte o felicitare de Crăciun. 
Suntem prieteni destul de buni, în felul nostru. 

— Ce face? 

— A flirtat cu Dreptul. Acum face bani. 

— E fericit? 

M-am înfuriat, ceea ce nu mi se prea întâmpla. Definirea 
fericirii şi a dragostei nu erau treaba lui. La urma urmelor, nu 
era decât un spion. Era dreptul meu să mă apropii de el, nu el 
de mine. Dar nu-mi stătea în obicei să-mi arăt mânia. Cred că s- 
a văzut, totuşi, pentru că l-am surprins privindu-mă cu 
îngrijorare, întrebându-se fără îndoială dacă nu cumva, din 
întâmplare, atinsese un loc dureros, o tragedie de familie. Apoi 
se roşi la faţă, se întoarse cu spatele, căutând ceva care să ne 
scoată pe amândoi din priză. 

— Nu se poate spune că ar fi refractar, domnule, aş zice eu, îi 
explică lui Ned un oarecare domn Candyman, specialist în cele 
mai sofisticate microfoane de contact. Nu spun că e un spion 
înnăscut, dar e ascultător şi, pe cinstea mea, ţine minte ce-i 
spui. 

— Este un gentleman, domnule Ned, asta-mi place mie, 
mărturisi una dintre filatoarele noastre, însărcinată să-l înveţe 
pe Barley ABC-ul filajului stradal. Are minte şi un simţ al 
umorului, ceea ce, din punctul meu de vedere, înseamnă că e 
pe jumătate apt. 

Mai târziu, a recunoscut că-i respinsese avansurile pentru a se 
conforma regulamentului Serviciului, dar că el reuşise cu succes 
să o iniţieze în opera lui Scott Fitzgerald. 

— Un fel de caca-maca, spuse Barley cu o voce aspră la 
sfârşitul unei şedinţe epuizante despre tehnicile scrisului secret. 
Dar era evident că îl amuzase. 

Pe măsură ce ziua Z se apropia, supunerea sa devenea totală. 
Chiar atunci când am venit însoţit de un contabil al Serviciului, 
un tip sinistru, pe nume Christopher, care îşi dedicase cinci zile 
întregi pentru a verifica registrele editurii Abercrombie & Blair, 
Barley nu arătă niciun pic de ostilitate, aşa cum mă aşteptasem. 

— Dar se ştie că până şi ultimul porc din sistemul editorial e 
falit, Chris, bătrâne! protestă el plimbându-se prin salonul 
elegant, în ritmul propriilor comentarii, ţinând paharul de whisky 


departe de el şi îndoind genunchii pentru a rări paşii. Barosanii 
ca Jumbo mănâncă frunzele şi ne lasă nouă să ronţăim coaja 
copacului. Dumneavoazdră afeţi metodele dumneavoazdră, noi 
le afem pe ale noazdre, spuse el imitând accentul german. 

Dar atât lui Ned, cât şi mie ni se fâlfâia dacă erau porci sau 
nu. Nici lui Chris nu-i păsa. Importantă era doar operaţiunea şi 
ne chinuia ideea că Barley ar putea să dea faliment în cursul 
acesteia şi să ne lase cu ochii-n soare. 

— Dar nu vreau să am pe cap un redactor! exclamă Barley 
agitând cu un gest ameninţător ochelarii lui obosiţi. Nu-mi pot 
permite să plătesc un redactor. Sfintele mele mătuşi din Ely ar 
face gălbinare dacă aş angaja un blestemat de redactor! 

De fapt, eu reuşisem să le tocmesc pe sfintele lui mătuşi. Cu 
ocazia unui dejun la Rules, îi făcusem o curte nebună şi o 
cucerisem pe Lady Pandora Weir-Scott, cunoscută mai bine lui 
Barley ca Vaca Sfântă, datorită credințelor sale anglicane. 
Pozând în mare pontif de la Foreign Office, îi explicasem, în cel 
mai mare secret, că firma Abercrombie & Blair urma să 
beneficieze de o donaţie Rockefeller, dată pe sub mână, pentru 
promovarea relaţiilor culturale anglo-sovietice. Dar să nu sufle o 
vorbă, că altfel banii vor fi retraşi şi daţi unei alte case 
editoriale, tot atât de meritorii. 

— Dar eu sunt mai meritorie decât oricine, ce dracu’, 
decretase Lady Pandora întinzându-şi larg coatele pe masă 
pentru a înfuleca ultimele bucățele de homar. Încearcă 
dumneata să conduci Ammerford cu treizeci de mii de lire pe 
an! 

Am întrebat-o insidios dacă aş putea să-l abordez în deplină 
securitate pe nepotul ei. 

— In niciun caz! Lăsaţi-l pe seama mea. Habar n-are de 
afaceri şi nici nu ştie să mintă. 

Necesitatea de a-i pune lui Barley un înger păzitor se dovedi 
din acel moment foarte urgentă. 

— Ai dat un anunţ, îi explică Ned lui Barley, punându-i sub nas 
o tăietură dintr-un număr recent al unei publicaţii culturale: 


Veche casă editorială engleză caută lector de limbă rusă 
calificat pentru promovarea sa în post de editor, 25-45 ani, 
beletristică şi literatură tehnică. Prezentaţi curriculum vitae. 


A doua zi după-amiază, Leonard Carl Wicklow se prezentă 
pentru o întrevedere la mult-ipotecatul sediu al editurii 
Abercrombie & Blair din Norfolk Street, Strand. 

— Un înger vă cere la telefon, domnule Barley, tună în anticul 
interfon doamna Dumbar cu vocea ei dogită de gin. Să-i spun să 
zboare până aici? 

Un înger cu cleme pentru bicicletă la pantaloni şi cu o sacoşă 
de pânză pusă în bandulieră. O frunte înaltă, angelică, e 
adevărat, fără urme de îngrijorare. Bucle blonde, angelice. Ochii 
angelici, albaştri, care nu cunoşteau răul. Un nas de înger, dar 
atât de strâmb, încât primul impuls, atunci când îl cunoşteai, era 
să întinzi mâna şi să i-l îndrepţi. Pune-i întrebările obişnuite, îi 
spusese Ned lui Barley. Leonard Carl Wicklow, născut la 
Brighton în 1964, licenţiat, cu elogii, al Institutului de Studii 
Slave şi Est-Europene, Universitatea din Londra. 

— O, da, dumneavoastră. Foarte bine. Perfect. Luaţi loc, 
mormăi Barley. Ce naiba te-aduce în sistemul editorial? Împuţită 
meserie! 

Luase masa cândva cu o colaboratoare, o romancieră cât se 
poate de _ trăsnită şi nu se refăcuse încă după această 
experienţă. 

— E un lucru care mă bântuie de ani de zile, de fapt, domnule, 
spuse Wicklow cu un zâmbet de entuziasm angelic. 

— Ei bine, dacă vii la noi, n-o să te mai bântuie, îl avertiză 
Barley, făcându-i-se pielea de găină în faţa acestui ultraj 
neprovocat la adresa limbii engleze. S-ar putea să continui. S-ar 
putea să înduri. S-ar putea să reuşeşti să rămâi, dar, pe 
Dumnezeul meu, n-o să te bântuie atâta timp cât voi fi eu la 
comandă. 

— Nu ştiu dacă spionul ăsta latră sau toarce, bombăni el 
adresându-i-se lui Ned, în aceeaşi seară la Knightsbridge, în 
timp ce urcam toţi trei scara strâmtă pentru a ne duce la 
întâlnirea nocturnă cu Walter. 

— Le face foarte bine pe amândouă, răspunse Ned. 

Seminariile lui Walter îl fascinau pe Barley. Succes absolut de 
fiecare dată. Barley avea o atracţie specială pentru orice 
persoană a cărei viaţă nu atârnă decât de un fir de păr, iar 
Walter părea întotdeauna în pericol să cadă de pe marginea 
lumii de fiecare dată când se scula de pe scaun. Discutau 
probleme profesionale, cazuistică nucleară, povestea de groază 


a ştiinţei sovietice pe care o moştenise în mod inevitabil 
Bluebird, oricine-o fi fost el. Walter era un instructor prea bun ca 
să-şi dezvăluie subiectul adevărat, iar Barley, prea interesat ca 
să-l întrebe. 

— Controlul?! exclamă indignat Walter ca un şoim perfect. 
Chiar nu poţi, cinstit vorbind, să faci diferenţa între control şi 
dezarmare, tâmpitule? Dezamorsarea crizei mondiale, zici? 
Astea sunt aiureli din Guardian! Conducătorii noştri adoră 
crizele. Conducătorii noştri se desfată cu crizele. Conducătorii 
noştri îşi petrec viaţa scrutând Globul în căutarea unor crize 
care le-ar permite să-şi reîmprospăteze libidourile. În pierdere 
de viteză! 

lar Barley, departe de a se simţi ofensat, se dădea la 
marginea scaunului, mormăind, aplaudând şi cerând să i se 
spună mai departe. Il provoca pe Walter, stătea în picioare şi 
umbla de colo-colo în cameră ţipând: 

— Dar aşteaptă, pentru numele lui Dumnezeu, stai! 

Avea memorie, avea aptitudini, aşa cum prezisese Walter. Dar 
neprihănirea sa în materie de ştiinţe a cedat la primul atac, 
când Walter i-a ţinut cursul introductiv asupra echilibrului terorii, 
pe care reuşise să-l transforme într-un inventar complet al 
nebuniilor omenirii. 

— E o chestiune fără ieşire, anunţă el satisfăcut, şi niciun fel 
de visuri utopice nu vor oferi o soluţie. Demonul nu va intra de 
bunăvoie înapoi în cutie, confruntarea nu va înceta niciodată, 
strânsoarea devine din ce în ce mai puternică şi jucăriile se fac 
din ce în ce mai deştepte cu fiecare generaţie. Nu există 
suficientă securitate, nici de o parte, nici de cealaltă. Nici pentru 
marii jucători, nici pentru amărâţii de nou-veniţi, care în fiecare 
an apar cu o bombiţă în valiză şi devin membri ai clubului. Ne- 
am plictisit să credem acest lucru, deoarece suntem umani. Am 
putea chiar să ne convingem să credem că primejdia a trecut. 
Nu va trece niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată. 

— Şi atunci cine ne va salva, Walt? întrebă Barley. Tu şi cu 
Nedsky? 

— Dacă poate să ne salveze ceva, aceasta este vanitatea, dar 
mă îndoiesc, replică Walter. Niciun şef de stat nu doreşte să 
rămână în istorie pe post de boul care şi-a distrus ţara într-o 
după-amiază. Şi frica, presupun. Majoritatea minunaţilor noştri 


politicieni au, mulţumesc lui Dumnezeu, o aversiune narcisistă 
faţă de sinucidere. 

— Altfel nu este niciun fel de speranţă? 

— Nu pentru necredincioşi, îi răspunse Walter cu plăcere, care 
nu se gândise doar o singură dată, în mod serios, să îmbrace 
mai curând haina preoțească decât pe cea cenuşie a Serviciului. 

— Ei bine, în cazul ăsta, ce încearcă Goethe să obţină? întrebă 
Barley cu altă ocazie, cu o nuanţă de exasperare în glas. 

— Vrea să salveze lumea, desigur. Toţi vrem să facem aşa 
ceva. 

— Cum s-o salveze? Care este mesajul său? 

— Asta trebuie să descoperi tu, nu-i aşa? 

— Ce ne-a spus până acum? De ce nu pot să ştiu? 

— Dragul meu băiat, nu fi copil! exclamă Walter arţăgos. 

Dar Ned interveni pe loc. 

— Ştii tot ceea ce trebuie să ştii, spuse el cu un ton autoritar, 
dar liniştitor. Tu eşti mesagerul. Pentru asta eşti pregătit şi asta 
vrea el să fii. Ne-a spus că o mulţime de lucruri nu merg bine în 
tabăra sovietică, a realizat un tablou al eşecurilor la toate 
nivelurile: inexactitate, incompetenţă, proastă gestiune şi, ca să 
pună capac, rezultate falsificate ale unor teste comunicate 
Moscovei. S-ar putea să fie adevărat, s-ar putea să fie o invenţie 
de-a lui. Poate că a fabricat-o cineva pentru el. Chestiunea este 
destul de derutantă aşa cum este. 

— Dar noi credem că e adevărată? se încăpăţână Barley. 

— N-ai de unde să ştii. 

— De ce nu? 

— Pentru că, supusă unui interogatoriu, orice persoană 
vorbeşte. Nu mai există eroi. Tu ai vorbi, eu aş vorbi, Walter ar 
vorbi, Goethe ar vorbi, ea ar vorbi. Aşa că, dacă îţi spunem ce 
ştim în legătură cu ei, riscăm să compromitem capacitatea 
noastră de a-i spiona. Ştim noi oare un anume secret în legătură 
cu ei? Dacă răspunsul este nu, atunci vor şti că ne lipseşte 
logistica, echipamentele, formula sau staţia locală supersecretă 
pentru a-i descoperi. lar dacă răspunsul este da, vor lua 
contramăsurile adecvate pentru a se asigura că nu suntem 
capabili să continuăm să-i urmărim şi să-i ascultăm prin acest 
procedeu. 

Barley şi cu mine jucam şah. 


— Crezi deci că o căsnicie nu merge decât de la distanţă? mă 
întrebă el reluând subiectul de parcă nu renunţasem la el 
niciodată. 

— Oricum sunt sigur în ceea ce priveşte dragostea, am 
replicat eu, ridicând în mod exagerat din umeri şi am trecut 
imediat la un subiect mai puţin intim. 

Pentru ultima lui seară, domnişoara Coad a pregătit somon şi 
a lustruit argintăria. Bob a venit şi el cu o sticlă rară de whisky 
de malţ şi cu două sticle de Sancerre. Dar aceste chestii festive 
l-au prins pe Barley în starea lui obişnuită de introspecţie, până 
când Walter îi ţinu o Predică Finală care a reuşit să-l scoată din 
butoiul cu melancolie. 

— Problema este de ce, ciripi Walter brusc, vocea lui zburând 
în falset în toate colţurile încăperii, în timp ce bea din paharul 
meu de Sancerre. Asta urmărim. Nu conţinutul, ci motivul. De 
ce? Dacă motivul ni se pare credibil, putem avea încredere în 
acest om şi, în consecinţă, vom avea încredere în documentele 
sale. La început n-a fost Cuvântul, n-a fost fapta, n-a fost 
Şarpele ăla tâmpit. La început a fost de ce. De ce a cules ea 
mărul? Era plictisită? Era curioasă? Fusese plătită? A îndemnat-o 
Adam? Şi dacă nu, cine a făcut-o? Diavolul este alibiul fiecărei 
fete. Lăsaţi-l în pace. Servea ea de acoperire pentru altcineva? 
Nu e de ajuns să spui: „Pentru că mărul se afla acolo”. Asta 
poate fi valabil în cazul Everestului. Chiar pentru Paradis. Dar nu 
este o rațiune suficientă pentru Goethe, nici pentru noi şi, mai 
mult ca sigur, nici pentru distinşii noştri aliaţi americani, nu-i 
aşa, Bobby? 

Şi când toţi am izbucnit în râs, a strâns puternic pleoapele şi 
şi-a ridicat glasul şi mai sus: 

— Să luăm exemplul încântătoarei Katia! De ce a ales-o 
Goethe pe ea? De ce îi pune viaţa în pericol? De ce acceptă ea? 
Nu ştim. Dar trebuie să ştim. Trebuie să ştim tot ce putem în 
legătură cu ea, pentru că în profesiunea noastră curierii 
reprezintă mesajul însuşi. Dacă Goethe e sincer, capul fetei este 
pe butuc. Asta e sigur. Dacă nu e, ce joc face ea? A inventat ea 
însăşi toată chestia asta? E ea într-adevăr în legătură cu el? E ea 
oare în legătură cu altcineva? Şi, dacă e aşa, cu cine? Şi apoi, 
mai eşti tu, domnule, continuă el cu degetul arătător întins fără 
vlagă către Barley. Crede Goethe că eşti spion sau nu crede? l- 
au spus alţii c-ai fi spion? Fă ca hamsterul. Strânge la cămară 


fiecare firimitură prețioasă pe care o poţi obţine şi Dumnezeu să 
te binecuvânteze şi pe toţi ai tăi! 

Mi-am turnat discret un alt pahar şi am băut cu toţii. Mi-aduc 
aminte cum în liniştea profunda am auzit clar bătăile ceasului 
din Turnul Parlamentului plutind în susul Tamisei dinspre 
Westminster. 

Abia a doua zi în zori, la câteva ore după plecarea sa, Barley a 
avut dreptul să arunce o privire asupra documentelor pe care le- 
a cerut cu atâta străşnicie la Lisabona: carnetele lui Goethe, 
reproduse în facsimil la Langley sub semnul draconic al păstrării 
secretului absolut până la scoarţele groase de carton rusesc, 
ornamentate cu desene în linii frânte de către câţiva simpatici 
şcolari sovietici. 

Luându-le în tăcere cu ambele mâini, Barley deveni un editor 
adevărat, în timp ce noi, ceilalţi, îi urmăream transformarea. 
Deschise primul carnet, îi examină cotorul, îi evaluă greutatea, îl 
răsfoi până la ultima pagină, ca şi cum ar fi încercat să-şi dea 
seama cât timp i-ar lua să-l citească. Se întinse după al doilea, îl 
deschise la întâmplare şi, văzând scrisul mărunt, se strâmbă, 
exprimând clar regretul că rândurile erau atât de înghesuite şi 
că fuseseră scrise de mână. 

Apoi se uită la toate cele trei carnete dintr-odată, trecând 
mirat de la ilustrație la text şi de la text la efuziunile literare, în 
timp ce-şi ţinea capul dat pe spate şi puţin într-o parte, ca şi 
cum era hotărât să nu-şi exprime încă opinia. 

Dar am observat atunci când şi-a ridicat ochii că pierduseră 
simţul locului şi păreau fixaţi asupra unui munte îndepărtat, 
cunoscut doar de el. 


O percheziţie de rutină făcută de Ned şi de Brock în 
apartamentul lui Barley din Hampstead, după plecarea acestuia, 
nu a scos la iveală niciun fel de indiciu palpabil cu privire la 
starea sa de spirit. Printre hârtiile aruncate la coş au găsit un 
carnet vechi, în care obişnuia să-şi noteze idei disparate. 
Ultimele păreau recente. Cea mai adaptată împrejurărilor fiind, 
fără îndoială, două versuri pe care le-a împrumutat din opera 
târzie a lui Stevie Smith. 


Noaptea întunecată mă sperie mai puţin 
Decât prietenii pe care nu-i cunosc. 


Ned o clasă conştiincios la dosar, dar refuză să tragă vreun fel 
de concluzie. Ce spion n-ar avea emoţii în ajunul primei sale 
misiuni? 

Pe dosul unei vechi facturi din coşul de hârtii, Brock găsi un 
citat dintr-un autor pe care-l va descoperi ulterior, Roethke, şi 
pe care, din motive total necunoscute, ni l-a menţionat doar 
câteva săptămâni mai târziu. 


Aflu ducându-mă acolo unde trebuie să mă duc. 


CAPITOLUL 6 

Katia se trezi brusc cu presentimentul - cel puţin aşa s-a 
convins mai târziu - ca astăzi era ziua cea mare. Era o femeie 
sovietică emancipată, dar cu superstiții adânc înrădăcinate. 

— Aşa a fost scris, îşi va spune ea mai târziu. 

Prin perdelele subţiate, un soare albicios lumina esplanadele 
cimentate ale acestei suburbii din nordul Moscovei. De jur 
împrejur, blocuri de cărămidă, cu rufe întinse de sus până jos în 
toate balcoanele, se înălţau către cerul senin precum nişte uriași 
trandafirii, jerpeliţi. 

„E luni, gândi ea. Mă aflu în propriul pat. Am scăpat în sfârşit 
de stradă.” Se gândea la visul ei. 

După ce se trezise, stătuse nemişcată o clipă, preocupată de 
lumea sa interioară, încercând să-şi elibereze mintea de 
gândurile negre. Nereuşind, sări din pat şi, impulsiv, aşa cum 
proceda de obicei, se fofila cu abilitate printre lucrurile întinse la 
uscat şi dotările îmbătrânite ale băii pentru a face un duş. 

Era o femeie frumoasă, aşa cum observase Landau. Trupul ei 
înalt avea forme pline, fără a fi grasă, o talie subţire şi picioare 
musculoase. Părul ei negru era bogat şi, când n-avea chef să-l 
îngrijească, căpăta un aer sălbatic. Avea o faţă ghiduşă, 
inteligentă, care părea să anime tot ceea ce era în jurul său. Fie 
că era îmbrăcată, fie că nu, orice gest al ei păstra o graţie 
anume. 

După ce şi-a terminat duşul, a închis robinetele cât a putut de 
tare şi le-a mai dat şi câte o lovitură cu un mai de lemn, parcă 
dorind să spună: „Na, na!” Fredonând uşor, luă o oglindă de 
mână şi se duse înapoi în dormitor ca să se îmbrace. Strada, din 
nou: unde era? La Leningrad sau la Moscova? Duşul nu-i spălase 
amintirea visului. 

Dormitorul era cea mai mică încăpere dintre cele trei încăperi 
ce formau minusculul său apartament, un intrând cu un dulap şi 
un pat. Dar Katia era obişnuită cu lipsa de spaţiu, iar mişcările ei 
rapide în timp ce-şi perie părul, îl răsuci şi-l ridică în coc înainte 
de a se duce la serviciu aveau o eleganţă senzuală, chiar dacă 
nu era gândită. Apartamentul ar fi putut într-adevăr să fie mult 
mai mic, dacă n-ar fi avut dreptul la douăzeci de metri pătraţi 
suplimentari pentru munca ei. Unchiul Matvei avea dreptul la 
alţi nouă. Gemenii şi propria ingeniozitate justificau restul. Katia 
nu avea deci ce să-i reproşeze apartamentului său. 


„Poate că această stradă se află la Kiev, gândi ea, 
reamintindu-şi o vizită recentă în acel oraş. Nu. Străzile din Kiev 
sunt largi, dar a mea era strâmtă.” 

In timp ce se îmbrăca, imobilul începu să se trezească, iar 
Katia notă recunoscătoare ritualurile lumii normale. La început, 
prin perete, se auzi deşteptătorul familiei Goglidze, sunând de 
şase treizeci, urmat de urletele unui ogar nebun care se cerea 
afară. Bieţii Goglidze! „Trebuie să le dau ceva în dar”, gândi ea. 
Luna trecută, Nataşa îşi pierduse mama, iar vineri tatăl lui Otar 
fusese dus de urgenţă la spital, având o tumoare cerebrală. „Le 
voi da nişte miere”, gândi ea, şi în aceeaşi clipă surâse trist la 
amintirea unui fost amant, un pictor refuznik care, împotriva 
tuturor legilor naturii, reuşise să întreţină un roi ilegal de albine 
pe acoperiş, în spatele străzii Arbat. Potrivit prietenilor Katiei, 
acesta s-a purtat cu ea mizerabil. În mintea ei însă îi găsea 
întotdeauna scuze. Era artist, la urma urmelor, poate chiar un 
geniu. Un amant excelent care, între două crize de furie, o 
făcuse să râdă. Mai presus de orice, îl iubise pentru că reuşise 
imposibilul. 

După Goglidze, se auzi scâncetul fetiţei Volkovilor, căreia îi 
dădeau primii dinţi, iar o clipă mai târziu, prin podea, hărmălaia 
noului lor casetofon japonez stereo bubuind în ritmul ultimului 
rock american. „Cum naiba îşi permit ei să-şi cumpere astfel de 
lucruri? se miră Katia într-un alt elan de empatie. Elisabeta 
mereu gravidă, iar Saşa doar cu o sută şaizeci de ruble pe 
lună?” După Volkovi, veni rândul Karpovilor, nişte urâcioşi, care 
nu ascultau decât Radio Moscova. Cu o săptămână în urmă, 
balconul Karpovilor se prăbuşise, omorând un poliţist şi un 
câine. Deştepţii din bloc au vrut să facă o colectă pentru câine. 

Katia îşi intră în haina de achizitor. Lunea erau şanse să 
găsească pui proaspăt şi legume, aduse în mod clandestin de la 
tară, la sfârşit de săptămână. Prietena ei, Tania, avea un văr 
care făcea, neoficial, pe intermediarul pentru micii producători. 
„S-o sun pe Tania.” 

Această idee îi reaminti de biletele de concert. Se hotărâse, 
îndată ce va ajunge la serviciu, va lua cele două bilete pentru 
filarmonică promise de editorul Barzin, ca să-l ierte pentru 
avansurile de beţiv pe care i le făcuse la petrecerea de 1 Mai. 
Katia nici măcar nu observase avansurile sale, însă Barzin găsea 
întotdeauna ceva cu care să se tortureze, şi cine era ea să stea 


în calea remuşcărilor lui, mai ales dacă acestea luau forma unor 
bilete la concert? 

După ce-şi va face, la prânz, cumpărăturile, va da biletele 
portarului Morozov, care-i promisese în schimb douăzeci şi patru 
de săpunuri de import ambalate în hârtie frumos colorată. Cu 
săpunurile acestea de lux va cumpăra cuponul de stofă cu 
pătratele verzi, din lână pură, pe care gestionarul magazinului 
de îmbrăcăminte i-o pusese deoparte în depozit. Katia refuza în 
mod hotărât să se întrebe de ce. In aceeaşi după-amiază, după 
recepţia oferită în cinstea ungurilor, ea îi va da materialul Olgăi 
Stanislavski, care, în schimbul unor servicii ce urmau a fi 
negociate, îi va face două cămăşi de cowboy la maşina ei de 
cusut est-germană, de curând schimbată contra vechii maşini 
Singer a familiei. Exact la timp pentru aniversarea gemenilor. 
Una pentru fiecare din ei. Poate că-i va mai rămâne destulă 
stofă ca să obţină pentru amândoi un control dentar la un 
cabinet particular. Şi aşa, adio concert. S-a făcut! 

Telefonul se găsea în salon, unde dormea unchiul Matvei. 

Un aparat roşu, de lux, fabricat în Polonia. Volodea îl scosese 
pe blat de la fabrica unde lucra şi avusese delicateţea să nu-l ia 
cu el când a părăsit-o. Trecând în vârful picioarelor pe lângă 
Matvei care dormea şi adresându-i o privire afectuoasă, întrucât 
Matvei fusese fratele preferat al tatălui ei, Katia îşi trase 
telefonul până-n capătul celălalt al coridorului, îl puse pe pat, 
începând să formeze numărul înainte de a se hotărî cu cine va 
vorbi mai întâi. 

Timp de douăzeci de minute, le telefonă prietenilor, 
schimbând informaţii mai ales despre lucruri care se puteau 
procura, dar şi bârfind despre subiecte mai intime. În două 
rânduri, când pusese receptorul în furcă, sunase cineva. 
Regizorul ultimului film ceh a fost azi-noapte la Zoia. Alexandra 
spunea că era nemaipomenit şi că azi va lua taurul de coarne şi- 
| va suna. Dar nu ştia ce pretext să găsească. Katia îşi munci 
creierii şi veni cu o sugestie. Trei sculptori avangardişti, puşi 
până acum la index, urmau să-şi deschidă o expoziţie la sediul 
Sindicatului Feroviarilor. De ce să nu-l invite s-o însoţească la 
expoziţie? Alexandra era încântată. Katia avea întotdeauna cele 
mai bune idei. Se putea cumpăra carne de vită la negru în 
fiecare joi seara, din spatele unei maşini frigorifice, pe drumul 
către Şeremetievo, îi spusese Liuba. Întreabă de-un tânăr pe 


care-l cheamă lan. Dar nu-l lăsa să se apropie de tine! Olga o 
informă că se găsea de vânzare ananas cubanez într-o 
prăvălioară din spatele străzii Kropotkin. Întreabă de Dimitri şi 
dă-i de două ori cât îţi cere. 

Terminând cu telefoanele, Katia descoperi că o persecută 
gândul la cartea americană cu privire la dezarmare, cu coperte 
albastre şi titlul în alfabetul latin, pe care i-o împrumutase 
Nasaian. Acesta era noul redactor pentru literatura social- 
politică al editurii Octombrie. Nu-l plăcea nimeni, nu înţelegea 
nimeni cum obținuse postul. Dar toată lumea remarcase că el 
ţinea cheia unicii maşini de fotocopiat, ceea ce-l plasa direct în 
rândurile obscure ale oficialităților. Katia îşi avea etajerele pe 
coridor, înţesate de la podea până la tavan cu cărţi. Căută 
îndelung. Cartea era un cal troian. Voia să o vadă afară din casa 
ei şi odată cu ea şi pe Nasaian. 

— Urmează să o traducă cineva? îl întrebase ea sec într-o zi, 
când se preumbla prin biroul ei trăgând cu coada ochiului la 
scrisori şi umblând prin grămada de manuscrise necitite. De 
asta vrei s-o citesc? 

— Credeam că te-ar interesa, replică el. Eşti mama. Liberală, 
indiferent ce-nseamnă asta. Ai făcut pe grozava în legătură cu 
Cernobâlul, cu fluviile şi armenii. Dar dacă nu vrei să ţi-o 
împrumut, n-o lua. 

Descoperi nenorocita aia de carte sugrumată între Hugh 
Walpole şi Thomas Hardy, o împachetă în hârtie de ziar şi-o vâri 
în plasă. Atârnă plasa de clanţa uşii de la intrare, pentru că, aşa 
cum era în stare să îşi amintească totul în zilele acelea, tot 
astfel putea uita tot. 

„Clanţa pe care o cumpăraserăm împreună de la talcioc! 
gândi ea într-un elan de tandreţe. Volodea. Bietul şi dragul meu 
soţ insuportabil, condamnat să-ţi hrăneşti nostalgia istorică în 
atmosfera urât mirositoare a unui apartament comun, împărţit 
cu alţi cinci văduvi de paie!” 

Terminând cu telefoanele, udă la repezeală plantele şi se 
duse să-i trezească pe gemeni. Dormeau în diagonală în patul 
lor de o persoană. Aplecându-se, se uită la ei cu adoraţie, 
neavând, pentru o clipă, curajul să-i atingă. Apoi zâmbi pentru 
ca ei să fie siguri că-i vor vedea zâmbetul când se vor trezi. 

Timp de aproape o oră li se dedică în întregime, conform 
programului ei zilnic. Le-a făcut nişte caşă, le-a decojit 


portocalele şi a cântat împreună cu ei nişte cântece tâmpite, 
sfârşind cu Marșul Entuziaştilor, preferatul lor, pe care l-au 
interpretat la unison cu bărbiile în piept, asemenea eroilor 
Revoluţiei. Habar n-aveau, deşi Katia ştia şi se amuza de fiecare 
dată, că era un marş nazist. În timp ce-şi beau ceaiul, le 
împacheta dejunul: pâine albă pentru Serghei, pâine neagră 
pentru Ana şi câte o chiftea pentru fiecare. Apoi îi închise 
gulerul de la cămaşă lui Serghei şi îndreptă fularul roşu al Anei, 
sărutându-i pe fiecare, înainte de a le peria părul încă o dată, 
întrucât directorul şcolii era un panslavist care o ţinea una şi 
bună că ţinuta ordonată era un omagiu adus statului. 

După ce făcu toate acestea, se lăsă pe vine şi îi strânse pe 
gemeni în braţe, aşa cum făcea în fiecare luni, în ultimele patru 
săptămâni. 

— Ce faceţi dacă mama nu vine acasă într-o seară pentru că a 
fost obligată să se ducă la o conferinţă sau să-i facă o vizita unui 
prieten bolnav? întreba ea veselă. 

— Îi telefonăm tatei şi-i spunem să vină să stea cu noi, spuse 
Serghei eliberându-se din braţele Katiei. 

— lar eu am grijă de unchiul Matvei, zise Ana. 

— Dar dacă tăticu' nu-i acasă, ce faceţi atunci? 

Începură să chicotească. Serghei - pentru că ideea îl 
neliniştea, iar Ana - pentru că o emoţiona perspectiva unei 
drame. 

— Mergem la tanti Olga, strigă Ana, şi-i tragem pendula cu 
cuc! Îl facem să cânte. 

— Şi care e numărul de telefon al mătuşii Olga? Puteţi să-l 
cântaţi şi pe ăsta? 

L-au cântat râzând în hohote toţi trei. Gemenii mai râdeau 
încă în timp ce coborau cu zgomot înaintea ei scara urât 
mirositoare ce servea drept cuib de iubire adolescenților, de bar 
pentru beţivi şi, după cât se pare, drept toaletă pentru toată 
lumea în afară de ei. Au ieşit afară în soare, ţinând-o pe Katia de 
câte o mână şi au traversat parcul până la şcoală. 

— Şi care e scopul obiectiv al vieţii tale astăzi, tovarăşe? îl 
întrebă Katia pe Serghei cu o ferocitate prefăcută, în timp ce-i 
mai îndreptă o dată gulerul. 

— Să slujesc poporul şi partidul cu toate puterile mele. 


— Şi? 


— Să nu-l las pe Vitali Rogov să-mi umfle pachetul cu 
mâncare! 

Alte hohote de râs, în timp ce gemenii se îndepărtară de ea în 
fugă şi urcară treptele de piatră. Katia le făcu semn cu mâna 
până când dispărură. 

In metrou i se părea că vedea totul cu mult prea multă 
claritate şi de la distanţă. Observă cât de morocănoşi erau 
pasagerii, ca şi cum n-ar fi fost şi ea unul dintre ei, cum toţi 
citeau ziarele moscovite, o privelişte de neînchipuit cu un an în 
urmă, când ziarele nu erau bune la altceva decât să servească 
drept hârtie igienică sau să fie înfundate împotriva curentului pe 
lângă cercevele. In alte zile poate că şi Katia ar fi citit un ziar; 
dacă nu, o carte sau un manuscris pentru editură. Dar astăzi, în 
ciuda eforturilor de a scăpa de visul ei prostesc, trăia prea multe 
vieţi dintr-odată. Pregătea o supă de peşte pentru tatăl ei, ca să- 
| împace pentru cine ştie ce îndărătnicie. Îndură o lecţie de pian 
la bătrâna Tatiana Sergheevna şi era certată pentru lipsa ei de 
atenţie. Fugea pe stradă, dar nu reuşea să se trezească. Sau 
poate că strada fugea după ea. De aceea, probabil, a fost cât pe 
ce să uite să schimbe metroul. 

Ajungând la serviciu, o construcţie pretins modernă din lemn 
scorojit şi beton cu jegul scurs în dâre prelungi - mai potrivit, 
gândea ea, pentru un bazin public de înot decât pentru o editură 
de stat - fu surprinsă la vederea unor lucrători care ciocăneau şi 
fierăstruiau în holul de intrare şi, pentru o secundă, avu 
impresia înspăimântătoare că erau pe cale de a construi un 
eşafod pentru propria execuţie publică. 

— E subvenţia noastră, explică apoi cu vocea lui dogită 
bătrânul Morozov, care întotdeauna reuşea să schimbe o vorbă 
cu ea. Ni s-au alocat banii acum şase ani şi astăzi, în fine, un 
birocrat a consimţit să semneze ordinul de plată. Liftul era, ca 
de obicei, în reparaţie. „În Rusia, gândi ea, lifturile şi bisericile 
sunt întotdeauna în reparaţie.” O luă pe scări, suind treptele în 
grabă, fără să-şi dea seama de ce, adresând câte un „bună 
dimineaţa” vesel oricui simţea nevoia de aşa ceva. Gândindu-se 
mai târziu la graba ei, se întrebă dacă nu cumva ţârâitul 
telefonului n-o atrăsese în subconştient, întrucât în momentul în 
care intră în încăpere îl auzi urlând pe biroul ei, cerând să fie 
alinat de durere. 


Apucă receptorul şi spuse, gâfâind: „Da”, dar evident vorbise 
prea devreme, pentru că primul lucru pe care-l auzi fu glasul 
unui bărbat care cerea în englezeşte să vorbească cu doamna 
Orlova. 

— Doamna Orlova la telefon, răspunse ea tot în englezeşte. 

— Doamna Ekaterina Orlova? 

— Cine sunteţi, vă rog? întreba ea zâmbind. Sunteţi cumva 
lordul Peter Wimsey? Cine e la aparat? 

„O fi vreunul dintre prietenii mei care face un banc tâmpit. 
Sau din nou bărbatul Liubei, sperând să obţină o întâlnire.” Apoi 
simţi cum i se usucă gura. 

— A, mă tem că nu mă cunoaşteţi. Numele meu este Scott 
Blair. Barley Scott Blair de la editura Abercrombie & Blair din 
Londra. Mă aflu aici într-o călătorie de afaceri. Avem un prieten 
comun, Niki Landau. Niki a insistat foarte mult să vă sun. Ce mai 
faceţi? 

— Bine mulţumesc, se auzi Katia spunând, simțind cum o 
învăluie un nor fierbinte şi cum i se pune un nod dureros în 
capul pieptului. În acelaşi moment intră Nasaian, cu mâinile în 
buzunare şi nebărbierit, modul lui de a acredita o profunzime 
intelectuală. Văzând-o vorbind, ridică din umeri şi-şi strâmbă 
faţa urâtă într-o grimasă de reproş, dorind s-o facă să închidă. 

— Bonjour, Katia Borisovna, spuse el sarcastic. 

Dar, la celălalt capăt al firului, interlocutorul îşi reluase 
dialogul cu insistenţă. O voce puternică, aşa că presupuse că 
aparţinea unui bărbat înalt, o voce sigură, aşadar presupuse că 
aparţinea unui individ arogant, acel tip de englez care poartă 
costume scumpe, este lipsit de cultură şi umblă cu mâinile la 
spate. 

— lată de ce v-am sunat, spuse el. După cât se pare, Niki v-a 
promis să caute nişte ediţii vechi din Jane Austen cu gravurile 
originale. Aşa e? Nu-i lăsă timpul necesar să răspundă şi 
continuă. Am adus două, destul de interesante, de fapt, şi mă 
întrebam dacă putem să ne întâlnim să vi le predau la o oră 
convenabilă amândurora. 

Plictisit să-i mai adreseze priviri furioase, Nasaian începu să-i 
umble prin hârtiile din tava de corespondenţă, după cum îi era 
obiceiul. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse ea în 
receptor, folosind o voce cât mai neutră posibil. 


Se străduia să păstreze o figură inexpresivă şi oficială. Pentru 
Nasaian. Se abţinu să gândească. Acest lucru era pentru ea 
însăşi. 

— Niki vă trimite şi o tonă de ceai Jackson, continuă vocea. 

— O tonă! Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu ştiu nici măcar dacă Jackson mai fabrică ceai, ca să fiu 
cinstit. Avea pe vremuri o prăvălie minunată pe Piccadilly, la 
câteva case de Hatchard. Oricum, am trei feluri diferite de ceai, 
care se află acum în faţa mea... 

Urmă o tăcere. 

„Asta e, l-au arestat, gândi ea. Nu m-a sunat niciodată. lar e 
visul meu. Dumnezeule din ceruri, ce să fac acum?” 

— ...Assam, Darjeeling şi Orange Pekoe. Ce naiba e Pekoe? 
Pare mai mult o pasăre exotică. 

— Nu ştiu, presupun că-i o plantă. 

— Cred c-aveţi dreptate. Oricum, problema este cum pot să vi 
le dau. Vi le pot aduce undeva? Sau puteţi să treceţi pe la hotel 
să bem un pahar la repezeală şi să facem cunoştinţă? 

Începea să-i aprecieze vorbăria. Îi dădea timp să se 
controleze. Îşi trecu degetele prin păr, descoperind, spre 
surpriza ei, că era bine pieptănată. 

— Nu mi-aţi spus la ce hotel aţi tras, obiectă femeia pe un ton 
grav. 

Nasaian întoarse brusc capul către ea, dezaprobator. 

— Da, e-adevărat, ce prostie din partea mea! Sunt la Hotel 
Odessa. Îl ştiţi? La capul străzii, unde e vechea baie centrală, îmi 
place foarte mult. Întotdeauna cer o cameră acolo, dar 
câteodată nu pot să-mi reţină. In cursul zilei sunt ocupat cu 
diverse întâlniri - aşa se întâmplă când faci o vizită scurtă - dar 
serile sunt relativ liber, dacă asta vă convine. Ce ziceţi de 
diseară? Nu trebuie să amâni niciodată ceva pe a doua zi. 
Diseară v-ar conveni? 

Nasaian îşi aprinse una din ţigările lui puturoase, cu toate că 
întregul birou ştia că femeia nu putea să sufere fumul. După ce- 
o aprinse, trase din ea cu buzele lui efeminate. Katia se strâmbă 
la el, dar acesta o ignoră. 

— Este foarte convenabil, spuse Katia cu un glas milităros. 
Diseară trebuie să mă duc la o recepţie oficială în cartierul 
dumneavoastră. Este dată în cinstea unei delegaţii ungare 


importante, spuse femeia, nu foarte sigură pe cine voia să 
impresioneze. Aşteptam această întâlnire de săptămâni întregi. 

— Grozav! Minunat! La ce oră? La şase? La opt? Când vă 
convine? 

— Recepţia este la orele şase. Voi veni poate la opt şi un 
sfert. 

— Poate-că-opt-şi-un-sfert e perfect. Aţi reţinut numele, nu-i 
aşa? Scott Blair. Scott, ca exploratorul din Antarctica. Sunt înalt 
şi jerpelit, am cam vreo două sute de ani şi port ochelari prin 
care nu văd nimic. Intrucât Niki mi-a spus că sunteţi replica 
sovietică a lui Venus din Milo, cred că vă voi recunoaşte oricum. 

— E absolut ridicol! exclamă ea, fără să poată să se abţină să 
nu râdă. 

— Mă voi plimba prin holul hotelului, aşteptându-vă. Dar de ce 
să nu vă dau numărul de telefon din camera mea, pentru orice 
eventualitate? Aveţi un creion? 

Punând receptorul în furcă, îşi dădu seama că sentimentele 
contradictorii ce o năpădiseră răbufneau fără putinţă de a le 
stăpâni şi se întoarse către Nasaian cu ochii fulgerând. 

— Grigori Tigranovici, orice funcţie ai avea aici, nu ai dreptul 
să umbli cum vrei prin biroul meu, să-mi cotrobăi prin 
corespondenţă şi să-mi asculţi convorbirile telefonice. Dacă ai 
ceva să spui, spune mai târziu! 

Apoi luă manuscrisul unei traduceri tratând realizările 
cooperativelor agricole din Cuba şi începu să-l răsfoiască cu 
mâinile ei îngheţate, prefăcându-se că numără paginile. De abia 
după o oră îi telefona lui Nasaian. 

— Te rog să mă ierţi că mi-am ieşit din fire, spuse ea. Unul din 
prietenii mei apropiaţi a murit la sfârşitul săptămânii trecute. Nu 
eram eu. 

La orele prânzului, îşi modificase planurile. Morozov putea să 
aştepte biletele, tot aşa cum vânzătorul putea să aştepte 
săpunurile de lux, iar Olga Stanislavski stofa cadrilată. Plecă pe 
jos, luă apoi un autobuz, nu un taxi. Mai merse pe jos, traversă o 
curte după alta, până găsi cvartalul de case dărăpănate pe care- 
| căuta şi aleea de pe o latură a acestuia. „Este singurul mod de 
a mă găsi când ai nevoie de mine, îi spusese el. Portarul este 
prieten cu mine. Nici nu va şti măcar cine a lăsat semnul.” 

„Trebuie să crezi în ceea ce faci”, îşi aminti ea. 

Cred. Pe deplin. 


Avea în mână cartea poştală, un Rembrandt de la Muzeul 
Ermitaj din Leningrad. „Cu dragoste, tuturor”, sună mesajul, 
semnat „Alina”, după care era desenata o inimă. 

Găsise strada. Era strada din coşmarurile ei. Sună la uşă de 
trei ori, apoi strecură cartea poştală pe sub uşă. 


O dimineaţă moscovită perfectă. Radioasă şi promițătoare, cu 
un aer de munte. O dimineaţă în care ierţi toate păcatele. După 
convorbirea telefonică, Barley ieşi din hotel, pe trotuarul însorit, 
îşi decontractă încheieturile mâinilor şi ale umerilor, îşi roti capul 
în gulerul cămăşii, dădu frâu liber gândurilor, lăsând zgomotele 
şi miresmele oraşului să-i înece temerile. Duhoarea benzinei 
ruseşti, a tutunului, a parfumurilor ieftine şi a apei fluviului... 
Salut! Încă două zile şi nu voi mai simţi şarjele sporadice de 
cavalerie ale maşinilor de navetişti... Salut! Camioanele cafenii 
ce hurducăiau printre gropile de pe drum... Salut! Şi sinistrul vid 
dintre ele. Limuzinele cu geamurile fumurii, imobilele anonime 
cu crăpături înainte de vreme... Birouri? O cazarmă sau o 
şcoală? Băieți cu feţele palide ca drojdia, fumând pe scara de la 
intrare, aşteptând, şoferi citindu-şi ziarul în maşinile lor parcate, 
aşteptând. Un grup tăcut de oameni cu aer solemn, cu pălării pe 
cap, privind către o uşă închisă, aşteptând. 

„De ce m-a atras totdeauna oraşul acesta? se întrebă el, 
vorbind despre propria viaţă la timpul trecut, un obicei dobândit 
recent. De ce mă tot întorc aici?” Se simţea foarte binedispus, n- 
avea ce să facă. Nu ştia ce este teama. 

„Pentru că oamenii fac haz de necaz, îşi răspunse el. Pentru 
că ştiu mai bine decât noi cum să trăiască în condiţii grele. 
Datorită dragostei lor pentru anarhie şi groazei de haos, şi a 
tensiunii ce-i stăpâneşte între aceste două stări. 

Pentru că Dumnezeu a găsit întotdeauna o scuză ca să nu 
vină aici. 

Datorită ignoranței lor generalizate şi a strălucirii geniului ce 
pătrunde prin ea. Datorită unui simţ al umorului, tot atât de bun 
ca al nostru, poate chiar mai bun. 

Pentru că ei sunt ultima mare frontieră într-o lume mult prea 
explorată. Pentru că ei încearcă din greu să fie ca noi, dar vin de 
atât de departe. 

Datorită unei inimi imense, care bate în interiorul unui abator 
imens. Pentru că abatorul îmi aparţine.” 


Voi veni „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”, îi spusese ea. Ce 
descifrase în vocea ei? Prudenţă? Prudenţă faţă de cine? Faţă de 
ea? De el? De mine? În profesiunea noastră, curierii reprezintă 
mesajul. 

„Priveşte spre exterior”, îşi spuse Barley. Exteriorul era 
singurul loc sigur. 

Dinspre metrou apăru un grup de adolescente în rochii de 
bumbac şi băieţi în jachete de blugi, îndreptându-se către lucru 
sau spre şcoală, cu figurile lor mohorâte, luminându-se, pe 
nepusă masă, de râsete. Zărindu-l pe străin, îl studiară cu priviri 
reci: ochelari rotunzi cu lentile groase, pantofi de comandă, 
scâlciaţi, costumul său imperialist ponosit. La Moscova, dacă nu 
în altă parte, Barley Blair respecta convenienţele burgheze ale 
îmbrăcăminte. 

Se lăsă luat de val, nepăsându-i unde se duce. Buna sa 
dispoziţie contrasta cu aerul mohorât şi nervos al oamenilor 
aşezaţi  dis-de-dimineaţă la coadă în faţa magazinelor 
alimentare. În mulţime, eroii muncii socialiste şi veteranii de 
război, în hainele lor terne, cu rândurile de medalii de pe piept 
zornăind în lumina soarelui, păreau să fie veşnic în întârziere, 
oriunde s-ar fi dus. Până şi trândăvia lor avea un aer de protest. 
În noul climat, a nu face nimic era în sine un act de opoziţie. 
Deoarece, nefăcând nimic, nu schimbăm nimic. Şi, neschimbând 
nimic, ne agăţăm de ceea ce ştim, chiar dacă aceasta înseamnă 
zăbrelele temniţei noastre. 

„Voi veni «poate-că-la-opt-şi-un-sfert».” 

Ajungând la malul fluviului, Barley se simţi din nou ca un 
vagabond. Pe celălalt mal, turnurile de basm ale Kremlinului se 
înălţau spre un cer fără nori. „E ca un lerusalim cu limba scoasă, 
gândi el. Atâtea turnuri şi atât de puţine clopotniţe. Atâtea 
biserici şi atât de puţine rugăciuni rostite.” 

Auzind o voce lângă el, se întoarse prea brusc şi descoperi un 
cuplu de bătrâni, îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare, întrebându- 
| cum s-o ia spre cutare loc. In ciuda memoriei sale 
nemaipomenite, Barley ştia doar câteva cuvinte ruseşti. Era o 
muzică pe care o ascultase adesea, fără să aibă vreodată 
curajul să-i pătrundă misterele. 

Izbucni în râs şi-şi ceru scuze mute. 

— Nu vorbesc ruseşte, bătrâne. Sunt o hienă imperialistă. 
Englez! 


Bătrânul îl strânse prieteneşte de încheietura mâinii. 

În toate oraşele străine în care fusese, necunoscuţi îl întrebau 
care e drumul către nişte locuri pe care nu le cunoştea, în limbi 
pe care nu le înţelegea. Doar la Moscova îl binecuvântau pentru 
ignoranţa sa. 

Întorcându-se pe drumul pe care venise, întârzie în faţa 
vitrinelor murdare şi se prefăcu astfel că examinează produsele 
expuse. 

Păpuşi de lemn pictate. Pentru cine? Conserve prăfuite de 
fructe sau, poate, de peşte? Pachete mototolite cu un conţinut 
misterios, poate că pekoe, care atârnau de-o sfoară roşie. 
Borcane umplute cu ceva ce semăna a medicamente murate, 
luminate cu becuri de zece waţi. Se apropia din nou de hotel. O 
ţărancă având ochi de beţivă îi puse în braţe un buchet de lalele 
ofilite, învelite în hârtie de ziar. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, strigă bărbatul 
şi, căutându-se prin buzunare, găsi, printre altele, o hârtie de o 
rublă. 

O Ladă verde era parcată în faţa intrării, cu radiatorul 
înfundat. Pe un cartonaş prins în ştergător era scris de mână, cu 
cerneală, VAAP. Şoferul, aplecat peste capotă, scotea 
ştergătoarele ca să nu-i fie furate. 

— ÎI căutaţi pe Scott Blair? întrebă Barley. Eu sunt! Şoferul nu- 
i dădu nici cea mai mică atenţie şi-şi văzu de treabă. Blair? 
spuse Barley. Scott? 

— Acestea sunt pentru mine, dragă? se interesă Wicklow, 
care apăruse în spatele său. Te descurci foarte bine, adăugă el 
cu voce scăzută. Impecabil! 

„Wicklow îţi va supraveghea spatele, îi spusese Ned. Wicklow, 
mai bine decât oricine, va şti dacă eşti urmărit.” „Wicklow şi 
cine altcineva?” se întrebă Barley. Aseară, imediat după ce se 
înregistraseră la hotel, Wicklow a dispărut până după miezul 
nopţii, iar Barley, în momentul în care voia să se culce, l-a văzut 
de la fereastră, stând în stradă şi vorbind cu doi tineri în blugi. 

Au urcat în maşină. Barley aruncă lalelele spre spate sub 
lunetă. Wicklow stătea în faţă şi sporovăia vesel cu şoferul într-o 
rusă perfectă. Şoferul lăsă să-i scape un hohot de râs. Wicklow i 
se alătură. 

— Nu-mi spui şi mie despre ce este vorba? întrebă Barley. 
Wicklow se grăbi să se conformeze. 


— L-am întrebat dacă i-ar plăcea să o conducă pe regină cu 
ocazia vizitei ei oficiale în Uniune. Au o vorbă pe aici. Dacă furi, 
fură un milion. Dacă regulezi, regulează o regină. 

Barley cobori geamul şi bătu ritmul cu degetele pe rama 
metalică. Viaţa este o distracţie până la „poate-că-la-opt-şi-un- 
sfert”. 


— Barley! Fii  bine-venit în Barbaria, bătrâne! Pentru 
Dumnezeu, omule. Nu-mi strânge mâna în prag, avem şi aşa 
destule necazuri! Pari în plină formă, se plânse Alik Zapadnii, 
după ce avuseseră timp să se examineze unul pe altul. Cum se 
face că nu eşti mahmur, pot să te întreb? Eşti îndrăgostit, 
Barley? lar ai divorţat? Ce-ai de gând să faci, de simţi nevoia să- 
mi mărturiseşti? 

Cu faţa şi ochii traşi, Zapadnii îl studia cu o inteligenţă 
disperată, obrajii săi supţi purtând pe vecie umbrele detenţiei. 
Când Barley l-a întâlnit pentru prima oară, Zapadnii era un 
traducător dubios, căzut în dizgrație, care lucra sub alte nume. 
Acum era un erou dubios al Reconstrucţiei, îmbrăcat într-un 
costum negru, prea mare pentru el, şi o cămaşă albă cu un 
guler prea larg. 

— Am auzit vocea, Alik, îi explică Barley cu un elan de veche 
afecţiune, în timp ce-i strecură în mână un teanc de numere 
vechi din The Times învelite cu hârtie maro. Mă vâr în pat cu o 
carte bună în braţe în fiecare seară la orele zece. Acesta este 
Len Wicklow, specialistul nostru în limba rusă. Ştie mai mult 
despre tine decât ştii tu însuţi, nu-i aşa, Leonard Carl? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că mă mai ştie cineva! protestă 
Zapadnii, având grijă să nu-i mulţumească lui Barley pentru 
cadou. Devenim atât de nesiguri de noi înşine, acum, când 
marele mister rus e scos la lumină. Cât de mult ştii despre noul 
tău şef, domnule Wicklow? Ai auzit spunându-se, de pildă, că a 
vrut să reeduce de unul singur Uniunea Sovietică? O, da! A avut 
viziunea încântătoare a unui milion de muncitori sovietici 
subeducaţi visând să-şi completeze lacunele în timpul orelor 
libere. Se gândea să le vândă un număr mare de titluri. Privind 
învăţarea limbii greceşti fără profesor, trigonometria şi 
elementele de bază ale întreţinerii casei. A trebuit să-i explicăm 
că sovieticul obişnuit se consideră limitat, iar în timpul liber e 
beat, şi ştii ce am cumpărat în schimb, pentru a-l face fericit? O 


carte despre golf. Nici nu puteţi să vă închipuiţi cât de mulţi 
dintre cetăţenii noştri stimaţi sunt fascinaţi de golful vostru 
capitalist. Nu că am avea capitalişti pe-aicea. O, Dumnezeule, 
nu! adaugă el în grabă, riscând o glumă primejdioasă. 

Erau zece aşezaţi în jurul unei mese galbene, sub un tablou a 
lui Lenin pe lemn furniruit. Zapadnii cuvânta, ceilalţi ascultau şi 
fumau. Niciunul dintre ei, după câte ştia Barley, nu avea 
competenţa să semneze un contract sau să aprobe o tranzacţie. 

— Barley, ce-i toată povestea asta fără cap şi coadă? Spui că 
ai venit să cumperi cărţi sovietice? întrebă Zapadnii pentru a 
deschide conversaţia, ridicându-şi sprâncenele arcuite şi lipindu- 
şi vârfurile degetelor ca Sherlok Holmes. Voi, englezii, nu 
cumpăraţi niciodată cărţile noastre. Ştiţi, în schimb, să ne faceţi 
pe noi să le cumpărăm pe ale voastre. În plus, eşti falit. Sau cel 
puţin aşa ne spun nouă prietenii de la Londra. A & B se hrăneşte 
cu aerul dat de Dumnezeu şi cu whisky. Aşa spun. Personal, 
consider că este un regim excelent şi atunci, de ce ai venit? 
Personal, cred că ai vrut să găseşti un pretext pentru a ne vedea 
din nou. 

Timpul trecea. 

Masa galbenă parcă plutea în razele soarelui, învăluită într-un 
nor de fum de ţigară. În capul lui Barley defilau imagini în alb- 
negru ale Katiei. Diavolul este întotdeauna alibiul femeilor. Au 
băut ceai din ceşti frumoase de Leningrad. Zapadnii îşi pronunţă 
protestul său standard împotriva tratativelor directe cu editori 
sovietici, adresându-se lui Wicklow, singurul care părea să-l 
asculte: războiul etern între VAAP şi restul lumii era, evident, în 
toi. Doi indivizi palizi intrară să asculte ce se vorbea şi ieşiră. 
Wicklow încercă să le cumpere bunăvoința împărțindu-le câteva 
ţigări Gauloises albastre. 

— Am primit capital, Alik, se auzi Barley explicând cu o voce 
ce părea să vină de departe. Timpurile s-au schimbat. Rusia e 
pe primul loc în zilele acestea. N-am avut decât să le spun 
băieţilor cu bani că pregătesc un catalog de autori ruşi şi au şi 
început să fugă după mine cât i-au ţinut picioarele lor scurte şi 
grăsune. 

— Dar, Barley, aceşti băieţi, aşa cum le spui tu, vor deveni 
bărbaţi foarte curând, îl avertiză Zapadnii, marele sofisticat, 
stârnind un nou hohot de râs de complezenţă. In special când 
vor voi să-şi recupereze banii, aş adăuga eu. 


— Ţi-am explicat deja în telex, Alik. Poate ca nu ai avut timp 
să-l citeşti, spuse Barley cu un strop de agresivitate. Dacă 
lucrurile merg aşa cum le-am prevăzut, A. & B. va lansa anul 
acesta o colecţie nou-nouţă dedicată în întregime autorilor ruşi. 
Romane, literatură social-politică, poezie, literatură pentru copii 
şi tineret, ştiinţă. Avem o nouă colecţie broşată de medicină 
pentru toţi. Subiectele trec frontierele, ca şi reputaţia autorilor. 
Am dori să avem printre colaboratori adevăraţi medici şi oameni 
de ştiinţă sovietici. Nu suntem interesaţi în creşterea oilor în 
Mongolia Exterioară sau a peştilor în Antarctica, dar dacă ai 
subiecte valabile pe care ai dori să ni le propui, suntem gata să 
te ascultăm şi să cumpărăm. Vom prezenta catalogul nostru la 
viitorul târg de carte de la Moscova şi, dacă totul merge cum 
trebuie, vom scoate primele şase titluri în primăvara viitoare. 

— Scuză-mi întrebarea, Barley, aveţi propria reţea de 
desfacere? Sau mai contaţi încă pe o intervenţie divină ca 
înainte? întrebă Zapadnii cu tactul său ostentativ. 

Rezistând tentaţiei de a-i spune lui Zapadnii să se poarte cum 
trebuie, Barley continuă atacul: 

— Negociem un contract de distribuire cu câţiva dintre cei 
mai importanţi editori şi, în curând, vom face o declaraţie 
oficială în acest sens. Cu excepţia romanelor. In acest domeniu, 
vom face apel la propria reţea lărgită, spuse el, incapabil să-şi 
aducă aminte de ce se opriseră asupra acestui aranjament bizar 
şi dacă l-au încheiat vreodată. 

— Romanul este încă nava amiral a editurii A. & B., domnule, 
explică Wicklow cu zel, pentru a-l scoate pe Barley din 
încurcătură. 

— Romanul ar trebui întotdeauna să fie nava amiral, îl corectă 
Zapadnii. Aş spune chiar că romanul este cel mai mare în orice 
competiţie, dar aceasta este doar opinia mea personală, 
bineînţeles. Este cea mai înaltă formă de artă. Mai înaltă decât 
poezia, mai înaltă decât nuvela. Dar, te rog, nu mă cita. 

— Să zicem că noi, supraputerile literare, îl considerăm în 
felul acesta, domnule, declară Wicklow linguşitor. 

Foarte flatat, Zapadnii se întoarse către Barley. 

— In ceea ce priveşte romanul, am dori să folosim propriul 
traducător şi să încasăm în plus cinci la sută drepturi de autor 
pentru traducere, spuse el. 


— Nicio problemă, zise Barley cu cordialitate, dar pe jumătate 
adormit. În momentul de faţă, A. & B. îşi poate permite din plin 
acest lucru. 

Dar, spre surpriza lui Barley, Wicklow interveni pe un ton 
aspru: 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar aceasta înseamnă 
drepturi duble de autor. Nu cred că putem înghiţi aşa ceva şi să 
supravieţuim. S-ar putea să fi auzit greşit spusele domnului 
Zapadnii. 

— Are întru totul dreptate, spuse Barley, îndreptându-se brusc 
în scaun. Cum naiba să ne permitem un cinci la sută 
suplimentar? 

Simţindu-se ca un prestidigitator care-şi pregăteşte numărul 
următor, Barley scoase un dosar din servietă şi împrăştie sub 
razele soarelui o jumătate de duzină de exemplare ale unei 
broşuri din hârtie lucioasă. 

— Veţi găsi descrierea reţelei noastre americane la pagina 2, 
anunţă el. Potomac Boston este partenerul nostru în acest 
proiect. A. & B. urmează să cumpere în exclusivitate drepturile 
în limba engleză pentru orice lucrare sovietică şi să le cedeze pe 
cele pentru America de Nord editurii Potomac. Au o companie 
soră la Toronto, aşa că putem să acoperim şi Canada, aşa e, 
Wickers? 

— Da, domnule. 

„Cum dracu' a învăţat Wicklow toate prostiile astea aşa de 
repede?” gândi Barley. Zapadnii mai studia încă prospectul 
întorcând una după alta paginile groase, noi-nouţe. 

— Voi aţi tipărit căcatul ăsta, Barley? se interesă el foarte 
politicos. 

— Cei de la Potomac, răspunse Barley. 

— Dar Potomacul curge la o bună bucată de drum de oraşul 
Boston, obiectă Zapadnii, făcând caz de cunoştinţele sale de 
geografie americană în faţa celor puţini capabili de a aprecia 
acest lucru. Dacă nu l-au mutat de curând, el trece prin 
Washington. Ce atracţie reciprocă poate fi între acest fluviu, mă 
întreb, şi oraşul Boston? Vorbim de o companie veche, Barley, 
sau de una nouă? 

— Nouă în domeniu, dar veche în afaceri. Sunt comercianţi, 
stabiliţi cândva la Washington, acum la Boston. Capital mixt. 
Portofoliu diversificat. Producţie de film, parcaje, jocuri 


mecanice, call-girls şi cocaină. Activităţile obişnuite. Editarea de 
cărţi este doar o ocupaţie secundară. 

Dar, în râsul general, auzi în mintea sa vocea lui Ned: 
„Felicitări, Barley. Bob ţi-a făcut rost de un amic bogat din 
Boston, doritor să se asocieze cu tine. Tot ce ai de făcut este să- 
i cheltuieşti banii”. 

lar Bob, cu picioarele sale plate şi haina de tweed, arbora un 
zâmbet de cumpărător. 


Orele unsprezece şi jumătate. Opt ore şi patruzeci şi cinci de 
minute până la „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”. 

— Şoferul doreşte să ştie la ce trebuie să se aştepte când va 
întâlni regina, urlă Wicklow entuziasmat la culme peste spătarul 
scaunului. Îl încânta treaba asta cu adevărat. Primeşte bacşiş? 
Pune să fie executaţi oamenii pentru delicte minore? Cum e 
când trăieşti într-o ţară condusă de două femei aprige? 

— Spune-i că este epuizant, dar că facem faţă, răspunse 
Barley căscând cu poftă. 

După ce se învioră cu o gură din sticluţa plată, se lăsă pe 
spate între perne şi se trezi urmându-l pe Wicklow de-a lungul 
unui coridor ca de închisoare. Doar că tot ce auzea el nu erau 
strigătele încarceraţilor, ci ţiuitul unui ceainic şi clinchetul unui 
abac răsunând în întuneric. O clipă mai târziu, Wicklow şi Barley 
se aflau în birourile unei companii britanice de căi ferate, 
înfiinţate în 1935. Becuri purtând urme de muşte şi ventilatoare 
electrice defuncte atârnau de pe grinzile subţiri de fier forjat. 

Amazoane cu baticuri pe cap comandau o armată de maşini 
de scris cu litere chirilice, cât soba de mari, de pe vremea când 
şi-a înţărcat dracu’ copiii. Rafturile prăfuite erau înţesate cu 
registre, iar de la podea până la înălţimea ferestrelor se găseau 
teancuri întregi de cutii de pantofi cu dosare gălbui. 

— Barley! Isuse! Bun venit pe tărâmul lui Prometeu 
descătuşat! Am aflat că ai făcut în sfârşit rost de bani. De unde? 
urlă un personaj între două vârste, în costum de luptă model 
Fidel Castro, repezindu-se la ei prin talmeş-balmeşul din 
încăpere. Tratăm direct, OK? Îi dăm dracului pe găozarii ăia de 
la VAAP? 

— luri, ce plăcere să te revăd! ŢI-l prezint pe Len Wicklow, 
redactorul nostru, vorbitor de limba rusă. 

— Eşti spion? 


— Doar în timpul liber, domnule. 

— Mamăă! Ce tip simpatic! Mi-aminteşte de fratele meu mai 
mic. 

Ai zice că eşti pe Madison Avenue. Storuri venețiene, grafice 
pe pereţi şi fotolii. luri e un evreu gras şi exuberant. Barley i-a 
adus o sticlă de Black Label şi o pereche de colanţi pentru noua 
şi frumoasa lui nevastă. Aruncând capacul sticlei de whisky, luri 
insistă să le toarne câte un strop în ceşti de ceai. Abordează 
sferele înalte ale societăţii ruseşti. Vorbesc despre Bulgakov, 
Platonov, Ahmatova. Vor da drumul lucrărilor lui Soljeniţin? Ale 
lui Brodski? Discută şi despre o serie de scriitori contemporani 
britanici total lipsiţi de valoare, dar care, în mod arbitrar, se 
bucură de favoruri oficiale şi, ca atare, şi de celebritate în Rusia. 
De unii Barley n-a auzit în viaţa lui, pe alţii nu-i înghite. Cascade 
de râsete, toasturi, veşti despre prieteni englezi, moarte 
găozarilor de la VAAP. Rusia se schimbă de la o oră la alta, ştie 
Barley treaba asta? A văzut articolul din Moscow News de joia 
trecută despre  descreieraţii  neofascişti din  Pamiat, 
ultranaţionalişti, antisemiţi şi anti-oricine în afară de ei înşişi? Şi 
ce zice despre articolul din Ogoniok despre Sigmund Freud? Dar 
despre poziţia luată în Wovii Mir cu privire la Nabokov? Editori, 
machetatori, traducători se revarsă ca o avalanşă. Dar nu apare 
nicio Katia... Toţi sunt beţi, în afara celor care au refuzat să bea. 
Este prezentat un mare scriitor, Mişa, şi poftit să ia loc pe un 
scaun de unde poate fi văzut de întreg auditoriul său. 

— Mişa n-a făcut încă închisoare, explică luri celor de faţă, 
cerându-şi scuze, în hohotele de râs ale tuturor. Dar, dacă are 
noroc, îl vor trimite înainte de a fi prea târziu, ca să poată fi şi el 
publicat în Occident! 

Vorbesc despre ultimele capodopere în domeniul romanului 
rus. luri a ales doar vreo opt titluri de pe propria listă editoriala, 
fiecare, mai mult ca sigur, un bestseller, Barley. Publică-le şi vei 
putea deschide un cont în Elveţia pentru mine. Se caută peste 
tot nişte pungi de plastic, înainte ca Wicklow să adune copiile la 
indigo ale unui număr de opt manuscrise nepublicabile, pentru 
că aceasta este o lume în care xeroxul sau maşina de scris 
electrică sunt încă interzise, ca instrumente provocatoare de 
răzvrătire. 

Vorbesc despre teatru şi despre Afghanistan. 


— Ne vom întâlni în curând la Londra! exclamă luri, ca un 
jucător dement care mizează tot ce are. ŢI-l trimit pe fiul meu, e- 
n regulă? lar tu pe-al tău. Ascultă, facem schimb de ostatici, şi în 
felul acesta n-o să ne bombardam unul pe altul! 

Toţi tac în momentul în care ia cuvântul Barley şi păstrează 
tăcerea în faţa lui Mişa, marele autor. Wicklow traduce, în timp 
ce luri şi alţi trei au obiecţii faţă de traducere. Mişa are obiecţii 
la obiecţii. Incepe să-l ia apa. 

Cineva vrea să ştie de ce Marea Britanie mai este guvernată 
de Partidul Conservator fascist. De ce proletariatul nu le dă 
acestor ticăloşi un picior în fund? Barley bâiguie o explicaţie 
puţin originală despre democraţie, regimul cel mai prost din 
toate, când nu e vorba de celelalte. Nu râde nimeni. Poate că au 
auzit ce a spus, poate că nu le place. După atâta whisky, e cazul 
să plece, cât n-au dispărut complet zâmbetele de pe faţă. „Cum 
îşi pot permite englezii să predice drepturile omului, întrebă 
unul pe un ton îmbufnat, când ei îi aservesc pe irlandezi şi pe 
scoțieni?” „De ce sprijiniți acel odios guvern din Africa de Sud?” 
urlă o blondă de nouăzeci de ani în rochie de bal. „Eu nu-l 
sprijin, spune Barley. Nu eu, vă asigur.” 

— Ascultă, îi spune luri la uşă. Stai departe de nenorocitul ăla 
de Zapadnii, ai înţeles? Nu spun că e KGB-ist. Doar atât, că a 
avut nevoie de nişte prieteni ai dracului de tari ca să-l poată 
repune în circulaţie. Eşti un tip cumsecade. Inţelegi ce vreau să 
spun? 

S-au îmbrăţişat de vreo mie de ori. 

— luri, zise Barley. Bătrâna mea mamă m-a crescut în 
credinţa că toţi sunteţi KGB-işti. 

— Şi eu? 

— Mai ales tu. Spunea că eşti cel mai rău. 

— Te iubesc. Mă auzi? Trimite-mi-l pe fiul tău. Cum îl cheamă? 
Unu şi jumătate. Am o oră întârziere la etapa următoare, pe 
drumul lung şi greu care îi duce la „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”. 

Lambriuri întunecate, mâncare delicioasă, serviciu 
reverenţios, atmosferă de cabană de vânătoare seniorială. Sunt 
aşezaţi la o masă lungă de sub balcon, la Casa Scriitorilor, 
prezidată din nou de Alik Zapadnii. Câţiva tineri scriitori 
promiţători, trecuţi de şaizeci de ani, se apropie, ascultă şi apoi 
pleacă ducând cu ei măreţele lor gânduri. Zapadnii îi arată pe 
cei ieşiţi recent din închisoare şi pe cei care, spera el, le vor lua 


locul în curând. Birocraţi literari îşi trag scaune la masă şi îşi 
exersează engleza. Wicklow traduce, Barley străluceşte, toţi 
beau doar suc de fructe şi ce a mai rămas pe fundul sticlei de 
Black Label. Lumea va deveni mai bună, îl asigură Barley pe 
Zapadnii, ca şi cum ar fi fost un expert în materie. 

Fără să se gândească, îl citează pe Zinoviev. „Când se vor 
sfârşi toate acestea? Când vor înceta oamenii să stea la coadă 
în faţa Mormântului?” Se referea la Mausoleul lui Lenin. 

De data aceasta aplauzele nu mai sunt atât de asurzitoare. La 
orele două, în conformitate cu noile reglementări privind 
consumul de alcool, chiar la momentul oportun, chelnerul aduce 
o carafă cu vin, iar Zapadnii scoate în cinstea lui Barley o sticlă 
de votcă cu piper din servieta lui roasă. 

— Ţi-a spus luri că aş fi KGB-ist? întreba el îndurerat. 

— Bineînţeles că nu mi-a spus, îi răspunse Barley fără să ezite 
o clipă. 

— Nu te considera, te rog, privilegiat. O spune tuturor 
occidentalilor. Ca să fiu sincer, câteodată luri mă îngrijorează 
puţin. E un tip cumsecade, dar toată lumea ştie că nu face două 
parale ca editor, aşa că te întrebi cum a reuşit un evreu ca el să 
ocupe postul pe care îl are? Săptămâna trecută şi-a botezat 
băieţelul Zagorsk. Cum îţi explici? 

— Nu e problema mea, Alik. Trăim şi îi lăsăm şi pe alţii să 
trăiască. Punct. Wickers, scoate-mă de aici, îi spuse el acestuia 
printre dinţi, încep să mă trezesc. 

Pe la orele şase, după alte două întruniri în care s-a vorbit 
enorm, după ce a reuşit în mod miraculos să refuze o jumătate 
de duzină de invitaţii pentru acea seară, Barley se afla din nou 
în camera sa de hotel, luptându-se cu duşul ca să-şi 
limpezească gândurile aburite de băutură, în timp ce Wicklow, 
voios, îi debita în gura mare probleme editoriale prin uşă, în 
beneficiul microfoanelor. Din ordinul lui Ned, Wicklow trebuie să 
stea în preajma lui Barley până în ultima clipă, în cazul că îl 
apucă tracul sau îşi uită rolul. 


CAPITOLUL 7 

În acel al treilea an al Marii Reconstrucţii Sovietice, Hotel 
Odessa nu era cine ştie ce bijuterie a necizelatei industrii 
turistice moscovite, dar nu era nici cea mai proastă piesă a ei. 
Era dărăpănat şi şubred, îşi alegea clientela pe sprânceană şi 
servea pe ruble mai curând decât pe dolari, şi îi lipseau 
rafinamente de genul unui bar acceptând valuta străină sau 
grupuri de turişti din Minnesota obosiţi de călătorie, care să-şi 
caute cu lacrimi în ochi bagajele dispărute. Era atât de prost 
luminat încât lămpile de alamă, negrişorii şi sala de mese cu 
consolă aminteau mai curând de trecutul întunecat în momentul 
agoniei sale decât de pasărea phoenix socialistă renăscând din 
propria cenuşă. Când ai ieşit din ascensorul ce se bălăbănea şi 
ai înfruntat privirea încruntată a supraveghetoarei de etaj, 
ghemuită în ghereta ei, înconjurată de cheile ruginite ale 
camerelor şi de telefoane de pe vremea străbunicilor, ai putea 
să ai prea bine senzaţia că te-ai reîntors în cele mai sinistre 
instituţii din tinereţea ta. 

Dar Reconstrucţia nu opera încă în zona vizualului; se afla 
strict în stadiul audio. 

Cu toate acestea, pentru cei care doreau aşa ceva, Hotel 
Odessa era însufleţit în zilele acelea şi, cu puţin noroc, mai este 
şi acum aşa. Recepţionerele de treabă ascund o inimă 
generoasă în spatele privirii lor de oţel; portarii sunt cunoscuţi 
pentru felul în care, făcându-ţi cu ochiul, îţi permit să iei 
ascensorul fără să-ţi ceară legitimaţia pentru a cincea oară în 
aceeaşi zi. Dacă ştii cum să-l iei, responsabilul restaurantului te 
va conduce cu amabilitate la separeul tău, mulţumindu-se cu un 
zâmbet, iar seara, între şase şi nouă, holul găzduieşte brusc 
parada improvizată a celor o sută de naţiuni din Imperiu. Vin să 
aducă un omagiu Romei birocraţi eleganţi din Taşkent, 
institutori bălai din Estonia, activişti de partid cu priviri fioroase 
din Turkmenia şi Georgia, directori de fabrică din Kiev, ingineri 
navali din Arhanghelsk, ca să nu mai vorbim despre cubanezi, 
afghani, polonezi, români şi un pluton de est-germani de o 
aroganță lipsită de gust. Se scurg în puhoaie din autobuzele de 
aeroport şi părăsesc lumina soarelui străzii pentru a intra în 
semiîntunericul apăsător al holului şi a-şi împinge bagajele, 
metru cu metru, către tribună. 


Barley, el însuşi emisar împotriva voinţei sale al unui alt 
imperiu, şi-a luat la rându-i locul, în acea seară, printre ei. 

La început a stat jos, până când o femeie în vârstă l-a bătut 
pe umăr cerându-i să-i cedeze locul. Apoi a zăbovit într-un 
intrând de lângă ascensor, până când era să fie zidit în spatele 
unei metereze de valize din carton şi pachete în hârtie groasă 
de ambalaj. In cele din urmă se adăposti lângă un stâlp central 
şi rămase acolo, cerând scuze unuia sau altuia, urmărind cum se 
zbăteau înainte şi înapoi uşile de sticlă, rămânând în penumbră 
sau ieşind în plină lumină ţinând la vedere, pe piept, cu o mână, 
Emma de Jane Austen, iar cu cealaltă mână o îngrozitoare 
pungă de la aeroportul Heathrow. 

Din fericire, Katia sosi şi îl salvă. 

Întâlnirea lor nu avea nimic secret, iar comportamentul lor, 
nimic misterios. Privirile li s-au încrucişat în clipa în care Katia 
era împinsă prin uşa batantă. Barley repezi braţul înainte, 
făcându-i semn cu Jane Austen. 

— Alo, eu sunt Blair. Nemaipomenit! urlă el. 

Katia dispăru şi reapăru victorioasă. L-o fi auzit? Oricum 
zâmbea şi îşi ridica privirea către ceruri, cu o mimică expresivă, 
cerându-şi scuze pentru întârziere. Îşi trase de pe frunte o buclă 
neagră rebelă, iar Barley văzu inelul şi verigheta menţionate de 
Landau. 

„Trebuia să fi văzut ce greu mi-a fost să plec de acolo”, 
spuneau gesturile ei de peste capetele celor din hol. Sau: „N-am 
reuşit pentru nimic în lume să găsesc un taxi.” 

„Nu face nimic”, îi răspunse tot prin semne Barley. 
Prefăcându-se că nu îl vede, se scotocea mânioasă în geantă, în 
căutarea documentului de identitate, pentru a-l arăta băiatului 
în civil, care în acea seară avea misiunea plăcută să controleze 
toate femeile atrăgătoare ce intrau în hotel. Arătă o legitimaţie 
roşie, despre care Barley bănui că era eliberată de Uniunea 
Scriitorilor. 

Atenţia lui Barley fu distrasă în timp ce încerca într-o franceză 
aproximativă să-i explice unui palestinian înalt că nu, îi părea 
rău, nu era membru al Mişcării pentru Pace, că din păcate nu 
era nici director al hotelului şi că se îndoia că ar exista vreunul. 

Wicklow, care observase scena de la jumătatea scării, va 
raporta mai târziu că nu văzuse în viaţa lui o întâlnire „la 
vedere” mai reuşită. 


Ca actori, Barley şi Katia erau costumaţi pentru piese diferite: 
Katia parcă era o eroină de tragedie, în rochia ei albastră, cu 
guler de dantelă, care-i stârnise imaginaţia lui Landau; iar 
Barley parcă juca într-un vodevil englezesc în costumul în dungi 
al lui taică-său, cu mânecile prea scurte şi cu o pereche de 
ghete de piele roase de la Ducker din Oxford, pe care doar un 
colecţionar de vechituri le-ar mai fi considerat splendide. 

Primul contact a fost surprinzător pentru amândoi. La urma 
urmei erau încă doi străini, mai apropiaţi de forţele care îi 
aduseseră aici, decât unul de altul. Infrânându-şi impulsul de a-i 
da un pupic oficial pe obraz, Barley se trezi că-i priveşte uimit 
ochii, sumbri şi în acelaşi timp luminoşi, umbriţi de nişte gene 
atât de lungi şi atât de dese, că se întreba dacă nu erau cumva 
false. 

Întrucât Barley afişa acea expresie ridicolă, de nedefinit, ce 
pune stăpânire pe unii englezi în prezenţa femeilor frumoase, 
Katia bănui că prima ei impresie, atunci când vorbiseră la 
telefon, fusese corectă şi că era într-adevăr arogant. 

Stăteau în picioare destul de aproape ca să-şi simtă căldura 
trupurilor şi ca Barley să-i adulmece parfumul machiajului. In 
jurul lor, conversațiile continuau să se ducă în multiplele limbi 
ale acestui Turn Babei. 

— Sunteţi domnul Barley? îi spuse ea cu răsuflarea tăiată, 
punându-i o mână pe braţ, în felul ei anume de a atinge 
oamenii, de parcă ar fi dorit să se asigure că erau reali. 

— Da, în persoană, bună, grozav, dumneata eşti Katia Orlova, 
prietena lui Niki. Te-ai descurcat minunat, o sincronizare 
perfectă. Ce mai faci? 

„Fotografiile nu mint, dar nici nu spun adevărul, gândi el, 
urmărindu-i pieptul cum se ridică şi coboară în ritmul respirației. 
Ele nu prind aura unei femei care pare că tocmai a fost martora 
unui miracol şi te-a ales pe tine să fii primul căruia să-i spună ce 
a văzut.” 

Mulțimea agitată din hol îl readuse la realitate. Oricât de mult 
i-ar fi unit acelaşi scop, două persoane nu ar fi putut supravieţui 
prea mult timp schimbând amabilităţi în mijlocul acestei 
harababuri. 

— Ştii ceva, spuse el, ca şi cum i-ar fi venit pe loc o idee 
măreaţă. Ce-ai zice de o prăjitură? Niki a insistat să mă port cu 
deosebită grijă cu dumneata. După cum mi-a spus, v-aţi întâlnit 


la târgul acela. Ce tip grozav! Are o inimă de aur, continuă el 
vesel, conducând-o către scară, la piciorul căreia era prinsă o 
plăcuţă pe care scria: Bufet. Un om ales, dar şi o pacoste, 
desigur. Dar cine nu este?! 

— O, domnul Landau este un om foarte amabil, spuse ea, 
vorbind, ca şi Barley, foarte mult, pentru urechile unui auditoriu 
neidentificat, fiind totuşi foarte convingătoare. 

— Te poţi bizui întotdeauna pe el, confirmă Barley, în timp ce 
ajungeau la primul etaj. Dintr-un motiv oarecare, Barley îşi 
pierdu răsuflarea. Cere-i lui Niki să facă orice şi o va face. In 
felul lui, bineînţeles. Dar o face, fără să pună întrebări. Am spus 
întotdeauna că ăsta e modul în care recunoşti un prieten 
adevărat, nu-i aşa? 

— Din punctul meu de vedere, fără discreţie nu poate exista 
prietenie, replică ea, de parcă ar fi citat dintr-o carte de sfaturi 
pentru căsătorie. Adevărata prietenie trebuie să se bazeze pe 
încredere reciprocă. 

Aprobând călduros un adevăr atât de profund, lui Barley nu-i 
scăpă, totuşi, o oarecare similitudine cu cadenţa aforismelor lui 
Goethe. 

Într-un perimetru delimitat de draperii se găsea o tejghea 
lungă de vreo zece metri, pe care trona un singur platou cu 
fursecuri. În spatele acesteia, trei femei corpolente, în halate 
albe şi cu bonete de plastic transparente făceau de gardă în 
jurul unui samovar enorm, bun pentru un întreg regiment, 
certându-se între ele. 

— În felul lui, bătrânul Niki ştie să aprecieze o carte, remarcă 
Barley, lărgind subiectul în timp ce se aşezau la coadă în faţa 
unei bariere de frânghie. Bête intellectuelle, cum ar spune 
francezii. Ceai, vă rog, doamnelor. Minunat. 

Femeile continuau să se ocărască între ele. Katia le privea cu 
un chip lipsit de expresie. Pe nepusă masă, spre uimirea lui 
Barley, îşi scoase legitimaţia roşie, mârâind - acesta este 
cuvântul - ceea ce o făcu pe una dintre ele să-şi părăsească 
tovarăşele atâta cât să poată smulge două ceşti de pe o poliţă şi 
să le trântească cu răutate pe două farfurioare, ca şi cum ar fi 
încărcat o puşcă veche. Turbată în continuare, umplu un ceainic 
imens. Luând cu o mână furioasă o cutie modernă de chibrituri, 
aprinse un ochi de aragaz, trântind ceainicul înainte de a se 
reîntoarce la tovarăşele ei. 


— Doreşti un fursec? întreba Barley. Nişte pate de ficat? 

— Nu, mulţumesc. Am mâncat o prăjitură la recepţie. 

— Dumnezeule! Era bună? 

— Nu cine ştie ce. 

— Ungurii au fost simpatici? 

— Discursurile mi s-au părut neinteresante, ba chiar banale. 
Dar de vină sunt ai noştri, sovieticii. Nu suntem destul de 
relaxaţi cu străinii, chiar dacă vin din ţările socialiste. 

O clipă, niciunul, nici altul n-au mai ştiut ce să spună. Barley 
îşi amintea o fată pe care o cunoscuse la universitate, fiica unui 
general, cu un ten ca petalele de trandafir, care trăia doar 
pentru drepturile animalelor, până când s-a măritat în grabă cu 
un rândaş din parcul de vânătoare. Katia fixă cu o privire 
posomorâtă celălalt capăt al încăperii, unde se aliniau vreo 
douăsprezece mese înalte, fără scaune. La una dintre ele, 
Leonard Wicklow schimba glume cu un individ de vârsta lui. La 
altă masă, un Rittmeister bătrâior, în cizme de călărie, sorbea o 
limonadă cu o fată în blugi, gesticulând din braţe ca pentru a 
descrie imensitatea pământurilor sale pierdute. g 

— Nu înţeleg de ce nu te-am invitat la cină, spuse Barley. li 
întâlni ochii şi avu senzaţia că se scufundă în ei. Dar ştii cum e, 
omul nu vrea să fie prea băgăcios când nu e sigur de reuşită. 

— Nu se cădea, răspunse ea, încruntându-se. 

Ceainicul începu să bolborosească. Vajnicele luptătoare de la 
bufet stăteau cu spatele la el. 

— E întotdeauna atât de greu să comunici prin telefon, nu 
crezi? spuse Barley, de dragul conversaţiei. Parcă ai vorbi unei 
flori de plastic, nu unei feţe omeneşti. Personal, urăsc chestia 
asta afurisită, tu nu? 

— Poftim? Ce să urăsc? 

— Telefonul. Să vorbeşti de la distanţă. 

Ceainicul începu să scuipe în foc. 

— Îţi faci cele mai tâmpite idei despre oameni când nu-i poţi 
vedea. 

„Sari, îşi spuse el. Acum.” 

— Îi spuneam acelaşi lucru mai zilele trecute unuia dintre 
prietenii mei, editor şi el, continuă Barley, pe acelaşi ton voios, 
de conversaţie. Discutam despre un nou roman pe care mi-l 
trimisese cineva. | l-am arătat, strict confidenţial şi a fost 
absolut răvăşit. Spunea că este cel mai bun lucru pe care-l 


văzuse de ani de zile. O bombă! Katia se uită în ochii lui, cu o 
privire înfricoşător de directă. Ciudat, nu avem nicio fotografie a 
autorului, continuă el, nepăsător. Nici măcar nu cunosc numele 
individului. Ca să nu mai vorbim că nu ştiu de unde îşi culege 
informaţiile, unde a învăţat meseria şi aşa mai departe. Înţelegi 
ce vreau să spun? Este ca şi cum ai auzi nişte acorduri muzicale 
şi nu ştii dacă e Brahms sau Cole Porter. 

Se încruntase. Îşi supsese buzele şi părea să le umezească în 
gură. 

— Nu consider că astfel de detalii sunt pertinente atunci când 
este vorba de un artist. Unii scriitori nu pot lucra decât în 
umbră. Talentul rămâne talent. Nu are nevoie de explicaţii. 

— Nu aveam în vedere atât explicaţiile, înţelegi, cât mai ales 
autenticitatea, se corectă Barley. O dâră de puf urmă linia 
pomeţilor ei, dar, spre deosebire de păr, era auriu. În sfârşit, te 
pricepi la editare. Daca un tip a scris un roman despre triburile 
de pe colinele Birmaniei de Nord, de pildă, eşti îndreptăţit să te 
întrebi dacă a fost vreodată mai la sud de Minsk. Mai ales când 
este vorba despre un roman cu adevărat important, aşa cum 
este acesta. Un potenţial bestseller internaţional, după părerea 
amicului meu. Intr-un caz ca acesta, cred că ai dreptul să insişti 
ca scriitorul să se arate la faţă şi să-şi certifice calificarea. 

Mai curajoasă decât celelalte, cea mai în vârstă dintre cele 
trei femei turnă apă clocotită în samovar. A doua descuia casa 
de bani a regimentului. Cea de a treia punea cu linguriţa porţii 
de ceai pe un cântar de mână. Căutându-se prin buzunare, 
Barley scoase o hârtie de trei ruble. La vederea ei, femeia de la 
casă izbucni într-o tiradă disperată. 

— Presupun că vrea schimbat, spuse Barley prosteşte. Nu 
vrem cu toţii schimbarea? 

Apoi o văzu pe Katia punându-i treizeci de copeici pe tejghea 
şi observă că făcea gropiţe în obraji când zâmbea. Barley luă 
cărţile şi sacoşa, iar ea îl urmă cu ceştile pe o tavă. Când 
ajunseră la masă, i se adresă cu aer sfidător: 

— Dacă un autor este obligat să dovedească neapărat că 
spune adevărul, rosti Katia, acelaşi lucru este valabil şi pentru 
editorul său. 

— O, eu sunt pentru onestitate de toate părţile. Cu cât mai 
mulţi oameni îşi etalează cărţile pe masă, cu atât mai bine 
pentru toţi. 


— Am informaţii că autorul s-a inspirat dintr-un poet rus. 

— Pecerin, replică Barley. M-am documentat. Născut în 1807, 
la Dimerka, în apropiere de Kiev. 

O observă. Privea în jos, cu gura apropiată de buza ceştii, şi, 
cu toate că îl preocupau o mulţime de alte subiecte, Barley văzu 
că urechea ei dreaptă, neacoperită de păr, devenise 
transparentă în lumina serii care se filtra prin fereastră. 

— Autorul s-a inspirat şi din opiniile unui englez cu privire la 
pacea lumii, spuse ea cu deosebită severitate. 

— Crezi că ar dori să-l mai întâlnească pe acel englez? 

— Asta se poate afla. Nu se ştie. 

— Englezul ar dori să se întâlnească cu el, spuse Barley. Au 
nemaipomenit de multe lucruri să-şi spună. Unde locuieşti? 

— Cu copiii mei. 

— Şi unde sunt copiii tăi? 

Urmă o pauză, în care Barley avu din nou senzaţia 
stânjenitoare că  încălcase cine ştie ce reguli morale 
necunoscute lui. 

— Locuim în apropierea staţiei de metrou Aeroport. Nu mai 
este niciun aeroport acum acolo. Sunt doar blocuri. Cât staţi la 
Moscova, dacă nu vă supăraţi, domnule Barley? 

— O săptămână. Apartamentul în care locuieşti are cumva o 
adresă? 

— Nu se cade. Veţi rămâne tot timpul la Hotel Odessa? 

— Da, doar dacă nu mă dau afară. Cu ce se ocupă soţul tău? 

— N-are importanţă. 

— Lucrează în domeniul editorial? 

— Nu. 

— E scriitor? 

— Nu. 

— Atunci ce e? Compozitor? Grănicer? Bucătar? Cum reuşeşte 
să-ţi asigure modul de viaţă cu care eşti obişnuită? 

O făcu din nou să râdă, ceea ce păru să-i facă tot atâta 
plăcere ca şi lui. 

— Era directorul unui combinat de prelucrare a lemnului, 
spuse ea. 

— Şi acum ce conduce? 

— Uzina lui produce case prefabricate pentru zonele rurale. 
Suntem divorţaţi, ca toată lumea la Moscova. 

— Ce sunt copiii? Băieți? Fete? Câţi ani au? 


Întrebarea puse capăt râsului. O clipă, Barley crezu că-i va 
întoarce spatele şi va pleca. Îşi ridică brusc capul, iar figura i se 
crispa; ochii îi ardeau de furie. 

— Am un băieţel şi o fetiţă. Sunt gemeni, au opt ani. Nu are 
nicio importanţă. 

— Vorbeşti foarte frumos englezeşte. Mai bine ca mine. O 
engleză pură ca apa de izvor. 

— Mulţumesc! Am un dar din naştere pentru limbi străine. 

— E mai mult decât atât. Este divin. Ca şi cum engleza s-ar fi 
oprit la Jane Austen. Unde ai învăţat-o? 

— La Leningrad. Am urmat şcoala acolo. Engleza este 
pasiunea mea. 

— Unde ai făcut universitatea? 

— Tot la Leningrad. 

— Când ai venit la Moscova? 

— Când m-am măritat. 

— Cum v-aţi întâlnit? 

— Soţul meu şi cu mine ne cunoşteam din copilărie. Când 
eram la şcoală mergeam în tabere de vară împreună. 

— Prindeaţi peşte? 

— Şi iepuri, spuse ea. Zâmbetul îi reveni pe faţă, luminând 
întreaga încăpere. Volodea e din Siberia. Ştia cum să doarmă în 
zăpadă, cum să jupoaie un iepure şi să prindă peşte la copcă. 
Cât am fost măritată cu el, nu prea m-am ocupat de valorile 
intelectuale. Credeam că pentru un bărbat cel mai important 
lucru este să ştie să jupoaie un iepure. 

— Ceea ce mă întrebam cu adevărat este cum l-ai cunoscut 
pe autor, explică Barley. 

O urmări cum se lupta cu nehotărârea, observând cât de uşor 
reflectau ochii ei schimbările de stare emoţională. Se apropia, se 
îndepărta. Până când o pierdu complet. Se aplecă sub nivelul 
mesei, îşi aruncă părul desfăcut spre spate şi îşi ridică geanta. 

— Mulţumegşte-i din partea mea domnului Landau pentru cărţi 
şi pentru ceai, spuse ea. Îi voi mulţumi personal, data viitoare, 
când vine la Moscova. 

— Nu pleca! Te rog! Am nevoie de sfatul tău. Cobori glasul, 
devenind brusc foarte serios. Am nevoie de instrucţiunile tale ca 
să ştiu ce să fac cu manuscrisul acela delirant. Nu mă pot 
descurca de unul singur. Cine l-a scris? Cine este Goethe? 

— Din păcate, trebuie să mă reîntorc la copiii mei. 


— N-are nimeni grijă de ei? 

— Bineînţeles că da. 

— Dă un telefon. Spune că vei întârzia. Spune că ai întâlnit un 
bărbat fascinant care vrea să vorbească cu tine despre 
literatură întreaga noapte. De-abia ne-am cunoscut. Am nevoie 
de timp. Am tone de întrebări să-ţi pun. 

Adunându-şi volumele din Jane Austen, o porni către uşă. Ca 
un vânzător încăpățânat, Barley mergea poticnindu-se alături de 
ea. 

— Te rog, spuse el. Ascultă. Sunt un editor englez amărât 
care are zeci de mii de lucruri fantastic de importante de 
discutat cu o rusoaică frumoasă. Nu muşc, nu mint. la, te rog, 
masa cu mine. 

— Nu se cade. 

— În altă seară se va putea? Ce să fac? Să ard tămâie? Să pun 
o lumânare în fereastră? Pentru tine am venit aici. Ajută-mă ca 
să te pot ajuta. 

Ruga lui o zăpăci. 

— Îmi poţi da numărul tău de telefon de acasă? insistă el. 

— Nu se cade, murmură ea. 

Coborau scara largă. Privind către marea de capete, Barley îi 
zări pe Wicklow şi pe prietenul acestuia. O apucă pe Katia de 
braţ, nu cu violenţă, dar destul de ferm pentru a o face să se 
oprească. 

— Când? spuse el. 

O mai ţinea încă de braţ, la nivelul bicepsului, chiar deasupra 
încheieturii cotului, acolo unde braţul este mai ferm şi mai 
rotund. 

— Poate te sun în seara asta, târziu, replică ea, cedând în 
sfârşit. 

— Nu „poate”. 

— Te voi suna. 

Rămânând pe scară, o urmări apropiindu-se de mulţime, apoi 
trăgând aer în piept, înainte de a-şi depărta braţele şi a-şi croi 
drum către ieşire. Asuda. Simţea ca un fel de şal umed 
atârnându-i pe umeri şi pe spate. li venea să bea ceva. Dar mai 
presus de orice dorea să scape de harnaşamentul cu 
microfoane. Să-l spargă în bucățele, să le calce în picioare şi să i 
le trimită recomandat şi personal lui Ned Wicklow, cu nasul lui 
coroiat. Urca treptele patru câte patru spre el. Rânjind ca un hoţ 


şi povestind nişte aiureli despre o biografie sovietică a lui 
Bernard Shaw. 


Katia umbla repede, căutând un taxi, deşi avea nevoie să-şi 
dezmorţească picioarele. Se adunaseră nori şi nu erau stele pe 
cer, nu se vedeau decât străzile largi şi luminile de pe Petrovka. 
Voia să se distanţeze de el şi de ea însăşi. O panică generală nu 
de teamă, ci de o puternică aversiune care ameninţa să o 
cuprindă. Barley n-ar fi trebuit să menţioneze gemenii. Nu avea 
dreptul să dărâme pereţii de hârtie dintre o viaţă şi alta. Nu 
trebuia să o sâcâie cu întrebări birocratice. Avusese încredere în 
el. De ce el nu avea încredere în ea? 

Dădu colţul unei străzi şi-şi continuă drumul pe jos. Este tipul 
clasic de imperialist, ipocrit, insistent şi suspicios. Un taxi trecu 
pe lângă ea fără să-i dea atenţie. Un al doilea încetini, atât cât 
să audă la ce adresă voia să ajungă, apoi plecă în viteză, 
sperând să facă o cursă mai bănoasă, de pildă să ducă curve, să 
transporte mobilă, să livreze legume, carne şi votcă pentru piaţa 
neagră, să agate turişti. Incepuse să plouă, cu stropi mari, care- 
ţi cădeau drept în cap. 

„Umorul lui deplasat, întrebările sale, atât de impertinente. 
Nu mă mai apropii de el niciodată.” Ar fi trebuit să ia metroul, 
dar avea oroare de claustrare. Atrăgător, fireşte, aşa cum sunt 
mulţi dintre englezi. Acea stângăcie încântătoare. Era plin de 
spirit şi, fără îndoială, sensibil. Nu se aşteptase să se apropie 
atât de mult de ea. Sau, poate, ea a fost cea care s-a apropiat 
prea mult de el. 

Continuă să meargă, încercând să-şi vină în fire. Căuta un 
taxi. Ploua din ce în ce mai tare. Scoase din poşetă o umbrelă 
pliantă şi o deschise. Est-germană, primită în dar de la un iubit 
de scurtă durată, de care nu fusese prea mândră. Ajungând la o 
intersecţie, se pregătea să traverseze, când un ins într-o Ladă 
albastră opri lângă ea, cu toate că nu-i făcuse semn. 

— Cum merge treaba, surioară? 

Taximetrist, pieţar? Se aruncă în maşină şi-i dădu şoferului 
adresa. Acesta începu să se tocmească. Ploaia răpăia pe capota 
maşinii. 

— E urgent, spuse ea, întinzându-i două hârtii a câte trei 
ruble. E urgent, repetă ea şi-şi privi ceasul, întrebându-se în 


acelaşi timp dacă toţi cei care se grăbeau să meargă la spital se 
uitau la ceas. 

Tânărul părea că ţine cu ea. Conducea şi vorbea cu o viteză 
nebună, în timp ce ploaia intra prin geamul lăsat. Mama lui din 
Novgorod a leşinat culegând mere pe o scară şi s-a trezit cu 
amândouă picioarele în ghips, spunea el. Şiroaie de ploaie se 
scurgeau pe parbriz. Nu oprise să-şi pună ştergătoarele. 

— Cum se simte acum? întrebă Katia, legându-şi o basma pe 
cap. „O femeie grăbită să ajungă la spital nu întreţine o 
conversaţie despre necazurile altora”, gândi ea. 

Tânărul opri maşina. Katia zări porţile. Cerul se înseninase, 
noaptea era caldă şi înmiresmată. Femeia se întrebă dacă 
plouase cu adevărat. 

— Ţine-i, spuse tânărul, întinzându-i hârtiile de trei ruble. Data 
viitoare, e bine? Cum te cheamă? Îți plac fructele proaspete, 
cafeaua, votca? 

— la-i pe toţi, spuse ea respingând banii. 

Porţile erau deschise, ducând la un complex ce putea fi un 
imobil de birouri cu câteva ferestre slab luminate. Câteva trepte 
de piatră, pe jumătate pline de noroi şi de moloz, conduceau 
spre o pasarelă construită deasupra unei rampe de acces. 
Privind în jos, Katia văzu ambulanţele parcate, cu girofarurile lor 
albastre rotindu-se alene. Şoferii şi infirmierii stăteau în grup şi 
fumau. La picioarele lor se afla o femeie întinsă pe o brancardă. 
Avea faţa zdrobită, întoarsă într-o parte, ca şi cum ar fi încercat 
să evite o a doua lovitură. 

„A avut grijă de mine”, îşi zise ea, gândindu-se pentru o clipă 
din nou la Barley. 

Se apropie în grabă de imobilul cenuşiu care se ridica în faţa 
ei. „O clinică proiectată de Dante şi construită de Franz Kafka, 
îşi aminti ea. Angajaţii se duc acolo ca să fure medicamente pe 
care le vând apoi pe piaţa neagră. Medicii fac tot felul de alte 
lucruri pe sub mână pentru a-şi hrăni familiile, îşi aminti ea. Un 
spital rezervat celor mai amărâţi din imperiul nostru, pentru 
proletariatul fără noroc, care nu se bucura nici de influenţă şi 
nici de legăturile puţinilor privilegiați.” Vocea din capul ei avea 
ritmul paşilor pe care-i făcea când a intrat sigură de sine prin 
uşile duble. O femeie se răsti la ea, iar Katia, în loc să-i arate 
legitimaţia, îi dădu o rublă. Holul răsuna ca o piscină. In spatele 
unei tejghele de marmură erau câteva femei, care nu dădeau 


atenţie nimănui în afară de propriile persoane. Un bătrân în 
uniformă albastră moţăia pe un scaun, cu ochii deschişi, în faţa 
unui televizor ce nu mai funcţiona de mult. Trecu pe lângă el şi 
se angajă pe un coridor pe care erau aliniate pături cu bolnavi. 
Ultima oară când fusese nu erau paturi pe coridor. Probabil că le 
scoseseră din salon pentru a-i face loc cuiva important. Un 
intern epuizat îi făcea o transfuzie unei bătrâne, ajutat de o 
infirmieră purtând blugi şi un halat descheiat. Nimeni nu gemea, 
nimeni nu se plângea. Nimeni nu întreba de ce trebuie să moară 
pe un coridor. Pe o uşă era o plăcuţă indicatoare pe care se 
distingeau primele litere ale cuvântului „Urgenţă”. Se îndreptă 
într-acolo. „Prefă-te că eşti de-ai casei”, o sfătuise el prima oară. 
Atunci a mers. A mers şi acum. 

Sala de aşteptare era o fostă sală de cursuri, luminată cu o 
veioză mică. Pe o estradă, o infirmieră şefă cu chip de madonă 
stătea în faţa unei cozi de pacienţi, tot atât de lungă, ca o 
armată în retragere. În acest amfiteatru, nefericiţii acestui 
pământ gemeau şi murmurau în penumbră, îşi consolau copiii. 
Pe bănci erau întinşi oameni cu răni pansate ca vai de lume. 
Beţivi se rezemau de pereţi şi înjurau. Aerul puţea a antiseptic, 
a băutură şi a sânge uscat. 

Avea zece minute de aşteptat. Se trezi din nou că mintea îi 
zboară la Barley. Privirea lui deschisă şi familiară, aerul său pe 
cât de curajos, pe atât de lipsit de speranţă. De ce nu i-oi fi dat 
numărul meu de telefon? Mâna lui pe braţul meu, ca şi cum ar fi 
fost dintotdeauna acolo. „Pentru tine am venit.” Zări o bancă 
ruptă lângă uşa din fund, pe care scria „Toaletă”, şi se aşeză, 
privind în jurul ei. „Poţi muri acolo şi nimeni n-o să întrebe cum 
te cheamă, îi spusese el. Acolo este uşa şi în spate este 
vestiarul, repetă ea. Apoi sunt toaletele. Telefonul este în 
vestiar, dar nu e folosit niciodată, întrucât nimeni nu ştie că este 
acolo. În mod normal, nu poţi chema spitalul pe linia directă, dar 
acest aparat a fost instalat pentru un medic, un mare ştab, care 
voia să fie în contact cu amanta lui şi cu clientela sa particulară. 
Până în ziua în care a fost deportat. Cine ştie ce idiot a instalat 
telefonul ascuns, în spatele unui stâlp. Şi aşa a rămas de 
atunci.” 

„De unde ştii tu locurile acestea? îl întrebase ea. Această 
intrare, această aripă, acest telefon, stai jos şi aşteaptă... Cum 
le ştii tu?” 


„Umblu”, îi răspunsese el. Şi-l imagină cutreierând străzile 
Moscovei, fără somn, fără mâncare sau fără ea. „Sunt Nejidovul 
Rătăcitor, îi spusese el. Umblu pentru a ţine companie spiritului 
meu, beau ca să mă ascund de el. Când umblu, eşti lângă mine; 
îţi pot vedea faţa la nivelul umărului meu.” 

„Va umbla până va cădea lat, se gândi Katia. lar eu îl voi 
urma.” 

Pe banca de lângă ea, o ţărancă purtând o basma de culoarea 
şofranului începuse să se roage în ucraineană. Ţinea în mâini o 
iconiţă; îşi plecase capul deasupra ei, din ce în ce mai jos, până 
când fruntea ei se lovi de rama de metal. Ochii i se luminară şi, 
când îi închise, Katia văzu cum i se preling lacrimi dintre 
pleoape. „Nu mai e mult şi o să arăt ca tine”, se gândi ea. 

Işi aminti cum îi povestise cândva vizita lui la o morgă din 
Siberia, o fabrică pentru morţi situată într-unul din oraşele 
fantomă în care lucra. Cadavrele, bărbaţi şi femei, claie peste 
grămadă, alunecau de-a lungul unui plan înclinat, de unde 
aterizau pe un carusel, unde erau trecute sub un jet de apă. Li 
se puneau etichete şi li se luau bijuteriile de aur de către 
bătrânele nopţii. „Moartea este un secret ca oricare altul, îi 
spusese el. lar secretul este ceva care se împărtăşeşte doar 
câte unei persoane.” 

„De ce încerci tu întotdeauna să mă înveţi sensul morţii?” îl 
întrebase ea făcându-i-se greață. „Pentru că tu m-ai învăţat 
sensul vieţii”, îi replicase el. 

„Acest telefon este cel mai sigur din toată Rusia, îi spusese el. 
Chiar şi nebunilor de la Securitate nu le-ar trece prin cap să 
pună sub ascultare un telefon nefolosit de la un spital de 
urgenţă.” 

Işi aminti de ultima lor întâlnire la Moscova, în miez de iarnă. 
El luase un personal de la o gară uitată, dintr-un loc fără nume, 
de niciunde. Nu cumpărase bilet. Călătorise pe blat, 
împingându-i zece ruble conductorului, ca oricine altcineva. 
„Galantele noastre organe competente s-au îmburghezit atât de 
mult în zilele noastre, că nu mai ştiu să se amestece printre 
muncitori”, îi spusese el şi-l imagină un orfan amărât, cu lenjerie 
groasă pe sub haine, lungit în semiîntuneric pe plasa pentru 
bagaje, ascultând tusea fumătorilor şi bombănitul beţivilor, 
sufocat de miasmele umane şi de scurgerile caloriferelor, 
gândindu-se la lucrurile îngrozitoare pe care le ştia şi despre 


care nu vorbea niciodată. „Ce iad trebuie să fie, se gândi ea, să 
fii chinuit de propriile creaţii. Să ştii că binele absolut pe care-l 
poţi face în cariera ta reprezintă răul absolut pentru umanitate.” 

Se revăzu aşteptându-l, în gara Kazan, adăpostită sub sinistra 
lumină de neon printre alte mii de oameni roşi de aşteptare. 
Trenul are întârziere, este anulat, a deraiat Aşa se zvonea. A 
nins mult pe tot drumul până la Moscova. Trenul soseşte, n-a 
plecat deloc, nu trebuia să-mi fi dat atâta silinţă să spun aşa de 
multe minciuni. Personalul gării turnase formol în closete şi 
toată gara puţea. Purta căciula de blană a lui Volodea, pentru că 
îi acoperea mai bine faţa. Fularul de mohair îi acoperea bărbia, 
iar haina de blană de miel, restul corpului. Nu dorise niciodată 
pe cineva atât de mult. Pe sub blană se simţea devorată de 
foame şi de înflăcărare. 

Când se dădu jos din tren şi se apropie de ea prin mocirlă, 
Katia îşi simţi trupul înţepenit şi stânjenit ca al unui băieţandru. 
În picioare, lângă el, în metroul înţesat, era gata să urle în 
mijlocul mulţimii tăcute când s-a apropiat şi mai tare de ea. 
Împrumutase apartamentul Alexandrei. Aceasta plecase în 
Ucraina împreună cu soţul ei. Descuie uşa de la intrare şi-l lăsă 
să treacă înainte. Părea uneori să nu ştie unde se află, cu toate 
planurile pe care le făcuse pentru el, sau să nu-i pese. li era 
teamă câteodată să-l atingă, atât era de fragil, dar nu astăzi. 
Astăzi fugise către el, îl strânsese cu toată forţa, trăgându-l spre 
ea stângace şi brutal, pedepsindu-l pentru lunile şi nopţile de 
dor nestins. 

Dar el? O luase în braţe aşa cum obişnuia tatăl ei s-o facă, 
ţinându-şi bustul departe de ea şi umerii ţepeni. Când se 
desprinse de el ştia că trecuse vremea când bărbatul putea să-şi 
îngroape neliniştile în trupul ei de femeie. 

„Tu eşti singura mea religie, îi murmura el sărutându-i fruntea 
cu buzele lipite. Ascultă-mă, Katia, îţi voi povesti ceea ce am 
hotărât să fac.” 

Ţăranca se lăsase în genunchi şi-şi lipea cu dragoste icoana 
când de inimă, când de buze. Katia a fost nevoită să păşească 
peste ea pentru a ajunge pe culoar. Un tânăr palid, în geacă de 
piele, se aşezase la capătul băncii. Avea unul din braţe băgat în 
cămaşă, aşa că presupuse că avea încheietura mâinii ruptă. 
Capu-i atârna în jos, iar când se strecură pe lângă el observă că 
avea şi nasul rupt, dar vindecat. 


Intrândul era cufundat în întuneric. Din plafon atârna inutil un 
bec spart. O tejghea lungă din lemn masiv îi bloca drumul către 
vestiar. Încercă să ridice tăblia, dar era prea grea, aşa că se 
ciuci şi trecu pe sub ea. Stătea în picioare între cuiere goale, 
umeraşe şi pălării uitate. Stâlpul se afla la un metru de ea. La 
lumina unei uşi batante văzu o pancartă scrisă de mână: ACEST 
APARAT NU DA RESTUL. Telefonul era la locul lui obişnuit, de 
partea cealaltă, dar de abia putea să-l zărească în întuneric, 
chiar atunci când s-a aflat lângă el. g 

Se uită fix la aparat, dorind să sune. li trecuse panica. Era 
puternică din nou. „Unde eşti? se întrebă ea. La unul din 
numerele tale poştale, unul dintre punctulețele tale de pe hartă? 
În Kazahstan? Pe Volga mijlocie? În Urali?” Ştia că fusese în 
toate aceste locuri. Erau vremuri când putea să spună după 
tenul lui dacă lucrase în aer liber sau nu. Uneori părea că 
lucrase luni de zile în subteran. „Unde te afli tu, cu 
înfricoşătoarea ta culpabilitate? se întrebă ea. Unde eşti tu, tu şi 
teribila ta hotărâre? Într-un loc întunecat ca acesta? Într-un 
oficiu telegrafic al unui orăşel deschis douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru?” Şi-l imagină arestat, aşa cum îl visa 
câteodată. Într-o cabană albă, palid, legat de un cal de lemn, 
nereacţionând aproape deloc, în timp ce ei continuau să-l bată. 
Telefonul sună. Ridică receptorul şi auzi o voce neutră. 

— Alo, Piotr la telefon, spuse el, folosind codul de protecţie 
reciprocă. (...Dacă am căzut în mâinile lor şi mă forţează să te 
chem, le voi spune un alt nume, ca să te pot ascunde.) 

— Bună, eu sunt, Alina, răspunse ea uimită că e în stare să 
vorbească. După aceea nu-i mai păsă. Era în viaţă. Nu fusese 
arestat. Nu-l băteau. Nu-l legaseră de un cal de lemn. Simţea că- 
i era lene, că era plictisită. Trăia, îi vorbea. Fapte, nu emoţii, la 
început o voce îndepărtată, apoi numai pe jumătate familiară. 
Înainte şi înapoi, doar fapte. Fă asta. A spus asta. l-am spus 
asta. Spune-i că-i mulţumesc c-a venit la Moscova. Spune-i să se 
poarte ca un om rezonabil. Eu sunt bine. Tu ce faci? 

Puse telefonul în furcă, prea slăbită să mai vorbească. Se 
întoarse în sala de cursuri şi se aşeză pe o bancă, precum toţi 
ceilalţi, să-i vină sufletul la loc, ştiind că nimănui nu-i va păsa. 

Tânărul în geacă de piele era tot lungit pe bancă. Îi văzu nasul 
îndoit, impecabil, dar într-o parte. Şi-l reaminti pe Barley, 
recunoscătoare că exista. 


Era lungit în cămaşă pe pat. Camera sa, o cutie fără aer, 
amenajată într-o despărţitură a ceea ce fusese pe vremuri un 
dormitor uriaş, în care răsuna obişnuitul cor al apei ce se aude 
în fiecare hotel rusesc: gâjâitul robinetelor, picuratul bazinului 
din cămăruţa de baie, bolboroseala enormului radiator negru, 
mârâitul frigiderului, ori de câte ori se repezea într-un nou ciclu 
de convulsiuni. Barley sorbea un whisky, din paharul de la baie, 
încercând să citească la lumina slabă a veiozei. Telefonul era 
lângă cotul său, iar lângă acesta, agenda pentru mesaje şi idei 
geniale. „Telefoanele pot fi vii, chiar dacă receptoarele sunt sau 
nu puse în furcă”, îl prevenise Ned. „Nu, acesta nu e, gândi 
Barley. Nu, acesta este mort şi îngropat până va suna ea.” Citea 
o carte minunată a lui Marquez, dar literele îi zgâriau ochii ca o 
sârmă ghimpată. Era nevoit să se oprească şi s-o ia de la capăt. 

Auzi zgomotul unei maşini trecând pe stradă, apoi al unui 
pieton şi, în fine, al ploii, care lovea în ferestre ca alicele. Fără 
un țipăt, fără un hohot de râs sau un strigăt de furie, Moscova 
se reintegrase în imensitatea deşertului nocturn. 

Îşi aminti ochii ei. „Ce-o fi văzut la mine? O relicvă, îşi 
răspunse el, îmbrăcată în costumul tatălui meu. Un actor de 
mâna a şasea, ascuns în spatele propriului rol, iar sub machiaj, 
un nimic. Caută în mine o convingere profundă şi a văzut în 
schimb falimentul moral al englezilor din clasa mea şi din timpul 
meu. Caută o speranţă de viitor şi a găsit vestigiile unei istorii 
încheiate. Caută o relaţie umană şi n-a găsit decât eticheta 
«rezervat». O singură privire şi a fugit. 

Rezervat pentru cine? Pentru ce mare zi, pentru ce pasiune 
m-am rezervat?” 

Încercă să-şi imagineze trupul ei de femeie. Cu un chip ca al 
ei, cui îi mai trebuie un trup? 

Bău o gură. Ea e curajul. Ea e necazul. Bău din nou. 

„Katia, dacă asta eşti tu, îţi sunt rezervat. 

Dacă.” 

Se întrebă ce altceva trebuia să mai ştie despre ea. Nimic în 
afară de adevăr. Fusese o epocă, de mult uitată, când luase 
frumuseţea drept inteligenţă, însă Katia era evident atât de 
inteligentă că de data aceasta nu exista riscul de a confunda 
cele două calităţi. A mai fost o altă epocă, Dumnezeu să-l ierte, 
când luase frumuseţea drept virtute. Insă Katia emana atâta 


virtute, încât, dacă şi-ar fi băgat capul pe uşă în acest moment 
şi i-ar fi spus că tocmai şi-a omorât copiii, el ar găsi pe loc şase- 
şapte modalităţi de a-i dovedi că nu putea fi învinovăţită. 

Dacă. 

Mai luă o gură de scotch şi-şi aminti dintr-odată de Andy. 

Andy Macready, trompetistul, lungit pe un pat de spital, 
decapitat. Tiroida, îi spusese nevastă-sa vag lui Barley. Când i- 
au descoperit boala, Andy refuzase operaţia. Preferase să 
încerce să treacă înot Styxul şi să nu se mai întoarcă, spusese 
el. Aşa că se îmbătaseră împreună şi plănuiseră o călătorie la 
Capri, o ultimă masă copioasă, un butoi de vin roşu şi un înot 
lung către neant în apele murdare ale Mării Mediterane. Dar 
când tiroida a început să-l chinuie cu adevărat, Andy a 
descoperit că preferă viaţa, morţii, aşa că votă pentru operaţie. 
Ca urmare, îi tăiară capul, tot gâtlejul în afară de vertebre, şi îl 
ţinură în viaţă prin tuburi. Andy trăia fără raţiunea de a trăi, fără 
raţiunea de a muri, înjurând că nu înotase la timp, încercând să 
găsească un sens eului său pe care moartea nu voia să i-l ia. 

„Sun-o pe nevasta lui Andy, îşi spuse Barley. Întreab-o ce mai 
face soţul ei.” Aruncă o privire către ceas, calculând ce oră era 
în lumea reală sau ireală a doamnei Macready. Întinse mâna 
către receptor, dar nu-l ridică, gândindu-se c-ar putea să sune. 
Se gândi la fiica sa, Anthea. Draga lui Ant. 

Se gândi la fiul său Hal, care lucra în City. „Îmi pare rău că ți- 
am stricat viaţa, Hal, dar mai ai timp s-o îndrepţi.” 

Se gândi la apartamentul său din Lisabona şi la fata care 
plânsese cu lacrimi amare, şi se întrebă cutremurându-se ce s-o 
fi întâmplat cu ea. 

Se gândi la celelalte femei ale sale, dar sentimentul lui de 
culpabilitate nu era atât de puternic ca de obicei, ceea ce-l uimi. 
Se gândi la Katia din nou şi-şi dădu seama că nu încetase să se 
gândească la ea. 

Ciocănea cineva la uşă. 

„E ea, a venit la mine, goală, doar cu un capot simplu.” 
„Barley, murmură ea, iubitule. Mă vei mai iubi şi după aceea?” 

Ea n-ar face niciodată aşa ceva. E fără egal. Nimeni n-a fost 
ca ea şi nu va fi niciodată. Ea nu este acum pentru acele istorii 
banale repetate şi des repetate. 

Era Wicklow, îngerul lui păzitor, verificând dacă protejatul său 
era în regulă. 


— Intră, Wickers. Vrei o gură de scotch? 

Wicklow ridică din sprâncene, cu aerul de a se interesa dacă a 
telefonat. Purta o geacă de piele pe care erau stropi de ploaie. 
Barley negă din cap. Wicklow îşi turnă un pahar de apă 
minerală. 

— Am răsfoit cărţile pe care ni le-au vârât sub nas azi, 
domnule, spuse el pe un ton convenţional, pe care-l adoptau 
amândoi în prezenţa microfoanelor. Mă întrebam daca aţi vrea 
să vă fac o mică prezentare a lucrărilor social-politice. 

— Prezintă-mi raportul, spuse Barley amabil, întinzându-se din 
nou pe pat, în timp ce Wicklow îşi luă un scaun. 

— Ei bine, aş vrea să vorbim mai ales despre una din cărţile 
care ne-au fost propuse. Acel manual de condiţie fizică, cu 
ajutorul regimurilor alimentare şi a exerciţiilor de gimnastică. 
Cred că am putea-o lua în consideraţie pentru una dintre 
coeditările noastre. Mă întreb dacă nu l-am putea angaja pe 
unul dintre cei mai buni ilustratori ai lor, ridicând astfel nivelul 
impactului rus. 

— Ridică-l până la ceruri. 

— Dar ar trebui însă să-l întreb pe luri. 

— Întreabă-l. 

Pauză. „Hai s-o luăm de la început”, gândi Barley. 

— Apropo, domnule, doream să ştiu de ce atâţia ruşi folosesc 
expresia „nu se cade”. 

— Da, răspunse Barley, care nu întrebase niciodată ceva de 
genul acesta. 

Se gândise la udobno. Înseamnă convenabil, dar şi oportun, 
potrivit, ceea ce poate să creeze confuzii câteodată. Una este să 
nu fie convenabil şi alta este să nu se cadă. 

— Aşa este, într-adevăr, aprobă Barley, după un lung timp de 
gândire, în timp ce-şi sorbea scotch-ul. Apoi se pare că a moţăit, 
pentru că o clipă după aceea stătea în capul oaselor pe pat, cu 
receptorul la ureche şi cu Wicklow în picioare, lângă el. Erau în 
Rusia, aşa că ea nu-şi declină numele. 

— Vino încoace, îi spuse el. 

— Îmi cer scuze că sun atât de târziu. Te deranjez? 

— Sigur că mă deranjezi! Tot timpul. Ce ceaşcă minunată de 
ceai! Mi-aş fi dorit să fi durat mai mult. Unde eşti? 

— M-ai invitat la cină mâine-seară, aşa e? 

Se întinse după agendă. Wicklow i-o ţinea deschisă. 


— La dejun, la ceai, la cină, la toate trei, spuse el. Unde să 
trimit caleaşca de cristal? Măzgăli o adresă. Ce număr de telefon 
ai acasă, apropo, în cazul în care mă pierd sau te pierzi tu 
cumva? 

l-I dădu cam cu reţinere, o îndepărtare de la principii, dar 
totuşi i-l dădu. Wicklow îl urmări până la capăt cum îl scrie, apoi 
ieşi uşurel din cameră, în timp ce ei îşi continuau convorbirea. 

„Nu se poate şti niciodată, gândi Barley şi, ca să-şi vină în fire, 
mai luă o gură bună de scotch, după ce ea închise receptorul. 
Când ai de a face cu femei frumoase, inteligente, virtuoase, pur 
şi simplu nu ştii ce gândesc. Se prăpădeşte după mine sau sunt 
eu un simplu chip din mulţimea ei?” 

Apoi, o frică moscovită se abătu asupra lui cu forţa unei 
tornade în momentul când se aştepta cel mai puţin şi după ce o 
respinsese toată ziua. Terorile surde ale oraşului au izbucnit în 
urechile sale exact înainte de a auzi vocea melodioasă a lui 
Walter. 

Este într-adevăr în legătură cu el? A inventat chestia asta ea 
însăşi? S-o afla în contact cu altcineva? Şi, dacă-i aşa, cu cine? 


CAPITOLUL 8 

În sala de operaţiuni din subsolul Casei Rusia domnea în 
permanenţă tensiunea unui raid aerian de noapte. Ned se afla la 
pupitrul de comandă, în faţa unei armate de telefoane. Din când 
în când clipea câte unul, iar Ned răspundea lapidar, monosilabic. 
Două asistente manipulau cu discreţie telegramele şi goleau 
tăvile de corespondenţă ce urma să fie expediată. Două ceasuri 
luminoase, unul indicând ora Londrei, celălalt ora Moscovei, 
străluceau pe peretele din fund ca două luni gemene. La 
Moscova era miezul nopţii. La Londra, erau orele 21. Ned de 
abia ridica ochii, atunci când gardianul-şef mi-a descuiat uşa. 

N-am putut ajunge mai devreme. Am petrecut toată 
dimineaţa cu juriştii Trezoreriei, iar după-amiaza cu avocaţii de 
la Cheltenham. La cină am întreţinut o delegaţie de spionocraţi 
din Suedia, înainte de a fi expediaţi la teatru, potrivit obiceiului, 
pentru a vedea o comedie muzicală. 

Walter şi Bob erau aplecaţi pe un plan al Moscovei. Brock 
vorbea la telefon, pe interior, cu sala cifrului. Ned era cufundat 
într-un inventar, interminabil în aparenţă. Îmi făcu semn cu 
mâna să mă aşez şi îmi împinse un teanc de mesaje mâăzgălite, 
provenind de pe front. 

Orele 09:54. Barley i-a telefonat, cu succes, Katiei, la editura 
Octombrie. Au stabilit o întâlnire la orele 20:15, la Hotel Odessa, 
diseară. Urmează. 

Orele 13:20. Agenţi ocazionali au urmărit-o pe Katia până la 
un imobil situat pe strada Cutare, nr. 14. A lăsat un mesaj în 
cutia de scrisori a casei aparent goale. Urmează cât se poate de 
urgent fotografii prin valiza diplomatică. Urmează. 

Orele 20:18. Katia soseşte la Hotel Odessa. Barley şi Katia 
discută în cafenea. Wicklow şi un agent ocazional îi 
supraveghează. Urmează. 

Orele 21:05. Katia pleacă de la Odessa. Urmează rezumatul 
conversaţiei. Înregistrările pe bandă cât de curând prin valiză. 
Urmează. 

Orele 22:00. Katia îi promite lui Barley că-i va telefona la 
noapte. Urmează. 

Orele 22:50. Katia urmărită până la spitalul Cutare. 
Supravegheată de Wicklow şi de un agent ocazional. Urmează. 


Orele 23:25. Katia este sunată la un aparat dezafectat al 
spitalului. Vorbeşte trei minute şi douăzeci de secunde. 
Urmează. 

Brusc, nu mai urmează nimic. 

Spionajul este normalitatea împinsă la extrem. Spionajul 
înseamnă aşteptare. 

— Clive Fără-de-India primeşte în această seara? întrebă Ned 
ca şi cum prezenţa mea i-ar reaminti ceva. 

l-am răspuns că numitul Clive se va afla în apartamentul său 
întreaga seară. A stat închis în Ambasada americană toată ziua 
şi mi-a spus că are de gând să fie de gardă. 

Aveam o maşină, aşa că l-am condus pe Ned la Centrală. 

— Ai văzut nenorocitul ăsta de document? mă întrebă Ned, 
bătând darabana cu degetele în dosarul de pe genunchi. 

— Ce nenorocit de document? 

— Lista de repartizări în operaţiunea Bluebird. Cei care au 
acces la dosarul Bluebird şi satrapii lor. 

Din prudenţă, eram rezervat. Proasta dispoziţie a lui Ned la 
mijlocul unei operaţiuni era legendară. Lumina avertizoare de pe 
uşa biroului lui Clive arăta verde, ceea ce însemna: intraţi dacă 
îndrăzniţi. Pe plăcuţa de alamă era scris „Director adjunct”, cu 
litere ce străluceau mai ceva ca la Monetăria Regală. 

— Ce dracu' s-a întâmplat cu cei care trebuie informaţi, Clive? 
îl întrebă Ned, fluturându-i lista de repartizare pe sub nas, de 
îndată ce am intrat în încăpere. Transmitem celor de la Langley 
un pachet de informaţii explozive, fără menţionarea surselor, şi 
ăia se apucă peste noapte să angajeze mai mulţi bucătari decât 
oale de ciorbă. Explică-mi şi mie ce înseamnă asta? Hollywood? 
Avem un spion care-şi riscă pielea acolo. Avem tot acolo un 
potenţial transfug, pe care nici măcar nu-l cunoaştem. 

Clive se plimba de jur împrejurul covorului auriu. Când discuta 
în contradictoriu cu Ned, avea obiceiul să umble şi să facă 
stânga-mprejur brusc, de parcă întorcea o carte pe dos. Procedă 
şi acum la fel. 

— Crezi, deci, că lista celor care au acces la Bluebird este 
prea lungă? întrebă el pe un ton de procuror. 

— Da. Şi ar trebui să gândeşti şi tu aşa. La fel şi Russell 
Sheriton. Cine dracu’ sunt ăia de la Comitetul de Legătură 
ştiinţifică al Pentagonului? Ce este Echipa de Consilieri 
Universitari ai Casei Albe? 


— Ai prefera să-i iau de sus şi să insist ca Bluebird să fie 
rezervată Comitetului  Inter-Agenţii? Doar directorii, fără 
personal, fără auxiliari? Asta vrei să spui? 

— Dacă îţi închipui că mai poţi vâri pasta de dinţi la loc în tub, 
da, asta vreau să spun. 

Clive se prefăcu apoi că reflectează cu toată obiectivitatea. 
Dar ştiam, atât eu, cât şi Ned, că el nu privea nimic cu 
obiectivitate. Cântărea cine era pentru şi cine era contra. Apoi 
lua în consideraţie aliatul cel mai preţios. 

— În primul rând, niciunul dintre domnii ăştia mari pe care i- 
am menţionat nu este în stare să distingă stânga de dreapta în 
ceea ce priveşte operaţiunea Bluebird fără ajutorul experţilor, 
reluă Clive cu vocea lui lipsită de inflexiuni. Ori îi lăsăm să 
bâjbâie în ignoranţa lor, ori le acceptăm auxiliarii şi plătim preţul 
cerut. Acelaşi lucru este valabil pentru Serviciul de Informaţii al 
Apărării, cu experţii lor de la Marină, de la Armată, Aviaţie şi de 
la Casa Albă. 

— Cine vorbeşte, Russell Sheriton sau tu? întrebă Ned. 

— Cum oare le putem spune să nu-şi cheme echipele de 
experţi, când le oferim un material extrem de complex dintr-o 
singură suflare? insistă Clive, eludând întrebarea lui Ned. Dacă 
Bluebird nu e cumva o făcătură, vor avea nevoie de tot ajutorul 
posibil. 

— Dacă, repetă Ned, exasperat. Dacă nu e o făcătură. 
Dumnezeule, Clive, eşti mai rău decât ei! Sunt două sute 
patruzeci de persoane pe lista asta şi fiecare dintre ei are o 
nevastă, o amantă şi cincisprezece prieteni apropiaţi. 

— Şi, în al doilea rând, continuă Clive, când uitasem că a 
existat şi un primul rând, aceste informaţii nu ne aparţin. Ele 
sunt ale celor de la Langley. Se întoarse brusc către mine, 
înainte ca Ned să mai aibă timpul să răspundă. Palfrey! 
Confirmă! În virtutea acordului nostru de colaborare cu 
americanii, nu trebuie oare să le acordăm drepturi prioritare 
americanilor asupra tuturor materialelor strategice? 

— În probleme strategice, dependenţa noastră de Langley 
este totală, am încuviinţat eu. Ei ne dau ceea ce vor ei să ştim. 
În schimb, suntem obligaţi să le dăm tot ceea ce descoperim. Nu 
e mare lucru de obicei, dar aceasta este înţelegerea. 

Clive ascultă cu atenţie şi fu de acord. Răceala sa avea o 
cruzime neobişnuită şi mă întrebam de ce. Dacă ar fi avut 


conştiinţă, aş fi zis că îl mustra. Ce o fi făcut toată ziua la 
ambasada? Ce o fi dezvăluit, cui şi pentru ce? 

— Planează o neînțelegere, în mod curent, în acest Serviciu, 
continuă Clive, adresându-i-se de data aceasta direct lui Ned, 
cum că noi şi americanii ne-am afla în aceeaşi barcă. Nu 
suntem. Nu, atunci când este vorba despre strategie. Nu avem 
în ţara asta un singur analist în materie de apărare capabil să se 
compare cu omologul său american în probleme de strategie. In 
ceea ce priveşte strategia, suntem o micuță luntre pescărească 
ignorantă, iar ei sunt cât Queen Elizabeth. Nu suntem în măsură 
să le spunem cum să-şi conducă barca. 

Ne mai miram încă de virulenţa acestei declaraţii, când 
telefonul roşu al lui Clive începu să sune, iar el se duse să 
răspundă nerăbdător, căci întotdeauna îi plăcea să vorbească pe 
„scurt” în prezenţa subordonaţilor săi. N-a avut noroc. Era 
Brock, care îl căuta pe Ned. 

Katia tocmai îl sunase pe Barley la Hotel Odessa şi s-au 
înţeles să se întâlnească a doua zi, seara, îi comunică Brock. 
Staţia Moscova cerea aprobarea urgentă a lui Ned pentru 
propunerile sale operative privitoare la întâlnire. Ned plecă 
imediat. 

— Ce pui la cale cu americanii? l-am întrebat pe Clive, dar 
acesta nu-mi dădu nicio atenţie. 

Toată ziua următoare am consumat-o în convorbiri cu suedezii 
mei. Nici la Casa Rusia nu se întâmpla ceva mai interesant. 
Spionajul înseamnă aşteptare. Pe la orele şaisprezece, m-am 
reîntors în camera mea şi i-am telefonat lui Hannah. Fac acest 
lucru uneori. Se întoarce cam la această oră de la Institutul de 
Oncologie, unde lucrează cu jumătate de normă, iar soţul ei nu 
vine acasă niciodată înainte de orele nouăsprezece. Mi-a spus 
cum i-a trecut ziua. De-abia o ascultam. l-am spus vrute şi 
nevrute despre fiul meu, Allan, care se încurcase rău de tot cu o 
infirmieră din Birmingham, o fată destul de drăguță, dar nu de 
clasa lui Allan. 

— S-ar putea să te sun mai târziu, îmi spuse ea. Aşa zicea ea 
câteodată, dar nu suna. 


Barley mergea alături de Katia şi-i auzea paşii ca un ecou, mai 
ritmat, al propriilor paşi. Casele scorojite din acest cartier 
dickensian al Moscovei se scăldau în lumina tristă a asfinţitului. 


Prima curte era mohorâtă, a doua, întunecată de-a binelea. Din 
gunoaie, pisicile se uitau la ei fix. Doi băieţi pletoşi, care puteau 
fi studenţi, jucau tenis peste un şir de cutii de ambalaj. Un al 
treilea se sprijinea de zid. Niţel mai departe era o uşă, plină de 
graffiti, şi o semilună roşie. „Urmăreşte semnele roşii”, îl 
sfătuise Wicklow. Era palidă, iar Barley se întrebă dacă nu era şi 
el tot atât de palid. Ar fi fost de mirare să nu fie şi el. „Unii 
bărbaţi nu vor fi niciodată eroi, iar unii eroi nu vor fi niciodată 
bărbaţi, gândi el, mulţumindu-i sincer lui Joseph Conrad. lar 
Barley Blair nu va fi niciuna, nici alta.” Puse mâna pe clanţă şi o 
zgâlţâi puternic. Katia se ţinea deoparte. Purta o basma şi un 
impermeabil. Clanţa funcţiona, dar uşa nu cedă deloc. O împinse 
cu ambele mâini, din ce în ce mai tare. Jucătorii de tenis îi 
răcniră ceva pe ruseşte. Se opri, simțind cum îi ia spatele foc. 

— Au spus că artrebui, dacă vrei, să-i dai un picior, zise Katia 
şi, spre uimirea lui, văzu că zâmbea. 

— Dacă poţi zâmbi acum, spuse el, cum arăţi atunci când eşti 
fericită? 

De fapt, se poate s-o fi spus în gând, pentru că ea nu-i 
răspunse. 

Lovi uşa cu piciorul şi aceasta cedă, scrâşnind pe molozul de 
dedesubt. Băieţii izbucniră în râs şi-şi continuară jocul. Blair păşi 
în întuneric urmat de Katia. Uşa se închise cu zgomot după ei. 
Căută pe pipăite clanţa, dar nu o găsi. Stăteau în beznă, izbiţi de 
duhoare de pipi de pisică, de ceapă prăjită şi ulei încins, 
ascultând frânturi din muzica şi certurile venite din vieţile altora. 
Aprinse un chibrit. Înainte de a-şi arde degetele, zări trei trepte, 
o jumătate de bicicletă, apoi uşa unui lift împuţit. Flacăra îi arse 
degetele. „Mergeţi la etajul patru, îi spusese Wicklow. 
Urmăreşte semnele roşii.” Cum dracu' să urmăresc semnele 
roşii pe întuneric? Dumnezeu îi dădu răspunsul sub forma unei 
dâre de lumină venită de la etajul de deasupra. 

— Unde suntem? întrebă ea politicos. 

— La un prieten de-al meu, spuse el. Pictor. 

Închise uşa ascensorului, apoi trase grilajul. 

— Te rog, o invită el, dar ea trecuse prin spatele lui şi stătea 
în cabină, uitându-se în sus, rugându-se să urce. 

— E plecat pentru câteva zile. E doar un loc unde putem sta 
de vorbă. 


Îi observă din nou genele, privirea umedă. Dorea să o 
consoleze, dar nu era destul de tristă. 

— E pictor, repetă el, ca şi cum acest lucru îi legitima 
prietenia. 

— Oficial? 

— Nu. Nu cred. Nu ştiu. 

De ce oare nu-i spusese Wicklow ce fel de nenorocit de pictor 
era ăla? 

In momentul în care a întins mâna să apese pe buton, o fetiţă 
cu ochelari cu rame de baga ţopăi în urma lor în lift, strângând 
în braţe un urs de plastic. Salută, iar faţa Katiei se lumină, 
răspunzându-i la bună ziua. Ascensorul se zgâlţâi în sus, 
butoanele pocnind ca nişte pistoale cu capse la fiecare etaj. La 
cel de-al treilea, fetiţa îşi luă politicos rămas-bun, iar Barley şi 
Katia îi răspunseră la unison. La etajul patru, ascensorul se opri 
poticnindu-se, ca şi cum s-ar fi lovit de tavan, ceea ce nu era 
imposibil. Barley o împinse afară şi sări după ea. În faţa lor se 
deschidea un culoar mirosind a copil mic, poate a mai mulţi 
copii mici. La capătul lui, pe ceea ce părea un zid gol, o săgeată 
roşie le indica să o ia la stânga. Ajunseră la o scară strâmtă de 
lemn. Pe prima treaptă, ghemuit ca un pitic, Wicklow citea o 
carte groasă la lumina unei lanterne. Nu ridică ochii când urcară 
treptele pe lângă el. Dar Barley o văzu pe Katia privindu-l cu 
atenţie. 

— Ce e? Ai văzut cumva o fantomă? o întrebă el. 

Îl auzea? Se auzea pe sine însuşi? Vorbise? Se aflau într-o 
mansardă lungă. Printre plăcuţele de ardezie se zăreau frânturi 
de cer, iar căpriorii erau mânjiţi cu excremente de lilieci. Peste 
grinzi fusese improvizată o pasarelă din scânduri de schelă. 
Barley o apucă de mână. Avea o palmă lată, puternică şi uscată. 
Contactul cu pielea mâinii era asemenea unui dar al întregului ei 
trup. 

Inainta cu grijă. Se simţea un miros de terebentină şi de ulei 
de in şi se auzea ciocănitul neaşteptat al vântului pe acoperiş. 
Se strecură printre două rezervoare de fier şi văzu un pescăruş 
de hârtie, în mărime naturală, cu aripile desfăcute, atârnat de o 
grindă, învârtindu-se de aţa cu care era agăţat. O trase după el. 
Puțin mai încolo, de o vergea de duş, atârna o perdea în dungi. 
„Dacă nu e pescăruşul, întâlnirea nu are loc, spusese Wicklow. 
Nu e pescăruş, înseamnă las-o baltă.” „Aşa va suna şi epitaful 


meu, gândi Barley: «Pescăruşul n-a venit, iară eu m-am 
prăpădit».” Dădu perdeaua la o parte şi intră în atelierul unui 
pictor, trăgând-o din nou după el. În mijlocul încăperii trona un 
şevalet, iar în apropiere, o estradă capitonată pentru modele. O 
canapea veche, fără picioare, era pusă direct pe podea. Eo 
ascunzătoare ce trebuie folosită o singură dată, îi spusese 
Wicklow. Nici eu, Wicklow, nu pot fi folosit de mai multe ori. Un 
luminator fusese improvizat în panta acoperişului şi avea un 
semn roşu pe cadru. Ruşii nu au încredere în pereţi, îi explicase 
Wicklow, ea va vorbi mai uşor în aer liber. 

Luminatorul s-a deschis, spre consternarea unei colonii de 
porumbei şi de vrăbii. Îi făcu semn cu capul să treacă prima, 
observând graţia naturală a trupului ei, când s-a aplecat să se 
strecoare prin deschizătură. Se căţără după ea, julindu-şi 
spatele şi spunând: „La dracu' ”, exact cum se aşteptase să 
spună. Stăteau în intrândul făcut de două pante într-un fel de 
jgheab de plumb, în care le încăpeau doar picioarele. Străzi 
invizibile făceau să ajungă până la ei pulsul traficului. Stăteau 
faţă-n faţă, apropiaţi unul de altul. „Să trăim aici”, gândi el. 
Ochii tăi, eu şi cerul. Apucă să se frece pe spate, strângându-şi 
pleoapele de durere. 

— Te-ai rănit? 

— O simplă fractură de coloană vertebrală, glumi el. 

— Cine este bărbatul de pe scări? spuse ea. 

— Lucrează pentru mine. Redactor de-al meu. Stă la pândă în 
timp ce vorbim. 

— A fost la spital aseară. 

— Ce spital? 

— Aseară, după ce ne-am văzut, am fost nevoită să fac o 
vizită la spital. 

— Eşti bolnavă? De ce te-ai dus la spital? întrebă Barley, care 
încetase să-şi mai maseze spatele. 

— Nu prezintă importanţă. Era şi el acolo. Părea să aibă un 
braţ rupt. 

— Nu se poate să fi fost acolo, zise Barley, necrezând nici el 
ce spunea. A fost cu mine toată seara după ce ai plecat. Am 
discutat despre cărţile ruseşti. 

Văzu umbra de suspiciune dispărându-i încet din ochi. 

— Sunt obosită. Te rog să mă scuzi! 


— Lasă-mă să-ţi spun ce-am plănuit, apoi îmi poţi spune dacă 
ideea e bună sau proastă. Stăm de vorbă, apoi te invit la cină. 
Dacă gardienii poporului au ascultat convorbirea noastră de ieri- 
seară, se vor aştepta la aceasta, oricum. Atelierul aparţine unui 
prieten de-al meu, pictor, un împătimit al jazzului ca şi mine. Nu 
ti-am pomenit numele lui pentru că nu mi l-am putut reaminti şi 
poate că nu l-am ştiut niciodată. Credeam că-i putem aduce 
ceva de băut şi să-i vizionăm tablourile, dar n-a apărut. Ne-am 
dus în oraş la masă, am vorbit despre literatură şi despre pacea 
lumii. În ciuda reputației mele, nu m-am dat la tine. Eram prea 
copleşit de frumuseţea ta. Cum ţi se pare? 

— Merge. 

Lăsându-se pe vine, scoase o jumătate de sticlă de scotch şi-i 
deşurubă capacul. 

— Bei aşa ceva? 

— Nu. 

— Nici eu. Spera să se ghemuiască lângă el, dar ea rămase în 
picioare. Turnă o gură în dop şi puse sticla la picioare. Cum îl 
cheamă? continuă el. Pe autor. Goethe. Cine e? 

— Nu contează. 

— Unde lucrează? Firma? Număr de căsuţă poştală? Minister? 
Laborator? Nu avem timp de aiureli! 

— Nu ştiu. 

— Unde locuieşte? Nu-mi vei spune nici asta, nu-i aşa? 

— In multe locuri. Depinde unde lucrează. 

— Cum l-ai întâlnit? 

— Nu ştiu. Nu ştiu ce-ţi pot spune. 

— Ce ţi-a zis să-mi spui? 

Şovăi, ca şi cum ar fi prins-o pe picior greşit. Se încruntă. 

— Tot ce este necesar. Mi-a spus să am încredere în tine. A 
fost generos. Aşa e firea lui. 

— Şi-atunci, ce te reţine? (Tăcere.) De ce crezi că mă aflu 
aici? (Tăcere.) Crezi că-mi face plăcere să mă joc de-a hoţii şi 
vardiştii prin Moscova? 

— Nu ştiu. 

— De ce mi-ai trimis cartea, dacă nu ai încredere în mine? 

— Pentru că m-a rugat el. Nu eu te-am ales. El a făcut-o, zise 
Katia cu arţag. 

— Unde se află acum? La spital? Cum comunici cu el? Se uită 
în sus la ea, aşteptând un răspuns. De ce nu te hotărăşti să 


vorbeşti, să vezi dacă merge, îi sugeră el. Cine e el, cine eşti tu? 
Cum îşi câştigă pâinea? 

— Nu ştiu. 

— Cine se afla în şopronul de lemne, la orele trei, în noaptea 
crimei? (Aceeaşi tăcere.) Spune-mi de ce m-ai târât în chestia 
asta. Tu ai început. Nu eu. Katia? Eu sunt Barley Blair. Fac 
glume, cânt ca păsărelele, beau. Sunt un prieten. 

ÎI încântau tăcerile ei grave în timp ce-l privea. Îi plăcea cum îl 
asculta cu privirea şi simpatia de camaraderie regăsită când se 
hotăra să spună ceva. 

— N-a fost nicio crimă, zise ea. E prietenul meu. Numele şi 
ocupaţia lui nu sunt importante. 

Barley luă o gură, gândindu-se la spusele ei. 

— Aşa faci tu de obicei pentru prietenii tai? Le treci 
manuscrisele subversive în Occident? „Gândeşte şi cu ochii”, îşi 
zise el. Ţi-a vorbit despre conţinutul manuscrisului său? 

— Fireşte. Nu m-ar face să risc fără consimţământul meu. 

Barley notă cu iritare tonul protector din glasul ei. 

— Ce ţi-a spus despre conţinutul lui? întrebă el. 

— Manuscrisul descrie implicarea de ani de zile a ţării mele în 
fabricarea unor arme antiumanitare de distrugere în masă. 
Face, de asemenea, un portret al corupţiei şi incompetenţei în 
toate domeniile industriei şi apărării, precum şi al conducerii 
dezastruoase, criminale şi al lipsei de etică. 

— Frumos program! Cunoşti şi alte detalii? 

— Nu mă pricep la chestiuni militare. 

— Deci e militar? 

— Nu. 

— Atunci, ce este? 

Tăcere. 

— Dar eşti de acord? Cu trecerea acestor materiale în 
Occident? 

— El nu le trece în Occident şi nu le livrează niciunui bloc. Îi 
respectă pe englezi, dar acest lucru nu este important. Gestul 
său va asigura o adevărată deschidere între oamenii de ştiinţă 
din toată lumea. Va ajuta la oprirea cursei înarmărilor. Mai avea 
reţineri faţă de Barley. Vorbea cu un glas monoton, ca şi cum ar 
fi recitat lucruri învăţate pe de rost. Crede că timpul presează. 
Trebuie eliminată folosirea abuzivă a ştiinţei şi a sistemelor 


politice răspunzătoare de acest lucru. Când filosofează, se 
exprimă în englezeşte, adăugă ea. i 

„Şi tu stai şi-l asculţi... gândi el. Cu ochii. In englezeşte. Şi te 
întrebi dacă poţi să te încrezi în mine.” 

— Este om de ştiinţă? întrebă el. 

— Da. E om de ştiinţă. 

— Îi urăsc pe toţi! În ce domeniu? E fizician? 

— Poate. Nu ştiu. 

— Informaţiile sale privesc toate domeniile. Precizia focului, 
punct de ochire, comandă şi conducere, motoare de rachetă. E 
un singur om? Cine îi furnizează informaţiile? Cum de ştie atât 
de multe? 

— Nu ştiu. E un singur om. Asta e sigur. Nu am atâţia prieteni. 
Nu reprezintă un grup. Poate că supraveghează munca altora. 
Nu ştiu. 

— E bine plasat? E mare ştab? Lucrează aici, la Moscova? E 
membru al Marelui Stat-Major? Ce e? 

Nega din cap la fiecare întrebare. 

— Nu lucrează la Moscova. Nu l-am întrebat nimic în plus şi 
nici nu mi-ar fi spus nimic. 

— Efectuează experimente? F 

— Nu ştiu. Se duce în multe locuri. In întreaga Uniune 
Sovietică. Câteodată vine din dogoare, uneori vine din frig, 
alteori din amândouă. 

— A menționat vreodată unde lucrează? 

— Nu. 

— Numerele căsuțelor poştale? Numele şefilor? Numele 
vreunui coleg sau al vreunui subordonat? 

— N-are niciun interes să-mi spună astfel de lucruri. 

O credea. În timp ce era cu ea, ar fi fost în stare să creadă că 
nordul era la sud şi că pe copii îi aduce barza. 

Îl observa, aşteptând întrebarea următoare. 

— Înţelege consecinţele publicării acestui material? întrebă el. 
Vreau să spun, în ceea ce-l priveşte? Ştie că se joacă cu focul? 

— Susţine că sunt momente când acţiunea primează şi că 
trebuie să te gândeşti la consecinţe doar atunci când apar. 
Părea că se aştepta să-l audă continuând, dar el învățase să 
încetinească ritmul. Dacă avem un ţel clar, putem face un pas 
înainte. Dacă avem mai multe țeluri în acelaşi timp, nu vom 
înainta deloc. 


— În ceea ce te priveşte, s-a gândit la consecinţe, în situaţia 
în care ceva din toate acestea iese la iveală? 

— S-a resemnat. 

— Dar tu? 

— Fireşte. A fost şi hotărârea mea. Altfel, de ce l-aş sprijini? 

— Dar copiii? întrebă el. 

— Este pentru binele lor şi al generaţiei lor, spuse ea cu o 
hotărâre vecină cu furia. 

— Şi consecinţele pentru Maica Rusia? 

— Apreciem că distrugerea Rusiei este preferabilă distrugerii 
întregii omeniri. Cea mai grea povară este trecutul. Pentru toate 
naţiunile, nu doar pentru Rusia. Ne considerăm călăii trecutului. 
„Dacă nu suntem în stare să ne distrugem trecutul, spune el, 
cum vom putea oare să ne construim viitorul? Nu trebuie să 
clădim o lume nouă până nu am scăpat de mentalităţile celei 
vechi. Pentru a exprima adevărul trebuie să fim pregătiţi să 
devenim apostolii negativismului.” Îl citează pe Turgheniev. 
„Nihilistul este persoana care nu ia nimic drept sigur, oricât de 
respectat ar fi acest principiu.” 

— Şi tu? 

— Eu nu sunt nihilistă. Sunt umanistă. Dacă ne este dat să 
jucăm un rol pentru viitor, trebuie să-l jucăm. 

Căută în vocea ei o urmă de îndoială. N-a descoperit. Tonul ei 
era perfect. 

— De când vorbeşte în felul acesta? Dintotdeauna? Sau doar 
de curând? 

— A fost întotdeauna un idealist. Aşa e firea lui. A avut 
întotdeauna un spirit extrem de critic, dar în sens constructiv. A 
fost o vreme când reuşea să se convingă pe el însuşi că armele 
de distrugere în masă erau atât de redutabile, încât prin efectul 
lor ar înlătura războiul. Credea că acestea ar putea produce o 
schimbare în modul de gândire al autorităţilor militare. Era 
convins de paradoxul că armele cele mai puternice conţineau 
cea mai mare capacitate de menţinere a păcii. A fost, din acest 
punct de vedere, cel mai entuziast adept al opiniilor strategice 
americane. 

Îşi lăsase privirea către el. Simţea mijind în ea o nevoie. Se 
înviora şi se apropia de el. Sub cerul Moscovei, se dezbăra de 
neîncredere, după prea multă însingurare şi frustrare. 

— Atunci, ce l-a făcut să se schimbe? 


— A fost confruntat ani de zile cu incompetenţa şi aroganta 
organismelor noastre militare şi birocratice. A văzut cum 
progresul are mâinile şi picioarele legate. Aşa s-a exprimat el. 
Se simte însufleţit de perestroika şi de perspectiva păcii 
mondiale. Dar asta nu-l face să fie utopic, nici inactiv. Ştie că 
nimic nu se realizează de la sine. Ştie că poporul nostru este 
amăgit şi lipsit de putere colectivă. Noua revoluţie trebuie 
impusă de sus. De către intelectuali. De către artişti. De către 
conducători. De către oamenii de ştiinţă. Doreşte să-şi aducă 
propria contribuţie ireversibilă potrivit îndemnurilor conducerii 
noastre. Citează o zicală rusească: „Dacă gheaţa e subţire, 
trebuie să umbli repede”. Spune că am trăit prea mult într-o 
epocă de care nu mai avem nevoie. Progresul poate fi realizat 
doar după încheierea acestei epoci. 

— Eşti de aceeaşi părere? 

— Da, la fel ca şi tine. Se înflăcărează. O engleză de-a dreptul 
perfectă, învățată la mănăstire, învățată din clasicii autorizaţi. 
Spune că te-a auzit criticându-ţi ţara în aceiaşi termeni! 

— Are şi el gânduri simple, ca toată lumea? întrebă Barley. 
Vreau să spun, îi plac filmele? Ce fel de maşină conduce? 

Întoarse capul, iar Barley o vedea din profil, cu chipul 
proiectat pe cerul senin. Mai luă o gură de scotch. 

— Spuneai că ar putea fi fizician, îi aminti el. 

— A studiat fizica. Cred că are calificări şi în unele domenii ale 
ingineriei. În sectorul său de lucru, cred că nu se prea ţine 
seama de diplome. 

— Unde a studiat? 

— Din şcoală încă, era considerat un copil-minune. La 
paisprezece ani a câştigat Olimpiada de Matematică. Succesul 
său a fost menţionat în toată presa din Leningrad. S-a dus la 
IMSOL. Apoi a urmat studii postuniversitare. Este cu adevărat 
strălucitor. 

— Când mergeam la şcoală, ăsta era genul de elevi pe care îi 
uram, spuse Barley, neliniştit de privirea ei mânioasă. 

— Dar nu l-ai urât pe Goethe. L-ai inspirat întotdeauna. ÎI 
citează deseori pe prietenul său Scott Blair. „Dacă mai există o 
speranţă, ar trebui toţi să ne trădăm patria”. Ai spus într-adevăr 
aşa ceva? 

— Ce este IMSOL? 


— Este Institutul de Mecanică şi Ştiinţe Optice din Leningrad. 
După universitate, a fost trimis la Novosibirsk pentru a studia la 
Akademgorodok, oraşul oamenilor de ştiinţă. A ajuns candidat în 
ştiinţe, doctor în ştiinţe. A avut succes în toate. 

Ar fi vrut să o întrebe mai multe despre ce voia să însemne 
„în toate”, dar îi era teamă să o grăbească, aşa că o lăsă să 
vorbească despre ea însăşi. 

— Cum te-ai încurcat cu el? 

— Eram o copilă. 

— Câţi ani avea copila? 

O simţi din nou cuprinsă de reticenţe, apoi destinzându-se, ca 
şi cum şi-ar fi reamintit că era într-o companie sigură cu el sau 
într-o companie atât de puţin sigură că nu mai conta dacă se 
compromitea şi mai mult. 

— Eram o mare intelectuală la vârsta de şaisprezece ani, 
spuse ea cu un surâs grav. 

— Dar geniul câţi ani avea? 

— Treizeci. 

— În ce an se întâmpla asta? 

— 1968. Mai credea încă în idealurile păcii. Spunea că nu vor 
trimite niciodată tancurile. „Cehii sunt prietenii noştri, spunea el. 
La fel ca sârbii şi bulgarii. Dacă ar fi fost vorba de Varşovia, 
poate ar trimite tancurile. Dar împotriva cehilor noştri, niciodată, 
niciodată.” _ 

Se întoarse complet cu spatele către el. Intruchipa prea multe 
femei. Era cu spatele la el şi vorbea către cer, însă îl atrăgea în 
viaţa ei şi făcea din el confidentul ei. 

Era în august, la Leningrad, spuse ea, avea şaisprezece ani şi 
învăţa franceza şi germana în ultimul an de şcoală. Era o elevă 
eminentă, o pacifistă şi o revoluţionară de cel mai romantic tip 
posibil. Se afla pe pragul de a deveni femeie şi se credea 
matură. Vorbea despre ea cu ironie. Îi citise pe Erich Fromm, pe 
Ortega y Gasset şi pe Kafka, şi văzuse filmul Dr. Strangelove. 
Găsea ideile lui Saharov juste, dar considera greşită metoda sa. 
O preocupau evreii ruşi, dar împărtăşea vederile tatălui ei, şi 
anume că şi-au făcut-o cu mâna lor. Tatăl ei era profesor de 
ştiinţe umaniste la universitate, iar şcoala pe care o urma era 
pentru fiii şi fiicele membrilor nomenclaturii leningrădene. Era 
august 1968, însă Katia şi prietenii ei mai nutreau încă speranţe 
politice. Barley încerca să-şi aducă aminte dacă în ceea ce Îl 


priveşte nutrise vreodată speranţe politice, dar ajunse la 
concluzia că era puţin probabil. Vorbea de parcă nimic nu o va 
mai putea opri. Barley şi-ar fi dorit să o mai poată ţine de mână, 
aşa cum o ţinuse pe scară. Ar fi dorit să-i atingă orice parte a 
trupului, dar cel mai mult să-i ia obrajii în palme şi s-o sărute, în 
loc să stea să-i asculte povestea de iubire. 

— Noi credeam că se realizează o apropiere între Est şi Vest, 
spuse ea. Când studenţii americani au protestat împotriva 
războiului din Vietnam, am fost mândri de ei şi i-am considerat 
tovarăşii noştri. Când s-au revoltat studenţii parizieni, am fi dorit 
să fim alături de ei pe baricade, purtând frumoasele lor haine 
franţuzeşti. 

Întoarse capul şi-i zâmbi lui Barley peste umăr. O lună nouă 
apăruse la stânga ei, deasupra stelelor, iar Barley, din amintirile 
sale literare, ştia că era prevestitoare de rău. Un stol de 
pescăruşi poposi pe un acoperiş de vizavi. „Nu te voi părăsi 
niciodată”, gândi el. 

— La noi în curte, era un bărbat care lipsise de acasă nouă 
ani, spunea ea. S-a întors într-o dimineaţă, pretinzând că nu 
fusese plecat niciodată. Tatăl meu l-a invitat la cină şi i-a pus 
muzică toată seara. Nu cunoscusem, în mod conştient, pe 
nimeni care să fi fost de curând persecutat, aşa că, fireşte, 
speram că va vorbi despre ororile lagărelor. Tot ceea ce a vrut, 
însă, a fost să asculte Şostakovici. Nu înţelegeam pe vremea 
aceea că sunt suferinţe ce nu pot fi descrise. Din Cehoslovacia 
ne parveneau informaţii despre reforme extraordinare. Credeam 
că toate aceste reforme vor ajunge până în Uniunea Sovietică, 
că vom avea valută forte şi că vom fi liberi să călătorim. 

— Nu mi-ai spus nimic despre mama ta. 

— Murise. 

— Cum s-a prăpădit? 

— De tuberculoză. Era bolnavă când m-am născut. La 20 
august, la Clubul Oamenilor de Ştiinţă s-a proiectat un film de 
Godard. A fost o vizionare pentru un cerc restrâns. 

Fără să vrea, vocea ei devenise aspră. 

— Invitaţia era pentru două persoane. Tatăl meu, după ce se 
interesase despre conţinutul moral al filmului, n-ar fi vrut să mă 
ia, însă eu am insistat. În cele din urmă, a hotărât că pot să-l 
însoțesc, nu de alta, dar să-mi perfecţionez cunoştinţele de 


limba franceză. Cunoşti Clubul Oamenilor de Ştiinţă din 
Leningrad? 

— N-aş putea spune, răspunse el, lăsându-se pe spate. 

— Ai văzut ? bout de souffle? 

— Am avut unul din rolurile principale, spuse Barley, făcând-o 
să râdă, în timp ce-şi sorbea scotch-ul. 

— Îţi aminteşti că este un film foarte tensionat. Da? 

— Da. 

— Este filmul cel mai puternic pe care l-am văzut vreodată. 
Toată lumea a fost foarte impresionată, dar pentru mine a fost 
ca o lovitură de trăsnet. Clubul Oamenilor de Ştiinţă se află pe 
malul Nevei. Este aureolat de gloria trecutului. Are scări de 
marmură şi canapele foarte joase, pe care îţi vine greu să te 
aşezi într-o fustă strâmtă. O vedea din nou din profil, cu ochii 
aţintiţi înainte. Are o minunată grădină de iarnă şi o încăpere ca 
o moschee, cu draperii grele şi covoare moi. Tatăl meu mă 
iubea foarte mult, doar din grijă pentru mine era foarte sever. 
După sfârşitul filmului, ne-am dus în sufrageria lambrisată. Era 
superbă. Ne-am aşezat în jurul meselor lungi şi acolo l-am 
cunoscut pe lakov. Mi l-a prezentat tatăl meu: „Acesta este noul 
geniu din lumea fizicii”, a spus el. Tatăl meu are câteodată 
tendinţa neplăcută de a fi sarcastic cu tinerii. lakov era foarte 
frumos. Auzisem câte ceva despre el, dar nu-mi spusese nimeni 
cât de vulnerabil era, mai curând ca un artist, decât ca un om 
de ştiinţă. L-am întrebat ce făcea şi mi-a răspuns că se întorsese 
la Leningrad pentru a-şi regăsi inocenţa. Am râs şi, pentru o fată 
de şaisprezece ani, i-am dat o replică impresionantă. Am spus 
că mi se părea curios ca, dintre toţi oamenii, un savant să caute 
inocenţa. Mi-a explicat că la Akademgorodok se dovedise mult 
prea strălucit în anumite domenii şi, ca atare, devenise prea 
atrăgător pentru militari. Se pare că în probleme de fizică, 
graniţa între cercetările în scopuri paşnice şi cele făcute în 
scopuri militare este adesea minimă. Acum îi ofereau totul - 
privilegii, bani pentru cercetările sale - dar îi refuza în 
continuare, întrucât dorea să-şi menajeze energia pentru 
scopuri paşnice. Acest fapt i-a înfuriat, întrucât sunt obişnuiţi să 
recruteze crema savanților noştri fără a întâmpina vreun refuz. 
Aşa că se întorsese la vechea sa universitate pentru a-şi regăsi 
inocenţa. Îşi propusese iniţial să studieze fizica teoretică şi era 
în căutare de persoane influente care să-l sprijine, dar acestea 


se dovedeau reticente datorită atitudinii lui. Nu avea autorizaţie 
de şedere în Leningrad. Vorbea foarte liber, cum nu-şi pot 
permite decât oamenii noştri de ştiinţă. Era entuziasmat de 
Akademgorodok. Povestea despre străinii care treceau în acele 
zile pe acolo, tineri americani străluciți de la Stanford şi de la 
MIT, şi englezi. Vorbea despre pictorii interzişi la Moscova, care 
aveau totuşi dreptul să expună la Akademgorodok. Seminariile, 
intensitatea vieţii, liberul schimb de idei şi, aşa cum mă 
aşteptam, dragostea. „In ce altă ţară, în afară de Rusia, ar veni 
Richter şi Rostropovici să cânte special pentru oamenii de 
ştiinţă, Okudjava să cânte şi Voznesenski să-şi citească 
poemele?! Aceasta este lumea pe care noi, oamenii de ştiinţă, 
trebuie să o clădim pentru alţii!” Glumea, şi eu râdeam ca o 
femeie în toată firea. Era foarte spiritual pentru vremurile 
acelea, dar şi foarte vulnerabil, aşa cum este şi azi. E o parte din 
el care refuză să crească. Artistul, dar şi perfecţionismul din el. 
Incă de pe atunci denunța pe faţă incompetenţa autorităţilor. 
Spunea că erau atâtea ouă şi atâţia cârnaţi la magazinul cu 
autoservire din Akademgorodok, încât veneau cu autobuzele de 
la Novosibirsk şi, până la orele zece dimineaţa, goleau efectiv 
rafturile. De ce oare nu puteau face ouăle călătoria în locul 
oamenilor? Ar fi fost mult mai bine! Nimeni nu ridica gunoiul, 
spunea el, iar curentul electric era des oprit. Uneori grămezile 
de gunoaie de pe străzi se ridicau la înălţimea genunchiului, şi-i 
mai spun „Paradisul savanților”! Am mai făcut un comentariu de 
copil precoce: „Asta-i necazul cu Paradisul. Nu e nimeni acolo 
care să ridice gunoiul!” Toată lumea s-a amuzat enorm. M-am 
bucurat de foarte mult succes. li descria pe cei din vechea 
gardă, care se confruntau cu ideile oamenilor noi, pledând, dând 
din cap ca ţăranii care vedeau un tractor pentru prima oară. „Nu 
contează! a exclamat el. Progresul va triumfa! A spus că trenul 
blindat al Revoluţiei, pe care Stalin l-a făcut să deraieze, se 
punea din nou în mişcare, iar următoarea staţie va fi Marte. 
Tatăl meu l-a întrerupt cu una dintre remarcile sale sarcastice. 
Găsea că lakov are gura prea mare. „Dar, lakov Efremovici, nu 
este Marte Zeul Războiului?” lakov a căzut imediat pe gânduri. 
Nu-mi imaginasem că un om se poate schimba atât de repede, 
acum curajos, iar în secunda următoare atât de însingurat şi de 
abătut. Îl învinovăţeam pe tatăl meu. 


Eram furioasă pe el. lakov a încercat să-şi revină, dar tatăl 
meu îl împinsese în disperare. 

— Ţi-a vorbit lakov despre propriul tată? 

Se aşezase de partea cealaltă a jgheabului, cu spatele lipit de 
acoperişul de gresie în pantă, cu picioarele ei lungi întinse, cu 
rochia strânsă pe trup. Cerul se întuneca în spatele ei, luna şi 
stelele străluceau din ce în ce mai sus. 

— Mi-a spus că tatăl său murise de o supradoză de 
inteligenţă, replică Barley. 

— A luat parte la o răzmeriţă în lagăr. Era disperat. lakov n-a 
ştiut mulţi ani de moartea tatălui său. Într-o bună zi, un bătrân 
s-a prezentat la lakov acasă şi i-a spus că-l împuşcase pe tatăl 
său. Fusese gardian în acel lagăr şi i se ordonase să facă parte 
din plutonul de execuţie pentru răsculați. Au fost mitraliaţi cu 
zecile aproape de gara Vorkuta. Gardianul plângea. lakov nu 
avea decât paisprezece ani. L-a iertat şi l-a cinstit pe bătrân cu 
votcă. 

„N-aş putea face aşa ceva, gândi Barley. Nu mă ridic la 
înălţimea acestor oameni.” 

— În ce an a fost împuşcat tatăl său? întrebă el. 

„Fă ca hârciogul. Cam atât te pricepi.” 

— Cred că era în primăvara anului 1952. În timp ce lakov 
tăcea, toată lumea de la masă începu să discute cu vehemenţă 
despre Cehoslovacia, continuă ea în engleza ei perfectă, dar 
vetustă. Unii spuneau că banda conducătoare va trimite 
tancurile. Tatăl meu era sigur de asta. Alţii spuneau că actul lor 
ar fi justificat. Tatăl meu a spus că o vor face, fie că era 
justificat, fie că nu. „[arii roşii vor face exact aşa cum vor avea 
chef, a spus el, cum făcuseră şi țarii albi. Sistemul va câştiga, 
pentru că sistemul câştigă întotdeauna, iar sistemul este 
blestemul nostru.” Aceasta era convingerea tatei şi, mai târziu, 
a devenit şi a lui lakov. Dar lakov, la vremea aceea, mai credea 
cu hotărâre în revoluţie. Dorea ca moartea părintelui său să nu 
fi fost în van. Asculta cu atenţie spusele tatălui meu, dar 
începuse să fie agresiv. „Nu vor trimite niciodată tancurile! 
Revoluţia va supravieţui!” Dădu cu pumnul în masă. l-ai văzut 
mâinile? De pianist, atât de albe, cu degete atât de subţiri? 
Băuse. Şi tata întrecuse măsura şi începuse să se înfurie. Dorea 
să fie lăsat în plata Domnului cu pesimismul său. Ca distins 
umanist, nu-i plăcea să fie contrazis de către un tânăr om de 


ştiinţă, pe care-l considera arivist. S-ar putea ca tata să fi fost 
gelos, pentru că, în timp ce se certau, eu m-am îndrăgostit 
nebuneşte de lakov. Barley mai luă o gură de scotch. 

— Nu te şochează? întrebă ea pe un ton indignat, când îi 
reveni zâmbetul pe faţă? O fată de şaisprezece ani să se 
îndrăgostească de un bărbat de treizeci de ani, cu experienţă? 

Barley nu avea replica pe loc, dar îşi dădea seama că ea avea 
nevoie de asigurări. 

— Am rămas fără grai, dar în mare aş spune că au avut 
amândoi foarte mult noroc, spuse el. 

— La sfârşitul recepţiei, l-am rugat pe tatăl meu să-mi dea trei 
ruble ca să merg împreună cu prietenele să mâncăm o 
îngheţată la cafeneaua Sever. La recepţie veniseră câteva fete 
de universitari, dintre care unele erau colege cu mine de şcoală. 
Ne-am strâns câteva, iar eu l-am invitat pe lakov să ne 
însoţească. Pe drum l-am întrebat unde locuieşte şi mi-a spus că 
pe strada profesorului Popov. M-a întrebat: „Ştii cine a fost 
Popov?” Am râs. Toată lumea ştie cine este, i-am răspuns. 
Popov a fost marele inventator rus al radioului, care a transmis 
un semnal chiar înaintea lui Marconi, am continuat eu. lakov nu 
era tot atât de convins şi mi-a replicat: „Poate că Popov nici n-a 
existat. Poate că a fost inventat de Partid pentru a da satisfacţie 
obsesiei noastre ruseşti de a fi primii care am inventat orice”. 
Mi-am dat seama că se mai lupta cu îndoielile sale cu privire la 
soarta Cehoslovaciei. 

Nefiind în stare să ofere un răspuns inteligent, Barley dădu 
înţelept din cap. 

— L-am întrebat dacă locuia singur sau la comun. Spunea că 
are o cameră pe care o împarte cu o veche cunoştinţă de la 
IMSOL, care lucra într-un laborator special, muncă de noapte, 
aşa că se întâlneau rar. l-am spus atunci: „Arată-mi unde 
locuieşti. Vreau să ştiu daca locuinţa e confortabilă”. A fost 
primul meu iubit, zise ea simplu. A fost extrem de delicat, aşa 
cum m-am aşteptat să fie, dar plin de pasiune. 

— Bravo, spuse Barley, atât de încet că probabil ea nici nu l-a 
auzit. 

— Am stat cu el trei ore şi m-am întors acasă cu ultimul 
metrou. Tatăl meu nu se culcase şi mă aştepta, iar eu i-am 
vorbit ca un străin venit în vizită. Nu am dormit. A doua zi am 
auzit buletinul de ştiri în limba engleză al BBC-ului. Tancurile 


intraseră în Praga. Tatăl meu, care prezisese acest lucru, era 
disperat. Dar nu de tata îmi păsa mie. În loc să mă duc la şcoală, 
m-am întors să-l caut pe lakov. Colegul său de cameră mi-a spus 
că-l puteam găsi la Saigon, cum i se zicea cafenelei de pe 
Nevski Prospekt, un loc frecventat de poeţi, de traficanţi de 
droguri, de bişniţari, dar nu de fiice de profesori. Bea cafea, dar 
era beat, o ţinuse într-una pe votcă de când auzise ştirile. „Tatăl 
tău a avut dreptate, a spus el. Sistemul va ieşi întotdeauna 
învingător. Noi vorbim de libertate, dar suntem opresori.” Trei 
luni mai târziu s-a întors la Novosibirsk. Era supărat pe el însuşi, 
dar s-a dus. „Trebuie să alegi între a muri de obscuritate şi a 
muri de compromis, a spus el. Intrucât este o alegere între 
moarte şi moarte, e mai bine să alegem alternativa mai 
agreabilă.” 

— Tu cum ai reacţionat? întrebă Barley. 

— Mi-a fost ruşine pentru el. l-am spus că fusese idealul meu 
şi că mă dezamăgise. Citisem romanele lui Stendhal, aşa că i- 
am vorbit pe tonul unei mari eroine franceze. Credeam, cu toate 
acestea, că luase o hotărâre imorală. Spusese ceva şi făcuse 
altceva. În Uniunea Sovietică, i-am spus eu, sunt prea mulţi care 
procedează aşa. l-am spus că nu voi mai vorbi cu el până când 
nu revine asupra deciziei sale imorale. l-am reamintit de E.M. 
Forster, pe care îl admiram amândoi. l-am spus că trebuie să fie 
coerent, să-şi armonizeze gândirea cu acţiunea. Fireşte că m-am 
domolit repede şi am reluat pentru un timp legătura. Nu mai 
avea acelaşi romantism. După ce şi-a preluat noua slujbă, mi-a 
scris în mai multe rânduri, dar fără căldură. Mi-era ruşine pentru 
el. Poate şi de mine. 

— Şi aşa te-ai măritat cu Volodea, spuse Barley. 

— Da, aşa. 

— Dar l-ai păstrat şi pe lakov, sugeră el, ca şi cum era lucrul 
cel mai normal de pe lume. 

Se îmbujoră şi se încruntă în acelaşi timp. 

— Un timp, da, lakov şi cu mine am continuat legătura tainică. 
Nu ne întâlneam des, doar uneori. Spunea că suntem un roman 
neterminat. Fiecare aştepta din partea celuilalt un ajutor în a-şi 
împlini destinul. Avea dreptate, dar subestimasem puterea 
influenţei lui asupra mea şi a influenţei mele asupra lui. 
Credeam că, dacă ne vom întâlni mai mult, ne vom putea 
elibera unul de altul. Când mi-am dat seama că lucrurile nu 


stăteau astfel, am încetat să-l mai văd. Îl iubeam, dar refuzam 
să-l văd. Eram gravidă cu Volodea. 

— Când v-aţi reîntâlnit? 

— După ultimul târg de carte de la Moscova. Ai acţionat ca un 
catalizator. Luase concediu şi o ţinea într-o beţie. Scrisese multe 
rapoarte interne şi adresase numeroase plângeri oficiale. Dar n- 
au avut darul să impresioneze sistemul, deşi cred că reuşise să 
irite autorităţile. Ceea ce i-ai spus i-a mers drept la inimă. 
Cuvintele tale dădeau expresie propriilor lui gânduri într-un 
moment crucial al vieţii sale şi ai realizat legătura dintre vorbele 
şi acţiunile lui, ceea ce lui lakov îi venise greu să facă. A doua zi 
mi-a dat telefon la birou, folosind un pretext oarecare. 
Împrumutase apartamentul unui prieten. Relaţia mea cu 
Volodea se destramă; locuiam împreună, întrucât trebuia să mai 
aştepte până i se repartiza un spaţiu locativ. In timp ce ne aflam 
în camera amicului său, lakov mi-a vorbit foarte mult despre 
tine. Erai cel care îl făcuseşi să vadă lucrurile clar. Este exact 
ceea ce mi-a spus: „Englezul acesta mi-a dat soluţia. De acum 
înainte nu mai contează decât acţiunea şi spiritul de sacrificiu”. 
„Vorbele sunt blestemul societăţii ruse. Ele înlocuiesc faptele.” 
lakov ştia că am contacte cu editorii occidentali, aşa că mi-a 
spus să-ţi caut numele pe lista noastră de vizitatori străini la 
târg. S-a apucat imediat de lucru pentru a pregăti manuscrisul. 
Trebuia să ţi-l dau ţie. Bea îngrozitor de mult. Mă temeam 
pentru el. „Cum poţi să scrii când eşti beat?” Mi-a răspuns că 
bea ca să supravieţuiască. 

Barley luă o nouă înghiţitură de whisky. 

— l-ai spus lui Volodea despre lakov? 

— Nu. 

— A descoperit Volodea legătura voastră? 

— Nu. 

— Atunci, cine ştie? 

Se pare că-şi pusese şi ea această întrebare, întrucât 
răspunsul fu foarte prompt: 

— lakov nu le spune prietenilor săi nimic. Asta ştiu. Când 
împrumut eu un apartament, spun că este pentru nişte chestiuni 
particulare. În Rusia trăim cu secretul, cu singurătatea, dar nu 
avem niciun cuvânt pentru intimitate. 

— Dar prietenelor tale? Nu le-ai făcut nicio aluzie? 


— Nu suntem îngeri. Dacă le cer anumite favoruri, desigur că 
fac şi ele unele supoziţii. Câteodată eu sunt cea care le acord 
favoruri. Asta e tot. 

— Nu l-a ajutat nimeni pe lakov la redactarea manuscrisului 
său? 

— Nu. 

— Niciunul din tovarăşii lui de băutură? 

— Nu. 

— Cum poţi fi sigură? 

— Pentru că ştiu că trăieşte singur cu gândurile sale. 

— Eşti fericită cu el? 

— Poftim? 

— Îţi place? ÎI iubeşti? Te face să râzi? 

— Cred că lakov este un spirit deosebit, dar vulnerabil, care 
nu poate supravieţui fără mine. Ca să fii perfecţionist, trebuie să 
fii copil. Să nu ai simţ practic. Cred că, fără mine, s-ar prăbuşi. 

— Crezi că e prăbuşit acum? 

— lakov ar spune: „Cine este sănătos la minte? Cel care 
plănuieşte exterminarea omenirii sau cel care ia măsuri pentru a 
o preveni?” 

— Cum rămâne cu cel care le face pe amândouă? 

N-a răspuns. O provoca şi ea o ştia. Era gelos, dorind să-i 
submineze încrederea. 

— E însurat? întrebă el. 

O umbră de mânie îi întunecă privirea. 

— Nu cred că este însurat, dar nu are nicio importanţă. 

— Are copii? 

— Pui întrebări ridicole. 

— Situaţia este mai curând ridicolă. 

— Spune că fiinţele umane sunt singurele creaturi care fac 
victime din copiii lor. Este hotărât să nu furnizeze victime 
societăţii noastre. 

„În afara copiilor tăi”, gândi Barley, dar reuşi să se reţină să o 
spună cu voce tare. 

— Deci, i-ai urmărit cariera cu interes, sugeră el pe un ton 
aspru, revenind la întrebarea cu privire la statutul lui Goethe. 

— De la distanţă, fără să intru în detalii. 

— Şi în tot acest timp tu n-ai ştiut la ce lucrează? Asta vrei să 
spui? 


— Ştiam doar ceea ce deduceam din discuţiile noastre despre 
problemele etice. „A câta parte din omenire trebuie exterminată 
pentru a salva omenirea? Cum putem vorbi despre lupta pentru 
pace când plănuim războaie îngrozitoare? Cum putem vorbi de 
selectarea țintelor, când nu suntem siguri de precizia loviturii?” 
Când discutăm aceste probleme, sunt conştientă, fireşte, de 
implicarea lui practică! Când îmi spune că pericolul cel mai mare 
pentru omenire nu este realitatea puterii sovietice, ci iluzia ei, 
nu-i pun întrebări. Il încurajez. Il rog să fie consecvent şi curajos, 
dacă este necesar. Dar nu-i pun întrebări. 

— Rogov? N-a menţionat niciodată un anumit Rogov? 
Profesorul Arkadi Rogov? 

— Ţi-am mai spus. Nu discută niciodată despre colegii săi. 

— Cine a spus că Rogov ar fi coleg? 

— Am dedus din întrebarea ta, răspunse ea cu aprindere. 

Şi din nou el o crezu. 

— Cum comunici cu el? întrebă Barley, revenind la un ton mai 
amabil. 

— N-are nicio importanţă. Când un anumit prieten de-al său 
primeşte un anumit mesaj, îl informează pe lakov, iar acesta îmi 
telefonează mie. 

— Ştie acel anumit prieten de la cine provine acel anumit 
mesaj? 

— N-are de ce. Ştie doar că este o femeie. Asta e tot. 

— lakov se teme? 

— Dat fiind că vorbeşte atât de mult despre curaj, presupun 
că îi este frică. Îl citează pe Friedrich Nietzsche: „Supremul bine 
este să nu-ți fie frică”. Il citează pe Pasternak. „Rădăcinile 
frumuseţii.” 

— Dar ție, ţi-e frică? 

Ea îşi întoarse privirea. La casele de vizavi se luminau 
ferestrele. 

— Nu trebuie să mă gândesc doar la copiii mei, ci la toţi copiii, 
spuse femeia. 

Observă două lacrimi neşterse pe obrajii ei. Mai bău o gură de 
whisky şi fredona câteva măsuri din „Count” Basie. Când o privi 
din nou, lacrimile îi dispăruseră. 

— Vorbeşte despre marea minciună, spuse ea, ca şi cum 
tocmai îşi reamintise. 

— Care mare minciună? 


— Totul face parte din aceeaşi mare minciună, până la cea 
mai mică piesă de schimb pentru cea mai neînsemnată armă. 
Până şi rezultatele care sunt transmise Moscovei sunt supuse 
marii minciuni. 

— Rezultate? Ce rezultate? Rezultatele cui? 

— Nu ştiu. 

— Ale experimentelor? 

Părea că a uitat că negase. 

— Cred că ale experimentelor. Cred că vrea să spună că 
rezultatele testelor sunt falsificate în mod deliberat pentru a 
satisface ordinele generalilor şi cerinţele producţiei oficiale 
stabilite de către birocraţi. Poate că el însuşi le falsifică. Este un 
om foarte complicat. Vorbeşte uneori despre numeroasele sale 
privilegii de care a ajuns să-i fie ruşine. 

„Lista de cumpărături”, aşa numise Walter chestionarul. Cu 
un simţ moderat al datoriei, Barley bifă ultimele articole. 

— A menţionat vreun proiect anume? 

— Nu. 

— Că ar fi implicat în sistemele de comandă? Modul în care 
este controlat comandantul-şef? 

— Nu. 

— Ţi-a spus vreodată ce măsuri sunt luate pentru a preveni 
lansările greşite? 

— Nu. 

— A făcut vreo aluzie c-ar putea fi angajat în procesarea de 
date? 

Katia obosise. 

— Nu. 

— Se bucura de vreo promovare din când în când? | se 
decernează medalii? Se dau recepții în onoarea sa când urcă pe 
scară ierarhică? 

— Nu vorbeşte despre promovări decât pentru a spune că 
acestea sunt legate de corupţie. Ţi-am mai spus că s-ar putea ca 
el să fi fost prea vehement în criticarea sistemului. Nu ştiu. 

Se îndepărtase de el din nou. Chipul îi era pe jumătate ascuns 
de perdeaua de păr. 

— Ai face mai bine să-i pui tu însuţi orice alte întrebări, spuse 
ea pe tonul cuiva care-şi face bagajele să plece. Vrea să vă 
întâlniți la Leningrad vineri. Urmează să participe la o conferinţă 
importantă la una dintre instituţiile alea ştiinţifico-militare. 


Cerul păru să se mişte. Barley simţi răcoarea nopţii. Îl 
învăluise ca un nor îngheţat, deşi cerul era întunecat, dar 
limpede, iar luna nouă, care stătea neclintită în sfârşit, 
răspândea o strălucire caldă. 

— A propus trei locuri şi trei ore de întâlnire, continuă ea pe 
acelaşi ton neutru. Te rog să te prezinţi la fiecare întâlnire, până 
când veţi reuşi să vă vedeţi. Se va prezenta la una dintre 
acestea, dacă poate. Îți trimite salutările şi mulţumirile sale. 
Ţine la tine. 

Îi dictă trei adrese şi-l urmări cum le notează în agendă, 
cerându-şi scuze că le codifica. Apoi aşteptă până când Barley 
încetă să strănute, urmărindu-l cum icneşte şi-L blestemă pe 
Creator. 


Au luat masa ca doi amanți epuizați într-un restaurant 
amenajat într-o pivniţă, împreună cu un câine bătrân cenușiu şi 
un ţigan care cânta blues la o chitară. Cine era patronul, cine 
permitea existenţa acestui loc şi de ce erau mistere pe care 
Barley nu şi-a bătut niciodată capul să le dezlege? Tot ceea ce 
ştia era că, într-o viaţă anterioară, cu ocazia unui târg de carte 
uitat de Dumnezeu, ajunsese aici beat mort, cu un grup de 
editori polonezi trăsniţi, şi că a cântat Bless This House la 
saxofonul cuiva. 

Îşi vorbeau cu oarecare stângăcie şi, pe măsură ce timpul 
trecea, între ei se adâncea o prăpastie, până când Barley avu 
impresia că-i înghite propria lipsă de importanţă. Se uită la ea 
cu insistenţă, conştient că n-avea nimic ce să-i ofere din care ea 
să nu aibă înzecit. În mod obişnuit, i-ar fi făcut o declaraţie 
pătimaşă de dragoste. O cufundare în absolut ar fi fost esenţială 
pentru nevoia sa de a destinde atmosfera tensionată a unei 
relaţii pe cale să se înfiripe. Dar în prezenţa Katiei nu găsea 
niciun fel de absolut pe care să-l confrunte cu al ei. Îşi văzu 
viaţa ca o serie de reînvieri inutile, un eşec înlocuindu-l pe altul. 
Se îngrozea la ideea că aparţinea unei societăţi care exista doar 
în numele materialismului, o societate atât de puţin preocupată 
de marile ei probleme. Dar nu-i putea mărturisi niciunul dintre 
aceste gânduri. Orice i-ar fi spus ar fi fost un atac la imaginea pe 
care şi-o formase despre el, iar Barley nu avea nimic ce să-i 
ofere în schimb. 


În timp ce vorbeau despre cărţi, o vedea îndepărtându-se 
puţin câte puţin de el. Avea o înfăţişare distrată, o voce 
impersonală, încerca prin toate mijloacele să şi-o apropie, cânta 
şi dansa, dar ea era departe. li făcea aceleaşi declaraţii insipide 
pe care fusese nevoit să le asculte toată ziua cât aşteptase s-o 
întâlnească. „Într-un minut, gândi el, îi voi povesti despre 
Potomac Boston şi-i voi explica faptul că nu există nicio legătură 
între fluviu şi oraş.” Doamne iartă-l, tocmai asta făcea. 

Spre orele douăzeci şi trei, după ce se stinseseră luminile în 
restaurant şi Barley o însoţi pe Katia până la staţia de metrou, 
prin strada pustie, îi trecu prin minte gândul absurd că ar fi 
putut să-i facă şi el aceeaşi sau aproape aceeaşi impresie pe 
care Katia i-o făcuse lui. Îl luase de braţ. Îşi sprijinea degetele de 
interiorul antebraţului lui şi făcea paşi mari ca să intre în ritm cu 
el. Cuşca albă a ascensorului se deschisese pentru a o primi. 
Lustrele străluceau deasupra capetelor lor ca nişte brazi de 
Crăciun întorşi cu susul în jos. Barley o cuprinse pe Katia în 
braţe pentru a-şi lua rămas-bun în stilul tradiţional rusesc: un 
sărut pe obrazul stâng, un sărut pe obrazul drept, un alt sărut 
pe obrazul stâng şi noapte bună. 

— Domnule Blair? Mi s-a părut că v-am zărit! Ce coincidenţă! 
Urcaţi în maşină. Vă conduc acasă! 

Barley se urcă, iar Wicklow, cu o agilitate de acrobat, se 
strecură pe bancheta din spate, unde începu imediat să-i 
desfacă microfonul disimulat în partea de jos a spatelui lui 
Barley. 

L-au lăsat la Hotel Odessa şi au plecat mai departe. Aveau de 
lucru. Holul hotelului semăna cu o sală de aşteptare de aeroport 
pe timp de ceaţă groasă. Pe canapele şi în fotolii moţăiau clienţi 
clandestini, care plătiseră preţul convenit. Barley se uită 
compătimitor la ei, strâmbând din nas. Unii erau în treninguri, 
iar alţii îmbrăcaţi mai de Doamne-ajută. 

— Vrea cineva o duşcă? strigă el destul de tare. Niciun 
răspuns. Nu vrea nimeni un pahar de whisky? se interesă el, 
scoțând sticla încă plină pe trei sferturi din uriaşul buzunar 
interior al impermeabilului. Bău o gură zdravănă pentru a le da 
exemplu, apoi trecu sticla din mână în mână. 

Aşa îl găsi Wicklow, două ore mai târziu, în hol, stând pe vine 
într-un grup de noctambuli recunoscători, bucurându-se de o 
ultimă gură de băutură înainte de a se duce la culcare. 


CAPITOLUL 9 

— Cine naiba sunt noii americani ai lui Clive? i-am şoptit eu lui 
Ned, în timp ce eram adunaţi cu religiozitate în jurul 
magnetofonului lui Brock, în sala de operaţiuni. 

Orologiul Londrei bătu orele şase. Victoria Street nu-şi 
începuse mârâitul de dimineaţă. Scârţâitul rolei pe care Brock 
derula banda evocă ciripitul păsărelelor. Sosise prin curier cu o 
jumătate de oră în urmă, după ce călătorise până la Helsinki cu 
valiza diplomatică, apoi până la Northolt prin cursa specială. Am 
fi putut evita toate aceste procedee costisitoare dacă Ned ar fi 
consimţit să asculte reclamele sforăitoare ale adepților 
tehnologiei, întrucât marii vrăjitori de la Langley nu se jurau 
decât pe un nou sistem care transmitea în siguranţă cuvântul 
vorbit. Dar Ned era Ned şi prefera întotdeauna metodele 
verificate. 

Aşezat la biroul său, îşi punea semnătura pe un document pe 
care îl ascundea cu mâna. Impături foaia de hârtie, o puse într- 
un plic pe care îl lipi înainte de a-l încredința înaltei Emma, una 
din asistentele sale. Nemaisperând la niciun răspuns la 
întrebarea mea, am fost surprins de vehemenţa tonului lui Ned: 

— Nişte escroci! se răsti el. 

— Aia de la Langley? 

— Dumnezeu ştie! Serviciul de Securitate. 

— Al cui? am insistat eu. 

Dădu din cap, prea furios ca să răspundă. Să fi fost 
documentul pe care tocmai îl semnase sau prezenţa intruşilor 
americani? Erau doi. Johnny, de la rezidența lor din Londra, îi 
escortă. Amândoi purtau blazere bleumarin şi părul tuns scurt, şi 
afişau o curăţenie mormonă, pe care eu personal o găseam uşor 
respingătoare. Clive stătea în picioare, între ei, în timp ce Bob se 
aşezase pe scaun, în mod demonstrativ, la capătul celălalt al 
încăperii, lângă Walter, care arăta ca vai de lume... din cauza 
orei matinale, am presupus eu. Până şi Johnny părea stânjenit 
de prezenţa lor şi, foarte curând, am avut aceeaşi reacţie. 
Aceste chipuri, necunoscute şi îmbufnate, nu-şi aveau locul în 
sânul operaţiunii noastre, mai ales într-un moment de-a dreptul 
crucial. Păreau o adunare de bocitoare anticipând un deces 
iminent. Dar al cui? M-am uitat din nou la Walter, iar îngrijorarea 
mea a crescut şi mai mult. 


l-am privit încă o dată pe noii americani atât de inodori, 
incolori şi insipizi. „Serviciul de Securitate”, spusese Ned. Dar de 
ce? Şi de ce acum? De ce se uitau la toată lumea, cu excepţia 
lui Walter? De ce se uita Walter la toată lumea cu excepţia lor? 
Şi de ce se aşezase Bob departe de ei, iar Johnny continua să se 
uite la mâinile sale? l-am mulţumit lui Dumnezeu când mi-au 
fost întrerupte gândurile. 

Am auzit bubuitul paşilor pe scările de lemn. Brock pornise 
magnetofonul. Am auzit uşi trântindu-se şi înjurătura lui Barley 
când şi-a jupuit spatele de canatul ferestrei. Apoi din nou 
zgomot de paşi târşâiţi, când se căţărau către acoperiş. 

Ai zice că e o şedinţă de spiritism, mi-am spus eu când s-au 
auzit primele cuvinte. Barley şi Katia ni se adresează de pe 
lumea cealaltă. Străinii imobili, cu feţele lor de câini, fuseseră 
acum uitaţi. 

Ned era singurul dintre noi care avea cască de ascultare. Mai 
târziu, când am încercat-o, mi-am dat seama de diferenţă. 
Puteai auzi porumbeii Moscovei păşind pe acoperiş, respiraţia 
rapidă a Katiei atunci când vorbea. Puteai auzi bătăile inimii 
propriului spion prin microfoanele de contact. 

Brock ne-a lăsat să ascultăm întreaga scenă de pe acoperiş 
înainte ca Ned să ordone o pauză. Numai noii noştri americani 
păreau indiferenți, neafectaţi. Privirile lor sumbre treceau de la 
unul la altul, dar nu se opreau asupra nici unuia dintre noi. 
Walter se înroşi la faţă. 

Brock porni din nou magnetofonul pentru a asculta scena de 
la masa de seară. Nimeni nu se mişca. Nici un oftat, nici un 
scârţâit de scaun, nici un fel de aplauze, nici măcar atunci când 
a oprit banda şi a derulat-o înapoi. 

Ned îşi scoase casca. 

— lakov Efremovici, nume de familie necunoscut, fizician, în 
vârstă de treizeci de ani în 1968, adică născut în 1938, anunţă 
el luând un formular roz de cercetări din teancul din faţa lui 
pentru a nota ceva. Walter, alte sugestii? 

Walter trebui să-şi vină în fire. Părea zăpăcit, iar vocea sa nu 
avea dezinvoltura obişnuită. 

— Efrem, om de ştiinţă sovietic, alte nume necunoscute, tatăl 
lui lakov Efremovici, împuşcat la Vorkuta, după răzmeriţa din 
primăvara anului 1952, declară el fără să se uite la carnetul de 
note. Nu pot să fie prea mulţi Efremi, de profesie cercetători 


ştiinţifici, care să fi fost executaţi pentru o supradoză de 
inteligenţă, chiar în zilele iubitului Stalin, adaugă el cam patetic. 

„Oricât de absurd ar fi fost, am crezut că văd lacrimi în ochii 
săi. Poate că într-adevăr murise cineva”, am gândit eu privindu-i 
din nou pe cei doi mormoni ai noştri. 

— Johnny? spuse Ned scriind în continuare. 

— Ned, cred că ne oprim la Boris, alte nume necunoscute, 
văduv, profesor de ştiinţe umaniste, Universitatea din 
Leningrad, spre şaptezeci de ani, o fiică, Ecaterina, spuse 
Johnny, adresându-se tot mâinilor sale. 

Ned completă o altă fişă şi o aruncă în tava de corespondenţă 
ca pe nişte bani de care era încântat să scape. 

— Palfrey. Joci şi tu? 

— Înscrie-mă pentru ziarele din Leningrad, dacă vrei, Ned, am 
spus eu cu un aer cât de detaşat posibil, simțind asupra mea 
privirea sumbră a americanilor lui Clive. Aş vrea să-i cunosc pe 
concurenţi, cei care au luat startul şi învingătorii olimpiadelor de 
matematică din 1952, am spus eu, stârnind câteva râsete. Ca să 
fim siguri, adăugaţi-i şi pe cei din 1951 şi 1953. Se pot adăuga şi 
onorurile academice, obţinute pe parcurs: candidat în ştiinţe, 
doctor în ştiinţe. „Obţinea tot ce dorea”, spusese ea. Se poate 
verifica asta, vă rog? Mulţumesc. 

După ce au fost puse toate mizele pe masă, Ned o căută pe 
Emma cu o privire fioroasă pentru a duce formularele la arhive. 
Dar acest lucru nu-l satisfăcea pe Walter, brusc hotărât să fie 
luat în seamă. Pentru că, sărind în picioare, se apropie cu cei 
165 de cm ai săi de biroul lui Ned, cu pumnii lui mici avântaţi în 
faţă. 

— Mă ocup personal de toată munca asta de cercetare, 
anunţă el pe un ton mult prea grandilocvent, strângând teancul 
de hârtii roz la piept. Acest război este mult prea important 
pentru a fi lăsat pe seama generăleselor noastre de la Arhivă, 
oricât de irezistibile ar fi ele, cu părul lor clătit cu albăstreală. 

Mi-aduc şi-acum aminte cum l-au urmărit din ochi mormonii 
până la uşă; au schimbat apoi o privire, în timp ce ţăcănitul 
tocurilor sale micuţe se pierdea în lungimea coridorului. Şi n-o 
spun acum pentru că a trecut atâta timp, dar mi-a îngheţat 
sângele în vine pentru Walter, fără să am nici cea mai vagă idee 
de ce. 


— O gură de aer proaspăt de ţară, îmi spuse Ned pe firul 
interior, o oră mai târziu, când de abia mă întorsesem în biroul 
meu din Centrală. Spune-i lui Clive că am nevoie de tine. 

— Du-te, zise Clive, închis în continuare cu mormonii săi. 

Am luat un Ford rapid din garajul Serviciului. Ned era la volan 
şi mi-a respins puţinele mele încercări de conversaţie, 
întinzându-mi în schimb un dosar ca să-l citesc. Am intrat în 
zona rurală din Berkshire, dar el se încăpăţâna să nu vorbească. 
Când Brock a sunat pe telefonul din maşină, pentru a-i transmite 
o confirmare eliptică pe care o ceruse, se mulţumi să mormăie: 

— Spune-i în cazul acesta! căzu din nou pe gânduri. 

Ne aflam la şaizeci şi cinci de kilometri de Londra, pe planeta 
cea mai hidoasă descoperită de om. Înaintam în ghetoul ştiinţei 
moderne, unde gazonul este tuns întotdeauna impecabil. Doi lei 
de piatră tocită de vreme străjuiau vechea intrare. Un bărbat 
politicos, într-o haină de sport maro, îi deschise poarta lui Ned. 
Un coleg de-al său strecură un detector sub şasiu şi ne pipăiră 
din cap până în picioare în mod politicos. 

— Luaţi servieta cu dumneavoastră, domnilor? 

— Da, spuse Ned. 

— Vreti să fiţi amabil s-o deschideţi? 

— Nu. 

— Atunci o s-o trecem prin aparate, domnilor, dacă nu vă 
deranjează. Nu cred că aveţi filme neexpuse, domnule. 

— Nu, spusei eu. Trece-o prin aparate. 

Ne-am uitat cum au lăsat servieta în ceea ce părea o ladă 
verde de cărbuni şi cum au scos-o din nou afară. 

— Mulţumesc, i-am spus eu, luându-mi servieta înapoi. 

— Plăcerea este de partea mea, domnule. Nu face nimic. 

Furgoneta albastră avea un semn pe care scria: „Urmează- 
mă”. Un ciobănesc alsacian se încruntă la noi prin geamul din 
spate protejat de gratii. Porţile s-au deschis electronic şi dincolo 
de ele se vedeau movile acoperite cu iarbă tunsă, ca nişte gropi 
comune peste care crescuse iarba. Intrarăm în parcul în care 
nişte coline măslinii se întindeau departe, la linia orizontului, 
acolo unde apune soarele. Un nor ca o ciupercă ar fi părut foarte 
firesc. O pereche de şorecari se învârteau pe cerul fără nori. 
Fâneţele erau împrejmuite cu un gard înalt de sârmă ghimpată. 
Clădiri din cărămidă, cu coşuri din care nu ieşea fum, se 
cuibăreau în vâlcele artificiale. O pancartă ordona costume 


protectoare în zonele D până la K, iar un cap de mort cu două 
oase încrucişate părea să spună: „Aţi fost avertizaţi”. Furgoneta 
din faţa noastră înainta în ritm de înmormântare. Am făcut o 
curbă şi am văzut nişte terenuri de tenis goale şi turnuri de 
aluminiu. Alei de ţevi colorate fugeau pe lângă noi, îndreptându- 
ne către un grup de hangare vopsite în verde. În mijlocul 
acestora, pe vârful unui deal, se afla ultimul vestigiu al epocii 
prenucleare, o căsuţă din Berkshire din cărămidă şi piatră. De 
poartă era agăţat un indicator pe care scria: „Administraţie”. Un 
tip îndesat tropăi spre noi pe aleea prost pavată, pentru a ne 
saluta. Purta un blazer de un verde gazon şi o cravată cu două 
rachete aurii brodate pe ea, iar din mânecă îi ieşea o batistă. 

— Sunteţi de la Firmă? Foarte bine. Eu sunt O'Mara. Care cine 
sunteţi? l-am spus să aştepte în laborator până sunăm după el. 

— Foarte bine, spuse Ned. 

O'Mara avea un păr blond-cenuşiu şi o voce milităroasă, 
dogită de alcool. Avea o ceafă umflată, iar degetele sale atletice 
erau galbene de nicotină. 

— O'Mara îi ţine la ordine pe oamenii de ştiinţă pletoşi, îmi 
spusese Ned într-unul dintre rarele noastre schimburi de cuvinte 
din timpul călătoriei. Este pe jumătate membru al personalului, 
jumătate al securităţii, una peste alta - un căcat. 

Te-ai fi putut crede într-un salon îngrijit de către prizonierii din 
războaiele napoleoniene. Până şi cărămizile şemineului fuseseră 
lustruite, iar mortarul dintre ele era alb. Ne-am aşezat în nişte 
fotolii cu trandafiraşi ca să bem un gin cu apă tonică, cu multă 
gheaţă. Din grinzile de un negru strălucitor atârnau piese de 
harnaşament din alamă. 

— Tocmai m-am întors din Statele Unite, îşi reaminti O'Mara, 
ca şi cum ar fi vrut să justifice despărţirea noastră recentă. 
Ridică paharul şi se aplecă să-şi înmoaie buzele. Voi vă duceţi 
acolo des, nu-i aşa? 

— Ocazional, spuse Ned. 

— Din când în când, am zis eu. Când ne cheamă datoria. 

— Trimitem destul de mulţi dintre băieţii noştri acolo. 
Temporar, bineînţeles. Oklahoma. Nevada. Utah. Celor mai mulţi 
le place foarte mult. Unora li se face dor de casă. Bău şi întârzie 
o clipă ca să înghită. Le-am vizitat laboratorul de armament de 
la Livermore, în California. Loc destul de drăguţ, o casă de 
oaspeţi decentă. Bani căcălău. Ne-au invitat să participam la un 


seminar despre moarte. Al dracului de macabru, dacă stai să te 
gândeşti, dar psihiatrii păreau să creadă că le va face bine 
tuturor, iar vinurile au fost extraordinare. Presupun că, dacă vrei 
să arunci în flăcări hălci mari ale umanităţii, e mai bine să ştii 
cum se face acest lucru. Bău din nou, de parcă ar fi avut tot 
timpul de pe lume. Vârful dealului era la acea oră un loc foarte 
liniştit. Surprinzător de mulţi oameni nu i-au dat prea multă 
atenţie acestui subiect, continuă el. În special cei tineri. Cei mai 
în vârstă s-au arătat mai reticenţi, pentru că-şi aminteau vârsta 
inocenţei, dacă aceasta a existat vreodată. Când mori pe loc, ai 
parte de o moarte rapidă, dar dacă mori încetul cu încetul, ai 
parte de o moarte lentă. Nu m-am gândit niciodată. Aceasta dă 
un nou sens valorii de a te afla în centrul acţiunii, presupun. 
Totuşi, suntem a patra generaţie acum. Asta estompează 
remuşcările. Jucaţi golf? 

— Nu, zise Ned. 

— Mă tem că nu, am spus şi eu. Am luat lecţii, dar, nu ştiu 
cum, nu mi-au fost de niciun folos. 

— Avem nişte terenuri minunate aici, dar ne-a obligat să 
închiriem nişte nenorocite de Noddy. Prefer să mor decât să fiu 
văzut într-un căruţ din ăla motorizat. Bău din nou, cu aceeaşi 
încetineală rituală. Wintle este un excentric, explică el după ce 
înghiţi. Toţi sunt excentrici, dar Wintle este mai ciudat ca toţi. L- 
a apucat pasiunea pentru socialism, apoi pentru lisus, iar acum 
s-a lansat în meditaţie transcendentală şi în Tai Chi. E însurat, 
mulţumesc lui Dumnezeu. N-are decât şcoala primară, dar 
vorbeşte corect. Mai stă trei ani aici. 

— Cât i-ai spus? întrebă Ned. 

— Cred întotdeauna că sunt suspectaţi. l-am spus că nu este 
cazul lui şi că trebuie să-şi ţină gura aia tâmpită închisă când 
totul se va termina. 

— Şi crezi că o va face? întrebă Ned. 

— În ciuda tuturor eforturilor noastre, majoritatea nu ştiu să-şi 
ţină gura, spuse O'Mara dând din cap. Se auzi o bătaie în uşă şi 
apăru Wintle, eternul student de cincizeci şi şapte de ani. Era 
înalt, dar adus din spate, avea părul creţ, cenuşiu, o faţă 
ascuţită şi un aer de inteligenţă aproape pierită. Purta un 
pulover Fair Isle, fără mâneci, pantaloni largi şi mocasini. Îşi 
ţinea genunchii lipiţi şi paharul de sherry departe, ca o retortă 
chimică de care nu era sigur. 


Ned devenise din nou profesionistul care făcea abstracţie de 
propriile griji. 

— Facem cercetări cu privire la unii oameni de ştiinţă 
sovietici, începu el, reuşind să dea glasului său un ton neutru. 
Examinăm în cele mai mici amănunte sistemul lor de apărare. 
Nimic excitant, credeţi-mă! 

— Deci lucraţi pentru Informaţii, spuse Wintle. M-am gândit 
eu, cu toate că n-am spus nimic. 

Îmi trecu prin minte că era un om foarte singuratic. 

— Nu te fută grija ce sunt ăştia, îl sfătui O'Mara deosebit de 
amabil în continuare. Sunt englezi şi au o treabă de făcut, la fel 
ca şi tine. 

Ned pescui două foi de hârtie dactilografiate dintr-un dosar şi 
îl întinse lui Wintle, care lăsă paharul din mână pentru a le lua. 
Îşi încheia fiecare gest cu mâinile întoarse cu palmele în sus, cu 
degetele îndoite, precum un deţinut rugându-se să fie eliberat. 

— Încercăm să maximizăm unele dintre vechile documente 
neglijate, spuse Ned, folosind un jargon pe care l-ar fi evitat în 
alte circumstanţe. lată, de exemplu, o relatare a interogatoriului 
tău la reîntoarcerea de la Akademgorodok, în august 1963. |ţi 
aminteşti? Un anume maior Vauxhall. Această relatare nu este o 
capodoperă literară, dar menţionezi numele a doi sau trei 
savanţi sovietici a căror fişă am vrea sa o aducem la zi, dacă 
mai există şi dacă-ţi mai aduci cumva aminte de ei. 

Ca şi cum ar fi vrut să se protejeze împotriva unui atac cu 
gaze, Wintle îşi puse o pereche de ochelari îngrozitor de urâţi, 
cu rame de oţel. 

— După cum îmi amintesc acel interogatoriu, maiorul 
Vauxhall mi-a dat cuvântul de onoare că tot ceea ce voi spune 
va fi din propria voinţă şi absolut confidenţial, declară el cu o 
stridenţă didactică. Sunt de aceea cât se poate de surprins să- 
mi văd numele cu cuvintele zăcând la vedere în arhivele 
ministeriale, după douăzeci şi cinci de ani buni de la acest 
eveniment. 

— Aceasta este mai mult ca sigur unica ta ocazie de a 
cunoaşte nemurirea, bătrâne! Aşa că, în locul tău, aş tăcea din 
gură şi m-aş bucura, îl sfătui O'Mara. 

Am intervenit ca şi cum aş fi despărţit doi beligeranţi prinşi 
într-o ceartă de familie. l-am sugerat lui Wintle să vorbească 
mai pe larg cu privire la cele înscrise destul de sumar în raport. 


Eventual să-i descrie mai precis pe cei câţiva oameni de ştiinţă 
sovietici ale căror nume sunt înscrise pe ultima pagină şi, cu 
aceeaşi ocazie, să ne dea unele informaţii despre echipa de la 
Cambridge. Ar vrea el, dacă nu se supără, să ne răspundă la una 
sau două întrebări care ar putea să facă să încline balanţa? 

— Mi se pare că echipă nu este cuvântul potrivit în acest 
context, replică Wintle, repezindu-se asupra cuvântului ca o 
fiară înfometată. Nu, cel puţin de partea britanică. Echipa 
sugerează un scop comun. Eram grupul de la Cambridge. Dar o 
echipă, nu. Unii făceau asta de plăcere, alţii pentru prestigiu, în 
special profesorul Callow, care avea o opinie exagerat de bună 
în privinţa lucrărilor sale despre acceleratoare, care, de altfel, au 
fost ulterior respinse. Accentul său de Birmingham ieşi la iveală. 
O foarte mică minoritate, într-adevăr, avea motivații ideologice. 
Credeau în ştiinţa fără frontiere. În liberul schimb de cunoştinţe 
în beneficiul lumii întregi. 

— Nişte labagii, ne explică O'Mara cu folos. 

— Erau francezi, americani cu duiumul, suedezi, olandezi, 
chiar şi unul sau doi germani, continuă Wintle, fără să ţină 
seama de mutra făcută de O'Mara. Toţi erau plini de speranţe, 
după părerea mea, dar ruşii mai mult decât oricine. Noi, 
englezii, eram mai leneşi. Aşa suntem şi acum. 

O'Mara mormăi şi luă o gură întăritoare de gin. Însă zâmbetul 
plăcut al lui Ned, chiar dacă întru câtva necăjit, îl încuraja pe 
Wintle să continue. 

— Era la apogeul erei hruşcioviene, după cum vă puteţi 
aminti, fără doar şi poate. Kennedy, de partea asta, Hruşciov, de 
partea cealaltă. Se anunţa o epocă de aur, spuneau unii. 
Oamenii vorbeau în acele zile despre Hruşciov cam aşa cum 
vorbesc astăzi despre Gorbaciov. Cu toate că trebuie să spun 
că, după părerea mea, entuziasmul nostru de atunci era mai 
autentic şi mai spontan decât aşa-zisul entuziasm de astăzi. 

O'Mara căscă şi-şi întoarse ochii umflaţi către mine, derutat. 

— Le-am spus tot ceea ce ştiam. Ei făceau la fel, spuse 
Wintle, iar vocea sa căpătă mai multă siguranţă. Noi le citeam 
comunicările noastre, ei ni le citeau pe-ale lor. Callow n-a făcut 
nicio senzaţie, trebuie să mărturisesc. L-au făcut praf cât ai zice 
peşte, dar îl aveam pe Panson, specialist în cibernetică, şi el a 
ţinut steagul sus. Mai eram şi eu. Modesta mea comunicare s-a 
bucurat de mare succes, cu toate că trebuie să spun eu acest 


lucru. N-am auzit aplauze ca acelea de atunci niciodată, ca să 
fiu sincer. Nu m-ar surprinde dacă acolo se mai vorbeşte încă de 
ea. Baricadele cădeau atât de repede, încât puteai literalmente 
să le auzi prâbuşindu-se în sala de conferinţe. „Liberă circulaţie, 
fără frontiere.” Acesta era sloganul nostru. Liberă circulaţie nu 
era nicio expresie potrivită, era un eufemism, dacă te gândeşti 
la valurile de votcă băute la petrecerile ce se întindeau până 
noaptea târziu. Sau la fete! Sau dacă auzeai conversațiile. KGB- 
ul asculta, bineînţeles. Ştiam lucrul acesta. Ni se ţinuse o 
predică înainte de a pleca, cu toate că unora nu le-a convenit. 
Nu e cazul meu, eu sunt patriot. Dar, oricum, nu aveau ce săne 
facă, nici KGB-ul lor, nici al nostru. După toate aparențele 
nimerise un subiect favorit, pentru că se îndreptă în scaun, 
pregătindu-se să ţină un discurs pe care-l ştia pe dinafară. Aş 
dori să adaug aici că KGB-ul lor este judecat foarte greşit, după 
părerea mea. Ştiu din surse sigure că KGB-ul sovietic a adăpostit 
unele dintre cele mai tolerante elemente ale intelectualităţii 
sovietice. 

— Isuse... nu-mi spune că al nostru a procedat altfel! exclamă 
O'Mara. 

— Mai mult decât atât, sunt absolut convins că autorităţile 
sovietice au susţinut pe bună dreptate că, în orice schimb de 
cunoştinţe ştiinţifice cu Occidentul, Uniunea Sovietica avea mai 
mult de câştigat decât de pierdut. Capul uşor înclinat al lui 
Wintle se muta de la unul la altul cu privirea ca un semnal de 
cale ferată, iar mâna lui, cu palma în sus, se sprijinea pe coapsa 
în semn de nelinişte. Mai erau şi cultivați. La ei nu exista o 
demarcaţie între arte şi ştiinţe. Idealul lor a fost şi este omul 
complet al Renaşterii. Nu sunt nemaipomenit de cultivat. Nu am 
timpul necesar. Dar acolo, cei interesaţi aveau totul la 
dispoziţie. Şi pe mai nimic, după câte am înţeles eu. Unele 
manifestări culturale sunt gratuite. 

Wintle simţi că-i curge nasul. Pentru a-l sufla, trebuia mai întâi 
să-şi întindă batista pe genunchi şi pe urmă, pentru a o pune în 
stare de funcţionare, să o apuce cu vârfurile degetelor. Ned 
profită de această pauză. 

— Mă întreb dacă n-am putea arunca o privire la dosarele 
acestor savanţi sovietici ale căror nume ai avut amabilitatea să 
le menţionezi maiorului Vauxhall, sugeră el, luând teancul de 
hârtii pe care i le întindeam. 


Momentul pe care-l aşteptam venise, în sfârşit. Dintre cei 
patru câţi ne aflam în cameră, presupun că singurul neavizat în 
acest sens era Wintle, întrucât ochii gălbejiţi ai lui O'Mara se 
ridicaseră către Ned, studiindu-l cu o subtilitate aproape 
bolnăvicioasă. 

Ned începu cu dosarele lipsite de interes, aşa cum aş fi făcut 
eu însumi, dosare pe care le marcase, spre ştiinţa lui, cu o 
culoare verde. Despre doi se ştia că sunt morţi, despre al 
treilea, că era căzut în dizgrație. Îi testa memoria lui Wintle, 
pregătindu-l pentru adevărata încercare. „Serghei? spuse 
Wintle. Dumnezeule, desigur, Serghei! Dar cum îl mai chema? 
Popov? Popovici? Nu, Protopopov... asta el Serghei Protopopov, 
inginer, specializat în carburanţi!” 

Ned îl conduse cu răbdare în direcţia dorită, trei nume, un al 
patrulea, ghidându-i memoria, exersând-o. 

— Mai gândeşte-te la acesta o clipă înainte de a spune din 
nou nu. Într-adevăr este nu? OK. Să încercăm cu Saveliev. 

— Vreţi să repetaţi? 

Am observat că memoria lui Winde, ca a multor englezi, de 
altfel, avea dificultăţi cu reținerea numelor de familie ruseşti. 
Prefera prenumele, pe care le putea angliciza. 

— Saveliev, repetă Ned. Am prins din nou privirea lui O'Mara 
aţintită asupra lui. Ned se uită cam prea superficial la raportul 
pe care-l ţinea în mână. Aşa e, Saveliev. l-l repetă literă cu 
literă. „Tânăr, idealist, vorbăreţ, autocalificându-se drept 
umanist. Cerceta particulele. Studii la Leningrad”. Acestea au 
fost cuvintele tale, potrivit maiorului Vauxhall, spuse cu secole 
în urmă. Ar mai fi ceva de adăugat? N-ai păstrat legătura cu el, 
de pildă? Cu Saveliev, vreau să zic?! 

Wintle zâmbea, înmărmurit. 

— Cum ziceţi că-i spunea? Saveliev? O, parcă-s tâmpit! Aşa e. 
Uitasem. Pentru mine este lakov. 

— Foarte bine. lakov Saveliev. Îți aduci cumva aminte 
patronimicul? 

Wintle negă din cap, zâmbind în continuare. 

— Mai ai ceva de adăugat descrierii iniţiale? 

Am fost nevoiţi să mai aşteptăm. Wintle avea un simţ al 
timpului diferit de al nostru. Şi, dacă te-ai fi luat după zâmbetul 
lui afectat, avea şi un simţ diferit al umorului. 


— Un tip foarte sensibil, lakov ăsta. N-ar fi îndrăznit să pună 
întrebări în plen. Te lua la sfârşit la o parte, te trăgea de 
mânecă: „Scuzaţi-mă domnule, dar ce credeţi despre cutare sau 
cutare lucru?” Dar, să ştiţi, punea întotdeauna întrebări foarte 
bune. În felul lui, un om de mare cultură, aşa se spunea. Am 
aflat că făcea senzaţie la cenaclurile de poezie. Şi la expoziţiile 
de pictură. 

Vocea lui Wintle deveni mai tărăgănată şi m-am temut că 
începe să fabuleze, cum fac adesea unii când nu mai au 
informaţii, dar doresc să-şi păstreze ascendentul asupra 
auditoriului. Spre  uşurarea mea, recupera amintirile 
înmagazinate. Sau mai bine zis le mulgea din eter cu degetele 
ridicate. 

— lakov circula într-una de la un grup la altul, spuse Wintle cu 
acelaşi zâmbet enervant de superioritate. Asculta cu seriozitate 
toate discuţiile, fără să ia parte, cocoţat pe marginea unui 
scaun. Era un mister în legătură cu tatăl său, dar n-am aflat 
niciodată despre ce era vorba. Se spune că a fost şi el om de 
ştiinţă, dar că a fost executat, ca şi mulţi alţii. li omorau ca pe 
muşte, am citit cu ochii mei. Dacă nu-i omorau, îi ţineau în 
închisoare. Tupolev, Petliakov, Korolev... o parte din floarea 
aeronauticii lor şi-a proiectat cele mai mari invenţii în 
închisoare. Ramzin a inventat în celulă un nou generator pentru 
motoarele termice. Prima lor unitate de cercetare în materie de 
rachete a fost înfiinţată în închisoare sub îndrumarea lui Korolev. 

— Ai nimerit-o, bătrâne, spuse O'Mara, din nou plictisit. 

— Mi-a dat bucata asta de rocă, continuă Wintle. 

l-am văzut mâna, cu palma în sus, sprijinită din nou pe 
genunchi, deschizându-se şi închizându-se, ca pentru a strânge 
un dar imaginar. 

— Rock? întrebă Ned. Ţi-a dat lakov aşa ceva? O bucată 
muzicală? Nu?! Vrei să spui rocă, aha, o mostră oarecare 
geologică, asta e, da?! 

— Când noi, occidentalii, am plecat din Akademgorodok, reluă 
Wintle, ca şi cum s-ar fi lansat şi ne-ar fi lansat şi pe noi într-o cu 
totul altă poveste, ne-am despuiat de tot ce aveam. 
Literalmente. Dacă aţi fi văzut grupul nostru în acea ultimă zi, 
nu v-ar fi venit să credeţi! Gazdele noastre ruse plângeau de nu 
mai puteau, îmbrăţişări, flori pe autobuze, până şi Callow a 
vărsat o lacrimă, dacă puteţi crede aşa ceva. lar noi, 


occidentalii, descărcăm tot ceea ce aveam: cărţi, ziare, stilouri, 
ceasuri, aparate de ras, pastă de dinţi, până şi periuţe de dinţi. 
Discuri, cine adusese. Lenjerie, cravate, pantofi, cămăşi, ciorapi, 
totul în afară de un minimum necesar pentru un zbor decent 
spre casă. Nu ne înţeleseseră dinainte. Nici măcar nu 
discutaseră despre aşa ceva. Totul s-a întâmplat spontan. Unii 
au făcut chiar mai mult. În special americanii, impulsivi cum 
sunt ei. Am auzit de un tip care i-a propus o căsătorie de 
convenienţă unei fete disperate să plece din ţară. Eu n-am făcut 
aşa ceva. N-aş fi putut. Sunt patriot. 

— Dar i-ai dat şi tu din minunile tale lui lakov, sugeră Ned, 
prefăcându-se că scrie de mama focului într-un carnet. 

— Da. Este ca şi cum ai hrăni păsările în parc, aşa e când îţi 
împărţi obiectele de preţ. O alegi pe cea mai firavă, care nu 
apucă nimic, şi încerci s-o îngraşi. În plus, tânărul lakov îmi 
atrăsese simpatia, nu m-am putut abţine, un om plin de suflet. 

Mâna îi înţepenise în jurul formei invizibile, încercând să-şi 
unească vârfurile degetelor. Cu cealaltă mână îşi pişcă fruntea. 

— Hai, lakov, ia asta îi spusei eu. Nu ezita, vino încoace. Eşti 
prea timid şi e păcat de tine. Aveam un aparat de ras electric. 
Plus baterii, transformator, toate într-o trusă frumoasă de voiaj. 
Dar se pare că s-a simţit stânjenit. Le-a pus deoparte şi a 
continuat să se foiască. Apoi, mi-am dat seama că încerca să-mi 
dea ceva. Era o bucată de rocă, învelită în hârtie de ziar. Nu cu 
hârtie de ambalaj frumoasă, bineînţeles. „E o bucăţică din ţara 
mea, mi-a spus el. În semn de mulţumire pentru comunicarea 
ţinută.” Dorea să iubesc ceea ce era bun în ţara sa, oricât de 
urâtă putea să pară câteodată din afară. Vorbea o engleză 
frumoasă, fiţi atenţi, vorbea mai bine decât jumătate dintre noi. 
M-am simţit puţin jenat, sincer să fiu, dacă vreţi să ştiţi. Am 
păstrat mulţi ani bucăţica aia de piatră. Apoi nevastă-mea a 
aruncat-o cu ocazia uneia dintre curăţeniile ei de primăvară. M- 
am gândit să-i scriu din când în când, dar n-am făcut-o 
niciodată. Era arogant, în felul lui, să ştiţi. Mulţi erau la fel. 
Îndrăznesc să spun şi că noi, în felul nostru, eram tot atât de 
aroganţi. Toţi credeam că ştiinţa poate guverna lumea. Astăzi 
presupun că aşa e, cu toate că nu în modul în care se preconiza, 
sunt sigur. 

— Ţi-a scris? întrebă Ned. 

Wintle reflectă îndelung. 


— Parcă poţi să ştii, răspunse Winde după o lungă reflecţie. 
Nu vei şti niciodată ce se opreşte la poştă sau de către cine. 

Am scos din servietă un teanc de fotografii şi i le-am întins lui 
Ned. Acesta i le-a trecut lui Winde, sub privirea interesată a lui 
O'Mara. Wintle le studie una câte una şi apoi exclamă brusc: 

— El e! lakov! Cel care mi-a dat piatra. Îi înapoie fotografia lui 
Ned. Uitaţi-vă şi dumneavoastră! Uitaţi-vă la ochii lui! Îndrăzniţi 
să spuneţi că nu este un visător?! 

Luată din ediţia de seară din 5 ianuarie 1954 a unui ziar din 
Leningrad şi reconstituită de către Secţia Foto, lakov Efremovici 
Saveliev, un geniu precoce. 

Mai erau şi alte nume, iar Ned îl trecu cu răbdare prin fiecare 
dintre ele, lansându-l pe piste false, încurcându-l până când fu 
sigur că, în mintea lui Wintle, cel puţin în a lui Saveliev nu era 
decât un nume între multe altele. 

— Deştept din partea ta să-ţi ascunzi asul printre atâtea alte 
cărţi, remarcă O'Mara în timp ce, cu paharul în mână, ne 
conducea de-a lungul aleii către maşină. Ultima oară când am 
auzit de Saveliev, conducea o bază de lansare de rachete 
experimentale în fundul Kazahstanului, închipuindu-şi metode 
de a citi aparatura lor telemetrică, fără ca toată lumea să poată 
să facă acest lucru peste umărul lui. Ce-o pune la cale acum? Să 
vândă prăvălia? Rar îmi produce plăcere munca pe care o fac, 
dar de data aceasta am fost total scârbit de întâlnire şi de locul 
în care a avut loc, iar O'Mara m-a scârbit şi mai mult. Rar mi se 
întâmplă să apuc pe cineva de braţ, ca apoi să mă dau imediat 
înapoi şi să slăbesc strânsoarea. 

— Sunt sigur că ai semnat angajamentul de respectare a Legii 
secretului de stat, i-am spus eu fără să ridic glasul. 

— Practic l-am redactat eu însumi, replica O'Mara, foarte 
surprins. 

— În cazul acesta, ar trebui să ştii că orice fel de informaţie 
care îţi parvine în mod oficial şi orice ipoteză construită pe baza 
acestei informaţii rămâne în proprietatea Coroanei pentru 
totdeauna. O altă deformare a legii, dar nu contează. l-am lăsat 
braţul înainte de a continua. Aşa că, dacă-ţi place munca de-aici 
şi speri să te bucuri de o promovare şi dacă te mai gândeşti şi la 
pensie, îţi sugerez să uiţi pentru totdeauna de această întâlnire 
şi de orice nume asociat ei. Mulţumesc foarte mult pentru gin. 
La revedere! 


Pe drumul de întoarcere, odată confirmată identificarea lui 
Bluebird şi transmisă de noi în cod Casei Rusia, prin telefonul de 
la bord, Ned nu mai scoase o vorbă. Totuşi, când am ajuns în 
Victoria Street, s-a hotărât brusc să nu mă lase să plec. 

— Stai prin preajmă! îmi ordonă el şi-mi făcu semn s-o iau 
înainte pe scările care duceau la subsol. 

La prima vedere, în sala de operaţiuni domnea o veselie de 
nedescris. Personajul central era Walter, care adoptase o poză 
de artist în faţa unei table albe cât el de mare, pe care schiţa 
detaliile vieţii lui Saveliev cu cretă colorată. Dacă ar fi purtat o 
pălărie cu boruri largi şi o lavalieră, n-ar fi putut să aibă un aer 
mai boem. Doar uitându-mă mai bine la el, mi-au revenit 
temerile ciudate din acea dimineaţă. 

În jurul lui - ceea ce însemna în spatele lui, pentru că tabla 
albă era sprijinită de perete, între cele două orologii - stăteau în 
picioare Brock şi Bob, Jack, secretarul Cifrului, asistenta lui Ned, 
Emma, şi o doamnă mai în vârstă, pe nume Pat, stâlpul 
Arhivelor sovietice. Ţineau pahare de şampanie în mână, iar 
fiecare, în felul său zâmbea, cu toate că zâmbetul lui Bob părea 
mai curând un rictus de durere înăbuşită. 

— Un cavaler singuratic! declamă Walter ca un rapsod. 

Îngheţă o clipă când ne auzi, dar nu întoarse capul. Un creator 
de cincizeci de ani, care zguduie gratiile coliviei sale de om între 
două vârste, gândindu-se că e muritor şi reflectând la viaţa 
irosită. Oare nu suntem toţi la fel?! 

Se dădu un pas înapoi. Apoi se apropie din nou de tablă şi 
scrise cu creta o dată. Bău o gură de şampanie. Am simţit în el 
ceva macabru şi înfiorător, ca machiajul de pe faţa unui mort. 

— Şi-a petrecut întreaga viaţă de adult în centrul lor secret, 
continuă el vesel. Dar ţinându-şi gura închisă. Luând decizii de 
unul singur în întuneric, Dumnezeu să-l aibă în pază! Întorcând 
spatele istoriei, chit că aceasta îl va omori, ceea ce se va 
întâmpla, fără doar şi poate. O altă dată şi cuvântul: OLIMPIADA. 
Anul celei mai bune recolte. Dacă ar fi fost mai tânăr, i-ar fi fost 
spălat creierul. Dacă ar fi fost mai în vârstă, ar fi umblat după o 
sinecură de băşinos bătrân. 

Bău din nou, cu spatele întors la noi. Am tras cu coada 
ochiului la Bob pentru a înţelege ceva, dar el privea cu 
obstinaţie spre podea. In ceea ce-l priveşte pe Ned, nu-l pierdea 


pe Walter din ochi, dar lipsit de expresie. L-am privit din nou pe 
Walter şi i-am remarcat respiraţia sacadată. 

— L-am inventat, sunt sigur, declară Walter, fără să-i pese de 
uimirea din jurul lui. l-am prezis apariţia de ani de zile. Apoi 
scrise cuvintele: TATĂ EXECUTAT. Chiar şi după ce l-au recrutat, 
bietul mieluşel a încercat din răsputeri să fie cuminte. Nu era 
fricos. Nu purta pică. Îşi avea dubiile lui, dar, ca om de ştiinţă, 
era un soldat bun. Până într-o zi. Evrika! Se trezeşte şi 
descoperă că toate astea sunt o grămadă de aiureli şi că şi-a 
irosit geniul punându-l în solda unui mănunchi de gangsteri 
incompetenţi şi că, în plus, a dus lumea în pragul prăbuşirii. 
Scria apăsat, iar pe tâmple i se prelingeau stropi de sudoare: A 
LUCRAT SUB ROGOV LA CENTRUL DE TESTARE 109 KAZAHSTAN. 
Fără să ştie, s-a alăturat marii revoluţii a anilor '80 a omului rus 
în plină andropauză. A cunoscut toate minciunile, Stalin, licărul 
de speranţă din era hruşcioviană, lungile tenebre brejneviene. 
Are încă o ultimă zvâcnire de energie, o ultimă ocazie 
menopauzală de a-şi înscrie numele pe firmament. In urechile 
sale răzbate ecoul noilor sloganuri: revoluţie de sus în jos, 
deschidere, pace, schimbare, curaj, reconstrucţie. E chiar 
încurajat să se revolte. 

În ciuda respirației greoaie, scria mai repede ca oricând: 
TELEMETRIE, PRECIZIA TIRULUI. 

— Unde vor ateriza? se întrebă retoric între două gâfâieli. Cât 
de aproape, câte rachete vor ajunge la câte ţinte şi când? Care 
este elasticitatea şi temperatura pielii? Ce se va întâmpla cu 
gravitația? Tot atâtea întrebări cruciale la care Bluebird 
cunoaşte răspunsurile. El ştie, pentru că are responsabilitatea 
de a face rachetele să vorbească pe parcursul traiectoriei lor 
fără ca americanii să le audă, aceasta fiind specialitatea sa. 
Pentru că el este cel care a conceput sistemele de codificare 
care le scapă reţelelor suprasofisticate de ascultare ale 
americanilor din Turcia şi ale celor din China continentală. El 
citeşte toate răspunsurile în clar înainte ca Fratele Rogov să le 
transmită deformate seniorilor şi stăpânilor săi de la Moscova. 
Ceea ce, potrivit lui Bluebird, este specialitatea lui Rogov. 
„Profesorul Vitali Rogov este un împuţit de pupincurist”, ne 
citează el din carnetul numărul doi. O apreciere corectă. Asta şi 
este Vitali Rogov. Un pupincurist împuţit plătit pentru ceea ce 
face, lipsit de coloană vertebrală, fidel principiilor sale şi care-şi 


câştigă astfel medaliile şi privilegiile. De cine oare ne aduce 
aminte acesta? De nimeni. Desigur, nu de dragul nostru Clive. 
Atunci Bluebird izbucneşte. Îi mărturiseşte chinurile sale Katiei, 
iar Katia îi spune: „Nu te mai miorlăi, acţionează”. Şi, pe cinstea 
mea, o face, ne încredinţează fiecare informaţie pe care poate 
pune mâna. Bijuteriile Coroanei la puterea a doua. Codificări 
decodificate. Telemetrie în clar. Vechi chei de cod pentru a ne 
facilita verificările. Adevărul adevărat înainte de a fi revopsit 
pentru consumul Moscovei. De acord, e puţin într-o ureche. Dar 
cine nu e? Cine e perfect? 

Bău ultima înghiţitură din pahar. Am observat că faţa sa era 
congestionată de durere, de jenă şi de indignare. 

— Viaţa este o porcărie, explică el vârându-mi paharul în 
mână. 

Înainte de a apuca să spun ceva, trecu pe lângă noi, urcă 
scările. Auzirăm uşile de oţel deschizându-se şi trântindu-se apoi 
în urma sa, până când acesta ieşi în stradă. 

— Walter este un element instabil, îmi explică Clive pe scurt a 
doua zi dimineaţă, când l-am încolţit. Pentru noi era doar 
excentric, dar pentru alţii... Nu evocase niciodată într-atât o 
problemă de sex în faţa mea. Se cenzură imediat. L-am 
transferat la Secţia instruire, continuă el, reluându-şi tonul 
glacial. Îi făcea pe prea mulţi să ridice din sprâncene de cealaltă 
parte. 

Voia să zică: de cealaltă parte a Atlanticului. 


Aşa că Walter, minunatul Walter a dispărut şi am avut 
dreptate: nu aveam să-i mai vedem niciodată pe mormoni, dar 
nici pe Clive referindu-se la ei vreodată. Erau ei mesagerii celor 
de la Langley? Dăduseră oare verdictul şi aplicaseră pedepsele 
cerute? Or fi fost ei de la Langley cu adevărat? Sau aparţineau 
unui şir de prea lungi grupuri de iniţiale, faţă de care obiectase 
atât de mult Ned când i se plânsese lui Clive în legătură cu lista 
de repartiție Bluebird? Sau reprezentau ceea ce lui Ned îi făcea 
plăcere să urască cel mai mult: psihiatrii care realizează 
domesticirea. 

Orice ar fi fost, efectul acestora a fost resimţit în toată Casa 
Rusia, iar absenţa lui Walter se căsca spre noi ca o gaură de 
obuz făcută de tunurile celui mai bun aliat al nostru. Bob era 


conştient de acest lucru şi se simţea ruşinat. Până şi impasibilul 
Johnny era stânjenit. 

— Vreau să te apropii şi mai mult de această operaţiune, mi-a 
spus Ned. 

Ceea ce mi s-a părut o consolare jalnică pentru dispariţia lui 
Walter. 


— lar eşti plin de draci, spuse Hannah în timp ce ne plimbam. 

Era ora prânzului. Serviciul ei era aproape de Regent's Park. 
Câteodată, când zilele erau calde, mâncam împreună câte un 
sandvici. Uneori, ne duceam chiar la grădina zoologică. Alteori, 
lăsa în plata Domnului Institutul de Oncologie şi ajungeam în 
pat. 

Am întrebat-o ce mai face soţul ei, Derek. Era aproape 
singurul subiect pe care îl aveam în comun. Şi-a ieşit iar din fire 
Derek? lar a bătut-o? Câteodată, pe vremea când eram amanti 
de-a binelea, mă întrebam dacă nu cumva Derek era cel care ne 
ţinea împreună. Dar astăzi nu voia să vorbească despre Derek. 
Voia să ştie de ce am draci. 

— Au dat afară un tip la care ţineam foarte mult, îi spusei eu. 
Bine, nu chiar dat afară, dar l-au pus pe linie moartă. 

— Cu ce-a greşit? 

— Cu nimic. Pur şi simplu au hotărât să-l vadă sub o altă 
lumină. 

— De ce? 

— Pentru că aşa le convenea. Au încetat să-l accepte aşa cum 
era, pentru a-şi satisface anumite cerinţe. 

Reflectă o clipă la spusele mele. 

— Vrei să zici că au triumfat convenienţele? sugeră ea. Ca şi 
în cazul tău, voia să spună. Ca şi în cazul nostru. De ce oare mă 
tot reîntorc la ea? mă întrebam eu. Să revăd locul crimei? Să 
caut pentru a nu ştiu câta oară iertarea ei? Sau o vizitez aşa 
cum ne vizităm vechea şcoală, încercând să înţelegem ce s-a 
întâmplat cu tinereţea noastră? 

Hannah este încă o femeie frumoasă, ceea ce este o 
consolare. Mai are mult până să încărunţească şi să se 
lăbărţeze. Când îi văd faţa luminată din spate şi îi zăresc 
zâmbetul curajos şi vulnerabil, o văd aşa cum am văzut-o cu 
douăzeci de ani în urmă şi îmi spun că, la urma urmelor, n-am 


distrus-o. Arăta foarte bine. Uitaţi-vă la ea. Zâmbeşte şi e 
nevătămată. Derek, nu tu, este cel care o bate de-o rupe. 
Dar nu sunt sigur. Nu sunt sigur deloc. 


Drapelul britanic, care îl înfuriase atât de mult pe dictatorul 
Stalin atunci când l-a văzut de pe meterezele Kremlinului, 
flutura trist pe catargul din curtea Ambasadei britanice. In 
spatele zidului, palatul de culoare crem părea un vechi tort de 
nuntă ce aştepta să fie tăiat. Fluviul curgea docil, în timp ce 
ploaia de dimineaţă îi ciupea suprafaţa uleioasă. La porţile de 
fier, doi poliţişti ruşi îi cercetau paşaportul lui Barley, în timp ce 
ploaia întindea cerneala de pe acesta. Cel mai tânăr dintre ei îi 
copie numele, iar colegul său compară cu un aer perplex 
fotografia de pe paşaport cu chipul brăzdat. Barley purta un 
impermeabil maro, ud leoarcă. Părul i se lipise de cap. Părea 
mai scund decât era în realitate. 

— Ce zi îngrozitoare, zău! exclamă fata bine-crescută, cu 
fusta ecosez, care aştepta în hol. Bună ziua. Eu sunt Felicity. 
Dumneata eşti cine cred eu că eşti, nu-i aşa? Un Scott Blair ud 
până la piele? Consilierul economic vă aşteaptă. 

— Credeam că personalul economic se află în cealaltă clădire. 

— O, aia e Secţia Comercială! E cu totul altceva. 

Dând din coadă, mândră, o luă înaintea lui Barley pe scara 
ancestrală. Ca întotdeauna când intra într-una din misiunile 
britanice, îl cuprindea un simţământ de despământenire, dar de 
data asta era mai puternic decât oricând. Fluieratul nepăsător 
era ca acel al vânzătorului lui de ziare din Hampstead. Hârâitul 
şi bocănitul maşinii de lustruit parchetul aducea cu acela al 
camionetei lăptarului. Erau orele opt dimineaţa, iar Marea 
Britanie oficială nu se trezise încă oficial. Consilierul economic 
era un scoţian îndesat, cu păr argintiu. Numele său era Craig. 

— Domnule Blair, ce mai faceţi? Luaţi loc! Doriţi ceai sau 
cafea? Oricum, amândouă au acelaşi gust, dar încercăm să-l 
îmbunătăţim. Treptat, o să reuşim! 

Luându-i impermeabilul lui Barley, îl agăţă de un cuier-pom, 
proprietate a Ministerului Muncii. Deasupra biroului său atârna 
fotografia înrămată a reginei în costum de călărie. Alături, un 
afiş anunţa că discuţiile din acest birou nu rămâneau 
confidenţiale. Felicity aduse ceai şi biscuiţi Garibaldi. Craig 


vorbea cu vehemenţă, ca şi cum se grăbea să scape de veştile 
pe care le deţinea. Faţa lui roşie lucea încă în urma bărbieritului. 

— O, am auzit că gangsterii ăia de la VAAP v-au dat mult de 
furcă. Aţi înţeles ce doreau? Aţi reuşit ceva? Sau vă duc cu 
vorba în stil Moscova? Aici nu contează decât „gargara”. Rar, 
foarte rar, o tranzacţie este dusă până la capăt. Profitul este un 
concept pe care nu-l cunosc, aşa cum nu cunosc sârguinţa. Totul 
constă în a obţine evidenţierea şi în a se scărpina unul pe altul 
ştiţi dumneavoastră unde. Este o combinaţie imposibilă, am 
spus-o întotdeauna, între lenea incurabilă şi proiectele utopice. 
Ambasadorul a folosit de curând formula mea într-un discurs... 
Fără să citeze autorul, dar nici nu l-a întrebat nimeni. Cum 
reuşesc oare să se descurce, vă întreb, cu o economie bazată pe 
lene, tribalism şi şomaj disimulat? Răspunsul: Nu reuşesc. Când 
se vor hotărî să schimbe macazul? Ce se va întâmpla atunci? 
Răspuns: Doar Dumnezeu ştie. Văd lumea cărţilor aici ca un 
microcosmos pentru întreaga lor dilemă. Mă urmăriţi? 

Continuă să mugească până când se pare că hotărâse că atât 
Barley, cât şi microfoanele auziseră destul. 

— Sunt încântat de mica noastră conversaţie matinală. Mi-aţi 
oferit multe subiecte de meditaţie, credeţi-mă! Riscul în această 
meserie este să te trezeşti rupt de surse. Imi permiteţi să vă 
prezint câtorva de aici? Altfel, cei de la Cancelarie nu mi-o vor 
ierta niciodată. 

Cu un semn autoritar din cap, îl conduse de-a lungul 
coridorului până la o uşă de metal cu un vizor hidos. Uşa se 
deschise în momentul când ajunseră în faţa ei şi se închise după 
ce Barley păşi în încăpere. 

„Craig este agentul de legătură, îi spusese Ned. Este 
insuportabil, dar te va conduce la ofiţerul tău de caz.” 


Prima impresie a lui Barley era că se află într-o celulă 
întunecată, a doua, că celula era o saună, întrucât singura 
lumină venea dintr-un colţ al podelei şi mirosea a răşină. Apoi, 
se gândi pentru o clipă că sauna era suspendată, simțind că se 
zguduie ceva dedesubt. 

Aşezându-se cu precauţie pe un scaun, ghici cu greu două 
siluete în spatele unei mese. Deasupra celei dintâi atârna un afiş 
zdrenţăros, reprezentând Halebardierul de gardă la Podul 


Londrei. Deasupra celei de a doua, lacul Windermere se întindea 
languros, sub un apus de soare semnat Căile Ferate Britanice. 

— Bravo, Barley! exclamă de sub Halebardier o voce 
englezească energică, amintindu-i glasul lui Ned. Mă cheamă 
Paddy, diminutivul lui Patrick, iar acest domn este Cy. E 
american. 

— Salut, Barley, spuse Cy. 

— Nu suntem decât mesagerii locali, explică Paddy. Avem 
limite în ceea ce putem face, fireşte. Sarcina noastră principală 
este să furnizăm ţigări şi mese calde. Ned îţi trimite cele mai 
calde salutari. Şi Clive. Dacă n-ar fi fost atât de necăjiţi, ar fi 
venit aici să-şi ronţăie unghiile împreună cu noi. Riscurile 
meseriei. Ni se poate întâmpla tuturor, din păcate. 

În timp ce vorbea, figura lui se contura mai bine în lumina 
slabă. Era suplu, cu părul zburlit, avea sprâncene stufoase şi o 
privire pierdută de explorator. Cy era pus la patru ace, distins şi 
părea mai tânăr cu vreo zece ani. Cele patru mâini ale lor se 
odihneau pe un plan al Leningradului. Manşetele lui Paddy erau 
roase. Cele ale lui Cy erau scrobite. 

— Am fost însărcinat să te întreb dacă vrei să continui, spuse 
Paddy, ca şi cum era vorba spre o glumă bună. Dacă vrei să 
părăseşti barca, e dreptul tău, şi nu-ţi vom purta ranchiună. Vrei 
să abandonezi? Ce spui? 

— Zapadnii mă va omori, murmură Barley. 

— De ce? 

— Sunt invitatul său. Îmi achită notele de plată, îmi stabileşte 
programul zilnic. Ducându-şi mâna la frunte, Barley şi-o frecă, 
ca şi cum ar fi vrut să restabilească astfel comunicarea cu 
creierul său. Ce să-i spun? Nu pot să-i zic pur şi simplu bye-bye 
şi să plec la Leningrad. O să creadă că sunt ţicnit. 

— Ai zis Leningrad, nu Londra? insistă Paddy destul de amabil. 

— N-am viză. Am viză pentru Moscova, dar nu şi pentru 
Leningrad. 

— Da, dar presupunând că ai avea? 

— Trebuie să vorbesc cu el, răspunse Barley într-un târziu, ca 
şi cum explicaţia aceasta era suficientă. 

— Cu Zapadnii? 

— Nu, cu Goethe. Trebuie să vorbesc neapărat cu el. 
Trecându-şi dosul mâinii drepte peste gură - unul din gesturile 
sale obişnuite - Barley părea că s-ar fi aşteptat să vadă sânge. 


— Nu-l voi minţi, murmură el. 

— Nici vorbă să-l minţi. Ned doreşte o cooperare, nicidecum o 
înşelătorie. 

— Suntem de aceeaşi părere, îi spuse Cy. 

— Nu-l voi trage pe sfoară. Îi voi vorbi deschis sau deloc. 

— Asta vrea şi Ned, spuse Paddy. Vrem să-i oferim lui Goethe 
tot ceea ce are nevoie. 

— Şi noi, interveni Cy. 

— Potomac Boston, Incorporated, Barley, noul tău partener de 
afaceri, anunţă Paddy cu glas schimbat, privind hârtia din faţa 
lui. Şeful operaţiunilor lor editoriale este un anume domn 
Henziger, aşa e? 

— J.P., preciză Barley. 

— L-ai cunoscut? 

— E numele înscris în contract, spuse Barley dând din cap și 
tresărind uşor. 

— E tot ce ştii despre el? 

— Am vorbit la telefon de vreo două ori. Ned a considerat că e 
bine să fim auziţi pe liniile transatlantice. Ca acoperire. 

— Dar, altfel, nu ştii cum arată? insistă Paddy, în felul său de 
a solicita răspunsuri precise, chiar dacă acest lucru îl făcea să 
pară întru câtva pedant. Reuşeşti cumva să-ţi imaginezi 
personajul? 

— E doar un nume, cu veniturile sale în bancă, cu birourile la 
Boston. O simplă voce la telefon. Asta a fost întotdeauna. 

— În convorbirile cu terţi de aici - cu Zapadnii, să zicem -J.P. 
Henziger n-a apărut ca un fel de monstru? Nu i-ai atribuit barbă 
falsă, un picior de lemn sau o viaţă sexuală cumplită? Nimic de 
care ar trebui să se ţină seama dacă l-ar face cineva, ca să zic 
aşa, să apară în carne şi oase? 

Barley medita asupra întrebării, dar păru să nu o înţeleagă 
prea bine. 

— Nu? întrebă Paddy. 

— Nu, spuse Barley şi dădu din nou neputincios din cap. 

— lată o situaţie posibilă, zise Paddy: Domnul J.P. Henziger, de 
la Potomac Boston, tânăr, dinamic, ambițios, se află în 
momentul de faţă în vacanţă în Europa, împreună cu soţia sa. 
Este sezon turistic. Au tras, să zicem, la Hotel Marski din 
Helsinki. ÎI ştii? 


— Am băut ceva acolo odată, spuse Barley, ca şi cum i-ar fi 
fost ruşine. 

— Şi, cu entuziasmul specific americanilor, familia Henziger 
şi-a pus în cap să dea o raită până la Leningrad. Este rândul tău, 
Cy. 

Cy îşi deznodă zâmbetul şi se conformă. Când nu tăcea, Cy 
avea o privire pătrunzătoare şi un mod inteligent, dacă nu chiar 
tăios, de a se exprima. 

— Cei doi se hotărăsc pentru un tur organizat de trei zile, 
Barley. La frontiera finlandeză îi aşteaptă vizele, ghidul, 
autobuzul, toată recuzita. Sunt oameni deschişi, la locul lor. Este 
prima lor călătorie în Rusia. Transparenţa face yoga acasă la ei, 
la Boston. A investit bani în tine. Ştiind că te afli la Moscova 
cheltuindu-i banii, îţi cere să laşi orice şi să mergi în pas 
alergător la Leningrad ca să-i duci bagajele şi să-i raportezi cum 
progresează afacerile. Este practica obişnuită, tipică pentru un 
tânăr grangur. Ai vreo obiecţie? E ceva care nu funcţionează din 
punctul tău de vedere? 

În capul lui Barley se făcea lumină, ceea ce i se citea şi în 
priviri. 

— Nu. E-n regulă. Dacă puteţi s-o puneţi pe roate, pot s-o pun 
şi eu pe roate. 

— Dimineaţă devreme, ora Londrei, J.P. te sună de la Marski, 
la biroul tău din Londra, dar aparatul e lăsat pe robot, continuă 
Cy. J.P. nu vorbeşte cu maşinăriile. Într-o oră îţi va trimite un 
telex la VAAP, în atenţia lui Zapadnii, cu o copie pentru Craig, 
aici, la Ambasada britanică din Moscova, solicitându-ţi să te 
întâlneşti cu el vinerea aceasta la Hotel Evropeiskaia, adică 
Europa, din Leningrad, unde este cazat grupul său. Zapadnii va 
face ca toţi dracii, poate chiar va ridica vocea de supărare. Dar 
întrucât cheltuieşti banii lui J.P., presupunem că Zapadnii nu va 
avea de ales şi se va supune comandamentelor pieţei. Pricepi? 

— Da, spuse Barley. 

Paddy preluă continuarea scenariului. 

— Dacă are cât de cât minte, te va ajuta chiar să-ţi schimbi 
viza. Dacă face pe supăratul, Wicklow se poate duce de îndată 
la DVIR s-o obţină pe loc. După părerea noastră, nu trebuie să 
faci mare caz faţă de Zapadnii. Nu te umileşti, nu-ţi ceri scuze. 
Faci pur şi simplu o problemă de onoare. li spui lui Zapadnii că 
aşa este viaţa în zilele noastre, dacă vrei să o iei înaintea altora. 


— ].P. Henziger e de-al nostru, spuse Cy. E un bun ofiţer. Ca şi 
nevastă-sa, de altfel. 

Se opri brusc. 

Ca un arbitru care a observat un fault, Barley îşi întinsese 
braţul cu un deget acuzator înfipt în pieptul lui Paddy. 

— la staţi, voi doi! Mai uşurel! Un minuţel! De ce folos vor fi şi 
unul, şi altul, oricât de grozavi ar fi, dacă se preumblă toată ziua 
prin Leningrad înţepeniţi în nenorocitul ăla de autobuz turistic? 

Paddy îşi reveni aproape instantaneu din acest atac 
neaşteptat. 

— Spune-i tu, i se adresă el lui Cy. 

— Ascultă, Barley. Imediat după sosirea lor, joi seara, la Hotel 
Europa, pe doamna Henziger o vor apuca durerile de burtă. 
înţelegi, schimbarea de alimentaţie la Leningrad. J.P. nu va mai 
avea chef să viziteze oraşul, când nevastă-sa stă în pat chinuită 
de cufureală. Va rămâne cu ea la hotel. Niciun fel de problemă. 

Paddy îndreptă lampa spre harta Leningradului. Cele trei 
adrese date de Katia erau încercuite cu roşu. 


De abia după-amiaza târziu, Barley se hotări să-i telefoneze, 
cam pe la ora la care, după estimările lui, Katia îşi încuia 
agrafele de birou. Trăsese un pui de somn, urmat de vreo două 
scotch-uri bune, ca să fie la înălţime. Dar, când începu să 
vorbească, îşi dădu seama că avea un timbru prea ascuţit şi fu 
nevoit să-şi dreagă vocea. 

— A, bună! Ai ajuns acasă cu bine? spuse el, cu un glas carei 
se părea al altcuiva. Metroul nu s-a transformat în dovleac sau 
în cine ştie ce altceva? 

— Mulţumesc, nu s-a întâmplat nimic. 

— Grozav! Am sunat ca să văd cum ai ajuns, crede-mă. Ca să- 
ţi mulţumesc pentru seara minunată. Ei bine, atunci la revedere! 

— Mulţumesc, la rândul meu. A fost o seară foarte fructuoasă. 

— Sperăm să avem ocazia să ne revedem. Necazul este că 
trebuie să plec la Leningrad. A apărut o chestie tâmpită de 
afaceri şi am fost nevoit să-mi schimb planurile. 

— În cazul acesta, stai jos, spuse Katia după o tăcere 
prelungită. 

Barley se întrebă care din ei doi înnebunise. 

— De ce? 


— Aşa este obiceiul nostru când ne pregătim să plecăm într-o 
călătorie mai lungă, ne aşezăm mai întâi. Stai jos acum? 

Îi putea auzi bucuria din glas şi era fericit. 

— De fapt, stau lungit. Ajunge? 

— Habar n-am! Ar trebui să te aşezi pe valiză sau pe o bancă, 
să oftezi puţin, apoi să-ţi faci semnul crucii. Dar presupun că şi 
dacă stai lungit are acelaşi efect. 

— Aşa e. 

— Te întorci la Moscova de la Leningrad? 

— Păi... nu de data aceasta. Cred că mă voi întoarce direct la 
şcoală. 

— La şcoală? 

— Anglia. Una din glumele mele proaste. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Obligaţii. Lipsă de maturitate. Ignoranţă. Obişnuitele vicii 
englezeşti. 

— Ai multe obligaţii? 

— Tone întregi. Dar mă obişnuiesc să le selectez. Am reuşit să 
spun un „nu” ieri şi i-am surprins pe toţi. 

— De ce trebuie să spui nu? De ce să nu spui da? Poate că ar 
fi fost şi mai surprinşi. 

— Acesta a fost necazul şi aseară, nu-i aşa? N-am reuşit să 
vorbesc despre mine. Am vorbit despre tine, despre marii poeţi 
ai tuturor veacurilor, despre domnul Gorbaciov, probleme 
editoriale. Dar am lăsat deoparte subiectul principal. Persoana 
mea. Trebuie să fac o călătorie specială ca să te plictisesc. 

— Sunt sigură că nu mă vei plictisi. 

— Pot să-ţi aduc ceva? 

— Poftim? 

— Data viitoare când vin. Ai vreo dorinţă specială? O periuţă 
de dinţi electrică? Bigudiuri? Alte volume de-ale lui Jane Austen? 

O lungă şi încântătoare pauză. 

— Îţi doresc călătorie plăcută, Barley, răspunse ea. 


Ultimul prânz cu Zapadnii a fost ca o veghe fără mort. Erau 
paisprezece, toţi bărbaţi, singurii consumatori din imensul 
restaurant de la etajul întâi al unui nou hotel în construcţie. 
Chelnerii aduceau mâncarea şi dispăreau la capătul sălii. 
Zapadnii era nevoit să trimită cercetaşi să-i găsească. Nu era 
nimic de băut, se discutau fleacuri, cu excepţia vorbelor 


schimbate între Barley şi Zapadnii, pe fondul muzical al unor 
melodii din anii '50 înregistrate pe bandă şi pline de bubuituri. 

— Dar am aranjat o mare recepţie în cinstea ta, Barley! se 
indignă Zapadnii. Vasili îşi aduce bateria, Victor îţi va împrumuta 
saxofonul, unul dintre prietenii mei, care-şi face singur băutura, 
mi-a promis şase sticle, vor veni câţiva pictori şi scriitori nebuni. 
Are toate ingredientele unui chiolhan pe cinste şi vei avea la 
dispoziţie sfârşitul de săptămână ca să te dregi. Dă-l dracului pe 
labagiul tău american de la Potomac! Nu ne place când eşti atât 
de serios. 

— Grangurii noştri sunt echivalentul birocraţilor voştri, Alik. 
Dacă nu le dăm atenţie, o facem pe barba noastră. La fel ca la 
voi. Zâmbetul lui Zapadnii n-a fost nici cald, nici indulgent. 

— Am crezut chiar că ţi-ai pierdut minţile după vreuna dintre 
frumuseţile noastre moscovite. Nu poate cumva încântătoarea 
Katia să te convingă să rămâi? 

— Cine e Katia? se auzi Barley răspunzând, în timp ce se mira 
cum de nu i-a căzut încă tavanul în cap. 

Din jurul mesei se auzea un zumzet de amuzament. 

— Asta e Moscova, îi reaminti Zapadnii, foarte mulţumit de el 
însuşi. Nimic nu se întâmplă fără să se întâmple ceva. Lumea 
intelectualilor este mică, n-avem nicio leţcaie, iar telefoanele în 
oraş sunt gratuite. Nu poţi cina cu Katia Orlova într-un 
restaurant intim şi cam trăsnit fără ca pe puţin cincisprezece 
dintre noi să nu afle a doua zi dimineaţa. 

— A fost o masă strict de afaceri, spuse Barley. 

— Şi atunci de ce nu l-ai luat pe domnul Wicklow cu tine? 

— Este mult prea tânăr, replică Barley şi iscă o altă explozie 
de veselie rusească. 

Trenul de noapte câtre Leningrad pleacă din Moscova cu 
câteva minute înainte de miezul nopţii, în aşa fel încât, precum 
fac de obicei, nenumăraţii birocraţi ai Rusiei să poată pretinde o 
zi în plus de misie pentru călătorie. Compartimentul avea patru 
cuşete, iar Wicklow şi Barley le aveau pe cele de jos, până când 
o blondă de categorie grea îl rugă pe Barley să facă schimb. Cea 
de a patra cuşetă era ocupată de un bărbat liniştit, după toate 
aparențele înstărit, care vorbea o engleză elegantă şi părea 
profund îndurerat sufleteşte. Purta un costum închis de avocat, 
pe care l-a schimbat cu o pijama cu dungi ţipătoare, ce i s-ar fi 
potrivit de minune unui clovn, deşi starea de spirit nu i s-a 


luminat odată cu îmbrăcămintea. Atmosfera s-a mai animat 
atunci când blonda a refuzat să-şi scoată până şi pălăria dacă 
cei trei bărbaţi nu ieşeau pe culoar. Armonia s-a restabilit atunci 
când i-a rechemat în compartiment şi, îmbrăcată în trening roz 
cu ciucurei pe umeri, i-a servit cu prăjiturele de casă, în semn 
de mulţumire pentru cavalerismul lor. lar când Barley a scos o 
sticlă de whisky, a fost atât de impresionată, încât le-a dat să 
mănânce şi salamul ei, insistând de mai multe ori să bea în 
sănătatea doamnei Thatcher. 

— De unde sunteţi? l-a întrebat pe Barley individul trist, în 
timp ce se instalau fiecare în cuşeta sa. 

— Din Londra, a spus Barley. 

— Londra, în Anglia. Nu de pe Lună, nu din stele, confirmă 
necăjitul şi, spre deosebire de Barley, păru să adoarmă imediat. 
Dar după vreo două ore, în momentul în care trenul s-a oprit 
într-o gară, a reluat conversaţia. Ştiţi unde suntem? întrebă el 
fără să-i pese dacă Barley era treaz sau nu. 

— Nu, nu cred. 

— Dacă Arma Karenina ar călători acum cu trenul acesta, ăsta 
ar fi fost locul în care l-ar fi abandonat pe dezamăgitorul 
Vronski. 

— Minunat, spuse Barley neînţelegând nimic. 

Sticla de whisky se terminase, dar tipul purta cu sine coniac 
georgian. 

— Era o mlaştină pe vremuri, tot mlaştină e şi astăzi, spuse 
individul trist. Dacă studiezi răul rusesc, trebuie să trăieşti în 
mlaştina rusească. 

Se referea la Leningrad. 


CAPITOLUL 10 

Un cer presărat cu nori atârna ca o mantie deasupra palatelor 
cu arhitectură de import, dându-le un aspect mohorât în 
costumul lor de bal mascat. In parcuri se auzea muzică estivală, 
dar vara se ascunsese după nori, lăsând o ceaţă nordică alburie 
să înainteze capricios de-a lungul canalelor venețiene. Barley 
mergea pe jos şi, ca întotdeauna când se afla la Leningrad, avea 
senzaţia că se plimba prin alte oraşe, când la Praga, când la 
Viena, când un pic de Paris sau vreun colţ din Regent's Park. 
Niciun alt oraş pe care îl cunoştea nu-şi ascundea ruşinea sub 
atâtea faţade atrăgătoare sau nu punea atâtea întrebări 
neliniştitoare sub masca unui trist surâs. Cine se ruga în aceste 
biserici ireale, cu uşile închise? Cărui Dumnezeu? Câte trupuri 
au înfundat aceste canale graţioase sau au plutit îngheţate către 
mare? Unde altundeva pe lume şi-a construit o barbarie atât de 
mare nişte monumente atât de frumoase? Până şi oamenii de 
pe stradă, care vorbeau atât de încet, care erau demni şi 
rezervaţi, păreau uniţi în monstruoasa lor făţărnicie. lar Barley, 
care hoinărea şi se uita curios ca orice alt turist şi, ca orice alt 
spion, număra minutele, avea impresia că le împărtăşeşte 
duplicitatea. 

Strânsese mâna unui nabab american care nu era nabab şi 
deplânsese faţă de el boala soţiei sale, care nu era bolnavă şi 
care, probabil, nu era soţia lui. 

li dăduse ordine unui subordonat, care nu era subordonatul 
său, să-i dea ajutor într-o situaţie de urgenţă care nu era de 
urgenţă. 

Era în drum către o întâlnire cu un autor care nu era autor, 
căuta martiriul într-un oraş în care martiriul era distribuit gratuit, 
fie că stătea sau nu la coadă. 

Era mort de frică şi era mahmur din cauza celor patru zile de 
băutură. 

Devenise, în sfârşit, cetăţean al Leningradului. 

Aflându-se pe Nevski Prospekt, îşi dădu seama că era în 
căutarea unei cafenele căreia i se spunea neoficial Saigon, un 
loc al poeţilor, al traficanţilor de droguri şi al speculanţilor, nu al 
fiicelor de universitari. „Tatăl tău are dreptate, o auzi el 
spunând. Sistemul va birui întotdeauna.” 

Avea un plan german al oraşului, furnizat de Paddy, cu 
legende în mai multe limbi. De la Cy primise un exemplar din 


Crimă şi pedeapsă, o ediţie jigărită, broşată, într-o traducere 
care-l aducea în pragul disperării. Le pusese pe amândouă într-o 
sacoşă de plastic. La insistenţele lui Wicklow. Dar nu în orice 
sacoşă, ci în asta, care făcea reclamă pentru o ţigară americană 
infectă şi se vedea de la cinci sute de metri. Singura sa misiune 
în viaţă era acum să meargă pe urmele lui Raskolnikov în 
fatidicul său drum ce ducea la uciderea bătrânei doamne. Căuta 
o curte ce dădea către Canalul Griboedov. Era închisă cu porţi 
de fier, iar un copac cu ramuri mari îşi răspândea umbra 
deasupra ei. Se plimba fără grabă prin curte, consultându-şi 
cartea editată de Penguin, apoi scrută cu o privire îngrijorată 
ferestrele jegoase, aşteptându-se parcă să vadă cum se prelinge 
pe vopseaua îngălbenită sângele cămătarului. Doar arareori 
permitea privirii sale să se fixeze asupra acestei zone 
intermediare a câmpului vizual, domeniu privilegiat al claselor 
engleze de sus, unde se află obiecte neimportante, cum ar fi 
trecătorii sau cei care nu erau trecători, dar nu făceau nimic; 
sau poarta care dădea către strada Plehanova, ştiută doar de 
către localnici, după spusele lui Paddy, ca de pildă oamenii de 
ştiinţă care studiaseră chiar după colţ, la IMSOL, dar care, după 
cât îşi putea da seama Barley, la o privire scurtă, nu dădeau 
niciun fel de semn că s-ar reîntoarce. 

| se tăiase respiraţia. Simţea un nod în capul pieptului, ca o 
pungă de aer. Ajunse la poartă şi o deschise. Traversă un 
vestibul. Urcă cele câteva trepte ce dădeau în stradă. Se uită în 
ambele părţi şi compară, în mod ostentativ, cele găsite cu 
datele din carte, în timp ce odiosul harnaşament al microfonului 
lui Wicklow îi tăia spatele ca un fierăstrău. Se întoarse pe călcâie 
şi trecu din nou cu paşi mari prin curte, apoi pe sub copacul cu 
ramuri ample până când ajunse din nou lângă canal. Se aşeză 
pe o bancă şi despături planul oraşului. Zece minute, îi spusese 
Paddy, întinzându-i un cronometru zgâriat, mai sigur decât 
ceasul său, un suvenir de familie. Cinci înainte, cinci după, apoi 
renunţă. 

— V-aţi rătăcit? îl întrebă un bărbat palid, care părea prea 
bătrân pentru un agent. Purta ochelari italieneşti de curse şi 
pantofi de sport marca Nike. Engleza sa rusească avea accent 
american. 

— Întotdeauna mă rătăcesc, bătrâne, mulţumesc, spuse 
Barley, politicos. Aşa îmi place. 


— Ai ceva de vânzare? Ţigări? Scotch? Un stilou? Vrei să 
negociezi droguri, să schimbi valută sau ceva de genul acesta? 

— Mulţumesc, n-am nevoie de nimic, replică Barley, uşurat, 
auzindu-se că vorbeşte normal. Dacă te dai puţin din soare, ar fi 
şi mai bine. 

— Ţi-ar plăcea să întâlneşti un grup cosmopolit cu nişte fete 
a-ntâia? Îţi pot arăta adevărata Rusie, pe care nimeni nu o vede 
niciodată. 

— Bătrâne, ca să fiu absolut cinstit, nu cred că ai mai şti cum 
e adevărata Rusie dacă s-ar ridica şi te-ar muşca de coaie, 
spuse Barley, revenind la harta sa. Omul se îndepărtă. 

Vinerea până şi marii oameni de ştiinţa fac ceea ce face toată 
lumea, spusese Paddy. Vor încheia săptămâna îmbătându-se 
crunt, după trei zile de tropăit cu genunchii la gură, de 
schimburi de informaţii ştiinţifice şi de bilanţuri ale realizărilor. 
Gazdele lor leningrădene le vor oferi un prânz copios, dar le vor 
lăsa timp suficient să se preumble prin magazine, înainte de a 
se întoarce la informaţiile lor secrete. Va fi prima ocazie a 
prietenului tău de a şterge din grup dacă vrea. 

Prietenul meu. Prietenul meu Raskolnikov. Nu al lui, ci al meu. 
În cazul în care dau de bucluc. 

O întâlnire eşuată, mai rămân două. 

Barley se ridică, îşi frecă spatele şi, având timp de pierdut, îşi 
continuă turul literar al Leningradului. Traversând din nou 
Nevski Prospekt, privi chipurile chinuite ale cumpărătorilor şi, 
într-un elan de înţelegere, se rugă să fie socotit unul dintre ei: 
„Sunt unul de-al vostru! Împărtăşesc tulburarea voastră! 
Acceptaţi-mă! Ascundeţi-mă! Ignoraţi-mă!” Incercă să-şi revină. 
„Priveşte în jurul tău. la un aer de tâmpit. Rămâi cu gura 
căscată.” 

În spatele său se înălța Catedrala Kazan. De partea cealaltă 
era Casa Cărţii, în faţa căreia, ca orice bun editor, Barley întârzie 
o clipă, trăgând cu ochiul la vitrine şi la turnul butucănos peste 
care trona un hidos glob pământesc. Dar nu a stat prea mult, 
temându-se să nu fie recunoscut de către cineva de la una din 
editurile de sus. O apucă pe strada Jeliabova şi se apropie de 
unul dintre marile magazine din Leningrad, în vitrinele căruia se 
aflau expuse haine ce se purtau în Anglia pe vremea războiului 
şi căciuli de blană demodate. Se plasă la vedere, în dreptul 


intrării principale, agăţând plasa de degetul mijlociu şi 
desfăşurând planul drept acoperire. 

„Nu aici, gândi el. Pentru numele lui Dumnezeu, nu aici. 
Acordă-ne un pic de intimitate, Goethe, te rog! Nu aici.” 

— Dacă alege magazinul, înseamnă că doreşte o întâlnire în 
văzul lumii, spusese Paddy. Işi va agita braţele în sus şi va 
striga: „Scott Blair, nu se poate, tu eşti?” 

Timp de zece minute, Barley nu se gândi la nimic. Se uită la 
hartă, îşi ridică privirea şi admiră clădirile din faţă. Se uită la 
fete, iar în lumina de vară leningrădeană acestea îi susțineau 
privirile. Dar vioiciunea lor nu avea darul să-l liniştească deloc, 
aşa că-şi vâri din nou nasul în hartă. Sudoarea îi alunecă pe 
piept precum nişte biluţe. Îi trecu prin minte că microfoanele s- 
ar putea scurtcircuita. Îşi drese glasul în două rânduri de teamă 
că nu va putea scoate o vorba. Dar, când încercă să-şi 
umezească buzele, observă că i se uscase limba. 

Cele zece minute trecuseră, dar mai aşteptă încă două, 
simțind că le datora: sieşi, Katiei, lui Goethe. Impături harta, fără 
să nimerească îndoiturile iniţiale, dar, de fapt, nu le nimerea 
niciodată. Vâri harta în plasa ţipătoare de plastic. Se amestecă 
în mulţime şi descoperi că, la urma urmelor, putea umbla 
normal, fără să se clatine brusc, fără să-şi rupă oasele 
întinzându-se cât era de lung pe trotuar. 

Se întoarse şi se plimbă cu paşi mari pe Nevski Prospekt către 
podul Anicikov, căutând troleibuzul 7, care să-l ducă la Smolnii, 
la cea de a treia şi ultima apariţie în faţa spionilor reuniți din 
Leningrad. . 

Doi tineri în blugi se aflau în faţa lui la coadă. In spate erau 
trei băbuţe. Troleibuzul sosi, iar cei trei băieţi se repeziră 
înăuntru. Barley îi urmă. Doi dintre ei discutau cu voce tare. Un 
bătrân se ridică pentru a ceda locul uneia dintre băbuţe. 
„Suntem o grămadă de oameni cumsecade aici, gândi Barley 
într-un nou acces de dependenţă faţă de cei pe care îi trăda. Să 
petrecem toată ziua împreună pentru a ne bucura unii de alţii.” 
Un băieţel i se încruntă în faţă, întrebându-l ceva. Avu o 
inspiraţie subită şi-şi ridică mâneca arătându-i ceasul de oţel al 
lui Paddy. Băiatul îl examină şi sâsâi de furie. Troleibuzul 
zdrăngăni când ajunse în staţie. 


„l-a fost frică, gândi Barley uşurat, intrând în parc. Soarele 
ieşea dintre nori. S-a speriat, dar cine poate să-l 
învinovăţească?” 

Dar în momentul acela îl zări pe Goethe, exact acolo unde i se 
spusese. Goethe, marele amant şi gânditor, aşezat pe a treia 
bancă la stânga din locul în care te angajezi pe poteca de 
pietriş, un nihilist care nu ia niciun principiu drept bun. 


Goethe. Citindu-şi ziarul. Treaz, jumătate din cât fusese, 
îmbrăcat bineînţeles în costumul său negru, arătând ca fratele 
său mai mare, însă mai scund. La vederea acestui personaj atât 
de banal, lui Barley i se strânse inima, dar îşi reveni. Umbra 
marelui poet se stinsese. Faţa cândva întinsă era brăzdată de 
riduri. Vioiciunea nu-şi găsea locul pe chipul acestui rus bărbos, 
cu aspect de funcţionar, care lua aer, la prânz, pe o bancă din 
parc. 

Era totuşi Goethe, aşezat în mijlocul unui mănunchi de 
simboluri ruseşti rivale: niciun glonţ de pistol tras de pe aprigele 
statui ale lui Marx, Engels şi Lenin, care îi aruncau priviri 
mânioase de bronz de pe soclurile lor straniu separate; niciun 
foc de muschetă tras din sacra Cameră şaizeci şi şapte, din 
fostul pension pentru tinerele fete aristocrate ale 
Petersburgului, în care niciun marş funebru nu răzbătea din 
catedrala albastră în stil baroc, ridicată de Rastrelli, pentru a 
îndulci anii de declin ai unei împârătese; niciun marş cu ochii 
legaţi de la Comitetul Orăşenesc de Partid Leningrad, unde 
poliţişti uriaşi fulgerau cu privirile masele eliberate. 

Smoala înseamnă smoală, îşi aminti aiurea Barley, în acest 
moment de monstruoasă banalitate. La Smolnii, Petru cel Mare 
şi-a înmagazinat smoala pentru prima Flota Rusă. 

Cei care se aflau în apropierea lui Goethe erau tot atât de 
normali ca şi el. Chiar dacă ziua a fost întunecată la început, 
razele soarelui au făcut minuni, iar bunii cetăţeni se dezbrăcau 
ca apucaţi de o nevoie comună. Băieţii goi până la brâu, fetele 
ca nişte flori aruncate pe jos, matroane corpolente în sutiene de 
satin se lungiseră la picioarele lui Goethe, ascultându-şi 
tranzistoarele, mâncând sandviciuri şi discutând cine ştie ce, dar 
care le făcea să se strâmbe, să mediteze sau să râdă în 
succesiune rapidă. 


Barley o apucă pe poteca de pietriş ce trecea pe lângă bancă, 
studiind informaţiile tipărite pe dosul hărţii împăturite. „Când te 
afli în teren, spusese Ned, în cursul unei şedinţe dedicate 
macabrei etichete a meseriei, sursa este vedetă, iar vedeta este 
cea care decide dacă întâlnirea trebuie să aibă loc sau nu.” 

Cincizeci de metri îl separau pe Barley de vedeta sa, însă 
poteca îi unea ca o linie trasată cu rigla. Umbla prea repede sau 
prea încet? În clipa aceasta se afla chiar în spatele unei perechi 
pentru ca, în următoarea, să fie dat la o parte de cineva din 
urmă. „Dacă nu-ţi dă nicio atenţie, aştepţi cinci minute, şi 
încerci apoi o nouă apropiere”, spusese Paddy. Trăgând cu 
ochiul peste hartă, Barley văzu faţa lui Goethe ridicându-se de 
parcă i-ar fi adulmecat apropierea. Îi zări obrajii livizi şi ochii 
stinşi, înfundaţi în orbite; apoi albul ziarului pe care-l împături ca 
pe un sac de dormit. Observă rigiditatea din mişcările lui, un ce 
care nu se potrivea, aşa că, în gândurile care-i zburau cu iuţeală 
prin minte, Barley îl asemui cu un personaj al unui orologiu de 
mare precizie dintr-un oraş elveţian: „Îmi înalt faţa lividă, bat de 
orele douăsprezece cu steagul meu alb, mă ridic în picioare şi 
plec”. După ce împături ziarul, Goethe îl strecură în buzunar şi 
aruncă o privire profesională la ceasul de la mână. Apoi, tot ca 
un mecanism, de parcă ar fi fost invenţia altcuiva, se integră în 
armata pietonilor care înainta către râu. 

Barley îşi potrivise pasul după cel al lui Goethe. Prada sa 
urma drumeagul ce ducea către un şir de maşini parcate. Cu 
privirea şi mintea limpede, Barley îl urmă şi, ajungând la maşini, 
îl văzu, cu haina umflată de vânt, profilat pe apele repezi ale 
Nevei. Un vas de agrement trecu în josul apei, dar pasagerii nu 
dădeau semne de plăcere. În spate şontâcăia un transportor de 
cărbune, pătat cu miniu. Fumul gros ce se ridica din coşul său 
arăta frumos în lumina ce dănţuia deasupra râului. Goethe se 
aplecase peste balustradă şi privea cu atenţie curentul ca 
pentru a-i calcula viteza. Barley se îndreptă către el, cu pas 
ezitant, orientându-se cu tot mai multă sârguinţă după hartă. 
Deşi l-a auzit în acea engleză ireproşabilă care-l trezise pe 
veranda din Peredelkino, n-a răspuns imediat. 

— Domnule? Scuzaţi-mă, domnule. Cred că ne cunoaştem. 

Barley însă refuză să audă. Vocea era prea nervoasă, prea 
nesigură. Continuă să se încrunte la informaţiile sale. „Cine ştie 


ce agent, îşi zise el. Altul care face bişniţă cu droguri sau vreun 
peşte.” 

— Domnule? repetă Goethe de parcă nu mai era sigur nici el. 
Doar acum, convins de insistenţele străinului, Barley ridică, fără 
prea multă convingere, capul. 

— Cred că sunteţi domnul Scott Blair, domnule, distinsul 
editor din Anglia. 

Aceste cuvinte îl convinseră în sfârşit pe Barley să-l 
recunoască pe cel care i se adresă, întâi cu îndoială, apoi cu 
plăcere sinceră, dar discretă. 

— Să fiu al naibii, spuse Barley încet, întinzându-i mâna. 
Dumnezeule mare! Marele Goethe în carne şi oase. Ne-am 
cunoscut la acea îngrozitoare serată literară. Eram singurii treji. 
Ce mai faci? 

— O, mulţumesc, foarte bine, răspunse Goethe, cu un glas 
tensionat, care devenea însă din ce în ce mai sigur. Dar când 
dădu mâna cu el, Barley simţi că palma lui Goethe luneca de 
transpiraţie. Nici nu ştiu cum ar putea să-mi meargă mai bine în 
momentul de faţă. Bun venit la Leningrad, domnule Barley! Ce 
păcat că am o întâlnire în după-amiaza aceasta! Putem face 
câţiva paşi împreună? Să schimbam câteva vorbe? Lăsă glasul 
mai jos. Suntem mai în siguranţă dacă nu stăm pe loc, explică 
el. 

Îl apucase pe Barley de braţ şi îl împingea de-a lungul malului. 
Această febrilitate secase orice gând tactic din mintea lui 
Barley. Aruncă o privire către silueta scundă de lângă el, către 
paloarea obrajilor săi supţi, către şanţurile de durere, de frică 
sau de îngrijorare care-i marcau chipul. Văzu ochii de animal 
hăituit mijindu-se nervos ori de câte ori trecea cineva pe lângă 
ei. Şi, instinctiv, avu un singur gând: acela de a-i proteja, de 
dragul lui şi al Katiei. 

— Dacă ne-am plimba o jumătate de oră am putea vedea 
vasul Aurora, ale cărei lovituri de tun au dat semnalul începerii 
Revoluţiei. Următoarea revoluţie, însă, va începe cu măsuri 
delicate din Bach. E timpul. Eşti de acord? 

— Fără dirijor, adăugă Barley cu un zâmbet larg. 

— Sau poate cu jazz, pe care îl cânţi atât de frumos. Da, da! 
Asta e! Vei anunţa revoluţia cântând muzica lui Lester Young la 
saxofon. Ai citit ultimul roman al lui Ribakov? Interzis douăzeci 


de ani şi devenit ca atare o capodoperă rusă? Cred că este un 
viol al timpului. 

— N-a apărut încă în engleză. 

— Dar pe al meu l-ai citit? 

Mâna subţire se strânse pe braţul lui Barley. Vocea oricum 
reţinută ajunsese un murmur. 

— Cât am putut înţelege, da. 

— Şi ce crezi? 

— E îndrăzneţ. 

— Doar atât? 

— E senzaţional. Cât am putut înţelege. Mare. 

— Ne-am recunoscut în noaptea aceea. O noapte de basm. 
Cunoşti zicala noastră rusească: „Un pescar recunoaşte un alt 
pescar de la depărtare”? Suntem pescari. Vom hrăni mii şi mii 
de oameni cu adevărul nostru. 

— S-ar putea să o facem, spuse Barley cu îndoială în glas. 
Simţi chipul supt al lui Goethe întorcându-se brusc spre el. 
Trebuie să-l discutăm puţin, Goethe. Avem vreo două-trei 
probleme. 

— De aceea ne aflăm aici şi tu, şi eu. Mulţumesc că ai venit la 
Leningrad. Când îl vei publica? Trebuie să apară rapid. Scriitorii 
de aici aşteaptă trei, cinci ani să fie publicaţi, chiar dacă nu sunt 
nişte Ribakovi. Eu nu pot să aştept. Rusia nu are timp. Nici eu. 

Un şir de remorchere ajunse lângă ei, iar o barcă de două 
persoane alunecă îndrăzneață în siajul lor. Lângă parapet se 
îmbrăţişau doi îndrăgostiţi, o tânără stătea în umbra catedralei 
legănând cu o mână un căruţ de copil, în timp ce citea o carte 
pe care o ţinea în cealaltă mână. 

— Intrucât n-am apărut la târgul audio de la Moscova, Katia i- 
a dat manuscrisul tău unui coleg de-al meu, spuse Barley cu 
prudenţă. 

— Ştiu. Trebuia să rişte. 

— Ceea ce nu ştii este că acel coleg al meu nu m-a putut găsi 
la întoarcerea lui în Anglia. Aşa că l-a predat autorităţilor. 
Oameni extrem de discreţi. Experţi. 

Alarmat, Goethe se întoarse brusc către Barley, iar umbra 
spaimei i se întinse cu repeziciune peste trăsăturile sale atât de 
obosite. 

— Nu-mi plac experţii, spuse el. Sunt temnicerii noştri. 
Dispreţuiesc experţii mai mult decât orice pe lume. 


— Dar tu eşti expert, nu-i aşa? 

— De aceea ştiu ce vorbesc! Experții sunt fanatici. Nu rezolvă 
nimic! Sunt în solda oricărui sistem care îi angajează, îl 
perpetuează. Dacă vom fi torturați, vom fi torturați de experţi. 
Daca vom fi spânzurați, vom fi spânzurați de experţi. N-ai citit 
ce am scris? Când lumea va fi distrusă, nu va fi distrusă de către 
nebuni, ci de judecata sănătoasă a experţilor şi de ignoranţa 
superioară a birocraţilor. M-ai trădat! 

— Nu te-a trădat nimeni, spuse Barley furios. Manuscrisul s-a 
rătăcit. Asta e tot. Birocraţii noştri nu sunt ca ai voştri. L-au citit, 
îl admiră, dar trebuie să ştie mai multe despre tine. Nu pot da 
crezare mesajelor, atâta vreme cât n-au deplină încredere în 
sursă. 

— Dar doresc să-l publice? 

— In primul rând au nevoie să fie siguri că nu eşti o momeală, 
iar cea mai bună cale pentru a se convinge este să stea de 
vorbă cu tine. 

Goethe umbla prea repede, târându-l pe Barley după el. Se 
uita undeva în faţă. Pe tâmple îi apăruseră broboane de 
sudoare. 

— Sunt un literat, Goethe, spuse Barley cu răsuflarea tăiată, 
fără să-l poată privi drept în ochi. Tot ceea ce ştiu despre fizică 
este Beowulf, fetele şi berea călduţă. Mă depăşeşte. Pe Katia, de 
asemenea. Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, du-te cu 
experţii şi lasă-ne pe noi în pace. Asta am venit să-ţi spun. 

Au trecut poteca şi s-au angajat pe altă peluză. Un grup de 
şcolari rupse rândurile pentru a-i lăsa să treacă. 

— Ai venit să-mi spui că refuzi să mă publici? 

— Cum aş putea să te public? replică Barley, exasperat la 
rândul său de disperarea lui Goethe. Chiar dacă am putea pune 
cap la cap materialele, ce se va întâmpla cu Katia? Ea este 
curierul tău, ţi-aminteşti? A livrat unei puteri străine secrete 
privind apărarea sovietică. Asta nu e o jucărie aici. Dacă se află 
despre voi doi, va fi moartă din ziua în care apare primul 
exemplar în librării. Ce fel de rol ar fi ăsta pentru un editor? 
Crezi că am de gând să stau la Londra şi să apăs pe butonul 
care să facă să săriţi în aer amândoi? 

Goethe gâfâia, însă ochii săi încetară să mai cerceteze 
mulţimea şi erau întorşi către Barley. 


— Ascultă-mă, pledă Barley. Stai un minut. Înţeleg. Sunt 
convins că înţeleg. Ai avut talent, dar a fost pus în slujba unei 
cauze nedrepte. Cunoşti toate hibele sistemului şi doreşti să te 
speli de păcate. Dar nu eşti nici Hristos, nici Pecerin. Nu te 
judecă nimeni. Dacă vrei să te sinucizi, e treaba ta. Dar o vei 
ucide şi pe ea. Şi dacă nu-ţi pasă pe cine omori, de ce ţi-ar păsa 
pe cine salvezi? 

Se îndreptau spre un loc de picnic, cu scaune şi mese făcute 
din buşteni. Se aşezară unul lângă altul, iar Barley desfăşură 
harta. Se aplecară asupra ei, prefăcându-se că o examinează 
împreună. Goethe mai cântărea încă vorbele lui Barley, 
comparându-le cu propriile obiective. 

— Nu există decât acum, explică el în cele din urmă, 
murmurând. Nu există altă dimensiune decât acum. In trecut 
am făcut totul greşit de dragul viitorului. Acum trebuie să facem 
totul ca lumea de dragul prezentului. A pierde timpul înseamnă 
să pierzi totul. Istoria noastră rusă nu ne mai oferă o a doua 
şansă. O prăpastie nu poate fi sărită decât dintr-un singur pas. 
In caz de nereuşită, ne dă ceea ce merităm: un alt Stalin, un alt 
Brejnev, alte epurări, altă eră glaciară de monotonie terorizantă. 
Dacă evoluţia actuală continuă, ar trebui să mă aflu în 
avangardă. Dacă se opreşte sau face cale întoarsă, voi fi o cifră 
statistică din istoria noastră postrevoluţionară. 

— Şi Katia odată cu tine, spuse Barley. 

Degetul lui Goethe, incapabil să stea liniştit, se plimba pe 
hartă. Se uită în jurul său, apoi continuă: 

— Ne aflăm la Leningrad, Barley, leagănul marii noastre 
Revoluții. Nimeni nu învinge aici fără sacrificiu. Susţineai că 
avem nevoie de cercetări în domeniul naturii umane. De ce eşti 
atât de şocat când îţi pun vorbele în practică? 

— M-ai înţeles greşit atunci. Te-ai înşelat în privinţa mea. Sunt 
o gură mare inutilă. M-ai întâlnit într-una din zilele mele bune, 
asta-i tot. 

Cu o stăpânire de sine înspăimântătoare, Goethe îşi desfăcu 
mâinile şi le puse cu palmele întinse pe hartă. 

— Nu trebuie să-mi reaminteşti că omul nu se ridică la 
înălţimea vorbăriei sale, spuse el. Noii noştri oameni vorbesc 
despre deschidere, dezarmare, pace. Să le dăm deschiderea pe 
care-o vor şi dezarmarea. Şi pacea. Să-i lăsăm să se prindă în 


propria cacealma şi să le dăm ce doresc. Dar să ne asigurăm că 
de data aceasta nu pot da ceasul înapoi. 

Stătea în picioare, incapabil să mai suporte nemişcarea la 
care îl obliga masa. Barley îl urmă. 

— Goethe, pentru numele lui Dumnezeu! Calmează-te! 

— Să-l ia dracu' de calm! Ăsta ne omoară! Începu din nou să 
umble cu paşi mari. Nu rupem blestemul secretului trecându-ne 
secrete din mână în mână ca nişte hoţi! Am trăit marea 
minciună! lar tu îmi spui să păstrez secretul! Cum a supravieţuit 
minciuna? Graţie secretoşeniei. Cum s-a năruit marele nostru vis 
utopic şi s-a înecat în mlaştină? Graţie secretoşeniei. Cum poţi 
să ascunzi propriilor concetăţeni nebunia planurilor de război? 
Graţie secretoşeniei. Neaprinzând lumina. Arată lucrarea mea 
spionilor voştri, dacă asta trebuie să faci. Dar publică-mă! Mi-ai 
promis, iar eu cred în promisiunile tale. Am strecurat în sacoşa 
ta un carnet cu noi capitole. Fără doar şi poate conţine 
răspunsuri la multe din întrebările pe care idioţii vor să mi le 
pună. 

Briza râului mângâia faţa încinsă a lui Barley. Privind chipul 
lucios al lui Goethe, în timp ce înaintau de-a lungul apei, îşi 
închipui că zărea urmele inocenţei rănite care părea să-i fi 
provocat indignarea. 

— Vreau pe supracopertă doar litere, îl anunţă el. Fără 
ilustrate, te rog, niciun fel de grafică senzaţională. M-ai auzit? 

— N-avem nici măcar titlul, obiectă Barley. 

— Foloseşte-mi propriul nume ca autor. Fără eschivări, fără 
pseudonime. Folosirea unui pseudonim înseamnă inventarea 
altui secret. 

— Dar nici nu-ţi ştiu numele. 

— O să-l ştie ei foarte bine. Având în vedere ceea ce ţi-a spus 
Katia şi noile capitole, nu vor avea nicio problemă. Ţine o 
evidenţă corectă a încasărilor. La fiecare şase luni, te rog să 
trimiţi banii unei cauze care merită. Nu va putea nimeni să 
spună că am făcut-o în propriul beneficiu. 

Printre arborii ce se apropiau, răsunau acordurile unei muzici 
militare care rivaliza cu zdrăngănitul unor tramvaie nevăzute. 

— Goethe, spuse Barley. 

— Ce e? Ţi-e frică? 

— Vino în Anglia. Te vor scoate ei din ţară. Sunt isteţi. Apoi vei 
putea spune lumii întregi tot ceea ce vrei. Vom închiria Albert 


Hall pentru tine. Te vom aduce la televiziune, la radio... N-ai 
decât să spui ce doreşti şi, când totul se va isprăvi, îţi vor da un 
paşaport şi bani, şi vei putea trăi fericit până la adânci bătrâneţi 
în Australia. 

Se opriră din nou. Oare Goethe îl auzise? Înţelesese? Privirea 
sa impasibilă nu trăda nici cea mai mică emoție. Ochii săi erau 
fixaţi asupra lui Barley, ca şi cum ar fi fost un punct îndepărtat 
pe linia orizontului. 

— Nu sunt un transfug, Barley. Sunt rus, iar viitorul meu este 
aici, oricât de scurt ar fi. Mă publici sau nu? Trebuie să ştiu ceva 
cert. 

Incercând să câştige timp, Barley vâri mâna în buzunar şi 
scoase cartea broşată jerpelită primită de la Cy. 

— Asta este pentru tine, spuse el, în amintirea întâlnirii 
noastre. Intrebările lor sunt inserate în text, împreună cu o 
adresă în Finlanda unde poţi să scrii şi un număr de telefon din 
Moscova cu instrucţiuni cu privire la ceea ce trebuie sa spui 
când vei suna acolo. Dacă tratezi cu ei direct, au tot felul de 
jucării deştepte care să faciliteze comunicarea. 

Puse cartea în mâna deschisă a lui Goethe şi rămase pe loc. 

— Mă publici? Da sau nu? 

— Cum vor da ei de tine? Trebuie să ştie. 

— Spune-le că mă pot contacta prin editorul meu. 

— Scoate-o pe Katia din ecuaţie. Ţine-o cu spionii şi las-o pe 
Katia în pace. 

Privirea lui Goethe se fixase pe costumul lui Barley şi, ca şi 
cum l-ar fi deranjat, zâmbetul său trist era ca o ultimă zi de 
vacanţă. 

— Porţi cenuşiu astăzi, Barley. Tatăl meu a fost trimis în 
temniţă de oamenii cenuşii. A fost împuşcat de un bătrân care 
purta o uniformă cenuşie. Oamenii cenuşii mi-au năruit 
frumoasa mea profesiune. Ai grijă să nu ţi-o distrugi pe ata. Mă 
publici sau trebuie să o iau de la început şi să caut o fiinţa 
umană demnă de acest nume? 

O clipă, Barley nu fu în stare să răspundă. Mecanismele sale 
de eschivare se epuizaseră. 

— Dacă voi putea intra în posesia documentelor şi voi găsi o 
modalitate de a face din ele o carte, te voi publica, replică el. 

— Te-am întrebat: da sau nu? 


„Promite-i orice cere, în limitele rezonabilului”, îi spusese 
Paddy. Dar care erau limitele rezonabilului? 

— De acord, îi răspunse Barley. Da. 

Goethe îi dădu cartea înapoi, iar Barley, năucit, o vâri în 
buzunar. Se îmbrăţişară. Barley fu trăsnit de mirosul de 
transpiraţie şi de tutun stătut, dar simţi în această îmbrăţişare 
aceeaşi forţă disperată ca aceea din momentul despărțirii de la 
Peredelkino. Tot atât de brusc cum îl îmbrăţişase, Goethe se 
desprinse de el, privi nervos în jurul lui şi pomi cu paşi repezi 
către staţia de troleibuz. Urmărindu-l cu privirea, Barley remarcă 
interesul pe care perechea de bătrâni de pe terasa cafenelei, 
aflată în picioare sub umbra albastră a arborilor, îl purta plecării 
sale. 

Barley strănută o dată, apoi încă o dată şi încă o dată. 
Strănută de-adevăratelea. Se întoarse în parc, cu faţa îngropată 
în batistă, în timp ce umerii i se zguduiau. 


— Scott! Ce surpriză! exclamă J.P. Henziger, cu entuziasmul 
exagerat al omului ocupat care e făcut să aştepte, în timp ce 
deschidea uşa către cel mai mare dormitor din Hotel Europa. 
Scott, azi ne dăm seama cine sunt adevărații noştri prieteni. 
Intră, te rog! De ce ai întârziat? Vino să o saluţi pe Maisie. 

Era trecut de patruzeci de ani, musculos şi sprinten, dar avea 
acel gen de urâţenie prietenoasă care, în mod normal, l-ar fi 
atras pe loc pe Barley. Avea o brățară din piele de elefant la o 
mână şi o brățară de aur la cealaltă. Semiluni de sudoare îi 
pătau cămaşa de bumbac la subsuori. Wicklow apăru în spatele 
lui şi închise repede uşa. Centrul camerei era ocupat de două 
paturi alăturate, acoperite cu pături oliv. Într-unul din ele zăcea 
doamna Henziger, o pisicuţă de vreo treizeci şi cinci de ani, 
nefardată, cu pletele despletite întinse tragic peste umerii ei 
pistruiaţi. 

Un bărbat în costum negru bântuia stânjenit pe lângă pat. 
Avea ochelari cu lentile galbene. Pe pat, deschisă, era o trusă 
medicală. Henziger îşi continuă numărul pentru microfoane. 

— Scott, vreau să ţi-l prezint pe doctorul Pete Bemstorf de la 
Consulatul General American din Leningrad, un medic excelent! 
Îi suntem îndatoraţi. Maisie îşi revine foarte repede, îi suntem, 
de asemenea, îndatoraţi şi domnului Wicklow. Leonard s-a 


ocupat de camera de hotel, de oamenii din grup, de 
medicamente. Cum ţi-a mers azi? 

— O comedie groaznic de lungă, îi ieşi lui Barley din gură. 

Pentru o clipă scenariul părea ameninţat s-o ia razna rău de 
tot. 

Barley aruncă sacoşa pe pat şi, odată cu ea, scoase din 
buzunar cartea ce-i fusese refuzată de Goethe. Cu mâinile 
tremurânde îşi scoase haina, îşi smulse harnaşamentul 
microfoanelor de sub cămaşă şi îl aruncă lângă sacoşă şi carte. 
Apoi, refuzând ajutorul lui Wicklow, întinse mâna la spate, o vâri 
pe sub betelie şi scoase din dreptul taliei cutia cenuşie cu 
aparatul de înregistrare, pe care o azvârli tot pe pat, făcând-o 
pe Maisie să-i scape printre dinţi o înjurătură şi să-şi mute rapid 
picioarele mai încolo. Se duse spre chiuvetă, goli sticla de 
whisky într-un pahar de pe etajeră, punându-şi o mână pe piept 
ca şi cum ar fi fost împuşcat. Bău şi iar bău, fără să dea atenţie 
marilor manevre care începuseră în încăpere. 

Henziger, agil ca o pisică în ciuda corpolenţei sale, apucă 
sacoşa, scoase carnetul şi i-l înmână lui Bemstorf, care îl 
strecură în trusa sa medicală, printre fiole şi instrumente, unde 
dispăru misterios. Henziger îi dădu şi cartea, care se făcu 
nevăzută la rândul ei. Wicklow recuperă aparatul de înregistrare 
şi harnaşamentul. Acestea ajunseră tot în trusa pe care 
Bemstorf o închise, în timp ce îi dădea pacientei ultimele 
instrucţiuni: „Niciun aliment solid timp de douăzeci şi patru de 
ore, doamnă Henziger, ceai, o felie de pâine, neagră, dacă 
trebuie neapărat, şi aveţi grijă să luaţi toate antibioticele 
prescrise, indiferent dacă vă simţiţi mai bine sau nu”. Nici n- 
apucase bine să termine, că Henziger se şi amestecă în discuţie: 

— Domnule doctor, dacă vreodată vă aflaţi cumva la Boston şi 
aveţi nevoie de ceva, orice, vorbesc serios, orice, nu ezitaţi. lată 
cartea mea de vizită şi promisiunea mea şi... 

Cu paharul în mână, Barley rămase cu faţa la chiuvetă, 
privindu-se cu furie în oglindă, în timp ce trusa Bunului 
Samaritean îşi continua drumul către uşă. 


Dintre toate nopţile petrecute în Rusia şi, gândindu-mă bine, 
dintre toate nopţile petrecute oriunde în lume, aceasta a fost 
cea mai proastă din viaţa lui Barley. 


Henziger auzise că se deschisese de curând la Leningrad un 
restaurant-cooperativă, cooperativa fiind noul nume de cod 
pentru particular. Wicklow îl descoperise, dar raportase că ar fi 
arhiplin. Pentru Henziger însă, un refuz reprezenta o sfidare. 
După multe telefoane şi ciubucuri grase, li s-a aranjat o masă 
suplimentară, cam la un metru de cea mai proastă şi 
zgomotoasă orchestră de ţigani pe care i-a fost dat lui Barley să 
o audă. 

Şi iată-i acum, instalaţi acolo, sărbătorind miraculoasa 
vindecare a doamnei Henziger. Mieunatul cântăreților era 
amplificat de megafoane. Piesele se succedau fără niciun fel de 
pauză. 

De jur împrejur stătea la masă acea Rusie pe care puritanul 
adormit din Barley o detestase întotdeauna, dar nu o văzuse 
niciodată: țarii nu-atât-de-secreţi ai capitalismului, industriaşi 
parveniţi şi consumatori ostentativi, privilegiaţii partidului şi 
profitorii acestuia, femeile lor, împopoţonate cu bijuterii şi 
trăsnind a parfumuri occidentale şi a deodorante ruseşti, 
chelnerii care se aferau la mesele cele mai bogate. Vocile 
înfiorătoare ale cântăreților se ridicau din ce în ce mai puternic 
în încercarea de a domina acompaniamentul muzical, care se 
străduia să le acopere, dar vocea lui Henziger le acoperea pe 
toate. 

— Scott, aş vrea să ştii ceva, zbieră el către Barley, 
întinzându-se agitat peste masă. Această ţărişoară se mişcă. 
Adulmec speranţa, adulmec schimbarea, adulmec comerţul. lar 
noi, la Potomac, suntem pe cale să cumpărăm o parte din ea. 
Sunt mândru. 

Dar întrucât vacarmul făcut de orchestră îi îneca vorbele, 
buzele sale mimau tăcut cuvântul „mândru” sub potopul unui 
milion de decibeli ţigăneşti. 

Necazul era că Henziger era un tip cumsecade, iar Maisie, o 
fată la locul ei, ceea ce complica şi mai mult lucrurile. Intrucât 
supliciul continua, Barley ajunse la stadiul binecuvântat de 
surzenie. În sânul acestei cacofonii, descoperi propria cameră 
forte, de la ale cărei ferestre înguste eul său secret contempla 
noaptea albă leningrădeană. „Unde te-ai dus, Goethe? întrebă 
el. Pe cine ai alături, când ea nu este de faţă? Cine îţi ţese 
ciorapii negri şi cine îţi fierbe zeama aia lungă în timp ce tu o 


târăşti de păr pe nobila ta potecă altruistă către 
autodistrugere?” 

Fără să-şi dea seama, se reîntorseseră la hotel, pentru că se 
trezi sprijinit de braţul lui Wicklow, printre alcoolicii finlandezi 
care se împleticeau ruşinaţi prin hol. 

— Grozavă petrecere, spunea el oricui voia să-l asculte. 
Minunată orchestră. Ce bine c-am venit la Leningrad! 

Dar în timp ce Wicklow îl ajuta cu răbdare să ajungă în 
cameră, partea trează din Barley privi peste umăr, în josul scării 
largi. lar în întuneric, lângă intrare, o văzu pe Katia, aşezată 
picior peste picior, cu plasa în poală. Purta un taior ajustat. Sub 
bărbie avea înnodat un batic alb de mătase, iar pe faţa întinsă 
spre el se citea un zâmbet încordat, zâmbetul ei, trist şi plin de 
speranţă, dornic de dragoste. 

Dar când privirea i se despăienjeni, o văzu adresându-i din 
colţul gurii cuvinte porcoase portarului, şi îşi dădu seama că nu 
era decât una dintre multele târfe din Leningrad în căutare de 
clienţi. 


A doua zi, în sunetul celor mai discrete fanfare englezeşti, 
eroul nostru reveni acasă. 

Ned dorea ca totul să se desfăşoare fără niciun fel de pompă, 
fără americani şi, mai ales, fără Clive, dar era hotărât să-i facă 
lui Barley o primire călduroasă, aşa că ne-am dus la Gatwick, cu 
maşina, şi, lăsându-l pe Brock postat la Sosiri, cu o pancartă pe 
care scria „Potomac”, ne-am instalat în salonul de oaspeţi pe 
care Serviciul îl împărțea, cu nu prea multă uşurinţă, cu cei de la 
Foreign Office, mărul permanent al discordiei fiind cine băuse 
ginul. 

Aşteptarea se prelungea fiindcă avionul avea întârziere. Clive 
sună din Grosvenor Square pentru a întreba: „Palfrey, a sosit?”, 
de parcă s-ar fi aşteptat întru câtva ca acesta să fi rămas în 
Rusia. 

A mai trecut o jumătate de oră şi Clive a telefonat din nou, iar 
de data asta a răspuns Ned însuşi. Abia trântise receptorul în 
furcă şi uşa se deschise, iar Wicklow intră zâmbind ca un băiat 
din corul bisericii, străduindu-se însă sa ne avertizeze din priviri. 

La câteva secunde după Wicklow, apăru Barley, care arăta ca 
în pozele făcute de supraveghetori, doar că era alb ca varul la 
faţă. 


— Tâmpiţii ăia de spioni aplaudau! explodă el înainte ca Brock 
să închidă uşa. Bulangiul ăla de comandant, cu accentul lui de 
Surrey. li iau gâtul porcului ăluia! 

In timp ce Barley răpăia din gură, Wicklow ne expuse motivul 
supărării sale. Cursa charter de la Leningrad a fost ocupată de o 
delegaţie de tineri negustori englezi, pe care Barley îi 
categorisise în mod arbitrar drept tineri în ascensiune, de cea 
mai proastă speţă, ceea ce, dacă i-ai fi auzit, era adevărat. Unii 
erau beţi de la urcarea în avion, iar ceilalţi s-au grăbit să-i 
ajungă din urmă. Nici n-au trecut câteva minute de la decolare 
şi căpitanul, care, după părerea lui Barley, provocase incidentul, 
anunţă că avionul părăsise spaţiul aerian sovietic. S-a auzit un 
urlet de bucurie, în timp ce stewardesele serveau şampanie. 
Apoi toţi au început să cânte Rule, Britannia! 

— Nu mai zbor decât cu Aeroflotul! tuna şi fulgera Barley în 
faţa auditoriului său. Voi scrie companiei aeriene. Voi... 

— N-ai să faci nimic, îl întrerupse Ned amabil. Ne laşi pe noi 
să te tratăm ca un prinţ şi poţi să faci pe urmă cât tam-tam 
doreşti. 

Acestea fiind spuse, se duse să-i strângă mâna lui Barley, 
care sfârşi prin a zâmbi. 

— Unde este Walt? întrebă el, privind în jur. 

— Mă tem că este plecat în misiune, spuse Ned, însă pe 
Barley deja nu-l mai interesa răspunsul. 

Mâinile îi tremurau puternic când ridică paharul la gură şi 
vărsă câteva lacrimi, Ned asigurându-mă că aşa se întâmpla 
când se întorceau agenţii din teren. 


CAPITOLUL 11 

Evenimentele din următoarele trei zile au fost ulterior 
examinate în cel mai mic detaliu, precum epava unui avion 
prăbuşit, căutându-se defecţiuni tehnice, dar nu aveau să se 
găsească decât foarte puţine. 

După izbucnirea de la aeroport, Barley intră într-o fază 
luminoasă. Pe drumul făcut cu maşina, îşi zâmbea o mulţime şi 
saluta cu gesturi de timidă afecţiune locurile cunoscute. Fu chiar 
cuprins de un acces de strănutat. 

Indată ce-am ajuns la casa din Knightsbridge, unde Ned voia 
cu tot dinadinsul ca Barley să petreacă noaptea, înainte de a se 
reîntoarce în propriul apartament, acesta îşi lăsă din mână 
bagajele în hol, o cuprinse în braţe pe Miss Coad şi, declarându-i 
dragoste eternă, îi dărui o superbă căciulă de blană de linx, pe 
care nimeni, nici chiar Wicklow, nu-şi reamintea mai târziu să-l fi 
văzut cumpărând-o. 

M-am retras imediat. Clive mă convocase la Etajul XII, pentru 
ceea ce ela numit „o discuţie crucială”, cu toate că s-a dovedit 
că nu voia decât să mă sondeze. Era Scott Blair nervos? Era plin 
de el? Cum era, Palfrey? Johnny era de faţă, asculta, dar de abia 
dacă a scos o vorbă. A spus doar că Bob fusese rechemat la 
Langley pentru consultări. Le-am spus ceea ce-am văzut, nici 
mai puţin şi, desigur, nici mai mult. Ambii au fost nedumeriţi de 
lacrimile vărsate de Barley. 

— Vrei să spui că are de gând să se întoarcă? spuse Clive. 

In aceeaşi seară, Ned a luat masa cu Barley. Nu era încă 
vorba despre interogatoriu. Pur şi simplu, voia să-l facă să se 
destindă. Inregistrarea pe bandă indica variaţii în starea de 
spirit şi o voce mai ascuţită ca de obicei. În momentul în care 
am venit şi eu la cafea, vorbea despre Goethe cu o obiectivitate 
care suna fals. 

Goethe îmbătrânise, îşi pierduse din fanfaronadă. 

Goethe ajunsese o ruină. 

Goethe părea să nu mai bea. Îşi găsea stimulentele în altă 
parte. 

— Trebuia să-i fi văzut mâinile, Harry, cum tremurau peste 
hartă. 

„Dacă ţi le-ai fi văzut pe-ale tale, gândii eu, când îi dădeai cu 
şampanie la aeroport.” 


S-a referit o singură dată la Katia în acea seară, şi tot cu o 
dezinvoltură voită. Încerca, fără îndoială, să ne facă să credem 
că n-avea niciun fel de sentimente care ar putea să ne scape de 
sub control. Nu era şiretenie din partea lui Barley. Cu excepţia 
celor învăţate de la noi, era incapabil de aşa ceva. Era mai 
curând o teamă de a-şi vedea emoţiile luând o amploare 
nemăsurată, în cazul în care nu s-ar mai fi simţit ancorat de noi. 

— Katia se îngrijora mai mult pentru copiii ei decât pentru ea 
însăşi, spuse el, din nou cu o detaşare studiată. Presupun că 
majoritatea mamelor sunt aşa. Pe de altă parte, copiii ei erau 
cheia acelei lumi pe care dorea s-o salveze. Într-un sens, deci, 
acţiunea ei atingea absolutul dragostei materne. Nu eşti de 
acord, Nedsky? 

Ned fu de acord. 

— Nu e nimic mai dur decât să faci experimente pe propriii 
copii, Barley, spuse el. 

— Dar este o femeie minunată, insistă Barley, pe un ton 
devenit protector. Puțin prea exagerată, după gustul meu, dar, 
pentru cine admiră la o femeie forţa morală a unei loana d'Arc, 
Katia este idealul. Şi mai e şi frumoasă. Fără nici un dubiu. Puțin 
cam prea originală pentru a fi calificată drept clasică, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun, dar cu adevărat atrăgătoare. 

Nu puteam să-i spunem că toata săptămâna trecută am 
admirat fotografiile Katiei, aşa că ne-am prefăcut că-l credem pe 
cuvânt. 

La orele douăzeci şi trei, plângându-se de oboseala datorată 
decalajului orar, Barley nu mai rezistă. Stăteam în hol, în 
picioare, urmărindu-l cum urca la etaj să se culce. 

— Oricum, putem spune că a meritat deranjul, nu-i aşa? ne 
întrebă el, sprijinindu-se de balustradă şi zâmbindu-ne prin 
ochelarii lui mici şi rotunzi. Aţi aruncat o privire la noul carnet pe 
care ni l-a dat? 

— Creierele fac o noapte albă în acest moment pentru a-l 
cerceta, îl asigură Ned. 

Nu putea să-i spună că se băteau pe el precum chiorii. 

— Experții sunt fanatici, zise Barley, zâmbind din nou. 

Ezită un moment pe palier între etaje, ca şi cum căuta o 
ultimă replică înainte de ieşirea din scenă. 

— Ar trebui să mai lucreze cineva puţin la acele microfoane 
de contact, Nedsky. Am spatele plin de vânătăi. li doresc celui 


pe care-l veţi trimite după mine să aibă o piele mai groasă. 
Apropo, unde-i unchiul Bob? 

— Îţi transmite dragostea lui, spuse Ned. Afacerile merg din 
plin în momentul de faţă. Speră să te revadă în curând. 

— A plecat la vânătoare cu Walt? 

— Chiar dacă aş şti, nu ţi-aş spune, răspunse Ned şi izbucniră 
toţi în râs. 

În acea noapte, mi-aduc aminte, am primit un telefon total 
absurd de la Margaret, nevastă-mea, în legătură cu o amendă 
pentru parcare neregulamentara la Basingstoke, care, după 
părerea ei, era nedreaptă. 

— Era locul meu. Tocmai îmi scosesem indicatorul, când 
imbecilul ăla mic, într-un Jaguar alb, nou-nouţ, cu părul negru 
dat cu gel... 

Am făcut greşeala să râd şi i-am replicat că Jaguarurile cu păr 
negru dat cu gel nu se bucură de o dispensă specială la 
aparatele de taxat în parcări. Umorul nu a fost niciodată punctul 
forte al lui Margaret. 

A doua zi dimineaţă, duminica, Clive solicită din nou prezenţa 
mea pentru a mă interoga cu privire la noaptea trecută, apoi 
pentru a mă face să vorbesc pe şleau cu Johnny pe o temă atât 
de ezoterică precum, de pildă, dacă Barley ar putea fi considerat 
în mod legal angajat al Serviciului şi, ca atare, acceptând 
finanţarea noastră, dacă ar renunţa la anumite drepturi, între 
altele şi la acela de a avea un avocat în cazul unui litigiu cu noi. 
l-am dat un răspuns sibilinic, care îi agasa, dar care, în fond, 
însemna „da”. Da, renunţase la acele drepturi sau, mai exact, 
da, îl puteam determina să creadă că o făcuse, indiferent dacă 
acest lucru era realmente realizat în faţa legii sau nu. 

Johnny, dacă nu am menţionat încă acest lucru, absolvise 
dreptul la Harvard, aşa că, în sfârşit, nu era necesar ca oamenii 
de la Langley să ne trimită o întreagă armată de consilieri 
juridici. 

După-amiază, întrucât Barley nu avea astâmpăr, iar ziua era 
însorită, ne-am dus cu maşina la Maidenhead, am făcut câţiva 
paşi pe jos de-a lungul Tamisei. In momentul în care ne-am 
întors, s-ar putea spune că interogatoriul lui Barley era încheiat 
într-adevăr; cum analiştii noştri nu ne mai pisaseră cu întrebări 
suplimentare, iar întâlnirile sale din teren se desfăşuraseră sub 


permanenta supraveghere tehnică, mai rămâneau foarte puţine 
detalii pe care trebuia să le precizeze. 

Era Barley afectat de îngrijorările noastre? Ne-am arătat cât 
se poate de veseli, dar mă întrebam dacă şi el percepea acea 
îngrijorătoare atmosferă de marasm sau dacă ne asimila pur şi 
simplu în furtuna haotică a propriilor sentimente. 

Duminică seara am luat cina împreună în Knightsbridge, iar 
Barley era atât de calm şi de destins, încât Ned hotărî, aşa cum 
aş fi făcut şi eu, că putea fi trimis acum, fără grijă, înapoi la 
Hampstead. 

Apartamentul său se afla într-un imobil victorian, în apropiere 
de East Heath Road, iar postul de supraveghere permanent era 
situat exact la etajul de dedesubt, ocupat de un cuplu tânăr, 
foarte isteţ al Serviciului. Adevăraţii locatari fuseseră temporar 
mutaţi în altă parte. Către orele douăzeci şi trei, cuplul a 
raportat că Barley era singur în apartament, dar că părea să se 
plimbe de colo-colo prin cameră. Îl puteau auzi, dar nu-l puteau 
vedea. Ned hotărâse că nu era nevoie de supraveghere video. | 
s-a spus că vorbea singur încontinuu şi că, în monitoare, s-au 
auzit înjurături şi bombăneli în momentul în care şi-a deschis 
corespondenţa. 

Ned nu se îngrijoră. Îi citise corespondenţa lui Barley şi ştia că 
nu conţinea orori mai mari ca de obicei. 

Pe la ora unu noaptea, Barley o sună pe fiica sa Anthea la 
Grantham. 

— Ce-i aia un ig? 

— O casă de eschimoşi fără loo5. 

— Cum a fost la Moscova? 

— Cu ce te alegi dacă traversezi Atlanticul cu Titanicul? 

— Cu jumătate de drum. Cum a fost la Moscova? 

— Ce iese dacă traversezi o turmă de oi cu un cangur? 

— Te-am întrebat cum a fost la Moscova. 

— Un negru întors pe dos. Ce face plicticosul ăla de bărbat al 
tău? 

— Doarme... Adică încearcă să adoarmă. Ce s-a întâmplat cu 
gagica pe care ai dus-o la Lisabona? 

— l-am dat liber. 

— Credeam că-i o chestie serioasă. 

— Ea e. Eu nu sunt. 


3 Joc de cuvinte: igloo = iglu; /oo = closet. 


Barley telefonă apoi unei foste neveste faţă de care îşi păstra 
dreptul de vizitare şi unei alte femei, care nu se afla pe lista 
noastră. Niciuna nu putea să-i satisfacă solicitarea fiind sunate 
prea târziu, nu în cele din urmă pentru că se aflau în pat cu 
propriii bărbaţi. 

La două fără douăzeci, cuplul raportă că Barley stinsese 
lumina în dormitor. Recunoscător, Ned se duse în sfârşit la 
culcare, însă eu mă aflam deja în micul meu apartament, fără 
să-mi găsesc somnul. În capul meu se buluceau amintiri despre 
Hannah, imagini cu Barley în casa din Knightsbridge. Mi-am 
reamintit tonul fals detaşat cu care vorbise despre Katia şi 
despre copiii ei, şi nu încetam să compar această atitudine cu 
refuzul meu încăpățânat de a mărturisi că o iubeam pe Hannah 
în zilele când acest lucru ar fi constituit o primejdie pentru mine. 
„Hannah pare puţin deprimată, remarca vreun inocent la fiecare 
cinci minute, cât era ziua de lungă. Îi dă de furcă bărbatul ei?” 
Mie îmi venea să zâmbesc. „Cred că-i place să o mai tăbăcească 
din când în când”, aş fi răspuns eu, cu exact acelaşi ton superior 
de detaşare pe care-l auzisem la Barley, în timp ce un secret foc 
canceros îmi mistuia încet-încet inima. 

A doua zi de dimineaţă, Barley se duse la serviciu pentru a-şi 
relua lucrul, dar s-a stabilit că în drumul spre casă se va opri la 
Knightsbridge, în cazul în care trebuiau lămurite unele chestiuni. 
Această întâlnire nu era atât de neoficială pe cât părea, întrucât 
Ned tocmai îşi regla conturile cu Etajul XII şi era probabil ca 
înainte de căderea serii să fie nevoit să cedeze teren sau să 
angajeze o bătălie în toată regula cu mandarinii. 

Dar iată... în cursul serii, Barley dispăruse. 


Potrivit pândarilor lui Brock, Barley şi-a părăsit biroul din 
Norfolk Street mai devreme decât se preconizase, la orele 
şaisprezece şi patruzeci, cu cutia de saxofon într-o mână. 
Wicklow, care bătea la maşină un raport asupra călătoriei la 
Moscova, în biroul din spate al editurii Abercrombie & Blair, nu 
şi-a dat seama de plecarea lui. Doi băieţi de-ai lui Brock, 
îmbrăcaţi în blugi, l-au filat însă pe Barley, care o luase spre 
vest, coborând pe Strand, şi au dat nas în nas cu el în Soho, 
unde se dusese într-o cârciumă amărâtă, frecventată de editori 
şi de agenţi literari. Stătu acolo douăzeci de minute şi ieşi cu 


saxofonul în mână, arătând perfect stăpân pe sine. Făcu semn 
unui taxi, iar unul din băieţi a fost destul de aproape de el 
pentru a-l auzi dând şoferului adresa casei conspirative. Acelaşi 
băiat îl contactă pe Brock, care, la rândul său, îl chemă pe Ned 
la Knightsbridge pentru a-i spune: „Atenţie, invitatul vostru e în 
drum spre voi”. Eu nu mă aflam acolo, având alte lucruri de 
făcut. 

Până aici, nimeni nu putea fi învinuit, doar că niciunul dintre 
băieţi nu s-a gândit să ia numărul taxiului. O neglijenţă care mai 
târziu îi va costa scump. Era oră de vârf. O călătorie de la Strand 
la Knightsbridge putea să ţină veacuri întregi. Ned nu renunţă să 
aştepte până la orele nouăsprezece treizeci, când, îngrijorat, dar 
nu alarmat, se reîntoarse la Casa Rusia. 

La orele douăzeci şi unu, nu mai avea niciunul vreo sugestie 
logică, iar Ned declară alertă roşie internă, ceea ce prin definiţie 
îi excludea pe americani. Ca de obicei, dădu dovadă de calm şi 
de eficacitate. Poate că, în subconştient, era pregătit pentru o 
astfel de criză, întrucât Brock comentă mai târziu că avea un 
plan prestabilit. Nu l-a informat pe Clive, dar, aşa cum va explica 
el mai târziu, a-i spune ceva lui Clive în această atmosferă 
înveninată era ca şi cum ar fi trimis o telegramă la Langley. 

Ned plecă de unul singur cu maşina. S-a dus mai întâi la 
Bloomsbury unde „ascultătorii” Serviciului erau instalaţi într-o 
serie de pivnițe sub Russell Square. A folosit o maşină de-a 
noastră şi trebuie să fi condus ca nebunul. „Ascultătoarea şefă” 
de serviciu era Mary, o fată bătrână de patruzeci de ani, lacomă 
nevoie mare, cu tenul trandafiriu. Singurele sale iubiri cunoscute 
se reduceau la vocile venite de departe. Ned îi înmână o listă a 
contactelor lui Barley, întocmită de Walter înainte de a fi pus pe 
tuşă, bazată pe interceptări şi pe rapoarte de filaj. Putea Mary 
să le pună sub ascultare imediat? Chiar acum? 

Mary nu putea. 

— Să depăşeşti puţin limitele regulamentului este una, Ned. 
Dar cu totul alta este să pui sub ascultare în mod ilegal 
douăsprezece linii telefonice. Chiar nu-ţi dai seama?! 

Ned ar fi putut să-i răspundă că autorizaţia acordată anterior 
de către Interne acoperea şi aceste linii suplimentare, dar nu s-a 
mai deranjat. Mi-a dat telefon acasă la Pimlico în momentul în 
care deschideam o sticlă de vin de Burgundia, cu care îmi 
propusesem să mă consolez după o zi împuţită. Apartamentul 


meu este îngrozitor de mic şi lăsasem fereastra deschisă, ca să 
scap de mirosul de prăjeală. Mi-amintesc că am închis-o în timp 
ce vorbeam cu Ned. 

Teoretic, autorizaţiile pentru ascultări telefonice sunt semnate 
de ministrul de interne sau, în lipsa acestuia, de către secretarul 
său de stat. Dar este un tâlc aici, căci acesta dăduse 
consilierului juridic dreptul de a acorda autorizare doar în caz de 
urgenţă, cu condiţia să-i raporteze în scris în decurs de douăzeci 
şi patru de ore. l-am scris autorizaţia, am semnat-o, am închis 
gazul - tocmai fierbeam cu râvnă nişte varză de Bruxelles - m- 
am suit într-un taxi şi, douăzeci de minute mai târziu, îi 
înmânam autorizația lui Mary. Într-o oră, toate cele 
douăsprezece telefoane ale contactelor lui Barley erau puse sub 
ascultare. 

La ce mă gândeam când făceam toate acestea? Că Barley s-a 
sinucis? Desigur că nu. li iubea prea mult pe oameni. Ultimul 
lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să-i lase în voia sorții. 

Dar am luat în consideraţie posibilitatea că a dezertat şi, în 
cel mai îngrozitor coşmar al meu, îl vedeam pe Barley 
aplaudând frenetic atunci când pilotul companiei Aeroflot 
anunţa că avionul său reintrase în spaţiul aerian sovietic. 

Intre timp, la ordinele lui Ned, Brock convinsese poliţia să facă 
un apel de urgenţă către toţi şoferii de taxi londonezi pentru a-l 
găsi pe acela care luase pe la orele şaptesprezece treizeci, la 
colţul străzii Old Compton, un bărbat înalt, cu un saxofon în 
mână, pentru a-i duce la Knightsbridge, dar care, probabil, a 
schimbat destinaţia. Da, un saxofon tenor, pentru că un sax 
bariton este de două ori mai mare. Pe la orele douăzeci şi două 
găsiseră omul. Taxiul pornise către Knightsbridge, dar, ajuns în 
Trafalgar Square, Barley se răzgândise şi ceruse şoferului să-l 
ducă în Harley Street. Cursa a costat trei lire. Barley îi dăduse 
acestuia o hârtie de cinci lire şi-i spusese să păstreze restul. 

Printr-un mic miracol de gândire rapidă, ajutat de însemnările 
defunctului Walter, Ned făcu legătura. Andrew George 
Macready, alias Andy, fost trompetist de jazz şi înregistrat drept 
contact de-al lui Barley, fusese internat, cu trei săptămâni în 
urmă, la Ospiciul Surorilor de Caritate din Harley Street. Vezi 
scrisoarea mâzgălită cu creionul de doamna Macready, scrisoare 
interceptată la Hampstead, clasificată sub numărul 47 A, 
precum şi comentariul lapidar al lui Walter pe marginea 


raportului: Macready este gurul lui Barley în problema ezoterică 
a morţii. 

Mi-amintesc până în ziua de astăzi cum m-am apucat cu 
ambele mâini de mânerul interior din maşina lui Ned. Când am 
ajuns la ospiciu, am fost informaţi că Macready era sedat. Barley 
stătuse o oră cu el şi reuşiseră să schimbe câteva vorbe, 
infirmiera-şefă de noapte, care tocmai intrase de gardă, i-a dus 
lui Barley o ceaşcă de ceai fără lapte şi fără zahăr, pe care 
Barley îl botezase cu whisky dintr-o sticluţă îi oferise şi 
infirmierei o gură, dar aceasta îl refuzase. A întrebat-o dacă ar 
putea să-i cânte bătrânului Andy câteva din bucăţile sale 
preferate. Cântă încet, exact zece minute, exact atât îi dăduse 
ea voie. Mai multe călugăriţe se adunaseră pe coridor să 
asculte. Una dintre ele a recunoscut melodia Blue and 
Sentimental de „Count” Basie. Şi-a lăsat numărul de telefon şi 
un cec de o sută de lire „pentru crupier”, pe o tipsie de aramă 
pusă lângă uşă în acest scop. Infirmiera-şefă îi spusese că poate 
să vină ori de câte ori dorea. 

— Nu sunteţi de la poliţie, nu-i aşa? întrebă ea necăjită când 
ne îndreptam către uşă. 

— Dumnezeule, Doamne, nu! Ce vă face să credeţi că am fi? 

Dădu din cap fără să răspundă, dar cred că ştiu ceea ce 
văzuse în Barley. Un fugar ce se ascundea de propriile fapte. 

Folosind un telefon din maşină, în timp ce ne întorceam în 
măre viteză către Casa Rusia, Ned îi ordonă lui Brock să facă o 
listă a tuturor cluburilor, sălilor de concert şi cârciumilor din 
zona Londrei în care se cânta jazz în acea seară. li ceru de 
asemenea să-i trimită la aceste manifestări pe toţi pândarii pe 
care putea să-i mobilizeze. 

Am spus şi eu câteva lucruri ca om al legii, ceea cea pus 
capac. În niciun caz Brock sau oricare dintre pândari nu trebuia 
să-l reţină fizic pe Barley sau să se apropie prea tare de el. Dacă 
Barley renunţase la anumite drepturi, el nu renunţase la cel de a 
se apăra, şi era un bărbat puternic. Ne pregăteam pentru o 
aşteptare lungă, când Mary, şefa interceptărilor, de data 
aceasta numai lapte şi miere, ne telefonă. 

— Ned, după părerea mea ar trebui să vii repejor aici. Unele 
din ouăle tale au scos pui. 

Ne-am dus ca vântul în Russell Square, Ned luând virajele cu 
o sută pe oră. În bârlogul ei din pivniţă, Mary ne primi cu un 


surâs tâmp, pe care-l rezerva pentru momentele de dezastru. 
Una dintre preferatele sale, căreia i se spunea Pepsi, stătea în 
picioare lângă ea, îmbrăcată într-o salopetă verde. Pe masă era 
în funcţiune un casetofon. „Cine dracu' sună la ora asta?” 
întrebă o voce de stentor şi am recunoscut-o imediat pe 
formidabila mătuşă a lui Barley, Pandora, Vaca Sfântă pe care o 
invitasem la masă. 

Urmă o tăcere, timp în care introducea monede în aparat. Se 
auzi apoi vocea curtenitoare a lui Barley. 

— Cred că am încurcat-o, Pan. Imi iau adio de la firmă. 

— Nu spune tâmpenii, replică mătuşa Pandora. Cine ştie ce 
descreierată se ţine după tine din nou! 

— Vorbesc serios, Pan. De data aceasta este pe bune. Trebuia 
să-ţi spun. 

— Tu eşti întotdeauna serios. De-aia nu poţi să minţi pe 
nimeni cu pretenţiile tale de frivolitate. 

— Voi vorbi cu Guy mâine-dimineaţă. (Guy Solomons, 
avocatul familiei, menţionat pe lista contactelor lui Barley.) 
Wicklow, nou-venitul, poate prelua treaba. E un tip care învaţă 
repede. 

— Ai localizat de unde vine apelul? o întrebă Ned pe Mary în 
momentul în care Barley punea receptorul în furcă. 

— Cât ai zice peşte, spuse Mary cu mândrie. 

De pe bandă auzirăm din nou telefonul sunând. Era tot Barley. 

— Reggie? O fac lată la noapte! Vino să cânţi. 

Mary ne înmână o bucată dintr-o carte de vizită pe care 
scrisese: „Canon Reginald Cowan, baterist şi cleric”. 

— Nu pot, spuse Reggie, am nişte nenorocite de ore de 
catehism. La naiba! 

— Lasă-i în plata Domnului, spuse Barley. 

— Nu pot, nenorociţii ăştia au venit. 

— Avem nevoie de tine, Reggie. Bătrânul Andy este pe 
moarte. 

— Ca noi toţi de altfel. De dimineaţă până seara şi de seara 
până dimineaţa. 

Banda era pe terminate, când fu auzită vocea lui Brock, care 
suna de la Casa Rusia cerându-l pe Ned de urgenţă. Pânadarii săi 
raportaseră cu o oră în urmă că-l reperaseră pe Barley în barul 
său din Soho. Băuse cinci pahare de whisky, apoi se îndreptase 
către Arcada lui Noe din King's Cross. 


— Arcada lui Noe? Vrei să spui Arca. 

— Nu, arcada. Este o arcadă sub metroul aerian, iar Noe este 
un antilez de aproape doi metri înălţime. Barley s-a alăturat 
orchestrei. 

— Singur? 

— Până acum, da. 

— Ce fel de cârciuma e? 

— Se mănâncă şi se bea sec. Şaizeci de mese, scenă, ziduri 
cu cărămidă aparentă, curve. Clasic. 

Brock credea că toate fetele drăguţe erau curve. 

— Cât de plină este sala? întrebă Ned. 

— Două treimi, dar mai vin. 

— Ce cântă? 

— Loverman, Duke Ellington. 

— Câte ieşiri are localul? 

— Una singură. 

— Fă o echipă de trei şi plasează-i la masa de lângă uşă. Daca 
pleacă, încadraţi-l, dar nu v-atingeţi de el. Cheamă-i pe cei de la 
Resurse şi spune-le că vreau ca Ben Lugg să-şi aducă taxiul 
imediat la Arcada lui Noe şi să aştepte în faţă fără să ia clienţi. 
Ştie ce are de făcut. 

Lugg era şoferul de taxi aflat la dispoziţia Serviciului. 

— E vreun telefon public acolo? 

— Două. 

— Ţine-le ocupate până ajung. Te-a văzut? 

— Nu. 

— Atunci să nu te vadă. Ce e de partea cealaltă a drumului? 

— O spălătorie cu autoservire. 

— Deschisă? 

— Nu. 

— Aşteaptă-mă în faţa ei. 

Se întoarse către Mary, care continua să zâmbească. 

— Sunt două telefoane la Arcada lui Noe în King's Cross, 
spuse el foarte încet. Deranjează-le acum. Dacă direcţia 
localului are un telefon propriu, aranjează-l şi pe ăla. Acum. Nu- 
mi pasă că e lipsă de tehnicieni, deranjează-le acum. Dacă sunt 
cabine telefonice afară, pe stradă, scoate-le din funcţiune. Pe 
toate. Acum. 

Am abandonat maşina Serviciului şi am făcut semn unui taxi. 
Brock aştepta, aşa cum i se ordonase, în uşa spălătoriei. Ben 


Lugg parcase la rigolă. Biletul de intrare costa aproape şase lire. 
Ned mă conduse pe lângă masa supraveghetorilor, fără să le 
arunce o privire, şi-şi croi drum până în primele rânduri. 

Nu dansa nimeni. Soliştii erau în pauză. Barley se afla în 
centrul scenei, în faţa unui scaun aurit, cântând singur, susţinut 
cu discreţie de contrabas şi baterie. Deasupra lui, o arcadă de 
cărămizi servea drept cameră de rezonanţă. Încă mai purta 
costumul său de serviciu şi părea că uitase să-şi scoată haina. 

Corpuri de iluminat pivotau deasupra lui, luminându-i, din 
când în când, în diverse culori faţa sa lac de sudoare, cu privirea 
pierdută în gol. Prelungea notele şi ştiam că era un recviem 
pentru Andy şi pentru oricine îi bântuia gândurile. Două fete, 
aşezate pe scaunele neocupate ale muzicanţilor, îl priveau 
provocator. Un şir de sticle de bere aştepta să i se dea atenţie. 
In picioare, lângă Barley, uriaşul Noe, cu braţele încrucişate pe 
piept, asculta cu capul plecat. Bucata s-a terminat în mod voit 
Şi, cu tandreţe, ca şi cum ar fi pansat rana unui prieten, Barley 
îşi curăţă saxofonul şi îl aşeză în cutie ca să se odihnească. Noe 
nu permitea aplauzele, dar din public s-a auzit un pocnet de 
degete şi câteva strigăte de bis, pe care Barley nu le luă în 
seamă. Supse două beri, salută publicul cu mâna şi se strecură 
discret către ieşire. Ne-am dus după el şi, când am păşit în 
stradă, Ben Lugg veni în dreptul nostru cu semnul de liber 
aprins. 

— La Mo, îi spuse Barley, lăsându-se să cadă pe bancheta din 
spate. Avea o altă sticlă de scotch luată de undeva şi îi 
deşurubă capacul. 

— Bună, Harry. Cum e dragostea la distanţă? 

— Grozavă, mulţumesc. Ţi-o recomand şi ţie. 

— Unde dracu’ e Mo? întrebă Ned, în timp ce se aşeză lângă 
Barley, iar eu m-am instalat pe strapontină. 

— Tufhell Park. Sub Falmouth Arms. 

— Acustica e bună? întrebă Ned. 

— Cea mai bună. 

Nu mă îngrijora falsa veselie a lui Barley, ci această 
îndepărtare şi privirea absentă, faptul că se închisese în armura 
sa de curtoazie britanică. 

Mo era o blondă de cincizeci de ani şi mai bine, care îl sărută 
îndelung pe Barley, înainte de a ne invita la masa ei. Barley 
cânta blues, iar Mo cred că dorea ca el să rămână peste noapte, 


însă Barley nu putea sta nicăieri prea mult, aşa că ne-am dus la 
o pizzerie care avea şi orchestră, în Islington, unde cânta un alt 
solo, iar Ben Lugg veni împreună cu noi înăuntru pentru a bea o 
ceaşcă de cafea şi a asculta. În zilele lui bune Ben fusese boxer 
şi încă mai vorbea de meciurile lui. De la Islington am traversat 
Tamisa la Elephant pentru a asculta un grup negru care cânta 
muzică soul într-un depou de autobuze. Erau orele patru şi un 
sfert, dar Barley nu părea să aibă chef să se culce; prefera să 
stea cu grupul şi să bea, din ceşti de porțelan de mărimea unei 
halbe, cacao în care turnase alcool. Când în sfârşit am reuşit să-l 
conducem cu blândeţe către taxiul lui Ben, cele două fete de la 
Noe au răsărit de nu se ştie unde şi s-au aşezat una de o parte 
şi una de cealaltă parte a lui pe bancheta din spate. 

— Hai, gata, fetelor, spuse Ben în timp ce Ned şi cu mine 
aşteptam pe trotuar. Daţi-vă jos! 

— Dac-aş fi în locul vostru, nu m-aş mişca, le sfătui Barley. 

— Nu este taxiul vostru, dragelor! E al ăstuia, spuse Ben 
arătându-l pe Ned. Valea, fetele tatii! 

Barley dădu să-l lovească pe Ben în capu-i acoperit cu o 
pălărie neagră de fetru, dar Ben îi blocă lovitura, ca şi cum ar fi 
înlăturat o pânză de păianjen. Cu acelaşi gest o trase cu grijă pe 
Barley din taxi şi îl predă lui Ned, care îl prinse cu tot atâta 
precauţie de braţ. 

Tot cu pălăria pe cap, Ben dispăru în spatele taxiului şi ieşi 
ţinând cu fiecare mână câte o fată. 

— De ce n-am lua un pic de aer curat? sugeră Ned, în timp ce 
Ben le dădea fiecăreia din fete câte o hârtie de zece lire ca să se 
facă nevăzute. 

— Bună idee, spuse Barley. 

Am traversat fluviul într-o procesiune lentă, filatorii lui Brock 
formând ariergarda şi taxiul lui Ben Lugg târându-se în urma 
noastră. De dincolo de docuri se iveau zorile întunecate. 

— Îmi cer scuze, spuse Barley după o clipă. N-am făcut nimic 
rău, nu-i aşa, Nedsky? 

— După câte ştiu eu, nu, spuse Ned. 

— Fiţi cu ochii în patru. Ţara are nevoie să fiţi în alertă. Nu-i 
aşa, Nedsky? Am avut chef doar de un pic de muzică, îmi 
explică el. Îţi place muzica, Harry? Un amic de-al meu îi cânta 
iubitei lui la telefon. La pian, fiţi atenţi, nu la sax, şi spunea că o 
făcea praf. Ai putea să încerci şi tu cu gagica ta. 


— Plecăm mâine în America, anunţă Ned. Barley primi ştirea 
ca pe o informaţie oarecare. 

— Bravo vouă! E frumos în această perioadă. Ţara arată în 
toată splendoarea ei. 

— Da, aşa este! Ne pare bine şi pentru tine, spuse Ned. Căci 
am hotărât să te luăm cu noi. 

— Ţinută sport, nu-i aşa? zise Barley. Sau trebuie să-mi iau şi 
smochingul în valiză, pentru orice eventualitate? 


CAPITOLUL 12 

Am zburat către insulă - la care am ajuns spre asfinţit - cu un 
avion ce aparţinea unei mari corporaţii americane. Nimeni n-a 
spus cui aparţinea insula. Era o fâşie îngustă de pământ 
împădurită, înfundată în apele oceanului la mijloc, dar cu 
capetele surplombate de vârfuri conice, astfel că, văzută de sus, 
mi-a dat impresia unui cort de beduini ce se prăbuşea în 
Atlantic. După părerea mea, avea o lungime de trei kilometri şi 
ceva. Am zărit casa, asemănătoare celor din New England, 
având terenurile într-o parte şi docul mititel şi alb în cealaltă 
parte. Am aflat mai târziu că o numeau reşedinţa de vară, 
pentru că nimeni nu se ducea acolo iarna. Fusese construită la 
începutul secolului de către un bostonian bogat, în zilele când 
oamenii aceştia îşi ziceau „rustificaţii”. Am simţit aripile 
avionului vibrând şi mirosul de apă sărată de mare prin 
geamurile cabinei care zăngăneau. Am văzut petele de soare 
strălucind peste valuri, ca nişte torţe semnalând venirea 
amurgului, şi cormoranii luptându-se în bătaia vântului. La apus, 
pe continent, se ridica silueta unui far. Urmam coasta statului 
Maine de cincizeci şi opt de minute după ceasul meu. De fiecare 
parte se înălţau arbori, cerul dispăruse, iar aparatul nostru 
începuse să salte şi să se legene de-a lungul pistei acoperite cu 
iarbă, la capătul căreia Randy şi echipa sa ne aşteptau cu un 
jeep. Randy avea un aer sănătos, aşa cum numai americanii 
privilegiați îl au. Purta un bluzon şi cravată. Aveam impresia că-i 
cunoscusem mama. 

— Domnilor, sunt gazda dumneavoastră aici atâta vreme cât 
doriţi să rămâneţi; fiţi bine-veniţi pe insula noastră. 

Îi strânse mai întâi mâna lui Barley. Probabil că îi arătase 
fotografiile. 

— Domnule Brown, este o adevărată onoare. Ned? Harry? 

— Foarte amabil din partea ta, spuse Barley. 

Coboram colina cu jeepul şi vedeam pinii profilându-se negri 
pe fondul marin. Băieţii ne urmau într-o a doua maşină. 

— Zburaţi pe liniile englezeşti, nu-i aşa, domnilor? Doamna 
Thatcher a ştiut cu adevărat să preia comanda! 

— Ar fi timpul să se scufunde odată cu vasul, spuse Barley. 

Randy izbucni în râs, ca şi cum aceasta făcea parte din 
consemne. Brown era numele de cod al lui Barley pentru 


această călătorie. Până şi în paşaportul său, aflat la Ned, era 
înscris sub numele de Brown. 

Maşina se angaja pe o şosea care ducea la o proprietate. 
Porţile se deschiseră şi se reînchiseră în urma noastră. Ne aflam 
pe un promontoriu particular, în vârful căruia se afla reşedinţa 
luminată cu lămpi cu arc ascunse printre boschete. De o parte şi 
de alta se vedeau peluze şi arbuşti arşi de vânt. Stâlpii unui 
ponton în ruină avansau primejdios în mare. Randy parcă jeepul, 
luă bagajele lui Barley şi ne conduse de-a lungul unei alei 
luminate, printre hortensii, către o casă plutitoare. În timpul 
zborului spre Boston, Barley a moţăit, a băut şi a mormăit la 
film, în micul nostru avion a privit încruntat peisajul din New 
England, ca şi cum frumuseţea acestuia l-ar fi tulburat. Dar 
imediat după aterizare păru să reintre în propriul univers. 

— Domnule Brown, am primit ordinul să vă instalez în 
apartamentul nupţial, spuse Randy. 

— Nu cred că ar putea ceva să-mi placă mai mult, bătrâne, 
zise Barley politicos. 

— Chiar aşa aţi spus, domnule Brown: bătrâne? 

Randy ne conduse printr-un vestibul pardosit cu gresie către 
cabina căpitanului. Stilul reproducea casa tipică de fermă 
ţărănească. Intr-un colţ se afla un pat de alamă, iar lângă geam, 
un pupitru din lemn de pin, niciunul din ele originale. Accesorii 
marinăreşti dubioase atârnau pe pereţi, în intrândul în care se 
afla bucătăria tipic americană, Barley identifică frigiderul, îl 
deschise şi se uită înăuntru cu un ochi interesat. 

— Domnul Brown doreşte să aibă o sticlă de scotch în camera 
sa de o noapte, Randy. Dacă au aşa ceva, ţi-ar fi pe deplin 
recunoscător. 

Casa de vară era un muzeu al copilăriilor de aur. Pe verandă, 
bâte de crochet de culoarea mierii se sprijineau de o roabă 
prăfuită, plină de carcase de homari, strânse de pe plajă. Se 
simţea miros de ceară de albine şi de piele. În hol - portretele 
unor tineri şi tinere cu pălării cu boruri largi atârnau lângă 
picturi primitive, reprezentând vânători de balene. Îl urmăream 
pe Randy în susul unei scări largi, lustruite; Barley se târa în 
urma noastră. La fiecare palier, geamuri arcuite, bordate cu 
vitralii, păreau porţi împodobite deschise către mare. Am intrat 
într-un coridor spre care dădeau dormitoarele albastre. Cel mai 
mare era rezervat lui Clive. De la balcoane puteam să vedem 


grădinile până departe, către casa plutitoare, iar de acolo, peste 
mare, se zărea continentul. Amurgul făcuse loc întunericului. 

În sufrageria cu căpriori albi, o vestală de la Langley reuşi să 
nu se uite la noi în timp ce ne servea homari de Maine şi vin alb. 

În timpul mesei, Randy explică regulile casei. 

— Nu fraternizaţi cu personalul, vă rugăm, domnilor, limitați- 
vă doar la un simplu bună ziua. Dacă simţiţi nevoia să le spuneţi 
ceva, cel mai bun lucru este să mă lăsaţi pe mine să o fac. 
Gărzile se află aici pentru a vă sluji şi a veghea la securitatea 
voastră. V-aş rămâne obligat dacă n-aţi ieşi în afara proprietăţii, 
domnilor. Vă rog. Vă mulţumesc! 

Odată sfârşite cina şi discursurile, Randy îl duse pe Ned în 
sala de comunicaţii, iar eu l-am însoţit pe Barley înapoi la casa 
plutitoare. Grădina era măturată de un vânt violent şi, în timp ce 
mergeam, am remarcat surâsul nepăsător al lui Barley la lumina 
conurilor luminoase dintre două zone de umbră. Gărzi echipate 
cu walkie-talkie ne priveau trecând. 

— Ce zici de o mică partidă de şah? i-am propus eu lui Barley 
în prag. 

Mi-ar fi plăcut să-i văd faţa mai clar, dar îmi scăpă din nou, 
aşa cum îmi scăpă starea lui de spirit. Am simţit o bătaie uşoară 
pe braţ, în timp ce îmi ura noapte bună. Uşa sa se deschise şi se 
închise la loc, dar nu înainte ca să fi zărit figura spectrală a unei 
santinele ce se afla la mai puţin de doi metri de noi, în întuneric. 


— Un avocat înţelept şi un bun ofiţer, îmi spuse Russell 
Sheriton a doua zi de dimineaţă, într-un murmur reverenţios, 
ştiind că nu sunt nici una, nici alta, învăluindu-mi mâna în 
palmele lui puternice şi moi. Unul dintre marii noştri domni. 
Harry, ce mai faci? 

Nu se schimbase aproape nimic în el de la ultima călătorie pe 
care o efectuase în interes de serviciu la Londra: pungile de sub 
ochi - mai umflate, mai triste; costumul albastru - o măsură sau 
două mai mare, ceea ce era valabil şi pentru burta care-i ieşea 
în evidenţă de sub cămaşa albă. Acelaşi aftershave de medic 
legist, neschimbat de şase ani la rând, parfuma capul celui mai 
nou şef al operaţiunilor sovietice din cadrul Agenţiei. 

Un grup de tineri asistenţi de-ai săi se ţineau respectuos 
deoparte, având aerul unor pasageri pierduţi în aeroport cu 
sacul de voiaj în mână. Clive şi Bob îl escortau pe Sheriton ca 


nişte gărzi de corp. Bob părea să fi îmbătrânit cu zece ani. Un 
zâmbet timorat înlocuia siguranţa sa obişnuită din Lumea 
Veche. Primise fără doar şi poate consemnul de a păstra 
distanţa şi de aceea, probabil, ne-a salutat cu prea multă 
efuziune. 

Conferinţa de pe Insulă, aşa cum ajunsese să fie cunoscută în 
mod eufemistic, era pe punctul de a se deschide. 


Evenimentele din zilele următoare aveau să se desfăşoare 
într-o ambianţă agreabilă. O atmosferă de lucru, între oameni 
serioşi, pe care sunt în pericol s-o dau uitării astăzi, când mă 
gândesc la restul. 

Ceea ce mi-a fost cel mai greu să înţeleg, deşi am încercat 
datorită lui Barley, este faptul că n-a avut niciun cui împotriva 
gazdelor noastre, că nu i-a învinovăţit pentru nimic din ceea ce i 
s-a întâmplat atunci sau mai târziu. Putea să bombăne în 
legătură cu americanii în general, dar de îndată ce i-a cunoscut 
individual vorbea ca despre nişte indivizi foarte la locul lor. Ar fi 
vrut să bea câte un pahar cu oricare dintre ei într-o seară la 
barul din colţ, dacă ar fi existat aşa ceva. Barley recunoştea 
întotdeauna forţa argumentelor care i se opuneau, tot aşa cum 
aprecia în mod deosebit sârguinţa altora. 

Şi, pe Dumnezeul meu, chiar că erau sârguincioşi! Dacă 
personalul, banii şi eforturile puse în joc ar fi fost suficiente 
pentru a da naştere inteligenţei, Agenţia ar fi avut destulă ca să 
vândă şi altora; dar, din păcate, materia cenuşie nu se cumpără 
la kilogram şi, oricum, mai există şi lipsa de inteligenţă. 

Şi cât de mult îşi doreau să fie iubiţi! Bineînţeles că acest 
sentiment l-a emoţionat de îndată pe Barley. Chiar atunci când îl 
sfâşiau, simțeau nevoia să fie iubiţi, inclusiv de către Barley! Şi 
în ziua de astăzi simt nevoia să fie iubiţi, în ciuda tuturor 
puciurilor organizate de ei, a destabilizărilor şi a operaţiunilor 
demente puse la cale împotriva Inamicului La Pânadă. 

Totuşi, tocmai aceste sentimente nude sunt cele care, în mod 
misterios, au provocat teroarea surdă din acea săptămână 
petrecută de noi pe insulă. 

Cu ani de zile în urmă, am vorbit cu un om pe care-l 
flagelaseră, un mercenar englez care ne făcea mici servicii în 
Africa şi dorea să fie despăgubit pentru aceasta. Ceea ce şi-a 
amintit cel mai des nu era biciul, ci sucul de portocale pe care i 


l-au dat după aceea. Şi-a adus aminte că l-au ajutat să se ducă 
în baraca sa şi că l-au lungit pe burtă, pe paie. Dar amintirea sa 
cea mai vie a fost acel pahar cu suc proaspăt de portocale, pe 
care i l-a pus în mână un gardian, aşezat pe vine lângă el, 
aşteptând cu răbdare să-şi recapete forţele să poată să bea. Era 
acelaşi gardian care-l biciuise. 

Am avut şi noi dreptul la paharele noastre cu suc de 
portocale. Am avut şi noi gardienii noştri cumsecade, chiar dacă 
erau deghizați în spatele unor căşti de ascultare şi a unei 
ostilităţi de suprafaţă ce s-a evaporat rapid datorită căldurii lui 
Barley. La o zi după sosirea noastră, aceiaşi gardieni, cu care ni 
se interzisese să fraternizăm, intrau în vârful picioarelor şi 
ieşeau oricând din casa plutitoare a lui Barley, furând câte un 
scotch sau câte o coca de la el, înainte de a se strecura înapoi la 
posturile lor. Au intuit că puteau să-şi permită acest lucru cu el. 
Ca americani, erau fascinaţi de celebritatea lui. 

Era un veteran pe care-l chema Edgar, care servise în Marină 
şi care i-a dat destul de mult de furcă lui Barley la şah. Am aflat 
mai târziu că Barley îl făcuse să-i spună numele şi adresa, în 
ciuda tuturor canoanelor meseriei, pentru a putea juca şah cu el 
prin corespondenţă „când toate acestea se vor isprăvi”. 

Gardienii nu constituiau o excepţie. Armata de asistenţi a lui 
Sheriton, ca şi acesta din urmă, de altfel, făceau dovadă de 
moderație salutară în faţa acceselor de isterie ale acelora pe 
care Sheriton însuşi îi calificase drept maniaci egocentrişti. 

Dar în aceasta rezida întreaga dramă a tuturor marilor 
naţiuni. Atât de mult talent dorind cu nerăbdare să servească, 
atâta bunăvoință avidă să se manifeste, dar atât de prost 
exploatate, încât uneori ne venea greu să credem că America 
este aceea care ni se adresa. 

Totuşi, ni se adresa. Biciul era real. 


Interogatoriile aveau loc în sala de biliard. Podeaua de lemn 
fusese vopsită în roşu-închis pentru dans, iar mesele de biliard 
fuseseră înlocuite cu un rând de scaune. Totuşi, lângă perete 
mai erau aliniate un tac de fildeş şi câteva cutii cu bile, cu 
inițialele proprietarilor lor. Lumina ce venea din plafonieră forma 
un halou în centrul încăperii, unde Barley a fost obligat să ia loc, 
după ce Ned îl adusese din casa plutitoare. 


— Domnule Brown, spuse Sheriton, sunt deosebit de onorat 
să vă strâng mâna şi tocmai m-am hotărât că numele meu, 
pentru întreaga durată a sejurului dumneavoastră aici, să fie 
Haggarty. De cum m-am uitat la dumneavoastră, m-am simţit 
irlandez. Nu mă întrebaţi de ce. (Îl conduse pe Barley cu paşi 
mari prin cameră.) Mai presus de orice, vreau să vă felicit. Aveţi 
toate calităţile: memorie, spirit de observaţie, morgă britanică, 
saxofon... 

Toate acestea fuseseră spuse într-un val de cuvinte 
hipnotizatoare, în timp ce Barley zâmbi jenat şi îşi îngădui să fie 
aşezat la locul de onoare. 

Ned stătea ţeapăn pe scaun, cu braţele încrucişate pe piept, 
în timp ce Clive, cu toate că făcea parte din cerc, se retrăsese în 
plan secund, trăgându-şi scaunul înapoi în aşa fel încât să fie 
ascuns după asistenţa lui Sheriton. 

Acesta din urmă stătea în picioare în faţa lui Barley şi părea 
că-i vorbeşte, chiar şi atunci când, după cuvintele sale, îţi 
dădeai seama că se adresa altcuiva. 

— Clive, îmi permiţi să-l bombardez pe domnul Brown cu nişte 
întrebări impertinente? Ned, vrei să ai amabilitatea să-i spui 
domnului Brown că se află în Statele Unite şi că, dacă nu 
doreşte, nu este obligat să răspundă, dar că tăcerea sa va fi 
considerată ca o dovadă flagrantă a vinovăţiei sale? 

— Domnul Brown este destul de mare ca să aibă grijă singur 
de el, spuse Barley zâmbind în continuare, refuzând încă să 
creadă că tensiunea care-l înconjura era adevărată. 

— Da? E destul de mare? Asta-i grozav, domnule Brown! 
Pentru că în următoarele câteva zile asta este exact ceea ce 
aşteptăm să fiţi! 

Sheriton se îndreptă către o servantă şi îşi turnă nişte cafea, 
revenind în faţa lui Barley. Glasul său căpătă un ton mai calm, 
mai de bun-simt. 

— Domnule Brown, să zicem că achiziţionăm un Picasso, OK? 
Toată lumea în această încăpere doreşte să cumpere acelaşi 
Picasso. Albastru, însângerat, bine făcut, ce aia mă-sii? Există 
doar trei persoane pe lume care l-ar înţelege. Dar când ajungi la 
fondul problemelor, contează un singur lucru: este într-adevăr o 
operă de Picasso sau e o făcătură realizată într-un hambar de 
domnul J.P. Bulă jr. Din South Bend, Indiana, sau din Omsk, 
Rusia? Nu uita că nu se revinde, spuse el bătându-se cu o mână 


pe pieptul moale şi ţinându-şi ceaşca de cafea cu cealaltă. Aici 
nu e Londra, ci Washington, iar la Washington informaţiile 
trebuie să fie utile, ceea ce înseamnă că trebuie să fie utilizate, 
şi nu contemplate cu detaşare socratică. Scăzu glasul cu un aer 
de respectuoasă compasiune. lar dumneata eşti tipul care ni le 
vinzi, domnule Brown. |ţi place sau nu, este legătura noastră cea 
mai apropiată cu sursă până în ziua în care îl vom convinge pe 
tipul căruia îi spui Goethe să-şi schimbe tactica şi să trateze 
direct cu noi. Dacă vom reuşi. Mă îndoiesc. Da, da, foarte puţin 
probabil. 

Sheriton se întoarse şi se duse în partea cealaltă a cercului. 

— Eşti stâlpul afacerii, domnule Brown. Dumneata eşti omul. 
Eşti afacerea. Dar în ce măsură? În măsură mai mică, în măsură 
mai mare? Sau în întregime? Dumneata eşti scriitorul 
scenariului, interpretul său, producătorul sau regizorul? Sau nu 
eşti decât un figurant, aşa cum pretinzi, martorul inocent pe 
care noi toţi trebuie să-l descoperim? 

Domnul Sheriton oftă ca şi cum încercarea era prea grea 
pentru sensibilitatea sa. 

— Domnule Brown, ai vreo amantă permanentă în momentul 
de faţă? Sau regulezi ce găseşti? 

Ned n-apucă să se scoale în picioare, că Barley deja îi 
răspunsese. Totuşi, tonul vocii lui n-avea nimic coroziv, nici 
măcar ostil, de parcă n-ar fi dorit să strice atmosfera bună care 
domnea printre noi toţi. 

— Dar tu, haiosule, cum stai? Doamna Haggarty se achită de 
datoriile ei conjugale sau eşti nevoit să-ţi reiei obiceiurile din 
tinereţe? 

Sheriton nu-i dădu atenţie. 

— Domnule Brown, Picasso-ul dumitale este cumpărat, nu al 
meu. Washingtonul nu agreează să-şi vadă valorile sigure 
frecventând barurile pentru celibatari. Trebuie să jucăm un joc 
deschis, foarte cinstit. Fără reticenţe englezeşti, fără persiflări 
de şcoală veche. Ne-am mai lăsat înşelaţi cândva, dar nu ne 
vom mai lăsa niciodată, niciodată, păcăliţi. 

Această observaţie, cred, îl viza pe Bob, care, din nou, îşi 
contempla mâinile cu capul plecat. 

— Domnul Brown nu bântuie prin barurile pentru celibatari, 
interveni sec Ned, iar materialul nu-i aparţine, ci este al lui 


Goethe. Nu văd de ce viaţa sa particulară ar avea cât de cât de- 
a face cu această problemă. 

„Ține-ţi gândurile pentru tine”, îmi spusese Clive. Ochii săi 
repetau acum acest mesaj pentru Ned. 

— Hai, Ned, protestă Sheriton. Astăzi, la Washington, trebuie 
să fii căsătorit sau să te naşti din nou înainte de a te urca într-un 
nenorocit de autobuz. Ce te face să te duci în Rusia la fiecare 
cinci minute, domnule Brown? Îţi cumperi proprietăţi acolo? 

Barley zâmbea în continuare, dar cu mai puţină amabilitate. 
Sheriton începuse să-l enerveze, ceea ce era exact intenţia 
acestuia. 

— Ca să-ţi spun drept, bătrâne, acesta este un rol pe care l- 
am moştenit. Bătrânul meu tată a preferat întotdeauna Uniunea 
Sovietică Statelor Unite şi a dat de o mulţime de necazuri 
publicându-i cărţile. Aparţinea Societăţii Fabian. Un fel de New 
Deal. Dacă ar fi fost unul de-ai voştri, ar fi fost pus pe lista 
neagră. 

— Ar fi fost demascat, prăjit şi imortalizat. l-am citit dosarul. 
Este îngrozitor. Spune-ne mai multe despre el, domnule Brown. 
Ce ţi-a mai lăsat moştenire? 

— Dar ce naiba contează? strigă Ned. 

Avea dreptate. Problema tatălui excentric al lui Barley făcuse 
vâlvă şi apoi fusese abandonată ca lipsită de interes de către 
Etajul XII, cu mult timp în urmă. Dar se pare că nu de către 
Agenţie. Cel puţin nu acum. 

— În anii '30, nu mă-ndoiesc că ştiţi acest lucru, continuă 
Barley pe un ton ceva mai calm, a fondat un Club al Cărţii 
Sovietice. N-a durat mult, dar, în sfârşit, a încercat. lar în timpul 
războiului, când reuşea să găsească hârtie, publica propaganda 
prosovietică, în marea ei majoritate glorificându-l pe Stalin. 

— Ce-a făcut după război? Şi-a petrecut sfârşiturile de 
săptămână acolo, ajutându-i să construiască Zidul Berlinului? 

— A avut speranţele lui, dar a trebuit să şi le reprime, replică 
Barley după câteva momente de gândire. Simţul său 
contemplativ câştigase. Ar fi putut să le ierte multe ruşilor, dar 
nu Teroarea. Nici lagărele, şi nici deportările. l-au frânt inima. 

— l-ar fi frânt inima dacă sovieticii ar fi adoptat metode mai 
puţin violente? 

— Nu cred. Presupun că ar fi murit fericit. 


Sheriton îşi şterse palmele cu batista şi, ca un Oliver Twist 
supraponderal, îşi duse ceaşca de cafea cu ambele mâini către 
masa cu băuturi, deşurubă termosul şi se uită în el trist înainte 
de a-şi mai turna o ceaşcă. 

— Ghindă, se plânse el. Strâng ghinda, o macin şi fac cafea. 
Aşa-i aici, la noi. Lângă Bob era un scaun gol. Sheriton se aşeză 
oftând. Domnule Brown, îmi permiţi să-ţi explic puţin cum stau 
lucrurile? În zilele noastre, nu mai e timp să fie judecat fiecare 
membru al marii familii umane după calităţile sale. OK? Aşa că 
oricine care este un cineva are un dosar. lată-l pe-al dumitale. 
Tatăl a fost simpatizant comunist, decepţionat mai târziu. În cei 
opt ani de la moartea sa, ai făcut nu mai puţin de şase vizite în 
Uniunea Sovietică. Le-ai vândut sovieticilor, dacă numărăm 
foarte exact, patru cărţi mizerabile din propriul catalog editorial 
şi le-ai publicat, pentru a fi tot atât de exacţi, trei cărţi de-ale 
lor: două romane moderne lamentabile, care au fost un eşec şi o 
aiureală despre acupunctură, din care ai vândut optsprezece 
exemplare. Eşti în pragul falimentului, dar, potrivit calculelor 
noastre, cheltuielile pentru aceste călătorii în URSS se ridică la 
12.000 de lire, iar încasările dumitale nu depăşesc 1.900 de lire. 
Eşti divorţat, fără obligaţii şi ai absolvit o şcoală particulară 
britanică. Torni băutură în tine ca-ntr-un butoi fără fund şi îţi 
alegi din lumea jazzului prietenii, care au o reputaţie ce l-ar face 
pe Benedict Arnold să pară Shirley Temple. Văzut de la 
Washington, eşti un dezmăţat. Văzut de aici, eşti un tip 
încântător. Cum voi putea eu explica acest lucru viitorului 
subcomitet al Congresului, format dintr-o bandă de maimuțe 
puritane, care şi-au băgat în cap să pună la stâlpul infamiei 
documentele lui Goethe pentru că acestea periclitează 
Fortăreaţa Americă? 

— De ce o periclitează? spuse Barley. 

Calmul său păru să surprindă pe toată lumea, în special pe 
Sheriton, care, până atunci, i se adresase lui Barley peste umăr, 
explicându-i dilema sa cu o atitudine vag compătimitoare. Acum 
se îndreptă în scaun şi se uită drept în ochii lui Barley, 
apostrofându-l cu o ironie nedisimulată. 

— Ce aţi spus, domnule Brown? 

— De ce-i sperie documentele lui Goethe? Dacă ruşii nu sunt 
în stare să tragă cum trebuie, Fortăreaţa America ar trebui să 
sară în sus de bucurie. 


— O, domnule Brown, sărim în sus de bucurie! Suntem în 
extaz! Nu contează că întreaga putere militară americană 
consideră că armamentul greu sovietic este de o precizie 
redutabilă. Nu contează că în acest joc cel mai important lucru 
este percepţia noastră în privinţa preciziei lor de tragere. Când 
dispui de precizie, poţi elimina prin surprindere rachetele 
intercontinentale balistice ale inamicului, în timp ce joacă golf, 
fără ca acesta să fie în stare să riposteze la fel. Fără această 
precizie, mai bine n-ai mai încerca, pentru că exact atunci 
inamicul e în stare să-ţi radă douăzeci din oraşele tale preferate. 
Nu contează că milioane şi milioane de dolari ale contribuabililor 
şi întreaga retorică politică au fost aruncate în coşmarul iubit al 
unui atac-surpriză din partea ruşilor şi pe fereastra americană a 
vulnerabilităţii. Nu contează că până şi astăzi ideea supremaţiei 
sovietice este principalul argument în favoarea Războiului 
Stelelor, jucăria strategică, acum la modă la cocteilurile de la 
Washington. (Spre uimirea mea, Sheriton schimbă brusc tonul şi 
începu să discute cu accentul unui ţărănoi din fundul Sudului.) 
Ar fi timpul să-i futem pe toţi labagiii ăia, înainte ca ei să ne-o 
facă nouă, domnule Brown! Micuța şi bătrâna noastră planetă 
nu este destul de mare pentru două supraputeri, domnule 
Brown. Pe care o alegi, domnule Brown, când totul va începe să 
trosnească? 

Se întrerupse, iar faţa lui buhăită îşi reluă expresia de 
contemplare a multelor nedreptăţi ale vieţii. 

— Dar eu cred în Goethe, reluă el cu surprindere în glas. Se 
ştie ca eram gata să-l cumpăr pe Goethe din ziua în care a ieşit 
din umbră. Bucată cu bucată. Sunt convins că Goethe este o 
sursă căreia i-a sunat ceasul gloriei. Şi ştii ce-mi spune asta? 
Asta-mi spune că trebuie să cred şi-n domnul Brown, aici de 
faţă, şi că domnul Brown trebuie să se dovedească foarte cinstit 
cu mine, altfel sunt un om mort. Îşi puse mâna în dreptul inimii. 
Cred în domnul Brown, cred în Goethe şi cred în documente. Dar 
mi-a-ngheţat căcatul în mine de frică! 

„Unii se răzgândesc, m-am gândit eu. Alţii îşi schimbă 
credinţa. Dar nu există decât un singur Russell Sheriton care să 
proclame că a văzut Lumina pe Drumul Damascului.” Ned îl 
privea fără să-i vină să creadă. Clive prefera să admire cutiile cu 
bile de biliard. Sheriton însă îşi contempla trist cafeaua, 
meditând la nenorocul său. Unul dintre tinerii săi asistenţi îşi 


sprijinea bărbia în mână, în timp ce-şi admira bombeul 
pantofului, iar celălalt contempla oceanul prin fereastră, ca şi 
cum adevărul plutea acolo. 

Dar nimeni nu-l privea pe Barley. Nimeni nu părea să 
îndrăznească să-l privească. Stătea liniştit pe scaun şi părea 
tânăr. Noi îi dăduserăm câteva detalii, dar nimic din cele 
afirmate aici. În niciun caz nu i-am spus că documentele 
Bluebird au făcut diversele facţiuni militar-industriale să-şi sară 
una alteia la gât şi că au stârnit o zarvă generală în rândurile 
lobby-urilor lipsite de scrupule de la Washington. 

Bătrânul Palfrey vorbi atunci pentru prima oară. În timp ce 
făceam acest lucru, aveam impresia că interpretez o piesă de 
teatru absurd. Era ca şi cum lumea reală ne aluneca de sub 
picioare. 

— lată ce vrea să ştie Haggarty, spusei eu. Accepţi să te supui 
unui interogatoriu al americanilor, pentru ca aceştia să-şi 
formeze o părere o dată pentru totdeauna despre sursă? Poţi să 
spui nu. E la latitudinea ta. Nu-i aşa, Clive? 

Lui Clive nu i-a convenit acest lucru, dar a confirmat cele 
spuse de mine, vrând-nevrând, înainte de a dispărea din nou din 
peisaj. 

Toate feţele s-au întors către Barley ca nişte flori către soare. 

— Ce zici? l-am întrebat eu. 

Tăcu o clipă. Se întinse, îşi trecu dosul mâinii peste gură şi 
păru că nu se simte în largul lui. Ridică din umeri. Se uită apoi la 
Ned, dar, neîntâlnindu-i privirea, se uită la mine cam prosteşte. 
Ce-o fi fost în capul lui, dacă era ceva? Că, dacă zice nu, refuzul 
său l-ar despărţi pentru totdeauna de Goethe? De Katia? 
Ajunsese el atât de departe cu gândurile sale? Nici până în ziua 
de azi nu am nici cea mai vagă idee. Zâmbi cam stânjenit. 

— Ce crezi, Harry? Ne aruncăm în apă? Ce zice purtătorul 
meu de cuvânt? 

— Problema e mai curând să ştim ce spune clientul, i-am 
răspuns eu evaziv, zâmbindu-i la rândul meu. 

— Nu vom şti niciodată, dacă nu încercăm, nu-i aşa? 

— Aşa cred şi eu, i-am răspuns. 

Acesta a fost modul său în direct de a spune: „accept”. 


— Yale are societăţile sale secrete, Harry, îmi explică Bob. 
Universitatea e infestată de ele. Dac-ai auzit de Scull and Bones, 


de Scroll and Key, n-ai auzit decât de vârful aisbergului. lar 
aceste societăţi promovează lucrul în echipă, în timp ce la 
Harvard lucrurile stau invers. Se scot în valoare meritele 
individuale. Aşa că Agenţia, când îşi pescuieşte recruți în apele 
universitare, îşi alege jucătorii de la Yale şi creierele de la 
Harvard. Nu aş merge atât de departe încât să spun că fiecare 
om de la Harvard este o primadonă şi că fiecare individ de la 
Yale se supune orbeşte cauzei. Dar aceasta este, în mare, 
tradiţia. Aţi absolvit Yale, domnule Quinn? 

— West Point, spuse Quinn. 

Era seară şi prima delegaţie tocmai sosise cu avionul. Ne 
aflam în aceeaşi încăpere, cu aceeaşi podea roşie, sub aceeaşi 
lumină de sală de biliard, aşteptându-l pe Barley. Quinn prezida, 
iar Todd şi Larry stăteau de-o parte şi de alta a lui. Todd şi Larry 
erau oamenii lui Quinn. Erau bine făcuţi, frumuşei, iar pentru un 
om de vârsta mea, ridicol de tineri. 

— Quinn navighează în sferele înalte, ne mărturisise Sheriton. 
Quinn vorbeşte cu cei de la Apărare, vorbeşte cu corporaţiile, 
vorbeşte cu Dumnezeu. 

— Dar în serviciul cui este? întrebase Ned. 

Sheriton părea sincer surprins de întrebare. Zâmbi, ca şi cum 
i-ar fi iertat o greşeală gramaticală unui străin. 

— Ei bine, Ned, presupun că în serviciul nostru al tuturor, 
spuse el. Ă 

Quinn avea 1,85 metri, umeri laţi şi urechi mari. Işi purta 
costumul ca o armură. Nu avea medalii şi nici însemne de grad. 
Gradul său se citea în maxilarul lui voluntar, în ochii săi 
înfundaţi, în privirea goală şi în zâmbetul de inferioritate 
mânioasă care-l năpădea în prezenţa civililor. 

Ned intră înaintea lui Barley. Nimeni nu se ridică în picioare. 
De la locul său, voit umil, în centrul rândului americanilor, 
Sheriton făcu prezentările cu sfială. 

„Lui Quinn îi plac lucrurile simple, ne avertizase el. Spuneţi-i 
omului vostru să nu facă pe deşteptul.” Sheriton îşi urmă 
propriul sfat. 

Era normal ca Larry să înceapă interogatoriul, pentru că era 
cel mai extrovertit. Todd era virginal şi introvertit, Larry purta o 
verighetă enormă, o cravată foarte colorată şi râdea pentru 
amândoi. 


— Domnule Brown, trebuie să gândim această problemă din 
punctul de vedere al dictatorilor dumitale, explică el cu o lipsă 
de sinceritate căutată. În meseria noastră, există informaţii 
neverificate şi informaţii verificate. Am dori să verificăm 
informaţiile dumitale. Aceasta e munca noastră şi pentru asta 
suntem plătiţi. Te rog să nu ai nicio urmă de suspiciune, 
domnule Brown. Analiza este o ştiinţă aparte. Trebuie să-i 
respectăm legile. 

— Trebuie să ne imaginăm această afacere ca o teribilă 
încărcătura, lansă Todd pe un ton agresiv. „Fum.” 

Se stârni un amuzament general, până când Larry îi explică 
râzând lui Barley că nu i se oferea o ţigară: „fum” în limbajul 
meseriei însemna „capcană”. 

— Domnule Brown, a cui a fost ideea să mergeţi la 
Peredelkino în acea zi de toamnă, acum doi ani? întrebă Larry. 

— A mea, probabil. 

— Sunteţi sigur, domnule? 

— Eram beţi când am plănuit plecarea, dar sunt sigur că eu 
am lansat ideea. 

— Beţi mult, nu-i aşa, domnule Brown? întrebă Larry. 

Mâinile enorme ale lui Quinn strângeau creionul ca şi cum şi- 
ar fi propus să-l stranguleze. 

— Destul de mult, da. 

— Din cauza băuturii, vi s-a întâmplat vreodată să uitaţi unele 
lucruri? 

— Uneori. 

— Alteori nu. La urma urmei, avem rapoartele dumneavoastră 
privind cele discutate între Goethe şi dumneavoastră, când eraţi 
amândoi beţi morţi. Aţi mai fost la Peredelkino şi înainte, 
domnule? 

— Da. 

— Adesea? 

— De două sau de trei ori. Poate patru. 

— Aţi vizitat prieteni acolo? 

— Da, am vizitat prieteni, spuse Barley instinctiv enervat de 
limbajul american. 

— Prieteni sovietici? 

— Desigur. 

Larry făcu o pauză destul de lungă, pentru ca „prieteni 
sovietici” să sune ca o mărturisire. 


— Aţi vrea să-i identificaţi pe aceşti prieteni, domnule? Să ne 
daţi nume? 

Barley se execută. Un scriitor. O poetesă. Un birocrat literar. 
Larry îi nota mişcând creionul încet, ca să producă efect. 
Zâmbea când scria. Privirile sumbre ale lui Quinn continuau să-l 
fulgere pe Barley de-a lungul unor linii fixe, peste masă. 

— În ziua excursiei dumneavoastră, domnule Brown, reluă 
Larry, în acea Zi Întâi, cum am putea-o denumi, nu v-aţi gândit 
să vă duceţi să vă vedeţi vechii amici, să vedeţi cine mai era pe 
acolo, să le spuneţi bună ziua? întrebă Larry. 

Barley părea să nu ştie dacă-i trecuse sau nu prin cap o 
asemenea idee. Ridică aparent nepăsător din umeri şi, potrivit 
ticului său obişnuit, îşi trecu dosul mâinii peste gură, perfectul 
martor fals. 

— N-am vrut să-l impun pe Jumbo. Eram şi-aşa prea mulţi. Nu, 
sincer, nu mi-a trecut prin cap. 

— Bineînţeles, spuse Larry. 

„Trei pretexte, am remarcat eu cu tristeţe. Trei, când ar fi fost 
suficient unul singur.” O aruncătură de ochi spre Ned îi dovedi 
că gândea la fel. Sheriton se străduia să nu se gândească la 
nimic, iar Bob se străduia să urmeze exemplul şefului său. Todd 
îi şoptea ceva la ureche lui Quinn. 

— Aşadar, a fost ideea dumitale să vizitaţi monumentul 
funerar al lui Pasternak, domnule Brown, se interesă Larry, ca şi 
cum ar fi fost o idee de care ar fi putut fi mândru oricine. 

— Mormântul, îl corectă Barley iritat. Da, eu am avut ideea. 
Să nu credeţi că toţi ceilalţi ştiau că se afla acolo până să le fi 
spus eu. 

— Şi dacha lui Pasternak, de asemenea, cred, spuse Larry, 
consultându-şi notele. Dacă „nenorociţii” n-ar fi dărâmat-o. 

În gura lui, „nenorociţii” suna foarte vulgar. 

— Aşa e, şi dacha. 

— Dar dumneata n-ai vizitat dacha lui Pasternak, nu-i aşa? 
Nici măcar n-ai verificat dacă dacha mai există. Dacha lui 
Pasternak a dispărut total din program. 

— Ploua, zise Barley. 

— Dar aveai o maşină. Şi un şofer, domnule Brown. Chiar 
dacă mirosea urât. 


Larry zâmbi din nou. Deschise gura destul de mult, ca vârful 
limbii sale să-i mângâie buza superioară. Apoi o închise şi făcu o 
altă pauză, pentru a croi drum gândurilor sale incomode. 

— Deci, dumneata ai convocat grupul, domnule Brown, şi tot 
dumneata ai stabilit obiectivele excursiei, reluă Larry pe un ton 
țâfnos. Dumneata ai luat conducerea grupului, dumneata ai dus 
grupul în susul colinei, până la monumentul funerar. Mormânt, 
scuză-mă! Dumitale şi nimănui altcuiva i s-a adresat domnul 
Nejdanov la coborâre. Acesta te-a întrebat dacă sunteţi 
americani. Ai răspuns: „Nu, slavă Domnului, suntem englezi”. 

Larry n-a râs, nici măcar n-a zâmbit. Quinn părea să 
disimuleze cu greu o durere de stomac. 

— Şi tot dumneata, domnule Brown, ai fost cel care, 
întâmplător, ai fost în stare să-l citezi pe poet, să fii purtătorul 
de cuvânt al grupului, în timpul discutării meritelor sale şi, ca 
prin farmec, să te detaşezi de ceilalţi şi să te trezeşti aşezat în 
timpul prânzului alături de cel pe care-l numim Goethe. „Faceţi 
cunoştinţă cu distinsul nostru scriitor Goethe.” Domnule Brown, 
avem un raport din teren, de la Londra, cu privire la Magda de la 
Penguin Books. După câte înţelegem, a fost obţinut cu toată 
discreţia în cursul unor întâlniri mondene, ce nu puteau crea 
nicio suspiciune, de către un tact care nu este american. Magda 
a avut impresia că doriţi să vă întreţineţi singur cu Nejdanov. 
Aveţi vreo explicaţie în privinţa aceasta, vă rog? 

Barley dispăruse din nou. Nu din încăpere, ci din sfera mea de 
înţelegere. Lăsase dubiile în seama scepticilor pentru a se 
refugia în universul propriei realităţi. Incapabil să se abţină în 
faţa acestei mărturisiri de sforării din partea Agenţiei, Ned, şi nu 
Barley, avu izbucnirea dorită. 

— Să fim serioşi! Nu era să-i spună informatorului vostru că 
murea de poftă să fie cu iubitul ei în pat în acea după-amiază, 
nu-i aşa? 

Din nou, acest simplu răspuns ar fi fost suficient, dacă Barley 
n-ar fi intervenit colac peste pupăză. 

— S-ar putea să fi dorit să scap de ei, într-adevăr, recunoscu 
el cu o voce îndepărtată, dar destul de prietenoasă. După o 
săptămână de târg de carte, orice suflet cu mintea întreagă e 
sătul de editori până la sfârşitul zilelor. 

Zâmbetul lui Larry avea o urmă de suspiciune. 


— Da? spuse el şi-şi scutură capul frumuşel înainte de a-şi 
ceda martorul lui Todd. 

Dar nu, pentru că Quinn începu să vorbească în aceeaşi clipă. 
Nu i se adresă nici lui Barley, nici lui Sheriton, nici chiar lui Clive. 
Nici unei persoane în particular. Totuşi, vorbea. Mica sa gură 
captivă se răsucea ca un tipar în cârlig. 

— Omul ăsta a fost dat pe răzătoare? întrebă el. 

— Domnule, avem problemele noastre de protocol, explică 
Larry, cu privirea îndreptată către mine. 

La început, recunosc că n-am înţeles. Larry a fost nevoit să-mi 
explice. 

— E ceea ce numim un detector de minciuni, în limbajul de 
fiecare zi. Un poligraf. Cunoscut în meseria noastră ca, 
„răzătoare”. Nu cred că aveţi aşa ceva acolo. 

— În unele cazuri, îl folosim şi noi, interveni curtenitor Clive 
de lângă mine, înainte de a avea ocazia să răspund. Atunci când 
insistaţi, ne înclinăm şi-l folosim. Au apărut şi la noi. 

Dar, în momentul acela, Todd, introvertitul, preluă discuţia. 
Todd nu era prolix. De fapt, nu era nimic la prima vedere, dar 
am cunoscut în viaţa mea nişte avocaţi ca Todd, care ştiau să 
folosească în propriul avantaj lipsa lor de şarm şi să utilizeze 
stângăciile verbale ca pe o măciucă. 

— Vorbeşte-mi, te rog, despre relaţiile dumitale cu Niki 
Landau, domnule Brown. 

— N-am nicio relaţie, spuse Barley. Am fost condamnaţi să fim 
străini unul pentru altul până în Ziua Judecăţii de Apoi. Am fost 
pus să semnez o hârtie prin care mă angajam să nu vorbesc cu 
el niciodată. Întrebaţi-l pe Harry. 

— Dar înaintea acestui angajament? 

— Am mai stat în faţa unui borcănel împreună. 

— Borcănel? 

— Borcănel. Băuturică. Scotch. E un tip simpatic. 

— Dar, desigur, nu face parte din clasa dumitale socială, nu-i 
aşa? N-a fost nici la Harrow, nici la Cambridge, după câte 
înţeleg. 

— Şi ce contează? 

— Sunteţi împotriva structurii sociale britanice, domnule 
Brown? 

— Una dintre cele mai mari mizerii ale lumii modeme, aşa mi 
s-a părut întotdeauna, bătrâne. 


— „Un tip simpatic.” Înseamnă că-l placi? 

— E enervant, dar îmi plăcea, da. Îmi place şi acum. 

— Aţi făcut afaceri cu el? 

— Lucra pentru alte edituri. Eu sunt propriul patron. Ce 
afaceri puteam face? 

— Ai cumpărat ceva vreodată de la el? 

— De ce aş fi cumpărat? 

— Aş vrea să ştiu ce negociaţi împreună atunci când eraţi 
amândoi singuri undeva, adesea în capitale ale unor ţări 
comuniste. 

— Se fălea cu cuceririle lui. Îi plăcea muzica bună. Clasică. 

— V-a vorbit vreodată despre sora lui? Sora lui, care este încă 
în Polonia? 

— Nu. 

— Şi-a exprimat vreodată resentimentele faţă de autorităţile 
britanice pentru tratamentul pretins prost, aplicat de către 
acestea tatălui său? 

— Nu. 

— Când ai avut ultima convorbire intimă cu Niki Landau? 

Barley îşi permise în sfârşit să trădeze o anumită iritare. 

— Dacă v-ar asculta cineva, ne-ar lua drept o pereche de 
poponari, se plânse el. 

Quinn nu clipi. Probabil că făcuse şi el aceasta deducție. 

— V-am întrebat când, domnule Brown, spuse Todd, sugerând 
că răbdarea sa are limite. 

— La Frankfurt, presupun. Anul trecut. Nişte discuţii la una 
mică la Hessischer Hof. 

— Despre Târgul de carte de la Frankfurt? 

— Nu se merge la Frankfurt de plăcere, bătrâne. 

— N-ai mai avut niciun dialog cu Landau de atunci? 

— Nu-mi amintesc. 

— Nici măcar la Târgul de carte de la Londra din primăvara 
aceasta? 

Barley părea că-şi stoarce creierii. 

— O, al dracului să fiu! Stella. Ai dreptate! 

— Poftim? 

— Niki reperase o fată care lucrase pentru mine. Pe nume 
Stella. O găsea pe gustul său. De fapt, cred că le găsea pe toate 
pe gustul său. E mort după fuste. Voia să i le prezint. 

— Şi ai făcut-o? 


— Am încercat. 

— Ai făcut pe peştele. Asta-i cuvântul? 

— Aşa e, bătrâne. 

— Şi ce-a ieşit? 

— Am chemat-o să bem un păhărel la Roebuck, la cârciuma 
din colţ, la ora şase. Niki a apărut, ea nu. 

— Aşa că ai rămas singur cu Landau. Faţă-n faţă? 

— Aşa e. Faţă-n faţă. 

— Despre ce-aţi vorbit? 

— Despre Stella, presupun. Despre vreme. Putea fi orice. 

— Domnule Brown, ai relaţii de vreun fel oarecare cu foşti sau 
actuali cetăţeni sovietici aflaţi în Regatul Unit? 

— Cu ataşatul cultural, din când în când. Atunci când poate fi 
deranjat să răspundă, ceea ce nu se întâmplă prea des. Când 
vine câte un scriitor sovietic şi ambasada dă o mică petrecere în 
cinstea lui, mă duc, în general. 

— După câte ştim, îţi place să joci şah într-o anumită cafenea 
din Camden Town, la Londra. 

— Şi ce dacă? 

— Cafeneaua aceasta nu este frecventată de exilaţii ruşi, 
domnule Brown? 

Barley ridică glasul, fără să-şi piardă totuşi stăpânirea de sine. 

— Îl cunosc pe Leo. Leo mizează pe slăbiciunea adversarului, 
îl ştiu pe losif. Lui losif îi place să tragă în tot ce mişcă. Nu mă 
culc cu ei şi nu schimb secrete de stat cu ei. 

— Ai într-adevăr o memorie foarte selectivă, totuşi, nu-i aşa, 
domnule Brown? Asta dacă luăm în consideraţie descrierile 
extrem de detaliate pe care le-ai făcut unor personaje şi unor 
evenimente. 

Barley nu se enervă, ceea ce dădu un impact mult mai 
redutabil răspunsului său. O clipă, într-adevăr, păru că nici nu va 
răspunde. Toleranţa atât de adânc ancorată în el părea să-l 
sfătuiască să nu se obosească să răspundă. 

— Îmi amintesc doar ceea ce are importanţă pentru mine, 
bătrâne. Dacă n-am o minte atât de jegoasă ca a ta, te priveşte. 

Todd se înroşi la faţă. Se înroşea din ce în ce mai mult. 
Zâmbetul lui Larry se întinse aproape până la urechi. Quinn 
avea o privire dezaprobatoare de santinelă, iar Clive nu auzise 
niciun cuvânt. 


Ned însă era trandafiriu de plăcere. Până şi Russell Sheriton, 
care se prefăcea că aţipise, părea să-şi fi amintit, printre atât de 
multe dezamăgiri, ceva vag, dar frumos. 

În aceeaşi seară, în timp ce mă plimbam pe plajă, am dat 
peste Barley şi doi dintre gardienii săi. Fără să fie văzuţi din 
casă, aruncau cu pietre plate, luându-se la întrecere, care 
ricoşează de mai multe ori la suprafaţa apei. 

— V-am avut, v-am avut! strigă el, lăsându-se pe spate şi 
aruncându-şi braţele către cer. 


— Mollahilor le miroase a erezie, declară Sheriton la masă, 
delectându-ne cu ultimele evenimente. Barley pretextase o 
migrenă şi ceruse să i se aducă o omletă în casa plutitoare. 
Majoritatea acestor tipi au fost aleşi în baza unui program 
privind marja de securitate. Acesta presupune mărirea bugetului 
pentru apărare, elaborarea unui nou sistem, oricât de aberant ar 
fi, care să aducă pace şi prosperitate industriei de armament 
timp de cincizeci de ani de-aci înainte. Dacă nu se culcă cu 
fabricanţii de arme, mai mult ca sigur că stau cu ei la masă. 
Pentru ei, povestea pe care o spune Bluebird e într-adevăr greu 
de înghiţit. 

— Şi dacă spune adevărul? am întrebat eu. 

Sheriton se servi trist cu o altă bucată de prăjitură cu nuci. 

— Adevărul? Sovieticii nu pot să mai intre în joc? Reduc 
cheltuielile la fiecare colţ de stradă, iar bufonii de la Moscova nu 
ştiu nici jumătate din veştile proaste, pentru că bufonii din teren 
îi păcălesc ca să-şi câştige ceasurile de aur şi icrele negre pe 
gratis? Crezi că acesta este adevărul? Luă o îmbucătură uriaşă, 
care nu-i schimbă însă forma feţei. Crezi că nu se fac anumite 
comparații neplăcute? Îşi turnă nişte cafea. Ştii care este cel mai 
rău lucru pentru dinozaurii noştri aleşi în mod democratic? Răul 
răului? Implicaţiile care ne afectează. Muribund de partea 
sovietică înseamnă muribund de partea noastră. Mollahii urăsc 
acest lucru. De altfel, şi producătorii de armament. Dădu din cap 
în semn dezaprobator. Să audă că sovieticii nu reuşesc să 
transforme căcatul în combustibil solid, că propulsoarele lor de 
rachete aspiră în loc să scuipe, că erorile lor de detectare la 
mare distanţă sunt mai grave decât ale noastre, că nu reuşesc 
nici măcar să-şi scoată rachetele grele din silozuri, că estimările 
serviciilor noastre de informaţii sunt ridicol de exagerate, toate 


acestea le-ar da urticarie mollahilor noştri. Reflectă o clipă la 
inconsecvenţa acestor mollahi. Cum poţi să impulsionezi cursa 
înarmărilor când singurul cur cu care trebuie să te iei la 
întrecere este propriul cur? Bluebird este o sursă de informaţii 
ce ameninţă viaţa. O mulţime de fii privilegiați şi plătiţi gras 
sunt în primejdie să-şi vadă bolurile de orez sparte, şi toate 
acestea din cauza lui Bluebird. Dacă vrei adevărul, ăsta e. 

— Atunci de ce-ţi bagi nasul în treaba asta? am obiectat eu. 
Dacă nu este o listă populară, de ce candidezi pe ea? 

Şi, dintr-odată, n-am mai ştiut ce să fac. 

Rar se întâmplă ca bătrânul Palfrey să întrerupă o conversaţie 
şi să facă fiecare cap să se întoarcă spre el uimit. Era ultimul 
lucru pe care-l doream de această dată. Ned, Bob şi Clive mă 
priveau ca şi cum mi-aş fi pierdut minţile, iar tinerii asistenţi ai 
lui Sheriton - erau doi, dacă-mi amintesc bine - şi-au lăsat 
furculiţele pe masă, unul după altul, şi şi-au şters degetele cu 
şervetul de masă. 

Doar Sheriton părea să nu fi auzit nimic. Hotărâse că, la urma 
urmelor, puţină brânză nu i-ar face rău. Trăsese măsuţa cu rotile 
lângă el şi examina îmbufnat platourile. Nimeni dintre noi nu-şi 
imagina că brânza era preocuparea sa majoră şi era clar pentru 
mine că încerca să câştige timp, întrebându-se dacă să 
răspundă şi cum. 

— Harry, începu el prudent, adresându-i-se unei bucăţi de 
brânză de Olanda, Harry, jur pe Dumnezeul meu! Ai în faţa ta un 
om care se dedică păcii şi dragostei pentru aproapele său. Prin 
aceasta înţeleg că ambiția mea cea mai mare este să scot tot 
căcatul din scuipătorii de foc ai Pentagonului, ca să nu mai fie în 
stare să-i spună preşedintelui Statelor Unite că douăzeci de 
iepuri fac cât un tigru sau că orice nenorocit de pescar de 
sardele, aflat la cinci kilometri de coastă, este un submarin 
nuclear sovietic camuflat. De asemenea, nu vreau să mai aud 
prostiile cum că sapi găurele în pământ şi supravieţuieşti unui 
război nuclear. Sunt un glasnostic, Harry. Am făcut anumite 
descoperiri în legătură cu mine însumi. M-am născut glasnostic, 
iar părinţii mei au fost glasnostici de când lumea. Pentru mine, 
glasnosticismul este un mod de viaţă. Vreau ca fiii mei să 
trăiască. Citează-mă şi bucură-te. 

— Nu ştiam că ai copii, zise Ned. 

— Vorbim la figurat, spuse Sheriton. 


Dacă îl zgâriai la suprafaţă, Sheriton ne spunea o versiune 
adevărată despre noua sa personalitate. Ned a înţeles, am 
înţeles şi eu. Dar dacă Clive n-a priceput, acest, lucru s-a 
întâmplat doar pentru că, în mod deliberat, şi-a amputat 
receptivitatea. Francheţea lui Sheriton consta nu atât în 
cuvintele sale, care, de cele mai multe ori, erau menite să-i 
mascheze sentimentele, şi nu să le exprime, cât în noua lui 
umilinţă, de neînfrânat, ce se observă în comportamentul său 
din zilele reprobabile când era în post la Londra. La vârsta de 
cincizeci de ani, după un sfert de secol în care a fluturat steagul 
Războiului Rece, Russell Sheriton, pentru a folosi expresia lui 
Walter, îşi scutura gratiile vârstei sale mijlocii. Nu mi-a trecut 
niciodată prin cap că mi-ar putea plăcea, dar în acea seară am 
început să simt o simpatie pentru el. 

— Brady e un tip strălucitor, ne avertiză Sheriton cu un 
căscat, când ne îndreptam spre culcare. Brady poate să audă 
cum creşte iarba. 


Brady, oricum l-ai lua, era tot atât de strălucitor precum nişte 
nasturi de uniformă. 

Acest lucru se vedea în primul rând în chipul său inteligent şi 
în imobilismul bine stăpânit al trupului său curtenitor. Haina sa 
sport era mai veche decât el. De cum a intrat în încăpere a fost 
evident că avea o plăcere deosebită să treacă neobservat. 
Tânărul său asistent era îmbrăcat tot cu haina sport şi, la fel ca 
şeful său, avea o eleganţă nonşalantă. 

— Se pare c-ai făcut o treabă bună, Barley, spuse Brady vesel, 
cu accentul său melodios de sud, punându-şi servieta diplomat 
pe masă. Ţi-a mulţumit cineva până acum? Mă cheamă Brady şi 
sunt prea bătrân ca să mă prostesc cu pseudonime. El e 
Skelton. Mulţumesc. 

Ne aflam din nou în sala de biliard, dar de data aceasta fără 
masă şi fără scaunele tari de la şedinţa avută cu Quinn. În 
schimb, eram instalaţi confortabil, din fericire, în fotolii cu perne 
moi. Se anunţa furtună. Vestalele lui Randy încinseseră 
obloanele şi aprinseseră lumina. Pe măsură ce se stârnea 
vântul, casa începu să vibreze precum sticlele pe o etajeră. 
Brady îşi deschise servieta diplomat, o bijuterie de pe vremea 
când mai ştiau cum trebuie făcute. Ca orice profesor universitar, 


cum era el din când în când, purta o cravată albastră cu 
picăţele. 

— Barley, am citit eu undeva sau visez? Ai cântat pe vremuri 
la saxofon în orchestra marelui Ray Noble? 

— Nici nu-mi dăduseră tuleiele pe vremea aceea, Brady. 

— Nu-i aşa că Ray era cel mai adorabil om pe care l-ai 
cunoscut? Şi ce sunete dumnezeieşti scotea cu orchestra lui, 
spuse Brady, cum numai cei din sud ştiu s-o facă. 

— Ray era un prinţ, zise Barley, fredonând câteva măsuri din 
Cherokee. 

— Păcat că s-a apucat de politică, spuse Brady zâmbind. Tot 
am încercat să-i spunem să renunţe la prostiile alea, dar el a 
făcut cum a vrut el. Ai jucat vreodată şah cu el? 

— Da, într-adevăr. 

— Şi cine-a câştigat? 

— Eu, cred. Nu sunt sigur. Da, da, eu. 

— Şi eu, spuse Brady zâmbind. 

Skelton zâmbi şi el. 

Apoi vorbiră despre Londra şi despre zona din Hampstead 
unde locuia Barley. 

— Barley, îmi place nespus de mult colţul ăla. Hampstead 
reprezintă ideea mea de civilizaţie. 

Vorbiră de orchestrele în care a cântat Barley. 

— Dumnezeule, nu-mi spune că mai există încă! La vârsta lui 
nici n-aş mai îndrăzni să cumpăr banane necoapte! 

Vorbiră apoi despre politica britanică, iar Brady voia neapărat 
să ştie ce credea Barley că nu e în regulă cu doamna T. 

Barley a avut nevoie de câteva clipe de gândire înainte de a 
replica. Poate că remarcase avertismentul din privirea lui Ned. 

— La naiba, Barley, nu e vina doamnei că n-are adversari pe 
măsura ei, nu-i aşa? 

— Femeia asta e o Roşie nenorocită, bombăni Barley spre 
îngrijorarea secretă din rândurile englezilor. 

Brady nu a râs. A ridicat doar din sprâncene şi a aşteptat la fel 
ca noi toţi. 

— E o dictatură constituţională, continuă Barley revenindu-şi 
puţin câte puţin. O mie de paşi buni, doi paşi proşti. Dumnezeu 
să binecuvânteze corporaţiile şi să-i dea naibii pe indivizi! 

Părea gata-gata să dezvolte această teză, dar se răzgândi şi, 
spre marea noastră uşurare, a lăsat-o aşa cum a căzut. 


Cu toate acestea, a fost un început destul de uşor şi, după 
vreo zece minute, Barley trebuie să se fi simţit în largul lui, până 
în momentul în care Brady ajunse la „această afacere în care te- 
ai băgat” şi-i propuse lui Barley să povestească totul de la 
început, cu propriile cuvinte, „insistând asupra acelei întâlniri 
faţă în faţă pe care voi doi aţi avut-o la Leningrad”. 

Barley se conformă şi, cu toate că-mi place să cred că am 
ascultat cu tot atâta atenţie ca şi Brady, nu am auzit nimic în 
relatarea lui Barley care să mi se pară contradictoriu sau 
nemaipomenit de revelator faţă de ceea ce se găsea deja 
consemnat în dosar. 

La prima vedere, nici Brady nu păru să remarce nimic 
surprinzător pentru că, atunci când Barley termină, Brady îl 
asigură cu un surâs şi-i spuse: 

— Bine, mulţumesc, Barley, rosti el pe un ton de aprobare 
aparentă. Degetele lui subţiri răsfoiau hărţile. Cel mai rău lucru 
în spionaj, spun eu întotdeauna, este deruta aşteptării. La fel ca 
în cazul unui pilot de vânătoare, zise el, selectând o pagină şi 
privind-o cu atenţie. Stai liniştit acasă şi-ţi mănânci puiul, iar în 
următoarea clipă eşti speriat de moarte la mai mult de o mie de 
kilometri pe oră. Apoi te întorci acasă la timp să speli vasele. Se 
pare că găsise ceea ce căuta. Aşa te-ai simţit şi tu, Barley? 
Aruncat acolo, la Moscova, fără paraşută? 

— Întru câtva, da. 

— Umblând de colo-colo şi aşteptând-o pe Katia? Umblând de 
colo-colo şi aşteptându-l pe Goethe? Se pare că te-ai plimbat o 
mulţime de colo-colo, după ce tu şi Goethe v-aţi terminat mica 
voastră confruntare, nu-i aşa? 

Lăsându-şi ochelarii pe vârful nasului, Brady studia hârtia 
înainte de a i-o trece lui Skelton. Ştiam că era o pauză calculată, 
dar eram totuşi foarte îngrijorat şi cred că şi Ned era speriat, 
întrucât se uită la Sheriton, apoi privi cu îngrijorare la Barley. 

— Potrivit rapoartelor noastre din teren, te-ai despărţit de 
Goethe în jurul orelor paisprezece treizeci şi trei, ora 
Leningradului. Ai văzut cumva această fotografie? Arată-i-o, 
Skelton! A 

O văzuserăm toţi. Toţi, în afară de Barley. li arăta pe cei doi în 
grădinile de la Smolnii, după ce-şi luaseră rămas-bun. Goethe se 
întorsese cu spatele, iar Barley avea încă mâinile întinse către 
el, după ce se îmbrăţişaseră de despărţire. Ora electronică 


imprimată pe colţul de sus indica paisprezece treizeci şi trei şi 
douăzeci de secunde. 

— Îţi aminteşti ultimele tale cuvinte? întrebă Brady cu un aer 
de dulce amintire. 

— Am spus că-l voi publica. 

— Îţi aminteşti ultimele lui cuvinte către tine? 

— Voia să ştie dacă să caute alta fiinţă umană demnă de 
acest nume. 

— Ciudat rămas-bun, remarcă Brady satisfăcut, în timp ce 
Barley continua să privească fotografia, iar Brady şi Skelton se 
uitau la Barley. 

— Ce ai făcut apoi, Barley? 

— M-am întors la Hotel Europa. Am predat materialele astea. 

— Pe ce rută ai apucat-o? Ţi-aduci aminte? 

— Pe aceeaşi ca la dus. Cu troleibuzul până în oraş, apoi m- 
am plimbat un pic. 

— Ai aşteptat mult troleibuzul? întrebă Brady. 

Accentul său de sud, cel puţin pentru urechea mea, evocă mai 
curând glasul unei mierle, decât un regionalism. 

— Nu, după cât mi-aduc aminte. 

— Cât de mult? 

— Cinci minute, poate mai mult. 

Până acum nu-mi aduc aminte de vreun prilej în care Barley 
să se fi prefăcut că-l lasă memoria. 

— Erau mulţi la coadă? 

— Nu prea mulţi. Câţiva. Nu i-am numărat. 

— Troleibuzul vine la fiecare zece minute. Până în oraş mai 
faci zece. Ca să ajungi la Europa pe jos, în ritmul tău, zece. 
Oamenii noştri au cronometrat toate itinerariile posibile. Zece 
minute reprezintă maximum. Dar, potrivit domnului şi doamnei 
Henziger, n-ai apărut în camera lor de hotel până la orele 
cincisprezece şi cincizeci şi cinci. Ceea ce ne lasă cu o gaură 
destul de mare, Barley. O gaură în timp. Te superi dacă îmi spui 
cum putem s-o umplem? Nu vreau să cred că te-ai dus să te 
îmbeţi, nu-i aşa? Aveai asupra ta o marfă foarte prețioasă. Imi 
imaginez că voiai să scapi de ea cât se poate de repede. 

Barley se plasă acum în defensivă, iar Brady se pare că 
observase acest lucru, pentru că zâmbetul său cordial de sudist 
îi transmitea un nou gen de încurajare, care să-l stimuleze să 
mărturisească. 


În ceea ce-l priveşte pe Ned, stătea înţepenit în scaun, cu 
tălpile picioarelor lipite de podea, cu privirea fixată pe chipul 
îngrijorat al lui Barley. 

Doar Clive şi Sheriton păreau să se fi jurat să nu trădeze nicio 
emoție. 

— Ce-ai făcut, Barley? întrebă Brady. 

— Am umblat creanga, spuse Barley, minţind prost. 

— Cu carnetul lui Goethe asupra ta? Cu carnetul pe care l-a 
încredințat şi la care ţinea ca la ochii din cap? Ai umblat 
creanga? Ai ales o a dracului de ciudată după-amiază ca să 
umbli creanga cincizeci de minute, Barley! Unde te-ai dus? 

— Am luat-o înapoi, de-a lungul fluviului, acolo unde fusesem. 
Paddy îmi spusese să nu mă grăbesc. Să nu mă întorc în grabă 
la hotel, ci să merg agale. 

— Asta-i adevărat, murmură Ned. Acestea au fost 
instrucțiunile mele, transmise prin intermediul stației Moscova. 

— Timp de cincizeci de minute? insistă Brady, ignorând 
intervenția lui Ned. 

— Habar n-am cât a durat. Nu m-am uitat la ceas. Când nu te 
grăbeşti, nu te grăbeşti. 

— Şi nu ţi-a trecut prin minte că, având un casetofon şi 
baterie în pantaloni, precum şi un carnet plin de informații 
secrete, potenţial neprețuite, în sacoşă, drumul cel mai scurt 
între două puncte este linia dreaptă? 

Barley devenea primejdios de furios, dar primejdia era pentru 
el, aşa cum îl putea avertiza expresia de pe chipul lui Ned, mă 
tem că şi de pe chipul meu. 

— N-asculţi ce-ţi spun, nu-i aşa? spuse el cu asprime. Ţi-am 
spus. Paddy m-a sfătuit să nu mă grăbesc. Aşa m-au învăţat la 
Londra în cursul acelor antrenamente idioate. Nu te grăbi! Nu te 
grăbi niciodată când ai ceva asupra ta. E mai bine să faci un 
efort şi să mergi încet. 

Din nou, bravul Ned făcu tot ce se putea. 

— Aşa a fost instruit, spuse el. 

Îl urmărea pe Barley în timp ce vorbea. Brady îl urmărea şi el 
pe Barley. 

— Aşadar, ai umblat creanga de la staţia de troleibuz până la 
sediul Comitetului municipal al Partidului Comunist din Smolnii, 
ca să nu mai spunem de Comsomol şi de alte sanctuare ale 
partidului, având asupra ta carnetul lui Goethe în plasă. De ce-ai 


făcut asta, Barley? Tipii din teren fac câteodată nişte chestii 
ciudate, nu trebuie să-mi spui tu asta, dar ce ai făcut mi se pare 
adevărată sinucidere. 

— Mă conformam ordinelor, lua-te-ar naiba, Brady! Nu 
greşeam! De câte ori trebuie să-ţi repet? 

În ciuda acestei izbucniri, mi se părea că Barley era prins mai 
curând într-o dilemă decât într-o minciună. Era prea multă 
onestitate în izbucnirea sa, prea multă singurătate în ochii lui de 
animal hăituit. Trebuie să recunoaştem meritul lui Brady de a fi 
înţeles şi el acest lucru, pentru că n-a dat niciun fel de semne de 
triumf în faţa amărăciunii lui Barley, preferând să fie prietenos, 
şi nu să-l aţâţe. 

— Vezi, Barley, mai mulţi oameni de pe aici ar avea mari 
suspiciuni faţă de un interval de timp nejustificat ca acesta, 
spuse Brady. Unii şi-ar putea închipui că ai stat în biroul sau în 
maşina cuiva, în timp ce respectivul fotografia carnetul lui 
Goethe sau îţi dădea instrucţiuni. Ai făcut aşa ceva? Presupun 
că a venit momentul să ne spui dacă ai făcut-o. Niciodată nu va 
fi un moment propice, dar acesta nu este cel mai rău. 

— Nu. 

— Nu, ce? Nu vrei să vorbeşti? 

— Nu s-a întâmplat aşa ceva. 

— În orice caz, ceva s-a întâmplat. Îţi aminteşti ce-ţi trecea 
prin minte în timp ce umblai creanga? 

— Goethe. Să-l public. Că va demola templul dacă ar fi fost 
nevoit. 

— Care templu? Am putea lăsa metafizica deoparte pentru o 
clipă? 

— Katia. Copiii. Că i-ar antrena în căderea sa dacă ar fi prins. 
Nu ştiu cine are dreptul să procedeze aşa. Nu reuşesc să înţeleg. 

— Aşa că ai umblat creanga şi ai încercat să înţelegi? 

Poate că Barley a umblat creanga, poate că nu. Oricum, tăcea 
din gură. 

— N-ar fi fost mai normal să predai carnetul întâi şi să înţelegi 
problemele tale de etică după aceea? Mă surprinde că mai erai 
în stare să gândeşti limpede cu chestia aceea care ardea în 
sacoşa ta. Nu vreau să spun că vreunul dintre noi este foarte 
logic în astfel de situaţii, dar, chiar după legile nelogicii, cred că 
te-ai băgat într-o situaţie foarte neplăcută. Cred că ai făcut 
ceva. Cred că şi tu crezi la fel. 


— Am cumpărat o pălărie. 

— Ce fel de pălărie? 

— O căciulă de blană. O căciulă de damă. 

— Pentru cine? 

— Pentru Miss Coad. 

— O iubită de a ta? 

— E menajeră la casa conspirativă din Knightsbridge, 
interveni Ned înainte ca Barley să poată răspunde. 

— Unde ai cumpărat-o? 

— În drumul dintre staţia de tramvai şi hotel. Nu ştiu unde. Un 
magazin. 

— Atâta tot? 

— Doar o căciulă. O singură căciulă. 

— Cât timp ţi-a luat? 

— Am stat la coadă. 

— Cât a durat? 

— Nu ştiu. 

— Ce ai mai făcut? 

— Nimic. Am cumpărat o căciulă. 

— Minţi, Barley! Nu grav, dar mai mult ca sigur minţi. Ce ai 
mai făcut? 

— l-am telefonat. 

— Lui Miss Coad? 

— Katiei. 

— De unde? 

— De la poştă. 

— De la care? 

Ned duse o mână la frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi apere 
ochii de soare. Dar furtuna bătea din plin şi, dincolo de ferestre, 
atât oceanul, cât şi cerul erau negre. 

— Nu ştiu. Una mare. Avea cabine telefonice sub un fel de 
galerie de fier. 

— l-ai telefonat la birou sau acasă? 

— La birou. Era în timpul programului. 

— De ce n-am auzit lucrurile astea pe înregistrare? 

— Am închis aparatul. 

— Care a fost scopul apelului tău? 

— Voiam să mă asigur că e în regulă. 

— Şi cum ai aflat? 


— Am spus alo. Ea a spus alo. l-am spus că mă găseam la 
Leningrad. Că am întâlnit persoana. Că treaba mergea bine. 
Oricine ar fi ascultat, ar fi crezut că mă refer la Henziger. Dar 
Katia ştia că mă refer la Goethe. 

— Mi se pare foarte logic, spuse Brady zâmbind indulgent. 

— Mi-am luat la revedere până la viitorul târg de carte de la 
Moscova şi i-am spus să aibă grijă de ea. A spus că aşa va face. 
Va avea grija de ea, vreau să spun. La revedere. 

— Altceva? 

— l-am spus să distrugă volumele din Jane Austen pe care i le 
adusesem. Am pretextat că era o ediţie greşită, că o să-i aduc 
altele. 

— De ce ai făcut asta? 

— Volumele conţineau întrebări pentru Goethe inserate în 
text. Erau duplicatele întrebărilor din volumul broşat pe care el 
n-a vrut să-l ia de la mine. Pentru cazul în care îl contacta ea, şi 
nu eu. Reprezenta un pericol pentru ea. Întrucât Goethe nu avea 
de gând să răspundă la aceste întrebări, nu voiam ca aceste 
volume să rămână la ea acasă. 

În încăpere nu mişca nimic. Nu se auzea decât vântul venind 
dinspre ocean, făcând să scârţâie geamurile şi să crape 
copertina. 

— Cât a durat convorbirea ta cu Katia, Barley? 

— Nu ştiu. 

— Cât te-a costat? 

— Nu ştiu. Am plătit la ghişeu. Două ruble şi ceva. Am vorbit o 
mulţime despre târgul de carte. A vorbit şi ea despre târg. 
Doream s-o ascult. 

De data aceasta, a fost rândul lui Brady să tacă din gură. 

— Aveam senzaţia că, atâta timp cât vorbeam, viaţa era 
normală. Katia era în regulă. 

Brady nu se grăbi. Apoi, împotriva tuturor aşteptărilor 
noastre, puse punct. 

— Deci, conversaţie banală, sugeră el în timp ce-şi aranja 
lucrurile în servieta lui de fată mare. 

— Aşa este, aprobă Barley, o conversaţie absolut banală. 
Tranca-fleanca. 

— Ca între vechi cunoştinţe, sugeră Brady, în timp ce-şi 
închidea servieta. Mulţumesc Barley. Te admir! 


Ne aflam acum în salonul imens. Brady stătea în mijlocul 
nostru. Barley plecase. 

— Lasă-l în plata Domnului, Clive, îl sfătui Brady, păstrând o 
notă de curtoazie în glas. E un aiurit. E nesigur şi gândeşte mult 
prea mult. Bluebird face nişte valuri pe care nici măcar nu vi le 
puteţi închipuiţi. Lobby-iştii sunt pe picior de război, generalii 
Aerului dau în clocot, Apărarea spune că Barley va trăda 
Prăvălia, Pentagonul acuză Agenţia că pasează marfă proastă. 
Singura voastră speranţă e să-l daţi afară şi să luaţi un 
profesionist, unul de-al nostru. 

— Bluebird nu va fi de acord să trateze cu un profesionist, 
spuse Ned. 

Am auzit cum îi clocoteşte furia în glas şi ştiam că era pe 
punctul de a da pe dinafară. Skelton a avut şi el o propunere. 
Era pentru prima oară că îl auzeam vorbind şi a trebuit să-mi 
ciulesc urechea să-i prind accentele cultivate de universitar. 

— Mi se rupe de Bluebird, spuse el. Bluebird n-are niciun 
drept să dea ordine. E un trădător, un nebun, mânat de un 
complex de culpabilitate şi cine ştie de ce altceva. Puneţi-i 
picioarele pe jăratic. Spuneţi-i că, dacă încetează să ne mai dea 
mâna, îl vom vinde alor lui şi, odată cu el, şi fata. 

— Dacă Goethe e cuminte, va trage lozul cel mare. Voi avea 
eu grijă, promise Brady. Un milion nu-i nicio problemă. Zece 
milioane sunt şi mai bune. Dacă-l sperii destul şi-l plăteşti 
destul, s-ar putea ca dinozaurii să creadă că e-n regulă. Russell, 
transmite dragostea mea tuturor. Clive, a fost o plăcere. Harry. 
Ned. 

Cu Skelton alături, se îndreptă către uşă. Ned însă nu spusese 
la revedere. Nu ridicase vocea, nu dăduse cu pumnul în masă, 
dar nici nu şi-a reţinut fulgerele din ochi sau furia surdă din 
cuvinte. 

— Brady! 

— Vrei să spui ceva, Ned? 

— Bluebird nu se va lăsa intimidat, nici de ei, nici de voi. 
Şantajul arată bine din sala de planificare a operaţiilor, dar nu 
va merge pe teren. Ascultă înregistrările, dacă nu mă crezi. 
Bluebird aspiră la martiriu, iar martirii nu pot fi ameninţaţi. 

— Şi atunci ce sa le fac, Ned? 

— Te-a minţit Barley? 

— Nu peste măsură. 


— Este un tip în regulă. Este un caz în regulă. Mai ştii ce 
înseamnă în regulă? În timp ce mintea ta sucită caută nod în 
papură, Bluebird merge direct la ţintă şi l-a ales pe Barley drept 
coechipier. Barley e unica noastră şansă. 

— E îndrăgostit de fată, obiectă Brady. E un om complicat. E 
nesigur. 

— E îndrăgostit de sute de fete. Cere de nevastă pe oricare 
fată pe care o întâlneşte. Aşa e el. Nu. Barley gândeşte prea 
mult! Voi gândiţi prea mult! 

Brady păru interesat. Nu de propriile convingeri, dacă avea, ci 
de cele ale lui Ned. 

— Am văzut tot felul de tipi defilând în această meserie, 
continuă Ned, şi tu la fel. Unele cazuri nu sunt în regulă 
niciodată, chiar şi atunci când sunt rezolvate. Cazul de faţă a 
fost în regulă din prima zi, şi dacă cineva încearcă să-l abată de 
la cursul său normal, aceia suntem noi. 

Nu-l auzisem niciodată pe Ned vorbind cu atâta patimă. Nici 
Sheriton, care rămăsese țintuit. Poate acesta este motivul 
pentru care Clive se simţi obligat să intervină cu un zgomotos 
cuplet de adio în cel mai pur stil funcţionăresc. 

— Ei bine, cred că avem o mulţime de lucruri la care să ne 
gândim aici, Brady. Russell, trebuie să discutăm treaba asta. 
Poate găsim o cale de mijloc. Cred că există. De ce nu facem 
nişte sondaje? S-o luăm puţin la puricat, s-o luăm de la început 
bucată cu bucată. 

Nimeni n-a părăsit încăperea. Brady, în ciuda tuturor 
platitudinilor introductive ale lui Clive, rămăsese exact acolo 
unde era şi am observat pe chipul său o amabilitate 
neprefăcută, ce scotea la iveală omul adevărat de sub masca 
sa. 

— Ned, nimeni nu ne-a angajat pentru a ne iubi aproapele. Nu 
pentru acest motiv ne ţin pe noi, spionii, pe pământ. Ştiam acest 
lucru când ne-am înrolat. Zâmbi. Dacă scopul jocului este de a 
face dovadă de decenţă, tu ai fi cel de la comandă, Ned, în locul 
directorului adjunct Clive, aici de faţă. 

Clive nu păru prea încântat de această idee, dar asta nu l-a 
împiedicat să-l însoţească pe Brady până la jeepul acestuia. 

Pentru o clipă am crezut că am rămas singur cu Ned şi cu 
Sheriton, până când l-am văzut pe Randy, gazda noastră, în 
pragul uşii, stupefiat, nevenindu-i să creadă. 


— Ăsta a fost marele Brady? întrebă el cu răsuflarea tăiată. 
Marele Brady, căruia îi place totul? 

— Nu domnule, a fost Greta Garbo, spuse Sheriton. Cară-te, 
Randy! Te rog! 


Ar trebui acum să vă descriu momentele armonioase 
petrecute de Barley cu tinerii asistenţi ai lui Sheriton, care l-au 
escortat până la plajă, unde s-au plimbat, au glumit şi au scos 
harta Leningradului şi, cu chiu, cu vai, au reuşit să repereze 
magazinul unde a fost cumpărată căciula de blană a lui Miss 
Coad. Au stabilit cum a plătit, ce s-a întâmplat cu chitanţa, dacă 
a existat aşa ceva, l-au întrebat dacă o declarase la vama din 
Gatwick şi au localizat oficiul poştal de unde trebuie că a 
telefonat. 

Ar trebui să vă descriu şi orele de destindere petrecute de 
Ned şi de mine, serile în jurul casei plutitoare a lui Barley, 
căutând modalităţi de a-l scoate din starea de introspecţie, dar 
negăsind niciuna. 

Pentru ca îndepărtarea lui Barley de noi - am înţeles de atunci 
- nu încetase din momentul în care a acceptat să se supună 
interogatoriilor. Devenise un pelerin solitar. Unde mergea? De 
unde venea? La cine se ducea? 

A venit şi ziua - o adevărată vreme de paradis, cred că era o 
joi - când micul avion ni i-a adus, de la aeroportul Logan, pe 
Merv şi pe Stanley tocmai la timp pentru a-şi lua micul dejun 
preferat: clătite, şuncă şi sirop de arțar. 

Bucătarul lui Randy le cunoştea bine gusturile. 


Erau nişte tipi greoi, binevoitori, cu feţe ca piatra ponce şi cu 
nişte mâini ca lopeţile. Arătau ca un duo de vodevil cu pălăriile 
lor mari şi negre de fetru, târând după ei o valiză de comis- 
voiajori, de care nu s-au despărţit nici măcar cât au mâncat şi 
pe care au pus-o mai târziu cu precauţie pe podeaua roşie a sălii 
de biliard. Din cauza profesiei aveau nişte feţe inexpresive, dar 
făceau parte din acea categorie de oameni pe care Serviciul îi 
place cel mai mult: direcţi, loiali, infanterişti necomplicaţi, cu o 
treabă de făcut şi copii de hrănit, care-şi iubeau ţara fără să 
facă din asta un caz. 


Părul lui Merv era atât de scurt încât semăna cu o oaie 
proaspăt tunsă. Stanley avea picioarele crăcănate şi purta o 
insignă la rever. 

— Poţi să fii Isus Hristos, domnule Brown, sau o simplă 
dactilografă care câştigă 1.500 de dolari pe lună, spusese 
Sheriton când ne aflam lângă casa plutitoare a lui Barley, 
încercând să-l facem să accepte. E vrăjitorie, e alchimie, e 
spiritism, e ghicitul în frunze de ceai... Şi dacă nu mergi până la 
capăt eşti mort. 

Clive interveni. Clive putea să găsească întotdeauna un 
argument valabil. 

— Dacă nu are nimic de ascuns, de ce să-l deranjeze? spuse 
el. E versiunea americană privind angajamentul de respectare a 
Legii secretului de stat. 

— Ned ce zice? întrebă Barley. Nu mai era Nedsky, era Ned. 

Nu voi uita niciodată tonul de înfrângere din răspunsul şi din 
ochii lui Ned. Interogatoriul la care-l supusese Brady pe Barley îi 
zdruncinase încrederea în el însuşi şi în agentul său. 

— Tu hotărăşti, Barley, spuse Ned stânjenit, continuând apoi 
ca pentru sine: O hotărâre scârboasă, dacă vrei să-mi ştii 
părerea. 

Barley se întoarse către mine, aşa cum făcuse şi înainte, când 
îl întrebasem prima oară dacă vrea să se supună interogatoriului 
americanilor. 

— Harry? Ce să fac? 

De ce insista oare să afle părerea mea? Era nedrept. 
Presupun că arătam tot atât de stânjenit ca şi Ned. Mai mult ca 
sigur că aşa mă simţeam, cu toate că am reuşit să ridic 
nepăsător din umeri. 

— Ori le faci plăcerea şi intri în joc, ori le spui să se ducă 
dracului. Depinde de tine, i-am replicat eu, cam tot aşa cum 
făcusem prima oară. 

Eternul răspuns al avocatului. 

Barley se cufundă din nou în tăcere. Nehotărârea făcea loc, 
încet-încet, resemnării. Se îndepărtase de noi, privind departe, 
la nemărginirea oceanului. 

— Ei bine, să sperăm că nu mă prind spunându-le adevărul, 
zise el. 


Se ridică apoi în picioare, îşi destinse mâinile şi umerii, în timp 
ce noi, ceilalţi, ne făceam pe ascuns semne din cap şi din priviri, 
ca nişte majordomi care au înţeles că stăpânul şi-a dat acordul. 


În munca lor, Merv şi Stanley făceau dovadă de sprinteneală 
respectuoasă a călăului. Aduseseră probabil scaunul cu ei sau 
poate că pe insulă se afla permanent unul la dispoziţia lor, un 
tron de lemn, cu spătar drept, cu braţul din stânga sculptat. 
Merv l-a plasat în apropierea prizei, în timp ce Stanley îi vorbea 
lui Barley pe un ton de bunic. 

— Domnule Brown, nu vă aflaţi într-o situaţie în care să vă 
aşteptaţi la ostilitate. Dorim să nu fiţi deranjat de relaţia cu cei 
care vă pun întrebări. Examinatorul dumneavoastră nu este un 
duşman, ci un funcţionar imparţial. Maşina face toată treaba. Vă 
rog să aveţi amabilitatea să vă scoateţi haina. Nu e nevoie să vă 
suflecaţi mânecile sau să vă desfaceţi nasturii de la cămaşă. 
Mulţumesc. Aşa, da, relaxaţi-vă. 

Între timp, cu o mare delicateţe, Merv îi prinse un mangon de 
tensiometru pe braţul stâng şi-l puse în contact cu artera 
humerală. Umflă manşonul până ce manometrul indică 50 mm, 
iar Stanley, cu devoţiunea unui antrenor de box, potrivi un tub 
cauciucat, de grosimea unui deget, în jurul toracelui lui Barley, 
având grijă să evite sfârcurile, ca nu cumva să le irite, îi puse 
apoi un al doilea tub de-a latul abdomenului, iar Merv îi strecură 
câte un electrod pe degetul mijlociu şi pe degetul inelar ale 
mâinii stângi pentru a înregistra reflexele psiho-galvanice şi 
variațiile de temperatură ale pielii, parametri asupra cărora 
subiectul, dacă are conştiinţă, nu are niciun fel de control sau 
cel puţin aşa susţin convertiţii. Îl rugasem pe Stanley, ca o rudă 
care se informează de la chirurg asupra detaliilor operaţiei la 
care va fi supusă o fiinţă dragă, să-mi explice aceste lucruri 
înainte de şedinţă. „Harry, unii experţi în detectarea de minciuni 
folosesc şi o banderolă suplimentară în jurul capului, ca pentru o 
encefalogramă.” Dar nu Stanley. Altor poligrafi le plăcea să se 
răstească la subiecţi şi să-i înfurie. Dar nu Stanley. Stanley 
considera că întrebările acuzatoare îi perturbau pe o mulţime de 
subiecţi, fie că erau sau nu vinovaţi. 

— Domnule Brown, vă rugăm să nu faceţi niciun fel de gest, 
rapid sau lent, spuse Merv. Cel mai mic gest riscă să provoace o 
gravă perturbare pe traseu, ceea ce ne va obliga să refacem 


testul şi să repetăm întrebările. Vă mulţumesc! În primul rând, 
vrem să stabilim norma. Prin normă înţeleg nivelul vocii şi 
nivelul reacției fizice. Imaginaţi-vă un seismograf: 
dumneavoastră sunteţi scoarţa terestră, iar noi vom înregistra 
perturbațiile pe care le provocaţi. Mulţumesc, domnule. Vă rog 
să răspundeţi doar cu da şi nu. Spuneţi întotdeauna adevărul. 
Facem o pauză la fiecare opt întrebări, pentru a micşora 
presiunea manşonului, ca să nu vă jeneze. In timp ce această 
presiune este micşorată, ne vom angaja într-o conversaţie 
normală, dar fără umor, vă rog, fără excitaţii neavenite de 
niciun fel. Numele dumneavoastră este Brown? 

— Nu. 

— Purtaţi alt nume decât cel pe care îl folosiţi? 

— Da. 

— Sunteţi englez, domnule Brown? 

— Da. 

— Aţi venit cu avionul aici, domnule Brown? 

— Da. 

— Aţi venit cu vaporul, domnule Brown? 

— Nu. 

— Aţi răspuns sincer la întrebările mele de până acum, 
domnule Brown? 

— Da. 

— Intenţionaţi să răspundeţi la întrebările mele cu sinceritate 
până la sfârşitul testului, domnule Brown? 

— Da. 

— Mulţumesc, spuse Merv cu un zâmbet amabil, în timp ce 
Stanley dezumfla manşonul. Acestea au fost ceea ce numim noi 
întrebări irelevante. Căsătorit? 

— Nu, în momentul de faţă. 

— Copii? 

— Doi, de fapt. 

— Băieți sau fete? 

— O fată şi un băiat. ă 

— Inţelept om. Sunteţi gata? Incepu să pompeze aer din nou 
în manşon. Trecem la întrebările relevante. Destindeţi-vă. Aşa. E 
foarte bine. 

In valiza deschisă, patru gheare metalice spectrale îşi trasau 
liniile mov pe hârtie milimetrică, în timp ce patru ace negre 
oscilau pe cadranele respective. Merv luase un chestionar şi se 


instalase la o măsuţă de lângă Barley. Nici chiar Russell Sheriton 
nu avusese acces la întrebările pregătite de echipa de inchizitori 
fără chip de la Langley. Trebuia evitată orice interferenţă a 
bieţilor muritori care-l înconjurau pe Barley şi care risca să 
afecteze puterile misterioase ale cutiei. 

Merv vorbea pe un ton absolut neutru. Sunt sigur că se 
mândrea cu imparţialitatea vocii sale. El reprezenta Marşul 
Timpului. Era centrul de control de la Houston. 

— Sunt angajat cu bună ştiinţă într-o conspirație vizând 
furnizarea de informaţii false serviciilor secrete ale Marii Britanii 
şi Statelor Unite ale Americii. Da, sunt angajat. Nu, nu sunt 
angajat. 

— Nu. 

— Ţelul meu îl reprezintă promovarea păcii între naţiuni. Da 
sau nu? 

— Nu. 

— Operez în coliziune cu serviciile de informaţii sovietice. 

— Nu. 

— Sunt mândru de misiunea mea în numele comunismului 
internaţional. 

— Nu. 

— Operez în coliziune cu Niki Landau. 

— Nu. 

— Niki Landau este iubitul meu. 

— Nu. 

— A fost iubitul meu. 

— Nu. 

— Sunt homosexual. 

— Nu. 

O pauză, în timpul căreia Stanley dezumflă manşonul. 

— Cum vă simţiţi, domnule Brown? Nu e prea dureros? 

„Niciodată nu e destul de dureros, bătrâne. Îmi place să 
sufăr.” 

Am observat că evitam să-l privim în timpul acestor pauze. Ne 
uitam la podea, la mâinile noastre ori la copacii îndoiţi de vânt 
de dincolo de fereastră. Era rândul lui Stanley. Vocea sa era mai 
intimă, păstrându-şi totuşi aceeaşi platitudine mecanică. 

— Operez în coliziune cu numita Katia Orlova şi cu amantul 
acesteia. 

— Nu. 


— Bărbatul căruia îi spun Goethe este agent al Serviciilor de 
Informaţii sovietice. 

— Nu. 

— Materialele care mi le-a transmis au fost pregătite de 
Serviciile de Informaţii sovietice. 

— Nu. 

— Sunt victima unei capcane sexuale. 

— Nu. 

— Sunt şantajat. 

— Nu. 

— Se fac presiuni asupra mea. 

— Da. 

— De către sovietici? 

— Nu. 

— Sunt ameninţat cu ruina financiară dacă nu colaborez cu 
sovieticii. 

— Nu. 

O nouă pauză. Runda a treia. Rândul lui Merv. 

— Am minţit când am spus că i-am telefonat Katiei Orlova de 
la Leningrad. 

— Nu. 

— De la Leningrad l-am chemat pe ofiţerul meu de caz 
sovietic şi i-am spus despre discuţia cu Goethe. 


— Nu. 

— Sunt amantul Katiei Orlova. 

— Nu. 

— Am fost cândva amantul Katiei Orlova. 

— Nu. 

— Sunt şantajat din cauza relaţiei mele cu Katia Orlova. 
— Nu. 

— Am spus adevărul pe tot parcursul acestui interogatoriu. 
— Da. 

— Sunt un duşman al Statelor Unite ale Americii. 

— Nu. 


— Scopul meu este să subminez starea de pregătire militară a 
Statelor Unite ale Americii. 

— Te superi dacă îmi mai pui încă o data această întrebare, 
bătrâne? 

— O clipă, interveni Merv. 


Stanley opri imediat aparatul pentru a-l lăsa pe Merv să facă 
un semn cu creionul pe hârtia milimetrică. 

— Nu întrerupeţi ritmul, vă rog, domnule Brown. Unii subiecţi 
fac acest lucru deliberat pentru a eluda o întrebare care nu le 
convine. E 

Runda a patra şi din nou rândul lui Stanley. Intrebările au fost 
reluate cu aceeaşi monotonie şi era clar că nu se vor opri până 
când nu vor ajunge la cele mai joase niveluri ale vulgarităţii. 
„Nu”-urile lui Barley se înlănţuiau într-un ritm lipsit de viaţă, cu 
o pasivitate zeflemitoare. Stătea aşezat exact aşa cum îl 
plasaseră. Nu-l văzusem niciodată stând atât de mult timp 
imobil. 

Făcuseră o nouă pauză, dar Barley nu se mai relaxa între 
runde. Imobilismul său devenise insuportabil. Cu bărbia ridicată, 
cu ochii închişi, părea să zâmbească, doar Dumnezeu ştie de ce. 
Câteodată spunea „nu” înainte de sfârşitul propoziției. Alteori, 
aştepta atât de mult, încât cei doi făceau o pauză şi-şi ridicau 
privirile unul de pe cadrane, celălalt de pe hârtii, cu temerea 
torţionarului că şi-ar fi putut chinui prea mult victima. Până când 
apărea în sfârşit acel „nu”, nici mai tare, nici mai încet, ca o 
scrisoare întârziată de poştă. 

De unde-i venea stoicismul? „Nu”, „nu”, la tot. De ce stătea 
acolo ca un om care se pregătea pentru mizeriile vârstei rostind 
doar un umil „nu”? Ce semnifica această supunere? Nu, da, nu, 
nu. Până la ora prânzului, când l-au deconectat de la aparat. 

Dar, într-o altă parte a capului meu, cred ca ştiam răspunsul, 
chiar dacă nu puteam să-l exprim prin cuvinte: realitatea sa se 
mutase într-o altă lume. 


A spiona înseamnă a aştepta. 

Am fost nevoiţi să aşteptăm trei zile şi se mai pot număra 
încă aceste ore în firele mele de păr alb. Ne-am despărţit în 
funcţie de importanţa rangului: Sheriton pleca la Langley cu Bob 
şi cu Clive; Ned rămânea pe Insulă cu agentul său, iar Palfrey 
rămânea cu ei pentru a fi la dispoziţia acestora, cu toate că 
reprezenta un mister pentru mine de ce eram ţinut la îndemână. 
Uram pe atunci Insula şi îi suspectam şi pe Ned, şi pe Barley de 
acelaşi sentiment, cu toate că nu m-am putut apropia de Ned 
mai mult ca de Barley. Devenise foarte distant şi pe moment îşi 
pierduse umorul. Ceva îl atinsese în orgoliul lui. 


Aşa că aşteptam. Jucam şah neatenţi, arareori terminând o 
partidă. ÎI ascultam pe Randy vorbind despre iahtul său. 
Pândeam telefonul să sune. Ascultam ţipătul păsărilor şi pulsul 
mării. 

Au fost ore nebune. Excentricitatea acestui loc izolat, cu cerul 
său tulbure, cu furtunile sale şi peticele de pământ de o 
frumuseţe idilică le făceau şi mai nebune. „O negură de 
fortăreață”, cum îi spunea Randy, ne învăluia, transmiţându-ne 
teama iraţională că nu vom părăsi niciodată Insula. Ceaţa s-a 
risipit, dar noi ne aflam tot acolo. Intimitatea împărtăşită ar fi 
trebuit să ne apropie unii de alţii, dar Ned şi Barley se 
retrăseseră fiecare în regatul său, Ned în camera sa, iar Barley 
în mijlocul naturii. Ploaia cădea deasupra Insulei ca un foc 
susţinut de mitralieră şi, uitându-mă pe fereastra şiroind de apă, 
îl zăream pe Barley umblând de colo-colo pe faleză, într-o manta 
de ploaie, ridicând genunchii sus, ca şi cum l-ar fi deranjat 
pantofii. Altă dată l-am zărit jucând crichet pe plajă cu Edgar, 
gardianul, folosind o minge de tenis şi o bucată de lemn adusă 
de apele oceanului. În momentele însorite, purta o caschetă 
veche, albastră, de lup de mare, descoperită într-un cufăr de 
marinar din camera sa. Chipul îi era întunecat şi avea privirea 
aţintită spre colonii necucerite încă. Intr-o zi, Edgar apăru cu un 
câine bătrân, galben, găsit cine ştie unde, pe care l-au făcut să 
alerge de la unul la altul. Într-o altă zi, o regată organizată în 
larg oferea spectacolul unui semicerc de iahturi albe ce arătau 
ca nişte dinţi minusculi. Barley nu contenea să le privească, 
părând încântat de acest carnaval, în timp ce Edgar stătea 
deoparte urmărindu-l pe Barley. 

Are şi el o Hannah. Probabil se gândeşte la ea, mi-am zis eu. 
Aşteaptă ca viaţa să-i ofere prilejul unei opţiuni. De abia mult 
mai târziu am înţeles că anumiţi oameni nu-şi iau deciziile 
neapărat în acest mod. 

Ultima mea imagine despre lInsulă are distorsiunile 
convenabile ale unui vis. Vorbisem cu Clive la telefon doar de 
două ori, ceea ce pentru el echivala cu o cvasidispariţie. O dată 
dorea să ştie „cum rezistă prietenii tăi” şi am înţeles de la Ned 
că-i pusese şi lui aceeaşi întrebare. Altă dată, a dorit să ştie ce 
măsuri compensatorii prevăzusem pentru Barley, inclusiv în 
privinţa  subscriilor destinate editurii sale, şi dacă banii 
respectivi aveau să provină din fondurile noastre sau sub forma 


unor fonduri suplimentare. Aveam asupra mea câteva note care 
mi-au permis să-l informez. 

Era miezul zilei, iar The New York Times şi Washington Post 
aterizaseră pe masa din verandă. Eram aplecat asupra lor, când 
l-am auzit pe Randy urlându-le gardienilor să-l aducă pe Ned la 
telefon. Întorcându-mă, l-am văzut pe Ned venind dinspre 
grădină, traversând cu paşi mari vestibulul şi intrând în sala de 
comunicaţii. Ridicând ochii, peste el, către palierul etajului întâi, 
am văzut silueta imobilă a lui Barley. Acolo se aflau nişte etajere 
vechi cu hârtii, şi în dimineaţa aceea îl convinsese pe Randy să 
le descuie ca să le răsfoiască. 

Stătea în picioare, cu spatele întors şi cu o carte atârnându-i 
de una din mâinile lui lungi, cu privirea pierdută, prin fereastra 
semicirculară, peste straturile de hortensii, departe către 
Atlantic. Avea picioarele depărtate şi cealaltă mână ridicată, aşa 
cum obişnuia adeseori să facă, undeva pe lângă capul său, ca şi 
cum ar fi vrut să se eschiveze de o lovitură. Cred că auzise tot 
ceea ce se întâmplase, urletele lui Randy, paşii grăbiţi ai lui Ned 
prin hol, urmaţi de zgomotul uşii trântite de la sala de 
comunicaţii. Podeaua de la parter este acoperită cu gresie, iar 
paşii se aud în casa scărilor ca nişte clopote stridente de 
biserică. l-am putut auzi şi când Ned a ieşit din sala de 
comunicaţii. A făcut câţiva paşi şi s-a oprit. 

— Harry! Unde e Barley? 

— Aici, sus, spuse Barley liniştit, peste balustradă. 

— Ţi-au dat undă verde! îi strigă Ned jubilând ca un şcolar, îşi 
cer scuze. Am vorbit cu Bob, am vorbit cu Clive, am vorbit cu 
Haggarty. Goethe reprezintă lovitura cea mai mare de ani de 
zile. Oficial. Merg pe mâna lui sută la sută. Nu vor mai reveni 
asupra hotărârii. Le-ai învins maşinăria! 

Obişnuit cu momentele de absenţă ale lui Barley, Ned n-ar fi 
trebuit să fie surprins de totala lipsă de reacţie din partea lui. 
Privirea lui Barley rămăsese fixată asupra Atlanticului. Credea că 
văzuse o bărcuţă scufundându-se. Tuturor li se părea aşa. Dacă 
scrutezi oceanul în largul coastelor statului Maine, peste tot vezi 
ba o barcă cu pânze, ba o cocă de navă, ba capul minuscul sau 
mâna unui naufragiat scufundându-se în valurile oceanului 
pentru a nu mai apărea niciodată. Îţi trebuie oarece timp ca să-ţi 
dai seama că, de fapt, nu este vorba decât de vulturi pescari 
sau de cormorani plonjând în căutarea prăzii. 


Dar Ned, emoţionat la culme, se simţi rănit de această 
indiferenţă. Era unul dintre acele rare momente ale lui, când 
profesionistul lasă garda jos şi permite să se vadă slăbiciunile 
omului dindărătul mâăştii. 

— Te întorci la Moscova, Barley! Asta voiai, nu-i aşa? Să duci 
operaţiunea la bun sfârşit. 

Conştient că a rănit sentimentele lui Ned, Barley se întoarse 
în cele din urmă către acesta, pentru a-l putea vedea zâmbind. 

— Da, bătrâne, desigur. Exact asta voiam. 

Randy îmi făcea semn cu degetul să mă duc la rândul meu în 
sala de comunicaţii. 

— Tu eşti, Palfrey? 

— Eu sunt. 

— Langley preia întreaga operaţiune, spuse Clive, ca şi cum 
venea în completarea veştii celei mari. Au clasificat-o drept 
prioritate absolută. Nu există ceva mai sus, adăugă el 
înfrânându-şi entuziasmul. 

— A, bine. Felicitări, îi spusei eu. 

Indepărtând receptorul de ureche, mă uit la el fără să-mi vină 
să cred, în timp ce Clive continua să-şi reverse şuvoiul de vorbe 
ca un robinet pe care nimic nu-l poate închide. 

— Vreau să redactezi imediat protocolul unui acord şi clauzele 
exhaustive ale unui angajament acoperind toate situaţiile 
obişnuite. Ne mănâncă din palmă, aşa că aştept multă fermitate 
din partea ta. Ferm, dar drept. Avem de-a face cu oameni foarte 
realişti, Palfrey. Duri. 

Şi tot aşa mai departe. Langley urmează să-i asigure lui 
Barley pensia şi reîncadrarea după trecerea în rezervă, în 
schimbul întregului control operaţional. Langley va controla 
sursa, împreună cu noi, pe baze de egalitate, dar va avea un vot 
preponderent în caz de litigiu. 

— Pregătesc o lungă listă de cumpărături, Palfrey. Marele 
şlem. O vor supune Departamentului de Stat, Departamentului 
Apărării, Pentagonului şi organismelor ştiinţifice. Vor fi 
dezbătute cele mai mari probleme ale actualităţii şi redatate 
pentru ca Bluebird să dea răspunsurile. Ei ştiu riscurile, dar nu-i 
opreşte nimic. Cine nu riscă, nu câştigă. Acesta e raţionamentul 
lor. Curajos din partea lor. 

Clive îşi reluă vocea sa de dispecer. A triumfat, în sfârşit. În 
marea carte ofensiv-defensivă nimic nu există în vacuum, 


explică el cu un aer superior, citând, nu am niciun dubiu, pe 
cineva care îi spusese acest lucru cu o oră înainte. Este vorba 
despre o armonizare perfectă. Fiecare întrebare este tot atât de 
importantă ca şi răspunsul. Ei ştiu acest lucru. Îl văd clar. Ei nu 
pot face compliment mai mare sursei decât pregătindu-i un 
chestionar exhaustiv. E un lucru pe care nu l-au făcut de mulţi, 
foarte mulţi ani. Nu are precedent, cel puţin nu are un 
precedent recent. 

— Ned ştie? l-am întrebat eu în momentul în care am putut să 
strecor o vorbă. 

— N-are cum să ştie. Niciunul n-are cum să ştie. Vorbim de 
cele mai stricte secrete în materie de apărare. 

— Vreau să spun, ştie că le-ai făcut cadou agentul său? 

— Vreau să vii imediat la Langley şi să stabileşti condiţiile cu 
omologii tăi americani. Randy îţi va organiza transportul. 
Palfrey? 

— Ştie? am repetat eu. 

Clive se refugie într-una din lungile sale tăceri telefonice, în 
care se presupune că te gândeşti la toate modalităţile în care ai 
putut greşi. 

— Ned va fi pus la curent de îndată ce se va întoarce la 
Londra. Mulţumesc. Acest lucra se va întâmpla foarte curând. 
Până atunci, contez pe discreţia ta. Rolul Casei Rusia va fi 
respectat. Sheriton acordă toată importanţa posibilă acestei 
colaborări. S-ar putea chiar să fie lărgită, pe baze permanente. 
Ned ar trebui să fie recunoscător. 


Mai mult decât oriunde, ştirea a fost primită cu entuziasm de 
către presa de specialitate britanică. „Căsătorie cu viitorul”, 
anunţa Book News după câteva săptămâni, într-un articol 
dedicat Târgului de carte de la Moscova. 


Mult cântată logodnă dintre Abercrombie & Blair din Norfolk 
Street, Strand şi Potomac Traders Inc. din Boston, 
Massachusetts este acum oficială. Antreprenorul de o sută de 
kilograme, Jack Henziger, a făcut să se încline balanţa în 
favoarea lui Barley Scott Blair de la Abercrombie & Blair, 
adăugându-i o societate pe acţiuni, Potomac & Blair, care 
plănuieşte o mare ofensivă pe pieţele ce se dezvoltă rapid în 
ţările blocului răsăritean. „Este o vitrină către mâine”, declară 


încrezător Henziger. Înainte, către Târgul de carte de la 
Moscova! 


Comunicatul de presă era însoţit de o fotografie emoţionantă 
a lui Barley şi a lui Jack Henziger strângându-şi mâinile deasupra 
unui vas cu flori. Fotografia a fost făcută de către fotograful 
Serviciului în casa conspirativă din Knightsbridge. Decoraţiunea 
florală îi aparţinea domnişoarei Coad. 


M-am întâlnit cu Hannah a doua zi după reîntoarcerea mea de 
pe Insulă, gândindu-mă că vom face dragoste. Mi s-a părut 
înaltă şi radioasă, aşa cum arăta întotdeauna când n-o văd un 
timp îndelungat. Era joi şi îşi ducea fiul, Giles, în vârstă de 
paisprezece ani, la un şarlatan de medic consultant din spatele 
străzii Harley. N-am avut niciodată cine ştie ce simpatie pentru 
Giles, fără doar şi poate pentru că a fost conceput în semn de 
ripostă, mult prea curând după ce am expediat-o pe Hannah 
înapoi la Derek. Stăteam în obişnuita noastră cafenea în faţa 
unei ceşti de ceai de nebăut, aşteptând ca Giles să iasă de la 
consultaţie. Hannah fuma, lucru pe care-l detest. Dar o doream, 
iar ea ştia. 

— Pe unde ai fost în America? spuse ea ca şi cum ar fi avut 
vreo importanţă. 

— Habar n-am. Pe o insulă plină de vulturi pescari şi de vreme 
urâtă. 

— Pariez că nu erau vulturi adevăraţi. 

— Ba da. Sunt un lucru obişnuit acolo. 

Am citit în ochii ei înfierbântaţi că mă dorea şi ea. 

— Oricum, trebuie să-l duc pe Giles acasă, spuse, atunci când 
ne citiserăm suficient gândurile. 

— Urcă-l într-un taxi, i-am sugerat eu. 

Dar în momentul acela redevenisem deja adversari, iar clipa 
de graţie murise. 


CAPITOLUL 13 

Katia l-a luat pe Barley la orele zece, duminică dimineaţa, din 
faţa intrării imensului hotel Mejdunarodnaia, unde Henziger 
insistase să tragă. Occidentalii îi spuneau, simplu, Mej. Atât 
Wicklow, cât şi Henziger, instalaţi în marele hol, ridicol de 
pompos, au asistat la fericita revedere şi la plecarea celor doi. 

Ziua era minunată, mirosea a toamnă. Barley venise s-o 
aştepte foarte devreme, umblând de colo-colo prin curtea din 
faţă, printre limuzinele cu geamuri fumurii, care-i aduceau şi-i 
descărcau în flux continuu pe şefii Lumii a Treia. In sfârşit, apăru 
şi Lada ei roşie, care, printre limuzine, părea o explozie de râs la 
o înmormântare. Anna îşi flutura mâna albă ca o batistă, prin 
geamul din spate, iar Serghei, aşezat lângă ea ca un comisar 
băţos, se ţinea de plasa de pescuit. 

Era important ca Barley să-i vadă întâi pe copii. Gândise la 
acest lucru şi spusese că aşa trebuie să procedeze pentru că şi 
cel mai mic detaliu conta, nimic nu trebuia lăsat la voia 
întâmplării. Doar după ce le-a făcut semn cu mâna entuziast 
amândurora şi s-a strâmbat la Anna, prin geamul din spate, îşi 
permise să se uite în faţă, unde unchiul Matvei stătea ţeapăn pe 
scaunul din dreapta, faţa lui lucioasă şi cafenie strălucind ca o 
castană, iar ochii săi de marinar clipind sub borul şepcii cu 
pătrăţele. Fie că va fi soare, fie că va fi furtună, unchiul Matvei 
se hotărâse să-şi pună hainele cele mai bune în onoarea marelui 
englez: haină de gabardină, cele mai bune ghete şi un papion. 
La rever îşi prinsese o insignă emailată, cu steagurile încrucişate 
ale revoluţiei. Matvei cobori geamul din dreptul lui, iar Barley îi 
întinse o mână şi-i strigă de câteva ori: „Bună ziua, bună ziua”. 
Abia apoi îndrăzni s-o privească pe Katia. Inainte de a reuşi să-i 
zâmbească, a intervenit un moment de impas, ca şi cum ar fi 
uitat rolul său, povestea de acoperire sau, pur şi simplu, 
încremenise văzând-o cât de frumoasă era. 

Katia însă nu manifesta nicio reticenţă. 

Sări din maşină. Purta o pereche de pantaloni prost croiţi şi 
arăta minunat în ei. Se repezi către el radiind de fericire şi de 
încredere. Strigă: „Barley!” Când ajunse la el, deschise atât de 
larg braţele, încât trupul ei i se oferea cu bucurie şi inocenţă 
pentru a fi îmbrăţişat. Ca o bună rusoaică cuminte, scrută cu 
demnitate îmbrăţişarea, dându-se înapoi, dar fără să-l lase din 


mâini, examinându-i faţa, părul, îmbrăcămintea veche de iarnă 
şi lăsând să-i scape un val spontan de vorbe amabile. 

— Ce bucurie, Barley! Sunt într-adevăr atât de bucuroasă să 
te revăd! exclamă ea. Bun venit la târgul de carte, bun venit din 
nou la Moscova! Lui Matvei nu-i venea să creadă când ai dat 
telefon de la Londra! „Englezii au fost dintotdeauna prietenii 
noştri, a spus el. L-au învăţat pe Petru să navigheze, iar dacă 
acesta n-ar fi ştiut acest lucru, nici astăzi n-am fi avut flotă.” Se 
referea la Petru cel Mare, înţelegi. Matvei nu trăieşte decât 
pentru Leningrad. Ce zici, ce frumoasă e maşina lui Volodea! 
Sunt atât de mulţumită că are în sfârşit ceva care să-i placă! 

Îi dădu drumul din braţe şi, ca un idiot fericit, cum arata în 
momentul acela, Barley exclamă: „Dumnezeule, aproape că 
uitasem!” Se întoarse să ia sacoşele din plastic, pe care le 
sprijinise de zidul hotelului, lângă intrare. In momentul când a 
reapărut, Matvei a încercat să coboare din maşină, pentru a-i 
face loc în faţă, dar Barley nici nu a vrut să audă. 

— Nu, nu, nu şi nu! O să mă simt foarte bine cu gemenii. 
Mulţumesc, oricum, Matvei. Apoi îşi strecură cu greutate trupul 
lung pe bancheta din spate de parcă ar fi manevrat o 
semiremorcă şi distribui pachetele, în vreme ce gemenii 
chicoteau de uimire: occidentalul ăsta uriaş, cu ciolanele lui 
lungi ce nu încap nicăieri, ne-a adus ciocolată englezească, 
creioane colorate elveţiene, caiete de desen, câte unul de 
fiecare şi cărţile lui Beatrix Porter în englezeşte, iar unchiului 
Matvei o pipă frumoasă, care, după cum a spus Katia, îl va face 
nemaipomenit de fericit. l-a adus pe deasupra şi un pachet de 
tutun englezesc. 

lar pentru Katia, tot ceea ce şi-ar fi putut dori pentru restul 
vieţii: rujuri, un pulover, parfumuri şi o eşarfă franţuzească prea 
frumoasă pentru a putea fi purtată. 

Totul s-a consumat până când Katia a ieşit din curtea 
hotelului. Maşina hurducăia către autostrada ciupită de vărsat, 
iar ea pălăvrăgea despre târgul de carte ce se deschidea a doua 
zi, încercând neîndemânatic să se strecoare printre gropile pline 
de apă. 

Se îndreptau către răsărit. Deasupra lor strălucea un soare 
prietenos, auriu, de septembrie, făcând până şi suburbiile 
Moscovei să pară frumoase. Dar au intrat curând în zona tristă 
de câmpie de la marginea Moscovei, cu câmpuri fără stăpân, cu 


biserici părăsite şi cu transformatoare de înaltă tensiune 
înconjurate de garduri. Parcuri de dacha vechi se iveau ici şi 
colo de-a lungul şoselei. Frontoanele sculptate şi grădinițele 
împrejmuite îi aminteau lui Barley de staţiile de cale ferată 
engleze, provinciale ale tinereţii lui. De pe locul din faţă, Matvei 
îi otrăvea acum pe toţi cu noua sa pipă, manifestându-şi extazul 
prin norii de fum. Katia însă era prea ocupată să le arate 
priveliştea pentru a-i mai da cine ştie ce atenţie. 

— In spatele dealului aceluia e combinatul metalurgic cutare, 
Barley. Clădirea aia de ciment prăpădită din stânga ta e un 
colhoz. 

— Grozav! spuse Barley. Fascinant! Şi ce zi, ooo!! 

Anna îşi împrăştiase creioanele în poală şi descoperise că, 
dacă le lingea vârfurile, acestea lăsau urme ca de acuarele. 
Serghei o pisa să le pună înapoi în cutia de tablă, iar Barley 
încerca să facă pace între ei, schiţând animale în caietul ei de 
desen pe care ea urma să le coloreze. Drumurile Moscovei nu 
sunt însă prea amabile cu artiştii. 

— Nu verde, prostuţo, îi spuse el. Cine-a mai văzut vacă 
verde? Katia, pentru numele lui Dumnezeu, fiica ta crede că 
vacile sunt verzi. 

— O, Anna a mea este o fantezistă! exclamă Katia râzând, 
adresându-i-se repede Annei peste umăr, care chicoti către 
Barley. 

Dar toate acestea trebuiau auzite peste  monologul 
neîntrerupt al lui Matvei, peste ilaritatea nebună a Annei şi 
interjecţiile îngrijorate ale lui Serghei, ca să nu mai spunem de 
hărâitul chinuit al motorului mic. Nimeni nu se mai auzea decât 
pe sine. Au părăsit brusc şoseaua, au traversat o pajişte şi au 
suit dealul fără să urmeze vreun drumeag, spre marea veselie a 
copiilor şi a Katiei, în timp ce Matvei îşi ţinea şapca cu o mână şi 
pipa cu cealaltă. 

— Vezi? îl întrebă Katia pe Barley, acoperind vacarmul ca şi 
cum găsise un argument solid într-o ceartă prelungită între 
îndrăgostiţi. In Rusia putem să ne ducem exact unde ni se 
năzare, cu condiţia să nu intrăm pe domeniile milionarilor sau 
oficialităților noastre guvernamentale. 

Au trecut coama dealului în hohote de râs şi mai puternice şi 
au coborât panta plină de iarbă, apoi au urcat din nou, ca o 
bărcuţă curajoasă în voia unui val, până la un drum de ţară pe 


malul unui pârâu. Apa ajungea până la un crâng de mesteceni, 
iar drumul continua alături de el. Katia reuşi cumva să oprească 
maşina, trăgând din toate puterile de frâna de mână, ca şi cum 
ar fi încetinit o sanie dezlănţuită. Erau singuri în paradis; aveau 
la dispoziţie un pârâu pe care puteau să construiască diguri, un 
mal pe care să întindă un picnic şi loc berechet să joace /apta cu 
băţul lui Serghei şi cu o minge pe care au scos-o din portbagaj. 
Toată lumea trebuia să stea în cerc, un jucător ţinând bâta, iar 
altul aruncând mingea. Anna, după cum s-a dovedit foarte 
repede, nu se prea înnebunea după /apta. Marea ei ambiţie era 
să ajungă la capătul jocului râzând cât se poate de mult şi apoi 
să se aşeze la masă şi să cocheteze cu Barley. Serghei, soldatul, 
era însă un mare adept al jocului, iar Matvei, marinarul, era de-a 
dreptul fanatic. In timpul acesta, Katia întinse pe jos cele 
necesare picnicului şi-i explică importanţa mistică a jocului în 
evoluţia civilizaţiei occidentale. 

— Matvei mă asigură că acest joc se află la originea 
baseballului american şi a crichetului englezesc. El crede că a 
fost introdus la voi de către imigranții ruşi. Sunt sigură, de 
asemenea, că îşi închipuie c-a fost inventat de către ţarul Petru 
cel Mare. 

— Dacă este adevărat, reprezintă moartea Imperiului, spuse 
Barley grav. 

Lungit în iarbă, Matvei trăncănea încântat, pufăind din noua 
lui pipă. Ochii săi, de un albastru atât de profund, pierduţi în 
trecutul glorios al Leningradului, aveau o strălucire eroică. Katia 
însă îl asculta ca pe un aparat de radio ce nu poate fi închis. 
Reţinea câte un detaliu şi rămânea surdă la restul. Traversă un 
petic de iarbă, se urcă în maşină, închise portiera în urma ei şi 
reapăru după câteva clipe în şort, ducând în mână o sacoşă de 
muşama cu mâncarea pentru picnic, sandviciurile fiind învelite 
în hârtie de ziar. Pregătise kotleti reci, friptură de pui rece, 
plăcintă cu carne. Avea castraveți muraţi şi ouă fierte tari. 
Cumpărase bere Jiguli, iar Barley adusese scotch cu care Matvei 
toasta cu ardoare în cinstea unui monarh absent, poate pentru 
Petru însuşi. 

Serghei stătea în picioare pe malul pârâului, mângâind faţa 
apei cu plasa de pescuit. Visul său, le explică apoi Katia, era să 
prindă un peşte şi să-l gătească pentru toţi cei care erau în grija 
lui. Anna desena. Se îndepărta cu ostentaţie de lucrare pentru 


ca toţi ceilalţi să o poată admira. Dorea să-i dea lui Barley un 
autoportret pe care acesta să-l pună pe perete în camera lui din 
Londra. 

— Întreabă dacă eşti însurat, traduse Katia, cedând sâcâielilor 
fetiţei. 

— În momentul de faţă nu sunt, dar sunt oricând disponibil. 

Anna puse altă întrebare, dar Katia se înroşi şi o repezi. 
Îndeplinindu-şi misiunile loialiste, Matvei stătea întins pe spate, 
cu şapca trasă pe ochi, trăncănind de unul singur despre 
Dumnezeu ştie ce, dar oricum despre ceva care îl încânta. 

— În curând va descrie asediul Leningradului, zise Katia cu un 
zâmbet afectuos. 

Făcu o pauză, privindu-l pe Barley. Voia să spună: „Acum 
putem vorbi”. 

Camionul cenuşiu plecă; era şi timpul. Barley îl observase 
iritat peste umărul Katiei, sperând că nu le este ostil şi că, 
oricum, o să-i lase în pace. Geamurile laterale ale cabinei erau 
prăfuite. Uşurat, îl văzu cum se îndepărtează, zdruncinându-se 
până la drum şi apoi dispărând. 

— O, e foarte bine, spunea Katia. Mi-a scris o scrisoare lungă, 
iar în ceea ce îl priveşte totul este nemaipomenit. A fost bolnav, 
dar sunt sigură că s-a refăcut complet. Are o mulţime de 
probleme de discutat cu tine şi va veni special la Moscova în 
timpul târgului pentru a se întâlni cu tine şi a afla ce progrese s- 
au mai făcut în privinţa cărţii lui. Ar dori să vadă manuscrisul 
redactat, măcar o pagină. După părerea mea, ar fi primejdios, 
dar este foarte nerăbdător, vrea propuneri de titlu, vrea să vadă 
traducerea, până şi ilustrațiile. Cred că devine un autor 
dictatorial tipic. Va confirma toate acestea foarte curând şi va 
găsi un apartament unde să vă puteţi întâlni. Doreşte să facă el 
însuşi toate aranjamentele, îţi dai seama? Cred că ai o influenţă 
benefică asupra sa. 

Katia scotocea în poşetă. Pe partea cealaltă a crângului de 
mesteceni parcase o maşină roşie, dar Katiei părea să nu-i pese 
decât de propria bună-dispoziţie. 

— Părerea mea personală este că munca sa va fi în curând 
considerată inutilă. Ţinând seama de paşii rapizi realizaţi la 
convorbirile de dezarmare, de noua atmosferă de cooperare 
internaţională, toate aceste lucruri îngrozitoare vor aparţine în 
curând trecutului. Fireşte, americanii ne suspectează. Fireşte, 


noi îi suspectăm pe ei. Dar, dacă ne unim forţele, putem realiza 
o dezarmare totală şi putem preîntâmpina cu puterile noastre 
orice fel de alte conflicte în lume. 

Avea un ton didactic, ce nu admitea nicio contrazicere. 

— Cum putem preîntâmpina orice alte conflicte în lume dacă 
nu avem armele cu care să le preîntâmpinăm? obiectă Barley şi 
se alese cu o privire fulgerătoare datorită temerităţii sale. 

— Barley, eşti occidental şi negativist cred, îi replică ea şi 
scoase un plic din poşetă. Tu, şi nu eu, ai fost cel care i-a spus 
lui lakov că trebuie să facem cercetări asupra naturii umane. 

„Nu e timbrată, observă Barley. Fără ştampila poştei. Doar 
«Katia», în litere slavone, cu scrisul lui Goethe, după cât se 
pare.” Dar n-aveai cum să fii sigur. Un straniu presentiment, ca 
o otravă sau un început de alergie, îl cuprinse pe Barley. 

— După ce boală trebuia să-şi revină? întrebă el. 

— Era nervos când v-aţi întâlnit la Leningrad? 

— Eram amândoi. Din cauza vremii, replică Barley, aşteptând 
în continuare răspunsul. 

Se simţea uşor ameţit de băutură sau poate îi căzuse greu ce 
mâncase. 

— Era nervos pentru că era bolnav. Curând după întâlnirea 
voastră, a avut o gravă depresie nervoasă, atât de bruscă încât 
nici colegii săi n-au ştiut unde dispăruse. Bănuiau ce e mai rău. 
Un prieten de încredere ne-a spus că le-a fost teamă că murise. 

— Nu ştiam că are alţi prieteni de încredere cu excepţia ta. 

— M-a ales reprezentantul său faţă de tine. Are, fireşte, şi alţi 
prieteni, dar pentru alte lucruri... 

Scoase scrisoarea, dar nu i-o înmână. 

— Nu este exact ceea ce mi-ai spus data trecută, murmură el 
cu glas slab, continuând să se lupte cu simptomele crescânde 
de neîncredere. 

Obiecţia lui o lăsă indiferentă. 

— De ce ar trebui să se spună totul de la prima întâlnire? 
Omul trebuie să-şi ia măsuri de apărare. E normal aşa ceva. 

— Presupun c-aşa este, o aprobă el. 

Anna îşi terminase autoportretul şi voia ca lucrarea ei să fie 
imediat recunoscută. Se desenase culegând flori pe un acoperiş. 

— Superb! exclamă Barley. Spune-i că-l voi atârna deasupra 
şemineului. Ştiu exact unde. Intr-o parte este o fotografie a 


Antheei la schi, iar în cealaltă parte o fotografie a lui Hal, într-o 
barcă cu pânze. Anna va veni perfect la mijloc. 

— Întreabă câţi ani are Hal, spuse Katia. 

Avea nevoie să se gândească. Mai întâi să-şi amintească anul 
de naştere al lui Hal, apoi anul în care se aflau, apoi să scadă 
unul din celălalt, încercând să facă abstracţie de bâzâitul din 
urechile sale. 

— Păi, Hal are douăzeci şi patru de ani. Dar mă tem că a făcut 
o căsătorie cam tâmpită. 

Anna era dezamăgită. Se uita la ei cu reproş, în timp ce Katia 
reluase conversaţia. 

— Cum am auzit că a dispărut, am încercat să-l contactez prin 
toate mijloacele obişnuite, dar n-am avut succes. Eram extrem 
de deprimată. Îi înmână în sfârşit scrisoarea cu ochii luminaţi de 
plăcere şi uşurare. Când o luă, mâna lui o strânse pe a ei fără 
să-şi dea seama, iar ea îl lăsă. Apoi, acum opt zile, ieri a fost o 
săptămână, deci într-o sâmbătă, exact la două zile după ce mi-ai 
telefonat de la Londra, Igor m-a sunat acasă: „Am nişte 
medicamente pentru tine. Să ne întâlnim la o cafea să ţi le dau”. 
Medicament este cuvântul de cod pentru scrisoare. Voia să 
spună că are o scrisoare de la lakov. Am fost uimită şi foarte 
fericită. Sunt ani de zile de când lakov nu mi-a mai trimis nicio 
scrisoare. Şi ce scrisoare! 

— Cine este Igor? întrebă Barley vorbind tare pentru a acoperi 
tunetul gândurilor sale. 

Erau cinci pagini cu un scris regulat şi lizibil pe hârtie albă, de 
bună calitate, ce nu putea fi procurată din comerţ; Barley nu şi-l 
imaginase pe Goethe capabil să redacteze un document arătând 
atât de convenţional. Katia îşi retrase mâna, dar cu delicateţe. 

— Igor este prietenul din Leningrad al lui lakov. Au fost colegi. 

— Grozav! Şi cu ce se ocupă acum? 

A fost contrariată de întrebarea lui, dar nerăbdătoare să-i afle 
reacţia la scrisoare, chiar dacă nu putea s-o judece decât după 
aparente. 

— E un om de ştiinţă care lucrează nu ştiu ce pentru un 
minister. Ce contează cu ce se ocupă Igor? Vrei să ţi-o traduc 
sau nu? 

— Care e numele său de familie? 

l-I spuse şi, în ciuda confuziei lui, îl încântă virulenţa glasului 
ei. „Ar fi trebuit să petrecem ani întregi împreună, nu ore, gândi 


el. Ar fi trebuit să ne tragem de păr când eram mici. Ar fi trebuit 
să facem tot ceea ce n-am făcut niciodată, înainte de a fi prea 
târziu.” li ţinea scrisoarea, iar ea îngenunche cu dezinvoltură în 
spatele său, pe iarbă, sprijinindu-se cu o mâna de umărul lui, în 
timp ce urmărea cu cealaltă mână, peste el, rândurile, pe 
măsură ce traducea. li putea simţi sânii atingându-i spatele. 
Efervescenţa lumii sale interioare se calma, teribilele sale 
suspiciuni făceau loc unei stări de spirit ceva mai analitice. 

— Asta este adresa, un simplu număr de căsuţă poştală, e 
firesc, spuse ea cu vârful degetului în colţul din dreapta sus al 
scrisorii. Se afla într-un spital special, poate că într-un oraş 
special. A scris scrisoarea în pat - vezi ce bine scrie când e 
treaz? - şi a dat-o unui prieten care pleca la Moscova. Prietenul 
i-a dat-o lui Igor. Normal. „lubita mea Katia.” N-a început chiar 
aşa. Dezmierdările au fost altele. Dar nu contează. „Am fost 
lovit de o formă de hepatită, dar boala este instructivă şi sunt în 
viaţă.” Atât de tipic pentru el: să extragă întotdeauna o lecţie 
morală. Katia arătă din nou cu degetul. Cuvântul acesta 
dovedeşte că hepatita este chiar mai gravă. Este „virulentă”. 

— „Virală”, o corectă calm Barley. 

Mâna de pe umărul său se strânse dojenitoare. 

— Ce contează care este cuvântul? Vrei să aduc un dicţionar? 
„Am avut temperatură mare şi multă fantezie...” 

— Halucinaţii, o corectă din nou Barley. 

— Cuvântul este ga/utinatia... începu ea furioasă. 

— Fie cum zici! 

— „...Dar acum m-am făcut bine şi, în două zile, voi pleca în 
convalescenţă timp de o săptămână la un centru de recuperare 
de pe malul mării.” Nu spune care mare. De ce ar face-o? „Voi 
putea face tot ce vreau, doar să nu beau votcă. Aceasta este 
însă o constrângere birocratică pe care, în calitate de bun om de 
ştiinţă ce sunt, o voi ignora foarte repede.” Nu e şi asta tipic 
pentru el? Ca imediat după hepatită să se gândească la votcă? 

— Absolut, o aprobă Barley, zâmbindu-i pentru a-i face 
plăcere, sau poate pentru a se linişti pe el însuşi. 

Rândurile erau foarte drepte, ca şi cum ar fi fost scrise pe 
hârtie liniată. Niciun cuvânt nu era şters. 

— „Dacă toţi ruşii ar avea acces la spitale ca acesta, cât de 
sănătoasă ar deveni națiunea noastră în curând!” Întotdeauna 
idealist, chiar atunci când este bolnav. „Infirmierele sunt atât de 


frumoase iar medicii atât de tineri şi de chipeşi, că pare a fi mai 
curând o casă a dragostei, decât o casă a bolii.” Spune asta ca 
să mă facă geloasă. Dar ştii ceva? Nu-i stă în fire să vorbească 
despre oameni fericiţi. lakov este un tragedian. E chiar sceptic. 
Cred că i-au vindecat şi accesele de deprimare. „leri am făcut 
exerciţii pentru prima oară, dar m-am simţit epuizat ca un copil. 
Am stat după aceea întins pe balcon şi m-am bronzat înainte de 
a adormi ca un înger, fără altă greutate pe conştiinţă decât 
aceea că m-am purtat prost cu tine, că te-am exploatat 
întotdeauna.” Urmează cuvinte de dragoste, nu le voi traduce. 

— Întotdeauna face aşa? 

— Ţi-am spus doar, îi răspunse ea râzând. Nici faptul că-mi 
scrie nu e firesc şi au trecut multe luni, aş zice ani, de când n-a 
mai vorbit de iubirea noastră, acum total platonică. Cred că 
boala l-a făcut puţin sentimental, aşa că îl iert. (Ea întoarse 
pagina din mâna lui şi din nou mâinile li se întâlniră, dar a lui 
Barley era rece ca gheaţa. A fost surprins în sinea sa că ea nu a 
făcut nicio remarcă.) Acum ajungem la domnul Barley. Adică la 
tine. Este extrem de precaut. Nu-ţi menţionează numele. Boala, 
cel puţin, nu i-a afectat discreţia. „Te rog să-i spui bunului 
nostru prieten că voi face tot ce-mi stă în putinţă să-l văd în 
timpul vizitei sale, cu condiţia ca însănătoşirea mea să meargă 
bine. Să aducă cu el materialele, iar eu voi încerca să fac acelaşi 
lucru. Trebuie să ţin o conferinţă la Saratov în săptămâna 
aceea.” Igor spune că e vorba despre Academia Militară. lakov 
întotdeauna ţine o conferinţă acolo în luna septembrie. Uite câte 
lucruri afli când se îmbolnăveşte cineva. „Voi veni la Moscova 
cât voi putea de repede. Dacă vorbeşti cu el înaintea mea, te 
rog, spune-i următoarele: să aducă întrebările pe care le mai au 
de pus pentru că, după aceea, nu mai am de gând să răspund 
nimic oamenilor în cenuşiu. Spune-i că lista sa trebuie să fie 
finală şi exhaustivă.” 

Barley ascultă în tăcere urmarea instrucţiunilor lui Goethe, tot 
atât de categorice cum fuseseră la Leningrad. In timp ce 
asculta, norii negri ai neîncrederii s-au strâns în sinea sa, 
teroarea secretă copleşindu-l, până ajunse să-i fie din nou 
greață. 

„O pagină de traducere, dar tipărită, te rog, tiparul este cu 
mult mai relevant, spuse ea în numele lui Goethe. 


Aş vrea o introducere semnată de profesorul Killian de la 
Stockholm, te rog să-l abordezi cât de curând posibil, citea ea. 

Ai alte reacţii din partea intelectualităţii voastre? Dacă da, fii 
amabil şi informează-mă.” 

Date posibile de publicare. Goethe auzise că toamna piaţa era 
cea mai bună, dar oare trebuie să aşteptăm un an întreg? 
întrebă ea în numele iubitului ei. 

„Şi din nou problema titlului. Ce zici de Cea ma; mare 
minciună din lume? Vreau să văd o probă a copertei a patra. ŞI 
te rog să trimiţi un rând de corecturi finale doctorului Dagmar și- 
mai-nu-ştiu-cum, la Stanford, şi profesorului Herman Cutărică la 
MIT...” 

Barley luă conştiincios note pe un carnet pe care scrisese în 
susul paginii: TÂRGUL DE CARTE. 

— Ce e în restul scrisorii? întrebă el, în timp ce Katia 
introducea scrisoarea în plic. 

— Ţi-am spus. Vorbe de iubire. S-a împăcat cu el însuşi şi 
doreşte să reînnoade o relaţie serioasă. 

— Cu tine. 

Urmă o pauză în timp ce-l cântărea din priviri. 

— Barley, cred că eşti cam copilăros. 

— Sunteţi amanți, deci? insistă Barley. Să trăiţi fericiţi până la 
adânci bătrâneţi. Asta e? 

— În trecut îi era frică de responsabilitate. Acum nu-i mai 
este. În orice caz, asta scrie. Bineînţeles, nu se pune problema. 
Ce-a fost, a fost. N-o putem lua de la început. 

— Şi atunci de ce scrie toate lucrurile astea? spuse Barley cu 
încăpățânare. 

— Nu ştiu. 

— ÎI crezi? 

Era gata sa se înfurie de-a binelea pe el, când văzu în 
expresia lui Barley ceva ce nu era nici invidie, nici ostilitate, ci o 
grijă intensă, aproape înfricoşătoare, pentru siguranţa ei. 

— Înşiră toate aceste vorbe doar pentru că este bolnav? De 
obicei nu se joacă cu sentimentele oamenilor, nu-i aşa? Se 
mândreşte cu faptul că spune adevărul. 

Privirea sa pătrunzătoare nu o slăbea nici pe Katia, nici 
scrisoarea. 


— Se simte singur, spuse ea pe un ton protector. Îi este dor 
de mine, aşa că exagerează. E normal. Barley, cred că eşti un 
pic... 
Fie că n-a putut găsi cuvântul, fie că s-a gândit mai bine, Katia 
s-a hotărât să nu-l rostească. 

— Gelos, îi suflă el. 

Reuşi să facă tot ce ştia că aştepta de la el. Zâmbi. Un zâmbet 
bun, sincer, de prietenie dezinteresată. li strânse mâna şi se 
ridică în picioare. 

— Pare să fie într-o formă fantastică, spuse el. Sunt foarte 
fericit de însănătoşirea sa. 

Credea într-adevăr ceea ce spunea. Fiecare cuvânt suna 
convingător în glasul său, iar ochii i se mutară rapid către 
maşina roşie parcată de cealaltă parte a crângului de 
mesteceni. 

Apoi, spre încântarea tuturor, Barley se lansă cu tot sufletul în 
rolul său de tată de familie în vizită la sfârşit de săptămână, rol 
pentru care viaţa lui frământată îl pregătise din plin. Serghei 
voise ca Barley să-şi încerce mâna la pescuit. Anna voia să ştie 
de ce nu-şi adusese cu el un costum de baie. Matvei se întinsese 
să tragă un pui de somn, zâmbind, legănat de whisky şi de 
amintiri. Katia, în şort, stătea în picioare în apă. În ochii lui 
Barley arăta mai frumoasă ca oricând, dar mai îndepărtată. 
Chiar şi atunci când aduna pietre pentru construirea unui baraj 
era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în viaţa lui. 

Totuşi, nimeni nu muncise vreodată mai din greu decât Barley 
la ridicarea unui baraj în acea după-amiază; nimeni nu 
înţelesese atât de clar cum puteau fi stăvilite apele. Şi-a suflecat 
pantalonii lui tâmpiţi de stofă şi s-a udat până la brâu. Simţea că 
pică de oboseală după atâtea bețe şi pietre cărate, cu Anna în 
cârcă, dirijând operaţiunile. Serghei i-a apreciat 
profesionalismul, iar Katia, cavalerismul romantic. În locul 
maşinii roşii apăruse una albă. lnăuntru se afla un cuplu. 
Portierele erau deschise, iar ei mâncau naiba ştie ce. La 
propunerea lui Barley, copiii se urcară în vârful dealului şi le 
făcură semn cu mâna. Cuplul nu le răspunse la salut. 

Se lăsa seara şi printre frunzele uscate ale mestecenilor 
plutea mirosul focurilor de toamnă. Moscova era din nou făcută 
din lemn şi ardea. In timp ce încărcau maşina, o pereche de 


gâşte sălbatice zbură deasupra lor. Erau ultimele două gâşte de 
pe lume. 

Pe drumul de întoarcere la hotel, Anna adormi în poala lui 
Barley. Matvei trândăvea, iar Serghei se încrunta la paginile din 
Squirrel Nutkin, ca şi când ar fi fost Manifestul Partidului 
Comunist. 

— Când vorbeşti din nou cu el? întrebă Barley. 

— Totul e aranjat, spuse ea enigmatic. 

— De către Igor? 

— Igor nu aranjează nimic. Igor e doar un mesager. 

— Noul mesager, o corectă el. 

— Igor e o veche cunoştinţă şi un nou mesager. De ce nu? 

Katia l-a privit şi i-a ghicit intenţiile. 

— Nu poţi veni la spital, Barley. E riscant pentru tine. 

— Nu s-ar spune c-ar fi o sărbătoare nici pentru tine, replică 
Barley. 

„Ştie, gândi el. Ştie, dar nu ştie că ştie. Are toate simptomele, 
o parte a ei a pus diagnosticul. Dar cealaltă parte refuză să 
admită că este în neregulă ceva.” 


Sala de operaţiuni anglo-americane nu era pivniţa prăpădită 
din Victoria Street, ci mansarda inundată de lumină a unui 
minizgârie-nori nou-nouţ în apropiere de Grosvenor Square. Îşi 
zicea „Grupul de Conciliere Interaliat” şi era păzit în ture de 
puşcaşi marini americani concilianţi, camuflaţi în haine militare 
obişnuite. Domnea o atmosfera de efervescenţă eficientă. 
Echipe lărgite de tineri şi tinere, îmbrăcaţi la patru ace, veniţi cu 
toţii să ne ajute, zburdau între birourile curate, răspundeau la 
telefoane cu beculeţe, vorbeau cu cei de la Langley pe linii 
protejate, făceau să circule diverse hârtii, dactilografiau la 
maşini silenţioase sau aşteptau în atitudini voit decontractate în 
faţa unor şiruri de monitoare de televiziune care înlocuiseră 
orologiile gemene din vechea Casă Rusia. 

Ai fi zis că este o navă cu două punți. Ned şi Sheriton erau 
aşezaţi unul lângă altul pe pasarela închisă, în timp ce sub ei, 
dincolo de un geam antifonic, îşi vedeau de treburi echipajele 
lor cu efective inegale. Brock şi Emma dispuneau de un zid. Bob, 
Johnny şi cohortele lor, de celălalt zid şi de intervalul dintre ele. 
Dar toţi călătoreau în aceeaşi direcţie. Toate chipurile afişau 
aceeaşi supunere hotărâtă, toate privirile scrutau aceleaşi 


ecrane, urmărind valurile succesive ce se rostogoleau şi clipeau 
ca nişte cotaţii de bursă, pe măsură ce apăreau textele 
decriptate automat. 

— Camionul s-a reîntors în siguranţă în doc, spuse Sheriton 
când de pe ecrane au dispărut aceste texte şi a apărut numele 
de cod BLACKJACK. 

Camionul în sine era un miracol de infiltrare. 

Camionul nostru! La Moscova! Noi! În engleză, i-am fi zis 
autocamionul, dar, din consideraţie pentru faptul că aparţinea 
americanilor, i s-a spus, pe scurt, camionul. O operaţie gigantică 
precedase achiziţionarea şi utilizarea lui. Era un Kamaz de un 
cenuşiu-murdar şi foarte mare, unul dintr-un întreg parc de 
camioane, aparţinând companiei SOVTRANSAVTO, de unde şi 
inscripţia măzgălită cu litere latine pe flancul său jegos. Fusese 
recrutat, cu şofer cu tot, de către importanta antenă din 
Munchen a Agenţiei, cu ocazia uneia dintre numeroasele sale 
incursiuni în Germania de Vest, menită să aducă produse de lux 
destinate puţinilor privilegiați moscoviți care aveau acces la un 
magazin cu circuit închis. Totul, de la pantofi occidentali şi 
tampoane occidentale, până la piese de schimb pentru maşinile 
occidentale, fusese încărcat şi mutat de colo-colo în burta 
camionului. In ceea ce-l priveşte pe şofer, acesta era unul dintre 
camionagiii de cursă lungă, cum sunt numite aceste creaturi 
nefericite în Uniunea Sovietică. Angajaţi la stat, plătiţi ca vai de 
lume, lipsiţi de o asigurare de sănătate sau pentru caz de 
accident, care să-i protejeze de vreo nenorocire în Occident, în 
plină iarnă, ei se cuibăresc stoic la adăpostul marilor lor 
încărcături, mestecându-şi salamul înainte de a se duce să mai 
doarmă o noapte în cabinele lor inconfortabile. Strâng totuşi 
averi imense în Rusia de pe urma prilejurilor oferite în timpul 
curselor în Occident. De data aceasta, pentru nişte recompense 
mult mai mari ca de obicei, camionagiul de cursă lungă fusese 
de acord să-şi  „împrumute” camionul unui „negustor 
occidental”, chiar aici, în inima Moscovei. Negustorul, care făcea 
parte din armata personală de toptunii a lui Cy, i l-a împrumutat 
acestuia, care, la rândul lui, l-a înţesat cu tot felul de 
echipamente portabile ingenioase de supraveghere video şi 
audio. Toate au fost descărcate înainte ca respectivul camion să 
fie returnat prin intermediari şoferului legal. 


Nu se mai întâmplase aşa ceva niciodată. Propria noastră 
instalaţie mobilă la Moscova! 

Doar Ned găsea ideea alarmantă. Camionagiii de cursă lungă 
lucrează în perechi. Ned o ştia mai bine ca oricine. Printr-un 
decret al KGB, aceste perechi erau în mod deliberat constituite 
din elemente incompatibile şi, cel mai adesea, fiecare era 
obligat să prezinte informări despre celălalt. Dar atunci când 
Ned a cerut să consulte dosarul operaţiunii, a fost tratat cu 
refuz, în virtutea aceloraşi legi ale securităţii la care ţinea şi el 
atât de mult. 

Dar cea mai impresionantă piesă din noul arsenal de la 
Langley nu fusese încă dezvăluită. Nici de data aceasta Ned nu 
a avut cum să protesteze. De aci înainte, benzile magnetice 
audio înregistrate la Moscova urmau să fie cifrate potrivit unor 
coduri aleatorii şi transmise prin impulsuri digitale într-un timp 
de o mie de ori mai scurt decât ar fi fost necesar dacă le-ai fi 
ascultat la tine în salon. Odată impulsurile reconvertite în sunete 
de către staţia de recepţie, nimeni n-ar mai fi putut zice, afirmau 
vrăjitorii de la Langley, că benzile fuseseră supuse unui astfel de 
tratament. Multiplicat, cuvântul AŞTEAPTA forma mici piramide 
pe ecran. A spiona înseamnă a aştepta. 

Cuvântul SUNET îl înlocui. A spiona înseamnă a asculta. 

Ned şi Sheriton şi-au pus căştile în timp ce Clive şi cu mine 
ne-am strecurat în fotoliile libere din spatele lor şi ni le-am pus 
pe ale noastre. 


Katia stătea gânditoare pe pat, cu ochii aţintiţi asupra 
telefonului, nedorind să-l audă sunând din nou. 

„De ce-ţi dai numele, când niciunul dintre noi nu şi-l dă? se 
întrebă ea. 

De ce pronunţi numele meu?” 

— Tu eşti Katia? Ce mai faci? Eu sunt, Igor. Vreau doar să-ţi 
spun că n-am mai auzit nimic de la el, e-n regulă? 

— Şi atunci, de ce mă suni ca să nu-mi spui nimic? 

— La ora obişnuită, de acord? La locul obişnuit. Nicio 
problemă. Exact ca altădată. 

— De ce să repeţi ceea ce nu e nevoie, după ce ţi-am spus că 
voi fi la spital la ora convenită? 


— Dar până atunci va şti în ce situaţie se află, va şti ce avion 
poate să prindă, va şti totul. Nu ai de ce să te îngrijorezi, nu-i 
aşa? Ce-ţi face editorul? A apărut în bună regulă? 

— Igor, nu ştiu la ce editor te referi. 

Ea aşeză receptorul în furcă înainte ca el să mai poată spune 
ceva. 

„Devin nerecunoscătoare”, îşi spuse ea. Când oamenii sunt 
bolnavi, este normal ca prietenii vechi să se adune. lar când 
peste noapte se promovează singuri, din vagi cunoştinţe, la 
statutul de prieteni vechi şi monopolizează centrul scenei, când 
ani de zile de abia dacă ţi-au vorbit, este tot un semn de 
loialitate şi nu este nimic îngrijorător în asta, chiar dacă, cu şase 
luni în urmă, lakov îl declarase pe Igor irecuperabil... „Igor 
continuă să meargă pe drumul pe care eu l-am abandonat, 
remarcase el după o întâlnire întâmplătoare pe stradă. Igor 
pune prea multe întrebări.” 

Şi iată-l pe Igor comportându-se ca prietenul cel mai apropiat 
al lui lakov şi făcând pe dracu-n patru pentru el spre a-i veni în 
ajutor, oricât de riscant ar fi fost gestul său. „Dacă ai vreo 
scrisoare pentru lakov, n-ai decât să mi-o dai mie. Am stabilit o 
comunicare excelentă cu sanatoriul. Ştiu pe cineva care face 
această călătorie aproape săptămânal!” îi spusese el la ultima 
lor întâlnire. 

„Sanatoriul? strigase ea înfierbântată. Dar unde e? Unde se 
află sanatoriul?” Se pare că Igor nu se gândise ce să răspundă la 
această întrebare, pentru că se strâmbase, avea un aer 
stânjenit şi invocase secretul de stat... Între noi, secretul de 
stat?! De când fluturăm între noi secretul de stat? 

„Sunt nedreaptă cu el, gândi ea. Am început să văd 
duplicitate pretutindeni. La Igor, şi chiar la Barley.” 

Barley. Katia se încruntă. „Cu ce drept îşi permite el să critice 
declaraţia de afecţiune a lui lakov? Cine se crede el, acest 
occidental cu manierele lui atrăgătoare şi suspiciunile lui cinice? 
Cum îndrăzneşte el să intre atât de repede în intimitatea mea, 
făcând pe Dumnezeu cu Matvei şi cu iubiții mei copii? Nu voi 
avea încredere niciodată într-un bărbat crescut fără dogmă, îşi 
spuse ea cu severitate. 

Pot să iubesc un credincios, pot să iubesc un eretic, dar nu 
pot să iubesc un englez.” 


Deschise micul ei tranzistor şi trecu prin lungimile de undă 
scurte, după ce şi-a pus casca în urechi ca să nu-i deranjeze pe 
gemeni. Dar în timp ce asculta diversele voci care-şi disputau 
sufletul ei - Deutsche Welle, Vocea Americii, Radio Libertatea, 
Vocea Israelului, Vocea Dumnezeu-ştie-cui - fiecare atât de 
suavă, atât de plină de sine, atât de irezistibilă, simţi cum o 
cuprinde o dezamăgire furioasă. „Sunt rusoaică! ar fi vrut ea să 
strige. Chiar în plină tragedie, visez la o lume mai bună decât a 
voastră!” 

Dar ce tragedie? 

Sună telefonul. Apucă receptorul. Dar era doar Nasaian, 
devenit alt om, care dorea să verifice programul de a doua zi. 

— Ascultă, doream să mă asigur personal că vrei într-adevăr 
să fii mâine la standul editurii Octombrie. Vezi tu, trebuie să 
începem însă foarte devreme. Dacă ai de dus copiii la şcoală sau 
ceva de genul acesta, pot foarte uşor să-i spun Elisavetei 
Alekseevna să vină în locul tău. Nu este nicio problemă. N-ai 
decât să-mi spui. 

— Eşti foarte amabil, Grigori Tigranovici şi apreciez telefonul 
tău, dar, întrucât am petrecut cea mai mare parte a săptămânii 
trecute pregătind standul, bineînţeles că aş vrea să fiu prezentă 
la deschiderea oficială. Matvei poate foarte bine să ducă el copiii 
la şcoală. 

Puse receptorul în furcă cu un aer preocupat. Nasaian, 
Dumnezeule! De ce ne adresăm unul altuia ca nişte personaje 
pe scenă? Cine credem noi că ne-ascultă, de are nevoie de fraze 
atât de frumos elaborate? Dacă vorbesc cu un străin englez ca 
şi cum ar fi iubitul meu, de ce n-aş putea vorbi normal cu un 
armean care este colegul meu? 

El sună în sfârşit şi ştiu imediat că nu încetase să-i aştepte 
chemarea, pentru că zâmbea. Spre deosebire de Igor, nu rosti 
nici numele lui, nici pe alei. 

— Fugi cu mine, zise el. 

— La noapte? 

— Caii sunt înşeuaţi, avem de mâncare pentru trei zile. 

— Dar eşti destul de treaz să fugim împreună? 

— Uimitor, dar sunt. Urmă o pauză. Să nu crezi că n-am 
încercat! Dar n-am reuşit să mă îmbăt. Probabil îmbătrânesc. 

Părea de-adevăratelea treaz. Treaz şi aproape. 


— Dar ce faci cu târgul de carte? îl vei părăsi aşa cum ai 
părăsit târgul audio? 

— Ducă-se dracului de târg de carte! Ori fugim înainte, ori 
niciodată. După aceea vom fi prea obosiţi. Ce faci? 

— O, sunt furioasă pe tine. Mi-ai vrăjit complet familia şi acum 
nu fac decât să mă întrebe când mai vii să le aduci tutun şi 
creioane colorate. 

Altă pauză. De obicei nu se gândea atât de mult atunci când 
glumea. 

— Da, aşa fac. Vrăjesc oamenii şi, din momentul în care sunt 
în mrejele mele, încetez să mai simt ceva pentru ei. 

— Dar e îngrozitor! strigă ea profund şocată. Ce tot spui? 

— Nu fac decât să repet cuvintele înțelepte ale unei foste 
neveste, asta-i tot. Spunea că am impulsuri, dar n-am 
sentimente, şi că nu trebuie să port niciodată o geacă de 
bumbac la Londra. Oricine spune ceva de genul acesta, îl crezi 
tot restul vieţii. N-am mai purtat geacă de bumbac de-atunci. 

— Barley, femeia aceea... Barley, trebuie să fi fost o femeie 
crudă şi absolut iresponsabilă ca să-ţi spună aşa ceva. Imi pare 
rău, dar greşea profund. A fost provocată, sunt sigură. Dar 
greşea. 

— Greşea, nu-i aşa? Ei bine, care sunt sentimentele mele?! 
Lămureşte-mă! 

Katia izbucni în râs, dându-şi seama că a picat direct în cursa 
lui. 

— Barley, eşti un om rău, foarte, foarte rău! Nu vreau să mai 
am nimic de-a face cu tine. 

— Pentru că nu simt nimic? 

— În primul rând, simţi nevoia să protejezi oamenii. Pe toţi. 
Am remarcat acest lucru azi şi ţi-am fost recunoscători. 

— Altceva? 

— Pe de altă parte, ai simţul onoarei, ca să zic aşa. Eşti 
decadent, fireşte, pentru că eşti occidental. E normal. Dar ai fost 
mântuit datorită acestui simţ al onoarei. 

— Au mai rămas plăcinte? 

— Să nu-mi spui că ţi-e foame. 

— Vreau să vin să le mănânc. 

— Acum? 

— Acum. 


— Dar e absolut imposibil! Suntem toţi în pat şi e aproape 
miezul nopţii. 

— Mâine. 

— Barley, e mai mult decât ridicol. Deschidem târgul de carte 
şi amândoi avem o duzină de invitaţii. 

— La ce oră? 

O tăcere minunată se aşternu între ei. 

— Ai putea să vii, poate-pe-la-şapte-şi-jumătate. 

— S-ar putea să vin mai devreme. 

Urmară câteva clipe destul de lungi, în care niciunul nu 
scoase o vorbă. Dar tăcerea îi apropia mai mult decât ar fi 
putut-o face vorbele. Două capete pe-o singură pernă, obraz 
lângă obraz. Când Barley puse receptorul în furcă, Katiei nu-i 
rămaseră în minte nici glumele, nici autoironiile lui, ci acel ton 
de sinceritate satisfăcută - era gata-gata să spună solemnă - pe 
care nu putea să şi-l îndepărteze din glas. 

Cânta. 


x 


În cap şi-n afara lui. În inima şi-n tot trupul. În sfârşit, Barley 
Blair cânta. 

În dormitorul său cenuşiu din sinistrul Mej, în ajunul Târgului 
de carte de la Moscova, cânta B/ess This House în maniera uşor 
de recunoscut a Mahaliei Jackson, în timp ce valsa în jurul 
încăperii cu un pahar de apă minerală în mână, zărindu-şi chipul 
reflectat în imensul ecran al televizorului, unicul punct de glorie 
al camerei. 

Treaz. 

Treaz de-a binelea. Barley Blair. Singur. 

Nu băuse nimic. În camionul închiriat, atunci când dăduse 
raportul, cu toate că transpirase ca un cal de curse, nu băuse 
nimic. Nici măcar un pahar cu apă, cu toate că îi delectase pe 
Paddy şi pe Cy cu o versiune edulcorată şi neîngrijorată a 
modului în care-şi petrecuse ziua. 

Nu băuse nici la petrecerea editorilor francezi de la Hotel 
Russia, unde fusese cu Wicklow şi strălucise literalmente prin 
siguranţa sa. 

Cu Henziger, la cocteilul suedezilor de la National, unde se 
arătase şi mai strălucitor, a luat în mână un pahar de şampanie 


georgiană ca o măsură de precauţie, dat fiind că Zapadnii nu 
înceta să se arate uimit că nu bea nimic. Reuşise să-l depună 
intact în spatele unui vas cu flori. Deci nici acolo nu băuse nimic. 

Şi la cocteilul dat de Doubleday la Ukraina, din nou cu 
Henziger, strălucind de data aceasta ca Steaua Polară, se 
agăţase de un pahar cu apă minerală în care plutea o feliuţă de 
lămâie, ca să arate ca gin cu apă tonică. 

Deci, nimic. Nu din cine ştie ce măreție a spiritului, nici din 
dorinţa de a-l reforma, Doamne fereşte! Nu semnase niciun 
angajament în privinţa temperanţei şi nici nu întorsese o pagina 
nouă în viaţa sa. Dorea, pur şi simplu, ca nimic să nu-i altereze 
gândirea clară, exaltarea lucidă care-l stăpânea, acel sentiment 
necunoscut de a fi confruntat cu un pericol îngrozitor şi de a fi 
capabil să-i facă faţă, de a fi pregătit pentru orice fel de 
eventualitate, chiar şi pentru aceea în care nu s-ar fi întâmplat 
nimic, deoarece această pregătire psihologică consta într-o 
apărare totală, centrată pe un absolut inviolabil. 

„Am intrat, gândi el, în rândurile mititele ale acelora care ştiu 
ce trebuie să facă mai întâi, ce trebuie să facă în ultimul rând 
sau ceea ce nu trebuie să facă deloc dacă nava ia foc în miez de 
noapte.” Ştia în amănunt ce merita să fie salvat şi ceea ce nu 
avea nicio importanţă pentru el, ceea ce trebuia lăsat deoparte, 
ceea ce trebuia călcat în picioare sau lăsat în seama morţilor. 

In mintea sa avusese loc o curăţenie generală, de la cele mai 
mici detalii până la cele mai mari teorii. Întrucât, aşa cum 
observase de curând Barley, marile teorii făceau ravagii printre 
micile detalii. 

Era stupefiat de propria luciditate. Se uită în jurul său, făcu un 
tur-două, cântă câteva măsuri. Reveni la punctul iniţial, convins 
că nu neglijase nimic. 

Nici nuanţa de incertitudine momentană din vocea Katiei, nici 
umbra de dubiu ce-i voalase o clipă apele întunecate ale ochilor 
ei. 

Nici scrisul îngrijit al lui Goethe în locul mâăzgălelilor sale 
nebune. 

Nici glumele stânjenitoare, atipice ale lui Goethe despre 
birocraţi şi despre votcă. 

Nici bocetele vinovate ale lui Goethe, deplângând modul în 
care, timp de douăzeci de ani, o tratase după cum avusese el 


chef, transformând-o într-un comisionar bun de aruncat după 
livrarea mărfii. 

Nici promisiunile puerile ale lui Goethe de a recâştiga mai 
târziu cu ea tot timpul pierdut, cu condiţia ca ea să joace în 
continuare acel joc, cu toate că unul din crezurile lui Goethe era 
că nu-l mai interesa viitorul şi că întreaga sa obsesie era 
concentrată asupra prezentului. „Nu există decât acum!” 

lar din acest munte de ipoteze, care, după toate 
probabilitățile, nu erau nimic mai mult decât ipoteze, gândurile 
lui Barley îşi luaseră zborul drept spre marea recompensă pe 
care i-o oferea aceasta nouă luciditate: ideea că, potrivit teoriei 
pe care o punea în practică, Goethe avea dreptate şi ideea că, 
aproape întreaga sa viaţa, a reprezentat primul termen al unei 
ecuaţii corupte şi anacronice, în timp ce Barley, din ignoranță, l- 
a reprezentat pe cel de-al doilea. 

Şi dacă Barley ar fi fost chemat să aleagă, ar urma calea lui 
Goethe, şi nu a lui Ned sau a cine ştie cui, pentru că prezenţa sa 
ar fi solicitată de urgenţă în zona extremă de mijloc, al cărei 
cetăţean se alesese el însuşi. 

Tot ceea ce i s-a întâmplat de la Peredelkino încoace confirma 
această intuiţie. Vechile cuvinte terminate în „ism” muriseră. 
întrecerea între comunism şi capitalism eşuase în miorlăieli. 
Limba de lemn se retrăsese în subsolul camerelor secrete ale 
oamenilor din scenă şi care se încăpăţânau să danseze încă 
mult timp după ce se oprise muzica. 

lar în ceea ce priveşte loialitatea faţă de patria sa, aceasta se 
rezuma la o chestiune simplă: ce Anglie se hotărâse să 
servească? Ultimele sale legături cu visurile imperiale muriseră. 
Tobele şoviniste îl revoltau, iar Barley prefera să moară călcat 
de cizma acestora, decât să mărşăluiască în ritmul lor. Cunoştea 
o Anglie infinit mai frumoasă şi aceea era Anglia dinăuntrul său. 

Întins pe pat, aştepta să-l cuprindă frica, lucru care nu s-a 
întâmplat. În schimb, s-a trezit jucând un fel de şah mental, 
pentru că şahul este domeniul posibilităţilor şi i se părea 
preferabil să le studieze cu calm, în loc să încerce să le clasifice 
când acoperişul îi cădea în cap. A 

Dacă ultima bătălie nu avea loc, nimic nu va fi pierdut. In caz 
contrar, vor fi o mulţime de lucruri de salvat. 


Aşa că Barley începu să gândească, să-şi facă preparativele 
cu sânge rece, aşa cum l-ar fi sfătuit Ned, dacă Ned ar mai fi 
ţinut frâiele. 

Gândi până în zori, moţăi un pic şi când se trezi continuă să 
gândească, iar când cobori la micul dejun, binedispus, 
nerăbdător să guste din deliciile târgului, o întreagă parte a 
minţii sale se consacrase în totalitate conceperii a ceea ce 
indivizii suficient de nebuni încât să o realizeze o consideră de 
neconceput. 


CAPITOLUL 14 

— Hai, Ned, spuse Clive pe un ton degajat, fascinat încă de 
magia noului procedeu de transmisie. Bluebird a mai fost bolnav 
şi înainte. De câteva ori. 

— Ştiu, spuse Ned cu gândul în altă parte. Ştiu. Nu mă 
deranjează faptul că este bolnav. Mă deranjează mai mult faptul 
că scrie. 

Sheriton îl asculta cu bărbia în palmă, tot aşa cum ascultase 
derularea benzii. Între Ned şi Sheriton se dezvoltaseră legături 
de simpatie, aşa cum este normal, în cursul unei operaţiuni. 
Abordau transferul de putere ca şi cum se întâmplase cu mult 
timp în urmă. 

— Dragul meu, asta facem toţi când suntem bolnavi! exclamă 
Clive într-o demonstraţie greşită a înţelegerii naturii umane. 
Scriem întregii lumi. 

Nu mi-a trecut niciodată prin minte că boala l-ar putea lovi pe 
Clive sau că ar avea prieteni cărora să le scrie. 

— Ceea ce mă deranjează este că încredinţează lungi scrisori 
unor intermediari misterioşi şi mă deranjează afirmaţia că 
încearcă să-i mai furnizeze lui Barley şi alte materiale, spuse 
Ned. Se ştie că, în principiu, nu-i scrie Katiei niciodată. Se ştie că 
este de o prudenţă desăvârşită. Deodată, se îmbolnăveşte şi îi 
scrie o scrisoare de dragoste, de cinci pagini, exuberantă, şi i-o 
trimite prin Igor. Care Igor? De când Igor? De unde până unde 
Igor? 

— Ar fi trebuit să-i fotografieze scrisoarea, spuse Clive, 
începând să-l dezaprobe pe Barley. Sau să i-o sustragă. Ori una, 
ori alta. 

Pierdut în gânduri, Ned nu dădu glas dispreţului pe care 
această sugestie îl merita. 

— Cum aşa?! Ea-l ştie de editor. Asta e tot ce ştie despre el. 

— Doar dacă Bluebird nu i-a spus altceva, spuse Clive. 

— N-ar face-o, replică Ned, care reveni la firul propriilor 
gânduri. A fost o maşină, spuse el. O maşină roşie. Apoi, o 
maşină albă. Ai văzut raportul de filaj. Maşina roşie a fost prima, 
apoi maşina albă a preluat misiunea. 

— Astea sunt pure speculaţii. Într-o duminică fierbinte, 
întreaga Moscovă pleacă la ţară, spuse Clive pe un ton de bun 
cunoscător. 

Aşteptă degeaba o reacţie, aşa că reveni la subiectul scrisorii. 


— Katia nu şi-a făcut niciun fel de probleme din cauza maşinii, 
obiectă el. Katia n-a spus că e ceva în neregulă. E nebună de 
bucurie. Dacă nu i s-a părut ceva putred, iar lui Scott Blair nu i s- 
a părut nici lui, de ce noi, aici, la Londra, ar trebui să ne facem 
sânge rău în locul lor? 

— A cerut o listă de cumpărături, spuse Ned, ca şi cum auzea 
în continuare o muzică ce venea de departe. Un chestionar 
definitiv şi exhaustiv. De ce a făcut asta? 

leşind în sfârşit din inerția sa, Sheriton îl bătu pe umăr pe Ned 
cu laba lui mare. _ 

— Ned, Ned, Ned, Ned. OK? E Ziua Intâi, aşa că suntem cu 
nervii în piuneze. Hai să dormim un pic. 

Se ridică în picioare. Ne-am ridicat şi noi, Clive şi cu mine. 
Doar Ned a rămas cu încăpățânare pe scaunul pe care şedea, cu 
mâinile împreunate în faţa sa, pe birou. 

Sheriton se aplecă puţin să-i vorbească. Cu afecţiune, dar 
ferm. 

— Ned, ascultă-mă, Ned, te rog. Ned? 

— Nu sunt surd. 

— Nu, dar eşti obosit. Dacă vorbim urât despre această 
operaţiune încă o dată, ne va scăpa printre degete. Mergem pe 
mâna omului tău, omul pe care tu ni l-ai adus nouă, pentru a ne 
convinge. Am mutat munţii din loc ca să ajungem aici. Avem 
sursa, avem creditele şi avem relaţiile influente indispensabile. 
Suntem pe punctul de a acoperi lacunele din cunoştinţele 
noastre, lacune pe care niciun fel de maşinării deştepte, niciun 
fel de gâfâitori electronice, niciun fel de iezuiţi ai Pentagonului 
n-ar reuşi să le acopere cât îi lumea. Dacă ne păstrăm sângele 
rece, dacă Barley şi-l păstrează pe al său şi dacă şi-l păstrează şi 
Bluebird, vom descoperi o mină de aur mai presus de visurile 
celor mai îndrăzneţi. Trebuie să ţinem de această operaţiune. 

Sheriton vorbea însă cu prea multă convingere, iar figura lui, 
în ciuda măştii sale buhăite impenetrabile, trăda o nevoie 
aproape disperată. 

— Ned? 

— Te aud, Russell. Tare şi clar. 

— Ned, pentru numele lui Dumnezeu, asta nu e o mică 
afacere de familie. Am jucat tare, acum trebuie să gândim bine. 
O lovitură mai mare ca asta nu există. Verdictul favorabil al 
preşedintelui nu trebuie să ne facă să ne îndoim de judecata 


noastră bună. El este ca un ordin pentru noi. Ned, cred într- 
adevăr că trebuie să dormi puţin. 

— Nu cred că sunt obosit, spuse Ned. 

— Ba eu cred că eşti şi nu sunt singurul care crede aşa. S-ar 
putea chiar să se spună că Ned s-a angajat cu toate forţele în 
favoarea lui Bluebird, până când lupul mare şi rău american i-a 
umflat agentul. Şi uite aşa, dintr-odată, Bluebird a devenit o 
sursă foarte nesigură. Cred că lumea va zice că eşti obosit ca 
dracu'! 

M-am uitat cu coada ochiului la Clive. 

Acesta se uită şi el în jos, către Ned, cu ochi atât de reci, încât 
mi-a îngheţat sângele în vine. „E momentul să te mişti, 
spuneau. E momentul să te pregăteşti pentru lansare.” 


x 


Atât Henziger, cât şi Wicklow îl supravegheau de aproape pe 
Barley în acea zi şi raportau frecvent, Henziger lui Cy, pe căi 
ştiute doar de ei, iar Wicklow lui Paddy, prin mijlocirea unui 
agent ocazional. Amândoi confirmau buna lui dispoziţie şi 
atitudinea sa decontractată şi, în termeni diferiţi, dezinvoltura 
sa suverană. Amândoi au descris cum i-a încântat la micul dejun 
pe doi editori finlandezi care şi-au manifestat interesul pentru 
Transsiberian. 

„li mâncau din palmă”, spunea Wicklow, oferind, fără să-şi 
dea seama, o imagine comică a acestui mic dejun. La Mej însă 
orice este posibil. 

Ambii au înregistrat amuzaţi încăpăţânarea lui Barley de a 
face pe ghidul pe lângă ei, când au ajuns la pavilionul 
permanent de expoziţii, şi cum l-a obligat pe şoferul taxiului să-i 
lase la capătul marelui bulevard, astfel încât cei doi pelerini ai 
lumii capitaliste să-şi facă primele impresii venind pe jos. 

Cei doi spioni profesionişti au făcut astfel o plimbare agreabilă 
sub soarele umed de toamnă, cu haina pe umeri, încadrându-şi 
agentul, care îi onora cu comentarii turistice excentrice, ridicând 
în slăvi arhitectonica „perioadei Essoldo târzii” şi grădinile în stil 
„rococo revoluţionar”. Făcea mare caz de imensul bazin 
ornamental, ai cărui peşti aurii scuipau jeturi de apă pe pulpele 
a cincisprezece nimfe aurii, fiecare reprezentând o republică 
socialistă. Insistă să hoinărească până la coloanele albe ale 


Lăcaşurilor Dragostei şi ale Templelor Plăcerii, ale căror 
portaluri, sublinie el, erau dedicate nu lui Venus sau lui Bachus, 
ci zeiţelor decăzute ale economiei sovietice: cărbunele, oţelul şi 
chiar şi energia atomică, Jack! 

„Era spiritual, dar nu băut, raportă Henziger, care, încă de la 
Leningrad, se ataşase de Barley. A fost nemaipomenit de haios.” 
__ De la temple, Barley îi făcu să mărşăluiască pe triumfala Cale 
Impărătească, lungă de circa o mie cinci sute de metri şi 
Dumnezeu ştie cât de lată, care glorifica Realizările Poporului în 
Slujba Omenirii. „Niciodată Puterea populară n-a fost, desigur, 
simbolizată prin nişte imagini atât de despotice! a proclamat 
Barley. Niciodată, o revoluţie nu a proslăvit atât de perfect tot 
ceea ce şi-a propus să facă una cu pământul!” Încetul cu încetul, 
însă, Barley a fost nevoit să-şi urle afirmaţiile ireverenţioase 
pentru a acoperi hărmălaia difuzoarelor, care, cât este ziua de 
lungă, transmit mesaje de autosatisfacţie, aruncându-le în capul 
maselor ignorante care trec pe sub ele. 

Au ajuns, în sfârşit, aşa cum trebuiau s-o facă, la cele două 
pavilioane ce găzduiau târgul de carte. 

— La dreapta mea, editura Pace, Progres şi Destindere, 
anunţă Barley ca un arbitru la un meci de box profesionist. În 
stânga mea, distribuitorii minciunilor fasciste şi imperialiste, 
pornografii, asasinii adevărului. Antrenorii, afară din ring! Prima 
rundă! 

Şi-au prezentat legitimaţiile şi-au intrat. 


Standul de expoziţii al recent inauguratei şi geografic neclarei 
case editoriale Potomac & Blair constituia o mică, dar plăcută 
senzaţie a târgului. Inscripţia P & B creată cu drag la Langley 
strălucea între rafturile bătrânicioase ale editurilor Astral Press 
şi Purbeck Media. Decorația interioară a standului, caracterizată 
de către arhitecţii de la Langley drept austeră, dar de bun-gust, 
atrăgea de îndată privirile. Exponatele - în marea lor majoritate, 
aşa cum se obişnuieşte, machete oarbe ale unor cărţi ce trebuie 
să intre în producţie - erau pregătite cu toată grija pentru 
detaliu pe care serviciile de informaţii o acordă, în mod 
tradiţional, simulacrelor. Singura cafea bună din târg putea fi 
găsită fierbând în permanenţă într-un aparat ingenios dintr-o 
nişă aflată în spatele unui paravan. Era servită de Mary Lou în 
persoană, o domnişoară de la Langley. Privilegiaţii aveau chiar 


dreptul la o gură ilegală de scotch - care să-i ţină pe picioare 
toată ziua - interzisă prin dispoziţia specială a organizatorilor, 
întrucât până şi reconstrucţia literară trebuie să fie opera 
oamenilor treji. 

Mary Lou, cu zâmbetul ei de şcolăriţă şi cu fusta largă de 
tweed, părea un produs natural al zonei elegante de pe Madison 
Avenue. Nimeni n-ar fi putut s-o suspecteze că avea ţesute în ea 
şi fire de la Langley. 

Wicklow însuşi, cu vorbăria lui lustruită, trecea drept un tânăr 
editor cu privire vie şi aflat în ascensiune vertiginoasă, aşa cum 
sunt aceştia în zilele noastre. 

In ceea ce-l priveşte pe cinstitul Jack Henziger, acesta era 
arhetipul bătrânului pirat, stabilit în piaţa modernă de carte 
americană. Nu făcea niciun secret din antecedentele sale. 
Conducte de petrol în Orientul Mijlociu, opere umanitare în 
Afghanistan, boabe de fasole roşie triburilor de cultivatori de 
opiu de pe colinele thailandeze. Henziger le vânduse pe toate, 
indiferent ce mai vânduse pe de lături pentru Langley. Dar inima 
sa aparţinea lumii editoriale, iar el se afla la Moscova pentru a o 
dovedi. 

Barley părea să savureze din plin întreaga comedie. Ca şi cum 
ar fi reînnodat legăturile cu un univers de mult pierdut, o juca 
până la capăt, strângând mâini şi primind felicitări atât din 
partea colegilor, cât şi a concurenţei, până când, către orele 
unsprezece, declară că obosise să stea degeaba şi-i propuse lui 
Wicklow să facă turul standurilor pentru a încuraja trupele. 

Aşa că o porniră împreună, Barley cu o grămadă de plicuri în 
braţe, din care lua câte unul din când în când şi îl vâra în vreo 
mână aleasă, strigând şi salutând în dreapta şi-n stânga pe 
culoarele ticsite de vizitatori şi expozanti. 

— Să mă ia dracu’ dacă ăsta nu este Barley Bloody Blair, 
declară o voce cunoscută din centrul unei expoziţii de Biblii 
ilustrate, în mai multe limbi. Ţi-aminteşti de mine, nu-i aşa? Al 
treilea din stânga în fotografie, în suspensor de vizon! Pe 
vremea când nu-ţi sunase încă ceasul gloriei. 

— Spikey! Te-au lăsat să vii din nou! spuse Barley cu plăcere 
şi-i întinse un plic. 

— Ceea ce m-ar îngrijora ar fi să nu mă lase să plec. Domnul 
ăsta e taică-tău? 


Barley îl prezentă pe distinsul editor Wicklow, iar Spikey 
Morgan îi dădu o binecuvântare preoțească cu vârfurile 
degetelor sale îngălbenite de nicotină. 

Şi-au croit drum înainte şi, după câţiva metri, au dat de Dan 
Zeppelin. Dan niciodată nu vorbea. Dan glăsuia pe un ton 
conspirativ cu un murmur de gropar, aplecându-se peste masă, 
către interlocutor, cu braţele încrucişate. 

— Barley, spune-mi, te rog, un lucru. Drept cine ne iau ăştia, 
mă, pionieri sau nenorocitele de surori Mitford? O mână de cărţi, 
mai curând necărţi, contează drept succesul anului. E adevărat, 
au ieşit de la zdup o mână de nescriitori. Mare scofală! Azi- 
dimineaţă ajung la stand şi-l văd pe un labagiu că-mi scoate 
cărţile din rafturi. „Pot să vă pun o întrebare personală? i-am 
spus eu. Ce aia a măctii faci cu cărţile mele?” „Aşa mi s-a 
ordonat”, a spus el. A confiscat nici mai mult, nici mai puţin de 
şase cărţi. Printre altele, Mary G. Ambleside despre nenorocita 
aia de Conștiinţă neagră în cântece şi cuvinte. Ordine! Cine 
suntem noi, Barley? Cine sunt ei? Ce cred ei că restructurează, 
când n-au avut nici măcar structură vreodată? Cum poţi să 
restructurezi un cadavru? 

La Lupus Books au fost îndrumați către o cafenea, unde 
preşedintele însuşi, de curând înnobilând Sir Peter Oliphant, le-a 
luat caimacul până şi ruşilor, rezervând o masă. Un cartonaş 
scris de mână, în ambele limbi, confirma triumful său. Steagul 
Marii Britanii şi cel al Uniunii Sovietice erau puse acolo pentru a 
împrăştia orice dubii. Flancat de interpreţi şi de înalte oficialități, 
Sir Peter ţinea o disertaţie cu privire la numeroasele avantaje pe 
care le aducea Uniunii Sovietice subvenţionarea generoaselor lui 
cumpărături de pe piaţa sovietică. 

— Doamne, e chiar Contele! exclamă Barley înmânându-i un 
plic. Unde vă e coroana? 

Clipind scurt din pleoapele sale prăfuite, marele om îşi 
continuă disertaţia. 

La standul israelian domnea o atmosferă de pace înarmată. 
Coada întunecată era ordonată şi tăcută. Băieţii în blugi şi 
adidaşi sprijineau pereţii. Lev Abramovici avea părul alb şi o 
statură deosebit de impozantă. Slujise în gărzile irlandeze. 

— Salut, Lev! Ce mai face Sionul? 

— S-ar putea să câştigăm, s-ar putea să fim la începutul 
sfârşitului fericit, spuse Lev, vârând în buzunar plicul lui Barley. 


Părăsind Israelul, Barley îl duse în trap mărunt pe Wicklow 
către pavilionul editurii Pacea, Progresul şi Destinderea, unde nu 
mai putea să fie niciun dubiu în legătură cu masiva răsturnare 
istorică ce avea loc şi cu persoana care se afla la originea ei. 

Fiecare stindard, fiecare centimetru pătrat de perete urla 
noua Biblie. In standul fiecărei republici gândurile şi scrierile 
profetului - ce apucase să vină, văzut din profil fără semnul din 
naştere şi cu falca voluntară ridicată - erau expuse alături de 
cele ale lui Lenin, stăpânul său lipsit de culoare. La standul 
VAAP, unde Barley şi Wicklow au strâns câteva mâini, iar Barley 
a lăsat un teanc de plicuri, discursurile conducătorului, în 
supracoperte lucitoare, traduse în engleză, franceză, spaniolă şi 
germană, prezentau o atracţie total rezistibilă. 

— Cât căcat de felul ăsta trebuie să mai înghiţim, Barley? îl 
întrebă sotto voce un blond editor moscovit. Când vor începe din 
nou să ne reprime ca să ne facă să ne simţim mai bine? Dacă 
trecutul nostru este o minciună, cine ne spune că viitorul nostru 
nu este tot o minciună? 

Şi-au continuat drumul de-a lungul standurilor. Barley în faţă, 
Barley salutând, Wicklow în urma lui. 

— Joseph! Ce plăcere să te văd! Am un plic pentru tine. Nu-l 
înghiţi pe tot dintr-odată. 

— Barley! Prietene! Nu ţi-au transmis mesajul meu? Sau 
poate că nici nu ţi-am lăsat. 

— luri! Ce plăcere să te văd! Am un plic pentru tine. 

— Vino să bei ceva cu noi diseară, Barley. Vin şi Saşa, şi Rosa. 
Rudi are concert mâine, aşa că vrea să rămână treaz. Ai auzit de 
scriitorii cărora le-au dat drumul? Ascultă-mă pe mine. E o 
gogoaşă cât se poate de mare. Le dau drumul, le dau câteva 
mese, îi arată şi apoi îi bagă din nou la zdup până anul viitor. 
Vino încoace. Vreau să-ţi vând vreo două cărţi ca să-i fac draci 
lui Zapadnii. 

La început, Wicklow nici măcar nu şi-a dat seama că 
ajunseseră la destinaţie. Văzu pe un trepied nişte fanioane 
spălăcite şi o banderolă roşie, brodată cu litere aurii, şi-l auzi pe 
Barley strigând: „Katia, unde eşti?”, dar nu era menţionat 
nicăieri al cui era standul, probabil pentru că nu sosise firma. 
Aceleaşi cărţi de necitit despre dezvoltarea agricolă în Ucraina şi 
dansurile tradiţionale din Georgia îşi dădeau obştescul sfârşit pe 
rafturi, obosite, după ce fuseseră trambalate şi pe la alte 


expoziţii. Obişnuita jumătate de duzină de femei cu pulpe 
groase stătea acolo ca şi cum ar fi aşteptat trenul, iar un individ 
mititel, nebărbierit, îşi ţinea ţigara ca pe o baghetă de magician, 
strângând din ochi pentru a citi numele lui Barley pe ecuson. 

„Nasaian, citi Wicklow la rândul său. Grigori Tigranovici. 
Redactor principal, editura Octombrie.” 

— O căutaţi pe domnişoara Katia Orlova, presupun, îi spuse 
Nasaian lui Barley în engleză, ţinându-şi ţigara şi mai sus, fără 
îndoială pentru a-l privi mai bine pe vizitator. 

— Da, pe ea o caut, răspunse Barley cu entuziasm, iar două 
dintre femeile adunate surâseră. 

Chipul lui Nasaian se lumină de un zâmbet de o curtoazie 
înspăimântătoare. Mânuind cu eleganţă ţigara, se dădu la o 
parte, iar Wicklow o recunoscu pe Katia, aşa cum stătea cu 
spatele, în toiul unei conversații cu doi asiatici mititei, care, 
presupunea el, erau birmanezi. Din instinct, Katia se întoarse şi-l 
zări întâi pe Barley, apoi pe Wicklow. Îşi întoarse privirea din nou 
la Barley, pe care-l primi cu un surâs radios. 

— Katia. Fantastic! spuse Barley sfios. Ce fac copiii? Au 
supravieţuit? 

— O, mulţumesc. Sunt foarte bine! 

Sub ochii lui Nasaian şi ai vestalelor sale, urmărit şi de 
privirea lui Wicklow, Barley îi înmâna o invitaţie la marele cocteil 
de inaugurare glasnostian dat de editura Potomac & Blair. 

— O, apropo! S-ar putea să sar peste câteva dintre 
festivitățile din această seară, spuse Barley, în timp ce se 
întorceau la pavilionul occidental. Tu, Mary Lou şi Jack va trebui 
să vă descurcaţi pe cont propriu. lau masa cu o frumoasă 
doamnă. 

— O cunoaştem? întrebă Wicklow. 

Râseră amândoi. Era o zi luminoasă. 

„E-n regulă, îşi zise Barley mulţumit. Dacă e să se întâmple 
ceva, nu i s-a întâmplat încă.” 


Cât ştia sau cât ghicea oricare dintre noi în legătură cu 
sentimentele lui Barley faţă de Katia? Intr-o operaţiune atât de 
meticulos organizată şi controlată, dragostea este întotdeauna o 
problemă delicată. 

Wicklow, cu toată viaţa sa libertină, era foarte puritan în ceea 
ce o privea pe a lui Barley. Tânăr încă, poate că nu era în stare 


să ia în serios ideea unei pasiuni la o vârstă mai coaptă. După 
părerea lui Wicklow, era vorba doar despre o toană a lui Barley, 
ceea ce era un lucru obişnuit pentru el. Oamenii de vârsta lui 
Barley nu se puteau îndrăgosti. 

Henziger, de aceeaşi generaţie cu Barley, considera sexul ca 
unul din discretele avantaje în natură ale spionajului şi nu se 
îndoia că un tip în banca lui precum Barley se va deda plăcerilor 
trupeşti fără a uita de misiune. Ca şi Wicklow, dar din motive 
diferite, nu găsea nimic anormal în sentimentele pe care Katia i 
le inspira lui Barley şi chiar le considera profitabile din punct de 
vedere operaţional. 

Dar la Londra? Acolo nu se formase nicio părere perfect 
conturată. Pe insulă, Brady spusese ce avea de spus, însă 
atacurile, ca şi sfaturile sale, fuseseră respinse. 

In ceea ce-l priveşte pe Ned, acesta era însurat cu o femeie 
tot atât de riguroasă ca el şi un judecător tot atât de neavizat în 
materie. „Citaţi-mi un singur agent într-o ţară inamică, căruia să 
nu i se aprindă călcâiele după o fată frumuşică, dacă ea se află 
de aceeaşi parte cu el împotriva întregii lumi,” avea obiceiul să 
spună Ned cu un surâs resemnat. 

Bob, Sheriton şi Johnny păreau să fi ajuns fiecare în felul lui la 
ideea că viaţa particulară a lui Barley şi poftele acestuia erau în 
general de o complexitate atât de ciudată, că era mai bine să fie 
scoase în afara ecuaţiei. 

Ce gândea bătrânul Palfrey, care profita de toate momentele 
sale libere pentru a se năpusti în Grosvenor Square şi, dacă nu 
putea să facă acest lucru, să-i dea telefon lui Ned ca să-l 
întrebe: „Ce face băiatul?” 

Palfrey se gândea la Hannah. La cea pe care o iubise şi o mai 
iubea încă, aşa cum numai laşii o pot face. Acea Hannah al cărei 
zâmbet a fost cândva tot atât de cald şi de sincer ca al Katiei. 
„Eşti un om bun, Palfrey, îmi spunea ea cu o teribilă stăpânire 
de sine în zilele în care încerca să mă înţeleagă. Găseşti tu o 
cale. Poate că nu acum. Dar într-o bună zi.” Şi, vai, Palfrey 
găsise calea! Invocase codul, acel cod atât de convenabil, care 
stipula că orice avocat tânăr prins în adulter este ipso facto 
privat de dreptul de a se apăra. Invocase copiii, ai ei şi ai lui. 
Sunt atât de mulţi oameni implicaţi, dragă. Invocase căsătoria, 
al dracului să fie el! Cum se vor descurca oare fără noi, dragă? 
Derek nu este în stare nici să-şi fiarbă un ou! Invocase asocierea 


cu Derek şi când biroul de avocatură s-a desfiinţat, şi-a îngropat 
capul său tâmpit în nisipurile deşertului secret, unde nicio 
Hannah nu va mai fi în stare să-l vadă vreodată. A avut tupeul 
să invoce datoria, afirmând că Serviciul nu va ierta niciodată un 
divorţ împuţit, oricum, nu în cazul consilierului său juridic. 

Mă gândeam şi la Insulă, la seara în care Barley şi cu mine am 
stat pe plaja de galeți privind cum ceața groasă de peste 
Atlanticul cenuşiu se rostogolea către noi. 

— Nu vor reuşi niciodată să o scoată de acolo, nu-i aşa? mă 
întrebase Barley. Vreau să zic, în cazul în care lucrurile ar lua o 
întorsătură proastă. 

Nu i-am răspuns şi nu cred că se aştepta să-i răspund, dar 
avea dreptate. Era o cetăţeană sovietică pursânge şi comisese 
categoric un delict faţă de legile sovietice. Nu aparţinea 
categoriei acelora care puteau face obiectul unui schimb. 

— Oricum, ea nu şi-ar abandona niciodată copiii, spusese el, 
confirmându-şi propriile dubii. 

Am mai privit un timp marea cu ochii lui pierduţi către Katia şi 
ai mei către Hannah, care nici ea nu şi-ar abandona copiii, ci ar 
dori să-i ia cu sine şi să facă un om cinstit din ajutorul de 
băgător de seamă, obsedat de cariera din Chancery Lane, care 
se culca cu nevasta principalului său asociat. 

— Raymond Chandler! urlă unchiul Matvei din fotoliul său, 
peste vacarmul făcut de televizoarele vecinilor. 

— E fantastic, îl aprobă Barley. 

— Agatha Christie! 

— A, bine, Agatha. 

— Dashiel Hammett! Dorothy Sayers! Josephine Tey! 

Barley stătea pe canapeaua pe care-l aşezase Katia. Camera 
de zi era atât de micuță, încât, dacă ar fi întins braţele, ar fi 
ajuns de la un perete la altul. Într-un colţ, o vitrină găzduia toate 
comorile familiei. Katia i le mai arătase: căni de ceramică 
modelate de o prietenă pentru căsătoria ei; medalioane cu 
portretul miresei şi al mirelui; un serviciu de cafea din 
Leningrad, desperecheat, care aparținuse cucoanei al cărei 
portret trona într-un cadru de lemn pe raftul de sus; o veche 
fotografie sepia a unui cuplu tolstoian, bărbatul - cu barbă şi 
foarte înţepenit în gulerul lui alb tare, iar femeia - cu o căciulă şi 
un manşon de blană. 


— Matvei este nebun după cărţile polițiste englezeşti, strigă 
Katia din bucătărie, unde mai avea de pus câte ceva la punct. 

— Şi eu, minţi Barley. 

— Vrea să-ţi spună că au fost interzise sub țari. Aceştia n-ar fi 
tolerat o astfel de intruziune în sistemul lor polițienesc. Ai votcă? 
Nu-i mai da lui Matvei, te rog! Trebuie să mănânce ceva. Nu 
suntem alcoolici, ca voi, occidentalii. Noi nu bem niciodată fără 
să mâncăm. 

Sub pretextul că examinează cărţile, Barley se duse pe 
coridorul micuţ de unde putea s-o vadă. Jack London, 
Hemingway şi James Joyce. Dreiser şi John Fowles. Heine, 
Remarque şi Rilke. Gemenii trăncăneau în baie. O privea lung 
prin uşa deschisă a bucătăriei. Se mişca deliberat lent, parcă în 
afara timpului. „A devenit din nou rusoaică, gândi el. Când ceva 
merge bine, este recunoscătoare. Când nu merge bine, aşa e 
viaţa.” Din camera de zi se auzea glasul vesel al lui Matvei. 

— Ce-ţi spune? întrebă Barley. 

— Vorbeşte despre asediul Leningradului. 

— Te iubesc! 

— Leningrădenii au refuzat să accepte înfrângerea. Făcea 
turte de ficat cu orez. Mâinile ei s-au oprit o clipă, apoi şi-au 
văzut din nou de lucru. Şostakovici continua să compună, chiar 
dacă îi îngheţa cerneala în călimară. Romancierii continuau să 
scrie, iar în fiecare săptămână puteai asculta capitolul unui nou 
roman, dacă ştiai în ce pivniţă să te duci. 

— Te iubesc, repetă el. Toate eşecurile mele n-au fost decât o 
pregătire pentru întâlnirea cu tine. Asta e. 

Katia suflă scurt şi amândoi tăcură o clipă, surzi la monologul 
vesel al lui Matvei, ce se auzea din camera de zi, şi la bălăceala 
din baie. 

— Ce mai spune? întrebă Barley. 

— Barley... protestă ea. 

— Te rog, spune-mi ce zice. 

— Nemţii se aflau la patru kilometri de sudul oraşului. 
Mitraliau împrejurimile şi bombardau centrul cu artileria grea. Îi 
întinse şervete de masă, cuțite, furculiţe şi îl urmă în salon. 250 
de grame de pâine pentru un muncitor, 125 de grame pentru 
ceilalţi. Eşti într-adevăr atât de fascinat de Matvei sau o faci din 
politeţe, ca de obicei? 


—E o dragoste matură, dezinteresată, absolută şi 
tulburătoare. N-am mai cunoscut aşa ceva niciodată. Mi-am 
spus că trebuie să fii prima care să afli. 

Matvei, într-un exerciţiu de pură adoraţie, îi zâmbea lui 
Barley. Noua sa pipă englezească lucea din buzunarul de la 
piept. Susţinând privirea lui Barley, Katia începu să râdă, dădu 
din cap, dar nu ca să nege, ci uluită. Gemenii năvăliră în cameră 
în halate şi se azvârliră în braţele lui Barley. Katia îi aşeză pe 
copii la masă. Matvei fu instalat în capul mesei. Barley luă loc 
lângă ea, privind-o cum punea în farfurii ciorba de varză. Cu un 
efort teatral, Serghei scoase dopul de la o sticlă cu vin. Katia 
însă n-a vrut decât o jumătate de pahar, iar lui Matvei i s-a 
permis numai votcă. Anna rupse rândurile pentru a aduce un 
desen pe care-l făcuse după o vizită la Academia Timiriazev: cai, 
un adevărat lan de grâu, plante care supravieţuiau zăpezii. 
Matvei povestea istoria bătrânului din atelierul mecanic de 
peste drum şi din nou Barley insistă să audă fiecare cuvânt. 

— E vorba despre un bătrân pe care îl cunoştea Matvei, un 
prieten de-al tatălui meu, spuse Katia. Avea un atelier mecanic. 
Când era prea slăbit de nemâncare, se lega de maşini ca să nu 
cadă jos. Aşa l-au găsit Matvei şi tatăl meu atunci când a murit. 
Legat de maşini, îngheţat. Matvei doreşte, de asemenea, să ştii 
că şi el purta o insignă luminoasă la rever - Matvei arătă 
mândru locul pe pulover - ca să nu se ciocnească de prietenii 
săi în întuneric, când se duceau cu găleţile să ia apă din Neva. 
Aşa. Gata cu Leningradul, spuse ea hotărâtă. Ai fost foarte 
răbdător, Barley, ca întotdeauna. Sper că eşti sincer. 

— N-am fost atât de sincer în viaţa mea. 

Barley era pe cale de a ridica un pahar în sănătatea lui 
Matvei, când telefonul de lângă canapea începu să sune. Katia 
sări în picioare, dar Serghei i-o luă înainte. A dus receptorul la 
ureche, a ascultat, apoi a pus înapoi receptorul în furcă dând din 
cap. 

— Atâtea apeluri greşite, spuse Katia şi împărţi farfuriile 
pentru turtele de ficat. 


Nu era decât ea în cameră. Nu era decât patul ei. 

Copiii se duseseră să se culce, iar Barley îi putea auzi sforăind 
în somn. In camera de zi, Matvei stătea lungit pe patul de 
campanie, visând deja Leningradul. Katia era aşezată pe pat, 


Barley lângă ea ţinând-o de mână, privindu-i chipul ce se profila 
pe fereastra fără perdele. 

— Il iubesc şi pe Matvei, spuse el. 

Katia dădu din cap şi râse scurt. Barley îi mângâie obrazul cu 
dosul mâinii şi descoperi că plângea. 

— Doar că nu aşa cum te iubesc pe tine, explică el. lubesc 
copiii, unchii, câinii, pisicile şi muzicienii. Mă simt responsabil de 
întreaga Arcă. Dar te iubesc pe tine atât de profund, că mi-e 
ruşine de vorbele mele. Aş fi foarte recunoscător dacă am găsi o 
modalitate de a fi redus la tăcere. Mă uit la tine şi mi-e silă de 
sunetul propriei voci. Vrei să-ţi dau asta în scris? 

Îi întoarse apoi cu ambele mâini faţa către el şi o sărută. După 
aceea îi puse capul pe pernă, o sărută din nou, întâi pe buze, 
apoi pe genele umede lăsate în jos. Dar, în timp ce braţele ei îi 
încolăciră gâtul şi îl traseră către ea, Katia îl împinse brusc într-o 
parte, sări ca arsă şi se duse să se uite ce fac gemenii. Reveni în 
dormitor şi trase ivărul de la uşă. 

— Dacă vin copiii, trebuie să te îmbraci şi trebuie să fim foarte 
serioşi, îl avertiză ea sărutându-l. 

— Pot să le spun că te iubesc? 

— Dacă o faci, nu voi traduce. 

— Dar ţie pot să-ţi spun? 

— Daca eşti foarte cuminte. 

— Vei traduce? 

Nu mai plângea. Nu mai zâmbea. Ochii ei negri, logici, erau 
scrutători ca şi ai lui. „O îmbrăţişare fără rezerve, fără codiciluri 
ascunse, fără clauze restrictive, fără text scris cu caractere 
mărunte la sfârşitul contractului.” 


Nu l-am văzut niciodată pe Ned într-o astfel de stare de spirit. 
Devenise un lona al propriei operaţiuni, iar stoicismul său pus la 
încercare îi făcea presentimentele sumbre şi mai dificil de 
acceptat. Stătea la biroul său din sala de operaţiuni ca şi cum ar 
fi prezidat o curte marţială, iar Sheriton îşi omora timpul ca un 
ursulet de jucărie dotat cu inteligenţă. Atunci când, din 
disperare de cauză, m-am hotărât să-l duc pe Ned la Connaught, 
unde mergeam câteodată cu Hannah, pentru a face aşteptarea 
mai suportabilă, i-am oferit o somptuoasă cină la Grill şi tot n- 
am putut să pătrund dincolo de masca resemnării sale. 


La drept vorbind, pesimismul său îmi afecta în mod serios 
propriul moral. Parcă eram aşezat pe un scrânciob. Clive şi 
Sheriton - la un capăt, iar Ned - la celălalt capăt. Intrucât 
deciziile nu sunt punctul meu forte, am fost cu atât mai tulburat 
văzând un om în mod normal atât de incisiv că se resemnează 
astfel acceptând ostracizarea. 

— Asta-i doar în capul tău, Ned, i-am spus cu mai puţină 
convingere decât Sheriton. Tu mergi mult mai departe cu 
gândurile decât toţi ceilalţi. Foarte bine. Nu mai e cazul tău. 
Asta nu înseamnă un naufragiu, iar credibilitatea ta este acum 
mult deasupra nivelului mării. 

— O listă finală şi exhaustivă de întrebări, spuse Ned din nou, 
ca şi cum un hipnotizator i-ar fi implantat aceasta formulă în 
cap. Dar de ce finală? De ce exhaustivă? Hai, răspunde. Când 
Barley l-a văzut la Leningrad, n-a vrut să accepte nici măcar 
chestionarul nostru preliminar. | l-a aruncat lui Barley în faţă şi 
acum, dintr-odată, cere să i se dea întreaga listă de 
cumpărături. O solicită. Lista finală. Marele şlem. Trebuie să fim 
gata cu ea la sfârşitul săptămânii. După aceea, Bluebird nu va 
mai răspunde la niciuna dintre întrebările oamenilor în cenuşiu. 
„Asta este ultima voastră şansă”, a spus el. De ce? 

— Hai să considerăm lucrurile şi din punctul celălalt de 
vedere, i-am sugerat eu într-un murmur disperat, când chelnerul 
ne-a adus o a doua cană de vin roşu nepreţuit. Foarte bine. 
Bluebird a fost întors de către sovietici. E rău. Sovieticii îl 
manipulează. Atunci de ce pun capăt întregii afaceri? De ce să 
nu stea cuminţi şi să ne joace în continuare? Tu n-ai încheia 
afacerea dac-ai fi în locul lor? Tu nu ne-ai da un ultimatum, nu ai 
stabili termene finale. Ai face aşa ceva? 

Răspunsul său făcea cât cea mai bună şi cea mai scumpă 
masă pe care i-am oferit-o vreodată vreunui ofiţer, coleg de-al 
meu. 

— S-ar putea s-o fac, spuse el. Dac-aş fi rus. 

— De ce? 

Cuvintele sale te îngheţau şi mai mult, întrucât erau spuse pe 
un ton mult prea detaşat. 

— Poate că nu mai putea fi prezentat. Poate că este incapabil 
să vorbească. Poate că nu este în stare să-şi ţină cuțitul şi 
furculita în mână. Sau să-şi săreze carnea. Poate că a făcut de 
bunăvoie câteva declaraţii despre încântătoarea sa amantă de 


la Moscova, care habar n-avea, într-adevăr habar n-avea, ce 
făcea. S-ar putea ca... 

Ne-am întors pe jos în Grosvenor Square. Barley părăsise 
apartamentul Katiei la miezul nopţii, după ora Moscovei, şi s-a 
reîntors la Mej, unde Henziger îl aştepta în hol, citind în mod 
ostentativ un manuscris. 

Barley era extraordinar de binedispus, dar n-avea nimic nou 
de raportat. O simplă seară în familie, i-a declarat el lui 
Henziger, dar s-a distrat totuşi foarte bine. „Chestia cu spitalul e 
încă în vigoare”, adăugă el. 

A doua zi însă, nimic. Vid. A spiona înseamnă a aştepta. 
Spionajul înseamnă să-ţi faci sânge rău, uitându-te cum Ned se 
prăbuşeşte. Spionajul înseamnă s-o duci pe Hannah în 
apartamentul tău din Pimlico, între orele şaisprezece şi 
optsprezece, când se presupune că ar urma cursuri de limba 
germană, Dumnezeu ştie de ce. Spionajul înseamnă să simulezi 
dragostea şi să te asiguri că ea ajunge acasă la timp să-i 
servească cina dragului ei Derek. 


CAPITOLUL 15 

S-au dus cu maşina lui Volodea. Katia o împrumutase pentru 
seara aceea. Trebuia s-o aştepte la staţia de metrou Aeroport, la 
orele douăzeci şi unu, iar la orele douăzeci şi unu fix Lada opri 
nesigur lângă el. 

— N-ar fi trebuit să insişti, spuse ea. 

Ferestrele blocurilor străluceau deasupra lor, dar pe străzi 
domnea deja o atmosferă neliniştitoare de camuflaj. Miresmele 
toamnei umpleau aerul umed al nopţii. Semiluna, drapată în 
valuri de ceaţă, atârna în faţa lor. Din când în când, mâinile lor 
se atingeau. Din când în când mâinile lor se regăseau şi se 
prindeau strâns una de alta. Barley se uita cu atenţie în oglinda 
retrovizoare dispusă lateral. Era spartă şi-i lipseau câteva 
bucățele, dar putea să vadă destul de bine maşinile care îi 
urmau fără să-i depăşească. Katia viră la stânga, fără nicio 
coadă după ea. 

Cum ea nu spunea nimic, tăcea şi el. Se întreba cum 
învăţaseră toate acestea. Unde poţi şi unde nu poţi vorbi în 
siguranţă. La şcoală? De la fetiţele mai mari, când au crescut? 
Sau datorită micii predici serioase ţinute de doctori de familie 
cândva, în al doilea an de pubertate? „A venit vremea să afli că 
maşinile şi pereţii au urechi ca şi oamenii...” 

Maşina se angaja hurducăind pe o alee laterală plină de gropi 
ce ducea spre o parcare neterminată. 

— Inchipuie-ţi că eşti medic, îl avertiză ea, privindu-se faţă-n 
faţă peste capota maşinii. Trebuie să-ţi iei un aer foarte serios. 

— Sunt medic, spuse Barley. 

Nu glumeau nici unul, nici celălalt. 

Au călcat cu grijă printr-un labirint de băltoace, luminate de 
lună, până la o alee acoperită cu o marchiză de azbociment, ce 
ducea la o uşă dublă şi la un birou gol de primiri. Simţi primele 
mirosuri alarmante de spital: dezinfectant, ceară de parchet, 
spirt medicinal. Îl conduse cu pas vioi printr-un hol circular, cu 
mozaic pe jos, apoi de-a lungul unui coridor cu linoleum şi 
trecură prin faţa unei mese cu tăblie de marmură, la care 
stăteau câteva femei îmbufnate. Un ceas de perete arăta orele 
douăzeci şi două şi douăzeci şi cinci. Cu un gest voit ostentativ, 
Barley compară ora cu ceasul de la mâna sa. Orologiul era cu 
zece minute în urmă. În culoarul următor, de-a lungul pereţilor, 
se înşirau siluete prăbuşite pe scaune de bucătărie. 


Sala de aşteptare era tenebroasă ca o catacombă, sprijinită 
de stâlpi imenşi, şi avea o estradă la una din extremităţi. În 
capătul celălalt, uşi batante dădeau către toalete. Cineva 
agăţase provizoriu un bec. La lumina lui palidă, Barley zări nişte 
cuiere goale în spatele unei tejghele de lemn, brancarde aliniate 
şi un vechi telefon fixat pe stâlpul cel mai apropiat. Lângă 
perete era o bancă. Katia se aşeză, iar Barley luă loc lângă ea. 

— Incearcă întotdeauna să fie punctual. Câteodată însă i se 
dă legătura cu întârziere, spuse ea. 

— Pot să vorbesc cu el? 

— S-ar înfuria. 

— De ce? 

— Dacă aud vorbindu-se englezeşte pe o linie interurbană, 
acest lucru le-ar atrage imediat atenţia. E normal. 

Un bărbat cu capul bandajat, care arăta ca un soldat orbit, 
venit de pe front, împinse uşile batante şi intră din greşeală în 
toaleta pentru doamne, în timp ce tocmai ieşeau două femei. L- 
au apucat de umeri şi l-au orientat în direcţia bună. 

Katia îşi deschise poşeta şi-şi scoase un carneţel şi un pix. 

— Va încerca la orele douăzeci şi două şi patruzeci, spuse ea. 
La douăzeci şi două şi patruzeci va încerca să prindă prima 
legătură. Nu va vorbi prea mult. Nu este prudent să vorbeşti 
prea mult, chiar pe o linie sigură. 

Katia se ridică în picioare şi se îndreptă către telefon, 
aplecându-se ca o obişnuită a casei, pentru a trece pe sub tăblia 
tejghelei din vestiar. 

li va spune că o iubeşte? se întrebă Barley. „Te iubesc oare 
destul ca să-ţi primejduiesc viaţa pentru mine?” Îi va spune el 
vorbele de dragoste pe care i le-a transmis prin scrisoare? Ori îi 
va spune că ea este un preţ acceptabil pentru purificarea 
sufletului lui frământat? 

O vedea din profil, uitându-se cu atenţie la porţile batante. 
Văzuse oare ceva în neregulă? Auzise ceva? Ori mintea îi zbura 
deja departe, la lakov? 

„Aşa stă şi când îl aşteaptă”, gândi Barley, ca şi cum s-ar 
pregăti să-l aştepte toată ziua. 

Telefonul sună răguşit, ca şi cum ar fi avut praf pe laringe. Un 
al şaselea simţ o împinsese către el, aşa că n-a avut cum să mai 
sune a doua oară, înainte ca să ia receptorul în mână. Barley se 
afla la cel mult un metru, doi de ea, dar îi era greu să-i audă 


vocea deasupra larmei ce venea din spital. Se întorsese cu 
spatele la el, simțind probabil nevoia de intimitate, îşi acoperise 
cu mâna urechea liberă, pentru a-şi auzi mai bine iubitul în 
receptor. Barley nu putea să o audă decât spunând supusă „da” 
şi „da” din nou. 

„Las-o în pace! gândi el furios. Ţi-am mai spus-o şi ţi-o voi mai 
spune la sfârşitul săptămânii. Las-o în pace. Ţine-o departe de 
toată chestia asta! Tratează cu oamenii în cenuşiu sau cu 
mine!” 

Carnetul stătea deschis pe o etajeră şubredă, fixată de stâlp, 
cu pixul deasupra, dar ea nu se atinsese de niciunul din ele. 
„Da. Da. Da.” Am făcut şi eu asta pe Insulă. „Da. Da. Da.” li văzu 
umerii ridicându-se şi lipindu-se de gât şi rămânând aşa, 
întinzându-i muşchii spatelui ca şi cum ar fi inspirat profund şi ar 
fi savurat o clipă de plăcere. Indepărtă cotul de corp pentru a-şi 
lipi şi mai bine receptorul de ureche. „Da. Da.” Şi ce-ar fi să zici 
măcar o dată „nu”. „Nu, n-o să mă întind pe burtă pentru tine.” 

Mâna ei liberă atinse stâlpul şi văzu cum i se răşchira 
degetele şi cum se încordează în timp ce buricele lor apăsau 
puternic pe tencuiala cenuşie. Îi văzu dosul mâinii albindu-se, 
imobilă, şi brusc această mână crispată îl nelinişti. Găsise de ce 
să se agate şi se ţinea cu toate forţele de acest punct de sprijin. 
Lipită de peretele unei faleze, suspendată între amant şi hău, 
doar un singur deget o ţinea în viaţă. 

Se întoarse cu receptorul lipit de ureche şi Barley îi văzu faţa. 
Cine era ea? Ce devenise? Pentru prima oară de când se 
întâlniseră era lipsită de expresie, iar telefonul părea un 
revolver pe care cineva i-l ţinea la tâmplă. 

Avea privirea unui ostatic. 

Trupul începu să-i alunece în jos de-a lungul stâlpului, ca şi 
cum nu mai putea să facă efortul de a se ţine drept. Mai întâi, o 
lăsară genunchii, apoi întregul său trup se frânse din talie şi 
Barley se repezi s-o susţină. O luă de talie cu un braţ, iar cu 
celălalt îi smulse telefonul. Îl puse la ureche şi urlă: „Goethe!”, 
dar tot ceea ce putu să audă fu tonul, aşa că agăţă receptorul în 
furcă. 

Ciudat, Barley uitase că era puternic. Nici n-apucaseră bine să 
se mişte, că fu cuprinsă de o reacţie violentă împotriva lui şi, în 
tăcere, îl lovea cu pumnul strâns, pocnindu-l atât de tare în 
pomeţii obrajilor, că, pentru o clipă, nu văzu altceva nimic decât 


stele verzi. O apucă de mâini, i le trase în jos şi i le ţinu aşa, în 
timp ce o împingea pe sub tejghea şi o obliga să iasă din spital 
şi să meargă până la locul de parcare. „E o pacientă instabilă 
mental, îşi spunea el în gând. E o pacientă agitată, iar eu sunt 
medicul ei curant.” 

Continuând s-o ţină de mână, răsturnă geanta pe capota 
maşinii, găsi cheia, deschise portiera din dreapta şi o împinse 
înăuntru. Apoi fugi către portiera cealaltă, ca nu cumva să-i vină 
ideea să se aşeze la volan. 

— Vreau să merg acasă, spuse ea. 

— Nu ştiu drumul. 

— Du-mă acasă, repetă ea. 

— Nu cunosc drumul, Katia! Trebuie să-mi spui stânga, 
dreapta, mă auzi? O apucă de umeri. Stai drept în scaun, 
priveşte pe fereastră. Unde e marşarierul în nenorocita asta de 
maşină? 

Barley se lupta nervos cu schimbătorul de viteze. Katia băgă 
în marşarier, făcând să scârţâie cutia de viteze. 

— Farurile, spuse el. 

Le găsise, dar o puse să le aprindă, obligând-o, în felul ăsta, 
prin furia lui, să reacționeze. În timp ce hurducăia prin parcare, 
fu nevoit să vireze pentru a evita o ambulanţă ce venea în plină 
viteză. Parbrizul era împroşcat cu noroi şi apă, dar, întrucât nu 
ploua, ştergătoarele nu erau puse. Oprind din nou maşina, se 
dădu jos dintr-o săritură şi mai mult mânji decât şterse parbrizul 
cu batista, apoi se urcă din nou la volan. 

— la-o la stânga! îi ordonă ea. Mai repede, te rog! 

— Am venit pe partea cealaltă. 

— E sens unic. Grăbeşte-te! 

Vocea i se stinse şi el nu reuşi să-i smulgă nici cel mai mic 
cuvânt. Îi întinse sticluta de whisky. O împinse deoparte. 
Conducea încet, ignorând recomandările ei de a accelera. In 
retrovizorul din interiorul maşinii vedea farurile păstrând 
distanţa. Nici nu se apropiau, nici nu rămâneau în urmă. „E 
Wicklow, gândi el. Paddy, Cy, Henziger, Zapadnii. Întreaga gardă 
călare.” Faţa ei se lumină, apoi se întunecă din nou sub luminile 
străzii, dar era lipsită de viaţă. Părea că-şi întorsese privirea 
spre sine, către cine ştie ce lucruri îngrozitoare pe care le vedea 
în imaginaţia ei. Îşi pusese pumnul strâns în gura, muşcându-şi 
încheieturile degetelor. 


— Virez aici? o întrebă el brutal. Apoi strigă la ea: Spune-mi 
unde să întorc! Îmi spui sau nu? 

Îi răspunse întâi în ruseşte, apoi în englezeşte. 

— Acum. La dreapta! Accelerează! 

Nu recunoştea nimic. Fiecare stradă pustie semăna cu 
următoarea şi cu precedenta. 

— Întoarce aici. 

— La stânga sau la dreapta? 

— Stânga! 

Urlă cuvântul din toţi rărunchii. După urlet, urmară lacrimi, iar 
acestea curgeau între sughiţurile disperate ce o înecau. După un 
timp sughiţurile începură să se mai liniştească, încetară în 
momentul în care încercă să oprească maşina în dreptul blocului 
ei. Barley trase de frâna de mână, dar era stricată. Maşina 
continua să înainteze când el îi deschise portiera. A vrut s-o 
ajute să coboare, dar a fost mai rapidă decât el. Cum, necum, 
reuşise să se dea jos pe trotuar şi o rupsese la fugă prin curtea 
din faţă cu geanta deschisă, scotocind după chei. Un băiat în 
haină de piele, ascuns în umbra uşii de la intrare, se prefăcu că 
vrea să-i bareze drumul, dar exact în momentul acela Barley o 
ajunsese din urmă, aşa că băiatul se dădu la o parte ca să-i lase 
să treacă. N-a vrut să aştepte liftul sau poate că uitase că exista 
aşa ceva. Urcă scările în fugă, cu Barley după ea, trecând deo 
pereche de tineri care se sărutau. La etajul întâi, un bătrân 
stătea într-un colţ beat mort. Urcau de parcă scările nu se mai 
terminau. La alt etaj era o bătrână beată. La un etaj mai sus, un 
tânăr. Au urcat atâtea trepte, încât Barley începuse să se teamă 
că fata uitase etajul la care locuia. Apoi, dintr-odată, se opri, 
întoarse cheia în broasca uşii şi intrară în apartament. Katia era 
deja în camera gemenilor. Stătea în genunchi, pe patul lor, cu 
capul plecat, trăgându-şi sufletul ca un înotător disperat, 
cuprinzându-i cu câte un braţ pe fiecare din cei doi copii 
adormiţi. 


Din nou, nu exista decât dormitorul ei. O conduse, pentru că, 
până şi în acest spaţiu mititel, ea nu mai găsea drumul. Se 
aşeză nesigură pe pat, de parcă n-ar fi ştiut cât de înalt este. Se 
lăsă lângă ea, scrutându-i chipul lipsit de expresie, urmărindu-i 
ochii închizându-se, deschizându-se pe jumătate, închizându-se 
din nou, neîndrăznind s-o atingă, pentru că era teribil de rigidă, 


de îngrozită şi departe de el. Îşi ţinea încheietura mâinii strâns, 
ca şi cum ar fi fost ruptă. Oftă adânc. Barley o strigă pe nume, 
dar ea părea să nu-l audă. Barley aruncă o privire în jurul 
camerei, căutând. Fixată de un perete, o poliţă servea de 
toaletă de machiaj şi de birou. Printre scrisori vechi, era aruncat 
un blocnotes cu spirală, asemănător celui folosit de Goethe. 
Deasupra patului atârna o reproducere înrămată după o pictură 
de Renoir. O luă din cui şi şi-o puse în poală. Ca un spion 
experimentat, rupse o pagină din blocnotes, o puse pe geamul 
tabloului, luă un pix din buzunar şi scrise: 

„Povesteşte-mi.” 

li puse hârtia sub ochi, iar ea o citi indiferentă, fără să dea 
drumul încheieturii mâinii. Umărul ei se sprijinea de al lui, însă 
ea nu-şi dădea seama. Bluza îi era descheiată, iar părul ei 
bogat, negru, era încâlcit pentru că alergase. Scrise din nou. 
„Povesteşte-mi.” Apoi o apucă de umeri, implorând-o din 
privirea plină de dragoste disperată. Apoi îi indică cu degetul 
arătător foaia de hârtie. Ridică tabloul şi îl aşeză bine de 
genunchii Katiei, astfel ca ea să aibă de ce să se sprijine. Katia 
se uită lung la cuvântul scris pe hârtie, lăsând să-i scape un 
oftat sfâşietor. Işi lăsă capul în jos, până când nu mai putu s-o 
vadă din spatele perdelei haotice de păr. 

„L-au ridicat pe lakov”, scrise ea. 

Barley îi luă pixul din mână. „Cine ţi-a spus?” 

„lakov”, răspunse ea. 

„Ce ţi-a spus?” 

„Va veni la Moscova vineri. Se va întâlni cu tine în 
apartamentul lui Igor la orele unsprezece noaptea, vineri. Îţi va 
aduce alte documente şi-ţi va răspunde la întrebări. Te rog să ai 
pregătită o listă precisă. Va fi ultima oară. Vrea precizări cu 
privire la data publicării, vrea detalii, date. Să-i aduci nişte 
whisky bun. Mă iubeşte.” 

Îi luă pixul din mână. 

„Cu lakov ai vorbit?” 

Ea aprobă din cap. 

„De ce spui că l-au ridicat?” 

„A folosit numele care nu trebuia.” 

„Ce nume?” 

„Daniil. Era codul nostru. Piotr, dacă totul e-n regulă. Daniil, 
dacă a căzut în mâinile lor.” 


Pixul trecea rapid de la unul la altul. De data aceasta, Barley îl 
ţinea şi scria întrebare după întrebare. 

„A făcut vreo greşeală?” 

Ea negă din cap. 

„A fost bolnav. A uitat codul tău”, scrise el. 

Ea negă din cap din nou. 

„Nu s-a mai întâmplat niciodată?” 

De data aceasta, ea mai dădu o dată din cap, luă pixul şi 
scrise furioasă: „Mi-a spus Maria. A spus: «Tu eşti, Maria?» Asta 
este numele folosit în caz de pericol. Când totul este în 
siguranţă, îmi spune Alina.” 

„Scrie cuvintele lui.” 

„Eu sunt, Daniil. Tu eşti, Maria? Conferinţa a fost cel mai mare 
succes din cariera mea. Minţea.” 

„De ce?” 

„El spune întotdeauna că în Rusia singurul succes este să nu 
câştigi. O glumă între noi. A vorbit complet pe dos. Imi spunea 
deci că suntem pierduţi.” 

Barley se apropie de fereastră şi se uită în jos spre intersecţie. 
Întunecatul său univers interior amuţise. Nu mişca nimic, nu 
respira nimic. Dar era pregătit. Fusese pregătit întreaga viaţă şi 
nu ştiuse. Ea era femeia lui Goethe şi era tot atât de moartă ca 
şi el. Nu încă, întrucât Goethe o protejase cu fărâma de curaj ce- 
i mai rămăsese, dar va fi moartă de-a binelea de îndată ce vor 
dori să-şi întindă mâna lor lungă pentru a o culege. 

Stăm cam o oră la fereastră, înainte de a se întoarce către 
pat. Era lungită pe o parte, cu ochii deschişi şi cu genunchii traşi 
la gură. O înconjură cu braţul şi o trase spre el, şi-i simţi trupul 
rece cedând treptat îmbrăţişării sale, scuturată de sughiţuri 
convulsive tăcute, ca şi cum i-ar fi fost frică să plângă în auzul 
microfoanelor. 

Începu să-i scrie cu majuscule clare: „FII ATENTĂ LA MINE”. 


Ştirile defilau pe ecran, schimbându-se la fiecare câteva 
minute. „Barley părăseşte Mej. Urmează. Au ajuns la staţia de 
metrou. Urmează. Şi-au făcut ieşirea (sic) din spital. Katia la 
braţul lui Barley. Urmează. Oamenii mint, însă computerul este 
infailibil. Urmează.” 

— De ce dracu' conduce el? întrebă Ned aspru, citind această 
informaţie. 


Sheriton era prea absorbit, aşa că Bob, aflat în spatele lui, 
răspunse la întrebare. 

— Bărbaţilor nu le place să conducă femeile, Ned. Vremea 
falocratismului nu a trecut. 

— Mulţumesc pentru informaţie, spuse Ned politicos. 

Clive zâmbea aprobator. 

Antract. Ecranele rămaseră o clipă goale, dar Anastasia 
completă raportul. Anastasia era o bătrână letonă, acră, de 
şaizeci de ani, care figura pe statele de plată ale Casei Rusia de 
douăzeci de ani. Doar Anastasia avea permisiunea să 
supravegheze holul de intrare al spitalului. 

Relată următoarele: 

„A trecut de două ori. Spre toaletă şi înapoi în sala de 
aşteptare. 

La prima trecere, Barley şi Katia stăteau jos pe o bancă, 
aşteptând. 

La cea de a doua, Barley şi Katia stăteau în picioare, lângă 
telefon şi păreau să se îmbrăţişeze. Barley ţinea mâna la 
înălţimea feţei ei, care avea şi un braţ ridicat, iar celălalt lăsat în 
jos.” 

Înainte sau după apelul lui Bluebird? 

Anastasia nu ştia. Cu toate că a stat în cabina de la toaletă, 
ascultând cât se poate de atent, nu a auzit telefonul sunând. 
Deci: ori n-a sunat nimeni, ori convorbirea se terminase în 
momentul când a trecut a doua oară. 

— De ce naiba trebuia s-o îmbrăţişeze? spuse Ned. 

— Poate că-i intrase o muscă-n ochi, zise Sheriton acru, 
urmărind în continuare ecranul. 

— A condus şi maşina, insistă Ned. Nu are voie să conducă 
acolo, dar a condus. A lăsat-o la volan tot drumul până la ţară şi 
înapoi. Tot ea a condus până la spital. Apoi, dintr-odată, se urcă 
el la volan. De ce? 

Sheriton lăsă creionul jos şi-şi trecu degetul arătător pe sub 
gulerul cămăşii. 

— Deci, ce spui, Ned? A telefonat Bluebird sau nu? Spune, ce 
crezi? 

Ned avu decenţa să se gândească anost la răspuns. 

— Probabil că a telefonat. Altfel cei doi ar mai fi aşteptat. 

— Poate că a auzit ceva ce nu i-a plăcut. Vreo veste proastă 
sau ceva de genul acesta, sugeră Sheriton. 


Ecranele se stinseseră, lăsând încăperea în penumbră. 

Sheriton avea un birou personal, placat în întregime cu furnir 
din lemn de trandafir. Peste tot, pe pereţi, reproduceri. Ne-am 
instalat acolo, ne-am turnat cafea în ceşti şi am început să 
aşteptam. 

— Ce dracu' face în apartamentul ei atât de mult timp? mă 
întrebă Ned în particular. Tot ce are de făcut este să obţină de la 
ea ora şi locul întâlnirii. Putea să facă acest lucru acum două 
ore. 

— Poate că au şi ei un moment de tandreţe, îi spusei eu. 

— M-aş simţi mai bine dac-aş crede că-i aşa. 

— O fi cumpărând o altă căciulă, spuse Johnny pe un ton 
antipatic, auzind ce vorbeam. 

— Geronimo! exclamă Sheriton, când se auzi soneria, 
chemându-mă în sala de operaţiuni. 

Pe un plan luminat al oraşului, apartamentul Katiei era marcat 
cu un punct roşu luminos. Locul de întâlnire era la vreo trei sute 
de metri mai la est, la colţul sud-estic dintre cele două mari 
artere marcate cu verde. Barley trebuia să înainteze acum de-a 
lungul trotuarului sudic, ţinându-se aproape de bordură. Ajuns la 
punctul de întâlnire, trebuia să încetinească, părând că e în 
căutarea unui taxi. Maşina noastră va opri lângă el. Barley 
fusese instruit să-i dea şoferului numele hotelului cu voce tare şi 
să gesticuleze ca şi cum s-ar fi tocmit asupra preţului. 

La cel de-al doilea sens giratoriu, maşina urma să-şi schimbe 
direcţia şi să intre într-un şantier de construcţii, unde se afla 
garat camionul nostru, cu farurile stinse şi cu şoferul 
prefăcându-se că moţăie în cabină. Dacă antena radio era 
ridicată, maşina trebuia să facă un tur complet la dreapta şi să 
se întoarcă la camion. 

Dacă nu, întâlnirea se anula. 


Raportul lui Paddy apăru pe ecrane la unu noaptea, ora 
Londrei. Benzile magnetice au fost disponibile în mai puţin de o 
oră, după transmiterea conţinutului lor de pe acoperişul 
Ambasadei Statelor Unite. De atunci, raportul a fost disecat în 
toate modalităţile posibile. Pentru mine, rămâne şi acum un 
model de raport al operaţiunilor de teren. 

Bineînţeles, identitatea autorului trebuie cunoscută, întrucât 
fiecare scriitor de sub soare îşi are limitele sale. Paddy nu e cine 


ştie ce psiholog, dar are o mulţime de alte calităţi. Era un fost 
Gurkha, intrat în Serviciile Speciale, devenit apoi ofiţer de 
informaţii, lingvist, organizator sau improvizator, după caz, avea 
exact profilul pe care îl prefera Ned. 

Pentru acoperirea sa la Moscova îmbrăcase atât de bine haina 
prostiei englezeşti, încât neiniţiaţii îşi băteau joc de el când 
vorbeau între ei: şortul său lung vara, când umbla pe cărările 
din pădurile moscovite, schiul de fond iarna, când îşi încărca 
maşina sa Volvo cu nişte vechituri de schiuri şi bețe de bambus 
şi, în sfârşit, propria persoană, cu căciulă de blană, părea să fie 
o relicvă din primele expediţii arctice. Dar trebuie să fii deştept 
ca să faci atâta timp pe prostul. lar Paddy era un om deştept, 
chiar dacă ulterior excentricităţile sale aveau să fie luate ca 
atare. 

Paddy conducea cu măiestrie grupul său eteroclit de 
pseudostudenţi la limbi străine, angajaţi ai agenţiilor de voiaj, 
mici negustori şi persoane cu diverse paşapoarte. Nici Ned 
însuşi nu l-ar fi putut întrece. Paddy avea grijă de ei ca un preot 
de oiţele din parohia sa, iar fiecare suflet dintre aceştia, în fond, 
nişte solitari, îl idolatriza. Nu era vina sa dacă acele calităţi ce 
atrăgeau oamenii către el îl făceau vulnerabil la înşelătorii. 

Să revenim la raportul său. Paddy a fost mai întâi frapat de 
precizia relatării lui Barley, iar banda magnetică a confirmat 
acest lucru. Vocea lui Barley a fost mai sigură decât în 
înregistrările anterioare. 

Paddy a fost impresionat, de asemenea, de hotărârea lui 
Barley şi de devotamentul său faţă de misiune. Il compara pe 
cel pe care l-a văzut în faţa sa în camion cu cel pe care l-a 
instruit pentru operaţiunea Leningrad şi era uimit de saltul făcut 
de Barley. Avea dreptate. Barley era altul, evoluase. 

Relatarea lui Barley se potrivea cu toate faptele verificabile 
de care dispunea Paddy, de la întâlnirea la staţia de metrou şi 
drumul către spital, până la aşteptarea pe bancă şi apelul rapid 
întrerupt al telefonului. Barley îi explicase că atunci când acesta 
sunase, Katia se afla exact în faţa aparatului. El însuşi de abia îl 
auzise. „Aşa că nu e de mirare că Anastasia nu-l auzise nici ea”, 
deduse Paddy. Katia ridicase receptorul cu o iuţeală 
nemaipomenită. 

Convorbirea dintre Katia şi Bluebird fusese, potrivit lui Barley, 
scurtă, cel mult două minute. Încă un fapt care se potrivea. 


Goethe era cunoscut pentru teama sa de convorbiri telefonice 
lungi. 

Cu atât de multe fapte la dispoziţia lui, raportate de către un 
Barley care înota ca peştele în apă, cum naiba ar putea cineva 
să susţină după aceea că Paddy ar fi trebuit să-l ducă pe Barley 
direct la ambasadă şi să-l expedieze în Anglia, legat de mâini şi 
de picioare, şi cu căluş în gură? Desigur, asta este ceea ce 
susţinea Clive - şi n-a fost singurul. 

Să revenim la cele trei mistere care-i stăteau în gât lui Ned: 
îmbrăţişarea; drumul de la spital cu Barley la volan; cele două 
ore petrecute împreună în apartament. În ceea ce priveşte 
răspunsurile lui Barley, trebuie să-l privim aşa cum l-a văzut 
Paddy, aplecat deasupra mesei, în lumina slabă din camion, cu 
faţa lucind de căldură. Aveau drept zgomot de fond mârâitul 
tobelor de eşapament. Cei doi purtau căşti la urechi, iar între ei 
se afla un microfon cu circuit închis. Barley îşi şoptea povestea, 
jumătate microfonului, jumătate ofițerului său de caz. Dintre 
toate aventurile pe care le-a trăit Paddy la frontiera de nord- 
vest, niciuna nu ar fi fost învăluită într-o atmosferă de asemenea 
tensiune dramatică. 

Cy era aşezat în penumbră cu a treia pereche de căşti. Era 
camionul lui Cy, dar acestuia i se ordonase să-l lase pe Paddy să 
facă pe maestrul de ceremonii. 

— Apoi au lăsat-o picioarele, spuse Barley, cu tonul acela 
confidenţial de discuţie de la bărbat la bărbat, care l-a făcut pe 
Paddy să zâmbească. Se sucise, se răsucise toată săptămâna în 
aşteptarea apelului lui şi, deodată, gata, iar ea a clacat. Probabil 
că n-a ajutat-o prea mult că am fost de faţă. Fără mine, cred că 
şi-ar fi ţinut firea până ar fi ajuns acasă. 

— Probabil că ai dreptate, aprobă Paddy înţelegător. 

— Dar a fost prea mult pentru ea. Faptul că i-a auzit vocea, că 
a auzit că va fi în oraş peste două zile, îngrijorarea ei pentru 
copii, pentru el şi pentru ea însăşi, toate acestea au depăşit-o. 

Paddy o înţelegea perfect. Cunoscuse şi el femei emotive la 
vremea lui şi ştia foarte bine genul de lucruri care le face să 
plângă. 

Din acest moment, totul a curs normal. Minciunile se 
orchestrară într-o simfonie. Barley a făcut tot ce-a putut ca s-o 
liniştească, a spus el, dar era în aşa hal, că a trebuit s-o 


cuprindă cu un braţ pentru a o duce până la maşină şi ao 
conduce acasă. 

În maşină a mai plâns puţin, dar şi-a mai revenit în momentul 
când au ajuns la apartamentul ei. Barley i-a făcut o ceaşcă de 
ceai, a mângâiat-o pe mână, până când s-a convins că era în 
stare să facă faţă situaţiei. 

— Bine jucat, spuse Paddy, iar glasul său semăna cu cel al 
unui ofiţer din armata indiană din secolul al XIX-lea, felicitându- 
şi oamenii după o şarjă de cavalerie inutilă. 

Sună aşa pentru că era impresionat şi pentru că vorbea prea 
aproape de microfon. 

În sfârşit, a venit întrebarea pusă de Barley, marcând intrarea 
în scenă a lui Cy. Retrospectiv, bineînţeles, nu a părut decât o 
mărturie a unei intenţii de furt premeditat. Cy însă n-a înţeles-o 
în felul acesta, şi nici Paddy. De fapt, n-a înţeles-o în felul acesta 
nimeni la Londra, cu excepţia lui Ned, a cărui ineficacitate 
devenise exasperantă. Ned era acum un paria al sălii de 
operaţiuni. 

— A, da, asta e. Şi ce facem cu lista de cumpărături? 
întrebase Barley pregătindu-se să plece. O întrebare ca orice 
altă mică preocupare administrativă, nimic ieşit din comun. 
Când ai de gând să-mi pui în mânuţa mea frumoasă lista de 
cumpărături? repetă el. 

— De ce? spuse Cy din umbră. 

— Ei bine, nu ştiu. N-ar trebui s-o tocesc şi eu un pic? 

— Nu e nimic de tocit, spuse Cy. Sunt întrebări scrise, cu 
răspunsuri cu da şi nu, şi este foarte important ca tu să nu ştii 
nimic din ea. 

— Deci, când o primesc? 

— Lista de cumpărături o facem cât mai târziu posibil, spuse 
Cy. 

În ceea ce priveşte părerea lui Cy cu privire la starea de spirit 
a lui Barley, a fost reţinută următoarea perlă: „Cu englezoii 
ăştia, se spune că ar fi zis el, nu ştii niciodată, oricum, ce 
gândesc”. 

În acea noapte, Cy a avut, cel puţin în parte, dreptate. 


— N-a fost nicio veste proastă, insistă Ned, în timp ce Brock 
punea înregistrarea din camion pentru a treia sau a treizecea 
oară. 


Ne întorseserăm în buna şi bătrâna noastră Casă Rusia. Ne 
refugiaserăm acolo. Era ca pe vremuri. Se crăpa de ziuă, dar 
eram prea tensionaţi ca să ne mai ardă de somn. 

— N-au fost veşti proaste, repetă Ned, n-au fost decât veşti 
bune. „Mi-e bine. Sunt în siguranţă. Am ţinut o conferinţă 
grozavă. lau avionul. Ne vedem vineri. Te iubesc.” Şi ea se pune 
pe plâns. 

— Ştiu şi eu, spusei eu, vorbind fără tragere de inimă. N-aţi 
plâns niciodată de bucurie? 

— Plânge atât de tare, că trebuie s-o care prin coridorul 
spitalului. Plânge atât de tare, că nu-i în stare să conducă 
maşina. Când ajunge la apartamentul ei, o ia înaintea lui şi fuge 
la uşă, ca şi cum Barley n-ar exista, pentru că-i atât de fericită 
că Bluebird vine cu avionul la timp. lar el o consolează, în ciuda 
tuturor veştilor bune pe care le-a primit. (Se aude din nou vocea 
înregistrată a lui Barley.) Şi e calm, absolut calm. Niciun fel de 
grijă. „Am ţintit la fix, Paddy. Totul e-n regulă. De aceea 
plânge.” Aşa e, desigur. 

Se lăsă pe spate şi închise ochii, în timp ce vocea demnă de 
încredere a lui Barley continua să se audă din casetofon. 

— Nu ne mai aparţine, spuse Ned. Ne-a părăsit. 

Ca şi Barley, dar în alt sens, ne părăsise şi Ned. Lansase o 
mare operaţiune. Acum, tot ceea ce putea să facă, după părerea 
sa, era să stea şi să vadă cum îi scapă printre degete. In viaţa 
mea n-am văzut un om mai izolat, poate doar cu excepţia mea. 


Spionajul înseamnă a aştepta. 

Spionajul înseamnă a te îngrijora. 

Spionajul înseamnă să fii tu însuţi, dar mai mult decât atât. 

Leacurile lui Walter, dragul nostru dispărut, şi ale lui Ned, încă 
în viaţă, răsunau încă în urechile lui Barley. Ucenicul devenise 
moştenitorul vrăjitoriilor maeştrilor săi, dar puterile sale magice 
erau mai mari decât fuseseră ale lor vreodată. 

Se afla pe un podiş pe care ei nu ajunseseră niciodată. Avea 
ţintă, avea mijloacele de a o ajunge şi avea ceea ce Clive ar fi 
numit motivaţie, care, în termeni mai obiectivi, însemna scop. 
Tot ceea ce-l învăţaseră merita banii cu vârf şi îndesat, dând 
roade acum, când se angajase calm în această bătălie menită 
să-i înşele. Şi totuşi, el nu era pungaşul lor. 


Drapelele lor nu însemnau nimic pentru el. Ele puteau flutura 
în orice vânt. Dar el nu era trădătorul lor. Nu era propria cauză. 
Ştia ce bătălie avea de câştigat şi pentru cine. Ştia sacrificiul pe 
care era pregătit să-l facă. El nu era trădătorul lor. Era 
consecvent cu sine însuşi. 

Nu avea nevoie de etichetele lor speriate şi de sistemele lor 
nevolnice. Era un bărbat singur, dar era mai puternic decât toţi 
ceilalţi la un loc care presupuseseră că trebuie să-l ţină sub 
control. În ochii săi, reprezentau cea mai rea dintre cele mai rele 
arme, pentru că existenţa lor le justifica obiectivele. 

Cu blândeţe, deşi nu era chiar blândeţe, descoperise focul 
furiei. A putut să-i simtă primele scântei şi să audă trosnetul 
vreascurilor. 

Nu exista decât acum. Goethe avea dreptate. Nu exista 
mâine, pentru că mâine era scuză. Exista doar acum şi neantul. 
lar Goethe, chiar în neant, continua să aibă dreptate. Trebuie să 
omorâm oamenii cenuşii din noi înşine, trebuie să ne ardem 
costumele cenuşii, trebuie să dăm drumul zăgazurilor inimii, vis 
al oricărui suflet cumsecade şi chiar - fie că-ţi vine să crezi sau 
nu - şi al unor oameni cenuşii. Dar cum, cu ce? 

Goethe avea dreptate. Şi nu a fost vina lui, nici a lui Barley, că 
fiecare din ei, fără să vrea, l-a pus pe celălalt în mişcare. Cu 
această iluminare spirituală ce se năştea în el, simţământul lui 
Barley de înrudire cu acest prieten neverosimil era copleşitor. 
Împărtăşea întru totul visul frenetic al lui Goethe de a dezlănţui 
forţele raţiunii sănătoase şi de a deschide larg uşile către 
încăperile murdare. 

Dar Barley nu a stăruit mult asupra chinurilor lui Goethe. 
Acesta se afla în infern şi, foarte probabil, Barley avea să-l 
urmeze în curând. „Îl voi plânge când voi avea timp”, îşi spuse 
el. Până atunci, trebuie să se ocupe de cei în viaţa, pe care 
Goethe îi pusese în mod ruşinos în pericol, înainte de a încerca 
să-i salveze cu un ultim gest curajos. 

Pentru a-şi îndeplini ceea ce avea de făcut imediat, Barley 
trebuia să folosească şireteniile oamenilor cenuşii. Trebuia să fie 
el însuşi, dar mai mult decât fusese până atunci. Trebuia să 
aştepte. Trebuia să se îngrijoreze. Trebuia să fie inversul lui, 
împăcat în sinea sa, nerealizat în exterior. Trebuia să trăiască în 
secret, în vârful picioarelor, să-şi arcuiască mintea ca o pisică la 


pândă, în timp ce juca rolul acelui Barley Blair pe care doreau 
să-l vadă, creaţia lor de la un cap la altul. 

Intre timp, jucătorul de şah din el îşi calcula mişcările. 
Negociatorul adormit devine, fără să se vadă, treaz. Editorul 
realizează ceea ce n-a realizat niciodată, devine intermediarul 
lucid între necesitate şi utopie. 

„Katia ştie, gândeşte el. Ştie că Goethe a fost prins. 

Dar ei nu ştiu că ea ştie, pentru că şi-a păstrat prezenţa de 
spirit la telefon. 

Şi ei nu ştiu că eu ştiu că ştie Katia. 

In toată aceasta lume, sunt singura persoană în afară de Katia 
şi de Goethe care ştie că ştie Katia. 

Katia este încă liberă. De ce? 

Nu i-au furat copiii, nu i-au percheziţionat apartamentul, nu l- 
au aruncat pe Matvei în casa de nebuni şi nu au folosit toate 
procedeele tradiţionale delicate rezervate rusoaicelor care fac 
pe curierii pentru fizicienii lucrând în domeniul Apărării care s-au 
hotărât să  încredinţeze secretele naţiunii lor unui editor 
occidental decăzut. 

De ce? 

Până acum sunt şi eu liber. Nu mi-au prins gâtul în lanţuri de 
un zid de cărămidă. De ce? 

Pentru că ei nu ştiu că ştim că ei ştiu. 

Aşa că vor mai mult. 

Ne vor pe noi, dar mai mult decât atât. 

Ne pot aştepta pentru că vor mai mult. 

Dar ce înseamnă mai mult? 

Care este secretul răbdării lor?” 

„Toată lumea vorbeşte, spusese Ned, afirmând un fapt de 
necontestat. Cu metodele de astăzi, toată lumea vorbeşte.” Il 
sfătuia pe Barley să nu încerce să reziste dacă era prins. Dar 
Barley nu se mai gândea la el însuşi. Se gândea la Katia. 

In fiecare noapte, în fiecare zi ce a urmat, Barley mişcase 
piesele în mintea sa, elaborându-şi planul în timp ce aştepta, 
aşa cum făceam noi toţi, întâlnirea de vineri, promisă, cu 
Bluebird. 

Incă de la micul dejun, Barley se prezentă punctual pentru 
paradă, ca un editor şi un spion model. Şi în fiecare zi, de 
dimineaţa până seara, era inima şi sufletul târgului. 


„Goethe. Nu pot face nimic pentru tine. Nicio forţă din lume 
nu te va putea smulge din ghearele lor. 

Katia, încă salvabilă. Copiii ei, încă salvabili. Chiar dacă toată 
lumea sfârşeşte prin a vorbi şi chiar Goethe, care, în cele din 
urmă, nu va face excepţie de la regulă. 

Eu, nesalvabil, ca întotdeauna. 

Goethe mi-a dat curaj, gândi el - în timp ce scopul secret se 
contura în mintea lui - iar Katia mi-a dat dragoste. 

Nu. De fapt, Katia mi le-a dat pe amândouă. Şi continuă să mi 
le dea.” 

Sosi ziua de vineri, tot atât de liniştită ca orice altă zi. 
Ecranele noastre nu arată aproape nimic. Barley se pregăteşte 
metodic să participe la marele cocteil inaugural dat în acea 
seară de Potomac & Blair în spiritul destinderii şi al glasnost- 
ului, potrivit formulei preţioase înscrise pe invitaţiile - cu două 
clape şi cu margini dantelate - făcute la tipografia Serviciului, cu 
mai puţin de două săptămâni în urmă. 

Cu intermitențe, cu aparentă dezinvoltură, Barley se 
interesează de starea Katiei. O sună ori de câte ori poate. Stau 
la taclale şi o pun să folosească termenul „oportun” ca semn că 
totul e-n regulă. In schimb, el include în pălăvrăgeala lui 
cuvântul „sincer”. Niciun subiect grav, nimic despre dragoste 
sau moarte, sau despre marii poeţi germani. Doar atât: 

„Ce mai faci? 

Te epuizează, sincer vorbind, târgul? 

Ce fac gemenii? 

Îi mai place lui Matvei pipa? 

Ceea ce înseamnă: te iubesc, şi te iubesc, şi te iubesc, şi te 
iubesc sincer.” 

Pentru a se asigura şi mai mult de securitatea ei, Barley îl 
trimite pe Wicklow să arunce în treacăt o privire la ea, în 
pavilionul socialist. 

— E bine, îi spunea Wicklow zâmbind, liniştindu-l pe Barley. 
Se ţine bine. 

— Mulţumesc, zise Barley, foarte amabil din partea ta, 
bătrâne. 

A doua oară, tot la cererea lui Barley, s-a dus Henziger însuşi. 
Poate că Barley se păstrează pentru seară. Sau poate nu are 
încredere în propriile emoţii. Dar ea este încă acolo, încă în 
viaţă, încă mai respiră, şi a îmbrăcat rochia de recepţie. 


În tot acest timp, chiar atunci când se întoarce în oraş cu 
maşina, pentru a ajunge înaintea invitaţilor, Barley continuă să- 
şi mobilizeze armata lui particulară de fapte modificabile şi 
nemodificabile, cu o claritate de care ar fi mândru cel mai 
experimentat şi compromis avocat. 


CAPITOLUL 16 

— Gheorghi! Minunat! Fantastic! Unde-i Varenka? 

— Barley, prietene, pentru numele lui Dumnezeu, salvează- 
ne! Nu ne place secolul XX mai mult decât vouă, englezilor. Hai 
să fugim de el împreună! Plecăm la noapte, bine? Cumperi tu 
biletele? 

— luri, Dumnezeule, asta-i noua ta nevastă? Lăsaţi-l, doamnă, 
e un monstru! 

— Barley! Ascultă-mă! Totul e-n regulă! Nu mai avem 
probleme! Pe vremuri trebuia să presupunem că totul mergea 
pe dos! Acum putem citi ziarele şi ştim c-aşa este. 

— Mişa! Cum merge treaba? Perfect! 

— E război. Pentru numele lui Dumnezeu, Barley, război 
deschis. Întâi trebuie să spânzurăm pur şi simplu vechea gardă 
şi apoi să dăm o altă bătălie a Stalingradului! 

— Leo! Încântat să te văd! Ce face Sonia? 

— Barley, fii atent ce-ţi spun! Comunismul nu este o 
ameninţare! Este o industrie parazitară, care trăieşte departe de 
erorile făcute de voi, toţi labagiii tâmpiţi din Occident. 

Cocteilul avea loc în sala oglinzilor de la etajul întâi al unui 
vechi hotel din centrul oraşului. Pe trotuar se aflau agenţi în 
civil. Alţii asigurau supravegherea în hol, pe scară şi la intrarea 
în sală. 

Potomac & Blair invitase o sută de persoane. Opt 
acceptaseră, nimeni nu refuzase şi sosiseră până acum o sută 
cincizeci. Dar până la venirea Katiei, Barley prefera spaţiul de 
lângă intrare. 

Sala fu deodată invadată de o turmă de tinere occidentale, 
escortate de obişnuiţii pseudointerpreţi oficiali, toţi bărbaţi. Un 
filosof destul de corpolent, care cânta la clarinet, sosi cu ultimul 
lui iubit. 

— Aleksandr! Fantastic! Minunat! 

Un siberian solitar, pe care-l chema Andrei, deja beat, dorea 
să discute cu Barley despre o problemă vitală. 

— Socialismul partidului unic este un dezastru, Barley. Ne-a 
frânt minţile. Ţineţi-vă de pluripartidismul vostru britanic. Îmi 
publici ultimul meu roman? 

— Nu ştiu ce să spun, Andrei, replică prudent Barley, trăgând 
cu ochiul la uşă. Redactorul nostru de limba rusă îl preţuieşte 


foarte mult, dar nu-l vede pe piaţa engleză. Ne mai gândim. Ne 
mai gândim. 

— Ştii de ce am venit în seara asta? întrebă Andrei. 

— Spune-mi. 

Un alt grup vesel îşi făcu intrarea, dar nici de astă dată Katia 
nu era printre nou-veniţi. 

— Ca să-mi pun hainele bune pentru tine. Noi, ruşii, ne ştim 
toate şmecheriile. Avem nevoie de oglinzile voastre occidentale. 
Veniţi la noi şi plecaţi cu imaginile noastre cele mai bune 
reflectate în voi, iar noi ne simţim mai nobili. Mi-ai publicat 
primul roman, mi se pare logic să mi-l publici şi pe al doilea. 

— Nu dacă primul n-a adus niciun ban, Andrei, spuse Barley 
cu o fermitate neobişnuită şi, spre uşurarea lui, îl văzu pe 
Wicklow făcându-şi drum prin încăpere către ei. 

— Ai auzit că Anatoli a murit în decembrie în închisoare după 
o grevă a foamei? La capătul a doi ani de existenţă a Marii Noi 
Rusii în care trăim? continuă Andrei, luând o altă gură zdravănă 
de whisky, oferit în mod grațios de către Ambasada americană 
în sprijinul unei Rusii mai treze. 

— Desigur, am auzit de el, interveni Wicklow pe un ton 
liniştitor. A fost un lucru dezgustător. 

— Şi atunci, de ce nu-mi publici romanul? 

Lăsându-l pe Wicklow să se descurce cu Andrei, Barley se 
precipită către uşă, cu braţele larg deschise şi cu un zâmbet 
cuceritor pe faţă. Superba Natalia de la Biblioteca Unională de 
Stat pentru Literatură Străină sosise, o frumuseţe înţeleaptă, de 
şaizeci de ani. S-au prăbuşit drăgăstos unul în braţele celuilalt. 

— Despre cine discutăm în seara asta, Barley? James Joyce 
sau Adrian Mole? De ce arăţi atât de inteligent dintr-odată? 
Pentru că te-ai făcut capitalist? 

Jumătate din adunare o luă la goană ca apucată de streche 
către celălalt capăt al sălii, ceea ce îi făcu pe agenţi să se uite 
îngrijoraţi prin deschizătura uşii. Rumoarea din sală se opri o 
clipă, apoi reîncepu din nou. Se dăduse drumul bufetului. 

Dar nici urmă de Katia. 

— Astăzi, dată fiind perestroika, totul este mult mai uşor, 
spuse Natalia cu zâmbetul ei irezistibil. Călătoriile în străinătate 
nu constituie o problemă. De exemplu, să te duci în Bulgaria. 
Tot ceea ce trebuie să facem este să descriem birocraţilor noştri 
ce fel de persoană credem că suntem, căci fireşte, bulgarii 


trebuie să ştie acest lucru înainte de sosirea noastră şi să fie 
avertizaţi la ce să se aştepte. Suntem o persoană inteligentă, de 
inteligenţă mijlocie sau de inteligenţă normală? Bulgarii trebuie 
să se pregătească, poate chiar să se antreneze. Suntem calmi 
sau _iritabili? Suntem plini de imaginaţie sau lipsiți de 
imaginaţie? După ce am răspuns la aceste întrebări simple şi la 
alte o mie de acelaşi fel, putem să trecem la probleme mai 
importante, precum adresa şi numele complet al bunicii din 
partea mamei, data morţii ei şi numărul certificatului ei de 
deces şi, dacă li se năzare, poate şi numele medicului care l-a 
semnat. Deci, poţi să-ţi dai seama şi tu că birocraţii noştri fac tot 
ceea ce este cu putinţă să introducă rapid noile regulamente 
mai relaxate şi să ne trimită pe toţi în străinătate, în vacanţă, cu 
copiii. Barley, după cine te uiţi? Mi-am pierdut eu şarmul sau te- 
ai şi plictisit de mine? 

— Şi ce le-ai spus? întrebă Barley râzând, străduindu-se să n-o 
mai piardă din priviri. 

— O, am spus că sunt foarte inteligentă, că sunt calmă, o 
persoană amuzantă, şi că bulgarii vor fi încântați în compania 
mea. Birocraţii ne testează hotărârea, asta-i tot. Ei speră că 
punându-ne să dăm satisfacţie atâtor servicii, ne vom descuraja 
şi ne vom hotărî să rămânem acasă. Dar este din ce în ce mai 
bine. Totul este, încet-încet, puţin mai bine. Poate că nu-ți vine 
să crezi, dar perestroika nu este pentru străini, ea este pentru 
noi. 

— Ce-ţi face câinele, Barley? murmură o voce bărbătească 
morocănoasă de lângă Barley. Era Arkadi, un sculptor neoficial, 
cu frumoasa sa iubită neoficială. 

— N-am niciun câine, Arkadi. De ce întrebi? 

— Pentru că în momentul acesta e mai puţin primejdios să 
vorbeşti despre câinele tău decât despre prieteni. Asta-i părerea 
mea. 

Barley întoarse capul în direcţia privirii lui Arkadi şi îl văzu pe 
Alik Zapadnii la celălalt capăt al sălii, adâncit într-o conversaţie 
serioasă cu Katia. 

— Noi, moscoviţii, vorbim prea primejdios în zilele astea, 
continuă Arkadi, fixându-l în continuare cu privirea pe Zapadnii. 
În entuziasmul nostru, devenim imprudenţi. Informatorii vor 
avea o recoltă bună în toamna aceasta, chiar daca ea va fi 


proastă pentru toată lumea. Întreabă-l pe el. E-n culmea carierei 
sale. 

— Alik, diavol bătrân, cu ce-o baţi la cap pe biata fată? întrebă 
Barley îmbrăţişând-o întâi pe Katia, apoi pe Zapadnii. Am văzut- 
o înroşindu-se de la celalalt capăt al sălii. Fereşte-te de el, Katia! 
Engleza lui este aproape tot atât de bună ca a ta şi vorbeşte 
mult mai repede. Ce mai faci? 

— Mulţumesc, spuse ea încetişor. Foarte bine. 

Purta rochia pe care şi-o pusese la întâlnirea lor de la Hotel 
Odessa. Era rezervată, dar stăpână pe sine. Trăsăturile sale 
trădau durerea unei pierderi grele. Dan Zeppelin şi Mary Lou 
făceau parte din grupul lor. 

— Purtam, de fapt, o discuţie foarte interesantă despre 
drepturile omului, Barley, explică Zapadnii, făcând un gest 
circular cu paharul, ca şi cum ar fi făcut o chetă de la cei 
prezenţi. Nu-i aşa, domnule Zeppelin? Suntem întotdeauna 
recunoscători atunci când occidentalii vin să ne predice cum 
trebuie să ne purtăm cu criminalii noştri! Dar care este 
diferenţa, mă întreb eu, între o ţară care închide câţiva oameni 
în plus şi o ţară care-i lasă pe gangsteri în libertate? Cred că 
tocmai am găsit un punct de negociere pentru conducătorii 
noştri. Mâine-dimineaţă vom anunţa în faţa aşa-numitului 
Comitet de supraveghere Helsinki că nu vom mai avea nimic de- 
a face cu ei până când nu vor pune după gratii mafia americană. 
Ce zici despre asta, domnule Zeppelin? Le dăm drumul alor 
noştri şi-i închideţi voi pe-ai voştri? E un târg corect, nu-i aşa? 

— Vrei să-ţi răspund politicos sau să-ţi spun adevărul? îi zise 
Dan peste umărul lui Mary Lou. 

Un alt grup poliglot de invitaţi trecu pe lângă ei, urmat, după 
o pauză teatrală, de nimeni altcineva decât de marele Sir Peter 
Oliphant însuşi, înconjurat de curtea sa de valeţi ruşi şi englezi. 
Zgomotul se  înteţi, încăperea se umplu de lume. Trei 
corespondenţi britanici cu feţe bolnăvicioase inspectară bufetul 
golit şi plecară. Cineva deschise capacul pianului şi începu să 
cânte o melodie ucraineană. Se auzi o voce frumoasă de femeie, 
căreia i se alăturară şi altele. 

— Nu, Barley, nu ştiu ce te îngrozeşte, răspunse Katia spre 
surpriza lui Barley, care nu-şi reamintea s-o fi întrebat ceva. 
Sunt sigură că eşti foarte curajos, ca toţi englezii. 


În zăpuşeala din cameră şi vânzoleala mondenă, propria 
excitație se întorsese brusc împotriva lui. Se simţea beat, dar nu 
de alcool, pentru că în toată seara nu băuse decât un singur 
pahar obosit de scotch. 

— Poate că nu-i nimic acolo, se hazardă el, adresându-i-se nu 
Katiei, ci unui cerc de figuri necunoscute. Acolo, în umbră. Mă 
refer la talent. Toată lumea aştepta. Inclusiv Barley. Incercă să-i 
privească pe toţi în timp ce ochii săi nu o vedeau decât pe Katia. 
Ce spusese? Ce auziseră ei? Feţele lor erau încă întoarse spre el, 
dar în ochii lor nu se vedea nicio lumină, cum nu se vedea nici în 
ai Katiei; era doar îngrijorare. Continuă, de bine de rău: Ani de 
zile am avut toţi aceeaşi imagine a marilor artişti ruşi aşteptând 
să fie descoperiţi. Se bâlbâi. Nu-i aşa? Romane epice, piese de 
teatru? Mari pictori surghiuniţi sau interzişi, lucrând în secret? 
Poduri întregi de minunate opere inegale? Muzicieni? Am vorbit 
despre asta. Am visat la asta. Continuarea secretă a secolului al 
XIX-lea. „Când va veni dezgheţul, vor ieşi toţi de la păstrare şi 
ne vor ului.” Aşa ne spuneam unul altuia. Unde naiba sunt toate 
aceste genii? Au murit cumva congelaţi? S-ar putea ca 
represiunile să fi funcţionat. Asta am avut de spus. 

O tăcere de plumb urmă cuvintelor sale. Katia îi sări în ajutor. 

— Talentul sovietic există şi a existat întotdeauna, Barley, 
chiar şi în cele mai rele timpuri. Nu poate fi distrus, declară ea 
cu o urmă din vechea sa rigoare. Poate că trebuie mai întâi să 
se adapteze noilor condiţii, dar nu va dura mult şi se va exprima 
strălucitor. Sunt sigură că asta voiai să spui. 

Henziger şi-a început discursul. O capodoperă de ipocrizie 
inconştientă. 

— Sper ca îndrăzneaţa întreprindere de pionierat a editurii 
Potomac & Blair să-şi aducă modesta contribuţie la noua şi 
grandioasa eră de înţelegere dintre Răsărit şi Apus! declară el 
ţanţoş. Glasul i se ridica odată cu paharul. Era tipul de negustor 
cinstit, prototipul americanului cumsecade, cu inima la locul ei. 
Fără doar şi poate, asta şi crede el despre propria persoană, 
întrucât cabotinul din el este aproape de suprafaţă. Să ne 
îmbogăţim unii pe alţii! exclamă el, ridicând şi mai sus paharul. 
Să ne eliberăm unii pe alţii! Să facem comerţ împreună! Să 
vorbim şi să bem împreună, şi să facem împreună o lume mai 
bună! Doamnelor şi domnilor, în sănătatea dumneavoastră, a 


editurii Potomac & Blair, a profitului nostru reciproc şi pentru 
perestroika! Amin! 

Strigau toţi după Barley. Semnalul îl dăduse Spikey Morgan. Îl 
susțineau cu entuziasm luri şi Alik Zapadnii, toţi oameni vechi, 
care ştiau să scandeze: „Barley, Barley!” În curând, întreaga 
cameră începe să urle după Barley, unii neştiind de ce. Pentru o 
clipă, nu-l văzu oricum nimeni. Apoi, brusc, îl văzură urcat în 
picioare pe masa pe care fusese bufetul, cu un saxofon 
împrumutat, cântând cu foc My Funny Valentine, melodie pe 
care o cânta la fiecare târg de carte de la Moscova, de la cel 
dintâi, acompaniat la pian de către Jack Henziger în stilul 
incomparabil al lui Fats Waller. Agenţii de la uşă se strecurară în 
sală să-l asculte, cei de pe scări urcară până în pragul uşii, iar 
cei din hol se apropiară de scară atunci când primele note ale 
cântecului de lebădă al lui Barley au dobândit claritate şi apoi o 
splendidă expresivitate. 


— Mergem la noul restaurant indian, pentru numele lui 
Dumnezeu, protestă Henziger, în timp ce stăteau pe trotuar, sub 
ochiul bovin al unor toptunii de serviciu. Adu-o şi pe Katia! Am 
rezervat o masă. 

— Imi pare rău, Jack, avem alte aranjamente. O întâlnire 
fixată de mult. 

Henziger juca teatru. 

— Are nevoie să aibă cineva grijă de ea, îi mărturisi Barley. 
Mă duc să o iau şi să-i ofer o cină liniştită undeva. 

Dar Barley nu a dus-o pe Katia la masă în seara lor de adio, 
aşa cum au confirmat agenţii ocazionali, înainte de a le veni 
schimbul. Katia a fost aceea care l-a dus pe Barley, şi nu invers. 
L-a dus într-un loc cunoscut de fiecare dintre tinerii şi tinerele 
din Moscova încă din adolescenţă şi care se găseşte deasupra 
fiecărui imobil în fiecare mare oraş. Nu e nicio rusoaică din 
generaţia Katiei care să nu păstreze în memorie astfel de locuri 
pline de amintirea primei iubiri. Un astfel de loc se află şi la 
capătul scărilor în blocul Katiei, acolo unde se sfârşeşte ultima 
treaptă şi începe podul, mai căutat iarna decât vara, pentru că 
acolo se găseau rezervorul de apă caldă ce picura şi ţevile 
aburinde izolate cu o bandă adezivă neagră. 

Dar mai întâi a trebuit să vadă ce fac Matvei şi copiii, şi să se 
asigure că erau în bună regulă. Barley a aşteptat-o pe palier. 


Apoi l-a luat de mână şi au urcat cele câteva trepte până la 
ultima, care era din lemn. Katia avea o cheie ce se potrivea la 
uşa ruginită de oţel, accesul fiind interzis persoanelor străine. 
După ce a descuiat-o şi a încuiat-o la loc în urma lor, l-a condus 
pe sub grinzi până într-un colţ cu podeaua tare, unde 
improvizase un pat din care, prin luminatorul jegos, se vedeau 
ca prin ceaţă stelele. Se auzeau bolboroselile ţevilor şi se simţea 
duhoarea rufelor puse la uscat. 

— Scrisoarea pe care i-ai dat-o lui Landau s-a rătăcit, spuse el. 
A sfârşit în mâinile oficialităților noastre. Acestea m-au trimis la 
tine. Îmi pare rău. 

Dar nu mai era timp pentru niciunul din ei să fie şocat. Îi 
spusese câte ceva din planurile sale, dar acum nu-i mai adăuga 
nimic. Recunoscuseră de comun acord că ea ştia deja prea mult 
în plus, aveau probleme mai importante de discutat, pentru că 
într-adevăr în acea seară Katia îi povesti lui Barley tot ceea ce 
ulterior va rămâne singura lui amintire despre ea. Îi mărturisi 
dragostea pentru el în termeni destul de simpli ca să-l susţină în 
întreaga perioadă de despărţire ce îi aştepta. 

Cu toate acestea, Barley nu a prelungit această întâlnire. El 
nu le-a dat oamenilor din teren, nici celor de la Londra motiv să 
se îngrijoreze din cauza lui. S-a întors la Mej pe la miezul nopţii, 
la timp pentru un ultim pahar cu băieţii. 

— O, Jack, Alik Zapadnii m-a convocat la zaiafetul lui 
tradiţional de despărţire, organizat pentru veterani mâine după- 
amiază, îi mărturisi el lui Henziger la un păhărel în barul de la 
etajul întâi. 

— Vrei să vin şi eu? întrebă Henziger. 

Precum ruşii înşişi, Henziger nu-şi făcea nicio iluzie cu privire 
la cunoştinţele dubioase ale lui Zapadnii. Barley îi zâmbi cu 
regret. 

— Eşti încă novice în meserie, Jack. Asta e pentru noi, bătrânii 
de aur, care au cunoscut zilele când nu exista nicio speranţă. 

— La ce oră e? întrebă Wicklow, practic ca întotdeauna. 

— La orele şaisprezece, aşa cred c-a spus. Ciudată oră pentru 
băutură. Da, sunt sigur c-aşa a spus. Orele şaisprezece. 

Le ură apoi tuturor cu afecţiune noapte bună şi se îndreptă 
spre al nouălea cer cu liftul care, la hotelul Mej, este o cuşcă de 
sticlă ce alunecă în sus şi-n jos, de-a lungul unui piston de oţel, 
spre marea teroare a sufletelor cinstite rămase la parter. 


Era ora prânzului şi, după toate acele nopţi albe şi dimineţi 
cenuşii, ştirea senzaţională apărută la prânz părea chiar 
indecentă. A fost chiar senzaţională. O ştire senzaţională adusă 
prin curier. O ştire senzaţională într-un plic galben pus într-o 
servieta diplomat din oţel, încuiată. Sfrijitul Johnny, de la antena 
lor din Londra, intrase în fugă cu ea în sala de operaţiuni, după 
ce o adusese sub escortă prin scuar de la ambasadă. A traversat 
în pas alergător parterul şi a urcat în fugă mica scară ce ducea 
la centrul de control, înainte de a-şi fi dat seama că ne 
mutaserăm în biroul placat cu furnir din lemn de trandafir al lui 
Sheriton, pentru a mânca câteva sandviciuri şi a bea cafea. 

l-o înmână lui Sheriton şi se aplecă deasupra umărului 
acestuia, ca un actor pe scenă. Sheriton citi mai întâi scrisoarea 
de acoperire, pe care o vâri în buzunar, apoi mesajul însuşi. 

Apoi se plasă în spatele lui Ned, în timp ce acesta citea 
mesajul. Doar când Ned mi-a dat-o mie, Johnny socoti că o citise 
de destule ori. Era vorba despre o interceptare a unei 
transmisiuni a unei unităţi militare sovietice din Leningrad, 
captată în Finlanda de către americani şi decriptată în Virginia 
de către un complex de computere suficient de puternic să 
lumineze Londra un an întreg. 

Leningrad către Moscova, copie la Saratov. 


Profesorul lakov Saveliev este autorizat să meargă la 
Moscova pentru un sfârşit de săptămâna de odihnă, după 
conferinţa sa de vineri la Academia Militară din Saratov. Vă 
rugăm să aranjaţi detaliile transportului şi sejurului. 


— Mulţumesc, domnule ofiter administrativ, Leningrad, 
murmură Sheriton. 

Ned luase înapoi mesajul pentru a-l reciti. Dintre noi toţi, Ned 
părea singurul care nu părea să fi fost impresionat. 

— Asta-i tot ce-au decriptat? întrebă el. 

— Nu ştiu, Ned, spuse Johnny, fără să încerce să-şi disimuleze 
ostilitatea. 

— E marcat „unu pe unu”. 

— Ce-nseamnă asta? Vezi dacă este singurul material din 
intrările de azi. În caz contrar, poate eşti aşa de bun să vezi ce- 
au mai captat interesant în acelaşi lot. Aşteptă până când 


Johnny părăsi camera. Perfect, spuse el acru. Se ţin de manual. 
Dumnezeule, ai crede c-avem de-a face cu nemţii! 

Am rămas pe loc, mâncându-ne neatenţi sandviciurile. 
Sheriton îşi vârâse mâinile în buzunare şi se întorsese cu spatele 
la noi, uitându-se prin geamul fumuriu la traficul silențios. Purta 
o haină de mohair negru. Prin fereastra interioară, ceilalţi 
puteam să-l urmărim pe Johnny la unul din telefoanele presupus 
sigure. L-am văzut punând receptorul în furcă şi traversând 
camera către noi. 

— Zero, anunţă el. 

— Ce-i aia zero? întrebă Ned. 

— „Unu pe unu” înseamnă unu pe unu. E un singur mesaj. 
Nimic înainte, nimic după. 

— O întâmplare fericită, deci? sugeră Ned. 

— Un mesaj izolat, repetă Johnny cu încăpățânare. 

Ned se întoarse brusc către Sheriton, care stătea tot cu 
spatele la noi. 

— Russell, gândeşte-te un pic. Această interceptare este 
absolut independentă. Nu o însoţeşte nimic şi pute. Cred că ne 
aruncă o nadă. 

Era rândul lui Sheriton acum să recitească documentul. Când 
se hotărî în sfârşit să vorbească, se prefăcu profund plictisit şi 
era clar că ajunsese la limitele răbdării. 

— Ned, mi s-au dat asigurări ferme de către decriptorii noştri 
că interceptarea a venit de la o sursă militară inferioară şi a fost 
transmisă pe o rablă a armatei, producţie 1921. Nimeni nu mai 
pregăteşte o operaţiune de dezinformare în felul acesta. Nimeni 
nu mai face chestii din astea. Nu Bluebird este cel care a virat-o 
prost. Tu ai luat-o razna. 

— Poate că tocmai de aceea au procedat aşa! N-am face şi 
noi la fel, tu şi cu mine? Să intrăm pe uşa din dos pentru a-i lua 
prin surprindere? 

— Poate că am face-o, răspunse Sheriton concesiv, ca şi cum 
de abia dacă-l interesa problema. Când ajungi să judeci în felul 
acesta, e foarte greu să gândeşti altfel. 

— Totuşi, nu putem să-i cerem lui Sheriton să oprească 
operaţiunea sub pretext că totul merge bine, interveni Clive 
onctuos, mai odios ca niciodată. 

— Sub pretextul că dumnealui aude voci, îl corectă Sheriton, 
simțind că se umple de furie. Incepu să se plimbe morocănos 


prin cameră. Orice merge bine pentru noi este o conspirație a 
Kremlinului, iar atunci când o dăm în bară este o dovada a 
integrităţii noastre. Ned, Agenţia mea era gata-gata să crape de 
acest gen de boală. Şi voi, băieţi, de altfel. Nu mai mergem 
acum pe calea asta. Este operaţiunea mea. E curul meu în joc. 

— Şi pe agentul meu, spuse Ned, l-am prăjit, iar odată cu el şi 
pe Bluebird. 

— Sigur, sigur, spuse Sheriton cu o afabilitate de gheaţă. Nu e 
niciun dubiu. 

Se uită destul de ostil la Clive. 

— Domnule director adjunct? 

Clive avea felul lui anume de a sta cu fundul în două luntri şi 
toţi cei de faţă erau oameni mult încercaţi. 

— Russell, dacă pot spune aşa, şi tu, Ned, cred că amândoi 
sunteţi cam egoişti. Facem parte dintr-un serviciu. Ne trăim 
viaţa în echipă. Stăpânii noştri, nu doar noi, sunt cei care i-au 
dat binecuvântarea lui Bluebird. Există o voinţă colectivă, 
superioară fiecăruia dintre noi. 

„Greşit din nou, gândii eu. Ne este inferioară tuturor. Este o 
insultă adusă capacităţilor fiecăruia dintre noi, cu excepţia 
poate a lui Clive, care, de aceea, are nevoie de ea.” 

Sheriton se întoarse către Ned, dar în continuare fără să ridice 
vocea: 

— Ned, ai vreo idee ce se va întâmpla la Washington şi la 
Langley dacă anulez operaţiunea acum? Poţi să-ţi imaginezi 
hohotele de râs de hienă ce vor răsuna peste Atlantic din partea 
celor de la Apărare, de la Pentagon şi a dinozaurilor? Ai vreo 
idee cum vor fi considerate informaţiile de până acum ale lui 
Bluebird? ÎI arătă cu degetul fără răutate pe Johnny, care, 
aşezat, îi urmărea pe fiecare cu ochi goi. lţi imaginezi raportul 
acestui tip? Al acestui luda? Am încercat să calmăm spiritele 
niţel, ţi-aduci aminte? Şi-acum îmi spui că trebuie să-l arunc pe 
Bluebird şacalilor. 

— Îţi spun doar că nu trebuie să-i dai lista de cumpărături. 

Sheriton înclină capul, ca şi cum ar fi fost puţin surd. 

— Să nu-i dăm lui Barley lista de cumpărături? Sau lui 
Bluebird să nu-i dăm lista de cumpărături? 

— Nici unuia, nici altuia. Anulează totul. 

În cele din urmă, Sheriton se enervă de-a binelea. Se montase 
pentru acest moment, care venise în sfârşit. Se proţăpi în faţa 


lui Ned, la mai puţin de un metru de el, şi când ridică braţele în 
sus în semn de protest, trase după ele şi jumătate din haina lui 
largă, aşa că acum părea un liliac obez înfuriat. 

— OK! Să zicem că suntem într-o situaţie catastrofală, văzuta 
în stilul lui Ned. Bine? Îi arătăm lui Bluebird lista de cumpărături, 
iar el se dovedeşte a fi bunul lor, nu al nostru. Am luat în 
consideraţie această posibilitate? Da, Ned. Zi şi noapte abia 
dacă m-am gândit la altceva. Dacă Bluebird este tipul lor, şi nu 
al nostru, dacă Barley este şi el, dacă fata este şi ea, şi dacă toţi 
sau oricare dintre jucători este mai puţin de absolut cuşer, 
Statele Unite pot să-şi văre-n cur lista de cumpărături, după ce 
s-au şters cu ea. Incepu să umble prin cameră. Le va arăta 
sovieticilor ceea ce ne-a dezvăluit omul lor. Aşa că vor şti ceea 
ce ştim. Destul de rău. Le va arăta sovieticilor ceea ce nu ştim şi 
cum se face că nu ştim. Şi mai rău. Dar mult mai rău este ceea 
ce urmează. Analizată cum trebuie, lista de cumpărături le va 
arăta lacunele din maşinăria noastră de strângere a informaţiilor 
şi, dacă sunt şi mai deştepţi, cele din propriul arsenal, 
supraechipat până la grotesc, incompetent, căcăcios de ridicol. 
De ce? Pentru că în cele din urmă ne concentrăm asupra a ceea 
ce ne sperie, adică asupra a ceea ce nu suntem în stare să 
facem, iar ei sunt în stare. Aceasta este partea rea a lucrurilor. 
Ned, am luat în calcul şi pierderile, şi câştigurile. Cunosc miza. 
Ştiu ce putem câştiga de pe urma lui Bluebird şi cât ne va costa 
dacă o dăm în bară. Nu-mi place să pierd. Am văzut ce se 
întâmplă într-un anume caz. Nu mă impresionează. Dacă 
greşim, suntem în căcat până-n gât, ştiam asta de mult, de când 
eram pe Insula Nimănui, iar acum o ştim ceva mai bine, pentru 
că acum nu ne mai jucăm. Acum e serios. Nu este momentul 
acum să începem să ne uităm în urmă, doar dacă avem un 
motiv beton. 

Reveni la Ned. 

— Bluebird este în regulă, Ned! Ţi-aduci aminte? Sunt 
cuvintele tale. Te-am iubit pentru ele! Te iubesc şi acum. 
Bluebird spune adevărul netrunchiat, aşa cum îl ştie, iar stăpânii 
mei miopi vor fi nevoiţi să şi-l îndese în cur, cu lopata, chiar 
dacă va fi să le cadă coaiele. Mă înţelegi, Ned? Sau te-am făcut 
s-adormi deja? 

Ned însă nu se lăsă prins în furia neagră a lui Sheriton. 


— Nu-i da lista, Russell. L-am pierdut. Dacă vrei să-i dai ceva, 
dă-i praf în ochi. 

— Praf în ochi? Să-l întoarcem pe Barley? Asta vrei să spui? Să 
recunoaştem că Bluebird e o aiureală? Glumeşti? Dă-mi probe, 
Ned, nu  intuiţii. Dă-mi, dracului, dovezi! Toţi cei de la 
Washington, cărora nu le creşte păr între degetele de la 
picioare, îmi spun că Bluebird este Sfânta Scriptură, că este 
Talmudul, că este Coranul! Toate la un loc. Şi acum vii tu să-mi 
spui că să-i dăm praf în ochi. Tu ne-ai băgat în treaba asta, Ned. 
Nu încerca să cobori din barcă la prima bâţăială, futu-i mama ei 
de bâţâială! _ 

Ned medită o clipă la cele spuse, iar Clive îl măsură pe Ned. In 
cele din urmă, Ned ridică din umeri, de parcă ar fi vrut să spună 
că nu conta oricum. Apoi se întoarse la biroul său, singur. Părea 
să citească nişte hârtii. Mi-aduc aminte că m-am întrebat atunci, 
dintr-odată, dacă avea şi el o Hannah, dacă noi toţi aveam o 
viaţă pe care ne era interzis să o trăim şi care ne ţinea în 
funcţiune. 


x 


Poate este adevărat că nu existau încăperi mici la VAAP sau 
poate că Alik Zapadnii, după anii săi de detenţie, avea o 
aversiune de înţeles pentru spaţiile strâmte. 

Oricum, camera pe care o alesese pentru întâlnirea lor i se 
păru lui Barley suficient de mare pentru a găzdui un bal al 
regimentului; singurul lucru mic de acolo era Zapadnii însuşi, 
care se ghemuise la capătul unei mese lungi, ca un şoarece în 
gaura sa, urmărindu-şi cu ochi fulgerători vizitatorul, cum venea 
cu paşi mari pe parchet către el, cu braţele bălăngănindu-se pe 
lângă trup, cu coatele uşor ridicate şi cu o expresie pe faţă cum 
nici Zapadnii şi poate nimeni altcineva nu mai văzuseră 
vreodată. Nu cerea scuze, nu era nehotărât, nu se prefăcea 
zăpăcit. Avea  întipărită pe chip o hotărâre aproape 
amenințătoare. 

Zapadnii îşi aşezase în faţă câteva hârtii şi un teanc de cărţi, 
o cană cu apă şi două pahare. Era evident că dorea să-i dea lui 
Barley impresia că a fost surprins în plină activitate, ca să nu fie 
nevoit să se confrunte cu el cu sânge rece, fără recuzită, lipsit 
de protecţia numeroşilor săi asistenţi. 


— Barley, iubitul meu prieten! E într-adevăr foarte amabil din 
partea ta să vii să-ţi iei rămas-bun de la mine în felul acesta. 
Ştiu că eşti tot atât de ocupat cum sunt şi eu acum, începu el 
vorbind mult prea repede. Dacă iubita noastră industrie a cărţii 
continuă să se dezvolte în felul acesta, nu văd altă soluţie - cu 
toate că aceasta este doar părerea mea personală şi neoficială - 
decât să angajăm încă o sută de persoane şi, fără îndoială, să 
ne găsim birouri mai spaţioase. 

Fredonă ceva, umblă printre hârtii şi-i oferi un scaun cu un 
gest de curtoazie pe care şi-l închipuia de modă veche 
europeană. Barley însă preferă, ca de obicei, să stea în picioare. 

— Nu pot să risc să-ţi ofer un pahar în orele de serviciu, când 
soarele este încă deasupra orizontului, se scuză Zapadnii, dar ia 
loc, te rog, şi hai să schimbăm câteva gânduri... Ridică din 
sprâncene şi se uită la ceas. Dumnezeule, târgul ăsta ar trebui 
să dureze o lună de zile, nu cinci zile! Cum avansează 
Transsiberianul? Vreau să zic că nu văd vreo dificultate majoră, 
cu condiţia ca poziţia noastră să fie respectată şi ca regulile fair- 
play-ului să nu fie încălcate de către toate părţile contractante. 
Sunt finlandezii prea lacomi? Poate că domnul Henziger este 
prea lacom? Oricum, este un tip dur, nu-i aşa? 

Îi întâlni din nou privirea lui Barley şi se simţi şi mai stingherit. 
În picioare, în faţa lui, Barley nu avea aerul cuiva care doreşte 
să discute despre Transsiberian. 

— Sincer vorbind, mi s-a părut puţin ciudat că ai insistat atât 
de mult să vorbeşti cu mine între patru ochi, continuă Zapadnii 
aproape în pragul disperării. La urma urmelor, acest proiect este 
absolut de domeniul doamnei Korneeva. Ea şi echipa ei răspund 
direct pentru fotoreportaj şi pentru toate detaliile practice. 

Barley îşi pregătise şi el un discurs, dar pe care-l debită fără a 
fi fost impresionat de nervozitatea lui Zapadnii. 

— Alik, spuse el, refuzând din nou să se aşeze. Îți 
funcţionează telefonul? 

— Bineînţeles. 

— Trebuie să-mi trădez ţara şi mă grăbesc. Vreau ca tu să mă 
pui în legătură cu autorităţile competente, pentru că sunt 
anumite lucruri pe care trebuie să le expun în prealabil. Aşa că 
nu începe să-mi spui verzi şi uscate, că nu ştii pe cine să 
contactezi; fă-o sau vei rata ocazia să te pui în valoare în ochii 
porcilor care cred că sunt stăpânii tăi. 


Era pe la mijlocul după-amiezii, însă un asfinţit hibernal se 
aşternuse asupra Londrei, iar micul birou al lui Ned din Casa 
Rusia era învăluit de o lumină crepusculară. Se lăsase pe 
spătarul scaunului şi îşi pusese picioarele pe birou, cu pleoapele 
lăsate şi un whisky închis la culoare lângă cotul său, care, 
desigur, după cum aveam să-mi dau seama destul de repede, 
nu era primul din ziua aceea. 

— Clive mai stă închis cu seniorii de la Whitehall? mă întrebă 
el pe un ton de obosită detaşare. 

— Se află la Ambasada americană şi definitivează lista de 
cumpărături. 

— Nu credeam că un simplu englez ar avea autorizaţia să se 
apropie de lista de cumpărături. 

— Discută în principiu. Sheriton trebuie să semneze o 
declaraţie prin care Barley este numit cetăţean american cu titlu 
onorific. Clive trebuie să adauge un ordin de zi. 

— Care să spună ce? 

— Că Barley e un om de onoare, apt şi loial. 

— l-ai făcut tu ciorna? 

— Evident. 

— Tâmpitule, te vor spânzura, spuse Ned cu un aer gânditor, 
apoi se lăsă pe spate şi închise ochii. 

— Lista asta de cumpărături este într-adevăr atât de 
valoroasă? am întrebat, fiind şi eu o dată într-o dispoziţie mai 
practică decât Ned. 

— Are o valoare inestimabilă, replică nonşalant Ned. Dacă 
într-adevăr are ceva valoare, atunci e lista asta. 

— Te superi dacă te rog să-mi spui de ce? 

Nu fusesem admis în intimitatea secretelor conţinute de 
documentele Bluebird, dar ştiam că, dacă aş fi fost admis, n-aş 
fi fost capabil să înţeleg mare lucru. Dar conştiinciosul Ned 
fusese la cursuri serale. Se aşezase la picioarele marilor creiere 
ale Serviciului şi-i invitase la prânz la Athenaeum pe cei mai 
mari oameni de ştiinţă din domeniul Apărării pentru a se pune la 
punct. 

— Interfaţă, spuse el cu scârbă. Isterie reciproc asigurată. Le 
supraveghem jucăriile. Ei ni le supraveghează pe ale noastre. 
Ne urmărim reciproc concursurile de tragere cu arcul, fără ca 
vreunul din noi să ştie ce ţintă vizează partea cealaltă. Dacă 


vizează Londra, vor atinge ei oraşul Birmingham? Care este 
marja de eroare? Ce este deliberat şi ce nu? Cine se apropie de 
coeficientul zero al cercului de incertitudine? Işi dădu seama că 
m-a lăsat cu gura căscată şi era mulţumit de el însuşi. Ne uităm 
cum îşi aruncă rachetele balistice intercontinentale pe peninsula 
Kamciatka. Dar pot ei să le arunce direct asupra unui siloz 
conţinând rachete Minuteman? Nu ştim nici noi, nu ştiu nici ei. 
Pentru că nicio parte nu şi-a testat armamentul greu în condiţii 
de război. Traiectoriile lor experimentale nu sunt traiectoriile pe 
care le vor folosi atunci când va începe distracţia. Pământul, 
Dumnezeu să-l binecuvânteze, nu este un glob perfect. Cum ar 
putea fi, la vârsta lui? Densitatea sa variază. Tot aşa cum 
variază gravitația atunci când diverse chestii, cum ar fi 
rachetele sau ogivele, zboară deasupra lui. De aici, erorile. 
Specialiştii noştri în domeniul preciziei loviturilor încearcă să 
compenseze aceste erori prin calibrare. A încercat şi Goethe. 
Inmagazinează date preluate de la sateliții spioni şi reuşesc mai 
bine decât Goethe. Poate că nu. Nu vom şti decât în ziua în care 
frumoasa noastră planetă va exploda şi nu vor şti nici ei, pentru 
că o astfel de încercare nu se face decât o dată. Se întinse, ca şi 
cum subiectul îi plăcea. Cele două tabere se despart. Uliii ţipă: 
sovieticii sunt regii preciziei! Ei pot să şteargă zâmbetul de pe 
curul unei muşte la 15.000 de km. Porumbeii nu pot răspunde 
decât: noi nu ştim ce pot face sovieticii, iar sovieticii nu ştiu ce 
pot face ei înşişi. lar cineva care nu ştie dacă pistolul său 
funcţionează sau nu, nu riscă să tragă primul. Această 
incertitudine ne face să rămânem oneşti, spun porumbeii. Dar 
acesta nu este un argument care să satisfacă mintea seacă a 
americanului, înţelegi? Pentru că minţii seci a americanului nu-i 
place să se ocupe de concepte neclare sau de viziuni măreţe. 
Nu de la nivelul său prozaic. lar ceea ce spunea Goethe era o 
erezie şi mai mare. Spunea că incertitudinea era singurul lucru 
cert. Aici sunt de acord cu el. Aşa că uliii l-au urât, iar porumbeii 
au făcut un chef de pomină. Bău din nou. Dacă Goethe i-ar fi 
susţinut pe cei ce îi dădeau zor cu precizia, totul ar fi fost 
simplu, spuse el cu un aer de reproş. 

— lar lista de cumpărături? îl întrebai eu din nou. 

Se uită curios în pahar. 

— Dragul meu Palfrey, obiectivele se aleg în funcţie de 
supoziţiile care se fac cu privire la strategia celorlalţi şi 


viceversa. Ad infinitum. Trebuie să ne consolidam silozurile? 
Dacă duşmanul nu le poate lovi, de ce să ne mai batem capul? 
Trebuie să le supraconsolidăm - chiar dacă ştim cum - cheltuind 
miliarde de dolari? De fapt, asta şi facem, chiar dacă nu se 
spune cu voce tare. Sau le protejăm prost prin intermediul 
Războiului Stelelor cu preţul a şi mai multor miliarde? Depinde 
de ideile noastre preconcepute şi de cine ne semnează cecul. 
Depinde dacă noi suntem fabricanți sau contribuabili. Ne punem 
rachetele să circule cu trenul, pe autostrăzi sau le parcăm pe 
drumuri de ţară, ceea ce pare să fie la modă luna aceasta? Sau 
spunem că toate astea nu sunt decât nişte fiare vechi, aşa că, 
să le ia dracu'? 

— Deci, se sfârşeşte sau începe? l-am întrebat eu. 

Ridică din umeri. 

— Ce s-a terminat vreodată? Deschide televizorul, ce vezi? 
Conducătorii ambelor părţi îmbrăţişându-se. Cu lacrimi în ochi. 
Cu fiecare zi ce trece, seamănă din ce în ce mai mult între ei. 
Uraa, s-a terminat! Vax! Ascultă-i pe cei avizaţi şi-ţi vei da 
seama că nu s-a schimbat nimic. 

— Şi dacă închid televizorul? Ce voi vedea? 

Incetase să mai zâmbească. Într-adevăr, chipul său amabil 
era mai serios decât îl văzusem vreodată, cu toate că furia sa, 
dacă despre furie era vorba, părea să fie îndreptată mai curând 
asupra lui însuşi. 

— Ne vei vedea pe noi, ascunzându-ne în spatele ecranelor 
noastre cenuşii, spunându-ne unii altora că nu vrem altceva 
decât să menţinem pacea. 


CAPITOLUL 17 

Adevărul insesizabil de care vorbea Ned ieşi încet-încet la 
iveală printr-o serie de percepții distorsionate, ceea ce se 
întâmplă în general în lumea noastră secretă. 

La orele optsprezece Barley a fost văzut ieşind din birourile 
VAAP, după cum ne semnalau în prezent cu insistenţă ecranele 
noastre. A fost un moment de panică, socotindu-se că s-ar putea 
să fie beat. Pentru că Zapadnii era un bun prieten de pahar şi s- 
ar fi putut foarte bine să fi băut împreună o votcă de adio. leşi 
însoţit de Zapadnii. S-au îmbrăţişat cu efuziune în prag, 
Zapadnii congestionat la faţă şi cu mişcări cam nervoase, iar 
Barley rigid, de unde şi îngrijorarea supraveghetorilor că ar 
putea să fie beat şi hotărârea lor ciudată de a-l fotografia, ca şi 
cum, prin imortalizarea momentului, ar fi putut într-un fel sau 
altul să-l trezească. Şi întrucât aceasta este ultima sa fotografie 
de la dosar, vă puteţi imagina cât de multă atenţie i s-a dat. 
Zapadnii este în braţele lui Barley, iar în îmbrăţişarea lor se 
simte forţa. Cel puţin din partea lui Barley. În imaginaţia mea, 
chiar dacă altcineva nu s-a gândit la acest lucru, s-ar zice că 
Barley îl susţinea pe bietul Zapadnii pentru a-i insufla curajul de 
a-şi ţine jumătatea sa de promisiune. Era ca şi cum i-ar fi 
inspirat literalmente curaj. Culoarea trandafirie pare ciudată. 
Imobilul în care se afla VAAP acum, pe Bolşaia Bronaia, în 
centrul Moscovei, a fost cândva o şcoală. A fost construită, 
presupun eu, pe la începutul secolului. Ferestre mari, faţadă 
tencuită. lar această faţadă a fost zugrăvită în anul acela. În roz- 
deschis. În fotografie, rozul se transformase în oranj ca focul, 
probabil din cauza ultimelor raze ale unui soare roşu. Cei doi 
oameni îmbrăţişaţi erau astfel prinşi într-un păgân halou 
stacojiu. Unul dintre pândari intră chiar în vestibul, pretextând 
că vrea să se ducă la cafenea, pentru a încerca să prindă 
aceeaşi scenă din unghi opus. Insă un bărbat înalt i-a stat în 
cale, urmărind scena de pe trotuar. Nimeni nu l-a identificat. La 
chioşcul de ziare, un al doilea bărbat, tot înalt, sorbea fără multă 
convingere dintr-o ceaşcă, având ochii îndreptaţi către cele 
două personaje îmbrăţişate. 

Pândarii nu au reţinut zecile de oameni care au intrat şi au 
ieşit din clădirea VAAP în cele două ore în care Barley s-a aflat 
înăuntru. Ar fi fost imposibil. De unde să ştie dacă vizitatorii 
veniseră să cumpere copyright-uri sau secrete. 


Barley s-a întors la hotel. La bar, a luat un păhărel cu un grup 
de prieteni editori, printre care Henziger, care a putut să 
confirme, spre marea uşurare a Londrei, că Barley nu era beat, 
ci, dimpotrivă, că era foarte calm şi dus pe gânduri. 

Barley a menţionat în treacăt că aştepta un telefon de la unul 
din lacheii lui Zapadnii... „Incercam încă să croşetăm treaba cu 
Transsiberianul.” Cam pe la orele nouăsprezece mărturisi că-i 
era o foame de lup, aşa că Henziger şi cu Wicklow l-au dus la 
restaurantul japonez, împreună cu două fete încântătoare de la 
Simon & Schuster. Wicklow conta ca ele să-l ajute pe Barley să 
se destindă în mod agreabil înainte de întâlnirea de seară. 

In timpul cinei, Barley s-a dovedit atât de scânteietor, încât 
fetele au încercat să-l convingă să se întoarcă cu ele la Naţional, 
unde un grup de editori americani dădea o petrecere. Barley le- 
a răspuns că avea o întâlnire, dar că va veni poate mai târziu, 
dacă întâlnirea sa nu ţinea prea mult. 

La orele douăzeci fix, după ceasul lui Wicklow, Barley fu 
chemat la telefon. A preluat legătura în restaurant, la mai puţin 
de cinci metri de masa la care erau aşezaţi: Wicklow şi Henziger 
au ciulit urechile din reflex profesional. Wicklow îşi aduce aminte 
că l-a auzit spunând: „Asta este tot ceea ce mă interesează”. 
Henziger crede că a auzit: „Ne-am înţeles”, dar putea să fie 
foarte bine: „Nu ne-am înţeles” sau chiar: „Nu ne-am înţeles 
încă”. 

Oricum ar fi fost, Barley s-a reîntors la masă furios şi s-a plâns 
lui Henziger că nenorociţii ăia cereau şi mai mulţi bani. Henziger 
interpreta toate astea mai curând ca pe un semn de tensiune 
nervoasă, decât ca pe un semn de cine ştie ce mare îngrijorare 
pentru Transsiberian. 

Un sfert de oră mai târziu, telefonul sună din nou. Barley 
reveni la masă zâmbind. 

„Merge, îi spuse el jubilând lui Henziger. Semnat, parafat şi 
livrat. Ei nu se răzgândesc niciodată după ce au bătut palma.” 

Henziger şi Wicklow aplaudară, iar Henziger remarcă: „Ne-ar 
fi de folos mai mulţi asemenea oameni la Moscova!” 

Se pare că nu i-a trecut nici unuia dintre ei prin cap că Barley 
nu se arătase niciodată atât de entuziast faţă de un contract 
editorial. Dar, în fond, ce urmăreau ei decât marea lovitură din 
noaptea aceea? 


Convorbirea lui Barley din timpul cinei avea să fie minuţios 
reconstituită după aceea, dar fără niciun rezultat. Era vorbăreţ, 
dar nu nervos. A discutat despre jazz şi despre idolul sau, Slim 
Gaillard. Cei mari au fost întotdeauna în afara legii, susţinea el. 
Jazzul nu însemna nimic dacă nu era o formă de protest. Până şi 
propriile reguli trebuiau să fie încălcate de către adevărații 
improvizatori, afirma el. 

lar toată lumea a fost de acord cu el, da, da, trăiască revolta, 
trăiască individul, jos oamenii în cenuşiu! Cu excepţia faptului 
că nimeni nu interpreta cuvintele lui cum trebuia. Şi, din nou, de 
ce s-o fi făcut? 

La orele douăzeci şi unu şi zece, având mai puţin de două ore 
de omorât, Barley anunţă că s-ar întinde puţin în cameră, că 
avea de scris câteva scrisori şi câteva probleme de afaceri de 
clarificat. Atât Wicklow, cât şi Henziger s-au oferit să-l ajute, 
întrucât li se ordonase ca, în măsura posibilului, să nu-l lase 
singur. 

Barley însă le refuză oferta, iar ei n-aveau cum să insiste. 
Henziger, deci, îşi luă postul în primire în camera de alături, iar 
Wicklow se instală în hol, în timp ce Barley se întinsese, cu toate 
că în realitate el n-ar fi putut să se întindă nici măcar o secundă, 
pentru că tot ce a reuşit să facă într-un timp atât de scurt ţine 
de eroism. 

Scrise cinci scrisori, ca să nu mai menţionăm două telefoane 
în Anglia, câte unul la fiecare din copiii săi, ambele interceptate 
în Regatul Unit şi retransmise la Grosvenor Square, dar niciunul 
din acestea nefiind de interes operaţional. Pe Barley îl interesa 
să afle veşti de la familie şi, în special, ce face nepoţica lui de 
patru ani. Insistă să-i fie adusă la telefon, dar micuța a fost prea 
sfioasă sau prea obosită ca să vorbească cu el. Când fiica sa, 
Anthea, l-a întrebat care mai era viaţa lui amoroasă, el i-a 
răspuns: „Completă”, răspuns socotit cam neobişnuit, dar şi 
împrejurările erau neobişnuite. 

Ned a fost singurul care a remarcat că Barley nu a menţionat 
nimic de reîntoarcerea sa în Anglia a doua zi, însă Ned nu mai 
era decât o voce în deşert, iar Clive se gândea serios, oricum, 
să-i retragă cazul. 

Barley a scris şi două scrisori mai scurte, una lui Henziger şi 
alta lui Wicklow. Întrucât, aparent, ele nu fuseseră deschise, 
după cum au putut constata ulterior cei de la laborator şi, 


întrucât - fapt şi mai remarcabil - hotelul le-a livrat prompt la 
orele opt dimineaţa, a doua zi, exact la camerele al căror număr 
era înscris pe plic, s-a dedus că aceste scrisori făceau parte din 
problemele pe care le negociase Barley în timp ce se afla în 
interiorul clădirii VAAP. 

Scrisorile îi anunțau pe cei doi interesaţi că, dacă părăseau în 
aceeaşi zi ţara fără zgomot, luând-o pe Mary Lou cu ei, nu li se 
va întâmpla nimic. Barley adăugase un cuvânt cald pentru 
fiecare din ei: 

„Wickers, ai într-adevăr stofă de editor. Dă-i înainte!” 

lar pentru Henziger: „Jack, sper că aceasta nu te va obliga să 
te retragi prematur la pensie în Salt Lake City. Spune-le că 
oricum n-ai avut încredere în mine. Nici eu n-am avut încredere 
în mine, aşa că de ce să fi avut tu?” 

Niciun fel de predică, niciun fel de citare de circumstanţă, 
extrase din dezordonata sa rezervă. Barley, se pare, se 
descurcă foarte bine fără ajutorul înţelepciunii altora. 

La orele douăzeci şi două, părăsi hotelul însoţit doar de 
Henziger. Au cerut să fie lăsaţi la marginea nordică a oraşului, 
acolo unde Cy şi Paddy aşteptau din nou în camionul de 
supraveghere. De data aceasta, Paddy era la volan. Henziger se 
aşeză lângă el, iar Barley se urcă în spate cu Cy, îşi scoase 
haina, şi-l lăsă pe Cy să-i pună harnaşamentul cu microfoane şi 
să-i dea ultimele indicaţii operaţionale pentru a-l aduce la zi: că 
avionul lui Goethe, venind de la Saratov, ajunsese la timp la 
Moscova, că un bărbat ce corespundea descrierii lui Goethe 
intrase în imobilul lui Igor cu patruzeci de minute în urmă. 

Curând după aceea, ferestrele apartamentului-ţintă se 
luminară. 

Cy îi înmână lui Barley două cărţi, un volum broşat din From 
Here to Eternity, ce conţinea lista de cumpărături, şi un altul mai 
gros, legat în piele, disimulând un aparat de bruiaj, ce se activa 
prin simpla deschidere a copertei întâi. Barley se jucase cu unul 
dintre acestea la Londra şi se pricepea foarte bine să-l 
folosească. Microfoanele sale de contact au fost reglate de aşa 
manieră încât să neutralizeze impulsurile aparatului, spre 
deosebire de microfoanele normale din perete. Barley cunoştea 
şi dezavantajul acestui aparat de bruiaj. Prezenţa lui în încăpere 
era detectabilă. Dacă în apartamentul lui Igor erau instalate 
microfoane, cei de la ascultare puteau să-şi dea imediat seama 


că era folosit un aparat de bruiaj. Atât Londra, cât şi Langley au 
considerat că merită riscul. 

Dar a fost neglijat celălalt risc, şi anume acela că aparatul ar 
putea să cadă în mâinile duşmanului. Era încă în faza de 
prototip, iar pentru punerea lui la punct au fost necesari mai 
mulţi ani de cercetare şi s-a investit o mică avere. 

La douăzeci şi două şi cincizeci şi patru, exact în momentul în 
care părăsea camionul de supraveghere, Barley îi înmâna lui 
Paddy un plic şi-i spuse: „Acesta este pentru Ned personal, în 
cazul în care mi se întâmplă ceva”. Paddy strecură plicul în 
buzunarul interior al hainei. Observă că era un plic gros şi, atât 
cât putea să-şi dea seama în penumbră, nu avea destinatar. 

Relatarea cea mai vie a traseului urmat de Barley între 
camion şi imobil nu a fost oferită în termenii riguros militari ai lui 
Paddy şi cu atât mai puţin ai lui Cy, al cărui stil amintea 
discursurile lui Haig, ci de bunul său prieten Jack Henziger, cu 
tonul său exuberant, care îl escortase până la intrare. Barley n-a 
scos un cuvânt, a spus el, n-a scos nici Jack. Nu voiau să fie 
identificaţi ca străini. 

— Am mers alături, dar fără să reuşim să ne potrivim pasul, 
spuse Henziger. El avea pasul lung, iar eu - scurt. Mă enerva că 
nu puteam să ni-l potrivim. Imobilul este unul dintre acei 
monştri de cărămidă pe care-i au ei acolo, înconjurat de o alee 
de beton de un kilometru şi ceva. Am umblat o mulţime fără să 
ajungem nicăieri. E ca în vise, mi-am zis eu. Fugi şi fugi, dar nu 
avansezi deloc. Aerul era încins. Umed. Transpiram. Barley însă 
era proaspăt ca o floare. Era stăpân pe el, fără doar şi poate. 
Părea în plină formă. Se uita direct în ochii mei. Mi-a dorit mult 
noroc. Se împăcase cu el însuşi. O simţeam. 

Strângându-şi mâinile, Henziger avu totuşi o clipă impresia că 
Barley era furios. Poate că era furios pe Henziger pentru că 
acum, în semiîntuneric, Barley părea hotărât să-i evite privirea. 

— Apoi mi-am spus s-ar putea să fie supărat pe Bluebird că l-a 
băgat în chestia asta. M-am gândit că s-ar putea să fie supărat 
pe noi toţi, dar prea politicos s-o spună. Pentru că era într-un fel 
foarte britanic, foarte rezervat, vorbea cu jumătate de măsură, 
ţinând totul în el. 

Nouăzeci de secunde mai târziu, în timp ce se pregăteau să 
plece, Cy şi Paddy au văzut o siluetă la fereastra lui Igor şi au 
crezut că este a lui Barley. Mâna dreaptă ajusta partea de sus a 


perdelei, semnalul convenit că totul merge bine. Au plecat şi au 
lăsat supravegherea apartamentului în seama unor agenţi 
ocazionali, au stat de veghe cu schimbul întreaga noapte, însă 
lumina din apartament a fost tot timpul aprinsă, iar Barley n-a 
ieşit din clădire. 

Una dintre teorii, dintre atâtea alte sute, este că nici n-a urcat 
în apartament şi că l-au luat şi l-au scos pe partea cealaltă, că 
silueta înaltă de la fereastră aparţinea unuia dintre oamenii lor, 
poate cel din fotografia luată la intrarea de la VAAP în după- 
amiaza aceea. Personal, nu mi s-a părut niciodată c-ar avea 
importanţă, însă experţii, din cine ştie ce motiv, au considerat 
altfel. Când o problemă ameninţă să te înece, nu există nimic 
mai bun decât un detaliu atât de irelevant, care să-ţi ţină capul 
deasupra apei. 


Speculaţiile în legătură cu dispariţia lui Barley au început 
încet şi au fost puse cap la cap în cursul nopţii. Optimiştii ca Bob 
şi, pentru un timp, ca Sheriton au refuzat să creadă până în zori 
şi chiar după aceea. Barley şi Bluebird au băut din nou până au 
căzut sub masă, susțineau ei ca să-şi ridice moralul. „Se repetă 
povestea de la Peredelkino, de la cap la coadă”, şi-au spus ei 
unul altuia. 

Apoi, un timp, dar nu foarte mult, au elaborat o teorie cum că 
ar fi fost răpit, până când, imediat după cinci şi treizeci 
dimineaţa - noroc cu diferenţa de fus orar - când Henziger şi 
Wicklow şi-au primit scrisorile, iar Wicklow, fără să mai facă 
tam-tam, a luat un taxi până la Ambasada britanică, unde 
gărzile sovietice de la poartă nu l-au împiedicat să treacă. 
Rezultatul: un mesaj-fulger adresat lui Ned: „Decriptează-l 
personal”, de la Paddy. Intre timp, Cy expedia un mesaj similar 
la Langley, lui Sheriton şi oricărui doritor încă să asculte un om 
căruia zilele la Moscova păreau să-i fie numărate. 

Sheriton a primit vestea cu flegma sa obişnuită. A citit 
telegrama lui Cy, a privit în jurul camerei şi a văzut că întreaga 
echipă este cu ochii pe el - fetele deştepte, băieţii cu cravată, 
credinciosul Bob, ambițiosul Johnny, cu ochii lui de pistolar. lar 
dintre britanici, Ned, eu însumi, Brock, deoarece Clive 
descoperise din prudenţă că avea de rezolvat urgent o treabă în 
altă parte. In Sheriton zăcea un actor, ca şi în Henziger, de 
altfel, şi acesta îşi folosi talentul acum. Se ridică în picioare, îşi 


trase centura pantalonilor şi îşi trecu mâna peste faţă, ca un 
bărbat care îşi dă seama că trebuie să se bărbierească. 

— Ei, băieţi, ar fi mai bine să întoarcem scaunele pe masă 
până data viitoare. 

Apoi se îndreptă spre Ned, care era încă aşezat la birou, 
studiind telegrama lui Paddy, şi-i puse o mână pe umăr. 

— Ned, îţi rămân dator cu o masă, spuse el. 

Se duse apoi către uşă, luă din cuier nou-nouţul lui pardesiu 
Burberry, îl îmbrăcă, se încheie la nasturi şi plecă, urmat după o 
clipă de Bob şi Johnny. 

Alţii nu şi-au făcut o ieşire atât de elegantă, mai ales baronii 
de la Etajul XII. 


S-a format, o data în plus, o comisie de anchetă. 

Trebuiau date nume. Nimeni nu trebuia menajat. Trebuiau să 
cadă capete. 

Directorul adjunct urma să fie preşedintele comisiei, iar 
Palfrey, secretarul ei. 

Un alt scop al acestor comisii, am descoperit eu, este să dea 
demnitate unor evenimente care s-au petrecut fără urmă de 
demnitate. Eram toţi extrem de solemni. 

Primii care trebuiau audiaţi, ca de obicei, erau cei care 
susțineau teoria unei conspirații, recrutaţi pe loc de la Foreign 
Office, Ministerul Apărării şi de la un organism foarte puţin 
simpatic, denumit Consultanţi Neoficiali, format din experţi 
industriali şi universitari, care se credeau spioni de duminică. 
Aceşti spionocraţi amatori se bucurau de o mare influenţă în 
bazarele Whitehall-ului şi au fost excesiv de mult audiaţi. Un 
profesor din Edinburgh a avut timp să fumeze cinci pipe cât şi-a 
făcut expunerea, aproape asfixiindu-ne pe toţi, dar nimeni n-a 
avut curajul să-i spună să stingă drăcia aia. 

Prima mare întrebare era: Ce se va întâmpla mai departe? Vor 
avea loc expulzări, va urma un scandal? Ce se va întâmpla cu 
antena Moscova? A fost compromis cumva vreun agent 
ocazional? 

Camionul de ascultări, cu toate că era proprietate sovietică, 
constituia o problemă ce-i implica pe americani, iar brusca lui 
dispariţie a provocat o îngrijorare mută printre toţi cei care 
sprijineau folosirea lui. 


Cine trebuia expulzat şi de ce n-a constituit deloc o problemă 
simplă, pentru că şefii rezidenţelor din Moscova, Washington şi 
Londra sunt declaraţi ţărilor-gazdă. Nimeni din Centrul Moscova 
nu-şi făcea nicio iluzie în legătură cu activitatea lui Paddy sau cu 
a lui Cy. Acoperirea lor nu era menită să-i protejeze de partea 
adversă, ci de privirile curioase ale lumii exterioare. 

In orice caz, nu au fost expulzați. Nimeni nu a fost expulzat. 
Nimeni nu a fost arestat. Ocazionalii, care au fost puşi cu burta 
la pământ pe timp nelimitat, şi-au văzut liniştiţi de treburile lor 
de acoperire. 

Absența represaliilor a fost considerată de către pontifii 
occidentali drept deosebit de semnificativă. 

Un gest conciliator în epoca transparenţei? 

Un semnal clar ce ne era transmis, cum că Bluebird nu era 
decât un pion ce trebuia sacrificat pentru a obţine lista 
americană de cumpărături? 

Sau un semnal mai puţin clar că documentele Bluebird erau 
autentice, dar prea stânjenitoare pentru a fi recunoscute ca 
atare? 

Liniile de bătălie au fost stabilizate. Oarecum după principiul 
pe care mi-l explicase Ned, porumbeii şi uliii s-au despărţit din 
nou voios de o parte şi alta a Atlanticului. 

„Dacă sovieticii ne semnalează că documentele sunt 
autentice, spuneau uliii, este clar că sunt false.” 

„Şi viceversa”, spuneau porumbeii. 

„Şi viceversa din nou”, spuneau uliii. 

S-au scris vrafuri de hârtii, s-au dus lupte. Promovări, 
demiteri, pensionări; decorări, transferări şi retrogradări. Dar nu 
consens. Doar obişnuitul triumf al celui mai tare, deghizat sub 
masca deducţiei logice. 

In comisia noastră, singurul care a refuzat să intre în horă a 
fost Ned. Părea hotărât să accepte, cu plăcere, vina. 

— Bluebird a fost în regulă, iar Barley de asemenea, nu înceta 
el să repete comisiei, fără să-şi piardă buna dispoziţie. Nimeni n- 
a păcălit pe nimeni, doar că ne-am păcălit pe noi înşine. Noi am 
fost necinstiţi. Nu Bluebird. 

Curând după ce şi-a exprimat această opinie, s-a considerat 
că trecea printr-o tensiune nervoasă, iar prezenţa sa la 
deliberări a fost solicitată din ce în ce mai rar. 


A, desigur, s-a luat notă. La pasiv, pentru că desinenţa activă 
are dezavantajul că-l trădează pe actor. În mod foarte serios. S- 
a luat notă peste tot. 

S-a luat notă că Ned a omis să anunţe Etajul XII cu privire la 
accesul de beţie al lui Barley, la întoarcerea sa de la Leningrad. 

S-a luat notă că Ned a rechiziţionat tot felul de forţe în 
aceeaşi noapte, pentru care nu a dat seama niciodată, printre 
care pe Ben Lugg şi serviciile şefei de la Ascultări, Mary, care a 
ştiut suficient de bine să-şi reprime loialitatea faţă de colegul şi 
superiorul ei, pentru a oferi comisiei o imagine sinistră a 
despotismului lui Ned. Să ceară ascultări ilegale! Imaginaţi-vă! 
Să ceară scoaterea din funcţiune a telefoanelor! Câtă cutezanţă! 

Mary a fost scoasă la pensie puţin după aceea, iar acum 
trăieşte în Malta, pradă furiei, existând temeri că şi-ar scrie 
memoriile. 

S-a luat notă, de asemenea, chiar dacă cu regret, de 
comportarea discutabilă a consilierului nostru juridic de Palfrey - 
mi s-a dat chiar înapoi particula „de” - care a omis să justifice 
folosirea autorităţii delegate a ministrului de interne, fiind în 
deplină cunoştinţă că acest lucru i se cere prin Procedurile 
Interne secrete ce reglementează activitatea Serviciului în 
virtutea Amendamentului cutare şi în conformitate cu Paragraful 
cutărică al unui Protocol contestabil al Ministerului de Interne. 

Drept circumstanţă atenuantă s-a luat în consideraţie faptul 
că totul s-a petrecut în focul bătăliei. Consilierul juridic nu a fost 
pensionat şi nici nu a plecat în Malta. Totuşi, nu a fost exonerat 
de vină. | s-a acordat o iertare parţială, în cel mai bun caz. Un 
consilier juridic n-ar fi trebuit să fie implicat atât de adânc într-o 
operaţiune. Însemna o folosire neadecvată a competenţelor sale 
de consilier juridic. Cuvântul „lipsit de discernământ” a circulat 
pe culoare. 

S-a luat notă cu regret că acelaşi consilier juridic a redactat o 
călduroasă scrisoare de recomandare privindu-l pe Barley, 
semnată de către Clive cu nici patruzeci şi opt de ore înainte de 
dispariţia lui Barley, ceea ce i-a permis acestuia din urmă să 
intre în posesia listei de cumpărături, deşi, după toate 
aparențele, nu pentru mult timp. 

În orele mele libere, am redactat clauzele preavizului de 
licenţiere al lui Ned, gândindu-mă cu îngrijorare că puteam avea 


aceeaşi soartă. Viaţa în interiorul Serviciului poate avea limitele 
ei, dar gândul unei vieţi în afara lui mă îngrozea. 


Anunţul morţii lui Bluebird a încetinit pentru un timp 
deliberările comisiei, dar totul a intrat curând în normal. Articolul 
incriminat era o notiţă de şase rânduri publicată în Pravda, 
aranjată cu grijă să nu spună nici prea mult, nici prea puţin, 
anunțând decesul, în urma unei boli grave, a distinsului fizician, 
profesorul lakov Saveliev din Leningrad, şi enumerându-i cele 
câteva decoraţii primite în cursul vieţii. Murise din cauze 
naturale - ne asigura buletinul - curând după ce a ţinut o 
importantă cuvântare la Academia Militară din Saratov. 

La primirea veştii, Ned şi-a luat o zi liberă, care s-a 
transformat în trei, din cauza unei gripe uşoare. 

Dar susţinătorii teoriei conspirației au marcat un punct. 
Saveliev nu murise. 

Era mort de la bun început, iar noi am avut de a face cu un 
impostor. 

Făcea ceea ce făcuse întotdeauna, conducea Secţia de 
Dezinformare Ştiinţifică a KGB. 

Documentele sale au fost autentice, n-au fost autentice. N- 
aveau niciun fel de valoare. 

Erau aur de douăzeci şi patru de carate. 

Erau praf în ochii noştri. 

Erau un sincer mesaj de pace trimis nouă, cu un risc imens, 
de către moderaţii din sânul conducerii de la Moscova, pentru a 
ne arăta că sabia nucleară sovietică ruginise în teacă şi că 
scutul nuclear sovietic avea mai multe găuri decât o 
strecurătoare. 

Era un complot diavolesc urzit în scopul de a-i convinge pe 
americanii slabi de înger să-şi ia degetul de pe butonul nuclear. 

Pe scurt, era destulă mână ca să-şi înfigă toţi colții. 

Şi, pentru că în relaţiile de simbioză ce există între statele 
beligerante nimic nu se poate produce într-unul, fără ca să 
provoace o reacţie în oglindă în celălalt, se institui o 
contrapropagandă internă, iar istoria participării americane în 
afacerea Bluebird fu rescrisă în grabă. 

La Langley s-a ştiut de la bun început că Bluebird era rău, 
spunea contrapropaganda. 

Sau că Barley era rău. Sau că erau amândoi. 


Sheriton şi Brady au făcut un dublu-dublu joc, spunea 
contrapropaganda. Singurul lor scop a fost să stârnească praful 
destul de convingător şi să mai ia un avans de o lungime faţă de 
ruşi în competiţia neîncetată pentru Marja de Securitate. 

Sheriton era un genial. 

Brady era un genial. 

Toţi, absolut toţi, au fost genii! 

Sheriton a dat o lovitură strălucită. Brady a dat o lovitură 
strălucită. 

Agenţia era plină de strategi străluciți, spre deosebire de 
triştii lor omologi din lumea exterioară. Dumnezeu să aibă în 
pază Agenţia. Ce ne-am face fără ea? 

Şi ca şi cum asta n-ar fi fost îndeajuns, noi supoziţii s-au 
adăugat celor deja existente. De pildă, că Sheriton fusese 
unealta nevinovată a Pentagonului. Acesta din urmă pregătise 
falsa listă de cumpărături şi ştiuse tot timpul că Bluebird era o 
capcană. 

Şi fiecare zvon nou trebuia luat în serios, chiar dacă singurul 
mister adevărat rămânea cine şi de ce îl inventase. Răspunsul, 
în multe cazuri, s-a dovedit a fi Russell Sheriton, care se lupta 
pentru propria piele. 

În ceea ce-l priveşte pe Bluebird, dacă nu murise încă de 
moarte naturală, acum murea precis. 

Doar Ned, întors din priveghiul său autoimpus, a fost atât de 
tâmpit, încât să avanseze ipoteza cea mai credibilă. „Bluebird a 
fost în regulă şi noi l-am omorât”, a spus el fără menajamente, 
la prima întâlnire la care a participat. N-a mai fost invitat la 
următoarea. 

Şi toate acestea s-au întâmplat în timp ce n-am încetat să-l 
căutăm pe Barley, chiar dacă unii dintre noi eram fericiţi să nu-l 
găsim. Ne apropiam de el, ne învârteam în jurul lui şi prea 
adesea ne îndepărtam de el. Dar eram oameni de onoare. N-am 
renunţat niciodată. 


Dar ce târg încheiase Barley? Şi de ce? 

Ce erau ruşii gata să cumpere de la el, de la Barley, care până 
acum nu avusese nevoie decât de un dejun copios, plătit mai 
mult ca sigur din propriul buzunar, pentru ca să se convingă să 
schimbe definitiv tabăra? 


La urma urmelor, fusese prăjit. Făcut scrum! Chiar înainte de 
momentul de a se fi dus la ei! Şi o ştia! 

Ce-avea el să le ofere şi nu puteau ei să-şi procure singuri? 
Vorbim, la urma urmelor, de tortură, de procedeele cele mai 
abjecte, de abisuri ale agoniei din care, şi atunci când te întorci, 
nu-ţi revii, trăind un infern inimaginabil. S-ar putea prea bine ca 
ruşii să-şi îmbunătăţească imaginea, dar nimeni nu a presupus 
în mod serios că vor renunţa de azi pe mâine la metodele care i- 
au făcut să dispună de un avantaj sute şi sute de ani. 

Primul şi cel mai evident răspuns era lista de cumpărături. 
Barley putea să le spună fără înconjur ruşilor că nu o va obţine 
de la stăpânii săi fără să primească anumite garanţii şi că 
preferă să suporte martiriul până la sfârşitul vieţii sale decât să 
le dea lista de cumpărături pe gratis. 

L-au crezut pe cuvânt. Ei au înţeles că trebuiau să se 
lipsească de lista de cumpărături dacă nu acceptau condiţiile 
sale. lar cum oamenii în cenuşiu din ambele tabere se tem tot 
atât de mult de abnegaţie ca şi de dragoste, blânzii înţelepţi din 
KGB au preferat să trateze cu acea parte a lui Barley pe care o 
înțelegeau, decât să se încurce cu aceea pe care nu o 
înțelegeau. 

Ştiau că are puterea să refuze, să spună: „Nu, nu mă duc să 
aduc lista de cumpărături. Nu, nu voi păşi în apartamentul lui 
Igor, până când nu mi-aţi dat mai mult decât cuvântul vostru de 
onoare”. 

Ştiau, după ce-l ascultaseră, că avea forţa necesară. Ca şi noi, 
au fost stânjeniţi oarecum de ea. 

lar Barley - aşa cum le spusese el lui Henziger şi lui Wicklow 
la cină - nu întâlnise până atunci un rus care să-şi dea cuvântul 
de onoare şi apoi să-l calce. Nu vorbea despre politică, 
bineînţeles, ci pur şi simplu despre afaceri. 

lar în schimb? Ce a cumpărat Barley? 

Katia. 

Matvei. 

Gemenii. 

Nu era un târg prost. Oameni în carne şi oase în schimbul 
unor argumente nereale. 

Pentru el însuşi? Nimic. Nimic care să poată să schimbe 
puterea exigenţelor sale privitoare la cei pe care-i luase sub 
protecţia sa. 


Încetul cu încetul, a devenit evident că Barley, o dată în viaţa 
lui, încheiase un contract de primă mână. Dacă Bluebird era o 
cauză pierdută, Katia şi copiii ei se dovedeau a fi o cauză 
salvată. A rămas la editura Octombrie, era zărită ocazional la 
recepții, răspundea la telefon acasă şi la serviciu. Gemenii 
mergeau în continuare la şcoală şi cântau aceleaşi cântece 
idioate. Matvei îşi trăia viaţa lui de om cumsecade. 

Curând, deci, o altă mare teorie se adăugă celorlalte, deja 
expuse: „Sovieticii se lansează într-o operaţiune de camuflaj 
intern. Ei nu vor să dea credit dezvăluirilor făcute de Bluebird 
privind incompetenta lor”. 

Acul cadranului a oscilat în partea cealaltă un timp, iar 
documentele B/vuebird au fost considerate autentice. Dar nu 
pentru mult timp. 

— Asta vor ei să ne facă să credem, spusese un puternic om 
al zilei. 

Aşa că acul reveni cu iuţeală la poziţia sa iniţială, pentru că 
nimănui nu-i place să fie luat drept imbecil. 

În orice caz, târgul încheiat de Barley a fost respectat. Katia 
nu şi-a pierdut privilegiile, legitimaţia roşie, apartamentul, slujba 
şi chiar, pe măsură ce lunile treceau, frumuseţea. 

La început, este adevărat, rapoartele vorbeau de o paloare a 
văduviei, de un aspect neglijent şi de lungi absenţe de la 
muncă. E clar că nimeni nu-i promisese lui Barley că nu va fi 
invitată să dea de bunăvoie o declaraţie în legătură cu relaţia sa 
cu defunctul Bluebird. 

Dar încetul cu încetul, după o perioadă convenabilă de 
retragere, a redevenit plină de viaţă şi a fost văzută în lume. 


Dar Barley? Fierbinte, rece, foarte rece. Mătuşile sale au 
primit scrisori oficiale de demisie, purtând ştampila poştei din 
Lisabona, după câteva zile de la încheierea târgului de carte. 
Stilul lor purta amprenta vechiului Barley: un plictis general 
pentru viaţa editorială, industria cărţii explodase prea repede, 
era vremea să facă alte lucruri în cei câţiva ani buni pe care îi 
mai avea de trăit. 

lar în privinţa planurilor sale imediate, îşi propunea „să 
dispară pentru un timp” şi să exploreze locuri exotice. Prin 
urmare, era clar că nu se mai afla în Rusia. 

Adică, aparent clar, mai bine zis. 


De altfel, aşa a afirmat el însuşi. Tot aşa a spus şi fata 
drăgălaşă de la agenţia de voiaj Barry Martin, care-şi avea 
birourile la Mejdunarodnaia. „Domnul Scott Blair hotărâse să se 
întoarcă la Lisabona în loc de Londra”, spusese ea. Un curier de 
la VAAP îi adusese biletul. Ea i l-a schimbat şi i-a reţinut un loc la 
o cursă directă Aeroflot ce decola luni la orele unsprezece şi 
douăzeci şi ajungea la Lisabona la cincisprezece şi treizeci, cu 
escală la Praga. 

Biletul a fost folosit de cineva. Un bărbat înalt, care n-a vorbit 
cu nimeni şi care semăna ca două picături de apă, sau aproape, 
cu Barley. Înalt, poate, ca bărbatul din holul agenţiei VAAP. L-am 
controlat oricum. L-am verificat pe tot parcursul traseului, care 
s-a oprit la Tina, menajera lui Barley de la Lisabona. Da, da! Tina 
avusese veşti de la el, i-a explicat ea lui Merridew. Trimisese o 
ilustrată frumoasă de la Moscova, în care spunea că întâlnise o 
prietenă şi că aveau de gând să plece în vacanţă! 

Merridew s-a simţit profund uşurat când a aflat că Barley nu 
se reîntorsese în cele din urmă în ograda sa. 


În lunile următoare, înainte de a dispărea din nou, începuse să 
se schiţeze un tablou al vieţii de apoi a lui Barley. Un traficant 
de droguri vest-german auzi povestindu-se, în timp ce se afla în 
detenţie, că într-o închisoare de lângă Kiev era interogat un 
individ care răspundea descrierii lui Barley. Un tip vesel, 
spusese germanul. Popular printre ceilalţi deţinuţi. Liber. Până şi 
gardienii îl gratificau din când în când cu câte un surâs forţat. 

Un cuplu de francezi aventuroşi, care se întorcea cu maşina 
acasă, fusese ajutat de un „englez înalt şi prietenos”, care le-a 
vorbit în franceză când fuseseră implicaţi într-o coliziune cu o 
limuzină sovietică în apropiere de Smolensk. Nimeni n-a fost 
rănit. Un metru optzeci, păr castaniu zburlit, politicos, un râs 
zgomotos, încadrat de neciopliţii ăia de ruşi. 

Într-o zi, în apropiere de Crăciun, nu mult după ce Ned 
predase în mod oficial Casa Rusia, sosi un mesaj din Havana. O 
sursă cubaneză informă că un englez se afla în detenţie specială 
într-o închisoare politică în apropiere de Minsk şi că obişnuia să 
cânte foarte mult. 

„Să cânte? întrebă Centrala înfuriată. Ce să cânte?” 

„Cântă Satchmo”, răspunse Havana. Sursa era un împătimit al 
jazzului, ca şi englezul. 


Şi ce s-a întâmplat cu textul scrisorii lui Barley către Ned? 
Acesta rămâne unul dintre micile mistere ale acestei afaceri, dat 
fiind că n-a ajuns niciodată în dosar şi nu există niciun fel de 
înregistrare a sa în istoria oficială a cazului Bluebird. Cred că 
Ned s-a agăţat de el ca de ceva la care ţinea mult prea mult ca 
să fie depus la dosar. 

Acesta ar trebui să fie sfârşitul poveştii sau, mai curând, 
povestea n-ar trebui să aibă sfârşit. Dacă ar fi să-i crezi pe 
iniţiaţi, Barley se pare că plecase pentru a se alătura armatei 
umbrelor care bântuie prin străduţele întunecate ale societăţii 
moscovite, populate de detectori şi spioni abandonaţi, de cei 
schimbaţi şi de cei suspectaţi, însoţiţi de nevestele lor patetice 
şi de supraveghetorii lor îmbufnaţi, distribuindu-le rațiile din ce 
în ce mai reduse de articole de lux occidentale şi de amintiri 
occidentale. 

Barley ar fi trebuit să fie zărit după câţiva ani, în mod 
accidental, la o petrecere, unde un fericit ziarist britanic ar fi 
fost în mod misterios prezent şi poate, dacă vremurile 
rămâneau aceleaşi, ar fi fost însărcinat cu o insignifiantă 
misiune de dezinformare sau i s-ar fi cerut să arunce cu puţin 
praf în ochii foştilor săi stăpâni. 

Într-adevăr, se pare că acest ritual avea să fie curmat, când o 
telegramă urgentă de la succesorul lui Paddy raportă că un 
englez mare, cu părul castaniu, fusese zărit - nu numai zărit, ci 
şi auzit - cântând la un saxofon tenor la un club nou din oraşul 
vechi, după un an şi o zi de la dispariţia sa. 

Clive fu scos din pat, mesaje zburară între Londra şi Langley, 
Foreign Office-ul a fost consultat şi o dată în viaţă a dat un aviz 
neechivoc: „Nu este problema noastră, nici a voastră.” Şi se 
părea că ruşii erau mai bine echipați decât noi pentru a-l ţine pe 
Barley în lesă. De altfel, ruşii făcuseră dovada acestui lucru şi 
înainte. 

A doua zi sosi o altă telegramă, de data aceasta de la grasul 
Merridew din Lisabona. Tina, menajera lui Barley, cu care 
Merridew rămăsese  vrând-nevrând în contact, primise 
instrucţiuni să pregătească apartamentul pentru sosirea 
stăpânului ei. 

„Dar pe ce cale?” întrebă Merridew. 

„Prin telefon”, răspunse ea. li telefonase Senhor Barley. 

„De unde ţi-a telefonat, femeie tâmpită?” 


Tina nu întrebase, iar Barley nu spusese. De ce să-l mai 
întrebe unde era, dacă azi-mâine venea la Lisabona? 

Merridew era înspăimântat şi nu era singurul. l-am anunţat pe 
americani, însă cei de la Langley suferiseră o pierdere colectivă 
a memoriei. Doar că nu ne-au întrebat care Barley. Oamenii 
cred, în mod curent, că serviciile, cum e al nostru, iau măsuri de 
represalii foarte violente împotriva acelora care le-au trădat 
secretele. Ei bine, câteodată este adevărat; aşa procedează, cu 
toate că rareori o fac împotriva oamenilor de clasa lui Barley. 
Dar în acest caz, a fost clar de la bun început că nimeni - şi cu 
atât mai puţin cei de la Langley - nu voia câtuşi de puţin să 
pună sub lumina reflectoarelor pe cineva pe care-l doreau atât 
de mult să-l facă uitat. Mai bine să-i cumpărăm tăcerea, au 
căzut ei de acord şi să-i ţinem pe americani deoparte. 


Urcam treptele cu teamă. Refuzasem serviciile de protecţie 
ale lui Brock şi oferta făcută cu jumătate de inimă de a mă 
sprijini. Casa scărilor era întunecată şi abruptă, neprimitoare şi 
neplăcut de liniştită. Era la începutul serii, dar ştiam că Barley 
era acasă. Am apăsat butonul soneriei, dar n-am auzit-o sunând. 
Aşa că am bătut în uşa scundă, de lemn gros. Imi amintea de 
casa plutitoare de pe Insulă. Am auzit paşi înăuntru şi m-am dat 
înapoi imediat, fără vreun motiv anume, dar presupun că era 
ceva de genul fricii de animale. Va fi oare fioros? Va fi oare 
furios? Sau prea expansiv? Mă va arunca în jos pe scări sau mă 
va cuprinde în braţe? Aveam o servietă şi îmi amintesc că am 
trecut-o în mâna stângă, pentru a fi pregătit să mă apăr, cu 
toate că, Dumnezeu ştie, nu sunt un om violent. Mi-a mirosit a 
vopsea proaspătă. Uşa nu dispunea de vizor, aşa că Barley n- 
avea de unde să ştie cine îl caută înainte de a deschide uşa. L- 
am auzit trăgând zăvorul. Uşa s-a deschis spre interior. 

— Bună, Harry, spuse el. 

— Bună, Barley, i-am răspuns eu. Purtam un costum uşor, de 
culoare închisă, albastru, şi nu gri. l-am spus: Bună, Barley, şi m- 
am aşteptat să zâmbească. 

Slăbise, era mai dur şi se ţinea mai drept, ceea ce-l făcea să 
pară şi mai înalt, depăşindu-mă cu un cap. Eşti un etern voiajor, 
filosofai. Era ceea ce îmi repetase adeseori Hannah la început, 
sperând că vom învăţa amândoi să devenim aşa ceva. Vechile 
sale gesturi dezordonate dispăruseră. Disciplina spaţiilor mici îşi 


îndeplinise misiunea. Era îngrijit. Purta blugi şi o cămaşă veche 
de crichet, cu mânecile suflecate până la cot. Avea pete de 
vopsea albă pe antebraţe şi era mânijit pe frunte. Am văzut în 
spatele lui o scară de lemn şi un perete pe jumătate zugrăvit, iar 
în mijlocul camerei o grămada de cărţi şi de plăci de patefon, pe 
jumătate protejate cu o husă. 

— Ai venit pentru o partidă de şah, Harry? mă întrebă el, fără 
să-mi zâmbească. 

— Dacă aş putea să vorbesc puţin cu tine... i-am spus eu, aşa 
cum aş fi putut să-i spun lui Hannah sau tuturor acelora cărora 
le propuneam o jumătate de măsură. 

— Oficial? 

— Păi... 

Ca şi cum nu m-ar fi auzit, mă examină cu o privire directă şi, 
fără să-şi cruţe timpul de care se pare că dispunea din belşug, 
mă examină aşa cum examinezi, presupun eu, un tovarăş de 
celulă sau un anchetator într-un univers unde regulile de 
politeţe elementară tind să fie neglijate. 

Dar privirea sa nu exprima nici jenă, nici aroganță, nici 
nervozitate. Părea, dimpotrivă, chiar mai limpede decât mi-o 
aminteam, ca şi cum s-ar fi fixat în permanenţă asupra acelor 
orizonturi îndepărtate către care aluneca din timp în timp. 

— Am o poşircă de vin la gheaţă, dacă te mulţumeşti cu atât, 
spuse el şi se dădu înapoi ca să mă lase să trec, urmărindu-mă 
înainte de a închide şi de a pune zăvorul. 

Dar tot nu zâmbea. Starea sa de spirit era un mister pentru 
mine. Mi-am dat seama că nu voi putea să-l înţeleg, dacă nu se 
hotăra să-mi vorbească. În alţi termeni, am înţeles despre el tot 
ce stătea în puterea mea de înţelegere. Restul era neant. 

Scaunele erau acoperite cu huse. Le trase şi le împături, ca şi 
cum ar fi fost aşternutul său de pat. Foştii deţinuţi, am observat 
eu de-a lungul anilor, au nevoie de foarte mult timp ca să se 
dezbare de orgoliu. 

— Ce vrei? mă întrebă el, turnând câte un pahar de vin pentru 
fiecare. 

— Mi-au cerat să fac puţină curăţenie, am spus eu. Să obţin 
câteva răspunsuri şi asigurări din partea ta. Şi să-ţi dau altele în 
schimb. Mă pierdusem. Dacă putem să te ajutam cu ceva... am 
spus eu. Dacă ai nevoie de ceva... Ce-am putea conveni pentru 
viitor şi aşa mai departe. 


— Am toate garanţiile de care am nevoie, mulţumesc, spuse 
el politicos, agăţându-se de singurul cuvânt care părea să-i fi 
reţinut interesul. Vor acţiona în propriul ritm. Am promis să-mi 
ţin gura. Zâmbi, în sfârşit. Ti-am urmat sfatul, Harry. Am devenit 
amant de cursă lungă, ca şi tine. 

— Am fost la Moscova, i-am spus, străduindu-mă din greu să 
reiau firul conversaţiei. M-am dus în diverse locuri, am văzut 
unele persoane, mi-am folosit propriul nume. 

— Care-i acesta? întrebă el pe acelaşi ton politicos. Numele 
tău care e? 

— Palfrey, răspunsei eu, omiţând particula „de”. 

Zâmbi, fie de simpatie, fie de aprobare. 

— Serviciul m-a trimis acolo să te caut. Neoficial, dar într-un 
fel oficial. Să-i întreb pe ruşi despre tine. Să aranjez puţin 
lucrurile. Ne-am gândit că era momentul să aflăm ce se 
întâmplase cu tine. Să vedem dacă putem fi de ajutor. 

Şi să ne asigurăm că respectau regulile jocului, aş fi putut 
adăuga eu. Că nimeni de la Moscova nu va face valuri. Fără 
scurgeri de informaţii tâmpite sau tunuri de presă. 

— Ţi-am spus ce s-a întâmplat cu mine, zise el. 

— Vrei să spui, în scrisorile tale către Wicklow, Henziger şi 
alţii? 


— Ei bine, am înţeles, evident, că au fost scrise sub 
ameninţare sau poate chiar de către o altă mână. La fel cum s-a 
întâmplat cu scrisoarea bietului Goethe. 

— Aiureli, spuse el. Le-am scris de bunăvoie, încercam să 
ajung la mesajul pe care trebuia să i-l transmit şi la conţinutul 
servietei de lângă mine. 

— In ceea ce ne priveşte, ai acţionat foarte onorabil, i-am 
spus eu scoțând un dosar şi deschizându-l în poală. Toată lumea 
vorbeşte sub tortură şi tu n-ai fost o excepţie. Suntem foarte 
recunoscători pentru ceea ce ai făcut pentru noi şi conştienţi de 
preţul plătit de tine. Profesional şi personal. Dorim să primeşti o 
deplină compensare. Cu nişte condiţii, bineînţeles. Suma s-ar 
putea să fie mare. 

Unde a învăţat să mă scruteze astfel? Să fie tot timpul 
inaccesibil. Să le transmită ălora o stare de tensiune, când el 
însuşi rămâne impasibil. 


l-am citit condiţiile, oarecum asemănătoare celor impuse lui 
Landau, dar în sens invers. Să rămână în afara Regatului Unit şi 
să nu intre decât cu acordul nostru prealabil. O reglementare 
definitivă şi exhaustivă a tuturor pretențiilor. Tăcerea sa 
perpetuă, exprimată ex abundanti cautela într-o jumătate de 
duzină de moduri diferite. O grămadă de bani pentru care să 
semnezi aici, cu condiţia - iar şi iar cu condiţia - că-şi va ţine 
gura închisă. 

N-a semnat, totuşi. Se plictisise deja. Mi-a îndepărtat cu un 
gest neglijent superbul meu stilou. 

— Apropo, ce-aţi făcut cu Walt? l-am adus o căciulă. Ca un 
acoperământ de ceainic, cu dungi, ca blana de tigru. Nu reuşesc 
să găsesc chestia asta nenorocită! 

— Dacă mi-o trimiţi, voi avea grijă s-o primească, l-am 
asigurat eu. 

După tonul vocii mele, zâmbi trist. 

— Bietul Walt... l-au făcut vânt, nu-i aşa? 

— Ne ofilim repede în această meserie, îi spusei eu, dar nu-l 
puteam privi în ochi, aşa că am schimbat subiectul. Presupun că 
ai auzit că mătuşile tale au vândut editura casei Lupus Books. 

incepu să râdă. Nu râsul său de altădată, e adevărat, dar 
râsul unui om liber, în orice caz. 

— Jumbo, diavolul bătrân! A reuşit să păcălească Vaca Sfântă! 
Bravo lui! 

Ideea nu părea să-l deranjeze. Dimpotrivă, părea să se bucure 
de justeţea ei. Mi-e teamă, aşa cum suntem toţi în meseria 
noastră, de oameni cu instincte bune. Dar am reuşit să simt şi 
eu ceva, prin procură, din pacea care-l domina. Părea să fi 
devenit de o toleranţă infinită. 

— Va veni şi ea într-o zi, mi-a spus el contemplând portul. Mi- 
au promis că într-o zi va veni. 

Nu imediat. La ora aleasă de ei, nu de Barley, dar va veni. Nu 
avea niciun dubiu. Poate că anul acesta, poate că următorul. 
Dar ceva înlăuntrul imensei burţi birocratice ruseşti se va mişca 
şi va da naştere unui şoricel de compasiune. Nu se îndoia de 
aceasta. Se va face pas cu pas, dar se va întâmpla. li 
promiseseră. 

— Ei nu-şi încalcă promisiunile, mă asigură el, iar în faţa unei 
încrederi ca a lui ar fi fost indecent să-l contrazic. 


Dar mai era ceva care mă oprea să dau glas scepticismului 
meu obişnuit. Hannah, din nou. Simţeam că mă ruga cu ardoare 
să-l las să trăiască în pace cu umanismul său, chiar dacă eu îl 
distrusesem pe-al ei. „Crezi că oamenii nu se schimbă niciodată 
pentru că tu nu o faci, îmi spusese ea cândva. Tu nu te simţi în 
securitate decât atunci când eşti dezamăgit.” 

l-am propus să-l iau la masă în oraş, dar părea că nu m-a 
auzit. Stătea în picioare, lângă fereastra lată, uitându-se la 
luminile portului, în timp ce eu îi priveam spatele. Aceeaşi 
atitudine ca atunci când l-am interogat prima oară aici, la 
Lisabona. 

Acelaşi braţ lung, care ţinea paharul ridicat. Aceeaşi atitudine 
avută pe Insulă, când Ned i-a spus că reuşise. Dar se ţinea mai 
drept. Vorbea oare cu mine din nou? Mi-am dat seama că da. 
Urmărea sosirea vasului lor de la Leningrad, spunea el. Urmărea 
cum cobora pasarela în grabă către el, cu copiii alături. El stătea 
cu unchiul Matvei la umbra unui pom, în parcul de sub geamul 
său, acolo unde stătuse cu Ned şi Walter, pe vremea când era 
încă un copil mare. O asculta pe Katia traducându-i poveştile 
eroice ale lui Matvei de pe vremea rezistenţei. Credea în toate 
speranţele pe care eu le îngropasem odată cu mine, când am 
ales bastionul sigur al neîncrederii infinite, şi nu căile 
primejdioase ale dragostei. 

Am reuşit să-l conving să ieşim la cină şi a avut amabilitatea 

de a mă lăsa să plătesc. Dar n-am putut cumpăra nimic altceva 
de la el. N-a semnat nimic, n-a acceptat nimic, nu dorea nimic; 
n-a cedat la nimic. Nu datora nimic şi dorea fără mânie ca toţi 
cei rămaşi în viaţă să ne ducem la dracu”. 
_ Dar era de un calm olimpian. Nicio stridenţă în atitudinea lui. 
Imi respecta sentimentele, chiar dacă era prea bine-crescut ca 
să mă întrebe care erau acestea. Nu-i spusesem niciodată 
despre Hannah şi ştiam că nu voi putea face acest lucru nici 
acum, pentru că pe noul Barley l-ar fi scos din răbdări starea 
mea de neschimbare. 

In rest, părea preocupat să-mi dăruiască povestea sa, ca să 
am şi eu ceva de dus acasă stăpânilor mei. M-a condus înapoi la 
apartamentul său, a insistat să mai bem un ultim păhărel şi m-a 
asigurat că nimic din ceea ce s-a întâmplat nu era din vina mea. 

Vorbi. Pentru mine. Pentru el însuşi. Vorbea... vorbea. Mi-a 
spus povestea pe care am încercat să v-o prezint aici, atât din 


punctul lui de vedere, cât şi dintr-al nostru. Continuă să 
vorbească până se făcu ziuă şi, când am plecat, la orele cinci 
dimineaţa, se întrebă dacă n-ar fi bine să termine de zugrăvit 
peretele înainte de a se culca. Avea atâtea lucruri de pregătit, 
îmi explică el. Covoare. Perdele. Etajere de cărţi. 

— Totul va fi bine, Harry, mă asigură el în timp ce mă 
conducea afară. Spune-le asta. 

Spionajul înseamnă aşteptare. 


Este cea de-a treia vară a perestroikai. 

Barley Blair. un editor londonez. primeste un document secret 
de la Moscova. care conține informații tehnice de o importanta 
covărsitoare. Dar este adevarat? Autorul lui este real? 
Sau este o farsă bine regizată? 

Blair este trimis in Uniunea Sovietică pentru a verifica 
informaţia si a lua legătura cu expeditorul documentului 
Deciziile lui si ale Katiei. intermediarul moscovit 
pot asigura echilibrul balanței de forţe politice — 

o idee care este considerată de neconceput 
de câtre spionii profesionisti din ambele tabere 


-Un roman despre dragoste. decizie morală, loialitate si curaj 
despre birocratie. trădare, disperare si teroare 
intâmplările din Casa Rusia sunt mai evocatoare decât orice 
Raport Kissinger despre glasnost și perestroika. in termeni 
de suferinţa umană. triumf. pierdere si supraviețuire." 


SAN FRANCISCO (CHROMCLE 


| 


9789731103354 
WwWw.rao.ro 
www.raobooks.com